Puncte Cardinale anul III, nr. 11 (35), noiembrie 1993 alb

credinţă 

* 

iubire 

speranţă 


pu ncîE 


Anul III, 
Nr. 11/35 
noiembrie 
1993 


CA=tDinALcBH 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANŢA, DANEMARCA. SUEDIA, SPANIA, CANADA. STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Asistăm în ultimul timp la o campanie 
din ce in ce mai virulentă, îndreptată 
împotriva Mişcării Legionare Lucrurile nu 
sunt noi încă de la întemeierea ei in anul 
1927, Mişcarea a fost ţinta unor atacuri 
concertate din partea tuturor forţelor politice 
‘ democratice "care vedeau in naţionalismul 
de inspiraţie creştinăprovăduit de Cornellu 
Codreanu o primejdie mult mai mare decât 
comunismul care pândea ameninţător la 
hotarul de răsărit al ţării Cât din această 
revărsare de vrăjmăşie era expresia unor 
sentimente sincere ale celor care o 
manifestau şi acţionau in spiritul ei şi cât era 
rezultatul unor influenţe şi presiuni din afară, 
este greu de spus. 

Deşi activitatea Mişcării Legionare s- 
a desfăşurat tot timpul in limitele libertăţilor 
politice garantate de Constituţie, ea trebuia 
eliminată cu orice preţ. Printr-vn jurnal al 
Consiliului de Miniştri, Ion Mihalache, 
ministrul de interne in guvernul Naţional 
Ţărănesc dizolvă la 11 mai 1931 Garda de 
Fier şi Legiunea Spiritul şi ideile nu potfi 
insă dizolvate, nici chiar de autoritatea unui 
ministru de Interne şi a unui jurnal al 
Consiliului de Miniştri. Aşa se face că 
Mişcarea Legionară s-a reconstituit, a 
participat activ in viaţa politică a ţării, 
având reprezentanţi în Parlament şi, ceea ce 
era mai îmbucurător pentru segmentul din 
opinia publică românească care privea cu 
simpatie şi interes curentul naţionalist, 
câştiga adepţi. 

Creşterea popularităţii Mişcării 
Legionare trebuia insă stăvilită cu orice 
preţ. A şa s-a hotărât in sinedriul Ocultei din 
Occident care voia să împiedice ca România 
să fie a Românilor. Dispoziţia a fost adusă la 
cunoştiinţa guvernului liberal de ministru 
de externe de atunci, Nicolae Titulescu, 
emisar al puterilor occidentale, ostile 
oricărei forme de naţionalism şi executarea 
ei a căzut in sarcina primului ministru 
l.G.Duca. Prin acelaşi procedeu, jurnal al 



SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAWUIL 


1933, Garda de Fier este din nou dizolvată j 
Ea nu trebuia lăsată să participe lav 
apropiatele alegeri generale care tu fi putut j 
scoate la lumină popularitatea de care se j 
bucura curentul naţionalist în România. Au ' 
urmat persecuţii ce nufac cinste unui guvern 
“democratic ' şi cu atât mai puţin unuia \ 

‘ liberal Peste 20000 de legionari au fost j 
arestaţi cu scopul de a intimidapopulaţia şi 
ae a de* cur aţa pe cei care stăruiau în crezul | 
lor naţionalist. * Ripostadesigur * 
condamnabilă de pe poziţii creştine, nu a ţ 
întârziat. în noaptea de 2 9 spre 30 decembrie 1 
1933, primul ministru LG.Duca a fost : 
asasinat de o echipă de legionari. După ‘ 
săvârşirea asasinatului, făptaşii s-au predat | 
autorităţilor. Ei nu au fugit 1a adăpostul j 
întunericului aşa cum procedează j! 

teroriştii ’ în ziua de astăzi . a s-au pus la j 
dispoziţiajustiţiei omeneştipentru a-şipruni \ 
osânda I 

Un nou capitol în istoria Mişcării 
Legionare se deschide odată cu întemeierea 
Partidului Totul pentru Ţară, la 20 manie 
1935. Acum Mişcarea este, in mod evident, 
o forţă politică de care trebuie să se ţină 
seama Ca o confirmare a acestei evidenţe, 
în preziua alegerilor generale dm 1937, 
IuiiuManhişi GheorgheBrătianu semnează 
cu Cornel iu Codreanu o înţelegere cu scopml 
de a împiedica falsificarea rezultatelor j 
Spre deosebire de trecut, când, in mod 
invariabil, alegerile erau câştigate de 
partidul aflat la guvern, alegerile din 1937 
s-au dovedit a fi, poate, singurele alegeri cu 
adevărat “libere ” din România Mare. 
Partidul Liberal care a organizat alegerile 
nu a obţinut cota reglementară de 40% şi 
primul ministru Gheorghe Tătărescu ! 
demisionează. Regele Carol al II-lea j 
încredinţează formarea noului guvern lui j 
Oc(avion Goga. La aceste alegeri Mişcarea 
Legionară a obţinut 66 de mandate in i 
Parlamentul Ţării 

Gabriel Constantinescu ! 



Pag.7 


Pag.ll 

Păcatul 


Homosexualitatea, 

de a sluji 


unul dintre 1 

1 

la doi domni 

• 


î 

"drepturile omului"? 

* 1 

! 1 














































PAG. 2 NR. 11 Noiembrie 


PUNCTC CftRDINfllC 




(continuare din pag.l) 

Conform uzanţelor împământenite la noi, noul prim ministru dizolvă Parlamentul înainte de a se fi 
întrunit şi programează noi alegeri. Ele însă nu vor avea loc. Speriat de valul de naţionalism de nestăvilit, în 
februarie J938, regele Carol al II-lea demite guvernul Goga, anulează Constituţia, suprimă activitatea 
partidelor politice şi constituie un guvern prezidat de Patriarh ul Miron Cristea, avăndu-l pe Armând Călinescu 
ministru de interne. Dictatura regală se instituise, în faţa acestei situaţii Comeliu Codreanu hotăreşte auto¬ 
dizolvarea Partidului Totul pentru Ţară. Prin acest act, toţi cei care au fost legaţi de acest partid, capătă 
completă libertate de acţiune. Toate funcţiile sunt desfiinţate, iar sediile închise. Din circulara emisă cu acest 
prilej se desprinde motivaţia actului de auto-dizolvare: "Suntem aruncaţi din raportul de drept, în raportul de 
forţă". 

Dar regele şi camarila dinjurul său, în frunte cu Armând Călinescu ştiu că ideile nu potfi distruse prin 
Decrete Regale, după cum nu putuseră fi distruse prin Jurnale ale Consiliilor de Miniştri. Cei ce trebuiau 
înlăturaţi erau creatorii acestor idei, în primul rând Corneliu Codreanu. 

Cu sprijinul direct al lui Nicolae Iorga, Corneliu Codreanu este arestat, intentăndu-i-se mai întâi un 
proces de calomnie şi apoi un proces de înaltă trădare, în urma căruia este condamnat la 10 ani muncă silnică. 
Totodată sute de legionari sunt arestaţi şi internaţi în lagăre, iar organele de presă, purtătoare ale doctrinei 
legionare, ziarul "Cuvântul" al lui Nae Ionescu şi "Buna Vestire ", sunt suprimate. Se pare însă ca măsurile 
luate pentru desfiinţarea totală a Mişcării Legionare, prin întemniţarea conducătorilor ei, nu s-au dovedit 
eficiente. Ideile nu pot fi nici întemniţate şi nici internate în lagăre. Confruntat cu aceasta constatare, regele 
a apelat la măsuri mai radicale împotriva ideilor care "sminteau ” minţile oamenilor. Aidoma împăratului 
nebun din poveste care, când i s-a proorocit că la căntatul cocoşilor va muri, a poruncit să se taie gâtul tuturor 
cocoşilor din împărăţie, Carol al U-lea a hotărât suprimarea lui Comeliu Codreanu. Şi astfel, sub oblăduirea 
puţin creştinească a Patriarhului Miron Cristea, primul ministru al ţării, Armând Călinescu, ministru de interne 
şi uneltele lui au organizat asasinarea Căpitanului. 

în zorii zilei de 30 noiembrie 1938, în timp ce erau transportaţi de la închisoarea Rămnicu Sărat de 
la Jilava, Comeliu Codreanu împreună cu alţi 13 legionari sunt asasinaţi prin strangulare în Pădurea 
Tăncăbeşti, sunt aruncaţi apoi într-o groapă comună la Jilava, se toarnă vitriol peste trupurile lor, iar 
deasupra mormântului, o placă groasă de beton. Şi prigoana dezlănţuită de ura împotriva crezului legionar 
nu se opreşte la această crimă odioasă. Ea continuă cu o îndârjire vecină cu demenţa. Arestări, condamnări, 
oameni împuşcaţi de jandarmi care primiseră ordin să tragă fără somaţie, torturi, urmate de sinucideri în 
arestul Siguranţei pentru a se evita destăinuiri în legătură cu numele şi activitatea conducătorilor legionari 
care îi înlocuiserăpe cei aflaţi în lagăre şi, cu mult înainte de regimul comunist, mulţi români iau, din motive 
politice, calea exilului. 

Şi din nou "riposta". în ziua de 2 septembrie 1939, un grup de legionari, "Răzbunătorii", îl 
asasinează pe Armând Călinescu, organizatorul diabolicei prigoane împotriva legionarilor. Ceea ce 
urmează depăşeşte orice putere de imaginaţie După ce toţi cei 9 legionari care au participat la asasinarea 
lui Armând Călinescu s-au predat, au fost executaţi şi trupurile lor azvârlite în stradă şi expuse trecătorilor. 
Dar represiunea nu se opreşte aici. Din dispoziţie regală, generalul Ghe.Argeşeanu, noulprim-ministru şi 
generalul Gavrilă Marinescu, ministrul de interne, au ordonat asasinarea tuturor fruntaşilor Mişcării aflaţi 
în lagăre şi închisori, precum şi a câte 3-5 legionari din fiecare judeţ. în total, în baia de sânge din 21 fi 22 
septembrie 1939, aufost ucişi252 de adepţi ai ideilor legionare. Nebunii care au provocat acest cumplit măcel 
nu au ştiut că ideile nu se distrug cu gloanţe, ci numai cu idei mai bune. 

După mai puţin de un an, în vâltoarea evenimentelor de la începutul deceniului al patrulea, ca 
urmare a unei politici pusă mai mult în slujba intereselor străine decât în slujba intereselor naţionale, trupul 
ţării este ciopârţit, cedându-se pe rândBasarabia, Bucovina, Ţinutul Herţei, Ardealul de Nord şi Cadrilaterul. 
Principalul vinovat pentru dezastrul ţării, regele Carol al II-lea, este silit să abdice şi conducerea ţării este 
preluată de generalul Ion Antonescu şi de Mişcarea Legionară, atât cât mai rămăsese din ea după camajul 
prin care trecuse. Dar colaborarea nu a durat. Au fost făcute greşeli de ambele părţi şi ca urmare, în final, 
Mişcarea Legionară, lipsită de elita ei politică, exterminată de fostul monarh, a fost înlăturată de la 
participarea la guvernare. Şi nu numai atât. în urma conflictului cu generalul Ion Antonescu, din nou, mulţi 
legionari au luat drumul temniţei. De data aceasta însă nu pentru ideile lor, ci pentru că deveniseră 
indezirabili ca persoane. 

Regimul comunist instaurat la 23 august 1944 a reluat prigoana împotriva Mişcării cu o intensitate 
sporită, acţiunea împotriva ei desfăşurându-se, concomitent, pe două planuri distincte. Pe de o parte era 
combătută concepţia naţionalist-creştină de pe poziţiile ideologiei marxiste, fără însă a li se îngădui şi 
reprezentanţilor spiritualităţii legionare să răspundă. Pe de altă parte s-a urmărit şi, într-o bună măsură, 
s-a realizat exterminarea fizică a legionarilor, ca de altfel a tuturor oponenţilor regimului, prin tratamentul 
ce le-a fost aplicat în temniţe. Cu privire la legionari, trebuie făcută însă o precizare. Atunci când s-au 
încăpăţânat să nu moară, s-a căutat exterminarea lor morală, compromiterea, pentru ca ideilepe care le 
mărturiseau să nu se bucure de credibilitate Aşa se explică "fenomenul Piteşti", prin care s-a încercat, din 
fericire fără succes, să se pună ororile săvârşite în această temniţă pe seama unor ordine transmise 
legionarilor întemniţaţi de către comandanţii lor aflaţi în Occident. Şi tot astfel se explică "reeducările " de 
la Ocnele Mari, Târgu Ocna, Canal, Gherla, dar mai ales “reeducarea ” de la Aiud. 

Evenimentele din decembrie '89 nu au adus nimic nou în raporturile dintre "Puterea emanată " şi 
legionarii supravieţuitori ai lungului lanţ de persecuţii pe care le-au indurat. Dl.Iliescu, de câte ori se produce 
o mişcare "destabilizatoare ” vede înapoia ei mâna legionarilor. Dar nu de aceşti bătrâni se teme de fapt 
comunismul în curs de restaurare (cei mai tineri dintre ei au depăşit vârsta de 70 de ani), ci de ideile pe care 
sunt încă în putere să le mărturisească. De aceea persecuţia trebuie să continue. 

Dacă atitudinea actualei Puterifaţă de legionari nu este surprinzătoare, surprinde însă poziţia unor 
intelectuali care, neglijându-şi trecutul (faptul că au putut să vorbească atunci când alţii trebuiau să tacă) 
atacă intr-un limbaj preţios spiritualitatea legionară. Este cazul d-lui Liiceanu care în broşura intitulată 
“Apel către lichele ", afirmă: "Ceea ce altminteri fi uneşte In eternitate pe legionari şi pe comunişti este 
justificarea crimei şi a violenţei ca modalitate de atingere a unui ideal". Dar mai surprinzătoare este 
atitudinea agresivă a unor lideri ai actualei "opoziţii democratice "faţă de fenomenul legionar, aceasta cu 
atât mai mult, cu cât regimul comunist i-a obligat să convieţuiască, ani de-a rândul, alături de legionari, 
având astfel posibilitatea să le cunoască atât ideile, cât şi modul în care aceste idei le-au modelat 
comportamentul. 

în faţa acestui val de adversitate, împinsă uneori până la ură, la care participă, umăr la umăr, 
Puterea, intelighenţia antitotalitară,fruntaşiipartidelor de opoziţie şi chiar uniifoşti deţinuţi politici, încerci 
sentimentul că a reînviat mentalitatea anilor '30 şi că, pe linia acestei mentalităţi, Mişcarea Legionară 
trebuie distrusă cu orice preţ. Chiar dacă pentru atingerea acestui obiectiv este nevoie să se Ceară sprijinul 
d-lul Măgureanu. 



La sfârşitul lunii octombrie, în 
Germania a trecut pe neaşteptate la cele 
veşnice un mare român. Prof.Dr. 
CONSTANTIN NAGACEVSCHI din 
Munchen, distins romanist şi neobosit 
militant naţionalist, una dintre cele mai 
însemnate personalităţi ale Exilului 
românesc. Septuagenar, bolnav de diabet, 
a trăit ani de-a rândul cu dializă, dar moartea 
i s-a tras dintr-un stupid accident de 
automobil... 

Pentru “Puncte cardinale ” - ca şi 
pentru atâtea alte persoane şi grupări 
româneşti din Ţară şi din Exil - regretatul 
profesor Nagacevschi a reprezentat un 
sprijin în multe momente grele. Ne alăturăm 
tuturorcelorcu inima zdrobită de pierderea 
lui. 


Reproducem în continuare câteva 
extrase din frumosul portret pe care i l-a 
făcut domnul Ion Pantazi în voi. II al cărţii 
Am trecut prin iad (a se vedea în special 
paginile 286-288): 

" Căldura lui sufletească, dăruirea 
lui totală pentru totce-i românesc, [...Jmi 
l-au apropiat, făcând din dânsul cel mai 
intim sfătuitor al meu[...].Prin domnul 
Nagacevschi, omul cu suflet tânăr, am 
descoperit multe dintre propriile mele 
sentimente şi enigme legionare 
[...J.Principiile tinereţii au devenit din 
nou temelia existenţei sale, de data 
aceasta trecute prin experienţa unei 
vieţi şi modelate de evoluţia sa şi a 
timpului scurs de atunci. Domnul 
Nagacevschi este şi acum naţionalistul 
de odinioară, dublatînsă de simţul critic, 
pe care l-a regăsit într-o adevărată 
democraţie...EI este pătruns de ideea 
românismului şi îşi închină întreaga 
viaţă, cu trup şi suflet, dar şi cu bruma 
de bani pe care-/ are, Cauzei 
Româneşti". ..(Ion Pantazi, Am trecut prin 
iad, voi.II, Editura'Stindardul Românilor”, 
MQnchen, 1989, pp.286-287; din aceeaşi 
sursă reproducem şi fotografia). 


Dumnezeu să-l odihnească pe 
robul Său Constantin şi să-l 
pomenească întru împărăţia Sa, laolaltă 
cu toţi drepţii acestui Neam. 

^_ PUNCT€ CARDINAL* 









PUNCTC CARDINfllC 


Noiembrie NR-11 PAG.3 


pomeie mce 


D-lOctavian Radul eseu (n. la 17febr. 1930, în Bucureşti), actualmente membru alA.F.D.P.R. 
şi neobosit luptător anticomunist, este omul care, neînregimentat în vreun partid politic, hărţuieşte de 
trei ani puterea neocomunistă, chemîndu-i rînd pe rînd în faţa instanţei pe cetăţeni precum Petre 
Roman, Iliescu Ion, Măgureanu Virgil, Tudor Corneliu Vădim sau Păunescu Adrian, nelăsîndu-se 
intimidat de numeroasele ameninţări şi nedeznădăjuind în faţa văditei parţialităţi slugarnice a Justiţiei 
române . Domnia-sa a jucat un rol însemnat şi de-a lungul celor 50 de zile şi nopţi ale demonstraţiei din 
Piaţa Universităţii, putîndfi considerat chiar unul dintre “părinţii” acesteia. Este prin firea sa un 
luptător şi visează să moară luptînd. 

Lupta anticomunistă şi-a început-o încă din 1945,cîndafost arestatpentru întîia oară. în 1947, 
treeîndu-şi bacalaureatul la un liceu particular (fusese exmatriculat din toate liceele de stat), se înscrie 
la trei facultăţi (printre care şi cea de Drept;): arestat însă din nou în 1949, nu-şipoate definitiva studiile 
universitare. Este deţinut politic pînă în 1957, iar apoi în permanenţă hărţuit şi marginalizat de regimul 
comunist (nelipsind nici tentativele de asasinat). Prestează diferite munci ocazionale, dovedind 
înzestrări, inclusiv în domeniul creaţiei plastice. Căsătorit o vreme, are două fiice (astăzi studente), dar 
nu găseşte în familie, cum se întîmplă adesea, înţelegerea şi sprijinul vieţii de jertfă pe care şi-a ales- 
o. Deşi aflat de mai multe ori foarte aproape de moarte (boli grave, atentate securiste), Dumnezeu îl 
salvează de fiecare dată, iar astăzi, la 64 de ani, continuă să fie un om de o surprinzătoare vitalitate. 

Lupta sa a avut şi o dimensiune intelectal-creatoare. Persoană cultă şi rafinată (prin tradiţie 
familială, de altfel), cu daruri de orator şi condeier, d-l Rădulescu are şi astăzi numeroase manuscrise 
confiscate de “vechea” Securitate şi nerestituite de “noul” S.R.I. îl auzisem vorbind cu distincţie la 
Sympozion-ul “Petre Ţuţea” din primăvara lui 1992, dar nu bănuisem că este şi un interesant poet. în 
această ipostază încercăm să-l prezentăm astăzi, cu o selecţie de poeme ce s-a alcătuit în Redacţie (cu 
cîteva insignifiante ajustări formale). Este poezia contorsionată a unui luptător şi mărturisitor 
(“Sîntem, mai sîntem încă să mărturisim! Făpturi înviate...suferiţi? E răsplata! ”), ce ar putea fi văzut 
şi ca testament liric al unei existenţe de risc şi dăruire, neatinse de ‘ teama” şi “comoditatea” atîtor 
“înţelepţi”... 


MOTTO: 


" Se sparge-un ceas, iar cel ce-acuma vine 
să nu mai fie unul de ruşine!" 


O ŞTIU 


Eram copac cu trunchiul de izvoare, 
cu ramuri încărcate de cuvînt: 
veneau la mine păsări călătoare 
şi îmi spuneau povestea lor, prin cînt: 
cîte-s în lume,-n ape şi în cer... 
şi-apoi, cu glasul lor de giuvaer, 
ce-i zîmbetul la oameni, ce-i iubirea - 
să vezi din mărginit nemărginirea; 
că totu-i viu, că totu-i în mişcare, 
nimic nu piere, nimenea nu moare... 

Şi mi-au promis c-atunci cînd vor pleca, 
într-un tîrziu, cu ele voi zbura... 
înfrigurat aştept plecarea lor 
şi mă întreb: au cum o fi să zbor? 

Am fost gîndit, se vede, nu de mine, 
să port şi-alt chip...De-acum o ştiu 

prea bine! 


CITIREA 


Obosiţi, ochii se-nchid; 

dar se deschide celălalt , uitatul... 

Tot ce gîndu-mi spunea 


FARA ROSTIRE 


Eşti Eul acela din mine 
căutat răbdător, îndelung, 
în adîncul de dincolo de adînc... 
Am trimis ochiul să te caute, 
dar nu s-a mai întors... 

Am trimis cuvîntul să 
mărturisească 
neputinţa mea cîrtitoare 
şi-abia atunci m-ai învrednicit, 
fâcîndu-te-n mine lumină 
fără rostire... 


DOARINADEVA 


Aţi fost darnici... 

Cîtă suferinţă mi-aţi dat pentru neclintire, 
cît sînge drept răsplată 
că m-am împotrivit uitării! 

Ce-aţi sfîrtecat nu era însă din mine! 

Mi-e trupul de prisos şi mă-mpovară... 

Iar cînd mă voi desprinde, 
din milă-l voi împrăştia... 

Am îngenunchiat doar în adevăr - 
nu mă mai atingeţi! 

Aţi fost prea darnici! 


PRIMEŞTE-Ţi 
HARUL ! 


Să crezi! 

Dincolo de “culmile plăpîndei raţiuni”, 
mai presus de necruţătoarea osîndă, 
vîrtos şi ager să asculţi 
chemarea cea spre negrăita 
şi întreaga cuprindere: 
să crezi! 

Dincolo de puterea ta de a voi, 
ce prea ades îţi curmă răsuflarea, 
neîntinat să te ridici din fire 
spre necruprinsul înţelegerii: 
să crezi! 

Neaşteptînd răsplata, nedreptăţit de-ai fi, 
batjocura mai mult să te-ntărească ; 
să crezi cînd nu eşti înţeles, 
tăcînd, înveşmîntat în marele-nţeles; 
să-i fi credinţei rob ascultător... 

Să crezi şi să iubeşti! 

Primeşte-ţi harul! 


CE FACEŢI ? 


Parte din parte şi totul pe furiş... 

Staţi gîrbovi din leagăn; 
rotunjiţi cuvinte mieroase, slugarnice... 
Negustori de vorbe, ucigaşi de suflete, 
priviţi chiorîş galbenele letopiseţe 
în care a intrat istoria mîndră şi dreaptă; 
apoi chicotiţi, bolborosind nătîng: 
"Curajul? Ce prostie!"... 

Vă-nghite vremea în nemernicie... 

A sosit ceasul şi voi ce faceţi? 

Ce faceţi??? 


e aievea acum... 


Carte deschisă, lesne învăţăm 
citirea dinlăuntru... 
închideţi ochii! 

Veţi vedea şi voi! 






















PAG. 4 NR. 11 Noiembrie 


PUNCTC CDRDINOU 



DESTINUL EUROPEI. DESTINUL ROMÂNIEI 

- de la comunism la comunitarism - 


Am “intrat” în Europa, în Casa Comună a 
Europei! Dar România creştină (încă!) - ţară a cărei 
populaţie este în proporţie de 85 % creştin-ortodoxă - aproape 
că nu vede pericolele de moarte care o pândesc. în cefei de 
Europă am “intrat”, mai mult cu de-a sila? într-una 
creştină sau într-una anticreştină? Am fost “primiţi” într- 
o casă comună luminată de Mântuitorul Hristos sau într¬ 
una guvernată în mod ocult de antihrist? Ne-am întrebat, 
oare, dacă haina Europei actuale se potriveşte sufletului 
românesc? Sau îşi are loc românismul ortodox - cu morala 
creştină de viaţă şi cu imperativele spirituale ale Neamului 
- în ... 7 structurile” şi... ”managementul” europenismului 
de la Bruxelles sau de la Strasbourg? 

Este evident - şi ideologii “comunitari” mizează 
pe asta-că un popor dezinformat, dezorientat spiritual, 
demoralizat şi slăbit sufleteşte, precum românii, nu este 
j^apabil să-şi pună asemenea întrebări “destabilizatoare ” 


pentru planul Statelor Unite ale Europei (S.U.E) Acest 
amalgam de naţiuni, conceput în alambicurile hrubelor 
masonice occidentale prin anii *50, este, astăzi, pe cale de a se 
constitui Acest S.U.E sau Europa Comună se prezintă ca un 
aisberg: suprafaţa amăgitoare, cu bunăstarea materială 
promisă (cea existentă în Occident - maşini luxoase, frigidere 
pline etc.) iar dedesubtul, masa propriu-zisă a gheţarului 
“spiritual ”, necunoscut Să nu ne vindem sufletul pe un blid de 
linte! Dacă o vom face, atunci, cu siguranţă, vom dispare ca 
Neam din istorie şi sufletul românesc se va dizolva într-o 
“soluţie” pe a cărei etichetă va scrie: sans frontieres, sans 
religion, sans identiti...Cine se simte român şi creştin este 
obligat -faţă de strămoşi şi faţă de Dumnezeu - să cerceteze 
“aisbergul ” numit Europa Comună şi să lupte, după putere şi 
posibilităţi, împotriva planului diabolic de descreştinare a 
Europei O astfel de cercetare - sintetic prezentată - încearcă şi 
revista noastră. y 


Unul dintre ideologii “cu grad mare” 
ai Europei Comune este Maurice 
Duverger, politolog francez, care timp de 
treizeci de ani, s-a ocupat de teoretizarea 
S.U.E. Cititorul român, cel care a 
manifestat trezvie creştinească din 1989 
încoace, a avut ocazia în anul 1991 să afle 
de editarea în limba română, a cărţii 
“Europa de la Atlantic Sa Delta Dunării” 
pe care M.Duverger o lansase în Franţa, în 
1990. Din câte cunoaştem noi, este singura 
lucrare apărută în România post 
decembristă (la Ed. “Omegapres”, 
Bucureşti) în care Oculta masonică 
“scapă”, printre rânduri, amănunte şi 
înţelesuri ascuq&e despre realizarea 
viitoarelor State unite ale Europei. Iată 
câteva dintre acestea: 

-Statele creştine catolice sau 
ortodoxe vizate de S.U.E. (Polonia şi 
România, de pildă) vor fi guvernate, după 
căderea comunismului, prin socialismul 
democratic, căci “de acum încolo - prezice 
ideologul comunitarismului european - 
construirea Europei şi înnoirea 
socialismului sunt de nedespărţit[...] Un 
singur lucru pare sigur: convergenţa 
evoluţiilor din Est şi din Vest către 
socialismul democratic [...] care oferă 
continentului nostru singurul mijloc de a 
uni profund Estul, care are nevoie de 
piaţă, cu Vestul “(Acum parcă ne este mai 
clară reactivarea stângii în Polonia, la 
recentele alegeri, sau etichetarea 
“democraţiei originale” de tip FSN-FDSN- 
PDSR drept socialism democratic sau 
comunism cu faţă umanăl); 

- Realizarea S.U.E. are ca termen 
proxim anul 2000, moment crucial pentru 
care politologul Duverger prevede 
dispariţia naţiunilor: “Anul 2000 va 
vedea oare realizarea unei Europe Unite 
de la Atlantic la Delta Dunări i, de la Capul 
Nord la Heraklion, pe care revoluţiile din 
1989 o fac în sfârşit posibilă. încă de la 
naştere. Europa se lovea de obstacolul 
naţiunilor pe care trebuie să le învingă 
(subL red., SA.)*; 

Cum va arăta geografic 
Comunitatea Europeană proiectată la 
Strasbourg? Ca un “ghiveci” de naţiuni în 
care vor dispare orice diferenţe culturale, 
politice, economice! M.Duverger este 
foarte optimist: “A pune la un loc mai 
mult de 500 de milioane de oameni şi 5 
milioane de kilometri pătraţi într-o 
Comunitate globală, în acelaşi timp 
culturală, economică şi politică, nu este 
un proiect nechibzuit”™ 

- în numele “Drepturilor omulurişi 


“Democraţiei”, culturile îndărătnice la 
“implementarea” ateismului masonic 
occidental vor fi eliminate, distruse. într-o 
Europăfără cruce , Mântuitorul Hristos va 
fi acceptat doar ca om, alături de Voltaire, 
Luther sau Kant. La pag.94, la capitolul 
“Un popor şi treizeci de naţiuni” (aşadar e 


poporului român drama spirituală care s-a 
petrecut după decembrie 1989? După45 de 
ani de ateism marxist (comunist) României 
creştine i se impune, iarăşi cu forţa, o altă 
ideologie, cea&ateismuluimasonic. Facem 
public acest adevăr dureros pentru creştinul 
român de astăzi, nu pentru a-l descuraja şi 


“Civilizaţia europeană este creaţia creştinismului; este superioară oricărei 
civilizaţii umane.Răulecă am început să ne îndepărtăm de creştinism. Rezultatul? 
Europa e din nou ameninţată de valurile barbariei. în afara creştinismului, 
împotriva lui Hristos, Europa nu mai are nici un destin civilizatoriu; sub aceste 
zări anticreştine, unicul ci destin posibil este barbaria. Semnele acestei disoluţii 
le trăim; unde ne vom opri, aceasta n-o ştim. în orice caz, unica soluţie salvatoare 
este întoarcereaîa Hristos. în ceea'ce priye^te civilizaţia română, cred că nu-i 
nevoie să insistăm: Hristos este piatra de temelie a istoriei noastre. Creştinismul 
este unica zare care deschide istoriei româneşti porţile veşniciei Dacă c adevărat 
. că creştinismul e izvorul civilizaţiei europene în tot ceea ce are mai înalt, sănătos, 
pur şi frumos, această afirmaţie etot atât de adevărată şi pentru poporul român. 
Destinul Europei-ca şi destinul omenirii întregi-are o singură împlinire: Hristos; 
destinul României, fragment din destinul european, are o singură poartă de 
lumină: Hristos”. (Dlii “Revista teologică”-Sibiu, 1942, suplimentul“ProbIemcle 
vremii” nr.6, articolul “Hristos:temeIia civilizaţiei umane” de Nicolac Miadin). 


limpede că naţiunile vor trebui să 
devină...judeţe, sau simple gubernii în 
Administraţia paneuropeană!), 
M.Duverger ne dezvăluie noua “prismă” 
prin care popoarele comunitariste 
(încartiruite în S.U.E) vor trebui să accepte 
noua civilizaţie europeană (în realitate, o 
civilizaţie creştină, veche de două mii de 
ani, dar confiscată acum de ideologii 
S.U.E): “Există o civilizaţie europeană 
care a făcut cunoscute lumii Drepturile 
omului şi democraţia, valori superioare 
tuturor celorlalte, ce trebuie să biruie 
culturile încă îndărătnice faţă de 
universalitatea lor. Socrate şi Isus Cristos, 
Moise şi Luther, Platon şi Kant, 
Shakespeare şi Calderon, Voltaire şi 
Kierkegaard, Michelangclo şi Mozait, 
Chopin şi Bârtok, cadrele şi palatele, 
fântânile şi statuile din pieţele oraşelor 
noastre ţes o fraternitate care străbate 
distanţele şi graniţele” 

- Cum va fi tratat interesul unei 
naţiuni în Parlamentul european? 
Naţionalismeie dipărând, interese 
naţionale nu vor mai fi. Cosmopolitismul 
va fi politica parlamentarilor europeni 
care, în S.U.E., vor face un multiplu 
legământ experimentat chiar de 
M.Duvcrger’Tlu al Franţei, deputat al 
Italiei, cetăţean al Europei:acest triplu 
legământ masonic oare? - n.n.S.A) nu-i 
apăsător, pentru că nu comportă nici o 
contradicţie”. 

De ce nimeni nu vrea să arate 


mai mult în lupta ce-o are de dus cu forţele 
oculte ce vor să descreştineze o omenire 
întreagă, ci pentru a-l pregăti sufleteşte 
pentru greutăţile ce vor veni în curând. 
Ateismul masonic care se “implementează” 
acum tineretului român l-a înlocuit pe 
Dumnezeu cu omul autonom (Ţuţea ne 
prevenise, înainte de a muri!). Acelaşi 
ateism masonic a inspirat comunitarismul 
european în care am fost atraşi - 
comunitarism care se construieşte nu prin 
puterea lui Dumnezeu, ci prin puterea 
omului eliberat de orice morală, lipsit de 
orice disciplină spirituală, barbar în 
probleme de religie (calificativele de 
“fascist” în Occident şi de “legionar” în 
Româniapentru homo religiosus sunt probe 
clare!). Nu, Dumnezeu nu a părăsit Europa 
- cum se plângea recent un teolog elveţian, 
la conferinţa părintelui Rafael Noica, - ci 
viitorii “cetăţenii ai S.U.E.” l-au părăsit pe 
Dumnezeu! 

în plan religios, Europa de azi 
înseamnă o nemaivăzută apostazie. Păcatele 
trupeşti au devenit de multă vreme, lucruri 
obişnuite, publice, săvârşite fără nici un fel 
de ruşine. Se pare că morala Europei 
Comune va fi desfrâul cu apanagiilc lui: 

freudism, căsătorie I iberă, sexual ism bestial, 

homosexualism. (în România - atenţie - 
homosexualismul a fost legiferat indirect, 
prin abrogarea decretului ceauşist ce 
prevedea închisoare timp de cinci ani de 
zile; abrogarea s-a făcut de Ministerul 
Justiţiei în luna august a.c, sub guvernarea 


FDSN-PDSR, la indicaţiile “comunitare” 
ale unor experţi din SUA şi din Consiliul 
Europei!!!) 

La semnalul şi ordinele date de 
Parlamentul European, statele creştine 
aderente la S.U.E se întrec în a vota legi 
anticreştine şi antibisericeşti. Căci 
apostazia generală care a cuprins întreaga 
Europă “coţnună” nu este întâmplătoare, 
ci organizată, condusăcu metode satanice, 

cu mijloace de influenţă în masă precum 
presa şi televiziunea.Legalizarea 
preacurviei şi avortului s-au petrecut deja 
în orice ţară zis “comunitară”. în Anglia a 
fost atinsă culmea apostaziei antihristice: 
s-a propus un proiect de lege care acordă 
dreptul la legături incestuoase între părinţi 
şi copii, cât şi între fraţi! 

Tineretului “comunitari’ i se aplică 
un tratament de debusolare spirituală. New 
Age- ul, mişcare îndreptată împotriva 
religiei creştine, câştigă tot mai mulţi 
prozeliţi în fostele ţări comuniste în care 
reforma legislativă cerută de Consiliul 
Europei vizează abrogarea rânduielilor 
creştine de viaţă. Yoga, spiritism, magie 
neagră, parapsihologic, paranormal, 
bioenergie, rock satanic sunt narcoticele 
de tâmpire a tinerilor, de îndobitocire a 
oricărui cetăţean european lepădat de 
credinţaîn Hristos. (în România, dl Dolphi 
Drimer declară că a înfiinţat, anul acesta, 
la Universitatea Ecologică al cărei rector 
este, o facultate de parapsihologic şi de 
paranormal, unde studenţii români 
“învaţă” cum să ia legătura cu OZN-urile 
şi să comunice cu extratereştrii!). 

Este limpede că toate aceste acţiuni 
de satanizare se înscriu într-o vastă 
campanie de pregătire psihologică a 
popoarelor europene pentru a intra cu 
“creierul spălat”, în CasaComunăa S.U.E. 
(Doamne, ce destin tragic asupra României 
creştine: de Ia comunism să treacă la 
comunitarism!). Privită cu alţi ochi, 
această trecere nu este întâmplătoare. A 
fost pregătită în lojile secrete ale 
masoneriei, aşa cum ne-o dovedeşte şi 
teologul grec Dimitrioi K.Skartuoyni în 
cartea “Profeţii despre Antihrist”, Colecţia 
“Descoperiri”, Atena, 1991, o 
excepţională lucrare-rechizitoriu, 
impecabil documentată, la adresa 
curentelor anticreştine din Europa, care 
vor să instaureze pretutindeni anarhia 
spirituală prin anarhia democraţiei! 

In vremurile ei de glorie, revista 
“Gândirea” (condusă deNichifor Crainic) 
publica un profetic eseu intitulat “Europa 
fără cruce”. Al doilea război mondial încă 
nu începuse, dar eseiştii creştini de la 
“Gândirea” anunţau că destinul Europei, 
fără Hristos şi fără crucea sa mântuitoare, 
va fi unul tragic. Războiul - câştigat de 
forţele anticreştine - a peimis aliaţilor să 
“americanizeze” Europa pe jumătate, 
celeilalte jumătăţi, mai îndărătnică la 
ateismul masonic, aplicându-i-se 
comunismul. Abia acum, la sfârşit de 
secol, înţelegem filiaţia £LU -SU.Ecu 
intermezzo-ul comunism-comunitarism. 
Aşadar, Europa se vrea iarăşi unită, dar 
fără crucea lui Hristos. Românii creştin- 
ortodocşi care au suferit experimentul 
masonic numit comunism (bolşevism), 
eşuat în final, sunt deci cobaii unui 
nou experiment masonic numit 

Silviu Alunei 








Noiembrie Nr. 11 PAG.5 



PUNCTC CARDINAIC 



Anul acesta, în Franţa, s-a instituit ca zi naţională 
comemorarea “genocidului” comis de guvernul francez 
în anul 194), prin trimiterea evreilor în lagărele germane. 

Recunoaşterea vinovăţiei în cazul genocidului 
din anul 1941 a avut însă o consecinţă pe care, probabil, 
iniţiatorii acestei acţiuni nu au dorit-o: recunoaşterea şl 
comemorarea unui alt genocid, de proporţii mult mai 
mari, înfăptuit tot pe teritoriul Franţei, dar de data 
aceasta nu împotriva unui neam străin, ci împotriva 
propriului popor. Este vorba de genocidul din Vandeea, 
din timpul “Marii Revoluţii Franceze”, când a fost 
exterminată aproape toată populaţia acestei provincii. 
(Marele dicţionar Larousse considera că războiul din 
Vandeea a costat Franţa 600000 de vieţi omeneşti). 

Această a doua comemorare, neinstituită însă 
ca “sărbătoare naţională” a statului francez, a avut loc la 
17 septembrie, chiar în regiunea unde s-a produs 
genocidul, în Vandeea. La ceremonie a ţinut să participe 
şi scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn. Cu acest prilej, 
laureatul din 1970 al premiului Nobel pentru literatură a 
acordat un interviu pentru mass-media din Franţa, 
conţinutul lui Fiind nespus de instructiv pentru toţi 
aspiranţii la democraţie din fostele ţări comuniste. 


Cine este Alexandr Soljeniţîn, poate n-ar mai trebui 
s-o spunem. Deoarece, însă, epoca în care numele acestui 
scriitor a stârnit vâlvă în toată lumea a cam fost uitată, 
după cum şi numele său a fost, între timp, grijuliu trecut 
sub tăcere, socotim potrivit momentul spre a reaminti 
cititorilor noştri câteva “date” din viaţa acestui scriitor, 
căruia toţi persecutaţii regimurilor comuniste de 
pretutindeni îi datorează atât de mult. (De altfel atât 
presa, cât şi televiziunea franceză au considerat util să-i 
reactualizeze biografia, peste care “cineva” are tot 
interesul să se aştearnă uitarea.) 

Rus, născut la 11 decembrie 1918, a trăit, în şi 
după “glorioasa Revoluţie Bolşevică”, la Rostov pe Don. 
Profesor de fizică în acest oraş, este mobilizat şi trimis pe 
front în “Marele Război de Apărare a Patriei”. După 
victoria sovietică în bătălia de la Smolensk este arestat, 
judecat, condamnat şi trimis, pentru executarea pedepsei 
de 18 ani muncă silnică, într-un lagăr de muncă forţată. 
Motivul condamnării: într-o discuţie amicală cu un tovarăş 
şi-a exprimat îndoiala privind valoarea de conducător 
militar a “marelui strateg” Iosif Visarionovici Stalin... 

în anul 1953, în cadrul “dezgheţului” 
hruşciovian, este eliberat din lagăr şi exilat în Asia 
Centrală. în anul 1957 este reabilitat, iar în anul 1962, cu 
aprobarea lui Hrusciov, îi este publicată povestirea O zi 
din viaţa lui Ivan Denisovici, una dintre cele mai 
cutremurătoare mărturii despre viaţa în lagărele sovietice, 
în anul 1967, Soljeniţîn trimite Congresului scriitorilor 
sovietici o scrisoare prin care cere ridicarea cenzurii şi 
publicarea scrierilor sale care, la acea dată, circulau 
numai în Samizdat. Urmarea acestei scrisori a fost 
excluderea sa din Societatea Scriitorilor. în anul 1970 i se 
decernează premiul Nobel pentru literatură, dar 
autorităţile sovietice nu-i permit să călătorească la 
Stockholm pentru a primi înalta distincţie. între timp îi 
apar în Occident romanele Primul cerc, Pavilionul 
canceroşilor şi August 1914. în perioada 1974-76 îi 
apare, tot în Occident, romanul-document Arhipelagul 
Gulag, cea mai complexă prezentare a “paradisului” 
sovietic. în 1976 este expulzat din Uniunea Sovietică. Se 
stabileşte în statul Wisconsin (S.U.A). 

Util un timp, pentru virulenţa cu care demască 
adevărata faţă a comunismului, Soljeniţîn devine ulterior 
stânjenitor pentr u “nobilul internaţionalism european”, 
datorită ideilor sale profund creştine şi nedisimulat 
naţionaliste. Nu insistăm asupra complicatul ui şi ocultului 
joc de culise prin care s-a urmărit înlăturarea lui din 
centrul atenţiei europene.Neiertându-i-se idcea necesităţii 
reîncreştinării (nu numai a Rusiei , ci a Întregii lumi 
moderne), izolarea-i devine din ce în ce mai severă. Nu 
mai este invitat la nici un congres cultural european şi 
valoarea sa ca scriitor este minimalizată. Concetăţeanul 
său, dar nu şi conaţionalul său, între timp decedatul 
savant atomist sovietic Andrei Saharow, îl acuză direct 
de "naţionalism şi tendinţe izolaţioniste ca mod de a 


gândi”, precum şi de a avea “o poziţie romantică şi 
antidemocratică”. 

După prăbuşirea Imperiului sovietic este invitat 
să se întoarcă în Rusia. Iniţial acceptă, dar apoi revine 
asupra hotărârii, convins fiind că în fapt Rusia şi poporul 
rus nu s-au lepădat de comunism, aşa cum la botez te lepezi 
de Satana. Şi din nou se dovedeşte a avea har profetic, iar 
evenimentele din Rusia lunii octombrie a acestui an i-au 
confirmat previziunea. în schimb, la prima “invitaţie în 
Europa”, invitaţia de a participa la comemorarea 
evenimentelor sângeroase din Vandeea anilor 1793-95, a 
răspuns favorabil. Şi totodată nu a pregetat să răspundă 
întrebărilor ca i-au fost puse de reprezentanţii presei şi ai 
televiziunii, precum şi de vârfurile intelighenţiei franceze, - 
întrebări şi răspunsuri pe care ne-am străduit să le tălmăcim 
şi să le redăm cât mai fidel. 


înainte de a răspunde întrebărilor care i-au fost 
adresate Soljeniţîn a ţinut să sublinieze convingerea sa 
despre caracterul satanic al tuturor revoluţiilor (începând 



cu cele din Occident şi sfârşind cu cea bolşevică din 
Rusia), printre victimele cărora se numără şi populaţia din 
Vandeea. în aceeaşi alocuţiune el şi-a afirmat convingerea 
despre sfârşitul inevitabil a tot ceea ce este demonic în 
istorie, “Ştiam -spune el - că şi coşmarul sovietic, ca orice 
este demonic, va avea un sfârşit; nu eram însă sigur că-1 voi 
mai putea vedea şi eu.” 

La această afirmaţie, Bernard Guetta 
(reprezentantul presei franceze de dreapta) a subliniat 
faptul că “un om-respectiv Soljeniţîn - a provocat eşecul 
unui adevărat sistem”. 

Andr6 Glucksmann a mărturisit apoi şi el că, 
după opinia sa, “ Arhipelagul Gulag a fost cel mai mare 
eveniment al vieţii culturale europene”. 

întrebat când se va întoarce în Rusia, Soljeniţîn a 
spus: “Mai târziu, când nu voi fi invitat numai ca turist. De 
altfel am şi rânduit să-mi clădesc o izbă şi sper ca Ia 
terminarea ei să fiu bine primit, deşi este greu de urcat o 
pantă după 70 de ani de prăbuşire”... 

Andre Glucksmann l-a mai întrebat dacă este 
dispus să intervină activ în haosul survenit în urma prăbuşirii 
Uniunii Sovietice. La această întrebare Soljenţîn arăspuns: 
“Sunt sătul de singurătate şi voi comunica activ cu toţi 
oamenii, mai ales cu cei de la sate. Nu voi face însă parte 
din nici un partid, pentru că menirea scriitorului este aceea 
de a uni şi nu de a dezbina poporul. Nu voi ocoli nici presa 
şi, deşi ea este departe de a fi liberă, voi susţine sus şi tare 
adevărul, fie că aceasta va place sau nu”. 

- Ce părere aveţi despre tineretul Rusiei de azi ? 

- E greu ca generaţiile de azi să înţeleagă toată 
monstruozitatea comunismului de ieri. 1917 a fost 
începutul unui dezastru istoric (revoluţia) pe care Rusia 
va trebui să-l ispăşească îndelung; deocamdată nu poate 
fi vorba acolo decât de o semi-democraţie... 

- Aţi vrea să mai vizitaţi in viitor lagărele prin care 
aţi trecut? 

-Nu. Dar nu voi ezita să mă aflu în mijlocul 
oamenilor greu încercaţi, oriunde s-ar găsi aceştia. 

-Ce aveţi de spus despre sfârşitul atâtor comunişti 
chiar în aceleaşi lagăre prin care aţi trecut şi 
dumneavoastră? 

-Au murit mulţi şi dintre ei, oricum destul de 
onorabil, când atâţia alţii crăpau ca animalele. Nu toţi au 
fost însă călăi direcţi. Cei rămaşi în viaţă - şi sunt destui 
- s-au prefăcut, în mare parte, în valeţi al democraţiei. 

- Dar, ca bun creştin, trebuie să iert aţi...-a ţinut să 
observe evreul A.Glucksmann (unul dintre ideologii 
nefrancezi ai “noii drepte franceze 

- Da, dar eu unul nu sunt sigur că pot. Fireşte că 
este important ca oamenii si încerce măcar să se ierte 
întreolaltă, pentru ca şi Dumnezeu si ne ierte pe toţi... 


V.Giscard d’Estaing a ţinut să afle opinia lui 
Soljeniţîn despre ravagiile făcute de comunism în sufletul 
rus. Scriitorul a răspuns că sufletul unei naţiuni nu poate 
fi distrus, ci doar parţial pervertit. Chiar dacă cei vii au 
fost aduşi la condiţia de sclavi, cei ucişi mărturisesc tn 
absolut. Or “o naţiune trăieşte şi prin sufletul morţilor ei” 
Henri Troyat a pus o întrebare mai terestră: vor mai avea 
ruşii, după trei sferuri de veac de comunism, forţa de a 
rezista concurenţei economice pe plan mondial? Soljeniţîn 
şi-a exprimat speranţa că da, în ciuda faptului că, în 
momentul de faţa, perversiunea şi hoţia sunt în floare, iar 
puterea Statului e încă slabă. 

- Dar merita oare, numai pentru acest haos, să 
fie distrus comunismul? - a revenit A.Glucksmann. 

-Lafel întreabă şi vechii comunişti Dar categoric 
că merita; şi ar fi fost şi mai bine dacă prăbuşirea lui s- 
arfi petrecut mai devreme. Partea sănătoasă a poporului 
va reuşi până la urmă să se ridice ca iarba printre 
gunoaie. Aceasta este speranţa mea. 

A urmat un dialog foarte interesant între 

A. Soljeniţîn şi V. Giscard d’Estaing: 

- Dar ce puneţi - a întrebat fostul preşedinte 
francez - despre situaţia bisericii ruse? 

- Biserica a suferit enorm, fiind atinsă şl ea de 
perversiunea generală. S-a lucrat la distrugerea religiei 
în suflete, dar eu cred într-o renaştere religioasă, pentru 
că morala are nevoie de religie ca de o busolă. Nu este 
nevoie de propagandă ostentativă; religia va prinde 
rădăcini de la sine, răspândindu-se din om în om. Dar 
fireşte, va fi nevoie de ceva timp... 

- Dar despre relaţiile cu catolicismul, ce spuneţi? 

-Un papă ca Ioan-Paul II este o binefacere 

providenţială pentru lumea de azi. Raporturile dintre 
catolicism şi ortodoxie sunt vechi; e regretabil că lumea 
catolică a considerat ortodoxia ca o sectă, iar “L’union de 
Brest” a fost mai degrabă un fenomen cinic... 

- Cum vedeţi trecerea la democraţie în Rusia? 

- în abisul actual este imposibilă o trecere directă 
la democraţie. Oamenii, ruinaţi şi pierduţi, habar n-au 
ce-l aceea alegere democratică. E un noroc că în Rusia 
comunismul a căzut fără o nouă revoluţie de 
proporţii...Democraţia, dacă se creează, trebuie creată 
de jos în sus, fără grabă, dar şi fără ezitări. S-ar fi putut 
face lucruri bune încă de pe vremea lui Gorbaclov. 
Măcar să nu le fie foame oamenilor şi să aibă cu ce se 
îmbrăca...Or perestroika n-a făcut decât să schimbe 
eşaloanele; azi tot comuniştii guvernează de fapt. Totuşi 
comunismul, ca formă efectivă de guvernare, nu mai 
poate reveni. Cauza prăbuşirii lui e aceeaşi ca în 
Iugoslavia: comuniştii au creat frontiere fictive pentru 
a distruge naţionalismul, iar acesta se revanşează acum; 
Tito şi Stalin au dat regiuni întregi ale unor naţiuni 
altor naţiuni şl de aici conflictele... 

Bernard Guetta l-a întrebat pe Soljeniţîn cu 
privire la modul în care judecă situaţia Occidentului. 
Acesta a răspuns: “Am criticat Occidentul pentru 
slăbiciunile sale în faţa comunismului. încă din 1917 
aliaţii au trădat Rusia. începând apoi chiar să simpatizeze 
comunismul. Cu mare amărăciune am constatat 
cupiditatea Occidentului”. Mai târziu a adăugat 
(răspunzând unei alte întrebări, formulate de Bernard 
Pivot): “Occidentul a dat acum un ajutor oarecare Rusiei. 
Eu însă nu sunt partizanul unui asemenea fapt. Consider 
că ruşii trebuie să se regăsească pe cont propriu”. Acelaşi 

B. Pivot l-a întrebat cum se explică prezenţa sa la Vandeea. 
Răspunsul a fost: “Pentru că şi ruşii au trăit pe pielea lor 
ceea ce s-a întâmplat acum două secole în Vandeea... De 
altfel, eu condamn toate revoluţiile, care mai mult decât 
să accelereze istoria, o complică şi o degradează". 

-Dar la întrebarea dacă există Dumnezeu, ce aţi 
răspunde? - a mai întrebat B.Pivot. 

- Nu există nici un dacă; Dumnezeu este, dincolo 
de îndoielile noastre, dar cred că nimeni nu poate fi atât 
de pretenţios încât să-i ceară lui Dumnezeu să-t 
vorbească personal, ca la o somaţie, ca să se convingă 
de existenţa Lui Eu unul, dacă l-aş putea vorbi direct, 
singurul lucru pe care i l-aş cere ar fi să-mi mal Ierte din 
păcate... 


MARCEL PETRJŞOR 











ÎNCREMENIRE 


PAG. 6 NR. 11 Noiembrie 


III. Acţiuni pregătitoare 


care, prin poziţia lor morală, 
politică sau culturală, aveau 
oarecare influenţă asupra 

- celorlalţi deţinuţi. La început 

" ~ 1 sau în alte secţii 

; 3 undeva la anchetă. Până la urmă 
fuseseră izolaţi pentru a fi prelucraţi şi 
reeducarea şi acceptând-o să-i 
o facă. Şi spre deziluzia noastră, a 
foarte mulţi dintre ei au sfârşit prin 
metode oare?), devenind, astfel, în 
armă secretă” cu care 


perioada de pritocire 


/ entru a supravieţui, H 
deţinuţii Aiudului au fost 
nevoiţi să încerce să se adapteze 
noilor condiţii de detenţie. Şi, în oarecare măsură, pe 
termen scurt, au reuşit Pânda celor de afară a fost 
contracarată de pânda celor dinăuntru, lipsa de activitate 
impusă de aberantele regulamente ale închisorii a fost 
suplinită de o activitate “suversivă” care era cu atât mai 
reconfortantă cu cât eramai primejdioasă, iar zgomotoasele 
trăiri exterioare au fost înlocuite de discrete dar intense 
trăiri interioare. Constrânşi de un regim inuman, oamenii 
Aiudului au fost nevoiţi să caute resurse de supravieţuire 
în ei înşişi şi le-au găsit în rugăciune, în meditaţie şi în 
învăţătură. Mai ales în învăţătură. S-a învăţat mult şi s-a 
învăţat temeinic atunci la Aiud. S-au învăţat limbi străine, 
s-a învăţat matematică, s-au învăţat poezii, mai ales poezi i 
(Blaga, Arghezi, Baco via, Cotruş etc., nemaivorbind că 
Gyr şi Crainic circulau în opere aproape complete), s-a 
învăţat agricultură, stupărit, avicultură, fizică, chimie etc., 
iar cei ce au avut şansa să stea înaceeaşi celulă sau în celule 
alăturate cu profesorul George Mânu au audiat chiar şi 
cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de 
transmitere a informaţiilor de la o celulă la alta a făcut ca, 
în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să 
atingă apogeul. Acum a fost născocită “scrierea” cu acest 
alfabet, pe un fir de aţă, printr-un sistem de noduri. 
Născocirea aceasta aparţine aceluiaşi profesor George 
Mânuşi ea a constituit o adevărată revoluţie în sistemul de 
comunicare din închisori. 

Şi cu toate acestea, la sfârşitul primei perioade 
pregătitoare, majoritatea deţinuţilor Aiudului ajunseseră 
la capătuj puterilor. Toţi erau epuizaţi psihic şi toţi simţeau 
o nevoie, ca de aer, de schimbare. Versul regretatului poet 
Ştefan Vlădoianu, “Ah, fie orice-ar fi, numai să fie”, era 
pe buzele tuturor. în acest univers încremenit părea că şi 
timpul se oprise în loc (“Etemu-a pus pecete devenirii/Şi 
s-a oprit din curgere durata”, sună alte versuri plămădite 
tot în această perioadă) şi că în lume nu se mai întâmpla 
nimic. Sufletele tuturor celor surprinşi de acest mare 
îngheţ au fost vidate de esenţă şi viaţa lor a fost lipsită de 
sens. După părerea mea, tratamentul aplicat celor din Aiud 
în această perioadă a jucat rolul pe care, în reeducarea de 
la Piteşti, l-a j ucat bătaia. La Piteşti, oamenilor li s-au ucis 
sufletele, într-un timp record, prin aplicarea torturii fizice 
neîntrerupte, iar celor de la Aiud li s-a făcut acelaşi lucru, 
cu încetinitorul, prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat 
acestui tratament decât cei care au avut o viaţă interioară 
extrem de bogată şi cei care s-au abandonat complet 
rugăciunii şi lui Dumnezeu. Dar aceştia au fost puţini. 
Majoritatea s-au prăbuşit Insă sufleteşte, fiind dispuşi să 
accepte orice schimbare. Fie ea chiar şi în rău. Şi această 
stare de spirit a servit de minune celor ce pregăteau 
reeducarea. . 


s-a crezut că aceştia au fost jzolaţi inZarcă 
ale închisorii ori duşi pe u.- 

însă s-a vădit că ei f— 

convinşi să accepte 
determine şi pe alţii să 
marii mase de deţinuţi, 
a fi convinşi (prin ce i 

mâna colonelului Crăciun “marea 

va reuşi să-i determine pe mulţi dintre noi să capituleze. 
Au fost însă destui şi dintre cei care au rezistat ispitei de 
ase elibera înainte de termen, precumşi tuturor presiunilor 
care s-au făcut asupra lor şi aurămas credincioşi idealurilor 
pentru care intraseră în închisoare şi demnităţii de om. 
Printre aceştia se numără şi figura devenită legendă a 
profesorului George Mânu, de care am amintit, mai sus. 
Acesta a fost scos, în repetate rânduri din Zarcă, unde a 
executat cea mai mare parte din detenţie, şi dus în faţa 
colonelului Crăciun care a încercat prin diferite metode 
(promisiuni, ameninţări, şantaj etc.) să-l determine să 
accepte reeducarea şi să devină un fel de intermediar între 
deţinuţi şi administraţie. Spre cinstea lui, profesorul 
George Mânu a refuzat cu demnitate orice târguiala cu 
cei pe care îi considera ceea ce, de fapt, erau: călăi ai 
neamuluj. Şi profesorul George Mânu a plătit cu viaţa 
această sfântă “încăpăţînare”, căci, grav bolnav fiind de 
t.b.c., i s-a refuzat, drept represalii, printre altele, şi 
asistenţa medicală. A murit la infirmeria închisorii, unde 
fusese internat când era prea târziu. 

Tot în această perioadă s-a mai petrecut un fapt 
demn de luat în seamă. Pe culoarele închisorii au apărut 
figuri noi de gardieni sau caralii cum le spuneam noi care 
nu i-aînlocuit, ci numai i-adublat pe cei vechi. Toţi aceştia 
erau tineri, erau stilaţi şi şcoliţi şi, mai ales, nu erau 
abrutizaţi ca ceilalţi. în relaţiile cu noi deţinuţii erau foarte 
politicoşi, ni se adresau, spre uluirea noastră, cu domnule 
şi cu dumneavoastră şi manifestau o oarecare stângăcie 
caracteristică începutului de carieră. Nu se amestecau în 
treburile celorlalţi gardieni, ci se mulţumeau să ne 
supravegheze şi să încerce să ne cunoască. Aveau voie să 
deschidă celulele şi să discute cu noi anumite lucruri. 
Uneori chiar scurte interogatorii. După felul cum acţionau 
era limpede că misiunea lor era aceea de a ajuta pe ofiţerii 
politici în munca lor de documentare. 

Şi, în această atmosferă, pe la sfârşitul anului 
1 % 1, s-a răspândit deodată vestea că aîncep ut reeducarea. 
Comunicatele care se difuzau prin Morse anunţau diferite 
surse că pe cutare secţie, la celulele cutare şi cutare, au fost 
înfiinţate “cluburi” în care oamenii citesc, joacă şah ori 
discută. Vestea a fost primită dexieţinuţi în mod diferit 


A-ncremenit şi timp , şi necuprins 
Şi sufletul ni s-a sleit ca săul, 
Nimicul ca pecinginea s-a-ntins 
Oprind pe loc şi binele şi răul 


Etemu-a pus pecete devenirii 
Şi s-a oprit din curgere durata, 
Ascuns pe undeva-n afara firii 
Destinul ciung nu-şi mai învârte roata. 


Nimic nu se întâmplă şi nimic 
Din câte sunt sub cer nu mai tresaltă , 
Sărmana lume cu durerea-n spic 
De Dumnezeu a fost lăsată baltă. 


I ^ doua perioadă pregătitoare a debutat pe neaşteptate 
către sfârşitul anului 1960 şi se caracterizează, spre 
deosebire de prima, printr-o continuă mişcare. Dacă până 
atunci oamenii fuseseră obligaţi să steaîn aceeaşi formaţie 
ani de-a rândul, începând de la această dată, sub diferite 
pretexte (vizită medicală, triere pentru trimiterea la muncă 
etc.), componenţa celulelor era schimbată periodic. 
Raţiunea acestor frecvente mişcări, adevărată acţiune de 
pritocire a oamenilor, nu am desluşit-o decât târziu, după 
declanşarea reeducării. Pentru o cât mai bună reuşită a 
acestei acţiuni era necesar ca, cei asupa cărora urma să se 
acţioneze, să se cunoască cât mai bine între ei. Fiecare 
deţinut trebuia să cunoască pe cât mai mulţi dintre camarazii 
lui de suferinţă şi să fie, la rândul său, atunci când va fi 
cazul, cunoscut de către cât mai mulţi dintre aceştia, pentru 
ca să aibă pe cine demasca şi de către cine să fie demascat 
între timp, colonelul Crăciun, împreună cu statul 


Pe fondul sur al timpului-mpietrit 
Suntem antice basoreliefuri, 
Tocile statuiete de granit 
Pe-alocuri cu reflexe de sidefuri 








s â fc£et*ârtottccc 


PUNCTC CARDINAIC 


Noiembrie NR. 11 PAG. 7 


B e prea multe ori suntem tentaţi 
sâ-i scuzăm pe oameni motivând 
că n-au ştiut Şi-o facem cu 
uşurinţă chiar şi atunci când suntem 
convinşi de contrariul Găsim că este elegant 
| să ne arătăm înţelegători cu slăbichmile 
altora Cum nimeni nu ne-a pus j udecători, 
şi prin asta nu ne-am asumat vreo 
răpundere, cum în nici un fel nu suntem 
afectaţ i personal, ce ne costă să ne arătăm 
generoşi? Nu pierdem nimic, dimpotrivă. 
Creăm obligaţia deafi tratat la fel, adică 
să ni se treacă şi nouă cu vederea, cândva 
fi cazul, micile noastre derogări de la 
adevăr, dreptate sau cinste. Starea de 
complacere în situaţie este, oricum, 
profitabilă Aşa am ajuns să scuzăm, să 
acceptăm tacit, fără reacţie, abdicarea 
guvernanţilor de laoriceprincipii morale, 
corupţia generalizată a administraţiei, 
păcălirea în masă a celor slabi de minte şi 
de conştiinţă în jocuri de “întrajutorare ” 
Deci, dacă degradarea pe toate planurile 
continuă, dacă decăderea s-a banalizat, 
înseamnă, după unii, că nici nu merită să- 
i acordăm atenţie; cu atât mai puţin să-i 
cercetăm cauzele. 

Mulţi din cei ce ar trebui să 
vorbească tac. Vorbesc în schimb cei ce ar 
trebui să tacă Iau cuvântul în adunări, 
scriu în ziare, mulţi trăgăndu-şi colacul pe 
spuză proprie, acoperindu-şi, cei mai mulţi, 
ca mâţa, creaţiile originale din "anii 
lumină”. Nu suntpuţini nici ceice, cubună 
ştiinţă, produc cuvinte potrivite pentru 
extinderea şi adâncirea confuziei. Se 
confecţionează justificări, se execută 
întoarceri din condei, se emit explicaţii 
bune pentru toate relele, oricât de mari, 
oricât de evidente. Cei prinşi în flagrant 
zâmbesc şi se scuză: "n-am ştiut”. Şi pare 
cât se poate de plauzibil într-o ţară în care 
ministerul public (procuratura) nu ştie cine 
fură, armata nu ştie cine trage, iar dl. 
Iliescu nu ştie cine i-a chemat pe mineri, 
deşi le-a vorbit şi la venire şi la plecare. 
Nimeni nu ştie nimic. De-atâta neştiinţă 
asumată şi acumulată, îmi vine să zic, 
parafrazăndu-l pe Gabriel Garda 
Marquez, că trăiesc într-un veac de 
puţinătate... mintală. 

Românii nu au scuza prostiei Nu 
au nici izbucniri pasionale ca la popoarele 
cu năluciri mesianice. Nu sunt deloc 
deficitari la capitolul judecată în vădit 
contrast cu conducătorii lor, eternii 
“ tovarăşi ", de-o jumătate de veac îndulciţi 
la pomana puterii, mereu aceiaşi cei pe 
care i-a produs, şi promovat, in ani de 
intensă funcţionare, maşina comunistă a 
inversselecţiei Categoric, nu neştiinţa, nu 
slăbiciunea intelectuală e păcatul ce ne 
macină Românii sunt informaţi inteligenţi 
avizi de muncă şi afirmare; când rentează 
Cum după îndelungata înşelăciune a 
socialismului a urmat cacialmaua neo- 
cumunistă, e firesc sâ-i vedem pe indivizi 
nesiguri, temători. Opăriţi cu ciorba 
vechiului regim, acum suflă discret, cu 
circumspecţie. In borşuleful domnului 
iliescu 

Pentru toţi oamenii, cu excepţia 
re tar daţilor din guvern şi parlament, starea 
ţârii e de-o gravitate ce impune alarma. 
Nici situaţia din fărde vecine nu este 
liniştitoare: conflicte deschise, tensiuni 
mocnite, dueluri diplomatice cu armele 
duplicităţii şi arme-arme. Apetitul de 
distrugere, de sânge, devioknţă de senzaţie 
tare este cultivat pe sute de canale de 
televhiune, de emisiuni radio, depublicaţii 


Trăim într-o lume bolnavă şi despre starea 
ei, deşi se vorbeşte enorm, nu se rosteşte o 
vorbăca lumea. Nuştiu, lipseşte curajul viril 
de a spune lucrurilor pe nume sau 
diagnosticul letal e stabilit, nu mai e nimic de 
făcut. 

Ca fiecare om, fiecare popor îşi 
are păcatul lui preponderent, de la care i se 
va trage, până la urmă şi dispariţia Dacă 
unele neamuri s-au ameţit, o vreme, cu visuri 
de mărire şi glorie, dacă foamea şi speranţa 
saturării au provocat mi graţia popoarelor, 
noi românii am trăit împăcaţi cu mioriticul 
nostru spaţiu, cu sărăcia, mult-puţin, ce-am 
agonisit-o, iar glorie, dacă ne-am câştigat. 


lumii, “înţelepţii ”, au avut, şi cum nu sunt 
genul care să renunţe uşor, mai au încă 
sumbre intenţii privind soarta României şi a 
românilor. Unele fapte, istoriceşte 
consumate, (Yalta, Malta)par să le confirme. 

în anii premergători celui de-al 
doilea război mondial existenţa României, 
ca ţară, a stat în cumpănă căci erau mulţi cei 
ce-i doreau dezmembrarea. Dumnezeu însă 
n-a ţinut cont de părerile şefilor de guverne. 
Totdeauna, când a vrut să salveze un popor, 
a ridicat din elprofeţi, oameni drept stătători 
La ceas de grea încercare, atunci, a dăruit şi 
românilor bărbaţii de care aveau nevoie. S- 
au ridicat astfel, in faţa poporului, luliu 



de Constantin lorgulescu 


am obţinut-o apărându-ne, nu cucerind 
teritorii şi bogăţii străine Asta nu înseamnă 
că nu avem şi noi păcatele noastre. Nu în 
întregime, dar ceva tot e adevărat în povestea 
cu neexploziva mămăligă Suntem în stare să 
suportăm batjocuri şi injurii mult peste nivelul 
omului cu demnitate. Avem slăbiciuni, 
neîmpliniri, laşităţi, dar peste ele, păcatul 
nostru real este, cred eu, convingerea, deloc 
confirmată de practică nu-mi explic cum 
căpătată că până la urmă T îi păcălim noi”. 
Ne-am învăţat să ne prefacem a-i sluji cu 
credinţăpe cei ce ne stăpânesc, până în clipa 
când nu mai sunt în stare să ţină hăţurile. 
Atunci o-ntoarcem şi dăm pe ei, cu ce- 
apucăm. Imediat după 23 august 1944 a 
apărut, din autentică sorginte populară, 
strigătura: ”Uite aşa cum ne vedeţi/ I- 
ant....în cur pe nemţi/Ş-uite acuş, acuş, 
acuş/O să-i ....şi pe ruşi " Umorul popular, 
suculent, e una şi realitatea istorică alta; s- 
a dovedit. După cum unul este nivelul 
intelectual şi moral ce se poate cere masei de 
oameni de rând şi altul cel ce trebuie să se 
pretindă clasei conducătoare, categoriei 
răspunzătoare de starea unei naţiuni. 
Filozofia împăcării caprei cu varza practica 
şmecheririi, ş-a unuia şi a celuilalt, egreşala 
cotidiană, care, pe termen lung devine însă 
eroarea noastră fundamentală, păcatul 
nostru de moarte. 

Nu ştiu cât dreptate are Alain 
Besancon când, luându-şi-l în sprijin şi pe 
sfântul Toma d Aquino, susţine că prostia ar 
fi un păcat Dar simt sigur că practica 
diplomaţilor de a hotărî soarta mulţimilor 
într-o competiţie de “inteligenţă ” în care 
argumentele sunt minciuna, şantajul, 
ameninţarea, călcarea cuvântului dat, 
trădarea de frate, păcat este Din toată 
sforţarea asta, până la urmă, singurul 
câştigător este marele maestru al înşelăciunii 
(diplomaţiei}, Satan, duşmanul Omului 


Există temeri că acei conducători ai 


Maniu, conducătorul Partidului Naţional şi 
Corneliu Codreahu, şeful Legiunii 
Arhanghelul Mihail, şi trecând peste 
diferenţele de vârstă şi concepţii dintre ei„ în 
văzul lumii, şi-au dat mâna şi astfel au reuşit, 
pentru prima şi ultima oară pe aceste 
meleaguri, să răstoarne, prin alegeri libere, 
guvernul de la putere. Grea şi scump plătită 
victorie! Amândoi au sfârşit ucişi de 
răzbunarea ocultei: Codreanu mai întâi, 
sugrumat, împreună cu alţi treisprezece 
camarazi, şi îngropat sub beton şi sub acid 
sulfuric, la Jilava, Maniu murind singur în 
celulă la Sighet, ros de boalăşi viermi, de viu 
Jertfa lor, şi a altor sute de mii de români, n- 
a fost în zadar. Ţara şi românii câţi îşi mai 
spun azi pe nume există încă. 

Nu i-am cunoscut. N-am avut 
ocazia să văd pe nici unul dintre aceşti doi 
titani In închisorile prin care amm trecut am 
auzit multe despre ei de la cei care le-au fost 
aproape. Se povesteau lucruri obişnuite, dar 
şi unele ieşite din comun, extraordinare. Ce 
am văzut eu însumi şi m-a mirat, era emoţia 
de care erau cuprinşi povestitorii Când 
Ghiţă Pele pronunţa cuvântul “Căpitanul" 
ochii i se aprindeau şi faţa lui bătucită de 
muncă şi de securitate căpăta o aură, o 
strălucire din altă lume. Când nea Ionică 
Moldovan, la Constanţa, ne povestea 
întâmplări de pe vremea când lucra la Casa 
Verde, cot la cot cu Corneliu Codreanu, cum 
ţineau vinerea post negru, până la apusul 
soarelui se transfigura Şi vocea îi căpăta alt 
timbru, cevastrăin, ca de dincolo. Observând 
asta atunci, mai târziu mă întrebam, cum a 
putut acest bărbat să-i marcheze în aşa 
măsură pe cei din jur, încât şi după ani după 
multe suferinţe îndurate pentru crezul ha, să- 
i rămână credincioşi săfie prinşi de emoţie, 
amintindu-şU 

Mă uit în jir, văd pustiu şi frigul 
îngrijorării îmi dă frisoane. O întrebare mă 
chinuic: Unde sunt bărbaţii ţării? Unde sunt 
legionarii in rânduri compacte, gata să-l 
urmeze la moarte, şi dincolo de ea, pe acest 


trimis al Arhanghelului? Ce-a mai rămas 
din nepământeasca frumuseţe a Mişcării 
ridicate de Căpitan? Trăim, azi, în 
împărăţia văcarilor. Ţara-i o ciurdă în 
neorânduială, flămândă şi murdară; 
comparaţia cu trecutul ne sfâşie sufletul. 
Cei ce au trăit acele timpuri, cei ce-au 
văzut cu ochii lor, şi sunt siliţi să trăiască 
în continuare cu "urâciuneapustiirii", nu 
pot să nu se întrebe cum a fost posibil 
atunciaceasplendidădisciplinălegionară, 
bazată numai pe dragoste? Unde mai sunt 
taberele acelea de muncă unde tinerii 
dădeau năvală, de bună voie, şi, ca să le 
stăvilească afluxul, conducerea masonică 
de atunci folosea trupele de jandarmi? 
Unde să fie comerţul acela legionar, care 
prin eficienţă, corectitudine şi mai ales 
strălucitoare curăţenie a reuşit să sperie 
plutocraţia evreiască mai rău decât 
marşurile şi cântecele legionare? Unde să 
se fi pierdut bărbaţii acestei credinţe, cei 
care au înfruntat, mai bine de o jumătate 
de veac, serviciile secrete şi pe maeştrii 
lor, de la Moruzov la Pacepa şi trădările, 
autohtone şi străine, de la Stelescu la 
Filby? Să fi reuşit, într-adevăr, duşmanii 
săsleiascăenergiilesufleteştialeneamidui 
românesc? Dacă nu, cum se face că bătrânii 
legionari nu reuşesc, după patru ani, să 
înjghebe un partid credibil?Să fi ajuns 
oare cei care i-au sfidat pe Carol şi pe 
Antonescu, pe esesiştii lui Hitler şi pe 
enkavediştii lui Stal in, să se teamă acum 
de oamenii dlui Măgureanu, mulţi dintre 
ei cu dificultate spălaţi şi deodorizaţi după 
cufureala din timpul revoluţiei? 

Unde e tineretul de altădată care 
în clipele grele a ştiut să ia, din mâinile 
tremurătoare ale bătrânilor, făclia nădejdii 
şi s-o ducă mai departe? Şi unde sunt 
bărbaţii, dreptstătători ai acestui neam, 
ce-au ştiut, la vreme de primejdie, să-şi 
dea mânaşi într-o singurăvoinfâ să salveze 
ţara? 

Nimeni nu-i obligat să ridice de 
jos, şi să poarte, o povară ce-i depăşeşte 
puterile Urmaşul lui luliu Maniu cel ce a 
înfruntat cu neclătinată cinste poliţia 
austro-ungară, pe regele dezaxat, camarila 
iudeo-masonică şi pe atotputernica 
metresă regală Elena Wolf-Lupescu, ar 
trebui să cunoască dificultatea misiimii, 
săştielaceseangajează Ejenant, credeu, 
săfiiComelhtCoposuşisăpubliciarticole 
în revista, nedezminţit comunistă, 
"Magazin istoric ”, să subscrii la uJeile 
puse în circulaţie depseudoistoriciicarlişti 
antonescieni sau ceauş işti Ştiu, e greu să 
duci pe umeri povara răspunderii 
moştenirii “Sfinxului de la Rădăcini * in 
vremi aşa tulburi. E greu numai, după 
atâţia ani de izolare în temniţă să stai de 
vorbă cu schingiuitorii şi cu fiii 
schingiuitorilor de neam Şi, mai ales, e 
greu, într-o lume a confuziei, labilităţii şi 
vânzării să te fereci în dârzenie , asemeni 
marelui tău înaintaş. 

"Nu poţi sluji la doi domni” Nu 
eu am spus asta, eu doar mă cutremur 
rostind-o Căci, cred, nu poţi fi irmaşul lui 
luliu Maniu şi să vorbeşti ca Spălăţeiu. Şi 
e ridicol să rămâi în istorie doar pentru că 
“i-aipus sulo-n coastă” lui km Iliescu; 
afirmaţia aparţine francofomdm nostru 
preşedinte. Dacă la atât ni s-au redus 
puterile, râu am ajuns 

Să mă ierte cei cart cred că am 
vorbit prea aspru A fost o izbucnire, în 
primul rând. împotriva propriei mele 
slăbiciuni 






























PAG. 8 NR. 11 Noiembrie 


greu se înclină spre rău. dar nu sini prin firea lor 
neîncltnaţi Acum. însă. au ajuns neînclinaţi. nu dm 
pricina firii, ci prin har şi stăruinţă în unicul bine " 
(op.cit., pp.47-48). Principiul absolutei libertăţi a 
creaturii se aplică aşadar şi în cazul de faţă. 

Pnn aceasta îngerul rămîne un ideal pentru 
aşa cum arătam, despre marii înduhovrucifi se 
“starea îngerească ", hsus 
‘Căci la înviere, nici nu se însoară, 
mărită, ci sînt caîngeru lui Dumnezeu in cer 


ste îndeobşte admis de tradiţia dogmatică a 
Bisericii că Dumnezeu a creat mai tntîi lumea 
I M nevăzută, de natură spirituală trecînd abia 
apoi la creaţia lumii văzute, de natură 
materială Un singur loc dm Sf.Scriptură ne 
spune ceva mai desluşit în privinţa aceasta : ' 'Ştii tu cine 
a hotărit măsurile pămîntului... sau cine a pus piatra lui 
cea dm capul unghiului, atunci cînd stelele dimineţii 
cîntau laolaltă şi toţi îngerii mă sărbătoreau? " (IOV. 
38, 5-7). In ce-l priveşte pe om. el a fost creat cel din 
urmă ca un fel de corolar şi sinteză a întregii creaţii, 
legat pnn duh de "cele nevăzute ".iarpnn trup de "cele 
văzute ", reunind deci în sine spiritul şi materia, ceea ce 
reprezintă un mod de existenţă unic în univers. 

Biblia nu se referă explicit şi detaliat la creaţia 
lumii nevăzute. Referatul biblic al creaţiei în şase z'le 
(numit de aceea şi hexameron) dă seama numea de 
creaţia lumii văzute, sensibile (FACEREA. 1, 2-31). în 
ce priveşte primul verset ("La început afăcut Dumnezeu 
cerul şi pămîntul ”), el a putut fi interpretat în felul 
următor : "Cerul înseamnă lumea spirituală, după cum 
pămîntul înseamnă lumea materială. în acest loc, prin 
cer nu se poate înţelege cerul văzut, creat abia în ziua a 
doua, ci cerul nevăzut, cu locuitorii lui. îngerii, întrucît 
adesea în Sf. Scriptură îngerii sînt arătaţi ca locuitori ai 
cerului, iar oamenii ca locuitori ai pămîntului. " 
(&&&Teologia dogmatică şi simbolică 
voLI, p.485). ~ 

Sfinţii Părinţi sînt de părere că /SSjACKS 
Revelaţia n-a lăsat in referatul biblic despre 
creaţie nici o menţiune privitoare la lumea I 
îngerilor din pricina tendinţei vechilor evrei EflL 
spre idolatrie şi pohteism; afiindde existenţa I 
puterilor cereşti, ei ar fi putui să le înţeleagă jjg 
greşit, alune cînd lesne spre rătăciri I 
primejdioase 

Găsim totuşi referinţe precise la H 
lumea îngerilor în alte locuri ale Sfintei 
Scripturi, fără însă ca învăţătura despre ei U-—S 
să apară vre undeva sistematizată. Astfel la NEEML4 
(9.6) citim: "Numai tu eşti Domn şi numai tu ai făcut 


număr omeneşte inexprimabil 

Î ngerii, deşi fiinţe pur spirituale, nici nu au 
existat dintotdeauna, nici nu au provenit din 
Dumnezeu prin "emanaţie" (cum au ajuns să 
înveţe o sene de eretici), ci ei au fost creaţi de 
Dumnezeu din nimic, asemenea întregii zidiri. 

Natura lor este de duhuri pure, deci imateriale şi om, 
necorporale, superioare omului, dar inferioare ha spune 
Dumnezeu pe Care-L slujesc, în deplinătatea raţiunii şt spune 

a libertăţii lor, iarnudin vreo rînduială constrîngătoare. 

"Nusînt oare toţi [îngerii] duhuri slujitoare? ", întreabă 
retoric Sf Apostol Pavel (EVREI, 1, 14). Menirea lor 
este dublă: în raport cu Dumnezeu rostul îngerilor esre 
să-L preamărească, liberi şi fericiţi, după dreptate şi 
înţelepciune, in chip veşnic, în raport cu lumea, ei sînt 
executori ai poruncilor dumnezeieşti privitoare la 
aceasta, vestitori ai voii lui Dumnezeu şi sprijinitori ai 
oamenilor pe calea mîntuirii. "Ei - zice Sf.loan 
Damaschin - păzesc porţile pămîntului, sînt 
înaintestătătorii neamurilor şi ai locurilor, după cum 
le-a fost dat lor de către Creator, călăuzindu-ne şi 
ajutîndu-ne în lucrurile noastre ’' (op. cit., p. 48). Cuvîntul 
grecesc dnghelos înseamnă, de altfel, tocmai "sol, 
vestitor, crainic, trimis "; aşa se face că denumirea de 
"înger" a putut fi aplicată, chiar şi-n textele sfinte, unor 
oameni (în condiţia lor de trimişi ai lui Dumnezeu), ca 


adesea că au atins 
într-un loc 
nici nu se 
(MATEI. 22, 30) 

D ar nu toţi îngerii au rămas în slava în care au 
fost creaţi de Dumnezeu. Revelaţia creştină 
cuprinde şi învăţătura despre "îngerii căzuţi ' 
numiţi mai adesea diavoli, demoni sau draci 
(uneori chiar nominalizaţi, mai ales în tradiţia 
ezoterică: Belzebut, Azazel etc ). în opoziţie cu îngerii 
cei buni, demonii sînt reprezentaţi în chip hidos: negri, 
cu coame, cucopite. cugheare, cu aripi de liliac ş. a m.d. 
După unii. aceştia ar fi constituit la origini cea de-a 
zecea ceată îngerească. Urmînd însă pilda căpeteniei 
lor, Lucifer (popular: Luceafărul), ei s-au răzvrătit 
împotriva Creatorului, minaţi de orgoliu (considerat 
izvor al tuturor celorlalte păcate), voind, nebuneşte, să 
fie deopotrivă cu Dumnezeu, ba chiar mai presus de 
Acesta (ase vedea, de exemplu, ISAIA, 14, 13-14saull 
TESALON1CENI, 2, 4). Au căzut aşadar 
■ dinproprie voinţăfăcîndabuz de libertatea 
ifijfe mM lor (cum t se va întîmpla mai tîrziu şi 
pf) J&fl omului). Deşi creaţi buni, asemenea 
celorlalţi îngeri, ei au devenit răi, ieşind 
gTOţffi gE-. din comunitatea harică cu Dumnezeu, încă 
I dinainte de facerea omului. Mintuitorul ne 
I de stăinuie laconic: ‘ Am văzut pe satana ca 
I un fulger căzînd din cer” (LLJCA, 10, 18). 

"Diavolul - scrie undeva Fericitul 


de pildă lui loan Botezătorul (ase vedea MA TEI, 11, două însuşiri, una o are de la D 

10), pe care tradiţia răsăriteană îlşi cunoaşte de altfel la el însuşi " (a se vedea, pentru 

drept "loan, îngerul Pustiei" (reprezentat iconografic eseul nostru Gîlceava draculu 

chiar cu aripi îngereşti). "Starea îngerească" este una nr.7/31-1993, pp. 10-11). Astfe 

dintre formulările generice cele mai frecvente ale atras pedeapsa veşnică, fără pt 

idealului mistic creştin. vedea şi II PETRU, 2, 4 sau 

Deşi îngerii sînt duhuri (pneumata), fiinţe Damaschin explică: "Ceea a 

raţionale, imateriale şi nemuritoare, trebuie totuşi arătat oameni, aceea este căderea pen 

că reportaţi la divinitate, eirămînmărginiţi, neposedînd ei nu mai au posibilitatea pocăit 

nici înţelepciunea, nici puterea, nici omniprezenţa lui oamenii după moarte " (op. cit. j 

Dumnezeu îngerii se află în fiecare clipă într-un loc despre apocatastază (presupus 

anume, poruncit de Dumnezeu, după grija şi tuturor, chiar şi a îngerilor răi\ 

înţelepciunea Sa Einuposedăubicuitate. Deşi nevăzuţi către Sinodul V ecumenic. "îng 

prinfirea lor, ei pot lua uneori, cu voia lui Dumnezeu şi exclusiv spirituale, păcatul lor . 

spre mai buna împlinire a slujbei ce le este încredinţată mai ireversibil decît al omului 

chip omenesc,păstrînd însă semnul distinctiv al aripilor Fiind neinfluenţaţi de cineva şir, 

îngereşti ( aşa cum îi aflăm reprezentaţi în icoane). aupăcătuitprintr-o hotărîre cu t 

Sfinta Scriptură consemnează numeroase angelofanii rupîndu-se total şi definitiv de D 

(arătări îngereşti), atitîn Vechiulcîtşiîn Noul Testament se într-o stare de rău absolută ( 

Să cităm cîte una din fiecare: "Şl pe cînd vorbeam în în mod liber şt conştient, s-au în 

rugăciunea mea. iată un om, Gavriil (defapt unul dintre ispitei, într-o absolută stare de 

Arhangheli - n.n ), pe care l-am văzut în vedenia mea Dar diavolul a deven 

cea de la început, în zbor grăbit, se apropie de mine pe Dumnezeu şi al îngerilor în eterr 

la vremeajertfei de seară " (DANIEL. 9,21); "Şi iatăs- şi vrăjmaşul omului şi al întregii, 

a făcut cutremur mare. că îngerul Domnului, coborînd să-L înfrunte pe Dumnezeu în 

dm cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. înfrunte în natură, în istorie şi-n 

Şi înfăţişarea hu era ca fulgerul, tar îmbrăcămintea lui l îngăduie Dumnezeu? Pe de 

albă ca zăpada" (MATEI, 27, 2-3). Numeroase încercare şi de întărire a celor b 

angelofanii sînt relatate şi în literatura creştină ca mijloc de pedeapsă a celor ră 

ulterioară, sfinţiifiindadesea învredniciţi avedea astfel minciunii " (IOAN, 8. 44) şi "îrtş 

de "arătări". (APOCALIPSA. 13, 14), di 

Două dintre făpturile îngereşti sînt mai bine întunericului (COLOSENI. 1 1 

individualizate în conştiinţa creştină: Arhanghelul (EVREI, 2, 14). nu este lăsat de 
Gavriil (purtătorul veştilor divine) şt Arhanghelul Mihail în lume peste puterea de reziste 

(conducătorul "cu spadă de foc " al legiunilor cereşti). altă parte, el nu se poate atingi 

Iconografia ortodoxă U reprezintă adesea (Smodul VII vedea şi Sf. loan Damaschn 

ecumenic a hotărît definitiv cinstirea şt zugrăvirea rugăciune, post şi priveghere 
îngerilor), tradiţia populară nummdu-i şt Sfinţii Voievozi Dumnezeu " indicate de ŞfApos 

(după tălmăcirea românească veche a respectivului 11-17), puse la tndemînăprin H 

termen grecesc) Biserica îi sărbătoreşte la un loc/ în biruinţă asupra diavolului şt a - 

ziua de 8 noiembrie în fine. e bine să mai ax 

Mărturisirea Ortodoxă (1, XX; ed.cit p. 38) ne precizare a Şfloan Damaschin 

învaţă că "îngerii au rămas în harul lui Dumnezeu pe lui Dumnezeu, met demonii mi c 
vecie, ca unu ce nu s-au întovărăşit cu Luctfer spre a se toate acestea proorocesc înger, 

împotrivi lut Dumnezeu Şl pentru aceasta, căţiătind Dumnezeu le revelează şi le pana 

acest har. ei nu pot să mai greşească niciodată dar nu De aceea se realizează toate cîti 

datorită firii lor, ci datorită harului de la Dumnezeu demonii se întîmpla să prooroc* 

Este vorba aici, prin urmare, de sfinţenia şi văd cele ce se petrec deparn 
impecabtUtatea (- impasibilitatea de a mat săvîrşi coryectură De aceea cel mai ode 

păcat) de care îngerii s-au învrednicit pe vecie în faţa lui crezuţi, cu toate că uneori mai 

Dumnezeu.pnn stăruinţa lor în bine ştprin rezistenţa ta chipul în care am arătat “ (va ui 

ispită Şf loan Damaschnt ne desluşeşte starea aceasta \r A 

"Ei au din ctfară sfinţenia fiinţei lor, de la Duhul Etcu D c . . „ 

_P S A sc vedea ERATA de la 





s 



IMINCTC CARDINIUC 


Noiembrie NR. 11 PAG. 9 


mCliOR CRAINIC 

j n ® izan i’ p«in urmare, nu poate fi vorba de o soluţie de continuitate 
a culturii antice, de o noapte medievală ca în Apus. Aici avem a face de la 
început cu o simbioză şi cu un proces neîntrerupt de asimilare a clasicismul ui 
m creştinism. In lumea elină, cu filosofi ce se ridicaseră până la ideea 
monoteistă, e drept, eşafodaîă pe serii de concepte subordonate şi de zeităţi 
mitologice; în lumea aceasta cu credinţa că există fii de muritoare şi de zei, 
cum toarte just observ ă Ch.Guigneberg, doctrina Dumnezeului înomenit 

1111 * onc ^ a Pcrccpti v pe care se grefa Era ca o pregătire şi ca o aşteptare 
a descoperirii mântuirii. Evanghelistul Ioan vorbea de Logosul întrupat, iar 
Logosul era o idee familiară gândirii greceşti. Apostolul Pavel, în predicadin 
areopagul atenian, tăcea apel la ideea Dumnezeului necunoscut, tot aşa de 
familiară înţelepţilor, cari îl ascultau, şi nu le venea greu să se convertească 
de la întâiul contact cu noua credinţă; iar altă dată, în Epistole, le cita poeţii 
naţionali. Creştinismul aposţolicapare, deci, întreElini, procedând pedagogic: 
lucând apel la elementele similare din spiritul lor pentru a înscrie mai uşor 
noua doctrină a Evangheliei. 

Printre noii convertiţi suntmulţi intelectuali greci, filosofi şi scriitori, 
cum e Dionisie Areopagitul şi atâţia alţii după el, care, în lumina noii lor 
conştiinţe creştine, înţeleg ceea ce e convenabil sau nu din cultura păgână de 
unde \cneau. Şi tot astfel, cărturarii creştini ai primelor veacuri merg şi 
studiază la şcoalele celebre ale păgânilor filosofia şi literele. Nu trebuie să ne 
facem o idee greşită despre centrul cultural al lumii antice şi medievale, 
căutându-1 în Occident, prin analogie cu actuala configuraţie intelectuală a 
Europei. C hiar când RomaCesarilor îşi trăia apogeul politic, centrul intelectual 
al impenului rămăsese tot Atena lui Pericle, unde veneau să studieze 
gânditorii, oratorii şi scriitorii latini. Şi acest centru se multiplică nu spre 
Apus, cum şi-ar închipui publiciştii noştri, ci spre Răsărit: Alexandria Iui 
Machedon, Antiohia lui Chnsostom, ca să se concentreze în urmă toate în 
marele rug aprins pentru toată lumea medievală: Bizanţul ortodox. Păgânii 
veacurilor primare veneau la creştinism din aceste şcoli, iar creştinii mergeau 
la ele să studieze. La început spiritul acestui învăţământ se înfăţişează ca o 
simbioză creştino-păgână. Doi oameni de geniu, Origen al nostru şi Plotin, 
adversarul doctrinei creştine, sunt colegi de studii laacelaşi dascăl alexandrin, 
Ammonius Saccas, despre care nu se ştie bine dacă a fost creştin sau păgân. 
Dar şi Origen e influenţat de platonism, şi Plotin e influenţat de creştinism. 
De altfel, neoplatonismul în dezvoltarea lui ulterioară, chiar când îşi păstrează 
titlul păgân, e din ce în ce mai puternic colorat creştineşte. Expresia acestei 
simbioze iniţiale, care nu eîneăo asimilare desăvârşităaesenţei păgânismului, 
e Universitatea creştină din Alexandria, unde străluceşte întâiul nostru 
filosof, Clement AIexandrinul, la sfârşitul secolului H, a cărui metodă constă 
în formularea doctrinei evanghelice cu expresiile filosofiei eline. 

La el şi la Justin Martirul, filosof grec convertit, găsim îndeosebi 
precizată atitudinea creştină faţă de cultura antică. 

Nu e, cred, de prisos săfie cunoscutăşi de umaniştii 
noştri. 

Respinge creştinismul cultura antică? Nu! ^ 

O acceptă integral? Nici atât! El o selecţionează şi 
o asimilează în măsura în care ea nu contrazice 
învăţătura Mântuitorului şi înfăţişează afinităţi 
elective cu aceasta. 

Cum se explică, după modul creştin de a 
gândi, afinităţile elective? Umaniştii noştri ştiu, 
fără îndoială, că poeţii, artiştii şi filosofii antici 
credeau în inspiraţia sacră a operelor lor. Când 
zămisleau frumuseţeasauînţelepciunea, ei oficiau. 4 
nu industrializau, şi tocmai de aceea versul epopeii ;« 
începe prin invocarea Muzei. în ochii Grecului, 

IIiada nu era o carte de literatură în sensul modem, 
ci Biblia sacră a poporului Eladei. Cu atât mai mult 
creştinismul nu se poate concepe fără principiul 
inspiraţiei di vine în geneza Sfintei Scnptun. Vechiul 
Testament e inspirat de însuşi Duhul Sfânt în 
vederea Mântuitorului, care avea să vină. Noul 
Testament e inspirat de Duhul Sfânt ca învăţătura 
lui Hristos să se transmită nealterată. Şi tot astfel, 
poeţii, pictorii, compozitorii muzicali, sculptorii şi 
arhitecţii, a căror artă s-a cristalizat în bisericile 
credinţei creştine şi în grandiosul nostru cult liturgic. 

Roman MeloduL cel mai mare poet al Bizanţului - 
Pindar al poeziei ritmice, cum îl numeşte 
Krumbacher - şi ale cărui versuri le auzim cântate 
la strană, fără să mai ştim ale cui sunt, primeşte în 
mod cu totul miraculos şi brusc inspiraţiadc a scrie. 

Doctrina creştină, precum deosebeşte două 
feluri de revelaţii: una naturală, prin care ne explică 
părţile relativ bune din religiunilc naturale sau 
păgâne, şi unasupranaturală, vădită ca prevestire în 
Vechiul Testament şi îndeplinităîn adevărul absolut j 
al Iui Iisus Hristos, tot astfel deosebeşte două feluri 


de inspiraţie atribuite celor două ordini dc revelaţie. Din punctul acesta de 
vedere, inspiraţia ce stă la baza culturii antice, nu este sacră sau supranaturală, 
cum credeau Grecii, ci naturalăîntrucât, printre sumedeniile de imperfecţiuni 
ale acestei culturi, se găsesc atâtea părţi bune ce converg către adevărul 
absolut al credinţei creştine, ca spre un centru de atracţie necunoscut, dar 
presimţit şi dorit de adâncul sufletului omenesc. Dumnezeu n-a părăsit pe om 
după cădere, ci a căutat să-l c ă l ău zească spire Mântuitorul: pe Ebreu prin 
Vechiul Testament, pe păgân prin suflul inspiraţiei naturale. Această 
explicaţie metafizică şi cristocentricăe cea mai largă şi mai cuprinzătoare din 
încercările câte se cunosc de a găsi un sens universal culturilor omeneşti 

Pentru Clement Alexandrinul, cultura elină raportată la creştinism 
îndeplineşte o funcţie anal oagă, nu identică, cu V echiul Testament: “Filosofia 
ca îndrumare, zice el la începutul cărţii Stromcitelor, pregăteşte pe cei cari 
sunt chemaţi de Hristos la desăvârşire”. Iar Justin Martirul, în Apologia a 
doua, exprimă astfel ideea pe care am prezentat-o: “învăţăturile lui Platonnu 
sunt acelea ale stoicilor, ale poeţii cm* şi scriitorilor. Câte unul dintre ei a văzut, 
sub unghiul Logosului seminal divin , ceea ce îi era omogen acestuia, şi 
l-a exprimat bine; dar cum ei se contrazic pe ei înşişi în puncte însemnate, e 
limpede că n-au o ştiinţă sigură şi nici o cunoaştere inatacabilă. Astfel tot ce 
se află bun la toţi aceştia ne aparţine nouă, creştinilor... Căci toţi au\ax\\,graţie 
seminţei Logosului, înnăscută în ei, au putut vedeaîn mod confuz adevărul. 
Altceva e, de fapt, germenele unui lucru şi un obiect asemănător, dat după o 
anumită capacitate; altceva ceea ce e dat în participarea şi în imitaţie printr- 
o favoare ce emană din el (adică din Logos)”. 

Justin întrebuinţează în acest pasagiu cunoscuta expresie a stoicilor 
“logos spermatikos”, prin care el înţelege Verbul divin. Verbul divin le-a 
inspirat Elinilor putinţa de a cunoaşte adevărul, dar această cunoaştere e 
confuză şi fragmentară, fiindcă se produce după capacitatea cu care e dotat 
fiecare din natură (inspiraţie naturală). Ea e imperfectă, dar nu e opusă 
cunoaşterii desăvârşite, dată de acelaşi Verb divin prin participare şi prin 
imitaţie, în virtutea favorii speciale care e harul creştin sau inspiraţia 
supranaturală. 

Reiese limpede, sper, din această succintă expunere, atitudinea 
doctrinală a creştinismului, care îndreptăţeşte faptul asimilării elementelor 
din cultura antică. Absorbite în subordinea ce li se cuvine, aceste elemente se 
contopesc cu duhul creştin în personalităţile acelor mari ierarhi, savanţi, 
scriitori şi sfinţi veneraţi de întregul creştinism: Vasile cel Mare, Grigore de 
Nazianz, Ioan Chrisostom şi Grigore de Nisa. Toţi sunt discipolii retorului 
păgân Libanius din Antiohia, figură proeminentă în veacul IV. Cercetează pe 
rând şcolile filosofice din Atena şi Alexandria şi adună în spiritul lor tot ce 
ştiinţa dină şi creştină putea să le pună la dispoziţie. Sinteze vii de clasicism 
Şi creştinism, singură apariţia lor covârşitoare în epoca de aur a Bisericii e 
suficientă să rezolve problema raportului ce ne 
preocupă. Arta lui Libanius, care fusese şi dascălul 
lui Iulian Apostatul, stă la baza geniului lui 
Chrisostom, care e unul din cei mai mari oratori ai 
lumii. Filosofia lui Plato e convertită definitiv la 
ortodoxie prin gândirea profundă a lui Grigore de 
Nazianz şi a lui Grigore de Nisa. Ideile sale de 

f asemănare şi dc participare, iluminate de spiritul 
creştin, intrăpentrutotdeaunaîn dogmatică. Grigore 
de Nazianz e marele teolog al Bisericii şi poet de 
seamă. Dar spre deosebire de imnologii ulteriori, 
vor revoluţiona poezia antică scriind ritmic, 

| după accentul vorbirii curente, el e poet tradiţionalist 
în sensul clasicismului: poeziile sale sunt scrise în 
metri antici. Atât în filosofie cât şi în literatură, 
antichitatea le dă acestor oameni, înainte de toate, 
tehnica culturii, care odată deprinsă, devine vehicul 
plin de prestigiu al noului fond creştin. Acesta e 
sensul şi fîmcţia“artelor liberale” sau aumanităţilor, 
cum se spune azi, care de la acea epocă vor fi 
cultivate fără întrerupere la Biserică. 

E interesant să ştim părerea despre poeţii şi 
scriitorii păgâni a unui riguros ascet cum e Vasile 
cel Mare, autorul regulilor după care se conduce 
monahismul mănăstiresc. El are un discurs întreg 
“Despre lecturacărţilQr profane”, adresat tineretului. 
Tineretul acesta era chemat să studieze Sfânta 
Scriptură, izvorul adevărului. Dar cum mintea lui 
nu putea aprofunda dintr-odată tainele Scripturii, 
sfântul Vasile recomandă lectura autorilor profani 
- clasicii păgâni - ca exerciţiu pregătitor. Le dă pildă 
pe Moise, “care s-acxercitatîn ştiinţele Egiptenilor, 
ce i-au slujit ca trepte ca să ajungă la contemplaţia 
marei Fiinţe”, şi pe Daniil, “care a fost instruit în 
înţelepciunea Haldeenilor înainte de a se dedica 
ştiinţelor sacre”. 

(continuare In pag. 10) 








PAG. 10 NR. 11 Noiembrie 


f>UNCT€ CIIRDINAIC C CbitUi J 


Despre 


"echidistanţa" 


S.R.I - ului 


Ştirea care ne-a făcut 
cunoscută intenţia d-lui Virgil 
Măgureanu de a prezenta raportul 
S R1 în plenul parlamentului mi-a 
stârnit o reală curiozitate: doream 
să ştiu dacă dl. Virgil Măgureanu 
s-a eliberat de obsesia pericolului 
legionar. 

Oamenii de rând, a căror 
unică sursă de informare a constituit- 
o aria calomniatorilor Mişcării 
Legionare, erau poate îndreptăţiţi 
să intre în panică atunci când aufost 
sesizaţi de apariţia unor formaţiuni 
politice de tip legionar. Dl. Virgil 
Măgureanu era insă cel mai indicat 
să ştie că unele dintre aceste 
formaţiuni, poate cele mai temerare, 
erau simple născociri care trebuiau 
să constituie pretextul pentru 
declanşarea alarmei cu privire la 
iminenta apariţie a pericolului 
legionar. Dovada cea mai bună 
constă în faptul că nici un fost 
legionar cunoscut nu figura la 
conducerea acestor formaţiuni. Ei 
bine, tocmai această constatare ar fi 
putut să fie un adevărat mister pentru 
unii analişti, nu insă şi pentru S. R. I. 

Era Justificată întrebarea: 
dar ce fac foştii legionari autentici? 
Ce mai pun oare la cale? 

S.R.J. însă. care urmăreşte 
precum umbra pe unii dintre foştii 
legionari, ştie prea bine că cei puţini 
care au supravieţuit genocidului 
comunist care i-a vizat în mod special 
pe ei, mai au o singură dorinţă: să 
contribuie la cunoaşterea 
adevărului istoric în legătură cu 
evenimentele în care a fost implicată 
o bună parte a tineretului acestei 
ţări, în special în perioada dintre 
cele două războaie. 

Ca să dispară suspiciunea 
unei activităţi oculte, unii dintre ei. 


foşti deţinuţi politici şi veterani de 
război, au considerat necesară 
organizarea unui partid politic, 
despre care să se ştie că în el s-au 
încadrat unii dintre foştii legionari. 
Statutul şi platforma program au fost 
elaborate în conformitate cu 
prevederile constituţionale, în perfect 
spirit democratic, fapt pentru care 
organele judecătoreşti au dat aviz 
favorabil. Este vorba de Partidul 
“Pentru Patrie Oare s-ar fi putut 
altfel într-un stat de drept? S-ar fi 
impus întrebarea: cum adică, Ilie 
Verdeţ, Ion Iliescu, Comeliu Vădim 
Tudor, Adrian Păunescu, Dan 
Marţian, Alexandru Bîrlădeanu, 
precum şi mulţi alţii care în timpul 
domniei comuniste, când elita acestei 
ţări zăcea în închisori, ei trăiau şi 
spânzurau, au în continuare nu numai 
dreptul la activitatea politică şi la 
mari demnităţi, dar şi tupeul de a 
pretinde interzicerea activităţii 
politice pentru fostele lor victime. 
Căci, precum bine se ştie, 
dl.preşedinte Ion Iliescu a cerut 
interzicerea activităţii unor partide 
politice, printre care şi a Partidului 
Pentru Patrie, precum şi a unor 
publicaţii care nu-i sunt pe plac. Nu 
ştie oare dl.preşedinte că nu are 
dreptul să intervină pentru anularea 
hotărârilorjustiţiei? 

A mai apărut nu de mult 
volumul intitulat “Din luptele 
tineretului român - 1919-1939 r 
culegere de texte ". O bună parte din 
conţinutul lucrării reprezintă 
dezbaterile din monstruosul proces 
înscenat de Carol al II-lea şi Armând 
Călinescu. Este vorba de procesul în 
care Corneltu Codreanuafostjudecat 
sub acuzaţia de trădare de ţară şi de 
punere la cale a unei lovituri de stat. 
O adevărată monstruozitatef Toţi 


martorii apărării precum lul'tu Maniu, 
generalul Ion Antonescu, Mihail 
Racoviţă, Virgil Rădulescu, 
Constantin Petrovicescu, Dona, 
profesorii universitariSextil Puşcariu, 
Eugen Chirnoagă, Emanoil 
Antonescu, TraianBrăileanu, Traian 
Herseni, Gheorghe Pantazi, Mihail 
Manoilescu, Nichifor Crainic, 
protopopul Ion Moţa, Consilierul de 
la înalta Curte de Casaţie, Eugen 
Petit, precum toţi ceilalţi martori ai 
apărării care au fost audiaţi, au scos 
în evidenţă absurditatea acuzaţiilor. 

A cuzarea a avut doi martori: 
pe Ghiocel Dumitru, cunoscut agent 
al Siguranţei, care nu s-a prezentat, 
precum şipe tânărul de 29 de ani Ioan 
Hagiu, care a afirmat că, cu cinci ani 
în urmă, adică la vârsta de 25 de ani, 
făcuse parte din “Frăţiile de cruce ' 
neştiindprobabil că din “Frăţiile de 
cruce" făceau parte numai elevi de 
şcoli secundare. Nu învăţase lecţia de 
acasă, s-a încurcat în răspunsuri, a 
provocat ilaritate şi procurorul a 
renunţat să-i mai pună întrebări. Ei 
bine! După toate aceste mărturii ale 
unor ilustre personalităţi, în lipsă 
totală de dovezi pentru o reală culpă, 
Comeliu Codreanu a fost condamnat 
la zece ani muncă silnică şi şase ani 
degradare civică. Era la sfârşitul lunii 
mai, anul Domnului 1938! Cum, 
Corneliu Codreanu pentru Carol al 
II-lea, Armând Călinescu şi întreaga 
lor clică, ar fi constituit un pericol, 
chiar întemniţat fiind, au hotărât 
asasinarea lui. Crima a fost comisă 
prin strangulare în noaptea de 29/3 0 
noiembrie a aceluiaşi an, în timpul în 
care Comeliu Codreanu, cu încă 13 
legionari, erau transportaţi de la 
temniţa din Rîmnicu Sărat la Jilava. 
Cu toţii au avut aceeaşi soartă. 
Comunicatul oficial anunţa tentativa 
de evadare care s-a soldat cuuciderea 
lor. Erau transportaţi legaţi fedeleş 
de spetezele scaunelor. 

Este lesne de înţeles că d-lui 
Virgil Măgureanu, precum tuturor 
celor ce se află în spatele lui, nu de 
“revitalizarea Mişcării Legionare" 
le este teamă, ci de intenţia unora 
dintre foştii legionari de a contribui 
la cunoaşterea adevărului istoric. 


t aci ce pericol mai pui 

ceipuţini rămaşi, cu toţii septua sau 

octogenari? 

S-a mai făcut şi o slujbă de 
pomenire pentru Corneliu 
Codreanu, deci o dovadă în plus 
despre intenţia “revitalizării 
Mişcării Legionare ”! 

Lui Armând Călinescu, 
alături de Carol al II-lea principal 
vinovat de asasinarea lui Comeliu 


Codreanu, i s-a ridicat un monument 
şi a fost comemorat ca un adevărat 
martir, cu {participarea Televiziunii, 
întimpce un simplu discret parastas 
pentru Corneliu Codreanu, victima 
“martirului Călinescu”, constituie 


pentru S.RI. motiv de dat alarma. 

Au uitat oare actualii 
democraţi că Armând Călinescu a 
fost mare şi tare tocmai în timpul 


DICTA TURIIlui CAROL II-lea sau 
poate au considerat că monumentul 
este bine meritat pentru faptul că, 
satifăcănd dorinţa lui Carol al 11- 
lea apuspersonal la cale asasinarea 
lui Corneliu Codreanu? 

în raportul mai sus 
menţionat, ca nu cumva să fie 
suspectat de non- "echidistanţă ”, la 
capitolul “Acţiuniextremiste ”, după 
ce s-a referit la pericolul 
extremismului de dreapta, căruia i- 


a acordat un spaţiu foarte larg, cu 
privire la extremismul de stânga a 
ţinut să precizeze că "au existat 
până acum câteva tentative izolate 
de constituire a unor nuclee şi de 
această nuanţă, dar intenţiile 
iniţiatorilor nu au avut aderenţa 


scontată ”. 

Se mai poate îndoi cineva 
de “echidistanţa" d-lui Măgureanu? 
în lumina celor de mai sus, suntem 
îndreptăţiţi să ne întrebăm: S.R.I., 
această importantă instituţie care 
trebuie săfiepermanent preocupată 
de pericolele reale care ar putea 
periclita siguranţa Statului Român, 
nu are şi datoria de a fi cu adevărat 
echidistantă şi să nu arunce anatema 
asupra unor oameni care nu au 
păcătuit decât prin zelul cu care 
şi-au iubit Ţara? 


TACHE ŢUNDA 


(continuare din pag.9) 

“V-am arătat - continuă 
slăntul - că ştiinţele profane nu sunt 
lără de folos; trebuie să vă învăţ 
acum din ce izvoare să le sorbiţi. Ca 
să începem cu poeţii, ale căror 
compoziţii sunt mai variate, noi nu 
trebuie să ne lipim de tot ce spun ei. 
Vom primi acţiunile şi 
cuvintele lor. Le vom 
admira şi vom încerca să 
le imităm. Darcândnevor 
înfăţişa personagii 
ticăloase, ne vom astupa 
urechile ca să ne ferim de 
asemencapi Ide, cum făcea 
Ulise pentru a ocoli 
cântecul sirenelor’*. 

Vasiic cel Mare 
nu acordă nici o stimă “poeţilor 
clevetitori şi satirici”, nici celor 
care înfăţişează “oameni robiţi 
de erotism şi de vină”, sau învaţă 
că fericirea stă în banchete, sau 
vorbesc de ‘‘pluralitatea zeilor şi 
de certurile lor indecente”. 
“Fratele, la poeţi, e în cârcotă cu 
fratele său; părinţii şi copiii sunt în 
război neîmpăcat Poeţii atribuie 
zeilor lor adulteruri, amoruri şi 
raporturi infame, mai ales acelui 
Jupiter, pe carcfl vestesc ca dininitate 


supremă”. 

Este în aceste rânduri întreaga 
atitudine creştină faţă de cui tura elină. 
Concepţia mizeră a politeismului 
trebuie respinsă categoric, şi tot astfel 
imoralitatea şi pornografia unora 
dintre poeţi. Aceleaşi criterii, continuă 
sfântul, trebuie aplicate prozatorilor 


şi oratorilor. Albinele nu se opresc la 
toate florile pentru a culege mierea, ci 
numai Ia cele caresunt de folos mincii 
lor. Tot astfel, dintre autorii clasici, 
trebuie selecţionaţi cei cari “laudă 
virtutea şi osândesc viciul”. 
“Când culegem trandafiri, ne ferim 
de ghimpi; tot astfel, citind cărţile 
ţwofanc, vom culegecoeaoc e bun din 
ele, cu grija de a înlătura ceea ce ar fi 
în stare să 'vatăme”. 

Sunt oare alte criterii în 
învăţământul clasic decât ediestobi li te 


de Vasile cel Mare în veacul IV? Şi în 
ce priveşte lecturile în general sunt 
alte criterii mai sigure de studiu? Un 
savant şi un stâlp al creştinismului a 
vorbit astfel şi cuvântul său a rămas 
normă permanentă în şcoala creştină. 
El e organizatorul vieţii mănăstireşti. 
Şi deodată cu dezvoltarea 


monahismului, cultura antică îşi 
găseşte refugiul milenar. Ceea ce 
numim umanism e purşi simplu operă 
călugărească. Fiecare mănăstire c un 
atelier de modelare ascetică a omului 
după idealul Iisus Hristos; dar e 
totdeodatăşi o şcoalăundc se studiază 
Sfânta Scriptură şt literatura creştină. 
Accesoriul acestui studiu e literatura 
clasicăJn mănăstire, deci după 
normele lui Vasile cel Mare, sc 
conservă cărţile clasice, sc copiază 
mai departe şi sc comentează. 


“Mănăstirile ne-au salvat 
comorile spirituale ale antichităţii, 
acele comori fără de care nu s-ar 
putea concepe viaţa modernă”, 
zice istoricul german Teodor Birt 
(pe care îl citeazăîntr-o substanţială 
broşură: Istoria creştinismului ca 
istorie a cuiturii,profesorul 
Theodor M.Popescu). 
Mănăstirea ca instituţie 
spirituală şi culturală, cu 
tahigrafi, cu caligrafi şi 
comentatori, cu tot acest 
alexandrism răbduriu şi 
migălitor, e o creaţie 
originală a Răsăritului 
ortodox. în veacurile 
următoare, ea treoc şi se 
generalizează în Apus. 
Cultura europeană, orientală sau 
occidentală, literară, filosofică, 
artistică şi ştiinţifică, este pentru o 
perioadă de cel puţin 1500 de ani, 
aproape exclusiv o creaţiune 
monahală. Ceea cc numim spirit 
european, rezultat din fuziunea 
creştinismului cu antichitatea, se 
razimă pe geniul cunoscut sau 
anonim al călugărilor. 

(VA URMA) 








PUNCTC CARDINALA 


Noiembrie NR. 11 PAG. 11 


unul dintre 

, "drepturile omului' ? 


AdmitereaRomâniei în Consiliul Europei s-a făcut 
sub rezerva anumitorcondiţii. Ni s-a vorbit despre drepturile 
‘ t minontăplor M , dar ni s-a atras atenţia că o importantă 
condiţie este şi asigurarea libertăţii de manifestare a 
homosexualilor, această clauză făcând şi ea parte, vezi 
Doamne, dintre “drepturile omului”. ..Dar homosexualitatea 
nu poate fi socotită ca un drept al omului din simplul motiv 
că ea este o boală sau, mai precis, manifestarea unei boli 
psihice, care trebuie eradicată, nu proliferată. 

Ni se pare normal ca legiuitorul să urmărească 
îmbunătăţirea vieţii omeneşti pe continent, iarnusăjignească, 
prin noile legiferări, simţul moral încetăţenit de veacuri în 
conştiinţa europeană. 

Cred că nimeni nu poate tăgădui dimensiunea 
creştină a europenismului. Or, creştinismul condamnă 
homosexualitatea pe care o protejează Consiliul Europei. 
Această disociere întreConsiliul Europei şi creştinism produce 
multă îngrijorare şi aruncă o lumină nefavorabilă asupra 
celor care îl conduc. Acesta este motivul pentru care voi 
expune mai jos atitudinea Sfintei Scripturi asupraproblemei, 
având în vedere că S fanta Scriptură reprezintă o autoritate nu 
numai în creştinism, dar şi în rândul credincioşilor mozaici 
sau musulmani. 

Pentru creştin, homosexual itatea este o aberaţie, o 
blasfemie, un păcat contra lui Dumnezeu şi a naturii, o 
nebunie care desfigurează firea omenească. Ne întrebăm: 
pentru care motive este cerută aprobareaacestei monstruozităţi 
de către Consiliul Europei? Cuiprodesfl 
*■ 

Citim în Sfânta Scriptură: “Şi a făcut Dumnezeu pe 
om...bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat 
zicând:Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l 
stăpâniţi” (Fac. 1,27-28). Avem aici motivaţia şi termenii 
relaţiei sexuale (înmulţirea, cu cei doi poli fireşti: bărbatul şi 
femeia). 

Aceeaşi motivaţie a dăinuirii vieţii pe pământ face 
ca Noe să ia în corabie, salvându-le de potop, “şapte perechi, 
parte bărbătească şi parte femeiască” (Fac. 7,2). La această 
unire firească dintre bărbat şi femeie, din care să rezulte 
naşterea de prunci, se referă şi Domnnul Iisus Hristos:“N-aţi 
citit că Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi 
femeie?”. Şi a zis: “Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său 

şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un 
trup; deci ce a împreunat Dumnezeu, omul sănu despartă.*" 
(Mtl9,4-6; Mc.10,6-7). 

Actul sexual între bărbat şi femeie a fost lăsat de 
Dumnezeu ca mijloc de dăinuire a neamului omenesc, dara 
fost încadrat între anumite limite, peste care dacă trece, el nu 
mai este uman şi nu-şi mai justifică existenţa. Transformarea 

lui numai în act deplăcere,caşipervertirealui,sunt dezavuate 

în Sfânta Scriptură şi-n lumea creştină. Homosexualitatea 
implicăpervertirea minţi i, sluprea simţămintelor şi distrugerea 
iremediabi lăademnităţii fiinţei umane. Unora ca aceştia li se 
adresează proorocul Isaia: “Vai de cei ce zic răului bine şi 
binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul 
lumină; care socotesc amarai dulce şi dulcele amar!” (Is. 5, 
20). Şi dacă noi, oamenii, ne sbcotim superiori anunaldor 
necuvântătoare, prin homosexualitate ajungem chiar inferiori 
acestora. Homosexualul nu poate fi numit decât “urâciunea 
pustiirii”, căci actul acesta este “pustiitor (sterp), iar metoda 
tL urâcioasă” (infectă la propriu şi la figurat)... 

Violul, desfrânarea, onanismul, bestialitatea 

(împreunareacu animale),homosexualitatea senumărăprintre 

cele mai josnice păcate, fiind condamnate la tot pasul de 
Sfânta Scriptură. Dar dintre toate perversiunile şi abuzurile 
sexuale, cea mai gravă este considerată tocmai 
homosexualitatea. Dacă pentru celelalte păcate legate de 
viaţa sexuală erau pedepsiţi numai făptaşii pnopriu-zişi, 
pentru homosexualitate se pedepsea uneori cetatea întreagă. 
Recrudescenţa masivă a homosexualităţii ar putea fi socotită 
un avertisment pentru apropierea pedepsirii întregului glob 
pământesc. 

Cazul cel mai cunoscut este cel al cetăţilor biblice 
Sodomaşi Gomora, acărorînfricoş&ăpomenire se fece până 
în ultimele scrieri ale Sfintei Scripturi. “Şi a zis Domnul: 
Strigarea Sodomei şi a Gomorei e marc ş \ păcatul lor cumplit 
de greu "(Fac.l 8,20). Stăruinţa lui Avraam deanu fi pierduţi 
şi cei drepţi laolaltă cu cei pădfeoşi (Fac. 18,23) arată cât de 


răspândiţi era păcatul sodomiţilor, căci nu mai erau în cetate 
nici zece drepţi (18,32). Cei dedaţi la homosexualitate erau 
majoritari şi săvârşeau păcatul de-a dreptul în public, fără nici 
o ruşine şi fără nici o dojanâ din partea nimănui. “Locuitorii 
cetăţii Sodoma, tot poporal din toate marginile, de la tânăr 
până la bătrân, au înconjurat casa şi au chemat afară pe Lot, 
zicând către el: Unde sunt oamenii (îngerii Domnului - n.n.) 
care au intrat să mâie la tine? Scoate-i ca să~i cunoaştem!” 
(Fac. 19, 4-5), adică să-i posedăm trupeşte. Lot, cunoscând 
gravitatea faptului şi a consecinţelor sale, face gestul cel mai 
disperat, oferindu-le pe cele două fiice ale lui, “care n-au 
cunoscut încă bărbat, să faceţi cu ele ce veţi vrea” (19,8). Deci 
între două rele a ales pe cel mai puţin grav, căci viaţa celor două 
fiice ale sale ar fi putut sal va de la moarte întreaga cetate. Şi din 
acest caz rezultă că homosexualitatea este infinit mai gravă 
decât violul sau desfrânarea. 

Ticăloşii din faţa casei lui Lot au fost loviţi cu 
orbirea de lamic până la mare (Fac. 18,18). Nu cumva şi cei ce 
ne pretind nouă românilor, să aprobăm homosexualitatea, se 
află ca-n faţa casei lui Lot şi sunt loviţi de orbire? 

Ceea ce a urmat atunci se poate asemăna, ca 
manifestareşi proporţii, cu dezastrul de IaHiroşimaşiNagasaki. 
“Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de 
pucioasă şi foc din cer şi a stricat cetăţile acestea, toate 
împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele 
ţinutului aceluia” (Fac.19,24-25; lc.17,25), făcându-1 scăpat 
doar pe Lot şi familia sa. 

Legiuitorul Vechiului Testament înfierează 
homosexualitatea: “Dese va culca dneva cu bărbat, caşi (când 
s-ar culca) cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se 
omoare, căci sângele lor asupra lor este” (Lev.20,30). 



Creştinismul nu mai vrea moartea păcătosului, dar vrea 
izbăvirea lui. 

Este de presupus cft şi potopul a fost determina* tot 
de păcatu 1 acesta, pe care mulţi îl practicau, “stricând copii 
şi tinerei”. O presupunem pe baza următoarelor texte: 
“Răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ” (Fac.6,5), 
"pământul se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se 
umpluse de silnicii” (6,11) şi “tot trapul se abătuse de la 
calea sa pe pământ” (6,12). 

Tot la acest păcat se referă şi Isaia, apreciind că 
“dacă Domnul nu ne-ar fi lăsat o rămăşiţă, am fi ajuns ca 
Sodomaşi ne-am fi asemănat cu Gomora”. Pentru importanţa 
lui, textul este reluat de SfApostol Pavel în Rom.9, 29. 
SfiApPetru, la rândul său, ne dă exemplu de pedepsire 
exemplară tot cetăţile Sodomei şi Gomorei, pe care 
“osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le 
pildă nelegiuiţilor din viitor" (2 Ptr.2,6). Nu-s oare acei 
“nelegiuiţi'” partizanii de astăzi ai homosexualităţii, care 
caută s-o generalizeze şi s-o oficializeze? Să mai însemnăm 
că şi Sf.Ap.Iuda aminteşte de pedepsirea celor două cetăţi 
“pentru că s-au dedat la desfranare şi au umblat după trap 
străin” (Iuda,7). 

Mărimea pedepsei ne arată gravitatea faptului. 
Numai refuzul de a primi învăţătura lui Hristos va fi pedepsit 
mai rău decât Sodoma şi Gomora (a se vedea Mt.10, 
15;Mc.6,ll;LclO, 12). 

* 

Desigur, doctrinarul Noului Testament, Sfântul 
Apostol Pavel, nu putea să lase nedezbăîutâaceastă problemă 
atât de gravă şi de plină de consecinţe. La homosexuali se 
referă, de pildă, când le scrie efesenilor. “Cele ce se fee în 
ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi" (Ef.5, 12 ). Cei ce 
practică, aprobă şi popularizează homosexualitatea nu 
gândesc corect şi nu cunosc realitatea mecanismelor vieţii: 
“Ei s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s- 
a întunecat Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni*” (Rom. 
2,21). Consecinţa: “De aceea Dumnezeu i-adatnecurăţiei, 
după poftele inimilor lor, casa-şi pângărească trupurile între 
ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în 
minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul 
Făcătorului” (24-25). Concretizând, SfPavel scrie: “Pentru 
aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci până şi 
femeile au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii 
(referinţă la lesbiene - ren.). Asemenea şi bărbaţii, lăsând 
rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în 
poftele lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind 
raşineaşi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 
27). Şi învinuindu-i pe cei de atunci, îi învinuieşte implicit 
şi pe cei din veacul nostru : “Aceştia, deşi au cunoscut 
dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fee unele ca 
acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, 
ci le şi încuviinţează celor ce le fac” (Rom.2,32). Dacă noi, 
creştinii, socotim Sfânta Scripturăa fi cuvântul lui Dumnezeu 
şi dacă ne-am angajat să trăim după acest cuvânt, cum să 
acceptăm propunerea Consiliului Europei cu privire la 
homosexualitate?! 

Sf-Pavel mai arată că sodomiţii n-au parte de 
împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9), fiind ei “înfieraţi în 
cugetul lor” (I Tim.4, 2% oprind de la căsătorie (idem), 
“lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti” (Rom. 1, 
27). 

Pe baza celor schiţate mai sus, socotim că 
“înţelepţii” care conduc Consiliul Europei ar trebui să 
reflecteze mai temeinic la cele cerute de ei lumii creştine. 
Lumracreştinăcxjndamnăfmhomosexualitatea, în numele 
lui Dumnezeu şi al vieţii; lumra creştină se tone din totdeauna 
de consecinţele monstruoase ale acestui păcat Sau poale că 
cei de la Consiliul Europei doresc tocmai pitirea lumii 
creştine?... 

Dorim să facem parte din Consiliul Europei în 
calitate de români şi dc creştini, tar nu In catitate de ocrotitori 
ai homosexualităţii. Pentru noi, rămâne valabil răspunsul 
dat de Apostolii Petra şi Ioan în faţa sinedriului. când li se 
poruncea să nu mai învcţeln numele lui fisus: “Judecaţi dacă 
este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai 
mult decât de Dumnezeu, căci noi nu putem să nu vorbim ce 
am văzut şi am auzit” (Fapte, 4,19-20). 

Pr. VICTOR MOISE 






















PAG. 12 NR. 11 Noiembrie 


PUNCTC CflRDINfllC 



prealabil, conducătorii arabi luaseră 
cunoştinţă de starea de slăbiciune internă 
în care se găseau cele două împărăţii, 
stare de slăbiciune despre care sunt 
necesare câteva precizări de natură să 
explice succesele fulgerătoare obţinute 
de arabi. 

în momentul în care se 
dezlănţuie ofensiva arabă. Bizanţul şi 
Persia se găseau la capătul unui lung şi 
istovitor război care sleise puterile 
ambilor combatanţi. Laaceasta se adauga 
faptul că nici bizantinii şi nici perşii nu 
aveau unităţi de pază la hotarele cu 
arabii. De-a lungul întregii lor istorii, 
triburile de beduini nu constituiseră o 


Istoria politică a Islamului nu 
cunoaşte o delimitare între autoritatea 
temporală şi cea spirituală. încă de la 
întemeierea Islamului, religiaşi politica 
au fost contopiteîntr-o unitate perfectă. 
Actul de întemeiere al religiei islamice 
a fost concomitent cu înfiinţa 
rea statului islamic. Marele islamist 
W.Montgomery Watt remarca, pe 
drept cuvânt, că noul stat întemeiat de 
Mahomed a fost în fapt o “federaţie a 
triburilor arabe”, o adevărată Pax 
islamica în universul neîntreruptelor 
conflicte dintre seminţiile de beduini. 

înainte de islamizare şi de 
integrarea lor într-un edificiu statal, 
beduinii trăiau din jefuirea caravanelor 
negustorilor care străbateau Peninsula. 
Sistemul centralizat, întemeiat de 
Mahomed. interzice însă astfel de acte 
de forţă, întrucât, de la constituirea 
statului, recursul la forţă va fi decis de 
puterea centrală. Dar pentru ca beduinii 
să accepte această interdicţie, a trebuit 
să li se ofere un echivalent, o 
compensaţie. Această compensaţie s- 
a concretizat în expediţiile de cucerire 
islamice , fără care ar fi fost cu 
neputinţă menţinerea unităţii 
federaţiei triburilor arabe. Pacea 
internă şi expansiunea externă sunt 
realităţi complementare. Pacea internă 
lc-a permis arabilor să creeze o armată 
puternică, capabilă să poarte războaie 
de cucerire. Din această perioadă 
istorică în care s-a produs atât 
instituţionalizareareligiei islamice,cât 
şi tranformarea beduinilor din jefuitori 
într-o armată care duce acţiuni 
coordonate dincolo de hotarele 
Peninsulei, datează conceptele de 
Dar al-Is/am (casa Islamului) şi Dar 
al-harb (casa războiului). 

Din nucleul iniţial al acestei 
Pax islamica, adică din oraşu l-stat 
Medina, s-a declanşat lupta împotriva 
celor două mari imperii ale timpului, 
cel roman şi cel persan, luptă din care 
va triumfa şi se vanaşte, într-un răstimp 
impresionant de scurt, un nou imperiu. 
Imperiul islamic, condus de urmaşii 
Profetului, de califi. O sistematizare a 
istorici lumii musulmane sub 
conducerea califilor distinge 
următoarele patru mari perioade: 

1. Perioada primilor patru 
califi legitimi “ al-khulafa'ai 
rashldun" (632-661), denumită şi 
Perioada Rashldun, 

2. Perioada Omayyazlior 
(661-750) tn timpul căreia a avut loc 
transformarea califatului dintr-o 
instituţie electivă într-o conducere 
regală dinastică. 

3. Perioada A bbasizJlor (750- 
1258), epoca de înflorire a Islamului, 
tn care sc menţine conducerea regală 
dinastică, domnia trecând In casa Banu 
al-Abbas 

4 Imperiul Oi manie (1300- 
1922) întemeiat de Osman I. 
Caracteristica acestei perioade constă 
In faptul că în funcţia supremă a 
Islamului, locui arabilor este luat de 
turci. 

_ Nu a lipsit mult ca la moartea lui 


Mahomed, întregul edificiu religios şi 
politic pe care acesta îl înjghebase în 
anii petrecuţi în Medina să se 
prăbuşească deoarece, în timpul vieţii 
sale Profetul nu şi-a pus niciodată 
problema succesiunii. După o serie de 
neînţelegeri între medinezi şi meccanii 
refugiaţi odată cu Mahomed, cei din 
urmă şi-au impus punctul de vedere şi 
ca succesor al său a fost ales Abu Bakr 
(632), iar la moartea acestuia, Omar 
(634). 

Abu Bakr era tatăl soţiei favorite 
a Profetului, tânăra Aişa, dar ceea ce 1- 
a recomandat ca succesor al lui 
Mahomed nu au fost legăturile de 
rudenie, ci capacitatea sa de conducător 
într-un moment în care opera de 
unificare a triburilor arabe era departe 
de a fi consolidată. Trebuie însă să 
precizăm că autoritatea succesorilor lui 
Mahomed era de o cu totul altă natură 
decât fusese misiunea şi prestigiul 
acestuia. Ei erau numai locţiitorii 
Profetului - Califi -, iar nu profeţi, aşa 
cum fusese Mahomed, instrument al 
Revelaţiei divine. Prin Mahomed, 
omenirea primise Legea, unică şi 
definitivă, astfel că rolul califilor se 
limita la aplicarea Legii şi la guvernarea 
comunităţii, veghind ca Legea să fie 
respectată. 

Problema principală căreia a 
trebuit sâ-itfacă faţă noua conducere a 
fost prezervarea unităţii realizate de 
către Mahomed mai mult cu forţa, decât 
prin adeziune liberă. Subordonarea 
triburilor de beduini faţă de o conducere 
centrală eradestul de nesigură, deoarece 
arabii erau înclinaţi să considere că 
obligaţia de a respecta jurământul de 
credinţă făcut unei anumite persoane 
avea valabilitate numai atât timp cât 
persoana respectivă era în viaţă. Ca 
urmare, în lumina acestei modalităţi de 
a interpreta valabilitatea unui jurământ, 
la moartea Profetului, unele triburi s-au 
considerat dezlegate de obligaţiile 
asumate prin jurământul depus lui 
Mahomed, putând să-şi reia vechea stare 
de libertate. Pentru a pune capăt, încă 
din gen nene, actelor de nesupunere şi 
răzvrătire a fost necesar ca Abu Bakr, 
ajutat de conducătorii militari, să 
acţioneze cu toată energia, dar şi cu 
multă diplomaţie. Ceea ce însă a 
contribuit hotărâtor la înăbuşirea 
spiritului de răzmeriţă a fost angajarea 
triburilor de beduini în campaniile de 
cucerire iniţiate de Abu Bakr şi 
continuate de Omar. 

Acţiunile Profetului în ultimii 
ani ai vieţii sale au subliniat clar ideea 
că datoria principală a Islamului este fie 
de a-i converti, fie, dacă acest lucru nu 
e cu putinţă, de a-î subjuga, pe 
necredincioşi. Dar expediţiile 
întreprinse sub conducerea sa în acest 
scop nu au depăşit hotarele Arabici. In 
schimb Abu Bakr şi Omar s-au 
încumetai să treacă dincolo dc graniţa 
dc nord a Peninsulei, atacând cele două 
mari imperii ale timpului. Imperiul 
roman şi Imperiul persan. 

Această acţiune militară nu a 
avut însă caracter de aventură. In 


primejdie pentru cele două imperii. Dar 
factorul hotărâtor în în Sângeri le suferite 
atât în Bizanţ, cât şi de Regatul sassanid 
a fost modul în care au reacţionat 
populaţiile aflate sub stăpânirea lor la 
invazia arabă. 

Imperiul bizantin nu a fost 
capabil să asimileze şi să helenizeze 
popoarele semite din Asia şi pe copţii 
din Egipt. Regimul apăsător al 
impozitelor şi impopularitatea 
latifundiarilor greci au stimulat tendinţele 
de autonomie ale populaţiilor autohtone, 
tendinţe care adeseori îmbrăcau forma 
reacţiunii religioase faţă de 
Constantinopol. Arameii din Siria şi 
copţii aderaseră la monofizism şi ca 
urmare erau persecutaţi de Biserica 
oficială, iar creştinii nestorieni fuseseră 
nevoiţi să se refligieze în Regatul 
sassanid. 

în ceea ce priveşte armamentul 
şi tactica de luptă, arabii nu erau superiori 
adversarilor lor; în schimb le erau 
superiori în ceea ce priveşte pregătirea 
morală. însufleţiţi de un crez religios 
proaspăt şi stimulaţi de perspectiva 
obţinerii unor prăzi bogate, beduinii se 
luptau cu mult mai multă convingere 
decât trupele de mercenari din slujba 
Bizanţului sau decât armata persană 
demoralizată de înfrângerile suferite de 
Chosroes II şi de războiul civil din 
perioada 628-632, când s-au perindat 
12 suverani pe tronul regatului. 

* 

în august 634, după numai doi ani 
de activitate în funcţia de calif, Abu 
Bakr moare şi în locul său este ales 
Omar. Lui îi revine meritul de a fi 
dezlănţuit invazia arabă, împlinind astfel 
dorinţa testamentară a lui Mahomed dc 
a cuceri Siria, denumire sub care se 
subînţelege cucerirea întregii lumi. 

în vara anului 634 trupele dc 
beduini conduse de Yazid invadează 
Palestina, înfrângând armata imperială. 
Patricianul Sergios, conducătorul 
armatei bizantine cade în luptă, dar 
cucerirea nu poate fi desăvârşită din 
cauza efectivelor arabe, puţin 
numeroase, angajate în această acţiune. 
La începutul anului următor steagul 
verde al Profetului sc dezlănţuie asupra 
Regatului sassanid, obţinându-se 
strălucita victorie de la Qadisia, unde 
armata persană este distrusă, iar 
învingătorului i sc deschide drum liber 
spre centrele vitalcaleteritoriului inamic. 
La scurt timp este cucerit Damascul, iar 
până la sfârşitul anului 637 este cucerită 
întreaga Babilonie, inclusiv Ctcsiphonul, 
capitala regilor perşi. în urma acestui 
eveniment. Regatul sassanid încetează 
de a mai exista. 

Fără nici o clipă de răgaz, invazia 
arabă continuă eu o energic sporită In 
timp ce armatele din nord desfiinţau 
Imperiul persan, cavaleria arabă obţine 
o victorie decisivă 1a Y armuk, un afluoit 
al Iordanului, asupra armatei bizantine. 
Soarta Siriei este pecetluită Alepul şi 
Antiohia, lipsite de apărare, sc predau. 
In februarie 638, după o înverşunată 
rezistenţă condusă de patriarhul 



Sophronios, Ierusalimul cade în 
mâinile arabilor. Ca o recunoaştere a 
importanţei spirituale a oraşului Sfânt, 
califul Omar vine capelerinîn cetatea 
proaspăt cucerită Intre anii 639-640 
arabii continuă ofensiva în Siria, 
ocupă Mesopotamia bizantină şi 
invadează Armenia, a cărei capitală 
Dvin, este cucerită. între anii 639- 

642 are loc cucerirea Egiptului de 
către expediţia condusă de generalul 
Amr. în anul 641, este cucerit 
Moşului, în 642 este cucerită 
Alexandria, pătrunzându-sc pe coasta 
de nord a Africii până la Barca. Pe 
frontul persan, armatele arabe trec 
munţii Medo-Persiei şi cuceresc 
Nihwed-ul, apoi Teheranul, 
pătrunzând în Azerbaidjan. în anul 

643 este cucerit Tripolisul, în Africa 
de Nord, iar în anul următor sunt 
ocupate Ecbatana şi Ispahanul. 

* 

De îndată ce Siria şi Palestina 
au devenit posesiuni sigure pentru 
arabi, a avut loc un masiv proces de 
migraţie spre nord şi est, comparabil 
numai cu migraţiaseminţiilorgermane 
în provinciile romane, cucerite. în 
această uriaşă deplasare de populaţie 
au fost antrenate şi femeile, dar nu 
într-un număr atât de mare, încât să 
satisfacă nevoile arabilor. Ca urmare, 
cuceritorii şi-au cop letal haremurile 
cu concubine creştine şi evreice. 
Copiii rezultaţi din aceste legături 
erau consideraţi urmaşi legitimi, astfel 
că în urmaacestei reglementări privind 
apartenenţa la naţiunea arabă în anul 
664 numărul arabilor din Siria şi 
Palestina depăşea o jumătate de 
milion. 

Pentru a păstra nealterat 
spiritul războinic al arabilor, Omarle- 
a interzis cuceritorilor să devină 
proprietari de pământ şi să se 
îndeletnicească cu agricultura în 
provinciile cucerite. în compensaţie, 
din uriaşele prăzi de război, armata 
primea patru cincimi şi numai o 
cincime era trimisă populaţiei din 
patrie. Din reglementările sale, menite 
să asigure o severă sobrietate în rândul 
armatei au fost curând nesocotite. 
Conducătorii noului imperiu au 
realizat faptul că poziţiile lor 
dominante erau cu atât mai sigure cu 
cât sc bazau pe o avere mare şi, în 
consecinţă s-au străduit să acumuleze 
cât mai multe bogăţii. Nobilii din 
tribul coreişiţilor, seminţiadin care se 
trăgea profetul şi care deţineau toate 
funcţiile de conducere au devenit 
posesorii unor averi impresionante. 
O realitate care justifică îngrijorarea 
lui Omar în faţa tendinţei manifestate 
de conaţionalii săi de a aluneca pe 
panta ademenitoare a luxului şi 
bogăţiei. 

în anul 644, în timp ce 
conducea rugăciunea, Omar este 
înjunghiat de un sclav persan. înainte 
de a-şi da sufletul, s-a străduit să 
determine comunitatea să-l aleagă pe 
Abd-ar-Rahman ca succesorul său, 
dar nu a reuşit Cum califul trebuia 
ales prin consens, el a numit o comisie 
formată din şase bărbaţi, din rândul 
personalităţilor marcante ale 
comunităţii, care să-l numească pc 
noul calif Comisia l-a preferat pe cel 
mai slab dintre ci, în speranţa cft-l vor 
putea menevra cu uşurinţă pentru a-şi 
proteja interesele personale şi a-şi 
menţine ftmcţiile de conducere. 
Astfel. Othman Ibn Affan, 
provenind din ramura omnyyazilor a 
tribului coreişiţilor, ginere şi fost 
secretar al Profetului, devine cel de al 
treilea calif al Islamului. (vi urma) 
_Gabricl Constantinescu 





PUNCTC CARDINAL* Noiembrie NK 11 PAG. 13 


onsntuţie. uut cauza cuprui&Mu - 

lin 5 mai1866) informa cei-a dăduse guvernul Locotenentei 
domneşti prevedea la articolul 6 că religia nu poate fi un 
bstacol la împământenire, opinia publică s ’a alarmat mai 
Ies în Moldova pe chestia evreească. 

Moldovenii înaintară Adunării proteste cerând să 
\u şedea drepturi politice Evreilor şi să nu fie împământeniţi 
Pau pornit agitaţii antisemite în multe oraşe moldovene, 
Hirticipănd şi studenţi crescuţi în ideile lui Bărnmuţ şi ale 
racţioniştilor. Evreii plângându-se consulului austriac şi 
prefectului din laşi, acesta a intervenitstăruitorîntru apărarea 
or, arestând cu învoirea guvernului pe antisemiţii Dr. Fătu 
i profesorul Petru Suciu, cari au fost însă curând eliberaţi 

Sub înrâurirea acestor mişcări antisemite, comitetul 
telegaţilor însărcinaţi cu cercetarea proiectului păstrând 
mnciplul arătat în articolul 6 adaugă un aliniat nou 
>ropunăndsăfie lăsată în grija viitoarei Adunări legiuitoare 
egulareafelului cum să se dea drepturi politice Evreilor. Nu 
ra in aceasta propunere decât un mijloc potrivit pentru 
imânarea chestiunii 

Agitaţia contra Evreilor spori, după ce a sosit la 
bucureşti coreligionarul lor Isac Adolf Crimieux, fost 
ninistru de justiţie al guvernului revoluţionar din Paris la 
1848 Cu scop să înduplece guvernul şi Adunarea să fie cu 
triinfă Evreilor. Crimieux a ţinut o consfătuire intimă cu un 

nsemnatgrupdedeputatf chiar în localul Camerei, apărând 


Eforturile depuse de evreii care au invadat Româniaîn 
secolul 19 de a obţine “împământenirea ”, cu toate drepturile 
civile şi politice care decurg din calitatea de cetăţean 
român, au fost sprijinite de cele două mari organizaţii 
intemaţinale, “Alianţa Israelită Universală' şi “înaltul Ordin 
B'nai B'rith 

“AlianţaIsradiţăUniversală”afostînfîinţatăîn anul 

1860 de către Isaac Moisc Crimieux, avocat şi om politic 
francez şi de bancherul englez, deorigine iudaică, Moses Haim 
Montcfiore, înnobilat de regina Angliei cu titlul de barenneL 
Sediul “Alianţei' se găsea la Paris, preşedinte de onoare 
fiind Marele Rabin al Franţei. Scopul principal urmărit de 
această organizaţie era obţinerea pentru evrei, în toate ţările în 
care vieţuiau, egalităţi depline cu populaţia băştinaşă (drepturile 
civile şi politice). Un prim succes, răsunător, în aceastădirecţie, 
a fost realizat de “ Alianţă ’ în anul 1870 când, prin 
Decretul Crernidux”, s-a acordat cetăţenie franceză tuturor 
evreilor din Algeria 

Cea de a doua organizaţie iudaică internaţională, 
'înaltul Ordin B f nai B'rith”, a fost întemeiată la New 
York în anul 1843. Ea are un caracter ocult, posedă ramificaţii 
în toate ţările în care trăiesc evrei şi, împreună cu formaţiunile 
secrete ascendente ei “B’nai Moschd', “ B'nai Israel ’ 
şi “B'nai ZionF , influenţează viaţa economică, politică şi 
culturallîn întreaga lume. 

Amândouă aceste organizaţii iudaice au intervenit în 
viaţa politică a Statului Român pentru a determina guvernele 
aflate la cârma ţării să legifereze “Impămîntenirea” evreilor. O 
astfel de intervenţie se pare că a primit răspuns favorabil de la 
Domnitorul Al.I.Cuza, care în mesajul din 6 decembrie 1864 
declara solemn: “Ţinând seama de împrejurările locale, 
guvernul va lua măsuri curente pentru emanciparea 
Românilor de rit israelit”. 

Dar declaraţia Domnitorului nu a fost urmată şi de 
reglementările legislative dorite de evrei, problema 
“împământenirii” rămânând nerezolvată până la detronarea 
lui AlXCuza, la 11 februarie 1866. Ea va fi însă reluată în 
cadrul lucrărilorde elaborare aConstituţiei de la 1866. Dedata 
aceasta însă, partizanii ideii că “religia nu poatefi un obstacol 
la împănântenire” se vor con frunta cu o grupare politică ieşită 
din şcoala lui Simion Bămuţiu, care la 2 mai 1848, în Biserica 
de la Blaj rostise principiul: “libertatea fiecărei naţiuni nu 
poate fi decât naţională, deoarece libertatea este apărătoarea 
bunurilor vieţii şi cel mai mare este tocmai naţionalitatea''. 
Membrii acestei grupări, denumită fracţiunea liberă şi 
independentă erau antisemiţi, exprimând prin poziţia lor nu 
numai un principiu, ci şi o stare de spirit care domnea atât în 
Moldova, cât şi în Muntenia. 

Relatând desfăşurarea acelor evenimente, istoricul 
I.Lupaş scrie în ISTORIA UNIRII ROMÂNILOR (apărută în 
anul 1937) următoarele: 

“La 16 Iunie s 'a început des baterea proiectului de 


cauza Evreilor şi făgăduind un împrumut de 25 milioane 
franci - făgăduială ademenitoare în împrejurările de atunci, 
când Ţara lupta cu mari neajunsuri şi lipsuri băneşti Această 
intervenţie a îndemnat guvernul şi pe mulţi dintre deputaţi să 
păstreze principiul arătat în articolul 6, ceea ce a pricinuit 
tulburări antisemite şi în capitala ţării Locuitorii Bucureştilor 
au înconjurat localul Adunării ameninţând cu strigăte 
împotriva Evreilor. Brătianu, care la început sprijinise 
principiul admiterii Evreilor la împământenire, sub apăsarea 
acestui curent popular, cu simţulsău depotrhire la împrejurări, 
s’a mlădiat repede stăruind pentru retragerea articolului şi 
afirmând că «Evreii au devenit o plagă socială pentru 
Români şi când naţiunea este ameninţată se deşteaptă şi 
devine nu intolerantă, ci prevăzătoare». Mulţimea întărâtată 
a devastat atunci sinagoga evreească din Bucureşti. 

Cei ce apărau pe faţa în Adunare ideile antisemite 
erau deputaţii moldoveni «fracţionişti», iar dintre Munteni 
cei grupaţi în jurul ziarului «Trompeta Carpaţilof» 
(redactată de Cezar Bolliac). Antisemiţii nu erau grupaţi într’o 
singură tabără, ci răspândiţi între celelalte partide politice. 
Chestiunea evreească luăndu-se a doua oara în des batere, 
textul articolului 6 din proiectul de constituire a fost înlocuit 
cu dispoziţia, că "numai locuitorii de rit creştin pot primi 
dreptul de împământenire". 

Astfel mişcarea populară antisemită a avut atunci 
rezultat Majoritatea deputaţilor s ’a putut sprijini pe dorinţa 
maselor populare, potrivnice oricărei concesiuni în folosul 
Evreilor. Mai târziu însă, cu prilejul revizuirii constituţiei, la 
1879, în chestiunea naturalizării Evreilor, România a fost 
silită a se îndoi sub apăsarea politicii din afară”. 

Articolul 6 din proiectul de constituţie propus de 
guvern va deveni articolul 7 al Constituţiei din 30 iunie 1866, 
votatăîn unanimitatedetoţi deputaţii prezenţi (91),în următoarea 
formulare: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi 
împământenirea”. Această dispoziţie deşi se prezenta sub 
forma unei prohibiţii care îi lovea pe toţi străinii de rit necreştin, 
ea îi avea însă în vedere numai pe evrei, fapt care se înscria pe 
linia unei mentalităţi tradiţionale, conform căreia elementul 
constitutiv al naţionalităţii este credinţa religioasă. 

Evreii din Româniaşi sprijinitorii lor din Qccidentnu 
s-au împăcat însă cu gândul că o naţiune mică li se poate opune. 
Şi atunci ca şi astăzi, organizaţiile iudaice aveau uşile larg 


Iii 


deschise lacancelari i Ic marilor puteri şi, prin presiuni exercitate 
de marea finanţă, puteau să-şi impună punctul de vedere. Iar 
prilejul de a umili şi îngenunchia România le fii oferit de 
Congresul de la Berlin, deschis la 14 iunie 1878, 

La aceasta întrunire internaţională, reprezentanţii 
României, “Brătianu şi Kogălniceanu”, scrie Nicolae lorga 
în GESCHICHTE DES RUMĂNISCHEN VOLKES IN 
RAHMEN SEINER STAATSBILDUNGEN apărată laGotha 
în 1905, “trebuiau să ia parte numai ca informatori; puteau 
să prezinte dorinţele şi plângerile ţării lor numai Intr-o 
singură şedinţă şi apoi trebuiau să părăsească sala". Cum 
ceea ce urmăreau de fapt reprezentanţii României era 
recunoaşterea independenţei statului român, puterile 
semnatare ale Tratatului semnat la 28 iulie 1878 au statornicit 
prin arL44 că “naţionalii tuturor puterilor, comercianţi, 
sau alţii, vor fi trataţi, în România, fără deosebire de 
religie, pe picior de perfectă egalitate”. Aşadar recunoaşterea 
independenţei era condiţionată de modificarea articolului 7 
din Constituţia Ţării în sensul dorit de evrei. 

Pentru ca, însă, să nu se strecoare impresia că mult 
controversatul articol 7arfi fost expresia unui antisemitismde 
stat, practicat în România Mică, să-l lăsăm pe Nicolae lorga să 
prezinte adevărata faţă a lucrurilor, citând în continuare din 
opera menţionată mai sus. “De când fusese introdus în 
Constituţia din 1866 fatalul articol 7, condiţia de 
«supuşt»(Unterthanen) nu le mai apăru evreilor localnici 
fireşte de dorit, cădse înlăturase jurisdicţia consulară şi tot 
aşa scutirea de impozite a «urţterthanilof», iar, de când se 
întemeiase acea «AUiance isradite», care exercită o mare 
influenţă asupra statelor Apusului, în nevoie de capitaluri, 
plângerile împotriva românilor intoleranţi şi denunţarea 
persecuţiilor evreilor şi a legilor antisemite din această ţară 
nu mai conteniră. Defapt nu se urmărea decât împiedicarea. 
aşezării în state a evreilor, cari pe lângă celelalte plăgi mai 
aduceau ţăranului rachiul şi camăta; încolo, administraţia 
nepregătită nu se îngrijea cumva mai rău de evrei decât de 
adevăraţii fii ai ţării. Numai rareori se ajungea la bătăi între 
evrei şi plebea de jos, şi atunci evreii dădeau de cele mai multe 
ori prilej, fiindcă, de pildă, într-un oraş moldovenesc ei 
provocară tulburări de stradă numai pentru că o femeie, o 
preoteasă, privise la înmormântarea unui rabin făcător de 
minuni Privite din depărtare, aceste lucruri apăreau altfel, 
şl acolo se crezu că se aduce un mare serviciu evreilor , 
românilor înşişi, ba chiar omenirii, când se ceru să fie 
recunoscuţi drept cetăţeni cu drepturi egale toţi «evreii 
români», cari vorbeau o limbă străină şi aveau sentimente 
străine, se împotriveau oricăror măsuri sanitare şi culturale 
şi, pe deasupra, erau şi foarte sărad. Sn acest sens, după 
insistenţe, mai ales ale Frondei, Congresul din Berlin puse 
ca o a doua condiţie a recunoaşterii neatârnăriipretenţia ca 
pe viitor toţi «fiii ţării» fără deosebire de religie să aibă 
drepturi egale. 

Această nouă umilinţă ar fi putut stârni foarte 
lesne primele persecuţii evreieşti în România, dar guvernul 
sepurtăfoartecuminteşiîmpiedicăastfelaceastănenorocire, 
cu toate că o parte din deputaţii moldoveni, cari nu voiau să 
consimtă la nidoconcesiejăcură opoziţie. Puterile apusene. 
Anglia, Franţa şi Germania, e adevărat, lăsară chestia 
independenţei defapt nehotărâtă. Anglia însă îşi rechemă 
îndărăt reprezentantul fără acreditare, până se va regla 
chestia evreilor. La început Camera hotărî că se vor lua în 
consideraţie cererile Congresului şi că totul, afară de teritoriu, 
se va regula pe cale constituţională. ” 


La lucrările Congresului de la Berlin, conduse cu 
“imparţialitate” de Bismarck, interesele evreieşti au fost 
susţinute fără rezerve de plenipotenţiarul francez William 
Hemy Waddington şi de reprezentantul Angliei. Singurul care 
a schiţat opalidă opoziţie la pretenţiile iudaismului internaţional 
a fost reprezentantul Rusiei, Prinţul Goroeacoff, dar care a 
cedat în cele din urmă la insistenţele lui Bismarck, fiind mai 
interesat de “noua ordine” din Balcani şi de câştigurile 
teritoriale obţinute în dauna României (codarea celor trei 
judeţe din sudul Basarabiei). Ca urmare România a fost 
obligată să se conformeze articolului 44 din Tratatul de la 
Beriin şi sărevizuiascâConstituţia, modificând articolul 7. Din 
fericire, la data când s-a pus problema revizuirii Constituţiei, 
dându-se astfel curs presiunilor occidentale. România a avut 
oameni politici pe măsura gravităţii situaţiei. Ei au ştiut să focă 
faţă cu cinste acestui moment dificil din istoria ţării, punând 
interesele naţionale mai presus de orice. 

(va urma) 










AG.14 NR.ll Noiembrie 


PUNCTC CHADINAU 


această toamnă, mari i 
noştri gînditori interbelici au fost bine 
reprezentaţi pe plan editorial. La Editura 
“Timpul” din Iaşi continuă aventura 
editorială a publicării manuscriselor lut 
Petre Ţuţea. A apărut vol.2 din OmuL 
Tratat de antropologie creştin «(considerat 
opera sa fundamentală). Râmîne de văzut 
dacă, după experienţa primului volum şi pe 
fondul unei estompări a “mitului Ţuţea”, 
cartea va mai avea succesul de public al 
celor anterioare. Păcat că nu se scrie şi nu 
se publică şi ceva substanţial despre Ţuţea 
(cartea d-lui Radu Preda, Jurnal cu Petre 
Ţuţea , rămînînd deocamdată singulară). 

Cea mai activă şi mai serioasă 
este tot Editura “Humanitas”. Aici s-a 
reeditat în ultima vreme, în volume separate 
{Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, 
Censura transcendentă), incitanta Trilogie 
a cunoaşterii (prima dintre cele patru trilogii 
filosofice ale lui Lucian Blaga). Mai ales 
Eonul dogmatic constituie, neîndoielnic, 
una dintre cele mai însemnate cărţi de 
filosofie ale veacului nostru (din nefericire 
aproape necunoscută în Occident şi destul 
de puţin citită sau comentată şi-n ţară). 
Cartea continuă să-şi păstreze actualitatea, 
ca posibil răspuns - între altele - la criza 
spirituală a lumii contemporane. Excelentă 
introducere in problematica generală a 
dogmei, de pe poziţii filozofice, iar nu 
teologice, ea poate clătina multe prejudecăţi 
curente şi poate stimula demersuri 
“procopsitoare” în sărăcia speculativă a 
vremurilor de azi. 

Tot la “Humanitas" s-a reeditat 
de curînd o scriere mai puţin cunoscută a 
lui C.Noica: De caelo. încercare în jurul 
cunoaşterii şi individului (apărută, în pri ma 
ediţie, la Editura “Vremea” din Bucureşti, 
în 1937). Este cartea “cunoaşterii spornice” 
(concept fundamental al discursului 
filozofic noicist), un eseu de subtilă 
meditaţie asupra statutului istoricşi spiritual 
al omului contemporan, tot mai certat cu 
transcendenţele, dar şi tot mai condiţionat 
de ele... 

Marele contemporan şi prieten al 
lui Noica, Mircea Eliade, este prezent la 
aceeaşi editură cu primul volum al 
Jurnalului său (în care universul ideilor 
copleşeşte şi transfigurează universul 
faptelor, dînd paginilor o înaltă valoare 
paideicfi). Din Romanul adolescentului 
miop , din încercarea labirintului, din cele 
două volume de Memorii şi din 
numeroasele pagini de Jurnal se întregesc 
biografia exempfară şi portretul spiritual 
complex al celui mai “împlinit” om de 
cultură de la noi (adică d intr-o cultură ce stă 
de veacuri sub semnul “neîmplinirilor”). A 
fost M.Eliade numai o excepţie sau a fost 
deschizător de drumuri pentru o epocă a 
împlinirilor româneşti? Ne vom lămuri 
poate peste vreo 30 de ani. 

întreprindere editorială 
neobişnuită la noi s-a realizat luna trecută, 
sub firma d-lui Liiceanu: volumele 
Jurnalul de la Tescani şi Oglinzile, 
semnate de d-nii Andrei Pleşu şi respectiv 
Petru Creţii, s-au publicat, în Colecţia “Ex 
libris" a Editurii “Humanitas”, în două 
variante: una bibliofilă, alta pentru publicul 
larg. Să luăm cazul d-lui Pleşu, personalitate 
mult mai mediatizată în anii din urmă. 
Jurnalul de la Tescani, însoţii de 
contribuţia grafică a d-lui Horia Bernca, e 
o carte mai degrabă “subţire" dccît 
substanţială. E drept că mlădierile de gînd 
sini de multe ori memorabile, dar mai ales 
prin măiestria cioraniană a notării lor. N-o 
să dăm citate aici; cartea, in varianta 
“populară”, e la îndemîna oricui şi se poate 


nnQrQln - !! 


lectura într-un ceas. Constituie ea “o 
deziluzie”? Depinde la ce-o raportezi. 
Mărturisim că pe noi, în raport cu “orizontul 
de aşteptare” pe care ni-l crease, ne-a 
descumpănit puţin. Să fi fost alta impresia 
dacă aveam acces la varianta bibliofilă (care 
costă aproape...un sfert de milion de lei!)? 
Poate se va găsi un bibliofil să ne-o spună...S- 
ar zice că d-1 Pleşu, folosindu-şi aura de fost 
“dizident” (surghiunitlaTescani),s-ahotărît 
să scoată de laadmiratorii rafinaţi ai domniei- 
sale nu numai laude, ci şi ceva bani. Noi ne 
rugăm sincer ca afacerea să meargă, căci 
poate aşa d-1 Pleşu va căpăta mai multă 
independenţă materială şi nu va mai accepta 
să fie unealta obedientă a “muşchilor” d-lui 
Zigu Omea! 


i pentru că veni vorba: 
păţania recentra d-lui Alexandru Papilian, 
nevoit să-şi întrerupă colaborarea la revista 
“Dilema”, nu poate să nu ne pună pe gînduri. 
“Directorul revistei. Andrei Pleşu, mi-a 
telefonat şi mi-a spus că este «foarte 
încurcat» de situaţia creată de ultimul meu 
articol...Se pare că unul dintre redactorii 
revistei «Dilema» a avut impresia că 
articolul meu e legat de el şi şi-a prezentat 
demisia. în consecinţă, m-am hotărît să nu 
mai colaborez la revistă din două motive. 
Unul ar fi că subiectul pe care l-am tratat în 
articolul respectiv se referea la perioada 
dificilă a proletcultismuluL.faptul că am 
atacat această perioadă pare că nu e 
convenabil pentru echipa de la revista 
«Dilema»...Al doilea motiv este relaţia 
personală pe care o am cu Andrei Pleşu, o 
relaţie care, în momentul cînd acesta îmi 
telefonează şi îmi spune că e «foarte 
încurcat», eu înţeleg încurcătura şi mă 
retrag” (a se vedea declaraţia smulsă telefonic 
d-lui Al.Papilian de către “Evenimentul zilei” 
şi publicată în Numărul din 14 octombrie 
a.c.). 

Această reacţie stupidă din sînul 
dilematicei redacţii (în care d-1 Pleşu devine 
tot mai neputincios) se va fi datorat nu numai 
articolului în cauză, ci şi, probabil, “originii 
nesănătoase” a romancierului nostru de la 
Paris (prin vinele căruia curge sîngele 
“gândiristulur Victor Papilian). Cert este că 
nu ne aflăm în faţa primului caz de acest gen 
petrecut la "Dilema". Cunoaştem cel puţin 
două cazuri relativ asemănătoare: cel al 
teologului Teodor Baconsky şi cel al 
publicistei Dora Mezdrea. D-1 Zigu Omea 
şi ciracii domniei-sale, majoritatea alogeni, 
exercită o adevărată dictatură internă atît ia 
“Dilema” şi “Fundaţia Culturală Română”, 
cît şi la “România literară”, tăinuindu-şi fără 
scrupule trecutul maculat şi terfelind 
sistematic toate valorile noastre tradiţionale 
(în frunte cu Eminescu, Nae lonescu şi Mircea 
Eliade, fără a fi uitaţi nici Crainic, Ţuţea, 
Cioran ş.am.d.). Pînă cînd? Păi pînă cînd 
oameni de calibrul d-1 or Andrei Pleşu sau 
Nicolae Manolescu se vor decide să iasă 
bărbăteşie din “încurcătură", dacă nu de 
dragul demnităţii noastre naţionale, măcar 
dinlr-o tresărire de orgoliu personal. Sau se 
tem cumva că, încercînd să ia taurul de 
coame, nu vor mai rtmîne ceea ce sînt? 
Atunci ar înseaia^ne putem lua adio de la 


un posibil viitor românesc. 

JL. entru cei care nu şi-au 
pierdut, în mizeria prezentului românesc, 
sensibilitatea faţă de marea cultură, semnalăm 
o carte de excepţie, apărută tot la 
“Humanitas”: Francis E.Peters, Termenii 
filosofici greceşti (tradusă din limba engleză 
ded-1 Dragan Stoianovici). Preţul de 1800 de 
lei nu trebuie să sperie: de data aceasta merită. 
Lucrarea, foarte serioasă, este de o nemăsurată 
utilitate într-o lume în care semidoctismul 
înfloreşte pretutindeni, iar oamenii (chiar şi 
cei de cultură) se joacă adesea iresponsabil 
cu marile noţiuni filosofice sau teologice. 
Iată cum îşi motivează demersul autorul 
înşuşi: “Este o necesitate evidentă săîncercăm 
a ne apropia de greci printr-o mai mare 
fidelitatefaţădelimbajullor...din perspectiva 
problematică pe care o dă în vileag tratarea 
succesivă a unora dintre conceptele lor de 
bază...Prezentarea care urmează desprinde, 
aşadar, un număr de copaci din pădurea care 
cîteodată ameninţă să ne covîrşească pe toţi..." 
{Prefaţa, pp.5-6). Valoarea instrumentală a 
cărţii creşte prin anexarea unui “Indice român- 
grec”(pp.284-325). Păcat că s-a omis 
includerea unui “Sumar” orientativ, fie la 
începutul, fie la sfirşitul volumului. 

O carte de rafinament cultural, pe 
cît de discutabilă, pe atît de interesantă, este 
şi Andre Boulanger, Orfeu. Legături între 
orfismşi creştinism (trad. de d-1 Dan Stanciu, 
Editura “Meta”, Bucureşti, 1992 -Colecţia 
“Ouroboros”). Volumul face parte de multă 
vreme din bibliografia clasică a problemei 
(traducerea românească s-a efectuat după 
ediţia pariziană din 1925). Editorii români 
nu şi-au permis nici o notă proprie. Simpla 
enumerare a capitolelor este incitantă: 
“Originea şi începuturile orfismului”, 
“Evoluţia orfismului”, “Orfism şi iudaism”, 
“Orfismul şi Sfintul Pavel”, “Orfismul şi 
gnoza”, “Orfeu în arta creştină”, la care se 
adaugă un fel de sinteză finală: “Orfism şi 
creştinism”. Cartea lui Boulanger, se înţelege, 
nu trebuie creditată teologic, ci doar cultural. 
Altminteri ea poate deveni pricină de 
sminteală, mai ales într-o lume în care 
confuzia spirituală tinde să capete formulele 
celui mai aberant eclectism. 

-am apucat să ne referim 
pînă acum la publicaţia periodică “învierea” 
(din care stau să iasă, se pare, Numerele 2 şi 
3). Revista a căpătat autorizaţia legală încă 
din 1990, propunîndu-şi să fie (deocamdată) 
trimestrială. Numărul 1 (pe care-1 avem în 
vedere aici) a apărut însă abia în 1993, la 
Bucureşti, sub patronajul şi cu îndrumarea 
“Ligii pentru Apărarea Adevărului Istoric” 
şi “Asociaţiei foştilor preşedinţi şi fhintaşi ai 
organizaţiilor studenţeşti” - răsuflaţi, vă rog! 
- “ libere, independente şi unitare din epoca 
autonomiei universitare 1919-1948 şi 1990” 
(cu greu s-ar fi putut închipui un nume mai 
lung de“persoanăjuridică"!). Deşi pe ultima 
pagină (2727) ni se înşiră un “Comitet de 
Redacţie" alcătuit din 22 de persoane, 
răspunderea acestui prim volum şi-o asumă 
în exclusivitate d-nii Şerban Milcoveanu şi 
Victor Macarevici. Grosul trebii pare însă 


să-l fi făcut d-1 Dr. Şerban Milcoveanu (se 
schiţează unele lămuriri la paginile 8-11, 
în textul intitulat iniţial “învierea”, dar 
care, reluat pe fiecare pagină, devine, 
“învierea Naţiunii în Sfintul Exil”! Să fie 
vorba despre ceea ce la Cuprins trece drept 
“Editorial: Cum s-a decis revista”? E foarte 
probabil, deşi avem trei titluri diferite, iar 
la Cuprins nu se indică şi paginile! Volumul 
e plin ochi de astfel de...hai să le zicem 
“stîngăcii”). Paginile purtînd semnătura d- 
lui Milcoveanu alcătuiesc, considerate la 
un loc, cam o jumătate din volum (articole, 
scrisori, memorii, discursuri ocazionale, 
“mesagii”, declaraţii, avertismente, note, 
anexe). Credem că d-l Milcoveanu este 
foarte îneîntat de sine însuşi! Probabil tot 
domnia-sa se va fi ocupat şi de alegerea 
motto- urilor, pentru care manifestă o manie 
deconcertantă (noi am numărat vreo 50). 
Toată înţelepciunea lumii antice şi modeme 
este convocată în picături: de \&Mundaka- 
Upanişad pînă la Noica şi Heidegger, 
găsindu-se loc şi pentru drăgălaşa de George 
Sand...Pentru că d-1 Milcoveanu e un om 
cult, majoritatea citatelor străine sînt date 
în limba de origine. La cele româneşti se 
mai strecoară cîte-o mică gafă (cum e cea 
de la p.182, unde versurile arhicunoscute 
ale lui Coşbuc - “Sînt suflet din sufletul 
neamului meu...”-sîntatribuite luiOctavi an 
Goga!). Deviza fundamentală, reluată 
obsedant, este aceasta: “Naţiunea ca scop 
şi democraţia ca mijloc” (ceea ce nu-i rău 
spus). 

Cine are răbdare să exploreze în 
acest ghiveci publicistic, în care se 
insinuează 7 secţiuni, poate da, pînă la 
urmă, şi de lucruri interesante privitoare la 
istoria şi doctrina Mişcării Legionare. 
Revista - zice d-1 Milcoveanu - este “a 
întregii Naţiuni Române”, deci - zicem noi 
- şi a legionarilor! Cele mai utile rămîn, 
pentru simpatizanţi, primele două secţiuni 
(alcătuind un mic catehism legionar). 
Rămînede aşteptat mai mult de la Nu merele 
viitoare (la care vor mai pune poate şi alţii 
umărul). 

E un fapt pe care l-am mai 
semnalat cu strîngere de inimă: 
compromiţătorul diletantism al majorităţii 
publicaţiilor neo-legionare de la noi. Să fie 
oare o fatalitate crepusculară? Nădejdea 
rămîne aceea că generaţiile mai noi vor şti 
să distingă între măreţia de ieri şi ridicolul 
de azi. _ 


^Ini 


M n încheiere, o apreciere 
pentru emisiunea realizată de d-1 Vartan 
Arachelian şi difuzată la TVR pe 21 
octombrie a.c., avînd ca temă Mişcarea 
Legionară (pretextul l-a constituit apariţia 
la “Humanitas” a cărţii istoricului de limbă 
spaniolă Francisco Veiga). Alături de un 
vechi legionar (prestantul ing.Mircea 
Nicolau) şi de un simpatizant notoriu 
(profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor), 
au mai luat parte doi istorici (d-nii l.Scurtu 
şi AI.Zub) şi un sociolog. Timpul afectat 
emisiunii n-a permis decît “punerea 
problemelor”, simţindu-se (de către toate 
părţile) necesitatea unei reveniri. Emisiunea 
a mai cuprins şi o micro-anchetă pe străzile 
Capitalei, din care a reieşit “nebuloasa" 
(după expresia unuia dintre invitaţi) în care 
se mişcă problema legionară în conştiinţa 
publică actuală (o excepţie fericiţi a 
constituit-o unul dintre tinerii “acostaţi”’, în 
care l-am recunoscut pe regizorul Octavian 
Brânzei). Cert este că legionarismul rămîne 
o problemă vie şi ci mai devreme sau mai 
tîrziu adevărul va ieşi întreg la iveală. 


Răzvan Codrescu 







revistei: 150 Ici. 


rămâne 


PUNCTC CflflDINfll€ 


Noiembrie NR. 11 PAG. 15 


%Cos < i$a cuam 


Din motive şi în împrejurări pe care ar fi oţios să Ie înşirăm 
aici, Numărul pe octombrie al revistei noastre a apărut cu 
nenumărate erori şi omisiuni, pentru care cerem încă o dată scuze 
îngăduitorilor noştri cititori. Printre textele cele mai grav mutilate 
s-a numărat şi poezia lui NICHIFOR CRAINIC : “Unde sînt cei 
care nu mai sînt?** (p. 12). 

Ceea ce am criticat de atîtea ori la alţii, ni s^a întîmplat şi 
nouă, dintr-o lipsă de vigilenţă de care se face responsabilă 
întreaga Redacţie. Textul a apărut cu versuri şchioape, cu substituiri 
nefericite de cuvinte, cu aberaţii ortografice şi de punctuaţie. Din 
respect faţă de memoria lui Nichifor Crainic şi faţă de cititorii 
exigenţi ai Punctelor cardinale", revenim cu această tardivă 
îndreptare, republicînd mai jos textul îngrijit, invarianta pe care 
o considerăm optimă (nu identică, dar destul de apropiată de cea 
din ediţia îngrijită de d-l Nedic Lemnaru): 

UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT ? 

întrebat-am vîntul, zburătorul 
Bidiviu pe care-aleargă norul 
Către-albastre margini de pămînt: 

- Unde sînt cei care nu mai sînt? 

“Unde sînt cei care nu mai sînt?!**... 

Zis-a vîntul: “Aripile lor 
Mă doboară nevăzute-n zbor**. 


fntrebat-am luminoasa ciocîrlie, 
Candelă ce leagănă-n tărie 
Untdelemnul cîntecului sfînt: 

- Unde sînt cei care nu mai sînt? 

“Unde sînt cei care nu mai sînt?!**., 
Zis-a ciocîrlia: “S-au ascuns 
fnflumina Celui Nepătruns**. 


CZÎnluptă cu u itare a 

Pe data de 30 octombrie 1993, Ia Timişoara, s-a ţinut, în sala fostei cantine stundenţeşti 
a Politehnicii, Simpozionul “Arc peste generaţii” prilejuit de aniversarea a 37 de ani de la 
mişcările studenţeşti anticomuniste din 30 octombrie 1956.0 festivitate de mare rezonanţă în 
intenţie, dar din păcate cu slabe ecouri în publicul timişorean. Sala a fost plină în primele ore, 
pentru ca apoi tineretul universitar actual s-o părăsească treptat, nemulţumit de lungimea 
discursurilor şi de elogierea prea bombastică a respectivelor evenimente. Dezinteres? Plictis? 
Saţietate? Oricum impresia generală n-a fost prea îmbucurătoare. 

Şi totuşi eforturi s-au depus din toate punctele de vedere. Deschiderea lucrărilor a 
făcut-o primarul Timişoarei, care a salutat binevoitor manifestarea, aceeaşi bunăvoinţă (cel 
puţin formală) arătând-o şi universitarii timişoreni. Decebal Anastasescu, Cezar Zugrav şi 
Septimiu Mircea Friş au vorbit despre “Formele de organizare şi luptă ale tineretului şcolar 
şi universitar în primii ani ai instaurării regimului comunist: 1945-1947”. Teofil Botlung, 
Marcel Cazacu şi Viorel Gheorghiţă au descris apoi, cu lux de amănunte, “Formele de luptă 
ale elevilor şi studenţilor din perioada represiunii în masă: 1948-1953”, insistând şi asupra 
categoriilor politice implicate (legionari-FDC, tineret ţărănist sau liberal, dar şi apartinici). Au 
mai ţinut cuvântări: Caius Muţiu, Aurel Baghiu, Valentin Rusu, Octavian Vulpe şi Gheorghe 
Păcuraru, participanţi şi organizatori ai faptelor soldate după aceea cu grele şi îndelungi 
osânde. Alţi participanţi la acele evenimente (Gh.Pop, R.Taşcă, T.Ciomocoş, I.Mihalca, 
I.Suru, A.Terbea, M.Boldea, A.Chirculescu sau Monica Cemescu) au dat şi ei un deosebit 
colorit evocării, prin relatări în care s-au amestecat şi hazul şi tristeţea. N-au lipsit nici 
“aprecierile” domnului T.Stanca cu privire la atitudinea Partidului Comunist Român, situat 
atunci în fruntea acţiunii de reprimare a mişcărilor studenţeşti, nici atestarea acestor fapte cu 
destul de văditoare documente. Cât şi cum a fost coroborată această “mişcare” a timişorenilor 
cu celelalte mişcări studenţeşti (din Cluj şi Bucureşti), au spus-o oaspeţii din Capitală: Filip 
Pavel, Marcel Petrişor şi Mihai Grama. Insă la “Cuvântul generaţiei tinere”, în sală ecoul a fost 
o enigmatică...tăcere. Totul s-a încheiat printr-un dialog cu reprezentanţii mass-media 
(ecourile în presă s-au dovedit minime). 

Gândindu-mă şi la Simpozionul tim^orean, dar şi la frământările din A.F.D.P.R. şi din 
întreaga noastră opoziţie îmi vine în minte mesajul testamentar (comunicat de Octavian 
A.Rădulescu) al răposatului dr. Vasile Noveanu: “ Lăsaţi orgoliile! Lăsaţi ambiţiile! Lăsaţi 
meschinăria! Uniţi-vă! Lupta continuă!” „ 

Marcel Petrişor 


întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic, 
Oarba care vede-n întuneric 
Tainele neprinse de cuvînt: 

- Unde sînt cei care nu mai sînt? 
u Unde sînt cei care nu mai sînt?!**... 
Zise bufniţa: “Cînd va cădea 
Marele-ntuneric, vei vedea**. 


- Găsim necesar să facem două scurte observaţii. Prima se referă 
la ortografie (să reamintim, în treacăt, că iniţial poezia a fost concepută 
mental şi a circulat oral în temniţa de la Aiud). Forma verbală “sînt", 
intrînd în rimă cu “pămînt”, “sfînt”, “cuvînt”, dovedeşte că pronunţarea 
ei reală este cu î, iar nu cuu. Spre a se sublinia corectitudinea rimei, unii 
au evitat grafia “sunt”; scriind celelalte cuvinte cu â, au adoptat aceeaşi 
grafie, în mod forţat, şi pentru forma verbală în cauză, de unde a rezultat 
straniul “sânt”. Dar dacă “sunt” se mai poate motiva (deşi se pare că 
forma românească provine nu din indicativul latinesc sunt, ci din 
conjunctivul latinesc sint, extins în latina populară), forma “sânt” n-are 
nici un temei, contravenind şi grafiei antebelice şi celei impuse în 1953. 
Toate aceste nepotriviri şi arbitrarietăţi se rezolvă simplu şi firesc tocmai 
prin ortografia cu I, care, chiar, dacă a fost adoptată sub comunişti, este 
totuşi cea optimă (astfel “sînt” se armonizează firesc - nu doar sonor, ci 
şi grafic - cu “pămînt”, “sfînt” şi “cuvînt”, fără a mai da cuiva bătaie de 
cap). 

Situaţia discutată mai sus se regăseşte frecvent în poezia 
românească şi poate constitui un argument în plus pentru păstrarea 
ortografiei cu î, care este cea mai firească, simplă şi unitară (respectînd 
întru totul şi principiul fonetic, adică principiul de bază al ortografiei 
limbii române modeme). 

A doua observaţie se adresează celor ce continuă să susţină că 
forma corectă a versului-refren al poeziei de mai sus ar fi: “Unde sînt cei 
ce nu mai sînt?” (versul a apărut în apărut în această formă în mai multe 
publicaţii din ţară şi din străinătate). Ar fi oarecum ridicol să ne apucăm 
să ţinem aici o lecţie de prozodie. Le-am spune doar atît: există oameni 
fără ureche muzicală şi există şi oameni fără ureche “poetică”. Noi facem 
parte din prima categorie (şi de aceea nu ne referim niciodată la muzică). 
Dumnealor fac parte din a doua categorie (şi de aceea ar fi bine să nu se 
refere niciodată la poezie). (R.C.) 


- -- - ~^ 

Aducem la cunoştinţă cititorilor noştri; cu im nou apel la înţelegerea de care au dat dovădă] 
tea rânduri “că evorhintanta srumnirp crpriprală Hîn nJrimn vTomp'nA.3 nlilimi 


până la sfârşitul lui 1993 voi continua să primească, revista; tără obligaţii' suplimentare. Din 
ianuarie 1994 costul revistei' va fi,de'200de lei. Din pricinâ'inWtabiilUitiî ortliinlbr; decare'arn 
fost serios afectaţi în 1993: abonamentele pentru anul 199 


ianuarie 1994 costul revistei va fi.de 200 de lei. Din pricina'instabilităţii preţurilor; decfljgamI 
fost serios .afectaţi îr. 1993. abonamentele pentru anul - Un 

abonament în ţară pc trimestrul 1 se ridică la750 de lei f 

Pentru abonaţii din străinătate condiţiile rămân neschimbate. Aceştia pot' contracta 
abonamente anuale, la preţul de 30 db $ sau 50 DM (în câre;se.includ,/e aîemend£ taxele de 
expediţie tot mai costisitoare în ultima perioadă). Virarea sumelor şe poate fabula Banca" 
"Renaşterea Creditului Roraânesc' , -Credit Bank,. Sibiu, 2400- România în conturile 
402007014716 (pentru $) şi.4020070i4710 (pentru DM)/îi rugă^n pe toţi cei doritori sS se 
aboneze pentru 1994. să facă efortul de a trimite sumele corespim'zăîoareptf/id la sfiărşiiul] 
anului în curs , spre a ne ajuta să depăşim noul moment nefavorabil prin caref trecem (mai ales 
din pricina dificultăţilor de procurare şi achitare a hârtiei al cărei preţă ajuns la circa l milion 
^de lei tona). _ ţ, REDACŢIA .■> 

^ îi rugăm încă odată pe cei care ne trimit materialesp^publicare să nu ne uj in nume de*' 

rău faptul că nu le putem include întotdeauna imediat şi-n întregime, din motivele pe care le- 
am prezentat în Numărul pe august-septembrie. Pe lângă selecţia valorică, sunt probleme 
legate de spaţiul şi periodicitatea apariţiei noastre. Nefiind o revistă literară, mai ales 
publicarea poeziilor, primite in cantitate mare, nu se poate realiza decât selectiv şi eşalonat, 
uneori la mai multe luni de la primirea manuscriselor. 

Reamintim că nu putem lua in consideraţie manuscrisele nedactilografiate şi nici pe cele 
dactilografiate necorespunzător. De asemenea întinderea materialelor să nu depăşească 5 
pagini dactilografiate la două rânduri. 

_ REDACŢIA > 


ERATA 

Ne cerem scuze pentru greşeala de culegere care a denaturat grav sensul unei fraze din 
Numărul trecut. Astfel, în cap.”Energiile necreate” (p.8, col.3, primul alineat)din Cursul de 
religie, în loc de UneoriSf. Grigorie Palama vorbea despre «dumnezeirea dejos»(desemnind 
prin aceasta pe Dumnezeu înfiinţa Sa) se va citi: Uneori Sf.Grigorie Palama vorbea despre 
«dumnezeirea de jos»(desemnînd prin aceasta pe Dumnezeu în lucrarea Sa) 
şi«dumnezeirea de suS»(desemnîndu-L pe Dumnezeu în fiinţa Sa). 

îi rugăm pe cititori să opereze cuvenita îndreptare. (V.A.M) 










PAG. 16NR.11 Noiembrie 


PUNCTC CDftDINDlC 




Neinvăţînd parcă nimic din tristele experienţe ale 
trecutului, noi insistăm in continuare, intr-un conjunctura/ 
consens naţional, să ne întemeiem viitorul pe impostură. 
Cultul “formei fără fond", deconspirat mai intîi da către 
junimişti, se do\cdeşte a nufi doar uri aspect istoric al acelei 
epoci relativ îndepărtate, d o constantă a vieţii noastre 
naţionale. Românul nu pare să se simtă bine decit dacă 
amăgeşte şi se amăgeşte, pentru el valoarea principală a 
existenţei se arată a fi. . "praful aruncat inodu"! S-ar zice că 
nu sintem nici astăzi dispuşi să ieşim din vechiul conflict 
caragialesc dintre “esenţă" şi “ aparenţă” sau, altfel spus, 
dintre realitate şi (auto)misdficare. “A salva aparenţele " - 
iatăexpresiasinteticăa "filozofiei "curente a lumii româneşti! 

Pe acest fond s-a petrecut, in toamna aceasta, şi 
mult trimbiţata noastră "integrare europeană". Nimeni nu 
mai pare să dea importanţa condiţiilor dificile şi penibile in 
care am fost admişi in Consiliul Europei, nici indiferenţei cu 
care acest fapt afost receptat in Occident (şipe care auputut- 
o resimţi din plin mesagerii noştri plimbaţi pe Dunăre). Şi 
pentru că pe cei mai mulţi dintre noi nu ne-a preocupat 
şt nu ne preocupă dacă unttm europeni cu adevărat, ci doar 
dacă sintem recunoscuţi ca atare (este simptomatică şi 
satisfacţia unor “şmecheraşi "politici de pe la noi cu privire 
la aşa-numita “păcăleală " pe care le-am fi tras-o 
occidentalilor!) 

Pe lingă jalnica mentalitate pe care o vădesc 
asemenea atitudini, se mai scapă dm vedere ceva anume că 
există o diferenţă fundamentală între “a intra" şi “a fi 
admis " Noi nu am intrat propriu-zis in Europa, ca rezultat 
indiscutabil al eforturilor şi meritelor acumulate, ci doar "am 
fost primiţi ”, fără nici un fel de entuziasm, in circumstanţe 
care echivalează cu accesul...pe uşa din dos 

Judecind in absolut, Consiliul Europei ar fi avut 
toate motivele să ne refuze Interesul conjunctural al 
organismului european afost însă mai degrabă să ne admită 
decit să ne respingă Totul se explică prin acest “interes", iar 
nu prin eventualele noastre virtuţi europene (in care sint 
semne că Occidentul nici nu e dispus să creadă cm adevfrat). 
Să nu ne mai îmbătăm cu apă rece: am ajuns acolo în cea mai 
exactă postură de pomanagii. iar nu in calitate de europeni 
autentici! Şi nu am păcălit pe nimeni, cum cred politrucii; 
tindem să ne păcălim doar pe noi înşine Că va fi exista la 
mijloc şi ceva şiretenie sau minciună (“şmecherie ", mai pe 
româneşte)? Se poate. Nu asta a fost insă cheia cu care am 
deschis uşa Europei Med degrabă Europa ne-a crăpat-o 
puţintel lăsîndu -ne să ne furişăm înăuntru De o dragoste 
matrimonială intre noi şi ea nu poale fi deocamdată vorba ; 
cel mult ne putem gindi la o defvlare extraconjugală, de tipul 
“Hal mîndro, pitiş, pitiş!"... 

Cum arată presupusul nostru “europenism "? Să 
încercăm o schiţă sumară Ocupăm locul 77 (pe 78 se află 
Albania!) in statisticile oficiale internaţionale privitoare la 
condiţiile de trai. ţigana revărsaţi prin Europa cm speriat o 
lume întreagă şi au creat, vrind-nevrind. imaginea-ttp a 
“românului " contemporan, recent în vilele lui Ceauşescu de 
la Snagov. unde se aflaseră cazaţi pentru citeva ceasuri, 
fotbaliştii belgieni au fost goniţi de ploşniţe şi gindaci; 
Bucure ştiut, pe vremuri “micul Paris”, urată astăzi ca o 
groapă de gunoi; drumurile ţării sint aproape impracticabile 
pentru exigenţele occidentale: soarta handicapaţilor din 
România continuă să indigneze străinătatea; la mânând de 
avorturi am doborit toate recordurile internaţionale; inflaţia 
este in creştere galopantă (atingind cea mai mare rată dm 
ţârUt-sateTit ale fostei Uniuni Sovietice), la capHohd corupţie 
- de sta pinăjos -nune întrece nimeni (guvernanţilor noştri 
nu le-a nun rămas decit sâ-şivindâ mamele şi taţii). delincvenţa 
devine tot med “epică", ‘ mitocănia ” este la ea acasă: vechile 
structuri birocratice maiffineazâ încă asanarea in mat toate 
domeniile / “vidul legislativ" nafost umplut decit pe jumătate, 
preşedintele ţârii este un comunist iremediabil (şi probabil 
cel mai compromis om politic din Europa contemporană) 
parlanenteni nOştri nu sînt. in magonudea hr covtrşauor*. 
decit nişte analfabeţi puşi pe căpătuială, premierul 1 ăcăroru 
ar crea un sentiment de ruşine şi In fruntea unei prunărti 
comunale miniştrii umblă prin birouri beţi şi in dilaţi să- 
şi violeze subalternele; paradele cele mat populare râmin 


cele neocomumste, iar puterile în Stat n-au ajuns, după 4 ani, 
decit la o separaţie “originală ", drept care, bunăoară, la noi 
toate grevele sînt declarate în mod invariabil “ilegale", vechii 
torţionari ne sfidează la televizor, "teroriştii " din decembries- 
au volatilizat, “Caritasul" jalimentează liniştit economia 
naţională, vadimiiumblăliberipe stradăşicu “garda de corp" 
prin Parlament ş.am.d 

in ase menea condiţii, exaltarea “integrării europene" 
nu este doar o indecenţă publică, ci de-a dreptul o nerozie şi o 
abjecţie, cu aţii mai multcucitvine dinspre actuala Putere (ce- 
ar vrea să-şi facă din asta un capital politic de perspectivă) 
demagogia iresponsabilă a prezentului ameninţă viitorul 
românesc mai mult decit “greaua moştenire” a trecutului De 
aceea s-ar cuveni ca de-acum săforţăm “europenizarea" şiîn 
fond, nu doar în formă ar fi singura noastră şansă istorică 
împotriva "neantului valah"... 



Atingind in Numărul trecut problema proştilor şi a 
prostiei, am lezat din nou comodităţile şi susceptibilităţile 
unora.. Ne-arfi oare mai de folos săcredem, prin consens tacit, 
că sintem... "deştepţi, dar mulţi"? Urni aşa par să gîndească. 
Oricum, ni s-a sugerat că nu prostia, ci ticăloşia constituie 
marele nostru handicap actual. E un punct de vedere. Noi am 
fi mai degrabă ispitiţi să spunem că in lumea românească de 
azi ticăloşia reprezintă, intr-adevăr, singura însuşire care 
poate concura prostia.. 

Cert este că prostia ca şi ticăloşia nu este cu tot 
dinadinsul o caracteristică a “mulţimii”, ci deseori se întîmplă 
să apară şi pe la “case mari". Ba chiar una dintre formele 
prostiei, anume ignoranţa se lăfaie la noi prin locurile cele 
mai simandicoase .. 

Vom evita banalitatea exemplificărilor din viaţa 
politică (mai mult sau mai puţin televizată). Două exemple din 
lumea noastră “culturală "arputeafi chiarmaiconvingătoare. 

Aşa bunăoară la şfirşitul slujbei oficiate în Dealul 
Patriarhiei pentru răposatul Părinte Dumitru Stăniloae, au 
urmat un şir de discursuri convenţionale; după ce o faţă 
bisericească (Pr.Prof. Dumitru Radu) a reuşit să ne aducă 
aminte, prin gesturi şi vorbire, de versurile lui Eminescu (“Or 
să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîniare/ Splendid-ca o 
ironie, cu priviri nepăsăloare.. J Iar deasupra tuturora va wrbi 
vreun mititelf Nu slăvindu-tepe tine...lustruindu-se pe el/Sub 
a numelui tău umbră.. ’), avemtlacuvint, dnparteaconduceru 
Academiei Române, d-lAlexandruSurdu (specialist înfilozqfie). 
Domnia-sa a început cu următoarea gafă de proporţii 
(mediattzcSă ulterior şi în revista “Literatorul ~): “Prin trecerea 
în nefiinţă a Părintelui Dumitru Stăniloae ’. Sărman membru 
răposat al Academiei! Sărman dascăl at învierii! S-a găsit un 
mărunţel delegat academic să-l trtmilă in neant (“nefiinţă'/) pe . 
cel mai mane teolog ortodox a! românilor' Noi nu ştim care şînt 
convingerilefilozofice intime ale d-hd Surdu, nici dacă nume ie 
stă sau nu degeaba pe dumnealui, dar o folosi o asemenea 
sintagmâpmfunatoare, tocmaidupăoficiereashybei refigioaşe, 
denotă una din două fie ignoranţă fie nesimţire Nici una,ruci 
cealaltă nu prea cackeazâ cu un academician 

Zadarnic repetă public Părintele Constantin Galeria, 
cu toate ocaziile, că expresia aceasta (ca şi o alta, la fel de 
abuziv întrebuinţată “loc de vea") are un caracter total 
anticreştin, zadarnic a semnalatfaptul Televiziunii şi întregii 
prese centrale; noi părem incapabili să renunţăm, mai ales m 
împrejurările oficiale, la “limba de lemn ” a ateismului 
contemporan! Desigur, nu-i poţi determina pe toţi oamenii să 
creadă şi să mărturisească deopotrhă că Hnstos “a biruit 
moartea", câcreştmismulcsfe religia învierii şi a vieţii veşnice, 
că Dumnezeu n-a adia lucrurile infiinţă pentru ca să aibă apoi 
ce să treacă in nefiinţă! Dor se poate pretinde, măcar de Iacei 
mea răsăriţi o minimă doză de bvn-simţ mai ales cind se 
pretind crtşiim sau iau parte la evenimente creştine. 

Cel de-ml doilea exemplu este pescuit dintre 
numeroasele pe cere ni le meduuizează Televiziunea Română 
Vreme de mai multe săţMămini a fost anunţat, cu oartcae 
frecvenţă un eveniment cultural ce intre timp s-a consumat la 
Tirgovişte - aşa-zaa “Sărbătoare a muzicii româneşti" (a 26- 
aediţie), botezatănefancit "Crtauemade Aur" (!) Nuşnm 
cind şi de unde a pornit a asemenea propunere incultă Mai 
gnrv este faptul că ea afost acceptată şi colportcMă otita vreme. 


fără ca nimeni să-i amendeze inepţia Ceea ce înseamnă că 
ignoranţa (incultura) a devenit la noi, c hiar in mediilepretins 
“culturale", un fenomen generalizat. 

Cuvintul “crizantemă ” (ajuns în română probabil 
prin franţuzescul chrysanth£me> denumeşte o plantă 
ornamentală din familia compozeelor (Chrysanthemum 
indicum cu denumirea ştiinţifică latinească). Cuvintul vine 
însă la origine, din limba greacă fchn santhemon), unde 
înseamnă tocmai “floare de aur" (compus din chrysos, 
“aur" şi anthos, “floare") Ignoranţa românească a ţinut 
insă să-l mai aurească o dată!. 


După 76 de ani 


Evenimentele petrecute la Moscova in această 
toamnă ia 76 de ani de la Revoluţia bolşevică din octombrie, 
par să reprezinte şfirşitul istoric al comunismului. Este actul 
final al procesului iniţiat pe ta jumătatea anilor '80 de 
controversatul Mihail Gorbaciov. Totul a decurs in etape, 
după un scenariu destul de transparent, pus la cale şi susţinut 
din afara Uniunii Sovietice. Clocit de iudeo-masonerie, cu 
complicitatea mascată a marilor puteri occidentale, 
comunismul se prăbuşeşte tot ptintr-o manevră de origine 
masonică şi occidentală încă din anii “50 devenise limpede 
că el işi îndeplinise “misiunea istorică(distrugerea 
structurilor tradiţionale, politice şi religioase, ale celor mai 
conservatoare zone ale lumii, dar şi folosirea colosului 
sovietic împotriva celui german). Tot pe atunci comunismul 
începuse să devină din ce in ce mai incomod şi mai greu de 
controlai, ridkindu-se ameninţător chiar împotriva foiţelor 
care-lgeneraseră (şi mai ales împotriva intereselor evreieşti). 
Aşa-numitul "război rece ", întins pe citeva decenii, a luat 
şfirşit prin opera aparentparadoxalăa/ui Gorbaciov: primul 
şef de Stat din lume care işi distruge propriul imperiu! E 
limpede că Gorbaciov afost “unealtă ’aOcultei internaţionale 
şi mie de mirare că pe măsura creşterii prestigiului său în 
Occident, popularitatea sa in Rusia a scăzut îngrijorător. 
Pentru a preveni o posibilă evoluţie nedorită a lucrurilor 
înainte de momentul optim al loviturii finale, Elţin a fost 
propulsat în focul lui Gorbaciov, prin "puciul" din 1991, cu 
atragerea în cursă a elementelor conservatoare. în această 
toamnă Boris Elţin, după o luptă politică de încă doi ani cu 
nostalgicii regimului comunist, luîndu-şi şi măsura de 
precauţie a confirmării sale printr-un referendum, a pornit 
atacul decisiv. Dacă n-afifost destul de sigur pe poziţia sa, 
n-ar fi făcut-o. Şi-a asigurat însă atit un liniştitor sprijin 
intern (inclusiv ăn partea armatei), cit şi, în întregime, pe cel 
extern Pe acest fond, conservatorilor le-a fost întinsă o nouă 
cursă în care cuplul Ruţkoi-Hasbulatov s-a lăsat cu destulă 
naivitate tirit, alături de o mină de acoliţi, ceea ce a constituit I 
paravanul unui “război civil" în miniatură (dubios limitat la 
spaţiul moscovit), foarte asemănător cu scenariul românesc 
din '89 (şi de data aceasta “teroriştii " s-au volatiliza, 
numărul morţilor a rămas incert, iar Elţin afăcut figură de 
"salvator "alStatuluişialdemocraţiei). Rămăşiţele comuniste 
aufost ajutate să se sinucidă politic ţi moral. Desigur, armai 
putea apărea tulburări izolate, iar imperialismul na işi va 
căuta probabil a nouă formă de exprimare istorică 
Deocamdată prin obedienţa masonică a hti Boris Elţin (cart 
s-a şi lăsa fotografia în costumaţia respectivă) şi pnn 
colapsul economic fără precedent (ce nupoaefi depăşitfără 
sprijinul Occidentului şi al faianţei evreieşti). Rusia se află 
“sub control". Viitorul oricit de contorsiona a putea să 
ajungă nu va mai fi unul maxist; “Golanul" roşu a ieşit ckn 
istorie. 

Asta nu înseamnă că Rusia nu rămine o forţă şi o 
primejdie şi că noi am putea dormi liniştiţi Vorba ha Aton 
Cotruş “Peste prăpăstii de potrivrJcie eu te slăvesc, 
năprasnică Rusie pentru că nu domn. pentru câncpîndeşti 
cu ochi tPhăneştv şi enormi 1 şi nu ne laşi să nt-odihum, in 
picioare să putrezim f lingă fim. ca-ntr-un ţmrinm " Rusia 
pare hărăzită şi pe mâ departe să fiincponezs ca posibil 
jmdjrm al Eitufut şi mai ales ai Germaniei rneijfioafc Da 
• un rol pe care, tempera, rm-l mai poate juca pe cant 
propriu, ci (ba in solda mdeo-anencată Dm perspectiva 
Ocultei această stane de lucrun înseamnă un fel de 1 GoUmd 
a murii TtătscăGokmull" . 

VJLNL