Puncte Cardinale anul IV, nr. 38, februarie 1994

credinta 
iubire 
speranta 









Circulaţie în al 


ONORABILIIATEA POLIIICA 


Există persoane al căror nume devine simbol pentru instituţia pe care o reprezintă 
şi pentru domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Un exemplu elocvent pentru această 
categorie de persoane este călugărul dominican Fray Tomas de Torquemada, inchizitorul 
general pentru Castilia şi Aragon, confesorul “Regilor catolici” Ferdinand şi Isabela, autorul 
temutelor “Instrucciones o ordenanzas de los inquisidores”, inspiratorul decretului de expulzare 
a evreilor din Spania din 30 aprilie 1492 şi, apoi, supraveghetorul aplicării lui cu stricteţe, 
precum şi conducătorul operaţiilor Sfântului Oficiu de reprimare a ereticilor de toate nuanțele. 
O personalitate puternică al cărei nume, datorită zelului şi energiei cu care a serv it instituția 
Inchiziției. se confundă, adeseori, cu însăşi Inchiziția. Şi tot din aceeaşi categorie de 
personalităţi-simbol, de data aceasta din zilele noastre, face parte, Simon Wiesenthal, "vânătorul 
de nazişti”. 

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, învingătorii, călcând regulile statornicite 
pentru purtarea războaielor, nu s-au mulțumit numai cu beneficiile pe care, în mod obişnuit, 
le aducea. în trecut, victoria obținută pe câmpul de luptă, rectificări de frontiere şi plata unor 
despăgubiri de război. Ei au ţinut să pedepsească exemplar atât conducătorii taberei adverse, 
cât şi pe toți aceia, din rândurile învinşilor, cărora li se putea pune în sarcină săvârşirea de 
crime de război şi crime contra umanităţii. La Nirnberg, în procesul principal, pe banca 
acuzaților nu s-au găsit numai cei 22 de fruntaşi ai celui de al treilea Reich, ci şi toate instituţiile 
de conducere, precum şi ideologia naţional-socialistă, în numele căreia au fost comise acele 
crime. Concomitent cu pedepsele aplicate inculpaţilor (12 dintre ei au fost condamnaţi la 
moarte şi executaţi prin spânzurare), au fost declarate “organizații criminale”: Consiliul de 
Miniştri, întreaga conducere a Partidului Naţional-Socialist, formaţiile SA şi SS, ca şi poliţia 
politică - Gestapo-ul. 

După procesul principalilor acuzați, în perioada 1946-49, aliaţii au mai iniţiat încă 
12 procese, în cadrul cărora au fost judecaţi şi condamnaţi la pedepse grele atât cei care au 
ordonat săvârşirea de crime, cât şi cei care au executat ordine criminale. Dar setea de justiţie 
şi dorința ca toţi cei care s-au pus în slujba unei ideologii criminale să fie pedepsiţi nu s-a 
limitat la procesele niirnburgheze. Republica Federală Germania a declarat imprescriptibile 
crimele săvârşite de nazişti şi, până în anul 1978, au trecut prin sita justiției 84403 persoane, 
suspecte de crime comise în timpul regimului nazist. 

Dar nu numai atât. În perioada 1946-49, în zonele din Germania ocupate de aliați au 

funcţionat Comisii de denazificare prin faţa cărora s-au perindat peste 6 milioane de persoane, 
Aceste comisii îi încadrau pe anchetați într-una din următoarele categorii: 1.Vinovaţi 
principali, 2.Inculpaţi (activişti de partid), 3.Inculpaţi mai puţin grav, 4.Colaboratori, 
5 Disculpaţi. Sancţiunile aplicate pentru vino ățiile dovedite puteau fi: pedepse cu închisoarea, 
confiscarea averii, interdicţia de exercitarea profesiei, pierderea funcției (în cazul pensionarilor, 
pierderea pensiei), amenzi în bani, pierderea drepturilor politice. 
În Franţa, guvernul provizoriu al celei de a 4-a Republici ( 1944-48), instaurat după 
eliberare a considerat ca principala sa sarcină judecarea şi condamnarea “colaboraţioniştilor”, 
faţă de care s-a procedat “fără milă”. Miilor de astfel de francezi care s-au pus în slujba 
ocupanților germani li s-au făcut procese sumare, urmate, de obicei, de sentinţe de condamnare 
la moarte. Poate mai mult ca ori care altă țară, Franţa a ştiut să pedepsească exemplar trădătorii 
care, prin colaborarea cu inamicul, au pus în primejdie existenţa Națiunii. 

În acelaşi context al obligaţiei, atât morală cât şi politică, de a-i pedepsi pe toți aceia 
care, prin faptele lor, au pus în primejdie existența unei naţiuni, să subliniem, cu sinceră 
admiraţie, cazul Simon Wiesenthal. 

Cum în Germania, odată cu izbucnirea “războiului rece”, zelul aliaţilor pentru 
acţinea de denazi ficare s-a diminuat simţitor, sarcina de a-i descoperi şi pedepsi pe toţi cei care 


Pag. 4 pă 


Postuma morţilor Canalului 


Reeducare de la AIUD 





"Viitorul ne dă speranţe mari şi când Românii se vor reuni 
într-un singur stat, atunci fericirea lor va fi la culme! 


Aron Florian 1805-1887, originar din Rod - Sibiu, profesor de Istoria Românilor la Universitatea Bucureşti 


PUIICLE 
CA?D:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


ara României : AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





Anul IV. 
Nr. 38 


februarie: 
1994 











16 pagini - 200 lei 


s-au făcut vinovaţi de persecutarea evreilor a fost preluată de o organizaţie cvasipariculară, 
(Satul Israel va lua fiinţă abia la 15 mai 1948), condusă de Simon Wiesenthal. Ca evreu, acest 
arhitect şi ziarist născut în Ucraina şi stabilit la Viena, a urmat destinul tragic al conaţionalilor 
săi din regiunile aflate sub ocupaţie nazistă. În anul 1941 este arestat la Lemberg şi internat 
într-un lagăr de concentrare. Supravieţuieşte condițiilor la care au fost supuşi internaţii şi 
este eliberat în anul 1945, Martor al suferințelor pe care le-au îndurat internaţii din lagărele 
de concentrare îşi propune ca suprem țel al vieţii sale să denunțe crimele săvârşite de nazişti, 
să-i descopere pe cei pe care auterităţile nu au reuşit să-i aducă în fața justiţiei şi, îndeosebi, 
să menţină trează în conştiinţa opiniei publice mondiale ideea că cel care a comis crime 
impotriva poporului evreu trebuie să răspundă pentru faptele sale. 

Acţiunea iniţiată de Simon Wiesenthal a fost temeinic organizată în cadrul 
instituţiei pe care a întemeiat-o, “Centrul de documentare asupra persecuțiilor împotriva 
evreilor”. În perioada 1947-54, Centrul a funcţionat la Linz, iar ulterior le Viena. Din 
intervenţiile coordonate de Organizaţia Wiesenthal, desigur cea mai spectaculoasă a fost 
depistarea lui Adolf Eichman, în anul 1960, în Argentina, urmată de răpirea lui de către 

(continuare în pag.2) 


Gabriel CONSTANTINESCU 


it, d Pag.13 


Locul Bisericii în timp LI ELI CELULE 








DI DNA == - — 





PAG. 2 NR. 38 Februarie '94 





(continuare din pag.|) 

serviciile secrete israeliene, transportarea lui în Israel, 
judecarea, condamnarea la moarte şi execuţia prin spânzurare. 
Privind activitatea desfăşurată de Organizaţia Wiesenthal, 
din tainiţele căreia opiniei publice nu i se aduc la cunoştinţă 
decât cazurile spectaculoase, gândul fuge fără voie spre 
activitatea desfăşurată de Sfântul Oficiu, în urmă cu o 
jumătate de mileniu, în lumea catolică. Sugestiv pentru 
spiritul care guvernează această organizaţie este titlul lucrării 
publicată de Simon Wiesenthal în anul 1967, ŞI TOTUŞI 
ASASINII TRĂIESC. Un titlu care accentuează ideea de 
imprescriptibilitate a crimelor prin care s-a urmărit 
desființarea unei naţiuni, precum şi permanenta primejdie pe 
care o reprezintă făptaşii unor astfel de crime, cât timp sunt 
în viaţă şi dispun de libertatea de a acţiona. 


% 


Evreii nu au fost însă sigura naţiune care, prin 
genocidul săvârşit de regimul nazist, a fost amenințată cu 
desfiinţarea fizică. Mult mai monstruoase, atât sub aspectul 
numărului de victime, cât mai ales sub aspectul cruzimii de 
care au dat dovadă asasinii, au fost crimele comise de 
regimurile comuniste asupra populațiilor din țările în care, 
partidele comuniste au preluat puterea politică. Milioanele, 
multele milioane de oameni exterminați în urma unor planuri 
diabolice, urzite în laboratoarele ideologiei comuniste, stau 
mărturie mută pentru ce a însemnat această ideologie, dar 
mai ales pentru ce continuă să însemne. Căci eliberarea 
țărilor din Europa răsăriteană de sub tutela Moscovei şi 
aparenta dezagregare a Uniunii Sovietice în republici 
independente nu trebuie privite ca sfârşitul comunismului 
cât timp TOTUŞI ASASINII TRĂIESC. 

Concluzia cu privire la primejdia pe care continuă 
să o reprezinte comunismul pentru existenţa naţiunilor nu 
este, din păcate, împărtăşită de toată lumea. Pentru 
democraţiile occidentale, comunismul ca ideologie nu a 
constituit niciodată o primejdie. Nici în trecut şi nici în 
prezent. Să nu se uite că imediat după Revoluţia bolşevică, 
în timp ce prin “Comisiile extraordinare” (CEKA) şi apoi 
prin “Departamentul Politic de Stat” (GPU), teroarea 
devenea sistem de guvernare, o teroare ale cărei performanţe 
fac să pălească piramidele de cranii înălțate de mongpolii lui 
Genghis Ilan, Occidentul îşi “normaliza” raporturile cu 
Uniunea Sovietică. In aprilie 1922 reprezentanţii sovietici 
erau acceptaţi în clubul diplomaţiei europene şi admişi să 
participe la Conferinţa de la Genova iniţiată de Lloyd 
George. În acelaşi an Germania încheie cu Uniunea Sovietică 
Tratatul de la Rapallo prin care, pe lângă clauzele economice, 
se stabilea reluarea relaţiilor diplomatice şi consulare dintre 
cele două state. În 1932, Uniunea Sovietică aderă la Pactul 
Briand-Kellog, pact prin care statele semnatare condamnau 
războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaţionale. În 
noiembrie 1933, Statele Unite recunosc “de jure” Uniunea 
Sovietică, o recunoaştere care, “de facto ” avusese loc imediat 
după Revoluţia din Octombrie prin masivele ajutoare trimise 
pentru ca statul comunist să depăşească dificultăţile în care 
se găsea. În 1934, anul în care teroarea stalinistă se desfăşura 
din plin, Uniunii Sovietice i se recunoaşte formal 
onorabilitatea politică, fiind admisă în Societatea Naţiunilor. 
iar în anul 1935 încheie un “Tratat de asistență mutuală” cu 
Franţa şi Cehoslovacia”. 

Sfârşitul celui de al treilea deceniu găseşte Uniunea 
Sovietică în plină expansiune politică. Pactul Ribbentrop- 
Molotov, încheiat la 23 august 1939, îi permite să participe 
la cea de a patra împărţire a Poloniei şi, apoi, în anul următor 
să ocupe Țările Baltice şi Basarabia. Faptul că pătura 
conducătoare, intelectualitatea, precum şi toate persoanele 
suspecte de a se opune comunismului din aceste țări au fost 
deportate şi lichidate în deportare, nu a trezit nici o reacțiune 
în lumea occidentală. Considerentele politice au anihilat 
simţul moral şi intrarea Uniunii Sovietice în alianța împotriva 
Germaniei a constituit un prilej binevenit de a închide ochii 
în fața ororilor comunismului. Dealtfel acest daltonism moral 
nu era ceva nou. Toată intelighenţia occidentală a acestui 
veac era infectată cu virusul marxist. A afirma în Occident că 
eşti “antifascist” constituia un certificat de distincţie şi 
onorabilitate; a afirma însă că eşti “anticomunist”, afirmaţia 
stârnea suspiciuni şi dezaprobare, iar consecința acestei 
optici ciudate este că nenumăraţii intelectuali de seamă care, 
din rațiuni ideologice, s-au făcut că nu ştiu ce se petrece în 
Uniunea Sovietică, sunt vinovaţi de complicitate la crimele 
comuniste. 

= 


Ceea ce a urmat după terminarea celui de al doilea 
război mondial, Teheranul, Yalta, Potsdamul, împărțirea 
Europei în două lumi despărțite de o “Cortină de fier” este 
o ruşine pentru Occident şi o imensă tragedie pentru sutele de 
milioane de oameni vărsaţi în infernul comunist. A/firm 
aceasta cu gândul la toți aceia care au murit în temniţele şi 
lagărele de exterminare comuniste cu speranța deşartă în 
suflet că “vor veni americanii să-i elibereze”. 


lar dacă după anul 1949 între Occident şi Uniunea 
Sovietică s-a declanşat un război - războiul rece -, această 
înfruntare nu a avut caracter ideologic decât în subsidiar. 
Înainte de a fi un conflict între democraţie şi comunism, 
războiul rece a fost un conflict între state, între statele aparţinând 
Pactului Nord Atlantic şi statele Pactului de la Varşovia, 
primele nemanifestând câtuşi de puţin intenţia de a ataca 
oponentele lor pentru a desfiinţa sistemul comunist. Dovada 
acestei afirmaţii se găseşte în acceptarea de ambele părți a 
conceptelor de “coexistență paşnică” şi “convergență a 
sistemelor”. Cât priveşte crimele staliniste, crimele săvârşite 
în numele ideologiei comuniste în China, Vietnam, Cambodgea, 
Cuba şi în toate celelalte țări comuniste, România neaflându- 
se pe ultimul loc, se pare că în poziţia adoptată de Occident a 
fost acceptat modul atribuit lui Stalin de a le judeca: “asasinarea 
unui om este o crimă, asasinarea unui milion de oameni este 
o cifră statistică”. 

Şi în timp ce Occidentul înregistra “cifre statistice” 
într-un climat de “coexistență paşnică”, în timp ce tuturor 
diriguitorilor comunişti, mânjiţi până la coate cu sângele 
oponenților sistemului, li se întindeau covoarele roşii cu prilejul 
vizitelor protocolare, erau primiţi cu toate onorurile de capetele 
încoronate ale Europei şi erau plimbaţi în caleşti trase de cai 
albi, li se decernau titluri de “doctor honoris causa”, fără a se 
cerceta în prealabil nivelul lor de alfabetizare, Organizaţia 
Wiesenthal nu avea odihnă, căutând ultimele rămăşiţe ale 
nazismului nepedepsite încă. O balanţă strâmbă care nu face 
cinste zeiţei Justiţia. 

Edificator în ceea ce priveşte modul în care şi-a tratat 
comunismul oponenții până în ultima clipă a domniei lui, este 
următorul pasaj din cartea fostului colonel de securitate Filip 
Teodorescu, “Un risc asumat”, apărută în anul 1992 în Editura 
Viitorul Românesc”: “Nu neg existența, până în ultimul 
moment, a poliţiei politice. Este vorba despre acele segmente 
din sistemul Securităţii care se ocupau de activități politice 
scoase în afara legii. Aici intrau, în principal: rămăşiţele 
mişcării legionare, naţionalişti-fascişti, naţionalişti- 
iredentişti, foşti membri ai partidelor istorice. Toţi aceştia, 
exceptând vârfurile active, erau încadraţi într-un sistem de 
supraveghere generală având drept scop cunoaşterea faptului 
dacă intenționează să redevină activi. Se ajunsese la 
convingerea că legionurii, de exemplu, trebuie avuţi în 
vedere permanent, până la moarte şi în continuare 
descendenții , tocmai datorită incisivităţii doctrinei politice 
căreia se subordonau”. 


% 


Onorabilitatea de care se bucură partidele comuniste 
şi membrii lor în Occident este, oarecum, explicabilă. Populaţia 
din țările occidentale nu a avut “fericirea” să se bucure, pe viu, 
de binefacerile “paradisului comunist”, iar filosofia marxistă 
i-a fascinat pe numeroşi intelectuali apuseni, fiind considerată 
ca o continuare şi o desăvârşire a materialismului Secolului 
Luminilor. Nu tot aceeaşi este, sau ar fi trebuit să fie, situația 
la noi, unde comunismul şi-a arătat adevărata față, presărând 
moarte, aducând economia în pragul dezastrului, instaurând 
un climat de secetă spirituală şi, printr-o politică de subordonare 
faţă de interesele străine, a pus în primejdie însăşi existența 
Statului şi a Națiunii. 

Evenimentele din Decembrie '89 ar fi trebuit să 
însemne sfârşitul acestui coşmar care a durat timp deo jumătate 
de veac, deschizând perspectiva unei reale redresări morale şi 
materiale. Totodată ar fi trebuit să se stabilească responsabilităţi 
pentru toate câte s-au întâmplat în acest răstimp. 
Responsabilităţi pentru dezastrul țării şi. în acelaşi timp. 
responsabilităţile pentru moartea celor care, după cincizeci de 
ani de teroare exercitată de una din cele mai odioase poliţii 
politice din lume - Securitatea, - au avut curajul să iasă în 
stradă cu pieptul gol şi să strige, cu preţul vieţii, “/os 
comunismul!” 

Stabilirea responsabilităţilor şi vinovăţiilor implică, 
obligatoriu, adoptarea unor măsuri punitive împotriva celor 
vinovaţi, îndeosebi când este vorba de fapte foarte grave. cum 
au fost crimele săvârşite în numele comunismului. Acest lucru 
nu înseamnă nici incitare la răzbunare şi nici invitaţia de a se 
aplica legea talionului “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” 
ca o normă de justiţie, aşa cum au procedat, în toate timpurile, 
evreii împotriva celor care i-au prigonit. Duhul răzbunării este 
străin sufletului românesc, dar nu şi ideea de justiţie, precum 
şi datoria de a adopta o atitudine demnă faţă de “omul rău” şi 
de a combate “răul în lume”. 

O dovadă în acest sens o constituie moderaţia cu care 
s-au purtat românii în zilele fierbinţi ale lui Decembrie '89 
când ar fi putut, fără nici o oprelişte, să se dedea la o orgie de 
acte de răzbunare. Dar n-au făcut-o. Mai mult chiar, prin 
singurul document programatic referitor la măsurile şi 
atitudinea ce trebuiau adoptate faţă de cei vinovaţi de crime şi 
de dezastrul țării - Proclamaţia de la Timişoara - se cerea doar 
“ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi 
consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor 
activişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate” şi în continuare “ca 
în legea electorală să se treacă un paragraf special care să 


PUNCTE CARDINALE 


interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia 
de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie 
unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism”. 

Din păcate, nici unul din aceste deziderate nu s-a 
împlinit. Comuniştii au reuşit, într-un timp record, să-şi 
redobândească “onorabilitatea politică” şi dreptul de a 
conduce această țară nefericită ca şi cum erau “democrați” 
de când s-au născut, uitând că până deunăzi fuseseră zbirii 
unei populaţii îndobitocită de frică, de foame şi de frig. 
Doamne, câtă neruşinare! 

Preşedintele țării este una din figurile remarcabile 
din vârful ierarhiei fostului Partid Comunist. Comunist 
“născut, iar nu făcut”. Şcolit la Moscova şi legat prin 
sumedenie de fire nevăzute de centrele oculte ale 
Internaționalei Comuniste, a reuşit cu agilitatea şi suplețea 
specifică dialecticii marxiste să fie acceptat de Occident ca 
un democrat autentic şi un interlocutor onorabil. O reuşită 
care nu i-a pus probleme deosebite. Dacă Occidentul l-a 
acceptat pe Nicolae Ceauşescu care nu şi-a renegat niciodată 
crezul comunist, cum să nu-l accepte pe Ion Iliescu care 
pretinde că a doua zi după2 1 Decembrie '89 a fost străfulgerat 
de idealurile democraţiei?! 

Parlamentul şi guvernul colcăie de foşti activişti de 
partid, recrutaţi din pepiniera de cadre a Academiei Ștefan 
Gheorghiu. Toate posturile cheie din economie, cultură, 
învățământ şi sănătate sunt deținute de aceleaşi personaje 
sinistre care le-au deținut şi în trecut. Cel mult au fost supuse 
unei “rotiri”, manevră specifică sistemului comunist. S.R.I.- 
ul nu este altceva decât vechea Securitate cu o denumire 
nouă. Figuri odioase ca Alexandru Bârlădeanu şi lon Gheorghe 
Maurer îşi odihnesc trecutul încărcat de păcate grele faţă de 
Neamul Românesc în fotoliile confortabile ale Academiei 
Române. Reprezentanțele diplomatice sunt, ca şi înainte de 
Decembrie '89, apanajul securiştilor vechi sau noi. Totul, 
totul este ca în trecut! 


% 


Dar prezența comuniştilor în toate funcţiile de 
conducere nu constituie faptul cel mai grav. Mult mai gravă 
este acceptarea lor ca persoane şi interlocutori cu deplină 
“onorabilitate politică”. S-a uitat oare atât de repede că 
TOTUŞI ASASINII TRĂIESC? 

Tentativa de a se iniţia un “Proces al 
Comunismului” a eşuat lamentabil şi s-a acoperit de ridicol. 
DI.C.1.Dumitrescu nu are nici statură, nici vocaţie de “Mare 
Inchizitor” şi nici perseverenţa lui Simon Wiesenthal. 
Diletantism şi superficialitate tipic românească. Ca urmare, 
Nicolski şi-a dat, netulburat obştescul sfârşit în patul său de 
acasă, iar pe Drăghici nu l-a adus nimeni de la Budapesta, 
deşi capitala Ungariei este mai aproape de Bucureşti decât 
Argentina de Tel-Aviv. 

În Parlament, reprezentanţii Opoziţiei, unii dintre 
ei “foşti deținuți politici”, întreţin relaţii cordiale cu “colegii” 
lor, reprezentanţi ai Puterii. Toţi Marţienii, Vadimii şi 
Păuneştii. simboluri vii ale celor cinci decenii de dictatură 
comunistă, se bucură nu numai de “imunitate parlamentară”, 
ci şi de necontestată “onorabilitate politică”. Firea bună, 
blândă şi iertătoare a românului a reuşit să aducă pe malul 
Dâmboviţei duhul “coexistenţei paşnice” şi al “convergenței 
sistemelor”. Şi pentru ca împăcarea să fie deplină, 
conducătorii Opoziţiei s-au înfățişat dlui. Iliescu la Cotroceni, 
rugându-l să aprobe şi să dispună constituirea unei “noi 
majorități parlamentare”, prin formarea unui guvern bicolor 
la care să participe alături de Partidul Democraţiei Sociale, de 
fapt fostul Partid Comunist, şi Convenţia Democratică. O 
rugăminte care, pe alocuri a avut accente penibile de umilire, 
mai mult sau mai puţin îmbrăcată în cuvinte dibaci ticluite. 

Să fie oare iniţiativa politicienilor din Convenţia 
Democrată expresia convingerii sincere că participarea la 
guvernare poate contribui la redresarea situaţiei nenorocite în 
care se găseşte Țara, sau reflexul dorinţei de a participa, cu 
orice preț, la guvernare? Greu de spus, dar experienţa tristă 
făcută de liberali, într-o situaţie similară, nu trebuie uitată. 
Este adevărat că raţiunea de a fi a unui partid politic este “a 
ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal 
etic social”, dar ce ideal poate sta la baza cârdăşiei cu 
comuniştii? 

Neamul românesc are nevoie, mai presus de orice, 
de o redresare morală, nu de guverne bicolore şi de o nouă 
majoritate parlamentară. Odată realizat acest imperativ, 
redresarea economică şi politică va veni de la sine. Dar 
dI.Iliescu, persoanalitatea-simbol a permanenței 
comunismului în România, numai de redresarea morală a 
Națiunii nu este preocupat. Dânsul, ca şi toată pletora 
comunistă care roieşte în jurul său, are nevoie, ca de aerul pe 
care-l respiră, de o societate cât mai coruptă. Numai într-o 
astfel de ambianţă comunismul poate dăinui. A oferi actualei 
Puteri un certificat de “'onorabilitate”” prin participarea 
Convenţiei Democrate, ca o anexă, la un guvern majoritar 
comunist, ar fi o gravă greşală politică. O greşală care ar 
putea să însemne nu numai compromiterea Opoziţiei, dar 
chiar pieirea ei printr-un act de sinucidere. 





ORFEU 


A venit ca un sol pe tărâmurile noastre, 
Fară a ne spune în al cui nume, 

Dar îl trădau privirile albastre, 
Purtând pe-aici lumini din altă lume. 


Se ivise la-nceput sub Ursa cea Mare, 
Pe muntele sfânt Kogaionon, 

De unde-şi svonise întâia cântare, 
Vestind carpalinilor noul eon. 


Dar lira-i nu suna în felul nimănui 
din acel secol searbăd şi inept, 
Însă le mişcau cântările lui 

Și morţilor oasele din piept. 


Sguduiau şi stâncile din adormire, 

Ridicau şi codrii, iar de sub veacuri, 
Crăpând scoarța lumii, chemau spre mântuire 
Fântâna cea vie cu apă de leacuri. 


Atunci pe orice față dogorea o rază, 

În orice depărtare se-mplinea o apropiere, 
În orice piept creştea o inimă nouă, vitează, 
În orice moarle - o înviere. 


Alteori sunetele lui picurau 

Ca o bură de vară. 

Nisipurile, pustiurile înverzeau 
În urma lor întâia oară. 


Toate atunci se-înnoiau...la față schimbate, 
Căci sub cerul, de cântecul lui limpezit, 
Lucrurile se făceau mai adânci şi mai 
adevărate: 
Albastrul, mai sincer, verdele, mai cinstit. 


Părea atunci lumea, privită prin geană, 
Ocean de lumină frângând dimineața. 
Tăcut, din adâncuri, suia ca o mreană. 
Sufletul lumii, atingându-ne fața. 


O, niciodată mântuirea 

Nu s-a lăsat de noi atât de-aproape!... 

Și niciodată omului iubirea 

Nu i-a mai fost dată în pumni, să se adape. 


Atunci, de minuni toată firea fu plină: 

De-am fi voit, chiar şi munţii din loc se 
mutau; 

Oamenii luminau, uitând că sunt făpturi din 
țină... 

Şi cele două lumi să se-atingă lindeau. 

Dar cei ce, pizmaşi pe cereasca-i solie, 

Umblau într-ascuns s-o defaime, 

Stârniră-a bacantelor turbată mânie, 

Sfâşiindu-l de viu, într-o noapte de spaime. 


Lumile s-au depărtat, una de alta străină. 

Mântuirea s-a ridicat, pământul iar fu gol, 

Oamenii şi-au amintit că sunt făpturi din 
țină, 

lar mreana s-a întors la somnul din nămol... 

Dar n-am uitat de drumul spre lumină. 


Mihailovo, 1948 


PUNCTE CARDINALE 


, dllateul i 










Februarie '94 NR.38 PAG.3 





D-l Radu Mărculescu (n.1915, în Bucureşti) ilustrează, prin destinul său personal, atât drama, cât 
şi forța creatoare şi mărturisitoare a unei generaţii de excepţie. După ce şi-a făcut studiile medii la Liceul 
“Spiru Haret”, iar pe cele superioare la Facultatea de Litere și Filosofie a Universităţii bucureştene (având 
şi o scurtă carieră de profesor de liceu), a fost mobilizat, ca ofiţer de artilerie în rezervă, luând parte la marile 
bătălii de pe frontul de Răsărit şi căzând prizonier, cu întreaga noastră armată, în bătălia de la Cotul Donului 
(noiembrie 1942). Refuzând orice compromis cu forţele comuniste, a zăcut 8 ani în lagărele ruseşti, pentru 
ca apoi, “repatriat”, să petreacă încă o perioadă (1950-1951) între sârmele ghimpate ale lagărului Bragadiru. 
După câțiva ani de chinuită “libertate”, este arestat ca dușman al puterii comuniste şi condamnat, în urma 
unei parodii de proces, la 6 ani de închisoare (eliberându-se după 5 ani, în urma decretului din 1964). 

Activitatea sa literară, începută încă din tinereţe, s-a îmbinat mai târziu cu darul său de pictor 
bisericesc, pe care şi-l mai exercită cu strălicire şi astăzi, sfidând povara celor aproape opt decenii de viață. 
În 1992, la Concursul UNITER, poemul său dramatic Meşterul fără nume (scris încă din 1970, dar ținut “la 
sertar”) s-a plasat pe loculal doilea (din 102 piese concurente), ceea ce îi dă dreptul dea fi reprezentat pe scena 
unuia din teatrele din țară. Poeziile încredințate spre publicare revistei noastre “sunt compuse numai în 
captivitate şi detenţie, una dintre ele (Prometeu) figurând ca piesă de acuzare la dosarul procesului meu din 
1960” (după cum ne mărturiseşte într-un cuvânt însoțitor). Autorul îşi judecă cu modestie creaţiile: “Poeziile? 
Am destul simţ critic ca să nu le atribui decât o valoare de document”. Cititorii vor putea aprecia singuri dacă 
ele au doar valoare documentară... 

Să adăugăm că în Numerele viitoare vom publica şi un text teologic foarte interesant, purtând aceeaşi 
semnătură (Destinul unei erori dogmatice: “Filioque”). ş AI 2 






















CREUL DAMÂNTULUI 


O veacule, veacule, greul pământului, 
Tu dormi, iar imensa ta masă, 

Cu care ne-acoperi, cumplit ne apasă, 
Cumplit ne striveşte aripa avântului, 
O veacule, veacule, greul pământului! 


PROMETEU 


Pe stânci de mit, încătuşat 

De mii de ani, mă ţine vina, 

Că de mistere cerul l-am prădat, 
Ca oamenilor să le-aduc lumina. 


Şi nu ştiu ce mai crâncen mă sfâşie: 
Flămândul Zeului ceresc erete 

Sau boldul remuşcării veşnic vie, 
Muiat în deziluzii şi regrete? 


Zarafii şi lotrii ne ferecă zorile, 

Să nu se mai facă nicicând dimineaţă. 
Tu, veacule, dormi cu pleoapele-n ceaţă, 
In timp ce-şi impart - jefuite - comorile 
“O, oameni, ce-aţi făcut cu darul care Zarafii şi lotrii ce-mi ferecă zorile. 
Vi-l cucerii cu-aşa de mare preţ? 
Ce har, ce binecuvâtare 

Aţi scos din el truditei voastre vieți? 


Ahoo! Au nu-i nimeni în cerul de smoală? 
Dar Tu unde eşti, Țiitorul cu crug? 
Răstoarnă a urselor axă şi jug! 
lar veacu-nghionteşte-l şi strigă-i: 

“Hai, scoală! ”... 
Chiar nu e nimeni în cerul de smoală? 


Abia l-aţi prins în mâini nerăbdătoare 
Şi v-a orbit etern frățeasca ură, 

Să vă aprindeţi case şi ogoare, 

Să vă prefaceţi lumea-ntr-o arsură!" 


Atunci Te auzii pe Tine, Sfinte: 
“Pedeapsa dreaptă să ţi-o tragi din faptă! 
Nu i-aş fi dat Eu lumii - ca Părinte - 
Lumina, de-ar fi fost destul de coaptă?" 


TE - ASTEAPTA 


Te-aşteaptă munţii,să-i muţi cu credința 
Şi marea, s-o străbați cu pasul, 

Betegii, să le mântui suferinţa, 
Furtunile, să le supui cu glasul. 


De-atunci prăpădul lumii, tot mai mare, 
Ce crunt cuvântul Tău l-adevereşte: 
“Nu poartă nici o binecuvântare 
Lumina ce se capătă hoțeşte!”... 


Te-aşteaptă vameşii, să-i mântuieşti, 
Mulțimea, s-o hrăneşti cu peşti şi pâini, 
Copii, să-ţi cânte cu stâlpări în mâini, 
Dar şi Golgota...să Te răstigneşti. 


Pe stânci de mit, încătuşat 

De mii de ani, mă ține-nvinuirea, 
Că de mistere cerul l-am prădat, 
Ca să-mpar! oamenilor fericirea. 


Marşansk, 1947 


EDITAF 


- închinat Mormântului celor fără de morminte - 


Şi-un gând mai rău mă arde decăt ciocul 
Hultanului ce-mi rupe splina: 

“De ce le-ai dat în mână focul, 

Până ce-n suflet nu le-ai pus lumina? ”... 


Odesa, 1949 


Noi ne-am hrănit din tot ce-am risipit; 

Avutul nostru? Tot ce-am dăruit... 

Nu pregeta să suferi şi să sângeri: 

Izbânda noastră creşte din înfrângeri! 
Marşansk, 1947 


— 





PAG. 4 NR. 38 Februarie '94 PUNCTE CARDINALE 


joasă a A Badia EA pa bn că al gin mah GI PE 
e e ME PREA MA PR TIT 4 


1 aaa nm ea di ţi adi baia nel am s Ai Aa 
aj [i ara 7 STRe 17| pati (El Ii [3] | 


iii ad 
II Și 


Pentru că unii dintre cei care parcurg prezentul 
demers nu-l înţeleg sau îl înțeleg în felul lor, mă simt 
nevoi! să repet precizările pe care le-am făcut, încă de la 
început, în legătură cu rostul acestuia. Spuneam atunci că 
mi-am asumat această ingrată sarcină nu pentru a 
încrimina sau scuza căderile, ci pentru a scoate în evidenţă 
metodele inumane întrebuințate de călăi - pentru a înfrânge rezistenţa victimelor şi pentru 
a aduce conştiinţele în situaţia de a se sinucide - precum şi pentru a explica mecanismele 
psihologice ale căderilor. Faptul că în reeducarea de la Aiud ca şi în cea de la Piteşti, 
oameni aduşi în situaţia limită s-au comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au lepădat, 
au renegal şi s-au renegat, acest lucru nu-i dezonorează pe ei, ci pe cei care i-au adus, prin 
torturi fizice şi sufleteşti, în această situaţie. 

“L-ai desfiinţat pe Gyr” mi-a spus în treacăt, cu o urmă de reproş în glas, un 
cunoscul pentru care am o deosebită consideraţie, iar un altul mai dur, m-a acuzat chiar 
că, scriind despre aceste lucruri, fac jocul puterii neocomuniste. Aceste reproşuri m-au 
îndurerat pentru că, trebuie să mărturisesc, mă număr printre cei care-l venerează pe Gyr. 
Acesta este prea mare (mă refet nu la poet care este deja unanim recunoscut, ci la statura 
lui morală) ca să poată fi desființat. Atât el, cât şi ceilalți pe care i-am pomenit aici au în 
urma lor un atât de mare capital de suferință şi de jertfe încât nu au nevoie să li se ascundă 
omeneştile lor înfrângeri. Pentru că, atât căderea lor cât şi căderea tuturor celor care au 
acceplat reeducarea sunt tot atât de omeneşti ca şi lepădarea lui Petru. De aceea 
explicarea circumstanțelor care au dus la căderea lor, departe de a le ştirbi aura eroică, 
scoale în evidenţă măreţia eroismului lor. Demonstrează că, oameni fiind, au fost capabili 
să trăiască, alât amar de vreme, eroic. Căci “nu este greu să mori ca un erou, este greu 


Nu întâmplător, ultimul căruia colonelul Crăciun 
i-a dat cuvântul, în acea noapte de pomină, a fost părintele 
Stăniloae. Buni cunoscători ai psihologiei deţinuţilor, 
cei care au gândit şi pus în aplicare reeducarea erau 
conştienţi că dacă oamenii pot fi determinaţi, prin diferite 
metode, să renunțe la convingerile lor politice, la orgolii 
personale şi, în general, la toate deşertăciunile acestei 
lumi, nu în aceeaşi măsură pot fi determinaţi să renunţe 
la Dumnezeu. De aceea li s-a făcut o concesie. Sau li 
s-a dat iluzia că li se face o concesie, permiţându-li-se să 
ŞI-L păstreze pe Dumnezeu. şi, acest lucru le-a fost 
anunțat prin cuvântul eminentului teolog care a fost 
părintele Dumitru Stăniloae. Problema pe care acesta a 
pus-o în discuţie a fost posibilitatea coexistenţei 
creştinismului cu socialismul. Deşi discursul său, diluat 
şi aproape confuz (părintele Stăniloae nu era deloc un 
bun orator şi pe deasupra mai era şi timorat), nu a prea 
satisfăcut pe colonelul Crăciun, mai ales datorită 
stângăciilor de la sfârşitul expunerii când a trebuit să-şi 
ia angajamente, a avut, totuşi, un impact deosebit asupra 
deţinuţilor. Le-a creat sentimentul că păstrându-şi-L pe 
Dumnezeu îşi vor putea salva sufletele şi acest sentiment 
i-a ajutat să treacă mai uşor peste vicisitudinile momentului 
respectiv. 

În aceeaşi noapte, toţi cei pregătiţi pentru 
eliberare au fost puşi în libertate, în afară de cinci dintre 
cei ce îşi făcuseră autodemascările (la serviciile părintelui 
Stăniloae se renunţase) care au fost reţinuţi, la dispoziţia 
Ministerului de Interne, pentru a da o nouă reprezentaţie, 
de data aceasta în fața altor spectatori. Au fost cazaţi într- 
un hotel din Aiud iar ziua erau luaţi cu maşinile şi duşi să 
viziteze împrejurimile. După câte se pare, au vizitat 
Hunedoara, Clujul, câteva Gospodării de Stat şi câteva 
şantiere de construcţii “entuziasmându-se” de 
nemaipomenitele realizări ale regimului. 

Exact după o săptămână de la prima 
reprezentaţie, tot noaptea şi tot în sala mare a Clubului au 
fost aduşi, din Celular şi din Zarcă, alţi deţinuţi care au 
ascultat, cu aceeaşi stupefacţie ca şi cei din prima serie, 
autodemascările celor cinci care acum erau, deja, “oameni 
liberi”. 





















La această a doua reprezentaţie au fost aduse, 
din Zarcă sau din alte cotloane ale Aiudului, şi câteva 
personalități de marcă din ierarhia superioară a Mişcării 
Legionare. Astfel, la declarațiile făcute de cei cinci în 
acea noapte au participat: profesorul Nicolae Pătraşcu, 
Secretar General al Mişcării Legionare, avocatul Nistor 
Chioreanu, Comandantul legionar al Ardealului, avocatul 
Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri şi prinţul 
Alexandru Ghica, fostul Director General al Suguranţei 
Statului. Dintre aceştia doar prinţul Ghica mai fusese 
purtat prin diferite Cluburi, fiind unul dintre clienţii 
preferaţi ai ironiilor lui Crăciun. După câte se pare, 
ceilalți acum erau scoși la vedere pentru prima dată. 

Pe lângă declaraţiile-rechizitoriu pe care le 


ă big e boii TRE pă Bal ala Bi în GU d 
TUT ANI TEA Ț leb 


III Di Le iN 









MOARIE PROVIZORIE 


Pentru cîte veşnicii 
Am intrat aicea Doamne? 
Cîţi prieri şi cîte toamne 

Voi lipsi dintre cei vii? 


Cite lacrimi, câţi fiori 
Mă vor trece-n aşteptare? 
Am atita suflet, oare 

Ca să mor de-atitea ori? 


Ca o uşă de cavou 
A căzul în urmă-mi uşa, 
Cine ştie? Poate-acuşa 

Joc în ultimul tablou. 


Poate sus în cer m-am Stins 
Ca o candelă şi-acuma 

De mai sînt, sînt zgură numa 
Şi-mi joc rolul neconvins. 


Împrejurul meu desprinşi 
Ca din altă lume parcă, 

Cei de-aici, timid mă-ncearcă 
Cu ochi mari, aproape stinşi. 


Printre ei, ca printre morți 
Îmi cat locul cu privirea 

Și, sfios cum mi-este firea, 
Mă aşez în rînd cu toți. 


Unii blestemă şi pling, 
Alţii-şi coc veninu-n guşă, 

Eu, sub propria-mi cenuşă, 
Mă-nvelesc să nu mă stîng. 


Şi arzînd mocnit aştept 
Ceru-naltul să se-ndure 
Să s-aplece să mă fure 
Răului, că ceru-i drepl, 


Dar ştiu eu cîle vecii 
Voi mocni sub spuza rece? 
Poate una? Poate zece? 
Doamne, sau nici Tu nu ştii? 


his 





să trăieşti ca un erou”. 
Şi apoi, încă ceva. De ne vom abține şi nu vom 


irturie d eea ce s-a întâmplat atunci, 
DEMOLAREA IDOU Lo, (5) se Pip i ie să scrie istoria doar să 


documentele (scrisoarea lui Gyr, declaraţiile celorlalţi 
etc.) pe care călăii neamului românesc le-au fabricat şi le 
conservă pentru posteritate. . 

În acest sens este edificatoare discuţia care a avut loc între un anchetator şi un 
anchetat în timpul instrumentării parodiei de proces intentat presupuşilor înițiatori ai 
ororilor de la Piteşti. După ce a semnat, în urma a zile şi nopți de tortură, declaraţia care 
i se cerea, cel anchetat a spus anchetatorului: “Nu vă daţi seama că la prima ocazie voi 
retracta tot ce m-aţi silit să recunosc în această declaraţie şi că această retractare, chiar 
dacă nu-mi va mai servi mie, va servi, mai târziu, la stabilirea adevărului?” La aceasta 
anchetatorul i-a replicat cu cinism: “Te asigur că nu vei avea această ocazie şi că după 
50 sau 60 de ani, când nu vei mai fi nici tu şi nu voi mai fi nici eu, istoria se va scri după 
asta”. Şi apucând cu două degete foile cu declaraţia proaspăl semnată le flutură pe sub 


nasul nefericitei sale victime. & 
Prin produncţia sa literară, Gyr şi-a asigurat un loc de frunte în istoria 


literaturii, iar prin suferinţele şi jertfele sale şi-a asigurat un loc şi în veşnicie. Este de 
datoria noastră, a celor care am supravieţuit urgiei, ca spunând adevărul despre ceea ce 
s-a întâmplat atât cu el cât şi cu ceilalți, să le asigurăm, lor şi cauzei pe care ei au slujit- 
0, locul ce li se cuvine în istorie. Avem, deci, datoria să depunem mărturie, ca nu cumva 
viitorimea să scrie istoria numai după documentele infamante pe care ticăloşii le-au 
pregătit în acest scop. 


făcuseră şi cu ocazia primei reprezentații, cei cinci au 
prezentat acum cu lux de amănunte şi realizările regimului 
de care ei luaseră act cu ocazia vizitelor făcute în cele şase 
zile cât au stat la dispoziția Mininterului de Interne. Şi, 
probabil că ei nu au fost prea convingători în pledoaria lor 
căci colonelul Crăciun s-a arătat foarte nemulțumit de 
pasivitatea sălii, care nu a reacţionat aşa cum s-ar fi 
aşteptat el. Este adevărat, unii ascultau cu oarecare 
interes, dar niciunul nu a avut motive să se entuziasmeze. 

Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu o 
săptămână în urmă, când cuvântaseră doar cei care au fost 
programaţi să o facă, de data aceasta au mai luat cuvântul 
şi alţii, în special unii şefi de reeducare, care s-au întrecut 
în ase entuziasma de ceea ce aflaseră că se realizase afară. 
Unul dintre aceştia, pentru a se evidenția în faţa lui 
Crăciun, l-a somat pe Nicolae Pătraşcu să-şi exprime şi 
el punctul de vedere în legătură cu cele auzite. Nicolae 
Pătraşcu, care multă vreme fusese imobilizat de un rebel 
reumatism poliarticular, a încercat cu greu să se ridice 
pentru a răspunde celui care îl provocase, dar colonelul 
Crăciun l-a oprit zicându-i: “Lasă Pătraşcule, acum stai 
şi ascultă! Vei vorbi şi tu, dar vei vorbi când vom vrea noi 
şi cum vom vrea noi”. Cu această ocazie, pe colonelul 
Crăciun, sau l-a luat gara pe dinainte, sau el a vrut, pur şi 
simplu, să fie cinic, recunoscând că, de fapt, cei ce 
acceptă să-şi facă autodemascarea, nu spun ceea ce ar 
vrea ei să spună, ci spun ceea ce li se cere. 

% 















Am pomenit mai înainte care au fost metodele 
pe care reeducatorii le-au întrebuințat pentru a determina 
pe aceşti oameni să capituleze: şantajul, amenințările, 
promisiunile, foamea, frica, frigul şi multe alte posibilităţi 
de constrângere pe care cei ce se credeau stăpâni absoluți 
pe destinul celor lipsiţi de libertate, le aveau la îndemână. 
Mai greu de înțeles sunt mecanismele psihologice ale 
acestor căderi. Ce resorturi s-au dereglat în sufletele 
acestor oameni care până atunci trăiseră eroic şi fuseseră 
monumente de demnitate şi de abnegaţie pentru cauza pe 
care o slujeau, de au acceptat să abdice de la principiile 
lor de viață? Explicații există. Eu mă voi mărgini să evoc 
aici una singură pe care o considera fi cea mai importantă. 
Trebuie observat faptul că toţi aceşti oameni asupra 
cărora “s-a lucrat” intens pentru a fi îngenunchiaţi, nu 
mai erau tineri. Toţi erau spre 60 sau chiar trecuţi de 60 
de ani. Şi, numai când eşti tânăr eşti nemuritor. Numai 
când eşti tânăr eşti capabil de nebunii sublime şi de 
gesturi nesăbuite. Pe măsură ce înaintezi în vârstă însă, 
devii tot mai grijuliu față de propria-ţi persoană, mai 
egoist chiar, iar instinctul de conservare ți se exacerbează. 
Cu alte cuvinte, pe măsură ce îmbătrâneşti te cumințeşti. 
Şi s-a dovedir că nici idolii noştri de atunci nu s-au putut 
sustrage acestei fatalităţi. 




























(va urma) 
Demostene ANDRONESCU 














«... În celulă e frig, de 
fapt ca si in toate casele 
și apartamentele Dumnea- 


-. 


voastră. Mi-e foame, și 
vouă tot, o știu. Vreau 
libertate, puțin aer curat, 
și voi tot asta doriți. Atunci 
prin ce ne deosebim noi: 
eu, cel condamnat la 
moarte, şi voi care parcă 
trăiţi, parcă nu? Ori și 
voi sunteţi condamnaţi? Eu 
imi cunosc  câlâii. Dar 
vVOI?...» 


Ilie ILAȘCU 
decembrie. 1993. 


Tiraspol, celula peniru condamnuţii 
la moarte nr. 13 


Din Kurilele japoneze în Karelia 
finlandeză, din Prusia Orientală în ținuturile 
nord-pontice, caucaziano-caspice şi până în 
cele ale Asiei Centrale, Rusia continuă să 
controleze şi să domine pământuri ce nu-i 
aparţin şi popoare ce sunt de altă seminţie 
decât cea slavă. Împărăţia țarilor Romanovi 
rămâne marea moştenitoare a efemerei 


PUNCTE CARDINALE 


Februarie '94 NR.38 PAG.5 


Dacă "lupta continuă, 
România n-a murit! 


Luni, 17 ianuarie ac., în incinta Bibliotecii 
Naţionale din Chişinău, a avut loc lansarea cărții lui Ilie 
Ilașcu, Lupta continuă. La Bucureşti cartea a fost lansată 
marţi, 25 ianuarie, în Aula Facultăţii de Drept, în prezența 
unei asistenţe alcătuite îndeosebi din tineri. Organizarea 
a fost asigurată de Liga Studenţilor din Universitatea 
Bucureşti şi de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi, 
cu sprijinul Sindicatului Şoferilor, 

Unică în felul ei, cartea conține declaraţiile, 
scrisorile, protestele şi apelurile ce au reuşit să treacă 
dincoace de zidurile temniţei şi care s-au publicat iniţial 
în săptămînalul basarabean “Țara”. 

Au fost invitați cu acest prilej Pr.Constantin 
Galeriu şi Pr.Nicolae Buga, dl.lurie Roşca (preşedintele 
executiv al F.P.C.D.), pictorul Sorin Dumitrescu şi poetul 
loan Alexandru. După Rugăciunea Domnească, rostită în 
comun de cei prezenţi, au luat cuvîntul invitaţii. S-a 
evocat imaginea-simbol a lui Ştefan cel Mare, ținînd cu o 
mînă sfinta cruce, iar cu cealaltă sabia, imagine care 


luminează şi spiritul creştin în care eroul Ilie Ilaşcu îşi 
poartă crucea, curajul cu care îşi demască adevărații călăi, 


misiunea pe care şi-a asumat-o neostentativ, dar fără 
şovăială: aceea de a reprezenta poporul român şi de a fi 
conştiinţa lui trează în aceste vremuri de somnolenţă a 
spiritului național autentic. 

În final s-au putut viziona imagini din parodia de 
proces de la Tiraspol, precum şi emoționantul interviu 
televizat de după pronunţarea sentinţei. Apoi, cu o imensă 
cruce albă de pînză (ţinută de tineri) şi cu o altă cruce de 
lemn (purtată de un sfinţit slujitor din Basarabia), s-a 
pornit în marş spre Ambasada Rusă din Bucureşti 
(participanţii s-au oprit în Piaţa Universității şi în Piaţa 
Romană, rostind “Tatăl nostru”). La intrarea pe strada 
Ambasadei Ruse s-a aşezat un indicator cu înscrisul: 
Str.Ilie Ilaşcu... În faţa respectivei instituţii au vorbit 
Părintele Constantin Galeriu (subliniind unicitatea 
neamurilor şi firescul iubirii de neam) şi dl.lurie Roşca 
(reafirmînd hotărîrea F.P.C.D.de a lupta pînă la capăt 
împotriva bolşevismului). 

Nădăjduim că Lupta continuă, despre care s-a 
spus că stă alături de celelalte cărți sfinte ale neamului, nu 
va rămîne doar la tirajul iniţial de 50000 de exemplare (ce 
s-au distribuit în mod gratuit, atît dincolo cît şi dincoace 


de Prut). Apelul dlui.lurie Roşca dea se prelua, multiplica 
şi oferi tinerilor această carte avem încrederea că a fost 
- sau va fi - auzit de cei ce ar dispune de mijloacele 
necesare. Cu atît mai mult cu cît, citîndu-l chiar pe 
dl.lurie Roşca, această apariţie “înlocuieşte activitatea 
poate a unui întreg Minister al Educaţiei Naţionale”... 

Lupta continuă € o carte împotriva 
pesimismului dizolvant şi ateu, o carte ce te învaţă că 
minunile există şi că România n-a murit încă. Ba mai 
mult: că România nu va pieri atita vreme cît va mai fi 
cineva în Stare să moară pentru ea. Căci dragostea care 
se jertfeşte înfrînge moartea şi vesteşte taina Învierii. 

P.S.Din păcate, revista “Puncte Cardinale” nu 
dispune de fondurile necesare multiplicării cărții. Ceea 
ce însă ne propunem să facem, în puținătatea noastră, 
este să publicăm eşalonat, în fiecare Număr, pagini din 
acest autentic catehism naţional. 


PSALMUL INNOIRII 
LEGAMÂNTULUI 


Mulţumescu-Ţi, Doamne, pentru sabia trasă 
când eram tânăr şi-am pornit la luptă! 
Sufletul din amintiri se înfruptă, 
copil într-o livadă neculeasă. 


Slujindu-Ţi voia, de la primul colind 

ori flăcău, bărbat, bătrân al sfintei ţări, 
Îți mulțumesc, Doamne, pentru sângerări 
primite în față, pe piept şiroind! 


Să nu mă laşi să adorm în ispită, 
uitând vreodată că sunt ostaş creştin: 
nu m-ai trimis la un carpatic festin, 

ci din Cuvânt să-mi fac dreaptă ursită. 


Îți mulțumesc, Doamne, pentru durere, 
pentru rănile noi care mă ţin viu: 

ele îmi dau cerneala cu care scriu, 

voi fi acolo unde mă vei cere! 


13-16ian.1994 Gheorghe STĂNESCU 





"MOLDOVA MARE! 





Nicolae POP 





stăpâniri a hanilor mongoli, nu numai prin 
aceea că deţine imensul spațiu euro-asiatic, 
controlat odinioară de tătari, ci şi pentru că îi 
perpetuează metodele de guvernare. In lungul 
veacurilor de expansiune şi întărire, Imperiul 
rus nu a pregetat nicicând şi nu a precupețit 
nimic spre a cuprinde toate zările şi a supune 
toți vecinii. Nici acum nu există vreun motiv 
plauzibil care să poată duce la alte concluzii. 
Pentru a păstra, consolida și apăra cuceririle, 
cerberii imperiului nu fac economie de 
imaginaţie, efort, mijloace, căi şi metode 
adecvate. 

În ceea cei priveşte pe români, din 
nefericire, nici dl.I. Iliescu şi nici dl.M.Snegur 
nu se arată deloc preocupaţi de realitatea 
faptului că după 75 de ani de la făurirea 
României Mari, lumea românească continuă 
să rămână în starea rezultată de pe urma târgului 
Molotov-Ribbentrop şi a jumătăţii de veac de 
regim comunist impus de Rusia Sovietică. 
Chiar şi numai o superficială analiză a stării 
lucrurilor de pe ambele maluri ale Prutului 
dovedeşte că prima grijăa ambilor “preşedinţi 
români” este păstrarea şi consolidarea vechilor 
structuri de putere comunistă (pe care domniile 
lor le reprezintă şi le apără cu zel) exercitată în 
folosul şi cu ajutorul Imperiului de la răsărit 
de Prut. 

Mai mult ca oricând, aniversările şi 
comemorările lunii decembrie au dovedit că 
speranţele românilor rămân, în continuare, 


înşelate şi că visele legate de aceleaşi nădejdi 
de grabnică întoarcere la matca părăsită prin 
teroare, crime şi trădare a Basarabiei, se 
spulberă şi se risipesc în neant. 

Din “cazul” Ilaşcu - simbol, în fapt, 
al tragediei româneşti -puterea comunistă 
aservită Kremlinului din “amândouă statele 
româneşti” urmăreşte obţinerea de foloase cât 
mai mari. La Bucureşti, după pronunţarea 
sentinţei capitale împotriva lui Ilie Ilaşcu, s-a 
făcut doar mare zarvă patriotardă, urmărindu- 
se, pe de o parte, câştig de capital politic, iar pe 
de altă parte, exploatarea unei stări de lucruri 
transformată într-o utilă diversiune în scopul 
detensionării situaţiei care putea deveni 
explozivă cu prilejul aniversărilor din luna 
Crăciunului. Se poate deduce cu uşurinţă că 
sentinţa de condamnare la moarte a unui român 
numai pentru vina de a crede în identitatea şi 
destinul de unitate ale neamului său, nu a fost 
întâmplător pronunţată tocmai în împrejurarea 
în care acumulările tensiunilor sociale şi politice 
tindeau să atingă cote periculoase în România, 
în timp ce, în Basarabia începea campania 
electorală în vederea alegerilor legislative. Cu 
acest prilej, şansele împlinirii speranţelor acelor 
români basarabeni care cred într-un destin 
național românesc unic împlinit în interiorul 
hotarelor unei Românii Mari, democratice şi 
prospere, ancorată în tradiţiile sale creştine şi 
monarhice, trebuie reduse la minimum, dacă 
nu chiar anulate cu desăvârşire. 


În acest sens, nu mai poate constitui 
nici o surpriză faptul că Partidul Democrat 
Agrar din Moldova (desigur, este vorba de 
Moldova din stânga Prutului), îşi desfăşoară 
campania electorală militând pentru atingerea 
a două “mari” obiective, temelie a platformei 
sale politice. Întâi, “consolidarea statalității 
şi a independenţei Republicii Moldova ”, iar în 
perspectivă, “unitatea Moldovei de pe ambele 
maluri ale Prutului”. (Afirmația a fost făcută 
de către preşedintele PDAM, în localitatea 
Cantemir, cu prilejul unei adunări electorale, 
în ianuarie 1994). Nu-i deloc greu de bănuit 
unde se ținteşte prin realizarea acestei 
“reîntregiri moldoveneşti” şi nici dificil de 
observat cine şi ce intenţii se află în spatele 
actualilor deținători ai puterii din Basarabia (şi 
România!) şi ale actelor lor politice esenţiale. 

Politica neamurilor şi statelor slave 
de “mărire ” este veche de multe veacuri. De la 
primul țar bulgar, Simeon (893-927), şi până în 
veacul nostru s-a visat şi s-a acționat în scopul 
unei Bulgarii Mari, din Tracia la Gurile Dunării 
şi de la Marea Neagră la Adriatica. De tentative 
similare nu a fost ocolită nici Serbia, de la 
Ştefan Duşan (1331-1355), cel mai de seamă 
suveran sârb medieval, şi până la sfârşitul 
primului război mondial, din care s-a născut 
Jugoslavia, alcătuire artificială ca s-a prăbuşit 
în infernul actualei tragedii balcanice. Ajunsă 
în veacurile XV-XVII să stăpânească, în urma 
uniunii cu Lituania, teritoriile Europei de 





Răsărit de la Baltica la Marea Neagră, Polonia 
va fi complet desfiinţată la 1795 prin cucerirea 
sa de către Prusia, Austria şi Rusia. 

De la Petru cel Mare, Rusia nu a 
încetat nici o clipă să împlinească îndemnurile 
Marelui Țar de a pune în aplicare politica 
panslavă de făurire a împărăției SLAVIEI 
MARI în care să fie cuprinse toate popoarele 
slave. În aceste planuri, spaţiul românesc se 
bucură de o “atenție ” aparte. Nu mai este un 
secret pentru nimeni că independenţa actualei 
“Republici Moldova”, membră în CSI, rămâne 
o ficţiune, neatârnarea ei funcţionând, în fapt, 
numai faţă de România, al cărui sprijin material 
se face tot în numele Moscovei (ajutoarele 
româneşti expediate în Basarabia ajung la 
destinaţie după ocolul de rigoare şi cu etichete 
care le atestă proveniența rusească!). 

În aceste circumstanţe, ideea 
realizării unei “MOLDOVE MARI” pe ambele 
maluri ale Prutului - visul PDAM şi al celorlalți 
stâlpi ai puterii comuniste aservite Rusiei din 
Basarabia - coincide perfect cu cea al lui 
Jirinovski. Dacă se mai are în vedere că 
românilor basarabeni li se mai pregăteşte o 
capcană cu prilejul trucului electoral din 
februarie şi alta, la început de martie, când 
prin sondajul sociologic (botezat 
propagandistic "La sfat cu poporul”), este 
limpede că aceşti români sunt ademeniţi să se 
pronunţe pentru independenţa Basarabiei faţă 
de România şi respingerea ideii de UNIRE. 


d 


Obligaţiunea morală a foştilor deţinuţi politici din jud. Constanţa, ca un trist omagiu 
pentru prietenii şi camarazii noştri de muncă şi suferință morți pe malurile canalului Dunăre- 
Marea Neagră, ne-a îndemnat să culegem ultimele date despre ei, odată cu decesul lor. 

Nicăieri nu s-au prezentat amănunte despre viaţa deţinuţilor politici aflaţi în colonii, 
decât ultimele scripte ce marchează moartea lor, aflate în registrele de deces ale primăriilor 
limitrofe canalului. 

În toamna anului 1992 şi primăvara lui 1993, câteva echipe din cadrul filialei 
A.F.D.P.R au cercetat şi au obținut date asupra decesului celor din fostele colonii de muncă 
forțată: Cap-Midia, Peninsula, Cinci-Culme şi Poarta-Albă, respectiv de la primăriile : 
Năvodari, Lumina (Valea-Neagră), Ovidiu şi Poarta Albă. 

Ne-am aşteptat de la început ca registrele de deces ale acestor primării dintre anii 
1950-1953 să cuprindă foarte mulţi morţi dintre deţinuţii politici, deoarece zilnic cei ce au 
trecut prin aceste lagăre observau numărul impresionant al celor ce erau căraţi la groapă. 

Registrele controlate de noi erau în stare bună şi complete, deci înregistrări fără 
dubii, cuprinzând un număr total de abia 840 deţinuţi politici decedați. (!) 

Câteva date statistice şi comentarii vor ilustra pe cât cu putinţă, adevărul despre foştii 
noştri camarazi de suferință, care au murit în chip tragic în aceste lagăre. 

|. Numărul total al deținuților politici morți. 
a. Totalul de 840 deţinuţi politici morți, repartizaţi pe ani şi primării: 
Anul 1950 numai 20 înregistraţi la primăriile Lumina şi P.Albă 
Anul 1951 numai 36 înregistraţi la primăriile Năvodari şi P.Albă 
Anul 1952 numai 294 înregistraţi la toate primăriile 











TOTAL: 840 
b. Numărul celor decedați pe ani şi colonii: 
ANUL  Cap-Midia Peninsula  Poarta-Albă  Cinci-Culme Total 
1950 -- 8 12 -- 20 
1951 15 10 1] -- 36 
1952 49 19 161 65 294 
1953 91 32 264 103 490 
TOTAL 155 69 448 168 840 
2. Numărul decedaților după starea socială 
Categoria Midia Peninsula Poarta Albă Cinci-Culme Total 
Intelectuali 68 31 55 8 162 
Țărani 33 19 288 84 424 

Meser. 

muncitori 10 l5 85 67 177 
Alte prof. 3 2 7 6 18 
Fără prof.  4| 2 X 13 >) 3 59 
Total: 155 69 448 168 840 


Specificare: Rubrica fără profesie indică scăparea funcţionarului de a preciza 


ocupaţia decedatului, la rubrica respectivă. g = m cae 
- Din neglijența administraţiei coloniilor P.-Albă şi Cinci-Culme, la profesia celui 


decedat s-a indicat adesea evaziv: agricultor, ceea ce explică numărul mic de intelectuali. 
3. Decedaţi după vârstă. 


Colonia Până la 30ani  30/40ani 40/60ani  peste60 fărăetate TOTAL 
14 100 29 7 











Cap-Midia 155 
Peninsula 2 10 41 16 - 69 
P.-Albă 53 50 280 65 - 448 
Cinci-Culme 24 36 92 15 | 168 
TOTAL: 84 110 513 125 8 840 


Specificare: Dintre deţinuţii politici decedați sunt consemnați prea puţini foarte 
bătrâni, doar la col. Cinci-Culme unul singur depăsind etatea de 75 ani. 
Decanul de vârstă al celor morţi în aceste lagăre a fost Pralea G. Adolf, avocat din 
Piatra Neamţ, născut la 29.12.1866, decedat la 01.01.1953. 
Note despre unele personalități decedate în aceste colonii. 
- Generalul Nicolici Alexandru, de 60 ani, din Buzău, mort la Spitalul de Campanie 
No.3, Colonia Poarta-Albă, la 15.01.1953. Cauza morţii: cangrenă membru inferior, miocardită 
toxică (gangrenoasă) şi enterocolită dezinteriformă. 

- Emeritul medic chirurg Dr. Simionescu I.lon, de 54 de ani din Bucureşti, împuşcat 
în sârma ghimpată de la colonia Peninsula, în urma unor chinuri aplicate de torționari timp 
de mai multe săptămâni. Moartea a survenit la 12.07.1951. 

- Dr. Botez Gh.lon, prof. universitar din laşi, în etate de 61 de ani moare la 23.01.1953 
la col. Midia, de caşecsie şi insuf.cardiacă. | 

- Dumitrache A.lon, tehnician, 36 de ani, din Petroşniţa-Prahova; neînfricat de 
consecinţe, Incearcă să evadeze, avântându-se în plină zi prin sârma ghimpată din col.Peninsula 
şi fiind împuşcat de ostaşii de pază ai Securității, la 20.04.1951. 

Dintre unele personalități din județul și municipiul Constanţa, se cuvin 
amintiți măcar: 

- Voicu V.Roşculeţ, avocat din Constanța, în etate de 47 de ani, cu locuința str.Mitropolit 
Şaguna nr.27. Moare accidentat, cu fractura bazei craniene, la 4.09.1951, col.Cap Midia. 

- Vâlciu D. Petre din Pantelimonul de Jos, în etate de 50 ani, tăran-agricultor. Moare 
la 31.10.1951, col.Peninsula, accidentat de tren: fracturi multiple, şoc traumatic şi hemoragie 
internă. 

- Frangopol Dumitru, inginer, de 66 ani, din Constanţa, str. 23 august nr.52, mort la 
23.10.1952, la col.Cap-Midia. Diagnosticul morţii: flegmon membru inf.drept. Insuficienţă 
cardiacă cu toxicoză gangrenoasă, în urma unui accident şi plăgi netratate. 

-Tomescu M.lon, contabil, 51 ani, din Medgidia, str. Împăratul Traian nr.2, mort pe 
13.12.1950, la col.Cap-Midia. Nu se specifică în nici un fel cauza morţii. Neglijenţă şi 
nepăsare totală! 

- Căciulă M.lon, profesor sau învăţător, de 52 ani, din Constanţa, str.G-ral Berthelot 


PAG.6 Februarie '94Nr.38 PUNCTE CARDINALE 


POSTUMA MORȚILOR CANALULUI |. 





Dr. Nic.C.DUMITRIU 


nr.2a, mort la col. Midia, la 25.11.1952. i 

Nu se specifică în nici un fel cauza morții. 

- Nicolae Petre, avocat, de 52 ani, din Constanţa, str.lon Raţiu nr.38, mort. la 
25.11.1952, la col. Cap-Midia. Nu există nici o explicaţie a cauzei decesului. - 

Aceaiaşi situaţie neclară o are Candrea N.Petre, de 64 ani, din Constanţa, Str. Petru 
Rareş nr.1, despre care nu se ştie ce ocupaţie a avut, unde-i născut şi nici data când a decedat! 

- Dr. Iliescu V Alexandru, medic, de 59 de ani, din Constanţa, str.Cuza Vodă nr.7 mort 
pe 15.12.1952, la col.Midia, fără nici o specificare a cauzei ce a provocat decesul. 

- Andreescu Iulian, fost prim-pretor în plasa Hârşova, de 62 ani, mort la 26.12.1952, 
col. Cap-Midia, fără specificarea decesului... | 

-În aceiaşi situaţie : Rădulescu Ion, de 51 de ani, avocat din Negru-Vodă, Gheorghiu 
D. Dumitru de 59 ani, avocat din Hârşova, ambii morţi la 26.12.1952, col. Cap-Midia. 

- Chiriacescu C. Grigore, învăţător, de 50 ani, din Constanţa str.M.sadoveanu nr.23, 
mort la 4.02.1953, la col. Cap-Midia. suferind de caşecsie, sindrom carenţial şi 
bronhopneumonie. 

CONCLUZII. Dun studierea datelor de pe registrele de deces, se observă că 
întocmirea actelor s-a efectuat neglijent, cu deosebită indiferenţă, la primăria de atunci din 
Năvodari. Schema de mai jos, arată nerespectarea datelor ce urmau a fi cuprinse în actele de 
deces, în tot timpul cât s-a lucrat pe Canal: OBSERVAȚII: Celor 


COLONIA 


1950 PENINSULA 


DATE 
INCOMPLETE 
PERSONALE 


DATE 
INCOMPLETE 
ASUPRA DECESULUI 


72 





unsprezece decedați de la colonia Cap-Midia (1952) nu li se specifică ziua morţii. Altor 72 nu 
li se specifică adresa, domiciliul stabil, ci doar oraşul, fără stradă şi număr. 

În registrul de decese ale primăriei Năvodari pe 1952 sunt menţionaţi 38 de deţinuţi 
politici, fără nici o explicaţie a cauzelor morții, întâmplate între 13.11-29.11.1952. In plus, 
zece dintre ei n-au consemnată nici măcar ziua expierii, produsă între 15.12-26.12.1952. 

lar la primăriile Poarta-Albă şi Lumina lipseşte menţionarea cauzei morţii la 
treisprezece dintre cei decedați. Deci un total de 64 decese fără diagnosticul morţii survenite 
în aceşti ani de muncă forțată. 

Din tabelul Nr.1 se poate trage concluzia, că, prin lipsa unor date, cu greu se poate 
presupune că extrase ale actelor au ajuns la familii, iar unele dintre cele primite nu conţineau 
datele necesare explicării decesului. 

În continuare, neîntocmirea corectă a actelor de deces, presupune că organul 
declarant din partea coloniei respective nu a avut toate datele când s-a prezentat la primărie. 
Se poate totuşi ca la mijloc să fie şi neglijenţa funcţionarului respectiv, însărcinat cu evidența. 

Exemplu tipic de neglijență, dar şi desconsiderare faţă de cel decedat, au manifestat 
delegaţii coloniei Cap-Midia, când la sfârşitul anului 1952, aşa cum s-a arătat mai sus, declară 
global, pe luna decembrie, 38 decedați, fără unele date de identitate, dar mai ales făra 
specificări asupra cauzelor morţii. 

Deficienţele cele mai grave în întocmirea actului de deces provin însă din partea 
organelor sanitare teritoriale, atunci când au stabilit cauzele morții deţinuţilor. Majoritatea 
diagnosticelor s-au înregistrat formal. Motivele fiind invariabil aceleaşi, e limpede că era 
necesară doar iscălitura medicului de circ. respectiv! 

Nu se ştie în ce măsură au fost examinaţi cei decedați, pentru justificarea diagnosticului 
morţii, deoarece totul e superficial, chiar neştiinţific, culminând cu acele acte de deces fără nici 
o motivaţie. Nu poate fi cauză a morţii un diagnostic ca: boală molipsitoare (neştiinţific), 
neoplasm simplu, numai caşecsie sau hipertensiune arterială, sinuzită etc. 

Au fost diagnostice mai greu de stabilit clinic, în condiţiunile oferite de lagăr, cum 
ar fi: abces pulmonar, caverne pulmonare, meningită, T.B.C, chist hidatic, ocluzie intestinală, 
volvulus cecal, neoplasm hepatic sau gastric. 

Deosebit de frecvente sunt următoarele cauze de deces, repetate invariabil: sindrom 
carenţial, caşecsie, enterocolită, colaps cardiac sau cardio-vascular, miocardită, 
bronhopneumonie etc. 

Au fost şi boli care necesitau izolare şi tratamente speciale: tuberculoza (cu toate 
formele ei), apoi hepatita epidemică, tifobaciloza şi chiar luesul. 

Constatările acestea relevă puternic situaţia tragică a deţinuţilor politici, forțați la 
munci grele, inumane dar subalimentaţi, lipsiţi de condițiuni de higienă şi habitat, cu o 
asistență medicală slabă sau inexistentă. | 

Relevant este Tabelul nr.2 de mai jos,(continuare în pag.7) asupra frecvenţei 
tuberculozei în coloniile canalului, pe ani şi mortalităţi. 

Trebuie insistat în mod special asupra tuberculozei, care în perioada anilor de 
detenţie în temnițe şi lagăre a persistat în stare endemică. Boală socială, infecto-contagioasă, 
tuberculoza s-a exacerbat la cei ce au suferit starea de detenţie ani de zile, cu privarea de 
libertate şi mişcare, atmosferă viciată, subnutriţie, munci excesive, etc. 


(continuare în pag.7) 





sad 


















Ori poate doar realfabetizarea 
criticului bântuit de improprietatea 
termenilor. .? Producătorul acestui dublu 
şi penibil paradox, ex-indrumător de 
opinie cu ştate vechi de plată la fosta 
“Scânteie” comunistă, domnul 
C Stănescu se află actualmente într-o 
dificilă relaţie şi cu dicționarul şi cu cele 
bisericeşti. Este un fapt cert, în lumina 
citatului de mai sus. Mai grav este că se 
află intr-o relaţie dificilă cu “Adevărul”, 
sub egida căruia totuşi combate. Cum 
însă adevărul său cel slujit cu sârg este 
“Adevărul literar şi artistic”, domnia sa 
găseşte probabil mai potrivit să ne ofere 
ficțiuni, înnegrind o jumătate de metru 
pătrat de tipăritură în coloanele 
hebdomadarului amintit, pentru plăcerea 
de a monta aici, ca un ireductibil estet, 
perla pe care am reprodus-o în titlu. 

“Adevărul literar şi artistic” 
nr.199 din 9 ianuarie 1994 publică, 
efectiv, sub semnătura sa, cronica unei 
lansări de carte. “Menirea 
naţionalismului ” de Horia Sima, Editura 
“Vremea” IMEX, 1993. Evenimentul a 
avul loc miercuri, 29 decembrie, la 
Librăria Dacia. “Într-una din zilele de 
Crăciun 1993 ", zice Constantin Stănescu, 
care în zelul său neprecupeții de a se 
împăca cu cele sfinte, trăieşte probabil 
într-un Crăciun continuu, pentru că a 
cincea zi de Crăciun n-o țin nici lipovenii... 
Plin, aşadar, de o asemenea râvnă, cel 


PUNCTE CAADINALE 
“CATEHIZAREA" CAPITANULUI... 


VERSUS "DEMONIZAREA" COMANDANTULUI ? 


care s-a făcul, cum vom vedea “catihetul” 
postum al lui Corneliu Codreanu, începe, 
în virtutea inerției, printr-un mic act de 
dezinformare prin omisiune. Scrierile lui 
Horia Sima “n-au împodobit până acum 
niciodată vitrina librăriilor din țară şi, 
după toate probabilitățile, nici de peste 
hotare” -absolutizează C.Stănescu o 
ipoteză a prezentatorului cărţii, dar trece 
voil sub tăcere ceea ce acelaşi vorbitor 
publică sub semnătură la sfârşitul 
prezentării pe care o face (în scris) pe 
pagina de gardă a volumului: “Autor a 
peste 20 de lucrări de doctrină şi istorie 
politică publicate în diferite limbi” (s.m.). 
De ce? Pentru ca această carte pe care 
C.Stănescu era obligat să o citească 
integral spre a o putea prezenta coreci, să 
apară (în versiunea “Adevărului ”) 
publicului cititor neavizat, drept literatură 
de sertar. Toate aceste ediţii, apărute în 
cinci limbi europene, desigur că au circulat 
pe sub pământ... pare să ni se sugereze 
astfel. 

După care, aşa cum era de 
aşteptai, maşina retorică de propagandă 
începe să funcționeze din plin, după un 
algoritm previzibil. Aici, apoliticul 
C Stănescu, arbitru imparţial, proaspăt 
descins din coloanele “Scânteii ”, ca orice 
inofensiv ex-stipendent al cotidianului CC 
al PCR, ne dumireşte răbdător (fără nici o 
legătură, de alifel, cu teza cărţii prezentate), 
că legionarii erau, de fapt, comunişti. 


Cutremural ne dezvăluie că “există aici un 
nod gros de ură care-i leagă înfrățindu-i 
pe aceşti duşmani”, inextrincabilul şi 
enigmalicul nod pe care, desigur, este 
chemat chiar el să-l tranşeze gordian, 
eficient şi partinic. Pentru că s-a produs 
ceea ce C Stănescu anunţă în subtiilul 
următor: “"Deturnarea" naţionalismului şi 
“întinarea” idealului. Dimensiunea 
catastrofică a cestei devieri îi impune lui 
C Stănescu girul unui alt nume imaculat, 
este constrâns să invoce autoritatea altui 
campion ireproşabil al “Adevărului”, mai 
“literar şi artistic” ca oricând. E vorba de 
Dan Zamfirescu, cel care a conferit acestei 
merituase publicaţii adevărata sa 
demnitate, încredințând paginilor sale 
interviul intitulat “Sunt filolog şi securist: 
două calități care cer precizie..." 
(“Adevărul literar şi artistic ” - 9 mai 1993), 
in care acesta îşi revendică meritul apariției 
“Istoriei Mişcării legionare ” a preotului 
Palaghiţă (“Eu am avut şansa ca această 
carte să apară atunci” - p.4). Acest interviu 
exemplar a fost consemnal peniru 
“Adevărul... ”, evident, tot de ... C.Stănescu 
(în compania Leliei Munteanu). Se 
împlinesc aşadar nouă luni de când 


__C.Stănescu gestează consecvent cea mai 


fericită idee a carierei sale critice aceea în 
care incearcă să surprindă şi să fixeze 
esența cărţii lui Palaghiţă: “... am asistat 
la “catehizarea” primului conducător, 
Corneliu Zelea Codreanu şi 


Februarie '94 NR. 38 PAG. 7 


“demonizarea” celui de-al doilea, Horia 
Sima...” (p.7). Pentru perplexitalea în 
care il poate plonja pe cititor incredibila 
dihotomie stănesciană, cu adâncă 
compălimire s-ar cuveni să-l trimitem la 
Dicţionarul Explicativ al limbii Române 
(DEX, Ed Acad RSR, 1975, p.121) pentru 
a-i înlesni semantizarea lermenului care 
s-ar fi căzul să-i fi fost cât de câ! familiar 
la vârsta sa venerabilă. Pentru că “a 
catehiza” înseamnă “a imvăja pe cineva 
catehismul sau dogmele religiei creştine ”, 
în timp ce “a demoniza” nu există ca verb 
tranzitiv în limba română (nu poate 
“demoniza” cineva pe alicineva). Este | 
de presupus că intenţia sa (ratată din 
motive de inteligenţă lexicală) ar fi fost 
să opună termenii canonizare versus 
exorcizare. Şi separe că ideea l-a obsedal 
consecvent între 9 mai şi 9 ianuarie 1993, 
date la care a publicat atât interviul, cât 
şi cronica amintite mai Sus. În ambele se 
face referire le cartea lui Palaghiţă. Este 
foarte probabil ca părintele să-l fi 
binecuvântat. Consecinţa?... Nascitur 
ridiculus mus... Este şi ridicol şi, mai 
ales, trist ca un săptămânal de cultură şi 
atitudine să încapă pe asemenea mâini... 
Pentru că, în curând o să ajungem să 
fredonăm, ca studenții epocii interbelice: 
“Adevărul” cu minciuni, “Dimineaţa” 
cu perciuni... 


Cristiana HÂNCU 





(continuare din pag.6) 





Fie că vechi focare închise s-au redeschis, fie din pricina contactului permanent 
cu purtătorii bacilului Koch au trimis boala organismelor slăbite, ale căror forțe de 
apărare erau diminuate sau dispărute, urmările au fost dezastruoase. 

În cartea sa, “Fortul 13”, Marcel Petrişor arată că la Jilava sub pământ, în cele 
cinci celule ale hrubei numite “Casimcă”, fusese introdus câte un bolnav de tuberculoză 
cu leziuni grave, deschise. Scopul criminal era contaminarea celorlalți, sănătoşi, încât 
toți să piară de această boală periculoasă! 

Numărul de 103 decedați cu leziuni de tuberculoză din cele patru colonii, la care 
se adaugă şi unii de la Galeşu şi Cernavodă, totuşi nu oglindeşte realitatea morţilor de 


Deținuți politici morți de T.B.C. în coloniile canalului 
POARTA | CINCI ; 
PENINSUL E CULME CERNAVODA|GALESU | TOTAL 


re E sai 
aie tz 
n it fad i 
piata ca 









nana egza 2 s[a. păzi, 
tz săi coc) sos edr 
[-clsiea| aaa 707 e ae date 
popi 977 Bre pate e 
se teară pase ao 


această boală. Dacă ar fi fost internări în spitale speciale, unde se putea preciza exact 
existenţa acestei boli, prin toate metodele, s-ar fi depistat printre decedați şi foarte mulți 
endemici, mascaţi de alte maladii, Examinând tabelul, se observă numărul mare de morţi 
de tuberculoză în anii 1952/3, rezultat firesc al muncii forțate, după atâţia ani de efort, 
combinată şi cu ceilalți factori nocivi. . i tit 

Şi tot aici trebuie insistat în mod deosebit asupra morţii tragice a unor deţinuţi 
politici, conform tabelului anexat (nr.3), dar care nu ilustrează, cred eu, realitatea, 
fiindcă s-au camuflat foarte multe accidente de muncă forțată. Unele decese, cauzate de 
cangrene, toxicoze gangrenoase, miocardite toxice (urmate de colaps), indică frecvent 
că la mijloc a fost o traumă distructivă datorată unei întâmplări tragice de muncă. 
Registrele de deces ale primăriilor amintite cuprind numai 29 accidente prin împrejurări 
tragice : fie călcați sau loviți de tren, fie prin prăbuşirea malurilor, fie striviți de bolovani 
uriaşi de piatră, sau prin alte întâmplări nenorocite. Nu-i de crezut că dintre cei 840 
deţinuţi politici să fi pierit tragic numai 29! Dar, conform precizărilor medicului care a 
constatat decesul, nu se mai oferă posibilitatea depistării şi altor accidente de muncă. 

Tot morţi tragice trebuie considerate hotărârile celor disperaţi, dintre care unii 
sârma ghimpată. Au fost opt la număr, toți împuşcaţi, cum a fost 
cu care eram prieten la colonia Peninsula sau cazul dr. 





au forțat evadarea prin 
cazul lui Dumitrache Ion, 


Numărul deceselor prin moarte tragică 


COLONONIA ACCIDENTE [ÎMPUŞCAŢI | SPÂNZURAŢI| TOTAL 
mortale prin muncă 


ID A Perie PP ST SIR | DON ET i Pe | PERNE NR e te 
(95ă | PENINSULA: | ua ale are am 7 [obuze Devel gone. aaa mac acu 
|: POARTA ALBA inu: 3 paint. Jai fest e RILA ini 33. 


Pi ag ara 1 
1952 















GARA ALEE | 00 EEE [pai EEE EEE 12 
| CTREI CULME |. — 23 Ra | RIA E ee | au] 


| CAP MIDIAssu) at? hei 3 REP SER rea emca: 
CINCI CULME „|! „2020 RAR | e aja 
SA di tt at 04 A 


29 40 









Simionescu Ion, care, disperat din pricina torționarilor din barăcile 13 şi 14, ce-l torturau 
aproape în fiecare noapte, a apelat la gestul disperat de a intra în sârma ghimpată, unde 
a fost împuşcat. Tot aşa de tragice au fost sinuciderile celor trei deţinuţi politici de la col. 
Poarta-Albă, care au căutat să scape de suferințe prin spânzurătoare. 

Noi, care am urcat Golgota suferințelor omeneşti prin toate lagărele de muncă 
forțată, putem să-i înțelegem pe cei ce au preferat să moara, decât să suporte chinurile 
nesfârşite la care ne-au supus cei ce aveau în mâinile lor viața noastră. 

Este strigător la cer cum au decurs după revoluţie, procesele tâlharilor 
comunişti, care au dus la râpă țara. 

Li s-au admis toate comodităţile detenţiei. Au invocat fel de fel de motive ca 
să trăiască în condițiuni optime. Au fost eliberaţi pe caz de boală, ca să se trateze în 
libertate, etc. Acum, aproape toți sunt eliberaţi, mai ales pe motiv că sunt...bolnavi. 

Revenim la uşurinţa şi indiferența celor obligaţi să indeplinească ultimele 
formalităţi, uimeşte totala lipsă de omenie față de moartea pe coclaurile Canalului a 
atâtor oameni nevinovaţi. În acest timp familiile trăiau cu speranța că întemnițaţii vor 
ajunge acasă, chiar după ani... 

Cei ce trebuiau să aibă grijă de viaţa deţinuţilor politici nu-i socoteau oameni 
şi nu le acordau nici cele mai elementare ajutoare, conform sentimentelor umane. lar 
pentru deținuții ce au fost înregistrați fără adresele de acasă, actul a rămas şi el “mort” 
în registrul primăriei, în vreme ce au continuat să spere încă ani îndelungaţi un semn de 
la cei dispăruţi pentru totdeauna... 











E 








PAG. 8 NR. 38 Februarie '94 


Calendarul bisericesc numără, pe 

lingă sfinţii bărbaţi, şi destule figuri de sfinte 
femei. Evangheliile sunt pline de femei 
cuvioase sau de păcătoase mintuite. 
urmindu-L. îndeaproape pe lisus, Care le 
ascultă păsurile, le ajută şi le învaţă, 
impărtăşindu-le adevărul la fel ca şi 
bărbaţilor. Ce deosebire între această 
atitudine creştină față de femeie şi acel 
proverb rabinic care zice. “Cuvintele Legii. 
decit să le dezvălui femeilor, mai bine să le 
arunci în foc”! Creştinismul a scos femeia 
din robia impusă de tradiția precreştină (şi 
continuată de islamism). chemînd-o la 
supunerea liber asumată, în numele armoniei 
mistice şi sociale. Unii gînditori sau teologi 
creştini atribuie chiar un rol şi o misiune de 
excepție femeii, atit de-a lungul istoriei 
creştine, cît şi (mai ales) într-o viitoare 
renaştere a vieţii religioase a omenirii (ca 
teologul rus Paul Evdokimov. autorul cărții 
La Jemme et le salut du monde |Femeia şi 
mîntuirea lumii], Paris, 1978; a se vedea, de 
acelaşi, şi Le sacrement de l'amour. Le 
mystere conjugal a la lumiere de la tradition 
ortodoxe [Taina iubirii. Misterul conjugal în 
lumina tradiţiei ortodoxe]. Paris, 1977). Dacă 
femeia creştină nu are dreptul la preoție, 
aceasta nu este o dovadă de discriminare sau 
desconsiderare a femeii, cum cred unii 
neoprotestanţi (ce au ajuns să şi instituie, 
împotriva tradiţiei bisericeşti, preoţia 
femeiască!). “Biserica este o comunitate de 
harisme, în care femeile au un rol esenţial... 
Însă tradiţia interzice accesul femeilor la 
hirotonie, din diferite motive. Unul dintre 
aceste motive se fundează pe tipologia sau 
simbolismul bisericesc al femeii (formulat 
mai întîi de Sf.Apostol Pavel, mai ales în 
EFESENI. 5. 22-23 -n.n.). deoarece bărbatul 
reprezintă pe Hristos, capul Bisericii. în 
vreme ce femeia este doar chipul Bisericii. 
mireasa lui Hristos. Episcopul (sau preotul) 
reprezintă întotdeauna icoana lui Hristos... 
Acest echilibru bărbat-Hristos-capul Bisericii 
şi femeie-Biserică-trupul lui Hristos s-ar 
strica în cazul în care femeia. care este 
imaginea Bisericii, ar lua locul episcopului, 
care este imaginea lui Hristos” (I.Bria. op.cit., 
p.176). Problema feministă contemporană 
nu ar avea ce căuta într-un context creştin şi 
bisericesc. căci este falsă (ca şi aceea. mai 
generală. a egalitarismului "natural”), 
contravenind realităților fireşti. de origine 
divină. Nae lonescu definea în mod Just 
“feminismul” ca pe o expresie a lipsei de... 
feminitate! Condiţia femeii în creştinism. 
aşa cum am încercat s-o schițăm mai sus. 
este expresia unei lumi dominate de principiul 
“armoniei ierarhice”, în vreme ce feminismul 
contemporan este produsul grotesc al unei 
lumi dominate de anarhie. 

Demnitatea femeii în lumea 

tradițională era legată mai ales de condiţia sa 
de mamă. Numele ebraic Eva se tălmăceşte 
prin “cea care dă viață”. Apostolul Pavel 
acorda “naşterii de fii” un caracter miîntuitor 
(1 TIMOTEI, 2, 15). În condiţia sa de 
“născătoare”, femeia a fost ridicată de altfel 
pe cea mai înaltă treaptă a făpturilor. prin 
Prea Sfinta Născătoare de Dumnezeu. Fireşte. 
nu trebuie uitat că Maica Domnului reprezintă 
un caz mai complex, de tainică totalizare a 
unor virtuți omeneşti neînsumabile: 
maternitatea, dar şi fecioria. În acest caz 
unic, gloria maternității este dublată de gloria 
fecioriei. Fecioria este. de fapt, cealaltă 
apoteoză dată femeii. Dar dacă maternitatea 
poate fi demnitatea celor multe. fecioria 
rămîne pină la capăt demnitatea celor puţine. 
Apostolul zice: “Cel ce îşi mărită fecioara, 
bine face; dar cel ce n-o mărită. şi mai bine 
face” (| CORINTENI, 7. 38). 





Pe Adam Biblia îl numeşte “părintele 
neamului omenesc” (ÎNŢELEPCIUNEA LUI 
SOLOMON, 10, 1), iar pe Eva- “mama tuturor 
celor vii” (FACEREA, 3, 20). Ei alcătuiesc 
perechea primordială, singurii oameni creaţi 
nemijlocit de Dumnezeu, protopărinţii: “Şi 
din ei s-a născut tot neamul omenesc” (TOBIT, 
8, 6). Aici se impun citeva precizări de ordin 
dogmatic: “Întreaga omenire formează o 
unitate, întrucît descinde din acelaşi strămoş, 
în virtutea binecuvitării date de Dumnezeu 
primei perechi de oameni de a creşte, de a se 
înmulţi şi de a stăpîni pămîntul (Ge., 1. 28). 
Protopărintele Adam ocupă o poziţie cu totul 
excepțională, în el găsindu-se virtual toţi 
oamenii care îi urmează. Această dogmă a 
unității de origine şi a unităţii esenţiale a 
neamului omenesc este clar exprimată de 
Sf.Scriptură... Concepţia creştină este aşadar 
monogenistă. Adevărul unităţii neamului 
omenesc constituie o premisă a mîntuirii; pe el 





i 9 
Ă 
ăi $] DOG 
3 
i 
ă » ba 
ş 19) ? “A TI (iri 
3 i Ă Cp” 


N pa IF 


se intemeiază universalitatea păcatului 
strămoşesc şi universalitatea miîntuirii prin 
Hristos. Precum prin Adam au căzut toţi, tot 
aşa prin Hristos au fost ridicaţi toți. fără acest 
adevăr s-ar pierde temeiul egalităţii personale 
a tuturor oamenilor şi putinţa tuturor de a învia 
în Hristos... Se cuvine menţionat că diferenţele 
dintre oameni îşi au obirşia în deosebirile de 
condiţii de viaţă, în care oamenii trăiesc relativ 
separat, de milenii. Unitatea esenţială s-a 
păstrat încă. ceea ce se dovedeşte prin 
încrucişarea întotdeauna productivă de tipuri 
rasiale diferite, ca şi prin mentalitatea umană. 
identică la toţi în structura ei fundamentală... 
Toate acestea. dimpreună cu probabilitatea 
răspîndirii. din Asia, a oamenilor peste tot 
pămîntul (ceea ce a făcut ca acest continent să 
şi fie numit “Asia neamurilor” - n.n.), vin în 
sprijinul adevărului revelat asupra neamului 
omenesc, sprijin de care acest adevăr dogmatic 
nu are neapărată nevoie, dar care îl poate face 
mai accesibil înțelegerii noastre raţionale” ( 
&&& Teologia dogm și simb „vol.l.p.51l- 
512). Uhiversalismul creştin are. aşadar, nu 
numai baze spirituale. ci şi baze ontologice, 
adică legate de însăşi ființa neamului omenesc. 
El nu este doar expresia unui ideal (asemeni 
“umanitarismului” abstract şi utopic al zilelor 
noastre). ci este expresia unei realităţi 
originare, descoperite omului în termenii mitici 
ai Revelaţiei primitive. 

Ideea solidarităţii cosmice, a unităţii 
organice a întregii Creaţii, care implică şi 
unitatea originară şi esenţială a întregului neam 
omenesc. caracterizează în special doctrina 
noastră ortodoxă. De aici s-a născut, în 
spiritualitatea tradițională a Răsăritului, acel 
sentiment al responsabilității universale (cu 
toţii suntem vinovaţi, chiar dacă în măsuri 
variabile. pentru răul cît există în lume. caunii 
ce sîntem mădulare ale acestui mare şi unitar 
organism care este omenirea, temă genial 
tratată de Dostoievski în romanele sale) şi 
cosmice (omul determină, prin păcat, nu numai 
degradarea întregii sale specii, dar şi a întregii 
naturi create, în virtutea principiului unităţii 
organice a creaţiei, căreia omul i-a fost rînduit 
drept cap. situaţie constatată şi de M.Eliade 


PUNCTE CARDINALE 


TEOLOGIA 


atunci cînd vorbeşte despre “creştinismul 
cosmic” răsăritean, atit de caracteristic şi geniul 
folcloric rominesc). 

Apostolul însuşi ne învaţă “că 
nădejdea cea tînjitoare a făpturii aşteaptă 
descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura 
a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei. ci 
din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde, 
pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din 
robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea 
măririlor fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că 
toată făptura împreună suspină şi împreună 
are dureri pînă astăzi” (ROMANI, 8. 19-22). 

“Mîntuirea şi îndumnezeirea - scrie 
Părintele D.Stăniloae - vizează, fără îndoială, 
în mod direct umanitatea. dar nu o umanitate 
desprinsă de natură, ci una unită ontologic cu 
natura. Căci natura ţine de om. întregindu-l, 
iar omul nu se poate desăvirşi fără să reflecteze 
şi să lucreze asupra naturii. De aceea. prin 
lume se înţelege atit natura, cît şi umanitatea; 


MISTICA 


4, 








sau, cînd se indică prin cuvintul /ume numai 
una din ele, totdeauna este subînțeleasă şi 
cealaltă. 


Creştinismul din Occident a avut 
deseori tendinţa de a referi mîntuirea la omul 
separat de natură. Creştinismul răsăritean nu 
le-a conceput însă niciodată separate... Potrivit 
credinţei noastre, fiecare persoană umană este, 
într-un anumit fel, un ipostas al întregii naturi 
cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalţi... 
Imposibilitatea separării persoanei umane de 
natura cosmică face ca mîntuirea şi desăviîrşirea 
persoanei să se proiecteze asupra întregii 
naturi...” (Teologia dogmatică ortodoxă, 
ed.cit., vol.1, p.323-324). 

lar teologul VI.Lossky scrie: “Omul 
nu se mîntuieşte prin univers. dar universul se 
miîntuieşte prin om. Căci omul e ipostasul 
cosmosului întreg. care participă la el... Lumea 
urmează omului, pentru că este ca o natură a 
lui; ea este antroposfera lui. s-ar putea zice... 
Deci suntem responsabili de lume. Suntem 
cuvîntul, logosul în care lumea vorbeşte şi nu 
depinde decît de noi ca ea să hulească sau să 
se roage” (apud D.Stăniloae, op.cit. p.418). 

În legătură cu originea şi perpetuarea 
neamului omenesc pe cale naturală, prin părinţi, 
pornind de la perechea primordială. mai trebuie 
spus că această naştere naturală nu exclude, 
aşa cum s-ar părea, acţiunea divină, ci devine 
doar mijlocitoare a acesteia din urmă. Căci 
Dumnezeu rămine Creatorul, Stăpinul şi 
Însuflețitorul a toate (FAPTE, 17. 24-28); 
Dumnezeu este cel ce binevoieşte în fiecare 
nouă ființă. Trupeşte, omul se naşte pe cale 
curat naturală. după cum a rînduit Dumnezeu 
de la începuturi. De aceea, cu privire la originea 
trupului n-a existat nicicînd vreo îndoială, 

fiind acesta un fapt de simplă experienţă. În 
schimb, originea su/letului la cei nou-născuţi 
a suscitat destule discuţii de-a lungul vremii, 
cu atit mai mult cu cît Revelația nu oferă prea 
multe detalii în această privinţă. În lumea 
creştină s-au vehiculat, pe seama originii 
sufletului celor nou-născuţi. următoarele rrei 
teorii: 

|) Teoria preexistenței sufletului, 
numită chiarpreexistenţialism, influențată mai 


ales de pindirea mistică, dar şi filosofică 
(Platon, neoplatonism) a Antichității, 
făcîndu-şi loc mai cu seamă printre eretici şi 
sectanţi; ea a fost condamnată de Sinodul V 
ecumenic, ca aflindu-se în totală contradicţie 
cu ansamblul învăţăturii creştine. 

2) Teoria transplantării sufletului, 
numită /raducianism, lansată de apologetul 
Tertulian (sec.[11). conform căreia sufletele 

urmaşilor provin. ca şi trupurile lor. din cele 
ale părinţilor; s-a încercat să se explice 
astfel şi transmiterea păcatului strămoşesc 
prin şirul generaţiilor (s-a născut însă 
întrebarea firească: Dacă păcatul strămoşesc 
trece prin naştere de la părinţi la copii, nu 
înseamnă atunci că se pot transmite, în felul 
acesta, şi toate păcatele personale, pe lingă 
cel strămoşesc, ale tuturor înaintaşilor, 
de la Adam pină azi?). Acceptarea 
traducianismului întîmpină serioase rezerve 
şi insurmontabile dificultăţi dogmatice, deşi 
teoria nu a fost condamnată niciodată în 
mod oficial. aşa cum s-a întîmplat cu 
preexistenţialismul. 

3) Teoria creației divine a sufletului. 
numită tocmai creaționism (a nu se confunda 
cu acel “creaţionism” care se opune 
“evoluţionismului” în ştiinţa şi filosofia 
modernă), teorie îmbrăţişată de majoritatea 
Sfinţilor Părinţi şi ajunsă dominantă în 
Biserică; conform acestei teorii de autoritate 
patristică. fiecare individ işi primeşte sufletul 
de la Dumnezeu, printr-un act creator 
special şi nemijlocit: “Trupul omenesc se 
trage din sămința lui Adam. Jar sufletul 
vine de la Dumnezeu”. alirmă şi Petru 
Movilă în Mărturisirea ortodoxă (|, 
XXVIII; ed.cit.. p.45-46). Sufletul se dă de 
către Dumnezeu, după ce trupul, suficient 

înfiripat. ajunge în stare să-l primească: 
Învățătura creaţionismului se întemeiază pe 
mai multe locuri scripturistice. Apostolul 
Pavel, de altfel, vorbeşte despre Dumnezeu 
ca despre “părintele sufletelor” (“Tatăl 
duhurilor”, în versiunea lui Gala Galaction; 
a se vedea EVREI. 12, 9). Este adevărat că 
creaţia propriu-zisă a încetat în “ziua a 
şasea”, dar numai în sensul creării de făpturi 
noi, nu şi în acela al continuării, printr-o 
aclivitate creatoare specială, a speciilor 
aduse iniţial la existenţă. “Tatăl Meu pînă 
acum lucreată; şi Eu lucrez”. ne 
încredințează Miîntuitorul (IOAN. 5. 17). 
Cu toată poziţia ei dominantă. nici teoria 
aceasta nu este fără neajunsuri, iscîndu-se 
discuţii mai ales în privința momentului 
unirii dintre sufletul creat şi trupul pro-creat 
(fiinţa umană trebuind să rămînă o unitate 
psiho-somalică). Se poate conchide că 
originea sufletelor. “depăşind orice 
experiență omenească. este o taină cunoscută 
numai lui Dumnezeu” (&&& Teol dogm şi 
simb.. vol.I, p.515;a se vedea, pentru întreaga 
problemă. şi D.Stăniloae, 7eologia 
dogmatică ortodoxă, vol.l, ed.cit.. p.375- 
388, unde se găseşte o expunere densă, într- 
un limbaj teologic mai dificil). 

În ce priveşte ştiinţa propriu-zisă, 
ea nici n-a catadicsit să-şi pună astfel de 
probleme. De altfel, psihologia de azi (de 
fapt o ştiinţă fară obiect, atîta vreme cît se 
neagă existența sufletului în sine. ca entitate 
spirituală nemuritoare) tinde tot mai mult să 
devină oanexă obscurăa biologiei. Teologia 
ştie şi mărturiseşte că există probleme 
inaccesibile omului, adincimi insondabile 
de taină dumnezeească. Ştiinţa însă, 
prevalindu-se de inaccesibilitatea lor, 
insinuează că ele nici n-ar exista! 

(VA URMA) 


Vasile A. MARIAN 






4 Au Stie Ş 






















PUNCTE CARDINALE 


LOCU 


Februarie '94 NR. 38 PAG.9 





Z37 SFRICII 


Z7Z 2777 


Nu cred că sunt singurul care s-a întrebat de ce 
adevăratul naționalism este îngropat astăzi sub 
multitudinea propriilor sale patologii. Să luăm cazul 
Rămâniei. Ne amintim că în epoca interbelică discursul 
naționalist era apanajul elitelor ortodoxe - cristalizate 
sau nu Sub forma unor partide politice. Pe atunci, 

“naţionalist” era orice element valoros, care se punea 
pe sine îndărătul ideii naţionale, slujindu-şi comunitatea 
cu armele Tradiţiei. După Marea Unire, această smerire 
(însoțită de exaltarea destinului românesc) a reprezentat 
un fel de dominantă culturală, la impunerea căreia au 
contribuit - pe fondul unui elan binecuvântat - toate 
clasele sociale. Convergenţa atător forțe era desigur 
facilitată de factori deopotrivă interni şi externi. Pe 
plan local, jertfa de sânge cerută de Primul Război 
Mondial a recreat, după cele două secole de prostituție 
fanariotă, un fel de elipsă morală, ale cărei focare - 
Biserica şi Neamul - s-au putut lumina reciproc. Peplan 
european, românismul a profitat de maturizarea Statului- 
Providenţă şi a logicilor economice de tip corporatist: 
peste tot, pericolul bolşevic - exprimal printr-o viziune 
internaționalistă - era contracarat prin afirmarea unei 
politici “organiciste”. Acest context pro-naționalist 
s-a dizolvat începând cu 1944, când Aliaţii au priceput 
că adevăratul câştigător al războiului era Stalin. 
Periouda post-belică u schimbul rudicul dutele 
naţionalismului tradiţional. În primul rând, fenomenul 
ca atare a fost diabolizat printr-o campanie ideologică 
menită să fixeze ecuația naționalism = nazism. S-a spus 
că ambele războaie mondiale au fost produsul unor 
inflamații naţionaliste, uitându-se adevărul potrivit 
căruia naționalismul devine belicos numai atunci când 
este şi ateu. În al doilea rând, popoarele intrate în 
malaxorul “lagărului socialist” au fost deliberat 
deznaţionalizate, fie prin matracaj propagandistic, fie 

prin organizarea de exoduri şi colonizări artificiale. În 
al treilea rând, Occidentul s-a transformat într-un bloc 
militar opus blocului comunist, comportându-se în 
roate împrejurările majore ca ansamblu supranaţional. 
În sfârşit, explozia telecomunicaţiilor, dezvoltarea 
grupurilor industriale multi-naţionale, integrarea 
economică provocată de revoluţia informatică a anilor 
'70, încheierea unor acorduri tarifare şi vamale de tip 
GATTşicrearea unor structuri monopoliste în domeniul 
bancar au redus realitatea naţională a popoarelor la un 
patrimoniu simbolic, subordonat curentelor 
“globaliste”. Mutaţiile evocate adineaori sunt realități 
pe cât de banale, pe atât de ignorate - totuşi - în rarele 
dezbateri serioase care au ca obiect, în vremea din 
urmă, destinul românismului. Ar trebui să ținem seama 
de starea actuală a planetei pentru a ne resitua, ca 
identitate etnică, într-o dinamică deocamdată 
copleşitoare. Avem datoria de a elimina toate 
mistificările, toate portretele retuşate, toate golurile şi 
defazările în plasa cărora ne-au capturat cele cinci 
decenii de delir comunist. Din păcate, acest exercițiu de 
luciditate critică va mai trebui amânat, din pricina unor 
lacune pentru moment insurmontabile. De pildă: 
pedagogia naţională (ca şi imaginarul nostru 
istoriografic) nu au fost până acum nici demarxizate, 
nici racordate la criteriile analitice ale prezentului. 
Trăim în plină minciună statistică; economia 
românească nu este decât o maşinărie velustă care 
funcționează în gol; Școala, Biserica şi Justiția sunt 
departe de a constitui, aşa cum ar fi normal, osatura 
axiologică a societăţii româneşti: prima este abandonată 
financiar, ce-a de-a doua, plimbată pe la festivități 
burleşti, ultima, aservită guvernului neocomunist, sub 
bagheta căruia ne continuăm, de patru ani, prăbuşirea. 





In 1994, problema naţionalismului românesc 
este maltratată de diverşi impostori rămaşi sau veniţi în 
Jruntea bucatelor. Gluma proastă numită “vadimism , 
jacobinismul zâmbărej practicat la Cotroceni, persistenţa 
nocivă a retoricii protocroniste de genul “Cântarea 
României” reprezintă actele unei tragi-comedii care ne 
va desfigura chipul şi ne va proiecta, iremediabil, în 
ridicol. Atâta vreme cât aceste pseudomorfoze ale duhului 
național vor ocupa forul, generațiile tinere - să zicem cei 
care işi vor lua bacalaureatul anul acesta - vor resimţi în 
continuare greața de a trăi într-o societate care dansează 
la propriul parastas. Între jeremiadele sterile ale Opoziţiei 
şi autocelebrările Puterii, tinerii noştri vor visa - în 
dauna românismului - la meleaguri mai puţin groteşti. Nu 
vreau să mă alătur, din plăcerea gratuită a exerciţiului 
stilistic, celor care profetizează acru, fără a sugera vreo 
alternativă la situația pe care o deplâng. În ce mă 
priveşte, cred că simpla întoarcere la Hristos ar putea 
îndrepta firea românilor către izvorul din care s-au 
născul. Tot ea, împăcarea cu Dumnezeu, ar putea 
regenera treptat ceea ce ne lipseşte cu desăvârşire în 
acest moment istoric: o adevărată sensibilitate politică 
de dreapta. Am spus acest lucru adesea. Dacă nimic nu 
se petrece în profunzime, faptul nu se explică doar prin 
puținătatea vocilor, a energiilor luptătoare sau a banilor: 
eşecul trebuie pus şi pe seama ierarhiei noastre bisericeşti, 
care, cu rare excepții, nu a luat în serios realitatea 
descreştinării maselor şi nici nu a căutat să-şi apropie 
durabil clasa intelectuală. Dacă nu există mântuire în 
afara Bisericii şi nici Liturghie în afara antimisului 
semnat de episcopul locului, înseamnă că împăcarea 
noastră cu Hristos nu poate avea alt mijlocitor decât 
ierarhia, de la ultimul diacon până la Patriarh. Toate 
popoarele creştine, fie că ne referim la grecii post- 
bizantini sau la armenii din regatul medieval al Ciliciei, 
au supravieţuit atunci când conducătorii lor - că s-ar fi 
numit etnarh sau catolikos - au fost deopotrivă păstori 
duhovniceşti şi lideri naţionali. Fără a pretinde confuzia 
dintre Stat şi Biserică 
(regența asigurată de 
patriarhul Miron Cristea a 
fost, cum se ştie, 
catastrofală) şi fără a 
expedia responsabilităţile 
personale la adăpostul unei 
“umbrele” paternaliste, sunt 
sigur că o mai sinceră 
implicare a Bisericii înviaţa 
celății ar asana oarecum 
mlaştina politicianismului 
necuvios în care ne zbatem 
din 1989 încoace. Deşi au 
greşii, păstorii au fost iertați 
de poporul credincios, fără 
mofiuri şi ceremonii. În 
pofida acestei creştineşti 
indulgenţe, raporturile 
intra-ecleziale rămân 
crispate, vagi sau formale. 
Ierarhia ocupă 0 parte mai 
importantă a scenei, dar 
rolul care i se rezervă 
rămâne secundar. Înainte 
vreme, valoarea de bază a 
pragmalicii sacerdotale era 
“adeziunea”. AStăzi, ea se 
numeşte “neutralitate”, 
când accentele ar fi trebuit 
să cadă exact invers. 


Andrei ZIMBREANU 


Laşitatea de ieri capătă mai nou culorile unui oportunism 
vătuit. Dacă ierarhia - în sânul căreia există din fericire 
şi bărbaţi apostolici care nu mai vor să ştie de frică - se 
va scălda în aceste ape călduţe, atunci ultimele poduri 
de contact se vor rupe. În loc să se refugieze într-un soi 
de Fanar abstract, Sfântul Sinod ar trebui să-şi 
amintească adevărul că demisia magisterială 
încurajează, sub toate formele, fetişismul intelectual şi 
înmulțirea sectelor: cazul Bisericii Romano-Catolice 
stă mărturie În acest sens. Şi într-adevăr, situația 
catolicismului apusean este elocventă: ierarhia a 
încremenit într-un aggiornamento axal pe un 
“modernism ” şi pe un “concordism ” perimal, de 30 de 
ani, Vaticanul a purtat dialoguri cu toate pozitivismele, 
cu diferitele forme de Aufklărung, cu psihanaliza şi 
chiar cu marxismul, dar a neglijat revalorizarea lui 
homo religiosus în contextul a ceea ce Gilbert Durand 
numea “noul spirit Antropologic”. Această deschidere 
decalată este vinovată de faptul că elitele ştiinţifice 
occidentale şi-au găsit modelele cosmologice şi teologice 
în afara pastoralei şi a catehezei romane. Poporul a 
deviat spre diferite orientalisme vulgarizate (a se vedea, 
de pildă, imensul succes al buddhismului “popular ” în 
SUA sau Franța), iar intelectualii au eşual într-un 
gnosticism de tip New Age. Dintr-o asemenea evoluţie 
se pol deduce invățăminte atotvalabile pentru raportul 
dintre ierarhie şi turmă: păstorii au mai mult decât 
obligaţia, vocația de a se ancora într-o Tradiţie mobilă, 
care şlie să-şi dovedească vitalitatea printr-un 
permanent răspuns la provocările modernităţii. 
Renaşterea Ortodoxiei este prea adesea gândită 
ca întoarcere la creştinismul interbelic. E drept, de 
acolo avem ce recupera, fie că vorbim despre sinteza 
neo-patristică începută înjurul revistei “Gândirea ”, fie 
cănereferim la spiritul de jertfă al tineretului naţionalist. 
Dar avem în paralel datoria de a fi oameni ai vremii 
acesteia, creatori capabili să identifice - sub povăţuirea 
clerului - căile României de mâine. 





Paraclisul Mânăstirii IMoruz 


- - oa De e "SR 








PAG.10 NR.38 Februarie '94 





DI 


PUNCTE CARDINALE 











ULPIA li VA 


INTOARCEREA CELUI DE AL ZECELEA VINDECAT 


Recitind acum = pentru a câta oară? - marea carte a 
lui Nicolae Steinhardt, Jurna/ul Fericirii, mă pătrunde din 
nou sentimentul darului pe care îl reprezintă această operă. 
Căci este un dar, pe care Dumnezeu, prin inima, gândul şi 
mâna acestui ales, ni l-a făcut nouă, trăitori ai acestui veac, 
românilor şi oamenilor de pretutindeni, chemaţi. aşa cum 
toţi sunt chemaţi, să audă “discreta”, cum Steinhardt 
obişnuieşte să spună, bătaie în uşă a Celui în veşnică, mult- 
răbdătoare aşteptare (lată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 
3, 20; Jurnalul Fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 
1991, pp.60, 248). 

Nicolae Steinhardt s-a împlinit în darul bucuriei 
“pururea întru Domnul” (Fi/ipeni 4, 4), ca cel care a primit 
în adâncul fiinţei, cu fervoarea primilor creştini, Vestea 
cea Bună: “O veste bună ce altceva poate produce decât 
bucurie?”, se întreabă el (J.F., p.293)). 

Această bucurie o împărtăşeşte, scriind, aproapelui 
- întreaga carte pare a striga cuvântul colindului: O, ce 
veste minunată! -, ca peo bucurie eucharistică şi ca bucuria 
eschatologică a ospățului, bucurie care, cum scrie Steinhardt, 
împărțindu-se este mereu întreagă, şi se întregeşte parcă 
mai mult cu cât se împarte, cu cât sunt mai mulți mesenii 
(J.F., 141-42). 

Îndatorat lui Hristos - “Fără această mântuire 
publică m-aş simţi vinovat în faţa lui lisus” (J.F., 419) - 
Nicolae Steinhardt rosteşte în minunata sa carte (minunată 
căci este într-adevăr o carte a minunii trăite) o mărturisire 
în care adună, strânse, în cercul iubirii, toate planurile 
existenţei. 

Este mărturisire pentru Hristos, cu recunoştinţa 
mirată de a fi fost ales, de a fi primitorul darului de peste 
fire: “Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? (...) 
Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu!?” (J.F.. 182, 
290). Mărturisire a inimii - locul cel “mai puţin probabil” 
(252) şi loc “arid” (137), ca peştera întunecoasă de pe 
icoanele Naşterii Domnului, unde lisus a venit să 
sălăşluiască, preschimbând pustiul în roditoare verdeață, 
obscuritățile în lumină. Mărturisire de credinţă ortodoxă, 
pe drumul de la chemarea clopotelor bisericii Capra până 
la liniştea Mănăstirii Rohia. Mărturisire şi mărturie a 
iubirii pentru poporul căruia a ajuns să-i îndrăgească “până 
şi defectele” (419), şi al cărui spirit, printr-o mutație 
“mistică”, prin “transfigurare”, i-a fost dăruit să-l poarte 
(17). Căci “poporul” este, fără îndoială, aşa cum a văzut- 
o şi Soljeniţân, în primul rând o categorie spirituală şi 
morală. 

Scriind limba română aşa cum puțini o pot face, 
o limbă vie, mustind de viaţă în toate registrele, în toate 
mădularele ei, reînnoindu-se prin rostire, mulându-se după 
infexiunile reflecției şi îndreptând-o către adevăr, Steinhardt 
a înfăptuit nu numai un act de cultură ci, păstrând şi 
apărând limba, a apărat darul făcut omului cuvântător de 
Dumnezeu-Cuvântul, şi libertatea omului. - Toate 
ideologiile, toate totalitarismele, care vor să supună omul, 
caută mai întâi să strice aşezarea cuvintelor; toate sunt 
“babilonice”, făcând din confuzie şi neorânduilală o armă 
de temut. - Şi a apărat astfel mijlocul necesar pentru ca 
Vestea cea Bună să poată să fie supusă, să poată să fie 
transmisă şi “să răsune”, cum scrie teologul francez Jacques 
Ellul, “pentru libertatea omului şi adevărul lui Dumnezeu”. 

Cartea lui Steinhardt mai poartă încă mărturie 
suferinţei colective în istorie, suferință pe care nu numai a 
primit-o, nu i-a fost ca un dat pasiv, nenorocire venită din 
afară ca vremurile peste om, ci şi-a şi asumat-o: din 
dragoste, din loialitate, din onoare, şi i-a fost, cum 
mărturiseşte, “de folos”, spre tămăduire. Şi iarăşi, mărturie 
pentru oameni şi locuri, cărora le-a prins în notații 
scăpărătoare duhul - căci şi locurile au nevoie de a se vorbi 
de ele, locuri sfinţite de om (cum zice proverbul), apoi 
pustiite de istorie, locuri dintre care multe de acum nu mai 
sunt -, pentru cei întâlniți, apropiaţi, iubiţi, a căror prezență 
şi ale căror gânduri descoperitoare de esențe au devenit 
parte din propria lui ființă. 

Mărturie pentru faptele spiritului, pentru cărţile 
din care, cu excepţională pătrundere, a decantat adevăruri 
puternice, luând aminte, aşa cum o fac căutătorii de aur 
care, sub şuvoaie de apă, dau prin sită amestecuri mâloase, 
la fărâmele de aur solid. Mărturie, într-un cuvânt, a spiritului, 
a spiritului treaz (spirit şi “trezvie” sunt desigur sinonime), 
care cunoaşte darul ce i s-a făcut şi îl păstrează dându-l mai 
departe, ca talantul căruia doar riscul asumat al rodirii îi 








Monica Popazu 


aie e, 





păstrează valoarea, ca darul-din dar care prelace aparentele 
pustietăţi ale acestei lumi în raiul până atunci ascuns 
privirilor... Je 

Despre Nicolae Steinhardt nu se poate vorbi decât 
cuo adâncă recunoştinţă. Din tăcerea, însingurarea, suferinţa 
şi întinările acestei jumătăți de veac a izbutit să țâşnească 
această carte unică, care ne mântuie din uitare, din ignoranță 
sau din nădejde, şi care păstrează ceea ce a fost, dă sens 
suferinţei şi deschide spre viitor. 

Carte unică, aşa cum este întotdeauna unică 
arzătoarea mărturie creştină. Darunică şi în istoria literaturii, 
îmbinând memorialul inimii cu memoriile omului în istorie 
(martorul vremurilor), reflecţia creştină cu geniul eseisticii. 

“Ai grijă de Jurnal (...) țin enorm ca Jurnalul 
acesta să apară”, îi spunea Steinhardt prietenului Virgil 
Ciomos (419). Nu pentru a lăsa un nume în lume ca un Ersatz 
de nemurire, ci cu smerenie, pentru Numele Domnului. 
Pentru că singurul răspuns şi singura împlinire este de a da 
ceea ce ai primit: “mai fericit este a da decât a lua”, scrie 
Steinhardt pe ultima pagină a Jurnalului (394). 

Aceasta este în realitate şi taina vieţii, a iubirii şi a 
spiritului, a culturii: nimic din toate acestea, nici viaţa nici 
cultura nu ne aparțin, ci ne sunt date spre a le fi purtători, nu 
sunt ale noastre decât în actul darului - primit şi dat mai 
departe. Acesta este rostul adânc al culturii care nu poate fi 
înţeleasă cu adevărat decât din perspectiva darului, a 
generozităţii, a continuității vieţii şi a spiritului. 

Continuitatea şi transmiterea ca act al vieţii mi se 
par esenţiale la Steinhardt. Jurnalu/ Fericirii este şi o carte 
a Modelului şi a modelelor umane. A Modelului, pentru că 
este înainte de toate o Urmare a lui Hristos ortodoxă, născută 
din suferință şi binecuvântare, în care întreaga existență a 
omului se vrea modelată după Cel care este singur bun de 
urmat, Domn al curajului, al Învierii, Domn eliberator şi al 
Libertăţii, “Boierul” care dă “îndesat” cu mâna spartă a 
Harului (101, 383). *Boier” îl denumeşte Steinhardt pe 
Hristos, boier la curtea căruia eşti chemat să slujeşti - aşa 
cum Dostoievski îi spunea lui lisus în caietele sale “Cneazul 
Hristos”. 

lar în preajma lui Hristos, singurul Model, Cel în 
care, cum spunea Kierkegaard, Învățătorul este tot una cu 
Invăţătura, se conturează, pe alte planuri ale cărții, într-o 
dublă frescă care este a inimii şi a timpului, un şir de modele 
umane: de la Sergiu Al-George, la “Tanti Alice”, de la 
Părintele Mina la Bruder Harald Sigmund, de la tinerii 
legionari la Codreanu, de la tatăl şi mama sa la prietenul 
Manole. Tatăl - “senator roman”, model al vitalităţii eroice 
şi al principiului etic absolut... Mama străbătând ca un 
murmur paginile cărții: o voce care “vorbea atât de curat Şi 
de fermecător româneşte” (93), un suflet care se rostea în 
sunetul pianului, şi care, în visul fiului, vine să-i confirme 
alegerea credinței... Prietenul Manole, ale cărui reflecții 
lucide, de mare calitate morală, îl pregătesc pe Steinhardt 
pentru înfruntările ulterioare... Societatea aleasă a închisorii, 
a celulei 34 de la Jilava, loc al nobleţii, al gentileţii, 
aristocraticei politeţi, unde se învățau poezii şi se predau 
solide cunoştinţe, unde umilinţele, chinul şi nedreptatea erau 
transfigurate prin purtarea prizonierilor unii față de ceilalți, 
Şi depăşite prin accesul la sensul pe care îl dă cultura... 

Vocile care revin în “Bughi Mambo Rag” 
(transcriere literară a jazz-ului de tip “zdrenţuit”), care 
povestesc, scot din ascunzişurile memoriei cunoştinţe exacte, 
banale în aparenţă, descoperă subtilităţile limbii române, îşi 
reîmprospătează lexicul francez, englez, repetă nume de 

flori, ierburi şi păsări, nu sunt nici ele lipsite de importanţă. 
Sunt frânturi din dialogurile neîntrerupte ale închisorii, 
încercarea prizonierului de a reconstitui prin cuvinte realitatea 
creaţiunii şi a lumii omului pentru a-şi păstra sănătatea 
spiritului. 

Plecându-ţi urechea la acest dialog al închisorii, 
privind personajele acestei vieţi prin ochii iubitori ai lui 
Streinhardt, care le-a păstrat fiecăruia, cu grijă, urma, oameni 
aşa cum i-a surprins amintirea în caleidoscopul locurilor şi al 
anilor, îţi spui dintr-o dată, nu cu curiozitatea colecționarului 
de “caractere” sau cu a savantului antropolog, ci cu mândrie. 


şi cu o afecţiune dătătoare de responsabilități: Aşa oameni 

au mai fost prin părţile noastre! 

) Căci prin ceea ce scrie şi descrie Steinhardt, şi aşa 
cum se defineşte pe el însuşi scriind, ni se revelă un anumit 
model uman. Nu neapărat în sensul de ideal de urmat, ci 
mai simplu, mai concret, mai umil, o anumită configuraţie 
spirituală, o alcătuire culturală care a fost proprie omului 
acelei vremi. Apar aici nenumărate fațete întrupate ale unui 
model uman, structurat prin credinţă, prin valori etice şi de 
largă respiraţie culturală. Ni se arată, de-ar fi doar să o 
privim documentar, ce a însemnat trăirea culturii într-un 
anumit timp într-o anumită țară din Europa, între Balcani 
şi Rusia, între Dunăre şi Occident. In fața operei lui 
Steinhardt, şi în întâlnirea cu alte documente, ascultând de 
exemplu monologul Elisabetei Rizea din Nucşoara, pe care 
ne-a adus-o Memorialul Durerii al Doamnei Lucia Hossu 
Longin, şi care se află acum tipărit la Editura Humanitas, 
e necesar pentru noi să conştientizăm modelul uman, adică 
să descoperim axele esenţiale, în jurul cărora se structurează 
persoana spirituală şi morală, caracterul, şi se exprimă 
fiinţa românească. 

E important să înțelegem toate acestea până la 
capăt. Important pentru noi, mai tineri, care am căutat 
mereu îndărătul lucrurilor, convinşi că o altă alcătuire 
umană decât cea care a fost dominantă în timpul nostru 
trebuie să existe, şi pe care am încercat mereu să o 
reconstituim - din instituţii, din noi înşine, din lecturi, din 
întâlnirea cu oamenii - , ca o presimţire a adevărului despre 
noi. - Şi poate ar fi bine de amintit aici distincţia pe care, în 
diferite exprimări, o fac Steinhardt şi Jacques Ellul: 
Realitatea nu e tot una cu adevărul. “Nu realitatea are 
importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul”, scrie 
Steinhardt (93). “Realitatea”, scrie şi Ellul, este ceea ce 
vedem. ceea ce ne e dat prin simţuri. prin văz mai ales. Dar 
aceasta nu înseamnă încă a înțelege. “Adevărul” este 
invizibil. In sens unic, el este dat prin cuvântul lui Dumnezeu, 
este Dumnezeu-Cuvântul. Tot din sfera adevărului fac însă 
parte şi valorile spirituale şi morale indemonstrabile, prin 
care omul are acces la sens. Mergând mai departe, am putea 
zice şi noi că lumea păcatului în general, lumea minciunii, 
lumea desfigurării este foarte reală dar numai adevărată nu 
este. - Aşa am căutat noi adevărul României în spatele 
realității ei mutilate, deviate, parazitate de rău. Această 
întoarcere în urmă, spre adevăr, pe care ne-o prilejuieşte 
Steinhardt, ne este necesară tuturor, şi nu mai puțin în acest 
an 1993, când simţim iar că ne dau târcoale disperările în 
fața indiferenței pângăritoare care pune semnul egalității 
între victime şi călăi, între bine şi rău, împiedecând mult- 
necesara curățire, şi în fața domniei, în continuare, a 
Omului Nou. Modelul sau tipurile umane care răzbat 
puternic din paginile lui Steinhardt, ne arată încă o dată că 
Omul Nou, a cărui apariție bruscă îl înspăimântase pe 
Berdiaev încă din primii ani ai revoluţiei bolşevice, pe când 
scria Un Nou Ev Mediu: Reflecţii asupra destinului 
Rusiei şi al Europei, este un fenomen anti-uman în sensul 
cel mai profund, rezultatul unui cataclism căruia i-au căzut 
pradă omul şi popoarele. “Expresia chipului rus s-a schimbat 
- scria Berdiaev. Nu existau figurile acestea în Rusia de altă 
dată. (...) Un tip antropologic nou a ieşit la iveală în 
revoluția rusă. (...) foarte impertinent şi fără bun simţ (...) 
domneşte pretutindeni”. Domniei “smecherului” - 
“”şmecherul”, mai degrabă decât marele ticălos, este la 
Steinhardt prototipul Omului Nou, pentru că “şmecherul” 
este o categorie foarte largă şi arată cel mai exact zona 
tulbure din care a dispărut distincţia dintre bine şi rău, 
mediocritatea răului, compromisul cotidian, laşitatea 
mulțumită de sine - trebuie să i se opună, cu hotărâre şi 
luciditate, cu coştiința atât a imperfecțiunii omului cât şi a 
chemării sale autentice, modelele umane ca oamenii reali 
a căror prezenţă, gesturi şi cuvinte ne sunt transmisibile. 

Omului Nou, rezultat al unui cataclism istoric, 
trebuie să i se opună tocmai continuitatea: continuitatea 
pedagogiei umane, tradiția, cultura (nici o cultură vie nu 
poate fi concepută în afara unei continuități spirituale). 
Continuitate a cărei semn sunt şi împlinitele cărți. 


% 


In toate planurile sale, scrisul lui Steinhardt aduce 
esenţialul şi duce către el. Toate devin praguri şi vămi care 


(continuare în pag.11) 











Ceea DD 








PUNCTE CARDINALE 








Februarie '94 NR.38 PAG. Il 


DELIMITARI INTRE FASCISM ȘI MISCAREA LEGIONARA 


Nu de azi, de ieri se caută cu 
nemăsurată rea credinţă să se acrediteze că 
Mişcarea legionară este fascistă. Nu avem de 
a face aici cu o inocentă confuzie de termeni 
şi concepte. Etichetarea porneşte de la o perfida 
răstălmăcire a fascismului, ca să nu mai vorbesc 
de o voitobtuză percepţie a Mişcării legionare. 
Fascismul denumeşte un fenomen de sorginte 
italiană, ale cărui manifestări autentice se 
înscriu exclusiv în acest spaţiu etnic. Dacă 
între el şi alte mişcări contemporane se pot 
sugera interferenţe, mai mult sau mai puțin 
întemeiate, faptul se datoreşte, cu precădere, 
ambianţei comune în care acestea au apărut. 
Chiar când piese accesorii trezesc imagini din 
mişcarea italiană, ele nu justifică subsumarea 
la apelativul fascist a tuturor acestor mişcări, 
cu atât mai mult cu cât unele se delimitează de 
el prin diferenţe de fond şi specifice. 

Pentru a nu mi se obiecta că vreau să 
dovedesc cât de nefundată este asimilarea 
Mişcării legionare cu fascismul, folosind o 
definiție partizană cu teza mea, am să pornesc 
de la puncte de vedere din tabăra adversă. 
Palmiro Togliatti rezuma astfel substanța 
intimă a fascismului: fascizarea statului până 
la a face din el un instrument de manevră 
docil; eliminarea prin forță a oricărei 
concurențe politice, în vederea instaurării 
partidului unic; extinderea organizaţiei de 
partid până la periferia statului şi a societăţii, 
pentru a le ține sub permanentă supraveghere 
şi control. Alţi politologi adaugă la aceste 
trăsături: mitul conducătorului, conjugat cu 
maniera autoritaristă în concepție şi conducere; 
internarea adversarilor în lagăre şi închisori. 

Voi compara Mişcarea legionară, 
aspect după aspect, cu modelul acesta 

generalizat al fascismului, în care sunt incluse 
şi celelalte organizaţii naționaliste, pentru a 
releva că ea nu poate fi confundată cu nici una 
din ele. Din septembrie 1940 până în ianuarie 
1941, cât a colaborat cu echipa ministerială 
condusă de generalul Antonescu, Legiunea a 
primit vicepreşedinţia, internele, externele şi 
ministerele sociale. Antonescu avea 
preşedinţia şi armata iar secunzii lui justiţia şi 
resortul economic. Tot el deţinea dreptul 
absolut de numire, decizie şi promulgare de 
legi şi decrete la toate departamentele şi în 
toată activitatea de stat. Această precumpănire 
de poziţii şi sarcini în favoarea lui Antonescu, 
nu văd cum ar fi permis o legionarizare a 
statului. Pe deasupra, puţini miniştri legionari 
aveau şi funcţii în Mişcare, aşa cum se prezenta 
situația la naţional-socialişti, unde toţi miniştri 
erau şi şefi de mari unităţi în partid. lar presiuni 
asupra funcţionarilor ca să intre în Mişcare, e 


o silnicie care n-a trecut niciodată prin mintea 
legionarilor. O translație a atribuţiilor de stat 
asupra factorilor conducători ai Legiunii, 
precum şi antene plasate la toate nivelele şi în 
toate sectoarele statului, n-au existat nici în 
fapt şi nici în planurile ei. În ceea ce priveşte 
Susținerea bănească a oamenilor ce aveau 
atribuţii importante în Mişcare, ca şi regia 
tuturor manifestărilor publice ale acesteia, ele 
reveneau exclusiv în seama mijloacelor ei 
materiale obţinute din cotizaţii. Şi dacă se 
poate vorbi de o participare în ocuparea de 
posturi în stat, aceasta s-a produs doar în 
Sectorul securității, în urma apelurilor neliniştite 
ale generalului care se plângea că n-are partid 
ŞI oameni de încredere spre a-i asigura paza. 
Iniţial, Mişcarea nu şi-a propus să creeze o altă 
poliţie alături de cea oficială. Poliţia legionară 
s-a constituit, oricât ar părea de ciudat, în urma 
insistențelor lui Antonescu. 

n ordine ideală, Legiunea nu vrea 
mai mult şi altceva decât să traducă în viață 
cuvântul lui Christos. Specificitetea ei stă în 
strădania de a prelungii morala şi spiritualitatea 
creştină, din sfera lăuntrică în sbuciumul politic 
Şi social. Că acţiunea Legiunii nu se ridică, în 
ordinea reală, la înălțimea liniei creştine, ţine 
de neajutorarea instituţiei lumeşti de a realiza 
integral prototipul testamentar, fără ca prin 
aceasta să-şi infirme proveniența şi orientarea 
religioasă. Propunându-şi să insufle naţiunii o 
trăire creştină, Legiunea se defineşte, chiar 
prin această năzuinţă, ca simplă parte a corpului 
naţional, deci fără pretenţia să-l acopere, şi cu 
atât mai puţin să-i exercite prerogativele. În 
privinţa ierarhizării statului, ca şi a Mişcării 
legionare, Corneliu Codreanu, deşi le 
recunoaşte importanța majoră. nu le situează 
printre entităţile de prim plan ale existenţei. 
Aceastea sunt în ordinea naturală a lumii: 
națiunea, colectivitatea naţională, individul. 
De unde, în fascism, partidul se confundă cu 
Statul şi, în ipostaza lor de îngemănare, 
constituie finalitatea supremă, în viziunea 
legionară ele nu se prenumără printre entităţile 
fundamentale. lar dacă pentru fascism formează 
o finalitate, aceasta se înscrie în viața de aici, 
pe când finalităţile Legiunii se proiectează în 
transcendent şi în viața de apoi. Potrivit 
concepției Căpitanului “Ţelul final nu este 
viaţa, ci Învierea. Învierea neamurilor în numele 
lui lisus Hristos”. Cine proclamă un asemenea 
“program”, nu va face niciodată din organizaţia 
lui şi din a statului un absolut. 

Fascismului i se impută că, ajungând să 
guverneze, a procedat la eradicarea tuturor 
celorlalte organisme politice, în vederea 
instaurării partidului unic. Partidul naţional- 


socialist a desființat celelalte forţe politice, 
instituția democratică a alegerilor, sindicatele, 
presa liberă, a violentat formele tradiționale de 
gândire şi organizare a poporului şi, când a pus 
Biserica la index, i-a limitat autoritatea, ca şi în 
cazul fascismului italian. A făcut ceva din toate 
acestea Mişcarea legionară? În cele patru luni 
de anevoioasă colaborare cu generalul 
Antonescu, nu ar fi avut cum să suprime celelalte 
entităţi politice, pentru a se instaura ca partid 
unic, chiar dacă, prin absurd, ar fi vrut. La ora 
când Mişcarea legionară a început să participe 
le guvernare, partidele şi activitatea politică 
fuseseră de mult desfiinţate. Nu putea fi vorba 
de eliminarea concurenţei politice, deoarece 
aceasta nu exista. Carol al II-lea, pentru a 
umple vidul politic după lovitura de stat de la 
10 februarie 1938, eliminând toate partidele, 
confecționase la 16 decembrie, în acelaşi an, 
Frontul Renaşterii Naţionale, ca “unica 
organizație politică de stat”, pe care avea să-l 
preschimbe la 22 iunie 1940, în Frontul 
Naţuinii, ca organism “unic şi totalitar”. După 
lichidarea structurilor carliste de către 
Antonescu, România se afla într-un nou vid 
politic. Dar într-o țară redusă la două treimi din 
teritoriul ei, aglomerată brusc de refugiații de 
pe teritoriile cedate, a căror reaşezare în noua 
lor condiţie se impunea urgent, cu un corp 
militar a cărui onoare fusese grav lezată, şi 
pândită de descompunere făcea efortul să-şi 
stabilească noi dispozitive de luptă, cu o 
administrație venală şi o populaţie 
descumpănită de şocurile recentelor 
vicisitudini, era imediat imperioasă limitarea 
dezastrului general printr-o redresare a vieţii 
naționale, şi nu reconstituirea partidelor 
politice. Cel puţin atâta vreme cât popularitatea 
Mişcării legionare asigura adeziunea maselor 
la strădania noului regim. Dealtminteri, nici 
partidele însele nu şi-au exprimat categoric 
dorința reintrării în arenă, îngrijorate de 
greutăţile unei eventuale guvernări împreună 
cu un om dificil ca Antonescu, dar pe care n-ar 
fi putut şi nici nu găseau oportun să-l 
înlocuiască. Toate acestea, lăsând la o parte 
conjunctura externă de o complexitate care îi 
descuraja. Deşi Antonescu a făcut apel la 
Legiune pentru a-şi crea un suport politic, 
totuşi ea nu a răspuns în calitate de partid. 
N-a avut nevoie să cultive o clientele politică, 
pentru a se bucura de sprijinul cvasiunanimităţii 
naționale. N-a trebuit să întocmească un 
program de guvernare, pentru că acesta răsărea 
din simpla elocvenţă a situației de fapt. N-a 
recurs le subvenţii şi ajutoare camuflate, pentru 
că fondurile proprii o scuteau. Nici n-a guvernat 
efectiv, pentru că mecanismele puterii erau 


mânuite de general. Liberă de orice servituţi, 
Mişcarea legionară şi-a dat atunci concursul 
sub forma pe care o ia națiunea alertată într- 
un moment în care a sta deoparte este sinonim 
nu cu absenteismul, ci mai grav, cu 
capitularea. E bine totuşi să se cunoască 
preocuparea Legiunii de a facilita reînceperea 
vieţii politice, îndată ce perioada de grea 
cumpăna avea să ia sfârşit. 

Conform concepţiei curente, 
fascismul îşi întindea tentaculele asupra 
statului, colectivităţii naționale şi individului. 
Instituţii, asociaţii, categorii profesionale, 
îndeletniciri, predispoziţii personale, viață 
de familie, etc., toate sufereau ingerința 
partidului fascist. E de prisos să discutăm în 
ce măsură Legiunea exercita un control total 
asupra aparatului statal şi societăţii, de vreme 
ce conducerea statului, armata, justiţia, 
economia, serviciul secret al armatei şi o 
sumă de alte pârghii erau în mâinile 
generalului şi ale comparşilor săi. 

Ar fi pueril să contestăm că 
Legiunea semăna cu fascismul, sub raportul 
cultului mărturisit pentru conducătorul 
organizaţiei. O deosebea totuşi aerul de 
tulburătoare omenie, pe care legionarii îl 
simțeau emanând din ființa Căpitanului, şi nu 
de covârşitoare autoritate, ca în cazul liderilor 
fascist şi naţional-socialist. O altă trăsătură 
atribuită fascismului este autoritarismul, ca 
atentat la prestigiul şi libertatea persoanei. La 
acest capitol, concepţia lui Corneliu 
Codreanu, eficientă şi originală, împacă prin 
dragoste autoritatea şi libertatea: “Mişcarea 
legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe 
principiul autorităţii şi nici pe acela al 
libertății. Ea îşi are rădăcinile înfipte în 
principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile 
atât autoritatea, cât şi libertatea”. Legiunea, 
necum să persecute Biserica, a sprijinit-o, şi 
nici n-a înființat lagăre de concentrare. 

Elocvente pentru demarcaţiile de 
mai sus sunt caracterizările pe care le face 
Corneliu Codreanu, într-o discuţie cu filosoful 
Julius Evola: Fascismul exaltă valoarea 
statului, el fiind haina naţiunii; naţional- 
socialismul e preocupat de trupul naţiunii, 
exaltându-i rasa; Mişcarea legionară pătrunde 
mai adânc în sufletul naţiunii, exaltându-i 
etosul spiritual. 

Am pus față în față cele două 
fenomene, gândindu-mă nu la cei ce le 
confundă voit, ci la aceia care nu trebuie să 
mai fie copiii unui regim care, neavând nimic 
sfânt, şi-a făcut din minciună - religie. 


MIRCEA NICOLAU 





INTOARCEREA CELUI DE AL ZECELEA VINDECAT 


Particularul - naționalul - este un mijloc de descifrare a fundamentelor ontologice şi etice 


ale fiinţei umane. 





Pe de altă parte, relația cu neamul românesc la Steinhardt, relație de participare 
la spiritul lui, nu apare ca rupere de propriul său neam, de propria familie. Ci dimpotrivă. 
O linie dreaptă pare să unească pe tatăl, luptător în primul război mondial, şi pe vărul 
Teodor care a trăit “botezul sângelui” la Mărăşeşti, cu Nicolae Steinhardt însuşi, cel care 
avea să cunoască suferința închisorii, fericirea botezului şi isihia monahismului românesc, 
ca şi cum generațiile dinaintea lui, prin implicarea lor în istoria poporului în mijlocul căruia 
le-a fost dat să trăiască, prin sacrificiul lor pentru altul (pentru un neam străin), nu au făcut 
decât să presimtă şi să pregătească calea la al cărui capăt doar el a ajuns. Nu este aici o 
opoziţie cu familia şi neamul său, ci mai degrabă o paradoxală împlinire şi o transfigurare 
a însuşi neamul, aşa cum sugerează şi formidabilele cuvinte: “Pe cale omenească, 
obişnuită, după fire, nu poți trece de la însuşirea de “bun Român” la starea de “Român”. 
Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare?” 





(continuare din pag.10) 

poartă spre Adevăr şi îi dezvăluie prezența. Și împărtăşirea din spiritul românesc, şi 
experienţa radicală a închisorii şi a comunismului în general, şi cărțile care, citite în 
diferite perioade ale vieţii, rămân ca jaloane ale reflecţii, toate trimit dincolo şi îşi găsesc 
sensul din perspectiva credinței. Set PIE 

Devenit român pe cale “mistică” - pe acel “drum presărat cu flori de iasomie şi 
cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putință, uşoare” (J.F., 17) -Steinhardt 
se opreşte în primul rând la trăirea creştină în ființa românească. Aşa îl descrie de exemplu 
pe Vasile de la Poiana Mărului: 

“Fericit Vasile care ne povăţuieşte cu statornică şi fermă blândeţe să vedem nu 
numai cu ochii noştri cei vizibili, ci şi (mai ales poate) cu ochii cugetători ai inimii. Fericit 
Vasile care ne îndrumă spre neîntrecuta de nici o altă virtute dreaptă socotință şi care ne (17). 
dă încredere în putinţa noastră, aşa slabi, contradictorii şi iremediabil supuşi dialecticii 
cum suntem, de a şti totuşi unde se află binele şi unde se află răul, încotro se cuvine să 
mergem şi ce se cuvine, cu orice preț, fie el cât de mare, să ocolim” (Primejdia mărturisiri: 
Convorbiri cu loan Pintea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993, p.3l). 

În descrierea lui Steinhardt, identitatea românească este surprinsă astfel ca fiind, 
în adâncurile ei, tot una cu trăirea creştină, cu omul creştin, sens pe care limba română 
însăşi obişnuia să-l redea - în vorbirea populară “creştin” apărând ca sinonim cu omul 
pământului (oarecum asemănător cu ceea ce spune şi rusa, unde țăranul se cheamă 
“crestianin”). Identitatea românească, pe care o află Steinhardt, este o înțelegere de sine 
a omului ca ființă a lui Dumnezeu, ființă spirituală şi morală, cutie de rezonanţă a Milei 
şi exigenţei Sale, om statornic aşezat pe linia orizontului unde cerul se îngână cu pământul. 











De aceea, mărturia vieții lui Steinhardt se încarcă de încă o dimensiune, aceea a 
speranţei eschatologice devenită realitate. La fel fervoarea primilor creştini, a evreilor care 
i-au urmat lui lisus, se împleteşte cu trăirea împlinirii promisiunii eschatologice, a 
timpului de după timp când poporul ales va crede şi el Întrupării şi Învierii, şi va fi popor 
creştin. l-a fost dat lui Steinhardt să împlinească una din cele mai tulburătoare mărturisiri 
ale acestui veac. Lumina dată nu a pus-o sub obroc, cuvântul Veştii celei Bune l-a strigat, 
cu curaj, de pe acoperişul caselor. EI care nu a călătorir decât foarte puţin după minunea 
conversiunii, a trimis în lume carte călătoare - aşa cum sunt şi trebuie să fie cărţile -carte 
unde, ca noi în parabole, sau mai bine zis în noi înfăţişări ale singurelor, adevăratelor 
parabole, călătoresc oameni, locuri şi cărţi, totul strâns laolaltă de iubirea lui, de privirea 
lui care a descoperit minunea iubirii fără margini a lui Dumnezeu. 
















(va urma) 


















Instalat calif, Abu al-Abbas a 
devenit stăpânul unui imperiu care se 
întindea de la Ind până la Oceanul Atlantic, 
cuprinzând  Nord-Vestul Indiei, 
Belucistanul, Afganistanul, Turkestanul, 
Persia, Mesopotamia, Armenia, Siria, 
Palestina, Cipru, Creta, Egiptul şi Alrica de 
Nord. Numai Spania musulmană nu i-a 
recunoscul autoritatea. 

Urât de locuitorii Damascului, 
nesigur în turbulenta Kufa, noul calif şi-a 
stabilit reşedinţa în localitatea Anbar. 
Sprijinitorii săi, cei care-l ajutaseră să obțină 
victoria şi care acum deţineau funcţiile de 
conducere erau, din punctul de vedere al 
originii şi al formaţiei culturale, 
precumpănitor persani. 

După ce al-Saffah şi-a astâmpărat 
setea de sânge, exterminând pe toţi 
potenţialii săi oponenți, la curtea sa s-a 
instaurat o atmosferă de rafinament iranian 
şi urmaşii săi, un număr de califi luminaţi, 
au adăugat crescândei prosperităţi 
economice a imperiului o notă de rafinament 
prin încurajarea artelor, ştiinţelor, literaturii 
şi filosofiei. După un secol de umilinţe, 
Persia şi-a biruit biruitorul! 

Al-Saflah a murit în anul 754 răpus 
de vărsat. Succesorul lui la tron a fost unul 
din numeroşii săi fraţi vitregi, Abu Djafar, 
fiul unei sclave berbere. La suirea petron el 
şi-a luat numele al-Mansur, victoriosul. Noul 
calif era în vârstă de patruzeci de ani când 
a preluat funcţia de calif. Era un bărbat 
inpunător şi sobru, stăpân pe sentimentele 
sale, duşman al petrecerilor cu băuturi 
alcoolice, dar un protector mărinimos al 
literaturii, ştiinţelor şi artelor. 

Al-Mansur şi-a dedicat toată 
puterea de muncă multiplelor sarcini 
administrative impuse de guvernarea unui 
imperiu de dimensiunile Imperiului Islamic. 
A reorganizat guvernul şi armata dându-le 
o formă stabilă. Urmărea cu perseverență 
îndeplinirea măsurilor pe care le hotăra şi, 
din timp în timp, îi obliga pe demnitarii 
corupți, printre care se numărau şi multe 
rude ale sale, să predea visteriei statului 
banii obținuți pe căi necinstite. 

La preluarea puterii, al-Mansur a 
instituit, după modelul persan, demnitatea 
de vizir, funcţie care va juca un rol deosebit 
de important în istoria epocii abbaside. 
Primul său vizir a fost ar-Chalid, fiul lui 
Barmac, ai cărui descendenți, vizirii 
bermecizi, vor contribui, alături de suveranii 
lor, la prosperitatea Imperiului. Dar marea 
înfăptuire a lui al-Mansur a fost edificarea 
unei noi capitale a Imperiului - Madinat As 
Salam - Bagdadul de astăzi, aşezată pe 
malul Tigrului în mijlocul unei câmpii 
roditoare, la întretăierea principalelor căi 
comerciale ale Orientului Apropiat. 

După o guvernare binefăcătoare 
de douăzeci şi doi de ani, al-Mansur moare 
în timpul pelerinajului la Mecca. Urmaşul 
său, al-Mahdi (775-785) şi-a putut îngădui 
să fie mărinimos pe temeiul edificiului 
trainic construit de tatăl său. A grațiat 
răufăcătorii din temnițe, cu excepția celor 
foarte periculoși, a oferit cu dărnicie fonduri 
pentru înfrumusețarea şi extinderea oraşelor, 
a protejat literatura, artele şi ştiinţa şi a dat 
dovadă de o remarcabilă competență în 
administrarea statului. 

În timpul domniei sale, Bizanțul a 
încercat printr-o operaţie militară de mari 
proporții să recucerească provinciile din 
Asia Mică pe care le pierduse anterior. 
Impotriva armatelor Bizanțului, al-Mahdi a 
trimis o armată comandată de fiul său Harun. 
Acesta i-a învins pe bizantini, urmărindu-i 
până sub zidurile Constantinopolului. 
Constrânsă de situație, împărăteasa Irina a 
cerut pace şi a acceptat să plătească 
învingătorului un tribut anual de 70.000 de 


PAG. 12 NR. 38 Februarie '94 





LUMEA 


adevar si 


dinari. Pentru meritele dobândite atât pe 
câmpul de luptă, cât şi în tratativele 
diplomatice, tânărul Harun a fost denumit 
al-Raşid, adică Aaron cel Drept. 


Întrucât anterior acestor evenimente, 
al-Mahdi îl desemnase ca succesor al său pe 
unalt fiu, pe al-Hadi, s-a hotărât să-şi schimbe 
decizia ca urmare a destoiniciei de care 
dăduse dovadă Harun. Dar al-Hadi, care 
comanda o armată în răsărit, refuză să accepte 
hotărârea tatălui său. În această situaţie, al- 
Mahdi şi Harun au pornit cu o armată 
împotriva lui al-Hadi pentru a pune capăt 
rebeliunii. Dar înainte de a se ajunge la 
confruntarea dintre cele două armate, al- 
Mahdi moare. La sfatul vizirului barmecid 
Yahya, Harun l-a recunoscut pe Hadi calif şi 


PUNCTE CARDINALE 





prejudecata 


grămăltici, retori. muzicanți, dansatori, artişti 
şi oameni de spirit. Nici o curte regală din 
întreaga istorie nu a reuşit să adune în jurul 
monarhului atâtea spirite de elită ca cea 
din Bagdad. 

Dar activitatea lui Harun nu s-a 
limitat la mecenat cultural. El participa activ 
la conducerea Imperiului, avea renume de 
judecător drept, iar la moartea sa în visteria 
statului s-au găsit patruzeci şi opt de milioane 
de dinari. Lui i se datorează extinderea şi 
înfrumusețarea capitalei, Bagdadul devenind 
timp de un secol şi jumătate simbolul voinţei 
de fier a dinastiei abbasizilor de a guverna cu 
autoritate statul. 

În această perioadă, baza puterii 
suveranului o constituia armata care, prin 
înglobarea în rândurile ei a naţiunilor 
convertite, după cucerire, la mahomedanism, 


11.Califii abbasizi (750 - 1056) 





pe sine ca moştenitor al acestuia. Însă, aşa 
cum spunea înțeleptul Saadi, “zece dervişi 
încap sub o pătură, în timp ce doi regi nu au 
loc într-o ţară întreagă”, al-Hadi nu a acceptat 
această soluţie conciliantă oferită de Harun, 
ci l-a arestat şi l-a aruncat în temniţă, numind 
succesor la tron pe fiul său. Dar la scurt timp 
după aceste evenimente (786) al-Hadi moare. 
Zvonurile spun că el ar fi fost otrăvit de 
propria sa mamă care îl prefera pe Harun 
fratelui său. Devenit calif, Harun l-a întărit 
pe Yahya în funcţia de vizir şi astfel începe 
cea mai vestită domnie din istoria Islamului. 


iad 

Legendele, şi în primul rând cele 
din “O mie şi una de nopți”, îl prezintă pe 
Harun ca pe un monarh plin de viaţă şi 
cultivat, dar uneori excesiv de despotic şi 
impulsiv, deşi de cele mai multe ori dădea 
dovadă de mărinimie şi omenie. Documentele 
istorice îi recunosc toate aceste calități cu 
excepția poftei de viaţă, accentuând în schimb 
cucernicia sa şi comportamentul fără reproş 
de musulman ortodox care făcea la fiecare 
doi ani pelerinajul la Mecca şi îşi îndeplinea 
zilnicobligaţiile față de rugăciunile prescrise. 
Există însă şi autori care afirmă că îi plăcea 
băutura şi că organiza adeseori petreceri, dar 
numai într-un cerc restrâns de prieteni. A 
avut şapte soții şi mai multe concubine care 
i-au dăruit unsprezece fii şi patrusprezece 
fiice. 

Pasiunea sa pentru poezie era 
proverbială şi deseori îi recompensa pe poeți 
cu daruri bogate. Pentru o odă scrisă de 
poetul Merwan, califul i-a dăruit cinci mii de 
monede de aur, un veşmânt scump, zece 
sclave grecoaice şi un cal de rasă. Tovarăşul 
său de petreceri era poetul Abu Nuwas pe 
care, uneori, se supăra din cauza obrăzniciei 
şi imoralităţii acestuia, dar era suficient ca 
poetul să scrie o poezie deosebită pentru ca 
bunele relaţii să se restabilească. La Bagdad, 
Harun al-Raşid cultiva în jurul său un grup 
strălucitor alcătuit din poeţi, jurişti, medici, 


a alins cifre impresionante. În campanii, 
Harun se găsea în fruntea armatei şi toate 
războaiele pe care le-a purtat au avut drept 
scop păstrarea intactă a hotarelor Imperiului. 

A întreținut relaţii diplomatice cu 
toate statele vecine, până în îndepărtata China 
şi, după unele izvoare occidentale, chiar şi cu 
Carol cel Mare căruia i-ar fi trimis daruri la 
curtea acestuia de la Aix-la-Chapelle. De 
notat însă că sursele arabe nu menţionează 
nimic în acest sens, astfel că existența acestor 
relații este pusă astăzi sub semnul îndiielii. 

A sprijinit dezvoltarea 
meşteşugurilor, manufacturile din acea 
perioadă atingând dimensiunile unor 
adevărate întreprinderi industriale. Lui Harun 
i se datorează înființarea primelor fabrici de 
hârtie pentru care a adus meşteri din China. 
A organizat serviciile poştale, astfel că 
legăturile cu cele mai îndepărtate provincii 
se realizau într-un timp impresionant de scurt 
pentru vremea aceea. 

În timpul califatului lui Harun 
sistemul de învățământ a fost extins şi 
generalizat în toate provinciile şi chiar dacă 
el urmărea, în principal, deprinderea citirii 
Coranului, în lumea musulmană din secolul 
VIII existau incomparabil mai mulți ştiutori 
de carte decât în lumea creştină. 

La toate aceste impresionante 
realizări, o contribuție substanţială a avut-o 
înțeleptul vizir Yahya. El s-a dovedita fiunul 
din cei mai remarcabili oameni de stat din 
istoria Islamului. Dedicând administraţiei 
Imperiului toată energia sa creatoare, Yahya 
s-a îngrijit de păstrarea ordinei, a securităţii 
şi a respectării dreptului. A construit şosele, 
poduri, hanuri pe principalele căi comerciale, 
canale şi a asigurat provinciilor un ridicat 
nivel de bunăstare. Dar, în acelaşi timp, s-a 
îngrijit şi de prosperitatea familiei sale. Fiilor 
săi, al-Fadl şi Djafar, le-a încredințat funcții 
înalte în care s-au dovedit deosebit de 
eficienţi, dar şi retribuţiile primite pentru 
serviciile prestate erau considerabile. 

Din păcate, nu ştim cu exactitate 
cauzele care au pus capăt puterii barmecizilor. 








Ibn Chaldun este de părere că vizirul 
depăşise limitele puterii sale, admisibile 
într-o monarhie orientală. Cum cel care 
gestiona toate resursele financiare ale 
Imperiului era vizirul, adeseori califul era 
nevoit să ceară de la acesta chiar şi sume 
mărunte de bani şi nu puţine au fost situaţiile 
când, din motive de economie, cererea îi era 
refuzată. În cele din urmă Harun i-a înlăturat 
pe Yahya şi pe [iii săi şi i-a asvârlit în 
închisoare unde au muril. Averea lor în 
valoare de treizeci de milioane de dinari a 
fost confiscată şi vărsată în visteria statului. 

La scurt timp după aceste 
dramatice evenimente va muri şi Harun. În 
timp ce, bolnav fiind, a fost nevoit să 
întreprindă o campanie pentru înăbuşirea 
unei răscoale izbucnită în Chorasan, starea 
sănătăţii i s-a înrăutățit şi a doua zi, după ce 
conducătorul răzvrătiţilor a fost prins şi 
hăcuit mădular cu mădular în fața sa, Harun 
şi-a dat sufletul (809). Era în vârstă de 
patruzeci şi cinci de ani. 


dd 


Pentru a preîntâmpina un război de 
succesiune, înainte de a muri, Harun al- 
Raşid a hotărât ca unul din fiii săi, al- 
Mamun, să devină guvernatorul provinciilor 
de la răsărit de Tigru, iar cel de al doilea, al- 
Emin, să guverneze la Bagdad. Pentru a 
întări această înțelegere, Harun i-a pus să 
semneze un protocol şi să jure în fața Caabei 
că-l vor respecta. Dar în ciuda acestor 
solemne prevederi testamentare, imediat 
după moartea lui Harun, al-Mamun şi-a 
trimis armata împotriva Bagdadului. 
Căpetenia oştilor sale, Tahir, a asediat 
capitala şi, după un asalt sălbatec, soldat cu 
distrugerea oraşului, i-a trimis străpânului 
său capul lui al-Emin. Ca final la această 
confruntare dramatică, al-Mamun se 
proclamă calif (813), dar atât Arabia cât şi 
Siria refuză să-l recunoască pe fiul unei 
sclave persane drept calif al Islamului şi 
opun o îndârzită rezistență armată. Abia în 
818 reuşeşte să fie acceptat şi să intre în 
Bagdad. 

După învingerea tuturor acestor 
greutăţi, al-Mamun a preluat cu hotărâre 
conducerea întregului Imperiu şi istoria îi 
reține numele ca unul din marii califi ai 
Islamului, de aceeaşi talie cu al-Mansur şi 
al-Raşid. El a guvernat Imperiul cu tact, 
blândețe şi toleranță. Din consiliul său 
făceau parte reprezentanții tuturor religiilor 
importante - musulmani, creştini, evrei, 
adepți ai lui Zaratrusta - cărora le-a asigurat 
tot timpul domniei sale deplină libertate de 
credinţă şi de practicare a cultului. 

Sub califatul lui al-Mamun, 
sprijinul acordat artei, ştiinţei, literaturii şi 
filosofiei a fost mai substanţial decât în 
timpul lui Harun şi ca urmare a condus la 
rezultate mult mai valoroase. El a 
achiziționat din Constantinopol, Alexandria 
şi Antiohia operele filozofilor greci şi a 
organizat un adevărat institut de lingvişti şi 
filologi care să le traducă în limba arabă. În 
dorința de a crea un climat cât mai favorabil 
progresului ştiinţific a întemeiat la Bagdad 
o academie de ştiinţă şi un observator 
astronomic. Medicii, juriştii, muzicanţii, 
poeţii, matematicienii şi astronomii au 
beneficiat din plin de mărinimia sa. În ultimii 
ani ai vieţii şi-a umbrit însă imaginea 
luminoasă prin persecutarea credinţei 
ortodox-musulmane ca urmare a adeziunii 
sale la mişcarea iniţiată de un grup de 
intelectuali din Basra pe care teologii 
literalişti i-au denumit în sens peiorativ 
"mu'tazilah” - cei care s-au separat - în 
opoziţie cu adepţii punctului de vedere 
antropomorfic cu privire la divinitate. 

A murit în anul 833 în vârstă de 
patruzeci şi opt de ani. La tron îi va scceda 
fratele său Işaq al-Mutasim. (va urma) 

Gabriel CONSTANTINESCU 









SITUATIA ÎN 
AGRICULTURĂ 


E; reii au înțeles valoarea extraordinară a exploatării 
terenurilor agricole şi deşi au disprețuit agricultura ca 
îndeletnicire pe care să o practice cu braţele. nu au pregetat 
să-şi întindă tentaculele şi în acest domeniu al economiei 
naţionale prin intermediul arenzilor. 

Legislaţia din România Mică interzicea ev reilor 
să posede imobile rurale, dar nu le interzicea să devină 
arendaşi ai terenurilor agricole. Şi astfel, pe această cale 
indirectă, evreii au reuşit să devină, dacă nu proprietari 
de drept, proprietarii de fapt ai unor întinse suprafeţe 
de terenuri agricole. 

Arendaşii evrei sau cămătarii de pământ, 
cum îi denumeşte Dr.G.D.Creangă în lucrarea sa 
Situaţia arendaşilor față de chestiunea țărănească. 
erau organizaţi în trusturi, încurajate într-o mare măsură 
din atara țării, de unde consorţii iudaice le puneau la 
dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv 
în agricultură. Am fi însă nedrepţi dacă am trece cu vederea 
contribuția pe care şi-a adus-o o parte din boierii autohtoni. 
proprietari de moşii, la reuşita arendaşilor evrei. Preferând 
o viaţă de trândăvie şi huzur la oraş sau în străinătate. aceşti 
boeri îşi arendau moşiile trusturilor evreieşti. Acestea le 
exploatau apoi după cele mai neomenoase metode de 
exploatare capitalistă cunoscute la sfârşitul secolului trecut, 
utilizând ca mână de lucru țăranii lipsiţi de pământ. Şi la 
această condamnabilă practică de a-şi arenda proprietăţile 
agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, din păcate, nu 
numai persoana particulare, ci şi aşezăminte de binefacere 
ŞI chiar ŞI Statul. aşa cum a procedat acesta de pe urmă cu 
cele 28.000 de pogoane ale domeniului Jegălia. Dar nu 
numai atât. Prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi 
sau proprietari domici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti 

cumpărau moşii pe care apoi le arendau de la proprietarii 
lor nominali pe o durată de 99 de ani. 

La începutul anului 1907, în România Mică, 
arendaşii evrei atingeau cifra de 915 având o suprafață 
arendată de 1.113.147 ha - în afara pădurilor. Din rândul 
lor, câteva nume necunoscute până atunci, deveniseră deja 
celebre ca Gostimer la Botoşani, Gutman la Roman, Juster 
şi Mendel la Brăila etc. în fruntea lor găsindu-se “dinastia 
Fischer” cu cei cinci membri ai ei, Marcu-Mochi, Calman, 


Froim, Scholl şi Avram. 








% 


Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate 
până atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine 
chibzuit - acela de a distruge inventarul proprietate al 
boierului care arenda. Odată atins acest obiectiv, în cele 
mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă 
inventarul necesar exploatării eficiente a proprietăţii şi ca 
urmare. era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, 
de data aceasta însă, la preţurile impuse de arendaş. 

Odată devenit stăpânul de fapt al moşiei, arendaşul 
evreu subarenda țăranilor din satele de pe moşie o parte din 
terenuri la preţuri de patru ori mai mari decât cele pe care 
trustul îl plătea boierului. Restul terenurilor le lucra direct, 
exploatând necruţător munca țăranilor nevoiaşi. “Când 
aceştia reacționau - spune Dr.G.D.Creangă în lucrarea 
citată mai sus -arendaşul evreu, ca Mochi Fischer, aducea 
muncitori manuali din Bucovina ”. Şi tot în această ordine 
de idei, [.C. Atanasiu în lucrarea Spovedania unui vlăstar 
al veacului XIX descrie astfel situaţia țăranilor de pe 
moşiile arendate de evrei:"“/a toate aceste imvoieli agricole 
lăsate la bunul plac al trustului se adăugau alte metode de 
spoliere. Țăranul, muncilor sau subarendaş, era obligat 
să-şi procure toate cele de trebuință de la prăvăliile 
trustului, conduse de evrei şi vândute laprețuri samavolnice 
- brutării, măcelării, băcănii şi mărunţişuri, mori, grădini 
de zarzavat etc. Ba, pe feudul lui Fischer circula o monedă 
a seniorului şi nu moneda naţională .. Pentru a adăpa vila 
la iazul evreului, ca şi pentru lut, se plătea evreului taxă...” 
Și pentru ca să nu subziste bănuiala că citatele de mai sus 
fac parte din “arsenalul calomniilor antisemite” săamintim 
că în 1906. C.Stere, care numai de antisemitism nu poate fi 
suspectat, a publicat în “Viaţa românească” un articol 
intitulat “/Fischerland”. Dar iată cum evocă Pamfil Șeicaru 





PUNCTE CARDINALE 


Evreii în ONIX: 


apariţia acelui articol în broşura “Un singuratec: C.Stere”, 
apărută în 1956 în Editura “Carpaţi” din Madrid”. 

"In 1906 (C Stere nn) a publicat în Viaţa 
românească un articol care a avul un mare răsunet 
“Fischerland”, denunţând trusturile arendăşeşti. Aducea o 
documentare strivitoare, realitatea exploatării ţăranilor 
prin invoieli agricole de tip colonial era prezentată în cifre 
a căror elocvenţă înlătura orice încercare de apărare a unui 
regim neomenos. “Siberianul”, “nihilistul” turbura digestia 
unei intregi clase de “beati posedenti”. Nu era nevoie de o 
mare imaginație ca să vezi conturându-se printre cifrele 
statisticilor chipurile crispate de ură ale țăranilor şi să 
întrezăreşti flăcările revoluției mistuid conacele marilor 
proprietari. Articolul apărea ca sborul unei pasări 
anunțătoare de furtună”. 


Fapte si ciire 


% 


Situaţia cea mai tragică era în Moldova. În anul 
1903 peste 20% din suprafaţa cultivabilăa judeţului Dorohoi 
ŞI peste 25% din acea a judeţului Botoşani se găsea în mâinile 
trustului. În anul 1904, 76 de moşii în întindere de 238.000 
ha erau arendate de evrei. Singură familia Fischer stăpânea 
în 1905 - după înterpelarea lui D.Sturza, adresată la 6 martie 
1907 guvernului conservator - o întindere de 159.334 ha 
arendate de la particulari, de la Stat, Casa Şcoalelor, Eforia 
Sf.Spiridon şi de la societăţi de asigurare. “Acum trei ani 
(1904) - interpela şeful partidului liberal - trustul stăpânea 
suprafața unuia din cele trei judeţe mai mici. Astăzi (1907), 
el dispune de intinderea unuia dintre cele cinci judeţe 
mijlocii”. 

Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti 
au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în 
judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata 
după aceleaşi practici ca cele experimentate deja în Moldova. 


% 


În celelalte provincii din teritoriul românesc, 
Bucovina, Transilvania şi Basarabia, procesul de pătrundere 
al evreilor în agricultură nu a fost mai puţin intens. 

În Bucovina, aflată sub stăpânire austriacă, evreii 
reuşiseră în 1867 să se bucure de dreptul civil de a cumpăra 
moşii. Dacă, în virtutea acestui drept, în 1870 posedau numai 
2,22% din pământuri, în 1880 stăpâneau deja 7,14%, în 1890 
14,76%, iar în 1900 18,40%. În aceste cifre nu sunt însă 
cuprinse pământurile ipotecate la evrei şi asupra cărora nu 
puteau deveni străpâni decât ei, pe calea cumpărării. Ca 
urmare a marii suprateţe de pământ pe care o posedau, evreii 
au ajuns în 1890 să aibă 31 de electori dintre reprezentanţii 
marii proprietăţi, adică 20% din totalul electorilor. Şi poate. 
lucrurile ar fi putut lua o întorsătură mai tragică dacă nu 
exista Fondul Bisericesc Bucovinean care deţinea aproape 
30% din totalul pământurilor, suprafaţă integral inalienabilă. 
În schimb nu existau măsuri restrictive pentru ca țăranul 
bucovinean să nu-şi poată înstrăina bucata de pământ pe care 
o poseda, aşa cum era prevăzut în articolul 7 din Legea 
Rurală din 1864 din Vechiul Regat. Până la decretarea legii 
contra cametei în Bucovina, evreul, prin camătă, putea 
cumpăra, pe nimic, pământurile ţăranului român şi rutean. 


% 


În ultimele decenii ale secolului XIX se înregistrează 
o puternică pătrundere evreiască în satele Maramureşului, 
unde s-au putut vedea, în scurt timp, consecințele cametei şi 
ale speculei. Cao ciudăţenie față de modul de viaţă tradițional 
al evreilor. T.Moraru în lucrarea “Oieritul Evreilor 
Maramureşeni”, apărută la Cluj în 1939, relatează că evreii 
au început să se ocupe cu păstoritul, au cumpărat munți de la 
românii încurcaţi în socotelile birturilor şi prăvăliilor evreieşti, 
iar ceea ce nu au putut cumpăra, au arendat. 

Un fenomen asemănător s-a petrecut cu proprietatea 
agricolă. În Maramureş, din 80 de familii care înainte de 
1848 reprezentau nobilimea proprietară de pământ, au 
dispărut 51, iar în Bihor, din 152 au dispărut 105, proprietăţile 
tuturor acestora intrând în mâini evreieşti. De altfel, această 
aviditate a evreilor de a pune străpânire pe cât mai multe 
proprietăţi agricole s-a manifestat pe tot întinsul împeriului 
Habsburgic. În Ungaria, cel puţin un milion de jugăre 









Februarie '94 NR. 38 PAG. 13 





cadastrale de cel mai bun pământ a devenit evreiesc. In 
Austria, când după 1862 li s-a acordat evreilor dreptul de a 
deveni proprietari de pămâmt, numai familia Rothschild a 
cumpărat în Boemia o pătrime din terenurile aparținând 
celor 6 familii nobile mai vechi din țară, ajungând ca în 
1890 să posede în această provincie de patru ori mai mult 
pământ decât familia imperială. De la 1870, evreii arendau 
în Ardeal tot ce se putea arenda şi nu tolerau nici o 
concurenţă în domeniul agricol. 


- 

În Basarabia, evreii au început să fie colonizați la 
începutul deceniului al şaselea al secolului trecut. De altfel, 
Basarabia a devenit. sub stăpânirea rusească, un vast câmp 
de colonizări cu populaţii diferite. După monografia 
“Basarabia”, apărută la Moscova în 1903, evreii au 
fostcolonizaţi în judeţele Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, 
Chişinău şi Tighina, formând 17 colonii. Conform 
cercetărilor făcute de |.C.Băicoianu pentru perioada 
ulterioară, numărul coloniilor evreieşti a atins, spre 
1918, cifra de două sute, colonizarea în Basarabia 
fiind încurajată cu credite cu dobândă mică, între 1-2,5%, 
puse la dispoziţia evreilor de marea fundaţie evreiască 
J.C.A. Dar, deşi aceste credite avantajoase aveau rostul de 
a-i îndemna spre agricultură, evreii din Basarabia au preferat 
să se ocupe cu specula, comerțul şi camăta. In această 
postură vor intra în structura demografică a populaţiei 
României Mari în 1918. 

x 


În încheiere vom cita un document de o importanță 
deosebită, referitor la motivaţia de profunzime care i-a 
determinat pe evrei să se angajeze cu toată energia în 
agricultură. În anul 1896, rabinul savant Reichhorn din 
Praga recomanda conaţionalilor săi: “În numele justiţiei 
sociale şi a egalității, vom împărți marea proprietare la 
țărani, care, fiind lipsiţi de mijloacele de exploatare, se vor 
adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile 
noastre făcându-se stăpâne, - noi vom fi marii proprietari 
şi pulerea va fi a noastră”. (Documentul a fost descoperit 
de naţionaliştii spanioli în sinagoga din Madrid şi publicat 
în presa italiană din 8 octombrie 1938). Şi astfel ajungem 
să înțelegem contribuţia trusturilor evreieşti la pregătirea 
răscoalei ţărăneşti, izbucnită în februarie 1907 tocmai pe 
moşiile din nordul Moldovei arendate de evrei, de unde 
apoi s-a întins peste tot cuprinsul țării, turburări care ne-au 
costat atâtea distrugeri, dar mai ales pierderea vieţii a mii de 
țărani, singurii rămaşi nepedepsiţi fiind adevărații 
provocatori. 

Dar vinovăția pentru Răscoala din 1907 nu trebuie 
pusă numai în seama evreilor. În poate mai mare măsură 
sunt vinovaţi de tragicele evenimente de acum 90 de ani 
boierii desțărați, proprietari de moşii, care, din lăcomie, 
arendau evreilor totul; chiar şi bisericile din satele aflate pe 
moşiile arendate, drept credincioşii români trebuind astfel 
să plătească arendaşului evreu nu numai băutura otrăvită pe 
care i-o vindea în cârciumă, ci şi bucuria de a se închina lui 


Dumnezeu. (ra urina) 

















+ 












PAG.14 NR. 38 Februarie '94 


pre sfîrşitul anului 1993, în pragul 
împlinirii a 144 de ani de la naşterea şi a 105 
ani de la moartea lui Mihai Eminescu, s-a 
încheiat lungul şi sinuosul proces de editare 
critică a Operelor sale complete. Ediţia, 
inaugurată de Perpessicius în 1939, 
totalizează 16 tomuri masive şi a fost dusă la 
bun sfîrşit de un colectiv de cercetători de la 
Muzeul Literaturii Române. sub coordonarea 
D-lor Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia. 
Volumul XV. ultimul în ordinea apariției 
(Editura Academiei Române, Bucureşti, 
1993), este alcătuit din două secţuini, 
Fragmentarium şi Addenda, la care se adaugă 
un “album” de reproduceri (din manuscrise, 
documente şi presă), precum şi o serie de 
utile anexe finale (bibliografie, indici de 
antroponime şi toponime, un dicționar al 
rimelor din poeziile populare culese de 
Eminescu şi o seamă de “Addenda” şi 
“Corrigenda” vizînd şi volumele anterioare), 
totul însumînd aproape 1500 de pagini. 

Secţiunea botezată Fragmentarium 
cuprinde texte originale, mai mult sau mai 
puţin finisate, cu o tematică variată (filosofie, 
politică, istorie, filologie, ştiinţe pozitive 
etc., nelipsindnici însemnările matematice), 
note cu caracter personal (de cert interes 
istorico-biografic), notițe de curs şi de 
lectură, precum şi numeroase excerpte şi 
transcrieri (cele mai multe în limba germană), 
cu un conţinut la fel de variat, îmbogâăţind 
considerabil “tabloul” uimitoarei culturi 
personale a poetului pe care căutase să-l 
schițeze cîndva G.Călinescu (a se vedea 
Opera lui Mihai Eminescu, cap."Cultura. 
Eminescu în timp şi în spaţiu”). Cealaltă 
secțiune. Addenda, cuprinde "toate textele 
eminesciene existente în manuscrisele de la 
Biblioteca Academiei Române şi în afara 
lor”, dar neincluse, din felurite motive, în 
volumele anterioare ale ediţiei, unde ele şi- 
ar fi aflat locul firesc. Toate textele sînt 
însoţite de notele şi comentariile editorilor, 
care au lucrat cu un remarcabil 
profesionalism (lucru, din păcate, tot mai rar 
în cultura noastră actuală). 

În 1964. puţin după apariţia 
volumului VI (ultimul apărut în timpul vieții 
sale), regretatul Perpessicius (Dumitru 
Panaitescu, 1891-1971), părintele acestei 
monumentale ediţii (la care începuse să 
lucreze încă din 1933), publica o “Scrisoare 
către editorul eminescian, integral, din anul 
2000”. Textul avea sensul unui testament 
cultural. Cunoscînd enormele dificultăți, 
autorul nu era convins că ediția “integrală şi 
critică” (pe care o prevedea în 20 de volume) 
ar fi putu fi încheiată pînă la sfîrşitul secolului 
nostru: “Împlini-se-va, oare, minunea atita 
timp rîvnită, însă pe nedrept reclamată înainte 
de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul 
veacului XXI să salute ediţia în foarte multe 
volume, integrală şi critică, a operei lui 
Eminescu? N-ar fi exclus”. lată că de-acum 
“minunea” s-a împlinit, dincolo de aşteptări 
şi de “vicisitudini”, ceea ce face să crească şi 
mai mult meritele colectivului de cercetători 
care au dus mai departe travaliul (unii 
decedați şi ei între timp, ca regretatul 
Al.Oprea, fostul director al Muzeului 
Literaturii Române şi coordonator al ediţiei 
în perioada ei cea mai delicată; aceea a 
editării operei publicistice a poetului). 

Ultimii coordonatori ai ediţiei, d- 
nii Creţia şi Vatamaniuc, ne lasă şi dumnealor 
un soi de cuvînt “testamentar”, modest şi 
lucid. pe care sperăm că generaţiile mai noi 
se vor pricepr să-l onoreze: “Cînd se va 
proceda la reeditarea manuscriselor 
eminesciene, lucru pe care îl considerăm o 
datorie a culturii noastre, alta va trebui să fie 
metoda de lucru, în direcția nu a integralității, 
care, odată cu apariţia prezentului volum, 
este asigurată, ci în aceea a unei mai bune 
organizări şi articulări tematice şi 


O împlinire a culturii româneşti 






cronologice. Pentru a înfăptui acest deziderat 
este nevoie ca toate cele 9000 de pagini 
manuscrise să fie descifrate unitate textuală 
cu unitate textuală, iar apoi fiecărei asemenea 
unităţi să i se stabilească statutul, cronologia, 
afilierea şi amplasarea, Această operaţie odată 
efectuată, gruparea pe volume şi secțiuni 
tematic omogene şi cronologic corecte nu va 
mai prezenta nici riscuri, nici dificultăţi. lar 
rezultatul final ar trebui să arate astlel: |. 
OPERA LITERARĂ (Poeziile: Dramele în 
versuri: Dramele în proză: Prozele literare; 
Culegerile şi prelucrările de folclor literar): 
II. OPERA TEORETICĂ (Ontologie şi 


PUNCTE CARDINALE 





u remarcabil profesionalism este 
realizată şi ediţia a IV-a (prima postbelică) a 
Istoriei românilor din Dacia Traiană de 
A.D.Xenopol, din care, tot spre sfirşitul lui 
1993, a apărut vol.IV (Bucureşti, Editura 
Enciclopedică), tratînd perioada de la Matei 
Basarab şi Vasile Lupu pînă la Epoca 
Fanarioţilor (care va face obiectul volumului 
V). Ediţia este îngrijită, adnotată şi comentată 
de d-na Maria Simionescu şi (pînă la acest 
volum inclusiv) de d-l Nicolae Stoicescu. 
Istoricul din urmă este şi semnatarul unei 
ample Postfeţe, plină ochi de citate, dar 
interesantă din multe puncte de vedere, chiar 





enoseologie; Gindirea estetică; Giîndirea 
filologică şi lingvistică; Gîndirea sociologică 
şi politică); III.PUBLICISTICA; IV. 
CORESPONDENŢA; V.SECȚIUNIANEXE 
(1. Memorialistica contemporanilor; 2. Indicii 
tematici; 3. Bibliografia). În cadrul fiecărei 
secțiuni textele vor trebui să se urmeze în 
ordinea cronologică. pe subsecțiuni tematice. 
versiunile tipărindu-se integral şi fără a 
subordona o versiune alteia, chiar cind sint 
foarte apropiate. Traducerile, notele de curs, 
conspectele şi transcrierile se cuvine să 
figureze la sfîrşitul fiecărei secțiuni tematice 
(...). Cu acest volum XV, penultimul în ordinea 
serială, dar cel din urmă în cea cronologică, 
prima editare integrală şi critică a scrierilor lui 
M.Eminescu ajunge la capătul ei (...). 
Considerăm însă că această ediţie, trecută 
prin atîtea vicisitudini istorice, este numai o 
primă - şi importantă - etapă în direcția ediției 
definitive” (din “Lămuriri...”, p.8). 

Încheiem aceată recenzie cu o 
prezentare a structurii pe volume a ediţiei 
recent încheiete (cu regretul că multe din 
aceste volume sînt destul de greu accesibile 
publicului mai larg, mai ales cele apărute pînă 
în 1944, dar şi cele din perioada 1952-1963, 
precum şi mult discutatul volum IX, din 1980, 
împotriva căruia s-a dezlănţuit toată ura iudaică 
faţă de românism, sub bagheta şef-rabinului 
Rosen Moses, care a şi solicitat retragerea lui 
de pe piaţă, considerîndu-l antisemit şi 
reacţionar): Vol/-I//7 (1939, 1943, 1944), 
conținînd “Poezii tipărite în timpul vieţii”; 
vol. IV-V (1952, 1958), conținînd “Poezii 
postume”; vol V1/(1963), conținînd “Literatura 
populară” (culeasă sau prelucrată de 
Eminescu); vol.VII (1977), conținînd “Proza 
literară” (ultimul volum la care Perpessicius a 
mai apucat să lucreze efectiv); vo/ V//1(1988), 
conținînd “Teatrul original şi tradus. 
Traducerile de proză literară. Dicţionarul de 
rime”; vol IĂ-XTII (apărute între 1980 şi 1989, 
ultimul fiind vol.X), conținînd toată 
“Publicistica” eminesciană; vo/X7V (1983), 
conținînd “Traduceri filosofice, istorice şi 
ştiinţifice”; vol XV (1993), prezentat aici; 
vol. XVI (1989), conținînd “Corespondenta. 
Documentar”, Nu ştim cînd va fi cu putință o 
nouă reeditare (ca să nu mai vorbim de ideala 
“ediţie definitivă”), dar n-arstica, pînă atunci, 
săni se ofere, eventual sub grija şi pe cheltuiala 
Ministerului Culturii, măcar retipărirea 
volumelor mai vechi ale ediţiei lui 
Perpessicius... 


dacă pe alocuri se resimt unele “reminiscenţe” 
marxiste (privitoare mai ales la sfera relaţiilor 
sociale), atît ideologice (teoria “orînduirilor” 
şi “claselor” sociale), cît şi terminologice 
(“Istoricul a dovedit o mare înțelegere pentru 
țărăminea exploatată din veacurile trecute, 
condamnînd nedreptatea şi împilarea”, “istoric 
patriot şi angajat” etc.). Ni se prezintă însă, în 
mod rezonabil, atît meritele. cît şi limitele 
sintezei lui Xenopol, precum şi concepția 
acestuia despre istoriografie. Poate că se 
cuvine citată şi aici, pentru actualitatea ei, 
următoarea observaţie (în formularea 
xenopoliană): *... atunci cînd, după toate 
regulile criticii istorice, adevărul vine în 
sprijinul neamului nostru, a distruge numai 
din bun plac şi fără nici un temei figurile 
măreţe sau ideile fundamentale ale trecutului 
nostru, numai pentru plăcerea de a spune ceva 
nou... sau cu scopul de a fi aprobat şi aplaudat 
de străini, este o adevărată crimă, atil în 
contra neamului, cit şi în contra istoriei” 
(subl.n.). 

Întrucît faima lui A.D.Xenopol ca 
filosof al istoriei este chiar mai mare decît 
aceea de istoriograf, noi aşteptăm şi o ediţie 
românească actuală a tratatului său 
fundamental de 7eoria istoriei ([oarte prețuit 
şi în Occident). 


3 După o întrerupere destul de lungă, 
a apărut de curînd (Editura Ştiinţifică, 
Bucureşti, 1993) un nou volum, al VII-lea, 
din Operele lui Platon, în ediţia “*moşită” de 
C.Noica şi îngrijită în continuare de d-l 
P.Creţia. Volumul cuprinde dialogurile 
Philebos, Timaios şi Critias, cu traduceri, 
lămuriri şi note preliminare aparținînd d-lor 
Andrei Comea şi Cătălin Partenie. Volumul 
beneficiază de bibliografii generale şi speciale, 
precum şi de 12 anexe care înlesnesc 
considerabil, prin informaţii verbale, numerice 
şi grafice, înțelegerea adecvată a textelor 
platoniciene. 

Sperăm că volumul al VIII-lea, 


rezervat Legilor, nu se va mai lăsa atit de 
îndelung aşteptat. De asemenea, sperăm că 


diferiţii traducători, vegheaţi mai îndeaproape 
de îngrijitorul ediţiei, se vor pune mai bine de 
acord pentru necesara unificare a 
terminologiei platonice în versiunile 
româneşti (aspect asupra căruia vom căuta să 
revenim, în alt context, cu sprijinul unor 
specialişti). 


OSII După o aşteptare de mai bine de 
zece ani printre rezervele editoriale, a văzut 


P/I 1100211101 [Ul [a 






lumina tiparului (Editura Ştiinţifică, 
Bucureşti, 1993) traducerea românească a 
“trilogiei” lui Georges Dumezil (1898- 
1986), Mit şi epopee (vol.I: “Ideologia celor 
trei funcțiuni în epopeile popoarelor indo- 
europene”; vol.Il: “Tipuri epice indo- 
europene: Eroul, Vrăjitorul, Regele”; vol.I: 
“Povestiri romane”). Este opera unuia dintre 
cei mai de seamă erudiţi şi gînditori ai 
veacului, deopotrivă un indo-europenist şi 
un istoric şi teoretician al religiilor (căruia şi 
Mircea Eliade al nostru îi rămîne destul de 
îndatorat). Punerea în evidenţă, pe bazaunui 
material imens, a ideologiei “tripartite” a 
indo-europenilor (funcţia justiţiară, funcția 
războinică, funcţia fertilizatoare) este marele 
titlu de glorie al cercetărilor sale. 
Traducerea românescă, semnată de 
trei nume de marcăale vieţii noastre culturale 
(Francisca Băltăceanu, Gabriela Creţia, Dan 
Sluşanschi), s-a editat într-un singur volum 
masiv (aproape 1000 de pagini), nu tocmai 
impecabil din punct de vedere tehnic (cuvinte 
străine - chiar franțuzeşti! - culese anapoda, 
titluri redate greşit la Cuprins etc.). După 
Prefaţa autorului din 1986, găsim două note 
lămuritoare ale traducătorilor (asupra 
sistemului de transcrieri şi asupra ediţiei 
româneşti în genere), precum şi un scurt 
“Cuvînt către Cititor” (surprinzător prin 
goliciunea bombastică, inutil liricizantă şi 
arhaizantă, a cuvintelor), în care ni se 
măturiseşte cum, complexaţi de “Maestru”, 
traducătorii “n-au mai găsit cu cale” să scrie 
măcar un Studiu introductiv sau o Postfaţă! 
Cam timorată “floarea” ştiinţei româneşti! 


3 Dar să coborîm şi într-o zonă mai 
puţin pretențioasă... Un volum de versuri cu 
aer de clandestinitate (fără identitate 
editorială, tipărit în orice caz în 1993 la 
Bucureşti, cum reiese din caseta tehnică) ne 
oferă d-na Despa Olariu (n.Caranica), sora 
martirului legionar Enache lon Caranica (a 
nu se confunda cu “nicadorul”), “asasinat 
mişeleşte la Joseni-Ciuc, în noaptea 
groaznicului masacru din 21-22 septembrie 
1939”. Autoarea, macedoneancă, s-a născut 
în 1920, a studiat Economia şi Medicina, a 
fost întemniţată politic între 1958 şi 1964. 
Versurile le-a creat mai ales în închisoare, 
“cu pana gîndului-minune”, atît în româna 
literară, cît şi în macedo-română. “Nu sînt 
poetă”, ne mărturiseşte autoarea într-o scurtă 
postfață (pp.264-265). “Am făcut aceste 
însemnări din nevoia imperioasă de eliberare 
din zăgazurile fizice, psihice şi morale 
impuse cu diabolică cruzime de regimul 
comunist deținuților politici din România 
(...). Era o reacţie de apărare a ființei în 
esenţa ei împotriva forțelor destructive (...). 
De aceea, chiar dacă nu au valoare literară, 
aceste <<însemnări în gind>> se vor un 
document de trăire umană, ... de încredere în 
forța şi frumuseţea unui ideal...”. Titlul 
volumului e foarte frumos: Lumini pe crucea 
mea de bezne. lată şi nişte versuri foarte 
îndrăzneţe: “O, visul meu herculean,/Strivit 
atom, îl scriu pe fiare,/Înalţ destin vezuvean/ 
Pe cataclisma nucleare” (Strivit atom...). Mai 
reprezentative pentru ansamblu sînt însă 
unele ca acestea: “Şi-n celula mea, lisuse,/ 
Este astăzi lerusalim;/Peste dor şi vis apuse/ 
Cîntă glas de heruvim” (F/orii). 


Sa Le cerem iertare cititorilor noştri 
pentru unele mențiuni tardive; periodicitatea 
lunară a revistei, precum şi spațiul limitat, 
explică aceste situaţii. Abia cu Numărul din 
martie vom pătrunde, de pildă, în anul 
editorial 1994... 


Răzvan CODRESCU A 











PUNCTE CARDINALE 


Februarie '94 NR. 37 PAG. 15 








În seara zilei de 28 ianuarie 1994 
Televiziunea Română a prezentat o dezbatere 
privitoare la Mişcarea Legionară. Au fost 
invitați trei istorici de profesie: d-nii 
Gh Buzatu, I.Scurtu şi Larry Watts (S.U A). 
Emisiunea a constituit incă un pas spre o 
reconsiderare cit mai obiectivă a istoriei 
legionare. Interpretările unor fapte sau 
pertinența unor documente rămin, desigur. 
discutabile. Reducerea considerabilă a 
tendenţiozității cu care s-au discutat pină 
acum aceste probleme reprezintă insă un 
aspect ce trebuie salutat. 

Dacă în privinţa interpretării 
evenimentelor punctele de vedere relative 
sau divergente sînt oarecum fireşti, în privinţa 
informaţiei lipsurile sint de neiertat, mai 
ales cind vin dinpartea unor pretinşi “oameni 
de ştiinţă . Oasifel de mostră de analfabetism 
în propriul său domeniu ne-a oferit d-l lon 
Scurtu (căruia după această gafă anevoie i 
se mai poale da credibilitate ca “specialist” 
în istoria interbelică a României). 

Este vorba de faimoasa “Echipă a 
Morții”, grup de propagandă legionară 
constituit, din necesități imediate, în 1933. 
Statutul “Echipei Morții” nu este un aspect 
lăturalnic, din simplul motiv că de aici au 
pornit cele mai grave insinuări la adresa 
legionarismului, despre care s-a încetățenit 
prejudecata că ar fi fost o şcoală a crimei 
organizate. În acest sens a şi fost ridicată 
problema de către unul din cei doi mediatori 
semidocți ai emisiunii. D-l Scurtu s-a dovedit 
insă la fel de incompetent. giriînd eroarea şi 
chiar vorbind, pe urmele interlocutorului 


" ECHIPA MORTII ” 


găsite chiar în cartea lui Corneliu Z. Codreanu, 
Pentru legionari (Sibiu, 1936, p.457). Tot 
acolo se arată finalitatea ei: “Dar în fața 
obstacolelor, loviturilor, insultelor, uneltirilor. 
prigoanelor, care ne asaltau de pretutindeni, 
noi (..) opuneam hotărîrea morţii” Aşadar 
“Echipa Morţii” era expresia predispoziţiei 
la martiraj a tineretului legionar: “Ea 
însemnează hotărirea acestui tineret dea primi 
moartea ” (a se vedea şi H Sima, Histoire du 
Mouvement Legionnaire, /; /9/9-1937, 
Editura “Dacia”, Rio de Janeiro, 1972, 
pp.112-114) 

Acţiunea a stat, in mod ostentativ 
chiar, sub semnul rezidenţei nonviolente 
Marşul legionarilor din “Echipa Morţii” 
(v. “Cintece legionare "', Colecţia “Europa”, 
Munchen, 1977, p.30) se încheia cu următoarea 





strofă: “Noi cu zimbeltul pe buze/Moartea-n 
față o privim,/Căci sintem Echipa Morţii'/Ori 
învingem,ori murim! ”. Ultimul vers a 
constituit, fără a i se mai cunoaşte originea, 
una dintre lozincile tineretului protestatar din 
decembrie '89, iar în anul următor s-a reintilnit 
şi în lunga manifestaţie nonviolentă din Piaţa 
Universităţii 

lată ce scrie despre “Echipa Morţii” 
şi un istoric străin: “La începutul lui mai, 
Codreanu a formal o mare organizație pentru 
propaganda gardistă, căreia i-a zis Echipa 
Morţii, denumire nefericită, deoarece, chiar 
dacă provenea din logica legionară a 
sacrificiului până la moarte, sugera un substrat 
ameninţător, pe care adversarii erau gata să- 
lexploateze (..). Echipa morţii s-a întors după 
două luni la Bucureşti, plină de răni din cauza 


bătăilor primite de la poliţie...” (Michele 
Rallo, România în perioada revoluțiilor 
naționale din Europa: 1919-1945, Editura 
SeMpre, Bucureşti, 1993, p.34). Pe lingă 
poliţişti şi jandarmi, legionarii au mai fost 
agresați şi de grupuri de țărani asmuţiţi de 
aulorități; aceştia au veni! la procesul 
desfăşurat ulterior la Arad, cerindu-şi iertare 
pentru faptele săvirşite şi imvocind că au fost 
mințiți. Echipa legionară a fost achitată în 
unanimitate de Justiţie, în vara aceluiaşi an. 

lată deci pină unde pol merge 
mistificările şi prejudecățile istorice! “Echipa 
Morţii” a constituit exact inversul a ceea ce 
se afirmă în mod curent despre ea: nicidecum 
o bandă de ucigaşi, ci o echipă de sacrificiu, 
gala să se lase ucisă pentru trium/ul unei 
cauze! 

Se ridică întrebarea: ceilalți doi 
istorici ştiau sau nu adevărul? Dacă nu, e 
grav pentru istoriografia noastră; dacă da, 
au tăcut numai pentru a nu-şi umili colegul. 
Cum rămine însă atunci cu principiul enunțat 
inițial: Amicus Plato sed magis amica 


veritas?... 
(R.C.) 


CTITORIILE EXILULUI ROMÂNESC 








Teza de doctorat a d-nei Inge Katharina Binder 
(Germania), Exilul ca experiență culturală. Asociaţii şi instituţii 
româneşti în Apus (1945-1989), a văzut lumina tiparului în 
1993 (Editura “Remesianul”-Minster). Este o lucrare densă 
(265 de pagini, tipărite însă cu literă foarte măruntă”, aducînd 
o cantitate impresionantă de date, valorificate şi structurate 
meticulos, sub îndrumarea d-lui Prof.dr.Paul Miron (care 
semnează şi un “Cuvînt înainte” din care cităm: “România a trăit 
pe plan cultural internaţional, ani de-a rîndul, numai prin aceşti 
transfugi, calomniaţi şi ultragiaţi de stăpînii de la Bucureşti, de 


lucid şi documentat al comunismului), urmărindu-se “harta” 
mondială a exilului românesc (Europa, cele două Americi, 
Australia), precum şi principalele lui idei călăuzitoare (“unitate 
în diversitate”, “continuitate în discontinuitate”, “libertate 
spirituală” etc.). Sînt inventariate apoi, pe zone şi domenii de 
preocupări, numeroasele ctitorii ale exilului românesc (religioase, 
cultural-artistice, sociale), precum şi cele mai active personalități 
ale acestuia. Între paginile 192-226 se află o listă alfabetică a 
publicaţiilor din exil (edituri, periodice). Bibliografia amplă și 
Indicele Alfabetic final rotunjesc valoarea ştiinţifică a lucrări. 


„mai multe “echipe ale morţii"!!! 
Care este, de fapt, realitatea 
istorică, uşor de stabilit chiar dintr-o 
documentație sumară? “Echipa Morţii ” s-a 
constituit la începutul lunii mai 1933; numele 
membrilor ei (pr.lon Dumitrescu, Nicolae 
Constantinescu, Sterie Ciumelti etc.) pot fi 


său, de 


Sate APO i AGE Ta 3 90 «i rană la Mac a aaa 
XE? N ia ră Za Za E j sa DI Y Es Satin ă 
“ 33 să mă 


Aa A e a aa 
A IN : DO 
| îi. 7 
zi . * d 
NE d AI 3 i 
să ] 4 aa ae 7 4 ya 
API ea CAE a Fi gta, 
55 za == 


Prin scrisoarea Nr.1240 din 30.12.1993, Asociaţia Foştilor Deținuți Politici din 
România - Filiala Bucureşti aduce la cunoştinţă profesorului şi scriitorului Marcel Petrişor, 
redactor al publicaţiei Puncte Cardinale, "suspendarea din calitatea de membru al A4.F.D.P.R".. 

Conform textului acestei scrisori, semnată de dl.Dr.Minea Paul, profesorului Marcel 
Petrişor i se pune în sarcină ca motiv al suspendării din calitatea de membru al A.F.D.P.R., 
“activitatea impotriva Asociaţiei prin comunicări false în presă şi alte abateri grave”. Cum 
autorii, de fapt, ai acestei suspendări (dl.Dr.Minea Paul nefiind decât instrumentul care a 
semnat hotărârea luată în sinedriul de taină al Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici) nu fac nici 
măcar o aluzie din care s-ar putea deduce care sunt acele “alte abateri grave”, suntem înclinați 
să credem că această acuzaţie este o formulă de umplutură menită să confere un plus de 
gravitate sentinţei de condamnare a profesorului Marcel Petrişor. 

Cât priveşte celălalt cap de acuzaţie, “activitatea împotriva Asociaţiei prin 
comunicări false în presă”, acuzaţia nu este numai neadevărată, dar şi perfid ticluită. Nu 
Asociaţia a atacat-o în presă “fostul deținut politic” Marcel Petrişor, ci pe senatorul P.N.Ţ. 
Constantin Ticu Dumitrescu căruia i-a contestat, în bloc, toate virtuțile pe care acesta şi le 
arogă pentru a se menţine preşedinte perpetuu al A.F.D.P.R., funcție în care a fost reales în 
condiţii care nu fac cinste numelui de “Fost Deţinut Politic” la Congresul din Decembrie anul 
trecut. (În sprijinul acestei afirmaţii ținem la dispoziţia celor dornici să cunoască adevărul 
despre modul în care s-au desfăşurat lucrările acestui Congres caseta video cu înregistrarea 
integrală a dezbaterilor). 

Este nevoie de o revoltătoare doză de slugărnicie pentru a identifica ASOCIAŢIA 
FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI cu persoana d-lui C.T.Dumitrescu, considerând criticile 
ce-i sunt adresate direct şi personal drept ofense şi lezarea prestigiului Asociaţiei. Ce s-ar 
întâmpla dacă Preşedintele României, dl. Ion Iliescu, ar urma exemplul preşedintelui A.F.D.P.R. 
Şi ar decreta suspendarea calităţii de cetăţean român tuturor celor care îl critică în presă şi, slavă 
Domnului, Domnia Sa numai de critici nu duce lipsă? 

În încheiere o menţiune privitoare la poziţia d-lui Dr.Minea Paul, cel care şi-a pus 
semnătura în calitate de “Preşedinte” pe un document care nu-i face cinste nici Domniei Sale 
şi nici Filialei în numele căreia semnează. Dânsul nu ar trebui să uite că adevărata conducere 
a Filialei Bucureşti a fost aleasă în Adunarea Generală din 20 octombrie 1993, iar ce s-a 
petrecut o lună mai târziu, la 17 noiembrie, constituie un episod trist în viața “Foştilor Deținuți 
Politici”. Prea seamănă cu situaţiile în care forurile superioare ale Partidului Comunist, 
nemulțumite cu persoanele alese în comitetul de conducere dintr-o unitate în subordine, 


dispuneau noi alegeri pentru a fi aleşi, aleşii Partidului. 
Dar chiar dacă se trece cu vederea, din motive de oportunitate conjuncturală, faptul 











acei gropari ai spiritualităţii, ale căror puteri nu s-au stins încă”). 

Autoarea limpezeşte mai întîi sensul autentic al noţiunii 
de exil (o părăsire forțată a țării natale, care este păstrată însă 
permanent în suflet), ceea ce nu-i totuna cu “emigrația” (părăsire 
benevolă a țării şi înstrăinare de ea). Sînt puse în evidență 
condiţiile istorice care “au produs Exilul” (cu un rechizitoriu 





Cartea d-nei Inge Binder e rezultatul consistent al unei 
strădanii ce merită toată recunoştinţa noastră. Pe de altă parte, 
avem aici o primă imagine globală a uriaşului travaliu românesc 
din afara hotarelor țării, pe care mulți de acasă l-au ignorat şi 
ponegrit în numele “salamului cu soia”... 

(R-C.) 


că Asociaţia Foştilor Deținuți Politici ar trebui să fie o exemplară instanță morală şi nu o anexă 
politică a Convenţiei Democratice, dl.Dr.Minea Paul trebuia să aştepte hotărârea justiţiei în 
litigiul dintre “cele două Filiale Bucureşti”, hotărâre care urmează să decidă persoana 
îndreptăţită să semneze “suspendarea” profesorului Marcel Petrişor. 

Pentru motivele sumar schițate mai sus şi din respect față de adevăr, colegiul 
redacţional al publicaţiei Puncte Cardinale veştejeşte agresiunea morală îndreptată împotriva 
profesorului Marcel Petrişor şi se solidarizează cu el în acţiunea pe care o duce pentru 
depoluarea atmosferei ceţoase în care se urmăreşte transformarea Asociaţiei Foştilor 


a 


Deținuți Politici, cu sprijinul “oamenilor de bună credință”, într-o “republică prezidenţială” 
de tip iliescian. PUNCTE CARDINALE 


CONGRES A.F.D.PR 





Aflu că se agită ideea unui nou congres al AFDPR. La cel ținut acum două luni la 
Bucureşti am fost, dar văzând organizarea lui balcanică şi, mai ales, modul socialist de 
desfăşurare a alegerilor pentru noile organe de conducere, am băgat în buzunar buletinul de 
vot şi am plecat acasă. Deci n-am fost şi nu sunt de acord cu cele ce s-au petrecut acolo, dar 
organizarea unui nou congres mi se pare nelalocul ei, nepotrivită cu asociaţia noastră, cu noi, 
pensionarii temniţelor comuniste, acele providenţiale universităţi ale înțelepciunii, eroismului 
şi răbdării, pe care le-am absolvit în ani. 

DI.Constantin Ticu Dumitrescu a fost reales. Nu are nici o importanţă dacă aceasta 
s-a făcut cu mai multe sau mai puţine voturi; e un fapt şi nu cel esenţial. Important este că s- 
a păstrat unitatea asociaţiei pe care puterea şi-a dorit-o spartă, folosindu-se şi de inabilitățile 
d-lui Ticu Dumitrescu însuşi. Acum doi ani, la congresul ce s-a ținut la Braşov, a fost o 
înțelegere între noi, mai mulţi, să-l susţinem, să-l alegem, pentru a-l apăra astfel de putere, 
care-i pusese gând rău. Separându-se acum, selecționându-şi o echipă proprie, ne pune în 
imposibilitatea de a-l ocroti, la nevoie. Îmi amintesc, se povestea în închisori, că Eugen 
Cristescu, şef al siguranței, a mărturisit că n-a fost străin de asasinarea lui Nicolae Iorga, pe 
care o doreau atât serviciile secrete germane cât şi cele sovietice. Lăsa deci să se înțeleagă că 
s-a folosit de mâna unor legionari care nu numai că au dus la îndeplinire treaba, dar şi-au şi 
asumat-o. Domnul Măgureanu, spun unii, ar fi încercat să repete figura instigându-l pe 
dI.Dumitrescu împotriva legionarilor şi pe legionari împotriva acestuia. Numai că, scoaterea 
violentă de pe scena politică a unui om nu se mai practică nici la noi. Legionarii au îmbătrânit 
ŞI, se pare, au mai învăţat câte ceva de la istorie. AFDPR nu are, azi, pe eşicherul politic, nici 
o relevanţă. La ce bună agitația, doar pentru a ieşi mai la vedere? Un nou congres? Da! Peste 
doi ani. Până atunci fiecare rămâne cu conducătorii pe care îi merită. 


Constantin IORGULESCU 





-a 






















































































PAG.16 NR.38 Februarie '94 


"LA DRACU CU VATICANUL 
ȘI CU RECONCILIEREA!" 


Cu titlul de mai sus, publicaţia pariziană *Courrier 
International” (săptămiînal de traduceri din presa mondială) 
reproducea, la 6 ianuarie 1994, un text apărut în suplimentul 
săptămiînal al celui mai mare cotidian din Tel-Aviv, “Yadiot 
Aharonot”, sub semnătura publicistului Amos Kenan: 

“Perspectiva restabilirii relaţiilor diplomatice între 
Vatican şi Israel nu mă entuziasmează cîtuşi de puţin. 
Biserica Catolică este unul dintre organismele cele mai 
conservatoare, mai represive şi mai corupte din întreaga 
istorie a omenirii. Atît Spania lui Franco, cît şi alte lugubre 
dictaturi, au primit binecuvîntarea ei, de care s-au bucurat în 
permanenţă. Averile Vaticanului - una dintre cele mai 
prospere instituții economice de pe glob, coordonată de 
Banca Sfîntul Spirit - se allă răspîndite în toată lumea, 
angajind milioane de funcţionari. 

Biserica Catolică a fost deschizătoarea de drum a 
imperialismului modern. Cruda cucerire a Mexicului şi 
Perului, imediat după descoperirea Lumii Noi, a fost 
coordonată de Vatican. Ca să nu mai vorbim de sutele de 
evrei spanioli expulzați sau arşi pe rug... 

Biserica Catolică a păcătuit grav faţă de poporul 
evreu şi cerul în care sălăşluieşte Dumnezeul ei rămîne 
întunecat de norii groşi de fum, pe care trecerea generaţiilor 
n-a ajuns să-i risipească. 

Israelul n-are nici un motiv de a face curte 
Vaticanului. O reconciliere nu s-ar putea realiza decit în 
cazul în care Biserica Catolică şi cel ce o conduce s-ar pocăi 
în genunchi. în veşmiînt de sac şi cu cenuşă pe cap, implorînd 
iertare de la sutletele atitor milioane de torturați. care s-au 
urcat la cer în fumul negru al rugurilor binecuvîntate de 
Sfîntul Scaun. 

Cu o Biserică catolică nespăşită noi nu vrem să 
avem de-a face. Numai o Biserică ce ar îngenunghea şi ar 
cere umil iertare ar ajunge poate s-o obțină, de la lisus din 
Nazareth şi de la tovarăşii săi, pescarii de la Lacul Tiberiadei. 
Ea ar putea să-i roage cu umilință pe aceştia să-i devină 
apărători în fața poporului evreu... Dacă se pune problema 
reconcilierii, aceasta nu se va putea obţine decit pe baza unui 
examen de conştiinţă, a remuşcărilor pentru sângele vărsat 
şi a deplinei umilinţe”. 

Ceea ce surprinde în aceste rînduri nu sînt 
sentimentele anticreştine, nici victimizarea excesivă, nici 
culpabilizarea altora, nici mistificările istorice, nici logica 
aberantă; toate acestea reprezintă constante banalizate ale 
discursului evreiesc. Mai degrabă îţi vine să te amuzi citind 
că Vaticanul (“Banca Sfîntului Scaun”) le-ar face oarecum 
concurenţă evreilor în economia mondială; că papalitatea ar 
fi “coordonat” cucerirea Lumii Noi; că “fumul negru al 
rugurilor” ar fi mai neperisabil decît sîngele creştin vărsat de 
evrei (începînd cu Hristos Însuşi); că evreii fiind curaţi ca 
lacrima, “veşmîntul de sac” şi “cenuşa pe cap” (specifice 
pocăinței evreieşti) i-ar rămîne de acum Papei de la Roma; 
că Miîntuitorul şi Apostolii ar face bine să se roage de evrei 
pentru iertarea creştinilor; că “reconcilierea” ar însemna, în 
esență, ca unul să ocărască, iar celălalt să se lase ocărit 
ş.a.m.d.! Surprinde şi indignează însă insolenţa tonului, 
tupeul deşănțat, siguranța de sine cu care orice evreu obscur 
îşi poate permite în lumea de azi să sfideze şi să calomnieze 
înstituții şi personalităţi creştine, oricît de importante ar fi 
acestea. 

Noi nu sîntem catolici şi nici nu ignorăm excesele 
istorice ale catolicismului (care, oricum, n-au fost mai mari 
decît cele ale vechiului iudaism, ale iudeo-masoneriei 
moderne sau ale sionismului contemporan!). aici nu este 
însă vorba, pentru un observatoratent, doar de culpabilizarea 
Şi umilizarea romano-catolicismului, ci a creştinismului în 
genere; răzbate în mod'voit, din tot acest rechizitoriu aberant, 
ura iudaică față de neevrei (goim), care, orice ar face, sînt 
decretaţi duşmani ireductibili ai rasei lui Israel! 

Deşi evreii acuză permenent celelalte neamuri de 





EDITURA. 


"PUNCTE CARDINALE" 


A LII TPEI LIL0R 
Cont nr. 4072996517509 





loan NISTOR 
secretar redacţie 


PUNCTE CARDINALE 





PILULA 


“rasism”, erijindu-se în victime eterne, ei afişează rasismul cel 
mai radical; se pling invariabil că nu sint respectate valorile 
lor sfinte, dar ei n-au nici un scrupul în terfelirea valorilor 
sfinte ale altora! Dacă o publicaţie creştină (de talia celei din 
Tel-Aviv) ar fi cutezat un asemenea afront la adresa 
iudaismului, pe vreun motiv oarecare, a doua zi tot mapamondul 
ar fi vuit, zugrăvind în culori apocaliptice... “recrudescența 
antisemitismului”! Lumea creştină tace însă (înţeleaptă? 
obosită? timorată? ), dînd evreilor prilejul s-o dispreţuiască şi 
să-i savureze “slăbiciunea”... Dacă ar [i fost acesta un reflex 
al duhului creştin autentic, atitudinea “smerită” a creştinătăţii 
nu ne-ar îngrijora. Ne temem însă căe vorba de o primejdioasă 
pierdere a capacităţii de reacție, pe fondul terorismului financiar 
şi propagandistic evreiesc. Poate că ar fi vremea unui hotărit 
“semnal de alarmă”... 

Unii vor spune că dăm prea mare importanţă unui 
caz lăturalnic. Trebuie subliniat însă că numitul Amos Kenan 
îşi publică elucubraţiile obraznice în cea mai importantă 
publicaţie periodică din Tel-Aviv (al cărei cronicar este de 
perse 20 de ani). Şi apoi cazul se integrează într-un context 
mult mai larg. lată o serie de fapte recente, din aceeaşi 
categorie: tupeul evreimii de peste ocean, care a reuşit să 
impună, sub paravanul diplomaţiei americane, ca fiecare 
oficialitate politică în trecere pe la Washington să negocieze 
cu B'nai B'rith şi să viziteze Muzeul Memorial al 
Holocauustului; tupeul evreimii spaniole, care a îndrăznit să 
culpabilizeze mai an Spania întreagă pentru expulzarea evreilor 
de acum 500 de ani (!) şi să amenințe cu scandalul internaţional 
în eventualitatea scontatei sanctificări a Reginei Isabela “la 
Catolica” (cea mai strălucită figură monarhică din istoria 
naţională a Spaniei); tupeul evreimii nemţeşti, care, pe fondul 
aceleiaşi culpabilizări perpetue a poporului german, a cutezat 
să-i interzică acestuia să-şi venereze eroii naţionali printr-un 
moment comemorativ; tupeul evreimii italiene (45000 de 
sutlete, după propriile declaraţii! ). care şi-a ingăduitun tărăboi 
imens, dirijat chiar de primul rabin, pe motiv că referendumul 
recent din Italia a căzut în aceeaşi zi cu... Paştele evreiesc, 
evreii neputînd astfel să-şi exercite dreptul de vot, conform 
interdicțiilor mozaice! Casă nu mai vorbim de tupeul evreimii 
din România, binecunoscut şi tot mai agresiv în vremea din 
urmă (în consonanţă cu presiunile externe exercitate asupra 
noastră, în numele unei deocamdată morganatice “integrări 
europene”)... 

După toate semnele, evreii s-ar afla pe pragul de a- 
şi împlini visul milenar: înstăpînirea financiară, politică şi 
chiar spirituală asupra lumii întregi (cu corolarul ei firesc: 
dictatul internațional, după interesele sau capriciile iudaice). 
Să-şi fi pierdut creştinătatea, în acest amurg istoric, orice 
urmă de responsabilitate şi demnitate aoştească? “Lupta” se 
mai duce sau s-a sfîrşit deja? Să fi primit noi oare “semnul 
Fiarei” în cugete mai înainte de a-l fi primit “pe frunte sau pe 
mînă”?... 

Noi nu le vom cere niciodată evreilor “să se 
pocăiască, în veşmînt de sac şi cu cenuşă pe cap”. Dar credem 
că un minim respect am mai putea încă să le pretindem. Căci 
sînt şi lucruri care nu se tîrguiesc pe bani... 


EVREII ÎL ANIVERSEAZĂ 


PE EMINESCU 





Să semnalăm şi un fapt relativ recent, petrecut chiar 
în ograda noastră, şi care i-a lăsat cu gurile căscate pe mulți 
români naivi: cu ocazia zilei de 15 ianuarie (naşterea lui 
Eminescu) a avut loc un spectacol închinat acestuia la ... 
Teatrul Evreiesc din Bucureşti (în vreme ce la Teatrul nostru 
Naţional se mai joacă piesa... “Ghetou”)! “Foarte frumos din 
partea evreilor!”, ne-am grăbi şi noi să spunem, dar se ridică 
întrebarea: chiar au venit aceştia la sentimente mai bune față 
de noi şi de valorile noastre naționale, după ce o sută şi mai 
bine de ani încoace le terfelesc sistematic şi după ce, mai ales 
din 1980, cu şef-rabinul în frunte, întreţin o adevărată campanie 
anti-Eminescu, devenită tot mai agresivă în ultimii ani (de 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 


Demostene ANDRONESCU, Marcel PETRIȘŞOR 
Răzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 
telefon 0092/422536 





cînd bagheta antieminescianismului a fost preluată, pe fondul 
noii democraţii, de sinistrul personaj numit Zigu Ornea)? 

Ne îngăduim bănuiala că nimic nu s-a schimbat în 
esenţă. Spectacolul de la Teatrul Evreiesc (ostentativ 
mediatizat prin Televiziunea Română) e un gest tactic, de 
fariseism subţire. lată cum îl preţuim noi, evreii, pe poetul 
vostru Eminescu! Să mai zică cineva cănoi sîntem antiromâni! 
Avînd în vedere şi recenta încheiere a ediţiei Perpessicius a 
Operelor lui Eminescu, gestul a mai fost destinat şi să se 
şteargă penibila amintire a agresiunilor rabinice împotriva 
unor volume ale acestei ediţii... 

Mai verde spus, spectacolul de la Teatrul Evreiesc 
a fost menit să îndeplinească funcţia prafului aruncat în 
ochi. Pentru a nu mai fi suspicioşi noi avem nevoie de mai 
mult decit atît: evreii (ca şi mulţimea de şabăs-goim pe care 
şi-au năimit-o în cultura română actuală) să înceteze atacurile 
concertate - făţişe sau perfide - din presa “culturală” şi 
“democrată” împotriva lui Eminescu şi a altor valori naționale 
şi creştine care s-au revendicat cîndva de la el (Nichifor 
Crainic, Nae lonescu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Constantin 
Noica - spre a nu enumera decît personalități culturale). 
Altminteri, ziua de omagiere forțată nu poate scuza anul de 
injurii veninoase, iar noi vom fi siliți “să reacționăm” în 
continuare, dintr-un legitim instinct de conservare naţională, 
imposibil de adormit în cîntecul de sirenă al Maiei 
Morgenstern! 


77:77 9404 0040) 457| 





Recenta şi spectăculoasă prăbuşire, după un 
îndelungat coşmar al întregii naţiuni, a d-lui Paul Everac din 
fruntea Televiziunii Române (noul director general al TVR, 
d-l Dumitru Popa, deşi provenit din fauna de activişti de la 
“Ştefan Gheorghiu”, pare totuşi mai rezonabil) a fost, în 
bună măsură, realizarea personală a tipului numit Udilă, 
țiganul şmecher şi chefliu care a dat un aer de şatră asiatică 
ultimului nostru Revelion, purtîndu-se pe postul naţional ca 
în cort la mîne-sa, sub privirile apoase ale ex-directorului 
tabletist. Ce-i drept, multe i s-ar mai fi trecut cu vederea şi 
lui Udilă de nu s-ar fi apucat să mărturisească în gura mare 
că “singura greşală” a vieții lui a fost aceea că l-a votat “pe 
Iliescu”! 

Bătaia de joc a trecut, dar învățămintele s-ar cădea 
să rămină. Nu ne mai referim la cele care privesc specia 
everacilor (oricum pe cale de dispariție). O posibilă învățătură 
de minte ar fi aceea că în țara lui Udilă nu-ți poţi permite ce- 
ŞI permit alţii în ţările lor... dez-udilizate. Cîtă vreme țigănia 
şi mitocănia vor rămîne dominante în societatea românească 
(aşa cum ne-a lăsat-o moştenire îndelungatul regim proletar) 
televiziunea va trebui să evite astfel de transmisiuni în 
direct, chiar dacă altora, pe aiurea, le ies foarte bine. Nu 
oricine îşi poate permite orice: într-o lume încă atît de 
pestriță şi de troglodită ca a noastră precauţiile trebuie 
înzecite. lar măsurile educative şi chiar coercitive ar trebui 
rejudecate cu mai multă responsabilitate... 

Aflăm, bunăoară, că începînd din acest an 
examenele de bacalaureat vor fi “deschise” publicului, 
probabil în iluzia unui plus de “transparență” şi 
“obiectivitate”. Cică aşa s-ar proceda prin alte țări şi s-ar fi 
procedat şi pe la noi odinioară!Se uită însă că în România 
veche gradul de civilizaţie, era cu totul altul, cum altul este 
şi gradul de civilizaţie al țărilor în care sistemul se mai 
practică încă. Ce te faci însă la noi dacă îţi intră Udilă în sală, 
afumat şi “deştept”, hotărît să-şi susțină odrasla pînă-n 
pînzele albe?! Filtru de bădărani nu există, iar bădăranul nu 
se îmblînzeşte cu una-cu două în fața vreunui pîrlit de 
profesoraş (în care este gata să-l intuiască pe “duşmanul de 
clasă”)! Ne temem că, după experienţele triste de la vară, ori 
vom renunţa la acest puseu de democraţie, ori vom fi nevoiţi 
să militarizăm secțiile de bacalaureat... 





V.A.M. 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 
P/I AERO 


d aLLLA eCiEILA,