Puncte Cardinale anul V, nr. 7-8 (55-56), iulie — august 1995

credinta 
iubire 
speranta 


A fost sau nu a fost sudentul lon Iliescu 
racolat ca informator de către agenţii KGB în timp ce 
îşi făcea studiile universitare la Moscova? O întrebare 
care, prin insistența cu care este pusă, dar mai ales prin 
răspunsul categoric pe care-l dă cotidianul bucureştean 
“Ziua”, bazându-se pe dovezi ““irefutabile”” culese 
chiar din inima fostului Imperiu Sovietic, ar trebui să 
constituie sentința de descalificare politică a 
preşedintelui Ion Iliescu. 

Din păcate, aşa cum se întrevede deja, 
rezultatul investigațiilor întreprinse pe această temă, 
nu numai că nu vor avea darul să contribuie la 
subminarea credibilităţii moral-politice a actualului 
preşedinte al României, dar ele vor constitui un 
argument în plus pentru cei care l-au 
votat în anul 1992, să-l voteze din nou şi 
la alegerile de la anul viitor. Un aparent 
paradox, a cărui explicaţie este simplă. 

La aproape cinci ani de la 
evenimentele din Decembrie '89, 
dosarele Securităţii zac în depozitele 
SRI-ului ferecate cu şapte lacăte. Aşa 
fiind lucrurile. este foarte puţin probabil, 
ca atâta timp cât ţara este condusă de un 
guvern alcătuit în exclusivitate din 
comuniști. iar actualul aparat de 
represiune - SRl-ul - nu este altceva 
decât fosta Securitate, botezată de 
circumstanță cu o denumire nouă, să 
fim în măsură să obţinem dovezi de 
necontestat că o anumită persoană a 
colaborat cu Securitatea şi, ceea ce este 
mult mai important decât colaborarea, 
că cineva a avul de suferit de pe urma 
acestei colaborări. 

Ş Or, atâta vreme cât nici aici în 
țară nu putem susţine pe bază de dovezi 
că o anumită persoană a colaborat cu 
Securitatea, cine este naivul care-şi 
închipuie că Serviciul Secret al Rusiei, 
succesorul KGB-ului, de dragul d-lui 
Sorin Roşca Stănescu, directorul 
cotidianului “Ziua” şi a d-nei Tana 
Ardeleanu, ziaristă la acelaşi cotidian, 
îşi va desfereca tainițele şi va pune la 
dispoziţia opiniei publice româneşti 
“angajamentul olograf” al studentului 
lon Iliescu prin care acesta se obliga, în 
anii '50, să facă servicii organelor de 
securitate sovietice. Se pare însă că 
populaţia ţării noastre suferă în 
continuare de “sindromul Brucan”, 
astfel că va fi suficient ca după ce se va 
scurge un timp de la inventarea întrebării 
“a fost sau nu a fost”, să sosească o 


Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înțeles din 
Evanghelie şi cât poate sa urmeze învăţăturii lui lisus. 


>uncI= 
CĂIDINALE E 


dezminţire categorică de la Moscova, afirmându-se de 
la înălțimea celui mai eficace şi temut serviciu secret 
din lume, cel rusesc, că “preşedintele lon Iliescu nu a 
fost informator al KGB-ului”, pentru ca susținătorii săi 
să exulte uşuraţi: “vedeți, rotul a fost o calomnie, 
preşedintele nostru este mai curat decât lacrima”. Şi 
pentru că cineva trebuie sancţionat pentru această 
calomnie cu iz de asasinat moral, desigur că ponosul îl 
va trage Opoziția, ea făcându-se vinovată de încercarea 
de compromitere, din umbră, a preşedintelui ţării. 

Un scenariu de a cărui desfăşurare şi de ale 
cărui consecințe este greu de presupus că dl. Sorin 
Roşca Stănescu nu a fost conştient. Experiența sa 
personală cu Securitatea şi cu metodele folosite de 








Simion MEHEDINTI 


ANUL V, 
Nr. 7/8 
55/56 
iulie - august 
"1995 






24 pag. - 800 lei 


serviciile acesteia în domeniul dezinformării şi dirijării 
opinei publice, ne îndreptățesc să bănuim că directorul 
cotidianului “Ziua” a ştiut, din capul locului, că 
acțiunea pe care a iniţiat-o nu va contribui la demolarea 
prestigiului preşedintelui Iliescu, ci, dimpotrivă, la 
consolidarea acestui prestigiu ca urmare a abaterii 
opiniei publice de la adevăratele capete de acuzaţie 
care justifică punerea lui la stâlpul infamiei al naţiunii. 
Singura întrebare care rămâne deschisă în acestcontext 
este dacă relaţia “/liescu-KGB” a fost pusă pe tapet 
din raţiuni comerciale, ştiut fiind că “subiectele tari” 
atrag cititorii, sau dacă lansarea ei în presă este 
rezultatul unei colaborări SRI-“Ziua”. 


a 


Preşedintele Ion Iliescu este un 
comunist născut, nu făcut. Cel de al 
doilea prenume - Ilici - cu care 
comunistul Alexandru Iliescu, dintr- 
un sentiment de respect cvasi-religios 
şi nețărmurită admiraţie față de “marele 
Vladimir Ilici Ulianov - Lenin”, 
părintele bolşevismului, l-a înzestrat 
la naştere apare ca un îndemn, o 
obligaţie şi o datorie, transmise pe 
această cale progeniturii căreia i-a dat 
viaţă. În orice caz, este neîndoielnic că 
educaţia în familie a copilului lon Ilici 
a fost puternic influenţată de orientarea 
prosovieticăa tatălui său care, în spiritul 
fidelității faţă de Rusia bolşevică, va 
milita pentru dezmembrarea României, 
considerată de cea dea VI-a Conferință 
a Federaţiei Comuniste Balcanice “srâr 
imperialist multinațional”. O 
caracterizare prin care se urmărea 
crearea premizelor ideologice şi 
politice în vederea alipirii Basarabiei 
la Uniunea Sovietică. 

Urmărit de “autoritățile 
burgheze” pentru activitate comunistă, 
- Alexandru Iliescu - tatăl preşedintelui 
- se refugiază în Uniunea Sovietică. În 
urma sa, soția divorțează. Un act pe 
care actualul preşedinte al României 
nu i-l'va ierta. Renegată de fiu, ea îşi 
poartă povara bătrâneţii undeva la 
periferia Bucureştiului. În schimb tatăl, 
întruchiparea consecvenţei ideologice, 
va reveni în țară după 23 August 1944 
în furgoanele “Armatei roşii 
eliberatoare”, dar nu'va urca prea sus 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(continuare în pag.2) 





ş 








PAG. 2 NR. 7/8 Iulie-August '95 





(urmare din pag.]) 

în ierarhia de partid. Va sfârşi ca activist PCR la 
Ploieşti. Cel care însăva beneficia din plin de “originea 
sa sănătoasă”, dar mai ales de descendenta 
dintr-un părinte credincios trup şi suflet Moscovei. va 
fi fiul. Atuuri pe care lon Iliescu le va exploata până 
la ultima consecinţă. i 


a 


În anul 944, imediat după “eliberare”, lon, 


Iliescu, adolescent în vârstă de 14 ani, îşi începe 
cariera politică, devenind membru al organizaţiei 
Uniunea Tineretului Comunist. La începutul anilor 
"50, după terminarea liceului, ca o recunoaştere a 
meritelor dobândite în UTC, este trimis la Moscova 
pentru a urma cursurile de inginerie la Universitatea 
“VI.Lenin”. 

Cu privire la anii petrecuţi de lon Iliescu la 
Moscova se impun câteva precizări, valabile nu numai 
pentru viitorul preşedinte al României, ci, în aceeaşi 
măsură, pentru toţi cetățenii străini acceptaţi să studieze 
în Uniunea Sovietică. Pe lângă condiţia unei “origini 





Vu 3 Po DT LT." 


PUNCTE CARDINALE 


legătură cu aceste evenimente: “Cum remarca în mod 
semnificativ, la 8 noiembrie 1956, Hruşciov însuşi, 
atunci când se adresa Comsomolului moscovil, «au 
existat unele porniri nesănătoase» în rândul 
studenților în «una din instituţiile de educaţie din 
România», şi a/ felicita prin urmare partidul din 
România pentru că luase măsurile necesare ca să le 
facă faţă repede şi eficient.” Numărul studenţilor români 
arestaţi cu acest prilej nu este cunoscut, după cum, sub 
preşedinţia lui lon Iliescu, nu a fost făcută cunoscută 
nici una din cifrele în care se reflectă proporţiile 
genocidului comunist din ţara noastră. Singura 
informaţie în acest sens a fost publicată în ziarul “New 
York Times” din 3 noiembrie 1956 care avansează cifra 
de aproximativ 1200 de persoane arestate. 

O tragedie cumplită, în fața căreia Tov. lon 
Iliescu, Secretar CC al UTC, nu numai că nu a schiţat 
nici un gest de solidaritate cu tineretul studenţesc 
persecutat, dar a aprobat şi aplicat ou zel măsurile luate 
de Partid împotriva celor care îndrăzniseră să se opună 
procesului de edificare a socialismului în ţara noastră. 
Şi Partidul îl va răsplăti generos pentru devotamentul 


ION ILIESCU - SCHIȚĂ DE PORTRET: 





sociale sănăloase”, acestora li se cerea să dea dovadă 
de un ataşament total la ideologia marxist-leninistă, 
punând idealul răspândirii comunismului, precum şi 
metodele sovietice folosite pentru realizarea acestui 
ideal, mai presus decât oricare alte considerente. 
Îndeplinind această obligaţie, tinerii străini veniți să 
studieze în Uniunea Sovietică deveneau automat agenţi 
ai Internaţiohalei Comuniste. Ei erau pregătiţi temeinic 
în această direcţie de un departament al Serviciilor 
Secrete specializat în organizarea şi conducerea 
acţiunilor de propagandă şi influenţă politică pe plan 
mondial. A bagateliza această activitate, afirmând că 
ea se reducea la racolarea de *rurnărori” din rândul 
studenţilor străini, este un fapt grav şi condamnabil. O 
manevră menită să întindă o plasă de camuflaj peste 
operaţiile de infiltrare a principalelor domenii de 
activitate din “/ările frățeşti” cu agenţi de influenţă, 
capabili să impună domeniilor în care activau evoluţia 
dorită de Centrala de la Moscova, de care vor rămâne 
legaţi prin angajamente solemne pentru tot restul 
vieţii. Este categoria de agenți recrutaţi din rândul 
foştilor studenţi din şcolile sovietice care, după 
terminarea studiilor, au fost ajutaţi să devină înalți 
demnitari în ţările lor de baştină. O categorie de 
comunişti de elită din care face parte şi lon Iliescu. 


a 


Datorită certificatelor strălucite pe care le-a 
dobândit la Moscova, lon Iliescu a avut o ascensiune 
spectaculoasă în ierarhia comuhistă. În anul 1953, la 
vârsta de 23 de ani, devine membru al Partidului 
Comunist Român. În anul 1956 i se încredințează 
funcţia de Secretar al Comitetului Central al Uniunii 
Tineretului Comunist. În anul următor devine deputat 
în Marea Adunare Naţională şi totodată preşedinte al 
Asociaţiei Studenţilor Comunişti. 

In legătură cu funcţiile deţinute de actualul 
preşedinte al României în organizaţiile de tineret, să 
reamintim un fapt de o gravitate deosebită. La sfârşitul 
lunii octombrie 1956 în Ungaria izbucneşte o revoltă 
populară anticomunistă şi Imre Nagy devine prim- 
ministru în locul lui Andrâs Hegediis, promițând 
respectul. libertăţilor democratice şi părăsirea 
Tratatului de la Varşovia. Cu acest prilej, flacăra 
speranței în posibilitatea răsturnării dictaturii 
comuniste a pâlpâit, pentru un scurt răstimp și la noi, 
cei care şi-au ridicat fruntea, îndrăznind să-şi manifeste 
simpatia față de mişcarea din ţara vecină, au fost 
studenţii. 

Lipsită însă de sprijin din “/umea liberă”, 
răscoala maghiară a fost înăbuşită în sânge de tancurile 
sovietice, valul represiunii extinzându-se şi asupra 
studențimii române. În lucrarea sa intitulată 
“Comunismul în România”, politologul englez de 
origine română, Ghiţă lonescu, scrie următoarele în 


şi ataşamentul său față de cauza comunismului. În anul 
1967 lon Iliescu este promovat prim-secretar al Uniunii 
Tineretului Comunist din România. O funcţie care-l 
confirmă printre vârfurile ierarhiei comuniste. Dovada 
în acest sens o constituie faptul că, după numai doi ani, 
devine membru în Comitetul Politic Executiv şi secretar 
al Comitetului Central al Partidului Comunist, însărcinat 
cu propaganda. 

De la această dată statutul politic al lui Ion 
Iliescu este marcat de apariţia unor neînţelegeri cu 
Nicolae Ceauşescu, devenit prim-secretar al Partidului 
Comunist în martie 1965, după moartea lui Gheorghe 
Gheorghiu-Dej. Să notăm însă că la originea acestor 
neînţelegeri nu au stat nici divergențe ideologice şi nici 
poziţii diferite în problema relaţiilor cu Uniunea 
Sovietică. Cei doi fruntaşi comunişti erau, în aceeaşi 
măsură, devotați fără rezerve atât comunismului de 
inspiraţie sovietică, cât şi ideii de subordonare a 
României faţă de Uniunea Sovietică. Dar în timp ce 
Nicolae Ceauşescu vedea în lon Iliescu un potenţial 
rival la funcția supremă în Partid, ştiute fiind legăturile 
acestuia cu Moscova, Ion Iliescu nutrea faţă de Nicolae 
Ceaușescu o abia disimulată desconsideraţie cu 
rădăcinile în conştiinţa superiorității sale intelectuale. 

Consecința acestor tensiuni au fost cele câteva 
“rotiri” la care lon Iliescu a fost supus. Între anii 1972- 
1974 secretar al C.J. al P.C.R. Timiş, între anii 1974- 
1979 prim-secretaral C.Jal P.C.R. laşi, între anii 1979- 
1985 preşedinte al Consiliului Naţionala! Apelor(rang 
de ministru), cea mai joasă funcţie fiind cea de director 
de editură, funcţie aflată însă tot în nomenclatorul 
Comitetului Central, În acest context să notăm un fapt 
de o deosebită semnificaţie. Dacă Ion Iliescu nu ar fi 
beneficiat de o înaltă protecţie ocultă, Nicolae 
Ceauşescu nu ar fi ezitat nici o clipă să-l înlăture din 
viaţa politică aşa cum a procedat, fără menajamente, cu 
Alexandru Drăghici, Virgil Trofin sau Cornel Burtică. 
O protecţie care nu putea veni decât de la Moscova, 
singurul centru de putere de care Nicolae Ceauşescu se 
temea realmente. Cum însă în perioada conflictului 
Ceauşescu-lliescu, la conducerea Kremlinului s-au 
perindat mai mulţi prim-secretari, este clar că 
salvconductul care l-a protejat pe lon Iliescu nu emana 
de la o persoană, ci de la o instituție. Probabil de la cea 
mai înaltă instituţie ocultă de la Moscova. 

Conflictul dintre cei doi protagonişti ai 
comunismului românesc va avea un deznodământ tragic. 
Profitând de evenimentele din Decembrie '89, după un 
simulacru de proces care aminteşte, cu oroare, de 
procesele staliniste din anii '30, lon Iliescu, desigur cu 
încuviințarea Moscovei, şi-a trimis adversarul în fața 
plutonului de execuţie. Un asasinat care nu a indignat, 
aşa cum s-ar fi cuvenit să se întâmple într-o lume cu 
spiritul de justiție nealterat, nici opinia publică din țară 
şi nici cancelariile occidentale. 


Evenimentele din Decembrie '89 au fost o 
abilă mişcare politică dirijată de la Moscova, rostul ei 
fiind să opereze şi în România schimbările iniţiate de 
Gorbaciov în Rusia prin “perestroika” şi “glasnostr”. 
Operația prezenta pentru Uniunea Sovietică un dublu 
avantaj. Pe de o parte se crea impresia că şi România 
s-a aliniat celorlalte ţări din Tratatul de la Varşovia 
care s-au dezis de comunism, iar pe de altă parte 
rămânea, în continuare, în sfera de influenţă a Rusiei. 
Pentru punerea ei în practică trebuia însă înlăturat 
Nicolae Ceauşescu, ceea ce nua fost prea greu datorită 
stării explozive de nemulţumire a populaţiei. Cât 
priveşte echipa care urma să preia conducerea, ea era 
pregătită din timp, avându-l conducător pe Ion Iliescu. 
Pentru această însărcinare îl recomandau două calităţi. 
Pe de o parte era un comunist convins, dar în acelaşi 
timp suficient de elastic în gândire încât să înțeleagă 
că “perestroika”, pe lângă o fațadă nouă, acceptabilă, 
a comunismului, putea să aducă şi un profit personal, 
deloc neglijabil, adepților ei, iar pe de altă parte 
ataşamentul său faţă de Rusia era fără reproş. 

Dosarul acţiunilor patronate de Ion Iliescu în 
zilele fierbinţi ale lui Decembrie '89 conţine dovezi 
elocvente în acest sens. Stabilirea legăturii cu Ambasada 
Sovietică încă din seara zilei de 22 decembrie, participarea, 
împreună cu Silviu Brucan, Petre Roman şi alți “emanați”, 
în noaptea de 22-23 decembrie la o “conferinţă de presă” 
la aceeași ambasadă, precum şi tentativa de a chema în 
ajutor trupe sovietice, tentativă contraatacată, din fericire, 
de generalul Guşă, au dezvăluit, încă din prima zi a 


"autoînscăunării sale la cârma ţării, adevăratul chipal lui lon 


Iliescu. Dar adevărata măsură a devotamentului său faţă de 
ideologia comunistă şi de Rusia a ieşit la lumină prin 
semnarea Tratatului cu Uniunea Sovietică în 1991. Un 
document profund antiromânesc care readucea România în 
sfera de influență şi autotoritate a Moscovei. Spre norocul 
nostru, evenimentele de la sfârşitul anului 1991, înlăturarea 
lui Gorbaciov de la conducere şi dezmembrarea Uniunii 
Sovietice, au făcut imposibilă ratificarea acestui tratat 
înrobitor. 

Primejdia de a rămâne în orbita Rusiei, continuă 
însă să ne amenințe. Îndârjirea cu care preşedintele Iliescu 
şi guvernul său se opun denunțării “Pactului Molotov- 
Ribbentrop”, precum şi repetatele declaraţii că “România 
nu are revendicări teritoriale la vecinii ei”, constituie acte 
de înaltă trădare prin care actuala Putere consfinţeşte cedarea 
Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei. 

Cât priveşte politica internă, ea este aservită, ca şi 
politica externă, unor interese antinaționale. Statul de drept, 
separația puterilor în stat, garantarea şi respectarea libertăţilor 
cetăţeneşti, trecerea de la economia de comandă la economia 
de piaţă, privatizarea întreprinderilor de stat şi toate celelalte 
principii înscrise în Constituţie a căror aplicare ar fi trebuit 
să transforme România dintr-o dictatură comunistă într-o 
democrație autentică sunt încă deziterate neîmplinite. lon 
Iliescu veghează cu ochi de Argus ca structurile comuniste 
să rămână intacte şi persoanele care au condus aceste 
structuri şi în timpul dictaturii comuniste să nu fie clintite din 


scaunele lor. 


Pregătit să asigure dăinuirea comunismului în 
România, lon Iliescu îşi îndeplineşte misiunea exemplar. 
Sub conducerea sa metodele de guvernare se aseamănă din 
ce în ce mai izbitor cu metodele folosite de predecesorul său, 
nomenclatura comunistă îşi redobândeşte privilegiile avute 
înainte de Decembrie '89 şi viața politică alunecă din ce în 
ce mai vizibil spre dominaţia unui singur partid. 

Euforia puterii îl face însă pe Ion Iliescu să uite un 
fapt de o deosebită gravitate. Cei aproape cincizeci de ani 
de regim comunist au însemnat tot atâți ani de genocid 
împotriva neamului românesc, marii vinovaţi pentru crimele 
săvârşite în acest răstimp fiind toţi aceia care au făcut parte 
din conducerea Partidul Comunist. O galerie de figuri de 
tristă aducere aminte, din care, nu pe ultimul loc, se situează 
şi actualul preşedinte al României, Dar comuniştii sunt o 
categorie umană deosebită de restul semenilor lor. Ei nu au 
gustat din rodul pomului “cunoștinței binelui şi răului” şi 
nu ştiu ce este ruşinea. . 





0 A e 0 (Cd m iaca 


PUNCTE CARDINALE 


lulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 3 





Cuvine-se... 





t AUREL RĂUŢĂ 


Ne-a părăsit. la 83 de ani, scurtă vreme după ce-l omagiasem în paginile 


* [”Punctelor Cardinale” (față de care manifestase, înultimii ani, atâta interes şi solicitudine), 


inginerul şi profesorul Aurel Răuță (Don Aurelio, cum îi spuneau cei apropiaţi), unul 
dintre truntaşii exilului legionar de la Madrid. 

Născut la Câmpulung-Muscel, la 10 februarie 1912, a făcut studii superioare de 
Agronomie la București şi a deținut funcţii importante în diferite institute de cercetare sau 
învățământ ale vremii, precum şi în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. Intrat în 
Mişcarea Legionară, a fost nevoit să părăsească țara după evenimentele din 1941. După 
câțiva ani de peregrinăni prin Germania şi Italia. s-a stabilit în Spania, la Madrid, unde va 
cunoaşte spectaculoase împliniri financiare Şi sociale, ce-i vor permite mai târziu 
finanțarea generoasă a numeroase activităţi culturale româneşti, esențiale supravieţuirii 
în exil a unor valori naţionale pe care, în țară. puterea comunistă le reprima cu violență. 
A fost, din 1946 pînă în 1985 (când s-a pensionat). profesor universitar de limba română 
la Salamanca (dând şi o gramatică românească de îndelungată utilizare în Spania). A 
tradus şi a editat cărți din clasicii români. Este fondatorul unei Asociaţii Hispano-Române 
la Salamanca şi al unei Fundaţii Culturale Române la Madrid, precum şi al unui Centru 
de distribuție a cărților româneşti publicate în exil. A organizat, între altele, două 
memorabile Simpozioane româneşti la Pans: unul dedicat centenarului Eminescu (urmat 
de editarea conferințelor într-un frumos volum), iar celălalt idealurilor şi realizărilor 
exilului românesc postbelic (mai 1994). A rămas apropiat de Horia Sima şi a avut o 
contribuţie însemnată la câteva ctitorii legionare din Spania (Monumentul Moţa-Marin 
de la Majadahonda şi Căminul **Moţa-Marin” de la Aravaca, ambele în apropiere de 
Madnd). 

Prin moartea sa (survenită pe 13 iunie 1995, în urma unei tumori cerebrale, în 
condiții asupra cărora poate vom reveni, după o corelare şi sistematizare a informaţiilor 

de la fața locului) a dispărut una dintre cele mai active personalităţi ale exilului şi unul 
dintre cei mai generoşi susținători ai dreptei național-creştine. 


t EFTIMIU BENEA 


Născut în Ţărăţel, sat aşezat lângă Brad, în regiunea minieră a Apusenilor, 
Eftimiu Benea aducea cu el tăria cremenii pe care moţii o zdrobesc în pântecele 
muntelui,dar şi seninul cerului oglindit în valurile nervoase ale Crişurilor. 

Rămas orfan de tată, la vârsta de numai trei ani, s-a bucurat de influența 
binefăcătoare a unchiului său, doctorul Benea, luptător în slujba Neamului, alături 
de prof. |.Cătuneanu, prof. |.Codreanu, prof. Şumuleanu, ş.a., despre care tot timpul 
îşi amintea şi povestea cu o deosebită venerație. Mândru, acest mo, Timu, cum îl 
numeam noi, temerar şi generos, îşi subordonase viața dragostei de neam şi țară. 
Structura lui sufletească l-a aşezat în mod firesc în rândurile celor ce se opinteau în 
faţa valului de ură şi mişelie care încerca necontenit țara întregită şi care a ajuns la 
paroxism sub dominaţia comunistă. 

Când s-a declanşat represiunea, în 1948, a fost arestat. Condamnat la 
muncă silnică, în penitenciarul Aiud şi-a însuşit profesiunea de sudor şi a condus 
sectorul ce i s-a încredinţat, cu demnitate și altruism, în ajutorul celor ce, slăbiți şi 
neobişnuiți cu munca fizică, erausiliţi să suporte amenințările şi ocările temnicerilor. 
Greşelile sau vina, reale ori imaginare, scomite drept pretext de asuprire a celor ce 
lucrau în echipa lui. le lua asupra sa. Odată, când i s-a cerut să întocmească lista celor 
care n-ar fi executat bine şi la timp o anumită operaţie, s-a scris pe sine cap de listă; 
întrebat de maistrul temnicer de ce a făcut asta, a răspuns:;"*Sunt oameni care 
lucrează sub îndrumarea şi supravegherea mea şi înțeleg să fim solidari” şi apoi 
I-a fulgerat cu privirea semeaţă pe cel care i-a replicat:'*Banditule!” 

Eliberat, după expirarea pedepsei, s-a angajat ca muncitor-sudor şi, prin 
spiritul său deschis şi prietenos, în ciuda frecventelor cercetări şi avertismente ale 
agenţilor securităţii, îşi impărtăşea crezul şi celor cu care ajungea în contact. Infiera 
incorectitudinea şi favoritismul şi respingea cu fermitate ofertele de “colaborare”, 
oricâte şi sub orice formă i s-ar fi făcut. Cercetat de Securitate în octombrie 1989, 
cu îndrăzneală moţească şi-a manifestat crezul, iar în (aţa amenințării şi-a oferit 
mâinile pentru câtuşe. 

Neastâmpărul său nativ Îl îndemna să oprească pe oricine întâlnea, 
angajându-se în discuţii pe care totdeauna le ghida spre gândul lui stăruitor: ideea 
națională; după 1989 a devenit de-a dreptul un “propagandist strada!”, înfierând 
mereu corupția, minciuna și "rechinismul”celor tari, îndemnând la unitate împotriva 
comunismului şi sechelelor lui. N-a precupeţit nici un efort în strădania răspândirii 
presei și literaturii care promovau ideile naţionale şi creştine.*' Punctele Cardinale” 
au avut în el un sprijin neprețuit. Din puţinul ce-l câștiga, de atâtea ori i-a ajutat pe 
alții, fără a aştepta vreo recompensă. 

O trăsătură deosebită a lui a fost dragostea pentru cei mici, pentru copii. 
Mereu îl vedeam înconjurat de ei. Acum, cine îl mai aşteaptă? 

A fost prietenul nostru care a confirmat integral dictonul“ Amicus tanquam 
alter ego est”. A plecat dintre noi pe neaşteptate, lăsându-ne nemângăâiaţi, într-o 
lume ce fără el ni se parg mai pustie. 





t EMIL CIORAN 


Ultimii ani ai vieții lui Emil Cioran au fost, practic, o lungă agonie, ce s-a isprăvit la 
20 iunie 1995. Cu el ne-a părăsit ultimul mare gânditor din şcoala lui Nae lonescu. 

Născut la 8 aprilie 1911 în Răşinarii Sibiului, Emil Cioran va urma Liceul “Gh. 
Lazăr” din Sibiu, iar apoi cursurile Facultății de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Incepându- 
şi de foarte devreme strălucita activitate publicistică, va fi prezent, cu articole şi eseuri, în cele 
mai prestigioase publicaţii româneşti ale anilor '30 (““Gândirea”, “Vremea”, “Cuvintul”, 
“Revista de Filosofie” etc.); a fost apropiat de cercurile de dreapta (şi mai ales de Mişcarea 
Legionară), ceea ce i-a făcut pe comuniştii de mai târziu să-l prezinte ca pe unul dintre 
gânditorii cei mai “reacționari” ai epocii interbelice şi ca pe un fruntaş al ideologiei gardiste. 
Emil Cioran era însă prea personal şi prea incomod pentru a reprezenta pe altcineva decât pe 
sine însuşi... 

In 1934 a debutat editorial cu volumul Pe culmile disperării, carte în care se află, in 
nuce, toată opera lui de mai târziu. In 1936 i-a apărut cartea care a făcut cea mai mare vâlvă 
în epocă: Schimbarea la faţă a României (reeditată în 1941, apoi - cu “prudente” modificări 
efectuate de autor - în 1990 şi 1993). E 

In 1937 pleca la Paris, ca bursier al Institutului Francez din Bucureşti. În 1944, pe 
fondul evenimentelor istorice binecunoscute, va lua decizia de a nu se mai întoarce în țară. Din 
1949 începe să cucerească Franța prin cărțile lui, devenind, în scurtă vreme, unul dintre cei mai 
apreciați gînditori şi stilişti de limbă franceză. Incă din anii '60 se bucura de o faimă mondială. 
Menţionăm doar câteva dintre volumele sale apărute inițial în străinătate (întreaga lui operă 
există acum tradusă şi editată şi-n România, mai ales după 1989, aşa că dăm titlurile în 
româneşte): Tratat de descompunere (1949), Silogismele amărăciunii (1952), Istorie şi utopie 
(1960), Căderea in timp (1964), Exerciţii de admiraţie (1985). 

Pentru Emil Cioran, România şi Franţa s-au îndoliat deopotrivă. A fost inmormântat 
în cimitirul din Montpamasse, acolo unde odihneşte, din 1994, şi Eugen lonescu, cealaltă 
glorie românească a Franței contemporane. Nu ştim dacă “tenibilul” Cioran seva fi “împăcat” 
pină la urmă, “în amurg”„Ccum îi dorea Petre Ţuţea, cu Sfîntul Apostol Pavel... Fie însă ca 
încrâncenările să-i fie iertate şi sufletul său să se odihnească în pace. 


t IOAN GHERASIM 


A trecut în eternitate, în 7 iunie a.c., cel care a fost prietenul, fratele de cruce şi 
camaradul loan Gherasim: 

A privit pentru prima dată spre cer, la 7 iulie 1921, pe “hotar”, între comunele 
Gheja şi Atinţiş, de lângă Luduş. Credința în Dumnezeu şi spiritul de jertfă, sădite în 
familie, i-au fost cu grijă cultivate mai ales la liceul “Sfântul Vasile” din Blaj, fiind 
discipol al Prea sfințitului loan Suciu, a cărui imagine l-a însoțit o viață. Din dorinţa de 
autodepăşire morală şi din profunda sa dragoste față de neamul românesc pe care a vrut 
să-l servească, loan Gherasim, devenit “Frate de cruce”, începe să urce, prin jertfe, spre 
înălțimi spirituale pe lungul drum al Golgotei Româneşti încă din 1942, când intră prima 
dată în temniță cu lotul de la Blaj. Eliberat, după ani, se înscrie |a Facultatea de 
Agronomie, pe care nu va fi lăsat să o continue şi să o termine mai târziu. În 1946 participă 
la greva studențescă de la Cluj. 

Odată cu rearestarea din 1948 loan Gherasim îşi continuă jertfa adusă crezului 
său, trecând prin cele mai grele temnițe, suportând ura dezlănţuită a “fiarelor sălbatice” 
şi, nu odată, în momente limită, simțind că este copleşit de “m/aştina deznădejder”. În 
viața pe care a trăit-o şi mai ales în asemenea clipe el, ca şi alții, a rezistat doarprin ajutorul 
pe care l-a invocat şi l-a primit de la lisus Christos şi Maica Domnului. În crunta 
“reeducare” a avut un vis care l-a salvat întărindu-l şi pe care nu l-a uitat niciodată. În 
intensitatea trăirii din acele clipe, i-a apărut în vis același episcop Suciu care, punându- 
imâna pe cap, l-a dus în Catedrala de la Blaj, călăuzindu-] să îngenuncheze în fața icoanei 
Maicii Domnului. 

S-a eliberat, în 6 mai 1964, de la Periprava unde l-a cunoscut pe luptătorul 
maramureşean, național-țărănist Ilie Lazăr, căruia îi va deveni ginere după cinci ani, 
căsătorindu-se cu cea care a devenit Lia Lazăr-Gherasim, noua familie întregindu-se prin 
naşterea fiului lor loan Andrei. 

Inlumeaaltfel încătuşată, de dincoace de sârma ghimpată, şi-a câştigat existența 
muncind cu demnitate şi atrăgându-şi respectul celor din jur, ca muncitor, maistru şi 
dispecer la l.O.G.C. şi Cooperativa “Constructorul” din Cluj. 

Din 24 decembrie 1989 a devenit preşedintele Asociaţiei Foştilor Deținuți 
Politici din judeţul Cluj pe care i-a reprezentat cu demnitate. Lui i se datorează, în primul 
rând, prin modul în care a reuşit să-şi apropie oamenii, faptul că în prezent, lângă 
închisoarea din Gherla, străjuieşte monumentul sobru ridicat în memoria celor care şi- 
au dat jertfa supremă pentru credinţă, neam, dreptate şi libertate. Pentru cei care l-au 
cunoscut, loan Gherasim, prin trăirea sa permanentă, sufletul şi cugetul său deschis, aşa 
cum a învățat în Frăţiile de Cruce că trebuie să fie, rămâne încă un exemplu al unei vieţi 
dăruite idealului legionar. 


t NICOLAE COJOCARU 


A plecat dintre noi încă unul din marii “cavaleri” ai spiritului românesc, Nicolae 
Cojocaru. S-a stins din viaţă în ziua de, 13 iulie a.c., socotind pesemne că şi-a îndeplinit 
misiunea pentru care a fost trimis în lume. Şi într-adevăr şi-a îndeplinit-o. 

Nicolae Cojocaru s-a născut în Dobrogea, în anul 1916, dintr-o familie de oieri, la 
origine, veniţi prin partea locului din Ardeal. Studiile liceale le-a făcut la Constanţa, iar pe cele 
universitare (Facultatea de Drept) la Bucureşti, după care a practicat câţiva ani avocatura. Încă 
din timpul studenției s-a angajat total în marea “aventură” spirituală care a fost Mişcarea 
Legionară pe care a servit-o cu abnegaţie şi cu un rar spirit de sacrificiu, până la sfârşit. A făcut 
tot războiul din răsărit în prima linie şi a îndurat cu demnitate condițiile deosebit de aspre ale 
unui prizonierat lung de aproape zece ani, A cunoscut, în această lungă perioadă, alătun de un 
Aurel State şi de mulți alți ofițeri români “neîmblânziți”, şi ororile lagărelor de la Cercul polar, 
şi pe ale celor din deşerturile Asiei Centrale. Nu a capitulat, neînțelegând să facă nici cel mai 
mic compromis, nici în temniţele comuniste din România anilor în care a fost închis după 
repatriere şi nici în perioada imediat următoare eliberării sale. 

Un japonez cu care a fost într-unul din lagărele de la Cercul polar şi pe care-l chema 
lta-Kura-losi-Haru, îi spunea: Şi tu eşti un Nico-Lae-Cojo-Karu, un samurai adică. 

Şi într-adevăr, asta a fost Nicolae Cojocaru: un samurai al spiritului românesc, 
angajat în cea mai aspră luptă cu istoria, cu diavolul şi cu duşmanii neamului omenesc. 

Fie ca Bunul Dumnezeu să-i facă parte de o judecată la care să mărturisească toți cei 
ce l-au cunoscut, atât ca prieteni cât şi ca duşmani, Şi de o “țărână” pe atât de uşoară pe cât de 
senin a trecut prin țoate încercările vieții. 














Utopică sau nu, problema unei Europe unite, 
a unor state europene care să nu se mai învrăjbească 
întreolaltă, nu aparține doar timpului nostru şi nu a 
fost pusă doar în termenii actuali, de filiaţie masonică. 
Dreapta europeană n-a fost nici ea străină de un 
asemenea proiect. Doi mari scriitori-martiri ai Franţei 
naţionaliste, Drieu la Rochelle (căruia îi dedicăm 
pagina de față) şi Robert Brasillach (pe care l-am 
evocat într-unul din Numerele trecute ale “Punctelor 
Cardinale”, cu concursul d-lui D. Bacu), au plătit cu 
viaţa vizionarismul şi angajarea lor în acest sens, spre 
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, acuzaţi de 
"colaboraţionism” cu Germania cotropitoare. În 
contextul foarte complicat al anilor '30-'40, Franţa 
era pusă în următoarea situație dilematică: să facă faţă 
ascensiunii germane pe plan european fie opunându- 
se, de pe poziţii de stânga fie colaborând de pe 
poziţii de dreapta. 

Drieu la Rochelle a susținut, ca naţionalist şi 
om de dreapta, alături de o bună parte a elitei naţionale 
a Franţei din acea vreme, soluția colaborării: nu cu 
“ocupantul”, ““invadatorul”sau “duşmanul istoric”al 
Franței, ci cu concurentul ei la unul dintre cele mai 
îndrăzneţe proiecte continentale - cel al armonizării 
politice şi spirituale a Europei, dar nu pe linia ideologiei 
masono-stângiste şi iudeo-democratice, ci pe aceea a 
vechilor tradiţii cavalereşti ale Europei creştine. Nu o 
armonizare a contrariilor, ci o integrare superioară a 
valorilor autentic europene, într-o dreaptă ierarhie. 

Vor zice unii: **Tot utopie, în fond!”” sau 
““Tot o formă de colaboraţionism!”. Dar “utopia” lui 
Drieu la Rochelle nu se baza pe un **colaboraţionism” 
umilitor, impus unei slugi laşe şi impotente, ci pe un 
posibil parteneriat între două puteri europene 
vizionare. Greşeala lui a fost aceea de a fi crezut că 
Franța era mai mult decât s-a dovedit a fi (în fond, 
chiar o slugă laşă şi impotentă, dar nu a Germaniei, ci 
a Ocultei internaţionale). Faptul că Franţa generalului 
De Gaulle a înţeles să condamne , după criterii 
“talmudice”, atât atitudinea lui, cât şi, bunăoară, pe 
cea a eroului de la Verdun (Mareşalul P&tain) - 
amândouă izvorâte dintr-un sentiment incontestabil 
de iubire şi onoare naţională - e o pată pe care nimeni 
n-o va putea şterge de pe obrazul Franţei. 


--x 


Pierre Drieu la Rochelle s-a născut în 1893 la 
Paris. Absolvent al Şcolii de Științe Politice, a 
participat la primul război mondial, fiind de trei ori 
rănit. A debutat cu poeme de război şi s-a consacrat în 
1922 cu volumul Mesure de la France. Scriitor, 
ziarist, om politic, s-a aflat în fruntea N. R. F. între 
1940 şi 1944. Acuzat de “colaboraţionism” şi refuzând 
propunerile mai multor prieteni de a părăsi în siguranță 
Franța, alege să se sinucidă , ceea ce s-a şi întâmplat 
în noaptea de 14 spre 15 martie 1945. 

Oferim mai jos cititorilor noştri câteva 
fragmente din jurnalul său (apărut recent la Editura 
Gallimard), E o apariţie epocală într-o Franţă târziu 
penitentă față de câţiva dintre cei mai nobili fii ai săi. 
E, în fond, poate un omagiu adus nobleţei de spirita 
Franţei eterne. Lăsăm la apreciereacititorilor de bună- 
credință Discursul de mai jos (pp. 499 şi urm. în ed. 
cit. din 1992). 

““Pentrua-mi explica ideile, voi urma ordinea 
evenimentelor. 

|. Înainte de război 

Am fost întotdeauna și naţionalist şi 
internaţionalist. Dar nu internaţionalist în maniera 
pacifist-umanitară, nici universalist în afara cadrelor 
europene. Încă din primele mele poeme, scrise în 
tranşeele şi spitalele anilor 1915-1916, m-am 
manifestat în sens patriotic, atât ca francez cât şi ca 
european. 





Pe de altă parte, am respins dintotdeauna ideea 
de ură faţă de vreun popor. Primele mele poeme se 
intitulau Plângerea soldaților europeni şi Vouă, 
germanilor (ideea era: nu vă urăsc, dar mă opun vouă 
cu toată puterea armelor). 

După război (primul război mondial -n.tr.) au 
continuat să mă îngrijoreze viaţa şi soarta Franţei, 
onoarea şi mândria ei , sperând la o altă înţelegere între 
națiunile europene. Am crezut chiar şi-n ideea naivă a 
unei reforme interne a capitalismului, dar am renunțat 
repede la ea. 

Cărţile mele (Măsura Franţei, Geneva sau 
Moscova, Europa impotriva patriilor) mărturisesc 
despre constanța sentimentelor mele, la care se adaugă 
însă şi spiritul critic pe care, în bunătatea Lui, Dumnezeu 
mi l-a trezit la vreme. Cu acest spirit am înţeles să 
analizez atent toate partidele din Franţa, ajungând, în 
cele din urmă, să le dispreţuiesc deopotrivă. Nu mi-au 
plăcut nici vechea dreaptă şi nici stânga. Cu aceeaşi 
luciditate am privit şi situaţia din 1939-1940; şi mi-am 
dat seama că în Franța o revoluţie era imposibilă - mă 
refer la una făcută de francezi. Revoluţia nu putea veni 
decât din afară. ! 

II. După război 

Eu nu am pornit, ca mulţi alții, de la ideea unei 
înfrângeri a Franţei; pentru mine situaţia ei particulară 
nu era decât un fapt semnificativ pentru o situaţie mai 
generală. Poziţia dominantă a Franţei în Europa era 
deja pierdută odată cu expansiunea Imperiului Britanic 

şi pe fondul unităţii germane, al avântului Rusiei şi 
Statelor Unite. Noua ierarhizare a puterilor ne azvârlea 
pe al doilea plan; devenisem o putere de rangul doi. 

Trebuia, deci, să intrăm în mod fatal într-un 
sistem de alianțe, iar în acest sistem să deținem o 
poziție subordonată. Fapt de altfel demonstrat, vreme 
de treizeci de ani, de alianța cu Anglia. Împotriva 
acestui fapt nu mai era nimic de spus. Din pricină că am 
îndrăznit să dezvălui, în mod argumentat, această stare 
de lucruri - ceea ce, după mine, chiar dacă este un fapt 
dureros, face parte din evoluţia'lumii de azi - am fost 
pretutindeni detestat. Era însă o detestare într-un fel 
firească, pe care un intelectual demn de numele lui 
n-avea decât să şi-o poarte cu stoicism, cum de altfel 
mi-am şi purtat-o. 

Însă de vreme ce ajunsesem putere de rangul 
doi, sortită să reziste numai prin sistem, se punea 
problema care alianţă ar fi fost mai profitabilă, pentru 
Franța şi pentru Europa în acelaşi timp. Căci, în viziunea 
mea, Franţa şi Europa nu pot fi despărțite. 

Or, sistemul german îmi părea cel mai indicat 
în acest sens, întrucât Statele Unite, Marea Britanie şi 
Rusia aveau prea multe interese în afara Europei ca să 
mai țină seama de ea. - | 

Astfel că Europa ori avea să se împartă - ceea 
ce iată că se şi întâmplă - ori, aşa cum mi-aş fi dorit eu, 
avea să se menţină ca o unitate, de la Varşovia la Paris 
şi de la Helsinki la Lisabona, dar numai în virtutea unei 
înțelegeri între Franța şi Germania - aceasta din urmă 
putere principală şi centrală, cu un puternic proletariat 
industrial şi ştiinţific; era vorba de o înţelegere la care 
eventual s-ar fi putut ralia şi alte naţiuni europene mai 
mici, Într-o astfel de înțelegere trebuia însă să ne 
consolăm a accepta hegemonia germană, aşa cum o 
acceptasem anterior şi pe cea enpleză, spre binele 
unităţii continentale. 

De altfel, din acest punct de vedere, criticasem 
şi eu destul de mult ideea de <<hegemonle>>, preferând 
termenul de <<federalizare>>, Deşi, la drept vorbind, 
nu e posibilă nici federalizarea fără hegemonie , după 
cum nici hegemonia fără federalizare. Aşa că, în virtutea 
acestui fapt, am acceptat ideea de colaborare, | 

Trei idei esenţiale am subliniat şi dezvoltat 
întotdeauna: 

1) Colaborarea dintre Franţa şi Germania nu 








putea fi considerată decât ca un aspect al unei anumite 
situaţii europene. Şi, de altfel, în ceea ce priveşte 
această colaborare, nu numai Franţa a fost implicată 
în ea, ci şi alte țări europene. Aşa că nu poate fi vorba, 
în cazul respectiv, de o alianță izolată, ci de un 
element inserat într-un întreg sistem. lar faptul nu 
implică atitudini afective, cum n-a fost - am spus-o 
răspicat - nici cazul meu, eu nefiind un germanofil, ci 
având simpatie mai degrabă pentru geniul englezesc, 
ce-mi era şi mult mai familiar. 

2) Mi-am păstrat spiritul critic, ba chiar mă 
felicit că mi l-am exercitat pe cât mi-a fost cu putință, 
atât faţă de sistemul german. cât şi faţă de cel englez, 
american ori rus. lar în acest sens n-am întârziat să 
remarc că germanii, în cea mai mare parte, nu 
înțelegeau deplin grandoarea misiunii lor, nici noutatea 
mijloacelor pe care aceasta le implica. 

3) Intrând într-un sistem de coordonare şi de 
subordonare care trebuia să îmi satisfacă - ba chiar îmi 
satisfăcea - ideile internaţionale, europene, socoteam 
necesar să apăr şi autonomia franceză. Or, în acest 
sens, am avut idei foarte clare despre politica internă 
prin care Franţa trebuia să se apere. lar mijloacele pe 
care le-am întrebuințat pentru a-mi susţine aceste idei 
generale ies din sfera intelectului şi a abstracţiunii, 
intrând în cea a unei conduite imdividuale. 

Ca intelectual, m-am condus toată viaţa 
după ideea că intelectualul trebuie să fie insul cu cea 
mai limpede conştiinţă. De altfel el, ca şi artistul, nu 
sunt cetățeni de rând, având datorii şi drepturi 
superioare celorlalți. De aceea am şi luat hotărâri 
îndrăznețe în momente de mare tulburare şi confuzie. 
Este ceea ce se cuvine să facă intelectualul sau artistul 
atunci când statul este lipsit de ideal şi de fermitate în 
decizii. 

Or, care era situaţia în 1940? Mareşalul Petain 
ne oferea unitatea, dar o unitate goală. Şi atunci unii 
intelectuali s-au strâns în jurul Parisului, iar alţii în 
jurul Londrei (spre norocul lor de moment). Eu am 
rămas cu Parisul şi am hotărât cu câţiva prieteni să 
depăşim naționalul şi, luând în răspăr opinia generală, 
să riscăm chiar să fim priviţi pieziş pentru cele asumate, 
ba chiar blestemaţi. dacă talgerul balanței avea să se 
încline în defavoarea noastră, cum s-a şi întâmplat de 
altfel, mai ales după înfrângerile de la Alamein şi 
Stalingrad. 

De altminteri, acesta şi este rolul 
intelectualului sau măcar al unei minorităţi 
intelectuale: să se plaseze dincolo de evenimente şisă 
rişte pe drumurile istoriei. lar dacă se înşeală, ei, 
intelectualii, nu şi-au îndeplinit mai puţin misiunea, 
căci misiunea lor este tocmai aceea de a fi altcum 
decât ceilalți. Aşa că, indiferent dacă am fost înainte, 
înapoi sau pe alături de istorie, lucrul cu adevărat 
important a fost tocmai acela că am îndrăznit să fim 
altfel. Viitorul, în definitiv, e constituit din altceva 
decât din previziunile de ieri. Şi, oricum, nu din ceea 
ce a presimţit majoritatea, ci minoritatea. 

O naţiune nu e o voce unică, ci un concert de 
voci. Şi întotdeauna, în acest <<concert>>. trebuie să 
existe o <<minoritate>>, iar noi tocmai aceasta am 
fost. Cum însă am pierdut, ne-aţi declarat trădători: 
aveți dreptate; dar dacă aţi fi pierdut voi, probabil că 
atunci voi v-aţi fi numit trădători...Dar Franţa n-ar fi 
încetat atunci să fie Franţă, nici Europa n-ar fi fost mai 
puţin Europă! 

Eu mă socotesc printre acei intelectuali al 
cărorrola fost şi este de a constitui mereu o minoritate. 
Însă o anume minoritate, pentru că, de fapt, nu există 
majoritate, ci doar un ansamblu de minorităţi. Cea din 

1940 s-a dizolvat repede, cum, de altfel, o să se 
întâmple şi cu a voastră. 

Sunt însă mândru că am făcut parte dintre 
intelectualii despre care am vorbit. Viitorul ne va 
considera altfel, în gama altor sunete, ce se vor 
amplifica odată cu trecerea vremii. Fiți deci şi voi 
mândri atunci de Rezistenţa voastră, aşa cum şi eu 
sunt mândru de Colaborarea mea! 

Am fost un trădător pentru că mi-am 
confruntat inteligența cu cea a inamicului? Şi-i oare 
vina mea că el n-a fost la aceeaşi înălțime? 

Eu am jucat şi am pierdut; aşa că acum 
judecaţi-mă voi şi condamnaţi-mă la moarte! Nu 
trişaţi însă, cum nu trişez şi nu voi trişa nici eu!”. ț 


Traducere şi prezentare de Marcel PETRIŞOR 








—. 











Nedespărţisem de Dante după 
miscâtorul episod al convorbiri lui cu 
Lrancesca da Rimini şi Paolo i 
Malatesta (/nfermul Cântul V). Puternic 4% 
impresionut de sulerința celor doi 
îndrăgostiţi. Dante îşi pierduse | 
cunoştinţa. prăbuşindu-se la pământ (e 
cuci Come corpo Morta cade =""căzui 
cum cade trupul celui mor). Îşi va fă 
ret en în simţiri abia când el şi Vergiliu | 
se allau deja într-al treilea cerc al 
Inlemului rezen al celor lacomi. Cerber, 
paznicul locului. este îmblânzii de & 
Vergiliu, Surăbătând cercul. Dante are BE 
prilejul dea stade vorhăcuconcetățeanul | 
Său ( tacco. cartei lace prezicencupnvire | 
la viitorul Llorenţei (la cină partita- 
“cetatea dezbinată-n sine”). din care 
Dunte a fost exilat. 

Urmează Cântul VI? (pe 
care-l] tipârim mai jos). Cei doi poeţi tree 
spre cel de-al patrulea cerc. păzit cu 
grozâv ie de Pluto (cântul se deschide 
tocmai! cu strigătul enigmatic al 
acestuia.intr-o limbă necunoscută ce 
pare a Îi cea a demonilor), Aici îi vor 
intâlni pe cei zpărciţi, caşi pe cei risipitor. 
Vergiliu îi face lui Dante o interesantă 
țeoric creştină despre Soartă //ortuna). 
Inure ump. mergând de-a lungul unui fir 
de apă ce se varsă în mlaştina numită 
Sti. ajung în pragul cercului următor. 
re/zen al mânioşilor. 

Imprumultăm din nou lustrația 
pazinii din Gustave Dort 

(R.C.) 


INFERNUL 
Cântul al saptelea 


| “Pape Satan,pape Satân aleppe!”, 
strigat-a Pluto cu amarnic grai; 
iar domnul meu, ce toate le pricepe, 
4 spre-mbărbătare-mi zise: ““Teamă n-ai, 
căci orişicât de mare-i e puterea. 
vom scobori din nou stâncosul plai!”. 
7 Apoi spre fiară-și indreptă vederea: 
“Nu mai striga, lup blestemat”, îi zise, 
“ci-n tine însuţi mistuieşte-ţi fierea! 
10 Nu fără rost străbatem prin abise, 
ci-i voia înălțimilor din care 
Mihai l-a smuls pe cel ce se trufise””. 
13 Precum, când suflă vântul cu turbare, 
catarg şi pânze cad în vălmăşie, 
la fel căzu şi cruda arătare. 
16 Spre-a patra văgăună de urgie | 
răzbirăm deci prin apriga genune 
ce strânge-ntreaga lumii josnicie. 
19 O, stânt judeţ! Au cine stă s-adune 
atâta chin şi zbucium cât văzui? 
De ce păcatul pururi ne răpune? 
22 Precum se-nfruntă val cu val silhui 
şi la Caribda în vârtej se curmă, 
la fel roteau pe-acolo morți destui. 
25 Urla cumplit a duhurilor turmă, 
rostogolind cu pieptul gol poveri 
din două părți; abia-și dădeau de urmă, 
29 că se-ntorceau, strigând din răsputeri- 
unii: **De ce să te zpârcești întruna?”, 
ceilalţi: **De ce să risipeşti averi”. 
31 Şi vânturând ei astfel văgăuna, 
din două părţi se înfruntau de-a roata, 
iar la ocări nu pregeta nici una. 
34 De cum erau să se ciocnească pata, 
o luau 'napoi, cu-aceleaşi vorbe grele, 
Stârnind în mine-adâncă milă gloata, 
37 zisei: **Maestre, aceste duhuri rele 
au cine-s? lar acelea cu tonsură, 
din stânga noastră, preoțești sunt ele?”. 
40 Răspunse el: “La minte strâmbe fură 
acestea toate-n viața pământească, 
de n-au avut la cheltuieli măsură, 















































43 Ba chiar şi-o spun când dau să se ciocnească, 
căci rânduit-a cerul să le lase 
pe fiecare-n ceata lor firească. 

46 Cât despre cei cu creştetele rase, 
ca preoți, cardinali sau papi trăiră 
şi de zgârciţi lor faima le rămase”. 

49 lar eu: **'Maestre, dintre câţi se-nşiră 
pe-aici, nu-i chip să nu cunosc câțiva 
ce-n felu-n care zici păcătuiră”. 

52 Răspuns-a el: ““În van gândeşti aşa, 
căci viaţa lor de ignoranță plină 
i-a-ntunecat de nu-i mai poţi afla. 

55 În veci această vrajbă o să-i ţină: 
unii cu pumnii strânşi la înviere, 
ceilalți cu părul lipsă or să vină. 

58 Necumpătaţi, cereasca mângâiere 
pe-această-ncăierare o schimbară, 
ce-a o reda n-au vorbele putere. 

6] Tu poți vedea acum ce farsă-amară 
în scurtă vreme Soarta le-a jucat, 
cu bunuri ce pe veci îi dezbinară: 

64 tot aurul ce-n lume-a existat 
pe nici un duh din cele de pe-aici 
nu l-ar putea-mpăca cu-adevărat”, 

67 “Maestre”, zis-am, "“vreau să-mi mai explici 
ce este-această Soartă despre care 
că ţine-n mâini a lumii bunuri zici.” 

70 Grăit-a el: “O, creaturi vulgare, 
în câtă beznă mintea vă petrece! 

De ce-am să-ţi spun, să ai încredințare; 

73 Cel ce-n ştiinţă toate le întrece 
zidit-a ceruri şi cârmaci le pusc, 
iar raza lui din parte-n parte trece, 

76 astfel că toate-s în lumină-aduse; 
aşijderi şi splendorile lumeşti 
le-a rânduit unui cârmaci supuse, 

79 ce-n veac împarte bunuri pământești, 
din neam în neam și din părinţi în prunci, 
dar pe deasupra minţii omeneşti. 

82 Când unii-s sus, iar alţii jos, atunci 
e Soarta care-n ei se împlineşte, 
ascunsă-asemeni şarpelui în lunci. 

85 De-al vostru cumpăt nu se sinchiseşte: 
precum în slăvi au îngerii putere, 
aşa şi ea în lume cârmuiește, 


PUNCTE CARDINALE 








Iulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 5 





4. 





88 Prin firea ei schimbare-n toate cere 
şi veşnica nevoie îi dă zor 
tot altora favorul să-şi ofere. 
9] Ea e aceea poneprită-n cor . 
de cei ce s-ar cădea s-o cânte chiar, 
nu s-o hulească-n nebunia lor. 


94 Dar n-are ca de hula lor habar, 
ci petrecând cu cele-ntâi create, j 
şi-nvârte roata, veşnicind sub har. A 


97 Ci-acum spre chin mai mare vom răzbate; 
scad stelele ce-abia mijeau pe când ; 
pornit-am; deci să stăm nu se mai poate!”. ți 

100 Spre mal tăiarăm brâul, apucând 
peste-un izvor ce-şi sapă jgheab la vale, 
cu unde care curg în clocot dând. 

103 Prin roşu-ntunecat al apei sale, 
al cărei curs îl tot urmam anume, 
am străbătut în jos cotită cale. 

106 O mlaştină-i acolo, Stix pe nume, 
la poala - acelei râpi înfricoşate, 
şi-n ea se sting a valurilor spume. 

109 Eu, ce-mi țineam privirile holbate, 
văzui cum goale-n smârcuri colcăiau 
făpturi puhoi, cu fețele-nciudate. 

112 Nu doar cu pumnii împrejur loveau, 
ci chiar cu frunţi, cu piepturi, cu picioare, 
iar carnea-n dinți cumplit şi-o sfâşiau. 

115 Şi domnul meu:**Ce vezi sunt duhuri care 
orbite de mânie-au fost odată; 
şi-aş vrea să ai deplină-ncredințare 

118 că multe gem sub apa-nvolburată, 
iscând pe toată faţa ei bulboane, 
cum însuţi vezi, de-ți faci privirea roată. 

12| Din glod răcnesc: «Robiţi tristeţii vane 
am fost sub dulce a soarelui lumină, 

, purtând în inimi doar mânii avane: 

124 de-aceea-acum jelim în neagra tină». 

Ei imnu-acesta-l gâlgâie din greu, 
căci gura-n veci de mâl le este plină”. 

127 Tot ocolind scârnâvul heleşteu, 
pe dunga dintre smârcuri şi genune, 
priveam la cei ce-nghit din mâl mereu, 

130 până ce-am dat de-un turn, precum voi spune... 








E 


A.— 


pp E 0 RER, pomi he 


Când, în urmă cu aproape doi ani. îndemnat 
şi de unii prieteni. m-am hotărât să abordez reeducarea 
de la Aiud şi să o prezint aşa cum am cunoscut-o şi 
receplat-o eu. am făcut-o cu speranța că această 
mărturie a mea va contribui într-o oarecare măsură la 
restabilirea adevărului în legătură cu ceea ce au fost, 
de fapt, atât această reeducare de la Aiud, cât şi toate 
celelalte asemenea acțiuni criminale inițiate şi 
controlate de autorități în închisorile comuniste, Şi 
aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de pe atunci, 
existau indicii că “oameni de bine” din Serviciul 
Român de Informaţii precum şi din alte structuri ale 
Noii Puteri din România intenționau să dea publicităţii 
unele acte şi documente cu ajutorul cărora să denigreze 
şi să compromită pe unii 
dintre foştii deţinuţi politici 
precum şi idealurile pentru 
care aceştia au luptat şi s- 
au sacrificat. Se spune chiar 
(eu nu am văzut-o) că 
celebra *Carte Albă” a 
Aiudului, despre care am 
vorbit deja, ar fi fostexpusă, pentru a putea fi consultată 
de către cei interesați, la Muzeul Literaturii Române 
de unde, însă, a fost retrasă, nu se ştie din ce motive, 
după numai 24 de ore. 

Că aceste indicii nu au fost doar simple 
Zvonuri o demonstrează apariţia, în prima jumătate a 
acestui an, a unui volum intitulat “Memorialul ororii” 
volum care conţine o parte a documentelor procesului 
intentat de către autorii morali ai reeducării din 
închisorile Piteşti şi Gherla, autorilor executanți dintre 
care majoritatea au fost mai întâi victime şi numai 
după aceea călăi. Spun că volumul conţine doar o 
parte din documentele respectivului proces deoarece 
din el lipsesc interogatoriile din instanță şi ultimul 
cuvânt al acuzaților precum şi depoziţiile martorilor, 
atât ai apărării cât şi ai acuzării. Editorii motivează 
neconvingător că lipsa unora dintre documente 
(depoziţiile martorilor la proces şi ultimul cuvânt 


'al acuzaților) “se datorează fie absenței lor din 


dosar, fie condiţiilor de stress (sic!) în care a avut loc 
selectarea materialelor de arhivă”, iar a altora 
(interogatoriile luate în instanță inculpaţilor) se 
datorează faptului că acestea “au fost consemnate de 
către grefier cu o scriere ilizibilă,... descifrarea lor 
comportând riscul de impreciziune”?. Or, publicarea 
acestor documente ar fi fost absolut necesară deoarece 
este de presuspus că, cel puţin unii dintre inculpați, să 
fi retractat, în instanţă, cu ocazia interogatoriilor sau 
a ultimului cuvânt, declarațiile smulse prin tortură în 
timpul anchetei, şi să fi denunțat astfel înscenarea 
juridică care avea loc. Pentru că însceriare Juridică a 
fost şi acest lucru ar fi trebuit specificat. Nu aş vrea să 
fac, editorilor acestui volum. proces de intenție, dar 
nu pot să nu remarc faptul că publicarea unor astfel de 
documente fără a fi comentate, sub pretextul 
obiectivităţii, nu contribuie, nici într-un caz, ”la 
dezvăluirea imaginii reale a unor fapte istorice” aşa 
cum pretind editorii, ci, dimpotrivă, perpetuează 
confuzia (până acum abil întreținută) care domneşte 
în jurul lor, aducând, în același timp, grave prejudicii 
morale eroilor acestei cumplite tragedii, 
transformându-i pentru a doua oară în victime. 
Publicarea acestor documente ar fi trebuit 
însoţită, în mod obligatoriu, de câteva precizări. In 
primul rând ar fi trebuit să i se dea lămuriri cititorului 
în legătură cu ce a fost, de fapt, reeducarea din 
închisorile Piteşti şi Gherla şi să i se explice ce anume 
a urmărit Securitatea prin instrumentarea și judecarea 
acestui proces, Apoi, ar fi trebuit scoase în evidenţă 
metodele bestiale prin care au fost smulse declaraţiile 
acuzaților. De asemenea, ar fi trebuit făcute precizări 
în legătură cu regulamentele draconice care 
reglementau viaţa de zi cu zi a deţinuţilor în închisorile 
comuniste. Căci după înființarea Securităţii (1949) și, 
mai ales, după venirea consilierilor sovietici (au existat 
consilieri sovietici chiar și pentru puşcării), nici măcar 
o simplă mutare a unui deținut, dintr-o celulă în alta, 
nu mai era posibilă fără ştirea și aprobarea celor de la 
Centru. Or, în aceste condiţii, a pretinde că, în acea 
perioadă, deținuții din închisorile Piteşti şi Gherla 
puteau circula, de capul lor, din celulă în celulă, 
puteau să amenajeze, cu de la ei putere, camere de 
tortură ori de anchetă și puteau, chiar, să-și procure 
(de unde?) instrumente de tortură (vână de bou, 
ciomege, răngi etc.) şi de scris (hârtie, tocuri, cerneală 


Da Via LI 
Si RAE 00 ae Ce atit ARE > 

etc.) înseamnă, pur şi simplu, a minţi cu neruşinare 
pentru a-ți acoperi ticăloşiile. In sfârşit, dar nu în 
ultimul rând, ar fi trebuit ca editorii volumului să fi 
făcut apel la cât mai mulți dintre supraviețuitorii 
cumplitului apocalips (eu însumi cunosc cel puţin zece 
dintre fostele victime care ar fi acceptat fără nici o 
reținere să depună mărturie) să vină şi să dea lămuriri 
cât mai precise şi la obiect în legătură cu ceea ce a fost, 
de fapt, Piteştiul şi Gherla. Întrebările care au fost puse 
în scrisoarea trimisă lui Popa Alexandru. scrisoare 
rămasă fără răspuns, ar fi trebuit să fie puse şi celorlalți 
trei sau patru martori care au acceptat să depună mărturie 
căci, în felul acesta, s-ar fi putut evita digresiunile 
făcute de aceştia pe zeci de pagini, digresiuni fără nici 





ZARCA ȘI CELULARUL 





o legătură cu problema propriu-zisă. 

Trebuie totuşi să consemnez faptul că. în 
lapidarul “Cuvânt înainte” editorii îşi avertizează 
oarecum cititorul “că aceste documente sunt emanația 
autorităților comuniste şi. ca atare, reprezintă strict 
punctul de vedere al acestora”. Acest avertisment este 
însă prea firav pentru a putea pune în gardă pe cititorul 
neavizat să fie atent şi să “cântărească adevărul care 
transpare printre rânduri”, cum spun mai departe editorii, 
mai ales că el (avertismentul) vine imediat după un 
paragraf care sună aşa: “Culegerea de față se doreşte a 
fi doar un izvor de informaţie nudă, un instrument de 
lucru”. Dacă după o asemenea “culegere” (de 
documente) se va scrie istoria!... 

Am făcut această lungă digresiune pentru că 
reeducarea de la Aiud este continuarea, în alt context 
politic şi cu alte mijloace. a celei de la Piteşu. ambele 
urmărind acelaşi scop: nimicirea adversarilor politici 
prin siluirea conştiințelor acestora şi prin uciderea ideii 
care a modelat conştiințele respective. Aşa stând 
lucrurile, nu ar fi exclus ca, în curând, să apară pe piaţă, 
sub pretextul obiectivităţii tot necomentate, şi 
documentele reeducării de la Aiud (luări de poziţie. 
declaraţii sau chiar unele dintre “studiile” despre care 
am amintit), documente care, după ce au fost obținute 
aşa cum au fost obținute, au fost înmănuncheate în 
cunoscuta de acum “Carte Albă” a Aiudului pentru a 
servi (după cum s-a exprimat colonelul Crăciun) 
posterităţii la scrierea istoriei. 


= 


Am încercat să surprind, în ultimul episod, 
felul în care se desfăşura “munca” de reeducare pe 
Celular şi în Zarcă. Trebuie, însă. să menţionez încă o 
dată că, în perioada de vârf a reeducării (întregul an 
1963 şi primele luni ale lui 1964), eu am fost în fabrică 
şi nu cunosc ceea ce s-a petrecut în Celular şi în Zarcă 
decât din relatările ulterioare ale prietenilor şi 
cunoştinţelor care trecuseră pe acolo. Căci, cu toată 
agitația şi mişcările impuse de acțiunea de reeducare, şi 
în această perioadă, în Aiud, “secretomania” era în 
floare. Deţinuţii de pe Celular şi. mai cu seamă, cei din 
Zarcă erau ţinuţi în continuare sub cheie aşa încât. în 
afară de timpul pe care îl petreceau împreună laşedinţele 
comune de reeducare, ei nu aveau posibilitatea să se 
întâlnească şi să comunice între ei, iar circulația ştirilor 
între cele trei secţii ale închisorii (Zarcă, Celular şi 
Fabrică) era aproape imposibilă. Aşa stând lucrurile. 
ceea ce s-a întâmplat pe Celular şi în Zarcă, în timpul 
reeducării, nu am aflat decât după eliberare. 

Am amintit cu altă ocazie că acţiunea de 
reeducare a urmat o curbă ascendentă până în primăvara 
anului 1964. Incepând de la aceasţă dată exigenţele 
reeducatorilor au slăbit și au continuat să slăbească 
devenind, în ultimele zile de dinnintea eliberării, o 
simplă formalitate. Acest lucru s-a resimţit chiar şi în 
Zarcă, în sensul că şi cei izolaţi aici au început să fie 
scoşi, fie la câte un film care era proiectat pe ecrane 
improvizate în fabrică sau pe Celular, fie la câte o 
“şedinţă de lucru” a vreunui club în care urma să 
“conferenţieze” vreo personalitate marcantă din rândul 
deținuților. 

lată care sunt impresiile unuia dintre “locatarii” 
permanenţi ai Zărcii, în legătură cu o astfel de şedinţă. 
Este vorba de Valeriu Turtureanu, despre care am mai 





vorbit şi cu altă ocazie, cel căruia colonelul Crăciun 
i-a aplicat un necruţător regim de exterminare: 

“Eu am fost scos doar la două asemenea 
acțiuni deoarece doar de două ori am fost găsit 'acasă' 
(adică în celula în care era cazat in Zarcân.n.) căci cea 
mai mare parte din timp eram la izolare. Era pentru 
prima dată când. după multă vreme. veneam in contact 
cu alți oameni. Am fost profund impresionat de felul 
cum arătau. Mai ales cei din Zarcă, care erau netiresc 
de slabi. Unii dintre ei erau atât de spiritualizați încât 
păreau adevărate spectre. Aveam impresia că sala în 
care ne aflam era populată cu spirite. Doar colonelul 
Crăciun şi aghiotanții lui aveau consistenţă materială. 

Imi amintesc că la una dintre aceste două 
şedinţe la care am participat, 
au luat cuvântul trei deţinuţi 
pe care nu-i cunoşteam dar 
despre care auzisem: Valeriu 
Anania (este vorba de viitorul 
arhiepiscop al Clujului n.n.). 
profesorul Mazilu şi Petre 
Ţuţea. 

Valeriu Anania a vorbit îndelung despre 
demagogia” legionarilor care, spunea el, promiteau 
să asigure poporului obidit doar o bucată de pâine mai 
albă şi un cearceaf pe pat, spre deosebire de comunişti 
care au schimbat complet condiţiile de viaţă ale 
muncitorilor şi țăranilor, eliberându-i de exploatare şi 
redându-le demnitatea de oameni. 

Profesorul Mazilu a vorbit despre suferință 
şi despre funcţia purificatoare, izbăvitoare a acesteia 
(aluzie, probabil, la legionari care sufereau, vezi 
Doamne, pentru ispăşirea multelor lor păcate n.n.). 
Mi-a rămas întipărită în minte fraza cu care profesorul 
Mazilu şi-a încheiat expunerea: *Valoarea fiecăruia 
dintre noi este direct proporţională cu cantitatea de 
suferință pe care fiecare am îndurat-o”. 

In sfârşit, Petre Ţuţea a cuvântat despre ratare. 
Laitmouivul întregii lui expuneri care a durat, fără să 
plictisească pe nimeni ca de obicei, cât a celorlalți doi 
la un loc, a fost ratarea, în general, şi ratarea lui, în 
special. Intreaga lui viață, spunea el, s-a desfăşurat 
sub acest blestem al neîmplinirii căci nimic din ceea 
ce a întreprins nu a ieşit bine”. 

a Nu ştiu ce o fi înțeles colonelul Crăciun Şi ai 
lui, din ceea ce a.spus Ţuţea, mai ales că acesta. 
probabil, de câte ori lua cuvântul la reeducare. a bătut 
frumos câmpii. 

Cu această ocazie Valeriu Turtureanu a mai 
asistat la o scenă care a impresionat profund, atât pe 
el cât şi pe toți ceilalți deținuți care erau de față. La un 
moment dat, într-o pauză dintre două luări de cuvânt, 
colonelul Crăciun a chemat lael pe unul dintre deţinuţi 
ŞI punându-i în faţă o fotografie I-a întrebat într-un fel 
care aducea a anchetă: “il cunoşti?” Omul, examinând 
câteva secunde fotografia, răspunse; “Nu. nu-l 
cunosc . Crăciun insistă: “Uită-te bine la el. Nu se 
poate să nu-l cunoşti”. *Nu-l cunosc, d-le colonel”. 
răspunse hotărât Şi oarecum iritat cetățeanul, după ce 
ma! examină incă o dată fotografia. Dar colonelul 
Crăciun nu se lăsă şi, preţ de câteva minute, îşi hărțui 
Victima exact ca la anchetă. punându-l să examineze 
incă.0 dată şi încă o dată fotografia. În cele din urmă, 
fixându-l atent pentru a-i putea observa reacția, îi 
spuse; "E tecior-tu măi, e fecior-tu”. Bietului om i 
s-au muiat picioarele. Când a fost arestat în urmă cu 
16 ani lăsase acasă un băiețel de patru, cinci ani care 
acum era bărbat în toată firea. Nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. Automat întinse mâna după fotografie şi 
colonelul Crăciun, după un moment de ezitare, i-o 
Vădu spunându-i "Na, păstreaz-o!... Şi acum du-te la 

oc! Cu fotografia în mâna-i tremurândă, în transă 
pape, Sărmanul ia și acu oc prince inci 
ă pta şi în stânga şi celorlalți fotografia. 











































































Demonstene ANDRONESCU 
(va urma) 


P.S. După redactarea acestui material, 
mi-a căzut în mână săptămânalul “T impul” şi am 
constatat cu uimire că această revistă publică deja, 
sub titlul “Legionarii despre Legiune ", fragmente de 
documente privind reeducarea de la Aiud. Vom reveni. 





Ac n ci 


_. + ———— 1, 9 





în Dai.) 
i Aaa Atu: e EEE Sp 
Ă ă n a Sp ic ati NA Să Sri” 
SĂ aim, As de SE: DI et ke 





"- Crezi tu, femeie, că Omar ştie sărăcia (a? 
Şi a răspuns femeia: 
- Dacă Omar nu cunoaşte sărăcia supușilor lui, de 
ce mui e Calif?"” u 
(“*O mie şi una de nopţi”) 


Oricare ar fi relația dintre politician şi politică, 
astăzi atât de neclară. nu ştiu câtă vreme mai avem la 
dispoziție ca s-o lămurim, să tragem învățătura ce se 
cuvine, astfel ca, din multele nenorociri îndurate. să avem 
un folos în viitor printr-o mai cinstită aşezare a lucrurilor. 
Dacă ne-a mai rămas ceva din el, ar fi timpul, în cele din 
urmă. s-o spunem şi pe-a dreaptă: că lumea se află pe 
marginea unei prăpăstii, în fundul căreia se poate citi (ce 
ironie) chiartitlul piesei jucate de AdolfHitlerîn compania 
evreimii intemaționale: **Soluția finală”. Aici am ajuns! 
Acorduri internaționale, tratate de pace, planuri pe termen 
lung, declarații solemne?... Butaforie, maculatură. hârtie 
stricată. Nesimţiţi, cum am devenit, nici nu ne-am sesiza, 
poate, dacă țara noastră n-ar avea, la acest spectacol, un loc 
în faţă. Butoiul cu pulbere al Balcanilor, bine amorsat de 
sangvinara demență sârbă, de fixaţia iredenistă maghiară şi 
de nostalgia de mare putere pierdută (se ştie a cui) nu 
aşteaptă decât săse acumuleze suficientă vodcă jirinovskaia 
în capetele comandanților, până să atingă masa critică, şi 
totul va sări în aer. 

E limpede, că lucrul devine din ce în ce mai 
tulbure. Ca într-o întrecere contra cronometru toți se 
preocupă doar de afacerile imediate ca şi când n-ar interesa 
ce poate aduce ziua de mâine. În ce priveşte aspectul moral 
al procedeelor folosite, întrebări privind corectitudinea, 
n-are rost să ne punem. Etica-i o disciplină depăşită, 
etichetată drept extremism. Aşa s-a ajuns la înmulțire, prin 
amânarea rezolvării conflictelor, la degradarea mediului 
prin vicierea iresponsabilă a apei, aerului şi pământului, la 

stricarea regulilor de conviețuire prin imposibilitatea 
înțelegerii dintre oameni din cauza înlocuirii cu altele, de 
lemn. a limbilor. Aşa s-a ajuns la demenţiala acumulare de 
arme, cât mai distructive, la proliferarea, metastazică, a 
serviciilor “speciale”; orice țară, mare, mijlocie sau mică, 
face orice sacrificiu pentru ca să aibă propria sa “rețea”, 
propriul său K.G.B.. propriul său cancer. Ciudate gusturi 
manifestă popoarele, prin conducătorii lor. 

Primul război mondial a început la Sarajevo, 
după ce s-a primit, de la Moscova, pe atunci albă, lumina 
verde pentru asasinatul ce se punea la cale. Țarul tuturor 
rușilor, Nicolae al doilea, a încuviințat fapta. Cu asta însă 
a semnat condamnarea la moarte nu numai a sa şi a familei 
sale, ci şi a ideii de autoritate legitimă. Căci dupăel, avenit 
la putere conspiratorul Lenin, cel ce a pus în practică 
banditismul de stat, invenţie internaţional patentată de 
Marx şi Engels. 

Al doilea război mondial, spun istoricii (şi istoria 
O scriu totdeauna cei care înving) a început prin invadarea 
Poloniei de către trupele germane. Dar, ciudată coincidență, 
cuo săptămână mai înainte se semnase pactul cunoscut sub 
numele de Ribbentrop-Molotov, o înțelegere fără de care 
declanșarea ostilităților ar fi fost foarte puţin probabilă. 
Consecințele se cunosc: milioane de morţi, de schilodiți, 
de înfometați, de surghiuniţi. Ce-o fi fost în capul 
conducătorilor lumii de au pus America să ajute Asia să 
ajungă în mijlocul Europei şi să-şi impună **modul de 
viață (asiatic), e greu de spus. După cincizeci de ani de 
materialistă mutilare a spiritului împăcările ţin de dorință, 
conflictele de tristele realităţi. 

AI treilea război mondial, încă nedeclarat, dar 
intrat de-acum în toate blestematele sale deprinderi, îşi are 
originea și susținerea, tot în experimentata conivență 
Sarajevo-Moscova. Războiul parcurge, deocamdată, încă, 
fazele clasice: cu tancuri şi elicoptere blindate, cu violarea 
femeilor şi alungarea localnicilor, numite mai nou puri ficări 

etnice, cu trupe ONU în penibilul rol de ostateci, şi cu 
jalnicul spectacol al unei supraputeri ce-şi pune mintea cu 
un grup de comando. Toate se plătesc, de oamenii simpli, 
cu scăderea nivelului lor de trai, cu împuţinarea cuvintelor 
ce ar fi putut să le mai spună, cu nesiguranța zilei de mâine. 
Toţi tac obosiţi şi îngrijoraţi. Doar cei de la putere au și 
motivele şi inconștiența să jubileze. Optimismul, astăzi, e 
o formă de nesimţire. 

Lumea devine extrem de fragilă. Nu e vorba de o 
degradare naturală ci de una provocată. Se datorește 
neprevederii, incompetenţei, iresponsabilității, venalităţii 





pci cat RA ț * u 


. e = e a e a 
7 See gl 3 VEST 8u 
pr ri] 


conducătorilor, lipsei lor de elementară cinste sufletească. 
Astfel suntem în situaţia să spunem că nu inteligența, 
spontaneitatea, capacitatea de a seduce un public sunt 
calitățile ce se cer probate ci, mai întâi, un conducător 
trebuie să dovedească prevedere, puterea de a cumpăni 
Judicios lucrurile, răbdarea de a-i asculta pe alții, modestia, 
Simţul dreptei măsuri. Dacă la toate acestea se adaugă o 
bună instrucție ştiinţifică şi managerială, rezultatele activității 


lui crescexponențial. Dar cum pot fi găsiți astfel de oameni? 


Cum să-i alegi din marea masăa interesaţilor, a veleitarilor? 
E marea datorie a oricărei societăți responsabile. 
Dar poate fi astfel o societate ai cărei conducători excelează 
prin incompetență? Și de-ar fi numai asta. 
E Considerăm că un conducător are o dublă datorie. 
In afară de aceea de a-şi îndeplini atribuţiile, de a asigura 
funcționarea, pe cât posibil optimă, a sectorului sau 
ansamblului ce-i este subordonat, o mai are şi pe aceea de 
a rămâne tot timpul, el şi acțiunile lui, într-o cât mai 
străvezie transparenţă, adică să se expună privirilor celor ce 
i-au acordat încrederea, ca să poată fi observat, judecat. 
Conducătorul trebuie să fie pildă de sobrietate. Soluţiile lui 
pot fi apreciate ca bune, mulțumitoare sau rele, pot fi 
contestate dacă sunt privite dintr-o perspectivă sau alta, 
purtarea lui, însă ca om, trebuie să fie fără reproş. Din viaţa 
şi activitatea fiecărui conducător trebuie să se obțină 
învățătură; cei ce vin dupăel sărămânăcu ceva. Acumulând 
doar, drumul societății e unul ascendent, treaptă cu treaptă. 
În locul acestei stări dorite, presa e plină, zilnic, de 
cele mai inimaginabile infracțiuni în care corupția la cele 
mai înalte nivele e mereu prezentă. Explicaţia nu trebuie 
căutată departe. O sumară trecere în revistă a trecutului 
actualilor demnitari dovedeşte că mulți dintre ei se făceau, 
şi în trecut, vinovați de grave abateri de la comportarea 
cinstită, de la normele de morală. Dosarele lor, penale, au 
fost, la timpul lor, întocmite. Chiar dacă prin intervenţia 
PCR, ai cărui membri marcanți erau, nu au suferit rigorile 
legii, nu înseamnă că li s-a diminuat, în vreun fel, vina. 
Aducerea unor astfel de oameni în parlament, unde se 
bucură de imunitate, e o eroare ale cărei consecințe se 
constată şi indirect, în generalizata stare de decădere a țării, 
dar şi direct în creşterea indicelui de infracționalitate. 

„. Seştie, omulnuvine pe lume simplu, ca un obiect 
ieşit de pe banda de producție. E! aduce cu sine zestrea-i 
genetică, o sumă de potenţialităţi, valori sau tare, talente sau 
neîndemânări, câştiguri sau defecte moştenite de la înaintași. 
Astăzi cercetătorii o fac în laboratoare, dar pe atunci 
cercetarea asta o urmăreau vârstnicii, generație după 
generație. La vechii greci, bătrânii cetăţii se adunau să 
privească jocul copiilor, din comportarea cărora deduceau 
care va fi caracterul fiecăruia. Nu ar fi deci incorect, cu atât 
mai puțin lipsit de sens, ca un om care vrea să promoveze 
în rândul conducătorilor, să fie cercetat împreună cu 
trecutul său, cu antecesorii săi. Drept, asta nu e-n interesul 
celor ce au ceva de ascuns şi nici plăcut celor aduşi de vânt 
de pe neştiute meleaguri, descendenți ai unor necunoscute 
stirpe. Dar, în interesul societăţii, este. Dacă fiecart om are 
o sumă de virtualități, care nebănuite, se pot manifesta în 
împrejurări extreme, cu consecinţe incalculabile, nue normal 
ca o societate, înțelept condusă, să-şi ia măsurile pentru ca 
astfel de riscuri să nu apară? 

Gândindu-te, azi, la conducători, parlamentari, 
miniştri etc, nu ai un sentiment stenic, de siguranță, ci 
dimpotrivă, unul de neîncredere. Sondajele de opinie o 
confirmă, ca şi datele statistice dacă le dai jos machiajul. 

Starea precară a unor întregi categorii de oameni, 
aspectul lor mizer, bolile dar mai presus de toate obtuza, 
insolenta birocraţie, sunt cauzele istovirii naţiunii, aducerea 
ei în pragul disperării, Dar cum să se îndrepte ceva dacă 
adevărul, de ani de zile, nu e nici măcar spus? 

Nimeni nu e fără de păcat, dar a accepta, în 
parlamentul țării oameni din specia lui Adrian Păunescu, 
care viciază orice, mediu sau spirit, doar prin apropiere, e o 
mare iresponsabilitate. Părerile despre o persoană pot fi, 
evident, diferite dar când e vorba de acest personaj ele nu 
diferă prea mult în esență. lată cum vorbeşte despre el un 
fost deținut politic, scriitorul 1.D.Sîrbu; ** Acest dromader 
al iresponsabilei tămâieri a bătut toate recordurile= calitative 
şi cantitative - de prostie pe cap de vită furajată!!!”Nici felul 
cum e prezentat de prietenul şi mentorul său nu diferă în 
esență. Scriitorul Eugen Barbu:** În vremea lui Balzac un 
individ de genul lui Adrian Păunescu nu ar fi surprins pe 
nimeni; biografia poetului seamănă vădit cu aceea a marilor 


în A “rr 
: EA | 


pei Fe 
4 Qi 0 E 0 POP U RA _ 


= 


i V E a 


„> - m n, P=, Po e E 
/] 1Y 4 A 45 
î Prea | i a LI vă d 
A A LA 


rm 


E 
> 


e 
| — 

= Pt CN Pi = 

x DN 


ambiţioşi din Comedia Umană. Un Rastignac sosit de la 
Bârca în tenişi şi cu basc pe frunte, abia scăpat din urma 
oilor pe care le-a dus la câmp îşi propune, aşa cum o 
declară mai încoace, că doreşte şi va fi (ba crede că deja a 
şi ajuns) cel mai mare poetal românilor, cuvânt enorm care 
oripilează...” Dacă pretenția formulată e de natură să 
oripileze până şi pe un Eugen Barbu, unsul cu toate alifiile, 
absolvent al şcolii de jandarmi, ajuns membru al 
Comitetului Central PCR, înseamnă că pericolul social 
ce-l reprezintă personajul e o realitate. Cine, român sau 
neromân, dar cu bune sentimente pentru acest popor, va 
suporta cu uşurinţă ca un astfel de specimen să vorbească 
în numele românilor, să-i reprezinte peste hotare? 
Sfidându-i pe cei ce nu s-au bălăcit în mocirla comunistă, 


“pe victime şi pe urmaşii lor, cu barbă şi plete ca să 


amintească de “marii dascăli ai proletariatului”"(Marx şi 
Engels) burtos şi unsuros, se crede îndreptățit să tune de la 
tribuna parlamentului împotriva ungurilor care şi-au ţinut 
congresul la Cluj. Ce-l îndreptățeşte să vorbească în 
numele acestui popor blajin şi de bun-simț? 

Dacă lumea e plină de răutate şi neînțelegere e 
pentru că-i lipseşte înțelepciunea. Azi există destui români, 
şi deloc mai puțin unguri, ale căror sentimente naţionale 
sunt mult mai dezvoltate decât capacitatea intelectuală 
necesară înțelegerii fenomenelor politice în evoluţie. Dacă 
maghiarimea de pretutindeni îşi estimează greşit influența 
şi puterea, e o eroare pe care n-ar plăti-o pentru prima dată, 
dar că nu greşesc deloc atunci când apreciază ca grav 
pericolul deznaționalizării ce-i pândeşte, e o estimare la 
care subscriu. Eu, ca român, urmărind gradul de depărtare 
al românilor din stânga Prutului de frații lor de-o limbă 
ş-un sânge, în nici jumătate de veac de stăpânire rusească, 
îi înțeleg pe unguri, temându-mă pentru viitorul neamului 
meu. Astfel că, iertată fie-mi bănuiala, pe cei dintre 
români, prea vehemenți împotriva ungurilor ce-şi doresc 
perpetuarea limbii şi culturii în şcoli proprii, ca şi pe 
ungurii ce se plâng de lipsă de drepturi nu numai când nu 
e cazul dar şi când îşi iau mai multe decât majoritarii, îi 
suspectez a se afla sub “influența” unor servicii secrete, 
bune plasatoare de opinii fabricate de “centru”. Mare 
noroc ar fi dacă ungurii ar înțelege, înainte de a fi prea 
târziu, că numai alături de români îşi pot apăra ființa 
națională. În ce ne priveşte, înțelepciunea acumulată, nu 
atât cu mintea cât cu pielea tăbăcită de gulaguri, şi 
gândurile de cuminţenie şi sfinţenie ce ne vin, poate, de la 
oasele fraților, taţilor, bunicilor, îngropate în îndepărtatele 
stepe şi tundreale nenorocirii noastre, acestea trebuie să ne 
fie călăuze în convieţuirea cu vecinii, în buna învoire cu 
toți oamenii. 

E greu, dar e urgent. 

Politicii trebuie să i se redea demnitatea ŞI 
politicienilor statura. Asta însă nu e posibil atâta timp cât 
între conducători şi conduşi stăruie o prăpastie, o 
străinătate, 

Nucunosc decât osingură metodă de propagandă 
cinstită: exemplul. Mântuitorul lumii n-a pregetat să spele 
picioarele ucenicilor săi pentru că trebuia să le fie pildă. 

Şi dacă Dumnezeu s-a coborât şi l-a slujit pe om 
casă-l înveţe măreția slujirii, atunci nu suntem nai obligaţi 
să facem asta, unii altora? 

Legea creştină a iubirii aproapelui trebuie 
extinsă la neamuri. De la cea sclavagistă până la cea 
socialistă au existat, de-a lungul istoriei, un număr de 
forme de conducere politică a societății ce s-au intitulat 
“democrație”. Dificultatea în precizarea conţinutului 
noțiunii se va menține, pentru că ţine de buna-credință. Ne 
aflăm azi în preajma unui nou sens, amplificat, în 
profunzime. Noul înțeles al democraţiei este străin de 
agenţi electorali şi de politicianism. Presupune slujirea 
celorlalți, dăruire, sacrificiu. E o nouă formă, o nouă 
practică, ce nu vrea să amăgească mulțimea pentru ca 
să-i dea puterea, ci vrea s-o ridice, pe ea, de la vulg la elită. 
Vechile criterii de ierarhizare a societății, bazată pe materie, 
se estompează;, puterea de jertfă devine criteriu.““Dacă 
vrea cineva să fie cel dintâi trebuie să fie cel de pe urmă 
dintre toți şi slujitorul tuturor"(Marcu 9,35). E vorba de o 
nouă democraţie, DEMOCRAȚIA care pretinde: muncă, 
stăruință; simplitate, credință. Pornind de jos, de la 
modestie şi asceză, tinde foarte sus, se osteneşte pentru ca 
neamul românesc să aibă un loc, de-a dreapta, la picioarele 
tronului lui Dumnezeu, la marea judecată a mielului. 


Constantin IORGULESCU 


) 
Ţ ă 
i 








| 
| 
| 
Î 


Po — 


A ZA, batalie m pal dna pie. a ama 


du i 


-— 

















MONICA PAPAZURE 
Den ukendte 


Ure) 
IONESCO 


La | mai 1995 a apărut în Danemarca 
volumul Monicăi Papazu, Den ukendre 
Eugene lonesco |Necunoscutul Eugen 
Ionescu] (209 pag.-Editura Thaning & 
Appel). 

Titlul de “necunoscut este mai întâi 
folosit în sens restrâns, cartea aducând la 
unoştința publicului danez scrierile în 
proză ale marelui scriitor (articolele, 
eseunle, notaţiile de jurnal, interviurile), 
care, nefiind traduse în daneză, nu au fost 
cunoscute de marele public, dar care sunt 
de certă valoare şi se integrează organic în 
ansamblul operei sale. Scrierile în proză - 
reflecțiile asupra culturii, spiritului, 
sacrului, politicului, lupta lui Eugen 
Ionescu împotriva curentului marxist în 
Occident. dezvăluirea curajoasă a realității 
din țările comuniste, toate acestea sunt 


PAG. 8 NR. 7/8 lulie-August '95 


parte integrantă a personalităţii şi 
universului său artistic, fără de care nu 
poate fi sesizată adevărata sa importanţă în 
cultura europeană. 

Titlul de **necunoscut”” semnalează, în 
acelaşi timp, axa interioară a universului 
ionescian, în mai mică măsură pusă în 
lumină de critică, axă constituită de 
interogația asupra răului, de reflecția asupra 
fenomenului ideologiei și al 
totalitarismului, interogaţie şi reflecţie al 
căror fundament este viziunea creştină. 

In loc să pornească de la eticheta de 
“absurd”, etichetă față de tare lonescu a 
avut reticenţe şi cuvinte destul de critice (o 
vorbă la modă, spunea el, o modă care va 
trece, un cuvânt cu ajutorul căruia totul se 
poate defini cu uşurinţă, fără ca nimic să se 
definească în fond), eseul Monicăi Papazu 
pornește hermeneulic de la opera însăşi, 
citită pe propriile ei premise şi surpinsă în 
totalitatea ei. 

Eseul pune accentul pe valoarea etică şi 
spirituală a operei ionesciene, dar şi şi pe 
acea unitate admirabilă care se dezvăluie de 
la primele scrieri ale lui lonescu în limba 
română - volumul Nu. Cu pasiunea 
adevărului şi curajul protestului, atât de 
bine înţelese la timpul lor de un Mircea 
Vulcănescu, şi volumul Elegii pentru fiinţe 
mici, care constituie o poezie a curajului 
milei - până la ultimele pagini ale bătrânului 
scriitor. Astfel înțeles, Eugen lonescu 
reprezintă un destin împlinit şi un model 
moral, de o deosebită valoare pentru timpul 
său şi pentru timpul ce vine. 

Pentru că nu trebuie uitat că Eugen 
lonescu a fost un om de admirabilă 
integritate, constant în convingerile sale, 
netemător în expresie, egal cu sine însuşi, 
un intelectual de mare luciditate şi de mare 
demnitate, care niciodată nu s-a adaptat 





“PUNCTE CARDINALE 
Calea voemânească în Cecidenl 






“spiritului acestei lumi”. A fost apărătorul 
victimelor comunismului, a vorbit 
Occidentului despre suferința în. care au 
fost aruncaţi milioane de oameni, a 
contribuit ca vocile lui Soljeniţin, Zinoviev, 
Havel să fie auzite în Franța. 

Necunosculul Eugen Ionescu analizează 
gândirea antitotalitară 2 lui Ionescu, pe 
aceeași linie cu cea a lui Dostoievski, Orwell 
şi Soljeniţin, aşa cum se exprimă ea în 
dramaturgia cât şi în reflecțiile autorului, şi 
schițează în acelaşi timp realitatea 
concentraţionară, care, fără să epuizeze 
sensul operei ionesciene, constituie o 
referință primăa textului, fără de care opera 
nu poate [i interpretată corect. 

Impotrivirea la totalitarism şi reflecția 
asupra fenomenului totalitar apar în carte 
ca urmarea şi expresia firească a înțelegerii 
spirituale a vieţii şi a fundamentului ei 
creştin, Căci Eugen Ionescu este o 
personalitate la cumpăna majoră a culturii 
şi vieţii europene; poziţia lui este o poziție 
de excepție, prin împotrivirea sa profundă 
la întregul curent despiritualizant care din 
Renaștere, trecând prin ideile Secolului 
Luminilor şi ale Revoluţiei Franceze, 
constituie curentul major al civilizației 
occidentale; curajul mărturisitor, sub 
diferite forme, străbate intreaga sa operă. 

Necunosculul Eugen Ionescu este în 
primul rând o carte despre Eugen Ionescu - 
scriitor creştin. 

Cartea urmăreşte, printr-o lectură 
teologică jalonată de repere patristice şi de 
poezia Sfântului Simeon Noul Teolog, calea 
spiritualăa lui Eugen Ionescu, de la viziunea 
luminii necreate care i-a fost dată în prima 
tinereţe, prin adâncurile întrebării şi 
strigătului adresat Dumnezeului apofatic, 
ale uimirii, neliniştii şi milei cu aproapele 
în suferință, până la opera testamentară a 
scriitorului, La quete intermittente, care 
este o invocare a numelui lui lisus 
(Dumnezeu care pentru noi “şi-a luat nume: 





 Zanţe de nefenință 





lisus”), şi care reprezintă o tulburătoare 
mărturie de credință, exprimată cu putere 
înainte de **marea trecere”. 

intreaga operă a lui Ionescu - de la 
Cântăreața cheală la Căutarea 
intermilentă - poate fi înţeleasă ca o 
reflecţie asupra cuvântului. Cuvântul, care 
pierdut, mutilat de ideologii sau distrus 
prin automatism, ne aruncă în gol, şi 
Cuvântul lui Dumnezeu, care ne păstrează 
în ființă şi ne poartă spre ființă. 

- Eseul Monicăi Papazu realizează o 
citire teologică a operei lui Eugen Ionescu, 
restituindu-l ca valoare în universul 
cultural creştin şi plasându-l astfel într-o 
tradiție interpretativă bine definită în 
teologia ortodoxă, de la Berdiaev (cu 
Spiritul lui Dostoievski) la Evdokimov 
(cu meditaţia asupra lui Gogol şi 
Dostoievski) şi la Olivier Clement (cu 
Spiritul lui Soljeniţîn). 

Nădăjduim într-o cât mai apropiată 
apariţie a cărții şi în limba română. 





” 


ALEKSANDI 


SOLJENIŢIN 
CHESTIUNEA RUSA 


LA SFÂRŞIT DE SECOL XX 


CH O preltață d 


ALEXANDRU 
PALEOLOGU . 


În vreme ce publicarea în româneşte a Arhipelagului 
Gulag, promisă acum câţiva ani buni de Editura “Humanitas”, 
se lasă așteptată în continuare (cu tot mai puține nădejdi), 
Editura “Anastasia” scoate o interesantă carte purtând 
semnătura lui Alexandr Soljeniţin: Chestiunea rusă la sfârşit 
de secol XX (în traducerea d-lui Boris Buzilă şi cu o prefaţă a 
d-lui Alexandru Paleologu). Cartea, structurată în şapte capitole, 
este de fapt un lung articol cu caracter istoric, politic şi moral, 
sintetizând idei pe care autorul le-a formulat în multe împrejurări, 
de vreo 25 de ani încoace. Soljeniţin trasează, pentru a-şi 
întemeia concluziile, o schiţă critică a trei veacuri de istorie 
rusească (XVIII-XX), în spiritul unui naționalism lucid, ieşit 
dintr-o iubire care refuză să fie oarbă şi care stă sub imperativul 
unei supreme responsabilităţi. Profunzimea observațiilor (chiar 
dacă nu sunt neapărat “originale”), precum şi vocaţia 
mărturisitoare şi profetică (constantă în toate scrierile sale) fac 
din Soljeniţin probabil cea mai mare personalitate rusească de 


la Dostoievski incoace. 

In esenţă, deconspirând mistificările istorico- 
ideologice curente (fie de sorginte occidentală sau 
occidentalizată, fie de sorginte “panslavistă” sau “bolşevică”), 
autorul arată cât de adânci sunt rădăcinile dezastrului rusesc: de 
trei veacuri Rusia a pornit pe o cale greşită, opusă intereselor ei 
naționale şi vechilor tradiţii creştin-ortodoxe. Oarba 
megalomanie imperială, rămasă intactă de la ţarismul 
pravoslavnic al comunismului ateu, echivalează, pentru 
Soljeniţin, cu o îndelungată sinucidere naţională, accentuată de 


disoluția spirituală a “modernității” (“Actuala stare a umanităţii 


ne demonstrază - scrie autorul - că nici un fel de “salturi” 
economice sau materiale nu pot compensa daunele suferite de 
spirit” p.26). 
Răvăşită în secolul al XVII-lea de tulburări sociale 
(Smuta) sau religioase (Raskol), Rusia primeşte lovitura de 
graţie de la însuşi Petru cel Mare, pretinsul “slujitor al 
progresului”, în fond cel care a pervertit pentru câteva sute de 
ani viaţa şi spiritul Rusiei printr-o “reformăviolentă şi sălbatică”, 
după nişte modele apusene nerumegate şi neadecvate lumii 
răsăritene. Au urmat marile greşeli politice ale secolelor X VIII- 
XIX, cu lunga suită de războaie inutile (ce au secătuit Rusia şi 
sufleteşte şi economiceşte), cu proasta administrație publică şi 
cu treptata înstrăinare a economiei, ducând toate, inevitabil, la 
“Socul rublei”, cu grave consecințe sociale, ce au general 
revoluționarismul destructiv (1905-1917), culminând cu 
instaurarea “nopții roşii” (nu fără perfida complicitate a lumii 
occidentale). Poporul rus a devenit victima propriei istorii, mai 
mult decât victima internaționalismelor “oculte”. “Datorită 
înapoierii în care se aflau ruşii sub raportul perceperii drepturilor 
ce le reveneau ca națiune, al atrofierii demnităţii naţionale şi 
principiilor religioase - moştenire a deceniilor trecute - poporul 
nostru avea să devină, pentru căpeteniile bolşevice ridicate prin 
impostură, plămada docilă a unor experimente prin care se 
putea obține orice...”(p.125). Încercarea de ieșire dincorhunism 
prin “perestroika” gorbaciovistă, după 70 de ani de teroare şi 
sălbăticie, a fost o nouă soluție falunentară (pentru Rusia în 
orice caz, chiar dacă nu şi pentru țările din zona ei de influenţă), 
pe care Soljeniţin o numeşte “fățarnică” şi “iresponsabilă”. EI 
explică mai departe: “Existau nu puţine căi raționale de ieşire 
precaută de sub apăsarea aisbergului bolşevic. Gorbaciov a ales 
calea cea mai perfidă şi mai haotică. Perfidă, nesinceră, pentru 
că încerca să păstreze comunismul, într-o formă uşor modificată, 
şi, bineînțeles, toate avantajele nomenklaturii de partid. Haotică 
fiindcă, în stilul stupidului trium falism bolşevic, a lansat lozinca 
«accelerării», o lozincă imposibil de realizat, dezastruoasă de- 
a dreptul, în condiţiile unei dotări tehnice precare (...) 


Gorbaciov avea să-şi însoțească «perestroika» sa 
cu «glasnosb», nutrind convingerea naivă că ar putea ajunge 
la un rezultat unic: să-şi asigure o alianţă cu intelectualitatea, 
împotriva comuniştilor ultra-extremişti (...) El nu şi-a putut 
imagina nici măcar în vis că prin acea-dorită «transparență» 
cădeau dintr-o dată zăgazurile în fața celor mai aprige 
naționalisme...”(p.139). Rezultatul este haosul actual; dar 
criza - subliniază Soljeniţin - nu este atât economică, cât 
morală: **«Chestiunea rusă» la sfârşitul secolului XX se pune 
pentru poporul nostru în termeni fără echivoc: a fi sau a nu fi 
(..) Trebuie să ieşim din situația actuală, înjositoare şi 
păgubitoare, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru memoria 
actuală, înjositoare şi păgubitoare, dacă nu pentru noi, cel 
puțin pentru memoria strămoşilor, pentru viitorul copiilor şi 
nepoților noştri. Prea mult auzim vorbindu-se astăzi de 
economie (...) Dar şi o economie redresată ar putea fi pusă în 
serviciul unei mase etnice impersonale, iar noi avem datoria 
națională, drumul nostru istoric (...) Trebuie să edificăm o 
Rusie morală sau să nu o edificăm deloc...” (pp.172-174). 

Câte dintre aceste observaţii şi îndemnuri nu se 
potrivesc şi pentru lumea românească? 
„_ Aceste lucruri Soljeniţin le rostise, în mare, încă din 
1973, în faimoasa sa Scrisoare către conducătorii Uniunii 
Sovietice: “Există o totală incompatibilitate între scopurile 
urmărite de un mare imperiu şi sănătatea morală a poporului. 
Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca ruşii 
să-şi piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre 
supradimensionarea Statului, ci către o clarificare spirituală a 
duhului care-a mai rămas în el” (apud ed-cit., p.142). Acest 
indemn ne priveşte îndeaproape: “Trebuia să ne intre, în 
sfârşit, în cap: Transcaucazia să-şi urmeze drumul său, 
Moldova aşijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia 
Centrală cu atât mai mult..."(loc.cit.). 

Pe cât de pertinentă, pe atât de Surprinzătoare este 
prefața semnată de d-l Alexandru Paleologu(pp.5-15), “marele 
maestru” de maian, care, sugerând geneza masonică a celor 
două revoluţii ce au bulversat lumea europeană (cea franceză 
ŞI cea rusă), face o caldă apologie lui Soljeniţin şi o radicală 
profesiune de credință antimasonică (“Mie, care am fost 
trancmason, nu-mi şade bine...”) și antistângistă (“Impenitenta 
Stângă occidentală nu-i iartă lui Soljeniţin faptul că a făcut-o 
de ruşine...")! Subscriind la “apostrofa” finală: “Aşa că aş 
apostrofa pe câțiva intelectuali români şi străini care, continuând 
să ignore sau să falsifice sensul mesajului lui Soljeniţin, nu 
sunt de fapt, inditerent de faima lor post-sartriană, decât nişte 
complici imbecili sau nişte mincinoşi lipsiți de ruşine”- 
(subl.n.), lăsăm comentariile pe seama dumneavoastră... 











PORTRETUL CĂPITANULUI 


SAU î 
RĂSPUNSUL LUI ELIADE 





Am citit recent cartea dedicată de 1.P.Culianu 
maestrului său, Mircea Eliade'. Ca toate cărțile lui 
Culianu, şi aceasta poartă pecetea inteligenței lui 
sclipitoare. 

Intr-o postură cu atât mai stranie se plasează 
autorul, atunci când îşt trădează propria profunzime de 
gândire în încercarea de a “explica” unele atitudini ale 
lui Eliade legate de afinităţile sale cu Mişcarea Legionară. 

Un exemplu notabil se află la îndemâna oricui 
citeşte paginile 234-235 ale cărții. După ce un remarcabil 
efort hermeneutic îi îngăduie să înțeleagă că în spatele 
personajului Eugen Cucoaneş, din nuvela “Un om mare”. 
se află Corneliu Codreanu însuşi (amănuntele privitoare 

la poreclele “Cuconu”” şi “Coco”- aceasta din urmă dată 
de camarilă - le-a aflat, probabil, chiar de la Eliade), 
Culianu se iluzionează a vedea în întreaga nuvelă o 
ironică alegorie eliadiană pe seama unei presupuse 
pierderi de contact cu realitatea. Insă chiar datele textului 
cu pricina, ca şi împrejurările publicării lui, ar fi trebuit 
să-l ferească pe discipol de asemenea afirmaţii cel puţin 
riscante, fără vreo acoperire în realitate. Este curios cum 
autenticul “lector in fabula”care e Culianu, decriptează 
numele, dar nu repetă operaţia similară (refuz 
inconştient?) pentru prenume (nici el întâmplător ales), 
operaţie care l-ar fi pus în legătură directă cu o referință 
a misticii legionare acceptată şi de Eliade, căci rădăcinile 
prenumelui (eu-gennos, eu-geneea) pot fi traduse prin 
“bine-născutul” sau prin “generaţia bună”! 

Însă ambiguitatea descifrării merge şi mai 
departe, chiar în pofida propriilor descoperiri (ce pot fi, 
calificate ca uimitoare), expuse în pasajul de la p. 234: 

"Nuvela a apărut pentru prima dată în cel 
dintâi număr al revistei Luceufărul întemeiată de Eliade 
în exil, în 1948. Or. maliţia eliadiană se manifestă deplin 
atunci când acelaşi text i-a fost încredinţat de el 
scriitorului român Ştefan Bănulescu, care se grăbi să-l 
publice în 1967 în revista Cronica de la laşi. Primul text 

„literar publicat de Eliade în exil a fost şi primul text 
publicat de el în România de după război, profitând de 
«destindere». c! 

Ei bine, Culianu se străduieşte să devieze 
sensul propriilor descoperiri! Ce altă semnificaţie poate 
avea această “*maliţie eliadiană”” (ce poate fi îndreptată 
către editorul român, către public, către regimul comunist, 
către toată lumea, dar nu împotriva lui Codreanu, cum 
încearcă să acrediteze iscusitul ieşean), decât că, din 
respect faţă de Codreanu, şi poate cultivându-i amintirea, 
s-a gândit să-l creioneze în felul lui specific, într-o 
nuvelă? 

În plus, iar asta mi se pare dovada esenţială, ar 
mai fi încifrat Eliade adevăratul subiect al nuvelei dacă 
ar fi fost vorba de ironie critică? De ce să-l “critice”pe 
Codreanu într-o nuvelă fantastică?! Putea să se exprime 
direct, cum a şi făcut-o, când şi-a formulat rezervele față 
de tactica adoptată de Codreanu după februarie 1938, 

““Un om mare”rămâne ceea ce a intenţionat 
autorul când a intitulat-o astfel: admiraţia adâncă pentru 
un lider cu statură mistică şi naţională, transpusă în tipare 
mitice. Propoziţii ca “vox populi, vox dei” şi “vox 
clamantis in deserto”nu sunt întâmplătoare şi dau o 
mărturie în plus întru acest sens, 

Însă |.P. Culianu nu a fost primul hermeneut al 
unor astfel de mesaje din beletristica lui Eliade. Acest 
merit îi revine de fapt lui N. Steinhardt, prin afirmaţia lui 
netă privitoare la nuvela “Adio!”, ca fiind “o elegie 
legionară”, ceea ce mi-a oferit o bază de înțelegere a 
câtorva producții eliadești “clarobscure”. Dar despre 
“*Adio!”, poate cu alt prilej. 

Am început să recitesc atent această categorie 
de nuvele, oprindu-mă în special la **Fata Căpitanului”. 
Aveam impresia clară a unui voalaj premeditat, în spatele 
căruia autorul nara pe alt etaj semantic. 

Deși scrisă la 10 ani după “Un om mare”, 
respiră același aer, izvorând din nostalgii comune, De 
pildă, numele**Cucoaneș” trimite la apelativul “Cuconu' 
” folosit de ţăran, care sugerează “coconul”domnesc. Se 
ştie că s-au făcut în epocă nu puţine referiri, cu iz de 
legendă, la o presupusă origine înaltă a Căpitanului. 






(Este modul-specific popular de a răspunde la realități de 
ordin harismatic). Or, ce îi spune Agripina lui Brânduş în 
“Fata căpitanului”? **Brânduş, măria-ta... Poate-i fi os de 
domn...” 

Aceasta este însă o dovadă de ordin secundar. 
Certitudinea faptului că Eliade, prin personajul Brânduş, 
a vrut să-l exprime pe C. Z. Codreanu, vine din colaţionarea 
cu opera sa ştiinţifică. 

Prin studiul său niciodată finisat, **Mătrăguna”, 
ca şi prin alte eseuri, a demonstrat degradarea miturilor în 
legende, apoi în descântece, superstiții etc. De exemplu, 
în “Ierburile de sub cruce”, argumentează că mitul arborelui 
ca axis mundi (mit de răspândire universală), se regăseşte 
degradat şi camuflat, fragmentar, în credinţele despre 
proprietăţile ierburilor magice de leac. Nu este locul să 
intrăm în amănunte, însă Eliade se serveşte de această 
degradare a mitului (ce implică şi o camuflare), pentru 
a-şi camufla propriul lui mesaj încorporat în “Fata 
căpitanului”. Să ne reamintim: Brânduş, un copilandru 
misterios, este personajul-cheie al nuvelei. Fitonimul său 
corespunde numelui (rea/) de Codreanu, camuflându-l 
intocmai cum mărunta iarbă de leac dintr-o legendă 
oarecare, camuflează mitul arborelui cosmic. (Acestei 
perspective îi corespunde şi dialectica:om în toată firea- 
copil). Nu mai trebuie să subliniez că un codru presupune 
copaci. Este de ajuns să observăm că în nuvelă - care face 
la un moment dat referire explicită la folclor - Brânduş, 
conversând cu Agripina, se uită mereu înspre pădure, 
gest subliniind afinităţile cu codrul şi care corespunde 
retragerii la pădure a lui Cucoaneş, la fel cum C.Z. 
Codreanu preconiza în cazul invaziei bolşevice. De altfel, 
aşa se încheie şi povestea lui Brânduş... 

Spre arisipi orice îndoială, a evita orice echivoc, 
Eliade îl înzestrează pe erou cu trăsături consacrate de 
Mişcarea Legionară: şcoala rezistenței la agresiuni fizice 
şi psihice (se lasă de bună-voie snopit în bătaie de fiul lui 
Lopată), fortificarea în mijlocul naturii etc. 

Și atunci, dacă adevăratul Căpitan din nuvelă 
este Brânduş, căpitanul Lopată nu poate fi decât falsul 
Căpitan, ce alegorizează pe regele Carol. Fals, pentru că 
refuzând să fie un rege adevărat şi dorit de români, a 
preferat să fie patronul unei oligarhii antinaţionale; fals. 
pentru că distrugând speranţele populare puse în persoana 
sa, le distruge şi pe cele puse în persoana lui C.Z.Codreanu, 
cu toate că el însuşi nutrea admiraţie pentru ceea ce făcuse 
Codreanu din Legiune, admiraţie pe care şi-o exprima 
insă tocmai de aceea printr-o cruntă invidie şi prigonire a 
conducătorului ei. 

Să vedem cum se oglindesc aceste realităţi în 
nuvela lui Eliade. Că este vorba de Carol, nu e nici o 
îndoială; Agripina îi narează lui Brânduş începutul unei 
nuvele scrise de ea, cu referiri autobiografice: ** În urbea 
noastră X, pe strada Principatele Unire, chiar lângă 
Grădina Publică, se mutase prin anii 193... . o familie 
ciudată şi care a devenit curând de pomină: familia 
capitanului Lopată... "(subl. mele) Alegoria e 
perfectă, începând cu numele străzii (desemnând Regatul 
României), trecând aluziv peste demnitatea pe care o 
ocupă proaspătul mutat, indicată de faptul că 
locuieşte”chiar lângă” grădina publică (să remarcăm 
frumuseţea asemuirii treburilor statului cu o grădină 
publică) şi până la punctarea anului exact al mutării, care 
nu poate fi decât 1930! (Pentru că, dacă ar fi dorit să se 
refere la oricare din anii '30, nu ar fi scris “anii193...” ci 
“anul 193...” Folosind “anii”, nu poate fi vorba decât de 
1930, adică anul urcării lui Carol II pe tronul României). 

Mai mult, odată mutat în “strada”Principatele 
Unite, Lopată alias Carol devine foarte curând “de pomină”. 
Scandaloasa camarilă a Elenei Lupescu, cea care abia 
instalată la Palat, avea s-o ţină departe de țară pe legitima 
soție a regelui, este prea cunoscută ca să lase loc la dubii. 
Acest subiect este tratat în continuare în povestirea 
Agripinei:“EI n-a voit să se facă ofiţer. (Aluzie la fuga 
principelui Carol la Odessa și episodul cu Zizi Lambrino?- 
n. mea), Și n-a voit nici să fie tatăl nostru, dacă înţelegi 
ce vreau să spun, n-a voit adică să se căsătorească sau şi 
mai precis, n-a voit s-o ia pe mama” (subl. mele). 

Credcă pasajele doveditoare sunt mai mult decât 


x 
i 
E 


k 2 2000)! 


Comeliu Codreanu, desen de Alexandru Bassarab 


suficiente pentru a înţelege sensul acestor nuvele. Mircea 
Eliade le-a scris nu doar dintr-un fel de datorie faţă de 
valorile şi prietenii în care a crezut în tinereţe, ci tocmai 
fiindcă aceste credinţe erau şi au rămas vi; în sufletul lui, 
în pofida scurgerii timpului şi a adoptării unei poziţii 
“oficiale” voit ambigue. 

Cine vrea cu tot dinadinsul să cerceteze, cu 
sinceritate şi fără idei preconcepute, forța acestor credinţe 
şi statornica preocupare de a le da viaţă, să reflecteze la 
faptul că Eliade nu a renunțat niciodată la convingerea în 
biruința “omului nou”, obținută printr-o transformare 
interioară, spirituală. Şi dacă această convingere este 
asumată explicit în publicistica interbelică, ea e afişată 
în numeroase rânduri şi în exil, prin intermediul unui 
limbaj uşor modificat: “camuflat”, chiar şi-n 'opera 
ştiinţifică. 

„ In capitolul de debut al Nosralgiei originilor de 
pildă, volum apărut în 1969, insistă iarăşi” asupra uriaşului 
rol al istoricului religiilor care, printr-o profundă 
cunoaştere a omului (din punct de vedere religios, deci 
spiritual) cu ajutorul hermeneuticii, e chemat să 
întemeieze un nou umanism. 

“*Hermeneutica creatoare transformă în cele 
din urmă omul; ea depăşeşte Simpla instruire, ea este 
totodată o rehnică spirituală susceptibilă să modifice 
calitatea existenţei înseşi ”(subl mea). 

lar ceea ce înțelegea Eliade prin hermeneutică 
totală era pur şi simplu trăirea spirituală profuhdă a 
universului religios cercetat (op. cit., cap.4.2,4). 

Acestea sunt răspunsurile marelui gânditor 
român prin care îşi reafirmă solidarizarea cu idealurile 
generaţiei sale şi cu figurile ei de excepție. Încâr, 
legionarul Vasile Posteucă, în momentul în care afirma 
în cartea sa: “Eu cred nestrămutat că Mircea Eliade ar 
putea scrie o carte minunată despre Căpitan”*, nici nu 
bănuia că această carte fusese demult scrisă! 


Florea TIBERIAN 


Note 


|) Mircea Eliade, Ed. Nemira, Buc. 1995 

2) Vezi Memorii, vol. 2, Ed. Humanitas, Buc. 1991, p. 27. lronia 
soartei face ca o privire sumară asupra poziţiei eliadeşti în 
chestiunearespectivă, să furnizeze nebânuite surprize, Asumându- 
şi această poziţie, Eliade se situează de partea celor care vedeau 
justificată o răsturnare a regimului corupt al lui Carol al II-lea, 
chiar şi prin forţă! Evident, prin forța ce o reprezenta pe atunci 
Legiunea, întruchipând nădejdile aproape unanime ale românilor 
3) Deja în /magini şi simboluri, apărută în 1951, îşi etala limpede 
concepția în această privinţă: *... istoriă religiilor ar putea face să 
se nască un om nou, mai autentic şi mai complet”(subl. mea), fără 
a uita să precizeze în pagina următoare : **Evident, n-am putea 
pretinde că studierea rațională a istoriei religiilor trebuie sau 
poate să se substituie experienţei religioase înseşi - şi cuatâr mai 
puţin experienţei credinţei'" (subl. mea). Vezi Ed. Humanitas, 
Buc. 1994, p. 43 resp. 44. 

4) Nostalgia originilor, Ed. Humanitas, Buc. 1994, p. 16 passim. 
5) idem, p. 102 

6) Puncte Cardinale nr.1! - nov. 1994, p. 7, citând din V. 
Posteucă, Desgroparea Căpitanului, Ed. Mişcării Legionare, 
Madrid 1977, pp. 35-36. 






= 











“y 


PAG. 10 NR. 7/8 lulie-August '95 





În perioada anilor 1949-1952, în câteva închisori 
din România (Piteşti, Gherla, Târguşor, Tg. Ocna, Peninsula) 
s-a desfăşurat o acțiune-experiment, fără egal în analele 
ororilor penitenciare, cunoscută azi sub numele de 
REEDUCARE. Iniţiată încă din toamna anului 1948. de 
şeful Centrului Studenţesc laşi, Bogdanovici Alexandru, în 
închisoarea Suceava înainte ca procesele loturilor moldovene 






REEDUC 


să înceapă, şi gândită ca o acţiune de câştigare a bunăvoinţei 
comuniştilor aflaţi la putere, acțiunea e reconsiderată din 
temelii, după implicarea studentului deţinut Ţurcanu Eugen 
şi strămutarea loturilor judecate, a celor de studenţi, legionari 
îndeosebi, la închisoarea Piteşti, în primăvara-vara anului 
1949. Demascarea va lua locul informării. Caracterul 
facultativ al acțiunii va fi înlocuit cu violența constrângătoare. 
De data aceasta, pregătit minuţios, de singurele organe în 
măsură să o poată face, cele ale Ministerului de Interne, prin 
crearea aşa-ziselor “condiţii obiective” -foame, fig, teroare 
- procesul e reluat metodic, potrivit unui plan întocmit 
minuțios, vizând obiective precise; stoarcerea tuturo 
informaţiilor socotite a fi de un interes oarecare pentru 
Securitatea statului comunist (nume de oameni, depozite de! 
armament, cazuri de manifestări duşmănoase, tăinuiri, 
ajutoare, cărți legionare, aur, sabotaje, spionaj). Altfel spus, 
sunt reluate, de la zero, anchetele de dinaintea proceselor, 
de data aceasta fără grabă, în condiţii, întrucâtva, schimbate. 
Vor acţiona grupuri constituite, de reeducați, împotriva 
altor grupuri, de refractari, luate prin surprindere. Până la 
constituirea grupurilor de torționari şi rodarea lor, 
administraţia penitenciarului, prin It. maj. M.A.I. Dumitrescu 
Alexandru, comandant, It. Marina Ion, ofiţer politic şi un 
număr de gardieni aflați în subordine, acţionează chiar ea, 
deschizând seria bestialităților ce vor continua, 
amplificându-se, până în vara anului 1951, când Ţurcanu şi 
ultimii Studenţi trecuți prin demascare sunt transferați de la 
Piteşti la Gherla. Teroarea e neîntreruptă. Torţionarii sunt 
alături mereu, Simpla prezenţă la schingiuirea altcuiva e 
resimțită ca schingiuire proprie, la fel de dureroasă. Operează 
un fel de simpatie înfrigurată. Voința se topeşte, frica 
viscerală, ce i se substituie, devenind singura realitate. 

Limitele rezistenței umane sunt depăşite şi oamenii cedează, 

unul câte unul, transformându-se, vai, cei mai mulți, din 

victime, în călăi, din oameni, cât de cât liberi, unii în 

demonizațţi, alții în simple păpuşi acţionate de la distanță, în 

temeiul unor reflexe condiţionate. 

Obţinerea de informaţii incriminatorii nu era însă 
singurul scop al ororii. Trebuia lichidată rezistența morală 
a adverzarului politic, a tineretului intelectual îndeosebi, 
trebuia sfărâmată demnitatea lui, trebuia să-i fie desfigurată 
imaginea, cu orice preţ, întrucât reprezenta viitorul. ŞI, cum 
acest tineret era, în copleşitoarea lui majoritate, legionar, 
lichidarea Mişcării Legionare, fizic şi moral, a fost declarată 
pe față obiectiv prioritar. Fizic, demersul nu comportă 
probleme deosebite. Fizic, oamenii pot fi uşor suprimați. 
Suprimarea morală, se pare, e mai dificilă, ea neputând fi 
realizată prin violență. Loviturile trebuiau să survină din 
interior, ca sfâşiere a oricărei urme de respectabilitate, prin 
denigrare şi autodenigrare. La capătul demascărilor, în 
Piteşti, se considera că nu mai există ființe umane, toți 
pătimitorii fiind constrânşi să se recunoască public, fie şi 
formal, drept criminali, perverşi, putrezi. V izat era, în mod 
deosebit, sacrul. Totul trebuia pângărit. Nimic sfânt să nu 
mai existe! 

_ La Gherla, Țurcanu întâlnește acțiunea de 
reeducare, respectiv demascare, în plină desfăşurare, sub 
conducerea unui emul uşor stânjenitor, studentul Popa 
Alexandru, zis Ţanu. Ucenicul ținea cu orice preț să-și 
depăşească maestrul. Tensiunea e menţinută totuși sub 
control, iar lucrurile se desfășoară după regulile de-acum 
cunoscute, până în luna decembrie 1951 „când un prim grup 
de torționari, în frunte cu Ţurcanu, este ridicat şi dus nu se 
ştie unde, nu se știe petru ce. Circumstanțele ridicării erau 
prielnice acreditării de zvonuri contradictorii: ba că vor fi 
anchetați şi judecaţi pentru crimele săvârşite, ba că vor fi 
eliberaţi şi promovați în funcții de răspundere, în cadrul 
Securității, pentru serviciile aduse. Cert rămâne, deocamdată, 
faptul că reeducarea prinde să agonizeze, pentru ca în anul 
1952 să i se pună capăt. Reeducarea Țurcanu, întrucât, sub 


— ? [ 


“PUNCTE CARDINALE 


altă formă, cu alte mijloace de constrângere, mai puţin 
violente, la fel de pustiitoare însă, va fi reluată la Aiud, în anul 
1962, sub directa coordonare a colonelului Crăciun, Şi va 
dura până în vara anului 1964, când deţinuţii politici sunt 
puşi în libertate, Întreruperea “Fenomenului Piteşti”- ca să 
preiau sintagma d-lui Virgil Ierunca - trebuie să aibă o 
explicaţie. Care anume, e greu de precizat. Se presupune că, 
urmare a dispersiei, 
conspirativitatea nu i-a mai 
putut fi asigurată. La Canal, 
doctorul Simionescu, lider al 
generaţiei '22, este asasinat. 
Posturi de radio străine 


Câteva considerații 
pe marginea unui ! 
volum de 
io a luca sl sli Ca difuzează ştirea. Ororile 
recent încep să ajungă la 
cunoştinţa” opiniei 
publice din ţară şi din 
străinătate: Din raţiuni politice deci, fenomenul se cere oprit, 
dar şi explicat într-un fel. De unde ideea cinică, obişnuită de 
altfel în lumea comunistă, a unor procese cu“țapi ispăşitori”, 
La capătul a mai bine de dai ani şi jumătate de 
anchete, procesele au efectiv loc: în luna noiembrie 1954, 
procesul Țurcanu; va urma procesul Pătraşcu-Vică 
Negulescu, iar în-aprilie 1957, procesul unor cadre M.A.I, 
în frunte cu It. col. Sepeanu Tudor. 

Ca fenomen, reeducarea e relativ cunoscută, mai 
ales prin cărți precum: Dumitru Bacu, “Piteşti”; Virgil 
lerunca,““Fenomenul Piteşti” ;G. Dumitrescu, “Demascarea”. 
Bordeianu Dumitru, “Mărturisiri din mlaştina deznădejdii”: 
Paul Goma, “Patimile după Piteşti”. Prin forța lucrurilor. 
fragmentare, literaturizante, unele, altele fruste şi, implicit, 
subiective, toate aceste mărturii sunt convergente, oferă 
adică informaţii incontestabile asupra a ceea ce a fost, prin 
descrierea evenimentelor, prin nominalizarea personajelor, 
prin relevarea ororii şi chiar a unor motivații. Ceea ce 
lipseşte acestor mărturii e perspectiva globală, sondajul 
prospectiv şi punctul de vedere al autorităţii. Să nu uităm, 
“Fenomenul Piteşti” a fost nu doar un fenomen, ci şi un act 
vindicativ, resentimentar, un atentat asupra viitorului unui 
neam, după cum a fost şi un abominabil experiment vizând 
determinarea limitelor rezistenţei umane. Complexitatea lui 
obligă la o abordare pe măsură, de care suntem încă departe. 
Un pas, încă un pas, s-a mai făcut totuşi. Editura VREMEA 
din Bucureşti publică un volum de 926 pagini, 
MEMORIALUL ORORII. DOCUMENTE ALE 
PROCESULUI REEDUCĂRII DIN ÎNCHISORILE 
PITEŞTI ŞI GHERLA.” Precizările Editurii, sub formă de 
“Cuvânt înainte”, extrem de sumare, relevă, de la bun 
început, atât meritele, cât şi limitele întreprinderii. Pintre 
merite, cel mai de seamă, rămâne, indiscutabil, publicarea în 
sine a documentelor, cu tot ce incumbă unui asemenea 
demers: obținerea aprobărilor legale, colaborarea 
Surprinzător fructuoasă cu membrii SRI, munca imensă de 
selectare, efortul de imparțialitate. La capitolul limite, 
respectiv lipsuri, se pot aminti: absenţa unei puneri în temă 
Şi a unui aparat critic, menit să faciliteze înțelegerea corectă 
a celor întâmplate, Documentele nu sunt comentate. 
Interogatoriile în fața instanței de judecată, lipsesc. La fel 
depoziţiile martorilor, pledoariile apărării, ultimul cuvânt al 
acuzaților, “Culegerea (...) se doreşte a fi doar un izvor de 
informaţie nudă, un instrument de lucru”, grevat ŞI acesta de 
unilateralitate, întrucât, “ avertizăm cititorul că aceste 
documente sunt emanația autorităților comuniste ŞI, ca atare, 
reprezintă strict punctul de vedere al acestora. Rămâne în 
sarcina cititorului să cântărească adevărul care transpare 
printre rânduri şi să acorde locul cuvenit victimelor ŞI 
călăilor”. Drămuirea.nu e ușoară. Cum să discerni ceva ce nu 
încape în limitele înțelegerii normale? Cum să apreciezi o 
realitate de a cărei existenţă pur şi simplu te îndoieşti, pe 
considerentul că nu e cu putință? Pentru a facilita depășirea 
impactului, redacția a adăugat celor trei capitole propriu- 
zise ale cărții (“Primele cercetări”, “Ancheta”; “Procesul”) 
încă unul (“ După 40 de ani”), cuprinzând mărturiile a patru 


„ Simplu: Iniţiati 





foşti deţinuţi politici: Voinea Octavian, coinculpat în 
procesul Ţurcânu şi supravieţuitor, Tomuţă Octavian, ltul 
Nicolae şi Teja Constantin, martori Şi victime, oferite 
recent, în condiţii de libertate. Iniţiativă binevenită. 
insuficientă țotuşi, motiv pentru care voi încerca, în cele ce 
urmează, să stărui asupra documentelor publicate, ca și 
asupra“ reeducării” în sine, prevalându-mă de faptul căam 
trecut şi eu prin demascările de la Piteşti şi Gherla şi că am 
cunoscut nemijlocit o bună parte dintre protagoniștii 
condamnaţi la moarte. 


% 


Prin SENTINŢA nr. 32 din 10 noiembrie, 1954, 
pronunţată de TRIBUNALUL 


4/ , 
MILITAR PENTRU UNITAŢILE 
M.A.I., instanța de fond, prezidată 
de General Maior de justiţie 















PROCESE. . 


PETRESCU ALEXANDRU, ŢURCANU EUGEN, 
împreună cu încă alţi 2 | de coinculpaţi, sunt condamnaţi la 
moarte, în temeiul ant.| lit. d din'D. 199/950; art.6 al.2 
comb.cu art.] din D.199/950 şi art. 4 din acelaşi Decret, 
pentru crima de acte de teroare în grup şi crima de acte de 
pregătire la crima de uneltire contra securităţii inteme a 
R.P.R... Din numărul de 22 de condamnaţi la moarte, 18 au 
fost executați, pentru 4 pedeapsa fiind cumutată, din 
capitală, în m.s. pe viață. Explicaţia? Folosirea. lor ca 
martori ai acuzării, în procese ulterioare. În cele din urmă, 
doi din cei patru, vor fi ucişi şi ei în “casimca” Jilavei. La 
o privire sumară, încadrarea pare să fie corectă. La Piteşti, 
la Gherla, în colonia de muncă de la Peninsula s-au petrecut 
lucruri ce pot fi calificate, fără dubiu, acte de teroare 
(lerorizare) în grup, soldate, potrivit rechizitoriului şi 
sentinţei cu schingiuirea, în perioada 1949-1952, cu peste 
780 de victime la Piteşti, alte sute la Gherla, peste 70 la 
Târgşor, 778 în Oraşul Stalin, 5-6 deținuți la Tg. Ocna şi 
mulți alţii în coloniile de muncă de la Canalul “Dunărea- 
Marea Neagră”. Au fost ucişi peste 30 deţinuţi. Peste 100 
din cei torturați au rămas cu infirmități grave. Câţiva au 
înnebunit. S-au înregistrat şi câteva cazuri de sinucidere. 
Acestea sunt faptele şi.nimeni nu le contestă. Adevărata 
problemă e însă alta. Cine anume a inițiat teroarea în rup, 
prin cine a fost ea exercitată, cu ce mijloace, în ce 
circumstanţe şi în ce scop mai ales? | 
Răspunsurile oferite de anchetatori şi reținute de 
instanță pot fi condensate în unul Singur. Iniţiativa a 
avut-o... Mişcarea 'Legionară, prin Horia Sima, care, în 
anul 1947, transmite locțiitorului său Pătraşcu Nicolae, 
prin Eugen Teodorescu, ordinul ca “întreaga Mişcare 
Legionară să se organizeze pe linie informativă, să culeasă 
informaţii din domeniul politic, economic, social şi militar” 
(p. 692), Într-adevăr, în anii 1947-1949 se mai spera încă 
în izbucnirea unei noi conflagrații, se mai aştepta încă 
"venirea americanilor”. Premizele,. prin urmare, pot fi 
acceptate, nu şi generalizate însă. Dar, chiar ŞI aşa, ce 
legătură logică poate să existe între această activitate de 
colectare de informaţii şi “reeducarea” iniţiată de 
Bogdanovici Alexandru la Suceava? Nici una, pentru 
simplul fapt că la Suceava, din motive oportuniste sau nu, 
se citeau cărți, se discutau teorii, se scriau memorii, nu se 
culegeau informaţii. 
Demascarea în schimb, la Piteşti şi Gherla, viza 
in mod expres obținerea de informaţii cu orice preț, nu 
pentru Mişcarea Legionară şi americani însă, ci pentru cei 
ce guvemau țara. Întrucât subiecții erau legionari, pentru a 
oferi informaţii Mişcării Legionare, nu era necesară 
recurgerea la forță, la tortură şi asasinat. Poveştile cu 
eXIStența unui “Comandament al închisorilor” care 
conducea din umbră totul, ca şi aceea a existenţei unui 
“Tribuna!” care judecă abaterile Şi condamnă la moarte, 
Sunt simple elucubraţii. Răspunsul corect e cât se poate de 
Va şi planul întregii operațiuni aparține 
nist şi Securităţii sale. Argumentele ce pot 
est sens sunt şi numeroase şi indubitabile. 


Regimului com 
fi invocate în ac 
lată câteva: 


AA |: Criteriul de selectare a inculpaţilor. Toţi sunt 
legionari, deşi din documentele publicate, declarații şi 
procese verbale de interogatoriu, rezultă clar că la m 





Do i 


N a mei 


Pa E 


a 


poe i 









9 comiterea ororilor au participat şi deținuți aparținând 
altororientări sau formațiuni politice: Titus Leonida, naţional 
țărănist; Fuchs şi Steir, evrei sionişti; Gherman Cori, socialist; 
Bogdânescu şi Enăchescu, fără apartenenţă politică 
precizată. Unii dintre aceştia au pe conştiinţă vieţi omeneşti. 
Alţii au fost de o bestialitate ce depăşea cu mult pe aceea a 
unora din condamnaţi la moarte, călăi ce nu au fost în 
prealabil victime. Pentru ce au fost ocoliţi? Pentru a nu 
aduce prejudicii tezei oficiale. 

2. Modul de intocmire a dosarelor. Pe parcursul 
instrumentării cazului, anchetatori diferiţi, în centre de 
anchetare diferite - Ploieşti, Râmnicu Sărat - fac eforturi 
considerabile de a imprima interogatoriilor aceeaşi orientare 
preconcepută. Nu ştiu ce presiuni s-au făcut asupra 
anchetaţilor. Intr-un limbaj confuz, distorsionat, agramat, 
incoerent şi impropriu, limba | ce nu poate fial interogaţilor, 
cu câteva excepții, cial inchizitori lor, se încearcă acreditarea 
absurdului. Procedeul nu e câtuşi de puţin nou. Menirea 
Securităţii nu a fost niciodată numai aceea de a obţine 
informaţii corecte, ci şi aceea de a dezinforma sau de a 
“fabrica” dovezi pentru vinovăţii imaginare. Duşmanul de 
clasă, când nu e, se cere inventat. Cazul în speţă prezintă 
însă şi câteva particularități. Cu excepția unuia singur, 
anchetați. de voie de nevoie. erau reeducaţi, fiinţe înmuiate, 
fantome uşor manipulabile. Dificultatea era în altă parte: în 
lipsa de coerenţă a proiectului. Anchetatul, nemaiavând 
putere să se opună, semnează orice. Ceea ce i se cerea să 
semneze, ceea ce efectiv a semnat. nu avea însă sens, ţinea 
de domeniul absurdului. Un singur exemplu, din zeci, poate 
Sute de asemenea exemple: Proces Verbal de Interogatoriu 
(dacuilogramă). Interogat: VOIN ION. 10 august 1953, 
Râmnicu Sărat (p. 566). 

Îmrebare: În interesul cui ai comis dumneata 
crime în penitenciarul Gherla? 

Răspuns: În penitenciarul Gherla am comis crime 
în interesul acțiunii legionare ce se desfăşura acolo, deci în 
interesul legionar. 

Întrebare: La ce serveau legionarilor crimele? 

Răspuns: Crimele serveau legionarilor pentru 
cunoaşterea legionarilor rămaşi afară, nearestaţi. 

Întrebare: După ce l-ai omorât (e vorba, fie de 
Cristea lon, fie de Tâmpa lon, ambii ucişi în camera 102. 

unde oficia şi Voin lon), ţi-a dat legjonarii de afară? 

Răspuns: Legionarii rămaşi afară mi i-a dat înainte 
de a muri. 

Întrebare: Şi atunci de ce l-ai omorât? 

Răspuns: L-am omorât deoarece numai în felul 
acesta îl puteam face să ne spună ceea ce ne interesa pe noi, 
legionarii... 

3. Comvergenţa celor declarate. Două lucruri se 

voiau acreditate cu orice preț: caracterul legionar, premeditat, 
al acţiunii şi neimplicarea administraţiei penitenciarului. În 
absolut toate documentele, “demascarea” e numită, fără 
nici un fel de justificare, “*o nouă formă de activitate 
legionară” sau “continuarea activităţii criminale de dinaintea 
arestării şi după arestare”. Până la iniţierea demascărilor, 
activitatea legionară, în închisori, se confunda cu un anume 
stil de viaţă: rugăciune, instruire, cântece şi întrajutorare, 
evident, în limita posibilului. După, aceastăactivitate devine, 
potrivit anchetatorilor, torturare neîntreruptă, în grup, în 
scopul obţinerii de informaţii! Informaţii utile cui? Mişcării 
Legionare, pretind şi, întrucât ele, informaţiile, erau triate, 
o parte, cele fără relevanță, fiind predate administraţiei, cele 
semnificative fiind stocate, ascunse prin poduri, în vederea 
scoaterii din închisoare şi predării lor legionarilor nearestaţi, 
aciuați, potrivit unor declaraţii, în chiar incinta Ambasadei 
S.U.A! Spionajul devine laitmotivul întregii uverturi. 

4. Reauacredință sau concluzionări siluite.“ Fapta 
cea mai gravă care reiese din dezbaterile procesului - se 
spune în sentință - este aceea că principalii acuzaţi au 
prezentat în faţa deţinuţilor această acțiune criminală, 
huliganică şi tâlhărească, drept o acțiune a regimului de 
democraţie populară, iar metodele de tortură, folosite, (..) 
drept metode de anchetă ale organelor de stat, aceasta în 
scopul.de a discredita şi defăima conducerea partidului şi 
statului de Democraţie Populară” (p. 696). Minciuna e 
sfruntată. Afirmațiile nu se susțin prin nimic. Niciodată 
Ţurcanu şi ai lui nu au prezentat reeducarea şi demascările 
ca acțiuni iniţiate de regim. Dimpotrivă, în pofida faptului 
că toți cei ce ne aflam în situaţia de “bandiți” cunoşteam 
adevărul, Ţurcanu, sfidând evidenţa, şi-a asumat 
responsabilitatea acţiunii. E clar că avea dispoziţii în acest 
sens, după cum tot atât de clar e și faptul că procesul 
Țurcanu, ca și cele care vor urma, nu a fost un proces de 


y 





PUNCTE CARDINALE 


elucidare, ci unul de disculpare, de ştergere a urmelor, fapt 
care îl transformă în argument indubitabil al vinovăţiei 
Regimului. 

5. Recunoaşterea parțială a unei anume vino VăȚii. 
Aceiaşi anchetatori care impun recunoașterea caracterului 
legionar al fenomenului, contrazicându-se, conced, respectiv 
acceptă, ca anchetaţii să implice şi oameni din rândul 
administraţiei, dar numai anumiți oameni, dintr-un anumit 
eşalon. Țurcanu, îndeosebi, dar nu numai el, precizează 
(P.V.I. din 19 Aprilie 1954, Ploieşti): 

Întrebare: Vorbeşte dumneata despre activitatea 
pe care ai desfăşurat-o în penitenciarul Piteşti, activitate ce 
contravine legilor în vigoare. 

Răspuns: În penitenciarul Piteşti nu am dus niciun 
fel de activitate care contravine legilor. 

Întrebare: Dar ce ai făcut dumneata în acel 
penitenciar? 

Răspuns: În acel penitenciar am desfăşurat o 
anumită activitate, din ordinul anumitor persoane ce aveau 
sarcini de conducere în acea instituţie. 

Întrebare: Care au fost acele persoane ce aveau 
sarcini de conducere în acel penitenciar şi care ți-au dat 
ordine pentru desfăşurarea acelei “anumite activităţi”? 

Răspuns: Acele persoane au fost: dl. Alex. 
Dumitrescu, directorul penitenciarului: di. Marina, referent; 
dl. losifNemeş, insp. gral.din M.A.[.. dl. col, Sepeanu Octav 
insp. gral. din M.A.I., dl. It. Mircea Mihai, şeful biroului 
inspecții din penitenciar şi dl. sit. lagăru Marin, adjunctul d- 
lui It. Mircea” (p. 108). Urmează precizări cu privire la 
natura ordinelor primite, respectiv cu privire la scopul 
urmărit, obținerea de informaţii şi a modalităţilor de a le 
obţine; infiltrarea grupurilor de deținuți cu informatori, 
organizarea de încăierări între grupuri (pretext de intervenție 
a administraţiei), bătaia. În P.V.1. din 4 mai 1954, Ţurcanu, 
după ce reiterează numele specificate, adăugând încă unul, 
însp. gen. Răileanu, precizează până şi data când a primit 
ordinul de a recurge la violență: 2 1-22 noiembrie, 1949. “În 
ianuarie 1950- deci după 6 dec. 1949, data marelui cutremur 
din camera 4 spital -am mai primit de la di. Dumitrescu Alex. 
şi Marina lon ordin că nu-i interesează câţi ochi sar şi peste 
Vreo oră mi-a mai repetat acelaşi ordin prin care eu am înțeles 
că am voie să bat deţinuţii, dacă e nevoie, că nu-i interesează 
câți ochi sar, adică ce se va alege de ei”(p.124). Nue singura 
precizare de acest fel: “Ai fost păpuşă, îi va spune Sepeanu 
-vei fi păpuşar” (P.V.I. din 17 mai, 1954, p. 126). 

Transferat la Gherla, Popa Alexandru iniţiază şi în 
acest penitenciar reeducarea, demascările. Nu trece însă la 
violenţă până nu obţine dezlegare din partea administraţiei. 
“Ştiu - scrie Popa în Declaraţia din 13 aug, 1953 - de la 
Grama Octav, că la început dl. It. SUCIGAN nu a fost de 
acord cu această metodă ( e vorba de bătaie) şi că a dat 
aprobarea folosirii acestei metode după ce el însuşi a obținut 
această aprobare din partea forurilor sale superioare de la 
Bucureşti” (p.150). În luna iunie 1950, însuşi ministrul 
MARIN JIANU, însoţit fiind de lt. col. TEODOR 
SEPEANU, aflaţi în inspecție, se pronunţă, în camera nr. 
107, astfel: “Veţi putea continua și aici ceea ce ați început la 
Piteşti (se referea la demascare), însă să aveţi grijă să păstraţi 
conspirativitatea acestei acţiuni” (p. 150). Dacă la cele 
spuse se mai adaugă faptul că, prin SENTINŢA nr. 101 din 
IGaprilie 1957, TRIBUNALUL MILITAR AL REGIUNII 
A Il-a MILITARE condamnă pe SEPEANU TUDOR, 
DUMITRESCU ALEXANDRU, SUCIGAN 
GHEORGHE, AVĂDANEI CONSTANTIN şi 
BĂRBOSUL VIOREL, în temeiul aceluiaşi DECRET 
199/950, la pedepse privative de libertate, variind între 5 ani 
19, şi 8ani ms. dovadavinovăţiei REGIMULUI COMUNIST, 
pentru ororile reeducării, devine peremptorie. Inițial, 
procesele acestea s-au vrut publice, în sălitixite de “muncitori 
indignaţi” şi “oameni de bine”. Faptul că s-a renunțat la idee 
Și că procesele s-au desfăşurat cu uşile închise, în cel mai 
deplin secret, are o singură explicaţie, Regizorii şi-au dat 
seama că lucrătura e atât de străvezie, tezele atât de aberante 
Şi de necrezut, încâtei, nici chiar ei, nu pot să-şi asume riscul! 

Publicarea DOSARULUI privind PROCESUL 
SEPEANU, ar fi fost, de bună seamă, relevantă. E de 
presupus, că Ţurcanu, care pe parcursul anchetei nu s-a 
dovedita fi timorat, asemenea celorlalți coinculpaţi, ci ferm, 
nu a mărturisit nici el chiar totul. Şi-a asumat, până la un 
punct, răspunderea, nu a implicat Mişcarea Legionară şi a 
indicat zona dinspre care veneau deciziile cărora li s-a supus. 
Zona, nu centrul. Dincolo de NEMEȘ IOSIF şi SEPEANU 
TUDOR, el nu a trecut, sau nu i s-a îngăduit să treacă. La 
Piteşti, printre studenţii veniţi de la Suceava, circula zvonul 





Iulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 1] 





că, în timpul popasului de la Jilava, Ţurcanu s-ar fi întâlnit 
cu NICOLSCHI şi că împreună cu acesta ar fi pus la la 
punct proiectul acţiunii de la Piteşti. În anchetă, acest lucru 
nu e confirmat. În schimb, într-un RAPORT privind 
activitatea globală a lui SEPEANU TEODOR (un fel de 
FIŞĂ întocmită de SECURITATE după arestarea acestuia), 
publicat în Nr. 13 al revistei “MEMORIA”, se poale citi: 
“Acţiunea de demascare a deţinuţilor legionari din 
penitenciare a fost dusă sub controlul şi indrumarea directă 
a Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a 
Penitenciarelor. SEPEANU TUDOR şi predecesorul său 
(NEMEŞ IOSIF) au primit instrucțiuni despre modul de 
lucru în problema penitenciarelor (şi deci şi Jemascărilor 
între legionari) de la superiorii lor, în frunte cu fostul 
adjunct al M.A.1., PINTILIE GHEORGHE, căruia îi erau 
trimise și informaţiile obținute prin sus amintita metodă”. 
O precizare mai clară, în ascendența celor declarate de 
Ţurcanu, nici că se putea. 

Capitolul IV al cărţii (“După 40 de ani”), în afara 
unei corespondențe cu Popa Alexandru, rămasă fără 
răspuns, cuprinde patru mărturii prestate în condiţii de 
libertate. Voinea Octavian recunoaşte că, sub imperiul 
fricii, al anormalităţii, a semnat tot ce i s-a pus în față, dar 
fără ca el să fi scris ceva cu mâna lui. Tomuţă Octâvian şi 
Teja Constantin reiterează întâmplări semnificative, în 
mare parte cunoscute, Din amintirile lui Itu Nicolae, rețin 
un fapt deosebit: în cursul lunii mai, 1955, în trecere prin 
Jilava, spune că a auzit o voce “venind de departe” (au 
auzit-o şi cei ce se aflau cu el în curte, la plimbare): “Aici 
Țurcanu. Sunt condamnat la moarte. Spuneţi tuturor cărora 
le-am greşit să mă ierte”. Să se fi petrecut cu el o minune? 
Dacă faptul e adevărat, e singura revelaţie a acestor 
documente, singurul lucru pe care nu l-aş fi putut anticipa: 
Țurcanu în acelaşi timp, lucid şi onest, Ţurcanu, cerând 
victimelor iertare! În ce mă priveşte, l-am iertat de mult 

“Timeo Danaos et dona ferentes”. Parafrazând, 
mă tem de di. VIRGIL MĂGUREANU - nu de persoana 
sa, de instituţia pe care o reprezintă - chiar şi atunci când 
pare binevoitor. De unde şi până unde bunăvoință față de 
legionari? Nişte explicaţii trebuie să fie totuşi. Gestul ar 
putea fi socotit o dovadă a departajării S.R..-ului de astăzi, 
de SECURITATEA de ieri. E foarte probabil, apoi, să se 
fi mizat pe impactul negativ al revelaţiilor asupra cititorului 
neavizat cu privire la Mişcarea Legionară. F ragmentul din 
Sentința nr. 32/10 martie 1954, cu valoare de concluzie a 
instanței, publicat pe coperta a patra a cărții, confirmă, se 
pare, aserțiunea, constituindu-se în preţ al bunăvoinţei. E 
reiterată, în acest fragment, activitatea criminală dusă în 
penitenciare, sunt enumerate victimele, morții sunt 
specificaţi, aşijderea autorii: “toți legionari”. Se încearcă a 
fi inculcate cititorilor cel puțin trei idei: 

!. În închisori (în închisorile comuniste, precizăm 
noi) s-au petrecut crime abominabile. 

2. Săvârşirea acestor crime a fost posibilă datorită 
lipsei de vigilență, datorită neglijenței unor organe 
administrative. 

3. Acuzaţii lasă să se înțeleagă că autorii sunt toţi 
legionari. Prima afirmaţie e cât se poate de exactă. Cea de 
a doua e profund neadevărată. Administraţia nu a fost 
lipsită de vigilență, nu a fost neglijentă, ci a fost direct 
implicată, în sensul că a inițiat şi condus demascările 
participând efectiv la comiterea crimelor. Nici cea de a 
treia afirmație nu e adevărată. Inculpaţii au fost “toţi 
legionari”, Autorii ororilor, nu. Mai mult, inculpaţii, în 
momentul săvârşirii crimelor, nu mai erau legionari, erau 
deținuți cu convingeri comuniste liber consimţite sau 
impuse cu ranga, nu are importanță. Morala în numele 
căreia săvârşeau cele ce săvârşeau era morala proletară, 
morala luptei de clasă. Au schingiuit şi ucis în numele 
clasei muncitoare. Legionarii erau cei schingiuiți sau ucişi, 
ca unii ce nu voiau să se desprindă de trecut, să se renege. 

Evident, răspunsurile noastre sunt departe de a fi 
exaustive. Am interogat doar faptele. Dimensiunea 
ontologică- instinctele primare, frica ancestrală, rădăcinile 
comportamentale, educaţia - nu a fost nici măcar enunțată. 
Cel puţin trei întrebări fundamentale Îşi aşteaptă răspunsul: 

|. Cum a fost cu putinţă? 

2. Pentruce vizaţi au fost, cu precădere, legionarii? 

3. În ce măsură, într-o altă formă, nu întotdeauna 
îndeajuns de disimulată, cu alți protagonişti, de toate 
culorile, “fenomenul Piteşti” continuă? 


Viorel GHEORGHIŢĂ 














SI ina RI a re 
e o Ă pe 


i 7 


[. î- .. 


Dn _——— r.—_——— 
ep 





Di 














PAG. 12 NR. 7/8 lulie-August '95 





PUNCTE CARDINALE 





TEOLOGIA MISTICA si DOGMATICA 


ERAU PETE Te CE VAI Ciel) 





[rupurile înviate se cheamă “nestricăcioase”. 
deoarece nu vor mai cunoaşte nici bolile, nici 
decrepitudinea; se cheamă “preamărite”, deoarece vor 
străluci de slava “Zilei a Opta”; se cheamă “puternice”, 
deoarece nu vor mai fi dependente de cele materiale ŞI 
NU vor mai cunoaşte nici neputința, nici truda: se 
cheamă “spirituale” sau *duhov niceşti”, deoarece vor 
fi supuse sufletului (spiritului. duhului) în toate; şi, în 
Sfârşit, se cheamă “nemuritoare”, deoarece moarte nu 
va mai fi (devenind atunci nestricăcioase ŞI nemuritoare 
prin fire, iar nu doar “în potenţă”. cum fuseseră 
protopărinții). Aici. cursul citat de Teologie dogmatică 
şi simbolică (vol. II, p. 981) aduce următoarele două 
precizări: a) că aceste însuşiri **le vor avea în totalitate 
numai trupurile drepţilor, pe când cele ale păcătoşilor 
Vor avea numai însuşirea nestricăciunii. care cuprinde 
în sine şi pe cea a nemuririi” Şi b) că “deşi drepţii vor 
avea toate aceste însuşiri. totuşi nici trupunile lor nu vor 
fi toate la fel: intre ele vor exista deosebiri determinate 
de vrednicia vieţii lor terestre” (cum se vede şi din 
CORINTENI 15.41). 

In ce priveşte chipul vieţuirii de după înviere, 
Domnul Însuşi a spus: **Căci la înviere nici nu se 
insoară. nici nuse mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumn 'U 
în cer” (MATEI 22.30). Nu este vorba, se subințelege, 
numai de “însurătoare” sau “măritiş”, ci de abolirea 
generală a nevoilor fizice cărora omul le este rob în 
viața pământească (foame, sete. somn. ş.a.m.d.). 
Prezentând, ceva mai târziu, viziunile din Apocalipsa 
biblică, vom desluşi şi alte aspecte ale viețuirii în 
"Nbul lerusalim”post-istoric. 

Credința în înviere o cunosc şi celelalte duuă 


monoteisme: iudaismul într-un chip foarte vag, iar 
islamismul înu-un chip mai precis. dar destul de 


rusolan (musulmanii au preluat din Biblie ideca 
invierii, deformând-o însă în spiritul senzualist al 
religiei lor eclectice). Celelalte religii necreştine. 
politeiste sau cel mult henoteiste, cred. în genere. 
intr-o post-existenţă tulbure a sufletului (fie personală. 
fie impersonală) şi doar atât. Învățătura specific creştină 
privitoare la învierea din morţi a fost, pentru 
mentalitatea păgână, una dintre cele mai surprinzătoare 
învățături ale noii” religii (a se revedea. bunăoară, 
relatările din FAPTE, cap.17,24 şi 26). Dar mentalitatea 
religioasă cea mai străină de credința într-o înviere 
personală şi într-o împărăție veşnică rămâne, fără 
îndoială, cea indiană, iar aceasta din două principale 
motive: |) pentru că indienii hu concep existența 
veşnică decât la modul impersonal şi abstract, ca 












Cel mai frecvent nume dat lui Dumnezeu în 
Vechiul Testament este /a/ve. Pronunţarea “Iehova” 
este greşită. Până însec.al X V-lea nici iudeii,nici creştinii 
nu pronunțau astfel. Papa Leon al X-lea Galatin a 
pronunțat pentru prima dată “Iehova” şi de aici forma s- 
ă răspândit în sec. al I6-lea, susținută și de câţiva 
exegeţi. AR 
Unii au căutat originea acestui nume la egipteni, 
alții la fenicieni, la perși, la asirieni. Este sigur însă că 
cele spuse în £xod (6,3) lui Avraam, Isaac și lacov - 
“M-am arătat ca «El Saddai», dar după numele meu, 
Iahve, nu eram încă cunoscut”- sunt adevărate, Acest 
nume a fost introdus de Moise, conform poruncii divine 
din £xod (3,14). Ceea ce nu înseamnă că acest nume nu 
era cunoscut înainte de Moise, ci numai că israeliţii nu 
cunoşteau încă adevărata lui semnificaţie divină. Din 
Exod (3,14) aflăm că /a/ve este numele Domnului şi 
înseamnă “Eu sunt cel ce sunt”, adică ființa prin excelență, 
Dumnezeul cel viu. El nu se schimbă, ci este în etemnitate 
Acelaşi, Acest Dumnezeu le dă mărturie evreilor despre 
existența sa în istoria lor, li se descoperă ca Dumnezeu 
Unic şi le arată calea pe care trebuie să meargă, pentru 





“anulare "sau “stingere” (Nirvana) a Sinelui în absolutul 
primordial (brahman) orb şi nediterenţiat şi 2) pentru că 
ei afirmă şirul indefinit al reincarnărilor terestre 
(Samsara), guvernat de obscura lege a Aarmei, astfel că 
nu s-ar putea stabili în care dintre trupurile succesive ar 
avea să se inveşnicească sufletul călător în eventualitatea 
unei învieri în sens creştin. Asemenea idei religioase 
indiene, adesea falsificate şi prost rumegate, au făcut 
"modă "şi-n lumea europeană modernă. de la "exotismul” 
romantic la "holismul” new-age-istal zilelor noastre, pe 
fondul haosului religios şi cultural al ultimelor veacuri. 
lrebuie subliniată încă o dată profunda lor 
incompatibilitate cu învățătura creştină. cu atât mai 
mult cu cât unii au încercat (şi mai pretind încă) să le 
impace în mod forțat, dând curs unui delir intelectual 
semidoct şi hibrid, ce nu mai are nimic de-a face cu 


religia adevărată. Credinciosul creştin are a se feri cu' 


grijă de asemenea *mărfuri”de contrabandă ocultă. 
insuşindu-şi temeinic dreapta învățătură a Bisericii 
strămoşeşti şi străduindu-se mereu “să deosebească 
duhurile”. după sfatul apostolic (| IOAN 4.1). 

In ce-i priveşte pe cei ce tăgăduiesc posibilitatea 
ȘI realitatea învierii morților, pe motivul că aceasta s-ar 
impotrivi legilor naturii ori puterii de înțelegere a minții 
omeneşti, ei sunt de fapt pe alăturea de problemă. 
judecând în mod nelegitim religia cu măsuri nereligioase. 
Unora ca aceştia le grăieşte Apostolul, zicând: **Dar. 
omule, cine eşti tu ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu 
? Oare făptura va zice Celui ce-a făcut-o: De ce m-ai 
făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui ...2"” 
(ROMANI 9, 20-21). Creştinul (Şi omul religios în 
genere) ştie că “la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” 


(LUCA 1.37: a se vedea şi MATEI 19.26: MARCI 
15.27. ROMANI 4,2] etc.), 


Nu putem încheia fără a sublinia faptul că 
învierea morților nu este numai o pildă de iubire şi de 
milă către oameni din partea lui Dumnezeu. ci ŞI un act 
al dreptății Sale. După cum arăta încă apologetul 
Tertulian (sec. 1ll), de vreme ce' omul activează pe 
pământ cu trup și cu suflet, drept este ca el să fie răsplătit 
sau pedepsit în întreaga sa natură, deci şi-n trup și-n 
suflet. **De aici mai rezultă şi aceea că trupurile înviate 
vor trebui să fie identice cu cele de pe pământ, deoarece 
nu ar fi just ca răsplata sau pedeapsa pentru virtuțile sau 
pentru păcatele din viața terestră să fie primite de alte 
corpuri decât de acelea ce au fost împodobite cu virtuțile 
respective sau au fost înjosite prin respectivele păcate”” 
(Zeol.dogm. şi simb., vol. |l, pp. 984-985: a se vedea ŞI 
Sf. loan Damaschin, Dogmatica, ed.cit.. pp. 202-206) 





binele şi mântuirea lor. 

Denumirea /a/re este mai potrivită pentru stadiul 
descoperirii divine din vremea lui Moise. De Iahve se 
leagă ideea activității teocratice a lui Dumnezeu față de 
poporul iudeu. /a/ne este Dumnezeu care lucrează în 
istorie, a cărui activitate se vădeşte în timp şi spaţiu, care 
se face cunoscut oamenilor (Gen.1,1), Toţi scriitorii 
Vechiului Testament făceau această constatare: /ahwve 
este numele cel sfânt al lui Dumnezeu, cunoscut numai 
evreilor. 

S-a format convingerea că /a/ve este singurul şi 
adevăratul Dumnezeu al întregii lumi. Această idee despre 
divinitate a fost antecedentul ideii de Dumnezeu predicate 
de Mântuitorul Hristos (Care adaucă vechiului monoteism 
iudaic revelaţia specific creștină a 1 reimii), 

Termenul /a”ve este intrebuințăt de 134 de ori în 
Cartea Facerii, ceea ce ne indică vechimea ŞI răspândirea 
lui. În Facere (4,26) citim că Enoș a fost cel dintâi care “a 
chemat numele lui /a/mve”. Aceasta este o formulă de cult 
pe care redactorul nu a putut-o schimba, adică este o 
formulă veche (nu născocită de e!), cunoscută din vremi 
imemoriale, mai înainte de Moise şi chiar de neamul 
evreu (Gunkel, “*Genesis”, pag.54). Originea cuvântului 
la/nve nu pare să fie canaaneană, după cum s-au exprimat 
unii critici biblici, pentru că, din cele ce se ştiu despre 












Prin toate acestea. Învierea se aratăa fi suprema 
rațiune şi incununare a vieții intru Hristos şi a intregii 
Creaţii văzute. precum şi suprema expresie a iubirii. 
milei. dreptăţii şi atotputeriniciei lui Dumnezeu 

Şi încă 0 precizare: invierea morţilor şi 
parousia finală nu se pot disocia decât din necesități 
discursive; altminteri ele alcătuiesc o unică realitate 
eschatologică. complexă şi indivizibilă 

În Simbolul Credinței  mărturisim că lisus 
Hristos “iarăşi va veni cu slavă, să judece viii şi morţii 
a Căruia împărăție nu va avea sfârşit”. Aceasta este “a 
doua venire”, numită îndeobşte parousia Domnului. 
În greceşte cuvântul înseamnă “prezență”; vom ințelege 
deci prin parousia, în sens strict. “prezenţa plină de 
slavăa lui lisus Hristos întru împărăţia Sa de la stârşitul 
veacurilor”, chiar dacă ea este parţial experiată încă de 
aici, în viața duhovnicească de după Hristos (prezentând 
învățătura Sfântului Simeon Noul Teolog. VI. Lossky 
scria: '"Sunt realitățile veacului viitor pe care le 
intrevedem aici pe pământ, în extaz la început, într-o 
comuniune constantă cu divinul la cei mai desăvârşiţi 
(...) Totuşi, această realitate nouă este prezentă în toți 
creştinii, căci ea nu este nimic altceva decât harul 
baptismal (...) «Căci lumina străluceşte deja în întuneric, 
Ziua ŞI noaptea, în inimile şi în minţile noastre...»”- 
Vederea lui Dumnezeu, trad.Maria-Cornelia Oros. 
Editura “"Deisis"", Sibiu, 1995, pp. 133-134; iar la 
pp. 144-145 se precizează încă: “Vederea desăvârşită a 
divinității, ce devine perceptibilă ca lumina necreată 
care este divinitatea, e misterul «zilei a opta»; ea 
aparține veacului viitor, în care || vom vedea pe 
Dumnezeu față către față. Totuşi, cei vrednici. cei ce se 


unesc cu Dumnezeu, ajung să vadă încă din această 
Ha Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere».cum 


1 dzut-o ucenicii pe Muntele Taborului"”...). A doua 
venire se deosebeşte de cea dințâi (viața pământească 
a Mântuitorului) atât prin scopul, cât şi prin caracterul 
ei; prima dată Domnul a venit pe pământ întru umilință 
(a se revedea paginile despre chenoză), pe când a doua 
Oară va veni cu mărire; prima dată a fost Judecat de 
oameni (Judecata iudeo-romană de dinaintea 
răstignirii), pe când a doua oară îi va judeca EL pe 
oameni, după cum este scris: *“Tată| toată Judecata a 
dat-o Fiului”” (IOAN 5:22). 

Dar la scenariul eschatologic creştin ne vom 
referi mai pe larg în Numărul viitor, încheind cu el 
cxpunerea noastră dogmatică (şi totdeodată primul 
volum al acestui Curs elementar de religie creştină). 


Vasile A.MARIAN 






OU [ 100 a d (Ie IRI) 


Denumirile lui Dumnezeu în Vechiul Testament 





disprețul pe care-l aveau evreii pentru canaaneni, e prea 
puţin credibil un asemenea imprumut. /a/rve (după cum 


susțin Ewald ŞI alți critici biblici) face parte din denumirile 

semitice foarte vechi, cunoscute şi fenicienilor Şi arabilor. 
Intr-un manuscris vechi al Psa/milor, aproape 

peste tot găsim “Adona!” în loc de Iahve. Pe vreme 


- 


Mântuitorului, această Substituire era generală. În 
Septuagima, în loc de /a/me figura ““Airios" (Domnul). 
inceput, numele de /a/mve se pronunţa numai 
la Templu, dar niciodată în particular. După unii 
talmudişti, de pe la 270 d.Hr, Simion “cel drept” a 
incetat de a-l mai pronunța chiar şi în sinagogă. În loc de 
la/mve se spunea “Adonat”, având sensul de “Stăpânul”, 
ca nume generic dat lui Dumnezeu; acesta devenise 
singurul nume cu care Dumnezeu era pomenit. 
Deci Iahve este, la origine, Dumnezeul lui 
Israel, considerat mai mare decât zeii tuturor celorlalte 
Popoare: *'/a/ve,Dumnezeul Dumnezeilor” (Dr.10,17). 
Ulterior s-a format convingerea că numai /a/ne, 
Dumnezeul lui Israel, este singurul şi adevăratul 
Dumnezeu al întregii lumi. Odată cu creştinismul s-au 
dezbrăcat de pe acest nume toate adaosurile particulare 
şi a rămas numai ideea unui Dumnezeu personal, viu, 
neschimbător, de-sine-stătător. Sub acest aspect putem 
spune că ideea Dumnezeirii din Vechiul Testament a 
trecut, purificată, în concepția creştină. 


Nicu CRĂCEA 

















PUNCTE CARDINALE 


Iulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 13 


EXPANSIUNEA DEMOCRAȚIEI ORIGINALE 
PESTE HOTARE CU AJUTORUL 


BISERICII ORTODOXE ROMÂNE 


Exilul a fost un obiect deosebit de important 
pentru Securitate, mai ales incepând cu anul 1970, când 
Ceauşescu a înțeles că îl poate transforma pentru foloase 
proprii, pur şi simplu, în *colouna a 5-a”! Cei 600 000 de 
emiaranţi urmau a fi manipulați într-o armată de 
simpatizanți in țările occidentale. cu ajutorul Bisericii 
Ortodoxe Române (B.O.R.) adică. în cel mai eficace 


mod, prin preoții trimişi in acest scop. Protestul permanent. 


al exilului in contra regimului neomenesc de acasă, urma 
astiel să fie adus la tăcere, el intrând în sfârşit sub 
controlul Bucureştiului. În “Orizonturi Roşii”. Mihai 
Pacepa (Grimberg), s-a ocupat într-un îmreg capitol de 
emigrația românească şi posibilitățile de a o înhăma la 
carul partidului comunist. 

Vizita recentă a Preşedintelui României lon 
lliescu din 28 Noiembrie 1994-la Biserica Ortodoxă 
Română din Paris. rue Jean de Bauvais, a reactualizat 
vechea problemă intr-un mod surprinzător de straniu: 
preşedintele cu o suită de 30 de personalităţi de vârf. a 
fost primit de preoţii Mihai Constandache şi Valentin 
Bratu, insoțiți de câțiva membri ai Biroului de conducere 
al comunității. care fuseseră alarmaţi în pripă, dar fără 
ştirea şi asentimentul consiliului parohial sau eparhial. 
Această vizită a fost declarată ca fiind de natură “privată”, 
ea nefigurând pe lista-programului protocolar anunțat. 

Reacţia multor credincioşi surprinşi de 
eveniment, a fost variată, ea mergând de la consternare 
până la-revoltă şi ea s-a manifestat în mod public prin 
proteste, inițiative, etc. iar preotul Constandache atrebuit 
să dea socoteală şi in scris pe data de 3 lanuarie crt. 
Acesta a respins ceea ce a numit: *O campanie de 
agresiune verbală şi scrisă de dezinformare şi de zvonuri, 


cu intenția de «crea tensiuni artificiale, cu ținta desfacerii 
de rânduri”, şi dezbinare a unității Romanilor din jurul 


Bisericii, imsinuând prin asta. că tulburarea a fost 
provocată de chiar credincioşii care s-ar fi sesizat eronat. 
“nu de el care a generat conflictul. 
Preotul a mai subliniat în raportul său, că el nu 
a vrut să refuze dialogul solicitat de Iliescu şi că în cadrul 
discuțiilor purtate cu acesta a precizat că nu are un 
mandat (din partea enoriaşilor) de a discuta problema 
relațiilor parohiei sale cu Mitropolia din Bucureşti. 
Exact aici, președintele neocomunist al statului, 
a oferit “serviciile dezinteresale”, pentru a facilita 
“reluarea legăturilor cu Palriarhia”. Acest lucru 
luminează ca un fulger, scena macabră și nesfârșit de 
tristă: un comunist de frunte, preşedinte al statului român 
şi maestru al dezinformării, vrea tocmai el să medieze 
intoarcerea unei oi pierdute de turmă, împinsă de 50 de 
ani în pribegie, chiar de sistemul politic din care se trage 
Este deci natural ca în Exil, toate sirenele să dea alarma. 
În luna Decembrie 1994, au avut loc şedinţele 
Consiliului Parohial şi eparhial fără insă ca să ia vreo 
hotărâre, fiindcă Î.P,S. Mitropolitul Vitalie. autoritatea 
supremă a Sinodului, a numit o comisie alcătuită din 3 
preoți. cu misiunea de a cerceta cazul şi de a raporta, aşa 
incât numai după aceea, autoritatea eclesiastică cea mai 
înaltă, va putea decide, astfel că până atunci rămâne 
suspendată şi ținerea unei adunări generale. 
Evident că intenţia |.P.S. Sale Mitropolitului 
Vitalie a fost de a linişti spiritele, împiedicând luarea 
unei hotărâri pripite şi emoţionale. Totuşi, neliniştea şi 
agitația din rândurile credincioșilor este mare, fiindcă 
vizita inopinată și “privată” a președintelui neocomunist 
la biserica principală a exilului, are o importanţă politică 
deosebită, ținând seama că ea a fost întemeiată în 1853, 
de exilaţii revoluţiei din 1848, refugiaţi in Franţa, acea 
generație care a contribuit în mare măsură la realizarea 
Unirii Principatelor Române, 
Această Biserică a rămas de atunci și până azi, 
în posesia Comunităţii Ortodoxe Române Libere, ca un 
simbol al credinţei ortodoxe şi al ataşamentului enoriașilor 






- VALERIAN DOBRESCU - 


ei cu România, de asemenea şi a voinței lor de libertate - 
atât pentru ei cât şi pentru frații lor din țară. 

Mai ales în jurul acestei Biserici. s-a format 
rezistența şi adversitatea de neimpăcat a Exilului politic 
românesc faţă de opresiunea din ţară, iar nenumăratele 
încercări ale sistemului militant ateist din Bucureşti de a 
neutraliza acest focar de opoziţie, s-au soldat toate până 
astăzi cu eșecuri. În special, trebuie menţionată şi incercarea 
spectaculoasă a guvernului de la Bucureşti din Mai 1975 
când l-a dat în judecată pur şi simplu, pe preotul Vasile 
Boldeanu, somându-l să-i predea ceea ce numea “averea 
Statului”, exercitând cu ocazia asta toate presiunile posibile 
şi utilizând chiar ca martori falşi preoți ortodocşi, catolici, 
un episcop și chiar un rabin. Acest procesa fost câştigat de 
exilați în fața Justiţiei franceze (v. Jean Miloe: “La riposte”, 
Paris, 1976) încât Biserica Ortodoxă Română a supravieţuit 
nevătămată. 

Şi atacul guvernului comunist român din 1972 
contra Arhiepiscopului pentru U S.A şi Canada, Valerian 
Trita, a fost organizat tot din ordinul lui N. Ceauşescu, 
fiindcă repetatele încercări ale Securităţii de a-l şantaja, 
nu avuseseră efect. Atunci s-au “construit” documentele 
necesare care au fost predate “Mosadului”, care la rândul 
său, le-a dat mai departe autorităților americane (v. Mihai 
Pacepa, “Orizonturi Roşii”. New York. 1988. pag. 216- 
222). Ca urmare, Episcopul Valerian Trifa a fost 
"descoperit" în anul 1977 de Oficiul special de Investigaţii 
al Ministerului de Justiţie, ca fiind “un criminul nazisi care 
I-uper secului pe Evrei” In consecinţă, urma ca la începutul 
anului 1980 să fie acţionat in judecată pe motiv cănuarii 
făcut declaraţii corecte la intrarea sa în America, pentru a 
| se retrage cetățenia americană. Din capul locului însă, 
armele celor două părţi, au fost complet inegale, oficiul 
respectiv având la dispoziţie toate mijloacele, inclusiv 
concutsul nemărginit al guvernului român. dispus să 
elibereze orice “dovadă”. Cu ajutorul mediei de informare 
“interesate”, se răspândise vestea pe tot globul. Totuşi, 
Ministerul de Justiţie, în urma detectării lui Pacepa, avea 
la dosar declaraţiile acestuia în care recunoștea că toate 
“dovezile” au fost fabricate şi trucate de Securitatea română. 
Tăcerea Justiției americane a rămas ca o pată neagră 
condamnabilă şi de neexplicat. Pus în această grea situație, 
Arhiepiscopul Trifa. a renunțat la cetățenia americană în 
schimbul retragerii acuzațiilor de “criminal de război”, 
După 33 de ani de păstorie în U.S.A... la vârsta de 70 de ani, 
după ce a asigurat continuitatea conducerii spirituale, şi-a 
reluat toiagul exilului în August 1984, stabilindu-se în 
Portugalia, unde a murit în Ianuarie 1987. Aşadar, atacul 
Bucureştiului în contra rezistenţei româneşti din America, 
s-a soldat cu o victorie parțială, fiindcă, deşi Arhiepiscopul 
Valerian Trifa, nevinovat, a fost alungat, Arhiepiscopia lui 
a supraviețuit atacului, 

Nouă variantă a expansiunii regimului odios din 
țară, a fost înființarea Mitropoliei Ortodoxe Române pentru 
Germania şi Europa Centrală, în urma inițiativei luate de 
I.P.S. Mitropolitul Nicolae Corneanu, în luna mai 1993, şi 
după “apelul la unire” a 7 preoţi din Germania, lansat în 
luna Mai 1992, Ținta precisă a acâstei acțiuni a fost din 
capul locului, subordonarea bisericilor exilului față de 
B.O.R., iar multele “variante” prezentate succesiv pe 
parcurs de iniţiatori, au fost numai diversiuni menite să 
deruteze şi să dezbine exilul - credincioşii fiind excluşi de 
la dezbateri şi hotărâri - aşa încât toată problema poate fi 
calificată ca fiind o treabă exclusiv preoțească, 

Personal m-am ocupat de această temă în 5 lucrări 
consecutive, și răspândite celor interesaţi (preoți și mireni) 
ca şi presei exilului, în care redau situaţia pas cu pas, faţă 


de acest nou pericol care îi amenință, pornit de la insăși 
Patriarhia B.O.R 

lată deci, un eveniment important al cărui 
rezultat a fost parțial realizat de Patriarhia din Bucureşti 
la 5 lunie 1994, prin instalarea |.P.S. Sale Arhiepiscopului 
şi Mitropolitului Serafim, ca păstor pentru nou înființata 
Mitropolie din Germania și Europa Centrală, subordonată 
canonic, dogmatic şi spiritual, Sfântului SinodalB.O.R.. 
de care aparțin în prezent 8 preoți. Am menţionat că este 
doar o “victorie parțială” a B.O.R. şi a regimului, fiindcă 
toţi ceilalți preoți din Germania şi din restul lumii libere 
occidentale (europene), în total 36, au refuzat aderarea la 
această Mitropolie. Dar odată cu înființarea acesteia, au 
avut loc şi alte defecţiuni, fiindcă comunitatea română 
din Minchen s-a scindat, membrii cei vechi care au dus 
greul zeci de ani şi care s-au văzut înşelaţi de P.C. Preot 
Felecan, au fost nevoiţi să înființeze o altă comunitate 
legată în continuare de Eparhia exilului, încât acuma se 
atlă în Munchen 3 parohii româneşti, dacă o numărăm şi 
pe aceea a preotului P.C. Mircea Basarab, care aparține 
nemijlocit de B.O.R. De asemenea şi comunitatea din 
Nurnberg a refuzat aderarea la noua Mitropolie, rămânând 
credincioasă Exilului. 

Cele două procese curăsunet,din Parisşi U S.A.. 
la fel ca vizita lui Iliescu la Paris şi noua Mitropolie 
română din Germania, au dezvăluit în mod clar. 
permanentul conflict dintre Exil şi guvernul comunist şi 
neocomunist din țară. Frământările şi celelalte lupte 
interne din toate comunitățile exilului, i-au rămas din 
contră marelui public quasi necunoscute, ele fiind generate 
doar de inerente diferențe mărunte de opinii, dar şi de 
unele instigații venite din afară ale Securităţii, prin agenții 
săi intiltrați în cadrul comunităţilor religioase, adesea 
sub sutană de preoți. 

In Exil, s-a dovedit permanent, că indiferent de 
natura unui conflict în cadrul unei comunități româneşti, 
Întotdeauna aşteaptă la „pândă, un reprezentant al 
Bucureştiului ca să dea “o mână de ajutor” la dezbinare, 
Este izbitor cât de bine sincronizat a lucrat şi lucrează 
B.O.R cu stăpânirea veche Şi nouă a țării, ea rămânând 
mai departe înfeudată Puterii şi folosită ca un instrument 
docil contra oponenților din străinătate ai regimului. Deşi 
în țară este atâta mizerie şi jale, Biserica română nu 
oblojeşte rănile atâtor bătuţi de soartă - mai ales copii şi 
bătrâni - de acasă, ci sprijină slugarnic Puterea. în 
activitățile ei de expansiune. cu orice pret. 

Ultimul atac al Preşedintelui Iliescu de la 
Biserica română din Paris, este numai o variantă a aceleiaşi 
strategii de anihilare a Exilului prin Biserică. Ceauşescu 
cel crud şi sângeros, dădea doar ordine, dar el rămânea în 
umbră, în vreme ce Iliescu, mai abil ŞI mai inteligent, 
intinde personal o mână “prietenească” peste baricade ŞI 
ar fi fatal pentru Biserica din Paris ca şi pentru întregul 
EXII, dacă aceasta ar cădea într-o astfel de capcană prea 
vizibilă. 

Actualul conflict de la Biserica din Paris, ne 
obligă să tragem invățăminte odată mai mult pentru viitor 
şi să înțelegem în sfârşit, că nici o comunitate religioasă 
nu poate suporta mai multe încercări de asemenea natură 
a unor profesionişti ai dezinformării şi dezagrepării, fără 
să rişte să se destrame ori să capituleze. 


NOTĂ: Ultima Ştire de la Biserica Ortodoxă Română 
din Paris: Prin Decretul Sinodal din 2 Mai 1995 al 
Mitropolitului Vitalie, Preotul Mihai Constandache a 
Jost destituit din funcţia de preol al Bisericii din Paris şi 
aceea de vicar al Eparhiei Ortodoxe Române in Europa 
occidentală. * 


Articol reprodus din publicaţia 
"Cuvântul Românesc", nr. 228 
din iunie 1995 


„ale 


d 





st 
A 











PAG. 14 NR. 7/8 Iulie-August '95 





Na a si 
Ei - j 


tânească se caracterizează, înainte 
Iniredintreculțură şi creştinism “Explozia” 
ni s-a săvârşit pe fondul unei renaşteri 
dovedind că presupusa incompatibilitate 

ÎI rcalii este o simplă, 
= Leslie E 













spre deosebire de Catolicism, 
unui universalism abstract, 






spre universal. cu un remarcabil simţ al firescului şialorganicului ). 
Semnificati vă rămâne trecerea de la tradiționalismul “chtonian” al 
sămănătorismului la tradiționalismul “uranian” al gândirismului: 
“Sămănătorul a avut şiziunea masnifică a pământului românesc, 
cerul spiritualit i NI patit jerare din 

axe? (Nichifor Crainic, “Sensul tradiție”) 
y hrubroke ag 20:> RATA Năcipei 
t), Această intrepătrundere între factorul etnic și 

























iconsistentei mişcăn gândiniste, 

i românesc, replică națională 

.. a dilata ln a) re 
II 


TE i .. E 
Ş LI) 

eu ŞI. 
div ID 


d “ ST IP 
pia!” ), s-a încetățenit mai - 


Fa Lă 
Sai 


a A i o 7 . z= 4 SI pr ni 
4 sub car G. Călinescu a. astăzi nu - Duter Consde 


a mir 3 3 pp: 5 g lagaa fost ata 
încă mai. radical (iar o vreme chiar scos din cre al 


. Cu destulă neînțelegere, în /storiei. ui). Termenul este 
insă prea larg și se potriveşte degrabă ansamblului ma ifestărilor 
naţional-creştine ale epocii, care nu s-au redus Ja “gândirismul” 
prop u-zis. Şub eticheta de “a todoxisn "mai încap cel puțin încă 
două “cu en e” de epocă: şcoala ui Ne e onescu (persiflată de 
Sea Ciocul urat ec 
Stă: ind 3 0 RI 41) si lepion: IS] ? ! ui 


e. 
P 
p 2 CU COMEIIU NI 
eee, ă PR n 
Scoala 3D Uald Oilă Tradiţia as; 
% 5 bip Praf bai pr 
SI | Pl * E 
























- 
„e 

. 

PR „Va 


totuși nu se 








iccucăteun 
EI a 2 

















clan, 
* £ 
da 
AR 


“i a ui 1 e , | Ș Pa A PI Să Tabă dupăprinciţiiie, Valorile 
la cei mai - şi melodele raionalismului şi eticismului de origine sermană-- 


ulcănescu sau . Modestele lui 


NeSCU an Blaga), 
ciază, în diferite prade şi din diferite. 


i e 7 


Ţ, 
| 


! p i ] ş 
pa 
ari Îi ] i i > E a 
SI “ve 100 a. CU /4 714) e < S | 
LII SE E . = “ ă 
(5.5 Ş pă Pate put, Ata 
ij ş MAN Ş Va E î i Î- Î 
, i i U e - Fa 
Pi 2/.B%a- Să , 
S TUVIL3: Ş 
y - i * 


iscuţli în jurul acestui 


pi E 
73 





- şiaici stă interesul şi performanţa epocii- Yiziunile asupra acestui 
raport, pe cât de incontestabil, pe atât de inefabil, sunt de o mare 
diversitate, așa cum sunt şi personalitățile “catalizate” de acest nou 
spiritualism, mişcându-se fascinant între teologie și filosofie, între 
metafizică şi artă, între ştiinţă şi eseu, între formele apusene şi 
duhul răsăritean, între “mărturiile” trecutului şi “aventurile” 
prezentului, cu un magnific elan creator şi iscoditor. 

“Noua generaţie” românească părea cu precădere hotărâtă 
(dar şi hărăzită) să aducă României Mari “a doua neatimare” 
(metafora este a lui N. Crainic): după independența politică, pe cea 
spirituală. Ne voiam “europeni” în toată puterea cuvântului, dar cu 
chipul nostru inconfundabil, nu cu “creierii spălaţi” (cum tot mai 
des ni se propune astăzi), 

Până la urmă totul s-a prăbuşit, printr-o mare neșansă 
istorică, În văgAuna infernală a comunismului. Astăzi însă, ridicându- 
ne de pe fundul ei nămolos, s-ar cuveni să privim spre “ortodoxismul” 
interbelic ca spre un temei luminos al regăsirii noastre de sine. 
Trebuie, vorba lui C. Noica, “să devenim ceea ce suntem”, 
reactivându-ne și armonizându-ne energiile creatoare pe linia 
tradiției creştine românești, lar dacă nu putem deocamdată să 
rodim la înălțimea celor de odinioară, să căutiim măcar a-i înțelege 








e, a 
Ie VTEMIL + care, deşi n putea 


atribut * “pecetea” creştină, deopotri văbisericească și 


9 ai i -: is AA . 
ap erioiă ang a 


“pe cale livrescă, la o înțelegere mai profiindă a ortox 


PUNCTE CARDINALE 





i ZX | Pa 
17 4 i de, ini 4 ă 
5 aia_ ati pi n. * * 
ŞI prezenta corect, în întimpinarea posibilelor generaţii mai vrednice 
C c A ai E at PLX Si da de riaa £ -: 
care ne vor urma. pă eg e ae 
Eesti A Rae a 
Pf iutet e iei: at 7 
ă PREIA bagat? nea dirt ada 
CERETI Papi 
teal II Diaz a . i 
* E , A > 3 4. ., 
Lphae . SA da PETRE roate 17 E i 
„> „Laician Blaga, cel mai împlinit gânditor român. nu poat 


NT vali firedus [a acest context, dar ici nu poate fi înțeles în afara lui, Fără 


a fi stat în fruntea unei “şcoli”, ca Nae lonescu, sau în fruntea unei 
“grupări”, ca Nichifor Crainic, Blaga a fost totuşi, alături de aceştia 
doi, unul dintre directoni de opinie ai epocii (dacă nu sub aspect 
politic, în orice caz sub aspect cultural-artistic). Nefiind nici teolog 
propriu-zis. nici apologet filosofic al ortodoxiei. el a fost totuşi 
putemic marcat, atât în filosofie, Cât şi în artă. de problematica şi 
sensibilitatea creştină. mai ales în varianta răsăriteană (afirmând 
acest lucru. nui ignorăm nici anumite note catolico-protestante, 
cu metafizica filosofică), 
„ “Creștinismul şi ortodoxia” lui B ituaţi 
dertană de a Îi priit dea lungul timpu 
înfirmări violente. După ce la început l-au pr 
pe unul “de-al lor”, ortodoyiştii (mai 














-. 


teologică) au sfârşit prins 


Stăniloae), cu rare excep 
5 u rare excepții. 


ă i 9 Tea DĂ 
CCD [ 1] ela E) 
vi MIL auu 


ide (ae s 
XR E că Ea at Ag 
a îp | politico-i deo ogicd du 


. ERE A 
A “mi 
A OeDiin emani ).H 

A SAE 





valorilor publice), tocmai sub acuzaţia că ar fi fost... “mistic” şi 
"obscurantist  promotoral:“ ideologiei reacționare aortodoxismului 




















! Pentru ca mai târziu, când vremurile se mai îmblinziseră, să nu 
lipsească nici î orei de ă 1 Darrilieta ez 
progresiste” a materialismului ateu (cazul Al. 

se naşte întrebarea: care a. fapt. 
dincolo de extreme, raporturile lui acu 
şi cu ortodoxia în special? pa Îi 
universul satului tradiţior aj (pe care va elogiac 
mai târziu, mal AES pealr i sensibilitatea-i meta 
deschiderea spre m) sar zi ă la 












e €, ai că 
avut. din ca 
i folclorică 


vie 








„mai atentă. lucrurile nu sunt atăt de simple. Is 
























"Fei Ă eat mire ia fs ii 










La Viena seva apropia de ideologia şi arta expresionistă 
şi, sub influența “catalizatoare” a culturii germane, va căuta să-și 
păsească nota personală pe fondul mai general al unei specificităţi 
etnice de coloratură creştin-ortodoxă. Nu din vreo autentică trăire 
religioasă. ci din rațiuni artistice şi teoretice va ajunge Blaga să se 
aplece mai indeaproape asupra creştinismului ortodox. integrându- 
se de altfel, pe o cale personală. în contextul spiritual al epocii. 
Cinstit cu sine şi cu ceilalţi. el nu va face niciodată pe teologul, nici 
nu-şi va ascunde scepticismul religios sau dezaprobarea pentru 
orice formă de ”fundamentalism”. El rămâne la o superioară 
receplare culturală a religiei. ceea ce implică libertatea față de 
dogme, speculaţia originală. evaziunea conceptuală. precum şi 
refuzul oricărei “angajări”. 

De pe aceste poziţii s-a apropiat Blaga de tabăra 
ortodoxistă. în care a avut prieteni destul de înțelegători (N. 
Crainic, Al. Busuioceanu. pictorul Tase Damian. mai târziu V. 
Bâncilă etc.). A fost prezent în paginile revistei “Gândirea” vreme 
de 20 de ani (1921-1941) şi nu i-a displăcut deloc orientarea pe 
care Crainic o va da revistei mai ales după 1926. Multe dintre 
marile lui pagini filosofice sau literare. înainte de-a apărea în 
volum, sunt tipărite (şi uneori comentate) în “Gândirea”. Revista 
găseşte prilejul de a-l omagia cu generozitate, dedicându-i două 
Numere de-a lungul deceniului al patrulea (1934. 1938). Inspecial 
Numărul din decembrie 1934 cuprinde cele mai judicioase și mai 
profunde aprecieri de care Blaga s-a bucurat în acea perioadă (T. 
Vianuil prezenta ca poet. D. Protopopescu ca dramature. |. Brucăr 
ca metafizician. V. Băncilă ca eseist. iar N. Crainic îi schița un 
portret -memorabil. întemeiat pe calde amintiri personale, 
numărându-l printre întemeietorii şi promotorii de bază ai 
ortodoxismului gândirist). Cea mai substanțială carte închinată 
până azi ansamblului personalității și operei blagiene va veni tot 
de la un gândirist: Vasile Băncilă (Lucian Blaga, energie 


ia românească - 1938). Lui Blaga contextul îi convenea (Şi -ca 
Ș, - 


orientare generală. dar îndeosebi ca satisfacere a orgoliului 


sm, C . personal). 


Să menţionăm că el a simpatizat şi cu alte manifestări 


D.. naţionalist-ortodoxiste; a aderat la asociaţia “Prietenii Legiunii”. 
> i-a purtat o vie admiraţie lui Corneliu Codreanu şi i-a dedicat 
ae. inițial piesa Avram lancu(1934); nus-aangajat în” lupta legionară” 

eOrIC. (“Fiual taptei nu sunt...” ), dar pare a-i fi înțeles sensul (cel puţin 
atratat . până-n 1938) și a fi fost solidar cu suferințele acestei generaţii 


martirizate, din rândul căreia a avut destui prieteni apropiaţi, unii 


renici> dintre ei şi colaboratori ai “Gândirii” (a se vedea şi articolul 
at ”Afinitățile politice ale lui Lucian Blaga”, pe care l-am publicat 


în “Gazeta de Vest”, Nr.110. iunie 1995. p. 25). Altminteri. 
prudent. Blaga a evitat să facă prea mult caz de crezul lui 
naționalist, chiar dacă acesta trebuie să fi fost extrem de “nuanțat” 
(se cade avută în vedere nu doar “distanțarea” lui culturală. dar Şi 


cariera lui diplomatică de până în 1937).E grăitor căsimpatiile lui 
2 legionare, fie şi ponderate, nu l-au împiedicat să aibă un adevărat 
cult, bunăoară. pentru personalitatea unui Nicolae Titulescu... 


Mult discutata rupturăa lui Blaga de mişcarea gândiristă 


I nu s-a datorat. cum au speculat unii contemporani sau critica 


marxistă de mai târziu, unor divergențe “politico-ideologice” 


prilejuri . ireductibile, câtoneoliului său lezat Nu--pronazismul” lui Cizinic 
Şi pentru (discutabil, de altfel, la autorul asprului rechizitoriu antinazist 
ps ui, a ŞI religie”, inclus în vol, Pancte cardinale în haos), nici 
rică. Laoprivire “prolegionarismul” altor colaboratori şi chiar lideri ai grupării 
ea pe di aa 


gândiriste, nici autohtonismul ortodox militant al revistei (cu care 


ni-l atestă mărturiile, eră un preotortodox destul deatipic: funcționar se împăcase de minune până atunci) nu i-au determinat reacția, ci 













dar lipsit de entuziasm al altarului, avea o gândi 








a . a 


ALA Lat 
sto 4 ilor 






E 


. . ă pă & 












cnc aer 
mult de abstracţiunile filosofice, dk noutăţile civilizației tehnice 
contextual, de viața politică. De la tatăl Său, micul Lucian nu 






ral, fără vreo “patimă” confesională. Mai târziu, el 






X CONtestații putuse avea ărintele Isidor. Vita i APMA pa a 
inismului, darcă 43 40Nici cu “orizontul” satului Rina h e să 
i (e acestea” “exagerăm (în ce priveşte strict creştinismul ortodos).* 


folcloric” este adeseori divergent faţă de cel teologic și 

mai ales într-o zonă de interferenţe şi agresiuni confesionale cum a 
fost şi este încă Ardealul. “Religiozitatea” populară este putemic 
contaminată de reminiscenţe magico-mitologice; neținute în frâu de 
Biserică, adică de o conştiinţă teologică, ele pot genera cu uşurinţă 
sincretisme eretice sau alunecări sectariste. Din mentalitatea 
folclorică tradițională, experimentată pe viu, lui Blaga poate să-i fi 
rămas o anume fascinaţie (ulterior potențată cultural) faţă de “fire”, 
de “cosmos” şi de “taină” în general, fără vreo legătură necesară cu 
“dreapta credință”. Această *moștenire” va fi fost fructuoasă şi 
relevantă mai degrabă pentru poetul expresionist decăt pentru 
gânditorul creştin. Ea poale fi considerată, într-adevar, drept fondul 
originar” al unei sensibilităţi lirico-metafizice de tip neoromantic, 
indiferentă (şi chiar refractară) la orice rigoare teologică și 
confesională. : 

Studiile teologice pe care le va face (strângând din dinţi) 
mai târziu, în anii primului război mondial, cu scopul mârturisit de 
a scăpa de recrutare (sugestia venise de la unul dintre fraţii săi mai 
mari, ce experimentase direct coşmarul frontului), nu vor face din 
el un teolog, Imediat ce contextul îi îngăduie, răsuflă ușurat şi se 
dedică filosofiei şi chiar științelor exacte. 


nu eratocmai cei al unui. 
copiia fostuna . 


şi 
Său, micul Luctan nu putea oficial (era pe atunci director al “Teleerafului în 
“0 anume deferență faţă de creşinist şi religie în. egrafului român” şi rector al 






Pa 
Se! decăt o! 
LE 


+ 

vu 
PI 
04 i 






critica pe care Dumitru Stăniloae (ce-i drept, nu fără asentimentul 
tacit al altora) a făcut-o unor puncte vulnerabile ale sistemului său 
filosofic (Poziţia d-lui Lucian Blagafață de creştinism şi ortodoxie), 
nu din dorinţa unui atac personal, cât în încercarea de a preveni 
anumite devieri dogmatice pe care voga intelectuală a 
"blagianismului” amenințasă le genereze chiar în mediile teologice 
mai superficiale. D. Stăniloae invoca responsabilitatea teologului 


Academiei Teologice Andreiane din Sibiu). 

Ruptura de “Gândirea” nu s-a produs brusc, în 1940, 
cum se afirmă curent; în acel an aflăm numai originea viitorului 
divorţ (D. Stăniloae începuse deja publicarea treptată în-“Telegraful 
român. a viitoarei sale cărți anti-Blaga), ce s-a produs efectiv şi 
definitiv abia în 1942 (când cartea teologului sibian va apărea în 
volum, adusă la zi, cu ecouri favorabile în mediile gândiriste). În 
1940 Blaga îl elogia încă fără rezerve pe N. Crainic la primirea 
acestuia în Academie (luna mai), iar semnătura îi va apărea în 


filosofică “Saeculum”, are nedrepte şi reprobabile răbufhiri 
doar împotriva părintelui Stniloae (para aul “Del cazu ur nu 
la tipul Grama” ), dar şi impotriva lui N. Crainic (pamfletul 
Săpunul filosofic”, greşit interpretat de unii critici comunişti ca 
un atac impotriva profesorului Nae lonescu, mort demult la acea 
dată şi cu care Blaga n-a avut niciodată vreo polemică deschisă). 
Gestul lui Blaga e regretabil, pentru că N, Crainic nu-l “atacase” 
niciodată (şinu-l Vaatacanici după aceea, nici măcar în Memoriile 
postume, ştiind să-i ierte-cum nu iertasealtora- “ieşirea” din '43), 
Dar Blaga] Stigmatiza deopotrivă şi pe bătrânul filosof raționalist 
C, Rădulescu-Motru (rebotezat cinic “Constantin Mortu” ), 
care-i criticase profesoral, din altă perspectivă, ideile filosofice, ba 
chiarcrezusea-l fi “concurat” prin inconsistenta-i carte A 

sau catehismul unei noi Spiritualități (a se vedea pamfletul 


Adolf CRIVĂȚ - VASILE 
(continuare în pag. 15) 













Îi) 








pp 








Vom vorbi în cele de față despre 
umor, ironie şi băşcălie.Şi am ales această 
temă pentru că frecvent auzim prin mass 
media formulări de tipul acesta: “poporul 
nostru s-a salvat numai prin râs” sau ““mereu 
am ştiut să facem haz de necaz”etc. De 
asemenea, nu credem că trebuie neglijat 
faptul că una dintre gazetele româneşti de 
mare tiraj este “Academia Caţavencu”. 
publicaţie ce şi-l revendică pe .L. Caragiale 
drept patron spiritual. 

“Vasile Marin atrăsese cândva 
atenţia: *" Țara românească are nevoie de 
oameni tragici şi sintetici”, continuând 
profetic: '“In lături cu ideologia 
caragialescă a teoreticienilor din bâlciul 
public autohton; iar acest spirit a dominat 
şi mai departe toată generaţia de la 1927 
Tineretul vremii a tratat problemele cu 
sobrietate, umorul fiind considerat de 
majoritatea luptătorilor naţionalişti un 
mijloc ineficace de corecție a serioaselor 
imperfecţiuni ale societăţii. de înlăturare a 
meschinăriilor şi potlogăriilor 
contemporanilor lor. S-a instituit, dacă 

vreți, un arhetip ontologic al tragicului, 
tragicul însemnând ''un act de supremă 
conştiinţă, asumarea conştientă a limitei, 
în sensul activ al depăşirii acesteia, 
indiferent de consecinţe” (G.Liiceanu). 

Ne confruntăm deci. în esenţă, 
cu două atitudini în faţa aceleiaşi realităţi: 
cuvântul lui Eminescu, dramatic, profetic, 
angajat interior. generat de răni şi dureri 
adânci, respectiv satira “'cinicului 
Caragiale” (cum îl numea Eminescu însuşi) 
scârbit de tembelismul, decadenţa, 
fanfaronada, diletantismul şi ridicolul 
atâtor Mitici contemporani. E firesc, astfel, 
să ne întrebăm care din cele două reprezintă 
atitudinea proprie şi definitorie pentru noi, 
românii. 

x 


“Academia Caţavencu” este o 
gazetă ce nu poate fi etichetată foarte uşor, 
cel puţin la prima vedere. Distingem însă 
in ea două laturi: una pozitivă şi alta 
negativă. Sublinierea acestei bipolarităţi 
nu înseamnă respingerea nuanţării sau 
problematizării unor aspecte constitutive 
discuţiei noastre, ci doar reprezentarea 
imaginii de ansamblu a acesteia. 
Ridiculizând prostia crasă, non-valoarea, 
demagogia politică, articolele domnului 
Dinescu sunt adesea fine radiografii ale 
stării de spirit româneşti actuale. De 
asemenea, dezvăluirile de pe paginaatreia 
sunt de fiecare dată interesante şi relevante, 
având largi ecouri în rândul opiniei publice 
şi a instituţiilor Statului. Totodată, articolele 








(urmare din pag. 14) 


PUNCTE CARDINALE 


semnate de un loan T. Morar sau de Mircea 
Toma punctează perfect problemele şi, 
concomitent, sunt reconfortante. Dar de 
aici şi până laaerul de promiscuitate degajat 
de articolele imunde ale paginii a şasea, 
glumele deplasate făcute pe seama unor 
texte din Sfânta Scriptură ori frecventele 
colaje fotografice impudice, este o distanță 
prea mare. Și mai trebuie să spunem că, din 


are o anumită detaşare față de obiect, pe 
când umoristul priveşte realitatea din 
interiorul ei “cu un oarecare sentiment al 
consubstanţialităţii”(1.Cheie-Pantea). 
lronic era Socrate cu cei cu care 
dialoga (Anytos - pe care filosoful îl lua 
mereu peste picior- nemaiputând suporta 
zeflemeaua, l-a ațâțat pe Aristofan împotriva 
aceluia, apoi l-a convins pe Meletos să-l 


DESPRE CRIZA 


ECHILIBRULUI 
ATITUDINAL 


păcate, accentul cade pe acestea din urmă. 
Oare în scrierile lui Caragiale, pline de 
“subtext”, emulii săi nu descoperă nimic 
profund, nimic grav, nimic esenţial, nimic 
sfânt?! 


+ 


Să încercăm acum să lămurim 
sumar şi problema umorului care, deşi la 
început definea doar ostare de spirit, ulterior 
a devenit un concept literar ce acoperă o 
realitate psihologică şi una estetică, 

Vom lua spre exemplificare cazul 
lui lon Creangă, fiindcă el este un scriitor 
care şi-a păstrat nealterat pe tot parcursul 
vieţii fondul țărănesc. Râsul e cheia de 
boltă a oprei sale şi aceasta ni se pare 
semnificativ. La Creangă, umorul şi ironia 
(tipuri fundamentale ale comicului) sunt 
într-un perfect echilibru. Râsul are 
numeroase nuanțe: surâsul (blajin şi 
comprehensiv), râsul tonic, sănătos, râsul 
amar, *“râsu' plânsu”. Să facem acum o 
necesară distincţie între cele trei 
categorii ale comicului: umorul, ironia, 
satira. Umoristul manifetă întotdeauna față 
de obiectul său înțelegere şi chiar simpatie. 
Abaterile sunt considerate imanente 
existenței noastre, intrinseci naturii 
omeneşti. E| nu sancţionează niciodată atât 
de drastic precum satiricul. Acesta dinurmă, 
necruţător, îşi înmoaie în otravă săgețile, 
încercând să dizolve astfel minciuna şi 
imoralitatea. Satiricul săvârşeşte numai acte 
categorice, nerelativizate. Nici umoristul şi 
nici ironicul nu flagelează atât de puternic 
precum satiricul. Umorul şi ironia coexistă 
adesea în acelaşi individ, doar că ironicul 





cheme în judecată pe gânditor, sub acuzația 
de impietate şi corupere a tineretului; după 
cum bine se ştie, Socrate a fost condamnat 
la moarte). Persiflând falsul şi injustiţia, 
ironia poate fi deseori considerată un apostol 
al dreptăţii. Pascal o numea “o anticameră 
a dreptăţii”, iar teologul danez protestant S. 
Kierkegaard “un drum spre adevăr, dar 
nu adevărul însuși”. Fără îndoială, ironia 
este expresie a inteligenţei, a vivacităţii 
spiritului, a sprintenelii minţii. Dar când 
ironia devine caustică şi agresivă, 
transformându-se în maliţiozitate, ea nu 
este decât un substitut pentru ceea ce numim 
duşmănie, intrigă,  josnicie. In 
binecunoscuta lor intransigență, Sfinţii 
Părinţi nu arareori considerau ironia drept 
O latură negativă a comportamentului uman. 
Sfântul loan Damaschin, bunăoară, aşează 
pe lângă grele patimi sufleteşti (lipsa de 
evlavie, slava deşartă, mândria, fățămicia, 
necredința, toată erezia) şi ironia (în înțelesul 
pe care l-am definit). La fel de categoric 
este şi Sfântul Maxim Mărturisitorul şi, 
precum el, mulți alţi Sfinţi Părinţi. De ce? 
Deoarece de prea multe ori ironia 
conţine venin şi devine periculoasă, fiind 
foarte greu să-i stabilim şi să-i stăpânim 
limitele. Şi astfel se face trecerea de la 
ironia fină, subțire, la ironia grosieră, adesea 
licenţioasă, al cărei obiectiîl constituie, fără 
nici un criteriu moral de selecţie, orice 
personalitate sau instituție, fie că este vorba 
de lisus Hristos ori regele Cioabă, de 
Parlamentul României ori Biserica 
Onodoxă. 

Ca peste tot, însă, există şi 
uzurpatori, în domeniul, umorului unul 


Iulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 15 





dintre ei fiind bășcălia. Bășcălia e un 
amestec de trivialitate, impuls scatologic 
şi abjecţie lirică, glisând adesea în zone 
nepermise. Foarte pe româneşte, în 
băşcălie “se sare peste cal '" inacceptabil 
de uşor, fenomen condiţionat, printre 
altele, şi de alterarea uneia dintre virtuțile 
fundamentale ale umanului: respectul 
pentru sacralitate. 

Observăm că întotdeauna, în 
cazul bășcăliei, subiectul are un dispreţ 
relativ şi ascuns faţă de obiectul băşcăliei 
sale. De ce? Fiindcă subiectul are 
conştiinţa propriei deşteptăciuni (să 
zicem aşa) şi cade în păcatul mândriei 
luciferice. E însă o falsă construcție 
exterioară, căci în spatele “hă-hă-hă””- 
ului neîntrerupt nu se ascunde nici cea 
mai mică autoexigenţă. Autorul băşcăliei 
crede că inteligenţa (care nu e în 
abundență şi pe care o traducem aici 
prin: sprinteneală, viclenie, şmechene) ii 
justifică orice faptă. Ceea ce pierde din 

vedere acest ins este un fapt banal, dar 
prea adesea ignorat. Inteligența nu e o 
virtute, ci un dar de la Dumnezeu, pe care, 
din prea tainice motive numai de El ştiute, 
unii îl primesc, iar alţii nu. Inteligența în 
sine nu înseamnă nimic şi, deci, pentru a 
căpăta valoare şi dimensiune, ea trebuie 
orientată spre zone de construcţie, iar nu 
dizolvante. Băşcălia, pentru a reveni, nu 
înseamnă doar o aplecare spre frivolitate, 
ci mult mai mult: o îmbinare de 
superficialitate, cinism şi reflexe 
mahalageşti. E lipsăde smerenie, derogare 
de la sentimentul vinovăţiei (una dintre 
reflecțiile ortodoxe cele mai adânci este 
cea care spunecă **Fiecare se face vinovat 
pentru păcatele tuturor”), indecenţă şi 
mizerie morală, într-un cuvânt: viciu. Or 
tocmai acesta se dovedeşte a fi de multe 
ori apanajul confraţilor noştri de la. 
“Academia Caţavencu”; şi nu numai al lor... 


* 


Acum vom formula şi răspunsul 
la întrebarea 'din introducerea acestui 
articol: Credem că există o perfectă 
complementaritate între spiritul lui 
Eminescu şi cel al lui Caragiale. În toată 
istoria sa, românul a ştiut şi câ! şi cum, Şi 
de cine să râdă. Totodată, a ştiut când să 
se oprească, iar atunci a adoptat alte 
formule decât bancul sau “şopârla”. 
Căci ceea ce credem că a caracterizat 
dintotdeauna neamul nostru este un mare 
şi greu de obținut lucru, atunci când nu îl 
ai în sânge: dreapta măsură. E linia pe 
care şi noi trebuie să o urmăm. 


Mihai George NEAMȚU 





“ Automatul doctrinelor” ). De unde rezultă destul de limpede. 
credem. că nuo anume apartenenţă politică sau spirituală il deranja 
pe Blaga la cineva. ci faptul însuşi de a-i fi criticat teoriile sau de 
a-i fi relativizaL, fie şi indirect. personalitatea creatoare. Conştiința 
lepitimăa propriei valori aalunecat adeseori la Blaga în" narcisism . 
ducând la reacții caustice şi radicale (multe astfel de situații sunt 
expuse în recenta monografie a d-lui lon Bălu). 












Elementele creştine (adesea cu vădită tentă ortodoxă) 
sunt destul de numeroase atât în poezia şi teatrul lui Blaga, cât şi 
în filosofia şi eseistica lui. Nu ne propunem aici nici inventarierea. 
nici discutarea lor, interesându-ne doar problema de principiu. 
Blaga e profund îndatorat creştinismului în genere şi, în mod 
deosebit. teologiei mistice răsăritene, din care preia pro domo 
multe teme. motive și argumente. EI le tratează întotdeauna 
nedogmatic, într-un mod liber şi creator, abătându-le adesea de la 
sensul lororiginar. E un fel de va/orificare culturalăacreştinismului, 
negreșit benefică pentru discursul filosofic sau artistic. Privit insă 
dinspre teologie, care nu se poate dispensa totuși de rigorile şi 
responsabilităţile ei, demersul nu mai este la fel de benefic. Pomind 
deaici trebuie înțeleasă atitudinea lui D. Stăniloae (facem abstracţie 
de obscurul Gh. Iflimie, ce în Lucian Blaga şi creştinismul 
românesc a căutat să-l imite inabil pe ilustrul său contemporan), cu 
care Blaga fusese altminteri în bune relaţii mai inainte. 

Două sunt mai ales volumele a ce au AECTŢI nat 

ia fermă a teologului: Religie şi spirit şi Diferenţialete divine. 
Costea l-a afectat arte mult pe Blaga a fost faptul că D. Stăniloae 
nu s-a rezumat la a evidenția incompatibilitatea unor teorii de-ale 
sale cu creştinismul şi ortodoxia, căci el însuşi era conștient de ca 
şi avertizase adesea asupra perspectivei sale neteologice, ci că, 
pomind de aici, teologul a dovedit, uneori chiar cu instrumentar 

























LUCIAN RLACA 
ŞI 
CREȘTINISHUL 


filosofic, şubrezenia unor concepte sau construcții teoretice, ce-i 
leza, de fapt. întregul sistem (de care era aşa de mândru). Se pot cita, 
în acest sens, mai ales capitolele “Religie şi stil” şi “Cosmologia 
d-lui Lucian Blaga”. 

Principalele reproşuri aduse lui Blaga sunt negareaoriginii 
dumnezeieşti a religiei (deci a revelaţiei divine), pe care-o supune 
determinărilor stilistice abisale din subconştientul omenesc 
(subordonând-o deci sferei mai largi a culturii, ca simplă plăsmuire 
a geniului natural), relativizarea ideii de divinitate prin straniul “mit 
filosofic”. (cu valenţe fataliste şi panteiste) al Marelui Anonim, 
precum şi oscilațiile sau contradicţiile sale cu privire la raportul 
(necontestat) dintre ortodoxie şi românism (a se vedea mai ales 
capitolul iniţial al cărții, intitulat chiar “Românism şi Ortodoxie” ). 
Autorul are dreptate să conchidă, din punctul lui de vedere: “D-l 
Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva 
spunându-i cuvinte de mângâiere” (ed. 1942 - p, 37; ed. 1992 - p. 
33), 

Părintele Stăniloae stă în faţa noastră cu dreptul şi 
dreptatea (dumnezeiesc-obiectivă) a Credinței; filosoful Blaga ni se 
înfăţişează cu dreptul şi dreptatea (omenesc-subiectivă) a Creaţiei. 
Înțelept ar fi să le facem loc deopotrivă în conştiinţa noastră, 
judecându-l pe fiecare în sistemul său de referință. E loc, sub cerul 
unui creştinism viu, atât pentru marile adevăruri, cât şi pentru 
marile închipuiri. Teologia şi cultura trebuie să înveţe să coexiste 
neantagonic, azi mai mult decât ieri, în echilibrul complex al unei 
spiritualități modeme. Mai rezonabilă ni se pare, retrospectiv, 
poziţia medie pe care au ştiut să se aşeze, față de aventurile 


speculative ale poetului-filosof, un N. Crainic sau un V. Băncilă, 
altminteri mari misionari ai ortodoxiei. Prin chiar “duhul” ei, 
ortodoxia este “tolerantă” şi “integratoare”, dăruindu-şi lumina 
tuturor, după măsura fiecăruia. 

Există trei ipostaze fundamentale ale cugetătorului în 
raport cu religia (şi ele au fost toate prezente în bogatul peisaj 
spiritual al României interbelice): reo/ogul (tipul Crainic sau 
Stăniloae), filosoful religios (tipul Nae lonescu sau M. Eliade) şi 
metafizicianul (tipul Blaga). Cum am mai arătat şi altădată 
(“Pentru dreapta înțelegere a lui Nae Ionescu”, în “Puncte 
Cardinale”, Anul II, Nr. 3/15, martie 1992, p. 5), teologul se ţine 
în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordonează rațiunea 
Supraraţionalului asumat prin credință, mişcându-se smerit în 
liniile de forță ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” 
a gândului autonom. Filosoful religios, în speță gânditorul creştin, 
mult mai tributar rațiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un 
absolut revelat, față de care se mişcă însă nedogmatic, permițându- 
şi libertatea unor interpretări “originale”. Merafizicianul, în fine. 
este un filosof radical, care se măsoară rațional cu absolutul, având 
grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în 
demersurile sale, ba chiar să facă abstracție complet de ea. 
Teologul nu face altceva decât să “administreze” o sumă de 
adevăruri veşnice, permițându-și să încerce cel mult o mai limpede 
formulare a lor sau o mai sistematică ordonare: filosoful religios 
reinterpretează personal adevărurile revelate sau presupusele 
consecințe filosofice ale acestora, pe când metafizicianul îşi 
proclamă exclusivist propriile adevăruri. E oarecum nelegitim să- 
| judeci pe teolog cu măsuri filosofice, ca şi pe filosof cu măsuri 
teologice, chiar dacă problematica lor se suprapune adesea. Or 
Blaga stă pe muchia dintre metafizica autonomă (spre care a 
năzuit) şi filosofia religioasă (cu care a cochetat), pe unul din 
piscurile cele mai înalte ale culturii noastre moderne, fără vocație 
leologică, dar poate mai aproape de Dumnezeu decât îl putem noi 
judeca. 





Ş 





„e = ŞI 





A 
Y > + 
nr eu” d 


PAG. 16 NR. 7/8 lulie-August '95 









„Ie: De 2 Pio i Pi 


ae ra a De die tii 
Lp sa > 3 sryrate e 
Ju E 5 ŞI. 39 Po 4 ” 


— 


a 





E o constatare la îndemâna oricui că bancul trage să moară. Fenomen 
românească, el a cunoscut un regres vizibil şi destul de accelerat în ultimii 10 - 12 a 
(mai ales în anii '60 - 70), filonul lui noa IPA Bi 
profundă analiză socio-psihologică a lumii noastre, ce a 


PUNCTE CARDINALE 


L ROMÂNESC AL BANCULUI 


Motto: “Aş plânge, dar nu pot de râs” 
(zicală românească) 












foarte viu şi atât de caracteristic pentru lumea 

ED DI Eee Berti Țar ate Te Ea uȚiluleieiţ 
secătuit aproape de tot. S-ar putea întreprinde, pornind de la acest fapt, o 

r putea ajunge la concluzia unei grave degenerări interioare. Căci bancul n-a 


fost doar un soi de glumă între altele, ci o ultimă formă semnificativă de creativitate orală, ca şi una de rezistență spirituală în faţa 
istoriei. Dispariţia lui poate fi, de aceea, semnul unei morţi sufleteşti. 


Li TITI RTT IT ci PT ATS TNI 


lit cu grijă, fie din dispreţ, fie din teamă. Ne aflăm, cu acest subiect, într- 


un cvasi-deşert bibliografic. Desigur, materia este oarecum familiară fiecăruia, dar într-un mod parţial şi difuz. S-au încercat, după 


'89, cîteva antologii modeste, mai mult cu caracter comercial. Materia s-ar 
tematice sau tipologice. Revelaţiile ar fi, credem, enorme. 
unghiuri de vedere: etnologic, lingvistic, psihologic, sociologic, ba chiar şi - nu băgați în seamă zâmbetele academice! - din perspectiva 
Cella ET gri ral RI TTa 

Ne-am propus în rândurile de faţă, sintetizând un amplu eseu mai vechi, să dăm câteva lămuriri CCC TIR Te Pila batul eră 


Nae IL RTC Ta ee Lun La CZ ZET) 
fragmente din vechiul eseu - stângaci în anumite nigiiL CI 


preta însă la vaste culegeri sistematizate şi Li Cale Ci 
Adunarea şi sistematizarea materialului ar înlesni studiul lui din diferite 


să adâncească cercetarea, într-un viitor cât mai apropiat. ( pa cat: 
mai ales cu obositoare “lungimi” - s-au publicat în revista <<Cuvântul 


Românesc>> din Canada, Anul 20, Nr. 214, martie 1994, p.18). 





| 


Genetic şi funcţional, bancul ţine de 
domeniul culturii orale; el este o specie de 
folclor nou, orăşenesc, întrunind notele 
caracteristice ale faptului folcloric (oral, anonim, 
colectiv şi adeseori sincretic). Indiferent de 
statutul său axiologic, el reprezintă ultima 
manifestare vic, fertilă şi relevantă a creativităţii 
noastre populare. 

S-a făcut mare caz în folcloristica secolului 
XX de importanța explorării “prezentului 
folcloric”, ca o reacţie faţă de Eni oaie al 
cercetărilor folclorice din secolul al XIX-lea, cu 
exaltările lui paseiste şi arhaizante, în virtutea 
cărora creaţiile populare suscitau interesul doar 
ca mărturii ale trecutului, “survivances du passe 
”. La noi “lupta” în acest sensa fost inițiată de un 
folclorist semi-profesionist, lingvistul Ovid 
Densuşianu (Folclorul. Cum trebuie înţeles, 
Lecţie de deschidere la Facultatea de Litere - 9 
noiembrie 1909), el însuşi continuând să se ocupe 
însă mai mult de folclorul tradiţional; folcloristica 
noastră interbelică a urmat, cu mici excepţii, 
aceeaşi cale. Imperativul teoretic (util, dar 
exagerat) al lui O.Densuşianu (prezentul folcloric 
ar fi “mai ales partea ce trebuie explorată”) a fost 
adoptat tendenţi6s în regimul comunist de mai 
târziu, ducând, prin mistificare ideologică, la 
aşa-zisul “folclor nou” al “orânduirii populare” 
(contrafaceri propagandistice de tipul “Că trăiesc 
bine şi cînt, / C-amu-n Republică sînt...” sau 
“Frunză verde mere coapte, / Eu cu partidul 
mi-s frate, / Că el îmi face dreptate, / La dreaptă 
cale mă scoate...” !). Bancurile în schimb - formă 
autentică de creativitate orală, dar şi de incomodă 
libertate spirituală -au fost ignorate de cercetători 
Şi “proscrise” de autorităţi, urmând ca abia de- 
acum încolo să li se facă, eventual, cuvenita 
dreptate. 

De la un moment dat, bancul pare să fi 
monopolizat energiile plăsmuitoare ale spiritului 
popular. Acest spirit s-a retras întreg în lumea 
bancurilor, cu mijloacele, ex eriențele, 
observaţiile, prejudecățile, obsesiile şi 
temeritățile lui. Universul bancurilor nu-i decât 
lumea noastră esenţializată în ficţiune, eliberată 
convenţional de sub “teroarea istoriei”, râzându- 
Şi cu voluptate de ea însăşi, într-un joc pestriț şi 
subțire, fără iluzii şi fără reticenţe. Pe de altă 
parte, bancul nu vrea să amuze numai; el aspiră 
lao hilaritate superioară, cu funcție compensativă 
în plan existenţial. Bancul are întotdeauna un 
scop mai complex decit râsul; el este, ca măscăricii 
regilor de odinioară, şi confesorul nostru: ne ştie 
păsurile toate şi îşi râde de ele cu propriul nostru 
râs. Dar acesta nu este doar râsul vulgar de la 
periferia lumii, ci un râs mai subțire, aproape 
filosofic, voind parcă să ne aducă aminte că în “a 
face haz de necaz” stă, într-un fel, toată 
înțelepciunea şi toată libertatea existenței noastre. 
Bancurile au o “filosofie” a lor - practică, 
nepretenţioasă, cu rădăcini venerabile în 
realismul gîndirii populare. 

Această nouă formă de creativitate de tip 


folcloric, chiar dacă mai grăbită, mai cerebrală şi 
mai perisabilă decât cele tradiţionale, nu este mai 
puţin reprezentativă. Urmând vremurilor, ea a 
devenit una preponderent (dacă nu exclusiv) 
urbană. De altfel, noţiunea însăşi de “spirit 
popular” ar trebui rediscutată poate în contextul 
noilorrealități socio-economice, Nivelarea socială, 
alfabetizarea în masă, urbanizarea accelerată (şi, 
implicit, depopularea treptată a satelor), mass- 
media în expansiune, scientismul şi desacralizarea 
- iată tot atâţia factori de disoluţie a mediului şi 
mentalității tradiționale. Bancul apare dreptcopilul 
teribil al acestei lumi în chinuită prefacere, căreia 
îi lipseşte poate consistenţa, dar nu şi vitalitatea, 
rectitudinea, dar nu şi istețimea. 

In condiţiile vechiului regim, bancurile au 
avut o existenţă viguroasă, dar oarecum ilicită şi 
subterană. Criticismul lor implicit, manifestare 
anonimă şi nescrisă a acelei “opinii publice” ce a 
înlocuit în lumea modernă - mutatis mutandis - 
“norma colectivităţii” din societățile tradiţionale, 
făcea spaima multor urechi, ca semn de netăgăduit 
al unei nealinieri interioare la linia ideologică a 
puterii. De altfel, multe bancuri - din categoria 
celor politice - au reprezentat adevărate 
“manifeste” orale, transfigurate de hilaritate. Nu 
este deci de mirare că ele n-au avut nici o “trecere” 
oficială; când nu se tăcea asupra lor, erau 
stigmatizate sau bagatelizate. De aceea mulți 
le-au judecat şi le mai judecă încă superficial, 
ignorându-le sau falsificându-le şi statutul şi 
funcția socială. Dicționarul limbii române 
contemporane exprimă clar această depreciere, 
definind bancul drepto “glumă uşoară”. Regretatul 
folclorist Ovidiu Bârlea, în primul volumal solidei 
sale sinteze Folclorul românesc (Editura Minerva, 
Bucureşti, 1981), la capitolul dedicat snoavei, 
atinge în treacăt şi problema bancului, 
numindu-l însă, prudent, tot “glumă”. Problema 
este expediată într-o singură pagină, mai mult sub 
aspect formal, în căutarea unor criterii delimitative 
între specii. Statutul spiritual şi social al bancului, 
ca şi “universul” acestuia, sint trecute cu vederea. 


II 


Originile bancului, ca specie folclorică, 
trebuie căutate negreşit în snoavele de altădată. Se 
pot face totuşi apropieri şi de specia cultă a 
anecdotei (să reamintim că grecescul anckdota 
este echivalentul vechiului slav iz nova, ce a dat 
românescul “snoavă”; ambele vocabule au 
înțelesul de'“istorie inedită”, ca şi romanicul 
novella). Spre deosebire de snoavă şi de banc, 
anecdota nu numai că nu este o specie folclorică, 
dar are adeseori chiar un aer erudit. referindu-se la 
celebrităţi şi ftind pronunţat didactică. Se întâmplă 
ca anecdota să fie chiar lipsită de umor, subzistând 
doar prin “pilda” pe care o conţine sau prin 
“curiozitatea” pe care o relatează. Mediul popular 
în care trăiește bancul ne îndepărtează deci de 
anecdota clasică. In zilele*noastre cuvântul 
“anecdotă” și-a şi pierdut, prin extensie semantică, 
înțelesul clasic, ajungând să însemne “glumă” în 
general sau desemnând uneori acele glume cu 


/ 


circulaţie scrisă de care sunt pline periodicele de 
mâna a doua (existând chiar şi autori consacrați 
de astfel de “*anecdote”'). Bancurile, dimpotrivă, 
sunt orale şi anonime, ducând adesea o existenţă 
de culise şi necunoscând, în principiu, reticenţe 
de expresie sau de conţinut.Nu este exclus totuşi 
ca la origine bancul să fi avut şi el proveniență 
semi-cultă, “folclorizându-se” abia apoi, mai cu 
seamă în veacul nostru. De altfel, în condiţiile 
civilizației moderne, influențele culte asupra 
ultimelor resurse folclorice au un caracter fatal. 
Plecând de aici, se poate pune în discuţie întreg 
statutul modern al noţiunii de “folclor”. 
Artrebui stabilită (chiar dacă cu aproximaţia 
fatală în asemenea cazuri) epoca ivirii cuvântului 
“banc” în lumea românească (vom pune ceva 
mai departe problema etimologiei lui). El trebuie 
să fi răspuns unei necesități lingvistice generate 
de ivirea unei realităţi pe care cuvintele 
tradiționale înrudite n-o puteau reda mulțumitor 
(în specificitatea ei). Specia în sine, chiar dacă nu 
atât de bine precizată ca azi, trebuie să fi fost 
anterioară cu cel puţin un deceniu termenului 
care o denumeşte; presupunem ivirea ei pe la 
mijlocul veacului trecut, odată cu sedimentarea 
unei vieţi orăşeneşti moderne în părțile noastre, 
căci avem de-a face cu o specie folclorică masiv 
de-ruralizată, cu toate probabilele ei modele 
tradiționale (snoava şi - într-o măsură mai 
neînsemnată - ghicitoarea). Spre deosebire de 
snoave, bancurile ni se înfăţişează, în majoritatea 
lor, ca expresie a unui alt univers existenţial şi al 
unui alt tip de spirit colectiv. Ele s-au lepădat, pe 
de altă parte, de orice “sfătoşenie” manifestă. 
grăbindu-se, s-ar zice, prea tare spre “efect” 
pentru a mai întârzia pe cale. “Cum se ştie, gluma 
(se poateciti :bancul-n.R.C.) este în primul rând 
ilariantă şi abia în subsidiar satirică, pe când în 
snoavă primează intenţia satirizantă...” (O.Bârlea, 
op. cit.,p.232). Nutrebuie neglijat, de asemenea, 
un alt aspect foarte caracteristic bancurilor în 
raport cu snoava tradiţională: în vreme ce aceasta 
se apleca cu predilecție asupra imperfecțiunilor 
naturii umane (prostie, vicii, neputinţe etc.), pe 
temeiurile unei moralități de tip clasic, bancurile 
se apleacă cu predilecție asupra tarelor de ordin 
social, caracteristice prin excelență mediului nou, 
aproape din născare corupt, al centrelor urbane. 
Sintetizând, snoavele erau “înțelepte”, 
bancurile sint “şmechere” (un soi de “şmecherie” 
superioară, de ordin intelectual, constituindu-se 
din substanța momentului ŞI ieşind din actualitate 
odată cu el; pare că umorul tradițional s-a “subțiat” 
in bancuri, rafinându-şi toate mijloacele şi 
devenind - cum observa acelaşi O.Bârlea - “prin 
excelență un exercițiu de inteligență”, epurat de 
orice didacticism direct, dar şi de orice sentiment 
al consistenţei). Snoavele erau “morale” (fie şi 
prin recul), bancurile sunt amorale, aşezându-şi 
personajele nu în perspectiva unor “norme”, ci în 
aceca a unor “interese”. În fine, snoavele reflectau 
O experienţă de viaţă străveche, dar limitată, 


Răzvan CODRESCU 
(continuare în pag. 17) 








| 


[] » 





POMÂNE 
L 
BÂNCULUI 


(urmare din pag. 16) 

cucerită într-un univers închis şi 
static. Bancurile vehiculează nişte 
experienţe noi, într-o perspectivă 
dezmărginită; ele suntexpresia unei 
lumi cu principii fluctuante, 
“dezrădăcinată” şi fundamental 
anarhică prin “atomizarea” ei socio- 
culturală. lată de ce putem vorbi, la 
rigoare, de o autonomie a bancului 
în raport cu speciile tradiţionale, 
dar şi cu celelalte “glume” curente 
în viața socială. 


II 


In merituoasa sa lucrare La 
iypologie bibliographique des 
faceties roumaines (Editura 
Academiei, Bucureşti, 1969, t. I-Il, 
XXX VIII + 1767 p.), Sabina C. 
Stroescu a dovedit cu piizoșinţă că 
România este “țara snoavelor”; 
cercetătoarea a stabilit nu mai puțin 
de 4000 de tipuri în repertoriul 
românesc al snoavei. “EI depăşeşte 
cam detrei ori repertoriul ucrainean, 
semnalat până azi a fi cel mai bogat 
din Europa”, observă O.Bârlea. Este 
surclasat în întregime chiar catalogul 
internațional Aarne-Thompson (nu- 
i mai puţin adevărat că nu pentru 
fiecare ţară din lume există o lucrare 
de genul şi proporţiile celeia Sabinei 
C. Stroescu; oricum însă, numărul 
tipurilor româneşti rămâne uimitor 
şi greu de “concurat”). O.Bârlea 
încearcă şi o explicaţie: “Mulțimea 
snoavelor atestă încă o dată 
înclinarea românului spre satiră şi 
pornirea lui de a specula situațiile 
pline de umor, foarte probabil o 
moştenire de la înaintaşii romani, 
deosebit de porniţi spre satiră, incat 
retorul Quintilian exclamase, nu fără 
orgoliu: Satira tota nostra est” (op. 
cit. p. 252). Nu întâmplător, fără 
îndoială, într-o ţară în care tradiţia 
snoavei e atât de bine reprezentată, 
a înflorit şi noua specie a bancului. 
O cercetare asupra bancului, 
corespunzătoare celei întreprinse 
pentru snoavă de Sabina C. Stroescu, 
ar duce negreşit la concluzii la fel de 
spectaculoase. 

Fenomenul românesc al 
bancului nu poate fi explicat doar 
conjunctural (de pildă prin condiţiile 
social-politice de după 1945, pe care 
le întâlnim şi la alte meridiane, fără 
ca acolo să fi generat, cu titlu de 
“reacţie” sau “rezistenţă , un 
fenomen folcloric de asemenea 
proporţii), pentru că el a străbătut 
timp de un veac şi mai bine, până la 
apogeul său, contexte foarte diferite, 
iar aria nu i se poate reduce la “bancul 
politic”.“Condiţiile” favorizante ale 
fenomenului nu trebuie confundate 
cu “cauzele” lui. El derivă, înainte 
de toate, dintr-o anume structură 
spirituală. i 

i Rostind fraza aceea devenită 
faimoasă (“Nous sommes ici Gux 
portes de l'Orient, ou tout est pris 
la legere”), Raymond Poincare, 


PI y > - IEI CO 
SSD e 
A, > 4 
E, Y 
JE 
75y ea 
) 





— 


/ ) 
— E w * 
, 


| ne jignească, a 
sfârşit prin a ne defini, desigur într- 
un sens pe care nu putea să-l 
bănuiască. Să-l lăsăm pe politicianul 
francez să se odihnească în pace şi să 
procedăm cu înțelepciune, scăpând 
cuvintele de om. 

“Lejeritatea” noastră, într-un 
sens mai adânc, nu-i doar 
“zeflemeaua” balcanic-orientală, nici 
“nevricoasa” lipsă de protocol, ci ține 
de acea însuşire a firii româneşti de 
“a face haz de necaz”. În acest înțeles, 
ea este semn de înțelepciune 
străveche şi de tărie sufletească. Nu 
este bine, zice românul, “să pui totul 
la inimă”. Poţi trece totul prin sita 
minţii tale, spre a prinde “noima” 
lucrurilor, “a le da de rost” şi ate păzi 
eventual de cursele lor, dar “să pui la 
inimă” nu e bine. Ar fi semn de 
slăbiciune şi de lipsă de minte. Căci 
lucrurile te încearcă şi trec, iar tu se 
cuvine să rămâi în urma lor zâmbitor 
şi nevătămat, îndrăgostit - nu fără 
“filosofie” - de spectacolul fără 
seamăn al lumii. Eşti mai bogat 
sufleteşte cu fiecare experienţă, dar 
trebuie să te bucuri de această bogăţie 
într-o pace netulburată: pacea inimii 
tale. lar de te loveşte necazul, arată- 
te mai puternic decât el; căci dete vei 
arăta mai slab, vei deveni robul lui. 
Râde-ţi de el şi o să se îndepărteze de 
la tine neputincios şi ruşinat; o să 
crape, vezi bine, necazul de necaz... 
Numai “orbul când dă de perete 
socoteşte că s-a isprăvit lumea”; dar 
“cine începe cu Dumnezeu, cu 
Dumnezeu sfârşeşte”... 

In bancuri rezidă, difuz, un 
sentimental permanenţei pe deasupra 
istoriei; ele sunt, în fond, expresia 
unei împăcări cu realitatea, a unei 
acceptări superioare a lucrurilor aşa 
cum sunt ele (atitudine riscantă în 
imediat, dar legitimă în perspectiva 
eternității). Bancul pune realitatea la 
stâlpul infamiei, dar mai degrabă în 
joacă, făcându-i cu ochiul, fără 
înverşunare, ba chiar oarecum 
recunoscător că se poate hrăni din 
imperfecţiunile ei. E un fel de 
bufonerie compensativă pe marginea 
realităţii, de o maximă luciditate, dar 
şi de o superioară deferență. 

Când priveşti lumea ca un imens 
spectacol care te înconjoară, cu 
imperfecţiunile, dar şi cu primenirile 
sale, dominând-o cu robusteţea 
spiritului tău, prinzând-o “cu ocaua 
mică” şi făcând haz pe seama ei, 
fără răutate sau îndârjire, ci mai 
degrabă cu compasiune (care poate fi 
şi milă de tine însuţi ca mădular al 
acestei lumi), atunci se cheamă că 
trăieşti în “orizontul” bancului. Eşti 
din tagma celor ce ar plânge poate, 
dar nu pot de râs... 


IV 


Deși România pare să fie patria 
ideală a bancului, fenomenul nu este 
egal reprezentat pe tot cuprinsul ţării. 
Geografia bancului își are centrul 


= = 
ZE ” 
_— — (A = . 

indignat, voind” 


Iulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 17 













> 


incontestabil în zona dunăreană 
(Muntenia şi mai ales Oltenia). În 
Moldova bancul este încă viguros, 
pe când în Ardeal şi-n Bucovina îl 
întâlnim mult mai slab reprezentat şi 
cu o mult mai mică “priză la public”. 
Faptul ţine, probabil, de profilul 
particular pe care istoria - dincolo de 
un evident fond comun - l-a conferit 
diferitelor provincii româneşti. 
Oricine poate simţi încă, trecând 
munţii, diferența dintre atmosfera 
generală “regățenească” şi cea 
transilvăneană. Se simte imediat că 
Ardealul (şi într-o oarecare măsură şi 
Bucovina) a trăit multă vreme în 
bătaia spiritului occidental, atât de 
diferit de “bizantinismul” de la sud 
de Carpaţi. De altfel, “regățeanul” 
tinde până astăzi să-l considere pe 
fratele său de peste munți cam posac 
şi lipsit de umor, domol şi fără 
“scânteie”, trăgând oarecum “a 
neamţ”. Ardeleanul, pe de altă parte, 
detestă adesea “uşurătatea” celuilalt 
şi ar putea subscrie şi astăzi la 
verdictul (exagerat poate, darnu lipsit 
de temei) dat de loan Codru- 
Drăguşanu pe la jumătatea veacului 
trecut: “In ara Românească meritul 
n-are preț şi numai porc de cânele 
înaintează”... ă 

„E interesant cum se reflectă 
diferențele chiar în bancuri. Tipul 
maximal de personaj “şmecher”, 
“descurcăreț”, ager la minte şi la 
vorbă, este “olteanul”, pe când 
“ardeleanul” e greoi, lipsit de 
mobilitate Spigiuia A (aspect care nu 
trebuie confundat în nici un caz cu 
profunzimea de cugetare sau simţire, 
de care ardelenii fac adesea dovadă), 
In orice caz, în sudul României este 
lumea în care comicul tronează prin 
excelenţă, conştient şi inconştient, 
unde s-au putut încetăţeni, la 
extremă, “mofturile” şi “comediile” 
caragialeşti şi unde se poate întâlni, 
în mod curent, “exorcizarea” prin 
râs. (Ar fi foarte interesant să se ocupe 
cineva de tipologia umană a 
bancurilor, pe provincii şi 
naționalități: “olteanul”, 
“ardeleanul”, “țiganul”, “evreul”, 
“rusul”, “negrul”, “americanul”, 
“neamţul” etc.). 


V 


Odată fixate aceste sumare 
repere privitoare la originea, funcția, 
caracteristicile şi răspândirea 
bancurilor, ne apare ca un “banc” al 
realității culturale faptul că 
etimologia cuvântului respectiv sare 
hăt, dincolo de aria fenomenului, 
tocmai în atât de puţin umoristica 
Germanie. Asemenea curiozităţi se 
ivesc cu precădere în zonele de 
răscruce (interferență) culturală, ceea 
ce este și cazul spaţiului românesc. 

E destul de sigur că românescul 
“banc” (cuvânt atit de curios şi de 
solitar în contextul limbii noastre, 
dar pe care îl receptăm cum nu se 
poate mai potrivitrealităţii denumite) 





provine din germanul bank, numele 
unui joc de cărţi, destul de gustat şi 
la noi în secolul trecut, dar căzut 
demult în desuetudine. Ne-am 
consolat, în lipsa altor informaţii 
sigure despre jocul respectiv, cu o 
prețioasă referinţă literară (indicată, 
fără comentarii, şi-n Dicționarul 
limbii române contemporane): cea 
din nuvela (“povestea”) Toderică a 
lui Costache Negruzzi. 

Toderică, “cel întăi jucător (de 
cărți - n.n.) de pe pămînt”, face un 
târg cu diavolul, urmând să sloboadă 
din iad, pe alese, atâtea suflete câte 
partide va câştiga de la “impăratul 
adâncului”. In cazul în care ar fi 
pierdut fie şi o singură partidă, 
sufletul lui ar fi încăput pe mâinile 
insolitului partener. Scaraoţchi 
acceptă şi au loc următoarele 
preliminarii: 

“Pe loc un drăcuşor mititel şi 
frumuşel, ce împlinea slujba de 
jochei (ciocoi), pregăti toate cele 
trebuincioase. 

- Ce vrei, stos sau banc? întrebă 
Toderică. 

- Stos, răspunse stăpânitorul 
Tartarului; ştiu că /a banc se încap 
multe şulerii” (subl.n.). Aşadar 
Scaraoţchi însuşi se codeşte să joace 
“banc” şi preferă “stosul” (la care 
posibilitățile de a trişa par 
considerabil mai mici). “Bancul” se 
preta la multe “şulerii” (“şmecherii”, 
cum am zice astăzi); era, deci, un 
joc şmecher, mincinos, avându-şi 
probabil maeştrii lui temuţi, 
cartofori din speța lui Toderică. 

Credem că aceste câteva 
constatări ne pot înlesni suficient 
înţelegerea evoluţiei cuvântului în 
limba română. Având în vedere 
înclinarea spre “şulerii”, distanța de 
la denumirea nemţească a jocului 
de cărți la specia de “glumă” 
românească nu este atât de mare, 
amândouă aparținând zonei de haz 
şi petrecere a existenţei. “Şiretenia” 
orientală va fi gustat mult jocul de 
“banc”, mai ales în Moldova de 
Nord, pe unde el pare să fi intrat în 
lumea românească, în contextul 
istoric de la răscrucea secolelor 
XVIII-XIX (Negruzzi însuşi a trăit 
în zona respectivă). Pe româneşte, 
când vrei să propui cuiva o partidă 
de cărţi, se spune de obicei: “Te fac 
un ... (tabinet, stos, banc etc.)?”. De 
la “a face un banc” (joc de cărţi) la 
“a face bancuri” (glume) e o trecere 
cât se poate de firească, susținută 
chiar de spiritul limbii (se spune 
deopotrivă “a face” şi pentru jocuri 
ŞI pentru glume). “Jocul de banc” şi 
“bancul ca glumă” au un numitor 
comun: “şmecheria”. Maeşitrii 
jocului, ca şi maeştrii glumei, sunt 
deopotrivă “smecheri” sau “hoţi” 
(în sensul de vicleni), atribute 
înrudite cu cel de mincinos(dealtfel 
“banc”, prin extensie semantică, a 
ajuns să fie folosit uneori şi cu 
înțelesul de “minciună” ). 

„Odată făcut saltul de la înțelesul 
originar de “joc de cărți” la cel local 
de “glumă, şmecherie, minciună”, 
cuvântul s-a încetățenit şi s-a extins 
în lumea românească, ajungând să 
răspundă unei necesități lingvistice 
şi să denumească o manifestare mai 
nouă, dar tipică spiritului nostru 
național. 

lată cum s-a ajuns, aşadar, ca o 
realitate atât de specifică nouă, atât 
de “latină” şi de “orientală” în esența 
ei, să fie spânzurată de un biet cuvânt 
nemțesc, care la el acasă nu 
desemnează nimic asemănător 
(termenul nemţesc cel mai apropiat 
de noţiunea noastră de “banc” este 
cunoscutul Wizz)! 








PAG. 18 NR. 7/8 lulie-August '95 





PUNCTE CARDINALE 


Scrisoare deschisă către 
Domnul Gabriel Liiceanu 


Detest frica şi laşitatea şi îmi repugnă poliţia- 
politică şi cenzura, oricui ar folosi ele; de aceea vă 
adresez scrisoarea de față, cu speranța că - în calitate 
de membru fondator al G.D.S. şi implicit al revistei 
"22", editate de acesta - vă veți desprinde de 
generozitatea de a cauționa moral erorile d-lui H.R. 
Patapievici şi abuzurile d-nei Gabriela Adameşteanu: 
de necunoaştere a istoriei româneşti, la primul, de 
încălcare repetată a deontologiei profesionale, la 
colega sa de redacție. 

La 30 iulie 1991 - după ce *:22” îi refuzase 
d-lui Sorin Dumitrescu, în acea vreme colaborator al 
revistei, dreptul de a replica d-lui Andrei Pippidi la 
acea pagină de atacuri la persoană şi de insinuări la 
adresa Pieței Universităţii, intitulată “O dreaptă, două, 
câte? Pentru o dreaptă măsură”, apărută în numărul 
din 3| mai 1991, eu protestasem în scris la Comitetul 
director al GDS, la data de 27 iunie 199], impotriva 
transformării revistei de către conducerea ei într-un 
posibil organ al unui Grup de Monolog Socialist - 
v-am solicitat o întâlnire. 

După o lună de tăcere, neprimind vreun 
răspuns nici din partea GDS, am venit la Dvs. la 
"HUMANITAS”, atât ca să vă spun despre episodul 
Voineasa 13 iunie 1990 (“omul de bine”care se băga 
în vorbă întrebând: ** Aţi văzut ce a făcut Liiceanu cu 
muncitorii?”, pregătind şi căutarea Dvs. de către 
“mineri”, dar şi justificarea ei în fața opiniei publice), 
însă mai ales pentru responsabilitatea ce revine 
Comitetului director al GDS pentru acoperirea prin 
tăcere a noii cenzuri de la revista **22””. Acest punct 
de vedere, percepție a cititorilor din țară, vi s-a părut 
demn de interes: m-aţi rugat să-l repet şi faţă ded. Th. 

Kleininger, pe care l-aţi oprit pentru aceasta din 
drumul spre secretariat. Discuţia dintre noi a avut loc 
nu în în biroul Dvys., ci pe hol, probabil nemicrofonat; 
ŞI, întâmplător, a sosit dl.Gabriel Andreescu şi, apoi, 
d-na. Gabriela Adameşteanu, pe care i-ați rugat să 
rezolve demersul meu, dat spre soluţionare... tocmai 
d-lui Andrei Pippidi! O nouă copie-xerox realizată 
atunci, pe loc, a avut parte tot de o înmormântare... în 
tăcerea absolut vinovată a Redacţiei. 

In dubla Dvs. calitate: de mentor al opiniei 
româneşti şi de protector al d-lui H.R.Patapievici, 
cred că numai imposibilitatea practică de a-i fi citit 
toate textele din “22” a făcut ca generoasa Dvs. bună 
credință să nu fie mai reticentă în prezentarea recentă 
din nr.10/8-14 martie 1995. De aceea mi-am luat 


îngăduința să o reproduc, alături de două mostre din 
producţia de “otrăvitor de fântâni”a protejatului 
Domniei Voastre, atunci când informarea sa este 
înlocuită cu speculaţii rău gândite. 

La primul text, “Incercările experienței”; ca 
fenomenul Piteşti să fie pus pe seama “specificului 
național” românesc mi se pare o enormitate la fel de 
mare ca translerul vinovăţiei de la cei care au iniţiat 
fenomenul şi l-au impus cu forța (prin înfometare, 
chinuri şi teroare fizică şi morală) asupra studenţilor 
deținuți politici anticomunişti care l-au răbdat! 

Dacă este vorba de vreun **specific naţional” 
implicat în fenomenul Piteşti, atunci cărui **specific 
naţional” aparțin Nikolski sau Zeller, Dulberger sau 
Burâh Tescovici (Teohari Georgescu) - iniţiatorii, 
organizatorii şi susținătorii fenomenului Piteşti? 

Nu este mai drept şi în concordanţă cu adevărul 
ca această “experiență” să fie trecută nu în contul 
“specificului naţional” românesc, ci în repertoriul 
crimelor comunismului, ca experiență anticreştină în 
primul rând? De unde o fi scos di. H.R.Patapievici 
anticreştinismul ca notă constitutivă a specificului 
național românesc?! Nu cumva dintr-o viziune 
monadică asupra existenței, în locul celei triadice, 
creştine şi româneşti? 

Potrivit opticii aberante a d-lui 
H. R. Patapievici, evreii ar trebui să fie acuzați că au 
suportat Auschwitz-ul, Dachau-ul, Besen-ul, fiindcă 
Holocaustul ar fi inclus poate în specificul lor naţional... 

DI. H.R Patapievici confundă- neintenţionat? 
- matricea stilistică a poporului român, “spaţiul 
mioritic”, cuo anticameră a fenomenului Piteşti, pentru 
că l-a citit, dar se vede că nu l-a înţeles pe Blaga; şi nici 
nu este informat, cum s-ar cuveni, când se încumetă să 
filozofeze despre fenomenul Piteşti. li lipseşte din 
lecturi o-carte, Piteşti de Dumitru Bacu, pe care a 
folosit-o şi dl. Virgil lerunca spre a scrie Fenomenul 
Piteşti, şi îi mai lipsesc multe informații: câți studenți 
- deținuți s-au sinucis sau au fost omorâţi prin tortură 
în timpul “demascărilor”de la Piteşti, Gherla şi Târgu 
Ocna, şi, fapt esenţial, că, dintre cei care au trecut 
prin “*reeducarea” de la Piteşti, cei mai mulți, 
când represiunea a încetat, s-au redresat, revenind la 
condiția umană, cu coşmarurile lor nocturne, pe care le 
ştiu din învecinarea cu ei, timp de patru ani (1952- 
1955), la Peninsula-Valea Neagră, la Aiud, la Cavnic, 
la Gherla, la Jilava, la laşi. 

Spre deosebire de di. H.R.Patapievici, care 


scrie în necunoştință de cauză (i-am considerat 
prezumția de nevinovăție), eu cunosc fenomenul 
dinăuntrul închisorilor comuniste, antiromâneşti şi 
anticreştine; şi mulțumesc lui Dumnezeu că, devenit 
fugar în 1948, am putut fi arestat abia în 1952; cine nu 
a trecut prin infernul de la Piteşti nu are dreptul să 
emită sentințe despre el. Pe cei care au trăit 
“reeducarea” numai Dumnezeu îi poate judeca, dacă 
nu le va lua însăşi trecerea pe acolo drept o ispăşire a 
păcatului originar! 

Cu privire la cel de-al doilea text al d-lui 
H.R.Patapievici, intitulat “Despre patriotism, Nae 
lonescu şi Graciov/Vişinski”: lipsa de ruşine, pe 
româneşte neruşinarea, începe de la titlul şocant ca în 
gazetele de scandal. Pentru ideile sale şi 
“*demooratismul” contemporanilor săi (şi nu numai...) 
Nae lonescu a suportat rigorile lagărului de la 
Miercurea-Ciuc în 1938 şi prefer mărturia lui Mircea 
Eliade (Memorii-vol.Il, pp. 10,27-33, Ed. Humanitas, 
1991) denigrării practicate de noul (noii) detractorți). 

Am recitit, din Roza vânturilor de Nae 
Ionescu, pp. 194-217: despre a fi “român”; şi/sau bun 
român ori dl. H.R.Patapievici nu putea să priceapă 
distincţia operată, ori interesul său resentimentar l-a 
oprit să-l citeze şi pe “Bereu Solomon - din târg de la 
Pașcani” (menţionat la pp. 195-196 ca exemplu de 
“bun român”), ca să nu i se întrevadă cumva interesul 
şi resentimentele. | 

Recitind textul repudiat de noi: a pune semnul 
egalităţii intre structurile organice la care se referea 
Nae lonescu şi “organicităţile ierbivore”, cum le 
receptează dl. H. R. Patapievici, reprezintă o eroare 
logică şi taxonomică, dacă sintagma în cauză nu 
reilectă cumva o autodeterminarea limitelorautorului 
ei! 

Includerii lui Nae Ionescu într-o “antologie 
clasicăa prostiei româneşti, cum cu obrăznicie pretinde 
dl. H.R. Patapievici, îi contrapun afirmaţia lui Vasile 
Băncilă din deschiderea cărţii Curs de istorie a logicii 
de Nae Ionescu, Ed.Humanitas, 1993: *:...Având o 
inteligență ce constituia o permanentă surpriză şi care 
în viațăa fost însuşirea care i s-a apreciat cel mai mult. 
fiind ridicată la nivelul de «faculte maitresse» 
(aptitudine dominantă)”... şi ne oprim aici. 

In această postură, de cel mai deştept “bun 
român”, dl. H. R. Patapievici este în compania d-lor 
Norman Manea, lon Vianu, Zigu Ornea, Alexandru 
George şi a altor slujbaşi ai campaniei împotriva lui 
Eminescu, Noica, Blaga, Nae Ionescu şi celorlalți 
slujitori de seamă ai spiritului românesc. 

Cu încredințarea că, după puterile noastre, 
slujim acest spirit. 


Gheorghe Stănescu 
Râmnicu Vâlcea, 07.04.1995 


. i ă 
. $ ! 
PIPER PRE SOAP PT SET, CORT PA, TVET APTE OP 





Extrase din Revista "22", semnale de H. R. Patapievici: 
Nr. 1/5-11 ianuarie 1994, text intitulat “/ncercările experienţer”: pag.| | 


PERON nepie repere PEPI ep oana OP IRANOS SARB aDDPSOPoePoS IDIOTI o esa DIDARAS Ia rD one aeneopenesaaoaretas 


“Or, cum nimeni nu îşi alege înălțimea scheletului, nici popoarele nu 
îşi pot inventa forma lor sufletească. Nu cred că bonjuriştii au inventat 
capitalismul românesc şi nici că fenomenul Piteşti este un accident fără 
trimitere la specificul naţional. Ambele sunt experienţe şi, ca experienţe, 
trebuie să ne întrebăm neîncetat asupra încercărilor la care fiecare dintre ele 
a supus sufletele noastre avide de manifestare. Căci dacă regula sufletului este 
setea de expresie, regula însetării este revenirea identicului. Or, setea este 
întotdeauna sete de acelaşi. Atât în spaţiul mioritic, cât şi în fenomenul Piteşti, 
ceea ce se manifestă este setea de acelaşi. Abia când privim spaţiul mioritic 
ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului 
național este cu adevărat pusă. Viaţa poporului român nu este un taraf 
folcloric condus de un Lăceanu şi ilustrat de un gurist precum Dolănescu. Nici 
dacă spunem că este dirijat de un Alexandru Drăghici nu înţelegem mai mult 
(sau mai bine). Răspunsul la întrebarea privind adevărul sufletesc nu este ceva 
de tipul unui enunţ profund sau al unei formule geniale: este pur şi simplu o 
experienţă. Și, să nu ne amăgim: cum identitatea la români e o veche carenţă, 
noi trăim zi de zi experienţa crucialului. Doar că, într-un chip senzaţional, noi 
nu O resimțim decât fie ca pe un banc, fie ca pe o condamnare nemeritată. Dar 
tot experienţă e: adică o încercare prin care ceea ce suntem îşi caută, în sfârşit, 
alături de realizare, odihna.” 

Nr. 17/27.04-13.05 1994, text intitulat 
“*Despre patriotism, Nae Ionescu şi Graciov/Vişinski” 


P0n0opseoooteoapo teo tovootaoooos 00 9oanoaoooooopoooeee poooopopooooo d ape tosooeePaoooo009 00006000 8050000009809000000009d0000009009a 0000 90000090059 sase 


““Fireşte, cei care îl preţuiesc pe Nae Ionescu îşi vor fi dat seama că 


eu aici susțin o teză pe care el a combătut-o. Aplicată la cazul lui lon Brătianu. 
ideea sa fusese că acest eminent patriot era poate «bun român», dar că 
«român» pur şi simplu nu a fost. De ce ? Pentru că statul modern pe care 
Brătianu l-a construit nu era «românesc», era străin de firea românească 
profundă pe care, inevitabil, Nae lonescu o compară cu organicităţile ierbivore. 
In acelaşi fel, Samuil Micu nu nu ar fi ( după Nae Ionescu) un român neaoş, 
ci doar un «bun român». Şi asta de ce? Pentru că era un «călugăr papistaş». 
Intrucât mă privește, acest text poate fi fără grijă rânduit într-o antologie 
clasică a prostiei româneşti. Nu mai puțin, între naționaliştii de azi, aşa se 
gândeşte.” 


i sine mea 219970 ab ea bapee epava tengo te ompeepoceban eee ae găină ceea dej dupeseaca sda eva cd ie mano snsnnncereoeneseaeoesaaee 
. n... ..., 


Extras din revista “22”, nr.10/8-14 martie 1995 
H. R. Patapievici prezentat de Gabriel Liiceanu: 


"H.R. Patapievici a colaborat constant la revista «22» cu eseuri de 
filozofie i cu analize politice. A mai publicat în «Contrapunct» şi «Dilema. 
După muie, el este cel mai important reprezentant cultural al generaţiilor care 
viii după cei de vârsta noastră. Din punct de vedere al filozofiei şi culturii 
filozofice, II. R, Patapievici este în clipa de față omul cel mai strălucit pe 
care-l are țara noastră. Este fizician de formaţie, dar cu o cultură umanistă 
absolut uimitoare pentru un om care a făcut numai Facultatea de Fizică. Are 
lecturi cu totul impresionante. Până în 1990 nu a publicat nici un rând, iar în 
1990 a refuzat să debuteze cu o carte, spunând că întâi va începe prin a scrie 
eseuri şi analize politice. A părăsit catedra de la Politehnică, unde era asistent, 
pentru a conduce o facultate de studii interdisciplinare umaniste, de limbă 
germană, la Universitate. În clipa de faţă, H. R. Patapievici este cu o bursă în 
Germania. Acesta este portretul sumar al persoanei în cauză..” 





| 
. 
. 
| 


> 


TI 


- 


*» 
- 


lu 
« 


i 











999 


nisip 


la sintagme redundante). 


e 
0 
LU 
E 
if 
I 
L 
A 
p 


pare rău 










SENSUL 
NEGATIEI 


«Deşi, prin urmare, răul, în măsura în care 
este rău, nu este bine, totuşi faptul că răul, ca şi 
binele, există , este un bine. Căci dacă n-ar fi un 
bine ca răul să existe; existenţa lui n-ur fi îngăduită 
de către atotputernicul Dumnezeu» | 

Fericitul Augustin 

Cum vă explicaţi câ în perioada de mare criză 
sau după acestea a avut loc un spectaculos progres 
spiritual? | 

Cum vă explicaţi faptul că în momentele-criză 
solidaritatea umană se manifestă în primul rând 
printr-o formă de solidaritate a valorilor şi rămâne 
marcată în timp mai ales prin asta? 

Nu este vorba oare de un anumit instinct de 
conservare cultural ? 

De un instinct posedat doar de “homo 
intelectualis” de care dă seamă şi pe care-l resimte 
doar odată cu receptarea situaţiei limită (război. 
maladie. sistem totalitar) | 

Excursul lui în plan intelectual şi mai ales 
consecințele acestui excurs (sunt cel mai adesca 
cărțile) se constituie ca o manieră aparte de a 
replica, de a se opune şi de a rămâne marcal ca sine 
într-un univers al maselor 

În același timp însă, în perioadele de relativ 
calm (ne referim la acele vremuri semânând 
puhoaielor ce stau din clipă-n clipă să crească) 
instinctul acela nu mai funcţionează, câci nu mai 
are la ce să reacționeze; el este adormi! şi posesorul 
lui are tendinţa de a se confunda cu individul- 
masă 

Fotul se bazează, credem, pe un soi de principiu 
al acțiunii şi reacţiunii, cu diferența că 
“reacţiunea” este mult mai puternică decât impulsul 
său (adică *' acţiunea”). 


Menţionăm că lansarea festivă a ultimului Număr al revistei s- 
d-l Octavian Paler, care a făcut o mişcătoare 
reperele fundamentale ale existenţei sale: credința fn Dumnezeu, 
orice pref. Fie ca în acest duh să-şi afle împlinirea măcar o parte a tinerei generaţii! 


Realitatea românească a devenit deja un 
subiect inchis. Mulţi au scris că totul merge pe dos, că 
nu vom ieşi din mizerie decât peste zece-douăzeci de 
ani. Mulţi au incercat să ne prescrie rețete de fericire. 

“S-a cerut părerea te miri cui şi rezultatul. 
găsit țapi ispăşitori, s-au arătat cu degetul oameni mai 
mult sau mai puțin vinovați, s-au făcut manifestații. 
mitinguri de protest şi alte forme de isterie colectivă. Să 
nu fiu înțeleasă greșit! Nu blamez aceste manifestații: 
numai că nu le consider o rezolvare viabilă. Ele nu au 
rezolvat nimic. nu au provocat decât ranchiune şi o 
secătuire a capacităţii de a fi în opoziție a celor care le 
organizau (de ambele părţi). Ca să mă exprim într-un 
limbaj plastic s-a produs un fel de sictireală. de acreală 
colectivă. Ne mişcăm în virtutea inerției şi aşteptăm 
soluții din afară sau vreo minune care să ne scoată din 
mocirlă. E un soi de prostraţie a simțurilor noastre. Imi 

s-o spun, dar mi se pare că dacă cineva 

nu ne prelevează rapid nişte probe de ADN, în viitor 
s-ar putea să nu mai figurăm pe hanta genetică a lumii. 

Pentru că tot îl omagiem “din inimă şi cu fiecare ocazie pe poetul 

naţional, aş vrea să vă spun căa fost şi profet. Suntem, în momentul 

vorbirii sau scrierii sau ce vreţi, “morți frumoşi cu ochii vii”. 

Vorbim peste tot şi la orice oră de fenomenul românesc, de geniile, 

de măreția pământului nostru şi alte fraze care odată nu erau numai 
fraze. Dar unde sunt toate acestea?! Ne impresionează toate 
prostiile din interior sau din afară. ne delectăm cu tot felul de 
absurdități, ne scăldăm asiduu in murdărie şi apoi nu ne mai 
săturăm să ne batem pe burtă mulțumiți, Unde ne sunt perspectivele, 
oameni de bine sau de rău!? (Să nu râdeţi că nu-i de râs! ). Invăţăm 
abiasăciripim câte ceva şi fuga repede la Robingo săne demonstrăm 
capacităţile. Ridică unul un deget şi noi râdem. Mai nou (sau mai 
vechi) totul se învârte în jurul banului. Toţi fac afaceri, întreprind 
un business, își cumpără computere ultimul sughiţ, pun de-o 
butică unde vând potcoave de cai morți, vorbesc afectaţi despre 
valoarea dolarului şi despre exchange houses (pronunție literală) 
şi altele asemenea. Părinții îşi “educă” ai lor prunci (prunc este un 


PUNCTE CARDINALE 


ESTE TÂNĂRA GENERAȚIE... 
“O GENERAŢIE PIERDUTĂ”? 


Aşa cum am făgăduit în Numărul trecut, vă oferim de 
din clasele terminale ale Şcolii Normale “Elena Cuza 
(Prof. coordonator: Ioana Triculescu):*:C 
1995. Ne-am îngăduit să eliminăm câteva pasaje neesenţiale, din motive de 


_— 


Zero. S-au 


în Viteză şi nu la înălțime 






întoarcă, ca 0 prezenţă fu 


nenorociți 


NU Şi-a 


măști, 


lumea este un ospăț. 





PRECONCEPUTE 


LA En DIR! 

LE Eee Tu Au D li 

BC TIT RI 

Să-ţi scutur frunzele prin mine, 
N PESTI Le e RELalIU 
albastru 

III AFLU 

Şi-mi creştea un semn de 
întrebare 

Pe frunte, 

Dicu 

Căci te găseam desfrunzit: 
ML ATA 

NICULA 

NI CELE 


Episodul 2 


SR 


gi XR 
In farfuria ta 


Gide spunea că nu există operă fărăcolaborarea 
demonului 

Astfel, dictatura comunistă se manifestă ca o 
particularizare a răului, ca o supratensionare a unui 
arc imaginar, încordat în negaţie 

Decontractarea sau reacția cea mai 
spectaculoasă este aceea a omului de cultură a cărui 
atitudine (fie că ține de etic sau de estetic) 
contrabalansează. sau ca să fim fideli “teoremei” 
deja enunțate, suprabalanscază efectele 
totalitarismului 

Intelectualul nu neagă nici un moment 
consecințele răului, ci le întoarce în favoarea lui. 

C. Noica mărturisea. *... ŞI tot ca pe o bucurie 
am simţit şi ultimii ani de închisoare. Orice împlinire, 
alta decât în cârți, m-ar fi pierdut” 

Acel instinct al conservării valorii se pune în 
mişcare. 

S-ar mai [i născut "Jumalul Fericirii”, dacă lui 
Steinhardt nu i s-ar mai fi revelat “Adevărul” în 
temniţele comuniste? 

Saint-Exupery vorbea despre copiii polonezilor 


această dată o selecţie de texte aparținând unor elevi 
"din Bucureşti, Textele sunt reproduse din revista “Paşi pe 
onstatări” din Numărul 8/1994-95, iar celelalte din Numărul 9-10/ 
spaţiu (ele se reduc la câteva rânduri sau 


a făcut în prezenţa unui invitat de excepţie: 
profesiune de credinţă naţional-creştină, mărturisind că trei sunt astăzi 
iubirea de neam şi hotărârea de a rosti adevărul cu 


“Puncte Cardinale” 


cuvânt prea prețios pentru fenomenul respectiv):**Dă din coate, 
descurcă-te, mă descurcă-te! Banii vorbeşte, mă, banii vorbeşte!” 
Ehei. tinere vlăstare, staţi bine şi cu grijă și luaţi aminte! 

Acum concetățenii mei află cu mare mirare cum că 
românul până acum nu şi-a trăit viaţa, de-acum incolo începe 
năsărâmba. Ce-i aia viaţă liniştită. de familie, cu copii!? Păi acum 
când cu cazinourile, când cu fetele care se oferă hamice la orice colț 
de stradă, cândcu tot felul de ierburi şi cu... şi cu. Vortoţi să trăiască 


Im! veți spune că toate astea le-aţi mai auzit sau că * 
nu-i adevărat, că am o sensibilitate prea mare. Unii dintre 
dumneavoastră vor admite că aşa este şi vor spune la ce bun acestea 
toate. Nu ştiu dacă e vreun bine în ceea ce voi spune, dar cum 
Şi-au dat toți cu părerea, o voi spune şi eu pe-a mea, aşa umilă şi 


"Omul este ceea ce mânâncă”, mărtunsea cândva, în spiritul 
matenalismului, Feuerbach. În viziunea lui Giovanni Papini, străvechiul 
ŞI sărmanul staul, cel întunecos, murdar şi cu miros greu, descns în Viaţa 
lui lisus, “locul cel mai Murdar de pe lume” care a fost “cea dintâi 
încăpere a singurului Neintinat dintre cei născuţi din femeie”, nu părea agonie, d 
să fie decât lumea, în ipoteza ei de “deşertăciune a deșertăciunilor”, nsipitor bate 
nespus de incăpătoare și familiară pentru” Vitele cărora le zice Oameni”, 
ce! care "rumegă şi sc baligă”. Nici tristețea amamică a Ecclesiastului, 
ce se face auzită din negura timpurilor 
biblice, nu pare aezitasă vadă în agonia 
pământească a omului tocmai soarta 
“dobitocului” care din pulbere a luat 
“chip de lut” pentru ca în pb: să se 
gurantă prin 
lume. Mereu aceiaşi oameni, numegând = 
din paiele veştede şi uscate ale păcatului, adăpându-se din jeheabul 
suferințelor, nedreptăților şi meschinănilor lumești; *“De a vieţii lor a Vecemniei 
enigmă îi vedem pe toți munciţi/ Făr-a şti să spună care ar fi mai 


căi iiui 
Mâncate de soare, 
ME Taia E:: 


El dlui a 
PI Yule 
Le cobor către cer, 
dei li RE 


LEINER 

























lulie-august '95 NR. 7/8 PAG. 19 


chinuită cum este. Mă credeţi sau nu, eu gândesc că există ceva 
soluţii. Pentru că am numai un cap, am întrevăzut doar una. Dar 
va fi cam greu de acceptat, pentru că e pe dos faţă de tot ce ne-am 
invățat să gândim. 

Ne-am obişnuit să găsim vinovații în jurul nostru, în 
afara noastră. Eu cred că fiecare poem are ceea ce merită şi, extins, 
fiecare popor are viața la care aspiră. Sună a jignire, afront? Nu vă 
place? Cu atât mai bine. Singurii vinovaţi suntem noi, fiecare în 
parte! Nu mai umblaţi după vinovaţi, uitați-vă la voi şi-i veţi găsi! 
Ne merităm soarta cu prisosință. Ne plângem c-a dat dictatura 
peste noi, că altfel eram departe. Nu-i adevărat! Noi am dat peste 
dictatură şi-am îmbrățişat-o cu entuziasm. Ne cam săturasem de 
libertate şi-atunci ne-am găsit pe cine să dăm vina. pe dictatură. 
Mereu exteriorul ne pune piedici. Nu vă mai amețiţi cu iluzii 
dictatura e copilul nostru. L-am crescut frumos, incă din faşă i-am 
jertfit ce-a fost mai bun în noi. Şi-am ajuns acum goi. Dacă vrem 
să schimbăm ceva in afară. trebuie să ne schimbăm întâi pe noi. Să 
ne punem ordine în gânduri, să judecăm normal. să ne regăsim 
Trebuie să ne facem drum pe la esențe, pe la izvorul curăției 
morale. Realitățile sunt reflexul mizeriei noastre morale. Tot aici 
am ajuns. N-aveţi decăt să aruncaţi din mână revista. Am orgoliul 
să cred că nu eu am de pierdut. Totul începe şi se sfârşeşte cu 
morala. Să mă ierte stimaţii colegi de generaţie sau domnii 
“intelectuali” care nu dau doi bani pe morală. Eu zic să dați măcar 
un ban'jumate şi tot ar fi ceva.. 

E simplu. Toată problema se concentrează în om. Cum 
e omul, şi peisajul. Să fie omul om şi se va schimba peisajul fără 


infuzie de capital străin 


tot acolo! 











Mă dor genunchii 

De câte ori mă gândesc la tine, 

Pentru că cu sunt fata 

Secolului XX 

SUE RE Ituiă 

La 

ue Ia ue DT ET) 
„Cu ochii colorați în roz, 

aurar 

CITATE) 

LEI 


CIRCULE Liri EET: 
Le Re TEAC CI ICR IT A 

SE DEL EET PET! 

i UT 


Diana Georgescu, cls. a XII -a F 


adormiţi prin trenuri franceze, copleşit de adevărul 
că în fiecare din ei zace un Mozart asasinat. 

Închisorile deţinuţilor politici au fost, paradoxal, 
suflul care l-a trezit la viaţă pe Mozart-ul din cei mai 
mulți 

Cine a ştiut să convertească eroarea 
comunismului în altceva, să nască şi... “'elanuri 
noi/din cele mai triste defecte”, a reuşit să 
lransgreseze realitatea carcerei pătrunzând într-un 
alt tipe realitate, aceea a elevaţie în plan spiritual, 
cultura devenind - aşa cum bine spune G. Liiceanu- 
o modalitate de transgresare. 

Departe de a găsi scuze sau calități temniţelor 
comuniste, le accept ca fiind catalizatorul unui 
proces de valorizare, un tip de limitare spaţială şi 
[izică şi de eliberare prin acces la spiritualitate, ca 
(ind generatoare de suferință creatoare, cel mai 
trist şi mai dureros exemplu de închidere în 
deschidere 

Dacă ar fi trebuit să exprimâm totul într-o 
manieră mai plastică şi mai rafinată sub raport 
stilistic, ne-am fi gândit la acea coborâre a lui Dante 


spătul este pnilej de bucurie şi de veselie întru Hristos. 
“Ca să mâncaţi şi să beți la masa Mea, în Împărăția Mea”__ 

Fie că Scriptura ne vorbeşte de nenumăratele vindecări trupeşti, fie că un suflet 
intră în rândul mielușelelor Domnului, fie că vameșul se căieşte într-o sfăşietoare 
ndu-şi Împărăția în propria-i inimă întunecată de păcat, sau că fiul 
mul lung al suferinței pentru a-și căuta tămăduire „orice prilej îi oferă 
Domnului bucuna de a ospăta cu 
serbăni. În Betania (“casa săracilor”) este masă îmbelşugată, truda Mariei fiind 


Sufletul întristat al săracului se veseleşte întru Impărăție, ascultând tainica cântare 


"Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit . lar cei ce-L. câută pe Domnul ne se vor lipsi 
„”, spunea Emimescu în Scrisoarea ]. Acelaşi om , de tot binele”. 


multiplicat la nesfărşit, pare a se pierde în negura timpului, măcinat că 
rit Chipul... tăinuit de “masca fericini (Glossă). “Alte 
ipiesă”, căci “unule întoți, totastfel precum unae în toate” 
„Măştile de lut ale acestei lumi “vesele şi triste” sunt același etem şarpe 
Uros-Boros, la nesfârșit ademenit în “lucii mreje ” şi “vârtejuri”, 
A. Schmemann și-a însuşit formula matenalistă a lui Fouabai adevărat, căci spune Antoine de 
interpretând-o în spintul creştin al Sf. Evanghelii. Pentru un creştin, 


Vă spun vouă că mai fericit este sufletul ce intră în Împărăție, devenind “locaş 
al Duhului Sfânt”, şi mai săturat este pântecele ce se mulţumeşte doar cu două bucățele 
de anafură! Nu vă fie frică, dar, să renunțaţi la bunătăți pentru a vă sătura cu Trupul 
lui Hristos, căci “frica este blestemul Domnului”, spune Dostoievski. 

Căci cel ce nu mănâncă 1Mupul şi Sângele Mântuitorului, acela nu este om cu 

Sa 


poartă într-insul ceva mai mare decât el.” 


Tot omul cu scaun la cap va da aprobativ din el, adică 
din cap. Ideea e să nu-i cadă scaunul. 

Am credința că nu mă va părăsi speranța. Cred că până 
la urmă ne vom da seama că problema se află în om şi rezolvarea 


Elena BAN, cls. a XIII-a E 












ăcăloşu. Marca căință îndreptățește splendoarea 







binecuvântată pentru că, spune Mântuitorul, ““Eu am 
FA oile Mele să aibă viaţă şi să aibă belşug “(loan 
10, 10). 

La nunta din Cana Galileei, inmulțirea vinului 
pniejuieşte veselia curățirii cu sângele Mântuitorului, 
căci vai de cel ce “nu 'bea sângele Meu”. Cerul este 
impărăţia ospăţului şi tot cel ce va bate i se va deschide. 



















int-Exupery în Citadela că “om este acela care 






Mihai HORNICAR, cls. a XIII-a E 


în” Infem''sau la acel paradoxal şi apofatic “cu 
moartea pre moarte călcând” 

„ Dar ne gândim că există o Voce a Cetăţii 
care spune: Acolo s-a murit, s-a suferit, s-a disperat. 
„„. La ce sunt bune zorzoanele stilistice când, 
dincolo de conştiințele de care vorbeşu, au rămas 
mute, Şi cumplit de multe, făpturi umane? Au 
rămas fără să depună mărturie despre... 

«Avem noi dreptul să punem pe o poziţie 
Superioară categoria esteticului şi s-o lăsăm în 
urmă pe cea a eticului?» 

«Aş fi vrut să nu fie nevoie să existe un “Jurnal 
al fericirii”. Ce să facă el? Să schimbe structura 
mutilaţilor copii ai comunismului, prin el însuşi?». 

Dar bine, Voce a Cetăţii, lectura acestei cărţi 
este etică şi estetică deopotrivă; şi încă mai mult de 
atât: nu este 0 rețetă locală, pentru limpezirea 
conştiințelor pomind de la modelul Steinhardt, ci 
o mârturie de viaţă care poate fi privită sub toate 
faţetele ei de orice cititor, de oricând şi de oriunde 
Este o carte universală, prin spirit şi structură, 
străbătută de un filon atât de puternic al 
umanismului încât nici asiaticul, nici eschimosul, 
nici orientalul şi nici vesticul nu va fi mai puţin 
capabil decât românul în a o recepta. 

Când Vulcânescu moare sub semnul 
mantirajului, Noica îl găseşte vinovat. El vede în 
gestul acesta sublimul şi inutilul, în vreme ce şi 
l-ar fi dorit sublim secund, convertit în scriitură. 

Intr-o vreme când Germania, având de ales 
între filozofie şi unt, alesese untul, România era 
sub semnul totalitarismului, aproape silită să 
supravieţuiască prin cultură. G. Liiceanu spunea 
în prefața “Jurnalului de la Pâltiniş”că este un 
privilegiu să rezişti astiel. 

Întrebarea rămâne . Dacă noi am fi avut de ales 
intre unt, filozofie şi comunism şi n-am fi fost siliţi 
să-] trăim pe cel din urmă, ar mai fi existat oare un 
Noica, un Steinhardt, un Ţuţea, un Vulcănescu, în 
varianta în care îi cunoaştem noi astăzi? 

Teodora MIGDALOVICI, cls. a XIIL- a E 








nm e a 





Dac 
di. 3 


Ex 


? ARES: e ii 
- -. 


, 
m ame rm 
- -_. —— dk 


” 


i 
i 
i 
Ă 





Di AP er) 


PAG. 20 NR. 7/8 Iulie-August '95 


PUNCTE CARDINALE 


LUMEA APADA 


adevar si prejudecată 


Situația actuală din lumea arabă (6) 


Teritoriul pe care se păseşte astăzi statul cu 
denumirea oficială “Regatul Haşemit al lordaniei” a 
fost locuit încă din perioada precreştină de triburi de 
arabi nomazi. Din rândul acestora, arabii din tribul 
Ghassan se încreştinează în anul 490, adoptând credința 
monofizită. Concomitent cu increştinarea, conducătorii 
inbului pun bazele unei dinastii princiare. vasală 
Impăratului de la Constantinopol. dinastia 
Ghassanizilor, care are sub control vastul teritoriu al 
Transiordaniei, Sudul Palestinei şi Deşertul Siriei. 
Vestiţi pentru vitejia lor, beduinii din tribul Ghassan 
sunt folosiţi de Imperiul Bizantin ca detaşamente de 
pază la hotarul cu Regatul Persan. În anul 636. regiunea 
este cucentă de arabii musulmani şi populația se 
converteşte la Islam, iar din anul 1516 face parte din 
Imperiul Otoman, aparținând provinciei Siria. 

În 1918, la prăbuşirea Imperiului Otoman, 
teritoriul actualului stat iordanian intră in componența 
administraţiei condusă de la Damasc de emirul haşemit 
Faisal care intenționa să pună bazele unui stat național 
arab independent in această parte a Orientului Apropiat. 
Tentativa sa însă eșuează. În 1920, Damascul este 
ocupat de trupele franceze şi Faisal detronat. Prin 
înțelegerea dintre Franța şi Anglia. teritoriul cuprinzând 
Transiordania şi Palestina este preluat de britanici. cu 
statut de mandat. Noii stăpâni despart teritoriul de la 
Est de lordan de Palestina şi în anul următor îl 
înscăunează pe şeicul Abd Allah Ibn Al Hussain ca 
emiral Transiordaniei cu reşedinţa la Amman. În 1925 
prin Convenţia de la Hadda, a fost trasată granița cu 
Arabia Saudită, prilej cu care Transiordaniei îi este 
cedat oraşul Akaba, port la golful cu acelaşi nume. 

In prima perioadă a existenţei sale, noul stat 
va fi. în fapt, guvernat şi i administrat de britanici printr- 
un “înalt comisar”. În anul 1946, în cadrul procesului 
general de decolonizare şi lichidare a Imperiului. Anglia 
acordă independenţă Transiordaniei. Ţara se proclamă 
regat şi emirul îşi ia titlul de rege. 

In anul 1948, armata noului regat, “Legiumea 
Arabă”, organizată încă din 1930 de ofiţerul britanie 
Sir ].B.Glubb. ia parte, alături de Egipt. Iraq. Siria și 
Liban la primul război arabo-israelian (15 mai 1948 - 
15 ianuarie 1949), război izbucnit imediat după 
întemeierea Statului Israel]. Războiul, al cărui principal 
țel urmărit de țările arabe era desființarea nou 
inființatului stat evreiesc, s-a soldat cu ocuparea părții 
răsăritene a Palestinei şi a Oraşului vechi din lerusalim. 
situație care se va menţine până la cel de al doilea 
război arabo-israelian. 

In anul 1950 guvernul de la Amman adoptă 
actuala denumire a țării- Regatul Haşemital Iordaniei 
- şi totodată anexează oficial regiunea vestică a 
Palestinei, acţiune condamnată de celelalte state arabe. 
dar mai ales de numeroşii locuitori de origine 
palestiniană stabiliți în lordania. (Numai 46% din cele 
32 milioane de locuitori ai țării sunt iordanieni băştinaşi, 
în timp ce 54% sunt de alte naţionalităţi, majoritatea 
palestinieni, refugiaţi din teritoriul pe care s-a constituit 
Statul Israel). 

Prezența numeroasei minorități Desi a 
pe teritoriul Iordaniei a fost un continuu prilej de 
tulburări. În anul 1951 Abd Allah cade victima 
atentatului comis de un palestinian. Pentru o scurtă 
perioadă tronul este ocupat de fiul său Talal, dar care, 
din cauza unei boli de nevi incurabile, este înlăturat de 
la conducerea țării, locul lui fiind luat din 1] august 
1952 de actualul monarh, Regele Hussein II. Politica 
dusă de noul monarh se înscrie iniţial pe linia avântului 
naționalist care a cuprins lumea arabă după terminarea 
celui de al doilea război mondial. Dar primejdia de 
a-şi pierde tronul în cazul realizării unei “uniuni arabe” 


il determină să înlăture guvernul naționalist şi să incheie 
o alianță cu Iraq-ul ca o contrapondere la acțiunea 
concretă de unificare a statelor din Onentul Apropiat - 
unirea E oiptului cu Siria sub denumirea de "Republica 
Arabă Unită *, sub preşedintia lui Gama! ad-Din Abd 
an-Nasir, unire ce durează din februarie 1958 până în 
septembrie 1901, 

Alianţa cu lraq-ul este insă de scurtă durată [a 
se destramă chiar în anul in care a fost incheiată -1958 
- ca urmare a loviturii de stat militară condusă de 
generalul Abd-al-Karim Kassein. La4 iulie 1958, ofiterii 
iraqieni nemulțumiți de guvernarea regelui haşemit Faisal 
II îl înlătură de pe tron. abolesc monarhia şi proclamă 
țara republică. Teama ca acţiunea revoluționară să nu se 
extindă şi asupra ţării sale il va determina pe repele 
Hussein să ceară intervenţia unui contingent de trupe 
britamice care să garanteze stabilitatea şi menţinerea 
monarhiei. 

Pi 
Ea A 

Duşmănia arabilor împotriva evreilor s-a 
dovedit insă a fi mai puternică decât prietenia cu țările 
occidentale, în primul rând cu Anglia şi în anul 1967 
regele Hussein se împacă cu Gamal Abdel Nasser, 
preşedintele Egiptului. participând cutoate forțele armate 
ale ţării la “cel de al treilea război arabo-israelian”. 
“războiul de şase zile”(5-l| iunie 1967). Aşa cum se 
Ştie, războiul a însemnat un dezastru total pentru forțele 
arabe unite. După distrugerea la sol a întregii aviaţii 
i egiptene, forțele blindate israeliene au cucerit Fâşia 
Gaza. Peninsula Sinai. Inălțimile Golan şi lordania de 
Vest până ia lordan. In urma înfrângerii suferite pe 
câmpul de luptă. Jordania pierde malul dreptal lordanulu; 
(Cisiordania) şi partea arabă a lerusalimului: un teritoriu 
de 5949 kmp cu o populaţie de 679.000 de locuitori. 

La consecinţele înfrângerii militare s-au adăugat 
frământările interne provocate de organizaţiile de 
refugiați palestinieni care au incercat să pună mâna cu 
forța pe conducerea statului. În septembrie 1970 și iulie 
1971, între armata regulată iordaniană şi coniandounile 
palestiniene au avut loc ciocniri sângeroase care s-au 
soldat cu înfrângerea palestinienilor şi izeomrea 
conducătorilor lor de pe teritoriul iordanian. 

La * -/deulpatrulea război arabo-israelian” 
“războiul + Jom-Kippur” (6-25 octombrie 1973), 
lordanianua luat parte decât indirect. punând la dispoziția 
armatei siriene o unitate de blindate care a participat la 
luptele de pe Înălțimile Golan. 

Privitor larelaţiile cu Organizația de Eliberarea 
Palestinei, guvernul iordanian a fost obligat să accepte 
hotărârile Conferinţei la vârf a ţărilor arabe, ținută la 
Rabat în octombrie 1974. prin care OEP era recunoscută 
ca Singura reprezentantă a tuturor palestinienilor şi 
totodată să renunțe, în favoarea unui viitor stat palestinian. 
la revendicările teritoriale asupra teritoriilor de la Vest 
de Iordan. 

In politica externă, Iordania s-a orientat spre o 
alianță strânsă cu Siria cu care şi-a coordonat atât 
activitatea militară. cât şi pe cea politică. Împotriva 
așteptărilor guvernului american, vare era convins că 
regele Hussein se vaa!ătura ] raului de pace epipleano- 
israelian, semnat în martie 1975. lordanta a refuzat 
să-l semneze deoarece acesta nu prevedea şi o soluţie la 
problema palestiniană. În timpul războiului iraqiano- 
iranian (1980-1988), Iordania a sprijinit Iraq- ul, ceea ce 
a condus la răcirea prieteniei cu Siria şi la ruperea 
relaţiilor diplomatice cu Iran-ui, 

În timpul “Războiului Golfului” (ianuarie- 
februarie 1991), Iordania a rămas neutră deoarece Iraq- 
ul era principalul partener economic al statului hașemit. 
Oatitudine care i-a adus prejudicii politice şi economice 





CONSTANTINESCU 





Gabriel 


atât in relaţiile cu 
celelalte state arabe. 
cât şi în legătunle cu 
Occidentul. Această 
situaţie este pe cale de 
ameliorare dato'ită 
taptului câ. recent, 
Regele Hussein 
depune eforturi în 
vederea imbunătățirii 
legăturilor cu Statul 
Israel. 





Conform Consuituuei din 1952. lordania este 
o monarhie constituţională. Capul statului este 
regeie.cârura îi revin şi prerogativele puterii executive, 
Regalitatea iordaniană este ereditară şi, deşi regele 
trebue să depună la înscăunare un jurământ pe 
Constituţie şi de credință față de naţiune, cl nu este 
responsabi! în faţa nimănui. Toate legile trebuie 
aprobate de rege, el este singurul imputemicit să declare 
război! şi să încheie pace, este capul oştirii. convoacă 
alegeri, deschide lucrările Pailamentului, numeşte pe 
primul-ministru şi pe miniştri. 

In anul 1965 au fost dizolvate toate partidele 
existente şi în 1971 a fost inlunțai un, partid unic, 
"Uniunea Naţională lordaniană”. Sub aspect 
administrativ, lordania este ro părțită in cinci districte 
conduse de guvernatori numiţi de repe. Religia de stat 
este Islamul. dar sistenrul juridic a fost adaptat după 
legislaţia britanică. 

Fără să se poată compara cu statele arabe 
bogate în petrol, lordania are totuși oeconomie prosperă. 
Agricultura se bucură de un sistem de irigațiiartificiale 
care face cu pulință. îndeosebi în Valea Iordanului. 
cultivarea grâului, legumelor, pepenilor. bananelor, 
lămâilor şi portocalilor. În regiunile deluroase. unde 
regimul pleilor este avantajos pentru agricultură. se 
cultivă cereale, tutun, măslini. smochini şi rodii. 
Beduinii nomazi sau seminomazi se indeletnicese cu 
creşterea vitelor. oi. capre. cămile, măgari și catâri. Dar 
cea mai importantă ramură economică a lordaniei este 
exploatarea bogatelor zăcăminte de fosfaţi aflate la 
Sud de Amman 


Ss, 


In prezent situația politică a lordaniei este 
identică cu situația celor mai multe state arabe din 
Orientul Apropiat. Ele şi-au făcut apariția în urma 
dezagregării Imperiului Otoman. la sfârşitul primului 
război mondial şi apoi, ca rezultat al descompunerii 
imperiilor coloniale, proces care a avut loc după cea de 
a doua mare conflagrație mondială. Ca şi celelalte state 
arabe apărute în aceste circumstante. și lordania este în 
căutarea unei identități. proprii şi convingătoare, căutare 
in care datele de referință sunt panarabismul, 
panislamismul, precum şi pulernica tendință de 
renunțare la trecut prin adaptarea la stilul de viață 
occidental. 

Dar problema cea mai acută, care crecază 
nelinişte şi tulburări în Orientul Apropiat este 
"problema palestiniană”. Oproblemă în care lordania 
este implicată direct prin prezența numărului 
impresionant de mare de palestinieni, izeoniţi de la 
casele lor de autorităţile nou înfiinţatului Stat Israel. O 
populație numeroasă care consideră că Palestina este 
patria lor, privindu-i pe evrei ca pe nişte cotropitori, 
față de care o singurăatitudine este justificată. jihadul- 
războiul sfânt. 


(va urma) 





——7 O. —— 7 —. 7” "_——————— CP 







PRD pa a DE i, 


1: 





Implinirea în acest ana unei jumătăţi de veac 
de la Ultimatumul sovietic din iunie 1940 şi cotropirea 
de către Rusia a pământurilor româneşti din stânga 
Prutului a trecut aproape neobservată. Evenimentul a 
avut nesemnificative ecouri în presa românească. 
făcând dovada foarte tristelor realităţi ale actualului 
moment. Din nefericire, numărul celor pentru care 
mai înseamnă ceva faptul că nu se mai află în interiorul 
actualei Românii Basarabia, Bucovina de Nord. 
Ținutul Herţei şi Insula Şerpilor este din ce în ce mai 
mic. 

Aceeaşi soartă a uitării a avut-o şi cea de a 
doua aniversare a primei luni a verii. a zilei în care 
România a angajat. la 22 iunie 1941. în Cruciada 
împotriva bolşevismului. Campania din Răsărit a 
Armatei regale române, reacție firească şi act de 
demnitate şi curaj a statului şi neamului românesc la 
agresiunea sovietică, rămâne în continuare 
necunoscută marelui public. Din păcate, şi acum la 
nivelul autorităților de stat, abordările şi evaluările 
legate de aceste evenimente nu sunt fundamental 
diferite față de perioada antedecembristă. 

Cu cât mass-media şi autorităţile româneşti. 
în principal factorii de putere, dovedesc mai puțină 
disponibilitate şi apetenţă în abordarea acestor 
chestiuni, cu cât mai multă tăcere în jurul lor, cu atât 
consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop. în ceea 
ce priveşte România şi destinele poporului român se 
dovedesc a fi mai dezastruoase. 


* 


În ultimul timp, la Chişinău, lupta pentru 
putere dă semne de înteţire. In acest conflict, 
Preşedintele Mircea Snegur a administrat o lovitură 
usturătoare foştilor săi aliați din Partidul Democrat 
Agrar din Moldova. formațiunea de guvernământ din 
“statul românesc” din stânga Prutului. şeful statului 
moldovenesc creându-şi propriul partid. Impreună 
cu Nicolae Andronic, vicepreşedintele Parlamentului 
basarabean, || agarieni s-au dezis de colegii lor de 
partid alcătuind o nouă formaţiune botezată Partidul 
Renaşterii şi Armoniei Naţionale, care, conform 
declarațiilor oficiale își propune să devină o 
“formațiune centristă, de masă”, 

Iniţiativa prezidenţială de la Chişinău este 
expresia conflictului lui M. Snegur cu premierul 
Andrei Sangheli, şeful guvernului fiind adeptul 
apropierii şi mai strânse a “Republicii Moldova” de 
Moscova şi de conlucrare efectivă în cadrul CSI prin 
integrare efectivă în aceasta după model belarus. In acelaşi 
timp, preşedintele M. Snegur face dovada disponibilității 
sale pentru apropierea de Occident şi integrarea înstructunile 
europene, în ciuda nedezicerii sale de trecut. 





Împărăția Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume 


PUNCTE CARDINALE 


BASARABIA - 


"BALANS ÎNTRE 
TENTATIVELE 
OCCIDENTULUI ŞI 


LEGĂTURILE 
99375700 p9]ă 


Partidul Democrat Agrar din Moldova, 
formaţiune politică de guvernământ în Basarabia, de 
orientare fățiş antiromânească, promoscovită şi 
filorusă, adeptă a unor strânse relaţii cu CSI, este 
acuzat de către preşedintele M.Snegur şi susţinătorii 
săi de blocarea reformei, de apărarea unei identități 
lingvistice “moldoveneşti” anacronice. Cu privire la 
contlictul ce continuă în privinţa limbii de stat în 
“Republica Moldova”, în perspectivă se conturează 
un nou referendum. Agrarienii îi acuză pe,susținătorii 
preşedintelui M.Snegur de orientare prooccidentală, 
de simpatii proromâneşti şi intenţii unioniste. 

In realitate şi din nefericire, nimeni dintre cei 
aflaţi la putere, atât la Chişinău cât şi la Bucureşţi, nu 
dau dovadă de sincere intenţii de reală apropiere între 
românii de pe ambele maluri ale Prutului. Interesul 
pentru exercitarea puterii în vederea conservării 
propriilor interese şi privilegii rămâne prevalent. 

Pretutindeni, în cercurile de putere de la 
Bucureşti şi Chişinău se face multă risipă de vorbe 
despre integrare. La Bucureşti se lasă impresia că 
decisivă ar fi preocuparea pentru integrarea 
euroatlantică, în vreme ce la Chişinău s-ar manifesta 
dilema opțiunii pentru structurile apusene sau a 
rămânerii în cadrul cunoscut al CSI. Din nefericire se 
poate observa cu uşurinţă că nimeni nu pare deloc 
preocupat, dintre actualii deținători ai puterii de pe 
ambele maluri ale Prutului, de o adevărată integrare 
românească economică, spirituală şi politică. 
Reîntregirea națională se amână pentru alte vremuri... 

In Parlamentul de la Chişinău scaunul lui Ilie 
Ilaşcu rămâne în continuare gol, titularul lui zăcând în 
închisoare, în timp ce Armata a 14-a rămâne şi ea un 
permanent memento, la fel ca şi “autonomiile” de la 
Tiraspol şi Komrat aflate sub aceeaşi ocrotire a 
Moscovei. 





cucerite, la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriților, încetul cu 











întreagă, care, negăsind în sine nimic deo măreție intensivă, caută mângâierea 
propriei măriri în dimensiunile mari. Lupta între Turci şi Ruşi este o 
consecvență firească a deosebirilor de credințe; dar mai mult decât din 
această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s- 
a produs totdeauna în Rusia. Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile 
de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăției sale, nici prin muncă pacitică, 
nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea 
ele dau mereu năvală în afară, - altfel ar trebui să se mistuiască în lupte 
interne. Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de neastâmpăr statomic. 
Încă Țarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune 
astfel marca deosebitoare pe noua împărăție, 

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre 
răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au 
sfărâmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca “neam hotărâtor” de pe fața 
pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii, au 
căzut sub stăpânirea Țarului; Kiewul a ajuns a fi un oraş rusesc; Tătarii 
neastâmpăraţi sunt supuşi poruncilor Țarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc 
nicio stavilă destul de puternică. Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se 
opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare. Documentele istorice, 
relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Rușii sunt o putere mistuitoare, 
mistuitoare nu numai prin puterea brațului, ci şi prin urmările demoralizatoare 
ale înrâuririi lor. Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, 
înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată. 

Ca orice popor mare, Ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina 
rezistență mare, se opresc şi lucreazăcu o răbdare seculară spre a surpa încet, 
încet, temeliile puterilor ce li se pun în potrivă. Puterea lor în țările ocupate 
e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare, şi tot astfel în țările 

/ 


cuceriților. 






































mic lei (lot: dot L rii. 








lulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 2] 





4 


Neîncheierea de către România a niciunui 
tratat cu niciunul dintre vecini, după decembrie 
1989, nu poate fi considerată altfel decât un real eşec 
al actualei diplomaţii româneşti. De altfel, la o analiză 
cât de cât atentă a stării lucrurilor, nu este deloc 
surprinzător că nu a fost încheiat nici măcar mult 
trâmbiţatul şi demult promisul “tratat de fraternitate 
româno-moldovenesc”. Explicaţia este cât se poate 
de simplă şi rezultă din directa observare a identității 
celor doi deținători ai funcţiilor celor mai înalte de la 
Bucureşti şi Chişinău. Apoi, în acelaşi sens, este de 
constatat că Occidentul acordă, în primul rând, sprijin 
real Rusiei pentru conservarea statutului ei de mare 
putere, şi nu eforturilor foştilor sateliți de a scăpa 
(unii nici nu doresc cu adevărat!) din orbita Marelui 
Imperiu. 

Nu tocmai întâmplător şi chiar acum, 
falsurile perioadei sovietice imediat postbelice cu 
privire la pretinsa identitate etnolingvistică 
“moldovenească” sunt repuse în circulaţie cu şi mai 
multă vigoare. În timp ce în şcolile şi în celelalte 
instituţii de stat din Basarabia, istoria românilor şi 
limba română se află la concurenţă cu “istoria şi 
limba moldovenească”, în dreapta Prutului (desigur, 
nu cu totul întâmplător!), țiganii şi-au inventat şi ei 
(ori le-a fost fabricată în laboratoarele diversiunii 
mondiale?!) o nouă identitate etnolingvistică şi 
instituțională. Faptele sunt urmarea logică, pe de o 
parte, a actului de naştere a “limbii şi a naţiunii 
moldoveneşti”, iar pe de altă parte, a continuității în 
structuri de esență şi în metode de guvernare a 
regimurilor comuniste. În cadrul acestor procese de 
autopurificare etnică românească şi de stare de 
impostură etnolingvistică şi instituțională țigănească, 
românul ILIE ILAŞCU şi chestiunea INTEGRĂRII 
ROMANEŞTI nu mai pot constitui obiectul 
preocupării factorilor de putere de la Chişinău şi 
Bucureşti. 

Pe malurile Dâmboviţei, politrucii demagogi 
ai pentagonalei comuniste, cu concursul nemijlocit 
al mass-media aservite şi obediente, continuă jocul 
scenariilor şi al diversiunilor în jurul imaginarului 
pericol maghiar. Recenta Lege a învățământului ca 
şi controversata “Recomandare 1201” în privinţa 
minorităților a Consiliului Europei rămân un prilej 
deosebit pentru potrivnicii intereselor româneşti. 
Din păcate, în joc s-a prins şi ceea ce se declară Şi 
pretinde a fi Opoziţie anticomunistă, dar aducând de 
fapt mari servicii tocmai forțelor antinaţionale 
dinlăuntrul şi dinafara României. 

Nicolae POP 





încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul 


Urmările ocupaţiunilor ruseşti în țările româneşti le sunt tuturora 
cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, 
nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite. Ei nu sunt poporul plin de 
indărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi 
întăritoare, sunt poporul ce-şi dă mereu silința să dezarmeze pe celelalte 
popoare, pentru ca apoi să şi le supună. Pentru aceea ocuparea pe cât se poate 
de îndelungată a țărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale 
politicei ruseşti; e peste putință ca o țară să fie timp mai îndelungat ocupată 
deoştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lordulceața ademenitoare, 
fără ca în populația țării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupația sa să nu 
devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu 
simțită. În mai multe rânduri, Austria a ocupat țările româneşti, pentru ca 
Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste 
puțin Austria le-a făcut somaţia obicinuită şi ei s-au retras. 

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a 
teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult 
decât importanța unei simple cuceriri; prin aceasta Ruşii câştigă pozițiuni, 
care dominează țările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde 
dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit o 
înrâurire mai directă asupra poporului român. În tratatul dela Paris nu a fost 
lipsită de niciunul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub 
ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părți mici din teritoriul rupt din 
trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu 
sunt decât nişte lucruri supărătoare, 


Mihai Eminescu (“Timpul”, 6 Mai 1878), 











| 
i 
i 
i 






PAG. 22 NR. 7/8 lulie-August '95 


i) ie lui Dumnezeu de Vladimir 


Lossky (1903-1958) este una dintre cele mai importante 
cărţi creştine editate în România anului 1995. Aflată şi- 
n planurile editoriale ale Institutului Biblic... din 
Bucureşti, ea a apărut în cele din urmă la Editura 
“Deisis” din Sibiu, în buna traducere din limba franceză 
a d-nei Maria-Cornelia pa şi cu un Studiu introductiv 
(pp. V-LX) semnat de diac. loan |. Ică jr. Este a treia 
cartea lui VI. Lossky tradusă în româneşte, după Teologia 
mistică a Bisericii de Răsărit (Editura “Anastasia”, 
Buc., 1992) şi /ntroducere în teologia ortodoxă ( Editura 
Enciclopedică, Buc., 1993). Dezvoltare şi aprofundare 
unor capitole din Teologia mistică... (mai ales cap. IV: 
“Energiile necreate” şi cap. XI: “Lumina 
dumnezeiască”), Vision de Dieu (apărută postum, în 
1962) a fost la origine un curs ţinut de autor la Sorbona, 
în 1945-1946. Cartea prezintă, în duh neopatristic, 
temeiul cel mai adânc al teologiei mistice răsăritene: 
dogma specific ortodoxă a “puterilor” (dynameis) sau 
“energiilor” (energeiai) necreate ale lui Dumnezeu, 
experiabile ca “lumină” tainică şi imaterială (“văzut 
nevăzută şi apropiat neapropiată” ) în mistica de tip 
isihast, în directă legătură cu posibila în-dumnezeire 
(1heosis) a fiinţei omeneşti. Pornind de la vechea dispută 
dintre “Tradiţia patristică” a Răsăritului ortodox şi 
dezduhovnicita “Scolastică” apuseană (dispută 
radicalizată în secolele XIV-XVI), Vl. Lossky face un 
excurs istoric în gândirea creştină răsăriteană (mai ales 
bizantină), de la izvoarele biblice şi primii apologeți 
până la marea sinteză palamită. Cartea se încheie cu un 
Apendice: comunicarea susținută de VI. Lossky la a 
doua Conferinţă Internațională de Studii Patristice 
(Oxford, 1955), traversată de năzuinţa unei ecumenicități 
în spirit neopatristic: “E util să amintim din timp în timp 
că binecuvântarea făgăduită fiilor lui Dumnezeu trece 
dincolo de mijloacele de expresie teologică ale unui 
sistem dat. N-am putea reduce problema vederii lui 
Dumnezeu la o singură perspectivă posibilă fără riscul 
-de a substitui teologia unei anume şcoli de gândire 
Tradiţiei înseşi a Bisericii - una, dar niciodată uniformă. 
Cînd vom înceta de u-i mai opune sau împăca pe Părinţi 
cu Scolasticii. vom l-operi şi în unii şi în alții adevărata 
bogăţie a gândirii li (p. 179). E în aceste rânduri, 
desigur, şi o înțeleaptă curtoazie... 

Studiul introductiv al editorului, dincolo de 
utila prezentare generală a personalităţii şi operei 
autorului (Cărora le găseşte “sensul exemplar” în “lupta 
pentru teologie” - una purificată de imixtiunile perverse 
ale “filosofiei religioase” ), completează în mod fericit 
excursul lui Lossky, evidențiind marele rol negativ al lui 
Augustin şi al augustinismului ulterior “în determinarea 
destinului acestei întregi problematici în istoria 
Occidentului creştin, pe care l-a deviat până astăzi pe un 
alt făgaş decit cel al Răsăritului Ortodox”, mai ales prin 
abuzul de  intelectualism neoplatonic, prin 
“antropologizarea” şi “psihologizarea” dogmeitrinitare 
- rădăcină a tuturor rătăcirilor catolico-protestante. 


II) Croata ca tematică şi metodă de 


abordare, pusă sub semnul aceluiăşi imperativ ecumenic 
(dar cu formulări mai riscante, cum ar fi bunăoară 
aceasta: “Se pare că sarcina actuală a teologilor constă 
în primul rând în a purcede la <<dedogmatizarea>> său 
<<transdogmatizarea>> punctelor litigioase, lăsând un 
loc larg comentariilor teologice” - p. 28), este și cartea 
mai concentrată a lui Paul Evdokimov (1901 - 1970)-a 
cincea scriere a sa tradusă în românește - Prezența 
Duhului Sfint în Tradiția Ortodoxă (trad. prefaţă şi note 






PUNCTE CARDINALE 





de Pr.Dr.Vasile Răducă), apărută recent la Editura 
“Anastasia” şi inaugurând o nouă şi utilă colecţie, 
“Pnevma”, în care urmează să se tipărească scrierile 
fundamentale despre Sfântul Duh (Didim cel Orb, 
Ambrozie al Mediolanumului, Sf. Vasile cel Mare, Sf. 
Grigorie de Nyssa, Patriarhul Fotie al Constantinopolului 
etc,). Să remarcăm faptul că ne aflăm în faţa uneia dintre 
cele mai “profesionale” ediţii scoase până acum de editura 
bucureşteană, semn că acolo ceva “se mişcă” spre bine... 
Fără a se număra printre marile cărți ale lui 
Evdokimov şi fără a cuprinde elemente deosebite pentru 
cei familiarizați cu teologia dogmatică ortodoxă, studiul 
în discuţie (structurat în două părţi: “Teologia Treimii şi 
purcederea Duhului Sfint” şi “Pnevmatologia Sfinţilor 
Părinţi în iconomia mântuirii” ) e conceput în mod vădit 
pentru publicul apusean, reprezentând “o parte din 
cursurile lui Paul Evdokimov ţinute la Paris”. In centrul 
atenţiei se află adaosul Filiogue şi sensul liturgic al 
teologiei Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă. Expunerea 
este de un didacțicism superior şi plină de “învățăminte” 
metodologice, foarte utile în noul context catehetic şi 
apologetic (a se vedea, de pildă, cap. 5 al Părţii întâi, cu 
perfecta “lecţie” despre relaţiile treimice în viziunea 
răsăriteană: “Cel mai important pentru a înțelege teologia 
Treimii în Răsărit este caracterul întotdeauna triplu al 
relaţiilor. Relaţiile treimice sunt în acelaşi timp tri-unice 
Şi, datorită acestui fapt, în fiecare relaţie a unei Persoane 
sunt prezente şi celelalte(...) Acest caracter trinitar al 
relaţiilor înlătură orice posibilitate de a le reduce la 
dualitate, de a forma diade în interiorul Treimii, ceea ce 
ar implica ideea raţională de opoziţie în locul viziunii 
meta-raționale de diversitate-unitate trinitară” etc.). 
Traducătorul a înţeles şă aşeze Şi el în fruntea 
ediţiei. sub numele de “Prefaţă”, un mic eseu de teologie 
didactică (fără referire directă la Evdokimov), altminteri 
mulțumitor (să nu se creadă că doar rusul e priceput 


într-ale Duhului!). . 
II 2 tam: 
II) 
în: - carte cu un aer sănătos de apostolat 


românesc, având şi farmecul şi handicapul desuetudinii, 
este Creștinismul românesc. Adaos la Caracterizarea 
einografică a poporului român de Simion Mehedinţi 
(1869-1962), reeditată de curând tot la “Anastasia”. 
Studiul (sau mai degrabă eseul) a apărut iniţial în 1941. 
Autorul, reputat geograf, etnograf, antropolog, sociolog 
şi chiar autor de literatură beletristică (în duhul pe jumătate 
clasic, pe jumătate romantic al sămănătorismului), ne 
apare cel mai pregnant astăzi în ipostaza sa de pedagog 
național. Creştinismul românesc este o înşiruire de 
consideraţii inegale (de la remarcabile intuiţii pînă la 
deconcertante obtuzităţi), adeseori polemice, fără pretenţii 
teologale, dar scrise cu o certă sensibilitate românească şi 
ortodoxă. Credinţa autorului este că “un om, ca şi un 
popor, atâta preţuieşte, cât a înțeles din Evanghelie”. Se 
încearcă deci o surprindere a principalelor caracteristici 
ale creştinismului autohton (în număr de unsprezece, 
după părerea autorului: toleranța confesională, 
“neutralitatea” dogmatică, prija deosebită de cele 
sufleteşti, arhaicitatea, lipsa antagonismului Biserică- 
Stat, lipsa ereziilor, folclorizarea lui lisus, duhul blând şi 
iertător, valorificarea suferinţei, încrederea în triumful 
final al binelui şi “prioritatea frumuseţii morale asupra 
justiţiei formale” ), apoi acest creştinism, mai degrabă 
“folcloric” şi “pădureț” (cuvânt înlocuit editorial cu 
“păduratic” ) decât teologic și bisericesc, este raportat la 
“bisericile altor neamuri”, pentru ca în final să se ajungă 
la problema “viitorului dreptei credinţe” (a cărui măsură 
va rămâne însă tot trecutul: “Mai mult decât oricând! 





lozinca tuturor românilor adevăraţi trebuie să fie: Îndărăt 
- spre poporul nostru!” - p.196 ). Desigur, astăzi 
problemele nu se mai pot pune în termenii lui Simion 
Mehedinţi, ceea ce nu înseamnă că volumul e mai puţin 
plin de învățţăminte. Vorba autorului: "Dacă (tinerii) vor 
găsi întemeiate cele înşirate aici, atunci şi le vor apropia 
de suflet; dacă nu, datori sunt să pună în locul lor ceva 
mai bun” (p.22). 

Ediţia este înorijită cu dragoste, competenţă şi 
scrupulozitate de d-na Dora Mezdrea (vrânceancă, 
asemenea autorului), care s-a luptat să “actualizeze” 
textul fără a-i răpi farmecul vetust şi nota personală. 
Îngrijitoarea nu este la prima izbândă editorială, 
dovedindu-se unul dintre cei mai preţioşi colaboratori ai 
Editurii "Anastasia". Prefaţa (“Educaţia creştină în 
gândirea lui Simion Mehedinţi” ) este semnată de d-l 
Dumitru Muster, “ultim rămas dintre cei pe care Simion 
Mehedinţi i-a desemnat ca <<executori testamentari>> 
pentru o viitoare editâre a operei sale”. 


LI) 
N |) () lucrare modestă (ce are totuşi meritul 


dea fi prima pe tema respectivă în bibliografia teologică 
românească) este comentariul la Apocalipsă semnat de 
Pr.Dr. loan Mircea (n.1903) şi prefaţat călduros de 
Părintele Galeriu (cu o bunăvoință şi o generozitate în 
aprecieri ce nu trebuie să înşele asupra valorii scăzute a 
cărţii). Volumul, lipsit de tablă de materii (ceea ce 
nu-i doar vina autorului, ci şi a editorilor), este alcătuit 
dintr-o Introducere (pp.9-49),Comentariul propriu-zis 
(ce urmăreşte verset cu verset textul Apocalipsei lui 
loan, într-o traducere adaptată de autor) şi un corp de 
Note finale (pp.411- 480). Comentariul este strict 
ortodox, atât în sensul bun (evitarea “aventurilor” 
exegetice), cât şi într-unul mai puţin bun (discursul 
desuet. cu aparență subculturală). Se vede limpede 
scopul principal al lucrării: combaterea anumitor 
răstălmăciri sectante ale Apocalipsei biblice; păcat că, 
în felul în care este elaborată, cartea rămâne departe de 
a fi convingătoare pentru un cititor neortodox, 
lipsindu-i şi forța argumentaţiei şi prestanța documentară. 
Bagajul bibliografic al "comentatorului”, ce poate fi 
refăcut din note, se reduce doar la câţiva autori (unii de 
mâna a doua): vechile tâlcuiri ale lui Andrei şi Aretas 
(episcopi ai Cezareei), La Sainte Bible comentată de 
L.CI. Fillion (ed. 1923), B.Allo (lucrare din 1933), 
H.M.Feret (lucrare din 1943); mai sunt citați, tangențial, 
câţiva Sfinţi Părinţi, precum şi câțiva uitaţi autori români 
din anii '20 (modeste scrieri polemice antisectante). 
Când se aventurează în discuţii filologice, nu trece de 
nivelul dicționarului Bailly (şi acela consultat 
neprofesional) sau are candoarea de a cita dicționarele 
latin-române ale lui loan Nădejde şi Teodor Iordănescu! 

O atenţie deosebită este acordată, fireşte, 
capitolului 20 al Apocalipsei, unde apare problema, 
pricinuitoare de mari sminteli de-a lungul vremii, 
privitoare la “împărăţia de o mie de ani” (hilia cre). 
Urmând sugestia altora, autorul incearcă să dovedească, 
greoi şi neştiinţific. că traducerea corectă n-ar fi “o mie 
de ani” (traducere generală în limbile moderne, regăsibilă 
şi-n toate versiunile româneşti, de la cea din 1688 pînă 
la Gala Galaction şi Vasile Radu), ci “mii de ani” (ceea 
ce e doar o aparenţă amatoricească sau, pur şi simplu, o 
speculație de ordin gramatical, la fel de forțată ca şi cele 
pe care încearcă să le combată): E drept că şi-n recenta 
traducere - o bună-intenţie ratată! - a lui Bartolomeu 
Valeriu Anania se uzează de această răstălmăcire a 
sintagmei greceşti (susținută palid într-o notă de subsol). 
Părintele Anania a găsit chiar “o soluţie” de tot originală 
(în care se întrevede, dincolo de “ambiguizare”, conştiinţa 
falsului filologic): traduce una şi aceeaşi sintagmă, în 
cadrul aceluiaşi capitol, cînd prin “o mie de ani” (de 
două ori), când prin “mii de ani” (de patru ori), după cum 
îi convine sfinţiei-sale!!! Nici nu ne trece prin minte să 
dăm apă la moara sectanţilor, dar avem convingerea că 
locul respectiv poate fi lămurit cu argumente teologice 
bine întemeiate, iar nu cu mistificări filologice pro 
domo! 

Cartea preotului loan Mircea a fost editată 
jalnic de către “Harisma”; fără foaie de gardă, fără tablă 
de materii, fără o listă bibliografică separată de trimiteri, 
cu destule erori de culegere, cu o tehnoredactare ce 
vădeşte o zgârcenie şi o ineleganţă incompatibile cu 
decența editorială... N-ajunpe să fii fiul Părintelui Galeriu 
ca să editezi cărți! 

Săsperăm că va apărea cât de curând şi-n româneşte 
Comentariul la Apocalipsă (1995) al teologului grec Savvas 
Agouridis, cuprins în planul Editurii Bizantine din Bucureşti; 
un studiu românesc solid despre Apocalipsa lui loan 

(continuare în pag. 23) 
Răzvan CODRESCU 




















(urmare din pag. 22) 


(Şi poate despre literatura apocaliptică în genere) rămâne de 
aşteptat de la noile generaţii de teologi... 


PȚ 

LI) 2 | 

== entru că a venit vorba de Editura 
Bizantină, să consemnăm utilul volum de interviuri 
alcătuit de mai tânărul Pr. Dr. Constantin Coman (cu care 
editura se şi confundă) şi intitulat Orrodoxia sub presiunea 
istoriei. Prefaţa ne lămureşte dintru început: “Interviurile 
şi dialogurile care alcătuiesc cartea de față au fost 
realizate pentru periodicul central al Patriarhiei 
Române,<< Vestitorul Ortodoxiei>>, şi publicate în 
coloanele acestuia pe parcursul a patru ani, din toamna 
anului 1990 pînă în toamna anului 1994. Motivația 
iniţială a interviurilor a fost nevoia de a citi cu cât mai 
multă exactitate timpul pe care îl trăim, (...) de a 
diagnostica cât mai precis starea Bisericii Ortodoxe de 
astăzi...”, adică dintr-un tulbure “moment de răscruce”, 
cu “sinceritate” şi “severitate” (“Sper ca gravitatea 
lucrurilor spuse în aceste interviuri să risipească, măcar 
pentru un timp, aerul prea liniştitor ce ne îmbie tot mai 
insistent în ultima vreme” ). 

Convorbirile sunt dispuse cronologic; fiecare 
este precedată de o notă bio-bibliografică asupra 
personalității intervievate (ba chiar şi de câte o fotografie). 
Işi expun părerile atât personalităţi teologice româneşti 
(Dumitru Stăniloae, Serafim Joantă, Daniel Ciobotea, 
Rafail Noica, Bartolomeu Valeriu Anania, Petroniu 
Tănase etc.), cât şi străine (Christos Yannaras, 
Savvas Agouridis, Kallistos Ware, Arhiepiscopul 
Constantinopolului şi Patriarhul Ecumenic 
Bartholomaios 1, Theoklitos Dionisiatul, Olivier Clement 
Ș.a.). Ar fi lost păcat, într-adevăr, ca această “radiografie 
a problemelor majore cu care se confruntă Ortodoxia 
astăzi, realizată cu concursul atâtor personalităţi de 
seamă ale lumii ortodoxe” să fi fost “înmormântată odată 
cu aruncarea ziarului” (mai ales că, fie vorba între noi, 
foia patriarhală - impropriu numită “ziar”- este destul de 
cenuşie în ansamblu şi foarte puţin citită în afara cercurilor 
bisericeşti)! 


E) A rintre atâtea lipsuri, actualei Patriarhii 


i se mai întâmplă să facă şi lucruri bune, pe care ar fi 
nedrept să le trecem cu vederea. O frumoasă ispravă 
publicistică şi misionară, cu un înalt rol educativ, este şi 
editarea, în bune condiţii grafice, a unei reviste lunare 
pentru copii. “Chemarea credinţei”, al cărei Număr 25- 
26 din 1995 (apărut în preajma Sfintelor Paşti) ne-a fost 
o adevărată încântare. Alternând versurile cu proza, 
textele tradiţionale cu cele actuale, opiniile bisericeşti cu 
cele ale “laicatului” (ne-a făcut plăcere să citim, bunăoară, 
înțelegătorul text “Profesorul de religie” al d-lui prof. 
Vasile Molan, Inspector General adjunct la Inspectoratul 
Şcolar al Municipiului Bucureşti), vechea iconografie 
cu imaginile actualități, aspectele formative cu cele 
informative - revista se arată ca un excelent instrument 
auxiliar al noii campanii de catehizare a tinerei generaţii 
(întreprinse printr-o încă imperfectă, dar totuşi reală 
colaborare între Biserică şi Școală). 

“Chemarea credinţei” figurează ca supliment al 
“Vestitorului Ortodoxiei”, iar redactor responsabil este 
acelaşi Pr. Dr. Constantin Coman, a cărui vrednicie merită 
toată admiraţia şi consideraţia noastră. 


LI] Di sfera misticii occidentale, Editura 


“Humanitas” (în colecţia ““Terra lucida”, coordonată de 
d-l Andrei Pleşu) ne oferă Podoaba Nunții Spirituale sau 
Întâlnirea interioară cu Cristos (elaborată cam între 
1330-1335) a călugărului flamand Jan van Ruusbroec 
sau Ruysbroek (1293-1381), supranumit “Admirabilul” 
„un tratat didactic de mistică “scolastică” împărţit în trei 
Cărţi (“Viaţa lucrătoare”, “Viaţa interioară sau doritoare 
de Dumnezeu” şi “Viaţa mărturisitoare de Dumnezeu” ), 
corespunzând celor trei trepte mistice (via purgativa, via 
iluminativa, via unitiva). Traducerea “din olandeza 
veche” aparţine d-lui Emil lorga care, din păcate, nu s-a 
învrednicit să scrie şi o cât de modestă prefaţă sau 


PUNCTE CARDINALE 


postfață, ce ar fi fost foarte utilă cititorului român, 
insuficient familiarizat cu mistica apuseană (şi chiar cu 
mistica în general ). Ditamai editura a crezut că poate 
compensa această lipsă prin câteva rânduri informative, 
de proporţiile unui articol de dicţionar enciclopedic, 
înghesuite pe dosul foii de gardă! 


NR) Ciu mare carte a culturii apusene (de 


astă-dată de secol XX), deloc străină de criza modernă a 
catolicismului (autorul ei a scris şi Agonia creştinismului, 
tradusă nu demult în limba română) şi reflectând 
existenţialismul la meridian iberic, este Sentimentul tragic 
al vieții la oameni şi la popoare de Miguel de Unamuno 
(1864 - 1937), apărută deunăzi la Institutul European din 
laşi, în traducerea şi cu notele d-lui Constantin Moise. la 
care se adaugă o postfață a d-nei Dana Diaconu. Cartea 
este un viu document eseistic al tragediei spirituale a 
omului modern, desfigurat de individualism şi scepticism, 
Donquijotismul (obsesie de o viaţă a autorului) apare ca 
o posibilă soluţie eroic-idealistă, echivalentă cu o sfidare 
a destinului prin asumarea orgolioasă a absurdului ( a se 
vedea partea finală: “Don Quijote în tragicomedia Europei 
contemporane” ). Unamuno se zbuciumă între nevoia de 
Dumnezeu şi neputinţa unei autentice credinţe, încercând 
să dea un răspuns poetico-filosofie unei profunde crize 
religioase. Cartea merită citită mai ales pentru cuceritoarea 
sinceritate şi vervă stilistică a autorului, ce are deopotrivă 
- ca să-l raportăm la nişte repere româneşti - ceva din Nae 
lonescu şi ceva din Emil Cioran. 


VAR) Sali “Moldova” din laşi a avut 


inspiraţia să scoată, între copertele aceluiaşi volum, trei 
Texte care au zguduit lumea: “Protocoalele Înţelepţilor 
Sionului”, “Testamentul lui Petru cel Mare” şi “Manifestul 
Partidului Comunist”. Dincolo de impactul comercial, 
această “găselniță” editorială previne, în mare măsură, 
reacția taberei evreieşti şi a Ocultei masonice în genere ( 
editarea numai a Protocoalelor... ar fi stârnit probabil, 
cum s-a întâmplat de fiecare dată, un val de consternare, 
cu acuzația consecventă de “antisemitism” ). Într-un 
“Argument” bine cumpănit (pp.5-10), îngrijitorul ediţiei, 
d-l Gellu Dorian, prezintă “documentele” fără comentarii, 
în ordinea cronologică (Testamentul... de la Jumătatea 
secolului al XVIII-lea, Manifestul... de la jumătatea 
secolului al XIX-lea şi Prorocoalele... de la începutul 
secolului XX). Concluzia (cuvântul este al editorului), 
reluată şi pe coperta finală, sună astfel: “Antologia de faţă 
propune spre cunoaştere trei texte ale unor doctrine de 
esenţă politică, emise în sens de programe strategice, care 
au pus, pentru o perioadă de timp, lumea în pericol. 
Cunoaşterea lor este absolut necesară, atât pentru a le 
putea respinge, cât şi pentrua limpezi substraturile politice 
ale unor înceţoşate capitole de istorie. Sperăm ca intenţia 
noastră să fie bine înţeleasă şi să se constituie într-o 
contribuţie decisivă la limpezirea unor etape contestate 
(mai degrabă “controversate”-n.R.C.) din istoria omenirii. 
Noi n-am făcut decât să punem la dispoziţie aceste texte. 
Atât.” A 

Indiferent care au fost intenţiile editorilor, cartea 
este într-adevăr binevenită mai ales prin faptul că dezvăluie 
publicului mai larg conținutul odioaselor Protocoale... 
a căror transpunere în realitatea politică a secolului XX 
numai imbecilii n-o sesizează. Abia astăzi cartea îşi 
vădeşte sinistra actualitate. Acest controversat document 
de gândire şi practică politică iudeo-masonică face 
adevăratul interes al volumului în discuţie, chiar Şi în 
absența comentariilor şi adnotărilor (cea mai bună ediţie 
românească, aproape inaccesibilă astăzi cititorului comun, 
este cea din 1923, cu traducerea din franceză a lui lon |. 
Moţa, precedată de o introducere şi o scrisoare a lui Roger 
Lambelin -"Aux Roumains conscients du Pâril juif“- şi 
urmată de un amplu corp de comentarii şi anexe întocmite 
mai ales de Em. Vasiliu-Cluj, volumul totalizând 264 de 
pagini, unele tipărite cu literă foarte măruntă; a mai fost 
de largă circulaţie înainte de război o traducere a lui N. 
Davidescu; traducerea din noua ediţie ieşeană aparține 
Virginiei Thomas şi este făcută după “originalul în limba 
engleză”, cum suntem înştiințaţi la p. 8). 

In economia volumului textele nu se mai înşiră 
cronologic, ci în funcţie de importanța lor (astfel sugerată). 
Cele XXIV de capitole (şedinţe) ale Prorocoalelor.. 
ocupă două treimi din volum (pp. 11-105). Textul acestui 
contestat “plan evreiesc de cucerire a lumii” se află deci 
astăzi la îndemâna oricui.Pe lângă invitaţia la lectură, 
s-ar cuveni şi una la responsabilitate, ca-n îndemnul- 
avertisment neotestamentar: “Cine are urechi de auzit, să 
audă!”. În orice caz, rămâne întrebarea: “Dacă evreii 
nu-s implicaţi, atunci ce minte diabolică a conceput acest 
plan_şi mai ales care este forța ocultă prin care s-au 






Iulie-August '95 NR. 7/8 PAG. 23 


îndeplinit peste 90 % din prevederile lui?”... 


Na) 7 ie semnalăm şi două apariţii 


sub egida Fundaţiei “Buna Vestire”. D-l Simion Ghinea 
este realizatorul volumaşului documentar Cind cobora 
“cortina de fier " acum 50 de ani ( a se vedea mai ales, 
între pp.9-48, “Memoriul” adresat în mai 1945 
autorităților americane, în numele Gărzii de Fier, de 
Mihai Fotin Enescu, delegat al guvernului român 
constituit în exil, la Viena). 

Teologului N.Crăcea i-a apărut cel de-al doilea 
volum al Dezvăluirilor legionare, în condiţii tehnice 
superioare volumului întâi. Avem de-a face mai degrabă 
cu o antologie de texte legionare, mergând până la 
“decapitarea” Mişcării (1938-1939). Ar mai urma două 
volume: unul despre evenimentele controversate ale 
anilor 1940 şi 1941, altul despre exilul, lagărele şi 
închisorile ulterioare 


II) 2 Editura “Alma''-Galaţi a apărut de 


curând (1995) un roman intitulat "*Domiciliu obligatoriu”, 
al cărui autor, Gheorghe Bacalbașa, este, probabil, 
medic căci acțiunea se petrece într-o clinică de chirurgie. 
Desigur, autorul face, în primul rând, literatură, însă el 
“literaturizează” experiențe de viață reale. “Toate 
personajele sunt imaginare, în afară de cele reale”, 
spune el, cu o vădită ironie, încă de la început. Şi cum 
majoritatea eroilor sunt reali, în economia romanului 
rămâne foarte puţin loc pentru personaje imaginare. 
Căci real este Florin Zugrăvescu, eroul principal, cel 
care personifică impostura, pe care nu era nevoie să-l 
imagineze deoarece epoca în care se petrece acțiunea şi 
pe care ne place să o numim “de tristă amintire”, este 


plină de impostori. Fiecare dintre noi am cunoscut un * 


Zugrăvescu în persoana câte unui director de institut sau 
de instituţie ori a câte unui şef de catedră etc., cocoţați 
acolo sus pe cu totul alt fel de criterii decât cele de 
competenţă. Real este şi tovarăşul Dinu, cel care 
reprezenta puterea, o putere care nu avea nevoie de 
motivări şi nici să dea explicaţii, ci se exercita întotdeauna 
în numele unei dreptăţi abstracte, care era, de fapt, 
dreptatea ei. Era plină lumea epocii respective de-alde 
tovarăşi Dinu care nu acționau niciodată la întâmplare, 
ci întotdeauna îndeplineau linia şi “ajutau” şi pe alții să 
o îndeplinească. De asemenea, reală ca o cicatrice 
postoperatorie este şi tovarăşa Maria Pietraru, consilier 
în cadrul Direcţiei cu probleme speciale a C.C. -ului, 
tovarăşă a cărei menire era, nu de a împărți dreptate, ci 
de a restabili ordinea, pentru că asta erau, ea şi toţi cei 
din tagma ei, păzitori ai ordinii. În sfârşit, la fel de reală este 
Şi lumea complicităților, individuale sau colective, acelor pe 
a căror comoditate, laşitate ori ticăloşie s-a clădit ŞI s-a 
menţinut, atât purerea,cât şi impostura. Căci Florin 
Zugrăvescu nu ar fi fost posibil fără complicitatea victimelor 
lui: Ovidiu Singureni, Cezar Hobiţă, Paulică Zamfiropol, 
Horia Preda, loana Lujeriu etc. 

“Am ştiut că Zugrăvescu este un impostor, din 
prima clipă. Şi totuşi am tăcut. De-ce am tăcut? De frică. Mi- 
e frică şi acum”, spune doctorul Singureni într-un moment 
de sinceritate. Şi tot el, care este cea mai lucidă conştiinţă a 
lumii în care trăieşte, spune cu altă ocazie: “Problema 
noastră nu este dacă vreodată va veni o altă lume, o lume 
normală, Problema noastră este alta: oare mai suntem noi 
capabili să ne readaptăm unei asemenea lumi?” 

Şi Singureni nu este singurul care gândeşte astfel. 
Mai sunt şi alţii. loana Lujeriu, de exemplu, una din 
conştiințele care până la urmă se răzvrăteşte, reflectează laun 
moment dat: “În lumea închisă a clinicii profesorului Z., o 
Jume a complicităţii colective, toți fuserăm pe rând victime 
sau călăi. Eram oameni. Şi cu toţii, în timpul asprei domnii 
alui Z., ne pierduserăm mai devreme sau mai târziu în ținutul 
nisipurilor mişcătoare, ținutul compromisului acceptabil”, 
Şi de la acest “mărunt compromis până la ticăloşie nu mai 
este decât un pas. Încetul cu încetul ne cufundăm într-o 
mlaştină.., din care nu există drum de întoarcere”, continuă 
reflecția un altul, Horia Predă, în făptura căruia sălășluiau, 
după părerea Ioanei Lujeriu, două suflete unul de senior (cel 
din sala de operaţie) şi altul de slugă (cel din preajma lui 
Zugrăvescu), 

pi Nu toți, însă, îşi făceau astfel de scrupule. Marea 
majoritate acceptau situația ca pe ceva firesc, fără să-şi facă 
probleme de conştiinţă. Pentru aceasta, însă, nu poți să-i 
condamni, ci doar să încerci să-i înţelegi căci erau cu toții 
oameni şi fiecare se comporta după cum îi era felul, 

Din acest punct de vedere, cartea doctorului 
Bacalbașa este o carte document care depune mărturie ve 
ceea ce s-a întâmplat şi cum au fost schilodite sufletele şi 
conştiințele în temniţa cea mare care a fost întreaga țară în 
perioada de “tristă amintire”, 








pete = dintre 


ale poll 2 pile aa ie pi a E E 


EI, alui 


-—d 


cuie id DE, 


.— 


— 


PAG. 24 NR. 7/8 lulie-August '95 












Drama poporului cecen continuă, în ciuda atitudinii 
aparent împăciuitoriste a Moscovei, ce nu caută decât o 
soluţie de compromis, așteptând liniştirea spiritelor după 
disperata incursiune la Budionovsk a comandoului cecen. 
Sfidând numeroasele pierderi de vieţi omeneşti şi indignarea 
legitimă a unei bune părți a poporului rus, puterea 
neocomunistă de la Kremlin continuă să rămână împotmolită 
în vechea mentalitate imperialistă, profitând şi de reacţia 
timorată a comunităţii intemaţionale, ce refuză, din laşă 
comoditate, să încerce a lua taurul de coame 

Evenimentele din Cecenia sunt însă pline de 
învățăminte mai generale, ce s-ar cuveni mai bine puse în 
evidenţă. /n primul rând, rezistența cecenă dovedeşte că 
“mitul” marilor puteri se bazează, în mare măsură, pe 
resemnarea fatalistă a țărilor mici, obişnuite să se abandoneze 
propriului complex de inferioritate, pe care-l ascund în mod 
curent sub pretextul instinctului de conservare. Cînd însă un 
popor oarecare se încumetă să facă saltul calitativ de la 
condiţia vegetativă la aceea a asumării eroice a propriului 
destin, el poate dobori multe “calcule” teoretice şi false 
“înțelepciuni”, căci tăria sau slăbiciunea au mai degrabă 
cauze morale decât cauze materiale. 

Inal doilea rând, se dovedeşte că Rusia (evităm să 
vorbim de C.S.]., ca nu cumva să nerâdă cureile) nu mai este 
şi nu mai poate fităvălugul de altădată; lustrul de mare putere 
şi-l păstrează doar cu abjectul concurs al Occidentului (care 
vede în ea singurul “paznic” posibil al unei Germanii încă 
temute, dar şi un factor-cheie în echilibrul oriental). In felul 
acesta, Occidentul îşi urmăreşte propriile interese, iar Rusia 
îşi satisface absurda megalomanie. Credem însă că viitorul 
va arăta că şi Occidentul şi Rusia se înşeală profund, atâta 
vreme cât lumea rusă este tot mai ruinată lăuntric (social, 
politic, economic şi mai ales moral). Soluţia ar fi, probabil, 
cea a lui Soljeniţin: Rusia să renunțe la imperialismul ei 
absurd şi să se concentreze asupra refacerii inteme. 

In al treilea rând, se dovedeşte încă o dată că 
scontata “Nouă Ordine Mondială”, recomandată a se baza 
pe principii umanitare şi justiţiare, e o uriaşă minciună. 

Statele Unite şi aşa-zisa “comunitate internațională” n-au de 
gând să se sinchisească în mod real decât de interesele 
imediate ale celor mari şi de securitatea... Israelului. 
“Mărunţii” şi “margihalii”, dacă nu se luptă singuri pentru 
dreptatea lor, n-o să le-o facă nimeni niciodată. Dinspre 
centrul puterii mondiale nu se pot aștepta decât la vreo 
solidaritate retorică sau la nişte făgăduințe demagogice — 
expresii “publicistice” sau “diplomatice” ale... durerilor în 
cot! Statele Unite şi Occidentul în general, iudaizate până în 
măduva oaselor, nu pot ieşi, pe calea pe care au apucat-o, din 
negustoria politică de tip Yalta şi Malta. 

În al patrulea rând, se arată tot mai probabil că 
viitorul (chiar dacă nu cel imediat) va fi- în pofida aparenţelor 
sau prejudecăţilor actuale - nu al agonicei civilizații 
occidentale (care se dizolvă în viciu, în compromis, în 
comodități, în laşitate), ci al resurselorde vitalitate “barbară” 
ce mai zac în greu încercata Europă Răsăriteană sau în 
extremităţile ei euro-asiatice. “Buna sălbăticie”, capabilă de 
eroism, de sacrificiu, de““nebunie”, reprezintă, în perspectivă, 
alternativa de viață şi de creație a unei “Europe” astăzi 
devitalizate, care-și drămuieşte cu groază fiecare picătură de 
sânge şi fiecare risc existenţial. “Occidentalul”, “civilizatul” 
priveşte astăzi spre Cecenia sau spre fosta lugoslavie nu atât 
cucompasiune, cât cu îngrozită uimire; dacăn-ar fi dezobişnuit 
să gândească în adâncime şi dacă n-ar fi atât de încântat de 
sine însuși, atunci ar înțelege că-n acest Răsărit “tribal” 
dospeşte taina Europei de mâine. 

Dar fie toate acestea numai vorbe goale, rămâne, 
dincolo de zarva lor, minunata pildă a eroismului cecen, 
aducând un aer de primăvară medievală într-o lume bătrână, 
plângăcioasă şi stearpă, care nu mai are nimic “sfânt”, nimic 
pentru care să primească să moară! 


0 Tri ra de humor!” 





SA ne întoarcem însă la noi, pe malurile 
dâmbovițene, unde, deocamdată, forma curentă de “eroism” 
este rupeul, iar forma curentă de ““barbarie” este mirocănia. 

Cum este percepută în România de azi cea mai 
complexă formă istorică de eroism național a secolului XX, 
Mişcarea Legionară? Ea continuă să fie ignorată în esenţa ei 
şi evocată aproape exclusiv fie în termenii propagandei 
masonice, fie în cei ai propagandei comuniste (două curente 
fundamental convergente în ce privește mistificarea şi 
boicotarea eroismului misionar de sorginte naţională şi 
creștină). Circulă despre legionari fel de fel de şabloane şi 


prejudecăţi, iar singura întrebare esenţială cu privire la ei 


Editura 
210 a dspilslăs 


RS PRI TI IEEE INA 
Cont nr. 4072996517509 


loan NISTOR .- secretar de redacție 
Doina Marilena CABA 








PUNCTE CARDINALE 


(“De ce oamenii aceştia s-au întrecut să meargă la moarte?) 
este sau evitată, sau expediată - cu siguranța pupeului şi cu 
suficiența mirocăniei - sub eticheta comodă de “fanatism”! 
Maimuţărind provincial “civilizaţia occidentală”, directorii 
opiniei noastre publice numesc “fanatism” tot ceea ce nu pot 
înțelege sau tot ceea ce iese din “convenţie”, perturbându-le 
comoditățile cotidiene ori lezându-le interesele meschine. 
Inainte de a speria, Mişcarea Legionară complexează, la fel 
cum îi complexează pe occidentali “fanatismul” cecen sau 
sârbo-eroato-bosniac. E complexul tipic al degeneratului în 
faţa vitalismului eroic şi martirajului asumat. Descartes, 
pare-mi-se, spunea că orbul, când trebuie să se măsoare cu 
tine, umblă să te tragă în bezna unei pivnițe. Degeneratul 
umblă să te tragă pe terenul umanitarismului călduţ, unde-şi 
are el posmazii şi clocitoarea. In locul luptei, el îţi va 
propovădui compromisul; în locul eroismului = spiritul de 
conservare; în locul idealului = scopul imediat (“realismul” 
prost). Dacă nu accepţi această “înţelepciune” larvară, atunci 
nu te declară doar duşmanul lui personal, ci “dușmanul 
umanității,” 

Este simptomatic, bunăoară, modul în care pot 
vedea legionarismul doi dintre fruntașii presei noastre “de 
piaţă "> domnii lon Cristoiu şi Come! Nistorescu. 

Nu de mult, pe Tele? ABC, domnul C. Nistorescu 
aorganizat şi “mediat” o dezbatere privitoare atât la prezentul, 
cât şi la trecutul legionar. Au participat d-nul Dinu C. 
Giurescu, istoric “obiectiv” sub toate regimurile, şi d-nul 
Șerban Suru, şeful cuibului legionar “Horia Sima” (însoțit de 
un membru al cuibului, student la Aeronave). Telespectatorii 
au putut interveni şi ei cu întrebări (ca de obicei, fie întrebări 
“proaste”, la care nu se poate răspunde, fie întrebări 
“incomode”, la care se evită a se răspunde!). Pretextul 
dezbaterii l-a constituit refuzul sistematic şi neintemeiat pe 
care dl. Suru l-a întâmpinat din partea mai multor instituții 
oficiale în încercarea de a legaliza o asociaţie apolitică 
numită “Legiune Creştină”, ce-şi propune cerceţarea onestă 
şi propagarea adevărului despre Mişcarea Legionară. De la 
Notariatul de Stat i s-a răspuns în scris că “răspândirea 
adevărului istoric despre Mişcarea Legionară” “ar putea fi 
dăunător ordinii publice și bunelor moravuri”!!! (A se vedea 
reproducerea respectivei “Incheieri de respingere” în “Puncte 
Cardinale”, anul IV, nr. 11/47, noiembrie 1994, p.7). 

Domnul Giurescu, până mai ieri istoric oficial al 
regimului comunist, a ocolitrăspunsurile limpezi, a colportat, 
cu aer savant, câteva banalități şi a făcut o patetică profesiune 
de credință stângistă, în noua limbă de lemn a “democrației” 
la care s-a convertit după '89. Domnul Nistorescu a fost tot 
timpul grijuliu să nu dea impresia că ar ține câtuşi de puțin 
partea legionarilor (nu e o constatare nouă că. licheaua 
“democratică” moare, în general, de “obiectivitate”, evitând 
riscurile oricărei “angajări”). Să zicem că postura de 
“mediator” îl obliga (deşi, la rigoare, ar fi trebuit să aibă tot 
atâta grijă şi în a nu da impresia unui adversar apnoric al 
legionarismului, cum până la urmă s-a dovedit a fi!). 

Desigur, nu se aştepta nimeni ca d-nul Nistorescu să 
facă partizanat legionar, dar nici să se dedea la abjecţia de a 
zeflemisi în manieră sfertodoctă ideile şi credinţele unei 
generaţii martirizate. 

Citândun portret de epocă al Căpitanului, în intenția 
de a persifla cultul personalității şi de a sugera o asemănare 
cu elogiile găunoase aduse liderilor comunişti de mai târziu, 
dumnealui a crezut că poate scoate de aici un argument 
împotriva spiritului legionar! Tot ceea ce a dovedit din plin 
a fost propria lipsă de cultură istorică și propria neputinţă de 
a “deosebi duhurile”. S-a întrecut însă pe sine însuși, atât în 
abjecție, cât şi în suficiență, atunci când, spre stărşitul 
eniisiunii, s-a apucat să spicuiască chiar din scrierile lui 
Codreanu şi să concluzioneze abrupt că... '“sună a Vadim”! 
Las” că respectivele citate n-aveau nici în clin nici în mânecă 
cu insanitățile revistei“*România Mare ”; grăitoare este metoda 
(tipică pentru licheaua de presă): insinuarea pe baza unor 
analogii vulgare! 

Să. fii un Codreanu, să electrizezi o generaţie 
întreagă, să duci viață de ascet în numele unui ideal, să 
primeşti moarte martirică pentru Cruce şi Neam, iar după 
cincizeci de ani să vină vreun pigmeu care nu ate nimic slânt 
şi să te zeflemisească în public, asemuindu-te cu paranoicii 
vremii lui! “O, ţară tristă, plină de humor!”... 

Cel puţin domnul Cristoiu (mai supărat pe trecutul 
ante-comunist decât pe prezentul post-comunist!) insinuează, 
în“Evenimentulzilei”, că...'*nu înțelege”. Nu înțelege, anume, 
cum vine treaba cu “legionarii blânzi” de astăzi, când 
dumnealui “ştie” că legionarii, ca-n filmele lui Sergiu 
Nicolaescu, erauun fel de pistolari necruțători, de profesioniști 
ai violenţei! Cel mai realizat și mai invidiat jurnalist al ţării 
este în situaţia de a confunda o prejudecată pe care şi-a 
însuşit-o cu o realitate pe care nu o cunoaşte! Cc să-i mai zici 
domnului Cristoiu? Să şi-l imagineze pe Mircea Eliade cu 
pistolul în mână, terorizând “oamenii de bine”?! Poate că 
d-nul Cristoiu trăieşte, printre editoriale şi “evenimente” 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


- corector 





2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 069/422536 





senzaţionale, o particulară “dramă ă cunoaşterii”... E greu 
să vrei să înţelegi, dar să nu poţi...Așa că noi propunem să 
i se plângă de milă 

VAM 





Disponibilităţile actualei puteri din România pentru 
orice fel de diversiuni, este o tristă realitate a perioadei 
postdecembriste. In scopul păstrării şi întăririi pârghiilor şi 
frâielor guvernării, actualul regim nu a omis și nu a neglijat 
nici o posibilitate. Acest lucru se dovedeşte cu prisosinţă şi 
în privința modului în care sunt tratate şi abordate chestiunile 
legate de lumea țigănească (a se vedea şi articolul nostru 
“Problema țiganilor”, în Puncte Cardinale, Anul V,nr 3/51, 
mantie 1995, p 15). 

Dintre instituţiile țradiționale cu conţinut şi 
percepție sacră în conştiinţa naţională românească, instituţia 
monarhică este cea care îi preocupă şi îi nelinişteşte în cea 
mai mare măsură pe actualii guvernanți. Lucru explicabil, 
avându-se în vedere incompatibilitatea de esenţă dintre 
monarh ca UNS AL LUI DUMNEZEU şi ideologiile 
comuniste atee. Contirmatori direcți (ori chiar, mulți dintre 
ei, autori şi complici) ai vechilor fărădelegi comuniste, 
stâlpii regimului Iliescu nu s-au dat înapoi de la nici o 
josnicie pentru a denigra şi compromite ideea de monarhie, 
precum şi instituţia caatare. Cuoopinie publicădezinformată 
şi dezorientată, ienorantă cu privire la propriul său trecut, 
scopul nici nu era prea greu de atins. 

Spre bapatelizarea şi compromiterea în ochii 
mulțimii a ideii de regalitate, ţiganii au fost folosiţi din plin, 
cu rezultate imediate şi foarte concrete. Este neîndoielnic că 
sprijinul direct acordat unora dintre mai marii țiganilor din 
Sibiu, în vederea însuşirii (în chip fraudulos, imoral şi 
blasfemiator) de titluri monarhice, a fost un act premeditat 
şi deliberatal puterii. Actualei puteri faptul îi este cuatât mai 
necesar cu cât ultimul rege al României, detronat de 
comunişti, se mai află încă în viaţă, iar vizita sa în țară, cu 
prilejul sărbătorii Invierii Domnului dinanul 1992,a dovedit 
că nu-i chiar imposibil ca neamul să se trezească, să se 
regăsească pe sine, cu trecutul cel adevărat şi cu instituțiile 
sale fireşti. Spre a contribui la înlăturarea unei asemenea 
eventualități, s-a apelat şi la țigani, mizându-se pe percepția 
negativă pe care o au aceștia în conştiinţa mulțimilor. Prin 

urmare “încoronarea” impostorilor ţigani rămâne ceea ce 
este: 0 josnică parodie potrivmică intereselor naționale 
reiâneşti, chiar dacă nu creează efecte jundice, Faptele 
devin cu atât mai regretabile și nefirești cu cât la săvârşirea 
lorşi-au aduscontribuţia şi '“preacuvioşi” şi “preacucernici” 
slujitori ai sfintelor noastre altare străbune. După toate 
sacrificiile martirilor neamului românesc în temnițele 
comuniste şi după jertfele de sânge din decembrie 1989, nu 
de încoronări profanatoare s-ar fi cuvenit să avem parte, ci 
de mărturisirea şi căința tuturor stricătorilor de rânduieli 
româneşti, precum şi de reintrarea țării în matca firească a 
istoriei sale. Dar noi n-am reușit, în aproape şase ani, decât 
o nouă... “Ţiganiadă”! 

La fel de dăunătoare pentru interesul naţional 
românesc se dovedeşte a fi şi folosirea, acceptată şi 
încurajată tot de către Putere, a termenului etnic de ROMI 
pentru a-i denumi pe ţigani. In ciuda faptului că, în toate 
limbile europene şi de circulație universală, etnia țigănească 
este identificabilă cu termeni consacraţi, în ultimul timp se 
constată din partea unor organizații ţigăneşti şi a liderilor 
acestora încercarea de-a impune folosinţa noilor termeni 
ROM/ROMI (Şi a derivaţilor acestora). Noua denominaţie 
crează la nivelul opiniei publice intemaţionale o gravă 
cenfuzie de identitate, situație în care românii ajung, în 
postura de a fi confundați cu țiganii, trebuind să suporte 
erave prejudicii decurgând din această stare de lucruri. Este 
de remarcat că, în sfârşit, dl. Teodor Meleşcanu, ministrul 
de externe al României, s-a sesizat şi a luat atitudine 
impotriva agresiunii la adresa identității emolinovistice 
româneşti. 

lată că “bumerangul” complicităţilor îşi arată 
efectele! Dacă de la palatele Cotroceni şi Victoria, ca şi din 
birouri aflate în alte “palate”, s-a dat “undă verde” şi s-a 
contribuit la inscenări compromițătoare pentru istoria şi 
tradiţia românească, era de mare trebuință ca măcar de la 
nivelul conducerii Academiei Române, al Ministerelor 
C ulturii ȘI Invățământului sau al Patriarhiei Ortodoxe 
Române să se fi făcut cele necesare pentru ca nefirescul Şi 
blasfemia să nu se perpetueze. Toate aceste foruri au tolerat 
însă abjecţia, astfel că noi riscăm ca, înainte de a intra în 


Structurile” europene ca români, să intrăm în conştiinţa 
Europei ca...romi! 


Nicolae POP 


Lu ace ET TIC pate 


"PUNCTE CARDINALE: 
Li N 
PX AERRR | 


isi id ele