Puncte Cardinale anul III, nr. 8-9, aug. sept. 1993, alb

1 



finul III, 
Nr.8/9 
aug - sept. 
1993 


24 pagini -100 lei 


Si spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel 


. tar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, 
iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi ? Sau fost-ati botezaţi 


în numele lui Pavel? II Corinteni. 1 .. t? - 13 


rana 


credinţa 

iubire 

speranţa 


PERIODIC INDE PENDENT DE ORIENTARE IMATiONAL-CRESTIIMĂ 

GERMANIA. FRANŢA. DANEMARCA. SUEDIA. SPANIA. CANADA. STATi,1.1, UNI | |=. AUSTRALI/* 


MISTERUL COMTÎMUÎTÂrii 


Nu încetăm să neînchipuim - câţi dintre noiîşi mai îngăduie luxul 
amintirilor personale ? - cum arăta presa românească interbelică. 
Statisticile lipsesc, colecţiile sunt incomplete, citatele, rare, şi marile 
figuri, uitate, dar sentimentul că nu ne mai ridicăm la nivelul celor de 
atunci nu ţine de reflexul idealizant, paseist, ci de jalea evidentă a zilei 
de azi. Că se scria inegal, e firesc, dacă ne gândim la fundalul sociologic 
al exploziei de presă pe care România a cunoscut-o după Marea U 
Majoritatea “gazetelor’ 


inire. 

multe dintre ele efemere, deci cu atât mai 
greu evocabile -erau scrisede ţărani cu diplome apusene, de funcţionari 
ministeriali dornici să-şi flateze guvernul, de avangardişti evrei, de 
socialişti excitaţi sau de literaţi rătăciţi în politică. în mare, s-ar putea 
spune că actualii făcători de presă românească corespund aceleiaşi 
tipologii. Şi totuşi, diferenţele de ton, de altitudine şi de atitudine sunt 
enorme. Pe atunci, instituţiile noastre - începând cu Universitatea şi 
terminând cu Justiţia sau Presa - nu-şi puteau reproşa decât tinereţea 
(şi eventualul diletantism legat de aceasta), dar niciodată - ca acum - 
incompetenţa, iresponsabilitatea, reaua-voinţă sau apatia. Şi tot pe 
atunci, exista în ţară o elită intelectuală de dreapta, dispărută aproape 
total în urma etnocidului bolşevic. Diferenţele nu se limiteză, din 
păcate, la sfera instituţională sau la mentalitatea grupului dominant, 
ci trec şi pe planul imaginarului colectiv. într-o societate cu rânduiaiă 
tradiţională, şocul modernităţii era complet amortizat de mitul omului 
învăţat. Eruditul, savantul, teologul, universitarul, filozoful, jurnalistul 
de mare clasă, toate aceste ipostaze ale autorităţii culturale sau spirituale 
erau - deşi mesianizate cu acordul uneori vanitos al respectivilor - 
impozante, directoare şi creatoare de opinie. Astăzi nu mai există nici 
personalităţi de calibrul acelora, dar nici un public în stare să le 
consacre, să le respecte şi să Ie urmeze. 

Sigur că se vor găsi unele capete de afiş ponosit care vor spune 
că l-au citit, cu privirea de acum, pe un Nae lonescu şi au fost 
dezamăgiţi. Acest tip de judecată depreciativă înfloreşte mai cu 
scamă în presa stângistă a momentului, care se ocupă frenetic cu 
demolarea dreptei intelectuale interbelice. Chestiunea e prost pusă. 
Când comuniştii ne sufocau cu date comparative ancorate în anul 
fatidic 1939 (în raport cu care producţia sărise în aer de 20,30 sau 80 
de ori), ei comiteau un fals de proporţii, bazat pe condamnarea 
ideologică a “vechiului regim”: dacă trecutul murise, dinamica lui 
globală trebuia îngheţată la punctul zero al noii cronologii. După 
acelaşi tipic decontextualizat (bazat pe regresul dialecticii către 
mecanism) dezamăgiţii de azi îl situează pe Nae lonescu (dar şi pe alţii) 
într-un fel de ochean întors. Aceşti critici de ocazie - care sunt gata să 
o facă pe proştii pentru că se cred, sărmanii, mai deştepţi decât toţi - 
uită că dacă generaţia formată de Nae lonescu nu ar fi fost obligată să 
aleagă între puşcărie şi exil, discipolii săi i-ar fi ridicat moştenirea până 
la un punct care nu le-ar mai fi permis lor, acum, să deplîngă “limitele” 
magistrului. Dacă Mircca Eliade ar fi rămas în ţară. Universitatea din 
Chigaco nu ar fi fost neapărat orfană, dar Bucureştiul ar fi devenit, cu 
siguranţă, capitala istoriei comparate a religiilor, aşa cum fusese, o 
vreme, cea a bizantiologiei. Acest tip de scenariu răsturnat ar putea fi 
aplicat tuturor colaboratorilor “Gândirii”, pe care i-a aşteptat nu 


ANDREI ZIMBREANU 


(continuare In pag 2) 


ItfRtiBff 

EVfiR 


(JQECfiTfl 



















PAG. 2 NR. 8/9 


PUNCTC CflRDINAlC 


Domnule Redactor - Sef 

imi permit să vă adresez textul cc urmează, cu rugămintea să binevoiţi 
a-l publica in proximul număr, ca drept de replică la articolul din Puncte Cardinale 
(Mai 1993, pag. 14) în care este citat numele meu Cunoscând personalitatea 
D-voastră, sunt încredinţat că nu veţi pregeta sâ-l acceptaţi, deşi ştiu -din proprie 
experienţa - că diferite publicaţii din România de astăzi nu respectă această regulă 
elementară. Cu mulţumiri anticipate şi deosebită stimă. 


" Mişcarea Legionară a devenit un capital ^ 
care trebuie furat." 

("Gazeta de Vest". Mai 1993) 

Redactorul D-voastră, cel cu o sumedenie de pseudonime, serie: 
“Domnii Duiliu Sfinţcscu (Franţa) şi Simion Ghinca (România) sînt cei 
cărora le revin ...atât meritul cît şi răspunderea recentei apariţii a volumului 
intitulat Din luptele tineretului român (1919-1939)". 

Realitatea este cu totul diferită de verşi unea “ilustrului” redactor. 
Se impune deci necesitatea prezentei replici, lată, în rezumat, ce s-a 
petrecut. Am conceput şi alcătuit acest volum adresat tineretului român de 
astăzi, ca o supremă datorie a vieţii mele faţă de memoria întemeietorului 
Mişcării Legionare, pentru cei doi ani - ultimii din viaţa sa - în care mi-a 
îngăduit să mă aflu zi de zi pe lângă el. 

Am pregătit şi am adus filmele necesare pentru imprimerie, 
precum şi o sumă importantă, în dolari, strânsă cu strădanie şi sacrificii, 
pentru imprimarea a 13000 de exemplare în România. Neputând însă veni 
în ţară decât pentru scurte perioade, am dat o procură şi am lăsat acea suma, 
precizând că înţelegeam să iau în primire exemplarele integral plătite de 
mine şi să le dau destinaţia pe care o socoteam potrivită cu scopul meu. Era 
dreptul meu incontestabil. 

Profitând de anumite legături personale şi ideologice cu 
împuternicitul meu, grupul D-lui Ghinea a pus pur şi simplu stăpânire pe 
întregul stoc de cărţi, care-mi aparţinea de drept, şi a lansat o difuziune 
nedorită de mine, la un preţ de vânzare ridicat în mod arbitrar de la 600 la 
1000 şi 1500 de lei, realizând astfel un beneficiu considerabil. Pe truda mea, 
pe banii mei şi împotriva voinţei mele! 

Cu inimaginabile greutăţi, cu încă alte cheltuieli şi mai cu seamă 
printr-o zbatere greu de suportat la vârsta mea, am izbutit să recuperez o 
parte din volume, dar acţiunea proiectată de mine, a rămas definitiv 
zădărnicită. 

Restul articolului n-ar fi meritat nici un răspuns, autorul fiind prea 
bine cunoscut cititorilor D-voastră pentru suficienţa şi ifosul cu care 
abordează chestiuni ce depăşesc modestul cadru al competenţei şi 
cunoştinţelor de care dispune. în cazul de faţă, dumnealui critică lipsa Unui 
pretins “profesionalism” <al său, desigur!), fără să fi priceput esenţialul: 
spiritul în care a fost conceput şi realizat volumul... 

Exemple similare de astfel de comportament abundăînprolifica- 
i activitate redacţională. Aşa, de pildă, în Puncte Cardinale din Februarie 
1993 (pag. 13), aduce critici revistei “Decembrie” erijându-se, prezumţios, 
ca dascăl, acolo unde s-ar fi cuvenit mai degrabă respect, admiraţie şi 
dragoste (da, domnule redactor!) faţă de copiii cai c o scriu si care, cu avântul 
lor tineresc, l-ar puica apostrofa cândva zicându-i, de exmplu:”Dă-te jos de 
la catedră. Domnule! Unde ai învăţat că Principele Alexandru Cantacuzino 
ar fi fost fiul Generalului” (Puncte Cardinale, Iunie 1993, pag.13). 

Şi tot în Puncte Cardinale (Mai 1993, pag. 16), se dedă la cea mai 
deşănţată îngrămădire de adjective, batjocorind fără sfială generaţia mea şi 
vădindu-se incapabil să o înţeleagă şi să o respecte. 

DUILIU SFINŢESCU 


De obicei Dreptul la replică se publică pur şi simplu, fără 
i precizări suplimentare din partea Redacţiei. Cu condiţia, fireşte, ca el 
să cuprindă referiri clare şi oneste, iar nu simple furii personale. Din 
j păcate, autorul replicii de mai sus, domnul ing.dr.Duiliu Sfinţescu, 
contravine condiţiei menţionate. Consideraţiile respective suferă de 
| exces de orgoliu şi de o înveninare greu de înţeles la adresa cuiva care, 
j cu alte ocazii, chiar în paginile acestei reviste, a scris vorbele cele mai 
j frumoase atât despre domnia-sa, cât şi despre generaţia interbelică. 

Redactorul în cauză, dl.Răzvan Codrescu, s-a străduit să fie 
j nepărtinitor şi să-şi argumenteze afirmaţiile. Noi nu credem că tocmai 
I “suficienţa”, “ifosul” şi “incompetenţa” sunt calităţile sale definitorii. 

! Dacă ar fi fost aşa, noi am fi fost primii care să luăm măsuri în 
' consecinţă. 

Exagerarea gradului de rudenie între Generalul Cantacuzino- 
! Grănicerul şi Prinţul Alecu Cantacuzino reprezintă o scăpare cu totul 
lăturalnică şi care nu ştirbeşte cu nimic justeţea criticii formulate în 
nota respectivă. Autorul nu se ocupa acolo de genealogia Cantacuzinilor, 
| ci demasca confuzia între două personalităţi notorii, pe care “Noua 
! Dreaptă” le topea într-una singură. 

în privinţa revistei “Decembrie”, nimeni n-ascris mai elogios 
despre ea, în mai multe rânduri, decât redactorul nostru. Reproşurile 
patetice ale domnului Sfinţescu sunt fără obiect. In “Puncte cardinale” 
au şi fost preluate de altfel, cu îngăduinţa realizatorilor, mai multe 
! articole din publicaţia menţionată, pe care cu toţii continuăm să o 
i preţuim. 

în nota referitoare la volumul Din luptele tineretului român. 
redactorul nostru a formulat nişte observaţii precise, lesne verificabile. 
Ne-am fi aşteptat ca domnul Sfinţescu să nu le eludeze, ci să aducă, 
eventual, explicaţii sau contraargumente. Impresia lipsei de 
profesionalism editorial n-ar fi trebuit să-l supere, domnia-sa nefiind 
editor propriu-zis, ci eminent inginer (deci foarte bun profesionist, dar 
în altă direcţie). 

Domnul Sfinţescu se rezumă la o frază de început, 
deranjându-1 probabil faptul că ar avea de împărţit “meritele” cu 
altcineva (respectiv cu domnul Simion Ghinea de Ia Fundaţia Buna¬ 
vestire). Redactorul nostru-cum e şi firesc- nu s-a gândit că editorul 
public al unei cărţi s-ar putea să nu aibă nici un merit, nici o răspundere 
şi nici un drept în privinţa cărţii respective! Nimeni n-a îndrăznit să se 
gândească vreo clipă cadomnul Sfinţescu, ce ţine atât lacalitatea de om 
principial, s-ar fi putut folosi de domnul Simion Ghinea doar ca de o 
unealtă, bună de azvârlit după întrebuinţare ! Ne îngrozim la gândul că 
noi înşine am fi putut deveni astfel de “unelte”. 

Nu ştim în ce-a constat exact “înţelegerea” dintre cei doi şi 
nici nu ne interesează. Credem însă că domnul Sfinţescu exagerează 
când afirmă ca volumul s-ar fi vândut şi cu 1500 de lei. Noi am aflat câte 
ceva mai degrabă despre preţul de ...300 lei. 

Cât despre ideea cuprinsă în motto (“Mişcarea Legionară a 
devenit un capital care trebuie furat”), domnul Sfinţescu poate sta 
liniştit; noi nu umblăm să-i furăm “capitalul”. Numai să aibă domnia- 
sa grijă să nu-1 risipească singur... 

Şi, în încheiere, o constatare care ne-a întristat: se pare că 
domnul Sfinţescu, asemenea cutărui personaj notoriu, preferă să aibă 
mai degrabă “slugi” decât “prieteni”...Noi nu i-am putut oferi, din 
! păcate, decât prietenia noastră. 

'GABRIEL CONSTANTINESCU 


(continuare din pag. 1) 

amurgul fertil al vieţii în libertate, ci temniţa politică. 

Jocul cu ipotezele retroactive nu învie morţii şi nici duhul lor tutelar. 
Fapt este că plecăm din nou la drum cu o zestre împuţinată şi haotică. Dacă ar 
fi să mă rezum la obstacolele cele mai grave, aş aminti, în ordine: a.lipsa de 
cunoştinţe: atâta timp cât noile generaţii şcolare vor obţine bacalaureatul fără 
să ştie măcar crezul (niceo-constantinopolitan), ele nu vor putea avea nici un crez 
politic de dreapta; de aici, b. lipsa de oameni: pe lângă rarii supravieţuitori, noii 
sosiţi sunt poate entuziaşti, dar aproape niciodată 
suficient de instruiţi pentru a putea contracara, 1 
cu argumente şi referinţe solide, sofismele şi I 
bibliografiile “subţiri”ale stângii post-comuniste; ■ 
lucrurile se vor putea ameliora abia după ce ■ 

Filozofia şi Teologia vor produce două/trei I 
promoţii nearvunite marxismului sau 

ritualismului gol; c. lipsa de fonduri: când în România, marile averi se fac în 
contul “Securităţii de piaţă”, când ţiganul e împărat şi primarul corupt, când 
bugetul cultural al Statului traduce interesele neocomunismului proteic şi când 
Biserica însăşi este epuizată de inflaţie, e greu să faci un cotidian de dreapta sau 
o presă ortodoxă percutantă, cu îndeajuns impact popular pentru a se putea 
finanţa, pe termen mediu şi lung; d. în ultimul rând, dar nu pe ultimul Ioc, lipsa 
unei drepte politice autentice: tot ceea ce ruinele comunismului au putut 
produce, în chip de dreaptă debilă, se cheamă “liberalism" - o doctrină confuză 
pentru toată lumea (începând cu “doctrinarii" ei), un elan dezordonat către 
înavuţirea promptă şi, până una-alta, un prilej de dezbinare care completează, 
alături de schismele din PAC,deruta parţial cam uflată a Convenţiei Democratice. 

Există, chiarîn prezenţa acestor lipsuri, sau datorită el, destule temeiuri 
de speranţă. Dar nu o speranţă electorală, ci una religioasă, bazată pe categoria 
mistică a elementului naţional încă neafirmat. Că nu trebuie să încrucişăm 


MISTERUL 

CONTINUITĂŢII 


braţele în aşteptarea a ceea ce adversarii noştri ar numi “o erupţie de 
iraţionalism", e limpede ca lumina zilei. Pentru orice ins credincios. Dumnezeu 
lucrează necontenit, nestînjenitde prognozele omeneşti şi de impasurile temporare 
ale Istoriei. în chiar clipa aceasta. Duhul Sfânt iăureşteîntr-un număr nedefinit, 
dar suficient, de case româneşti, caracterele din care va ţâşni, mâine, energia 
unei renaşteri. Când am citit, de pildă, cartea despre Petre Ţuţea scrisă de un 
tânăr teolog care abia a împlinit 20 de ani, mi-am spus: iată, noua generaţie a şi 
răsărit, de nicăieri şi de pretutindeni, din şoaptele unor învăţători de taină, din 
BSSSSBgBKsi clandestinitatea unor lecturi fugare, din misterul 
g unei continuităţi spirituale care se ţese pe 
■ deasupra ispitelor şi a catastrofelor. Această 
B altă continuitate, axată pe adevărata închidere 
■ a parantezei bolşevice şi pe regăsirea stadiului 
g atins de reflecţia interbelică asupra identităţii 
naţionale, această punte aruncată subit In faţa 
ochilor noştri sceptici nu este decât lucrarea lui Hristosîn sufletul unei românimi 
care învaţă, scârbită fiind de abuzul patriotard, să redevină ea însăşi. 

Există In noi, cei care ne-am adunat în jurul unei gândiri de dreapta, 
tentaţia de a face, cu risipă stilistică, cronica unui miracol aşteptat. O asemenea 
digresiune visătoare trebuie oprită din start. Avem nevoie să ne strângem 
laolaltă, să ne cunoaştem, să organizăm acţiuni în largul societăţii pentru a nu 
rămâne captivi în plasa bunelor intenţii care îşi ajung. Un singur exemplu: la 
toamnă se va organiza a treia Conferinţă Naţională a Laicatului Ortodox. Iată 
un excelent prilej pentru a pregăti de acum, în paginile revistelor creştine sau în 
alte locuri, bazele unei strategii ortodoxe care să pună la lucru inteligenţele şi să 
contureze o pragmatică, inclusiv politică. Răspunsurile stau în capetele şi 
sufletele tuturor celor care - crezând în Hristos şi în valorile româneşti - s-au 
săturat nu numai de un oarecare Ion Illescu, d de minciuna în care se îngroapă, 
pe zi ce tree, destinul nostru colectiv. 










Thcfitcciite (UKutcci 

_ . 


puncic cnnDiNnic 


Nr. 8/9 PAG. 3 


P? 



Biserica este o instituţie sacrâ; ea urmăreşte 
mântuirea oamenilor, prin tainele instituite de lisus, 
pe care le administrează credincioşilor. Aceasta este, 
după o expresie mai modernă a teologiei, dimensiunea 
verticală a Bisericii. Dar Biserica are şi o dimensiune 
orizontală, extensiunea ei in lume, având ca scop 
apărarea individului, lupta împotriva nedreptăţilor, 
îngrijirea bolnavilor, consolarea celor nefericiţi, 
vizitarea celor din închisori, conform celor spuse de 
lisus la Matei 25; 35-36: 

“Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să 
mănânc, însetat am fost ş{ Mi-aţi dat să beau, străin 
am fost şi M-aţi; gol am fost şi M-aţi primit îmbrăcat, 
bolnav am fost şi M-afi cercetat, în temniţă am fost şi 
aţi venit la Mine”. , 

Acesta este sensul care ne-a determinat să 
publicăm articolul de mai jos, pe care-l scoatem din 
ziarul The Washington Post, de Marţi, 10 august 
1993, sub titlul “Demianiuk s Uncertainfate: villain 
orvictint", scris de Phillip Terzian. Extragem punctele 
esenţiale: 

“După cum ştie fiecare, D-l Demianuk s-a 
născut in sărăcie rurală, în Ucraina, a fost luat în 
armata sovietică in timpul celui de-al doilea război 
mondial şi făcut prizonier de Germani. Aici încetează 
certitudinile. D-l Demianiuk afirmă că a rămas 
prizonier la Nemţi; detractorii săi afirmă că a mers 
voluntar, ca paznic, la un lagăr de concentrare şi că 
a fost un faimos specimen de “Ivan cel Groaznic " la 
Treblinka. După război, vine in America şi lucrează 
36 de ani la o fabrică de automobile din Cleveland, 
Ohio. Nu demult, i s-a retras cetăţenia de către 
Departamentul de JuStiţieşI afost extrădat Israelului, 
/Mi motiv că ar fi minţit în legătură cu trecutul lui, 
atuncicândaacostaipeţărmulAlherlciL.Dececătre 
Israel ? Răspunsul nu este greii de găsit: Statele 
Unite, Israel şi alte ţări audezvoltat o energie deosebită 
în ultimii (mi, cu scopul de. a prinde şi pedepsi pe 
criminalii de război germani din 1939-45. In funcţie 
de punctul dumneavoastră de vedere, aceasta este o 
admirabilă formă de a cheltui banii contribuabililor, 
sau o curioasă formă de răzbunare tribală 

Nu cunosc insă nici un oficiu special al 
Departamentului de Justiţie american dedicat 
identificării, urmăririi şi arestării criminalilor de 
război sovietici de pe teritoriul Statelor Unite. Amintifi- 
vă că Stalin a ucis mal multe milioane decât aliatul 
său Hitler, tn acelaşi timp. Fireşte că Israelul nu are 
nici u/i interes in astfel de lucruri. Ceea ce este însă 
tulburător este c omplicitatea Statelor Unite. După 
toate standardurile americane , jurisdicţia Israelului 
fn această problemă este foarte chinuită: D-l 
Demianiuk este acuzat de crimele făcute de u/i cetăţean 
sovietic la ordin german, tn timpul războiului, in 
Polonia. Cum a putut fi el răpit, juridiceşte, de către 
Statele Unite, pus intr-un proces - spectacol şi 
condamnat la moarte intr-o ţară inventată în 1948. 
situată tn Sudul Siriei şi fn Estul EgiptuluiV Las acest 
fapt descîlcirit de către istoricii uluiţi al viitorului In 
orice caz, d-l Demianiuk a fost plasat pe o platformă 
tn Israel, unde autobuzele încărcate cu copţi de şcoală 
erau ceiuse să sezgăiasci 3 la et/După multe dramatice 
şi larg publicate acuzaţii, aduse de 'martori oculari" 
din lagărele de concentrare, vTbemianiuk a fost 
condamnat la spânzurătoare. Se întâmplă Insă că 
astăzi există o deplină evidenţă căd-l Demianiuk (aşa 
cumel ^susţinut mereu) nu afost Ivan cel Groaznic 
şi Curtea Supremă a Israelului e anulaţ condamnarea 
Spre a netezi puţ n pasiunile extremiştilor locali. 
Curtea a cerut ca d-l Demianiuk să fie reţinut pentru 
wt ppsibil proces pe alte acuzaţii, henuml/e şi fără 
legătură cu cazul judecat Bun. aceasta este calitatea 
justiţiei tn unele locuri! Americanii, au dreptul, oricum. 


să pună unele întrebări pertinente: Cum se face că 
Departamentul de Justiţie american s-a lăsat angajat în 
facilitarea acţiunilor murdare ale unor puteri streine? 
Cum afost chestionat Oficiul Special de Investigaţii şi 
directorul acestuia, Neal Sher, de către judecătorul 
federal, Thomas Wtseman, pentru procedură falsă, 
suprimând evidenţe pertinente şi minţind Curtea? In 
fine, care este standardul ce i s-a aplicat domnului 
Demianiuk, lâncezind în Israel, şi şeicului OmarAbdel 
Rahman, care plăteşte liniştit taxele uţfJew Jersey ? 

Domnul Den/ianiuk nu este un erou, dar dacă 
vreodată a fost cumva un ticălos, astăzi, cu siguranţă, 
este o victimă. ..Aceasta ne aminteşte de George Orwell, 
care scria odată că “răzbunarea este un aci pe care-l 
comiţi atunci când eşti lipsit de putere; de îndată ce 
sensul de neputinţă a fost înlăturat, această dorinţă (de 
răzbunare - n./t) se evaporă şi ea”. 

Acesta este articolul inpurjctele luiprincipale. 
Nimic esenţial nu a fost lăsat deoparte. Şe impune însă 
un scurt comentariu: în 1991, deputatul de Ohio, James 
Traficant, într-o conferinţă de presă, a pus în faţa 
ziariştilor şi a publicului toate dovezile pe care s-a 
sprijinit Departamentul de Justiţie american atunci 
când l-a extrădat pe Demianiuk E bine, chiar şi pentru 
cel mai novice dintre cei ce ne aflam în sală, era evident 
că aceste “dovezi ” demonstrau că Demianiuk nu era, 
nici pe departe, Ivan cel Groaznic! Afirmaţia 
congresmanului Traficant era că, în acţiunea Justiţiei 
americane nu a fost vorba de o eroare judiciară, ci de 
încălcarea flagrantă, a celor mai elementare drepturi 
umane şi cetăţeneşti. Şi mai departe, el se întreba: 
“Dacă Justiţia acestei ţări nu ne apără de puterile din 
afara ei, cine apără atuncip^cetăţeanul american în 
faţa abuzurilor guvernelor exterioare? 

Am mai fost şocat atunci de un fapt: un paznic 
de la Treblinka, anchetat, judecat şi condamnat in 
Rusia, relata cum, In fiecare şearibPvnurileaduceau 
sute de Evrei, pe care pznicii îi jefuiau, îi dezbrăcau la 
piele, şi, cu lovituri eput, îi mânau în camerele de 
gazare, fiu se spunea însă nici im cuvânt despre ce se 
întâmpla după aceea cu acele sute de cadavre “din 
fiecare noapte 7 Cum şi imde erau înmormântaţe, în ce 
fel erau arşe, ce capacitate aveau cuptoarele casă ardă 
sute de cadavre pe noapte ?! Justiţia americană nu şi-a 
pus în nici un fel problema. Cu atât mai puiin cea 
sovietică sau cea evreiască. 

Există însă un paralelism, aproape până la 
suprapunere, intre procesul lui Demianiuk şi cel al 
Arhiepiscopului nostru, Valerian Trifa,debinecuvintată 



■NHI 


Roata lui Ixion ( Templul Muzelor, 1655) 




1 memorie pentru Biserica Românească din exil. Şi la 
procesul lui, copiii de la şcolile evreeşti din SUA erau 
aduşi cu autobuzele ca să-l vadă pe “marele criminal " 
care, la început, ucisese câteva zeci de mii de Evrei 
(fapt ce s-a încercat a fi probat cufotografii trucate în 
cel mai grosolan mod), apoi câteva sute, apoi câteva 
zeci, apoi câţiva (şi aceia nenumiţi şi neprecizaţi ca 
număr), ca în final să fie expulzat din America pentru 
că... “ar fi minţit" la sosirea lui în Statele Unite, 
nedeclarînd că făcuse parte dintr-o organizaţie 
“extremistă 7 . s . 

Un agent F.B.I., acoperit, a prevenit 
autorităţile americane că la Ambasada Roiţiână din 
Waschington s-a decis de către Ceauşescu acţiunea 
împotriva Arhiepiscopului nostru. Cel însărcinat cu 
aceasta era generalul Pacepa. lucru pe care el însuşi 
îl mărturiseşte în cartea sa “Orizonturi roşii". La 
proces, avocaţii Episcopiei noastre au cerut acest 
raport, despre care chiar agentul in cauză a informat 
Justiţia. La început, s-au lovit de un refuz total, nebazat 
pe nici un fel de lege, pentru că actele respective nu 
erau secrete (agentul semna cu un număr). Gând s-a 
făcut scandal în presă,j udecătorul a acceptdtsă ceară 
declaraţia. In clipa cândactele cerute qufostproduse 
în instanţă, nu se putea citi nimic pe ele; nu erau decât 
pagini negre! Justiţia ce/izurase declaraţia agentului 
fi nu se mai vedea absolut nimic! , 

Cine gâhdeşte scenariile acestor procese 
împotriva unor oameni nevinovaţi? De ce Justiţia 
amercană le aplică, în pofida tuturor evidenţelor? 
Cum poaţe cineva, găsit nevinovat de acuzaţiile şe i se 
aduc fhtr-unprosec, săfie reţinut pentru un alt proces, 
nebazat pe nici un fel de dovadă, ci doar pe prezumţia 
că. dacă nu afost la Treblinka, o fi fost poate într-un 
alt lagăr?! De ce nu se spune adevărul în cazul 
Arhiepiscopului Valerian Trifa ? Principul adevărat 
al justiţiei democrate spune că “ decât să fie arestat un 
nevinovat, maibinesă scape o sută de vinovtiţi". Oare 
numai lucrează acest principiu? Sau lucreză cumva 
inversul lui: Decât să scape un vinovat, mai fine să 
arestezi o sută de nevinovaţi? Nu cumva ne întoarcem 
laj ustiţiade tip comunist, care a aplicai acest principiu 
la zeci şi sute de milioane de oameni nevinovaţi? Şi de 
ce se vorbeşte tturnai de Holocaustul evreesc, de peste 
cincizeci de ani, dar nu se suflă un singur cmânt 
despre Holocaustul de sute de milioane de creştini? 

Autorul articolului, D-l Terzipn, lasă 
întrebările lui pe seama V 'istoricilor uluiţi ai viitorului ” 
Poate Biserica Hristos să facă acelaş lucru, sau are 
datoria sâ spună adevărul tare şi răspicat, fără a se 
teme de stânga internaţională? 

Dumnezeu să-i apere pe creştini 


Pr. Gh.Calciu 

N.B, După ce acest articol afost terminat, 
Departamentul de Justiţie american a anunţat că kt 
cursul săptămâna 15-22 septembrie se vq îngădui 
revenirea hi Demianiuk în Statele Unite, temporar, 
dar pe o perioadă încă nedeterminată, până la 
stabilirea faptului dacă afost sau nu paznic kt \reun 
lagăr de concentrare Este şi aceasta o mică \ictorie 
împotriva lungului lanţ Si procese înscenate unor 
oameni nevinovaţi 

( Gh.C. ) 







PAG. 4 NR. 8/9 


PUNCTE CARDINALE 



I Dl.Dr.Ion Zeanâ, de stirpe 
I macedoromână, membru 
I marcant al Mişcării Legionare, 
| astăzi octogenar, a îndurat, pentru 
| credinţa sa în Neam şi Cruce, 15 
| ani de detenţie neîntreruptă 
j (1948-1963) în temniţele 
comuniste. Din suferinţa 
mărturisitoare a acelor ani s-au 
• născut câteva cicluri de poezii, 


Cinice 


! cumjjftă memorie, 

| integrându-se printre creaţiile 
1 _ 


30H 




“mentale” atât de emoţionante şi | 
de semnificative din închisorile i 
comuniste româneşti (alături de i 
cele ale Iui Radu Gyr, NichifOr 
Crainic, Constantin Oprişan, 
Sergiu Mandinescu, Ştefan ' 
Vlădoianu, Sergiu Grossu, Zahu I 
Pană, Demostene Andronescu, I 
Constantin Aurel Dragodan şi ale | 
multor altora.). Precizăm că dl. | 
Ionel Zeană este şi un asiduu I 
traducător din marea poezie i 
universală (Edgar A. Poe, , 
Ch.Baudeiaire ş.a.), precum şi un 
viguros polemist şi apologet al ' 
valorilor armâne. 


Am scris aceste versuri dure, 
In care scapără asemeni 
Tăiş de fulger şi secure 
Izbit în colţuroase cremeni 
De viforâte Detunate 
Şi-n care freamătă sub boltă, 
Pe lângă crâncena-mi revoltă, 
Şi jalea ţării sfâşiate - 
Cu sânge, frate, şi cu lavă, 
Pe-un zid de temniţă jilavă, 
Pe-un zid de temniţă murdară, 
în nopţi valpurgice când beam 
Paharul de otravă-amară, 
Pentru credinţa mea în Neam, 
Pentru iubirea mea de Ţară. 


Memoriei lui Nicolae Chisălicescu, 
mort la Zarea din Aiud. 

Ni-i trupul răstignit, bătut în cuie, 

Sus pe Golgota pătimirii noastre. 
Cucernic ca un schivnic gândul suie 
Spre cerul limpezimilor albastre. 

Pe crucea jertfei cutremurătoare, 

Pe care mor şi visele şi anii. 

Oftăm prelung în deznădejdi amare: 

O, Eli, Eli, lama sabachtanil 

Credinţa însă biruie năpasta, 
Cădelniţăndu-şi ruga în tăcere. 

Călăii ne străpung cu suliţi coasta 
Şi ne adapă cu oţet şi fiere. 

în urletele crâncenei gheene, 

Din zvârcolirea cărnii sfâşiate, 
Sclipeşte-n diamantul de pe gene 
Lumina jertfei noastre ne-ntinate. 

Pe creasta de văpaie a credinţei. 

Noi ştim, în greaua zbatere-a durerii, 
Că încolfeşte-n miezul suferinţei, 
Grăuntele de foc al învierii . 


Ni-i ruga, Doamne, pură ca zambila 
Şi chinul înfloreşte-n bucurie. 

Revarsă-Ţi harul roditor şi mila 
Pe fruntea stinsă de mucenicie! 

In bunătatea Ta dumnezeiască, 
Tămăduieşte-ne cu sfinte leacuri 
Şi fa ca jertfa noastră să rodească, 
Rotundă şi bogată peste veacuri! 


Satana stă pe gânduri la Kremlin, 
Presimte că sfârşitul lui e-aproape. 

De ciudă bea pocale de venin 
Şi ochii i se tulbură sub pleoape 

Satana stă pe gânduri la Kremlin. 

Sub tălpi, încins, pământul stă să-i crape , 
Ca să-l înghită beznele deplin, 

Căci ziua judecăţii e aproape. 

Satana stă pe gânduri la Kremlin. 
Copitele-i păroase-atârnă şchioape. 
Sinistră noapte, vaier şi suspin 
Se lasă pe pupilele-i mioape. 

Şi ţipă cucuveaua pe Kremlin! 


Partizanilor anticomunişti 
din munţii Făgăraşului, 
conduşi de ing. Ion Gavrilă 


Stau zi şi noapte-nfipt pe-această creastă, 
Ţâşnit ca din adânc la o chemare; 

Mi-e răzmeriţă inima sub coastă 
Şi vulturi ochii împlântaţi în zare. 

Ca să înfrunt uzbecii şi calmucii 
Ce azi din trupul ţării se înfruptă, >. 
M-am înfrăţit cu doină şi haiducii , 

Mânat de-o sete aprigă de luptă. 


De sus, de pe Negoiuri şi Parănge, 
Mi-mbrăfişez şi ţara şi strămoşii. 
Vuiesc în mine volburi mari de sânge 
Şi plumbi descarc în fruntea fiarei roşii. 

Sunt vifor şi nimic nu mă-nspăimântă: 
Nici moartea şi nici iadul cel sinistru. 
Aştept o zi de răzbunare sfântă, 

Să-mi oglindesc privirile în Nistru. 

Să pustiesc atâtea vechi blesteme 
Şi hoardele flămânde şi nebune, 

Să crească iar voievodale steme 
Pe creştetul hotarelor străbune. 

Mi-inima luceafăr sus pe creste 
Şi-nfrunt hidosul stepelor balaur. 

Visez o ţară nouă ca-n poveste 
Şi mândră ca un măr domnesc de aur. 


pând sorb amare dumicaturi 
Din ciorbe turburi ca un val, 

Tu, Doamne, foamea mea o saturi 
Cu pâinea unui ideal. 

în ţarcul tristelor dumineci, 

Mai triste ca un ţintirim, 

Tu, Doamne, setea mi-o cumineci 
Cu vinul unui vis sublim. 

Când tremur rebegit de geruri 
Şi mă sfinţesc de-atâta chin, 

Tu, Doamne, mă-ncălzeşti din ceruri 
Cu raza harului divin. 

Şi, din albastra-ţi depărtare, 
îmi pui pe rănile ce dor, 

Suprema binecuvântare 
Şi leacul tămăduitor. 

Când moartea umblă-aici flămândă 
Şi temnifa-i un cimitir, 

Tu pui în inima-mi plăpândă 
Seninătate de martir. 

Şi cum înfulec fără milă 
Din terciul muced şi spurcat, 

Tu pui în jertfa mea umilă 
Sămânţa rodului bogat. 












( &£U*tci 


PUNCIC CARDINAIC 


---\ 

II 

1X1 

R 

misMUi" 


Teoretic, oricine poate 
să-şi lase mustaţă; sau invers: 
dacă o are, poate pune briciul pe 
ea. Oricui i se poate întâmpla sâ- 
şi iasă din fire, într-o anume 
situaţie, să se simtă depăşit, Să 
nu mai ţină cont de rutina pe 
care până atunci o luase drept 
convingere şi să facă astfel ceva 
de neimaginat până cu puţină 
vreme în urmă. Smulgerile din 
obişnuinţă sunt rare, dar se pot 
întâmplaşi celui mai conformist 
om, celui mai ascultător, mai 
î temător de opinia celor din jur. 
Oricine poate să fie, într-o anume 
clipă, excedat, aruncat pur şi 
simplu în aer, de propria-i 
mediocritate acumulată, sau de 
obtuzitatea sâcâitoare a celor din 

* jur, situaţie în care îi trăzneşte 
să ia o hotărâre extremă. Dar 
este el prin asta un extremist ? 
Evident nu. Poate însă fi calificat 
ca atare dacă revolta lui e cu 
adresă, dacă cej vizaţi sunt 
persoane “alese”. Când 
răzvrătirea ia forme scrise, lucrul 
devine şi mai grav. Cu toată 
ştiuta drămuire a expresiei,cu 
toată parcimonia de lucru spus 
pe cinstite, obişnuit celor ce se 
ocupă profesional cu scrisul, 
calificativul de “extremist” 
oţine fără dificultate, pentru că 
un scriitor revoltat poate fi un 
om ieşit din pepen i pe o suprafaţă 
mult mai mare. (Atenţie la tren!) 

Lumea trăieşte, în mod 
obişnuit, cufundată în conform- 
( ism. Preferă să uite, ca să nu 
gândească, să se mintă, ca să nu 
Uimtă. Dintr-o mie, unul, 
se-ntâmplâ s-ajungă fa limită, 

J să realizeze că e insultat de ha? 
nai, de 4aşitatea comună, 

} îndelung şi împreună cu ceilalţi, 
până atunci, şuportafă. Yiuil, | 
dinlr-o mie ajunge să-şi dea, 
seama că este pălmuit, agresat 
de mediocritate. Până şi 
răbdătorul om de rând ajunge 
‘Să-şi dea sufletul, să se sjmtă 
Sufocat de aglomerarea, pe capul 
lui, a lucrului comun (vezi 
tabletele săptămânale ale 
directorului Televiziunii) 
flcându-l să izbucnească, să se 
revolte, să nu mal suporte acest 
extremism âl mediocrităţii 
paroxiste (vezi cazdl 
Ceauşcscu). 

Nu cred că sunt 
| singurul care m-am întrebat ce- 
ar zice poetul latin Horaţiu dacă 
ar vedea pe ce culmi a reuşit să 
se caţâre aurita lui oaie de 
“ mijloc:” Aurea mediocritrfs”! 

* Când spunea el asta, învăluind- 
jo Intr-o bonomi şi ironici 

înţelegere n-avea cum să-şi 
închipuie că va veni o vreme 
când refuzul de a te închina 
nesemnificativului se va pedepsi 
cu moartea în gulag. N-avoa 


cum. 

Pe timpul lui nu existau 
puşcării şi se mai găseau valori 
certe, criterii de judecată. Mucius , 
Scaevola, spartanul rege Leonida 
şi mulţi alţii aveau nume de eroi. 
Poetului, oricât de înclinat era spre 
hedonism, i-ar fi totuşi greu să 
înţeleagă răsturnarea criterii lor de 
apreciere, decăderea valorilor din 
zilele noastre,, când cei mai sus 
citaţi ar cădea din înălţimi, ar fi 
striviţi sub oprobiul* bine dirijat, 
al mass-mediei. Scaevola ar fi 
prezentat ca un huligan, un legionar 
fanatic ce-a omorât un om 
încercînd să-l ucidă pe regele 
etrusc.Porsenna, pentru gestul 
acestuia, obişnuit în practica 
diplomatică (războiul fiind 
diplomaţie cu alte mijloace) de a 
asedia Roma. Spartanul Leonida 
ar fi fost tratat, şi el, ca un extrem¬ 
ist exaltat, care a preferat să moară, 
împreună cu toată trupa lui, decât 


instituie în judecători. Dc exemplu, 
palestinianul care aruncă cu pietre 
îptr-un soldat’ israelian este 
întotdeauna un extremist. Soldaţii! 
israelian care îl împuşcă e doar 
apărător al ordinii! Mulţimea 
exemplelor de felul acesta duce la 
concluzia că extremismul nu 
depinde, oricât ar indica-o cuvântul, 
de o poziţie, de o atitudine, ci de, o 
să vi se pară ciudat, să-i spunem 
"capacitatea de deranjare". Dar nu 
a oricui. Nimănui nu-i pasă dacă-i 
superi pe cei jnici. Extremist devii 
dacă-i superi pe cei ce deţin puterea* 
Bâlbâială, agramatismul 
dar şi dispreţul pentru price lucru 
cinstit, au făcut ca vorba să nu mai 
fie vorbă şi s-a ajuns, paradoxal, ca 
marile diferenţe de înţeles să fie 
exprimate nu de cuvintele golite de 
sensul propriu, ci de,nuanţe, de 
subînţelesuri. Astfel tot terorist e 
socotit şi arabul care la volanul 
unei maşini încărcate cu explozibil 


Acolo s-a cuibărit viermele. Se 
condamnă, aparent justificat, 
extremismul de orice fel, şi nu se 
face nici o distincţie între bine şi 
rău, ca şi când asta ivar avea nici o 
importanţă. Astfel, sfinţii ajung in 
aceeaşi categorii cu teroriştii şi 
torţionarii; căci din categoria asta, 
a celor ce au înţeles să meargă 
până la capăt, urmând cuvântul 
celui ce ajspUs că cine îşi va pierde 
*yBaţa pentru adevăr, acela o va 
câştiga, fac parte toţi drepţii, de la 
primii creştini ce se lăsau sfâşiaţi 
de fiare în arene, spre desfătarea 
prostimii romane, şi până la 
trecătorii prin gulagurile 
comuniste, unde au răbdat şi murit 
cu milioanele, ca să nu-şi vândă 
sufletul, să nu devină 
“colaboratori” ai kagebeuiui din 
ţara respectivă. i 

Dar nu sunt numai ei. 
Mai sunt şi alte Categorii de» 
extremişti, dacăe sâ-i luăm numai 
după faptele lor cele ieşite din 
cpmun,.după spiritul derenunţare 
c,e-i caracterizează. Aşa sunt 
erudiţii, savanţii, cărturarii, . 
truditorii de.zţ şi noapte întru 
cunoaştere, cei ce se străduiesc 
sâ-mbogăţeaspă zestrea de 
cunoştinţe a lumii şi pentru asţa 
sunt în stare să renunţe la tihna şi 



să se lase “civilizat" de cei ce 
veneau din Asia. 

Astăzi “oamenii serioşi" 
condamnă, şi individual şi în cor 
organizat, extremismul. Şi o fac 
sârguincios, pe toate tonurile 
(pentru toate urechile), folosind 
varii instrumente, de la semi-vocea 
persuasivă, suavă, pâiţă la 
ameninţarea directă, patriotică sau 
partinică, după circumsanţe. Dar 
cine sunt extremiştii? Cine sunt 
cei. i ce se bucură de atenţia 
spurcătorilor de înaltă calificare, 
oficialăşi academică?Ce-i> de fapt, 
extremismul? 

Definiţia din dicţipnare 
nu nf poate fi dc folos. Ea diferă în 
funcţie de autori şi epocă. Din 
felul în care ne e prezentat, 
extremismul pare a fi astăzi cel 
mai îngrozitor lucru, cel mai 
reprobabil. A ft in extremă insă 
înseamnă să te plasezi undeva la o 
bună distanţă de centru. Deci 
trebuit Să existe acel reper la care 
să te poţi raporta. Plecând de lâ' 
acel punerde referinţă, extremiştii 
sunt deci cei ce duc până la capăt, 
până la ultima consecinţă, o 
acţiune, o Idee, o credinţă, un sen¬ 
timent, o nebunie. Dar cine sunt 
coi care stabilesc ce e normal? 
Cine fixează, cu reală autoritate, 
etalonul? Urmărind cazurile 
particulare, văzând cum se fac 
aprecierile, cum se dau 
calificativele de extremist, nu se 
poetesă nu ai serioase dubii privind 
calitatea judecăţii celor ce se 


se repede'cu ea îh mijlocul cfelor pe v ’ 
cafe-i socoteşte duşmariii neamului 
şi credinţei sale şi detonând sare în 
aer împreună cu ei , dar şi- 
“trăgătorul de elită” sârb, cel care 
aşezat întMin lpc ferit, ocheşte prin 
lunetă şi ucide bătrâni, femei, copii, > 
tot ce-i cade în bătaia armei. în 
epoca noastră, nediscriminatorie, 
nimeni nu se oboseşto să facă 
diferenţa,dintre cei doi; Xanalioul 
ce-şi sacrifică,viaţa pentru ce crede 
el că e lupta legitimă a neamului 
său şi celălalt, ucigaşul cu sânge 
rece, cel ce găseşte satisfacţie în 
crimă. Tot extremişti sunt socotiţi 
cei ce luptă în Armata, republicană 
irlapdezâ- Nu se face niciodiferenţă 
între cei cc plasează încărcături 
explozive şi apoi le detonează de la 
distanţă .şi cei ce declară greva 
foamei, o ţin până la moarte, până 
duc cgei, dincolo, dorinţa, visul lor 
dfc eliberare a pământului 
strămoşesc. 

‘ ' Prea multă confuzie este 
, 'îh "lume pentru ca să fie 
întâmplătoare. Ceva, evident, nu e 
bine. Şi, deşi se vede dc la mare 
depărtare că se ignoră faptele şi Se 
dă prioritate interpretărilor, se 
continuă, cu sporită insistenţi, în 
acelaşi mod ca şi când minciuna s- 
ar putea substitui, ar putea triumfa, 
până la urmă, asupra adevărului. 

Ceva în puterea de 
judecată a lumii s-a alterat. Cevace 
nu pare să vină de la intelect, încă 
funcţional, dacă avem In vedere 
progresul ştiinţei, ci de la suflet. 


comoditatea statului la televizor, 
eu paharul de băutură alături. Mai 
suntşf oălugării, schimnicii, cei ce 
se ostenesc în pbst şi rugăciune 
pentru ca Dumnezeu să ierte 
păcatele lumii să n-o piardă ca 
^odinioarăpe Sodoraa.Toţi aceştia, 
ducându-şi povara până la capătul 
puterilor, şi dincolodeele, raportaţi 
la oamenii obişnuiţi, pot fi socotiţi 
extremişti. Dar poate un om cu 
inimă curată să-i condamne 

Ne diferenţiere ţi între 
diferjtele categorii de oamerţi ce 
se comportă altfel decât marea 
masă, veştejirca, subîoţeleasâ, a 
efortului şi sacrificiului convine 
celor ce, în mediocritatea lor, nu 
, potsăexcelezeinniciundomenju. 


NR. 8/9 PAG.5 


Pe aceştia ii vedem ades la 
televiziune, spunând ce nu ştiu 
şi explicând ce n-au înţele*. 
Dimensiunea de înălţime a eticii 
au convertit-o pe orizontală fi 
astfel, ajunsă pe mina 
conducătorilor de ciurda, e‘ 
redusă la hăis şi cea. Şi ca şi 
când stupidităţile noastre 
ministeriale nu ne-ar fi de ajuns, 
îl auzim pe criticul literar ajuns 
comentator politic Ia Europa 
Liberă, declarând :”Extremismul 
de dreapta sau de stânga trebuie 
să intre sub incidenţa legii”.(l5 
iulie 1993). Ce-i dreapta ? Ce-i 
stânga ? Ce-i lege în România ? 

Condamnarea, fără 
discriminare, a extremismului 
pare să aparţină uneiacţiuai bine 
susţinutede creere şi menţinere 
aconfuziei. Nu se mai condamnă 
faptele ci doar excesul, adică 
maniera. La fel sunt legaţi Ja 
stâlpul infamiei bunii şi rări, 
înţelepţii şi nebunii, sfinţii şi 
sceleraţii. Toţi sunt extremişti. 
Condamnând toate excesele, 
ijispare. diferenţa dintre eje, 
Acesta e şi scopul, care nu pare 
nici neînsemnat, nici 
întâmplător. Astfel, zeci de 
milioane de victime, hăuri fără 
fund de suferinţe, rămân 
neştiute, necondamnate, 
nepedepsite. De aceea se 
stăruieşte. cât mai e timp să se 
şteargă urmele, să dispară 
diferenţa dintre călău şi victimă. 
Cu mare consum de mijloace se 
încearcă inocularea ideii 
responsabilităţii colective. Dacă 
nu ne-am sinucis, dacă am 
acceptat să trăim în comunism, 
toţi suntem vinovaţi de existenţa 
iui, deci de excesele lui. Călăii 
au exagerat cu tortura şi crima, 
se recunoaşte, dar şi victimele 
au exagerat cu răbdarea, nu? Să 
■ ştergem dăci cu buretele. Să ne 
facem că nu observăm că în; 
lume, şi din această cauză, 
proliferează tortura, abuzul* 
v iolul, purificarea etnică,’-critpa. 
Râuri de ură sunt întreţinute, 
şpojlte, canalizate, <^a să 
podească. Cum urmele de sânge 
nu se pot şterge, se proiectează 
acoperirea cu sânge a luării 
întregi. 

Doamne, ai milă de noi! 






















Despre atrocităţile de nedescris 
săvârşite împotriva poporului român de ^ 

regimul comunist, cu forţa instaurat la noi 
după cel de-al doilea război mondial, s-a X / 

vorbii şi s-a scris mult în ultimul timp. în f 

vasta literatură memorialistică privind \ J 

universul concentraţionar românesc, * 

apărută după decembrie ’89, au fost "" 

denunţate torturile din timpul anchetelor din 
beciurile Securităţii, condiţiile de detenţie 
mai mult decât inumane din închisorile de execuţie, 
regimul de exterminare din lagărele de muncă forţată 
( canal, mine, colonii de muncă etc.), precum şi 
monstruozităţile de neimaginat minţii omeneşti săvârşite 
în aşa-numitul "experiment Piteşti". Cu toată această 
abundenţă de destăinuiri, multe dintre aspectele 
drăceştii acţiuni de dezumanizare şi de siluire a 
conşlinfelor, acţiune iniţiată şi dirijată de la centru, nu 
au fost încă dezvăluite. Nu s-a scris şi nu s-a pomenit 
încă nimic, sau aproape nimic, despre ceea ce a fost 
reeducarea de la Aiud, de exemplu. începută în 
primăvara anului 1962 şi continuată pe parcusul a 
aproape trei ani, această acţiune, adevărată crimă 
împotriva demnităţii umane afost concepută şi pusă în 
aplicare cu scopul de a ucide din punct de vedere moral 
pe cei mai înverşunaţi duşmani ai comunismului pentru 
ca, în eventualitatea în care, din motive conjuncturale, 
regimul ar fi fost nevoit să-i pună în libertate (ceea ce 
s-a şi întâmplat de altfel), aceştia să nu mai constituie 
un pericol pentru el. Atât prin amploare (prin ea au 
trecut câteva mii de deţinuţi), cât şi prin rezultatele pe 
care le-au avut (spectaculoase din punctul de vedere al 
regimului, dezastruase din punct de vedere uman), 
această acţiune a fost aproape tot atât de cumplită ca 
şi reeducarea de la Piteşti. Am fost întrebat odată, după 
decembrie '89, de un gazetarpare-mi-se, care a fost cea 
mai grea perioadă din viaţa mea de deţinut politic. 
Până atunci nu mă gândisem să fac o ierarhizare a 
suferinţelor îndurate de oameni în închisori, căci, 
dincolo de un anumit prag, dincolo de limitele 
omenescului, suferinţa nu mai poate fi evocată prin 
grade de comparaţie. Totul a fost neomeneşte de cumplit 
A fost cumplită Jilava. A fost cumplită Gherla lui 
Goiclu. Afost cumplit A iudul depe vremea lui Dorobanfu 
şi Coler. Toate ororile trăite în aceste închisori în 
perioadele respective s-au estompat în amintire şi apar 
ca o imensă pată neagră. Şi totuşi, în acest infern 
uniform şi continuu sunt unele intervale care se cască 
în memorie ca adevărate "găuri negre" ale ororii. O 
asemenea “gaură neagră " a fost şi A iudul ultimilor ani 
de detenţie. Atunci, în timpul reeducării, aici s-a intrat 
cu ci 2 ma in sufletele oamenilor. A lunci au fost ucise vise 
şi au fost împinse la sinucidere sute şi mii de conştiinţe. 
Cineva remarca, pe drept cuvânt, că, din acest punct de 
vedere, Aidul acelor ani" este frate geamăn cu Piteşt iul". 

în reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă 
rezistenţa oamenilor, au fost întrebuinţate cu mai mult 
rafinament şi cu mai multă subtilitate poate, toate 
metodele experimentate cu un deceniu în urmă la 
Piteşti. Toate, mai puţin una: bătaia. Deşi agresările 
fizice nu au lipsit (rezistenţilor la reeducare li s-a 
aplicat un regim cxrem de dur: înfometare, frig izolări, 
lanţuri etc ), la bătaie nu s-a recurs. Şi nu s-a recurs la 
bătaie nu pentru că ucigaşii de suflete ar fi devenit, între 
timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Piteşti 
toţi subiecţii asupra cărora s-a acţionat erau tineri şi 
toţi erau proaspăt arestaţi. Deci, toţi erau, din punct de 
vedere fizic, vtguroşl şi rezistenţi şi, pentru a putea fi 
Ingenvnchiaţi mai uşor, era nevoie ca mai întâi să fie 
ruinaţi fizic. De aceea, la Piteşti reeducarea a debutat 
prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte şi, în câteva 
luni, chiar şi cele mal robuste exemplare au fost 
transformate In epave. La Aiud situaţia era, din acest 
punct de vedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce 


fimâmMwmm 


1958-1959) aveau în urma lor ani grei de temniţă. Aşa că 
din punct de vedere fizic toţi erau la limita de jos a 
rezistenţei. Apoi, la A iudnu s-a recurs la bătaie şi pentru 
că cei care au iniţiat reeducarea voiau să dea acestei 
acţiuni un aspect legal şi uman. Voiau, vezi Doamne, să 
recupereze materialul uman din închisori, pentru ca, 
purificat şi recondiţionat,să-l redea societăţii. De altfel, 
de acest lucru se făcea mare caz. Colonelul Crăciun, cel 
care a condus această acţiune, ori de câte ori inaugura 
un nou club (colectivele pregătite pentru reeducare erau, 
pretenţios, numite cluburi) ţinea să sublinieze cu o ironie 
nedisimulată acest lucru: ” V-am adunat aici, laolaltă, să 
discutaţi între voi şi să vă spălaţi rufele în familie”, 
spunea el de fiecare dată "Puteţi să folosiţi, unul împotriva 
altuia sau altora, în demascările pe care le veţi face sau 
vi le veţi face, toate cuvintele existente în vocabularul 
limbii romăne.Nu aveţi însă voie să criticaţi regimul şi, 
mai ales, nu aveţi vo ie să vă bateţi sau să vă omorâţi între 
voi. Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la 
Piteşti, ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, 
pentru ca, purificaţi, să vă redăm societăţii 

Responsabilii cu reeducarea erau, deci, 
conştienţi că nu cu bâta vor retţşi să înfrângă rezistenţa 
morală a deţinuţilor şi să scoată, cum pretindeau, 
"putregaiul" din ei. După atâţia ani de detenţie şi de 
tratament inuman, oamenii închisorilor deveniseră imuni 
la suferinţele fizice. Cu cât asuprirea era mai mare, cu 
atât rezistenţa morală a celor asupriţi creştea. Şi acest 
lucru îl ştiau şi asupritorii. în legătură cu aceasta îmi 
amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu un ofiţer 
politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducării. 
Pentruasondastarea de spirit a deţinuţilor, administraţia 
închisorii, şi îndeosebi ofiţerii politici, ne scoteau peri¬ 
odic la achetă şi, câteodată, cu unii dintre noi se străduiau 
să întreţină discuţii oarecum amicale. Nu-mi mai amintesc 
exact cum a debutat şi cum a evoluat discuţia dar, la un 
moment dat, ofiţerul respectiv, un căpitan pare-mi-se, a 
exclamat oarecum iritat: “ Cum mama dracului mai 
puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi 
făcuţi de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să excogitâm, 
pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă 
comportaţi de parcă nu mai aveţi instinct de conservare. 
Nimic nu vă mai impresionează". "Nu ne mai 
impresionează nimic- am îndrăznit să-i răspund- pentru 
că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându- 
ne tot aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne 
comportăm ca atare". Nu a mai spus nimic. M-a privit 
lung şi m-a expediat înapoi în celulă Nu ştiu dacă ofiţerul 
politic respectiv a înţeles ce am vrut eu să-i spun, însă, cu 
siguranţă, superiorii lui ştiau acest lucru, pentru că 
Ministerul de Interne avea angajaţi, pe lângă torţionarii 
şl brutele care ne supravegheau, şi colective de oameni 
şcoliţi care observau şi studiau comportamentul 
deţinuţilor Şi de observaţiile şi de concluziile acestora 
au ţinut, desigur, cont cei ce au conceput şi organizat 
reeducarea , Aceştia au înţeles că, pentru a ne face din 
nou vulnerabili, vor fi nevoiţi să ne restituie câte ceva din 
ceea ce ne luaseră. Şi au început prin a ne reda speranţa 


Reeducarea a început la Aiud, după cum am mai 
amintit deja, în primăvara anului 1962. Ea a fost însă 
concepută şi minuţios pregătită cu mult timp înainte. 
După unele indicii, se pare că această acţiune a fost 
hotărâtă în birourile Comitetului Central şt ale 


urmau să treacă prin reeducare nu mai era tânăr şl, tn Ministerului de Interne in acelaşi timp în care au fost 
plus, majoritatea dintre el (qfară de cei arestaţi în hotărâte şi masivele arestări din anii 1958-1959. După 


retragerea trupelor sovietice din România, 
comuniştii români au luat o serie de măsuri 
menite să intimideze populaţia şi să 
preîntâmpine eventualele încercări de 
^11 ) revoltă, pe de o parte, iar pe de altă parte, 

Alf să dovedească Moscovei că regimul 

comunist din România este consolidat şi că 
- ' poate facefaţă singur ",reacţiunii interne ". 

Printre măsurile luate atunci , se numără şi 
arestările operate in perioada imediat 
următoare. Tot atunci însă, ei au hotărât şi regimul care 
urma să fie aplicat tuturor celor din închisori pentru ca 
aceştia, atunci când se vor elibera (la termen sau, 
datorită conjuncturii, înainte de termen) să iasă din 
închisoare nu cu aură de eroi, ci stigmatizaţi şi 
compromişi, încât să nu mai constituie un pericol pentru 
regimul comunist. 

în acest scop, deţinuţii asupra cărora urma să 
se acţioneze, au fost concentraţi după apartenenţă 
politică şi origine socială, în trei mari închisori: Aiud, 
Gherla şi Botoşani. Nu ştiu cum a decurs acţiunea de 
reeducare în celelalte închisori, dar deţinuţilor de la 
Aiud li s-a acordat, din acest punct de vedere, o atenţie 
specială, deoarece aici erau întemniţaţi cei mai 
înverşunaţi adversari ai comunismului, în marea lor 
majoritate intelectuali. 

La Aiud, pregătirea acestei acţiuni a început 
încă din vara anului 1958prin schimbarea conducerii 
închisorii. Atunci, celebrul colonel Coler a fost înlocuit 
cu , nu mai puţin celebrul (tot) colonel Gheorghe 
Crăciun. Aceastăschimbare nu afostfăcută întâmplător, 
ci a fost extrem de bine gândită, deoarece colonelul 
Crăciun era persoana cea mai indicată pentru ducerea 
la bun sfârşit a acţiunii ce se pregătea. Din acest punct 
de vedere, personajul este extrem de interesant şi merită 
o succintă prezentare. 

Colonelul Gheorghe Crăciun a fost în tinereţe 
muncitor cazangiu la atelierele CFR din Cluj. încă de pe 
vremea când era elev al şcolii de ucenici din cadrul 
acestor ateliere, el a luat parte activă la acţiunile 
antirevizioniste care au avut loc la Cluj în această 
perioadăşi, cu această ocazie, s-a apropiat şi a cunoscut 
îndeaproape pe unii dintre membrii mişcării studenţeşti 
naţionaliste din oraşul de pe malurile Someşului, al 
cărui călău va deveni mai târziu. înzestrat cu o oarecare 
inteligenţă şi un deosebit talent oratoric, el s-a făcut 
remarcat printr-un discurs ţinut cu ocăzia unor 
manifestaţii care au avut loc împotriva Dictatului de la 
Viena. După cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat la 
Bucureşti şi a lucrat ca muncitor cazangiu la atelierele 
Griviţa. Nu se ştie precis, dar s-ar putea ca în timpul 
războiului să se fi apropiat de firava mişcare comunistă, 
aşa cum altădată se apropiase de mişcarea naţionalistă. 
In orice caz, chiar dacă nu a avut contacte cu comuniştii 
înainte de 23 august 1944, după această dată i s-au 
revelat şi lui, ca orişicărui semidoct (colonelul Crăciun 
era un perfect semidoct) "marile adevăruri comuniste 
S-â înscris imediqt în partidul comunist, pe care l-p 
slujit cu devotament de neofitpână la prăbuşirea acestuia 
în decembrie ’89. în 1945 a intrat în poliţie şi, datorită 
isteţimii şi abnegaţiei lui, a ajuns în curând şef al 
Siguranţei dinSibiu, iar după înfiinţarea Securităţii, şef 
al Securităţi regiunii Braşov. în această calitate a 
organizat şi condus expediţiile împotriva grupurilor de 
partizani din munţii Fagăraş şi i-au trecut prin mână 
majoritatea membrilor mişcării de rezistenţă 
anticomunistă arestaţi în Ardeal. Pe unii dintre aceştia 
îi va reîntâlni laAiudşi le va fi din nou năpastă Arogant 
şi sieşi suficient ca orice semidoct ajuns stăpân pe 
destinele oamenilor, dur şi lipsit de sensibilitate ca un 
comandant de lagăr de exterminare nazist, insensibil la 
suferinţele şi frământările sufleteşti ale oamenilor 
colonelul Gheorghe Crăciun şi-a îndeplinit cu prisosinţă 
misiunea ce l-a fost "încredinţată de partid " aceea de 
a împinge la sinucidere conştiinţele întemniţate la Aiud 

(va urma) 















<zdcuârtului 


PUNCTC CARDINALA 


NR. 8/9 PAG. 7 ţ 


DREPTUL LA LEGITIMA APARARE 
IU DOCTRINA BISERICII ORTODOXE 


Astăzi, după 55 de ani de la 
asasinarea mişelească a Căpitanului , 
oculta masonică, înspăimântată de o 
posibilă revigorare a Mişcării Legionare , 
aduce personalităţii lui Corneliu 
Codreanu cea mai perfidă acuzaţie: 
aceea de a nu fi fost un bun creştin! 
Discreditarea - cu “argumente” de ordin 
religios - a Căpitanului este arma secretă 
a inteligenţelor “de lojă”, in faţa căreia 
tânărul creştin-ortodox nu ştie cum să se 
apere. Compromis fiind Căpitanul atunci 
şi legionarismul va primi indirect o 
lovitură mortală. Mesajul persuasiv al 
discreditării sună retoric cam aşa: Ce 
încredere poţi să ai tu, tinere român, în 
Mişcarea Legionară(considerată de 
profesorul Nae Ionescu drept “expresia 
politică a Ortodoxiei”) al cărei Căpitan 
(conducător) a fost “un ucigaş”, deşi el 
şi legionarii săi pretind că şi-au trăit 
întreaga viaţă după preceptele moralei 
evanghelice? Şi “eufemismele” 
acuzaţiilor au mers până acolo încât 
Oculta lansează pe toate canalele 
lozinca:”Legionarii şi Căpitanul lor au 
fost nişte criminali odioşi. Ţineau într-o 
mână crucea şi în cealaltă revolverul”. 

Oculta, care dispune de 
numeroşi “istorici de serviciu”, uită 
faptul că întreaga istorie a României 
ortodoxe a fost făcută de mari domnitori 
şi voievozi care şi-au apărat neamul şi 
credinţa străbună ţinând într-o mână 
crucea şi-n cealaltă sabia\ Dacă ar fi să 
neluămdupălogicatalmudicăaOcultei, 
atunci chiar domnitorul Ştefan cel Mare 
şi Sfânt (canonizat, deci, ca sfânt de 
către Biserica Ortodoxă Română) a fost 
“un legionar criminal”, fiindcă a ucis 
păgâni cu sutele de mii. Să nu uităm că 
legionarii au fost ultimii cruciaţi ai 
secolului XX care şi-au apărat credinţa 
şi neamul, într-o vreme când masonismul 
şi bolşevismul începuseră atacurile pe 
faţă-armate! -împotriva Europei 
creştine! Cănd în Spania catolică şi în 
Rusia pravoslavnică “se trăgea cu 
mitraliera în obrazul Iul Hristos”, în 
România ortodoxă atacurile masono- 
bolşevice erau disimulate şi duse cu 
discreţie prin câţiva guvernanţi trădători 
de neam şi credinţă, aflaţi în slujba 
Ocultei, precum miniştrii l.G.Duca şi 
Armând Călinescu. împotriva acestor 
doi călăi ai tineretului naţional-creştin, 
legionarii - aflaţi în legitimă apărare - 
au utilizat, în disperare de cauză, 
revolverul, după ce sute de camarazi ai 
Căpitanului fuseseră ucişi mişeleşte ca 
nişte câini, pentru simplul fapt că luptau 
pentru creştinismşi românism, într-o ţară 
profund creştină, sub faldurile masono- 
democraţiei. Crucea şi Evanghelia lui 
Hristos erau batjocorite, precum în 
Spania şi în Rusia bolşevică . 

Acuzaţia perfidă adusă Căpitanului - 
care străbate ca un fir roşu toată ideologia 
antilegionară debitată astăzi la TVR şi 
In presa masonizată- speculeazăîntr-un 
mod “inteligent” faptul că în anul 1924 
Corneliu Codreanu a împuşcat (şi 
omorât) pe prefectul de poliţie Manciu. 
După cum bine se cunoaşte, Căpitanul 
s-a aflat în legitimă apărare, situaţie 
confirmată şi de instanţa de judecată la 
procesul intentat, în urma căruia 


In apararea Căpitanului 


Corneliu Codreanu a fost achitat. Nu vom 
zăbovi asupra împrejurărilor care l-au . 
determinat pe Căpitan 5ă-şi apere viaţa cu 
revolverul, uzând de dreptul de legitimă 
apărare\ n faţa agresorului şi provocatorului 
Manciu, o coadă de topor manevrată de 
Ocultă. Nu vom discuta nici achitarea 
Căpitanului. Asupra acestor lucruri apele 
s-au limpezit încă de atunci, în anii 
interbelici, căci din punct de vederejuridic, 
al legilor făcute de oameni pentru oameni, 
dreptul de legitimă apărare este prevăzut în 
orice stat de drept din lume. Ideologii 
Ocultei au înţeles că pe acest teren achitarea 
Căpitanul nu mai poate fi pusă în discuţie. 
Dar au găsit totuşi un “punct slab” în care 
să atace: cum se justifică gestul, actul de 
autoapărare al Căpitanului în faţa lui 
Dumnezeu? Cu alte cuvinte. Oculta repetă 
ori de câte ori are prilejul întrebarea: Un 
om care se consideră un bun creştin, care 
trăieşte după morala creştin-ortodoxă 
(devenită moraladeviaţăalegionarismului) 
poate să ucidă? Desigur că nu, s-au grăbit 
să răspundă hahamii Ocultei, care l-au tratat 
pe Căpitan într-un spirit pur talmudic, drept 
un criminal de rând care a încălcat porunca 
a Vl-a a Decalogului:”Să nu ucizi”. Deci, 
se naşte întrebarea, spun avocaţii Ocultei 
prin gura “teologului securist” Dan 
Zamfirescu: Cum stăm cu creştinismul, cu 
păcatul omuciderii'pe care Căpitanul l-a 
săvârşit, chiar dacă se afla hi 'legitimă T 
apărare? Pe răspunsul la această talmudică 
întrebare (ce trădează în formulare 
dialectica iudeo-farisetcă, prin care 
Mântuitorul Iisus Hristos a fost de atâtea 
ori ispitit)îşi construieşte Oculta eşafodajul 
“logic” pentru compromiterea Căpitanului. 

Vom recunoaşte şi noi că, la prima 
vedere, acuzaţia de omucidere (şi, prin 
urmare, păcatul omuciderii) este oarecum 
întemeiată. Porunca a Vl-a este clară:”Să 
nu ucizi”. Or, Corneliu Codreanu a ucis pe 
Manciu. Cel care a scos pistolul înaintea 
Căpitanului şi a vrut sâ-1 împuşte în plin 
proces, dar nu a mai apucat, fiindcă 
agerimea lui Corneliu Codreanu i-a răspuns 
tot cu un glonte, dar bine ţintit. 

Apologia Căpitanului din punct 
de vedere al religiei creştin-ortodoxe se 
sprij ină pe două elemente: 1 )CA TEHISMUL 
creştinului ortodox şi 2) TEOLOGIA 
MORALA ortodoxă. Doctrina Bisericii 
Ortodoxe cuprinde anumite diferenţieri şi 
graduaţii în explicarea Poruncii a Vl-a. 
Duşmănia talmudică revărsată asupra 
Căpitanului de către ocultă este justificată 
doar în ochii trădătorilor de neam care au 
văzut în creştinismul practicat de Mişcarea 
Legionară un violent front de luptă 
antimasonic. Dar cei care, creştini fiind, 
vor vrea să-l cunoască,să-l înţeleagă şi să- 
1 respecte pe Căpitan, vor trebui să pună 
deasupra “linia Bisericii”, după cum însuşi 
a cerut-o Corneliu Codreanu. Aşa vom face 
şi noi în această apologie. Vom cerceta 
amănunţit ce spune Biserica Ortodoxă prin 
CA TEHISMUL ortodox şi prin TEOLOGIA 
MORALA asupra Poruncii a Vl-a din 
Decalog. 

Catehismul Creştinului Ortodox, 
alcătuit şi publicat în anii interbelici de 
către, Irineu Mihălcescu, Mitropolitul 


Moldovei şi Sucevei (profesor universitar 
şi Decan al facultăţii de Teologie din 
Bucureşti) a fost reeditat în anul 1990 de 
Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi tipărit 
la Mănăstirea Neamţu. La pag.78, referitor 
la porunca aVI-a, Catehismu 1 arată (cităm): 

”Nu sunt vinovaţi de ucidere acei 
care apărându-şi viaţa, averea şi cinstea, ar 
face vreun rău sau chiar ar ucide pre cei 
care i-au atacat. Tot astfel nu sunt vinovaţi 
soldaţii cari ucid pe duşmani în răsboiu, 
căci ei îşi apără patria” (evident, aici este 
vorba de războiul de apărare - n.n.,S.A.). 

Analizând cuvânt cu cuvânt acest 
paragraf catehetic, constatăm nevinovăţia 
Căpitanului, careîn faţa agresorului Manciu 
şi-a apărat doar viaţa. Deşi paragraful mai 
enumără două valori ale demnităţii omului 
pe r pământ (averea şi cinstea), în cazul 
Căpitanului averea sa era practic 
inexistentă(Comeliu Codreanu şi-a dus 
întreaga saviaţăîntr-o desăvârşită modestie 
evanghelică; apoi să ne amintim şi de 
jurământul legionar al sărăciei acceptate 
liber, care a speriat de moarte I urnea coruptă 
a politicianismului interbelic - identic cu 
cel de astăzi f!! - legământ prin care 
legionarul se declara împotriva luxului şi 
îmbuibării. Iar cinstea Căpitanului fusese 
de nenumărate ori călcată în picioare de 
către Manciu şi agenţii săi (lovirea peste 
faţă cu vâna de bou, provocări de tot felul, 

’ bătăi crunte şî forturîîn arestul preventiv al 
Poliţiei din laşi eţc.) ' 

teologia Morală 

ORTODOXA , cuprinsâîn doctrina Bisericii 
noastre creştin ortodoxe, este foarte precisă 
asupra diferenţierilor şi graduaţiilor 
discutate şi prezentate până aci. Pentru 
exemplificare vom lua un manual de 
Teologie Morală vechi de o sută de ani. Am 
evitat a face referiri la manualele şi tratatele 
de Teologie Morală elaborate în epoca 
interbelică - pe atunci profesor de Teologic 
Morală ja Bucureşti era Şerban Ionescu, un 
eminent teolog şi un mare român. De ce? 
Tocmai pentru anu fi suspectaţi de avocaţii 
Ocultei că am ales epoca în care 
legionarismul cuceriseo Românie întreagă, 
atrăgând de partea sa şi pe mulţi teologi de 
mare valoare. Aşa că ne întoarcem la anul 
1895, când la Bucureşti, la Tipografia 
“Cărţilor Bisericeşti", apărea Manualul de 
Teologie Morală alcătuit cu binecuvântarea 
I.P.S.Mitropolit Primat D.D.Ghenadie, de 
către smeritul între arhierei dr.Athanasie 
Mironescu Craio veanu, profesor de Morală 
Creştină la Universitatea din Bucureşti. 

La cap.II (secţiunea a treia), 
intitulat “Practica virtuţilor creştine în 
raport cu aproapele”, articolul 11.158 
tratează despre “Păcatele împotrivadatoriei 
de a se îngriji pentru trupul şi sănătatea 
aproapelui.Omorul”. Dr. Athanasie 
Mironescu explicitează chiar dreptul de 
legitimă apărare. La pag.716-717 stă scris 
aşa: 

“Sunt unele cazuri extraordinare, 
în care datorii mai înalte fac a fi crtat a 
ucide pre altul. Acele cazuri sînt următoarele 
(vom cita doar cazul prim, ce tratează 
dreptul de legitimă apărare, a! doilea caz 
tratînd despre războiul de apărare al urnii 
stat subiect ce nu interesează aici; într-un 


material viitor vom analiza legitimitatea 
"Războiului Sfânt" împotriva 
bolşevismului început sub Mareşalul 
Anton eseu, la 22 iunie 1941, război care 

- sub forme ascunse - continuă şi astăzi 

- (n.n., S.A.): 

/. DREPTUL LA LEGITIMĂ 
APARARE. Dragostea către noi înşine 
cere în general a purta grijă mai întâi de 
viaţa noastră şi prin urmare în caz de 
pericol a ne sili să o apărăm chiar cu » 
riscul de a pierde viaţa altuia care ne 
atacă pe nedrept. Cel ce se află în 
asemenea situaţie nu tinde a ridica viaţa 
altuia, ci a păstra dupre datorie pre a sa. 
Uciderea eventuală a agresorului este o 
consecinţă imediată şi prevăzută a 
nelegiuirii sale, iar nicidecum o 1 
nedreptate vrednică de osândă, căci o 
maximă de drept zice:«Scienti et 
volenti non fit injuria». 

Totuşi trebuie a observa că cel 
atacat cu nedrept e scutit în acest caz de 
vina uciderii numai dacă a întrebuinţat 
întâi toate mijloacele de apărare, cum e 
fuga de agresor, apoi rănirea lui. Numai 
când acestea au rămas fără efect, atunci 
poate fi în drept a ucide pe agresor. 
Aceste principii servesc de normă şi 
când e vorba de apăra viaţa altuia de 
agresorii ce o ameninţă”. 

Lecturând acest pasaj, 
observăm că trebuie să facem o singură 
verificare faptică pentru ca gestul de 
autoapărare al Căpitanului faţă de 
agresorul Manciu să nu fie considerat de 1 
Teologia Moralăca omucidere. Si anume 
dacă faţă de Manciu au fost întrebuinţate 
toate mijloacele de apărare, cum e fuga 
de agresor, apoi “rănirea lui”. Se ştie că 
ani de-a rândul Căpitanul a fost provocat 
şi hăituit pe străzi, ca un câine, de către 
Manciu. Niciodată nu a răspuns în vreun 
fel; aceasta i-ar fi adus agresorului (bine 
plătit de Ocultă), motive de a-1 aresta şi 
închide. A suportat cele mai mari 
umilinţe, chiar şi atunci când întreaga ( 
studenţime era cu ochii pe el. Mereu a * 
preferat “fuga de agresor”, aşa cum 
prevede articolul 11.158 al Teologiei 
Morale. Despre rănirea lui Manciu de 
către Căpitan nu se poate vorbi .în timpul 
cât a fost hăituit şi provocat, o asemenea 
rănire a unul reprezentant al legii într-o 
ţară în care Oculta masonică îşi făcea de 
cap cu aprobarea tacită a regelui Carol al 
II-lea, ar fi însemnat arestarea şi 
condamnarea la moarte a lui Corneliu 
Codreanu. Rănirea lui Manciu în sala de 
proces, când acesta a scos pistolul pentru 
a-l împuşca pe Căpitanul luat prin 
surprindere, era practic imposibilă. Era 
clară atunci intenţia lui Manciu de a-l 
ucide pe Codreanu. Dacă nu ar fi ripostat 
cu precizie şi doar l-ar fi rănit, să zicem, 
pc agresor, atunci Căpitanul ar fi fost 
secerat de o rafală de gloanţe trase de 
Manciu şi gloata de poliţişti care se 
năpustiseră asupra unui om nevinovat, 
chemat în acea sală de tribunal ca să 
depună mărturie la un simplu proces. 
După cum se vede, logica talmudici a 
hahamilor Ocultei este inoperantă: 
Căpitanul * “martirul românismului” - 
aflat în ceata drepţilor şi mucenicilor lui 
Hristos, este achitat şl în faţa lui î| 
Dumnezeu. 

SILVIU ALUPEI 












PAG. 8 NR. 8/9 


PUNCIC CAAIMNAIC 






Ne-am tocit condeiul încercând să explicăm, 
de aproape trei ani încoace, in paginile acestei reviste, 
opiniile şi poziţia noslră faţă de problema legionară. 
Iată însă că, ori de câte ori se petrec lucruri care duc la 
creşterea tensiunii între taberele legionare, se dovedeşte 
că n-am fost câtuşi de pufin crezuţi sau înţeleşi. Poziţia 
noastră pare incomodă pentru mai toată lumea: 
antilegionarii ne califică drept legionari, legionarii 
simişti ne califică drept antisimişti, iar legionarii 
antisimişti, mai ales in ultima vreme, ne acuză de 
simism; s-aformulat chiar şi părerea că n-amfi, defapt, 
decât unelte "camuflate " ale puterii actuale (v. Numărul 
din mai ac.al rev. "Mişcarea", p.3j! 

Ne-am hotărât deci. In cele ce urmează, să 
revenim - pentru ultima oară în mod special - asupra 
acestei probleme, nu pentru a o pune in termeni noi 
(căci nu ne considerăm poziţia modificată sau depăşită), 
nici pentru a ne "dezvinovăţi ” faţă de cineva (căci nu 
ne recunoaştem vreo vină in această privinţă), nici 
pentru a ne căpăta vreun capital politic sau publicistic 
(căci nu vorbim în numele vreunui partid şi nu 
reprezentăm vreo publicaţie cu ambiţii de largă 
popularitate). Singura motivaţie a acestui demers este 
fidelitateafaţă de cele câteva mii de cititori constanţi pe 
care ni i-am dobândit. într-o lume supusă tuturor 
confuziilor, am vrea să nu .existe confuzie şi in ce ne 
priveşte, cel pufin in rândurile celor care tind spre 
acelaşi ideal generic al dreptei creştine. 

Ţinem să precizăm, din capul locului, că 
poziţia noastră faţă de legionarism nu se arată 
■'incomodă " doar pentru adversarii sau prietenii noştri 
mai mult sau mai puţin conjuncturali, ci şi pentru noi 
înşine (ne-ar fi fost mult mai "comod" să eludăm 
problema legionară sau să ne înscriem într-o tabără 
anume, făţiş sau camuflat, cum au înţeles să procedeze 
alte publicaţii înrudite) Dar nu "comoditatea" sau 
vreun interes practic imediat ne-au călăuzit in aceşti 
ani (şi cititorii noştri oneşti credem că o pot oricând 
confirma). . 

Când, spre sfârşitul anului 1991, după ce ne¬ 
am desluşit principiile generale, creştine şi naţionale, 
am început să abordăm de-a dreptul problema legionară 
(care până atunci nufusese atinsă decât de indrăzneaţ a 
şi controversata "Gazetă de Vest"), toată "lumea 
legionară " ne-a primit cu simpatie. Dat tot de atunci au 
început şi socotelile greşite cu privire la “confiscarea 
partinică a "Punctelor cardinale"Independenţa" 
noastră de atitudine a fost tratată când ca etichetă 
formală, când ca simplu...moft! Nu că am fi vreo 
publicaţie importantă, dar care alta (In afara "Gazetei 
de Vest") ar mai fi fost dispusă, aici In ţară, să-şi asume 
"oprobiul" majorităţii, făcând apologia directă, chiar 
de pe poziţii de dreapta, a unor personalităţi sau valori 
legionare ? "Sunt de-ai noştri!", s-a rostii cu satisfacţie 
In anumite medii. Dar vai, In spatele acestui "de-ai 
noştri" se ascundea demult o tragedie înveninată! 

Pentru că am început, în mod firesc, prin a 
evoca figura de apostol şi martir a lui Corneliu 
ZCodreanu, întemeietorul şi "Căpitanul" Mişcării 
Legionare (v.Numerele 12-1991 şi 1/13-1992), găsindu- 
Inoi pe HorlaSima mal pufin reprezentativ în ansamblu, 
anumite cercuri radical antisimlste au crezut că am 
puteasăneclrcvmscriemlor. Pentru ele "de-ai noştri" 
însemna nu oameni cu vederi sau simpatii legionare de 
principiu, ci partizani al unei forme de sectarism 
legionar (definite prin opoziţia radicală faţă de 
M Comandant" şi faţă de 'camarazii " care tnfeleseseră 
să-l urmeze). Aşa seface că un personaj notoriu în exil, 
care astăzi ne încondeiază cu cele mai înveninate 
epitete, s-a deranjai atunci să ne contactese cordial şl 
să ne ceară îngăduinţa de a răspândi pe aiurea, sub 
formă de broşuri fotocopkue. articolele noastre despre 
Căpitan, însoţite de pateticul său "acord" introductiv 
Un alt respectabil octogenar din ţară macedonean, 
aparţinând aceleiaşi tabere, ne-a adresat o epistolă 
Interminabilă retorică şi măgulitoare, a cărei copie a 




ajuns - nu ştim pe ce cale - şi la legionarii din tabăra opusă. 
Reacţia nu a întârziat să apară, ba chiar un sărguincios şi 
înverşunat editor "simist" din Florida a găsit de cuviinţă să 
răspundă într-o carte întreagă(!), reproşurile şi acuzaţiile la 
adresa autorului încrucişăndu-se cu cele la adresa noastră, 
prin simpla deducţie că am împărtăşi aceeaşi atitudine. Am 
căutat să ne explicăm poziţia proprie, cât am putut de 
limpede şi de ferm; a se vedea, intre altele, Scrisoarea 
deschisă către bătrânii legionari (Nr.2/14-1992), O precizare 
în treacăt (Nr.l 1/23-1992) sau Ispita “aflărilor în treabă" 
(Nr.4/28-1993). Dar se pare că fiecare a înţeles numai ce a 
vrut să înţeleagă! Spre a risipi bănuiala neindreptăfită că 
am face partizanat antisimist, am acceptat apropierea de 
"Gazeta de Vest”, impunăndu-ne însă aceeaşi linie de 
echilibru. însă colaborarea sporadică a subsemnatului cu 
publicaţia timişoreană (unde s-a trezit la un moment dat, 
fără să fie întrebat, şi-n caseta redacţională) a stârnit alte 
îndoieli cu privire la poziţia noastră... In vremea din urmă, 
pentru că am înţeles să ne ţinem departe de campania 
pătimaşă dezlănţuită din mai multe direcţii (atât legionare, 
cât şi nelegionare) împotriva lui Horia Sima (răposat între 
timp), ne-am atras toatefulgerele taberei antisimiste. înfine, 
modestul necrologpe care "Punctele Cardinale " i l-aufăcut 
lui Horia Sima (v. Nr. 6/30-1993), a nemulţumit ambele tabere : 
unii ne-au reproşat că nu l-am lăudat destul, iar alţii că l-am 
lăudat prea tare! Nimeni nu pare dispus să renunţe, nici în 
al doisprezecelea ceas, laranchiuni, exaltări şi prejudecăţi. 
Astfel că, deşi am avut dorinţa sinceră de a încerca o mediere 
rezonabilă şi de a salva esenţa atemporală a legionarismului 
autentic, noi am ajuns să fim priviţi cu ostilitate atât dinspre 
stânga, cât şi dinspre diviziunile seclariste ale dreptei. 

Ne-am îngăduit acest expozeu, aparent oţios, pentru 
că in el se regăsesc câteva aspecte simptomatice ale răului 
de care suferă astăzi o mare parte din lumea românească (şi 
care ii atinge, din păcate, până şi pe supravieţuitorii de elită 
ai lumii vechi, ce se pretind călăuziţi de...spiritul creştin!): 
dezbinarea, suspiciunea, superficialitatea, îndârjirea, 
ne realismul şi inflexibilitatea La noi totul se arată radicalizat; 
nu mai există nuanţe între alb şi negru. Chiar când ne 
considerăm anticomunişti, procedăm adesea cam tot în felul 
comuniştilor: u Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. 
Acest exclusivism pătimaş al punctelor de vedere riscă să ne 
ducă la faliment naţional; el denotă o maladie deopotrivă 
morală şi intelectuală Sintem tot mai bolnavi de ne- 
cuminecare 

Toate astea nu le spunem pentru că am pretinde că 
sintem singurii "sănătoşi "(şi, oricum, "sănătatea" şi 
"boala " nu reflectă întotdeauna merite sau culpe personale!). 
S-ar putea să fim deopotrivă "bolnavi", dar cel pufin ne 
străduim să luptăm cu "boala", încercând să ne facem din 
asta în început de merit Deocamdată sintem nemulţumiţi de 
noi înşine. Dacă am fi desăvârşiţi ( cum zic unii că ne-am 
pretinde ), atunci am fi reuşit să ne facem înţeleşi până acum 
şi să anulăm animozităţile Dar aşa, nu sintem decât nişte 
bieţi tlnjitori după desăvârşire... 

Poziţia noastră în problema legionară nu ştim 
dacă este întru totul corectă sau incorectă, eficientă sau 
ineficientă Tot ce putem afirma categoric este că am svsfinut- 
o cu bună-credinfă şi in mod dezinteresat. Ea nu se traduce 
în termeni sofisticaţi şi rămâne de mirare cum de ceva atât 
de simplu poate stârni atâtea neînţelegeri! 

Dacă revenim, nu o facem atât cu iluzia de a-i 
convinge pe vechil legionari, astăzi septuagenari şi 
octogenari, cât pentru a nu-i lăsa pradă confuziei pe cei din 
generaţiile mai noi ( şi mai ales pe cei foarte tineri), de la 
care sintem îndreptăţiţi să aşteptâm - dacă Dumnezeu o va 
îngădui -o viitoare resurecţie a dreptei creştine. Ar fi păcat 
ca tânărul naţionalism românesc să-şi bâjbâit puţinătatea 
pe un teren minai de patimi, suspiciuni şt prejudecăţi 
Trecutul trebuie să fie un far, iar au un handicap ( aşa cum 
tinde să devină astăzi) Pe noi nu ne interesează decât 


tangenţial acea latură a legionarismului care a devenit 
deja istorie, ci ne preocupă acea latură de eternă 
actualitate; nu faptele, ci principiile (care pot şi trebuie 
să redevină lucrătoare). Refuzăm, altfel spus, să ne 
împotmolim în fenomen şi să-i ignorăm esenţa, cum fac 
cei ce vrăjmăşesc legionarismul, precum şi cei ce îl 
slujesc fără discernământ. 

Reformulăm aşadar, în mod sistematic, 
convingerile care continuă să ne călăuzească în atitudinea 
noastră faţă de problema legionară ( cu precizarea că 
semnatarul acestor rânduri nu vorbeşte doar în numele 
său, ci in numele întregii redacţii a "Punctelor cardinale ", 
căreia îi rămâne foarte îndatorat): 

1) Pentru noi Mişcarea Legionară, aşa cum a 
fost concepută şi realizată de Corneliu ZCodreanu, 
reprezintă expresia cea mai strălucită şi originală a 
dreptei creştine româneşti. In latura sa exterioară, ea 
reprezintă o formă istorică de cristalizare a acestei 
drepte creştine, în mod fatal tributară epocii în care s-a 
manifestat. în latura sa interioară, ea reprezintă un fond 
de principii sănătoase, cu valoare eternă Structurile 
organizatorice şi formele de manifestare ale vechii Mişcări 
Legionare, purtând inevitabil pecetea unei epoci apuse, 
s-ar putea să nu mai fie viabile astăzi; principiile 
legionarismului, credinţele şi ideile care constituie baza 
lui moral-spirituală, rămân însă juste şi mereu actuale, 
mai ales în vremurile de criză naţională. 

2) Dacă se pune problema unei recuperări a 
legionarismului (nu ca un capitol de istorie, ci ca un mod 
de trăire in istorie), atunci trebuie să facem cu 
înţelepciune distincţie intre partea lui de efemer şi partea 
lui de veşnicie. Nu trebuie să împovărăm cu tot dinadinsul 
nişte principii vii cu balastul inutil al unor forme perimate. 
Nu trebuie să ne înfundăm orbeşte în factologia istorică, 
ci să ne ridicăm cu discernământ deasupra ei, până la 
înălţimea principiilor care o tranşeend. Dacă spiritul 
legionar va redeveni viu şi lucrător in lumea românească, 
atunci el îşi va crea singur formele exterioare necesare, 
adecvate momentului actual. Altminteri, dacă relativizăm 
spiritul şi absolutizăm vechile forme, pradă unor nostalgii 
nerealiste, vom risca să cădem într-o nouă parodie a 
"formelor fără fond" - inconsistente, inactuale şi astfel 
ineficiente. 

3) Trebuie să ne străduim a salva ceea ce este 
de salvat din legionarism. fără să ne îngrijorăm că nu 
putem salva chiar totul. Timpul cerne lucrurile adesea 
independent de noi. Ca orice întreprindere omenească, 
Mişcarea Legionară a avut virtuţile, dar şi scăpările ei. 
Pe noi nu trebuie să ne intereseze astăzi stabilirea de 
vinovăţii şi eventuala plata tardivă a unor poliţe, ci 
valorificarea actuală a ceea ce a fost cu adevărat pozitiv 
şi exemplar în aventura complexa a unei generaţii 
deopotrivă tragice şi eroice. Admirând virtuţile 
precumpănitoare, nu vom fi totuşi orbi în faţa scăderilor. 
Constatând scăderile, nu vom putea totuşi desconsidera 
virtuţile. Se cade să tragem învăţăturile folositoare şi dn 
unele şi din celelalte. Imuabil în principii, legionarismul 
este perfectibil în formele în care acestea se traduc 
Istoria, în genere, nu este domeniul perfecţiunii, dar ea 
poate şi trebuie să fie domeniu al aspiraţiei spre 
perfid ţlune. Adesea greşim şi întotdeauna rămâne loc de 
mai bine. Dar nu ne putem îmbunătăţi decât dacă avem 
tăria să ne recunoaştem omeneştile greşeli (săvârşite cu 
voie sau fără voie), căci nu atât greşeala e gravă, cât 
nerecunoaşterea sau chiar repetarea ei. 

4) Că legionarismul s-a compromis sau a fast 

compromis mai ales după moartea lui Corneliu Codreanu 
■ aceasta este purul fapt, dincolo de orice posibile explicaţii 
cauzale iau contextuale Constatarea acestui fapt nu 
trebuie Insă să ne ducă la concluzia că Mişcarea ar fi fost 
una până In 1938 şi alta după aceea! Este vorba de 
aceeaşi oştire (şl, In mare. de aceiaşi soldaţi); ceea ce t- 
a schimbat, din motive obiective, au fost pe de o parte 
generalii, iar pe de altă parte condiţiile luptei. Iar dacă 
în cele din urmă, cel puţin pe plan exterior, războiul afost 
pierdut, asta nu (continuare in pag 9) 










PUNCTC CAADINALC 


NR. 8/9 PAG. 9 


O "PUNERE IA PUNCT' * UNEI CREM£ "PUNERI IA PUNCT’! 


Cu un sentiment 
ambiguu de aprobare, dar şi de 
nemulţumire, am citit articolul 
intitulat “O punere la punct”, 
apărut în “Românul liber”, nr.5, 
din mai 1993, sub semnătura 
D-lui loan Marinoiu(USA). 
Aprobare pentru cele scrise în 
apărarea memoriei mareşalului 
Ion Antonescu şi nemulţumire 
în ceea ce priveşte alte afirmaţii, 
străine de adevăr... 

Nefiind nici legionar, nici fost 
membru PCR, nici maghiar şi 
nici evreu, ci oltean sadea, dar 
fost ostaş pe frontul de est şi 
fost (vreme de mulţi ani) 
oaspete în “hotelurile 
naţionale” ale Securităţii 
(Craiova, Jilava şi Aiud), numai 
din respect pentru adevăr, 
îndrăznesc să îl contrazic pe~ 
autorul articolului Jn unele 
privinţe: 

1. AfirmaţiacăMişcarea 
Legionară ar fi fost Coloana a 
V-a a lui Hitler în România; 

2. Că legionarii şi 
comuniştii ar fi “naţionalişti 
ideologi”; 

3. Că “legionarii au vrut 
să vândă ţara hitleriştilor”; 

4. Formularea “Tpţeri 
orbiţi de o ideologie străină 
neamului românesc”; 

5. Cum că guvernul 
i maghiar coiidtis de Horthy i-ar 

fi trimis la moarte pe evreii din 
Ardealul de Nord. 


Se impun următoarele 
precizări: 

1. MişcareaLegionarăNU 
a fost coloana a V-a a hitlerismului 
mai întâi fiindcă naţional- 
socialismul era o doctrină 
economico-social-politică, pe 
linie naţionalistă strict germană, 
iar M.L. o mişcare de redresare 
morală naţională, strict 
românească, nefascistă şi 
nerasistă (considerată ca atare şi 
de Tribunalul de la NQmberg, a 
cărui autoritate în materie nu 
poate fi contestată) şi fără o 
ideologie economică proprie (a 
se citi “Cărticica şefului de cuib”, 
“Pentru legionari”, “Crez de 
generaţie” etc;) 

2. Legionari ierau 
“naţionalişti ideologi”, dar de 
unde a scos-o dl.I.M. că şi 
comuniştii ar fi fost naţionalişti, 
când la baza comunismului stă 
chiar internaţionalismul proletar, 
din care cauză a şi fost ucis un 
Lucreţiu Pătrăşcanu ?! (V ezi orice 
manual de istorie a României şi 
citeşte “Monarhia de drept dia¬ 
lectic” a lui Andrei Şerbulescu, 
alias Bellu Silber.); 

3. Dacă legionarii ar fi vrut 
să vândă ţara hitleriştilor, în 
momentul rebeliunii armata 
germanâ(logic) i-ar fi’ şprijînit 
contra Mareşalului, nu ar fi rămas 
“neutră”. Se ştie că Horia Sima a 
părăsit ţara sub protecţie germană, 
dar cp asentimentul Mareşalului, 


care nu vroia vărsări de sânge şi 
răfuieli, ci o înfrăţire naţională în 
clipele acelea grele. A se citi şi 
articolul publicat după rebeliune 
de către Ion Zelea Codreanu, tatăl 
“Căpitanului”, contra lui Horia 
Sima şi în susţinerea Mareşalului. 

Şi dacă Horia Sima ar fi Vrut să le 
vândă nemţilor ţara, nu ar fi fugit 
în 1943 în Italia lui Mussolini, 
din lagărul în care se afla internat 
în Germania, ca să îl convingă să 
rupă alianţa Roma - Berlin! Ca 
răspuns. Ducele l-a retrimis lui 
Adolf Hitler,care, în loc să îl 
“lichideze”, cum ar fi procedat 
Stalin, sau...Nicolae Ceauşescu, 
l-a reintemat în lagăr! Şi dacă 
Mişcarea Legionară ar fi ucis 
evrei (vezi masacru^de la abator, 
despre care Gabriel Bălănescu, 
în cartea lui “Din împărăţia 
morţii”, afirmă că, din spusele lui 
EugenCristescu, şeful Siguranţei, 
ar fi fost regizat de Siguranţă, 
înaintea rebeliunii!), l-ar fi răpit 
evreii pe Horia Sima da pe 
Eichman, ca să îl judece, ci nu ar 
fi trăit liniştit în Spân ia până la 88 
de ani!; 

4. în ce priveşte, “Ideologia 
străină neamului roâmânesc”, îl 
rog pe dl.Ion Marinoiu să se 
documenteze din cdle J indicate 
mai sus şî" 1 din alte surse 
, competente, nu^>pseudo-\ 
democrate sau şecuriste!; 

5u€ât despreţafirmaţia că 
Horthy i-ar fi* predat pe evrei toi: 


lagărele germane (nu40.000 cum 
scrie D-sa, ci după unii 
cca.300.000), toată lumea o ştie, 
inclusiv supravieţuitorii în cauză, 
că asta a făcut-o guvernul lui 
Szalaszi, fostul dictator de după 
îndepărtarea lui Horthy de la 
conducerea Ungariei. 

în ceea ce priveşte 
“Holocaustul românesc”, îi invit 
pe mteresaţi, să citească cele 
scrise de avocatul Filderman, 
fostul Şef al Comunităţii evreieşti 
din România pe vremea 
“Holocaustului”, cel mai compe¬ 
tent înmaterie, care prezintă astfel 
situaţia evreilor din România (în. 
anii 40-45):în 1940 cedaţi 

URSS.275.419 

Ungariei.... 138.917 

Bulgariei. 807 

TOTAL.;...*,....415:143 v 
Rămaşi în România.. 312.97i 
TOTAL gen.... 728.115 ■' 

ir* ' 

De unde au scos unii, de 
rea-credinţă, cifrele de 380.000 - 
400.000 de evrei ucişi*. în 
“Holocaustul românesc” nu ştiu, 
fiindcă nu poţi ucide 400.000 din 
312.972, chiar dacă te-ar chema 
Eichman, sau Himmler, ba încă 
să mai şi rămână atâţia ce au 
emigrat ulterior în Israel! 

-Surit de părere că a 
^rezenţaîntr-un medîupublic de 
r informare un adevăr parţial sau 
denaturat, se numeşte 
“Dezinformare”, indiferent că a 


fost făcută din ignoranţă sau în 
mod intenţionat Şi chiar în 
ipoteza bunei credinţe, omul 
poate greşi din trei cauze: 

1) Ignorarea totală sau 
parţială a a adevărului, fiindcă 
nici 99% din adevărnu prezintă 
un adevăr întreg (dacă acel 1% 
este esenţial, acesta poate 
modifica întreaga interpretare, 
tehnică pe care se şi bazează 
manipularea dirijată a 
maselor!); 

2) Atunci când judecă 
sub imperiul «sentimentelor, 
fiindcă raţiunea lui nu este 
liberă, ci supusă acestora şi 

3) Atunci când judecă 
sub imperiul prejudecăţilor, 
care îi denaturează concluziile 
în sensul dorit 

Ca atare,- prima 
condiţie pentru cel ce vrea sa 
informeze cinstit opinia publică 
este să se documenteze, fiindcă 
este penibil să ţi se arate că ai 
semnat neadevăruriLŞi dacă 
dl.Ion Marinoiu a făcut-o în 
privinţa Mareşalului, ar fi putut- 
o face, cu aceeaşi bună credinţă, 
şi asupra celorlalte subiecte 
abordate, dacă nu ar fj avut 
deja unele prej udecăţi! ...Sigur, 
“Errare humanum est”. ..Numai 
să nu se persevereze! 

MIHAIDELCESCU 



continuare din, pâg.8) ^jjjj 

înseamnă că generalii au vrut să-l piardă. A căuta cu J 
obstinaţie "ţapi ispăşitori"pentru o nenorocire colectivă,^ 
n care fiecare este 'implicat ca victimă, reprezintă un act şi _ 
tdcavukresc şi necreştinesc Pentru "teroarea istoriei nu 
iou te fi făcui responsabil individul lqv.it de ea Dacă 
Zmuteşcu a înnebunii la 33 de ani. nu este vina lui; nu 
nseamnă că el a yrut să înnebunească, ci că soarta l-a lovit 
n mod necruţător. Dacă vechea Mişcare Legionară, mutatis 
nutandis, "aîn nebunit " Ut 1940. aceasta nu este nici vina 
ntemeietortlor ei. nici vina soldaţilor ei credincioşi, nici . 
tina nefericitului Horia Sima. ci consecinţa rostogolim 
zroazntce a tăvălugului istoriei Că intră in calcule şt 
nedesăvârşirea umanului ? Că se pot stabili şi unele greşeli 
personale f Neîndoielnic. Nu ele au fost cauza adâncă a'. 
prăbuşirii. Cine ar avea oare curajul să afirme că, fără 
Horia Sima sau fără aşa-numlfll " stptenibrişti , 
legionar ismut ar fi avut şanse să triumfe şi să dureze ca 
formă politică şi că România ar fi putut rămâne o insulă di 
naţionalism creştin Intr-un Răsărit bolşevizatşi intr-o Europă 
nasonizată fl Să fim serioşi! 

S) Se mal pune şi întrebarea: După ce U vom 
fudetfp* Emmescu? După ceea ce a făcut conştient, câta 
fast sănătos, sau după ceea ceafă cui inconştient, tnctişatţ 
aşudi boală? După ce vom Judeca Mişcarea Legionară? 
Daşsă începuturile el sănătoase sau după sfărşlţul ei 

' Ltgiunea a tfuaipolitic (în faţa oamenilor), dar , 
prin nobleţea martirajului el. a triumfat spiritual (Infpţa lui 
Dumnezeu) Ea v-a ratat clipa, dar nu şi-a ratat eternitate* 
De »fi**f*m'**« reprezentat 

umil ntotaf-splrituâl fCumcUfoai^ă^a şi Mircea 
Zoi». In ZniUlolnm ifrtSiint ^M actuali.**' 
pt plat, aaprnat (prin dimtmtun'a H profund mmăat tuci). 



cât şi pe plan universal (prin dimensiunea ei profund creştină), 
reprezentând o experienţă unică in felul său In hi mea modernă şi 
' a le cărei valenţe sunt departe de a se fi epuizat Important este să 
nu-i înecăm măreţia în meschinăria unor biografii individuale! 

fy Soi credem că reasvmarea spiritului legionar de 
către tinerele generaţii romaneşti ar fi o urgenţă de interes 
naţional. Rectitudinea vieţu legionare , cu dimensiunile ei creştine 
şi eroice, ar putea constitui un temei de regenerare naţională şl 
spirituală a lumii româneşti, atât de cumplit mutilate de 
comunismul de ieri şt de paiaţetanismul de azi Deocamdată nu 
poatefi vorba, in condiţiile datki inter ne şi externe), de o acţiune 
politici de tip legionar, ci doarme constituirea treptată, onestă şi 
răbdătoare, a vnutfiSdt'fâmailirg de rezistenţă morol-spiriiuolă, 
gfţt fnH, m**i r,imr Aim Avem nevoie, înainte de toate, 

de trezirea Şi unificarea sufletească a forţelor latente ale 
românismului-csţşţi* Avem nevoie de minţi limpezi şi de inimi 
curaţi de suflete,şi trupuri sănătoase, de cât mai mulţi oameni 
"întregi "fl "adevăraţi", Când aceştia vor fi suficient de mulţi şi 
de închegaţi, vor şti singuri pe au de făcut şi fapta for va schimba 
chipul ţârii De aceea noi susţinem că nu un pripit aventurism 
politic neo-leglonar poate da roade semnificative ptntm viitor, ci 
numai o cât mai amplă campanie de educaţie creştină ş i naţională. 
Avem nevoie deocamdată mal mult de mărturisitori şi de pedagogi 
decât de agitatori şi de politicieni. A iminteri riscăm "să ne aflăm 
in treabă ', rămânând neş/efuiţi pe dinăuntru şi % risipindu-ne 
inutil energiile In afară. 

7) Dar ca principiile legionarismului creştin sâ aibă 
credit deplin In conştiinţa unor generaţii atât de circumspecte şi 
de îndepărtate de valorile tradiţionale, te impune ca tocmai cei 


ce le propovăduiesc să fie pHde de întruchipare a lor. Ce pildă 
dd dragoste şi unitate H legionară " pot da acei legionari cu 
părui alb care se vrăjmăşesc de moarte Unii pe alţii, ba încă în 
- văzul întregii lumi? Ce pildă de exigenţă intelectuală şi 
profesională pot da acele publicaţii "legionare" făcute de 
mântuială, suferind de îngustime şi amatorism? Nu cumva, prin 
astfel de manifestări neînpslepte, mai mult se compromit decât 
se apără idealurile generice ale legionarismului ? Nu cumva, 
prin nevrednicia de astăzi a unora, se riscă nu numai pierderea 
audienţei la tinereIt generaţii, dar şl compromiterea memoriei 
unor iluştri înaintaşi? Nu cumva s-a ajum, tn anumite cercuri, 
până la subordonarea istoriei şi doctrinei legionare unor 
meschine ambiţii şl patimi personale7 

lată lucrurile de care ne îngrijorăm (indiferent din ce 
parte ar veni) şi împotriva cărora ne-am pronunţai deschis în 
paginile "Punctelor cardinalelată de ce am evitat once 
formă departizanat fşi rămânem neîmpăcaţi că mesajul nostru, 
care nu este decât unul de bun-simţ, a fost prea puţin receptat 
în el însuşi, ci cei mal adesea supus unor prisme deformante) 
Oricât le-ar părea de incredibil unor oameni pentru care 
radicalismul pare să fi devenit o a doua natură, noi nu suntem 
nici antilegionari, dar nici pro- "linişti", pro- codreniştl" sau 
pro-"papanacişti ” sau pro-"mexicani", ci desavuâm toate 
aceste etichete stupide, tn numele uneipotlblk drepte creştine 
actuale, pentru care legionarismvlpolHlc. “exterior “ fi diver¬ 
gent, reprezintă o sunpiă experienţă istorică Intre altele, în 
vreme ce Jegionarismul spiritual, "interior" şi convergent, 
reprezintă principalul temei al unei primeniri viitoare 

Vom căuta şâshiltm în continuare, cupuţinete noastre 
mijloace, acest ideal, strădumdu-ne sâfockm abstracţie de cel 
care au ales să maorii devordndu-se unu pe alţii, în acordurile 
Sfintei tinereţi legionare iţe judece pe toţi Dumnezeu şi 
Căpitanul 


















PAG. 10 NR. 8/9 


PUNCTC CflltDINAlC 


(^o-tux&z&vii 


Dictatura 



r l. CE FACULTĂŢI SOLICITÂY 
PROCESUL DE RECEPTARE 
A IMAGINII 


Succesul garantat al imaginii-care- 
se-mişcă este dat de două stări pe care le-am 
, numi categorial: comodul fi plăcutul. într- 
adevâr, dacă luăm ca termeni de comparaţie 
lectura ţi ecranizarea aceleiaşi cărţi, vom 
constata că e mult mai comod şi mai plăcut să 
te aşezi în faţa ecranului şi să ie laşi furat dc 
fantasmele care se derulează prin faţa ochilor, 
şi care nu-ţi cer nici un alt efort dc participare, 
decât lectura aceleiaşi cărţi, care poate fi cel 
mult plăcută, nu şi comodă: c mult mai dificil 
să lecturezi ore in şir un roman din care să 
desprinzi, Încetul cu încetul, trama, dar şi, 
folosindu-ţi capacitatea de reflexie, 
cunoştinţele în domeniu, puterea de analiză şi 
de sinteză, să descoperi un sens, să emiţi o 
judecată dc gust sau de valoare (ca să nu 
pomenim de lucruri şi mai subtile). Putem 
conchide, deci, că In timp ce adev ărata artă îţi 
cere o participare activă şi un efort cognitiv 
(si ne amintim dc acele “opere deschise” care 
obligă la participare!), dar şi o relaţie reciprocă 
(pentru că nu doar opera dc ană “lucrează” 
asupra receptorului, ci şi acesta “lucrează” 
asupra ei), imaginea-carc-se-mişcâ stabileşte 
o relaţie univocă : de la imagine spre receptorul 
- ci, niciodată invers. De aceea, cca mai mare 
grijă pe care o poate avea distribuitorul de 
1 imagini este ca acestea si fie plăcute şi să nu 
producă un anumit tip de disconfort: acela în 
care receptorul s-ar putea recunoaşte pe sine 
(căci există şi un tip de disconfort dorit). 

Producerea emoţiei este efectul cel 
, mai Înalt la care poale aspira imaginea-care- 
sc-mişcâ, omul care plânge privind un film 
este acela la care procesul de contagiune prin 
intermediu) imaginii a prins perfect: el sc 
identifică cu un anume personaj, iubeşte şi 
urăşte prin el, se indigneazăstu se rev oltă prin 
el, pentru ca atunci când fantasmele au dispărut 
să simtă o anume jenă faţă de mica lui 
jlibicitme. Multmai plăcută pentru receptorul 
dc imagine eslr contagiunea prin ris pe care i- 
o intermediază imaginca-care-so-raişcă. Răsul 
nu e doar o emoţie uşor transmisibilă, ci şi 
plăcută, iar pentru aceasta nu trebuie decât să 
pui pe cineva tn faţa unei situaţii ridicole ori 
absurde. 

Omul este o fiinţă capabilă de mari 
emoţii senzoriale; consumarea unei emoţii 
fiind ceva plăcut, aduce după sine nevoia 
alteia şl mii mari, iar aceasta, ta rândul ei cere 
alta. şi mai neaşteptată, apoi alta, şi mai 


senzaţională şi aşamai departe. în loc de gândire, 
scrie undeva Ren6 Huyghe despre omul 
contemporan, “suntem mânaţi şi dominaţi de 
şocuri senzoriale; viaţa modernă ne asaltează 
prin simţuri, prin ochi, prin urechi”. Repetarea 
imaginilor cu o anumită frecvenţă, identitatea lor 
(căci, în fond, resursele imaginarului sunt limitate, 
chiar şi cu aportul ameninţător de ultimă oră al 
calculatorului), rapiditatea cu care se derulează, 
ne amintesc de faimoasele legi ale maşinii: 
“Identitate, repetiţie, rapiditate”, pe care T-aylor 
le aplica mişcării şi care sunt din ce în ce mai 
potrivite genului uman crescut sub infucnţa 
egalizatoare a imaginii-care-se -mişcă. 

C il. LIBERTATE 

?I J 

MANIPULARE Jf 

O pagină, odată citită, te poţi opri şi 
medita asupra ei; te poţi întoarce la lucruri care 
{i-au scăpat, la sensuri care se rotunjesc pe parcurs; 
şi asta printr-o simplă întoarcere a paginii. O 
pictură îţi cere un efort contemplativ şi o 
participare a funcţiilor mintale, depăşind cu mult 
prima emoţie a contactului cu opera. Arta mare 
a avut Întotdeauna un “ce” dincolo de datele 
primare, o latură care trimite direct în transcen¬ 
dent şi care nu se revelează fără efort Imaginca- 
carc-se mişcă, chiar dacă ar fi încărcată cu nişte 
semnificaţii aparte, succedarea cu rapiditate a 
imaginilor nu lasă timpul necesar degajării 
sensului; pentru că dupâo imagine urmează alia, 
şi alta. După cum arătam deja, imaginea- care-se- 
mişcă nu poate aspira decât sâ trezească nişte 
emoţii; evident, cineva, dc dincolo de imagini. Ie 
gândeşte, le creează sau le pune intr-o anumită 
ordine, cu un scop dinainte stabilit !n domeniul 
artei, după cum am văzut, putem reflecta, delibera 
şi alege; ne aflăm aşadar, în plin teritoriu al 
libertăţii-, în cel al imaginii-care-se mişcă ne 
aflăm Intr-un teritoriu pe care nu-l putem controla, 
pe care suntem invitaţi să-l receptăm în mod 
pasiv, indiferent dacă ne convin sau nu intenţiile 
pe care instanţa aceea de dincolo de imagine Ic 
are. Un teritoriu al absenţei libertăţii , propice 
manipulării. 

Există două moduri de manipulare 
prin Intermediul imaginii-care-se-mişcă, cu 
consecinţe la fel de periculoase. 

Primul acţionează (a nivelul 
subconjt Untului uman, formând cunoscutele 
reflexe condiţionate pavloviene. După cum se 
ştie, pentru ca să se creeze Idoca de mişcare 
trebuie ca 24 dc imagini identice a se deruleze 
Intr-o secundă; deşi ochiul uman receptează toate 
cele 24 de imagini, daţi fiind rapiditatea cu care 
se derulează, nu exista timpul necesar 
decodificării fiecărei imagini transmise creierului 


uman; amatorii de transmisiuni sportive, de pil dă, 
vor înţelege mai uşor cele expuse aici dacă îşi vor 
aminti că, în cazul sporturilor la care se marchează 
zecimile de secundă, privind pe ecran 
transformarea cifrelor care marchează zecimile 
de secundă, realizează că, deşi în colţul acela este 
o mişcare continuă a unei cifre care devine 
următoarea, ei nu văd decât 2 sau 3 dintre cele 10 
cifre; creierul nostru este capabil ca în durata 
aceea de timp, de o secundă, să decodeze doar 2 
sau 3 imagini din cele 10 trimise de ochi. 

S-a făcut următorul experiment: Una 
dintre cele 24 de imagini identice, care trebuie să 
se deruleze într-o secundă pentru a crea impresia 
de mişcare, a fost înlocuită cu o felie de lămâie, 
fără ca cei pe care se făcea experimentul să ştie. 
în urma vizionării, evident că cei supuşi 
experimentului au salivat, fără ca ei sâ ştie de ce: 
imaginea feliei de lămâie lucrase asupra senzori lor 
nervoşi responsabili de crearea reflexelor 
condiţionate. Se dovedea astfel capacitatea de 
manipulare a imaginii-care-se-mişcă, 
posibilitateadeaac(ionaasuprasubconştientului 
fără ca cel manipulat să aibă habar de aceasta sau 
să se poată împotrivi la nivel raţional. Se pare că, 
dintre afectele umane, violenţa este cel mai uşor 
de plantat în subconş t ient; în timp ce “pacientul” 
stâcuminte în fotoliu şi-şi închipuiecă se destinde. 

AI doilea mod de a manipula prin 
intermediu] imaginii se petrece la nivel conştient 
şi constă în selecţia pe care o efectuează, în 
numele receptorilor, instanţa aflată dincolo de 
imagine. Există, aşadar, întotdeauna un al treilea 
care intermediază: el alege, gândeşte, 
selecţionează, interpretează în locul' celui care 
recepţionează imaginea, în funcţie de limitele şi 
interesele sale,Limitelesunt personale şi vizează 
cultura, inteligenţa, rafinamentul, gustul ori 
intuiţia celui caro selecţionează: se poate 
manipula şi din ignoranţă sau din prostie. Mult 
mai gravă e manipularea dictată de interese: 
financiare, de grup, de dan, de putere. Nu există 
inocenţă în materie de imagine-care-se-mişcâ; şi 
nici gratuitate. Ea este oferită în virtutea a ceva. 

Să luăm de pildă aportul informativ al imaginii- 
care-se-mişcă, pentru a nu ne mai situa în funcţia 
plăcută a imaginii, ci în funcţia utilă a acesteia. 
Este util ca omul contemporan să fie informat ce 
se întâmplă în lume. Problema informaţiei corecte 
pe care se bale atâta monedă este o falsă problemă: 
cel care nu informează corect se descalifică 
singur. Nu problema informaţiei corecte ar trebui 
s-o punem ci pcwceeaa selecţiei informaţiei. Or, 
această selecţie, care trebuie făcută, într-o mare 
de informaţii, nu e niciodată inocentă şi gratuită: 
ea e făcută in vederea a ceva. Sunt subiecte tabu, 
de pildă, pentru TVR, la fel cum sunt subiecte, 
deşi neimportante pe plan mondial, care revin cu 
o frecvenţă şi o persuasiune pedagogică. Nu ne 
vom sfii să repetăm, prin urmare, un adevăr ştiut 
de toată lumea: nu există nicăieri în lume posturi 
de televiziune independente, chiar dacă unele-şi 
spun aşa, şi sâ conchidem că lupta acestui secol, 
mai presus de arme, este dusă pentru stăpânirea 
surselor de informaţie. 


tf III. RAPORTUL \\ 

l PUTERE - IMAGINE J) 

Am început a schiţa puţin mai sus 
raportul Intre putere şi îmaginc. pentru ci a 
manipula înseamnă a-ţi spori puterea folosindu- 
te de alţii, fntr-on recent sudiu publicat de 
politologul Ghiţi Jonescu am întâlnit afirmaţia 
câ “oamenii de ştiinţă, cărturarii experţii 
comunicării deţin informaţiile", şi, prin urmare, 
deţin puterea. Fals. Oamenii deştiinţăşi cărturarii 
deţin competenţa Intr-o materie ei pot. Intr- 
adevăr, influenţa puterea politică, dar nu o pot 
deţine; o pot influenţa, cum o influenţează, de 
pildă, şi marii bancheri (care-t îndatorează p« cal 
care deţin puterea pini In punctul In care aceşti* 
din urmă sa văd obligaţi a accepta un reprezentam 
al financiarului In structurii* politice), dar altfel. 


i. In ce-i priveşte pe mânuitorii “mediilor de 
ir informare”, pe “artizanii comunicării şi ai 
â mijloacelor de cristalizare a opiniei publice” 
n aceştia nu deţin puterea, ci sunt-pot fî- 
e intermediarii ei. Puterea o deţin cei care 
e beneficiază de serviciile lor. în România, 
e romantica formulă “presa a -4-a putere în stat” 

0 continuă să facă ravagii; dacă aşa ar fi fost, ar 
a fi greu de explicat cum de, după 3 ani de presă 
2 liberă, în care combăteau 90% din intelectualii 
deţinători de informaţii, recte pompetenţi, 
a opoziţia susţinută de toţi aceştia a obţinut un 
i răsunător eşec. Puterea nu o capătă cine are 
i competenţa, ci acela care are de partea lui cei 
mai fideli intermediari ai puterii. Fidelitate 
care se plăteşte cu bani grei. Receptorii obişnuiţi 
ai imaginii-care-se-mişcă nu au nici un fel de 
putere; o arătam deja, este o relaţie univocă, o 
r relaţie cu un singur sens. De aceea nu putem 
r decât să ne arătăm o deloc candidă neîncredere 
. în formule precum “teledemocraţia”. pe care o 
foloseşte Benjamin Barber în cartea sa “Strong 
Democracy”, care ar fi, "o nouă formă de 
participare”. 

^IV. CONSECINŢE 

Acţionând ca orice formă de 
evazionism (drog, alcool, alt viciu), i magi nea- 
care-se-mişcă are consecinţe cu atât mai grave 
cu cât receptorul nu-şi dă scama de de. El 
percepe doar, atunci cînd succesiunea * 
fantasmelor pe ecran s-a sfârşit, golul pe care 
acestea îl lasă în urmă, pustiirea lăuntrică de 
care nu poate scăpa, şi care cere, iarăşi şi iarăşi, 
alte forme de evazionism; iar emoţiile şi mai 
mari lasă în urma lor pustiuri şi mai adânci. 
Neputând lua nici o atitudine raţională faţă de 
drogul imaginii(dcsigur. dacă aceasta a devenit 
un drog şi consumatorul nu se poate abţine să 
stopeze derularea ei) şi acceptând-o cu 
pasivitate, tot acest proces duce la stimularea 
lenei şi a indeciziei omului contemporan; cl 
devine treptat incapabil de decizie, chiar şi faţă 
de propria sa viaţă; devine incapabil să-şi 
îndeplinească rolul social, refuză sâ participe, 
devenind un simplu spectator imobil, care 
trăieşte o viaţă prin procură. în acelaşi timp (cu 
atât mai uşor când condiţiile exterioare de 
viaţă sunt dificile) imaginea-care-se-mişcă 
oferă posibilitatea dc supendare a realităţii 
neplăcute; cei care nu fac faţă realului, nu au 
mijloacele sau instrumentele sâ-I înfrunte, vor 
fugi într-un vis, un vis cu ochii deschişi, pc 
care nici măcar nu şi-l pot programa singuri. 
Predilecţia enormă pentru film a omului 
contemporan, care preferă sâ se refugieze într- 
o ficţiune când nu poate face faţă realului şi în 
care există sentimentul reconfortant câ există 
altcineva care sâ le rezolv© dificultăţile, este 
grăitoare. Naraţiunea care se petrece în illo 
tempore aduce cu sine speranţa secretă, 
întreţinut! mereu cu cantităţi din ce în ce mai 
mari de ficţiune, că într-o bună zi ai putea 
rămâne suspendat în ea, în illo tempore , fără 
durere şi fără chin. în fine, imaginea-care-se- 
mişcă contribuie serios la treptata înlăturare a 
comunicării Intre oameni; supuşi aceloraşi 
imagini care nu le solicită nici un efort cognitiv, 
doi oameni, chiar trăind sub acelaşi acoperiş, 
nu vor avea ce să-şi comunice unul altuia 
decât, poate, subconicalul "mi-a plăcut” sau 
“nu mi-a plăcut”. Contribuţia imagiiui-care- 
se-mişcă la procesul de Însingurare prin care 
trece omul contemporan este imposibil de 
stabilit, fiind în plină derulare. Cu cât vom 
vedea mai multe, cu atât ochiul nostru va 
deveni mai Indiferent. Cu cât exteriorul v* 
atenta mal agresiv şi mal nemăsurat la noi, 
bombardându-ne eu mal multa imagini şi razi 
şocante, cu stil vom deveni mai singuri. Trăim 
In plină dictatură a imaginii; nu once fel de 
dictatură, ci cea mai subtilă dintre dictaturi. 

No», români i, ştim bu* cum e cu dictaturile: pc 
asemenea vremuri de restrişte fiecare se 
descurcă cum poate. De pildă, strigând 
■davinii: "Dictatorul egoir\ 







T^USV-tHCii 


PUNCTC CflRDINDU 


NR. 8/9 PAG. H 


Cu peste un veac în urmă, j 

Liumescu constata că “A rosti numele H 

contra K^ ' ■ I 1 MTI 3 

ruseşti Numele Basaiab ' V U 11 I 

Basarabia exista cu mult înaintea H 
Mcmn in care acest pământ devenise I 

românesc, acest nume singur este o I }. 

- : Lai UMil 

Din imensa nefericire ce s-a 

cea ^ *, 

hărăzită 

Prutului - \ • 

Sunt aceşti ti.iţi ai noştri victimele cele 
mai lipsite de noroc ale consecinţelor 
estamentului ţarului Petru cel Mare, [ [*T | | 

ale clauzelor secrete ale târgului I 
Molotov-Ribbenlrop, cât tuturor 

manevreloi oculte consumate în ultimii oS 
ani in centrul de putere cx-sovietic, în 
celelalte centre de putere mondială şi, H 
nu in ultimul rând, in capitalele foştilor H 
işi actualilor) sateliţi ai Kremlinului. 

în această vară s-au întâmplat I 
ev cnimente şi s-au marcat momente ce || 

nu pot scăpa, prin semnificaţiile lor, = 

observatorului cât de cât avizat. Faptele consumate la Bucureşti, Chişinău. 

1 iraspol. Moscova, ca şi peste tot în lume, pun în evidenţă realităţi de o imensă 
complexitate şi instabilitate. 

* * * 

In spaţiul românesc starea lucrurilor nu este mai puţin lipsită de 
implicaţii, complicaţii şi imprevizibil. Dar, fie că e vorba despre vizita la 
Bucureşti a d-lui M.Snegur sau a d-lui P.Lucinschî şi dc întrevederile lor cu 
domnii l.Iliescu , N.Vâcăroiu, A.Nâstase sau O.Gherman, fie că se întreprind 
vizite în sens invers de către oficialităţile de la Bucureşti la Chişinău, cu nici 
un prilej nu a fost formulată sau exprimată ideea despre necesitatea ieşiri din 
sfera de dominaţie a Moscovei a tuturor românilor de pe ambele maluri ale 
Prutului. Cu aceeaşi obstinaţie orice referire la REÎNTREGIRE este evitată. în 
discursurile oficiale se uzează de tot felul dc formule şi artificii precum: “cclc 
două state româneşti care constituie o realitate istorică a zilelor noastre*’ 
(l.Iliescu), sau “ poporul frăţesc al României” (M.Snegur) alături dc prea mult 
uzatele expresii despre “integrarea economică şi spirituală” “.cooperarea 
industrială şi tehnică”, “schimburi comerciale”, “comisii mixte”, etc. Acestea 
nu pot însă ascunde trista realitate a faptelor, aceea că în locul unor eforturi 
concrete şi efective de apropiere între românii de pe ambele maluri ale Prutului, 
deţinătorii puterii de la Bucureşti şi Chişinău fac jocul intereselor imperiale ale 
Moscovei, concomitent cu eforturile ce le depun spre restauraţia comunistă, 
mai mult sau mai puţin mascată, însoţită de denunţuri de tip stalinist (cazurile 
gcn.Gh.Floricâ, ccon.R.Hortopan, jurist C.Turianu). 

Prima decadă a lunii august a oferit ocazia unei noi speranţe pentru 
împlinirea aspiraţiei naţionale a românilor, atunci când Parlamentul de la 
Chişinău a refuzat ratificarea actului de aderare a Basarabiei Ia C.S.I. Din 
nefericire, deţinătorii pârghiilor puterii de pe malurile Dâmboviţei şi Bâcului 
sunt,însă, preocupaţi numai de conservarea, sub masca independenţei, a 
democraţiei şi a trecerii la economia dc piaţă, a structurilor comuniste şi a 
tuturor privilegiilor (înmulţite şi întărite) de care se bucură maFia activisto- 
securîsto-comunistă. Vorbele goale despre “legăturile istorice între România 
şi R.Moldova” ca fi afirmaţiile referitoare la “relaţiile dc Ia stat suveran la stat 
suvcran”(suveranitatea şi independenţa romino-roraână!) nu poate să producă 
decât o imensă satisfacţie la Moscova, Kiev sau Belgrad. 


Dl IIieseu glosează (când are prilejul) despre “tradiţiile europene 
comune aic românilor şi moldovenilor” (cum li numeşte domnia-sa pe români, 
basarabeni), ca şi cum ar fi vorba despre două popoare distincte ş. nu despre 
aceiaşi fraţi români, dintre care unii continuă să se afle sub ocupaţia rusească 
a Armatei a XI V-a, iar ceilalţi, din dreapta Prutului, sunt şi ei rămaşi tot in sfera 
fn"îor imperiale ruso-slave ale Kremlinului. Preşedintele dâmboviţean, 
fidel crezurilor sale dc tinereţe, ca un credincios agent-sluj.tor al Marelui 
Stăoân din Răsărit câruia-i datorează totul, nu pomeneşte niciodată nimic şi 
*££££££ ««cevpu,«prejudicia «u n*l,«i Centru, de Putere 

al câru. oinitilinile prezidenţiale sun. de,»v»r S i.e atunci când este 

vorba despre cclc aproape două veacuri de stăpânire rusească asupra pământurilor 
româncşU de la răsărit de Prut, aşa dupft cum nu găseşte de cuviinţă să-ş. 
amintcscă de jumătatea de veac în care exterminările de români, victime ale 
acu. ravagii în Basarabia ,i Bueovin. dc ,Nord. aflare In 
îninărătia Marelui Gulag. Dar cum să-şi amintească asemenea lucruri , când 
!r^iuncno!...câ a d-lui U.iescu datorez. totul Râsâritului. i« acc^râ 
“înălţare” a dânsului s-a întâmplat tocmai în timp ce d-sa se ostenea să 
cmiVibuie cu toate puterile la clădirea aceloraşi nenorociri aduse de ciuma 
roşie dar dânsul o făcea pentru românii din dreapta Prutului. Dl. Llhescu 
ianorâ că Basarabia este pământ românesc şi cft românii basarabeni sunt 
victimele ce au plâtit şl conţinu* să plâteascăcel mai greu tribut de sânge pentru 
^"• br^derstrăbune In faţa puhoaielor prâvâiite peste latinitatea răsăriteană 

din nem ^ n c ‘;; l nţc|c dc [m cotrocen* uită (ori. poate chiar nu ştie!) de cazacii 
* “ . . . . _ . .. : . _n.lt 1...1 a MmMava / t'i» roate cft erau 


DĂINUIREA 


H să-l semneze avea tocmai menii ea dc a 

conserva adinfuiitum prada basarabeană 
în folos rusesc. 

Chiar dacă, până în acest 
moment al evoluţiei evenimentelor 
forţele conservatoare, atât din dreapta 
cât şi din stânga Prutului, au reuşit să 
tergiverseze şi să împiedice luarea unor 
măsuri şi iniţierea unor acţiuni efective 
pentru REÎNTREGIRE, votul 
Parlamentului de la Chişinău împotriva 
aderării Basarabiei la C.S.L dă multe 
speranţe celor care cred în destinul de 

^ unitate şi libertate al neamului românesc, 
cu toate că veştile provenite din 
Basarabia şi Bucovina, mai recente sau 
mai vechi, sunt uneori foarte triste sau 
| chiar descurajante. 


Memoria istorică s-a 
conservat, mai ales în şi prin pietrele 
■ monumentelor funerare şi de cult, de la 

cele simple, la cele mai grandioase, 
în genul piramidelor şi al mausoleelor, 
al templelor şi catedralelor. Comuniştii au fost aceia care, pe lângă alte crime 
şi fărădelegi, au comis-o şi pe aceea de a anihila etnii întregi prin anularea 
identităţii acestora» pornind de la adevărul elementar că, spre a lipsi o anumită 
comunitate etno-lingvisticăşi spirituală de rol concret şi forţă efectivă, esenţial 
este ca acesteia să i se şteargă memoria istorică. Pentru înfăptuirea cu rezultate 
certe a acestei lucrări criminale, măsura de căpătăi este aceea a scoaterii din 
amintire şi din geografie a urmelor dăinuirii în timp şi în spaţiu a înaintaşilor, 
în acest sens. atât de Ia Cernăuţi cât şi din sudul Basarabiei, parvin ştiri 
neliniştitoare privind ameninţările ce-i privesc pe românii din teritoriile anexate 
la Ucraina. 

în capitala Bucovinei de Nord, cimitirele româneşti sunt “curăţate” nu 
numai de monumente şi pietre funerare, ci şi de oseminte, mergându-se cu 
profanările şi cu barbariile dincole de orice limite. Precum s-a putut viziona şi 
la T.V.R. (emisiunea “Mapamond”, din 24 iuDe ac, dar şi conform altor surse 
mass-media ), procedeele folosite sunt diverse (distrugerea mormintelor 
românilor, martelarca inscripţiilor latine, jefuirea de monumente de artă, 
incendierea - ca în cazul cavourilor ierarhilor catedralei din Cernăuţi etc.). 
Finalitatea este mereu aceeaşi: după un timp, mormintele românilor sunt 
ocupate dc defuncţi ucrainieni. fapt atestat de noile inscripţii cu nume slave în 
grafie chirilică. Dezastrul din cimitirele româneşti din Bucovina se repetă şi în N 
sudul Basarabiei, aici sinistrul privind şi aşezările şi siturile istorice antice şi 
medievale legate dc trecutul românesc. La răspântii de geografii şi de veacuri, 
singurei seminţii latine răsăritene i se tâlhăreşte şi trecutul istoric şi libertatea. 


lui Bogdan Hmielni(ki. cmc .u devvt.1 <i jefui. toot» Moidov.fcu toate câer.u 
ce chefui.v» ttpUmâni In fir I. mâritiful domniţei Ruxandra, 
^r.ui Lupu cu Ţinea*, fi-, «mintitu.ui hvtnanj. DU .Ii-cu poete 

fi", ove c* oftiriic rueesli. dc la Petru cel Mve 1. generali. Suvorov fi 
Ignor* o . .. i..i italia, s-au rostoaoht neîncetat peste 


Pentru Europa dc răsărit, ca şi pentru toată lumea românească, sfârşitul 
de august a fost plin de fapte şi evenimente cu rezonanţe şi semnificaţii 
deosebite. La Chişinău, ultima zi a lunii trebuia să fie de sărbătoare pentru 
“Limba noastră cea română”, dar n-a reuşit să fie decât un praznic trist, mai mult 
prilej dc doliu decât prilej de bucurie. în aceeaşi zi, la Moscova se consuma 
vizita d-lui M.Snegur, cu scopul declarat al discutării condiţiilor retragerii 
armatei ruse de ocupaţie, al statutului Transnistriei şi al situaţiei prizonierilor 
de la Tiraspol. Dar pentru dl.M.Snegur aderarea Basarabiei la C.SJ. este 
garanţia menţinerii sale în jilţ de vasal credincios şi nicidecum retragerea 
Armatei a XI V-a ruse şi cu atât mai puţin înfăptuirea REÎNTREGIRII. în timp 
ce la Chişinău rudele românilor basarabeni întemniţaţi la Tiraspol de către 
pseudo-autorităţile ocrotite de Moscova şi armata ei de ocupaţie făceau greva 
foamei, în pragul Palatului Guvernamental, fără ca cineva dintre oficialităţi să 
reacţioneze prin vreun gest de solidaritate, în “capitala nistreană”. farsa 
judiciară se relua cu un nou episod tragic, ccl al patrioţilor români din grupul 
Haşcu. în contrast, în acelaşi sfârşit de august, într-o altă ţară fostă sovietică - 
Lituania - se consuma evenimentul evacuării ultimelor unităţi ale Armatei 
Roşii, după o jumătate de veac de ocupaţie. Peste trei zile, la Vilnius debuta 
prima vizită papală în spaţiul cx-sovietic.., 

în dreapta Prutului continuă aceleaşi farse, scandaluri şi diversiuni 
practicate 0 parcursul celor patru ani de “democraţie originală”, tn comedia 
despre corupţie se joacă actul muşamalizării, concomitent cu pseudo-remanierea 
guvernamentală, măsuri cu implicaţii benefice pentru unii şi imprevizibile 
pentru alţii. Cât despre ajutorul promis de către România Basarabiei, acesta 
rămâne, pentru moment, la stadiul de bună intenţie, cu atât mai mult cu cât, cp 
prilejul ultimei sale vizite la Bucureşti, dl.P.Lucinschi a ţinut să precizeze că 
“Republica Moldova nu poate stabili şi întreţine cu România altfel de relaţii 
decât cclc de la stat la stat". încărcătura de semnificaţii a afirmaţiei este 
deosebită. Se mai probează încă o dată că iluziile sunt inutile şi că, atâta vreme 
cât factorii de putere dc la Bucureşti şi Chifinftu rămân subordonaţi intereselor 
imperiale slavo-ruse, destinul naţional ţd românilor va continua sâ fie nu numai 
Învăluit In ceaţa incertitudinilor. ci şi grav ameninţat, în timp ceREÎN IREGIREA 
ar putea sâ nu mai rămână nici măcar o dorlnţi. Dar, cum termenii ecuaţiei 
realităţii au o dinamică foarte activă, atât pe pian românesc, cât şi tn lume, nimic 
nu este definitiv hotărât, chiar daci uneori se mai poate asista la triumful relei 
credinţe şi al absurdului. Cu toate că In infernul ex-Iugoslav purificarea etnică 
şi victoria pe fronturi este realizată In folosul sârbilor, cu concursul nemijlocit 
al forţelor militare aflate sub comanda Consiliului de Securitate al ONU şi cu 
implicarea directă a Comunităţii Europene fi a NATO, este puţin probabil ea 
efectele stratcgico-militare tn folos rusesc să nu determine schimbări majore de 


ignora oare că ****??**• ® s-au rostogolit neîncetat peste at.tudinedm P art«aApu*uluipentru»:eastăparteaEiiropei. Lunmaromâncaşcâ 

Kisseleff şi ma. apo». până la« v«aum ^ rom J£ or * fo$t f | ,p.ţiul său gco-.rr.tegic porte avea un cuvânt greu de spus te jocul intereselor 

întregul mai cu * cam â Tn ultima jumătate de veac? După din accastl parte dc lume. Depinde de modul te care se va proceda » Io folosul 

mai ales de cfttre ruşi, » _ - _l lhescu îi tuni absolut cui se va acţiona 


mai ales ac către n**», M c4 d _ lui uiiescu fi , u m absolut 

cum se * ccinţc lc păcii dc la Bucureşti din 1812 - prima răpire a 

md.ferentc a *ie ««hirtei Molotov-Ribbcntrop, urmări pentru 

Basarabiei * * nu a nici cele mai neînsemnate demersuri 

înlăturarea căror _defuncta Uniune Sovietică pe care s-a grăbit 


Nicola© Pop 


nimnotrivă. ruşinosul tratat cu 


PAG. 12 NR. 8/9 


PUNCTC CMlDINflU 


( _. 



4. DUMNEZEU - Creatorul si Proniatorul lumii 


Expunând până aici cele 
privitoare la Dumezeu în Sine, am 
văzut, între altele, că El este Iubire 
( I IOAN, 4, 8) - împărtăşită în 
relaţiile interpersonale ale Sfintei 
Treimi- Din caracterul comunitar 
al iubirii, care nu se mulţumeşte să 
rămână doar înăuntru, ci se vrea 
revărsata în afară, ca dintr-un 
preaplin dumnezeiesc, decurge şi 
cauza cea mai adâncă a Creaţiei 
divine din perspectivă creştină; 
Creaţia este “prima manifestare 
exterioară a Iubirii divine... şi 
premisa tuturor celorlalte acţiuni 
ale Divinităţii” ( ***TeoIogia 
dogmatică şi simbolică, vol.I, 
P-458). 

Cauza sau motivul 
Creaţiei rezidă, aşadar, in 
Dumnezeu, in preaplinul Bunătăţii 
şi Iubirii Sale. Dumnezeu, “ ca unul 
ce este bun şi preabun, cu toate că 
este în Sine desăvârşit şi slăvit, 
totuşi a făcut dintru nefiinţă lumea, 
pentru ca şi alte fiinţe să se 
împărtăşească din bunătatea Sa” 
(Mărturisirea ortodoxă , I, VIII; 
cd.ciL-p.28). De aici se vădeşte şi 
ţelul sau scopul Creaţiei: fericirea 
făpturilor intru Dumnezeu, 

Dogma ne invaţă că 
Dumnezeu a creat lumea în deplină 
libertate; fiind desăvârşirea însăşi. 
El n-ar fi putut fi constrâns la creaţie 
de vreo forţă obscură, internă sau 
externă. El a făcut lumea pentru că 
a vrut s-o facă, dar putea la fel de 
bine să nu o facă, de nu ar fi voit-o, 
fărăa-şi fi pierdut prin aceasta nimic 
din măreţia şi desăvârşirea Sa. După 
cum observa SfJoan Damasc hm, 
Dumnezeu "poate să facă pe toate 
câte le voieşte; dar nu voieşte să 
facă pe toate câte le poate; căci 
poale si şi piardă lumea, dar nu 
vrea” ( Dogmatica, ediţia a treia. 
Editura “Scripta”, Bucureşti, 1993, 
p.43; toate trimiterile de aici înai nte 
vor fi Ia aceasta nouă ediţie). Prin 
aceste afirmaţii dogmatice, 
creştinismul se opune păgânilor şi 
ereticilor care au putut afirma că 
Dumnezeu ar fi avut nevoie de 
creaţie spre “a se împlini pe Sine" 
ori că EI “ar fi fost constrâns la 
creaţie” de alte forţe exterioare, ob¬ 
scure şi necontrolabile. Aceasta ar 
fi însemnai că Dumnezeu nu-i nici 
Jiber, nici desăvârşit, ceea ce, din 
punct de vedere creştin, reprezintă 
o blasfemie. 

Tot SC loan Damaschin 
zice; “Pentru că bunul şi preabunul 
Dumnezeu nu S-a mulţumit cu 
contemplarea Lui proprie, ci. prin 
mulţimea bunătăţii Sale, a binevoit 
sâ facă ceva care si primească 
binefacerile Sale şi si se 
Impârtâşeascâ din bunătatea Sa. El 
a creat universul, aducând de la 
neexistenţă la existenţă atât pe cele 
văzute cât şi pe ccJe nevăzute, 
precum şl pe ora, care este alcătuit 
din elemente văzute şi din 
elemente nevăzute. In timp ce 
gândeşte, crttază, iar gândul se 


face lucru, realizându-seprinCuvănt 
şi desăvdrşindu-se prin Duh " 
(Dogmatica, ed.l993,p.46;subkn.). 

Lumea s-a făcut aşadar prin 
laolaltâ-lucrarea Sfintei Treimi. “Să 
facem om după chipul şi asemănarea 
noastră”, stă scris în Cartea Facerii 
(1,26). Iar Evanghelia ne 
încredinţează că Fiul a participat la 
creaţie în Întregimea ei: “Toate prin 
El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a 
iăcut din ce s-a făcut” (IOAN, 1, 3). 
în privinţa Duhului, avem mărturia 
lui Iov (33,4): “Duhul lui Dumnezeu 
m-a zidit”. Duhul Iui Dumnezeu era 
şi cel despre care stă scris că “se purta 
pe deasupra apelor" primordiale 
(FACEREA, 1,2). 


ceva; “Omul şi Dumnezeu nu lucrează 
la fel -observă Sfloan Damaschin. 
Omul nu aduce nimic de laneexistcnţă 
Ia existenţă, ci ceea ce face executa 
din materia pe care o are mai dinainte” 
- Dogmatica, ed.cit.,pp.25-26). 
Dumnezeu a adus lumea de la 
neexistenţă laexistenţăprin Cuvântul 
Său( cum arată textul biblic: “ Şi azis 
Dumnezeu...şi a fost aşa”), conform 
unui plan veşnic, existent în 
Dumnezeu şi actualizat în timp. 
“Totalitatea ideilor după care a creat 
Dumnezeu lumea a fost numită de 
teologii ruşi Sofia sau înţelepciunea 
lui Dumnezeu. Aceasta a fost 
numită _ 


sfărşindu-şi lucrarea. S-a odihnit ( a 
se vedea FACEREA, 2, 2). Această 
“a şaptea zi” se acoperă, după 
interpretările tradiţionale, cu întreaga 
Istorie a omului. Iar "Ziua a Opta” va 
fi “eonul” Parousiei, al Slavei finale, 
al “împărăţiei lui Dumnezeu” celei 
de dincolo de vremuri. Dar în această 
“zi a şaptea” (în înţeles cosmic), ziua 
aşa-zisei “odihne” a lui Dumnezeu, 
lumea nu se află părăsita de Creatorul 
ei, ci Acesta, fără a mai crea făpturi 
noi, poarta de grija celor create deja, 
ca nu cumva existenţa să se întoarcă 
Ia neexistenţă sau 



-XX333- 


SF.Vasile cel Mare spune 
că Persoanele Sfintei Treimi sunt 
cauze ale creaţiei în următoarele trei 
moduri (Despre Duhul Sfânt , XVI, 
38): 

A. Tatăl este cauza iniţiatoare 
(căci prin iniţiativa voinţei Sale se 
creazâ totul); 

B. Fiul este cauza eficientă 
(căci prin El vine la existenţa tot ce e 
creat; Fiul este Logos- ui, Cuvântul 
prin care toate s-au făcut, cum 
mărturiseşte şi Sf.Ioan Teologul şi 
Evanghelistul); 

C. Sf.Duh este cauza 
sfinţitoare (căci prin El creaţia, în- 
duhovnicindu-se, ajunge la 
desăvârşirea spre care este chemată). 

Crezul începe cu aceste 
cuvinte: “Credîntr-Unul Dumnezeu, 
Tatăl A tot ţii torul, Făcătorul cerului 
şi al pământului, al luturor celor 
văzute şi nevăzute”. Rezulta că Tatăl 
este principiul dumnezeiesc al 
Creaţiei, tot aşa cum am văzut că este 
socotit şi principiu sau “rădăcină” a 
întreitei dumnezeiri. 

După concepţia creştină, 
lumea nu a fost făcută dintr-o materie 
preexistenta, veşnică precum 
Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate 
fi redus la statutul de simplu “Arhitect 
al Universului", cum au considerat 
unii filozofi păgâni, masonii sau 
anumiţi eretici dualişti. Lumea nici 
nu “eman*” din Dumnezeu, cura 
afirmă “emanaţioniştii” (de pildă 
indienii), identificând Creaţia cu 
Creatorul şi căzând inevitabil în 
panteism (acest “ateism cu mânuşi”, 
cum II numea Scbopenhauer). Lumea 
n-a fost nici făcuţi de Dumnezeu “In 
colaborare" cu vreo alţi forţă veşnică 
Sau creaţi (cum credeau în genere 
maniheiştii). Dumnezeu a ftcut lumea 
singur şi In deplina libertate, nu din 
ceva anume, d txnihilo, "din nimic” 
(de alei ideea ci numai Dumnezeu 
este adevărat Creator, In vreme ce 
oamenii sunt doar simpli 
"meşteşugari" sau “făuritori” din 


Sofia necreată, spre deosebire de 
lumeanoastră, care, fiind copiaacelei 
Sofii ideale, a fost numită Sofia 
creată . Sofia creată, adică lumea 
noastră, reflectă planul ‘divin, adică 
Sofia necreata, atâta vreme cât nus-a 
sălăşluit păcatul în ea. însă îndată ce 
a intrat păcatul în lume, ea şi-a pierdut 
caracterul sofianic, pe care-I va 
recăpăta numai după cc se va elibera 
de păcat” (**+Teologia dogmatică şi 
simbolică, voi. I, p.464; a se vedea şi 
D.Stâniloae, Teologia dogmatică 
ortodoxă, vol.I, p.336: “Lumea c 
creată din nimic de Dumnezeu. 
Raţiunile ci plasticizate sunt create 
din nimic, dar au ca model şi ca 
susţinătoare raţiunile eterne ale 
Logosului”; Păr. D.Stâniloae ocoleşte 
terminologia rusească, dar exprimă 
aceeaşi idee; consecinţele acestei 
forme moderne de “platonism” 
teologic au fost îndelung discutate, 
mai ales In legătură cu cazul 
controversat al teologului Serghei 
Bulgakov; mai menţionăm că această 
teorie sofianică a fost preluată şi 
adaptată filosofic şi de către Lucian 
Blaga, mai ales în Trilogia culturii). 

Ştim cât de des este 
evocată, de cele mal multe ori cu 
dezaprobare, ideca centrala a 
Teodiceei filosofului german Leibnitz 
(1646-1716), anume că lumea noastră 
este “ cea mai bună dintre lumile 
posibile”. Creştinismul este de acord 
cu această afirmaţie numai întrucât 
ea se referă la starea originară a 
lumii (cea de dinainte de păcat), 
precum şi la putinţa de desăvârşire pe 
care Dumnezeu a pus-o In făptura 
Sa. Biblia ne-o confirmă: “Şi a privit 
Dumnezeu toate câte făcuse şi iată 
erau foarte bune" (FACEREA, 1,31). 
Şl In alţi parte:”...orice făpturi a lui 
Dumnezeu este buni." (IT1MOTEI, 

4 . 4 ). 

Conform revelaţiei biblice, 
Dumnezeu a Acut lumea “in şase 
zile”, creaţia culminând cu facerea 
omului. Iar "In ziua a şaptea", 


creaţia să se rătăcească de la scopul 
ei. Dumnezeu şi-a isprăvit creaţia, 
dar nu şi activitatea. El “lucrează” 
până acum (IOAN, 5,17), întreţinând 
lumea în fiinţă prin Providenţa, sau 
Pronia Lui (gr .pronia şi 
lat .providentia înseamnă “purtare de 
grijă”, “prevedere”), călăuzind-o 
neîncetat spre destinul ei trans-istoric, 
spre împlinirea “în duh şi în adevăr”. 
Creştinismul se opune radical 
concepţiilor filozofico-religioase de 
tip deist, după care Divinitatea, odată 
încheiat actul creaţiei, s-ar fi retras în 
sine, fără a se mai interesa de 
propria-i operă, ci lăsând-o pe seama 
“legilor” sădite în ea, ce ar urma s-o 
guverneze singure, în chip imanent, 
pentru totdeauna. Concepţia aceasta, 
de origine primitiva (M.Eliade se 
referă adesea la credinţele arhaice 
despre o divinitate “leneşă” - deus 
otiosus), a fost totuşi profesată şi de 
unii filozofi mai vechi sau mai noi ( 
de la Epicur până la Voltaire). însă 
deismul. perpetuat mai ales prin 
doctrimele gnostice şi masonice, nu- 
i decât o cale spre ateism. 

Sf.Ioan Damaschin spune 
în Dogmatica sa (cd.cit.,p.90): 
“Singur Dumnezeu este prin fire bun 
şi înţelept. Aşadar, bun fiind, poartă 
de grijă, căci cel ce nu poartă de grijă 
nu este bun. Căci şi oamenii şi 
făpturile neraţionale în chip firesc 
poartă de grijă odraslelor lor, iar cel 
ce nu poartă de grijă este hulit Or 
Dumnezeu, înţelept fiind, poartă de 
grijă tuturor cxistenţclorln chipul cel 
mai înalt”. 

Teologia dogmatica 
ortodoxa deosebeşte trei aspecte ale 
acestei “purtări de grijă” 
dumnezeieşti: 

1. Conservarea făpturi i, “acea 
lucrare în virtutea căreia Dumnezeu 
menţine lumea şi fiecare făptură în 
forma lor originari" şi tn care “se 
foloseşte atât de puterile fizice şi 
spirituale din lume, cât şi de legile 
acesteia" ('"Teologia dogm şi 


simb.,vol.I, pp.471-472). Sf.Ioan 
Hrisostomul (Gură-de-Aur)ne 
învaţă: “Conserv area lumii nu este o 
faptă inferioară creaţiei ei, ci, dacă 
ni se îngăduie să spunem ceva 
minunat, este chiar superioară 
aceleia; înseamnă mult a produce 
ceva din nimic; dar a conserva 
lucrurile care tind spre inexistenţă şi 
a te ţine laolaltă, deşi ele tind să se 
împrăştie, aceasta este o faptă marc 
de tot şi un semn de multa putere”[ 
(Omilia II la EVREI, 1,3). 

2. Conlucrarea cu făptura,! 
“acţiune prin care Dumnezeul 
împărtăşeşte creaturilor ajutorul Său,| 
ca ele să-şi poată ajunge scopul’T 
(* * * Teologia dogm. şi simb. , Ioc cit). j 
Această con-lucrare nu se face doai 
cu omul (prin mijlocirea instinctelor 
cu care acestea sunt înzestrate tot 
prin rânduială divină). Apostolul 
zice: “Căci Dumnezeu este Cel ce 
lucrează întru voi şi ca şă voiţi şi ca 
să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţa” 
(FILIPENI, 2,13). în cazul omului, 
fireşte, această con-Iucrare nu se 
face peste voia liberă a acestuia; 
omul e liber să răspundă sau nu 
chemării de sus. 

3. Cârmuirea sau călăuzireaî 
lăpiurilor - toate la un loc şt fiecare! 
în parte - spre ţelul final al creaţiei,! 
spre “lumina cea neînserată a Zilei a 
Opta”, spre starea “nestricâcioasă” 
a lumii mântuite şi transfigurate prin 
Duhul Sfânt. De aceea este numit 
Dumnezeu "Domn (=Cârmuitor) al 
cerului şi al pământului" (MATEI; 
25, 11). Sf. Efrcm Şirul zice 
undeva:"Vâd creaturile şi trag 
concluzie despre Creatorul lor. Văd 
lumea şi cunosc Providenţa. Văd 
cum se îneacă corabia, dacă-i lipseşte 
cârmaciul, şi cunosc că lucrările 
omeneşti rămân zadarnice, dacă nu 
sunt îndreptate prin Domnul". 

Acestea sunt raţiunile 
pentru care în Crez Dumnezeu este 
numit în primul rând “Atotţiitorul”; 
toate sunt de la Dumnezeu, exista 
prin Dumnezeu şi se împlinesc In 
Dumnezeu. Trebuie însă făcuta 
precizarea (asupra căreia vom reveni) 
că Pronia sau Providenţa divină este 
1 ipsitâîn creştinism de orice urmă dc 
fatalism sau predestinare mecanică, 
luând forma “unui dialog continuu, 
a unei sinergii (conlucrări-n.n.) 
libere” (I.Bria, op.ciL,p.310) într 
Dumnezeu şi om. Dumnezeu ncl 
poarta de grijă, dar nu ne sileşte! 
voia; El pre-vede, dar nu pre-f 
determină (Sf.Ioan Damaschin). 

Adevăratul creştin zice cui 
Psalmistul: “Deschizând tu mâna la.I 
toate sc vor umple dc bunătăţi. Dar| 
întorcându-ţi tu faţa ta, toate sc v 
tulbura. Lut-vel duhul lor şi sc v 
sfârşi şi tn ţărână se vor întoarce.! 
Trimite-vei duhul tău şi sc vor zidi şi I 
vel înnoi faţa pământului"! 
(PSALMUL 103, 29-31). 

(va urmi)| 

/t. ’Tîtevtia* I 






Ş/ acum vă zic vouă: Nu vă legaţi de aceşti 
oameni, ci daţi-le pace, căci dacă această punere la 
cale sau acest lucru este de la oameni, se va nimici, iar 
dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l nimiciţi; ca 
nu cumva să vă aflaţi în luptă chiar ’cu 
Du/w?ezeu’\(Faptele, 5 , 38 - 39 ) 

S-au scurs două mii de ani de când "un Fariseu 
cu numele Gămăliei, învăţător al legii, cu mare vază la 
tot norodul... a rostit cuvintele citate mai sus, dar se 
pare că."Bărbaţii din Israel" nu le-au priceput greutatea 
şi sensul. Dimpotrivă, astăzi, poate mai mult ca oricând, 
ei se înverşunează împotriva celor ce-şi mărturisesc 
credinţa "într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui 
Dumnezeu ”, negând cu o ură de neînţeles dumnezeirea 
celui ce este lumină din lumină, Dumnezeu adevărat 
din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este 
de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut\ 

Pentru a-şi atinge ţelul, în lupta lor neostenită, 
duşmanii creştinismului nu s-au dat înapoi de la folosirea 
nici unui mijloc, oricât de brutal, odios sau perfid ar fi 
fost. Da la exterminarea fizică a credincioşilor, până la 
subminarea Bisericii lui Hristos, “una, sfântă, 
sobornicească şi apostolească ”, din interior, prin 
deformarea şi denaturarea adevăratei învăţături şi 
înlocuirea ei cu eresuri dibaci ticluite, tot ceea ce s-a 
considerat că poate servi cauzei anticreştine a fost pus în 
mişcare. 

Din bine organizata şi perseverenta conjuraţie 
contemporană ce şi-a propus să desăvârşească opera de 
distrugere a creştinismului, a făcut parte, cât timp a fost 
în viaţă, iar, prin lucrările publicate, face parte şi în 
continuare, Ioan Petru Culianu, discipol şi apoi 
colaborator al lui Mircea Eliade în ultimii săi ani de 
viaţă. 

în anul 1990, postul de radio BBC a iniţiat o 
emisiune intitulată “Istoria religiilor”, redactarea ei 


fiindîncredinţatăluil.P.Culianu.Caoreacţielacaracterul 
vădit anticreştin şi implicit antiromânesc al acestei 
emisiuni. Domnul Dr.Ovidiu Vuia de la Giessen - 
Germania- a adresat BBC-ului o scrisoare de protest, cu 
rugăminteade a fi difuzată, pentru ca ascultătorii români 
ai amintitei emisiuni să fie avizaţi de ceea ce se urmărea 
de fapt prin modul în care I.P.Culianu prezenta 
creştinismul. Din păcate BBC-ul, cel mai obiectiv post 
de radio occidental, nu a transmis scrisoarea Domnului 
Dr.Ovidiu Vuia. 

La scurt timp după asasinarea, la Chicago (21 
mai 1991), a lui I.P.Culianu, Domnul Dr.Ovidiu Vuia 
trimite BBC-ului o nouă scrisoare deschisă, în care 
formulează punctul său de vedere faţă de anumite 
interpretări tendenţioase cu privire la acest asasinat. 
Nici această scrisoare nu aajuns laurechile ascultătorilor 
români, deşi BBC-ul continuă să deţină primul loc în 
ierarhia obiectivităţii posturilor de radio occidentale. 

Am fi considerat “cazul BBC-Culianu” închis, 
dacă I.P.Culianu nuar fi recidivat în furiasa anticreştină, 
de data aceasta printr-o lucrare apărută anul acesta la 
Editura Humanitas, cu titlul DICŢIONAR AL 
RELIGIILOR, avându-i ca autori pe MIRCEA ELIADE 
şi IOAN P.CULIANU, cu colaborarea lui 
H.S.WIESNER, în traducerea lui Cezar Baltag. 

Vom lăsa în seama teologilor creştini să 
inventarieze blasfemiile proferate de I.P.Culianu în 
Capitolul 10 al DICŢIONARULUI, intitulat 
"Creştinismul". In schimb ne îngăduim să atragem 
cititorilor atenţia asupra falsului comis de editura 
franceză Pion, în care a apărut, în anul 1990, această 
lucrare, cu privire la calitatea lui Mircea Eliade de 
coautor. Şi pentru a nu exista suspiciunea de acuzaţie 
nedreaptă, îl vom lăsa pe I.P.Culianu să explice în ce 
măsură maestrul său, Mircea Eliade, a participat, ca 
autor , la redactarea DICŢIONARULUI, explicaţie pe 


care o extragem şi o cităm din Cuvântul înainte al 
lucrării, datat: Chicago, 5 ianuarie 1989. 

"Din 23 martie 1986 şi până la moartea sa, 
survenită la 22 aprilie, “(timp de o lună n.n.)’7-am 
văzut pe Mircea Eliade în fiecare zi. Până la 13 
aprilie (timp de 22 de zile n.n.)“ obiectul convorbirilor 
noastre de lucru îl constituia acest dicţionar Ii arătam 
profesorului tot felul de note bibliografice , dar nici o 
secţiune a cărţii nu fusese încă redactatffX sublinierea 
noastră)... "Din nefericire , soarta a decis altfel în 
privinţa acestui dicţionar. Mircea Eliade nu mai este 
printre noi ca să-şi dea aprobarea finalăl Cum ţinuse 
foarte mult ca proiectul să se realizeze , eu nu am vrut 
să-l abandonez. întrucât sarcina luată risca să-mi 
depăşească puterile, am discutat cu d-na Christinel 
Eliade posibilitatea de a-mi lua un colaborator. Am 
fost bucuros să găsesc în d-ra H.S. Wiesner, M.A. al 
faimosului Institut de Limbi Orientale de la 
universitatea din Chicago şiMA.în religie la Harvard, 
o asociată perfectă, la curent cu opera lui Mircea \ 
Eliade şi cu bibliografia mai multor civilizaţii antice şi \ 
moderne din Orientul Mijlociu 

Aşadar, autorii DICŢIONARULUI sunt de fapt 
I.P.Culianu şi H.S. Wiesner. înţelegem că Editura Pion 
a avut nevoie, din raţiuni comerciale, de numele lui 
Mircea Eliade. Pretutindeni un Eliade se vinde mai bine 
decât un Culianu sau Wiesner. Şi înţelegem şi de ce 
Editura Humanitas a preluat falsul cuplu de autori, 
motivele fiind însă de altă natură. Cine vrea să Ie 
desluşească să compare Cap. 10 din DICŢIONARUL lui 
Culianu-Wiesner cu Cap. XXVIII.Naşterea 
Creştinismului din volumul doi al ISTORIEI 
CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE al lui 
Mircea Eliade. Deşi nici Mircea Eliade nu este un 
mărturisitor al creştinismului, el îi respectă ctitorii şi îi 
preţuieşte valorile. (G. C.) 


Către Tostutde Hţadio 

‘B'BC- secţia română 
Londra - HtigCia 14 mde 1990 


Scrisoare deschisă 
‘PostuCui de radio tB^BC... 


Stimaţi domni, 

Am înţeles că prin transmisiunea dvoastră 
tulată ‘Istoria religiilor " urmăriţi să îmblânziţi 
supusul “fanatism " ortodox-creştm al Românilor 
ţară. lucru de la început discutabil, odată ce 
lorul nostru, cunoscut prin toleranţa sa în 
•ursul sbuciumatei sale istorii, nu a încercat să 
odoxizeze pe nimeni, aşa cum au vrut alţii să-l 
olicizeze, să-l luteranizeze sau chiar satanizeze. 

Dar acţiunea dvoastră apare cu totul 
npromisă atunci când în persoana dlui Culianu, 
oc să prezentaţi un istoric al religiilor obiectiv şi 
npătat, cum se proiectezipr in pertractările sale, 
e greu de descoperit, sub ele, un fanatic 
icreştin, ateu pur sânge. Pe această linie dură, 
nge să susţie nişte stupidităţi de care s ar ruşina 
ce om de ştiinţă, oricât de pozitivist, dar cu un 
um de respect faţă de document şi realitate, 
'fel “ ilustrul ” dvoastră comentator, nu numai că 
nge să conteste existenţa istorică a lui Iisus şi s⬠
ntă joc de taina învierii, dar susţine, ca pretins 
mc, că în secolul II după Christosfal "erei 
istre", zice dânsul, ca toţi anticreştinii atei) 
ştinii erau aşa de puf mi încât abia dacă puteau 
ma o asociaţie de înmormântări, adică mai clar 
is. o Instituţie de pompe funebre. Domnia sa 
tsideră că aşa ceva au fost catacombele, deci un 
de cimitire la îndemâna tuturor, fapt pe care nu 
îndrăznit să-lsusfină nici cei mai înrăiţi duşmani 


ai creştinismului. 

Recomanddistinsului dvoastră colaborator 
să citească, printre altele, Dialogurile lui Lucian 
din Samosata sau corespondenţa dintre Plinius cel 
Tânăr şi împăratul Traian, pentru a primi o 
perspectivă mai adecvată asupra creştinismului 
secolului al doilea după Christos. Si mai apoi, dacă 
se poate susţine o legătură între filozofia antică şi 
creştinism, intră în discuţie nu Platon, ci Plotin, 
ceea ce, cu tot neoplatonismul său, tot altceva este. 

Poate că Mircea Eliade ar fi împărtăşit 
părerile doctului său elev, dar, mai ales în condiţiile 
date, ar fi avut bunul simţ şi tactul să nu facă uz de 
ele. Acuma Românul din ţară se confruntă cu tragica 
realitate că după ce în ţara lui, de bme de rău, a 
încetatpropaganda antiortodoxă şi anticreştină, ca 
şi comentarul biografiilor tiranului Ceauşescu, 
această acţiune (vezi transmisiunea Matei Cazacu) 
continuă cu o stăruinţă de invidiat la postul de radio 
BBC, prin toată pseudo-cultura ce înţelege să o 
propage pe calea undelor. 

In concluzie, în interesul dvoastră, cred că 
arfi cazul să întrerupe fi transmisiunile anticreştine 
şt atee ale lui Culianu, complet străine de 
spiritualitatea şi idealurile poporului român, în a 
cărui limbă, oricum, se pronunţă domnul respectiv. 

!Dr.Ovidiu Vuia 


Aflu din publicaţiile din exil despre 
asasinarea pe ziua de 21 Mai 1991 la Chicago, în 
closetul Universităţii, a lui Ioan Culianu, autorii 
prezumtivi ai acestui act, după multe versiuni fiind 
“securiştii români ”. 

Desigur se pune întrebarea, ce interese ar 
fi avut s ’p facă neocomuniştii din ţară, atunci când 
Mircea Eliade - pe care, ca elev al lui, l-a urmat la 
catedră I.Culianu - prin editarea sa în ţară a 
colaborat cu regimul comunist, căruia i-a dat un 
gir, purtai cu mândrie; şi urmele acestui cult mat 
pot fi şi astăzi observate la unii oameni de cultură 
români. în acest context ar mai fi de amintit 
înmormântarea marelui savant, complet străină de 
tradiţiile poporului nostru. 

Dar iată, tânărul Culianu şi-a permis să 
afirme lucruri pe care Mircea Eliade, chiar dacă le- 
ar fi gândit, nu le-a susţinut niciodată public. 

Mă refer de pildă la emisiunea de la radio 
BBC din Iulie 1990, întitulată Istoria Religiilor, în 
care respectivul Ioan Culianu, printre alte aberaţii, 
contesta existenţa lui Christos şi degrada 
comunitatea creştină din Roma imperială la o simplă 
asociaţie de ...pompe funebre. 

Râu impresionat de această emisiune îndată 
v 'am scris, atrăgându-vă atenţia (vezi scrisoarea 
redată alături) că intr-o vreme când poporul român 
abia îşi găseşte drumul către Dumnezeu, este mai 
mult decât o greşeală să recurgi la atare ateume 
violente, debitate deunepigonaJmarxist-leniniştilor 
de ieri. 

Nerăspunzăndu-mi şi ne luând nici un fel de 
măsuri împotriva unor asţfel de manifestări 


anticreştine, vă consider că sunteţi autorii morali ai 
asasinării lui Ioan Culianu, afirmaţiile sale, cred, 
au putut provoca mânia unui fanatic religios care, 
cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu a înţeles să- 
şi rezolve litigiile de credinţă decâtpunândmâna pe 
pistol. Prin urmare, purtaţi vina că l-aţi expus pe 
Ioan Culianu fără să-l apăraţi, cum au făcut 
autorităţile engleze cu scriitorul indian Rushdie, 
după ce acesta a ultragiat mahomedanismul. 

Dar nu-i prima oară că procedaţi aşa, când I 
continuaţi să vorbiţi de Istoria României şi nu de 1 
cea a Românilor; primul termen a fost introdus la 
noi de istoriografii comunişti Roller şi Miron 
Constantmescu, înfieful postum al cărora, se vede, 
vă simţiţi tare bine. 

Însuşi faptul că nu răspundeţi la scrisori şt 
vă lasă rece observaţiile fuste ale unui ascultător, 
denotă o viziune totalitară, fără vreo legătură cu 
spiritul adevărat democrat!’! 

Revenind la cazul Ioan Petru Culianu, 
deoarece sunt contra oricărui act de violenţă, 
condamn aspru asasinarea lui dar totodată cer 
organelor competente să cerceteze crima obiectiv, 
fărăprejudecăfi, autorul asasinatului după păr ere a 
mea, şi aduc anumite flagrante tndicii în acest sens, 
tr* bue căutat printrefanaticii religioşi, nu neapărat 
români, ofensaţi de ideologia dizolvantă, 
anticreştină a istoricului religiilor Ioan Petru 
Culianu. 

Numai ADEVĂRUL poate servi nobila 
cauză democrată şi înţelegerea între oameni, 
idealuri pentru care cu toţii ne luptăm. 

(Dr.Ovidiu Vuia 























PAG. 14 Nr. 8/9 


PUNCIC CARDINALE 


Ţh<%6te*HC CCCt*fe€H6 J 





în ziua de 13 mai 1993 a fost 
fondatăUNI UNEA 
ALEGĂTORILOR LIBERI 
GERMANIca asociaţie legată , iar 
ta 19 mai documentul de 
constituire a fost înregistrat la 
notariat, urmând ca într-un 
răstimp de trei luni să sepregătescă 
înfiinţarea partidului cu acelaşi 
nume. între timp, în toată 
Germania, se înfiinţează cercuri 
de susţinători, iniţiatorii lor 
trebuind să posede o legitimaţie 
eliberată de conducerea centrală. 
Preşedintele UNIUNII a fost ales 
Profesorul universitar Emil 
Schlee, membru al Parlamentului 
European, iar locţiitor al 
preşedintelui , contraamiralul în 
retragere Gănter Poser. 
Obiectivele enumerate mai jos au 
rostul să înlesnească cunoaşterea 
orientării UNIUNII şi să facă 
posibilă, prin consens, adeziunea. 

Cetăţenii au pierdut 
Încrederea în politicieni şl în 
partide şi se îndepărtează de acestea 
prin abţinerea de ia vot sau prin vot 
protestatar. Ei s-au saturat de un 
stat dominat dc interese de partid, 
de mocirla în care aceste partide se 
complac şi de certurile dintre ele. 


K . - - - - rmxiiiiu 


Politica germana trebuie să fie 
determinată, cu prioritate de interesele 
germane, tntr-o Europă alcătuită din 
naţiuni libere. 

Noi respingem Tratatul de la 
Maastrichx Acest tratat face ca 


Germania sa înceteze a mai fi subiect de 
drept internaţional şi desfiinţează valuta 
naţională. Toate legile şi drepturile 
fundamentale, dreptul de proprietate, 
dreptul funciar, dreptul de moştenire, 
sunt sustrase competenţei germane Prin 
extinderea cedării competenţelor pc 
tărâmul politicii exteme, economice şi a 
dreptului constituţional în favoarea unui 
suprastat european, se urmăreşte ca 
Germania să devină, ca naţiune, de 
prisos. 

Noi vrem o Europă a patriilor, 
cu popoare care să-şi păstreze 
identitatea. căminul naţional, 
suveranitatea şi moneda proprie. 

Noi ne opunem cedării 
necondiţionate a teritoriilor noastre 
răsăritene, cedare făcută In ciuda şi cu 
dispreţul istorici, precum şi cu 
desconsiderarea normelor de drept 
internaţional Noi insistăm pentru o 
reglementare dreaptă care să asigure o 
pace durabila 

Guvernul este chemat să 
garanteze drepturile izgoniţilor din 
teritoriile răpite. Pentru germanii care 
continuă să trăiască tn afara graniţelor 
statului german cerem dreptul dc 
autodeterminare şi asigurarea, prin lege, 
a drepturilor minorităţilor. 

Trebuie ca, tn sfârşit să se pună 
capăt necinstitei auiotnjisiri, 
crlmina/izdrii istoriei germane şi 
prezentării falsificate a marilor ei 
personalităţi. 

stâurare 


justiţiei trebuie sâ fie restabilit* 

Independenţa jude că ton lor şi a 
tribunalelor trebuie să fie garanunft în 
faţa influenţelor politice de partid. 

Noi cerem tratament egal pentru 
toate victimele sistemelor nedrepte din 
prezent şi din trecut, ca şi sancţionarea 
tuturor crimelor săvârşite Impotnva vieţii. 


sănătăţii şi proprietăţii De aceea, nici o 
prescripţie pentru aceste crime! 

Noi cerem eliminarea clicilor 
încă influente ale nomenclaturii fostului 
Partidului Comunist din fosta Republică 
Democrată. Ele se opun refacerii şi 
dezvoltării concomitente a Germaniei de 
Vest cu fosta Republibă Democrată 
Germană. 

Noi cerem confiscarea imediată 
a averilor Partidului Unităţii Socialiste 
(Partidul Commistdin fostaR-D.G.-nn.), 
precum şi ale Partidului Socialist Demo¬ 
crat (denumire adoptată de Partidul 
Comunist din fosta Germanic răsăriteană 
după unificarea celor două Germanii - 
nn ), în scopul despăgubirii victimelor 
comunismului 

Naţionalizările arbitrare făcute 
de dictaturile comuniste trebuie reparate 
prin restituirea proprietăţilor confiscate 
celor lezaţi sau urmaşilor lor Acolo unde, 
în mod evident, restituirea nu mai este 
posibilă, trebuie să se o fere o despăgubire 
corespunzătoare, la valoarea actuală a 
bunurilor confiscate, după criterii 
conforme unui stat de drept 

Această operaţie necesită 
corectarea Tratatului de Unificare 
redactat în sens procomumst cu privire la 
naţionalizările din perioada 1945 - 1949, 
la valul de naţionalizări din anii cincizeci, 
la naţionalizările din zonele de graniţă şi 
de la Zidul Berlinului, precum şi cu 
privire la colectivizarea forţată a 
agriculturii 


Capacitatea de acţiune a statului 
trebuie să fie restabilită în locul 
funcţionarilor de partid şi a carieriştilor, 
ta conducerea activităţilor 
guvernamentale trebuie puşi specialişti 
competenţi 

Trebuie create din nou spaţii 
neimplicate în activitatea de partid. 
Funcţionarii dc stat, magistraţii şi militarii 


nu au dreptul să fie aleşi în perioada în 
care deţin funcţii Cancelarul, prim- 
mimstrii landurilor, minişrtii şi 
secretarii dc stat nu au voie să deţină 
funcţii de partid concomitent cu 
deţinerea funcţiei publice 

Pentru asigurarea separării 
puterilor în stai, membrii gu vernului 
şi magistraţii nu au voie să fie 
parlamentari. Funcţionarii de stat 
trebuie să aibă obligaţii numai faţă 
de popor şi stat, nu şi faţă de partid. 

Noi condamnăm înfruptarca 
fără scrupule din bugetul statului a 
partidelor, a funcţionarilor lor şi a 
fundaţiilor dependente de ele, ca şi 
exploatarea contribuabililor germani 
pentru interese străine. 

Este necesar ca numărul 
deputaţilor federali şi ai landurilor să 
fi e mdus. ^ ^ f • • • 

I PENTRU SIGURANŢA I 

. IN TERN AŞI flBUZaR|LOR I 

DREPTUL DE AZIL • 

• ••••••• • • • • • • • 

Numai un stat puternic, care 

statorniceşte dreptul, liniştea şi 
ordinea, poate fi un stat liber. 

Pentru prevenirea periclitării 
zilnice a vieţii cetăţenilor noştri ca 
urmare a creşterii criminalităţii, 
prevederile codului penal şi condiţiile 
de detenţie trebuie înăsprite. Pedepsele 
pronunţate trebuie executate. Protecţia 
secretului datelor nu trebuie să 
împiedice lupta împotriva criminalităţii 
crescânde, în special lupta împotriva 
traficului cu droguri 

Noi condamnăm pasivitatea 
guvernului şi a parlamentarilor faţă de 
imigrarea ilegală şi a abuzului la dreptul 
de azil. Cerem reexaminarea imediată 
a dreptului de pretendent la azil politic 
şi expulzarea imediată a azilanţilor 
politici fictivi. 

: OCROTIREA FAMILIEI: 

«BSFTOF/.’S- 

• •• •• •••••••• ••n • • • 

Noi condamnăm deprecierea 
căsniciei şi a familiei Căsătoria şi 
familia sunt temelia comunităţii 
statale. 

Noi protejăm viaţa umană de 
la începuturile ei până la moartea 
naturalăşi contribuim la formarea unei 
conştiinţe favorabile vieţii. 

Noi cerem o relaţie sănătoasă 
Intre drepturile individului şi obligaţiile 
sale faţă dc comunitate. 

Noi ajutăm orice acţiune care 
îşi propune să pună capăt 
dezrădăcinării tineretului. 

'reforma sistem ului • 


Trebuie să se termine cu 
haosul tn învăţământ şi 
cducaţleprccum şi cu violenţa tn 
şcoală. 

Noi urmărim crearea unor 
instituţii de învăţământ şi educaţie care 
să contribuie la formarea caracterului 
şi simţului răspunderii. In care să se 
predea cunoştinţele şi experienţa 
propriei noastre culturi şi istorii. 

1 l ii 

ASANAREA ECONOMIEI: 
*§ NAŢIONALE* 

Securitatea socială presupune 
o economic înfloritoare şi o monedă 
puternică. Munca trebuie să fie din 
nou preţuită. 

Capacitatea de funcţionare a 
(continuare în pag. 15) 












PUNCTE CflItDINIHE 


r) . w 77 K anc * la început de an şcolar 

1 re !y am un experiment eşuat? Poale în nici un L ■nSHAI» ) 
alt domeniu nu s-a experimental mai mult ca m ^ 

mvăfămănt. Istoria şcolii cunoaşte o 

^eanrovrtcZ^J-^ eX P erien < a al,ora f‘ Rudolf Steiner a condus şcoala de la 

scoală de elitătmff n ^t ° adl,,e Şl dev enind o Stuttgart până la moartea sa, în 1925. în şase 
^un^interval^^tnrîr ° datna ^ rund noastre, într- ani apus bazele psihologice şi metodologice ale 
scurl cele mat numeroase Şcolilor Waldorf, un experiment didactieo- 
%Z formm n , nare tmu,a > n ™"*e domenii. educativ,pe care n-a mai avut cum să-l verifice. 

cîauZnîf - Pr ° P r e inv ! dialâ in Europa. Au lua, fiinţă şi alte şcoli Waldorf. In 

fii» i o AM U f a O re f° rma tnvăţământului Germania existau opt şcoli în 1938când aufost 

ZZZfZ Z ŞiC , ‘ culminat " după 1965 desfiinţate. în 1945 au fost reînfiinţate. Astăzi, 
.. 1J a a a J uns sa ^bă “un aport dis- ele sunt vreo 25, toate grupate în Asociaţia 

tinct injormarea "conştiinţei socialiste” şi Şcolilor Libere (independente) Waldorf între 

sa acţioneze doar “în spiritul sarcinilor şi timp, reţeauaşcolilor Waldorf,s-a extins atât în 

exigenţelor sublimate de secretarul general al Europa cât şi în America, Numărul lor este însă 

par i u ut . infim pentru că mulţi s-au convins că şcolile de 

IQMQ joon neStKul al n ~lea al anului şcolar acest fel reprezintă un experiment eşuat. 

- a generat mari speranţe pentru Ea noi, în perioada interbelică Şcoala 

re resarea şcolii româneşti. Mulţi dascăli care Waldorf a fost respinsă. Un reputat pedagog al 
au considerat vasalitatea şcolii faţă de partid timpului, I. C. Petrescu, care s-a preocupat de 

“mandat de maximă încredere şi onoare” experimentul şcolar, în lucrarea sa Şcoala de 

(Tribuna şcolii nr. 320/18februarie 1989) şi- experimentare. Institutul pedagogic român, 

au schimbat radical ideile; în şcoli au intrat Buc. 1935, deşi are un capitol aparte despre 

preoţii cu cruci şi sfinţiri făcând să se şcolile din Germania, neglijează Şcoala 

crucească, la propriu şi lafigurat, după modelul Waldorf. 

altui preşedinte, toţi secretarii de partid; s-au După 1990, cineva şi-a amintit de ea. 

mai schimbat câţiva directori şi inspectori, s- Aşa cum mai spuneam, au apărut “misionarii ” 
au rupt primele pagini ale manualelor şcolare chemaţi sau nechemaţi, nu numai pentru a ne 
şi s-a distrus “propaganda vizuală ”, în rest, evanghieliza, ci şi pentru a ne convinge de 
mare lucru nu s-a făcut. Şi totuşi, dacă nu s-a avantajele Şcolii Waldorf. S-au iniţiat conferinţe, 
emis încă o lege a învăţământului sau un statut dezbateri, s-au mai scris articole în diverse 
al cadrului didactic, s-a asigurat un anumit publicaţii, s 7 au adus cărţi, materiale 
liberalism, aş zice, în adoptarea sistemelor şi documentare, etc. 

metodelor şcolare. Nu ştim cine şi-a amintit de Şcoala Waldorf este specifică unui 

şcoala lui Rudolf Steiner; cunoscută sub învăţământ de masă şi nu , unuia de elită, 
denumirea de Şcoala Waldorf[pentru căprima principiul educaţiei prin muncă şi pentru muncă 
şcoală a lui R. Steiner a fost înfiinţată la şcoala ca re a bătut monedă în epoca de tristă glorie 
fabricii de ţigări Waldorf-Astoria din Stuttgart, este acasă în şcolile concepute de Rudolf 

în 1919). u Steiner. O dimensiune comică, destul de 

Acest tip de şcoală particulară apreciabilă, rezidă din faptul că aceste şcoli n- 
promovează dezvoltarea şi comunitatea, pune au fost solicitate de regimul comunist. E 


adevărat. întemeietorul Rudolf Steiner avea 
o concepţie antroposofică, dar şcoala lui n- 
a fost o şcoală doctrinară. Reforma 
pedagogică pe care o aducea se putea prelua 
uşor de pedagogia din şcoala de “formare a 
conştiinţei socialiste ”. Cu toate acestea. 
Şcoala Waldorf ne surâde numai acum. Poate, 
pentru că respinge idee a de selecţie înfuncţie 
de dotaţie şi capacitate. O şcoală unde nu se 
dau note şi examene. Şcoala durează 13 ani. 
Cel de-al 13-lea an este conceput ca o clasă 
de pregătire pentru bacalaureat. Repartiţia 
materiilor şi metodele de predare se 
orientează după gradul de dezvoltare al 
elevului. Materiile principale, ca de pildă 
limba maternă, matematica, ştiinţele naturii, 
sunt incluse în învăţământulprincipelşi sunt 
predate în primele două ore ale dimineţii de- 
a lungul a mai multe săptămăni(perioada de 
predare). După ora 10 sunt predate obiectele 
care revin săptămânal ca limbile străine, 
muzica, gimnastica. Se pune accent pe 
materiile artistice şi lucrările practice, 
lăcătuşerie, grădinărit, tehnologie, ţesut, 
topometrie, lucru manual artistic, etc. 

Dar, oare şcolile noastre de arte şi 
meserii n-au fost mai bune pentru cei care nu 
aveau posibilitatea şi capacitatea de-a urma 
un liceu? 

Când în alte state şcolile Waldorf 
sunt pe cale de dispariţie, la noi încep să 
prindă rădăcini. Preluăm un experiment 
eşuat? Mai există multe lucruri de făcut 
pentru şcoala românească până la a ne 
gândi la şcolile Waldorf. 

Mai sunt multe lucruri de preluat din 
şcoala interbelică, dar, în haosul general, 
mai lipsea şcoala Waldorf cu care se mai pot 
deruta câţiva părinţi şi dascăli. 
Discernământul alegerii între bine şi rău 
lipseşte şi în cazul şcolii româneşti. Acest 
gând l-am avut la început de an şcolar 1993- 
1994 şi parcă încep să-i dau dreptate lui 
Silviu Brucan. 


(continuare din pag. 14) 
economiei de piaţă, care a fost dezvoltată 
şi înfăptuită în Germania de Ludwig 
Erhard, trebuie să fie din nou impusă cu 
consecvenţă 


eficiente. Statul social nu poate fi 
menţinut pe durată decât prin asanarea 
economiei naţionale. Actualmente, acesta 
este împovărat de apăsătoarele datorii 
vechi, la care se adaugă povara datoriilor 
noi, astfel că, după o perioadă de înflorire 
economică de zece ani, astăzi statul a 
ajuns în pragul falimentului. La această 
situaţie a contribuit, Tn interior, 
cumpărarea simpatiei alegătorilor, iar în 
străinătate, cheltuielile pentru obţinerea 
unei pretinse bunăvoinţe. 


la construirea unor asociaţii agrare 
după modelul socialist sau liberalist. 

Noi vrein şă punem stavilă 
evoluţiei care tinde să facă din ţăran un 
salariat al statului şi ne străduim să-l 
eliberăm de tutela arbitrară a Comunităţii 
Europene. 

ţfţnl f,* 

MENŢINEREA ! 
SECURITĂŢII INTERNE . 


opinia publică. 

Noi cerem o informare 
obiectivaşi corectă. Aceasta trebuie să 
facă o distincţie clară între informaţia 
prezentata corect şi comentariul ei. 
Noi cerem să se pună capăt cultului 
sexualităţii şi violenţei. Noi vrem să 
punem capăt acestei Îndeletniciri 
neruşinate care conduce la abrutizare 
morală. 

Noi condamnăm ştirbirea 
prestigiului unor personalităţi integre. 
Noi cerem să se restabilească ocrotirea 
onoarei printr-o lege a presei care să 
protejeze drepturile personalităţii. 
Cerem o înnoire a legii radioului şi 
televiziunii. 

Facem 
apel la toţi 
germanii să 
participe la 
acţiunea 
comună de 
readucere a 
bunei cuvlnţe tn 
viaţa publică şi 
de instaurare 
avalorllor 
fundamentale 
creştin - 
occidentale ca 
linie de conduită 
morală atât 
pentru individ 
cât şi pentru 
colectivitate. 


garantarea 
interdependenţei inseparabile dintre 
proprietatea privată, responsabilitatea 
igajamentul 


întreprinzătorului şi anj 
capitalului. 

Germania trebuie să fie o ţară 
industrială , capabilă de concurenţă pe 
plan internaţional. Economiei sale 
trebuje să î se păstreze posibilităţile de 
dezvoltare în propria noastră ţară. 
Sarcinile 


• Germania are nevoie de o armată 
JJ puternică Şi bine echipată. Prin 
L destrămarea blocului comunist 
L ameninţările din afară s-au diminuat 

poate, jdar ele <au, devenit rpai 

• imprevizibile, 

înainte de înlăturarea 
discriminării Germaniei în instituţiile 
internaţionale, nu este îngăduită 
implicarea ostaşi lor germani în afara razei 
Tratatului NATO. * • 

Trebuie să se pună capăt 
ponegririi carierei miUtşre de cei care 
crează opinie publică, prccufln şi de 
instanţele judecătoreşti. Noi milităm 
pentru restabilirea prestigiului ostaşilor 
noştri, atât pentru activitatea lor din 
trecut, cât şi pentru prezent. 

: CONTROLUL * 

. MASS - MEDIEI 

Noi ne opunem oricărei 
manipulări făcută cu scopul de a domina 


impuse 

econbmiei noastre trebuie astfel 
proporţionate încât să poată face faţă 
concurenţei internaţionale. Activitatea 
de cercetare care ne asigură viitorul nu 
mai trebuie împiedicată. 

Marca germană, ca bază a 
securităţii sociale şi a bunei stări 
generale, trebuie să se menţină. 

Trebuie să se pună capăt 
practicilor deschise sau camuflate ale 
subvenţiilor. Noi dorim o economie 
care înlesneşte fiecăruia, dar mai ales 
intreprindcrilor medii, şanse egale. 

Noi condamnăm abuzul 


-odul Penal g 
Mainz - anul 


curajoase şi Ia aplicarea unor măsuri 





































PAG. 16 NR. 8/9 


uuu 


PUWVIt VBHWmnir 

iHHH _ 


Cu două zile înainte de Crăciun, 
veneam de la Slatina, unde făcusem 
currtpâăluri pentru sărbători: 23 Decembrie 
1955. Puţin timp, după ce trecusem Oltul 
în Romanaţi. o maşină mică sistem dubă. 
venind din direcţia în care mergeam, ne 
aţine calea şi opreşte carul în care mă 
aflam cu câţiva consăteni. Imediat coboară 

din maşină trei bărbaţi, cu ochii încruntaţi, 

'cu feţe măslinii, cu căciuli ruseşti pe cap, 
unul mai în vârstă, în civil, iar ceilalţi doi 
in haine militare, cu pistoale mitralieră în 
mână, trăgând după ei un bâieţandru, vărul 
meu, pe care îl aduseră să mă recunoască. 
Fără multă vorbă m-au urcat în dubă între 
cei doi militari şi cu vărul meu culcat la 
picioarele lor. Unul din militari avea cisma 
pusă pe spinarea hii. Ne-au avertizat: - Să 
nu mişcaţi şi să nu scoateţi o vorbă. Ne-am 
conformat în curând au ajuns Ia casa 
părintească în satul Isvoru. în curte mulţime 
de securişri. Unii erau în uni formă mii itară, 
ţscu arme automate în mână. Supravegheau 
casa, magaziile, grajdurile, tot ce era prin 
ograda tatălui meu. Doi, trei civili, care am 
înţeles că dădeau ordine. Câţiva, erau vreo 
10, dacă nu mai mulţi, în salopete scotoceau 
peste tot Căutau arme. 

Cu trei luni în urma, fratele meu 


I 

Transpiraseră, aparatul zbâmâia, confirmând 
prezenţa metalului. In sfârşit scot obiectul: o 
rugmalură de târnăcop, uitat acolo de când au 
făcut umplutura la fundaţia casei. -Fi-ţi-ar 


“73 


IUSCSC gasiv BJWl PKL -x a tu wvt*. w --— 

- de mai mulţi am. Hălăduisepe la mai multe 
cunoştinţe prin ţară, fusese încadrat şi intr- 
un grup de partizani pe Topolog şi, scăpat 
din încleştările securităţii, îşi găsise un 
ultim refugiu în casa părintească. Puteam 
noi fraţii şi tata să-l divulgăm, cum ne 
cerea partidul? Fireşte că n-am făcut-o şi 
toţi am fost solidari cu el, cu toate că nu 
ştiam de ce fapte 11 acuză şi-l căută 
securitatea. 

Tata era plimbat de colo, colo, 

’ înghiontit,îmbricit,înjurat -Scoate armele, 
banditule, porc bătrân, de unde le-ai ascuns 
! cu banditul de fiu-tău. - N-a venit acasă cu 
nici o armă, domnule, eu n-am mai pus 
mâna pe armă din timpul celuilalt război. 

'■ Bietul tata, era un om mândru, fusese 
decorat în război cu Virtutea Militară, nu 
^ştitreum dc-arăbdai insultele şi loviturile 
| fără sâ riposteze. Ce se petrecea în sufletul 
hii tni ştiu. De atunci nu l-am mai văzut 
decât la proces, apoi ,a dispărut. -Lasă-l 
ftţcî, ziqe urţyl, cu faţa ciupită de vărsat, mai 
rp&elc lor, idupă cum se vedea, că va spune 
ella Bucureşti şi făfa ce-a supt-o de la mă- 
sa. Săracu’ tata, nici nu-şi cunoscuse mama. 
Murise când l-a născut. Acasă cu tata eram 
eu, la acea vrpfflc domnişoară, fată mare, 
cum se zipc pe la noi prin sat, şi sora mea 
mai «nare, cuofctiţâdc trei ani. Soţul sorci, 
mecanic de locomotivă, decedase cu doi 
ani tn urmăîntr-un accident de tren. Mama 
murise de cancer cu câţiva ani în urmă. 

f-~TTnoi, fetille, ne ţineau într-o 

* camerăplzhâ drdbisecurişti înarmaţi. 
v ■ • .-■Corarolind casa, într-uoa din 
j camere; aparthtf de* control a semnalat 
^tţ ytupMm eaa orna obiect metalic. 
Tdată liota securi stă a fost înştiinţată. A 
fost adia şi iau la fiaţa locului. Rânjind 
tâlhăreşte, mai marele securiştilor îşi freca 
taâîi⧣-/>! depozitul cu 

! armele, bandiţilor { Cu răngi au dat 
duşumeaua li o perie. - Pune mâna pe 
lopată Şi sapă. banditule, îi şpune lut tata. 
-£!u nu dop domnule, n-am ascuns nici o 

mâmrpeunhirteţşi o lopată şi se apucă de 
sfipatStoeU .de Z0r, gâfâiau şi răsturnau 
pământul p« scândura din camerft. 


fierul al dracului , moşule, ne făcuşi să 
transpirăm. -Apăi, v-am spus că n-am arme. 

După aceea ne-âu strâns pe^oţî 
într-o cameră. Sora mea, văzând cum îl 
chinuiau pe tata să spună nu ştiu ce, n-a mai 
răbdat şi a început să strige la ei: - Huni , 
tătari, barbari, slugoi ai ruşilor! şi nu mai 
ştiu câte nu le-a zis. Ei însă n-au uitat, că 
după trei luni au arestat-o. 

Urcaţi în dubă, eu şi tata, după un 
popas de câte o zi Ia securitatea din Slatina şi 
Piteşti, -ne-au încarcerat la Malmaison în 
Bucureşti. Ancheta a durat trei luni, cu tot 
ceremonialul cunoscut folosit de securitate: 
ochelari fără vedere, ameninţări, insulte, 
uneori loviri. Nefiind implicată direct în 
activitatea dusă de fratele meu împotriva 
regimului comunist, nu ştiam nimic din ce. 

făcuse şi pe unde fusese, ancheta s^aaxat pe w 

ajutorul pe care i l-am dat din momentul în 
care a venit acasă. Deaceca, cu toată duritatea 
ei, ancheta mea a fost o nimica faţă de ce au 
pătimit atâtea femei pe care ulterior le-am 
întâlnit pc parcursul detenţiei şi despre care 
s-au scris multe. După terminarea anchetei 
jţm fost trimisă la Uranus, în aşteptarea 
procesului. Prima înfăţişare,# fost prin luna 
septembrie 1956. Atunci am avut certitudinea 
că tpată familia a fost arestată. Toţi erau în 
boxă: tata, noi cele două surori, cei doi fraţi 
ai noştri, soţia, soacra şi cumnatul fratelui 
mai mare şi încă trei persoane pe care 
securitatea în anchetă le-a depistat că au ştiut 
de fratele meu, pentru care toţi fusesem 
arestaţi. Am scăpai, zic eu, uşor, cu o 
condamnare de cinci ani, pentru favorizarea 
infractorului principal. 

După proces am fost dusă la 
închisoarea Jilava. Am coborât din dubă 
Intr-o după-amiazl însorită a lunii octombrie 
1956. Cine n-a văzut Jilava, nu-şi poate 
închipui ceva mai sinistru ca această 
închisoare. După o sumară percheziţie am 
fost repartizate pe camere. Printre primele 
ml s-a strigai numele: Matei Gheorghiţa, 

camera nr. 1.0 cameră mare de cinci pc cinci 

metri, cu înălţimea de 4-5 im, cu pereţi groşi 
de cărămidă şi plafon bbltit Din cele 24 de 
paturi de campanie, suprapuse petrei rânduri. 


■ . „ n lnc Pe i atura dinspre Corina o cunoştea. Foarte des, uneori 

cameră 2 ^ 30 de d™inute < m-au primit cu mii 

___culuarul umed, în curent şi frig. Multe 

^ deţinute se îmbolnăveau în urma acestor 

; , jk7( percheziţii. Din cauza umezelii, numai 

, 'l J 9 *k P u î in în tim P ul vcrii cra mai în 

„ n t #• ' cameră, toamna, primăvara şi mai ales 

f ( 4 / 1 'K V 4 * iama, era frig. U percheziţii ni se confisca 

tot ce se găsea, lăsându-ne numai cămaşa, 

, La S o pereche de ciorapi şi zeghea. 

Jfff/l Mâncarea din închisori era sub 

fry ; limitele inferioare ale existenţei umane. în 

* J ^ V această situaţie ajunsesem toate nişte epave, 

fără vlagă, cu ameţeli şi oboseală continuă. 

' în timpul zilei, de la orele cinci dimineaţa 

fcULyA până la 10 seara, nu aveam voie să ne 

odihnim pe paturi. Eram obligate sâ ne 
- plimbăm continuu prin intervalul dintre 

paturi şi să folosim pe rând cele două 
scaune pentru odihnă, pe care nu încăpeau 
H _ £yT mai mult de 5-6 deţinute. Pe paturi stăteau 

cele care cădeau definitiv şi nu se mai 
puteau ţine pe picioare, fiind multslăbite şi 
■L _ n , j grav bolnave. în această stare se afla şi d- 

na Pană. Era aproape pe moarte. De altfel 

^a* peste câteva luni a şi murit. Episodul pe 

care îl povestesc se petrecea prin toamna 
de întrebâriMfc'linde vii, ce condămnâre,vA vfQtilui 1958. Eram de doi ani la Jilava. 
pentracecauzăett.,«c. Treptatm-am integrat, ?. dorina, aflând că d-na Pana este grav 
inâtmosferacâmerdVtrat^afemeibOinQve, >\ Jbfitoayâ.şi dezbrăcată, ne-a comunicat că 
cenuseputeaumişca,erau1rttinsepepaturile ce va «arunca pe fereastră un pulover, in 
de jos. într-un colţ o tinetă pentru apă, iamn, \ timp pe camera sa va fi scoasă la aşa zisa 
altul un hârdău intens -pentru. necesităţi,•,. plimbare de, 10 plin- Când a trecut prin 
fiziologice. Un bec agăţat de tavan lumina fol, s 4ţ4P&t (erpşîţei de la camera noastra^ 
timpul. Aerul umed, jilav, igrasips a ■ ^ripa* a^tţc^ pulovărul. Fie ca a fost 

căldură umană, urină şi fecale, m* Vj o^A^ de ga^anc 4 .cp le supraveghea, 

încet, încet, ca- timpul, nwrn 

aerul aastul cavou cp morţr, vii. .. I ? rna ^ os 

Camerele de femei ,jvSlîwM ' §ef ^ > \ \ c ^^ n \ \ 

• Supravegheate de- gardience^.R^ . 

neînsemnate 1 ubaterh dd la drasticul condamnarea de 15 am executase lO. apoi 
regulament al închisorii eram c^ela|^ .derute. Toate au 

zile de izolare.' Mavt£»te gardie^cfj^^\ v >^t şi nu ştţu^ntiCvMi:a 

Voiorira of in riour că era tieancă si venit si mie rândul. Locotenentul btelan 


w 


brunete. Valerica ştiu sigur că era ţigancă şi 


venit şi mie rândul. Locotenentul Ştefan 

_ _ _ __ m-a luat cu binisorul. -Măi Matef tu eşti 

vopsităJRjtitre,WjfwtaM 
mi-l amintesc pe lQ C ot,St*(an, MWW» repetw.ce^^spus a cele dtnanUea met». -, 

cum îi zioeam noiyun bărbat mare,, rău, şl Mm vând şinu ş/iu tuţmCr Înfuriat, cu q 
prost Mai era şi latan, zss Bahosig ţiganii tnfrtăUiră 1 ţigănească^ şl -cu - uiv picior, în 
orighie Când eft'' dS' sirVtciB; 'i*Uflam fcâte.'aim foSt trimisâin cameră. Seara, 

_ 1 _ . 1 ^^ c a - n;n T„.an5rv n mnm 5 ne imba ei. Masa de seară nu ne- 


^ wuij/u. “T* f rnnr;mrn;r iq nr •'iiuib 

percheziţii nu era şcruptiloŞ-^P zyogeş^ RC 
* cei condamnaţi ia. rnoarţo ©L ti exepute, 
Curioasă comportare umană ou no i deţinutele, 

" de la vizetă şi currl observau că una din noi 
: s-aculQ»tputinpepftâW»fâtvaî»î<m: 
. să-ţi ccaaOrtBna*»ţ««>».M* ““l 


o morală pe limba ei. Masa de seara pup? - , 
amai datHfc-Pe şefa de cameră a dus-o la 
iznlăre^arpenoi ne-a obîigatsă ne plimbăm 
fdătâ tibâţiteai' Stătea pe uri scaun în faţa 


suntem noi 'pedepsita. Trei imuspelcocp» 
ţărăilcr^dih Idtui Amăuţoiu, în timpul 
aâfetel 'ţâîrhbări ^ponwu rugăciuni » 


toată paza, prin Morse,,(bătând în. pereîe> 
ţineam legătura cu camera ^vecmSnn2, Ştiam 
toate fetele şi ne comunicam veşti - de' t»t 
feliţL Ifiţr-uhâdin' zîle itti Sflât călri Cthrlefâ 
alâturaiâ ^ ft(St 
profesiune rorA J» APM#Jh 1 
Văcăreşti. A fost descoperită : «&j a tftwrf 
legătura câtorva deţinote co cei de» acasă; A 
fost condamnată şi adum Stafia la *eame^a 
ol 2 . In Catiţ^^^î'i^^ > 6lan , ii î dl‘‘ji 
doamnaPană, o femeie îh condâmnătâ 

frTvf“fy ^'li*V» T<\T7n\BTyţ\rjjr \Jf\nlH “ii 

J5 ani, 

grav bolnavă. Era una din deţinutei» pe.care 


nit. D-na iMartinescu(Simioncscu)a fost 
ţibutălfr condiţii ştiute de «olare 10 zile< 
Cfthd' a ^revenit în * cameră,' într*o stare 

nin« ^r- u 

U, »->•>! A, 4pM 4 4- tQt.rcgnn 
•MuL^Nuţnwaearanc-* dat mâncare şi atn 
avut voje şă ne bttlcSrti în timptil nopţh. 


BtJorrm I 

I 






ca*KU*uAte 


PIINCTC CflRDINDLC 


NR. 8/9 PAG. 17 




PUPA GRATII 


Stins înainte de eliberare. Eu, pe atunci 


tânără, crescută la ţară şi obişnuită cu munca 
în aer liber, am rezistat. Cred, totuşi, că de 
la Jilava mi s-a tras boala de inimă şi de 

plămâni, carcs-a agravat pe parcursul anilor 

de detenţie, care m-a adus la un pas de 
moarte, cum voi relata mai Ia vale. 

Prin luna februarie 1959 s-a for¬ 
mat un Iot, cu destinaţia Miercurea Ciuc. 
Am fost îmbarcate intr-un vagon dubă de 
cale ferată vreo 20 de femei, printre care 
îmi amintesc de Tia Zamfir, Busuiocescu 
Adclina, VJaicuZoe, Ciocoi Maria, Natalia 
Sireteanu. în gară la Miercurea Ciuc ne-au 
aşteptat trei gardieni. Vorbeau prost 
româneşte. Ne-am dat seama că erau unguri. 
Unul din ei a ţinut să ne avertizeze unde ne 
aflăm. -Aici e regiunea Autonomă 
Maghiară, aici nu-i regat, nu-i Jilava, e 
Miercurea Ciuc, cu regim sever. Cine nu va 
respecta regulamentul va fi pedepsit fără 
milă. 

Pe cele în vârstă, de Ia gară, le-a 
suit intr-o căruţă. Pe noi, cele mai tinere, 
ne-au mânat pe jos, pe o zăpadă mare şi un 
ger cumplit. Am ajuns îngheţate tun. 

După o lună de carantină am fost 
repartizată intr-o cameră unde se aflau vreo 
70 de deţinute, având ca şefă de cameră pe 
Ştcfanescu Maria. 

Cum boala mea de inimă se 
agravase, toate fetele au decis să mă 
scutească de corvoada zilnică ce se făcea 
pentru păstrarea curăţeniei în cameră. 

Eram de un an la Miercurea Ciuc, 
sub un regim sever, aşa cum ne avertizase 
gardianul când sosisem de la Jilava. Cu un 
optimism viguros, Mery Blaj m-a ajutat să 
trec peste multe zile grele ce le aveam din 
cauza bolii. De altfel făcea acest lucru cu 
toate fetele pe care le vedea că le cedează 
nervii şi nu mai speră intr-o scăpare din 
iadul comunist. De obicei, Mery era 
telefonista camerei. Vorbea la perete, prin 
Morse, cu camerele vecine şi ne întreţinea 
moralul cu fel de fel de informaţii aducătoare 
de speranţe. în cameră aveam şi o turnătoare 
Anica, şi nu mai ştiu cum se numea. Era 
adesea scoasă din cameră şi informa 
administraţia de tot ce se îmtâmpla în 
cameră. Ce discuţii se poartă, cine nu 
respectă regulamentul, etc. Administraţia 
era informată că Mery vorbeşte la perete cu 
deţinuteledin camera vecină şi era urmărită 
zi de zi, până ce într-o zi a fost prinsă. Era, 
dupăcâteîmi aduc aminte, prin luna ianuarie 
1960. Mery a fost scoasă din cameră, bătută 
îngrozitor şi trimisă Ia izolare. Nouă ne-a 
făcut izolator în cameră. Ne-au scos toate 
paturile, ne-au luat păturile şi mantalele. 
Nu nc-au mai dat nici puţinele lemne pentru 
foc. Trei zile am dormit pe ciment, 
dezbrăcate şi fără mâncare. Ne-au dat zilnic 
câte un calup de mămăligă sărată şi 
mucegăită şi apă fiartă de băut. După trei 
zile chiar şi cele mai rezistente nu s-au mai 
putut scula de jos. Au adus militari care au 
băgat paturile în cameră, iar seara ne-au 
servit o masă consistentă: tocană de porc, 
foarte grasă. Flămânde de trei zile, hămesite, 
şi cum o asemenea mâncare nu mai văzusem, 
ne-am repezit asupra castroanelor cu 
mâncarea aburită. N-a durat mult timp şi s- 
a declanşat o diaree generală. în camera cu 
70 de femei era ceva de nedescris. Cele In 
vârstă şi bolnave nu se mai puteau scula din 
pat şi erau înnămolite în propriile fecale. 
Cele mai valide se înghesuiau pe lângă 
hârdăul ce ne folosea pentru asemenea 


necesităţi. In plină noapte, sesizat, a venit 
directorul închisorii cu medici şi 
medicamente. Pe cele în vârstă, aproape 20- 
30 de femei, le-au scos din cameră pe tărgi. 
Cum trei zile în plină iarnă, dormisem pe 
ciment, toate au murit în câteva zile. N-am 
mai auzit de ele. 

Boala mea de plămâni, căpătată 
cine ştiecând, s-a agravat Am căzut la pat şi 
nu mai puteam face nici o mişcare. La câteva 
zile a venit o caravană sanitară care ne-a 
consultat pe cele ce rămăsesem în cameră. 
Am fost propusă, printre altele, să fiu trimisă 
la spital, dar gardianul ungur, care a citit 
lista, mi-a încurcat numele, zicând Mafiei, 
iar şefa de cameră, care acum nu mai era 
Mery, ci tumătoarea Anica, a zis că nu-i 
nimeni în cameră cu acest nume, deşi ştiau că 
Ia mine se referă nota dată de medic. Am mai 
stat, între viaţă şi moarte, încă două, trei 
săptămâni. în acest timp a murit nemţoaica 
Paula, Florica Ursu şi alte fete tinere pe care 
nu mi le mai amintesc, tot de plămâni, boală 
contactată în zilele de izolare. Pe la finele 
lunii februarie 1960 a venit un ordin ca toate 
deţinutele sub 35 de ani să fie trimise la 
muncă în oraşul Arad. Pe acea listă eram 
trecută şi eu. Am spus că sunt grav bolnavă, 
nu sunt aptă de muncă şi nu voiesc să plec de 
la MiercurecCiuc. - Vei pleca, mi-a zisofiţerul 
ce ne-a selectat. Dacă rămâi aici, în curând 
mori. Avea dreptate. Cele ce au rămas, nu am 
mai auzit că s-ar fi eliberat vreuna. Pe drum 
până la Arad am ayut o hemoptizie puternică. 
Sora mea, care eră cu mine, a crezut că mor. 
De multe ori mi-am pierdut cunoştinţa, la 
Arad am intrai în curtea unei cazărmi militare. 
Toate fetele arătam ca nişte umbre, nişte 
stafii, de starea cărora s-au speriat şi oştaşii 
care ne-au ajutat să coborâm din dubă. Pe o 
targa, m-au dus direct la infirmerie, o cameră 
spaţioasă, cu lumină de afară, cu două paturi 
cu cearceafuri curate. A venit medicul, un 
bărbat în vârstă, care m-a consultat, fiind şi el 
îngrijorat de starea în care mă aflam. Nu mă 
puteam mişca. Eram între viaţă şi moarte. 
Mi-a adus în cameră o deţinută de drept 
comun, de profesiune soră de spital. Nu-i mai 
reţin numele, dar îi sunt mult recunoscătoare. 
M-a ajutat şi îngrijit şi în parte ei îi datorez 
însănătoşirea mea. De asemenea, nu găsesc 
cuvinte potrivite pentru atenţia şi tratamentul 
pe care mi Ie-a acordat medicul ce m-a 
îngrijiL Am aflat că era medic la închisoarea 
de drept comun şi era de origine evreu. Nu 
cred că mai trăieşte, dar doresc pe această 
calesă-mi exprim deosebita mea recunoştinţă 
pentru tot ce a făcut pentru mine. îmi aducea 
medicamente, zicea dânsul, de la dreptul 
comun, pentru că nu avea dispoziţie de Ia 
departamentul politicilor să-mi administreze 
medicamente. -Dacă mă află că fur 
medicamente de la dreptul comun pentru 
tine, mă arestează. Mă rog pentru sănătatea 
sa, dacă trăieşte, iar dacă a plecat dintre noi. 
Dumnezeu să-l aibă în pază, că a fost un 
adevărat om. Venea zi şi noapte să-mi facă 
injecţii din trei în trei ore. în două luni m-a 
pus pe picioare. Eram refăcută şi simţeam că 
m-am însănătoşit Trecuseră patru ani şi patru 
luni de când eram arestată. Mai aveam opt 
luni până la eliberare. Mi se părea că anii 
trecuseră repede. în închisoare clipele 
prezente trec extraordinar de încet în 
singurătate tmi trecea prin minte tot ce 
întâlnisem pe parcursul anilor de detenţie, 
anchete, izolări, bolile dc care zăcusem, 
gardieni, gardience, asemenea unui film pe 
care îl vizionasem cândva, fără încărcătura 


lui dureroasă. Mi-era dor dc colegele de 
suferinţă dela Jilava şi Miercurea Ciuc. 
Solidaritatea şi dragostea dintre noi ne 
menţinea moralul,iar eu, înconjurată de 
afecţiunea lor, uitam de multe ori infernul în 
care intrasem. 

Pe la începutul lunii mai 1960, în 
urma unei inspecţii am fost trimisă la 
Bucureşti, unde fusesem judecată şi 
condamnată, în vederea eliberării peste 
câteva luni. Mi-am luat rămas bun dc la 
devotata mea soră medicală şi, mută de 
emoţie, n-am ştiut cum să-i mulţumesc 
salvatorului meu, doctorul evreu. Cum n- 
aveam cuvinte şi nici în alt fel cum să-l 
răsplătesc, m-am rugat la Dumnezeu să-l 
binecuvânteze. 

Credeam că mă vor duce la Jilava. 
Doream să fiu dusă acolo, în speranţa că voi 
întâlni vechi cunoştinţe. Intr-o privinţă eram 
liniştită. Pe sora mea. care călătorise cu mine 
de la Miercurea Ciuc la Arad. o ştiam relativ 
sănătoasă. Speram sâne revedem în libertate, 
ea fiind arestată cu câteva luni în urma mea. 

Cu aceste gânduri am ajuns la 
Bucureşti. Duba s-a oprit în curtea închisorii 
Văcăreşti şi am fost încarcerată singură intr- 
o cameră. A doua zi am fost dusă la vizita 
medicală. Am întrebat doctorul: De ce m-aţi 
adus aici la spital . sunt acum sănătoasă, 
medicul de ta Arad m-a vindecat. Cu un 
surâs uşor blajin mi-a răspuns: -Ce-aiavuttu 
şi prin câte ai trecut, puţine fete au scăpat. 
Ai nevoie încă de tratament. Prin grija Iui am 
început iarăşi un tratament intensiv. Oare ce 
aveau aceşti doi oameni în comun, doctorul 
evreu de la Arad şi doctorul român, 
Munteanu, de la Văcăreşti? Pentru că am 
găsit doi oameni excepţionali de buni, fi iert 
pe toţi ceilalţi răi pe care i-am întâlnit în 
infernul închisorilor comuniste. Doctorul de 
la Arad era sobru, conştiincios, uneori sever 
când refuzam tratamentul. S-a chinuit mult 
cu mine până să reuşească o colaborare între 
un pacient lipsit dc voinţa dc a mai lupta cu 
viaţaşi el, medicul, care voiasă-şi dovedească 
măiestria prin salvarea unui bolnav 
condamnat la moarte. Doctorul Munteanu 
era jovial, mereu cu o vorbă de spirit şi cu 
zâmbetul pe buze. Aproape zilnic, primeam 
medicamente, sfaturi şi vorbe de încurajare. 
Aceşti doi oameni s-au întrecut unul pe altul, 
prin grija ce au purtat-o pentru salvarea mea. 

De două luni stăteam singură în 
cameră. O vreme In camera alăturată era 
Vlădcscu Maria, bolnavă de cancer, care în 
curând a murit. 

într-o dimineaţă, prin luna iunie, 
intră în celulă un gardian, care îmi spune să- 
mi pun pătura peste cap şi să mă întorc cu 
faţa la perete. După puţin timp, paşi apăsaţi 
şi grei de gardieni aduc ceva în celulă. Mi- 
am dat seama că purtau o hrancardă pe care 
aduseseră o bolnavă. Cu înţelegeri şi şoapte 
misterioase, pe jumătate spuse, au aşezai 
bolnava adusă pe patul de alături. Cu paşi 
aoriţi, de tâlhari care au săvârşit crima, au 
plecat din celulă. După zgomotul specific al 
uşii masive dc puşcărie, care se închidea cu 
trei zăvoare, pe culoar, paşii lor se pierdeau 
într-o linişte de mormânt -Nu te speria, 
maică, m-au adia aici de la morgă încet, 
încet, s-a 1 iniştit şi a putut să-mi povestească. 
-Mă numesc Lovinescu. N-amfăcut nimic ca 
să le dau motive să mă aresteze Fata mea 
Monica, a plecat din ţară şi vorbeştt la 
Europa Liberă Pentru asta m-au arestat. 
Am fost adusă de la Jilava fn stare foarte 
gravă Pe drton mi-am pierdut cunoştinţa 


iar când am sosit akt crezând că an murit, 
m-au dus la morgă Acolo m-am trezit fi 
xâzându-mă printre morţi, am început să 
strig, aşa m-au adus aici lângă tine. 

O săptămână a stat cu mine In 
celulă, era o femeie voinică, cu faţă frumoasă 
şi ochi luminoşi, de intelectuală distinsă, cu 
părul alb tuns scurt, bărbăteşte. Era o bună 
povestitoare. 

în după amiaza acelei zile a venit 
un medic, brunet, cu figură antipatică, înjur 
de 50 de ani, care a examinat-o. Apoi în 
fiecare zi veneau mai mulţi medici însoţiţi 
de civili pe care nu-i mai văzusem. 

V orbeau între e i în şoaptă, dar cum 
doamna Lovinescu nu prea auzea, mă întreba 
pe mine ce ziceau, iar eu nu ştiam ce să-i 
răspund pentru că nu înţelegeam discuţia ce 
o purtau între ei, o consultau, dar 
medicamente sau vreun tratament nu i-au 
dat. După cum spunea, doamna Lov inescu 
era grav bolnavă de inimă. Mâncarea era 
deosebit de bună faţă de celelalte închisori. 
Doamna Lov inescu mânca şi putea acum să 
facă câţiva paşi prin celulă. După o 
săptămână, într-o dimineaţă, au venit 
gardienii cu o targa şi au luat-o. Au readus- 
o după aproximativ două ore. Sufla tare 
greu. Mi-a spus că au pus-o la diferite aparate 
şi se aştepta să-i înceapă un tratament Parcă 
se si mţea mai bine, vorbea şi părea optimistă. 
S-a ridicat din pat, dar după câţiva paşi s-a, 
prăbuşit. Am alergat la uşă, bătând în ea cu 
pumnii şi strigând cu disperare. Uşa s-a 
deschis şi în celulă au intrat patru-cinci 
persoaneîncivil, probabil printre ei şi medici. 
Au aşezat-o pe pat. Era toată numai apă, nu 
mai putea vorbi, era cu ochii numai la mine. 
Probabil că i-am inspirat încredere, pentru 
că mă îndrăgise foarte mult. Mă încuraja, îmi 
făcea planuri de viitor, spera să scape din 
închisoare şi în libertate îmi ziceas -0 vizitez. 
Eram lângă dânsa. Parcă se mai liniştise, îşi 
mai revenise. Spunea ceva, dar atât de încet 
încât nu auzeam. Mi-a făcut semn să mă 
apropii, dar n-a mai apucat să spună nimici 
Şi-a dat duhul. 

în camera dc alături a venit Corlan 
Constanţa, condamnată într-un lot cu 
paraşutiştii. De la dansa am aflat că a mură 
doamna Neacşu, soţie de general, pe care o 
cunoscusem la Jilava. De Ia Miercurea Ciuc, 
Corlan venise împreună cu maica Mihaela, 
pe care au dus-o la securitate, unde am auzit 
că a murit. 

Aşa a trecut toată vara anului 1960. 
Mai aveam o lună până la eliberare. La 
Văcăreşti îl aduseseră şi pe tatăl meu, grav 
bolnav de cancer pulmonar. Urma să sc 
el ibereze odată cu mine. Cu o lună înainte de 
a ne ispăşi pedeapsa, tata a murit. Securitatea 
Şt ia că noi deţinuţii comunicăm între noi prin 
Morse, bătând în pereţi. Bănuiesc ci, pentru 
a mă feri dc trista veste, pc care aş fi putut- 
o afla, m-au trimis din nou la Arad, unde ara 
mai stat o lună de zile. Nu am mai întâlnit 
medicul care cu profesionalism şi cu riscuri 
mi-a salvat viaţa. în ajun de Crăciun mi-au 
dat biletul dc eliberare şi am început un nou 
calvar. Tata murise, fraţii şi sora mei arestaţi, 
toată averea părintească confiscată. 
Securitatea raională şi organele de partid m- 
eu alungat din casa unde mă născusem şi 
crescusem. In plină iarnă am plecat la 
Bucureşti, unde cu multă greutate am găsit 
un loc de muncă. 


'TKctfd - 














PAG. 18 NR. 8/9 


PUNCIC CAADINflLC 


Pudleme 




P eninsula Arabia este situată la hotarul dintre Asia şi Africa,având o întindere de 
2.73 milioane kmp. Caracterul geografic predominant este deşertul. La nord, de 
la hotarul cu Siria şi Pcrsia. peninsula îşi deschide porţile cu Marele Deşert Sirian 
care se întinde până la Podişul Ncdjd. Spre sud, podişul coboarăîn trepte până spre 
Deşertul Dchna. în nord clima este subtropicală, în centru continental excesivă, 
iar în sud subtropicală. Spre vest. Peninsula este despărţită de Africa prin Marea Roşie până 
Ia Strâmtoarea Bab-el-Mandcb. Spre sud-est. ţărmurile sale sunt scăldate de Oceanul Indian, 
iar spre est de Golful Persic şi Golful Oman. 

Populaţia este rară. în cea mai marc parte nomadă, îndeletnicindu-se cu creşterea 
animalelor pe care le mână, din oază în oază, în căutare de păşuni şi locuri de adăpat. 

întreaga istoric a arabi lor din perioada preislamică se caracterizează prin incapacitatea 
numeroaselor triburi de beduini de a realiza o unitate politică şi statală. Un bogat tezaur dc 
legende din acea perioadă relatează despre nesfârşitul şir de certuri, lupte sângeroase şi 
duşmăniile dintre triburi. Cauza principală a acestor frământări este structura sufletească a 
beduinilor, la care se adaugă condiţiile materiale de viaţă destul de vitrege. 

Beduinii au fost şi atunci ca şi acum organizţi în triburi, în cadrul cărora nu tolerau 
altă autoritate in afară dc autoritatea morală, ca arbitru, a unui şeic ales. O caracterizare a 
structurii sufleteşti a beduinilor ar putea fi formulată, succint, astfel: temperament pasional, 
individualism împins la extrem şi un exagerat sentiment de mândrie şi încredere în sine. 
Pasiunea lor pentru libertate nu era compensată decât de sentimentul dc solidaritate de trib, 
manifestat sub forma actelor dc răzbunare şi prădăciunilor, ori de câte ori un membru al 
comunităţii era lezat de cineva din afara ci. 

Istoria arabilordin perioada preislamică poate fi sistematizată pe trei zone geografice, 
fiecare din ele având o evoluţie si un specific propriu. 


a) de ‘MP'RP a ( PL‘Hl < H$ c UL f EĂ 


ri buri le dc beduini din această regiune, învecinată cu cele două mari imperii din 
primele secole ale erei creştine. Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Persan, au 
trăittottimpulîncâmpuldcatractical prosperităţii care înfloreadincolodeultimele 
dune dc nisip ale deşertului unde, din cauza condiţiilor geografice vitrege, 
binefacerile vechilor civilizaţii nu au pătruns. în mod frecvent, cetele de beduini 
treceau dincolo dc Deşertul Siriei spre oraşele de frontieră ale celor două imperii, jefuiau ce 
le icşcaîn calc. după care, purtaţi de cămile - corăbiile deşertului dispâreauîn marea de nisip, 

unde nu puteau fi urmăriţi. . 

Cum însă hotarul, dintre Imperiul Roman şi Imperiul Persan, nu a fost niciodată 
o zonă liniştită din cauza neîntreruptelor războaie dintre cele două împărăţii, triburile de 
beduini din regiune s-au amestecat sau au fost amestecate, mai întotdeauna. în lungile 
campanii care se desfăşurau în imediata lor vecinătate. Atât romanii, cât şi perşii au căutat să 
folosească triburile dc beduini din zona teatrului de operaţiuni ca aliaţi cu misiunea de a 
acoperi frontiera. Mândria, această trăsătură caracteristică a populaţiei arabe, i-a împiedicat 
însă să lupte sub o comandă străină şi. ca urmare, triburile din Nordul Peninsulei s-au 
constituit în principate cu conducere proprie. Astfel iau fiinţă principatul Gassamzjlorşi cel 
al Lahmizilor, primul format din arabi sirieni sub patronajul Constantinopolului. cel de-al 
doilea, situat la vest de cursul inferior al Eufratului, alcătuit din arabi irakieni, vasali ai 
dinastiei de la Ktesiphon. Spre deosebire de arabii din interior care erau conduşi dc şcici aleşi, 
conducerea celor două principate era aşezată pe baze ereditare. 


6)MWBIA CEO&RM'A 


c)W&‘BLA de SUd) 


\ 


udul Peninsulei, locuit de arabi tartanul, constituie o regiune esenţial deosebită 
de regiunile locuite de arabii din nord şi centru, denumiţi arabi ismathţL Spre 
deosebire dc aceştia din urm* care, datorită permanentului contact cu populaţiile 
din Siria şi Mesopotamia In mijlocul cărora trăiau numeroşi evrei, au suferit o 


inevitabilă infuzie cu elemente strJine, arabii ioctanizi s-au pfctrat intr-o 

stare dc mai accentuată puritate arabă. ..... • 

Partea dc sud a Peninsulei, biblica Saba. denumită de istoricii 

romani Arabia Felix, este o regiune bogată. Ea a fost leagănul unei civilizaţii 
dezvoltate şi a cunoscut o evoluţie istorică diferită de evoluţia arabilor din 

nord şi cenlru LocuUoriiaces , ciregiuni(ac , u alulYemen)suntmentionatitn 

^ Biblie. Aici s-au găsit regatelcK.ie.to- şi mineilor şi totaict separecătrebuie 
căutata legendara ţară Ophir cu care regele Solomon, ajutat de Hiram, regele 
Tirului, a reuşit să stabilească relaţii comerciale. Cunoscuta prosperitate a 
regiunii i-a determinat pe romani să întreprindă o expediţie de cucerire m 

timpul lui August expediţie condusa de generalul AeliusGallus. _ 

Vechiul Yemen constituia un nod de legătură comercială intre 
India si Orientul Apropiat pe ‘ Drumul Caravanelor”, drum care străbâtea 
I Peninsula de la sud spre nord. în urma eşecului suferit de romani în acţiunea 
— i d e cucerire a sudului Peninsulei, aceştia au deschis o nouă rută 
“ V , • comercială, pe mare, prin Strâmtoarea Bab-el-Mandeb. 

\ • ,v . Consecinţa apariţiei acestei noi căi comerciale, care le ocolea 

W ‘ r ăffe' - • teritoriul, a fost declinul economic al populaţiei din regatul 

sabeilor. Sistemul de irigaţii care transforma deşertul în ogoare 
si |j vcz j ro ditoarcs-apărăginitşi sărăcias-aîntinsnecruţătoare. 
Locuitorii acestor aşezări, odinioară prospere, au fost nevoiţi 
să emigreze in căutarea unor locuri cu condiţii de viată acceptabile. Dc la sud spre nord a avut 
loc un masiv proces dc migratic desfăşurat în condiţii deosebit de grele la care s-a adăugat 
ostilitatea cu care ioctanizii au fost întâmpinaţi de consângenii lor îsmaehţi. Paşnicii 
agricultori şi negustori din sud au trebuit să se războiască cu beduinii din nord pentru a 
supravieţui. în exodul lor ci au fost nevoiţi să se adapteze felului de viaţă nomad şi când, după 
lungi suferinţe, au reuşit să ajungă în Siria erau deja beduinizaţi. Cu toate acestea ei nu au 
fost niciodată acceptaţi in comunitatea triburilor din nord. Duşmănia, accentuată până la ură, 
între cele două ramuri ale aceluiaşi popor nu a fost atenuată nici chiar de foita unificatoare 

a Islamului. Ea dăinuie până în ziua de azi. 

în ciuda deosebirilor dintre cele trei zone geo-istorice din Peninsula Arabia a 
existat totuşi un element care a realizai o punte de legătură deasupra a tot ce dezbina şi 
diferenţia numeroasele seminţii şi triburi arabe. Este vorba de " Drumul Caravanelor”, cale 
comercială datând din secolul VIII î.d.Chr. care leagă un şir de oraşe de importanţă 
economici începând din Yemen până pe ţărmul mediteranean al Siriei. Pe acest drum se 
scurgeau numeroase caravane, transportând spre nord odată cu bogăţiilesudului şi informaţii 
cu privire la valorile culturale dominante din afara perimetrului lumii arabe. în acelaşi timp, 
acest drum comercial a favorizat dezvoltarea unor oraşe şi a unei populaţii orăşeneşti cu un 
orizont cultural şi un nivel de înţelegere mai ridicat decât nivelul triburilor de beduini. Dintre 
aceste oraşe. în primul rând, trebuie menţionat Mecca. oraşul de origine al lui Mahomed. 



% cgiunca centrală a Peninsulei - Podişul Ncdjd- constituie cea de a doua zonă 
geografici Aici triburile dc beduini triUau în deplină independenţă unul faţă dc 
altul- O excepţie de la individual ismul structural al seminţiilor arabe o constituie 
reuşita tribului Kinda care la sfârşitul secolului V formează o coaliţie cu marile 
triburi Vait, Bekr şi Taglib. Elementul de coeziune al al acestei asociaţii l-a 
constituit dorinţa de a obţine prăzi bogate prin incursiuni adânci cu efective numeroase pe 
teritoriul Mcsopotamiei şi Siriei, profitând dc izbucnirea unui conflict între perşi şi 
Constantinopol. Dc îndată ce insă s-a încheiat pacea între cele două mari imperii, armatele 
Bizanţului s-au năpustit asupra kindiţilor şi alinplor lor şi din coaliţie nu a mai rămas decât 
un bogat tezaur de legende In care se evoci vitejia beduinilor pe timpul acestei încleştări 
slngeroasc. 


A rabii fac parte din marea famile a popoarelor semite. Conform textului biblic, ei 
sunt descendenţii lui Ismael, fiul lui Avraam şi al sclavei Agar, dar spre deosebire 
de evrei, arabii în perioada preislamică practicau o religie rudimentari înainte de 
Mahomed, religia triburilor de beduini era un amestec de totemism, fetişism şi 
idolatrie, pigmentat cu reminiscenţe confuze din vechea religie babiloniană şi din 
cea a evreilor. Pe lângă Allah, care, de fapt, juca un rol secundar în universul zeităţilor arabe, 
fiecare seminţie îşi avea idolii săi. De asemenea, beduinii adorau anumite obiecte pe care le 
considerau sfinte. Unul din cele mai importante obiecte ale adorării, care se bucura de un 
deosebit respect la aproape toate seminţiile arabe, era piatra neagră (probabil de origine 
meteoritică) din Caaba, edificiul cubic din Mecca, în jurul căruia, în secolul VIII, a fost 
construită marea moschee. Legenda spune că piatra i-a fost adusă lui Avraam de îngerii din 
rai când acesta a rezidit Caaba, edificiu clădit iniţial de Adam după un prototip ceresc. La 
început piatra a fost albă, dar ea s-a înnegrit în urma sărutărilor oamenilor păcătoşi care se 
prosternau în faţa ei cu prilejul pelerinajelor. Caaba îndeplinea pentru arabi funcţia de 
Pantheon al zeităţilor triburilor de beduini, ale căror simboluri erau aşezate în acest templu 
alături de Avraam şi Ismael, strămoşii legendari ai arabilor. Şi tot în incinta templului din 
Mecca se găseşte izvorul cu apă tămăduitoare Zemzem, despre care legenda islamică spune 
că a fost făcut să ţâşnească de Jehova pentru ca sclava Agar şi fiul ci Ismael, întemeietorul 
neamului arab, izgoniţi de Avraam la cererea soţiei sale Sarah, să nu moară de sete în deşert. 

Pe lângă zeii tribali, arabii credeau în existenţa a nenumărate duhuri (gjinnii), bune 
sau rele. care interveneau frecvent în viaţa oamenilor. în general însă, în perioda imediat 
anterioară intervenţiei lui Mahomed, predominau practicile fetişiste. Un contemporan al 
Profetului sc exprima astfel despre comportamentul religios al beduinilor:”Unde vedeau o 
piatrâ se închinau la ea, iar dacă aceasta lipsea, mulgeau o câmilă peste o grămadă de nisip 
şi se închinau Ia aceasta”. 

Singurul element unificatorîn domeniul religioşii constituiaadorareapietrii negre 
din Caaba. în legătură cu acest cult, legenda spune despre Casai, unul din membrii tribului 
coreişiţilor, o ramură a seminţiei Kinâna, că a răpit piatra sfântă de la paznicii ei de odinioară 
şi i-a determinat pe membri i tribului său să se aşeze cu preţiosul odor dc cult la Mecca. Păzi rea 
Caabei, precum şi privilegiul de a aproviziona pelerinii care veneau si se Închine la sanctuar 
cu apă şt hrană, a rămas dc atunci In femilia lui Casai, cu drept de moştenire. Din această 
familie Îşi vor câştiga glorie două ramuri, ramura Abd Shcm şi ramura Hashim din care 
descinde Profetul. 

Cum existenţa triburilor arabe fusese de totdeauna un necruţător “bcllum omnium 
contra omnes’*, viaţa lor sc desfăşura sub semnul unei permanente insecurităţi. Ca un corectiv 
la această stare, din timpuri străvechi, arabii au instituit anual un răstimp de pace sfântă. Timp 
de patru luni pc an trebuia respectată Întreruperea tuturor ostilităţilor, celelalte opt luni ale 
anului fiind luni In care luptele puteau fi purtate fără nici o îngrădire. Din cele patru luni de 
pace, primele trei erau fixate una după alta, a unsprezecea, a douăsprezecea şi prima a anului 
urmilor, cea dc-a patra lună de pace cădea în mijlocul anului 

Cele trei tuni consecutive de pace erau destinate activităţii religioase; cea de-a patra. 






NR. 8/9 PAG. 19 




PUNCTC CARDINflU 


ssncUj^eîor'lcKale'^r^irii fiecSruUrib"»'''? 1 ' CUltUlUi ’. pC ISngă ; 

soseau credincioşi din tmrr* 5 ,1 n ■ ° ecIuau Pelerinaje la Mecca unde I 
oraşului un o pL d “ f "' 1>en '" sul ' i - Aceaaiâ practicâ a conferi.! 

=^sssss=sB 

«ni Wjâ 

locuri, c. au avu. primul si smb.lcasca con.ac.c cu comunic ijuâice cu I 
aşezările de creştini, cu religia perşilor, dar mai ales au avut posibilitatea să Bi 
rampMP pnhl.i.imil lor idoluric cu ironolemisniul iudaic şi creglin şi cu dualismul .cran 



Ml. MAHOMED 


intre toţi întemeietorii de religii. Mahomed este singurul a cărui existenţa istorică 
fk csle unanim recunoscută. Născut în anul 570 la Mecca, el a aparţinui tribului 
coreişiţilor Ş1 anume uncia din ramurile care în decursul timpului îşi pierduse din 
importanţă, ramură descendentă din Hashim. Rămas ortăn la vârstă fragedă este 
crescut de unchiul său Abu Talib. în adolescenţă intră în.serviciul transportului de 
mărfuri spre Siria, cu caravanele, fiind angajat de bogata văduvă Chadidja cu care. deşi mult 
mai in vârstă.decât el, se va căsători. Chadidja i-a născut şapte copii din care numai o fiică, 
Fatima, a trăit şi a avut urmaşi. 

La vârsta de patruzeci de ani, Mahomed aude pentru prima dată chemarea lui Allah. 
La început s-a temut să nu fie victima unei uneltiri diavoleşti, dai- apoi s-a convins de 
autenticitatea revelaţiilor sale. Allah îl alesese să vestească oamenilor adevărul. Către anul 
613a început să predice, atrăgând atenţia ascultătorilor săi, prin frăze scurte şi tăioase despre 
mânia lui Dumnezeu şi despre apropiata Judecată divină. - V 

La început, predieile sale erau ascultate de rudele apropiate, de tineri meccani de 
origine modestă şi de membrii altor triburi stabiliţi în Mecca. De la început, activitatea sa de 
predicator s-a lovit de adversitateacoreişiţilor care vedeau înpreditylesale opriipcjdie pentru 
monopolul religios şi comercial pe care aceştia îl deţineaţi in oraşul sfăfit. 

Pentru a evita neînţelegeri le şi chiar duşmănia cu propria sa seminţie, MahomeVsc 
hotărăşte să părăsească MeccaJn îndeplinirea acestei intenţii este ajutai de chemarea pe care 
i-o adresează comunităţile arabă şi iudaică din oraşul Yathrib care, aflate în conflict. erau în 
căutarea unui împăciuitor, r.. v vi,*.. : ţ v . . . . 

Plecarea din, fylecca are caracter dramatic întrucât vrăjmăşia coreişiţilor îi punea 
viaţa în primejdie. întovărăşit de, credinciosul său adept Abu Bakţ.fuge din oraş în noaptea 
dc 16 iunie 622 şi după ce stau ascunşi trei zile într-o peşteră a muntelui Thaur, ajung la 
Yathrib. De la această dată oraşul ia denumirea dc Medina (oraşul Profetului), iar ziua în care 
a avut Ioc Hegira (fuga) devine începutul cronologiei noii religii. Pe lângă adepţii pe care îi 
avea deja îrvYathrib, fuga lui Mahomed este precedată şi succedată de exodul, spre noul oraş 
de reşedinţă, al tuturor adepţilor săi din Mecca. ’ • 1 > 

Momentul plecării sale din Mecca marchează o schimbare esenţială în activitatea 
desfăşurată de Mahomed. în perioada petrecută laMecca, el este înprimul rând profet. în acest 
răstimp au loc revelaţiile din care se încheagă crezul şău religios. Profetul prigonit şibatjocorit 
la Mecca devine la Medina u el Emir", principele unui oraş, trebuind să îndeplinească 
Concomitent funcţiile dc legislator, conducător politic şi comandant de oşti. Dealtfel, această’ 
schimbare de poziţie se oglindeşte clar în părţile din Coran, revelate laMecca şi cele revelate 
la Medina. în timp ce surele (surărcapitol din Coran care relatează conţinutiil unei Revelaţii), 
meccanesunt străbătute de unftor religios, surde medineze sunt prozaice şi conţin înpriâcîpal 
1 reglementări afe vieţii sociale, economice şi politice. .1 , 

în postura de legislator, Mahomed se străduieşte săformdfc la Medinao comunitate 
unitară, alcătuită din localnici, "Ansâr" şi din meccanii refugiaţi; “Muhagirunf (emigranţi), 
j Concomitent eforturile sale se îndreaptă spre realizarea atât a unei unităţi dc credinţă, cât şi 
spre sporirea numărului de adepţi. Pentru început, activitatea sa misionară îi vjzează pc evreii' 
din Yathrib pe care, avândîn vcdcreunclcasemănăridintrereligiaiudaicăşinoulcrezreligîos 
tncure de cristaline, spera să-i convertească. Cum însă aceştia nu au acceptat să renunţe la 
religia strămoşilor lor, Mahomed a înlocuit predica cu teroarea, astfol că evreii dirt Yathrib 
şi din vecinătatea oraşului au fost fie convertiţi cu forţa, fie obligaţi să se exileze. 

De îndată ce şi-a consolidat poziţia la Medina, Mahomed $i-a propus să-i supuaă 
pc coreişiţi şi să câştige sanctuarul de la Mecca pentru adepţii săi. în ^ccst şcop el vesteşte > 
u gihadur, războiul sfânt, împotriva mcccanîîor. Pentru a-şi asigura succesul în această 
confruntare, el nu se dă îhâpoi dc a nu respecta lunile de pâcc, stabilite din timpuri străvechi 
şi recunoscute dc toate triburile arabe. Totodată, Profetul statuează principiul care dăinuie 
până în ziua dc astăzi, conform căruia nici un credincios nu poate fî pedepsit pentru uciderea 

unui necredincios. . i’. - 11 J 

în anul 624 arc loc prima ciocnire armată între mcccani şi medinezi. La Bedr, 
caravanele mcccani lor sunt atacate dc ipcdinczi şi jefuite. în anul următor, meccanii sub 
conducerea lui Thalib, în superioritate numerică, vor obţine o victorie în bătălia dc la muntele 
Ohod, pe care însămi ştiu să o exploateze, astfel că superioritatea rămân^ de partea adepţilor 

lui Mahomed. . . , , . . , 

între timp Mahomed stabileşte legături cu mai multe tribun de beduini cate acceptă 
noua religie atraşi dc perspectiva obţinerii unor prăzi substanţiale din încleştările armate. 
Aceştia,pc înregimentează sub steagul verde al Profetului, contribuind la înfrângerea 
adversarilor săi meccani. în anul 630. Mahomed intră triumfător in Mccca. Corcişiţii, 
înverşunaţii săi duşmani dc până atunci. îşi dau scama că nu mai au nici o şansă de a-şi menţine 
dominaţia şi monopolul asupra oraşului sfânt, astfel câ aderă la ktom. Mulţi dintre ci .vor 
deveni combatanţi activi sub steagul Profetului, particlpăndîn calitate de conducători dc oşti 
I la războaiele de cucerire, dezlănţuite pentru răspândire* «prin foc ;/ sablt" a noii religii. 

• Ultimii ani din viaţă. Mahomed li petrece în Medina, desfăşurând o intensă 

activitate misionară şi organizatorică. Dc notat un fapt care va avea urmări grave ulterior. 
După moartea Chadidjci. Profetul se căsătoreşte cu tânăra Aişa, fiica lui Abu Bakr. In anul 


632. întemeietorul noii religii moare la Medina. 

Astă/i. e sie destul Jeg roţi să-l judecăm cu toată obiectivitatea pe întemeietorul unei 
religii care. pe lângă activitatea strict religioasă, a desfăşurat o intensă activitate politică şi 
socială, fiind puternic ancorat in realităţile timpului său. Pentru musulmanii credincioşi, cl 
este Profetul lui Allah care a fost însărcinat să aducă oamenilor Revelaţia divină. Adversarii 
săi văd activitatea sa profetici ca rodul unor fantasme, având drept cauză crizele de epilepsie, 
boală de care Mahomed a suferit încă din copilărie. Dincolo însă de aceste atitudini extreme, 
trebuie recunoscut faptul că Mahomed a fost o personalitate excepţională care, cu energic, 
pasiune şi cu o necontestată sinceritate, s-a străduit să dea conaţionalilor săi un nou crez 
religios şi un nou ideal de Viaţă Desigur că anumite acte pe care le-a înfăptuit repugnă omului 
civilizai de aslft/i şi sunt #1 contradicţie cu morala creştină. Crilicile împotriva lui Mahomed, 
ca persoană, se referă îndeosebi la senzualitatea sa bolnăvicioasă: după moartea Chadidjei 
şi-a luat nouă soţii. Făcând însă abstracţie dc acest aspect, ca şi de alte trăsături de caracter 
şi compprtamciu. asupra d)rora nu insistăm şi în care dealtfel mentalitatea arabă nu vede nimic 
reprobabil. Mahomed rămâne un mare l'fofet şi un mare Legislator care a pus bazele unui 
sistem politic şi religios ce dăinuie, cu. o yigoare sporită, până în zilele noastre. 

La moartea toate triburile arabe de pe întinsul Peninsulei erau aliniate sub 
steagul verde, aşteptând doar semnalul pentru a se năpusti să răspândească învăţătura“ 
Profclujui în întreaga lume., 

In încheiere să^ităm un scurt pasaj din studiul pe care i-1 închină Carlyle în “ Eroif' 

sări“Aittale$ pe Mahomed nu ca pe cel mai înalt Profet, dar ca pe unul despre care putem 
vorbi cu bea mai mare libertate. Nu este, în nici un chip, cel mai adevărat dintre profeţi; 
dar eu îl socotesc ca pe unul adevărat. Pe lângă aceasta, cum nu e nici o primejdie ca 
vrcunul^lin noi să se facă mahomedan, am de gând să spun despre el tot binele ce voi 
putea spune cu bună dreptate...Hipoteza noastră curentă asupra lui Mahomed, că era 
un înşelător plin de tertipuri, o minciună întrupată, că religia lui e numai o grămadă de 
amăgirişiflcacuri.înccpcdefaptsănu mai poată fi susţinută dc nimeni...Pentru poporul 
Arab a fost ca o naştere din întunerec la lumină; pentru întâia oară Arabia a ajuns ia 
viaţă •printr'însa. Un biet popor de păstori, rătăcind necunoscut prin pustiuri de la 
facerea lumii;’un Erou-^Profet le-a fost triipis de sus cu un cuvânt în care puteau să 
creadă: iată, necunoscuţiiajpng să fie cunoscuţi de lumea întreagă, puţinii se întind cât 
lumea; după un secohArabţa ajunge la Grenada de o parte, la Delhi de alta; scâtcind 
de vitcjieşistrălucire,dehţnijna geniului, Arabia luceşte prin veacuri peste o mare parte 
din lume. Credinţa e marf, credinţa dă viaţă. Istoria unei naţiuni ajunge rodnică, 
înălţătoare de suflete, marc, îndată ge Naţiunea începe să creadă. Aceşti Arabi, omul 
Mahomed şi acel singtfr secfel, nu sunt oare q scânteie, o singură scânteie ce a căzut într- 
o lume ce părea de nisip negru, nebăgat în seamă; dar iată, nisipul era o pulbere 
exploshă, care se aprinde şi înflăcărează tot cerul de la Delhi la Grenada! Am spus, 
Omul Mare a fost pururea ca un fulgef- căzut din Cer; ceilalţi oameni îl aşteptau ca 
lemnul dc ţoc t şijată căjfţjppci şi ei se aprind**. (va urma) 

f " V *' &*4tă&uttine<uuc 
















NAŢIUNEA SI NAŢIONALISMUL 

Crime •* 


■ Se vorbeşte deseori azi 
în mass-media europeană de 
“crimele naţionalismului”,de 
naţionalisme extreme şi de 
naţionalism în genere ca 

despre nişte substantive 
cărora le-ar fi îngăduite numai 
atribute oribile, sintagme menite să stârnească spaima, 
dezavuarea şi o grabnică spălare pe mâini de îndată 
ce aşa ceva ne-a tulburat auzul. Ceva de care omul ar 
trebui să se ferească mai abitir ca de SIDA. In timp 
ce despre ceea ce ne-a adus “internaţionalismul”, 
mai ales nouă celor din estul Europei sau chiar celor 
din Asia, nici o vorbă, dacă s-ar putea! Dar de ce 
oare ? Numai pentru că sunt răzmeriţe în fosta 
Iugoslavie, în Caucaz, în Tadjekistan, în Turcia sau 
pe aiurea , unde naţiunile îşi cer dreptul la 
autoderminare ? S-ar putea, deşi ne întrebăm, cel 
puţin unii, şi nu fără îndrituire, pe cine deranjează 
această propensiune spre independenţă a etniilor? 
Pe cei ce le urăsc funciarmente numai pentru că nu 
ar fi “alese” ? Şi pentru ce să fie “alese” ? Pentru 
mesianisme ? Sau anume pentru acela ce le-ar vrea 
unite sub un singur sceptru, cel al finanţei 
mondiale ? Probabil. Dar să fie oare naţiunea şi 
naţionalismul pe drept atât de detestate ? 

In Vechiul Testament etnia cea mai apărată 
î a fost cea iudaică. Şi aceasta în baza unei elecţiuni 
divine. Dumnezeul lui Avraam şi-a protejat poporul, 
ca pe cel mai scump odor, asigurându-i totodată şi o 
propensiune istorică fără seamăn. Textele de referinţă 
ale Sfintei Cărţi o atestă din plin. Iar istoria 
consecutivă vădeşte faptul din plin, până în zilele 
noastre. Reţinem însă din această atestare ideea 
harismatică a naţiunii, fără cea mai mică aluzie la 
rasă, aceasta fiind o cu totul altă categorie. 

Romantismul (începând cu Rousseau) 
reuşeşte pentru prima dată în istoria culturii 
descalificarea termenului de naţiune. Nu altcumva 
decât ca pe ceva ce a încercat să corupă individul, 
înlănţutndu-lîn obligaţii social-istorice sau de drept; 
dreptul fiind acel ceva care l-a transformat pe ins în 
persoană, iar comunitatea naturală în polis sau în 
regim de Stat. Cu alte cuvinte, pentru teza romantică, 
pentru acel Vhomme est bon par sa nature, mais 
'c \est la societe qui l ’a corrompu ("omul e bun de la 
naturi, dar societatea e cea care l-a corupt", nevoia 
cea mai imperioasă fiind aceea de a redeveni primar, 
spontan, primigeos), dreptul constituie un fel dejug, 
de limitare a activităţilor sale vizavi de celălalt, cu 
care s-ar fi constituit gregar într-o oarecare formă 
sociali* -trib, popor sau naţiune, în virtutea unor 
impulsuri provenind din firea lui. 

Or, în acest sens, prin importanţa pe care 
romantismul o conferă naturii - aceasta opunându-se 
ideei de organizare, pe bază de drept, a indivizilor 
devenite persoane - naţiunea c confundată cu simpla 
ordine naturală, rebarbativă intereselor insului. Şi, 
din păcate, nu puţine au fost naţionalismele care s-au 
bazat pe această accepţiune a termenului de naţiune. 
De unde au izvorât apoi şi patriotismele locale. Un 
fel de chemare senzuală a pământului, un fel de fior 
primitiv, arzător, uneori beţie chiar, ca a făpturilor în 
rut 

Dar aceasta să fie oare naţionalismul,o 
vibraţie primitivă, iar naţiunea doar o asociere gregară 
de aceeaşi factură, impulsivă şi constrângătoare în 
acelaşi timp? Ceri drepMnodemismul îi mai adaugă 


ceva: organizareajuridică, factorul pe care romantismul 
îl acuză, într-un nereuşit simulacru de condamnare 
fără recurs. 

lată însă că secolul XlX-şi odată cu el 
modernismul-scoate pe tapetul istoriei noul concept de 
naţiune, cu statut juridic bine definit, vizând popoarele 
şi teritoriile habituale ale acestora. Naţiunea, spun 
enciclopediile mai recente, nu este altceva decât ‘ o 
mare comunitate omenească, cel mai adesea instalată 
pe un teritoriu, cu o unitate istorică, lingvistică, culturală, 
având o constituţie şi fiind titulară a suveranităţii 
sale “ (Dicţionar Enciclopedic Larousse). 

Unitatea şi comunitatea, organizate juridic şi 
manifestate cultural pe un anumit teritoriu, iată deci 
caracteristicile definitorii ale naţiunii în general, 
acceptate istoric de vremea noastră. 

Şi totuşi, în acelaşi timp, corul vocilor care 
invocă “drepturile omului” înaintea celor ale naţiunii 
se aude din ce în ce mai des. Reîntoarcere romantică, 
rousseauistă, sau simplă strategie, din păcate răsuflată, 


pentru subminarea naţiunii? 

Credem că amândouă; şi nu fără sorţi de 
izbândă în cazul în care naţiunea ar fi doar un dat 
juridic şi istorico-filozofic, precum este definită în 
enciclopediile noastre. Şi dacă cultura va fi făcută de 
o mass-medie internaţionalizată sau exaltând 
primitivismele sexului, ale forţei şi ale banului, n-ar 
fi de mirare. Iar dacă la aceasta se mai adaugă şi ideile 
de federalizare (comunizarea fiind pentru moment 
oarecum compromisă) sau de comunităţi continentale, 
victoria asupra naţionalismului şi a naţiunilor ar fi 
indiscutabilă. 

Şi totuşi, atâta vreme cât naţiunea nu rămâne 
doar ca definiţie enciclopedică în istorie şi câtă vreme 
ea se atestă ca entitate ontologică, în virtutea căreia va 
şi participa la Judecata din Urmă, indestructibilitatea 
ei este absolută. Altfel n-ar avea sens atestarea 
apocaliptică potrivit căreia lumea, la Judecata de 
Apoi, pe neamuri şi seminţii se va prezenta. 



Este oare cineva pentru care cuvântul patrie 
să nu exercite, dacă nu o simplă vibraţie afectivă, cel 
puţin o ridicare de sprânceană, ca la auzul a ceva despre 
care s-a tot vorbit (şi se vorbeşte încă) atunci când omul 
e la ananghie printre străini sau printre “politicienii” 
vremii? Credem că foarte puţini şi-n împrejurări foarte 
rare. Ce aer e mai bun decât cel de pe pajiştile sau 
maidanele copilăriei? Ce iarbă mai verde decât cea de 
acasă şi ce muzică mai atractivă decât cea ritmată de 
susurul izvoarelor primare (fie că acestea se află 
înlăuntrul sau în afara făpturii noastre)? Un tot de 
factori, printre care şi o sensualitate parcă puţin 
veninoasă, un fluid fizic, organic, vegetal uneori, ne 
leagă magic de un pământ sau teritoriu pe care am văzut 
lumina zilei. E ceva ce ne invită la o întoarcere spre 
origini. Ceva ce ne face să lăcrimăm (chiar dacă numai 
înlăuntrul nostru) când auzim fluierul sau timbrul 
muzical al unui instrument specific spaţiului în care am 
apărut. Ceva ce ne răscoleşte adânc intimitatea. Ceva 
dulce ca o licoare care îmbată. 

Dar să fie oare acesta patriotismul? O izbucnire 
afectivă, tandră chiar, a omului încurcat în răscrucile 
vremii ? Ceva ce parcă şi la plante şi la animale ai 
întâlni, când ar fi vofba de trezirea unor reflexe 
condiţionate ? 

Nu credem că-aip putea numi patriotism doar 
astfel de stări sau de simţiri, impregnarea telurică 
elementară în sufletul nostru. Patriotismul trebuie să 
atingă în noi şi altceva, gândul; că nu "unde-i bine acolo 
e patria" ci "acolo undezi patria (unde simţim că fără 
acel ceva ce ea ne oferă, nu se poate), acolo e bine". 
Chestiune deci nu numai de sensibilitate, ci şi de 
inteligenţă. Pentru că tot ceea ce e numai sensualitate 
durează puţin. 

Or patria şi patriotismul, ideea pe care o 
generează, e gând care dăinuie (şi nu numai într-un ins, 
ci-n totalitatea cclbr pe care acesta îi străbate). 
Comunitate deci de destin, căreia cine i s-ar putea 
sustrage? Premiză-leagăn pentru dezvoltarea a ceea ce 
este în sine naţiunea. Naţiunea conferă patriotismului 


o altă dimensiune. Aceea de a tinde mereu spre 
desăvârşire; desăvârşirea ca dorinţă şi lucrare spre 
perfecţiune a comunităţii în care ai apărut, din care te- 
ai ivit şi pe care, chiar dacă se întâmplă uneori să o uiţi, 
simţi că e ceva fără de care, în adâncul firii, nu se 
poate. E patria care nu se exaltă în năvalnice evaziuni, 
ci domeniul de existenţă în care menirea insul e 
hărăzit să-şi împlinească destinul. 

România, Franţa, Spania, Germania, Rusia 
(ca să înşirăm, la întâmplare, doar câteva din multele 
patrii ale lumii contemporane) sunt irevocabile. Sunt 
ceea ce sunt şi atâta tot Definiţii fără explicaţii, cu 
caracter de premize (pe care fie că le acceptăm, fie că 
nu, ele există). Aşa că patria noastră, de exemplu. 
România, ne aparţine (celor ce simţim şi gândim că 
suntem români) nu ca un bun ţinând doar de o 
generaţie, ci de toţi cei ce s-au străduit şi se străduiesc 
ca ea să fie ceea ce este şi va fi - depozit sacru şi leagăn 
al etniei ca entitate ontologică. 

Ea nu este însă numai teritoriu, limbă, gândire 
şi obiceiuri comune, ci voinţa de a le uni pe toate 
acestea în realizarea istorică a naţiunii. 

De aceea nu există şi nici nu ar putea exista ca 
atare apatrizi, după cum nici “weltburgeri” sau cetăţeni 
ai lumii, cum le place unora să se numească. în primul 
rând pentru că apatridul nu s-ar putea numi astfel fără 
referire de fond la ideea de patrie, fie aceasta chiar 
abandonată geografic, dar care lui îi serveşte ca ele¬ 
ment de referinţă, pe care să-l nege apoi sau de care să 
se străduiască să se îndepărteze. Iar “weltburgcrul”, 
cetăţean, zice el, nu al unei patrii, ci aftumuj, ce altceva 
ar putea fi el de fapt, în originala sa denumire, decât tot 
un cetăţean al unei patrii, însă cu graniţe extinse până 
la marginile lumii ? 

"Weltburger" modem, apatrid obstinat sau 
simplu patriot nu sunt însă şi nu pot fi altceva în sinea 
lor decât tot produse ale unei etnii anume, 
manifestându-se ca atare în istorie, cel puţin până la 
Judecata de Apoi. 














PUNCTC CDRDINDLC 


NR. 8/9 PAG. 21 




Ift 


A (13) 


/ 


spre fln . eic sccolului XVIII, ţfirile noastre îsi 
MT - ucc ^ uvia t aîn forme predominant patriarhale. Totuşi 
“ mt t‘ n aCeastâ P crioad!1 Î5i fac apariţia chemări şl 
mdemnuncă're un nou st,! de «aţă. Dar eveSL isto™! de 

P ' ntnl CVOlu,ia politici 5( economică a 
Moldovei şi Ţăn, Româneşti, cu profunde implicaţii în viaţa 
spirituală, a fost încheierea păcii de la Adrianopol (1829) prin 
care se pune capăt războiului mso-turc început în anul 1827 
Prin tratau. 1 încheiat cu acest prilej, cele două Ţări Româneşti 

rnm^'ta lndepende "t 5de ™şcareîn viaţa economică, ieşind 
cu totul de sub regimul de “raia” şi de grânar sau “chelar” pentru 
capitala otomană, ceea ce le deschide perspective noi in 
activitatea economică, bogăţiile naţionale putând fi valorificate 
nmtrclaţn eu toate statele europene, nu numai cu Imperiul 
^opireaai^cor^ firesc - rezultând din noua situaţie 

P t C °~ eC0n ° 171 ic^^^^PriidiJce o nestăvilită invazie de 
elemente străine, cu prccădere^^p,^^ noastre 0 

invazîfepc care memorialistul Radu Rosct^bcoîîîSăâ^i^i J 

veritabiK 4i p/>///fyicii»/«/i/. H a. .... . - P _ cei -^J^maneştneşirea deplină de suV^ependenţaeconohtic^şi^n- 


fond este vorba de aceiaşi factori care au acţionat şi în 
perioadele anterioare, de data aceasta însă amplificaţi în 
intensitate, în extensie, dar mai alesyn consecinţe, uneori de 

proporţii catastrofale, pentmîntreagayiaţăsociaiâapoporului 

român, sub toiţfeînlâjişările: spiritual ă^economicâ şi politică. 

O primă categorie de factori $unt factorii de natură 
externă. Enipnerarca lor are darul să explice cauzele care i-au 
determinat pe evrei să emigreze. Iată-i într-o prezentare succintă: 

^.Persecuţiile necontenite din Ru^i^ şi PoJonja, care 
se manifestau adeseori sub forma de pogromuri violente; 

j 2. Nemulţumirile autorităţifor austriece d|n 
Bucovipa şi Galiţiâ, nemulţumiri carcji îndemnau să-şi caiite 
un săl^ mai primitor în alte ţinuturi; * V\ V \ ? 


t 3. Refractari serviciului rţjilitar obligatoriu, uc azu l 
imperial al Ţarul oi >1100136 I din 1827.îlîndemna să fugă în 
ţărije noastre, unde nu exist^pblîgati vîfatea serviciului militar, 
/ 4. Războiul ruso-tilVc din 1827-1828 aadus Ţărilor 


ia. Aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare până Y “““‘î? p“ l ™ eadin *• lm P' riului 0toman i V 

__ .. erioare,pana j 5. Paralel ctrlnvaziăcapitalurilor străinfe â avtiTToc 

- spune St.Zeletin - o invazie a evreilor. \ 

A doua categorie de factori o constituie factdrii 


PERIOADA 

REqmMR/vrm/ dr^am 


şi din Au: 

în preajma ră^iutui ruso-turc din. 1827, evreii au reuşitlă, 
fixeze, în tăcere\câteva capete de pod bine întărite, în nordul 
Moldovei şi apoi, fârăzgomot, şi-au concentrat forţele spre sud. 

Centre mari şi bogate^ până atunci în întregime româneşti/sub 
toate aspectele, au încbput să-şi piardă caracterul tradiţional şi 
etnic. Negustorii şi meşteşugarii autohtoni dispăreau,/lupă o 
luptă înverşunată, locul lor fiind luat de noii veniţi Confirmând 
acest punct de vedere, iată ce scrie Nicolae Iorga în capitolul VI 

al lucrăriisale‘iSTORIAEVRBfLpRÎNŢERILEÎ^OASTRE”. 

Şi in această epocă vedem înslipe Evrei dezvoţtându-se, în 
dauna elementului creştin indigen,petoate terehurile atacate 
până acum de dânşii Un act oficiabdin Moldova arată că ei 
au toate pră văliile st radelor principale din Iaşi:« Uliţa Mare, 
începând de la Curtea Veche, până la nujrginea Copoului, 

Uliţa Academiei, a Consulatului rusesc.aCurţii Domneşti şi 
a Teatrului până la Uliţa Golia, apoi uliţa care începe de la 
Şf.Ioan în faţă cu Paladi, uliţa Hatmanului Alica Roznoveanu, 
uliţa Sf.Spiridon până la Cabinet/îNatUrol»; la o mie de 
prăvălii, aparţineau în 1843 creştinilor numai 15(f^eugebauer, 

DieDonaufiirslentQmer, Breslau 1859,pp.93-94). La Botoşani 
breslele se desfac, din concurenţa tor, şi blănăriile plâng 

Domnului, Grigore Ghica/în cuvinte mişcătoare că«dela o internii Aceştia lămuresc cfe ce.mulţi cvfei <ohştrârtşi să 
vreme naţia evreească, Uceea cp,cu semeţiese amestecă fără t emigreze, au ales tocmai Ţările.Româneşti ca ţintă spre care să 
îndrituire în toate, s 'autnărăvit a intra şi în acest meşteşug 
smomind calfele, m/pentru a le învăţa, ci pentru aruim 


Protectoratul 


rusesc- 


1828 - i 856 


în legătură cu slaba rezistenţă pe care au 
întâmpinat-o evreii'la pătrunderea lor în Ţările Româneşti 
atât din partea multor boieri, cât şi din partea autorităţilor, iată 
ce scrie Nicolae Iorga în 'ISTORIA EVREILOR../’ 

u Şi arenzile, până la Regulamentul Organic, şi cu 
toată oprirea Regulamentului, cad pe încetului manile lori 
La Botoşani ei se asociază şi cu Armenii pentru a le lua. 
Proprietarii buni bucuroşi de câştig mare fără muncă; doar 
de -şi asigură în contracte ocrotirea oamenilor Curţii şi ai 
bisericii, unde le dorm înaintaşii. 

Apărarea ţerii se făcu în chipul cel mai stăngaciu 
de Guvernul lui Mihaiu Sturza, care avea şi temerile sale 
politice şi apetiturile sale personale. Se învioră în Moldova 
anilor 1840 vechile măsuri aplicate ceva mqibmeîrfAUstria 
lui Iosif al II-lea, măsurijisemea cu acelea pe carile lua şi 
Rusia lui Sicolae l: acte de legitimare, «Inchez&şluire», 
'Cerere de a-şi arăta existenţa capitalului şi exerciţiul 
profesiunii, supunerea călătoriilor dintr'un toc în altul la 
un permis administrativ, ameninţarea cu expulzarea. Se 
căuta, în 1847, a se aduce părăsirea vechiului port galiţian 
cu perciuni, barbă, pălării de pâslă şip apuci De aici nu 
rezultară Evrei mai puţini, dar fără îndoeală funcţionari 
mai bogaţi 

Din potrivă Mihaiu Stuna a fost învinuit, cum se 
\ pic, că a favorizat imigrarea altor elemente fără de folos 
pentru ţară. «Cine a fost acelâ», se spune într 'un memoriu 
al tinerilor revoluţionari << care a dat proiectul obşteştii 
Adunări pentru a se hotărî luarea la oaste şi din naţia 
israelita şi care, ca să nu puie în lucrare această legiuire, a 
luatfjpoi mita deltf fsraeliţi 40.000 de galbeniT» Un 
Gălâţean observă:A< înălţimea Sa a îmbrăţoşatpe Greci, şi 
mai cu seumă pe Jidovi, de i-a pus asupra bietului 
Moldovan». în sfârşii alt «memoar» semnalează că 
30.000 de galbeni au fost daţi de « o tovărăşie de Jidani», 
«pentru faşă facă nepedepsit conirabandul rachiului », 
[Căcie vremea clasică a aşezăriipe moşiile boierilor 
câştigat! acum cp totul de luxul apusean, a unui număr de 
Jidovipentru afâte târgurile, cu caracterul absolut evreesc. 
încă subt loan Sandu Sturza, Ioan Greceanu capătă voie 
a-şi face târg la Drăghşeni în Covurluiu. Din satul Totoieşti 
răsare astfel Podu-IloalUdin Frumuşica Botoşanilor se face 
la 1845 cloaca de astăzi; din Negreştii Vasluiului un popas 
de străinu; pe locul dela hotar al Domnului însuş se 


patronii lor, «Împiedicând aJişverişul», aducândpe bresta 
la cerşetorie. La Iaşi, unde eiformează pe la 1848 două treirk 
ale populaţiei Jn mână lor e totul: camăta, misitia, comisionul,\ 
cărăuşia, zidăria, lemnăria, fierăria, tapiţeria, croitoria, pe 
cari «lefac rău pe toate, dar fac tot»ftlsfont toui mal, mais 
ils font tOut)(Raporl al consulului francez din Iaşi, Guiroult, 
în Anul1848în Principatele Române, I Bucureşti1902$ 

4). în Bârlad erau pe la 1820 numaijr^o-zece^asejidoveşti 
(ă de o mie creştineiacunuracesteadin urmă pare că s au 
^opifîjiJLomaffrezistenţa episcopiei, atacata şi cu acte false, 
Tcomplect sfărâmată. Pretutindeni e aşa. ” 

Regulamentul Organic introdus ca act constituţional 
în Iulie 1831 în Muntenia şi în Ianuarie 1832 în Moldova, 
document “cate derivă în cea mai mare parte din desvoltarea 
proiectelor constituţionale ale boierilor noştri, mai ales ale 
celor din Moldova, aşează pe Evreiîntre străinii pe cari numai 
Adunarea Obştească îi putea împământeni, pentru merite 
deosebite faţă de ţară* Ţinând seama de aceea că «Jidovii 
sunt împrăştiaţi prin Moldova», că «numărul {or creşte 
din zi în zl», că «cea mai mare parte din ei trăesc cu 
vatămarea interesurilor pământenilor, foloslndu-se de toate 
mijloacele speculaţiilor, cu scăderea industriei şl a fericirii 
obşteşti», se hotărî catagrafia lor, păstrarea celor cu stare şi 
expulzarea pentru totdeauna a celor ce, neavând un meşteşug 
folositor * trăesc fără căpătăiu (Cap.III, art.94). ” 

Dar, în pofida acestor reglementări menite să 
stăvilească pătrunderea masivă a evreilor In Ţările Româneşti, 
spre norocul nedoriţilor oaspeţi şi spre nenorocirqţpopulaţici 
băştinaşe, o serie de factori prielnici le-a favorizat pătrunderea, 
înlesnindu-le aşezarea temeinică în spaţiul locuit de români. Jn 


se îndrepte. > a Um înfiinţează Mihâilenii, al cărui act de fundaţie se păstrează 

l r Umceputul secolului XIX, Ţările RpmâneştiV la sudjtuf Marcu Zaharia, prigonit pentru aceasta. Si cu 

nerfiriflni viîitflcî vQlnrilAcn.Vlti.oloc-; „iZ. __ - , ~ \ Y 


contact superficial ciţ viaţaşi vaţorile spirituale şi materiale ale 
Occidentului, erau atrase spre^o civilizaţie de spoială,/ca 
substitut pentru patriarhalismul în ‘care dormitase râpână atunci. 
Evreii au înţdts aceste prefacerile mentalitate şi s-auirâbit 
^să-şî ofere serviciile. - 1 

\ _ 2. Clasa de sus şi. In măsură mai redusă./fe lâsytfe 

"mij loc, îşi pierdea din importanţă ca urmare a lipsei delrvteresr 
împinse până la dispreţ, peptru toi cecşteactivitatedqonomică, 
îndeosebi pentru industrie şi com^ţ. Atât, dc departe mergea 
această Jipsa. de jnteres,. încăpea ,se manţfest^ chitp şi în 
domeWul.administrării prppriei^veri. Qr r cumpcest câmp de 
activitate nu putea rămâneri, evreii s-au grăbiţ să-l umple. 

\ 3. Atitudinea excesiv de 'binevoitoare a anumiţor 
domni, pp care cronicile contemporane îiţai^cterizează,’diipă 
faptele şi^gândurile lor, întf-â lumină foart^pu|ih favorabilă. 
Şi tot într^o lumină defavorabilă este prezentata Activitatea 
Divanelor gorganelor administrative diăpauza venalităţi lot, 
în flagrantă contradicţie cu datoria ce Ie revenea de a,apăra 
fiinţa stătuluiy ( L/r / 

4. 


printre factorii ^ntemi care t pp favorizat exodul evjeilpr spre 
Ţările Româneşti, am omite anumite deficienţe sufleteşti alp 
poporului român\în primul r^, ţrpbuie menţionată slaba lui 
rezistenţa la ispiteai pericole careţi pun în primejdie fiinţa. îh 
al doilea rând nu trebuie trecută cţfvedereâfalsa Iul con&pţfe, 
după care străinii şi,\mai ales Pi^eli, nn potfi ptfmejdloşi, ci, 
dimpotrivă, utili, cătinii care sunt priccpuţUit toate, concepţie 
pe care falşii patrioţi trânţbiţat-o ca pt jrna din virtuţile 
naţionale, când ea, de fapt, este una din marile scăderi sufleteşti 
ale poporului ţomân în ta» lui pentru cxisteiţţă, ^ , 




zecile se numără aceste aşezări de exploatare şi depravaţie, 
cârciumă lângă cârciumă, cu sticlele de rachiu de cartofi şi 
alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rassă 
pentru hrănirea viciilor «civilizate» ale clasei dominante, 

Erau aceşti oameni, al căror număr se ridica în 
1848, după sdâotelUe lui N.Şuţu, la îl.QS&Jamilii-tn laşi 
^avem la 1845 aproape 7000 de capi de familie, jumătate din 
poporaţia oraşului -urmaşii lui Ursul, Cerbul şi Drăgan 
dela 1700-50? Răspundemi cu siguranţă nu, sau^ altfel, ei 
îşi pierduseră vechiul caracter ptntru-ajeface Ofpă cu 
năvălitorii, Evrei germani din Galiţia. Lal856'ronsului 
francez Place scrie ;<< în fiecare zi intră Evrei cu miile în 
Principate, şi mai ales în Moldova. Ştiu de la consulul 
general al Austriei chiar că aretn acest moment sub protecţia 
sa peste 35.000 de indivizi de această religie ». 

Par mai e un argument: Evreii lui Dimitrie 
Cantemirnu vorbkut limba ebraică, dar de sigur cea spaniolă, 
ca şi cei din Ţara Românească, şi o puteau părăsi numai 
pentru limba ferii Evreii lui Mihaiu Sturza însă, ca 
imensa majoritate a Evreilor de azi, vorbesc acel jargon 
german, al cărui caracter arată timpul foarte recent când 
unele elemente româneşti au pătruns în el Evrei ca aceia 
cari în Bucureşti aclamară la 1848 steagul tricolor, pe care 
EUad-Rădulescu scrisese «emanciparea Israeliţilof » 
câteva mii fn tot Principatul • şl colaborau la «Pruncul 
Român» altul Rosettl, un Dr. Barasch, un cunoscut scriitor, 
un Hiltei B.Manoach, prezident al Municipalităţii 
revoluţionare , donator de burse Universităţii, un Iscovici şL 
Rosentho! prieteni ai corifeilor mişcării, lipseau dincolo de 
Mllcov cu desăvârşire **. urma) 

P 










PAG. 22 Nr. 8/9 


PUNCTC CAADINAU 


Cele cinci Cuvâiări teologice (“Către 
eunomieni”, “Despre teologie”, “Despre Fiul”, din nou 
“Despre Fiul” şi “Despre Duhul Sfânt”) ale Sf.Grigorie 
de Nazianz (aprox.329-328), purtând numerele 27-31 
înediţiaBenedictinăMauritanăşireproduseîn volumul 
36 din P.G., cunosc acum o frumoasă ediţie românească 
la Editura “Anastasia”, în trad.Păr.D.Stăniloae (care o 
însoţeşte şi de o utilă introducere, ca şi de un bogat corp 
de note şi comentarii, acoperind aproape o treime din 
volum). Ediţia, în ciuda unor mici “scăpări” (de culegere, 
de lecţiune, de trimiteri biblice), reprezintă neîndoielnic 
o lăudabilă ispravă culturală, sub autoritatea unuia 
dintre cei mai de seamă teologi şi cărturari români ai 
acestui veac.Ce-i drept, raportată la realizările 
anterioare, cartea nu este chiar cea mai exactă şi mai 
limpede traducere a Păr.Stăniloae, dar chiar pasajele 
mai obscure se pot descâlci cu sprijinul notelor, de mare 
prestanţă teologică şi intelectuală. 

Aceste Cuvântări au fost rostite de Sf.Grigorie 
de Nazianz pe la anul 380, în capela Anastasia din 
Constantinopol, având ca puct de plecare critica doctrinei 
arianizante a lui Eunomie de Cyziccu privire laînvăţătura 
trinitarâ. Este vorba, în speţă, despre confuzia între 
“naştere” şi “creaţie”, ducând la negarea deofiinţimii 
Fiului cu Tatăl, problemă la care s-au referit, limpezind- 
o în duh ortodox, toţi Sfinţii Părinţi din Capadocia 
veacului al IV-lea. De altfel, volumul apărut la 
“Anastasia” pare să inaugureze. în cadrul colecţiei 
“Dogmatica”, o serie consacrată “Părinţilor 
capadocieni”. 

* 

Un mare gânditor creştin contemporan, 
respirând însă duhul tradiţiei patristice răsăritene, Paul 
Evdokimov (1901-1970), dup bAria icoanei... şi Iubirea 
nebună a lui Dumnezeu , este prezent în limba română 
cu un nou volum, Vîrstele vieţii spirituale (cuvânt 
înainte şi tracLde Pr.Prof.Ion Buga). Cartea a apărut de 
curând sub egida Asociaţiei filantropice medicale 
creştine “Christiana” din Bucureşti (pe cât şe pare, o 
“rudă editorială” a Fundaţiei “Anastasia”). Despre autor 
am mai scris în cadrul acestei rubrici. Cartea la care ne 
referim acum, caracterizată de traducător drept “un 
dialog cu omul contemporan” din perspectiva “sintezei 
neopatristice”, este împărţită în trei secţiuni; “Întîlnirea”, 
“Obstacolul şi lupta”, “Harismele vieţii spirituale şi 
înălţarea mistică”. Autorul vede în “monahismul 
interiorizat” şi în asumarea plenară a“preoţiei universale 
a laicilor” posibila expresie mistică a creştinismului 
contemporan, chemat să redescopere, în acest târziu al 
istoriei, esenţa Tradiţiei răsăriten e,isihia, “tăcerea 
duhului, odihna lui care-i mai presus de orice rugăciune, 
...starea «feţei către faţă», prelungite în veşnicie, 
când «Dumnezeu vine în suflet şi sufletul se revarsăîn 
Dumnezeu»” (p.218). 

* 

Semnalăm, cu o oarecare întârziere, şi 
excelentul roman al lui Vladimir Volkof T,Struţocămila 
(Toarte inspirată tălmăcire românească a titlului 
franţuzesc - Le Tnţtre, cuvânt inventat de Volkoff, 
printr-o subtilă amalgamare între t raltre, “trădător” şi 
pr&re, “preot”, mărturisind “ambiguitatea esenţială a 
personajului principal, Grigori”, după cum ne 
informează autorul însuşi într-o Notă finală). Romanul, 
de profunzimi dostoevskiene, simulează o schemă 
dramatică (Prolog, cinci Acte, Epilog) şi este povestea 
unui “securist” care, făcând pe preotul ortodox, atinge 
totuşi, în felul lui, revelaţia şi martirajul (chiar dacă 
acesta nu se consumă efectiv:”Hristos mi-a infuzat 
martirajul. Sînt blestemat”)- Idcea de substrat a cărţii, 
riscând să scape din păcate recepţiei contemporane, 
I este aceea că riturile au putere obiectivă, chiar când sunt 
oficiate formal; ele lucrează tainic asupra monstrului, 
fără voia lui, ducându-l până la teofanie (p.215). 

Universul totalitar este surprins cu un ochi de 
observator genial şi de ironist amar. Stilul “clar şi dur” 
este cu măiestrie transpus în limba română de 
experimentatul Mircea Ivânescu (după ediţia franceză 
din 1983; amintim că romanul, scris chiar în franţuzeşte, 
] a apărut mai întâi în 1972, sub pseudonimul Lavr 
1 Divomlikoff, explicitat şi el în Nota menţionată). 
, Versiunea româneasca a fost scoasă de Editura 
“Anastasia” (unde mai apăruse anterior şi cartea Despre 
Rege a aceluiaşi V. Volkoff). 


Evreul rus Lev Şestov (Lev Isakovici 
Schwartzntann, n. 1866 Kiev - m. 1938 la Paris), trecut de 
obicei în rândul existenţialiştilor creştini (de felul lui 
Gabriel Marcel) şi a cârui “metodă” Emil Cioran o 
definea lapidar drept o “peregrinare prin suflete (in 
straniile sale Execrci/ii de admiraţie), a fost decurând 
editat în premieră şi în limba română, cu Revela,ule 
morţii, un eseu de meditaţii filozofico-religioase despre 
Dostoievski şi Lev Tolstoi (primul agreat, iar celălalt 
dezagreat de către autor). Scrisă iniţial în ruseşte, cartea 
a văzut lumina tiparului în 1923. în versiune franceză, la 
Paris (unde autorul - de acum L6on Chestov - se refugiase, 
după ce făcuse pe revoluţionarul, din 1922). Ca toţi 

existenţialiştii, Şestov trăieşte mai degrabă o contorsionata 

criză religioasă decât o autentică experienţă creştină. Este 
în el o stranie întâlnire între sufletul iudaic şi sufletul slav 
(dar, cu toate acestea, cel mai mult parcă seamănă cu 
spomo/ii/Miguel de Unanmuno, atât ca problematică, cât 
şi ca expresie). Este, în orice caz, un gânditor foarte viu, 
cu intuiţii profunde şi reprezentativ pentru acel tragism 




spiritual al secolului nostru, împins până sub zodia 
absurdului. E util să-l citeşti, dar e primejdios să te opreşti 
la el. 

Proaspăta versiune românească a eseului 
şestovian a apărut la Iaşi (Institutul European), fiind 
realizată, după versiunea franceză a lui Boris de Schloezer, 
de către d-na Smaranda Cosmin. Volumul mai cuprinde 
o prefaţă a d-lui Radu Enescu şi nişte “Note critice” (de 
fapt utile extrase din A.Camus. B.de Schloezer şi 

B.Fundoianu despre “cazul Şestov”) 

* 

r 

Un alt evreu relativ notoriu, Julien Benda, 
contemporanul cu doar un an mai tânăr al lui L6on 
Chestov, este publicat de Editura “Humanitas” (“cu 
sprijinul Fundaţiei Sttros pentru o societate deschisă”!), 
în cadrul seriei “Societatea civilă”. Este vorba de volumul 
la trahison des clercs (Paris, 1927), ce a făcut multe 
valuri la vremea lui ( i's e vedea şi prefaţa d-lui Andrei 
Pippidi, “Benda singuraticul”, în care acestuia din urmă 
îi sunt atribuite virtuţi “profetice”). Versiunea românească, 
intitulată Trădarea cărturarilor, este garantată de numele 
d-nei Gabrie la Creţia (motivaţia titlului românesc poate fi 
găsită în nota de subsol de lap.33; într-un înţeles larg, este 
vorba despte intelectuali ). Dialectician subţire prin rasă 
şi formaţie, J.Benda ar dori să ne convingă că intelectualii 
moderni, prin amestecul lor în ordinea istorică, ar fi nişte 
trădători ai ordinii spirituale şi că din această “trădare” 
sau perversiune ar ieşi toate nenorocirile lumii 
contemporane. Aceşti clercs au ajuns “trădători” de-a 
valma, fireşte cu excepţia autorului nostru! Ideile susţinute 
cu patimă în acest rechizitoriu nu l-au împiedicat câtuşi de 
puţin pe Benda să se amestece în mai toate campaniile 
stângiste ale vremii sale (a trăit până în 1956) şi nu e greu 
să descoperi, îndărătul sofismelor, idiosincrasiile ştiute 
ale evreului modem. Benda nu suferă, fireşte, dreapta, 
naţionalismul, tradiţionalismul creştin în genere. Ln schimb, 
se are bine cu stânga internaţională, exaltă “mistica 
democraţiei” (deşi declară că “ea constă mai puţin în a 
iubi acest regim şi mai mult în a-i urî pe opozanţii săi”) şi 
sprij ină comunismul (deşi, în teorie, se preface a-1 critica, 
etichetându-1 drept “extremism”). în 1933 va încropi în 
termeni masonici un Dlscours a la nation europtenne. 
Profet al Maastrichtului ? Mai degrabă colportor subtil de 
idei masonice venerabile. E de înţeles de ce este scos de 
la naftal ină într-o vreme ca a noastră, obsesizatâ de “Case 
comune”, “societăţi deschise” şi “societăţi civile”.^ 

Cele câteva jumătăţi de adevăruri, cu care pot fi 
amăgite spiritele superficiale, nu pot face din Benda şi din 
opera lui (oricât de prolifică) temeiuri ale unei “reabilitări 


a culturii acestui veac”, cum crede d-1 Pippidi. Gândirea 
creştinăaduce o viziune mult mai complexă a raporturilor 
dintre “spiritual” şi “temporal”, într-o lume în care nu 
existănumai "lesclercs" şi M les laics" (întoate înţelesurile 
posibile ale acestor cuvinte), cişi bunul Dumnezeu, care 

ne rabdă pe toţi şi nu ne “trădează” pe nici unii... 

* 

Apetenţa editorilor noştri pentru autorii evrei 
cunoaşte, s-ar zice, un fel de paroxism. Nu-I putem scăpa 
din vedere pe adulatul Sigmund Freud (1856-1939), 
unul dintre promotorii savanţi ai pansexualismului 
contemporan. La Editura Ştiinţifică a apărut volumul II 
din seria de Opere iniţiată în 1990; el conţine una dintre 
cele mai faimoase cărţi ale întemeietorului psihanalizei; 
Interpretarea viselor. Traducerea, “preambulul” şi notele 
aparţin d-lui Leonard Gavriliu (gazetar cu ştate vechi în 
presa comunistă şi neocomunistă, dar totuşi intelectual 
subţire, cu apetenţe occidentale). Ediţia românească 
este destul de temeinic realizată. Traducerea pedantă, cu 
dese trimiteri la originalul german şi cu foarte utile note 
ale traducătorului, înlesneşte accesul la un text dens, 
foarte limpede în formă şi foarte controversat în fond, 
purtând toate virtuţile şi toate limitele cercetării 
pozitiviste. E o lectură negreşit utilă, dar nimeni nu 
trebuie să se iluzioneze, în urma ei, că s-a înstăpânit 
asupra tainelor universului oniric (ireductibil la schemele 
degândire ale materialismului scientist). Dacă un 
C.G.Jung, pornind de la Freud, a ajuns la o înţelegere 
mult mai adâncă a problemelor, asta s-a datorat, în mare 
măsură, tocmai abandonării vechiului spirit pozitivist, 

deschiderii înţelepte spre religie şi mit. 

* 

Carte de înţelepciune de Constantin Noica 
este o “creaţie editorială”, ca şi 321 de vorbe memorabile 
ale lui Petre Ţuţea. De data aceasta editorul a avut însă 
avantajul referirii la un text scris integral şi al raportării 
la o operă filozofică suficient de consolidată (la care se 
adaugă cunoaşterea mult mai apropiată a omului 
Constantin Noica). Cele 582 de fragmente (însoţite dej 
utile note explicative) sunt extrase şi prelucrate din 
volumul postum Jurnal de idei , apărut în 1990. Ele sunt 
grupate în trei secţiuni: “îndrumător pentru tineri”, 
“Fragmente de sistem.Mirări.Obsesii” şi “Mărturisiri”., 
Asemenea întreprinderi editoriale nu şi le poate permite 
oricine; d-1 Gabriel Liiceanu reprezintă însă o garanţie. 

Cităm din “Nota Editurii”(p.8): “Publicăm în 
seria Antologiile Humanitas, această Carte de 
înţelepciune ce încearcă să concentreze în puţine pagini 
esenţialul din Jurnalul de idei . Insă pariul cărţii de faţă 
e mult mai ambiţios: am vrut să oferim cititorului, chiar 
(celui) nefamiliarizat cu volumele de filozofie ale luij 
'Noica, o primă imagine globală asupra personalităţii, 
operei şi «şcolii» instituite de filozof, în ultimii săi 
ani, la Păltiniş”. Şi adaugă editorul: “O şcoală care să 
dea oamenilor nu lecţii, ci stări de spirit”. 

* ■' * 

Tot mai bine reprezentată este, în vremea din 
urmă,“literatura” rezistenţei anticomuniste, fie dinraunţi, 
fie din închisori. O cutremurătoare carte-document este 
cea scoasă, cu desăvârşit profesionalism, dar şi cu certă 
înţelegere umană, de Editura “Humanitas^Poves/eor, 
ElbabeteiRizea din Nucşoara (urmatb, în acelaşi volum, 
de Mărturia lui Cornel Drăgoi ). Cartea reproduce 
convorbirile înregistrate cu cei doi de către IrinaN icolau, 
şi Theodor Niţu, etnologi la Muzeul Ţăranului Român; 
acestea sunt precedate de o “Prefaţă la spovedanie”? 
semnată de d-1 Gabriel Liiceanu. .Ediţia este şi foarte 
bogat ilustrată; realizatorii au dedicat-o d-nei Lucia 
Hossu-Longin (cea care a pus mai întâi în atenţia 
-publicului larg, prin “Memorialul durerii”, figura greu 
încercatei Elisabeta Rizea). Cazurile celor doi 
interlocutori se topesc în destinul unui întreg front de 
rezistenţă anticomunistă (întemeiat de 
u col.Gh. Arsenescţi): aşa-numiţii “haiducii Muscelului”. 
v Ţot aceasta este şi tema cărţii d-lui Mihai Rădulescu, 
Sînge pe Rţul Doamnei (Editura “Ramida”, 
Bucureşti, 1992), subintitulată “Pînă etnd atîta 
suferinţă?”.* €ste vorba de “epopeea” grupului ce î 
realizat cea mai lungă opoziţie armată la dictatura 
comunistă, sub conducerea fraţilor Amluţoiu (pe valea s 
RîUl Doamnei, între martie 1949 şi mai 1958). 

(cominuireîn p*g. 23) 










‘Redacţionale 


PUNCTC CARDINfllC 


NR. 8/9 PAG. 23 



Intr-un recent număr al periodicului bisericesc 
"Vestitorul Ortodoxiei" - oficiosul Patriarhiei Române- a 
apărut cu litere de o şchioapă, pe prima pagină, un 
fulminant titlu: ”Biserica Ortodoxă condamnă Masoneria". 
Citindu-1 dintr-o suflare, nu-ţ:i mai rămâne de crezut decât 
că Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.) a ieşit la luptă 
împotriva Masoneriei, cu un curaj nemaiântâlnit în ultimii 
56 de ani- timp in care, începând cu 1938, în România s- 
au succedat trei dictaturi: carlistă, antonesciană şi 
comunistă. Parcurgând însă actul public de condamnare, 
înţelegi imediat, din subtitlul scris cu un corp de literă 
mult mai mic, că nu B.O.R. condamnă masoneria, ci Biserica 
Ortodoxă a Ciprului. Deci, furtună intr-un pahar cu sifon! 
Printr-un ingenios truc jurnalistic ( de titrare şi 
tehnoredactare ) redacţia "Vestitorului* a lansat titlul 
punând în spatele Sf. Sinod al B.O.R. un act de curaj pe 
cere actualii ierarhi nu 2-ar îndrăzni nici măcar în vise. 

Metoda luării castanelor din foc cu mâna altuia ne 
este cunoscută, dar nu credem că în cazul actualilor 
ierarhi ai B.O.R. devine operantă în faţa masoneriei din 
România. De ce? O explicaţie posibilă ne-o furnizează 
părintele Gh. Calciu-Dumitreasa într-o declaraţie mediatizată 
în Canada (vezi şi "Puncte Cardinale", nr.7/31, p.9, 
col.1) : 

"(...)Ierarhia Bisericii Ortodoxe este ameninţată 
de o ruptură între vechea generaţie de ierarhi, influenţaţi 
de absolutismul comunist, şi noua generaţie şcolită în 
Occident, preluată de diferite girupări masonice (...)". 

Părintele Calciu nu face afirmaţii nefondate. Vom 
da un argument edificator. Aproape toţi tinerii ierarhi ai 
B.O.R. de astăzi, care ocupă posturile de arhierei-vicari 
în episcopiile ortodoxe sunt într-adevăr "şcoliţi în 
Occident " prin filiera burselor ecumenice! 

Ca să-şi recapete curajul de altădată şi să condamne 
masoneria pe faţă, cum a făcut-o anul acesta Biserica 
Ciprului şi altădată Biserica Greciei, Biserica Ortodoxă 
Română va trebui, mai întâi, să-şi scoată arhivele la 
lumină (câte au mai rămas după filtrele impuse de fosta 
Securitate). Acolo, la arhivele B.O.R., membrii şi 
ierarhii Sf. Sinod al B.O.R. - fie ei şcoliţi masonic în 
Occident sau în ţară - vor descoperi "Studiul asupra 
francmasoneriei", aparţinînd fostului Mitropolit al 
Ardealului (mort în condiţii dubioase) Nicolae Bălan. Acel 
studiu - perfect documentat asupra subiectului - a fost 
votat de Sf. Sinod al B.O.R. în şedinţa din 11 martie 1937! 

Silviu Alupei 


Sâmbătă, 9 octombrie 1993, orele 11.00, la Gherla, în cimitiruIN 
de lângă penitenciar, se va oficia sfinţirea unei Cruci ridicată întru 
pomenirea victimelor teroarei comuniste. Cei care doresc să 
participe la această ceremonie pot obţine informaţii suplimentare 
de la filialele judeţene ale A.F.D.P.R. j 


Le mulţumim încă o dată tuturor celor ce, fie din ţară, fie din 
străinătate, ne-au sprijinit financiar, publicistic sau moral , contribuind 
la supravieţuirea şi apariţia regulată a “Punctelor Cardinale 

REDACŢIA 


îi rugăm pe numeroşii cititori care ne-au scris, din ţară sau din 
străinătate, să ne ierte pentru faptul de a nu le fi răspuns tuturora 
şi de fiecare dată, precum şi pentru întârzierea apariţiei unor 
materiale trimise spre publicare. în condiţiile în care apărem lunar, 
spaţiul celor 16 pagini se arată insuficient, acesta fiind şi motivul 
pentru care am hotărât (cu regret) să nu introducem deocamdată o 
Poştă a Redacţiei cu caracter permanent. Dacă Dumnezeu ne va 
ajuta să apărem bilunar, poate cu începere de anul viitor, atunci 
vom avea prilejul să remediem şi această lipsă. 

REDACŢIA )) 


Abonaţilor noştri din străinătate le aducem la cunoştinţă că 
preţul unui abonament anual în valută, precum şi contul bancar în care 
vor putea fi vărsaţi banii . le vom comunica în numărul pe luna 

° Ct0mbne - REDACŢIA 


în urina devastării vechii sale locuinţe din Toronto, farniht^ 
■ Prof.Hatman-Matei-Hojbotă roagă a i se trimite corespondenţa pe noua ■ 
| adresă: 65-SCADDING AVE.-Ap.513 - Toronto - Ontario - Canada, | 
i M5A4L1 (Tel.416/367-3361). I 


Ilustraţia de pe pag.l îi înfăţişează pe Sfinţii Apostoli Ioan şi j 
Petru (în dreapta), Marcu şi Pavel (în stânga), pictaţi de Albrecht j 
Diirer în 1526 (Miinchen - Pinacoteca Veche). 


continuare din pag.22) 

D-l Mihai Timaru (altă figură mediatizată prin 
“Memorialul durerii”) semnează volumul Amintiri de 
la Gherla (Editura de Vest, Timişoara, 1993). Partea 
întâi redă un interviu cu autorul, realizat de d-l Fl.Toma. 
Celelalte două părţi relatează scene cumplite din 
închisorile comuniste (mai ales Gherla şi Aiud), de pe 
vremea monstruoasei “reeducări”. Cu amintiri din 
închisoare începe şi volumul d-lui parlamentar Sabin 
Ivan, Anchetat, anchetator (Editura “Topaz”, 
Bucureşti, 1993). Relatările, de tot sumare (abia vreo 40 
de pagini), sunt împănate cu versuri de Radu Gyr şi 
Nichifor Crainic (din nefericire amarnic mutilate). 
Autorul, mai recent membru al Comisiei parlamentare 
de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, pare 
nerăbdător să treacă la faptele respective; sunt, ce-i 
drept, dezvăluiri interesante şi consideraţii pertinente, 
meritând să fie citite. Pe coperta din urmă, d-l 
Al.Paleologu a avut amabilitatea de a comite câteva 
rânduri convenţionale despre carte şi autor. 

* 

Dupâ ce apăruseră şi în corpul cărţii Istoria 
Mişcării Legionare scrisă de un legionar (asupra căreia 
nu mai revenim), cele patru conferinţe despre Fenomenul 
legionar ţinute de Nae Ionescu înlagărul de la Miercurea- 
Ciuc, în primăvara lui 1938, s-au editat mai apoi şi 
separat, însoţite de introducerea şi epilogul lui 


C.Papanace. Broşura poartă însemnul obscurei edituri 
“Antet XX-Press” (Bucureşti, 1993) şi are calitatea unei 
mai mari accesibilităţi. 

Amintim, în acest context, că la Editura 
“Humanitas” a apărut anul acests şi Cursul de Istoria 
Logicii al lui Nae Ionescu (ediţie îngrijită de Marin 
Diaconu, devenit cam în pripă “naeionescologul” nostru 
prin excelenţă!). De-acum avem la îndemână, de bine de 
rău, în ediţii noi şi în tiraje mulţumitoare, cele mai 
reprezentative titluri din bibliografia naeionesciană. Fie 
ca spiritul viu al marelui profesor şi gazetar să fertilizeze 

MARGINALII | 

sufletele şi minţile unei generaţii păscute de o tragică 
sterilitate! 

♦ 

Este regretabil că d-l Comeliu Coposu, în 
“colocviul politic” al ziarului “Ora”(din 19 iulie 1993), se 
face colportorul unei echivalări mârşave între legionari şi 
comunişti. Conform domnie-sale, legionarii ar fi adus pe 
scena politică românească spiritul de intoleranţă, 
comuniştii nefacând decât sâ-i continue în acest sens. 
Dacă am bănui că d-l Coposu este dezinformat, am aduce 
noi sumedenie de exemple de intoleranţă politică din 


lumea noastră interbelică, situaţii în care legionarii fie 
n-au fost implicaţi, fie s-au aflat în postură de victime. 
Dar d-I Coposu nu este dezinformat, ci mai degrabă de 
rea-credinţă, judecând abuziv întreaga istorie legionară 
prin evenimentele nefericite ale anilor *40-’41. 
Sugerarea perfidă a unei apropieri între legionari 
şi...peuneriştii de astăzi este o încununare a acestei 
rele-credinţe. 

Altminteri d-l Coposu deapănă şi amintiri 
interesante. Antologic (şi foarte reprezentativ pentru 
înţelegerea distanţei incomensurabile dintre 
Parlamentul vechi şi cel actual) este episodul cu 
A.C.Cuza şi Demostene Botez. Acesta din urmă, tânăr 
de viitor şi proaspăt parlamentar, păţeşte un jalnic eşec 
oratoric. Cerându-i-se părerea, profesorul A.C.Cuza 
rosteşte una dintre acele butade geniale, care l-au făcut 
faimos şi inimitabil: “Dragul meu, am ascultat botezul 
parlamentar, dar nu l-am auzit pe Demostene''... 

Răzvan Codrescu 

P.S, Nc cerem scuze că, In Numărul trecut, am colportat 
tangenţial o informaţie inexactă, prcxcnlindu-l pe Prinţul 
Alexandru Cantacuzino drept fiu al Ocncralului Gh.Cantacuzino- 
G răni cerni. Această greşeală regretabilă nu anulează însă justeţea 
criticii pe care o formulam acolo (confuzii grosolană Intre cele 
două personaje In Numărul 2 al revistei “Noua Dreaptă”). 




















PUNCTC CnnDINIUC nr. 8 apag .24 


° ' ^ 

\ A 

i. tfjA ' % 

A ,ttfl P'ân 9e 


'PEDTA2S& CU 

La iniţiaţi va “Evenimentului zilei” 
s-a declanşat o campanie de strângere de 
semnături pentru organizarea unui refer¬ 
endum naţional privind reintroducerea 
pedepsei cu moartea. Sigur că proporţiile 
pe care le-a căpătat delicvenţa în societatea 
românească “post-totalitară” (mai ales 
criminalitatea, violurile, jafurile şi 
corupţia) trebuie să ne pună pe gânduri. 
Important este însă să nu gândim anapoda. 

Pedeapsa cu moartea aexistat în 
legislaţia noastră până la începutul lui 
1990, când a fost abolită din cele mai 
evidente raţiuni de clică politică; 
reinstalaţi la putere într-o formulă 
cosmetizatâ, comuniştii “de modă nouă” 
şi-au luat o măsură de precauţie pentru un 
viitor încă imprevizibil (făcându-i totodată 
scăpaţi şi pe reprezentanţii vechii gărzi, 
de care au rămas legaţi prin numeroase 
fire). La mijloc a fost, aşadar, nu un 
interes public, ci un complex de interese 
personale. 

între timp, din numeroase mo¬ 
tive, în România s-a ajuns la o 
suprasaturaţie infracţională. în aceste 
condiţii, unii au naivitatea să-şi închipuie 
că reinstaurarea pedepsei cu moartea ar 
constitui remediul optim pentru actuala 
insecuritate a vieţii noastre sociale. Aici 
credem că intervine o simplicitate de y 
gândire care se cere cordial amendată. 

Principial vorbind, nouă nu ni 
se paie că pedeapsa cu moartea ar 
contraveni democraţiei sau creştinismului. 
Democraţia se întemeiază pe legalitate 
(“Statul de drept”). Poate oare legea să 
ocroteasoă...fârădelegea?! Atunci intră în 
contadicţie cu ea însăşi! Legile trebuie să 
contracareze fărădelegile; aceasta este 
măsura utilităţii şi eficienţei tor. Or dacă 
nici una dintre celelalte legi nu poate 
frâna proliferarea anumitor grave 
fărădelegi, atunci legiferarea pedepsei cu 
moartea trebu ie să decurgă ca o soluţie de 
ultimă instanţă. 

Mai delicată pare abordarea 
problemei din punct de vedere creştin. 
Dar pedeapsa cu moartea a existat 
întotdeauna în societăţile tradiţionale, 
structurate religios, inclusiv în cele 
creştine! Ea a existat şi în lumea ortodoxă 
bizantină şi post-bizantină, ca şi în lumea 
occidentală, catolică sau protestantă. 
Biserica fie că a tolerat-o în mod tacit, fie 
că a favorizat-o şi chiar a impus-o. Cert 
este că niciodată, nici măcar în vremurile 
patristice, ea nu a luat o atitudine oficială 
împotriva pedepsei cu moartea, 
recunoscând-o ca pe un drept firesc al 
autorităţii seculare. Să fim noi astăzi mai 
creştini decât Sfinţii Părinţi ? Hotărât 
lucru, idiosincrasia modernă faţă de 
pedeapsa capitală are cu totul alte surse 
decât scrupulele creştine (adeseori 
invocate doar în mod demagogic). 


Creştinul se subordonează în 
ordinea mistică lui Dumnezeu şi Bisericii, 
dar în ordinea istorică el se subordonează 
Statului, care are meniri şi mijloace 
specifice: “Daţi Cezarului cele ale Cezarului 
şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” 
(MATEI, 22,21; MARCU, 12,17; LUCA, 
20,25). Ce-i drept, pot interveni cazuri în 
care “legea cetăţii” să intre In contradicţie 
cu “legea divină”, mai ales dacă “Cezarul” 
este eretic sau ateu. Se poate naşte întrebarea 
dacă un Stat ateu sau laicizat are aceeaşi 
legitimitate cu unul fundamental creştin. 
Dar cu toate acestea, o lege a cetăţii, oricât 
de aspră, dacă este dreaptă şi indispensabilă 
binelui social, nu poate să contravină voinţei 
divine (ba chiar s-a formulat demult teoria 
că legile “omeneşti”, întrucât sunt drepte, 
reprezintă tot expresii ale voinţei lui 
Dumnezeu, care-i inspiră pe legiuitori). 

Pe de altă parte, cei ce invocă 
axele mistice şi morale ale creştinismului 
trebuie să facă distincţie între planul indi¬ 
vidual şi planul comunitar (a căror confuzie 
poate duce la concluzii pripite şi eronate; 
numai un exemplu: pe plan individual, 
după modelul hristic, creştinul este dator 
să-şi iubească semenul în mod 
necondiţionat, până Ia sacrificiul de sine; 
lovit de alt ins, este chemat să-i întoarcă şi 
obrazul celălalt; cerându-i-se haina, este 
chemat să-i deaşi cămaşa. Dar oare lucrurile 
pot sta întocmai şi pe plan comunitar? E 
limpede că nu. Aşa se şi legitimează 
războiul de apărare din punct de vedere 
creştin; dacă noi, românii, care “ne-am 
născut creştini”, am fi stat, ca neam, “să 
întoarcem obrazul” tuturor agresorilor 
noştrii, atunci am fi dispărut demult din 
istorie!). Când în joc nu sunt interese strict 
personale, ci interese comunitare, care ne 
angajează într-un destin colectiv, atunci 
stăm sub alte norme şi sub alte răspunderi. 
Chiar Fiul Omului, când este chinuit şi 
batjocorit El, rabdă şi se roagă pentru 
agresori ("Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce 
fac!"); dar când este batjocorit Templul 
comunităţii, atunci pune mâna pe bici şi 
loveşte! 

Pe acest plan comunitar s-ar 
cuveni tratată şi problema infracţională, 
căci infractorul este un duşman intern, 
periclitând potenţial întreg corpul social. 
Dacă împotriva duşmanilor externi 
comunitatea se apără în mod legitim cu 
armele, împotriva duşmanilor interni ea 
trebuie să se apere cu legile, a căror asprime 
poate fi întinsă atât cât este nevoie pentru 
a asigura liniştea şi securitatea obştească. 

Totuşi pedeapsa cu moartea nu 
este îndreptăţită în orice condiţii. Ea nu 
poate fi legitimă şi eficientă, din orice 
perspectivă am privi-o, decât după ce toate 
celelalte mijloace defensive ale societăţii 
au fost utilizate în mod gradat, ferm şi 
onest. Pe de altă parte, e doar o naivă 
amăgire să se creadă că ea ar putea remedia 
de una singură tot răul moral şi social. Am 


luat noi toate celelalte măsuri şi am utilizat 
pe deplin toate celelalte mijloace de 
combatere a acestei escaladări 
infracţionale? Şi-au făcut datoria, în mod 
concertat şi exemplar, organele noastre 
educaţionale, judecătoreşti şi poliţieneşti? 
într-o societate ca a noastră, haotizată şi 
coruptă la toate nivelurile, ne temem că 
reintroducerea pedepsei cu moartea ar fi 
mai degrabă o crudă ipocrizie. O comunitate 
trebuie mai întâi să binemerite, moral şi 
organizatoric, pentru a avea drept de viaţă 
şi de moarte asupra membrilor ei. Este 
acesta cazul nostru? Dacă nu, atunci 
înseamnă că asanarea trebuie începută, dar 
din altă parte... 

în vara aceasta, în condiţii de exa¬ 
men scris (bacalaureate şi admiteri), s-au 
făcut simţite pe scară largă efectele 
schimbării normelor ortografice. Marea 
năuceală a început. Fiecare scrie cum îl 
taie capul sau cum îl lasă inima; iarcei mai 
mulţi scriu amestecat. Românul are vocaţia 
sintezei. Dacă ar fi în discuţie patru sau 
şase sisteme ortografice, el ar lua din fiecare 
câte ceva! Şi- nu este vorba doar despre 
elevi şi studenţi; profesorii înşişi grafiază 
oscilant, când cu "î", când cu "â", când 
"sînt", când "sunt". Au Ioc discuţii în 
contradictoriu şi scene penibile. Şi toate 
acestea - la ce bun ?! Se năuceşte o ţară- 
întreagă ( şi aşa destul de năucă!) doar 
pentru că o târlă de comunişti, în frunte cu 
impostorul cultural Mihai Drăgănescu, s- 
au decis să ne arunce cu praf în ochi, 
crezând că dacă vor scrie cu "â" or să-şi 
spele toate păcatele faţă de românism ! în 
afară de această"cioară vopsită" şi de 
niscaiva nostalgii bătrâneşti (vorba aceea: 
"Ţara arde şi baba se piaptănă") schimbarea 
ortografiei nu-şi află nici un temei serios, 
nici teoretic nici practic. Ea este arbitrară 
(violând principiul fonetic), inutilă (vorba 
Iui Petre Ţuţea: "aflarea în treabă ca metodă 
de lucru la români"!) şi nu mai puţin 
nefirească (tendinţa normală a oricărei 
limbi mergând, dimpotrivă, spre 
simplificare şi regularitate formală). Dar 
la noi (sechelă comunistă!) politicul 
primează asupra ştiinţificului şi ingineria 
primează asupra culturii, chiar şi la nivel 
academic. 

Ne mişcăm, ortografic şi nu 
numai, în plină "orthonerozie" (vorba lui 
Haşdeu). D-l Drăgănescu, autorul 
ortofizicii (un subprodus pseudofilozofic 
al materialismului dialectic), o fi de părere 
că tot ce începe cu orto intră de-acum 
automat în competenţa dumisale! N-ar fi 
exclus ca, după orto-grafie, dumnealui, 
orto-man cum îl ştim, să iniţieze şi 
reformarea orto-pediei sau, Doamne 
fereşte, aorto-doxiei!...în lupta cu "greaua 
moştenire comunistă", pasul cel mare s-ar 
zice că l-am făcut! Acum ne mai rămân 


mărunţişurile: să schimbăm şi republica 
cu monarhia, şi nomenklatura cu 
aristocraţia, şi "democraţia originală" 
cu statul de drept, şi-last but not least- pe 
Drăgănescu Mihai cu vreun 
C.Rădulescu-Motru... 

C tiicsuwxL'nyxîs . 

Un efect grav al propriilor 
noastre erori propagandistice de vreo 60 
de ani încoace este imaginea 
monstruoasă pe care ne-am făcut-o în 
ochii Occidentului. Două cazuri recente 
ar trebui să ne pună mai serios pe 
gânduri.cazul "Dracula" şi cazul 
"Caracatiţa". Filmul lui F.F.Coppola 
(ecranizare, ce-i drept, a unei abjecţii 
comerciale mai vechi: romanul omonim 
al irlandezului Bram Stocker) 
popularizează peîntregmapamondul cele 
mai jignitoare inepţii cu privire nu numai 
la voievodul VIad-Ţepeş,darşi la români 
în genere. Desconsideraţia faţă de noi 
merge până la a ni se atribui o origine 
hunică( "sângele lui Attila") şi o 
localizare geografică aproape fantezistă 
(Varna - port românesc, GalaţiuJ - port la 
MareaNeagrăşi învecinat ca Carpaţii!), 
totul pus sub semnul sălbăticiei. 
Cartografii medievali, atunci când notau 
teritorii necunoscute, scriau deasupra, 
evaziv: Hic sunt leones("Aici sunt lei"), 
în ce ne priveşte, aşa suntem receptaţi şi 
astăzi. Am ajuns să fim consideraţi un 
fel de rezervor obscur de monştri şi 
monstruozităţi (“mineriadele” ultimilor 
ani şi şovinismul deşănţat al unor 
iresponsabili contribuind hotărîtor la 
consolidarea acestei imagini). Şi iată că 
şi serialul “Caracatiţa”, deturnat de pro¬ 
paganda evreiască, după ce face referinţă 
la legionarism ca la o formă agresivă de 
fascism românesc, inventează un 
monstru moral căruia îi dă identitate 
românească: locotenentul Chiriu! Ce 
importanţă are că Român ia n-a cunoscut 
deportările de evrei în lagăre de 
exterminare şi că legionarii (absolviţi de 
acuzaţia de "fascism" încă de la 
Nlimberg) nu numai că nu mai erau la 
putere în ’44-’45, dar zăceau ei înşişi 
prin lagăre şi închisori? 

Cum înţelege să apere actuala 
conducere politică imaginea ţării şi 
demnitatea naţională? în loc să luăm 
atitudine oficială faţă de asemenea 
denaturări calomnioase, noi suntem 
ocupaţi să-l dăm în judecată pe Regele 
Mihai I! 

Mai e ceva de făcut? Las’ că 
tragem noi o reformă ortografică şi le 
luăm piuitul la toţi! Să vadă cât suntem 
de “ginte latină” lumea asta care ne 
crede ţigani sadea! 


EDITURA 

‘PUNCTC CARDINAIC" 

B. R. D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 


Cojegiulţredacţional Găbnel Consfontinescu, redactor - şef: 1 

iiŞ^Mtene^AJJipRONESCU, Marcel PETRISOR 
11. ‘S ’ ntS&'V ^CoMtantin IORGULEŞCU 

* IoAn 

Ulr- _ _ 

»*****» 



Tehnoredactare computerizată 

"wihctc cobdiniuc 

■nuni S.R.L 
Printing Company