Puncte Cardinale anul IV, nr. 9-10 (45-46) sept. — oct. 1994

pe drumul onoarei!" 













credința 
iubire 
speranta 





Circulaţie în afara României : AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, DANEM 





95 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI 
CORNELIU ZELEA CODREANU 
(13 IX 1899 - 30 XI 1938) 








(00000 





Corabia se frămîntă şi se răsuceşte 
în luptă cu valurile ce-o izbesc tilhăreşte 
şi apele cresc ca din hău, năsdrăvane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 
Învinsă o clipă, sub valuri se pierde 
parcă de-a pururi corabia verde. 
năprasnic muşcată de uragane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 
Prin potopul ce zălud o răstoarnă, 
se-aud prin văzduh, ca o goarnă, 










| 
5 






peste-ale mării nesfirşite noiane, 
poruncile tale de proroc, Căpitane! 
Şi iată, deodată se-nalţă semeaţă, 
iarăşi Crăiasă peste timp, peste ceaţă, 
peste-ale apelor titanice toane - 









corabia ta verde, Căpitane! 

Zănatec aleargă prăpădul pe ape, 

tot mai aproape, şi mai aproape, 

dar duhul întrece-ale mării prigoane, 

E Căpitane! Căpitane! Căpitane! 

Gata cu toţi să murim în picioare, 
pe marea aceasta ce crîncen ne doare, 
spargem talazuri, înfrîngem bulboane, 






"PRIVIȚI-I DREPT ÎN OCHI 
PE TOȚI TIRANII VOŞTRI..." 





A trăit numai 39 de ani, ca şi Eminescu, 
de care-l leagă în eternitate evlavia pentru 
Neamul Românesc. A fost asasinat în Pădurea 
Tîncăbeştilor, alături de alţi 13 camarazi, din 
ordinul Regelui Carol II şi prin zelul 
antiromânesc al ministrului Armand 
Călinescu, zis "Chiorul", în noaptea Sf. Andrei. 








cu gîndul la tine, o, Căpitane! 
Lupta e cîntecul şi biblia noastră; 
holde vor creşte de samulastră 
din cremenea oarbă, din pietroase mormane 













O nouă versiune 
românească 
a "Divinei Comedii” 


Pag. 10-11 


Mircea Eliade 


Ai 





şi din sîngele nostru, o, Căpitane! 
Moartea însăşi de-ar sălta pe punte, 
sărire-ar fulgeriş cine s-o-nfrunte, 




















printre mii şi mii de uragane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


ARON COTRUŞ - Buc., Mai 1939 


Ilariu Dobridor 
























A 7 , şi 

(In ediția N. Roşca-Aron E 
“Cotruş, Opere complete, Editura GARDA Decăder ca 
"Dacia", Madrid, 1978 - poezia DE dogmei 
figurează pe pp. 466-467, în FIER politice 






cadrul secțiunii Postume”) 





"Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând 
CORNELIU Z. CODREANU 


PUNCIE 
CADiNALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL 


ANUL IV, 
NR. 9-10 
45-46 


septembrie-octombrie 


1994 





24 pagini - 400 lei 








La nave e sbattuta qua € la dalle onde, 

la furia del mare le investe le sponde 

ed il flutto sale simile a un titano... 

Capitano! Capitano! Capitano! 
Sembra soverchiata, sott'acqua si perde, 
ma e solo un istante... Quella nave verde 
e morsa con furia dal grande uragano... 
Capitano! Capitano! Capitano! 

Mentre si scatena il diluvio furente, 

un suono di tromba per laria si sente: 

sul mare infinito, sul vasto acqueo piano 

s'odono i comandi tuoi, o Capitano! 
Ed ecco, ad un tratto, superba e sicura 
si innalza la nave... La nebbia non cura. 
non cura gli assalti del mare titano: 
questa € la tua nave verde, o Capitano! 

Corre furibonda sul mar la rovina. 

sempre piu vicina, sempre piu vicina... 

Ma l'animo € forte e il furore € vano, 

Capitano! Capitano! Capitano! 

Pronti ad affrontare in piedi la morte 


su un mar che ci investe ogni istante piu forte 
vinciamo ogni gorgo, i marosi infrangiamo 


col pensiero fisso in te, o Capitano! 
La nostra cazone e il combattimento: 
un di nasceranno campi di frumento 
dalla cieca selce, dal cumulo vano, 
dai massi e del sangue nostro, o Capitano! 

Se la morte stessa balzasse sul ponte, 

fulminei noi le staremmo di fronte 

in mezzo alla furia del grande uragano... 

Capitano! Capitano! Capitano! 

Traducere în limba italiană de 


CLAUDIO MUTTI 


(În volumul Guardia di Ferro: 
Al passo con |! Arcangelo. Ritmi 
legionari, Edizioni all! insegna del 
Veltro, Parma, 1982, pp. 130-131) 









CRESTINA 


ARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 














Vineri, 9 septembrie 1994, ne-a părăsit, la virsta de 92 de ani, cea care a fost Elena 
Codreanu (n.Ilinoiu, recăs.Praporgescu, după circa două decenii de văduvie), soția lui 
Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), Căpitanul Mişcării Legionare. 

Corneliu şi Elena s-au logodit la 10 august 1924, la Ungheni, după un an, la 14 iunie 
1925, la locul numit Cring (de lingă Focşani), s-a oficiat cununia religioasă, la ceremonie luind 
parte aproape 100.000 de oameni. Cei doi n-au avut urmaşi direcți. 13 ani mai tirziu, în noaptea 
de 29 spre 30 noiembrie 1938, Căpitanul va fi asasinat mişeleşte, iar pentru Elena Codreanu 
vor veni ani de lot mai grele încercări, mai ales după instaurarea regimului comunist. A făcut 
inchisoare politică şi a fost deportată în Bărăgan (aici îl va reîntilni pe fiul Generalului 
Praporgescu; căsătoria tirzie pe care au încheiat-o a avut, în mare măsură, un caracter de 
protectorat). Cea mai mare parte a vieții şi-a petrecut-o în Bucureşti, înconjurată cu dragoste 
şi sprijinită în momentele grele de legiune şi legionari din țară şi din exil 

Ceremonia înmormintării a avut loc la Cimitirul Bellu, duminică, 11 septembrie, în 
prezenţa a circa 200 de persoane (rude, prieteni, supraviețuitori ai Mişcării Legionare, dar şi 
reprezentanţi ai presei şi ai noii generaţii). Au oficial părinţii Babuş şi Doru Barbu. La 
căpăliîiul răposatei au rostit discursuri funebre d-l Şerban Milcoveanu (fost lider al studenţimii 
legionare din Capitală) şi d-na Sica Popescu (profesoară de religie, fiica lui Tudose Popescu, 
unul dintre întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail). 

Două zile mai tirziu, la Biserica S/ Ilie Gorgani din Bucureşti, a fost celebrat Corneliu 
Z Codreanu, de la a cărui naştere s-au implinit 95 de ani (13 septembrie). Au oficiat părinții 
Constantin Voicescu şi Doru Barbu. La ambele ceremonii au fost prezenţi numeroşi membri 
şi simpatizanți legionari, mai virsinici sau mai tineri, lăsate fiind lao parte, măcar pentru citeva 
ceasuri, (preajomeneştile divergențe ivite de-a lungul timpului, după decapitarea Mişcării 
(1938-1939). Dovadă că taina unităţii legionare, la care Căpitanul a ţinut atit, stă în 
intoarcerea “la icoană" şi la memoria glorioasă a ctitorilor şi martirilor de odinioară. Adică 


i + dota 


bt 


Ei 
Pi 
4 





în intoarcerea smerită şi pioasă la rădăcinile înseşi ale legionarismului... 
Dumnezeu să-i odihnească şi să-i pomenească pururea pe morţii noştri, iar pe noi să 


ne înţelepțească şi să ne unească într-un duh. 


Dacă ar fi să facem un inventar istoric al 
ueneraţiilor României moderne (de la “paşoptiştii” 
secolului trecut la “opteciştii” zilelor noastre), cumpănind 
meritele politice sau culturale ale fiecăria, desigur că 
generația numită îndeobşte “interbelică” (adică a celor 
născuţi în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi în primele 
două decenii ale secolului XX) ar vădi o strălucire 
aparte. Preluînd ştafeta de la generaţia ce a înfăptuit 
Marea Unire, ea s-a osîrdit pînă la jertfă să consolideze, 
politic şi cultural, România întregită. Ideile 
supraordonatoare ale acestei genearații ilustre au fost 
ideea naţională şi ideea creştină. Ele s-au unit într-un 
unic patos mesianic, ce ni se înfăţişează măreț chiar şi în 
“necumpătările” lui. Aspiraţiile grandioase s-au sintetizat 
în cîteva metafore semnificative, care pe noi, epigonii de 
astăzi, se întîmplă să ne sperie sau să ne intimideze. E de 
ajuns să evocăm, în acest context, cuvintele de martir 
iluminat ale lui lonel Moţa, care visa la “o ţară frumoasă 
ca un soare, puternică şi ascultătoare de Dumnezeu”, sau 
versurile de vizionar tumultuos ale mai virstnicului Aron 
Cotruş: “creşte-vor (...) imperiale Româniile năprasnice 
de dincolo de mîine”... 

Desigur, istoria noastră mai veche nu fusese 
lipsită de mari conştiinţe misionare, în frunte cu Eminescu, 
dar niciodată duhul misionar n-a mai pătruns atît de 
adînc în gîndul, simţirea şi fapta unei generaţii. Căci 
“miracolul” interbelic românesc stă mai cu seamă în 
acest flux creator, pornit dinspre elite şi răspîndit 
pînă-n rîndurile largi ale poporului. N-au existat în 
această generaţie doar mari personalităţi creatoare, 
aglomerate ca-n nici o altă epocă a istoriei noastre, ci şi 
un front larg de luptă şi creaţie naţională, catalizat 
îndeosebi de /inerimea legionară. 

Istoriografia noastră n-a ajuns încă, din 
nefericire, să analizeze şi să evalueze fără prejudecăţi 
complexul fenomen legionar, unic nu doar pe plan 
românesc, ci, în anumite privinţe, chiar pe plan european. 
Generaţiile postbelice nu prea cunosc nici esența şi nici 
dimensiunile reale ale legionarismului, ci se află doar în 
posesia unui set limitat de mistificări interesante, pus la 
îndemînă de propaganda stîngistă (comunistă sau iudeo- 
masonică), Totuşi nici un cuget drept şi nici o inimă 
curată nu poate ocoli anumite întrebări “demistificatoare”: 

1. Cum se explică fascinația uriaşă pe care a 

exercitat-o în epocă, mai ales asupra tinerei generaţii, 





“PUNCTE CARDINALE” 


personalitatea atit de denigrantă a lui Corneliu Codreanu? 

2. Cum se explică creşterea spectaculoasă a 
Legiunii Arhanghelul Mihail, de la discreta ei întemeiere 
din 1927, pînă la triumful electoral din 1937, dar şi 
ulterior, astfel încît s-a putut afirma că, după cumplita 
prigoană antigardistă din 1938-39, în ajunul întemeierii 
vremelnicului Stat Naţional-Legionar, “toată România 
era legionară”? 

3. Cum se explică enormul interes cu care 


AMURGUL 
“UNEI 
GENERATII 


Mişcarea Legionară a fost privită şi-n afara hotarelor țării, 
atrăgînd atenţia străinătății mai mult decit toate celelalte 
grupări politice sau spirituale la un loc, astfel încît astăzi, 
oricît ar părea de curios, bibliografia străină a 
legionarismului este mai substanţiala decit cea autohtonă? 

4. Cum se explică faptul că un număr atit de mare 
de personalităţi culturale au fost membri sau simpatizanți 
ai Mişcării Legionare, printre acestea figurînd şi numele 
cele mai prestante din cultura românească a acestui secol, 
de la simpatizanți ca Nae lonescu, Lucian Blaga, Dumitru 
Stăniloae sau N.Steinhardt pînă la membri efectivi ca 
Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil 
Cioran? 

5. Cum se explică extraordinara vitalitate a 
legionarismului, după tot şirul de agresiuni la care a fost 
supus sub trei dictaturi (regală, antonesciană şi comunistă), 
la care se adaugă şi permanentele denigrări de sorginte 
iudeo-masonică? 

Chiar dacă, pînă la urmă, această strălucită 
generâţie de luptători şi cărturari național-creştini a fost 
fie decimată (în lagăre şi închisori), fie risipită prin toată 
lumea (într-un surghiun de o jumătate de veac), fie prigonită 
în propria ei ţară (de vînzătorii şi de călăii neamului 





românesc), ea rămîne o pildă vie de românism misionar 
şi o mărturie eternă în faţa lui Dumnezeu. Iar elitele ei 
atit de numeroase constituie figuri exemplare ale geniului 
creator românesc, de care nu se poate face abstracţie în 
nici un domeniu. O generaţie de eroi şi de martiri, celebri 
sau anonimi, ce a scris o pagină de măreție românească 
într-un veac de perversiuni apocaliptice! 

Cei ce au supraviețuit, în țară sau în exil, 
îndelungatelor prigoane, au început să se ducă, unul cîte 
unul, dintre noi. După ce au pierit în lagăre, în închisori, 
în rezistența armată din munți şi-n atitea alte tragice 
împrejurări, iată-i mutîndu-se firesc la cele veşnice şi pe 
ceilalți, a căror viaţă ne-a fost, pînă deunăzi, o lumină în 
întunericul istoriei contemporane. 

Întrebarea cea mare ce ar trebui să ne frămînte 
este aceasta: avem în generaţia tînără de azi o urmaşă 
vrednică a măreţiilor trecute, în stare să aducă un spor 
semnificativ viitorului naţional? Sau ne-am piticitatit de 
tare încît riscăm să fim microbii fatali ai istoriei 
româneşti? Pentru a evita să rămînem o generaţie a 
ruşinii, diformă şi sterilă, asemenea “epigonilor” 
stigmatizați de Eminescu, trebuie să spargem cercul 
vicios al nemerniciilor contemporane, măcar la nivelul 
“vîrfurilor” de generaţie. Să nu acceptăm compromisul 
şi amăgirea. Să ne astupăm urech le dinaintea “sirenelor” 
deşertăciunii. Să ne ridicăm crucea şi să urmăm lui 
Hristos şi martirilor neamului nostru. Să fim “tragici” şi 
“sintetici”, cum spunea Vasile Marin. Să nu dormim 
somnul acestui tîrziu de veac, ce zămisleşte monştri 
apocaliptici ori larve puturoase. Să prefacem amurgul 
cruciaților de ieri într-un răsărit al cruciaților de miine. 

Că tăvălugul istoriei s-ar putea să treacă, 
necruţător, şi peste noi? Dar atunci măcar să ne fi 
răscumpărat sufletele» în faţa neamului şi în fața lui 
Dumnezeu. Adică să nu fi făcut umbră pămîntului 
degeaba! 


RĂZVAN CODRESCU 





Fotografia de pe pagina întîi înfăţişează bustul 
Căpitanului, în viziunea artistului Dinu Rădulescu. 
Bustul se află în posesia şi proprietatea d-rei Elisabeta 





i 





să realizeze această fotografie pentru noi). 





Chiaburu şi a d-lui Şerban Suru (care au avut amabilitatea 






» 








| 





»P 





"ESTE TÎNĂRA GENERAȚIE 
O GENERAȚIE 


PIERDUTĂ ?" 


—— Selecţiuni dintr-o 
ANCHETĂ 


l. Vîrstnicii despre tineri 


H.P.(42 de ani, contabil, tată a două fete): Nu că 
pierduţi, domnule! Mai rău! Au ajuns ca nişte animale. 
Le dai acolo o baltă cu noroi, ca la Woodstone... sau 
cum îi zice... şi sînt fericiți; se bălăcesc în ea ca porcii, 
la pielea goală, şi nu le mai pasă de nimic! 

Reporter: Bine, dar tinerii români n-au fost la 
Festivalul de la Woodstock, să se bălăcească în noroi, 
cum ziceţi dumneavoastră! Eu de ai noştri vă întreb. 

H.P.: N-au fost că n-au putut! Dar ce s-ar mai 
fi dus! Le lăsa gura apă, am văzut eu...Nu v-amintiţi şi 
de Michael Jackson? Dadeau din cap, din mîini, din 
picioare... şi leşinau plîngînd... parcă erau epileptici! 

Rep.: Boala copiilor... 

H.P.: Lasă, domnule, că nu e de glumit! Eu 
am două fete mari şi nu-mi arde de glumă... Şi toată 
agitația aia, pentru ce?! Pentru un fîrțîngău pervers, 
care violează copii cu degetu'! (Grimasă) 

Rep.: N-or [i chiar toți aşa! Credeţi că se 
poate generaliza astfel? 

H.P.: Păi de ce să nu se poată? Că unii-s mai 
rezervaţi, mai timizi, şi n-arată? Dar la toţi le plac 
chestiile astea şi tînjesc după ele. Cică le dă nu ştiu ce 
stare, ca la beţie probabil, şi nu-i mai interesează de 
nimeni şi de nimic altceva! Tocmai asta e: îşi pierd 
minţile, niţel azi, niţel miine, pînă o iau razna de tot şi 
nu se mai înţelege nici dracu” cu ei... 


%* 

M.C. (pensionară, probabil trecută de 70 de 
ani): Cum pierdută, mămiţică?! Un” să să piarză?! 

Rep.: Vă întreb dacă credeți că tinerii de 
astăzi şi-au pierdut cumva minţile, că-s mai răi ca 
tinerii de altădată... 

M.C.: Ştiu io, mămiţică?! Depinde dă fiecare... 
Da” e mai răi ca noi! Noi mai avem ruşine, da” ei nu mai 
are... Nu zic că toți, da” nu prea mai are... l-a şi lăsat dă 
capu” lor! 

Rep.: Cine, părinţii? 

M.C: Şi părinţii... şi statu”, şcoala... 

Rep.: Domnul Iliescu? 

M.C: Ei, domnu” Iliescu! Mai lăsaţi-l pă 
domnu” Iliescu! Ce să le facă Iliescu? Să-i scoată-n 
piaţă, ca Raţiu, ca Coposu?! 

Rep.: Dar Ceauşescu, dacă trăia? 

M.C.: Ceauşescu îi punea la muncă, nu să 
joace roca! 

Rep.: Ce înţelegeti prin roca? 

M.C: Păi...balurile lor d-acuma... 
î 

V.V.(profesor, 45 de ani, “celibatar convins”): 
Eu sunt profesor de liceu, am de-a face zi de zi cu ei. 
Dacă aş crede că-i o generaţie pierdută, m-aş sinucide, 
că n-aş mai avea nici un rost! Altceva se poate spune: 
că e o generație cam superficială şi paradoxală, foarte 
eterogenă în idealuri şi foarte omogenă în ce priveşte 
scopurile imediate (...) Cum să vă spun mai bine? E o 
realitate: ei nu mai comunică esenţial - subliniez: 
esențial -între ei; aproape niciodată nu-i adună la un 
loc cine ştie ce chestii nobile, superioare, ci doar 
plăcerile sau, mă rog, interesele imediate. Îşi ascund 
față de ceilalţi gîndurile şi sentimentele cele mai 





adinci. Au un fel de teamă și prejudecată: că orice 
discuție mai serioasă, mai esenţială, e o formă anacronică 
de slăbiciune!... Preferă să se agite la suprafață, după 
mode, după chefuri; le e frică, în fond, de ei înşişi (...) 

Vin la mine părinții şi se pling; toată ziua 
muzică şi iar muzică! Ţin televizoarele numai peMTV... 
Mulţi părinţi zic că, de cînd cu cablurile astea, și-au 
băgat nenorocirea-n casă. Rock-ul ăsta - cel puţin așa 
cred eu - nu-i pentru tinerii de azi nici o formă de 
relaxare, nici una de divertisment, nici una de protest, 
cum zic ei; e pur şi simplu o formă de fugă laşă, de 
evadare vulgară din cotidian. O fugă de marile probleme, 
de propriile adîncuri sufleteşti... E, în fond, o generaţie 
timidă şi leneşă sufleteşte. 

Îţi trebuie cu ei răbdare şi tact. Nu ştiu exact 
cum o fi în Occident, dar ai noştri, cel puțin, pot fi treziţi, 
ca să spun aşa, la umanitate; închid uneori în ei însuşiri 
neaşteptate, nu-s chiar aşa “pierduţi” sau stricaţi, cum îi 
credem... Din păcate, toată lumea se grăbeşte cu ei. Dacă 
pînă la urmă, chiar va fi “o generație pierdută”, să ştiţi că 
vina va fi şi a noastră, a tuturor! 

x 

I.P. (54 de ani, preot de țară, cu patru copii 
“serioşi”): “E o generaţie grea. Depinde şi ce suflet are 
fiecare, şi de familia din care vine, şi de multe... dar unii 
parcă-l au, într-adevăr, pe necuratul în ei: cum vorbesc, 
cum se mişcă, cum se poartă... Sînt rele care sînt de la noi 
şi mai sînt şi rele care vin de laalţii. Tînărul vede, aude, 
dar nimeni nu-l mai învaţă: asta e de la Dumnezeu, asta 
nu e de la Dumnezeu... La biserică nu mai vin (poate 
copii ăştia mici, de-acuma), la şcoală profesorii sînt cu 
ale lor, i-am văzut, iar părinţii nici atît! Dar să ştii 
dumneata, chiar şi aşa, sînt şi tineri buni, serioşi, mai ales 
pe la țară. Trebuie să se mai înveţe şi ei între ei. Ăsta. că 
e bun, să-l înveţe pe ăla. care e rău Şi poate nici nu ştie 
că e rău... Pe noi nu prea ne mai ascultă, s-au învăţat aşa, 
dar poate se-ascultă între ei... Zic şi eu; Dumnezeu ştie! 

E rău şi cu televizorul, şi cu presa asta. Prea le 
dă multe şi de toate, fără nici o rînduială, fără nici o 
conştiinţă. (...) 

Dar acuma - şi Dumnezeu lucrează: nu poţi să 
zici aşa, că-s pierduţi cu toţii. Pe unii Dumnezeu îi 


fereşte, pe alţii îi încearcă, după cum socoteşte El. Nu- 


i însă să zici că, dacă se înmulțeşte răul, nu mai e şi loc 
de bine... Eu zic că la toţi le mai vine mintea la cap, după 
30 de ani, încolo... numai că îşi trag păcatele şi asta-i rău! 
Sînt ca unii care, în loc să umble slobozi, umblă cu piatra 
de gît şi se miră că le e greu! (...) 

Mai e şi rugăciunea. Cînd puţini sînt buni şi 
mulți sînt răi, ăia buni cată să se roage mai abitir şi pentru 
ăia răi. Dar la noi lumea, dacă se roagă, se roagă fiecare 
pentru el, ca sectanţii. Asta e un bine mai rău decit răul! 
Eu îi zic rugăciunea struțului... 

% 

E.N.: (“casnică”, trecută de 40 de ani, mamă a 
unui băiat aflat în stagiul militar): De ce să fie adică 
pierdută? Că ascultă muzică? Că dansează? Că se îmbracă 
şi ei mai fistichiu? Sînt tineri, de! Şi noi am fost. Pe mine 
maică-mea din “Fi-ţi-ar twistu-al dracu'!” nu mă scotea; 
şi vorba aceea, am ajuns şi eu femeie serioasă, soție, 
mamă, nici la puşcărie, nici la balamuc! Aşa erau bătrînii 
pe vremuri. Dar acum, dă-o-ncolo, s-a mai modernizat 
lumea, ne-am mai modernizat şi noi... Am şi eu băiat 
mare, ştiu cum este; mai bine o muzică, un dans, o 
excursie, decît să se ducă să se înhăiteze cine ştie cu cine, 
să facă politică sau alte prostii... 


II. Tinerii despre ei înșiși 


D.Z. (elevă în ultimul an de liceu): Noi nu 
sîntem chiar aşa de răi cum se spune. Mai răi sînt părinţii 
noştri, care-l votează pe Iliescu şi au mîncat rahat toată 
viața lor! (...) Să nu-mi daţi numele; nu că mi-e frică, dar 
mi-ar fi totuşi milă de ai mei dacă ar auzi ce-am spus. Însă 
aşa este! (...) 

Noi sîntem liberi acum, dar sîntem săraci. 
Cine-i de vină că sîntem săraci? Nu părinţii? Nu cei în 
vîrstă? Dacă e pe generaţii, generaţia lor a distrus țara. 


7 —— - — 





Și noi ce să facem acum ? Să le mulțumim?! (...) Sigur 
că ne place ca-n Occident. Noi nu putem avea tot ce au 
ei: vile, maşini, computere, conturi la bancă... Atunci 


e. ne mulțumim cuce se poate și la noi: un bar, o discotecă, 


nişte țoale mai haioase, chestii de-astea... Să ne lase-n 
pace bătrinii şi să-şi vadă de treaba lor! Noi, aşa cum 
sînt, nu mai avem ce învăţa de la ei. Sîntem făcuţi pentru 
o altă lume, pentru un alt fel de viaţă, pentru care ei nu 
au nici antene, nici motoare... 

% 

R.N. (22 de ani, student, poartă un cerceă în 
ureche): Păi, cine-a murit la Revoluţie? Cine-a făcut 
Piaţa Universităţii? Noi am pierdut o bătălie, dar nu 
sintem pierduţi. Vrei să-ţi spun pe bune? Ne trăim viaţa 
cum putem şi-aşteptăm să crape “boşorogii”, vorba lui 
Cristoiu! Acum, în țara lui Iliescu, nu merită să faci nici 
pe geniul, nici pe eroul! 

Rep.: Dar pe sfintul? 

R.N.: nu mă lua la mişto! Ştii ce-s pentru mine 
sfinţii? Sînt ăia care te mănîncă pînă să ajungi la 
Dumnezeu! 

Rep.: Și despre Dumnezeu ce crezi? 

R.N.: Păi invers: că se apără cu sfinţii, ca să n- 
ajungi la el şi să-l tragi la răspundere!... 

= 

N.C. (licean, nu vrea să-şi spună virsta!): Nu 
ştiu, nu m-am gîndit. Sigur, unii sînt pierduţi pentru 
societate, în orice generaţie ar fi. Important e să-ți vezi 
de treabă şi să-ţi ştii interesul. Eu sînt optimist şi vreu 
să mă realizez, să fac bani, să fiu cineva. Alţii... nu ştiu, 
treaba lor! Nu putem să fim toţi la fel... Şi nici nu e bine 
să te tot gindeşti la alţii; treaba ta e să te gîndeşti ce-o 
să faci tu. 

Rep.: Şi tu ce-ai vrea să faci, mai concret, în 
perspectivă? 

N.C.: Nu ştiu... poate rămîn aici, poate mai 
degrabă mă roiesc dincolo, unde sînt alte posibilități... 

"Oricum, aş vrea să fac ceva pe linie de computere... sau 
să intru în afaceri, dar asta e mai greu... Mă gîndesc la 
ceva să şi trebuiască. să şi renteze... ceva de viitor... 

Rep.: Deci te gîndeşti să fii cît mai “folositor 
societății”, cum se zice... 

N.C.: Şi societății, automat, dar în primul rînd 
pentru mine, ca fiecare... Societatea are cine să facă 
pentru ea, dar pentru mine nu face nimeni, dacă nu fac 
eu! 

> 

A.T.(proaspăt licenţiată, deocamdată şomeră): 
Eu nu cred în generaţia mea. Dar dacă sîntem cum 
sîntem, nu e numai vina noastră. Răspunderea o poartă 
mai ales generaţiile anterioare. Dacă am fi trăit într-o 
altfel de lume, cu altă educaţie, cu alte posibilităţi, n-am 
fi fost aşa cum sîntem. Sau poate că, de fapt, sîntem şi 
Noi, şi ei, victimele unei istorii fără noroc. Ştiţi cum 
zicea Mircea Eliade: istoria, care “a făcut pipi” pe noi 
toți... 

Rep.: În Occident istoria n-a fost chiar atît de 
lipsită de noroc şi totuşi şi acolo cei vîrstnici se pling de 
cei tineri! Acolo a fost “o altfel de lume”, “cu alte 
posibilități”. Cum vă explicaţi că şi acolo generaţia 
tînără tot cam aceleaşi probleme le ridică? 

A. T.: Nu ştiu, nu m-am gîndit aşa, comparativ, 
dar cred că noi am degenerat de prea mult rău, iar ei de 
prea mult bine... 

Rep.: Ca şi cînd cineva ar sta în spatele tuturor 
şi ar trage cineva sforile, nu-i aşa? 

A.T.: Dumnezeu? 

Rep.: A nu! Dumnezeu “trage sforile” să ne 
mîntuim, nu să degenerăm! Desigur, s-ar putea vorbi de 
diavol, dar eu nu mă gîndesc la un rău metafizic, ci la 
cineva sau ceva de aici, de pe pămînt, dintre oameni. 

A.T.. Nu ştiu, nu m-am gîndit, deşi parcă aşa 
s-ar întîmpla... Cine şi de ce? Ar trebui să fie cineva 
foarte puternic şi foarte rău intenţionat. Cineva satanizat, 
cum se spune. O să mă gîndesc, deşi mi-ar fi frică să ştiu 
un astfel de adevăr, dacă el există... 

E 

Anonim (vînzător la un boutigue din centrul 
Bucureştiului; nu pare să aibă mai mult de 20 de ani): 
Du-te, măi nene, cu prostiile de-aici, că sperii clienţii! 


A consemnat ADOLF VASILESCU 

















PE MIRCEA VULCĂNESCU l-am avut profesor 
de Etică. la Universitatea din Bucureşti. Lecţiile sale, de 
sâmbăta după-amiază, erau pline de dinamism ŞI 
originalitate, Venea la cursuri cu fişe, organizate pe 
probleme dar desfăşurarea cursului devenea fermecătoare 
prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin 
volubilitate, originalitate şi perspectiva largă în care încadra 
orice problemă, idee sau sistem filozofic. Astfel, fişele 
sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, în timpul 
prelegerii, Vulcănescu se dovedea un adevărat creator. 

Profesorul avea o impresionantă putere de a 
surprinde filiaţia ideilor, de a scoate la suprafață esenţialul 


2 


Vulcănescu, împreună cualții obişnuiasă țină conferințe pe 
diferite subiecte, spre a se întări şi instrui şi pe cei ce-l 
ascultau, Dupăunadinconferințele ținute de M.V ulcânescu, 
a apărut un gardian şi l-a scos împreună cu grupul lui afară, 
în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu 
ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, I-au 
dezbrăcat la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din 
Celula Neagră. Parcă uitaţi, au stat acolo, între urină ŞI 
fecale, trei zile şi trei nopți. O veşnicie detenebre! Nemâncaţi, 
în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici 
vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colţ la altul, 
spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. 


7707 (CU MU Ba) 


şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile în diverse 
domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare 
Şi cruciale în procesul de înțelegere a unei şcoli filozofice. 
a unei poziții etice sau a ideii pe care o dezbătea. 

Vulcănescu urmărea cu stringență logică ŞI 
pedagogică semnificația conceptelor în toate planurile 
colaterale, de la economie politică, până la metafizică Şi 
teologie. Preocupările lui erau multilaterale. de natură 
enciclopedică, toate fiind încadrate într-o ierarhie de 
valori, în care puteau fi sesizate atât contradicţiile cât ŞI 
armoniile viziunii sale, pe care încerca s-o facă înțeleasă 
şi cuprinsă într-o filozofie românească pură. Interesul lui 
imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea Şi scria 
despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze Şi să 
înțeleagă valorile specific româneşti, din viața şi opera lui 

lon Creangă.  - | 

Ă Era director al vămilor în Ministerul de Finanţe, 
dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat în 
diterite structuri ideologice. Participa la şedinţele 
Consiliului de Minişti, însă, în acelaşi timp, urmărea cu 
pasiunerăzboiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia 
poporului român sau poziția creştinului în lumea modernă. 

Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile 
enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi 
un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, 
a tost arestat şi el, odată cu toți membrii guvernului de 
atunci. În concepția comunistă se făcea şi el vinovat de 
<<dezastrul României>>. 

În închisoare, mai lămurit decât oriunde. a avut 
ocazia să pună în practică morala creştină. pe care o 
propăvăduise de la catedră şi în scris ca urmare a terorii 
instaurate de guvernul comunist, cu intenţia dea lichida pe 
toți prizonierii politici. 

Două au fost împrejurările din viața sa de deţinut, 
despre care pot depune mărturie exactă; una. în perioada 
detenției de la Jilava, şi alta, cu privire la moartea lui 
dramatică, în închisoarea de la Aiud. 

Prin 1951, primăvara. mă găseam în beciurile de 
la Jilava, după trei ani de anchete şi de temniţă. fără nici o 
perspectivă de rezolvare a situaţiei mele juridice. Ancheta 
nu putea duce sub nici o formă la trimiterea mea în 
judecată, întrucât nu s-a putut găsi nici un fel de vinovăţie, 
nici o declarație şi nici o probă materială împotriva mea. 
Astfel. necondamnat, eram repartizat într-una din celulele 
mari ale secţiilor unde, înțesaţi, viața devenise un adevărat 
coşmar. Mâncarea era puţină. asistența medicală şi sanitară 
inexistentă, iar bătăile nu mai conteneau. Dimineaţa şi 
seara, la numărătoare, eram crunt bătuţi de gardienii care 
ne aşteptau, la ieşire şi la intrare, cu ciomegele în mâini, 
lovind fărăcruțare. Singura relaxare interioară o constituia 
venirea noilor deţinuţi (care era de fapt un fel de rotaţie din 
alte celule). Aceştia ne aduceau veşti noi, despre alți 
deținuți. sau chiar din afară, despre situația politică, internă 
Şi extemă. 


Celula în care mă găseam, la vremea aceea, avea - 


contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule, 
aşa că sursele de informaţie sporeau proporțional. Aşa se 
face că insecția noastrăerau aduse foarte multe personalități 
politice, culturale şi militare, cu care altădată neamul 
românesc se mândrea. Alexandru Constant venea şi el 
dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună 
cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi 
amărăciunea unor bătăi sălbatice, ca şi izolarea de trei zile 
ŞI trei nopți în celula 16, numită Ce/ula Neagră. În timpul 
în care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei, 





de Ioan Halmaghi 


Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult 
ŞI le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat 
seama de tragicul situaţiei în care se găseau. 

<<In condiţiile acestea - le-ar fi spus Vulcănescu, 
în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, 
rugându-i să accepte propunerea lui, - nu există nici o 
scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să 
forțeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare 
mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat 
de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele 
clipe ale vieții mele, şi, în felul acesta, voi veți avea un loc 
săvăodihniți, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească 
sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiţi..>> 

Era în vorbele acestea o senină impăcare cu 
moartea, 0 Uccepture « unui destin creştinesc. Camarazii 
lui Vulcănescu au fost cutremurați de acestă propunere şi de 
slăbirea rezistenței sale. Au refuzat categoric şi au trecut la 
acțiune, la înviorarea şi la angajarea lui din nou în cursă, 
pentru a-şi recăpăta tăria fizică. l-au reamintit de păcatul 
sinuciderii şi de virtutea speranţei. |n acest fel, i-au oferit lui 
Mircea Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în 
legătură cu viaţa şi moartea, cu destinul omului. ceea ce 
l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase 
pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat jertfa, iar 
Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei drept 
cea mai minunată podoabă a vieţii creştine. 

Vremea a trecut, penibilă, iar când izolarea lor a 
luat sfârşit, până şi gardienii s-au mirat de minunea 
întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei morții. 
Epuizaţi, el şi prietenii lui, au fost duşi şi zvârliţi într-o nouă 
celulă, tixită cu ce mai rămăsese din tinerii rezistenți la 
procesul de reeducare. Trăiau toţi într-o atmosferă 
apăsătoare, de îngrijorări şi teamă. Totuşi, în fața 
spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu fiinţele 
acelea desfigurate de suferință, frig, foame şi murdărie, au 
dovedit curajul de totdeauna, sărind în sprijinul oropsiţilor, 
acceptând toate riscurile. | 

De la Jilava, Vulcănescu a fosttransportat la Aiud, 
unde am ajuns şi eu, prin vara lui 195]. 

Pînă prin 1952, când am început să lucrez în secția 
metalurgie a fabricii închisorii, nu ştiu ce s-a mai întâmplat 
cu el. In fabrică, eram în grupă cu un deținut care locuia cu 
Vulcănescu în aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra 
nicăieri, am reuşit, în felul acesta, să stabilesc o comunicare 
permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni 
de zile, li transmiteam noutăți politice și alimente. de care 
ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele Şi 
întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi 
răspundea cu vederile şi dezlegările lui; de regulă, priveau 
cultura română şi perspectivele ei de viitor. 

Incerc să reproduc unele dintre cele mai 
semnificative puncte de yedere care-l frământau în vremea 
aceea pe Vulcănescu. L-am întrebat, deci, care aspect i se 
păreaa fi cel mai caracteristic vieții din închisorile comuniste. 
Prietenul nostru comun îmi comunica regulat şi fidel 
răspunsurile lui. Am reținut aproape tot ce era esențial, 
încercând astfel să limpezesc apele propriului meu suflet. 

Trei erau, după M.Vulcănescu, aspectele cele mai 
caracteristice ale vieții din închisorile comuniste: 

|. Sensul suferinței naționale 

Nu numai deținuții politici trăiesc în mizerie. ci şi 








toate familiile lor, toate partidele politice care n-au înţeles 
saucareau înțeles preatârziugeneraţiasupremelorsacrificii, 
toate clasele sociale, toți prietenii şi... toți adversarii acestora. 
Țara întreagă este copleşită de suferință. „Acesta este 
aspectul ce caracterizează momentul prăbuşirilor istorice 
inaugurate odată cu instaurarea ilegitimă a regimului 
sovieto-marxist care continuau în 1951-1952, In această 
suferință colectivă. națională, el vedea premisele unui 
reviriment al religiei creştine, ale unei reîntoarceri la 
formele autentice ale credinţei în Dumnezeu. Nu vedea alt 
mod de salvare. Comunismul, nici în formă, nici în fond, 
nu poate oferi o salvare a omului Şi a fiinţei naționale. 
Aplicarea lui la realitățile româneşti va duce sigur la o 
reacțiune firească şi caracteristică fondului românesc: 


reacţiunea creştină. | 
Il. Generaţia naţionalismului modern 


românesc : 

M.Vulcănescu mai spunea că nu a înţeles 
fenomenul acestei generații ca partea unei ordini spirituale 
româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescenţă a 
unor forțe negative, care tind să destrame ordinea 
specificului românesc, bachiarsăstrice armoni ile mioritice 
ale viziunii româneşti despre lume. Vulcănescu căuta să 
analizeze şi să înțeleagă ideologia ei care i se părea că se 
îndepărtează de realităţile naţionale ŞI bulversează înseşi 
fundamentele şi structurile naționale. Ce este, în fond, 
această peneraţie de <<sinucigaşi>>,de voluntari ai morții, 
de prevestitori? Ce este această seneraț e marcată de 
personalități gigantice,acopentăcu beton? Cesemni ficaţie 
are pentru neamul româneasc, şi pentru restul lumii, 
sacrificiul creştin al celor căzuți în Spania? Aşa a ajuns 
Vulcănescu să înțeleagă şi să creadă în puterea creatoare 
a elitelor, în toate domeniile de manifestare. 

Înainte dea fi închis la Jilava, nucitise el. Jurnalul 
din închisoarea Jilava al lui Codreanu? Şi nu i-a oferit 
acesta lui Vulcănescu o nouă înţelegere aOMULUI-MIT 
din fruntea generaţiei de tineri deveniți icoana României? 
Elitele, înstrânsa lor legătură cu țărănimea şi muncitorimea 
română. au fost factori cărora, zicea M.Vulcănescu, este 
greu să le găseşti o explicare logică, obişnuită. 

Orice jerttă <<pentru Hristos>> este o valoare 
spirituală reală, bogată, cu consecințe incalculabile pentru 
viitor. În închisoare, Vulcănescu s-a întâlnit şi a trăit cu 
această lume românească, în came şi oase. Intre zidurile 
celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei 
vedeael rezervorul rezistenței româneşti, tăria concepțiilor 
care rodesc în condiţiile cele mai dificile. Unitatea lor, 
curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi i s-au 
părut lui Vulcănescu un nesecat izvor de miracole. În 
celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut 
întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu 
împăcare execuţia. El speracă, din încleştareaşi suferințele 
închisorilor, cei ce vor ieşi în libertate vor fi purtători ai 
unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou. forjat 
în cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu toții, în închisori. 
legenda lor va avea tăria veacurilor... 

III. Procesul de fermentație a unei noi lumi 
româneşti 

Intreaga colectivitate a deținuţilorpolitici a trecut 
prin ciurul experiențelor, prin probele cele mai aspre, prin 
confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, înțelegeri şi 
metode politice de lucru. În focul acestor probe, fiecare 
şi-a revizuit poziţiile şi temeiurile de acțiune politică 
pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de 
invazii şi distrugeri, dar neamu' “omânesc şi-a găsit, prin 
el şi prin suferințele lui, noi c i de ieşire din impas. 
Dumnezeu apără neamurile care sunt cu El. Deţinuţii 
politici din România (şi cu ei țara-o imensă închisoare) şi- 
au împlântat în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor. 

Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. 
Prietenul nostru fusese mutat în altă celulă. Dar l-am 
întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, în 
spitalul din închisoarea Aiud. Eu. pentru o operație de 
apendicită acută, el cu o pneumonie: era în pragul morții. 
Nustăteam împreună, însăîl vedeam ori de câte ori ieşeam 
pe coridor. Ne făceam semne cu mâna, fără să schimbăm 
Vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine 
făcut rămăsese o epavă, cu ochii adânciți în orbite, dar 
nestinşi, de parcă ardeau în ei misterele lumii Şi, cărora o 
viață întreagă incercase să le înțeleagă chipul şi noima. 
Numai O dată am reuşit să-i strâng mâna. M-a privit tăcut, 
învăluindu-mă cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile 
lui âmândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. 
M-a cutremurat acest ultim mesaj de prietenie. Curând, la 
câtevazile, amaflatcă Mircea Vulcănescu, marele gânditor, 


marele om, marele oracol, a plecat în lumea cealaltă. Încă 
văd şi încă plâng... 














le! 


1  Pecalea'vieții-ajuns la jumătate, 
m-aflai pierdut într-o pădure deasă, 
căci drumul drept lăsasem a-l străbate, 

4 Mi-e greu să-i fac urgia înțeleasă, 
iar gîndul ei şi azi mă înfioară. 
căci vai de cel ce-n bezna-i se îndeasă! 

7 Cu moartea poate s-o asemăn doară: 
dar pînă-a spune cum scăpai cu bine, 
grăi-voi de-alte cîte se-ntîmplară. 

10 Nu-i chip să desluşesc cum se cuvine 
intrarea-n ea, căci duhul mi-adormise 
de cum lăsasem drumul bun a-l ține. 

13 Dar mi-amintesc că pasul meu se-oprise 
unde sfirşea pădurea-nfricoşată 
şi-un deal semeţ în faţă-mi răsărise: 

16 privind în sus, văzui că-i îmbrăcată 
spinarea lui în darnica lumină 
ce calea dreaptă pururi ne-o arată. 

19 Simţii atunci cum spaima se alină. 
ce inima adînc mi-o pătrunsese 
în noaptea-aceea de amaruri plină. 

22 Şi ca şi cel ce din talazuri iese 
şi-nfiorat priveşte înapoi, 
suflind din greu, prin ce noian purcese, 

25 aşa şi eu, cu spaima încă-n toi, 
privii în urmă valea-mpădurită 
ce n-a cruțat pe nimeni pîn'la noi. 

128 Mi-am tras puţin suflarea vlăguită 

şi-am prins să urc, punînd temei mai tare 
pe talpa ce-ndărăt era proptită. 

31 Ci iată că-ncepînd să sui, îmi sare 
în față o panteră iute foarte, 
bălţată toată cît era de mare. 

34 Cum nu se da din calea-mi la o parte, 
ci mă mîna-ndărăt cu-a ei privire, 
fu cît pe-aci să fug, speriat de moarte. 

37  Stăteau în ceruri zorii a mijire 
şi soarele suia cu-aceleaşi stele 
ce-l însoțeau cînd veşnica iubire 

40  făcu-nceput minunilor acele; 
ai zilei zori şi dulcea primăvară 
dădură nou temei speranței mele 

43 că pot scăpa de dezmăţata fiară; 
dar nu-ntr-atît să nu mă înspăimînte 
un leu țişnit alături într-o doară. 

46 Acesta parcă sta să îşi împlinte 
în mine colții, crud la-nfăţişare, 
că şi văzduhu-a prins să se frămînte. 

49 Şi o lupoaică jigărită care 
părea de mii de pofte-mpovărată 
şi multe neamuri duse la pierzare. 

52 Aceasta, cu privirea-i încruntată, 
îmi risipi de tot nădejdea bună 
de-a mai răzbi pe culme vreodată. 

55 Şi ca şi cel ce bucuros şi-adună 
comori, iar dacă vremea le preface 
în scrum, începe jalea să-l răpună, 

58 la fel nici mie fiara nu-mi da pace, 
ci m-alunga,fişie cu fişie, 
pe unde-n veci lumina zilei tace. 

61 Şi cum zăceam în locul de urgie, 
un stat de om a prins să mi se-arate, 
de cît tăcuse mut părînd să fie. 

64 Cînd îl văzui pe-acea pustietate, 
strigai la el: “Îndură-te de mine, 
de-i fi aievea sau nălucă poate!” 

67 “Nu-s om”, răspunse, “dar am fost ca tine; 





Dante Alighieri (1265-1321), autorul, 
acelei Commedia (în sensul de panoramă a 
moravurilor unei lumi) pe care primul său biograf. 
Giovanni Boccaccio, o va numi “divina”, rămîne 
probabil nu doar cel mai important scriitor al 
Evului Mediu apusean, ci şi cel mai mare poet al 
luturor timpurilor. Între “Divina Comedie” a lui 
Dante şi “Comedia Umană "a lui Balzac se înscrie 
întreaga dinamică a mentalităţii europene dinspre 
teocentrismul spiritualismului medieval spre 


antropocentrismul pozitivismului modern. 
Cunoaşterea operei Marelui Florentin, sinteză 
genială a gindirii şi artei medievale, ne trimite spre 
0 confruntare pilduitoare cu “paradisul pierdut” 
al culturii creştine; în oglinda măreției sale ne 
putem vedea mai limpede tragica decădere... 

Divina Comedie a cunoscut mai multe 
tălmăciri româneşti. Cele mai răspindite versiuni 
versificate sint cea a lui G.Coşbuc şi cea a Etei 
Boeriu. Utilă rămine şi transpunerea în proză a 
italienistului interbelic Alexandru Marcu. În aceste 
condiţii, cum se motivează osteneala unei noi 
versiuni? În toate culturile serioase, capodoperele 
literaturii universale beneficiază de traduceri 
repetate, fiecare valorificind experienţa celor 
anterioare şi incercind să aducă un spor în raport 
cu originalul şi cu exigenţele estetice ale limbilor 
respective. Retălmăcindu-l astăzi pe Dante în 
româneşte, aduc un omagiu implicit tuturor celor 
ce s-au ostenit inaintea mea şi cărora le sint 
profund îndatorat. Îmi îngădui să cred că am făcut 
măcar 0 jumătate de pas înainte în ce priveşte 
apropierea - în formă şi în fond - de textul italian, 
al cărui farmec este inegalabil; calea rămîne 
deschisă viitoarelor desăvirşiri, de care nu am 
indoială că alții se vor învrednici, pe cît cu putinţă, 
în deceniile următoare. 

Ofer deocamdată cititorilor “Punctelor 
Cardinale " ciîntul întii din Infernul dantesc (care 
funcționează, de fapt, ca un cint introductiv al 


întregului poem). Dincolo de pretextul epic, avem 


de-a face cu o alegorie morală, destul de 
Iransparentă pentru conştiinţa creştină. Dante 
insuşi ne îndeamnă (Infernul, LX, 61-63): O voi, 
ch'avete gl'intelletti sani, / Mirate la dottrina che 
s'asconde / Sotto il velame degli versi strani! (0, 
Voi, ce-aveți isteață cugetare, / Aminte luaţi la 
lilcul ce se-ascunde/ Sub vălul stihuirilor bizare! ”). 

(R.C.) 


ÎNTR-O NOUĂ 
VERSIUNE 


ROMÂNEASCĂ 


70 


73 


76 


79 


82 


85 


88 


91 


94 


97 


100 


103 


106 


109 


115 


118 


121 


124 


127 


130 


133 


136 


de Răzvan Codrescu 


părinţii mei în Mântova-au trăit, 
sînge lombard curgîndu-le prin vine. 

Tirziu sub Cezar eu m-am zămislit 
şi sub August în Roma dac-am stat, 
doar zei ce mint pe lume-am pomenit. 

Poet am fost de fel şi l-am cîntat 
pe-acel troian ce străbătut-a marea 
cînd mîndrul Ilion s-a fost surpat. 

Dar tu, de ce te-ndupleci cu pierzarea? 
De ce n-o iei spre piscul de lumină 
ce-i început a toată desfătarea?”. 

“Virgil eşti oare, acea fintînă lină 
ce izvorăşte fluvii de cîntare?”, 
rostii, cu vocea de sfială plină. 

“O, tu, slăvită-a barzilor splendoare, 
zălog să-mi fie dragostea fierbinte 
cu care te citii fără-ncetare! 

Tu eşti maestrul meu şi-al meu părinte; 
de-s lăudat, eu luai din ale tale 
plăcutul stil de-a măiestri cuvinte. 

Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale 
şi-ajută-mă, tu, mare-ntre-nţelepţi, 
căci tremur tot de groaza feţei sale!”. 

“Pe alte căi se cade să te-ndrepţi”, 
răspunse el, văzînd că-ncep a plinge, 
“de vrei să-ți porți departe paşii drepţi; 

căci fiara ce acum nădejdea-ţi frînge 
nu lasă om să-i treacă dinainte, 
ci-n colții ei pe orişicine-ar strînge; 

din fire rea, nicicînd nu se dezminte 
şi-o stăpîneşte-o poftă-aşa nebună 
că-i e, mîncînd, mai foame ca-nainte. 

Cu multe dobitoace se-mpreună 
şi înc-or mai urma, pîn-o să vie 
Copoiul, ca în chinuri s-o răpună. 

EI n-o avea lumească avuţie, 
ci duh curat şi dragoste-arzătoare, 
iar neamul dintre Feltre o să-i fie. 

Va izbăvi Italia pentru care 
Eurial şi Niso-au fost să piară, 
şi Turnus, şi Cammilla-ntre fecioare. 

Pe goană el va pune cruda fiară 
şi în infern pe veci o s-o înece, 
de unde pizma o zvîrlise-afară. 

Pe unde eu gîndesc a te petrece, 
urmează-mă şi bine o să-ți fie, 
căci pragul celor veşnice l-om trece; 

Vei auzi şi vei vedea-n urgie 
cum pling acei care-au trăit odată 
şi-şi roagă-a doua moarte să le vie. 

Vedea-vei şi pe cei ce se desfată 
în flăcări, cu nădejdea c-or pătrunde 
şi ei cîndva în fericita ceată. 

lar de vei vrea să urci mai sus, pe unde 
nu-s vrednic eu să calc, te voi lăsa 

în grija altui duh, ce-n slăvi se-ascunde. 

Cum nu fusei părtaş la legea sa, 
nu vrea-mpăratul cerului prin mine 
să intre în cetatea-i cineva. 

De-acolo cîrma lumii-ntregi o ţine 
şi-acolo-i tronul lui, mai sus de toate: 
ferice-i cel pe care-l ia la sine!”. 

l-am zis atunci: “Te-ndură şi mă scoate, 
pe Dumnezeul ce ţi-a fost străin, 
din pacostea pădurii blestemate; 

pe unde zici, îngăduie-mi să vin, 
să văd şi poarta raiului rîvnit, 
ca şi pe cei ce-ndură-atita chin!”. 

Porni atunci şi îl urmai smerit. 









PAG. 6 NR. 9-10/45-46 sept-oct.'94 PUNCTE CARDINALE 


SPIRITUALITATE ȘI 
VALORI ROMÂNEȘTI 





Inaugurat în 1988, Romfest- 
ul a dovedit de-a lungul anilor. că este 
O'sărbătoare a românilor de pretutindeni, 
indiferent de crezurile lor politice ŞI 
ideologice (în afară de comunişti, 
bineînțeles). Anul acesta a ajuns la a 
patra ediție, devenind deja o tradiţie. 
Cu această ocazie organizatorii, mereu 
acuzați de exclusivism şi de extremism. 
au dovedit că sunt disponibili pentru 
dialog cu toți aceia care luptă împotriva 
comunismului şi a sechelelor acestuia 
precum şi pentru colaborarea cu toate 
forțele care se străduiesc realmente să 
scoată țara din impasul în care a fost 
adusă de lunga şi nefasta guvernare 
comunistă. 

Romfest '94 a fost, în fond, un 
fel de prelungire a Symposionului care 
a avut loc la Paris în perioada 20-23 mai 
1994 pe tema: “Exilul românesc. 
Identitate și conștiință istorică”, în 
sensul că, atât o manifestare. cât şi 
cealaltă, au avut drept scop- adunarea 
laolaltă a românilor din exil şi a celor 
din opoziția din țară pentrua se cunoaşte 
mai bine şi pentru a-și conjuga eforturile 
în lupta pe care şi unii şi alţii o duc 
pentru asanarea morală a societăţii 
româneşti şi pentru scoaterea ţării din 
mizeria materială în care se află. Şi la 
Los Angeles, ca şi la Paris, baza comună 


a discuțiilor a constituit-o atitudinea 


anticomunistă a tuturor participanţilor 
Căci, după cum remarca unul dintre 
participanți, opoziţia din România nu-şi 
are, în această perioadă istorică, raţiunea 
de a exista dacă lupta ei este doar o 
simplă luptă pentru putere şi nu are şi o 
puternică componentă consecvent 
anticomunistă. 

Dacă la Paris discuţiile au fost 
axate pe situația românilor din exil. 
scoțându-se în evidenţă cu predilecție 
realizările lor, la Los Angeles accentul a 
tost pus pe situația actuală din țară. De 
altfel, acesta a fost şi subiectul cu care au 
debutat lucrările propriu-zise ale 
Romfest-ului, odată cu masa rotundă de 
vineri 26 august cu tema: “Situaţia 
actuală din România”. 

Lucrările acestei manifestări 
româneşti s-au desfășurat în sălile de 
conferințe ale hotelului “Embassy 
Suites” (8425 Firestone Boulevard. 
Downey. California), unde, de alfel, 
invitații au şi fost cazaţi. Cu toate că Los 
Angeles-ul este greu accesibil, chiar şi 
celor stabiliți pe coasta estică a Statelor 
Unite sau în Canada, participarea a fost 
totuşi impresionantă, atât ca număr, cât 
Şi ca prestanță a personalităţilor prezente. 
Ca şi Symposionul de la Paris, Romfest 
'94 a adunat laolaltă nume cunoscute, 
atât din exil cât şi din ţară, oameni de 
diferite vârste şi de diferite orientări, 
personalități angajate în lupta politică 
sau numai în lupta de idei. 

Din țară au fost prezenţi; d-l 
Octavian Paler, d-na Ana Blandiana, 
d-l Petre Mihai Băcanu, d-l Marcel 
Petrişor (toţi prezenți şi la Paris), d-na 
Lucia Hossu Longin, d-l Nicolae Cerveni, 
d-l Mihai Grama, d-l lon Bădârcă şi alții 
mai mult sau mai puțin cunoscuţi, care 
au făcut un real efort pentru a se deplasa 
in acest colț îndepărtat de lume; spicuim 
câteva nume din exil: părintele Gheorghe 


Calciu-Dumitreasa. preşedintele 
Comitetului Internațional Romfest, 
profesorul Ilie Smultea, preşedinte al 
Comitetului local, profesorul lon 
Halmaghi, George Bălaşu şi Mihaela 
Moisin de la "Cuvântul Românesc , 
inginerul Nicolae Pora, unul din 
principalii sponsori ai Romfestului, 
arhitectul Dan Păun, publicistul George 
Donev, profesorul Eugen Popescu ŞI 
mulți alţii. majoritatea din America şi 
Canada; exilul european a fost mai slab 
reprezentat numeric. 

Întrucât manifestarea a fost slab 
mediatizată în ţară, în cele ce urmează, 
vom trece succint în revistă desfăşurarea 
lucrărilor făcând, în acelaşi timp, şi câteva 
observații şi consideraţii generale. 

După cum am amintit deja, 
lucrările festivalului au debutat vineri 26 
august, cu o masă rotundă având catemă 
“Situaţia actuală din România”, după 
ce, cu o seară înainte (joi 25 august) la o 
recepţie care a avut loc în holul hotelului 
“Embassy Suites”, gazdele s-au 
întreținut cu oaspeţii, prilej de noi 
prietenii, întâlniri, reîntâlniri şi aduceri 
aminte. 

La masa rotundă amintită, s-au 
pus întrebări, s-au formulat răspunsuri şi 
s-au stabilit modalităţi de colaborare între 
românii din exil şi reprezentanţii opoziției 
din țară. Discuţiile au oferit prilejul d-lui 
Paler să-şi expună (ca şi la Paris) şi să-şi 
argumenteze, cu luciditate, pesimismul 
său constructiv, iar d-nei Ana Blandiana 
să-şi manifeste optimismul său sincer 
(dar naiv) în legătură cu viitorul opoziției 
din România. Cu această ocazie, au ieşit 
la iveală şi unele mai vechi metehne ale 
clasei politice româneşti, demersul 
politic al unora dintre participanţi 
alunecând cu uşurinţă în politicianism: 
de exemplu, d-l Petre Mihai Băcanu care 
Şi-a expus şi aici (ca şi la Paris) doleanța 


ROMEESI_94 


Los Angeles, California, 25-28 august 1994 


legată de cele o mie de tractoare cu care 
ar putea determina electoratul românesc 
să voteze cu opoziţia. De asemenea, 
discuţiile au scos la iveală şi 
divergențele existente în sânul 
Convenţiei Democrate, despre care un 
participant afirma, intr-o discuţie 
particulară. că nu sunt nici div ergențe 
ideologice, nici programatice şi nici 
măcar de interes, ci sunt izvorâte din 
orgoliile exacerbate ale unor lideri 
politici. 

A doua zi. sâmbătă 27 august, 
lucrările au continuat pe secţii: /storie, 
Politică, Religie, Tineret. Au fost ţinute 
o serie de comunicări şi au avut loc 
dezbateri pe marginea acestora. Reuşita 
festivalului ni s-a părut a sta în faptul că 
invitaţii din țară au avut ocazia să 
cunoască şi o altă față a exilului şi 
anume, “exilul luptător”, pe “desțărați” 
cum i-a numit cineva pe aceşti pribegi 
care şi-au pus viaţa în slujba unui ideal 
care este şi idealul invitaţilor din țară. 
Dacă aceştia le-au înțeles mesajul şi 
l-au acceptat şi dacă această acceptare 
a fost una sinceră sau numai una de 
circumstanță rămâne de văzut. 

Seara, după închiderea 
lucrărilor, a avut loc un spectacol artistic 
la care şi-au dat concursul artişti 
(profesionişti şi amatori) din exil. 

A douazi, duminică 28 august, 
dimineaţa, invitaţii au participat la 
slujba religioasă oficiată de preoții 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi 
Constantin Avramescu în curtea 
bisericii Sf.Maria din Anaheim, aflată 
încă în faza finală de amenajare. După 
amiază a avut loc banchetul de adio şi 
adoptarea declaraţiei oficiale a 
Romfest'94, intitulată “Declaraţia de 
la Los Angeles”, pe care o publicăm în 
continuare. 

Demostene ANDRONESCU 


Suntem conştienţi că actuala criză din România 
nu este doar o criză politică şi economică. Este o criză 
morală de mari proporţii, în care prosperă 
politicianismul, minciuna şi corupția, punând în pericol 
însăşi identitatea noastră naţională. 

Mizeria, dezamăgirile şi demagogia, duse la 
exasperare de actualul regim au avut drepi rezultat 
devalorizarea încrederii Românilor în democraţie, în 
economia de piaţă, în şansa de a regăsi autenticitatea 
fiinţei noastre naţionale, după diabolica acțiune de 
deznaționalizare pusă în practică de regimul comunist. 

Ceea ce ne determină să vedem în 
actualul regim din România un regim vinovat este, 
înainte de toate, convingerea că el este un regim 
antinaţional. Câră vreme acest regim va rămâne la 
putere, viitorul ţării va fi în pericol. 

Românii din exil ştiu că orice schimbare politică 
se decide în țară. Dar aceasta nu ne Vă dreptul la 
nepăsare, Suferim pentru suferinţele ţării şi vrem să ne 
oferim în mod concret sprijinul pentru ca, în sfârşit, 
România să iasă din tragedia impusă, la umbra 
tancurilor sovietice, de regimul comunist. 

Considerăm de aceea că principala noastră 
problemă de conştiinţă în momentul de față, este 
solidarizarea tuturor forțelor care recunosc că interesele 
țării trebuie să fie puse deasupra oricărui interes de 
partid sau personal. În plus, considerăm esențială 
aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, 
În acest sens: 

a) Luptăm ca România să revină la matca ei 
firească, care a fost întreruptă de către comunism. 

b) Românii din exil sunt gata să sprijine toate 
inițiativele utile pentru conservarea identităţii naţionale 
şi să ajute, material şi moral, acțiunile care au acest 
scop. 





€) Considerăm că grija faţă de valorile româneşti 
nu este facultativă pentru nici un guvern. Cerem de 
aceea să înceteze nepăsarea pe care o arată actualele 
autorități valorilor spirituale româneşti din exil. Credem 
cu tărie că refacerea spirituală a ţării după urgia 
comunistă nu este posibilă fără o reconciliere totală a 
Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Unite de la Blaj, 
care au pus bazele României Mari şi au menţinut raporturi 
bune pe dimensiunea naţională. 

d) Respingem dezinformarea celor care pretind 
că prizonierii de război americani din lagărele româneşti 
au fost schingiuiți şi mutilaţi de către Români. 

e) Românii din exil privesc cu îngrijorare starea 


DEULARAȚIA DE 


actuală din România care duce la compromiterea valorilor 
democraţiei şi îşi exprimă încrederea că toți patrioţii din 
țară vor găsi resursele necesare pentru a evita o nouă 
cădere în silnicia comunistă şi pentru a întemeia o nouă 
renaştere a ţării. 

/) Condamnăm indiferența autorităților de la 
Bucureşti şi Chişinău faţă de primejdia înstrăinării pe 
mai departe a unui pământ românesc- Basarabia - şi faţă 
de soarta patrioților din grupul Ilaşcu, întemnițat la 
Tiraspol. Condamnăm indiferența regimului de la 
Bucureşti faţă de fraţii români de peste hotare, abandonaţi 
politicii de deznaționalizare a statelor din Balcani. Cerem 
restaurarea drepturilor Românilor de peste hotare, 
conform tratatelor internaţionale semnate cu (ările din 
Balcani, tratate care au funcţionat până la instalarea 


regimului comunist din România. 

£) Chemăm pe toți Românii cărora nu le este 
indiferentă soarta ţării, să nu se lase amăgiţi de nimeni 
şi de nimic, într'un moment de răscruce pentru România, 
Cum este acesta. 

h) Ne adresăm îndeosebi tinerilor, deoarece 
viitorul lor depinde de viitorul Româaniei. Patriotismul 
înseamnă a face din Româania o țară cu adevărat 
democratică şi prosperă, a Şterge toate umilinţele care 
au făcut din ţara noastră o excepție tragică a Estului 
european, în pericol să rămână în zona de influenţă a 
Moscovei. 


i)Sugerăm Româanil. r aflați în exil care au 


LA LOS ANGELES 


posibilităţi: materiale să investească în activități 
economice în România. Singura condiţie de care ar 
trebui să ţină seama este de a nu-şi folosi capitalurile în 
favoarea regimului, ci în favoarea prosperității țării. 
Solicităm actualei Puteri să asigure prin lege garanţii şi 
înlesniri pentru investitorii români. Aceasta va contribui 
la păstrarea caracterului românesc al capitalurilor din 
economia României. Trimitem gândul nostru curat 
tuturor Românilor, care, oriunde s'ar afla, au aceeaşi 
patrie de suflet, ROMÂNIA. 
28 August 1994 


COMITETUL INTERNAȚIONAL COMITETUL LOCAL 
ROMFEST ROMFEST 
PREŞEDINTE, PREŞEDINTE, 
Pr. Gh.Calciu Prof Ilie Smultea 











O întrebare stăruie 
rămâne de multă vreme 
nerdicată, deşi pare a se 
alla pe buzele multora, gata 
in orice clipă să fie rostită. 
Totuşi nimeni n-o pune, 
Timpul trece şi tăcerea 
devine stânjenitoare. Sunt 
mulți cei care, atunci când 
se privesc, şi-o citesc în 
ochi, unii altora. o simt 
aproape fizic, mereu 
prezentă. 

De ce este atâta 
tăcere în jurul acestei 
probleme? Ce pecete, pusă 
pe gură. sau ce resort, din 
interior, apasă atât de tare 
încât îi împiedică rostirea? 
Ce teamă veche paralizează 
limbile, îngheaţă 
cuvintele? Şi asta de bună 
bucată de vreme! 

După ezitări şi 
reticențe,punerea 
problemei n-ar mai trebui 
amânată, căci prelungirea 
acestei situații naşte. la 
rându-i, alte nedumeriri: 
suspiciuni. Care să fie 
cauza acestei lungi şi 
suspecte rețineri? Nu s-a 
ajuns, încă, la o formulare 
satisfăcătoare? Nu poate fi 
ridicată decât de un anume 
om şi încânu s-a ivit acesta? 
Sau, după atâta întârziere 
ŞI aşteptare, lucrul a devenit 
dificil, imposibil, poate? 

Călătoream 
într-un tren de navetişti, 
cu vagoane * fără 
compartimente. Cum cei 
mai mulţi dintre călători se 
cunoşteau între ei. discuţia 
era aproape generală, se 
vorbea tare. Ascultam 
remarcile, ironiile, vorbele 
în doi peri referitoare la 
cele ce-i preocupau: 
salariile, inflaţia. şomajul, 
politica; cea văzută la 
televizor. Îmi rețineau 
atenţia, cu limbajul lor 
colorat. observaţiile 
pertinente, adesea 
surprinzătoare, dar mai ales 
cu cele ce se povesteau: 
Z întâmplări, fapte din 

intreprin eri, de la locurile lor de muncă. ce 
dovedeau că situaţia nu s-a schimbat prea 
mult: aceeaşi incompetenţă, hoție şi nepotism 
ca în epoca precedentă, practicate doar mai 
pe faţă, mai fără nici o frică; de ruşine nici nu 
“poate fi vorba. 

Trenul oprea în stații. Unii coborau, 
ceilalţi, antrenați în discuţii, continuau până 
le venea rândul să coboare. La una din opriri 
s-a ridicat şi cel ce stătuse pe bancă în fața 
mea. un muncitor îmbrăcat într-o salopetă 
veche dar bine spălată, curată. Până atunci 
lăcuse şi ascultase, într-un fel de dezacord cu 
cei ce discutau politică şi glumeau. În picioare 
fiind, a fost întrebat ceva. N-am auzit 
întrebarea. Răspunsul da. pentru că l-a dat 
tare. să audă toţi: ''“Debandada cea mare e-n 
capul vostru! Nu există astăzi decăl trei 
posibilități ca să scoţi România din mlaştină: 
Armata, Regele sau Legiunea. Alegeţi!” Şi 
fără altă vorbă s-a îndreptat spre uşă unde 
începuseră să coboare. 

M-am uitat după el încercând, abia 
acum. să-l văd mai bine. Să fi avut către 
cincizeci de ani, nu mai mult. Nu putea fi unul 








PUNCTE CARDINALE =. 





din foştii legionari; pe vremea lor nici nu cra 
născut. Mi-am întors privirea câtre cei rămaşi, 
aşteptând un comentariu. Nimeni n-a mai spus 
nimic, n-au mai reluat discuţia întreruptă. De 
ce oare când cineva se referă la legionari se 
face linişte? E ştiut că de mai bine de şaizeci de 
ani toate regimurile care s-au succedat, fie că 
erau “burgheze”, militare sau “proletare”, 
toate i-au arestat, i-au scos în afara legii, i-au 
condamnat, i-au împuşcat fără judecată, cât 
le-a stat în putință, i-au exterminat. 

Cum săexplici acest consens, această 
Sinistră înțelegere în urmărirea şi distrugerea 
legionarilor? Au fost ei nişte delincvenţi, nişte 
declasaţi, oameni fără căpătâi, vagabonzi care 
au săvârşit fapte infamante, crime? Nicidecum! 
Erau elevi, studenţi, profesori universitari, 
intelectualii satelor, dar şi țărani şi muncitori 
de frunte, mulţi dintre ei răniți şi decoraţi 
pentru vitejie în cele două războaie mondiale. 
Atunci de ce au fost urmăriţi cu atâta 
înverşunare, şi exterminați, moral sau fizic, cu 
atâta metodică necruțare?De ce, de la apariţia 
lor şi până astăzi, toate guvernările s-au silit să 
facă să dispară şi ultima rămăşiţă a acestei 
organizaţii prin lichidarea membrilor ei? E 
aproape de ncinţeles. Toată ura care se revărsa 
asupra lor venea din sieru puterii. De ce-i era 


frică acesteia de ei? Aveu de partea ei armati. - 


poliţia, băncile, industria, proprietăţile şi restul 
partidelor. Atunci de ce se puteau teme? De 
întruniri şi cîntece? 

Eu cred că guvernanţii, toți, s-au 
temut de comparație. Legionarii nu trebuiau 
să existe pentru ca lumea să nu-i pună alături 
de ceilalți politicieni. Omul de rând are ochiul 
ager şi sigur. Repede a şi făcut diferenţa căci 
unii, cu mâinile lor, construiau diguri, cămine, 
biserici in timp ce ceilalți dădeau recepții 
bogate pentru străini, din sărăcia țării. La 
ultimele alegeri libere, ţinute la 20 decembrie 
1937. legionarii lui Corneliu Codreanu au ieşit 
pe locul trei, după liberali şi ţărănişti. Țara 
incepea să înțeleagă dar era târziu, trupul ţării 
a început să fie sfârtecat. Au urmat trupele lui 
Hitler, tancurile sovietice. şi apoi lunga 
perioadă de beznă care, ca un superlativ al 
minciunii ce era, s-a numit “epoca lumină”. În 
tot acest timp legionarii au fost urmăriți în 
oraşe. sate, pe munţi. Cei care n-au fost 
împuşcaţi au fost aruncaţi în temnițe, au fost 
trecuți prin reeducările de la Piteşti, Gherla, 
Aiud şi n-au fost lăsaţi decât atunci când, fizic, 
erau nişte epave. Şi după aceea, pe cei 
consideraţi încă periculoşi pentru “siguranța 
statului”, cu o injecție, cu o pastilă, sau câţiva 
pumni ştiinţific plasați îi reduceau la eternă 
tăcere. 

Dar a trecut vremea şi plăcile 
tectonicii politice s-au mai mişcat. 

Ce-a mai rămas azi, din Mişcarea 
Legionară? E întrebarea de atâta vreme ocolită, 
amânată, dar care se ridică asemeni unui val 
mare. gata să se spargă şi să inunde; din tensiuni 
acumulate îşi adună puterea. 

Dacă n-a dispărut cu totul, dacă astăzi 
Mişcarea Legionară este mai mult decât o sumă 
de amintiri, dacă ideile enunțate de Comandanții 
Bunei Vestiri şi devenite, în trei sferturi de 
veac de luptă, doctrină, mai au azi un suport în 
realitate, dacă puterea de jertfă şi credința 
legionară nu au secat cu totul, atunci Legiunea 
trebuie să se ridice, să iasă în arenă. Faptul că 
în România “democratică " de astăzi e interzisă, 
pe motiv că ar fi de “trip fascist”, când 
profasciştii sunt în guvern şi nepoata lui 
Mussolini în parlamentul Italiei, e o exagerare 


la fel de rizibilă ca surâsul perpetuu al 
preşedintelui Iliescu, ce se dovedeşte caraghios 
până şi în prostie. 

Scăderea nivelului de viaţă, simțită 
de marea mulţime a cetățenilor pe propria 
piele, creşterea alarmantă a infracţionalităţii, 
dispariția nu numai a practicilor cinstite dar şi 
a oricărei urme de simţ moral face ca reapariția 
Mişcării Legionare, cu nedezmințita-i linie 
românească, cu comandamentele ei strict etice, 
cu neabaterea, sub jurământ, de la “inalta 
linie morală”, să fie de stringentă necesitate. 
ŞI, lumea simplă, nepolitică, incepe s-o simtă. 

Sunt păreri că ar fi timpul ca legionarii 
să ridice, ei înşişi, problema legionară; s-o 
pună în public, să coboare în areopag, să se 
supună judecății tuturor, cu date şi fapte. De 
zeci de ani, o imensă cantitate de neadevăr e 
vehiculat: strecurat din minciună şi bârfă în 
literatură şi film, trecut apoi tiptil în manualele 
de “istorie”, în speranța că ceva tot o să 
rămână. Decăderea morală a ţării e comparabilă, 
ține pasul, cu decăderea morală a lumii. E 
sectorul unde avem nivel mondial: măcinarea 
principiilor, merge mână-n mână. cu 
răstălmăcirea faptelor şi falsificarea- valorilor. 
FE timpul să spunem şi lucrurilor şi oamenilor 
pe nume: F timpul. cât.mai c. să disungecin intre 
vitea/ şi laş. între sârguincios şi puturos, între 
om şi caricatura de om. Este scris: “Îi veţi 
cunoaşte după roadele lor” (MATEI 7, 16). 
Astăzi, după trecerea timpului, putem judeca 
pe fiecare după adeveritul spuselor, după 
faptele, după roadele lui. Se 

Mişcarea Legionară, e timpul să-şi 
expună ea însăşi punctele de vedere. Se 
vorbeşte, neautorizat, în numele ci. Unii afirmă 
public că, în situaţia actuală, numai legionarii 
mai pot face ordine, curăţenie. Dintre cei ce fac 
astfel de afirmaţii unii s-ar putea să fie cinstiţi, 
aşa să şi creadă. Dar sunt destui ticăloşi cu 
vechime care, începând cam tot aşa, strecoară 
în continuare că legionarii i-ar împuşca pe toţi 
cei pătaţi cu zeama roşie a comunismului. Şi 
cum puţini sunt cei ce se ştiu fără pată. deşi 
majoritatea lor doreşte redresarea şi 
prosperitatea țării, nu îndrăznesc să facă pasul 
spre necomunism, mai amână, mai aşteaptă. Şi 
astfel confuzia continuă, incertitudinea persistă, 
şi cu ea bunăstarea pescuitorilor în noroioasa 
apă a politicii. 

În faţa imensei cantități de neadevăr 
aflat în circulaţie, în faţa copleşitoarei doze de 
rea-credinţă, limpezirea nu poate fi decât 
dificilă, de durată şi nici nu poate veni singură. 
De aceea, Mişcarea Legionară, câtă mai există, 
e chemată să-şi spună cuvântul în multele şi 
acutele probleme ale țării. Luptând din prima 
zi a constituirii sale împotriva comunismului, 
neîncetând să-l denunțe ca pe ceea ce cu 
prisosinţă s-a dovedit a fi: organizaţie criminală 
autolegalizată, un banditism de stat, atrăgându- 
şi prin asta greul loviturilor, reuşind cu amamice 
suferinţe şi cu suprem efort să supraviețuiască 
fără “compromilere şi compromisuri”, 
Mişcarea Legionară este astăzi, dintre trecutele 
formaţiuni politice, poate, cea mai indreptățită 
moral, cea mai aptă să aprecieze corect starea 
actuală a țării. să-i indice drumul de urmat 
pentru recăpătarea demnităţii, normalităţii. Şi 
totuşi, încă se păstrează tăcerea. Ce fac bătrânii 
legionari? Ce fac înțelepţii supraviețuitori ai 
atâtor prigoanc, temnițe, plutoane de execuţie? 
Tăcerea lor stârneşte îngrijorare. E, deci, cât se 
poate de firească întrebarea ce şi-o pun mulţi: 
Ce-a mai rămas din Mişcarea Legionară? 


- oct. '94 Nr. 9-10/ 45-46 Pag. 7 


Mult sau puţin, indiferent care ar fi 
răspunsul, un fapt este incontestabil: după 
aproape cinci ani de la răsturnarea de regim 
din decembrie '89, legionarii care se situau la 
alegerile din 1937 (ultimele recunoscute ca 
democratice) pe locul trei. după liberali şi 
ţărănişti. nu au reuşit încă să-şi înjghebeze 
partidul care să-i reprezinte, prin care să-şi 
exprime punctele de vedere, respectiv să 
reintre în viaţa politică. Era atâta nevoie de ei 
nu numai pentru ferma şi consecventa lor 
atitudine anticomunistă, cât pentru 
delimitările ce s-ar fi produs blocând, în parte 
măcar. locul foştilor internaţionalişti 
transformați, peste noapte, în extremişti de 
dreapta. 

De ce stau legionarii, încă, în 
expectativă? 

Explicații sunt destule: de la luarea 
în seriosa interzicerii oficiale şi nevindecarea 
încă a rănilor pricinuite de, ferocile şi 
succesivele reeducări la care au fost supuşi, 
până la dezgustul de a participa la un joc 
politic alături de specimene de cea mai abjectă 
extracţie cum sunt fostul poet de curte cu 
înfăţişare porcină, sau cel ce nu-şi poate 
dovedi apartenenţa la specia umană decât 
adresându-se celorlalţi cu :"măi animalule!” 

În țară există multă nehotărâre. 
Există confuzie, dar ce se vădeşte mai mult, 
ceea ce le depăşeşte pe toate celelalte, e 
anorexia. este lipsa de orice poftă; lehamitea. 
O cumplită oboseală sufletească hântuie. Dacă 
ar [i numat u oamenilor luaţi fiecare în parte. 
n-ar fi aşa de alarmant. am spune că se mai 
întâmplă, la anumite perioade. Se pare însă că 
avem de-a face cu o oboseală a întregului, că 
e vorba de o istovire a societății de o sleire a 
organismului națiunii întregi; şi asta e rău! 

“Reflex, ne uităm în jurul nostru; ne 
întrebăm de cauze. Le căutăm departe deşi ele 
se află, cele mai multe, în răul ce-l purtăm 
fiecare dintre noi, bineînţeles trecându-ni-l 
cu vederea. Ne ascundem slăbiciunile, 
puținătatea mintală, uscăciunea sufletească. 
Ne ascundem lipsa de dragoste de- frate, 
virtutea subordonării, ascultarea, ce ne 
lipseşte. De unde izvorau toate astea în timpul 
Căpitanului de făceau atât de strălucitor 
spiritul legionar? Din puterea exemplului 
ce-l oferea: un om pentru eternitate. Eu n-am 
avut cum şi când să-l cunosc, dar strălucirea 
acestui mare spirit am văzut-o la mulţi ani 
după ce crezuseră că au stins-o, cu ştreangul 
şi glonţul, pe feţele celor ce-l cunoscuseră 
şi-i mai păstrau lumina. Pentru Ghiţă Pele 
amintirea că, pe când lucra la Casa Verde, a 
cărat mortar la aceeaşi targă cu Corneliu 
Codreanu (erau cam de aceeaşi statură) era 
mai prețioasă decât toate averile pământului. 
Ce conta viaţa de proscris pe care a dus-o de 
atunci: torturat în anchete, ținut în lanţuri, 
hăituit, apărându-se cu arma în mână? Ce 
conta tortura prin foame şi sete când el băuse 
din aceeaşi sticlă de bere cu Căpitanul? O 
astfel de cinste, o aşa fericire, merita să fie 
plătită cu orice, şi cu viaţa. Şi a plătit-o. Fără 
să fie condamnat la moarte, comuniştii l-au 
scos din închisoare şi l-au împuşcat. 

De multe ori m-am întrebat 
cântărind, comparând, marile spirite 
contemporane lui Codreanu, cum au putut 
acestea să | se subordoneze, să-i slujească atât 
de necondiţionat? Prin ce le-ar fi putut impune 
dacă nu ar fi fost inzestrat cu o putere ce venea 
de dincolo, din transcendent? Oare nu asta 

lipseşte mai mult oamenilor de azi, capacitatea 
de a sluji, darul de a recunoaşte cele ce vin de 
dincolo? 

Să [i uitat legionarii că unitatea este 
primul atribut al lui Dumnezeu, fără de care 
nu poţi rămâne cu EI? Să fi uitat că “spiritul 
de jertfă este esenţialul”? 





a iii 


4 

















4. SOUAL ISI FRANCMASONERIE 


Sintetizind o serie de aspecte 
existente pină la el, Lovinescu este pină 
astăzi exponentul tipic al acelor intelectuali 
care susțin că România modernă este opera 
francmasoneriei şi a ideologiei ei. Adept, 
după cum am văzut al unui determinism 
social şi politic rigid, Lovinescu ajunge, 
odată cu “revoluționarii”, la ideea că e fatal 
să-i imităm pe alţii, pentru că e fatal să 
urmăm o anumită dezvoltare socio-politică, 
ce urmăreşte ajungerea la “forma 
Superioară a Statului socialist”; articulată 
cu teoria biologică a salturilor bruşte, teoria 
politică a lui Lovinescu ajunge 
inevitabil să atribuie rolul de factor 
declanşator al perioadei modeme 
ideologiei “'revoluţionare”” şi 
francmasoneriei care se afla în 
spatele acesteia. Lovinescu nu 
demonstrează în nici un fel cum ar 
fi putut o sumă de idei, care nu aveau nimic 
a face cu structura poporului român, în 
condiţiile în care ele erau apanajul celor 
mai puţin reprezentativi intelectuali ai săi, 
şi în condiţiile în care acest popor era în 
majoritate analfabet, să declanşeze mutații 
precum cele pe care i le atribuie. Adevăratul 
imbold al “revoluţiei” muntene de la 1848, 
ține să specifice Lovinescu fără echivoc, 
este influenţa francmasoneriei: “/ncă de la 
1845, C A. Rosetti, lonşi Dumitru Brătianu 
fuseseră admişi in loja masonică l' Athenee 
des Eirangers” a celor mai cunoscuţi 
republicani ai epocii, prestînd jurămîntul 
care, printre altele, conţinea cuvintele 
jurăm să murim cu toții pentru învăţăturile 
Maestrului"; iată un jurămînt care nu se 
impacă nicicum cu “dragostea de patrie” 
care le este atribuită francmasonilor 
“revoluționari” care ar fi făurit România 
modernă. Nu poți să mori, în acelaşi timp, 
şi pentru patrie, şi pentru “învățăturile 
Maestrului”, deoarece numitele învățături 
nu au nimic în comun cu patria. Ca dovadă 
căunii “revoluționari” preconizau înfrățirea 
cu... ungurii (Bălcescu şi Bolliac), iar alţii 
reclamau suzeranitate turcească (Filipescu); 
la rîndul lui, Brătianu avea viziunea unei 
“infățişări a tuturor popoarelor europene 
intr-o republică universală” - idealul 
dintotdeauna al francmasoneriei: puterea 
universală, iar C.A.Rosetti, “ce/ mai 
democrat”, cum îl numeşte Lovinescu, 
deoarece e situat la... “extrema stingă”, 
şi-a petrecut tinereţea în “c/uburi şi 
conspirații". |n buna tradiţie de a-şi atribui 
tot ce înseamnă rezultat pozitiv în perioada 
modernă, francmasonii îşi atribuie realizări 
care nu le aparțin, sau cărora le-au fost 
chiar ostili; este cazul principiilor “patrie ” 
şi “naţionalitate”. Arătam mai sus că 
jurămîntul față de “Maestru” nu se 
potriveşte cu jurămîntul față de patrie; e 
adevărat că unirea principatelor s-a făcut 
din oportunitate politică şi nu din 
“patriotism”, dar asta nu înseamnă deloc că 
francmasonii ar fi... adus patriotismul; şi 
istoria noastră o dovedeşte din plin. Mai 
mult decit atit, prezența unor boieri luminaţi 
şi iubitori de țară printre paşoptişti, fără să 
fie francmasoni, nu face decît să dovedească 
că patriotismul este o constantă valorică şi 
nicidecum o rezultantă a ideologiei 
“revoluţionare”. Trezirea conştiinţei 
naționalităților, pe care şi-o atribuie de 
asemenea francmasonii este, țocmai pe dos, 
reacția fermă a acestora la ideea 
francmasonică a veacului 18, conform 
căreia toate popoarele ar trebui să aibă o 
constituție identică, pentru a avea astfel 
visata uniformitate a lumii. 

Citită astăzi, după coşmarul 
comunist, încercarea lui Lovinescu de a 
preamări “marea” Revoluţie franceză (unul 
dintre cele mai sîngeroase episoade din 
istoria omenirii) şi socialismul marxist (care 


a generat cea mai întinsă - în timp şi în spaţiu 
- teroare ideologică, toată această sinteză cu 
aparenţă de onestitate, prin care Lovinescu 
ingrămădeşte toate argumentele în îngustul 
pat procustian al ideologiei, făcînd ca totul 
să decurgă din Revoluţia franceză, este un 
prilej de tristețe cu deosebire întrucît se 
găsesc, pină astăzi, nu puţini care să le 
propage în continuare. Nu atit afirmaţia că 
ideologia ““revoluţionară”” ar fi “punct de 
plecare al formaţiei civilizaţiei române” 
(care civilizație? cea care culminează cu 
Casa poporului?) este supărător; ea este o 


afirmaţie hazardată, printre sutele de afirmaţii 
hazardate ale acestei cărți; ci teza de dincolo 
de ea: aceea că doar Revoluţia franceză ar fi 
sursă de progres, că doar francmasoneria ar 
fi responsabilă de civilizaţie Şi că, în ce ne 
priveşte, destinul nostru ca popor e doar 
acela de a imita, pentru că nu putem exista 
prin noi înşine & 

Scrisă în anii '24-25, cînd 
socialismul părea biruitor şi părea ideologia 
viitorului, prin rîvna stranie de a-i 
fundamenta socialismului o îndreptăţire 
națională (căci tradiţie nu putea avea), ca 
singură cale posibilă de urmat, deoarece ar fi 
ideologia mintuitoare care ne-a scos din 
“obscurantism”, această întîmpinare 
iresponsabilă a socialismului biruitor, cu 
prețul sacrificării a tot ce înseamnă valoare 
Şi perenitate în culturu şi în spiritualitatea 
națională. este, în ultimă analiză, o 
capodoperă de oportunism. “Sovietismul ”, 
cum îl numeşte Lovinescu, idealul unei 
Europe socialiste sovietizate, în anul de grație 
1925, cînd scria rîndurile de mai jos.-atita 
vreme cit primul lagăr de exterminare 
sovietic data din 1921, şi care este o realitate 
prea atroce ca Lovinescu să nu fi avut 
cunoştinţă de ea, - face din el, dimpreună cu 
floarea de stînga a unei intelectualități 
care-și doarme somnul blînd legănat de 
Internaționala, de peste un veac, pînă în ziua 
de astăzi, un complice al crimei roşii. La 
1900 încă s-ar mai fi putut inventa o scuză; 
la 1925, preamărirea sovietismului este 
complicitate la crimă. Dovedibilă explicit: 
“Aparent paradoxală, această atitudine de 
a pune propaganda internaţională înaintea 
propriei existenţe, izvorăşte din conştiinţa 
clară a interdependenţei popoarelor 
moderne. Consolidarea Rusiei bolşevice în 
mijlocul unei Europe burgheze ar reprezenta 


O siluație fără perspectiva duratei Succesul . 


revoluţiei nu depinde aşadar, de organizarea 
în cadrele sale interne, ci de propagarea sa 
in celelalte state ale Europei, ce trăiesc prin 
forța împrejurărilor într-o  strînsă 
solidaritate socială. Sovietismul nu-şi joacă 
existența la Moscova, ci la Berlin, Londra 
sau Paris. Numai cind va izbândi şi în 
celelalte ţări civilizate, numai atunci îşi va 
asigura viaţă şi în Rusia, propaganda 
internaţională nu pleacă din dragostea 
pentru omenire,-ci numai din instinctul de 
conservajie. Fenomenul nu e, de alifel nou, 
Revoluţia franceză s-a folosit de aceleaşi 
mijloace de propagandă”. (Vol.Ill, 
cap.VIII). 

Roadele tezelor lovinisciene se 
întîlnesc şi astăzi la o bună parte a 
intelectualității. Descoperim mai multe 
categorii ale celor care le acceptă: 

- mai întîi, ignoranţii, care 
lecturează scrierea şi, neavînd minimum de 
cultură şi de informaţie, le iau drept 
adevărate; 

- înal doilea rînd, cei care au interes 





= 

să rescrie istoria naţională; m 
- în al treilea m 

rînd, cei care, avind * 
suficiente cunoştinţe să le 
verifice, le acceptă totuşi din comoditate şi 
dintr-un minimalism în materie de morală, 
pe care nu ezită să-l înfăţişeze în propriile lor 
scrieri şi în luările publice de cuvînt; este, 
fără îndoială, deprimant să vezi un răsfățat 
discipol al lui Noica, coboritor aşadar în 


DICȚIONAR DE IDEI PRIMITE 


linie directă, spiritualiceşte, din Nae lonescu, 
exhibînd public idei francmasonice trecute 
prin Lovinescu sau încercînd să dea aspect 
de sistem “minimalismului” său etic. 
Unitatea mondială urmărită de 
concepţiile francmasonice vizează două 
aspecte: cel politic, respectiv alcătuirea unei 
statalităţi globale, şi cel religios, oikumena, 
respectiv întemeierea unei biserici mondiale, 
după structura organizării democratice 
profane. lată de ce asaltul asupra Bisericii 
naționale este atit de intens şi de diversificat, 
deoarece miza este enormă. “Templul 
umanist al francmasoneriei, scrie Homuth, 
este <sinagoga lui salan>, este reunirea 
ecumenică in rebeliune a creaturilor 
împotriva Creatorului. sub stindardul 
inşelăror ul fraternității. al toleranței, al 
umanismului celui fără Dumnezeu . De 
aceea se inculcă omului dezduhovnicit ideea 
că religia este o îngrădire a libertăţii, că 
religia e intolerantă şi cauzatoare de teroare 
şi propagandişti mărunți, precum Lovinescu, 
îndeamnă la abandonarea solului nostru 
ontologic care este religia ortodoxă. Cînd 
este vorba să se ridice acuzaţii de intoleranță 
şi de teroare la adresa Bisericii, nu se 
pomeneşte niciodată despre care anume 
biserică este vorba. “Un nou Ev Mediu” este 
o sintagmă care desemnează generic o 
perioadă de teroare bisericească, de 
intoleranță şi de inchiziţie; nu se precizează 
însă că este vorba de biserica apusului şi 
nicidecum de cea ortodoxă. Observatori 
avizaţi ai fenomenului sînt de părere că 
aderarea bisericii la francmasonerie este 
opera Reformei. Ca peste tot pe unde a 
trecut, opera francmasonică a lăsat în urmă 
moarte şi violență; departe de a fi o aspirație 
către libertatea de gîndire, arată Le Bon, 
“Reforma a fost contrariul ei. C. alvin era la 
fel de intolerant ca Robespierre şi ea a fost 
pe punctul de a distruge Franţa pe care a 
transformat-o timp de 50 de ani. în cimp de 
bătălie ”. Războaiele religioase au cutremurat 
lumea iar Noaptea sfîntului Bartolomeu, din 
1572, în care catolicii şi protestanții s-au 
masacrat reciproc este o pildă de intoleranță 
religioasă pe care Biserica răsăritului n-a 
cunoscut-o niciodată. A urmat fărîmiţarea 
protestantismului sub influenţa 
francmasoneriei, metodă specifică acesteia 
pe care Homuth o prezintă astfel: 
"Confesionalismul doctrinar intransigent 
nu era o bază bună pentru preconizata 
unitate. De aceea, înţii trebuia scindată 
orice biserică particularistă şi imtolerantă 
prin deformarea unei părți a ei; apoi urma 
pulverizarea părții reformate, din molozul 
rezultat irebuind să se edifice o nouă unitate, 
mai tolerantă, mai democratică, mai 
deschisă, adică mai ecumenică”, Aici se 
află sursa acuzaţiei de intoleranță adusă 
oricărei biserici careține să-şi păstreze fiinţa. 
Desigur, această idee a unității ecumenice 


FATALIIAL EA 
MIMETISMULUI 


DIR BaNBEDENENANANALNALANAALAAAARAALALLANALAAAnuiu a 


DOINA MARIAN : 


este “un lăstar al francmasoneriei”, pentru 
că există o unilale a Bisericii dară de 
Dumnezeu, pe care detractorii se fac a o 
ignora: unitatea păstrării nealterate a 
tezaurului de credinţă. a Bisericii una, 
sobornicească şi apostolică. In afară de 

acest inamic exterior al 
Bisericii, există un alt mare 
m adversar, care porneşte din 
m interiorul ei: secularizarea, 
m deturnarea de la reala ei 
* misiune: aceea de a vesti 
Cuvintul lui Dumnezeu. 
Mentalitatea secularizantă, cea care-i 
pretinde Bisericii să contribuie la 
“construirea unei lumi mai bune” este 
capcana în care Biserica apuseană a căzut 
de nenumărate ori, cu toate că nici cea din 
răsărit n-a fost complet scutită de ea; ceea 
ce marii gînditori ai fenomenului religios 
al veacului 20 n-au încetat să atenţioneze. 
Nae lonescu arăta încă din 1924 că preceptul 
“iubeşte pe aproapele tău " nu este esenţial 
creştinismului, odată ce este tălmăcit ca un 
act de caritate; creştinismul nu este o 
“societate de binefacere”, arăta el, iar 
politizarea interpretării preceptului este 
cauza acestei ''scăderi a religiozităţii, 
adică, dacă există nenorocirea aceasta 
pentru omenire, că nu mai poate să trăiască 
liniştită şi în toată plenitudinea legătura 
cu ubsoluiul este tocmai pentru că 
religiozitatea a fost fals înţeleasă şi a fost 
pusă în funcțiune de raporturi sociale ”. 
Mai tîrziu, în 1949, Berdiaev vorbea despre 
“sociomorfism" în relaţiile noastre cu 
Dumnezeu, iar mai aproape de noi, în 1973, 
Evdochimov despre  “marxizarea 
conştiinţei creştine” care “ajunge la 
alternativa: fidelitate faţă de cuvintul lui 
Dumnezeu înţeleasă după bunul plac, sau 
respectarea dorințelor omeneşti care 
inaugurează un milenarism de stinga, 
înrădăcinat mai degrabă în Vechiul 
Testament, decit în cel Nou (. ) Curentele 
progresiste intră în lupta politică, 
economică şi socială inspirîndu-se tocmai 
din profeţii Vechiului Testament şi erijind 
contestaţia permanentă in mit al acţiunii 
revoluționare violente ”, şi despre 
identificarea puterii Bisericii cu structurile 
seculare ale lumii: “Credinţa, arată 
Evdochimov, nu mai este un izvor: ea a 
devenit o suprastructură. unelement aşezat 
peste structurile lumii în care credincioşii 
se implică, iar u. >astă realitate este un 
exemplu frapant ue alienare sociologică 
(...) Burghezia creşiină a făcut din 
Evanghelie prelungirea optimă a 
aspirațiilor umane către cea mai bună 
dintre lumile posibile: Împărăția lui 
Dumnezeu. Optimismul bigot şi dulceag, 
golit de orice trăire Iragică, este cel care a 
dus la pierzanie creştinismul". De aceea 
toți cei care îi cer Bisericii să-şi asume 
funcții sociale, îi cer, de fapt, să se 
autoanuleze. Aşezată în rîndul celorlalte 
instituții ale veacului, Biserica nu poate fi 
Judecată decît cu măsurile veacului şi făcută 
responsabilă de nenorocirile veacului! 
Cerîndu-i să-şi asume funcţiile altor 
instituții, substituindu-se lor, ea poate 
evolua, se poate transforma în funcție de 
nevoile mundane, sau poate pieri, ca şi 
acestea, pentru a fi înlocuită cu altele mai 
eficiente. Pentru mentalitatea 


francmasonică, Biserica cealaltă, cea una, 
sobornicească şi apostolică e inutilă, 
anacronică şi sortită pieirii! 








ya 
PY 





[= | Eagj 


- zl pe ii) cd bul alia A 


XIII. GRUPUL “RECALCITRANȚILOR” 


PRINȚUL ALEXANDRU GHICA (2) 


Pentru că personalitatea prințului Alexandru 
Ghica este atât de complexă încât nu poate fi definită 
doar prin cele câteva calități (demnitate. modestie. 
luciditate) pe care i le-am scos deja în evidenţă, voi 
mai zăbovi un timp în preajmă-i, pentru a încerca. cu 
puținătatea posibilităților mele de ev ocare. să o 
aproximez în toată complexitatea ei. 

Am amintit deja că prințul Ghica se numără 
printre acei întemnițați (şi aceştia nu erau puţini, lunga 
perioadă de detenție şi condiţiile extrem de dure la 
care au fost supuşi făcându-i pe mulți să înţeleagă 
acest lucru) care erau conştienţi de faptul că lupta în 
care erau angajați transcende lumescul, petrecându-se 
în spirit. Era conştient, de asemenea, că triumful răului 
în lume este numai vremelnic, chiar dacă această 
vremelnicie se va întinde peste o întreagă perioadă 
istorică. Conştiinţa că sub specie aeternitatis, forțele 
binelui vor triumfa îi dădea, atât lui cât şi celorlalți, 
tăria necesară să reziste împotriva asalturilor răului. 
Credea ca nimeni altul dintre laici în forța mântuitoare 
a rugăciunii şi, fără să fie un bigot, îşi petrecea o mare 
parte din timp, chiar şi atunci când nu era singur în 
celulă, în meditaţie şi în rugăciune. Avea o mare 
înțelegere pentru oameni în general şi pentru cei ajunşi 
în Situaţii limită în special, pentru îndoielile şi 
trământănile lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe 
nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici 
chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi avut datoria 
morală să reziste, considerând că fiecare are dreptul să 
încerce să se salveze, atunci când nu mai are resursele 
sufleteşti necesare continuării luptei, aşa după cum 
crede el de cuviință şi după cum îi dictează propria 
conştiinţă. 

Desigur. om fiind, prinţul Ghica va fi.avut şi 
el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fiavutşiel, 
ca noi toți ceilalți, momentele lui de deznădejde. 
Niciodată însă nu s-a lăsat copleşit de ele. Niciodată nu 
a dat adversarului satisfacția de a-l vedea clintindu-se 
din hotărârile lui. O singură dată a fost totuşi surprins, 
de către unii din camarazii săi de suferință cu lacrimi 
în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci când colonelul 
Crăciun i-a citit, în fața deţinuţilor adunaţi în acest 
scop la “club”, o scrisoare de acasă, de la soția lui. 
Căci Securitatea care, de bună seamă, supraveghea 
îndeaproape acţiunea de reeducare, recurgea, în unele 
cazuri. la acest mârşav procedeu. Punea pe cei din 
familie (părinți, soție, copii) să scrie celui în cauză o 
scrisoare prin care acesta era implorat să fie docil şi să 
se supună regulamentelor închisorii, pentru a se putea 
bucura, ca şi alţii. de clemenţa regimului. O asemenea 
scrisoare a primit şi prințul Ghica. Colonelul Crăciun 
a ținut să i-o citească personal pentru a-i mări, credea 
el, efectul atât asupra lui, cât şi asupra celorlalți 
deținuți. “Prinţe, zise el, după ce urcă cele câteva 
trepte ale estradei pe care se cocoța de obicei pentru a 
domina sala, uite, ai veşti de acasă. Vino aici, să ți le 
citesc”. Şi după ce prințul ajunse lângă estradă, Crăciun 
începu să-i citească scrisoarea în care cu uşurinţă se 
putea recunoaşte stilul securității. Căci conținutul 
tuturor acestor scrisori era sugerat sau chiar dictat de 
către securitate. Soția îi comunica că, atât ea cât şi 
copiii, sunt sănătoşi, că ea locuieşte în Galaţi unde are 
un serviciu la care câştigă suficient pentru ase întreține 
şi pentru a-l ajuta şi pe băiat care este student în ultimul 
an la medicină, că fetele sunt stabilite în Bucureşti şi 
că amândouă au servicii bune etc. Nu omitea să adauge 
că condiţiile de afară s-au schimbat mult în bine, că în 


țară s-a construit enorm şi că regimul se ocupă | 





indeaproape de familiile celor închişi. Sfârşea prin a-l 
implora să se comporte bine în închisoare, să fie supus 
Şi ascultător şi să-şi recunoască greşelile pentru ca, în 
felul acesta, să poată beneficia şi el de decretele de 
grațiere care s-au dat şi pe baza cărora mulţi s-au 
eliberat deja. Prințul a ascultat lectura scrisorii fără să 


SONET 


În lături, bărbieri ai vremii mele! 
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă, 
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă, 
pe bărăganul viselor, spre stele! 


Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele, 

ca miezul tău din coaje să se-aleagă, 
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă 
să dăm buluc, cu inima, în ele! 


La Mancha lumii e-n amurg pustie 

şi vîntul, cu suspin de Dulcinee, 

îmi răvăşeşte pleata colilie... 

O, de-aş muri cum am trăit: nebun, 
„căci nu spăşit, pe perna de tuleie, 

ci în tărbacă fost-am eu - Cel Bun! 


RĂZVAN CODRESCU 





Gravură de MAC CONSTANTINESCU 





scoată un cuvânt. Nici o tresărire pe faţa-i uscată şi 
osoasă, nici un semn care să trădeze vreo emoție. 


Părea o stană de piatră. La sfârşit, când colonelul. 


Crăciun, după ce i-a ținut şi discursul de rigoare, l-a 
poftit la loc, a zis doar un mulțumesc sec şi s-a 
îndreptat spre fundul sălii, de unde venise. În drum, 
deținuții printre care a trecut au obsevat că ochii îi 
erau scăldaţi în lacrimi. 

În toamna anului 1962, când acțiunea de 
reeducare era în toi, l-am reîntâlnit pe prințul Ghica 
cu prilejul unuia dintre “spectacolele” despre care 
am amintit că le regiza colonelul Crăciun cu anumite 
ocazii (eliberarea unor loturi de deținuți considerați 
reeducați, prezentarea autodemascării unor 
personalităţi etc.) pentru a sensibiliza şi stimula masa 
de deținuți în general şi pe cei recalcitranţi în special. 
Nu ne mai văzusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem, 
de mai bine de doi ani de când el fusese luat din celula 
în care stătusem împreună şi dus, după cum am aflat 
mai târziu, la Ministerul de Interne şi în vizită prin 
țară, pentru a fi determinat să accepte reeducarea. 
Cum, de data aceasta, bâlciul la care eram obligați să 
asistăm s-a prelungit până noaptea târziu, pe la ora 10 
seara ni s-a dat o pauză pe durata căreia ni s-a permis 
să ne plimbăm într-o curte interioară puternic 
luminată, pentru a putea fi supraveghiați. De îndată 
ce am ieşit afară, l-am căutat cu privirea şi am alergat 
la el. Ne-am îmbrățişat şi, după ce ne-am întrebat 
unul pe altul de sănătate, m-a Cuprins părinteşte pe 
după umeri şi ne-am plimbat o bună bucată de vreme 
în tăcere. Simţeam că îl frământă ceva, că vrea să-mi 
spună ceva, dar că nu ştia cum să înceapă. Într-un 
târziu a început cu o voce blândă care aducea totuşi 
a mustrare: “Am auzit că nu eşti cuminte, că faci 
prostii ”. La început am crezut că este vorba de o 
neînțelegere sau că cineva, vrând să mă compromită, 
i-a şoptit cine ştie ce despre mine. Căci şi atunci, şi 
acolo, funcționa maşina de zvonuri denigratoare, abil 
mânuită de aparatul politic al închisorii, pentru a 
semăna neîncredere între oameni. Nedumerit. l-am 
privit întrebător. “Da, mi-a răspuns, am auzit că 
refuzi să accepți reeducarea. De ce? Nu-ţi dai seama 
că aceasta este singura cale de a ieşi de aici?” L-am 
întrebat, cu o urmă de revoltă în glas: “Cum, domnule 
Ghica, dumneavoastră, tocmai dumneavoastră care 
refuzați cu atâta îndârjire această monstruozitate 
care se cheamă reeducare, mă îndemnați pe mine să 
o accept? " Oprindu-se în loc şi punându-mi mâna pe 
umăr mi-a spus: “Măi băiete, voi sunteţi tineri, voi 
trebuie să ieşiţi de aici şi să vă refaceţi viaţa. Aveţi 
acest drept care este, în acelaşi timp, şi o datorie. 
V-aţi dăruit destul. Acum aveți obligația să şi trăiţi şi 
să vă realizaţi, în măsura în care vă mai puteţi 
realiza. Lăsaţi-ne pe noi, bătrânii, pe aceia dintre noi 
care ne simţim în Stare, să achităm nota de plată căci 
noi avem obligaţii mai mari decăt voi. Suntem datori 

față de trecutul nostru, suntem datori să apărăm 
memoria martirilor noştri”. - “Să iau acest îndemn 
ca pe o dezlegare?”, l-am întrebat. - “Nu, mi-a 
răspuns. Eu nu am dreptul nici să leg, nici să dezleg. 
Eu îți dau doar un sfat. Tu vei face însă ceea ce îţi va 
dicta conştiinţa. Dacă te vei hotări totuşi să rezişti, să 
O faci însă cu umilinţă creştină, netrufindu-te. Şi încă 
ceva: încearcă să-i înţelegi pe cei care au ales sau 
vor alege de acum încolo celălalt drum. Nu-i judeca 
prea aspru. Suntem cu toții oameni şi cu toții avem 
limite. Fiecare pe ale noastre”. 

Între timp, pauza se terminase şi gardienii ne 
îndemnau să intrăm şi să ne ocupăm locurile în sală. 
Ne-am despărțit îmbrățişându-ne, plecând fiecare să 
ne împlinim destinul. A fost pentru ultima dată când 
am avut prilejul să stăm de vorbă. De văzut ne-am mai 
văzut cu ocazia altor asemea “spectacole”, dar de 
vorbit nu ne-am mai putut vorbi. Am schimbat numai 
priviri. Semnificative. (va urma) 


Demostene ANDRONESCU 





ai o. 03 Sai 


| 
! 


a 

















În România, chiar Şi după 
prăbușirea vechiului regim, istoriografia 
a rămas le tel de timorată, iar informarea 
generală a publicului suferă în continuare 
de numeroase lacune şi mistificări. Mai 
ales în privinţa dreptei româneşti, trecute 
sau actuale, există un fel de conses tacit 
intre toate tracţiunile ideologice ale stingii: 
perpetuarea vechilor prejudecăţi. Din 
acest punct de vedere, stinga 
(neo-) comunistă ŞI stinga 
(masono-)democratică (adică şi “stinga 
proletară” şi “stinga intelectuală”) îşi dau 
mina fără nici un fel de scrupule. Grija 
adevărului n-o mai poartă nimeni; toți 
sint doar în căutarea celei mai profitabile 
minciuni. Între un adevăr incomod ŞI O 
minciună comodă, la noi este preferată cu 
regularitate cea de a doua. 

Astăzi, ca şi ieri, românul joacă 
după cum i se cîntă După ce, pînă nu 
demult, ne-am străduit să gîndim, să 
simțim şi să acţionăm în aşa fel încît să le 
intrăm în voie “stăpinilor de la Răsărit”, 
lată-ne acum zeloşi să intrăm în voia 
“stăpinilor de la Apus”. Comandamentele 
care vin de acolo în momentul de faţă sînt 
fundamental antinaționale şi anticreştine. 
Pe lingăa/inierea economică, ni se solicită 
şi o necondiționată aliniere ideologică, 
încît se creează impresia că, sub paravanul 
“democraţiei” postdecembriste, noi n-am 
făcut decit să cădem din lac în puț. 

Zelul nostru actual, de naţiune 
nevertebrată, ne face să ne ajustăm 
procustian, în continuare, nu doar 
prezentul, ci şi trecutul. Dreapta politică 
şi tradiționalismul religios ni se par lucruri 
pe care ar trebui să le ştergem din memoria 





NOTĂ INTRODUCTIVĂ 






















În a sa Postilla tardiva a Renzo de Felice *, 
Franco Cardini scria: “Reţinem că Garda de Fier a 
fost mai mult o mişcare religios-cazonă decît una 
politică, aşa că s-ar cuveni studiată mai degrabă 
din punct de vedere sociologic şi antropologico- 
etnologic decît ideologico-politic (...) Garda de 
Fiera fostatît de strîns legată de tradiţiile româneşti 
încît cercetarea istorică asupra ei ar trebui să fie 
deopotrivă şi o cercetare folclorică, religioasă 
ş.a.m.d.” (1). 

Cu douăzeci de ani înainte, Eugen Weber 
considerase Mişcarea Legionară ca fiind mai 
apropiată de cargo cults ** decit de fascism şi chiar 
stabilise o paralelă între figura lui Corneliu 
Codreanu şi cea a lui Simon Kimbangu, “mesia” 
acelor Ba-Kongo ce, urmîndu-], vedeau în martiriul 
lui o repetare a patimilor lui lisus Hristos (2). 
Oricit de trasă de păr ar fi această 











* O notă tirzie către Renzo de Felice 


** Cargo cults - culte religioase milenariste, specifice 
populațiilor riverane din Oceania şi Africa neagră, ce se 
întemeiază pe mitul aşteptării unui mîntuitor venit de peste 
mare, la bordul unui uriaş cargou. A se vedea, pentru amănunte, 
M.Ehade, Aspecis du Mythe, Gallimard, Paris, 1963 - IV, 5 
(în româneşte: Aspecte ale mitului, Editura “Univers”, 
Bucureşti, 1978, pp.66-68). 


naţională; dacă acestea sint “exigenţele” 
puternicilor zilei, atunci stăm gata să ne 
lepădăm pînă şi de morții noştri, chiar dacă 
ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea 
Eliade! Cu astfel de perverse autoprofanări 
credem noi că ne vom cuceri statutul de 
naţiune “europeană” şi “civilizată”! 

Atit de mult am minţit despre noi 
înşine, după vremuri şi împrejurări, încît, 
cel puţin pentru secolul XX, propria noastră 
istorie, cu valorile ei politice sau spirituale, 
au ajuns s-o cunoască mai bine şi s-o 
Judece mai corect 

Fenomenul legionar este un 
exemplu tipic în această privinţă. În timp 
ce noi l-am copleșit, decenii de-a rindul, cu 
mistificările, injuriile şi calomniile cele 
mai josnice, alții s-au străduit să-l cerceteze 
ŞI să-l înțeleagă, fascinaţi de măreția şi de 
unicitatea lui, chiar şi cînd nu l-au aprobat 
întru totul. Nici un alt partid din istoria 
României n-a mai atras în asemenea măsură 
atenția străinătăţii, atit la vremea respectivă, 
cît şi în posteritate. Poate şi pentru faptul că 
a fost singura formaţiune publică specific 
românească din ultimele două veacuri, iar 
nu o simplă imitație după modele apusene, 
cum au fost toate celelalte. 

Literatura legionară a fost tradusă 





PAG. 10 NR. 9-10/45-46 sept-oct'94 PUNCTE CARDINALE 


MIRCEA ELIADE 
ȘI GARDA DE FIER 


(şi nu de către români!) în toate limbile 
ale Europei, iar 
bibliografice străine la Mişcarea Legionară 
însumează mii de pagini, sute de titluri şi 
zeci de volume, cele mai multe complet 
ienorate în România. Ca să nu se creadă că 
exagerăm (dar şi ca să sensibilizăm, pe cit 
ne stă în putinţă, obrazul istoricilorromâni), 
vom publica în fiecare Număr al revistei 
noastre, începînd din ianuarie 1995, cea 
mai bună parte din uriaşa bibliografie 
străină privitoare la Mişcarea Legionară şi 
la marile ei figuri politice sau spirituale. 
Pînă atunci, facem loc în paginile 
“Punctelor Cardinale” studiului foarte util 
al cercetătorului italian Claudio Mutti, 
Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, 
Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 
1989, din care vă vom oferi, în traducere, 
capitolele cele mai importante (în Numărul 
de față: Eliade - “antisemit "?, iar în 
Numărul viitor: Eliade - doctrinar al 


mari 


străinii! 


gardismului). 


D-l Claudio Mutti este un excelent 
traducător în limba italiană şi îngrijitor 
(adesea în colaborare cu neobositul lon 
Mării, unul dintre cei mai temeinici editori 
de carte legionară din exil) al textelor clasice 
ale Legiunii. Domniă-sa este şi meticulosul 


traducător al principalelor cîntece şi poezii 
legionare; din volumul pe care l-a tradus 
şi îngrijit în 1982, A/ passo con 
l'Arcangelo. Ritmi legionari [In pas cu 
Arhanghelul. Ritmurti legionare], am 
extras şi versiunea italiană a poeziei lui 
Aron Cotruş, Corabia verde, pe care am 
publicat-o pe pagina întii 

Dintre studiile legionare ale d- 
lui Claudio Mutti, cel dedicat relaţiilor lui 
Mircea Eliade cu Garda de Fier este de 
cea mai vie actualitate şi de cel mai lare 
interes. Volumul este alcătuit dintr-o Notă 
introductivă şi şase capitole de întindere 
variabilă. În jurul lui M.Eliade (avut în 
vedere şi cu viaţa şi cu toate 
compartimentele operei sale) se lămuresc 
şi o serie de probleme istorice şi culturale 
de un caracter mai general (privind istoria 
modernă a României în context european, 
complexul fenomen legionar sau exilul 
românesc postbelic). Menţionăm că 
notelor autorului (grupate aici la sfîrşitul 
textelor) le-am adăugat şi citeva note de 
traducător (marcate prin asterisc). 
Parantezele drepte ne aparţin, de 
asemenea, în totalitate (ele cuprind, cel 
mai adesea, traduceri de titluri şi indicaţii 
bibliografice utile cititorulzui român). În 
acest Număr am inclus Nota introductivă 
a autorului (pp.5-6 din volumul italian) şi 
capitolul al treilea (pp.27-33); în Numărul 
pe noiembrie vom include capitolul al 
patrulea (pp.35-45), care este şi axul 
întregii cărți. Îi mulțumim d-lui Claudio 
Mutti pentru amabilitatea pe care a 
manifestat-o față de noi, precum şi d-lui 
lon Mării, de al cărui sprijin preţios 
ne-am bucurat. (R.C.) 


















referințele 














































MIRCEA ELIADE E LA 
GUARDIA DI FERRO 


Claudio Mutti 





































MIRCEA ELIADE 
E LA 
GUARDIA DI FERRO 









Guaderni del Veltro 


comparație a lui Weber, ea conduce spre aceeaşi 
exigență formulată de Cardini. o exigență care a mai 
fost de altfel avută în vedere şi de alți cîțiva dintre cei 
ce s-au ocupat, cu diferite intenții şi din diferite 
perspective, de Mişcarea Legionară. 

Faust Brădescu, spre exemplu, a publicat 





recent o carte despre Căpitan, în care recursul la 
categorii tipice istoriei religiilor este anunțat încă 
din titlu: Corneliu Zelea Codreanu. Erou 
neocosmogon (3). Noi înşine, încercînd să aplicăm 
unuia sau altuia dintre aspectele fenomenului 
legionarcriteriile de cercetare invocate de Cardini, 
am fost nevoiţi să ne referim în dese rînduri la 
opera lui Mircea Eliade (4); ŞI aceasta nu doar 
datorită poziţiei de prim rang pe care acest mare 
savant o deţine în domeniul istoriei religiilor, dar 
şi datorită strînselor raporturi pe care el le-a avut cu 
Garda de Fier. 

Tocmai aceste raporturi vom încerca să le 
lămurim în paginile următoare, cu scopul de a 
restabili un adevăr istoric pe care prea mulți încearcă 
să-l răstălmăceasca sau să-l nege de-a dreptul. 






















4 

(1) “Diorama letterario "nr.83, iunie 1985. 

(2) E.Weber, Romania, în: H.Rogger - E.Weber, The 
European Right. A historical profil [Dreapta europeană. 
Profil istoric], Berkeley - Los Angeles, 1965, p.524. 

(3) Madrid, 1987. 

| (4) A se vedea adnotările noastre la următoarele scrieri 
din literatura legionară: C.Z. Codreanu, II capo di cuib, 
Padova, 1974. pp.8-9: C.Z.Codreanu, Circolari e manifesti, 
Parma, 1980, pPp.9-10; Guardia de Ferro: Al passo con 
! Arcangelo Ritmi legionari, Parma, 1982, p.84 [Este vorba 
de ediţii în limba italiană din Cărticica şefului de cuib, 


Circulări şi manifeste ŞI corpusul cîntecelor şi poeziilor 
legionare]. [...] 




























Placi ME a II 9 ad călăi > tatal sa Ş 


a 
ao 


7 
E 3 


9 Liza 27 lg tata 


a d a tai 
Baal di BOR adi edi iat faiieai ine Biz. <a Daci Acu, Shia Ana LR iai iata 4 Medii: d, 


ET > "vea 8 i pa me lie 00 ulii e ie pa ae Ani ele 3 e bal Da 


Arma 





_. 37737 î PV 


Un aşa-zis “Institut Dr..Niemirowe 
la Ierusalim, publica în 1972 
în limba română, dar cu titlul 
Piesa forte a acestui număr er 
Mircea Eliade, în care se gă 
apărute la 17 decembrie 
Vestire” şi pe care “Tola 
(1). 


[cu sediul 
primul număr dintr-un buletin 
ebraic '7olador” (“Origini”), 


a un dosar privindu-l pe 
Scau citate cîteva rinduri 
1937 în revista legionară “Buna 
lot "i le atribuia lui Mircea Eliade 


a Nu poate oare neamul omenesc 
unei vieţi istovite de mizerie şi de sifilis, nă 
ŞI Supte de Străini? * (+) Revoluţia legionară are drept țintă 
Supremă mintuirea neamului”, Alfonso Maria Di Nola, 
traducînd cuvintele atribuite lui Eliade. le divulga în Italia 
prin intermediul unei toi israelite (2); începută deci dinspre 
goim, această operă de erudiție a fost dusă mai departe de 
un intellettuale di raz=a rara” (3), Furio Jesi, mai întii 
intr-o revistă întemeiată de Adriano Oli etti, apoi într-un 
eseu despre “cultura de dreapta”, publicat de Garzanti (4) 
ŞI destinat “muritorilor de rînd” (5). 

| In realitate, fragmentul în discuţie îi aparţine lui 
Eliade doar în a doua sa jumătate. după omissis, pe când 
prima parte a citatului e o notă redacțională. loan Petru 
Culianu are deci dreptate numai pe jumătate atunci cînd. pe 
baza unor argumente filologice cam forțate, ajunge la 
concluzia că ne aflăm în fi aţa unui" fals grosolan” (scHlechte 
Fălschung)(6). Vomcita mai departe tragmentul lui Eliade 
in intregime, fără nici un adaos. ** 
Care ar fi fost scopul acţiunii inițiate de 
“Tolador"? 

Ni l-a dat la iveală, apertis verbis. defunctul Furio 
Jesi: "pentru a denunța gafa unuia dintre cei mai prestigioşi 
profesori ai universităţii din Ierusalim. Gershom Scholem, 
care a găsit de cuviință să-l omagieze pe Eliade, contribuind 
la un volum în onoarea acestuia” (7). Era vorba, pe scurt, de 
un caz tipic de avertisment şantajist. 

Dar '“'7oladot "mai înțelegea să slujească astfel Şi 
velo-ului sionist la zvonita candidatură a lui Eliade pentru 
Premiul Nobel. Nici Jesi, nici celelalte portavoci ale acestui 
lobby nu divulgaseră însă această intenţie de culise a 
“dosarului Eliade”. 

E interesant de semnalat că despre acest boicot în 
privința Premiului Nobel se află o urmă într-un roman al lui 
Eliade, în care sînt incluse unele elemente biografice şi 
asupra căruia vom reveni: este vorba de Nouăsprezece 
trandafiri, roman apărut în traducere franceză în 1982 (8). 
Să cităm două fragmente în care este prezent motivul 
Premiului Nobel (ce ar fi trebuit să-i fie decernat 
protagonistului, A.D.P.); ”Asociaţia Scriitorilor. fusese 
informată confidenţial că, de data aceasta, A.D.P. are mari 
şanse să primească Premiul Nobel (fusese propus cu doi ani 
inainte şi, se pare, avusese un număr însemnat de voturi) * 
(9); ”l-am spus... că A.D.P. ar fi putut avea, la toamnă, 
Premiul Nobel.<<Nici o şansă!>>, a rostit cu gravitate 
[securistul Albini -n.n.]. <<Sîntem informaţi că suedezii 
cunosc perfect situația. Au apărut mai multe articole în 
presa germană...>>” (10). 

Cei doi intelectuali... “di razza rara”, ce făcuseră 
cunoscută în Italia “descoperirea” celor de la “7o/ador”, 
călcau pe urmele lui Ambrogio Donini. care încă din 1949 
aruncase asupra lui Eliade o grosolană anatemă, rezumată 
astfel de Jesi, 30 de ani mai tirziu, în săptămînalul 
bibliografic al lui Levi: “Eliade e un scelerat refugiat din 
România, un agitator fascist” (11). Dar noile acuze erau 
ceva mai articulate. Conform celor mai recenți inchizitori, 
la scurt timp după ce scrisese articolul incriminat, Eliade 
“s-a considerat în doliu cînd Come! (sic!) Codreanu a fost 
ucis (30 octombrie 1938) şi. credincios acestor atitudini, 
n-a văzut nimic scandalos în a reprezenta în străinătate, ca 
ataşat cultural, acel guvern român care, în vara lui 1942, 
semna, alături de delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, 
acordul de deportare a tuturor evreilor români în lagărele de 


să pună capăt 
pădite de evrei 





* Nevoiţi să dăm textul la tipar înainte de a fi avut 
posibilitatea consultării sursei originale (în colecţia revistei “Buna 
Vestire” sau măcar în cea a buletinului “7o/adot "), am retradus, în 


mod provizoriu, versiunea italiană citată de autor. Pină la apariţia: 


în volum, acest neajuns va fi eliminat. In ce priveşte partea a doua 
a fragmentului, ea reproduce fidel cuvintele lui M.Eliade (redate 
chiar în româneşte şi intr-o notă ulterioară a d-lui Multi). 

** In cap. “Doctrinar al gardismului”, a cărui traducere 
o vom publica în Numărul următor. Fragmentul respectiv poate fi 
păsil şi în culegerea Din luptele tineretului român. 1919-1939, 
Editura Fundaţiei “Buna Vestire”, Bucureşti, 1993, p.317. 


E dpi ei: > 3 at pa „cutie 3 i ie +a le ra ae 


exterminare” (12). 

Inainte de toate, Corneliu (şi nu Comel) Codreanu 
a fost asasinat nu pe 30 octombrie 1938, ci în noaptea de 29- 
30 noiembrie a acelui an (13). 

Cit despre principala imputare formulată de Jesi, 
ce-l acuza pe Eliade de un soi de “complicitate morală” la 
deportarea evreilor români, Culianu a demonstrat întrega 
incongruență a acuzației din punct de vedere istoric (14). In 
ce ne priveşte, ne amintim că, într-o recenzie la Cu/tura di 
destra, (recenzie) apărută în “La Repubblica”, Eliade era 
învinovăţit de-a dreptul de a-i fi “pirit la SS pe evreii 
români”! (15). Afirmaţie grotescă, traducând în termeni 
adecvaţi nivelului mediu al intelighenţiei democratice 
insinuantele fraze ale lui Jesi, conform căruia Eliade fusese 
“în chip mistic (dar foarte concret) un antisemit din Romania 
Gărzii de Fier” (16)! 

Ca şi cum “antisemitismul”” ar fi e o culpă care-n 
ep E e are 000 a ai 


(1) Dosarul Mircea Eliade, în “Toladot. Buletinul 
Institutului Dr.J.Niemirower”, |, ianuarie-martie 1972, pp.24-26. 

(2) A.M. Di Nola, Mircea Eliade e 1 'antisemitismo 
[M.Eliade şi antisemitismul), în “La Rassegna mensuale di Israel”, 
43, ianuarie-februarie 1977, pp.2 şi 12-15 

(3) “Un intelectual de rasă rară” - aşa-l definea Sergio 
Moravia pe Furio Jesi, cu ocazia morții acestuia, într-o foaie condusă 
de Arrigo Levi (S.Moravia, Jesi, ! interprete del mito, “Tuttolibri”, 
28 iunie 1980) ă 

(4) F.Jesi, Cultura di destrae religione della morte [Cultura 
de dreapta şi religia morţii], în “Comunită ”, 179, aprilie 1978; in 
volum; F.Jesi, Cultura di destra, Milano, 1979. 

(5) S.Moravia, art.cit 

(6) L.P.Culianu, Mircea Eliade und die blinde Schildirăte 
[M.Eliade şi țestoasa oarbă], în Die Mitte der Welt Aufsălze zu 
Mircea Eliade [Centrul lumii. Studii despre M.E liade], volum editat 
de Hans Peter Duerr, Frankfurt pe Main, 1984, p.234 (neaflindu-ne in 
posesia originalului englezesc al scrierii lui Culianu, vom cita numai 
din această traducere germană). 

(7)F.Jesi, Cultura di destra, ed cit.pp.2 1-22. 

(8) Ediţie italiană: Diciannove rose, Milano. 1987 [A se 
vedea, în româneşte, Mircea Eliade, /ntegrala prozei fantastice, 
vol III, Editura “Moldova”, laşi, 1994, pp.141-251]. 

(9) Ed.it.cit., p.170 [în ed. rom.cit. -p.237]. 

(10) Edit. cit. p.184 [in ed.rom. cit. * p.24$). 

(11) "Eliade e uno scellerato fuoruscito dalla Romania. 
mestatore fascista” - F.Jesi; Un caso imbarazzante [Un caz 
controversat), în Tuttolibri”, 21 aprilie 1979. 

(12) F.Jesi, Cultura di destra, ed.cit., p.21. 

(13) In volumul Cultura di destra, în care se reia, alături 
de alte articole apărute deja în “Comunită ”, şi eseul Cultura di destra 
e religione della morte, se perpetuează erorile iniţiale. 

(14) “Eu nu înțeleg în ce mod am ataşat cultural poate fi 
făcut responsabil de prevederile juste sau injuste ale guvernului de la 
care a primit numirea. Dar fără îndoială că în cazul de faţă nu avem 
de a face cu o problemă de acest gen, căci numirea lui Eliade a avut 
loc în 1940, nu în 1942, cum eronat afirmă <<Toladot>>şi Jesi. La 10 
aprilie 1940, la mai puţin de o lună de la moartea lui Nae Ionescu, 
Eliade a fost trimis la Londra. De către cine? In nici un caz de către 
guvernul antonescian (care, de altfel, după cum a dovedit M.Nagy- 
Talavera, n-a subscris niciodată la convenţia solicitată de Eichmann), 
căci Antonescu a ajuns la putere pe data de 14 septembrie 1940. Să fi 
emanat guvernul |.Gigurtu, în funcție pină la acea dată, legi antisemite?! 
Dacă Eliade fusese numit de un alt guvern, atunci acuzaţia adusă de 
<< Toladot> > (şi de Jesi) este chiar de neînțeles şi de neimpâărtăşit. 
-“Toladot>>, Di Nola, Jesi şi Filippini vor fi negreşit deziluzionaţi 
să afle că guvernul de la care Eliade îşi primise numirea era prezidat 
de un om politic pe nume Tătărăscu (de la 24 XI 1939 pînă la 4 VII 
1940), adversar al Axei şi partizan notoriu al alianţei cu Anglia. 
Eliade a fost numit direct de ministrul culturii din acest guvern, 
C.C.Giurescu, un democratic, ce mai tirziu va deveni istoric oficial al 
comunismului” (|.P.Culianu, sursă cit., p.236). 

(15) E.Filippini, Quando Liala incontra Julius Evola 

[Cind Liala il întilneşte pe J.Evola], în “La Repubblica”, 4 mai 1979. 

> (16) “'misticamento (ma anche piutteste concretamento) 

antisemita nella Romania della Guardia di Ferro" -F.Jesi. Un caso 
imbarazzante, loc.cit, 

(17) Chiar Eliade l-a definit astfel: cf.Lettera di Mircea 
Eliade, în |.P.Culianu, Mircea Eliade, Assisi, 1978, p.5. 

18) LP.Culianu, MEliade und die blinde Schildkrăte. 
ed.cit., p.237: "Antisemit Eliade n-a fost în nici un caz”. 

(19) Nu se poate afirma cu certitudine, la drept vorbind, că 
ar fi fost antisemiţi nici legionari de grad inalt, precum Vasile Marin 
(ce era căsătorit cu o evreică) sau Vasile Noveanu, “instructor legionar 
(...) ce se trăgea dintr-un tată evreu, trecut la ortodoxie” (H.Sima, // 
crollo di un 'oligarchia, vol.|, Ed. all'insegna del Veltro, Parma, 
1985, pp.63-64 [in româneşte: H.Sima, Sfirşitul unei domnii 
singeroase, ed.a doua, Colecţia “Omul Nou”, Miami Beach, U.S.A. 





sistemul moral contemporan ar întrece în gravitate orice 
altă nemernicie ce s-ar putea închipui, “eliadianul” (17) 
loan P.Culianu şi-a cheltuit tot zelul de care era în stare 
pentru a-şi apăra maestrul de o calomnie atit de ucigătoare. 
“Ein Antisemil ist Eliade =weifellos nicht gewesen” (18), 
susține al categoric, subliniindu-și certitudinea afirmației 
prin intermediul caracterelor cursive. Desigur, Eliade n-a 
fost niciodată ceea ce numeşte “un antisemit” (19); dar nouă 
ni se pare că loan P.Culianu s-a pierdut cam prea mult cu 
firea în fața acestei acuzaţii teroristice, venite din partea 
celor pe care el însuşi îi numeşte To/adot & Co., atunci cînd, 
transpus de fervoare apologetică, ajunge să afirme că Eliade 
“kein Antisemil war, kein Legionăr ” (20), ba, mai mult, că 
“trebuie scoasă complet din discuţie orice legătură directă 
a lui Eliade cu Mişcarea Legionară” (21). 

[In Numărul viitor: 

“Eliade - doctrinar al gardismului ”] 


1990, p.56]). Dar, în afară de înţelesul pe care l-ar putea avea 
“antisemitismul” pentru Garda de Fier, o evaluare senină a poziției 
lui M.Eliade faţă de iudaism nu se intilneşte nici la Culianu, nici la 
alți “eliadieni” ce au încercat apologii similare ale marelui savant; 
putem cita, ca exemplu recent, pe redactorul unei publicaţii 
neocatolice: acesta, poate şi dintr-un complex de inferioritate faţă de 
“fraţii mai mari” [fratelli maggiori], după ce şi-a informat publicul 
că Garda de Fier a fost “exterminată de nazişti” (sic), încearcă să-l 
pună pe acelaşi plan pe Mircea Eliade cu autori precum “Rosenzweig, 
Buber, Herschel, Levinas, care sînt ginditori tradiționalişti, cu toate 
că sint evrei” (“1 quaderni di Avallon , 13 ianuarie-aprilie 1987, 
pp.134 şi 141). - Citeva consideraţii interesante în această privință 
se găsesc într-un articol al profesorului Di Vena: “Au fost deci 
profeţii ebraici cei ce au dus la prăbuşirea lumii tradiționale, a 
societăților arhaice. Cum să nu ne gindim că Eliade (...) le impută 
căderea omului în lumea dominată de timpul istoric, fapt care face 
din ei adevărații începători ai descendenței cosmico-istorice? Ni se 
pare că, prin această teză, Eliade a ajuns să furnizeze o legitimitate 
de caracter tradiţional antiebraismului şi rasismului posterior celut 
de-al doilea război mondial (...) E foarte semnificativ că Gucnon. în 
1945, încerca să limiteze responsabilitatea ebraismului, în perspecină 
eshatologică, numai la evreii ce s-au rupt de tradiţia lor, în timp ce 
Eliade, tot-prin acei ani, atribuia noua concepție despre istorie 
exclusiv unei elite religioase israelite (...) Raportind la o elită 
evreiască depăşirea viziunii ciclice, Eliade, lăsînd la o parte raţiunile 
istorice pe care le-ar fi avut, s-a dovedit totuşi destul de rezonabil, 
căci şi Guenon se referise neindoielnic la o < <contre-hisrarchie> >, 
adică la un fel de elită pe dos” (P.Di Vona, Storia e Tradizione in 
Eliade [Istorie şi Tradiţie la Eliade), în “Diorama lerterario a 
nr.109, p.10). 

(20) I.P.Culianu, sursă cit, p.239: Eliade “n-a fost 
antisemit, nici legionar ”. 

(21) 1.P.Culianu, Mircea Eliade. ed cit. p.34. 


Traducere şi prezentare de 
Răzvan Codrescu 


( Semnalămeă, în revista “Dilema”, d-l Zigu Omeaj 
„A repus de curind aceeaşi problemă, a “gardismului” şi. 
„Lântisemitismului” lui M.Eliade, emiţind judecăţi 
„ “contextuale”; ce nu par însă a-l deranja cituși de puţin pe 
„dl director Andrei Pleşu(altminteri mare vrăjmaş teoretic. 
„al “contextualismului”! D-l Z. Ornea vrea să ne convingă. 
„de rătăcirile impardonabile ale lui “Eliade, citind dia 
însemnările intime ale consingeanului dumnealui, Mihail 
“Sebastian, care se arăta oripilat de “eroarea” legionarăin 
„ Care căzuseră toate virfurile generației româneşti a epocii... 
„Dar ne-evreii ce ziceau, domnule Ommea? Sau pentru 
dumneavoastră nu contează, în trecutul românesc, decit. 
gmp larg bg hiar să fi fost smintită toată 
aie AA Pc orare ot 
|. Cumsearatăşiîntextul alăturat, “antisemitismul” 
„Iu Eliade (prieten atit de bun cu M Sebastian) nu se prea. 


“poate dovedi (în înţelesul curent al cuvîntului). Că Eliade 


„afost un partizan al lsgionarismului, asta e altceva (vom . 
„reveni asupra sensului acestei adeziuni, ce penizu noi îl. 
„onorează pe M.Eliade). Legionarismul şi antisemitismul 
nu se corelează cu necesitate decit în gîndirea pato-logică. 
“a ciracilor d-lul'Ormea. “5 iat i aa a 
„Un lueru apare cert: d-l Ornea nu poate prețul. 
„Vreun român decitin măsura în care este Sjidovit”; altminteri, 
„el e catalogat automat drept “fascist” şi “reacționar”! Aici. 
„trebuie să recunoaştem că şi noi, la rindul nostru, avem. 
„preţuire mai ales pentru evreii creștinați şi, “eventual 
„ “romanizați” (că N'Steinhardt, bunăoară), Probabil că 
„ într-asta sîntem cu toţii... fireşti. Deosebirea stă însă în. 
„ faptul cp d-l Z.Ornea trăieşte şi scrie în România, pe cînd 
” noi nu trăim şi nu scriem în Israel (unde o asemenea fronda 
Nantinaţională n-ar fi tolerată nici 24 de ceasuri)! 






i: 
si 
e 





. 
pe 

Se 
g 













3 pe 

























d 
ă 


jur”? Chiar să 





















ee 





“ 






DAY 


& 

































“Credem şi mărturisim din tot 
sufletul că lisus Hristos S-a pogorit pe 
pămint şi S-a făcut om cu adevărat, 
întrupîndu-Se din Duhul Sfint şi din 
pururea Fecioara Maria, pentru ca pe 
Adam cel căzut să-l creeze din nou Şi să- 
| ridice la starea dumnezeiască, iar firea 
s-o cheme la miîntuire, precum mărturisesc 
despre aceasta făgăduințele şi precum o 
arată dumnezeieştile Lui puteri şi lucrări, 
că El este într-adevăr Dumnezeu adevărat 
ŞI patimile pe care de bună voie le-a 
răbdat pentru noi dovedesc că, fiind 
Dumnezeu adevărat, a fost şi om 
desăvirşit, fără schimbare şi fără 
amestecare”, scrie voievodul Neagoe 
Basarab în /nvățăturile... sale 
(ed.V.Grecu, p.104). Teologul Antonie 
Plămădeală, în capitolul pe care-l dedică 
marelui “domn al culturii româneşti” în 
cartea sa Dascăli de cugel şi simţire 
românească (Editura Institutului Biblic... 
Bucureşti, 1981), numeşte acest text 
“Simbolul lui Neagoe” (p.54), orientat 
“nu atit hristologic, cît soteriologic”, adică 
nu atit asupra persoanei lui lisus Hristos, 
cit asupra operei Sale mîntuitoare. În 
subcapitolul de față ne vom referi şi noi 
tocmai la această răscumpărare a lumii 
prin lisus Hristos, Domnul şi Miîntuitorul 
nostru, adică la ceea ce tratatele de 
dogmatică obişnuiesc să numească 
“mintuire obiectivă”. Noi i-am zis aici 
“miîntuirea dinspre Dumnezeu”, după cum 
celuilalt aspect al mîntuirii (““mîntuirea 
subiectivă”), îi vom zice “mîntuirea 
dinspre om”. Cea dintii e din voia lui 
Dumnezeu şi pe deasupra omului; cea de 
a doua este prin voia omului şi prin 
Participarea efectivă a acestuia. In 
+ eologia dogmatică şi simbolică (vol.I, 
p.566) citim: “Răscumpărarea prin lisus 
Hristos a omului căzut se numeşte 
iconomie sau mintuire obiectivă sau 
generală; iar insuşirea de fiecare om a 
acestei mintuiri, prin harul Duhului Sfînt, 
se numeşte indreprare, sfințire sau 
mintuire subiectivă, întemeiată însă pe 
cea obiectivă” (subl.n.). 

Dar aceste distincţii, pe care 
sîntem nevoiţi să le operăm din raţiuni 
didactic-expozitive, nu trebuie să lase 
cumva impresia că ar exista două mîntuiri! 
Este vorba de una şi aceeaşi realitate 
mistică, raportată însă la ambii ei factori, 
în a căror con-lucrare armonioasă îşi află 
ea temeiul şi împlinirea. 

După cum arătam în subcapitolul 
anterior, cel mai însemnat eveniment 
petrecut înlăuntrul istoriei, ca şi-n întreaga 
ordine a Creaţiei, a fost Intruparea Fiului 
lui Dumnezeu, “smerind fără să smerească 
înălțimea Lui cea nesmerită”, după spusa 
Sf.loan Damaschin, căci “fiind El 
Dumnezeu desăvirşit, se face om 
desăvirşit şi săvirşeşte cea mai mare 
noutate din toate noutăţile, singurul 
(lucru) nou sub soare, prin care se arată 
puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce 
poate fi mai mare decît ca Dumnezeu să 
se facă om?”” (Dogmatica, ed.cit., p.96). 
lar nu pentru Sine a făcut Dumnezeu 
aceasta, căci lui Dumnezeu nimic nu-l 
este de lipsă, ci spre a-l scoate pe om din 
robia păcatului, căci “de vreme ce prin 
păcat a intrat moartea în lume, ca o fiară 
sălbatică şi neîmbliînzită, distrugind viața 
omenească, trebuia ca acel ce avea să 
aducă miîntuirea să fie fără de păcat, ca să 
nu se afle supus prin păcat morţii, ci încă 
prin el să fie întărită şi înnoită firea, să fie 


povăţuită prin fapte, să fie învățată pe 
calea virtuţii, care depărtează de la 
stricăciune şi conduce spre viaţa veşnică” 
(idem, pp. 95-96; a se vedea şi ROMANI 
5, 12) 

Desfigurat fiind de păcat, omul 
nu s-ar fi putut mîntui pe sine însuşi, căci 
cum ar putea nedesăvirşirea singură să 
ajungă la desăvirşire sau cum ar putea să se 
nemurească singură firea cea ajunsă 
muritoare? “Nici o parte a creaţiunii - s-a 
spus - nu putea să miîntuiască creaţiunea, 
avind ea însăşi trebuinţă de mintuire”... 

Se înţelege deci prin mîntuire în 
general “actul în care Dumnezeu, prin 
întruparea, moartea şi învierea Fiului Său, 
[isus Hristos, îl restabileşte pe om în starea 
de comuniune personală cu El, dîndu-i 
acestuia germenele unei vieţi veşnice şi 
noi: << Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, 
iar această viață este întru Fiul Său>> (| 
IOAN 5, 11). Mintuirea vine de la 
Dumnezeu, nu de la oameni [subl.n.], de 
aceea El Insuşi Se întrupează (IOAN 3, 
13), <<pentru noi oamenii şi pentru a 
noastră mintuire>>, ca o irupere a lubirii 
Sale faţă de om: <<Căci Dumnezeu așa a 
iubit lumea, încît pe Fiul său Unul-Născut 
L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, 
ci să aibă viaţă veşnică>> (IOAN 3, 16)” 
(I.Bria, op.cit., p.264). 

Dumnezeu, în marea Sa iubire de 
oameni, nu i-a părăsit nici în starea lor de 
păcătoşenie, ci, veghind asupră-le, i-a 
pregătit treptal in vederea mintuirii 
rînduite “mai înainte de veci” (1 
CORINTENI2, 7; EFESENI 1, 5-6), fie în 
chip natural (adică prin înclinarea firească 
a minții şi inimii noastre spre adevăr, bine 
şi frumos; a se vedea, între altele, ROMANI 
2, 14-15), fie în chip supranatural (prin 
reminiscențele revelaţiei primordiale, 
risipite în atitea credinţe şi mituri arhaice; 
prin Legea dată poporului evreu, adevărată 
“călăuză spre Hristos” [GALATENI 3, 
24) şi “umbră a bunătăţilor viitoare” 
[EVREI 10, 1], precum şi prin atitea acţiuni 
directe ale Providenţei divine, ale căror 
urme le dibuim în toată istoria universală). 
De aceea, din punct de vedere creştin, 
“istoria lumii anterioară lui Hristos este 
timpul de pregătire al omenirii pentru 
primirea lui Hristos, iar cea de după EI, 
timpul însuşirii personale a mîntuirii 
realizate prin E!” (+*, Teologia dogmatică 
şi simbolică, loc.cit.). 

Intruparea lui Hristos reprezintă 
“taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu” 
(a se vedea EFESENI 3, 9). De ce a ales 
Dumnezeu, spre împlinirea mîntuirii 
noastre, tocmai mijlocul întrupării Fiului 
Său? Pentru că a vrut să-L arate pe om 
“iarăşi biruitor şi a mîntuit pe cel asemenea 
prin Unul asemenea”, răspunde Sf.Ioan 
Damaschin (op.cit., p.134). Dumnezeu ar 
fi putut găsi şi un alt mijloc de mîntuire 
pentru om, fiind El Atotputernic şi 
Atotştiutor, dar a ales mijlocul cel mai 
folositor omului însuşi şi cel mai apropiat 
de firea şi de înțelepciunea acestuia; căci 
Fiul nu S-a întrupat pentru Sine, ci “pentru 
noi şi pentru a noastră mîntuire”, după cum 
mărturisim în Sfintul Crez. “Că devreme 
ce printr-un om a venit moartea, tot printr- 
un om şi învierea morţilor. Căci precum în 
Adam toți mor, aşa şi în Hristos toți vor 


12. lisus Hristos sau mintuirea dinspre Dumnezeu 











învia” (| CORINTENI 15, 21-22). “Dacă 
n-ar fi avut să mîntuiască trupul, Cuvîntul 
lui Dumnezeu nu, s-ar fi făcut trup” 
(Sf.lrineu); “Vina noastră a fost cauza 
venirii Lui [...], căci noi sintem cauza 
întrupării Lui”, observa şi Sf.Athanasie 
cel Mare (am preluat aceste ultime două 
citate din „*, Teol.dogm.şi simb., vol.I, 
p.572). E 

Fireşte că, după dogmatica 
ortodoxă, deşi, din hotărirea tainică a 
înțelepciunii dumnezeieşti, s-a întrupat 
persoana Fiului, la opera mintuitoare 
colaborează permanent şi Tatăl şi Sfintul 
Duh, mîntuirea săvirşindu-se în chiptainic 
de Tatăl prin Fiul şi în Sfintul Duh, după 
cum stau mărturie numeroase locuri 
Scripturistice (a se vedea, între altele, IOAN 
14, 10; ROMANI 83, 11; TIT 3, 4-6). 

In ce priveşte /ocul şi timpul 
venirii Mîntuitorului, Apostolul arată că 
“unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit 
harul” (ROMANI 15, 20), iar Sf.Grigorie 
de Nyssa comentează: “ Acela care, pentru 
a stîrpi răul, a voit să Se îmbrace cu 
Oomenitatea. a aşteptat, după cum se 
cuvenea, ca păcatul semănat de vrăjmaş să 
încolțească bine. Numai după aceea, 
conform Evangheliei, a lovit cu securea 
însăşi rădăcina [MATEI 3, 10)... Doctorul 
sufletelor noastre bolnave a aşteptat ca 
boala păcatului, de care s-a infectat natura 
omenească, să se descopere deplin, astfel 
încît nimic să nu rămînă ascuns şi 
nevindecat”. Pe de altă parte, “aşa cum se 
face cu ochii unui om crescut în întuneric, 
Iconomul mîntuirii noastre nu ne-a introdus 
în lumina cea mare a adevărului mai înainte 
de a ne pregăti treptat [...], ca să nu orbim 
căutînd deodată la lumina Sa cea 
strălucitoare” (sursă cit., p.575). 

Intrupîndu-Se Hristos, El S-a 
făcut om adevărat, dar a rămas întru totul 
şi Dumnezeu adevărat, cele două firi 
(dumnezeiască şi omenească) unindu-se 
in persoana Sa fără să se amestece, după 
dreapta învăţătură: “Şi într-unul şi acelaşi 
ipostas, a fost Dumnezeu adevărat şi om 
adevărat”, însă “nici firea dumnezeiască 
nu s-a schimbat în cea omenească, nici cea 
omenească în cea dumnezeiască, ci fiecare 
fire a rămas întreagă într-un singur ipostas, 
cu toate însuşirile ei, în afară de păcat, cît 
priveşte firea omenească” (Mărturisirea 
ortodoxă, ed.cit., |, XXXVIII, pp.53-54). 
Domnul Însuşi, vorbind despre Sine, Îşi 
spune cînd “Fiul lui Dumnezeu”, cînd “Fiul 
Omului” şi şi mărturiseşte, în numeroase 
rînduri (a se vedea mai cu seamă Evanghelia 
după loan), unitatea de ființă, de cugetare 
şi de acţiune cu Tatăl şi cu Sfintul Duh, dar 
şi “omenitatea” Sa, prin naşterea trupească 
din Sfînta Fecioară (“Fecioria Mariei este 
posibilă prin atotputernicia lui Dumnezeu, 
după analogia rugului care ardea fără să se 
consume şi a intrării Mîntuitorului, după 
înviere, prin uşile ferecate”, ni se explică 
în +" Teol.dogm şi simb., vol.II, Pp.580- 
581). 

Unirea aceasta tainică între 
Cuvintul sau Fiul lui Dumnezeu şi firea 
omenească, în persoana unică a lui lisus 
Hristos, poartă în teologie numele de unire 
ipostalică sau unire personală (în greceşte; 
henosis hypostatike), concept de mare 
însemnătate dogmatică, deoarece numai 


TEOLOGIA MISTICA 
si DOGMATICA 


„Curs elementar de religie creştină (XXXV) 





pe acest temei poate fi înțeles Domnul ca 
Miîntuitor adevărat, mijlocitor între 
Dumnezeu şi oameni (| TIMOTEI 2, 5), 
avînd origine comună şi cu Unul şi cu 
ceilalţi, ca de nimic să nu se cheme străin. 
“Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi 
omul să devină Dumnezeu” (Sf.Athanasie 
cel Mare) prin în-dumnezeirea cea întru 
Hristos. Unirea ipostatică este modelul 
suprem al unirii harice a omului cu 
Dumnezeu. 

Din puţinătatea credinţei şi din 
neputinţa minţii omeneşti de a înțelege 
întru totul modul acestei tainice uniri 
s-au născut însă numeroase erezii 
hristologice (nestorianism, arianism, 
monofizism  etc.), combătute şi 
anatemizate în timp de Sf.Biserică, pe 
temeiul Revelaţiei, ceea ce nu le-a 
împiedicat întru totul să supraviețuiască 
pînă azi în mediile heterodoxe, în forme 
felurite şi înşelătoare, de care creştinul 
dreptcredincios trebuie să aibă cunoştinţă, 
spre a se putea feri de posibile sminteli. 
Dar asupra lor vom reveni, mai pe larg, 
într-un alt context. 

Unirea ipostatică, rămasă ca 
atare pentru veşnicie, din chiar clipa 
naşterii cu trupul a Mintuitorului, este - 
precizează învățătura ortodoxă - /ără 
împărțire, fără despărțire, fără amestec 
şi fără schimbare, atit în privinţa lirii 
dumnezeieşti, cît şi în privinţa firii 
omeneşti. Firea omenească luată de 
Hristos a păstrat întocmai toate calitățile 
proprii, cu excepția păcatului, iar 
îndumnezeirea ei în Hristos trebuie 
înțeleasă ca potenţare a ei spre cel mai 
înalt grad de desăvirşire omeneşte posibil. 
Această putință de în-dumnezeire este 
tocmai temeiul mîntuirii prin Hristos, 
Căruia se cuvine deci a-l aduce o singură 
inchinare, ca Dumnezeu-om, după cum 
ne învaţă desluşit Sf.loan Damaschin: 
“Unul este Hristos, Dumnezeu desăvirşit 
şi om desăvirşit, Căruia împreună cu Tatăl 
şi cu Duhul ne închinăm printr-o singură 
închinăciune împreună şi preacuratului 
Său trup, deoarece nu susţinem cătrupului 
Său nu i se cuvine închinare. Trupul este 
adorat în singurul ipostas al Cuvîntului, 
care s-a făcut şi ipostasul trupului. Prin 
aceasta noi nu ne închinăm Făpturii, căci 
nu ne închinăm trupului Său ca simplu 
trup, ci ca unuia ce-i unit cu Dumnezeirea 
[...] Mătem să ating cărbunele din pricina 
focului care este unit cu lemnul. Mă 
închin deodată celor două firi ale lui 
Hristos din pricina Dumnezeirii unite cu 
trupul” (Dogmatica, ed.cit., p.109). 

Mai putem adăuga că tocmai 
aceasta face legitimă şi cinstirea trupului 
Său zugrăvit în icoană. Să-l ascultăm, 
bunăoară, pe Sf.Andrei al Cretei: “Un 
Domn, cunoscut în două firi, împreună 
închinat cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, avînd, 
de asemenea, două voințe şi două lucrări; 
iar, prin asta, înțeles şi mai presus de 
înțelegere, mărginit şi nemărginit 
totdeodată, cu putinţa de a fi zugrăvit în 
icoane și închinat, datorită trupului pe 
care l-a luat; iar, prin închinăciunea ce | 
se aduce, slava se ridică la cel zugrăvit pe 
icoană, aşa cum am fost învățați şi de tine, 
dumnezeiescule părinte Vasile [este vorba 
de Sf.Vasile cel Mare - n.n.], cînd ai 
scris: Cinstea dată icoanei trece la cel 
zugrăvit pe icoane” (apud L.Bria, op.cit., 
p.199). 

(va urma) 


Vasile A. MARIAN 

















a m 





„In buna tradiţie a presei “democratice”, adică 
preluându-i metehnele, publicaţia greco-catolică “Unirea”, în 
numărul 3(32) din martie ac., continuă să învenineze relaţiile 
dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică; şi de această 
dată, tot prin pana radicalului propagandist al “drepturilor” 
greco-catol icilor, Pr Prof Dr.Anton Moisin. cel “mai catolic 
decât papa”... 

Resortul declanșator al mâniei sale este cartea cam 
durăa lui Gri gore Nedei, Imperialismul catolic - o nouă Ofensivă 
antiromânească, Ed.Clio, Bucureşti, 1993. Prezentând, pe bază 
de documente ŞI fapte, Situaţia deloc încurajatoare a Bisericii 
Catolice de astăzi. di.Nedei somează Biserica Greco-Catolică de 
la noi ca, între două înfi inţări şi două desfiinţări, să-şi precizeze 
statutul; altminteri, o serie întreagă de evenimente. prea evident 
legate între ele, nu au cum să nu 
înfățişeze tabloul unei autentice 
“ofensive” catolice asupra 
României. O biserică-spunem noi 
- care se confundă cu structurile 
seculare ale puterii (stat. bănci 
etc.) nu are cum să nu piardă din 
contruntarea cu acestea: şi nici să 
nu-şi maculeze imaginea: în plus. 
spune d.Nedei, Biserica Catolică 
este surpată din interiordin pricina 
scăderii numărului de credicioşi, 
a moralității unora dintre preoţii 
şi călugării ei, şi nu în ultimul 
rând, din pricina contestărilor din ce în ce mai frecvente la adresa 
autorităţii papale: autorul aduce date cât se poate de concrete ŞI 
de verificabile (dincolo de câteva regretabile exagerări). La toate 
acestea se mai adaugă neputința vădită a Bisericii catolice de a 
soluţiona în mod rezonabil conilicte în care sunt implicaţi 
credincioşi catolici (ex conilictul din Irlanda), de a stopa ivirea în 
rândul credincioşilor ei a noi secte, sau de a sustrage zeci de 
milioane de catolici brazilieni din capcana Spiritismului, cu care 
bravabisericăaajuns săcoabiteze. “F. ranciscanul Kloppenburger, 
carea studiat spiritismul brazilian, din însărcinarea )'aticanului, 
confirmă numai pentru Rio de Janeiro 000) de localuri Terreiros 
ale spiritiştilor, cu mult mai multe decât biserici. În suburbii, 
fiecare parohie catolică are sute de localuri Spiritiste, care nu se 
diferenţiază confesional față de catolicism”. (B. Wartz-A ew 
Age, Ed.de Vest, Timişoara. 1992, p.66). 

__ Oasemenea biserică este firesc să se preteze la acţiuni 
prozelitiste jenante, cum ar fi cea a monseniorului Bârlea din 
Germania, în 1988. pe care autorul, trăitor acolo. a suportat-o şi 
ne-o înfăţişează pe larg în capitolele IV şi V ale cărții sale; dar 
aceasta nu este o excepție, căci conform statutului ei de biserică 
“universală”, țelul suprem al Bisericii Catolice este acela de a se 
inune până la marginile lumii, Sub acest semn stă şi înfiinţarea 
Biserici Greco-Catolice din România, în 1701, dată la care doar 
12% dinpopulaţia Transilvaniei şi-a urmat mitropolitul şi cei 38 
„e protopopi, iar nu. cum pretind până astăzi greco-catolicii. 
inclusiv pe pagina întâi a foii în discuţie, unde ubicuul Anton 
Moisin scrie că “majoritatea românilor ortodocşi din acea provincie 
au (Sic!) recunoscut autoritatea bisericească a Scaunului Romei”: 
dimpotrivă, 88% şi-au păstrat credinţa, chiar dacă au avut de 
suportat schingiuiri, bătăi, tăierea capului, trasul pe roată şi alte 
metode .. “ne-ortodoxe " înprocesul impunerii de către împăratul 
Austriei, sub oblăduirea papei, a catolicismului: ceva mai târziu, 
la 1761, 150 de mănăstiri şi biserici ortodoxe, au fost distruse cu 
tunul de generalul Buccow. Este foarte important să reținem că 
Manifestul Sinodului de la Alba Iulia. din 7 oct.1698. arăta în 
termeni lipsiţi de echivoc că recunoaşterea autorităţii papale se 
făcea cu condiţia ca nimic din “obiceiul Bisericii noastre a 
Răsăritului să nu se clătească ”, iar ierarhii Bisericii să nu fie 
numiţi de papă, ci “să stea in voia soborului pe cine ar alege să 

fie vlădică ”, după cum nici în treburile protopopilor “nime să nu 
se mestece”. Altminteri, precizează Manifestul, "de nu ne vor 
lăsapre noi şi pre rămăşiţele noastre in această aşezare, pecețile 
şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie”. Deci, 
orice ingerință a papalității în treburile locale ar duce automat 
la anularea actului de înființare. A urmat prima desființare a 
Bisericii Greco-Catolice, cea din 1948, când guvernul “s-a 
asigurat şi el, ca şi împăratul Austriei în 1701, de un act de voinţă, 
scris şi semnat de marea majoritate a preoților greco-catolici 
(...), prin care işi exprimau dorința de a se reuni cu Biserica 
Ortodoxă ” (p.122), după care a emis un act de desființare a unei 
biserici care nu mai exista. cei 2000 de preoți trecuţi la ortodoxie 
fiind oricum, mai înainte, excomunicați de episcopul Hossu! Şi 
atunci, se întreabă dl.Nedei, “ce valoare juridică au actele de 
înființare şi desființare a Bisericii Greco-Catolice "? Sunt, ambele, 
lovite de nulitate, fiind emise de împăratul Austriei, cel dintăi, şi 
respectiv din ordinul lui Stalin, cel din urmă. Schimbările din 
1989 au adus o nouă înființare a Bisericii Greco-Catolice în 
ian. '90. Cea de-a doua desființare este una prin comasare și se 
datorează papei însuşi; ignorând orice referire la recensamântul 
care relevă că numărului (228337) de greco-catolici din România 
de după 1989 i-ar fi suficient un singur episcop, papa a numit un 
mitropolit şi cinci episcopi, cu toate că, aşa cum am văzut în 
“Manifestul” de la 1698, nu avea căderea s-o facă; mai mult 
decât atât, la 28 mai 199] I-a ridicat pe mitropolitul Todea la 
rangul de cardinal în Curia papală, acesta devenind astfel 
conducător ierarhic al tuturor catolicilor din România, ceea ce 
înseamnă că Biserica Greco-Catolică nu mai există, ea neavând, 
oricum, titlurile de monsenior şi cardinal, ci a fost dizolvată în 
Biserica Catolică. ă : Ș i 

Aici se opreşte argumentaţia d-lui Nedei, evenimente 
foarte recente, care nu aveau cum să fie prezente in cartea domniei 
sale, cum ar fi numirea unui nou mitropolit al Bisericii Greco- 
Catolice în persoana lui Lucian Mureșan, atestă că şovăielile 
tacticienilor Vaticanului se datorează unor calcule precise. Prin 
urmare, mireanul Gr.Nedei acuză “imperialismul catolic” dea 
purta, împreună cu Francmasoneria, un adevărat război la adresa 
Bisericii neamului. Nici una dintre celelalte grave probleme 








ridicate în această carte nu a primit replica Doctorului Moisin; dar 
când a venit vorba de Francmasonerie, a sărit ca ars; a încropit, în 
graba mare, câteva date, preluate de prin cărțuliile de tarabă, pentru 
a demonstra că nu Biserica Catolică e în conivență cu 
Francmasoneria, ci... Ortodoxia (nici măcar Biserica Ortodoxă). 
Pusă în aceşti termeni, discuţia are ceva din imbecilitatea candida 
a jocului de copii: “Cine zice ăla este”, “Ba tu, ba tu...” Autorul 
însăilează câteva date convenabile, care ar atesta poziţia critică a 
Vaticanului faţă de Francmasonerie, după care adaugă un număr de 
15 feţe bisericeşti aparținând Bisericii Ortodoxe care ar fi fost 
(rancmasoni (cărora, din exces de zel, le adaugă un bulgar şi un 
traducătoral unei cărți despre francmasonerie) şi se crede îndreptățit, 
din această alăturare care nu dovedeşte nimic, să ardă etapele unei 
demonstraţii şi să generalizeze abuziv, intitulându-şi articolul 





















Atid 


A Aa bi A? 
ă A ee Pi 
Y o Cot Vals n: și 
+ Se pre nai 
4: 2 = ) 


AV, 
i 








ee ti Pa, ȘI 


"Ortodoxia şi Francmasoneria ” 

Casă se preteze la o discuţie coerentă, orice argumentare 
trebuie să respecte regulile unei logici elementare; altfel spus, să 
înfăţişeze o premiză majoră, o alta minoră şi o concluzie, Ce face 
Doctorul Moisin în acest articol? Exhibă până la dimensiunile a 
două pagini de ziar o premiză minoră (Şi aceasta inexactă, după cum 
vom vedea) care ar putea fi formulată astfel: “câţiva ierarhi 
ortodocşi au fost francmasoni”. Premiza majoră lipseşte în totalitate, 
iar concluzia S-ar vrea formulată în titlu: “Ortodoxia şi 
Francmasoneria”, Ortodoxa şi Francmasoneria. ce? Te întrebi 
nedumerit. Este o identificare? O analogie? Din datele articolului, 
încercând să-l reconstituim, silogismul ar ieşi cam aşa: 

Dacă unii slujbaşi ai unei biserici sunt francmasoni, 
respectiva biserică e identică cu Francmasoneria; 

Câţiva slujbaşi ai Bisericii Ortodoxe au fost francmasoni; 
şi concluzia, prezentă în titlu: . 

Biserica Ortodoxă şi Francmasoneria sunt una! Ceea ce 
este [als şi absurd; în acest punct, orice discuţie cu posesorul unui 
asemenea mod de a gândi este inutilă. 

Dar nu vrem să demontăm doar sistemul de gândire, ci 
Şi argumentele preopinentului nostru. Să le luăm pe rând: 

|. Biserica Catolică n-ar putea fi în “conjurație” cu 
Francmasoneria pentru că, de-a lungul anilor, papii ar fi condamnul 
Francmasoneria. Cândanumeau condamnat papii Francmasoneria? 
De la 1739 până la 1917. Dar în veacul XX? Au fost şi în veacul 
XX condamnări ale Francmasoneriei, venind dinspre... Congregația 
pentru Apărarea Credinței (1974), episcopii germani (1980) şi 
cardinalul Ratzinger, adică tot Congregația pentru Apărarea 
Credinței, al cărei prefect este cardinalul (1983). Vocea Vaticanului 
nu este nicăieri de auzit în acest veac; decât, dacă vreţi, în 
Ossevatore Romano (oficiosul Vaticanului), unde, ne înştiințează 
Doctorul Moisin, papalitatea a comis marele act de curaj de a 
publica “comentariul oficial” laun an după Declaraţia Congregaţiei 
pentru Apărarea Credinței! Norbert Homuth, în cartea sa Dokumente 
der Unterwanderung, din care vom mai avea ocazia să cităm, ne 
înştiințează că în redacția cotidianului Vaticanului sunt mai mulţi 
fraţi în lojile francmasonice. Din istoria “bătăliei” Bisericii Catolice 
cu Francmasoneria, Doctorul Moisin a uitat să ne povestească alte 
câteva momente importante; de pildă. plasând inceputurile 
Francmasoneriei la 1717, a sărit peste momentul naşterii 
Francmasoneriei in sânul Bisericii Catolice, odată cu rosicrucianul 
Luther, care s-a desprins apoi de catolicism, atrăgând o parte din 
ce ince mai insemnată a credincioşilor catolici spre noua confesiune 
afiliată Francmasoneriei. A uitat, de asemenea, să ne spună că 
Biserica Catolică are un papă asasinat în a 33-a zi de pontifical, 
e vorba de loan Paul |, de o conjurație în care-şi impart vina 
frățeşte, conducătorul băncii Vaticanului, arhiepiscopul Marcinski, 
o serie de bancheri şi cardinali urmăriţi pentru acte frauduloase 
şi, nota bene, cardinalul Villot, membru al lojii francmasonice 
Propaganda Due, activă în Vatican, cu toate “bulele” emise de 
papi împotriva Francmasoneriei! 

A mai uitat să ne spună că fostul cardinal francez 
Lefebvre, care a denunțat nu doar corupția şi imoralitatea din 
Vatican, ci şi faptul că printre cardinalii din Vatican sunt şi unii 
francmasoni, a fost... excomunicat de papa loan Paul al II-lea, 
acuzat fiind de “schismă '... 

lată un tablou al veacului XX care nu poate decât să ne 
pună pe gânduri: un papă asasinat pentru că urma să ia măsuri 
împotriva lojii masonice active în Vatican, un altul care excomunică 


un cardinal incomod Francmasoneriei. Savanta ambiguitate de, 


care face dovadă Doctorul Moisin în zugrăvirea perioadei de după 
al doilea război mondial, în ce priveşte relaţiile Bisericii Catolice 
cu Francmasoneria, ne aminteşte de vremurile bune ale scolasticii: 
“După al doilea război mondial, curentele masonice au renunțat, 
după cum se va vedea ulterior, numai aparen! şi tactic, la 
„anticlericalismul lor, ba s-a creat impresia că nu mai sunt nici anti- 
creştine. Ca urmare, se părea că s-a creat posibilitatea, după 
Conciliul Vatican II, să fie moderată atitudinea Bisericii Catolice 
față de Francmasonerie, în nădejdea unei recuperări creştine şi a 
acelor suflete..." Induioşător, nu? B.C.s-a gândit să “recupereze” 
sufletele francmasonilor! Francmasoneria, ca şi Biserica Catolică, 
aspiră la universalitate; nimic mai firesc ca două instituţii care au, 
în parte, aceleaşi țeluri să se respingă reciproc. În acest război 
câştigă cea care e mai abilă, mai flexibilă şi mai pragmatică, 
capabilă să-şi adapteze metodele din mers. Francmasoneria pare a 
fi renunţat la ostilitatea ei contra creştinismului, gândindu-se că 
este mai eficient să câştige de partea sa (şi să infiltreze) un organism 


PUNCTE CARDINALE s-o 40-10 4546pae. 3 








ET PISA 
DE EI ASR 
foi 2, a ic ră ac Rl E „20308 sat da A = IP 
cz pa ET zaliă i A ati pia N De AN 


> 


mult mai aproape ca structură şi ca țel de Biserica Catolică, deci 
mult mai primejdios pentru aceasta, şi anume ecumenismul, 
universalismul creştin - acesta este mesajul - se poate înfăptui /ără 
Biserica Catolică! Vorbim aici de ecumenismul “care a apărut 
concomitent in toate sferele confesionale creştine din Occident, 
odată cu ideile de = <eră nouă >> şi < “unitate mondială > >" 
(B. Wânz-op cit, p.90) şi nu de celălalt ecumenism, cel autentic. 
B.C.nu are altă cale decât să colaboreze cu acest organism. “Dar 
centrul de la Geneva al ecumenismului ecleziastic nu a rămas 
unic. Este un fapt notoriu că elanul ecumenist al Romei, in spatele 
căruia se seme[eşte o legitimare bimilenară, are cel puțin un 
succes egal (.. ) Astfel, continuă să lucreze o formă organizatorică 
comună, intemeială in 1965, în care sunt reprezeniale atât 
biserica ecumenică a Romei căt şi Bisericile Consiliului Ecumenic 
protestant de la Geneva "(B.Wurtz-op.ciL. 
p.93). Este evident că Biserica Catolică 
şi-a estimat adversarul şi a acţionat în 
consecință. Adversarul fiind mult mai 
puternic, e inuul să lupţi contra lui, “Este un 
truism destul de răspândit - scrie un catolic 
pe nume Jean-Fracnois Revel - acela că 
Biserica Catolică şi-ar fi dat, brusc, seama, 
după o mie nouă sute şaizeci şi ceva de ani 
că s-a găsit dintotdeauna în tabăra celor 
puternici (s.n.) şi că, pentru a-şi implini 
misia evanghelică, ar cam fi timpul să 
treacă şi de partea celor slabi. Aşa că ea a 
trecul de partea anticapitalismului. Dar ar 
fio greşeală să credem că a făcut-o din iubire pentru cei săraci 
şi slabi Dacă Biserica Catolică a imbrățişat interpretarea 
socialistă a lumii, a făcut-o fiindcă îşi imaginează (greşit cred) 
că tabăra comunistă e cea a viitorilor îmvingători ”. Ceea ce nu 
a încetat să facă Biserica Catolică în continuare, aşa încât 
recentele relaţii stabilite de Vatican cu statul Israel nu sunt decât 
o confirmare; şi acum se află în tabăra în care a fost dintotdeauna: 


fe 3730 ai 
Ş i 








A i a, 
sf Sa 
FI 


Pie 


ă > 








AER Sai) cop 


NU Et 





ij 463 ai 2 


„a celor puternici. 


In acest fel, Vatican II devine o dată în istoria Bisericii 
Catolice, de la care începând, ne spune Homuth, roți papii ar fi 
franemasoni, la fel ca şi un mare număr de cardinali şi alte feţe 
bisericeşti. “Numai la Vatican cunosc pe nume 90 de persoane 
care sunt concomitent clerici şi fraţi in lojile francmasone, 
incepând cu Marcinkus şi Suenens şi terminând cu Poletti şi 
Virgil de la Osservatore Romano”. (Dokumente der 
Unterwanderung, p.10). 

2, Dar poate că cel de-al doilea “argument”, referitor la 
slujbaşii ortodocşi aflaţi în solda Francmasoneriei, să stea în 
picioare. Generoasa risipă de spaţiu tipografic pusă de greco- 
catolicul Moisin la dispoziţie celor 15 preoți şi ierarhi ortodocşi 
- două pagini mari de ziar - ne inhibă, de-a dreptul;căci dacă noi. 
mai săraci. ne-am propune să dăm publicităţii doar pe cei 90 de 
clerici din Vaucan care sunt lrancmasoni, cu biografii cu tot. nu 
ne-ar ajunge spaţiul tipografic al unui ziar întreg! Nici nu 
îndrăznim să coborâm cu gândul de la Vatican în jos... 

Ca ortodocşi, ne-ar fi interesat să ştim care dintre 
ierarhii Bisericii Ortodoxe au fost francmasoni, cu date şi dovezi 
de necontestat. Personal, simpla etichetă aşezată alături de un 
nume nu mă convinge că aşa şi este. In loc de detalii, simple 
exclamaţii de grobianism injurios ('“Capabil băiat, ce mai încoace- 
încolo!”), informaţii vagi: “Membru al unei loji”, în cele mai 
multe cazuri, “probabil”, sau chiar nici o informaţie, oricât de 
vagă, despre pretinsa apartenenţă la Francmasonerie, cum este 
cazul episcopului de Hotin, Amfilohie; un altul. acuzat că ar fi 
francmason pentru că a tradus “Taina francmasonilor” de Prau; 
este aceasta o probă?! Dar cazul cel mai flagrant este cel al 
mitropolitului /rineu Mihălcescu, despre care, dacă autorul ar fi 
avut mai puţin dispreț şi mai multă smerenie faţă de adevăr, ar fi 
putut afla că acest mare apologet al Răsăritului Ortodox şi martir 
al ortodoxiei, asasinat de regimul comunist, s-a ridicat în 
repetate rânduri impotriva Francmasoneriei, căreia-i este dedicat 
şicap.XĂVIlal lucrării sale fundamentale, Teologia luptătoare, 
pe care şi revista noastră l-a publicat în nr 2:26 din februarie 
1993, Şi atunci, ce mai rămâne din toată această indecentă 
revărsare de zgură pe toate cele 8 coloane ale “Unirii”?! Voita 
confuzie pe care o face Doctorul Moisin între instituţie (Biserica 
Ortodoxă, care poate fi slujită, la un moment dat, de slujbaşi 
nedemni) şi esența ci (Ortodoxia ca realitate transcendentă), cu 
scopul precis de a adăuga şi o serie de laici printre francmasoni, 
ca aparținând Ortodoxiei, face ca lista celor încriminați să pară 
mai impozantă, dar trădează, simultan, şi grosolănia de spirit a 
autorului ei. Fiindcă “francmason”, ne-a învăţat o dată pentru 
totdeauna Nae Ionescu, poți fi în două feluri: din oportunitate sau 
prin structură spirituală. Că s-au găsit câțiva slujbaşi ai Bisericii 
Ortodoxe care s-au năimit la Francmasonerie din oportunitate, 
lucrul e cunoscut, dar nu ne îngrijorează: în toate timpurile a fost 
aşa; aşa este şi astăzi Dar Francmasoneria ca structură, fiind 
un produs iudeo-occidental, nu poate fi proprie românilor şi cu 
atât mai puţin Ortodoxiei, deci, din această direcţie, atacul ei la 
adresa noastră nu poate avea sorți de izbândă; poate avea dinspre 
alte direcţii (politică, economică etc.), în măsura în care 
oportunitatea le dictează oamenilor politici, economiştilor sau 
financiarilor o colaborare sau o subordonare inevitabilă. lată de 
ce îndemnul adresat în final de autor, acela de a fi... “uniţi” 
(înțelegeţi subulitatea!), catolici şi ortodocşi, în faţa inamicului 
comun este un efect retoric din arsenalul (cam răsuflat!) specific 
catolic al conceperii raporturilor cu Dumnezeu ca pe unele 
negustoreşti (vezi Nae Ionescu); ar urma ca, alăturându-ne lor, să 
fim protejaţi, noi, ortodocşii, de pericolul invocat; ceea ce este 
greu de crezut, atâta vreme cât Biserica Catolică nu se poate 
proteja pe sine... În plus, ortodoxul ştie că există o singură cale de 
fortificare împotriva asalturilor diabolice ale Francmasoneriei: 
fortificarea lăuntrică, cu sprijinul şi sub aripa Bisericii neamului. 

Şi cât de nemăsurată este, față de impresionanta paradă 
internaţională de confruntări de forțe, forța lăuntrică a rugăciunii! 
Fie ca întru ea să ne unim cu adevăt ! 








A mel 44 6 Aia data 





” 
— | — 


—— 


Sa 





| 
| 
| 






PAG, 14 NR. 9-10/45-46 sept.-oct '94 


PUNCTE CARDINALE 





ÎN 
A ————— 





Aflăm din presa din ţară că dl. Alfred H.Moses a 
fost desemnat ca ambasador al Statelor Unite în România. 
Cum despre persoana noului reprezentant al Americii în 
țara noastră nu ştiam nimic până la publicarea acestei 
informații, cotidianul “România Liberă” ne ajută prin 
două note publicate în prima jumătate a lunii septembrie 
să aflăm ceea ce este de fapt esenţial. 

“Nominalizat de preşedintele Clinton, Alfred 
H Moses, pentru postul de ambasador al Statelor Unite 
în Româma, este avocat şi partener în cadrul firmei 
Covingion and Burling din Washington DC, unde a 
practical avocatura din anul 1956. EI a fost activ în 
relaţiile americano-române de mulți ani. În perioada 
Ceauşescu, el a reprezentat Conferinţa preşedinţilor 
principalelor organizaţii evreieşti americane la 
negocierile intre Ceauşescu şi guvernul SUA, destinate 
facilitării emigrației evreieşti şi prezervării instituţiilor 
evreieşti în România (s.n), se spune în anunţul Casei 
Albe trimis de Ambasada SUA la Bucureşti. 

Alfred H. Moses a acționat, de asemenea, în 
beneficiul dizidenţilor români, inclusiv a celor închişi 
pentru activități religioase. Eforturile sale au fost 
încununate prin tipărirea în România a Noului 
Testament folosit de comunitatea baptistă. Moses este 
preşedintele Comitetului Evreiesc American... ” 

Aşadar noul ambasador american la Bucureşti 
este evreu şi nu un evreu oarecare din personalul 
Ministerului de Externe al Statelor Unite, ci nici mai 
mult nici mai puţin decât preşedintele Comitetului 
Evreiesc American. 

Cu prezența evreilor în posturi influente în 
conducerea politică americană în general şi în diplomaţie 
în special, suntem, de multă vreme, obişnuiţi. Să amintim 
numai numele lui Henry Kissinger, Lawrence 
Eagleburger şi Max Kampelmann, diplomaţi americani 
cu rang înalt care au avut o atitudine nu tocmai 
binevoitoare, direct sau indirect, în fața intereselor 
noastre naționale. Dar aceştia erau funcționari de carieră 
din cadrul Ministerului de Externe al Statelor Unite şi nu 
este căderea noastră să judecăm din ce segment al 


in mare, scandalul stirnit spre 
sfirşitul lunii spetembrie de “Apelul” 
adresa! Senatului American de şapte 
parlamentari români, este cunoscut de toată 
lumea Această scrisoare, adresată in speţă 
senatorului Jesse Helms, viză persoana 
controversată a d-lui Alfred H Moses, 
preşediniele Comitetului Evreiesc 
American, nominalizat de preşedintele Bill 
Clinton ca viitor ambasador al SUA la 
Bucureşti Demersul românesc a fost făcut 
inaintea audierii in Senal a d-lui A Moses, 
conform procedurii de acreditare 





Boilă (PNȚCD), lon Coja (PDAR), 
“Indignarea şi “opoziţia” semnatarilor Alex Popovici (Grupul Parlamentar 
români nu se referea în nici unjel laoriginea Liberal), Dumitru Căluianu (P L.'93) şi 
ernică sau la rangul cahalic al noului Simion Tatu (PDSR) “Apelul” a fost 


O NUMIRE CIUDATĂ 


multelor naţionalităţi care formează poporul american 
sunt recrutați membrii corpului diplomatic. 

Există însă situații când, din dorința de a se 
sublinia atitudinea pe care guvernul unui stat o are faţă de 
realităţile din ţara în care-și trimite ambasador, nu se mai 
recurge la diplomaţi de carieră, ci la anumite personalităţi 
din afara corpului diplomatic, de obicei personalităţi de 
cultură, capabile să ilustreze şi să afirme această atitudine, 

În noiembrie 1980, poporul american îl alege 
Preşedinte al Statelor Unite pe Ronald Reagan, 
reprezentantul aripii de dreapta a Partidului Republican. 
Noul preşedinte imprimă politicii americane o atitudine 
fermă în relaţiile cu Uniunea Sovietică, punând astfel 
capăt perioadei de destindere şi compromisuri al cărei 
arhitect fusese fostul Secretar de Stat Henry Kissinger. 
Printre alte măsuri adoptate în acest sens a fost şi numirea 
unui nou ambasador al Statelor Unite în România în 
persoana lui David B.Funderburk, profesor de istorie la 
Universitatea Campbell cu specializare făcută în România, 
deci cunoscător al realităţilor româneşti, despre care 
senatorul Helms afirma în discursul ţinut în Senat cu 
prilejul votului prin care se confirma numirea: “Păcatul 
lui Funderburk estecăa îndrăznit săcritice comunismul”. 
Intr-adevăr un păcat grav, pe care Oculta din Ministerul 
de Externe al Statelor Unite în frunte cu Subsecretarul de 
Stat Lawrence Eagleburger, nu i-l vor ierta. După patru 
ani de eforturi în care s-a străduit zadarnic să atragă 
atenția guvernului american asupra caracterului criminal 
al regimului Ceauşescu, David B,Funderburk este silit să 
demisioneze. În urma sa va rămâne doar o carte extrem de 
instructivă pentru cei ce vor să cunoască adevărata față a 
politicii americane - “Un ambasador american între 
Departamentul de Stat şi clanul Ceauşescu ”, dar mai 
ales recunoştinţa noastră, a românilor, faţă de un prieten 
adevărat al ţării noastre. 

Şi iată că acum, situația din 1981 se repetă într- 
o oarecare măsură. Statele Unite trimit din nou în România 
un ambasador care nu face parte din cadrele 
Departamentului de Stat, pe dI.Alfred H.Moses, 
preşedintele Comitetului Evreiesc American, dar care, ca 


miri SR 
. a, 


te 
Sg să 





ambasador, nici nu punea în discuţie girat, pe deasupra, de intregul Birou luciditate 


dreptul americanilor de a-şi numi Permanent al PUNR. (ceea ce a şi 


ambasadorii pe care-i cred de cuviinţă, ci alimentat, probabil, suspiciunea de anti-democratică pusă 


alrăgea alenția asupra relaţiilor  “şovinism'). Ipotetica implicare a SRI 


... 






o 
o? i 


E 
— 





şi David B.Funderburk a avut, anterior numirii sale. 
strânse contacte cu România. Numai că ele au fost de cu 
totul altă natură. În timp ce David B.Funderburk, înainte 
de a fi ambasador a cunoscut realitățile din România 
comunistă şi a urmat îndemnul unei doamne vârstnice de 
a [i “un ghimpe în carnea stăpânitorilor comunişti”, 
dI.Alfred H.Moses a colaborat cu Nicolae Ceauşescu 
pentru a apăra interesele evreilor din România, interese 
ale unei minorităţi care a sprijinit, fără rezerve, regimul 
comunist de la instaurarea sa în august 1944. 

Cât priveşte afirmaţia că “A/fred H Moses a 
acționat, de asemenea, în beneficiul dizidenţilor 
români... " se impune o precizare cu privire la ceea ce a 
însemnat, de fapt, dizidența în România. In acest scop 
este util să redăm următorul fragment din primul capitol 
al “Programului mişcării dizidente din România”, 
publicat de istoricul Vlad Georgescu în lucrarea “Politică 
şi istorie - cazul comuniştilor români, 1944-1977", 
apărută în anul 1983 la Minchen în Editura Jon Dumitru. 

“Dizidenţa română recunoaşte constituţia țării 
şi nu cere decât neclintita ei păzire, în spiritul şi litera 
sa; recunoaşte articolele ] şi 2, careproclamă România 
republică socialistă şi care prevăd că întreaga putere 
aparține poporului...” 

In acest context ne îngăduim să facem precizarea 
că am fi fost mai bucuroşi să aflăm că dl. Alfred H.Moses 
a sprijinit nu dizidenţa ci lupta anticomunistă. Dar Domnia 
Sa este în primul rând ' preşedintele Comitetului Evreiesc 
American" Şi abia apoi altceva. Aşa fiind lucrurile, ne 
îndoim că venirea sa ca ambasador în România va fi în 
folosul nefericitei noastre țări sfâşiată între “înțelegerile ” 
de la Yalta şi de la Malta. Suntem conştienţi de faptul că 
cel de al doilea război mondial nu l-au câştigat nici 
Aliaţii şi nici sovieticii, ci evreii. Ca urmare, conform 
unei uzanțe cunoscute de-a lungul întregii istorii, 
învingătorul îşi impune Legea. Şi dl.Alfred H.Moses 
este ambasadorul învingătorilor în România. 


Gabriel CONSTANTINESCU 





care a ascuns Administrației Americane 
uciderea, în torturile anchetei comuniste, 
a doi poeţi români, reuşeşte (acum) să 
păcălească autorităţile americane”. Cu 
atit mai mult cu cil trei dintre semnatari 
(MB, ER, ST) sint chiar preoți (atit din 
“majoritatea” ortodoxă, cit şi din 
“minoritatea greco-catolică)... Chiar dacă 
ei ar fi “iresponsabili” şi “turmentaţi ”, am 
rămine cu faptele incriminate? 

Noi recunoaştem că formulările 
nu Sint intotdeauna cele mai fericite. că unii 



























din 1989, încoace, “consensul” tuturor dintre semnatari au la rindul lor trecul 
taberelor politice majore, de la “extrema comunist (şi prezent neocomunist!), că 
stingă" pină la “centru-dreapta”! 

Să forțăm totuşi un moment de vor fi fost poate încurcate de acest “ Apel” 





anumite socoteli ale diplomaţiei româneşti 


incomod . Sintem însă de părere, împotriva 


Mai întii surprinde mentalitatea manipulatei opinii curente, că gestul celor 


în slujba şaple parlamentari, chiar Jără sorţi de 


„democraţiei! S-ar zice că in “noua _izbindă. rămine - privit in absolut - un 


reprobabile pe care d-l A Moses le-a avut, oricum neverificabilă, rămâne neesenţială Românie democratică ” nimeni nu are dreptul reflex de curaj şi demnitate națională. Și 


in ultimii 20 de ani, cu regimul dictatorial 


lui Ceaușescu, a acoperit, ascuns sau adevăratăfurtună de “proteste”, “înfierări 
minimalizat - se arată în <<ApeP> - şi “delimitări ", aducând aminte de vremurile 
situația din România în faţa unor comisii de a/rădată, când obedienţele politice 
ale Congresului S.U.A. în anii '70 şi româneşti căutau spre Moscova, iar nu spre 
'80”*; “Prezenţa sa în România, într-o Washingron. Se creează impresia că. în 
asemenea funcţie, va recompensa pe cei România nu s-a întâmpla! nimic altceva 
care au colaborat, fără scrupule, cu cel deci/o schimbarea “stăpinilor" S-arpărea 
mai dictatorial regim din istoria căspinarea românului este oricând gata să 


recentă”) Problema este deci politică şi se incovoaie, iar limba lui gata să lingă, 


Acest demers - totuşi lăturalnic -a 
al lui Ceauşescu (““DI.A.Moses, la cererea  s/ârnit în lumea politică românească a 


la “opinie” sau “inițiativă” 
măcar dacă este parlamentar ales! 

In al doilea rind, îngrijorează unii dintre semnatari n-Qu fost în stare să 
uriaşa “teroare psihică” sau “presiune poarte pină la capăt această cruce a 
morală” pe care o exercită în lumea de azi _rectitudinii.. Nu putem totuşi, de pildă, să 
colosul iudeo-american, în fața căruia nu-i. nune exprimăm admiraţia faţă de atitudinea 
bine “săsufli, nici măcar dacăai argumente 
intemeiate. Ne e teamă însă că. aşă cum se Boilă (descendent dintr-o veche familie de 
petrecuse la un moment dal şi cu comunismul 
“teroarea” nu mai vine atit din partea 
“stăpinilor ”, cit şi din zelul laş şi slugarnic 


proprie, nici asta indiferent de presupusele origini 


obscure şi diver:'oniste sau de faptul că 


constantă a preotului greco-catolic Matei 


fruntaşi ţărăneşti din Ardeal), pe care nu l- 
au sperial consecințele imediate. Ceea ce 
nu se poate spune, din păcate, despre 








morală Nu ştim dacă, aşa cum susțin autorii . identitatea cizmei sau popoului fiindcu totul al “supuşilor"! ortodoxul Simion Tatu (această ruşine 
scrisorii, acreditarea noului ambasador secundară... In al treilea rind, orice om cu exhibată a Bisericii strămoşeşti). . 
“ar pune în pericol bunele relaţii dintre O parie dintre semnatari s-au mintea întreagă ar trebui să se întrebe Între timp, prin hotărirea suverană 
cele două ţări ale noastre”, dar, in orice sperial şi ei, străduindu-se să retracteze (cu nedumerit: de ce nu se discută în nici un fel acelorcare regizează astăzi, neinduplecaţi, 
caz, ea aruncă o umbră de îndoială asupra tot penibilul de rigoare). Partidele şi-au acuzaţiile propriu-zise pe care “Apelul” rragedia iugoslavă sau tragicomedia 
onestităţii politice americane, iar pe acesti dezavuat membrii, iar Parlamentul, le-a formulat (cu trimiteri la documente) în _haitiană, d-l A. Moses va veni pînă la urmă 
fond s-ar putea ivi riscul că problema să Preşedinţia şi Guvernul s-au aflat la un pas privința trecutului pro-comunist a d-lui ambasador la Bucureşti. Politicienii noştri 
alunece in mod incontrolabil şi spre de turbare. Pină şi arhi-şovinul şi anli- A Moses?! De ce s-a muta! discuţia, în mod vor Jace coadă să-i pupe mina (şi ca 
nevinovata origine etnică a d-lui A Moses, americanul CV Tudor, îngrijoratde situația tendenţios, pe terenul strict al “american” Şi ca “evreu'), în vreme ce 
alimentând“ extremismul în această zonă grea incare chipurile, arfifostpus “tătucul” “antisemitismului "'? Sau origineaevreiască  Occidentulva continua să se mire de ce sint 
fluidă a Europei”. lon Iliescu (în ajunul deplasării sale “pe îl scuză pe d-l A Moses de orice scădere atit de persistente la noi “'sechelele ” 
Cei şapte semnalari constituie un pământ american"), a condamnat public politică şi morală? comunismului şi să se indigneze că în “ Estul 
grup destul de pesrriţ. Adrian Moţiu “Apelul” celor şaple! Despre mass-media Ar trebui, bunăoară, să se vadă sălbatic” se mai folosesc etichete precum 
(PUNR » inițiator, se pare, al întregului - ce să mai vorbim! Indignarea a fost concret la ce trimite un pasaj ca acesta: “iudeo-american ” şi "iudeo-comunist! 
_Emil Roman (PUN R). Matei__generală, atingindu-se pentru prima oară, “Sîntem de asemenea mîhniți că omul RĂZVAN CODRESCU 








































































demers 











| 
i 


Ye 








PAN-EUROPA i 


ȘI IUDEOCRAȚIA 


La Editura “Cugetarea” 
apărea, în 1941, primul volum din 
trilogia Decăderea dogmelor. intitulat 
"Cum au dizolvat evreii cultura 
europeană ”, semnat de Ilariu Dobridor 

"Crescută din efortul de 
lămurire a prezenţei evreilor în 
spiritualitatea contemporană ”, (p 8), 
cartea propune un instrument de lucru 


eficace: identificarea “mentalităţii. 


monoleice care roade, cu puterea ei 
dizolvantă, la temelia spiritualităţii 
creştine: "Căci monoteismul (şi aici e 
confuzia) e un fenomen; pe când 
creştinismul (asta trebuie să rămână 
clar) e o normă. (..) Monoteismul. ca 
fenomen, inseamnă mod iudaic de a 
concepe. adică generalizează asupra 
fenomenelor. Creştinismul, ca mod 
singular de a concepe, nu generalizează. 
ci caulă norma unică - drumul către 
Dumnezeu 

De aceea, evreii tribulează, noi 
ne mântuim ” (p.9). 

Aşezală pe temeliile greco- 
romane, Europa creştină e o Europă a 
dogmelor: “Cultura eleno-romană ne- 
a dăruit certitudini logice (conceptul), 
elice (norma morală), religioase (legea 
creştină) şi aşa mai departe. Aceste 
certitudini constituiau corpul de 
cudevururi = dugmele - mântuirii noastre 
din efemer ” (p.7) 


Morbul dizolvant care a acţionat 
în lăuntrul ei a făcut ca epoca modernă 
să ajungă o “apoteoză a egoismului, a 
voinței de putere, glorificare a cruzimii ” 
(p.32). Omului creştin al valorilor şi al 
normelor i-a luat locul omul degradat al 
democraţiei. Cercetători dintre cei mai 
avizaţi ai fenomenului modernității au 
inaintat puncte de vedere dintre cele mai 
diferite în legătură cu degradarea 
manifestă a omului contemporan 
Keyserling, înțelegând sufletul omenesc 
ca pe o stratificare lentă de stări de 
conştiinţă, identifică o “revoltă a forțelor 
telurice ”, care va duce negreși! lao “re- 
păgânizare " a lumii. Spengler identifică 
pricina frământărilor Europei în destinul 
culturilor, iar Liebert “găseşte că 
spiritualitateu europeană stăpânită din 
secole şi din milenii de convingeri 
metafizice e devastată de tendinţe 
empiriste şi pozitivism ”, decare s-ar face 
vinovaţi Nietzsche, prin interpretări 
biologice, pragmatice şi relativiste ale 
valorilor culturii, Dilthey, care o viciază 
prin tendințe psihologizante, şi 
Feuerbach, care vrea să demonstreze că 
omul l-a creat pe Dumnezeu, nu invers: la 
rândul lui, Massis motivează dizolvarea 
structurală a culturii europene prin 
invazia fermentului mistic de provenienţă 
slavă şi asiatică, iar Berdiaev prin 


raportul om-Dumnezeu şi l-a aşezal în 
imanenţă ” (p.62). 

Ilariu Dobridor vine cu un punct 
de vedere nou: omul degradat, situat la 
anlipodul omului creştin, este produsul 
democraţiei: “Viziunea democrată 
detaşează omul de atributele umanităţii 
dinel, îl sterilizează de notele individuale 
şi-l reduce la un concept, general 
utilizabil. Egal că acest om abstractizat 
devine persoană, ca în iudeocrația 
franceză, sau simplu individ, ca în 
masono-crația engleză. În ultimă 
concluzie, se tinde către o umanitate /a 
fel de abstractizată, fie în înțelesul francez, 
(adică vidul logic al noțiunii de om), fie 
în înțelesul englez (adică sfera juridică a 
comportării ca om). Astfel de mentalitate 
a prezidat până mai ieri Europa. A fost o 
des-sacralizare, o des-creştinare a 
sensului noțiunii de om " (p.71). 

Des-creştinarea şi degradarea 
omului sunt rezultate directe ale unui 
masiv proces de iudaizare, care a atins cu 
aripa lui dizolvantă toate “normele”, 
toate “dogmele” (termeni care, în viziunea 
autorului, se suprapun). Se poale astfel 
constata. 

|. Decăderea normei etice,prin 
intermediul psihologiei abisale a lui 
Freud, prin panteismul spinozist şi prin 
anarhismul biologic al lui Max Nordau; 

2. Decăderea normei logice, 
prin intuiționismul bergsohian; 

3. Decăderea normei sociale, 
prin idolatria marxistă a economicului; 

4. Decăderea dogmei 
cosmologice, prin relativitatea lui 
Einstein; 

5. Decăderea metafizicii, prin 


6. Decăderea dogmei politice, 
prin Pan-Europa şi Liga Naţiunilor, şi, 
în fine, 

7. Decăderea dogmei estetice, 

prin transferarea spiritului cămătăresc 
in cultură, prin sondarea “'subteranelor 
sufletului uman ” (din care rezultă, cu 
Gabriel Marcel, Zweig şi Wasserman, o 
literatură "“decadentă şi subversivă '), 
prin provocarea dezordinii în cultură, 
cu Proust, ajungându-se la o 
“cutremurătoare debandadă” a *- 
ismelor” veacului nostru, tot atâtea 
simptome ale unei "perspective 
crepusculare ”, feminizate şi bovarice 

N-am vrea să incheiem această 
sumară prezentare fără să amintim şi 
rechizitoriul lucid pe care Ilariu 
Dobridor il face Rusiei bolşevice 
(“Omoară Stalin în numele evangheliei 
lui Marx"), la o oră in care cei mai de 
seamă intelectuali ai veacului erau 
complici fățişi ai crimelor sovietice; el 
demonstrează, intr-un întreg capitol, 
cum Rusia, profund religioasă, a deveni! 
mesianică sub influența morbului iudaic. 

În mod inevitabil, parte din 
ideile acestei cărți devin, odată cu 
trecerea timpului, depăşite; altele au 
fost reluate şi reevaluate sau chiar 
însuşite de alții şi argumentate în stil 
propriu, dar cele mai multe se menţin 
într-o dureroasă actualitate; dintre 
acestea, am ales pentru cititorii noştri 
capitolul referitor la decăderea dogmei 
politice, despre care e greu de crezut că 
a fost scris în anii '40. El înfăţişează un 
punct de vedere prezent nu o dată în 
paginile revistei noastre, dar pe cur. nu 
vom conteni să-l repetăm; căci dutoria 


“umanismul Renaşterii, care a deplasat fenomenologia lui Husserl; 





De la Disraeli şi până la Artom, țelul urmărit de 
iudeocraţie a fost instaurarea unei instituţii supra-statale 
şi supra-naţionale. 

-Pentru realizarea ei, toate metodele au fost 
folosite: de la mesianismul marxist din Rusia până la 
fratricidul măcel din Spania lui Azana. 

Biruința - se pare - a fost, pentru moment, Liga 
Naţiunilor, unde domină, au dominat, lojile 
francmasonice, fostul Lirvinov şi Leon Blum. Din 
coridoarele acestei ligi - complicat sistem de tuneluri 
unde s-au perindat neguţătorii de iluzii - a pomit planul 
“organizării păcii ". 4 

A fost la început vorba de punerea în acord 
stabil a statelor care excelează în vehementul conflict 
pentru expansiuni economice şi tendința de dominație 
politică. Magii - acum dispăruţi - tenorizau pe harfe 

adormitoare, cutreierând continentul. De la conferințe 
până la insistentele campanii de presă, întreţinute de 
rentierii tezelor umanitariste, totul se găsea în bună 
preparaţie pentru o propice şi durabilă ordine 
internaţională. E 

Evreul Litvinov a confecţionat chiar o “definiție 
a agresorului” pentru cazul când nervozități nejustificate 
ar împinge la încălcări de teritorii. Şi a fost dat ca la 
clarificarea acestei noţiuni să ostenească tocmai 
reprezentantul acelei țări care nu mult mai târziu avea să 
înfrunte normativele eticei eterne, pentru a izbi un neam, 

o libertate, o vrednicie, o axiomă! 

Mai mult: a risipit o certitudine şi a negat o 

conduită > 

A biruit când a respectat norma, pe care a 

părăsit-o pentru succese, greşit evaluate în timp. Asta 
însemnează: a nu înțelege istoria. 

Căci nu o înţelegi când apreciezi evenimentele 

prin înşiruirea lor în funcție de timp. Când construieşti 
adică acea curbă a timpului pe amplitudinea descrisă a 


căreia încerci să prinzi diferitele momente caracteristice. 

O astfel de înţelegere a istoriei presupune că 
timpul e o realitate creatoare de anumite forme. Timpul, 
adică, nu e locul evenimentelor, ci resortul lor, care se 
mişcă, evoluează şi inseriează liniar anumite fapte; faptele 
se repetă şi, prin repetire, însumează o anumită configuraţie. 
Cu alte cuvinte, între un eveniment şi altul creăm o poziţie 
de succesiune şi cu aceste succesiuni creăm curbe de 
inseriere. Intre un eveniment şi altul, credem atunci că 
există legătură de pricinuire, adică o legătură de anume fel, 
un rapori de serie, dând unităţi liniare şi succesorale. 

Cu aceste unităţi artificiale, care există numai în 
mintea noastră, iar nu în realitate, improvizăm configurații 
ale evenimentelor istorice, asupra cărora prejudecăm (şi 
credem că le-am dat un sens), le înfășişăm (şi credem că le- 
am explicat). 

Acesta este felul democrat şi iudaic de a înţelege 
istoria. 

Stăpâni ai presei, glosatori ai faptelor, evreii 
publicişti au pornit, în judecarea situațiilor, de la concept, 
iar nu de la realitate. Faptul istoric nu a fost o existenţă, ci 
un pretext de la care fantezia plecând, a creat legături şi 
sisteme de legături -fiecare sistem alcătuind o unitate 
închisă; aceasta intră în raporturi mecanice cu o alta la fel 
construită- şi aşa mai departe; universul istoric se populează 
cu confederaţii de sisteme închise, însumate între ele prin 
O causa causarum, inexplicabilă, care dotează totul cu o 
putere ocultă de funcționare regulară. Fireşte, până nu se 
iveşte, alături de această artificială /igă dirigentă, bobâmacul 
de voinţă care provoacă şocul, silind mărețul castel al 
utopiei să cedeze şi să se prăbuşească. În judecarea istoriei, 
mentalitatea iudeocrată nu pleacă de la eveniment (care el 
e existența), ci de la configuraţie (care e abstracţia). Deci, 
nu contează națiunea - vie realitate - ci sistemul închis al 
normelor tari. 

Viziunea iudeocrată a istoriei acordă 


noastră este aceea de a avertiza. 
(D.M.) 


preponderență statului, iar nu naţiunii - statul fiind realitatea 
ultimă în care se rezumă națiunea, statul eternizându-se în 
timp, iar națiunea mişcându-se în timp fiindcă pentru ei 
timpul -subliniem - e motorul istoriei, iar nu locul ei; deci, 
statul e purtător de veşnicie a timpului. 

Aşadar, la rândul lor, statele trebuie să se 
însumeze într-o unitate mai mare, să accepte federalizarea. 

Presa din Occident s-a ocupat de destinul acestei 
idei, iar oamenii politici, vânduți lojilor, au stat cu hărțile 
în față, privind urmele statelor care au fost, măsurând 
dilatarea frontierelor, cântărind şi calculând. 

Ce estetică trebuie să fi părut o viitoare hartă a 
zbuciumatului nostru continent, coafat după gustul fiecărei 
eminenţe care a făcut pact de neagresiune cu Dumnezeul 
popoarelor! Istorica revistă pariziană “Revue des deux 
mondes ” a scos, de pe fundul rafturilor ei ideologice, teza 
federalizării, aruncând-o în dezbatere cu frenezie inedită 
şi juvenilă. Aprig deținător de secrete dialectice, d.Marlio 
a confecţionat noi articulări logice, susținând net: Europa 
are nevoie de o formă nouă de viaţă; trebuie închegat 
sistemul de raporturi între statele de mâine, apt a garanta 
armonia şi unitatea - deci pacea eternă. 

Ne învaţă aşadar, cum să mişcăm tendoanele 
mușchilor, arătând în câte puncte trebuie să se îmbuce un 
tendon pentru a sili un altul să se mişte, ca, din perfecta lor 
coordonată mişcare, să rezulte, în sfârşit, mersul. [=] 

Ideea federalizării se înfăţişează ca un postulat 
politic, devenind piatră prețioasă în tezaurul de năzuinţe 
nobile şi generoase ale democraților. După lungi tribulări, 


„ această idee a început să prindă contur şi întrupare - întâi 


în dorință (Pan-Europa), apoi în fantomă (Liga Naţiunilor). 
S-a argumentat că pacea eternă nu e posibilă numai pe 
poarta cimitirelor - cum zicea Kant - ci şi în istorie. Probă: 
pax romana. |...) 

Pacea romană nu se întemeia însă pe o 
federalizare, ci pe o integrare. Exista un stat - statul 
roman, uriaşă orologerie administrativă; şi existau popoare 
de o substanță etnică mai mult sau mai puţin diferențiată. 
Prin urmare, nu era o legătură de la star /a sta! - ca să 
definească un act de federalizare; ci un raport univoc de la 
stal la popoare, creând un act de integrare. Întâiul ritm al 
procesului de integrare era colonizarea-vestita colonizare 
romană. 


Aşadar, pacea romană nu oferea decât o formulă 


de existenţă, al cărei prim şi optim sprijin îl găsea în 


echilibrul sufletesc al neamurilor asimilate. În actul 
fundamental al creerii formulei romane, rolul decisiv l-a 


(continuare în pag.16) 











„a 


pn aL EI i 
LY, i Ş 


2 


d 
i 


As... 














Aşa cum dracul fuge de tămâie - 
spune o veche vorbă românească izvorâtă din 






credința ortodoxă -aşa şi duşmanii de 
moarte ai creştinismului ortodox (iudei, 
masoni, comunişti, liber-cugetători) fug de 
mistica religiei creştine 

Într-o vreme în care anticriştii lumii 
moderne au trecut la exterminarea tuturor 
creştinilor mistici, în România anului 1938 
se instaura dictatura iudeo-masonică a regelui 
Carol al II-lea. Prima palmă aplicată pe 
obrazul Ortodoxiei româneşti: Patniarhul de 
atunci, Miron Cristea, a acceptat funcţia de 








prim-ministru al unui guvern de masoni 
obedienți comandamentelor superioare 
franco-engleze. A doua palmă: prin “decret 
regal”, dictatura iudeo-masonică a lui Carol 
al II-lea, hotărâşte desfiinţarea Catedre: de 
*Mistică şi ascetică a profesorului Nichifor 
Crainic, cel care înființase pentru prima dată 
in învățământul teologic românesc această 
disciplină (curs şi examen!) la Facultatea de 
Teologie din Bucureşti. (Reamintim că 
fondarea acestei catedre de “Mistică 
ortodoxă” a fost sprijinită de | P.S. Nicolae 
Bălan, fostul Mitropolit al Ardealului 1). 

Ne vom întreba, aşadar, de ce acel 
puicin dictatorial, de obedienţă iudeo- 
masonică. nu găsise altceva mai “bun” de 
făcut în afară de masacrele legionare din 1938- 
1939, în care au fost exterminați cei mai buni 
fii creştini ai Țări) decât desfiinţarea unei 
catedre de mistică creştină şi punerea la index 
a cursului de mistică al profesorului Crainic? 
Răspunsul este acesta: fiindcă atunci, în 1937- 





(continuare din pag. 15) 


Jucat colonizarea. Datorită acestui concept mediator a fost 
posibilă aşezarea atâtor neamuri în diagrama Romei eterne, 
întinsă pe un teritoriu oarecum omogen, încât a devenit 
vatra de formaţie a naţiunilor cunoscute ca aparținând 


familiei latine. [...] 


Aşadar, popoarele dinlăuntrul imperiului erau 





PAG. 16 NR. 9-10/45-46 sept-oct'94 PUNCTE CARDINALE 


“CREŞTINISMUL CUMINTE” 


1938, o Țară întreagă era pe punctul de a 
deveni mistică şi legionară. Fiindcă iudeo- 
masonii, speriaţi de moarte, constatau că 
puterea de luptă şi de jertfă hristică a 
legionarilor (jertfe “pentru Sfânta Cruce, 
pentru ară”, cum se afirmă în imnul 
“Sfântă tinereţe legionară”, compus de poetul 
Radu Gyr) izvora din mistica ortodoxă, iar 
trăirea legionară a vieţii şi destinului se 
identifica, pentru acele generaţii de luptători 
creştini, cu trăirea mistică a vieții predicată de 
la înălțimea catedrelor universitare de iluştrii 
ŞI nemuritori profesori Nichifor Crainic şi 


1938-1994: MISTICA ORTODOXĂ 
SUB CENZURĂ 


Nae lonescu (titularul catedrei de Logică şi 
metafizică /a Facultatea de Litere şi Filozofie, 
cel care ne-a lăsat scris, că “legionarismul este 
expresia politică a Ortodoxiei”! ), 

După anii de dictatură antonesciană 
(în care cursurile de Mistică ortodoxă al lui 
Crainic şi cel de la Metafizică al lui Nae 
lonescu au fost puse la index, fiind considerate 
“scrieri legionare”) între anii 1944-1947, pr. 
prof Dumitru Stăniloae, a încercat sub o formă 
Sau alta, să reia cumva, cursul de Mistică al lui 
Crainic - două cursuri universitare publicate 
sub formă litografiată ce purtau titulaturi 
asemănătoare (care în 1993-1994, au fost 
upânte ca un omagiu adus autorului) 

Urmează aproape 40 de ani de 
dictatură iudeo-comunistă, ani în care 
comuniştii au “oferit” cu forţa tineretului 
universitar o altă “mistică”, pusă în serviciul 
materialismului şi puterii iudaice: “mistica 
marxist-leninistă” 

lată că în anul 1981, prprofdr lon 









Bria, a publicat, /a Editura Institutului Biblic 
şi de Misiune al BOR, un “Dicţionar de 
Teologie Ortodoxă”, tipărit cu binecuvântarea 
PF Patriarh de atunci, Iustin Moisescu 
Imediat. consternare în rândul cititorilor (se 
înțelege că ne referim la acei cititori care din 
1938 incoace, sub trei dictaturi iudeo-masonice 
consecutive, au lost etichetaţi “mistici, 
naționalişti, legionari şi anticomunişui”) 
dicționarul profesorului Bria nu conținea 
termenul sau cuvântul, de MISITIC, 
MISTICĂ!!! Pe moment am crezut că este o 
eroare (tipografică, redacțională, nu are 
importanță). Mai corect spus “o scăpare”, Ne- 
am ma! gândit apoi la cenzorii puterii iudeo- 
comuniste, ce supravegheau publicaţiile unei 
Biserici Ortodoxe sovietizate. l-am acordat 
părintelui Bria circumstanţe atenuante de genul 
“Bine că a reuşit şi atâta să publice, sub urgia 
antihristică. Termenul de MISTICĂ o fi fost 
obolul, preţul plătit de autor, pentru aprobarea 
publicării acelui dicționar!”. Dar nu a fost să 
fie aşa. Răsfoind cu atenţie “Lista țermenilor 
cuprinşi în dicţionar” (vezi p.1 |) am descoperit 
multe “lipsuri”, multe “erori”, multe “scăpări”. 
Nefiind teologi, ne abţinem a dezvolta aici o 
critică a acelui dicţionar, dar ca creştini drept- 
măritori ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe 
semnalăm încă o “scăpare”: la pag. 127 găsim 
termenul DIAVOL, consemnat încă o dată la 
litera “S” a indicelui, cu termenul de SATANA, 
dar nu am găsit termenul opus, acela de ÎNGER! 
Deci de două ori SATANA şi niciodată ÎNGER 
! Este sau nu simptomalică această “eroare 
redacțională” pentru toate cele expuse şi 
afirmate de noi până aici ? 

Timpul a trecut de atunci Uitarea şi 
iertarea s-au aşternut peste toate acele “scăpări 
Ne-am spus: “Ce-a fost a fost! Să vedem ce 
vom face acum, după decembrie 1989!”. 

Am aşteptat în zadar, timp de patru 
ani şi mai bine, “reabilitarea” misticii ortodoxe 
la Facultatea de Teologie. Catedra şi cursul de 
mistică înfiinţate de profesorul Crainic sunt în 


DECĂDEREA DOGMEI POLITICE 

















Revista PUNCTE 
CARDINALE îşi prâpune sub 
acest supratitlu, să deconspire 
periodic modurile în care doctrina 
Bisericii Ortodoxe a fost şi este în 
continuare falsificată şi denaturată 
de anumite forţe anticreştine 
(masonice și comuniste), infiltrate 
uneori chiar în sânul Bisericii. 
Scopul ascuns al falsificărilor şi 
denaturărilor operate asupra 
învățăturilor Sfintei noastre 
Biserici Ortodoxe a fost unul 
singur: acela de a transforma 
creştinismul românesc într-o 
religie moartă, într-un “creştinism 
cuminte”, care să nu poată deranja, 
în nici un fel, planurile oculte de 
descreştinizare a Europei de 
Răsărit, puse la cale, după cel de- 
al doilea război mondial, de către 
“înțelepţii şi hahamii -acestei 
lumi”, 

































































continuare refuzate de mai marii teologiei de 
azi. (Noroc că Editura Mitropolie: Moldovei 
şi Bucovinei a reeditat, în 1993-1994, cursul 
litografiat de Teologie mistică al lui Crainic 

O mustrare în plus pentru generaţiile de 
“teologi” de care absolvă “Teologia” fără a 
studiat... MISTICA !). 

Dezamăgirea avea să ne cuprindă 
sufletele la începutul anul 1994 cândprof Jon 
Bria şi-a reeditat tot la /B M a/ BOR, cu 
binecuvântarea P.F. Patriarh Teoctist (!) 
Dicţionarul de Teologie ortodoxă. Emoţii 
mari, pentru noi, acei cititori consideraţi de 
câtre iudeo-masoni drept “mistici, legionari, 
naționalişti, anticomunişti”! Deşi a fost 
revizuită, noua ediție 1994 conţine aceleaşi 
“scăpâri”, adică nu cuprinde termenii de 
MISTIC, MISTICĂ, ÎNGER, TEANDRIC 
(acesta din urmă fiind fundamental pentru 
înțelegerea corectă a Ortodoxiei). 

Quot erat demonstrandum! 


Silviu ALUPEI 












































UL 





e 





constituente, nu aderente, integrate, nu federalizate. O 
limbă comună, o administrație comună, soartă comună şi 
- indiferent de fondul lor rasial - o apartenenţă spirituală 
evidentă, cu realitatea istorică a căreia măsurăm rudenia 
naturală şi puternică între neamurile de acum, separate 
prin ce le-a adăugat personalitatea geografiei proprii şi 
aluviunile istorice. 

Ce cultură ar putea oferi Europei evreii? Ceea ce 
au oferit; şi al cărei efect l-am văzut! Sprijinind pan- 
europenismul, evreii luptă pentru spiritualizarea 
frontierelor, pentru extinderea spaţiului talmudic, în care 
să circule libere posibilitățile de a domina şi extorca. Popor 
fără spaţiu, evreii vor să cucerească istoria. 

Trebuie, însă, mai întâi să ai geografie ca să 
cucereşti istorie; căci există un echilibru între amândouă - 
şi acest echilibru determină o națiune. Naţiunile sunt 
rezultatul armoniei între pământ şi suflet, apariţia lor fiind 
împlinirea unui act de justiție între fatalitatea geografiei şi 
determinismul istoriei. In acest sens, naţiunile sunt existențe 
predestinate, iar conştiinţa naţională se dezvoltă din puterea 
cu care orice naţiune încearcă a se sustrage controlului 
fatalității geografice pentru a se determina istoric. [...] 

Națiunea se naşte cu un destin, fiindcă are o 
misiune. Şi se încorporează într-o formă, fiindcă vrea să se 
realizeze. Dar nu statul e ultima formă a realizării. 

Apartenența spirituală la naţiuni înrudite 
zămisleşte un colectiv uman, pe când însumarea mai multor 
state duce la un conglomera! formal. Federalizarea 
înseamnă negarea principiului naționalității. 

Negarea naţionalităţii e țelul suprem al 
iudeocraţiei, care susține, totdeauna şi oriunde, 
umanilarismul. 

Această formulă rezultă din viziunea atomică a 
istoriei: unităţi precise (starele) pot intra în relaţii exacte, 
funcţionând mecanic, mişcate de-un resort la fel mecanic 
- 0 ligă oarecare! Națiunea nu mai este o putere creatoare, 





o personalitate conturată, de un echilibru lăuntric cert, cuun 
izvor al voinţei de viaţă, ci o simplă unitare matematică, 
bună a fi inseriată în lungul şirag al altor unități la fel 
utilizate. Pot intra deci în formule de solidarizare mecanică, 
precisă şi obligatorie! 

Cu astfel de mentalitate s-a ajuns la faimoasa 
lozincă a spiritualizării granițelor - adică dizolvarea limitei 
nete, materiale, care marchează întinderea țării. Dizolvarea 
contururilor duce în mod fatal la federalizare. Federalizarea 
presupune noțiunea de star, iar nu de naţiune; presupune 
viziunea serială a istoriei şi întăreşte ideea internaţională. 

Istoria însă dobândeşte astăzi o existență 
diagramatică, iar nu una liniară. Faptul istoric nu se înseriază 
cauzal, ci este situat în diagrama unor relații mai adânci şi 
mai Statornice. Se pune accent pe eveniment -toate 
evenimentele fiind în legătură, prinse, adică, într-un fel de 
rețea, ale cărei începuturi, în urzeală, cu sfârşitul îşi răspund. 
Nici un eveniment n-are însemnătate înainte de a fi referit la 
unitatea care se realizează. El trebuie să devină element 
constitutiv care se ține într-un tot organic, împlinind un fel 
de reprezentanță pentru totul din care e desprins. Fiecare 
eveniment este un ecou care prelungeşte un ritm melodic 
dintr-o unitate armonică. Indiferent de timpul în care se 
produc, faptele istorice au anumite ritmuri comune, deci 
similitudini. Integrăm ri/murile comune într-un nivel mai 
înalt şi astfel desprindem ipul. Aceste ritmuri nu intră în 
raport cauzal, liniar, univoc, ci se corelează; dau adică un 
complex organic, care nu rezultă din ordonarea elementelor 
în curbă, ci din aşezarea lor în diagramă. Valurile istoriei 
Sunt valurile vieții. Şi amândouă nu se succed liniar, ca 
mărgelele pe aţă, ci se pierd în forme rotitoare. 

| Mentalitatea democratică consideră atomic: în 
logică porneşte de la concept; în social, de la individ; în 
politic, de la vor; în economic, de la cifră; în istorie, de la 
star. Nu pleacă nici măcar de la eveniment în judecarea 
istoriei, ci de la seria închisă de evenimente, adică de la 
configuraţie. O nouă viziune trebuie să pornească în social 








de la om; în politic, de la colectiv; în economic, de la 
profesiune; în istorie, de la naţiune. 

Aceasta, însă, nu convine evreilor: ei vor dispersia 
şi beneficiul. Niciodată nu se integrează unei națiuni. ... 

Judecata e o relaţie între concepte, omul e un 

colectiv de însuşiri, colectivul e un angrenaj de funcțiuni, 
profesiunea e un sistem de raporturi, națiunea e o totalitate 
de apartenenje spirituale. Forma diagramatică a istoriei nu 
pleacă de la eveniment şi nici de la configurații; ci de la 
raport şi aşezarea lui în sistem de corelare. , 
„La început - omul. E izvor de forțe spirituale, 
intră în relații cu altele asemena şi dă o unitate: familia 
(concept mediator: iubirea); familia e purtătoare de puteri 
spirituale, intră în relaţii cu altele asemenea şi dă o unitate: 
neamul (concept mediator: rudenia); neamul e centru de 
vocaţii, intră în relaţii cu altele asemenea şi dă o unitate, 
națiunea (concept mediator: conştiinţa). Națiunea înseamnă 
acel colectiv uman care e pătruns de sentimentul 
apartenenţei spirituale. Principiul naționalităţii este un bun 
definitiv câştigat. Pornind de la conceptul de naţiune ca 
putere plastică şi izvor de valori, ajungem nu la 
Spiritualizarea frontierelor, ci la integrarea istorică. Naţiunile 
Se inlegrează, statele se federalizează: unele sunt spiritual 
apartenente, altele sunt formal asimilate. 

In puterea principiului diagramatic, care va prezida 
la organizarea Europei de mâine, vom avea o ordonare 
regională, iar nu ura internaţională. Europa de mâine nu 
poate merge către democrație, fiindcă s-au prăbuşit vechile 
concepţii. Azi, logica colectivelor (iar nu a indivizilor), 
logica naţiunilor (iar nu a statelor), a destinelor (iar nu a 
grandorilor) impune evoluția fatală către o rânduire a 


formelor statornice, de la permanenţa cărora poate veni 
certitudinea şi salvarea... 


(Din vol "Cum au dizolvat evreii cultura europeană ”, 
Ed "Cugetarea", 1941, pp 191-200) 














4 
5 


P 


- 


” 


DI IP a To FII 
Ș ri 


PUTE YIN 


d 


— "7 ..—P O” i 7". 


IT... Pro 


——_T 7 > 77 .——ş 



















„ Duminică Il septembrie a c. ora 13, în Cimitirul din Dumbrava Sibiului s-a oficiat 
înmormântarea creştinească a celor şapte luptători pentru libertate din Gru pul Maior Dabija. 
condamnaţi la moarie de justiţia comunistă şi executaţi de Securitate în zorii zilei de 28 
octombrie 1949. Trupurile neinsu/leţite ale celor executaţi au fost azvârlite într-o groapă 
comună care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost descoperită anul acesta. La ceremânie au 
participat pe lângă familiile şi rudele celor şapte vrednici fii ai Neamului Românesc, numeroşi 
foşti deţinuţi politici, veniţi din toate colțurile țării peniru a le cinsti memoria şi a se prosterna 
la mormântul lor. Dupăoficierea serviciului religios, Părintele Gheorghe Bogdan- preşedintele 
Filialei Sibiu a AFDPR, părintele lon Vladovici -fost deținul politic şi lon Gavrilă Ogoranu - 
conducătorul Rezistenței armate din Munţii Făgăraşului, au rostit cuvinte emoţionante pentru 
pomenirea atât a "celor şapte ”, cât şi a tuturor acelora, ştiuţi sau neştiuți, care şi-au dat viața 
pentru Cruce, pentru dăinuirea Neamului Românesc Şi pentru viitorul României, În incheiere, 


în numele Filialei Sibiu a AFDPR, fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu a mulțumit 
tuturor acelor care prin danii au ajutat la desăvârşirea lucrării de zidire a criptei in care au fost 
depuse rămăşiţele pământeşti ale celor şapte luptători pentru Cruce şi Neam şi pentru înălțarea 
plăcii memoriale care o străjuieşte. Din cuvântarea sa, redăm fragmentul de mai jos. 





















„Acum, după ce rămăşiţele pământeşti ale celor şapte luptători pentru eliberarea 
României de stăpânirea comunistă, executați de Securitate în zorii zilei de 28 octombrie 1949 au 
fost înmormântate cuviincios, după datina creştină, în pământ Sfinţit. avem datoria să ne 
îndreptăm gândurile şi să-i pomenim pios şi pe aceia care, după ce au fost asasinați, în taină, de 
organele de represiune ale regimului comunist, trupurile lor au fost îngropate, fără cruce, în locuri 
ştiute doar de cei ce i-au ucis... Să nu uităm că evenimentul pe care l-am trăit astăzi nu este decât 
un caz Singular în procesul de dezvăluire a crimelor săvârşite de Securitate. A fost nevoie ca 
Providența divină să păstreze în viață un martor ocular care. după aproape cincizeci de ani de 
tăcere, să mărturisească pentru ca să se producă o fisură în conspirația tăcerii prin care actuala 
Putere caută să ascundă fărădelegile săvârşite în timpul regimului comunist şi Să-i protejeze pe 
făptaşii acestor fărădelegi 










Printre cei care au ţinut să fie prezenți, astăzi la înmormântarea creştinească a celor 
şapte din Grupul Maior Dabija se găsesc membri ai unor familii care deplâng asasinarea în 
condiţii incă neelucidate a unor rude apropiate, implicate in activitatea Frontului Apărării Patriei 
Române. Autorul principal al acestor crime este acelaşi colonel Gh.Crăciun care a condus 
acțiunile Securităţii în luptele de la Muntele Mare apoi ancheta care a culminat, la cererea sa. cu 
condamnarea la moarte a celor pe care i-am înmormântat astăzi. De la aşa zisa “Revoluţie 
anticomunistă din Decembrie "89", nici o instituție din structura actualei Puteri nu s-a ostenit 
să-i pună întrebarea unde au fost înmormântate. după asasinare, rămăşiţele pământeşti ale 


















OIL Niue: Raţiu Augustin 
24 ani student în anul IV 26 ani plugar din com. Sărmășel, jud. 
al facultății de Medicină din Cluj CIT! 


A 
da N 
ş L 4 
Pa) e L 
Oaie REL TUL 
22 ani plugar din com. 
Balomir, jud. Alba 


Scridon lon 
EET LL: Ca i 






MORĂRESCU IOAN 
PETRAȘCU NECHIFOR 
9 FLORIN MIHAI 


Co a DA 2 — 





11 TURCU IOAN 






PUNCTE CARDINALE 


GIsUPUL MAIOR DABIJA - Rezistenta 
armata anticomunistă de la Muntele Mare 





Membrii Organizaţiei FRONTUL APĂRĂRII 
PATRIEI ROMANE asasinați de Securitate, 
după arestare, fără a mai fi deferiţi justiţiei 


PINTEA EUGEN 24 ani  plugar din Obreja - Alba |. MĂRGINEANU PETRU 47 ani student din Tg Mureş 
PĂCURAR AXENTE 25 ani studentă din Bistra - Alba 2. POP ALEXANDRA 22 ani student din Coveş - Mureş 
SOLOMON SABIN 28 am muncitor din Mihalţ - Alba 3 BELEDEAN NICOLAE (7) 30am student din Alba lulia 
FRAŢII TRIFA învăţător din Întregalde - Alba 4 VANDOR SABIN 35 ani din Bistra - Alba 


LUPEA TRAIAN 3Gam  Plugar din Intregalde - Alba 
MOLDOVAN ALEXANDRU sami Plugar din Galda de Jos - Alba 


5. MIHAI FLORIN 46 ani plugar din Obreja - Alba 
6. DALEA EMIL 33 ani din Teiuş - Alba 
45 ani Plugar din Galda de Jos - Alba 7. OLTEANU EMIL 26 ani învăţător din Meteş - Alba 
60 ani plugar din Galda de Jos - Alba 8. PICOŞ FLORIAN 45 ani plugar din Seuşa - Alba 
plugar din Benic -Alba 9. PASCU PETRE 45 ani plugar din Intregalde - Alba 
10. PASCU GHEORGHE 24 ani din Galda de Jos - Alba 


10. PICOŞ GHEORGHE 45 ani. jugar din Benic - Alba 









sept.-oct. '94 Nr.9-10/45-46 Pag.17 


be ora 
în rapi Ș Pit P codlea 9 
ta E EU a 
eee i 
- ba) . Că 
Ag $ a aer pa TM E, 
sf. A va ALA 
d N ea > e 20 la 2 
d. LX. PA a 
_ e E au o 













plugarului Mărginean Petre din Obreja. ale studentei Alexandra Pop din Bistra, ale studentului Eugen Pintea din 
Tg.Mureş, ale studentului Axente Păcurar din Coveş, ca să amintim numai câteva nume din lunga listă a celor 
dispăruți fără urmă din beciurile Securităţii. - e E 

De aceea, mulțumirea de a fi înfăptuit un act creştinesc şi românesc prin inhumare după dauină, a 
rămășițelor pământeşti ale celor şapte condamnaţi la moarte din Grupul Dabija şi executaţi aici în Dumbrava 
Sibiului este umbrită de neputința noastră de a ridica vălul care ascunde Loate crimele săvârşite de aparatul de 
represiune al regimului comunist. Intr-o răfuială sinceră cu noi înşine, nu ştiu dacă nu va trebui să recunoaştem 
că am făcut prea puţin pentru cei care astăzi nu mai sunt. Pentru noi, foştii deținuți politici, evenimentele din 
decembrie "89 s-au produs prea târziu pentru a mai fi capabili să ne realizăm plenar ŞI prea dev reme pentru a intra 
în legendă. Aşa fiind lucrurile, nu ne rămâne decât să nădăjduim că din rândunle generației care acum se ridică 
se vor afirma şi impune energii şi personalităţi care să scoată la lumină tot adevărul despre ce a însemnat de fapl 
regimul comunist în România, despre odioasele crime pe care le-a săvârşii aparatul său de represiune - Securitatea 
- Şi totodată să stigmatizeze, pentru vecie, într-o Carte Neagră a Națiunii numele acelora care s-au dovedit a Îi 
vânzători de neam şi de țară şi călăi ai propriilor lor frați. Ei, tinerii de astăzi sunt speranța noastră Şi lor le 
încredințăm, testamentar, obligația morală de a împlini tot ceea ce noi nu am fost în stare să înfăptuim 


Maiorul Nicolae DETIȚE - 42 ani 
Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul şi decorat cu Crucea de Fier 
pentru acte de bravură în RAZBOIU L-ANTICOMUNIST 1941-1944 


Luptătorii din Organizaţia a 
FRONTUL APARARII PATRIEI ROMANE 
căzuți în luptele cu Securitatea 

student din Decea - Alba 


Bolfea Silvestru 
50 ani plugar din com. 
Intregalde jud. Alba 









Grupul celor şapte 


luptători din POPA ŞTEFAN 












l 
E Frontul Apărării 2. MOLDOVAN NICOLAE 27 am student din Teiuş - Alba 
. _. A 3. GLIGOR TRAIAN 23 ani plugar din Livezile - Alba 
Patriei Române 4 MARZA TRAIAN 22 ani plugar din Galtiu - Alba 
condamnaţi la 5 PASCU CORNEL 22 ani învățător din Benic -Alba 
. 6 JOFLEA GLIGORE 24 ani preot din Segacea - Alba 
„moarte prin 7. CIGMAIAN ION 45 ani maistru din Şibot - Alba 
Impuşcare de 8. ROSA SIMION 40 an preot din Poşaza - Alba 
+ spe 9. MACAVEI ALEXANDRU  45ani ofiţer din Bucium - Alba 
Tribunalul Militar 10. MACAVEI NICOLAE 28 ani comisar din Bucium - Alba 
Sibiu ȘI executați 11. MACAVEI MARIA 40 am copil din Bucium - Alba 
A .. . . = 
Î rii zilei de 12. MACAVEI TRAIAN Gani  subing din Bucium - Alba 
2 20 . 13. MACAVEI VIOREL 38 ani avocat din Bucium - Alba 
8 Octombrie 14. CONȚAN IERONIM 45 ani  plugar din Coşlar- Alba 
1949 15. VANDOR VICTOR 35 ani învăţător din Întregalde -Alba 
16. ŞUŞMAN LEON avocat din Mihăieni - Alba 
17. SPANIOL IULIU 32 am student din Aiud - Alba 


Membrii Organizaţiei FRONTUL APĂRĂRII PATRIEI 
ROMANE asasinați de Securitate, după pronunțarea de 
către instanţele judecătorești a unei pedepse cu închisoarea 


student din Blaj - Alba 


11. MOLDOVAN SIMION 22 ani ceferist din Teiuş -Alba 
student din Galtiu - Alba 


12 SĂBĂDUŞ PETRU 27 ani 


A. 





PAG. 18 NR. 9-10/45-46 sept.-oct '94 





La 14 septembrie, odată cu prăznuirea Înălţării 
Sfintei Cruci, a avut loc la Aiud ceremonia de sfințire 
a monumentului intitulat “Ca/varul Aiudului” destinat 
să rămână, aşa cum se arată în pliantul editat de 
A.F.D.P.R.cu această ocazie, “un simbol al 
suferințelor cumplite îndurate de toți întemniţaţii 
opresiunii comuniste cu gândul la patimile lui lisus”. 
Au participat peste 1500 de toşti deținuți politici, 
veniţi din toate colțurile țării. Dimineaţa, participanţii 
la ceremonie au avut îngăduinţa să viziteze penitenciarul 
- secţiile, zarca şi celularul - în care şi-au găsit sfârşitul 
sute şi sute de deţinuţi politici care au fost apoi 
înmormântați în locul de lângă cimitirul orăşenesc pe 
care localnicii îl numesc “Râpa Robilor”. 

Astăzi, pe locurile acestea sfințite de sângele 
martirilor, localnicii şi-au construit coteţe de păsări şi 
cocini de porci; şi se pare că, atât pentru ei, cât, mai 
ales, pentru puternicii zilei, acest lucru nu pare să aibă 
vreo semnificație deosebită odată ce nici unii, nici 
alţii, nu s-au gândit să facă să înceteze acest sacrilegiu 
pentru a se putea trece la deshumarea celor aruncați în 
gropi comune şi la înmormântarea lor după datina 
creştinească. 

După vizitarea penitenciarului a urmat 
ceremonia de sfințire a monumentului “Calvarul 
Aiudului”, slujba religioasă a fost oficiată de un sobor 
de preoți ortodocşi şi greco-catolici, cu toţii foşti 
deținuți politici. N-am vrea să lăsăm neobservat faptul 
că niciunul dintre vlădicii ortodocşi ori greco-catolici 
n-a catadicsit să se ostenească să ia parte la ceremonia 
de sfințire. 

După oficierea serviciului religios, au luat 
cuvântul câţiva dintre participanţi: preot călugăr loan, 
fost duhovnic la mănăstirea Vladimireşti, preot Liviu 
Branzaş, preot Rebreanu; dl.dr.Mija Teofil a dat citire 


TRIUNGHIUL MORȚII: 


În zilele de 11 şi 12 iulie ac Filiala Mureş a Asociaţiei Foştilor Deținuți 
Pohuci din România a organizat sfințirea a trei monumente ridicate la Baia Sprie, 
Cavnic şi Nistru în memoria victimelor din rândul deţinuţilor politici care au fost 


“CAINARUL ALUDUL 


















unui mesaj din partea d-lui Nistor Chioreanu, din care 
cităm: “Rugăciunile pe care le facem aici nu sunt 
numai pentru ce-i ce-şi dorm somnul de veci aici, în 
Cimitirul Aiudului, ci pentru toţi cei care s-au Stins 
pentru Dumnezeu şi Patrie pe tot întinsul românesc şi 
chiar şi dincolo de hotarele Ţării. Astfel, din cei 13 
condamnaţi odată cu mine în acelaşi proces, eu sunt 
singurul supraviețuitor. Toţi ceilalți sunt morți dar 
numai doi îşi dorm somnul de veci în acest cimitir; unii 
s-au Stins în mine, alții la Canal, alţii la Gherla ori la 
Jilava, alții în crematorii. Dar toţi sunt fraţii noştri şi pe 
toţi îi cuprindem în Rugăciunile noastre. Pentru toţi s- 
a ridicat acest monument, menit să rămână o torță vie 
în drumul spre mântuire al Neamului nostru.” 


x 

UN TEMPLU AL DURERII. Perechi de cruci, 
oameni martirizaţi, fraţi prin moarte, nu prin naştere, 
cruci gemene din tradiţia românească, înalte de 6 m, 
poartă pe umeri crucea grea a destinului. 

În înalțimea soclului care stă înfipt în “Râpa 
Robilor”, înalt de 11 m la partea din vale, se va amenaja 
un mic amfiteatru, o capelă pentru reculegere. Sub această 
capelă se află osuarul în care îşi vor găsi, în sfârşit, 
creştineasca odihnă cei ale căror oseminte vor fi 
deshumate din “Râpa Robilor” care urmează a se 
transforma într-un “PARC AL MARTIRILOR”. 

“RÂPA ROBILOR” sau “DEALUL ROBILIR” 
cu osemintele fără cruce ale celor decedați în penitenciarul 
Aiud va fi plantată cu pini şi transformată în PARC 
MEMORIAL. Numele eroilor martiri va fi săpat în 
pietrele unui zid de sprijin ce va înconjura platforma 
destinată slujbelor religioase şi comemorărilor. De-a 
lungul aleilor ce străbat parcul, familiile celor decedați 
vor putea aşeza cruci sau plăci cu texte comemorative 
pentru cinstirea amintirii lor. 






99 


BAIA SPRIE - 
CAVNIC- NISTRU 


te | a ae SR = 
Ezi = 


kJ 





x 


Autorul proiectului: 
arhitect Anghel Marcu; 
Coordonator din partea A.F.D.P.R.: 
arhitect Nicolae Goga; 
Iniţiator: inginer Gheorghe Brahonschi; 
Colaboratori: inginer Vicenţiu Haram, 
inginer Septimiu Râmboiu, 
inginer /on Pantis; 
arhitect Liliana Chiaburu. 
Susţinători cu gândul şi cu fapta: A.F.D.P.R.cu 
toate filialele, românii din țară și de pretutindeni 
prin delagaţii A.F.D.P.R. 










supuşi la muncă forțată în minele de plumb din localităţile menţionate mai sus. 

Pe monumente. impresionante ca dimensiuni, înălțate la intrarea în cele trei mine 
a fost aplicată câte o placă de marmură neagră, reprezentând un tânăr deţinut politic cu lanţuri 
la picioare care duce, asemenea lui Hristos. o cruce pe umeri. Sub această imagine este 
încrustat următorul text: “Trecătorule, nu-i uita şi roagă-te pentru ce-i ce şi-au jertfit tinereţea 
şi viaţa în lupta împotriva comunismului în această mină, ca deţinuţi politici în anii 1950- 
1955, pentru demnitate umană, libertate, democraţie şi fiinţa suverană a poporului român.” 

Monumentele au fost sfinţite de preoți ortodocşi şi greco-catolici, ei înşişi foşti 
deținuți politici. 

La aceste emoţionante manifestații au participat numeroşi foşti deținuți politici din 
întreaga țară. 

e 

Viaţa deţinuţilor politici în cele trei mine de plumb a fost un calvar neîntrerupt. 
Condiţiile grele de muncă în subteran, lipsa echipamentului de protecţie corespunzător, dar, 
mai ales, aerisirea insuficientă a abatajelor aflate la 500 de metri adâncime, fuseseră diabolic 
gândite, dar nu pentru ca economia socialistă să prospere prin munca forţată a adversarilor 
regimului, ci. în primul rând, prin exterminarea fizică a acestora. Ce s-a urmărit în fapt prin 
folosirea muncii deţinuţilor politici în subteran o dovedeşte asasinarea preotului Gheorghe 
Şerban la mina de la Baia Sprie. 

Preotul Gheorghe Şerban, originar din Constanţa, om în vârstă şi grav bolnav de 
inimă, cerând să fie trimis la un penitenciar să-şi execute osânda sau să i se îngăduie să lucreze 
la suprafaţă. O cerere inadmisibilă pentru regimul criminal care hotărâse ca deţinuţii politici 





din cele trei lagăre de muncă forțată fie să piară în adâncul minelor. fie să-şi ruineze sănătatea, 
asrfel încât să nu mai reprezinte un potenţial pericol în viitor 

Relatarea acestui odios asasinat ce a avut loc în primăvara anului 1951 este făcută 
pe larg de Gabriel Bălănescu în lucrarea sa memorialistică “Din împărăţia morţii” apărută 
anul acesta la editura *Gordian”” din Timişoara, din care cităm următoarele pasaje. 

“Intr-una din zile, la doi metri de mine, am auzit acest dialog, între ofiţerul politic 
şi părintele Şeban: 

- Şebane, să intri în mină, că cu mine nu te joci! 

- Nu intru, domnule locotenent! Faceţi ce vreţi. dar în mină nu mai intru! 

- Te împuşc! 

- Împuşcaţi-mă!... 

De atunci, într-adevăr, părintele Şerban n-a mai intrat în mină. Noaptea era la 
carceră, iar ziua, lucra la suprafaţă... 

Prepeleacurile pazei exterioare, formată din ostaşi le securitate, erau foarte 
apropiate unul de altul. Preotul Şerban îşi târa targa la 5-6 metri, după aprecierea mea, 
depărtare de gardul înalt de patru metri. Locul era adesea parcurs de deținuți, zi şi noapte, 
pentru closet, pentru că în mină nu aveam favoarea să ni «e dea tinetă. ca în dormitoare... 

Era, deci ora zece dimineaţa. Ziuă şi soare. 

Părintele Şerban şi-a putut arunca ochii spre noi, cei din curte. pentru că, împotriva 
consemnului ce-l ştiam stabilit, gardianul care-l escorta lipsea. 

Am auzit zgomotul unui glonţ, sau două, foarte aproape, dar numai când l-am văzut 


pe preotul Şeban prăbuşindu-se, am privit spre prepeleac. Miliţianul Gheorghiţă, care trebuia 


să fie necontenit lângă el, a ieşit repede din bucătărie, unde era, ŞI a strigat: 

-Nu trage, tovarăşe, nu vezi că sunt cu el? 

- Dă-te la o parte -a strigat soldatul din prepeleac = că trag şi în tine! 

“ŞI a mai tras încă un glonţ în părintele Şerban, care era prăbuşit. 

De dincolo de gard, de sub prepeleac probabil, s-a auzit bine vocea locotenentului 
Alexandru: 


- Ajunge, mă!... 


în Preotul Şerban a fost ridicat şi dus la infirmerie, dar mort. Glonţul îi perforase 
inima... 


Pentru acest asasinat politic premeditat al ofițerului politic, fusese ales un preol. 
lar acest preot trebuia să fie legionar...” 
% 
Ca şi în toate celelalte cazuri de asasinate comise de Securitate, nici dosarul 
asasinării preotului Gheorghe Şerban nu a fost deschis până astăzi! 


“PUNCTE CARDINALE” 


ME) d 


SOLAR da 


- 








Onorată asistență, iubiți camarazi, 


A fost o zi de reală bună-vestire 
când, de la tribuna primei întâlniri pe 
tară a foştilor deţinuţi politici 
anticomunişti din România. mult 
pătimitorul pentru demnitate Gheorghe 
Brahonschi a amintit de datoria sacră de 
a se ridica la Aiud un monument care să 
amintească generaţiilor viitoare despre 
cea mai nobilă jertfă românească. din 
acesl veac 

Acum ne aflăm în fața datoriei 
implinite! Monumentul se înalță spre cer, 
acolo unde sufletele camarazilor noştri 
“s-au ascuns în lumina Celui 
Nepătruns”. (N. Crainic). 

Dar, înainte de orice, trebuie să 


plâng? A fost cea mai vibrantă prohodire 
pe care am auzil-o vreodată. 

Dar, în clipa aceea, Dan 
Mihăilescu nu murea, ci intra în legendă. 
Armata cruciaților pierdea un luptător, 
dar câştiga în schimb un martir. Si nu sunt 
arme mai puternice ca sângele şi cenuşa 
martirilor! 

O, voi, cruciați şi martiri, oare 
acest neam va fi vrednic de aleşi ca voi? 
Avem credinţa că numai pentru oameni ca 
voi mai rabdă Dumnezeu această lume de 
ticăloşi! (...) 

In clipa când ați închis ochii, 
oferindu-vă viața ofrandă pe altarul 
neamului, aţi murmurat făgăduinţa că vă 


impostori şi asupritori ai poporului român, 
ci, în urma revoltei sufletului său integru, 
ar fi ajuns în temnița de la Aiud, unde ar fi 
compus, împreună cu Radu Gyr şi Nichifor 
Crainic, epopeea însângerată a neamului. 

In acest loc şi în acest moment, nu 
pulem concepe un elogiu mai înalt şi nu 
putem mărturisi un gând mai pios în 
memoria acestor giganţi ai istoriei 
naţionale, decât acela că, dacă ar fi fost 
impreună cu noi în furtuna acestui veac, ar 
fi sfârşit ca martiri în cruciada 
anticomunistă, onorând cu osemintele lor 
această colină sacră! 

Acest monument nu este un “zid 
al plângerii” unde să ne adunăm din când 
în când pentru a ne împărtăşi suferinţele 
de odinioară sau decepțiile şi disperările 
de azi, ci este piatra unghiulară a învierii 


torturat trupul, pentru a le ucide sufletul. 
Și nu a fost nimeni pe acest pămâni care 
să audă strigătele lor! Cei care au comis 
0 asemenea monstruoasă fărădelege sunt 
decăzuți din calitatea de oameni şi de 
români pentru totdeauna. (...) Cei ce au 
crezul. în ideologia care avea ca scop 
final alungarea lui Hristos din lume şi au 
activat cu zel în partidul care a inițiat şi 
patronat genocidul şi prigoana împotriva 
creştinilor din România au fost şi rămân 
mercenarii diavolului. 

Ție, frate mai tânăr, care eşti 
martor la această solemnitate naţională, 
îți pun hotărâtoarea întrebare: ce ai tu 
comun cu şleahta şi conjuraţia foştilor 
călăi şi asupritori, care au ținut încarcerat 
poporul român limp de o jumătate de 
veac? Sunt convins că de-acum ai înțeles 


:. SOARELE ROMANISMULUI RĂSARE LA AIUD! 





rostim 0 sentință neinduplecată: cine 
este român, este astăzi aici! Cinsteşte 
martiriul româneasc. Românul adevărat 
este prezent - cel puţin cu sufletul - pe 
Dealul Robilor din Aiud. (...) 

Aiudul - cea mai înaltă treaptă 
a Golgotei româneşti din acest veac! 

Aiudul - Bastilia românească, 
unde a ars cu vigoare candela libertăţii! 

Aiudul -Sarmisegetuza veacului 
nostru, unde au stal asediați decenii în 
Şir, cei mai temerari români, apărând 
credința şi onoarea neamului 
rumâneasc! 

In acele- vremuri. de restriște 
pentru destinul naţional, locul unui 
adevărat român era în temnița de la 
Aiud, unde măsura credinţei în 
Dumnezeu şi a iubirii de neam se dovedea 
prin jertfă. De unde a ştiut, oare, poeta 
Florica Ciura Ştefănescu cele ce vor 
veni, când - într-o poezie datată 13 
septembrie 1937 - rostea profetic: 
“Sărmană gloată, 

Strămoşii noştri au murit pe roată, 
Noi vom muri în temniți româneşti”...? 


g Privind povăârnişul acestei 
imense gropi comune, ne răscoleşte 
întrebarea: în care loc anume zac 
osemintele camarazilor noştri? Unde să 
aprindem lumânările pentru fiecare în 
parte? Sub care lespede de țărână s-a 
stins scânteietoarea inteligență a marelui 
profesor şi erou al onoarei, George 
Manu? Dar a lui Mircea Vulcănescu? 
Unde aşteaptă trâmbița Judecăţii de Apoi 
trupurile neînveşmântate în odăjdii ale 
marilor duhovnici ai catacombei din 
Aiud, loan Bergheanu şi Aurel Lazarov? 
Unde şi-a ascuns Gheorghe Jimboiu 
trupul purificat de suferință şi înmiresmat 
de virtuțile sufletului său de crin? In 
care groapă au apus ochii albaştri ai 
seraficului Dan Mihăilescu? 

Vă mai amintiţi, frați 
înlăcrimaţi, ce s-a întâmplat când a 
trecut prinzidurile Aiudului vestea morții 
lui Dan Mihăilescu? Atunci, în tăcerea 
grea care s-a aşternut peste lemniţă, un 
camarad de suferință a început să 
murmure un cântec: 

“Ca o lacrimă de sânge 

A căzut o stea...” 

Viscoleau în suflete aceste 
versuri care oglindeau atăt de fidel 
icoana şi destinul tânărului cruciat căzut 
la datorie. În acel ceas funebru, zguduiți 
de fiorii măreției tragice, plângeau 
camarazii cu frunţile plecate în umbra 
gratiilo; reci. Cine a spus că eroii nu 


Veţi întoarce într-o zi. Ceasul împlinirii 
marii voastre făgăduințe a sosit. Rânduri 
de tineri de pe cuprinsul țării răspund. 
prezent! la chemarea jertfei voastre. Voi 
sunteți boabele de grâu îngropate în 
pământul Sstrămoşesc şi care acum, cu O 
forță pe care nimic nu o poate înfrânge, 
se înalță la lumină. Lespedea grea a 
lăcerii, pe care au aşternut-o călăii peste 
mormintele voastre neştiute, se sfarmă în 
țăndări sub forța de germinaţie a jertfei 
voastre. Din fiecare bob de grâu putrezit 
în țărână se înalță un spic bogat. Pe 
mormântul fiecărui martir se aliniază o 


„mie de luptători. 


Iată, tânărul acela care păşeşte 
cu înfiorare pe pământul sfinţit de jertfa 
voastră şi priveşte cu evlavie spre acest 
simbol ridicat spre veşnica voastră 
pomenire, în această clipă de pietate 
națională supremă, s-a legat în taina 
sufletului său, să vă urmeze calea şi 
destinul. (...) EI ştie că urmându-vă pe 
voi, urmează calea lui Horia, a lui lancu, 
a lui Eminescu... 

Ascultaţi şi înțelegeţi, români, 
un adevăr pe care l-am rostit şi-l vom 
rosti neîncetat, până când se va spulbera 
în neant toată ticăloasa impostură a 
foştilor purtători ai stindardului roşu, 
care folosesc în demagogia lor 
neruşinată, printr-un sacrilegiu de 
neiertat, aceste nume sfinte ale 
românismului. Este adevărul - mai presus 
de orice îndoială -că ţaranul Horia, dacă 
ar fi fost contemporan cu noi, nu s-ar fi 
înrolat ca mercenar în banda celor fără 
Dumnezeu şi neam şi nu ar fi făcut 
apologia colhozurilor, participând la 
întemnițarea ţăranilor români şi la 
distrugerea satelor româneşti, izvoarele 
perenităţii naţionale, ci ar fi trudit şi 
sângerat împreună cu noi în adâncul 


: ocnelor de plumb din Maramureş sau de 


la Canalul Morţii; - că tânărul Avram 
Iancu, dacă s-ar fi născut înzodia veacului 
nostru, nu s-ar fi înscris în UTC şi nu şi- 
ar fi făcut studiile la Moscova, devenind 
apoi activist al partidului ateu şi 
antinațional, impus de o forță străină, ci 
ar fi trecut, împreună cu ceilalți 
reprezentanţi de frunte ai tineretului 
creştin din România, prin monstruoasă 
reeducare de la Piteşti şi ar fi fost victimă 
a celei mai diabolice crime împotriva 
umanităţii petrecute vreodată pe 
pământul româneasc; - că Eminescu, dacă 
i-ar fi fost hărăzit destinul de a fi martor 
la instaurarea comunismului în România, 
nu ar fi adulat nişte pigmei paranoici şi 
nu ar fi dedicat ode slugarnice unor 


româneşti, în fața căreia facem noi 
legăminte. (...) 

Nu am venit aici ca să ne 
reîntoarcem acasă, ci ca să plecăm la 
luptă. Ne-aşteaptăo nouă cruciadă. Morţii 
ne încredințează misiunea de a împlini 
idealul pentru care ei s-au jertfit. 
Testamentul pe care ni l-au lăsat este scris 
cu sânge. De aceea, de la această datorie 
nu putem dezerta! (...) 

Acesta este ultimul sens pe care îl 
mai poate avea viața noastră. Lângă 
suferințele pe care le-am îndurat, să mai 
adăugăm o datorie: apostolatul în mijlocul 
tinerilor cu sufletul pur şi idealist. Este 
ultimul sacrificiu pe care ni-l cere 
Dumnezeu. Numai împlinindu-l, vom putea 
fi vrednici de îndurarea Sa. 

Țara are nevoie de un suflet nou. 
Spiritualitatea care s-a creat în această 
imensă mănăstire şi şcoală de eroism, 
care a fost temnița din Aiud, trebuie 
extinsă la dimensiune naţională. Din acest 
nucleu primordial vor iradia, spre toate 
unghiurile ţării, raze de lumină. Noi 
credem că de-acum soarele românismului 
răsare la Aiud! 

Ni se aminteşte cu insistență 
despre un anumit holocaust, dar se uită, în 
schimb, valul de sânge şi mormanul uriaş 
de cadavre pe care s-a clădit bolşevismul, 
pretutindeni unde a biruit „în numele 
diavolului. Aproape o sută de milioane de 


“victime, de pe mai multe continente, 


constituie sinistra performanţă criminală 
a bolşevismului. Oare de ce lumea, pretins 
creştină, nu condamnă, prin instanţele ei 
morale şi juridice cele mai înalte, 
comunismul ca ideologie şi practică, prin 
sentința definitivă în faţa istoriei, pe baza 
zdrobitorului cap de acuzare pe care îl 
constituie măcelul apocaliptic pe care L- 
au săvârşit bolşevicii din întreaga lume? 
Numai pentru că întemeietorul său teoretic 
s-a numit Karl Marx, iar protagoniștii 
revoluției bolşevice şi ai prigoanei 
anticreştine, din Rusia şi din alte părți, s- 
au numit Bronstein sau Pauker? Cine şi-a 
luat dreptul de a amnistia această 
nemaiîntâlnită fărădelege din istoria 
civilizației? Ignorarea aproape totală a 
holocaustului roşu de către cei care 
dirijează azi opinia publică mondială are 
caracterul unei odioase complicități (...). 
Românii nu au voie să uite, în primul rând, 
actul de asasinat fizic şi moral săvârşit 
împotriva tineretului creştin din România. 
Tinerii români care zac aici, pe Dealul 


Robilor, au avut destinul tragic de a trece. 


mai întâi prin infernul de la Piteşti, unde 
oameni egali în cruzime cu diavolii, le-au 


că o țară nouă nu se poate clădi pe 
temelia de paie a acestor impostori, ci 
numai pe temelia de granit a jertfelor 
care stau mărturie în fața ta. Căci aceasta 
este voinţa lui Dumnezeu, ca nimic să nu 
se creeze şi nimic să nu dureze fără jertfă, 
începând de la marea operă de 
răscumpărare a lumii, până la cea mai 
neînsemnată faptă. În virtutea acestei 
legi divine, este limpede ca lumina zilei 
că zidirea unei noi Românii nu poate 
începe decăt de pe mormintele martirilor. 
lar vouă, supraviețuitori ai unei eroice 
oştiri decimate în necurmatele lupte 
pentru apărarea credinţei şi a neamului, 
vi se cuvine astăzi să fiți decoraţi. “Fără 
de nici o îndoială - spune Sf. Scriptură - 
cel mai mic ia binecuvântarea de la cel 
mai mare ” (Evrei 7, 7). Dar, ne întrebăm: 
cine poate fi mai mare decăt voi în țara 
aceasta, care să aibă autoritatea morală 
de a vă distinge pe voi? Numai morții 
noştri au acest drept! Dar voi nici nu 
aveţi nevoie de vreo decorație sau eşarfă. 
Rănile cicatrizate pe care le purtaţi în 
trupurile voastre îndelung chinuite sunt 
distincțiile cele mai autentice, pe care 
nimeni nu vi le poate răpi sau contesta 
fit, 

In numele martirilor, deci, şi pe 
temeiul unui mare adevăr naţional, prin 
puterea harului cel încredințat nouă, vi 
se conferă înalta şi incontestabila 
demnitate pe care aţi cucerit-o prinjertfe: 

- Voi sunteţi LEGIUNEA DE 
ONOARE a României! 

În virtutea acestui titlu, ridicaţi 
flamura speranţei în numele idealului 
nemuritor al credinţei şi luptei pentru 
învierea neamului. Voi, care aţi urcat 
Golgota istoriei în zornăit de lanţuri, 
arătați generaţiei tinere calea spre 
înviere. 

Grăbiţi-vă, căci nu mai este timp! 

Vine o vreme - şi va veni, spre nenorocul 
țării prea curând - când, unul câte unul, 
veți părăsi câmpul de bătălie, intrând şi 
voi în legendă. Dar idealul clădit pe 
atâtea jertfe nu moare! Pe urmele paşilor 
voştri sevor încolona alți luptători, tineri 
dăltuiți din cremene, după chipul şi 
asemănarea lui Făt-Frumos, purtând, în 
cadența cântecelor nemuritoare, flamura 
marii cruciade. Vor veni, chemați de 
sângele martirilor: 
Pe vechile morminte or să tune 

Noi cavaleri cu chip de heruvim, 

Şi ei sau alţii tot te vor supune, 

Strălucitorule Ierusalim!” 


(Radu Gyr) 


Aaa d 








Pap ..Pa 9 -— 





În Coran nu se găseşte nicăieri menţiona! 
conceptul de stat. Cartea Sfântă a Islamului vorbeşte 
numai de “umma” - comunitatea credincioşilor care 
trebuie să-i cuprindă pe toți musulmanii, atât arabi, cât 
şi nearabi, cărora Allah le-a încredinţat, prin Profet, 
misiunea de a cuceri şi converti la noua religie întreaga 
omenire. Pentru îndeplinirea acestei misiuni 
“comunitatea”, sub conducerea califilor, urmaşii 
Profetului, şi-a creat instrumentul adecvat - statul. Sarcina 
statului este de a veghea ca “umma "să trăiască în deplin 
acord cu “şaria ”, legea divină a Islamului. 

În perioada de ascensiune a Islamului, între 
realitatea religioasă şi cea politică a existat o unitate 
deplină. Cu timpul însă, în interiorul acestui monolit 
politico-religios, au apărut fisuri. Incă de la început s-au 
făcut simțite tensiuni între arabi şi nearabi. In lumina 
prescripțiilor Islamului musulmanii nearabi nu trebuie 
să fie supuşi discriminărilor, deşi în mai multe versete 
din Coran este subliniată preeminenţa arabilor în a căror 
limbă Dumnezeu şi-a exprimat voinţa. În realitate însă, 
lucrurile se înfăţişau altfel deoarece nearabii şi îndeosebi 
persanii erau consideraţi ca “mawali "ceea ce înseamnă 
musulmani de categoria a doua. Totodată şi-au făcut 
apariția formaţiuni politice mai mult sau mai puţin 
independente, uneori în conflict unele cu altele, deşi sub 
aspect religios mărturiseau acelaşi crez. Dar nu numai 
atât. Concomitent cu fărâmițarea politică a lumii islamice, 
s-a produs şi o diversificare culturală atât de pronunţată 
incât o revenire la unitatea primordială din perioada 
primilor califi este astăzi de neimaginat. Islamul a 
rămas, că şi creştinismul, un imperiu spiritual alcătuit 
dintr-un mozaic politic cu componente foarte diferite. 
Să ne gândim numai la Republica turcă, la Iran şi 
Afganistan, la Islamul din Pakistan şi India, din China, 
din Asia de Sud-Est, din Egipt, Siria, Liban, Iraq, 
Peninsula Arabia şi Sudan, din Nordul Africii, Maroc, 
Tunis, Algeria şi Libia, zone şi state cu structuri politice 
proprii, cu probleme specifice şi cu evoluţii diferite. Aşa 
stând lucrurile, abordarea problemelor Islamului 
dintr-o perspectivă globală nu este cu putință. De aceea 
ne vom concentra asupra problemelor actuale specifice 
nucleului arab al acestei religii care tinde spre 
universalitate. Două sunt motivele care ne îndreptăţesc 
să procedăm astfel. În primul rând, Islamul este un 
produsal spiritualității arabe. Lumea arabă este leagănul 
în care Islamul s-a născut şi cadrul politic în care s-a 
afirmat. În al doilea rând, se pare că, în ciuda slăbiciunii 
evidente a statelor arabe, speranța într-un reviriment al 
Islamului se îndreaptă spre ele, Este drept că o activitate 
în direcția reînviorării Islamului se desfăşoară, în prezent, 
şi în Iranul nearab. Dar, în acest caz, este vorba de 
vechea dispută dintre trunchiul suni al Islamului şi 
sectarismul şir în forma pe care i-a dat-o recent Khomeini 
Şi este puţin probabil ca “exportul de revoluţie” condus 
de ayatollahii iranieni să fie soluţia salvatoare la actuala 
criză a Islamului. 

Imperiul islamic a fost guvernat de arabi numai 
în timpul lui Mahomed, a perioadei celor patru califi 
legitimi (632-661) şi a dinastiei omayyade (612-750). 
Dinastia abbasidă, deşi de origine arabă, s-a sprijinit în 
guvernare, în principal, pe persani, populaţia arabă fiind 
plasată într-un con de umbră tot timpul cât au guvernat 
califii de la Bagdad. Acelaşi fenomen, dar mai accentuat, 
s-a petrecut în timpul Imperiului turc (1300-1922). Nici 

o mirare deci că atât în perioada abbasizilor, dar mai ales 
sub dominație turcă, arabii s-au simţit frustraţi, o frustrare 
care va contribui decisiv, târziu, în secolul al 19-lea, la 
cristalizarea conştiinţei unei identități etnice distincte. 
Procesul îşi are originea în Egipt şi va fi stimulat de 
expediția lui Napoleon din anul 1798 care, pe lângă 
artileria cu care i-a învins, în bătălia de la Piramide, pe 
mameluci, cea mai vestită cavalerie a timpului, a adus 
primii germeni ai ideilor occidentale despre popor şi 
națiune. 

Proclamaţia pe care a dat-o Napoleon la intrarea 


"în Egipt, în limba arabă, este ilustrativă în acest sens. El 


spuneacăa venit nu numai să înlăture stăpânirea coruptă 
a mamelucilor şi otomanilor, ci şi pentru a reînvia 
Islamul. Proclamaţia începea cu cuvintele, “În numele 
lui Dumnezeu, Cel îndurător şi milostiv", după care 
adăuga, “Înafară de Allah, alt Dumnezeu nu mai este”. 
Un scurt citat din această proclamaţie este semnificativ 
pentru noutatea ideilor cu care era inoculată lumea 


PAG. 20 NR.9-10/45-46 sept-oct'%4 PUNCTE CARDINALE 





LUMEA ARAPA, 


adevăr si prejudecată 


arabă. “/n numele Republicii franceze, care are la bază 
principiile de libertate şi egalitate, generalul Bonaparte, 
comandantul suprem al forțelor armate franceze, face 
Cunoscul întregii populaţii următoarele: Cei care 
stăpânesc Egiptul au jignit timp îndelungat națiunea 
franceză .. Aceşti mameluci veniţi din Caucaz şi din 
Georgia au ruinat cel mai roditor ţinut din lume. Dar 
Dumnezeu cel Atotputernic, Stăpânul universului, a dat 
poruncă să fie înlăturată stăpânirea lor... Eu am venit 
pentru a vă elibera de asupritorii voştri... Eu îl respect pe 
Dumnezeu cel Atoipulernic şi îl stimez pe Mahomed, 
Profetul său, ca şi Cartea Sfântă, Coranul, mai mult decât 
0 fac mamelucii. Şi totodată le spun mamelucilor că, în 
fața lui Dumnezeu, oamenii sunt egali”. 

Dincolo de caracterul propagandistic şi, pe 
alocuri, demagogic al proclamaţiei citate mai sus, 
consecințele prezenței franceze în Egipt au fost 
remarcabile. Teologul arab, şeicul Hassan “Attar, care 
l-a însoţit tot timpul pe Napoleon, repeta adeseori: “/n 
țara noastră trebuie să se schimbe totul; noi trebuie să 
preluăm de la europeni toate ştiinţele care la noi nu sunt 
cunoscute ”. Ela insistat pentru introducerea în programul 
Universităţii islamice Azhar din Cairo a disciplinelor 
laice. "Attar, care nu a pus niciodată piciorul pe pământul 
Europei, este considerat astăzi ca primul apărător şi 
promotor al culturii europene în lumea arabă. 

Expediția franceză în Egipt a eşuat, dar ideile pe 
care le-a semănat au dăinuit. După retragerea armatelor 
franceze, conducerea Egiptului este preluată de 
Mohammed Ali-Paşa care domneşte din 1805 până în 
1848. Prima măsură luată de noul suveran a fost eliminarea 
mamelucilor, proces care a culminat cu lichidarea lor 
fizică într-o serie de masacre în perioada 1811-1814. Dar, 
în ciuda acestor acte reprobabile, guvernarea lui 
Mohammed Ali a înregistrat o serie de succese notabile pe 
calea modernizării țării după modelul european. Paradoxal 
însă, Anglia se va opune sistematic acestui proces, iar din 
anul 1882, când Egiptul devine colonie britanică, noii 
stăpâni vor împiedica eforturile depuse de elita băstinaşă 
ca țara săajungă la un nivel de dezvoltare socio-economică 
apropiat de nivelul european. 


* 


În prima parte a guvernării sale, Mahommed Ali 
Şi-a pus în practică planurile sale de modernizare a Egiptului 
cu ajutorul unor experți şi oameni de ştiinţă fracezi. Dar, 
în curând, după consolidarea puterii, a decis să trimită 
studenți şi ofițeri la specializare în Occident. Concomitent, 
a pus bazele unui sistem de învățământ adecvat 
modernizării administraţiei şi armatei. În acest scop, s-a 
folosit de sprijinul acelei părți din clerul islamic care a 
înțeles importanța reformelor sale. Pe şeicul “Attar, 
colaboratorul lui Bonaparte, l-a numit rectoral Universității 
Azhar din Cairo. Totlui i-a încredinţat organizarea primului 
grup de stipendiaţi care a fost trimis la studii în Franţa. 
Conducerea acestui grup a fost încredințată lui Rifa'a Rafi 
“Tahtawi, elevul preferat al lui *Attar, care preda la 
Universitate geografia şi istoria, astfel că, în anul 1826, 
când a ajuns la Paris, acesta era oarecum familiarizat cu 
modul de gândire european. 

În cei cinci ani petrecuţi în capitala Franţei, 
Tahtawi s-a ocupat intens cu studiul filozofiei şi literaturii 
occidentale şi a început deja să facă primele traduceri în 
limba arabă din operele pe care le-a socotit valoroase. La 
întoarcerea în patrie, el a devenit directorul şcolii de limbi 
străine al cărei rol era să formeze traducători şi să traducă 
în limba arabă operele de bază ale culturii occidentale. 

Importanță pentru evoluţia intelectualității arabe 
din generaţia sa şi din generaţia următoare este concepția 


sa cu privire la îndatoririle ce revin clerului islamic. 
“Ulema” - clerul - trebuie să iasă din amorțirea şi 
închistarea în care trăia şi să se familiarizeze cu ştiinţele 
raţionale cultivate în Europa. Musulmanul, afirmă 
Tahtawi, nutrebuie să se mai considere supus, ci cetățean 
care participă activ la viaţa politică a statului. Dar, pentru 
ca această participare să aibă acoperire, este necesar ca 
cetățeanul să posede o instrucţie temeinică, dobândită în 
şcoală. Tahtawi este primul arab care vorbeşte despre 
națiune în accepțiune seculară. El considera că egiptenii 
alcătuiesc o naţiune în înțelesul pe care gândirea 
europeană o acordă acestui concept. Şi, deşi în opera sa 
delimitarea dintre domeniul religios şi cel secular este 
departe de a avea claritate, Tahtawi are meritul de a fi 
fost reprezentantul primei generaţii de intelectuali arabi 
formaţi în spirit european. Dacă, însă, modernizarea în 
spirit european era soluția la problemele cu care se 
confrunta în secolul al 19-lea lumea arabă în căutarea 
propriei sale identități, aceasta este o altă problemă care 
nu va întârzia să fie pusă şi să preocupe atât clerul 
musulman, cât şi intelectualitatea laică. 


% 


Încă înainte de expediţia lui Napoleon în Egipt 
şi de reformele iniţiate de Mahommed Ali, care, aşa cum 
s-a precizat mai sus, au contribuit la formarea unei 
generaţii de intelectuali arabi de orientare european- 
burgheză, a apărut în Peninsula Arabia o mişcare de 
renaştere a Islamului originar. Iniţiatorul acestei mişcări, 
Muhammad Ibn'Abd Wahhab (1703-1791), considera 
că, în regiunile arabe aflate sub stăpânire otomană, are 
loc un proces de degradare a Islamului originar şi că lui 
îi revine misiunea de a readuce credinţa islamică pe linia 
purității originare, în sensul concepţiei formulate de 
teologii din şcoala juridică întemeiată de Ibn Hannbal. 
De notat că el nu condamnă forma de guvernare autocrat- 
despotică a otomanilor, ci numai metodele imorale prin 
care turcii exercită guvernarea. 

În anul 1744, Wahhab se stabileşte în mijlocul 
tribului de beduini Sa'ud din Peninsulă, unde îşi 
formulează concepţia în forma unui “credo ” politic, din 
al cărui conţinut cităm următoarele pasaje relevante: 
“Celui ce deţine demnitatea de calif. i se cuvine ascultare. 
şi răzvrătirea împotriva lui este interzisă... Eu consider 
că adepții modernizării au rupi orice legătură cu 
comunitatea şi s-au separat de ea... Eu afirm că orice 
înnoire în materie de religie este modernism ”. Dar 
critica sa nu se îndreaptă numai împotriva abaterilor din 
domeniul religios, ci şi împotriva realităţilor politice din 
epoca sa. Deşi Wahhab postulează supunerea faţă de 
Suveran, el găseşte legitimă revolta împotriva otomanilor 
pe care nu-i consideră îndreptăţiţi să conducă lumea 
islamică şi califatul, întrucât sunt adepţii modemismului 
şi se abat de la Islamul originar. 

Mişcarea inițiată de Wahhab a continuat să se 
dezvolte şi după moartea sa. Animaţi de ideile sale, şeicii 
din tribul Banu Sa'ad au cucerit părţi importante din 
Peninsula Arabia şi, pe teritoriul aflat sub autoritatea lor, 
au distrus tot ceea ce părea să fie abateri de la Islamul 
originar. Turcii nu au reuşit să înăbuşească mişcarea 
insurecțională pornită din mişcarea wahhabită. De-abia 
cu ajutorul armatei modern echipată şi dotată a lui 
Mahommed Ali, wahhabiţii au putut fi înfrânți în campania 
din anii 1811-1819. Ideile lor vor dăinui însă şi vor 
constitui o componentă importantă în strădaniile de a se 
găsi o soluţie unanim acceptată la criza în care se zbătea 
lumea arabă în secolul al 19-lea. O criză care, din pacate, 
nu şi-a găsit soluția nici până astăzi. (va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 


Lia O... Aa A «4 


Ş Dam Aa 





p 
si 
L: 
i 
Numărul evreilor din România în perioada 1919-1940 rămâne până în zilele 
[E noastre o problemă controversată. Diferenţele între diferitele estimări cu privire la 
IE acest număr sunt atât de mari, încât o prezentare a cifrelor cu indicarea surselor de 


proveviea(ă poale lurniza : primă explicaţie a cauzelor care stau la baza acestor 

zrenţe. In acest sc 3 1 jos înfăți ă i incii 

iferen| cop tabelul de mai jos înfăţişează comparativ, pe provincii 

următoarele surse de informaţii: 
- recensămintele oficiale din perioada 1899-1910: 
- recensământul oficial din anul 1930: 


- concluziile cercetărilor statistice efectuate de N.Popp în cadrul Ligii 
pentru unitatea culturală a tuturor românilor: 


| - concluziile cercetărilor statistice publicate de Hans Schuster în lucrarea 
"Die Judentrage im Rumănien” (Leipzig 1939). 


Recensăminte oficiale 


Provincii 1899- 1930 după N. Hans 
| 1910 neam religie Popp Schuster 
ala ase 3302 3523 36931 36931 
Dcpiaaca Ea Sei a ăi 323875 323675 
2 339: a 2 

Moldova «195887 5842) 22 1ezaca oaza aaa a 
ai 242200 204858 206958 499135 499135 
tea rea 92492 9310] 189517 189517 
Acel ai 4 57795 59459 92092 92092 
E et 109656 119331 269224 315313 
real a a 11428 14043 135603 135606 

2: 728115 756930 1986368 1966268 


Pe lângă cifrele pe provincii prezentate mai sus există estimări care 
se referă la numărul total al etnicilor evrei aflaţi în România în perioada 
dintre cele două războaie mondiale. “Enciclapedia ituliană ” din 1921. fără 

= a indica izvoarele pe care le foloseşte. dă cifra de 833000 de evrei, locuind 
in ţările noastre. Profesorul Arthur Ruppert de la Universitatea din Ierusalim 
afirma în lucrarea 'Les./uifs dans le monde ", citată de ziarul “Curentul”, că 
în anul 1930 trăiau în România 834344 de evrei. “Judisches Lexicon ” din 
anul 1930, citat de ziarul “Universul ” din 16 Decembrie 1937, indică cifra 
de 1130000 de evrei. Și, în sfârşit, istoricul german Andreas Hillgruber, în 
capitolul intitulat “Problema evreiască în cadrul relaţiilor dintre Germania 
şi România” din lucrarea “Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu - 
Relaţiile germano-române 1938-1944", publicată anul acesta de Editura 
Humanitas în traducere în limba română, face următoarele afirmaţii: “Conform 
recensământului din 1930, in România existau 722000 de evrei (4% din 
totalul populaţiei). Numărul lor real pare să fi fost ceva mai mare (S.n.) 
(circa $00000), însă aprecierile grupărilor antisemite, care dădeau cifre de 
2000000 până la 2500000 trebuie privite ca extrem de exagerate ". Un punct 
de vedere interesant, deoarece contestă recensământul din 1930, considerând 
că cifra de 722000 de evrei nu corespunde realității. Cât priveşte afirmaţia 
că cifrele avansate de “grupările antisemite ” ar fi “extrem de exagerate ”, 
ea este lipsită de un argument credibil care să o justifice. 











1939: 

“Unorganism naţional 
prin număr şi prin obrăznici 
sentimentului de separație ce 


este semenul, deaproapele nostru și oric 
ca şi cum ei ar descinde dintr-o altă spec 
este întâi evreu şi apoi om... i 
particulare a spiritului şi a orientării | 
diferenţiază la anumite răspântii istorice a 
soluţionată... Nu sunt atâtea 
conflictul cu cel mai inteligen 
de consolidare naţională şi politic 
sentimental. Ei au criticat totdeauna 
lor convenabilă, ca reacțiune, barbarie, et 


nişte tâmpiţi şi nişte degeneraţi, cari au reuşit să compromit 
de dominare, ofensând ireme 
Regimul democratic al Român 
să ne intre în cap odată şi pentru totd 
conştientă... Vitalitatea iudaică este atât 


de acest popor muncitor şi exploatator ar însemna falimentul nostru sigur”. 











Evreii în 3:19) TAI 


Perioada 1919-1940 


i LS E d ; Ă 5 See, TD 
? . 2 y a j pĂ 3: E 
SR ă i i ş > i 
pa Sz Pa RA A 5 e ear, 
Ă P i Y y Set, a "d "us a 
se met a 0 d O e la 3 De oda aa IE Pitt 0 ca e 


sănătos se verifică totdeauna în lupta împotriva evreilor, mai cu seamăatunci când aceştia, 
e. invadează un popor... Teoria raselor pare a se fi născut numai pentru a da expresie 
deosebeşte pe orice ne-evreu de un evreu. Un abis născut, nu din antisemitism şi din nici 
un fel de concepţie, ci din antagonismul manifest sau secret, ce caracterizează două ființe esențial diferite. Evreul nu 
âtă intimitate ne-am lăsa cu ei, o prăpastie ne separă, vrem sau nu vrem. Este 
ie de maimuțe decât noi. Omeneşte nu ne putem apropia de ei, fiindcă evreul 
Există momente istorice care fac din evrei în mod fatal trădători. Din cauza structurii 
lor politice, care se opune tuturor mişcărilor de auto-conştiință națională, ei se 
tât de mult de națiunea respectivă, încât adversitatea reciprocă se pretinde 
tări, care n-au nevoie să ştie că există evrei? Şi n-ar fi mai uşor drumul României fără 
't, mai dotat şi mai obraznic popor?... Evreii s-au opus la noi împotriva oricărei încercări 
A. Aici trebuie căutată sursa antisemitismului militant, iar nu a antisemitismului 
România, dar au considerat orice tentativă de consolidare, în afară de o democraţie 
c. În realitate, n-a existat presă mai reacționară decât cea iudaică, pentru care 
paradisul l-a oferittotdeauna atmosfera pestilențială a democrației româneşti, cee admirabilă în intenții, dar mizerabilă 
în realizări. Eu critic în special evreimea de după război. Nu s-a opus ea oricărei încercări de reinoire a României? Din 
ă o democraţie ea însăşi viciată, evreii au făcut un instrument 
diabil o ţară întreagă. Noi, românii, nu ne putem salva decât prin altă formă politică... 
iei n-a avut altă misiune decât să apere pe evrei şi capitalismul iudeo-român. Trebuie 
eauna: evreii n'au nici un interes să trăiască într-o Românie consolidată şi 
de agresivă şi voința de acaparare atât de persistentă încât toleranța noastră față 






V 
PN 





fad 


5 ial Di 


XX 


Dacă totalul numeric al populaţiei evreieşti este, desigur, semnificativ, 
deoarece nu este tot una dacă în România, în perioada interbelică au trăit 757000 
de evrei (4% din totalul populaţiei) sau 1966000 (10,15% din acelaşi total), poate 
mai important este să aflăm repartizarea lor în teritoriul țării (dacă trăiau în mediul 
urban sau în mediul rural) şi cu ce se îndeletniceau în localităţile în care erau 
aşezaţi. Spaţiul nu ne permite să reproducem integral “Tabele statistice pe 
naţionalităţi în comerţ şi industrie ” publicate de “Liga pentru unitatea culturală 
a tuturor românilor " în anul 1937, dar câteva extrase din aceste “Tabele "sunt de 
natură să ne convingă de utilitatea adâncirii analizei datelor statistice, care, lipsite 
de o astfel de analiză pot conduce la concluzii superficiale sau deformate. 

Pentru început ne vom concentra atenţia asupra Olteniei, provincia cu cel 
mai mic număr de evrei, doar 36931, ceea ce reprezintă numai 2,3% din totalul 
populaţiei. Dar viața economică a unei provincii se desfăşoară, în principal, în 
oraşe şi în primul rând în oraşele de reşedinţă. Or sub acest aspect, situația din 
Oltenia se prezintă astfel: 

9 Turnu-Severin - capitala jud.Mehedinţi avea o populaţie de 24812 
locuitori din care 1976 (8%) evrei. Cultul era reprezentat prin 6 biserici creştine 
şi 3 sinagogi. În comerţ evreii dețineau 5%, iar în profesiunile libere şi meserii 
15%. 

9 Tg. Jiu - capitala jud.Gorj avea o populaţie de 14525 locuitori din care 
1951 (14%) evrei. La 6 biserici creştine, sunt 2 sinagogi. In comerț şi în 
profesiunile libere deţineau numai 4%. | 

e Râmnicu Vâlcea - capitala jud. Vâlcea avea o populaţie de 20411 
locuitori din care 4152 (20%) evrei. În oraş sunt 2 sinagogi. În comerț evreii 
dețineau 60%, românii 30% şi alţi minoritari creştini 10%. In profesiile libere 
evreii nu ajungeau decât la 15%, dar în industria forestieră deţineau 40%. 

E Caracal - capitala jud.Romanaţi avea o populaţie de 12858 locuitori din 
care 2769 (15%) evrei. În oraş sunt 2 sinagogi. În comerţ, ca şi în profesiile libere, 
evreii erau slab reprezentați. 

E Craiova - capitala jud.Dolj şi a Olteniei avea o populaţie de 67814 
locuitori din care 13129 (20%) evrei. In Craiova sunt 5 sinagogi. In ceea ce priveşte 
viața economică a Cetăţii Banilor situaţia se prezintă astfel: cerealişti 10 români, 
17 evrei; agentură şi comision 8 români, 20 evrei; garaje auto 2 români, 4 evrei; 
depozite de băuturi spirtoase 2 români, 2 evrei; depozite de bere 5 români, 7 evrei; 
magazine de biciclete 2 români, 3 evrei; bijutieri 3 evrei, nici un român; blănari 3 
români, $ evrei; brutari 22 români, 4 evrei; cafenele 7 români, 8 evrei; depozite de 
cherestea 4 români, 9 evrei; fabrici de tuburi de ciment 3 români, $ evrei; boiangerii 
3 români, 4 evrei; cinematografe 2 români, 4 evrei; confecții de dame | român, 6 
evrei; magazine de haine 14 români, 15 evrei; ateliere şi magazine de încălțăminte 
68 români, 35 evrei; depozite de lemne 14 români, 12 evrei; magazine de 
manufactură 28 români, 35 evrei; mărunțişuri şi galanterie 8 români, 16 evrei; 
magazine de pielărie 6 români, 9 evrei; sticlărie şi porţelanuri 8 români, 14 evrei; 
tinichigii 14 români, 17 evrei; tapiţerie 7 români, 9 evrei; zugravi 19 români, 27 
evrei; zugravi de firme 3 români, 8 evrei. 

Pe măsură însă ce ieşim din Oltenia spre Răsărit şi spre Nord, prezența 
evreilor în centrele urbane se face din ce în ce mai simțită. In numărul viitor vom 
încerca să prezentăm situaţia din celelalte provincii ale țării unde situația era cu 
mult mai gravă decât în Oltenia. 


(va urma) 









(Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României; 
extras din capitolul suprimat de autor în noua ediţie a 
straniului său eseu, apărută la Editura “Humanitas ”, în 
1990) 







1990: 

“Evreii sunt plămada popoarelor, fără ei, țările pe 
unde trăiesc se ofilesc şi devin triste. Plecarea lor masivă 
din România poate fi considerată ca o mare tragedie. 
Astăzi am încredere în Frontul Salvării Naţionale”. | 

(Emil Cioran, înrevista “L 'Arche”, Februarie 1990) 









“Am încredere în lon Iliescu. Ştiam de multă vreme 
că el era speranța României” | 

(Emil Cioran, în “Le Nouvel Observateur ” din 28 
ATI 1990) 








N.R. Precizăm că forurile legionare au dezaprobat 
această violentă profesiune de credință antisemită încă din 
1939, cînd Emil Cioran era alături de legionari, aşa cum 
au dezaprobat şi filosemitismul patetic şi linguşitor din 
1990, cînd Emil Cioran era împotriva legionarilor. 





















[0 lui Dumitru 


Murăraşu, Naționalismul lui Eminescu, 
apărută mai întii în 1932, la Editura 
“Bucovina” a lui I.E.Torouţiu. a fost 
reeditată în acest an de către Editura 
“Pacifica”; editorul, d-l Oliviu Tocaciu, 
este acelaşi care, nu demult, s-a încumetat 
săatragăasupră-şi toate fulgerele, publicînd 
prima traducere românească integrală din 
Mein Kampf. |n tabăra stingii democratice 
asociația panicată între aceste două acte 
editoriale nu s-a lăsat prea mult așteptată, 
d-l Tocaciu fiind înfierat deja ca un fel de 
monstru programat al “reacţiunii”! 

Cum era de aşteptat, cel care s-a 
manifestat cel mai vehement, cu o aparență 
“profesională” îndărătul căreia orice 
intelectual avizat poate descoperi cu 
uşurinţă ceea ce un Ilariu Dobridor numea 
“dominanta moisidică”,a fost vechiul satrap 
ideologic Zigu Ormea (cu mîinile încă 
murdare după masacrul lui Mircea 
Vulcănescu şi al generaţiei sale 
intelectuale), girat în continuare, spre multa 
noastră amărăciune, de directorii de mucava 
ai “Dilemei” şi “României literare” (d-l 
Andrei Pleşu şi, respectiv, d-l Nicolae 
Manolescu). Criticastrul în cauză s-a 
străduit, în ambele publicaţii, să-şi convingă 
subțirii cititori că şi Eminescu e un mit fals, 
şi sinteza lui D.Murăraşu e proastă, şi 
reeditarea e neavenită. Se vede treaba că 
“autentic”, “deştept” şi “avenit” nurămîne, 
încetul cu încetul, în cultura română, decît 
d-l Z.Omea!... 

Privind lucrurile cu seninătate. 


cartea lui D.Murăraşu, fărăa fi una grozavă” 


(cu aglomerările ei de citate şi pioase 
platitudini), rămîne totuşi utilă, atit prin 
unele dintre analizele şi concluziile sale, cît 
şi prin faptul căabordează detaliat un aspect 
mai puțin cunoscut (şi adeseori denaturat) 
al eminescianismului. Autorul. care a dat 
pe vremuri şi o Istorie a literaturii române 
(modestă, dar nu atît de proastă pecito voia 
G.Călinescu, care nu suferea nici un fel de 
concurenţă în ajunul apariţiei marii sale 
Istorii...) s-ailustratmai ales ca sîrguincios 
eminescolog; Naționalismul lui Eminescu 
este deci cartea unui om cu o vastă şi 
profundă cunoaştere a operei eminesciene 
(precizăm. în treacăt, că acelaşi D.Murăraşu 
a dat, după Perpessicius, cea mai bună 
ediție critică a Poeziilor lui Eminescu). 
Desigur, D.Murăraşu nu-i Călinescu sau 
“| Noica: ideaţia sa e pe alocuri mai greoaie, 
stilul nustrăluceşte, iar didacticismul ajunge 
să deranjeze (riscînd să le creeze unora 
impresia de desuetudine şi chiar de 
diletantism, ceea ce nu-i cazul). Travaliul 
şi probitatea intelectuală nu-i pot fi puse 
însă la îndoială, iar structura studiului este 
temeinică, cu o lăudabilă străduință spre 
exhaustivitate. Ceea ce ne spune în Prefață 
nu-s deloc vorbe deşarte: “Utilizind 
materialul cunoscut din diferitele ediții şi 
materialul nou pe care ni l-au oferit 
manuscrisele lui Eminescu şi ziarele la 
care a colaborat, am arătat formele sub care 
se prezintă naționalismul lui Eminescu, 
natura acestui naționalism în dezvoltarea 
şi în trăsăturile lui generale şi caracteristice, 
expresia lui literară, fixîndu-l statomic în 
ambianța sentimentală şi ideologică a 
societății româneşti contemporane 
[poetului]. Urmînd metoda indicată de 
însăşi natura subiectului, am privit opera 
lui Eminescu şi din punct de vedere isforic, 
darşi dincelcrific-literar, încercînd să scot 


în relief cu obiectivitate şi exactitate 
Şliinţifică şi ceea ce naționalismul lui 
Eminescu are ca element artistic etern şi 
ceea ce face din el un întreg de străduințe, 
alături de străduinţele epocii” (sublinierile 
ne aparțin). 

După o Introducere în care-şi 
defineşte conştiincios “obiectul” şi 
“metoda”, stabilind şi stadiul “literaturii 
ştiinţifice a chestiunii””(pînă la 1932), autorul 
işi organizează cercetarea în trei părți: prima 
ne dă seama despre “Formele 
naționalismului eminescian” (“entuziast şi 
afirmativ”, ““criticist”, “cultural'”), a doua 
despre “Natura naționalismului 
eminescian” (afectivă, raţională şi 


C.Neştian, colaboratorul cel mai prolific al 
d-lui Guleş, Traducerea s-a efectuat după 
ediţia în limba franceză (Histoire du 
Mouvemenl Legionnaire) apărută în 1967 la 
Editura “Dacia” din Rio de Janeiro. Dincolo 
de formatul ei imposibil (multe dintre 
publicaţiile d-lui Guleş fac spaima “fizică” 
a bibliotecilor noastre!), această traducere 
reprezintă o întreprindere editorială foarte 
utilă, fiind vorba de un izvor însemnat, chiar 
dacă fatalmente subiectiv, pentru istoria 
legionară de pînă la 1937 (anul marelui 
succes editorial al Gărzii). Desigur, ea se 
completează, din perspectiva autorului, cu 
însemnările detip memorialistic din Sfârşitul 
unei domnii singeroase, Era libertăţii (2 





contextuală), iar a treia despre “Expresia 
literară a naționalismului eminescian” 
(reamintim că a fost avută în vedere nu doar 
publicistica, aşa cum avea să procedeze mai 
tîrziu regretatul Al.Oprea, cea atins larîndu- 
i problema naţionalismului eminescian, ci 
intreaga operă a scriitorului naţional). La 
sfîrşit se află o Conchaie (din care cităm 
rîndurile finale: “Opera întreagă a lui 
Eminescu îşi are rădăcinile înfipte în 
realitățile vieții personale şi naţionale. O 
bună parte din viaţa lui Eminescu e o luptă 
în Slujba națiunii. Pentru naţiune are el o 
dragoste care merge pînă la idolatrie, din 
națiune a făcut el categoria socială supremă, 
căreia totul i se subordonează. Naţiunea-i 
fetişul căruia Eminescu i-a jertfit cea mai 
bună energie a ființei sale”) şi o Bibliografie 
(astăzi în mod fatal insuficientă). Din 
Cuvintul Editorului aflăm că “ediția de faţă 
nu cuprinde, ca în original, Tabla analitică 
şi Indexul, dintr-un motiv lesne de înţeles - 
cel pecuniar” (!). Desigur, faptul scade 
valoareanoii ediții, care, deşi în mare corectă 
şi utilă, rămîne una modestă (spre bucuria 
răutăcioasă a cîrtitorilor din tagma plină de 
morgă a d-lui Z.Ornea). 

Dincolo însă de anumite scăderi 
ale autorului sau ale editorilor, sinteza lui 
D.Murăraşu alcătuieşte nucleul bibliografic 
al problemei respective, alături de cap. 
“Filozofia practică” din vasta monografie 
călinesciană şi de aparatul critic al ediţiei 
Perpessicius (mai ales volumele I-III şi IX- 
XIII). O sinteză actuală, solidă şi onestă, ar 
fi de mare trebuință, într-o epocă în care 
antieminescianismul a luat forme grave şi 
perfide, pe care nu le vom putea combate 
doar prin retorică gazetărească. 


eosebit de productivă s-a 
arătat în vremea din urmă Editura “Gordian” 
din Timişoara, pandant editorial al*“Gazetei 
de Vest”. Este vorba, fireşte, de carte 
legionară. Mai întîi se cuvine semnalată 
Istoria Mişcării Legionare a lui Horia Sima, 
tradusă acum în româneşte de d-l Valeriu 


vol.) sau Prizonieri ai puterilor Axei (şi ele 
în curs de apariţie la aceeaşi editură). Cel 
care rămîne pînă la urmă în ceaţă este, din 
păcate, tocmai anul 1938, poate cel mai 
tragic şi mai controversat... 

În aceeaşi colecție (“Pagini din 
istona Gărzii de Fier”) a văzut lumina 
tiparului, pentru prima oară în România, şi 
Din împărăția morții de Gabriel Bălănescu, 
carte zugrăvind suferințele legionare din 
închisori (publicului neavizat editorii îi lasă 
impresia unui volum inedit, omițind orice 
informaţie despre tipărirea anterioară din 
Occident). Foarte bine aleasă este ilustraţia 
copertei (Christul răstignital lui Dali), despre 
care editorii iarăşi nu găsesc de cuviință să 
dea vreo indicație, încălcînd uzul curent. 
Cînd te gîndeşti cît de puţin îi trebuie unei 
ediții obişnuite ca să aibă un aer 
“profesional”, te apucă mirarea sau ciuda 
față de “amatorismul” încăpăţinat pe care-l 
preferă altminteri merituoasa editură 
timişoreană! (Aş vrea ca d-l Guleş să nu-mi 
ia în nume de rău aceste critici camaradereşti; 
se cade însă, cum am mai spus-o şi cu alte 
prilejuri, să nu dăm pricini de cîrteală 
“ziguşorilor” scorțoşi ce ne pîndesc de pe 
toate redutele stingii)). 

Într-oaltăcolecţie a aceleiaşi edituri 
(“Din universul gîndirii legionare”) ni se 
oferă din nou o carte a lui Horia Sima, Ce 
este comunismul? De data aceasta avem 
reprodusă în facsimil ediția madrilenă din 
1972. Ne aflăm în fața unei radiografii 
necruțătoare a comunismului făcută de pe 
pozițiile dreptei creştine. Chiar dacă, între 
timp, comunismul a pierdut multe dintre 
formele şi strategiile tradiţionale, 
deghizindu-se în straie mult mai perfide, 
paginile fostului Comandant al Mişcării 
Legionare nu-şi pierd actualitatea, trimiţind 
spre rădăcinile încă neretezate ale răului, 
care este de natură moral-spirituală. 

In fine, după Cum am cunoscut 
Legiunea Arhanghelul Mihail (1992), d-l 
Ovidiu Guleş semnează din nou “o carte 
pentru tînărul român”, intitulată Mort sau 
viu (e o selecție din textele pe care autorul 
le-a publicat peste ani în “Gazeta de Vest”, 
unde ține o rubrică cu acelaşi titlu). Paginile 


d-lui Guleş sînt precedate de “Citeva 
cuvinte de inimă” ale d-lui Zaharia 
Marineasa, în care, după ce este citat 
Căpitanul (“Scriu pentru familia noastră 
legionară (...) Să vă aduceţi aminte de 
luptele voastre!”),seconchide cu nestăvilit 
avint metaforic: “Adevărul legionar, după 
cum ne spune poetul Radu Gyr, a crescut 
din fruntea celor plecaţi în alte frunți, ca 
apele fîntinilor în alte fintini. Astfel. cartea 
de faţă va fi, pentru cei însetaţi de adevăr, 
o fintînă în care s-au adunat izvoare cu apă 
vie românească” (p.6). Să sperăm cătinerii 
vor şti să bea fără să se înece... 


[5) paţiul nu ne mai permite 


decît o repede trecere în revistă a altor 
cîtorva apariții mai recente. Asupra noului 
volum din Dionisie Pseudo-Areopagitul, 
Ierarhia cerească. lerarhia bisericească, 
editat de Institutul European din laşi, vom 
reveni mai pe larg în Numărul viitor. Două 
cărți ce tratează difenito problematică foarte 
înrudită sînt Julius Evola, Merafizica sexului 
(trad.Sorin Mărculescu, Editura 
“Humanitas”, Bucureşti, 1994) şi 
I.P.Culianu, Eros şi magie în Renaștere - 
1464 (trad.din fr.Dan Petrescu, Editura 
“Nemira”, Bucureşti, 1994; e primul volum 
dintr-o scontată ediție românească de opere 
complete, ce ar urma să aibă “aproximativ 
15 volume”). Volumul intitulat Celălalt 
Noica, editat de Fundaţia “Anastasia”, ne 
înfăţişează profilul duhovnicescal lui Rafail 
Noica, fiul filosofului (cel căruia tatăl credea 
să-i poată reproşa traiul în “desăvirşirea 
fără săvirşire”!). Reeditarea (la Editara 
“Garamond” din Bucureşti, sub îngrijirea 
“tovarăşilor” N.Gogoneaţă şi loan 
C.Ivanciu) a cărții din 1926 a lui 
P.P.Negulescu, Partidele politice, ne este 
propusă ca “un veritabil manual al vieții 
parlamentare, un îndrumător deosebit de 
util pentru orientarea sa în problemele 
fundamentale ale unei guvernări 
democratice moderne şi eficiente” (Prefaţa, 
p.9). Editura “Universitaria” tipăreşte 
pentru întiia oară manuscrisul rămas de la 
Regele Carol II, Înzodia Satanei Reflexiuni 
asupra politicii internaţionale (manuscris 
aflat în posesia bastardului regal care-şi 
zice “Prințul Paul de România”); unealta 
obedientă a Ocultei, demolatorul 
democraţiei româneşti şi măcelarul 
tinerimii legionare (de his historia silet) îşi 
insinuează, după război, o figură de înger 
siluit de diavoli... În fine,o carte ceartrebui 
săsă găsească ob! isatoriu înoricebibliotecă 
de bun român te cea semnată de d-l 
Victor Bârsan, P; cesul Ilaşcu (ce urmează 
Masacrului inocenților din 1993), volum- 
document pe care Fundaţia Culturală 
Română a săvîrşit actul lăudabil de a-l 
edita şi-n limba engleză, pentru eventuala 
edificare a diplomaților străini. 


ERATĂ - 

În Numărul trecut, în cadrul acestei 
rubrici, S-a Strecurat o mică eroare, pe 
care O îndreptăm acum, cerîndu-ne scuze 
de la exigenții noştri cititori: în paranteza 
mai lungă de la mijlocul coloanei a treia, 
în loc de “Margaret, se va citi Marilyn 
Ferguson (fiind vorba de cunoscuta 
leoreticiană a new-age-ismului). 


Răzvan CODRESCU 








În cartea Zbucium în declinul Neamului, 
apărulă la sfârşitul anului 1993, autorul, dl Liciniu 
Faina, fost deținut politic, denigrează Mişcarea 
Legionară într-un mod cu totul grosolan. În rândurile 
ce urmează nu intenționez nici să comentez şi nici să 
combat cele afirmate de autor, atât cu privire la Mişcarea 
Legionară, cât şi la unii dintre membrii ei. Acest lucru 
l-a făcut dl. Zaharia Marineasa, prin articolul "Răspuns 
unor denigrări prieteneşti” (publicat în revista “ Puncte 
Cardinale ”, No.7/43 din 1994); vreau numai să arăt 
adevărul în privința unei afirmaţii referitoare la fostul 
colonel Gh Crăciun 

La pagina 179, autorul scrie: “Erau oameni 
puşi să-şi denunțe şefii politici şi crimele lor, chiar dacă 
nu i-au CUnOScul. Şi toate acestea sub conducerea 
directorului închisorii, un colonel pe nume Crăciun, 
care fusese şi el legionar, din grupa sau cuibul 


muncitorilor legionari de la Regionala CFR Cluj”. 
(subl mea) | 


Adevărul în cazul fostului colonel Crăciun este 
cu totul altul. Gh Crăciun nu a fost niciodată legionar; 
el a fost membru al Partidului Naţional-Țărănesc, 
organizaţia Cluj, până prin 1944, când a trecut la 
comunişti. De altfel, acest lucru l-a făcut şi profesorul 
lon Armeanu, tot membru al Partidului Naţional- 
Țărănesc, organizaţia Sibiu, care, tot pe atunci, s-a 


inscris la comunişti, fiind numit Chestor al Poliţiei 
Municipiului Sibiu 


Prin anul 1937, Gh Crăciun era angajat ca 
tehnician, sau aşa ceva, la Regionala CFR Cluj. În acel 
timp, Şeful Ardealului Legionar, cu sediul la Cluj, era 
dr.lon Banea. Intr-o zi, se prezintă la el Gh Crăciun 
şi-ispune că doreşte să se înscrie în Mişcarea Legionară. 
D-rul 1. Banea îl ascultă, mai stă de vorbă cu el. mu-l 
primeşte în Mişcarea tLegionară, dar nici nu-l refuză, îi 
spune să se mai gindească, să caute să se documenteze 


GENERALI 


A fost o vreme când, în Oşurea Ţării. exista o 
ricuroasă ierarhie a valorilor şi o tot atât de riguroasă 
reglementare a modului în care se putea promova pe scara 
sera bucă. Gradele militare se dobândeau în urma absolvirii 
unor şcoli speciale, a depunerii unor examene şi a executării 
unor stagii la comanda unei unităţi corespunzătoare gradului 
respectiv. Cu cât gradul la care se aspira era mai înalt, cu 
atât condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru a-l dobândi 
erau mai dificile, culminând cu probele cărora trebuiau să 
le facă faţă coloneii pretendenți la cel mai înalt rang din 
oştire, rangul de general. A deveni general însemna suprema 
incununare a unei cariere de o viaţă întreagă inchinată 
Oşturii, precum şi recunoaşterea unor merite şi calităţi 
deosebite care justificau încrederea ce i se acorda 
purtătorului acestui înalt grad militar de a participa la 
conducerea superioară a armatei. 

Regimul comunist. instaurat în August 1944 a 
schimbat însă radical concepția de până atunci cu privire la 
organizarea armatei şi la modul de recrutare şi promovare 
a cadrelor ei. Criteriul valorii a fost înlocuit cu criteriul 
fidelității față de Partidul Comunist şi acceptării fără 
rezerve a ideologiei comuniste. Şi cum majoritatea 
zdrobitoare a ofiţerimii române a refuzat să facă act de 
supunere şi mărturisire de credinţă în faţa noilor stăpâni ai 
țăni. au urmat epurări masive în rândul cadrelor armatei. 
Într-un timp relativ scurt, aproape în totalitate, cadrele 
vechii armate au fost înlăturate, multe din ele luând calea 
temniţelor ca urmare a participării lor la mişcările de 
rezistenţă anticomunistă. unde au fost supuse unui regim 
de exterminare. Nu cunoaştem cu exactitate numărul 
ofiţerilor din vechea armată care au pierit în închisorile şi 
lagărele de muncă forțată cu care regimul comunist a 
împânzit țara, dar ştim că peste 50 de generali, nume ilustre 
care s-au distins pe câmpul de luptă în primul şi în cel de 
al doilea război mondial au murit, ca urmare a tratamentului 
la care au fost supuşi, în închisori. | 

În locul lor, acadrelor vechii armate, s-au încropit 
în grabă cadre noi, recrutate din rândul comuniştilor care 
au luptat în Spania, din dezertori care s-au înrolat în Divizia 
Tudor Vladimirescu pentru a lupta împotriva propriei lor 
țări şi din drojdia societăţii româneşti, singurele condiții 
cerute pentru a deveni “ofițeri” fiind “originea socială 
sănătoasă” şi un dosar politic cât mai roşu. In această 
atmosferă de “pre/acerirevoluționare ” şi-au făcut apariția 
penerali care nu au fost în armată nici măcar căprari, 
generali care au păşit într-o cazarmă numai după ce au 
dobândit gradul - cazul lui Nicolae Ceauşescu - generali 
politici, generali de miliţie, generali de securitate, generali 
de pompieri, grade şi funcţii pe care nici o armată din lume, 
cu tradiţie, nu le cunoaşte. pia: 

Din păcate evenimentele din Decembrie '89 nu 
au schimbat nimic în ceea ce priveşte respectul ce s-ar 
datora gradelor militare şi modului de a le dobândi. lar ca 
o întărire a faptului că arbitrarul şi bunul plac domnește, ca 
şi în trecut, în conferirea de grade şi distincții militare, este 
suficient să amintim că preşedintele Iliescu. în cea mai 











PUNCTE CARDINALE cc 194 N0-10/4546 Pa. 23 


lăâspuns 
une! 
denigrări 


mai bine asupra Mişcării 

Tot în acest timp, la Cluj, exista o mişcare de 
dreapta naționalistă, numită “NOI”, condusă de un 
anume Rebreanu. Această grupare, care avea o secție 
pentru tineretul intelectual şi alta pentru tineretul 
muncitor, era susținută şi protejată de către rectorul 
Universităţii clujene, Ştefănescu Goangă; prin ea se 
căuta a se contrabalansa succesul Mişcării Legionare, 
care în acel timp luase un mare avânt printre Studenţi. 
Această grupare avea şi o revistă, tot cu denumirea 
“NOI”, care apărea lunar. 

Pe coperta unui număr al revistei, apare o 
fotografie cu un grup de muncitori, care defilau pe 
străzile Clujului cu braţul ridicat în sus - salutul roman 
-, iar în fruntea grupului se afla chiar acest Gh.Crăciun, 
care, nefiind primit în Mişcarea Legionară, s-a înscris în 
organizația "NOI", fiind numit şeful grupului 
muncitoresc. Aceasta este povestea lui Gh.Crăciun. 

Dar tot în această carte, la pag. 183, se scrie: 

“La 30 August 1964, cu biletul de eliberare în buzunar, 
plecam spre Blaj. Cel care a intrat foarte curând în 
închisoare a fost chiar colonelul Gh.Crăciun, pentru 





âallus 


reprobabilă tradiție ceauşistă l-a înălțat în gradul de general al Armatei 
Române pe antrenorul de fotbal Anghel Iordănescu, cel care a condus 
echipa României la ultimul campionat mondial. Dar pentru a nu fi 
bănuiţi de subiectivitate, să-l lăsăm pe proaspătul general Anghel 
Iordănescu să-şi prezinte singur drumul pe care l-a parcurs în “cariera 
sa de militar”, de la începuturi, până la încununarea ei cu steaua de 


general. 


“Am început fotbalul la 1] ani, iar la 12 eram deja legitimat 
la Steaua, primul şi singurul club din țară la care am evoluat. La 17 ani 
şi câteva luni am debutat în Divizia A la Steaua, unde am evoluat până 
în 1982, la 32 de ani. Am fost căpitan al echipei ani buni, şi sunt 


Japtele din vremea cind era legionar şi pentru crime 
comise ca ofițer de securitate şi comandant de 
inchisoare”. 

Câl neadevăr şi câtă naivitate! După Decretul 
de grațiere din 1964, nimeni nu a mai fost judecat 
pentru faptele trecute, fie că a fost sau nu legionar, iar 
pentru crimele comise de Crăciun, ca ofițer de securitate 
şi comandant de inchisoare, oare autorul cărții nu ştie 
că nici el, nici nimeni nu a fost condamnal până acum?! 

Regimul actual, în frunte cu preşedintele Țării, 
Îi acoperă pe toți foştii securiști pentru crimele săvârşite 
Fostul colonel Crăciun locuieşte liniştit la Bucureşti, 
într-un apartament înstăril, cu pensie bună, cum s-a 
văzul şi în serialul “ Memorialul Durerii”, cind d-na 
Lucia Hossu-Longin l-a intervievat la el acasă. Şi dacă 
autorul cărții a putul să spună despre Crăciun că a fost 
condamnal pentru crimele făcute ca fost securist 
(comandant de inchisoare), nu surprinde deloc afirmaţia 
făcută tot de el, în aceeaşi carte mincinoasă, că acest 
fost colonel Crăciun ar fi fost legionar! 

Prin 1960 eram la Aiud, în celular, etajul 3, în 
celulă cu mai mulți deţinuţi. Le-am povestit despre 
Crăciun cele arătate mai sus. În 1964, cînd am fost 
eliberat în baza Decretului de grațiere, odată ajuns 
acasă, soția îmi povesteşte cum a fost la ea Securitatea, 
care i-a făcut percheziţie, căutindo carte sauo broșură 
cu titlul "NOI", pe care însă nu a găsit-o! Se pare că în 
celulă, când am vorbit despre Crăciun, “ciripitorul” se 
afla printre noi şi l-a informa! pe ofițerul politic al 
închisorii de cele spuse de mine, lucru ce a provocat 
percheziția de la locuinţa familiei mele... 

Dar mai trist decăl toate este faptul că acest 
Gh. Crăciun, deşi urmaş al lui Horia şi Avram lancu, 
moţ din Munţii Apuseni, a putul colabora cu evrei 

precum Dulberger (zis Dulgheru), Koller, Keller şi 
alții, la oprimarea poporului român. 


"GENERALI" 


golgeterul echipei de-a lungul timpului. Amjucat de 66 de 
ori in echipa naţională unde, până in momentul de faţă, 
sunt ul doilea pe lista marcatorilor. Pe locul următor se 
apropie vertiginos Hagi, şi îi doresc din tot sufletul să 
ciştige. Din 1982 până in 1984 am activat ca jucător 
profesionist în Grecia la OFICreta, sora lui Panathinaikos 
Atena. În 1986 m-am întors în țară, iar în toamna aceluiaşi 
an am fost cooptat ca antrenor secund la echipa de tinerel 
a României, fiind secundul lui Drăgușin. Inainte de a 
abandona fotbalul am dat examen pentru profesia de 
antrenor, iar când m-am întors în țară aveam deja categoria 
a treia. Nu peste mul! timp am devenit antrenor secund la 
Steaua, unde am antrenat impreună cu Emerich. Jenei. Din 
1986, după ce Steaua a ciştigat Cupa Campionilor 
Europeni, am devenit antrenor principal la Steaua, echipă 

cu care am ciştigal titlul de campion al României atât ca 

sportiv cât şi ca antrenor. In 1990 am părăsit Steaua 

pentru doi ani, plecând in Cipru, la Anorthosis Famagusta. 

Apoi m-am intors in țară şi ampreluat din nou conducerea 

echipei Steaua cu care am ciştigat campionatul. lar după 

un an am ajuns antrenorul Naţionalei”. 

Nimeni, şi deci nici noi, nu contestăm meritele 
d-lui lordănescu ca antrenor de fotbal. Să nu uităm însă că 
fotbalul este numai un joc şi că, de pildă, pe colegul său de 
“branşă " - Franz Beckenbauer -preşedintele Germaniei, 
Richard Freiherr von Weizsăcker, nu l-a înălțat nici măcar 
la gradul de caporal, deşi a jucat în 103 partide pentru 
echipa naţională, a cîştigat cu echipa sa de club Bayern 
Mânchen patru titluri de campion național, a făcut parte 
din naţionala Germaniei care a cîştigat în anul 1976 
campionatul mondial, iar în anul 1990 a fost atrenorul 
echipei de fotbal a Germaniei care a devenit din nou 
campioană mondială. Optică şi respect diferit față de 
gradele militare! 

Undeva trebuie căutată însă cauza disprețului 


An manifestat de preşedintele Iliescu faţă de ierarhia militară 
A 


Şi de demnitatea de general. Dacă deschidem Constituţia 
Regatului României din 1923, vedem că la Art. 88, una din 
prerogativele regale este formulată astfel: “EI (regele) 
conferă gradele militare în conformitate cu legea” (s.n..). 
In contradicție cu această formulare, în Constituţia României 
din 1991, moşită de d-nii Gionea şi Iorgovan, la Art.94 se 
spune: “Preşedintele României acordă gradele de mareşal, 
de general şi de amiral “. Despre o conformitate cu o 
anumită lege care reglementează conferirea gradelor 
militare, nici o vorbă. Aşa fiind lucrurile, să nu ne mire că, 
dacă la apropiatul campionat de fotbal, echipa condusă de 
d-l lordănescu va înregistra rezultate bune, o să-l vedem pe 
antrenorul ei avansat la gradul de mareşal. Constituţia îi dă 
acest drept preşedintelui, iar istoria noastră militară este 
destul de săracă în purtători ai acestui grad. Până acum nu 
avem decât trei, pe mareşalul Averescu, mareşalul Prezan. 
şi mareşalul Antonescu. Cu mareşalul lordănescu numărul 
lor s-ar rotunji la patru, ceea ce, din punct de vedere 
statistic, ar fi un progres remarcabil. 


Andrei RĂZEŞU 





| 
| 
| 
| 
| 





POST - CARITAS 


Prăbuşirea sistemului de 
“întrajutorare” numit Caritas (pentru că noi 
“de la Rîm ne tragem'!), pe care-l pusese în 
mişcare la Cluj obscurul personaj pe nume 
loan Stoica (nu fără sprijinul primarului 
ultra-patnot Gh.Funar, dar şi cu complicitatea 
i subterană a puterii de la Bucureşti), a 
reprezentat pentru mulți dintre cei ce “au 
jucat” o lecţie usturătoare, iar pentru mulți 
- dintre cei ce s-au ținut deoparte, dovada cea 
mai relevantă a tragediei morale prin care 
trece astăzi poporul român. După Decembrie 
'89, cele patru “mineriade” şi “fenomenul 
Caritas” au fost evenimentele ce au scos cel 
mai bine la iveală abjecţia adunată în sufletul 
românesc de-a lungul a 50 de ani de 
comunism. 

Sînt de compătimit “caritaşii” 
păcăliți? Omeneşte vorbind, n-au avut decit 
ceea ce au meritat, Nu ştim dacă putem 
absolutiza afirmaţia d-lui Liiceanu din al său 
Apel către lichele, anume că fiecare poartă 
responsabilitatea propriei prostii, dar 
inclinăm să credem că, in orice caz, fiecare 
poartă responsabilitatea propriei abjecții. În 
fenomenul Caritas am avut de-a face, oricât 
de greu ne-ar fi s-o recunoaştem, cu un 
amestec pervers de prostie şi abjecție, la care 





PARADOXURI 





Nu se pune problema de a mai 
polemiza cu elementara publicaţie 
“Mişcarea” (ce pare a-şi fi focalizat asupra 
noastră întreaga ură “creştinească'”). Am dori 
însăsă le semnalăm puţinilor cititori ai presei 
de dreapta faptul că între noi şi gruparea d-lui 
Marian Munteanu, în ciuda aparențelor, există 
O asemănare nesperată: şi unii şi alţii sîntem 
j plini de... paradoxuri. 

Să nu se creadă cumva, Doamne 
4 fereşte, că dacă noi am pus în evidenţă, cu 
























mîhnire, anumite paradoxuri “mişcăriste” 

| (legate de persoane, fapte, atitudini sau idei 

ji din ograda tot mai părăginită a Mişcării 

: Pentru România), nu am fi conştienţi şi de 

propriile noastre paradoxuri, aşa cum rezultă 

h ele chiar din afirmaţiile celor ce ni se vor cu 
| tot dinadinsul adversari. 

Ce paradox mai mare decit acela că 
ne spunem “independenţi” şi “naţional- 
creştini”, în vreme ce “mişcăriştii” ne-au 
deconspirat pe de o parte trecutul “democrat- 
creştin” (adică mai rău decit dacă am fi fost 
membri P.C.R., ca d-l M.Munteanu, sau 
chiar securişti sadea, ca d-l Ilie Bădescu!) şi 
pe de altă parte actuala condiţie de “masoni”, 


EDITURA 





s-a pretat o parte îngrijorător de mare dintre 
concetățenii noştri. Prostia s-a manifestat în 
incapacitatea de a înțelege că o asemenea 
escrocherie era inevitabil sortităunui faliment 
catastrofal, chiar dacă a fost tolerată (şi pînă la 
un moment dat spri/inită în mod interesat) de 
către “oficialități”. Încrederea prostească în 
Caritas şi idolatrizarea temporarăa patronului 
loan Stoica a fost şi un reflex sau o consecință 
a încrederii prosteşti în puterea neocomunistă 
şi a idolatrizării de către vulge a “tătucului” 
zimbăreț de la Cotroceni. Căci socoteala 
multora a fost tocmai aceasta: dacă Iliescu, 
sau guvernul, sau “autoritățile” în general, nu 
opresc şi nici măcarnu pun la îndoială Caritas- 
ul, atunci înseamnă că acesta este şi “legal”, Şi 
“de perspectivă”! Te întrebi cu uimire: oare 
cite renghiuri trebuie să mai joace 
neocomuniştii acestei prostimi naţionale 
pentru ca ea să înțeleagă sau măcar să simtă, 
în sfirşit, pe miinile cui s-a încredințat orbeşte?! 

În ce priveşte abjecţia, ea s-a 
manifestat în această teribilă foame de a se 
îmbogăți repede şi parazitar, cu mijloace oricât 
de dubioase, iar pe de altă parte în eludarea 
conştiinţei sau măcar a presentimentului că 
totuşi aceşti bani trebuie să păgubească pe 
cineva (fie că acel cineva era Statul sau restul 
populației - adică “proştii” care nu se- 
nghesuiau la chilipir). 

Desigur, marii “rechini” au fost 
adevărații profitori ai aventurii stoiciste şi lor 
le revine principala responsabilitate. Şi nu-i 
vorba numai de cei cu funcţii politice, juridice 
sau administrative, dar şi de “curve bătriîne” 


DI 


“unelte ale puterii” şi““simişti” înrăiţi! Trebuie 
sărecunoaşteți că fie şi numai simpla însumare 
a acestor etichete din urmă ar putea fi 
considerată o culme a paradoxului! Dar ca 
lumea să se năucească de tot, deşi “masoni”, 
noi scriem de ani de zile împotriva masoneriei; 
deşi “unelteale puterii”, noi tunăm şi fulgerăm 
împotriva comunismului şi neocomunismului 
de toate nuanțele; deşi vajnici “simişti”, noi 
adresăm scrisori deschise bătrînilor legionari 
(pe care tocmai “antisimiştii” şi-au închipuit 
că le-ar putea confisca pro domo) şi suspinăm 
“în căutarea Legiunii pierdute”, veştejind 
constant orice etichetă sau tendinţă sectaristă! 

Paradoxali sintem şi-n atitudinea 
față de M.P.R., căreia deşi i-am fost decretaţi 
duşmani de moarte, nu i-am scos în evidență, 
de-a lungul anilor, doar slăbiciunile şi 
paradoxurile, ci şi anumite calităţi sau realizări 
pozitive, puţine cîte au fost (cum am procedat, 
în particular, şi în cazul d-lui Dan Dungaciu, 
despre care am spus multe vorbe frumoase, 
cărora dumnealui a înțeles să le răspundă cu o 
pagină de înjurături). lar la Paris, unde ne-am 
dus să luăm o “cină masonică”, alături de 
“simiştii” noştri, ca “unelte ale puterii”, ne- 
am apucat să ținem partea d-lui M.Munteanu, 
Pieței Universităţii şi tinerei generaţii, de a fi 
crezut d-l Emil Constantinescu că purtăm 
chimire pe sub cămăși! 

Paradoxale sînt şi pretenţiile noastre 
de intelectualitate, cîtă vreme, abili cum îi 
ştim, “mişcăriştii” ne-au dovedit cît sîntem de 





PAG. 24 NR. 9-10/45-46 sept-oct'94 PUNCTE CARDINALE 


ochi râde: BILLA 


detipul poliescrocului Dan Zamfirescu, ce nu 
s-a dat înapoi chiar de la a scrie o broşură 
elogioasă despre Caritas-ul napocan, 
propovăduind (teolog, de!) “mîntuirea 
românilor prin ei înşişi”!!! Aşa cum se face 
însă dreptate la noi, e de presupus că toți aceşti 
“responsabili” nu vor fi niciodată traşi la 
răspundere pe cale juridică, ba chiar nici 
măcar stigmatizaţi moral. În cel mai bun caz, 
se vor găsi (pe lingă numitul loan Stoica, 
arestat deja) cîțiva țapi ispăşitori de mina a 
treia, cu care se va domoli para iute trecătoare 
a miniei româneşti. Profitorii vor rămîne 
profitori şi victimele victime, iar “*massa 
electorală” se va înghesui să-şi revoteze tartorii 
şi-n 1996, înjurînd opoziţia că stă în calea 
bunului mers al țării! “Naşul” loan Stoica îşi 
Şi face socoteala că, după cîţiva ani de temniţă 
confortabilă, o va lua de la capăt; un singur 
regret are, după propria-i mărturisire: că nu |- 
a făcut milionar şi pe de-alde Gh.Funar, săracu', 
lăsîndu-lsăscurme după comori daco-romane 
pe sub asfalturile Napocii strămoşeşti! (Las 
că, sfidind o lume întreagă, P.D.S.R.-ul şi-a 
asociat între timp P.U.N.R.-ul la guvenare!). 
Dar, pentru noi, problema naţională 
gravă nu credem că este aceea aunei minorități 
mafiote, ci aceea a majorităţii pervertite moral, 
fără de a cărei complicitate escrocii zilei n-ar 
putea să-şi facă de cap în această țară. Noi nu 
ne confruntăm, cum am tot repetat-o, atit cu o 
criză politicăsau economică. cît cu una moral- 
spirituală, din care provine întreg dezastrul 
actual. De aceea, lupta de asanarenaţională pe 
acest făgaş trebuie concentrată: prin opoziţia 


“analfabeți”, nepricepînd noi nimic din 
gindirea genială a d-lui Ilie Bădescu (“al 
doilea Nae lonescu') şi neştiind noi nici măcar 
adevărul elementar, pe care-l poate confirma 
Şi ultimul mucios din M.P.R., anume că d-l 
Nicolae Manolescu e un biet “articler”, iar d- 
| Andrei Pleşu un “culturalnic” retrograd! 
Neoprim aici, din două motive: întîi 
ca să nu ajungem la prea mult patetism în a ne 
plinge de milă în public, iar apoi pentru-a nu 
plagia cumva un paradox foarte scump şi 
specific “mişcăriştilor”: cel de a vorbi mult şi 





Cerem scuze editorului 





























pentru datele incomplete pe care le-am oferitîn Numărul 
8/4 alrevistei“Puncte Cardinale” (din august 1994) cu privire la sursa textului. Shakespeare 
şi legea dreptății (reprodus de noi la pag.9, în cadrul rubricii “Actualitatea clasicilor”), 

ndreptăm acum această omisiune, menționînd că era vorba de un fragment 
(pp.3-6) din cap.I al cărții lui Ivor Benson, Factorul sionist, în traducerea românească 
rezumativă apărută în 1993 la Editura “Studii Istorice Românești” (The Romanian 
Historical Studies, Miami Beach, Florida, U.S.A.) a d-lui Traian Golea. (În ce priveşte 
originalul englezesc, ela apărut mai întâi în 1986, apoi- cu adăugiri- în 1992, cartea purtînd 
subtitlul: “Influența iudaică asupra istoriei secolului 20”). Mai menționăm că la aceeaşi 
editură a mai apărut, tot în traducere rezumativă, o a!'2 carte utilă (în ciuda câtorva 
impreciziuni sau exagerări) pentru înţeiegerea fenomenului iudaic mondial: Douglas 
Rted, Controversa Sionului (asapra căreia ne propunem să revenim în curînd). 

Fără excepție, membrii Redacţiei noastre, dincolo de unele neînțelegeri trecătoare, 
au tot respectul faţă de activitatea de cercetare şi editare întreprinsă de di Traian Golea 
(de la care am mai publicat un text interesant în paginile revistei noastre: Binefacerile 
integrării; a se vedea “P.C.”, Anul II, Nr.10/22, octombrie 1992, p.14). Dacă nu ne-am 
informat mai îndeaproape cititorii asupra susținutei activități a domniei-sale (în felul ei 
unică astăzi în Exilul românesc), faptul s-a datorat neregularității sau întîrzierii cu care 
publicațiile respective ne-au parvenit (cînd ne-au parvenit), precum şi unor disfuncționalități 
regretabile din Redacția noastră (împărțită între Sibiu şi Bucureşti). În 
aceasta n-are nici o legătură cu apartenența d-lui Traian Golea la o anumită “tabără” 
legionară. Cînd un lucru este util şi bine făcut, astfel de etichetări ni se par oțioase. 









anticomunistă, prin publicaţiile 
independente, prin şcoală, prin Biserică, 
dar şi prin misionarismul “de la om la 
om”, pe care trebuie să şi-l asume oricine 
mai are un dram de înțelepciune şi de 
cinste sufletească. 

Să menţionăm, în încheiere, 
că fenomenul Caritas actualizează o 
veche paradigmă a deşertăciunii 
omeneşti. Poate că nu sintem noi mai răi 
decit au fost sau sînt alții, dar asta nu ne 
poate consola, nici scoate din impas. 
Putem reîntîlni această paradigmă 
întruchipată în multe opere literare, dar 
ni se pare că două surprind mai bine 
esența ei morală, intrînd într-o tristă 
analogie cu Caritas-ul românesc. În 
partea a doua a Faust-ului goethean, o 
întreagă împărăție, în frunte cu mai- 
marii ei, se lasă pradă i/uziei de bogăţie 
fără muncă aduse de Mephisto, ajungind 
în cele din urmă la ruină şi la război. 
Mihail Bulgakov reia şi dezvoltă acelaşi 
episod, adaptindu-l contextului social 
comunist, în romanul său Maestrul şi 
Margareta. Lăsîndu-se pradă, cu aceeaşi 
abilitate morală, ispitei de a se îmbogăți 
peste noapte, tot prin magie diabolică, 
oamenii trăiesc buimăciţi momentul 
spulberării meschinelor iluzii şi se 
pomenesc goi în plină stradă sau stringind 
pulbere în pumni! De cîte ori acest 
moment apare în literatură, apare şi 
diavolul care-şi bagă coada... Oare să nu 
fie la fel şi în realitatea brută? 


a gîndi puțin (multă lume arămas nedumerită: 
cum de enigmaticul “Frate Alexandru” a 
reuşit să spună ați! de multe pe o jumătate de 
pagină, pe cînd cei ce “i-au răspuns” au 
reuşit să nu spună nimic pe pagini întregi?!). 
Paradoxuri peste paradoxuri, de o 
parte şi de cealaltă. Odată făcute aceste 
precizări, cititorii noştri vor înțelege că faptul 
de a nu ne putea împăca cu “mişcăriştii”, 
deşi sîntem atit de asemănător de paradoxali, 
nu este decit un paradox al paradoxurilor. 
FRATELE LUI ALEXANDRU 







































orica caz, situația 







REDACȚIA 





Dim 


Pl 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor- 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 
loan NISTOR 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 


secretar de redacţie telefon 069/422536 


iti | Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 
Plaoil SRL 


Printing Company 









"PUNCTE CARDINALE" 


LD Sucursala SIBIU 
Cont nr.4072996517509