Puncte Cardinale anul IV, nr. 11 (47), noiembrie 1994

CUM DE VEZI PAIUL DIN OCHIUL FRATELUI TĂU, 
DAR BARNA DIN OCHIUL TĂU NU O IEI ÎN SEAMĂ? 






Matei 7; 3 


iii it pepe 
Nr. 11/47. 
Il u[e 


1994 


CA1DINALE 55 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA. GERMANIA, FRANȚA, ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





credința 
iubire 
speranța 














Alternativa opoziției 





Îndată după decembrie despărțiri mai mult sau | Pag. 6 
"89, viaţa politică părea a reintra mai puţin spectaculoase, 2 
pe făgaşul normal al tradiţiei A Dora au adoptat limbajul E Hade - 


noastre politice, continuând-o pe VRAN( ] ANU “democratic” al opoziţiei, doctrinar 
cea interbelică. Un drum mult văduvind-o astfel de propriul al 
mai anevoios pentru că, de ei conţinut. gardismului 


această dată, comuniştii dețineau x Aşa se face că ceea 
o cu totul altă pondere şi pentru UA cip ce începuse prin a fi o 
că propaganda comunistă LA Su 4 înfruntare între opţiuni 
semănase, la modul didactic, politice fundamental diferite 
tuturor generaţiilor. ideea şi-a pierdut consistenţa, iar 
pericolului pe care l-ar reprezenta puterea şi opoziţia au ajuns 
partidele “burgheze”. Nu este intr-o penibilă competiție 
cazul să reactualizăm aici toată intru slugărnicie. Careclovn 
acea violentă propagandă face giumbuşlucuri mai 
împotriva lor; cert este că unii - plăcute stăpânului? 

de regulă supraviețuitori ai Aşa se face că lupta 
gulaguluicomunist- şi-au asumat politică între putere şi 
anevoioasa misiune de a opoziţie şi-a pierdut temeiul 
reprezenta în fața unor mase din momentul în care puterea, 
ațâțate de propaganda noii care a abandonat de mult 
conduceri, a/fernativa. La ora discursul de lemn comunist, 
aceea, părea că noii uzurpatori ai pentru a şi-l însuşi pe cel - A 
puterii nu urmăreau decât să-şi din alt lemn - “democratic”, SEGA 
salveze privilegiile de vechi a adoptat o serie de legi şi a poziție 
slujbaşi ai partidului comunist, inițiat vagi intenții de reformă 
în vreme ce opoziţia economică, pe care înşişi 
““democratică” dorea progresul opozanţii le-ar fi înfăptuit 
şi asanarea morală a ţării. Foarte dacă deţineau puterea 
curând s-a văzut însă că politica (probabil în alt ritm şi cu alte 
României nu se face în România priorităţi). Căci actualii 
şi felul acesta de a pune stăpâni ai lumii nu lasă loc 
problemele nu mai corespunde unei alte alternative. Cine se 
realităților. Două sunt cauzele încumetă primeşte replica 
acestui fenomen: mai întâi fără echivoc a forțelor 
eforturile de salvare a comunismului, de “inocentizare”a lui, militare internaționale (până şi jandarmiis-au 
venite îndeosebi dinspre occident, în variantele lui moderate “mondializat”!), exceptând cazurile marilor puteri economice 
(socialism, social-democraţie) şi, în al doilea rând, o cu totul (Japonia, China). Din momentul în care puterea i-a preluat 
altă distribuire a centrelor de putere pe plan mondial. Dacă în opoziţiei prerogativele, aceasta a încetat să mai reprezinte o 
toiul masacrului din decembrie *89 Iliescu a avut reacția alternativă. Trist e că opoziţia, deținătoare a unui capital Pag. 15 
firească de a-şi chema stăpânii de la Moscova (“Să ştie şi ei moral, a fost lovită în ce avea mai de preţ; şi la modul cel mai 
cine suntem şi ce vrem”), opoziţia a înțeles ceva mai repede puţin... moral. Stăpânii de azi ai lumii nu-şi aleg slugile după A 
că noii stăpâni, cei care deţin cu adevărat puterea mondială, criterii morale, ci în funcţie de obedienţa lor; nici măcar Ideologia 
se află în altă parte, încredințându-se lor, chiar dacă erau culoarea politică nu contează. Nu vi se pare straniu că, impotriva 
aproximativ aceiaşi care o mai lăsaseră o dată de izbelişte, cu dintr-un nomenclaturist lipsit de scrupule, Iliescu a ajuns un istoriei 
50 de ani în urmă, dând astfel o substanțială mână de ajutor partener credibil de discuţie în timp record? Şi nu vi se pare 
comunismului “biruitor”! Multă vreme, acesta a fost atuul dureroasă echivalenţa dintre un Ceauşescu plimbat în caleşti 
opoziţiei: noi vrem să occidentalizăm țara, iar lliescu vrea pe lacurţi străine şi un Iliescu primitcu onoruri asemănătoare? 
doar transformări de fațadă, care să-i permită prezervarea Astfel încât, cei care-şi pun nădejdea într-o amelioarare a 
puterii. Versaţi în exercițiul puterii, foştii comunişti au înțeles situaţiei prin venirea opoziţiei la putere, se amăgesc zadarnic. 
că-şi pot păstra privilegiile numai slujind noului stăpân. Ei au Aspiraţia finanţei mondiale de a înfăptui unicul stat 
înțeles că “democraţia în interiorul Frontului”, preconizată mondial nu se împiedică de considerente morale: cine vrea 
de Iliescu, este o fundătură, astfel încât după replieri şi (continuare în pag.2) 


“SN 


Pag. 12 








să 








PAG. 2 NR. 11/47 Noiembne '94 





(urmare din pag.|) 

să se bucure de sprijinul ei (şi fără sprijinul ei nu 
se mai poate!), trebuie să-i facă pe plac; de aceea 
toți dau năvală să i se supună; ea nu se împiedică 
de granițe, de tradiţii, de spiritualităţi 
individualizate: dimpotrivă, sub tăvălugul 
nivelator al legii economice, toate acestea sunt 
menite să dispară! Dacă Iliescu nu ar fi înţeles 
acest lucru, ar fi fost imediat măturat de pe scena 
istoriei, pentru că finanța nu cunoaşte 
sentimentalisme, indiferent cât de impozanţi sunt 
cei pe care-i îngenunchează; de aceea, “toate 
vechile-noi elite se îmbulzesc pentru a se supune 
noului stăpân. Şi cum ar putea ele face altceva 
pentru a se menţine la putere, când independența 
economică a țărilor occidentale e doar o 
amăgeală,(...) când fluxurile financiare, ştiinţifice 
şi tehnologice s-au planetarizat prin rețeaua unei 
interconexiuni generalizate, când cea mai mare 
putere militară a lumii, Statele Unite ale Americii, 
se sufocă sub povara datoriei lor?” (Claude 
Karnoouh) 

Premiza de la care pleacă noii stăpâni ai 
lumii este că există soluţii universal valabile şi că 
nu avem decât să le aplicăm pentru a instaura 
bunăstarea generală! Ele sunt exclusiv de natură 
economică şi politică (economie de piață, drepturile 
omului, pluripartidism...). Desigur că est- 
europenii, care au mai fost supuşi, de către apuseni, 
unui alt experiment, în acest veac, sunt foarte 
sceptici. Întrebarea îndreptățită care se poate pune, 
în acest caz, este: cum se face că această 
miraculoasă soluție nu este experimentată în țări 
ale lumii a treia, unde situația este mult mai 
dezastruoasă decât la noi? Şi încă: în locurile în 


















credință 
iubire” 
speranță 









TARĂ 








"Nu te închina până nu ştii cine este sfântul” 
(rover românesc) 


LUhbitA 
SATELOR 


FOCI Se Le TINE: Era 


IT E NISE? 


REZISTENȚA ARMATĂ DIN 
MUNȚII APUSENI 


— 





PUNCTE CARDINALE 


care a fost făcut acest experiment, rezultatele nu 
contrazic oare flagrant pretenţiile noilor 
reformatori? Ce rezultate a dat “modelul american” 
aplicat unor ţări ale Americii de Sud? Prosperitate? 
Bunăstare? Doar sânge şi haos. Şi exemplul invers: 
dacă economia de piață şi pluripartidismul este 
soluţia ieşirii din criză, cum se face că în China 
comunistă economia de piaţă funcţionează în 
condiţiile unui drastic autoritarism politic?! 

La noi, oamenii puterii ne promit că în 
curând vom înota în bunăstare, doar puţintică răbdare 
să mai avem! De democratizat, ne-am democratizat, 
să înceapă să funcţioneze şi pârldalnica de economie, 
şi atunci să vezi trai! Roadele economiei le mai 
aşteptăm; cele ale “democraţiei” le vedem de pe 
acum. Le cităm după un apusean care ne vizitează 
des; ca să nu fim taxaţi de “reacţionari” 
““pretutindeni, pop-rock-ul, Disneyland-ul, 
pornografia, prostituţia şi mizeria se afişează ca 
semneale noii revoluţii democrâtice” (C.Kamoouh). 

Peste avantajul prezervării puterii, slugile 
finanţei îl mai au şi pe acela de a trece drept mari 
strategi şi pacificatori ai lumii; firesc, după 
recunoaşterea mondială, în buna tradiție a 
predecesorului său, Iliescu a ajuns să aibă merite 
incalculabile în procesul de pace din Orientul 
Apropiat. Nici mai mult, nici mai puţin! Vorba 
cuiva: ai râde, dar nu poţi de plâns! La rândul ei, 
opoziţia, exilată într-un rol marginal şi figurativ, ne 
flutură din când în când pe sub nas iluzia că ar 
deţine soluţia salvatoare. N-o deţine. Cel mai demn 
lucru pe care-l poate face este să ne interzică 
accesul la noi iluzii, pe care nu avem pe ce să ni le 
întemeiem. Europa unită spre care năzuieşte, laolaltă 
cu puterea, statul planetar (care se va înfăptui cu sau 


Nr. 1. 
Octombrie 
















Mănurie În sprijinul ocestui adev dr stă ura locutită în suletele a 2 Punctelor Cardinale vor sprijini atât 


de milioane de rumăni imputriv a celor care, cu sprijmul puhoiului comunis 
LEA 109 E 1 0 esa RE CEPT IT ee ce Te moral cât ŞI material LUMEA 
Îotătire a acestei mărturii suntsutele de mii de brat i care, infruntând tervares A 
comunotă, s-au pudica făţiy în lupta de chiberane a Țării și pentru a impiedic, 
înfăptuirea planului dea [i desfiinţaţi ca naţiune. Mulţi dintre aceotia au rău 
eroic, luptând cu arma în mână. Alții au (US III ISIS PET ERATE AT, PITT RI 
(urțată cumuniste, untde au fast supuşi unui repiin de evterminare 

RIES CE EL DUCI LE CETNUT a cc TITEI TE (Ul LUTA cs 
su LR TIC aL ILARIE RT VETO PESTII ITI O datorie 
ali numai de cei cure l-au asasinat, MI deși actuala Putere pretinde a | : 

DEE A CTE CD TIC TA RTP PLATA pentru că Incurile 


fără voia noastră), nu au în vedere nicăieri în 
proiectul lor omul cu nevoile sale lăuntrice. Ci un 
omtipizat, uniformizat, ruptde orice transcendenţă, 
aşezat, precum un copil imbecil, în mijlocul 
grămezii sale de obiecte bune doar să-i asigure 
confortul şi să fie înlocuite cu altele, mai sofisticate 
şi mai frumos colorate! 

Istoria ne-a învăţat că nu există soluţii 
universal valabile şi că, dacă soluţii există, ele 
sunt întotdeauna înscrise în structura însăşi a 
poporului în cauză. Experimentele au dat rareori 
rezultate benefice, dar au cauzat întotdeauna multă 
suferință şi întârziere a progresului pe /inia acelui 
neam. Formulele din afară nu fac decât să-i 
mutileze sufletul, pentru că un neam e o sinteză 
nerepetabilă, care se poate altera prin impunerea 
urior grile care nu-i aparţin. A pretinde că progresul 
tehnic ar antrena cu el şi transformări la nivel 
cultural ori de conştiinţă, ar însemna să uzăm de 
cel mai grosolan materialism marxist. O dominare 
internaţională a finanţei, după toate regulile 
dictaturii, care exilează şi interzice pe recalcitranţi, 
nu poate fi pricină de bunăstare nici ea. Ci doar 
cauză a noi conflicte şi înfruntări. 

O situaţie din care opoziţia nu ne poate 
salva; după cum nu se poate salva nici pe sine, 
atâta vreme cât se va complace în penibila cursă a 
slugărniciei față de redutabilul stăpân de la Apus. 

Necesitatea unei alternative reale la 
blocul acesta eterogen, numit putere-opoziţie (sau 
viceversa!), este mai presus de orice discuţie. Ea 
va exista atunci când o formaţiune politică va avea 
suficientă inteligență, suficientă putere, dar şi 
suficienţi sprijinitori, încât să facă o politică 
națională în adevăratul înțeles al cuvântului. 














Cu multă osteneală, dar cu 
mulțumirea de a fi făcut încă un pas 
pe calea rostirii adevărului, Editura 
Puncte Cardinale a scos de subtipar, 
la sfârşitul lunii Octombne, primul 
număr al publicaţiei LUMEA 
SATELOR. 
Nouapublicaţie se adresează 
cu precădere țărănimii, categoria 
socială cea mai puternic lovită de 
toate relele comunismului, pe care şi 
actuala Putere, potrivnică credinței 
în Dumnezeu şi străină de interesele 
fundamentale ale Neamului 
Românesc, se străduieşte să o 
menţină pe mai departe în starea de 
lobăgie colhoznică la care a coborât- 
ocolectivizarea forțată a agriculturii. 
In speranţa că cititorii 






SATELOR, ajuntând la răspândirea 
ei în satele româneşti, pomim la 
drum cu credința că ne-am îndeplinit 


Puncte Cardinale 


CETE ATĂT PE RI PI COTIDIENE 


ECE LUTUIĂ UT Piata res psrT Te ITI TA A pământeşt 


să De deshomate și apoi inmormântate creștinește, în pămâni Sfințit.cuv cruce În Nu întări trecut în textul intitulat Fosta. 


la căpătăl. Aceste cruci ar fi a dovadă de nctăgăluit că Mominla n-a ura 


coimuuismul, Dar actuala Putere se temele dovezile care Par dei îlui trevutu doamnă Codreanu a trecuta cele veşnice, 


Ul LEB 


s-a strecurat, din. neatenţie, o greşeală 
lăturalnică: doamna Sica Po cu nu este, 
fireşte, “fi ea” oratii) Tudos 





asemenea, pie 
asigurânoza NE ARE n: 


















































































-——y P——— 7 — |  —— ——— CCC 


| 






PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 3 







RUGA VALAHĂ 


Acestui neam pribeag prin visuri moarte 
trimite-i, Doamne, verde cătănie 

şi spadă de Arhanghel ca să-l poarte 
din veacul strâmb în dreapta veşnicie! 









De n-a durat cu brâncile castele, 
dar a ştiut să strângă, cu temei, 
vecia-ntr-o coşarcă de nuiele 

şi raiul într-o gură de bordei. 









lar de i-au ars și câmpuri şi cătune, 
el s-a hrănit cu rădăcini de grai 

Şi s-a-nvelit în țol de rugăciune... 

Că viii lui duhnesc a putregai?! 

Aibi milă, Doamne, că miresme bune 
ți-s morţii lui, de două mii de ai! 


Răzvan CODRESCU 













“Mergând împreună, uniţi, cu 

Dumnezeu înainte şi cu dreptatea 

neamului românesc, orice soartă 

ne-ar îi dăruită, înfrângerea sau 

moartea, ea va fi binecuvântată şi va 
da roade pentru neamul nostru [...] 
Ne-am strâns şi mai mult în jurul 
Icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor 

” asaltaşiloviturilevorcurgemaigrele 













1 










[3 


pia a 
Ti 


ps 
ş Re, în 


d | pile : i 
A SE alai fa pd E. A , A a 


she bi 
(Se Si , 


























































(Ar hanghel ul luptător) peste noi, cu atât vom sta mai mult - (Arhanghelul vestitor) 

Cu sabia de foc vâlvâitoare sub scutul Sfântului Arhanghel a 
Intre pustie şi paradis Mihail şi la umbra sabiei lui”. „ Această făptură înaripată 
Apără Logosul de profanare cal e „ Mireasma crinului de-apoi 
La toate uşile de sanctuare Si ie deci i CES lasă-n cosmos scuturată 
Să fie zi şi noapte-ntredeschis... (CORNELIU Z.COD Aa ul Pe cât divinul creşte-n noi. 
Acolo-s luptele hotărâtoare | Taina se mai tăinuie odată 
Răsăriturile de acola vin - Te splendor et virtus Patris, tăi Pe cât un îngere mijlocitor... za 
De la lacrima izbăvitoare Te vita, Jesu, cordium, > “În mormânt şi-n pântece sipilată 

“+ Între dezastru şi divin. Ab ore qui pendet tuo, „Icoana focului mistuitor 

| Ioan ALEXANDRU Laudamus inter Angelos. loan ALEXANDRU 






Tibi mille densa millium 
Ducum coronam militat; 
Sed explicat victor crucem 
Coeleste ab arce fulminat. 










MICHAEL SALUTIS SIGNIFER 






DVORNICII VEŞNICEI. 
- TINEREŢI 


lar îngeresc, în mileniul hain, 
Doamne, îindură-te-n veacul ce arde, N ete 
gemeni oştenii cu spadă şi crin, | 
Sfinţi Voievozi cu cereşti halebarde, 












Dă-ne Arhanghelii, biruitorii, 
verde tăpşan mistuindu-i de vii, 

dacă străfulgeră murmurul florii, 
lujerul sabiei de va lovi, Rieni pa o tata meet a 









SEA Ya e 







„ scapără oștile DEL 
garda Potirului, unic smarald; 
îndură-te, Doamne, Arhanghelii ard, 
dvornicii Porilar Împărăteşti, | 
a Cristiana HÂNCU . 








sa 














XIV. Grupul "recalcitranţilor" 


Am zăbovit mai mult în preajma profesorului 

George Manu şi a prinţului Alexandru Ghica pentru că, aşa 
după cum am amintit deja, ei au fost cele mai proeminente 
figuri ale rezistenței la această criminală acțiune numită 
eufemistic reeducare, primul plătind cu viața “îndărădnicia” 
sa de a rămâne până la capăt OM, celălalt asumându-și, 
demn şi fără ostentaţie, ca pe o datoriea vieţii sale, un destin 
tragic, conştient fiind că, în lupta cu forţele răului, “esențial 
este spiritul de jertfă”. Ei nu au fost însă singurii care au ales 
acest drum refuzând să se lase ademeniţi de “cântecul de 
sirenă” al vieţii. Cotloanele Aiudului erau pline de cei care 
au rezistat tentaţiei de a privi îndărăt, pentru a nu fi 
transformați în stane de piatră. Majoritatea acestora făceau 
parte din categoria “rezistenţei eroice”, a celor care, imuni 
la orice fel de tratamentadministrat pentru a fi îngenunchiaţi, 

îşi înfruntau vehement asupritorii, denunțând acțiunea lor 

criminală şi atrăgându-le atenţia că vorrăspunde cândva de 
toate ticăloşiile lor. Unii dintre aceştia refuzau ei înşişi, cu 

ostentație, să participe la activităţile aşa numitelor“Cluburi” 

sau la orice fel de acţiune care era în legătură cu reeducarea. 

iar alții erau ținuți departe de aceste activități chiar de către 

colonelul Crăciun însuşi care se temea că prezența lor 

printre ceilalți deținuți ar fi putut influența negativ*“munca” 

dereeducare. Căci acesta (este vorba de colonelul Crăciun) 

care cunoştea bine pe fiecare deţinut în parte (în lunga 

perioadă de pregătire a acţiunii de reeducare avusese timp 

să studieze, cu ajutorul aparatului politic al închisorii, 

întărit cu cadre special pregătite în acest scop, tăria de 

caracter şi comportamentul fiecăruia) era conştient că o 

confruntare publică cu unii dintre aceşti “recalcitranţi”, pe 

lângă faptul că i-ar fi ştirbit lui autoritatea, ar fi putut 
transforma acțiunea de reeducare în contrariul ei. Din 
aceste motive, elnua riscat niciodată să aducă în amintitele 
“Cluburi” sau la “spectacolele” pe care periodic le regiza 
pe unul ca Traian Anderca, de exemplu, care, cu instinctul 
de conservare atrofiat parcă, nu se sfia să le arunce în față, 
lui şi tuturor celorlalţi temniceri, tot ce gândea despre ei şi 
despre regimul criminal pe care îl slujeau. Cu o logică 
impecabilă şi cu un calm desăvârşit, fără să-i pese de 
consecințe, acesta le demonstra, ori de câte ori avea ocazia, 
cât de ticăloşi sunt şi cum vor da ei, cândva, socoteală, în 
faţa instanţelor omeneşti şi în fața lui Dumnezeu, de toate 
nelegiuirile pe care le săvârşesc. Şi ca Traian Anderca erau 


APEL CĂTRE TOŢI ROMÂNII AMERICANI 


Statele Unite s-au angajat într-o politică ce nu poate fi caracterizată altfel decât “Y ALTA II”, o politică prin care cedează Europa Centrală şitea Răsăriteană, influenței Rusiei. 
Datorită acestei politici, România și alte națiuni, vor pierde în mod efectiv libertatea şi independenţa câştigate cu sacrificii, căzând în sfera de influență a unui nou Imperiu Rusesc, care 





28 Au ara Sara % = ţ 
mulți. Unul dintre aceştia a fost inginerul Gheorghe 
Brahonschi, de exemplu, care, în toată lunga-i perioadă de 
detenție, nu a acceptat să facă nici cel mai neînsemnat 
compromis, trăind şi acționând conform unorcomandamente 
morale pe care nu le-a încălcat niciodată. Din aceste motive 
era în permanent conflict cu administraţia închisorii care, 
bineînţeles, nu i-a rămas niciodată datoare. Un altul a fost 
veşnic revoltatul Nae Cojocaru, avocat din Constanţa, cel pe 
care, cu ani în urmă, un alt zbir al închisorilor, maiorul 
Goiciu, îl zidise de viu, pentru a-l “cuminţi”, într-o nişă din 
capătul unui culoar al închisorii din Gherla, unde a fost ținut 
mai bine de jumătate de an. În sfârşit, nu pot încheia această 
succintă enumerare fără să evoc aici şi figura devenită 
legendă în Aiud, a studentului Valeriu Turtureanu pe care 
colonelul Crăciun l-a izolat, pentru atitudinea sa demnă şi 
dârză, pe un ger năpraznic, într-o celulă special amenajată în 
acest scop, cu intenția vădită de a-l extermina. Şi dacă totuşi 
a supravieţuit, aceasta s-a datorat numai unui adevărat 
miracol. 

Asupra acestora şi a tuturor celor asemeni lor, pe 
lângă tratamentul inuman de sever ce lise aplica (înfometare, 
izolare, neacordare de asistență medicală etc.), se acţiona, 
pentru a fi siliți să capituleze, prin alte metode. Una dintre 
aceste metode consta în trimiterea, în celulele în care 
“recalcitranții” erau izolați, a câte unui emisar care avea 
misiunea de a-i convinge să renunțe, cel puţin de formă, la 
atițudinea lor ostilă față de reeducare şi față de regimul care 
o patrona. De obicei, emisarul respectiv era, fie un prieten 
apropiat al celui în cauză, fie cineva care avusese cândva un 
ascendent moral sau de altă natură asupra acestuia. De altfel, 
metoda nu era nouă. Ea fusese experimentată cu rezultate 
“excelente” şi la Piteşti. Numai că acolo celui căruia i se 
cerea să-şi “convingă” prietenul i se punea ciomagul în mână 
şi era obligat să tortureze şi fizic. La Aiud tortura era numai 
sufletească. Sunt numeroase cazurile în care “reeducatorii” 
au încercat să şubrezească rezistența morală a oamenilor 
prin această metodă. Şi câteodată acest mijloc de lămurire a 
dat rezultate, însă de cele mai multe ori el a eşuat. 

În acest sens este cunoscut cazul avocatului Puiu 
Atanasiu. Acesta fusese prizonier în Rusia unde se impusese 
prin înalta sa ținută morală şi prin comportamentul său 
demn, atât în relaţiile cu ceilalți camarazi de suferință, cât şi 
în cele cu administraţia lagărului. A făcut parte din grupul de 
ofiţeri care au avut curajul să o înfrunte pe Ana Pauker când 
aceasta a venit în lagăr să recruteze voluntari pentru diviziile 
Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. La întoarcerea 
în țară a fost arestat şi în închisoare a continuat să aibă aceeaşi 
atitudine demnă şi lipsită de echivoc ca şi în prizonierat, 


A 


va ameninţa, din nou, pacea şi stabilitatea în lume. Motivele de îngrijorare sunt: 


9 Ziarul Washington Times din 6 septembrie a raportat existenţa, în Departamentul de Stat, a unui document în care Statele Unite acceptă “o sferă de influență rusească extinsă”, 


deghizată sub titlul de “menţinere a păcii”. 


O La6 septembrie, Ambasadorul Statelor Unite la ONU, Madeleine Albright, înțr-un discurs pe care l-a ținut la Moscova, a declarat că Statele Unite recunosc “dreptul” Rusiei 


de a menţine pacea pe teritoriul națiunilor care au făcut parte din Uniunea Sovietică. 


9 Departamentul de Stat împarte Biroul pentru probleme Europene în două secțiuni, una care se va ocupa de naţiunile fostei Uniuni Sovietice şi alta care se va ocupa de restul 


Europei, recreând din nou teritoriul fostei Uniuni Sovietice. 


9 În luna iulie, în timpul unei convorbiri cu reporteri, Preşedintele Clinton a declarat că republicile fostei Uniuni Sovietice se pot reuni, dacă popoarele lor vor s-o facă. 
Toate aceste elemente sunt de fapt părticele dintr-o imagine mare, care reprezintă restaurarea Imperiului Rusesc şi distrugerea independenţei României şi a altor națiuni. 
Din aceasta rezultă, fără prea mare dubiu, că Statele Unite au adoptat o politică, care poate fi caracterizată drept YALTA II. 


PENTRU A ÎMPIEDICA YALTA II, ADRESAȚI-VĂ OFICIALITĂȚILOR. 


Exprimaţi-vă opoziţia față de vânzarea Europei Centrale şi a celei Răsăritene, adresându-vă celor doi Senatori 
nu cunoaşteţi cine sunt aceştia sau vă este greu să le scrieți, puteți să o faceți prin Western Union HOTLINE, 


Telefonaţi la Western Union, tel.1-800-372-2626 şi cereţi să vă dea HOTLINE 9559. Daţi-le numele D-voastră, adresa 
şi Răsăritene, va fi trimisă celor doi Senatori şi Reprezentantului în Congres din Districtul unde locuiţi. Western Union 
Taxa pentru aceste trei scrisori este de $8,50. Cereţi tuturor membrilor din familia D-voastră, ca şi prietenilor şi vecini 

Poporul Român, ca şi celelalte popoare ale naţiunilor din Europa Centrală şi Răsăriteană, au nevoie de ajutorul D-voastră, 


ACUM! OPRIȚI YALTA II ÎNAINTE CA SĂ FIE PREA TÂRZIU! 


Î PIEDICAȚI VALTAI 


o. 
1 


COALITIA 








IMPEDICAȚI YALTA I 


şi Reprezentantului D-voastră în Congresul American. Dacă 
ŞI codul poştal. O scrisoare scrisă de Coaliția Europei Centrale 


va determina cine sunt aceştia, ghidându-se după codul poştal. 
lor, să telefoneze la Western Union şi să trimită aceste mesaje. 


ca R, A. 
Congresul Românilor Americanai, Inc. 


PEI CENTRALE SI RASĂRITE 


i te Rt SA a Lara â id 


neadmiţând să facă nici cel mai neînsemnat compromis, 


Când s-a pus problema reeducării a denunțat-o ca fiind un 
atentat la adresa demnităţii umane, fapt pentru care i s-a 
aplicat acelaşi tratament ca tuturor celor care au adoptat 
aceeaşi atitudine. Pentru a-l aduce pe “calea cea bună”, 
colonelul Crăciun i-a trimis în celula în care era izolat pe 
Puiu Chivulescu, un fost camarad de al său care, în 
prizonierat fusese, caşi el, un monument de demnitate şi de 
tărie de caracter. Avusese însă neşansa să treacă prin Piteşti 
unde a fost făcut zob, atât din punct de vedere fizic, cât şi 
sufleteşte. Pentrua înțelege drama acestui om este suficient 
să reamintesc remarca pe care a făcut-o în legătură cu 
prăbuşirea lui un alt camarad al său de prizonierat: “Am 
înțeles ce a însemnat Piteştiul - spunea el - când am aflat că 
Puiu Chivulescu a fost înfrânt. Dacă el, care în lagăr s-a 
comportat aşa cum numai noi ştim că s-a comportat, nu a 
utut să reziste înseamnă că nimeni nu ar fi putut rezista”, 
Întâlnirea dintre cei doi foşti tovarăşi de luptă şi de 
suferință în lagărul de prizonieri a fost dramatică şi 
înduioşătoare în acelaşi timp. Până la urmă, toate strădaniile 
lui Puiu Chivulescu de a-şiconvinge prietenul de inutilitatea 
luptei pe care acesta se încăpățâna să o continue s-au 
dovedit a fi zadarnice, căci Puiu Atanasiu a rămas ferm şi 
neclintit pe poziţie până la sfârşit. 
Lafels-a întâmplat şi cu poetul Ştefan Vlădoianu. 
Acesta fusese arestat încă din 1942 şi aproape toți cei 22 de 
ani petrecuți fără întrerupere în închisoare, a fost “găzduit” 
în Aiud. În ultima perioadă, din cauza tratamentului bestial 
la care a fost supus şi a refuzului de a i se acorda asistență 
medicală, îşi pierduse aproape complet vederea. Cu toate 
acestea, atunci când a început acțiunea de reeducare, el a 
refuzat categoric să o accepte, împărtăşind astfel soarta 
tuturor celorlalți recalcitranți. Pentru a fi convins să-și 
schimbe această atitudine intransigentă, în celula în care 
era izolat de unul singur a fost introdus, la un moment dat, 
un oarecare Gheorghiu, originar din acelaşi oraş cu el 
(Constanţa) cu misiunea de a-l prelucra şi de a-l aduce la 
sentimente mai bune. Acesta s-a străduit să-l convingă că 
dacă ar accepta reeducarea, ar putea beneficia, printre 
altele, de un tratament medical adecvat care i-ar putea reda 
vederea. Ispita era mare, însă demnitatea poetului orb s-a 
dovedit a fi şi mai mare. După numai câteva zile, emisarul 
colonelului Crăciun s-a reîntors de unde venise fără să-şi 
fi îndeplinit misiunea. Ştefan Vlădoianu a rămas credincios 
sieşi şi crezului său pentru care şi-a sacrificat tinereţea. 
Securitatea sau destinul nu l-au iertat însă, căci la puţintimp 
după eliberare a murit suspect, călcat de o mașină. 
(vaurma) 



















































ia ai 


sa ec! dle ia Preta Se e Ca 


„., > 
tu i 
- 


_. 






















































PUNCTE CARDINALE 





(Peuine-e... 


“S-a stins o candelă, a muritun OM...” 


Ne-a părăsit încă unul dintre cei ce au fost furtună. 

i Doctorul Ahile Sari, care toată viaţa a fost neliniște, şi-a regăsit, în sfârşit, liniştea. 
Intru Domnul. Cuvine-se darsănui-otulburăm lamentându-ne şi revedincându-l doar pentru 
noi, căci a fost al tuturor, ci să ne plecăm cu pioşenie frunțile Şi să-i aducem prinos doar 
gândurile noastre bune. Cuvine-se să-i păstrăm neîntinată amintirea Şi să-l pomenim cu toții 
în rugăciunile noastre. 

Doctorul Ahile Sari s-a născut în anul 1919 la Constanţa, oraş în care îşi va face 
şi studiile elementare şi liceale. La absolvirea liceului s-a înscris mai întâi, pentru a-şi 
satisface şi stagiul militar, la Şcoala de Ofiţeri de rezervă de artilerie. pe care a absolvit-o, 
obținând gradul de sublocotenent. S-a înscris apoi la Facultatea de medicină din Bucureşti 
şi, la izbucnirea războiului, deşi mai avea doi fraţi sub arme ŞI s-ar fi putut prevala de legea 
care era în vigoare atunci, conform căreia ar fi putut fi scutit de mobilizare, a spus totuşi 
prezent chemării la datorie şi a luat parte, ca tânăr ofițer, la campania de eliberare a Basarabiei 
din 1941. După căderea Odesei a fost demobilizat şi s-a întors din nou la studii. Nu pentru 
mult timp însă, căci în toamna anului 1942 a plecat pentru a doua oară pe front, luând parte 
la luptele de la Cotul Donului. După dezastrul de la Stalingrad cade prizonier şi va cunoaşte, 
împreună cu toți camarazii lui de prizonierat, ororile captivităţii sovietice. A trecut prin 
lagărele de la Susdal, Oranki şi Mânăstârca şi peste tot a fost exemplu de demnitate şi 





Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 5 






Datorită acestei atitudini demne şi fără echivoc nu a fost repatriat decât în mai 1943, 
după abolirea monarhiei şi consolidarea, în ţară, a regimului comunist. Întors în patrie, 
împreună cu un grup de foşti camarazi de prizonierat, va adera fără rezerve la o organizaţie 
anticomunistă al cărei scop era multiplicarea şi răspândirea de manifeste şi alte tipărituri prin 
care se atrăgea atenția, tineretului universitar în special, asupra primejdiei pe care o reprezenta, 
pentru țară şi pentru întreaga omenire, comunismul. Concomitent cu această activitate îşi 
termină şi studiile universitare, luându-și diploma de doctor în medicină. 

In 1950, după doi ani de activitate, organizația cade, nu prin trădare ca alte organizaţii 
de acest fel, ci din cauza temerităţii cu care membrii grupului activau, toți fiind de acord că 
transmiterea unor astfel de mesaje tineretului era mult mai importantă decât riscul pe care şi- 
| asumau, Este arestat şi după o anchetă extrem de dură, este judecat şi condamnat la şase ani 
temniţă grea pentru crimă de uneltire împotriva ordinei sociale şi pentru delictul de răspândire 
de publicaţii interzise. Cunoaşte tot calvarul închisorilor comuniste, trecând prin Jilava, Aiud, 
Gherla şi prin lagărele de muncă forțată de la Canal. S-a eliberat în 1956 după expirarea 
pedepsei, marcat de cei şase ani de suferinţă însă “necuminţit”. Temperamentul său de luptător 
l-a determinat să se alăture altei organizaţii subversive şi să ia calvarul de la capăt. De data 
aceasta a fost condamnat la zece ani muncă silnică din care a executat şase. S-a eliberat pe baza 
decretului de amnistie din 1964, ieşind dintr-o închisoare mai mică şi intrând în una mai mare. 
Căci închisoare era atunci întreaga țară. 

Dupăeliberare s-a dedicat muncii pentru care se pregătise, aceea de a alina suferințele 
oamenilor. A lucrat o vreme ca medic chirurg la Lehliu şi Slobozia, apoi la Secţia de Oncologie 
a spitalelor “Filantropia” şi “Cantacuzino”. După evenimentele din 1989 a spus din nou 
“prezent” chemării la datorie şi împreună cu alți medici a pus bazele “Cabinetului medical” 
al AFDPR, filiala Bucureşti şi s-a dedicat alinării suferințelor celor care, ca şi el, trecuseră prin 
























Crişan. 


MOTTO: 

Când peste tot răsună cântul, 
Slăvind în coruri sfânta clipă, 
Celula noastră îşi îmbracă 
Tăcerea-i umedă de criptă. 





Şi muţi, în atmosfera rece 

Ca de mormânt, apăsătoare, 
Cu inimile neînfrânte, - 

Noi ne-nchinăm în contemplare. 


Era în zilele reci şi triste ale lui noiembrie 1952. când 
nesătui de ploaia de ciomege. lovituri de cizme şi izbiri de pumni 
ce se năpusteau bezmetic pe nişte trupuri vlăguite de foame, frig 
şi muncă forțată, exponenții puterii comuniste, pentru vini 
imaginare, şi-au ales un grup pe care l-au ferecat în lanţuri. 

Vina? N-au vrut să cadă sub lovituri şi să se lase târâți 
la groapa comună din “Valea Neagră - Peninsula”! N-au vrut să 
se încline în fața bestialei puteri a conducerii lagărului (odiosul 
lt. Lazăr Tiberiu şi politrucul Chirion, una dintre cele mai 
fioroase figuri lombroziene, care, între bătăi bestiale. îşi punea 
pistolul în mâna vreunui deținut, obligându-l a săvârşi opera 
demențială. Aşa a murit Dumitrache, ucis de pistolul lui Chirion, 
prin mâna iudei Madan). 

Prea ştiam multe! Prea erau vii amintirile asasinatului 
asupra marelui erou dr.Simionescu, împuşcat mişeleşte, după 
ce luni de zile fusese torturat în brigada torționarilor studenți, 
veniţi de la Piteşti! 

Şi aşa am fost duşi ca vitele, într-o maşină deschisă, 
înțesată pe lături de “caralii” înarmați, iar noi trântiţi pe Jos, clae 
peste grămadă, năuciți de zgomotul lanțurilor, ce acompania 
motorul hodorogit. 

Luaţi pe neaşteptate, după ce ni s-a făcut "toaleta de 
siguranță”, bătându-ni-se niturile la lanţurile grele, unora la 
mâini, altora la picioare, am fost scos şi eu din camera de izolare, 
unde mă aflam în greva foamei de aproape 22 zile. Mi-au bătut 
niturile şi, ca un favor, mi-au pus lanţuri numai la picioare. dar 
oricum prea grele pentru un deținut care se afla de atâta timp în 
greva foamei! Eram un pericol prea mare pentru ei. Vina mea 
căpăta în fața lor valenţe de ură, considerându-mă unul dintre cei 
mai temuți duşmani ai regimului, căci îndrăznisem, ca medic la 
spitalul - infirmerie al lagărului Peninsula, să ordon refuzul unei 
mese mizerabile, care ar fi mărit numărul mormintelor fără cruci 
din Valea Neagră. 

Fără a ne cunoaşte dinainte ţinta, nici ceasul ce atâma 
cao ghilotină peste capetele trântite pe podeaua maşinii, am fost 
debarcaţi în noapte, la închisoarea din colonia de muncă “Lagărul 
Poarta Albă”. 

Ce minte îşi poate imagina, că s-ar putea construi o 
închisoare în mijlocul unui lagăr-colonie de muncă forțată!? De 
ce? Pentru cine? Când toți trăiam în perimetrul străjuit de sârmă 
ghimpată, de prepeleacuri, de câini dresați şi de santinele 
înarmate până-n dinţi, pentru ca nici pasărea să nu pătrundă! 

O, cât de naivi suntem noi, românii de bună credință! 
Căci în afară de cavalerii întunericului bolşevic, stipendiarii 
unei concepții ateiste şi criminale, s-au găsit şi frați de-ai noştri 
care au îngroșat rândurile celor animați de o ură ancestrală, 
criminali şi bestii umane care s-au năpustit asupra acestui neam, 
cu cele mai perfide şi incredibile metode, pentru a-l desfiinţa şi 


camaraderie. S-a împotrivit cu vehemență, ca majoritatea ofiţerilor de altfel, emisarilor iad. 
comunişti (Ana Pauker, Walter Roman, coloneii Cambrea şi Maltopol etc.) care cutreierau 
lagărele ca să recruteze voluntari pentru diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi împlinite. 


Odihnească-se în pace! 


UN CRĂCIUN ÎNTR-O ÎNCHISOARE DIN 
LAGĂRUL DE MUNCĂ "POARTA ALBĂ" 


Nici anii grei pe lungi golgote, 
Striviţi de bestiala ciumă, 

N-au smuls din trupuri vlăguite 
Credinţa sfântă şi străbună! 


a şterge din memoria viitorului, trecutul creştin şi românesc al 
acestui popor! 

Azvârliți în noapte, pe podeaua rece şi umedă a unei 
celule întunecoase, în care lumina şi puținul aer pătrundeau doar 
prin gaura unei cărămizi sparte din tavan, aveam să stăm, lipsiţi 
de hrană şi lumină, săptămâni şi săptămâni întregi. 

Orbecăiam prin întuneric, ca nişte viermi în 
mâlul pestilențial al celulei, şi numai zăgănitul fiarelor de la mâini 
Şi de lapicioare ne deosebea de încrengătura zoologicăa“anelizilor” 
din clasificarea lui Linnet. 

Şi totuşi aceşti “viermi înlănțuiţi” purtau în ei credința 
în valorile spirituale şi morale ale străbunilor lor, găseau momente 
să comunice cu Cel *Răstignit pe Cruce”, aşa cum ei erau acum 
“răstigniţi” în lanţuri! 

Ce forţă ne-a întărit trupurile, ne-a purificat sufletele, 
ne-a descătuşat de lanţurile suferințelor pământeşti!? 

Credinţa! Această linişte, această trăire cu El şi prin El, 
această forță dătătoare de speranță întru izbânda binelui asupra 
răului, această încredere oarbă că “lisus era cu noi în celulă” 
constituia ceamai bunăhranăa sufletului. Atunci când te îndestulezi 
cu ea, nimic nu ți se mai pare greu! 

Şi aşa, toți cei înlănțuiți în închisoarea lagărului de la 
“Poarta Albă”. prin rugăciunile pe care le rosteam cu evlavie, ca 
pe un ritual al trăirii în beznă, ignorând suferințele omeneşti, am 
învins toate tentativele meschine de a ni se distruge ființa. 

In această atmosferă de împăcare şi trăire creştină, am 
intrat în dimineaţa zilei de 24 decembrie, cu dorința să-l pregătim 
şi noi în celula noastrăo iesle, nu din paie, ci din zeghele scorțoase 
şi murdare, şi să-L încălzim cu răsuflarea trupurilor din care aburii 
credinței îndulceau frigul năpraznic al iernii. 

Se lăsase întunericul peste lagărul de muncă forțată, loc 
de exterminare a fraților osândiţi şi vânduți de frații lor; din cer se 
cerneau fulgi mari şi frumoşi de zăpadă. Îi priveam prin mica 
deschizătură a cărămizii sparte din tavan, şi ne desfătam ochii cu 
petecul de cer pe care despoții ni-l lăsaseră (nu pentru o bucurie 
a contactului cu exteriorul, ci doar din necesitatea de a avea o 
minimă sursă de aer curat). 

În celulă, întunericul pusese stăpânire ca în atâtea nopți, 
dar atunci părea că nu-l mai simţim, nu ne mai apăsa, căci strânşi 
unul lângă altul, pentru a ne împrumuta reciproc din căldura 
trupurilor, ne povesteam pe rând frânturi din crăciunurile copilăriei 
noastre. Începusem să colindăm uşor, uşor, retrăind brusc bucuria 
clipelor de altădată, şi întreg celularul, părăsit de gardieni şi izolat 
într-un colț de lagăr, împrejmuit cu sârmă ghimpată, constituia 
acum împărăția unor osândiţi transfigurați. Încet, din celelalte 
celule, alte glasuri prinseră să colinde, iar deodată o voce ne-a 
invitat la “prasnicul colindelor întemniţate”... 


A plecat dintre noi, trecând de celaltă parte, discret, senin şi cu conştiinţa datoriei 







Puncte Cardinale 









Şi-n noaptea sfântă pentru neamuri, 
Ce-n temniţele noastre grele 

Era oprită să pătrundă 

De prepelcacuri și zăbrele, 






Noi, toţi acei ce nu pierit-am 

In bezria nopții de veghere, 
PTT TITI cântam în coruri 
Prohodul pentru Înviere ! 





ŞI aşa. pe rând. din fiecare celulă. ne-am colindat ore 
în şir, spre o bucurie care inmuia frigul şi ne astâmpăra foamea. 

Au răsunat în noaptea sfântă a Naşterii Domnului. 
între pereţii reci şi împietriți de atâta suferință, cele mai frumoase 
colinde din toate regiunile țării îndurerate; şi acolo, atunci, prin 
glasurile celor înlănțuiţi, colinda o întreagă țară! [...] 

Se lăsă apoi o linişte caldă; toți parcă consimţiseră să 
ne retragem pentru câteva clipe în universul trăirii intime, pentru 
a participa, prin gândurile şi dorințele noastre, la “Praznicul cel 
Sfânt” alături de cei dragi, în căsuțele de unde le fuseserăm răpiți 
de bestia roşie. 

lisimţeam aproape, le vedeam prin întuneric chipurile 
supte şi răvăşite de durere, le sorbeam lacrimile scurse pe obraji 
în aşteptarea noastră, a celor osândiți. 

Darnu numai celularul închisorii răsunase de colindele 
noastre, ci spre bucuria tuturor, prin rafalele vântului ce se iscase 
în noaptea sfântă, zbenguind fulgii, pătrundeau prin gaura din 
tavan şi ecourile colindelor din bărăcile cu deţinuţi din colonia 
de muncă, făcându-ne fericiți că trăim alături de ei miracolul 
credinței, ce nu ne putea fi smulsă prin nici o metodă inchizitorială. 


la) e a 

Incepusem, încet, încet, să ne lăsăm pradă unei oboseli 
plăcute de atâtea plimbări imaginare prin lumea mirifică a 
copilăriilor noastre din casele părăsite, când un zgomot în 
noapte ne-a readus la realitate. La început nimic deslușit; parcă 
ovoce îndepărtată, parcă un hârjâit în pereții celulei, parcă unvis 
al unor minți obosite. Secunde de aşteptare şi, deodată, prin 
gaura tavanului au început să cadă în celulă pachete mici şi 
multe! Încremenisem în pozițiile în care am fost surprinşi şi când 
ninsoarea de pachete s-a terminat, am auzit vocea binefăcătorului 
în noapte: 

“Sărbători fericite!”, Fiţi tari! Tot lagărul este alături 
de suferința voastră! Să le mâncaţi sănătoşi! Poftă bună! 

Dumnezeu să fie cu voi cu toți şi cu noi!”... 

Cu urarea terminată, zgomotul ce scrijelise pereții a 
amuţit; fusese al scării pe care se urcase binefăcătorul nostru; 
acum, în liniştea nopții de decembrie, paşii lui se pierdeau, 
îndepărtându-se de noi. 

lată că bunul Dumnezeu, prin mâna şi dragostea 
adevăraţilor români, ne trimisese semnul dragostei Lui, iar noi, 
cei urâţi de o cârmuire atee şi osândiţi la cazne infernale, ne 
bucurasem din plin de un praznic creştin în noaptea Naşterii 
Domnului... 

Dupăo rugăciune printre lacrimi, ne-am îndestulat cu 
bunătăți pe care nu le mai gustasem demult şi miracolul din 
noaptea sfântă ne-a sporit speranţele şi credința nestrămutată că 

lisus era cu noi în celulă”... Dr. Ahile SARI 


— PD - 








să 





PAG. 6 NR. 11/47 Noiembrie '94 


CLAUDIO MUTTI - MIRCEA ELIADE ŞI GARDA DE FIER 





E(LUSDES, - 


Doctrinar al 
gardismului 


Evocând romanul Noaptea de Sânziene, unde 
personajul principal, Ştefan Viziru, este luat adesea de 
ceilalți drept faimosul scriitor Ciru Partenie, din pricina 
asemănării fizice cu acesta, loan P.Culianu afirmă că 
Mircea Eliade a trebuit să îndure aceeaşi soartă ca ŞI 
personajul său: cu alte cuvinte, nu doar 7o/adot & Co. dar 
însuşi guvernul român * ar ficomis eroarea de a-l confunda 
pe Eliade cu Nae Ionescu, cel despre care s-ar putea spune, 
într-adevăr, că a fost “ein Theoretiker des religiăsen 
Anlisemitsmus und ein Befiirworter des Faschismus ” (1). 
In aceeaşi eroare ar fi ajuns să cadă şi unii “neolegionari”, 
după cum scrie Culianu într-o lungă notă, pe care o redăm 
în continuare: “lon Mării a scris că Eliade făcuse parte, ca 
membru activ, dintr-un cuib al Gărzii de Fier (în Nota 
introductivă la 1.I.Moţa, £ 'uomo nuovo [versiunea italiană 
a cărții Cranii de lemn], Padova, 1978,p.11). Neofasciştii 
italieni cred că Eliade a stat alături de Codreanu. Adriano 
Romualdi a scris că lulius Evola, venind la Bucureşti, l-a 
văzut pe Codreanu, dar şi pe Mircea Eliade, care făcea 
parte pe atunci din mediile gardiste (/u/ius Evola- !'uomo 
el 'opera, Roma, 1968, p.43). Eu unul nu ştiu dacă Evola 
îl mai văzuse vreodată pe Eliade în România. Când s-a dus 
la Bucureşti să-l întâlnească pe Codreanu, e probabil 
să-l fi întâlnit şi pe Nae Ionescu; astfel că n-ar fi exclus, în 
acea împrejurare, să-l fi văzut şi pe discipolul acestuia din 
urmă, Mircea Eliade. Dar nici Nae lonescu şi nici Eliade 
n-au făcut propriu-zis parte, în nici o perioadă, din Garda 
de Fier? (2). 

În Nota introductivă la traducerea italiană a 
Craniilor de lemn, lon Mării, a spus, într-adevăr, că 
Mircea Eliade “aparținea unui cuib legionar” (3); afirmaţia 
a fost făcută în contextul câtorva consideraţii despre 
doctrina legionară a jertfei, ce ar putea fi explicată, după 
lon Mării, “prin lumina a ceea ce Mircea Eliade (...) a 
numit <<teoria arhaică a regenerării periodice a forțelor 
sacre>> (Trattato di storia delle religioni, Torino, 1972, 
p.359 [în româneşte: Tratat de istorie areligiilor, Editura 
“Humanitas”, Bucureşti, 1992; ase vedea cap.XI:“Timpul 
sacru şi mitul veşnicului reînceput”])” (4). 

În ce priveşte apartenenţa lui Eliade la un cuib 
legionar, lon Mării a spus pur şi simplu ceea ce şi noi înşine 
am auzit de la atâţia vechi membri ai Gărzii de Fier, 
persoane care, în orice caz, n-ar putea fi calificate drept 
“Neolegionare ” (5): anume că eminentul savant a făcut 
parte dintr-un cuib bucureştean denumit “Axa”, înființat 
tocmai pentru a atrage personalități cu profil cultural. Dar 
chiar şi invocarea operei lui Eliade ca punct de referință 
pentru doctrina legionară e perfect plauzibilă, deoarece a 

fost chiar Corneliu Codreanu cel care, cu 40 de ani 
înainte de lon Mării şi de respectiva Notă introductivă, îl 
citase pe Eliade ca doctrinar al concepției gardiste. 

Fapt este că, la 31 mai 1938, în prima zi a 
procesului intentat lui Corneliu Z.Codreanu la Tribunalul 
Militar al Corpului II de Armată **, acuzatul a dat citire 
diferitelor răspunsuri pe care numeroase personalități 
româneşti le formulaseră, în coloanele publicaţiei legionare 
“Buna Vesţire”, la următoarea întrebare: “De ce cred în 
biruința legionară?”. Documentele procesului arată că s- 
a insistat mai ales asupra răspunsului dat de Mircea Eliade 
şi publicat în “Buna Vestire” în ziua de vineri, 17 decembrie 
1937 (6). Eliade scrisese: 

“ Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei, 
dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în 


* Nu e limpede la ce “guvern român” se face referinţă: la unul 
dintre cele menţionate mai înainte (Tătărăscu, Gigurtu, 
Antonescu) sau la cel comunist din vremea campaniei anti- 
Eliade? 

** Procesul respectiv a început nu pe 3] mai, ci în ziua de luni, 
"| 23 mai 1938, la ora 10.00. 


PUNCTE CARDINALE 


numele luptei de clasăşi al primatului economic (comunismul) 
sau al Statului (fascismul) saual rasei (hitlerismul), mişcarea 
legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va 
birui prin harul dumnezeesc; de aceea, în timp ce toate 
revoluțiile contemporane sunt politice, revoluția legionară 
este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluțiile 
contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă 
socială sau de către un om, revoluția legionară are drept țintă 
supremă mântuirea neamului (7), împăcarea neamului 
românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea, 
sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut 
până azi în istorie şi biruința legionară va aduce după sine nu 
numai restaurarea virtuților neamului nostru, o Românie 
vrednică, demnă şi puternică, ci va crea un om nou, 
corespunzător unui tip de viață europeană. Omul nou nu 
s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică, ci totdeauna 
dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică” 
(8). 

Aceste vederi ale lui Eliade, făcute publice chiar în 
timpul consultărilor electorale ce aveau să ducă la triumful 
Gărzii de Fier şi la alegerea în Cameră a 66 de deputaţi 
legionari, printre care şi Eliade însuşi, erau atât de conforme 
cu doctrina gardistă încât Corneliu Codreanu le-a propus 
ca pe un rezumat al sensului legionarismului şi al 
particularităților sale în raport cu celelalte mişcări politice 
ale epocii. 

De altfel, în timpul discuţiei pe care a purtat-o în 
martie 1938 cu lulius Evola (cu două luni înainte de 
proces)***, Căpitanul spusese: “În fiecare organism se pot 
distinge trei aspecte: cel al formei corporale, cel al forțelor 
vitale şi cel al spiritului. La fel, orice mişcare politică 
înnoitoare, în ciuda totalitarității ei, poate, în funcţie de 
ereditatea, de tradiţiile şi însuşirile particulare ale neamului 
din care se trage, să pună în mai mare măsură accent pe unul 
sau pe altul dintre aceste trei aspecte, fără a le exclude pe 
celelalte. În Fascism, după mine, se pune mai mare accent pe 
aspectul <<formei>>, în sensul de putere formatoare, 
plăsmuitoare a statului şi a civilizaţiei, după modelul 
glorioasei moşteniri romane. În Naţional-Socialism iese în 
evidență elementul biologic, mitul sângelui şi al rasei, care 
corespunde elementului <<vital>> al oricărei ființe. Garda 
de Fier ar vrea, în ce-o priveşte, să pornească de la aspectul 
pur spiritual, religios, şi de acolo să-şi desfăşoare elanul 
creator” (9). 

Întorcându-ne la fragmentul lui Eliade, e evident 
că loan P.Culianu comite o inexactitate atunci când neagă cu 
hotărâre că maestrul său “n-a publicat niciodată nimic în 
<<Buna Vestire>>” (10), cu atât mai mult cu cât el citează 
acest Număr din 17 decembrie 1937, în care se găseşte 
fragmentul citat de Codreanu în fața judecătorilor. Şi comite 
o inexactitate, după cum am văzut, şi atunci când neagă că 
Eliade ar fi făcut parte dintr-un cuib al Gărzii de Fier. 

Cât despre cea de-a doua parte a notei lui Culianu, 
cea privitoare la întâlnirea lui Iulius Evola cu Codreanu şi cu 
Eliade, aceasta se întregeşte cu un post-scriptum al autorului 
din 1983, publicat în ediţia germană a eseului său, ca rezultat 
al verificărilor ulterioare. “Supoziţia mea - scrie Culianu - a 
fost confirmată de Eliade însuşi, în Fragments d'un journal, 


++* Întâlnirea dintre Evola şi Codreanu nu a avut loc înprimăvara 
lui 1938 (când, în aprilie-mai, Căpitanul a fost arestat şi judecat). 
Ewvola însuşi, evocând în mai multe rânduri această întâlnire, se 
întâmplă să indice ani diferiți. Într-un text publicat şi în “Puncte 
Cardinale” (Anul IV, Nr.7:43, iulie 1994, p.9), în traducerea lui 
Nello Manzatii (efectuată după “Civiltă”, |, Nr.2, septembrie- 
octombrie 1973), apare chiar “primăvara lui 1936". Nu este 
exclusă o eventuală greșeală de dactilografiere sau culegere. 
Vasile Posteucă, evocând şi el episodul (a se vedea mai departe), 
nu face precizări temporale. Mircea Eliade e insă categoric: 
1937 (insemnarea lui Eliade va fi citată în continuare chiar în 
textul d-lui Multi). În toate relatările cunoscute se fac de altfel 
referințe clare la alegerile generale ce aveau să se desfăşoare în 
acel an (20) decembrie), iar nicidecum la scontatele alegeri pentru 
Cameră din anul următor (ce se sistaseră, odată cu instaurarea 
dictaturii regale, încă din 12 Februarie 1938, nemaiapucând 
deci primăvara; Codreanu hotărâse de al!fel retragerea 
legionarilor din propaganda electorală incă din 9 februarie, iar 
la 21 februarie, prin Circulara 148, Partidul “Totul pentru 
Țară "se autodizolvase). Deci, pe aceste lemeiuri, pentru întâlnirea 
Evola-Codreanu nu poate fi vorba nici de 1936 (când n-au avut 
loc alegeri), nici de 1938, ci de primăvara lui 1937. 

Fireşte, această mică inadvertență din textul d-lui 
Multi nu afectează cu nimic fondul discuţiei. 





TAPUDph". 


So SRI ate N ateu. 









Panu Ay va- 90 





11, 1970-1978, Paris, 1981,p.193 şi urm. Eliade s-a întâlnit 
efectiv cu Evola, iar aceasta s-a întâmplat acasă la Nae 
Ionescu. Evola avusese, în cursul dimineţii, o convorbire 
cu Codreanu şi rămăsese foarte impresionat de misticismul 
acestuia. Eliade notează cu fină ironie în jumalul său 
reacţiile lui Evola la argumentele interlocutorului respectiv, 
argumente ce trădau completa lipsă de criterii politice a lui 
Codreanu. Contactul lui Eliade cu Evola e descris tot cu 
detaşată ironie. Eliade n-a fost niciodată dispus să ia in 
serios <<iniţiaţi>> de felul lui Evola şi Guenon, pentru că 
el, cum însuşi a afirmat-o, a scris pentru un alt gen de 
public” (11). ţ 

Aici Culianu intră în contradicţie cu ceea ce el 
însuşi scrisese în monografia sa din 1978, unde găsea 
“necesar a-i enumera şi pe Gucnon şi Evola” (12) printre 
autorii care “au contribuit în mod hotărâtor la formarea 
concepției istorico-religioase a lui Eliade” (13). Deşi 
nu-i acesta cadrul cel mai oportun pentru a arăta până la ce 
punct Eliade îi luase în serios pe Evola sau Gucnon, totuşi 
e cert că referinţele explicite la aceşti doi autori nu-s prea 
numeroase în opera sa (14); pentru “concordanţele dintre 
gândirea lui Eliade şi cea a unor renumiţi maeştri ai 
Tradiţiei, ca lulius Evola şi Ren& Gusnon (...), nici 
întâmplătoare, nici marginale” (15), cititorul poate consulta 
studiile lui Piero Di Vona şi Crescenzo Fiore (16). 

In ce priveşte “fina ironie” pe care Eliade, dacă 
e să-l credem pe Culianu, ar fi utilizat-o în propriul jurnal, 
atunci când s-a referit la acel Evola fascinat de ne-politicul 
Căpitan al Gărzii de Fier, noi mărturisim că nu suntem în 
stare s-o sesizăm în fragmentul indicat de Culianu, pe 
care-l traducem în continuare: 

“[Pe lulius Evola] îl cunoscusem în 1937, în casa 
lui Nae lonescu. În afară de noi trei, mai erau de faţă Octav 
Onicescu şi prietena din acea vreme a profesorului nostru. 
Chiar în acea dimineață, Evola avusese prilejul să se 
întrețină cu Codreanu, iar acea întâlnire îl impresionase 
destul de mult. Evola îl întrebase despre tactica politică pe 
care el intenționa s-o aplice şi despre şansele Legiunii la 
apropiatele alegeri; Codreanu îi vorbise despre efectele 
încarcerării asupra individului, despre asceza la care duce - 
aceasta, despre virtuțile contemplative ce se pot manifesta 
în singurătatea, liniştea şi întunecimea temniţei, care sunt 
tot atâtea mijloace prin care un individ se poate descoperi 
pe sine însuşi. Evola era încă uimit. Îmi amintesc doar vag 





de consideraţiile pe care el le-a făcutatunci despre absenţa | 


disciplinei contemplative în lupta politică din Occident” 
(16 bis). | 

Pe lângă toate acestea, mai există o mărturie ce 
prezintă destule garanții şi din care reiese o cu totul altă 
atitudine decât aceea a ““finei ironii”, lăsând să se înţeleagă, 
chiar dacă nu se spune în mod explicit, şi că Eliade ar fi fost 
chiar prezent la întâlnirea lui Evola cu Codreanu, întâlnire 
ce, conform acestei mărturii, ar fi avut loc la Casa Verde, 


sediul central al Mişcării Legionare. (Continuare în pag.7) 


































































ERE 
Fa 









pa 


P'Po- Tr 


4.” 


A Pr 3 








(urmare din pag 6) 


Mărturia la care ne referim îi aparţine lui Vasile 
Posteucă şi în ea ni se relatează că Evola, venit în România 
spre a-l cunoaşte pe Codreanu, se văzuse mai înainte cu 
Eliade. “Nu pot reda pe larg aci - zice V.Posteucă = cele 
relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar 
mă voi mărgini să subliniez că după o audiență de aproape 
zece sau douăsprezece ore, Evola s-a întors total cucerit de 
forța spirituală a Căpitanului, de noblețea credințelor şi 
ideilor ce-l mânau în luptă, menținându-l pe linia onoarei 
nepătate şi a celui mai desăvârşit martiriu creştin (...). Nu 
voi uita niciodată orele de la Paris în care Mircea Eliade, 
cu bunătatea şi calmul lui atât de caracteristice, cu vocea lui 
involburând dangăte de clopot şi tristeți de doină, mi-a 


NOTE 


(1)L.P.Culianu, Mircea Eliade und die blinde Schildkăte, ed. cit. „p.239, 
(2) L.P Culianu, sursă cit..p.243 (Nota 95). 
(3) LI.Moţa, L 'uomo nuovo, ed.cit.p.] 1. 
(4) ldem. 
(5) Pe de altă parte, nici lon Mării nu poate fi definit ca “neolegionar”. 
În septembrie 1938 el era încadrat în organizația pentru tineret a 
Legiunii (Frăjiile de C ruce) din Timişoara. A se vedea |.Mării. Omul 
dim: manifest, în “Carpaţii”, 25 august-25 octombrie 1974. 
(6) Este vorba de Numărul citat în dosarul de la “Tolador”. 
(7) Aceste cuvinte (“revoluția legionară are drept țintă supremă 
mântuirea neamului”) au fost reluate de “Toladot” în a doua parte a 
citatului incriminat, atribuit lui Eliade: un exemplu tipic, după cum 
se vede, de amestec intre adevăr şi minciună [a se revedea discuţia 
respectivă în cap." "Fliade-antisemit?”, a cărui traducere am publicat- 
o în Numărul anterior al “Punctelor Cardinale”). 
(8 devărul înprocesul Căpitanului. Colecţia“Omul Nou”, Traian 
Golea, Miami Beach, U.S.A. 1980 (reimprimare anastatică a ediţiei 
originale din august 1938), pp.76-77 [A se vedea şe“* Din luptele 
tineretului român. 1919-1939, Editura Fundaţiei “Buna Vestire”, 
Bucureşti, 1993. p.317]. 
(9)I.Evola, Nela tormenta romena: voce d 'oltretomba | in zbuciumul 
românesc: o voce de dincolo de mormânt], in ''Quadrivio”, LI 
decembrie 1938, p.6; apoi in Codreanu e la Guardia di Ferro. sub 
ingrijirea lui C Sburlati, Roma, 1977, pp.81-82 [A se vedea şi “Puncte 
Cardinale”, Anul IV, Nr.7/43, iulie 1994, p9:lulius Evola, Întâlnirea 
mea cu Codreanu, trad.rom.de Nello Manzatti/ lon Mânzatu, după 
(nulta”, |, Nr.2, septembrie-octombrie 1973]. 
(15) |.P.Culianu, Mircea Eliade. ed.cit.p35. 
(11 1.P Culianu. Mircea Eliade und die Plinde Schuldirure. 
ed.cit..p.243, nota 95 (Post-scriptum din 1983). 
(12) 1.P.Culianu, Mircea Eliade, ed.cit..p.146. 
(13) ldem. 
(14) Despre Gucnon. cf. M.Eliade, Occultismo. stregoneria e mode 
culturali [Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale], Firenze. 1982. 
pp.72-75. Despre Evola, cf.recenziile cărților // valore del! occultismo 
nella cultura contemporanea [Valoarea ocultismului în cultura 
contemporană] (“Bilychnis”, Anul XVI, fasc.XI, noiembrie 1927, 
vol.XXX. pp.250-269) şi Rivolta contro il mondo moderno [Revolta 
împotriva. lumii moderne] (Milano, 1934), recenzii apărute în 
“Cuvântul”. Nr.943, | decembrie 1927, pp.1-2 şi, respectiv, în 
“Vremea”, Nr.382, 31 martie 1935, p.6. Nutrebuie trecut sub tăcere 
nici faptul că Evola, folosind pseudonimul C.d'Altravilla. a tradus 
pentru Bocca, în 1953, Le chamanisme et les techniques archaiques 
del extase [M.Eliade, Șamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului). 
În fine, pot fi consultate şi scrisorile lui Evola către Eliade, în Mircea 
Eliade e | Italia, ed.cit.„pp.252-257. 
(15) C.Fiore, op.cit..p.14. | 
(16) P.Di Vona. Evola e Guenon. Tradizione e Civilta [Evola şi 
Gucnon. Tradiţie şi Civilizație], Napoli, 1985;C.Fiore, op.cit. [Storia 
sacra e storia profana. Roma, 1986- cit. într-un căpitol nepublicat în 
“Puncte Cardinale” ]. Despre interesul lui Eliade pentru alchimie şi 
despre influența pe care trebuie s-o fi exercitat asupra sa lucrările 
anterioare ale lui Evola. a se vedea M.Pucciarini, / Evolă. / alchimia 
edil tradizionalismo, în “Vie della Tradizione ", 67, iulie-septembrie 
1987. (16 bis) M.Eliade, Fragments d'un journal, 1], 1970-1978, 
Paris, 1981, p.193. za 
(17) V.Posteucă, Desgroparea Căpitanului,. Editura Mişcării 
Legionare, Madrid, 1977, pp.35-36. 
(18) ldem. 
(19) M.Bussagli, Mircea Eliade: ricordo e valutazione storica, în 
“Storia contemporanea ”, XVIII, 4, august 1987, p.727. 
(20). M.Bussagli, art.cit.„p.723. 
(21) dem, p.721 (nota). E 
(22) Ibidem. De altfel, articolul lui M.Bussagli cuprinde şi câteva 
locuri de umor involuntar. ca atunci când afirmă că pedepsitorii 
ministrului Duca, Nicadorii. erau “estranei alla Guardia” [străini de 
Gardă] (p.722) sau, mai cu seamă, ca atunci când inventează nişte... 
“sinucideri în masă ale legionarilor” (p.724)!!! 
(23)“Din țară fuseserăm informaţi că moartea profesorului nu fusese 
naturală. că suferind fiind de inimă, cineva din apropierea lui i-ar fi 
administrat medicamente neindicate boalei lui, provocându-i decesul. 
Această persoană, suspectă de a-i fi grăbit sfârşitul, avea legături cu 
Palatul şi ar i săvârşit atentatul după sugestiile camarillei, în schimbul 
unei importante sume de bani” (H.Sima, op.cit.,p.60) [A se vedea, în 
românește, H.Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase,ed.cit.,p.53]. 
(24) “Carpaţii”, Anul XXV, Nr.20, octombrie-noiembrie 1979, p.43: 
“Acel gest merită să fie calificat drept eroic, căci a fost făcut în 
perioada când încă mai domnea sângerosul (şi, de ce nu, paranoicul) 
rege Carol II” [neavând la îndemână sursa citată, am retradus pasajul 
din italiană]. 


Traducere şi prezentare de Răzvan CODRESCU 


PUNCTE CARDINALE 


relatat acest episod al istoricei întâlniri de la Bucureşti. EI 
mi-a confirmat ceea ce ştiam despre Şeful Legiunii, dar într- 
o lumină şi în cuvinte care mie până atunci mi se refuzau” 
(17). Şi autorul conchide: “Eu cred nestrămutat că Mircea 
Eliade ar putea scrie o carte minunată despre Căpitan” (18), 

Tentativa lui Culianu de “a-l reabilita” pe Eliade în 
ochii unui public democratic şi conformist ni se pare la fel 
de nereuşită ca şi aceea a altor apologeţi, ca de exemplu 
Mario Bussagli, ce au încercat să facă din *“considerabila 
simpatie (a lui Eliade) pentru Garda de Fier” doar fructul 
unor “entuziasme juvenile” (19); teză care este însă evident 
contrazisă chiar de către cel ce a formulat-o, atunci când zice 
că, în 1939, “Eliade (...) nu era, în mod sigur, ostil Gărzii de 
Fier” (20). Or în 1939 Eliade avea 32 de ani, aşa că nu prea 











ROMANIA 
NOTARIATUL D& STA? AL MUNICIPIULUI BUCURESTI 










INCHBIGRE DE RESPINGERE hr. (0947 7 
Anul 1994 Luna noptembria ziua 30 


In faţa mea SECULA SILVIA, notar de atat 
3-a prezentat: 


Iacob Nograzai, nr.6, nectorul 1, identțificat prin 


care a solicitat autentificarea ataţutului Asociaţiei 
"Leginanea Cregtinăn, 

Din verificarea actolor prezentate rozultă 
următoarele: 





de statut este acela da a so afla gi rănpindi adevăru 





unui adevăr istoric care ar putea fi dăanător ordinii 


— Guru Serban, doniociliaţ în Bucurogti, ntr. 


bul.id.noria G A nr.737450/1932 olib. de Circa 4 poliţie, 


Scopul asociaţiei prevăzut la art. 3 din proiectul 





istoric despre intoria migoării legionare, ori răa îndirea” 


Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 7 





înțelegem cum ar mai putea fi vorba de “entuziasme 
juvenile” la un om de o asemenea vârstă! Dar mai este şi o 
altă contradicţie în teza lui M.Bussagli: dacă în 1939 
Mircea Eliade nu era ostil Gărzii de Fier, atunci cum s-ar 
mai explica pretinsa “disociere a lui Eliade” (21) de Nae 
lonescu, maestrul său pe atunci întemnițat, care, cu a sa 
“adeziune evident neonestă” (sic) la “poziţiile extremiste”, 
cum ar vrea să ne încredințeze M.Bussagli, “și-a implicat, 
în mod absurd, şi discipolul, ce va rămâne astfel întinat” 
(22)?! La funerariile lui Nae lonescu, mort la 15 martie 
1940, în împrejurări rămase obscure (23), Eliade a fost cel 
ce ce a ținut discursul funebru (24). Dacă discipolul s-ar fi 
“disociat” într-adevăr de maestru, n-ar fi fost greu să se 
găsească un alt orator... 














| Documentul reprodus 
alături este o nouă dovadă dece 
înseamnă în lumea românească 
„de. “azi Frica de adevăr. 
Formularea: “răspândirea u unui. 
adevăr istoric care ar putea fi 
“dăunător ordinii publice. şi. Ă 
bunelor moravuri”. rămâne o. 
capodoperă de imbecilitate 
(= =slăbiciune)oficial- 













4 












administrativă. Într-o țară în 

care ticăloşii îşi fac decapdela 
vlădică până la opincă n o 
frunte. cu avortonii. vechiului . 

regim), adevărul istoric. despre 

„Mişcarea  Legionară af 
primejdui “ordinea publică şi şi 
bunele moravuri”!!! Probabil 
„călucrul este atâbilsicuprivițe 
da adevărul. îsi orice de 


publice pi bunelor moravuri nu poate duce potrivit art.6 


din Leogoa nr.21/1924, la recunocagterea aceatoi asociații 
cu personalitate juridică. 

De alţtel, în proiocotul de statut se face rofarire 
scrisă gi la calitaţea do moabrii fondatori,a nnnr pernoara 
care au activat în cadrul Lagiunii Arhanghelului HIHAIL, 
ceea ce ar putoa pune la îndoială obiecţivitatea asupra 
adavărului iaţoric a cărei aflare gi răspîndire ae urmâregte, 







































ln aceste condiţii potrivit art. 19 din o aaa 2 (8 
du aplivare al Leorotului 3/7/1960, privind orpganizaroa şi 
funcționarea notariatului do stat, consider ca : conținutul 
unor Gispoziţii din proiectul de statut fiind potrivnic 
dispozițiilor legii şi întrucît nu se poate deroga prin 
conventii şi disoozitii oarticulurze deo lu lecile care privesc 













ordiaca 
e art. 






ublică și siuinole moravuri Gja ccz se prevede 


5 Gin cosul Civil , motiv pentru care urnoază a 


so rofuza autenţi_icaroa ptatutului pronunţindu-ae în cauză 
























închoicrou ce ros;ii.sere. pet Detect, 
Se diazune renţinceraa zererii. evenimentele sâ 17 


p 
că pia 


decembrie i a suni | i e te 


Cu crezt se pitupara cariarmrart, 


7 din Cecrotul 
Dre 377/1960, în tez=on de 10 zile la 


jauecătoria competentă. 










peria liniştea ia îi 
„(Menţionăm tg 
“sublinierile de pe document. 


s- “e Ah ei 
»» i „A 
Y 










DECLARAȚIE 


Subsemnaţii: Horațiu Comaniciu, Sterie Duliu şi Ştefan Predescu, cu domiciliile indicate mai Jos, toți trei fiind 
în anii optzeci ai vieții şi regăsindu-ne întâmplător împreună, socotim necesar ca, înainte de a încheia şi noi viața, să 
facem această declaraţie, în fata unor martori, asupra unui eveniment istoric încă necunoscut, fiind gata să-l întărim sub 
prestare de jurământ: 

Ca unii din cei mulţi, care în tinereţe am făcut parte din Mişcarea Legionară, dăruiți trup şi suflet lui Comeliu 
Codreanu, pe care mereu noi îl socotim ca erou şi martir al neamului nostru românesc şi care am supraviețuit masacrelor 
înfăptuite, ne-am îndreptat ulterior sufletul către singura persoană politică rămasă complet nepătată. Acesta a fost Iuliu 
Maniu, pe care îl socoteam cea mai mare figură politică a țării, rămasă în viaţă, care şi eaa fost încununată apoi cu nimbul 
martiriului. În dorința de a-l cunoaşte personal, în vara anului 1943, prin mijlocirea lui Ilie Lazăr, pe care-l cunoşteam, 
l-am vizitat la Snagov, unde Iuliu Maniu avea domiciliu provizoriu. Dintre cei mai mulți care l-am vizitat, noi suntem 
singurii care mai suntem în viaţă. 

Din discuţiile călduroase pe care le-am avut, luliu Maniu, care cunoştea Mişcarea Legionară, ne-a făcut, 
printre altele, această mărturisire: “Recunosc că șeful Dvs., Corneliu Zelea Codreanu, a fost superior gândirii mele. 
Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea țării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai 
întâi caractere, educând un tinerel, care pe căi de înălțare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să 
creieze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid!" 

Aceste cuvinte s-au întipărit adânc în sufletele noastre, În toamna anului 1944, un mare grup de foşti legionari, 
ne-am alipit, cu acceptarea lui luliu Maniu, la tineretul național-ţărănist, unde am activat până la desființare. Mulţi dintre 
aceştia, în frunte cu ing.lon Veţeleanu, au suferit condamnări grele de închisoare ca național-țărănişti. 

Dată azi, 24 februarie 1990, în Bucureşti. 
Avocat Horaţiu Comaniciu 67450 Mundelsheim, rue du Stade, France........... 
Econom.Sterie Duliu Bucureşti, Şoseaua Iancului nr.8......... 
Ing.Ştefan Predescu Bucureşti, str.Beloianis nr.5......... 


























Martori prezenți: 
Ing.Funda Dumitru Bucureşti, str.Barajul Uzului, bloc Y 16, ap.31......... 
Dr.Milcoveanu Șerban Bucureşti, str.Petăfi nr.1 1......... 

Dr.Zeana lon București, str.Frumoasă nr.54.......... 







RI 


- 


E 


i $ 





- i -— î 


PAG. 8 NR. 11/47 Noiembrie '94 


JENS 


Mişcarea Legionară n-a reuşit, nici dupăcinci 
ani, să reintre în arena politică; şi asta a fost rău. În 
haosul şi confuzia de după decembrie '89, simpla sa 
prezenţă ar fi însemnat mult. Nu că ar fi putut impune 
şi altora sobrietatea şi disciplina care-i sunt 
caracteristice, dar în dezordonata maimuţăreală ce se 
voia activitate politică, prezența unor oameni fermi şi 
demni ar fi impus măcar un început de reţinere, o 
minimă decenţă, Cine, îngrijorat şi îndurerat, trăieşte 
continua degradare a țării, pe toate planurile, are 
explicația urmărind dezbaterile din parlament. Aici 
totul, de la măscări până la trădări, a devenit ordinar. 

Eu cred că normal ar fi fost, ca de la început, 
din ianuarie 1990, când se puneau bazele noii orientări, 
când se încerca revenirea la normal, să se caute punctul 
de la care să se plece, un moment de referință din 
trecut. Pare să nici nu le fi trecut prin cap. Dacă cei ce 
s-au îmbulzit să ocupe un loc pe podiumul politic ar 
fi avut înțelepciunea minimă, cinstea elementară şi 
dorința sinceră ca noul drum să fie unul de respect 
pentru adevăr, unul de loialitate, atunci s-ar fi luat ca 
punctde referință decembrie 1937 când în țară existase, 
ultima dată, o activitate politică liberă şi avuseseră loc 
alegeri, ultimele, recunoscute ca democratice. Dar nu 
s-a făcut nimic din ce trebuia. O lege laxă a îngăduit 
apariția puzderiei de partide fără trecut, fără doctrină, 
fără măcar un număr decent de membri. Proaspeții 
beneficiari ai democraţiei au înțeles instantaneu ce 
mari posibilităţi li se oferă: posibilitatea de a-şi ascunde 
păcatele vechi şi ocazia de a face altele noi, rentabile. 
Politica? Perdea de fum, după care se pot face jocurile, 
oricât de murdare, şi se pot adăposti, temporar, marii 
vinovaţi, marii escroci şi marii imbecili ai momentului. 

Porţile politicii, ca şi când aceasta ar, fi fost a nimănui, 

au fost larg deschise. Orice individ, oricât de abject, 
oricât de necinștit, oricât de veleitar, oricât de 
descalificat moral putea să-şi înființeze propriul partid 
căruia, fireşte, să-i fie preşedinte. Şi în această 
democraţie suspect de largă, toate partidele erau admise 
cu o singură excepţie: Mişcarea Legionară. 

Paradoxal dar adevărat. Răstorni comunismul 
dar comuniştii rămân. Opozanții comunismului, toți, 
capătă statut legal, afară de legionari. Cum e posibil? 
Simplu: cu concursul tacit al “democraţilor” s-a 
menţinut excluderea Mişcării din viața politică. Lucrul 
nu era nou, nici de neaşteptat. Cei ce urmăreau propria 
înavuţire, prin orice mijloace, dorind să-şi atribuie o 
parte cât mai mare din averea comună, din “bunurile 
întregului popor” nu îşi puneau nici probleme morale 
şi nici nu se gândeau prea departe, preocupați doar să 
nu scape momentul. In aceste condiţii, eliminarea ca 
fascistă, sau sub orice alt pretext, a unei formaţii 
cunoscute pentru intransigența ei privind cinstea şi 
morala în viața publică era cât se poate de binevenită. 
Era firesc deci ca să se bareze calea spre conştiinţa 
publică a acestei formaţii de “extremişti” ai dreptății 
căci ar fi incomodat, în realizarea planurilor lor de 
“privatizare”, atât pe vechii comunişti cât şi pe noii 
democrați, dacă ar fi fost lăsați liberi s-o facă. 
Comuniştii, având acordul tacit al celorlalte partide, 
nu puteau să rateze ocazia. Lenin îi învățase: 
“Burghezia este laşă, trădătoare şi ne vom folosi de 
ea”. 

Cum s-a putut întâmpla ca partide vechi, cu 
un trecut ce merita să fie apărat, să se preteze la acest 
joc, să uite imensele suferințe pricinuite, lor şi întregii 
țări, de către comunism şi să se alieze cu el pentru 
interzicerea Mişcării? Nu-şi dau seama că dau ocazia 
să se reia vechi întrebări, că reînvie suspiciunile, că 
asemeni lui I.G.Duca şi Titulescu, în politica asta, 
sunt ghidaţi de masoneria apuseană? De ce tac, îndârjit, 
bătrânii legionari? S-au prăbuşit striviți de atâta 
mişelie? 

Sunt voci autorizate, printre “politologi”, 
care susțin că legionarii nu-şi mai manifestă prezența 
pentru că şi-au dat seama că au pierdut definitiv 
partida. Sunt şi alte glasuri, din aceeaşi categorie, dar 
mai circumspecte, care, dezbătând problema, 
nuanțează, lasă portițe. Acestea povestesc, cu 


amănunte, cum în pofida enormei cantități de literatură 


denigratoare antilegionară, spusă, scrisă, difuzată, 
insinuată, deversată în circulație prin toate mijloacele, 


+ 


PUNCTE CARDINALE 


MIȘCAREA LEGIONARĂ 


cu scopul de a strivi sub oprobriul public ce-a mai 
rămas din Mişcare, după exterminarea fizică amembrilor 
ei, ea a rezistat totuşi în plan ideal, câştigându-şi un loc 
în istorie. E, de fapt, aceeaşi idee, puţin îndulcită, prin 
care se spune că legionarismul mai are, azi, doar o 
valoare muzeistică. Imi permit să am o altă părere. 
Oamenii îşi iau, prea des, dorințele drept realități. 

Nu-mi propun, nici n-ar avea rost, fie şi să 
enumăr, părerile exprimate în această privință. Sunt 
nevoit, totuşi, să semnalez, la cealaltă extremitate a 
spectrului, opiniile celorce afirmă că se tem de “pericolul 
legionar” şi asta nu pentru că ar dovedi un plus de 
inteligență. ci doar pentru că aparțin unor personalităţi 
prestigioase ca: Doina Cornea, lon Ilici Iliescu... (lertată 
fie-mi hilara alăturare. Nu e vina mea ci a rizibilei lor 
celebrităţi). 

Dacă sentimente de jenă, în fața puţinătății 
harului, mă împiedică să mă ocup de părerile politice 
ale distinsei “disidente” de la Cluj, nu acelaşi e şi cazul 
preşedintelui ““ales” al României, om a cărui luciditate 
a fost, în ultimul timp, şi internațional recunoscută. 
Drept este că, în anumite momente, când strada se mai 
întâmplă să dea-n fierbere, gratulându-l pe “ales” cu 
suculentele-i epitete, domnia sa să aibă ciudate 
distorsionări ale realităţii, pe care nu ezită să le facă 
publice, prin mijloacele mass-media ce-i stau la 
dispoziţie. In astfel de momente preşedintele vede 
coloane întregi de “cămăşi verzi”. Nu ştiu dacă 
psihanaliştii Freud sau Jung ar fi fost în stare să descopere 
ce ascunde “inconştientul ancestral” al unui om care are 
viziuni cu mulţimi îmbrăcate în verde, dar ştiu ce voiau 
să spună bătrânii noştri când spuneau de cineva că vede 
“cai verzi pe pereţi”. Alţii poate o fac, dar eu nu am 
motive să cred că dl.Iliescu ar trişa şi la psihanaliză. 
Pentru un preşedinte înzestrat cu simțul umorului 
(cantitatea de zâmbete produse pe oră o confirmă) 
periodicele ieşiri verzi ale domniei sale încerc să le iau 
ca n€vinovate păcăleli colegiale. Pentru că nu mi-au: 
plăcut niciodată poveştile cu nebuni, prefer să fac 
apropierea între dl.Iliescu şi ciobanul glumeţ care-şi 
făcea o distracţie din a speria satul cu: “Uite lupul mă!” 
Ştiţi, satul a sărit o dată, de două ori, să-l scape, când 
însă, de-adevăratelea, lupul a venit să-l caute la locul de 
muncă, satul şi-a văzut de treabă; dar a rămas fără 
cioban. 

Departe de mine prefăcătoria că m-ar preocupa 
soarta domnului Ilici Iliescu. Când va redeveni simplu 
cetățean, va vedea dânsul, va dormi, conform 
proverbului, cum şi-a aşternut. Acum însă, ca preşedinte 
alțării, cu studii înalte în URSS, unde, se vede, a deprins 
şi respectul moscovit pentru istorie, face afirmații 
necontrolate despre lucruri uşor controlabile. E jenant 
să-l auzim că ne spune că Horia Sima, care la data de 
care e vorba, era un ins căutat intens de poliție, a asistat 
la depunerea jurământului de către Mihai |, ca rege. 
Trec peste neadevărul flagrant socotind că face parte 
din exercitarea prerogativelor prezidenţiale, rețin însă 
maniera, dezinvoltura, cu care d.Iliescu se mişcă în 
spaţii istorice, identică celei a predecesorului său în ale 
politicii, Conu Leonida. Atâta doar că preşedintele 
povesteşte la televiziune şi în rolul Coanei Eftimiţa, ca 
ascultător, e toată țara, de la care foarte greu va mai 
putea obține acel: “Ei, bobocule, apăi cum le ştii 
dumneata toate, mai rar cineva!” 


eur TIPA AID E II i Za Ta come 
| FI p 45, A A race de 34 a A iei, 
d 2 e PE az DEA aa meteo Sa i 





M-am întrebat ade 
alții, şi în momente de furie, şi în ceasuri liniştite de 
reflecţie, de ce doctrina şi practica legionară au părut 
atâtora atât de străine, de insolite, de singulare în 
comparație cu doctrinele şi practicile celorlalte partide 
când, de fapt, nu spuneau nimic nou. Ideile şi metodele 
erau preluate de la Biserică. Erau o formă laică, o 
transpunere omenească a principiilor, normelor, 
dogmelor, credințelor creştine ortodoxe. Mişcarea 








MICUL 


recunoştea că linia ei e paralelă cu cea a bisericii, dar 
mai joasă, mai terestră, de pregătire a drumului, de 
netezire a cărărilor spre suflet. Corneliu Codreanu 
afirma că vrea să ducă neamul la Biserică. Atunci de 
unde acea adversitate, acea crâncenă opoziţie, acea 
ură oarbă împotriva Legiunii, nu numai din partea 
politicienilor dar şi, nu de puţine ori, din partea unor 
feţe bisericeşti. Ce aveau oamenii aceştia altfel, de au 
reuşit să-şi ridice toţi politicienii în cap; guvernanți şi 
opoziţie? Cred, mai întâi. că este ceva ce ține de 
purtarea în societate, ceva de aspect, dar esențial: sunt 
prea serioşi. Nici urmă de băşcălie şi şrecherie. Cu 
astfel de oameni nu se poate trata, nu se poate glumi. 
Era normal ca preşedinţii consiliilor de administraţie, 
miniştrii corupți (erau cu duiumul şi în vechea 
democraţie), camarila, să-i urască. Vorbeau puţin, “ce 
trebuie şi când trebuie”, făptuiau. Şi lucru rar pentru 
lumea noastră, extraordinar pentru zona balcanică în 
care ne aflăm, la ei nu era nici o diferență între vorbă 
şi faptă. O astfel de comportare deschisă, simplă, 
cinstită, excludea, din capul locului, şi contorsionata 
politică şi subtila diplomaţie. Văzând aceastătendință, 
pătura suspusă, a cărei apanaj erau numitele ocupaţii, 
se simțea frustrată, periclitată. Chiar dacă, în 
eventualitatea că ar fi venit la putere, ar fi lăsat-o 
să-şi consume liniştită mulțimea mijloacelor materiale 
acumulate, răpindu-i aristocrației înalt burgheze doar 
posibilitatea de a trafica cu conştiinţe, ar fi însemnat 
să-i ia rațiunea de a fi, ar fi însemnat s-o condamne la 
inaniţie spirituală, căci ea, pentru ca să trăiască, avea 
nevoie nu numai de caviar, şampanie şi giuvaericale 
ci şi de intrigă. S-o laşi fără această hrană specifică 
însemna mai mult decât să-i iei locul de muncă, 
însemna să-i distrugi biotopul, s-o ucizi lăsând-o să se 
înece în propria-i obezitate. Este evident că “verzii”” 
aveau, încă de pe atunci, strânse legături cu ecologia. 

Apoi, legionarii, când au fost lăsați liberi, 
aveau un stil al lor, “agresiv”, de a-şi face propaganda, 
un mod greu de înțeles pentru ceilalți politicieni, dar 
uşor accesibil mulțimilor, tocmai pentru că nimeni nu 
vorbea, nu dădea explicații. Exact invers ca în povestea 
cu Moş lon Roată şi cu lozinca activistă: “Să facem 
tovarăşi”, prin care peceriştii înțelegeau ca ceilalți să 
lucreze în timp ce ei stăteau cu mâinile în buzunar, 
legionarii se apucau şi făceau ei. Săpau pământul, 
frământau lutul, făceau şi ardeau cărămizile, înălțau 
cămine, biserici, diguri şi, culmea, înfruntând jandarmii 
şi batjocura cu voioşie şi cântece. Asta n-ar fi deranjat 
pe nimeni dacă ar fi rămas neobservată de lume. Dar 
oamenii de rând, cei pe care politicienii obişnuiesc 
să-i numească prostime, trăgeau de departe cu ochiul. 
Apropiindu-se ei mai întâi cu prudenţă, ba aducându- 
le celor ce munceau o cană de apă proaspătă, ba o 
fructă, ba punând şi ei mâna să ajute la câte ceva, azi 
aşa, mâine aşa, nici ei nu ştiau când se trezeau cântând 
şi muncind cotla cotcu ceilalți. Toate ca toate, dar asta 
nu le-o puteau ierta celelalte partide legionarilor. 
Ce-ar mai fi rămas din ele dacă şi-ar fi pierdut toată 
“prostimea'”? 

Şi mai aveau legionarii ăştia, şi-or mai fi 
având încă, un fel de putere greu de explicat, ceva ce 
i-a ținut în toți aceşti ani de prigoane şi chinuri: 
Credinţa. De unde le venea oare? 

Cât a trăit Corneliu Codreanu şi ceilalți 
întemeietori, să zicem că de la ei. Dar după aceea? 
Ucide-voi păstorul şi se va împrăştia turma! Dar n-a 
fost aşa. După moartea Căpitanului, abia după aceea 
au venit marile încercări, a început marea rătăcire, de 
patruzeci de ani, prin pustiul comunismului. Lipsiţi de 
pâine şi uscați de setea de dreptate, cum au putut 
supraviețui cei ce mai trăiesc? Puterea nu putea să le 
vină numai de la ei, oricât ar fi fost de uniţi; şi nu erau, 
că dracul reuşise să-şi vâre şi între ei coada. Nu e 
posibil ca numai cu puteri omeneşti să înfrunţi oştirile 
satanice. De undeva de sus, de la izvorul tuturor 
darurilor, le-a venit lor puterea de credință şi poate şi 
de la cei trecuţi la cele veşnice, căzuţi şi morți în 
credința legionară, din rugăciunile lor le-a venit 
întărirea; aripa celeilalte lumi s-a întins peste ei şi i-a 
umbrit cu lumină. 


Constantin IORGULESCU 


Deta [i PER pă Y 





toă img 









La ce bun - folosind formula lui 
Gabriel Marcel - la ce bun, aşadar, o<justiţie 
retrospectivă>? m-am întrebat îndată ce am 
păşit pragul casei în care a trăit Nicolae 
Paulescu, aflată într-un mic perimetru al 
centrului Bucureştiului care a reuşit să-şi 
păstreze intacte virtualităţile magice despre 
care scria, printre alţii, şi Mircea Eliade. 
Casă în care, după lungi şi nefericite tribulaţii, 
îndepărtaţii urmaşi ai savantului au 
reconstituit, cu o adâncă pioşenie, spaţiul în 
care a trăit acesta. Ascunse de urgia istoriei, 
obiectele care au reuşit să scape - biroul, 
cărțile, manuscrisele, tablourile, mobilierul 
- şi-au regăsit locul; tomurile grele de ştiinţă 
pe care le-a studiat, ca şi cele de medicină 
scrise de sine; diplomele şi titlurile pe care 
le-a obținut; publicistica în care se află 
articolele dedicate lui; portretele, ale lui. ale 
părinţilor, făcute de cei mai mari pictori ai 
timpului şi, nu în ultimul rând, “Capul de 
Christ şi bustul lui Paulescu, cărora Paciurea 
le împrumută ceva din propria lui durere şi 
din propria lui exasperare. 

Toate acestea nu alcătuiesc un 
muzeu ci mărturisesc. înfruntând cu 
smerenie timpul şi judecăţile pripite. 
Aşteaptă - acesta este mesajul lor mut - 





tocmai “justiția retrospectivă>. 


T 

Nicolae C.Paulescu (30 oct.1869- 
17 iul.1931) studiază în Franţa cu una dintre 
gloriile ştiinţei franceze, prof.Lancereaux, 
preşedinte al Academiei de Medicină, care, 
uimit de erudiţia tânărului său student, şi-l 
asociază la scrierea Tratatului «e Medicină, 
în 5 volume, dintre care doar primele 3 vor fi 
scrise împreună; pe cel de-al patrulea, 
Paulescu îl va scrie singur, ca şi pe cel de-al 
cincilea, rămas în manuscris. dar dispărut 
fară urmă, ca şi alte lucrări ale savantului. La 
Paris Paulescu obţine Certificate de studii 
superioare în Chimie, Biologie şi Fiziologie 
Şi doctorate în Medicină, Chirurgie şi Ştiinţe, 
ca şi titlul de doctor al Universităţii din Paris. 

In laboratoarele spitalului Sorbona, 
Paulescu are ocazia să treacă de la cercetarea 
clinică la studiul experimental şi, în anii de 
cercetări asidue care au urmat, a făcut o serie 
de descoperiri care au revoluţionat ştiinţa 
medicală. Intors în țară - pe lânvă munca 
depusă la catedră- şi-a continuat şi cercetările 
care au culminat cu descoperirea insulinei, 
descoperire asupra căreia nu mai insistăm, 
dosarul acestei ““afaceri”” fiind, în general, 
destul de bine cunoscut. Noi vom zăbovi, în 


PUNCTE CARDINALE 
NICOLAE C. PAULESCU 





-125 DE ANI DE LA NAȘTERE 
(30 oct. 1869 - 17 iulie 1931 ) 


cele ce urmează, în preajma gânditorului 
Paulescu, căci acesta, pe lângă om de ştiinţă 
a fost şi un mare gânditor. Cunoştinţele sale 
ştiinţifice (biologie, chimie, fiziologie etc.) 
l-ar fi putut conduce, ca şi pe alţii, la concepția 
materialistă a timpului asupra lumii, lucru 
care nu s-a întâmplat însă. Dimpotrivă, scrie 
unul dintre discipolii săi, “Chimia, Biologia 
şi Fiziologia i-au relevat cu o splendidă 
claritate, pe creator, <cauza primă>”. Paulescu 
este una dintre marile figuri ale acestui secol 
la care rigoarea ştiinţifică cea mai austeră 
convieţuieşte rodnic cu cea mai neclintită 
credință în Dumnezeu. Totul la Paulescu stă 
sub semnul modelului apostolic, care 
înseamnă, înainte de orice, s/4jireacelorlalți. 
Cei care l-au cunoscut vorbesc despre 
activitățile lui ca despre un permanent oficiu 
sacerdotal. Căci, după cum spunea chiar el în 
lecţia de deschidere de la Facultatea de 
Medicină din oct.1901, “Munca este o 
continuarea Creaţiei şi o îndeplinire aporuncii 
divine iar omul, sănătos sau bolnav, este 
făptura Dumnezeirii şi trebuie să-l cinstiţi şi 
să-l îngrijiţi, ca atare”. 

Nu ne vom mira, în consecinţă, să 
descoperim la Paulescu “un vast sistem de 
gândire spirituală întemeiat pe datele pozitive 


Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 9 








ale ştiinţei”, cum scria undeva Nichifor 
Crainic, la un an de la moartea savantului. 
Acest sistem a fost expus în cursurile ținute 
la Facultatea de Medicină, sau în cărțile 
publicate sub genericul“Filosofie biologică” 
(1905) şi “Fiziologie filosofică” (1910) şi, 
maitârziu, în Traite de Physiologie Medicale 
(3 volume), redactat în franceză (1919- 
192 |), tratat care i-a adus titlul de “cel mai 
mare interpret ştiinţific al Divinităţii”. 

Ca gânditor creştin Paulescu a 
căutat răspuns la întrebările veacului: cum 
poate fi opus internaţionalismului proletar 
universalismul creştin; cum îţi poți păstra 
credința pledând, în acelaşi timp, pentru 
unirea bisericilor; cum pot merge foarte 
bine alături credința cu ştiinţa şi progresul, 
mai mult, cum se poate construi un sistem de 
gândire spiritualist cu date pozitive. 

Rămâne de restituit, aşadar, 
patrimoniului naţional nu doar imensa sa 
operă ştiinţifică şi filozofică, ci şi omul 
Paulescu, cel prins în câteva formule celebre 
dintre care cea mai concisă rămâne aceea a 
lui lorgacare-lrezumă în trei cuvinte: învăţat, 
mucenic şi sfânt. lată cum îl caracterizează 
acesta “Profesorul Paulescu care a trăit ca 
un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişează 
în chipul celmai expresiv pe învățatul român, 
aşa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării 
noastre”. Şi cu această viață cu înălțimile ei, 
mult mai ameţitoare decit căderile, ne 
rămânem datori. Doina MARIAN 





































E e aa A PER Ata 








SOCIALISMUL 
(ortografia aparţine autorului) 


Din Revoluţie (Revoluţia Franceză, n.n.) s-a născut 
un alt sistem politico-economic. Socialismul. care cere. - 
nici mai mult nici mai puțin. - decât sapresia proprierăţei 
privale. 

In prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au ivit 
multe sisteme comuniste şi socialiste"; dar, nici unul din ele 
nu a avut răsunet practic. Ar fi deci de prisos să le studiem 
cu de-amănuntul, fondul lor comun fiind analog cu 
comunismul lui PLATON. 

Adevăratul socialism, aşa cum îl- vedem astăzi 
ridicându-se amenințător în fața societăței, este opera unui 
ovrei german, KARL MARX (1818-1883)şia discipolilor 
săi. Z 
Doctrina acestui sofist, numită Marxism sau 
Colectivism, a reuşit să unească pe cei ce sunt nemulțumiți 
de starea socială actuală şi să constituie o asociaţie 
internațională. care. plecând din Germania, s-a întins ca o 
epidemie de holeră şi a coprins lumea întreagă. Ş 

Acest socialism colectivist, care posedă o 
organizaţie formidabilă, va face subiectul examinat aici, din 
punctul nostru de vedere biologic. : 

|. Nepricepând importanţa ce o are, - la oameni, ca 
şi la animale, - instinctul de proprietate şi neînțelegând rolul 
funest pe care îl joacă patima de proprietate în naşterea 
relelor sociale, - socialişti, ca să anihileze aceste rele, vor să 
suprime proprietatea individuală sau familială, - adică vor 
să comită un act contra-naturei, şi violenteze o trebuință 
instinctivă naturală a omului. “lată. în substanță, programul 
economic al socialismului 'şi scopul veritabil al mişcării 
socialiste internaţionale: înlocuirea socialismului prival... 
prin capitalul colectiv”, Sau, mai clar, alfa şi omega 
socialismului este “proprietatea colectivă substituită 

roprietăţii private” ? i 
a, asia este dogma esenţială a socialiștilor.” 

Dar omul din popor nu înţelege teoriile marxiste, 
obscure, neisprăvite, pline de absurdităţi şi de imposibilități; 
și dacă totuşi urmează pe agitatorii socialişti, este pentru că 
aceştia i-au făcut promisii vagi, pe care el le-a concretizat în 
spiritul său simplist;-este pentru că i-au făgăduit confiscarea 
proprietăţilor bogaţilor şi a moştenirilor copiilor lor şi, în 
imaginaţia sa copilărească, el îşi închipuieşte că aceste 

i e vom cita pe cele elaborate de Saint-Simon 
(0700-1525 de Fourie(LT12-1837). de 0wen(1771-1858). de 
Leroux(1789-1871), de  Louis-BJanc(1811-1882), de 
Proudhonţ1809-1865). care lansă faimosul paradox “proprietatea 
este o hoţie”. 

2) Karl Marx -Le Capital. ed.Stock. Paris. 

3) După cum Materialismul şi Darwinismul au uzurpat numele 
ştiinţei. pentru a da greutate elucubraţiilor lor (vezi: Paulescu - 
“Generaţia spontanee şi Darwinismul”. “Spitalul”. 1902). - tot aşa 
socialismul colectivist s-a împopoţonat. fără ruşine, de epitetul de 
ştiinţific, “Noi datorăm lui Marx două mari descoperiri. EI ne-a dat 
concepţia sintetică a istoriei. din punctul de vedere materialist, şi a 
desvâlit misterul producţiei capitaliste, dând seama de plus value, 
Graţie acestor două descoperiri, socialismul a devenit o ştiinţă (Fr. 
Engels - “Die Entwiklung des Socialismus, von des Utopie zur 
Wissenschaft””). **Ştiinţa este liberatoare omenirei; ştiinţa naturală 
ne scapă de Dumnezeu; ştiinţa socială la care Marx a iniţiat poporul 


[ 


n N:CPAULESCU - FIZIOLOGIE FILOSOFICA 
INSTINCTE SOCIALE - PATIMI ŞI CONFLICTE - REMEDII MOR 


bunuri îi vor veni lui; este pentru că, împins de instinctul de 
proprietate, fiecare proletar voieşte să devie, la rândul său, 
proprietar. Şi, dacă vreodată conducătorii socialişti vor 
ajunge să puie mâna pe puterea politică. poporul. nemulțumit 
cu socializarea proprietăţii private, o va lua, pentru sine. cu 
forța. A 
Caorice lucruanti-natural, socialismul nu va ajunge 
la bun sfârşit; el va da naştere la dezordine. Dar oamenii cu 
bun simţ nu vor mai voi să facă încercarea, căci: “Experiențele 
popoarelor sunt nişte catastrofe”. (Lamonnais). 

II]. Socialiştii pretind că ei înşişi nu ştiu unde 
conduce sistemul lor. “Şefii cei mai influenți n-au conştiinţă 
completă de ce este colectivismul”? 

In realitate, dacă ei ezită a-şi formula ideile asupra 
acestui subiect, este pentru că ele conduc la o tiranie 
abominabilă, pe care nu îndrăznesc să o mărturisească. De 
altfel, n-avem decât să le reamintim efectele aplicărei, în 
timpul Revoiuţiei franceze, a doctrinelor din care a provenit 
Socialismul, "*Societatea” “sau aceea fiinţă abstractă care va 
fi singurul proprietar, va fi reprezentată prin conducătorii 
socialişti - după cum “Poporul suveran”, altă ființă abstractă, 
a fost reprezentat, în timpul Revoluţiei, de capii Jacobini. Or, 
“Societatea”, - adică facțiunea socialistă, - fiind singură 
proprietară, va avea în mâna sa libertatea şi viața indivizilor; 
şi fiind tot aşa de putredă de patimi ca şi “Poporul suveran”, 
adică secta Jacobină, ea va dispune de dânşii, după cum 
acesta a dispus de ei în timpul Revoluţiei. 

Prin urmare, Societatea singură proprietară va fi 
dominaţia absolută şi tiranică a facţiunei socialiste ?, va fi 
reînnoirea Jacobinismului cu toate abominaţiile sale. Dar nu 
numai că colectivismul violentează instinctele de proprietate 
şi de dominație; el atacă, de asemenea, pe acelea de familie 
şi de naţionalitate. Familia primeşte, mai întâi, indirect, 
contralovitura supresiei proprietăţii private (care este 
familială) şi a desfiinţărei dreptului de moştenire.” Dar ea 
este literalmente dizolvată prin pretinsa emancipare a femeei 
şi prin educațiacomună acopiilor, două monstruoase aberaţii, 
ce rezultă din faptul că socialiştii n-au înţeles că, - în familia 
naturală-, femeia este, în mod instinctiv, subordonată omului 
şi părinții sunt, în mod instinctiv, însărcinaţi să-şi educe 
copiii. 

“Femeea este stăpână pe inima ei; ea o împarte cui 
îi convine. O relaţie încetează de îi place, liberă este de a o 
etc”, (Liebknecht - “Der Social-demokrat'. 22 Marz, 1883) 

4) 4.E Schaeffle -" La Quintessence du Socialisme”, Paris. 1904, p.9. 
5) ldem, p.12. | 

6) Proprietatea este o hoţie”. a zis Prudhon. şi socialiştii-i țin isonul. 
Dar se poate, cu mai multă dreptate. să li se întoarcă complimentul. 


- Într-adevăr, este a fura să iei cuiva. fără voia lui, ceea ce îi aparține; 


este a fura să ridici cu forţa. de la proprietari, fructul muncii şi al 
economiei lor destinatsă puie la adăpost, de loviturile soartei, existenţa 
lor şi a familiilor lor. Prin urmare, socialismul are ca scop furtul. 
7) Schaeffle, L.cit., p.l5, 

8) De la Congresul din Erfurt (1891) cuvântul de “Stat”, compromiţător, 
a fost înlocuit cu acela de "Societate”, 

9) lată ce zice, asupra acestui punct, un anarhist, Kropotkin: “În 
spiritul popular se simte că, dacă Statul s-ar substitui patronului, în 
rolul său de cumpărător şi de supraveghetor al forţei muncii, arrezu/ta 
o tiranie odioasă. Omul poporului nu raţionează pe abstracții; el 
cugetă în termeni concreţi şi de aceea el simte că abstracția “Stat” ar 








PPR pa 3 ANN Z oale A PR 





rupe şi de a-şi purta în altă parte afecţia”!'). Acesta este 
amorul liber! Nici o îngrijire de copii, fruct şi scop natural 
al unirilor sexuale. Femeea emanicipată se va grăbi să-şi 
părăsească copilul şi să-l încredințeze Statului. care se va 
insârcina să-l hrănească, să-l imbrace, să-l educe şi să-i 
impuie o muncă în raport cu trebuințele Colectivității. 
(Bebel). Dealtfel, socialiştii nu cunosc importanța instinctiyă 
a iubirei părintești şi o numesc, cu dispreţ, egoism. “În 
familie egoismul are drept formulă: totul pentru sine şi 
pentru copiii săi” (Benoit Malen). Şi ce e mai mult, aceşti 
sofişti caută să nimicească autoritatea binefăcătoare a 
tatălui, în familie. “Important este de a suprima radical 
autoritatea tatălui şi puterea lui ca şi regală în familie... 
Copilul trebuie sustras acestei autorități şi trebuie pus sub 
tutela Statului... Copiii nu sunt şi ei ca părinții? Pentru ce 
să-i constrângi să se supună? cu ce drept? Să nu mai fie 
supunere, căci atunci nu mai este egalitate”? Aceste inepții 
întrec pe cele din “Contractul social” al lui Rousseau. 
Nemulțumit de a dizolva familiile, Socialismul vrea încă să 
denatureze şi sentimentele instinctive de patriotism şi 
naționalism, - opunându-le internaţionalismul. Karl Marx 
este inițiatorul internaționalismului; el în 1867, a scos, cel 
dintâiu, strigătul: “proletari, uniţi-vă!”. Şi ce unire? Unirea 
în ură." “Fiind date monstruoasele abuzuri care există, 
trebuie ca o ură sălbatică să separe clasa lucrătoare, de clasa 
care posedă, şi să combatem până la strivirea uneia sau a 
celeilalte” (Bebel). Socialiştii predică lupta claselor, - pe 
când se ştie că legea naturală este unirea în iubire. Dacă la 
acestea adăugăm maximele atee, avem socialismul complet. 
“Cât despre noi, am adoptat, la rândul nostru, doctrinele 
ateismului” (Bebel). 

„A nega pe Dumnezeu este a nega finalitatea, este 
a nega instinctele naturale şi patimile, este a se prăbuşi, pe 
Ştiute, în prăpastia erorei. 

In rezumat, supresia proprietății familiale şi 
înlocuirea ei printr-o proprietate colectivă a Statului, - un 
despotism insuportabil, - disoluția familiei, - emaniciparea 
femeii, - educația comună a copiilor, - sunt atâtea idei 
conținute în Republica lui Platon. Socialismul contimporan 
n-are cel puțin meritul originalităței. El nu este decât 
contrafacerea palidă a doctrinelor lui Platon,-deja deteriorate 
de Rousseau, - o contrafacere ovreiască, o marfă proastă şi 
rău-făcătoare. 
îmbrăca pentru dânsul forma de numeroşi funcționari... care ar 
deveni garanţi insuportabili”. 


10) Socialiştii cer suprimarea dreptului de moştenire, ceea ce este 
încă un atentat asupra unui legitim sentiment instinctiv. Oamenii, ca 


toate viețuitoarele, chiar cele mai inferioare, lucrează pentru a| 


asigura, în viitor, o existenţă convenabilă urmaşilor lor. Ei au un drept 
absolut asupra muncei lor, iar copiii lor au acelaşi drept ca şi dânşii, 
căci pentru ei au muncit şi au strâns avere părinţii. S-au găsit, la noi. 
miniştri care să facă operă socialistă, impunând cu grea taxa (2 la 
100) moştenirile de la părinţi - frustrând astfel pe copii de avutul lor 
- de multe ori în circumstanţe penibile, în profitul sumedeniei 
nemaipomenite de funcționari, leneşi şi risipitori. 

11) Bebel - Die Frau, p.192, 

Mă! Benoit Malen - **Socialisme integral”, Paris. 

13) Această idee de internaţionalism este esenţial ovreiască. Într- 
adevăr, singuri ovreii sunt internaţionali, neavând patrie şi adoptând, 
în general, naționalitatea locului unde se găsesc. 











PAG. 10 NR. 11/47 Noiembrie '94 


Înce priveşte viața lui lisus Hristos, eaacunoscut 
două stări: una de umilinţă (prin întrupare şi răstignire) şi 
alta de preamărire (prin înviere şi înălţare). Aceasta din 
urmă a rămas starea Sa veşnică ('“şederea de-a dreapta 
Tatălui”), din care a venit şi la care s-a întors, dar de care 
se împărtăşeşte de-acum şi firea Sa omenească. 

Starea dintâi, cea de umilință asumată, se mai 
numeşte şi “*deşertare” (în gr. kenosis)de unde şi noțiunea 
teologică de chenoză (variantă grafică: kenoză). Teologia 
chenozei se sprijină îndeosebi pe următorul text paulinic: 
“Să nu caute nimeni numai la ale sale. ci fiecare şi la ale 
altuia. Cugetaţi în voi la fel ca şi Hristos lisus; Care, în 
chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit El a fi 
întocmai cu Dumnezeu [înțelesul mai limpede. în 
româneşte, ar fi acesta: n-a ținut cu tot dinadinsul la 
mărirea Sa dumnezeiască-n.n. ], ci S-a deşentat [ek&nosen] 
pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea 
oamenilor şi. la înfăţişare aflându-se ca un om, S-a smerit 
pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă 
moarte pe cruce. Pentruaceea şi Dumnezeu L-a preainălțat 
şi l-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume: 
ca întru numele lui isus tot genunchiul să se plece - al 
celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt; 

şi să mărturisească toată limba că Domn este lisus 
Hristos, întruslava lui Dumnezeu Tatăl” (FILIPENI 2,4- 

11). Sf.Grigore de Nazianz comentează: “*Cel ce era, s-a 
deşentat, iar Cel ce nu era. a primit. lar <<deşertare>> 
numesc -eclipsarea şi diminuarea măririi” (apud 4,4 
Teol.dogm.şi simb.. vol.II, p.601). Sfinţii Părinţi văd de 
obicei în chenoză modelul umilinței creştine, care se 
opune mândriei sau slavei deşarte: “EI Se face ascultător 
Tatălui, vindecând propria noastră neascultare, cu ceea 
ce El a primit de la noi şi ca noi [adică firea omenească 
- n.n.], devenindu-ne astfel model de ascultare, fără de 
care nu există mântuire” (apud I.Bria, op.cit., pp.236- 
237). 

Această stare a chenozei, prin care Dumnezeu 
se face “slujitor” (didkonos) al omului, este un alt adânc 
de taină dumnezeiască, greu de înfățişat şi de desluşit 
înțelegerii noastre raționale (de undeşi multele interpretări 
discutabile, elaborate în special de către teologia 
protestantă). Ceea ce se poate crede şi afirma în chip 
nesmintit, conform învățăturii ortodoxe, este că aceasta 
face parte din planul dumnezeiesc al mântuirii, deci în 
dependență de voința şi înțelepciunea lui Dumnezeu, 
fiind o relaţie tainică a firii dumnezeieşti cu firea 
omenească, fără ca prin aceasta dumnezeirea să se 
împuţineze în chip real. Chenoza nu ține de esența, ci de 
manifestarea dumnezeirii, răspunzând Unei trebuințe 
tainice în economia mântuirii, în virtutea căreia, mai 
presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu “a reunit in 
ipostaza sa [a lui lisus Hristos - n.n.] natura divină şi 
natura omenească [...] El a luat asupra sa întreaga 
umanitate, fiind noul Adam, omul universal; şi toate 
lucrările sale au, de asemenea, o valoare universală; el 
şi-a conformat voința omenească voinţei dumnezeieşti şi 
astfel şi-a ridicat umanitatea până la nemurire. In 


“suferinţele sale spirituale (grădina Ghetsemani), ca şi în 


suferințele sale trupeşti (moartea pe cruce), el a purtat 
toată greutatea păcatului unui om reprobat de Dumnezeu 
şi, oferind Dumriezeului dreptății o jertfă de expiere, a 
răscumpărat păcatul nostru şi ne-a reimpăcat cu 
Dumnezeu” (Serghei Bulgakov, Orrodoxia, trad.de 
N.Grossu, Editura “Paideia”, Bucureşti, 1994, 
pp.109-110). 

Până şi din umilință se vede mărirea lui 
Dumnezeu, aşa cum şi noi înşine, urmând lui Hristos, se 
cade a ne smeri, dacă năzuim la înălțarea ce ni s-a 


PUNCTE CARDINALE 


făpăduit: “Căci oricine se înalță pe sine. se va smeri: iar cel 
ce se smereşte pe sine, se va înălța” (LUCA 14, 11). 
Creştinismul nu cunoaşte înălțare fărăsmerenie. dupăcum 
nu cunoaşte fericire fără suferință. După Sf.Isaac Sirul. 
desăvârşirea însăşi nu-i altceva decât ”o prăpastie de 
smerenie”, Astfel că“*deşertarea” sau "polirea” desinealui 
Dumnezeu se face temei a toată plinătatea, în lisus Hristos. 
Domnul nostru. 

Dogmatica ne învaţă că lisus Hristos îşi 
înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca profet, 
ca arhiereu (mare preot) şi ca împărat. Ca Profet, El aduce 
plinătatea revelaţiei dumnezeieşti; ca Arhiereu. EI 
restabileşte legătura dintre om şi Dumnezeu, prin jertfa Sa; 
ca Împărat, El“biruie lumea”, rupând legăturile păcatului, 
surpând “porţile iadului” şi tronând peste împărăţia harului. 
Viaţa Mântuitorului este tocmai împlinirea desăvârşită a 
întreitei Sale “slujiri”, a **diaconiei” dumnezeieşti. Aceste 
trei demnități sunt puse “boiereşte” (N.Steinhardt) în 
slujba neamului omenesc, în ele rezidând chiar rostul 
întrupării. Dincolo de distincția discursivă pe care noi o 
operăm între ele, aceste trei slujiri sunt însă, în chip tainic, 
una, reprezentând “puterea cea nemărginită” a lui Hristos: 
“Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt” (MATEI 
28, 18). Chiarşi numele de Hristos (Mesia), care înseamnă 
“Unsul”, exprimă întreita demnitate a Domnului, căci în 
Vechiul Testament “unşi” erau numai profeții, arhiereii şi 
monarhii. Mântuitorul, concentrând în persoana Sa aceste 
demnități, ni se întățişează drept “Unsul” prin excelență, 
“ungerea” lui făcându-se cu Duhul Sfânt. El este, de altfel, 
singurul Care reuneşte în Sine toate aceste trei demnități, 
pînă la gradul lorsuprem:"Profetul Profeţilor”,“Arhiereul 
Arhiereilor”, “Împăratul Împăraţilor” sau “Domnul 
Domnilor”, cum 1sespune în] TIMOTEI6, 15. Iarlucrarea 
“cea una şi întreită” se continuă şi după înălțarea Sa la cer: 
anume în Biserică, prin Duhul Sfânt. Biserica este ““mediu 
curat şi nestricăcios, în care se atinge unirea cu Dumnezeu 
[...] Biserica este deja Trupul lui Hristos, dar nu este încă 
<<plinirea Celui ce plineşte toate în toți>>” (EFESENI 1, 
23). Lucrarea lui Hristos s-a săvârşit; acum poate să se 
împlinească lucrarea Sfântului Duh” (VI.Lossky, Teologia 
mistică a Bisericii de Răsărit, ed.rom.cit..pp.183-184), 
căci Dumnezeu “lucrează” neîncetat. 

În centrul acestei lucrări mântuitoare stă jertfa lui 
Hristos. Ea este. în acelaşi timp, un *prinos” adus lui 
Dumnezeu şi o “pedeapsă” suportată pentru păcat, în 
numele oamenilor, de Cel ce singur n-a avut păcat: “Şi 
S-adatpe Sine prinosşi jertfă” (EFESENI 5,21), mărturisind 
“pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (EVREI 9, 24). În 
această jertfă, Dumnezeu Însuşi Se “deşartă”, dar Se şi 
“preamăreşte” pe Sine în Hristos, făcându-Se pricină, 
mijloc şi pildăa mântuirii. “Eu Te-am preamărit pe Tinepe 
pământ”, spune Fiul către Tatăl. în rugăciunea Sa (IOAN 
17,4). 

Prin smerenie spre înălțare, prin suferinţă spre 
bucurie, prin moarte spre înviere - iată sensul cel mare al 
lucrării mântuitoare a Domnului, de care este chemată a se 
pătrunde întreaga Creaţie: **Căci cel ce a cunoscut taina 
crucii şi a mormântului, a înţeles raţiunile a toate câte sunt; 
iar cel ce a cunoscut înțelesul tainic al învierii, a cunoscut 
scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai 
înainte. Căci foare cele văzule se cer după cruce...” 
(Sf.Maxim Mărturisitorul, “Capete gnostice”, |, 66-67; în 
Filocalia românească, vel.2, pp.148-149). Tot Sf.Maxim 
Mărturisitorul scrie: “Fiindcă două blesteme aveam eu: 
unul era rodul voinţei mele, adică păcatul, prin care 
sămânța roditoare a sufletului, adică puterea virtuţii, căzuse 
la pământ; iar altul era moartea firii, adusă asupra ei pe 
dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins 










firea cu sila [...] acolo unde se semănase mişcarea voinţei 
mele libere. Deci Dumnezeu, Care a creat firea, a luat 
asupra Sa, de bună-voie, blestemul cucare a fost osândită 
firea, adică moartea. astfel că a omorât, prin propria Sa 
moarte pe cruce, blestemul păcatului ce trăia în mine prin 
voia mea. Şi aşa, blestemul Dumnezeului meu s-a făcut 
blestem şi moaite a păcatului meu. neîngăduind săajungă 
neascultarea la roadele nedreptăţii, dar totodată s-a făcut 
şi binecuvântarea dreptăţii dumnezeieşti (prin împlinirea 
poruncilor) şi viață fără de sfârşit” (““Răspunsuri către 
Talasie”, 62: în Filoculia românească, vol.3. p.353; 
trimiterile sunt la ediţia întâi a Filocaliei, citată şi mai 
înainte). De aceea loan Botezătorul || numeşte pe Hristos 
“Mielul lui Dumnezeu. Cel ce ridică păcatul lumii” 
(IOAN 1. 29). identificându-L.. în mod simbolic, cu 
mielul pascal jentfit incă din vechime (a se vedea, de 
pildă, IEŞIREA 12. 1-14). “EI [Hristos - n.n.] rămâne 
pentru totdeauna în stare de jertfă. lisus Hristos este 
<<Amnos tou Theou>>, <<Agnus Dei>> [<<Mielul lui 
Dumnezeu>> în gr.şi lat. - n.n.], Care S-a smerit pînă la 
moarte, expresie a iubirii care se jertfeşte, văzând biruinţa 
ei în suferință. În acest sens, jertfa este sinonimă cu 
sfințirea la care face aluzie textul din IOAN 17, 19: <<Şi 
Însumi Mă sfințesc [jertfesc] pentru ei, ca şi ei să fie 
sfințiți prin adevăr>>” (|. Bria, op.cit. p.231). Jertfa lui 
Hristos este un act de ascultare față de Tatăl şi de iubire 
față de oameni, având, în acelaşi timp, un caracter liber, 
căci nua fost silit spre moarte, ci a primit-o de bună-voie, 
învingând-o în propriul Său trup (“cu moartea pre moarte 
călcând”)şi vindecându-ne pe noi curănile Lui (1IPETRU” 
2,24). Astfel, în Cel Întrupat, firea şi-a primit osânda, dar 
s-a şi ridicat din moarte spre viaţa cea îndumnezeită. Prin 
Dumnezeul-om, însăşi firea omenească s-a înnoit şi a 
înviat, căci există o tainică unitate spirituală a omenirii 
întregi în lisus Hristos, “Noul Adam”, Care ne cuprinde 
pe toți. Spre deosebire însă de vechiul Adam, El rămâne 
mereu “cu adevărat nou şi puternic, neînvechindu-se 
nicidecum” (Sf.Grigorie Palama), ca unul ce nu este doar 
“Fiu al Omului”, ci şi “Fiul lui Dumnezeu”. Noi suntem 
chemați a sta pururea în comuniune cu El - izvorul 
permanental tămăduirii noastre. “EI este capul, conştiinţa 
superioară, iar noi suntem celulele vii ale vieţii Sale, în 
strinsă dependenţă de EI, ceea ce nu împiedică însă ca 
fiecare celulăsăaibă personalitatea sa proprie” (L.Richard, 
Le Dogme de la Redemption, Bloud et Gay, Paris, 1932, 
p.1485). 

Văzând în răscumpărarea prin Hristos “o nouă 
creaţie a lumii”, tradiția ortodoxă insistă asupra 
dimensiunii cosmicea mântuirii. Apostolul Pavel spunea: 
"Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă: cele 
vechi autrecut; iată, toate s-au făcut noi” (11 CORINTENI 
5, 17). Mântuirea nu este doar un simplu act de reparație 
exterioară a firii stricate prin păcat, nici doar*o 
răscumpărare în sensul juridic al cuvântului (ca-n acea 
“teoriea satisfacției” din teologia Evului Mediu apusean, 
formulată mai întâi de Anselm din Canterbury), ci o 
irupție a dumnezeiescului în omenesc, adică o adevărată 
în-dumnezeire ((heosis): “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos 
trăieşte în mine” (GALATENI 2, 20). Pe de altă parte, 
mântuirea nu-l vizează numai pe om, ci priveşte destinul 
întregii Făpturi, care “împreună suspină” cu el, în 
aşteptarea izbăvirii (ROMANI 8, 19-22). 

Menţionăm, înainte de a încheia, că, pe lângă 
cărțile lui Dumitru Stăniloae (isus Hristos sau 
Restaurarea Omului, Teologia dogmatică ortodoxă 
etc.), teologia noastrăcontemporană cunoaşte un excelent 
studiu privitor la cele prezentate aici pe scurt: este vorba 
de teza de doctorata Părintelui Constantin Galeriu, Jertfă 
şi răscumpărare (1973), reeditată în 1991 la Editura 
“Harisma” din Bucureşti. 

(va urma) 
Vasile A.MARIAN 


Curs elementar de religie creştină (XXXVI), 





mia ide & pd oaia a a i ă i: L în dă ş In 4 
ARIE CAE Ar AITOTSARAR AP PI Veanepv=9- ae 1 ese paie ra sr 


a da agp 





_- 


- OP. ..—.——— "7..." —.—— ..—_—_..—— ————— "ym 
- 


i | —— _—— ———— | —P ———— _— ——————— ——— —_ 


Numele lui Mihai Gramatopol 
osle cunoscul în peisajul cultural 
românesc prin lucrări de elenistică. ce-l 
afirmă ca pe o personalitate complexă 
Vumul că Studiul “Cvadratura cercului 
vicios”, publicat în revista “Viaţa 
Românească”, vr./ / 7994, stârneşte 
reacții contrudictorii 

Pornimdde lu metafora antică a 
cvudruturii cercului, ca sintagmă u 
efortului de realizare a imposibilului. u 
luptei «ntre normal şi absurd, autorul 
subliniază aspectul disctructival tentat vei 
de creare u "omului nou”, prevăzut de 
«doctrina bolşevică. Nu deranjează deloc 
faptul că problemuticu e ubordută de pe 
o poziţie politică antipatică actualei 
puteri, ci atitudinea virulentă ŞI 
părtinitoare a autorului. 

Analizând situaţia celor “patru 
stâlpiai societăţii, Şcoala. Biserica, Justitia 
şi Armata”, autorul recurge la afirmaţii 
ce-i pol periclitu serios personalitatea 
culturală constituită până acum de 
celelalte lucrări prin care s-a remarcat. 
Asemenea afirmaţii Sunt cuulut mui grave, 
pe măsura autorității celui ce lesemnează. 
De aceea, unele precizări se impun cu 
necesitate. 

Se afirmă în articolul amintit că 
“biserica ortodoxă (scris cu minuscule de 
autor - n.n.) preluase tradiţia bizantină a 
subordonării față de puterea seculară” 
(pae.41). Cupărere derău pentru această 
leză gratuită, e suficient Să amintim un 
singur momeni, cu vuloare paradiematică 
pentru raporturile dinire Biserică şi 
puterea seculară; luptau iconoclastă 
(sec. VIII), confruntare din care stutul a 
ieşit înfrânt. 

Incontinuare autorul se întrece 
în ufirmatiui denigratoare la adresa 
Biserici Orlodoxe şi, prin urmare, a 
acestui popor născul şi format în duh 
vrrudox. Lăsând deoparte atitudinea 
virulentă, prin care d-l Gramatopol nu 
fuce decat să se inscrie pe v linie 
Inunourută de orunduirea“omului nou”, 
pe cure locmui o critică, ne vom opri 
asupra inconsecvențelor cultural-istorice. 
Căci se spune mai jos: “O ţară de obârşie 


PUNCTE CARDINALE 


latinăar fitrebuit să fie de confesiune catolică 
ŞI să aibă latina drept limbă de cancelarie. 
Or, datorită vecinătății agresive a regatelor 
ungar Şi polonez, Țările Române ale vremii 
au tostnevoite să aleagă ortodoxia Şi slavona” 
(pag. 41). Aceste două fruze. cure ne relevă 
şi direcţia in cure lrage autorul, conţin două 
afirmaţii veridice: obârşia noastră lutină ŞI 
Vecinătulcu ugresivă a regatelor ungar şi 
polone: Restul ideilor se constituie în gafe 
IStorice ce trebuie sancţionate cu atare. 
Dutorită 
URresIvUății celor doi vecini. notează 
autorul, românii au fost “nevoiti să aleasă” 
Ortodoxiu şi slavona. Acoustă afirmaţie 
lusă să se inţeleugă că alegerea Ortudoxiei 
S-u produs concumuilenl cu u limbii slavone, 
in perioada «de afirmare ui regatelor ungur 
şi polonez. Despre creştinureu românilor 
Hu Se poate vorbi în această perioadă, de 
vreme ce dovezile sunt oviclente incă din 
secolul al II-lea. Or, limbaslavonă pătrunde 
în cult în urma misiunii fruţilor Chiril şi 
Metodie, în sec.al IX-leu. epocă in cure nu 
se poate vorbi «e “confesiune catolică” şi 
ortodoxă. In aceaperioadă, se ştie, şi ungurii 
reprezentaseră obiect al marii misiuni a 
Bizanțului din sec. LX-X, deci primalor formă 
«e creştinism era una bizantină. Abia mai 
târziu, în primii ani ai sec.al XIII-lea, regele 
Ştefan cel Sfânt, folosind sabia, îi îndreaptă 
peunguricufața spre Roma. Bizantinologul 
maghiar Gyula 'Moravcsik susține că 
“înainte de invazia mongolă (1241) numărul 
mănăstirilor de rit răsăritean din sudul 
Unsariei feudale se ridica la 600, dintre care 
au putut fi localizate cam 400” /c//.D.Suciu, 
Monograţiu Mitropoliei Banatului, 
Timişoara, 1977, pag.44). Aşa că, românii 





"Sindromul GRAMA" 


nu şi-au “ales” Ortodoxia, ci şi-au 
păstrat-o! 

Până în sec.al X-lea, pe teritoriul 
[ării noastre au circulat manuscrise nu doar 
în greacă, ci şi în latină şi în română. Se ştie 
că în sec.al VII-lea, când au loc migrațiile 
slavilor, limba română se afla într-o fază 
bine constituită ca structură fundamentală 
şi fond lexical latin, astfel încât influenţa 
sluvă a fost minimă. Terminologia creştină 
«le buză folosită la noi ne poate îndreptăţi şi 
ipoteza că au pulul exista şi au circulat 
scrieri patristice chiar în limba noastră, 
străromână, cu atăt mai plauzibilă cu căt 
primele documente reprezentând literatura 
creştină in limbueslanvonă sunt tardive, în 
mileniul al doilea, când conditiile istorice şi 
de politică culturală vor determina că 
slavona să devină şi lu noi limbă de 
cuncelurie-şi de cult. 

De altfel, ar fi unilateral să 
supralicităm rolul limbii slavone în această 
perioadă, ştiindcăcirculuu lucrări şi în alte 
limbi. S/Chiril manifestu interes «deosebit 
pentru opera Sf. Grigorie cel Mare, papă al 
Romei, din care a tradus, din latină, mai 
multe titluri. De asemenea, Ghenadie 
Scholarios, în sec.al XV-lea, citea în 
Constantinopol scrieri ale lui Augustin în 
limba latină. Aceeaşi vu fi fost atmosfera 
culturală şi în Țările Române, unde în 
curând vor apărea manuscrise in formă 
bilingvă. 

Precizând rolul limbii slave 
N Iorgu o constleru  heru Străină în cure 
UCoSI suflet românesc a fost îmbrăcul o 
bucată devreme ”. A vedea însă în Ortodoxie, 
pe care um fi primit-o prin intermediul 
limbii slavone, “drept mijlocul prin cure 


Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. || 






imperialismul rusesc şi-u exercita! 
influența nefastă asupra poporului român, 
ni se pare cel puțin o probă de miopie 
spirituală. Se uită faptul că noi primeam 
slavona nu de la ruşi, ci de lu sărhi şi 
bulgari. 

Considerăm deci drept o ironie 
a soartei faplul că Ortodoxia, ca şi 
confesiune a poporului român, este în 
același timp şi credința asupritorului. O 
relaţie de condiționare între ucestea nu 
poate fi dovedită istoric. 

D-l Gramatopol continuă seria 
de invective gratuite la adresa Ortodoxiei, 
pe care o consideră “lipsită de prezenţă 
socială de-a lungul veacurilor, străină de 
gândirea filosofică şi de cea juridică” 
(pag.41). Ne-ar trebui prea mult spațiu 
pentru a arăta lipsa de fundament a acestei 
afirmaţii, ce relevă o ignoranță 
inadmisibilă pentru un cărturar. 

Și dacă vrem să citim articolul 
până lacapăt, suntem obligaţi să acceptăm 
căactivitatea Bisericii Ortodoxe se afla, la 
venirea comunismului, într-un “stadiu de 
păstorie păşunistă”, cu o gândire ce se 
limita doar la “rudimente de cugetare 
teologală, care nu depășeau parafrazarea şi 


- compilarea textelor sacre” (pag.42). Fiind 


“incapabilă să răspundă cerinţelor omului 
moder” (pag.42), Biserica nu-şi găseşte 
vreun rost în societate. Mai ales că nu se 
poateracordacu Occidentul, cum areuşit, 
intr-un mod strălucit, Biserica Greco- 
Cutolică... 

De fapt, refrenul acesta nu-i 
deloc nou. Am începul chiar să ne obişnuim 
să primim palme, fără a mai întreba din ce 
parte vin şi pentru ce motiv. Dar când cel 
care-și asumă gestul agresiv nu-i un 
oarecare, te întrebi: în solda cui slujeşte? 
Regretăm că înpersoana d-lui Gramatopol 
ne reîntâlnim cu Grama, care-şi făcuse 
din denigrare o profesiune. Atunci era 
improşcul Eminescu, poetul național. 
Acum e denigrută Biserica, pe cure poetul 
Onumeu  mumu ncumului românesc Sa 
SIGN şi să cumpănim. cui îi dăm dreptate? 
Să nu cumva să-l denigrăm încă odată 
pe Eminescu, contrezicându-l. 


lerom.Prof.luvenalie IONAȘŞCU 





La sfârşitul lunii octombrie, presa şi televiziunea 
ne informa că "Regele Romilor”, ţiganul lon Cioabă din 
Sibiu a fost uns “Cavaler al Ordinului Templierilor ”. 


Ceremonia solemnă a fost oficiată de “Legarul Magistral 
pentru Germania şi Ambasador Plenipotenţiar în țările 
Europei Centrale şi de Est”. dl.Mihael Franz-Josef von 


Batschinsky. împreună cu dl.Hans-Jurgens Sauerbrey, "Șe/ 


de Stat Major ul Ordinului. Şi pentru ca festivitatea să fie 
completă, Luminiţa Cioabă, fiica “regelui”, a primit titlul de 
“Soră a Ordinului”. 

Dacă lucrurile s-ar fi limitat numai la atât, am fi 
spus că am asistat la încă un spectacol grotesc din categoria 
subproduselor culturale pe care Occidentul ni le oferă cu 
generozitate spre a ne crea iluzia că avem cale liberă spre 
Europa. Dar o informaţie suplimentară publicată sub 
semnătura d-lui Cristian Răuţu în “Coridianul din 3] 
octombrie ne dezvăluie că procesul de cooptare de noi 
“Cavaleri” în “Ordinul Templierilor ” a avut cu totul alte 
dimensiuni şi o semnificație mult mai gravă decât hilara 
acordare a statutului de Templier “Regelui Romilor ". lată 
pasajul din articolul intitulat “Templierii s-au supărat pe 
Cioabă” care ne-a pus pe gânduri. Ea 

+. Îi informăm pe cititorii noștri că lon C ioabă 
nu a fost singurul membru al unei minorităţi etnice din 
România; printre cei 37 de scutieri membri ai Prioratului 
Naţional Român, ridicaţi larangul de Cavaleri ai Ordinului. 
se află oameni de ştiinţă, şi căte un membru al fiecărei 
minorităţi etnice din România, germani, maghiari etc. De 
asemenea, Armata şi Biserica Ortodoxă Română (s.n. au 
fost şi ele onorate de Ordinul Templierilor în cadrul 
ceremoniei petrecute în 26 octombrie '. 

% 

Ordinul Templierilor a fost înființat în anul 1115 
de Hugues de Payns şi alţi opt cavaleri francezi care l-au 
urmat pe Godefroy de Bouillon în cruciadă. Sub denumirea 
de “cavalerii săraci ai lui Christos", ei s-au constituit in 
ordin religios. Regele lerusalimului, Balduin II le fixează 
reşedinţa într-un palat aflat în vecinătatea locului unde 
fusese Templul lui Solomon, de unde denumirea de Cavaleri 
Templieri. Bula papală din anul 1163 le conferă un statut 
privilegiat în sânul Bisericii. Deviza lor, înscrisă pe un 
stindard alb-negru suna astfel: “Von nobis Domine! Non 
nobis, sednomini tuo adgloriam! "(Nu pentru noi Doamne! 
Nu pentru noi, ci pentru gloria numelui Tău!). 


VERg UNA 


Cât timp s-au aflat în Orient, Templierii s-au distins 
prin vitejie, temeritatea lor fiind răsplătită prin daruri bogate. 
Dar după părăsirea Siriei şi Palestinei de către cruciați, 
virtuţilor războinice de odinioară le-a luat locul o nestăvilită 
sete de îmbozăţire. Reîntorşi în Europa. Templieriiau devenit, 
alături de evrei şi lombarzi, principalii bancheri ai papei, ai 
regilor şi prinților. In jurul lor se vor țese o mulţime de legende 
privitoare la lăcomia, sgârcenia şi lipsa de respect față de cele 
sfinte. 

Caracterul tainic al întregii lor activităţi i-a făcut 
suspecți în ochii autorităţilor franceze şi pentru a preveni un 
complot impotriva Coroanei şi a Bisericii, Filip cel Frumos, 
Regele Franţei ordonă la 13 octombrie 1307 arestarea tuturor 
Templierilor în frunte cu Jacques de Molay, Marele Maestru 
al Ordinului. sub acuzaţia de erezie. Anchetaţi sub tortură, 
mărturisesc toate acuzaţiile ce li se aduc. Papa Clement V, 
francez de origine, sprijină acțiunea lui Filip şi, deşi după 
terminarea anchetei acuzaţii retractează ceea ce mărturisiseră 
în timpul instrucției procesului, ei sunt condamnaţi la moarte 
prin ardere pe rug. 

Cu privire la temeinicia acuzaţiei de erezie şi la 
asprimea pedepselor pronunţate, iată ce scrie Jacques Madaule 
în Volumul | al “/storiei Franpei” publicat în 1973 în 
traducere română la Bucureşti în Editura politică (pag.165). 

“S-a pretins că faimosul proces al Templierilor ar 

fiavut loc din motive fiscale. Nimic nu e mai puţin sigur şi se 
pare mai degrabă că Filip cel Frumos a fost sincer convins 
de vinovăția lor... Să nu uităm niciodată că Filip cel Frumos 
este nepotul lui Ludovic cel Sfânt, obsedat, ca şi bunicul lui, 
de ideea cruciadei şi că atitudinea individualistă a 
Templierilor l-a indignat. Se pare pe deasupra, că bună 
partedin acuzaţiile ridicate împotriva lor erau îndreptăţite”. 
E 

Dar dacă flăcările rugurilor Inchiziției au scos 

Ordinul Templierilor din. istorie, ele nu l-au scos şi din 


CIOARA 


conştiințele adepților franc-masoneriei modeme. Şi deşi 
între cele două organizații - Ordinul Templierilor şi Franc- 
masonerie - nu există o filiaţie directă, identitatea de țeluri 
- distrugerea creştinismului - este evidentă. Ca urmare nu 
trebuie să surprindă faptul că un grup de franc-masoni, 
pentrua cinsti memoria precursorilor lor medievali, în anul 
1804 au pus bazele unui nou rit masonic pe care l-au 
denumit “Ordinul Templierilor Moderni”. 

Intemeietorul acestui rit a fost medicul Fabre- 
Prelaprat, aşa cum ne'informează Jean Palou în lucrarea sa 
intitulată “La Franc-Masonerie ”, apărută în anul 1984 la 
Paris, în Editura Payot. În anul 1808, Fabre Prelaprat a 
organizat, în calitate de “Regent al Ordinului Secret al 
Templierilor "comemorarea morții ultimului Mare Maestru 
al Templierilor, Jacques de Molay. “Ceremonia a avut un 
caracter oficial şi în urma unui ordin al Împăratului 
(Napoleon, el însuşi mason n.n.) a fost trimis un regiment 
de infanterie ca gardă de onoare pentru participanţii, 
îmbrăcaţi în costumele Ordinului ”. 

Cu aceste informaţii suplimentare, acum ştim că 
domnii care au venit la Bucureşti costumaţi în pelerine 
albe, cu însemnele Templierilor, sunt de fapt emisarii unui 
rit masonic din Occident care racolează adepți în țările 
Europei de Răsărit. Și mai ştim că spectacolul oferit de 
televiziune, avându-l ca protagonist pe “sărmanul Cioabă ”, 
nua fost înrealitate decât paravanul menit să ascundă faptul 
că opera de racolare din “rândul oamenilor de ştiinţă, a 
Armatei şi a Bisericii Ortodoxe " a început cu mult înainte, 
în România existând un “Priorat Naţional” alcătuit din 
scutieri, dintre care la 26 octombrie un număr de 37 au fost 
primiţi în rândul cavalerilor. O dovadă în plus, dacă mai 
este nevoie, că Franc-masoneria este activă în România şi 
că obiectivele vizate de ea sunt tocmai instituţiile pe care se 
bazează sănătatea unei naţiuni: Biserica, Şcoala şi Armata. 


Andrei RĂZEȘU 








ie 


ie A. 
area m 


i cei E ea 


A 
70 II e PRR i 





PAG. 12 NR. 11/47 Noiembrie '94 


PUNCTE CARDINALE 


a E - gap yP ă Ă, 2, R £ S , feie AEI 43 „/ pese 
e “e 1 $ p d 7 E rea, SS 3 
a Se la ee i si ă d 3 5 4, j 
2 k 4 . ve ă 7 De 7 pa d 
a Ă Ș j îfA i eX i 
ş . , ra Fa j 
E Y ă , ă i ra Co Ara. 
4 k 47 £ PD 
Da > 5 4 e 3 96 0 DA CT 
DAE . ; er N o Ș $ C 
E SE i i Ă z 
i MEI e IP 2 PIB Da Pie 040 0 
> e ta Ai a 


RER: TE 0 DC 


0720 A 00 PD 000 0001100509050 Pie 





A TREIA POZIȚIE 
[THE THIRD POSITION] 


Telurile noastre 


O Să creăm o organizaţie a Naţionaliştilor de elită, 
capabili să realizeze Revoluţia Naţională, necesară salvării 
şi renaşterii Naţiunilor, prin acțiune, influenţă şi exemplu. 
9 Acei naţionalişti care se alătură Poziţiei a Treia 
sunt chemaţi să-şi dedice timpul, efortul şi sacrificiul 
triumfului ideilor noastre. Nu avem nevoie de acei oameni 
care migrează de la o organizaţie la alta, promițând să 
schimbe lumea, dar făcând prea puţin sau nimic pentru 
aceasta. 
9 A Treia Poziție nu seamănă cu nici o mişcare şi 
cu nici un partid din această ţară. Ea este ramura britanică 
a Poziţiei a Treia Internaţionale, singura alternativă reală 
la Capitalism, Socialism şi toate celelalte mişcări generate 
de idealurile masonice ale Revoluţiei Franceze. 
9 Țelul nostru este să creăm o contra-cultură, Națiuni 
Distributive [Distributist Nations] în sînul țărilor controlate 
în prezent de ludeo-Masonerie. Creând şcolile, afacerile, 
corporaţiile [guilds)] şi magazinele noastre etc., intenționăm 
să demonstrăm acelor oameni care nu mai cred în farsa 
democrației că există şi o cale mai bună în viaţă, pe care o 
putem atinge în măsura în care suntem pregătiţi să facem 
față atacurilor duşmănoase cu curajul strămoşilor noştri. 
e Primul lucru de care avem nevoie este să creăm 
Soldaţii Politici [the Political Soldiers] chemaţi să ducă 
această luptă. Când spunem Soldaţi Politici, ne referim la 
acei naționalişti care sunt pregătiţi să facă din dragostea 
pentru Dumnezeu, din adevărul şi din succesul mişcării 
noastre lucrul cel mai important al vieţii lor, cu hotărârea 
de a trece peste orice greutăți în numele victoriei noastre. 
9 Mentorii noştri sunt Cruciații vechii Europe [the 
Crusaders of Mother Europes past], acei mari bărbaţi care 
au realizat importanţa relației dintre spiritual şi temporal. 
Pentru că un om lipsit de credință, onoare şi cavalerism nu 
prezintă încredere că ar putea lupta pentru crezul lui chiar 
şi când ar părea pierdut. Mişcarea noastră nu se bazează pe 
ură, ci pe dragostea față de tot ce este bun. Acele mişcări 
pornite dinură sunt sortite autodistrugerii, prin conducătorii 
lor egoişti, preocupaţi numai de propriile interese, iar nu de 
binele Națiunii. 
9 Nu credem în efectele publicitare cu bătaie scurtă, 
cum ar fi marşurile, şi refuzăm să ne lăsăm intervievaţi de 
mass-media, care nu au nici cea mai vagă idee despre 
adevărul pentru care luptăm. Legea naturală, adevărul 
absolutşi justiția socială sunt pilonii unei societăți sănătoase. 
Ceva ce era acceptat ca o evidență în Evul Mediu, a fost 
distrus, iar datoria noastră este să-l construim din nou. 
9 Dacă credeţi că a Treia Poziţie are răspunsurile 
potrivite la problemele cu care se confruntă lumea de azi, 
dacă simțiţi că vreţi să faceți ceva pentru Revoluţia 
Naţională, atunci contactaţi-ne imediat. Dacă aveţi un 
mijloc sau o posibilitate ce ar putea fi utilă cauzei noastre, 
atunci menţionaţi-o negreşit. * 
AVEŢI TARIA DE A TRECE DE LA CUVANI LA 
FAPTE? 
DACA DA, ATUNCI 
ADRESAŢI-VA SECRETARIATULUI NOSTRU 
[THE SECRETARY] BCM ITP-LONDON-WCIN3XX 


DECLARAȚIA DE 
PRINCIPII A POZIŢIEI A 
TREIA INTERNAȚIONALE 


Poziţia a Treia este o concepţie spiritual motivată 
despre lume, care respinge înțelepciunea politică modemă 
conform căreia popoarele şi culturile sunt sortite să aleagă 
invariabil între Dreapta şi Stânga, între Capitalism şi 
Comunism. Întemeiată pe o cunoaştere temeinică a naturii 
umane şi a intereselor ei, Poziţia a Treia nu urmăreşte un 
centralism neviabil, ci un mod de gândire şi acțiune care 
transcende cu adevărat duşmăniile sterile ale lumii moderne. 
Poziţia a Treia ni se înfăţişează, de aceea, drept crezul 
politic al secolului 21. 













În cursul lunii octombrie, ne-a sosit la 
redacție, din Anglia, documentația prezentată mai 
jos, privind "Scopurile" şi "Declaraţia de principii” 

a mișcării internaţionale 

“A Treia Poziţie". 

Însoţim prezentarea acestei documentații 

de selecția bibliografică, 

dintr-o lungă listă de titluri, a celor 

"7 cărţi recomandate militantului naţionalist serios". 


Puncte Cardinale 














?. Dumatul oii 


Face parte din tradiția noastră politică adevărul că 
omul este un complex de spirit şi materie, în care însă 
primatul revine spiritului. Fără o profundă revoluţie spirituală, 
fără o metodă de purificare şi ameliorare pe care individul 
s-o aplice de-a lungul întregii sale vieți, militanţii noştri nu 
se vor deosebi esenţial de degeneraţii care au dat naştere 
ororilor lumii moderne şi care au acționat în baza unei 
concepții pur materialiste asupra vieții şi istoriei. 

Poziţia a Treia Internaţională nutreşte credinţa că 
Revoluția Naţională pe plan mondial nu poate fi realizată 
decât prin modelarea unui Om Nou, a unui militant capabil 
să pună în practică ceea ce propovăduieşte [...] 


2. Ohdinea monala 


Deoarece degenerarea lumii moderne este un 
rezultat al imoralității şi amoralităţii, devine limpede că o 
lume regenerată nu se poate înfăptui decât pe temeiul Ordinii 
Morale. 

P.T.I.(Poziţiaa Treia Internaţională] crede că este 
important ca oamenii să înțeleagă că pe lume există Dreptate 
şi Nedreptate, Adevăr şi Falsitate, iar nu doar o serie de 
opțiuni subiective, aşa cum pretind materialiştii. Familia 
este elementul primordial şi central al societăţii, iar forţa şi 
unitatea ei sunt esenţiale pentru fericirea naţiunii. 

P.T.l.afirmă că atât avortul, cât şi practicile 
homosexuale sunt cutotul reprobabile, deoarece ele contravin 
Adevărului Obiectiv şi Legii Divine, negând idealurile de 
viață ale P.T.I. Mişcarea noastră se situează, de asemenea, 
împotriva cotelor de copii stabilite de Fondul Monetar 
Internaţional, de Unesco şi de alte organizații internaţionale 
actuale, precum şi împotriva controlului populaţiei în general. 
Ea afirmă că singura “clasă privilegiată” în lumea noastră 
vor fi copiii. 

P.T.]. crede, de asemenea, că e vital pentru 
înfăptuirea Ordinii Morale ca generaţiile tinere şi cele 
viitoare să nu primească doar cunoştinţe pur livreşti, ci să fie 
instruite şi pe calea sacrificiului de sine şi a perfecţionării 
spirituale, care fac din individ o persoană onorabilă şi 
virtuoasă. În felul acesta vom forma un factor uman calitativ 
superior hoardelor brutale pe care le generează, în mod 
deliberat, “educaţia” contemporană. 


3. Ohozitia țata de mateuialiun 


Revoluţia Franceză de la 1789 a fost primul 
eveniment care a intodus materialismul filosofic pe scena 
lumii. În cele două secole ce au urmat, puterea 
materialismului, cu toate formele sale de organizare, a 
crescut permanent, până la a ameninţa astăzi să înghită 
întreaga lume. 

Materialismul, crez bazat în esență pe negarea 
existenţei spiritului, a îmbrăcat numeroase forme. Unii i-au 
promovat ţelurile cu destulă subtilitate, alții cu o lipsă de 
subtilitate alarmantă, dartoți au contribuit la mizeria crescândă 
a omenirii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Formele 
care au adus cele mai grave atingeri lumii contemporane pot 
fi enumerate astfel: Francmasoneria, Liberalismul, 
Nihilismul, Capitalismul, Imperialismul, Anarhismul, 
Socialismul şi Marxismul. Fiecare dintre aceste crezuri - 
fundamental materialiste - s-au dovedit aberante şi în teorie 
şi în practică. P.T.I.le condamnă fără rezerve şi afirmă că 
opoziţia față de orice formă de materialism caracterizează 
prin excelență filosofia şi ideologia Poziţiei a Treia. 


Ș. Stoniamnul gi 
pofonul Puleatinian 


În mai puţin de un secol, sionismul a dobândit o 
putere de proporţii impresionante. Nu numai că a pus 
stăpânire pe o parte din teritoriul Palestinei, întronând 
propriul său regim guvernamental, dar şi-a construit baze 
masive de. putere în sfera politicului, economicului şi 
mijloacelor de informare de pe întreg, globul. P.T.I.se 
opune neabătut Mişcării Sioniste, deoarece aceasta, prin 
activitățile ei, a violat drepturile naționale ale poporului 
palestinian în cel mai flagrant şi mai oribil mod; iar bazele 
sale de putere din alte țări se amestecă în dreptul acelor 
popoare la o deplină autodeterminare naţională. 

P.T.I.declară că se opune cu hotărâre 
imperialismului politic, economic şi teritorial al sionismului. 
Ea afirmă dreptul popoarelor dea trăi nehărțuite - direct sau 
indirect - de puterea sionistă. Ba mai mult, afirmă că 
poporul palestinian trebuie să fie sprijinit pe deplin în 
încercările sale de a-şi recupera ţara răpită în integritatea 
sa 


sc: "dell gpuuennânii fiu 


P.T.I.crede profund că armonia şi pacea - în 
cadrul naţiunilor şi între naţiuni - nu se pot realiza cu 
adevărat decât în măsura în care fiecare naţiune va încerca 
să ceeze o unitate fundamentală, pe deasupra intereselor 
unor fracțiuni sau ale unor diriguitori. Deoarece mult prea 
mult timp destinul națiunilor a fost jucăria partidelor, 
clicilor şi tiranilor nereprezentativi, în loc să fie expresia 
intereselor naţionale sau culturale, în integritatea lor 
materială şi spirituală. P.T.I.crede că această unitate 
fundamentală se poate realiza printr-un program de 
descentralizare radicală în sfera politică. Noi numim această 
descentralizare Guvernare prin Popor [Popular Rule]. Este 
un sistem de auto-guvernare a poporului, începând de la cel 
mai de jos nivel socialmente viabil şi extinzându-se apoi - 
printr-o serie de structuri organice- la nivel naţional. Se are 
în vedere participarea directă a tuturor la luarea deciziilor 
(locale, regionale şi naţionale) - proces care îşi trage 
substanța şi validitatea din faptul că dorințele întregului 
popor sunt exprimate şi puse în aplicare de delegați numiţi 
în mod oportun. Dar dreptul la auto-guvernare nu există în 
abstract; dacă ar fi aşa, ar rezulta un majoritarism grosolan, 
în care capriciile ar putea fi în mod greşit privite ca 
adevăruri. 


(continuare în pag.13) 


THIRD POSITION FOR: 


FAITH, FAMILY, NATION. 


+ 
AJ 
* 
E 
i 
II 


RI 





__FOR AN INTERNATIONAL THIRD 
POSITION INFORMATION PACK, SEND A 
STAMPED, ADDRESSED ENVELOPE 
„ (SAE) OR INTERNATIONAL REPLY 

COUPON (IRC) TO: 


THE SECRETARY, 
INTERNATIONAL THIRD 
POSITION, BCM ITP, 
LONDON, WC1N 3XX, 

„ENGLAND. 


= 


Pai 


















Sabia lui Damocles ameninţă în 

aceste vremuri limba română şi scrierea 
ei cu caractere latine, nu numai în spaţiul 
de grai şi spiritualitate românească de 
dincolo de Nistru, ci şi în cel cuprins între 
Nistru şi Prut. Pentru copiii românilor 
din stânga Prutului, actualul an şcolar a 
început sub semnul unor pericole şi 
ameninţări de aceeaşi natură cu cele din 
anii cei mai negri ai prigoanei staliniste. 
In Basarabia, stalinismul supravieţuieşte 
caniciunde în fostul Imperiu, iar purtătorii 
cei mai zeloşi ai acestei moşteniri se 
dovedesc a fi tocmai românii 
““moldovenizaţi”! 

Dacă pe Nistru şi mai la răsărit, 
la Tighina şi Tiraspol, elevii români 
doritori să învețe, să scrie şi să se exprime 
în limba lui Eminescu şi a lui Mateevici 
sunt împiedicaţi să o facă, prin metodele 
cele mai barbare, de elemente 
antiromâneşti şi cu complicitatea 
“autorităţilor republicane nistrene”, şi 
dacă drapelul românesc şi chipul poetului 
național sunt arse şi călcate în picioare de 
neprietenii slavi ori slavizați şi bolşevizaţi 
ai neamului românesc, la Chişinău, lupta 
pentru a ucide identitatea etnospirituală 
românească, limba, istoria şi cultura 
românilor, se poartă cu mijloacele 
“civilizate” ale legalităţii şi ale 
Constituţiei... 

Deosebirea dintreteroarea anilor 
"50 şi prigoana antiromânească actuală 
constă în aceea că, acum, cei mai zeloşi 
Şi înverşunaţi antiromâni nu sunt alţii 
decât renegații bolşevizaţi, deveniți 
“moldoveni”, pe când pe vremea 
“tătucului Stalin” prigonitorii şi călăii 
românilor erau “oamenii sovietici”, 
indivizi fără identitate etnospirituală, a 
căror “religie” era aceea a fărădelegii 
comuniste atee. 

Pe această cale a permanentei 


(urmare din pag. 12) 

Întimp ce mecanismul Guvernării 
prin Popor variază de la naţiune la națiune 
şi de la cultură la cultură, principiul care îl 
justifică rămâne constant. Acest principiu 
afirmă clar că auto-guvernarea implică un 
activism general continuu în cadrul 
Adevărului Obiectiv, odată ce se ajunge la 
validarea unor decizii. P.T.I.susţine cătoate 
societăţile sănătoase se întemeiază pe 
recunoaşterea Adevărului Obiectiv, a Legii 
lui Dumnezeu, iar nu pe constituții civile 
determinate de interese sus-puse sau de 
filosofii relativiste. 


6.  Deueraitatea 
7 5 / a . a: 


Că specia umanăe alcătuită dintr- 
un mozaic de rase şi de culturi diferite este 


7 BOOKS RECOMMENDED FOR THE 
Arată NATIONALIST MILITANT 


TORATION OF 
FOR MY LEGIONAAIES by |RESTO 


Guar ss Aumania'a| An essential book il ihe 
re- o Revolutionary | Nationalist miil 
st ent. They 


























gr que, şfieoăvely, 
shook a țo | both Communism and 
ta e Road | Capitaliem, Ea 
Codrsanu'a message to his 
Cat'ea. AN apte toni ptos. 







IGAL SOLDIEA 


THE POLIT 
Hand, This 
by Derek Ho i ine 


1 explaine 
Netoaallat militant Pa 
ve to ucal 





A _THIAD POSITIONIST 
READEA com bd L] 








“rurală poate fi depăşită printr-un urbanism 


trădări a intereselor naţionale de către 
regimurile de la Chişinău şi Bucureşti, 
Basarabia a rămas vitrina-relicvă a 
Imperiului Bolşevic. Aici se mențin şi se 
continuă, mai pregnant ca oriunde în fosta 
impărăţie leninistă, realităţi şi structuri ale 
stalinismului. Aici, români renegați şi 
deznaționalizați, dar afirmându-şi o 
pseudo-identitate etnolingvistică şi 
spirituală “moldovenească”, se dovedesc 
a fi inamicii cei mai înverşunaţi şi 
neînduplecați ai propriei patrii şi ai fraţilor 
de sânge şi de grai. 

Toţi aceştia nu rămân, de fapt, 
altceva decât instrumentele continuării 
stăpânirii ruso-bolşevice în Basarabia şi, 
intr-un fel, asupra întregului spaţiu 
românesc. S-ar părea că “agrarienii” aflaţi 
la conducere la Chişinău sunt decişi să-şi 
împlinească făgăduielile electorale, 
inclusiv pe aceea de a suprima orice 
activitate politică în scopul Reîntregirii, 
de unde ameninţarea cu scoaterea în afara 
legii a partidelor filoromâneşti şi 
prounioniste. 

“Liniştea” pe care autorităţile de 
la Chişinău ar dori să o instaureze în 
Basarabia, este identică cu liniştea din 
vremurile în care unicul adevăr şi unica 
voinţă erau cele ale Kremlinului. Faptul 
nu pare să fie prea compatibil cu accesul 
“Republicii Moldova” în organismele 
europene, chiar dacă experienţa reacțiilor 
Occidentului în problemele estului Europei 
lasă loc multor precauţii şi incertitudini. 
Chiar dacă naţiunile şi identitățile 
etnolingvistice şi spirituale nu se nasc la 
comandă, conform prevederilorarticolului 
13 al Constituţiei “Republicii Moldova”. 
aflat în total dezacord cupunctul de vedere 
al forului academic al aceleiaşi “republici”, 
trista experinţă istorică româneascătrebuie 
să îndemne la prudenţă. 

Mersul evenimentelor din 


o chestiune de bun-simţ. Dar, în mod 
incredibil, există indivizi care arvoisă distrugă 
această bogăţie a speciei umane şi s-o 
înlocuiască cu ceva lipsit de rădăcini şi de 
identitate, în care termenii de rasă, naţiune şi 
cultură să fie vidaţi de înțeles. [...] P.T.I.afirmă 
cărespinge orice tentativă de impunere aunei 
astfel de condiţii inumane, orice tendință de 
genocid cultural sau rasial, fie că ea se 
manifestă prin intermediul armelor sau pe 
calea unui ecran de televizor [...] Reaşezarea 
raselor în țările lor de origine este un pas 
esenţial pentru o lume a păcii. 


7. Shaananea mediului 
înconjura 
Orice individ normal, indiferent 
unde s-ar afla în lume, doreşte să trăiască 
într-un mediu plăcut şi sănătos. Urmează, 
deci, că cei ce sunt membri ai P.T-.I.trebuie să 
pună în evidență faptul că este o datorie a 
tuturor naţiunilor şi culturilor să păstreze 
frumuseţea şi echilibrul mediului ambiant. 
Acest lucru nu implică însă necesitatea creării 
unor organisme poliţieneşti globale, cum 
susțin maniacii Noii Epoci [New Age], ci 
doar o înțelegerereală şi profundă între naţiuni 
cu privire la nevoile lor reciproce [...] 
P.T.I.crede că, într-o ordine socială 
normală, există un echilibru esenţial între 
rural şi urban. În sine, ruralul este cu mult mai 


sănătos din punctul de vedere atât al 
individului cât şi al mediului; totuşi viaţa 


PUNCTE CARDINALE 
ROMÂNII- VICTIME ALE RĂZBOIULUI ROMÂNO-ROMÂN 





ultimele luni dovedeşte faptul că Prutul 
devine tot mai lat şi greu de trecut şi că, 
pentru autoritățile de la Chişinău, 
amenințarea la adresa statalității şi 
independenţei “Republicii Moldova” nu 
vine nici din partea Rusiei, nici a Ucrainei, 
ci dinspre România! Chiar reafirmate cu 
prilejul vizitei la Bucureşti a ministrului de 
externe al “Republicii Moldova”, din vara 
trecută, dezideratele de înfăptuire a 
“integrării economice” şi de “realizare a 
unui spațiu economic şi cultural comun”, 
vorcontinua să rămână la stadiul de simple 
enunţuri, iar “aprofundarea, adâncirea 
colaborării”, nu va deveni nimic mai mult 
decât ceea ce este şi în prezent; adică o 
conlucrare, mai mult sau mai puțin fățişă, 
în scopul perpetuării actualei rămâneri în 
sfera de interese geostrategice şi politico 
militare ruseşti, dacă nu chiar refacerea 
fostului CAER, într-o formă în care 
România s-ar putea vedea integrată, alături 
de “Republica Moldova”, în Comunitatea 
Statelor Independente! “Congresul 
Consiliului Intemaţional al Industriaşilor”, 
ținut la Bucureşti în septembrie trecut, 
organizat şi patronat de “specialişti” în 
probleme de “integrare economică a 
statelor frățeşti” (vezi Arkadi Volski, 
Gheorghe Păunescu, Nicolae Văcăroiu 
sau lon lliescu!), pot indica cu multă 
claritate direcţia urmată! 


% 


Spre lauda celor aflaţi la cârma 
destinelor statelor respective, apărarea cu 
consecvențăa propriilor interese naţionale, 
prin politica dusă de către guvernele 
Germaniei şi Ţărilor Baltice, caşi sprijinul 
acordat de ONU acestor țări, a avut drept 
urmare retragerea trupelor sovieto-ruseşti 
din aceste state, a căror independență 
devine, în acest mod, o realitate foarte 
concretă. Astfel, dintoată Europa de răsărit, 


POZIŢIA A TREIA INTERNAȚIONALĂ 


corect, întemeiat pe o tehnologie înaltă şi 
nepoluantă [...] Acest echilibru între ruralism 
şi urbanism este un punct central în viziunea 
despre lume a P.T.I. 


5. Smenintanea 
» 
cuteneselon lancane 

Nici o persoană rațională nu poate 
nega că Banii şi dragostea pentru ei domină 
lumea modernă. Totul este determinat astăzi 
de “viabilitatea economică”. Cu alte cuvinte, 
Banii, care iniţial fuseseră un mijloc de 
înlesnire a vieții sociale, au ajuns să fie, cu 
timpul, determinantul prim al vieții şi societății. 
Un asemenea abuz grotesc împotriva naturii 
a dus la orori nenumărate: război, foamete, 
poluare, genocid şi o societate de consum 
distrugătoare de suflete. 

P.T.I.consideră că Banul trebuie să 
redevină doar un servitor umil al Omului şi al 
Societăţii [...] P.T.l.va duce o campanie 
putemică împotriva cămătăriei Sistemului 
Bancar, pentru a crea Ordinea de mâine din 
Dezordinea actuală. P.T.I.crede că Finanţa 
Internațională este una dintre racilele cele 
mai mari ale lumii moderne şi inamică 
ireductibilă a P.T.I. 


2. Pozitia a Deca cu 
P.T.L.afurmă că există un mod de 
proprietate - în industrie, în agricultură, în 


gospodăriile individuale - care întrece cu 
mult concentrarea inumană creată atât de 


Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 13 





numai pe teritoriile gruzine şi româneşti 
au mai rămas trupe ale Armatei Roşii! Şi 
numai în ceea ce priveşte spaţiul dintre 
Prut şi Nistru, prevederile târgului 
Molotov-Ribbentrop, încheiat în urmă 
cu 55 de ani, mai sunt încă valabile! 

In lunile trecute, în mass-media 
românească s-a făcut multă publicitate 
participării României (în cadrul 
“parteneriatului pentru pace”) la 
manevrele ce au avut loc în Polonia, 
faptul fiind prezentat ca un mare succes 
al diplomaţiei româneşti şi ca o dovadă a 
apropierii de structurile euroatlantice. 
Numai că, în acelaşi timp cu exerciţiile 
de parteneriat din Polonia, în Rusia se 
desfăşurau antrenamente comune ruso- 
americane. În ce priveşte România, 
consecinţele participării la “parteneriatul 
pentru pace” pot fi oricând anulate de 
efectele doctrinei ruseşti geostrategice a 
“vecinătăţii apropiate”. Şi asta cu atât 
mai mult cu cât situația din: spaţiul 
balcano-iugoslav, cu marele său grad de 
instabilitate, eşecul de aici al ONU şi al 
Apusului în general, ca şi sprijinul 
occidental pentru refacerea Rusiei, trebuie 
avute oricând în vedere. 

































% 






Totceea ce se întâmplă în lumea 
românească a ultimilor ani dovedeşte că 
nici o înaintare spre normalitate şi nici o 
desprindere de trecut nu va fi cu putință 
atâta vreme cât nu se va înfăptui 
demontarea structurilor şi ruperea de 
mentalitățile şi moştenirile comuniste, 
nici atâta vreme cât nu se va împlini 
nevoia de Reîntregire a neamului 
românesc în hotarele sale fireşti. 

In aceste momente de răscruce 
a vremurilor şi a destinelor, toate dovezile 
probează că românii nu sunt călăuziți de 


cine trebuie... Nicolae POP 

























Capitalism, cât şi de Marxism, şi care, pe 
lângă faptul că este cu precădere practic, 
rămâne şi perfect natural. Acest mod este 
unul în care economia este descentralizată 
până la cea mai mică unitate viabilă [...] 

In lumea anglofonă, această 
altermativă este cunoscută sub numele de 
Distributivism [Distributism]. Este vorba 
de un mod de proprietate care promovează 
inițiativa şi creativitatea, în cadrul structurilor 
de Bun Comun. Este asocierea naturală a 
Libertăţii Individuale cu Justiţia Socială. 
Spiritul de descentralizare la nivel planetar 
este esențial pentru Poziţia a Treia. 
10. Revolutia natianali 

> > 

în lumea întreagă 

Pentru că P.T.l.încearcă să 
construiască o Lume Nouă, ea susține că 
toate națiunile şi culturile care aderă la 
principiile de bază ale Poziţiei a Treiatrebuie 
să conlucreze strâns, într-o atmosferă de 
încredere şi sprijin reciproc. Deoarece 
victoria unei Revoluții Naţionale într-o parte 
a lumii este o victorie atuturor celor ce aderă 
la Poziţia a Treia, urmează că fiecare membru 
afiliat trebuie să fie pregătit şi să acorde 
asistență morală, financiară sau tehnică, 
după posibilități, atunci când o situaţie 
revoluționară apare undeva. Provincialismul 
[Parochialism], într-o epocă în care 
Ideologia Lumii Unice se îndreaptă spre o 
victorie totală, nu poate decât să nege tot 
ceea ce noi credem şi de aceea P.T.: o 
respinge în mod categoric. 

































Dz . X aja 4 fe 
ca E N AD ia ae 








Ș 
7 
j 









PAG. 14 NR. 11/47 Noiembrie '94 





tinerei generații, 


cu cei care privesc viața pe gaura cheii [...] 


actuală a țării”... 

Tot mai des auzim atribuindu-se cuvântul “fanatic” 
unor oameni care au marea calitate de a fi, prin structură, persoane 
religioase, iar mai abitir acest adjectiv (ce capătă şi valoare 
substantivală, în unele cazuri), este aruncat în spatele celor ce au 
fost (şi încă mai sunt!) legionari. Ne-am propus, cu modestele 
noastre posibilități, să lămurim cât de cât această “cestiune”, să 
demascăm frivolitatea unor astfel de asocieri, iarapoi săextrapolăm 
şi să generalizăm pe cât putem, pentru a vedea - dacă nu e prea 
mult - cum stau lucrurile, global sau în parte, în societatea 
românească de astăzi. Departe de noi gândul de-a face o analitică 
radiografie a stării de spirit româneşti, ceea ce, cu siguranţă, ne 
depăşeşte. 

Vom încerca mai întâi să clarificăm o situaţie relativ 
simplă. Adesea se face confuzie între ceea ce înseamnă şi ceca ce 
implică calitatea de om religios şi ceea ce înseamnă şi implică 
calitatea de om credincios. Există, credem noi, o mare diferență 
între cei doi termeni (generali), însă, cu toate acestea, nu puţine 
sunt cazurile în care între înțeleşul lor se pune semnul echivalenţei. 
Dar să purcedem în concret. În opinia noastră “credinciosul” este 
acea persoană cu frică de Dumnezeu, care întotdeauna îşi rezervă 
un mic spaţiu aspectului religios al vieţii; sunt acei oameni care 
se îngrijesc (chiar dacă uneori într-o mai mică măsură) de viața 
lor spirituală, frecventează Biserica, mai (şi) citesc Biblia, însă 
(din păcate) ceea ce putem numi “lumescul” reprezintă un factor 
determinant pentru ei. Neîndoielnic, nu putem numi homo 
religiosus un astfel de tip uman. Diferenţa dintre cele două 
categorii de persoane ni se pare evidentă. A fi religios, presupune 
dedicarea totală, în chip absolut şi fără mărginire, întru Hristos 
Mântuitorul. Au fost astfel apostolii creştini, toți marii mistici, 
sfinţii, însăşi simplii monahi, a căror viață de asceză o putem situa 
pe doar două coordonate: os şi spirit! li numim oameni religioşi 
pe toți acei care, prin diferite căi (inspiraţie, revelaţie, contemplaţie 
sau extaz), au atins punctul maxim al credinței, au avut parte de 
o trăire religioasă la paroxism, toate acestea pe fondul unei 
depline curăţenii spirituale şi trupeşti . Sumar prezentat, acesta ar 
fi. în opinia noastră, portretul general al omului religios, 

Putem aprecia, deci, că a alătura cuvântul “fanatic” 
acestei stări emoţionale de o profunzime şi puritate imensă, ni se 
pare cel puţin neinspirat, dacă nu chiar un gest prostesc. Chiar 
dacă ne-am rezuma la această axiomă: nici un om care gândeşte 
(cât de cât) nu poate şi nu are dreptul să facă analiza rațională a 
unei stări emoţionale sau atitudini sentimentale! lar iubirea de 
Neam este, în ultimă instanță, cel puţin o atitudine sentimentală... 
La fel şi atunci când este vorba de legionari. Dacă “epitetele” 
inventate de comunişti despre aceşti îndrăzneţi, dar năpăstuiţi 
creştini, sunau cam la fel (“fascişti”, “terorişti”, “criminali”), 
societatea post-revoluţionară a inventat altele, menite să ne 
demonstreze că ele ar fi fost stabilite după o studiere în prealabil 
a fenomenului. Dilentantismul funcţionează peste tot, fără 
menanjamente. Au încetat a folosi adjectivele: fascist sau terorist, 
înlocuindu-le cu altele: “fanatici, antisemiţi, de un misticism 
vulgar”. De fapt, vechi astfel de deprinderi, găsim şi la nume 
surprinzătoare. Un G.Călinescu, în celebra sa lucrare /storia 
literaturii române de la origini până în prezent, nu se încumetă 
să-l prezinte pe un ton persiflator, pe Nae Ionescu (un mit în 
epocă) astfel: “Nae Ionescu nu e un filozof, el e ca şi lisus, un 
<<învăţător>>, un Socrate al României.” G. Călinescu continuă: 
“preferând să-şi însceneze în penumbre filozofia, în faţa unui 
grup de fanatici, evitând sistematic lumina crudă a cărţii.” (1), Se 
ştie, dar, cine era acel “grup de fanatici” şi se pare că sintagma a 
fost reluată şi peste ani. Au mai renunţat la inepția de a face 
conexiunea între partidul lui Hitler şi Mişcare, dar încercând să 
ne dovedească că au dibuit “psihologia” adepților Mişcării, după 
o lungă analiză, au dat diagnosticul cu o detaşare stupidă: “Sunt 





]. Gestul lui G Călinescu nu trebuie să surprindă. Exemplul dat este 
minuscul în comparaţie cu tristele sale deviații de mai târziu, scrise în 
calitate de condeier la “Tribuna poporului”, gazetă ce venea în sprijinul 
presei sovietizate a anilor '44-'47. Alături de “confrații săi”, un Silviu 
Brucan, un Miron Constantinescu sau un losif Ardeleanu, G. Călinescu 
nu se sfia să aclame noua ordine din țară şi să spună răspicat “Cine a 
răsfoit însă Istoria, s-a încredinţat de acest adevâr: mersul inainte al unei 
naţiuni este totdeauna pe partea stângă”; sau: “DI Iuliu Maniu are duhul 
unui funcționar de Curte...” (“Tribuna poporului”, an |, nr.78, 3 
dec. 1944)! 


ESTE TÂNĂRA GENERAȚIE ... 
O GENERAȚIE PIERDUTĂ ? 


Tânărul arădean care semnează textul de mai jos nu are decât 16 ani. Textul l-am primit la redacţie însoțit de 
o scrisoare substanţială, ale cărei cuvinte sincere şi bine cumpânite ne-au bucurat. Ne îngăduim să extragem din ea câteva 
fragmente potrivite paginii de faţă, căci în autorul lor ni se pare că se profilează una dintre conștiințele semnificative ale 


„“Dupămine, tineretul român se împarte în două segmente: |. cel inconştient sau, mai exact, prea <<conştient>>, - 
hiper-<<realist>>, tânărul care <a descoperit>> ce e viața: masă, casă, maşină, femeie, moştenitori pentru boutique- 
ul din colț etc, etc, dominat de spiritul de rivalitate (în contra celei de camaraderie), de superficialitate şi impotență 
sufletească; 2. tinerii care îşi caută originile, îşi caută sensul lor în viaţă, identitatea umană şi etnică, tinerii care traversează 
în primul rând o criză religioasă şi apoi una de identitate națională autentică. Aceştia din urmă sunt puţini (5-10 %), dar 
rodnici; însă, din păcate, şi dintre ei sunt mulţi care adoptă mai întâi forma şi abia apoi conţinutul... Nu sunt de acord, 
eu personal, nici cu cei care la 16-17 ani au îmbrăcat ostentativ cămaşa verde, autodeclarându-se <<legionari>>, darnici 


Problema gravă o reprezintă, părerea mea, vârsta cuprinsă între 45 şi 65 (riscantă afirmaţie, recunosc!). În ei 
recunosc pe părinţii - NU BUNICII ! - noştri. Nu ai mei neapărat, ci ai atâtor şi atâtor tineri. <<Clasa muncitoare>>, 
pseudo-intelectualii, tot<<boborul>> carea admis fără pic de rezistenţă sistemul comunist. Ei sunt vinovaţii pentru starea 


PUNCTE CARDINALE 


1 

















fanatici, domnule!”, mai adăugând şi termenul “misticism vulgar” 
(învăţat probabil odată cu verbele a implementa şi a disipa...)! 
Simulacru de plenitudine! Vădit raționament de suprafață! 

Dar să vedem unde îşi au originea şi cine sunt, la urma 

urmei, distinşii domni care au obiceiul unor astfel de etichetări. E 
evident că provin din pătura celor “căldicei”, cum îi numeşte 
Domnul (Apocalipsa 3,15) pe cei care aparent sunt interesaţi de 
fenomenul religios, preocupați chiar şi de dogmatica ortodoxă, de 
metafizica ei (chipurile), dar care nu se sfiesc să-şi reclame 
permanenta lor echidistanţă, lipsa de patimă, “luciditatea” falsă şi 
de prost augur (susţinută dintr-o la fel de proastă înţelegere a 
termenului). Ei sunt cei ce trag concluzii din exterior şi mai rău, din 
mers (sau din umbră), cu amatorismul lor specific, pricepuţi şi în 
marketing şi în teologie, şi în management şi în filosofie, exmplele 
putând continua! Ei sunt acei “ruteni în cultură”, cum probabil i- 
ar defini Noica, Dumnezeu să-l odihnească, cei care peste noapte 
au devenit atotcunoscători în operele unor Cioran, Eliade, Ţuţea 
sau Steinhardt. Ciudat, am spune noi; mai ales că toţi marii 
gânditori de mai sus, detestă tocmai acest tip uman, poate cel mai 
păgubos pentru o societate care, după jumătate de veac de bolşevizare 
satanică. trebuie să renască atât spiritual cât şi geografic. Li sunt 
acei pricepuți la toate şi, de fapt, la nimic. posesori ai unor adânci 
goluri spirituale, cărora le lipseşte cu desăvârşire acea bogată 
efervescenţă lăuntrică ce va să mistuiască inimi şi să nască patimi 
şi suferinţi, nu atât inteligenţi cât speculanţi, dar, din păcate, tot mai 
des, “intelectuali”. Că uneori sunt nişte inculţi, agramaţi sau reduşi, 
asta are mai puţină importanță atâta vreme cât ei deţin frâiele puterii 
în România.. 

Prin desele lor declaraţii, luări de poziţie, atitudini (în 
care-şi agită mereu teoriile pozitiviste) nu fac altceva decât să-şi 
demaşte incapacitatea de înțelegere a adevăratului rol al Credinței, 
a ceea ce înseamnă dedicare totală lui Hristos. În mărginirea şi în 
viziunile lor înguste, ei limitează simţitor autenticele funcțiuni ale 
religiei. Aceste vorbe le auzim rostite tot mai des de intelectuali în 
toată firea (s-ar zice...), prinşi în vârtejul materialismului speculant 
şi acaparator, fie capitalist, fie comunist (efectele degradării morale 
ale ambelor sisteme sunt aceleaşi: o Europă de Apus total 
decreştinată, în plină comă spirituală, iar Răsăritul având “zestre” 
sute de lăcaşuri de cult demolate, clerul pus la zid şi alte barbarii). 

Credinţa oarbă în “Adevărul Absolut, principiu unic al 
tuturor lucrurilor” (Ţuţea), în Dumnezeu Creatorul. este aşadar 
catalogată superficial ca “fanatism”, inspirați probabil din definiţia 
pe care o dă DEX-ul acestui cuvânt -"pătimaş excesiv dublat de o 
totală intolerență față de convingerile altora”. Fireşte că nu are cum 
să fie vorba de intoleranță, când totul, absolut totul, are ca fundament 
virtutea cardinală a creştinismului, elementul de armonie. şi 
însănătoşire: iubirea. Ea este cea care nu ne dă voie să fim agresivi, 
ireverenţioşi, intoleranţi. Acceptăm cu compasiune alte păreri, însă 
trăirea creştinismului nu se poate face cu jumătăţi de măsură. 
Tolerăm pe atei, tolerăm liber-cugetători (mai puţin în fruntea 
Statului...), însă nu ne cereți, stimaţi domni intelectuali, rataţi ori 
semidocţi, să mergem spre Hristos neîmpărtăşiţi! Domnul grăia 
astfel fariseilor şi cărturarilor: “Nici pe voi nu vă mântuiţi, nici pe 
alţii nu-i lăsaţi să se mântuiască”. De la spoiala de creştinism pe care 
o afişaţi şi până la obraznicele porniri în a ne da lecţii, este totuşi 
cale lungă. Nu ne cereţi să fim ca şi voi! Nicolae Steinhardt spune 
aşa: “Creştinismul este rețetă de fericire şi tortură de neîndurat. 
Simultan, deopotrivă”. Fără o perfectă armonie interioară. actul 
căutării este sortit eşecului, căci: Nimeni nu poate sluji la doi 
stăpâni” (Matei 6,24). Avariaţi sufleteşte în umblarea lorîn Domnul, 
ei încearcă să se împartă în două direcţii, diametral opuse: pe de o 
parte dorinţa de a realiza cât mai multe treburi lumeşti, pe de altă 
parte dorința (palidă) de a trăi o viaţă creştină, ignorând total 
porunca biblică: “Când te apuci de o treabă, fă-o cu toată tăria de 
care eşti în stare” (Ecleziastul 9,10). Nici binecunoscuta parabolă 
biblică cu Marta şi Maria (Luca 10,38-42), nici întâmplarea cu 
tânărul bogat doritor de viaţă veşnică (Matei 19,17-26), nici pilda 
Mântuitorului de la Luca 12, 23, nimic nu i-a pus pe gânduri. Nu 
şi-au dat seama că alături de Dumnezeu nu mai poate sta nimeni şi 
nimic din ceea ce reprezintă lumescul. EI este Atotputernicul, 
Unicul, Alfa şi Omega, este cel care ne spune: “Ştiu faptele tale: că 
nu eşti nici rece, nici în clocot. O,dacă ai fi rece sau în clocot! Dar 

fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura 






"Oare n-a bătut ceasul să ne 
convingem în mod definitiv 
despre necesitatea şi sensul 







9 ev IDT ati ae 2 IStaePAl 


mea". Cu Dumnezeu nu e de glumă! 

Însă acest tipar de gândire obtuză îl regăsim şi în 
spectrul politic actual. Tot mai des dăm de partide politice generic 
intitulate “de centru”, “centru-stânga” şi alţi asemenea hibrizi 
caraghioşi. de gazete pseudo-"'independente” şi “echidistante” 
sau chiar “apolitice”, toate acestea fiind de fapt în contra cauzei 
naţionale. Auzim că Antonescu este numit de câtre americani 
“criminal de război”. iar Titulescu este făcut erou de către autorități 
(şi Partidul Comunist Spaniol). plus încă multe alte ciudăţenii 
post-decembriste! N-am vrea să fim greşit înţeleşi. lar pentru ca să 
fim siguri, dăm citire unui gând de-al lui Eminescu, care sintetizează 
tot ceea ce dorim să spunem: “Sucul învietor al gândirii e patima. 
E vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur 
că cel mai nobil este adevărul”. Fie că e vorba de Adevărul Absolut, 
ca “principiu unic al tuturor lucrurilor”, fie că e vorba de adevărul 
istoric (la care facem recurs), fie căe vorba despre alte țeluri nobile, 
cum ar fi REÎNVIEREA ROMÂNIEI. 

Această falsă impresie, că, dacă te afli pe tărâmul 
“echilibrului” (impropriu spus) politic, eşti mai avantajat. această 
tendință individuală de situare în postura arbitrului “înțelept”. care 
stă pe margine, judecă şi cântăreşte, generează (şi e mai limpede 


ca oricând aceasta!) o stare de somnolenţă, de apatie generală. o | 


lenevie parcă incurabilă. delăsare şi scepticism (ducând până la 
fatalism, uneori). Dostoievski spunea: “Lipsa de entuziasm este 
semnul sigural pierzaniei”, iar acum. mai mult decât oricând, acest 
lucru se adevereşte în întregime. Pe 15 octombrie 1935, Mircea 
Eliade scria în “Vremea” o frază de o neîndoielnică actualitate 
pentru vremurile acestea: “TREBUIE SĂ 1 UBEȘTI ROMANIA 
CUFRENEZIE, S-O IUBEŞTI ŞI SĂ CREZI ÎN EA ÎMPOTRIVA 
TUTUROR EVIDENŢELOR - CA SĂ POŢI UITA GRADUL 
DE DESCOMPUNERE IN CARE AM AJUNS”. Indrăznim să 
spunem că noi o iubim, dar nu neproblematic, ci disperaţi total 
fiind de destinul ei, întrucât a ajuns ca “plăsmuirea acestei țări să 
ne fie singura obsesie” (Cioran). 

Crescuţi sub imperiul fricii (“Blestemul omenirii”. ar 
zice acelaşi genial romancier rus. sau “cel mai mare păcat ul 
omului” cum o defineşte Eminescu), bază sigură pentru naşterea 
unei dictaturi, indivizii despre care vorbim se mulțumesc doar cu 
ceea ce îngustele lor minţi le oferă ca o perspectivă clară şi prea 
puţin complicată: occidentul. România însă, înainte de a importa 
sistemul economic şi politic vestic (care, în mare, este viabil), se 
grăbeşte a copia fidel sistemul educațional (de bază pentru 
construcția unei viitoare societăţi sănătoase). Promiscuitate, 
vulgaritate, ideologii new-age-iste, iată doar câteva elemente 
corozive care viciază serios pătura cea mai fragilă şi vulnerabilă: 
tineretul: Tradiţia (fie ea de ordin religios, fie de ordin politic) îşi 
va pierde continuitatea şi atunci sufletul românesc va sângera din 
nou. Care-va-să-zică: din lac în puț! 

Deşi oameni slabi, care nu au nimic în comun cu spiritul 
creator al ţăranului şi nici al intelectualului adevărat (singurele 
două grupări care verifică exemplar rezistența Neamului Românesc 
în veac). ei sunt totuşi numeroşi. ceea ce certifică în mod plenar 
faptul, că din păcate, societatea românească actuală e într-o 
cumplită şi înfiorătoare stare de decadenţă. Să ne mai întrebăm 
atunci de ce aceşti numeroşi “intelectuali”, mulţi dintre ei gazetari, 
istorici sau analişti politici (capabili să comită greşeli de cultură 
politică, uzitând de sintagme cum ar fi: “naţionalist-comuniştii” 
sau "naționalistul Jirinovşki” etc.) nu pot înțelege Legiunea şi pe 
Căpitanul ei? Nu pot înțelege de ce Garda de Fier a fost mai întâi 
de țoate o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului 
românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povaţa 
lui Hristos, Marcu 11, 23), “intră cel ce crede nelimitat” şi rămâne 
afară “cel ce are îndoieli”. Ei nu pot înțelege sacrificiul țăranilor 
de-a lungul mileniilor, nici de ce Ştefan a înălțat biserici şi 
mănăstiri , nici de s-a ridicat în istorie Horea, Avram sau Tudor (te 
pomeneşti că pentru progresul economic al obştii!...) nici pe 
Eminescu, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica sau Ţuţea, nici 
ofranda adusă lui Hristos de cruciații secolului, Moţa şi Marin, nici 
eroismul tineretului din Crăciunul însângerat al lui '89. Ei nu pot 
înţelege, la urma urmei, nimic din esenţa românismului eminescian, 
din linia ascendentă a naţionalismului integral, situat pe cele trei 
coordonate: HRISTOS, NAȚIA, REGELE. Naționalismul este 
pentru dânşii, cel multo efemeră exaltare, un entuziasm superficial, 
un naționalism economic, materialist, populism ieftin. prilej de 
discursuri redundant-ditirambice, condimentate cu o demagogie 
deşânțată. Pentru alții, intraţi deja în rândurile masoneriei, 


naționalismul reprezintă un adevărat pericol public. amenințare |. 


fatală pentru cei ce plănuiesc viitoarea ordine mondială, vădit 
antinaţională şi anticreştină. | « 

Atâta vreme cât numărul acestor oameni nu va deveni 
neînsemnat în masa alegătorilor, nu se întrezăreşte nici o rază de 
speranţă pentru România. Singura speranţă vine de sus şi... poate 
dela tineret, singura forță capabilă să eradicheze lichelel& comuniste 
restauratoare, singurul segment social neîntinat şi neîndoctrinat 
sălbatec, capabil să asimileze adevărata taină a românismului, 
împărtăşanie sfântă a existenţei veşnice a Neamului. 

George M.NEAMŢU 
cls.XI-Liceul “Moise Nicoară” - ARAD 











ȘI 
ş 













României ”. 


Dacă actuala putere ar fi respectat legile Țării în ziua de 7 octombrie ac, 
atunci Majestatea Sa Regele Mihai 1 al României ar fi participat în zilele de 8-9. 
octombrie la5IMPOZIONUL INTERNAŢIONAL cu tema “23 August 1944 în istoria 





PUNCTE CARDINALE 


prilej unic (se împlinea, doar, o jumătate de veac de la acel eveniment) prin care noi, românii, am putut constata, pe 
viu, cum este perceput azi acel. “Război Sfint împotriva bolşevismului" pornit de Anmata creştină a României 
ortodoxe; sub comanda generalului Ion Antonescu. Este limpede pentru oricine că acea Cruciadă antibolșevică nu 
s-a tenminat. Continuă şi azi, într-un mod nevăzut, chiar dacă istoricii oficiali din țară sau din Occident nu vor să o 


recunoască şi chiar dacă nefericitul mareşal Antonescu - bolnav de sifilis nervos, după cum ne-a lăsat mărturie. 


generalul dr.militar Saidac - a condus Armata spre “un dezastru”, limitat în timp şi spaţiu, vezi Doamne, doar de actul 
curajos al M.S.Regele Mihai, de la 23 august 1944! Să nu uităm însă că Biserică noastră, Sfânta noastră Biserică 
Ortodoxă, a insemnat cu roşu, în calendarele ortodoxe din anii 1942-43-44, ziua de 22 iunie şi a proclamat-o drept 
sărbătoare național religioasă, cazi sfântă în istoria Neamului Românesc. În anul 1941, Sf. Sinodal B.O.R.a denumit- 
o oficial: “Picepurul Războiului Sfânt împotriva bolşevismului” (a se consulta la Arhiva Mânăstirii Antim din 
București, în cadrul arhivelor B.O.R.., aceste calendare editate atunci de Sf.Sinod!). Nimic însă despre toate acestea 
nu s-a spus la Simpozion. Istoricii contemporani - unii bolnavi de istorism iar alții supuşi comandamentelor iudeo- 


masonice, - nu fac atât istorie, cât ideologie! 


Istoricii “naţionali” şi “intemaţionali”, cât Şi unii 
dintre invitații speciali ai organizatorilor, s-au răfuit, fiecare 
după puteri şi după importanța conferită de autoritatea instituției 
“istorice” pe care o reprezentau, cu naționalismul românesc. 
cu dreapta şi cu aşa-zisa “extremă dreaptă” din România 
interbelică. Ba mai mult: cineva (şi vom vedea cine) s-a răfuit 
chiar cu M.S.Regele! In ordinea desfăşurării programului, să 
ne oprim, aşadar, la fiecare conferenţiar: 

Dr.Şeban Papacostea, membru corespondent 
ul Academiei Române, director al Institutului de Istorie 
“N.lorga”. A fost moderatorul simpozionului şi a avut 
cuvântul introductiv. Dl. director a “moderat” atât de bine 
încât în primele cinci minute ale discursului aproape că nu a 
fost frază rostită în care să nu figureze sintagma “Garda şi 
comuniştii”: “Gardiştii şi comuniştii au făcut...” sau “Gardiştii 
şi comuniştii au obligat pe...” sau “Extrema dreaptă şi 
comuniştii au impus...au determinat”! Dar d-le dr.Ş.Papacostea, 
care Gardă, care “extremişti de dreapta”?! După masacrele 
legionarilor din 1938, 1939, 1941 şi după executarea prin 
ordin secret, pe frontul din Est, a aprox.14.000 de legionari 
(sau “gardişti”, cum le spuneți dvs.), toți universitari, adică 
aproape toată elita intelectuală a Ţării, şi după executarea, tot 
pe iront, acca.4.000 de elevi de 16-18 ani, selectaţi se Serviciul 
Secreica fiind membri ai Frărilur de Cruce din cele mai bune 
licee şi colegii bucureştene - vă întrebăm, deci - care gardişti?! 
Aveţi dvs.vreo dovadă (mărturie, document etc.) că la 23 
august 1944 “gardiştii s-au implicat împreună cu comuniştii”? 
Asocierea între gardişti (legionari) şi comunişti, pe care aţi 
formulat-o şi exprimat-o atât de des, este o aberaţie şi ne face 


sănegândim laaltceva: la ideologia pseudo-istoricăaoficinelor 


masonice! 

Dr.Florin Constantiniu, de la Institutul de 
Istorie “N.Iorga”. A conferenţiat excelent pe tema “23 
August 1944. Bilanţ istoric”. 

Totuşi, ca subaltern al d-lui director Şerban 
Papacostea, dl.Constantiniu s-a lăsat “moderat” şi şi-a început 
expunerea-bilanț anunțând auditoriul că nu va adopta “poziția 
naţionalismului”, care, chipurile, duce laridicol! Dar Conferinţa 
a fost utilă, întrucât a arătat, clar şi indubitabil, rolul major al 
MS.Regelui Mihai la actul de la 23 august 1944. Un “punct 
central” al expozeului l-a constituit argumentarea afirmației: 
“Nu trebuie făcută o legătură de cauzalitate între actul de la23 
august 1944şi instaurarea comunismului în România, adică 23 
august - cauza şi dictatura comunistă - efectul”. Puşi în 
“dilemă”, noi am adresat d-lui dr.Constantiniu, în timpul 
acordat discuţiilor, următoarea întrebare din partea Tineretului 
Țării (care doreşte ca măcar acum, după 50 de ani, să ştie în 
mod precis, exact, obiectiv, ştiinţific): ““Cine se face vinoval 
de aducerea comunismului în România, în cazul în care 
această legătură cauză-efect nu este valabilă?” Şiam continuat 
aşa: “Cine? Regele,nu! Antonescu,nu! Germanii şi hitlerismul, 
nu! Garda, nu! Ruşii cu Stalin, nu! Atunci cine?”, Răspunsul 
d-lui Constantiniu ni s-a părut dezarmant. După unele - 
“justificaţii contextualeale situației politico-militare deatunci” 
-domniasa ne-arăspuns: “VinaopoartăC hurchillşi Roosevell 
care au oferit lui Stalin Europa de Est, deci şi România  . 
Vânzarea înfăptuită la Yalta o ştie azi toată lumea, numai că 
stupefiant ni s-a părut faptul că dl.Constantiniu a publicat de 
curând o carte (impreună cu încă doi colaboratori) cu titlul: 
“SOVIETIZAREA ROMÂNIEI. Percepții anglo-americane "! 
Prin urmare, d-le Constantiniu, noi ce trebuie să înțelegem de 
la dumneavoastră? Că anglo-americanii nu au avut nici o 
implicaţie în sovietizarea României, de vreme ce tratează 
subiectul la nivelul perceptiilor, sau că ei poartă răspunderea 
acestei sovietizări?! Când ați fost nesincer? Când aţi scris şi 
publicat cartea cu percepții de “mironosiţă” ale perfizilor 
anglo-americani sau când ne-aţi răspuns la simpozion? 

Ion Varlam, Comitetul “Adevărul despre 23 
august 1944”. Şi-a început expoZeul (intitulat “/storie şi 
legitimitate. Semnificaţia actului de la 23 August 1944 '')cuo 
„mustrare adusă auditoriului pentru căa îndrăznit săscandeze, 

la deschiderea simpozionului (şi apoi după conferința d-lui 
Constantiniu) lozinci ca: “Regele Mihai” şi “Iliescu afară / 


Regele în Ţară!”. După zece minute de răfuieli cu trei istorici 
(Gh.Buzatu, 1.Scurtu şi C.Popişteanu acuzaţi că au publicat 
documente false în revista MAGAZIN ISTORIC), dl. Varlam 
s-asituatpeo poziţie extrem de dubioasă faţă de rolul M.S.Regele 
Mihai în evenimentul de la 23 august 1944. A fost prompt taxat 
din sală, în timpul discuţiilor ce au urmat, de un grup de foşti 
ofiţeri din Armata Regală. Unul dintre aceştia l-a atenţionat pe 
d.Varlam că la 23 August 1944 nu a fost o lovitură de stat! 
Argumentul (însuşit de auditoriu cu aplauze) a fost: MS. Regele 
Mihai era adevăratul şefal statului şi nu “generalul-mareşal 
Antonescu, care era doar preşedintele Consiliului de Miniştri 
şi comandantul Armatei. MS Regele, era Suveranul şi avea 
putereaconferită de lege să destituie pe preşedintele Consiliului 
de Miniştri. Cum I. Antonescu, din 1940 şi până în 1944 (când 
a reuşit să decimeze Armata şi să permită bolşevicilor să 
înainteze pe linia laşi-Paşcani), l-a tratat pe M S. Regele drep! 
un puşti, acesta la 23 August l-a demis. Chemat la Palal, 
].Antonescu a vrul să-l desconsidere iarăşi pe “Puşti”, dar 
MS.Regele, având şi acordul d-lor Maniu şi Brătianu, a 
ordonat Armatei să-l dezarmeze şi să-l aresteze. 

Prof.dr.George Jewsbury, de la Oklahoma 
State University, SUA. A prezentat conferința cu titlul “O 
analiză a intenţiilor sovietice privind sud-estul Europei, în 
general, şi România, în special, după Stalingrad”. Acest domn 
Jewsbury a produs o adevărată consternare auditoriului 
românesc. Am subliniat cuvântul “românesc” fiindcă noi, cei 
din sală, români fireşte, care ne gândeam la istoria Neamului şi 
la adevărul istoric ce trebuie exprimat după 50 de ani de 
“decantări”, am văzut in dl.Jewsbury un mesageral americanilor 
(de la Roosevelt la Clinton) în România de azi. Timp.de 15 
minute, domnia-sa (în vârstă cam de 35-40 de ani) ne-a 
povestit, din cărțile pe care le-a citit, cum Stalin a trecut la 
colectivizare, la genocid, la deportări etc., având impresia că ne 
spune lucruri nemaiauzite! Consternarea s-a produs mai ales la 
această frază pe care o reproducem ad-litteram: “Odată cu 
ofensiva sovielică în Europa de Est, după 23 august 1944, 
I.V. Stalin şi-a reanexal fostele teritorii țariste Basarabia şi 
Bucovina, cât şi teritoriile ucrainene şi poloneze ”. Vă rugăm 
insistentsărecitiți fraza - elaborată la Oklahoma State University 
(SUA) şi veți înțelege că realipirea Basarabiei şi Bucovinei la 
Patria-mumă devine de fapt o problemă de “bunăvoință” 
americană! Cum în sală indignarea ajunsese la culme, dr.Şerban 
Papacostea l-a salvat pe americanul de la Oklahoma, “moderând” 
programul zilei (care de la ora 12,30 la 13 prevedea discuţii cu 
auditoriul din sală). Prin urmare, s-a anunțat pauză, anulându- 
se discuţiile! 

Prof.dr.Chatherine Durandin, Institut 
National des Langues et Civilisation Orientales. A 
prezentat un text intitulat, foarte subversiv: “23 August 1944 
rezultatul rezistenţei române? ”. De ce subversiv? Tocmai din 
cauza acestui semn de intrebare din titlu - semn care a pecetluit 
întregul expozeu şi prin care, într-un mod insinuant, d-na 
Durandin a încercat să demonstreze că actul salvator (pentru 
România şi pentru aliații anglo-americani) nu ar aparţine deloc 
Națiunii Române, ci tot puterilor occidentale, care s-au folosit 
doar de frontul românesc şi de situaţia disperată a României de 
atunci! 

Partea a doua a conferinţei a cuprins arhicunoscutele 
țeze iudeo-masonice, despre internaționalism şi spiritualizarea 
granițelor, lansate încă de pe vremea Ligii Naţiunilor şi 
continuate azi de mai marii “Europei Comune”. Dr.Durandin 
s-a răfuit în mod special cu (cităm): “(...) naționalismul defensiv 
anlioccidental al României interbelice”. Lăsându-ne să 
înțelegem că bolşevismul adus în România de tancurile sovietice, 
după vânzarea de la Yalta, a fost ca o pedeapsă pentru o 
Românie de “extremă dreaptă”, care era “antibolşevică, dar şi 
ântidemocratică”, d-na Durandin, într-un perfect spirit cartezian, 
ne-a enumerat şi comentat păcatele şi greşelile (de neiertat din 
partea Occidentului democrat!) făptuite deo Românie naționalist 
creştină. Mai întâi a blamat legionarismul şi pe prof.Nae 
Ionescu, considerat a fi mentorul “extremei drepte”. Din tot ce 
au făcut legionarii pentru Cruce şi Neam, prof.Durandin nu a 
reținut decât asasinatele împotriva lui lorga şi Madgearu. 


IDEOLOGIA 


Pentru cine a avut ochi să vadă şi urechi să audă, acest simpozion (nu întâmplător internațional !)a fost un 





Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 15 


Istoricii francezi ignoră voit că acele asasinate 
ar fi putut fi comise de agenţi ai Serviciului 
Secret, cu complicitatea lui |.Antonescu, pentru 
a-i compromite pe legionari în fața Națiunii şi a 
Occidentului. Apoi, am fost atenţionaţi să nu 
mai repetăm “greşeala interbelică” dea continua 
să vedem Europa împărțită în două: Orient şi 
Occident - după “viziunea retrogradă” a lui 
Spengler. Ni s-a spus clar că există o singură 
Europă şi o singură clasă de valori europene: 
cele occidentale, pe care trebuie să ni le 
integrăm, dacăvremcaşi Europa, prin Consiliul 
Europei şi Parteneriatul pentru Pace (NATO), . 
să ne “integreze”! Altfel ne va paşte tot 
comunismul asiatic cu care, din nefericire, ne 
învecinăm. D-nă Durandin, ne pare rău, dar 
noi, ca români, nu putem accepta tezele iudeo- 
masonice ale unei Europe Comune, în care 
națiile să fie pulverizate şi conduse apoi de un 
unic guvern Supranaţional. Noi rămânem la 
constatarearealistăa lui Nae lonescu: Răsăritul 
Ortodax are ostructură spirituală incompatibilă 
cu Apusul Catolic. Diferenţaobiectivă e dată de 
Ortodoxie, pentru care, începând din 1938 
încoace, s-au jertfit cei mai buni fiiai Neamului! 
Evident că moderatorul nostru, dr.Şerban 
Papacostea, a salvat-o şi pe d-na Durandin de la 
discuţii cu auditoriul... 

Celelalte conferințe au fost: 

Gh.Barbul, Paris, cu titlul: “lon 
Antonescu şi armistițiul”, foarte apreciată şi 
aplaudată datorită relatărilor în calitate de martor 
(d.Barbul a fost şeful de cabinet al lui Ică 
Antonescu). 

Dr.Gh.Buzatu, Centrul de istorie şi 
civilizaţie europeană, Filiala laşi, conferința 
cutitlul: “23 August 1944: la Palatul Regal din 
Bucureşti”. DI.Buzatu, cunoscut apologet al 
mareşalului, a încercat “o imagine pozitivă” a 
lui |. Antonescu, însă nu prea aplaudată de foştii 
ofițeri ai Armatei Regale (care au constituit 
majoritatea auditoriului). 

Prof. dr. Neagu Djuvara, 
Universitatea Bucureşti, conferința cu titlul: 
“Mărturii despre evenimentele de la 23 august 
1944". Aplaudat la unison, îndelung, expozeul 
d-lui Djuvara s-a axat pe ideea că soarta 
României post-belice a fost pecetluită încă din 
1940, de regimul dictatorial al lui Carol II, când 
a cedat Basarabia şi Bucovina sovieticilor, fără 
ca armata română să tragă vreun foc de armă! 

Prof.dr.Dennis Deletant, University 
of London, cu titlul: “Rolul PCR în actul de la 
23 august 1944. A fosto conferință “cuminte”, 
în care nu s-au spus decât lucruri arhicunoscute. 

Dr.Şerban  Rădulescu-Zoner, 
Institutul de Istorie “N.Iorga”, conferința cu 
titlul: “Consideraţii asupra unor desfăşurări 
ulterioare zilei de 23 august 1944”. A încercat 
să-şi apere conaţionalii la “bara istoriei”, după 
50 de ani de dictatură iudeo-comunistă în 
România creştină. DI.Zonera justificat prezența 
masivă a evreilor inregimul comunist instaurat 
după 23 august 1944 prin resentimentul lor 
(chiar dorinţa de răzbunare - am înţeles noi, cei 
dinsală) față de “teroarea şi progromurile comise 
împotriva evreilor de către legionari şi de către 
regimurile de extremă dreaptă din perioada 
interbelică”. Cum istoria adevărată nu cunoaşte 
asemenea pogromuri (doar defunctul Moses 
Rosen le-a trâmbiţat, la ordinul iudaismului 
internaţional), credem că dl.Zoner s-a referit la 
fotografiile trucate din ziarul evreiesc 
ADEVARUL! În ianuarie 1941, după lovitura 
de stat dată de Antonescu împotriva Statului 
Naţional-Legionar, ziarul a publicat imagini de 
la Abatorul din Bucureşti, cu aşa-zişi “evrei 
ucişi şi atârnați în căngi de carmangerie”, 
cadavre care de fapt erau bucăţi de carne de vită 


învelite în cearceafuri albe!!! ] 


Noi nu suntem istorici şi nu ne permitem să dăm 
verdicte ştiinţifice despre actul de la 23 August 1944, dar 
constatăm contradicţiile şi lipsa de obiectivitate ştiinţifică a 
multor profesionişti, impusă, în mod evident, fie de originea lor 
neromânească, fie de “comandamente” ideologice ale 
internaționalismului masonic occidental. Pe această cale, 
adevărul sigur nu are de câştigat. Să aibă de câştigat țara? 
Rămâne de văzut! Ne îndoim însă că pe minciună se poate 


construi ceva pozitiv şi durabil... Silviu ALUPEI 


1 
S 
LI 
O 
R 
| 
E 


a a > 











poa II Țore 


PAG. 16 NR. 11/47 Noiembrie '94 


PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARALA, 


adevăr si prejudecată 





Refl zita tarul prin start ui la 
cerințele lumii moderne aconstituit principala preocupare 
a gânditorilor mulsulmani din cea de a doua jumătate a 
secolului 19. O consecință firească a situației în care se 
găsea Imperiul Otoman, care, dacă un timp se dovedise 
a fi capabil ca pe plan politic să înlocuiască dinastia 
abbasidă, acum se zbătea el însuşi într-o gravă criză care 
îi punea în primejdie atât identitatea cât şi existența. 
Contactele cu Europa, oricât de subțiri erau ele, au pus 
intelectualitatea mulsulmană, îndeosebi în provinciile cu 
populaţie arabă, în fața unor probleme privind viitorul, 
atât sub aspectreligios, darşi sub aspect politic şi cultural. 

In capitolul precedent am prezentat două din 
soluțiile formulate, ideea de a scoate atât Islamul, cât mai 
ales populația arabă, din starea de amorţire în care se 
găsea. Soluţia alinierii la cursul civilizației şi culturii 
occidentale, fără rezerve, formulată de *Tahtawi şi 
tentativa lui Wahhab de a readuce populația arabă la 
puritatea religioasă originară. De notat însă că deşi aceste 
două soluţii sunt diferite în ceea ce priveşte domeniile în 
care caută temeiurile de revitalizare a lumii islamice, 
ambele sunt în aceeaşi măsură putermic ancorate în 
spiritualitatea islamică. 

In acelaşi cadru de căutări se găseşte şi soluția 
propusă de Gamala din Afehani (1839-1897) şi susținută 
cu argumente teoretice de discipolul său Muhammad 
* Abduh (1849-1905). Lor le revine meritul de a fi văzut 
în Europa nu numai un model demn de urmat datorită 
avansului ei față de lumea arabă pe tărâmul civilizaţiei, ci 
şi cealaltă față a țărilor occidentale avansate - rapacitatea 
lor ca puteri coloniale. În acest context, pentru Afghani, 
Islamul dobândeşte semnificaţia unei doctrine 
anticolonialiste, căreia îi revine sarcina de a mobiliza 
lumea islamică la o acţiune politică antieuropeană, Dar 
antieuropenismul său nu este nici exclusivist şi nici 
izolaționist în sensul refuzării oricărui contact cu Europa. 
EI consideră util să se preia din civilizația şi cultura 
europeană numai acele elemente care pot contribui la 
revitalizarea Islamului. 

Pe plan politic, Afehani adoptă din gândirea 
europeană a secolului 19 ideea de naţiune, pe care se 


străduieşte să o suprapună peste realitățile islamice. Ca. 


această suprapunere să nu dea însă naştere la conflicte, el 
îi escamotează substanța seculară, adică tocmai trăsătura 
definitorie a conceptului aşa cum a fost el formulat de 
Revoluția franceză. Afpani consideră lumea mulsulmană, 
în totalitatea ei, ca fiind o naţiune, făcând abstracție de 
diferențele etnice, lingvistice şi culturale din lăuntrul ei. 
Cu acest înțeles ideea de naţiune devine fundamentul 
politic pentru o viziune panislamică. 

Şi cum la data la care Afghani formulează 
concepția sa cu privire la căile de revitalizare a Islamului, 
Imperiul otoman se găsea într-o situaţie gravă, fiindu-i 
primejduită însăşi existența, sultanul Abdul-Hamid II 
(1876-1909) adoptă panislamismul ca ideologie oficială 
astatului otoman. Rezultatele nu vor fi însă cele scontate. 
Din această manevră politică nu va rezulta nimic 
constructiv. Conștient de faptul că Imperiul otoman nu 
poate constitui un fundament viabil pentru idealul 
panislamic, Afghani varenunța să mai militeze în sprijinul 
înfăptuirii lui pe plan politic. El va limita ideea 
panislamismului la conştiinţa solidarității de care 
mulsulmanii trebuie să dea dovadă în fața agresivității 
puterilor coloniale accidentale. 

Concomitent cu acțiunea de revitalizare a 
Islamului prin trezirea unei conştiinţe panislamice, are 
loc infiltrarea unor idei naționaliste cu caracter secular. 
Împotriva acestor idei, dar, în acelaşi timp, şi împotriva 
înțelegerii rigide a Islamului, aşa cum proceda corpul 
profesoral de la Universitatea Azhar din Cairo, 


considerând orice încercare de modernizare drept erezie, 
se ridică 'Abduh, discipolul lui Afghani. 

Spre deosebire însă de maestrul său, *Abduh 
limitează sinteza universală dintre Islam, în totalitatea sa, 
şi conceptul de naţiune, preluat din gândirea politică 
occidentală, la spaţiul geopolitic al Egiptului. Cât priveşte 
calea de urmat pentru a se înfăptui opera de modernizare 
a Islamului în general şi a Egiptului în special, aceasta este 
educaţia. Dealtfel în timpul călătoriei sale în Occident, 
“Abduh l-a cunoscut personal pe Herbert Spencer şi i-a 
tradus în arabă lucrarea despre educaţie (“Education”). 

Pentru *Abduh educaţia nu este un proces laic. 
Educaţia unei naţiuni nu este cu putință, făcându-se 
abstracţie de religie. “Sufletul egiptean este atât de adânc 
legat de religie -afirmă el - încât nu poate fi rupt de ea. 
Dacăcineva intenţionează să educe şi să îndrepte națiunea 
egipteană fără religie procedează ca agricultorul care 
aruncă sămânța pe un sol neprielnic pentru ea”. 
Originalitatea lui *Abduh - aşa cum remarcă Walther 
Braune - constă în încercarea de a regăsi toate elementele 
şi datele de proveniență străină în Revelația divină. Ca 
urmare, atât ştiinţele modeme cât şi descoperirile tehnice 
pot fi acceptate şi însuşite de credincioşi. Dacă revelația 
este corect înțeleasă, se va vedeacăeanuintră în contradicție 
cu cultura modernă. Privind din acest unghi, în procesul de 
modernizare al lumii islamice, diferenţierile dintre 
tradiționalismul wahhabit şi modernismul, aşa cum era 
conceput de Afghani şi “ Abduh, se estompează. Consecința 
va fi că din acelaşi trunchi de idei se vor naşte concepții 
politice diametral opuse. 

Raşid Rida, unul din elevii lui *“Abduh, va devia 
tentativa de modernizare a Islamului spre un 
fundamentalism islamic, apropiat de concepția wahhabistă. 
Această orientare va fi preluată pe plan politic de şeicii din 
tribul Saud care reuşesc în anul 1924 să pună stăpânire pe 
conducerea întregii Peninsule Arabia, întemeind statul 
feudal-autocratic, Arabia Saudită de astăzi, a cărei ideologie 
oficială este Wahhabismul. 

Din fundamentalismul islamic al lui Rida îşi 
trage rădăcina şi mişcarea radicală de dreapta, “Frăția 
mulsulmană”, întemeiată în anul 1928 care s-a opus cu 
vehemență naționalismului de coloratură seculară. 

Un alt elev al lui *Abduh, *Abdarrahman 
Kawakibi, originar din Siria, a canalizat ideile maestrului 
său spre un naționalism exclusivist arab. Pornind de la 
ideile lui Afghani şi *Abduh, el afirmă că singurii 
reprezentanți legitimi ai Islamului sunt arabii. Prin vederile 
sale, Kawakibi poate fi considerat ca un precursor al 
naționalismului radical arab care clocotește până înziua de 
astăzi în Orientul Apropiat. 

x 


Frământările spirituale din Orientul Apropiat în 
secolul 19au fostinfluențate, într-o măsurădeloc neglijabilă, 
pe lângă procesul de colonizare al acestei regiuni, de 
misionarismul creştin care a activat intens în această 
regiune. La scurt timp după sosirea misionarilor catolici 
francezi au sositmisiuni ruseşti-ortodoxe, misiuni anglicane 
şi misionari protestanți din Statele Unite. Dintre aceste 
misiuni, unrol pozitiv pentru progresul cultural al populaţiei 
localnice arabe l-au jucat misionarii protestanți americani. 

Întrucât propovăduirea religiei creştine în limba 
credincioşilor constituie unul din principiile de bază ale 
protestantismului, misionarii americani au învățat limba 
arabă şi au angajat filologi arabi pentru traducerea Bibliei. 
In același timp au fost redactate manuale în limba arabă 
pentru şcolile pe care le patronau. Această activitate a avut 
drept urmare o revitalizare a culturii naționale arabe, care 
îşi găseşte astfel un nou element de identitate - cel cultural 
- pe lângă cel religios. De notat că în aceeaşi direcție de 
încurajare a trezirii conştiinţei naţionale a arabilor au 
acționat şi misionarii ortodocşi din Rusia care, pentru 


prima oară în istoria creştinismului oriental, au reuşit să 


impună, cu toate protestele ortodocşilor greci, un arab 
creştin ca Patriarh de Antiohia. 
În prima sa fază, naționalismul arab nu a avut 





caracter politic, ci cultural. Merite deosebite în această 
direcție îi revin filologului sirian Butrus Bastani (1819- 
1883) în a cărui operă revitalizarea culturii arabe se 
întregeşte cu implicaţiile ei naționale. In anul 1847, 
Bastani întemeiază împreună cu Nasif Yazigi prima 
“Societate literară” din Orientul Apropiat. 

Faptul că, în prima sa fază, naționalismul arab 
nu a avut caracter politic, ci doar cultural, nu este 
întâmplător. Pentru o mişcare naţional-politică, în secolul 
19, nu erau coapte încă nici condiţiile obiective şi nici 
cele subiective. Această situație de fapt i-a determinat pe 
primii naţionalişti arabi să se limiteze la a accentua 
existența unei culturi arabe de sine stătătoare, fără a 
postulaşi necesitatea existenței unui cadru politic adecvat 
pentru promovarea ei. , 

fe 

Prima organizație național-arabă care nu şi-a 
propusnumai obiective culturale, ci şi politice, formulând 
pretenții separatiste de statul otoman a fost înființată în 
anul 1875 destudenţii de la “Syrian Protestant College”. 
Ea avea caracter conspirativ, urmărind un program de 
renaştere a literaturii arabe şi. totodată, separarea 
provinciilor arabe de Imperiul otoman. 

La începutaceastă organizație era formatănumai 
din arabi creştini. Ulterior au fost acceptați în sânul ei şi 
mulsulmani şi druzi. Numărul membrilor organizaţiei a 
crescut, în scurt timp, considerabil. Organizaţii 
conspirative similare au luat ființă mai în toate marile 
oraşe, desfăşurând o intensă activitate propagandistică 
prin placarde pe care le lipeau pe pereții clădirilor la 
adăpostul întunericului. In aceste placarde se cereacrearea 
unui stat național arab în care toți arabii, indiferent de 
apartenența lorreligioasă, să fie considerați ca cetățeni iar 
nu ca supuşi. La începutul secolului 20, Parisul, unde 
studiau numeroşi arabi de toate confesiunile, a devenit 
focarul agitaţiilor naționalismului arab. Din rândul 
naționaliştilor arabi militanți făceau parte atât arabi 
proveniţi din şcolile misiunilor creştine care îşi continuau 
studiile în institute academice europene, cât şi arabi care, 
profitând de relaxarea creată în perioada Tanzimat, 
majoritatea dintre ei fiind mulsulmani s-au orientat spre 
Occident pentru a-şi desăvârşi studiile. 


Bă 

La un an după retragerea trupelor egiptene din 
Siria (1838), începe în Imperiul Otoman o perioadă de 
largi restructurări, cunoscută sub denumirea de perioada 
Tanzimat (decrete binevoitoare). Primul dintre aceste 
decrete, cel din 1839, completat cu cel din 1856, preciza 
necesitatea de a se reforma din temelii structura statului, 
prin înnoirea administraţiei, sistemului de impozite, 
legislației, caşi prin organizarea unui sistem de învățământ 
după modelul european. Dintre toate măsurile adoptate 
în perioada Tanzimat, o deosebită importanță pentru 
evoluția ulterioară a Imperiului a avut-o reformarea 
armatei. Mulţi din ofițerii armatei otomane şi-au făcut 
pregătirea în Occident, iar cei care nu au ajuns în Apus au 
fost instruiți de instructori apuseni aduşi în Turcia în acest 
scop. Astfel a luat naştere în această perioadă o clasă de 
ofiţeri recrutați din mica burghezie cu mentalitate 
occidentală, care nu mai avea nimic comun cu vechea 
castă militară otomană. Ei vor juca un rol deosebit de 


important în evoluția situaţiei politice din Turcia în cea de 


a doua jumătate a secolului 19. Din rândul lor se vor 
recruta majoritatea “junilor turci”, iar apoi ofiţerii 
kemalişti care vor dizolva Imperiul otoman. Şi tot din 
rândul lor se vor recruta ofițerii de origine arabă care vor 
constitui fermentul unui naționalism specific arab. Ei vor 
pune bazele organizației politice subversive “Cornitetul 
pentru unitateşiprogres” „Şi deşi din rândurile membrilor 
acestei organizaţii vor face parte şi civili, îndeosebi din 
politicienii aflați în Apus, în exil, corpul ofițeresc va fi 
miezul ei actiy. 

Pe lângă organizația menţionată mai sus, mai 
trebuie menționate alte două organizații secrete, “Uniunea 
pentru reformă”, întemeiată la Beirut în anul 1912 de 
creştini libanezi şi “Partidulosmanic al descentralizării”, 
înființat la Cairo de exilați sirieni. 

Caracterul secret şi subversiv al acestor 
organizații este consecința firească a întreruperii şirului 
reformelor de către sultanul Abdul-Hamid II care, în anul 
1878, suspendă constituția, revenind de la o monarhie 
constituțională la un absolutism total, ale cărui victime 
vor fi în primul rând militanții pentru Tanzimat. Ca în 
toate situațiile similare din istorie, regimurile bazate pe 
teroare îşi pot prelungi pentru un timp mai lung sau mai 
scurt existența, dar nu se pot menţine la nesfârşit. Este 
ceea ce se va întâmpla şi cu absolutismul otoman. 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 


/ 


i caieiieai A ae dama oala abac Cl e bt e Ema e ii lbtarea idle baie cm oma Pr ia iece dmst chiamă ae cu e aicea ALA Dă 


As Lămtiin dia ad i A aia aie cum iă a ml e Sa aa. 


—.—.——_——.—.—— 7 PP ..__—— .. ro O... 











Penoada 1918-1940 





După ce, în capitolul precedent, am prezentat 
situația minorităţii evreieşti din Oltenia, în continuare, 
folosind aceeaşi sursă de informaţii, “Tabelele statistice” 
publicate în anul 1937 de “Liga pentru unitatea culturală 
a tuturor românilor", vom trece sumar în revistă situația 
din celelalte provincii ale țării. 





locuitori, repartizați pe naţionalităţi astfel: 3750896 
(88,47%) români, 323875 (7,54%) evrei şi 168634 (3,99%) 
alte naționalități. Cum însă, viața economică şi culturală a 
unei provincii se desfăşoară, cu precădere, în centrele 
urbane, este important să adâncim analiza statistică, 
prezentând situația din principalele oraşe muntene. 

O Piteşti - capitala jud. Argeş număra o populaţie 
de 24808 locuitori, din care 3046 (12%) erau evrei. În 
oraş funcționau două sinagogi. În industrie Şi în 
profesiunile libere evreii reprezentau 30%. 

O Brăila - capitala județului cu acelaşi nume, cel 
de al doilea port la Dunăre al României, avea o populaţie 
de 76315 locuitori, din care 23101 (30%) erau evrei. La 10 
biserici româneşti, evreii aveau 6 sinagogi şi un templu. 
Comerţul era în proporție de 48% în mâinile evreilor. 

0 Buzău - reşedinţa județului cu acelaşi nume 
avea o populație de 39832 locuitori din care 8409 erau 
evrei (26%), dispunând de două sinagogi. 

O Târgovişte - capitala jud.Dâmboviţa avea o 
populație de 25812 locuitori, din care 5611 (23%) erau 
evrei, dispunând de 2 sinagogi. 

O Călăraşi- capitala jud. Ialomiţa avea o populaţie 
de 21356 locuitori, din care 51 13 (25%) erau evrei, având 
ca locaşuri de cult 3 sinagogi. 

9 Ploieşti - capitala jud. Prahova aveao populație 
de 86575 locuitori, din tare 20304 (24%) erau evrei. În 
Ploieşti existau 6 sinagogi. Comerţul şi industria se găseau 
în proporție de 43% în mâinile evreilor. 

9 Bucureşti - capitala României avea după 
statistica oficială 712680 locuitori, din care 179204 (25%) 
erau evrei. În Bucureşti evreii aveau 29 de sinagogi şi 9 
temple. 





—DiDobrogea 
die FE d e re VO Aa Acea 77 


Populaţia totală a provinciei este de 873421 
locuitori, repartizați pe naționalități astfel: 525528 (60,20%) 
români, 35789 (4,10%) evrei şi 312104 (35,70%) alte 
naţionalităţi. În capitala principalului județ dobrogean, 
judeţul Constanţa, din totalul de 65712 locuitori, 19681 
(30%) erau evrei. În celelalte capitale de judeţ şi târguri din 
Dobrogea, evreii erau mai puţini decât în oricare altă 
provincie a României. 





e te e DD - i Na a E 
sii Ardeal 


Populaţia totală a provinciei era de 4870829 
locuitori, repartizaţi pe naţionalităţi astfel: 2794610 
(57,38%) români, 351316 (7,21%) evrei şi 1724903 
(35,41%) alte naţionalităţi. În reşedinţele de județ situația 
se prezintă conform cifrelor de mai Jos, suficient de 
grăitoare pentru a sublinia existența unui proces de 
deromânizare a principalelor centre urbane din Ardealul 
de Nord. 

9 Oradea Mare - capitala jud.Bihor număra o 
populaţie de 91719 locuitori din care numai 20174 erau 
români, restul fiind: 46111 (51%) evrei şi 25434 alte 
naționalități. | 

9 Cluj - capitala județului cu acelaşi nume 
număra 107283 locuitori, din care 41037 români, 26893 
(25%) evrei şi 39353 alte naţionalităţi. 

O Satu Mare - capitala județului cu acelaşi nume 
avea o populaţie de 57829, din care | 1321 erau români, 
39914 (69%) erau evrei şi 6594 alte naționalități. 

9 Baia Mare - comună urbană în județul Satu 
Mare număra 15221 locuitori, din care 345| erau români, 
7128 (51%) erau evrei şi 4042 alte naţionalităţi. 

O Sighet - capitala Maramureşului avea o 
populaţie de 30549 locuitori, din care 11321 erau români, 


PUNCTE CARDINALE 


Evreii în BONA 


18524 (61%) erau evrei şi 5317 alte naţionalităţi. 

E Careii Mari - comună urbană în jud.Sălaj cu o 
populație de 18959 locuitori, din care 5101 erau români, 
9852 (52%) erau evrei şi 4033 alte naţionalităţi. 

O Arad - capitala judeţului cu acelaşi nume avea 
o populaţie de 82449 locuitori, din care 28779 erau români, 
24605 (30%) erau evrei şi 29065 alte naţionalităţi. 

In celelalte judeţe ardelene, numărul evreilor era 
nesemnificativ. În tabelul de mai jos prezentăm situația 
minorității evreieşti în aceste judeţe, cu precizarea că 
majoritatea evreilor erau aşezaţi în localitățile urbane 





Alba 224106 207286 4209 12611 
Braşov 166898 54610 20986  9I3Il 
Ciuc 157209 26704 3529 126976 
Făgăraş 88419 82612 189 39Il 
Hunedoara 340304 281357 6232 52715 
Mureş 310611 109575 21613 179423 
Năsăud 156004 101406 13986 40612 
Odorhei 149231 10921 1381 136929 
Sibiu 201872 128859 6411 66602 
Someş 239717 178314 14449 46954 


Târnava Mare 158616 80834 3390 74392 
Târnava Mică 159202 82650 3664 72888 
Trei Scaune 140606 34967 1421 104218 


Turda 201306 148309 4665 48332 


2 A Banat 4 





În cele trei judeţe ale Banatului situația minorităţii 
evreieşti este prezentată în tabelul de mai jos. 


aie CEA te 
Evrei . naţionalităţi 





Caraş 227151 
Severin 261227 
Timiş-Torontal 519610 


142821 24434 59897 
185639 19817 55771 
143731 91352 284527 


Din oraşele bănăţene cel mai poluat cu populație 
evreiască era capitala provinciei, Timişoara, care avea o 
populaţie de 956311 locuitori. Din aceştia 2662 | erauromâni, 
35419 (37%) erau evrei şi 33591 alte naţionalităţi. 


__S5.Moldova 


Prezența evreilor în oraşele şi târgurile moldovene, 
aşa cum rezultă din cifrele de mai jos, este de-a-dreptul 
îngrijorătoare. Nivelul acestor cifre, în raport cu numărul 
populaţiei româneşti ne scuteşte de orice alte comentarii. 

O Bacău-reşedința judeţului cu acelaşi nume avea 
o populaţie de 348 14 locuitori, din care 19718 erau români, 
11352 (32%) erau evrei şi 3744 alte naţionalităţi. În oraş 
funcționau la 6 biserici creştine 13 sinagogi. 

O Botoşani - capitala judeţului cu acelaşi nume 
avea o populaţie de 38789 locuitori, din care 22724 erau 
români, 14039 (39%) erau evrei şi 2026 alte naţionalităţi. În 
oraş existau 4 sinagogi. 

-Q Galaţi - primul port la Dunăre şi reşedinţa 
jud.Covurlui avea o populaţie de 109850 locuitori, din care 
52119 erau români, 32205 (30%) erau evrei şi 25526 alte 
naţionalităţi. La 23 de biserici ortodoxe erau 21 de sinagogi. 

9 Dorohoi - capitala județului cu acelaşi nume 
avea o populaţie de 22879 locuitori, din care 10421 erau 
români, 11305 (49,5%) erau evrei şi 1153 alte naţionalităţi. 
La 3 biserici ortodoxe erau 8 sinagogi. 

9 Huşi- capitala jud. Fălciu avea o populaţie totală 
de 19325 locuitori, din care 11823 erau români, 6121 (32%) 
erau evrei şi 1381 alte naţionalităţi. În Huşi existau 7 biserici 
ortodoxe şi 7 sinagogi. 

O laşi - cetatea culturii româneşti şi capitala 
Moldovei avea o populaţie de 110495 locuitori, din care 
52827 erau români, 50605 (46%) erau evrei şi 7063 alte 
naționalități. Sub aspect religios, laşii puteau fi considerați 
capitală a cultului mozaic. În oraş funcționau 100 sinagogi, 
3 temple mari şi 4 şcoli confesionale israelite Talmud- 
Thora. 





O Piatra Neamţ - capitala jud.Neamţ avea o 
populaţie de 33847 locuitori, din care 17127 erau români, 
15506 (47%) erau evrei şi 1214 alțe naționalități. In oraş 











Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 17 








PS 
X2Ă 
PA 
N / 


evreii aveau 8 sinagogi şi un templu mare, iar românii 6 
biserici ortodoxe. 

O Focşani- capitala jud. Putna aveao populație de 
36106 locuitori, din care 21 192 erau români, 12206 (34%) 
erau evrei şi 2708 alte naţionalităţi. 

O Roman - reşedinţa județului cu acelaşi nume 
avea o populaţie de 32872 locuitori, din care 17557 erau 
români, 13422 (41%) erau evrei şi 1893 alte naționalități. 
La 8 biserici ortodoxe existau 9 sinagogi. 

9 Tecuci-capitala judeţului cu acelaşi nume avea 
o populaţie de 22149 locuitori, din care 13611 erau români, 
6849 (31%) erau evrei şi 1689 alte naționalități. În oraș 
funcționau 3 sinagogi. 

O Bârlad - capitala jud. Tutova avea o populație 
de 31657 locuitori, din care 16211 erau români, 14224 
(45%) erau evrei şi 1222 alte naționalități. 

9 Vaslui - reşedinţa județului cu acelaşi nume 
avea o populaţie de 20342 locuitori, din care 10121 erau 
români, 9594 (47%) erau evrei şi 627 alte naționalități. In 






Cotropirea pământului acestei provincii care 
poartă cele mai frumoase tezaure ale istoriei noastre, a fost 
împinsă în perioada dintre cele două războaie mondiale, 
dincolo de orice limită imaginabilă. lată cum arată chipul 
oraşelor din Țara de Sus a lui Ştefan cel Mare. 

O Cernăuţi - capitala Bucovinei şi a județului cu 
același nume avea o populație de 117415 locuitori, din care 
26980 erau români, 66715 (57%) erau evrei şi 23720 alte 
naționalități. În Cernăuţi funcționau 25 de sinagogi. 

O Rădăuţi - capitala județului cu acelaşi nume 
avea o populaţie de 20340 locuitori, din care 5321 erau 
români, 10715 (53%) erau evrei şi 4304 alte naționalități. 
În Rădăuţi funcționau 16 sinagogi. Dar situaţia cea mai 
dramatică în jud.Rădăuţi era în localitatea Siret, unde din 
populaţia totală de 12345 locuitori numai 263 | erau români. 
Restul număra 8450 (70%) evrei şi 1264 alte naționalități. 

9 Storojineţ - capitala judeţului cu acelaşi nume 
avea o populaţie de 12450 locuitori, din care 4195 erau 
români, 5827 (47%) erau evrei şi 2428 alte naționalități. 

O Suceava - capitala județului cu acelaşi nume, 
fosta cetate de scaun a lui Ştefan cel Mare, avea o populație 
de 20554 locuitori, din care numai 6209 erau români. 
Restul populației numărând 10100 (49%) evrei şi 4245 alte 
naționalități. 
Dar situația cea mai tragică era în Basarabia, 
despre care însă ne vom ocupa în capitolul următor. 

















ae 





PAG. 18 NR. 11/47 Noiembrie '94 


Zsa Despre numele divine. 
Teologia mistică (1993), Institutul 
European din laşi editează şi /erarhia 
cerească. Ierarhia bisericească de 
Dionisie Pseudo-Areopagitul, 
reproducând aceeaşi traducere mai veche 
a lui Cicerone Iordăchescu (“Cartea 
Românească”, Bucureşti, 1932). Din nou, 
Studiul introductiv al traducătorului este 
completat cu o Postfaţă (“Triadă şi 
procesiune a luminii”) de d-l Ştefan 
Afloroaei. La “obscurul” autor din veacul 
al V-lea şi la tratatele sale teologice am 
mai avut prilejul să ne referim în cadrul 
acestei rubrici. În ce priveşte cele două 
scrieri ce alcătuiesc volumul de față, ele 
reprezintă una dintre cele mai subtile 
valorificări ale ideii ierarhice, ce domină 
întreaga gândire creştină, deosebind-o 
fundamental de gândirea laică modernă, 
care a pierdut sensul ierarhiei, atât în plan 
metafizic cât şi în plan social. Mai cu 
seamă /erarhia cerească este o scriere de 
mare faimă în mediile creştine, atât 
ortodoxe cât şi heterodoxe, fiind 
revendicată chiar şi de tradiţia ocultă 
(iudaizantă sau orientalizantă). Este baza 
concepției tradiţionale despre ordinea 
“creaţiei nevăzute”, adică a lumii 
“duhurilor cereşti”, împărţite în nouă cete 
şi trei trepte ierarhice; |. Serafimii, 
Heruvimii, Tronurile; II. Domniile, 
Puterile, Stăpânirile; III. Începătorii, 
Arhanghelii, Îngerii (Serafimii şi 
Heruvimii fiind cei mai apropiaţi de 
Dumnezeu, iar Arhanghelii şi Îngerii 
propriu-zişi fiind cei mai apropiați de 
“creaţia văzută” şi deci de noi, oamenii). 
Ierarhia bisericească reprezintă “o 
icoană” a ierarhiei cereşti, fiind structurată 
la rându-i în trei triade: |. trei Sfinte Taine 
fundamentale (botezul, euharistia şi mir- 
ungerea); trei stări superioare (episcopi, 
preoţi, diaconi); trei stări inferioare 
(monahi, mireni, catehumeni). 

lată cum este descrisă sintetic 
concepția areopagitică de către unul dintre 
cei mai autorizați monografi ai operei 
atribuite legendarului Dionisie: “Pentru 
Dionisie, întregul univers devine o 
continuă coborâre şi urcare. Într-o măreață 
intuiție mistică, Pseudo-Areopagitul 
concepe ca un tot organizat nu numai 
lumea Duhurilor Cereşti şi a Bisericii lui 
Dumnezeu (cele două <<ierarhii>>), aşa 
încît treapta cea mai de sus a ierarhiei 
bisericeşti să stea nemijlocit lingă treapta 
cea mai de jos a îngerilor, ci- întreaga 
creațiune, cu toate seriile ei de ființe, este 
pentru el un fel de scară ce se urcă spre cer, 
a cărei treaptă cea mai de sus - corul 
îngeresc al serafimilor, heruvimilor şi 
tronurilor - ajunge pînă la cea mai tainică 
obscuritate, ce înconjoară pe Dumnezeu; 
pe când treptele cele mai de jos pătrund 
până în imperiul lucrurilor iraționale şi 
fără viaţă. Plinătatea luminii dumnezeieşti, 
care umple în prirhul rând şi în chipul cel 
mai îmbelşugat pe îngerii cei mai de sus 
[în sens restrîns, <<îngerii>> reprezintă 
una dintre cetele cereşti de pe treapta a 
treia; dar într-un sens mai larg, impus 
de tradiţie limbajului curent, 





<<îngerii>>reprezintă un termen generic 
pentru toate <<duhurile cereşti>>, de unde 
şi denumirea largă de <<cete îngereşti>> - 
n.R.C.], străbate prin toate treptele 
intermediare, într-o progresivă descreştere, 
pînă ce se răsfrânge, într-un slab reflex. 
şi-n toate lucrurile lumii materiale. Căci 
fiecare lucru ia din ea numai atât cât îi 
îngăduie firea sa individuală” (losef 
Stiglmayr, citat şi pe coperta din urmă a 
ediţiei ieşene). 


sa Tuca Dionisie Pseudo-Areopagitul 


aparține Evului Mediu timpuriu şi patristicii 
răsăritene, franciscanul Bonaventura (122 1- 
1274),contemporanul lui Tomadin Aquino, 
aparține Evului Mediu târziu şi scolasticii 
apusene. Editura Ştiinţifică ne oferă, în 
cadrul colecţiei “Biblioteca de Filosofie” 
(seria “Medievalia”), tratatul despre 
Itinerariul minţii în Dumnezeu, considerat 
scrierea sa de căpătii. “Capodopera lui 
Bonaventura este, fără îndoială, /finerarium 
mentis in Deum. De astă dată, autorul 
foloseşte un simbol universal răspîndit, pe 
care îl întîlnim de la începuturile teologiei 
mistice creştine, anume simbolul Scării” 
(M.Eliade, cit.la p.137). Este o scriere de 
mică întindere, alcătuită din şapte capitole 
şi un prolog. 

Traducerea (destul de greoaie), 
notele şi postfața sînt semnate de d-l 
Gh.Vlăduţescu, cunoscutul vulgarizator 
semi-marxistal filosofiei antice şi medievale 
la noi. Ediţia e curioasă; realizatorul ei nu 
binevoieşte să ne destăinuie nicăieri, în cele 
peste 150 de pagini ale volumului, sursele 
occidentale pe care le-a urmat; pe de altă 
parte, ea conţine şi textul latinesc, dar nu în 
paralel cu cel românesc, ci - nu se înțelege 
de ce - în succesiunea acestuia! În 4ddenda 
ne mai sunt oferite o predică a sfântului 
(“Aveţi un singur învățător, [pe] Hristos”), 
un grupaj de “interpretări” (scurte extrase 
din Etienne Gilson, Jean Jolivet, Emile 
Brehier, Edouard Jeanneau, Mircea 
Vulcănescu, Mircea Eliade etc.)şi osuccintă 
cronologie. La sfârşitul Postfeţei, d-l 
Vlăduţescu scrie: “Această traducere a 
ltinerariului vrea să fie o cale către 
spiritualitatea medievală. Medievalia, ca o 
posibilă bibliotecă, nu ar avea cum să se 
deschidă decât printr-un //inerar al minţii 
în Dumnezeu". Frumos! Căutând să 
definească opera “doctorului serafic”, 
filosoful nostru pendulează însă între 
termeni ca aceştia: “ontogramatică”, 
“teodicee”, “antropodicee”, “teo- 
metafizică”... Bietul Bonaventura! 

Citind traducerea pe alocuri 
imposibilă (... m-am urcat pe muntele 
Alvermia, fiind în căutare de către mine a 
păcii spirituale, ca un loc de linişte” - p.5; 
“Ca într-o oglindă, în lucrurile lumii 
sensibile avem a-l contempla pe Dumnezeu 
nu numai întrucât sunt semne, ci, în ele, 
prin esență, putere şi prezență...” - p.17) şi 
delirul “filosoficesc” în marginea ei, ne-a 
venit în minte acea epigramă a lui Voltaire: 
“Profetul leremia ştiţi /de ce a plâns precum 
citiţi? / Ştia, sărmanul, că-ntr-o zi / Le 
Pompignan l-o tălmăci!”... 


PUNCTE CARDINALE 


Mei Uspensky (1902-1987), 


stabilit în Franța din 1926, a început ca 
pictor de icoane şi a devenit, după război, 
cel mai autorizat teoretician ortodox al 
icoanei. O primă lucrare de răsunet, scrisă 
în colaborare cu Vladimir Lossky (ce pare 
a fi avut un rol hotărâtor în formaţia sa 
spirituală), a fost Der Sirn der Ikonen 
(Sensul icoanelor), Berna, 1952 (cunoscută 
de mai mulţi în traducerea sa enplezească: 
The Meaning of Icons. New-York, 1983). 
Auunmat Essai sur la Thcologie de l'icone 
dans l'Eglise Orthodoxe. Paris. 1960 şi - ca 
o încununare a operei sale de teolog, al 
icoanei - /hcologie de l'icone dans | 'Eglise 
Orthodoxe, Les Editions du Cerf, Paris. 
1980. Această ultimă sinteză - Teologia 
icoanei în Biserica Ortoduvă - a apărul 
luna trecută şi în româneşte. la Editura 
“Anastasia”, în traducerea şi cu studiul 
introductiv al teologului I eodor Baconsky. 
probabil cel mai bun cunoscător astăzi. la 
noi, al teologiei ruse din exil. Traducerea 
este excelentă, ca şi studiul introductiv (ce 
ni se pare însă puţin prea pretenţios - mai 
ales ca limbaj - față de ceea ce trebuie să fie 
îndeobşte un text adresat publicului mai 
larg). 

Editura *Anastasia” (d-l Sorin 
Dumitrescu, în speţă) nu-şi ascunde mândria 
de a fi scos o asemenea carte de referință: 
“Este un eveniment editorial de o 
excepţională însemnătate pentru civilizația 
şi spiritualitatea ortodoxă şi, totodată, o 
culme a activităţii noastre editoriale”. Atâta 
doar că unei “culmi” i s-ar. fi cuvenit 
acordată, credem noi, o mai mare grijă 
editorială (nu ştim a cui a fost ideea, dareste 
nefiresc să înoţi prin mai multe planşe cu 
reproduceri - alb-negru. bineînţeles! - ca să 
ajungi, în sfârşit, la pagina de titlu!). Nici 
corectura editorială (d-l Valeriu Vaţel) nu 
este impecabilă. Ne-am întrebat, în ultima 
vreme, de ce calitatea publicaţiilor de la 
“Anastasia” (dincolo de fățoasa prezentare 
grafică) lasătot mai mult de dorit. Răspunsul 
se pare că este acela că d-l Sorin Dumitrescu 
vrea să cheltuiască puţin şi să câştige mult, 
ceea ce îl face să lucreze fără profesionişti, 
într-o manieră mai degrabă improvizată. 
Când factorul cultural este sacrificat cu 
atâta uşurinţă celui financiar, activitatea 
editorială riscă să devină o formă de 
impostură. lar lucrul este cu atât mai grav 
cu cât la mijloc se află cartea creştină... 
Apariţia lui Uspensky rămâne oricum un 
eveniment cultural; noi i-am dori însă d-lui 
Sorin Dumitrescu să-şi respecte mai mult 
atât colaboratorii de elită (cum este şi d-l 
Baconsky) precum şi imaginea publică pe 
care şi-a construit-o. 


Ți. au fost figurile cele mai ilustre 
ale teologiei moderne româneşti: Irineu 
Mihălcescu (1874-1948), Nichifor Crainic 
(1889-1972) şi Dumitru Stăniloae (1903- 
1993). Dacă ultimii doi sunt destul de 
cunoscuţi astăzi, Irineu Mihălcescu e un 
nume ce se tinde să fie dat uitării. Este 
adevărat că unele dintre scrierile sale sunt 
prea didactice şi pe alocuri depăşite (cum e 
cazul cu /storia bisericească universală 
sau cu /storiareligiunilor lumii), dar sunt şi 
altele care prezintă încă interes şi constituie 
titluri de referință ale bibliografiei noastre 
teologice: Thesauros tes Orthodoxias 
(Leipzig, 1904), Compendiu de teologie 
simbolică (cunoscut mai ales în varianta sa 
franceză din 1932: La Theologie 
symbolique au point de vue de l'Eglise 
Orthodoxe Orientale) sau Teologia 
luptătoare (1941). 







Aceasta din urmă a fost reeditată 
de curând, după 53 de ani, de Episcopia 
Romanului şi Huşilor, cu binecuvântarea 
P.S.Eftimie, în condiţii destul de primitive. 
Prin “teologie luptătoare” (sintagmă creată 
prin analogie cu aceea de “biserică 
luptătoare”) Irineu Mihălcescu înţelegea 
“Apologetica” şi “polemica” la un loc, 
adică apărarea dreplei credinţe atât față 
de necreştini, cât şi faţă de creştinii rătăciţi. 
Cartea trebuie primită ca un manual 
superior, bine sistematizat şi de certă 
autoritate. adresându-se mai multor 
cateporii de public: elevi de liceu dinclasele 
superioare, studenţi, intelectuali creştini. 
ka poate să fie utilă şi noilor profesori de 
Religie sau Istoria Religiilor (din 
invățămintul mediu), condamnaţi de mai 
multă vreme să lucreze în mod improvizat. 

L regretabil că editorii sunt atât 
de zpârciţi cu informaţiile bio-bibliografice 
despre autor (“cel mai renumit şi mai 
productiv teolog romândin primele decenii 
ale secolului”, cum îl caracterizează 
Pr.Prof.Dr.lon Bria în al său Dicţionar de 
teologie ortodoxă. reeditat şi el de curînd). 
Postfaţa de nici două pagini reprezintă mai 
degrabă un afront (prin impietate) adus 
memoriei celui ce a fost loan Mihălcescu 
(Irineu este numele călugăresc), profesor 
şi decan al Facultăţilor de Teologie din 
Bucureşti şi Chişinău (1904-1939), apoi 
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (ar fi 
trebuit să-i urmeze în scaun Patriarhului 
Nicodim, dar este “lucrat” încă din 1947 şi 
moare în condiţii suspecte - probabil otrăvit 
- la 3 aprilie 1948, lăsând “cale liberă” 
obscurului lustinian Marina, favoritul 
noului regim comunist). 

Poate că şi Pr.Prof.Dr.Anton 
Moisin, al cărui delir antiortodox a mers 
până la a-l califica pe Irineu Mihălcescu 
drept “francmason” (a se vedea şi Dora 
Vrânceanu, Opolemicăoţioasă, în “Puncte 
Cardinale”, an IV, nr.45-46,sept.-oct. 1994, 
p.13), va avea onestitatea să răsfoiască 
Teologia luptătoare şi să descopere 
capitolul împotriva “Francmasoneriei” 
(pp.164-176), pe care-l reprodusesem şi 
noi cândva în “Puncte Cardinale” (an III, 
nr.2/26, febr.1993, p.9, cu o notă 
introductivăa d-lui Silviu Alupei). În notele 
la capitolul respectiv, Dr.Moisin va putea 
afla şi alte indicaţii cu privire la scrisul 
antimasonic al lui Irineu Mihălcescu (încă 
din 1923!). 


4 ctivitatea noii edituri bucureştene 


“Majadahonda”' s-a inaugurat lunatrecută 
cu un volum semnat de Pr.Victor Moise 
(din Câmpulung Moldovenesc, 
colaborator de mai multă vreme al 
“Gazetei de Vest” şi al altor publicaţii de 
dreapta), Mişcarea Legionară şi credința 
strămoşească, studiu căruia îi este adăugat 
şi Acatistul Moţa - Marin al marelui poet 
din Exil, Horia Stamatu. 

Paginile părintelui Victor Moise, 
deşi scrise cu o retorică poate cam desuetă 
(darcare la un preot deranjează mai puţin), 
reprezintă o contribuţie însemnată la 
evidenţierea caracterului profund ortodox 
al gândirii şi vieţii legionare (şi mai alesal 
uriaşei personalități creştine a lui Corneliu 
Z.Codreanu). Ceea ce mărturiseşte cu 
modestie autorul e mai puţin decât a reuşit 
să realizeze; “Am prezentat împletirea 
dintre învăţăturile legionare şi doctrina 
Bisericii, folosindu-mă de textele Sfintei 
Scripturi şi de cele mai clare expuneri 
făcute de întemeietorii Mişcării Legionare 
[...] Acelor cititori care vor fi poate 


nesatisfăcuţi de această expunere, le 
(continuare în pag.19) 


mm mi. 














PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '94 NR. 11/47 PAG. 19 





(urmare din pag. 18) 


propun să caute cărțile citate şi să le 
parcurgă în întregime, să nu se oprească 
numai la paginile prezentate aici ca dovezi. 
Suntem datori să căutăm adevărul. Să-l 
restabilim acolo unde a fost nimicit sau 
deformat [...] Cu cât este mai puternică 
minciuna, cu atât trebuie să fie mai 
jertfelnică lupta pentru restabilirea 
adevărului” (pp.60-61). 

“Expunerea” este organizată pe 
trei capitole: “Creştinism şi naționalism”, 
“Omul nou” şi “Mărturia faptelor”. Cartea 
este convingătoare pentru orice conştiinţă 
onestă. E îmbucurător, pe de altă parte, 
faptul că s-a început să se iasă din simplele 
reimprimări ale unor vechi texte doctrinare, 
apărând şi texte noi de creație şi analiză, 
care converg, spre o necesară primenire a 
literaturii legionare, mai aproape de 
frământările actualități. 

Lansarea volumului, în prezenţa 
autorului şi a editorilor, cu o asistență din 
păcate nu foarte tânără şi nu foarte 
numeroasă, s-a făcut miercuri, 5 octombrie 
1994, la librăria “Mihai Eminescu” din 
Bucureşti (unde, o săptămână mai târziu, a 
avut loc şi lansarea festivăa /storiei Mişcării 
Legionare a lui Horia Sima, în prezența 
unui public mai numeros şi mai divers). 


P vremuri (prin anii '70) am citit 


ocărțulie intitulată Kar/ Marx-? şi semnată 
de un enigmatic Nicolai lonescu, ce se 
mărturisea a fi evreu creştinat (de 
confesiune protestantă). Cărţulia fusese 
tipărită în străinătate şi circula clandestin 
în România, mai ales în mediile creştine 
heterodoxe. Autorul îşi propunea să 
deconspire adevărata faţă a lui Marx şi a 
urmaşilor săi comunişti, aşezându-i pe toți 
sub semnul saranismului, cu argumente 
destul de întemeiate, ce l-autulburat foarte 
mult pe liceanul care eram pe atunci... 
Anul acesta, trecând pe lângă un 
stand de cărți protestante, mi-a atras atenția 
volumul intitulat Marx şi Satan, purtând 
semnătura ilustră a pastorului Richard 
Wurmbrand (despre care am scris de mai 
multe ori în cadrul acestei rubrici). Auzisem 
de existența acestei cărți, pe care o bănuiam 
înrudităcuceacitită de mine în adolescență, 
aşa că am cumpărat-o curios. Cartea din 


11994, tradusă în româneşte de d-l Traian- 


Călin Uba, este scoasă la Editura 
“Stephanus” din Bucureşti (care editase 
de curând şi o altă carte semnată de acelaşi 
autor, De /asuferinţăla biruinţă, recenzată 
în Numărul din august al “Punctelor 
Cardinale”). Amatorismul editorial, atât 
de frecvent la noi, stigmatizează şi această 
ediţie. Nici autorul, nici traducătorul, nici 
editorii n-au considerat de cuviințăsă indice 
când şi unde a apărut cartea iniţial, după ce 
sursă s-a efectuat traducerea sau care au 
fost “avatarurile” ei româneşti. 

Tot ce se poate este să încercăm 
unele deducţii şi ipoteze pe baza zgârcitei 
Prefeţe a autorului. Cert este că acest text 
despre Marx seamănă ca două picături de 
apă cu cel semnat altădată “Nicolai 
Ionescu”! Să fi fost acesta pseudonimul 
conjunctural al pastorului Wurmbrand? 
Datele s-ar potrivi, fiind vorba tot de un 
evreucreştinat şi de un protestant. Să fi fost 
d-l Uba şi traducătorul român de atunci 
(păstrându-şi prudent anonimatul)? E mai 
puţin probabil, căci ar fi trebuit să fie un 
traducător foarte precoce... 

N-am putut face confruntarea 
directă atextelor, căci nu mai posed cărțulia 
de pe vremuri. Dar pe atunci mi-am făcut 
dineanişte extrase, ce se potrivesc întocmai 
cu pasajele corespunzătoare din ediţia 


actuală (care are negreşit şi unele adăugiri, 
dar nu substanţiale). Care să fie raporturile 
reale dintre Nicolai lonescu - Richard 
Wurmbrand -Traian-Călin Uba? Cine-i 
“cinstit” şi cine-i “impostor”? Sau dacă toţi 
sunt cinstiți, cum ne şi place să credem, de 
ce această “ceață” în care se complac? 

Lăsându-l lao parte pe traducător, 
se pare că este totuşi vorba de una şi aceeaşi 
carte. In Prefaţa din 1994 citim: “Această 
carte a fost concepută iniţial ca o mică 
broşură [nici acum dimensiunile ei nu sînt 
impresionante -n.R.C.] care conţinea doar 
unele sugestii cu privire la posibilitatea 
anumitor legături între marxism şi satanism. 
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să 
abordeze această temă, de aceea am fost 
foarte precaut [pseudonimul <<Nicolai 
lonescu>> ar fi putut face parte din 
“<precauţie>> -n.R.C.]. Dar, între timp, 
am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi 
în această privință [...] Lumea tomunistă a 
luat cunoştinţă, cu siguranță, de această 
carte, care a fost tradusă în rusă, chineză, 
germană, slovacă, română [subl.R.C.] şi în 
alte limbi [nu ni se spune, dar presupun că, 
asemenea altor cărți ale autorului, originalul 
a fost în limba engleză - n.R.C.], fiind 
introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în țările 
aflate în spatele Cortinei de Fier” (pp.5-6). 

Cât de serioasă este cartea lui 
lonescu-Wurmbrand? Aspectul 
confesional este indiferent. Studiul este 
bine documentat, stilul limpede, 
argumentația impecabilă. Se face apel la 
scrieri puțin cunoscute ale lui Marx şi 
Engels, la corespondenţă şi mărturii 
contemporane, la ediţii şi monografii de 
autoritate din Occident. 

Citind anumite rânduri de tinereţe 
ale lui Marx (care se voise şi autor literar: 
drama VW/anem, poemul Srrigătul unui 
deznădăjduit, poezia Mândria omenească 
etc.), concluziile se impun singure: “Vreau 
sămărăzbun pe Acela care domneşte asupra 
tuturor”...; “Atunci voi fi în stare să merg 
triumfător, / Ca un zeu, printre ruinele 
împăraţilor”; “Aburi infernali se ridică şi 
îmi umplu creierul”; “Dacă există ceva 
care devorează, / Mă voi arunca înlăuntrul 
său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea”; “Cu 
dispreţ îmi voi arunca mănuşa / Drept în 
fața lumii, / Ca să văd prăbuşirea acestui 
uriaş pitic”... Engels scrie despre prietenul 
său:““Cine vânează cu o sălbatică străduință? 
Un om negru din Trier [locul de naştere al 
lui Marx -n.n.], un adevărat monstru. El nu 
merge şi nu aleargă; sare pe călcâie şi rage 
plin de mânie, ca şi când ar dori să apuce 
marele cort al cerului şi să-l arunce pe 
pământ. EI îşi întinde braţele în văzduh, 
pumnul lui amenințător este încleştat, urlă 
neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi 
înşfăcat de păr”... 

Cartea lui lonescu-Wurmbrand 
este interesantă şi utilă prin aceea că 
depăşeşte cazul strict al lui Marx (ce ar fi 
putut fi, în fond, doar o excrescenţă 


monstruoasă a demonismului romantic, 


favorizată de patologia rasei şi de propriul 
psihic dereglat), extinzându-se asupra 
marilor figuri comuniste mai vechi sau mai 
noi (de la contemporanii lui Marx, trecând 
prin contemporanii lui Lenin şi Stalin, până 
la contemporanii lui Ceauşescu). 
“Satanismul”, mai mult sau mai puţin 
camuflat, mai mult sau mai puţin conştient, 
este “firul roşu” care trece prin întreaga 
istorie a comunismului marxist. 


Conexiunile ar putea fi însă mult mai 
numeroase, plecând de la francmasonii 
secolului al XVIII-lea şi ajungând până la 
new-age-iştii vremurilor noastre. Căci 
marxismul n-a fost decît o ipostază a 
satanismului modern, de tare lumea este 





departe de a se fi lepădat. 


Sa () curiozitate - pe care trebuie s-o 


recunoaştem incitantă - este cartea O /ume 
ascunsă. Cea mai mare descoperire 
geografică din istorie (Făcută de amiralul 
Richard E.Byrd în misteriosul ținut de 
dincolo de Poli. Adevărata origine a 
farfuriilor zburătoare), semnată de 
dr.Raymond Bemard şi tradusă acum în 
româneşte de d-ra Monica Plisca (Editura 
“Savas-Press”, col.'**Zona”, Bucureşti, 
1994, 202 p.). 

Lăsând la o parte ipoteza adăugată 
a “farfuriilor zburătoare” (care fac la noi 
competenţa d-lui Al.Mironov), cartea 
încearcă să susțină teza năstruşnică, dar nu 
imposibilă, că pământul ar fi gol pe 
dinăuntru, cu deschideri la cei doi Poli, 
dincolo de ghețurile care le camuflează. 
Acolo s-ar afla o altă lume (nu “infernul” 
dantesc, ci mai degrabă “paradisul 
terestru”), luminată nu atât de soarele 
exterior, cât de un “soare interior”, a cărui 
masă S-ar păstra suspendată prin 
interacţiunea forţelor gravitaționale. Ar 
exista mai multe mărturii în această privință, 
dar cea mai ilustră ar fi cea a amiralului 
american Richard E.Byrd, ce ar fi reuşit să 
„pătrundă mii de kilometri în interior, atât 
cât i-a permis combustibilul aparatului de 
zbor. Acolo ar fi văzut munți, păduri, ape, 
ba chiarun mamut gigantic, iar la întoarcere 
s-a şi referit public la “...acel continent 
fermecat, ținut al misterului veşnic”, acărui 
nostalgie l-a urmărit pînă la moarte: “Aş 
vrea să văd acel ţinut de dincolo de Polul 
Nord. Zona aceea de dincolo de Pol este 
centrul Marelui Necunoscut”. După alte 
mărturii, acolo s-ar afla o rasă de oameni 
superiori, ai căror descendenți degenerați 
ar fi eschimoşii (ce păstrează amintirea 
miticăa leagănului lor primordial, de dincolo 
de Nordul înghețat). 

Adevărul acestor descoperiri, 
tăinuit strategic de marele public, ar fi 
cunoscut de autoritățile americane, dacă nu 
cumva şi de ruşi; l-ar mai cunoaşte de 
asemenea, Tradiţia esoterică. 

Ipoteza nu-i tocmai nouă în lumea 
modernă (Jules Verne, William Reed, 
Marshall B.Gardner, Richard E.Byrd, Ray 
Palmer, Raymond Bemard), dar autorul 
cărții în discuţie încearcă o fundamentare 
mai bogată şi mai sistematică, făcând uz 
atât de argumente ştiinţifice (destul de 
serioase), cât şi de argumente mitologice 
(de la Hiperboreea vechilor greci la “Ultima 
Thule” a nordicilor), repetîndu-se cam mult, 
dar fără a luneca în incoherență. 

Chiar dacă e vorba de o simplă 
visătorie,. cartea pune întrebări incitante, 
despre fapte imposibil de explicat 
convenabil pe baza cunoştinţelor curente. 
În fond, nişte “infratereştri” ni s-ar părea 
mult mai plauzibili decât “extratereştrii” 
pseudo-mitologiilor contemporane... 
Merită o lectură de două ceasuri, în răspărul 
“certitudinilor” şi “deşteptăciunilor” de care 
am început să obosim. 





et, deschiderea primei 
Biblioteci Legionare publice din România 
post-comunistă. Iniţiativa şi meritul 
realizării acestui mic centru de 
documentare legionară (istorică, politică 
şi culturală) aparţin d-lui prof.Şerban Suru, 
preşedintele Asociaţiei “Legiunea 
Creştină”, unul dintre cei mai activi şi mai 
entuziaşti oameni de dreapta din generaţia 
tânără. 

Biblioteca are deocamdată un 
fond limitat de volume şi publicaţii 
periodice (nu atât ca număr de titluri, cât ca 
număr de exemplare). E mai dificilă 
consultarea lor la faţa locului, Biblioteca 
fiind găzduită de o locuință particulară. 

Fondul Bibliotecii include atât 
volume, cât şi publicații periodice de 
orientare naţional-creştină, scoase în țară 
sau în străinătate, în limba română sau în 
limbi străine. Desigur, există încă multe 
lacune, dar inițiatorii cred în perspectivele 
îmbogăţirii acestui fond documentar. 
Facem un apel către toţi cei ce posedă carte 
legionară (sau colecţii de ziare şi reviste 
din trecutul dreptei româneşti) să aibă 
bunăvoința de a sprijini fondul acestei 
Biblioteci, în măsura posibilităţilor. Sunt 
binevenite, de asemenea, orice fel de alte 
materiale documentare (manuscrise, afişe, 
fotografii etc.). O contribuţie deosebită ar 
putea-o avea românii din Exil, mai ales 
pentru titlurile bibliografice în limbi străine, 
adesea aparținând chiarunor autori străini. 

Desigur, Biblioteca este înzestrată 
mai ales cu materiale pro-legionare, dar 


este interesată, cu titlu documentar, şi de 


materiale anti-legionare (mai cu seamă 
cele apărute în Occident), precum şi de 
materiale de un interes mai larg (privind 
ansamblul dreptei româneşti sau europene). 

Cei ce doresc să împrumute cărţi, 
să facă donații sau să obțină informaţii 
suplimentare cu privire la sensul acestei 
întreprinderi non-profit, dedicată memoriei 
martirilor legionari, sunt aşteptaţi la 
următoarea adresă: BIBLIOTECA 
LEGIONARĂ - ŞERBAN SURU, 
Str.lacob Negruzzi 16, Bucureşti (strada 
se află în zona Gării de Nord, vis â vis de 
Muzeul C.F.R., unde se poate ajunge cu 
maşinile 105, 110, 123, 133, 178, 205, 
282, cu troleibuzele 79, 87, 97 sau cu 
Metroul - staţia “Gara de Nord”). Relaţii 
pot fi obținute şi la telefon 6174789. 
Biblioteca nu funcționează sâmbăta şi 
duminica. £ 

Menţionăm că din acelaşi loc pot 
fi cumpărate şi publicații lunare precum 
“Puncte Cardinale”, “Gazeta de Vest” sau 
“Cuvântul Românesc” (Canada), precum 
şi volume apărute la editurile “Gordian”, 
“Marineasa”, “Majadahonda”, Fundaţia 
“Buna Vestire”, “Puncte Cardinale” şi 
altele. : 

În cepriveşte înființarea- cu firmă 
şi publicitate - a “primului cuib legionar 
din România'”(?), la aceeaşi adresă, ni se 
pare o. inițiativă puțin teribilistă (inclusiv 
prin denumirea ostentativă - Cuibul 
Legionar ““Horia Sima'*). 


Răzvan CODRESCU 





PAG. 20 NR. 11/47 Noiembrie '94 


E E $ E 
ş % E $ e E 
. . x ă , 
: a < 
ă ae pi « 
e i < . 7 
ui ză 
A 5 Aa ţ- 


În mass-media de la noi se simte iarăşi preocuparea 
(mai mult sau mai puţin rău-voitoare) de /egionarism. 
Dezbaterea televizată (moderator: d-l Vartan Arachelian) cu 
privire la Armand Călinescu, ministrul asasin şi asasinat al lui 
Carol Il, s-a împotmolit tocmai în problema legionară. Deşi 
intenţia pare să fi fost aceea de a discredita într-un mod mai 
subtil Mişcarea Legionară (sacrificând şi ceva din aura falsă 

_de “martir al democraţiei” pe care propaganda masonică i-a 
construit-o sinistrului Armand Călinescu), efectul a fost mai 
degrabă invers. Şi aceasta în ciuda faptului că d-l dr.Şerban 
Milcoveanu, reprezentantul punctului de vedere legionar 
(ceilalți invitaţi s-au numit: Dan A.Lăzărescu, lon Scurtu, 
Cristian Popişteanu, lon Varlam), 
n-a avut timp să tragă concluziile 
tezei pe care asusţinut-o (implicarea 
Palatului şi a Siguranţei în asasinarea 
lui Armand Călinescu), iar prestaţia 
sa a avut şi unele aspecte ridicole 
(de la costumul de culoare verde şi 
până la bătrâneasca manie a persecuției). Oricum, d-l Dan 
A.Lăzărescu însuşi, liberal şi mason de frunte, la rândul său 
destul de ridicol cu poza sa de “boier” franțuzit, a trebuit să 
recunoască “idealismul” curatal Căpitanului şi monstruozitatea 
- politică, juridică şi morală-a lichidării sale (care a determinat, 
în mare măsură, “baia de sânge” din anii următori). 

Nu ştim încotro s-ar fi îndreptat lucrurile dacă d-l 
dr.Milcoveanu ar fi apucat să-şi ducă până la capăt patetica 
demonstraţie, dare regretabil că aceeaşi Televiziune care până 
nu demult găsea mai bine de trei ore în fiecare luni, pe acelaşi 
Program 2, pentru emisiunile adeseori vulgare ale d-lui 
M. Tatulici, de astă-datăa drămuit timpul cu zgârcenie, înscriind 
încă o pagină în atât de româneasca “istorie a aflărilor în 
treabă”! 

II 


Foarte îngrijorată de  “recrudescenţa” 
legionarismului se arată, în revista “22”, d-na Doina Cornea, 
care reuşeşte să-i convingă şi pe cei ce se mai îndoiau, că 
“fronda” sa anticomunistă n-a avut şi nu are temeiuri naţionale 
sau creştineşti, ci temeiuri iudeo-masonice. 

D-na Doinea Comea (caşi fiica franțuzităa domniei- 
sale, ultramonarhista Ariadna Combes) face parte dintr-o altă 
categorie de înstrăinaţi de neam decât vechii comunişti: 
anume din categoria celor ce ar dori să ne împingă, pe aceeaşi 
linie de umilință naţională, dinspre “internaţionalismul 
proletar” de sorginte bolşevică spre “intemaţionalismul 
democratic” de sorginte masonică. 

Pe d-na Doinea Cornea a deranjat-o, mai nou, tenta 
legionară pe care au căpătat-o festivitățile de la Aiud (cu 
prilejul sfințirii monumentului deţinuţilor politici morți în 
fosta închisoare comunistă). Generoasă, chipurile, d-na Doina 
Comea le admite “foştilor legionari” sau simpatizanţilor 
Mişcării “dreptul şi chiar obligaţia să participe la festivitățile 
de la Aiud, pentru că își au şi ei morţii lor acolo” (subl.n.). 
Raționamentul e însă caragialesc: să participe primesc, dar să 
nu se vadă, să nu se audă! Domnia-sa eludează, nu ştim dacă 
din ienoranță sau din alt motiv, faptul că legionarii constituie 
partea cea mai numeroasă atât a victimelor, cât şi a 
supraviețţuitorilor Aiudului. Ei au dus greul rezistenței 
anticomuniste româneşti, atât înainte cât şi după război, nu 
sub vreun steag de împrumut, ci sub steagul ideii naţionale şi 
3 al ideii creştine. Fiind deci majoritari (fără nici o fraudă!), era 
oarecum firesc ca prezența lor să se facă simțită în mod 
deosebit. “Am văzut la Aiud - se oripilează d-na Cornea - 
circulând şi afişându-se portrete ale lui Zelea Codreanu şi 
Horia Sima, sau tineri care distribuiau literatură de propagandă 
legionară”... 

Nimic mai firesc, doamnă Doina Comea! Când 
cercurile dumneavoastră fac propagandă monarhistă, nu vin 
oare cu portretul Maiestăţii Sale, cu stegulețe, cu fluturaşi şi 
cu literatură monarhistă?! Legionarii nu v-au acuzat niciodată 
public pentru aceasta, dar v-aţi supărat când v-au acuzat 
(neo)comuniştii... Că regalitatea e una şi legionarismul e alta? 
Dumneavoastră reproşaţi probabil legionarismului, pe lângă 
faptul că e “foarte naţionalist şi de dreapta”, faptul că ar fi, 
după cum v-au învăţat ideologii antinaţionali pe care îi urmaţi, 











Editura 
49 (aid) 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 











loan NISTOR 
secretar de redacţie 


PUNCTE CARDINALE 





o mişcare “criminală” şi “antidemocratică”. Să zicem că aşa ar 
fi. Dar să fi fost oare legionarii mai “criminali” şi mai 
“antidemocraţi” decât monstruosul Carol II (care a exterminat 
floarea unei generaţii şi a instaurat “dictatura regală”)? Sau v- 
aţi gândit vreodată în mod serios câte sute de mii de români au 
murit de pe urma actului de la 23 August 1944, cu care un rege 
rău sfătuit se împăunează în mod scandalos, spre extazul unor 
“uituci” de seama dumneavoastră? Nu ne face plăcere s-o 
constatăm, dar onestitatea politică şi morală nu pare să vă mai 
caracterizeze. lar faptul reiese cu atât mai evident din aceea că 
nu vă daţi înapoi să uzaţi de aceleaşi procedee nedemne ca şi 
Puterea actuală! Vorbiţi, de pildă, despre tinerii “îmbrăcaţi în 
uniforme legionare”. Şi adăugaţi insinuant: “Acestea au trebuit 
să fie confecţionate şi plătite de cineva. De cine anume?”... Cam 


VARIAȚIUNI PE O TEMĂ INCOMODĂ 





aşa vorbea şi Puterea neocomunistă despre manifestanții din 
Piaţa Universității, numai că ea era mai explicită: îi plăteau 
“Raţiu şi Câmpeanu”... 

Au fost la Aiud, într-adevăr, doi tineri îmbrăcaţi în 
aproximative uniforme legionare. Nu era nevoie de vreun Sărăs 
ca să-i plătească! Mărturisim că şi nouă acest exhibiţionism ni 
s-a părut cam deplasat (ca şi costumul verde pe care şi l-a pus 
d-ldr.Milcoveanu laemisiunea TV ). Nu înelemente vestimentare 
stă legionarismul autentic; dar d-na Doina Comea a ratat ocazia 
deareacționamai inteligent, amuzându-se în loc săse indigneze... 

Există însă, în cazul d-nei Doina Cornea, aspecte mult 
mai grave decât atacul particular la legionarism. Domnia-sa, 
afirmându-şi “opțiunile non-rasiale şi pro-occidentale”, găseşte 
de cuviință să terfelească românismul şi Biserica Ortodoxă, să 
legitimeze abuzurile greco-catolice şi ungurești (fantazând 
despre “angoasaunei minorități obsedate de propriaei dispariţie”, 
de parcă le-ar fi pus cineva unzurilor pielea pe băț! ), să apere cu 
seninătate iresponsabilă perfidul imperialism iudeo-american 
(înfierând, caeugenionesciana CoanăPipa, “Apelul celorşapte”) 
sau să ridice ditirambi puţinătăţii politice a d-lui Emil 
Constantinescu şi fundăturii în care se zbate astăzi tot mai 
inconsistenta Convenţie Democratică! Fireşte, nu-i putem cere 
d-nei Doina Cornea să fie “legionară”. Dar atitudinea domniei- 
sale, de o mare confuzie politică şi morală, fundamental 
antinaţională şi anticreştină, reprezintă o tristeţe a vieţii noastre 
publice în general. Desigur că “nu mai vrem Moscova”. Darnici 
nu poate fi un ideal naţional acela de a ne transforma din sclavii 
de ieri ai Răsăritului comunist în sclavii de mâine ai Apusului 
democrat. Noi ne încăpățânăm să visăm o Românie demnă, 
umblând pe propriile picioare şi asumându-și propriul destin. 
Chiar vă sperie acest vis, doamnă Doina Comea? 


O prezenţă din ce în ce mai semnificativă în viaţa 
publică a României de azi este d-na Lucia Hossu-Longin, 
autoarea “Memorialului Durerii”, care, fără a fi neapărat 
“legionară”, se luptă curajos cu prejudecățile şi laşităţile acestor 
vremuri, în numele unui adevăr care sfidează obedienţele. D-na 
Lucia Hossu-Longin nu se hrăneşte personal dintr-un trecut de 
“dizidență”, ci dintr-un prezent trăit cu rectitudine. Este tocmai 
atitudinea de care ducem lipsă pe plan naţional. Bravurile 
“dizidenţei” de ieri nu pot avea eficiență perpetuă; lupta de 
astăzi începe să aibă un alt sens şi o altă miză, cerând răspunderi 
şi riscuri noi, în numele Crucii şi al Neamului. Am ieşit târâş- 
grăpiş din comunism; trebuie să ieşim însă şi din mentalitatea 
stângistă, redescoperind adevăratele temeiuri şi virtuți ale vieţii 
naţionale. 

Pătrunzând în adâncul suferinței româneşti, d-na 
Lucia Hossu-Longina întâlnit în mod fatal problema legionară, 
față de care a refuzat să adopte atât o panică bolnavă, cât şi un 
partizanat exaltat. Rezultatul? Pe prea puţini oameni definiţi 
politic a reuşit să-i împace cu adevărat. Comuniştii o amenință 
cu moartea (iar Televiziunea se pretează să colporteze 
amenințarea pe postul naţional!), masonii o consideră deja 
persona non grata, iar legionarii (nu toți, dar destul de mulţi) 
cârtesc şi ei că ar umbla cu jumătăţi de măsură, alegându-şi 
arbitrar sau tendențios interlocutorii sau nerostind destul de 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIȘOR, 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 069/422536 






ferm anumite concluzii! Lumea nu poate ieşi la noi din 
mentalitatea primitiv-partinică şi propagandistică. 

Noicredemcăd-na Lucia Hossu-Longina făcut mai 
mult decât toată propaganda anticomunistă şi legionară la un 
loc, dacă ne raportăm la publicul mai larg, adesea neutru 
politiceşte. Că realizările domniei-sale au limite omeneşti, 
aceasta este inevitabil. Dar a nu înţelege sensul major al 
strădaniilor şi riscurilor pe care şi le-a asumat, pe o linie 
incontestabil românească și creştină, de care nimeni n-ar mai 
fi fost probabil în stare in actuala televiziune - iată un semn 
îngrijorătoral visceralităţii primitive sau al ticăloşiei interesate 
cu care mulți dintre noi s-au obişnuit să se raporteze la 
problemele majore ale lumii noastre! O rugăm pe d-na Lucia 
Hossu-Longin să nu se lase intimidată 
sau necăjită nici de prostia comunistă, 
nici de perfidia- masonică, nici de 
obtuzitatea anumitor cercuri ale dreptei. 
La mijloc stă datoria față de Dumnezeu, 
față de morţi şi față de urmaşi. Orbirea şi 
impietatea unor contemporani pot fi la 
fel de deşarte caşi laudele lor.“ Memorialul Durerii”transcende 
ruşinea acestui ceas istoric. 


Desigur, cei mai sensibili la problema legionară 
rămân evreii, nu atât datorită “suferințelor” pe care le-ar fi 
îndurat din partea legionarilor (ce au fost cu totul neînsemnate 
în comparaţie cu ce au îndurat din partea altora), cât pentru că 
nu pot digera nota naţională şi creştină a legionarismului 
(contrarăaspiraţiilor dizolvanteaie iudaismului internaţional ). 

Pe urmele d-lui Zieu Omea (liderul permanentei 
culpabilizări a românilor şi cenzorul de serviciu al valorilor 
noastre naționale) calcă acum hotărât, sub privirile placide ale 
intelectualității noastre castrate, şi d-l Geo Şerban, care ţine 
morţiş, să ni-l prezinte pe lon Barbu (Dan Barbilian) “în 
ecuaţia anului 1940”. De ce? Aşa, ca să se ştie că evreii 
veghează şi :u le scapă nimic (punctul de plecare este- susţine 
autorul - recentul volum de Amintiri deghizate al altui evreu, 
d-l Ovid S.Crohmălniceanu, ce a manifestat totuşi ceva mai 
multă decență, spre nemulțumirea mărturisită a d-lui Geo 
Şerban)! Să ştim că suntem vinovaţi cu tot ce avem mai de 
seamă în trecutul nostru (înaintea lui lon Barbu, au fost 
stiomatizaţi pe rând, de diferite condeie evreieşti: M.Eminescu, 
O.Goga, N.Crainic, N.lonescu, P. Ţuţea, M. Vulcănescu, R.Gyr, 
M.Eliade, C.Noica şi alții, inclusiv astăzi “spăşitul” Emil 
Cioran) şi că va fi nevoie să ne umilim îndelung pentru a 
căpăta iertarea sau măcar indulgenţa lui Israel! 

lon Barbu este “demascat” în “România literară” 
(fireşte!), aducându-se în discuţie trei texte ale sale (două 
poezii şi “Un chip al Căpitanului”), toate scoase din foaia 
legionară “Falanga” (noiembrie-decembrie 1940). Ne aflăm 
în fața unui legionarism foarte personal, altoit cam neortodox 
pefilogermanismul poetului. E credea, bunăoară, că “adevărata 
noastră făptură”, încarnată alminteri chiar în Căpitan, s-ar 
putea defini drept “putere de vis voievodal, pe un prim fond 
de faptă militară germanică”. Totul se îneacă fatal în lirismul 
intelectualist al rafinatului autor al Jocului secund: “Pe tonul 
cel mai surd al lirei, însă, / O, Goettingen, te sun misterios, / 
Chilie luminând de miere strânsă, / Smerit lui Riemann, zeul 
tău bărbos”. Cutare strofă trimite însă spre o asumare sinceră 
a idealului legionar: “Picioare de capră Satana / Apasă-n 
platan spre-a mă pierde. / Grea însă, ca zaua şi stana, / Va trage 
cămaşa mea verde”... 

Cazul particular al lui lon Barbu le poate sluji 
acelora ce ar voi să susţină în continuare inepția istorică (dar 
foarte utilă intereselor evreieşti) că Mişcarea Legionară ar fi 
fost “o unealtă a hitlerismului în România”. Se pare că, mai 
mult decât culpabilizarea postumă a legionarului atipic care a 
fost lon Barbu, d-l Geo Şerban a urmărit o confirmare a acestei 
filiaţii, de natură a compromite generic legionarismul. 

Până la urmă, aceste demersuri evreieşti s-ar putea 
să aibă un efect contrar. Prestigiul legionarismului nu poate 
decâtsăcrească prin atâtea personalităţi de primrang. Imaginea 
“bandei de criminali inculţi” se duce pe apa... Sabatului! 


VA.M. 


Tehnoredactare computerizată + 


"PUNCTE CARDINALE" 


7//asill SRL 


Printing Company