Puncte Cardinale anul IV, nr. 7 (43), iulie 1994

lar fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu din scaeți culeg oamenii 


smochine, nici struguri din mărăcine. 





Credintal. 
iubire 
speranta 











PUNCIE 
CA-DiNMALE 


LUCA: 6.44 


ANUL IV, 
NA. 7/43 
I9j[2 
1994 





16 pagini - 300 lei 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României : AUSTRIA. GERMANIA, FRANŢA. DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


„NECESITATEA UNEI VIZIUNI DE DREAPTA ŞI 
PERSPECTIVELE REALIZĂRII EI ÎN NOUL 


Pentru că astăzi, ori de cite ori se aduce vorba despre dreapta, frunţile obişnuiesc să 

se increțească, aș incepe printr-o invitaţie la seninătate. Deşi adversarii ei se străduiesc din 
răsputeri s-o prelacă într-o sperietoare a vieţii publice, dreapta nu este decît o orientare politicu 
intre altele, bună sau rea în luncţi€ de oamenii care o slujesc. 
Dreapta nu trebuie confundată cu posibilele ei forme de perversiune. Dacă putem 
admite liniştiţi o stingă politică, dincolo de extremismele ei, nu văd motivul pentru care dreapta 
ar trebui judecată puma prin extremismele ei, cum se procedează astăzi în mod aproape curent! 
Pnvite dinspre extremele lor -comunismul şi nazismul - stinga şi dreapta pot apărea egal de 
odiousc, Ba chiar estrema stingă ar trebui să ne îngrijoreze mai mult, prin fantu! că a a uLocarieră 
mai îndelungată în istoria acestui secol... 

Pe noi, ca români, aici şi acum, cel puţin trei pricini ne obligă moral să nu eludăm 
problematica dreptei: în primul rînd. faptul că, în trecutul mai vechi sau mai recent, atitea 
strălucite personalități româneşti, de la Eminescu pînă la Mircea Eliade şi Petre Ţuţea, au fost 
oameni de dreapta; în al doilea rînd, faptul că dreapta a dat în acest secol cei mai numeroşi martiri 
neamului românesc, iar singele acestora “strigă din pămînt” pentru o dreaptă pomenire; în al 
treilea rînd, faptul că, în chiar Exilul românesc al ultimei jumătăţi de veac, cei mai activi, mai 
entuziaşti şi mai generoşi au fost tot oamenii de dreapta (un exemplu la îndemină este şi acest 
S, ymposion: dacă ne aflăm adunaţi aici - oameni de toate virstele şi de toate orientările, atit din 
Exil, cit şi din Țară - aceasta se datorează, în primul rînd, generozităţii nediscriminatorii a unui 
om de dreapta, d-l Prof.Aureliu Răuţă... despre care am convingerea că nu a speriat niciodată pe 
nimeni!). A 

Dificultatea ce apare curent, atunci cînd se vorbeşte despre dreapta, este că fiecare 
tinde s-o înțeleagă în felul său! Etichetele de *dreapta” şi “stinga” s-au relativizat mult în ultima 
sută de ani, ceea ce le face inoperante dacă nu sînt corect redefinite. Pentru a ne putea înțelege, 
prima condiție este, prin urmare, aceea de a defini noțiunea de “dreapta” în raport cu noțiunea 
de “stinga”. Altminteri dreapta riscă să fie receptată aprioric, 
la sugestia propagandei stingiste, ca un fel de sumă a tuturor 
răutăţilor! Ba mai mult decit atit: adeseori se întimplă, în 
lumea de astăzi, că - vorba aceea - stinga face şi poe trage! 

Să neamintim că, nu demult. puciul comuniştilor Eonservatori 
de la Moscova a putut fi calificat (atît de Boris Elţin, cît şi de 
agenţiile internaționale de presă) cao manifestare “de extremă 
dreaptă”, sau, că, la noi, formaţiuni politice de -extracție 
comunisto-securistă, precum P.R.M.sau P.U.N.R., sint 
adeseori prezentate tendenţios ca “grupări de extremă” 
dreaptă”!!! ( De fapt, în paranteză fie spus, redefinirea 
noțiunilor fundamentale - politice, dar şi culturale - reprezintă 
o necesitate globală a vremurilor noastre; în lumea 
contemporană există un fel de război al “limbilor de lemn”; 
în România, bunăoară, s-a trecut pe nesimţite de la “limba de 
lemn” a comunismului la “limba de lemn” a democrăţiei 
demagogice; cuvintele şi ideile rămin la fe! de păgubite; este 
pe deo parte un fenomen de incu/tură, iar pe de altă parte unul 
de manipulare). . 

Noţiunile politice de “dreapta” şi “stinga” îşi au 
rădăcinile în secolul al XVIII-lea. Pe fondul îndelungatei 
febre revoluționare iluministo-romantice, ce a zguduit din 
temelii lumea tradiţională, dreapta a ajuns să desemneze 
orientarea politică tradiționalistă, preocupată de conservarea 
vechilor valori europene, iar singa orientarea politică 
antitradiționalistă, preocupată de abolirea sistematică a 
acestora, în numele așa-zisului progres. De-a lungul secolului 
al XIX-lea, aceste dbuă fronturi ideologice s-au lămurit “ 
treptat: pe de o parte, la dreapta, primatul valorilor creştine, 


"CONTEXT ROMÂNESC 


naţionale, aristocratice şi monarhice; pe de altă parte, la stinga, primatul valorilor opuse - 
măterialist-afeiste, intemaţionaliste, democratice şi republicane. Strategia politică a dreptei, în 
secolul trecut, a fost una defensivă şi realistă, în opoziţie cu strategia politică a stingii, ofensivă 
şi idealistă, Stinga, derivată din conspirația masonică, a agitat în permanenţă spiritul revoluționar 
(1789,.1830, 1848, 1870, 1917 -spre a da doar citeva repere), în vreme ce dreapta a încercat să 


'reacționeze la aceste demersuri anarhice şi dizolvante (termenul de “reacționarism”, aplicat 


dreptei într-un sens peiorativ, a devenit cu timpul un bun comun al diferitelor “limbi de lemn” 
ale stingii), 

În secolul-XX, dreapta s-a năstral. în mare, bazele doctrinare, dar şi-a schimbat 
"Strategia, devenind lu rindul ci olensivă. A lost ş orcacțe normală şi legiumă ia marea provocare 
comunistă, venită atit dinspre Rusia bolşevizată, cît şi dinspre cercurile procomuniste ale 
politicianismului democratic de obediență masonică. Un lucru trebuie conştientizat şi reținut: 
stinga a fost extremistă incă de la originile ei, în vreme ce dreapta a fost silită să devină 
extremistă işi să împrumute, în parte, armele adversarilor ei. De aici s-au produs multe confuzii 
şi multe nenorociri. În conştiinţa multora granițele dintre dreapta şi stinga au început să se 
şteargă, în virtutea unei receptări superficiale; iar spre jumătatea veacului nostru s-a mai 
întîmplat ceva: apariţia, sub Stalin, a struțocămilei numite “naționalism comunist”; de aici în 
colo confuziile s-au ținut lanţ: între naționalism şi comunism, între dreapta şi stînga, între dreapta 
şi extrema dreaptă ş.a.m.d.! Treptat s-a ajuns la confundarea celor două extreme în noțiunea 
perfidă de “totalitarism”. 

Desigur, extremismul este reprobabil atit la dreapta cit şi la stinga. Dar aşa cum poate 
exista o stingă neextremistă, astăzi dominantă pe scena politică mondială (socialism, social- 
democraţie, liberalism), tot aşa poate exista - în principiu şi-n fapt - o dreaptă actuală 
neextremistă. Ea mi se pare deopotrivă ă posibilă, legitimă şi necesară. Dreapta, în înțelesul pe care 
i-l dau aici, n-are deci nimic de-a face nici cu “extremismul”, nici cu “totalitarismul”, nici cu 
alte *-isme” diabolizate. Dar ea nu trebuie înțeleasă nici doar ca o vagă opoziție generică (aşa 

„Cum se întîmplă în primitivismul politic din România, unde mai 
ales partizanii puterii tind să confunde noțiunea de “dreapta” cu 
noțiunea de “opoziţie” anticomunistă!). 

În concluzie, dreapta se poate defini ca o orientare 
politică realistă, tradiționalistă, naționalistă şi spiritualistă, 
menită a contrabalansa, într-un cadru politic plaralist şi 
constituțional, tendințele prea idealiste, antitradiționaliste, 
cosmopolite şi materialiste ale stingii în general 

Definiţia de mai sus are nevoie de citeva precizări. 

Înţeleg prin realismul dreptei o determinare a teoriilor 
şi strategiilor politice în funcţie de realităţile naționale obiective. 
Omul de dreapta nu va sfida realitățile de dragul ideilor, ci va 
căuta să modeleze realitățile date ținind seama de notele lor 
specifice. El nu va căuta “modele” gata făcute, pe care să le aplice 
mecanic vieţii naţionale, ci se va strădui să închege forme 
adecvate, impuse obiectiv de un anume fond specific. Stînga e 
procustiană şi imitativă; dreapta trebuie să fie 'mlădioasă şi 
creatoare. 

Înţeleg prin tradiționalismul dreptei nu conservarea, 
unor realități: primitive (cum încearcă astăzi, la noi şi aiurea, 
conservatorismul de tip comunist), nici vreo formă de paseism 
romantic sau de protocronism, ci o dinamică vie şi constructivă, 
dar în liniile de forță ale marilor noastre tradiții istorice şi 
spirituale. Nu putem renunța la tradiţie, pentru că nu putem 
renunța la propria identitate; sîntem depozitarii unui trecut de 
valori şi experiențe, pe care se cade să avem înțelepciunea de a 
le fructi fica pe fondul actualităţii. Omul de dreapta refuză “să-şi 


Adolf Marian Crivăţ-Vasile 


(continuare în pag.2) 





- 


„li 





PAG. 2 NR. 7/43 lulie '94 


DECLARAŢIA DE LA PARIS 


În România vechile structuri au rămas practic intacte, disimulate în 
spatele unei democraţii de fațadă. Aceste structuri, care se opun reformelor 
economice și restaurării statului de drept, determină degradarea continuă a vieţii 
morale şi socio-economice. 

- Ținând cont de aceste realități și de rolul pe care exilații, ca parte 
integrantă a poporului român, înțeleg să-l asume, participanţii la congresul: 
“Exilul românesc, identitate și conștiință istorică” (Paris, 20-23 mai 1994), prima 
întâlnire de mare anvergură între exil și reprezentanții opoziției din Ţară, declară: 

1) Este necesar ca instituţiile istorice fundamentale să-și regăsească locul 
firesc în viața țăru. Este vorba în primul rând de monarhie și de o constituție cu 
adevărat democratică, care să respecte principiul separării puterilor în stat şi să 
garanteze efectiv libertăţile individuale și colective. 

2) România democratică de mâine trebuie să se construiască pornind de 
la tradiţia și specificităţile naţionale, în armonie cu €xigenţele lumii contemporane. 
Ţara trebuie să-şi regăsească locul în spaţiul geo-politic european, căruia îi 
aparține prin istorie și cultură. 

3) Exilul își păstrează legitimitatea atâta timp cât în Țară nu s-a instaurat 
o adevărată democraţie. Posibilitatea colaborării cu opoziția instituționalizată nu 
slăbește, ci dimpotrivă, întăreşte rolul /ui politic. „1 

4) Exilul înţelege să contribuie, fără să-și precupețească eforturile, la 
renașterea spirituală și materială a poporului român, la reîntregirea corpului 
mutilat al Ţării, la regăsirea fiinţei naționale. 


DECLARAȚIE PRIVIND PE JLJE JLAȘCU 


Participanţii la congresul “Exilul românesc, identitate şi conștiință 
istorică” (Paris, 20-23 mai 1994), prima întâlnire de mare anvergură între exil 
și reprezentanţii opoziţiei din Țară, se angajează să nu-şi menajeze eforturile 
pentru eliberarea patriotului român Ilie Ilașcu din închisoarea de la Tiraspol. 
EI este, în lume, unicul parlamentar ales, aflat în detenţie. 


NECESITATEA UNEI VIZIUNI DE DREAPTA ȘI 
5000500 05 IND (0U)P 


rca i CONTEXT ROMÂNESC 
(urmare din pag.1) 
spele creierii” penjru interese de moment; cl se simte verigă într-un lanţ al generaţiilor. cu 
răspundere morală atit (aţă detrecut. cit şi faţă de viitor. Omul de stinga, dimpotrivă, pare să 
creadă - vorba lui Eminescu -că țara este “jucăria generației actuale”. Stinga stă sub semnul 
interesului imediat (de unde şi excesul ei de politicianism). în vreme ce dreapta trebuie să stea 
sub semnul datoriei etemc. 
Înţeleg prin naţ/onalismul dreptei o formă firească de păstrare și afirmare creatoare 
+ liinţei şi geniului național. recunoscind. în acest sens, dreptul la naționalism tuturor neamurilor 
pamintului, Orice naționalism rămine legitim atita vreme cit nu devine exclusivist şi narcisist. 
(Cioga îl definea cu justeţe: “Vreau să plutesc în plin umanitarism, dar să mă aflu în luntrea 
mea şi să-mi iau toate măsurile ca să nu mă înec”. Naționalismul adevărat n-are nimic de-a 
(ace cu ceea ce se numeşte îndeobşte rasism, şo+ inism, xenolobie. antisemitism. pro+ incialism, 
iribalism sau altele asemenea. Bunăoară la noi. să fi fost “rasişti” naționaliștii Kogălniceanu și 
1eesandri cînd cu dezrobirea țiganilor?! Să fi fost “șovin” naţionalistul Eminescu cînd îşi 
imprumuta hrisoavele atit de dragi Iu MGaster sau H,Tikun?! Să fi lost*xenofob” naționalistul 
(uoga atunci cînd îl găzduia la Ciucea pe poetul maghiar Ady Endre?! Să [i lost “antisemiţi” 





haţionalistul Nae Ionescu, cînd adunase în jurul său atiţia discipoli evrei, sau naţionalistul” 


Corneliu Codreanu. atunci cînd stimea admiraţia rabinului David Şalran?! Să hi tost 
“provincialist” sau “tribalist” naţionalistul Mircea Ehade - cea mai unit ersală personalitate 
a culturii noastre contemporane?! Să nu ne jucăm cu cuvintele! Că sint cu putință şi devieri 
nefireşti ale firescului naționalism, asta-i altceva. Ile nu caracterizează însă nici dreapta. nici 
stinga, ci doar alunecările extremiste ale acestora. Aşa se explică, de pildă, pseudo-naţionalismul 
populist pe care-l agită, pe ruinele vechiului comunism, un V.Jirinovski sau unic V, Tudor, Asta 
se întimplă, de obicei, atunci cînd naționalismul îşi pierde farurile moral-spirituale sau cînd 
ajunge să fie folosit doar ca simplă unealtă demagogică. | | 
Înţeleg prin spiritualismul dreptei deschiderea ei moral-spirituală spre valprile 
absolute, spre Dumnezeu, În Europa, prin tradiţie milenară, spiritualismul acesta comunitar se 


acoperă cu creștinismul, iar în lumea românească el șe colorează ortodox. Creștinismul este: 


incununarea metafizică și garanția morală a naţionalismelor curtipene autentice. Fără această 
deschidere religioasă şi fără această “cenzură” morală, naţionalismele riscă să o ia razna, 
devenind simple rasisme, adică biologizindu-se în măsura în care se despiritualizează. 
Naționalismul creştin se Va întemeia nu pe o comunitate de interese materiale (care, în paranteză 
fie spus, nu poate fi decit una iluzorie, căci, de cînd lumea, interesele curente mai degrabă îi 
dezbină decit îi armonizează pe oameni), ci pe o comunitate de iubire, după modelul iubirii 
divine. De aceea, naționalismul creştin nu poate, cîtă vreme rămîne riguros cu sine, să 


propovăduiască ura, violența sau egoismul de orice fel, Astiel, misiunea unei drept creştine nu. 


este niciodată doar una politică, ci ea vizează o reformă morală a societăţii, în strânsă legătură 
cu linia Biserici! lui Hristos, O preocupare de căpătit a dreptei creștine va fi transformarea 
treptată a “democraţiei” în reală “demofilie”. Un popor ai cărui membri se iubesc întreolaltă 
şi care este iubit nediscursiv de conducătorii Săi, acela nu va fi niciodată un popor nefericit. 
indiferent de venitul pe cap de locuitor... Unui popor care va şti să-l caute pe Dumnezeu, celelalte 
îi vor veni pe deasupra. ss 
. Cam acestea sint, explicitate sumar, temeiurile dreptei de care avem nevoie, 
j j - E « , 

at Rămine de arătat, tot pe seurt. de ce este dreapta necesară în contextul politic al lumii 

de azi. Pe noi ne interesează aici să probăm această necesitate la meridian românesc. 


? 
* 





PUNCTE CARDINALE 





Este nevoie de dreapta pentru că stinga s-a dovedit neputincioasă, ien ca şi azi, să 
impiedice prăbuşirea țării. lar dacă vorbirii despre “democraţie” şi “pluralism”, atunci ce fel de 
democraţie pluralistă poate fi aceea în care spațiul politic este saturat de la centru spre stinga și 
practic gol de la centru spre dreapta?! Intotdeauna va fi mai “democratică” şi mai echilibrată o 
societate în care există două forţe politice serioase, oricit de opuse (cum era la noi în secolul al 
XIX-lea: pe de o parte dreapta conservatoare sau “albii”, pe de altă parte stinga liberală sau 
“roșii”). dăci! o societate în câre există sute de forțe politice inanite, înghesuite toate pe talerul 
sting al balanței! 

3 Avem nevoie de realismul dreptei, pentru că viaţa noastră modemă, incă de la 
inceputurile ei. s-a tot mişcat falimentar într-un idealism iresponsabil, pe care realităţile siluite 
sau neglijate l-au amendat întotdeauna. ceea ce a şi dus la tragedia istorică pe care am trait-o. 
Drumul nenorocirii noastre naționale a plecat de la idealismul unui Stat liberal transplantat 
artificial într-o lume abia ieșită din'Evul Mediu. a trecut prin idealismul aşa-ziselor “alianțe 
istorice” (pe care istoria însăşi l-a ridiculizat la Yalta), apoi pin idealismul unei industnalizări 
orbeşti (care a făcut pulbere din praful economiei româneşti ). ca să se ajungă astăzi la idealismul 
unei “europenizâri” forțate şi umilitoare. adică la o nouă recrudescenţă a “formelor tără fond . 

Avem nevoie de tradiționalismul dreptei. pentru Că noi mu ne putem permite sa ne 
dizolvâm sufletește în civilizaţia nivelatoare pină ce n-am ajuns să ne implinim destinul cultural 
specific, nice nu ne putem permite aventuri excentrice atita vreme cît n-am reuşit încă să ne 
gospodărim cuviincios ograda pe care am moştenit-o. | radiționalismul se cuvine să fie. 
deocamdată. certi ficatul nostru de sănătate şi echilibru, de înțelepciune naţională construcuivă: 

lvem nevoie de naționalismul dreptei. pentru că s-a dovedit că nici un alt factor n-a 
putut mobiliza pînă acum. după prăbuşirea vechiului regim. energiile noastre naţionale, poporul 
răminind leneş şi opac. cum n-a mai fost poate niciodată în toată istoria lui. Se şue însă că românul 
sînt un popor cu o mare sensibilitate națională (d-l Al.Palcologu. într-un interviu recent. susținea 
chiar că nici un popor din Est nu este de conceput în afara naţionalismului, pe care domnia-sa 
il găseşte perfect legitim ca atitudine istorică şi culturală). Pr&blema este ca această sensibilitate 
gațională să fie activată şi canalizată corect şi constructiv . lar aici mi-aş ingâdui un av ertismeni: 
dacă pu vom avea un naționalism întemeiat pe tradiţia eminesciană şi pe moraja creştină, atunci 
vom lăsa loc liber unui pseudo-naţionalism întemeiat pe tradiția ceauşistă şi pe demagogia 


. neocomunistă. adică stupizeniei şovine şi izolaționiste a vadimilor. păuneştilor şi funarilor! Şi 


mai e ceva. Dacă individului. spre a fi sănătos şi destoinic. obişnuim să-i spunem: “Cunoaşte- 
te pe tine însuţi!”, “Ai încredere în tine însuţi!” şi “Fii tu însuţi!”, de ce nu am putea să le 
spunem aceleaşi lucruri şi neamurilor? Dacă “personalitatea”. “încrederea în sine” şi 
“conştiinţa de sine” sint valori netăgăduit pozitive Ja nivelul umanităţii individuale, cum ar 
putea [i ele ceva nagativ la nivelul umanităţii comunitare?! Naționalismul, in fond, nu este nimic 
altceva decit limpezirea şi stimularea “personalităţii” creatoare, a “încrederii” în propriile puteri 
şi a “conştiinţei de sine” a fiecărui neam (de aceea imi. place-denumirea, acestui Symposiorr: 
“Exilul românesc - identitate şi conştiinţă istorică”). a 
Avem nevoie, în fine. de creştinismul militant al dreplei, pentru că numai printr-o vie 
credință comună putem ajunge la o unitate reală. şi numai printr-o treptată însănătoşire morală 
mai puem spera la o consistenţă +îitoare. Altminteri riscăm să devenim. vorba lui Dostoie ski. |! 
“simplu material etnografic”... Crestinismul nu trebuie pri it însă. cum ar [i voit Eminescu. 
doar ca o pragmalică “poliție morală”. ci. pe de u parte. ca un centru viu de lorțe eteme, iar. pe 
de altă parte. ca o componentă majoră a... codului nostru gcpetic. Dacă am apărut şi am trăit în 
istorie sub semnul crucii lui Hristos, tot prin Cruce ne este dată şi reinvierea ca neam. (Să fie 
religia ceva care "nu se mai poartă”? Să fie una naționalismul istoric şi alta spiritualismul 
religios? Priviţi puţin spre Israel şi veţi vedea că naţionalul şi religiosul nu se exclud şi că, 
dimpotrivă. din impreunarea lor poate rezulta o capacitate uluitoare de a rezista şi de a prospera 


în istorie! Poate că ni s-ar cădea şi nouă să fim puţin “evrei” - fireşte. nu în sensul exclusivismului 


„religios, ci numai în acela al unităţii naţionale prin credință...). 
pf. EA “al 
Care este situația generică a dreptei.româneşti? Noi avem o tradiţie de dreapta care 
pleacă din ideologia conservatoare a secolului al XIX-lea (reprezentată mai ales de Barbu 
Katargiu şi Mihai Eminescu), trece prin marele avint naţionalist al generaţiei care a intăptuit 
România Mare, apoi prin “gândirism” şi prin complexul fenomen legionar. ajungind pină la 
idealul “românului absolut” al lui Petre Ţuţea. Că pe um asemenea traseu istorie vor mai [i fost 
şi hintoape, e de înţeles, Istoria nu-i domeniul perfecțiunii. iar slinga-este, din acest punct de 
sedere, mai ilustrativă decit dreapta. Nu există drum fără hirtoape, cum nu există pădure fără 
uscături; dar nici drumu! nu se defineşte prin hintoape. după cum nici pădurea prin uscăturile ei... 
In ce priveşte Situaţia actuală a dreptei. după marele hiatus comunist. ca este destul de 
firavă. Nu-i uşor. fără îndoială. să închegi ceva drept într-o lume strimbă, În Ţară s-au conturat. 
fără a cunoaşte încă un impact semnificativ. o formaţiune/de dreapta “bătrinească” (Pentru 
Patrie) şi oalta “tinerească” (Mişcarea Pentru România). Caricatura numită Dreapta Naţională 
“(a trepăduşului Radu Sorescu) nu poate fi asumată aici. Mai sînt şi cîteva publicaţii de dreapta 
( începind cu “Gazeta de Vest” de la Timişoara), inegale şi încă slab răspindite, unele “de 
partid”. altele independente (cum este şi revista “Puncte Cardinale” de la Sibiu. pe care o 
reprezint aici). In Exil, unii dintre supraviețuitorii dreptei interbelice mai sînt încă activi. dar 
destul de divizați; se mai scot încă şi citeva publicaţii, cea mai notorie. în momentul de faţă, liind 
“Cuvîntul Românesc” din Canada (aflat în al douăzecilea an de apariţie). Sînt acestea temeiuri 
suliciente pentru o dreaptă viitoare-mai substanțială? Rămine de văzut. | ş 
Citeva lucruri mi se par totuşi evidente. Pe de o parte, dreapta de miine nu va mal putea 
[i doar o simplă reeditare a dreptei de ieri; ea îşi păstrează principiile eteme, dar are nevoie de 
forme şi strategii adecvate fiecărei epoci. Experiența dreptei anterioare va fi valorificată de la 


sine; sînt multe de învăţat şi din virtuțile şi din erorile trecutului. Dreapta nu poate eluda trecutul, |- 


pentru că este tradiționalistă; dar nici nu-l poate absolutiza, pentru că este realistă! Pe de altă 
parte, este mai urgentă şi mai productivă formarea meptată a unei sensibilități de dreapta decit 
întemeierea pripită a unor formaţiuni politice încă necompetiti ve, fațibde care lumea poate deveni 


suspicioasă, asimilindu-le politicianismului general, Misiuhea dreptei este astăzi mai cu seamă |. 


una de pedagogie națională decit una de acțiune politică directă. În fine, dreapta va trebui să 
lucreze în ștrînsă legătură cu Biserica, reprezentind braţul mirenesc militant al acesteia (ceea ce | 
s-a şi numit “laicatul ortodox”), Dreapta de care avem nevoie va trebui să fie expresia social- 


politică a frontului creştin al naţiunii, contribuind, cu mijloace specifice, la primenirea vieții 


ortodoxe românești. | 
n orice caz, dacă dreapta nu va cunoaşte o resurecție semnificativă, România riscă să 
se îngroape în propria-i nevredrficie. Și, la un momen! dat, să se pomenească rostind, precum: 
lorga odinioară: “Eu nu mai sînt eu!”, Or nu există nenorocire mai cumplită, pentru indivizi ca 
şi pentru popoare, decit să-şi piardă propria identitate şi să ajungă să bată, “ca fără de sinc”, pe | 
la uşile din dos ale altora... PASA ; 














y.» 






Generaţia tinără actuală este, de obicei, fie 
idealizată în mod demagogic, fie stigmatizată pentru 
“satanismul” ei. Desigur, este o generaţie puternic 
marcată atit de tarele încă nevindecate ale 
comunismului, cit şi de influențele destul de nefaste 
venite dinspre un Occident ruinat moral şi spiritual. 
Poate că ea reprezintă mai puțin decit ne-am fi dorit 
sau decit am fi avut nevoie pentru o renaştere 
națională, dar judecățile globaliste şi definitive sînt riscante, indiferent de sensul lor. Noi ne 
propunem să ne aplecăm putin asupra acestei generații problematice, încercînd să o 
cunoaştem mai îndeaproape, atit cu bunele cit şi cu relele ei. Astăzi facem început acestui 
demers, apelind la citeva materiale provenite de la Şcoala Normală (Liceul Pedagogic) din 
Bucureşti, unde se pregăteşte, în parte, noua generaţie de învățători, ce pot avea un rol 
însemnaț în primenirea morală şi intelectuală de miine.  : 

Textele de mai jos (cu excepția unuia singur, pe care l-am însoțit cu lămuririle 
necesare) sint reproduse din “Paşi pe nisip” (Revista Şcolii Normale din Bucureşti), Numărul 
7 (apărut în Mai 1994), publicaţie trimestrială sub coordonarea D-nei Prof.loana Triculescu. 


Observațiile şi judecăţile pe marginea textelor le lăsăm în exclusivitate (cum vom 
proceda şi pe viitor) cititorilor noştri. (R.C.) 







ESTE GENERAŢIA TÂNĂRĂ... 
"O GENERAȚIE PIERDUTĂ"? 













"Cred că cei cinci ani de Liceu Pedagogic au fost o 
experienţă. o metodă de a îmăța să treci printre ceilalți, o 
metodă de a încerca să-ţi ascunzi sentimentele. să suporţi 
anumite influenţe. În final ajungi la un soi de parcurs inițiatic, 
pentru că din punctul meu de vedere au fost cinci ani în care 
am învăţat să mă stăpânesc. La noi în liceu, activitatea 
dominantă a fost "Supuneţi-vă profesorilor voştri!” A fost şi 
aceasta o experienţă interesantă, care te aj ulă să te maturizezi, 
să înţelegi că, în fond şi la urma urmei, lumea nu ne uparţine 
şi că în final va trebui să trăim, dacă nu in urma, cel puţin 
alături de cei maturi. Din acest liceu pleci cu o experiență 
oarecum frustrantă, pentru că nu e foarte comod să fii elev 
intr-un astfel de liceu, care presupune multe obligaţii şi foarte, 
foarte puține drepturi. Aş vrea să mă opresc aici”. 


; | Alina Oprică, clasa a XIII-a A 
Pe data de 25.1.1994 a avut loc în cadrul (a 


' Liceului Pedagopic o extrem de interesantă întilnirecu |” Ae ip dn 
7 OA 


ministrul tineretului. domnul Alexandru Mironov. ; 
În acest sens, domnia sa a expus Într-un mod - Desigur. e un lucru neobişnuit să faci public 
“original” (vag) un plan de învățămînt, suplimentar. | rexru/ unui. extemporal! Am cerut ingăduinţa să o facem. 
Acesta se referă la douăsprezece protrame de educaţie | garantindu-i autenticitatea, deoarece ni s-a părut că un 
prinire care menționăm: ştiinţă şi tehnică, ABC cultural. | as/fe/ de document “viu” este mai relevan! decit un text 
un program ecologic şi unul moral-religios. Ele vor fi | “premeditar” şi “elaborat” în vederea publicării 
sponsorizate nu se ştie de tine şi în care cincinal. Exteniporalul aparţine d-rei Dana Călăraşu, elevă. in 
clasa-a All-a R a Scolii Normale din Bucureşti. Clasa 


Expunerea a fost extrem de profitabilă atit A: Za 
pentru domnul Mironov. care şi-a satisfăcut plăcerea | respectiva ur meuza “opţionalul ” de Religie numai de un 
«at Dina adveadu-l cat profeser pe rincurul tele leu 


de a se auzi vorbind despre minute productive | i 
aeromodele şi calculatoare. cît şi pentru. iitorii învățători | Nedefea R > 
ŞI seminarişti. care, deşi n-au primit răspunsuri clare la 
întrebările lor. au căpătat în schimb fericita veste că vor 
fi apostolii computeristicii la sate. 4 îs 
Cînd intreaga asistență a inceput să se 
jeluiască de fonduri. de sponsori, de cash şi de credit, 
domnul ministru s-a supărat. a vrut să-şi ia poveştile 
despre cum apasă americanii pe buton şi să plece. 
Totuşi. momentul jenant a trecut cind cineva 
"a yrut să facă o cîntare pentru distinsul oaspete. 
Dinsul a refuzat politicos, preferind să 
răspundă tinerilor în acelaşi stil (formă multă. fondul 
10C). 








- 


Peregrinând prin lume 


O uliţă de piatră. ca o panglică cenuşie ce urca şi cobora 
asemenea suişurilor şi coborăşurilor vieții. se strecura anevoie priutre 





















































mahalalele lerusalimului S-q întâmplat acum uproape două mii de ani 
pe "| ta Doloroşa > 

Sub dezmierdările blânde ale soarelui de april, năduşind şi 
păfâind sub impovărătoarea cruce, umbra unui Suflet Tăcut inainta 
anevois in clun de moarte 

Ropole, hărmălaie, o grămadă de gură-cască_! un jalnic alai de 
dobitoace cu chipuri de oameni, cu fețele zbărcite de-o nâvalnică ură 
lăuntrică. Până la Golgotha, Fiul Indurărilor va parcurge un apropiat 
sfârşit. Privirile lor baijocoritoare păreau plictisite. nepăsătvare ŞI 
insensibile la obişnuia paradă a crucificaților 

Îşi ridicau în chip seme] nasurile coroiate şi ochii hrăpăreţi de 
marte 2vdcneuu nervoși pe sub negrul sprâncenelor. cântând <ă des Iuscuscă 
nehe vfuvate pe lemn cu asentisul se tăria terti HENEA 4 INODRI 
VELEIIII ULIIU DUTA Cei cu boturile adulmeccinule. 1» - +. văşnea, 
ca un şuvoi. puroiul inveninal al sufletelor lor. priveau satisfăcuţi agonia 
celui Tăcut Care asupră-Și “neputințele noustre a luat şi cu durerile 
noastre s-a Îîmpovărat ”. 

2 Cândva, in ludeea, un Chip scăldat de Duhul lui Dumnezeu, plin 
de lumină. cutreiera neincetat spre a-i vindeca pe toţi cei robiți de grele 
nepulințe trupeşti ă | 1 

Acum, lumina Chipului Său s-a refugiat în sufletul Său indureral, 
lăsând in urmă doi ochi inroşiţi de lacrimi, ce stingeau limpezimea lor de 
altădată. lacrimi ce se prelingeau prin orbitele ochilor până pe obrajii 
pălmuiți de mâini care au fost vindecate de uscăciune 

Obrajii Săi erau pălmuili, zbărciţi de spasme, plini de vinătăi 
şi pângăriți de scuipăturile greu mirositoare. Gura Sa... învinețită de 
pălmuiri. căci a fost impiedicată să spună adevărul 

Extenuat de biciniri, cu spinarea-l sfăşiată de vărgi, de unde 
singele se prelingea cu repeziciune pe straiele-l albe sfârtecate, 

Vântuitorul se imptedică şi se prâvăli la pământ. 

Răsuflă adânc printre buzele-l pline de sânge: cât de ereu va 
răzbate de acum lumea, infruntând nelegiuirile! E 3 

Dar, in conştiinţa creştinilor, o străveche" legendă. inflorită 
intru închipuire. se pogoară in chip luminos peste momentul “Patimilor” 
Se spune că un jidov cu gura mare, coleric din firej Îl imbrânceşte de la 
spate pe lisus, amenințându- L. “Aşa, i-o la picior: lar ochii înroşiți de 
plâns şi buzele invinețite de pălmuiri şi pline de sânge vor rosti blestemul 

“- lar tu pribeag vei fi pe pămâm pân 'ce Eu Mă voi intoarce!" 
Căci de-acum inainte, jidovul rătăcitor, adică “oile pierdute ale- lui 
Israel. va fi asemenea lui Cain, culreierând prin lume şi purtându-şi din 
greu pe umeri crucea nevăzută a suferinței sufletului. Cândva, lezechiel 
trecea prin mijlocul lerusalimului şi îi însemna pe toți cei ce plângeau cu 
slova “tare ” pe [riinte - adică crucea. Acum, jidovul rătăcitor, lăsând din 
hrațe un copilaş. va pribegi desculț prin lumea neprimitoare, pe drumuri 
străine. neputând muri, primind şi dând de pomană arginti 

El va purta acel semn tainic al lui Cain - pata de sânge - nu pe 
frunte, ci chiar in sufler, căci aceasta va mărturisi înaintea Ironullui 
Judecăţii , 

Emil Cioran spunea: “Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în 
mine ) 

Căci nu jidovul ca singur ins va suferi, ci în el, în sufletul lui, se 
vor ineca lacrimile unui intreg neam 

Traducând creşlineşte spusa lui Cioran, ar fi: Hristos a pătimit 
in lume pentru ca lumea să se bucure întru El. 

Constantin Noica, în eseul său "Introducere la dor”, arată că 
dorul, acest motiv liric integrator care ne dejineşte in lume ca nație, este 
exprimat, in limba germană, drept o “căutare de negăsire”. 

ȘI nu este oare peregrinarea aceasta a iudeilor prin lume un dor 
risipit, o “căutare de negăsire ” u mântuirii până la Apocalips, un ideal 
ce nu e atins niciodată, o adevărată “Fara Morgana ? 

Mihai-Marius Hornicar, clasa a XIl-a E 


= 
- 


ÎNTREBAREA |: Cum înţelegeţi afirmaţia 
Fericitului Augustin: ”lubeşte şi fă ce vrei!”? 

RĂSPUNS: lubirea este Legea Nouă. <<lubeşte 
pe aproapele tău ca pe tine însuţi>> este acum înlocuită 
prevăzâtor de lisus prin porunca: <<lubeşte pe aproapele 
tău cum v-am iubit Eu pe voi>>. Căci adevăratul punct de 
referință nu este iubirea de sine: adevărata iubire este 
lubirea însăşi, lisus Hristos. Există iubirea din fire. acea 
iubire pentru cei care te iubesc şi de care eşti legat prin 
relaţii de rudenie: există apoi iubirea pasională. care te 
orbeşte. acea iubire posesi: â. care transformă ființa iubită 
într-un sclav ce are datoria de a răspunde iubirii tale. Dar 
aceasta din urmă nu este iubire sau. mai exact. nu este 
lubirea. Cred că totuşi. atunci cînd Jinde către plus infinit 
(acel infinit fiind Iubirea). orice iubire” inferioară” te poate 
transforma şi, treptat. poţi ajunge acolo. <<Faci ce vrei>>. 
dar libertatea nu se va confunda cu libertinajul. ci acel 
<< Faci ce vrei>>se va concretiza benefic. pozitiv. Mai întii 
<<lubeşte>> cu adevărat: tot ce va decurge de aici va fi 
desigur libertate. darcao consecință a cunoaşterii Adevărului 
(<<Veţi cunoaşte Adevărul şi veţi îi liberi>> - loan).” 

= ÎNTREBAREA 2: Este religia creştină o religie 

optimistă sau pesimistă? 





Aceştia au pus problema valorificăfii 
„ intelectuale în societatea românească şi-lipsa stimulării 
acesteia. Şt i 

De asemenea, ca viitori dascăli. şi-au întrebat 
ministrul despre direcţia învățămîntului românesc şi 
despre obiectivele acestuia. 

Din păcate. ele nu există (căci nu au fost 
precizate), noi descoperind un original sistem de 
programare 'a idealului educaţional prin practicarea 
unui dulce, utopic şi naiv laissez-faire. 

Aşa cum tocmai am menţionat. problema 
dotării, dar şi cea a salariilor au fost două din punctele 
fierbinţi ale discuţiei. 

O voce fermă (aparținind doamnei Jipa, 
inimoasă profesoară a Şcolii Normale) a prezentat 
într-o lumină obiectivă disprețul pe care toate celelalte 
categorii sociale il afişează față de profesori şi învăţători, 
dispreţ care, din păcate, se reflectă şi la nivel mai 
“inalt”, 


religie optimistă şi aceasta. în primul rînd. prin faptul 
fundamental ce o deosebeşte de celelalte religii: Învierea. 
Nu există loc pentru pesiniism şi pentru întristare acolo 
unde Hristos invită la masă după fiecare minune săvirşită. 
invită la ospăț. la nuntă. Nu există tristețe acolo unde eşti 
iertat şi eşti numit <<prieten>>. Totul este un dans neînceput 
(9). <<Bucură-te!>>, <<Veseliţi-vă!'>> sunt imperalivele 
majore. Prima datorie este aceea de a [i fericit. <<Tu. ateu?! 
Aida, de, eşti prea vesel'>>. spune Dostoievski în 
Adolescentul... Poate exista tristețe acolo unde totul este 
lubire? <<Fericirile>> sunt o dovadă de necontestat a 
caracterului spiritul al creştinului. Creştinismul este act de 
curaj. lrenezie, dar şi <<dreaptă socotință>>, dăruire, 
iubire... Unde este tristețea? Nici rănile Domnului nu sunt 


Spre stupoarea auditoriului, aceeaşi poziţie a 
„fost arborată fără pic de... să-i zicem diplomaţie de 
câtre acelaşi stimat invitat care. cu o cuceritoare: 
sinceritate, le-a recomandat prezentelor şi viitoarelor 
cadre didactice (în varianta în care nu sînt mulțumite cu 
onorariul primit) să ia drumul recalificării. optind 
pentru comerțul de butică. Ă 
| Discuţia s-a încheiat sub imperiul zimbetului 
senin, mulțumit, fericit al ministrului nostru, care a 
părăsit lăcaşul Şcolii Normale cu sentimentul datoriei 
plenar realizate. + 


dăinui prin existența rânilor cu care lisus a învial şi cu care 
va rămine pină la <<sfirşit>>, iar <<sfirşitul>> iubirii nu 
este decît veşnicia ei. Sunt o dovadă de netăgăduit a Celui 
ce ne-a lăsat tot ce avea: i-a dăruit Mamă ucenicului. 
Paradisul tilharului. obrazul palmelor. sulletul Tatălui. 
libertate şi iertare păcătoşilor şi viaţă morţilor; îi mai rămîn 


Teodora Migdalovici, clasa ajil-a E / rănile. pe care ni le oferă ca ultimidar...” 













RĂSPUNS: Religia creştină este prin definiţie Ș 


spre tristeţe. căci ele simbolizează mai ales iubirea care va” 


i oiate» 





u 


o 


cbtpenza 


pa 


î 
ă pere —_ 


= 
Agar 


e A 


4 
5 
= Sile tic 1 At pase: eee apa 
_, E > DI PAPE A AA 


— — pr AP va 


a 
i . > & 
= mona a embed remi lee Mm mat e 


—p gr 


. dep 


i 


. 
- 


$.. 


eesti la artere 


Ţ 
“2 8 








PAG. 4 NR. 7/43 Iţis '94 


ta 


XII GRUPUL e 


Şi totuşi... Cu toată râvnă depusă de 
colonelul Crăciun şi de staff-ul lui de demolatori de 
conștiințe, cu toate metodele drăceşti imaginate de 
aceştia pentru a înfrânge rezistența unor oameni 
aduşi în situații limită, Aiudul acelor vremi de urgie 
nu acunoscut doar prăbuşiri, ci şi înălțări, adevărate 
piscuri de rezistenţă şi de demnitate. Este suficient 
să evocăm comportamentul exemplar al celor două 
figuri considerate simbol al tăriei de. caracter şi al 
demnității umane, profesorul George Manu care a 
preferat să moară decăt. să facă fie şi cel mai 
neînsemnat compromis, şi prințul Alexandru Ghica, 
cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate 
încercările, uneori furibunde, ale colonelului 
“Crăciun, de a-l îngenunchia, pentru a demonstra că, 
în această încleştare cu forțele răului, demnitatea 
condiției umane a fost salvată. Dar ei nu au fost 
singurii. Au fost însă cele piai proeminente figuri ale 
rezistenței la această criminălă acțiune, rezistență 
reprezentată de un impresionant număr de oameni 
de toate categoriile. În toată perioada reeducării, 
Zarca, şi nu numai Zarca, ci şi unele secții special 
amenajate pe Celular, au fost pline de aşa numiții 
recalcitranți asupra cărora s-au făcut bestial de ” 

inumane presiuni fizice şi morale „pentru a-i 
determina să cedeze. În afară de aceştia care erau 
izolați şi straşnic de supravegheați, alții, aleşi la 
întâmplare sau după criterii pe care nu le-am înțeles 
niciodată, erau împrăştiați, pentru a fi 

“contaminați ”, printre cei deja reeducajidinfabrică 
sau din aşazisele Cluburi care funcționau în incinta 
închisorii propriu-zise. 

Ca şi în cazul căderilor, nici rezistenţele nu 
au fost la fel. Unii au rezistat eroic, cu ostentaţie 
chiar, sfidând şi înfruntând pe asupritori, căutând 
parcă anume să întrețină între ei şi aceştia o 
permanentă relaţie de adversitate care să creeze 
acea tensiune spirituală capabilă să le mențină şi să 
le potenţeze îndârjirea. Alţii au rezistat discret, cu 
untsoi de umilință creştină, căutând să explice 
reeducatorilor de ce? nuauei posibilitatea sufletească 
să facă ceea ce li se cere, În sfârşit, o a treia 
categorie era cea a misticilor. Aceştia; conştienţi 
fiind că lupta în care erâu şi ei implicaţi transcende 
lumescul, dându-se în spirit, aurezistat cu seninătate, 
fără să cârtească, asumându-și suferința ca pe O 
datorie avieții lor. Cei din primele două categorii au 
rezistat sperând încă lao salvare în veac, pecândcei 
din ultima categorie rezistau pentru a se salva în 
eternitate. Profesorul George Manu şi prințul 
Alexandru Ghica făceau parte din această ultimă 
categorie. 


- 
», 


Profesorul George Manu. |, 

A Descendent al unei vechi familii de 
intelectuali patrioți (era nepotul generalulu ui George 
Manu /1838-1911/, cel care s-a distins în războiul 
de independenţă şi care a fost în repetate rânduri 
ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 
1948, implicat impreună cu alte vârfuri ale 
intelectualității şi vieţii politice româneşti în Procesul 
Marei Trădări Naţionale şi condamnat la 25 de ant 
| muncă silnică. În momentul arestării era profesor 
de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind 
considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, 
unul dintre marii atomişti ai țării. Se spune despre el 


că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un 


consilier sovietic care i-ar fi propus că, în schimbul 
| eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din 
"| Uniunea Sovietică alături de un cunoscut alomist 





ba $ 5 d p iri 4pi- de pik 4 
II 3 ki îi ii) Z zik sI: dai [i SIE iii au i alai i . rata jiu i iii rile E i jiu îs ZI] di 


DY: CAREA DE 





PUNCTE CARDINALE 


- 


dreptate, duşmani ai neamului românesc.  » 
Profesorul George Manu nu era numai un reputat 
om de ştiinţă, recunoscut ca atare şi de adversari, ci avea 
şi temeinice studii umaniste. Filosofia, teologia, dreptul, 
filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care 
se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de 
specialitate care era după cum am amintit deja, fizica 
nucleară. Era o veritabilă enciclopedie şi dacă este 
adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste 
au fost adevărate Universităţi, atunci “Universitatea 


Aiud” a avut ca “rector ” între anii 1954 şi 1961, anul 


morţii sale, pe profesorul George Manu. 

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb 
Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toți în lanţuri, mutați 
în această inchisoare disciplinar în urma unei greve care 
a avut loc la această mină, profesorul George Manu se 
număra. printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot 
bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un 
t.b.c. ganglionar dar, supus împreună cu toți ceilalți unui 
regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, 
fără asistență medicală şi fără îngrijirea elementară 
reclamată de această 'boală, starea sănătăţii lui s-a 
înrăutățit continuu, djungând, până la urmă, să-i fie 
fatală. Cu toate acestea, profesorul George Manu a 


"început o susținută şi incredibilă, în condițiile de totală 


izolare din închisori, activitate, pe care, fără să greşim, o 
putem numi didactică. Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit 
nici chiar în 'aceste vitrege condiții pe marele om sia 
cultură. ' 

În acea perioadă, Aiudul era populat de arte 
mulți tineri care Juseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau 


Tu WI) fa 
D Dr p 
= . i d A ef So zar 
Ş Pi. E 
POD IE e EEE SA Sa NE 9 9 e 7 ee a a Pe e d e RO ai o / 








ii simi id zi Ea: tei iz zi i: scria 


rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar 5 
profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, Demostene An dronescu + 


- nevoind să lucreze pentru cei pe care îi considera, pe bună 





ale universităților şi care erau, deci, cu studiile 
neterminate şi. instrucția incompletă. Majoritatea 
acestora, avizi de cunoaştere, apelau, pentru a-şi 
completa bagajul de cunoştinţe, la * 'bătrâni "care în 
marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la 
dispoziție cunoştinţele lor. Printre cei mai activi în 
acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul 
George Manu. În toată această perioadă, el a 
transmis, prin viu grai celor care au avul norocul să 


împartă celula cu el, ori prin morse (profesorul |, 


George Manu era un moksist desăvârşit) celor din 
celelalte celule, zeci şi sute de conferințe, prelegeri 
ori lecții din toate domeniile ştiinţelor umaniste: 
istorie, drept, geografie, filosofie, literatură, limbi 
străine (franceza şi engleza mai ales) etc., care erau 
memorate ori scrise pe pereți, pe b::căţi de săpun, pe 
cioburi de sticlă etc. şi apoi, transmise din celulă în 
celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit 
din închisoare cu temeinice cunoştinţe de limbă şi 
literatură engleză de exemplu, lui îi datorează aceşt 
lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însă multe 
dintre lecţiile elaborate de el au ajuns şi în celula în 
care mă aflam, astfel că multe dintrecunoştinţele pe 
care le-am dobândit în închisoare lui i le datorez. 
Profesorului George Manu i se datorează şi 
inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe 
“firul de aţă. Odată, un grup de studenţi care se aflau 
la un alt etaj decăt cel pe care se afla el, i-au cerut 
(prin morse, bineînţeles) să le transmităcăteva dintre 
principiile de băză ale Constituţiei americane. 
Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie. 
toate cele şapte articole ale Constituţiei respective şi 
aştepta un moment prielnic ca să le poată transmite 
la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa 
şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru 
repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului 
Manu i-a venit ideea ca să transpună peea, în alfabet 
morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) 
textul pe care il avea de fransmis. Cu migală şi cu 
multă răbdare, făcând mii de noduri, a reuşit să 
“scrie” pe câțiva zeci de metri de aţă textul celor 
şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut 
apoi un ghem pe pare l-a jrânsmis destinatarilor 
impreună cu instrucțiunile de decodare. Această 
nouă metodă de scriere a constituit o adevărată 
revoluție a sistemului de comunicare din inchisoare 
şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca 
deținuții să nu comunice între ei 
După 1958, când la conducerea închisorii 

Aiud a venit colonelul Crăciun şi ai început 
pregătirile pentru declanşarea reeducării, 
profesorului George Manu, despre căre administraţia 
închisorii ştia că are o mare influență asupra 
celorlalți. deținuți, i s-a cerut, ca şi celorlalte 
personalități din Aiud, să acceple reeducarea şi să 
facă, în fața deţinuţilor, odeclarație de desolidarizare 
de trecut şi de toate crezurile şi idealurile sale. Cu 
toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a 
refuzat demn și fără ostentație orice compromis 
Pentru atitudinea sa fermă şi fără echivoc, profesorul 


[| George Manu a plătit cu viața. Datorită regimului 


inuman la care a fost supus în urmawefuzului său 


| "categoric de a face declaraţiile care i se cereau, 


boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul 
oficial al închisorii, doctorița Balea, în prezența 
colonelului Crăciun, a fost meningită tb.c. 

Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, 

fiindu-i condiționat de semnarea declarației care i 
se cerea. S-a stins din viață împăcat cu sine şi cu toți 
cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a 
fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri. 


(va urma) 


x 








a 


Ţ 





” 











(OO DD PUNCTE CARDINALE 


lulie '94 NR.7/43 PAG. 5 


DIMENSIUNEA TRANSCENDENTĂ 
A POLITICULUI 


Luând cuvenita distanță şi privind. cu 
detaşare, către secolul în care um trăi, al cărui sfârşit, 
cu ŞI al nostru, Se upropie. ne pulem îngădui pe secumu 
lui, unele remarci umicule cu înlre cei îmbătrâniți 
impreună. Dacă vorbele spuse vor conţine şi mici urme 
de ranchiună, câte un cuvânt nu tocmai potrivit, o 
judecată nu îndeajuns de nepărtinituare, datorată 
mulielor noastre neindepliniri trecute, iirog pe cititorii 
mai lLineri Să mă ierte pentru că ucesteu sunt, vor vedea 
ela vremeu lor. din “cdştigurile ” nedorite ale înaintării 
in vârstă 

Mulţi suni cei ce, din vechime, s-au scuzal 
dând vina pe vremuri. "O tempora! O mores!” sună 
retorica exclamalie ciceroniană, şi e mai veche decăt 
era noastră. La noi, obiceiul de-a face răspunzătoare 
vremurile. s-a statornicil, lemeinic, de la cronicari, 
aşa încăt ustăzi, când relele ne copleşesc. pare cât se 
poale de natural să se pună pe seama defunctei ere 
comuniste toate nenorocirile trecute, prezente şi chiar 
viloare. De ce gruba asta? Pentru că sunt excluse 
persoanele, e invinuită numai “iepoca”. Răspunderea 
devine generulă şi deci vinovălia se împarte. Stalislic, 
pe cap de locuitor. N-o fi coreci, dar e comod 

Ce nu putem nicicum reproşa veacului nostru 
e c-ar fi existal şi ar fi trecut ca un secol anodin. Putem 
spune dimpotrivă. Putem afirma că din punct de vedere 
al mulţimii evenimentelor, al senzațiilor tari, ne-a şi 
fățat: lovituride stat, revoluţii, dictaturi, asusinule 
es tuculenise. «ouă răzhuute monliule recunoscute 
ca uture, şi un ul treilea, incă nedeclarat dar aflat în 
plină desfăşurare. căci, oriunde te-ai uita atent, dacă 
mu arde, ceva mocneşte. O sumă de războaie locale, 
mici dar virulente, alimentate de uri ancestrale dar şi 
de. în speciul, de interese străine (cum se putea alifel) 
prezentate beligeranţilor ca “inițiative de pace”, 
produc, aşacum se vede, moarte, distrugeri, “purificări 
ernice”. Aceste confruntări. începute civil dar 
continuate din ce în ce mai militar. par să confirme 
varianta pusă în circulaţie de pesimişti că totul se va 
transforma. curând, Într-un război generalizat, 
atomico-chimic, bacteriologico-psihotronic,. în care 
fiecare se vu bate cu fiecare până nu se va mai vedea 
om cu om, nici la propriu nici la figurat. Să sperăm că 
nu se va intâmpla aşa. Situaţia, oricum, obligă la 
veghere, la păstrarea deplinei lucidităţi. la echilibru 
interior. y 

Avem motive să-i acordăm, secolului nostru 
şi oarecare considerație, în principal pentru 
realizările-i tehnologice. Multe bune, folositoare, dar... 
Vrilizarea acestar reuşite ridică probleme pe măsură 
ce efectele în timp se Joc simţite. Multe dintre ele cu 
consecinţe nefaste. Cum am spus insă, să judecăm 
lucid. să cumpănim cu grija zilei de mâine, dar nici să 
nu ne pierdem in faţa neprevăzutului, să ne păstrăm un 
strop de umor, dacă nu suntem în stare să Jacem, ca 
inaintaşii noştri, haz de necaz. 

Cât de mare comandant de oşti a fost 
Alexandru cel Mare, cât de autocrat a fost Petru cel 
Mare, cât de vrednic în apărarea hotarelor şi-n 
consolarea văduvelor a fost Ştefan cel Mare, nici unul 
dintreei n-a avul televizor color. Noi insă avem. Și asta 
datorită secolului în care trăim. Poţi zilnic să vezi toate 
evenimentele de pe mapamond la telejurnalul de seară, 
poți să-i urmăreşti, şi dacă asta te distrează, să râzi de 
figurile rigide ale conducătorilor de state, care 
înțepenesc la parăzi sau amorțesc în interminabile 
întâlniri internaţionale în timp ce tu, relaxat, poți 
să-ţi bei liniştit păhărelul, să ronţăi “bomboane 
agricole”, sau să-ți mângăi pisica preferată. Astăzi, 
cine vrea, poate să-și procure casele cu inregistrări de 
arhivă. să-i vadă oricând pe cei consideraţi a fi marii 


realizatori de istorie, evideni contemporană, ca. Stalin, 
Rooseveli, Hitler, Churchill, Mao ete. Cum gusturile nu 
se discută, oricine poale admira, pe ecranul televizorului 
său, de cuile ori ii face plăcere, "savanţi de renume 
mondial, ca Elena Ceauşescu, sau "capele incoronate”, 
ca al impărutului canibul Bokassa, cel ce-şi conserva 
adversarii politici în congelatoare ca să le poată mânca, 
la zile festive, ficățeii. Ce oameni! Ce secol! 

'Dur dacă aceştia ne-uu fost conducătorii, şi 
exISlă serioase molive să credem că i-am meritat, noi, 
supuşi! lor, cum um fost” Să fie asta o intrebare ce şi-o 
mai pot pune, astăzi, doar naivii? Vreţi să spuneți că 
zicala: "Cum e stăpânul, aşa e şi sluga”, e un proverb 
cu valabilitate expirală încă în secolul trecut? 


. e 


> Cele imputabile secolului sunt, 
evident, multe. Din toate eu i-aş reproşa, în principal, 
obişnuința suspiciuni. Secolul în care amirăite cel care 
ne-a obişnuit cu ea, ne-a impregnat cu ea, ne-a băgalt- 
o în sânge. În vremea noastră, mereu una s-a spus şi alta 
s-a făcut, de n-ai mai ştiut, cinstit fiind, ce săcrezi. Multe 
din cele învățate la şcoală, acceptate ca incontestabile, 
ne-am trezit la un moment dat că nu sunt adevărate, 
oricum alifel, sau cu totul altfel decâl le-am crezut multă 
vreme. Oamenii greşesc, şi nu de puține ori cu intenţie. 
Dar între o prezentare personală, implicit părtinitoare, 
u udevărului şi minciuna intenţionată, sfruntată, 
3fidătoure, eu distanţă, după cum este unu, încă şi mui 
mare, între aceasta şi minciuna industrializată, realizare 
de vârf a secolului nostru. 

Totdeauna s-a minţit. Nu eo invenţie nouă. Dar 
în ultimele decenii am asistat lao amplificare a minciunii 
cu ajutorul tehnologiei moderne, la dezvoltarea şi 
perfecționarea, dincolo de limite, a tehnicii producerii 
şi diseminării neadevărului, dându-i-se acestuia 
proporții înspăimântătoare. Căci nu mai e vorba de o 
singură minciună, oricât de gogonată, ci de un sistem 
elaborat ştiinţific, dozat, dirijat, îmbunătăţit pe parcurs, 
capabil să-şi atingă scopul final care e: prostirea cât 
mai multor indivizi, grupuri, dacă se poate a lumii 
întregi. Sigur că o astfel de acţiune nu rezistă la infinit. 
Durează până ce minciuna se descoperă. Urmează o 
alta, din timp pregătită, beneficiind de tehnologie mai 
performantă ca precedenta, una care transformă 
zgomotul în vacarm,; important e să se meargă mai 
departe fără să se înțeleagă nimic. Cum se descurcă mai 
apoi coriştii, participanţii mărunți ce s-au dovedit 
mincinoşi, îi priveşte. Cei mari, cu câştigurile aferente, 
sunt puşi la adăpost. Exemplul tipic e “reuşita” jocului 


“de întrajutorare, Caritas. Mă întrebam, privindu-i pe 
miile de amărăţi (necinstiţi în sufletul lor, Căci sperau să * 


capete şi să folosească bani nemunciţi) care stăteau la 
coadă ca să-şi depună mult-puţina strânsură, adunată 
cu trudă, în mâinile escrocilor, de unde atâta prostie? 
Cum s-a pulut ajunge la o astfel de stare, decăt prin 


împăâclirea minţii cu ajutorul minciunii repetate, prin 


radierea, cu ăâjulorul sistemului organizat de 
dezinformare şi înşelare, din capul oamenilor, aoricărei 
urme de judecată cinstită. Erapeniru mine, ceva groaznic 
şi hilar, în acelaşi timp, să văd cum săracii se înghesuie, 
aşteaptă ore întregi la coadă, ca să-şi dea banii, să-i 
îmbogăţească, şi mai mult, pe bogați, pe tâlhari. Cum ar 
fi fost aşa ceva posibil fără serviciile unei instituţii 
specializate în fabricarea şi distribuirea, tehnic- 
industrială, de vorbe goale, de Sirivire a omului sub 
minciună? 


Din această cauză, a mpi dincolo de 


orice limite, a neadevărului, am ajuns să ne îndoim de 
toate, să nu mai avem încredere în nimic. Auzim, dar nu 
credem că e aşa, citim şi punem la indoială cele citite, 


supunem loate informațiile ce ne parvin la mai multe 
controale şi chiar alunei când rezistă, când se confirmă, 
(at ne mai rămâne o umbră, un dubiu. Suspiciunea se 
respiră cu aerul, Poluarea atmosferei cu naxe 
industriale e nimic în comparație cu poluarea sufletelor 
şi direci prin starea de permanenţă a acceptării lucrului 
nec instit, dar şi prin distorsionarea minţilor cauzată 
de continua repetare a neadevărurilor, până la 
indobitocire. Şi nimeni nu se revoltă, nimeni hu 
protestează. Pe alte meleaguri, şi la noi, au apărul 
partide ecologiste, cu numeroşi partizani ce-şi spun 
verzi, militând pentru păstrarea, pentru oprirea 
degradării, în continuare, a mediului umbiant. Dar de 
ecologia sufletului uman nu se vorbeşte, căci o astfel de 
preocupare nici nu există. Verzii adevărului, când au 
apărut, au fost trataţi ca delicvenţi periculoși, au fost 
urmăriţi, condamnaţi, exterminați prin toate mijloacele, 
inclusiv prin trecerea sub tăcere până şi a numelui lor. 
De ce oare? O ştim şi se ştie! 5 

Cu vârsta, în locul seninătății, am acumulat 
neincredere. Nu e deloc o iluzie că universul în care 
trăim e unul al înşelăciunii. Trişaţi, zilnic, de un număr 
oarecare de ori, mereu la pândă să descoperim sub ce 
nouă formă se ascunde ultima minciună, avem şi putem 
oferi, fiecare din noi, scuze şi argumente. Dar în lipsa 
asta de dragoste de adevăr, în seceta asta de încredere 
în frate, poate cineva să creadă că de justificări, de 
explicaţii au nevoie sufletele avide de certitudine şi ue 
credință neclătinută? 

Oamenilor, e drepi, li s-au dat bunuri de larg 
consum, înlesniri de trai, dar li s-a luat perspectiva, nu 
mai au un țel, li s-a furat o lume; lumea cea dreaptă, 
moştenită de la bătrâni, din moşi-strămoşi, lumea la 
care, fără excepţie, împărații şi săracii, ajung 
deopotrivă, la scadenţă. Cu ce sentimente poți deci să- 
i priveşti, la televizor, pe conducătorii de ultimă oră, 
diriguitorii țărilor dar şi ai mijloacelor de informaţie, 
cei ce au ultimul cuvânt în stabilirea celor ce sunt 
drepte şi nedrepte în zona lor de influenţă, când ii vezi 

preocupaţi de grija valorilor materiale (comori pe 
pământ), de păstrarea puterii, prin înmulţirea şi 
sofisticarea armelor, când în lume este nevoie, ca de 
aer, de bună învoire între oameni, de vorbă dreaptă, 
nepusă la îndoială, când'sufletul omului, uscat, „tânjeşte 
după un strop de candoare. . 

Producătorii industriali de dubii se pare că 
au reuşi! să macine sau măcar să roadă, în parte, 
sufletele căci toți ne îndoim de orice. Dacă ne îndoim, 
nu credem. Şi, dacă nu credem, nu suntem. 

Printr-o îndelungată, diavolească, măiestrită 
înşelăciune, omului modern i s-a furat credința, i s-a 
luat planul secund, dimensiunea de referință, i s-a 
răpit chipul lui Dumnezeu văzut în ceilalți, în semeni, 
în cei zidiți după chipul şi asemănarea Lui. 

Copleşi! de gălăgia mijloacelor de informare 
în masă sau de grijile zilnice pentru supravieţuire, 
prea ades furat de sclipiciul ambalajelor multicolore, 
omul este distras, pus în imposibilitate să reflecteze, să 
observe, să se reculeagă, dar asta nu modifică în nici 
un felrealitatea lumii transcendente din care venim, în 
care ne ducem şi pe care, dacă suntem atenţi, o vedem 
reflectată în fiecare act, în fiecare gest, în fiecare gând 
al nostru. | i 

1 În realitatea acestei lumi mari, în care 
materialitatea noastră e o parte, sau poate doar un 
aspecl, se includ nu numai oraşele, mările şi munţii ci 
şi faptele, actele, străduința, opțiunea noastră pentru 
Bine, care, am văzut, înseamnă, prea ades, acceptarea 
suferinței: măcar pe ea s-o credem. 

Totdeauna la capătul tunelului e lumina; de 


dincolo. Constantin IORGULESCU 


= 














„o + Vnserise în sufl 
EI pda B 3 pă, ae Z 





PAG, O NR. 7/43 luhe '94 


DICTIONAR. 


E A A A N A N CN MM A MN E me ma ll 


2. SENSUL 
PROGRESULUI 


În mod evident, “revoluționarii” 
suni uzurpatori ai ideii de progres, pe care 
vor să-l deducă dintr-o ideologie. Nu ne-am 
propus să aducem contraargumente teoriei 
lor, ci doar să desluşim pe ce se întemeiază 
indemnul. lor la abandonarea temeiurilor 
fiinţei naționale şi la mimetismul la care ne 
îndeamnă. Există într-adevăr un progres 
care nu se suprapune şi nici nu concurează 
cu ideea de “progres” propovăduită de 
adepți ideologiei Revoluţiei franceze. Ei 
pretind să ne debarasăm de tot trecutul şi să 
îmbrăcăm haina constituționalismului şi 
democratismului revoluționar, ignorând că 
“adevăratul progres nu se poate opera decât 
conservând pe de o parte, adăugând pe de 
alta” (Eminescu “Cele două generaţii 
românești, dinainte şi după | 848") şi uitând 
că înainte de ideologia franceză noi aveam 
sensul comunitarismului religios, superior 
democratismului laic şi că legile trebuie să 
fie expresia sufletului unui popor. lată de ce 
proiectul lui Kogălniceanu privind 
autonomia desăvârşită a Moldovei, inspirat 
din realităţile istorice şi nu din ideile 
Revoluţiei franceze, este privit de Lovinescu 
drept. neîntemeiat, căci ideile expuse în 
“Dorinţele partidei naționale”, respectiv 
“voima ne întoarce la acele instituţii a căror 
oripine iese din pământul nostru (...) pe care 
voim numai a le adapta după luminile şi 
trebuinţele epohei” nu și-ar găsi în istoria 
noastră nici un moment care “ar putea fi 
privit ca un principiu configurator”. - » 
Desigur, nu putem lăgădui 
penetrarea ideologiei revoluţionare la noi şi 
nici nu putem să-i igniorăm consecințele. 
Atâta doar că, contrar celor susținute de 
regulă de“progresişti”, roadele sunt cu totul 
altele decât cele revendicate de ei, imitaţia 
socializantă a acestei ideologii a dus, pe 
termen lung, la stoparea adevăratului 
progres, care nu poate fi atribuit unei 
ideologii. Mai mult chiar, dacă dictaturile 
de dreapta ale acestui veac s-au dovedit 
compatibile cu economia de piaţă, cu 
civilizaţia și cu modemizarea unor. țări, 
permițând în acelaşi timp spiritului să se 
dezvolte liber, dictaturile de stânga au distrus 
economia, patrimoniul material şi spiritual 
alţărilor prin care a trecut; cele dintâi au dat 
o cultură, cele din urmă un apendice al 
idealogiei. Referindu-se la penetrarea ideilor 
socialiste în mase, Le Bon scria: “Stabilitatea 
sau instabilitatea sufletului naţional explică 
dece au reuşit sau au eșuat aceste tentative, 
Au reuşii atunci când poporul căruia 
cârmuirea voia să-i impună noile instituţii 
nu avea un suflet naţional constituit”. Din 
fericire, ofensiva socialistă de la mijlocul 
veacului trecut a întâmpinat rezistența unui 
“suflet constituit”, al unui cumpătat popor 
ortodox, laolaltă cu clarviziunea unor mari 
spirite, care au ştiut să-şi asume rolul de 
luminători ai naţiei. Între ei, atunci ca şi 
astăzi, pătura de intelectuali desțărați. şi 
dezduvhoniciţi, experimentatoriai utopiilor, 
Proiectele de reformă, experimentele 
utopice, cel mai recent trăindu-l cu taţii, 
obturează fireasca desfășurare a vieţii 
popoarelor şi, prin urmare, nu fac decât să 
încetini progresul ale cărui legi sunt 
| acelui popor; nimic nu 


& 


, 








PUNCTE CARDINALE 


este mai străin trâmbiţatei iubiri de oameni 
decât considerarea acestora ca o massă la 
dispoziţia unor creiere care se cred indreptăţite 
să facă experimente cu ea, ca într-un uriaș 
laborator al întregii lumi unde eşuarea 
experimentului: nu-l încarcă cu nici o 
responsabilitate pe experimentator, decât 
aceea de a chema femeia de serviciu şi a o 
ruga să degajeze Jocul de resturile 
experimentului ratat. Niciodată un popor 
serios nu şi-a propus să şteargă în întregime 
trecutul pentru a reconstrui totul de la capăt. 
Vorbind despre aşa zisele “drepturi” 
proclamate. de revoluții, Ortega y Gasset 
arață că cel mai nesocotit dintre drepturi, 
când e vorba de revoluții, este dreptul la 
continuitate:“A rupe continuitatea cu trecutul, 
a vrea să începi din nou înseamnă a aspira să 
cobori şi să plapiezi urangutanul”, căci 
memoria trecutului cuprinde şi memoria 
greşelilor, a căror valoare pedagogică este la 
fel de mare cu cea a reuşitelor. şi la fel de 
înscrisă în configurația umană; or. după cum 
am văzul; ”revoluționani” se cred deţinătorii” 
adevărului absolut care i-ar face să reaşeze 
lumea în stare edenică. Şi, mai ales, ei nu 
greşesc niciodată; ceilalți greşesc. “Niciodată 
Anglia, scne Le Bon, nu a avut de gând, 
precum oamenii Revoluţiei noastre, să 
distrugă moştenirea ancestrală, cu scopul de 
a reclădi o nouă societate în numele rațiunii” 
Evoluţia societăţii, decretează “progresiştii ” 
atinge oblipatonu socialismul şi trece prin 
“zdrobirea” monarhilor. lată, astăzi Anglia, 
una dintre cele mai prospere şi mai echilibrate 
nații păstrează în mod simbolic instituția 
moraărhiei, pentru a consfinţi permanenta 
actualizare a normelor care-i reglementează 
viața. Referindu-se la perioada care a urmat 
Revoluţiei. Le Bon arătă că “transformarea 
ideilor şi moravurilor trebuie să preceadă 
reorganizarea politică. Departe de a înlesni 
răpsândirea ideilor democratice, proiectele 


de reformă ale teoreticienilor din această - 


epocă nu au făcut decât să le încetinească 
progresul. Socialismul comunist, formă sub 
care mulți dintreei susțineau că fac să renască 
Revoluţia. a avut drept rezultat final 
înfricoșarea burgheziei şi. chiar a claselor 
lucrătoare. Am observat deja că teama de 
ideile acestor teoreticieni a constituit una din 
principalele cauze ale restaurării Imperiului”. 

Dus până la aberaţie, experimentul 


“socialist şi-a epuizat toate virtualităţile 


determinând mutații ale fiinţei naţionale şi 
individuale pe care, vorba poetului, suntem, 
poate prea aproape ca să le vedem. Desigur, 
istoria n-o putem da înapoi, trebuie să ne-o 
asumăm Şi să tragem din ea învăţăturile care 
se cuvin. lată de ce, înainte de a se arunca cu 
capul înainte, susținătorii socialismului 
cosmetizat de astăzi ar putea medita la 
multiplele tragedii pe care el le-a declanșat. 

“Spuneam că ofensivei socialiste i 
s-a opus sufletul constituit alnaţiei laolaltă cu 
cei mai reprezentativi dintre intelectualii ei, 
Din fericire, aceste uriașe personalităţi, care 
au prins exact pulsul momentului lor istoric, 


cu prețul sacrificării “operei” lor, în unele . 


cazuri, au acţionat în momente decisive ale 
existenţei noastre ca neam, ca niște adevăraţi 


dascăli naţionali, cu consecințe încă anevoie - 


de calculat la devenirea noastră ca neam. 


“Trebuie să mai precizăm că acest lucru nu 


este valabil pentru perioada comunistă şi nici 


este un instrume 





pentru cea strict actuală. Unul dintre aceştia 
este Titu Maiorescu, pentru a doua jumătate 
a veacului al 19-lea, şi celălalt Nae lonescu, 
pentru prima jumătate a veacului nostru. Am 
putea adăuga şi pe alții, cum ar fi Pârvan, care 
însă n-a avut timpul, sau pe lorga. care n-a 
avut generozitatea să fie dascăli național. 
Cei mai reprezentativi pentru ideea studiului 
de faţă sunt Maiorescu și Nae lonescu. Să 
reținem că amândoi erau oameni care aveau 
propriile lor opţiuni politice - despre care se 
face mult caz - dar că apostolatul lor naţional 
s-a făcut în numele adevărului fără nic! un 
adjectiv. Cele două imense personalități au 
preferat nu atâl să se “realizeze”, cât să se 
autozidească în edificiul cultural şi în destinul 
nației lor dintr-o încredere absolută în 
capacitătea de autorealizare a neamului din 
care făceau parte, convinşi că astfel 
<substanța>acestuia va fi mai nobilă şi mai 
desăvârşită. Nuo veleitate creatoare i-a mânat, 
ciunaziditoare; nu deșarta goană după funcții, 
titluri şi ediţii de opere complete i-amânat (pe 
care le puteau cu uşurinţă realiza). ci înălțarea 
prin chiar fiinţa lor a substanţei neamului 
care - ei o ştiau -, va rodi astfel înzecit. Poate 
fi o pildă mai înaltă de generozitate şi de 
smerenie decât aceasta? 
Şi unul şi celălalt, şcoliţi în 
Germania, ar fi putut rămâne acolo, cum |i s- 
a şi propus, şi deveni respectabil Herr” 
Professor, autori de tomuri savante, cu lungi 
bibliografii în coadă (lucru care ii stâmea 
oroare lu: Nae Ionescu). Şi unul şi celălalt, 
având o înaltă conştiinţă a nevoilor din acel 
moment ale neamului nostru au făcut operă 
de apostolat național, cu diferenţe 
temperamentale şi adaptate momentului, au 
propovăduit de la catedră - unde nu veneau 
să-i asculte doar studenții, ci şi elita 
Bucureştiului - cultul pentru adevăr. 

Şi cum se împlineşte lucrarea unuia 
prin lucrarea celuilalt! pia 

Este cunoscută campania lui 
Maiorescu, pe tărâm social, contra “formelor 
fără fond”, înțelegând prin formă nu ideea de 
ordine - el însuși fiind un om de canoane 
sep'ere - ci de structură exterioară stricătoare 
de ethos. Maiorescu se opunea unei imitații 
formale, fiind în acelaşi timp pentru un progres 
real, întemeiat pe datele specifice ale unui 
popor: “Dar nu e indiferent felul cum se 
acomodează sufletul unui popor. El ajunge 
după un timp să dea un corespondent real 
formei importate, dar întrebarea este cu ce 
efort şi mai ales, dacă a mai rămas el însuşi”, 
tălmăcea V.Băncilăatitudinea lui Maiorescu, 
cumpânind exact locul lui Maiorescu între 
paşoptiştii adepţi ai schimbării cu orice preţ 
ŞI paseişti: “progresul real e cel care schimbă 
faţa societăţii bazându-se, în mare măsură, pe 


un fond cât mai vechi de tradiţii”, adăuga el. 


Rolul - lui Maiorescu este 
fundamental pe tărâm cultural. Opera de 
asanare spirituală a lui Maiorescu a constat în 
activitatea lui de îndrumător al energiilor 
naţionale pe o anumită cale. Neiridoielnic, 
cultura română ar fi arătat altfel fără Maiorescu 
şi nu îndrăznim să ne imaginăm cum. El a 
aşezat la temelia. operei sale de pedagog 
naţional două concepte a căror valabilitate 
eternă a creat școală: conceptul de artă pură 


şi cultul pentru adevăr în sine, Concepte * 


opuse total “progresiştilor” pentru care arta 
nt al ideologiei iar adevărul 


+ - > 








(ze 03) 


19)5998)5) 95904 





Dora MEZDREA 


nu are nici o valabilitate dacă nu slujeşte 
ideologia. Pervertirea artei veacului 20 ŞI 
deruta generalizată de relativizarea noțiunii 
de adevăr. fenomene caracteristice veacului 
nostru, îşi au originea în incâlcarea acestor 
două principii. Maiorescu n-a admis, de 
pildă, lirica patrioțcă, tocmai din cauza |. 
probabilității de a fi anexată! politic, a 
descurajat mediocritățile şi a insistat aşupra 
menţinerii legăturii cu “poporul de Jos”, a 
cărui creaţie n-a incetat s-o dea drept pildă. 
Mai adăugăm contribuția lui decisivă la 
aşezarea temeliilor limbii moderne: a susţinut, 
O latinitate moderată, a combătut “beţia de 
cuvinte”, a susţinut introducerea 
neologismelor şi a pus bazele ortografiei. 


= 


Ş 


Cu Nae lonescu, progresul în 
căutarea chipului autorealizârii neamului 
interiorizează şi atinge un prag încă neegalat 
pânăastăzi. Dacă Maiorescua știut că trebuie 
să-i dea criterii pragmatice în momentul în 
care acestea lipseau şi o ţinută filozofică 
prin propria lui ținută filozofică, Nae lonescu 
a continuat acest drum pe coordonatele lui 
interioare şi metafizice. 

Având opera de desțelenire a 
spiritelor înfăptuită de ilustrul său înaintaș, 
Nae lonescu putea propune spiritului să | 
meargă până la capătul “aventurii”. Nefiind 
nici o clipă un om al “drepturilor”, Nae 
lonescu a fost în totalitate, ca şi Maiorescu, 
un om al îndatoririi: pentru amândoi datoria 
supermă se chema neamul românesc. 
Progresul, în acest context, înseamnă a fi tu 
însuți un moment'viu şi roditor pentru cei ce 
vor urma, în devenirea acestui neam, in 
neobosita lui căutare de sine; un moment 
rodnic şi pururea viu, căci pururea la pânda 
adevărului. Acesta era pentnu Nae lonescu 
sensul înalt al 'misiunii sale pedagogice: 
"Pentru că în fiecare din noi este 6 luptă 
continuă de fiecare zi. Această luptă 
continuă, prin faptul sentimentelor, al 
impresiilor, al ideilorş.a.m.d.. până la sfârşit 
alunecă într-un cadru care. cu timpul se 
fixează. Când noi am ajuns la soluția care 
reprezintă adevărul, ne-am şi fixat dar în 
momântul în care ne-am fixat, am murit(_.). 
Mâine mă veți depăşi pe mine. chiar aveţi 
datoria să mă depăşiţi întrucât sunteţi vii şi 
intrucât eutrebuie săajung la soluția absolută 
a felului meu de a vedea şi trebuie să mor. 
deci înaintea dumneavoastră(...).Ceea ce 
cred eu însă că vă fac, şi lucrul cu care poţ 
să vă fiu într-adevăr de folos, este faptul că, | 
reprezentând într-adevăr un punct de vedere 
în consonanţă cu atmosfera şi cu structura în | . 
genere a vieții de astăzi, eu sparg un tipar | 
vechi, care tindea oarecum să oprime viața, 


“ 


Şi ridic zăgazul realității, pentru ca, IOD 


aşezându-vă dumneavoastră în curgerea ei, 
să ajungeţi la țărmul care vă este propriu”. 
Sunt acestea. cuvintele testamențare rostite 
de Nae lonescu în deschiderea cursului său | 
de Istoria merafizicii care ne relevează fără 

urmă de“echivoc şi cu smetita cutezanță | 
dintotdeauna a iscoditorilor de sensuri ai 
acestui pământ, sensul progresului, al 
singurului progres care poate avea loc: în | 
căutarea adevărului; adevărul nostru caființe | 
individuale şi ca neam. i ja 


. 








DE e i 











PEPI 7 _c.. 





TITULESCU, 


Convenţia “intanpibilităţii” sale se pare că încă 
mai funcţionează, ca la triburile polineziene. pe termen 
nelimitat... 

Obiect al unei adulaţii fără rezerve în timpul 
regimului comunist de fericită memorie, este oare Nicolae 
Titulescu un “idol fals”? 

Cu exoticul său profil de piatră, uşor mongoloid, 
statuia sa, dăltuită parcă grăbit, de la înălțimea precară a 
unui mic soclu, domină moderat piața unui cartier mărginaş 
al Capitalei. Un omagiu cel puţin pitoresc. “Sfinxul de la 
Geneva” - venerat în proximitatea Gării de Nord şi o 
conjunctură relativ simbolică... Precum întreita Hecate, 
adorată la răscruci, în actuala sa calitate de spirit tutelar al 
nodurilor de cale ferată, superstarul Ligii Naţiunilor s-ar 
cuveni să patroneze, la rândul său, tot ce ține de intersecţie, 
răscruce, răspântii, cotituri... 

» Desigur, şi divergenţa punctelor de vedere care 
il privesc... 

| Apriga controversă al cărui obiect începe să fie 
eniematicul său profil sau, mai bine zis, spectru moral, 
zeiesc pentru unii, pentru alţii numai cimpanzeiesc, îi 
grupează pe mulți, tot mai radicalizat, în suporteri şi detractori, 
“fan”-i şi iconoclaşti. Impunând, în acelaşi timp, o dilemă 
cu implicaţii mai adânci privind elucidarea mobilurilor 
angajării sale şi a politicii extenea României în conjunctura 
internațională interbelică. Cert este că. dintre toate 
personalitățile proeminente ale diplomaţiei acelor ani, 
Titulescu a fost singurul privilegiat de regimul comunist cu 
un cult intangibil. Faptul e de lă sine grăitor. Şi impostura 
continuă, în chipul cel mai sfruntat şi perseverent. O recentă 
inițiativă editorială, aparținând Fundaţiei Europene Titulescu 
(“Nicolae Titulescu şi politica externă a României (1937)? 
- Fd.Ineiclopedică. Bucureşti. 1994) o atestă de data 
aceasta, pe faţă (“Titulescu este numai unul dintre marii 
oameni de stat ai României. Despre el s-a scris mai mul!. 
Despre alţii, nedrept de puţin. - s.n.) consacrându-l în mod 
curios drept autoritatea care ar fi creat nici mai mult nici mai 
puțin decât “matricea politicii externe a statului român 
modern”. Că acest “tabu”, în chip previzibil începe acum să 
se clatine - nimic mai firesc. Privilegiat vreme de mai bine 
de o jumătate de veac de obiecţii interzise cu o glorie de 
“salvator” şi “părinte al patriei”, de “primus inter pares”... 
Ori primând doar în ordinul “primatelor” (adică în acea 
categorie zoologică din care Darwin făcea să descindă 
întregregnul uman) pentru obedienţa şi mimetismul politicii 
sale față de cercurile Ocultei, potrivnice. intereselor 
româneşti, cum începem acum să-l descoperim?... Să 
întregim deci schița acestui controversat portret cu extrase 
din cartea (în sfârşit, publicată şi acum la noi: “România şi 
sfârşitul Europei” - Ed. FRONDE-Paris-Sebeş-Alba, 
Str.Mihai Viteazu 45, 1994) unui martor unic; unul din 
marii diplomaţi ai acelor vremi, prințul Mihail Sturdza. A 
cunoscut mai toate personalităţile importante ale epocii, a 
avut excelente legături cu responsabilii politicii exteme a 
celorlalte țări vecine cu Uniunea Sovietică, confirmând, 
încă din 1930, intenţiile ei agresive. lată, mai întâi, antologat 
în această carte, portretul pe care i-l face lui Nicolae 
Titulescu un autor asupra căruia nu poate fi aruncată nici un 
fel de umbră de părtinire, în acest caz, Henri Prost (“Destin 
de la Roumanie”): “E un om destul de curios acest Titulescu. 
Are o mască de mongol, părul rar, un trup cu rotunjimi 
neobișnuite la un bărbat.-Seamănă cu birjarii muscali de 
odinioară ai Bucureştilor, ce aparțineau toţi unei secte care 
îi constrânpea la castrare de îndată ce zămisleau primul fiu. 
Nervozitatea, susceptibilitatea sa, schimbările de umori, 
superstițiile, temerile de care era cuprins în faţa celui mai 
mic pericol, toate vădeau la el un temperament feminin şi 
explică multe din atitudinile sale”. Acesta este, potrivit 
autorului francez, omul căruia i-a fost încredințată 
conducerea politicii extene a României în anii decisivi 
1932-36. Portretul se întregeşte, în continuare, mai coroziv, 
recompus în adâncime prin deconspirarea mobilurilor intime 
mai ascunse ale acestui bizar comportament al diplomatului 
“român””: “Titulescu este, în istoria României, o tragică şi 
fantastică arătare. Tragică prin influenţa ce a avut-o asupra 
destinelor țării; fantastică nu numai prin aparența sa fizică 
şi prin trăsăturile personalităţii sale, ci şi prin originea 









misterioasă a puterilor care il stăpâneau şi îi dictau purtarea. 
Hrăpăreţ şi cheltuitor, milioanele curgeau în mâinile lui şi 
curgeau din ele. Corupător şi corupt, un deputat francez a 
putut zice despre el:<<Titulescu ar plăti casă [ie cumpărat>>. 
Se simţea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint-Moritz, la 
Lido, la Cap Martin, urând pământul țării sale, de unde fugea 
în grabă după scurtele vizite la care era silit prin reînnoitele 
şi uriaşele sale cereri de fonduri şi prin tainicele operaţii ale 
politicii sale: Titulescu era născut în țară românească, trăia în 
opulența şi moliciunea unei hetaire, mulţumită banilor şi 
influenţei pe care această ţară i le dădea, dar nu era român... 
ultimul Peceneg printre noi... “lată însă că, şi mai aproape de 
noi, Titulescu este revendicat, mai recent, chiar de etnia 
romilor şi bănuit, în chipul cel mai serios, de a fi descins, cel 
puţin pe linie maternă, direct din “şatriarşii”” nomazi. Dovadă 
miraculoasele şi neprecupețitele sale virtuți de a concilia 
"reconcilabilele”, calităţi atribuite, pe drept cuvântatavicelor 
sale modele arhaice (ale arbitrajelor“tuciurii”, neîntrecutele 
“judecăţi ţigăneşti”) 

O toană, probabil irepresibilă, a lui Alexandru 
Paleologu ne poate servi, în continuare pentru recompunerea 
acestui portret dificil. EI îl califica în treacăt, acum câteva 
luni, la o aşa-numită “masă rotundă” organizată de 
Televiziunea română, ca fiind atins de o anume “bizarerie 
neariană” şi fiind mai degrabă vinovat de o anume 
superficialitate (“brillant” versus “profund”). Cât de intens a 
strălucit anume Titulescu,'nu ne-a prea lămurit emisiunea 
"Lumini şi umbre”, căci datorită efectului unor strategii 
cumulate şi eficacității unei moderatoare-torpilă (Sanda 
Vişan), am avut parte atunci nu de a cunoaşte şi jumătatea 
cealaltă. întunecată. a "astrului titulescian” cum ni s-a anuntat. 
ci doar. în permanenţă, de aceleaşi locuri comune cu care ne- 
a obişnuit propaganda de până acum. În plus, un interminabil 
interview filmat al domnului ltioşanu, din care rezulta cât de 
absorbit se afla Titulescu în “orbita” regelui scelerat Carol. 


(având “foarte bune relaţii cu regele Carol. În ciuda anumitor” 


păcate ale regelui, îl socotea un mare om politic. EI lucra, 
peste capul guvernului, direct cu regele”, ceea ce i-a atras şi 
atâtea animozităţi în epocă). Este adevărat că prin “memoria 
peliculei”, cei „care au urmărit-o s-au putut delecta şi cu 
imaginea antedeluviană a doamnei Genevieve Tabouis (un 
alt “tabu”?), cea care, la intrarea Rusiei Sovietice în Liga 
Naţiunilor, “dansa rumba” cu Litvinov la Geneva. Şi cu un 
show total, plin de vervă masonică al domnului Paleologu, 
care respingea etichetarea de “mason” pentru Titulescu în: 
numele unei afirmaţii a lui Savel Rădulescu (o altă creatură 






Nicolae TITULESCU, Ministru de externe între 


anii: 1927-1928, 1932-1936, Delegat permanent la Liga 
Naţiunilor între 1920-1936 





N "IABU'" VULNERABIL... 





titulesciână până în vârful unghiilor), deşi Nomenclatorul 
masonic al lui Horia Nestorescu Bălcești îl înregistrează 
clar, la pagina 564, cu menţiunea de “Cavaler al Păcii 
Mondiale”. Cât despre statuia de la Banu Manta, pe care ne 
întrebăm dacă Titulescu a meritat să i-oridicăm, I.M.Oprea. 
un învederat panegirist titulescian de pe la finele anilor '60, 
ajungând să admită în fine că, în legătură cu Titulescu, pot 
fi îndreptățite şi “păreri potrivnice sau denigratoare (deşi) 
aceasta nu trebuie să ne pună în încurcătură”, s-a străduit 
totuşi să reamintească pilduitor că “şi statuia lui Napoleon 
a fost dată jos de vreo trei ori”. Sperăm, pentru domnia sa, 
să nu [i fost nici un fel de “aviz amatorilor”. 

Şi, revenind asupra aspectului de fond, să revenim 
deci la descrierea lui Mihail Sturdza: “Nu trebuie însă 
trecut cu vederea că misterul Titulescu era o parte dintr-o 
taină mult mai cuprinzătoare. Cum se poate explica că, de 
la rege până la ultimul ministru, toți conducătorii unui 
popor adânc simţitor în totalitatea lui la groaznica primejdie 
ce o reprezenta râvna cotropitoare a vecinului de peste 
Nistru, cum se poate explica că acest rege şi aceşti miniştri 
au ales să rămână orbi la această primejdie şi surzi la atâtea 
strigăte de alarmă până când muscalul a ajuns la Chişinău? 
(...) Titulescu era, într-adevăr singurul individ în poziția 
cuvenită şi înzestrat cu talentele necesare pentru a conduce 
timp de patru âni între Bucureşti şi Paris politica indicată 
de puterile anonime, politică de subterfugiu, de disimulare 
şi de minciună, politică ce a permis la Paris partizanilor 
alianței militare cu Sovietele să afirme - in Paza celei mai 
autorizate garanţii - a Ministerului Român al Afacerilor 
Externe - că România va permite trecerea trupelor ruseşti 
peste feritoriul ci.” (sn) Acesta a fost obiectivul final al 
politicii lui Titulescu: compromiterea (neautorizată) a 
intereselor țării. Deschiderea graniţelor răsăritene ale 
României în cazul unui nou război european. Interesele 
sale nuau fost interese românești, aceste planuri constituind 
o adevărată intenție de trădare. Momentul dramatic al 
anului 1940 care ne-a găsit într-o deplină singurătate 
politică şi militară a fost rezultatul direct al politicii lui. Şi, 
în acest context, Uniunea Sovietică şi-a putut duce la 
îndeplinire planul de a ocupa Basarabia. Titulescu a fost tin 
adevărat promotor al imperialismului sovietic pe toate 
meridianele. Ascunderea sau edulcorarea acestui adevăr 
nu serveşte intereselor țării noastre şi nu poate reprezenta 
poziția unui istoric adevărat. Cum se explică faptul că 
IL.M.Oprea menționează în cartea sa despre Titulescu, 
apărută la Editura Stiinţifică în 1966, împrejurarea în care 
Titulescu a dispus trimiterea în Republica Spaniolă a 100 
de tunuri și 1$ avioane în condiţiile în care armata noastră 
resimțea o acută nevoie de armament. cedând efectiv 
armele celui mai puternic inamic, întrucât acest act favoriza 
extinderea posibilităţilor sale de intervenţie în Mediterana. 
deci într-o zonă a Europei în care ar fi fost firesc să căutăm 
Sprijin şi aliaţi în acele împrejurări? Cum se explică faptul 
că acelaşi I.M.Oprea, unul din cei trei autori care au îngrijit 
ediția menționată la începutul acestui articol despre Nicolae 
Titulescu şi “Politica externă a României”, reproduce cu 
conştiinţa perfect împăcată, acum, în 1994. în cadrul 
capitolului “Relaţiile dintre România şi alte state”, 
următoareaafirmaţie a lui Titulescu, în contradicţie flagrantă 
cu modul în care tot el, în cartea sa din 1966 ne relatase felul 
in care același om a putut acționa în împrejurările descrise 
mai sus: Fără nici o notă fără nici o explicaţie din partea 
istoricului! *<<Spania pentru spanioli este mottoul 
nostru>>, Prin aceasta înțelegem Spania pentruacei spanioli 
pe care şi-i alege. Nu avem nici o preferinţă pentru nici una 
din părți. Este însă trist şi neliniştitor să constați că astăzi 
Spania a devenit o bază de operațiuni pentru cei ce doresc 
să aibă o poziţie privilegiată în Mediterana”. (Adică exact 
ceea ce Titulescu urmărise prin acțiunea cedării 
armamentului nostru). 

Fără comentarii! 

Scrupulele de conştiinţă ale lui Titulescu şi acelea 

ale comentatorului său predilect ating în acest punct un 


racord perfect. & 
| Cristiana HANCU 





m 


de 
"a 
i 


——-. 





PAG. 5 NR. 7/43 lulie '94 


Aşadar omul, creat de Dumnezeu 
intr-o stare de mijloc, între nestricăciune 
ŞI stricăciune, urma să dobindească, prin 
libera înclinare a voinţei sale, fie pe cea 
dintii, fie pe cea de-a doua. Dar, aşa cum 
am văzut în subcapitolul anterior, voința 
1 s-a inclinat spre păcat, ducindu-l la 
cădere 

Cupăcatul dintii şi cu izgonirea 
din Eden începe istoria neamului 
omenesc. Omul cade din veşnicie in veac, 
devenind pradă a timpului devorator şi 
transformindu-se, din candidat la 
perfecțiune şi la nemurire, în rindaş al 
deşertăciunii şi al morţii. 

S-a spus că omul “a căzut în 
timp”, dar afirmaţia rămîne ambiguă dacă 
n-o precizăm în sens creştin. Căci “timpul” 
nu este totuna cu “istoria”. A fost un imp 
anteistoric (a nu se confunda cu 
“preistoricul” periodizărilor ştiințifice!), 
inaugurat în ziua întii a creației şi pe care 
l-am putea numi timp. “originar” (un soi 
de durată nelimitată, de “trecere fără de 
petrecere”, de “vreme care nu 
vremuieşte”) - dimensiune temporală a 
veşniciei. Acest limp originar constituie 
“cursul sau măsura mişcării inerente 
creaţiei” (I.Bria, op.cit., p.393), 
caracterizind deci veşnicia creată, care 


nu-i totuna cu veşnieia necreată a lui: 


Dumnezeu - Cel nemişcat în Sine şi 
dincolo de orice devenire: Dumnezeu e 
veşnic prin Sine, liber de orice dependenţă. 
in vreme ce creația e veşnică prin 
Dumnezeu, de Care depinde şi inţru Care 
se mişcă în veci. 

Sub acest timp creat, dar lăuntric 
veşniciei, au stat şi protopărinţii pină la 
cădere, într-un fel de “tinereţe fără 
bătrineţe” deschisă spre. “viața cea fără 
de moarte”. L-am putea numi de aceea şi 
timp “paradisiac”, aşa cum şi pe omul de 
dinainte de cădere l-am numit om 
“paradisiac”. 

Acestui timp “originar” sau 
“paradisiac” i se opune /impul istoric, ca 
timp “căzut”, ca “vreme care vremuieşte”, 
ca (pe) trecere spre moarte - condiție 
temporală a făpturii păcătoase. Omul nu 
a căzut propriu-zis “în timp”, căci el s-a 
aflat dintru început, ca făptură, sub un 
anume regim temporal, ci a căzut în /impul 
istoric, în “veacul de acum” (ROMANI 
„12, 2), supus strităciunii şi morţii. Sau 
s-ar putea spune, încă mai exact, că timpul 
“a căzut” şi el odată cu omul și cu Firea 
întreagă, devenind măsură a deşertăciunii. 
Abia dincolo de istorie străluceşte “starea 
care va urma timpului prezent, ziua cea 
fără de sfirşit, care nu cunoaşte nici seară 
şi nici dimineaţă, acel veac nepieritor ce 
nu apune” (Sf. Vasile cel Mare)“ împărăţia 
veşnică” (aionios basileia - || PETRU |, 
11). “Căci fața acestei lumi trece” (| 
CORINTENI 7, 31), dar Dumnezeu ne 
cheamă, prin Hristos, spre “veacul ce va 
să vină” (MARCU 10,30; LUCA 18,30). 
“Cu Învierea lui Hristos, această separare 
între cele două <<veacuri>>nu maiexistă, 
deoarece eschatologia irupe în istoria 
prezentă. Împărăţia eschatologică a 


Curs elementar de religie creştină (XXIII) 





PUNCTE CARDINALE 


11. ISTORIA DIN PERSPECTIVA 
CRESTINA 


21) 
veacul 
""(IBria, loc cit.), Hristos ne-a 
redeschis porțile veșniciei şi ale desăvirşirii, 
arătindu-ne chipul în care putem aboli 
deşertăciunea timpului. Harul, care prin El 
a venit (IOAN 1, 17), pune în legătură cele 
pieritoare cu cele nepieritoare, în economia 


inceput deja cu El (LUCA 17 
Veacul viitor> 
de acum 


e prezent în 


Prin urmare, omul trăieşte aici, 
pe pâmint, sub presiunea timpului istoric, 
dar fie la modul profan (omul trupesc), fie 
la modul sacru (omul duhovnicesc) Primul 
se întundă în istorie, al doilea se ridică mai 
presus de ea. (Nu-i mai puţin adevărat că 
“trăirea sacrului” cunoaște diferite grade 
Nu orice om religios devine “sfint”; dar 
fiecare se străduieşte a trăi după putinţă în 
perspectiva slințeniei, ca mădular al 
Bisericii, așteptind cu luciditate şi cu 
nădejde nesmintită “invierea morţilor ȘI 
viața veacului ce va să fie”. Pe sfint“sacrul” 
îl modelează şi-l confiscă; pe credinciosul 


n d iai edi it 


TEOLOGIA MISTICA 
Si DOGMATICA 


mîntuirii. Omul istoric poate transcende; 
prin viaţa întru Hristos, istoria însăşi, re- 
sacralizind timpul încă de aici, din viaţa 
pămintească. Căci el se mişcă, cu voinţa 
lui liberă, între veșnicie şi veac, între “sacru 
şi profan”. Timpul “sacru” de care vorbeşte 
atit de des M.Eliade reprezintă, de fapt, o 
varietate istorică a timpului “paradisiac” 
sau, altfel spus, reiterarea pe cale mistică 
a timpului “parudisiac ” înlăuntrul istoriei. 
Marii înduhovniciţi - sfinţii - trăiesc, s-ar 
putea zice, cu un piciorîn lumea de aici şi 
cu altul în lumea de dincolo. Mistica 
autentică este o cale de a trâi raiul pe 
pămînt; de aceea îi este specifică tocmai 
“retragerea” din lume şi din istorie. Timpul 
trăirii mistice autentice nu mai este nici 
timpul profan al istoriei, dar nu este încă 
nici timpul “patadisiac” pur, originar sau 
eschatologic, ci un timp sacru intermediar, 
cu spatele spre istorie şi cu faţa spre 
veşnicie, anticameră spirituală a vieţii 
viitoare, icoană vie a Împărăției lui 
Dumnezeu. 


PI = Za A > 


de Gerardo Diego 


simplu “sacrul” îl modelează, dar fără 
să-l confişte. Doar necredinciosul se lasă 
modelat şi confiscat numai de istorie, 
ajungind jucărie a diavolului -“stăpinitorul 
acestui veac” [I CORINTENI 2, 6]). 
Istoria se cuprinde, aşadar, între 
cădere şi Marea Judecată, adică între 
începutul şi sfirşitul domniei păcatului, 
fiind un hiatus între două ordini de 
desăvirșire: cea a creației originare şi cea 
a restaurării finale. Circumseris astfel. 
domeniul ei nu este şi nu poate fi unul al 
perfecțiunii, ci doar unul al relativității, 
purtind stigmatele păcatului, suferinţei şi 
morţii. De aceea e lucru neînțelept şi 
zadarnic a căuta perfecțiunea înlăuntrul 
istoriei (fie în trecut, fie în prezent, fie în 
viitor), cum au încercat de-atitea ori naivii 
sau idealiştii (îi lăsăm la o parte pe 
demagogii politici de ieri şi de azi). N-au 
putut, nu pot şi nu vor putea exista în 
această lume căzută nici lucruri, nici 
orînduiri, nici comunităţi, nici rase şi nici 
indivizi perfecţi. În raport cu perfecțiunea 


Te pironesc, Hristoase, frâng, frâng, frâne. 
Te frâng, lisuse Doamne, cum Te plâng 
Într-un Prohod sfâşietor de blând 

(Şi Precista şi-loan sub cruce stând)... 


Şi iată, prin materie pătrund 
Piroane ce picioare, mâini străpung, 
Came şi lemn îmbină contopind 

O Fire-mpărtăşindu-se, Fiind, 


Oh, în mormânt, Viaţă, cum Te-au pus! 
Oh, lemn în floare, de Dureri pătruns! 
Oh, Tată care-n slavă Te-ai ascuns! 


Cu scrâșnet sfânta cruce s-a-nnălțat 
- Pe când ecouri încă se mai frâng - 
Cu slava-Ţi, Doamne, orbi, ne-am luminat. 


traducere de Cristiana Hâncu 


“cerească”, orice întruchipare omenească 
păleşte, cum păleşte lumina unei feştile 
faţă cu strălucirea soarelui, ceea ce 
Domnul Însuşi ne dă a înţelege, zicînd 
“Nu s-a ridicat între cei născuţi din lemeie 
unul mai mare decit loan Botezătorul; 
totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor 
este mai mare decit el” (MATEI 11], 11) 
Istoria n-a purtat în sinul ei decit o singură 
dată desăvirşirea: anume prin întruparea 
lui lisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Cit de 
inconsistente ne apar, din perspectivă 
creştină, toate bietele himere istorice ale 
omului modern: “omul universal” al 
Renaşterii, “Supraomul” lui Nietzsche, 
“Omul nou” al comunismului ş.a.m.d.! 
Partizanii unor asemenea himere au uitat 
(sau n-au priceput niciodată) că orice 
autentic “ideal” de perfecţiune trebuie să 
depăşească istoria, împărtăşindu-se din 
Dumnezeu (întru Care este toată 
desăvirşirea) şi avînd conştiinţa faptului 
că nu poate fi realizat pe deplin aici, în 
“veacul de acum”, unde nai n-avem "cetate 
stătătoare”, ci numai slujit şi preînchipuit, 
iar aceasta nu prin simpla lucrare a omului 
autonom, ci prin conlucrare cu harul 
dumnezeiesc şi îndumnezeitor, după 
vrednicia fiecăruia. Raiul bunăoară, 
realitate supraistorică şi dumnezeiască, a 
reprezentat şi va reprezenta pururea un 
ideal autentic pentru omul creştin, fără 
pretenţia că ar putea fi instaurat aici şi 
acum, dar cu conştiinţa că el poate modela, 
ca ideal, realitatea istorică imediată, 
ordoniînd-o pe cit este cu putință în starea 
actuală şi valorificind-o în perspectiva 
miîntuirii. Raiul rămîne de dobindit, în 
mod deplin şi real, abia dincolo de moarte, 
dar în funcţie de credinţa şi de osirdia de 
dincoace. Adevăratul creştin caută să 
trăiască în aşa fel incit să se facă vrednic 
de Rai, preînchipuindu-se în condiţia de 
“cetățean” al acestuia şi opunîndu-se astfel 
puterilor întunericului. Sfințenia însăşi 
preinchipuie starea  îngerească, 
reprezentind măsura maximă a împlinirii 
înlăuntrul istoriei (dar şi în răspărul ei!). 
Sau, altfel spus, sfințenia transcende 
istoria, tind darul cel mai de seamă de 
care se poate învrednici cineva încă din 
viața aceasta. Esenţa ei constă tocmai în 
această intimitate duhovnicească cu 
anistoricul divin, iar. valoarea ei este 
deopotrivă personală şi transpersonală, 
în sensul că sfintul nu se mîntuieşte doar 
pe sine, cicomunitatea întreagă avansează 
întru mîntuire prin el. Cu cît o lume sau o 
epocă are mai mulți oameni sfinţi, cu atît 
este ea mai fericită şi mai deplină. Căci să 
nu uităm că pentru “un drept” Dumnezeu 
e gata să ierte mulţime de păcătoşi (a se 
vedea FACEREA 18, 23-32)! i 
Un lucru rămîne cert: istoria (Şi 
omul istoric) nu-şi poate avea finalitatea 
în sine. /storia tinde spre veşnicie ca spre 
scopul ei absolut, s-a spus. Dacă ea îşi 


„pierde această tendinţă, atunci se mistuie 


în sine, haotică, zadarnică şi goală de 
sens. O istorie abandonată istoriei, adică 
închisă în ea însăşi, nu poate fi decit cel 
mult o față poleită a nimicniciei, ceva 
nefiresc şi monstruos în fond, cum se 
arată a fi şi acest sfirşit de veac şi de 
mileniu. Istoria fără Dumnezeu încape 
toată în vorbele ECCLESIASTULUI (|, 
2):*Deşertăciunea deșertăciunilor şi toate 
sînt deşarțe”... (va urma) 

Vasile A. MARIAN 





7 







PUNCTE CARDINALE 


O amintire alui  _ COC 
LIS La INTALNIREA MEA 


Italianul Julius Evola (1898- 
/ascinantă, pe atît de controve 
apropiat adesea. Poet, pictor, 





1974), aristocrat de origine siciliană, a fost o personalitate pe cît de 
rsată, semănînd în multe privinţe cu francezul Renă Gucnon, de care este 
filosof şi erudit, baronul Evola a fost un apologet al Tradiţiei, iar cărțile 
sale s-au bucurat de o mare faimă, nu numai în cercurile ezoterice şi orientalizante. Cu toate teoriile 


sale discutabile, întemeiate mai mult pe un spiritualism păgin decît pe unul creştin, J.Evola Şi-a dedicat 
intreaga viaţă respiritualizării Occidentului, deconspirînd şi condamnînd, cu luciditate şi profunzime, 
decăderea lumii moderne. Cartea sa din 1934, Rivolta contro il mondo modemo (Revoltă împotriva lumii 


moderne) stă cu cinste alături de Criza lumii moderne a lui Ren€ Gucnon (aceasta din urmă tradusă 


recent Şi în limba română). Dintre n umeroasele sate cărți (unele în curs de apariţie şi în România) am 
mai menționa: 


Teoria del!” individuo assoluto (Teoria individului absolut) din 1927, La tradizione 


ermetica ne! suoi simboli, nella dottrina e nella sua “Arte Regia” (Tradiţia hermetică în simbolurile, în 


doctrina şi în a sa “Artă Regală”) din 1931, Metafisica del sesso (Metafizica sexului) din 1958 şi 
“aulobiografia sa iniţiatică 


”, IL camino del cinabro (titlul reprezintă o metaforă alchimică) din 1963. În 
1945, la Viena, 


în urma unui bombardament, a rămas paralizat de ambele picioare. A murit în 1974. În 


acelaşi an, la Roma, a fost întemeiată F. undaţia “Julius Evola”, adevărat bastion al Tradiţiei (în sensul 
guenonian ul cuvîntului). 


Din punct de vedere politic, J.Evola a fost principial un om de dreapta, susținător moderat al 
fascismului mussolinian, în fond un nostalgic al aşa-numitului “ghibelinism” (primatul intereselor | 
Imperiului asupra intereselor Bisericii, dar cu respectul acesteia), în spiritul marelui Dante (a se vedea şi 
Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1994, pp.432-434). 

Intilnirea sa cu Corneliu Codreanu (la Bucureşti, în 1936) reprezintă un contact memorabil 
între două vârfuri ale dreptei europene. Textul pe care-l publicăm mai jos, în semn de omagiu la 
împlinirea a 20 de ani de la moartea sa, a apărut în publicaţia romană CIVILTA, 1 -Nr.2, septembrie/ 








lulie '94 NR. 7/43 PAG, 9 


4 ss - E Le py ră 


a EA a 44 . 


2 


si 
ț 
“s 


i 












OU CODREANU 





octombrie 1973; traducerea românească este semnată de Nello Manzatti. (R.C.) ia | 


Printre diferiţii exponenţi ai mişcărilor de 
reconstrucție națională iviţi în perioada cuprinsă între 
cele două războaie mundiule, pe care eu am avul ocazia 
de a-i cunoaşte, imi amintesc de Corneliu Codreanu, 
şeful Gărzii de Fier române, ca de una dintre figurile 
cele mai pure, drepte şi nobile. L-am întâlnit înprimăvara 
lui 1936 la Bucureşti, în cursul uneia dintre călătoriile 
de explorare întreprinse de mine în acea perioadă în 
diverse țări europene 

“Corneliu Codreanu impresiona şi prin 
înfăţişare. Înalt, bine proporționat, el oglindea tipul 
rasial “ario-roman", ce işi are şi în România 
exemplarele sale, nu fără legălură cu colonizarea 
romană a Daciei, dar şi cu elementele indoeuropene ale 
celei mai vechi populaţii locale. Fizionomia şi vorbirea 
sa îți dădeau siguranța de a te afla în fața unui om in. 
care ocolişurile, nesincerilatea, lipsa de lealitate şi 
trădarea ar fi fost imposibile. Acest fapt avea partea sa 
în deosebita autoritate de care se bucura printre adepţi, 
alaşați de el printr-o legătură foarte personalizată, 
mult mai profundă decăt simpla adeziune politică. 

În acea perioadă situația în România, era 
încordată, între guvernul regelui şi Garda de Fier. Se 
preparaclimatul din care avea să țâşnească tragedia ce 
va urma. Mi se spusese la ambasada italiană că nu era 
prudent să mă apropii de Codreanu, autorităţile române 
expulzaseră deja, pe loc, străini ce luaseră contact cuel. 
N-am ținut cont de avertisment. Un român cu care eram 
în legătură, deoarece se interesa de studii tradiționale, : 
mi-a fost intermediar. 

Curând după ce îmi exprimasem dorința 
întâlnirii, apărură în tăcere doi emisari în camera 
hotelului unde locuiam, spre a mă conduce la Şeful lor, 
în aşa-numita Casă Verde. Construită la periferia 
Bucureştilor de către legibnari, chiar cu mâinile lor, ea 
era Centrala mişcării. 


După ceea ce in România pare a fi un rit. fiind biserică naţională, ortodoxia putea fi o contrapartei 


tradiţional de ospitalitate - oferta unei farjurioare de 
dulceaţă cu un pahar de apă - Codreanu se prezentă şi, 
încă de la primele cuvinte, se stabili între noi 0 deplină 
simpatie. E ştia de lucrare mea, Rivolta contro il 
mondo moderno (Revolta 'impotriva lumii moderne) 
care, apărută cu doi ani înainte şi în iraducere germană, 
avusese o serioasă rezonanță în Europa centrală. 
Interesul meu de a da o bază spirituală şi tradiţională 





= 


Corneliu Zelea Codreanu 


luptei politice, Îşi găsea o particulară corespondenţă în public la petreceri, tealre şi distracţii profane. Nu 
cazul lui Codreanu. Dat fiind că eu nu cunosc româna. el trebuiau să afişeze lux şi bogăție Nici căsătoria nu era 
îmi vorbi în franceză, cu 0 anumită ezitare, ce însă ii bine văzută, tocmai spre a putea dispune până la capăt 
permitea să-şi formuleze gândul în mod exact, concis şi de propria persoană. 
temeinic În afară de aceasta, exista o mistică specială a 
Dintre temele comvorbirii noastre îmi amintesc morților Legiunii. Ritul “Prezent! ”, cunoscut şi în 
de interesanta caracterizare pe care Codreanu o făcu fascism, era praclicat în forme pe care unii le-au acuzat 
asupra fascismului, a naţional-socialismului germanşi a chiar de caracter magic. Moţa şi Marin, două căpetenii 
propriei sale mişcări. El afirma că în fiecare organism legionare, prieteni ai lui Codreanu, căzuţi în luptele din 
există trei principii: forma, forța vitală şi spiritul. La fel. Spania, erau obiectul unui cult special. 
stau lucrurile şi în cazul unei naţiuni, iar o mişcare de În lunga conversaţie cu Codreanu am tratat şi 
înnoire se poale desfăşură făcând să cadă în mai mare multe alte subiecte După aceea, el însuşi mă însoți cu 
măsură accentul pe unul sau pe celălalt dintre cele trei automobilul la hotelul meu - aproape ca o sfidare la 
principii. După părerea lui Codreanu, în fascism primă avertismentul ce îmi /usese dat la ambasada italiană. 
principiul formei, ca idee politică ce formează Statul; era  Întrebând eu dacă Garda de Fier avea o insignă, el îmi 
moştenirea Romei ca putere organizatoare. În schimb, în arătă şi-mi dărui una. Era un mic cerc ca acela purtat 
național-socialismul german se da însemnătate deosebită la butonieră de agenţii SS în civil, cu un fel de gratii 
forţei vitale; de aici partea pe care o avea rasa, mitul cenușii pe fond negru (?): Am intrebat ce semnificaţie 
rasei, apelul la sângele şi la comunitatea naţional- avea acel desen; Codreanu se limită să-mi spună 
rasială. Pentru Garda de Fier punctul de plecare ar fi, în glumind: “Poate că vor fi gratiile închisorii... ” 
schimb, elementul spiritual. De la el se pornea. Şi prin | Din păcate, gluma conţinea „un trist 
“spirit” Codreanu înțelegea ceva ce avea legătură  presentiment. Se ştie care a fost sfârşitul lui Codreanu. 
inclusiv cu adevăratele valori religioase şi ascetice. Regele, posedat de grajiile evreicei [Elena ] Lupescu şi 
In poporul român există ceva stricat, zicea el. O guvernul său “democratic ”, compus din elemente legate 
profundă înngire, care să pornească din interiorul de masonerie şi de alte influențe obscure, voiră să 
individului şi să se îndrepte mai cu seamă împotriva a tot înlăture cât mai rapid periculoasa Gardă de Fier, ce 
ce înseamnă dorință de câştig, interese joase, atrăgea de partea sa, tot mai mult, părţile sănătoase ale 
politicianism şi afacerism urban- iatăpremisaesenţială. . populaţiei. Se procedă la arestări în massă. Fu arestat 


În felul acesta, gruparea sa nu voia să fie un partid, ci mai 
multo mişcare, fără a nutri nicio încredere în încercarea, 
pe atunci în uz, de a consolida țara pornind de la o 
suprastructură democratică, deşi controlată de monarhie. 
Vorbind de problema religioasă, Codreanu aminti că 


situația istorică dintr-o țară ca România ar fi propice, 


deoarece creştinismul greco-ortodox nu recunoaşte 
antiteza între universalismul credinţei şi ideea națională; 


întru tolul solidară cu un Stat înnoit sub forma unei 
revoluţii naţionale, | 

De aceea, valori religioase, adesea mistice şi 
ascelice, serveau de bază organizării Gărzii de Fier 
române. Un sector al-său purta numele de' “Legiunea 
Arhanghelul Mihail”. Nu numai rugăciunea, dar chiar şi 
ajunatul erau practicate. Pentru şefi se recomanda 'un 
stil de austeritate voluntar; ei nu trebuiau să se arate în 


"Şi Codreanu, ca apoi să fie şuprimat în acelaşi mod ca 


Ettore Muti, pretinzându-se că a fost ucis în timp ce 
încerca să fugă! Dar regele îşi pregăti propria-i ruină. 


„Urmăregimul lui Antonescu, fost adept al lui Codreanu. 


Apoi România fu tărâtă şi ea în prăbuşirea militară a 
Axei, iar armatele roşii impuseră țării actualul regim 
ComunisI. j 
Dar nu puține elemente ale Gărzii de Fier au 
suprayiețuil; în exil, ele rămân credincioase Șefului lor 
şi sunt elemente active în rândul diverselor formaţiuni 
naționale: în Belgia, în Elveţia, mai ales în Spania, ba 
chiar şi în Franţa, deoarece au figurat printre cei ce au 
pregătit o ideologie de nuanţă spirituală şi tradiţională 
pentru mişcarea militară trădată şi apoi sufocată de 
către De Gaulle, şi care după aceea trecură la OAS şi 
în alte organizaţii înrudite. Moştenirea spirituală aJui 
Codreanu încă nu s-a pierdui Julius EVOLA 


% 
a 

» 

[ 

TR 





.—— 


pp RA je ai 


— rm — 


i N ai 


/ 









PAG. 10 NR. 7/43 lule '94 





PUNCTE CARDINALE 


"MISIUNEA ISTORICĂ" 
A DOMNULUI ILIESCU 


“In cea de a doua jumătate a anului 1989 era 
limpede, chiar și pentru cei mai habotnici comunişu, că 
sistemul politic conceput teoretic de Marx, pus în practică 
de Lenin, consolidat până la ultima consecinţă de Stalin şi 
menţinut cu mână de fier de succesorii acestuia, intrase într- 
un proces de rapidă dezagregare. Un proces, despre care 
este greu de spus, în ce măsură a avut la origine voinţa 
popoarelor aflate sub domnia uraniei comuniste de a-şi 
redobândi libertatea şi cât au contribuit la desăvârşirea lui 
aceleași forţe oculte care, după prima conflagrație mondială 
au sprijinit instaurarea şi consolidarea comunismului în 
Rusia şi apoi, după cel de al doilea război mondial. au 
determinat Occidentul să cedeze Uniunii Sovietice jumătate 
din Europa, ingăduindu-i totodată să desfășoare osusținută 
ofensivă ideologică în întreaga lume. Lipsit de sprijinul 
tainic care l-a ținut în viaţă timp de aproape opt decenii, 
sistemul comunist, în forma sa clasică marist-leninistă, 
s-a prăbuşit spectaculos, într-un interval de timp uimitor de 
scurt. În urma lui au rămas ţări şi populații dezechilibrate 
care 'bâjbâie în căutarea căilor spre “pluralism” şi 
“democraţie” ca sistem politic şi a “economiei de piață” ca 
model economic, acestea fiind condiţii impuse fostelor 
state comuniste pentru a fi acceptate în “noua ordine 
mondială” în curs de instaurare. 

Să mai notăm în acelaşi context un fapt nu lipsit 
de importanţă şi semnificație. Dezagregarea sistemului 
comunist s-a produs numai după ce generaţia care s-a opus 
instaurării acestui sistem s-a stins aproape în totalitate, 
locul ei fiind luat de o populaţie crescută şi educată în 
spiritul ideologiei comuniste, dar mai ales schilodită moral 
de presiunea exercitată asupra ei de aparatul de represiune. 


Modul în care influențează această moştenire , 


comunistă formele de viaţă în curs de cristalizare în România 
de după Decembrie '89 poate fi sugestiv ilustrat prin 
următoarea paralelă. Moise, după ce i-a scos pe evrei din 
robia egipleană. i-a puntat intenţionat pe căi rătăcite, prin 
pustiu. timp de patruzeci de ani, până când toţi aceia care 
sc Nâscuseră ŞI trăiseră ca robi în Egipt au pierit, porțile 
( unaanului deschizându-se numai pentru urmaşii acestora 
care se născuseră în libertate. 

La noi lucrurile s-au petrecut însă invers. Dictatura 
comunistă a supus timp de patruzeci de ani generaţia care 
se născuse în libertate şi se manifesta cu semeţia şi demnitatea 
omului liber unui regim de umilinţe, privaţiuni, asuprire şi 
prigoană, până când această parte din populaţia ţării s-a 
stins aproape în întregime, locul ei fiind luat de o generaţie 
nouă, născută în comunism şi modelată cu perseverenţă 
după tiparul “omului nou” aşa cum l-a conceput ideologia 
comunistă. Aşa se face că atunci când în Decembrie '89 au 
mijit zorile libertăţii, prea puţini au fost aceia care au înțeles 
că înlăturarea unui dictator nu inseamnă automat dobândirea 
stării de libertate. În comunism dictatorii sunt produsul 
sistemului care i-a propulsat în această funcție şi înlăturarea 
lor nu afectează decât intr-o mică măsură esenţa sistemului 
şi a ideologiei care stă la baza sa. Atât timp cât temeiurile 
ideologice ale unui sistem politic nu sunt afectate, cât 


structurile care exprimă această ideologie rămân intacte 


şi cât elita politică aflată în fruntea acestor structuri nu 
a fost înlăturată, sistemul în sine nu este periclitat. 

Acest adevăr a fost înţeles bine de o seamă de 
supraviețuitori ai temnițelor şi lagărelor de exterminare în 
care regimul şi-a lichidat oponenții. In pofida vârstei lor 
înaintate, imediat după evenimentele din Decembrie '89, 
aceşti veterani ai luptei anticomuniste au pus bazele primelor 
formaţiuni politice din care s-a constituit apoi actuala 
Opoziţie din România. 

El a fost de asemenea înțeles şi de o pante a 
tineretului care, generos şi entuziast ca în multe alte şituaţii 
dramatice din istoria noastră, nu a pregetat să se pună, fără 
rezerve, în slujba intereselor naționale majore. Din această 
putere de dăruire s-a născut fenomenul“ Piaţa Universităţii”, 
iar ideea creării unei “zone libere de comunism” a definit 
cum nu se poate mai pregnant obiectivul fundamental pe 
care trebuie să-l urmărească activitatea politică desfăşurată 


de Opoziţie în actuala situaţie din România. 


Dar cel care a înţeles cel mai bine că puterea 
sistemului comunist nu a stat în pumnul de fier al unui 
dictator, ci în trăinicia structurilor pe care acest sistem 
le-a creat, a fost Domnul Ion Iliescu. 

j > je 
Căderea lui Nicolae Ceaușescu a fost consecința 


firească a faptului că dictatorul român a făcut greşeala de a fi 
şubrezit instituția fundamentală pe care se sprijinea sistemul 
comunist, Partidul 

În perioada “amlor lumină”. panidul comunist a 
devenit o simplă “curea de transmisie” sub controlul familiei 
Ceauşescu. Subordonat personalismului brutal şi primitiv al 
dictatorului şi ambițiilor soţiei sale, partidul comunist şi-a 
pierdut calitatea de instituţie creatoare, dotată cu un anumit 
grad de flexibilitate, în cadrul căreia ar fi trebuit să aibă loc 
dezbateri pentru trasarea principiilor strategice şi formularea 
soluţiilor tactice impuse de realitățile din ţară şi de situaţia 
politică şi economică din lume. Într-un moment în care 
Gorbaciov se străduia să făurească comunismului o imagine 
mai atractivă prin introducerea conceptului de transparenţă 
în politică, prin anumite reforme economice, dar mai ales 
prin acceptarea ideii că ocupaţia militară sovietică a unei 
bune părți din Europatrebuia să ia sfârşit, Nicolae Ceauşescu, 
prin nesăbuitele sale acţiuni, reuşea performanta de a se tace 
din ce în ce mai urât în ţară, detestat în ochii Occidentului şi 
dezaprobat de celelalte regimuri comuniste ”frăţeşti”. 

“x 

După prăbuşirea regimurilor comuniste din țările 
din Estul Europei, devenise evident că România nu putea 
rămâne o insulă izolată într-un mozaic de state care făcuseră 
pasul spre liberalizare. Doar persoana care urma să-i ia locul 
lui Nicolae Ceauşescu şi orientarea politică a României 
postceauşiste erau necunoscutele problemei. Decembrie '89 
a lămurit însă lucrurile. Moscova îndeplin consens cu Statele 
Unite, s-a fixat asupra persoanei lui lon Iliescu. Era omul de 
încredere al Kremlinului. dovedise însuşiri deosebite în 
îndeplinitea funcţiilor înalte de-partid ce-i fuseseră 
încredințate, lar faptul că-şi făcuse studiile la Moscova 
constituia o garanţie a fidelității sale față de idealurile 
comunismului. Nu ştim câtă hidrotehnică va fi învăţat viitorul 
preşedinte al României în universitățile sovietice, dar ştim câ 
nimeni nu s-a intors din Uniunea Sovietică fără să [i fost 
racola! agent al KGB-ului. 

lon Iliescu constituie însă un caz deosebit în 
diversitatea de agenţi cu care Moscova a împânzit lumea. 
Ceea ce l-a recomandat iniţial ca element de încredere în 
partidul comunist a fost “originea sa sănătoasă”; era fiu de 
ilegalist. Dincolo însă de acest detaliu biografic,adeziunea sa 
la ideologia marxist-leninistă s-a dovedit a fi totală, ea fiind 
expresia, nu numai a unei profunde convingeri, dar a unui 
adevărat crez în valorile şi idealurile comunisniului. În 
sprijinul acestei afirmaţii, să reamintim celor care astăzi, 
uitându-i trecutul, îi acordă deplină onorabilitate politică, 
faptul că în ceasurile fierbinţi ale lui Decembrie '89, actualul 


„preşedinte “democrat” al României îl acuza pe Nicolae 


Ceauşescu, nu de comunism, ci de “întinarea idealurilor 
nobile ale comunismului”. Un act de sinceritate pe care acum 
probabil îl regretă, dar care sintetizează “misiunea” ce i-a fost 
încredințată de cei care l-au destinat funcției de şefal statului. 
Că faptele stau aşa o dovedeşte primul act politic pe care |- 
a înfăptuit în această calitate: asasinarea cuplului Ceaușescu. 
Un act prin care partidul comunist îşi lua revanşa în faţa celui 
care îi diluase substanța și îi nesocotise rostul, Un act care 
reamintește de epurările stalinisțe din anii premergători celui 


"de al doilea război mondial. Şi, în sfârşit, un act care ar fi 


trebuit să dea de gândit celor care, în euforia zilelor de la 
sfârşitul lui Decembrie '89 l-au acceptat, cu o condamnabilă 
uşurinţă, să preia conducerea României. 
j îi 

Devenit preşedinte al uneia din cele mai şiret 
ticluite capcane pe care Puterea neocomunistă a întins-o 
Opoziţiei -CPUN-ul, apoi preşedinte “ales democratic” la 
scrutinul din Mai '90 şi confirmat în această funcţie la 
alegerile din Septembrie '92, Ion Iliescu a avut răgazul 
necesar pentru a îndeplini “misiunea istorică” pe care şi-a 
asumat-o; protejarea ideologiei comuniste, a structurilor 
create de comunism și, mai ales, a elitelor selecţionate pe 
criteriul fidelității faţă de țelurile comunismului. Într-o 
formulare lozincardă, procedeu frecvent utilizat de propaganda 
comunistă, linia directoare a politicii guvernării Iliescu poate 
fi sintețizată prin sloganul: Să păstrăm înfăptuirile 
regimului comunist! O orientare, concretizată într-un 
program de guvernare care a urmărit, cu consecvență, păstrarea 
intactă a zestrei moştenite de la regimul comunist. 


ș 





% 


În domeniul decomunizării ideologice nu s-a 
întreprins practic nimic În şcoli şi universități catedrele 
sunt ocupate de aceiaşi prolesori care până deunăzi 
propovăduiseră cu convingere ideologia comunistă În 
fruntea inspectoratelor şcolare se găsesc aceiaşi activiști de 
partid din trecut. lar dacă pe alocuri s-a schimbat ceva, 
schimbările sunt rodul unor inițiative personale, adeseori 
condamnate de organele de control În fruntea instituțiilor 
de cultură se găsesc persoane a căror distincţie se limitează 
la slugămnicia faţă de Putere şi la grija de a impiedica 
pătrunderea elementelor cu convingeri anticomuniste în 
aceste instituţii 

O importanţă deosebită este acordată, ca şi în 
trecut, aparatului de represiune. Vechea Securitate devenită 
SRI, dar cu aceleași atribuții şi personal, este organul 
central al Puterii. Alături de securiştii D-lui Măgureanu, la 
liniştea intemă “veghează” o întreagă armată de poliţişti, 
jandarmi, scutieri, forţe speciale etc... incât nu este de mirare 
că bugetul țării se dovedeşte prea subțife pentru a mai 
satisface şi nevoile învățământului şi sănătăţii. 

În industrie totul este ca înainte. Întreprinderile 
de stat, rebotezate “socierăți anonime”, continuă să-şi ducă 
existenţa în pragul falimentului, subvenţionate de la buget 
din rațiuni, chipurile, de “protecție socială”. Privatizarea, 
singura soluție care ar putea să însănătoşească acest sector 
bolnav al economiei naţionale, rămâne o promisiune 
neimplinită. Socializarea mijloacelor de producție este un 
principiu de bază comunist şi este greu de presupus că 
actuala Putere este dispusă să renunţe de bunăvoie, la el. 

Agricultura, scăpată pentru un moment din mână 
prin desfiinţarea colhozurilor, constituie un obiectiv principal 
in acțiunea de reconstituire a instituţiilor de bază ale 
comunismului afectate de “valul revoluționar” stâmit în 
Decembrie '89. În această intenţie. concomitent cu 
întârzierea nejustificată a legalizării proprietăţii țăranilor 
asupra pământului se depun eforturi susținute pentru 
refacerea gospodăriilor agricole colective, rebotezate 
“asociaţii”. 

Comerţul, cu excepția fenomenului 
“dughenizării” oraşelor, se găseşte fie în mâna statului, fie 
în mâna unor agenţi susținuți de Putere, care şi-a întins 
tentaculele, indirect, şi în acest domeniu. O situaţie similară 
este şi în lumea finanţelor, unde nu se ştie exact cine se 
găseşte de fapt în umbra instituţiilor bancare care controlează 
prin intermediul creditelor cu dobânzi exorbitante întreaga 
economie a țării. Dar problema căreia Domnul Iliescu îi 
acordăo atenţie deosebită este aceea a protejării şi promovării 
cadrelor de încredere, Nici una din figurile odioase ale 
trecutului, din categaşia Păuneştilor şi Vadimilor, nu a avut 
nimic de suferit. Alături de ele, haita comunistă care şi-a 
redobândit agresivitatea din trecut este astăzi întărită cu 
"lupii tineri”, urmaşii generaţiei anterioare de 
nomenclaturişti, care îşi îndeplinesc cu devotament datoria 
de a-l sprijini pe preşedinte în împlinirea “misiunii sale 
istorice”. 

= 

Decembrie '89 ar fi putut să însemne sfârşitul 
comunismului. Nu a fost însă să fie. În fața a patru milioane 
de membri de partid, a unei populaţii timorate de anii de 
teroare, dar mai ales împotriva unei elite comuniste proaspete, 
hotărâtă să nu cedeze cu nici un preţ puterea, puţinii bătrâni 
Şi tineri care au ştiut ce vor, nu au putut face mai mult. A 
urmat lupta politică în arena Parlamentului. O luptă în care 
Opoziția a făcut greşeala de a lua în serios deschiderea 
Domnului Iliescu spre “democrație”. Atât de departe s-a 
mers cu contuzia încât Opoziția s-a declarat dispusă să 
colaboreze cu Puterea într-o guvernare bicoloră. Din fericire 
acest moment a fost depăşit şi acţiunea de punere sub 
acuzaţie a preşedintelui pentru provocări anticonstituţionale 
dovedeşte că adevăratul fond al problemei a fost înţeles. 
Acuzaţia de comunist nedeghizat ce trebuie adusă lui lon 
Iliescu este un fapt prea important pentru a fi lăsată numai 
pe seama “Academiei Cafenea Ea trebuie rostită tare şi 
desluşit, fără menajamente, cu orice prilej. Numai aşa va 
putea fi trezit la realitate un popor pe care, se pare, nu-l mai 
interesează nici chiar propria sa soartă. 

i Gabriel CONSTANTINESCU 





g: 


er = 


Ă 





o 





la noi (şi aşa destul de firave). Studenţii respectivi au fără îndoială 


| de Vest” şi “Puncte Cardinale” există relaţii mai degrabă cordiale, ci 





La sfârşitul anului 

1993, s-a tipărit cartea 
intitulată *Zbucium în declinul 
Neamului” (memorialistică din 
timpul prigoanei comuniste), 
auibr Liciniu Faina, fost 
deținut politie, 

Pe coperta cărţii este 

inscris ca editor Partidul 
Naţional Țărănesc Creştin şi 
Democrat, Cenaclul Literar 
Gândirea Românească. 

Întâi, ne exprimăm 

respectul faţă de suferința 


denigrari 
prietenești osia 


urmează ne vom opri la partea care priveşte Mişcarea Legionară, căci unul din capitolele 
cărții se numeşte: “Decăderea Naţionalismului Legionar”, 
| Și de aici, inevitabil se nasc întrebările: Oare, care au fost maşinaţiile sau intrigile 
au condus Şi provocat atacurile unor membri ai Partidului Țărănesc impotriva legionarilor? 
Amintirea de prietenie din timpul luptelor comune contra bolşevismului şi a suferințelor 
indurate în inchisorile comuniste, ar fi trebuit să nu ne permită aceasta. Constatăm ca lipsită 
de eleganţă descrierea tendenţioasă a unor evenimente în care legionarii au fost implicaţi: 
Legionarii nu se găsesc în situaţia de neputinţă intelectuală şi morală, incapabili să-şi scrie 
corect istoria. Autorul fiind membru fruntaș țărănist, normal ar fi fost să se ocupe mai mult 
de momentele grele de reeducare prin care a trecut organizaţia țărănistă. Rezistenţa țărănistă 
în fața reeducărilor din închisori este expediată nepermis de fugar la pag. 178, prin fraza: *“. 
am hotărât poziția “braţelor încrucişate”, manifestând o totală abţinere”. Întreagă reeducare 
numai la atât să se fi oprit? Ar însemna să admitem că Partidului Țărănesc i s-a atribuit doar 
periculozitatea unei foste şi viitoare rivalități electorale. În schimb, tragismul istoric legionar 
este întins în prea multe pagini ale cărții; iar dl. Victor Isac, în prefața cărţii îi apără pe legionari 
binevoitor, dar fariseic cu intrebarea: “... cum dea fost posibil?.,.”. Procedeul este cunoscut: 
“vai săracii, au fost obligaţi să accepte...” şi descrierea continuă să repete denigrările 
comuniste, după ele adăugându-se formal de autor câteva cuvinte anemice care să le scuze. 
La pag.122-123, acuzaţiile atribuite studenţilor care fuseseră aduşi la Canal, sunt 
făcute sub rezerva afirmațiilor: *.;. dacă nu mă înşel”, şi de aici de multe ori inexacte. 
Reeducarea studenţilor, după cum ştim, a aparținut sistemului criminal bolşevic. O descriere 


Răspuns 
UNOr 


care 


a evenimentelor făcută pripit, fără o încâdrarea lorîn contextul general, ar falsifica cititorului, 


realitatea şi ar duce la o judecată şi condamnare strâmbă. Se afirmă în carte că majoritatea 
studenţilor reeducaţi erau legionari. Este adevărat, fiindcă majoritatea deţinuţilor politici 
studenţi erau legionari. Din comitetele de reeducare au făcut parte însă şi alţi studenţi, cu alte 
apanenenţe politice, procentuali egali în comitete raportat la numărul mare al deţinuţilor 
studenţi legionari, iar despre vestitul Țurcanu se ştie că a fost condamnat în 1948 pentru fapța 
de nedenunţare a legionarilor. Din întâmplare şefii principali ai comitetelor studenţeşti de 
reeducare de la Canal nu au fost legionari, contrar afirmațiilor de la pag.123 a cărţii, capitol 
intitulat de autor: “Peninsula cu reeducare legionară”. Bogdânescu, Gherman, Enăchescu şi 
alţii, nu au avut înainte de arestare simpatii politice legionare. Părerea noastră de rău faţă de 
nenorocirea lor a fost şi a rămas aceeaşi, chiar dacă ei au aparţinut politic tineretului țărănist 
sau altui partid. | 

Reeducarea a avut o ţintă precisă şi unică: desființarea totală a legionarismului. 
Trecutul politic al celorlalți studenți nu a prezentat pentru comunişti un pericol. 

În carte, nu găsim o singută şi simplă împrejurare în care comportamentul vreunui 
legionar să fie apreciat favorabil. Din contra, la pag.121, din descrierea autorului, aflăm că 
munca la Canal era teribil de grea, și un ţăran minunat din Banat, Nicolae Jebeleanu, şef de 
grupă, într-un moment crucial al detenţiei autorului, l-a ajutat. Țăranul, deţinut politic, 
Nicolae Jebeleanu era un cunoscut legionar, și ne gândim dacă această omisiune a 
apartenenței lui politice, se datorează autorului sau editorului. 
































> 
„Un apela unitate 
 Unogrup de 12 studenți clujeni (de la Istorie, Drept şi. 
Filosofie) semnează un fel de scrisoare-apel, trimisă celor citeva 
publicaţii de dreapta din țară (Bucureşti. Sibiu, Timişoara), punind, în 
termeni cumpâniţi, problema lipsei de unitate a mişcării de dreapta de 












dreptate. iar noi nu putem decit să ne căim pentru partea de vină ce ne 
revine poate în-această stare de lucruri (cu precizarea că nu este vorba 
chiar de un “război” al tuturor contra tuturor, dovadă că între “Gazeta 


de o prăpastie care s-a căscat cu timpul, din pricini pe care ar fi oţios, 
sa le mai înşirăm aici, între “Mişcarea” d-lui Marian Munteanu şi 
celelalte grupuri politice sau publicistice ale dreptei). Dar poate că 
unitatea de care este nevoie şi care vă asigura, ne place să credem, forța 
dreptei româneşti de miine, se naște deja, dincolo de limitele noastre. 
de bieţi condeieri, în su/letele tinerilor care au ajuns să-şi pună cu 
eravitate aceasta problema şi care vor avea probabil înţelepciunea să 
aleaga, din strădaniile noastre imperfecte, ceea ce este comun şi 
diabet aa | o alia ut a 0 at 
„ Importantestecăspiritul dreptei n-a murit, îrfciuda regimului. 
de catacombe. În clipa în care se va ivi, cu voia lui Dumnezeu, un. 
adevărat lider harismatic, nehandicapat de trecut şi neorbit de orgoliu, 
problema “unităţii” se va rezolva de la sine, iar noi, cei de ieri şi de azi, 
Yom putea să intrâm, vorba lui Constantin Noica. în milul fenil aj 
“uitării româneşti. Răzvan CODRESCU. 
























PUNCTE CARDINALE 





Constatăm cu părere de rău că textul publicat în pag.7 (Provincii înstrăinate) din numărul din luna Mai a 
Punctelor Cardinale sub titlul “COMEMORAREA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA (27 Manie 1918) 
Conferinţă ţinută în ziua de 27 Martie 1994 la Kăln de Dl.Ilie Vlad Sturdza”, continuă să provoace nemulțumirea 
D-lui Dr.Ovidiu Vuia din Giessen - Germania. : 

Motivele supărării Domniei Sale, atât cât am priceput noi, sunt următoarele: 

|.*DI, respectiv (este vorba de Dl.Ilie Vlad Sturdza n.n.) nu a fost programat cu nici o conferinţă la Koln şi 
deci conform uzanțelor internaţionale, nu i-a fost citită, în absenţă”. : ii 

2. “Adevărul este că el (este vorba tot de DI.Ilie Vlad Sturdza n.n.) a trimis un salut citit de d. Târlea, textul 
publicat de dvoastră nu corespunde unei conferinţe, ar fi să jigniţi nu numai pe conferenţiari dar şi pe organizatori, | 
să le atribuiți o astfel de conferință de un conținut improvizat”. 

3. Domnia Sa este nemulțumit în continuare de faptul că am comis greşeala dea fi “socotit textul d-lui Sturdza 

„drepto conferință când de fapt ea a corespuns unui simplu cuvânt de salui, ceea ce după toate uzanţele internaţionale 
se respectă, nimeni nu are dreptul să schimbe programul unei adunări după bunul său plac, fie şi prinţul prinților!” 

Ne oprim aici cu enumerarea temeiurilor de nemulțumire ale D-lui Dr.Ovidiu Vuia, dar nu înainte de a 
menţiona că supărarea Domniei Sale merge atât de departe încât: “Vă atrag atenția că sunteţi culpabili (redactorii 
Pungtelor Cardinale n.n.) de-a fi traşi la răspundere, pe cale judiciară şi regret că nu vă daţi seama de acest lucru”. 

Pentru faptul că din lipsa unor informaţii complete cu privire la Comemorarea de la Kâln am furnizat o 
informaţie eronată, ne cerem scuze, Am considerat însă mai important conținutul textului pe care l-am publicat 
decât încadrarea lui într-o anumită specie oratorică, Tragedia Basarabiei este prea aproape de sufletele Bt 
iar modul în care DI.Ilie Vlad Sturdza a surprins esența primejdiei pe care o reprezintă Rusia și panslavismu 
pentru ființa Neamului Românesc corespunde întrutotul orientării Punctelor Cardinale. Se pare însă că, sub acest 
aspect, vederile noastre se deosebesc oarecum de optica D-lui Dr.Ovidiu Vuia. În timp ce pentru noi a atârnat mai greu 
în balanţa aprecierilor conţinutul textului ce ne-a parvenit sub semnătura D-lui Ilie Vlad Sturdza, pentru Domnia Sa a 
fost mai important faptul că acest text nu a îndeplinit condiţiile unei “conferințe”. | | 

| | Puncte Cardinale. 
P.S. Citatele şi sublinierile din cuprinsul citatelor din precizarea de mai sus sunt reproduse întocmai din 
scrisoarea D-lui Dr.Ovidiu Vuia din 26 lunie 1994 adresată Redacției Puncte Cardinale (redactor-şef G.Constantinescu) 


lulie '94 Nr. 7/43 PAG.II 


La pag. 179, autorul ne spune cum în Închisoarea Aiud, în timpul reeducârii, erau 
expuse intr-o cameră lucrări care denigrau Mişcarea Legionară: “,.. uimeau prin vulgaritatea 
lor, evident comandată”, sau într-un alt citat: murdăriile au fost inspirate din afară, nu sunt 
pţoprii naturii poporului nostru”. Citatele de mai sus le-am extras din cartea la care ne referim 
şi ele se pretind a-i apăra pe legionari. Dar lucrurile nu se opresc aici, în acecaşi carte, fără 
jenă, vulgarităţile sunt descrise amănunţit, dorindu-se fără dubiu să fie consemnate ca 
decădere a naţionalismului legionar, decădere după cum ne arată titlul unui capitol din carte, 

La pag.182, autorul scrie că a stat în aceeaşi celulă cu Nicolae Petrașcu care era 
Secretarul General al Mişcării Legionare. “Era o fire Sinceră, deschisă, animată de un 
indiscutabil patriotism”. Petrașcu a spus: “Nu aveam ce să fac” (referindu-se la declaraţiile 
sale). “Eliberarea legionarilot, după atâţia ani de pușcărie, era condiţionată de convertirea 
mea şi de indemnul de convertire pentru ei, Aveam eu dreptul să le prelungesc suferințele” 

Despre modul cum s-a făcut reeducarea legionarilor, vom apela la cartea“ A mfiteatre 
şi închisori” semnată de prof.univ.N.Mărgineanu, la pag.256, autorul se adresează profesorului 
Petrașcu: “văd că ţi-au rupt nu numai dinţii ci şi un picior”; iar la pag.257, cunoscându-se 
că cei care s-au opus reeducării au fost ucişi, enumerând printre aceștia pe renumitul savant, 
profesor univ.George Manu, care a refuzat să-și renege ideile legionare, în carte 
prof.Mărgineanu scrie (adresându-se prof.Mircea Nicolau): *... nu e bine să te iei rău cu ei, 
căci din nenorocire pentru voi legionarii, nu e 'nimeni care să vă ja apărarea, să se 
scandalizeze de uciderea voastră”, În aceste rânduri gășim starea apocaliptică în care erau 
aruncaţi lepionarii. 

Din rezistența Aiudului, unde ne găsim acum cu descrierea, nu se spune un cuvânt 
despre poeziile poetului legionar Radu Gyr care ne-au apărat sufletele de disperare, ele au 
aparținut tuturor, indiferent de apartenenţa politică pe care am avut-o, //"Că-nvins nu eşti 
atunci când sângeri / Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s / Adevăratele înfrângeri / Sunt renunţările 
la vis”// i „4 

S-ar putea aprecia că agresiunea comunistă a depășit puterile de rezistență 


omenească, sau tot omeneşte am putea recunoaște că personalităţile legionare au fost * 


şantajate cu răspunderea pe care o aveau pentru eliberarea celorlalți legionari. Şi Într-un caz 
şi în altul, legionarii oameni fiind, smerindu-se s-au rugat pentru iertare asemănător 
Sfântului Apostol Petru care de trei-ori a mers pe căi ocolite pentru a-l urma pe Hristos. 
În această privință, Mişcarea Legionară poate aduce în apărarea ei mărturia 
preotului călugăr N.Steinhardt din Jurnalul Fericirii,pag.183:*... Legionarii aceştia şi-au dat 
bucățica de pâine bolnavilor, tinerii aceştia care au trăit ca fiarele ani de-a rândul în munţi, 
copiii aceştia au înjghebat o Ligă Revoluționară Română...” 
Denigrarea Mişcării Legionare se încheie în această carte la pag.179 şi 183, afirmându-se 
despre colonelul de securitate Crăciun, fost director al Închisorii Aiud în timpul reeducării, 
căa fost legionar, iar după anul 1964, *... acesta a intrat la închisoare, pentru fapte din vremea 
când era legionar şi pentru crime comise ca ofiţer de securitate şi comandant de închisoare”. 
Piaţra fratelui Cain aici este aruncată cu ură, iar când este vorba de ură nu trebuiesc 
dovezi. Cantea nici nu le socoteşte necesare. 


Sunt lucruri pe care un intelectual sau un partid, - deosebit fiind faptul că Paridul | 


Naţional Țărănesc şi-a asumat răspunderea de editor -, nu ar trebui să şi le permită. 
„Întreaga lume cunoaşte că legionarii şi uneori chiar copiii şi rudeniile lor, nuau fost 
primiţi în Partidul Comunist și chiar daţi afară din servicii, şcoli, universităţi şi alte instituţii. 
Fostul colonel de securitate Filip Teodorescu, locţiitor şef al Direcţiei de Contraspionaj pe 
țară, sub Ceauşescu, în cartea publicată: “Un risc asumat”, la pag.243, scrie: “Se ajunsese 


la convingerea că legionarii, trebuie ayuţi în atenţie permanent, până la moarte şi în 


continuare descendenţii...” | ; 

Gravitatea acestei afirmaţii, despre colonelul de securitate Crăciun, prezintă mai 
puţină imiportanţă în denigrarea legionarilor. Responsabili cu cele serise, conştienţi sau 
manipulaţi se fac apărători ai fostei Securități şi ai Partidului Comunist, încercând să-i 
absolve în felul acesta de răspunderea crimelor din timpul detenţiei şi a reeducării, în sensul 
că aceste crime aparțin unui singur om, iar Partidul Comunist nu a avut cunoştinţă de ele. 

Ne păstrăm convingerea că majoritatea membrilor Pardidului Naţional Ţărănesc 
Creştin şi Democrat, cu care legionarii au fost în bună prietenie, nu vor fi-de acord cu cei care 
încearcă să denigreze Mişcarea Legionară. Zaharia MARINE ASA 









i 
.. A 


1 
PP 


A 
NĂI dă 


+ 
* 


pd 


ari 9 


ep oa e ai i e "iza a e 


„o 











PAG. 12 NR. 7/43 lulie '94 


După ocuparea Bagdadului de 
mongolii lu: Hulagu (10 februarie 1255) şi 
executarea ulumului calif abbasid. al 
Mustasim, Imperiul islamic încetează să 
ma! existe ca realitate politică. Se vor 
menţine însă. ca state independente. 
provincii ale defunctului Imperiu, conduse 
de dinastii locale care vor fiunţa un timp 
mai lune sau mai scurt: în funcţie de felul 
în care vor reuşi să asigure stabilitatea 
miemă şi. în acelaşi timp. să facă faţă 
amenințărilor din afară. Dintre acestea. o 
longevitate remarcabilă a avut-o Egiptul 
condus de dinastia sultanilor mameluci, întemeiată în 
anul 1250 de generalul Aibeg 

În anul 126! sultanul mameluc Baibars 1, din 
rațiuni politice, |-a instalat la curtea sa din Cairo pe fiul 
califului az-Zahuir, refugia! din faţa mongolilor. în funcţia 
de calif. asigurând astfel continuitate celei mai înalte 
demnități a Islamului, demnitate instituită de insuşi 
Mahomed. Va fi însă un califat marionetă, subordonat 
sultanilor mameluci, lipsit de orice putere politică 

În anul 1517 sultanul otoman Selim | cucereşte 
Egiptul şi conform istoriografiei otomane, ultimul dintre 
califii abbasizi cu reşedinţa la Cairo îi transmite lui Selim 
titlul de calif. Prin acest act califatul încetează să mai fie 
demnitate deținută de arabii coreişiţi.:Preluat de turcii 
osmanii, califatul va dăinui, însă numai ca instituţie 
religioasă, până la 3 manie 1924 când Mustafa Kemal, 
întemeietorul Republicii: Turcia. îl va desfiinţa. Dar 
dincolo de fluctuațiile politice din această parte a lumii, 
ca o realitate care se menţine cu vigoare până în ziua de 
astăzi este unitatea spirituală a Islamului, cadrul de 
cultură islamic, o unitate pe care nici timpul și nici 
vicisitudinile istoriei nu au erodal-o. 

Evul Mediu european a folosit atributul de 
“arab” pentru a caracteriza Întreaua activitate culturală 
desfăşurată în aria pgeogralică dominată de 


mahomedanism. Astfel a luat naştere sintagma “cu/rură 


arabă”, denumire ce îngloba în sfera sa operele tuturor 
personalităţilor de cultură de confesiune musulmană. 
Denumirea s-a împământenit şi este folosită destul de 
frecvent şi astăzi. 

„,„ Analizând elementele care au contribuit la 
adoptarea atributului de “arab” pentru activitatea 
spirituală din lumea musulmană, Henry Corbin ajunge la, 
concluzia că pe lângă originea arabă a Profetului, factorul 
principal care a influenţat extinderea acestui atribut 
asupra tuturor realizărilor culturale din teritoriile cucerite 
de arabi. a fost funcțiunea îndeplinită de limba arabă. 
Limbă a revelaţiei coranice și apoi limbă rituală pentru 
toate popoarele care s-au convertit, sau au fost silite să ses 
convertească la mahomedanistn, limba arabăa cunoscut 
o primă formă de revărsare dincolo de hotarele ei naturale, 
Ulterior ea a devenit instrumentul conceptual folosit atât 
de arabi cât şi de non-arabi în literatură, ştiinţă şi filosofie. 
Cum însă, în prezent, termenul de arab este folosit pentru 
a desemna o realitate etnică precisă, care reprezintă 
numai o minoritate în sânul comunităţii de popoare de 
orientare religioasă musulmană, o bună parte din 
orientaliştii contemporani optează pentru conceptul de 
Islam ca expresie a unui proces istoric complex a cărul 
ecumenicitate acoperă aria întregii comunităţi, Dacă 
însă se folosește vechea terminologie, cititorul trebuie să 
fie avizat că uneori denumirea de “arab” se referă numai 
la o realitate etnică, iar alteari la ansamblul unui proces 
istoric având drept conținut un mozaic de populaţii de 
„diverse origini etnice. Pentru a evita însă eventualele 
confuzii între cele două accepţiuni ale termenului “arab”, 
vom prefera ca pentru ansamblul înfăptuirilor culturale 
din lumea musulmană denumirea de cadrul de cultură 
islamic. Această denumire are avantajul de a păstra 
nealterate semnificaţiile esenţiale ale unei realităţi istorice 
încă în plină vigoare, fără însă să facă loc exagerărilor de 
genul celei exprimate de arabistul Hamilton Gibb în 
următorii termeni: “Arabi sunt toți aceia pentru care 
actul central al istoriei este misiunea lui Mahomed şi 
amintirea Imperiului arab şi care pe lângă dceasta 
păstrează limba arabă şi moştenirea ei culturală ca 
proprietate comună”. 









16. CADRUL DE 
CULTURĂ ISLAMIC 


Principalele argumente care stau în sprijinul 
adoptării denumirii de cadrul de cultură islamic sunt 
următoarele: 

1. Ideea de cadru urmăreşte delimitarea în timp 
ŞI spaţiu a unei realităţi istorice, fără însă ca prin această 
delimitare să se elimine posibilitatea ca datele de conţinut 
să aibă semnificaţii diferite. În interiorul aceluiaşi cadru 
de cultură se pot manifesta tendinţe diferite, uneori chiar 
contradictorii sau contrare; pot avea loc procese 
conflictuale şi în funcţie de condiţignările interne, 
dialectica faptelor poate conduce la prefaceri în însăşi 
substanţa iniţială a cadrului. 

2. Atribuirea determinării de “islamic” pune în 
evidenţă rolul îndeplinit de factorul religios în geneza 
acestui cadru de cultură. Deşi în subsolul faptelor şi 
evenimentelor care au contribuit la apariţia Islamului pe 
scena istoriei s-au găsit şi componente cauzale de altă 
natură decât cea pur religioasă, un rol important revenind 
cauzelor economice şi sociale, resortul care a declanşat 
tot acest procesa fostnouareligie înțemeiată de Mahomed 

3. Marile cuceriri care i-au adus pe arabi pe 
malurile Indului şi pe crestele Pirineilor au fost posibile 
numai după ce întreaga populaţie a Arabiei s-a găsit strâns 
unită sub steagul unei singure credinţe: Islamul. Ele nu au 
avut nici caracter de invazie şi nici de năvălire, ci de 
formare a unui imperiu, fapt care a condus cu necesitate 
spre o nouă structură economică, socială şi politică. Spre 
deosebire de feudalismul european care a ajuns la forme 
închegate abia în urma unui îndelungat proces, feudalismul 
islamic s-a cristalizat într-un interval de timp mult mai 
scurt. Demnă de reţinut este teza istoricului belgian Henri 
Pirenne care în lucrarea sa “Mahomer et Charlemagne” 
atribuie expansiunii islamice şi instaurării structurilor 
feudale în regiunile cucerite rolul de cauză principală în 
procesul de trecere a Europei de la formele de viaţă antică 
la formele de viaţă medievală. În spiritul înțelegerii lui 
Pirenne, între epoca merovingiană și ultima fază a 
Imperiului Roman nu au existat deosebiri esenţiale. 
Continuitatea nu este evidentă numai în instituţiile epocii 
merovingiene care nu au reprezentat altceva decât evoluția 
directă a instituţiilor romane, cât mai ales relaţiile 
comerciale foarte active între Galia şi bazinul oriental al 
Mătii Mediterane. Cucerirea musulmană a închis însă 
Mediterana, supunând Occidentul unei adevărate blocade 
continentale. Pentru Europa a urmat o lungă perioadă de 
stagnare economică ale cărei consecințe s-au făcut simţite 
în toate domeniile de activitate, în timp ce pentru Imperiul 
islamic a început o epocă de intensă activitate economică. 
Arabii nu numai că au împiedicat evoluţia firească a 
meşteşugurilor şi comerțului în regiunile ocupate, dar 
le-au stimulat dezvoltarea: Rezultatul: un feudalism 
specific în care Heirich Simon este înclinat să descopere 
existența unor elemente precapitaliste care explică avansul 
cultural al lumii islamice față de Europa creştină. 

4. Procesului de cuceriri i-a urmat un imediat 


proces de convertire la islamism a popoarelor cucerite, 


astfel că Joseph Hell are dreptate afirmârid în lucrarea sa 
“Die Kultur der Araber” că adevăratele căi spre cultura 
Islamului au fost expedițiile de cucerire. Şi sub acest 


PUNCTE CARDINALE 





aspect există o diferenţă considerabilă de 
ritm între durata procesului de penetrare 
a creştinismului şi durata procesului de 
convertire la islamism. Explicaţia rapidei 
asimulănri la islamism a perşilor. sirienilor, 
a unei considerabile părţi din populația 
Indiei, a unui mare număr de seminţii 
turcice și mongole şi a berberilor, trebuie 
căutată în două direcţii distincte. În primul 
rând, caracterul realist al noii religii. 
Îmbinând materialitatea de necontestat a 
vieţii cu o viziune a transcendentului care 
nu obligă la renunţări ce nu pot fi implinite, 
Mahomed a formula! un sistem religios pe măsura 
timpului şi a oamenilor cărora li s-a adresat. Dacă de pe 
poziţia de înțelegere a unei teologii absolute, sistemul 
său este susceptibil de a fi criticat pentru evidente lipsuri 
şi inconsecvenţe, privit din punctul de vedere al nevoilor 
spirituale ale popoarelor orientale de la începutul Evului 
Mediu, el s-a dovedit adecvat. În al doilea rând, la 
succesul convertirii au contribuit avantajele economice. 
Pentru a se sustrage statutului aplicat necredincioşilor, 
populaţiile cucerite au adoptat religia cuceritorilor. A 
deveni musulman însemna într-un anumit sens a deveni 
arab, ceea ce atrăgea după sine o poziție economică 
privilegiată; la început în forma scutirii de povara 
impozitului pe cap de locuitor, iar mai târziu prin 
posibilitatea de a participa. fără discriminări, la toate 
activităţile economice, politice şi culturale. 

5. Princonvertire, religia musulmană a devenit 
liantul necesar formării unei comunităţi alcătuită din 
populaţii atât de diferite sub aspectul originii etnice, Aşa 
cum remarcă Gustave Griinebaum În lucrarea “Medieva!/ 
Islam”. “Islamul a fost capabil să menţină într-o măsură 
considerabilă unitatea spirituală pe teritoriul său, mult 
timp după ce dezintegrarea politică separase diferitele 
regiuni ale Imperiului. Musulmanul cultivat era admis 
pretutindeni pe teritoriul musulman. Credinţa şi erudiţia 
fundamentată pe credință şi limbu arabă. ca limbă 
rituală, păstrau într-o strânsă unitate ceea ce soaria 
schimbătoare a prinților şi generalilor nu inceta să 
separe.” 

“6. Pentru cultura şi spiritualitatea Imperiului 
format în urma cuceririlor, religia a avut, cel puţin în 
perioada de început, un rol pozitiv în procesul de 
asimilare a unui impresionant volum de bunuri spirituale 
de provenienţă străină. Conştienţi de lipsurile şi 
îngustimea textului coranic, teologii Islamului au adoptat 
o atitudine liberală față de concepțiile religioase şi 
filosofice din exterior, acceptând importante 
împrumuturi. Fără să fie omnivor, Islamul s-a manifestat 
mai tolerant decât creştinismul față de tot ceea ce a 
considerat că poate folosi la îmbogățirea patrimoniului 
său cultural. Ca urmare procesul de penetrare şi asimilare 
a vâlorilor culturale de proveniență exogenă nu s-a 
produs împotriva voinţei factorului religios, ci cu acceptul 
său. Consecința: oamenii de cultură musulmani au trăit 
intens sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate 
spirituală. Chiar atunci când vederile lor s-au găsit.în 
conflict cu poziţia reprezentanţilor teologiei oficiale, 
fricțiunile şi disputele nu au avut drept consecinţe 
excomunicări sau acțiuni schismatice. 


îi 

Fără îndoială că argumentaţiei, sumar schițată 
mai sus, în sprijinul adoptării denumirii de cadrul de 
cultură islamic i s-ar putea aduce obiecțiunea că 
operează cu elemente de prea mare generalitate. 
Realităţile istorice impun însă un asemenea procedeu. 
Pentru o lume cu un edificiu social atât de complex, în 
mijlocul tăreia au coexistat reminiscențe gentilice la 
triburile de beduini nomazi, sclavajul şi un feudalism 
dezvoltat până la nivel precapitalist, singura determinare 
în măsură să-i pună în evidenţă caracterul unitar, este 
universalitatea islamică. lar dacă se ţine seama de faptul 
că scurgerea timpului nu a transformat total această 
realitate şi că în lumea musulmană contemporană formele 


de viaţă din secolul XIII viază încă alături de realităţile” 


lumii moderne occidentale, adoptarea denumirii de 
cadrul de cultură islamic apare cu atât mai justificată. 
(va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 





FT — pr. ._—.._———...._——/————_—-—_.—.—.].—.._. 7” ————__—..——” —_—— P——_..._..——— —— —..—.— —7 n.” 











PUNCTE CARDINALE 








"Tantae molis erat, romanam condere gentem"” 
"Atât de mare a fost truda pentru a întemeia 


neamul roman” 
Virgiliu - Eneida, ], 33 





In forma redactată de Consiliul Suprem, alcătuit 
din reprezentanții Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Italiei, 
Tratatul cu Austria conţinea prevederi care, în concepția lui 
lon I.C.Brătianu, conducătorul delegației României, erau 
inacceptabile pentru un stat suveran şi independent. În 
acele momente de maximă încordare şi concentrare, Tratatul 
cu Austria, rânduind de fapt viitorul politic al ţării, „au 
existat însă şi oameni politici eminenţi dispuşi să accepte 
condițiile impuse de Consiliul Suprem, Take lonescu fiind 
purtătorul de cuvânt al poziției capitularde. Bineînţeles că 
lipsa de unitate în rândul personalităților noastre politice a 
fost exploatată din plin de către cei care doreau să impună 
României un sistem sever de obligaţii şi serv ituţi, în flagrantă 
contradicție cu interesele noastre naționale. Dar iată cum 
descrie istoricul Gheorghe Brătianu această situație în 
lucrarea “Acțiunea politică şi militară a României în 1919”. 

“Conferinţa se intemeia deci pe convingerea că 
punctul de vedere intransigent al lui Jon IC Brătianu nu 


era împărtăşit de alți factori ai politicii româneşti şi că. 


aceştia erau dispuşi să părăsească politica de împotrivire. 
In socotelile Consiliului Suprem, ca şi acele ale altor foruri 
diplomatice sau financiare, asemenea consideraţiuni nu 
erau lipsite de însemnătate. Ele determinau în special din 
partea Statelor Unite o reluare a ofensivei începută încă 
din primăvară de Hoover. Ziua de 4 Septembrie aducea 
ştirile 'cele mai alarmante: primul delegat -american la 
Paris declarase hotărât că țara sa va părăsi conferinţa de 
pace, dacă mi se vor lua măsuri severe împotrivaRomâniei, 
aflate in stare de rebeliune impotriva Consiliului Suprem şi 
Propunea-nu mai puţin decăt. excluderea României din 
rândul Puterilor aliăte şi-asociate, ruperea legăturilor 
diplomatice, blocusul economic şi financiar. 

În încordarea rezultată în urma acestor 
împrejurări, Mişu şi Victor Antonescu încearcă un ultim 
demers pe lângă Clemenceau. La 7 Septembrie, erau primiţi 
de preşedintele Conferinţei, căruia îi arătau din nou toată 


| bunăvoința de a semna tratatul cu Austria, dar fără clauza 


minorităţilor”. ră 


& 


Pentru a dovedi cât de justificate au fost temeiurile 
opoziției române la conținutul Tratatului cu Austria, este 
suficient să reproducem următorul pasaj din preambalul 
acestui document care punea în discuție, din nou, însăşi 
independența țării, făcând ca recunoaşterea ei să atâme de 
împlinirea vechilor condiţii impuse României de tratatul de 
la Berlin din 1878. . 

“ Având în vedere că, în tratatul de la Berlin, 
independența Regatului României n-a fost recunoscută 
decât sub rezerva unor anumite condiţii; că, pe de altă 
parte, principalele Puteri aliate și asociate doresc a 
recunoaște, fără condiții independența Regatului 
României, atât asupra teritoriilor sale cele vechi, cât și 
asupra noilor sale teritorii; că, în fine, România doreşte 
a da din propria sa voință chezăşii sigure de dreptate şi 
de libertate atât locuitorilor din vechiul regat al 
României, cât şi din teșitoriile acum alipite, oricare ar 
fi neamul şi credința pe care o au; Puterile aliate, şi 
asociate, semnatare ale Tratatului din Berlin de la 13 
lulie 1878, luând în vedere îndatoririle ce guvernul 
român a primit pe temeiul tratatului dg față, recunosc 
că România este desăvârşit dezrobită de condițiile puse 
pentru recunoaşterea independenţei sale prin art.44 din 
tratatul de la Berlin”. 

Textul propriu-zis al tratatului nu era cu nimic 
mai prejos decât preambulul. Din nou erau repetate o serie 
de dispoziții care, ca şi tratatul de la Berlin, condiționa 
recunoaşterea independenţei de recunoaşterea lor, ca de 
pildă textul articolului II al noului tratat. 

“Evreii nu vor fi ținuți a face nici un actcarear 
fi o călcare a Sabbatului lor şi nu vor fi loviți de nici o 
decădere dacă nu voiesc a merge în faţa tribunalelor ori 
a îndeplini acte legale în ziua de Sâmbătă... România 
arată gândul său de a nu face sau lăsa să se facă alegeri, 
fie generale, fie locale într-o zi de Sâmbătă, nici o 


„ 


ai Ii dada ăi A. L SI dle acel 


înscriere electorală nu trebuie făcută Sâmbăta”. 

Comentând conținutul acestui articol din Tratatul 
cu Austria, Constantin Kirițescu în lucrarea sa “Istoria 
Ră-boiului pentru Întregirea României", remarcă: |. 

“Era evident că, sub formula largă a <<protecţiei 
minorităților>> se readucea pe tapet chestiunea evreiască, 
care dăduse loc la atătea discuţii în timpul Congresului de la 
Berlin, şi după el, mobilizând toată puterea de care evreii 
dispuneau în lumea fmanțelor, politică şi a presei din 
Occident. Dispoziţii excesive, ca aceeacitată, însemnau însă 
o intrecere a măsurii ”. 

Dar lucrurile nu se opresc aici, Consiliul Suprem, 
nemulțumindu-se cu privilegiile pe care România a trebuit să 
le acorde evreilor. În articolul 60, citat mai jos, din acelaşi 
tratat, marile puteri îşi rezervă dreptul de a interveni ori de 
câte ori socotesc necesar, prin tratate speciale, atât în problema 
minorităților, cât şi în problemele economice, tratate pe care 
România se obligă anticipat să le accepte. 

“România consimte la inserțiunea într-un tratat 
cu principalele puteri aliate şi asociate a unor dispoziții, 
pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti 
interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau 
religie, de majoritatea populaţiei. 

România consimte de asemenea la inserțiunea 
într-un tratat cu principalele Puteri aliate și asociate a 
unor dispoziţii, pe care aceste Puteri le vor socoti necesare 
pentru a ocroti libertatea tranzitului și a aplica un regim 
echivalent celorlalte națiuni”. 

Şi din nou comentariul lui Constantin Kirițescu: 

“Împotriva acestor dispoziţii, Brătianu s-a ridicat 
cu toată puterea Ele insemnau o atingere a drepturilor 
României de stat suveran. România a fost înainte de răboi 
O țară neatârnată şi nimic în atitudinea sa în timpul acestui 
război n-ar. fi putut justificao decădere a acestei independenţe 
politice. Ea nu merită situația ce se încearcă a i se impune 
astăzi. Puterile aliate şi asociate au luptat între altele pentru 
a așeza dreptul de egalitate al statelor mici şi mari, prin 
aceste dispoziţii insă se tinde a se crea clase deosebite în 
ceea ce priveşte suveranitatea statelor. România nu poate , 
primi acest principiu. Ea nu poate să incuviințeze amestecul 
guvernelor străine în aplicarea legilor sale lăuntrice, dar e 
gata să primească toate dispoziţiile pe care toate statele care 
fac parte din Liga Naţiunilor le-ar admite pe propriul lor 

teritoriu în această materie. De fapi, această intervenţie 


_ străină nici nu era necesară în România. Ea asigurase de la 


sine egalitatea deplină în drepturi şi libertăţi politice şi 
religioase tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă sau 
de religie şi considera ca cetățean român pe orice persoană 
născută in România, care nu se bucura de o supuşenie 
străină, precum şi pe toți locuitorii din teritoriile de curând 
alipite, care arau supuşi ai statelor din care făcuseră parte 
“aceste Ieritorii. Intervenţia străină ar fi fost mu numai 
superfluă, dar ar fi primejduit opera de înfrățire, care era 
scopul guvernului român, căci pe de o parte unele minorități 
s-ar fi crezut eliberate de orice sentiment de recunoştinţă 
Jață de statul român, iar pe de altă parte, s-ar fi înfăptuit 
dotă categorii de cetăţeni în acelaşi stat: unii, încrezători în 
solicitudinea statului, ceilalți căutându-şi apărători în afară 
de graniță. Era şi o umilire la care era supusă România, a 
doua zi după victoria împotriva dușmanului comun, la care 
contribuise şi ea cu atâtea jertfe, să se acorde un regim de 
privilegii cu totul speciale pentru una din minorități, drepturi 
mai mari decâț acelea ce aparțineau celorlalți cetăţeni 
români. Deopotrivă de jignitoare şi dăunătoare erau 
dispozițiile în privința comerțului extern al țării şi în privința 
tranzitului: ele anihilau independenţa Ţării şi îi interziceau 
dreptul de a încheia tratate după libera sa chibzuinţă, şi-i 
deschideau teritoriul libertăţii desăvârşite a trecerii 
mărfurilor străine ”. j ş 


? 8: i 


Criza relaţiilor dintre România şi Consiliul Suprem 
se accentuează când la 23 August 1919 s-a primit la Bucureşti 
textul Tratatalui minorităților, elaborat la Paris, constatându- 
se că, în ciuda protestelor delegaţiei române; toate dispoziţiile 
duşrhănoase şi ofensatoare fuseseră menținute. Totodată, în 
Occident, se dezlănțuie o campanie calomnioasă la adresa. 
României, în surprinzătar contrast cu simpatia manifestată 
față de regimul bolşevic, proaspăt instalat în Rusia şi. chiar 
față de regimul comunist instalat la “ludapesta”, aşa cum 














lulie '94 NR. 7/43 PAG. 13 


- fusese denumită capitala Ungariei ca urmare a faptului că 


intreg gtvernul condus de Bela Kun era alcătuit din evrei. 
La 10 Septembrie, Tratatul cu Austria este iscălit 
la Saint-Germain-en Laye în absența delegaţiei române. La 
12 Septembrie Ion 1.C.Brătianu prezintă Regelui Ferdinand 
demisia cabinetului său, motivată de faptul că Consiliul 
Suprem a nesocotit Tratatul de alianță încheiat în 1916 cu 
Antanta şi a impus României condiții incompatibile cu 
demnitatea, independenţa şi interesele sale politice şi, 
economice. În urma acestei demisii se formează un guvern 
condus de generalul Artur Văitoianu care organizează 
primele alegeri după sistemul sufragiului universal. Deşi 
rezultatul alegerilor nu a fost concludent, Regele Ferdinand 
încredințează formarea guvemului fruntaşului ardelean 
Alexandru Vaida Voevod. Noul şef de guvem s-a văzut: 
nevoit, în proprii săi termeni să facă “saltul în prăpastie” 
şi să accepte cu mici îmbunătăţiri clauzele Tratatului 
minorităților, sub presiunile ultimatumului trimis de 
Consiliul Suprem. La 9 Decembrie, în Salonul Orologiului 
din Ministerul de Exteme din Paris, generalul Coandă 
semna, în numele României Tratatul cu Austria şi Tratatul 
minorităţilor. Prin semnarea acestor documente România |, 
intra în “perioada interbelică”,-un răstimp cu ridicări şi 
căderi ale-căror efecte'se resimt până în ziua de astăzi. 


&, 


În încheiere redăm un fragment din cuvântarea- 
rostită de lon L.C.Brătianu în memorabilaşedință a Adunării 
Deputaţilor, din 17 Decembrie 1919, în care marele nostru 
om politic arăta Camerii şi Țării, temeiurile şi rosturile 
poziţiei sale în calitatea pe care a avut-o de conducător al 
delegației României la Conferinţa de pace de la Paris. 

“Cea mai bună definiţiune pe care am găsit-o, 
de.ceea ce înseamnă o națiune, este aceea a conştiinţei. 
morale. O naţiune este o conștiință națională. Cât 
valorează una, atât însemnează cealaltă. 

„ Conştiinţa a ceea ce eşti şi hotărârea fermă de 
a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum s-a 
manifestat el, astfel îşi aşează rolul şi rostul în mijlocul 
neamurilor... | | 

Consiliul Suprem, cu hotărârile sale este o 


instituţie vremelnică. Peste el, pe deasupra lor, stă 


interesul superior şi permanent al popoarelor civilizate, 
care vrea în aceste ţinuturi ale lumii să se aşeze şi să se 
dezvolte un Stat puternic, puternic prin ceea ce | - 
reprezintă, puternic prin ceea ce este, puternic prin 
constituirea sa internă, puternic mai presus de toate 
prin conştiinţa care o are despre înalta lui misiune...” 
Cuvinte la fel de actuale astăzi ca şi atunci când 
au fost rostite. (va urma) | „ 






lon I.C.BRĂTIANU 


“ m a _ 
Di Pr Poamea IP sua = at „e La 
tu E 





e 





PAG, 14 NR. 7/43 lulie '94 


Dim Cujrul Sfintelor. icoane (cele trei 
tratate contra icongclaşiilor) de Si.loan 
Damaschin (trad rom.D Fecioru. 1937). uată 
că avem de-acum în româneşte şi cele trei 
intiretice impotriva iconomahilor (P.G.99, 
328-436) ale Sf. Teodor Studitul (759-826), 
altă sursă tradițională fundamentală a 
iconblogiei ortodoxe. Volumul. apărut la 
Editura "Deisis" din Alba lulia, ește intitulat 
“lisus liristos - prototip ul icoanei Sale” 

Tratatele contra iconomahilor. Traducerea 
şi densul Studiu introductiv sunt semnate de 
Diac loan I.Ică jr.(unul dintre cei mai activi 
şi mai temeinici teologi ortodocşi români 
din tinăra generaţie, ce ne dă incredere - 
totuşi - în viitorul culturii noastre bisericeşti), 
Tot Editura “Deisis” ne oferă şi 
Dialogurile de la Athos ale lui Teoclit 
Dionisiâtul (trad.de Pr.Prof.loan I.Ică: 
prezentare şi postfață de acelaşi loan I.Ică 
jr.). Volumul | este intitulat “Monahismul 
aghioritic”, iar volumul Il - “Teologia 
rugăciunii minţii” (vom constata şi mai 
departe o binecuvîntată sporire a bibliografiei 
în limba română a isihasmului. cuprinzând 
atit texte vechi, cît şi texte moderne), "Primul 
lucru pentru a ne mintui e să ne sfintim + iata. 
să ne despătimim şi să ne urin cu Dumnezeu 
Acestă e cel mai mare scop al vieţii noastre. 
După ce ne-am unit cu Hristos. slujirea 
aproapelui vine de la sine”... Avem aici. 
formulat cu simplitate, posibilul temei creștin 
al ieșirii din criza moral-spirituală, dar şi 
soeial-politicăa lumii contemporane, Numai 
urechile de auzit să nu ne lipsească! 


o 


vrednică editură urmează să apară în curînd 
şi cartea lui Vladimir Soloviov, Temeiurile 
spirituale ale vieţii (poate scrierea lui cea 
mai actuală şi mai puţin discutabilă, cu o 
foarte interesantă teorie-a Statului creştin - 
singura formă statală ce ar putea salva în 
viitor lumea de la autodistrugere). 


SC ( lucrare foante utilă (şi. în 


același timp. o primă sinteză românească de 
acest pen) este ceaa Mitropolitului Serafim, 
Isihasmul. Tradiţiaşi cultură românească. 
Lucrarea celui cunoscut sub numele de 
Serafim Făgărăşanu (fost Episcop-Vicar al 
Arhiepiscopiei Sibiului, acum Arhiepiscop 
român la Berlin şi Mitropolit pentru 
Germania şi Europa Centrală) a fost scrisă în 
Franța şi în limba franceză, în urmă cu vreo 
Zece ani, pe cind autorul era doctorand şi 
apoi lector universitar la Institutul Sf.Serghie 
din Paris. Cartea a cunoscut două ediţii 
franceze (1987 şi 1992) şi o ediţie engleză 
(1992), fiind concepută mai ales pentru 
informarea și sensibilizarea creștinătății 
occidentale faţă de tradiția creştină 
răsărițeană. Versiunea românească (semnată 
Iuliana lordăchescu) a văzut de curînd lumina 


CS 


tiparului lă Editura“ Anastasia” din București, * 


Cartea are şase părți şi trei anexe, reprezentind 
0 sinteză istorică şi teologică despre 
monahismul românesc, cu accent pe curentul 
isihast și mai ales pe “paisianismul” secolului 
al XVIII- lea capitolul trei al părții a patra - 
cel mai întins al întregii cărţi = este consacrat 
tocmai figurii legendare a Starețului Paisie 
Velicicovski | 1722-1794]), 


Să mai semnalăm că la aceeaşi 


PUNCTE CARDINALE 


“Frumoasa carte a Părintelui 
Serafim (Romul Joantă) ne face să întrevedem 
in acelaşi timp sulletul unui popor şi sutletul 
unei Biserici. Poporul este al României, iar 
Biserica este această Ortodoxie al cărei sullet 
rămine, într-adevăr, isihasmul”... (Olivier 
Clement, Pretaţă, p.7) 


ON Din pasiunea pentru Nae 


lonescu a publicistului Dan C iachur a rezultat 
O cârțulie de vreo 160 de papini: Ginuri 
despre Nae lonescu (editată de Institutul 
Luropean din laşi, în cadrul colecției * Lexte 
de tronuieră”), utilă pentru publicul larg, încă 
destul de nelămurit asupra multor aspecte ale 
vieţii şi gindirii controversatului dascăl al 
unernimii interbelice. Păcat că d-l Dan Ciachir 
simte nevoia, spre â-şi evidenția cît mai mult 
idolul, să-l minimalizeze pe celălalt. mare 
director de opinie al epocii, Nichifor Crainic! 
Afirmațiile la adresa acestuia nu sînt doar 





nedrepte (“populismul bisericesc al lui: 


Crainic”), ci de-a dreptul ridicole (“A fost un 
Păunescu al vremii sale”). Noi credem că e 
loc. în una ȘI aceeaşi conştiinţă culturală. atit 


pentru filosoful relation Nae lonescu. cît şi. 


pentru țec/agul ortodox Nichifor Crainic (in 
privinţă acestuia preferind să-i dăm crezare 
mai degrabă lui Dumitru Stăniloae decit 
diletantului Dan Ciachir, “cronicarul ortodox” 
al defunctei reviste masonizante “Cuvintul”, 
ce n-a.făcut decit să uzurpe titlul şi să 
pingărească amintirea publicației omonime a 
lui Nae lonescu!). 

Și pentru că tot a venit vorba despre 
Nichifor Crainic, este regretabil că reeditarea 
Cursului său de teologie mistică, datind din 
anii 1935-36, a trecut ca şi neobservată. 


“Cartea. râu editată și difuzată (Editura 


Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi. 
1993). rămine totuși una dintre operele de 
'căpătii ale teologiei româneşti, reprezentind 


“primul nostru tratat de mistică şi ascetică 


(Dumitru Stăniloae îl va redacta pe al său abia 
după un deceniu, umblind deja pe un teren 
desţelenit). E destul de îngrijorător faptul că 
editurile noastre bisericești sint necompetitive 
şi producţiile lor nu ajung decit cu greutate la 
publicul mai larg. Ne întimpină aici unul 
dintre aspectele paraliziei culturale şi 
misionare a Bisericii Ortodoxe Române de 
azi, asupra sterilităţii căreia am mai atras şi 
altădată atenţia. Cartea religioasă cu impact 
notabil vine numai dinspre editurile creştine 
nebisericeşti (“Anastasia”, “Deisis”, 
“Paideia” etc. ),.. În ce priveşte Cursul... luj 
N Crainic, credem că noul titlu (Sfințenia - 
implinirea umunului) a reprezentat o soluţie 
editorială neinspirată, mai degrabă derutantă 
pentru cititorii neavizaţi. 
De aceeași lipsă de profesionalism 
editorial suferă şi noua ediţie a SPornicului (0 
culegere de texte esenţiale despre rugăciunea 
isihastă) alcătuit în anii '30 de Epumenul 
Hariton de la M inăstirea Valaam şi tradus în 
româneşte, prin 1937-38, de Pâr.Gheorghe 
Roșca. Cele două volume au fost reeditate 
anul trecut de Episcopia Onodoxă de Alba 


lulia, sub pretinsa'îngrijire” a preoţilor Petru . 


Pleșa și loan Petraş (ce nu par să fi aflat că o 
carte tipărită trebuie să aibă pagină de gardă, 


date editoriale precise şi unitare de la un 
volum la altul şi alte asemenea 
“mofturi” mai mult sau mai puţin 


“lumeşti”!) i 
Dan Ciachir 


2) ab NAE IONI se i 
3 n Colecţia Du ua 
de studii şi eseuri a Editurii aie 
“Paideia” din București a apărut, 
inu-o ediţie modestă, dar 
decentă, în vechea traducere a 
lui Nicolae Grossu (Sibiu, 
1933), Ortodoxia lui Sershei Bulgakov (1871- Ş; 
1044), ilustrul, dar şi controversatul teolog va mai fi uitat puţin de materialismul ateist 
rus (declarat chiar eretic în 1935, de cătreun allui Lucrețiu!) Textul lui Toma d' Aquino 
sinod local, pentru învățătura sa despre Sofia. (1227-1273), de fapt Dezbaterea a XI-a din 
inţelepciunea Divină, confundată cu esenţa  Disertaţiile despre adevăr, este tradus, 
dumnezeirii şi constituind un soi de “ipostas prezentat şi adnotat de d-na Mariana Băluţă- 
intermediar” intre Dumnezeu şi lume). Sinteza “ Skultety (să așistăm oare la un început de 








de față este insă în afara acestor controverse 
şi reprezintă poate cea mai cunoscută lucrare 
de popularizare a Ortodoxiei în Occident. 
Intr-o Prefaţă destinată chiar ediţiei româneşti 


încreştinare a clasiciştilor noştri”). 

O menţiune meriţă - mai mult 
pentru prestanța autorului decit. pentru 
substanța cărţii - Micul discurs despre ladal 


argumentelor, specifică epocii de glorie a Ca 


din 1933. autorul preqjzează: “Cartea... a teologului catolic elveţian Hans Urs von. 


avut în vedere, îndeosebi, pe cititorul francez Balthasar (1995-1988), apărut în Colecţia 
[textul a fost redactat chiar în limba franceză “Eseu” (seria occidentală) a Editurii 
-n.n.], căruia Ortodoxia îi este puţin saudeloc “Anastasia”. Textul, foarte relevant pentru 
cunoscută. De aceea, în ea e urmărit un mentalitateaapuseană, dar mai degrabă oţios 
paralelism între Ortodoxie și confesiunile pentru tea răsăriteană, este tradus de d-l 
creştine din Occident - Catolicismul»şi Alexandru Şahighian, care-l însoţeşte şi cu 
Protestantismul. ceea ce poate n- -ar fiavut loc o zgircită "Notă asupra. autorului”. Cu o 
în aceeaşi măsură dacă lucrarea âr fi fost astfel de carte îţi vine să-i plini de milă 
adresată direct ortodocşilor[...] La întocmirea creştinismului apusean, ce caută să-şi 
planului lucrării autorul a fost însufleţit de întemeieze pină şi credința sau-nădejdea pe 
dorința de a satisface cerințele cititorului raţiunea dialectică, din acest punct de vedere 
contemporan şi de a răspunde problemelor catolicismul fiind destul de aproape de 
care se ridică cu tărie în faţaconştiinței creştine protestantism. 
actuale. De aici. atenţia acordată chestiunilor - i 
eclesiologice (în special învățăturii despre 
Tradiţie, despre autoritatea exterioară şi Sa O carte fundamentală a 
infailibilă în Biserică 'etc.). chestiuni care culturii româneşti, din păcate aproape deloc 
„alcătuiesc miezul neînţelegeriloracțuale dintre cunoscută tinerelor generaţii. este cea a 
"confesiunile creştine”, preotului-folclorist bucovinean Simion 
Oatenţie deosebită merită capitolele - Florea Marian (1847-1907). Sărbătorile la 
XIII (”Ortodoxia şi Statul”) şi XIV “români. Studiu etnografic. Cele tre: volume 
(“Ortodoxia şi viaţa economică”), tratind ale primei ediţii (“Cirnilegile” -1898, 


aspecte 'de obicei neglijate, cu pripită “Păresimile”- 1899.“Cincizecimea”- 1901) 


suficienţă, în lucrările de acest gen. sint redate acum în două tomuri, la Editura 
Aşteptăm în continuare şi editarea Fundaţiei Culturale Române (Colecţia 
traducerii româneşti a Ortodoxiei lui Paul “Fundamente”), sub î îngrijirea meticuloasă 
Evdokimov (1901-1970), sinteză mai amplă = a d-lui lordan Datcu. Sint prezentate, cu o 
şi mai recentă (1959), ce s-ar fi cuvenitpoate documentaţie solidă, atit sărbătorile 
tipărită înaintea oricărei alte cărţi a acestuia. bisericeşti. citşicele“nelegate” sau “păgine” 
+ ("A sosit însă timpul să le cunoască şi pe 

acestea nu numai poporul de rind, care 


Sa H, doar  teolosia adeseori le ține cug sfințenie mai mare chiar 


răsăriteană. ci şi cea apuseană a fost bine decit pe cele legate. ci şi ceilalți români. 
reprezentată editorial în vremea din urmă. cărora nu li-s cunoscute, şi mai ales cei ce se 
Editura “Humanitas” ne-a pus la dispoziţie, ocupă cu studiul literaturei poporale'...). 
în două bune ediţii bilingve, lucrările lui - Probabil că Editura Fundaţiei 
Augustin şi Tamad' Aquino, cepoartăacelaşi Culturale Române are în vederg, odată ce a 
titlu: De Magistro. Tematica lor comună şi deschis acest drum, şirepublicarea studiilor 
chiar unele concluzii identice nu trebuie însă lui Tudor Pamfile, principalul continuator al 
să ne înşele; materia este tratată diferit din lui Simion FI.Marian în ce priveşte studiul 
multe puncte de vedere, Fericitul Augustin monografic al sărbătorilor româneşti 
păstrînd linia (neo)platonică şi făcînd uneori (Sărbătorile de vară la români - 1910, 
abuz de retorică, în vteme ce Sf. Toma, Sărbătorile de toamnă » 1914, Crăciunul = 
d' Aquino urmează linia aristotelică, tot 1914), ? 
impunîndu-şi o expunere mai risidă a | 
scolasticii, Cei doi pornesc de la aceeași 7 cheiem prin a anunța o 
întrebare fundamentală: “Poate omul să-l cartg, în curs de apariţie la Bucureşti, ce 
înveţe pe alt om şi să fie numit învăţător promite să fie foarte interesantă: Dezvăluirie 
(magister) sau numai lui Dumnezeu îi este /egioriure (I) ale teologului Nicu Crăcea (un 
propriu acest lucru?”, om trecut = sas peur el suns reproche = prin 
“Dialogul literar-filosofic Cu tentă toate vâmile istoriei âcestui veac), Pînă la 
apologetică” al lui Aurelius Augustinus (354; capăt, cartea aceasta mârturisitoare ar urma 
430), după propria-i mărturisire o discuţie cu - să cuprindă 4 volume (al treilea e în curs de 
fiul său Adeodatus, datează de prin 388 (puţin redactare, iar al patrulea doar în proiect), 
după convertirea sa la creștinism), versiunea acoperind o perioadă destul de lungă (1919- 
românească, realizată prin anii '40, aparține 1964), Îi dorim autorului.sănătate şi putere 
lui M, Rădulescu şi C.Noica, iar introducerea s-o ducă la bun sfirşit! 
şi notele sint semnate de d-na Lucia Wald (ce 3 Răzvan CODRESCU 


Ea e ee: 


7 m 3 iii 












Odată trecută cu bine şi ultima moţiune de cenzură, 
guvernanţii de la Bucureşti s-au și grăbit să afirme necesitatea 
imreprinderii demersurilor recesare în vederea depășirii 
“momentului nefiresc al involuţiei ra porturilor româno- 
ruse”, Aprecierea, aparținând primului ministru român. este 
ingârcată de grele şi triste semnificaţii. 

Nimeni, nici o conştiinţă românească lucidă, nu 
poate să constate că eludarea şi scoaterea din calculul 
echilibrului geostrategic al consecinţelor vecinătăţii cu 
impărăţia Rusiei nu rămâne doar un act şi un gest lipsit de 
înțelepciune şi de abilitate politică, ŞI asta tu atât mai mult 
cu cât Kremlinul are şi o doctrină proprie, recent enunțată, 
dar cu vechi rădăcini în trddiţia și practica expansionistă a 
Imperiului Ruso-Bolşevic, definită ca un complex de raporturi 
speciale cu ceea ce este considerată “vecinătatea âpropiată”. 

». Dacă, pentru actualii deținători ai pârghiilor puterii 
din România, afirmarea și exprimarea aspirațiilor naţionale 
fireşti ale românilor spre unitate în cadrul hotarelor naturale 
şi desprindere de trecutul comunist, ca şi de înlăturare a 
conșecințelor politicii: agresiv-expansioniste și coloniale 
ruso-sovietice nu au decât semnificaţia unui “moment de 
nefirească involuţie în răporturile româno-ruse”, afirmaţia 
are valoarea unei declaraţii făţişe a intenţiilor guvernanţilor 
de la Bucureşti obedienţi Moscovei de a repune ţara în sfera 
de influenţă și dominație a Rusiei, loc pe care România nu |- 
a părăsit, în fapt, nicicând după pactul Molotov-Ribbentrop 
şi după Yalta şi nici după Malta... 

% 

Atât modul în care au fost abordate chestiunile 
privind moţiunea de-cenzură, demersurile în legătură cu 
responsabilitatea prezidențială, inclusiv demiterea 
președintelui, cât şi felul în care este tratată problema; 
raporturilor României gu Răsăritul. fac dovadatristei realități 
că puvernanţilor de la București le sunt “aproape” doar 
propriile interese deputere şi conservarea vechilor şi noilor 
privilegii. Deţinătorii puterii şi ai privilegiilor fiind aceleaşi 
persoane înfeudate Moscovei, nimeni dintre aceştia nu poate 
fi interesat nici în desprinderea de trecutul comunist și nici 
de ieşirea din orbita intereselor imperiale ruseşti. 




































1.77. "7" 


i 












De la Domnul Ovidiu Țârlea 
Calle Granada 33" 
Madrid - Spania, 
Am primit următoarea impresionantă 
comunicare pe care ne facem datoria 
să o reproducem întocmai: . 






PT”... O.” PPE 





















Sîmbătă, 25 iunie 1994, la ora 13, s-a> 
celebrat o slujbă de pomenire la 
Cimitirul Civil (Carretera de Vilcâlvaro) 
pentru odihna veşnică a românilor care 
s-au stins pe pământ spaniol, 



















Menţinerea şi întreţinerea actualei stări de confuzie. 
generalizată, atât în sfera valorilor de orice fel, cât și în cea a 
responsabilităților şi a competenţelor, alături de corupție și 
dispreț pentru legalitate, sunt factori decisivi care contribuie 
la perpetuarea monopolului puterii comuniste, amăgitor fardată 
in aparențele unei pseudo-democraţii. În cadrul acesteia, 
Opoziţiei îi este rezervat (şi acceptat!) doar locul şi rolul 
figuraţiei necesare scopului conturării “imaginii României” 
destinate uzului străinătăţii. În acest context, subordonarea 
intereselor: naţionale românești celor imperiale ruseşti, cu 
directă şi concretă complicitate și contribuţie autohtonă, este 
o realitate pentru dovedirea căreia pledează întreaga evoluţie 
a evenimentelor ante şi postdecembriste. . 

% 

În starea de confuzie și diversiuni de tot felul, 
comemorarea tragediei Basarabiei din iunie 1940 a trecut 
aproape neobservată, mai ales pe malurile Dâmboviţei. La 
Chişinău, numai Frontul Popular Creștin Democrat a marcat 
momentul şi a deplâns drama petrecută în,urmă cu 54 de ani, 


„ socotindu-i responsabili pentru actuala stare de lucruri din 


lumea românească pe deţinătorii de azi ai puterii de la Bucureşti 
și Chişinău, complici ai Moscovei. Preşedintele Parlamentului 
“Republicii Moldova”, “agrarianul” filorus Dumitru Moţpan 
a refuzat momentul de reculegere solicitat de către membrii 
opoziţiei, socotind că “interpretările pot să fie diferite” în 
legătură cu consecințele evenimentelor petrecute cu peste.o 
jumătate de veac În urmă. În schimb, la Komrat, în “Găgăuzia”, 
ziua de 27 junie, data invaziei sovietice a Basarabiei, a fost 
omagiată ca “sărbătoare a revenirii la patria mamă”(!). Este 
încă un PAS spre Soare-Răsare! 


» Şi pentru ca orientarea' spre Răsărit şi spre 
Comunitatea Statelor Independente a “Republicii Moldova” 
să fie neîndoielnică, autorităţile de ta Chişinău au mai înfăptuit 
un pas. Astfel, preconizatul examen la care urmausă fie supuşi 
funcţionarii publici în privinţa cunoaşterii “/imbii de stat” 
(asupra idenţităţii căreia, “română” sau “moldovenească”, 
continuă să,planeze aceeași veche incertitudine), proiectat 
iniţial pentru începutul anului în curs și amânat apoi la 
mijlocul acestuia, pare să fi fost definitiv fixat la calendele 


ALICIA PONTA 
VIRGINIA COTRUS 
CRISU AXENTE 
NUTU ARDELEAN 
4 STELIAN POPESCU 3 
MIMAIL DEMETRESCU j 
i VASILE FLORESCU 
ION BRASOVEANU 
„ PRINCIPE CONSTANTIN CANTACUZINO 
ALEXANDRU BUSUIOCEANU 
+ ARON COTRUS ! 
VERONICA PARVULESCU 
GRIGORE MANOILESCU 
PRINCESA IONA DE HOHENZOLLERN” 
TATIANA MORARU . 
1ON PROTOPOPESCU 
ANGELA IONESCU CASTINEIRA 
ANA POPESCU 
MIRCEA MUSETESCU 
„CONSTANTA SEICARU 
VALERIU VINTAN 
E "DAN GEBLESCU 
AUREL. DINU ; 
FILENA MAGILERU 
ANA NICULAU î 
; BDUCURANEAGU  * 
MINA LOANA 


” etcircenses” se prinde şi Opoziția. Păcat! Oricât de răsunătoare 


„e Ți CONSTANTIN LUPESCU 


Iulie '94 NR. 7/43 PAG. 15 


Nicolae POP 





grecești, prin amânarea lui sine die. 

Pe măsură ce,pe ambele maluri ale Prutului are loc 
consolidarea structurilor de putere conservator-comuniste 
mascate sub faldurile unui drapaj pseudo-democratic, 
românul ILIE ILAŞCU este aproape uitaţ de confrații lui, 
rămânând sub obrocul unor false autorități statale încurajate 
să facă jocul intereselor imperiale rusești de complicitatea 
trădătoare a vânzătorilor de neam. În. mass-media din 
România, arareori mai răzbate câte o ştire din temnița lui |lie 
Ilașcu şi camarazilor lui de luptă și de suferință, in timp ce 
nefirescul hotar de la Prut a redevenit o graniță despărțitoare 
de fraţi, consolidată cu reţele de sârmă ghimpată. Cușca de 
la Tiraspol şi gardul de sârmă ghimpată - memento pentru 
toți românii care ar putea să uite cu cine sun! vecini şi pe cine 
au stăpâni. Numai că speranţele şi credința în Dumnezey şi- 
n destinul de libertate şi unitate ale Neamului nu pot fi 
întemniţate... 

* 

; În Parlamentul“de la Bucureşti a continuat în 
vremea din urmă să aibă prioritate adoptarea acelor legi 
menite săconsolideze mascatele vechi structuri comuniste și 
privilegiile acelorași vechi şi noi deținători de putere. Poarta 
spre cultul personalităţii este deschisă demult de către TVR 
și presa prezidenţială, iar modul în care Puterea tratează 
atitudinile contra corupției, a fărădelegilor prezidenţiale şi 
guvernamentale dovedește că democraţia şi statul de drept în 
România se află doar la stadiul declaraţiilor şi al “strădaniilor 
de a crea o imagine înroza României în ochii Occidentului”. 

' Mediatizarea excesivă a Campionatului Mondial 
de Fotbal ca şi atribuirea unei exagerate importanțe participării 
României la acest eveniment sportiv este o altă față a 
diversiunii. În capcana tentaţiilor privind eventuale foloase 
şi acumulări de capital politic pe seama comediei cu “panem 


ar fi o victorie sportivă, această rămâne totuşi o victorie a 
educaţiei fizice şi nu una a educaţiei civice pe temeiul căreia 
se poate clădi o societate democratică în care să domnească 
moralitatea, adevățul, legea şi justiţia. 







EFLICIA CESIANU 


“MARIA MORARIU 
GABRIELA NEDELCU N. CRISTEA 
IOAN CASAPU 
CECILIA JOUVE 

EMIL POPA = 
MIHAELA NICOLINA ANGHEL 
ELENA PORFIREANU-BENEYTO 
] PAMFIL SEICARU 
STELA CANDELEANU . 
CUONSTANTIN-ZL.OTESCU 
GHEORGHE DEMETRESCU 
FERNANDO CALISTRAT - 
i GUEORGHE COSTEA 
OPREA TIUDITAN 
MARIA DROC A 
ASCENSION MAORTUA 
NICOLAE DIMITRESCU 
FUGENIA ZL.UOTESCU 
ALEXANDRU SCHELETI 
| NICOLAE DAMIAN 
3 ION BOZOSAN POPA 
 DUDY CHENDI 
VINTILA HORIA 
NINA FSPERANTO TIMUS 
“MONICA NEDELCU 





NUGO KRUMMEL . PETRE PEDRO SORICI 
ALEXIS MACEDONSKI NORIA SIMA 
DIMITRIE ARDELEAN ANA GREGORIAN 
ps ALEXANDRU BECATOR Ş MARCEL NICOLAU 
| 1ON BAICU 
PRINCESA ZOE STURDZA MAVROCORDAT ,  Dezr ădăcinaţi de către cruda invazie bolşevică, 
RADU GIIENEA 
MA LA RISOLARSCU departe de patria, de rosturile şi de rubedeniile lor, ŞI= 
IOAN BICLOLLA 


FLVIRA FLOREA SIMA: 
MINAII, NICOLAESCU 
GRIGORE GINA TA 
GEORGE CANDEL EANU 
IORDAN CRISTOFOVICI 
LON FLESERIU 
STEFAN IOANID 
NICOLAE BORCA 
PRINCIPE NICOLAS DE RUMANIA 
ALEXANDRU CARVEN 
VASILE LASINSCIII 
TULAU BASIU Hu 
SUNIA DINU 
PRINCESA LUCIA CANTACUZINO 
PRINCIPE MINAIL STURDZA 
PRINCIPE GRIGORE GHICA 
STEFAN ILARIE CHENDY 
NICOLAS OPRIS OPRIS 
U VIRGINIA IASINSCIU 
CONSUFLO RURIO DE USCATESCU 
PRINCESA JULIE GHIKA 





au trăit ultimii ani ai vieții în exil şi au răposat sub 
cerul Spaniei. Adunați la această comemorare, 
compatrioţii din exil şi prietenii spanioli s-au rugat 
pentru ca sufletele lor să se odihnească în pace. S-au 
ridicat rugăciuni, de asemenea, pentru pacea eternă a 


sufletelor scumpilor noştri prieteni Şi protectori 
spanioli... Y 


Marques de Prat de Nantouillet 
General Jose Diaz de Villegas 
Jose Matas Perpihă 

Padre Amalio Orduna A 

Luis Beneyto y Marty e 
Sergio Cifuentes Gonzâlez Posada . 

Eraldo Pintori 
. General Ricardo Vijalba Rubiu 


.% 












PAG. 16 NR. 7/43 lulie '94 


PUNCTE CARDINALE 









“ÎNTR-O ŢARĂ CARE-A FOST, 
ERA MARE CEL MAI PROST”... 


(T.Arghezi, HORĂ DE BĂIEŢI) 






- 


Deunăzi cineva se *arhuza amar, parafrazind 
versurile de mai sus: “Într-o țară (nu spun care) / Prostu-a fost 
ŞI este mare”... 

Ţara o ştiţi dumneavoastră: “a lui Papură-vodă” 
sau “a cucuvelei”, ceea ce-i totuna; țară de “văcari” şi de 
“văcăroi” (să nu spuneți că n-ar îi vorba aici de sufixul 
augmentativ -oi!). împestriţată cu “minzaţi”, cu “bivolari” şi 
cu “chebe-lei”, unde din doi “tribuni” ai poporului îmbrăcaţi 
în cazaca morții (Păunescu şi Vadim) nu poţi face un om 
întreg, dar ai putea scoate, la o adică. o mîndreţe de porc de 
cîne”... 

ŞI uite-aşa, cugetind la actualitatea lui Arghezi, era 
gata-gata să pun de-un pamflet... Cum eu n-am însă casă cu 
tipografie la Mărţişor ( şi cu atît marpuţin geniu de ceasomicar), 
n-am nici robusteţea sufletească a lui Arghezi: mă amărăsc 
repede şi devin grav, trăgînd mai degrabă a Octavian Paler - 
analistul politic care n-a zîmbit niciodată... Desigur, va trebui 
să-mi caut de sănătate; şi palerita e o boală, cam reversul 
ilfovitei de care vorbea: Petre Ţuţea (definind-o lapidar: 
“cretinism, criminalitate şi voie-bună!)... , 

-- 

* „Aşadar, Sînt mai bine de 4 ani de cînd tot aşteptăm 
măcar un început de asanare (în fond, nu în forme!) a vieţii 
publice româneşti. Şi iată că, stînd strimb şi judecînd drept, 
nu numai că lipsesc semnele unei asanări reale, dar societatea 
românească în ansamblul ei pare să devină pe zi ce trece mai 
şubredă şi mai haotică! Totul se depradează în jurul nostru, 
dezvăluind lumii întregi un fel de tragicomedie românească 
de sfîrşit de veac... 

Sub aspect politic, dintr-o țară pretins 
“nepuvemabilă” (cum se afirma prin '90-'91), România a 
devenit pur şi simplu o țară... ne-guvernată! Ciurda 
“executivă” a premierului Văcăroiu s-a mulțumit să pască ce 
a putut. lăsind practic țara în voia hazardului, nu fără 
complicitatea iresponsabilă a majorităţii parlamentare şi a 
“despotului luminat” de la Cotroceni (ce are „aceeaşi 
“slăbiciune” pentru proşti pe care o avea şi Ceauşescu, căci 
proştii sînt obedienţi şi, ca orice marionetă, îl fac pe păpuşar 
să se creadă deştept! ). Nu cred să se mai [i pomenit bunăoară, 
vreodată şi vreundeva, ca bugetul unei țări să fie votat abia la 

jumătatea anului! Premierul Văcăroiu = o ruşine naţională. 
ridiculizat pe întreg mapamondul -a feuşii totuşi să-şi păstreze 
vreme de doi ani mandatul, cu tot biziitul “burghezo- 
moşieresc” al Moţiunilor de cenzură; ba, ori de cîte ori a 
apărut în public, a declarat invariabil, în agramatul său 
“muget de lemn”, că totul e bine şi că s-au făcut chiar 
“progrese importante”! (Incompetenţa este la noi soră bună 
cu nesimțţirea). Din păcate, nici opoziţia noastră nu prea face 
dovada unor însuşiri politice semnificative; ea se consumă 
steril între disensiunile interne şi actele de fanfaronadă 
politică, între retorica desuetă a d-lui Coposu şi agitația 
bonomă a d-lui Emil Constantinescu (victimă oarecum 
ingenuă a celorce l-au tîrît într-o aventură care-l depăşeşte), 
iluzionîndu-se că dacă n-a reuşit să-l doboare pe premierul 
Văcăroiu, o să reuşească “să-l suspende” pe preşedintele 
Iliescu! Altminteri, nici un pas semnificativ nu s-a făcut din 
'92 încoace spre massa electorală, principalele figuri ale 
Convenţiei (d-nii Coposu, Raţiu, Constantinescu, Manolescu 
etc.) rămîn la fel de impopulare în afara cercurilor elitiste, iar 
noua lrondă monarhistăa P.N.Ţ.c.-d. s-a dovedit, în contextul 
actual, cu totul lipsită de tact. O “opoziţie” mai substanţială 
par să realizeze, cu mijloacele lor specifice, diferitele blocuri 
sindicale, dar ele nu pot ieşi din hăţişul intereselor imediate 
şi nu„pot schimba efectiv fața politică a ţării. In aceste 
condiţii, cîştigă teren politic mai degrabă populismul deşănțat 
al “naţionalist-comuniştilor”, care creează măcar iluzia de 
vigoare politică, avînd şi sprijinul larg al armatei (un aspect 
peste care oamenii noştri politici trec adesea cu o 
surprinzătoare uşurinţă, făcînd şi. în acest fel dovada 


EDITURA 
"PUNCTE CARDINALE" 


0909 ERIE IERI lu 
Cont nr.4072996517509 


loan NISTOR 
secretar de redacție 


diletantismului lor). Acum, în plină vară, politica noastră a 
intrat la concurenţă cu C.M.de fotbal (față de care am şi afişat 
un festivism televizat de ţară bananieră). Profeţitele “alegeri 
anticipate” nu prea par să se profileze. Cît despre viitoarele 
alegeri prezidenţiale, Convenţia ni-l pregăteşte din nou, ca de 
bun, pe d-l Emil Constantinescu; aşa că ar fi bine să nu ne 
(facem iluzii că vom scăpa de rînjetul iliescian mai înainte de 
anul 2000! lar în ce priveşte o adevărată “integrare europeană”, 
deocamdată nu poate fi vorba, căci ne lipseşte şi lustrul şi 
bunăvoința civilizaţiei de tip occidental, -. 

Sub aspect economic, cursul dolarului, după ce a 
fost o vreme înghețat artificial. începe să urce din nou; viața 
se scumpeşte galopant. şomajul este în creştere (ne îndreptăm 
spre cifra de un milion şi jumătate de şomeri, a căror protecţie 
e dezastruoasă, cam la nivelul țărilor africane subdezvoltate). 
industria rămîne necompetitivă, agricultura cunoaşte un haos 
fără precedent (mai ales în zonele de cîmpie, unde pămîntul 
este mult, mina de lucru puțină, iar uneltele agricole modeme 
aproape inexistente). Deriva actualei guvernări se vede mai 
ales în acest domeniu economic, al cărui dezastru ea încearcă 
să-l ascundă sub piruete verbale. Un exemplu: deunăzi, pe de 
o parte se anunţa, chipurile, redresarea leului, iar pe de altă 
parte erau puse în circulație bancnotele de zece mii! În 
schimb, înfloresc fie afacerile dubioase pe picior mare, fie 
comerțul de dugheană, adică exact acele tranzacţiuni ce pot 
mulțumi o minoritate (adesea neromânească), dar sleiesc în 
mod lent şi perfid economia naţională. La drama şomerilor şi 
pensionarilor se adaugă drama bugetărilor (învăţămînt. 
sănătate, cercetare etc.), de care nu se sinchiseşte nimeni, în 
cea'mai evidentă prelungire a mentalităţii comuniste (ceea ce 
echivalează cu sinuciderea intelectuală a naţiunii). Puterea 
actuală nu pare să ştie decit de frica minerilor (pe plan intern) 
şi de frica F.M.I.-ului (pe plan extern)... De curind, statisticile 
economice internaţionale ne-au adus însă la cunoştinţă că am 
rămas pînă şi în urma...Albaniei! Pe acest fond, gloata suspină 
după Ceauşescu, iar tineretul eşte tot mai tentat să se scurgă 
dincolo de graniţe (dacă nu sc mul poate în luropa şi-n 
America de Nord, atunci lie şi în Africa sau în America de 
Sud!) 

Sub aspect cu/tural, situaţia e şi mai gravă, ştiut 
fiind câo criză spirituală are consecințe mult mai adînci şi mai 
indelungate decit una politică sau economică. Pe de o pante ne 
confruntăm cu o criză a creaţiei, pe de altă parte cu una a 
receptării. Mult rîvnita “libertate” exterioară n-a constituit 
nici pe departe un ferment pentru viața culturală, aşa cum ne= 
am fi aşteptat. Că s-au înmulțit năucitor publicaţiile, periodice 
sau editoriale? Este adevărat, dar acest “material de consum” 
nu este pertinent în sine; degeaba se publică mult, dacă de citit 
se citeşte puţin (şi fără discemămiînt valoric), iar de priceput 
se pricepe anapoda (sau chiar deloc)! Tînăra generaţie are o 
mentalitate mai degrabă aculturală. Ne putem lăuda, ce-i 
drept. cu un popor “alfabetizat” la modul formal (o făcea şi 
Ceauşescu), dar în fapt sîntem un popor din ce în ce mai incult, 
mai agramat şi mai indiferent la problemele culturale (să mai 


amintesc de acel “Noi muncim, nu gîndim”, a cărui actualitate . 


e departe de a se fi consuimat?). Avem absolvenţi de liceu şi 


chiar de facultate care nu ştiu să scrie româneşte, iar detînd' 


cu neinspirata întoarcere la ortografia tradițională, mai toată 
lumeaa intrat în ceaţă, de la vlădică pînă la opincă. Răspunderea 
pentru toate acestea o poartă tot diriguitorii oficiali ai culturii 
şi învățămîntului (mulţi dintre ei figuri patibulare, cu 
personalitatea de la şliţ în jos), alături de şcoală şi de mass- 
media. O administraţie incompetentă, o şcoală superficială, o 
presă vulgară - la ce să te aştepţi în asemenea condiţii?! 
Aproape că nu te mai miri că ta noi incultura şi agramatismul 
au ca principale bastioane Parlamentul şi Televiziunea, 
ipostazele pubhce majore ale semidoctismului şiprosolâniei 
dimboviţene “(ca să nu zicem ale “prostiei” suverane, ca-n 
citatele versuri argheziene). Ne-am supărat Dunăre cînd evreul 
Silviu Brucan ne-a calificat drept “stupid people”, dar de 4 ani 
încoace noi nu facem altceva decit să-i dăm într-una dreptate! 

Sub aspect moral, am reuşit să facem o sinteză 
(“originală”, ca şi democraţia noastră!) între abjecția comunistă 
şi abjecția “capitalistă”. Mitocânizarea şi învrăjbirea penerală 
a societăţii românești nu sînt decît efectele exterioare ale urior 
profunde maladii sufleteşti. Cei mai mulți s-au obişnuit să 


Colegiul redacţional: Gabrie| CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIŞOR 


- 


2400 SIBIU = Calea Dumbrăvii nr.109 
telefon 069/422536 


trăiască instinctual şi egoist, neavînd alt Dumnezeu decît 
propria lor persoană. Danwinismul şi marxismul continuă să 
fie, nu atit în teorie cît în fapt, jaloane de existență. Scopurile 
imediate eclipsează idealurile, iar interesele personale 
eclipsează principiile. Impostura, demagogia. oportunismul, 
rapacitatea sînt trăsături curente şi dominante în lumea 
românească. Totul stă sub numitorul comun al vulgarităţii şi 
violenţei (la nivelul de jos), al perversităţii şi cinismului (la 
nivelul de sus). Delicvenţa este în floare (după o statistică 
foarte recentă, ne situăm pe locul al doilea, în urma Statelor 


Unite, ca număr de deţinuţi la suta de mii de locuitori), 


atingînd adeseori forme monstruoase (din care presa 
“evenimentizată” se pricepe să stoarcă bani ca de sub coada 
măgarului de aur); ba chiar. prin țigani (şi nu numai). (facem 
un permanent export de delicyenţă, aceasta constituind, pină 
una-alta, principalul nostru produs naţional! Cea mai gravă 
(căci atinge viitorul) este cumplita rătăcire morală a 
tineretului. Anchete recente au demonstrat că tinerii noştri 
nici nu mai au acoperirea noţiunii de “morală”: fie ignoră 
orice problemă de acest fel, fie confundă morala cu politețea 
(faţă de care au, oricum, un dispreţ suveran, considerind-o 
o formă inutilă şi desuetă de conformism). Criza morală 
generează, dincolo de dezagregarea interioară, un larg 
fenomen de de-socializare, de inditerentism politic şi de 
absenteism civic + toate acestea premise sigure ale unui 


“dezastru naţional fără precedent. 


Sub aspect religios, ortodoxia domină formal şi 
statistic, dar în fapt viața spirituală e tot mai săracă, mai 


“superficială şi mai haotică. Mulţimile sînt insensibile şi deci 


indiferente la problema religioasă, iar relaţia cu biserica este 
întreținută adesea mai degrabă din rațiuni magico- 
superstițioase. Învintoșării sufleteşti i se adaugă incultura 
religioasă. Sectele continuă să facă prozeliți, grupările 
orientalizante şi new-age-iste se înmulţesc şi ele, mai cu 
seamă în rîndurile tineretului, care nu e mişcat nicidecum de 
un fior religios propriu-zis, cit de o fascinaţie ieftină u 
misterului. Biserica Ortodoxă. plină de oameni compromişi 
(mai ales în structurile ierarhice). încă nelecuită de obiceiul . 
cîrdăşiei mieroase cu puterea politică, atacată perfid din 
multe direcţii (ateiste sau doar antiortedoxe), păscută chiar 
de riscul unor sciziuni interne (asupra cărora promitem să 
revenim cu o altă ocazie), nu face față situaţiei şi pare tot mai 


„lipsită şi de duh şi de vlagă misionară. Introducerea facultativă 


sau opțională a religiei în şcoli a început să dea unele 
rezultate pozitive, dar e departe de a se fi generalizat, grosul 
generaţiei tinere continuînd să rămînă străină de universul 
religios şi mai cu seamă de creştinismul bisericesc. Conilictul 
dintre ortodoxie şi greco-catolicism se ascute şi el, fiind” 
întreținut, la o privire atentă, mai mult din afara decit 
dinlăuntrul bisericilor respective. Pentru “că puterea 
neocomunistă şi cercurile populist-naționaliste caută să 
utilizeze ortodoxia ca unealtă politică. în cadrul 
“rrromânismului” de paradă, opoziţia (susținută de cercurile 
masonice) caută să îmbrăţişeze în contrapondere cauza 
minorităţilor neortodoxe, mai ales a celei greco-catolice, 
dînd de fapt religiei aceeaşi funcţionalitate de instrument 


politic, de astă-dată cu bătaie spre Occident... “Pariul” 


Istoria se pare că l-am pierdut; vom pierde oare şi ariulte cu 
Dumnezeu? 
“n 24 


+ 


Cam acesta este, incomod şi deconcertant. chipul 
real al României de azi. Vom alege să ni-l asumăm cu 
gravitate, spre a încerca să-l remediem treptat, sau vom alege 
să-l eludăm în mod iresponsabil, îmbătindu-ne pe mai departe 
cu apa de ploaje a demagogiei politicianiste? Vom lăsa să se 
lătăie în fruntea ţării aceiaşi oameni compromişi şi 
incompetenţi sau vom înțelege, măcar în ceasul al 
doisprezecelea, că numai o primenire reală şi justă a ierarhiilor 
publice ne va putea scoate, în timp, din fundâătura în care am 
intrat? j 

Ne e teamă însă că la noi lucrurile sînt atit de 
profund viciate încît numai soluţia radicală a lui Eminescu 
ar mai putea fi eficientă (“Cum nu vii tu, Țepeş-doamne”...). 
Sau, în limbaj mai actual şi mai puţin retoric, "Ultima 
soluţie: altă revolaţie!”... 


: | VAM 


LN CI Ela SUI LILI ile! 


"PUNCTE CARDINALE" 


pp IXIA 


d a LILI SOTIA 








“.