Puncte Cardinale anul XII, nr. 1-2 (133-134), ian. — feb. 2002

«..„ De ani de zile, noi Î] tot somăm pe Dumnezeu să plece din şcolile noastre, să plece din guvernul nostru, 
să plece din viaţa noastră. Or, ca un gentleman ce este, cred că EL S-a retras ca atare. Cum să ne mai aşteptăm 






ca Dumnezeu să ne dea binecuvântarea şi protecția Lui, câtă vreme noi Îi tot cerem să ne lase în pace?]...» 






(Anne Grahani) 


credinta UL 1 C ea ANUL XII 
iubire LL = Nr, 1-2/133-134 
speranta Januarie 
Februarie 
2002 
CAâ= Di i In aa ie Es o 


pa PIPI AEP VASE>, 


A jt L) | 


Federica Mathewes Green 


Chiar în ziua următoare tragediei atacurilor teroriste din 11 Era un lucru la care mă mir că nu mă gândisem mai dinainte. 
septembrie, am străbătut Washington-ul în maşină, surprinsă să-l Tocmai terminasem un studiu dens despre căderea Ierusalimului în 
găsesc neaglomerat şi liniştit. Am trecut pe lângă Pentagonul rănit de anul 70) d. Chr. şi ştiam că evreii au considerat dintotdeauna astfel de 
atac, unde maşinile abia se târau pe drumul principal, cu câteva mile tragedii cumplite şi brutale ca pe o divină plată pentru păcatele lor. De 
pe oră, iar şoferii îşi lungeau gâturile spre a vedea şi a înțelege rana fapt, acesta pare să fi fost însuşi tipul de înțelegere a istoriei din Vechiul 
noastră națională. Testament; ori de câte ori Israel sufereao înfrângere militară, răspundea 

La doar câteva mile mai departe, printre blocurile de birouri din prin pocăință. Aceasta nu se substituia vreunui răspuns strategic, dar 
suburbii, se află o mică bisericuță, albă şi veche, acoperită cu şindrilă. a fost atitudinea care i-a însoțit mereu, cu necesitate. Nu este vorba 

Am păşit în interiorul răcorosal bisericii slab luminate şi având tavanul numai de un fenomen al Vechiului Testament. Când poporul i-a spus 
şi pereţii pictaţi cu imagini de ale Mântuitorului, ale Apostolilor, ale. lui lisus că Pilat îi ucisese pe galileeni în templu, El le-a răspuns: “... 
multor iuuri biblice sau martiri ai credinței din vremurile de demult. dur dacă nu vă veți pocăi, toți veţi pieri la fel” (Luca 13, 3) Pare a fi die IE LA, 
În aşteptarea părintelui meu duhovnicesc, m-am aşezat pe o bancă şi aici un model biblic: suferința naţională trebuie să aducă pocăință. să alexandru baer: 
am privit în jur. Erau fețe de bărbaţi şi femei care au îndurat suferințe Adeseori m-am întrebat ce ar putea reînsănătoşi cultura noastră i e 3 

mult mai severe decât tot ce am pătimit eu vreodată; stăteau senini pe bolnavă. Uneori mă simt copleşită de precaritatea condiţiei moral- | elitele si | 
pereţi. ținând în mâini simbolurile biruinţei lor. spirituale a Americii, de cele 40 de milioane de copiii ucişi prin avort, partidele politice 

Părintele Gheorghe Calciu a ieşit din altar şi mi-a dat binețe. Este de promovarea pe plan mondial a promiscuităţii culturale sau a EA a | 
un bărbat mărunt şi agil, surprinzător de viguros la cei 76 de ani ai săi. materialismului cras, de nesocotirea lui Dumnezeu şi de împrăștierea 
Părul şi barba sunt dese şi albe, iar fața lui este mereu cutată de un în lume unor nocive mode americane. 
zâmbet, ca semn al unei 





















Mă întreb adesea ce ne-ar 





bunăvoinţe şi bucurii neobosite. 
Termenul de bucurie este poate 
puțin ciudat pentru povestea lui. 
În patria sa de origine România 
— părintele Calciu a stat cu 
dârzenie impotriva autorităților 
comuniste în repetate rânduri, 
dând dovadă de un curaj care 
desfidea instinctul de conservare, 
A fost deținut cu brutalitate în 
temniţele regimului totalitar şi 
supus spălării creierului, asemenea 
unui alt mărturisitor ilustru, 
pastorul Richard Wurmbrand, 
autorul cărții Zortured for Christ 
(Torneal pentru Hristos), de care 
l-a legat o lungă prietenie. 

În ziua aceea, primul lucru 
de care m-a întrebat a fost: ““Ce 
părere ai despre ceea ce s-a 
întâmplat jeni 7”. Am rămas mută 
pentru câteva clipe. Nu mă 
gândisem deloc, în mod mai 
adânc, la o astfel de întrebare, 
“Nu ştiu", i-am răspuns. Părintele 
Gheorghe mi-a spus: “A fos! 
pedeapsa lui Dumnezeu”, 





putea întoarce pe noi la un drum 
mai sănătos. Toate se desfăşoară 
ciclic şi culturile se pot reîntoarce 
la o stare sănătoasă; asta se poate 
întâmpla într-o generație. Dar 
nictodată nu am auzit de un 
moment istoric pilduitor care să 
nu fi fost inaugurat printr-o 
catastrofă. Vindecarea este 
fructul căinţei şi vine ca urmarea 
suferinței. Nu sunt prea multe 
exemple de restaurare spontană 
pentru acest fel de boală... 
Părintele Gheorghe mi-a 
destăinuitcăîn noaptea anterioară 
venirii mele lael deschisese Biblia 
şi căzuse pe Psalmul 127 [in 
Biblia românească: 126]. Mi-a 
citit atunci primul verset: “De m- 
ar zidi Domnul casa, în zadar 
s-ar strădui cei ce o zidesc. De 
n-ar păzi Domnul cetatea, în 
zadar ar priveghea cel ce o 
păzeşte” (1-2). “Cum ar fi putut 
teroriștii = m-a întrebat părintele 
— să depăşească acest înalt nivel 


(continuare în pag. 2) 








| 
) 
) 
$ 
E 
li 
| 
si 


& 


pă 


+ & 





he, see 
ia je tce : 
 andronesa: 


cealaltă ipostază 3 


TI, 


a pia oriactu jul 


îm 
a: 24 
i? ? , ax 2  y 














PAG. 2 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 


PUNCTE CARDINALE 





«NOI CULEGEM CEEA CE AM SEMĂNATy 


In sfârşit, adevărul grav şi incomod, privitor la ceea ce am numit altădată 
“demonizarea Americii”, este rostit răspicat pe un post de televiziune american de 
largă audienţă. Spre finele lunii noiembrie 2001, fiica lui Billy Graham (cunoscut lider 
religios protestant] a fost intervievată pe TV National, la Early Show, şi Jane Clayson 
a întrebat-o: “Cum a putut Dumnezeu lăsa să se întâmple acest lucru?” [valul de 
delincvenţă juvenilă şi de asasinate în masă din şcolile americane în ultimii 5 ani). lar Anne 
Graham a dat un răspunssincer şi emoționant, de o adâncă şi gravă luciditate. Ea spus 
[ca şi această scurtă notă introductivă, traducerea şi cele câteva precizări puse între paranteze 
drepte îi aparțin părintelui Gheorghe Calciu]: 


“Cred că Dunmezeu a fost foarte întristat de ceea ce s-a petrecul, aşa cum suntem şi 
noi; dar, de ani de zile, noi Î] tot somăm pe Dumnezeu să plece din şcolile noastre, să plece 
din guvernul nostru, să plece din viața noastră. Or, ca un gentleman ce este, cred că EI S- 
a retras ca atare. Cum să ne mai aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea binecuvântarea şi 
protecția Lui, câtă vreme noi Îi tot cerem să ne lase în pace?! 

Să ne uităm puţin. Eu cred că totul a început atunci când Madeleine Murray O'Hare 
[care a fost ucisă şi al cărei cadavru a fost descoperit de curând] a declarat patetic că n-ar 
fi de dorit nici un fel de rugăciune în şcolile noastre, iar noi am răspuns: OK! 

După aceea, altcineva a proclamat că ar fi mai bine să nu se mai citească nici Biblia 
în şcoli... Biblia care învaţă: “Să nu ucizi! Să nu furi! Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine 
însuți! ”... Şi noi am răspuns: OK! 

Apoi doctorul Benjamin Spock a spus că nu trebuie să le tragem nici măcar o palmă 
copiilor noştri când fac rele, pentrucă mica lor personalitate ar putea fi lezată şi le-am putea 
afecta grav propria lor părere despre ei înşişi [de notat că fiul doctorului Spock s-a sinucis]. 
Şi noi ne-am zis că un expert ştie ce vorbeşte când afirmă aşa ceva, astfel că am răspuns din 

a nou: OK! 

să Apoi cineva a opinat că profesorii şi 
educatorii ar face mai bine să nu aplice nici 
un fel de pedepse disciplinare, atunci când 
copiii noştri fac rele. Şi administratorii şcolii 
au declarat că nici un membru al corpului 
didactic nu se va mai atinge de vreun elev sau 
student, chiar dacă acesta va face rele, pentru 
că nu vrem să avem o proastă publicitate şi 


A E: 
A F di 
y a 
că ț F să 
ri , 3, « ac p 


23 





de securitate [al Statelor Unite în general şi 
al Pentagonului în special], dacă Domnul 
Însuşi nu ar fi îngăduit-o în vreun fel?”. 
Apoi a mers la Daniel 9, 12-14: “Și a 
adeverit cuvintele Sale, pe care le-a grăit 
către noi şi către judecătorii noştri, ce au 
cârmuil peste noi, că a voit să abată peste noi straşnic prăpăd, care nu s-a mai întâmplat 
niciodată sub cer, asemenea celui din Ierusalim. Precum este scris în legea lui Moise, 
(oată această nenorocire s-a năpustit asupra noastră, dar n-am îmbunal fața Domnului 
Dumnezeului nostru, întorcându-ne de la nelegiuirile noastre şi luând aminte la 
adevărul Său. Gândit-a îndelung Domnul asupra nenorocirii pe care a abătut-o peste 
noi, că drept este Domnul Dumnezeul nostru în toate faptele pe care le-a făcut, dar noi 
n-am ascultat de glasul Lui”. 

Părintele Gheorghe mi-aspus, în continuare, că acest concept de pocăință şi umilință 
lipseşte — în cea mai mare măsură — în America de azi, părând prea puţin probabil ca 
americanii să înțeleagă lecţia. Când părintele a venit pentru prima dată în America [1985], 
vorbea uneori despre păcatele săvârşite în închisoare, iar oamenii îi spuneau: “Cum 
puteai să păcătuieşti? Doar erai în închisoare!”. Părintele zâmbea auzind acestea: “Fireşte 
că poţi păcătui. Dacă nu cu fapta, atunci cu gândul”, 

Americanii, spune părintele, sunt peste măsură de mândri; ei sunt obişnuiţi cu 
puterea, cu forța lor, iar conceptele de umilință şi de pocăință nu le sunt prea familiare, 
nici măcar printre creştinii conservatori. Or, cutimpul, am ajuns să văd că aceste concepte 
reprezintă chiar inima Evangheliei: ele constituie cel mai consistent mesaj al lui lisus. Dar 
noi trecem cu ușurință peste aceste concepte, cam grăbiţi în încredințarea noastră că 
Dumnezeu ne iubeşte, Fireşte că da, EI ne iubeşte, dar nu putem şti cât de mult ne iubeşte 
până nu ne pocăim. Atâta vreme cât nu ești conştient cât de multe îţi iartă Dumnezeu, nu 





(urmare din pag. 2) 


nici să fim dați cumva în judecată [deşi este o foarte mare diferență între «a aplica pedepse 
disciplinare» şi «a lovi», «a bate», «a umili» etc.]. Şi noi am răspuns: OK! 

Apoi altcineva a strigat să le lăsăm pe fetele noastre să facă avorturi, dacă aşa cred 
ele de cuviință; ba nici măcar n-ar trebui să le mai spună părinţilor! Şi noi am răspuns: 
OK! 

Acelaşi înțelept membru al conducerii şcolii a spus că, de vreme ce băieţii sunt ca 
băieţii şi o vor face oricum, haide mai bine să le dăm copiilor noştri prezervativele de 
rigoare, ca să se bucure nestingheriţi de plăcerile pe care le râvnesc, şi nici nu le vom 
spune părinţilor lor că ei le primesc de la şcoală. Şi noi am spus: OK! a 

Apoi unii dintre oficialii noştri de la vârf au declarat că nu contează ce facem noi în 
viața noastră particulară, atâta vreme căt ne îndeplinim munca Și, fiind de acord cu ei, 
am admis că nu contează ce face fiecare — inclusiv Preşedintele în viaţa lui privată, câtă 
vreme eu am un serviciu şi economia merge bine... OK! 

Apoi cineva a spus că putem publica reviste cu fotografii de femei goale, denumindu- 
le «inofensive» şi considerându-le doar ca pe o banală apreciere a frumuseții corpului 
feminin. Şi noi am încuviințat din nou: OK! 

Şi iarăşi, cineva a luat această apreciere de bună şi a făcut un pas mai departe, 
publicând fotografii cu nuduri de copii, şi apoi încă un pas, punând aceste nuduri pe 
Internet, ca să fie lesne accesibile tuturor. Şi noi am zis: OK, ei au dreptul, desigur, la 
libertatea de exprimare! 

După aceea, industria distracţiilor a zis să facem show-uri IV şi filme care să 
promoveze comercial vulgaritățile, violenţa şi sexul ilicit. Să dăm pe piață o muzică prin 
care sălăsăm să se afirme libere violul, drogurile, crima, sinucidereaşi alte teme satanice. 
Și noi am zis: OK, toare astea nu sunt decăt nişte distracții oarecare şi nu au neapărat un 
efect nociv, pentru Că oricum nimeni nu le va lua în serios, aşa că mergeţi înainte! 

Şine mai întrebăm acum de ce oare copiii 
noştrin-aunicio conştiinţă, de ce nu deosebesc 
ce este bine de ce este rău şi de ce nu le pasă 
când ucid străini sau colegi de clasă, saucând 
decid ei înşişi să se sinucidă! Probabil că, 
dacă ne-am gândi mai îndelung şi mai adânc, 
ne-am putea închipui de ce... 

Cred că noi culegem ceea ce am 
semănat”. 





vei înțelege, cu adevărat, înălțimea iubirii 
Lui. Nu găseşti multe Biserici care să 
mai predice asta astăzi, fie ele conservatoare 
sau liberale. Nu ne ajută prea mult să 
ne limităm la o pietate superficială, în loc 
să ne coborâm în adânc, la nivelul 


marilor înfruntări esențiale. 

Părintele Calciu mi-a mărturisit căa fost foarte mişcat când i-a văzut pe congresmeni 
cântând God Bless America. După aceea a început să se gândească în câte dintre 
proiectele sau întreprinderile lor aceiaşi bărbaţi şi aceleaşi femei acționează pentru a face 
nefolositoare această binecuvântare a lui Dumnezeu... Mi s-a întâmplat să mă gândesc, 
în sinea mea, că acest cântec voia mai degrabă să însemne: “Doamne, binecuvântează 
ceea ce noi am făcul deja; binecuvântează ceea ce noi am hotărât singuri să facem”. O 
prietenă îmi spunea căun club de s/rip-tease şi-a înlocuit recent firma cu... GOD BLESS 
AMERICA — lucru care se subsumează simptomatic problemei ridicate. Asta mi-a dat 
mult de gândit. 

Ani de-a rândul, am crezut că ce! mai important lucru de care America are nevoie este 
să se umilească şi să se pocăiască. Acum pare să se întâmple ceea ce Dumnezeu a făcut 
în trecut pentru a aprinde în oameni flacăra acestui răspuns: acea suferinţă pe care Israel 
atrăit-o îmbrăcat în sac şi cu lacrimi amare. Însă nimeni, nici măcar creştinii, nu para trage 
de aici cuvenitele învăţăminte, În schimb, ne concentrăm. pândul la cât de mult rău ne- 
au făcut adversarii noştri, străduindu-ne să-i zdrobim prin marea noastră putere pământească 
şi simţindu-ne satisfăcuţi să vedem la televizor nişte tineri arabi arşi de vii în jeepuri! 

Dacă părintele Calciu are dreptate, dacă pocăința este cu adevărat mesajul lui 
Dumnezeu către noi, atunci mi-e ţeamă că ne trebuie mai mult decât o lecţie pentru a 
pricepe şi a ne învăța minte, 











PUNCTE CARDINALE 


Volumul FZomo americanus, proaspăt apărut la Editura Christiana”, este o construcție 
editorială durată din cărămizile generos puse la îndemână de Părintele Gheorghe Calciu- 
Dumitreasa în ultimii zece ani. Cărămizile însele, prin forma şi prin dimensiunile lor, 
mi-au sugerat arhitectura ansamblului. Eu n-am adus decât mortarul, tencuielile şi 
spoiala, lucrând cu rutină de meşter, dar cu smerenie de ucenic. Se cădea făcută din capul 
locului această precizare, încît oricine va voi să vorbească de bine sau de rău noul volum, 
să ştie cam ce trebuie pus în contul fiecăruia. 

Titlul editorial pe care i l-am dat — Homo americanus. O radiografie ortodoxă — 
s-ar putea să le sugereze unora (prea deştepţi pentru a nu fi circumspecți, sau prea 
oportunişti pentru a nu fi iritați) şi altora (prea pătimaşi pentrua nu se lăsa seduşi, sau prea 
reacționani pentru a nu jubila aprioric) o frondă antiamericană cu tot dinadinsul, ceea ce 
nu se potriveşte cu poziția profund creştină a autorului. Nu “antiamericanismul” pur şi 
simplu defineşte discursul necomplezent al părintelui Calciu, ci rezistența moral- 
spirituală la fenomenul curent şi galopant al “americanizării”. 

Diferența nu este tocmai anevoie de făcut (cu condiția unei minime onestităţi); 
“antiamericanismul”, ținând de trăirea “tragicomică” a accidentalului, este îndeobşte o 
reacție ofuscată şi exterioară la agresivitatea imperialistă (horribile dicru/) a““modelului 
american , pe când rezistența la americanizare”, ținând de trăirea tragică” a esențialului, 
este o atitudine complexă, manifestată nu numai în afara lumii americane, dar şi 
înlănutrul ei, ca refuz lucid al “semnului Fiarei”, adică al unei civilizații excesiv- 
materialiste şi cinic-utilitariste, din care consumismul, hedonismul şi pragmatismul — 
diavoli “îmbrăcați în îngeri de lumină” — riscă să elimine complet orice exigenţă morală 
şi orice elan spiritual (a se vedea şi motto-ul acestei ediţii”, împrumutat din şarjele orale 
ale regretatului Petre Ţuţea, care se mişca şi el — “asimptotic”, cum îi plăcea să spună — 
între admiraţia “de stânga” şi disprețul “de dreapta” față de “liberala Americă”). 

Nu poate fi eludat faptul că părintele “radiografiază” America nu din exterior, ci de 
[a fața locului, după ani buni de con-viețuire şi “cuminecare” nemijlocită (din 1985 
încoace). Pentruel, “omul american” nueste nici duşmanul, nici străinul, nici *“departeie”; 
el este fratele, vecinul, “aproapele”. Un frate adeseori “bolnav” — sau numai “păscut de 
boală” — în ordinea gingaşă a spiritului (aşa cum şi noi suntem “bolnavi” ori “păscuţi de 
boală” într-o ordine mai terestră, prin care și el obişnuieşte să ne judece — şi adesea nu 
fără dreptate). Chiar criticând şi certând, autorul, ca om greu încercat şi ca preot mâncat 
de râvna lui Hristos”, o face cu iubire şi responsabilitate; homo americanus este dragostea 
lui răstignită, aşa cum, acasă, dragoste răstignită i-a fost, o viață întreagă, “bietul om de 

sub vremi”, cel “făcut frate cu dracul ca să treacă puntea”, întru a cărui vindecare s-a rostit 
fără înconjur, până la jertfa de sine (2 1 de ani de închisoare sub comunişti, nu doarcu toată 
recuzita supliciului fizic, ci şi cu aceea, infinit mai perversă, a “asasinatului moral”). Sunt 
destule texte ale sale (unele incluse chiar aici) care-i vădesc fără putință de tăgadă această 
iubire de fond; şi pe cât de mare îi este indignarea față de viciile proliferante ale Americii, 





lan.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 3 





HOMO AMERICANUS Pr 
SAU “OMUL RECENT” 924 


AL PĂRINTELUI CALCIU 


pe atât de mare îi este şi bucuria pentru virtuțile ei, atâtea câte le (mai) are, manifeste sau 
doar latente. Asemenea proorocilor veterotestamentari, Părintele Gheorghe/Farher 
George a mustrat — şi nu osteneşte să mustre — “cetatea” şi “poporul” ca “om al lui 
Dumnezeu”, când cu blândeţe, când cu asprime, “de la Răsărit şi până la Apus”, având 
măsură pe Hristos şi tradiția mistico-dogmaticăa Bisericii luptătoare-— Adevărul şi Duhul 
Adevărului. Dacă ar tăcea el (sau cei asemenea lui), “atunci pietrele ar striga”... Wake 
up, America, wherever you are! 

Este deajuns săcitească cineva, închiarcartea de față, anexa la capitolul “Demonizarea 
Americii” (rechizitoriul desfăşurat de Anne Graham"), sau înfiorata evocare meditativă 
pe care o face Federica Mathewes Green (în “Ziua judecății”), sau mărturisirea semnată 
de Mary Magdalene McCann (vezi “Povestea unei convertiri””), pentru a se lămuri că aici 
nu-i câtuși de puțin vorbade idiosincraziile unui “popă” ortodox alergic la “modernitate”, 
ci de zbuciumul istoric al unei lumi care, privindu-se ea însăşi, pe alocuri, în oglinda 
sacralăa spiritului, se cutremură să-şi descopere acolo înfăţişarea de “V avilon” apocaliptic. 
E lipsit de importanță dacă “popa” are sau nu dreptate în detalii; e] poate greşi sau exagera 
pe alocuri, însă are dreptate în principiu, împotriva Americii, dar şi laolaltă cu ea. 

E aproape de prisos să spun că homo americanus nu înseamnă “tot americanul”, ci 
un anume tip predominant şi epidemic, care, treptat, nu mai ţine de un loc anume, ci de 
o paradigmă existențială (cu care începem să ne confruntăm tot mai serios şi dincoace de 
ocean, ca şi cu un cancer tinzând spre metastază). Până la urmă Homo americanus zace, 
ca o ispită a veacului, în fiecare dintre noi. 

Într-un fel, homo americanus, aşa cum se află radiografiat aici, este “omul recent” 
al Părintelui Calciu (ca să evoc o sintagmă pe care d-l H.-R. Patapievici a făcut-o celebră 
peste noapte, într-o carte nu mai puţin radicală, în sistemul ei de referință, decit cea de 
faţă). În registre diferite, este vorba, aici şi acolo, de acelaşi tip uman, de acelaşi faliment 
al modernității, de acelaşi recurs soteriologic la “soluția creştină”. 

Definiţia “omului recent” i se aplică întocmai lui homo americaynus (care nu este, în 
fond, decît “omul recent” investigat la sursa lui, în mod mai simplu şi mai concret, din 
perspectiva şi cu experiența istorică a altei generaţii): ... oamenii pe care îi produce într- 
un ritm industrial modemitatea [...] nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiți: sunt, 
asemeni conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenți... Omul recent este 
omul care, oricât timp ar trece peste el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne. 
Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existența vreunui suflet, nici al lui şi 
nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia tradiții şi nici măcar datini [...] Omul 
recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele acestei lumi —stăpânindu- 
le, posedându-le, schimbându-le după plac şi pătrunzându-se de toată materialitatea lor 
— s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi 
prelingerii lor”. 

Menţionez, în încheiere, că textele adunate aici au apărut prima oară în România fie 
în revista Puncte cardinale, fie în pagina creştină a cotidianului Ziua, iar o parte din ele 
se regăsesc şi în eteroclitul volum Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditații 
religioase (Editura Dacia, Cluj, 1998). Toate au fost revăzute şi îmbunătățite, fie de către 
autor, fie cu îngăduința sa. Parantezele drepte — de care am evitat să fac abuz — sunt 
editoriale (cu o singură excepție, semnalată însă la locul respectiv). Textele aparțin 
perioadei 1993-2001, Succesiunea lor în volum nu este însă determinată de criteriul 
cronologic, ci de cel tematic. Traducerea în româneşte a textelor străine anexate îi aparţine 
de fiecare dată autorului. 


Răzvan CODRESCU 
(din prefața volumului Horno americanus. ... 





"Pr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă, ediție 
îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. Este a patra 
carte a părintelui Calciu apărută în țară (după Șapte cuvinte către tineri, Editura Anastasia, 
Bucureşti, 1996; Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditații religioase, Editura Dacia, 
Cluj, 1998; Războiul intru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Editura Nemira, 
Bucureşti, 200). Textul pe care-l publicăm ca editorial al numărului de faţă (“Ziua 
judecății”) este inclus — în loc de încheiere — şi-n recentul volum. În. Red.) 

” “După dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? O 
să-mi spuneți, şi v-o spun şi eu; liberala Americă! Din punctul acesta de vedere, europenii 
suni, pardon de cuvânt, nişte băşinoşi Nu-i mai puţin adevărat că americanii fac haosul 
planetar, ei gândesc negustoreşte În belșugul de acolo nu poate apărea o [mare] gândire 
teologică, de pildă. N-au vocaţie, ci îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze 
prăvăliile, Numai că se întâmplă un fenomen ciudat: un german, un francez, un orice care 
ajunge în America se americanizează! Tragedia omului de azi e că americanii dictează. 
Dictează economic, vamal, naval, aerian. Doar atât că mi exercită cum ar trebui 
stăpânirea lumii decât la casele de bani. N-au destul orgoliu politic, nici destulă onoare 
Dar istoria mu iartă: americanii vor Îîmbătrâni şi ei ”. 

“ Reprodus şi-n numărul de față, pe pagina a doua. (n. Red.) 








— ş 








PAG. 4 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 


PUNCTE CARDINALE 








“ÎN ROMÂNIA EXISTĂ UN TEREN DE TENDINŢĂ CONSERVATOARE” 





1. Spre deosebire de liberalism, care 
pledează pentru raționalitatea anumitor principii 
sau teorii şi reclamă realizarea consensului 
social asupra lor, conservatorismul crede că 
valoarea şi valabilitatea acestora este 
determinată de consensul pubiic. Conserva- 
torismulsusține că fundația autentică a societății 
o reprezintă formele de viață, de atitudine fixate 
prin tradiție, fundament fără de care toate 
mecanismele „raționale“ impuse voluntar se 
reduc doar la inutile şi terne forme fără fond. 
Credeţi în acest pragmatism politic 
conservatorist? i. 

E clarcă dacă ne referim la istoria României din 
veacul al XIX-lea, cind se formează mişcările politice 
de stil modern, adică un Parlament, Partidul 
Conservator, Partidul Liberal, trebuie să 
recunoaştem că în definitiv, cu toate păcatele ţării 
noastre din punct de vedere al evoluției, am avut 
atunci norocul de a avea doar două mari partide, ca 
în Marea Britanie (mama parlamentarismului 
european), şi un Domnitor înțelept — Carol | de 
Hohenzollern — care a ştiut creeze un echilibru între 
aceste formațiuni politice, dindu-le puterea cînd 
uneia, cind alteia; prin urmare, liberalii făceau paşi 
mari Înainte, citeodată prea rapizi, ca apoi să vină 
Partidul Conservator, care încerca să fie mai 
pragmatic şi mai aproape de realitățile țării. 
Conservatorii n-au fost numai pragmatici: au avut 
teorii — în special junimiştii lui Titu Maiorescu, 
inventatorul expresiei „forme fără fond”, formulă 
care a mers totuşi prea departe şi şi-a găsit un 
foarte interesantrăspuns în cărțile lui Ştefan Zeletin 
despre originea burgheziei române; acesta a arătat 
că şi la noi s-a format o burghezie de tip capitatist 
ca şi în alte țări, însă, ce-i drept, cu oarecare 
întirziere. 

Eu gindesc despre conservatorism că afostun 
fe] de frină necesară la prea marele entuziasm al 
pașoptiştilor noşiri şi, pe urmă, al Partidului Liberal, 
care făcea uneori reforme de stil modern, fără să 
țină suficient seama de baza populară şi de tradițiile 
româneşti. Acest lucru l-a împins pe Maiorescu să 
scoată formula amintită, nițe! excesivă. De fapt, 
vroia să spună că am copiat forme din codurile 
franceze, belgiene, occidentale in general, fără a 
ține cont de tradițiile noastre şi de posibilitatea ca 
aceste norme străine să aibă sau să prindă rădăcini 
la noi. 

După o sută şi ceva de ani, ne dăm seama că 
ambele partide au fost necesare, liberalii au venit 


| peri 


e Improvi:aţia permanentă |...] caracterizează politica noastră actuală. 

| 2 În România veacului al XIX-lea, majoritatea marilor noştri creatori n-au fost 
oameni cu idei de stinga. 
e Conservatorismul, în sensul modern, este necesar României în momentul de faţă. 
să sperăm că prostiile pe care le vor face cei ce se află acum la putere, timp de trei 


ani, cât le-a mai je îi va scoate din pîine la viitoarele alea ul 
PE iza te ISA | 





Interviu cu istoricul Neagu Djuvara 


cu man schimbări în țara noastră, iar conservatonii, 
atunci cînd ajungeau ia putere, încercau să frineze 
un dram entuziasmul renovator şi să mai pună pe 
şine trenul guvernamental. 

Conservatoni au avut cițiva reprezentanți de 
mare capacitate politică, cumau fost Lascăr Catargiu, 
Petre Carp, Gheorghe Manu, cițiva din familiile 
Lahovary, Cantacuzino etc. Poate fiindcă erau 
oameni foarte bogaţi, nu erau cituşi de puțin ispitițisă 
facă matrapazlicuri. Liberalii au fost acuzați 
întotdeauna că erau mai înclinați către o anumită 
uşurinţă în domeniul moralității. Şi să nu uităm un 
lucru; printre marii noştri ginditori, Maiorescu, 
Eminescu, Caragiale, chiar şi Creangă, au fost 
conservatori, fără ca să-i poţi acuza că erau nişte 
conservatori care vroiau să-şi păstreze moşiile. 
Conservatorii (şi acesta este un lucru foarte 
important), pină la 1920, cind practic a dispărut 
partidul lor, au fost cei care s-au opus împărținii 
pămiînturilor. Nici în Partidul Liberal nu a existat cu 
adevărat ideea unei împărțiri a păminturilor înainte 
de marea răscoală țărănească de la 1907. Imediat 
după aceea, liberalii au înscris în programul lor, cu 
care s-au prezentat ia alegeri în 1913, ideea că va 
trebui distribuit pămintul. Unii conservatori tineri, 
cum a fost de pildă Argetoianu (care pe urmă a 
participat la multe guverne, schimbindu-şi cojocul 
după împrejurări), au pretextat imediat că această 
împărțire a pămîntului va fi o catastrofă economică, 
predicțiune destul de valabilă, de altfel. Înainte de 
război, atita vreme cit au existat mari întinderi de 
moşii aparținindunor proprietari, țara noastră exporta 
cantități însemnate de cereale, ceea ce a folosit 
capitalismului începătorîn România, pentru investiții 
în industrie; căile ferate şi multe altele s-au făcut, în 
mare parte, fiindcă România era relativ bogată prin 
exportul de cereale. Cind marile proprietăți au fost 
împărțite prin marea expropriere din 1918-1922, e 
clar că economia agricolă a României a avut, dintr- 
o dată, o mare scădere de productivitate. Trebuie să 
ținem seama şi de partea economică a 
conservatorismului, probabil eronată, dar de ştiut, 
pentru a înțelege ce a fost Partidul Conservator în 
veacul al XIX-lea: era, în majoritate, susținut de marii 
proprietari şi de ceea ce ma! rămăsese din vechea 
boierime, care-şi cam pierduse păminturile; exista 
un fe! de nouă aristocrație economică, formată din 
foşti arendaşi, bancheri, adică mari proprietari, în 
momentul exproprierii, marile familii boiereşti erau 
deja sărăcite. Acest lucru reprezintă un element 
sociologic important de ştiut: se făcuse deja o 


împrospătare a categoriei celei mai bogate din țară 
în timpul veacului al XIX-lea 

Utilitatea conservatorismului la noi a fost mai 
cu seamă de ordin administrativ. Guvernele 
conservatoare în general au fost mult mai eficace 
pe teren practic în țara noastră şi multe progrese de 
ordin administrativ s-au făcut sub ele, fiindcă erau 
mai aproape de realități. Partidul Conservator a 
fost distrus imediat după primul război mondiali pin 
faptul că s-au votat două man reforme — sufragiul 
universal! şi marea expropriere. Aceşti doi paşi 
făcuți întru modernizare au distrus Partidul 
Conservator, luîndu-itemelia economică, prin faptul 
că marii proprietari au fost reduşi la aproape nimic, 
iar din punct de vedere electoral sistemul nu mai 
era cenzitar (alegenle din veacul al XIX-lea erau 
extraordinar de cenzitare, adică nu se vota pe 
diverse categoni, ci cei care aveau bani mulți 
alegeau deputaţi şi senatori mulți; cine nu avea 
carte nu vota deloc, sistemul cenzitar exista peste 
tot, pină şi în Marea Britanie, dar nu chiar în gradul 
în care se practica la noi din cauza analfabetismului, 
care înlătura de la alegeri foarte multă lume) 

În afirmații trebuie să fim moderați: Partidul 
Conservator a fost necesar pentru a împiedica 
anumite excese ale liberalismului, dar este greu să 
spui că facem o doctrină conservatoare, mai cu 
seamă în epoca contemporană. Nu mai trebuie să 
luăm exemple din trecutul românesc pentru 
conservatorism. Trebuie să luăm exemple din 
conservatorismul Europei occidentale sau din 
America. Ne dăm seama astfel că ei sint destul de 
justificaţi, în sensul că cele mai mari progrese pe 
care le-au făcut anumite țări din Occident (Marea 
Britanie, Franța) s-au înregistrat în momentul în 
care au cam abandonat visele socialiste, 
nemaivorbind de cele comuniste 

2. Pe lingă dimensiunea care s-ar putea 
numi adaptativă („soluții specifice la probleme 
specifice“), conservatorismul are şi o latură 
critică, de condamnarea rețetelor universale, a 
produselor gindirii speculative, a abstracțiilor 
şi planurilor fanteziste, a soluțiiloritip. El îşi 
asumă rolul de a contracara politica „algorit- 
milor“ şi a şabloanelor. De aici rezultă că sursa 
gindirii pragmatice, critice, este experiența. Să 
fie oare experiența Infailibilă? 

Bineînțeles că nu. Dar nici improvizația 
permanentă care, de altfel, caracterizează politica 


Lai 








noastră actuală. ideile pe care le-aţi spus referitor 
la experiență mă aduc cu gindul la faptul că una din 
tragediile pe care le trăieşte România de acum este 
că regimul comunist pe care l-am avut timp de 45 
de ani a distrus sistematic, pe baza gindinii lui Lenin, 
burghezia română; este ca şi cînd am fi tăiat 
pepiniera din care se poate face din nou o pădure 
sau o livadă. Părerea mea este că peste 50% din 
burghezia română a fost distrusă în închisori, la 
canal, sau i s-a rupt şira spinării, fiindcă cei închişi 
au fost de multe ori siliți să colaboreze cu 
Securitatea. Aceasta este doar o primă parte. A 
doua este că a fost încurajată emigrația şi ea se 
continuă după 1989. Sintconvins că dacă s-ar face 
prin internet o statistică posibilă a ciți Popeşti şi 
loneşti avem în țară şi cîți avem acum în Australia, 
în SUA, în Canada şi în Franța, sînt mai mulți în 
străinătate decit în România! Această clasă socială, 
care se încropise în 150 de ani şi forma pepiniera 
din care se puteau scoate oameni politici, a dispărut. 
Ea avea o experiență, din tată în fiu, căci fiecare 
avusese un tată primar, deputat sau ministru. Din 
aceştia scoţi oameni buni în politică! Acum vorbesc 
în calitate de istoric, care s-a ocupat de istoria 
universală; vă desfid să găsiți un mare om politic 
care să fi ieşit din țărănime! Este o lege universală: 
țăranul nu este politician. Ele bun de revoluție; face 
răzvrătiri superbe citeodată; nici unul nu ajunge 
însă să fie un bun guvernant; ciudat, dar aşa este! 
Guvernanții cei mai buni se nasc, de pildă, la 
aristocrații democrați (vă pot cita chiar din istoria 
universală — Pericle, Cezar şi mulți alții, cu idei 
liberale, erau din familii care din tată în fiu şi de 
multe generații guvernau țara). La noi, în momentul 
de față, trebuie să recreăm — eventual, chiar printr- 
un partid conservator — categoria oamenilor care 
au o anumită tradiție de guvernare... 

3. | se reproşează adeseori conservato- 
rismului rezistența la „modernitate“, calitatea 
de „reacționar“, gradualismul. În fapt, atitudinea 
conservatorului e aceea a judecătorului uşor 
atins de scepticism, convins că ceva important, 
înrădăcinat, nu se poate schimba brusc. Credeţi 
că sint, în mod reai, conservatorii adversarii 
progresului, periculoase frine în calea noului? 

Vă spun imediat, în sens contrar, că sistemul 
de asigurări sociale afost pentru prima dată introdus 
în Europa de către Bismarck, considerat un 
arhiconservator şi! chiar un tiran, dar totuşi într-un 


NEAGU DJUVARA 


CUM S-A NĂSCUT 
POPORUL ROMÂN ? 


" NLUSTRAŢII 


Radu Olteana 
Simona Bucan 





PUNCTE CARDINALE 


regim parlamentar; acest lucru a fost introdus de 
anumite state socialiste abia cu 50 de ani mai târziu, 
Aceleaşi progrese ale asigurărilor sociale le-au făcut 
şi conservatorii britanici, în timpul războiului. Ei au 
inventat aproape gratuitatea medicală. lată, două 
partide conservatoare, din veacul trecut şi din veacul 
al XIX-lea, creatoare de sisteme sociale foarte 
valabile! 

4. Conservatorismuli cultivă spiritul de elită, 
neîncrederea în mase. De aici, apărarea valorilor 
în cultură şi apărarea aristocrației în cîmpul 
social-politic. Cît din această concepție poate fi 
viabil astăzi? 

Eu cred că revoluțiile care au avut loc deo 
jumătate de veac încoace au distrus atit de profund 
structurile vechi, încît nu se mai poate spune că un 
partid conservator ar favoriza o oarecare aristocrație, 
care nu mai există. Cel mult, trebuie să se 
construiască din nou, prin educație, prin exemplul 
dat într-o generaţie sau două, un strat social educat 
şi în stare să preia unrol politicmai puţin stîngistdecit 
cel pe care l-am trăit în ultimele decenii. 

5. Laurențiu Ulici, făcind un exercițiu de 
imaginație, a închipuit cele două mari ideologii 
politice ale lumii — Stînga şi Dreapta — ca pe cele 
două miini ale trupului uman, ajungind la 
concluzia că mina stingă, precum nasul lui 
Pinocchio, suferă de acromegalie, trupui întreg 
riscînd să se dezechilibreze şi să cadă tot pe 
partea stingă. Ar putea fi un partid conservator, 
în România de azi, factor decisiv de reechilibrare 
a trupului? Şi cum ar schimba el look-ul 
eşichierului politic românesc? 

Metafora lui Ulici e impresionantă, maicuseamă 
dacănegindimia ce se întimplă şi în țările occidentale, 
de pildă Franța; regimul socialist francez încearcă 
întotdeauna să facă nişte reforme nu tocmai realiste 
şi trebuie pe urmă să vină în alternanță partide mai 
de dreapta, pentru a restabili situația economică a 
țării. Un lucru care nu trebuie uitat: ca să poți să faci 
o adevărată politică socială, adică să dai şi 
muncitorului, şi omului care lucrează în birou etc. un 
maximum de avantaje, trebuie mai înți: să fie 
sănătoasă economia. Or, economia cu un sistem 
socialist, şi mai cu seamă cu unul comunist, nu este 
valabilă. Țările care au acum cele mai mari avantaje 
sociale sint cele care au făcut mai înții cele mai mari 
progrese economice. Pină şi sistemul social aşa-zis 
socialist al suedezilor este bazat pe un foarte sănătos 
capitalism de bază, de care nu s-au atins. Nu mai 
vorbesc de SUA, care continuă să fie țara cea mai 
prosperă din lume, cu un regim care nu are nimic 
socialist în el. Cred într-o mişcare conservatoare, 
dar care n-artrebui să fie ostilă unui partid liberal; să 
fie totuşi o mişcare şi mai la dreapta nu ar strica în 
evantaiul politic românesc de acum, mai cu seamă 
dacă privim Parlamentul actual. Să sperăm că 
prostiile pe care le vor face cei ce se află acum la 

putere, timp de trei ani cîtie-a mairămas, îiva scoate 
din piine la viitoarele alegeri, cînd ar trebui să avem 
în evantaiul care va ciştiga alegerile şi un partid 
conservator, alături de unul libera! şi de unul social- 
democrat. Deci conservatorismul, în sensul modern, 
credcăeste necesarîn momentul de față în România. 

6. Atitudinea conservatoare respectă şi 
cultivă tradiția, se bazează pe autoritate ca garant 

al libertăţii, pe inegalitatea oamenilor prin natura 
lor intimă, pe onoare, pe aderenţa la concret. 
Transmiteoamenilorcă fiecare generație, fiecare 
individ trebuie să-şi caute propriile sotuții. Într-o 
țară în care românii s-au săturat de politică, 





lan.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 5 


NEAGU DJUVARA 
MIRCEA CEL BĂTRAN 


„şilupteleaan ucr E ax 
TUN PA LEE? AA dd 


i 5 
5 PR SR Tr! 
DD, vi EL LAM 





trăind în cei zece ani de libertate cam toate 
experiențele de acest gen, o ofertă 
conservatoare modernă ar „prinde“ oare la 
electoratul românesc? 

Aici m-aş putea îndoi, fiindcă se vede că nu sînt 
deloc educați politiceşte şi e foarte greu să faci o 
astfel de educaţie în doar ciţiva ani. În orice caz, în 
aceşti 12 ani care au trecut de la Revoluţia din 
decembrie '89, e clar că electoratul nostru nu este 
educat deloc, aşa că mă îndoiesc ca o propagandă 
educațională de stil conservator să prindă lesne la 
electorat. Va fi foarte greu şi sint destul de sceptic, 
ceea ce nu înseamnă că nu trebuie întreprins ceva 
în această direcţie. Poate că în tineretul universitar, 
iar prin el şi în familiile tinerilor, s-ar putea dezvolta 
o idee conservatoare. Şi să nu cumva să cădem în 
latura tradiționalistă, exploatată în mod excesiv de 
mişcări de extremă stingă care reprezintă, de fapt, 
un fost comunism care foloseşte slogane 
naționaliste pentru a apăra idei aberante! 

7. Referindu-ne la politica de ieri, 
conservatorismul ni-i oferă pe Eminescu şi 
Caragiale, personaje-cheie pentru înțelegerea 
acesteia. Cum se făcea politică odinioară şi 
cum i-am putea re-descoperi pe un Eminescu 
sau pe un Caragiale? 

Astea sint chestiuni de hazard. Interesante că, 
în România din veacul al XIX-lea, majoritatea marilor 
noştri creatori n-au fost oameni cu idei de stinga. 
Asta ar însemna ceva tipic românesc; de altfel, 
slăbiciunea partidelor de extremă stingă — socialist 
şi comunist — este o specificitate românească. Toţi 
vecinii noştri — bulgari, sirbi, polonezi, unguri, cehi 
— au avut partide comuniste foarte puternice, pe 
cind la noi a fost ca şi inexistent. Chiar dacă a fost 
interzis la un moment dat, era un partid minor. Asta 
se datorează unui anumit conservatorism natural 
al ţăranului român, pe de o parte, şi temerii noastre 
de Uniunea Sovietică vecină, carevroia Basarabia; 
prin urmare, afost oreacțiune de ordine naționalistă 
împotriva extremei stingi la noi. Se poate spune, în 
fond, că în România există un teren de tendință 
conservatoare... 


interviu realizat de 
Diana CORICIUC 

















PAG. 6 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 


Partidele politice modeme sînt organizații extrem de 
abile în a coexista sau în a absorbi centre de influență care 
sînt, prin natura lor, potențial competitive. Fiecare sistem 
politic are proceduri pentru recrutarea şi selecția elitelor, 
iar partidele politice reprezintă principalele „canale“ prin 
care se realizează accesul la putere. Dealtfel, indiferent de 
perspectiva de abordare — sau conceptuală — pe care o 
îmbrățişează în cercetarea fenomenului politic, politologi 
recunosc existența cîtorva funcții fundamentale, pe care 
partidele politice le îndeplinesc în cadrul oricărui sistem 
politic . Ne vom concentra atenția aici asupra a numai 
două dintre ele: 

- Funcţia de recrutare şi selectare a personalului 
conducător pentru posturile din sistemul de 
guvernămînt. Ea mai este numită funcție de recrutare 
(Schwartzenberg), funcție de selectare (Deguin), funcție 
de înlocuire politică (Lavau). Lavau consideră că funcția 
de înlocuire politică permite sistemului politic să nu fie 
nici imobil, nici unidimensional şi să se adapteze 
schimbărilor intervenite în mediul său înconjurător . 

- Funcţia de integrare prin satisfacerea şi 
concilierea grupurilor sau prin aportul comun de 
credințe sau ideologii. Se referă la integrarea efectivă în 
sisternul politica grupurilorsociale şi constă în globalizarea 
cererilor particulare şi a intereselor categoriale. Această 
funcție este exercitată în mod exclusiv la nivel decizional, 
partidele politice trebuind să țină cont, în cadrul proceselor 
de formare a politicilor şi în virtutea răspunderii politice 
pe careşi-oasumă față deelectorat, de cererileşi inteese le 

grupurilor de presiune existente în societate. 

„„. Aşadar, în societățile moderne, indiferent deregimul. 
politic existent, ocuparea înaltelor poziții administrative 
şi politice se face prin intermediul partidelor politice. Ele 
sînt structuri tipice de recrutare pînă Şi. a persoanelor care 
ocupă funcțiaexecutivăsupremă(SUA” „Germania, Marea 
Britanie, Japonia, Franța, dar şi fostele țări comuniste, sau 
Africa de Sud, Mexic, India, Tanzania, Brazilia). Excepţie 
fac regimurile teocratice şi cele militare, unde structurile 
de recrutare a elitelor sînt Biserica şi Armata. 

Din punct de vedere statistic, cei care sint recrutați 
aparțin atît claselor sociale superioare şi de mijloc, cît şi 
claselor inferioare, condiția esențială fiind aceea a 
dobîndirii unui nivel cît mai înalt de educație (în special 
din punct de vedere profesional). Motivul rezidă în faptul 
că societățile moderne, sofisticate din punct de vedere 
tehnologic, presupun un nivel de cunoaştere şi abilități 
greu de deprins altfel decît prin educație sistematică şi 
antrenament permanent. 

Atunci cînd studiem teoriile elitiste ale puterii — în 
care includem „legea de bronz a oligarhiei““ formulată de 
Roberto Michels, teoria „circulaţiei elitelor“ (Wilfredo 
Pareto) şi teoria „clasei politice“ (Gaetano Mosca) , critică 
substituționalismului făcută de Troțki la adresa lui Lenin, 
concepte ca „noua clasă“ (Milovan Djilas) sau 


1. O excelentă sistematizare a diferitelor concepţii asupra 
funcțiilor partidelor politice poate fi găsită în Daniel-Louis 
Seiler, Partidele politice din Europa, laşi, Institutul 
European, 2000. 

2, Vezi în acest sens: Georges Lavau, Partis politiques et 
realites sociales, Paris, Armand Colin, 1953, R.-G. 
Schwartzenberg, La sociologie politique, Paris, P.U.F., 
1974, Frank Sorauf, „Political Parties and Political Analysis“, 
în W. N. Chambers and W. D. Bumhamm eds., 7he 
American Party System: Stages of Political Development, 
Oxford, Oxford University Press, 1967. 

3, Asupra regimului prezidențial din Statele Unite ale 
Americii vezi Richard Neustadt, Presidential Power: The 
Politics of Leadership from Franklin Delano Roosvelt to 
Carter, New York, Wiley, 1980. 

4, Este important de menționat că deosebirea majoră dintre 
Mosca şi Pareto este aceea că pentru Mosca o clasă politică 
reprezintă un concept politic ce se raportează la problema 
organizării și exercitării puterii politice, în timp ce elitele lui 
Pareto reprezintă un concept de dinamică socială, cu o arie 
de cuprindere mult mai largă. 


HI ITELE ȘI PARTIDE 


PUNCTE CARDINALE 


„nomenklatura“, , 
conducătoare“ (Robert Dahl) — trebuie să evităm tendința 
de a confunda structura puterii cu structuia elitei. 

Astfel, chiar W. Pareto' defineşte elita: „Aceste clase 
de oameni clasați în conformitate cu gradul lor de influență 
şi puterea politică şi socială şi/sau aşa-numitele clase 
superioare constituie oelită, o «aristocrație». Atita vreme cit 
echilibrul social este stabil, majoritatea membrilor săi 
componenți par a fi înzestrați cu anumite calităţi — nu 
contează dacă sînt bune sau rele — care le garantează 
puterea”. 

Etimologic, cuvîntul “elită” provine din latină-—eligere, 
indicind oopțiune/alegere selectivă (vezi şi grecescul arisfos 
= cel mai bun prin excelenţă şi nu prin naştere). 

Există două criterii pentruapune înevidențăminoritatea 
care controlează puterea politică : 

. criteriul altimetric, conform căruia un grup aflat la 
control se găseşte în această situaţie deoarece este localizat, 
în structura verticală a societăților, „la vîrf'*. De aceea se 
poate afirma că în orice societate puterea rezidă în clasa 
socială aflată la vîrful piramidei societale. Ideea că acela 
care are putere ajunge la vîrf şi că cineva are putere tocmai 
pentru că se află la vîrf echivalează cu sanctificarea stării de 
fapt, 

2. criteriul meritocratic — cineva se află în vîrf nu 
pentru că are putere, ci dimpotrivă, o persoană are putere şi 
se află în vîrf deoarece persoana rnerită acel lucru. 

Într-o prezentare sintetică, teoria circulaţiei elitelor a 
lui Pareto cuprinde următoarele: cînd meritul şi poziția se 
- combină, avem o stare de echilibru social; cînd.se separă, 
avem un dezechilibru care provoacă o circulaţie a elitelor. 
Prin urmare, elita de facto, altimetrică, este înlocuită de o 
elită adevărată, „capabilă“ ; „meritorie“. 

Harold Lasswell opteazăexclusiv pentru dimensiunea 
altimetrică: /he political elite is the top power class („elita 
politică este clasa cea mai puternică'”), /he elires are (hose 
with more power in a group („elitele sint acelea care au cea 
mai multă putere într-un grup"). Această interpretare 
continuă pe linia inaugurată de Gaetano Mosca (cu a sa 
teorie a clasei politice) şi, parţial, se înscrie în abordarea lui 
R. Michels din asa „lege a oligarhiei“. Wright-Milis merge 
pe aceeaşi interpretare, susținînd că SUA sînt dominate de 
o clasă conducătoare (numită de el “elita puterii”), 
caracterizată ca fiind complexul militar-industrial, adică 
furmele cele mai prospere, şefii corporațiilor, casta militară 
şi un grup mic de politicieni-cheie . 

Acest model al clasei conducătoare este criticat de 
Robert Dahl . El afirmă că dacă ar exista o singură clasă 
conducătoare şi dacă societatea ar fi cu adevărat controlată 
de o „clică“* de putere, această afirmaţie ar trebui dovedită. 
Aceasta ar implica, în mod necesar, posibilitatea de a „lua 
urma!“ acestei clase conducătoare şi a o identifica. Dacă 
acest lucru eşuează, atunci presupunerea este infirmată. 
Noţiunile de putere şi control trebuie să fie operaționaliste, 
or puterea se exercită numai cînd o decizie are un anume 
grad de controversabilitate. Condiţia (ipoteza) test al lui 
Dahl este următoarea: pentru a dovedi că există o clasă 
conducătoare trebuie să dovedim că, în ceea ce priveşte o 
serie de decizii controversabile, un grup identificabil şi 
durabil (clasa conducătoare) predomină în mod regulat. Dar 
întrebarea care se pune în acest punct este: de ce trebuie 
„puterea'* restrînsă la decizii controversabile? 





5. Wilfredo Pareto, / sistemi socialisti, Torino, UTET, 1954, 
2. 

A Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată 

(subcap, „Minorităţi şi elite“*), Iaşi, Polirom, 1999, pp. 143- 

146. 

7, Harold Lasswell, „Power and Society“ şi „Agende for 

Study of Political Elites“, în D. Marvick, Political Decision 

Malkers, Glencoe, Free Press, 1966, p. 66. 

3. C. Wright-Mills, 7he Power Elite, New York, Oxford 

University Press, 1957. 

9, Robert Dahl, Poliarhiile: Participare şi opoziție, laşi, 

Polirom, 2000. 


elitele puterii“ (Wright-Mills)sau „elita ? 







Desen de Florin Pucă 





Dacă nu restringem puterea la deciziile 
controversabile, vom fi tentaţi de a pune puterea (puterea 


reali) pe Seariatesuoelogiapetenţa .lor de Pute acea: 





nesfirşit către o putere ce nu ar fi niciodată identificată ș şi 
înțeleasă. Or, în concepția lui Dahl, care poate fi testată şi 
prin alte criterii, concluzia este că democrațiile sînt 
caracterizate printr-o difuzie a puterii. Prin urmare, 
concepția lui Dahl asupra puterii opune conceptului de 
oligarhie conceptul de poliarhie, termen ce desemnează o 
constelație de grupuri de putere. 

Sartori va aduce o serie de îmbunătățiri acestor critici. 
Pentru aceasta, el va face apel la concepțiile mai multor 
autori, avînd ca punct de plecare definiția clasică a 
democrației dată de Joseph Schumpeter . ”. Problema pe 
care şi-o pune Sartori este de a depăşi înțelegerea 
democrației ca metodă şi de a se mişca de la metodă către 
consecin ele ei democratice. De aceea, el apelează la Cari 
Friedrich cu al său principiu (regulă) a „reacțiilor 
anticipate“ . Pornind de aici, Sartori formulează 
următoarea definiție descriptivă a democraţiei: 
„Democraţia este produsul derivatal metodei competitive 
de recrutare aconducătorilor'“, adică, alegerile competitive 
produc/generează democraţia“. Apoi, combinînd aceste 
puncte de vedere, Sartori furnizează o definiție descriptivă 
explicativă: „Democraţia pe scară largă este o procedură 
şi/sau un mecanism care generează o poliarhie deschisă a 
cărei competiție pe piața electorală atribuie puterea 
poporului şi întăreşte în mod specific felul în care 
conducătorii răspund celorconduşi'“ '. Înconcluzie, Sartori 

MP 


10. 7he democratic methods is that instftutional arrangement 
for arriving at political decisions in which individuals 
acquire the power to decide by means of a competitive 
struggle for the people's vote („Metoda democratică este 
acel aranjament instituțional pentru a ajunge la deciziile 
politice, în care indivizii dobîndesc puterea de a decide prin 
mijloacele luptei competitive pentru a cîştiga voturile 
populaţiei) — Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism 
and Democracy, p. 269. 

11. Carl Friedrich, Constitutional Government and 
Democracy, Boston, Ginn, 1941, capitolul 25. 

12. Sartori interpretează regula (principiul) „reacţiilor 
anticipate“ astfel: „Oficialităţile alese caută realegerea (într- 
un context competitiv) sînt condiționate, în deciziile lor, de 
anticiparea modului în care electoratul va reacționa fâță de 
deciziile lor“ (op. cit, p. 152). 

13. G. Sartori, op. cit, p. 155. 














lan.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 7 


PUNCTE CAADINALE 





formulează o definiție axiologică (prescriptivă/nonmativă) 
a democrației: „Democraţia ar trebui să fie o poliarhie 
selectivă'“ “. 

Considerăm că în acest mod trebuie înțeleasă funcția 
partidelor politice de recrutare a elitelor, pentru că aici este 
vorba de a aduce în cîmpul politicii, în mod organizat şi 
coerent, competența şi educația. Lăsarea în afara sistemului 
politic a grupurilor sociale purtătoare ale competenţei şi 
educației (a elitelor) poate produce efacte sociale şi politice 
dezastruoase (iar exemplele de acest fel sînt destul de 
numeroase în istorie). După cum arăta istoricul Richard 
Pipes, dacă resentimentele şi conflictele existente în fiecare 
societate sînt rezolvate în mod paşnic sau explodează în 
revoluţie, aceasta depinde, în mare parte, de doi factori: pe 
de o parte, de existența unor instituții democratice capabile 
deareparanedreptățile prin legislație, iar pe de altă parte, de 
abilitatea unei părți a intelectualilor de a aprinde/stinge 
flăcările nemulțumirii sociale în scopul cîştigării/ menţinerii 
puterii. 

Revoluţia presupune organizare, instituționalizarea 

acesteia prin şi cu ajutorul managerilor revoluțiilor. 
Nemulțumirilenusîntsuficiente pentrua provocao revoluție. 
În societate trebuie să existe grupuri capabile să organizeze 
resentimentele, să le alimenteze, să le dea expresie şi să le 
conducă. Aceste grupuri sînt alcătuite din intelligentia ” — 
adică intelectuali tînjind după putere. Într-o ţară (cum era 
Rusia de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul 
secolului al XX-lea) în care societăţii nu i se ofereau 
debuşee politice, apariția unor asemenea grupuri era 
inevitabilă. Educaţia înaltă nu era un criteriu de apartenență 
la intelligentia. Un om de afaceri şi un birocrat, deşi aveau 
O educaţie înaltă, nu se considerau membrii intelligentiei. 
Primul pentru că lucra pentru propriul lui profit. al doilea 
pentru că lucra în folosul țarului. Se calificau în intelligentia 
numai acele persoane care se dedicau binelui public, chiar 
dacă erau muncitori sau țărani semianalfabeți. În practică, 
aceasta înseamnă oameni de litere — jurnalişti. universitari, 
scriitori — şi revoluționari de profesie. Pentru a aparține 
acestei categorii cineva trebuia să subscrie la cîteva 
presupoziţii psihologice cu privire la om şi societate, derivate 
din doctrinele materialismului, utilitarismului şi 
pozitivismului. Popularitatea cuvîntului permitea distincția 
între activiştii sociali şi intelectualii pasivi . 

În conchuzie, se poate afirma că funcţiile partidelor 
politice (de agregare a intereselor şi de recrutare a elitelor) 
sînt cruciale pentru sănătatea sistemului politic, asigurînd 
caracterul democratic al regimului, împăcarea intereselor 
contrare, integrarea în societate şi în politică a elementelor 
contestatare, radicale, anarhiste. Numai că aceste funcții ale 
partidelor politice nu se pot exercita decît în măsura în care 
partidele politice sînt integrate în sistem. Integrarea în 
sistem nu înseamnă absorbirea partidelor politice, ci 
deschiderea cîmpului de acțiune coerentă, instituțională, 
managerială a diferitelor grupuri de interese, adesea 
conflictuale, 


14. Ibidem, p. 162. Sartori explică de ce: „... Pentru că așa 
cum a spus Tucidide despre Pericle, el ajunsese în virf «prin 
rangul său, abilitate şi integritate recunoscute, E] a fost 
împuternicit să exercite un control independent asupra masei» 
„„. Bryce: «probabil nici o altă formă de guvernămiînt nu are 
mai mare nevoie atit de mult de lideri aşa cum are 
democraţia»... S. de Madariaga: «În ciuda aparenţelor, 
democraţiile liberale sînt în mare măsură dependente de 
conducere decît alte forme de guvernare, mai autoritare, 
deoarece tendința lor naturală de a slăbi sursele autorității 
politice trebuie contrabalansată de un înalt nivel de autoritate 
din partea liderilor săi»“ (G. Sanori, op. cit, pp. 160-161), 
5. Cuvintul a intrat în vocabularul englez în anii '20, 
provenind din limba rusă. Cuvintul este adoptat din francezul 
intelligence şi germanul intelligerz. Ambii termeni, în 1830, 
desemnau cetățenii educați și progresiști. A cîştigat mare 
popularitate în Rusia celei de-a doua jumătăţi a secolului al 
XIX-lea, nu atît de mult pentru a descrie elita educată, ci 
pentru a denumi un grup care vorbea și acţiona de partea unei 
majorităţi tăcute, contrapartea estabiishment-ului patrimonial 
(birocrație, poliţie, armată, nobilimea, clerul). 

16. Asupra acestui subiect, vezi Dan Pavel, Frica /ui Adam, 
Bucureşti, Du Style, 1995. 





RECUPERAREA 
CONSERVATORISMULUI 
ROMANESC 


Una dintre precaritățile de fond ale clasei politice româneşti în EA: Ss pe 2 ROI 23 740 | 
perioada de tranziție de după decembrie 1989 este inconsistența 
ideologică şi doctrinară a discursului politic. Bineințeles că această stare 
de fapt îşi are sorgintea în lunga noapte totalitară în care societatea 
românească s-a zbătut de-a lungul regimului comunist. De aceea, era 
oarecum normal ca, în stadiul iniţial al tranziției postcomuniste, partidele 
politice româneşti să nu reuşească să promoveze programe bine 
articulate din punct de vedere ideologic şi doctrinar. După peste zece 
ani, însă, asistăm la perpetuarea acestui fenomen, clasa politică 
românească nereuşind nici pină astăzi să „scoată la lumină” un proiect 
coerent de dezvoltare economică şi socială. 

Aceeaşi insuficiență o regăsim în cîmpul cercetării ştiinţifice, cu 
precădere în cei al ştiinţelor socio-umane. Regimul comunist şi-a 
propus încă de la început — ceea ce a şi a reuşit în cele din urmă — să 
distrugă orice manifestare cu caracterepistemologic privitoare la evoluția 
societății româneşti, impunind o perspectivă unilaterală, prin aplicarea 
celebrului pnncipiu „Cine rescne istoria, conduce societatea” (paradoxul 
fiind acela că, în ciuda „omnipotenţei” sale, Partidul Comunist Român 
nu a reuşit să-şi scrie o „Istorie” efectivă, integrală şi coerentă). Prin 
urmare, din punctul de vedere al cercetărilor stiințifice, în acest moment 
ne aflăm pe mai departe, cu toate strădaniile de după '89, într-o penibilă 
penurie informațională, epistemologică şi axiologică, inclusiv în privința 
propriei noastre istorii. În mod similar clasei politice româneşti, 
comunitatea academică românească nu a reuşit să treacă peste micile 
orgolii personale sau de grup şi să construiască un model de dezvoltare 
pentru România postcomunistă. 

Pomind de ia aceste judecăți de fapt, reeditarea anul trecut, de către 
Editura Enciclopedică din Bucureşti, a lucrării de aproape 700 de pagini 
Conservatori şi conservatorismin România a profesorului lon Bulei 
reprezintă un moment deosebit de important, atit pentru istoriografia 
românească în particular, cît pentru cei care încearcă să înțeleagă, din 
afara domeniului, istoria mademă a naţiunii române. Trebuie să subliniem 
faptul că această lucrare a devenit accesibilă opiniei publice încă din 
1987 (la Editura Politică, subtitiul Sistemul politic al României modeme), 
dar ea a rămas cunoscută doar comunității restrinse a istoricilor şi 
sociologilor. 

Conservator şi conservatonsm în România este o monografie a 
Partidului Conservator din România — formațiune politică deosebit de 
importantă, care şi-a pus în mod covirşitor amprenta asupra istoriei 
societății româneşti. Partidul Conservator sau, mai exact, fracțiunile 
politice conservatoare de la sfirşitul secolului al XIX-lea şi începutul 
secolului al XX-lea au avut un rol hotăritor în construirea statului național 
român modem şi în dezvoltarea de ansamblu a societății româneşti. 

Autorul declară în Introducere că lucrarea sa reprezintă „o carte de 
viață politică”, şi, într-adevăr, în paginile ei găsim o bogată şi selectivă 
(darintegrală în ceea ce priveşte strict tema abordată) informație istorică 
cu privire la perioada 1880-1918, în care Partidul Conservator a & 
constituit un factor activ şi determinant în viața politică românească. 
Considerăm însă că numai dintr-un sentiment de modestie autorul 
afirmă că şi-a propus o simplă carte în care să descrie desfăşurarea 
unor evenimente. Cartea nu este numai o descriere de evenimente, ci 
cuprinde o analiză competentă şi pertinentă a ideologiei şi doctrinei 
conservatoare în spațiul românesc, ceea ce îi conferă şi valenţele unei 
contnbuții de ordin politologic (cu precădere capitolul XII, intitulat 
„conservatorismul politic”, a cărui sinteză poate fi regăsită în capitolul 
„Conservatorismul românesc” din volumul coordonat de Alina Mungiu- 
Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale şi realități româneşti, * 
laşi, Editura Polirom, 1998, pp. 84-93). 

Nu procedăm aici la o prezentare mai amănunțită a acestei | 
monografii, deoarece considerăm că, pentru cei interesați, este imperios 
necesară parcurgerea sa în integralitate, iar orice dezbatere serioasă pe 
tema trecutului sau a prezentului istoric al României nu poate să nu 
cuprindă în argumentațiile sale inmiteri la această lucrare, i 

Conservatorismul românesc face parte — şi incă una extrem de 
importantă — din „devenirea” organică a naţiunii române şi se cuvinesă 
fie recuperat, pentru a-şi recăpăta locul meritat în dezbaterea politică 
actuală. 


DD ———— 





Alexandru BOER 














PAG. 8 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 





Gabriel 
CONSTANTINESCU 





(urmare din numărul trecut) 


Preluarea puterii de către Moawiya pune capăt primei forme de guvernare a 
Islamului, califatul legitim. Dar cea mai gravă consecință a asasinării lui Ali. 
ultimul calif legitim, a constituit-o ruptura unităţii lumii islamice. Fitna, Primul 
război civil a împărțit Islamul în sensul literal al denumirii (Fitna, “nenorocire”. 
dar şi “pedeapsă ca urmare a unor lupte fratricide ”) în două tabere ireconcibiabile 
sub aspectreligios, cu urmări nefaste pe plan politic, social şi cultural. O prăpastie 
de netrecut îi desparte pe adepții Profetului până în zilele noastre. De o parte, 
Islamul sunnit (Sunna, “datină”), comunitatea rămasă fidelă orientării medineze, 
care pe lângă prescripțiile Coranului (Coran, literal “lectură”), respectă şi 
Tradiţia, corpul de sentințe, îndrumări şi hotărâri cu privire la îndatoririle 
credincioșilor, exprimate verbal de Profet şi păstrate de contemporanii săi. De 
cealaltă, gruparea şiită (şiia, “partid”), care-l consideră pe Ali Ibn Abi Talib, 
ginerele lui Mahomed, precum şi pe urmaşii săi, singurii îndreptățiți să dețină 
demnitatea de calif; titulatura completă fiind Khalifa! Rasul Allah (“Succesor al 
Profetului lui Dumnezeu "). Menţinându-se cu îndârjire pe această poziţie radicală, 
ŞIiții uită că de fapt sub conducerea lui Abu Bakr, Omar şi a lui Othman, primii trei 
califi legitimi, s-au înfăptuit marile cuceriri care au creat Imperiul islamic. Dar 
poate mai importani pentru lumea islamică decât Imperiul este faptul că, în 
perioada în care cei trei califi legitimi au condus destinele Islamului, a fost culeasă 
Şi sistematizată Revelația lui Mahomed, comunicată de acesta, oral, colaboratorilor 
săi apropiaţi. Oactivitate laborioasă, desfăşurată în perioada 655-656 deo comisie 
instituită de califul Othman, rodul ei fiind redactarea în scris a Coranului. 

Cu privire la cauzele care au generat sciziunea din lumea islamică la scurt timp 
după moartea lui Mahomed, orientalistul francez Claude Cahen, profesor la 
Sorbona, în lucrarea sa publicată în traducere germană cu titlul Der Islam - Vom 


Ursprung bis zu den Anfăngen des Osmanenreiche (Islamul - De la origini până 


la începuturile Imperiului osmanilor), are următoarea explicaţie: “Pentru noi, 
astăzi, este clar că epoca cuceririlor a generat, în mod firesc, tensiuni între vechea 
şi noua lume islamică, ceea ce a alras după sine o criză de creştere, care s-a 
| manifestat în principal ca o criză religioasă”. 
Mai nuanţată, îmbinând referirile istorice cu o temeinică cunoaştere a 
mentalităţii poporului arab, este explicaţia oferită de Dr. Joseph Hell, profesor la 
Universitatea din Miinchen, în lucrarea intitulată Die Kultur der Araber (Cultura 


ia al tiizilot din Damasc, construiță în anii 714-715 pe ruinele 
catedralei creştine a Sf. loan Botezătorul, despre al cărui cap se spune că se odihneşte 
sub temelia zidurilor. Se păstrează încă un altar al Sf. loan, mult venerat, În timp ce 
mărețele coloane ale sanctuarului susțin acoperișul decorat cu versuri kufice, iar 
„zidurile înconjoară o nişă de rugăciuni îndreptată spre sud, spre Mecca. 










PUNCTE CARDINALE 


4 NIN 


arabilor), publicată în anul 1909 la Leipzig. “Cu asasinarea lui Othman — spun 
arabii — au fost deschise porţile răzvrătirii, care, de atunci, nu au mai fost închise 
Cauza profundă a acestei realităţi se găseşte în modul de înțelegere contradictoriu 
al arabilor cu privire la situaţia nou creată [prin apariția Islamului — n. n.]. 
Mahomed nu a desemnat un succesor, dar la moartea sa, ca urmare a expansiunii 
teritoriale, devenea imperios necesară prezenţa unui conducător suprem, care să 
conducăstatul. Pentru musulmanul adevărat, principiul succesiunii la conducerea 
Islamului şi prerogativele acordate califului erau clare. Orice musulman era 
îndreptățit să aspire la demnitatea de calif, urmând să fie ales cel mai demn dintre 
pretendenți. Acest principiu corespundea spiritului democratic al Islamului. Dar 
musulmani care să gândească democratic nu erau mulți. Ei puteau fi întâlniți 
numai la Medina. Ceilalţi adepți ai Islamului erau la fel de arabi ca şi înainte de 
Mahomed. Modul lor de înțelegere a îndatoririlor pe care le au faţă de familie şi 
de tribul căruia îi aparțin nu s-au schimbat. Pentru ei nu erau îndreptățiţi să ridice 
pretenţia la obţinerea demnității de calif decăt cei ce se înrudeau cu Profetul, cei 
care aparțineau celui mai nobil dintre triburile arabe [tribul coreişiţilor — n. n.]. 
Aceasta era mentalitatea dominantă în întreaga Arabie şi îndeosebi în vechea ei 
capitală, Mecca. Prin alegerea lui Othman, de către medinezi, în funcția de calif, 
cele două viziuni au coincis. Pentru medinezii cucernici, Othman era unul dintre 
cei mai apropiaţi şi respectaţi tovarăşi ai Profetului, merit la care se adăuga faptul 
că era ginerele său. Aceasta a cântărit greu în alegerea sa în funcţia de calif după 
asasinarea lui Omar. Pentru meccani, însă, Othman era în primul rând un membru 
al clanului Omaiya, un statut specific arab, căruia noul calif i-a subordonat 
întreaga sa activitate. Mai presus de orice, Othman a fost omaiyad, astfel că 
numirea rudelor sale în cele mai importante funcţii ale statului a fost o consecință 
firească a concepției despre ataşamentul pe care un arab trebuie să-l dovedească 
față de cei ce aparțin spiţei din care se trage. Ataşamentul său faţă de meccanii din 
clanul Omaiya a stârnit însă mânia ortodocşilor din Medina, care au încuviințat 


|. asasinarea să. Aşa s-aprodus sciziunea profundă întrepartidul drepicredincioşilor.. 


din Medina, consecvenţi concepției lor cu privire la îndatoririle califilor şi 
reglementarea succesiunii, şi meccani, păstrătorii mentalităţii tradiționale arabe 
despre importanţa şi valoarea familiei, a legăturilor de clan şi a apartenenţei la un 
anumit trib”. 


4. Califatul omaiyad (661-750)* 


Perioada în care dinastia omaiyadă a guvernat Islamul a fost răstimpul în care 
s-a organizat imperiul rezultat din cuceririle arabo-musulmane. Este însă în natura 
lucrurilor ca un imperiu născut din cuceriri să sufere transformări de proporții, 
deoarece stilul de viață al cuceritorului se schimbă şi au loc încrucişări cu 
populaţiile cucerite. Este ceea ce nu au înţeles califii omaiyazi şi incapacitatea lor 
de a se adapta la noile realități va duce în final la pierderea conducerii Islamului, 

Revenind la întemeietorul dinastiei, trebuie să fim drepți cu Muawiya. El a 
urcat treptele puterii fiind mai întâi guvernator al Siriei, demnitate ce i-a fost 
încredinţată de virtuosul Omar. În această funcţie s-a dovedit un adevărat maestru 
al intrigilor, țesute pentru a-şi anihila adversarii şi a-şi dobândi aliaţi în perioada 
când s-a găsit în fruntea reacţiunii provocate de asasinarea lui Othman. Dibăcia lui 
politică l-a ajutat să-şi atingă țelurile, utilizând doar arareori forța. Următoarea 
afirmaţie pusă pe seama sa are darul să-i ilustreze caracterul: “Nu mă folosesc de 
sabie, dacă este de ajuns biciul, şi nu fac uz de bici, dacă este suficientă vorba”. 
Adevărul este că drumul său spre putere a fost mai puțin înroşit de sânge decât al 
celor mai mulți întemeietori de dinastii. 

Ca mai toţi uzurpatorii, Muawiya a simţit nevoia să-şi mascheze legitimitatea 
prin fast şi ceremonii. Şi cum arabii nu aveau o tradiție monarhică, modelul pe care 
s-a străduit să-l imite a fost curtea împăraților bizantini, care la rândul lor preluaseră 
fastul regal de la “regele tuturor regilor”, suveranul Persiei. Procedând astfel, 
Moawiya nu trebuia să forțeze lucrurile. Pretutindeni, ca urmare a uriaşelor prăzi 
de război, arabii se bucurau de un remarcabil nivel de prosperitate, conflictele 
tribale luaseră sfârşit şi guvernarea era consolidată de la Oxos (în Asia) până la Nil. 
Convins că principiul dinastiei ereditare este singura soluţie la haosul pe care l-ar 
produce revenirea la califatul electiv, Moawiya l-a declarat pe fiul său Yazid 
moştenitor la tron şi a pretins să i se presteze jurământ de credință de către toate 
provinciile Imperiului, Dar, cu toate aceste măsuri preventive, la moartea sa a 
izbucnit un război de succesiune, având la origine pasiunile încă nestinse provocate 
de înlăturarea fiilor lui Ali de la demnitatea supremă. 

Musulmanii din Kufa l-au încunoştiințat pe Husein, cel de al doilea fiu al lui 
AL, că sunt hotărâți să pornească la luptă pentru a-l înscăuna calif, dacă, după 


Lai 





(Prelucrare după Will Durant, A u/turgeschichite der Menschheit, volumul 5 = Weltreiche 
des Glaubens, cartea patra — Die Aultur des Islam). 








PUNCTE CARDINALE 


obținerea victoriei, va transfera capitala Imperiului în oraşul lor. Husein s-a lăsat 
ademenit şi a părăsit Mecca pe ascuns, însoțit de familie şi de un grup de adepţi 
devotați. Dar la patruzeci de kilometri de Kufa, grupul fugarilor a fost interceptat de 
un detaşament a! lui Yazid, trimis în urmărirea răzvrătiţilor. Husein era înclinat să 
se predea, dar însoțitorii săi au preferat să încerce să se salveze prin fugă. Soluţie 
nefericită, întrucât toți bărbații din grupul de fugari au fost secerați de săgețile 
urmăritorilor, capul lui Husein fiindu-i trimis lui Yazid la Damasc. Pe locul unde s- 
a consumat acest masacru, la Kerbela, credincioşii şiiţi au ridicat un sanctuar în 
memoria lui Husein şi anual se prezintă, în formă de mister religios, tragedia acelor 
evenimente. 

Dar Kerbela nua însemnat sfârşitul tulburărilor. Credincioşii lui Ali au continuat 
rebeliunea. Trupele siriene ale lui Yazid i-au zdrobit pe răsculați, care s-au refugiat 
la Mecca. În timpul asediului care a urmat, asediatorii au incendiat Cabba cu 
maşinile de asediu, iar Piatra Sfântă a fost izbită de un proiectil catapultat şi spartă 
în trei bucăți. Inainte însă ca asediatorii să cucerească oraşul, survine moartea lui 
Yazid, iar trupele asediatoare se retrag la Damasc. Urmează o perioadă de instabilitate 
la nivelul conducerii supreme. Pe parcursul a doi ani, se succed trei califi la 
conducerea Imperiului, dar nici unul nu a reuşit să se mențină în funcție. Abia în anul 
685, Abdal-Malik, fiul unui văral lui Moawiya, reuşeşte să pună capăt dezordinilor, 
lovind fără cruţare în toți cei care nu i s-au supus. Conducătorul oştilor sale, 
Haddşadş ibn Yusuf, i-a supus pe locuitorii din Kufa şi a reluat asediul la Mecca, 
cucerind oraşul (692). După terminarea campaniei de represalii, Abd al-Malik a 
domnit cu blândețe şi înțelepciune. A scris poezii, a promovat artele şi literatura şi 
s-a dedicat celor opt soții, care i-au dăruit cincisprezece fii, din care patru vor domni 
pe tronul califilor. 

Cei douăzeci de ani de guvernare a lui Abd al-Malik au creat premizele 
succesului fiului său, Walid 1 (705-715). Şirul cuceririlor, întrerupt pe timpul 
acțiunilor de pacificare internă, a fost reluat. După supunerea populaţiei berbere şi 
convertirea ei la islamism este cucerită toată Africa de Nord. Musa ibn Musair, 
guvernatorul Y friqiei (regiunea pe al cărui teritoriu se găsesc astăzi Tunisul şi o mare 
parte din Algeria), organizează o invazie în Spania. Avangarda condusă de generalul 
berber Tarik trece pe pământul Europei, în punctul denumit astăzi Gibraltar (Gaal 
al-Tarik, “Muntele lui Tarik”), şi îl înfrânge pe regele vizigoților, Roderich, care este 
ucis în luptă (711). Ceea ce urmează este numai o plimbare militară, astfel că 
grosului trupelor conduse de Musa nu i-a mai rămas decât să se instaleze pe teritoriul 
Spaniei. 

Dar cuceririle au continuat şi în răsărit. În anul 702 este cucerită Buchara, iar în 
712, Samarkandul. Guvernatorul regiunilor răsăritene, Haddşadş, administrează 
provinciile cu mână de fier. Asanează mlaştini şi construieşte sisteme de irigaţii în 
zone până atunci nefertile. Activitatea sa nu s-a limitat însă numai la domeniul 
economic şi administrativ. Fostul învățător (căci aceasta fusese îndeletnicirea sa 
înainte de a îmbrățişa cariera armelor) a înfăptuit o adevărată revoluţie în scrierea 
arabă, introducând semnele diacritice. Dar nu numai Haddşadş a avut preocupări 
administrative, economice şi culturale. Însuşi Walid a fost un calif model. El s-a 
dedicat în principal guvernării, lăsând conducerea războaielor pe seama generalilor 
săi, A încurajat meşteşugurile şi comerțul, prin organizarea piețelor şi prin construirea 
de şosele. A construit şcoli şi spitale. De numele său este legată organizarea primelor 
azile pentru bătrâni, ca şi a primelor azile pentru infirmi şi orbi. A extins şi a 
înfrumusețat moscheele din Mecca, Medina şi lerusalim şi a construit marea 
moschee din Damasc, care poate fi văzută şi astăzi. Şi pe lângă aceste multiple 
preocupări mai găsea timp să compună poezii şi cântece pe care le executa la lăută, 
asculta cu plăcere creațiile poeţilor şi muzicanţilor şi, lucru interzis de Coran, 
organiza în fiecare a doua zi şi câte o orgie. 

Urmaşul lui Walid, Suleiman (715-717), nu s-a remarcat decât printr-un atac 
nereuşit asupra Constantinopolului, acțiune care s-a soldat cu cheltuirea unor uriaşe 
sume de bani și cu pierderea a numeroase vieți omeneşti. Dintre ceilalți fii ai lui Abd 
al-Malik care au deținut funcția de califi, cel care merită a fi menţionat este Hişam 
(724-743). O domnie lungă. marcată de spirit de dreptate şi de bună administrare a 
statului. Dar uneori blândețea poate fi un defect pentru un suveran. Armatele sale 
au fost deseori înfrânte pe câmpul de luptă. Dintre înfrângerile pe care le-a suferit, 
cea pe care istoria o menționează cu precădere este tentativa nereuşită de a extinde 
Imperiul dincolo de hotarele Spaniei, pătrunzând în Țara Francilor. În această 
tentativă, armatele musulmane, deşi reuşiseră câteva incursiuni spre Narbonne şi 
Carcasonne, pătrunzând spre est până în valea Rhânului şi în nord până pe Garonne, 
s-au izbit de o puternică rezistență. Armata Francilor, condusă de Carol Martel, 
întemeietorul dinastiei carolingiene, zdrobeşte forțele musulmane într-o bățălie pe 
care istoria o înregistrează sub denumirea de bătălia de la Tours şi Poitiers, 

Deşi la sfârşitul domniei sale Hişam a lăsat visteria statului plină, guvernarea sa 
nu s-a bucurat de popularitate din cauza regimului de austeritate cu banul public, pe 
care l-a impus. Urmașii săi se vor dovedi mai damici, dar actele lor de mărinimie, 
care vor secătui visteria, ca şi incapacitatea lor de a guverna uriașul Imperiu, vor 
provoca grave tulburări, îndeosebi în provinciile de la periferie, tulburări care, în 
final, se vor solda cu prăbuşirea dinastiei omaiyade. Urmașul lui Haşim, nepotul său 
Walid 11 (743-744), a fost un desfrânat care, după ce a aflat de moartea unchiului său, 
s-a grăbit să-l arunce în temniţă pe fiul acestuia, urmașul legitim la demnitatea de 
calif. Despre el se povesteşte că se imbăia într-un bazin plin cu vin, pentru a-şi potoli 
setea, şi că se servea de Coran ca țintă pentru exercițiile sale de tragere cu arcul. În 
cele din urmă, libertinul calif va ft ucis de fiul lui Walid |, Yezid, care însă nu va 
domni decât şase luni. Tronul va fi ocupat de fratele său Ibrahim, care, de asemenea, 
nu reuşeşte să se menţină la conducerea Imperiului. E] va fi înlăturat de un general 





lan.-Febr. 2002 NR. 12 PAG. 9 





destoinic, care va domni timp de şase ani sub numele de Merwan Îl. O perioadă 
tragică, ce se va încheia cu răsturnarea dinastiei omaiyade. 

Dacă pe tărâm religios califatul omaiyad a fost cauza principală a unității 
spirituale a Islamului, nici pe planul înfăptuirilor politice realizările omaiyazilor nu 
pot fi trecute cu vederea. Granițele Imperiului au atins maximum de extindere, iar 
pe plan intern, cu excepția unor perioade de tulburări, dinastia a asigurat, în general, 
un regim de ordine şi stabilitate. Situaţia s-a înrăutățit însă la jumătatea secolului 
VIII, când tronul a revenit unor conducători incapabili, care au secătuit finanțele 
statului, au |ăsat guvernarea pe seama eunucilor şi nu au fost în stare să ţină sub 
control individualismul beduinilor arabi, principala trăsătură negativă a lumii 
musulmane. Vechile adversităţi dintre triburi ies din nou la lumină, sub formă de 
conflicte politice. Ura dintre hașemiţi şi omaiyazi se adânceşte. Arabia, Persia şi 
Egiptul se răzvrătesc împotriva abuzurilor Damascului, iar mândrii persani, care 
după conveitirea la islamism dobândesc egalitate în drepturi cu arabii, pretind să li 
se recunoască această egalitate, nemaitolerând dominaţia siriană. 

La suirea petron a lui Merwan II situația în Imperiul islamic devenise explozivă 
şi forţele potrivnice omaiyazilor aşteptau doar apariția unei personalități temerare, 
care să preia conducerea unei mişcări insurecționale. Abu al-Abbas, strănepotul 
unui unchi al lui Mahomed, şi-a asumat această sarcină şi a preluat conducerea 
răzvrătiților. Ela organizat răscoala în provincii şi a câştigat sprijinul naționaliştilor 
şiiţi din Persia. În anul 749, Abu al-Abbas s-a proclamat calif la Kufa. Încercarea 
jui Merwan II de a i se opune s-a soldat cu o înfrângere totală. Urmărit de trupele 
noului calif, Merwan se refugiază la Damasc. După un asediu de un an, oraşul se 
predă. Merwan este făcut prizonier şi capul său îi este trimis lui Abu al-Abbas. Dar 
noul calif nu este mulțumit numai cu atât: “Dacă el ar fi ajuns să bea sângele meu 
—spuneael-—nu şi-ar fi potolit setea numai cu atât. lată de ce mânia mea nu este stinsă 
de sângele acestui om”. Însetatul de sânge a ordonat ca toți prinții din familia 
Omaiya să fie urmăriți fără milă şi ucişi, pentru a se împiedeca orice încercare a 
vechii dinastii de revenire la putere. 

Abdallah, generalul care condusese asediul Damascului, numit guvernator al 
Siriei după succesul repurtat, a îndeplinit ordinul repede, folosind un vicleşug tipic 
oriental. E] a făcut cunoscută o amnistie pentru toți membrii clanului Omaiya şi a 
invitat optzeci de personalități din rândul clanului la un banchet menit să consfințească 
concilierea. În timpul mesei, la un semn al său, în sala în care avea loc banchetul au 
năvălit soldați înarmaţi, care i-au măcelărit pe toți invitații. Alţi membri ai clanului, 
care nu participaseră la masa festivă, au fost urmăriți fără cruţare şi ucişi. Mai mult 
chiar, mormintele califilor omaiyazi au fost profanate, osemintele au fost dezgropate, 
biciuite şi spânzurate, iar apoi arse şi cenuşa împrăştiată în cele patru vânturi. Din 
numeroasa familie Omaiya un singur reprezentant a reuşit să scape cu viaţă. El s- 


a refugiat în Spania, unde a întemeiat un nou regat. 


O analiză a cauzelor care au condus la prăbuşirea dinastiei omaiyazilor pune în 
evidenţă faptul că Islamul a fost afectat de o serie de germeni destructivi, ascunşi 
chiar în premizele care au făcut posibilă impresionanta expansiune arabă. Puternice 
contradicții interne prevesteau astfel de tulburări grave încă din perioada de 
ascensiune. Fitna, primul război civil, care a pus capăt califatului legitim şi s-a 
soldat cu instaurarea dinastiei omaiyazilor, a avut ca urmare ruptura ireconciliabilă 
pe plan spiritual între Islamul sunnit şi Islamul şiit. Dar cu toate acestea, omaiyazii 
au fost capabili să restabilească unitatea politică a Imperiului şi să continue procesul 
de expansiune încă un secol. Tentativa de cucerire a Constantinopolului, zădărnicită 
de Leon Isaurianul, şi respingerea arabilor peste Pirinei de Carol Martel vor pune 
însă capăt acestui proces, iar Europa, atât cea apuseană, cât şi cea răsăriteană, a fost 
salvată de la primejdia de a-şi pierde identitatea creştină şi de a fi obligată să scrie 
de la dreapta la stânga. 

Dar sfârşitul perioadei eroice nu a coincis cu începutul unei perioade de linişte 
în interior. Dimpotrivă, contradicţiile de structură ale lumii islamice, scoase 
artificial din actualitate de efervescența războinică din timpul expedițiilor militare, 
vor găsi acum climatul favorabil de a se manifesta. Acestor contradicții, față de care 
omaiyazii nu au întreprins nimic pentru a le atenua, li s-au adăugat cele noi, 
provocate de abuzurile inerente unui regim arbitrar (cu care a fost înlocuit califatul 
legitim). Consecința: un nou război civil, prăbuşirea casei Omaiya de la cârma 
Imperiului şi instaurarea unei noi dinastii, dinastia abbasidă. Încercând să explice 
încheierea procesului de expansiune şi căderea dinastiei omaiyazilor, August 
Miller, în lucrarea Der [slam im Morgen - und Abendlandes (Islamul în Orient şi 
Occident), furnizează următoarea explicaţie: “Căderea celei mai puternice dinastii 
de califi şi sfârşitul perioadei eroice a arabilor nu au fost cauzate nici de focul 
grecesc şi nici de săbiile francilor, ci de vechea racilă a națiunii arabe, adversitățile 
dintre triburi”. La această explicație mai trebuie adăugată nemulțumirea populației 
(provocată de fiscalitatea excesivă şi de brutalitatea autorităţilor). În majoritatea 
cazurilor, nemulțumirile au îmbrăcat forme religioase. Protestul împotriva 
arbitrariului omaiyad a pus la baza răului din administrarea Imperiului îndepărtarea 
omaiyazilor de la adevăratul spirit al Islamului. În acelaşi timp, intrigile de palat 
pentru ocuparea funcției de calif au creat rivalități, partide cu interese potrivnice şi 
un climat de instabilitate. Pretendenții la tron căutau sprijin în provincii, învrăjbind 
triburile între ele. În această atmosferă încordată, un cuvânt greu de spus l-a avut 
populaţia persană convertită la islamism, care căuta să obțină o participare mai 
substanţială la conducerea statului. Dar adevărata forță, în continuă ascensiune, pe 
care s-au sprijinit abbasizii în lupta pentru înlăturarea omaiyazilor, au fost negustorii 
şi meşteşugarii, deţinătorii de fapt ai puterii economice la oraşe. Omaiyazii s-au 
sprijinit pe aristocrația arabă, abbasizii pe orăşeni şi târgoveți! 

(va urma) 


a 








PAG. IO NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 





DEMOCRATIE NAȚIONALĂ 6 DEMOCRAȚIE UNIVERSALĂ 





PUNCTE CARDINALE 





“Ne vom da seama — ca moştenitori ai perioadei iluministe — că suntem moştenitori anmnezici: legile au dev Cit 
rețete, dreptul — o monedă, Statele-naţiune — spaţii juridice. Este aceasta o condiție suficientă pentru A asigură y iitorul 
. .. . . -__«. = A = 4 m Be ds 2 -. 3 Zi ră pi 3 » 
ideii de democraţie? Trebuie astăzi să ne întrebăm dacă poate exista democraţie fără natiune”. 


1. Democraţia universală, ideal iacobin şi raționalist, 
urmăreşte impunerea unei forme ideale şi universalizante 
de stat (avataruri: republica platonică, Civitas Dei, 
internaționala socialistă, noua ordine mondială), conceput, 
în viziunea lui Constantin Rădulescu-Motru, “ca o 
maşinărie care aplică idealul constructivist ingineresc la 
viața politică şi la viața industrială” (Ideologia statului 
român). 

Noţiuni precum cea de popor, națiune, emie devin 
anacronice, singura referință valabilă fiind individul, 
entitate biologică, agent economic, consumator şi din ce 
în ce mai puțin membru al unei comunități politice 
particulare. Popoarele lumii, în viziunea globalizată a 
democrației, nu mai reprezintă organisme colective, cu 
identități etno-culturale complexe, ci “sume de indivizi 
existenți pe suprafața unui teritoriu dat, fără deosebire de 
tradiție sau rasă '(ibidem), 

Principiile democraţiei moderne, în forma lor 
universalistă, au fost generate, paradoxal, de un context 
particular: amestecul multirasial şi pulsiunea anti- 
autoritară, care au stat la ternelia democraţiei americane. 
in studiul său despre Democraţia în America, Tocqueville 
ne redă fidel imaginea celor ce urnau să fie cetățenii 
aceleiaşi naţiuni şi pe care doar interesul pecuniar îi 

“motiva să se organizeze politic; “O seamă de oameni — 
observa Tocqueville — renunţă la prietenii lor, la familia 
și patria lor, pentru a dobândi bogățiile materiale şi 
desfătările morale", militând pentru “nesocotirea 
tradiţiilor şiostilitate fațădeorice autoritate "Tocqueville 
constata cu surprindere cum noile comunități de emigranţi 
amestecă într-un sincretism care să mulțumească pe toată 
lumea, “fie deliberat, fie fără să-şi dea seama, propriile 
idei şi obiceiuri cu alte obiceiuri şi alte idei, datorate 
educaţiei lor sau tradiţiei naționale a țărilor lor”. Acest 
tipde “democrațieobscură "cum o numește Tocqueville, 
se întemeiază pe principiul unei libertăți individuale 
absolute, în afara oricărei apartenențe la o patrie a 
strămoşilor. 

Sub presiunea acestui model american, democrația 
universală este tot mai mult înlocuită de o formă de 
guvernare în care cantitativul multirasial îşi va exercita 
primatul, devenind un coeficient al participării unei mase 
de cetăţeni veniți de oriunde şi nu al unui anumit popor la 
propriul destin politic. “Democraţia — spunea Arthur 
Moeller van den Burck — este participarea poporului la 
propriul său destin”. “Ceea ce instituie o democrație — 
aprecia gânditorul german — nu este o anume formă a 
statului, ci participarea poporului la viaţa statului”. 

În dinamica politicii internaţionale, democrația 
universală a devenit o normă absolută, un fel de'“gradzero 
al politicului” (Regis Debray). Obligativitatea respectării 
acestei norme presupune, printre altele, ignorarea unui 
pluralism de mentalități şi de sisteme de valori etno- 
naționale. Prin nivelul de ajustare a unei realități etnice la 
imperativele democrației universale se cuantifică şi““gradul 
de civilizaţie” al popoarelor planetei, analizat printr-o 
lentilă juridică globalizantă, grad de civilizație omologat 
ulterior de foruri internaționale specializate. 

Unaltcriteriu operant în definirea stadiului de ajustare 
la modelul democrației universale este şi nivelul de progres 
tehnologic înconformitate cu standardele occidentale. Nu 
de puţine ori, tehnocrația occidentală, care a ajuns să 


1. Arthur Moeller van der Bruck, “Demokratie ist 
Anteilnahme eines Volkes an seinem Schicksal”, în 
Geweissen, 3 iunie, 1922. 


(Jean-Marie Guenon, Sfârşitul democraţiei) 


influențeze din ce în ce mai mult deciziile politice ale La hinduşi, diviziunea muncii şi cea socială esau 
statelor, tinde să califice drept *“democratice” doar țările efectuate în funcție de regulamentele brahmanismului 
avansate tehnologic. aplicate universului social. La evrei, conflictele civile erau 
Hrănindu-se din utopia iluministă, democrația adjudecate prin imixțiunea în afacerile publice a 
universală, care îşi reclamă monopolul funcției civilizatorice — “iudaismului normativ” (M. Eliade); la greci şi la romani, 
la scara întregii umanități, tinde să îşi impună legile deasemenea, “ideea dedreptera insepărabilăde folosirea 
imperative în comunități obişnuite să aibă alte norme, anumitor formule sacramentale ” (Fuste! de Coulanges, 
străvechi, percepute până atunci ca absolute, în anumite loc. cir.). 
privinţe totalmente opuse “sistemului occidental”. Canonul Unul dintre principiile democrației ateniene prevedea, 
democrației universale ajunge, astfel, să intre în conflict cu spre exemplu, ca o dată cu împlinirea vârstei majoratului 
geniul şi misterul fiecărui popor (care îşi are locul său în efebul să depună un jurământ civic solemn în templul 
economia Creaţiei), cu structuri etno-culturale locale. Araugulei. Ceea ce dovedeşte că “atenianul nu era legat 
Exigenţele impuse deacestmodel al democraţiei universale, de cetate printr-un contraci facit şi vag” şi că regulile 
efortul elitelor locale de a se adapta lor, declanşează un esențiale ale dreptului public (7hesmoi) "sunt de natură 
proces de destructurare a etmicităţii. purreligioasă. Elenu despart încătemporalul de spiritual 
2. Originea democraţiei, a mecanismelor ei juridice, Atât prescripțiile rituale, cât şi dispozițiile legislative nu 
trimite către sfera religioasă. Abia după aceea, plecând de se deosebesc. întru nimic atunci când se ocupă de 
la ea, s-au constituit codurile de legi civile, contractul social proprietate, căsătorie, succesiune, crime, delicte şi relaţii 
profan, legitimat prin sentiment popular. Democraţiaantică, politice, sau atunci când fixează ritualul sacrificiilor, 
ca formă de organizare politică a cetăţii, derivadin liturgica onorurile datorate morților, formulele rugăciunilor sau 
aşa-numitelorreligii ale cetăților, bazate pecultuldivinităților ale jurămintelor nimeni nu se îndoiește că au fost stabilite 
poliade.. Ceea ce astăzi numim norme de drept civil erau pentru efernitate de către zei". 
derivate ale unor prescripții etno-religioase. Cetatea romană reuşea, la rândul ei, să statomicească 
Democraţiile antice se defineau ca forme locale de o operă juridică fără precedent în istoria civilizaţiei: 
organizare şi de conducere aunei comunități de culturăşi de dreptul roman. El era respectat cu o autentică pietate 
continuitate istorică. Erau formule de organizare ică - pentruideea de lege, văzută cao oglindire a justiției divine. 
care depindeau strict de unanume specific etnic, exprimând Această pietate a fost insuflată cetățenilor în primul rând 
voința unui neam, profund individualizat în arena istoriei, de către auroritarea spirituală a cetății. Aceasta era 0 
de a-şi defini situaţiile colective prin raportarea la propriul instanță de temperare a “suveranității populare” care 
sistem de norme spirituale şi legislative. “Tradiția uneori amenința să devină anarhică, existând riscul unei 
democratică îi este proprie Europei. Odovedescrădăcinile  destrămări a ordinii interne a cetății: “La Roma se socotea 
indo-europene ale sistemului democratic, cele pe care le că unanimitatea sufragiilor nu era de ajuns pentru a 
regăsim în thing-ul germano-scandinav, în acel boulă “impune o lege; era nevoie ca hotărârea poporului să fie 
atenian, în vespublica romană, în comuna medievală, etc. aprobată de pontif şi ca augurii să ateste că zeii erau 
Dar această concepție a fost pervertită de universalismul favorabili legii propuse ” (Fustel de Coulanges, loc. cir.) 
politic'”. Modelul democratic apare în urma constituirii După ce a afirmat originea divină a legilor pe care le 
unui autentic spirit civic al cetăților greceşti şi romane. pune în joc, democrația antică ridică foarte serios problema 
Să încercăm o mică “arheologie” în jurul conceptului apartenenței. Libertatea individului şi drepturile sale 
de““demo-craţie” şi să ne orientăm atențiaspreozonă uitată: politice sunt indestructibil legate de criteriul apartenenţei 
sentimentul religios care a stat la baza acestei forme de laocomunitate organică şi sunt posibile numai pe baza lui. 
guvernare. Raportul dintre structura religioasă a cetăților Se putea bucura de isonomia (egalitate în fața legii), de 
antice şi ordinea lor politică este în măsură să degajeze  isofimia (dreptul de aaccede latoate funcțiile de conducere), 
sugestii pozitive pentru cei preocupați să redescopere un de /segoria (dreptul egal de a vorbi la adunări) numai 
arhetip al formulei democratice naţionale. Teoreticienii persoana ancorată, prin filiaţie şi proprietate, într-un sol 
democrației zilelor noastre, care se revendică de la natal şi moralmente atașată unei religii “naţionale”, unui 
individualismul modern, liberal, califică această difuziune cult al divinităților cetăţii (obligaţia de a venera spintele 
a sacrului în viața socială din antichitate ca pe o formă de morţilor familiei, cât şi pe eroii consacraţi de comunitate). 
fundamentalism religios. Să nu uităm însă că vechile religii Motivația este una psihologică: invocarea apartenenței 
antice dispuneau de o “doctrină socială” eficace, asigurând este o permanentă tactică de stimulare a participării la 
indivizilor o mai bună armonizare cu totalitatea cosmică şi această formă de democrație directă a anticilor. Obârşia 
cu un întreg comunitar. etnică era un act legitimator indiscutabil, prin care 
În studiul său de referință, Cetatea antică, Fuste! de cetățeanul îşi dobândea atât libertatea ca individ, care ar 
Coulanges remarca foarte bine că, în democrația antică, . fi fost de neconceput în afara cetăţii sale, cât şi egalirafea 
gestionarea politică a unui destin comunitar se face pe baza politică. 
respectului comun pentru misteriilorcultuale: “Legeafăcea Spre deosebire de democrația modemă, care mizează 
parte din religie, ea participa la caracterul misterios al pe noțiunea statistică de număr şi pe reprezentativitate, 
religiei cetăţii pentrucă legea, prin originea şi prin natura — democraţiile anticilor (în care primeazăapartenența etnică 
ei, le-a apărut oamenilor multă vreme un mister în care nu . şi religioasă la o comunitate organică) folosesc egalitatea, 
puteai fi inițiat decăt după ce fuseseşi inițiat în cultul sub formele expuse mai sus, doar ca pe un mijloc de a 
naţional şi în cultul casnic “*. menține o autentică democrație, nu ca pe un scop ideal 
prin sine. Nicidecum nu se susține că egalitatea naturală 
(continuare în pag. 15) 


Bogdan George RĂDULESCU 





a 


2. Guillaume Faye, “Peut-on encore Gtre d&mocrate?”, în 
revista Elements, nr. 52/1985, p. 29. 
3, Fustel de Coulanges, Cetatea antică (Studiu asupra cultului, 


dreptului şi instituţilor Greciei şi Romei), Editura Meridiane, 4, G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 
Bucureşti, 1984, vol. |, p. 80. 1992, p. 163, 








—._ 3 














puncte cardinale 





"Se trăgea cu mitraliera 
în obrazul lui Hristos! 


“N-am făcut actul acesta din 

disperare sau aventură, 
Se clătina aşezarea creştină ci perfect lucid 
a lumii! Puteam noi Să Stăm 


nepăsători? [...] 


Era 0 datorie de onoare 

care apăsa pe umerii 
Eu aşa am înțeles datoria generației noastre. 
vieții mele. Am iubit pe L-am făcut cu acelaşi drag 


Firistos şi am mers fericit ca şi cînd ar fi fost vorba 


> 


la moarte pentru EI!” 
lon I. Moţa 


de țara mea.” 


Vasile Marin 








Alcătutt, prefaţat şi adnotat de 
RĂZVAN CODRESCU 






Acest volum documentar 
marchează împlinirea a 65 de ani 
(13 ianuarie 1937 — 13 ianuarie 2002) 
de Ia jertfa supremă a cruciaților români 
ION 1. MOTA 
Şi 
VASILE MARIN 
pe frontul de la Majadahonda (lîngă Madrid), 
pentru apărarea Bisericii lui Hristos 
ŞI a civilizației creştine europene 
contra barbariei comuniste. 
































Să 


Sa i ae a m a ii Sia aia 





“Destinul i-a ales pe ei 
Ca să mărturisească; 
să arate celorlalți 
Seninătatea pe care 
ţi-o dă credința, 
Sensul creştin şi eroic 
pe care îl capătă viața 
atunci cînd eşti gata, 
în orice clipă, 

“să renunți la ea.” 


4 


Mircea Eliade 





4 
PR pu St 


„Texte de Vasile Marin 
Crez de generație: ideologia faptei 


ZA 
Pai 
E 


fi 




















E 


| Acest dosar, pe care sperăm să-l putem edita și în volum, va apărea aici în serial, 
| de-a lungul întregului an 2002. Numerotarea paginilor cu cifre arabe ţine seama de 
E, "| ansamblul fiecărui număr, iar cea cu cifre romane — de succesiunea lor în dosar, 


ar 


De IP OR ED PPE EI E —— a e 7> 





_dJosar moţe 








PE II ee E CPR azere PT F ERA —- - . -. aa 
? . t să aa sa 


P-, 
pp: di fi 
3 a 

& 


i Ax 


NOTĂ EDITORIALĂ 


Dosarul istoric Moţa- Marin, oferit — spre informare, dai şi spre meditație — în paginile 
următoare, este o primă întreprindere de acest gen, avînd, de bună seamă, ŞI meritele, şi 
cusururile oricărui început. L-am conceput ca pe o ofertă deschisă, pasibilă de adăugiri şi 
retușuri ulterioare. Scopul pe care l-am urmărit îndeosebi a fost o circumscriere corectă a 
episodului jertfei şi o amendare implicită a “uitării româneşti”. Nu m-a călăuzit în acest 
demers pretenția constipată sau iluzia utopică a “obiectivităţii”, încercînd să fiu doar onest 
şi coherent, în pielea mea de “subiect”, în care mă simt bine şi la care țin. a 

Atrag atenţia din capul locului că cei interesați doar de dimensiunea stiict politică a 
celor doi protagonişti istorici ar face bine să o caute în altă parte*. Aici accentul cade pe 
sensul mistic şi moral al jertfei lor, care transcende imediatul istoric. Aspectele politice nu 
lipsesc, darele rămin secundare şi tangențiale, constituind, în opiniamea, o miză momentan 
inactuală. 

Textele antologate se opresc la limita anului 1938, oferind deci un documentar de 
epocă, axat pe textele (i ilustrația aferentă: fotografii, grafică, facsimile) care mi s-au părut 
esenţiale, fie prin directa implicare a semnatarilor în evenimente, fie prin prestanța lor 
moral-spirituală, cultural-intelectuală sau social-politică. Un dosar care şi-ar fi propus să 
înregistreze toatămaculatura vremii şi să urmărească toate abordările sau ecourile ulterioare 
ar fi atins nişte proporții deconcertante şi ar fi riscat să înece miezul problemei, mai ales 
pentru un public neavizat şi sătul de aventuri cronofage. Aşa se face că, din bibliografia de 
epocă, au rămas pe dinafară — pe lîngă simplele note de presă pro sau contra ori anumite 
însemnări de jurnal prea evident superficiale sau clevetitoare — bunăoară lunga şi prolixa 
biografie pe care i-a alcătuit-o lui ton [. Moţa obscurul A. V ântu** (pe care l-am avut totuşi 
în vedere, citindu-l de citeva ori în Studiul introductiv), sau consideraţiile retoric-desuete 
şi insidios-xenofabe ale lui Simion Mehedinţi din Cuvântul Studenţesc (din care iarăşi am 
citat contextual), sau prefața conjunctural-fascizantă a lui Mario Sani la ediția italiană a 
Testamentului lui Moţa (casă dau doar cîteva exemple), iar din bibliografiaulterioară pagini 
altminteri nu lipsite de interes, cum ar fi evocările lui Horia Sima (fie din /istoire du 
Movement Legionnaire, fie din Mari existențe legionare), sau suita de conferințe 
comemorative spaniole (Blas Piiiar, Prat y Soutzo ş. a.), sau contribuțiile unor cercetători 
străini: Armin Heinen, Claudio Mutti etc. (ca să mă rezum iar la numai citeva exemple)***. 
Cred însă că, aşa cum se prezintă, dosarul e util şi lămuritor, nu doar pentru un public mai 
| larg, dar — pînă la un anumit nivel — şi pentru cercetorii domeniului istoric. Cei ce-ar fi 
| interesaţi să se documenteze mai în amănunt au aici un bine determinat punct de plecare, 


Ei 
- 
pă 





: n năzuit să Zurp locul “profesioniştilor” cu pretenții, ci numai să umplu — rezonabil, 
dar şi provocator — un gol de moment în bibliografia curentă. 

Am împărțit materia în patru secțiuni (înlăuntrul fiecăreia textele succedindu-se în 
ordine strict cronologică): 1. Texte de lon [. Moţa (articole, scrisori testamentare):2. Texte 
de Vasile Marin (articole, note de jurnal, scrisori în limba franceză); 3. Codreanu despre 
Moţa şi Marin (“circulări”, comunicate, ordine de zi, scurte cuvinte înainte); 4. Moţa și 
Marin în conștiința epocii lor (texte memorialistice sau exegetice, evocatoare sau 
invocatoare, în proză sau în versuri, semnate de Nicolae Iorga, Mircea Eliade — 2, 
Mitropolitul Nicolae Bălan, Alexandru Cantacuzino — 2, Mihail Polihroniade, Nae 
Ionescu, Radu Gyr, Horia Stamatu). Din scrisul lui Moța şi Marin am reţinut şi unele articole 
anterioare anului 1936, dar semnificative pentru tematica acestui dosar — jertfă în numele 
lui Hristos — şi pentru devenirea interioară a celor doi. 

Pentru textele apărute inițial în presa vremii, au fost indicate cu exactitate locurile 
respective, dar şi volumele în care au fost incluse mai tîrziu. Ara luat ca bază următoarele 
volume (le înşir aici în ordinea utilizării lor în alcătuirea dosarului, cu ediţiile consultate): 
lon 1. Moţa, Cranii de lemn. Articole: 1922-1936, Sibiu, 1936 (ed. a Il-a: Editura „Totul 
pentru Țară“, Bucureşti, 1937, cu un cuvint înainte de Comeliu Z. Codreanu; ed. a IV-a: 
Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940; Ediţia Monumentul MM: Colecţia “Omul 
Nou”, Munchen, 1970); Testamentul lui lon Moța, Tip. Isvor, Bucureşti, 1937 (ed. a Il- 
a: Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940, ed. a VI-a: Colecţia “Europa“, Munchen, 
1990); Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. a II-a, cu un cuvînt înainte de Corneliu Z. 
Codreanu şi o prefață de Nae Ionescu, Tip. „Bucovina“ — 1. E. Torouţiu, București, 
1937 (ed. a IV-a: Colecția „Europa“, Miinchen, 1977, cu schița biografică a lui Mihail 
Polihroniade; ediția cea mai recentă: Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997); Corneliu 
Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste, Editura „Totul pentru Ţară“, București, 1937 
(ed. a Il-a: Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1941; ed. a V-a: Circulări şi manifeste: 
1927-1938, Colecţia „Europa“, Munchen, 1981); Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, 
Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti: 1927-1941, Editura FF Press, 
Bucureşti, 1996; Mircea Eliade, Texzele “legionare” şi despre “românism"”, Editura 
Dacia, Cluj-Napoca, 2001; Flor Strejnicu, Creştinismuul Mişcării Legionare, Editura 
Imago, Sibiu, 2000 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: 2001); Alexandru Cantacuzino, 
Pentru Christos, Tip. “Tiparul Universitar”, Bucureşti, 1937 (ed. a II-a: Editura 
Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940) şi Opere complete, Colecţia “Omul Nou”, Miinchen, 





|| 1969 (reed. în aceeaşi colecţie, f. |. [Miami Beach], 1990); Cîntece legionare, Editura 


„Totul pentru Țară“, Bucureşti, 1937 (ed, a Il-a: Colecţia “Europa“, Miinchen, 1977); 
Horia Stamatu, Acatistul Moţa-Marin (în Pr, Victor Moise, Mişcarea Legionară şi 


* Am oferit, inclusiv în acest sens, o bibliografie suficient de largă la finele dosarului de 
față. ț 

** Vasile Marin a avut în epocă şansa unui biograf de alt calibru, Mihail Polihroniade, ce 
figurează printre cei antologaţi aici, fiind amplu citat şi în Studiul introductiv (care reia, 
cu unele modificări sau adaosuri contextuale, textul inclus în volumul /n căutarea Legiunii 
pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 47-104), 

+** Pentru loale acestea, a se vedea Reperele bibliografice de la sfîrşitul dosarului. 








“le sugestii şi tri mite i relativ variate, chiar dacă cerute printr-o fatală subiectivitate. Eu | 








Da 0 


LI i b sabii e 


AA 


Sau 


dk 


i 














credința strămoşească, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1994); loa 1. Maţa, Prezent! Tip. 
“Bucovina” — 1. E. Torouţiu, București, 1937 (ed. a II-a: Colecţia “Europa”, Miinchen, 
1977 — „Reproducere facsimilă”), Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, 
Editura Vremea, București, 2001. 

Menţionezcăcele două texte în versuri — Cîntecul eroilor Moțaşi Marin(versurile: Radu 
Gyr; muzica: lon Mânzatu) şi Acatistul Moța-Marin (Horia Stamatu) — nu au fost reținute 
atit pentru valoarea lor estetică (literară), cît pentru semnificaţia lor mărturisitoare în 
contextul psiho-moral şi socio-politic al epocii. 

Dintre textele ce alcătuiesc dosarul, unele au fost redate integral, altele doar fragmentar. 
M-a determinat să procedez astfel nu doar spaţiul tipografic limitat impus de anumite rațiuni 
editoriale, dar şi economiatematicăa dosarului. Am avut grijă ca pasajele reduse (întotdeauna 
marcate în text cu croşete) să nu influențeze sensul sau coherența ansamblului. Este vorba, 
de fiecare dată, fie de pasaje repetitive, fie de precizări aleatorii, fie de formulări obscure (nu 
întotdeauna deorigineauctorială, ci uneori, foarte probabil, cauzate de stingăciasau neatenția 
diferiților editori). 

In general, pe cît mi-a stat în putință (în măsura în care mi-au lipsit îndeobşte 
manuscrisele şi a trebuit să lucrez cu ediţii destul de neprofesionale), am încercat să îndrept 
erorile evidente ale editorilor de pînă azi (lecţiuni greşite, punctuație uneori zgârcită, iar 

alteori redundantă, scăpări de culegere sau corectură, inconsecvenţe grafice etc.). Uneori am 
înțeles să vin în sprijinul cititorilor cu precizări sau compliniri puse între paranteze drepte, 
folosind notele de subsol numai pentru informațiile sau explicaţiile editoriale de mai mare 
întindere*+**, 

Am actualizat ortografia (optînd pentru scrierea cu şi eliminarea apostrofilui, firească 
în procesul de evoluţie a limbii, în pofida inerțiilor sentimentale sau ideologice, girate 
demagogic şi iresponsabil de actuala Academie Română, ce a dus în ultimii ani la un haos 
ortografic fără precedent)*****, am completat şi unificat punctuația, am îndreptat tacit unele 
omisiuni sau inversări de litere sau cuvinte, am eliminat discret cacofoniile strecurate pe 
alocuri, ca şi unele dezacorduri gramaticale. De cîte ori mi s-a părut cu putință şi oportun, 
am concentrat grafic textul, eliminînd unele alineate evident redundante (mai rar m-am 
confruntat cu situația inversă). 

Avînd în vedere evoluția semantică a cuvîntului jidan şi a derivatelor sale, de la simpla 
denotație etnică la o conotaţie peiorativă (pe care n-a avut-o dintotdeauna, cum n-o avusese 
nici mai vechiul jidov), am înlocuit în cîteva rînduri termenul respectiv (sau derivatele lui) 
cu cel de evreu (sau derivatele corespunzătoare), încercînd să menajez sensibilitatea 
cititorului de azi (iar nu să voalez „antisemitismul“ unor semnatari, care reprezintă o realitate 
complexă a epocii respective, care poate fi explicată sau motivată, dar nicidecum negată). 

Titlurile (iar uneori supratitlurile, subtitlurile sau intertitlurile) sînt fie originale, fie 
editoriale (ale noastre sau ale editorilor anteriori). Cele originale sînt date în sumarul 
volumului cu caractere cursive (italice), putînd fi astfel uşor identificate ca atare de către 

citititori. 5 

În Addenda am reprodus în facsimi! două articole olografe ale lui Ionel Moţa, scrise la 
Lisabona în 3 decembrie 1936 şi destinate cititorilor Libertăţii (ele au fost descoperite printre 
lucrurile lui Moţa, la revenirea echipei din Spania). 

Dosarul se încheie cu o 

9. | bibliografielazi,încareamreţinuteu 

d VE B "| precăderevolumeleşibroşurile, iar numai 

î | înmodexcepționaltitiuriledin periodice 

(atunci cînd nu se regăsesc în nici un 

1 volum sau cînd le-am considerat de o 

| importanță aparte). Acolo unde a fost 

„| cazul, am menţionat şi traducerile 

existente (relativ numeroase), precum şi 
succesiunea principalelor ediții. 

În ceea ce priveşte ilustraţia 
| fotografică, ea provine fie din albumul 
| Legiuneaînimagini, Editura Mişcării 
4 | Legionare, Madrid, 1977 (cu fotografii 
din arhivaregretatului Traian Borobaru), 
fie din surse particulare. Aici sînt dator 
cu mulțumiri d-lui Şerban Suru pentru 
sprijinul acordat în procurarea şi 
“] prelucrarea lor. 

Orice observaţie avizată asupra 
| unor imperfecţiuni ale acestei ediţii 
| rămîne binevenită, în perspectiva unei 
ediţii viitoare amplificate şi îmbunătățite 
(atît în privinţa textului şi bibliografiei, 
cît şi în aceea a ilustraţiei şt prezentării 

grafice). 
R. C. 





**** În general, în corpul dosarului, am evitat abuzul de note de subsol şi le-am redus la 
minimum pe cele interpretative în favoarea celor strict informative. N-am mai reluat în 
notele la texte (cu foarte rare excepții) precizările pe care apucasem să le fac în Studiul 
introductiv. 

++=** În privinţa numelui Mintuitorului, grafiat variabil în sursele folosite (uneori chiar de 
unul şi acelaşi autor), am optat pentru varianta grafică impusă astăzi în uzul bisericesc 
ortodox de la noi: lisus Hristos (păstrind forma Christos numai în cazul lui Alexandru 
Cantacuzino, deoarece ea apare chiar în titlul consacrat ca atare al notelor sale de pe frontul 
spaniol: Pentru Christos). De asemenea, am păstrat selectiv, din diferite rațiuni filologice, 
stilistice sau contextuale, anumite forme lexicale de epocă (consideraţiune, personagiu 
etc.) sau voit arhaizante (rumân, vecinic etc.). 





DN a DP Dee PE 


| 


SII [43 
It PP 


Să 





Studiu introductiv 
TAINA JERIFEI: MOTA ȘI MARIN 


“Jertfa e măsura creştinătăţii noastre.” 


| (lon LI. Moţa) 


Antoine de Saint-Exupery, înromanul-eseu C, itadelle , pune pe seama imperialului 
său Înţelept această meditaţie de o solemnă și amară luciditate: “Generali; mei, în 
trainica lor prostie, mă întrebau: «Pentru ce oamenii noştri nu mai vor Să lupte? ». Ca 
şi cînd ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: « Pentru ce nu nai vor să secere griul? ». 
Iar eu schimbam întrebarea, care, asfel pusă, nu ducea la nimic. Aici nu era vorba 
despre o meserie. Mă intrebam deci, în liniştea iubirii mele: « Pentru ce oamenii aceştia 
nu mai vor să moară? ». Și înţelepciunea mea căuta un răspuns"... 

Anevpie s-ar putea închipui o întrebare care să privească mai direct şi mai adînc 
“civilizaţia” europeană a acestui tîrziu de lume. Căci “Pentru ce oamenii nu mai vor să 
moară?” înseamnă, de fapt, “Pentru ce lumea nu mai este în stare de jer(fă?”. Mi-e însă 
teamă că utilitarista noastră “înțelepciune” nu doar că nu caută un răspuns la această 
întrebare, dar nici măcar nu-i mai înțelege teribila gravitate. 

Şi totuşi, în urma noastră stă o întreagă “civilizațiea jertfei”: lumea creştină, de două 
ori milenară, a cărei piatră unghiulară este jer(fa lui Hristos. O lume care s-a născut din 
jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. 
Lipsa spiritului de jertfă este măsura cea mai exactă a Jes-creştinării lumii în care trăim. 

Împăratul-Înţelept meditează mai departe, în liniştea iubirii” sale: “Căci zu-ţi dai 
viaţa nici pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Obiectele dăinuie fără 
ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viața pentru a salva nodul divin care le leagă, 
(ransformîndhu-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi apropiată. fi transpui 
viaţa în această unitate, căci, murind, o clădeşti în continuare. Moartea capătă preț 
numai prin dragoste"... 

Lipsa jertfei e lipsa iubirii. A fervorii pe care o poate da numai iubirea luminată de 
credință. În absența credinței şi-a iubirii, care sîntale “omului” din noi, nu ne rămîn decît 
egoismul şi spiritul de conservare, care sînt ale *“fratelui porc”. Dez-dumnezeirea lumii 
este echivalentă cu dez-wmanizarea ei. Şi cu triumful “obiectelor” (care dăinuiesc şi 
fără jertfă) asupra “subiectelor” (ce se mîntuiesc jertfind). 

“Dar cum ar fi putut să accepte să-şi dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? 
Ceea ce interesul comandă în primul rind este să trăieşti [...] Dar oamenii mei, 
nemaiavind dragoste de nimic, de ce ar mai fi murit? lar aceia dintre ei care mureau 
din pricina asprimii unor îndatoriri, pe care le acceptau fără a ie înțelege, mureau 
fepeni şi cu ochii minioşi, zgirciți în cuvinte, în severitatea dezgustului lor"... 

Cînd un sens mai presus de ““lume” sau de “vremuri” dă “gust” vieţii, atunci moartea 
poate fi valorificată şi “gustată” ea însăşi: fie la modul mistic (Vo sin vivir en mi/y tan 
alta vida espero,/ que muero porque no muero ), fie la modul eroic (De ce, Gorrfiied, 
de cene înspăimiîntă/orană-npiep! şi-un hirb de scut beteag,/ cît încă-n noi lerusalimul 
cînlă/ şi mai păstrăm prăjina unui steag,/ sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrintă,/ 
în singele rămas pe zale cheag? ), fie în orice alt mod de a fi întru ceva care te 
transcende . Există moarte apoteotică şi împlinire prin moarte. Dar cînd viaţa aceasta 
nu mai găseşte nici un sens şi nici un “gust” dincolo de ea, moartea rămîne doar o 
amenințare absurdă şi “dezgustătoare”; riscul trece drept “nebunie” şi eroismul drept 
“fanatism”. Neputinţa se asociază cu impietatea: lumea de azi nu doar că nu mai are 


1 Apărut postum (1948), la Gallimard. În româneşte: Ciradela, trad. Şerban Florea, Editura 
Junimea, lași, 1977 (mai multe reeditări ulterioare). 

2 “Trăiesc fără-a trăi în mine/ şi-o viaţă-atit de-naltă-aştept (sper),/încît mor că nu mai mor 
odată” (versuri dintr-o faimoasă “Glosă” spaniolă din secolul al XVI-lea, atribuită cînd lui 
San Juan de la Cruz, cînd Sfintei Teresa de Jesus). 

3 Radu Gyr, “Intoarcerea din Cruciadă” (cf. Poezii, vol. II: Stigmate, Editura Marineasa, 
Timişoara, 1993, p. 239). 

4 După vorba Fericitului Augustin, două verbe au ridicat două imperii: verbul af și verbul 
a avea. Oamenii se împart după cum trăiesc (şi mor!) mai degrabă sub semnul unuia sau 
al celuilalt lată însăşi tensiunea dintre cele două lumi paulinice, tradusă în dinamica mistico- 
istorică a celor două “cetăţi” augustiniene: una stă sub semnul “iubirii de Dumnezeu duse 
pînă la uitarea de sine”, a doua stă sub semnul “iubirii de sine duse pînă la uitarea de 
Dumnezeu” (cf. De Civitate Dei, XIV, 28). E un comentariu subtil la cuvîntul evanghelic: 
“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi 
şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său, acela îl va pierde; iar cine- 
şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mîntui. Că ce foloseşte omului dacă va cîştiga 
lumea toată, iar pe sine se va pierde...?” (Luca 9, 24-26). Există, astfel, morţi care în- 
ființează şi vieţi care des-ființează (o spune într-un loc şi Codreanu, citîndu-l pe Iorga: 
“Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa 
dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânți sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a 
merge înainte, uniţi. Mergînd împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea 
neamului românesc, orice soartă ne-ar fi fost dăruită, înfiîngerea sau moartea, ea va fi 
binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sînt înfrângeri şi morți care trezesc un 
neam la viață, după cum sînt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul lorga 
odată” — Pentru legionari, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 295). “Nebunia 
Crucii” preface moartea într-un pariu al vieţii adevărate, Diada viață-moarte este depăşită 
— practic, nu discursiv — în triada viață-moarte-înviere. Profund creştin, legionarismul, 
bunăoară, nu este “o mistică a morții”, cum s-a spus, ci una a “învierii”. Mircea Eliade avea 
dreptate să scrie despre Moţa şi Marin: “Destinul i-a ales pe ei ca să mărrurisească; să arate 
celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credința, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viața 
atunci cînd eşti pata, în orice clipă, să renunți la ea” (“Ion Moţa și Vasile Marin”, în Vremea 
din 24 ianuarie 1937, p. 3, text reprodus şi în dosarul de faţă). 











A . 
"ne 


















FE - FI > și A Se za 


8 


disponibilitate pentru jertfă, dar nici nu mai e în stare s-o înțeleagă şi s-o prețuiască (în 
mod real şi autentic, nu demagogic şi retoric). Lumea lui “nu merită să mori pentru 
nimic” e, de fapt, o lume care “nu mai are nimic sfint” — cea mai rea dintre lumile 
posibile. 

“Iară pentru ce căutam în inima mea o imățătură nouă, care să-i însuflejească; 
apoi, înfelegind că nu existăraționament sau înțelepciune care să ducă la aceasta [....], 
m-am ruga! Domnului să mă lumineze”... 

Cei doritori să afle mai departe soluţia Împăratului-Înţelept, aşa cum i-a descoperit- 
o “înțelepciunea divină”, citească al XIV-lea capitol din cartea lui Saint-Exupery! (Eu 
mărturisesc aici că n-am izbutit, citindu-l, să mă lămuresc cine e “fascistul”": autorul 
mort ca unerou în războiul antinazist, personajul fictiv sau poate... Dumnezeu Însuşi?!) 


N 

De fapt, mi-am adus aminte de toate aceste lucruri într-o zi de invernală mizerie 
românească, citind maian în presa dîmbovițeană cîteva mojicii “comemorative” la 
adresa celor doi legionari români căzuţi la Majadahonda. E 

Peste acest episod de eroism creştin s-a aştermut cu încetul uitarea, fie dintr-o bine 
manipulată confuzie a planurilor (fervoarea religioasă trecînd drept simplă patimă 
politică), fie dintr-o indiferență vecină cu impietatea (caracteristică a civilizațiilor 
larvare şi agonice). Toate cele trei dictaturi succesive (carlistă, antonesciană, comunistă) 
avind interesul să-l treacă sub tăcere (ca şi neocomunismul actual), iar Biserica însăşi 
conformindu-se idiosincraziilor oficiale (mai ales că-i implicat în “afacere” Apusul 
“eretic”), generaţiile mai tinere nu doar că au o percepție greşită a episodului respectiv, 
dariîl ignoră cu desăvirşire. Dincolo de restrînsele cercuri legionare, el abia de mai este 
reținut cu titlu de curiozitate senzaționalistă, pe un fond de sărăcie informativă care nu 
face decît să-i consolideze obscuritatea. Să rupem ocli pă vălul acestei uitări/obscurizări 
şi să rememorăm faptele în nuditatea lor, dacă nu spre a le găsi tilcul ultim, măcar spre 
a li-l căuta cu dreaptă înfiorare. 

În Spania, după retragerea de la conducerea statului, în 1930, a generalului Miguel 
Primo de Rivera , stînga triumfă electoral în oraşele mari, în aprilie 1931. Regele 
Alfonso XIII părăsește țara, fără însă a abdica formal. Noua structură parlamentară nu 
întîrzie să profite de context, proclamînd abolirea monarhiei şi trecerea la forma de 

guvernămînt republicană. În anii următori, stinga spaniolă alunecă dince în ce mai mult 
'sprecomunism (Frontul Popular), cuasistența interesată a Moscovei. Scopulcomunizării 
Spaniei era, în viziunea cominternistă, acela de a prinde Europa într-un uriaş cleşte 
comunist, cu o gheară în Răsărit şi cualta în Apus. În urma alegerilor din februarie 1936, 


| majoritate obținută de Frontul Popular permite formarea unui guvern dominat de 


| comunişti (care lucrau în legătură directă cu “consilierii sovietici”). Situaţia devenea 
mereu mai te 


mai tensionată şi mai primejdioasă, nu numai pentru Spania conservatoare, dar 
şi pentru întreaga Europă creştină. Picătura care a umplut paharul a fost asasinarea de 
către comunişti, la 13 iulie 1936, alui Calvo Sotelo, liderul opoziţiei monarhiste. Reacţia 
îndelung așteptată s-a produs în sfîrşit: aureolat de succesele sale militare şi de o înaltă 
prestanță morală, generalul Francisco Franco Bahamonde (pe care Junta de Defensa 
Nacional îl va numi în curînd Generalisimo şi Şefal Statului), aflat în fruntea trupelor 
din Marocul spaniol, aruncă mănuşa guvernului roşu de la Madrid şi porneşte, din 
noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, o adevărată Reconguista, răspunzind sincronic 
Revoluţiei comuniste. Războiul civil spaniol s-a internaționalizat la scurt timp de la 
izbucnirea lui ; Germania şi Italia au sprijinit fățiş forțele naţional-conservatoare, iar 
Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au întărit, ca pentru o cauză proprie, 
forțele pretins “democratice” (faimosul “Ajutor Roşu”, ale cărui principale unelte în 
România au fost Ana Pauker şi Valter Roman). Marile puteri democratice, Franța, 
Angliaşi Statele Unite, au adoptat formal o atitudine nonintervenţionistă, darîn realitate 
au ajutat (propagandistic şi nu numai) ““brigăzile internaţionale” de sorginte comunistă, 
în numele formal al “libertății” şi “democraţiei” (!). În Franța, mai ales, propaganda 
antifranchistă a căpătat aspectele cele mai sinistre (în dublul înțeles etimologic al 
cuvîntului), mai ales prin /obby-ul intelectualității marxiste sau marxizante (ce va exalta 
experimentul sovietic pînă spre sfîrşitul anilor *60, cu o responsabilitate politică şi 
morală care constituie una dintre cele mai mari ruşini ale secolului XX) . Revoluţia 


5 A nu fi confundat cu fiul său, Jos€ Antonio Primo de Rivera, ce a întemeiat în 1933 
formațiunea fascistoidă Falange Espafiola. Pentru acesta din urmă, c/ Horia Sima, Dos 
movimientos nacionales: Jos€ Antonio Primo de Rivera y Corneliu Codreanu, Ediciones 
Europa, Madrid, 1960. 

6'... devenit, repede, un război între ideologii politice şi interese economice extranaţionale”, 
scria Mircea Eliade în Vremea, anul X, nr, 472, din 24 ianuarie 1937, p. 3 (articol omis din 
antologia Profetism românesc, moşită de comunistul Dan Zamfirescu, dar reprodus — pp. 
36-38 — în volumul Mircea Eliade, Texte “legionare” şi despre “românism", Editura 
Dacia, Cluj-Napoca, 2001, alcătuit de Mircea Handoca). 

7 Desigur, au fost şi notabile excepții, mai cunoscută fiind cea a scriitorului creştin Paul 
Claudel, care a închinat un amplu poem “Martirilor spanioli”, din care merită reprodus aici 
măcar un fragment: "Unsprezece episcopi, şase mii de preoţi măcelăriți şi nici o lepădare!/ 
Trebuie să i se facă loc lui Manx şi tuturor bibliilor imbecilităţii şi urii!/ Omoară, 
lovarăşe, distruge, imbată-te, fă sex, căci asta-i solidaritatea umană!/ Toți aceşti preoți vii 
sau Morți, care ne privesc, să nu spuneți că mu ne-au stirnit!/ Aceşti oameni, ce ne-au făcut 
numai bine pe degeaba, nu mai puleau fi toleraţi!/ ,.. Aduceţi gazul! Să-i dăm foc lui 
Dumnezeu! Va fi o descotorosire de pomină! .. ” (trad. n.). C/. şi Alfred Savelle, Spania 
1937, Editura “Cultura Poporului”, Bucureşti, f. a., sau *** Prigoanareligioasă în Spania, 
cu o poemă-prefață de Paul Claudel, Editura Floris Rom, Bucureşti, 1996. Conform 
statisticilor istorice, în Războiul Civil din Spania au fost ucişi - cel mai adesea în mod bestial 
— 12 episcopi, 4000 de preoți, aproape 300 de călugăriţe și peste 2000 de călugări. Sa 
menţionăm că în pragul perioadei pascale aanului 2001 a avut loc la Roma, în Piaţa SI. Petru, 
ceremonia de beatificare a 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania, victime 
ale “republicanilor”, printre care 30 de misionari ai Acţiunii Catolice și 12 surori carmetite, 








slalel 
[4 3 A 15 


o A: 


puncte cardinale 





m ame Ei i a ai a > mrp p De Pi IP ra 


d See 


o rai dă i tai: E 01 
A I-a De 43 Tu Ei 
pe ; Al dă i a St i ag Dl — A Al IER n 
ARTE ste e DIR > Sa 2 m ORĂ 
- a > a ă ? = 


jo 


Valle de los Caidos 


comunistă spaniolă, antimonarhică şi anticatolică (după modelul mai vechi al Revoluției 
franceze — “Cu mațele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!” — şi după cel, 
mai recent, al bolşevismului rus), şi-a îndreptat cu precădere violențele împotriva 
Bisericii şi a valorilor creştine în genere, ajungînd pînă la orori aproape inimaginabile . 
Ostilitățile au durat aproape trei ani. La 28 martie 1939, Franco pătrunde în Madrid, iar 
la | aprilie triumful său este definitiv; se instituie astfel un regim autoritar — specie de 
dictatură digerabilă şi benignă, cum a fost şi cea a lui Salazar în Portugalia” — prelungit 
pină la moartea sa (noiembrie 1975), lăsînd în urmă-i o Spanie reconsolidată (za, 

grande, libre) şi pregătind restaurarea paşnică a monarhiei (prin tînărul Juan Carlos de 
Borb6n, astăzi rege sexagenar). În apropierea Madridului, la Valle de los Caidos. s-a 
ridicat un impresionant complex monumental în memoria victimelor Războiului Civil, 
în care, printr-un gest de înalt cavalerism, se odihnesc laolaltă nu doar acei Caidos por 
Espaiia y por Dios, ci şi adversarii lor de acelaşi sînge. Tot acolo se află înmormîntat, 
în catedrala tăiată în stîncă, şi controversatul Caudillo (Conducătorul) ”. 


(va urma) 





cei mai mulți asasinați la Valencia, în prima fază a ostilităților (care a fost şi cea mai dură). 
Alţi 122 de spanioli fuseseră beatificaţi de Papa loan Paul 1 în octombrie 1992. 

8 lată, pe lîngă cele arătate în nota anterioară, relatarea unui martor ocular, membru al 
echipei legionare care a luptat în Spania: “ Sîntem concentrați în dosul unei mănăstiri î] 
Pe mine mă cheamă locotenentul şi-mi dă în pază un prizonier... Toţi se reped să-l omoare. 
Eu mă lupt să-I scap. Îmi vine înajutor DI. Clime. Comunistulmeu îmi oferă3 150 de pesetas, 
ca răsplată că l-am scăpat de la moarte. Î! refuz politicos şi-i spun că sînt român, avocat. Face 
ochii mari. Lor lise spune că toți naţionaliştii sînt cruzi. Ce fac însă comuniştii cu prizonierii! 
Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor — astea sînt fleacuri! Alte chinuri degradatoare, 
practici murdare ce se termină cu amputarea organelor genitale, ce sînt date să fie mîncate 
de victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un băț. Victima moare 
în chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri [...] În această mănăstire a fost un centru 
de rezistență comunistă. Interiorul este distrus și batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane 
sfărmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de 
dinaintea şi din timpul Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinţii cu ochii 
scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mînjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanță 
roşie filfiie pe crucea mănăstirii, ca o semnătură a profanatorilor [.. ] Intrăm în castelul unui 
nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă EA | 
Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele 
altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură 
oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm 
seamacăpleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu prafde puşcă şi explodate. Pe pereţi, 
bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr, În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetița ei de 
vreo 6 ani, cu hainele sfişiate, pline de vînătăi şi mușcături, violate, apoi ucise...” (spicuiri 
din Nicolae Totu, Însemnări de pe front. Note din expediţia legionară în Spania: noiembrie 
1936 — ianuarie 1937, Editura Curierul, Sibiu, 1937; ed. a II-a; Colecţia “Omul Nou”, 
Salzburg, 1952; ed. sp.: Votas del frente espaiiol, Editura Dacia, Madrid, 1970, trad. Ovidiu 
Ţirlea), 

9 Cf. Mircea Eliade, Salazar şi revoluția în Portugalia, Editura “Muncă şi Lumină”, 
Bucureşti, 1942. 

10 Pentru mai multe amănunte asupra situaţiei politice din Spania de la începutul anilor *20 
pină la sfîrşitul anilor *30, a se vedea, ca mai la îndemînă, capitolul respectiv (redactat, cu 
Vădită antipatie faţă de franchism, de profesorul american Stanley G. Payne, ce este Şi 
autorul unei cărți despre falangism) din Hans Rogger, Eugen Weber (coord.), Dreapta 
europeană. Profil istoric, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p, 142 şi urm. (Războiul Civil 
este tratat sumar, dar antecedentele lui sînt bine puse în lumină). Una dintre cele mai bune 
monografii dedicate lui Franco, de pe poziţii de dreapta, cu un bogat materia! fotografic şi 
documentar, este Angel Palomino, Caudil/o, Editorial Planeta, Barcelona, 1993. 


























Ă 





PUNCTE CARDINALE 


Jan.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 15 





DEMOCRAȚIE NAȚIONALĂ VS. DEMOCRAȚIE UNIVERSALĂ 


(urmare din pag. 10) 

între indivizi este cauza democrației. Buna ei funcționare 
este consecința unei coeziuni culturale şi a unui sentiment 
de apartenență împărtăşit de toți cetățenii aceleiaşi polis. 

Dimensiunea participativă consta în intensitatea cu 
care antici luau parte, împreună, la un sistem de norme şi 
valori civice şi spirituale, în numele unui imperativ religios 
care definea specificul cetăţii. Aceste norme şi valori, de 
o deosebită forță coezivă la nivel popular, adânc 
înrădăcinate în tradiţia culturală locală, conservată printr- 
un consens mutual milenar şi o practică îndelungată, erau 
percepute ca absolute în interiorul cetății, iar în afara ei ca 
relative şi ineficiente, în raport cu cele ale altor cetăți. 
Cândanticii se refereau la propriile lor drepturi civile, “nu 
înțelegeau prin aceasta numai faptul că fiecare cetate îşi 
avea codul ei de legi, aşa cum înzilele noastre fiecare stat 
îl are pe al său. Ei voiau să spună că legile lor nu aveau 
valoare şi putere de acţiune decât printre membrii uneia 
şi aceleiaşi cetăți ”*. 

Democraţia anticilor se prezintă astfel ca voința 
politică a unei comunități locale de a participa Ja propria 
ei “istorie sacră”, la propriul ei destin temporal, la propria 
justiție socială internă. Fără pretenția unor declaraţii de 
principii adresate “umanității” întregi, fără artificii juridice 
inutile care să întemeieze statutul de ““cetățean universal” 
(Leibniz). Exista, deci, un sentiment de fratemitate sacră, 
carea fostcreat prin îndelungi ritualuri comune de venerare 
a aceluiaşi strămoş-mitic fondator al cetății. Religia este 
rezervorul de energie socială care asigură vitalitatea pentru 
polis, iar el oxigenează “creierul” politicii antice. În acest 
stadiu, democraţia organică (o democraţie întemeiată pe 
diferenţele specifice între comunități de apartenență) era 
consubstanţială identității etnice şi religioase. Era vremea 
când, pentru popoarele centrate într-o mitologie proprie, 
noțiuni ca ethnos şi demos erau perfect sinonime. 

3. Democraţia etnică se opune fiecărei forme de 
materialism, istoric sau economic. Totodată, ea afirmă 
primatul identităţii etnice faţă de orice universalism. O 
astfel de viziune asupra democrației nu aduce atingere 
demnităților naționale, ci le apără. Această concepție 
organică asupra democrației nu presupune, cum lasă să se 
înțeleagă universaliştii, o sfidare a““egalității în faţa legii” 
sau a reglementărilor dreptului roman. 

Concepția etno-democraticărecunoaşte însă primatul 
teoriei climatului în afacerile legislative, teorie elaborată 
de Montesquieu în Spiritul legilor (1748). Gânditorul 
francez nu se declara partizanul unor legi universal- 
valabile, care nu țin seama de criterii istorice, sociologice 
şi geografice. În concepția sa, legea nu mai este o entitate 
fixă, aplicabilă în acelaşi fel în orice epocă şi în orice 
climatsocial. Teoria climatului elaborată de Montesquieu 
va găsi o mare audienţă, ea constituind un moment de 
luciditate în istoria cercetării eficienței legilor. Relativizarea 
legii este demonstrată prin examinarea şi constatarea 
existenței unui climat variat, determinat de moravuri şi 
cutume străvechi, de gradul de civilizație, de suprafața 
țărilor. Respectând aceste “diferențe specifice”, legile vor 
trebui să se caracterizeze printr-o mare diversitate. Valoarea 
lor practică va rezulta din gradul lor de adecvare la 
climatul social extrem de divers căruia i-au fost destinate, 
Practica organizării sociale şi politice va trebui, la rândul 
ei, să demareze abia după o fidelă “stetoscopie” a 
specificului național, expresie a tradiţiilor adânc întipărite 
îninconştientul colectiv al unui popor. “Teoria tradițională 
— spunea generalul Francisco Franco - a reformelor 
Guvernului, de la Aristotel la Sfântul Toma, a recunoscul 
necesitatea unor regimuri diferite pentru societăji diferite 
şi congruența necesară a instituțiilor politice cu 
caracteristicile istarico-lradiționale, structural- 
economice şi climatologico-rasiale ale fiecărui popor”. 

Este cazul să amintim importanța pe care o are pentru 


5, Fuste] de Coulanges, loc. cir, 


noi, românii, conceptul de “democraţie națională”, elaborat 
de gândirea politică a unui dintre cei mai iluştri politicieni 
români: luliu Maniu. În concepţia politică a acestui acerb 
apărător al ideii naționale şi al constituționalismului, 
“democrația națională este o profesiune de credință, aceea 
care garantează curăţenia vieții național-democratice şi a 
unei morale superioare de viață publică "(Testament moral 
politic). 

Element de rezistență în politica internă contra 
mercantilismului şi cosmo-politismului liberal, cât şi 
împotriva internaționalismului promovat de socialism, acest 
principiu conservator de democrație națională, aşa cum a 





fost el susținut de luliu Maniu, se dorea un adversar al 
oricărei forme de dictatură, atât economică, cât şi ideologică. 
Viziunea lui luliu Maniu asupra democraţiei este una 
organică şi profund naţională. Ea reeditează sensul 
cuvântului pat7ie, aşa cum apărea el în democraţiile cetăților 
antice (pământ al strămoşilor de acelaşi sânge). Nu putem 
să nu amintim un admirabil pasaj de lucidă analiză politică 
în care luliu Maniu, în epoca ascensiunii nazismului şi a 
bolşevismului, atrăgea atenţia asupra pervezrsiunii 
propagandistice a socialismului care, pentru a câştiga 
simpatia popoarelor, se declara fie național (național- 
socialismul german), fie profund democrat (sovietele 
afirmau că se întemeiază pe “democraţia populară”): “Unii 
faccuvoieo mare greşeală, şi amumne ei spun că acei ce sunt 
democrați sunt bolşevici. Sunt democrat, dar sunt cu tot 
sufletul în contra bolşevismului, în contra comunismului. 
Eu sunt democral-naţional. Eu vreau democrație 
românească. Nouă ne trebuie drepturi naţionale şi drepturi 
democratice”. 

4. Ideea de democraţie, de la Aristotel încoace, a fost 
concepută ca o formă de guvernare. Actualmente, ideea de 
democraţie ca formă de guvernare a suferit o degradare, 
fiind înlocuită de ideea de democrație ca formă de viaţă. 
Astfel, prin această din urmă concepție, națiunea de 
democraţie capătă un caracter de universalitate care, de 
fapt, nu îi este propriu democraţiei. Conceptul de democrație 
părăseşte sfera strictă a categoriilor gândirii politice, 
extinzându-se la zone care nu îi sunt proprii acesteia. 

Familia, spre exemplu, este o formă de viaţă, dar conceptul 
de familie nu implică noțiunea de democrație, ci chiar 
dimpotrivă. În familie, părinții sunt cei care decid şi ordonă, 
iar copiii cei care ascultă. În Statele Unite a existat un curent 
pedagogic care pleda pentru eliminarea din calea evoluţiei 
copilului a oricărei reguli sau interdicții impuse de părinți, 
calificate ca “frustrante”. Adepții acestui curent, care a dat 
naştere aşa-numitei educaţii “anti-autoritare”, considerau 
că, pentru a evita riscul unor posibile “complexe” Ja copii, 
ar fi bine ca părinţii să le lase, de la cele mai mici vârste, 
libertatea să decidă pentru ei înşişi. Au apărut chiar legi care 
promiteau mai multă democraţie în interiorul familiei. 

Există forme de orpanizare a vieţii, universal recunoscute, 
în interiorul cărora nu se poate instaura mecanismul 
democratic de tip numeric şi reprezentativ, Adepții 
“democraţiei universale” încearcă să introducă sloganul 


democratic şi în interiorul acestor forme specifice de 
organizare a vieţii. Speculând caracterul lor de instituții 
sau forme etem valabile, ideologii democraţiei universale 
doresc ca, prin asocierea lor cu utopia, să poată demonstra 
căse poate universaliza modelul democratic însuşi. Există 
organizații profesionale, corpuri sociale organice, a căror 
istorie atestă un profund caracter ierarhic, iar fenomenul 
de co-decizie din interiorul lor are nu un caracter 
democratic, ci doar unul consultativ. A abandona 
metabolismul lor verificat de experiență şi tradiție, pentru 
a le adapta unui model al democrației universale, care 
pune în centru individul, indiferent de cercurile sale de 
apartenență, înseamnă a neutraliza iremediabil 
dimensiunea locală şi participativă. 

5. Demovcraţie şi liberalism nu sunt sinonime. În timp 
ce democraţia este o formă de organizare a puterii politice, 
liberalismul, dimpotrivă, este o ideologie economico- 
individualistă de limitare a oricărei puteri politice. 
Democraţia se întemeiază pe o entitate trans-personală 
(etnia, neamul, poporul), în vreme ce liberalismul are ca 
sistem unic de referință individul în sine. 

Democraţia modernă, de tip reprezentativ, spre 
deosebire de democraţia directă a cetăților antice, 
presupune o delegare a suveranității către reprezentanții 
cetățenilor. Într-un regim de veritabilă suveranitate 
națională, candidatul ales este un funcționar care are 
sarcina de a exprima voinţa naţiunii doar într-un for, nu de 
a o incarna. 

Democraţia etno-națională elaborează o perspectivă 
critică asupra conceptului reprezentării, potrivit căreia 
reprezentarea națională de tip parlamentar nu corespunde 
întru totul voinței generale. ““Cea mai veche justificare a 
Parlamentului — scrie Carl Schmitt —, reluată fără 
întrerupere timp de secole, constă pur şi simplu într-o 
rațiune de oportunitate: cu alte cuvinte, poporul, privit 
efectiv ca totalitate, ar trebui să decidă, la fel ca în 
vremurile altădată, când toți membrii comunelor mai 
puteau încă să se adune în piața publică; dar, din raţiuni 
practice, astăzi a devenit imposibilă reunirea tuturor în 
același loc şi în acelaşi moment; în plus, este imposibil să 
îl întrebi pe fiecare cetățean în parte care este opinia lui 
particulară; de aceea, s-a recurs pe bună dreptate la o 
comisie de aleşi, compusă din persoane de încredere, 
adică la Parlament. De aici şi expresia binecunoscută 
potrivit căreia Parlamentul este o comisie aleasă de 
popor, iar Guvernul o comisie aleasă de Parlament. 
Înițialdeci, par lamentarismul ar apărea astfel caorealitate 
fundamental democratică. Totuşi, el nu e deloc, oricât de 
apropiat ar fi el de ideile democratice; de asemenea, este 
puțin probabil ca acest sistem să satisfacă din punct de 
vedere ai oportunității practice. Dacă, dinraţiuni practice 
şi tehnice, persoanele de încredere pot decide în locul 
poporului, şio singurăpersoană de încredere ar putea, la 
fel de bine, să ia decizii în numele poporului şi astfel, fără 
să înceteze să fie democratică, această argumentaţie ar 
putea justifica un cezarism antiparlamentar€. 

S-a reproşat enorm discursului legionar că pleacă de 
la o poziţie anti-democratică. În cartea sa Anii treizeci 
Extrema dreaptă românească, Zigu Ornea declara abrupt 
că naţionaliştii români din perioada interbelică “puneau 
sub acuzare toate componentele structurii democratice: 
pluripartidism, Constituţie, Parlament şi autoadministrare 
locală, fără de care era greu de conceput organizarea 
modemă a societății ”, Pa 





6. Carl Schmitt, Die geistesgeschichiliche Lage des heutigen 
Parlamentarismus, Dunker u. Humbolt, Berlin, 1985, a 
şasea ediție, p. 90. Această carte a fost tradusă şi în limba 
engleză de Ellen Kennedy, sub titlul The Crisis of 
Parliamentary Democracy, The MIT Press, Cambridge, 
1985. 

7. Z. Omea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, 
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 
37 














E zi Z : = i, se) AI: 3 ia e, 
IE Rapa du pertngi 








PAG. 16 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 





Toate atitudinile publice ale unor lideri ai generației legionare nu exprimă atât ruptura 
totală cu ideea de democrație în sine, cât mai ales critica la adresa modelului democraţiei 
reprezentative de tip liberal, împrumutat pe filieră occidentală. Este o diferență netă între 
cele două poziţii. Una este să te declari a priori anti-democratic, şi alta să încerci să 
revitalizezi, în cheie autohtonă, mecanisme democratice până atunci pur formale, rupte de 
realitatea organică a națiunii, susținute artificial de o elită guvernatoare fără prea mare 
contact cu poporul. Democrația liberală occidentală era identificată cu o instituţie de 
import, care (straniu, dar previzibil efect de bumerang!), în loc să devină expresia voinței 
politice a poporului, în proporție de 80% format atunci din țărani, devenise sistem de 
legitimare a intereselor particulare ale unei oligarhii economico-financiare, ai cărei 
reprezentanți erau fie alogeni, care se comportau ca nişte colonişti, fie autohtoni, care 
adoptaseră comportamentul unei burghezii coloniale. Suntem de acord cu Eugen Weber, 
unul dintre analiştii avizaţi ai fenomenului naționalist interbelic, care afirmă că “în 
România acelei epoci (care se întinde de la sfărştul secolului XIX până în primele decenii 
ale secolului XX — n. a.), modernizarea era sinonimă cu colonizarea”. 

Există un paradox. Importarea mecanismelor democratice în România, care s-a făcut 
în numele unor nobile idealuri de emancipare socială şi națională a românilor, a ajuns să 
genereze efecte contrare. Mecanismele şi mentalitățile democratice insuficient adaptate 
fondului autohton (una dintre temele de critică socială junimistă) au contribuit la adâncirea 
unor disparități sociale şi la simpla înlocuire a unui colonialism feudal, non-modem, de 
sorginte turco-fanariotă, cu un colonialism burghez, occidental. Liberalii din România, cei 
care au început procesul modernizării țării, din 1848 şi până în anii treizeci ai secolului XX, 
au crezut că votul universal răspândit la sate va fi calea cea mai bună de trezire a spiritului 
de fratemnitate națională, în vederea atingerii obiectivului strategic: crearea unui stat 
național român după modelul democrațiilor burgheze occidentale din secolul XIX. 

Liberalii revoluționari din România, cei care au declanşat procesul creării şi modernizării 
statului român, pledau pentru pluripaitidism. În eforturile lor generoase şi, fără îndoială, 
animate de autentice sentimente patriotice, aveau să favorizeze un cadru propice apariției 
unei partitocsații care, deşi pretindea că reprezintă interesele majorităţii, o flatau prin 
demagogie şi o manipulau prin tehnici electorale ridicole. Majoritatea poporului român, 
concentrată în mediul rural, era obligată de autoritatea politică a vremii să facă un enorm 
şi alienant salt către modernitatea politică. Acest salt nu se putea face decât prin măsuri cu 


: consecinţe dramatice în timp: dezrădăcinrea ţăranului din peisajul eco-spiritual al satelor, 


id ne d 


banizarea forțată prin integrarea lui într-o clasă de mijloc, transformarea omului rural an- 
oric într-un birocrat cuminte al noului stat român creat după primul război mondial. 
spre izarea ei şi spre impunerea unor norme de civilizație modernă venite 
pe filieră franceză. Revista Gândirea, unul dintre laboratoarele ideologice ale generaţiei 
naționaliste interbelice, scria în paginile ei. într-un număr din anul 1923: “Viața satului 
nostru a fost dominată la suprafață de o clasă de oameni politici, care formau aşa-numita 
opiniecultă Aceastăclasă, formată în cea mai mare parte din avocați, oameni de concepție 
şi de cultură franceză, a dat aparatului nostru formal al statului şi vieţii publice a oraşelor 
o înfăţişare precumpănitor franceză. Sub acest strat superficial pulsa însă cotidianul viu, 
gestul mărunt şi sănătos de creaţie al ţăranului, al negustorului mare sau mic, al 
meseriaşului. Ei nu s-au recunoscul niciodată în liberalismul revoluționar de la 1848, în 
parlamentarism şi în democraţie”. 

La rândul său, Vasile Marin, una dintre figurile reprezentative ale intelectualității 
legionare, scria: Preoții interesaţi şi cinici dinslujbazeului Demos să înceteze cădelnițarea 
eternelor principii şi evocarea prin predici a mirajelor de pe alte meleaguri, slujitoare ale 
aceluiaşi cult. Îşi pot permite riscul politicii democratice țări ca Franţa, care, având în 
urma lor un lung şi bogat trecut naţional, au realizat în decurs de veacuri forme de cultură 
şi de civilizaţie proprii şi nepieritoare. Peste opera a 40 de regi se poate întinde poleiala 
democratismului integrat *. 

Discursul naționalist interbelic se concentrează mai degrabă asupra criticării 
partilocraiei decât asupra negării democrației în sine. Partitocraţia este ținta tuturor 
scrierilor, discursurilor publice şi luărilor oficiale de poziție din acea perioadă, fenomen 
considerat ca o frână în calea dimensiunea participării autentice şi conştiente a majorității 
la viaţa publică: Demo-liberalismul burghez, prins în angrenajul partidelor şi al clanurilor 
politico-financiare, îşi consumă energia în apărarea unor interese desprinse de magma 
națională. Interese chiar anti-naţionale. De unde, ca legătură cu masele, un reformism 
banal şi anodini”, Acest“ derno-liberalism” (Faust Brădescu) sau “democraţie politicianistă” 
(Nichifor Crainic) reprezenta trădarea flagrantă a oricăror idealuri autentic democratice, 
reprezentând un dublu atentat: atât la suveranitatea naţională, cât şi la suveranitatea 
poporului. Mecanismele democratice nu trebuiau negate în totalitate, ci, printr-o lucidă 
analiză a criteriilor reprezentativității, trebuiau adaptate specificului autohton. 

Ar fi poate cazul să redescoperim eficacitatea unor formule pre-moderne care pot fi 
adaptate unor tipuri moderne de organizare politică: monarhie lanivel naţional, aristocrație 
etnică la nivel de provincii istorice, democraţie locală la nivel de comună sau parohie, În 
comună, parohie, ca şi la nivel de stat național, nu criteriul cantității (numărul de voturi) 
este cel care contează, ci calitatea umană a celor care decid dinspre nivelul local către 
nivelul național. 


Bogdan George RĂDULESCU 





8. Vasile Marin, “De la formalismul democratic la naționalismul constructiv”, în Crez de 
generație, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 169, articol publicat şi în revista 
interbelică Axa (01. 10. 1933), 

9, Faust Brădescu, Viziunea integrală a revoluţiei legionare, Editura Majadahonda, Bucureşti, 
1997, p. 76. 


PUNCTE CARDINALE 


ECLIPSA (CONȘTIINȚEI NAŢIONALE 


Recenta propunere de regionalizare a României supusă dezbaterii publice de un grup de 
intelectuali din anturajul revistei Provincia a generat o seamă de reacţii publice viscerale şi 
disproporţionate, atit în mass-media, cît şi la diferite niveluri ale clasei politice, Deşi diabolizată 
aproape aprioric în cercurile oficiale, propunerea respectivă a reuşit totuşi să producă o anume 
confuzie în rîndul populației, mai ales în Ardeal, ispitind ca un cîntec de sirenă, pe fondul 
dezabuzării generate de interminabila criză a “tranziției”. 

Oricit de ferm ar fi dezacordul față de ideea de bază a unui asemenea demers, faptul ar trebui 
tratat cu mai multă seninătate. În fond, nu este vorba decit de o propunere făcută de un grup 
restrâns de intelectuali, mai degrabă cu titlul unei teme de dezbatere. N-a pus nimeni de revoluţie 
sau de război. Istericalele peremiste, peuneriste sau (în mai mică măsură) pesediste nu fac decît 
să supradimensioneze neinteligent o afacere lăturalnică, trădind mai mult un anume complex 
psihanalizabil decit o responsabilitate legitimă. Aceasta cu atit mai mult cu cît reacțiile panicarde 
s-au produs, îndeobşte, în lipsa unei informări exacte. Altminteri nu se explică, bunăoară, 
“revelaţia” unora că s-ar aduce atingere Constituţiei țării, cînd “memorandiştii” respectivi 
vorbesc ei înşişi, pe faţă, de necesitatea unei “reforme constituționale”. Şi exemplele s-ar putea 
înmulți. 

75 parcurs cu atenție memorandumul grupului respectiv şi l-am găsit coherent şi chiar 
interesant ca schiță teoretică, ba chiar meritind, pînă la proba contrarie, prezumția de bună 
intenție. Textul nu mi s-a părut atât amendabil în sine, cît straniu în context. Nu este prima oară 
cînd anumite grupuri intelectuale cu tentă elitistă îmi lasă impresia că ar suferi de o formă benignă 
de autism socio-istoric. Nu-ţi trebuie decit un minim bun-simţ şi experiența brută a vieții de zi 
cuzi ca să-ți dai seama căun asemenea proiect, înainte de a fi inutil sau dăunător, este pur şi simplu 
utopic la meridian românesc (ca şi mult invocatul principiu creștin-democrat al “subsidiarității ”). 

În situaţia de la noi, cu oamenii şi mijloacele de care dispunem, n-am face decit să legiferăm 
o birocrație cu mai multe tentacule, să creăm cercuri concentrice ale corupției, să înlesnim 
colonialismul economic (divide et impera) şi să accelerăm disoluția naţională. După 12 ani 
dramatici de postcomunism, tocmai cînd încep să se simtă, aşa tardive şi chinuite cum sînt, 
primele rezultate pozitive ale reformei economice şi instituționale (bifate ca atare şi de 
observatorii europeni), ar fi cel puțin nerealist să schimbăm dintr-o dată sensul şi miza reformei, 
totcadrul constituțional şi legislativ, întreaga dinamică intemă a sistemului statal. Procesul treptat 
de descentralizare, desigur necesar, nu trebuie confundat cu dezmembrarea statală, el fiind doar 
un reglaj funcțional înlăuntrul unui stat unitar şi organic. Nu-i locul de a detalia aici consecințele 
multiple ale unei eventuale regionalizări a României, dar este cert că disfuncțiile generale ar fi 
mult mai mari decît succesele locale, iar cercul ar deveni fatalmente vicios, microstructurile şi 
macrostructurahandicapîndu-se reciproc, pe spinareabietului contribuabil. Starea de convalescență 
nu e propice aventurilor (Şi cu atît mai puțin experimentelor radicale). SS SUTA ?p 

Dar dincolo de aspectele practice imediate, există citeva probleme de principiu, legate de 
destinul național şi de “durata lungă” a istoriei. D-l Horia-Roman Patapievici a scos de curînd 
o carte de critică a suficienței modeme, Omul recent, pusă sub semnul unei întrebări esențiale: 
“Ce se pierde atunci cînd ceva se ciştigă?”. Presupuniînd şi în cazul nostru. împotriva tuturor 
obiecţiilor posibile, că regionalizarea ar aduce ca prin minune un conjunctural echilibru 
economicşi social (obsesia proastăa “omului recent ”), oare nu s-ar pierde, pe de altă parte, infinit 
mai mult decit s-ar ciştiga? În “2000 de ani” (fie ei şi numai 1500) noi n-am izbutit să ne valorizăm 
istoria într-o mare cultură sau civilizație, singura noastră performanță reală constituind-o 
dăinuirea în vatra strămoşească, adică păstrarea ființei naţionale într-o relativă unitate teritorială 
— în cele din urmă definită statal, după un lung şir de vicisitudini şi jertfe. Toată istoria noastră. 
cu suferințele şi idealurile ei, a convers spre această unitate etnică, morală şi statală, cu care ne 
putem legitima astăzi pe mapamond. A sfida din interese vremelnice şi mercantile această 
sforțare istorică de două ori milenară, a sacrifica în confuzia unei crize de moment acest unic 
certificat de legitimitate istorică a unui neam, a renunța la singurul bun care ne transcende şi ne 
înnobilează pe toți — iată ceva pe cît de incredibil, pe atît de pervers! Nicăieri şi niciodată în istoria 
modernă și contemporană nu s-a pomenit ca un stat unitar (Şi încă de omogenitatea etnică, 
lingvistică şi confesională a statului român pe toată întinderea “provinciilor” sale “istorice”) să 
se “regionalizeze” de bună voie, adică să se autolichideze dinăuntru, indiferent în numele cărei 
rațiuni! Nu contestă nimeni că există decalaje economice şi civilizaționale între regiuni, dar 
soluțiile trebuie căutate pomind de la bunul cîştigat al unității şi integrităţii statale, care este mai 
presus de fluctuațiile conjuncturale. E nevoie ca România să se mişte politic şi mental dinspre 
stinga (0 social-democrație cu sechele comuniste) spre dreapta (un conservatorism creştin cu 
deschideri liberale), iar aceasta — cum o arată rezultatele ultimelor alegeri, dar şi sondajele 
ulterioare — nu e doar problema unei regiuni sau alteia, ci a ansamblului lumii româneşti. 

Nu faptul că un grup de intelectuali visători (fie ei maghiari sau nemaghiari) au propus o 
astfel de năstruşnicie trebuie să ne îngrijoreze, ci faptul că s-au găsit destui români — de la vlădică 
pină la opincă — în stare să se lase ispitiți de o astiel de “soluţie”, nesesizîndu-i nici caracterul 
utopic, nici mostruozitatea morală, nici absurditatea istorică. Această „eclipsă a conştiinţei 
naţionale este cea mai mare pacoste pe care ne-a adus-o comunismul şi ne-a radicalizat-o pseudo- 
democrația clientelară a ultimilor ani, cu complicitatea zeloasă a unei clase intelectuale 
înstrăinate şi iresponsabile, gata să vîndă pe arginții unui prezent larvar tot trecutul şi tot viitorul 
țării, 

Mi-a fost dat deunăzi la Apahida, în inima Asdealului, să asist la o reuniune de partid în care 
un lider politic de origine armeană a trebuit să facă un efort de mai multe ceasuri ca să convingă 
un grup local de vreo 20 de români verzi că unitatea statală a națiunii române este un factor 
fundamental şi nenegociabil! 

La Apahida, singurul care nu trebuia lămurit de o asemenea evidenţă era preotul ortodox 
al jocului, Cu toate scăderile ce i se pot imputa în ultima jumătate de veac, Biserica Ortodoxă 
rămîne nu doar instituția cea mai creditată încă de români, dar şi un paznic lucid al temeiurilor 
noastre istorice şi sufleteşti, binemeritindu-şi titlul de “Biserică națională”, Dacă s-ar realiza o 
dreaptă con-lucrare între cler și intelectualitate, dacă elitele naţionale s-ar reconexa la Dumnezeu, 
atunci multe s-ar in-drepta în mod firesc, asemenea apelor care-şi regăsesc matca. 


Adolf VASILESCU 





Anu audi 


—_—.——.” 72" ._———.——  r—— —_—.—. ———_..  -.._— 7. 


Lă săi 

E i 
imi da i a a Ca a A EI AREST UT 0 SAP ARRP ARID oa, etate ppt AERO li oi me DNA Ia aa 
ÎL a 





PUNCTE CARDINALE 


lan.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 17 





ru Basarabia, semne rele anul are ... 


Alegerile de anul trecut din Basarabia, care au adus în fruntea statului vechile forțe 
comuniste şi filoruse (reprezentate prin preşedintele Vladimir Voronin, primul ministru 
Vasilii Tarlev şi preşedintele Parlamentului Evghenia Ostavciuk — nume ce nu ai doar 
rezonanță slavă), nu au rămas fără urmările cele mai neliniştitoare. Politica promovată de 
statul “moldovenesc” şi legislaţia elaborată de către un parlament alcătuit în proporție de 
aproape trei sferturi din comunişti este pe cât de ostentativ şi agresiv antiromânească, pe atât 
de contrară intereselor celor guvemaţi şi manifest promoscovită. Cu aceeaşi susținere din 
Răsărit, “liderii” de la Tiraspol sunt încă şi mai neînduplecaţi şi neiertători cu tot ce este 
românesc, continuând în acelaşi timp să sfideze, cel puțin formal, şi autoritățile de la 
Chişinău. 

Rămânând primul inamic pentru autoritățile comuniste filoruse, care guvemează în 
numele şi în folosul vrăjmaşilor românismului, neamul românesc, cu limba, tradițiile, 
identitatea şi denominația lui, a fost scos din cadrul oficial şi legal al autorității statal- 
administrative, în favoarea glotonimului şi etnonimului “moldovenesc”. În Basarabia şi 
Transnistria, nu doar gazele naturale şi energia electrică vin dinspre Moscova, ci, mai ales, 
în “bună” şi “veche” tradiție, comenzile politice. După ce la Chişinău s-au reinstalat temeinic 
la putere comuniştii ruşi şi filoruşi (care în realitate nu au părăsit niciodată puterea), Rusia 
“democrată” şi “capitalistă” a lui Vladimir Putin nu a mai ezitat să facă gestul retragerii 
armamentului (oare cât din e!?) din depozitele de pe Nistru. Oricum, în această “regiune de 
interes geostrategic a Rusiei” nu mai există probleme deosebite pentru fostul imperiu, de 
natura celor din Caucazul de Noni. lar foloasele ce decurg pentru această “mare putere” din 
evenimentele de la 1 1 septembrie 2001 şi intervenția din A feanistan nu sunt deloc neglijabile. 
Rusiei i s-a oferit nesperatul prilej de a se răfui şi cu cecenii, şi cu afganii (sprijiniți odinioară 
tocmai de către acea forță cu care acum rușii îşi manifestă solidaritatea în “campania 
antiteroristă”). 

Negarea identității româneşti în Basarabia de către neromâni nu trebuie să surprindă pe 
nimeni. Nefirescul şi tristețea situației constau în faptul că “independenta Republică 
Moldova” este departe de a o fi rupt cu trecutul de ocupație şi cu moştenirea comunistă. Cei 
mai zeloşi slujitori ai ocupanților au fost şi au rămas supuşii înşişi, fie prin colaboraţionism 
trădător (în trecut), fie prin dăunătoare pasivitate (în prezent). 

Evenimentele anului 2001 păreau să curgă în sens invers mersului firesc al timpului şi 
al istoriei. Nerecunoașterea de către autoritățile de ia Chişinău a Mitropoliei Basarabiei, a 
existenţei şi funcționării ei fireşti, nici măcar în urma câștigării procesului în instanța 
europeană, dovedeşte încă o dată natura şi orientarea antiromânească a guvernanților 
comunişti. Din capul locului, ei au declarat, fără ezitare, că vor ignora sentința, ceea ce şi fac, 
sfidând pe toată lumea! 

Din păcate, ofertele energetice şi facilitățile culturale acordate de România Basarabiei, 
atâtea câte au fost, n-au dus la sporirea puterilor românismului, ci la asmuţirea potrivnicilor 
lui. care nu au ezitat nici o clipă să provoace scandalul diplomatic în urma căruia vizita la 
Chişinău a premierului român nu a mat avut loc. Totodată, din excesivă şi propagandistică 
preocupare pentru integrarea în structurile occidentale, autoritățile de la Bucureşti uită de 


Fi 
“ i 

a ia > 
1) 


bsi A , POE N i A Y 4 * PA sa 
al ua DA Ma or du cr te dea 


+ - 


gravele probleme cu care se confruntă societatea basarabeană, iar guvernanţii comunişti, 
într-o logică răstumată, își declară şi manifestă interesul şi totala disponibilitate pentru 
reconsolidarea legăturilor cu Rusia. Fireasca preocupare pentru la fel de naturala integrare 
româno-română lipseşte nu doar în stânga Prutului, unde politica oficială este antiromânească 
dintotdeauna, ci şi la Bucureşti. Reacţia de aici este mereu întârziată când în Basarabia “se 
întâmplă ceva”, 

Noua campanie de deznaționalizare şi rusificare forțată prin restrângerea folosirii limbii 
române, concomitent cu reacordarea statutului privilegiat pentru limba rusă şi cu măsurile 
de îngrădire a drepturilor cetăţeneşti, nu poate rămâne fără urmări. Împotriva inițiativei 
autorităţilor comuniste de dincolo de Prut de a legifera statutul de limbă oficială al limbii 
ruse şi de ao impune în şcoli ca limbă studiată în mod obligatoriu, la care se adaugă aplicarea 
măsurii de suprimare a cursurilor de““Limba şi Literatura Română” şi de" “Istoria Românilor”, 
înlocuite cu cele “moldoveneşti”, se manifestă, din fericire, cel puţin la Chişinău, reacția de 
opoziţie cuvenită. Spre lauda lor, atât filologii români basarabeni, cu prilejul Congresului 
de anul trecut, cât şi corpul didactic împreună cu tineretul (elevi şi studenți), în Piaţa Marii 
Adunări Naţionale de la Chişinău, în cursul lunii ianuarie (într-o manifestaţie maraton ce 
aminteşte de Piaţa Universităţii de ia Bucureşti), au reacționat şi protestat cu vigoare 
împotriva rusificării şi deznaționalizării. 

Măcinată de corupție şi guvernată de fărădelege, actuala lume românească este încă 
incapabilă să-şi cultive propriile şi autenticele valori, care ar trebui să o definească. 
Dimpotrivă, prezentul este copleșit de nefericita moştenire a metehnelor trecutului comunist, 
a căror “înflorire” şi răspândire este fără precedent. Fără conştiinţa identității şi fără trăirea 
sentimentului apartenenţei la aceeaşi comunitate, calea spre viitor, devenită labirint al 
rătăcirilor, se înfundă. În lipsa unităţii, fără încrederea şi demnitatea conferite de forța 
coeziunii identitare etnospirituale, nu poate exista capacitatea reală a proiectării în viitor. 
Neputinţa conturării idealului naţional de unitate, dincolo de conjuncturi și deasupra 
oricăror interese momentane înguste, continuă să rămână o grea povară pentru viitorul 
românesc. Mizeriile de tot felul, umilinţele cotidiene îndurate de mulțimi imense de oameni 
sărăciţi şi descurajaţi în fața abuzurilor, fărădelegilor şi josniciilor comise de mai marii zilei, 
nu pot constitui temelia unui viitor mai bun. 

Necesarul proces de renaştere națională românească, pentru a doua oară în ultimii 15 
ani, pare să dea semne încurajatoare, iată, tot de la Chişinău, în ciuda scepticismului unor 
cercuri care cred că Basarabia este condamnată la permanentă neputinţă. Infnuntând gerunile 
iemii şi cerbicia guvemanţilor comunişti, miile de manifestanți de la Chişinău dovedesc că 
românitatea mai are încă resurse spre a se afirma şi apăra! Chiar dacă refuzul Ministerului 
Învățământului de a satisface cererile manifestanților de oprire a măsurilor de rusificare şi 
deznaționalizare se conjugă cu amenințările Ministerului Justiţiei la adresa Frontului 
Popular Creştin Democrat — principalul organizator al acțiunilor de protest — şi s-ar putea 
concretiza în represalii dure, mesajul românilor basarabeni rămâne dătător de speranțe. 


Nicolae POP 


AA ră Sai în 
AS pp 


i vi se 




















PAG, 18 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 


PUNCTE CAADINALE 


2 CVOCĂNĂ “ua CemiCeSȘti”” ale lui horia bermea 





o lume în dar, cudeschideri, perspective, articulaţii. Am mai 
învățat ce înseamnă să fii “sclavul” obiectului, să i te supui 
cu umilință şi răbdare. Mi-e dor de stâlp îngeresc şi îmi 
imaginez cum se aşeză un vis pe verticala timpului. 

HORIA BERNEA este (printre) constructorii). 

Nu am cunoscut creator de muzeu mai împătimit de 
dragoste pentru obiect şi lumea din care acesta vine. Tot cu 
dragoste a recuperat pentru noi un trecut, o lume aproape 
dispărută. l-a înțeles spiritul şi forma. Am devenit, fără să 
ştim/să merităm, privilegiați. Ne-am răsfățat sufletele, mintea 
şi ochii. Ne-am format, alături fiind, o atitudine, şi am simțit, 
[ascinaţi, cum se construieşte un REPER, O LUME CARE 
SCAPĂ MODELULUI. 

Cu bucuria devenirii, cusimplitateace rmeazăchimdui : 
desluşirii. i 

Cum să nu te îndrăgosteşti? [...] e Ni tc ap Za Dot IRI PETIZII fe 

Ca ucenicii cei lipsiți de răbdare şi înțelepciune, m-am pia Dre At de iza tace 408 


răzvrătit de multe ori. Aş fi vnut şi eu să particip, dintr-o dată, 











a ta fe e Ra boa 3 Aa CE Ea 

la construcția reperului. M-a întrebat: Da 'ce, Lila, credeai E De Ce îmi place mie Bernea? - 

c-o să mănânci nori, când ai venit aici? Indignată am ÎN 

N răspunsagresiv: Da!... Eraîn timpulatelicrelorexperimeniale ice e Pda Lat DE Rt» Cata ati 
inițiate împreună cu Irina, pentru tinerii muzeografi, din 

nevoia de mişcare, de căutare, de altemare în cadrul pai Printr-o asemenea întrebare, ce mai degrabă 

sistemului inițiat de H. B. Mi-era frică de clişee şi mă tai obsesia unei emoții decât înc i ri ea pap a 

A “o : - - pân de daia ete ete A pr manere dep? 2 a PU EAa 
gândeam că noi, în absenţa clişeului, am fi putut cădea în FE lica, îmi pr opun să-mi iara re i amă 


propriul clişeu. Eram departe, şi totuşi nu m-a mustrat prea 
tare. A acceptat, chiar, să m-apuc să lucrez la proiectul 
pentru care “plângeam atât”. Aş putea să spun multe. Şi, în 
lipsă, am aşa un chef de vorbă... Niciodată nu avea prea mult 
timp pentru noi. Şi totuşi... [...] 

O dată l-am acuzat de lipsă de generozitate față de 
tineri, A făcut nişte ochi... Şi s-a mirat foarte! Nu prea aveam 
mână liberă, mi se părea mie atunci, Târziu am realizat: 

„ne-(de)formaţi încă (Doamne, ce bine era!), populează nimeni, până atunci, nu-mi oferise, într-o instituție socială, 
spaţiile noastre ca fluturii vara, pe căldură. Stau cu ei la atâta jibertate de gândire, nimeni nu făcuse dintr-o instituţie 
„Şcoala Satului şi mă gândesc curm să le spun despre cruce, publică un laborator / atelier continuu de creație. 
icoană, biserică şi, întâi de toate, despre țăran. Amuitatsă Povestea despre țăran şi lumea lui așa cum numai cel 
= "pândesc, să vorbesc, să iubesc ca ei. Sunt atât de frumoşi, aşezat înlăuntru poate să vadă, cel care ştie că lucrurile şi 
| vreo 62 sunt, i-aș dori pe toți în brațe. Cu puţin efort, starea lumea lor nu mor pentru cei care ştiu să vadă, să asculte şi 
se adună în mine şi imi încălzeşte cotloanele. Uitcătrebuie să se bucure. 
să le spun o poveste care nu mai are pov estitor. ca Lucru rar şi neobişnuit. wati "acum, cuvântul mărturisire. Nu este vorba de 
“ Mie dor ŞI O să am de furcă cu “frigul A Imi vine să HORIA BERNEA este (printre) alchimişti). __ autoexprimare, de confesiune, sau, în orice caz, nu ca 
închid ochii așa, untimp, şi săspun tare: Haideţi, Domnule Uneşte timpii şi lumile prin puterea obiectului. Pe a... 
Bernea, că ne-ați făcul aşa o glumă proastă! Nu se face Descoperă tensiuni şi ritmuri ascunse, le ordonează şi le re/ E ee Vă cun ai 





E o săptămână mai aglomerată, ca să nu spun plină 
ochi, de copii care “năvălesc” în muzeu plecând din calea 
frigului. Pâlcuri-pâlcuri, bucățelele astea de oameni, 


a git 


ei | (a dl au n care 
“Domnul Bernea îşi revendică prototipul în Creaţie: 
“Aş folosi, pentru a caracteriza atitudinea mea de 


pi pa DL ps . | pa pe Papp aL 
“adecvare de mister. lată câtiva termi 


zi 

















evoluție 


a A 





una Ca asta aşa uşor! 

Dar trebuie să le povestesc puştilor ce e un muzeu... 
Ce e? O casă le spun, ca să înțeleagă mai bine. Cu ferestre, 
uşi, camere, obiecte şi oameni. Când unui! dintre ei pleacă, 
pentru un timp sau de tot, ceilalți rămân să aibă prijă de ea. 

„să conservi URMA, spunea un om mare; să cultivi 
ABSENȚA, mă gândesc, nevoită să realizez că dorul este 
o stare tare păguboasă /a um moment dat: îţi fură liniştea şi 
te face inadecvat. Prezenţa iubirii te face şi mai inadecvat. 
Asta înseamnă că ai timp, că vrei să ştii cine eşti, că-i place 
asta şi că vrei să dăruieşti, la rându-ți. 

HORIA BERNEA a construit o CASĂ. A suflat 
“duh” asupra ei şi lucrurile (dinlăuntru) au început să 
“prindă” mireasmă. 0oo! O să spuneţi că exagerez, şi asta 
pentru că, firesc, sunt artistă. Da, dar copiilor nu le spun 
asta, ei nu au nevoie de explicaţii. [...] 

Nu am vorbit prea mult, nu ne-am întâlnit prea des. 
Primele forme de (in)comunicare nu mi-au dat nimic de 
bănuit. 

Oamenii MARI au un darascuns: te fac să crezi că eşti 

egal cu ei, au o anumită sfială şi un fel de jenă în fața 
agresiunilar exterioare. Timpul lor, însă, nu e egal cu al 
celorlalți şi de aceeanici spaţiul în care se mişcă sau pe care 
îl creează. 

Am devenit ucenică prin alăturare... După ce am 
descoperit şi înțeles (atât cât se poate la vârsta mea), m-am 
simțit ACASĂ. 

M-AM BUCURAT SĂ LOCUIESC, SĂ TRĂIESC 
ÎNTR-UN LOC VIU. CU AER CURAT ŞI PROASPĂT, 
CA ÎNTR-O GRĂDINĂ. [...] 

HORIA BERNEA este (printre) creator(i). Erudit şi 
fragil. Foarte. Aristocrat pretențios, fireşte... cu toane 
UNCOTI... 

Ne-am întâlnit într-un loc ferit de limite: STAREA 
DE BUCURIE, şi mi-a arătat cum poți să împingi locul, 
epurând balastul, până la ST AREA DE GRAȚIE. Primisem 


compune ca într-o “simfonie”, cu discreţie şi rafinament, şi 
le limpezeşte în lumină, cu delicateţe şi mirare de copil. Re/ 
creează spații. Înveţi să re/simți, într-o anumită rânduială: 
puterea închinăciunii; spațiu — biserică; frumusețea 
meşteșugului — mâini muncite, îndemânare şi dragostea 
pentru lucru frumos, obiceiuri cu grijă orânduite şi date de 
la Dumnezeu. 

Chipuri... sărbătoare... respiraţie... fragilitate... 
curăţenia locului... bucuria gestului recuperator... 
frumusețea salvatoare ,. 

Ne recăpătăm identitatea... 

Cineva îmi spune: trezeşte-te, povestea s-a terminat! 

Mă simt neajutorată, recunosc. 

Ca ucenică sunt tentată să experimentez ce am învățat; 
ca om simt nevoia acută să trăiesc, să mă bucur de “lucrarea 
începută”; ca “prestatoare” profesionistă de acte culturale 
mă încăpățânez să rămân datoare conştiinţei mele 
profesionale, Şi, de fapt, Domnule Bernea, sunt într-o mare 
încurcătură, ați plecat, şi nu ştiu ce să fac cu “lumina” aceea 
pe care îmi spuneaţi că trebuie să o răspândesc ... 

Copiii mă întreabă cine e țăranul din fotografia mare 
lipită pe perete? Le citesc printre rânduri povestea: “Se 
numea Ghiţă Tatomir şi era de loc din Moeciul de Sus... Era 
baci, şi a dat lâna de la sute de oi să fie pusă la temelia 
bisericii din sat... Când spunea la Sfat două-trei vorbe, toți 
înghețau... era înalt şi blond, cu ochi albaştri... Toată viața 
a purtat lăibărică, chimir şi cioareci... Regina l-a întâlnit pe 
uliţă şi de frumos ce era, l-a suit cu ea în maşină şi l-a dus 
la Castel, la Bran. A pus să-i fotografieze impreună... A 
murit pe la 85 de ani, spre dimineaţă, la o nuntă, jucând 
brâul... Odihneşte în cimitir, prima cruce pe stânga...” 

Sunt furioasă. Dorul meu de stâlp îngeresc îmi arată 
cum, câteodată, LIPSA construieşte drapostea. 

La mulți ani, Domnule Bernea! 


Lila PASSIMA 


i 















PUNCTE CARDINALE 
Divina Comedie 
a lui Dante Alighieri 


intr-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 


Cîntul XXV începe cu hula lui Vanno Fucci, toscanul din Pistoia (cetate fundată, conform legendei, de niște 
dezertori din armata lui Catilina) osîndit pentru înşelăciune şi furt, la a cărui cumplită metamorfoză Dante 
asistase (vezi cîntul anterior) şi care-i făcuse profeţii funeste, din pură răutate (în versul 15 ni se sugerează că 
trufia lui o întrece chiar şi pe cea a aprigului Capaneu — cf. Cîntul XIV). După ce Vanno fuge, gituit de şerpi şi 
hăituit de centaurul Cacus, urmează alte două metamorfoze celebre (Dante se așază conştient — cu o superioară 
forţă creatoare — în tradiția metamorfozelor mitico-literare ale antichităţii clasice; Lucan şi Ovidiu sînt chiar 
nominalizați): duhurile se prefac în șerpi, iar şerpii în duhuri. Osindiţii pe care Dante îi identifică în această a 
şaptea bolgie sînt florentinii Agnelilo Brunelleschi, Buoso Abati, Puccio Galigai (Sciancaro, “Şchiopul”), Cianfa 
Donati și Francesco Cavalcanti (ultimul ucis în tîrgul Gaville, din părțile Florenței, invocat de Dante în ultimul 


vers). 


Am ales din nou, ca ilustrație, o gravură a lui Gustave Dor€. 


Inchin cu smerenie această tălmăcire memoriei ilustrului romanist şi dantolog 


MARIAN PAPAHAGI 


INFERNUL 
CINTUL XXV 
1  Tilharul, isprăviad, cătă în sus 
şi semn făcînd din degete-a mascară, 
. “Halal să-ţi fie, Doamne!” — a mai spus. 
4 Îmi fură şerpii dragi din cale-afară, 
căci unul gitul i-l încinse-ndată, 
părînd a zice: “Ajunge-aşa ocară!”; 
7 iar altul peste piept îl strînse roată, 
încolăcindu-i braţele haine, 
a le mişca nicicum să nu mai poată. 
10 Pistoia, o, Pistoia, vai de tine 
că nu te-ndupleci foc să-ți dai de vie, 
mai rea ca răul care-ţi curge-n vine! 
13. În toată-ntunecata-mpărăție 
duh mai tnufaş cu Domnul nu văzui, 
nici cel căzut la Teba sub urgie. 
16 Tăcut-a milc, fugind, iar eu dădui 
cu ochii de-un centaur ce striga: 
“Unde-i mişelul?” — şi gonea silhui. 
19 Nici în Maremma nu roiesc aşa 
prin smiîrcuri şerpii ca pe-a lui făptură, 
pînă pe unde-a om se-nvedera. 
22 Şi-n cîrca lui, spre-a cefii-ncheietură, 
sta un dragon cu-aripile sumese, 
cui limbi de foc îi scăpărau din gură. 
25 “Acesta-i Cacus”, a grăi purcese 
maestrul meu, “şi stîncile-aventine 
în bălți de sînge le-a scăldat adese. 
28 Decit ai lui, pe alte căi se-aține, 
ca unul ce-a prădat cu viclenie 
cirezi cuminţi păscînd prin văi vecine; 
31 cu ghioaga Hercul i-a plătit simbrie 
şi-i dete poate lovituri vreo sută, 
dar nici de zece n-a ajuns să ştie”. 
34 Cît el vorbi, trecut-a fiara slută 
și trei damnaţi s-au fost ivit sub noi, 
dar am simțit venirea lor tăcută 
37 doar cînd strigară: “Cine sînteți voi?”. 
Curmarâm vorba şi spre dînşii-ndată 
am prins a lua aminte amindoi. 
40 Habar n-aveam cine erau, dar iată, 
cum soarta-adesea le brodeşte toate, 
că prinseră a-şi spune deodată 
43 pe nume: “Cianfa princotro se-abate?”; 
ci eu, spre ei, cu degetul la gură, 
pe domnul meu îl îndemnai să cate. 
46 De n-ai să crezi, cetind, nici o frintură 
din cele spuse, nu e de mirare, 
c-abia de cred chiar eu c-aievea fură. 





49 Cum stam privindu-i, o năpircă mare 
cu şase labe-avane-l încolți 
pe unul de la cap pin” la picioare: 
52 de pintece — cu cele mijlocii, 
de braţe-apoi — cu cele mai din sus, 
muşcîndu-i falca pînă la gingii; 
55 iar cele mai din jos de i le-a pus 
pe coapse, coada şi-o viri-ntre ele 
şi-o scoase pe la spate ca pe-un fus. 
58 Nu-ncing aşa nici iederele rele 
copacul năpădit precum în gheare 
strângea năpirca membrele acele. 
61 Cum se mlădie ceara sub dogoare, 
păreau topite întreolaltă toate, 
pierzînd de-a valma formă şi culoare; 
64 sau cum, cînd pala focului o bate, 
hirtia prinde să se facă brună, 
căci negrul vrea şi albul nu mai poate. 
67 lar ceilalți doi se întreceau să spună, 
zgiiți: “Agnello, cum te-ai preschimbat! 


Nici doi nu eşti, nici unul nu se-adună!”. 


70 Părea un cap din două închegat, 
cînd chip cu chip pe-o faţă se-nginară, 
pierzînd conturul lor învederat. 
73 Din patru brinci rămas-au două doară, 
iar coapse, piept şi pîntec, la soroc, 
nemaivăzută-nfăţişare luară. 
76 Cu ce fusese n-aducea deloc: 
doi şi nici unul groaznica-ntrupare 
părea; şi astfel se urni din loc. 
79 Precum şopirla-n verile-arzătoare, 
dintr-un umbrar spre alt umbrar trecînd, 
în calea ei un fulger iute pare, 
82 la fel spre ceilalți doi, deşi plăpind, 
țişni un şarpe vînăt de miînie, 
Ja piele cu piperul semănînd; 
85 şi-n locul primei hrane din pruncie, 
din ceilalţi doi, pe unu-l îmboldi, 
căzînd apoi în țărna tuciurie. 
88 Împunsul se uită, dar nu cricni, 
ci stană stind, l-a apucat căscatul, 
părînd de somn sau febra-a picoti. 
9] Se iscodeau reptila şi damnatul; 
pe gură-ntiia, celălalt din rană 
fum slobozeau de-a lungul şi de-a latul. 
94 Să tacă dar istoria lucană 
despre sărmanii Sabel şi Nassid, 
ci-auzi aci 0 alta mai avană. 
97 Cu Cadmus şi-Aretusa tacă-Ovid, 
căci de-i schimbă în şarpe şi-n fintînă 
prin arta lui, cu pizmă nu-l desfid; 





lan.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 19 








100 el două firi nicicînd le-mpinse pină 
să se prefacă amîndouă-ncit 
schimbate una-n alta să rămină. 
103 Se potriviră-acelea într-atit 
că-şi desfăcu reptila coada-n două, 
iar duhul talpă-n talpă şi-a virit. 
106 Picioarele se strinseră-amîndouă, 
din glezne-n şolduri astfel contopite 
că cele vechi păreau făptură nouă. 
109 Lua coada chipul membrelor lipite 
şi pielea ei era mereu mai moale, 
pe cînd la om se-asprea pe nesimţite. 
112 Braţele-n umeri se sorbiră-agale, 
pe cînd năpircii labele-: crescură 
tot pe atît. lungindu-se spre poale. 
115 Cele de dinapoi unite fură 
în mădularul care nu se-arată, 
iar dintr-al umbrei — brinci se desfăcură. 
118 Şi cum, prin fum, luau chipuri noi deodată, 
de-o parte păr prinzind a răsări, 
iar alta năpîrlind degrabă toată, 
121 unul săltă, cel'lalt se prăbuşi, 
fără-a-şi abate crunta lor privire, 
sub care-ntregi se preschimbau de vii. 
124 Cel ridicat a chipului tocmire 
spre timple-o trase şi-astfel, din prisos, 
îşi plăsmui urechi ca după fire: 
127 iar cît nu-i fu spre-aceasta de folos 
ta prefăcut în nas al feţei sale 
Şi-n gura potrivită mai în jos, 
130 Cel prăbuşit, lungindu-ş: botu-n bale, 
Îşi trase-n schimb urechile-napoi, 
cum melcu-şi trage coarnele domoale, 
133 iar limba, vorbăreață după soi, 
se despică, pe cînd cea înfurcată 
se întregi; şi-a stat şi fumu-apoi. 
136 Atuncea umbra-n fiară preschimbată 
o luă devale, crunt şuierătoare, 
de cea de-a doua cu ocări spurcată. 
139 Aceasta însă proaspăta spinare 
i-0-ntoarse şi grăi: “Asemeni mie, 
de-ar da în brînci şi Buoso pe cărare!”. 
142 Aşa-ntr-a şaptea groapă de urgie 
schimb şi preschimb văzui; prin noutate, 
de-am fost stîngaci, iertată pana-mi fie. 
145 În ciuda minţii mele tulburate 
şi-a ochilor uimiți peste măsură, 
mi se vădi-ntre umbrele damnate 
148 Puccio Sciancato, deşi iuți trecură; 
el singur chipul nu şi-l preschimbase 
din trei ce-n preajma mea se abătură; 
151 din cel'lalt tu, Gaville, tragi ponoase. 





2 














[ 


PAG. 20 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 








PUNCTE CARDINALE 


ÎNTRE HIPPOCRATE ȘI HRISTOS 


Fundamentele biblice ale medicinii creştine 


Ca reflex al unei anumite suspiciuni faţă de o 
modernitate adeseori impioasă, Biserica Ortodoxă nu s- 
apreocupat îndeajuns de dialogul necesarcu noul univers 
al ştiinţelor, răspunzind oarecum inabil provocărilor 
curente ale contemporaneității. Unii au crezut, pomind 
de aici, că Ortodoxia ar fi structural incompatibilă cu 
evoluțiile complexe ale societății şi culturii, spre deosebire 
de creştinismul apusean, mult rnai receptiv şi rai flexibil. 
O astfel de concluzie este pripită şi superficială. Nu 
Ortodoxia însăşi, prin temeiurile sau tradiția ei, este 
refractară angajamentului social sau cultural, ci o anume 
înţelegere limitată a ei, determinată de cauze istorice şi 
psihologice. Dacă se poate vorbi de o criză actuală a 
discursului ortodox şi de instaurarea, pe alocuri, a unei 
anumite mentalități falimentare, faptul nu este consecința 
unei insuficiențe obiective, adică explicabile prin natura 
însăşi a Ortodoxiei, ci provine din cauze şi condiţii 
subiective, adică explicabile prin inadecvarea oamenilor 
care o slujesc la complexitatea crescîndă a misiunii lor. 
Privitădincolo deconjuncturi, reasumată biblic şi patristic, 
decomplexată în fața ostentațiilor laicismului intelectual, 
Ortodoxia se dovedeşte (au arătat-o cu prisosință mai 
ales cîțiva ruşi şi cîțiva greci, precum şi câțiva mari 
convertiți evrei sau occidentali, de-a lungul întregului 
secol XX, iar la noi un Stăniloae sau un Steinhardt) nu 
numai vie din punct de vedere mistic, dar şi capabilă să 
răspundă adecvat, în duhul ei propriu, dar și pe limba 


vremurilor noi, tuturor problemelor curente ale omului şi 


prospețimea mistică şi sensibilitatea morală o potajuta să 
„regăsească un echilibru mai just între tradiție şi 
modemitate, amendînd excesele secularizante ale unor 
confesiuni şi culte creştine neortodoxe, care au depăşit 
măsura În sens invers, cum este cazul cu anumite forme 
de aggiornamento din lumea romano-catolică sau, mai 
recent, cu disoluția teologică a anglicanismului. 
Reangajată crific, dar şi avizat în aparent oțioasele 
dezbateri de idei ale contemporaneității, înţelegîndu-şi 


teologilor şi medicilor contemporani ')-— se deschide cu o 
introducere sintetică a autorului (pp. 7-19), în care prima 
parte este dedicată fundamentării teologice şi definirii 
Ştiinţifice a conceptului respectiv (“Există o medicină 
creştină”), iar a doua schițează dimensiunea practică şi 
deontologică a problemei (“Abordarea bolnavului”). 
Textul, limpede şi coherent, de o înaltă conştiinţă 
profesională, lipsitde morpasavantlicunilorinutile, însuflețit 
de forța angajării lăuntrice şi de puritatea asumării 
evanghelice, echivalează cu o memorabilă profesiune de 
credinţă, aşa cum nu s-a mai făcut auzită în lumea medicală 
românească de la vestitele cursuri de fiziologie ale marelui 
savant, medic şi profesor Nicolae C. Paulescu (1869- 
1931), adevărat apostol şi cruciat al medicinei ca 
“sacerdoțiu” (cf., între altele, Noţiunile de “suflet” şi 
“Dumnezeu "înfiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, 
passim). Câlcînd cu discreție pe urmele ilustrului său 
predecesor, Dr. Pavel Chirilă aduce un plus de rigoare şi 
trăire ortodoxă, cu o deschidere avizată spre diferitele 
ipostaze ale medicinii tradiționale, dar şi cu o realistă 
percepție a circumstanțelor actuale. 

Medicina creştină nu poate fi concepută altfel decit ca 
o “medicină eclesială”, în care “actul medical (...) se 
săvirşeşte în Biserică”, sub încredințarea că “Hristos este 
Tămăduitorul absolut fără de Care vindecarea nu este 
posibilă”. De altfel, “Sfînta Scriptură abundă de teme 
medicale”, iar ““vindecarea sufletească şi trupească este 
funcția cea mai evidentă a Bisericii”, după cum reiese din 
întreaga literatură patristică. Oricît de mare ar fi tentaţia 
“trufiei luciferice” a medicinei de azi, noţiuni precum cele 
de sănătate, boală sau vindecare nu pot fi““rupte de Cauza” 
cauzelor, Dumnezeu”. Omul — care, avind “chipul” lui 
Dumnezeu ca dar, este chemat să-și lucreze liber 
"asemănarea ” cu El — n-are deci ca ţel îm-/umirea, ci în- 
dumnezeirea, destinul său proiectindu-se în veşnicie, Omul 
este “trup şi suflet în unitate deplină”, iar “trupul acesta 
muritoranticipeazătrupul înviat şi pnevmatizat” al veacului 
ce va să vie. Neavindu-şi valoarea în sine şi nereducîndu- 


menirea nu ca pe o frondă stearpă şi opărită, ci ca pe o +se la logica hedonistă lui aici şi acum, “trupul trebuie 


formă subtilă de mesianism istoric, valorificîndu-şi propria 
tradiție cu “curățenie de porumbel” şi “viclenie 
(înțelepciune) de şarpe”, Ortodoxia are şansa dea contribui 
decisiv, în timp. la “deosebirea duhurilor” într-o lume 
destructurată moral şi spiritual, a cărei primenire nu 
poate fi străină de redescoperirea sacralității, de întoarcerea 
la Dumnezeu (așa cum intuise şi un om atit de puţin 
religios ca mereu invocatul Andr& Malraux). 

În acest context, nu poate decit să ne bucure să aflăm 
că “Centrul de Studii Teologice Aplicate, patronat de 
Mitropolia Olteniei, dezvoltă programe de cercetare 
biblică şi patristică cu caracter interdisciplinar, cu scopul 
de asprijini lucrarea Bisericii în lurne, aplicînd rezultatele 
cercetărilor şi oferind soluţii teologice în diverse domenii: 
misiune, ştiinţă, bioetică, medicină, drept, asistență 
socială, pedagogie, sociologie, ecologie”. 

Subegidaacestuiambițios Centru de Studii Teologice 
Aplicate al Mitropoliei Olteniei şi cu binecuvântarea Î. P. 
S. Teofan, la Editura Christiana din Bucureşti a apărut 
recent substanțialul volum Conceptul de medicină 
creştină. |, Sfinta Scriptură citită de un medic ortodox, 
al cărui autor, Dr. Pavel Chirilă, este ctitorul al Asociaţiei 
Filantropice Medicale““Christiana” (spital, şcoală, editură 
etc.) şi semnatar al multor altor lucrări în materie, uneori 
cu sprijinul unor colaboratori apropiaţi (Pr, M, Valică, 
Dr, Maria Chirilă ş. a.): Meditaţie la medicina biblică, 
Terapie naturistă, Rejerar selectiv de emofitoterapie, 
Medicină naturistă.. Fitoterapie. A cupunctură. 
Hâmeoparie etc, 

“Recentul volum = care cred că impune definitiv în 
lunea românească postcomunistă conceptul de““medicină 
creştină” (absent sau insuficient fundamentat în “cuvîntul 





guvemat de suflet şi păstrat neprihănit”. Prin suflet/spirit, 
ceva-ul materialității noastre devine cineva, individualiatea 
brută se ridică la unicitatea personală (*“medicina creștină 
este o medicină care abordează paciențul ca persoană 
pentru a cărei mintuire S-a răstignit şi a înviat Hristos”). 
Aspirînd spre Dumnezeu ca spre Alfa şi Omega tuturor 
plinătăților, sufletul omului este în mod natural creştin 
(anima naturaliter christiana — Tertullian) şi reclamă o 
abordare în consecință (tocmai prin această dimensiune 
“pnevmatologică” deosebindu-se decisiv medicina umană 
de... medicina veterinară). Armonia funcțională între trup 
şi suflet, echivalînd cu “sănătatea deplină, perfectă”, după 
care omul suspină laolaltă cu Firea, “a existat doar în Rai 
şi va mai exista după Înviere”. Aici, în interval, păcatul a 
atras după sine boala şi moartea, dar suferința este legată 
de taina mîntuirii: “Boala, suferința şi moartea au fost 
mijloace ale pedagogiei divine”, iar“aplecarea spre cauzele 
spirituale ale bolii este o condiție absolută a vindecării” (a 
se vedea lista de extracție biblică a “Cauzelor spirituale ale 
bolilor” — pp, 117-128). “Vindecarea, un act divino-uman 
şi eclesial” capătă astfel “pentru prima dată în creştinism, 
(...) un sens eshatologic”, Dumnezeu Îşi asistă în 
permanenţă Făptura, iar omul se cade să răspundă prin 
“încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru 
fiecare dintre noi” (c7., de pildă, Marei 6, 28-30 sau Luca 
12,6-7). În ce-l priveşte pe doctor, Noul Testament îi cere, 
înainte de toate, smerenie şi credință, el fiind, de fapt, 
“numai un slujitor care are zilnic o multitudine de prilejuri 
de a-l. descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul 
Tămăduitor”, Alfel spus, cu mijloacele lui specifice, 
“doctorul este — în conceptul de medicină creştină — un 
lucrător ales în iconomia mintuirii bolnavului”, “un mădular 





MITROPOLIA OLTENIEI 
CENTRUL DE STUDII TEOLOGICE APLICAȚE 


CONCEPTUL DE MEDICINĂ CREȘTINĂ 


Sfânta Scriptură citită de un medic ortodox 


! 





mirean al Bisericii”. Aşa stind lucrurile, ““patologia 
medicală se corelează cu patologia spirituală, iar evoluția 
bolii este condiţionată de acceptarea şi intervenția terapiei 
spirituale”. Este vorba deci de “un tratament complex: 
medical şi spiritual”, cu conştiinţa fermă că “doctorul 
tratează, Dumnezeu vindecă”. 

Volumul se continuă cuo vastă crestomaţie tematică, 
extrasă curăbdare din Vechiul şi Noul Testament. Materia 
—cu trirniteri precise şi cu minime indicații auctoriale, ce 
asigură însă ““decodarea” lesnicioasă a limbajului biblic 
în limbajul ştiinţific actual — este împărțită în şapte mari 
secțiuni tematice: L. Bolilepomenite în Biblie; II. Cauzele 


spirituale ale bolilor, III. Vindecarea -— act divino-uman; | 


IV. Cei ce nu se vindecă; V. Moartea; VI. Învierea; VII. 
“Nici plîngere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi...” 
(starea de după obşteasca înviere, din Împărăţia lui 
Dumnezeu descrisă de loan în Apocalipsă, cap. 2). Cele 
mai ample sînt secțiunile I şi III (care privesc şi cel mai 
direct aria simptomatică şi practica terapeutică). Este cel 
mai complet inventar apărut la noi al moştenirii medicale 
a Bibliei, util deopotrivă specialiştilor şi publicului larg, 
căci sănătatea, boala, moartea şi învierea ne privesc pe 
toți mai presus de “căprării”, confundîndu-se, pînă la 
urnă, cu însuşi destinul nostru personal şi comunitar. 

În loc de încheiere, autorul include un “Cuvînt 
pentru doctorii spitalelor secularizate” (p. 328), din care 
împrumut şi eu finalul recenziei de față, căci sintetizează 
de minune, cu patosul unei deliberate simplități 
mărturisitoare, esența acestei cărți “de folos la toată 
vremea”: “lubite coleg, am fost un timp directorul unui 
spital creştin. Îţi mărturisesc că fără Hristos nu poți face 
nimic, Suferința care ne înconjoară are o semnificaţie 
mai presus de cadrul social în care lucrăm. Ea strigă către 
Dumnezeu şi duce cu ea credința sau necredința noastră. 
Meşteşugul tămăduirii îl avem de la Dumnezeu, căci El 
dă daruri bune tuturor oamenilor. Dacă eşti ateu sau 
indiferent religios, ştiinţa de a trata ţi-a dat-o Dumnezeu 
pentru bolnavii care suferă. Dacă adaugi la leacurile tale 
ŞI rugăciunea, atunci ştiinţa de a trata devine o harismă pe 
care o ceri de la Dumnezeu şi o meriţi. Dacă prin noi 
bolnavul s-a apropiat de Hristos, de Biserică — Cerul se 
bucură. Dacă prin noi, prin prezența noastră, bolnavul s- 
a depărtat de Hristos, mai bine ar fi fost pentru! şi pentru 
noi să nu ne întilnească. (. ..) Îţi propun să nu ne asumăm 
nici un merit al vindecării bolnavilor, căci Doctorul 
tratează, Dumnezeu vindecă, iar noi sîntem, conform 
Scripturii, doar slugă netrebnică...” 

Pînă la urmă, medicina creştină e un pariu între 
smerenia care înalţă şi trufia care doboară. Şi poate că 
urgenţa cea mai mare a omului de azi e tocmai aceea de 
a se vindeca, înainte de orice altă boală, de prea multa lui 
deşteptăciune. 


Răzvan CODRESCU 








.—] —.—— — 7-—— -— 





Asociaţia Medicală Creştină “Christiana 


SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE MEDICU PARTICIPANȚI 
LA INTALNIREA CU PRIMUL MINISTRU ŞI CU MINISTRUL 
SĂNĂTĂŢII 
(Snagov, decembrie 2001) 


DOMNILOR COLEGI 

La întrebarea primului ministru referitoare la oportunitatea legii prostituţiei, v-aţi grăbit să 
ridicaţi mâinile afirmativ. Aceasta l-a determinat pe primul ministru care vi se adresase ca unor 
competențe responsabile, iar nu ca unei adunări conjuncturale de yesmen — să considere că 
problema trebuie tratată cu seriozitate. 

Asociaţia CHRISTIANA vă aduce aminte că aprobarea, încuviințarea, legiferarea şi 
practicarea prostituţiei reprezintă un păcat. Orice lezare a integrității anatomice şi spirituale a 
fiinţei umane este condamnată şi sancționată în consecință de Dumnezeu. 

In Biblie, ridicarea mâinilor este un strigăt către Dumnezeu. Ridicarea mâinilor 
dumneavoastră — ca reprezentanți ai județelor țării — în favoarea legiferănii permisive a 
prostituţiei este una dintre cele mai tragice întâmplări ale zilelor noastre. Am fi curioşi să ştim 
dacă a fost măcar un singur medic care să se fi împotrivit 

Medicina umană - spre deosebire de cea veterinară — nu se ocupă numai de trup, Ci Şi de 
suflet. Mai mult, conceptul de medicină creştină vizează deopotrivă sănătatea trupească şi 
sufletească atât a bolnavului, cât şi a medicului. Un medic cu sufletul bolnav şi mâna ridicată 
la Snagov — este oare capabil să vindece sufletul unui bolnav pe care îl tratează? 

Dacă vămai rămâne puțin timp pentru documentare, vărog să studiaţi statisticile americane 
(unde prostituția este ilegală) şi pe cele vest-europene (unde prostituţia este legalizată) şi veţi 
putea observa că rata sifilisului primar şi secundar nu diferă semnificativ. 

In aceeaşi ordine de idei, vă reamintim că, în perioada de incubație a sifilisului şi a SIDA, 
prostituata poate transmite boala chiar dacă e seronegativă sau “clinic sănătoasă“, 

Oricare dintre bărbaţii țării (pentru a căror stare de sănătate dumneavoastră, desigur, 
meditați şi suferiți îndelung), inclusiv propriii dumneavoastră fii, pot fi contaminaţi în această 
perioadă. 

Poate că s-ar cuveni săreamintim, în acest context, cuvintele-— deo tristă actualitate — rostite 
cândva de la catedră de marele savant și medic creştin Nicolae C. Paulescu: “Din nefericire, 
puțini sunt astăzi medicii capabili să îndeplinească această funcţie socială; cei mai mulți, 
îimpotmoliți în mocirla materialismului, ignorând instinctele şi patimile, sau alteori fiind 
pătimaşi ei înşişi, nu se preocupă decât de latura comercială a profasiei medicale (...) Sper că 
măcar studenții în medicină sunt conştienţi de sublimitatea rolului ce le va reveni şi că vor ține 
la onoarea de a-și înnobila meseria, ridicând-o la rangul de sacerdoțiu“. 

Cu stimă şi cu încredere 

în discemământul dumneavoastră de pe urmă, 
Dr. Pavel Chirilă, 

Preşedintele Asociaţiei *“Christiana'* 





PUNCTE CARDINALE 





Ian.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 21 


ASOCIAȚIA MEDICALĂ CREŞTINĂ 
CHRIS IIANA 


Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chr(Amediasat.ro 











INITIATŢIVA ÎNFIINȚĂRII; un grup de medici şi preoți ortodocşi din București. 


ANUL ÎNFIINȚĂRII: 1990. | | i 
TEMEIUL STATUTAR: asociaţie creștin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, 
socială şi spirituală; promovează conceptul de medicină creştină. 







REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENT 





e 27 de filiale în România, cu învăţământ medical preuniversitar (peste 10.000 de 
absolvenți şi 5.000 elevi în curs de şcolarizare); 4 A 
e sponsorizarea a o sută monahii și elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi 
asistent medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (40 utluri de carte editate); ., 

e a inițiat şi sprijinit substanţial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire 
medicală; | at 

e a organizat [2 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă, în țară și străinătate, 
pe teme medicale şi de filantropie. 











IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI 






În Bucureşti, activitatea Asociaţiei, în principala şcolii şi a editu rii, se desfăşoară 
într-o clădire închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca 
Ministerul Educaţiei și Cercetării să nu mai acorde şcolii avizul de funcţionare. 
Pentru construirea unui sediu propriu. conform proiectului anexat, Asociaţia 
are nevoie de cca 140.000 dolari SUA. 
Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităților, la acest proiect. 
Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, 
Preşedinte 











Persoane de contact: 






Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei; 

tel: 092341719; 
tel; 4915133 
Prof. Elizeta Dincă, director al şcolii; 
tel: 093 286 951; 
tei: 771 15 79; 252.05 17 
Biol. Nicoleta Macovei, manager al şcolii; 
tel: 093 044 894; 
tel: 493 25 64, 252 05 17 












Probabil nu întâmplător, pe bancnotele şi 
monedele euro, introduse recent în cele 12 
state aie U.E., nu s-a “rătăcit” nici cel mai vag 
simbol creştin (cu excepţia relativă a 
monedelor de 1, 2 şi 5 cenți ce vor circula în 
Spania şi care vor purta imaginea greu 
recognoscibilă — şi fără cruce — a catedralei 
din Santiago de Compostela). 

Deşi pretind a reflecta cele mai importante 
şapte stiluri arhitecturale din istoria Europei, 
ele amintesc mai degrabă de simbolistica 
masonică, sub o ploaie de stele euro- 
comuniste! 


03 


NE Slam 


. . 


AN) 


4 
' 
» Mele 
PU A | 


>. 


OT. Azi i 
4 


Li 
| J — ză ; , + 
Lu $ LI, 
2 Pa 28, 
-._ = 


St | 








„22 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 


PAUL STERIAN 


CÂNTADEA 
TREPTELOR 





TREAPTA I: 
ARGUMENT 


Din peşteră ieşind, dintru necaz, 
Prăpastia măreaţă nu m-absoarbă, 
Privirea s-o înalț din umbra oarbă, 
Ferindu-mi bine pasul să nu caz. 
Lumina ochiul meu hulpav s-o soarbă, 
S-anin, ca aripi la al meu grumaz, 

Harfa sunînd melodicul sfint baz, 

Şi cu ulei ungînd hirsuta barbă, 

Să-nfrunt netemător eternul ger 

ŞI, începînd urcuşul către creste, 

S-ating, cu mîna mea, Steaua din Cer 

Ce luminează peste Evereste. 

Acolo Mintuirea Lumii-aşteaptă 

În stîncă să scobesc treaptă cu treaptă. 


TREAPTA XII: 
A PAULLUS 


Ce-i gloria? De-i laudă de sine, 
Cerşind prelungi urale, decoraţii, 

Pe scut ca să mă poarte taţi confrații, 
In pene să mă umflu — ar fi ruşine. 

Ci, de-am urmat eu calea-naltei grații, 
Se cade să proclam cum se cuvine 

Că Sfîntul Lemn îşi creşte ram în mine; 
Ca un copil — şi fără peroraţii — 

Să fac mărturisirea glorioasă: 

Pe scările lumeşti de-am fost pofiit, 
Ales-am treapta cu un grad mai joasă, 
De Muza modestiei însoțit 

Ca titlu am dorit să mi se spună 

Paul Sterian în care Pavel tună. 


PUNCTE CAADINALE 


Monoloe nocturn 


E A re pa 


Mihail Avramescu 


[a 7) 





POZIŢII PROVIZORII 
PRIVIND POLIVALENTUL P 


Patru pelerini, parcurgînd primejdioase poteci prin pădurile 
proteicului Pan (prospectind Paradisul, pătimind Purgatoriul), 
propun (pretind!) precisă, profundă pricepere paradigmaticului 
P: perpendicular, polar, prolific, paradoxal prea problematic 
Pretextul? Prezența [...] precedă personificările prototipice 
Pantazi, Paşadia, Pirgu, Pena |...) 

Pregătiți pelerinajul pierdutului Paradis; pomiţi prudent 
păşind pe poteca profeților, pînă la piatra pătrată, priviți, prin 
păruta perdea, paloşul Păzitorului Pragului; pătrundeți prin 
paravanele Paradisului pierdut, pînă prin preajma Primului 
Pom (prea prudentul,precipitatul public profan pierzînd prilejul 
priceperii), Piscul polar, perpendicular pe planul perpetuei 
peregrinări pămînteşti, prezidă peste perpetuitatea [...] 
perioadelor poli-planetare paradigmele pansoficei privelişti. 


VANOMIR ŞI ABISUNA 
Dialog neutru 


Abisuna, Abisuna, 

ochiul tău obscur ca pruna 
îşi atîrnă grea privirea 
primprejur — şi nicăirea, 


Ochii tăi opaci şi trişti 
De ce oare nu exişti? 


Vanomire, Vanomire, 
aprigul meu palid mire, 
mire al tăcerii line, 
visul nopții fără tine 
nu mă lasă să exist 

Nu fi trist, o, nu fi trist! 





RCPICOȚIII CRIVIC:G 
SCSPEC 
O MOOLOGIE A ISTORICI 





REPERE 
ISTORIOGRAFICE 
MODERNE 
PENTRU O TEOLOGIE 
A ISTORIEI 


Conform paradigmei lui Nae Ionescu, “un om 
nu poate face legi — legile există în afara lui, în 
realitate, şi el doar le vede şi le formulează.Un om 
nu poate face istorie — căci istoria se face sub 
semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face 
laolaltă de toți oamenii, cu morții care i-au precedat 
ŞI cu viii care vor veni. 

Pentru Nae lonescu, numai viziunea creştin- 
ortodoxă recunoaşte istoriei autenticitatea sa în 
sensul cel mai pur /e/eo/ogic. Prin Renaştere şi 
Reformă, istoria a fost deviată de la sensul său 
inițial: drumul spre miîntuire. În cadrul acestei 
istorii detumate, omul este un deznădăjduit, un 
atom pierdut de pe orbită. 

În acest sens renascentist şi reformist, omul a 
căzut în “păcatul luciferic”, deoarece n-a ştiut să 
folosească libertatea dăruită de Dumnezeu, De 
aceea omul creştin care nu şi-a pierdut credinţa s- 
a integrat legilor şi a ales istoria (comunitatea de 
dragoste) în locul morții (oprirea pe loc, împietrirea, 
luxuria). 

Concluzionînd, putem spune, după Nae 
lonescu, că “drumul către ființă începe printr-o 
mare căutare de sine, dar sfirşeşte dincolo de sine, 
în Dumnezeu (soferia)*. 

Numai prin Neam, pe Calea Domnului, omul 
are sens în asumarea corectă a libertății. Astfel, 
istoria este cadrul divin în care omul îşi manifestă 
conştient libertatea căutării lui Dumnezeu. 


(Ionuț Ţene, Reflecţii criticedespreo teologie aistoriei, 
Editura Napoca Star, Cluj, 2001, p. 50; volum închinat 
Inalt Prea Sfinţiei Sale Bartolomeu Valeriu Anania, 
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului) 


(Paul Sterian, Cintarea treptelor, cu un cuvînt de Virgil (Mihail Avramescu, Monolog nocturn — în aforisme, 
lerunca și un remember de Ileana Mironescu-Sandu, anecdole şi aproximaţii — despre Suverana Slobozenie a 
Editura Elion, f. !., f. a, pp.13 şi 24; volum apărut grație Singurătății între neființăşi nebunie, cu oprefață de Andrei 
D-nei Ileana Mironescu-Sandu şi D-lui Ţiti Sandu din Pleşu, ediție îngrijită de Mariana Macri, Editura Paideia, 
Elveţia) Bucureşti, 2001, pp. 72-73 şi 95) 


Un pret piine minți: cute pi Pani Sacre În 
AMentinani Simte C aneie Parere | 1912) ie 
Marile să comete În vetre pumni de îns 
Pamet=a prajiondee vi prin smamare În frepteri 
pentru « Glbămrta, stia. mrd | 192) e Lobomeae și 
invnurt fc lorace he creepnt imun ieeparaie 
Pacala ră pi btmesa ve-gahni 

D. Mardraa 
Imes: lamararii n ondae 


mălai foi păi o de ța, n cameră me 
Veuri atare  îMneulb de acute coneapia 
Lies ve al mbr-ăbeta isa Eregtaă, ceara 
Pee mestanaranea Cezztiua în la, ni Cea mata 
coma în datarea Maha i entire 
Pommehul în kan. ca primă a mumii. Do 
ecdra toxaivă urmeză ai pennanpnieie. el 
Bebe și fe un Piaaitea i seriei bag. pre 


mi 6 amoha mecttră lentă oxmpamnb» 
A mesi po tmoareliale ci bn moop pie Urmele) 
Cea came comă că „eee ma pre de 
kana” mm bau ansrrit, clminregi mara te) 
poti due Om încă Pomi muri cn 
tesnwata în lea Fir iclitoea tai) ra să 
pe poem ni moeătul e dăm Croat 


fai 


LE Bia suo '773-647:004 0 








PUNCTE CARDINALE 


lan.-Febr. 2002 NR. 1-2 PAG. 23 





EROISMUL ROMÂNESC DUS PE APA... ATLANTICULUI 


Joi, 13 decembrie 2001, toate posturile de radio şi televiziune din Montreal 
anunțau “descoperirea” a două cadavre în putre facţie într-un container provenind 
din italia. Corpurile aparțineau unor tineri în jur de douăzeci de ani, de origine 
română (un bărbat şi o femeie). 

Din mass-media canadiană ne-a fost dat să aflăm că în ultimii ani au mai fost 
înregistrate alte 12 decese aparținând unor călători clandestini de origine română. 
În ziarele montrâaleze am citit ştirea, transmisă de Ministerul de Emigraţie 
canadian, că în ultimii zece ani peste două mii de tineri români au ajuns în Vechiul 
Port din Montrsal în acest fel. Dar vapoarele care au părăsit porturile europene au 
ajuns şi la New York, şi la Halifax, şi în multe alte porturi americane. Numai 
Dumnezeu ştie câte mii de români or fi ajuns la țărmul celălalt şi câte alte ființe 
şi-or fi dat sufletul pe valurile mărilor. 

Pentru că inițial şi eu intenționasem să ajung în Canada în interiorul unei mari 
cutii de metal, şi pentru că mai mulți dintre prietenii mei apropiați au ajuns la 
Montreal închişi mai multe zile în beznele vapoarelor cu marfă ce traversau 
Atlanticul, mă simt dator să mă închin şi să mă rog pentru sufletele celor care nu au 
mai avut norocul să ajungă vii pe malul celălalt al oceanului şi să pună şi ei piciorul 
pe pământul Lumii Noi. 

Mulţi canadieni, şi în special autorităţile care au fost obligate să-i primească, 
s-au întrebat: “Dar de ce cei ce vin cu containerul sunt aproape numai români?” 
Cetor care şi-au pus această întrebare li se poate răspunde foarte simplu: “Pentru 
că în România comunismul a fost mai teroristic decât în alte țări europene, dar şi 
pentru că o caracteristică a poporului român de-a lungul istoriei sale este eroismul, 
curajul de a înfrunta primejdiile până la sacrificiul de sine”. 

Aceşti tineri, care au avut imensul curaj de a-şi lua lumea-n cap, n-au făcut-o numai 
pentru ei, numai pentru a-şi găsi ei înşişi o viață mai comodă şi mai înlesnită. Ei au făcut- 
O şi cu gândul la cei dragi, lăsaţi acasă în lipsuri şi suferințe. Fiecare a avut în România 
un frate, o soră, un tată, o mamă, sau poate chiar o soție şi copii. Dintre toţi cei pe care 
i-am întâlnit ajunşi astfel aici, n-am văzut niciodată vreunul care să nu muncească şi să 
nu trimită bani şi cadouri familiei, care să nu se sacrifice pentru cei de acasă. 

Pe unii dintre aceşti curajoşi i-am văzut şi i-am întâlnit în manifestațiile din 
decembrie '89 şi la mai multe manifestații împotriva F.S.N.-ului din primele lunii 
ale anului 1990. Alături de mulţi alţii, au strigat şi ei “Libertate, te iubim:/Ori 


"învingem, ori murim!”. Foarte mulţi dintre ei povestesc cum şi-au petrecut ultimele 


zile ale anului 1989 manifestând pe străzile Timişoarei, Bucureştiului sau altor 
Oraşe, gata să-şi dea viața pentru libertatea țării lor. Printre ei se numără chiar şi 
participanți la lunga demonstrație anticomunistă din Piaţa Universităţii (1990), ei 


găsindu-şi până la urmă “zona liberă de neocomunism” în America sau Canada, 
ajunşi aici prin acest mijloc de transport mai puţin utilizat. 

Dacă cu zeci de ani în urmă tinerii români mureau ca nişte martiri pe frontul de 
răsărit în închisori, în lagăre, pe crestele munților ori în alte conjuncturi de eroism, 
astăzi tinerii români mor ca nişte malrtiri ai disperării în containerele cu marfă care 
i-ar duce spre tărâmul făgăduinţei. Dacă astăzi țara noastră ar fi atacată de un 
duşman extern, sau dacă s-ar găsi cineva care să fie-n stare să ridice tot tineretul 
român împotriva politicii murdare şi corupte duse de guvernele din ultimii ani, am 
convingerea că cel puţin jumătate dintre aceşti tineri inimoşi ar fi gata să se pună- 
n linia-ntâi pentru a-şi apăra neamul şi țara pe care au fost împinşi s-o părăsească. 

Sentimentul de neşansă şi lașitate pe care l-am avut atunci când am auzit pentru 
prima oară poezia lui Radu Gyr “Voi n-aţi fost cu noi în celule”, l-am avut şi atunci 
când cineva mi-a spus: “Voi, cei care n-aţi ajuns în America cu containerul, n-aveţi 
de unde şti ce înseamnă o astfel de călătorie, căci voi n-aţi fost cu noi în container”. 
Şi într-adevăr, noi, cei care n-am cunoscut “viața de bezne”, nu putem şti ce 
înseamnă “învierea din moarte”, căci noi n-am fost cu ei în.. 

Crucea poporului nostru a fost dusă mereu, din isaac în generaţie, fiecare 
ducând-o așa cum a crezut de cuviință. Fiecare individ în parte a avut de ales între 
între a merge pe drumul liniştit şi comod, ori pe drumul greu şi îngenuncheat al 
generației sale, drum caracterizat şi destinat de Mântuitorul: “Şi cel ce nu-şi ia 
crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Cine ține la sufletul lui îl 
va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Marei 10, 38-39). 
În ultimii ani, exodul românilor, în special al celor tineri, a fost şi este o adevărată 
tragedie pentru țara noastră; şi dintre toate exodurile, cel mai riscant şi cel mai 
periculos este cel cu containerul, care nu mai este un pariu cu viața, ci unul cu 
moartea. 

În copilărie, la pionieri, tovarăşii mă obligau să cânt: “Eroi au fost, eroi sunt 
încă/Şi-or fi în neamul românesc”. lareu, cu naivitatea şi sentimentalismul specific 
vârstei, cântam cât puteam de tare, Peste tot pe unde mi-au umblat picioarele, am rămas 
mândru de faptul că sunt român, mândria mea bazându-se în primul rând pe trecutul 
glorios al neamului meu, pe curajul şi eroismul strămoşilor mei. Astăzi, în Canada, 
când mass-media de aici anunţă alte cazuri de români găsiți morți în container, şi 


„când canadienii mă-ntreabă dacă şi eu sunt venit cu containerul, cu un sentiment de 


tristețe spun că nu. Dar în sufletul meu sunt mândru de curajul fie şi “nebunesc” al 
compatrioților mei, iar inima mea tristă şi înlăcrimată cântă cât poate de tare, așa 
Cum O făcea şi altădată: “Eroi au fost, eroi sunt încă/Şi-or fi în neamul românesc”... 

Marian COSTACHE 




















“p OCTAVIAN POPA 


În ziua de 17 ianuarie 
s-a stins din viaţă, după o 
grea suferință, camaradul 
Octavian Popa. 

Născut în ianuarie 1923 
la Făgăraş, dintr-o familie 
de muncitori originară din 
mărginimea Sibiului, Tavi 
Popa, după ce a absolvit 
şapte clase primare, a fost 
dat de părinţii săi ca ucenic la prăvălia unui negustor 
român din Sibiu. Împreună cu frații mai mari, se 
alătură de timpuriu Mişcării Legionare, activând în 
Frățiile de Cruce “Negoiu!” din Făgăraş. În 1941 este 
arestat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. Trece 
prin închisorile din Brașov, Aiud și Vaslui şi este 
eliberat în 1946. După eliberare, fiind înzestrat cu a 
voce deosebită, intră prin concurs la Conservatorul 
din Bucureşti şi se alătură luptei studenţimii impotriva 
instaurării regimului comunist. Este arestat din nov în 
1948, reluând calvarul închisorilor. Trece prin Jilava, 
Ocnele Mari, Aiud şi minele de plumb de la Cavnic, 
unde se îmbolnăvește grav de T.B.C. pulmonar. Se 
eliberează în 1964 de la Aiud, După eliberare s-a 
căsătorit şi şi-a câştigat existenţa prestând munci 
necalificate. Cumplita boală pe care a contactat-o la 
minele de plumb I-a chinuit tot restul vieții şi în cele 
din urmă l-a răpus. S-a stins senin şi împăcat, așa cum 
a trăit. 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în ceata 
drepţilor Săi! 





%p ION CONSTANTIN 


Încă o figură legendară a luptei anticomuniste 
ne-a părăsit. Pe ziua de 6 ianuarie a. c. a trecut la cele 
veşnice, în exilul lui voluntar de la Buşteni, cel ce a fost 
minunatul om şi dârzul luptător Ion Constantin. 

Era născut în 1913, într-un sat de pe plaiurile 
județului Buzău. După absolvirea şcolii primare din 
satul natal, urmase cursurile Liceului ““B. P. Haşdeu” din 
Buzău. Aici s-a înrolat în Frăţiile de Cruce care activau 
în cadrul liceului, sub îndrumarea acestei organizații 
făcându-şi o solidă educaţie de om şi de luptător. În 1933 
se înscrie la Şcoala Politehnică din Timişoara şi aici 
activează în cadrul organizaţiilor studenţeşti legionare. 
În 1938, proaspătabsolvental Politehnicii, îşi ia diploma 
de inginer şi rămâne cu serviciul în Timişoara, unde 
activează în continuare în cadrul organizației legionare 
din Banat. 

După evenimentele din 1941, se refugiază în 
Germania, unde este internat în lagărul de la Rostock şi 
apoi în cel de la Buchenwald, 

Scapă cu viaţă din cumplitul bombardament de 
la 24 august 1944 şi revine în țară cu mai mulți camarazi, 
pentru a organiza lupta de rezistență anticomunistă, 
Duce o dârză luptă împotriva comunizării țării până în 

decembrie 1948, când este arestat și condamnat la 25 de 
ani muncă silnică. A trecut prin Jilava, Aiud, Gherla şi 
Jagărul de muncă de la Baia Sprie. 

S-a eliberat în 1964 de la Aiud şi s-a stabilit la 
Bușteni unde a muncit până la pensionare la Fabrica de 
Hârtie, 

Dumnezeu să-] odihnească, 


%p PETRE MATEI 





Petre Matei s-a stins din viață în 30 XI 2001, la Băile 
Govora. 

Născut la 20 iunie 1924 în comuna Zerveşti, jud. 
Caraș-Severin, urmase liceul la Caransebeş şi, din 1944, 
Facultatea de Medicină din Bucureşti. În ] ! februarie 1949 
fusese arestat de pe stradă de organele de Securitate, pe când 
era student în anul V. A fost încarcerat la Ministerul de 
Interne, Rahova şi Jilava, apoi judecat şi condamnat de 
Tribunalul Militar Bucureşti la 20 de ani de muncă silnică 
pentruactivitate anticomunistă, împreună cu lotul Grupului 
Studenţesc Bucureşti. Şi-a ispăşit pedeapsa la închisoarea 
Aiud, marea citadelă a suferinței româneşti, unde a avut 
parte şi de vestita Zarcă (vechea închisoare, loc de aspră 
pedeapsă dintre deținuții politici cei mai rebarbativi). 

A lucrat şi în “fabrica” închisorii în perioadele de 
acalmie, la turnătoria de fontă şi la tinichigerie, câte 12 ore 
pe zi, fără pauză, fără sărbători; ba mai mult, în decembrie 
1952, după o evadare a trei deținuți politici din închisoare, 
Petrică împreună cu alți 16 deținuți politici, drept represalii, 
au fost puşi în lanțuri grele şi obligaţi să muncească în 
continuare aşa timp de o lună de zile, până în ianuarie 1953, 
iar la ieșirea de la lucru erau ciomăgiți de gardienii aşezaţi 
pe două rânduri. 

S-a eliberat din detenţie în vara anului 1964, după 
executarea a peste 15 ani de închisoare. A lucrat, ca 
muncitor sanitar, prin mai multe spitale (Spitalul de Neuro- 
Psihiatrie din Timişoara, Spitalul Orăşenesc Caransebeş, 
Spitalul de Psihiatrie din Gătaia). 

A fost mereu marginalizat de regimul comunist, care 
nu i-a permis să-şi definitiveze studiile medicale. 

A colaborat la revista Memento şi a fost membru activ 
în Comitetul de Conducere al A.F.D, P, Timiş. 

Ne rupăm, nemânpâiaţi, pentru odihna sufletului său. 























PAG. 24 NR. 1-2 lan.-Febr. 2002 





Mileniul trei a debutat fulminant. Fără îndoială, cel mai 
important eveniment petrecut în primul an al noului milemiu, 
a fost atacul terorist de la World Trade Center şi Pentagon, 
Atunci, la | | septembrie, trufaşa şi “inexpuenabila” Americă 
a fost umilită. Invățată doar să lovească fără a i se putea 
riposta, ea s-a văzut dintr-o dată în situaţia de a fi lovită fără 
a putea riposta. Şi nu oricum, ci în simbolurile puterii ei. 

La 1 | septembrie, America a simţit pe propria-i piele ce 
înseamnă spaimele, deznădejdea şi, mai ales, ce înseamnă 
neputința de a te apăra. La 1] septembrie, America a învățat 
să plângă. Păcat însă că nu a învățat şi înțelepciunea. Rănită 
în orgoliu, după ce s-a dezmeticit, a acționat besmetic, exact 
cumnutrebuia. Dialogul şi negocierile pe care ea le recomandă 
altora sunt valabile numai pentni cei nevolnici. 

Pentru a recâştiga încrederea propriului popor şi pentru 
a-şi reface imaginea oarecum şifonată după afrontul suferit, 
administrația republicană a pornit n război la întâmplare. 
Războiul din Afganistan nu-i decât o demonstrație de forță. 
America nu a pomit acest război pustiitor decât pentru “a-şi 
arăta muşchii”. S-ar putea ca, într-adevăr, Osama bin Laden 
şi talibanii care l-au găzduit să fie responsabili de atacul 
terorist de la 1 1 septembrie. Şi s-ar putea, de asemenea, cabin 





PUNCTE CARDINALE 


ma 
poe UR 
mad 


Laden să fie capturat sau ucis, însă aceasta nu va rezolva 22234 


problema terorismului, deoarece acest flagel al 
contemporaneității nu a început o dată cu bin Laden şi nu va 
sfârşi o dată cu el. Terorismul, ca şi toate celelalte integrisme 
ale civilizațiilor neoccidentale, rezultă din revolta acestei 
lumi împotriva politicii de spoliere economică şi de 
“colonizare spirituală” dusă de America şi de aliații ei 





ăi - ji 





| , | 
= 


“bolnăviciosului” Roosevelt şi a perfidiei şi lipsei de interes 
ale “muribundului” Harry Hopkins. Or, lucrurile au stat 
tocmai pe dos. Yalta s-a terminat aşa cum au vrut americani! 
să se termine. Toate concesiile şi sacrificiile făcute de ei, pe 
seama altora bineînţeles, au fost făcute deliberat. La Yalta, 
Roosevelt şi staff-ul său (format în mare parte din membrii 
Brain Trust-lui de care preşedintele s-a înconjurat încă de la 
începutul primului său mandat şi cu ajutorul cărora a gândit 
New Deal-ul şi întreaga politică de perspectivă a Americii), 
care de orice pot fi acuzați, numai de naivitate şi de miopie 
politică nu, au întins o cursă atât aliaților lor europeni, cât şi 
şiretului georgian, netezind astfel drumul politicii americane 
postbelice. Datorită "succeselor" dobândite la Y alta, Uniunea 
Sovietică a ieşit din război relativ întărită şi cu un prestigiu 
destul de mare, devenind, în perioada imediat următoare, 
prin aroganță şi agresivitate, un fel de Pau-bau pentru Europa 
care, speriată, a acceptat fără să cârtească, ba fericită chiar, 
suzeranitatea Americii. Cele câteva puseuri de orgoliu ale 
Franţei şi ale generalului de Gaulle nu au mai contat. 

Tot la Yalta, şi tot cu concursul s/aff-ului său, Roosevelt 
a gândit şi a pus la punct şi o altă problemă esenţială pentru 
politica postbelică a țării sale, şi anume problema 
decolonizării. Destrămarea imperiilor coloniale era un vis 
mai vechi al lui Roosevelt. In concepția lui, Statele Unite 
aveau datoria, “democratică” şi “umanitară” bineînţeles, să 
contribuie la această destrămare, pentru ca numeroasele 
colonii, devenite state independente, să poată face parte din 
proiectata Organizaţie a Naţiunilor Unite. Acesta era numai 
scopul declarat, pentru că este aproape imposibil caR oosevelt, 


CEALALTĂ IPOSTAZĂ A TERORISMULUI 


(permanenți sau efemeri). Şi cum nu se poate lupta de la egal 
la egal cu un adversar care deține cvasimonopolul unei 
tehnici de luptă extrem de sofisticate, care nu-ți permite nici 
măcar să te aperi, revoltaţii se adaptează la aceste condiţii, 
lovind cum pot şi unde pot. Din acest punct de vedere, 
“terorismul” este un alt fel de război de partizani, un război 
de gherilă dus în spatele unui “front fluid” caracteristic 
războiului noii ere (sugestiv numite de un analist politic “era 
conflictelorasimetrice'), Întz-unastfe! deconflict''asimetric”,. 
"unul dintre adversari dispune, aşadar, de o tehnică de luptă 
sofisticată (care, crede el, îl face inexpugnabil), iar celălalt de 
un atu psihologic: disponibilitatea sufletească de a muri (de 
a-şi jertfi viața) pentru o credință oarecare. De aceea, nu cred 
că lichidarea lui bin Laden și a reţelei sale teroriste va rezolva 
problema terorismului. Atâta vreme cât America nu-şi va 
schimba atitudinea față de această lume şi de problemele ei 
specifice, vor apărea alți bin Ladeni şi alte sute— sau chiar mii 
— de kamikaze dispuşi să moară pentru cauza lor. 

Căci, ne place sau nu ne place, trebuie să acceptăm 
evidența. Asistăm astăzi la “americanizarea” întregului 
mapamond. Se împlineşte, din păcate, profeția făcută, încă 
din 1943, de Simone Weil:“Știm foarte bine că, dupărăzboi, 
americanizarea Europei este un foarte mare pericol şi Ştim, 
la fel de bine, ce vom pierde dacă acest lucru se va produce. 
O americanizare a Europei va pregăti, fără îndoială, 
americanizarea întregului glob pământesc Umanitatea îşi 
va pierde trecutul”. 

Desigur, Europa nu a fost complet americanizată încă, 
dar a fost aproape complet vasalizată. Din punct de vedere 
economic, politic, militar şi, ceea ce este, poate, mai grav, şi 
din punct de vedere cultural. Şi dacă această ““agresiune” a 
modului de viață american va continua, în decurs de o 
generaţie, cel mult două, Europava fi complet americanizată, 
iar împreună cu ea va fi americanizat şi întreg globul 
pământesc așa cum a profetizat Simone Weil. Semne sunt de 
pe acum, pretutindeni şi din belşug. 

Anglia, scorțoasa Anglie, contaminată de primitivismul 
modului de viață american, a început să se mitocănizeze. 
Clasicul gentleman engleze pe cale de dispariţie, iar instituţiile 
ei “sacrosante” (monarhia, parlamentarismul etc.) au fost 
“secularizate”. De asemenea, s-au depreciat până la dispariţie 
convenţionalismul şi spiritul de fair play englezeşti. 

Rafinamentul şi bunul gust ale francezilor au dispărut 
(sau sunt pe cale de dispariție) şi în locul lor se instalează 
vulgaritatea şi ki4sc/-urile de tot felul. Franța şi-a pierdut 
deja importanța culturală, iar “reputaţiile” mondiale nu se 
mai fac la Paris. 

De Germania, ce să mai vorbim? Ea a fost, după 
expresia unui neamţ get-beget, “castrată“ din punct de 
vedere spiritual. Cultivându-li-se cu perseverență un exagerat 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 





Şi pe alocuri nedrept complex de vinovăţie, nemții aproape că 
nu mai au idealuri, ci numai necesități. De altfel, într-un viitor 
nu prea îndepărtat, e probabil că ei şi ruşii vor fi transformați 
într-un fel de federați (/oederari) pe Jimes-ul răsăritean al 
noului imperiu mondial. 

Vasalizarea economică a Europei a început încădin 1945, 
imediat după terminarea războiului. Profitând de faptul că 
Europa, atât cea a învinşilor, cât şi cea a învingătorilor, ieşise 


dinrăzboi vlăguită din punct de vedere economic, cu industria 


distrusă sau serios avariată, Statele Unite, pentru care războiul 
a fost o sursă nesperată de îmbogățire (industria americană a 
crescut aproape de patru ori în răstimpul lui), a impus lumii 
europene, aşa-zis libere, un veritabil “protectorat”. 
Reconstrucția economică a Europei, cu masiv ajutor american 
(celebrul plan Marshall), s-a făcut după un plan bine pus la 
punct, care prevedea ca Europasă se refacă din punct de vedere 
economic, în parametri bine determinaţi, în aşa fel încât să nu 
pună, pe viitor, în pericol hegemonia economică mondială pe 
care America tocmai o câștigase. Acest plan îmbunătățit şi 
adaptat după caz, a fost ulterior (Şi este şi astăzi) aplicat în toate 
țările pe care America le “ajută” prin instituţiile sale financiare 
specializate înacest scop, Fondul Monetar Intemnaţiona! (F.M.L.) 
şi Banca Mondială. Acest plan poartă un nume inofensiv, 
“programul de ajustare structurală”, căruia noi românii tocmai 
îi simțim efectele. lată cum îl defineşte Roger Garaudy: “Un 
program de ajustare structurală prevede, cel mai adesea, 
următoarele: devalorizarea monedei naţionale (cu scopul 
descurajării importurilor şi încurajării exporturilor); 
reducerea drastică a cheltuielilor publice, în special a celor 
sociale: reducerea bugetelor pentru educaţie, sănătate, 
construirea de locuințe, eliminareasubvenţiilor pentruconsum, 
înțelegând prin aceasta consumul alimentar; privatizarea 
întreprinderilor publice sau mărirea tarifelor lor (electricitate, 
apă transport, combustibil etc.); eliminarea controlului 
prețurilor; «gestionarea cererii» deci reducerea consumului 
— asigurată prin plafonarea salariilor, restricția creditului, 
mărirea impozitului şi a dobânzilor etc" (Roges Garaudy, Les 
Etats-Unis — avant-garde de la decadence, Paris, 1997). 

Dar pentru a se asigura căaliaţii ei europeni îi vor accepta, 
după război, fără să cârtească, “suzeranitatea”, America şi-a 
pregătit şi un atu politic pe lângă cel economic, atu care şi-a 
dovedit din plin eficiența în perioada postbelică. Este vorba de 
Conferinţa de la Yalta. 

Despre Y alta s-au scris zeci de cărți şi şi-au dat cu părerea 
sute de istorici şi diplomați. Este curios însă faptul că prea 
puțini par să [i înțeles ce s-a întâmplat, de fapt, la Yalta. Mai 
toți sunt de acord că Yalta a fost un mare eșec al diplomaţiei 
americane, că vicleanul Uncle Joe i-a tras pe sfoară pe 
americani și la Teheran, şi la Yalta. Majoritatea lor pun acest 
pretins insucces pe seama apatiei şi decrepitudinii 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 069/422536 


atunci când a conceput decolonizarea, să nu se fi gândit şi la 
avantajele pe care le putea aduce țării sale acest proces, şi 
anume promovarea intereselor americane în fostele colonii 
ale vechilor imperii europene. De altfel, aşa s-a şi întâmplat. 
După decolonizare, locul imperiilor coloniale a fost luat de 
America. Acest lucru este foarte bine explicat de Roger 
Garaudy în lucrarea deja citată: “Satelizarea politică, 
materială şi morală a Europei a făcut ca lumea să intre într- 
0 nouă etapă a colonialismului. Puterea de Est [este vorba 
de Uniunea Sovietică — n. n.] scoasă din Joc şi Europa, 

vasalizată, câmpul a rămas liber penru un colonialism de 
(ipnou, uncolonialism care numai este cel al imperialismelor 
rivale din Europa, de acum înainte pusă sub ascultare, ci de 

uncolonialism centralizat şi totalitar la scară mondială, sub 
hegemonie americană... Ceea ce fostul preşedinte Bush 
numeşte «Noua Ordine Mondială» este extinderea şi 
întărirea, în întreaga lume, ale acestor raporturi colonialiste 
între o metropolă, de data aceasta unică, şi restul lumii. 
Raporturi colonialiste înseamnă: dependență militară şi 
politică permanentă de cei care domină, pentru a face din 
colonie un apendice economic al metropolei şi pentru a 
impune reguli de schimb şi tarife vamale unilateral 
avantajoase dominatorului... ” 

Dar Statele Unite nu se mulțumesc doar cu atât, ci ele vor 
să transforme regiunile pe care le controlează politic şi 
economic în “societate de consum” şi să le impună, sub 
pretextul '“democratizării” şi respectării “drepturilor omului”, 
valorile dizolvante ale modului de viață american. Impotriva 
acestei “agresiuni” s-au ridicat societățile (populaţiile) 
respective, terorismul şi toate celelalte integrisme nefiind 
decât reacții împotriva terorismului de stat şi integrismelor 
Occidentului, pentru apărarea identității proprii. De aceea, 
terorismul nu va putea fi eradicat decât dacă America şi 
Occidentul în general îşi vor schimba atitudinea față de 
problemele lumii contemporane. Roger Garaudy dă şi o 
soluție în acest sens, propunând m dialog între civilizații. 
“Căci — spune el în lucrarea citată — a trecut timpul 
monologuluicultvral al Occidentului, separării şi hegemoniei 
sale, şi avenit timpul dialogului civilizațiilor [...] Problemele 
omenirii fiindpuse lascarăplanetară, reclamă şi răspunsuri 
la scară planetară. Nu vom rezolva aceste probleme decă! 
dacă vom reuşi să recreăm relaţiile umane distruse de patru 
secole de hegemonie occidentală. Nu le vom rezolva decât 
dacă Occidentul va accepta un veritabil şi neipocrit dialog 
cu civilizațiile neoccidentale, pentru a imagina şi aduce la 
viață raporturi noi între om şi natură, între om şi om, între 
om şi Dumnezeu”. 


Demostene ANDRONESCU 


[ehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 
PD TIE e a E PRE E 


S.R.L 


Printing Company