Rost anul X, nr. 106, februarie 2012

CIOC AlUVNăgaa 901 LSOU 





Înainte 












0” ae com 





Pa Pe 
- RE 
e 







dela Îl e 
ele) ile: P rp ESU 
pere Je [: aţa) Tradiţioi 
(deci creştin pentru-romani 

conserva tor, națioRTu+ MR | 
personali st, comunit rist, 
realist şi res ic. 
Stinga es ee ke act pa 
Mentalităt 

























domina n ultimii 60 de de 

Das el asa aa | Pe E Age a 
ani, impiacă incă opei a ee 
unei aute e forțe politice == 


o [= dreapt La ! în România ze ze ss 


d a E ai E se 


postcomunistă == Sa 








Doctorul fără de arginţi De ce militează FCD pentru Cit bine şi cît rău face 
al temniţelor comuniste Statele Unite ale Europei religia în şcoală? 





IROSI 


0% 





Mae: e 





Plătiţi mai puţin faţă de prețul de copertă. 
Primiţi revista acasă. 

Taxele poştale sunt suportate de Redacţie. 
Nu pierdeţi nici un număr al publicaţiei. 


25. 
50... 


Trimiteţi contravaloarea prin mandat poștal pe numele 
Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27 sector 6 Bucureşti. 


LEI 








Trimiteţi contravaloarea abonamentului în contul 
RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit 
Ţiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei - Bucureşti, pe 
numele Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care 
veţi trimite copia chitanţei și o scrisoare la OP 23 CP 27 
Bucureşti, prin care solicitaţi abonamentul și indicaţi 
adresa la care doriţi să primiţi revista. 














SE AMINĂ 







“id CLAUDIU TÂRZIU 


Claudiu.tarziuarostonline.org 


Efectele celor trei săptămîni 
de manifestații de stradă 
neîntrerupte, desfăşurate în Ca- 
pitală și în mai multe oraşe din 
ţară, sînt importante, dar nu fun- 
damentale. A fost retrasă şi dată 
la rescris Legea Sănătăţii, repus 
în funcţia de secretar de stat dr. 
Raed Arafat, suspendată pentru 
un an taxa de primă în matricula- 
re a autoturismelor, demis minis- 
trul de Externe Teodor Baconschi 





Demonstraţiile de protest din acestă iarnă au fost legitime și 
necesare. Indiferent care au fost resortul lor inițial și încercările 
de deturnare ulterioare, trebuia să aibă loc. Ca să-i trezească 


pe politicieni la realitate și ca dovadă de demnitate a poporului 


român. Din păcate, miza principală a revoltelor a fost ratată. 


şi respinsă ca neconstituțională 
legea privind comasarea alege- 
rilor parlamentare cu cele locale. 

La ora cînd scriu aceste rîn- 
duri, pentru că Opoziția a intrat 
în grevă parlamentară, iar pro- 
testele de stradă nu încetează, 
premierul Emil Boc a demisionat, 
iar în locul său a fost desemnat să 
alcătuiască un nou guvern Mihai 
Răzvan Ungureanu, șeful Servi- 
ciului de Informaţii Externe, un 
om care, pe cînd era ministru de 
Externe, n-a slujit interesul naţi- 
onal, dimpotrivă. 


ROST 106 








Concesiile Puterii vin din tea- 
ma că puţinii revoltați din pieţele 
publice sînt numai partea vizibi- 
lă a marii majorități a românilor 
nemulţumiţi de politica făcută de 
PDL-UDMR-UNPR şi de preşe- 
dintele Traian Băsescu. PDL, ca 
principal partid de guvernămiînt, 
își joacă, în următoarele luni, 
şansa de a rămîne nu la guver- 
nare, ci în Parlament. 

Este justificată şi reconfor- 
tantă perspectiva trimiterii PDL 
în Opoziţie şi a suspendării din 
funcţie, de către Parlament, apoi 
a demiterii, prin referendum, a 


lui "Traian Băsescu. Dar aceste 
demersuri nu rezolvă, din nefe- 
ricire, problema de fond. Întreaga 
clasă politică este profund corup- 
tă şi irecuperabilă pe linia inte- 
resului național. Sîntem puşi din 
nou să alegem „răul mai mic“, ne- 
fiind deloc clar dacă acesta există. 
Pentru că PSD, PNL şi PC au mai 
fost la guvernare şi au partea lor 
consistentă de vină pentru situa- 
ţia de azi a României. 

Din acest punct de vedere, 
„noua Piaţă a Universităţii“ a 
eşuat. Ea a dat diagnosticul co- 








AGORA EDITORIAL 


RESIAURAREA 
NORMALITĂȚII 


rect: avem nevoie de alți politi- 
cieni decît cei care se succed la 
putere de 22 de ani încoace. Însă, 
manifestanţii n-au avut un pro- 
gram coerent de revendicări care 
să ducă la ameliorarea sistemului 
politic şi nici lideri care să expri- 
me şi să negocieze aceste cereri. 

Este bine că „Piaţa“ s-a scutu- 
rat de surferii politici - anarhiști, 
marxişti, populişti otevizaţi, foşti 
militari deliranţi şi publicitari 
fără scrupule —, care au încercat 
să se cocoaţe pe valul nemulțumi- 
rilor. Este însă regretabil că „Pia- 
ţa“ nu şi-a născut propriii lideri, 
care să obţină schimbarea 

şi adăugarea cîtorva legi 
esenţiale pentru însă- 
nătoşirea vieţii politice, 
referitoare la înfiinţarea 
partidelor, finanţarea 
campaniilor electorale, 
alegerile uninominale, 
înlăturarea traseismului 
politic, reducerea numărului de 
parlamentari, eliminarea imuni- 
tății parlamentare, restrîngerea 
imunităţii prezidenţiale, limita- 
rea practicii ordonanţelor de ur- 
genţă şi a asumării răspunderii 
guvernamentale, instituirea unor 
mecanisme simple şi eficiente 
pentru adoptarea iniţiativelor 
legislative cetăţeneşti. 

Fără aceste modificări în le- 
gislaţie, putem doar să rotim la 
guvernare la nesfirșit partidele 
existente. Restaurarea normali- 
tăţii se amină. 2] 


Director 


COILANUIBINUI IERIZINUI 


Redactor-Șef 
RĂZVAN CODRESCU 


Redactori ECU DU IPEE Dei 
MIHAIL ALBIŞTEANU IASI ARIE 
ALINA IOANA DIDA TEODORA ROȘCA 

MĂDĂLIN IACOB DAN STANCA 


CONSTANTIN MIHAI i: 
Fotografii 


IRINEL CÎRLĂNARU 
GEORGE CRAĂSNEAN 


Colaboratori permanenți 


DEMOSTENE ANDRONESCU 
DAN CIACHIR: Documentarist 
VALID DB SSI SIUI RADU GREUCEANU 


ELENA DULGHERU 
PAUL GHIŢIU 
PAUL S. GRIGORIU 


Secretar de redacţie 


NICU BUTNARU 


OVIDIU HURDUZEU Design & DTP 
SORIN LAVPIC VALENTIN DAN 
COSTION NICOLESCU Eta orator 
PAUL NISTOR www.rostonline.org 
VIOREL PATRICHI IONUȚ TRANDAFIRESCU 


AnulX e Numărul 106 e Februarie 2012 
Fotografia reprodusă pe coperta 4 este realizată de Irinel Cîrlănaru 


Editor Asociaţia „Rost“, Calea Vitan nr. 242, sector 3, București 
Corespondenţă O.P. 23 — C.P. 27, sector 6, Bucureşti Telefon 0740.103.621 
Email redactiaerostonline.org ISSN 1583-6312 
Tipar Grupul de presă şi tipografie ROMPRINT 


Reproducerea articolelor apărute în revista ROST este permisă numai cu acordul scris al 
redacţiei. Revista este difuzată în ţară şi în comunităţile româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


POLITICA 





UE LA MOMENTUL 
ADEVARULUI 


INTERESE NAŢIONALE ŞI „CHEIA GERMANĂ“ 












aere RE 
NOȚIUNILE POLITICE 
DE DREAPTA ŞI STINGA 


O INCERCARE DE REDEFINIRE 
CRITICĂ DIN PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ 














AGORA 


Restaurarea normalităţii 
se amină 


de Claudiu Târziu 1 
E bună religia în şcoală? 
de Mădălin lacob 6 
Tranziţia spre statul 
neofeudal 

de Alina loana Dida 10 
UE la momentul adevărului 
de Bogdan Munteanu 13 


Hibele noii legi 

a învățămîntului 

de Mihai Albişteanu 20 
Reforma care deformează 
definitiv educaţia 


de Vlad Diaconu 23 
Eminescu printre noi 

de Alina loana Dida 25 
Binecuviîntata lume veche 
de Claudiu Târziu 28 
Arca lui Nae lonescu 

de Constantin Mihai 28 
ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 


Mihail Albişteanu, profesor de 
istorie, doctorand, publicist 
Răzvan Codrescu, scriitor, ultima 
carte publicată: Crucile pustiei: 
poeme neptice (2010) 

Vlad Diaconu, publicist 

Alina loana Dida, medic, publicist 
şi traducător, a tradus Revoluţia 
franceză, de Albert Soboul 


REPERE 

















REPERE 


UTOPIA PERICULOASĂ 
A UNEI DREPTE FALSE 





AREA PDL 








REPERE 


Dumitru Uţă. Doctorul fără de 
arginţi ai temniţelor comuniste 


de monahul Atanasie Ştefănescu 30 


Am aşteptat 17 ani eliberarea 
viitorului meu soţ 
de Veronica Uţă 32 


Tata ne-a purtat de grijă 
şi după moarte 
de Mircea Uţă 34 


Unchiul Dumitru, 
Sfintul închis al familiei noastre 
de Felicia Deac 35 


Interviu cu Adrian Papahagi 
de Claudiu Târziu 40 


ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 

Paul Ghiţiu, scriitor, regizor şi publicist, 
ultima carte publicată: Reabilitarea 
politicii (2000) 

Ovidiu Hurduzeu, Doctor în Ştiinţe 
umaniste al Universităţii Stanford (SUA), 
scriitor şi publicist 

Mădălin lacob, jurnalist 

Sorin Lavric, scriitor, traducător, doctor în 
filosofie, ultima carte publicată: 10 eseuri (2010) 





















; ic Uţă a fost unul dintre sfinţii închisor 
lor românești, un adevărat doctor fără de argini 
care a stat închis 23 de ani. Era un om cu o C 
fundă credinţă î în Dumnezeu şi o mare « 

faţă de semeni. Fusese lăsat de Diunahezeli şi 
| bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o ăita 6 cl 
şi mustaţa tunsă scurt... : 


papi cta a vindecat pe subdi- . “La un monie 
ul închisorii Aiud, Mareș, problema să fie elibei 
de tifos, doctorul Uţă a devenit 
omul cel AA pa ag închi- 
"soare, chiar de către conducere. - mult de folos, aici 
Avea voie să iasă oricînd dorea a rămas în închis 
din penitenciar pentru a face 
rost de medicamente şi se întor- 
cea de fiecare dată încărcat. Toată . („Fachirul“ 
lumea temniţei îi cerea ajutorul, 
gardienii şi funcționarii îl che- 


riptură în întregime. Docti 
|. mau frecvent la'ei acasă pentru voceutari 


era cel care citea cu 
felurite probleme de sănătate ale . pentru toți. e! 
rudelor și cunoscuţilor. “ Doctorul ași fu 
Astfel a cunoscut-o pe Vero-. felul de în bol 
nica, nepoata unui angajat al pe- 
nitenciarului, pe care a meditat-o 
la engleză. Veronica a fost atît de 
- impresionată de acest om, încît . dicinişti din Bucureşti au veni 
l-a aşteptat douăzeci de ani. S-au — la Aiud să înveţe de la €l practie 
căsătorit în 1967. Se pare că, îm- medicală. 

_plinindu-se în cele ale duhului, La ieşirea din Ei ă di 
- doctorul Uţă nu se mai gindeala  torula primit un post de asiste! 
căsătorie. A făcut-o însă numai - la Spitalul 9, la Secţia Neurologie 








le, pense, bisturie, „cu cari ăc 
intervenţii chirurgicale cu mi 


pentru a-i răsplăti Veronicăi aș- Nu s-a dat voie să-și dea 
teptarea și dragostea. Acesteiai-a 
devenit, cum va spune ea singură 
mai tirziu, un adevărat „părinte 
sufletesc“. marea lui dăruire şi prin compi 

În închisoare doctorul Uţă ui-  tenţă, aşa încît era numit de t 
mea cu marea lui putere demuncă, „doctorul cel mare“. 
uitînd să măniînce, încît de multe S-a căsătorit cu Veronica şi 
ori cei apropiaţi îl hrăneau... avut fiu, Mircea. Dori 

În timpul epidemiilor era 
atit de dăruit încît lăsase toate şi 
asistenții săi, care voiau să-l ajute, 
“aveau de făcut cîte o mie de vac- 


rului Uţă era ca fiul | 
jească lui Dumnezeu 
preot, lucru care s-a şi 





A lăsat soției și fiul 





] ) cinuri pe zi. Ținea cu evlaviepost  măre învăţătură ca mi 
- — 108, ANC ÎN[ IL și dădea celorlalți bucățica de . a face pentru aproapi 
T sUXiD carne ce se întimpla să vină mai pentru Hristos, (| 
Ă ul! EM ÎN ] [] l 15] | LA 0) (00) MN [10J N ] (S SINE A CBD)UILNI totdeauna miercureași vinerea. Atanasie Ștefănescu) | 
ii 106 6 | - i N 
pă sa E i Bă - Pi pe 





AGORA 


HIBELE NOII LEGI 
A ÎNVĂŢĂMÎNTULUI 











Noţiunile politice de Dreapta şi 
Stînga: o încercare de redefinire 
critică din perspectivă creştină 
de Răzvan Codrescu 50 
Utopia periculoasă 


a unei Drepte false 
de Vlad Diaconu 60 


Distributismul, dincolo de 
Dreapta şi de Stînga 
de Ovidiu Hurduzeu 64 


O viziune a Dreptei 


în maxime şi cugetări 


selecţie de Radu Greuceanu 67 


Dreapta şi labirintul 
de Paul Ghiţiu 68 


ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 
Constantin Mihai, doctor în Litere, 
profesor, publicist, ultima carte 
publicată: Biserica şi elitele intelectuale 
interbelice (ediţia a II-a, laşi, Institutul 
European, 2010) 

Bogdan Munteanu, doctor în Ştiinţele 
Naturii, profesor, publicist, a publicat 
cartea Mișcarea Legionară: Cuget, repere, 
atitudini (Ed. Imago, Sibiu 2000) 


LITERATURĂ 





Divina Comedie în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu 


PURGATORIUL 
(02 A AAA 


REZUMATUL CÎNTULUI 








70 ROST 106 


REPERE 





„MANIFEST PENTRU 
TRANSFORMAREA 
UNIUNII EUROPENE 
ÎN STATELE UNITE 
ALE EUROPEI“ 











LITERATURĂ 


Poezie 
Dante Alighieri, 


Divina Comedie, Purgatoriul, 


Cîntul XXIV 


traducere de Răzvan Codrescu 


DECANTĂRI 


Sertarul scriitorului român 
de Dan Stanca 


Semnal editorial 
de Răzvan Codrescu 


Falanga lui Vatamaniuc 
de Sorin Lavric 

Cheia viziunii 
creştinismului integral 
de Bogdan Munteanu 


ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ 
Dan Stanca, scriitor, ultima carte 


publicată: A doua zi după moarte (2011) 


Claudiu Târziu, jurnalist 


70 


Tis) 


74 


76 


78 





BĂSESCU SE ÎNCHINĂ. LA 
NOUL IMPERIU. Iraian Băses- 
cu se teme că nu mai apucă încă 
doi ani de mandat şi grăbeşte 
aservirea totală a României faţă 
de noul imperiu european. Șeful 
statului român a declarat recent, 
din nou: „...cedarea de suverani- 
tate este în continuare insuficien- 
tă pentru ca pe viitor să avem o 
uniune [UE - n. red.] competi- 
tivă. Va trebui să acționăm des- 
tul de repede, pentru că nu mai 
este vorba despre un interes na- 
țional, ci despre unul european. 
[...] Singura soluţie este realiza- 
rea Statelor Unite ale Europei. 
Că Băsescu îşi continuă politica 
în ciuda protestelor din țară, deja 
nu mai miră pe nimeni. Proble- 
ma este că nici Opoziția nu com- 
bate viziunea aceasta trădătoare. 
Și mă tem că, incompetentă și lip- 
sită de orice aderenţă la interesul 
naţional cum este, va merge pe 





acelaşi drum de construire a noii 
ordini mondiale. De bună seamă, 
va invoca şi ea interesul naţional 
cu acelaşi patos ca și Băsescu. 


DEZINTEGRAREA MITRO- 
POLIEI CLUJULUI. Episcopii 
Irineu al Albei şi Sofronie al 
Oradei au determinat Adunările 
Eparhiale să voteze trecerea epi- 
scopiilor de la Mitropolia Cluju- 
lui la Mitropolia Ardealului (Si- 
biu), dînd în acest fel o satisfacţie 
tîrzie, dar nu mai puţin savurată, 
ÎPS Laurenţiu. Așa au marcat un 
an de la mutarea ÎPS Bartolomeu 
la cele veşnice. Votul Sinodului 
pe această chestiune va fi o for- 
malitate. Într-un comunicat al 
Patriarhiei ni se spune că Sinodul 
s-ar fi grăbit cînd a decis întinde- 
rea canonică a Mitropoliei Cluju- 
lui, în urmă cu şase ani. Această 
mărturisire ne ridică mai multe 
întrebări. Oare de cîte ori s-a gră- 
bit Sinodul? Și Mitropolitul Lau- 
rențiu a votat tot din grabă, în 
2005, decizia Sinodului de înfi- 
ințare a Mitropoliei Clujului? Nu 
cumva s-a grăbit Sinodul alegînd 
anumiţi ierarhi şi chiar pe acest 
patriarh? Nu cumva se va fi gră- 
bit şi cînd a adoptat noul Statut 
al BOR? La ce alte amendări ale 


hotărîrilor sinodale trebuie să ne 
mai aşteptăm? Ce valoare mai au 
deciziile Sinodului? 

Mai mult, Patriarhul Daniel 
a promis, în urmă cu un an, la 
înmormîntarea vlădicăi Bartolo- 
meu, că Mitropolia Clujului nu va 
fi destrămată. Ce cuvînt mai are? 

Pe de altă parte, s-o recu- 
noaștem, spargerea Mitropoliei 
conduse de ÎPS Andrei este fa- 
vorizată şi de neputinţa acestu- 
ia de a păstra măcar moştenirea 
vlădicăi Bartolomeu, nicicum 
s-o mai şi sporească. În plus, 
Mitropolitul Andrei şi-a pierdut 
din capitalul de încredere prin 
concesiile canonice, administra- 
tive şi morale pe care le-a făcut 
de cînd este în scaun. 

Acum, singura soluție pentru 
ca Mitropolia Clujului să nu ră- 
mână doar cu Maramureşul şi 
Sălajul ar fi să ceară Sinodului 
înființarea de episcopii la Bis- 
trița, Braşov şi Satu Mare, sub 
jurisdicţia sa canonică. Motivele 
pastoral-misionare pentru crea- 
rea de noi episcopii (şi nu numai 
în oraşele amintite) sînt evidente. 


STATUL SE VREA PROPRI- 
ETAR PE MĂNĂSTIREA 
PUTNA. Părintele Arhiman- 
drit Melchisedec Velnic, starețul 
Mănăstirii Putna, a făcut public 
faptul incredibil că Fiscul vrea 
să introducă în proprietatea sta- 
tului vatra de viețuire monahală 
a Putnei: 14 hectare de pămînt, 
pe care se află biserica cu mor- 
mântul Sfîntului Voievod Şte- 
fan cel Mare, cimitirul, chiliile, 
muzeul, arhondaricul, livada şi 
gospodăria anexă. În iulie 2011, 
Tribunalul Suceava a recunoscut 
Mănăstirii dreptul de proprieta- 
te asupra terenului în litigiu şi a 
tuturor celor aflate pe el. Dar în 
decembrie, Direcţia Finanţelor 
Publice a cerut Tribunalului să 
anuleze hotărîrea judecătorească. 


ROST 106 


Pămîntul pe care se află Mănăsti- 
rea Putna a fost dăruit de ctitorul 
ei, Sf. Ştefan cel Mare, domnul 
Moldovei, din averea sa perso- 
nală. După ocuparea Bucovinei 
de către austrieci în 1775, a fost 
constituit în 1783 Fondul Biseri- 
cesc, cuprinzînd averile Bisericii 
Ortodoxe din Bucovina. În acest 
Fond au fost cuprinse în cartea 
funciară şi toate proprietăţile 


Mănăstirii Putna, iar statul ro- 
mân comunist, prin Decretul nr. 
273/1949, nepublicat în Monito- 
rul Oficial, s-a intabulat abuziv 
pe suprafața de 14 hectare amin- 
tită mai sus. Dar în toţi cei 550 
de ani de existenţă ai Mănăsti- 
rii, pămîntul acela a fost folosit 
numai de Mănăstire. Mai mult, 
orice mănăstire are un drept de 
proprietate sacră asupra bisericii, 
chiliilor şi incintei mănăstirești, 
drept recunoscut prin lege. 


PRĂPĂD ÎN PRESĂ. Presa scri- 
să este în colaps. Dacă tendinţa 
de scădere a vînzărilor se men- 


ROST 106 


ţine, în cel mult doi-trei ani nu 
vom mai avea publicaţii tipărite. 
Cauzele nu pot fi legate numai 
de criza economică şi de dezvol- 
tarea internetului. Dar nici nu- 
mai de calitatea slabă a celor mai 
multe ziare şi reviste, pentru că 
vînzările rămîn la un nivel ridi- 
cat tocmai în cazul publicaţiilor 
superficiale, de cancan şi porno- 
grafie. Am mai spus-o, cred că 





presa scrisă este în declin în pri- 
mul rînd pentru că românii s-au 
dezobişnuit să citească (unii din 
lene, alţii, mai tineri, pentru că 
sînt produsele unui învățămînt 
dezastruos) sau refuză să o facă 
„programatic“, întrucît nu mai au 
încredere în presă (pe care prea 


Î CMastantin 
i lulian, 
Preşedintele 

FRFDPLA 





IDEI, VORBE, FAPTE 





adesea au văzut-o amestecată în 
jocuri murdare, de influenţă, ma- 
nipulare şi putere). 

Extincţia presei va fi rezulta- 
tul unui şir de erori (de manage- 
ment şi politice) şi de ticăloşii. 
Însă și un simptom pentru căde- 
rea întregii societăţi româneşti în 
prăpastia ignoranței şi barbariei. 

lată, potrivit BRAT, cifrele de 
vînzări ale cotidienelor quality, 
pe trimestrul al treilea din 2011: 
România liberă - 39.010 de exem- 
plare pe ediţie, Adevărul - 33.706, 
Jurnalul Naţional - 21.295, Eve- 
nimentul Zilei - 15.269, Ziarul 
Financiar - 9.983. 


DREPTURILE OMULUI NU 
SÎNT ŞI PENTRU ANTICO- 
MUNIȘII. Curtea Europeană 
a Drepturilor Omului a respins, 
la sfîrşitul anului trecut, cererea 
Federaţiei Române a Foștilor De- 
ţinuţi Politici - Luptători Antico- 
muniști de a condamna crimele 
săvirşite de regimul comunist 
din România între anii 1945- 
1989. Curtea a primit de la FR- 
FDPLA un volum impresionant 
de documente prin care erau 
dezvăluite peste 3.000 de omuci- 
deri identificate pînă în prezent, 
precum și autorii lor. Totodată, 
au fost prezentate Curţii dovezi 
ale tăinuirii acestor crime de că- 
tre Justiţia Română de după 1989. 
„Respingerea cererii noastre 
demonstrează, fără îndoială, 
solidarizarea Curţii Europene a 
Drepturilor Omului cu crimele 
comunismului săvîrşite în Româ- 
nia înainte de 1989 şi, de aseme- 
nea, solidarizarea cu tăinuitorii 
acestor crime de după 1989. 
Pentru noi, foştii deţinuţi po- 
litici luptători anticomuniști, a 
devenit limpede cum sîntem pri- 
viţi în continuare de către cei ce 
conduc astăzi statele Europei“ -a 
declarat Preşedintele FREDPLA, 
Constantin Iulian. Bi 


„RELIGIA NE AJUTĂ 
LA MĂRIREA MEDIEI“ 


Ca să fiu sinceră eu nu prea am 
făcut religie cu adevărat, cu 
toate că din clasa I am avut-o în 
programă. În clasa I şi a II-a nu 
mai țin minte cum a fost, decît 
că spuneam rugăciunea înaintea 
orei de religie. Din clasa a III-a 
pînă în a VIl-a, am făcut cu o 
doamnă drăguță, dar cu care nu 
vorbeam propriu-zis de religie, 
ci despre alte teme. Ţin minte 
că în acei ani noi nu ziceam nici 
rugăciunea înainte de oră, ceea 
ce mie mi se părea ciudat. Eu de 
mică merg la biserică cu familia 
şi aveam alte așteptări de la ora 
de religie. Apoi a venit un domn 
începător, care era cam derutat. 
În clasa a VIII-a am făcut cu o 


domnişoară care în toate orele se 
contrazicea cu colegii mei care 
nu prea credeau în Dumnezeu. 
Apoi a urmat liceul. Doi ani am 
făcut cu un domn care ne scria la 
tablă şi atît. Mai citea din Biblie, 
dar colegii rîdeau şi nu prea înţe- 
legeam ce citeşte. De abia acum, 
în clasa a XI-a, am început şi eu 
să fac religie, cu un domn pro- 
fesor care ne explică, discută cu 
noi şi, chiar dacă nu îl ascultă 
toţi colegii, mie îmi place. 

Am început să înțeleg cîte 
ceva din religie în ultimii doi 
ani, pentru că în clasa a X-a am 
fost la olimpiadă. Şi cînd am 
ajuns în faza pe municipiu mi- 
era frică să nu mă fac de rîs, pen- 





tru că la oră... Atunci am făcut 


rost de un manual de Dogmatică 
de seminar și am început să în- 
văţ de acolo. Şi aşa am început să 
mai înţeleg unele lucruri; şi nici 
nu m-am făcut de rîs, că am luat 
menţiune. 

Mulţi copii consideră religia 
ca pe o materie care ajută la me- 
die, împreună cu desenul, pen- 
tru că se dau numai note de 10. 
Profesorul cu care facem acum 
ne-a spus că religia o facem nu 
să acumulăm informaţii, ci să ne 
apropiem mai mult de Dumne- 
zeu. Colegii mei nu sînt însă prea 
interesaţi, lor li se pare plictisitor 
că vorbeşte atît de mult, că ne ex- 
plică... Dacă nu sînt învăţaţi din 
familie, cred că profesorul nu 
prea are ce să facă. 

În tot gimnaziul nu am avut 
manuale, iar la clasă făceam şi 
nu prea religie. În a IX-a am avut 
manual, dar nu prea l-am deschis, 
ci doar pe cel din a X-a, pentru că 
am mers la olimpiadă. EI 














ROST 106 


În numerele anterioare ale revistei spu- 
neam că ne-ar bucura dacă dumneavoas- 
tră, cititorii noștri, ne-aţi sugera teme 
de dezbatere și v-aţi exprima opinia pe 
subiectele deja lansate de noi. În numă- 
rul acesta tema aleasă este sugerată de 
o cititorare, doamna Camelia Teodora 
Grosu din Arad: „Personal consider că 
formula de predare actuală a religiei nu 
este nici eficientă şi nici pe departe cea 
mai bună. [... ] Am avut întotdeauna 
convingeri ortodoxe foarte puternice, dar 
am ştiut să am o relație bună cu toți cei 
care erau de alte religii, fie că erau rude 
sau doar apropiați. |... ] Am observat că 
preoții care predau religia în şcoli sînt de 
multe ori prea intrasingenți și de multe 
ori mai mult îi îndepărtează pe copii de 


„ESTE NECESARĂ 


O REFORMĂ CREŞTINĂ 
A ÎNVĂŢĂMÎNTULUI“ 


ANCHETĂ DE OPINIE 


religie în loc să-i apropie. Părerea mea 
este că ar fi mai bine ca în școală să se 
predea o materie generală tuturor elevi- 
lor, care să cuprindă o istorie a religiilor 
și noțiuni generale despre toate religiile 
pămîntului, materie care să fie predată 
de profesorii de istorie sau filozofie, iar 
catehizarea propriu-zisă să fie făcută în 
biserică de preotul paroh, care să caute să 
găsească activități atractive pentru copii, 
care să îl ajute în catehizare“. 

Prin urmare, am încercat să aflăm 
cum văd un elev, un părinte, un pedagog 
și un teolog rostul orei de religie în școală 
și dacă modul actual de predare duce la 
împlinirea scopului pentru care religia 
a reintrat în programa şcolii româneşti. 





7 anchetă realizată de MĂDĂLIN IACOB 


melor de învățămînt a celorlalte 
materii. Mintea copilului poate fi 
bulversată cînd, după ora de reli- 
gie, profesorul de biologie predă 
materia în paradigma darwinis- 
tă, sau dacă în ziua de Bobotează 
sau în Vinerea Mare este obligat 
să meargă la şcoală. 

Ponderea orelor de religie este 


Scopul sistemului de învăţămînt 
din România ar trebui să fie în 
primul rînd acela de formare de 
buni români și de buni creştini, 
iar mai apoi acela de deprindere 
de abilităţi în domeniile de studiu 
pe care şi le alege fiecare. Învăţarea 
religiei în școli este necesară pen- 
tru definirea şi construirea identi- 
tăţii spirituale şi a formării morale 
a copiilor noştri. Orele de religie 
vin în completarea educaţiei reli- 
gioase din familie şi din biserică şi 
trebuie să fie împreună-lucrătoa- 
re. Educaţia religioasă din şcoală 
este menită să sistematizeze şi să 
ordoneze cunoştinţele dobîndite 
în familie. De asemenea, se poate 


ROST 106 


întâmpla ca şi copiii care vin din 
familii în care educaţia religioasă 
lipseşte să prindă dragoste de bise- 
rică, de la orele de religie, şi apoi să 
transmită această dragoste și pă- 
rinţilor, şi aşa să devină ei motorul 
educaţiei religioase în familie. 
Reintroducerea religiei ca 
obiect de studiu în şcoli este sin- 
gurul pas înainte pe care edu- 
caţia românească l-a făcut de la 
evenimentele din decembrie “89 
pînă astăzi. Din păcate, reforma 
profundă a învățămîntului nu 
este încă realizată. Pe lingă intro- 
ducerea religiei ca obiect de stu- 
diu, este necesară şi reforma în 
spirit creştin-ortodox a progra- 


mică în comparaţie cu a celorlalte 
materii predate în manieră atee. 

Dacă profesorul nu este un 
trăitor al credinţei, el nu le poate 
transmite copiilor dragostea de 
Dumnezeu. La religie, faţă de ce- 
lelalte materii, metoda de predare 
cade în urma exemplului personal. 

Introducerea religiei ca ma- 
terie obligatorie la examenul de 
bacalaureat ar trebui să fie vârful 
de lance în reforma învăţămîntu- 
lui românesc. Aceasta ar schimba 
profund percepţia copiilor, dar şi 
a părinţilor asupra orelor de re- 
ligie şi ar mări atenţia acordată 
religiei şi credinţei strămoşeşti în 
viaţa de zi cu zi. E 


AGORA 


„VREM SĂ LE DĂM 
COPIILOR MODELE 
AUTENTICE DE 
URMAT: SFINȚII“ 


Religia, aşa cum artrebui ea pre- 
dată, este un domeniu formativ 
pentru copii. Din perspectiva 
mea de pedagog, religia nu este 
o materie doar pentru sine, ci una 
care însumează o serie de defi- 
niţii. În special în grădiniţă şi în 
şcolile primare, mama Sica, al că- 
rei nume îl poartă şcoala nostră, 
insista ca la ora de religie să se 
lucreze numai pe valori. Pentru 
mine religia este materia materii- 
lor, domeniul de excelenţă care ar 


trebui să fie corolarul a ceea ce se 
face în şcoală. Din păcate, aceste 
valori, care fac parte din tradiţia 
românească, actualmente nu le 
prea mai găsim în formarea noas- 
tră, din pricina debusolării prin 
care trece societatea. 

Este bine că religia a fost rein- 
trodusă după '90 şi este firesc ca 
predarea ei să ţină cont de confe- 
siunea din care provine copilul, 
dar, revin, valoarea este normati- 
vul moral care trebuie sa fie vehi- 


Preot prof. dr. Mihai Valică, Vatra-Dornei 


„RELIGIA ÎN ŞCOALĂ 


ESTE VITALĂ“ 


Personal mă bucur că, în sfîrșit, 
Comisia de lucru a Patriarhiei 
Române pentru elaborarea noi- 
lor programe la disciplina reli- 
gie, întrunită recent, a căutat ca 
prin noua programă şcolară să 
nu mai fie pus accentul pe învă- 
ţarea unor noțiuni, ci pe ideea ca 
orele de religie să aibă un aspect 
formativ, duhovnicesc şi educa- 
tiv. Dacă se merge pe această di- 
recţie de formare, ora de religie 


din şcoală va aduce ceva nou în 
relația elevului cu sinele, cu fa- 
milia, cu semenii și cu lumea în 
general, şi anume harul, întrucît 
prioritatea este nu dobîndirea 
cunoştinţelor în sens scolastic, 
ci dobîndirea darului Sf. Duh 
spre a deveni „făptură nouă în 
Hristos”. Cu alte cuvinte, scopul 
orei de religie este acela de a-i 
ajuta pe tineri să parcurgă cu 
folos şi uşurinţă cele trei etape 


culat prin aceste ore. Prin aceste 
valori înțeleg lucrurile firești pe 
care un copil trebuie să le înveţe: 
relaţia cu sine, cu aproapele, sen- 
timentul că sîntem o persoană 
şi că nu sîntem întîmplător aici, 
că avem locul nostru definit de 
Dumnezeu atunci cînd am venit 
pe lume, că există o relaţie cu cei- 
lalţi care cere responsabilitate, că 
nu trăim la întîmplare, că drumul 
nostru presupune o libertate și că 
aceasta este cea mai grea de dus. 
Toate acestea trebuie transmise 
copiilor, astfel încît ei să înțeleagă 
că au o menire, că trebuie să ducă 
la bun sfîrşit ceea ce îşi propun la 
virsta lor, cu mijloacele vîrstei lor. 

La şcoala noastră, de exem- 
plu, la ora de religie, pe lîngă 
programa pe care simţim nevoia 
să o îmbogăţim, noi încercăm să 
intrăm în biserică şi acolo să ne 
desfășurăm orele. În societatea 
actuală se simte foarte puternic 
lipsa de modele, ori noi încer- 
căm să-i facem pe copii să aibă 
o relaţie cu sfinţii, ca modele au- 
tentice de urmat. Religia eu nu 


ale devenirii noastre hristice: 
despătimirea, iluminarea şi în- 
dumnezeirea, în sensul palamit. 
Acestea se realizează în primul 
rînd cu harul Sf. Duh şi apoi cu 
înțelepciunea, răbdarea şi dra- 
gostea profesorului de religie, 
care trebuie să ia chipul și rolul 
misionarului creştin, şi cu asu- 
marea liberă şi personală a ele- 
vului și a părinţilor lui. 

Religia în şcoală este vitală. 
Fără educaţie religioasă, fără re- 
pere morale şi fără Dumnezeu, 
toată ştiinţa elevului nu aju- 
tă prea mult, ci el este asemenea 
unui orb care nu poate face mai 
nimic. Dacă am reduce prin ab- 
surd predarea religiei în şcoală 
doar la aspectul bioetic, tot ar 


ROST 106 





o văd ca pe o materie seacă, ci 
ca pe una plină de „mustul“ pe 
care îl dă relaţia ei cu viaţa bise- 
ricească, cu Sfinta Liturghie, cu 
sărbătorile mari de peste an, ora 
de religie trebuie să fie integrată 
în tot acest ciclu al Bisericii. 


Dacă m-ar întreba cineva, eu 
nu aş da note la religie. Ideal ar fi 
ca ora să fie axată pe discuţii, pe 
prezenţa în biserică, pe excursii 
explicative în diferite locuri, dar 
acest lucru îmi dau seama că este 
aproape imposibil de realizat în 
sistemul public. Ştim acel cuvînt 
că „omul sfinţeşte locul“; aplicat 
în învăţămînt, înseamnă că fie- 
care materie depinde de profe- 
sorul ei. Însă la religie acest fapt 
este esenţial. Mi-aduc aminte 
că atunci cînd mama Sica, Ana- 


avea un folos civic, umanist şi 
ar reprezenta un mare cîştig. 
Valorile oferite de educaţia reli- 
gioasă sînt extrem de necesare, 
deoarece ele reprezintă pentru 
tineri un reper spiritual esenţial 
şi un liant catalizator între toa- 
te cunoştinţele dobîndite prin 
studiul celorlalte ştiinţe. Pentru 
creştinii ortodocşi predarea re- 
ligiei în şcoală are însă un rol 
mâîntuitor, dacă axiologia didac- 
tică ţine cont de următoarele trei 
repere vitale: transmiterea haru- 
lui prin învăţătura cea bună şi 
folositoare elevului, care aduce 
adevărata cunoaștere mîntui- 
toare; apoi, însuşirea temeinică 
de către profesorul de religie a 
Învăţăturii Ortodoxe, care nu 


ROST 106 


stasia Popescu, preda religia la 
noi în grădiniţă, pe lîngă copii, 
absolut toată lumea, de la fetele 
de la bucătărie la educatoare şi 
supraveghetoare, toţi stăteam şi 
ascultam ce spunea. Dînsa însă 
niciodată nu teoretiza, totdeauna 


pleca de la o poveste. Şi pe margi- 
nea ei construia tot ceea ce dorea 
să transmită. 

Mama Sica, o femeie care s-a 
născut acum 100 de ani, ne spu- 
nea mereu că profesorul trebuie 
să fie un ghid pentru copil. Este 
foarte importantă formarea pro- 
fesorului, vocaţia de profesor. 
Din păcate, învățămîntul româ- 
nesc este plin de hibe, nu numai 
ora de religie are o problemă. 
Cîtă vreme noi nu rezolvăm pro- 
blema formării oamenilor, nu 


ANCHETĂ DE OPINIE 





vom avea ce ne dorim, şi nu mă 
refer aici numai la religie. Să ne 
uităm la manuale; după opinia 
mea, marea majoritate ar trebui 
total refăcute. Şi am putea pleca 
de la nişte manuale scoase la Ti- 





mişoara, de la un caiet de lucru 
scos de o prietenă a mamei Sica, 
de la un abecedar făcut de cei de 
la Fundaţia „Sfinţii Martiri Brân- 
coveni , manuale care sînt prie- 
tenoase, pline de căldură. Noi 
nu avem căldură deloc cu copiii 
noştri, toţi profesorii sîntem în- 
tr-o poziţie de război cu copiii. 
Astăzi, în şcoala noastră copiii 
sînt pe ultimul loc. Sînt mai im- 
portanţi profesorii, directorul, 
birocraţia specifică. E 


are voie să înveţe pe elev ce crede 
el, relativizînd revelaţia divină, 
ci ce învață Biserica; în al trei- 
lea rînd, să se ţină mereu cont 
de complexitatea ființei umane 
şi de sufletul elevului, care trece 
prin diferite faze ale devenirii 
sale hristice şi intelectuale. 

Ora de religie trebuie să fie o 
adevărată sărbătoare a iubirii, a 
dialogului şi comuniunii, în care 
copilul să se simtă în elementul 
lui, să se poată deschide, să spună 
ce gîndeşte, ce simte, ce-l frămîn- 
tă, să întrebe. 

Cred că esenţialul este nu po- 
ziția în curriculară a orei de reli- 
gie, ci importanţa pe care o acor- 
dă profesorii de religie, părinţii şi 
elevii acestei discipline. E] 





AGORA 





IRANZIȚIA 


SPRE SIAIUL 





NEOFEUDAL 


Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a 
publicat, la mijlocul lunii ianuarie, raportul Ce fel 


de tranziție vrem? Analiza critică a tranziției |]. 


Raportul echipei conduse de Cătălin Zamfir este 


al cincilea din ultimii doi ani, cercetări menite 


să ne facă să înţelegem criza societăţii românești, 


de ce tranziția ne-a dus la o construcţie socială 


dezastruoasă, contestată acum şi prin proteste de 


stradă, şi să ne ajute să ne evaluăm opţiunile politice. 


ALINA IOANA DIDA 
alina.dida erostonline.org 





Raportul oferă un răspuns la 
întrebările: Ce schimbări s-au 
produs în societate în ultimii 22 
ani, numiţi iniţial tranziţie, iar 
acum reformă a statului? Cine au 
fost beneficiarii schimbării şi cine 
a suportat costurile? Cine susţine, 
cu instrumentele puterii, un curs 
contestat de români? Ne îndrep- 
tăm spre o societate a prosperității 
de tip european sau ne afundăm 
în subdezvoltare (o societate a ine- 
chităţii, guvernată prin metode 
care alunecă spre dictatură)? 
După o perioadă de cîţiva ani, 
în care părea că lucrurile se aşază 
în societatea românească, criza 
declanşată în 2008 ne-a întors la 
întrebarea ce va fi după? În 2011 
86% dintre români apreciau că ne 
îndreptăm într-o direcţie greşită. 


10 


Pentru a şti dacă procesul de 
transformare a societății româ- 
neşti s-a încheiat, să studiem 
obiectivele tranziţiei. Nu ştim 
cine le-a stabilit, dar ele au fost 
prezente pe agenda politică in- 
ternă din anii 1990: privatizarea 
completă a economiei şi reforma 
instituțională. 

Este discutabil dacă pentru 
funcţionarea bună a unei soci- 
etăţi este necesară privatizarea 
completă. În ţările dezvoltate 
există o dinamică între public şi 
privat. Obiectivul tranziţiei ar fi 
putut fi nu o economie complet 
privatizată, ci o economie privată 
cu sectoare publice cu o dimen- 
siune stabilită contextual. Dar 
privatizarea completă a devenit 
marea dogmă a tranziţiei, inter- 
pretată de sociologii de la ICCV 
ca o iluzie care ne absolvă de ori- 
ce răspundere: justificăm inefici- 
enţa din economie prin faptul că 


mai există sectoare publice. Iluzia 
rezonează cu ceea ce ne tot repetă 
reprezentantul FMI în România: 
sectorul economic public atîrnă 
ca o piatră de moară de economia 
românească; privatizaţi tot şi vă 
va fi mai bine! 

Iniţial, privatizarea ţintea în- 
treprinderile existente. Acum se 
prefigurează o „extindere : priva- 
tizarea resurselor naturale, a sis- 
temului sanitar, de fapt a tuturor 
sistemelor publice. Preşedintele 
a declarat că anul 2012 este anul 
marii privatizări; oare în 2013 
vom putea spune că tranziţia 
s-a terminat şi că ne este bine? 
Deocamdată sîntem o societate 
capitalistă subdezvoltată, cu un 
segment important de populaţie 
săracă. (O serie de indicatori din 
raportul ICCV vorbesc de ris- 
cul de sărăcie al românilor care 
muncesc, rezultat al politicilor 
salariale.) 

Instituţiile statului, trans- 
formate după model occidental, 
lasă impresia că alunecăm spre 
dictatură. Mulţi parlamentari nu 
mai exprimă voința poporului, ci 
sînt aleşi de către deţinătorii de 
dosare sau contracte cu statul. 
Reforma constă, în realitate, în 
privatizarea totală a sistemului 
public. Ea se face deseori prin 
asumarea răspunderii de către 
guvern a unor legi ce vor schim- 
ba complet sistemul de asistență 
socială, de sănătate şi de învăţă- 
mînt. Proiectele de reformă sînt 
făcute de multe ori în secret, sînt 
contestate de către public şi, mai 
important, sînt adoptate prin 
mecanisme nedemocratice. 

Ce a rezultat în urma acestei 
politici, ca viziune și mod de 
lucru, este o ţară sărăcită, cu o 
economie distrusă şi un sistem 
politic ineficient şi corupt, care 
nu mai are autoritate morală în 
fața poporului. Tranziţia a fost 
prost concepută; întrebarea este 


ROST 106 


dacă vrem să o terminăm sau să 
schimbăm cursul lucrurilor. 

A termina tranziţia aşa cum 
am început-o presupune priva- 
tizarea monopolurilor de inte- 
res public (resursele naturale), a 
serviciilor sociale fundamentale 
(sănătatea, educaţia, securitatea 
individuală) şi a viitorului ţării 
prin împrumuturi iresponsabile. 

Spre finalul tranziţiei înţele- 
gem că privatizarea făcută oricum 
nu duce la o economie prosperă; 
ea aduce beneficii celor ce vor să 
exploateze resursele în interesul 
lor, nu al comunităţii (obiectivul 
băieţilor deştepţi). Simptomatic 
a fost că tema interesului econo- 
mic naţional a fost inexistentă în 
discursul politic în cei 22 de ani. 
Statul ca instituţie ce funcţionea- 
ză în interesul comunităţii este un 
stat democrat; controlul statului 
de către un grup reprezintă priva- 
tizarea statului - dictatura. 


ROST 106 





A doua parte a raportului 
ICCV tratează despre stat şi des- 
pre reformarea lui, obiectiv al 
tranziției. Statul capitalist occi- 
dental are ca funcţii furnizarea 
de servicii sociale şi redistribu- 
irea resurselor financiare pentru 
a realiza un anumit echilibru 
social. Resursele financiare pro- 
duse de economie sînt preluate de 
către stat prin impozite şi taxe şi 
trebuie folosite pentru a gesti- 
ona riscurile sociale. În ţările 
dezvoltate statul utilizează peste 
o treime din PIB sau mai mult; 
el redistribuie resursele econo- 
mice de sus în jos, în funcţie de 
nevoi. Cei cu resurse economice 
mai mari contribuie mai mult 
la funcţionarea statului, iar cei 
cu resurse mai mici beneficia- 
ză mai mult. Structura socială 
a unei societăţi capitaliste este 
formată din deținători de capital 
şi salariaţi. Puterea primară o de- 





țin grupurile sociale angajate în 
sistemul economic, iar oamenii 
politici au o putere secundară, 
derivată. Mecanismele asigura- 
torii contra abuzului de putere 
sînt: separarea puterilor în stat, 
reglementările și transparenţa 
acţiunii politice (statul de drept). 
Într-o ţară aflată în tranziţie 
se confruntă două tendinţe de 
organizare a statului: una pro- 
gramatică (de adoptare a mode- 
lului de stat occidental) şi cealaltă 
subterană, produs al noii confi- 
guraţii sociale. România a pre- 
luat formele instituţionale după 
modelul statului occidental, dar 
ele au generat aici o altă realitate 
decît cea aşteptată. Profilul statu- 
lui este determinat de structura 
social-economică a societăţii, 
care pentru tranziția românească 
arată altfel decît într-un stat ca- 
pitalist. Marii capitaliști nu s-au 
format din întreprinzători care 
şi-au organizat producţia şi au 
reinvestit profitul, ci prin transfer 
de proprietate (prin privatizări) şi 
din contracte ale băieților deştepţi 
cu statul. Oamenii politici au ca 
sursă de putere controlul politic şi 
administrativ al procesului de pri- 
vatizare a patrimoniului public şi 
al distribuirii resurselor statului, 
dar accesul lor la aceste resurse 
este strict restricţionat; ei au doar 
capacitatea de a-i îmbogăţi pe alții 
prin decizia politică. Sistemul po- 
litic din tranziţie nu este expresia 
unei structuri social-economice 
preconstituite, ca în societăţile ca- 
pitaliste, ci el este cel care creează 
structura social-politică. 
Problema tranziţiei de la noi 
este accesul la resurse. Oamenii 
politici, noii capitalişti, funcţio- 
narii publici superiori și mana- 
gerii întreprinderilor de stat au 
format o coaliţie social-econo- 
mică, şi politică ce are o poziţie 
priviegiată de putere, nesupusă 
nici unui control, întrucît lor Ş 


11 


AGORA 





„REFORMA“ 
STATULUI ROMÂN 
ESTE O VASTĂ 
OPERAȚIUNE 

DE FRAUDĂ, DE 
CONTROL ASUPRA 
RESURSELOR ŞI 
DE INSTITUIRE A 
UNOR MECANISME 
DE CONTROL DE 
TIP TOTALITAR. 


li s-au alăturat şi persoane din 
sistemele de control al statului 
(poliţie şi justiție). Oamenii po- 
litici au avut patru căi de a par- 
ticipa la distribuirea resurselor 
publice: 1. direct, ca beneficiari 
ai privatizării; 2. prin împărţirea 
profitului rezultat din privatiza- 
re cu noii capitalişti (corupţie); 
3. prin contracte privilegiate cu 
instituţiile statului (de exemplu, 
prin externalizarea serviciilor 
din sistemul public); 4. ca mem- 
bri în consiliile de administraţie 
ale întreprinderilor de stat. 

Nu degeaba în discursul pu- 
blic se vorbeşte ca despre un grup 
social distinct de clasa politică. 
Ea se folosește de structurile sta- 
tului pentru a exploata populaţia. 
Eticheta de corupţie este o formă 
de atribuire strict individuală a 
responsabilităţii tranziţiei, şi nu 
structurală. 

Cînd instituţiile statului sînt 
folosite ca mijloace de îmbogă- 
ţire, redistribuirea resurselor 
are loc de jos în sus, în avanta- 
jul segmentului bogat. Este un 
stat întîlnit în feudalism. Pen- 
tru România de azi cercetătorii 
ICCV descriu conceptul de stat 
neofeudal. În România aflată în 
tranziție s-au confruntat două 


12 





tendinţe structurale (modelul 
statului occidental și modelul 
statului neofeudal), ce au ca op- 
țiuni politice statul puternic şi 
statul slab (sau statul minimal). 
Atacul împotriva statului a per- 
mis manifestarea grupurilor de 
interese particulare, explozia 
corupţiei şi căderea întregii eco- 
nomii. Compresia statului social 
este o modalitate de eliberare a 
unor resurse bugetare pentru a fi 
utilizate în zonele uşor exploata- 
bile în interes privat. Pe măsură 
ce componenta capitalistă a sta- 
tului a scăzut, a crescut partea 
de stat neofeudal. 

Sărăcit de ineficiența econo- 
miei şi de deficitul mecanismelor 
controlului social, statul neofeu- 
dal se apropie de limita superioa- 
ră a oportunităţilor de exploatare 
privată. Ultima sursă de exploa- 
tare neofeudală este populația 
însăşi. Mecanismele pentru obţi- 
nerea de resurse suplimentare de 
la populaţie sînt: politica fiscală 
în defavoarea comunităţii săra- 
ce; monopolurile de stat, admi- 
nistrate cvasi-independent (cum 
este Poşta); monopolurile pu- 
blice: prin privatizarea lor se va 
obține o creştere a eficienței mai 
mult prin concentrarea profitu- 


lui şi creşterea tarifelor suportate 
de populaţie. 

Statul neofeudal se află în 
criză prin epuizarea resurselor 
statului şi sărăcirea resurselor 
oferite de economie. Este un stat 
sărac al unei societăţi tot mai 
sărace. Statul român tinde să re- 
curgă la ultima opţiune politică: 
adoptarea metodelor dictatoriale. 
Politizarea instituţiilor statului 
este forma cea mai vizibilă de 
deplasare a societăţii românești 
spre autoritarism. 

Tranziţia a produs o economie 
structural deformată şi cronic in- 
eficientă, dar şi o ţară îndatorată. 
Concluzia raportului ICCV este 
că ne aflăm în punctul crizei în 
care nu mai este posibilă decit o 
schimbare de politică. Explozia 
nemulțumirilor sociale va ge- 
nera reversul politic fie prin ale- 
geri, fie prin revoltă populară. 
La întrebarea care este garanția 
că viitorul guvern va renunța la 
modelul feudal de dezvoltare? so- 
ciologii au ca răspuns amploarea 
fără precedent a crizei politice, 
sociale şi economice şi radicali- 
zarea populaţiei. 

Întrebarea noastră este dacă 
există riscul ca statul român să dis- 
pară cu totul în urma exploziei. 5 


ROST 106 





LA MOMENTUL 
ADEVĂRULUI 


UL, 


INTERESE NAŢIONALE ŞI „CHEIA GERMANĂ“ 





(0) BOGDAN MUNTEANU 





Naţiunile sînt entitățile creatoa- 
re ale istoriei și nu au cum să fie 
desfiinţate. Ele se manifestă în 
continuare în cadrele politice şi 
sociale ale momentului. Chiar 
dacă în clipa de faţă actorii prin- 
cipali nu se revendică de la ideo- 
logii naţionaliste, asistăm indu- 
bitabil la o ciocnire a diverselor 
interese naţionale. Iar acestea fac 


ROST 106 


Proiectul european, prezentat pînă nu 


demult drept aducător de libertate, 


prosperitate şi bunăstare, suferă acum 


primul şoc major al contactului cu 


parte din categoria constantelor 
istorice, care transcend epocile şi 
se înscriu pe linia specificului şi 
a permanenţelor fiecărei naţiuni 
europene. 

De pildă, Germania nu face 
decît să-şi apere interesul naţional, 
fie şi în aceste cadre ale UE. Adică 
refuzînd „globalizarea“ datoriilor, 
chiar dacă se pronunţă pentru 
anumite mecanisme financiare 
menite sa „ajute“ ţările cu proble- 


realitatea concretă. Totul a pornit de 
la o buturugă mică: Grecia. Sedusă 

de mirajul integrării şi profitind 
peste măsură de avantajele aderării 

la moneda comună, Grecia s-a văzut 
tirită în virtejul necontrolat al 
datoriilor, a cărui spirală ameninţă 
acum să înghită întregul continent. 
S-a spus că o dată cu acest proiect 
european ideea de „identitate 
naţională“ ar deveni desuetă, că 
locuitorii bătrînului continent ar 
deveni dintr-o dată cu toţii „europeni 
fără frontiere“. Realitatea de sub ochii 
noştri contrazice însă această teorie. 


me. Am pus ghilimelele de rigoare, 
căci şi ajutoarele acestea sînt con- 
diționate. Dar dacă sînt cerute, sau 
de neevitat, e logic să se impună 
condiţii. Cine ar face altfel? 
Pericolul aici nu ar fi o stabili- 
tate bazată pe consolidarea (peste 
măsură?) a poziţiei Germaniei, 
aşa cum se tem unii germano- 
fobi cu afinități anglo-americane. 
EI vine mai degrabă din direcţie 
opusă: anume ca adversarii Y 


13 


SERE 


tradiţionali ai Germaniei să nu 
cumva să urmărească o politică 
prin care să o neutralizeze, cum au 
mai făcut şi în alte rînduri, văzînd 
că aceasta se descurcă în fața cri- 
zei, ba mai mult, că se impune 
printr-un rol conducător, chiar 
dacă mult diferit în substanţa sa de 
cel asumat în trecut. Dar de data 
aceasta „îngenuncherea“ nu eviza- 
tă pe plan militar, ci pe plan finan- 
ciar, fie şi cu prețul destabilizării 
întregului continent. Mai precis, 
se pare că se urmăreşte eterna con- 
stantă a interesului politic britanic 
(care acum se suprapune practic 
cu cel de peste ocean) dea domina 
Europa continentală în mod indi- 
rect, prin stimularea unui echi- 
libru de forţe care să nu permită 
ridicarea unei naţiuni care să-şi 
asume, într-un fel sau altul, un rol 
conducător. Cînd Germania a în- 
cercat acest lucru în două rînduri, 
sub regimuri politice și ideologii 
diferite, a fost zdrobită în urma a 
două războaie mondiale. 

Să nu se spună că ostilitatea tre- 
cută la adresa Germaniei s-a dato- 


14 





Pl 
te Dee e Ia 


rat exclusiv malignităţii ideologiei 
naziste. Căci cealaltă ideologie cel 
puţin la fel de feroce, cea comunis- 
tă, a fost acceptată şi multă vreme 
chiar susținută. În ochii multor 
politicieni occidentali pericolul 
era „Germania“ în sine, ca stat 
puternic, indiferent sub ce regim 
politic. lată de ce imperialismul 
sovietic a fost tolerat şi chiar în- 
curajat, cu consecinţe catastrofale 
pentru țările din estul Europei. 
Cu toţii ne reamintim de 
moartea într-un suspect accident 
de avion a fostului preşedinte po- 
lonez Kaczynski alături de alți 
înalți oficiali, pe cînd veneau să 
comemoreze masacrul comis de 
sovietici la Katyn. Dar se pare că 
soarta dă dovadă şi aici de o ci- 
clicitate remarcabilă. Tot într-un 
accident de avion, tot suspect, dar 
de data aceasta la Gibraltar, a sfîr- 
şit în anul 1943 premierul guver- 
nului polonez în exil, Wladyslaw 
Sikorski. Întîmplător sau nu, el 
se manifesta pentru denunţarea 
cu vehemenţă a masacrelor de la 
Katyn şi pentru o linie net anti- 





comunistă, fapt devenit neconve- 
nabil guvernelor (în special celui 
britanic) aliate cu Stalin împotriva 
Germaniei. (Un documentar pre- 
zentat la o televiziune germană 
indică, pe baza unor informaţii 
foarte solide, o posibilă implicare 
a serviciilor secrete britanice în în- 
scenarea acestui accident; detalii 
pot fi găsite şi pe internet). 

Paranteza istorică se încheie 
aici, revin la actualitate. 

În contextul crizei financiare 
din zilele noastre, Germania și-a 
asumat din nou un rol de lider. 
Fireşte, în cadrele instituţionale 
ale UE. Mai mult, pentru a nu fi 
acuzată de egoism sau etnocen- 
trism, merge peste tot la braţ cu 
Franţa. Fapt ce pare un motiv în 
plus de îngrijorare pentru intere- 
sele anglo-saxone, care în trecut 
au întreţinut în permanenţă riva- 
lităţi între puterile continentale, 
luînd mereu partea celui mai slab, 
pentru a profita finalmente de slă- 
biciunile tuturor. 

Germania îşi urmează şi acum 
(fie că o conştientizează, fie că nu) 


ROST 106 


liniile politice tradiționale din 
trecut: misiunea istorică de a fi 
„inima Europei , cum s-a dorit a 
fi şi prin Reich-ul medieval (im- 
periul romano-german) sau prin 
cele mai recente. Doar ideologiile 
exterioare sînt azi altele, în rest 
se impun o serie de elemente şi 
trăsături absolut naturale la nivel 
de colectivităţi, pe care istoria nu 
le-a putut şi nu le va putea şterge: 
specificul unei naţiuni nu dispare 
decît o dată cu aceasta. Căci există 
şi alte forţe, invizibile, care mode- 
lează în mod hotărîtor harta istori- 
că şi politică a omenirii. Ele ţin de 
planul spiritual şi de miturile care 
caracterizează identitatea profun- 
dă a popoarelor. 

lată întărirea acestei idei pre- 
cum şi caracterizarea Germaniei 
(simbolizată prin dinastia imperi- 
ală de Hohenstaufen, care a jucat 
un rol cheie în istoria medievală a 
Europei) făcută de un autor ger- 
man: „Imaginea noastră excesiv 
de lucidă, raţionalistă, pretins 
«ştiinţifică» despre istorie suferă 
în mod îngrijorător de o lipsă de 
considerație pentru acea tainică 
şi subterană, permanent creatoa- 
re voinţă de realizare a sufletului 
popular anonim, pe care acesta, în 
starea sa genuină, încă necotropit 
de maşinăria calculului politic, 
ştie să o simtă şi să o asimileze. 
Pofta brută de putere, jaf și răz- 
bunare determină acţiunile unei 
naturi instinctuale cu siguranță 
mai mult decît motive de ordin 
spiritual. Dar nimic nu ar fi mai 
greşit decit ca interpretarea rolu- 
lui jucat de familia Hohenstaufen 
în cadrul ciocnirii — adesea crude 
şi sîngeroase - a forțelor spiritua- 
Je din epocă să fie tributară doar 
unei perspective de tip machtpoli- 
tisch (văzînd motivații dictate ex- 
clusiv de interesul pentru puterea 
politică - n.n.). Ei şi-au jertfit inte- 
gritatea, onoarea şi fericirea casei 
lor pentru un plan, care tradus în 


ROST 106 


limbajul politicii de azi ar putea 
fi circumscris în mod îndrăz- 
neţ prin țelul unei Europe unite; 
adică planul unei confederaţii de 
state europene. [...] Reich-ul re- 
prezintă cercul comun de iradiere 
şi influenţă a diferitelor popoare 
conştiente de identitatea lor, dar 
ordonate sub forma unei confede- 
raţii de state. Ideea de Reich este 
o oglindire a experienţei trăite a 
patriei, făcută vizibilă pe cupola 
imaginară a unei arcuiri cosmice, 





îl propune, trebuie menţionat că 
tentativele recente ale Germaniei 
de a deveni „motorul“ şi „inima“ 
unei Europe unificate (interpre- 
tată de Hitler prin tendinţele sale 
de dominare brută într-un fel, iar 
de Germania actuală în alt fel) nu 
se suprapun pe deplin cu toate 
semnificațiile mitului originar, 
generat de idealul familiei de Ho- 
henstaufen. Astfel, Schmid Noerr 
ne tălmăceşte în cartea citată sim- 
bolistica unicornului, semnul he- 


EUROPA ESTE CÎMPUL DE CONFRUNTARE 
DINTRE GERMANIA, CARE ÎŞI APĂRĂ 
INTERESUL NAŢIONAL, ŞI ANGLO-AMERICANI, 
CARE VOR SĂ O NEUTRALIZEZE, DE TEAMĂ 
SĂ NU DEVINĂ PREA PUTERNICĂ. 


care aici simbolizează închiderea 
cercului, a polului matern al între- 
gii vieţi întru ideea unei ecume- 
nicităţi eterne, a unei «comunități 
a sfinților». Reich-ul este poezia 
despre patria eternă.“ (Friedrich 
Alfred Schmid Noerr, Die Hohen- 
staufen, 1955) 

Europei eminamente tehno- 
cratice de azi îi lipseşte tocmai o 
asemenea mare idee, care să-i dea 
un suflet. Totuși, nu cumva ceea 
ce vedem acum, în contextul crizei 
financiare, este tot o actualizare, 
fie şi trunchiată, a „misiunii isto- 
rice“ germane, cu rădăcini adinci 
în negura secolelor, în mituri şi 
în idealuri istorice de o vechime 
imemorială? (E un lucru la care 
ar trebui să mediteze şi intelectu- 
alii noștri care au luat în deridere 
ideea unei „misiuni românești “ 
specifice, cristalizată în curentul 
naţional al secolului XX. Terme- 
nul de „misiune“ trebuie înțeles ca 
fiind legat în mod intim de însăşi 
fiinţa şi identitatea unui neam.) 

Revenind la autorul german ci- 
tat mai sus şi la arhetipul pe care 


raldic al acestei dinastii: „Cea mai 
veche imagine mitologică de care 
s-a folosit familia de Hohenstau- 
fen a fost legendarul unicorn, care 
în simbolistica creştină a jucat un 
rol aparte: inorogul sălbatic, nesu- 
pus, iese din adîncul pădurii și îşi 
pleacă smerit capul în poala Mari- 
ei, a Maicii Domnului. Un simbol 
al îmblînzirii instinctelor sălbatice 
de mînie ale unei creaturi căzute 
cîndva de la Dumnezeu“. Astfel, 
simbolul deplin şi adevărata misi- 
une istorică a Germaniei trebuie să 
stea sub semnul puterii îmblînzite, 
ascultătoare de Dumnezeu, aşa 
cum îi porunceşte arhetipul care 
îi legitimează lucrarea. 

Marea Britanie este de aseme- 
nea consecventă cu linia sa istori- 
că. Repliată strategic în afara mo- 
nedei unice, se pronunță mereu 
pentru o Europă „flexibilă“, mai 
liberală, și împotriva unui „bloc 
de piatră“, a unei unități rigide. De 
fapt, toate aceste aprehensiuni nu 
sînt altceva decît consecința întă- 
ririi tot mai accentuate a influen- 
ței germane în cadrul UE. lar Y 


15 


AGORA 


acum, spre deosebire de marile 
momente istorice ale trecutului, 
Franţa este alături de Germania 
şi nu în tabăra adversă. 

O stare de lucruri care nu poa- 
te decît să neliniştească lumea 
anglo-saxonă, care reprezintă de 
fapt polul cel mai important unde 


fel sau altul Germania să adopte, 
împotriva intereselor sale, politi- 
cile financiare „impuse“ de sus, 
dinspre UE. 

Vom vedea ce va urma. Anu- 
me, dacă va prevala punctul de 
vedere german, de altfel foarte ra- 
țional şi orientat meritocratic, sau 


GERMANIA ÎŞI URMEAZĂ MISIUNEA 
ISTORICĂ DE A FI „INIMA EUROPEI“, 

CUM S-A DORIT A FI ŞI PRIN REICH-UL 
MEDIEVAL (IMPERIUL ROMANO-GERMAN) 
SAU PRIN IMPERIILE MAI RECENTE. 


este localizată oligarhia financiară 
mondială. 

Din fericire, putem spune un 
lucru: conflictele de interese actu- 
ale se manifestă în cadre institu- 
ționale bine definite, au doar un 
substrat economic şi e improbabil 
ca ele să se constituie în germenii 
unui conflict militar pe continen- 
tul european. (Astfel de germeni 
există mai degrabă în altă parte, în 
zona Orientului Mijlociu.) 

Totuşi, anglo-americanii arun- 
că săgeți şi aprind fitile. Mai pre- 
cis, încearcă să silească într-un 





16 


se va adînci virtejul crizei în mod 
artificial, încît să se dea de pămînt 
şi cu Germania, silind-o să fie de 
acord cu „globalizarea datoriei“ 
şi practic cu înfeudarea şi mai ac- 
centuată a tuturor țărilor UE unui 
grup de interese ocult. 

Indicii în acest sens sînt destu- 
le. Germania se opune (prin pris- 
ma propriului interes) globalizării 
datoriei. Căci astfel, în vreme ce 
dobinzile la împrumuturile țărilor 
aflate în impas financiar ar urma să 
scadă, dobinzile plătite de Germa- 
nia ar creşte. Pe de altă parte, din- 


spre Comisia Europeană de la Bru- 
xelles se înteţesc presiunile pentru 
introducerea de obligaţiuni comu- 
ne la nivelul zonei euro. Atât prin 
preşedintele Comisiei, Barroso, cît 
şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la 
conducerea „Grupului Euro. 

Mai mult, se lansează din di- 
verse părţi o serie de mesaje me- 
nite să submineze poziţia Ger- 
maniei, pentru a o sili să adopte 
politicile impuse de către alţii. 

Astfel, sub titluri senzaţiona- 
le și alarmiste care pot fi citite în 
presa noastră, gen „Dezastrul su- 
prem: nemții sînt mai îndatoraţi 
decît v-aţi imaginat ! (menite mai 
degrabă să facă rating), se pot citi 
informaţii cît se poate de perti- 
nente şi care denotă o campanie 
antigermană concertată. 

Astfel, Jean-Claude Juncker 
afirma că Germania ar trebui să 
o lase mai moale, căci în fond da- 
toria sa publică este de 83% din 
PIB, în vreme ce datoria Spaniei, 
una din ţările cu probleme, este de 
doar 61% din PIB. Chiar dacă ci- 
frele sînt reale, reputați economiști 
germani au şi dat o replică promp- 
tă. Anume că Germania este una 
din puţinele ţări europene care 
are fixate limite constituţionale la 
îndatorarea excesivă şi care are de 
asemenea prevăzute mecanisme 
foarte clare pentru reducerea trep- 
tată a acestei datorii procentuale. 

Pe de altă parte, tabloidele bri- 
tanice întreţin la nivel popular 
eterna rivalitate anglo-germană, 
prin mesaje de genul „britanicii 
nu au a se teme de cizmele ger- 
mane, ci de încălţările autoritare 
ale nemților ? sau „Ascensiunea 
celui de-Al Patrulea Reich sau 
cum se foloseşte Germania de 
criza financiară pentru a cuceri 
Europa ?. La care nici tabloidele 
germane nu se lasă mai prejos: 
„Ce treabă mai are Anglia cu Uni- 
unea Europeană? Europa vorbeşte 
acum limba germană ?. 


ROST 106 


Sînt aspecte care pot părea ba- 
nale, însă care denotă realităţi mai 
adinci, acele constante istorice de 
care aminteam mai devreme. 


Faptul că Germania şi-a asu- 
mat (sau este pe cale să-şi asu- 
me) un rol de lider european în 
gestionarea crizei financiare este 
perceput ca atare de o largă ma- 
joritate. Există totuşi şi voci com- 
plementare, venite tot din spaţiul 
anglo-saxon, care afirmă tocmai 
contrariul: anume că implicarea 
Germaniei este încă prea şovăiel- 
nică, aceasta trebuind să-şi asume 
o responsabilitate sporită: „Why 
Only Germany Can Fix the Euro“. 

Opinia de mai sus nu pare to- 
tuşi împărtăşită de majoritatea 
lumii dolarului şi a lirei sterline. 
Cea mai importantă lovitură îm- 
potriva Germaniei vine din partea 
agenţiilor de rating, care sînt in- 
strumente ale oligarhiei financiare 


ROST 106 


prin care se poate „dirija criza în 
direcţia dorită. 

Astfel, agenţia Standard & 
Poor's, chiar dacă încă nu a scăzut 
ratingul maxim al Germaniei, a 
coborit cu o treaptă perspectiva 
sau „trend-ul“ acestuia, indicînd 
că acest rating ar putea fi efectiv 
coborit în următoarele luni. Cu 
alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca 
răspuns, într-o declaraţie comună 
germano-franceză se transmite 
că „Germania şi Franţa îşi afirmă 
convingerea că propunerile celor 
două guverne întăresc coordona- 
rea bugetară şi politico-economică 
a zonei Euro şi promovează stabi- 
litate, competitivitate şi creştere 
economică . Adică exact un mesaj 
de sens opus, menit să menţină în- 
crederea în bonitatea acestui „nu- 
cleu dur“ al UE la cotele maxime 
de pînă acum. Mai mult, unii po- 
liticieni germani chiar acuză fățiș: 





„Nu sînt partizan al teoriilor com- 
plotului, dar uneori este greu să te 
debarasezi de impresia că anumi- 
te agenţii de evaluare și anumiţi 
gestionari de fonduri americani 
lucrează împotriva zonei Euro“ — 
afirmă Rainer Briiderle, fost mi- 
nistru german al economiei». 
Sigur că unii se tem acum că 
țările mici ar deveni astfel „înfe- 
udate“ Germaniei. E de discutat. 
Nu cred că Germania urmăreşte 
aceasta cu orice preţ, mai degrabă 
guvernele acelor țări sînt incapabi- 
Je de performanţă şi disciplină eco- 
nomică şi ajung forțat în impasuri 
financiare. Nu se poate vorbi acum 
de un „imperialism“ german a ni- 
vel politic, cel mult de o variantă 
soft, dar un substrat există, fără 
îndoială. Sistemul politic şi econo- 
mic al Europei actuale este rodul 
unui consens, nu este un dictat al 
Germaniei. E adevărat, totul 3 


17 


AGORA 


are la bază exclusiv materia, eco- 
nomia. Iar la acest capitol poporul 
german, caracterizat prin hărnicie, 
spirit de organizare şi eficienţă, a 
reuşit să se impună, de multe ori în 
defavoarea altor popoare cu o altă 
structură spirituală (greci, italieni 
etc.). Introducerea monedei unice 
a favorizat îndeosebi exporturile 
germane în spațiul comunitar, spre 
dezavantajul țărilor a căror balanță 
comercială a devenit astfel deficita- 
ră. Ei bine, tocmai această politică 
a Germaniei de urmărire a intere- 
sului economic imediat a contri- 
buit şi ea la adîncirea crizei acelor 
state „periferice“, afectînd implicit 
stabilitatea întregului continent, 
după cum se menţionează în mod 
pertinent în articolul deja citat din 
Foreign Affairs*. Faptul că ţările 
aflate acum în impas au ajuns să 
se împrumute excesiv ţine desigur 
în primul rînd de propria gestiona- 
re deficientă. Dar unul din factorii 
care le-a agravat situaţia şi care a 
dus atit la creșterea împrumuturi- 
lor, cît şi a dobinzii la acestea (ca 
urmare a unui rating scăzut) este 
şi dezechilibrul economic în favoa- 
rea Germaniei, care s-a adincit în 
mod constant de-a lungul timpu- 
lui. Desigur, „ajutat“ şi de influența 
politică şi economică exercitată în 
mod deliberat de această ţară. 
Însuşirile germane, care la 
prima vedere par a fi numai de 
natură pozitivă, se pot însă trans- 
forma uşor în ceva de esență 
cu totul opusă. Cultul exagerat 
pentru „ordine“ atinge adesea 
dimensiuni hilare. Astfel, un ce- 
tățean german a înaintat o plin- 
gere la poliţie, semnalînd faptul 
că „cetăţeanul Joseph Ratzinger , 
adică Papa Benedict al XVI-lea, a 
circulat cu papamobilul în timpul 
vizitei la Freiburg fără a fi asigurat 
cu centura de siguranţă (Papa stă- 
tea desigur în picioare, aclamînd 
mulțimea). Poliţia a înregistrat 
plingerea, însă, din fericire pentru 


18 


„cetățeanul Ratzinger“, a respins- 
o, după oanaliză făcută cu aceeaşi 
meticulozitate germană: strada pe 
care s-a circulat în timpul vizitei 
era închisă traficului public, prin 
urmare codul rutier nu poate fi 
aplicat în cazul de față“. 

Cum ar fi să ne închipuim 
această „tipicărie“, acest legalism 
exacerbat la cotele cele mai înalte, 
ridicat şi aplicat uneori pe planul 
politic...? 

Încrederea excesivă în „per- 
formanţele“ proprii pe plan ma- 
terial sau organizatoric poate fi 
însă și fatală. O greşeală de acest 
gen s-a comis în timpul celui de- 
Al Doilea Război Mondial, cînd 
germanii şi-au tratat de sus și cu 
aroganță aliaţii mai săraci, deşi 
lupta împotriva comunismu- 
lui trebuia dusă nu doar pe plan 
militar, ci şi pe un plan moral şi 
spiritual. Incapacitatea de a vedea 
acest lucru le-a fost fatală, ducînd 
la dezastru şi la condamnarea re- 
gimului nazist de către Tribunalul 
de la Niirnberg pentru ororile de 
care s-a făcut răspunzător. Pri- 
vind raporturile Germaniei cu 
ţările „partenere“, lucrurile stau 
şi azi oarecum asemănător. Nu 





e vorba numai de performanţa 
economică, unde Germania nu a 
făcut altceva decit să se afirme în 
cadrele şi în orînduirea existentă, 
de multe ori în defavoarea altor 
țări. La start, „pe hîrtie“, şansele 
tuturor au fost desigur egale. Mai 
mult, ţările mai sărace au putut 
profita economic de integrarea în 
UE. Germania se numără printre 
ţările care contribuie cel mai mult 
la bugetul european, în vreme ce 
alte ţări mai degrabă au profitat de 
pe urma acestuia. Un aspect fără 
îndoială pozitiv, dar insuficient. 
Acestei orînduiri continentale îi 
lipsește însă și o altă dimensiune, 
dincolo de cea strict „legalistă“, 
care ar putea reglementa altfel ra- 
porturile dintre state, generînd un 
parteneriat real şi nu unul complet 
dezechilibrat (a se vedea şi sem- 
nificația spirituală a simbolisticii 
unicornului desluşită mai sus, pe 
care Germania de ieri şi de azi se 
pare că a uitat-o demult). 

Pînă a se ajunge acolo (dacă se 
va ajunge cîndva), se poate spune 
însă următorul lucru: cine ştie să- 
şi facă ordine în mica lui ogradă 
şi s-o gospodărească cum trebu- 
ie, îşi poate permite şi să adopte o 


ROST 106 





atitudine demnă în faţa „marilor 
puteri“. Parteneriatul - fie şi în 
condiţiile de acum- nu trebuie să 
fie sinonim slugărniciei. 

Din păcate, politicienii români 
sînt pe nicăieri. Nu reușesc să arti- 
culeze un punct de vedere specific, 
sau să se implice în formarea de 
poli alternativi, meniţi să apere in- 
teresele româneşti prin racordarea 
lor la alte interese ale unor ţări eu- 
ropene aflate în situaţii similare. 

Dar, pe de altă parte, trebuie 
recunoscut şi faptul că în ziua 
de azi e greu să ai influenţă şi o 
voce care să se facă ascultată şi 
respectată, dacă economic eşti la 
pămînt. Azi vorbim, din păcate, 
doar de materie, de dictatura eco- 
nomicului, şi nimic despre spirit. 
Dar ceea ce se ignoră azi ar putea 
răbufni mîine. Ceea ce ne paş- 
te este fie o dominație germană 
(mai ales pe plan economic), fie o 
„aducere la ordine“ a Germaniei 
— de voie, de nevoie - cu adîncirea 
crizei şi cu instaurarea unei UE pe 
principiile de tip socialist atît de 
dragi lui alde Barroso şi celorlalți 
funcţionari de la Bruxelles, a că- 
ror agendă este diferită de cea a 
popoarelor europene. De partea 


ROST 106 





CÂTĂ VREME ARHITECȚII UE IGNORĂ 
SISTEMATIC RĂDĂCINILE EI CREŞTINE 
ŞI INTRODUCEREA UNOR PRINCIPII DE 
ACEASTĂ NATURĂ ÎN POLITICĂ, NU VOR 
OBŢINE DECÂT UN EŞEC RĂSUNĂTOR. 


cealaltă însă, agenda oricărui şef 
de stat al unei ţări suverane (indi- 
ferent cît de limitată ar fi această 
noțiune în ziua de azi) e obligată 
să ţină cont în special de interesele 
celor care l-au ales. 

O uniune de tip socialist — ca 
alternativă la hegemonia Germa- 
niei — e puţin probabil să reziste. 
Va deveni pînă la urmă tot o or- 
ganizație suprastatală sub umbrela 
căreia se vor ciocni diversele inte- 
rese naționale. Unui astfel de pro- 
iect european îi lipseşte în cele din 
urmă un liant, o identitate. 

Se pare că alternativă la ideea 
unui astfel de proiect nu există, 
dar adevăratul respect pentru 
identitățile naţionale şi tempera- 
rea egoismelor statale poate veni 
numai din partea unui - inexis- 
tent acum - liant spiritual. 

Cîtă vreme arhitecţii actualei 
Europe ignoră sistematic rădă- 
cinile ei creştine şi introducerea 
unor principii de această natură 
în politică, nu vor obţine decît un 
eşec răsunător. 

Și, dacă tot am indicat Germa- 
nia drept „cheia situaţiei politice 
şi economice de pe continent, tre- 
buie spus că au existat şi gînditori 
germani, azi aproape uitaţi, care 


imediat după cel de-Al Doilea 
Război Mondial şi-au pus exact 
această problemă, încercînd să 
traseze viziunea generoasă a unei 
Europe bazate pe spirit, pe propria 
identitate şi pe miracolul credin- 
ței. Mă refer aici la Schmid Noerr 
(autor deja citat şi mai sus) în vo- 
lumul din anul 1949, Ewige Mutter 
Europa — „Eterna mamă Europa-. 
Și nu, aici nu e vorba despre o 
zeamă diluată de tip creştin-de- 
mocrat, ci de o sensibilitate reală 
şi de o situare exact pe planul spi- 
ritual, invizibil şi ignorat de către 
mulți (ca atare, să nu ne mirăm că 
un astfel de autor este azi la rîn- 
dul său complet trecut cu vederea). 
Surprinzător sau nu, în cartea sa 
România este trecută sub tăcere, 
nefiind menţionată explicit nici 
măcar la categoria de Randvălker 
— popoarele periferice (să interpre- 
tăm acest termen doar geografic), 
centrul fiind, desigur, german. 

O lipsă care s-ar cuveni co- 
rectată, căci pe acest plan, al unei 
Europe a spiritului, România este 
orice altceva numai cenuşăreasa 
continentului nu. Dar, pentru a o 
corecta, va trebui ca în primul rînd 
noi, românii, să ştim să ne facem 
auzit glasul în faţa Europei. PB 


1. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/dezastrul-suprem-nemtii-sunt- 
mai-indatorati-decat-v-ati-imaginat-156624.html 

2. http://mww.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-se-simt-stapanii-lumii- 
europa-vorbeste-germana-america-aproape-de-faliment-156760.html 

3. http://www.adevarul.ro/international/germanofobie-reich-euro- 


pa_0_604140021.html 


4. http://www.foreignaffairs.com/articles/136685/matthias-matthijs-and- 
mark-blyth/why-only-germany-can-fix-the-euro?page=show+ 

5. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-ii-acuza-pe-americani- 
ca-vor-distrugerea-zonei-euro-157685.html 

6. http://www.badische-zeitung.de/freiburg/fahrt-durch-freiburg-kein-kno- 


ellchen-fuer-den-papst--52613925.html 


19 


AGORA 


HIBELE NOII LEGI 
A ÎNVĂŢȚĂMÎNTULUI 


In ultimul număr al revistei de faţă a apărut un 





MIHAIL ALBIŞTEANU 
2399, mihai.albisteanuerostonline.org 





Argumentele mele sper să con- 
tribuie la o necesară dezbatere 
pe subiect, cu atît mai mult cu 
cît, în ultimul timp, tot mai mulţi 
profesori se declară adversari ai 
legii, iar unii dintre aceştia au 
criticat vehement ROST pentru 
poziția mai sus menţionată (care 
însă, din cîte înţeleg, este expri- 
mată din postura unui cunoscă- 
tor al învățămîntului universitar 
şi poate că aprecierile făcute vi- 
zează acest segment al legii). 
Voi încerca o prezentare cît 
mai succintă a punctului meu de 
vedere, luînd în calcul articolele 
care mi se par mai importante, 
fără a acorda o atenţie deosebită 
faptului că legea a fost lăuda- 
tă de Comisia Europeană, prin 
gura comisarului european pen- 
tru Agricultură, Dacian Cioloş. 
Chiar dacă Bruxelles afirmă că 
„România a adoptat o reformă 
sistemică, ambițioasă, la toate 
nivelurile educaționale“, eu con- 
sider că multe dintre „indicaţii- 
Je preţioase“ venite de acolo sînt 
fie neadaptate realităților româ- 
neşti, fie de-a dreptul rău inten- 


20 


articol laudativ la adresa noii legi a educaţiei 


naţionale şi a ministrului de resort. Ca om care, de-a 


lungul timpului, mi-am permis să-mi dau de cîteva 


ori cu părerea aici despre sistemul de învățămînt 


(că educaţie nu se mai face demult) din România, 


din interiorul acestui sistem, am să-mi exprim din 


nou opinia asupra acestui recent act normativ. 


ționate. Aşa că prefer discutarea 
lor atentă. Menţionez că am în 
vedere nu diferenţele actualei 
legi față de precedenta, ci gradul 
său de adecvare la trebuinţele 
țării. De asemenea, indiferent 
de cît de simpatic sau antipatic 
poate să fie actualul ministru în 
ochii fiecăruia, cred că discuţia 
trebuie să se refere strict la lege 


gatoriu trebuie să includă liceul. 
Ceea ce se întîmplă după actuala 
clasă a IX-a în unele grupuri şco- 
lare este trist. Unii adolescenţi cu 
comportament de infractori sînt 
tot mai greu de ţinut în frîu de că- 
tre profesori. Pentru acești indi- 
vizi, pentru care şcoala nu este alt- 
ceva decît o corvoadă, iar cadrele 
didactice nişte muşte enervante, 


OBLIGATIVITATEA LICEULUI ESTE 
PĂGUBOASĂ ŞI INUTILĂ, ÎN CONDIŢIILE 
ÎN CARE PENTRU MULŢI ELEVI 
CURSURILE SÎNT O CORVOADĂ CĂREIA 
NU-I FAC FAŢĂ, IAR ŢARA GEME DE 
SEMI-ANALFABEŢI CU DIPLOME. 


şi nu la diverse opinii, gesturi sau 
atitudini ale acestuia. În cele ce 
urmează, voi vorbi doar despre 
învățămîntul preuniversitar, pe 
care îl cunosc mai bine. 

Încep prin a spune că nu sînt 
de acord cu previziunea, făcută de 
lege, că, pînă în 2020, învăţămîn- 
tul românesc preuniversitar obli- 


nu văd rostul învăţămîntului obli- 
gatoriu de 12-13 ani. Codul mun- 
cii îţi permite să lucrezi de la 16 
ani. Pentru ce să cheltuiască statul 
bani cu ei? Aceşti elevi pot fi în- 
drumaţi foarte bine spre muncă, 
fie ea şi necalificată, dacă refuză să 
înveţe o meserie în cadrul învăţă- 
mîntului tehnologic. 


ROST 106 








Apoi, nu văd în nici un fel 
rostul clasei pregătitoare. Pînă 
acum învățămîntul preşcolar 
era suficient, acum de ce nu mai 
este? Parcă era vorba de a face 


economii, nu de a creşte cheltu- 
ielile. Pe domnul ministru îl de- 
ranjează că România are printre 
cele mai în vîrstă populaţii care 
intră în învățămîntul obligatoriu. 
Adică nu intră destul de repede 
în noul sistem de spălare a creie- 
rului în mod organizat. Nu văd 
nici rostul mutării clasei a IX-a 
la gimnaziu. 

Revenind la economii şi chel- 
tuieli, programul „A doua șansă“ 
(pentru elevii care au depăşit cu 
patru ani virsta corespunzătoare 
clasei) este în mare parte inefici- 
ent şi deci nerentabil, fiind folosit 
de multe ori de directori pentru 
a atinge numărul minim de 300 
de elevi, astfel încît şcoala să nu- 
şi piardă personalitatea juridică. 
Acelaşi număr de 300 este re- 
ponsabil și pentru faptul că, mai 
ales în mediul rural, apar ca fiind 
înscrişi elevi despre care toată lu- 
mea ştie că nu vor călca niciodată 


ROST 106 





pe la şcoală (ulterior aceştia apar 
în documente la rubrica „aban- 
don şcolar”). 

Din păcate, în ciuda declara- 
țiilor contrare, cadrele didactice 
sînt copleşite de „hirtii“, semă- 
nînd mai degrabă a conţopişti 
decît a dascăli. Numai diriginte 
să nu fii! Aproape lunar onor 
Ministerul inventează alte şi alte 
documente care trebuie întocmi- 
te — iar dacă nu, o fac inspectora- 
tele. Una dintre cele mai stupide 
directive vizează raportarea săp- 
tămînală a absenţelor, lucru care 
ar folosi la reducerea absenteis- 
mului şi a abandonului școlar. De 
fapt, nu foloseşte la altceva decit 
la stresarea suplimentară a unor 
oameni şi aşa afectaţi de condi- 
țiile de lucru şi de salarizarea 
modestă. 

Pentru că nu s-au tăiat destui 
copaci, s-a mai inventat şi aşa- 
numitul portofoliu al elevului, 
care se va dovedi la fel de fără 
rost. Loate acestea pun presiune, 
consumă timp şi energie, iar efi- 
cacitatea va fi extrem de scăzută. 
Actul didactic pare să devină tot 








mai puţin important, baza fiind 
completarea nenumăratelor do- 
cumente. Sînt curios unde vor fi 
depozitate toate astea în decurs 
de cîţiva ani de acum înainte... 
Evalurea reprezintă o întreagă 
nebunie. S-au introdus o serie de 
evaluări cărora nu le văd rostul, 
altul decît acela de a chinui elevii 
şi părinţii: la finalul clasei pregă- 
titoare, la finalul claselor a II-a, a 
IV-a,a VI-a şia IX-a. loate aces- 
tea se trec în portofoliu, care va 
conta la admiterea în liceu (deoa- 
rece nota la examinările hotărite 
de licee contează doar 30%.). În 
plus, la începutul şi la sfîrşitul fie- 
cărui an elevii sînt supuşi la teste 
iniţiale, respectiv finale, pentru 
evaluarea progresului şcolar pe 
durata anului. Poate că ar avea 
vreo relevanţă, dacă nu ar fi sus- 
ținute imediat după primele două 
săptămîni de şcoală (care au rol 
exclusiv de recapitulare). Practic, 
testul inițial se referă la materia 
anului precedent (asta în cazul 
în care nu este vorba de o mate- 
rie nouă şi atunci se referă la o 
așa-zisă „cultură generală“ a Y 


21 


AGORA 


elevului, în fapt o informare le- 
gată de subiect), în timp ce testul 
final se referă la materia anului 
parcurs. Mi se pare o comparare 
a merelor cu perele, dar probabil 
că nu reuşesc eu să înţeleg pro- 
fundele viziuni ministeriale. 


caz, forma nu va crea fondul, ci 
va distruge şi ceea ce există: în 
special în mediul rural, aceste re- 
glementări vor face din directori 
persoane extrem de influente, 
care vor domina consiliile de ad- 
ministraţie, vor tăia şi vor spîn- 


AŞA CUM FINANŢAREA PE STUDENT A 
DISTRUS ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR, 
FINANŢAREA PE ELEV, PREVĂZUTĂ DE 
NOUA LEGE A EDUCAŢIEI, VA FACE PRAF 
ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR. 


O altă problemă a legii este 
aceea că profesorii devin angajaţi 
ai şcolii. Practic, directorul, co- 
munitatea locală, consiliul de ad- 
ministraţie capătă o mare putere 
privind soarta cadrelor didactice: 
angajare, calificative, sancţiuni, 
concediere. Poate că sună bine, 
mai ales dacă ne raportăm la si- 
tuaţia statelor occidentale. Din 
păcate, mediul românesc nu este 
pregătit pentru asta şi, în acest 


DP, 


zura, principalele victime fiind 
cadrele didactice, iar şpaga se va 
ridica pînă la cer. Posturile vor fi 
ocupate exclusiv pe bază de pile. 
În plus, importanţa mare acordată 
curriculum-ului la dispoziţia şco- 
lii micşorează posibilitatea unei 
politici de stat suficient susținute 
în raport cu obiectivele generale 
ale unui învățămînt naţional. 
Am să revin pe scurt la un su- 
biect pe care l-am abordat în arti- 


cole trecute consacrate domeniu- 
lui: finanţarea pe elev. Reafirm, 
fără a insista, că aşa cum finan- 
ţarea pe student a distrus învă- 
țămîntul universitar, finanțarea 
pe elev va face praf învățămîntul 
preuniversitar. Orice idee de per- 
formanţă este sabotată, căci, pen- 
tru a atrage şi a-şi păstra elevii, 
profesorii vor da deoparte orice 
exigenţă. Şcolile bune vor fi cele 
în care profesorii vor pune cele 
mai mari note şi elevilor li se va 
permite cît mai multă „libertate“. 
În final, observ că nici de 
această dată siguranţa profeso- 
rului, protejarea sa împotriva 
abuzurilor venite atît din partea 
organismelor de conducere, cît şi 
a elevilor, nu face nici cît o ceapă 
degerată în ochii Ministerului. 
Sînt extrem de curios dacă la 
această lege au lucrat şi cadre di- 
dactice din învățămîntul preuni- 
versitar sau doar cercetători care 
au vizitat Franţa şi Japonia şi pro- 
fesori universitari, ca d-l Mircea 
Miclea, şeful comisiei preziden- 
țiale de resort. 








ROST 106 


E 
REFORMA CARE 


DEFORMEAZĂ 








DEFINIIIV EDUCAȚIA 


Pe lingă adoptarea unei 
controversate Legi a 
Educaţiei, ministrul 
Daniel Funeriu s-a 
făcut remarcat în „lupta 
pentru reformă“ pe care 
o duce actuala guvernare 
prin organizarea strictă 
a bacalaureatului de 
anul trecut şi prin 

ideile de modernizare 
„multimedia“ a şcolii 
românești. O abordare 
care ascunde interese 
politice meschine şi idei 
pedagogice proaste. 


(0) VLAD DIACONU 


Rezultatele Bacalaureatului 
din anul 2011 au reprezentat o 
constatare seacă a unei realităţi 
cunoscute şi tolerate de toţi. Ab- 
solvenţii de liceu sînt din ce în ce 
mai puțin educați şi examenul 
devenise din ce în ce mai mult 
o simplă formalitate. Situaţia nu 
mai putea continua, într-adevăr. 


ROST 106 


Receptarea organizării corecte 
a Bacalaureatului drept mare 
realizare ministerială este însă 
deplasată, precum şi înscrierea 
problemelor şcolii în termenii 
elevilor cinstiţi faţă de cei trişori. 
Pînă la urmă, să demonstrezi că 
poți face poliţie la Bac nu este nici 
scopul procesului educaţional şi 
nici nu poate fi o măsură funda- 
mentală de redresare a probleme- 
lor din sistem. Poate fi un test sau 
o radiografie dură, dar, în aceste 
cazuri, el este integrat într-o stra- 
tegie generală coerentă. Ca test, ar 
fi servit la probarea eficienţei unor 
schimbări deja operate în şcoală 
— însă nu a fost cazul. Ca radio- 
grafie, ar fi trebuit să servească 
drept punct de plecare pentru un 
plan detaliat de reparaţie a defici- 
ențelor din sistemul educaţional. 
După cum a arătat reacţia ulteri- 
oară a Ministerului, incapabil să 
producă schimbări calitative în 
sistem, nici aici nu a fost cazul. 
„Reformele“ se reduc la tot felul 
de soluţii organizaționale de su- 
prafață, în care se caută împărți- 
rea elevilor în categorii sau, şi mai 
simplu, polițienizarea completă a 
şcolii prin intenţia introducerii 
cartelelor de acces şi a monitori- 
zării „complete“ a elevilor. 
Esenţa problemei este însă 
una de tip calitativ, nu de tip 


organizațional. Unii şi-au adus 
aminte de strictețea Bacalaure- 
atului interbelic, un examen în- 
tr-adevăr foarte greu de absolvit. 
Însă comparaţia este falsă. Exa- 
menele erau dure, dar și pregăti- 
rea elevilor era ca atare. Stricte- 
ţea nu era un act izolat, ci era o 
finalitate firească, o parte a unui 
întreg, o constantă. Stricteţea 
nu se datora poliţiei din şcoală, 
ci actului pedagogic. Fără să fie 
nici atunci plătit regeşte, profe- 
sorul interbelic nu era nici acea 
victimă sigură a derbedeilor de 
cartier sau a şmecherilor de lux 
dotați cu aparatură touchscreen. 
Era o autoritate. Pe scurt, în ve- 
chime se făcea şcoală, se formau 
şi educau caractere. Autoritatea 
profesorală, autoritatea actului 
pedagogic, calitatea curriculei, 
misiunea de formare şi cultivare 
a şcolii sînt dimensiunile esenţi- 
ale care ar fi trebuit redresate în 
şcoala românească, ce are nevoie 
nu de o reformă, ci de o restaura- 
ție. Cu siguranţă acestea nu pot 
fi redresate cu cartele magnetice, 
camere video și cu e-learning, 
singurele intenţii mai concrete 
anunţate pînă acum de Minis- 
terul de resort. Şi nici nu se vor 
a fi redresate. Marea diferență 
față de perioada interbelică se 
regăseşte şi în modul în care Y 


23 


AGORA 


puterea se poziţionează față de 
profesori: departe de a căuta să 
își asigure o clasă de prestigiu 
care să aibă autoritatea necesară, 
cum era cazul atunci, profesorii 
sint menţinuţi într-o categorie 
socială „bugetară“ slabă, o func- 
ționărime măruntă aflată la mîna 
guvernanților. 

Cît priveşte ideile „omului 
de ştiinţă Funeriu privitoare la 
procesul de digitalizare a şcolii, 
ele reprezintă, în cel mai bun 
caz, un fel de tichie de mărgări- 
tar pe capul chelului. Ministrul 
a accentuat faptul că în actul 
educaţional trebuie introduse cît 
mai mult utilizarea internetului 
şi a instrumentelor multimedia 
pentru a face, chipurile, actul 
de predare mai atractiv. În acest 
sens a încheiat chiar şi un parte- 
neriat cu Discovery Channel. Ca 
să fie mai clar, noile tehnologii 
sînt contrapuse „bibliei“ înve- 
chite şi prăfuite a manualului: 
„Totuşi, trebuie să ieşim din lo- 
gica dictaturii manualului șco- 
lar, în care manualul şcolar este 


Funeriu vrea să 
prostească elevii 
(el V Îi (=) [=3V1 zel], 

şi internetul. 


24 


Biblia învăţării. (...) Toată lumea 
este obsedată de manualul şcolar. 
Sîntem în epoca digitală. Resur- 
sele învăţării se diversifică. Şi noi 
trebuie să ne diversificăm o dată 
cu ele. Avem un proiect pe care îl 
lansăm la sfîrşitul săptămînii şi 
care face referire exact la diver- 
sificarea resurselor învăţării, in- 
clusiv la diversificarea școlii prin 
televiziune“, a declarat ministrul 
Educaţiei. 

Există o singură problemă: 
aceste instrumente, conform 
multor cercetări în domeniu, sînt 
contraproductive actului de îm- 
vățare şi chiar actului de gîndire 
analitică profundă. Televizorul şi 
internetul sînt o catastrofă ori- 
cum pentru tinerii de astăzi, care 
abia dacă mai ştiu ce înseamnă 
să citeşti o carte. Internetul este 
un instrument util doar dacă 
ai deja un background cultural. 
Altfel, nu ştii să cauţi pe Google 
după „păpădie“ sau „Herodot, 
pentru că nici măcar nu ştii cu 
ce se mănîncă. Să introduci astfel 
de metode de predare şi în școală 


înseamnă aproape să condamni 
cartea la dispariţie, pentru că nu 
va rezista concurenţei cu lecţia 
predată multimedia. Ca evolu- 
ționist darwinist ce se află, pro- 
babil că ministrul Funeriu nu 
va regreta prea mult dispariția 
acestei specii neadaptate a elevu- 
lui iubitor de carte. Sau poate că, 
după 20 de ani de reformă conti- 
nuă şi transpartinică a curriculei 
şi a manualelor şcolare, Funeriu 
o fi ajuns la concluzia că proble- 
ma e manualul în sine și că e mai 
simplu să scape de el definitiv. În 
plus, Educaţia a fost lovită grav 
de „austeritate“, bugetul fiind 
sub 3% în 2011 şi redus şi mai 
mult în 2012. În aceste condiţii, 
ipoteza că „reforma - este doar o 
tactică ad-hoc pentru justificarea 
disponibilizărilor şi a reducerii 
cheltuielilor statului cu şcoala 
devine din ce în ce mai credibi- 
lă. O şcoală în care ne dispensăm 
de manual şi de profesorul clasic, 
securizată electronic şi dotată cu 
lecţii multimedia, ar produce în 
mod garantat tîmpiţi în serie. 





ROST 106 





15 ianuarie marchează, de doi ani, şi Ziua Culturii 


Naţionale, alături de sărbătorirea lui Eminescu. 


Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, acum 


nonagenar, este cel care a finalizat opera începută 


de Perpessicius: publicarea integralei eminesciene. 


Ediţia definitivă Mihai Eminescu a apărut în 


11 volume. Cu acest prilej, domnia sa a susţinut 


conferinţa Eminescu printre noi, la Teatrul Naţional 


din Bucureşti, despre mărturiile contemporanilor 


poetului şi problematica operei sale, care-l face să 


rămînă actual. Redăm în continuare ideile principale 


ale discursului d-lui Dimitrie Vatamaniuc. 


Despre poet au rămas puţine 
mărturii din epocă, cu excepţia 
celor lăsate de Titu Maiorescu. 
Acad. Vatamaniuc a vorbit pe 
larg despre temperamentul şi 
orgoliul lui Maiorescu, care l-au 
făcut să aibă o anumită atitudi- 
ne faţă de scriitori. Maiorescu a 
pornit de la ideea că „o statuie 
se vede mai bine dacă are în jur 
alte statui”, de aceea i-a cultivat 
şi încurajat în presă pe Slavici, 
Caragiale, Eminescu şi alţii. 
Fără aceste personalităţi în ju- 
rul lui, Maiorescu ar fi rămas un 
profesor universitar şi un jurist 
obişnuit, care oricum în secolul 
al XX-lea a fost depășit de George 
Călinescu. Meritul lui principal 
este că a lăsat ceva material în 
legătură cu Eminescu; după îm- 
bolnăvirea poetului, Maiorescu a 
preluat de la familia Slavici ma- 


ROST 106 


nuscrisele lui, în fapt o serie de 
foi volante, aflate în dezordine, 
cu notițe sau texte nefinalizate. 
Din punct de vedere juridic Ma- 
iorescu nu avea nici un drept să 
ia manuscrisele, pentru că Emi- 
nescu avea ca succesor un frate, 
Matei. Dar pentru cultura româ- 
nă s-a dovedit o faptă inspirată 
pentru că Maiorescu, deşi nu le-a 
studiat, a ştiut să le păstreze până 
în 1902, cînd le-a predat Acade- 
miei Române. (Manuscrisele au 
fost păstrate în condiţii impro- 
prii, în nişte coşuri de răchită.) 
Juristul din el l-a făcut să redac- 
teze o scrisoare către Academie, 
în care preciza că foile i-au fost 
„donate de poet în diferite epoci”. 
Matei Eminescu revendicase ma- 
nuscrisele de mai multe ori şi nu 
există documente care să ateste 
că poetul le-ar fi donat cuiva. 


o EI 


EMINESCU 


PRINIRE NOI 








XXX 


Titu Maiorescu este şi primul 
editor al poeziilor eminesciene. 
El a alcătuit un volum în 1883, pe 
care l-a tipărit în 1884. În el nu a 
inclus poeziile din tinereţea poe- 
tului, ci doar pe cele din Convor- 
biri literare. Pînă în 1913 volumul 
a fost retipărit de 11 ori şi a stat 
la baza traducerilor din epocă, 
cum ar fi cea în germană, a lui 
Mite Kremnitz. Ediţiile alcătui- 
te de Matei Eminescu, Xenopol 
şi alţii au încercat să scoată din 
circulaţie ediţia lui Maiorescu, 
dar n-au reuşit. 


XXX 


Prea puţini contemporani de- 
ai lui Eminescu au lăsat mărtu- 
rii despre el şi doar pe baza lor 
se poate alcătui o biografie, a 
continuat prof. Vatamaniuc. Y 


25 


AGORA 


Caragiale a scris doar două ar- 
ticole în Timpul, după moartea 
poetului, iar corespondenţa cu 
Veronica Micle a devenit cunos- 
cută în integralitatea sa abia după 
anul 2000. 


XXX 


Eminescu se află printre noi 
prin opera sa. Foile volante de 
la Academie, legate ulterior în 
10 tomuri a 300-500 pagini, al- 
cătuiesc manuscrisele eminesci- 
ene. În afară de ele există și 40 de 
caiete mici, de buzunar, pe care 
Eminescu își scria notițele de 
curs, procesele-verbale ca revizor 
şcolar sau îşi nota diferite idei. 
Eminescu era de părere că ideea 
trebuie scrisă imediat pentru a 
nu o uita, ceea ce şi explică de ce 
avea multe foi risipite în încăpere 
sau prin buzunare. De multe ori 
scria pe întuneric sau noaptea şi 
era zgomotos cînd crea; vorbea 
singur şi se plimba prin încăpe- 
re, ceea ce l-a şi adus mai tîrziu 
în conflict cu soţia lui Slavici, cît 
a stat în gazdă la ei. 

Pentru a-şi uşura munca şi a 
obține o imagine de sinteză cer- 
cetătorii au ordonat foile emi- 
nesciene pe teme: poezie, proză, 
teatru sau lucrări ştiinţifice, 
unele valabile şi azi. Eminescu 
nu şi-a dorit să fie om de ştiinţă. 
El a avut o curiozitate de enci- 
cloped, care voia să înțeleagă cît 
mai mult. 

Ca student la Viena, Emi- 
nescu a audiat şi cursuri de şti- 
ințe exacte. Prof. Vatamaniuc a 
dat un exemplu din manuscrise, 
în care s-a găsit traducerea unui 
eseu al lui Robert Mayer, medic 
şi fizician care s-a prezentat la 
colocvii şi la reviste de speciali- 
tate cu un studiu original, dar a 
fost luat în râs de confraţi. El a 
reuşit doar să-şi publice lucrarea 
Observațiuni asupra puterilor 
naturii neviețuitoare în Revista 


26 


de medicină şi farmacie; aici a 
citit-o Eminescu şi a tradus-o 
din germană. Eseul a fost publi- 
cat pentru prima oară în 1981, în 
volumul Fragmentarium, elabo- 
rat de Magdalena Vatamaniuc 
(matematiciană și fiica vorbito- 
rului), ce cuprindea scrieri şti- 
inţifice din manuscrisele emi- 
nesciene. Mayer a confirmat mai 
tîrziu; este cel care a determinat 
echivalentul mecanic al căldurii 
şi a formulat legea conservării şi 
transformării energiei. 


XXX 


Eminescu nu şi-a terminat 
nici o piesă de teatru. Pentru 
ca materialul dramaturgic din 
manuscrise să poată fi tipărit au 
fost folosite criteriul cronologic 
şi criteriul personajului. Aşa au 
apărut piesele Decebal, Bogdan 
Dragoș (pentru că pe atunci încă 
se discuta cine a descălecat în 
Moldova), Alexandru cel Bun, 
Alexandru Lăpuşneanul (erou 
damnat foarte asemănător cu cel 
al lui Costache Negruzzi) şi An- 
drei Mureşanu. Eminescu a avut 
un cult pentru Ştefan cel Mare, 
dar nu s-a considerat destul de 
pregătit sau n-a găsit mijloacele 
potrivite pentru a scrie despre el. 
În altă dramă, Povestea, apare un 
personaj bătrîn, ce iese din mor- 
mînt pentru a-şi spune istoria — el 
ar putea fi Ştefan. 


XXX 


Prof. Vatamaniuc şi-a ex- 
primat regretul că nu există o 
şcoală care să-i continue munca. 
Dînsul a lucrat 20 ani la manus- 
crisele eminesciene și a ajuns la 
ele printr-o întîmplare de ordin 
administrativ. 

Perpessicius este cel care a 
început editarea manuscriselor 
emineşciene in 1939, pe'care a 
întrerupt-o în 1963, când şi-a 
pierdut vederea. El a publicat 


două secțiuni, poezia şi proza. 
Rămăseseră de tipărit drama- 
turgia, publicistica (partea cea 
mai vulnerabilă pentru un edi- 
tor), opera ştiinţifică şi cores- 
pondenţa. Într-o scrisoare către 
editorul anului 2000 Perpessi- 
cius îşi punea întrebarea dacă 
este posibil ca în anul 2000 să 
avem o ediţie integrală a operei 
lui Eminescu. 

La mijlocul anilor '70 învăţă- 
mâîntul este unificat cu cercetarea 
ştiinţifică. Universitatea s-a opus 
ca cei de la Consiliul Ştiinţific 
să intre în învăţămînt întrucît 
îi considera inferior pregătiţi, 
iar cei care nu erau membri de 
partid nu mai erau acceptaţi în 
învățămînt pentru „a nu strica 
mintea tineretului *; lor li s-au gă- 
sit locuri de muncă în biblioteci 
și muzee. În 1975, Vatamaniuc 
este trimis la Muzeul Literatu- 
rii Române (MLR), condus de 
Alexandru Oprea. Acesta a avut 
ideea constituirii unui colectiv 
de cercetători, epuraţi de prin 
alte instituţii, care să reia munca 
la editarea operei lui Eminescu; 
el a avut un grad de libertate în 
a-şi alege pe cine dorea. Muzeul 
fusese înființat de Perpessicius 
şi edita revista Manuscriptum, P 
fondată tot de el. Din colectiv pe 
au făcut parte Dimitrie a 
Vatamaniuc, Petru Cre- 
ţia, Xenia Costaforu şi 
Eugenia Oprescu. 
Ei erau încadraţi 
pe post de mu- 
zeografi; după 
trei ore de 
muncă la mu- 
zeu plecau, cu 
rîndul, la Aca- 
demie pentru a 
cerceta manus- 
crisele emines- 
Ciene, ceea ce îi 
făcea pe colegi 
să-i biîrfească şi 











ROST 106 


să-i acuze că se bucură de privi- 
legii. În 1977, cînd au terminat 
secțiunea de proză, s-a întrunit 
adunarea generală și Al. Oprea 
a întrebat dacă sînt amatori să 
le continue munca; abia atunci 
au încetat acuzele colegilor de 
breaslă. 

Termenul pentru ediţia inte- 
grală era 1989, anul comemoră- 
rii unui centenar de la moartea 
lui Eminescu, şi nu se ştia cîte 
volume vor ieşi. Volumul de dra- 
maturgie a trebuit sărit pentru 
că nu a fost acceptat criteriul 
ştiinţific. Volumul IX, primul 
din secțiunea de publicistică, în 
care apărea problema evreiască 
şi problema Basarabiei, a stîrnit 
o critică puternică din partea ra- 


Fi Cai) 





















- 
E 


4 
E] at 


j E pi i 
ip Pa 


E ; i A 
f 


o A 
a 


ae, i 


ROST 106 


binului Moses Rosen. Autorită- 
țile au interzis să mai tipărească 
din publicistică şi colectivul a 
ajuns la traduceri și subiecte de 
istorie. Dar volumul X apucase 
să fie tipărit; el conţinea două 
părţi, Chestiunea evreiască şi 
Basarabia; şi a fost expus o sin- 
gură dată la Ateneu. Nu a fost 
distribuit. Un număr de exem- 
plare a fost „cumpărat” de colegi 
din RSS Moldovenească, care au 
tratat creştineşte cu tipografia, 
i-au dat şi prof. Vatamaniuc un 
volum şi au dus cartea la Chişi- 
nău şi la Paris. Virgil lerunca a 
făcut o emisiune la Europa Li- 
beră despre editarea publicisti- 
cii lui Eminescu în România lui 
Ceauşescu. A urmat o anchetă 
şi lui Vatamaniuc i s-a interzis 
formal să se mai ocupe de publi- 
cistică. Pentru a tipări celelalte 
volume, cercetătorii au continu- 
at colaborarea de la om la om 
cu cenzura, care i-a sfătuit cum 
să facă note de subsol care să 
lase unele realităţi în secolul 
trecut şi să nu dea prilejul la 
analogii cu prezentul; şi Se- 
curitatea a avut meritele ei 
aici. O pagină de explicaţii 
care încercau să împace capra cu 
varza a fost redactată doar 
pentru propoziţia 
lui Eminescu 





„într-o dictatură cultura moa- 
re”. Volumul XI a apărut în 
1984, iar volumele XII şi XIII în 
1985. În 1989 a fost gata şi volu- 
mul XV, de circa 1.000 pagini, 
ce cuprindea corespondenţa şi 
tot ce rămăsese nepublicat din 
urmă, inclusiv unele scăpări ale 
lui Perpessicius. În zilele Revo- 
luţiei din 1989, temîndu-se că 
munca sa va fi pierdută, fără a 
putea fi recuperată, Vatamaniuc 
a luat manuscrisul acasă, unde 
l-a ţinut pînă în 1993, cînd l-a 
tipărit. Atunci s-a încheiat edi- 
ţia Eminescu. Ea a fost reluată 
apoi în 1l volume, mai subţiri, 
fiind curățate de balastul impus 
de cenzură. 

Dorinţa prof. Vatamaniuc este 
ca, pe baza manuscriselor facsi- 
milate de acad. Eugen Simion, să 
fie elaborată o ediţie Eminescu 
ne varietur. 


XXX 


Pentru actul de deces al lui 
Eminescu nu s-a găsit un om 
care să ştie carte şi să semneze; 
s-a pus degetul. Creierul lui, scos 
la autopsie cu intenţia nobilă de 
a fi studiat, a fost uitat pe un 
pervaz şi s-a degradat. Cores- 
pondenţa lui din perioada de 
aşa-zisă nebunie, cînd de fapt a 
suferit un episod depresiv, este a 
unui om normal; în acelaşi inter- 
val a tradus Gramatica sanscrită. 
Dacă notițele lui Eminescu le-au 
produs frică autorităţilor şi pro- 
bleme de conştiinţă cenzurii, ce 
s-ar fi întîmplat dacă Eminescu 
ar fi apucat să dea forma finală 
textelor? Cît de puternic ar fi fost 
cuvîntul unui om care a scris des- 
pre românii din toate provincii- 
le istorice și din întreaga arie de 
spiritualitate românească şi care 
a folosit pentru prima oară for- 
mula România Mare? E 


A consemnat Alina loana Dida 


27 


AGORA 





BINECUVIÎINTATA 


LUME VECHE 


CLAUDIU TÂRZIU 


Claudiu.tarziu orostonline.org 





Un prieten a pus pe Facebook o 
fotografie de grup în care apar 
trei oameni pe care i-am prețuit şi 
îndrăgit, trei eroi ai istoriei noas- 
tre recente, trei repere ale unei 
lumi care apune: ÎPS Bartolomeu 
Anania, părintele Gheorghe Cal- 
ciu şi profesorul Raul Volcinschi. 
Fotografia (realizată de Lucian D. 
Popescu) datează din toamna lui 
2006, cînd Părintele Calciu a dat 
un ultim tur ţării, de rămas-bun, 
înainte de plecarea în marea sa 
călătorie de dincolo de moarte. 
Imaginea cu cele trei figuri exem- 
plare ale rezistenţei anticomuniste 
m-a făcut încă o dată conştient de o 
realitate pe care îndeobşte o igno- 


răm: istoria moare lingă noi, iar noi 
trecem mai departe nepăsători. 

lată, acum cinci ani cei trei pri- 
eteni jertfelnici se întîlneau pentru 
ultima oară în această formulă, la 
Mănăstirea Nicula (Cluj), iar as- 
tăzi nici unul nu mai este printre 
noi. Au plecat prea repede, să-şi 
continue vieţile în Cer. Şi, Doam- 
ne, cît gol lasă în urma lor astfel 
de oameni! 

Pe 29 noiembrie, lor i s-a adă- 
ugat un alt venerabil luptător anti- 
comunist, Leonte Radu din Sibiu. 

Născut la 10 octombrie 1914, la 
Fetea, lîngă Agnita, într-o familie 
de ţărani, fiind cel mai mic dintre 
cei nouă copii. A absolvit liceul în 
Sibiu şi apoi a urmat Facultatea de 
Teologie la Bucureşti. A fost coleg 
de cameră în căminul Facultăţii şi 
prieten bun cu Zian Boca, cel care 


70:10. 5.94 BN7. 959 (0) k:1919) 


IV 3 8 :C0) 57, 94 (0.9) 97.19) 


CONSTANTIN MIHAI 


Trecerea la Domnul, în decem- 
brie 2011, a profesorului Mircea 
Nicolau, la scurt timp după ce îm- 
plinise o vîrstă patriarhală (97 de 


ani), a venit oarecum neaşteptat, 
în pofida unei spitalizări de ultima 
oră, din care ieşise, avînd certitudi- 
nea că prezenţa sa printre noi este 
o binecuvîntare a lui Dumnezeu, 
care împlineşte un rost bine știut 
numai de El. Dumnezeu să-l odih- 
nească în rîndurile celor drepţi! 
Nu pot să uit un asemenea om 
pe care l-am apreciat de cînd l-am 


28 


cunoscut, de el legîndu-se debutul 
meu publicistic, cu un text despre 
modelul paideic platonician, în 
paginile revistei „Permanenţe“ — 
inițiată de dînsul şi avînd un rol 
major în restituirea memoriei ro- 
mâneşti recente. 

Mircea Nicolau, unul dintre ul- 
timii elevi ai Profesorului Nae Io- 
nescu, făcea parte din elita intelec- 
tuală interbelică, formată la Şcoala 
acestui Magistru. A fost membru 
al grupării Criterion, asociaţia 
culturală a tinerei generaţii inter- 
belice, în proximitatea lui Eugen 
lonescu, Constantin Noica, Horia 


avea să devină uriașul duhovnic 
Arsenie de la Mănăstirea Sîmbăta 
de Sus, supranumit Sfîntul Ardea- 
lului şi venerat ca atare pînă azi de 
către ardeleni, dar nu numai. 

Unul dintre cei mai dragi pro- 
fesori i-a fost Teodor M. Popescu, 
cu care, mai tîrziu, a împărţit ace- 
eaşi celulă la închisoarea comunis- 
tă din Aiud. 

Leonte Radu s-a înscris şi la 
Facultatea de Filosofie, unde l-a 
avut profesor pe Nae Ionescu, 
care, natural, a avut o influenţă 
covirşitoare asupra sa. l-a cunos- 
cut și pe cei din jurul Profesorului, 
foarte mulţi legionari. Şi a intrat şi 
el în Mişcarea Legionară, propus 
de Comandantul legionar Victor 
Dragomirescu (ars de viu de către 
comisarul de poliție Al. Davides- 
cu, în septembrie 1939), căruia i-a 
devenit foarte apropiat. 

A fost cîţiva ani şeful organi- 
zaţiei legionare a studenţilor de 
la Teologie, iar în timpul Statului 
Naţional-Legionar a fost șeful 
Poliţiei Mediaș, fapt pentru care, 
după lovitura de stat din 21-22 


Stamatu, Petru Comarnescu - cel 
care îl prețuia enorm pentru ca- 
lităţile sale intelectuale şi pentru 
talentul pe care miza —, Emil Bot- 
ta, Paul Costin Deleanu, Mircea 
Vulcănescu, Mircea Eliade, Paul 
Sterian. Asemenea generaţiei sale, 
Mircea Nicolau a îmbrățișat crezul 
legionar, pe care l-a servit cu un 
devotament fără margini pînă în 
ultima clipă a vieţii sale, cu ferma 
convingere că opera 
începută de Corneliu 
Zelea Codreanu, de 
restaurare spirituală 
a omului, va birui 
mai devreme sau 
mai tîrziu, în planul 
iconomiei divine. 
Trecînd prin toate 
probele de foc ale 


ROST 106 





ianuarie 1941, a generalului lon 
Antonescu, Leonte Radu a fost 
arestat, dimpreună cu alţi nume- 
roşi legionari, fără vreo culpă, şi 
întemnițat. A suferit în puşcăria 
Aiudului și în lagărele de muncă 
forţată din Delta Dunării, iar după 
eliberare a avut domiciliu obliga- 
toriu în Bărăgan. 

L-am cunoscut pe cînd era 
deja bătrîn, acum vreo zece ani. 
În două rînduri, aflindu-mă cu 
treburi în Sibiu, m-a găzduit vre- 
me de cîteva zile, prilej pentru a 
sta de vorbă ore în şir. O altă is- 
torie, necunoscută de majoritatea 
românilor, era decojită, strat după 
strat, cu răbdare şi delicateţe, în 
discursul său. Avea o voce barito- 
nală şi fermă, care căpăta aspri- 
mea crivăţului 
cînd ajungea 
la momente de 
maximă du- 
rere, dar care 
îmbrăca, pe 
neaştepiaie, 
şi mătăsurile 
cele mai fine 


jertfelniciei - cele trei prigoane 
teribile (carlistă, antonesciană şi 
comunistă) - Mircea Nicolau se 
înscrie în martirajul românesc 
pe care se fundează România 
contemporană, fiind unul dintre 
mărturisitorii dreptei credinţe şi 
apărătorii tradiţiei şi identităţii 
naţionale. A înţeles poate ca ni- 
meni altul semnificaţia continu- 
ării acestei opere de restituire a 
memoriei şi de mărturie a marti- 
rajului românesc prin înfiinţarea, 
după 1990, a Fundaţiei Culturale 
„George Manu', un alt simbol al 
elitei mărturisitoare, prin ciclul 
de conferințe ţinute în întreaga 
țară şi prin revista „Permanen- 
țe, o tribună a cinstei şi onoarei 
românești, a culturii neviciate de 
morbul comunismului. 


ROST 106 


Leonte Radu, în 1947 şi în 2000 





ale tandreţii, cînd povestea des- 
pre oameni dragi. Fiind destul de 
bolnav încă de pe atunci, Leonte 
Radu făcea haz de neputințele 
sale. Avea resurse inepuizabile de 
entuziasm şi optimism, deşi luci- 
ditatea şi pragmatismul nu-l lăsau 
să se îmbete cu apă rece. „Ce veţi 
face voi, tinerii de azi? Ce mai spe- 
rați, după cele pătimite de genera- 
ţia mea? — m-a întrebat. Şi totela 
răspuns: „Vă veţi face datoria, aşa 
cum credeţi şi simţiţi că trebuie. 
Şi Dumnezeu nu vă va părăsi. Nici 
pe noi nu ne-a părăsit, ne-a ajutat 
numai să înţelegem valoarea jert- 
fei. locmai noi, care cîntam jertfa, 
aveam nevoie de asta. 

În ultimii patru-cinci ani, Le- 
onte Radu a fost tot mai bolnav şi 
n-a mai primit 
vizite. La tele- 
fon nu putea 
vorbi, căci nu 
auzea. Pînă în 
ultima clipă 
a vieţii, a fost 
îngrijit, cu 
devotament şi 


Format la Școala lui Nae Iones- 
cu, dar şi a lui Codreanu, Mircea 
Nicolau reprezenta tipul luptăto- 
rului angajat în marea aventură 
a vieţii, un om de atitudine care 
răspundea cu capul pentru asu- 
marea convingerilor sale, un cava- 
ler prestant al spiritului, un slujitor 
al istoriei şi un închinător al lui 
Dumnezeu. Caracterul spiritual 
şi metafizic al naţionalismului lui 
Mircea Nicolau era grefat pe acest 
caracter al luptătorului, însoţit de 
proba jertfei. Bine structurat in- 
telectual, cu o propensiune spre 
oralitatea specifică naeionesciană, 
cu o gîndire logică pătrunzătoare, 
impecabilă, care ajungea la esența 
lucrurilor, cu un lirism reflexiv, 
susţinut de o luciditate acută a vi- 
ziunii asupra faptelor, evenimen- 





dragoste, de o nepoată a sa, far- 
macista Cornelia Suciu. 

A fost înmormîntat în Cimiti- 
rul din Dumbrava Sibiului, alături 
de soţia sa Atena (născută Funda, 
sora unui alt cunoscut legionar, 
Tache Funda). 

Și lui Leonte Radu, ca atîtor alţi 
români care au pătimit în închi- 
sorile comuniste (poate pentru a 
Je compensa anii de puşcărie), i-a 
dat Dumnezeu viață lungă. A trăit 
97 de ani, din care 23 a fost închis. 
Nu de mult, s-au mutat la cele veş- 
nice alţi colegi de generaţie ai săi: 
părintele Adrian Făgeţeanu, la 99 
de ani (din care 11 a fost închis); 
părintele Arsenie Papacioc, la 97 
de ani (închis 12 ani), scriitorul şi 
pictorul Radu Mărculescu, la 96 
de ani (închis I4ani). 

Poate că toți aceștia şi încă mul- 
ți alţii, la fel de valoroşi, au avut 
lungime de zile cu un rost, acela 
de a ne ajuta pe noi, cei tineri, să 
cunoaştem pe viu puţin din bine- 
cuvîntata lume veche. Și poate să 
încercăm să restaurăm România 
după acest model moral. EI 


telor — o bună capacitate vizionară 
—, Mircea Nicolau ar fi excelat la 
o catedră universitară de filoso- 
fie, dacă teroarea istoriei nu ar fi 
acționat, trimițînd generaţia sa în 
marile universităţi carcerale ro- 
mânești. Totuşi calitatea sa uma- 
nă exemplară, a intelectualului au- 
tentic și a legionarului născut par 
excellence, a răzbătut din întreaga 
sa viaţă dedicată unei opere mult 
mai mari decît creaţia sa culturală: 
restaurarea ființei prin revenirea la 
Hristos şi la principiile fondatoare 
ale creştinismului. În fond, aceasta 
este lecţia majoră a elitei interbe- 
lice, profesată de Mircea Nicolau, 
lecţie la care sîntem chemaţi să 
luăm aminte. O lecţie a mărturi- 
sirii curajului, cinstei şi onoarei, a 
nobleţei și credinței asumate. BI 





REPERE 









PRL DIE AURII ONFARI 
EMINIII AO RICO NEUNIIS 


ROST 106 
E Ai 


5: 








Dumitru Uţă a fost unul dintre sfinţii închisori 5. 
lor românești, un adevărat doctor fără de arginţi, e 4 
“care a stat închis 23 de ani. Era un om cu o pro- . Sa 
fundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire AAN aa 


IBIoXY.v:i 





- faţă de semeni. Fusese lăsat de Dumnezeu și cu un. 


bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o mica chelie 
ŞI mustaţa tunsă scurt... ANC eat 


| După ce l-a vindecat pe subdi- 
rectorul închisorii Aiud, Mareş, 
„de tifos, doctorul Uţă a devenit 
omul cel mai respectat din închi- 
soare, Chiar de către conducere. 


Avea voie să iasă oricînd dorea. . 
"din penitenciar pentru a face: 


rost de medicamente şi se întor- 
cea de fiecare'dată încărcat. loată 


lumea temniţei îi cerea ajutorul, 


„ gardienii şi funcţionarii îl che- 
mau frecvent la ei acasă pentru 


felurite probleme de sănătate ale . 


rudelor şi cunoscuţilor. 


Astfel a cunoscut-o pe Vero-.. 


„nica; nepoata unui angajat al pe: 


nitenciarului; pe care a meditat=o. - 


la engleză. Veronica a fost atit de 
impresionată. de acest om, încît 
l-a aşteptat douăzeci de ani. S-au 


căsătorit în 1967. Se pare că, îm- 


plinindu-se în cele ale duhului, 
doctorul Uţă nu se mai gîndea la 


căsătorie. A făcut-o însă numai : 


pentru a-i răsplăti Veronicăi aş- 
teptarea şi dragostea. Acesteia i-a 
devenit, cum vă spune ea singură 
mai tirziu, un adevărat „părinte 
sufletesc“. 

În închisoare doctorul Uţă ui- 
mea cti-marea lui putere de muncă, 
uitînd să mănînce, încît de multe 
ori cei apropiaţi îl hrăneau... 

În timpul epidemiilor era 
atit de dăruit încît lăsase toate şi 
asistenții săi, care voiau să-l ajute, 
aveau de făcut cîte o mie de vac- 
cinuri pe zi. Ținea cu evlavie post 
și dădea celorlalţi bucăţica de 
carne ce se întîmpla să vină mai 
totdeauna miercurea şi vinerea, 


[ 


La un moment-dat s-a pus” 


problema să fie eliberat-pentru 
bună purtare și- merite medicale. 
A răspuns: „Unde pot fi eu mai. 
mult de folos, aici sau afară? . Și 
a rămas în închisoare. - 

A Stat în-celulă un an de. zile. 
cu părintele Matcu-Dumitrescu 
(„Fachirul“ de la Putna = n. red.) 
şi cu mine. Am citit împreună Sf. 
Scriptură în întregime. Doctorul 


era'cel care citea cu Voce are Ea Aga 


pentru toţi. 
Doctorul Uţă îşi fabricașe tot. 


felul de instrumente chirurgica- Ra a 


le, pense, bisturie, cu-care, făcea. 
intervenţii chirurgicale cu mult 
succes. Au fost cazuri cînd me- 
dicinişti din Bucureşti au venit 


la Aiud să înveţe de la el practica | » 


medicală. | 
La ieşirea din închisoare, doc; 


torul a primit un post de asistent. 
la Spitalul 9, la Secţia Neurologie. > 


Nu i s-a dat voie să-şi dea ultime- 
le examene şi a fost ținut astfel 
pe o poziţie sub pregătirea şiex-* 
perienţa sa. S-a impus însă prin . 
marea-lui dăruire şi prin compe- 


tenţă, aşa încit era IN eCRă de toți Fei 


„doctorul cel mare CSA 
S-a căsătorit cu Veronica și au 


avut fiu, Mircea. Dorinţa docto- e za 
rului Uţă era 'ca fiul lui săA slu- 5 
jească lui Dumnezeu, să devină 
preot, lucru care s-a şi întîmplat. pi 
A lăsat soţiei şi fiului această 
măre învățătură ca moştenire: dle 2 Ra i 
a face pentru aproapele total ca e 
pentru Hriştos. pia situl Na 


Atanasie Ștefănescu) 











REPERE 


DUMITRU UȚĂ. 


REPERE BIOGRAFICE 





continuare în pagina 34 





SA 





Mărturia Veronicăi Uţă 


„AM ASTEPTAT 
TIMP DE 17 ANI 
ELIBERAREA 
VIITORULUI 
MEU SOT“ 


Veronica Motolea l-a cunoscut pe Dumitru Uţă în casa 
unchiului ei, la: care venise în vacanţă. Războiul se 
terminase şi oamenii aveau speranța că viaţa își va 
relua cursul normal. Deși încă deţinut în colonia de 


“muncă, Dumitru spera și el că îşi va termina studiile 


şi va avea o viaţă a lui. Cine putea şti că în închisori 


va fi introdus regimul de exterminare a celor pentru 


care viața nu poate fi trăită fără Dumnezeu? Dragos- 
tea celor doi avea de așteptat douăzeci de ani, pînă ce 
Dumitru a fost eliberat şi, restabilit după suferințele 
fizice şi sufletești din închisoare, s-a putut căsători cu 
cea care îi împărtășea credinţa. Ed aaa A 
Publicăm mărturia d-nei Veronica Uţă, făcută celor 
apropiaţi acum zece ani. 


Aveam doar 17 ani. Eram-elevă la că este un om bun şi credincios. 


Liceul Titu Maiorescu. De Sf. Ion, 
în 1947, am venit la unchiul Ra- 


ica, care.era contabil la Peniten-. 


ciarul Aiud. Unchiul-avea.doi 


copii, pe Luci şi Meli, care s-au - 


îmbolnăvit. Unchiul l-a chemat 
pe Dumitru Uţă, de care auzi- 
se, ca să-i trateze copiii. Atunci 


l-am cunoscut pe Dumitru: Un-. 


chiul vorbise în casă despre el. 
Aveam emoţii şi aveam teamă de 


necunoscut. Din primele cuvin- 
te schimbate cu el, am-remarcat - 


Dumitru avea să vină în fiecare 
zi în casa unchiului meu, pentru 
a-i trata copiii bolnaxi. Odată, pe 
cînd îmi pregăteam. lecţiile, s-a 
uităt la cărţile mele:de franceză şi 


germană şi s-a oferit să mă ajute. 


Meditaţiile au continuat şi după 


„ce copiii s-âu făcut bine. 


În vacanţa de Paşti am plecat 


dan nou.la Gârbova, unde a ve- 
“at şi unchiul, însoţit de Dumi- 


tru, să o consulte pe Paraschiva, 
mama unchiului meu, care s-a 


ROST:106 


îmbolnăvit. Cînd a plecat, mi-a 


făcut şi mie o vizită, la casa pă” 


rinţilor mei. După aceea a'mai 


făcut şi alte vizite: L-am întilnit 


„şi la şcoală, unde el preda „igie- 
:. da: Înni era profesor; suplinind o - 
“vreme pe profesorul titular care: 
““era bolnav. Așa an avut prilejul 


de a ne cunoaşte mai bine. 
În data de 5: ianuarie 1948, 
Dumitru Uţă mi-a făcut O vizită 


„neașteptată la Gârbova. "Venise la 
3 mătuşa mea Paraschiva pentru 
„tratament! după care a trecut şi 
pe la-mine. Era împreună cu un-. 
“chiul Raica. Am început cursu- 


“rile î în 8 ianuarie al aceluiaşi an, 


iar Dumitru a reluat, meditaţiile 


“cu mine, După'circa două săptă- 


„<€ 


““mâni, Dumitru vine'la unchiul 


Raica şi-i spune că pe viitor nu 


> mai poate veni să-l viziteze,pen- 
* tru că directorul penitenciarului, - 
- Guţan, i-a făcut observaţie. În 


inima mea se născuse ceva spe- 


“cial pentru el. Cred că-şi în a lui. 


La plecare'mă roagă să-i scriu. 
Nu am fost de acord. Mintea şi 


inima mi s-au răvăşit; cîte nu» 
i-aş fi scris, dar mă-gîndeam să 


nui.ajungă scrisoarea în altă parte 


șI să-avem neplăceri. Inaiate de: 


plecare Dumitru mi-a mărturisit, 


A ;M-am legat foarte mult de tine: 
"Dacă Bunul Dumnezeu ne.ajută. 


“să fim împreună, eu te-aș ruga să 


“fii fată cuminte!“ 


iar eu i-am răs- 
puns: „Iţi promit că te vei aştep- 
ta pînă la eliberarea ta . Această 


aşteptare pe care i-am promis-o. 
i-a dat o măre bucurie şi opace 


sufletească extraordinară. | 

De-a-lungul celor. 23 de: ani de 
detenţie Dumitru a contactat un 
TBC şi o ciroză hepatică. După 


eliberarea sa în-anul 1964, bol- 
. navifiind; Dumitra a fost inter- 


nat pentru o perioadă “de doi ani 


"ROST 106: 


la spitalul'din Cluj și-din Borșa, 


pentru a-şi reface sănătatea. Tot 
timpul l-am vizitat. la Cluj şi la 
Borşa. Ajunsesem să ne facem 


[] 


Li 


“planuri de viitor. Stabilisem locul 
/ de întîlnire la Bucureşti. După ie- 


șirea din spital, Duinitru a plecat 


la Bucureşti, la prof. Constantin, 


Uţă, fratele lui. 
“După eliberare, Dumitru a 


fost frustrat -de-mai multe drep- 


turi: a) Nu i s-a aprobat să susţi- 
nă ultimele examene pentru a-şi 


lua diploma de medic. Cererile au 


fosti respinse de Ministerul Învă- 


| țământului; b) Nu'i s-a aprobat să 


urmeze cursurile Institutului Te- 


ologic din Bucureşti, cererile fi- 


indu-i respinse de mai multe ori; 


c) A fost. chemat de foarte multe! 
ori-lă. Miliție și i.s-a interzis să-. 
cornu nice cu foştii deținuți poli- 





tici; d) S-a angaj at la Spitalul nr.9 


din Bucureşti, secţia Neurologie 


II, pe postul de asistent medical, 
neaccceptîndu-se avansarea lui. 


Ca:director de şcoală la Gâr- 
bova; am participat la concursu- 
rile organizate între școlile din 


Raion, obţinînd de mai multe ori 


locul: I. Ca urmare am fost trans- 
ferată la Bucureşti, la Ministerul 


“Învăţământului. 
Am fost. chemată la Miliție 


pentru a mă convinge să nu mă 
căsătoresc cu un deținut politic. 


M-au ţinut mai multe ore închi-.. 


m i 


de oameni care stăteau pe jos. NU 
mai văzusem niciodată O aseme- , 





să într-o încăpere, să mă măi 


:gîndesc. Seara tîrziu-mi- au dat 


drumul, cu ameninţări. Cu toate. 

astea m-am căsătorit cu Pitic A: 

tru, fiind: convinsă de a A 

corectă făcută. a 
Munca în Ministerul pe 


țămîntului nu a fost ocolită. de 


necazuri: Am spferit şi am (Ra 
frustrată de multe drepturi. | a 


„revizuirea cadrelor. din. 1973, 


pentru că eram căsătorită cu un 
fost, deținut politic, ara fost desti- A 
tuită din toate funcţiile. şi am fost 
transferată la Secţia proiectare. | 
Pacea sufletească şi bucuria de >. 
a fi împreună ne-au fost tulburate di 
de un'eveninient care ne-a. shim- ră; 
bat radical viaţa: cutremuruldin - 
anul: 1977 îl prinsese pe Dumitru 
de-gardă- A urmat mobilizarea 
medicilor pentru următoarele 24 


ore; Am fost şi eu şi Mircea; popi- (63 


lul nostru, la spital, să-l cercetăm 
pe Dumitru. Acolo l-am găsit în.) 
plină activitate, obosit şi nemin= SAE, 
cat. M-a impresionat foarte mult? 
situaţia de criză de la Spitalul : 
Central. Coridoarele erau pline... 


nea tragedie. În urma efortului, . 
lui Dumitru i s-au reactivat CirO3, | d i su 
za şi TBC-ul. De data asta: ciroza. E: 
devenise autoimună. Doctorii. E 

îi mai dădeau speranță de viață > 
doar 3-4 luni. Medicamentele lea a să 
am procurat repede cu că da 
colegilor din Ministerul Învăţă- 
mîntului şi Ministerul Sănătăţii. 
Tratamentele făcute la Spitalul . * 
Municipal i-au* prelungit viaţa î 
cu încă 4 ani. Dumitru se pensi- 
onase din motive de sănătate, iar 
la 5 februarie 1980 şi-a incredin- SE: 
țat sufletul în mîinile Dreptului 
Judecător, lăsînd în inima mea0 
mare durere. Era o despărțire. de 
un: suflet curat, dreptişi. bun, de. ara 
om smerit, răbdător,. foarte. cre- ta 
dincios, cu dragoste de Cei a AR 
zeu şi de e cei bolnavi. ge 

















A AEPERE. 


DUMITRU UŢĂ. 


REPERE BIOGRAFICE 
urmare din pagina 32 
voie să deţină cărţi sau obiecte 
personale, să primească 
vizite sau pachete. În 1948 
sînt arestate peste 3.000 
de persoane din toată ţara, 
acuzate că se opun regimului 
comunist. 
1961 Începe „reeducarea“ 
de la Aiud. Dumitru Uţă, ca 
şi ceilalți deţinuţi care refuză 
„reeducarea“, este torturat şi 
izolat de mai multe ori la zarcă. 
Printre alte represalii, cei care 
refuzau „reeducarea“ nu aveau 
dreptul la asistenţă medicală. În 
urma unor torturi care îi produc 
inflamarea şi colecţii purulente 
la nivelul testiculelor, pentru 
a-şi salva viaţa „doctorul“ Uţă se 
operează singur, fără anestezie, 
e) [ecilafe NUI eiVIN ale [alt 
VI [ale [fete Xe [Ufet: Buc it: [ele aalial ie [= 
suferinţe atroce. Este doar una 
dintre operaţiile eroice reuşite, 
de data aceasta asupra sie 
însuşi, pentru care Dumitru Uţă 
a fost numit de ceilalţi deţinuţi 
„un doctor fără de arginţi al 
[lafel a] fel] [ee 
1964 Amnistierea deţinuţilor 
ere) [jifei 8 =1 || eT=te: le [la afelalEtet: 119 
Dumitru Uţă, subnutrit şi 
suferind de boli hepatice şi 
pulmonare, este ajutat de 
foştii săi colegi de facultate, 
(ef: (3 | ce 1-3: y4= Bilanţ eXe [Xe [elit Jai 
în clinici şi sanatorii. 
1966 Se angajează ca 
asistent medical la Spitalul 
nr. 9 (Spitalul Central) 
din Bucureşti, la Clinica 
NISIVicel [ete [3 | PEN IV: Nelaiaall: 
aprobarea de a-şi da 
examenul de diplomă, 
dar munca sa, de autentic 
ATsIVi cel [ete Pe [eaaT=ial[V Me [Aer 1 c=ă%-| 
fost pasionat, i-a făcut şi pe 
pacienţii de aici să-l numească 
doctor în continuare. 
* 5 Febr. 1980 Moare după 
reactivarea unor afecţiuni 
(e [el e)iale ii C=iaNialelalEfek: 11=3 





Părintele Mircea Uță 


„TATA NE-A 
PURTATDE 





GRIJĂ ŞI DUPĂ 


MOARTE" 


Părintele Mircea Uţă, fiul doctorului Dumitru Uţă, a 
rămas fără tată cînd abia devenea adolescent. Acum 


“esteparoh în Bucureşti, la Biserica „Adormirea Maicii, 
Domnului“ din Berceni, cunoscută în cartier pentru 


activitatea socială a preoţilor de aici şi prezența moaş- 
telor vindecătoare ale Sfintului Ambrozie. Pr. Mircea 


După ce-a: murit tata, mama a. 
purtat doliu 20 de ani. Se ruga 


foarte mult pentru noi și pentru 
sufletul lui. L-a iubit mult. În pri- 
mul an m-a impresionat că mama 
îl visa des, vorbea cu-tata şi ţinea 
să-mi povestească dimineaţa ce-i 


“spunea. Îşi nota visele într-un car- 


neţel. Aveam senzaţia că tata ne 


"poartă de grijă zi de zi prin vise. 
"A fost un an de revelaţie pentru 


mine, prin intervenţia lui directă. 


„Cita trăit, tata nu mi-a spus nici- 
„odată direct să mă, fac preot, deşi 
am înţeles de- abia după moartea . 


lui, că îşi dorea asta foarte mult.; 
Nu-mi spunea decît să învăţ, să- ; 
mi fac-o cultură generală solidă şi . 
să punaccentul pe limbile străine, 


la care mă ajuta mereu. El şi-a do- 
rit să urmeze pe lîngă Medicină și 
Teologia, dar cererea i-a fost res-. 

pinsă pentru că fusese deţinut:po-. 
litic. Mama m-a sfătuit să urmez 


Seminarul, în amintirea lui, dar. 
din cauza detenţiei tatălui vea,» 


ne- a povestit cum a ajuns să se înscrie la Seminar, după. 
- ce mama sa l-a visat pe tatăl lui, care i-a a dat un muia 


probleme la inscriere. Atunci, tata 
i s-a arătat în vis și i-a spus; Mergi 
la Piaţa Galaţi, la un preot cu bar- 
ba lungă, acela te va ajuta! . Mama. 
avea serviciu, nu avea prea. mult. 
tinip la dispoziţie. A-căutat cîteva: 
săptămîni în bisericile de lingă Pia- 
ţa Galaţi un preot cu barba aaa, 
dar nu era nici unul. Totumblind, 
„aajuns şi la biserica Silvestru, acolo - 


l-a întinitpe Pr. Prof Constantin 
Galeriu. Nu-l cunoştea. I-a spus că. . 


a trimis- o soțul ei şi că îl căuta de 
„mai multe săptămîni. Părintele s-a . 
mirat foarte tare cînd a aflat toată 


povestea, dar a ascizita-o cu aten- 


"ție şi a înţeles că e vorba de ceva 


“ providenţial. A îndrumat-o ce să 
„facă şi cum să procedeze pentru Că: 
să nu am probleme! cu înscrierea. 
„la Seminar, Am intrat la Seminar: 


chiari în acel an. Apoi ne-am apro- 


stă . 






t foarte mult de părintele ș şibam 
it şi luat ca model, deşi astăzinu - 
“mai este printre noi, căci s- a mutat 
la. Domnul. TIR nt 


e Se 


".. deosebit pentru ajutorarea celor aflaţi 
în dificultate; multor nepoți, le- -au 'oferit 
şânsa de a studia la Bucureşti: D- -na Fe- 


Xa 


Mărturia d- -nei Frlieia Deac 


„UNCHIUL DUMITRU, 
SFINTUL ÎNCHIS AL, 
“FAMILIEI NOASTRE“. 


“Băntilta. ea TA Uţă a avut! un cult 


“Ticiă Deac, fiică de deţinut politic mort 
“la Aiud, a absolvit Facultatea de Textile 


“lalaşi, media permiţindu-i isă obţină un 


va luni, pînă a reuşit să-şi. cumpere i un 
apartament, cunoscînd astfel și fiind, 
părtașă la o viaţă trăită cu dragoste de ZE i 
Dumnezeu şi de semeni. Învățătura î în-. î Se 








LRĂA 
rimă i) 
IA 


ceputăî în casa părintească și consolicdață | 


în casa familiei Uţă le-a transmis-0 apoi 
„copiilor, iar acum nepoților. D-na Deac 












"ROST.106: 


E Best d in Bucureşti, î in proiectare, A avut. 
„privilegiul de: a locui la familia Uţa cite) 


îi Dumitru Uţă li 
la 18 ani, student 
E] Medicină EXaIjR 





A 


Va va nula 1964. mi-am pe- 


trecut-o lă Govora, la o soră-a 


mamei mele, medic î în stațiune. 


Învăţam, împreună cu vărul 
meu, pentru examenul de admi- 


tere la facultate; Deodată ne-a ful- . 


. gerat 0 veste... Unchiul Dumitru a 
"fost elibetat din închisoare. 
Unchiul Dumitru — un nume 
pronunțăt CU venerație în fami- 
lia noastră, un unchi tare pentru 
noi avea aură de sfint. Un unchi 


pentru care ne ie aia 


să-i dea Dumnezeu putere să 
reziste, să ne revedem, iar noi, 
copiii, să-l cunoaştem, Erâ la 
Cluj, internat în clinica de boli 


interne. Foştii lui colegi de fa- 
„ cultate, ajunşi acum profesori şi 


şefi de clinici, l-au îngrijit cu o 


“devoțiune extraordinară pentru 
“ acelevemuri, l-âu transferat din : 


clinică în clinică, încercînd să-i 


tămăduiască sau să-i amelioreze. 


suferințele căpătate îni cei 23 de 
ani de temniţă grea. 

În drumul de întoarcere la 
Oradea; într-un început de sep- 


tembrie cald, în care natura era 
“încă în plinătatea puterilor şi fru- 


museţilor ei, am întrerupt călăto- 


ria la Cluj. 


“Tkam căutat pe unchiul la 
clinică.-Şi stînd așa, pe o alee 


“mărginită de tufe de trandafiri 
multicolori, deodată, în faţa mea . 


a apărut unchiul. 


Înalt, foarte slab, palid, CU-0 E 
gură ascetică, senină şi zimbitoa- 


e 


- aavut amabilitatea dea ne îrppă st lila d 6 
“teva amintiri despre de: Uţă, iba 


meu... 74 ua 


















Dr. Uţă în 1970 


re totuşi, cu părul alb ca neaua,  . 
îmbrăcat cu pijamaua şi halatul d 
de spital, m-a îmbrățișat şi mi-a 
sărutat obrajii, fruntea şi mâinile, 
Eram atît de emoţionată,, în. 
faţa mea era un sfint, un. „Sfinte 
al închisorilor, pentru care m-am . 
rugat mereu, pe care lam, visat ase 
deiatitea ori. iz ce e 
Era omul i în brate caruia în e 





pat . 
„ms 





REPERE 


Dumitru Uţă, alături 
(e [3 fekăij ete) [fe ie [8 
Medicină, la 35 de 
ani de la terminarea 
Facultăţii din Cluj. 


A început să mă întrebe:despre 
toţi; eram prima din familie care 
îl vizita. ÎL interesa fiecare mem- 
bru al familiei: în închisoare fu- 
sese complet-izolat după venirea 
comuniștilor la'putere. 

Vroia să ştie dacă sînt sănă- 
“toşi, dacă trăiesc, ce meserii au 
cei ce fuseseră tineri sau copii 
în momentul arestării lui, dacă 
s-au căsătorit, dacă au copii sau 
“nepoți, ce fac, cum gîndesc. 

Din felul cum punea întrebă- 


rile, din observaţiile pe care le. 


făcea, mi-am dat seama că era 
mult rupt de realitate. El, omul 


de o verticalitate absolută, rămas. 


credincios crezului său, chiar şi 
atunci cînd repercusiunile erau 
cumplite, n-a înţeles de la început 
dualitatea în care trăiam cei mai 


mulţi dintre noi; una simţeam 


- şi alta făceam, copleşiţi de frica 


represaliilor Securităţii, temîndu- 


ne noi, copiii, că vom fi daţi afară. 
din şcoli, iar adulții —că vor rămi- 


ne fără loc de muncă. Eram oare 
laşi sau realizam. că monstrul 
comunist era mult mai puternic 
decît noi şi nici conjunctura in- 
ternațională nu ne eră favorabi- 
lă?! Valorile morale, credinţa în 
Dumnezeu, spiritul de dreptate, 
libertate, democraţie, corectitu- 
dine, dragoste de ţară și neam, 


dragostea şi respectul pentru: 


tradiţiile poporului român, grija 
pentru păstrarea şi perpetuarea 
lor, ne:erau cultivate în secret în 


familie. Nu le spuneam niciodată: 


cu voce tare la școală sau în pre- 
zența străinilor. 





La Aiud, Dumitru Uţă refuza- 
se:orice.fel de „reeducare“ şi fă- 
cuse mulţi ani de zarcă, o secţie 
a închisorii complet izolată, cu 
condiții mult mai grele decît în 
închisoarea mare, care oricum 
era foarte grea. 

Din familie ştiam că fusese un 
student excepţional, pasionat de 
medicină, adept âl principiului 
că-medicul trebuie să tămădu- 
iască atit trupul, cît şi sufletul 
bolnavului. ră 

Arestat în 1941 în urma „re- 
beliunii a fost condamnat de 
regimul Antonescu la 25 ani de 
închisoare şi internat la Aiud. 

Pînă la venirea comuniştilor.la 
putere, a putut să deştăşoare ac- 
tivitate medicală și în Ci sOaE 


şi în afara ei, 


“DUMITRU UȚĂ, OMUL DEO VERTICALITATE ABSOLUTĂ, 
RĂMAS CREDINCIOS CREZULUI SĂU CHIAR ŞI ATUNCI CÎND 


URMĂRILE ERAU CUMPLITE, N 


N-A ÎNŢELES DE. LA ÎNCEPUT 


i DUALITATEA ÎN CARE TRĂIAM CEI MAI MULŢI DINIRE NOI. 





“A sa : 


ROST:106 


ROST..106: 


Avînd solide: cunoştinţe în 


domeniu, era solicitat atît de / 
notabilităţile oraşului, cît şi „de 


oamenii obişnuiţi 
În această: perioadă, o elevă 


de liceu, Viorica Motolea, îl cu- 
| “moaşte şi se îndrăgosteşte de'el: 
Peste ani, vieţile lor se vor imple- 


ti strîns. 
„După schinibarea regimului 
politic, tata-mare a făcut demer- 


_suri să-l scoată din închisoare. 


Pentru aceasta, ar fi trebuit ca 


.unchiul'să declare în scris că se .. 
dezice de ideile lui şi.că aderă la. 
„Partidul Comunist. 


: Acesta a refuzat, a preferat 
continuarea detenţiei decît să 'se 


-dezică de crezul. lui poti sau să 
"fie fățarnic., i 


Și astfel a trăit complet izolat, 


- rupt de lume, lipsit total de asis- 
- tenţă medicală, că de cea religioa-'- 
“să nici nu'putea să fie vorba, fără 


cărți şi fără ustensile de scris, în 


“frig, nehrănit, cu posibilităţi pre- 
care de igienă, fără a se bucura de 


lumina soarelui şi de aer curat, 


insultăt, batjocorit, ameninţat pe 


toată perioada detenţiei din cur- 

sul regimului comunist, aproape 

20 de ani. : E 
“L-au ținut în viaţă credinţa în 


Dumnezeu, caracterul său inte- 
"“eru şi siguranța că lupta POE o. 
cauză dreaptă. 


"După perioada de î ingrijire. în 
clinicile din Cluj şi într-un sana- 
toriu din împrejurimi a ajunş la 


Bucureşti, unde avea mulţi veri şi, 


nepoți. Fără loc de muncă, fără 


locuinţă; doar:cu banii puşi la 


dispoziţie de mama împreună cu 
sora lui, doctoriţa, a fost nevoit să 
apeleze la găzduirea acestora. Pri- 


mit cu mult drag, de unii chiar cu 
. venerație, a fost găzduit de fieca- 
e doar cîteva zile: Oaienii erau 
copleșiți. de frica represaliilor 


Securităţii. Unchiul se pusese la 
curent cu realitatea di țară şi nu 
tăcea. Critica cu tărie socialismul 





şi comunismul; stările de fapt din 


țară şi din tot sistemul socialist, 


precum şi trădarea şi indiferența - 


Occidentului. În acea vreme era 
suficientă o reclamaţie la Secu- 
ritate. cum că împărtășeşti idei 
potrivnice ideologiei partidului 
comunist şi îţi puteai pierde lo- 
cul-de muncă sau puteai fi arestat, 


mai ales cei cu „dosar.prost . Aşa 


că, după doar două sau trei zile se 
găsea un motiv politicos de între- 


rupere a şederii şi unchiul pleca 


la o âltă rudă fără să se mire, fără 
să se supere. Dar unchiul-conti- 


“nua să vorbească fără cenzură şi 


speria oamenii. Doar în timp, lă- 
murit de tanti Viorica, a realizăt 
adevărul ce se ascundea în spatele 


motivaţiilor politicoase cu care îi 


m i 


i 


era refuzată continuarea şederii, A BR 3 a 
Familia l-a privit ca pe un erou cît i ge 
a stat la închisoare şi l-a cultivat, a Se 
dar acum, la ieşire, mulțitdintre 
ei, cu „dosar prost“ ei înşişi,'se, 
temeau. Aşa se face că au fost: 
cîteva nopţi în care a dormit în zi di 
tramvaiele care circulau şi popa fg E 
tea în oraş. A ac 00 
Din rînduiala lui Dumnezeu, E sc: 
Viorica, eleva care se îndrăgostise aaa 
de-el cu mulţi ani în urmă şi i-a 
purtat mereu icoana în sufletul 
său, află că nu a mutit în tem- . 
niță, că este liber şi în. dificultate - i 
în Bucureşti. Deşi directoare de. 
şcoală, profesoară emerită în ști= 
inţe biologice, renunţă la toate, 
vine în Bucureşti ȘI retişește să-l 
găsească. EN oh 















A CR SIZE ci 
r , di ,, . 5 
+ i n, SA reala 
4, - . P J n $ 
i a An pi 4 
? 
a 


yo at: . 
o mu să 





REPERE 


Dr. Uţă alături de 
soţia sa, în 1970. 


- 
- 
Pa 


. 


ma apt 


Împartun apartament cu chi- 
rie, pe strada Secuilor. Unchiului 
“îi este refuzată sușţinerea exame- 
nului de licenţă; reușește totuşi să 
se angajeze ca asisterit medical la 
Clinica Neurologie II a Spitalu- 
“lui Central de Boli Neuropsihice. 
Tanti Viorica cumpără, cu aju- 


torul familiei, un apartament în. 


apropiere de spital şi ajunge şef 


„ „de secţie la Întreprinderea Di- 


dactica. : 

Sever şi pretenţios cu el însuşi, 
prețuindu-şi nespus de mult me- 
seria, unchiul a depus eforturi su- 
praomeneşti să şe pună la curent 
cu tot ce's-a realizat în douăzeci şi 
cinci de ani în neurologie. A stat 


* > j 
â Pa 


3 La 
Aa 


mult în biblioteci, studiind trata- 
te, citind articole din reviste de 
specialitate, fiind un bun cunos- 
cător al limbilor franceză, engleză 
şi-germană. Cunoscîndu-i poves- 
tea, medicii din'spital îl stimau şi 
îl prețuiau mult-și aşa unchiul a 
putut participa şi la cursurile de 
specializare ale medicilor neuro: 
Jogi, orgânizate de Minister. 
Multele cunoştinţe pe care le 
avea le folosea cu discreţie la con- 
silierea medicală și psihologică a 


bolnavilor internaţi pe secție. Deşi 


nu avea mașină, făcea deseori vi- 


zite la domiciliu bolnavilor care. - 
fuseseră internați şi aveau nevoie 


să continue recuperarea acasă sau 





atunci cînd era solicitat. Încerca să 
trateze şi să aducă mîngiiere atit 
trupului, cît şi sufletului. Le ofe- 
rea'bolnavilor explicaţii medicale, 
dar şi de ordin religios şi spiritu- 
al.:Pe cei nevoiaşi îi ajuta:adesea 
cu mîncare, împreună cu tanti 
Viorica. Nu accepta niciodată să 
fie plătit; era un desăvirşit doctor 
fără de arginţi. 

Era pretenţios, iar cu noi, 
nepoţii, mînă de fier în mănuşă 
de catifea. Şi el şi tanti Viorica 
erau dăruiţi cu sufieţ mare şi au 
găzduit numeroşi nepoți care 
au urmat şcoala în Bucureşti: 
Ţinea foarte mult că noi să ne 
exercităm meseria la cel mai înalt 


1 DEŞI DUMITRU UŢĂ NU A FOST LĂSAT SĂ-ŞEpEA EXAMENELE 
+ DE LICENŢĂ ÎN MEDICINĂ, A FOST UN EXCEPŢIONAL DOCTOR, 
3 VINDECIND SUTE:DE OAMENI ÎN PUȘCĂRIE ŞI ÎN LIBERTATE. 





fr 


ROST:106 


nivel profesional şi să cunoaştem 


limbi străine, pentru a ne pute 


intorma. Unchiul avea o cultură 
enciclopedică. şi ne pes să-l 


i acută, 
“De. multe ori Caiete la 
Sfânta Liturghie la Mănăstirea 
“Cernica şi apoi mîncam la iar- 
bă verde şi-unchiul ne vorbea în 
“cuvinte simple, făcînd conexi- 


Un extraordinare între lucruri 


_aparent opuse. Ne întrebam cu 
uimire cum poate să între într- 
o minte'de om atîta informaţie, 


atîtea cunoştinţe din varii dome- 


“nii, mult diferite de meseria lui. 


De multe ori între el și fratele lui, 
Constantin Uţă,-o mare capăci- 


"tate intelectuală, profesor de filo- 
„sotie, aveau loc discuţii aprinse, 


++ uneori în contradictoriu. 


>” În discuţiile cu noi avea un , 
calm şi o răbdare nesfirşită în a-şi - 
- susține punctul de vedere, fără să 


ne repeadă, fără să ne jignească. 


“Avea o puternică şi profundă cre- 


dință în Dumnezeu. De la Sfinta 
Liturghie lipsea-doar cînd era 


de gardă la spital. Minca. puţin » 


şi postea mult, Dormea puţin și 
lucra foarte mult. Ne întrebam 


mereu cum poate un oim care fu-: 


sese chinuit în: închisoare, ani de 


„zile, să aibă un organism atit de 
"puternic. Numai. Dumnezeu |- a 


ajutat şi i-a dat putere. 

Ne vorbea despre credință şi 
rugăciune, analiza cu noi pildele 
din Evanghelii, dîndu-le de multe 
ari o interpretare profund origi- 
nală.. Ne vorbea de beneficiile fi- 


zice şi spirituale ale postului, dar 


nu ne obliga să postim. Ne educa, 
dar nu ne obliga. Ne-a învățat să 
nu ne judecăm semenii, iar cînd 
nu putem să corectăm pe cineva 


 prin-vorbe bune, să lăsăm totul 
în grija lui Duninezeti,, iar noi să 
nerugăm pentru aceăsta. Uneori, 


în post, doar prin exemplul per- 
sonal, ne-dădea şi nouă putere să 
postim. cuel.. 


ROST. 106: 


Cind nu vorbea, aveam tot- 


” deauna impresia că se roagă în 


gînd şi aşa şi era.:Pe atunci nu 


“ştiam despre Rugăciunea Inimii. 


Am aflat desprea ea mai tîrziu, tot 
de la unchiul. 


-După cutremurul din 1977. 


unchiul s-a decompensat puter- 
nic, reactivîndu-i-se vechile sufe- 


„rinţe. Seismul l-a prins în spital. 


Clinica Neurologie [Il se afla în- 


"ti-o clădire foarte veche şi foarte 


mulţi bolnavi erau imobilizaţi la 


„pat. : Clădirea a fost puternic afec- 


tată şi bolnavii au avut de suferit. 
Unchiul a rămas atunci în spital 


peste.48 ore, alături de alte ca-. 
: dre medicale. Oboseala excesivă 


și emoţiile i i-au reactivat vechile 
suferințe. 


A continuat să lucreze, sub tra-. 


tament, pînă s-a pensionat. Acum 












= 


devenise mai distant față de noi 
:Şi aveam senzaţia că s-a retras în 
rugăciune. La un moment data 









căzut la pat, iar tanti Viorica l-a... 


îngrijit cu foarte mult devota- . 
ment. S-a stins în dimineaţa zilei | 


de 5 februarie.1980. 


Trecerea lui la cele veșnice ne-a ZA 
afectat pe toţi cei care îi fusesem. 
apropiaţi. Am pierdut un prieten ASI 
drag, care ştia să ne.asculte, să ne 
sfătuiiască şi să ne scoată din îi ae 


pas, Regret multcă firul Vieţii “lui 
nu a fost mai lung, că nua ajuns să 
se bucure de copiii noştri;ai nepo-. 


ților formaţi de el. Regret mult că 
în puţinii ani pe care i- a trăit după. să 
eliberarea din puşcărie nuaavut 
timpul necesar să-şi scrie Memo- 


riile: A fost mult mai preocupat să 


se pună la curent cu noutățile din 


medicină şi le bolnavii lui... 


A ai 
Ş pe ză 
Pta 


Alături de soţie, 
| Veronica Uţă, şi 


Deac, studentă. 


“e 
(7) 









de nepoata Feliciă 





e 
Vie 



















REPERE 


Adrian Papahagi 


„MANIFEST PENTRU 





TRANSEFORMAREA 


UNIUNII EUROPENE 
IN SIATIELE UNIIE 
ALE EUROPEI“ 


interviu realizat de 
(0) CLAUDIU TARZIU 





În nr. 333, din 20 decembrie 2011, al 
revistei 22, a apărut un supliment rea- 
lizat de Fundaţia Creştin-Democrată 
(ECD), intitulat „Statele Unite ale Euro- 
pei sau Uniunea Sovietică Europeană?“. 
Textele adăpostite sub această interoga- 
ţie nu-şi propun să dea un răspuns, ci 
alimentează propaganda pentru trans- 
formarea UE dintr-o uniune de state 
naţionale suverane într-o federaţie de 
comunităţi etnice fără autonomie, con- 
dusă de un guvern unic. În viziunea au- 
torilor, numai așa ne-am salva din criza 
economico-financiară mondială şi din 
faţa tăvălugului marilor puteri în expan- 


40 


siune: SUA, China, India, Rusia. Cu ce 
preţ, nu mai contează. 

În context, suveranitatea e văzută drept 
un moft costisitor, identitatea naţională 
este veștejită, ca una care nici n-ar exista 
decît în capul nostru, iar naționalismul 
este diabolizat fără nici un fel de distinc- 
ţii. Cumva previzibil, pentru că nici un 
naționalist nu ar putea fi de acord cu un 
asemenea plan. 

Pe post de paliativ ni se servește o po- 
veste despre „ethosul creştin al Europei“, 
care ne uneşte şi care poate fi protejat şi 
afirmat numai de SUE. Un „ethos creş- 
tin“ altminteri cu totul absent din legis- 
laţia UE şi din maniera de conducere a 
birocrațţilor de la Bruxelles. 

Unul dintre semnatarii suplimentului 


ROST 106 


este d-l Teodor Baconschi, în acel moment 
încă ministru de Externe. lar coordonato- 
rul proiectului este d-l Adrian Papahagi, 
miîna dreaptă a fostului ministru la FCD 
și sfetnic apropiat al aceluiaşi la Minister. 

Am încercat să ne dumirim, într-un 
dialog cu d-l Adrian Papahagi, care sînt 
argumentele abandonării statului naţio- 
nal şi cum ar putea funcţiona noul impe- 
riu european. 

După cum veţi vedea, răspunsurile ne 
lămuresc asupra unei poziţii, dar nu și 
a temeiurilor ei. Întrucît, d-l Papahagi 
apelează adesea la sofisme, subterfugii, 
comparații hilare şi scenarii catastrofice 
— tot atît de probabile ca şi acela privind 
realizarea unor SUE în formă ideală. 

Din păcate, n-am reușit să aflăm nici 


ROST 106 





NU 
Mi MU 


ce l-a determinat pe d-l Adrian Papahagi 
să-şi schimbe părerea cu 180 de grade 
în numai cîţiva ani. Într-un articol din 
2005, domnia sa susținea: „Comunitatea 
europeană ca alianţă economică şi poli- 
tică între state suverane care vor să evite 
războiul şi să contribuie la prosperitatea 
comună este o construcţie admirabilă. 
Cincizeci de ani mai tirziu, dotată cu 
birocraţie, nomenclatură şi o ideologie 
stîngistă depăşită de istorie, Uniunea Eu- 
ropeană începe să semene tot mai mult cu 
URSS. Un dinozaur ineficient, ca Impe- 
riul K&K, URSS, ONU sau alte structuri 
supranaţționale. Statul-naţiune nu și-a 
spus, cred, ultimul cuvînt“. 


* Puteţi citi suplimentul pe internet, la adresa: 
http://mww.scribd.com/fullscreen/76118165 


4l 


REPERE 


Domnule Adrian Papahagi, 
titlul suplimentului pe care l-aţi 
coordonat, „Statele Unite ale 
Europei sau Uniunea Sovietică 
Europeană?“, presupune 

o dezbatere, dar textele de 

sub ele se constituie într-o 
pledoarie pentru Statele Unite 
ale Europei. De asemenea, 

ne induce ideea că fie vrem 
SUE, fie ne alegem cu USE. 

De ce? Şi care sînt diferenţele 
esenţiale dintre cele două, 
pentru că presupun că USE e 
un fel de metaforă - că nu v-aţi 
gîndit la o reiterare întocmai a 
Uniunii Republicilor Socialiste 
Sovietice? 

Dezbaterea nu este în interiorul 
numărului din 22, unde am 
publicat un simplu manifest. 

Ea abia acum începe în spaţiul 
public, inclusiv în paginile 
revistei dvs., unde presimt că voi 
fi luat la rost. 

Întrebarea din titlu e așadar pur 
retorică sau impur provocatoare. 
Sînt convins că nu trebuie să 
explic unui om de presă cu o 
îndelungă experienţă de ce un 
titlu trebuie să fie provocator. 

Și scurt. Nu puteam, fireşte, să 
enumăr toate alternativele, cum 
ar fi piață comună fără unitate 
politică, revenirea la statele 

zise „naţionale“ şi destrămarea 
construcției europene, 
confederație de state etc. 

Ei bine, am preferat să şochez 
prin această formulă simetrică, 
evocatoare a unei apuse 

ordini mondiale bipolare. 
Uniunea Sovietică sugerează 

o construcţie birocratizată, 
nedemocratică, perdantă 
economic şi sufocantă identitar. 
Prin contrast, Statele Unite 
trimit la o uniune democratică, 
bazată pe libertate, prosperă, 
diversă şi totodată solidară. 
Evident că între aceste două 
variante cititorul inteligent 


42 


ghicește schița unei Europe 
unite şi diverse deopotrivă, 
respectiv caricatura unei 
construcţii totalitare şi 
uniformizante. Dar există şi 
alte variante: cea a atomizării 
Europei şi a revenirii la 
conflictele dintre state, care au 
însemnat firescul istoriei noastre 
pînă de curînd. La fel de bine 
putem imagina menţinerea unei 
Uniuni şchioape, cu instituţii 
lăsate la jumătate de drum: 
Comisie nealeasă democratic, 
configuraţie de securitate 





scindată între neutralitatea 
unora şi figuraţia în NATO a 
celorlalți, Parlament european 
semi-decizional etc. Cu alte 
cuvinte, o Uniune ne-isprăvită, 
care ne condamnă pe toţi la 
insignifianţă globală, oricît de 
importanţi ne-am crede, de la 
Canalul Mînecii la plaiurile 
dobrogene. 

Nu mă voi ascunde după deget: 
suplimentul Fundaţiei Creștin 
Democrate din 22 este într- 
adevăr un manifest, fiindcă 
socotim că Uniunea Europeană 


ROST 106 


2 decembrie 2011: Conferinţă la 
Institutul Luigi Sturzo din Roma pe tema 
Internaţionalismului creștin-democrat 
în perioada postbelică. Adrian Papahagi, 
vicepreşedinte FCD, alături de Jacques 
Barrot, fost comisar european şi 
Preşedinte al Fundaţiei Robert Schuman, 
şi Pier Ferdinando Casini, preşedintele 


este un proiect neterminat şi 

că doar desăvîrşindu-l, creînd 
adică Statele Unite ale Europei, 
putem să evităm perspectiva 
deloc încîntătoare de a deveni 
un vulgar apendice al Asiei, 

un muzeu al civilizaţiilor sau o 
simplă piaţă de desfacere pentru 
economiile emergente. 


De ce credeţi că principiul 
federalist este cea mai bună 
soluție pentru o convieţuire 
paşnică, armonioasă şi 
creatoare a naţiunilor 


ROST 106 


Internaționalei Creștin-Democrate. 





europene? Nu ar fi mai 
potrivită o confederație, care 
permite fiecărui stat în parte 
exercitarea unei suveranităţi 
mai extinse? 

Diferenţele dintre o confederație 
şi o uniune federală sînt în fapt 
relativ minore. Diferenţa majoră 
ar fi autoritatea guvernului 
federal (central) de a impune 
legi valabile în toate statele, 
căreia 1 s-ar opune autonomia 
statelor confederate, în principal 
în materie de taxare şi legislaţie. 
Ei bine, UE este actualmente 





mai degrabă un sistem 
confederal, care se dovedeşte 
disfuncțional din cauza 
interdependenţei de facto dintre 
economiile europene. 

Pe de altă parte, principiul 
federalist a permis existența 
probată a unor entități diverse 
lingvistic dar unitare religios 
(Elveţia, Belgia), extrem de 
extinse teritorial (SUA), sau 
lipsite de o istorie statală 
comună, dar unitare identitar 
(Germania). Este cazul UE, o 
entitate geo-politică întinsă 

pe o suprafață mare, diversă 
lingvistic, religios şi etnic, dar 
totuşi unitară identitar. 

Să le luăm pe rînd. În primul 
rînd ideea însăși de uniune. De 
ce s-ar uni statele europene? 
Din raţiuni istorice, fiindcă 

s-a dovedit că altminteri nu 

pot rezista ispitei războinice. 
Din considerente geografice, 
fiindcă ocupă un spaţiu dat. 

În temeiul unei identități 
comune, esențialmente creştine 
(principalul liant identitar 

al europenilor pînă cînd, la 
sfîrşitul veacului XVIII, s-a 
profilat statul-naţiune, inclusiv 
pentru a submina autoritatea 
universală a catolicismului). În 
fine, astăzi nevoia de unitate 
decurge din multipolarismul 
lumii globalizate şi din 
interdependenţa de facto a 
statelor UE: pentru a conta, 
trebuie să constituim un singur 
mare bloc. 

Dacă sîntem de acord că homo 
europaeus ca specie şi Europa 
ca entitate nu pot supravieţui 
fără a crea acest bloc identitar, 
economic, militar, trebuie să 
decidem care e cea mai eficientă 
construcție în acest scop. O 
alianţă de state suverane iese 
din discuţie. Europa a avut pînă 
în 1945, şi chiar pînă în 1989, o 
multitudine de sisteme de N 


43 


REPERE 


CURRICULUM VITAE 


Adrian Papahagi (n. 20 martie 
1976) este licenţiat în 
anglistică-germanistică şi 
studii clasice la Universitatea 
„Babeş-Bolyai“ din Cluj şi 

(e [ofej dela lacăile || Naai=Ie [372%] 
Universităţii Paris IV-Sorbona. 
A predat la Universitatea Paris 
IV-Sorbona şi la Institutul 
Catolic din Paris (1999-2003) 
şi este lector la Facultatea 

de Litere a Universităţii 
„Babeş-Bolyai“. 

A fost redactor-şef al 

revistei Echinox (1996-1997), 
editorialist şi titular de 

rubrică al ziarului Averea şi 

al săptămînalului Adevărul 
literar şi artistic (2005-2007). 

A publicat numeroase studii 
de specialitate în reviste 
prestigioase din ţară şi din 
străinătate. 

Din 2010 este consilier al 
ministrului Afacerilor Externe, 
director adjunct al Institutului 
de Studii Populare (al PDL) şi 
vicepreşedinte al Fundaţiei 
Creştin-Democrate - fondate 
de Teodor Baconschi. 


alianţe care nu au ţinut şi nu au 
garantat eficient pacea. Nici un 
sistem de alianţe din care a făcut 
parte România modernă nu i-a 
garantat de pildă inviolabilitatea 
frontierelor nici în 1916, nici în 
1940, nici în 1944. Fără frontiere 
sigure, suveranitatea e iluzorie. 


Cum se împacă ideea unui 
„guvern european“ cu 
principiul democratic? Poate 
fi această instituţie produsul 
unui proces electoral real? 
Există mecanisme de control a 
activităţii sale? 

Fireşte. Nu văd ce ne-ar 
împiedica să votăm la nivel 
european partidele europene 
existente, din care să rezulte un 


44 


guvern profund democratic. 
Acesta ar fi preferabil 

actualei Comisii. În plus, 

ar fi supus rigorilor curente 

ale democraţiei: remanieri, 
moţiuni, demitere, ceea ce nu 
e cazul cu Comisia Europeană. 
Unii ar putea obiecta că astfel 
de alegeri ar profita întotdeauna 
ţările mari, și că guvernul ar fi 
monopolizat de Germania şi 
Franţa. 

În parte, aşa ar fi; dar nu e mai 
puţin adevărat că decizia în 
România e monopolizată de 
Bucureşti (sau, mai nou, de 
Cluj, ar spune pe nedrept unii), 
ceea ce nu convine neapărat 
Vasluiului. Răspunsul stă în 
principiul subsidiarităţii, pe 





care îl sprijin ca vajnic creștin- 
democrat. Cu alte cuvinte: 
guvernul federal european nu va 
trebui să decidă cîţi bani merg 
pentru piscina din Tîncăbești 
sau spitalul municipal din 
Vaslui, ci chestiuni de politică 
externă, apărare sau macro- 
economie ale Statelor Unite ale 
Europei. Guvernele naționale 

ar putea în continuare să aibă o 
suveranitate notabilă în materie 
de poliţie, fiscalitate, muncă şi 
prestații sociale etc. Gîndiţi-vă 
că în America statele au legislații 
diferite chiar şi în chestiunea 
extremă a pedepsei cu moartea. 
În multe chestiuni, UE e deja 
mai uniformizată prin acquis-ul 
comunitar decît SUA. Este ceea 


ROST 106 





ce aş denunța sub eticheta de 
Uniune Sovietică Europeană: 
nu e normal ca la Bruxelles să 
se decidă mărimea oului sau 


norma de producere a ţuicii 

în Europa. Pe de altă parte, nu 
văd de ce, de vreme ce oricum 
statele UE au decis să nu se mai 
atace unele pe altele şi, cu două, 
trei excepţii nu se pot apăra 
singure, nu avem o singură 
armată europeană şi nu luăm 
decizii unice în Afganistan, 
Irak sau Libia. E ridicol şi 
contraproductiv. 


În „Argumentul“ semnat 
de dvs. şi care se vrea o 
introducere în temă scrieți: 
„Înainte de a fi români, am 


ROST 106 


fost europeni. Şi creştini. Ce 
altceva sîntem decît un amestec 
rasial daco-romano-slavo- 
cuman? Ce altceva e româna 
decît un dialect latin puternic 
slavizat şi plin de lexeme 
ungurești sau greceşti? La fel, 
francezii sînt celți, romani şi 
franci (adică germani) vorbind 
franceză, provenţală, bretonă. 
Nu Europa, ci statul naţional 
obliterează această diversitate.“ 
Este o tentativă de anulare 

a identităţii, a specificului, 

în favoarea unei construcţii 
artificiale (identitatea 
europeană), iar statul naţional, 
pentru care generaţii de 
români s-au jertfit, este văzut 
ca o piedică în dezvoltarea 
„națiunii europene“, din 

care chipurile am face față. 
Chiar credeţi că e posibilă 

o construcție ca SUE cu 
ignorarea realităţii că avem 
identități naţionale diferite, cu 
interese diferite? Este „tabula 
rasa“ condiţia sine qua non 

sau soluția pentru reușita 
„proiectului european“? 
Persist şi semnez! Așa 

este. N-o să-mi spuneţi că 
strămoşii noştri, în secolul 

IX, erau români. Dar n-o să 

mă contraziceți dacă spun 

că erau europeni. Şi de fapt, 
care strămoşi? Uitîndu-mă la 
dvs. văd ițindu-se prin sîngele 
moldav nişte cumani foarte 
mîndri. La mine în neam sînt 
geto-daci blonzi cu ochi albaştri 
din Ardeal, păstori şateni şi 
aprigi din Pind şi o urmă de 
greci din Pireu. 

Înainte de toate, doream 

să subliniez, prin contrast 

cu îngustimea identităților 
naţionale, care sînt nişte 
constructe relativ recente, 
largheţea identității europene 

şi universalitatea celei creştine. 
Creștinismul transcende 





naţiile, cu tot tribalismul şi 
triumfalismul lor războinic. Este 
marea lecţie, încă nedigerată 

de mulţi creştini, pe care ne-o 
dă Hristos. Sau poate credem 

că se adresa doar iudeilor şi 
samaritenilor? Nu veţi găsi în 
mine un adept al filetismului, 
nici un apărător al diviziunii 
ortodoxiei în Biserici zise 
„naţionale“. 

Departe de mine să anulez 
identitatea, specificul, cum 
spuneți şi să ignor jertfa de 
sînge a înaintaşilor, pe care nu o 
doresc copiilor noştri. Problema 
e că nu există o singură 
identitate, ci foi succesive de 
ceapă. Eu sînt armân clujean 
român: care vine prima? Am un 
patriotism local ardelenesc care 
nu mă împiedică să mă simt bine 
la București, şi un patriotism 
românesc în perfectă armonie 
cu europenismul meu. Tocmai 
pentru că am o identitate solidă 
şi senină mă simt în largul meu 
la Roma, Londra şi Paris, unde 
am petrecut vreo zece ani din 
viață. Doar cei cu identitate 
nesigură se retrag în spatele 
unui paravan pictat cu toate 
spaimele ignoranței. 

Ce să mai spun despre 
milioanele de români care 
trăiesc deja în Italia, Spania 

sau Franţa, sau care petrec 

ani buni din viaţă în alte ţări 
europene şi revin în România? 
Sint ei mai puţin români, sau 
oare identitatea lor a devenit 

„0 construcţie artificială“, cum 
spuneţi? 

Aşadar: orice identitate e 
complexă şi compusă din 
straturi subsidiare. Eu sînt 
european, român, clujean. Aşa 
cum a fi român nu-mi oprimă 
identitatea de clujean, nu văd 
cum a fi european ar face 
„tabula rasa“ din cea de român. 
Vă rog aşadar să nu induceţi YI 


45 


REPERE 


bunului public al revistei 
dvs. spaime gratuite și să nu- 
mi puneţi în spinare crime 
etnocidare fanteziste. 


Identităţile naţionale, care 

ţin în primul rînd de limbă, 
de cultură şi de religie, au 
ajuns să fie strîns legate și de 
ideea statelor naționale. Mai 
pot statele care vor face parte 
din SUE să-şi îndeplinească 
astfel unul din rolurile lor 
fundamentale, acela de 
element constitutiv esenţial 

al identităţii unei naţiuni? 

Nu cumva naţiunile ar putea 
ajunge iarăși la starea pe 

care au avut-o sub imperiile 
secolelor trecute, cu „drepturi“ 
mai multe sau mai puţine, dar 
fără dreptul fundamental la 
autodeterminare? 

Identităţile naţionale nu ţin de 
limbă. Irlanda vorbeşte aceeaşi 
limbă cu Anglia, dar cultivă 
puternic diferenţa naţională. 
Invers, Belgia e o naţiune cu 
două limbi. Ele nu depind nici 
de religie: Germania e o ţară cu 
două religii, în timp ce lumea 
catolică se declină în multe ţări. 
De fapt, identitățile naţionale 
sînt construcții politice, 

adesea în divorţ chiar cu 
istoria şi geografia (vezi cazul 
Iugoslaviei), şi în orice caz mult 
mai recente decît identitatea 
creştinilor, la rîndul ei scindată 
de Schismă şi de Reformă 

şi fragmentată tocmai de 
identitățile naţionale. 

Vă rog apoi să reflectaţi la 
următoarea realitate: şi statul- 
naţiune obliterează identități 
regionale, mai vechi și mai 
autentice decit el. România 

s-a uniformizat enorm, din 
Maramureş pînă în Dobrogea 
şi din Bucovina pînă în Banat. 
Prin televiziune, prin şcoala 

de stat obligatorie şi uniformă, 


46 


Pe vremea cînd 


A. Papahagi era 
în acelaşi d 


ÎPS Baptelomeu. 


prin politicile de amenajare 

a teritoriului, Ţara Moților şi 
Ţara Bârsei s-au cam dizolvat în 
ţara numită România. Fireşte, a 
contribuit şi statul comunist, cu 
efectul lui nivelator. 

Revin: a rămîne maramureşean 
neaoş în România otevizată 

e la fel de greu ca a fi român 
neaoş în Europa, mai ales 

dacă ai ales să munceşti la 
Torino... Nu prea înţeleg deci 
teama dvs., sau o înţeleg dar nu 
văd cum am putea muzeifica 
identitatea în continuă mișcare a 
oamenilor pentru a corespunde 
unei imagini din trecut, pe 

care am considera-o etalonul 
românismului. 


Tot în „Argument“ sugeraţi că 
am avea mai mult de cîștigat 
decît de pierdut dacă s-ar 
constitui SUE. Ce am pierde şi 
ce am cîştiga, în opinia dvs.? 
Am cîştiga siguranţa 
apartenenţei definitive la cea 
mai democratică, prosperă şi 





civilizată comunitate de destin 
din lume. Am avea garanţia 
deplinei noastre convergenţe, cu 
toate avantajele care decurg de 
aici: şcoli, spitale, străzi bune, o 
administraţie cinstită şi relativ 
eficientă. 

Ce am pierde ţine de noi. Dacă 
am fi divizați, hoţi şi şmecheri 
- cum din fericire nu sîntem, 
de aceea folosesc condiţionalul 
— nu am conta prea mult la 
nivelul deciziei politice. Dacă 
însă am fi aşa cum sîntem - 
competitivi, ambiţioşi, talentaţi 
— am avea voci importante în 
guvernul federal, parlamentari 
europeni respectaţi şi ascultați, 
lideri politici influenţi în 
marile partide europene. Şi 

nu vorbesc la modul ironic: 
ţine de noi să trimitem în 
Parlamentul European treizeci 
de Monici Macovei sau treizeci 
de Adrieni Severini. Ţine de 
noi să promovăm un ministru 
european al agriculturii ca 
Dacian Cioloş, care va fi mai 


ROST 106 





respectat decît un ministru al 
finanțelor precum Dominique 
Strauss Kahn. Lăsînd gluma 

la o parte, vă invit să sondaţi 
influenţa lui Marian-Jean 
Marinescu în Partidul Popular 
European: este mare şi reală. 


La pierderi putem trece 
suveranitatea naţională, cu 
atributele ei: guvern, armată, 
monedă... În absenţa ei, 

cum credeţi că ne vom mai 
putea apăra şi servi interesele 
proprii? Sau nu consideraţi 
că mai putem avea un interes 
distinct de al celorlalte state 
europene? 

Există cîteva dimensiuni 
comune ale interesului general 
european, dar mult mai 

multe detalii ale intereselor 
naţionale (educaţie, cultură, 
industrie, economie), care nu 
pot fi armonizate şi care țin 

de specificul local. Interesele 
naţionale se apară/promovează 
doar cu instrumente locale. 


ROST 106 


Chiar credeţi că va dispărea 
acest adevăr şi vom trăi subit o 
perfectă înfrățire între popoare? 
Parţial am răspuns deja: 
interesele sînt subsidiare. Lăsaţi- 
mă să glosez asupra acestui 
concept important şi puţin 
înţeles în România. Iubitorii de 
cîini nu au aceleaşi interese cu 
cei care nu au o pasiune specială 
pentru patrupedele dotate cu 
colți. Interesul celor din Pipera 
nu este acelaşi cu al celor din 
Ferentari. Cei din Bucureşti 

nu au același interes cu cei din 
Ploieşti, iar cei din Transilvania 
cu cei din Dobrogea. Firește că 
ei au multe interese în comun, 
dar şi unele diferite sau chiar 
conflictuale. Același lucru e 
valabil la nivel macroregional 

şi european. Locuitorii statelor 
nordice nu au aceleaşi priorități 
cu cei ai statelor mediteraneene, 
iar cei din România cu cei din 
Irlanda. Au însă mult mai multe 
interese în comun, începînd 

cu protecția vieţii, respectul 
demnităţii umane, siguranță, 
locuri de muncă, prosperitate etc. 
De aceea, e o prostie să 
inculcăm spaime stupide agitînd 
spectrul UE sau SUE. Trebuie 
să veghem la respectarea 
subsidiarităţii, asta e tot. E la fel 
de periculoasă pentru cetățean 
o Românie în care se decide la 
Bucureşti ce se finanţează în 
Apahida, ca o Europă în care se 
decide la Bruxelles cum se taie 
porcul la Afumați. 

Nu e deci vorba de nici 

o renunțare la obiceiuri, 

limbă şi toate celelalte, ci de 

o construcţie care, dacă se 

face în bun spirit subsidiar, 
creştin-democrat, nu are cum 
să degenereze într-o Uniune 
Sovietică Europeană. 


Naţiunile au vulnerabilităţi 
şi ameninţări total diferite, 





care sînt date în special de 
condiţiile geopolitice şi de 
soliditatea statului/societăţii. 
Cum pot fi acoperite de o 
politică de securitate comună? 
Și SUA au vulnerabilităţi 
diferite în Alaska şi Arizona. 
Nu văd pertinenţa întrebării şi 
nici cum ar schimba SUE starea 
actuală. În ce priveşte siguranța 
militară, după cum bine ştiţi, 
NATO implică securitatea 
indivizibilă a întregului 

spaţiu aliat. Abia o politică 

de securitate comună apără 
eficient toate zonele sistemului 
(şi asta e valabil la orice scară). 
În ce priveşte celelalte tipuri 

de securitate (alimentară, 

de mediu, energetică etc.), o 
entitate amplă şi diversificată 

Je răspunde mai bine decît 

state relativ mici, tocmai 

prin echilibrarea lipsurilor 

şi surplusurilor alimentare, 
prin norme comune, sau prin 
diversificarea surselor de 
energie. Așadar, UE şi NATO ne 
dau deja răspunsul la întrebare: 
sîntem mult mai siguri 
împreună decît de capul nostru, 
iar o eventuală înfiinţare a 
Statelor Unite ale Europei nu va 
schimba nimic. 


Deciziile luate într-o federaţie 
favorizează întotdeauna 
entităţile din centrul 
decizional și defavorizează 
periferia. Un singur exemplu: 
ce decizii vor fi luate în relaţia 
cu Rusia, în condiţiile în care 
Polonia, România şi statele 
Baltice au cu totul altă viziune 
decît Germania și Franţa? 

Aşa este de multe ori, dar nu 
avem cum să evităm un centru 
decizional şi nici o influență 
diferită a centrelor de putere. 
Nu trebuie însă să credem că 
influenţa unora îi va scoate din 
joc pe ceilalți. Aveţi oare N 


47 


REPERE 


impresia că Regatul Unit are 
aceeași viziune cu Germania 

în relaţia cu Rusia? Vor exista 
întotdeauna echilibre de putere, 
aşa cum există şi azi în Europa 
sau în România. Vă invit să 
observați forța de negociere a 
unei formaţiuni politice de 6% 
cum este UDMR-ul. România 
va avea mereu un cuvînt de 
spus în Europa prin politicienii, 
funcţionarii şi milioanele 

sale de cetăţeni. Încă o falsă 
problemă, așadar. 


Tot în suplimentul din 22, 
consideraţi naționalismul 
străin de creştinism. Dar 
atunci cum se face că tocmai 
statele mai ataşate de credinţa 
majorităţii cetăţenilor lor, 
precum Polonia, Ungaria, 
Grecia şi România, sînt mai 
puțin dispuse să accepte 
dispariția statului naţional, 
pe cînd state seculariste, 

ca Franţa şi Germania, 

sînt în vîrful unei astfel de 
construcţii? 

Vă înşelați: Germania nu este 
mai secularizată decît Ungaria. 
Aş avea dubii și cu privire la 
aderenţa profundă, nu doar 
rituală, a majorităţii românilor 
la poruncile Decalogului. Nu 
ştiu dacă am ieşi mult mai 
bine decît Franţa. N-aş măsura 
credinţa prin cantitatea de 
tămiie arsă anual, ci prin 
interiorizarea ethosului creștin. 
O spun clar şi răspicat, deşi nu 
am căderea să predic: Hristos 

a venit ca să mîntuiască omul, 
nu neamurile. Nu a venit doar 
pentru neamul lui, ci pentru 
întreaga umanitate. Ortodoxia 
trebuie să depăşească acest 
penibil naționalism, la fel de 
revoltător la Athos - vedeţi ce 
suferă cei de la Prodromu - şi la 
Chişinău. 

SUE n-are nimic de-a face cu 


48 


credinţa: nu Europa închide 
biserici, ci lipsa credincioşilor şi 
nevrednicia clerului. Am depășit 
faza anticreştină, promovată în 
principal de statele naţionale la 
care păreţi să ţineţi. Ca exemplu 
de paradox identitar, vă invit 

să reflectaţi la începuturile 
statului naţional unitar român 
şi la măsurile anticlericale ale lui 
Cuza. Ele au cam coincis, dacă 
nu mă înșel. 


Vedeţi în naționalism un 
pericol. De cînd a-ţi iubi 
familia și a-i purta de grijă 

e o primejdie? Confundăm 
naționalismul cu excesul care 
poate atinge orice pe lumea 
asta? 

Da, naționalismul e un exces, 

şi deci un pericol, aşa cum sînt 
toate -ismele, aceste construcții 
ideologice ale modernităţii. Nu 
văd însă legătura între iubirea de 
familie şi naționalism. Poţi avea 
o familie mixtă — e cazul surorii 
mele, căsătorită cu un belgian, 
care creşte la Bruxelles un 
băieţel adorabil, perfect fluent 
în română. V-aș propune să 
evităm amalgamul; nu-mi place 
manipularea resorturilor intime 
ale oamenilor. 


Şi dvs., şi dl Teodor Baconschi, 
faceţi apel la componenta 
creștină a ethosului european, 
care ar putea fi protejat 

şi cultivat numai într-un 
suprastat federal. Ce vă 
îndreptăţeşte această opinie? 
În ce fel se manifestă astăzi 
creștinismul în structurile 

de coordonare ale UE şi în 
legislaţia ei? Şi cum ar putea fi 
mai bine prezervat şi afirmat 
acest ethos în SUE? 

Aici aţi atins un punct 
nevralgic. Identitatea creştină 
este principala componentă a 
ethosului european. În timp ce 





limba divide, credinţa uneşte 
(chit că şi-aici şi-a băgat dracul 
coada). Nu pot crede că refuzați 
comuniunea cu un creştin- 
ortodox grec sau cu un catolic 
italian, dar vă simţiţi solidar 

cu un violator pentru simplul 
fapt că e român. Vedeţi bine că 
nu avem o singură identitate 
(român vs ceilalți), ci mai multe, 
cum ar fi de pildă violator vs 
neviolator. În acest din urmă 
fericit grup ne regăsim cu 
majoritatea europenilor, nu 
credeţi? 

Ţine de noi, creştinii, să ne 
afirmăm valorile. Dar nu 

o facem nici la noi în ţară, 


ROST 106 


altfel nu am mai vota masiv 


pentru infractori dovediţi sau 
prezumaţi, ci am alege numai 
oameni vrednici. Așa că nu 
existenţa sau inexistenţa SUE 
va schimba influenţa creştinilor 
în legislaţie, decizii şi moravuri 
publice; ţine de noi să ne 
manifestăm, iar aici sîntem 
mult mai puternici alături de 
polonezi, italieni și irlandezi 
decît singuri. 

Vă semnalez, între altele, că 
Teodor Baconschi a influențat 
decisiv poziţia României în 
cazul Lautsi vs Italia privind 
eliminarea simbolurilor 
religioase din sălile de clasă. 


ROST 106 





Datorită d-lui Baconschi, 
România s-a alăturat Italiei, 
Poloniei, Irlandei şi Greciei şi a 
cîştigat împreună ele: crucifixul 
a rămas la locul lui. 

Iată deci utilitatea de a vota 
pentru politicieni creştini. 


Sinteţi pentru aderarea Turciei 
la UE? 

Nu prea are legătură cu 
subiectul SUE, dar nu mă 

voi eschiva. Este o întrebare 

la care funcţia de consilier al 
ministrului Afacerilor Externe 
mă obligă să dau răspunsul 
oficial al diplomaţiei române: 
da. Cred însă că mi-am păstrat 





destulă libertate pentru a spune 
ce cred. Geografic vorbind, e 
greu să îţi imaginezi o Uniune 
Europeană învecinată cu 
Iranul. Dar, gîndind strategic, 
ar fi o greşeală fatală să împingi 
un stat membru NATO spre 

o radicalizare islamistă şi 

spre antieuropeism printr-o 
respingere fermă și principială. 
Turcia este o ţară dinamică, 

în plină modernizare, care se 
îmbogățește văzînd cu ochii 

şi a cărei influență politică 

şi militară este în continuă 
creştere. O vrem prieten şi 
aliat, iar România este unul din 
principalii susținători ai aderării 
sale la UE. 

Greşesc eu, sau intuiesc că vă 
bucuraţi că, în acest caz, Franța 
„secularizată“ „are cu totul altă 
viziune decît România? 


În perspectiva aderării Turciei 
la UE, mai putem vorbi despre 
ethosul creștin al (S)UE? 
Sigur. El va deveni mult mai 
puternic chiar! 


Nu e posibil să ne fi fost 
indusă - printr-o propagandă 
abilă şi o politică pe măsură — 
impresia că nu ne putem 
conduce singuri, că ne-ar fi 
mai bine sub o „tutelă“ (cum 
odinioară credeau și ardelenii 
care pledau pentru autonomia 
Transilvaniei în cadrul 
imperiului austro-ungar și 
contra unificării cu regatul 
român)? 

Repet crezul meu subsidiar: 
Clujul se conduce mai bine de 
la Cluj decît de la Bucureşti, 
România se conduce mai bine 
de la Bucureşti decît de la 
Bruxelles, iar Statele Unite ale 
Europei se vor conduce mai 
bine de la Bruxelles decît de la 
Washington sau Moscova. Nu 
doar ardelenii cred asta! Ei 


49 


REPERE 


NOȚIUNILE POLITICE 
DE DREAPTA ŞI STÎNGA 


O ÎNCERCARE DE REDEFINIRE | 
CRITICĂ DIN PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ 


RĂZVAN CODRESCU 


razvan.codrescurostonline.org 





STÎNGA FACE, 
DREAPTA TRAGE! 
Se afirmă adeseori, încercîndu-se 
clasarea apriorică a problemei, că 
noțiunile politice de „dreapta“ şi 
„stînga“ și-ar fi pierdut iremedia- 
bil pertinenţa şi valoarea funcțio- 
nală, mai ales în contextul „to- 
talitar“ al secolului XX. Ceea ce 
rămîne îndeobşte adevărat e că 
fie uzul tendenţios, fie complexi- 
tatea unor realităţi au produs o 
anume obscurizare — şi o subsec- 
ventă relativizare - a înţelesului 
clasic al celor două noţiuni!. 
Apariţia sub Stalin a struţo- 
cămilei numite îndeobşte „na- 
țional-comunism“ (orientare 
preluată şi la noi, mai cu seamă 
sub Ceauşescu, dar cu prelungiri 
viguroase şi în perioada post- 
comunistă) a alimentat şi a spo- 
rit confuzia; în parte întreţinută 
deliberat, aceasta a devenit atît de 
mare încît puciul comuniștilor 
conservatori sau fanfaronada ji- 
rinovskiană din Rusia postsovie- 
tică au putut fi catalogate drept 
manifestări „de extremă dreap- 
tă“, ca şi la noi populismul naţio- 
nal al unor grupări de învedera- 
tă origine comunisto-securistă, 
culminînd în discursul radical al 


50 


lui C. V. Tudor. Altfel spus: stînga 
face, dreapta trage! 

Mai mult sau mai puţin ago- 
nic, acest naționalism gregar al 
avortonilor comunismului re- 
prezintă astăzi cel mai perfid 
handicap pentru renașterea unei 
drepte adevărate în ţările fostului 
lagăr comunist. 

La sporirea confuziei au con- 
tribuit, probabil nu întîmplător, 
şi anumite forme de dreaptă ca- 
ricaturală ivite mai tîrziu în sînul 
democraţiilor occidentale (cazul 
Chirac, în Franţa; cazul Berlus- 
coni, în Italia; cazul Aznar, în 
Spania etc.). Adeseori, prin elu- 
darea originilor de stînga („roşii *) 
ale liberalismului şi prin suprali- 
citarea criteriului economic (moş- 
tenire astăzi generalizată a menta- 
lității marxiste), anumite grupări 
liberale, pragmatice şi individua- 
liste în sens capitalist, ajung să fie 
calificate (şi chiar să se declare ele 
însele) „de dreapta“, în opoziţie cu 
tendințele protecționist-populiste 
ale social-democraţiei (ca să nu 
mai vorbim de cele radical colec- 
tiviste ale comunismului de toate 
nuanțele). În realitate, avem de-a 
face, în astfel de cazuri, mai de- 
grabă cu un fel de „dreaptă a stîn- 
gii decît cu o dreaptă propriu-zi- 
să (astăzi aproape inexistentă în 
viața politică de prim-plan a lumii 
euro-americane). 


De altfel, dreapta autentică, de 
tip tradițional, este în mod egal 
dezavuată de toate aceste cercuri 
politicianiste, fie că ele se defi- 
nesc de extremă stîngă, de stînga, 
de centru-stînga sau de centru- 
dreapta. Prin mass-media, dar 
şi prin puternica ideologizare a 
sistemului educaţional, s-a im- 
pus pretutindeni o imagine dia- 
bolizată a dreptei, redusă abuziv 
la extrema dreaptă (de unde cu- 
noscutele etichete stigmatizante, 
aplicate adesea destul de abrupt: 
„nazism, „fascism“, la noi — „le- 
gionarism- etc.). 

În genere, pe cînd stînga este 
judecată cît se poate de nuanţat 
(găsindu-se scuze chiar pentru 
crimele şi ororile fără precedent 
ale comunismului!), dreapta este 
judecată aproape exclusiv prin 
excesele ei şi considerată, în con- 
secință, un fel de „sumă a tuturor 
răutăților. Nu se explică nicio- 
dată de ce, în pofida extremis- 
melor ei istorice, stînga are drept 
necontestat în cetate, pe cînd 
dreapta - ale cărei extremisme, 
deşi la fel de reprobabile, au avut 
consecinţe mult mai limitate în 
spaţiu şi timp - nu beneficiază de 
acelaşi drept principial. Sau de ce, 
dacă poate exista, fidelă principi- 
ilor ei, o stîngă neextremistă (as- 
tăzi dominantă pe mapamond), 
n-ar putea exista şi o dreaptă 


ROST 106 





neextremistă şi la fel de fidelă 
principiilor proprii. Cu atît mai 
mult cu cît, la o cercetare istori- 
că atentă şi onestă, se poate lesne 
observa că, încă de la originile ei, 
dreapta a dus o politică defensiv- 


provocare-răspuns, dreapta n-a 
făcut, în cele mai multe cazuri, 
decît să re-acţioneze la acţiunile 
provocatoare ale stîngii (în acest 
sens precis, nu-i greşit şi nici 
infamant să definim dreapta ca 


DACĂ PRIVIM LUCRURILE PRIN 
PRISMA DIALECTICII PROVOCA RE- 
RĂSPUNS, DREAPTA N-A FĂCUT, DE 
REGULĂ, DECÎT SĂ RE-ACŢIONEZE 

LA ACŢIUNILE PROVOCATOARE ALE 
STÎNGII (ŞI ÎN ACEST SENS NU-I GREŞIT 
ŞI NICI INFAMANT S-O DEFINIM 

CA FIIND FERM „REACŢIONARĂ“). 


conservatoare, în timp ce stînga a 
fost cea care s-a manifestat ofen- 
siv-revoluţionar, încetățenind în 
practica politică radicalismul şi 
violența (împinsă pînă la tero- 
rismul organizat). Dacă privim 
lucrurile prin prisma dialecticii 


ROST 106 


fiind „reacționară ). Să luăm ca 
exemplu secolul XX: lăsînd la o 
parte cazul controversat al hitle- 
rismului (deși există numeroase 
probe că războiul mondial a fost 
mai dorit de viitorii aliaţi şi de 
cercurile sioniste decît de Hitler 


DREAPTA 





însuşi, care într-un fel a fost for- 
tat să-l declanșeze), s-ar fi năs- 
cut oare în România „reacţiunea“ 
legionară în absenţa amenințării 
bolşevice (cu privire la care isto- 
ria a dovedit că legionarii n-au 
exagerat deloc), sau în Spania 
„reacţiunea“ franchistă în absen- 
ţa complotului cominternist (ce 
urmărea să asigure Sovietelor un 
cap de pod la cealaltă extremitate 
a Europei)? 

Folosindu-ne de o noţiune 
supralicitată astăzi”, „totalitaris- 
mul“ de stînga (real sau doar po- 
tenţial) a generat prin retorsiune 
„totalitarismul“ de dreapta. Pu- 
tem cădea de acord că „totalita- 
rismul“ e reprobabil oricare i-ar 
fi culoarea, dar tocmai de aceea 
nu se înțelege de ce sînt judecate 
stînga cu o măsură, iar dreapta 
cu altă măsură; de ce, păcătoase 
amîndouă, una are dreptul la cle- 
menţă şi reabilitare, iar alta nu?! 

În fine, dincolo de aceste pa- 
radoxuri, mai trebuie observat că 
noţiunea însăși de „totalitarism', 
utilizată parşiv, a contribuit ho- 
tăritor la confuzia extremă între 
dreapta şi stînga, mutîndu-se 
accentul de pe deosebirile esen- 
țiale pe asemănările fenomenale 
(accidentale). Or, parafrazînd ve- 
chiul dicton Non idem est si duo 
dicunt idem, am putea spune, la 
fel de legitim: „Nu-i același lucru 
cînd doi întrebuințează aceleaşi 
mijloace, diferenţa făcînd-o cau- 
zele şi finalităţile, iar nu recuzita 
conjuncturală. 

Chiar dacă supuse, mai mult 
sau mai puţin deliberat, atîtor 
confuzii şi relativizări, cred că 
noțiunile politice de „dreapta“ şi 
„stînga“ rămîn necesare şi perfect 
operante, cu condiţia de a fi corect 
redefinite (cum se întîmplă, peri- 
odic, cu multe noţiuni politice, 
filosofice sau culturale, mai ales 
într-o cultură de uzură mediatică, 
precum cea contemporană). 9 


51 


REPERE 


Rîndurile care urmează în- 
cearcă - fără pretenţii de ex- 
haustivitate analitică — să pună 
temei unei posibile şi necesare 
redefiniri în paralel a celor două 
noţiuni, pe baza cîtorva note 
esențiale, desprinse atît din ma- 
terialul doctrinar, cît şi din cel 
factologic, şi raportate la reperele 
morale şi intelectuale ale tradiţiei 
creştine (în sînul căreia au şi că- 
pătat contur). 


DOUĂ PERSPECTIVE 
IREDUCTIBILE 
„Dreapta“ şi „stînga nu sînt doar 
două orientări strict politice, 
cum se crede îndeobşte, ci ele 
acoperă două moduri divergente 
de raportare a umanului la exis- 
tență, două weltanschauungen în 
sensul cel mai larg al cuvîntului. 
Astfel, dreapta este principial 
spiritualistă, raportînd ordinea 
imanentă la o ordine transcen- 
dentă; ea nu disprețuiește valorile 
materiale, dar nici nu le absoluti- 
zează, recunoscînd primatul va- 
lorilor spirituale şi, în consecinţă, 
primatul culturii asupra civiliza- 
ției. Stînga, dimpotrivă, este prin- 
cipial materialistă, în mod adese- 
ori nedisimulat şi chiar ostentativ, 
ignorînd sau chiar dispreţuind 
spiritualitatea, promovînd o cul- 
tură laică şi chiar atee, în subsi- 
diarul unei civilizaţii utilitariste. 
Omul de stînga, pretins „eman- 
cipat“ şi „liber-cugetător“, există 
concurențial față de Dumnezeu, 
idolatrizînd umanul, de unde sus- 
piciunea, dacă nu chiar repulsia 
lui faţă de manifestările „mistico- 
religioase“, identificate abrupt cu 
„obscurantismul“ şi „tolerate“ pe 
alocuri numai din considerente 
democratice sau populiste. Omul 
de dreapta, fără a fi neapărat re- 
ligios în toată puterea cuvîntului, 
are măcar o minimă deschidere 
metafizică, păstrează respectul 
față de Dumnezeu şi de ordinea 


52 


e ate ou, ata 
i dn A, SR ATA 4, 
Ful LN 4, . 3 , 


E 
AR: 


religioasă, înțelege măcar funcția 
socială și etică a religiei. De aceea, 
s-ar putea spune că este în firea 
dreptei să se altoiască pe o tradiţie 
moral-religioasă, la fel cum este 
în firea stîngii să substituie religi- 
ei imperativul ideologic sau chiar 
economic („sacralizarea pieţei“, 


DR e și 
) Şi LI i 
0 e pal 4 


î Lp 
L) 
pe 5/77 [a 
| er lu 


O: A Să p 
A Sa Stei 
ic Pi 


PL 

PI ) N „ar 
E TA NET, Du 4 di 
h d Li 


- [j pate 
a A 


AS ptr ai! 


e pi 
p pie 
[a $ 
i y 1 Ja 
își 





cum s-a spus) și să facă din spi- 
rit o simplă „funcţie a materiei 
Nu întîmplător, în variantele lor 
extreme (ceea ce nu înseamnă 
neapărat: „extremiste“!), dreapta 
a putut ajunge pînă la misticismul 
istoric (cazul legionarismului), iar 
stînga pînă la „ateismul ştiinţific“ 


ROST 106 


(cazul bolșevismului); la un pol — 
exacerbarea spiritualului, la celă- 
lalt - materialismul cel mai cras?. 
În strînsă legătură cu spiritu- 
alismul stă sensibilitatea morală 
sau eticismul călăuzitor al drep- 
tei autentice, moştenitoare, cum 
am arătat altădată, a unei întregi 
„fenomenologii a rectitudinii“ (cf. 
nota 1). Desigur, nu este vorba aici 
atît de performanţa etică a fiecă- 
rui ins în parte, cît de recunoaş- 
terea şi asumarea unei instanţe 
ideale, superioare tuturor cazu- 
rilor particulare și din care derivă 
organic orice normă de compor- 
tament politic sau civic/social. 
Asemenea „cavalerului“ de odi- 
nioară, omul de dreapta acceptă 
să se conformeze unui „cod al 
onoarei“, pe care se poate întîm- 
pla să-l calce conjunctural, dar nu 
să-l conteste principial. Omul de 
stînga, vulgar machiavelic, cînd 
nu-i de-a dreptul imoral, cultivă 
mai degrabă o poziție amorală, 
convins că morala nu are de-a 
face cu politica şi că interesul este 
mai presus de onoare (sub scuza 
formală a „pragmatismului“, îm- 
pins nu o dată pînă la cinism). 
Mentalitatea stîngistă e cea care 
a legitimat în lumea modernă 
indiferentismul moral al actului 
politic (ce-a contaminat pe alo- 
curi și unele facțiuni degenerate 
ale dreptei). E adevărat că politica 
obligă uneori la compromis, dar în 
timp ce stînga e adepta maximu- 
lui de compromis, dreapta se stră- 
duieşte în direcţia minimului de 
compromis. În fine, tocmai din- 
tr-o superioară responsabilitate 
morală, omul de dreapta dă în- 
tiietate „îndatoririlor“ (fiind mai 
dispus la sacrificiul de sine, care-i 
o formă de „eroism“ existenţial), 
pe cînd omul de stînga este pre- 
ocupat mai ales de „drepturi“ 
(propter imbecilitatem generis). 
Dreapta e tradiționalistă 
sau conservatoare, în vreme ce 


ROST 106 


stinga se vrea progresistă şi re- 
voluţionară. Tradiţionalismul 
dreptei nu înseamnă, desigur, 
conservarea unor realități „pri- 
mitive“, nici vreo formă de re- 
gresivism romantic ori de pro- 
tocronism delirant; altfel spus, 
el nu înseamnă nici nostalgie, 
nici stagnare, ci o dinamică vie şi 
constructivă pe linia unei tradiții 
istorice și spirituale corect evalu- 
ate. Dreapta refuză scenariul 
unei societăţi amnezice: sîntem 
— fie inşi, fie neamuri — moşte- 


DREAPTA 





o maximă luciditate şi onestitate, 
bazat pe „căldura“ iubirii, dar şi 
pe „răceala“ cunoaşterii. Stînga 
ar voi să nu ne iubim şi să nu ne 
cunoaştem decît în sincronia 
unor interese conjuncturale şi 
în perspectiva unui viitor abs- 
tract; ea stă sub dogma ideologi- 
că a unui progresism mecanic şi 
uniform(izator), fără memorie şi 
fără transcendenţă, derivat spe- 
culativ din iluzia evoluționistă şi 
din reformismul de tip masonic. 
Or, la răstimpuri, acest progres 


„DREAPTA“ ŞI „STÎNGA“ NU SÎNT 
DOAR DOUĂ ORIENTĂRI STRICT 
POLITICE, CUM SE CREDE ÎNDEOBŞTIE, 
CI ELE ACOPERĂ DOUĂ MODURI 
DIVERGENTE DE RAPORTARE A 
UMANULUI LA EXISTENŢĂ, DOUĂ 
WELTANSCHAUUNGEN ÎN SENSUL 
CEL MAI LARG AL CUVÎNTULUI. 


nitorii unui trecut de valori şi de 
experienţe care ne legitimează 
şi ne obligă; şi sîntem noi înșine 
numai cu acest trecut cu tot. Ni 
se cere înţelepciunea şi vredni- 
cia de a valorifica în mod creator 
această tradiţie pe fondul actua- 
lităţii, continuînd fără complexe 
ceea ce este esenţial şi viabil, dar 
eradicînd cu toată fermitatea 
ceea ce este accidental şi peri- 
mat. Operaţiunea, desigur, nu-i 
nici uşoară, nici lipsită de riscuri, 
dar în funcţie de ea se definesc, 
la nivel etno-identitar, curajul şi 
demnitatea noastră existenţială, 
în ecumenicitatea unui europe- 
nism dezideologizat („Europa 
naţiunilor“). Pentru a nu cădea - 
cum se întîmplă adesea - în cur- 
sa „tradiţionalismului“ prost (a 
„apucăturilor“ de tot felul), avem 
nevoie de „deosebirea duhuri- 
lor“, adică de un discernămâînt de 


antecalculat se cere forțat pe cale 
revoluţionară, cu orice preţ şi cu 
orice mijloace. Dacă demersul 
eşuează sau „progresul“ întîrzie 
să se producă, atunci de vină nu 
sînt niciodată viciile interne ale 
stîngii, ci forțele „reacționare“ 
ale societăţii, care trebuie re- 
moșşită, într-un nou context de 
interese, de o altă formă de stîn- 
gism dizolvant! (Uneori limba 
e mai realistă decît noi: celor 
gata să exalte „revoluţia“ şi să 
dezavueze „reacţiunea“ li s-ar 
putea reaminti, în treacăt, că 
revolutio înseamnă „întoarcere 
înapoi“, în timp ce reactio este 
„facere din nou“, „schimbare, 
„primenire“...) Omul de dreap- 
ta refuză „să-şi spele creierii“, 
să absolutizeze „momentul isto- 
ric“ şi să adopte calea exclusivă 
a profitului politicianist: el se 
simte verigă într-un lanţ Y 


53 


REPERE 


al generaţiilor, cu răspundere 
morală atît pentru trecut cît şi 
pentru viitor. Omul de stînga, 
dimpotrivă, pare să creadă — vor- 
ba lui Eminescu - că „ţara este 
jucăria şi proprietatea exclusivă 
generaţiei actuale“t. Stînga stă 
sub semnul scopului imediat (cel 
care, prin definiţie încetăţenită, 
„scuză mijloacele“) şi mizează 
pe forțarea unui progres artifi- 
cial, în vreme ce dreapta se vrea 
lucrătoare sub semnul datoriei 
eterne şi mizează pe stimularea 
unui progres organic - singurul 
cu adevărat real şi durabil, deşi 
poate mai puţin spectaculos. 
Izvorită întotdeauna dintr-o 
tradiţie naţională și erijindu-se 


dreptul la naționalism tuturor 
neamurilor pămîntului); orice 
naționalism rămîne legitim atîta 
vreme cît nu devine exclusivist şi 
narcisist. Naționalismul adevărat 
(cu o contribuţie atît de însem- 
nată şi în cîteva momente-cheie 
ale istoriei moderne româneşti: 
paradoxalul paşoptism, marea 
unire, rezistența anticomunistă) 
n-are nimic de-a face cu ceea ce 
se numeşte în mod curent „ra- 
sism“, „şovinism“, „xenofobie“, 
„provincialism“, „tribalism“ sau 
altele asemenea. Astfel de devi- 
eri nefireşti ale firescului naţio- 
nal nu ţin, politiceşte vorbind, 
nici de dreapta, nici de stînga, ci 
doar de alunecările extremiste 


DREAPTA REFUZĂ SCENARIUL UNEI 
SOCIETĂŢI AMNEZICE: SÎNTEM -— FIE 
INŞI, FIE NEAMURI — MOŞTENITORII 
UNUI TRECUT DE VALORI ŞI DE 
EXPERIENŢE CARE NE LEGITIMEAZĂ 
ŞI NE OBLIGĂ; ŞI SÎNTEM NOI ÎNŞINE 
NUMAI CU ACEST TRECUT CU TOT. 


în apărătoare a ei, dreapta s-a 
definit, încă de la origini, dar cu 
deosebire în a doua jumătate a 
secolului al XIX-lea („secolul na- 
ționalităţilor) şi prima jumătate 
a secolului XX (epoca marilor 
autoritarisme etnocentriste, în- 
ghesuite uneori abuziv sub eti- 
cheta de „fascism“), ca o direc- 
ție politică naționalistă, opusă 
programatic (nu doar politic, ci 
şi cultural) stîngii internaţio- 
naliste sau cosmopolite. Naţi- 
onalismul dreptei autentice (D. 
Gusti îl numea, prudent, „patri- 
otism naţional“) nu reprezintă 
altceva decît o formă firească de 
păstrare şi afirmare creatoare a 
fiinţei și „geniului“ naţional (re- 
cunoscîndu-se, în acest înţeles, 


54 


ale acestora; ele se ivesc, de obi- 
cei, atunci cînd naționalismul îşi 
pierde farurile moral-spirituale 
sau este folosit doar ca simplă 
unealtă demagogic-populistă (de 
regulă, în absența unor temeiuri 
transcendente, naţionalismele 
riscă să o ia razna, prefăcîndu-se 
în reprobabile forme de rasism, 
ca în cazul nazismului, adică bi- 
ologizîndu-se în măsura în care 
se despiritualizează). Altminteri, 
îndreptăţirea naționalismului e 
mai simplă decît pare. Dacă indi- 
vidului, spre a fi sănătos şi destoi- 
nic, se obișnuiește să i se spună: 
„Cunoaşte-te pe tine însuţi!“, „Ai 
încredere în tine însuţi!“ şi, mai 
ales, „Fii tu însuţi!, de ce ar fi ne- 
indicat ca neamurilor să li se facă 


aceleaşi recomandări? Dacă „per- 
sonalitatea“, „încrederea în sine“ 
şi „conştiinţa de sine“ sînt valori 
generale şi netăgăduit pozitive la 
nivelul umanităţii individuale 
(deşi în democraţiile occidenta- 
Je există, de la o vreme, o anume 
tendinţă antipersonalistă de ori- 
gine pur ideologică, manifestată 
mecanic şi-n amendarea consti- 
pată a oricărui discurs identitar, 
cu excepţia asumată a celui evre- 
iesc), cum ar putea fi ele ceva ne- 
gativ la nivelul umanității comu- 
nitare?! Aceasta ar da o imagine 
schizofrenică a umanului! Naţio- 
nalismul, în fond, atunci cînd se 
ridică de la starea de afect la sta- 
rea de conştiinţă (devenind idee 
fără a înceta să fie sentiment), nu-i 
nimic altceva decît limpezirea şi 
stimularea personalității creatoa- 
re, a încrederii în propriile puteri 
şi a conștiinței de sine a fiecărui 
neam. Pe de altă parte, națiile sau 
neamurile (evit termenul de „na- 
țiune“, puternic pervertit de ideo- 
logiile şi sociologiile de inspiraţie 
marxistă, precum și termenul de 
„popor“, pe care-l resimt ca mai 
potrivit în sincronie decît în 
diacronie) nu sînt doar realităţi 
istorice, ci şi metafizice, făcînd 
parte din ordinea ontologică a 
lumii lui Dumnezeu (Care le-a 
creat — sau măcar le-a îngăduit, 
după „cădere“, conform unor 
teorii mai circumspecte - ca de- 
terminări fiinţiale ale umanului, 
inerente istoriei pînă la eshatony. 
Umanitatea abstractă este o ma- 
rotă fictiv-idealistă a demagogiei 
cosmopolite; în realitate, umanul 
nu există nicăieri în afara unei 
determinări naţionale. Stînga, în 
genere, refuză să ţină seama de 
toate aceste aspecte, lucrînd siste- 
matic, de două veacuri încoace, la 
dizolvarea conştiinţei naționale, 
în numele unui uniformism in- 
teresat şi manipulatoriu (numit 
pînă mai ieri „cosmopolitism- sau 


ROST 106 


„internaţionalism“, iar azi „glo- 
balizare“ sau „mondializare“). 
Puseurile naţionaliste ale stîn- 
gii, la care m-am referit în trea- 
căt mai sus, nu reprezintă decît 
nişte caricaturi narodniciste ale 
patosului național, fără organi- 
citate şi fără transcendenţă (cum 
a fost, într-o privinţă, şi „naţio- 
nalismul masonic“ al secolului 
al XIX-lea - armă conjunctura- 
lă a unor scopuri oculte, vizînd 
prăbuşirea succesivă a imperiilor 
tradiţionale). 


politice la ansamblul realităţilor 
obiective ale unei naţiuni („Re- 
alitățile dictează“). Stînga este 
idealistă prin excesul ei teoreti- 
zant, prin transformarea abuzivă 
a unei idei, a unui model men- 
tal, în grilă a realităţii. Omul de 
dreapta trăieşte în lumea lui este, 
recunoscîndu-L pe Dumnezeu ca 
garant absolut al Realităţii şi al 
Adevărului, în vreme ce omul 
de stînga trăieşte în lumea lui 
trebuie să fie, confundînd realul 
cu empiricul şi adevărul cu arbi- 


DREAPTA 





tativă, pe cînd dreapta încearcă 
să fie flexibilă şi creatoare. Stîn- 
ga — posedată de universalismul 
abstract - poartă spre o lume 
globalizată și uniformizată arti- 
ficial („noua ordine mondială“?), 
pe cînd dreapta se pune în slujba 
diversităţii naturale şi a simfo- 
niei notelor specifice. Din păcate, 
mai toată istoria noastră moder- 
nă este victima idealismului de 
stînga: de la idealismul unui Stat 
liberal transplantat iresponsabil 
într-o lume abia ieşită din Evul 





ÎNTRE REALISM 

ȘI IDEALISM 

Se poate vorbi de realismul spi- 
ritual al dreptei, în opoziţie cu 
idealismul materialist al stîngii. 
Dreapta este realistă întrucît îşi 
propune, în general, să respec- 
te ordinea firească a lumii lui 
Dumnezeu („datul“ Firii), iar 
nu s-o re-formeze după măsuri 
şi cu mijloace omenești. Ea nă- 
zuieşte, în particular, o adaptare 
lucidă a doctrinelor și strategiilor 


ROST 106 


trarul rațiunii omeneşti. Omul 
de dreapta nu va sfida realităţile 
de dragul ideilor, ci va căuta să 
modeleze realitățile date ţinînd 
seama de notele lor specifice; el 
nu va căuta „modele“ gata făcute, 
pe care să le aplice vieţii naţiona- 
le în mod mecanic şi imitativ (ce 
altceva sînt „formele fără fond“?), 
ci se va strădui să închege forme 
adecvate fondului concret de care 
dispune. În virtutea premiselor 
lor, stînga e procustiană şi imi- 


Mediu, trecînd prin idealismul 
aşa-ziselor „alianţe istorice“ (pe 
care istoria însăși le-a ridiculizat 
la Yalta), apoi prin idealismul 
unei industrializări forţate (du- 
blate de distrugerea potenţialului 
agrar), pînă la idealismul actual 
al unei „integrări europene“ 
mimetice şi umilitoare, de un 
conformism aproape decerebrat. 
Rămînînd în cercul vicios al st- 
îngii, noi riscăm să ducem la ca- 
păt linia sinuciderii naționale Ş 


DD 


REPERE 


(chiar dacă dictatura civilizată a 
„comunitarismului albastru“, de 
tip european, e mult mai dige- 
rabilă în imediat decît dictatura 
sălbatică a „comunismului roşu, 
de tip asiatic). 

În virtutea realismului ei, 
dreapta apără ordinea ierarhică, 
în vreme ce stînga, în virtutea 
idealismului ei, este zgomotos 
egalitaristă. Creaţia lui Dum- 
nezeu este structurată ierarhic 
pe toate nivelurile, de la lumea 
îngerilor pînă la regnul mineral. 
Inegalitatea naturală a oameni- 


lăsînd deschisă calea impostu- 
rii socio-profesionale şi a liche- 
lismului „orientat“. Confuzia 
valorilor şi a competenţelor este 
o afacere „sinistră“ (în dublul 
sens etimologic al cuvîntului), 
cu consecinţe destructurante 
pe toate planurile vieţii publice. 
Chiar cel care „ajunge sus“ într- 
o astfel de lume poartă aproape 
fără excepţie marca mediocrită- 
ţii; sfertodoctul şmecher devine 
lider conjunctural al unei soci- 
etăţi decapitate, făcînd cel mult 
figura „chiorului în ţara orbilor . 


ților obiective într-un organism 
social funcţional şi viabil, în care 
fiecare element ocupă un loc pre- 
cis şi îndeplineşte un rol potrivit 
statutului său real, precum şi 
transformarea democraţiei reto- 
rice într-o demofilie practică, în- 
tr-o comunitate de tip ecumenic, 
omogenizată prin iubire și prin 
dreptate, după modelul istoric al 
Bisericii (Ecclesia). 

Se înţelege că dreapta nu poate 
fi altfel decît elitistă, nu din lip- 
să de consideraţie față de popor, 
ci tocmai din răspundere față de 





lor nu-i o chestiune de speculație 
filosofică, ci una de observaţie 
curentă. Democraţia nu poate 
face din neghiob geniu, dar îl 
sacrifică pe geniu neghiobului, 
înlocuind, în viaţa socială, cri- 
teriul calitativ cu cel cantitativ 
(„Proşti, dar mulți!“), în nume- 
le unui „umanitarism“ acefal. 
Stînga democratică tinde spre o 
uniformizare socială la nivelul de 
jos; în realitate, neputînd anula 
„vîrfurile“ politice sau plutocra- 
tice, se mulţumeşte să le anuleze 
pe cele morale sau intelectuale, 


56 


Pe de altă parte, în plan concret, 
egalitatea - trîmbiţată cu atîta 
instrumentar demagogic — ră- 
mîne îndeobşte pentru „cîini, 
nu pentru „căţei . Pînă la urmă, 
performanţa oricărei propagan- 
de egalitariste nu este instaurarea 
„egalităţii“ (care este pură uto- 
pie), ci mai degrabă subminarea 
ierarhiilor reale, marginalizarea 
elitelor adevărate, massificarea 
manipulatorie. Dreapta încearcă, 
atît cît mai este cu putinţă, pro- 
movarea unei ierarhii calitative, 
conjugarea armonică a inegalită- 


acesta. Unui popor îi va merge 
cu atît mai bine cu cît va fi con- 
dus/călăuzit de oameni luminaţi, 
morali şi competenţi, stimulaţi şi 
respectaţi ca atare. O elită naţio- 
nal〠este un dar pe care Dum- 
nezeu îl face unui popor, iar 
poporul se înnobilează şi respiră 
prin ea ca Biserica prin sfinţi. În 
condiţiile sociale actuale, elita 
este chemată să îndeplinească 
- mutatis mutandis - funcţia 
vechii aristocrații (etimologic: 
casta „celor mai buni). Minori- 
tatea calitativă, în sînul unui corp 


ROST 106 


naţional, răscumpără şi transfi- 
gurează majoritatea „purtătoare 
de specie“, dă sens vieţii naţio- 
nale, punctează istoria. „Elită“ şi 
„popor“ îşi sînt reciproc necesa- 
re, asemenea capului şi membre- 
lor într-un trup viu. Fără popor, 
elita nu are „obiect“; fără elită, 
poporul nu are „subiect. Stînga, 
dimpotrivă, este ostentativ po- 
pulistă, dar discursul ei dema- 
gogic şi lozincard trădează mai 
degrabă iresponsabilitatea civică 
decît consideraţia faţă de demos. 
Pentru stînga, poporul se preface 
în massă electorală sau în massă 
de manevră. Pe politicianul de 
stînga, observa Mircea Eliade 
într-un articol de tinereţe, nu-l 
interesează „nevoile masselor, ci 
opiniile acestor masse, [...] nu ce 


față de „domni“ („Noi muncim, 
nu gîndim!), iar pe de altă parte 
înstrăinarea şi disprețul acestora 
față de „turmă. S-ar putea zice 
că stînga urmăreşte mai ales să 
în-cînte poporul, adică să-l amă- 
gească în mod interesat, pe cînd 
dreapta îşi propune mai ales să-l 
des-cînte, adică să-l „exorcize- 
ze“ de reziduurile lui „malefice“. 
Că adeseori poporul se lasă mai 
degrabă amăgit decît exorcizat, 
aceasta e o altă discuţie. 

Un ultim aspect pe care aşţine 
să-l semnalez aici, strîns legat de 
cele anterioare, este faptul — atins 
deja în treacăt - că dreapta aduce 
o viziune personalistă, în con- 
traponderea viziunii instigator 
individualiste a stingii (men- 
talitatea stîngistă, mai mult decit 


Dara REAPTA 


icişti, individul stă sub semnul 
„devenirii întru devenire“, pe 
cînd persoana sub acela al „de- 
venirii întru fiinţă“. Personalis- 
mul întruchipează o umanitate 
dinamică şi complexă, capabilă 
de spor lăuntric şi de integrare 
comunitară, adică de partici- 
pare originală şi responsabilă la 
o realitate care o depăşeşte şi îi 
dă sens. Individualismul reflectă 
o umanitate statică şi elementară, 
paralizată sufleteşte şi non-parti- 
cipativă, înregimentabilă numai 
cantitativ, din mimetism sau din 
simplă instinctualitate gregară. 
Omul politic de dreapta preferă 
să aibă de-a face cu persoane, 
cel de stînga - cu indivizi (pioni 
acefali şi interşanjabili). Primul 
construieşte omul, celălalt îl ma- 


STÎNGA TINDE SPRE O UNIFORMIZARE SOCIALĂ LA NIVELUL 
DE JOS; ÎN REALITATE, NEPUTÎND ANULA .„VÎRFURILE“ 
POLITICE SAU PLUTOCRATICE, SE MULŢUMEŞTE SĂ LE 
ANULEZE PE CELE MORALE SAU INTELECTUALE, DESCHIZÎND 
CALEA IMPOSTURII ŞI A LICHELISMULUI „ORIENTAT“. 


se întîmplă cu massele, ci ce spun 
massele. Aceste cîteva reforme 
care s-au făcut, bune sau rele cum 
ar fi, nu s-au făcut pentru întă- 
rirea socială şi promovarea poli- 
tică a masselor, ci pentru cuceri- 
rea opiniei lor, adică a voturilor“ 
(Demagogie prerevoluționară). 
Adevăratul om politic de dreapta 
îşi propune să se identifice moral 
cu poporul, ca slujitor loial, iar 
nu ca simplu beneficiar (profi- 
tor) de pe urma acestuia. Pentru 
el poporul este „sinea lărgită“, iar 
pentru popor el este „conştiinţa 
mai bună . Din păcate, stînga (şi 
mai ales comunismul marxist) a 
încetățenit în societățile moder- 
ne divorţul orgolios dintre elite 
şi popor: pe de o parte fronda sau 
chiar ura „masselor populare“ 


ROST 106 


teoriile filosofice sau curentele 
literar-artistice, a încetățenit în 
lumea modernă postiluministă 
individualismul cel mai deşănţat, 
împins adeseori pînă la manifes- 
tări anarhice). Distincția dintre 
persoană şi individ e bine preci- 
zată în teologie, filosofie şi psiho- 
logie, dar insuficient valorificată 
— iar adesea deliberat ocolită - de 
politologi și sociologi. Într-o cir- 
cumscriere foarte sumară, per- 
soana este o realitate calitativă, 
liberă, creatoare şi „deschisă“ 
(capabilă de transcenderea de 
sine, de „cuminecarea“ cu celă- 
lalt), pe cînd individul rămîne 
o realitate cantitativă, aservită, 
imitativă şi „închisă“ (în sinea sa 
egoistă, în „limita care limitează“ 
a propriului eu). În termeni no- 


nipulează. Primul se vrea înţeles, 
celălalt doar urmat. Primul simte 
națiunea ca pe o forță creatoare 
într-o unitate de destin, celălalt 
o tratează ca pe o turmă de con- 
sum într-o convergenţă conjunc- 
turală. Desigur, pot exista şi un 
individualism superior (tradu- 
cînd o formă de dezabuzare şi 
abandon civic sau chiar existen- 
țial), şi un personalism patologic 
(un fel de exacerbare a propriei 
persoane, de ostentaţie posesivă, 
de grandomanie paranoidă), dar 
nu ele fac regula. În orice caz, 
individualismul - pe care stînga 
îl cultivă fără scrupule — are con- 
secințe profund negative, atit la 
nivel individual (egoism cinic, 
alienare, indiferentism, perversi- 
une etc.), cît şi la nivel social Y 


57 


REPERE 


(societăţi democratice „atomi- 
zate“ sau societăți nedemocrati- 
ce de tip colectivist), ducînd, în 
genere, la disoluția umanului şi 
la agonia naţiunilor. 


MARELE PARIU 

AL ÎN-DREPTĂRII 

Sper că de aici rezultă suficient de 
limpede că noţiunile de „dreap- 
ta“ şi „stînga“ pot avea — și chiar 
au — un conţinut precis şi o per- 
tinență mereu actuală, dincolo de 
orice confuzii sau contaminări 
conjuncturale. La o analiză aten- 
tă şi onestă, bazată pe însumarea 
tuturor trăsăturilor relevante de 
mai sus (care limpezesc proble- 
ma fără s-o acopere complet), ni- 
meni nu va risca, de pildă, să con- 
funde cu dreapta naționalismul 
populist al stîngii de extracţie 
comunistă (marea „cioară vopsi- 
tă“ a istoriei contemporane) sau 
neoliberalismul castrat şi făcut 
cadou avortonilor cosmetizaţi ai 
social-democraţiei, nici să vadă 
vreo deviere spre stînga în sen- 


1 „Istoria plasează naşterea aces- 
tei stranii şi arbitrare diviziuni în sep- 
Cea) el [=3 4-39 Peljafe Me [i =I1=10) «21 [=Xe [=Xe [efea 
trină în Adunarea Naţională au fost 
pentru prima dată traduse în termeni 
topografici. O dată ce-şi ocupaseră lo- 
cul la dreapta scaunului prezidenţial, 
(alele [U[et ied Mei [349] I9Ii ani: Ic=E- alele 
lime au început să obstrucţioneze şi 
să conteste iniţiativele reformiste ale 
eX: Lti[e)u] [el giaak:) [ela Ie [SIE Esi ate E Verele in 
umului“ - Hans Rogger, Eugen Weber 
(eds.), The European Right. A historical 
Profile, University of California Press, 
Berkeley and Los Angeles, 1965; trad. 
rom. Dreapta europeană. Profil istoric, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1995 (pen- 
tru citatul reprodus aici, vezi p. 55). 
Acest sens „topografic“ este avut în 
vedere şi de definițiile mai noi: „Din 
Encyclopedia of World Politics a lui 
Walter Theimer aflăm că partidele de 
dreapta sînt partidele conservatoare 
şi naţionaliste, ai căror reprezentanţi 
parlamentari stau de obicei pe par- 
tea dreaptă, cum priveşti din foto- 
liul preşedintelui“ (ibidem, p. 1). În al 


58 


OMUL POLITIC DE DREAPTA PREFERĂ 
SĂ AIBĂ DE-A FACE CU PERSOANE, 

CEL DE STÎNGA — CU INDIVIZI (PIONI 
ACEFALI ŞI INTERŞANIABILI). PRIMUL 
CONSTRUIEŞTE OMUL, CELĂLALT 

ÎL MANIPULEAZĂ. PRIMUL SE VREA 
ÎNTELES, CELĂLALT DOAR URMAT. 


sibilitatea socială sau în patosul 
comunitar al dreptei (cum i s-a 
întîmplat d-lui Alexandru Geor- 
ge, autor cu mărturisită sensibili- 
tate liberală şi masonică, care s-a 
şi străduit în ultimii ani, cu un 
zel demn de o cauză mai bună, să 
acrediteze enormitatea că legio- 
narii — cărora altminteri li se pot 
aduce atîtea alte critici întemeiate 
- ar fi fost... „bolşevicii noştri !). 
Pe de altă parte, se va putea mai 
lesne constata că pe scena poli- 
tică românească a momentului 
de față dreapta e ca şi inexisten- 
tă (toate înjghebările politice de 
dreapta din perioada postcomu- 


său Dicţionar de simboluri (trad. rom.: 
Ed. Saeculum 1.0., Bucureşti, 2002, 
vol. 1, p. 136), H. Biedermann obser- 
vă: „E neclară proveniența denumirii 
ela [ela ele) [ji [e(=3 (e [=3e [ct Tel i: Peles 
servatoare; de stinga: progresiste) 
care a determinat aşezarea acestora 
în Parlament. Probabil că iniţial influ- 
entele partide ale nobililor, Tory, au 
revendicat partea «mai bună» (dreap- 
ta) pentru ei, lăsînd-o opoziţiei pe cea 
mai puţin respectată“ (în toată tradiţia 
europeană, locul de onoare este cel 
din dreapta superiorului). În orice 
caz, e cel puţin o naivitate să crezi 
că această dispunere „topografică“ 
ar fi fost întîmplătoare. Am arătat, în 
eseul meu „Simbolistica tradiţională 
a dreptei. Pentru o fenomenologie a 
rectitudinii“ (cf. Cartea îndreptărilor. O 
perspectivă creştină asupra politicului, 
Ed. Christiana, Bucureşti, 2004), că, 
dincolo de acest aspect exterior şi 
conjunctural, există rădăcini mult mai 
vechi ale binomului respectiv, conver- 
gente, în linii mari, cu semantica poli- 
tică modernă. Între simbolismul tradi- 


nistă — nici multe, dar nici puţine 
— eşuînd în mod lamentabil, mai 
devreme sau mai tîrziu, din pri- 
cini pe care nu-i locul să le dez- 
batem aici), iar reconstrucţia ei 
nu va fi deloc uşoară, implicînd o 
întreagă „schimbare de paradig- 
mă, cu eventualul sacrificiu con- 
textual al unei elite mobilizatoa- 
re, capabile să re-creeze o efectivă 
sensibilitate de dreapta într-o so- 
cietate suprasaturată de stîngism. 
Dreapta de mîine, în măsura în 
care va izbuti să se constituie în 
forme credibile şi viabile, nu va 
fi nicidecum o simplă reiterare 
a dreptei de ieri, chiar dacă va 


țional şi simbolismul politic de dată mai 
recentă s-a produs din capul locului 
(sau, în orice caz, de foarte devreme) o 
osmoză greu de contestat, valorificată 
(eleTati = [ale [8] [(oRteuiE: ele Ii [et Pe [lalele] [e) 
de ideologiile strict operative sau de 
(e(=fei] 4-1 1=%: Nol cojek-Tef-lale [-iMeleule | [Ia 

2 Cea de „totalitarism”, ce pare să 
fi fost utilizată în sensul actual pentru 
prima dată în 1923, de către Giovanni 
Amendola, politician liberal-demo- 
crat, adversar al lui Mussolini, în sin- 
tagma „spiritul totalitar al fascismu- 
lui“, dar care s-a generalizat în limbajul 
ere] [idei [ete ifeăi af: 188: [esăe [9fet: Kel=3 mE-lalat:la 
Arendt şi-a publicat, în 1951, lucrarea 
intitulată Elemente und Urspriinge to- 
talitărer Herrschaft (Elementele şi origi- 
nile guvernărilor totalitare). 

3 Este de reţinut, în acest sens, şi 
observaţia foarte pertinentă a unui 
Jean Ja€lic (La Droite, cette innconue, 
Les Sept Couleurs, Paris, 1963, p. 13): 
„Cuvintele «stinga» şi «dreapta» ca- 
pătă fiecare, transpuse pe planul 
social, un sens care le scoate din in- 
distincţia accepţiunii curente: stinga 





ROST 106 


creşte din vechile rădăcini. Ea 
se va altoi pe noua problematică 
a lumii noastre, în care, dincolo 
de competențele manageriale, 
dinamismul critic al „societăţii 
deschise“ şi apropierea ecume- 
nică a Bisericilor creştine vor 
avea probabil un rol însemnat, 
iar sensibilitatea apocaliptică va 
produce noi polarizări religioa- 
se, sub semnul tuturor celor trei 
monoteisme. În orice caz, dacă se 
pune problema unei opțiuni po- 
litice consecvent creştine, ea nu 
poate merge decît spre dreapta, 
stînga fiind, în toate formele ei 
posibile, însăşi negația tradiţiei și 
a ordinii creştine. 

Dincolo de precarul context 
românesc, renașterea unei drep- 
te responsabile, ca alternativă 
primenitoare la actualul haos 
moral-spiritual, rămîne şi mare- 
le pariu (cu adevărat) european 
al începutului de mileniu: dacă 
el va fi pierdut, Europa se va pre- 
face, în doar cîteva zeci de ani, 
sub presiunea concurențială a 


înclină spre egalitatea materială, spre 
cantitatea luată drept finalitate (adică 
spre o pură posibilitate de schimb sau 
de substituție); dreapta înclină spre 
aristocrația spirituală, spre domnia 
calităţii (adică spre starea intimă/ 
esenţială a lucrurilor)“ (trad. mea). 

+ „Un remediu radical ar fi numai o 
mînă de fier, dreaptă şi conştie [conşti- 
entă] de ţelurile ei bine hotărite, care 
să inspire tuturor partidelor convinge- 
rea că statul român moştenit de la zeci 
de generaţii, care-au luptat şi suferit 
pentru existenţa lui, formează moşte- 
nirea altor zeci de generaţii viitoare şi 
nu e jucăria şi proprietatea esclusivă 
a generaţiei actuale“ (M. Eminescu, 
Opere, ed. Perpessicius, vol. X, Editura 
Academiei, Bucureşti, 1989, p. 104). 

> Conform învăţăturii creştine, 
există o tainică solidaritate eschato- 
logică între ins şi neamul căruia îi 
aparţine. Sf. loan Teologul ne comu- 
nică această viziune a lerusalimului 
ceresc: „Şi neamurile vor umbla în lu- 
mina ei [a cetăţii sfinte], iar împărații 
pămîntului vor aduce la ea mărirea lor 


ROST 106 





„modelului american“ (care cu 
o mînă mîngi.ie şi cu alta sugru- 
mă), într-un conglomerat uman 
fără identitate şi fără Dumne- 
zeu, iar ruinei moral-spiritua- 
le îi va urma probabil colapsul 
unei economii artificial centra- 
lizate (comunitarismul bruxellez 
avînd toate şansele să repete cu 
timpul, în forme mai complexe, 
falimentul comunismului mos- 
covit)ă. Stînga (chiar şi neextre- 


[...] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea 
neamurilor“ (Apocalipsa 21, 24 şi 26). 
Încă din vechime, evreii sugerau uni- 
tatea mistică în eternitate a insului cu 
spiţa lui, spunînd despre cel ce murea 
că „s-a adăugat la neamul său“. Biseri- 
ca se roagă în mod curent, pentru cei 
răposați, să fie pomeniţi de Dumne- 
Zeu „cu tot neamul lor cel adormit“. 
Neamul este resimţit ca un fel de „sine 
lărgită“ a fiecăruia dintre noi, avînd nu 
doar subzistență istorică, ci şi perma- 
nenţă transistorică. 

S Am în vedere aici nu definiţia 
„altimetrică“ a elitei, predominantă 
[la ere] [ide] [ele | WelelaiiaaȚele le: Iaf: Pie Maat] 
degrabă definiţia „meritocratică“ (în 
(ef: (= Xelela)Y7=I ce Nelei (=Ci[elat: |IRIRalVI i Naale se 
ralitatea). „Elitele“ aşa-zise de facto 
(legitimate prin controlul puterii po- 
litice şi economice, sau, altfel spus, 
prin accesul conjunctural la decizia 
imediată) sînt cel mai adesea nişte 
false elite, rude bune cu nomenklatura 
regimurilor comuniste, chiar dacă au 
fost propulsate „la vîrf“ prin pirghiile 
democraţiei. Pentru circumscrierea 


DREAPTA 





mistă), prin suficiența şi viciile ei 
structurale, este „limba pe care 
piere“ inevitabil orice civilizaţie 
creatoare, mai devreme sau mai 
tîrziu. Mocirla călduţă a demo- 
craţiei - cum e aceasta înțeleasă 
azi (confundîndu-se politicul cu 
socialul, libertatea cu egalitatea, 
funcţia cu valoarea) —- nu consti- 
tuie decît un echilibru trecător şi 
mă tem că chiar în ea zac germe- 





nii metastazei viitoare. EI 


actuală a problemei de pe o mode- 
rată poziţie de dreapta, cf. Varujan 
Vosganian, Mesajul Dreptei româneşti. 
Tradiţie şi modernitate, Ed. Nemira, 
Bucureşti, 2001, subcap. „Rolul elite- 
lor“ (p. 375 şi urm.). Pentru diferitele 
E Jefeite Eli elelicel[efe i[el=3: |[=Selcelel[-Taar=ip 
ca şi pentru raportul (discutabil) din- 
tre elite şi partidele politice, o echi- 
librată expunere sintetică e cea a lui 
Alexandru Boer, „Elitele şi partidele 
politice“ (cf. Puncte cardinale, anul XII, 
nr. 1-2/133-134, ian.-feb. 2002, pp. 6-7). 

7 Articol apărut în Vremea, anul 
VIII, nr. 413, 10 noiembrie 1935, p. 3 
(inclus în vol. 2 din culegerea Profe- 
tism românesc, Ed. „Roza Vînturilor“, 
Bucureşti, 1990, pp. 133-135). 

3 Uniunea Europeană (UE) pare 
deja o experienţă ratată, acum vor- 
bindu-se tot mai insistent de o nouă 
experiență, mult mai radicală: Statele 
Unite ale Europei (SUE). Cf., între al- 
tele, ultimul supliment pe 2011 al re- 
vistei 22 (care ar merita o dezbatere 
mai amplă, ce nu intră în economia 
textului de faţă). 





So, 


REPERE 


UTOPIA PERICULOASĂ 
A UNEI DREPTE FALSE 




















CONSIDERA Ţ [II DESPRE C 


(0) VLAD DIACONU 





Sintem conduși, oficial, de o gu- 
vernare de Dreapta populară, 
reprezentată în special de PDL 
şi preşedintele Traian Băsescu. 
Și încă afiliată familiei politice 
a creştin-democraţilor europeni 
care domină instituţiile Uniunii 
Europene şi marile puteri Ger- 
mania şi Franţa. Trăim, prin 
urmare, un moment istoric de 
„sincronizare“ maximă cu Oc- 





cidentul. Ar fi sublim, dacă nu 
ar fi fals cu desăvirşire. Cei care 
ne guvernează nu sînt nici 1) de 
dreapta, nici 2) populari şi nici 3) 
mişcare creștină. Nici popularii 
europeni nu sînt mai autentici, 
însă deocamdată ne concentrăm 
asupra variantei autohtone. 

1. Dreapta. În mod curent, 
actuala guvernare se revendică 
a fi de dreapta pentru că ar de- 
ţine cheia măsurilor economice 
care aduc stabilitate sau chiar 


GUVERNA 





REA PDL 





creştere economică, reparînd 
dezastrul „statului social“ con- 
struit de socialişti. Cheia ar sta 
în „reformarea şi modernizarea 
statului, adică: reducerea chel- 
tuielilor sociale, tăierea venitu- 
rilor „bugetarilor“ şi retragerea 
statului din economie, acolo 
unde mai e încă prezent. Aceas- 
ta este teza. 

Care este realitatea? 

Toată construcţia propagan- 
distică a poverii „statului social“ 





este pură ficțiune, în cel mai bun 
caz o temă preluată din spa- 
țiul occidental, fără legătură cu 
România. Statul social, welfare 
state, sau statul asistenţial, la noi, 
pur şi simplu nu există. Adevă- 
ratul stat social există în Europa 
bogată a Vestului și a Nordului, 
care a beneficiat de o lungă peri- 
oadă de timp în care a construit 
asigurări sociale gigantice — şi nu 
pe criteriile economiei de piață. 
În acest welfare state, ajutoarele 
de șomaj, pensiile, concediile plă- 
tite, asigurările de sănătate, totul 
a căpătat dimensiuni de lux față 
de starea socială a celor din ră- 
sărit. Şomerii din Marea Britanie 
îşi permiteau, nu demult, vacanțe 
pe plajele grecești, ca să dăm un 
exemplu sugestiv. Cetăţenia din 
țările europene se acordă atît de 
greu şi pentru că e însoţită de 
aceste privilegii sociale tangibile 
şi costisitoare. Este vorba despre 
un sistem cu adevărat exagerat 
şi cu adevărat falimentar pe ter- 
men lung. În mod evident, ţara 
noastră nu a cunoscut vreodată 
o asemenea amploare a implicării 
sociale a statului şi nici nu o va 
cunoaşte. Oricît de drastică este 
„austeritatea“ în țările europene, 
ea se va aplica întotdeauna aces- 
tui palier de privilegii şi nicioda- 
tă piloanelor de bază ale fundaţi- 
ei statale: armată, forţe de ordine 
şi pază, şcoală, sistem sanitar. 
La noi statul are probleme cu 
întreținerea sistemului sanitar 
sau a celui educaţional, întreţi- 
nerea unui aparat care să asigure 
paza şi ordinea sau a unei arma- 
te care să nu fie limitată la paza 
bazelor militare americane. În 
numele crizei statului social ni se 
pretinde necesitatea unei „mo- 
dernizări “ care loveşte tocmai în 
aceste piloane de bază ale stata- 
lităţii, care au funcţii de respon- 
sabilitate socială, fără a constitui 
privilegii sociale şi fără să pro- 


ROST 106 


ducă „asistați sociali . „Moder- 
nizarea“ constă aproape exclusiv 
în disponibilizări de personal şi 
în „privatizarea“ unor servicii pu- 
blice. Un program care ar fi doar 
pe planul anarho-capitaliştilor (o 
extremă a dreptei) dacă ar fi înso- 
țit de dispariţia sau reducerea ta- 
xelor şi impozitelor la minimum. 
Dar statul nu doar că percepe 
aceleaşi taxe ca şi pînă acum, ci 
caută modalități de a extinde fis- 
calitatea, cuprinzînd zone pînă 
acum exceptate, cum ar fi mica 
gospodărie ţărănească. Statul nu 
face altceva decît să deturneze 
banii din bugetul de stat de la în- 
treținerea unor instituţii publice, 
demantelate prin „reformă“, că- 
tre buzunarele „privaţilor“, fără a 
exista vreo garanţie că aceştia vor 
întoarce vreun serviciu publicu- 
lui. Singura certitudine a plătito- 


DREAPTA 





deloc acces la servicii medicale, 
starea sanitară fiind una dintre 
cele mai deplorabile din Europa 
— pentru că statul investea prea 
puţin în aceste servicii de bază 
ale unei naţiuni. Istorici reputați 
ai economiei atestă acest lucru: 
„Bugetul statului a fost în toată 
perioada interbelică un formida- 
bil mecanism de redistribuire a 
mijloacelor dinspre mediul rural 
spre mediul urban, contribuind 
astfel la accentuarea contrastelor 
sociale“ [Murgescu, 2010: 272]. 
lar economistul Mircea Vulcă- 
nescu constată sec: „Liberalii nu 
uită că scopul esențial al stăpîni- 
rei politice este dobîndirea de 
avantagii economice cu ajutorul 
organizației de stat“ |Vulcănescu, 
2009: 245]. O definţie cît se poate 
de actuală şi pentru „Dreapta ro- 


A v CC y . 
mânească“ de astăzi. 


CONSTRUCŢIA PROPAGANDISTICĂ 
A POVERII „STATULUI SOCIAL“ ESTE 
PURĂ FICŢIUNE NEOLIBERALĂ. 


rului de taxe este că... va plăti cu 
vîrf şi îndesat, doar pentru că e 
cetățean român, fără să aibă vreo 
garanţie că va beneficia de protec- 
ție, şcoală de calitate sau servicii 
medicale decente. 

Pattern-ul acesta al moderni- 
zării folosite ca paravan pentru 
deturnarea banului public către 
buzunare private nu este nou. 
În România veche (anterioară 
comunismului) s-a preferat să 
se investească bugetul public, 
constituit în cea mai mare par- 
te din impozitele şi taxele plătite 
de ţărani (care constituiau circa 
80% din populaţie), în „oraşe“ şi 
în „burghezie“ (în industrie), de- 
finite de ideologi neoliberali — ca 
Șt. Zeletin - drept viitorul ţării. 
Drept urmare, satul românesc 
era slab educat şi nu avea aproape 


Evident, nimic nu este de 
dreapta în acest aranjament in- 
stituţional în care statul taxează 
cetăţenii pentru avantajele priva- 
te ale celor care deţin pîrghiile- 
cheie ale puterii sau pentru acei 
actori privaţi îndeajuns de influ- 
enți pentru a ajunge la resursele 
naturale sau financiare cu ajuto- 
rul decidenţilor politici. Dreapta 
nu înseamnă demantelarea sta- 
tului şi distrugerea funcțiilor sale 
sociale de bază. 

2. Populari. În mod curent, 
actuala guvernare, cu diversele 
sale mişcări de buzunar (gen 
Noua Republică), pretinde că 
reprezintă vocea oamenilor 
„obişnuiţi“, în special a celor 
care muncesc ca mici întreprin- 
zători sau ca angajaţi la privat. 
Cu certitudine, „bugetarii Y 


61 


REPERE 


nu sînt publicul ţintă al acestor 
„populari. 

Care este realitatea? 

Avem şi aici de-a face cu o 
pură ficțiune propagandistică. Şi 
încă una destul de stranie. Bu- 
getarul a devenit burghezul sau 
chiaburul de altădată, iar micul 
întreprinzător sau angajatul la 
multinațională „omul muncii . 
Omul muncii capitaliste, desigur, 
într-un limbaj propagandistic în 
care avem, ca în comunism, ace- 
laşi cult al muncii însoţit de exact 
acelaşi dispreţ față de munca in- 
telectuală. Micul întreprinzător 
nu există însă decît în calitate de 
slogan pentru o guvernare care 
nu a făcut nimic pentru a-i uşu- 





ra poverile, acesta fiind, de altfel, 
primul lovit de „reformă“ prin 
introducerea impozitul forfetar 
şi creşterea TVA. Țăranul, altă fi- 
gură simbolică şi reprezentativă, 
încă, pentru popor, a fost terfelit 
şi arătat cu degetul, chiar de pre- 
şedinte, ca fiind leneşul beţiv care 
nu-şi lucrează nici măcar ogorul 
din spatele casei. lar atunci cînd 





oameni obişnuiţi ies în stradă 
să protesteze, într-un tîrziu, din 
cauza „reformelor“ dure ale „aus- 
terităţii , aceştia sînt identificaţi 
pe loc cu scursurile mahalalelor 
stupide, brutale, opuși propagan- 
distic unei „Românii care mun- 
ceşte“ (și nu gîndește?), cum a 
arătat recent fostul ministru 'Ie- 
odor Baconschi. 

Dar ceea ce este izbitor de an- 
tipopular în PDL şi în compor- 
tamentul politic al preşedintelui 
Traian Băsescu este atitudinea 
de dispreț suveran faţă de pro- 
priul popor. Mandataţi de istorie 
cu sarcina măreaţă a „moderni- 
zării României, liderii noștri 
„populari“ se simt neînţeleşi de 





un popor care, după cum a spus 
însuşi preşedintele cînd a retras 
Legea Sănătăţii, „nu vrea schim- 
barea“. Atacurile discursive asu- 
pra unor întregi categorii sociale, 
culpabilizarea oamenilor pentru 
eşecurile guvernării, durităţile 
gratuite sînt simptome ale unei 
maladii prin care sociologul Max 
Weber distingea omul politic de 
vocaţie de cel „fluieră-vînt“: „În 
aceste vremuri ale unei agitaţii 
care, după cum credeţi dvs., nu 
este sterilă — dar agitația e departe 
de a fi totdeauna pasiune adevăra- 
tă — dacă acum au început să apa- 
ră dintr-o dată, ca ciupercile după 
ploaie, politicieni ai convingeri- 
lor care spun că «lumea e stupi- 
dă şi josnică, nu eu; răspunderea 
pentru urmări nu mă priveşte pe 
mine, ci pe ceilalți, pe cei în slujba 
cărora lucrez și a căror stupidita- 
te și josnicie o voi eradica», dacă 
e aşa, atunci o spun deschis: îmi 
pun problema echilibrului interi- 





or care stă în spatele acestei etici 
a convingerilor şi am impresia că 
în nouă cazuri din zece am de-a 
face cu nişte fluieră-vînt care nu 
îşi dau seama ce iau asupra lor” 
[ Weber, 1992: 53]. 

3. Creştin-democraţie. Cu 
excepţia unor palide semnale 
etice emise de prim-vicepreşe- 
dintele PDL Teodor Baconschi, 
identitatea creştină este absentă 
din discursul puterii. Nici mă- 
car unele prevederi legale, cum 
ar fi interdicţia căsătoriei între 
persoane de acelaşi sex, nu au 
fost asumate programatic, dînd 
impresia că au fost strecurate 
„discret“. Există, în schimb, o 
apropiere vizibilă şi interesată 
între putere și Patriarhia Româ- 
nă, concretizată într-un sprijin 
reciproc: ajutor financiar pentru 
Catedrală în schimbul asistenţei 
binevoitoare al Patriarhiei faţă 
de putere. Acest gen de apropiere 
este însă doar o complicitate în- 


ROST 106 


tre irozi şi cărturari, care nu are 
de-a face cu creştinismul. 

Sînt însă unele accente de-a 
dreptul anticreştine ale actualei 
puteri. Preşedintele a cerut apă- 
sat continuarea „reformelor aus- 


terităţii “ într-un mod „nemilos“ 


inclusiv în domeniile programe- 
lor sociale. Mai tinerele şi opor- 
tunistele portavoci ale puterii, 
ca Mihail Neamţu, justifică ace- 
leaşi „reforme“ făcînd trimiteri 
la Evanghelie, care, în opinia sa, 
ar critica risipa de bani, identifi- 
cînd „statul social“ cu bogătanii 
cît se poate de privaţi ai para- 
bolelor Mîntuitorului. Să invoci 
Evanghelia pentru austeritatea 
răbdată de ceilalţi este perfect 
echivalent cu a face comunism cu 
bogăţiile altora. „Comunism cu 
punga altuia şi ascetism cu via- 
ţa altuia e uşor de făcut“ - nota, 
oarecînd, Vulcănescu. Şi acelaşi: 
„Ce ne desparte de comunişti ne 
desparte şi de fascişti şi de cato- 


ROST 106 





lici. (...) Nu vreau omul abstract, 
nici «umanitatea», ci OMENIA“ 
[ Vulcănescu, 2005: 724]. 

Se anunţă, într-adevăr, vre- 
muri nemiloase. Şi tocmai în 
aceste vremuri s-ar cere oameni 
miloşi. Creştinismul are o di- 
mensiune profetică multiplă. Nu 
este preocupat doar de degrada- 
rea etică, ci şi de cea socială. De 
altfel, cele două merg împreună. 
Nedreptatea socială, judecata 
părtinitoare a conducătorilor 
cetății, asuprirea văduvei şi or- 
fanului, jecmănirea celor mici ai 
poporului, camăta, lăcomia sînt 
fărădelegi care distrug cetatea. 
Spre deosebire de catolicism, 
unde această latură socială s-a 
transferat în ideologie seculară, 
Ortodoxia nu cere soluţii siste- 
mice (cu atît mai puţin globale!), 
ci o prezență umană evanghelică. 
Omenia nu este doar un cuvînt 
uitat astăzi, în climatul general, 
ci şi o calitate care se diminuează 


DREAPTA 





tot mai mult. Grija față de sărac, 
compasiunea, solidaritatea nu 
sînt valori ale Stingii, ele trebuie 
să fie valori ale Dreptei creştine. O 
Dreaptă care, din punct de vede- 
re politic, nu există în România. 

Am atins aici doar etichetele 
generale pe care Dreapta politică 
ce conduce astăzi România sau 
este pregătită, pe margine, să in- 
tre în joc (vezi Noua Republică) şi 
le asumă în mod oficial. Ar mai 
fi multe de spus despre caracterul 
antinaţional al acestei guvernări, 
despre abdicarea de la suverani- 
tate, despre lipsa de sensibilitate 
față de tradiţie şi multe altele. În 
schimb, vom încheia acest excurs 
prin raportarea la dimensiunea 
esenţială asumată de această 
Dreaptă românească: reformis- 
mul modernizator. Nimic mai 
străin de spiritul Dreptei, prudent 
faţă de instituţii, structuri sociale 
şi, mai ales, oameni, decît acest 
avînt al reformei permanente şi 
accelerate în care este tîrîtă Româ- 
nia. Nimic mai străin de spiritul 
Dreptei decît aplicarea oarbă şi 
fără adaptare a reţetelor econo- 
mico-sociale create în birourile 
contabile ale finanţiştilor globali. 

Trăim, în ultimă instanţă, o 
utopie a modernizării în care nu 
se doreşte îmbunătăţirea popo- 
rului şi așezămintelor sociale şi 
naţionale, ci înlocuirea cu un po- 
por nou şi o lume nouă. O utopie 
periculoasă a unei Drepte false. 


Bibliografie: 

Murgescu, Bogdan (2010), Româ- 
nia şi Europa. Acumularea decalajelor 
economice (1500-2010), Ed. Polirom, laşi. 

Vulcănescu, Mircea (2005), Opere, 
Vol. II, Ed. Univers Enciclopedic, Bu- 
cureşti. 

Vulcănescu, Mircea (2009), Spre 
un nou medievalism economic. Scrieri 
economice, Ed. Compania, Bucureşti. 

Zeletin, St. (2005), Neoliberalismul. 
Studii asupra istoriei şi politicii burghe- 
ziei române, Ed. Ziua, Bucureşti. 

Weber, Max (1992), Politica, o voca- 
ție şi o profesie, Ed. Anima. 


03 


REPERE 


DISIRIBUIISMUL 


DINCOLO DE DREAPTA ŞI DE STÎNGA 


OVIDIU HURDUZEU 


ovidiu.hurduzeurostonline.org 








Toate bune şi frumoase dacă 
adevărata Dreaptă, cea care 
funcționează în mod concret, „pe 
teren“, în România şi oriunde în 
lume, ar avea cît de cît legatură cu 
preceptele şi învățătura creştină. 
Din păcate, actuala Dreaptă a fost 
deturnată şi golită de orice înţeles 
creştin. Sub umbrela Dreptei se 
adăpostesc cele mai anticreşti- 
ne, ca să nu spun sataniste de-a 
dreptul, practici şi ideologii, de 
la neoliberalism, neoconservato- 
rism, libertarianism, globalism, 
consumerism, pînă la politicile 
de spoliere a statelor naţionale de 
către instituţiile transnaţionale şi 
cleptocraţiile locale. Nici un hoţ 
care se respectă, nici un globalist 
ateu, nici un trădător de neam, 
nici un parşiv nu se mai revendi- 
că de la „Stînga“. Ticăloșii se bat 
cu pumnii în piept şi urlă din 
rărunchi: „Sîntem de dreapta! . 
Cînd analizăm cu atenţie dis- 
tincţia Dreapta/Stinga, Dreapta 
adevărată/falsa Dreaptă, consta- 
tăm că, practic, este imposibil 
să mai cernem grîul de neghină. 
Într-un bar unde se practică pros- 
tituţia, se consumă droguri şi se 


64 


Nu ştiu cît de mult îl mărturisesc astăzi pe Hristos 


intelectualii creştini din România. Observ însă 


că mulți dintre ei nu scapă nici o ocazie să-şi 


afişeze, în discurs, credinţa de dreapta. Dacă ești 


ortodox, o „corectitudine politică“ larg răspîndită 


îţi cere să te închini mai întîi Dreptei, apoi să faci 


mătănii în faţa icoanelor. Dacă lisus Hristos nu-i de 


dreapta, intelectualul creştin nu-l recunoaşte drept 


Miîntuitorul nostru. 


fac tranzacţii necurate nu aduci 
preoţi şi duhovnici ca să-i separe 
pe cei buni, care se pocăiesc, de 
cei înrăiţi iremediabil. Chemi po- 
liţia, închizi barul şi arestezi toţi 
răufăcătorii. Este atîta făţărnicie, 
minciună, înșelătorie şi degrada- 
re umană în curtea așa-numitei 
„Drepte“ încît orice gest de a re- 
stabili „dreapta măsură“ este sor- 
tit eşecului. În Sfînta Evanghelie 
după Matei, capitolul 7, versetul 
6, Mîntuitorul ne avertizează: 
„Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici 
nu aruncaţi mărgăritarele voastre 
înaintea porcilor, ca nu cumva să 
Je calce în picioare şi, întorcîndu- 
se, să vă sfişie pe voi. 

Nu vreau sub nici o formă sa 
reabilitez Stînga. Stînga şi Dreap- 
ta se hrănesc din aceeași troacă 
anticreştină. De pildă, ambele 
distrug familia. Stînga submi- 
nează fundamentul moral şi 
spiritual al familiei prin promo- 
varea relativismului valorilor, iar 
Dreapta o exploatează economic 
în scopul „maximizării profituri- 
lor“ noilor stăpîni de sclavi. Ne- 
oliberalismul/neoconservatoris- 
mul nu este mai puţin globalist şi 


iacobin decit stînga internaţiona- 
listă. „A treia cale“ a Noii Stîngi 
occidentale (calea inaugurată de 
Clinton-Blair) diferă doar în nu- 
anță de politicile neoliberale pe 
linia Reagan-Thatcher. 

Pe plaiurile mioritice, dreapta 
stîngii şi stînga dreptei formează 
în prezent singura Dreaptă reală 
şi ambele au aceleaşi obiective: 
acapararea puterii în scopul îm- 
bogăţirii unor pături parazitare şi 
supunerea României unui regim 
de anarho-tiranie. Cetăţeanul de 
rînd este menţinut într-un regim 
de sclavie economică şi ignoranță 
culturală; zi de zi îl terorizează 
incompetențţii şi infractorii care 
au vîndut România şi au infestat 
atît birocraţia de stat cît şi sec- 
torul particular. Pentru ca vies- 
parul local să nu fie deranjat de 
stăpînii globali, întreaga clasă 
politică din România a acceptat 
condiţiile înrobitoare dictate de 
FMI şi marea finanţă, supunînd 
populaţia unui regim draconic 
de austeritate neoliberală. Re- 
ducerea a 25% din salariile pro- 
fesorilor şi medicilor, creşterea 
TVA-ului au mulțumit FMI-ul şi 


ROST 106 


„pieţele de capital“, însă au redus 
drastic nivelul de trai al românu- 
lui şi au falimentat micul între- 
prinzător. Privatizarea tuturor 
resurselor energetice ale țării şi 
vînzarea terenurilor agricole, 
ambele în folosul străinilor, vor 
definitiva procesul de colonizare 
a ţării şi pauperizarea în masă a 
populaţiei. După toate standar- 
dele, măsurile de înrobire a ţării 
sînt de dreapta, aplicaţii concrete 
ale dogmelor neoliberale. 

Dacă eşti un adevărat intelec- 
tual creştin, nu numai că nu poţi 
accepta politicile de dreapta, dar 
eşti dator să le consideri un atac 
direct la adresa Bisericii şi a na- 
țiunii române. Precum marxiştii, 
ideologii dreptei pun producţia 
şi schimbul de mărfuri la baza 
experienţei umane. Nimic nu 
transcende economismul lor 
îngust. Ce are în comun un om 
care-l mărturiseşte pe Hristos cu 
birocraţii fără faţă din transnaţi- 
onale și instituţiile imperiale ale 
Uniunii Europene? Sau cu sutele 
de ideologi, adepţi ai lui Hayek, 
Mises sau Friedman, scoşi pe 
bandă de statul servil român în 
ultimii douăzeci de ani şi care fac 
o propagandă deşănţată unui sis- 
tem social şi economic construit 
pe cele mai mari păcate ale omu- 
lui: egoism, avariție şi dezbinare? 

De prea multe ori am auzit că 
„aceasta nu-i Dreapta adevăra- 
tă“. Dacă acceptăm un astfel de 
argument, atunci... unde se as- 
cunde Dreapta adevărată? Unde 
este Dreapta luptătoare? Unde 
sînt dreptacii gata să se jertfească 
pentru a-l mărturisi pe Hristos? 
Unde este Dreapta care cere fără 
ocolişuri recreştinarea spaţiului 
public? Unde este Dreapta care 
cere remoralizarea pieţelor, relo- 
calizarea economiei în favoarea 
producătorului şi consumatoru- 
lui român, recapitalizarea nevoia- 
şilor? Unde întîlnim Dreapta care 


ROST 106 


susține, în fapte şi nu în vorbe, pe 
micul întreprinzător şi pe țăranul 
român şi se pronunţă fără echivoc 
împotriva concentrării puterii şi 
capitalului în cîteva mîini? Unde 
este Dreapta care păzeşte cu sfin- 
ţenie patrimoniul cultural şi na- 
tural al țării? Dar cea care apără 
autonomia economică şi integri- 
tatea spirituală a familiei? 


DREAPTA 





care deţine controlul cvasi- 
absolut asupra României, şi o 
„Dreaptă neprihănită“, redusă la 
cîteva ONG-uri, bloguri și reviste 
marginalizate, fără nici o şansă 
de a făptui ceva major în spaţiul 
public românesc (chiar dacă, în 
sfîrşit, ar părăsi discursul şi ar 
opta pentru acţiunea concretă, ar 
fi prea tirziu, iacobinii neoliberali 


PE PLAIURILE MIORITICE, DREAPTA 
STÎNGII ŞI STÎNGA DREPTEI 
FORMEAZĂ ÎN PREZENT SINGURA 
DREAPTĂ REALĂ ŞI AMBELE AU 
ACELEAŞI OBIECTIVE: ACAPARAREA 
PUTERII ÎN SCOPUL ÎMBOGĂȚIRII. 


În ciuda unor declaraţii sfo- 
răitoare, o astfel de Dreaptă nu-i 
nicăieri de găsit. Există doar dis- 
cursuri răzlețe despre o Dreaptă 
neprihănită și multe nostalgii 
după gloriile Dreptei româneşti 
din trecut. 

În actualele condiţii, românul 
are de ales între o Dreaptă iacobi- 
nă, anticreştină şi antinaţională, 


sînt mult prea puternici, au capa- 
citatea instituțională să asimileze 
şi să deturneze orice mişcare sau 
acţiune viitoare care ar purta eti- 
cheta Dreptei). 

În faţa acestei alternative, în 
mod realist, opțiunea de dreapta 
nu ar trebui să-l mai satisfacă pe 
intelectualul creştin. Să nu uităm 
că menirea creştinului nu este Ş 


65 


REPERE 


să se ţină scai de o ideologie, de-o 
direcţie sau o mişcare, ci să-L 
mărturisească pe Hristos. Dacă 
Dreapta nu mai constituie un 
mijloc prin care modul de viaţă 
creştin este promovat şi apărat, 
dacă Dreapta nu mai este pavă- 
za independenţei României şi a 
demnităţii persoanei (persoana în 
sens creştin), dacă Dreapta nu mai 
este calea cea dreaptă păstorită de 
Biserica lui Hristos, ea trebuie nu 
reformată, ci pur şi simplu aban- 
donată. „Nimeni nu pune un pe- 
tic de postav nou la o haină veche, 
căci peticul acesta, ca umplutură, 
trage din haină şi se face o ruptură 
şi mai rea. Nici nu pun oamenii 
vin nou în burdufuri vechi; al- 
tminterea burdufurile crapă: 
vinul se varsă şi burdufurile se 
strică; ci pun vin nou în burdu- 
furi noi şi amîndouă se păstrează 
împreună” (Matei 9:16-17). 

Să ne imaginăm că mergem pe 
o autostradă. Cînd un accident 
blochează una dintre benzile de 
circulaţie, trecem pe altă bandă 
ca sa ne continuăm călătoria. 
Important este să ajungem la 
destinaţie teferi şi fără a încălca 
regulile de circulaţie acceptate de 
participanţii la trafic. Intelectua- 
lul creştin, dacă vrea să ia parte 
la viața cetăţii şi, în acelaşi timp, 
să trăiască creştineşte, trebuie să 
iasă de pe dreapta. Pe dreapta, 
ca şi pe stînga, circulaţia întru 
Adevăr este blocată. Din ferici- 
re, Dumnezeu ne-a lăsat o bandă 
de circulaţie (încă) liberă, numită 
distributism, accesibilă celor ho- 
tăriţi, cinstiți şi smeriţi. 

Nu voi repeta aici informa- 
țiile despre distributism pe care 
cititorul interesat le poate găsi 
cu uşurinţă citind antologia 
Economia libertăţii. Renaşterea 
României profunde şi consultînd 
documentele Ligii distributiste 
române „lon Mihalache“, publi- 
cate pe blogul „A Treia Forţă. 


66 


România profundă“ şi pe pagina 
de Facebook a „Simpatizanţilor 
ligii distributiste“. Voi menţiona 
doar că „distributismul a devenit 
probabil cea mai atrăgătoare idee 
care s-a născut pe ruinele colap- 
sului economic de la începutul se- 
colului al 21-lea“, potrivit lui Da- 
vid Gibson, editorialistul ziarului 
Washington Post. În ţările occi- 
dentale, precum Marea Britanie, 
sub presiune populară, partide de 
dreapta (Partidul Conservator, 
noul Partid Naţional-Liberal) au 
adoptat parțial sau în întregime 
modelul distributist. 

Nu v-aş fi propus convertirea 
la distributism - fiindcă de o con- 
vertire este vorba, doar cei care 
vor avea încredere în acest sistem 
îl vor putea aplica în România -— 
dacă 1) practicile distributiste nu 
ar funcţiona cu succes în lume, 2) 
nu ar fi fost întru totul compati- 
bile cu gîndirea socială a Bisericii 
noastre, 3) distributismul nu ar fi 


funcționat în trecutul nostru (de 
pildă, cooperativele interbelice 
ale ţărăniştilor lui Ion Mihala- 
che) şi 4) nu ar înlocui cu succes 
practicile socialiste şi neoliberale 
urmate în prezent de România. 
Fără o economie a libertăţii şi 
demnităţii persoanei, fără o eco- 
nomie creştină a frăţietății şi dă- 
ruirii, fără distributism, România 
nu va putea ieşi din mocirla spiri- 
tuală şi economică în care se află 
astăzi. Celor care se îndoiesc că 
distributismul ar avea o şansă de 
reuşită pe meleagurile noastre, le 
reamintesc ca România trecută, 
cea pe care o ţinem în suflet ca 
pe-o icoană, a fost România creş- 
tină a țăranilor liberi şi a micilor 
proprietari autonomi, o Românie 
distributistă. Depinde doar de noi 
dacă această Românie va renaşte 
concret sau va rămîne în conti- 
nuare doar un prilej de evocări 
nostalgice şi discursuri menite 
să nu deranjeze pe nimeni. 


AVERTISMENTUL REDACŢIEI 


Am publicat acest text polemic al d-lui Ovidiu Hurduzeu pentru că ne 
interesează o dezbatere pe subiect. Nu ne îndoim că replica nu va întirzia 
să apară. Pînă atunci, remarcăm că d-l Hurduzeu face cîteva interpretări 
abuzive şi confuzii voite, pentru a promova distributismul ca pe un fel de 
„a treia cale” între Dreapta şi Stînga. Însăşi această pretenţie, de a plasa 
distributismul în postura de concepție integrală de viaţă, cînd el este numai 
un model economic, nu este justificată. Este o pretenţie care foarte uşor 
poate aluneca într-un determinism materialist de sorginte marxistă. 

Pe urmă, nu înseamnă deloc că Dreapta nu mai este validă în mod 
principial pentru că în numele său, la noi sau aiurea, se aplică politici care 
nu au nimic de-a face cu valorile şi principiile pe care se fundamentează 
viziunea Dreptei. Dreapta nu este o ideologie, ci în primul rînd un fel 

de a trăi (ale cărui principale dimensiuni sînt relevate de d-l Răzvan 
Codrescu în chiar acest număr al revistei). Din el au izvorit şi anumite 
doctrine şi ideologii, care pot fi contestate şi abandonate dacă e cazul. Dar 
fundamentele Dreptei rămîn valabile, pentru că sînt întru Adevăr. 

De altfel, d-l Hurduzeu ne indică singur faptul că în Occident există 

jet: [gi [e [=ăe [cXte [cet fete Met: 1-3: IV Naa] ele: 15%: e [ăia] e 19 EiaaV] păcet: E aalole [ci K=TetelaTelani[e 
fără să renunţe la direcţia lor de dreapta. Nici nu s-ar putea altfel, căci 
distributismul nu dă decit soluţii economice. 

În fine, D-l Hurduzeu reproşează lipsa unei Drepte politice autentice 

şi ridiculizează marginalitatea Dreptei culturale la meridian românesc, 
într-un context naţional dominat copios de mentalitatea de stînga în 
ultimele şase decenii. Şi nu e clar deloc de ce crede că distributismul 

— redus în România la o singură asociaţie civică şi cu un discurs cunoscut 
numai de iniţiaţi - e mai breaz şi cum ar putea avea mai mult succes pe 


meleagurile noastre. (Claudiu Târziu) 





ROST 106 


ORA VA LOASI> 

A DREPTEI 
ÎN MAXIME 
ŞI CUGETĂRI 





„Este «tradițional» ceea ce pleacă de la o sursă 
divină.“ Frithjof Schuon 

„Cei ce vor să facă rău Persiei n-au decît să 
adopte un regim popular.“ Herodot 

„A-l numi pe rege «părintele poporului» nu 
ține atît de vreun elogiu, cît de însăși definiţia sa.“ 
La Bruyere 

„Revoluţia a lovit în Rege pentru a-l atinge pe 
Hristos mai uşor.“ Pius VI 

„Dumnezeu a creat clerul, cavalerii şi muncito- 
rii, însă demonul l-a făcut pe burghez şi pe cămă- 
tar.“ Predică engleză din veacul al XIV-lea 

„Omul trebuie să aibă o religie. Dacă nu va fi 
cea a lui lisus, va fi cea a diavolului.“ William Blake 

„Ceea ce înţeleg masele prin egalitate este o egală 
oprimare.“ Alexander Herzen 

„Epoca cavalerismului s-a sfîrşit. Cea a sofişti- 
lor, a economiştilor şi a celor ce ţin socoteli a so- 
sit; şi gloria Europei s-a stins pentru totdeauna.“ 
Edmund Burke 

„Sîntem pe cale de a intra într-o epocă în 
care individul este oprimat în numele maselor." 
Eugene Zamiatine. 

„Revoluţia este, înainte de orice, un mister de 
ordin religios, este anticreștinismul.“ Mgr. de Segur 

„Dreapta există deci ca un principiu. Ea a existat 
ca principiu tradițional al societăţii într-atît încît 
nici nu avea nume, ci reprezenta legea naturală a 
neamurilor.“ Jacques Ploncard d'Assac 

„Subversiunea mondială utilizează mai puţin 
ideile proprii cît se foloseşte de pervertirea şi de- 
formarea principiilor, ideilor şi simbolurilor opuse, 
adică tradiţionale, a căror semnificaţie a fost pier- 


y « 


dută sau falsificată.“ Julius Evola 


DREAPTA 





„Nu ne putem îndoi de existenţa unei mari şi 
formidabile secte care a jurat demult răsturnarea 
tuturor tronurilor.“ Joseph de Maistre 

„Greşelile politice nu sînt altceva decît greşeli 
teologice puse în practică.“ Blanc de Saint-Bonnet 

„Care a fostprimulliberal? Satana.“ Samuel Johnson 

„Liberalismul este o boală ce se manifestă 
printr-o lipsă de repulsie faţă de erezie şi o com- 
plezenţă continuă faţă de eroare.“ Louis Veuillot 

„Liberalismul reprezintă Revoluţia deghizată.“ 
1 [e Lect: y4 

„Există două istorii. O istorie oficială minci- 
noasă şi istoria secretă, unde se regăsesc cauze- 
le evenimentelor. O istorie ruşinoasă.“ Honor 
de Balzac 

„Forțe secrete, organizate sau dezorganizate, 
sînt active în decursul istoriei, iar cei ce se află sub 
influenţa lor adeseori le ignoră existența.“ Nikolai 
Berdiaev 

„Lumea actuală se unifică, nu se uneşte.“ Abel 
Bonnard 

„Niciodată nu e de ajuns să tragi cu tunul împo- 
triva ideilor. Ideile false trebuie combătute cu cele 
adevărate.“ Charles Maurras 

„Instituţiile lipsite de principii sînt ca nişte cor- 


puri lipsite de viață.“ Antânio de Oliveira Salazar 


Surse 

Jacques du Perron, Droite et Gauche. Tradition et Revolution, 
2 vols., Ed. Parde&s, 1991. 

Jacques Ploncard d'Assac, Doctrines du Nationalisme, 


Ed. Chire, 1978. 
Jean Haupt, Le Proces de la Democratie, Ed. Chire, 1977. 


Selecţie şi traducere din limba franceză de 
Radu Greuceanu 





REPERE 


DREAPTA ȘI 





(0) PAUL GHIȚIU 





Povestea politicii este poves- 
tea Labirintului. Ne înşală, 
ca întotdeauna, aparenţa care 
ne face să credem că piramida 
politicii nu are nici o legătură 
cu traseele, vizualizate mai ales 
în plan, ale acestuia. Dar dacă 
luăm piramida şi o aşezăm peste 
desenul încîlcit al traseelor, vom 
descoperi similitudini surprin- 
zătoare. 

Esenţa Labirintului este aceea 
de a circumscrie o reţea cît mai 
complexă de drumuri; dintre ele, 
cele mai multe sînt fundături şi 
doar cîteva, adesea unul singur, 
duc în centru. Scopul drumurilor 
înşelătoare este acela de a împie- 
dica sau cel puţin de a întîrzia 
accesul în zona centrală, ale că- 
rei două dintre semnificaţii sînt 
aceea de centru în care se desfă- 
şoară lupta dintre două naturi (în 
variantă maximală, lupta dintre 
Bine şi Rău) şi aceea de sanctuar 
în care stă ascuns ceea ce este mai 
tainic în om. 

Dacă aşezăm piramida as- 
censiunii politice peste reţeaua 
labirintului vom găsi că pro- 
iecţia vîrfului piramidei, adi- 
că locul de maximă realizare, 
poziţia în care omul politic are 
puterea absolută şi, eliberat de 
constrîngeri, se poate manifesta 
aşa cum este el prin conştientul 
şi subconştientul său, cade pe 


68 


LABIRINIUL 


centrul labirintului. Ce poate să 
însemne acesta? 

Politica este poate expresia cea 
mai vizibilă a luptei dintre Bine 
şi Rău. Acestea sînt prezente ori- 
unde pînă la limita care circum- 
scrie reţeaua, dar au punctul de 
înfruntare maximă în centru. 
Cel care intră pe oricare din 
drumurile de acces, le va întîlni 
de la primul pas şi le va deveni 
cîmp de luptă. Pentru a învinge, 
trebuie doar să participe ca lup- 
tător alături de Bine. Chiar dacă 
pierdem toate bătăliile, destinul 
satanei tot rămîne pecetluit. Tot 
ceea ce ni se cere este să coincidem 
cu spiritul acestei victorii ultime — 
spune Rougemont. În caz contrar 
va fi cotropit de rău şi folosit de 
acesta pînă la epuizare. Ultima 
lui şansă, cea mai dramatică dar 
şi cea mai transparentă, o poa- 
te găsi în punctul central, acolo 
unde își poate reface unitatea 
pierdută a fiinţei, dispersată în 
masa de dorințe. 

Intrînd în politică, omul va 
parcurge un traseu și va ajunge 
la o anumită înălțime. Pe pira- 
mida lui acela va fi vîrful. Cu cît 
urcă mai sus, ispitele şi posibilită- 
țile de a-şi hrăni dorinţele cresc. 
Poziţia ultimă este şi cea mai ex- 
pusă. Acolo, personajul respectiv 
se va prezenta aşa cum este; cu 
ceea ce ştia şi cu ceea ce nu ştia 
despre el, cu ceea ce se ştia şi cu 
ceea ce nu se ştia despre el. Şi cu 





cît piramida va fi mai înaltă cu 
atît şi exhibarea interiorului celui 
tainic va fi mai dezinhibată. 
Interesante sînt rezultatele 
analizelor care se pot face pe po- 
litică folosind, de data aceasta, 
modelul labirintului. De exem- 
plu, camaraderia care îi leagă în 
unele cazuri pe cei care pornesc 
o construcţie politică de la zero 
se diluează sau dispare cu totul 
atunci cînd piramida respectivei 
construcţii creşte în înălțime. 
Fiecare dintre cei care intră în 
labirint intră în luptă cu mode- 
lul lui inconfundabil. Dacă noi ne 
cunoaştem ararareori interiorul, 
în schimb adversarul nostru îi 
ştie pînă la ultimul detaliu par- 
tea întunecată, pentru că aceasta 
este chiar el. (Norocul nostru 
perpetuu este că el nu poate cu- 
noaşte nimic din partea bună, 
care îi este complet străină. Ca o 
dimensiune pe care nu oare,nuo 
poate concepe şi atunci nu o poa- 
te afla. În felul acesta el nu poate 
face evaluarea potenţialului nos- 
tru şi deci habar nu are despre 
rezultatul confruntării din noi.) 
Acţiunile sale vor fi comandate 
numai de informaţiile pe care le 
are. La rîndul nostru, înaintînd, 
începem să ne descoperim şi 
să-l descoperim şi îi răspundem, 
atunci cînd nu ne lăsăm vrăjiţi, 
cu aceleași arme sau stratageme. 
După intrarea colectivă, pe 
coridoarele lungi şi întortochea- 


ROST 106 


te, rămiînem singuri, pentru că 
fiecare va reacţiona în funcţie 
de construcţia sa, alegînd sau 
fiind făcut să aleagă un anumit 
traseu. Un timp, din prea mult 
avînt, nu ne dăm seama; apoi ne 
pipăim singurătatea şi simţim 
nevoia unui tovarăș şi mai ales 
a unei călăuze. Atunci apare el, 
diavolul, un domn amabil care 
se oferă să ne fie ghid, prezent- 
îndu-se ca un desăvirşit cunos- 
cător al Labirintului. Numai că 
şi aici are o problemă sau aceeaşi 
problemă: el nu cunoaşte decît o 
parte a acestuia, partea pe care 
se manifestă Răul. Ca şi în cazul 
interiorului nostru, şi în Labirint, 
Binele este pentru el o necunos- 
cută, un handicap genetic, ceea 
ce nu există. Normal, va face toa- 
te eforturile pentru a ne atrage 
pe partea pe care se desfăşoară, 


ROST 106 


partea lui, partea diavolului. Asta 
înseamnă că noi, de fapt, pentru 
a ajunge unde vrem, trebuie să 
ştim cum să ne ferim de Rău, să 
ne luăm un alt ghid. 

Acest ghid este un simplu 
cuvînt, unul din cele cîteva 
cuvinte miraculoase care stră- 
bat Biblia, şi anume drept. Pe 
umărul nostru drept stă înge- 
rul Domnului, calea cea bună 
este calea cea dreaptă, dreapta 
socotință, dreapta măsură sînt 
cele mai alese însușiri, drept a 
vorbit — se spune despre cel care 
a grăit din perspectiva Binelui, 
dreptcredincioşii ajung în dreap- 
ta Tatălui. Tot ceea ce e bine este 
declarat şi drept şi tot ceea ce este 
drept ţine de sfera Binelui. 

Răul are pregătite uşi și uşiţe 
care să se deschidă în fața orgo- 
liului şi lăcomiei noatre, rupîn- 


| pi 7 


| 
Ş [) 7; i d 
| = VETI 
i . 4* Li 
Și "y „ 
AIE 


„3Ă 
YI 7 A ă . 

"Te ii ale 
. ri ID E 


D070. 





du-ne tot mai mult de ceilalţi și 
de adevăratul sens al drumului 
pe care l-am început. În lipsa 
tăriei şi a încrederii în victoria 
Binelui, el ne abate din drum şi 
ne face să uităm, în caz că am şti- 
ut vreodată, care este adevărata 
noastră misiune. Este scopul lui 
necontenit, pe care îl urmăreşte 
în orice moment al vieţii noastre, 
dar pe care îl atinge cel mai uşor 
aici, în labirintul politicii. Împo- 
triva tuturor aranjamentelor noi 
avem, însă, antidotul: trebuie 
să ne ferim de partea Răului. În 
labirint, pe drumul descoperirii 
noastre, cît şi la întoarcere (fără 
întoarcere, fără folosirea cunoaş- 
terii pe care am cîştigat-o, efortul 
prim rămîne golit de sens, iar noi 
într-o buclă temporală), trebuie 
să ţinem mereu dreapta. Firul 
Ariadnei este firul Dreptei. BE 
i TDI 

| | La | 

i 

A | 


EA A AN, 


î gg 0 giga aa 


MI 
Bia ră 


id 37 


FT 





LITERATURĂ 





Divina Comedie în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu 


Cintul XXIV 


Pe urmele lui Vergiliu şi Staţiu, prin briul al 
şaselea al Purgatoriului, Dante îşi continuă 
discuţia cu prietenul său din tinereţe, Forese 
Donati, întrebîndu-l despre Piccarda (sora 
acestuia) şi despre duhurile mai de seamă ce 
s-ar afla prin preajmă. Forese îi prezintă pe 
cîţiva dintre cei ce-şi ispăşesc acolo lăcomia 
(printre care poetul Bonagiunta din Lucca, 
papa Martin al IV-a, mare iubitor de ţipari de 
Bolsena muiaţi în vin, sau Bonifacio Fieschi, 
episcop al Ravennei mort în 1295). Dante alege 
să-l abordeze mai îndeaproape pe Bonagiunta, 
care-i face o profeție obscură despre o tînără 
(„ce n-are văl s-o lege“, deci nu-i nici măritată, 
nici văduvă) din Lucca, pe nume Gentucca, apoi 
îl iscodeşte dacă e într-adevăr autorul celebrei 
canţone „Femei ce-i ştiţi iubirii înţelesul...“ 
(Donne ch'avete intelletto d'amore... - cf. Vita 
Nuova, XIX) şi care-i secretul „dulcelui stil nou“ 


70 


(Dante răspunzîndu-i că sinceritatea inspiraţiei, 
cu celebrele versuri 52-54: „Eu unul tot ce-Amor 
mi-nspiră mie/ aştern în scris, şi cum grăieşte-n 
mine, / întocmai dau fidelă mărturie“ -Eio alui: 
„I' mi son un che quando/ Amor mi spira, noto, 

e a quel modo/che'ditta dentro vo significando). 
Bonagiunta recunoaşte că vechea şcoală 
reprezentată de el, de Giacomo/Jacopo da 
Lentini (zis „Notarul“) şi de Guittone d'Arezzo 

e inferioară celei noi (reprezentate mai ales 

(e [23 DE: la sie [N elvi[e [e Ret: AV2- | [et n) PI DU ek: Kel=3i 
face o nouă profeție — vv. 82-90 (ce se referă 

la cumplita moarte a lui Corso Donati, socotit 
răspunzător de starea jalnică a Florenței) — 
duhul lui Forese îl părăseşte pe Dante. În finalul 
cîntului, după ce cei trei poeţi trec pe lingă 
pomul lăcomiei, un înger roşu ca focul, apărut 
pe neaşteptate, îi şterge lui Dante de pe frunte 
un nou P- al şaselea: păcatul lăcomiei. 





ROST 106 


10 


13 


16 


14) 


DD 


28 


DL 


Sr 


40 


49 


5) 


Cuvîntul paşii şi nici ei cuvintul 
nu-ncetineau, ci-n mers vorbind mereu, 
zoream ca nava cînd o-mpinge vintul. 

lar morții, parcă şi mai morţi, cu greu 
mă iscodeau din funduri de orbite, 
uimiți că viu eram în trupul meu. 

Eu, dînd urmare vorbelor rostite, 
zisei: „Să suie n-ar mai zăbovi, 
dar stă de dragul umbrei întilnite... 

Ia zi-mi, Piccarda unde-i, dacă ştii; 
şi care duh e demn să-l cînt pe strună 
din cîte se zgiiesc la mine-aci. 

„Sora mea nu ştiu de frumoasă-ori bună 
a fost mai mult, dar fericită-şi are 
în cel mai nalt Olimp a ei cunună. 

Aşa grăi întiv şi-apoi: „Pe-oricare 
e slobod să-l numeşti, cît foamea, crunta, 
sluțeşte-atit a noastră-nfățişare. 

Acesta”, mi-arătă, „e Bonagiunta, 
luccanul, iar acea pocită față, 
din urma lui, Biserica, Preasfinta, 

odinioară o avu în brață: 
din Tours de loc, țiparii de Bolsena, 
cu must cu tot, prin post să-i spele-nvață. 

Pe mulți pe nume mi i-a spus şi trena 
cu toţii bucuroşi păreau că-i țin, 
nedînd vreun semn ce să le-arate jena. 

Muşciînd în gol, de foame, pe-Ubaldin 
l-aflai, ca şi pe Bonifaciu, care 
norod a păstorit, şi nu puțin. 

L-aflai pe ser Marchese, cel ce tare 
le bea-n Forli c-o sete mai blajină, 
dar nu simți nicicînd îndestulare. 

Ca unul ce, privind atent, înclină 
spre ce-a ales, la fel cu cel din Lucca 
făcui, simţindu-i rivna mai deplină. 

El murmura şi eu de o Gentucca 
parcă-auzeam din rana chinuită 
prin care vina şi-o spăla năluca. 

„O, suflete“, zisei, „ce ai vădită 
rivnă-a-mi vorbi, spre-a ne putea-nţelege, 
fă vorba ta ceva mai desluşită!“. 

„O tinără, ce n-are vâl s-o lege“, 
porni a-mi zice, „dragă o să-ți facă 
a mea cetate, ce-azi cu-ocări se-alege. 

Cu-această profeție mergi: şi dacă 
în şoapta mea s-a strecurat eresul, 
vei şti din fapte ce e demn să-ți placă. 

Dar drept să-mi spui de-l văd acum pe-alesul 
ce rime noi ivi, prinzind a scrie: 

«Femei ce-i ştiţi iubirii înțelesul». 

„Eu unul tot ce-Amor mi-nspiră mie 
aştern în scris, şi cum grâieşte-n mine, 
întocmai dau fidelă mărturie“. 


ROST 106 


85 


Sil 


94 


A 


100 


103 


106 





„O, frate“, zise el, „acum văd bine 
că eu, Notarul şi Guittone-am stat, 
în dulcele stil nou, cu mult sub tine. 

Văd c-ale voastre pene-au ascultat 
de-acea poruncă dinlăuntru dată, 
cum cu-ale noastre nu s-a întimplat; 

iar cine între-un stil şi altul cată 
mai clare osebiri, nu va găsi. 
Şi-apoi, ca împăcat, tăcu deodată. 

Precum, iernînd la Nil, cocorii mii 
se-adună stoluri în văzduh şi zboară 
apoi în şiruri repezi şi mlădii, 

la fel şi-acolo gloata într-o doară 
şi-ntoarse fața, ca de dor zorită 
şi de nesaț făcută mai uşoară. 

Şi ca şi cel ce-şi simte ostenită 
făptura şi, spre-a răsufla să poată, 
şi-o lasă-n mers de alții depăşită, 

la fel lăsat-a cuvioasa gloată 
Forese şi-mi grăi, la pas cu mine: 

„Cînd oare-o fi să te mai văd vreodată?“. 

„Nu ştiu“, zisei, „cît viața mea va ține, 
dar nu-mi va fi întoarcerea-aşa iute 
pe cît mi-e dor s-ajung pe-un mal cu tine; 

căci locul vieții-n lume petrecute, 
ce dat mi-a fost, de bine-i despuiat 
din zi în zi şi ca un stîrv se-mpute'. 

„Le du“, grăi. „Pe cel mai vinovat 
îl văd de coada unei bestii care 
îl trage unde-n veci n-o fi iertat. 

Ia bestia-n goana ei un tot mai mare 
avînt, de stinci zdrobindu-l cu putere, 
că numai hălci rămîn din mădulare. 

Nu mult s-or mai roti acele sfere“, 
şi către cer privi, „pînă să-ți fie 
ce-n scurt ţi-am spus cu totul la vedere. 

Te las, căci în această-mpărăție 
e timpul prețios, şi-aş cheltui 
prea mult din el la pas urmîndu-ţi ţie“. 

Cum în galop se-ntimplă a ieşi 
un cavaler din ceata lui călare, 
să aibă cinstea-ntiiu-n luptă-a fi, 

la fel şi el o rupse-n depărtare, 
lăsîndu-mă pe drum cu-aceia doi 
ce fost-au lumii frunte şi-ndrumare. 

Şi-ndată ce se-ndepărtă de noi, 
urmîndu-l eu din ochi, cum mai-nainte 
cu mintea mea al vorbei lui şuvoi, 

zării, cu ramuri verzi şi roade sfinte, 
un alt copac, ca la-ndemînă pus, 
ivit, de cum cotisem, dinainte. 

Sub el văzui, cu braţele în sus, 
norod strigînd spre crengile fecunde, 
ca nişte prunci ce luați în seamă nu-s, 


7l 


LITERATURĂ 


balan pla had fola 


oieri cpu cupozta rol: 


coniptando aafam (en pula. 
Che antate pentanto fue bitre 
fulnm uar Dute enhnomi fo 
— come fun leihe fpunencateje polar 
car latelta pucărr'cbi forli 
o gama nenfi m infoznace 


Agia: Jia: 


ta Pquale stacegmino che leiaa | Fit, 
puazlia Dinolare €! cer e IA 
“utuntonăr Lovato eguu la cala. 

4 alea Ta bbei acela cfpenta 
A, rucnen?o in fine allacto 
cir fu colt ANEI fugomenta. 

“on ta „planoare che fofle1a0po 

Lozplce padz€ m10 rade ftharcba 


„uetri/o/ mietalh fi uter mierea. 
E DI a 


a > Dati: 


109 


112 


[5 


118 


ial) 


124 


i 


72) 


căci cel rugat la rugă nu răspunde, 
dar pofta le-o aţiță, fluturînd 
pe sus ce ei rîvnesc, iar el n-ascunde. 

Plecară-apoi, dezamăgiţi, pe rînd; 
şi-ajunsem noi sub cel ce milă n-are, 
atitea rugi şi lacrimi refuzind. 

„Să-l ocoliți e bine pe cărare: 
mai sus e cel muşcat de-a Evei gură 
şi-obirşia-acesta într-acela-şi are“, 

ne dete-un glas din pom învățătură; 
drept care eu, Virgil şi Stațiu-ndată 


ne-am strîns în mers, urcînd poteca sură. 


„Să v-amintiți de-afurisita ceată“, 
zicea, „născută-n nori, ce, la beţie, 
dădu piept dublu cu 'Tezeu odată; 

şi de iudeii prea setoşi să fie 
de Ghedeon în oastea lui primiţi, 
cînd fu în jos spre Madian să vie“. 

Umblind aşa, de-o margine lipiţi, 
pilde-auzeam de-a lăcomiei vină, 
din greu plătită-apoi de osîndiți. 

La larg ieşiţi pe goala coastei clină, 
băturăm paşi vreo mie şi mai bine, 
privind în jur c-o linişte deplină. 


„Ce-umblaţi doar trei, aşa-adinciți în sine?“, 


se auzi deodată-un glas, la care 
ca mînzul tresării, cînd spaima-i vine. 


136 


9) 


1p2 


145 


148 


bă 


154 





Ea ct ae neam : 4 





Cătai din ochi să aflu cine-i oare; 
metalu-ori sticla focul nu le face 
în para lui mai rumen sclipitoare 
ei fața cui grăi: „Dacă vă place 
pe coastă-n sus, aceasta-i buna cale; 
pe-aici o ia cel rivnitor de pace“. 
Orbit fiind la văzul feței sale, 
mă tot țineam de-ai mei învățători, 
ca unul dind doar după-auz tircoale. 
Şi cum, vestind suav ai zilei zori, 
o boare-n mai adie-nmiresmată, 
cu izuri dulci de ierburi şi de flori, 
la fel simții pe fruntea mea iscată 
o adiere sub aripa lui, 
mireasmă-avînd de-ambrozie curată, 
pe cînd grăia: „Ferice-i omul cui 
a harului lumină-n friu îi ține 
iubirea poftei, ce smintită nu-i, 
rivnind mereu atît cît se cuvine!“ 


RĂZVAN CODRESCU 


razvan.codrescurostonline.org 








ROST 106 






SERIARUL 
SCRIILIORULUI 


ROMÂN 





| DAN STANCA 


dan.stancaarostonline.org 





Pentru un scriitor care trăieş- 
te în dictatură sertarul a fost 
întotdeauna salvarea. Astfel omul 
se lăuda că scrie pentru sertar, ceea 
ce reprezenta chiar un titlu de no- 
bleţe. Sertarul dobîndea atributele 
unui tezaur, în care noi, cei care nu 
aveam acces la publicare, ne strîn- 
geam avuţia în aşteptarea unor 
vremuri mai bune. Sertarul s-a tot 
umplut şi mai avea puţin şi dădea 
pe afară. lată că a venit şi momen- 
tul eliberării, moment de la care au 
trecut mai bine de două decenii. 
Sertarele pînă atunci încuiate sau 
ținute sub straşnică veghe pentru 
a opri accesul celor nepoftiţi s-au 
deschis larg. Oamenii au putut să 
scoată tot ce tezaurizaseră. Dar în 
condiţiile confuze de după decem- 
brie 1989 nu manuscrisele mult aş- 
teptate au reuşit să se impună şi să 
atragă atenţia, ci, dimpotrivă, vo- 
cile celor rău intenţionaţi și propa- 
gandişti ai vechii orînduri, care au 
început să trimbiţeze o mare min- 
ciună: aceea că scriitorul român, 
prost şi îngîmfat, de fapt nu a scris 
nimic în clandestinitate şi deci nu 
are ce să ofere publicului. Evident, 
nu este adevărat, deoarece am 
avut opere de sertar ieşite la ivea- 
lă în toţi anii care au trecut, dar 
nu aceasta ne interesează acum. 
Alta este problema care izvorăşte 
dintr-un contrast absolut jenant. 


ROST 106 


Dacă înainte de 1989 sertarul 
ne dădea speranţe şi umplerea 
lui cu manuscrise nepublicabi- 
le în condiţiile respective era, 
cum am spus, ceva nobil, după 
1989 umplerea aceluiași sertar 
reprezintă un act derizoriu, care 
îi pune pe cei care fac așa ceva 
într-o lumină ruşinoasă. Să scrii 
ceva care nu e cerut de nici o edi- 
tură, sau de care nici o editură 
nu are nevoie fiindcă nu se vinde, 
ori opinia critică nu se va pro- 
nunţa, într-un fel sau altul este 
mult mai dureros decît în urmă 
cu ani şi ani cînd un manuscris 
refuzat, prin ricoşeu, determina 
speranţa că în alte condiţii şi în 
absența cenzurii se va publica şi 
va avea căutare. Cel care acum 
îşi umple sertarul este de fapt un 





Graţia unei cărți a pierit definitiv, 
fiind înlocuită de marketing. Co- 
muniştii sau fasciștii, dacă inter- 
ziceau anumite cuvinte, făceau 
aceasta fiindcă, în mod paradoxal, 
se temeau de ele. Un stat represiv 
se teme tocmai de ceea ce pare cel 
mai inofensiv. Liberalii, neolibe- 
ralii, samsarii actualei epoci nu 
au însă nici un pic de jenă față de 
ceva care poate să-i incrimineze 
în termenii cei mai aspri. Nu le 
pasă, fiindcă acum cuvîntul de 
ordine este indiferența. Sertarul 
temut de unii, sperat de alţii, a 
devenit coş de gunoi. Cel care în- 
deasă înăuntru hirtii nu mai e un 
erou, un disident, o făptură nobilă 
care înoată împotriva curentului, 
ci un prost şi atit. lar de un ase- 
menea specimen nici nu trebuie 


ÎNAINTE DE '80, SCRIITORUL ERA 
CENZUR AT IDEOLOGIC, ASTĂZI ELE 
CENZURAT PE CRITERII ECONOMICE. 


prost. Poate să adune acolo mii de 
pagini, acelea se vor mucegăi ca 
într-o cămară neaerisită şi, după 
moartea nefericitului, cei care 
vor intra în apartament şi vor 
face curat vor arunca la gunoi 
resturile fermentate. Acesta este 
deznodămîntul unei averi de care 
nimeni nu are nevoie. 

Desigur, ce spun nu e cîtuși de 
puţin nou şi e chiar bine cunoscut. 


să ne facem griji. Nu trebuie să 
găsim ac de cojocul lui. Haina pe 
care o poartă e atît de uzată încit, 
prin firele smulse ale țesăturii, se 
şi vede sufletul său ros de dispera- 
re. Sertarul unde şi-a îngrămădit 
averea de o viaţă poate la o adică 
să ţină loc de coşciug. Cu condiţia 
să fie dispus cineva ca, pe gratis, 
să arunce de acolo tocmai hîrtiile 
care ocupă spaţiu. E] 


73 


DECANTĂRI 











Răzvan Bucuroiu 


de chipuri 


ale mărturisirii 


loan Alexandru Teodor Baconschi Radu Carp Cornel Constantin Ciomâzgă 
George Enache Tudor Gheorghe Octavian Ghibu Virgil lanţu Eugeniu 
lordâchescu Mihail Neamţu Costion Nicolescu Silviu Oraviţan Alexandru 
Paleologu Theodor Paleologu Adrian Papahagi Alexandru Pesamosca Emilia 
Popescu Lidia Stâniloae Cristian Tabără Laurenţiu Tânase Bogdan Tataru-Cazaban 


PONTE 


CRUCEA 
LAICATULUI: 

21 DE ANI, 

21 DE MĂRTURII 


Răzvan Bucuroiu, 21 de 
chipuri ale mărturisirii, 
Casa Editorială Ponte, 
Bucureşti, 2011, 

186 pagini, format 15x21. 


Născut în 1964, d-l Răzvan 
Bucuroiu, astăzi condei de 
autoritate al laicatului ortodox 
şi un maestru al interviului și al 
talk-show-ului, a fost, pe rînd sau 
concomitent, din 1990 încoace 
(fac doar o trecere în revistă se- 
lectivă): redactor-şef al Editurii 
Anastasia (unde i-a apărut şi 
prima carte, în 1995: Cum să-i 
învăţăm pe copii religia? - „în- 
dreptar“ realizat împreună cu 
regretata profesoară Anastasia 
Popescu, „Mama Sica“), redactor 
al paginii creștine apărute în anii 
“90 în cotidianul România libe- 
ră (şi apoi în Ziua), întemeietor 
şi director al Editurii România 
Creștină, coordonator al colec- 
ției „Alfa şi Omega“ a Editurii 





Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, 
ed. a Il-a, revăzută şi adăugită, Ed. Christiana, 
Bucureşti, 2012, 394 pp., format 13x20. 
Prima ediţie a cărții apăruse în 2001 la Editura 
Vremea. În noua ediţie, cartea aproape că 
şi-a dublat dimensiunile: capitole noi au 
fost inserate în secţiunile „Repere istorice“ şi 
„Polemici actuale“, „Dosarul bibliografic“ a 
fost adus la zi, iar în „Anexe“ au fost reproduse 
două mărturii despre Corneliu Codreanu: cea a 
rabinului David Şafran şi cea a italianului Julius 
Evola (ambii s-au întilnit cu Codreanu la Casa 
Verde — primul în ianuarie 1937, al doilea în 
martie 1938). Autorul precizează: „În căutarea 
Legiunii pierdute nu-i pariul unei resurecţii, ci 
cel al unei lămuriri. lar o nouă dreaptă creştină 
românească, dacă 
Dumnezeu ne va mai 
învrednici de ea, nu 
se va putea articula în 
afara acestei lămuriri 
principiale“. Ideea este 
separarea griului de 
neghină. „Cu neghina 
ştim ce e de făcut („se 
alege şi se arde în foc“); 
rămîne de văzut ce şi 
cît vom mai fi în stare 
să facem cu partea de 
griu curat“. (R. C.) 


văzV/an GO due seu 


ÎN CĂUTAREA 
LEGIUNII PIERDUTE 


şevăzută -. 
92 57 
[S) 9. 


„Marin - O tragedie 
ina j i+ cazul Moţa-Marin e 
ionar” - Taina jertfei: ca Asan 
Corea tame e ia lui Rad Gyrsautestamentul unei 3 i 
ă i org; 
etuă: cazul Nicolae 
ret nsemnare 


cere: sm şi 
aeştinismn Pseudo! contemporane ale dreptei Dosar biblio rafic 
ştini seu p p' g 





74 





ETRE ŢUŢEA 


Petre Ţuţea, Reflecţii religioase asupra 
cunoaşterii, cuvînt înainte şi ediţie 
îngrijită de Tudor B. Munteanu, Ed. Eikon, 
Cluj-Napoca, 2011, 272 pp., format 13x20. 
Este cea mai recentă ediţie din scrierile 
legendarului Petre Ţuţea (1902-1991), marcînd 
împlinirea a 20 de ani de la moartea sa (3 decembrie 
1991). Cartea nu e inedită, ea mai apăruse în 1992 
la Editura Nemira, dar aceasta este o ediție mult 
mai profesională, realizată de fiul unuia dintre 
cei mai apropiaţi discipoli ai lui Ţuţea din ultimii 
ani de viaţă, regretatul Aurel-Dragoş Munteanu 
(după 1989, director al TVR şi ambasador în Statele 
Unite). Tema centrală, chiar dacă nu întotdeauna 
transparentă cititorului neiniţiat, este filosofia 
lui Platon (cu reflexele sau consecinţele ei mai 
vechi sau mai noi) privită 
din perspectiva gîndirii 
şi sensibilităţii creştine. 
Să sperăm că de acum 
înainte etern provocatorul 
Petre Ţuţea — excesiv 
şi rău editat după 
moarte, şi în general cu 
o posteritate departe 
de a-l onora la nivelul 
altitudinii lui morale şi 
intelectuale — va avea 


d 


 (j 
a 7, Aa a 
OA 
REFLECŢII RELIG 
ASUPRA CUNOAŞTERII 


: parte de ediţii cel puţin 
la nivelul acesteia. (A. C.) 


ROST 106 


| SEMNALEDITORIAL EMNAL EDITORIAL 


Nemira, redactor-şef şi apoi di- 
rector al Departamentului „Via- 
ţa Spirituală“ din cadrul TVR, 
întemeietor şi director al maga- 
zinului ilustrat Lumea Credinței 
(şi apoi şi al Lumii monahilor), 
şef de programe la PAX TV, edi- 
tor-coordonator în cadrul TVR, 
membru fondator şi preşedinte 
al Asociaţiei Ziariştilor şi Edito- 
BILOBA ne Stii CAZ E 0) line es 
tor al TVR3, director general al 
Casei Editoriale Ponte. 

Volumul apărut spre sfîrşitul 
anului trecut cuprinde o selecţie 
de 23 de interviuri realizate, din 
1990 încoace, cu 21 de persona- 
lităţi marcante ale laicatului or- 
todox din România, printre care: 
loan Alexandru, Teodor Bacon- 


schi (2 interviuri), Radu Carp, 
George Enache, Tudor Gheorghe, 
Mihail Neamţu, Costion Nicoles- 
cu, Alexandru Paleologu (2 inter- 
viuri), Theodor Paleologu, Adri- 
an Papahagi, Alexandru Pesa- 
mosca, Lidia Stăniloae, Cristian 
Tabără, Bogdan 'Tătaru-Cazaban. 
Pentru că titlul cărţii — 21 de chi- 
puri ale mărturisirii — nu spune 
prea mult despre tematica şi miza 
ei, citez aici din lămuritoarea 
prefaţă („Dacă aş putea da tim- 
pul înapoi..."): „Mulţi dintre cei 
intervievaţi sînt acum în lumea 
drepţilor. Alţii — în viață, dar pe 
linie moartă. Unii ocupă funcţii 
publice, o parte au rămas în alve- 
ola lor socială. Cu toţii însă repre- 
zintă foarte bine, ca discurs și ca 


atitudine publică, acea realitate 
eclezială a României dintre mi- 
lenii [...], prin credinţa lor, prin 
asumarea unui destin — personal 
sau colectiv —, prin opera lor, dar 
mai ales prin viziunea lor asupra 
realităţii duhovniceşti “. 

Om cu orizont larg şi multă 
experienţă, d-l Bucuroiu se pri- 
cepe de minune pe cine, ce şi cum 
să întrebe; interviurile sînt fireşti 
şi vii, ancorate în esenţial, atente 
la toate provocările vremii (nici 
simple, nici puţine). Să sperăm că 
volumul va fi cît de repede urmat 
de unul în care să fie adunate, 
selectiv măcar, numeroasele in- 
terviuri realizate cu personalități 
din corpul clerical şi monahal. 

Răzvan Codrescu 





Dan C. Mihăilescu, Oare chiar m-am întors 
de la Athos?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, 
112 pp., format 11x20. 
„Nu am fost şi nu sînt un om închinat la icoane», 
spune despre sine criticul şi istoricul literar 
Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea“. 
Athosul — unde a călătorit recent cu un grup 
de artişti, la invitaţia d-lui Costion Nicolescu 
(autorul excelentului volum Etin Athos ego, în 
curs de reeditare la Casa Editorială Ponte) - i-a 
prilejuit însă o experienţă esenţială, iar cartea- 
mărturie pe care a scris-o fără întîrziere a marcat 
fericit sfîrşitul anului editorial 2011 (mai slab 
reprezentat pe latura cărţii creştine), avînd largi 
ecouri în cercurile intelectualităţii creştine. „Nu 
este atit o carte despre Athos, cît o carte despre 
Dan C., despre răsfringerea 
(sau frîngerea? sau 
înfrîngerea?) lui de sine 
în oglinda Athosului [...] 
cu o sinceritate totală, 
fără menajamente, fără 
cosmetizări [...]. Situarea 
sa pare să fi avut ceva din 
lupta lui lacob cu îngerul 
(Facerea 32, 24-30)...', 
scrie d-l Costion Nicolescu 
(cel mai în măsură, 
desigur, să se rostească 
asupra cazului). (R. C.) 


DAN C. MIHĂILESCU 


Oare chiar m-am întors de la 


ATHOS 





ROST 106 


Gelu Netea despre Vasile Netea, cu o postfață 
de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, 
Bucureşti, 2012, 96 pp., format 13x20. 
Micul volum marchează centenarul naşterii 
istoricului ardelean Vasile Netea (1912-1989), 
cel supranumit „lorga al Ardealului“, cărturar 
ortodox şi simpatizant țărănist în vremea 
tinereţii, deținut politic timp de 8 ani în temniţele 
comuniste din România (1952-1955 şi 1959-1964), 
cel ce s-a stins (pe 6 martir 1989) cu amărăciunea 
a nu-şi fi văzut tipărită ultima carte din pricina 
cenzurii ceauşiste, care-i imputa că pomenea 
în studiul său istoric de prea mulţi preoţi şi de 
prea multe biserici! „Dar cum să renunţ la a arăta 
lupta preoților din satele ardelene, în a aprinde 
şi a întreţine flacăra românismului?! Cine, în afară 
de ei şi de învăţători, 
şi-a închinat viaţa 
propăşirii sentimentelor 
naţionale de ne-stins în 
inimile ţăranilor noştri 
din Ardeal?!“. Cartea 
adună textele scrise 
în memoria tatălui 
său de d-l Gheorghe 
(Gelu) Netea, astăzi 
septuagenar, şi 
publicate mai ales în 
revista sibiană Puncte 
cardinale. (R. C.) 








CENTENAR VASILE NETEA 2012 


1912 


p 


“NETEA 











75 


DECANTĂRI 


FALANGA LUI 





VAIAMANIUC 





i tă SORIN LAVRIC 
4 A (| sorin.lavricQrostonline.org 


Născut pe 25 noiembrie 1924 
într-o familie de ţărani din 
Suceviţa, Gavril Vatamaniuc şi-a 
ales în viaţă o ţintă modestă: o 
carieră demnă în rîndurile Jan- 
darmeriei Române şi o familie 
înstărită de care să se bucure în 
satul natal. Dar destinul a vrut 
altfel: dintr-un obscur jandarm 
menit unei previzibile ascensiuni 
militare s-a născut o legendă a re- 
zistenței armate din Munţii Bu- 
covinei. La 19 ani pleacă voluntar 
pe frontul din Crimeea, iar după 
răsturnarea din 23 august 1944 
începe să întrezărească proporți- 
ile tragediei: cum linia frontului 
româno-rus era amplasat chiar pe 
hotarul ce lega Suceviţa de satele 
Marginea, Horodnic şi Vicovu de 
Jos, populaţia din zonă a fost eva- 
cuată şi Vatamaniuc a avut prile- 
jul să vadă prăpădul provocat de 
armata eliberatoare: jafuri, violuri 
şi atrocități comise la lumina zilei. 

Ultima picătură a venit o dată 
cu abdicarea regelui, cînd Vata- 
maniuc a intuit că viaţa sa intra 
într-o albie a neverosimilului pi- 
caresc. Considerat de autorități 
drept un element rebel, care nu 
accepta noua versiune a bine- 
facerilor orînduirii comuniste, 
Vatamaniuc este dat afară din 
Jandarmerie şi pus sub urmărire 
de Securitate. Intuind că în scurt 


76 


timp va urma arestarea, la vîrsta 
de 25 de ani pleacă în munţi, 
iarna dintre 1949 şi 1950 pe- 
trecînd-o singur, într-un bordei 
săpat în pămînt. Arma de care nu 
se va despărți pînă în 1955 va fi 
un pistol-mitralieră de fabricaţie 
germană, Daimler-Puch, cu în- 
cărcător de 32 de gloanţe, de tră- 
gaciul căruia îi va atîrna deseori 
firul vieţii: cu ajutorul lui va ieşi 
de cinci ori din încercuirea tru- 
pelor de Securitate şi tot cu el va 
vîna puzderia de mistreți, rîşi sau 
cerbi din carnea cărora se va hră- 
ni ca să supravieţuiască. 

Din grupul de partizani al lui 
Vatamaniuc va face parte timp de 
un an celălalt nume celebru din 
pădurile Bucovinei, Vasile Mo- 
trescu, alături de care va sparge 
încercuirea din 18 ianuarie 1955, 
de la Bîtca Corbului, prețul plătit 
fiind cei trei soldaţi şi cîinele-lup 
împușcați din nevoia de a ieşi din 
cleştele companiei de militari. 
Pentru a-l prinde pe Vatamaniuc, 
în Suceviţa a fost încartiruit un 
batalion de trupe de Securitate, 
a căror logistică militară (cami- 
oane, armament, cîini poliţişti 
şi informatori) au preschimbat 
bucolica regiune într-un poligon 
de tragere nocturnă. Cînd se lăsa 
seara localnicii nu mai aveau voie 
să iasă din case, hotarele satului 
fiind prevăzute cu zeci de posturi 
fixe, iar în curţile rudelor lui Va- 
tamaniuc, puşcaşi anume antre- 
naţi stăteau în hambare, şure şi 





căpiţe de fin, aşteptîndu-l să vină 
pentru a-şi procura hrana. Ce au 
putut să vadă gardurile, ulițele și 
apele satului Suceviţa în cei şase 
ani de epopee partizană ţine de 
stofa eroică din care a fost croit 


acest om, amănunt cu atit mai 
uimitor cu cît turiştii care dau azi 
năvală la mănăstirea din capul 
satului nu au idee de întîmplă- 
rile ce s-au întipărit în memoria 
tăcută a locurilor: de la clopotele 
pe care Vatamaniuc le-a atras în 
iunie 1954 sub ochii securiştilor 
şi pînă la manifestele pe care tot el 
le-a răspîndit în curtea mănăstirii 
în zi de hram. lubind o tînără din 
sat cu care nu se putea căsători din 
cauza vieţii în munţi, Vatamaniuc 
a ales să se cunune cu Nataliţa sub 
cerul liber şi sub ochii lui Dum- 
nezeu. S-au întîlnit într-o poiană 
şi Vatamaniuc i-a dat inelul său 
de logodnă: în faţa fetei, şi-a pus 
mîna stîngă pe buturugă şi şi-a 
tăiat cu toporul prima falangă a 


ROST 106 


degetului mic, pe care i-a întins-o 
fetei aproape leşinate de spaimă. 
Prins în 1955 în satul Voivo- 
deasa, în beciul unui localnic care 
încheiase pactul cu Securitatea, 
Gavril Vatamaniuc va trece prin 
nouă ani de închisoare, unde va 
oferi un exemplu incredibil de con- 
trol psihic asupra trupului. Acest 
om putea prin voinţă să simuleze 
crize de epilepsie, mimînd perfect 





Gavril Vatamaniuc, haiduc (1955) 


spasmele unui bolnav adevărat. 
Putea fi înțepat cu acul în tălpi, 
coapse sau gambe fără să schițeze 
nici o tresărire musculară, medi- 
cul închisorii (Eskenazy) din Bo- 
toşani punîndu-i diagnosticul de 
„epilepsie jacksoniană cu monopa- 
reză dreaptă , convins fiind că are 
de-a face cu un bolnav incurabil. 


ROST 106 


lar Vatamaniuc era sănătos tun. 
Avantajul acestui diagnostic este 
că l-a scutit de epuizare fizică, pu- 
tind sta ziua în pat, în condiţiile în 
care regulamentul interzicea acest 
lucru, detaliu de care a depins în 
mare parte supraviețuirea unui om 
supus unui regim de exterminare. 

Un alt detaliu copios stă în tor- 
tura la care a fost supus: legat pe 
o masă cu fața în sus, Vatamaniuc 
era tras în sus cu un cablu legat de 
penis, urmarea fiind că partizanul 
a ieşit din închisoare cu ruptură 
iremediabilă de uretră peniană. 
Eliberat în 1964, Securitatea a 
căutat să-l execute de cinci ori, si- 
mulînd fie accidente de muncă (la 
fabrica de vagoane din Craiova), 
fie erori medicale (a fost operat de 
şase ori la Fundeni în 1978 pen- 
tru fistulă vezicală, în speranța că 
va muri odată de septicemie), fie 
accidente de vînătoare (în 1966 a 





Vasile Marciuc, unul din membrii 
grupului lui Vatamaniuc, tratîn- 
du-se de reumatism în 1965, moa- 
re subit după a cincea injecție. 

În preajma Bobotezei din acest 
an am fost la Frasin, un sat de lîngă 
Gura Humorului, unde Gavril Va- 
tamaniuc, la 88 de ani, îşi retrăieşte 
amintirile. E o senzaţie aparte să 
stai în faţa unui om care nu numai 
că a fost un luptător pur-sînge, dar 
care pe deasupra a rămas în viaţă. 
Și cum am avut indecenţa de a-i 
pune o întrebare nepotrivită („De 
cîte ori aţi trecut pe lîngă moar- 
te?“), Vatamaniuc m-a dezumflat 
repede: „N-am stat să număr. De 
foarte multe ori, dar ştiu că fără 
protecţia lui Dumnezeu nu aş fi 
ieşit teafăr . Vatamaniuc ţine post 
negru în fiecare marți, încredințat 
că tot cei s-a întîmplat rău în viață 
a atîrnat de piaza-rea a acestei zile, 
motiv pentru care o întimpină în 


VATAMANIUC E UN CAZ DE EXCEPŢIE, 
PE CARE NU POŢI DECÎT SĂ-L DESCRII, 
FĂRĂ SĂ ÎNCERCI A-L PRICEPE. 


fost invitat la o partidă de vînătoa- 
re în pădurile Suceviţei, partidă pe 
care versatul luptător, ştiind ce va 
urma, a refuzat-o). Vatamaniuc 
nu e doar singurul partizan de 
marcă rămas în viaţă, dar e şi 
singurul care a scăpat în Moldova 
de mîna Securităţii, căci luptătorii 
care au apucat graţierea din 1964 
au murit cu toţii la scurt timp 
după aceea. Constantin Cenuşă 
din Vicovu de jos, eliberat după 12 
ani de puşcărie, este găsit de soţie 
spînzurat în casă. Silvestru Maco- 
veciuc, fiul altui luptător legendar 
din regiune, e lovit de o maşină pe 
drum de ţară, în timp ce călărea 
o motoretă. Constantin Mereuţă 
din Voivodeasa este împușcat în 
cap, prin geam, în timp ce stătea 
la gura sobei din casa proprie, iar 


fiecare săptămînă cu nevoințe as- 
pre: nu mănîncă şi nu bea nimic 
pînă la apusul soarelui. În fiecare 
seară, înainte de culcare, se roagă 
fierbinte, aproape oră, cu glas tare, 
cum eu însumi am avut prilejul de 
a-l auzi atunci cînd am dormit în 
camera de alături. 

A doua zi, la plecare, i-am pri- 
vit falanga lipsă de la degetul mic. 
Nataliţa nu l-a așteptat să iasă din 
închisoare, ci s-a căsătorit cu unul 
din cei mai buni prieteni ai lui Vata- 
maniuc, căruia de altfel partizanul 
i-a salvat viaţa chiar în închisoare. 

Să spui că „încurcate sînt căile 
Domnului“ e un eufemism în ca- 
zul lui Vatamaniuc. Pur şi simplu 
avem de-a face cu un caz de excep- 
ție pe care nu poţi decît să-l descrii, 
fără să încerci a-l pricepe. EI 


77 


DECANTĂRI 


Profeţi ai secolului XX: loan lanolide 


CHEIA VIZIUNII 
CREŞTINISMULUI 
INTEGRAL 


Pronia divină a rînduit cărţii Deţinutul profet, a lui 


loan lanolide, o aşteptare de aproape un sfert de 


veac, sub forma unor manuscrise nesistematizate, 


redactate în fugă, sub ameninţarea permanentă a 


terorii exterioare a dictaturii comuniste. Ele au fost 


transmise părintelui Gheorghe Calciu în Statele 


Unite, în vederea unei posibile publicări sub numele 


acestuia sau sub alt nume, urmînd ca numele 


adevăratului autor să fie revelat abia după moartea 


sa. Nu s-a întîmplat nici acest lucru. Intors să moară 


în țara natală, părintele Calciu aduce cu el și aceste 


manuscrise, care au văzut în final lumina tiparului 


în anul 2009, fiind îngrijite şi stilizate prin lucrarea 


binecuvîntată de Dumnezeu a maicilor de la 


Mănăstirea Diaconești (judeţul Bacău). 


(0) BOGDAN MUNTEANU 


Cartea este devastatoare. Ne 
aflăm în faţa unui adevărat 
profet al Apocalipsei, care cu tă- 
işul sabiei sale spirituale despică 
toată urzeala lumii în care trăim. 
Pentru unii, aceste vremuri nu- 
mite „apocaliptice“ pot însemna 
prilej de teamă şi de neliniști. 
Amenințarea unor posibile ca- 


78 


tastrofe — naturale sau provocate 
de nesăbuința omenească - pla- 
nează în permanenţă deasupra 
noastră. Dar profetul lanolide 
vine să ne vestească altceva: biru- 
ința lui Hristos. Vine să ne spună 
că acest creştinism, care în zilele 
noastre pendulează între laxitate 
şi formalism, are de fapt resurse 
de neînfrînt. Că de sus îi poate 
fi insuflată o putere uriașă, care 


poate schimba faţa lumii. Da, 
această putere a Duhului lipseş- 
te marii majorităţi a creştinilor 
de azi. Dar pentru aceasta au fost 
trimişi profeţii. Fiecare cuvînt al 
lor iradiază o putere care vine 
din altă lume. Nu sînt gînduri de 
om, ci revelații, trecute însă prin 
filtrul personal, printr-un suflet 
ajuns la desăvirşirea spirituală pe 
o cale aparte. E poate calea cea 
mai grea cu putinţă care poate fi 
imaginată: biruirea iadului din 
închisorile comuniste. 

Mesajul lui Ianolide respiră 
paradoxul unei îndrăzneli spi- 
rituale fără limite, însoţită în 
acelaşi timp de o smerenie desă- 
vîrşită. Îndrăzneala nu este însă 
a sa proprie. Este a Duhului care 
vorbeşte prin el. Sînt cuvinte care 
sparg o serie de clişee pioase şi 
insuflă viaţă unor forme care par 
a se fi anchilozat de mult, în care 
tradiția apostolică vie degene- 
rează în „tradiționalism“. Aflăm 
astfel, cu o uimire fără margini, 
că, după ce ne povesteşte traseul 
desăvirșirii sale spirituale prin 
lupta -— atît lăuntrică, dar și cu 
suferinţa exterioară - dusă în 
închisorile iadului, loan lano- 
lide ne spune că... aceasta nu e 
suficientă! O afirmaţie menită 
să-l şocheze pe orice bun ortodox 


ROST 106 


cu aplecare spre calea filocalică 
şi care-şi pune drept ideal - sau 
cel puţin ca reper - această calea 
rugăciunii şi a urcușului interior 
spre unirea sufletului cu Dumne- 
zeu. Urgenţa vremurilor pe care 
le trăim cere însă altceva, cere 
mai multe. Cere o viziune inte- 
grală asupra creştinismului, o 
sinteză curajoasă între trăirea lă- 
untrică şi lucrarea activă în lume. 


i 
(cl L5ori 


4, A 8 
/7) AR . Komăâni Ant 
7 4 vilorilor D 
) j x turta 
| anie a + 


Pac 





„Învățătura creştină trebuie să 
acopere întreaga viață și existen- 
tă umană, căci totul a fost creat 
prin Hristos şi totul este mîntuit 
prin Hristos. Nu o credință bi- 
gotă şi îngustă, ci una luminată 
și deschisă va putea triumja în 
ochii oamenilor şi va fi recunos- 
cută ca autoritate a lor tutelară. 
Deci e necesară o viziune unitară, 
solidară şi integrală despre lume, 
viață şi natură. Prin urmare, for- 
mînd un suflet creştin, nu e sufi- 
cient să-i dai virtuţi şi Duh Sfint, 
ci şi orizont şi sens. 

Sabia cuvîntului său atacă fără 
cruţare ispitele formalismului, 
convenţționalismului, neutralis- 
mului, arătînd că se impune ca- 
lea eroismului creştin: „Dacă azi 


ROST 106 


creștinismul a ajuns neutralist în 
loc de a fi eroic, Duhul Sfînt îl va 
regenera în creştinătate, pentru 
lumea întreagă și pentru toate 
timpurile. Ne-au fost necesare 
severele experienţe ale ateismu- 
lui modern pentru a ne retrezi la 
lucrarea sfîntă ce reașază lumea 
în ordinea ei firească. Suferințele 
epocii moderne sînt o metodă de 
retrezire a conştiinţei creştine. 
Cartea sa nu este confesională, 
adevărurile conţinute în ea pot fi 
înţelese de ortodocşi dar şi de ca- 
tolici. E o sinteză de o îndrăzneală 
tulburătoare între ceea ce au spe- 





primit de Dumnezeu cu mult mai 
multă căldură şi cu promisiunea 
că numele său va fi purtat, spre de- 
osebire de cel al Sfintului Casian, 
de mult mai mulţi oameni. 

Să nu uităm, totuşi, că avem 
de-a face cu o legendă... ortodo- 
xă, dar care sugerează necesitatea 
implicării sociale a creștinismu- 
lui, dincolo de latura sa pur spiri- 
tuală. lată ce ne spune şi lanolide: 
„Viziunea din Filocalie e război 
nevăzut cu duhurile, război cu 
patimile şi război cu lumea luată 
ca păcat, or el |deţinutul profet - 
n.n.] vede războiul, păcatul și lu- 


CARTEA ESTE DEVASTATOARE. NE 
AFLĂM ÎN FAŢA UNUI ADEVĂRAT PROFET 
AL APOCALIPSEI, CARE, CU TĂIŞUL 
SABIEI SALE SPIRITUALE, DESPICĂ 
TOATĂ URZEALA LUMII ÎN CARE TRĂIM. 


cific fiecare dintre cele două Bi- 
serici, care poate fi revelaţia unui 
punct de plecare pentru o posibi- 
Jă regăsire a unităţii. Fiecare din 
aceste două Biserici pune centrul 
de greutate în alt loc, iar această 
concentrare înseamnă totodată o 
anumită neglijare a celeilalte la- 
turi. Soloviov aminteşte într-una 
din scrierile sale de legenda rusă a 
Sfinţilor Casian şi Nicolae. Sfîntul 
Casian, care în viziunea lui Solo- 
viov întruchipează Biserica Or- 
todoxă, refuză să-şi murdărească 
haina albă a purității credinţei 
în noroiul lumii înconjurătoare, 
grăbindu-se înspre liturghia prin 
care urmează să-l cinstească pe 
Dumnezeu. Sfintul Nicolae însă, 
care întruchipează Biserica Cato- 
lică, coboară în noroi pentru a re- 
zolva probleme concrete ale lumii, 
chiar cu preţul neglijării tempora- 
re a celor spirituale. Ajuns în fața 
lui Dumnezeu cu întîrziere, mur- 
dar de noroi, Sfîntul Nicolae este 


mea ca un tot integral. Discursul 
filocalic nu seamănă cu discursul 
evanghelic, căci acolo lupta se dă 
în lume, pentru schimbarea lumii 
şi spre înfrîngerea forțelor întune- 
ricului din lume.(...) O parte din 
virtuțile și valorile evanghelice 
nici nu apar în Filocalie: cute- 
zanța, afirmarea, lupta, drept- 
atea, justiția, pedeapsa etc.(...) 
Ortodoxia s-a refugiat în mistică, 
spiritualitate, eshatologie și a lă- 
sat istoria să se dezvolte liber. Spi- 
ritualitatea ortodoxă a influențat 
istoria, dar nu a făcut istorie. 
Ca orice discurs inspirat, inter- 
pretările sale pot merge pe mai 
multe paliere. Pot exista diferite 
niveluri de semnficaţie. Sinteza 
pe care o propune lanolide nu 
este nicidecum una antiorto- 
doxă. Ea poate fi interpretată şi 
ca un posibil punct în care s-ar 
putea întîlni spiritualitatea ră- 
săriteană şi cea apuseană. Dar 
nu numai atît. „Deţinutului Y 


79 


DECANTĂRI 


profet“ i s-a dat putere să vadă 
şi să spună ce a văzut. Viziunea 
sa integratoare, a creştinismului 
eroic, luptător şi cu răul din lume, 
nu doar cu cel lăuntric, apărător 
al dreptăţii, nu i-a venit dinspre 
tradiţia catolică, ci tot dinspre 
cea ortodoxă, mai precis româ- 
nească. Nu este nici rodul unor 
meditații personale, ci al unei 
revelații. Dacă-l ascultăm mai 
departe, vom înţelege care a fost 
momentul în care un fulger venit 
de sus i-a transformat viaţa, i-a 
dat sens şi l-a îndrumat pe calea 
spinoasă a pregătirii prin trăire 
şi suferinţă pentru a deveni mai 


l-am întrebat. «Cum, tu nu citeşti 
ziarele, nu ştii ce s-a petrecut?l...».. 

Interpretarea acestor rînduri 
este una fără echivoc. lanolide se 
referă la scînteia trezită în sufletul 
său, la revelaţia pe care a avut-o în 
faţa jertfei lui lon Moţa şi Vasile 
Marin, vestită parcă de un arhan- 
ghel. E semnificativ şi faptul că Ia- 
nolide și-a transmis manuscrisele 
în America prin intermediiul soţi- 
ei lui Vasile Marin. Cei doi martiri 
au fost dintre acei creştini care au 
înţeles şi latura eroică a credinţei 
lor, a luptei atît cu răul din inte- 
rior, cît şi cu cel din afară. Ei au 
fost cei care s-au dus, după cum au 


VIZIUNEA CREŞTINISMULUI EROIC, 
LUPTĂTOR ŞI CU RĂUL DIN LUME, NU 
DOAR CU CEL LĂUNTRIC, APĂRĂTOR AL 
DREPTĂŢII, I-A VENIT LUI IANOLIDE DIN 
TRADIȚIA ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ. 


tîrziu vestitorul adevărurilor 
dumnezeiești. lată momentul: 
„Eram tînăr elev cînd viața mi-a 
fost drastic orientată de o înt- 
împlare străină mie. Atunci în 
capul meu erau idei democrato- 
liberalo-cosmopolite, așa cum le 
prinsesem de la tatăl meu. Într-o 
zi, pe o bancă, într-un parc, un 
tînăr cu aer de arhanghel ce ves- 
tește o minune mi-a zis: «lu crezi 
în Dumnezeu?». Surprins, i-am 
răspuns cu sinceritate: «Cred! 
». «Răspunzi așa de uşor pentru 
că nu ştii ce e credința. Credința 
trebuie mărturisită cu putere şi de 
este nevoie, trebuie să-ţi dai viața 
fericit pentru Hristos!», mi-a zis 
el. Am rămas uimit. S-a făcut o 
mare deschidere în mintea mea şi 
i-am spus: «Nu m-am gîndit nici- 
odată la aceste lucruri». «Iu ești 
străin de sfinții şi martirii aces- 
tui veac», m-a avertizat el pe un 
ton profetic. «Ce trebuie să știu?», 


80 


spus ei înşişi, să lupte şi să moară 
fericiți pentru Hristos. Aceasta 
pentru că „Hristos este acelaşi, în 
Spania ca şi în România“. Aici, în 
această atitudine a celor doi mu- 
cenici, trebuie găsit sîmburele vi- 
ziunii creştinismului integrala lui 
Ilanolide, care realizează sinteza 
dintre viața activă şi cea contem- 
plativă. Jertfa celor doi constituie 
atît piatra de temelie, cît şi cheia 
interpretării scrierilor profetice 
ale lui Ianolide. 

Purificarea sa prin nevoinţele 
căii celei strimte, subţierea sufle- 
tului curat i-a permis deținutului 
profet să pătrundă în tainele dum- 
nezeiești ale acestei concepţii, să o 
dezvolte printr-o teologie vie, in- 
spirată, trăită, şi să o transmită în- 
tregii lumi, vestind următoarele: 
„Biserica restrînsă la rugăciuni, 
rituri, ceremonii şi tradiţii este in- 
aptă să ducă lumea mai departe. 
Creștinismul formal, oricît este el 





justificat tradițional, pînă la urmă 
cedează prin incapacitatea lui spi- 
rituală şi dinamică. Fiindă daru- 
rile Sfintului Duh sînt dinamice. 
Darul proorociei vestește lumii 
zările noi, formulînd idealurile 
şi modalitățile de realizare. Pro- 
orocia nu e numai eshatologică, 
ci vizează şi viitorul istoric, nu e 
numai morală, ci şi socială, nu e 
numai religioasă, ci e și politică. La 
fel, darul facerii de minuni, care 
este o practică uitată în creștinism. 
Rugăciunile ajută la minune, dar 





elementul activ, lucrător, este Du- 
hul Sfînt. Prin urmare, toate daru- 
rile duhovniceşti formează un tot 
unitar şi înnoitor. (...) Viziunea 
creștină asupra lumii, elaborată 
de martiri şi de sfinți, merită să 
fie luată în considerare de foruri- 
le cele mai înalte ale Bisericii şi ale 
lumii, căci oamenii aceia au trăit 
și s-au jertfit pentru mîntuirea în 
Hristos". 

Martirii şi sfinţii la care se re- 
feră lanolide sînt cu toţii, atît cei 
care au luptat cu răul din lume 
şi au murit cu arma în mînă, cît 
şi cei care au suferit şi au biruit 
iadul închisorilor comuniste. 

Acelora Dumnezeu le-a dat 
putere să mărturisească şi să se 
jertfească. Nouă, celor de azi, 
măcar dacă ne-ar da putere să le 
înțelegem cu adevărat mesajul! 3 


ROST 106 


Completaţți-vă colecţia 








LL Baie [=391010)5 e [=fe i[et=15ă [918 |[el ti-i [ale af: Inel: 

Nr. 2 aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Nr. 4 iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 7 septembrie 2003, dedicat lui Nae lonescu 

N [făt Xeleiitela ale] 4 [=3940]0)c3ăe [=[e [ei (91A 4: [Is Tă ct: i-ialeit! 

Nr. 9 noiembrie 2003, dedicat părintelui Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 

N [i PAiI=l0l 9 1 [=394919 e [=[e [ei (910) |[ei i 1ă ele: Iu] [e 

N Li E Saat= as [=394010 te [=fe i [ec 1 [918 | [olt WTA] (et: In [-f- Tel?! 

Nr. 14-15 aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia (epuizAT) 

Nr. 17 iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare (EPUIZAT) 

Nr. 18 august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 

Nr. 20 octombrie 2004, dedicat părintelui Arsenie Boca 
(21:10174-99) 

Nr. 21-22 noiembrie-decembrie 2004, dedicat părintelui 
Constantin Galeriu 

Nr. 23 ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

[pie 3 21079124 1=3940]0 je [=fe i [e 1 [9]ă o [ei VIEI eleȚ:-: 

Nr. 25-26 martie-aprilie 2005, dedicat părintelui 
Constantin Voicescu 

N [pi 7 A 3829491915 fe [e | [ete i [518 > | [ete LE: T=3 [el E(21:1174.3) 

Nr. 28 iunie 2005, dedicat părintelui Arsenie Papacioc 
(21:10174.99) 

Nr. 29 iulie 2005, dedicat părintelui Zosim Oancea (EPUIZAT) 

Nr. 30 august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu (EPuizAT) 

Nr. 31 septembrie 2005, dedicat Părintelui Liviu Brânză 

[ie Pele elaa]2]4[=39100)55e [=[e [et 1 [519 Îe Retea: 

Nr. 33 noiembrie 2005, dedicat părintelui lustin Pârvu 

[ic Le Ne [=fe(=1a2]e]g[=394010)5făe [=[e [eri 9]ă „Z-1Tăctelut:: 

Nr. 35 ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 

Nr. 36 februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 

Nr. 37 martie 2006, dedicat părintelui Teofil Părăian 

Nr. 38 aprilie 2006, dedicat părintelui Calciu 

Nr. 39 mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 

Nr. 40-41iunie-iulie 2006, dedicat lui lon Gavrilă 

Nr. 42-43 august-septembrie 2006, dedicat părintelui 
Adrian Făgeţeanu 

N [i 2 Seeiielaa]e]4[=394010ehe [=fe [et ii (9lă ct: Iu [-IKetelar:ă clau lal-E-[elt! 

Nr. 45 noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi 

Nr. 46 decembrie 2006, dedicat părintelui Rafail Noica 

Nr. 47-48 ianuarie-februarie 2007, dedicat părintelui 
Benedict Ghiuş 

N Le e Xenia [=394007Ae [=fe [et 1 [518 (<F-I0E- alele [= 

Nr. 50 aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Nr. 51 mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiţă 

Nr. 52 iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 

Nr. 53-54 iulie-august 2007, dedicat părintelui Trifa 

Nr. 55 septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu 


Nr. 56 octombrie 2007, dedicat părintelui Sofian Boghiu 

Nr. 57 noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 

Nr. 58 decembrie 2007, dedicat lui Demostene Andronescu 

Nr. 59-60 ianuarie-februarie 2008, dedicat părintelui 
loanichie Bălan 

Nr. 61 martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

N [pă eP42]0) 4 |[=394010fc3ăe [=fe felu ut: [ii f int: TE: E [ele E: loial: 

Nr. 63 mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 

Nr. 64 iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 iulie 2008, dedicat părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 

Nr. 67 septembrie 2008, dedicat părintelui 
Chesarie Gheorghescu 

Nr. 68 octombrie 2008, dedicat părintelui Marcu de la 
Sihăstria 

Nr. 69 noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 

Nr. 70 decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 

Nr. 71-72 ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 

Nr. 73 martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 

Nr. 74 aprilie 2009, dedicat părintelui Cleopa 

Nr. 75-76 mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 

Nr. 77 iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 

Nr. 78 august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 

Nr. 79 septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 

Lt =10 et:ă Keleiitelaa] eg [= are) [=1pa)21g[=394010)0 Je [=fe feri + E: [n In: 
Roman Braga 

Nr. 82 decembrie 2009, dedicat lui J. V. lamandi 

Nr. 83-84 ianuarie-februarie 2010, dedicat părintelui 
Vasile Vasilachi 

Nr. 85 martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir 

Nr. 86 aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum 

Nr. 87 mai 2010, dedicat Olgăi Greceanu 

Nr. 88 iunie 2010, dedicat Pricipesei Ileana 

Nr. 89 iulie 2010, dedicat lui Nicolae Mărgineanu 

Nr. 90 august 2010, dedicat lui Gheorghe |. Brătianu 

Nr. 91-92 septembrie-octombrie 2010, dedicat lui 
Al. Ciorănescu 

N [pă Safei[=iaa) ela [=9940%10)e [=fe [et 1 [918 > Iti iatkelalj--: 

Nr. 94 decembrie 2010, dedicat părintelui 
Constantin Sârbu 

Nr. 95-96 ianuarie-februarie 2011, dedicat lui 
Al. Busuioceanu 

Nr. 97 martie 2011, dedicat pr. Florea Mureşanu 

Nr. 98 aprilie 2011, dedicat lui Virgil Gheorghiu 

Nr. 99 mai 2011, dedicat lui Aurel State 

Nr. 100 iunie 2011, dedicat Sfinţilor închisorilor 

Nr. 101 septembrie 2011, dedicat Sfintei Cruci 

Nr. 102 octombrie 2011, dedicat lui Radu Mărculescu 

Nr. 103 noiembrie 2011, dedicat lui Alexandru Ciorănescu 

Nr. 104-105 decembrie 2011-ianuarie 2012, dedicat lui 
Petre Ţuţea 





BISERICĂ 
UNICAT 





Superba biserică a Mănăstirii Horaiţa din judeţul Neamţ, 
îmbinare unică la noi de arhitectură romano-bizantină şi 
rusească, a fost construită în timpul stareţului Ermoghen 
Buhuş, între anii 1848-1867, prin contribuţia domnito- 
rilor Grigorie Alexandru Ghica şi Alexandru loan Cuza. 

Sfintul lăcaş este clădit din piatră, zidurile sale avînd o 
grosime de pină la patru metri. Pictura din interiorul 
bisericii, în stil neobizantin, a fost realizată de Mihai 
Chiuaru cu ucenicii săi, între 1988 şi 1993. 

Cea mai de preţ podoabă a bisericii este icoana făcătoa- 
re de minuni a Maicii Domnului „Izbăvitoare de secetă“ 
— pictată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi 
moştenită de la vechea biserică de lemn a Horaiţei (1822).