Rost anul VII, nr. 79, septembrie 2009

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Monahul Atanasie 


Un apologet incandescent 
AU PL NIDBPIDIR 





Să legalizăm Despre unionism, 
prostituția politică! cu calm 
de Claudiu Târziu de Dan Dungaciu 
Ortodoxie şi naționalism Lenin, în calendarul „ortodox“ 
de Alexandru Racu de Ierom. Savatie Baştovoi 


an VII e nr.79 e 4lei www.rostonline.org 


Coperta I: Monahul Atanasie — Alexandru Ștefănescu 


sumar 


EDITORIAL 
Să legalizăm prostituția politică! 
de Claudiu Târziu. nea ceeenencece aceea eee 3 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Şoşoiul lui Traian 
de Viorel PatriChi....... nn neneeneeee eee 4 


Despre unionism, cu calm 
de Dan DUngaciu.....n nana aaaeneaeeneaaeneae 5 


Destinul Estului, criza economică 
şi soarta liberalismului în Rusia 


de: Paul NISTOR; sssseca tusa cata a oceane 19 
REPERE 

Alexandru Ştefănescu, 

un model de virtute creştină 

de Viorica Călinescu... nec aeeceaen ce aea ceace 23 


Un apologet incandescent 


numărul 79 e septembrie 2009 


Omul creştin şi fericirea necondiționată 
de Dragoş Moldoveanu..........cacauuaananaaaan 43 


Mărturii îndurerate 
de Constantin N. Străchinaru...... nana uacee 46 


e, schi cte ale poeziei mistice 
ca lui Traianus 
de Prof Dr. Const. Miu. ...nnacene eee 48 


CENTENAR NOICA 
Mitul căderii în filosofie 
de Paul-Gabriel Sandu..........n cecene 50 


LA ROST 
Anatemizarea comuniştilor şi cum a 
ajuns Lenin în calendarul „ortodox“ 








de George Popescu GIOBOVEanUI 25 de Ierom. Savatie Baştovoi...........mce nana 51 
Simplitatea monahală Cum am devenit „antisemit“ 
şi exemplul părintelui Atanasie de Răzvan COdrescu......nc nana nenea 52 
de Constantin Mihai... nenea 27 Primejdia lipsei de discernământ 
Monahul Atanasie - de Daniel Focşa 56 
Alexandru Ştefănescu - ; j 
: Dumnezeu şi bioetica lumii 
Repere biografice...............auuuuuee nenea 29 postmoderne 
Comunicarea în spaţiul concentraționar de Andrei-Claudiu Hrișman.......ceneaeneneeceee 58 
românesc 
i Arcias SEMNAL EDITORIAL 
de Dragoş CârCiga. n. nunaaennnaa anna eanaaeaaaeea 30 Mănăstirea Diaconești: Cum se cinstesc 
Ă martirii 
asa ei IERT de Răzvan COdTESCUL...... nn nare 60 
de Alexandru Racu... cecen aennaennaeeeacaeee 35 CHESTIONAR 
Despre convingerile religioase 
ale românilor... 62 
OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostogmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Răzvan CODRESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 


ABONAMENTE 
OP 23, CP 27 
Bucureşti 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Să legalizăm prostituţia 


politică! 


Claudiu Târziu 








de pe lingă preşedintele tuturor românilor a 
cerut legalizarea prostituţiei şi a drogurilor 
uşoare. Taman în campanie electorală neoficială. 

Pare-se că, aşa cum românii sînt urmăriți de 
ghinionul de a alege mereu numai între doi foşti 
comuniști (apud Băsescu) sau între răul mai mic şi 
răul mai mare, aşa şi dl. Traian Băsescu se trezeşte 
vorbind, în campaniile electorale pentru preziden- 
țiale, în apărarea păcatelor tinereții. Dacă la pre- 
cedentele alegeri prezidenţiale, dl. Băsescu a scan- 
dalizat opinia publică afirmând că 20% dintre ro- 
mâni Sînt homosexuali, în pregătirea acestor ale- 
geri, domnia sa încearcă să-şi rotunjească zestrea 
electorală cu voturile prostituatelor de toată mîna, 
ale puberilor care vor să-şi înceapă viața sexuală 
fără emoții şi ale frustraţilor de toate vârstele care îşi 
fac viața mai roz la lumina unui joint. 

Dl. Băsescu va fi înțeles primul că au rămas tot 
mai puţini cei care se mai lasă păcăliţi să vină la vot 
şi încă şi mai puţini cei care sînt dispuşi să-l mai cre- 
diteze pentru un mandat (nu-i bai mare, de vreme 
ce nici în dreptul celorlalți candidaţi nu se înghesuie 
alegătorii). Căci ce motive de entuziasm electoral ar 
avea românii în plină criză, în general, şi bugetarii 
sau pensionarii - dimpreună covirşitor majoritari în 
țara asta -, în special? 

Şi-atunci, dl. Băsescu mizează pe tinerii prostiți 
într-un sistem de învățămînt ca vai de el şi, eventual, 
pe nefericiții mai trecuți. 

Pentru ca propunerea de legiferare a marijua- 
nei şi a sexului pe bani să nu sune a ofertă electorală, 
a fost făcută de o comisie prezidențială, deci, vezi 


U: dintre nenumăratele comitete şi comiții 


bine, de experți. Experţi care au ambalat-o, desigur, 
într-o poleială academică, cu intenţia vădită de a 
inhiba orice replică. Contra-argumentele medicale, 
morale şi de bun-simţ nu fac nici cât o ceapă degerată 
în faţa opiniei cu ştait a înaltei Comisii! Nu e cazul să 
insist asupra argumentelor împotriva propunerii 
clocite la Cotroceni - au făcut-o destui specialişti în 
cărți, conferințe şi declaraţii publice -, dar vă rea- 
mintesc concluziile: legiferarea prostituţiei agravea- 
ză problemele pe care acestă “meserie” le naşte, iar 
legiferarea „ierbii” va îngroşa rîndurile celor care îşi 
vor distruge viața cu droguri, trecînd, în căutarea de 
senzații mai tari, de Ia cele care „nu dau depen- 
dență“ Ia cele care dau moarte în chinuri. 

Mai bine, decât să legifereze tot felul de vicii 
(puţin a lipsit să nu treacă prin Parlament un Cod al 
Familiei în care erau legalizate casătoria între homo- 
sexuali şi adopţiile de copii de către cuplurile 
homo), politicienii ar legaliza prostituția politică. 

Cocotele scenei politice ar putea avea con- 
dicuță - să ştim şi noi cînd şi cu cine s-au mai tăvălit 
-, carnet de sănătate - ca să păstrăm distanța față de 
cele cu boli ruşinoase - şi de plătit un impozit forfe- 
tar - pentru că sigur n-ar declara sumele reale înca- 
sate. Avantajul lor ar fi că nimeni nu s-ar mai putea 
declara înşelat cu promisiuni mincinoase, deza- 
măgit de o dragoste neîmpărtăşită sau trădat cu cel 
care dă mai mult. Astfel, ar căpăta şi politicienii ono- 
rabilitatea pe care ţi-o conferă o ocupaţie legală. 

Cred că legiferarea prostituţiei politice este o 
necesitate incontestabilă, după 20 de ani de practi- 
care a ei fără ca politicienii să fi fost supuşi vreunui 
control asupra veniturilor sau măcar unui consult 
medical periodic, fără să le fi stăvilit cineva volup- 
tatea bolnăvicioasă a traseismului partinic şi doctri- 
nar şi fără ca nouă să ne fie „reperată“ onoarea. 

Fără îndoială însă, o astfel de iniţiativă legisla- 
tivă n-ar fi însuşită nici de dl. Băsescu, nici de vreun 
partid politic parlamentar. 

Poate că merită să încercăm s-o impunem noi, 
simpli cetățeni... pardon, clienți. 





anul VII e nr. 79 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centură 


Soşoiul lui Traian 


Viorel Patrichi 





„Un evreu și un ţigan 
vin Să vă distreze, 
că ei vor să candideze“ 


Este adânca reflecţie a lui Nati Meir pe mar- 
ginea campaniei electorale pentru alegerile pre- 
zidenţiale din România. El jinduieşte la tronul lui 
Ferdinand de la Cotroceni. A bătut palma cu ma- 
nelistul Adrian Ce Minune şi toată patria noastră 
plină de humor va fi o tananică. Pe urzici. Fiindcă 
vine tare pe sârmă şi candidatul Potârcă. Cu „un 
discurs antisistem”, contra partidelor politice, So- 
rin Pornescu amenință că porneşte cu „scheleții” 
din dulapurile Primăriei Generale a Bucureştilor 
şi se opreşte tot la Cotroceni. Probabil aceiaşi 
„scheleţi” care au semnat şi pentru candidaturile 
celelalte, şi pentru titlurile universitare ale cre- 
atorului celui mai lung cârnat de nailon din isto- 
rie. Până va construi autostrada suspendată, So- 
rin Pornescu este un iepure perfect pentru Traian 
Băsescu. 


lartă-mă, popor român, 
dar vreau să te conduc! 


Dar adevăratul şoşoi (tot iepure, mânca-l-aş!) 
pentru Marinelu este Prostănacu. Mai ales că unii 
gânditori cu şorț din ograda lui Danacu au 
anunțat că nu-l mai susțin pe Traian Băsescu, 
Prostănacu a fost gazda vioaie pentru ASPEN 
Institute, mai ales că era scris la carte că el trebuia 
să fie preşedintele filialei din România. Va fi aju- 
tat atent de Florin Pogonaru (preşedintele 
AOAR), Patrick Gellin (preşedintele BRD), Rober- 
to Muşneci (preşedintele GlaxoSmithKline Româ- 
nia) pe fotolii de vice, iar trezorier va fi Gheorghe 
Barba, director la MEFIN Sinaia. A venit însuşi 
Walter Isaacson, preşedintele Institutului ASPEN. 
Şi ce aflăm noi că se gândea pe-acolo? „Am crezut 


timp de 20 de ani că integrarea în Occident pen- 
tru noi va fi panaceul universal pentru dorințele 
noastre de dezvoltare, prosperitate şi de a prinde 
din urmă Vestul. Trebuie să spun că m-am înşelat 
şi ne-am înşelat, acesta nu a fost imperativul stra- 
tegic, ci obiectiv tactic. Nimeni şi nimic nu poate 
substitui un proiect naţional, o ambiţie națională 
de a-ţi determina propriul viitor. Este momentul 
de trezire şi de emancipare. În acest moment, 
supremaţia Vestului este sub asediu, asistăm la 
reaşezarea ordinii mondiale“, a glăsuit Prostă- 
nacu. Las la o parte chestia cu „panaceul univer- 
sal”. Se poartă „prin paneluri internaționale 
unde andorsez România”. Chiar am început să-l 
preţuiesc pe Prostănacu, dar dacă află Marinelu 
ce gândeşte el despre eroarea integrării noastre 
în Vest, îl calcă pe cap. Chiar dacă şi acela gân- 
deşte poate Ia fel de „incorect politic”. Dar ce mi- 
siune are Aspen Institute Romania? Scrie pe 
„GOAGĂI” că sarcina lui este „to foster values- 
based leadership, encouraging individuals to 
reflect on the ideals and ideas that define a good 
society, and to provide a neutral and balanced 
venue for discussing and acting on critical 
issues“. Păi bine, fratele lor, nu ai spus matale în 
cor cu Tataie şi cu Nepotul Mătuşii Tamara că 
acolo-i Eldorado, spre Vest? Nu era mai bine să ne 
integrăm în China de unde tocmai se întorcea 
şoşoiul lui Traian? Fiindcă în „laboratoarele 
armoniei universale” totul s-a hotărât. „Până 
astăzi, Marea Lojă Naţională a României a de- 
clarat şi a susținut Preşedinţia, Guvernul Româ- 
niei, dar din păcate, în toți aceşti ani şi-au manife- 
stat o ignoranță faţă de instituția francmasonică. 
Astfel, s-a hotărât în această dimineaţă în Marele 
Consiliu retragerea totală a sprijinului față de 
toate instituţiile fundamentale ale statului, unde 
intră inclusiv Preşedinţia şi Guvernul”, a comuni- 
cat însuşi Viorel Danacu, Marele Maestru al aces- 
tei loji. Nu ştiam că există un asemenea partene- 
riat „discret”, dar aflăm. La o adică, îl putem invo- 





anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





ca şi pe „Dimitrie Gust” ca să le impresionăm pe 
tinerele vlăstare din Partidu lu Mukles. 


Scenarii de compromitere 


Jiirgen Riăttgers, premierul landului Nord- 
rhein-Westfallen, un fruntaş al Uniunii Creştin 
Democrate şi, în acelaşi timp, un apropiat de-al 
doamnei cancelar Angela Merkel, a afirmat la un 
miting electoral că lucrătorii români ar fi “nepri- 
cepuți şi leneşi”. 

Toată presa germană a prezentat declaraţiile 
lui Riittgers la un miting electoral din Duisburg. 
Pe You Tube a apărut chiar şi un filmuleţ. „Spre 
deosebire de muncitorii care lucrează aici, 
românii nu vin la muncă la ora 7.00 şi nici nu 
rămân la lucru până când li se termină tura. Fi 
vin şi pleacă atunci când vor şi nici nu ştiu ce au 
de făcut”, a spus “creştinul” Jirgen Rittgers. Prin 
urmare, românii, nu numai că sunt puturoşi, dar 
sunt şi proşti. Toţi! Oare tot Ia fel se comportă şi 
inginerii din România, care lucrează în sectoare 
industriale de vârf din Germania? Această gene- 
ralizare jenantă îl descalifică pe un politician ver- 





sat, cum este premierul landului Nordrhein- 
Westfallen. Nu scapă nici potenţialii investitori 
chinezi din domeniul dresajului de purici. „Mai 
dăm şi peste nu ştiu ce chinezi prin Primărie, dar 
dacă ei nu vor să investească în Duisburg, atunci 
îivom sufoca până când vor găsi că Duisburg este 
un oraş frumos”, a adăugat Riittgers. EI nu vor- 
beşte nici despre polonezi sau ruşi, nici despre 
sârbi sau bulgari. Românii au devenit un fel de 
țap ispăşitor în Germania, la fel ca în Italia sau 
Olanda. Cauze ar putea fi mai multe: România a 
devenit competitor puternic pe piața forței de 
muncă ieftine din UE; mai multe țări puternice 
din UE exercită presiuni pentru ca România să 
înstrăineze alte capacități economice, aflate încă 
în proprietatea statului; România ar urma să be- 
neficieze de fonduri importante pentru dez- 
voltarea agriculturii şi pentru protecția mediului; 
mulți investitori autohtoni se plâng că dosarele 
lor pentru accesarea fondurilor sunt respinse, în 
timp ce băncile mari preferă să dea aceşti bani 
trusturilor din ţările occidentale, unde activează 
băncile-mamă. Este vorba de Olanda, Belgia, 
Franța, Germania şi Italia; O miză serioasă pentru 








anul VII e nr. 79 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





unele țări occidentale o constituie dotarea ar- 
matei române cu tehnică de luptă conform nor- 
melor NATO şi orice presiune poate fi înțeleasă 
corespunzător, chiar dacă, aparent, nu are nici o 
legătură cu domeniul. 

Uneori, apar interese paradoxale, care 
explică însă o anume direcţie politică, potențată 
prin intermediul presei. Cine ar fi crezut atunci că 
mafia italiană ar fi dorit să trimită în România 
containerele cu gunoaie din Napoli? Alte justi- 
ficări apar însă în Germania. Succesul (modest) al 
Daciei pe piața germană irită, mai ales acum, în 
plină criză. Jurgen Riittgers s-a arătat foarte 
necăjit că fabrica Nokia s-a mutat de la Bochum la 
Jucu, în apropiere de Cluj. Dar şi Pepsi-Cola s-a 
mutat de la Iaşi la Chişinău, alte firme au plecat în 
Ucraina după lucrători mai ieftini. Ce-ar însemna 








ca politicienii noştri, oricum mai puţin educați - 
ar spune unii - să-i insulte pe vecini pentru mi- 
graţia capitalului străin? Rittgers nu s-a oprit aici. 
Şi-a cerut scuze pe data de 4 septembrie, dar i-a 
înjurat la fel pe români pe 6 septembrie, la un 
miting la Muenster, dar şi la Bonn, unde a asistat 
şi cancelarul Angela Merkel. Trebuie reţinut că 
nici un cancelar german de la Helmut Kohl 
încoace nu a efectuat măcar o vizită de lucru în 
România. Sigur, aici principala vină o poartă ofi- 
cialii de la Bucureşti, care nu au dezvoltat sufi- 
cient cooperarea cu Berlinul. Este adevărat, 
Gerhard Schroeder a călătorit în ţara noastră 


pentru a căuta mormântul tatălui căzut pe front 
aici. Partidul Social Democrat german a sărit în 
apărarea românilor şi l-a acuzat pe politicianul de 
la UCD că are “o strategie bine calculată de cam- 
panie”. Rittgers are şi explicaţii: “Am vrut să-i 
apăr pe lucrătorii germani din regiunea Nord- 
rhein-Westfallen, ale căror performanţe sunt 
recunoscute la nivel mondial şi care, din cauza 
unor decizii greşite, şi-au pierdut locurile de 
muncă. Nu am vrut să jignesc pe nimeni. Dar dacă 
s-a întâmplat acest lucru, atunci îmi pare răw. 
Gerhard Kâpernik, preşedintele asociaţiei 
româno-germane WAZ, crede că românii nu ar fi 
reuşit să aibă o creştere de 7% a economiei națio- 
nale, dacă erau incompetenţi. Presa germană îl 
critică pe premierul Riittgers cu toată vehemența 
fiindcă “instigă prin jigniri la adresa românilor” 
(“Die Welt”). În campania electorală din 2000, el 
avea un slogan rămas celebru: “Kinder statt 
Inder” - “Copii în loc de indieni”. Adică, decât să 
angajați ingineri şi informaticieni din străinătate, 
mai bine faceţi copii. Frank-Walter Steinmeier, 
ministrul de externe al Germaniei şi candidatul 
Partidului Social-Democrat la funcția de cancelar, 
“L-a executat” pe Riăttgers tot la un miting, şi tot la 
Duisburg: “Riittgers a adus prejudicii atât de 
mari, încât diplomaţiei noastre îi va fi foarte greu 
să remedieze pagubele făcute”, a spus Stein- 
meier. 

Interese politice au fost şi în Italia, în jurul 
ţiganului Romulus Mailat. Atunci, politicienii de 
la Roma au indus subtil ideea că toți românii tre- 
buie considerați răspunzători de crimele din 
Italia. Din cauza crizei, se dezvoltă periculos un 
nou gen de rasism socio-economic, aşa cum s-a 
întâmplat cu țiganii din Belfast. 

Departe de mine să afirm că românii ar fi 
nişte inocenți. Dimpotrivă, cel mai mult mă indig- 
nează când capra râioasă mai ţine şi coada pe sus. 
Este şi cazul recentului conflict diplomatic cu Exe- 
cutivul olandez, care a cerut Comisiei Europene 
sancţionarea României fiindcă nu combate core- 
spunzător flagelul corupției. Trebuie să fi fost 
dezagreabil pentru şeful diplomaţiei noastre, 
care a refuzat subit să mai meargă la Haga, deşi 
Adrian Năstase este colegul lui de partid. E-ade- 
vărat, nu-l informase pe preşedintele Traian 





anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Băsescu că are de gând să le dea cu tifla olan- 
dezilor. Ne facem singuri praf imaginea țării, mai 
mult decât străinii. Este semnificativ apoi cum a 
fost scos din concurs filmul “Francesca”, regizat 
de Bobby Păunescu, în acelaşi context politic co- 
munitar. Regizorul porneşte de la un model ita- 
lian: Santa Francesca Cabrini, care i-a ajutat pe 
emigranții italieni din Statele Unite de Ia sfârşitul 
secolului al XIX-lea, aşa cum ar trebui ajutaţi, iar 
nu hăituiţi şi românii de azi din Italia. Răzvan 
Rusu, ambasadorul nostru la Roma, avertiza că 
este posibil un nou val agresiv față de români în 
Italia. 


Trădător sau 
captivul Moscovei? 


S-au împlinit pe 27 august 18 ani de la adop- 
tarea Declaraţiei de independență a Republicii 
Moldova. În cartea Memoriile unui diplomat 
oarecare, ambasadorul Aurel Preda afirmă că, în 
1991, Mircea Snegur i-a transmis de două ori lui 
Ion Iliescu propunerea de unire a Basarabiei cu 
România. lon Iliescu nu i-a răspuns nici până 
astăzi omologului de la Chişinău. Vladimir Voro- 
nin şi Zinaida Grecianii au depus flori la Monu- 
mentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. S-au ţinut sluj- 
be religioase în toate bisericile din centrele raio- 
nale ale republicii. S-a marcat astfel ziua în care 
Parlamentul de la Chişinău a aprobat Declaraţia 
de independenţă, iar comuniştii vor să inducă 
ideea că Ştefan cel Mare este pionierul statalității 
Republicii Molotov. Puţină lume mai ştie însă că 
Declaraţia de independenţă a fost elaborată de 
ambasadorul Aurel Preda din Ministerul Afaceri- 
lor Externe de la Bucureşti, la solicitarea preşe- 
dintelui Mircea Snegur, moment evocat în cartea 
amintită. Aurel Preda a fost însoțit atunci de tână- 
rul diplomat Valentin Stan, care, ulterior, avea să 
devină un antiunionist feroce. Situaţia politică 
era volatilă atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti. 
Premierul Mircea Druc fusese înlăturat la ordinul 
Moscovei, iar Ion Iliescu semnase în primăvară 
ultimul tratat politic din lume cu Uniunea So- 
vietică. 

Pare incredibil astăzi, dar Mircea Snegur a 
trimis ulterior la Bucureşti doi emisari speciali, 


care să-i propună lui Ion Iliescu realizarea unirii. 
Ambasadorul Aurel Preda relatează că s-a întâlnit 
în octombrie, în Parcul Bordei din Bucureşti, cu 
Vasile Nedelciuc, preşedintele Comisiei de poli- 
tică externă din Parlamentul de la Chişinău. La 
aproximativ 50 de metri veghea atent Anatol Plu- 
garu, şeful Serviciului de Informaţii şi Securitate 
al republicii. Nedelciuc i-a transmis lui Aurel Pre- 
da propunerea lui Mircea Snegur de a-i asigura o 
funcţie de vicepreşedinte al României în schim- 
bul reunificării. Mai precis, parlamentarii, pe care 
Ion Iliescu îi domina foarte uşor, să introducă în 
textul noii Constituţii o prevedere privind men- 
ționarea funcţiei de vicepreşedinte al României 
pentru preşedintele R. Moldova, oricare ar fi fost 
acela, iar unirea se făcea. Aurel Preda a transmis 
oficial informaţia printr-un raport supervizat de 
Ministerul Afacerilor Externe către preşedintele 
Ion Iliescu. Nici o reacţie de la Cotroceni. Vasile 
Nedelciuc şi Anatol Plugaru au revenit în acelaşi 
loc peste o lună, insistând pentru obținerea unui 
răspuns. “Uite, noi credem că am exagerat. Re- 
nunțăm la postul de vicepreşdinte al României, 
dar solicităm un post de senator de drept pentru 
preşedintele Snegur”, a spus Vasile Nedelciuc. 
Conform uzanțelor, Aurel Preda redactează un 
nou raport către Ion Iliescu. Nici un răspuns. Re- 
cent, ambasadorul a publicat cartea Memoriile 
unui diplomat oarecare şi i-a oferit-o lui lon Ilies- 
cu: nici o reacţie! 


„Am fost proști 
fiindcă am fost săraci“ 


„Noi chiar credeam atunci în reunificare. Am 
insistat pe lângă Snegur ca Declaraţia de indepen- 
dență s-o citească cineva clar şi să spună popu- 
laţiei adevărul. Se strânseseră aproximativ un mi- 
lion de basarabeni în Piaţa Centrală din Chişinău. 
A vorbit un scriitor din Găgăuzia, care nu prea 
ştia nici ruseşte, nici româneşte, dar a spus un 
lucru extraordinar: «Oameni buni, am fost proşti 
pentru că am fost săraci; am fost săraci pentru că 
am fost proşti. Dacă vrem să scăpăm de sărăcie, 
nu mai trebuie să fim proşti şi de aceea trebuie să 
ne unim cu România.» Însuşi Snegur mi-a tălmă- 
cit ce spunea scriitorul. Oamenii din piață plân- 





anul VII e nr. 79 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





geau şi se îmbrăţişau, aşa că să nu-mi spună mie 
nimeni că basarabenii nu voiau unirea”, îşi amin- 
teşte Aurel Preda. Primele semne că “emanaţii” 
nu voiau să audă de unire au apărut când 
ambasadorul Aurel Preda, care primise misiunea 
însărcinat cu afaceri, a propus să nu se spună am- 
basadă la Chișinău, ci reprezentanța Bucureştiu- 
lui la Chişinău. Teodor Meleşcanu nici n-a vrut să 
audă. “După cele două întâlniri cu Vasile Nedel- 
ciuc, am mai avut o revelaţie Ia Iaşi, în cadrul unei 
comisii mixte a grănicerilor. Comandantul tru- 
pelor de grăniceri din România era generalul 
Dumitru Luca. Noi am propus ca paza fron- 
tierelor R. Moldova să fie asigurată numai de 
către România, astfel ca paza sovietică să fie înlă- 
turată. În urma raportului nostru către preşdin- 
tele Ion Iliescu, nu s-a primit nici o reacție. Lui 
Iliescu nici nu i-a trecut prin cap să facă unirea.” 
Aurel Preda nu crede că Iliescu se temea că 
propunerea reunificării ar fi fost “o provocare 
mârşavă” din partea lui Snegur. Pe-atunci, Minis- 
terul Afacerilor Externe de la Chişinău era spri- 
jinit consecvent de Direcţia Juridică şi a tratatelor 
din MAE de la Bucureşti. Ulterior, Marcel Dinu a 
schimbat radical orientarea de la MAE Bucureşti, 
iar lon Iliescu îl asculta orbeşte. “Dacă Ion Iliescu 
accepta, se făcea unirea atunci. Sigur, cei de la 
Chişinău ar fi pus nişte condiţii, aşa cum a proce- 
dat şi Pantelimon Halipa la 27 martie 1918 sau ca 
Iuliu Maniu pentru Transilvania. Ion Iliescu nu 
mi-a transmis măcar un formal “Mulţumesc!”... 


Spaima atavică faţă de Rusia 
sau angajamentul? 


Mircea Druc, primul şef de guvern anticomu- 
nist şi unionist de la Chişinău, este uluit de dezvă- 
luirile lui Aurel Preda: “Este un adevăr catastro- 
fal. A fost un moment formidabil, comparabil cu 
momentul din 1992, când eu i-am propus lui lon 
Iliescu să lase circulaţia liberă pentru leul româ- 
nesc în Basarabia, la concurență cu rubla şi cu 
cuponul moldovenesc. Nedelciuc era pentru 
mine o personalitate controversată, dar este un 
om instruit. EI nu a votat pentru referendumul 
din martie 1991 pentru păstrarea URSS. Despre 
Ion Iliescu ştiu că nu a fost niciodată unionist şi 


nici nu era sigur că va rămâne preşedinte. Parla- 
mentarii de la Bucureşti nu ar fi respins o aseme- 
nea propunere. Nici Snegur nu era sigur de soar- 
ta lui. Cât am fost prim-ministru, on Iliescu nu m-a 
primit niciodată. A venit însă cu Petre Roman la 
Spitalul Elias, unde fusesem internat după ce am 
fugit de procurorii lui Gorbaciov de la Chişinău”. 

Era Ion Iliescu un trădător al intereselor 
României sau era bolnav de spaimă faţă de orice 
adiere de la Moscova? În toate cărțile dumisale, 
părintele democraţiei originale nu lămureşte nici 
aceste aspecte. În Constituţia României nu există 
nici o referire la reîntregirea naţională, aşa cum 
era în Constituţia Republicii Federale Germania. 
Acum, Republica Molotov se transnistrizează lent 
şi fiindcă parlamentarii de la Bucureşti au adop- 
tat de fapt independența Basarabiei față de 
România, iar nu de Rusia. Medvedev ka felicitat 
din nou pe Voronin şi i-a propus “un parteneriat 
strategic adâncit”. 


. 


Între unirea cu România şi 
șantajul Rusiei 


Mihai Ghimpu, noul preşedinte al Parlamen- 
tului de la Chişinău, este forțat să renunţe la con- 
vingerile lui. Vladimir Putin nu a ascuns nicio- 
dată că va folosi toate pârghiile pentru a descura- 
ja orice tentativă de apropiere a Basarabiei de 
România. 

La începutul lui septembrie, Mihai Ghimpu a 
fost supus unor atacuri intense din partea ruşilor şi 
a comuniştilor, după ce afirmase că este unionist. 

Într-un interviu acordat publicaţiei “Jurnal 
de Chişinău”, Mihai Ghimpu răspunde aşa-ziselor 
acuzaţii că ar fi “românofil şi unionist”, explicând 
că “este o politică mârşavă a comuniștilor”. 
Provenind dintr-o familie cu tradiţii în lupta anti- 
comunistă şi antisovietică, preşedintele Partidu- 
lui Liberal a răbufnit: “Da, sunt român pentru că 
aşa m-au conceput părinții, iar pe ei - părinții lor. 
Dacă m-aş fi prezentat ca Mihail Feodorovici sau 
ca Mişa, eram bun, dar aşa - nu. Da, sunt şi unio- 
nist, dar această idee îmi aparţine ca om, care îşi 
cunoaşte istoria. Politica înseamnă altceva. 
Astăzi, avem două lucruri foarte mari, care ne 
macină: sărăcia şi lipsa libertăţii individuale, fără 





anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





de care nu există creaţie şi, respectiv, evoluţie”, a 
spus Mihai Ghimpu. Portalul comunist “Omega” 
îl acuză însă direct: “Preşedintele Parlamentului 
va promova ideea lichidării statalității moldove- 
neşti” şi unirea Republicii Moldova cu România. 
Agenţia RIA Novosti de la Moscova a preluat 
afirmaţiile atribuite de “Omega” şi amplifică sta- 
rea: “Un lider moldovean promovează unirea cu 
România”, referindu-se tot la Mihai Ghimpu. Ca 
să nu mai existe dubii, preşedintele Parlamen- 
tului de la Chişinău a acordat un interviu pentru 
postul de radio “Ecoul Moscovei”, prin care pur şi 
simplu abjură: “Ca orice persoană, am un punct 
de vedere. Dar nu am declarat că voi promova o 
politică în această direcție. Dacă spun că vorbesc 


dificil, chiar rigid. Aici şi-a călcat pe inimă pentru 
a potoli ura troglodiților care urlă contra Româ- 
niei, dar au cetăţenie română şi-şi trimit copiii la 
studii la Iaşi, la Cluj sau Bucureşti, asemenea filo- 
logului stalinist Vasile Stati. Eu cred însă că unirea 
nu trebuie să mai fie un tabu politic la Chişinău 
sau la Bucureşti, altfel va trebui să cerem inter- 
zicerea cuvântului “Moldova” din denumirea sta- 
tului vecin, aşa cum a procedat (fără justificare 
istorică reală) Grecia cu Macedonia. Istoria vine 
peste noi, chiar dacă generaţiile obosite nu vor. 
După meciul de fotbal dintre Franța şi România, 
sute de tineri au ieşit pe străzile din Chişinău cu 
drapele româneşti. Şi fusese numai un egal. Nu 
vor politicienii să facă unirea din calcule opor- 











în limba română, asta nu înseamnă că sunt pen- 
tru unirea Moldovei cu România. Da, sunt unio- 
nist. Dar sunt şi preşedintele unui partid care are 
un program politic, pe care sunt obligat să-l 
respect. Astăzi, urmează să abordăm situația din 
alt punct de vedere. Programul nostru politic 
prevede două puncte principale: eliminarea sără- 
ciei şi integrarea în Uniunea Europeană. Dar inte- 
grarea în UE presupune că statalitatea Republicii 
Moldova se păstrează”. 

După care aceeaşi agenţie RIA Novosti 
titrează: “Ghimpu promite să nu promoveze po- 
litica de unire a Moldovei cu România”. 

Încerc să înţeleg ce se întâmplă în sufletul lui 
Mihai Ghimpu. EI este un român autentic şi gân- 
deşte ca un politician, chiar dacă unii îl consideră 


i d A 
> 4 wi a i 
i a B „d 
t . 
E || 
i Paza 
i | 


= 
I5 


Mihai Ghimpu 

îi lapodulde flori 

în 1990 

d (în dreapta, 

3] în costum inchis) 
tuniste, vor veni tinerii peste ei, fiindcă motivaţia 
economică a reîntregirii naționale este mult mai 
puternică decât conştiinţa unităţii de limbă, de 
teritoriu şi de destin. Iar românii din Basarabia se 
află tocmai într-o asemenea circumstanță. Mihai 
Ghimpu este asemenea lui Galilei care, după ce a 
abjurat, ca să nu ajungă pe rug, a spus despre 
Pământ: “Şi totuşi se mişcă!” 

El nu neagă evidenţa şi de aceea nu trebuie 
lăsat singur pentru ca apoi să-l acuzăm că abjură. 
Nu acuzaţiile comuniştilor au importanță aici. 
Partidul Liberal face parte dintr-o alianță contra 
naturii cu Partidul Democrat, unde Marian Lupu 
şi Dumitru Diacov veghează atent la dezvoltarea 
bunelor relaţii exclusiviste cu Rusia, chiar dacă 
nu o spun deschis. Pe de altă parte, atitudinea 





anul VII e nr. 79 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





duplicitară a unor state puternice din Uniunea 
Europeană față de Rusia ne creează mari pro- 
bleme în afirmarea identității naţionale din- 
colo de Prut. Aceleaşi state au făcut posibilă 
împingerea R. Moldova în zona gri, în care se zbat 
Ucraina, Georgia, Belarus sau Azerbaidjan. La fel 
ca la Chişinău, la Bucureşti există un curent con- 
tra unirii, adică împotriva naturii. 

Nu ştiu ce anume îl leagă pe ziaristul Petru 
Clej de Basarabia, dar domnia sa are grijă să pună 
întrebări boldiş, de genul: “De unde va mobiliza 
resursele România pentru a sprijini aducerea noii 
sale “provincii” la un nivel acceptabil unui stat 
din UE, inclusiv plata unor alocaţii sociale (pen- 
sii) decente?”. L-aş ruga pe domnul Clej să ana- 
lizeze în chip onest nivelul de sărăcie din judeţele 
Vaslui sau Botoşani, comparativ cu raioanele de 
peste Prut, şi va vedea că diferența nu ne onorea- 
ză pe noi “aderaţii”. Basarabenii nu vor pomană 
de la Ferentari, lor trebuie să li se recunoască un 
drept elementar: apartenența la aceeaşi națiune. 
Restul e multă muncă. Am scris şi altădată că 
mulți intelectuali ruşi, cum este Stanislav 
Belkovski, fost consilier al lui Vladimir Putin, care 
a propus şi la Bucureşti unirea Basarabiei cu Ro- 
mânia, gândesc mult mai departe decât numeroşi 
concetăţeni de-ai noştri... 

Rusia face eforturi pentru transnistrizarea 
întregii republici, la fel ca Turcia în Cipru. Mode- 
lul cipriot se va impune şi aici fiindcă nu există 
ieşire: cele şase județe basarabene vor adera la 
Uniunea Europeană cu sprijinul direct al Româ- 
niei, urmând ca transnistrenii să hotărască dacă 
vor dori să rămână sub cizma rusească. Ca să fim 
însă corecţi, nimeni nu i-a întrebat ce vor. 
Generalul Igor Smirnov, agentul Rusiei, a elabo- 
rat deja un proiect de constituţie pentru fâşia de 
pe Nistru şi a amenințat Chişinăul cu un nou 
război. “Instabilitatea din R. Moldova este în creş- 
tere. Aceasta ar putea duce la provocări diverse, 
inclusiv armate. Indiferent cine vine la putere, 
rămâne un singur vector de mişcare: Occidentul. 
Dar noi ne vedem în Est, alături de marea Rusie, 
într-o uniune fraternă a națiunilor slave”, a spus 
Smirnov pe data de 6 septembrie, când s-au îm- 
plinit 18 ani de la crearea Forţelor armate trans- 
nistrene - adică aceeaşi Armată a 14-a, sub co- 


manda unui agent al Kremlinului. Este aici ex- 
plicită politica imperială a Rusiei noi şi democra- 
tice spre Europa. Chişinăul nu mai controlează 
Tiraspolul de la războiul din 1992, aici staţionea- 
ză trupele ruseşti “de menţinere a păcii”, iar 
negocierile de pace s-au sistat din februarie 2006. 

Conform Constituţiei, Mihai Ghimpu este 
acum şi preşedintele interimar al republicii după 
ce Voronin şi-a anunțat demisia pentru a rămâne 
în funcţia de parlamentar. El a semnat un decret 
de suspendare a deciziei din 8 aprilie a Guvernu- 
lui comunist, prin care cetătenilor romani i se 
impune viza pentru accesul pe teritoriul Repu- 
blicii Moldova. 


„Rusa să fie limbă de stat să 
nu ne tâmpim cu totul“ 


Asociaţia internaţională de prietenie şi 
colaborare “Moldova-Rusia” (un ONG plătit de 
Moscova) a cerut ca “rusa să fie limbă de stat ca să 
nu ne tâmpim cu totul”. “Dacă nu cunoşti literatu- 
ra rusă, eşti prost, eşti fundamental de prost. Este 
o catastrofă să cunoşti în R. Moldova o singură 
limbă. Avem atâtea posibilități. Limba rusă nu tre- 
buie marginalizată”, a recomandat cineastul Con- 
stantin Munteanu. Este aberant să mai ceri aşa 
ceva când rusa suverană este peste tot la Chi- 
şinău. 

Deocamdată este cert că la Chişinău “epoca” 
dinozaurului Voronin se sfârşeşte, aşa cum nota 
acelaşi Belkovski. 

După ce a trecut pe la Tiraspol, deputatul rus 
Konstantin Zatulin avertiza: “Deocamdată Voro- 
nin rămâne preşedintele R. Moldova, însă toți 
înțeleg că aceasta este o situaţie trecătoare. Revin 
la putere acele forțe care anterior au susținut 
reunificarea cu România şi reprimarea Transnis- 
triei. Rusia urmăreşte atent cum vor evolua eve- 
nimentele şi puţini sunt cei care cred că noul pre- 
şedinte al legislativului de la Chişinău şi-a schim- 
bat convingerile. Ce va fi cu R. Moldova, pe ce cale 
va merge, aceste lucruri nu pot să nu ne pre- 
ocupe. 

Însă indiferent cine ar veni la conducere, 
Rusia în orice caz va apăra drepturile concetățe- 
nilor săi”. 





10 


anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Ultimul dinozaur din Europa a 
plecat 


Vladimir Voronin a transmis poporului pri- 
vitor la televiziunea publică “Moldova 1” că se re- 
trage din funcţia de şef al statului. “Părăsesc pos- 
tul de preşedinte şi trec cu toată echipa mea în 
opoziție. Cedez puterea oponenților mei, fără tra- 
gere de inimă şi fără încrederea că ei sunt capa- 
bili să conducă ţara! Nu cred că politicienii, care 
sunt uniţi doar de emoţii de negare a identității 
propriei ţări şi (de) dorința de a-şi împărți fotolii 
puterii (adică Alianţa pentru Integrare Europea- 
nă - n. red.), sunt capabili să propună societăţii 
un program eficient de guvernare. Nu cred nici în 
abilitățile lor de a forma o echipă unită, care să 
conducă ţara şi care să se bazeze pe adevăratele 
noastre interese naţionale, nu pe propriile lor in- 
terese. Nu cunosc experienţe pozitive de guver- 
nare în care conducătorii îşi doresc lichidarea 
țării. Comuniştii vor rămâne alături de compatri- 
oţi, chiar dacă în altă calitate. Dar sunt convins că 
vremurile făuririi vor reveni pe pământul 
moldovenesc. Nici nu poate fi altfel”. 


ZII 





Vladimir Voronin 


Deputatul comunist şi general Vladimir 
Ţurcan avertizase că Voronin îşi va da demisia nu 
în fața Parlamentului, cum era legal, ci “exact ca şi 
în cazul Zinaidei Grecianii, care şi-a făcut publică 
demisia”. Ţurcan vrea alegeri anticipate, Mark 
Tkaciuk nici nu doreşte să audă. “Noi nu avem 
nici un interes şi nu vedem nici un motiv pentru 
care am vota un candidat al Alianței la funcţia de 
şef de stat”, s-a contrazis Tkaciuk, care tot nu 
crede că Alianţa există. Dovadă - crede domnia sa 
- ar fi faptul că fiecare partid şi-a desemnat câte 
un vicepreşedinte al Parlamentului pentru even- 
tualitatea că Alianța se sparge. EI susține că 
Partidul Comuniştilor nu poate dialoga cu “Cei 
patru” fiindcă “unii pledează pentru aderarea la 
NATO, alţii pentru unirea cu România”. Altceva 
era dacă militau pentru unirea cu Rusia. 

„Astăzi o să sărbătorească toată țara. Voro- 
nin a trebuit să vină să-şi prezinte demisia în 
Parlament. Dar aşa, a procedat ca un vagabond, 
exact cum a procedat şi Guvernul”, a spus 
Serafim Urechean, prim-vicepreşedinte. Vlad 
Filat, preşedintele PLDM, s-a arătat mai pacifist: 
“Voronin va rămâne un simplu deputat. Nu-i va 
reveni nici o funcţie de preşedinte sau secretar de 
comisie. 

Îi doresc o pensie liniştită”. 

Fiind nominalizat pentru funcţia de premier, 
Vlad Filat a anunţat că priorităţile Guvernului vor 
fi reformele economice, anularea vizelor pentru 
cetăţenii români şi acordul privind micul trafic de 
frontieră. 

Vlad Filat crede că Voronin avea libertatea 
să-şi dea demisia oriunde. Adică putea să meargă 
şi la Kremlin în acelaşi scop. Miliţianul trebuia să 
decidă până la 14 septembrie, ultima zi în care 
mai putea opta pentru funcţia de preşedinte vre- 
melnic sau pentru fotoliul de deputat. El a condus 
Republica Molotov începând cu anul 2001 ca un 
şef de clan mafiot. Va trebui acum să răspundă în 
fața legii pentru crimele comise. 

Deocamdată, Parlamentul nou ales a ţinut 
un minut de reculegere pentru morții din... 11 
septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii. 

Conform Constituţiei, până la alegerea unui 
nou preşedinte în cadrul Legistaltivului, interi- 
matul funcţiei prezidenţiale este asigurat de către 





anul VII e nr. 79 


IN 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





preşedintele Parlamentului, adică Mihai Ghimpu. 
“Urmează să formăm rapid un nou Guvern, 
deoarece Guvernul Grecianii şi-a anunțat demisia 
în mod mişeleşte şi a lăsat țara în haos”, a sublini- 
at Vlad Filat. 


Imperialii ruși și 
„masochismul lingvistic“ 


„Lăsăm succesorilor noştri pace şi stabilitate 
pe Nistru (!), încrederea societăţii în ziua de mâi- 
ne şi înţelegere interetnică”, spunea Voronin în 
discursul politic de adio. Despre ce pace poate fi 
vorba în relaţia lui Voronin cu Igor Smirnov, care 
nu i-a dat voie nici să vină la înmormântarea ma- 
mei? 











Igor Smirnov 





Peste Nistru domneşte în adevăratul sens al 
cuvântului ultima enclavă condusă de mafia 
rusă, care, deşi formează o minoritate oarecare, 
este intolerantă față de drepturile elementare ale 
românilor din Transnistria. Cu ani în urmă, mare- 
le lingvist de renume mondial Eugeniu Coşeriu 
punea într-o ecuaţie firească relaţia cu minori- 
tatea mercenarilor ruşi de la Tiraspol, o adună- 
tură de criminali susținuți de Moscova: “Nu pot fi 


tolerant cu o comunitate, care fiind minoritară în 
țara mea, pretinde totuşi să aibă în toate domeni- 
ile toate drepturile majorităţii, să ocupe funcţii de 
stat, să facă parte pe picior de egalitate din admi- 
nistraţia şi Guvernul Țării etc., vorbind peste tot 
numai propria ei limbă şi necunoscînd limba 
majorităţii. Nu poţi şi nu se cuvine să fii tolerant 
cu o minoritate, în acest sens neleală, care nu nu- 
mai că nu vrea să se integreze, dar - poate fără 
să-şi dea bine seama de asta - vrea, în fond, să te 
integreze ea pe tine, deoarece rămînînd ea însăşi 
monolingvă, te constrînge pe tine să devii bi- 
lingv,; să înveţi în limba ei, ca să te înţelegi cu ea. 
Sau, mai corect, dacă cineva locuieşte de treizeci 
de ani în ţara mea şi nu s-a străduit câtuşi de puţin 
să-mi înveţe limba, fiindcă e convins s-o învăţ eu 
pe a lui, sau dacă cineva vine în țara mea ca domn 
şi stăpîn colonial şi pretinde, direct sau indirect, 
să-mi impună limba lui, nu mai pot fi tolerant. 
Nu-i cer, se înțelege, nici în acest caz, minorității 
să înveţe limba mea părăsindu-şi-o pe a ei, fiindcă 
asta ar însemna să fiu şovinist; dar îi cer să învețe 
şi limba mea, dacă vrea să participe ca egal în 
viața publică a Ţării. Pot şi am datoria morală să 
fiu tolerant cu minoritarii de bună-credință şi to- 
leranţi, nu însă cu o minoritate imperialistă şi 
intolerantă care pretinde să impună limba ei 
populaţiei băştinaşe şi majoritare. A fi tolerant, 
repet, nu înseamnă a accepta pasiv intoleranța 
lingvistică a altora şi nu înseamnă a se supune în 
mod servil imperialismului şi colonialismului 
lingvistic. Aceasta n-ar mai fi toleranță, ci maso- 
chism lingvistic”. (Eugeniu Coşeriu, Alteritate, 
toleranță şi masochism. Dialog cu un elev despre 
politica şi etica lingvistică // RIŞL, 1997, nr. 3). 
Aceste gânduri fireşti aparţin savantului Eugeniu 
Coşeriu (27 iulie 1921-7 septembrie 2002), fon- 
datorul Şcolii de lingvistică de la Tiibingen. 


Lecţie poloneză de istorie 


Premierul Donald Tusk i-a pus faţă în față pe 
urmaşii lui Molotov-Skriabin şi Joachim von 
Ribbentrop. Polonia a provocat pe 1 septembrie 
un adevărat eveniment politic mondial la Wester- 
platte, lângă portul din Gdansk: a comemorat 70 
de ani de la începerea celui de-al Doilea Război 





12 


anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Mondial şi a marcat două decenii de la căderea 
comunismului. Premierul Donald Tusk a reuşit 
să-i pună față în față pe urmaşii semnata- 
rilor odiosului pact Molotov-Ribbentrop: cance- 
larul german Angela Merkel şi premierul rus 
Vladimir Putin. Fiecare a venit cu ideile lui şi a 
plecat la fel. 

Pe malul Mării Baltice, au fost invitaţi 20 de 
şefi de guverne din Europa: Vladimir Putin 
(Rusia), Angela Merkel (Germania), Silvio Berlus- 
coni (Italia), Francois Fillon (Franța), Andrus 
Kubilius (Lituania), Iulia Timoşenko (Ucraina), 
Valdis Dombrovskis (Letonia), Fredrik Reinfeldt 
(Suedia), Andrus Ansip (Estonia), Matti Vanha- 
nen (Finlanda), Jan Peter Balkenende (Olanda), 
Jan Fischer (Cehia), Mirko Cvetkovici (Serbia), 
Sali Berisha (Albania), Sierghei Sidorski (Bela- 
rus), Emil Boc (România), Boiko Borisov (Bulga- 
ria), Jadranka Kosor (Croaţia) şi Borut Pahor 
(Slovenia). Londra a fost reprezentată de David 
Miliband, ministrul de Externe, iar SUA - de 
William Perry şi de James Jones, consilier pe pro- 
bleme de securitate. Sute de televiziuni, agenții şi 
ziare din toată lumea au venit la Westerplatte. 
După ce coloana a străbătut cu greu Gdanskul, 
am fost verificați drastic până la ultimul nasture, 
după care am ajuns într-un ţarc pentru presă, la 
aproximativ 50 de metri distanță de tribună. Aici 
am aşteptat trei ore să se încheie ritualul depune- 
rii unei singure coroane de flori în numele tutu- 
ror delegaţiilor. Fiecare demnitar a primit câte un 
felinar de sticlă bleumarin, pe care l-a depus în 
fața monumentului eroilor de la Westerplatte. Au 
urmat discursurile şi aici au apărut disonanţele, 
chiar dacă fiecare a vorbit despre “solidaritatea 


Pi) 


europeană . 


De la Freie Stadt Danzig 
la Gdansk 


O ceremonie sobră, fără exhibiţii inutile. 
Premierul Donald Tusk a fost categoric: “Guver- 
nul polonez are o poziţie clară asupra acestui 
subiect: Pactul Molotov-Ribbentrop a provocat 
agresiunea împotriva Poloniei. La 1 septembrie 
1939, Polonia a fost atacată de Germania şi două 
săptămâni mai târziu de către trupele Rusiei sta- 


liniste. Adevărul poate fi dureros, dar el nu tre- 
buie să ofenseze pe nimeni”. 

Important era ca urmaşii călăilor să nu uite 
că Polonia a fost victima țărilor lor şi i-a adus 
într-un fost oraş german. Dacă inițial Putin a spus 
ferm că dosarul Katyn nu se va mai deschide, la 
Westerplatte el a promis că va cere deschiderea 
arhivelor ruseşti pe bază de reciprocitate: “Dacă 
specialiştii noştri vor avea acces la arhivele polo- 
neze, specialiştii polonezi vor avea acces la arhi- 
vele ruse. Trebuie acţionat coordonat, iar subiec- 
tul trebuie depolitizat”. 

În aprilie-mai 1940, în pădurea Katyn de 
lângă Smolensk au fost ucişi 22.000 de ofițeri 
polonezi, care erau închişi în diferite lagăre ale 
poliției secrete staliniste NKVD. 

De ce la Gdansk? Pentru că în dimineaţa zilei 
de 1 septembrie 1939, crucișătorul german 
Schleswig-Holstein a tras primele salve de tun 
asupra bazei poloneze de la Westerplatte. Tot la 
Gdansk, a apărut mişcarea anticomunistă “Soli- 
darnoşci”, condusă de Lech Walesa. 

Cum s-a ajuns însă aici? 

După cum arată arhitectura din oraşul vechi, 
Danzig, este un vechi oraș-stat german din Po- 
merania. La 10 ianuarie 1920, se numea Freie 
Stadt Danzig, (oraşul-stat liber Danzig), conform 
prevederilor Părţii a III-a, Secţiunea a IX-a a 
Tratatului de la Versailles din 1919. Fusese astfel 
rupt de la Germania, la fel ca alte teritorii şi plasat 
sub protecţia Ligii Naţiunilor. Oraşul Liber Danzig 
includea oraşul principal Danzig, oraşele Zoppot 
(Sopot), Tiegenhof (Nowy Dwor Gdanski), Neu- 
teich (Nowy Staw), 252 sate şi 63 cătune. Polonia 
avea drepturi economice speciale la Danzig 
(Gdansk). 

La 1 septembrie 1939, trupele hitleriste ata- 
Că şi cuceresc oraşul. 

După 1945, Danzig, devine parte integrantă 
a Poloniei, cu numele Gdansk, şi are loc expulza- 
rea germanilor din regiune. Denumirea poloneză 
vine de la numele Gdania, numele iniţial al râului 
Motlawa, care trece prin Gdansk. Dar Gdania şi 
Gdansk au derivat de la numele gotic al regiunii - 
Gothiscandza. Unii lingvişti susţin că vine din 
limba kaşubiană - limba originară a slavilor de 
vest. Peninsula Westerplatte era o simplă plajă 





anul VII e nr. 79 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








4 o € "Sa 
R i = 


oferită Poloniei după 1920, iar Varşovia a con- 
struit aici o bază militară. Pe aici trecea o linie fe- 
rată poloneză, care se mai vede şi acum. 

“Participarea Poloniei la destrămarea Ceho- 
slovaciei în 1938 a fost nu numai o eroare, ci şiun 
păcat. Acesta a fost şi rămâne un rău. Noi, în Polo- 
nia, ştim să recunoaştem o eroare, fără să căutăm 
justificări”, a recunoscut la Westerplatte preşe- 
dintele polonez Lech Kaczynski, făcând trimitere 
la Acordul de la Miinchen din 1938, semnat de 
puterile occidentale cu Germania. L-a pus astfel 
pe premierul Tusk în dificultate, mai ales că Putin 
ceruse şi altor țări să recunoască implicarea în 
declanșarea războiului. Deloc întâmplător, când 
Putin punea tunul pe toată Europa occidentală, 
generalul SVR Lev Soțkov dădea publicității la 
Moscova unele documente de arhivă, care atestă 
că Polonia ar fi uneltit pentru destrămarea... 
URSS în perioada 1935-1945! Soţkov a citat un ra- 
port al unei reuniuni din 1937 a ambasadorului 
polonez la Washington cu un oficial din Depar- 
tamentul de stat american. “Polonia nu vede 
amenințări dinspre Germania nazistă. Principala 
prioritate este izolarea Uniunii Sovietice”, ar fi 
arfirmat ambasadorul. 

„Toate tentativele de temperare a naziștilor 
în perioada 1934-1939 prin diverse acorduri şi 
pacturi erau inacceptabile din punct de vedere 
moral, fiind periculoase. Trebuie să recunoaştem 
aceste erori. Țara noastră le-a comis. Parlamentul 





4 Sa O 








rus a condamnat pactul Molotov-Ribbentrop. 
Avem dreptul să aşteptăm acelaşi lucru din par- 
tea altor țări care au încheiat acorduri cu naziş- 
tii”, a spus Putin. Toată lumea e vinovată, nu nu- 
mai URSS! Principial, premierul rus are dreptate. 
Sovietul Suprem al URSS a condamnat pactul în 
1991, dar consecințele rămân valabile pentru 
România. De altfel, vorbitorii de la Westerplatte 
nu au pomenit nimic despre țara noastră. După 
cina oferită de Tusk, Putin a discutat între patru 
ochi cu premierii Sloveniei, Olandei, Croaţiei, 
Ucrainei şi Finlandei. Emil Boc a plecat imediat 
fiindcă îl aşteptau la Palatul Victoria reprezen- 
tanţii inamovibililor, dornici să-şi salveze 
sporurile pentru muncă penibilă şi pentru stres 
neuro-psihic... 

„Războiul a început cu atacul german asupra 
Poloniei, cel mai tragic capitol al istoriei Europei. 
Războiul declanşat de Germania a generat o sufe- 
rință incomensurabilă pentru numeroase popoa- 
re, ani de privare de drepturi, de umilire şi dis- 
trugeri. Aduc un omagiu celor 60 de milioane de 
persoane care şi-au pierdut viaţa din cauza aces- 
tui război început de Germania. Mă înclin în fața 
victimelor. Europa s-a transformat dintr-un conti- 
nent al terorii şi violenţei într-un continent al li- 
bertăţii şi păcii. Faptul că acest lucru a fost posi- 
bil este pur şi simplu un miracol”, a spus doamna 
cancelar, care a arborat permanent o mină mo- 
destă. 





14 


anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Despre unionism, 


cu calm 


„Nimic nu este nerezonabil, dacă este util.” 
(Tucidide) 


Dan Dungaciu 


ihai Ghimpu a spus-o. Şi imediat au 
MI ee reacţiile publice, cele mai 

multe iritate, unele îngrijorate, altele 
sceptice. Să te declari român şi unionist - fie şi 
„privat” - este un gest care, la majoratul R. 
Moldova, şochează. Concluzia majoritară a fost 
însă că o asemenea opţiune este superfluă şi 
nerealistă. Cu toate acestea, tonalitatea inter- 
venţiilor a contrazis vizibil concluzia: dacă 
unionismul este atât de irelevant şi fără şanse, 
care este rostul să îl combatem atât de în- 
verşunat? 





Două feluri de unionism 


Chestiunea unionismului în stânga Prutului 
comportă o discuţie mai amplă şi, înainte de toa- 
te, lipsită de patos, indiferent că se argumentează 
pro sau contra. Iar motivul pentru care o analiză 
lucidă este obligatorie derivă din faptul că, astăzi, 
s-ar putea să asistăm la o modificare a esenței şi 
resorturilor unionismului, întrun context 
(geo)politic care devine şi el special. Vom încerca 
să descriem această modificare prin sintagmele 
„unionismul inimii” şi „unionismul minţii”. Sau, 
dacă vreți, „unionismul poeziei” şi „unionismul 
prozei”. Ele nu sunt neapărat disjuncte sau con- 
tradictorii, dar diferenţele trebuie obligatoriu 
clarificate. Dacă primul e glorios, al doilea e pro- 
zaic. Dacă primul aparține mai degrabă elitei, al 
doilea este apanajul maselor. Dacă cel dintâi face 
abstracţie de cotidian şi caută „mântuirea Neamu- 
lui”, al doilea, exasperat de cotidian, caută diplo- 
me validate european şi drept de muncă şi liberă 
circulație. Dacă primul lucrează pentru „urmaşii 
noştri şi urmaşii urmaşilor noştri”, al doilea lu- 


crează pentru maximum două generaţii: copii 
sau nepoți. 

Dacă aşa stau lucrurile, a persifla sau a vitu- 
pera astăzi împotriva unionismului, indiferent că 
este o operaţiune „corectă politic”, riscă să devină, 
sociologic, suspect. Pentru că nu e clar deloc ce se 
combate, despre ce fenomen vorbim, care sunt 
sursele şi fenomenologia lui concrete. Şi, mai ales, 
care este potenţialul acestuia în societate. S-o 
spunem pe şleau: aici nu vorbim nici despre ce (ne) 
place sau ce nu (ne) place, ci despre ceea ce se poate 
întâmpla. Nu azi sau mâine, ci, eventual, poimâine. 

Dar să începem cu începutul. 


Unionismul inimii sau 
la început a fost emoția 


Prăbuşirea URSS a generat în stânga Prutu- 
lui un puseu identitar pro-românesc care se mani- 
festase deja, spontan şi emoţionant, încă din 
1988-1989. Consecințele au fost evidente. Ime- 
diat după colapsul sovietic, la R. Moldova ca atare 
nu se gândea nimeni. O parte a elitei politice 
vroia Să o aducă înapoi în URSS, sub o formă sau 
alta, cealaltă - să o apropie de România. Unionis- 
mul „orb” de atunci s-a născut în răspăr cu obiec- 
tul său, respectiv realitatea propriu-zisă. Pentru 
că nu pleca de Ia realităţi concrete, ci de la reali- 
tăți istorice. Nu de a realități palpate, ci de la rea- 
lități percepute. Nu avea pragmatism, avea en- 
tuziasm. Cele două maluri nu se cunoşteau, se 
imaginau, doar, în scenarii care nu aveau de mul 
te ori legătură cu realitatea. Un soi de „mesianism 
utopic”, cum numea Călinescu aplombul revolu- 
ționarilor de la 1848, care nu a mai avut răgazul 
să devină „mesianism constructiv”, după formula 
aceluiaşi critic. Asta nu înseamnă că unioniştii de 
la începutul anilor 90 erau oameni incapabili de 





anul VII e nr. 79 


15 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





proiecte concrete. Unii erau. Doar că realitățile au 
fost infinit mai complexe faţă de ceea ce îşi ima- 
ginau ei. Ulterior, au venit dezamăgirile, mai ales 
la Chişinău, sentimentele s-au erodat, angaja- 
mentele morale, aşijderea. Era firesc. Viaţa bate 
filmul, adică realitatea bate emoția, iar revenirea 
în forță - într-un context geopolitic specific şi bine 
orchestrat - a antiunioniștilor comunisto-agra- 
rieni s-a petrecut rapid. Iar în 1994, într-o zi 
geroasă de februarie, basarabenilor li s-a spus că 
limba de veacuri a poporului este „limba moldo- 
venească”, pentru care „s-a luptat în 1988-89. A 
urmat apoi un „referendum” consultativ - „La sfat 
cu poporul” - care urma să demonstreze „voința 
poporului moldovean de a-şi croi singur soarta”. 
Constituţia comunist-agrariană a consacrat victo- 
ria forţelor anti-unioniste. Nici „revenirea” la ro- 
mânism a lui Mircea Snegur în 1995, după spar- 
gerea PDAM, nici scurta guvernare democrată de 
la finele anilor 90 nu readuc spiritul unionist în 
societate. A rămas o latenţă difuză, nostalgică, 
eventual, iar expresiile ei publice aparțineau cu 
precădere partidului care se mai revendica de la 
Frontul Popular. 


Tratatul ca hârtie de turnesol 


Pe malul drept, Bucureştiul începea să con- 
struiască proiectul euroatlantic şi, precum Meşte- 
rul Manole, trebuia să sacrifice pe cineva sau ceva 
între zidurile proiectului. R. Moldova a fost jertfa 
principală. Unionismul iese din repertoriu, dar şi 
pe malul stâng sintagma aproape că dispare din 


vocabular. În acest context, ultima manifestare 
publică relativ concretă avea să fie consemnată în 
anul 2000, cu ocazia dezbaterilor din jurul Tra- 
tatului de bază dintre România şi R. Moldova, pa- 
rafat la 28 aprilie. Documentul captează bine at- 
mosfera relaţiilor dintre cele două state, care, în 
Tratat, nu mai sunt „două state româneşti”, sin- 
tagma fiind omisă. Dispare şi orice referire la 
pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, textul fiind 
purificat de orice formulare explicită a unității et- 
nolingvistice, autorii documentului apelând la 
un substitut de genul „limbă comună”. 

Întâmpinarea Tratatului a fost una semnifi- 
cativă. Atmosfera publică nu a fost negativă, în 
ciuda faptului că voci consacrate - Mircea Druc 
sau Grigore Vieru - erau explicit împotriva unui 
asemenea document. Marele poet vorbea despre 
„Două state Româneşti care se păcălesc unul pe 
altul - astfel poate fi definit Tratatul”. Au existat şi 
voci (nuanțat) critice din partea unor politicieni. 
Dar singurul grup parlamentar care a declarat 
categoric că nu va vota pentru ratificarea Tratatu- 
lui a fost cel al partidului care se considera legata- 
rul politic al Frontului Popular, inclusiv al discur- 
sului unionist al acestuia. 


Ultimul zvâcnet politic al 
unionismului inimii 

Într-un Memoriu adresat, la 2 mai, Preşedin- 
telui României şi parlamentarilor români, liderul 


PPCD reacţiona virulent împotriva acestui docu- 
ment. După ce este criticată eliminarea „formule- 

















16 


anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





lor explicite ale identităţii naționale şi a unității 
etnolingvistice româneşti”, se spunea că tratatul 
„are ca efect practic consfinţirea vechii teze 
kominterniste a moldovenismului ca ideologie 
antiromânească prin menţinerea falsului despre 
o pretinsă identitate etnică „moldovenească”, în 
opoziţie cu cea autentică, românească. Dar dacă 
altădată cedarea s-a produs sub ameninţarea di- 
rectă cu aplicarea forței, astăzi România se pome- 
neşte în postură de țară învinsă. De astă dată nu 
militar, ci diplomatic”. Şi Memoriul avertizează: 
„Cu riscul de a părea demodaţi, trebuie să recu- 
noaştem că ne este peste puteri să gândim Patria 
doar raţional, fără un pic de iubire şi de suflet... 
Ca români din teritoriile înstrăinate, credem că 
sunteți conştienţi de limitele jocului diplomatic 
dincolo de care se întinde dezonoarea şi ruşinea 
naţională”. 

Memoriul adresat oficialilor din România 
avea să fie ultima manifestare politică explicită şi 
consistentă a unionismului de formula anilor "90. 
Lumea se schimbă. Iar rolul de a resuscita dis- 
cursul va reveni acum celor din dreapta Prutului. 


Paradoxurile unui protest 
identitar 


Tratatul de bază dintre România şi R. Moldo- 
va, parafat la 28 aprilie, niciodată semnat, a fost, 
practic, ultimul prilej de manifestare plenară şi 
concretă a aspirațiilor politice unioniste. După 
anul 2000, „chestiunea unionistă” intră într-o 
nouă fază, pe acelaşi trend descrescător, cel puţin 
la nivelul expresiei ei publice. 

La 25 februarie 2001 ajunge la putere 
Partidul Comuniştilor. Moldovenismul sovietic 
redevine politică oficială, apare Concepţia politi- 
cii naţionale de stat a RM şi Dicţionarul moldove- 
nesc-românesc, se dau publicităţii datele unui 
recensământ criticat inclusiv de reprezentanții 
Consiliului Europei, Istoria Românilor este supri- 
mată din programele de învățământ, iar comu- 
niştii vor să confere limbii ruse statutul de limbă 
oficială. Reacţia societăţii este canalizată într-o 
mişcare de protest amplă, în regim non-stop. Dar 
această manifestaţie, cu evident vector identitar 
pro-românesc, are un destin surprinzător. Înce- 


pută în ianuarie 2002 de către PPCD, va fi relua- 
tă, practic, şi în anul următor. 

Energia colectată în stradă în numele unor 
revendicări identitare se va descărca însă în altă 
albie: în noiembrie 2003, liderii străzii vor fi prin- 
tre iniţiatorii Comitetului pentru Apărarea Inde- 
pendenţei şi a Constituţiei RM, respectiv, grupa- 
rea care va constitui avangarda bătăliei împotriva 
Memorandumului Kozak. Diferenţele dintre 
2002 şi 2003 sunt semnificative şi chiar ironice: o 
lungă acţiune de protest declanşată de mize iden- 
titare pro-româneşti, culminează cu a manifesta- 
re în numele integrităţii şi independenţei RM. 
Aburul „unionist”, atâta cât plutea deasupra Pie- 
ței Marii Adunări Naţionale, s-a risipit urgent cu 
ocazia bătăliilor anti-Kozak, purtate sub sloganul 
„Dumnezeu să ocrotească R. Moldova”. Nu e pen- 
tru cine se pregăteşte... 

Ceea ce a urmat, se ştie. În 2005, legatarii 
Frontului Popular unionist flanchează electoral 
liderul PCRM, în numele obiectivului portocaliu 
al integrării regiunii în siajul euroatlantic, per- 
sistând, chiar şi în pofida evidenţelor, în acest 
proiect. Parafrazând, parcă, replica unui celebru 
personaj din Caragiale, „patria cea mare” se 
schimbă cu „patria cea mică”, iar simbolistica sau 
încărcătura emoțională livrate, iniţial, celei din- 
tâi, revin acum „patriei celei mici”, devenită între 
timp „proiect de succes”. Spaţiul public este, prac- 
tic, epurat de orice discurs cu tentă unionistă. Nu 
doar că dispare din peisaj, dar capătă conotaţii 
negative - sintagma devine sinonimă cu „infrac- 
tor”, „ilegalist” sau „sabotor”. 


Resuscitat din dreapta 
Prutului 


Paradoxal, discursul unionist avea să fie 
resuscitat, cu timpul, de partea care îl abando- 
nase prima, respectiv, dreapta Prutului. Nu nea- 
părat cu intenţie. Cel care va face asta va fi pre- 
şedintele României, Traian Băsescu. Prin diverse 
declaraţii, mai mult sau mai puţin ambigue, 
preşedintele Băsescu redeschide dosarul şi per- 
sistă, încăpățânat, în el. În 2005, condamnă Pac- 
tul Ribbentropp-Molotov. În ianuarie 2006, afir- 
mă că „politica României ar trebui să fie unificarea 





anul VII e nr. 79 


17 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





naţiunii române în interiorul UE”. În iulie 2006, 
sugera că a făcut o propunere preşedintelui 
Voronin, astfel încât ambele țări să adere la UE. În 
2007 condamnă din nou Pactul, iar în mai 2009 îl 
consideră definitoriu pentru relaţia dintre cele 
două state. 

Dincolo de ambiguitatea lor, declaraţiile au 
cel puţin un efect concret. Teme considerate tabu 
cu ani în urmă redevin frecventabile, ușa fiind 
deschisă chiar de preşedintele unui stat euro- 
atlantic. Mai cu seamă la Bucureşti, dar nu numai, 
s-a constatat, deseori cu stupoare, că se poate dis- 
cuta şi în aceşti termeni relaţia dintre cele două 
maluri ale Prutului. De ce nu? Că e bine sau rău, 
oportun sau inoportun, realist sau utopic - e altă 
poveste. Ceea ce interesează aici este că aseme- 
nea declaraţii au conferit, dacă nu legitimitate, 
atunci normalitate acestui tip de discurs. 

O asemenea constatare nu duce, fireşte, la 
concluzia că realităţile s-au schimbat în consecin- 
ță. Evident, nu, deşi preşedintele Băsescu rămâne 
cel mai popular politician din România în stânga 
Prutului. A vorbi astăzi în termenii unionismului 
anilor '90 este redundant și inutil. Pentru că nu 
aceasta va schimba - dacă se vor schimba! - relaţi- 
ile dintre cele două state! Nu „unionismul inimii”, 
ci o formă de „unionism” pe care am denumit-o 
„unionismul minţii”. Avem de-a face cu un feno- 
men nou, inedit în peisaj, dar cu relevanță socio- 
logică consistentă. Nu îl exclude neapărat pe cel 
dintâi, dar este pragmatic, caută soluţii la pro- 
blemele cotidiene, este mercantil şi gândeşte pe 
termen scurt. Nu îi cunoaştem ponderea socială, 
dar va trebui să ne străduim să o surprindem. 
Căci a discuta de acum încolo chestiunea unionis- 
mului făcând abstracție de această varietate a lui 
este naiv. Mai cu seamă că o serie de elemente de 
context favorizează apariţia, fie şi tacită, a acestui 
fenomen. 


Schiţă pentru o 
„sociologie a unionismului“ 
Sau dubletele basarabene 

În primul rând, demografia şi educaţia. 


Evenimentele din 7 aprilie au arătat deja o gene- 
raţie care nu mai are răbdare. E furioasă şi reven- 


dicativă, nu se încurcă în proceduri, iar pentru ea, 
orizontul de 20 de ani pentru eventuala integrare 
„normală” în UE este insuportabil. În plus, aceas- 
tă generaţie, dacă nu are puseurile emoţionale şi 
pro-româneşti ale generaţiei frontiste, nu are în 
nici un caz ostilitate față de Bucureşti. 

„Regimul Voronin” nu a avut timp să pro- 
ducă generaţii anti-româneşti, doar a resuscitat 
sentimentul acolo unde exista. 

În al doilea rând, creşterea nivelului de aspi- 
rații la toate nivelele societății, chiar dacă în rit- 
muri diferite. RM, deja cel mai sărac stat euro- 
pean, va ieşi, inevitabil, mai târziu din criză decât 
țările din UE. Nevoia de prosperitate şi eventualul 
efect de vitrină pe care, în câţiva ani, România îl 
va furniza, va fi dificil de ignorat peste Prut. 
Prosperitatea este o forță motrică dominantă în 
ziua de azi. Iar dacă drumul spre prosperitate 
ajunge să treacă (numai) prin România, cine se va 
opune cu adevărat? 

Cine se va împotrivi unui paşaport euro- 
pean, unei pieţe de desfacere incomparabil mai 
extinse, unei diplome recunoscute în UE sau 
şansei de a munci legal oriunde? Aceasta este 
valabil inclusiv pentru minoritari („efectul 
baltic”). 

În al treilea rând, contextul geopolitic. În 
condiţiile schimbări priorităților americane şi, pe 
cale de consecință, a unei Rusii tot mai pragma- 
tice în regiune, opțiunea (pro)românească a RM 
nu va mai fi întâmpinată cu atâta îngrijorare. Nu 
în ultimul rând, problema disonanței cognitive. 
Indiferent cât se pedalează pe asta, acceptarea 
plenară a identităţii româneşti nu este atât de di- 
ficilă, iar trecerea de la „moldovean” la „român”, 
mai ales la tânăra generaţie, este un pas care se 
face fără sacrificii identitare semnificative. 

În concluzie, într-un orizont de 5-10 ani de 
zile, este plauzibil să asistăm la apariţia unui ase- 
menea fenomen şi acolo trebuie căutate, eventu- 
al, resorturile unui asemenea curent. Dar aşa 
cum omologul „unionismului inimii” din anii '90 
era „moldovenismul sovietic” anti-românesc, 
omologul „unionismului minții” va fi o formă de 
moldovenism „soft”, incoerent, dar rezonabil, 
care detesta în regimul Voronin tonul, nu neapă- 
rat conţinutul. Dar asta este deja altă poveste. 





18 


anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Destinul Estului, 


criza economică şi soarta liberalismului în Rusia 


Paul Nistor 





puterea ca influență sau, mai brutal, pen- 
tru a obține câştiguri teritoriale şi econo- 
mice ori pentru a impune regimuri politice sub- 
ordonate, Moscova nu a făcut nici un secret din 
ambițiile sale regionale. Străinătatea apropiată 
sau, în actualitate, spațiul dintre UE, China şi lu- 
mea islamică, e văzut la Kremlin ca o moştenire 
de drept a civilizaţiei ruse. Totuşi, nu doar ulti- 
mele secole, ci şi ultimele decenii au furnizat situ- 
aţii care ne-au arătat care sunt elementele care 
pot influenţa decisiv relația dintre Rusia şi Euro- 
pa de Est. Când Rusia a fost slabă, Estul european 
s-a simţit mai relaxat. Când în Rusia a existat spe- 
ranța unei democratizări, din nou, est-europenii 
au încercat să-şi imagineze un viitor mai puţin 
tensionat alături de ambițiosul vecin. 
Dizolvarea imperiului comunist al Moscovei, 
în 1991, şi reformele democratice introduse de 


[) e-a lungul veacurilor trecute, folosindu-și 


Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin 


Boris Elțîn au schimbat fața colosului din Est. Nu 
doar slăbiciunile economice ale anilor '90, dar şi 
un proces alert de democratizare şi liberalizare 
ne-au arătat o altfel de Rusie după finalul Războ- 
iului Rece. Pentru aproape un deceniu, Europa a 
uitat de puseele de nervozitate şi de amenințările 
rudimentare venite, tradiţional, dinspre Mosco- 
va. Situaţia s-a schimbat după anul 2000 când 
Vladimir Putin, însoţit de echipa sa de oameni 
fideli, racolaţi la Sankt Petersburg şi Reda, a rein- 
trodus un regim autoritar. În acest fel a fost stopa- 
tă liberalizarea/normalizarea societăţii ruse şi 
viața internă a marelui vecin a început mai mult 
să copie modelul chinez (capitalism de stat şi 
autoritarism) decât pe cel european. 

Sub presiunea Kremlinului, partidele şi 
tendinţele liberale au fost descurajate în inte- 
riorul țării, iar marea majoritate a populaţiei a 
căpătat tendința de a privi ca pe o normalitate 
situaţia de faţă. În 1993, Iabloko - cel mai puter- 
nic partid liberal, obținea 8% în alegeri şi îi făcea 








anul VII e nr. 79 


19 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





o opoziţie dură dar profesionistă lui Elțîn, mi- 
litând pentru o mai mare democratizare a Rusiei. 
Începând cu „domnia” lui Putin, Iabloko - Parti- 
dul Democrat Rus (denumirea de azi) a început 
descreşterea şi în alegerile din 2007 a cumulat 
doar 1,66% din totalul voturilor exprimate, fără 
drept de a trimite vreun reprezentant în Duma 
rusă. Ultimul succes al lor datează din 2005, când 
Partidul Democrat Rus a fost unul din cele doar 
trei partide care au reuşit să prindă locuri în con- 
siliul municipal al Moscovei. Un alt partid impor- 
tant de nuanţă liberală e Cauza Justă, format în 
februarie 2009 din elemente ale mai vechii 
Uniuni a Forţelor de Dreapta. Totuşi, apropierea 
sa de Kremlin este evidentă şi, din acest motiv, 
analiştii nu-l consideră un competitor serios pen- 
tru puterea bicefală a lui Putin şi Medvedev. 

Speranţele Europei în liberalizarea Rusiei au 
descrescut, însă, în timp şi perioada Elțîn a rămas 
ca un accident frumos. Partidele cu pretenții li- 
berale nu doar că acum nu au şanse reale să se 
impună în faţa unui electorat fascinat de modelul 
autoritar dar, pe de altă parte, ele însele par să fi 
adoptat doctrine mai mult democrat-sociale, care 
au doar tangențe minime cu liberalismul. Cu 
toate acestea, o parte din analiştii politici euro- 
peni se gândesc că o Rusie schimbată de 
viitoarele generații, o Rusie liberală şi democrati- 
zată, ar fi un vecin mai blând şi un partener mai 
puțin capricios pentru Europa. O astfel de Rusie 
nu doar că ar abandona tendinţele expansioniste 
şi ar renunţa la presiunea pusă continuu pe Euro- 
pa de Est, dar ar coopera mai eficient la progra- 
mele şi strategiile mondiale lansate de Occident, 
identificându-se cu valorile acestuia. În mod pa- 
radoxal, nu liderii partidelor liberale de azi - Ser- 
ghei Mitrokin, Leonid Guzman, Boris Titov - sunt 
aşteptaţi ca viitori declanşatori ai liberalizării 
statului rus. Din contra, sub presiunea crizei eco- 
nomice, e posibil ca grupul de tineri specialişti 
din jurul preşedintelui Medvedev să considere că 
doar o liberalizare progresivă a economiei şi so- 
cietăţii ruseşti poate aduce echilibru şi beneficii 
pe termen lung. 

La începutul crizei, Rusia a reacționat cu infa- 
tuare, refuzând să-şi recunoască problemele eco- 
nomice. Premierul Putin nu doar că afirma 


inexistența crizei în Rusia, dar reamintea 
creşterea economică cu 7% în fiecare an, din 
1999 încoace, preconizând depăşirea Germaniei 
- a cincea economie din lume - până în 2020. 
Dar această atitudine s-a dovedit puerilă. Vladi- 
mir Putin a continuat să pozeze în invincibil, ne- 
gând amenințarea crizei, dar o dată cu trecerea 
lunilor tot mai multe personalități cu gândire li- 
berală, mai apropiaţi de preşedintele Dimitri 
Medvedev, au început să afirme că este nevoie de 
ajustări decisive Ia nivel economic. 

Criza este pe punctul de a face chiar o sepa- 
rare decisivă în puterea bicefală a Rusiei. În timp 
ce Putin e înconjurat de o aripă dură, provenită în 
majoritate din servicii secrete sovietice, Medve- 
dev are un club mai select - tineri avocaţi şi eco- 
nomişti specializaţi în Vest, care au ambiţii de a 
supraviețui politic în calitate de tehnocraţi şi 
buni profesionişti. Criza economică nu doar că a 
produs un şoc „durilor” de la Kremlin oferind şi o 
şansă importantă reformiştilor dar este foarte 
posibil ca acesta să fie şi începutul procesului de 
separare dintre cei doi lideri ruşi. Aşa cum arătau 
numeroase analize politice de până acum, orice 
putere bicefală rusă este nu doar nenaturală ci şi 
instabilă, amintind mai mult de imposibilitatea 
coabitării lui Gorbaciov cu Boris Elțîn. Astfel, cri- 
za reprezintă ocazia în care Putin ar putea face un 
transfer de putere (voit sau silit) către noul 
preşedinte, un transfer care ar fi fost resimţit ca o 
undă de şoc în alte condiții. 

Criza a lovit Rusia după aproape un deceniu 
de creştere economică. Datorită balanței sale ex- 
cedentare, Moscova acumulase rezerve de 
aproape 600 miliarde dolari. Inflaţia şi şomajul 
erau cât de cât stabilizate şi creşterea economică 
părea semnificativă. Dar după ce prețul barilului 
de petrol a scăzut în şase luni de la 147 dolari la 
35 de dolari, au început marile probleme. Bursa 
din Rusia s-a prăbuşit cu valori de până la 80% în 
2008, imediat după războiul din Georgia. Kremli- 
nul a crezut că declinului preţului petrolului e 
doar temporar, dar s-a înşelat. La finalul anului 
2008 a început şi o depreciere graduală a rublei, 
iar populaţia a încercat să-şi salveze economiile 
cumpărând dolari şi euro. În plus, sistemul ban- 
car rusesc s-a dovedit fragil. Jumătate din capi- 





20 


anul VII e nr. 79 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





talul bancar aparține unui număr de cinci bănci 
de stat, fidele puterii ruse şi implicate în fantezi- 
ile economice ale lui Putin. Iar băncile private 
sunt prea mici pentru a finanța companiile mari 
care, pentru a-şi consolida afacerile, au fost silite 
să se împrumute în afara țării, influențând astfel 
cursul rublei. În doar jumătate de an, Rusia a 
pierdut mai mult de 1/3 din rezerva sa în valută, 
circa 210 miliarde dolari. Amenințarea ce vine 
dinspre împrumuturile contractate în străinătate 
e mare. Datoriile companiilor ruse la finanțatorii 
occidentali se ridică la 500 miliarde dolari şi în 
acest an trebuie returnată o sumă uriaşă: 130 mi- 
liarde de dolari. La Forumul Economic de la Da- 
vos, din ianuarie a.c., Putin a cerut băncilor occiden- 
tale o reeşalonare a plăţilor, dar ideea nu a fost 
bine primită. Din acest motiv, companiile datoare 
ori se vor închide ori vor alege să vândă părţi din 
ele, micşorându-se şi reducând din activităţi. 

Drept urmare a acestor metamorfoze, în pri- 
mul trimestru al lui 2009 Produsul Naţional Brut 
a scăzut cu aproape 10% în comparaţie cu perioa- 
da similară din 2008, iar producţia industrială s-a 
micşorat cu 14%. Exporturile sunt preconizate a 
scădea cu 50% în acest an, iar ultimele cifre ale 
şomajului, lansate înainte ca guvernul să stopeze 
publicarea unor astfel de date, arătau deja cota de 
10%. Azi, se bănuieşte că şomajul atinge 13%-14%. 

Primele măsuri anticriză ale Rusiei au con- 
stat în refinanțarea împrumuturilor externe ale 
companiilor strategice şi în adăugarea de lichi- 
dităţi sistemului bancar. Multe firme fiind slăbite 
de criză, Putin şi apropiații săi au crezut că le pot 
naţionaliza, pentru a le plasa sub control. Au exis- 
tat zvonuri de naționalizare a unor companii met: 
alurgice şi miniere dar nu s-au făcut paşi concreţi 
în această direcţie. Putem spune, însă, că situația 
de față a dat o şansă reformiștilor. O primă vic- 
torie a acestora a constat în revizuirea bugetului 
şi în adoptarea planului anti-criză, în martie 
2009. 

Cu această ocazie, s-a constatat că Putin a 
făcut puţin pentru bunăstarea reală a populaţiei 
în timpul anilor de preşedinţie. EI nu a sprijinit 
mai deloc un mediu economic sănătos şi a prote- 
jat o stare de lucruri care a condus Ia creşterea 
semnificativă a corupției. Chiar dacă nu mai e 


preşedinte, Vladimir Putin rămâne încă cel mai 
puternic om politic din ţară. Totuşi, echipele 
celor doi lideri sunt destul de diferite şi tocmai 
criza ar putea permite staff-ului lui Medvedev să 
implementeze nişte reforme. Din contra, dacă 
s-ar reveni la prețurile mari pentru petrol, țara ar 
stagna în autoritarism, în corupție şi în exportul 
de materii prime. În contextul crizei actuale, 
rămânerea în această combinaţie şi împiedicarea 
dezvoltării unei economii liberale ar putea aduce 
o înrăutățire economică în Rusia, mai mare decât 
în alte părţi ale lumii. 

Situaţia a devenit dificilă, iar opinia publică 
a început să se îngrijoreze datorită crizei. Dacă în 
vara lui 2008, 75% din populaţie avea încredere 
în măsurile ce urmau a fi luate de conducători, în 
februarie 2009 doar 40% mai considera că liderii 
politici pot stăpâni criza în timp ce alți 40% aştep- 
tau o scăpare de sub control a problemelor eco- 
nomice. Din ce în ce mai mulți membri ai elitelor 
ruseşti au început să afirme că eficiența şi coezi- 
unea sistemului de conducere sunt în declin. 
Acesta ar fi şi motivul pentru care au început 
neînţelegeri şi scene de haos în ţară. Dacă la nivel 
central specialiştii economici ai lui Medvedev - 
Alexei Kudrin şi Arkadi Dvorkovici - nu sunt bine 
priviţi de oamenii lui Putin, în periferiile fede- 
rației lucrurile stau mult mai rău. Daghestanul 
pur şi simplu a refuzat acceptarea unei taxe ofi- 
ciale adoptate la Moscova, iar Tatarstanul a 
început să practice un protecţionism regional, 
favorizând companiile locale. Un fapt nemaiîntâl- 
nit s-a petrecut la Vladivostok, unde autoritățile 
locale nu au vrut să împrăştie cu forța demon- 
straţiile care criticau taxele noi impuse maşinilor 
japoneze. Kremlinul a trebuit să aducă trupe de 
poliție din Moscova, care însă au intervenit exce- 
siv de violent, atrăgându-şi mânia populaţiei din 
Extremul Orient Rus. 

Cel mai blamat pentru ineficiență în admi- 
nistrarea crizei şi pentru noile slăbiciuni ale Ru- 
siei este Vladimir Putin. Ca prim ministru, el este 
direct răspunzător pentru derapajele economice. 
Acum abia ies la iveală toate problemele mai 
vechi, acoperite în ultima decadă. Rusia şi-a negli- 
jat infrastructura rutieră, portuară, de căi ferate, 
nu a construit locuințe, a subfinanţat sistemul 





anul VII e nr. 79 


21 


POLITICA, LA DESCUSUT 





educaţional, nu a propus o reformă a marii mase 
de militari şi nu a acţionat pentru diversificarea 
mediilor economice. Din aceste motive, mai 
mulți foşti miniștri cer lui Vladimir Putin să pără- 
sească puterea. În special în ziarele „Kommer- 
sant“, „Novaya Gazeta“ şi „Nezavisimaya Gazeta“ 
sunt găzduite articole insolente care nu-l mai 
tratează pe actualul premier cu respectul de altă 
dată şi care afirmă clar: „structura guvernului său 
e ineficientă, şi nu e preocupat nici de reforme şi 
nici de dezvoltarea țării”. Conceptul lansat de 
Putin, al dezvoltării „de sus”, după modelul sovie- 
tic al anilor 50, nu mai e luat în serios de nimeni. 

Nici relația dintre Medvedev şi Putin nu mai 
e la fel de caldă. Deşi ei au acţionat ca o echipă în 
timpul războiului din Georgia, din ce în ce mai 
multe detalii încep să-i despartă. Încă nu au ajuns 
să se atace/critice în public dar fricțiunile există 
vizibil, provocate în special de rivalităţile exis- 
tente între staff:urile celor doi lideri. Medvedev şi 
echipa lui propun idei care merg în direcția unor 
reforme liberale, şi chiar dacă Putin nu s-a arătat 
contra acestor proiecte, el a constatat că, pentru 
început, această situație loveşte totuşi în ima- 
ginea sa publică. Sesizând diferenţele dintre cei 
doi, din ce în ce mai mulți analişti au început să se 
întrebe dacă finalul crizei va mai prinde Rusia cu 
acelaşi tandem conducător. Sau, mai direct spus, 
sunt create scenarii prin care Putin ar trebui să 
transfere puterea către Medvedev. 

Chiar dacă preşedintele actual va reuşi să 
câştige în fața premierului, nimeni nu poate 
spera că schimbări spectaculoase se vor ivi peste 
noapte. Democratizarea Rusiei nu e numai o 
chestiune de voință a unui om, ci implică trans- 
formarea a numeroase mecanisme sociale şi are 
de trecut peste rezistenţa unei elite formate din 
oligarhi. Dar ea este absolut necesară. Pe de o 
parte, e reclamată de situaţia economică iar, pe 
de altă parte, generaţiile care vin, tot mai occi- 
dentalizate, au alte aşteptări de la conducători şi 
vor Să trăiască într-o altfel de societate. 

La rândul ei, Europa s-a săturat să vadă me- 
reu o Rusie nervoasă şi insolentă, care are în poli- 
tica externă practici grobiene, de tip Război Rece. 
Lansarea „Parteneriatului estic”, prin care UE 
încearcă democratizarea şi aducerea spre valorile 


Gerhard Schroder şi Vladimir Putin 





Vestului a spaţiului din jurul Rusiei indică decizia 
europenilor de a schimba ceva la granițele lor. La 
toate acestea se adaugă şicanele permanente pe 
care un guvern autoritar, ineficient în interior 
dar care caută să obţină prestigiu din demonstra- 
rea puterii pe plan extern, le practică constant 
asupra Georgiei, Polonie, României şi a Ţărilor 
Baltice. Toate aceste probleme se pot schimba în 
măsura în care societatea rusă evoluează pe calea 
liberalismului. Un nou regim la Moscova ar înţe- 
lege că prioritare sunt reformele interne şi bună- 
starea propriilor cetățeni, abandonând himerele 
internaționale şi visurile de mărire... exclusiv 
prin intermediul forței şi amenințărilor. După 
modelul propus de Kant, între regimuri liberale 
se poate configura o pace... dacă nu eternă, 
măcar cu mai mult respect între state. De aceea, o 
schimbare decisivă la Moscova e aşteptată de în- 
treaga lume, dar mai ales de vecinii care au avut 
atât de mult de pătimit, în timp, de pe urma iluzi- 
ilor hegemonice ale despoților ruşi. 





22 


anul VII e nr. 79 


REPERE 





Alexandru Ștefănescu, 
un model de virtute creștină 


Viorica Călinescu 





cei mai tineri - sau monahul Atanasie, din 

ultimii ani de viaţă, a fost un model de cre- 
dință, de comportament, de verticalitate şi de 
permanentă dăruire. Oltean din regiunea Cora- 
biei, se încadrase, încă din adolescenţă, în Frăţiile 
de Cruce, urmând, cu elanul tinereții, principiile 
educaţiei moral-creştine ale şcolii legionare de 
jertfire neîncetată pentru propăşirea spirituală a 
neamului românesc. A urmat o viață zbuciumată, 
cu arestări, temnițe şi lagăre. Atunci când, pentru 
idealul ales, ţi-ai oferit toată energia vieții tale, 
toată puterea de muncă şi de sacrificiu, nimic nu 
ți se pare greu pentru împlinirea lui. Deosebit de 
activ, cu modestie şi elan, încercase să se facă util 
în toate împrejurările pe care viaţa i le-a oferit. Nu 
precupeţea nici un efort când putea face un bine. 
În condiţiile dure de anchetă şi de închisoare, a 
fost un exemplu de dârzenie, de ţinută impeca- 
bilă şi de sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis; 
nu s-a dezis niciodată de idealul tinereţii sale, 
care i-a bucurat întreaga existență. 

La eliberarea din lunga sa detenţie, se căsă- 
toreşte şi se stabileşte în Corabia. 

După 1989, când pensia i s-a mărit prin adău- 
garea unei compensații pentru cei 12 de ani de de- 
tenţie recunoscuţi, Alexandru Ştefănescu îşi ajută 
discret vecinii ca şi pe alți mulți oameni nevoiaşi. 
Avea permanent unul sau doi studenți din familii 
modeste pe care îi susţinea financiar - fără aju- 
torul substanţial oferit de dumnealui, aceştia n-ar 
fi putut face facultatea. În Corabia avea un sfat 
bun şi un leac deosebit pentru diverse maladii, 
astfel încât toți cunoscuţi îl salutau cu deosebit 
respect şi apelau la sprijinul său, mai mult ca la 
un medic. Deşi nu avea studii de specialitate, a 
avut ocazia în închisoare să deprindă din tainele 
acestei profesii de la medicii cu care a stat, apli- 
când ulterior cu succes tratamente simple şi efi- 


lexandru Ștefănescu, nea Sandu - pentru 


ciente celor cărora specialiştii nu le găsiseră re- 
mediul. 

L-am cunoscut pe Alexandru Ştefănescu în 
toamna anului 1992, la parastasul soțului meu, 
Nicolae Călinescu, cu care stătuse în închisorile 
comuniste. Împărtăşeam acelaşi ideal legionar 
(creştin şi naţional) contestat de mulţi, care nici 
măcar nu ştiau ce reprezintă; nu se străduiseră 
să-i cerceteze esenţa. Comuniştii reuşiseră să 
încarce numele de legionar cu cele mai groaznice 
epitete, creând în subconştientul uman o imagine 
sumbră de care oricine trebuie să se ferească. 
După moartea soţului meu, băiatul nostru, Dinu, 
student la medicină, ajunsese la concluzia că, pe 
măsura dispariţiei treptate a rezistenţilor antico- 
munişti, va rămâne tot o istorie falsă, scrisă de co- 
munişti, dacă nu se va întreprinde ceva în această 
direcţie. În consecință, cu concursul foştilor deţi- 
nuți politici, a organizat o serie de manifestări 
(mese rotunde, conferințe, lansări de carte, co- 
memorări) care să aducă lumină în falsurile reali- 
zate de comunişti, de-a lungul anilor. A antrenat 
în această acțiune oameni de bună credinţă, cu- 
noscători serioşi ai perioadelor respective şi ai 
adevăratelor valori. Probabil că dorinţa şi efor- 
turile noastre de a lămuri publicul larg prin aces- 
te manifestări ne-a apropiat mult de Alexandru 
Ştefănescu. Pentru familia noastră, el a avut întot- 
deauna un sfat bun. În Craiova, aproape la toate 
aceste manifestări, era nelipsit. Când am plecat 
din Craiova, am continuat comunicarea cu dân- 
sul prin corespondență. 

Între cunoştinţele mele printre foştii deţi- 
nuți politici nu am întâlnit pe nimeni cu un ase- 
menea har de a se apropia de tineret. 

Nea Sandu era un autodidact, dar nu atât 
volumul şi calitatea cunoştinţelor pe care le uti- 
liza, cât dragostea ce îi încălzea sufletul îi dădea 
putere în dorința de a se ataşa de tineri şi de a le 
transmite din valorile fundamentale ce duc spre 
esența credinţei creştine şi a iubirii de neam. În 





anul VII e nr. 79 


23 


ROST 


REPERE 





nici o parte din țară nu a reuşit cineva să 
antreneze profesori şi elevi de liceu într-un spec- 
tacol de poezie Radu Gyr şi Nichifor Crainic, aşa 
cum a organizat dumnealui în Corabia. Specta- 
colul a fost aşa de apreciat încât i s-a propus şi 
efectuarea unui turneu, care, din păcate, nu a 
putut fi realizat din motive financiare. 

O voinţă de fier şi o perseverență deosebită, 
dar mai cu seamă credința în Dumnezeu l-au aju- 
tat să învingă neajunsurile senectuții, precum şi 
toate tarele căpătate de-a lungul perioadelor de 
detenție - pe care le definea metaforic 
închisorită. După ani de frumoasă convieţuire, 
soţia sa se îmbolnăveşte, iar el o îngrijeşte cu 
devotament. La scurt timp, inevitabilul se pro- 
duce. Pierderea soţiei o suportă cu mare greu- 
tate. Reflectează să se retragă la mânăstire. 
Ajunge la Petru-Vodă, unde îl întâlneşte pe 
stareţul Justin Pârvu, care îi arată multă 
înțelegere. Perioada de acomodare este grea la o 














vârstă înaintată. Alexandru Ştefănescu nu era 
omul superficial, pripit în asemenea hotărâri; un 
astfel de pas implica o enormă responsabilitate. 
După oscilări legate de faptul că ar putea să nu 
corespundă anumitor cerințe ale vieţii mona- 
hale, după o analiză duhovnicească profundă, 
Alexandru Ştefănescu s-a înrolat hotărât în oas- 
tea lui Hristos, devenind monahul Atanasie. 
Toată energia de care mai dispunea a pus-o cu 
mult curaj în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei 
româneşti, în rugăciune permanentă pentru sal- 
varea acestui neam, pentru a cărui înălțare 
morală şi spirituală trudise o viață. Nu a dat 
uitării nici pe vechii camarazi de închisoare şi de 
ideal cărora le împărtăşea, prin epistole, ade- 
vărurile fundamentale ale credinței creştine pe 
care le trăia din plin. În ultima zi a lunii februarie 
2008, la Mânăstirea Petru-Vodă a adormit întru 
Domnul Monahul Atanasie, model de virtute 
creştină, exemplu viu pentru generaţiile viitoare. 








24 


anul VII e nr. 79 


REPERE 





Omul şi călugărul Sandu Ştefănescu 


Un apologet incandescent 


George Popescu Glogoveanu 





vorbea, spuneai că e o flacără. Această 

combustie care îi alimenta tonusul său in- 
epuizabil, nu era de natură organică, genetică aş 
afirma, poate genezică, în accepţia Părintelui 
Arsenie Boca, adică de altă substanță, din alte 
zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oare- 
care, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce 
trăia şi se alimenta altfel decât semenii săi. 

L-am cunoscut pe Sandu Ştefănescu la 
Colonia de muncă de la Vereş Mort (Unirea) de 
lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe 
sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu nişte 
injecții străine un blocaj şi nişte dureri atroce ale 
genunchiului drept. Învăţase o anumită practică 
medicală de la doctorul Uţă, închis la Aiud, din 
1938, de pe timpul lui Carol al Ilea, cu care 
Sandu stătuse în celulă mulți ani. Dar nu numai 
medicina îl preocupa pe Sandu Ştefănescu; el îm- 
preună cu dr. Uţă, cu Costică Dumitrescu, supra- 
numit şi Fachirul, şi cu alţi câțiva tineri formau un 
grup de „mistici” - apostrofa dr. Victor Biriş pen- 
tru cele două grupuri de legionari creştini orto- 
docşi, mai ales că erau şi legionari catolici care 
săriseră peste cal, cu formalismul învăţat de la 
Ignaţiu de Loyola. Dar în afară de grupul de legio- 
nari creştini ortodocşi (dr. Uţă - Constantin Du- 
mitrescu), mai exista şi numerosul grup condus 
de doctorul Traian Trifan, Traian Marian şi An- 
ghel Papacioc - viitorul călugăr Arsenie Papacioc 
- din care făceau parte Valeriu Gafencu, Virgil 
Maxim, Vasile Jacotă, Marin Naidim, Nicu Mazăre, 
lulică Bălan, Părintele Serghie, loan Ianolide şi 
mulți alții, care realizaseră progrese pe linia trăi- 
rii spirituale. 

Prin structura sa, Sandu Ştefănescu îmbina 
trăirea creştină cu practicismul vieții. Potrivit lui 
Emil Cioran, Corneliu Zelea Codreanu „făcea 
parte dintr-o mişcare în care problemele mântui- 
rii se împleteau de minune cu gospodărirea țării”, 
iar Sandu Ştefănescu se plia pe această linie. El nu 


D) acă îl priveai pe Sandu Ştefănescu când 








putea fi în altă parte, ci numai şi numai unde a 
fost. Aici i-a fost locul. EI şi-a înţeles destinul şi s-a 
încadrat acolo unde şi-a simţit chemarea. În altă 
parte nu s-ar fi simţit bine; nu ar fi fost la locul lui. 
Nu ar fi corespuns chemării; nu s-ar fi simţit la el 
acasă. Nu ar fi fost consecvent cu chemarea lui pe 
care a simțit-o de tânăr, încadrându-se în frontul 
care lupta pentru adevăr, dreptate şi credință. Era 
un adept al benevolenței, al libertăţii şi al marilor 
riscuri. Era în epoca marilor căutări, anii 1945- 
1946, tocmai când lumea europeană se împărțea 
în două: una cu Hristos, iar alta cu mamona. 
Într-o dimineaţă de vară, la Colonia de mun- 
că de la Vereş Mort, locuiam în vechiul conac al 
contelui Bethlen. În curte era o fântână cu lanţ şi 
cu ciutură. Ne strânsesem în jurul ei pentru a ne 
spăla, neexistând spălătorii. La un moment dat 
soseşte din dormitorul lui unul dintre cei doi mi- 
liţieni care ne păzeau. Dezbracă tunica şi o agaţă 
în pomul din proximitatea fântânii. Se apropie şi 
el de fântână pentru a se spăla. Sandu Ştefănescu 
se spăla deja. Era multă lume, înghesuială. 





anul VII e nr. 79 


25 


REPERE 











Miliţianul îl împinge cu cotul pe Sandu pentru a 
se simţi mai bine. Ce-i drept, miliţianul era băut, 
mirosind a alcool. Sandu ripostează. Miliţianul îi 
trage o înjurătură ardelenească. Sandu se preface 
că nu-l cunoaşte. Pleacă amândoi şi, urcând trep- 
tele scării pentru a intra în clădire, Sandu îl îm- 
brânceşte pe scări. Rumoare, gălăgie. Soseşte şi 
celălalt milițian (şeful). Începe ancheta: “De unde 
să-l cunosc şi că face parte din lotul de pază? Era 
în cămaşă, fără caschetă, fără tunică. În plus, era 
beat şi m-a înjurat. Putea să fie un cetățean din 
comună care nici nu avea voie să vină în mijlocul 
nostru. Eu n-am făcut altceva decât să mă apăr”. 

Prin urmare, Sandu Ştefănescu a reacţionat 
atunci conform structurii sale. În a doua parte a 
vieţii, în calitate de monah, Sandu ar fi răspuns 
cu duhul iertării, al îngăduinței şi al toleranței. 

În anul 2001, urmează a doua etapă a vieții 
sale. După moartea soţiei, Sandu se mută pentru 
scurtă vreme la Craiova, apoi pleacă la Mânăsti- 
rea Petru-Vodă, unde se va călugări, sub numele 
de monahul Atanasie. Probabil că acolo îi era des- 
tinul. Realizează că şi la mânăstire poate fi util 
oamenilor, adevărului, credinței. 


ZX, FA 2 EP IRI) BA 


SEE — 5 
Părintele Atanasie în biserica Mănăstirii Diaconești 








Remarcăm faptul că grupul misticilor din 
care făcea parte Sandu Ștefănescu a subsumat 
trei destine exemplare: Constantin Dumitrescu 
devine călugărul Marcu de la Sihăstria; doctorul 
Uţă desfăşoară în universul concentraționar o 
activitate semnificativă pe plan medical, salvând 
de la moarte multe suflete, printre care şi pe a di- 
rectorului fabricii din Aiud, Mareş, este chemat la 
numeroase naşteri ale soțiilor comuniştilor din 
Alba, acestea dorind să fie ajutate numai de doc- 
torul Uţă, şi moare de tuberculoză în Zarca 
Aiudului; iar Sandu Ştefănescu, fratele lor de 
suferință şi destin, rămâne dedicat monahismu- 
lui la Mânăstirea Petru-Vodă, unde a avut, printre 
altele, şi o laborioasă activitate pe plan cultural, 
prin editarea unor lucrări importante. 

Sandu Ştefănescu şi-a împlinit destinul prin 
vocaţia monahală, continuând astfel lupta cea 
bună pentru triumful Adevărului revelat. Progra- 
mul său spiritual, la care s-a angajat din tinerețe, 
şi-a atins măsura în ipostaza de călugăr, a trudito- 
rului pentru credința în Hristos. O pioasă şi o 
eternă amintire îi aduc lui Sandu Ştefănescu ca- 
marazii şi prietenii din Oltenia sa natală. 





26 


anul VII e nr. 79 


REPERE 





Simplitatea monahală 


şi exemplul 


părintelui Atanasie 


Constantin Mihai 


ânăstirile româneşti sunt sărace, vădu- 
M vite de lipsa de dărnicie contemporană. 

Dar aşa cum se găsesc ele în această stare 
de pauperizare şi istovire, mânăstirile noastre 
menţin dreapta-credință curată şi neştirbită. La 
adăpostul zidurilor sfinte pâlpâie încă suflete 
însetate după o lumină de sus şi un dor de înfrăți- 
re cu viața unică şi veşnică, propovăduită de Mân- 
tuitorul nostru lisus Hristos. Cultura laică a fost 
obligată să admită valorile culturii răsăritene în 
umbra mânăstirilor, valența etică şi intelectuală a 
mânăstirii ca instituţie. Nu se poate pretinde mai 
mult laicismului care prețuieşte rațional şi nu jus- 
tifică Revelația. 

Monahul singur este capabil de a păstra 
nealterată, amplificând-o chiar, comoara de spi- 
ritualitate fecundă a Ortodoxiei. Ceea ce, trăit şi 
nu numai gândit, este mai cutremurător şi mai 
sublim în religiozitatea noastră răsăriteană 
poate dăinui numai prin mânăstire. Încercările 
de revigorare ale Bisericii sunt salutare, însă ele 
nu au nici o garanţie de autenticitate şi de pro- 
funzime dacă nu sunt susținute de o viață mona- 
hală adevărată. Tocmai de aceea ne-am propus 
să discutăm despre una dintre calităţile esenţiale 
ale monabhismului, simplitatea ca posibilitate de 
aleasă smerire şi de profunzime a disciplinei 
aspre călugărești. Și cum puteam face mai bine 
acest lucru decât prin apelul la un exemplu con- 
cret, vrednicul de pomenire monah Atanasie de 
la Mânăstirea Petru-Vodă, căruia încercăm să-i 
aducem în acest număr un pios omagiu ac um 
când se împlinesc 90 de ani de la naşterea sa 
(septembrie 1919). 





Restituirea chipului monahului Atanasie sau 
a lui nea Sandu Ştefănescu, cum îi spuneam noi, 
apropiații săi, se poate circumscrie unui dublu 
demers: unul istoric, de recuperare a figurilor re- 
zistenţei anticomuniste şi unul spiritual, de 
restaurare a vieţii monahale. Dacă despre primul 
aspect, vizând identitatea memoriei ca reînviere 
a trecutului, nu ne-am propus să vorbim - deşi ar 
merita cu prisosință acest lucru, mai ales că 
Alexandru Ştefănescu are un trecut semnificativ 
de luptă împotriva comunismului, manifestat sub 
diverse forme -, ne vom opri în textul de față 
asupra unei dimensiuni mai puţin cunoscute, 
aceea de atlet al lui Hristos. 

Deşi a îmbrăcat haina monahală destul de 
târziu- la o vârstă octogenară -, Alexandru Ştefă- 
nescu ardea pentru acest ideal al unei vieţi creşti- 
ne autentice, ce nu putea fi îmbunătăţită decât 
prin revelarea coordonatei cenobitice. Nu întim- 
plător a optat pentru Mânăstirea Petru-Vodă ca 
topos reprezentativ al monahismului românesc, 
opera providenţială a Părintelui Justin Pârvu, ale 
cărei proporţii în plan duhovnicesc se vor vedea 
mai târziu. În această comunitate monahală, cre- 
ată după modelul patristic, Sandu Ştefănescu şi-a 
găsit împlinirea, răspunzând unei chemări taini- 
ce. În ce măsură îmbrăcarea ținutei călugărești a 
reconfigurat traseul existenţial al lui Alexandru 
Ştefănescu? 

Spre deosebire de anumite cazuri izolate de 
călugări, bieți oameni necăjiţi, umiliți de zarva 
vieţii lumeşti, nesiguri de ei înşişi, fără nici un fel 
de cultură şi viață interioară, terorizați de mai 
marii lor imediați, ținându-se în umbra schituri- 
lor nu din râvnă religioasă ci din incapacitate or- 
ganică de a-şi avea un rost în viaţă, adunați, deci, 





anul VII e nr. 79 


27 


ROST 


REPERE 





acolo ca într-un azil de infirmi, Alexandru Ştefă- 
nescu n-a făcut nimic altceva decât de a-şi urma 
linia indelebilă a destinului şi de a da curs voca- 
ției sale mânăstireşti, crescută permanent la foc 
maxim, de-a lungul trecutului său de jertfă pen- 
tru Hristos. El a îmbrăcat cămaşa hristică încă din 
tinereţe, asumându-și calea martiriului pentru 
credința creştină. 

O fire introspectivă, scrutătoare, reflexivă 
pătrundea până la esența problemelor, decelând 
semnificaţiile lor majore. Simplitatea sa ascun- 
dea o reală propensiune spre atingerea profun- 
zimii, a înțelesurilor tainice pe care firea umană 
modernă se iluzionează că le poate descoperi 
rațional. 

Mereu antrenant, dominat de conştiinţa 
lucrului bine făcut, nu se risipea în activități 
secundare, insignifiante, ci viza mai mereu 
esenţialul. Măsurat, dar bine argumentat într-o 
discuţie cordială sau într-o polemică, ştia să dist- 
ingă ceea ce este bine de ceea ce este rău, fiind în 
permanenţă călăuzit de miza adevărului şi de tri- 
umful său asupra minciunii. Om al acţiunii, dar şi 
al rugăciunii, Alexandru Ştefănescu nu suporta 
inactivitatea, lâncezeala cotidiană - pe care le 


considera dăunătoare oricărui reviriment onto- 
logic. Ştia să se facă util semenilor săi, con- 
tribuind la ajutorarea lor neprecupeţită, genero- 
zitatea, altruismul, dăruirea de sine constituind 
valenţele structurii sale interioare. 

Simplitatea sa specific monahală se sub- 
suma unui exerciţiu permanent de smerire, de 
trezvie, de modestie. Simplitatea aceasta constă 
în deprinderea sufletului lipsit de felurite 
cugetări şi care nu poate fi mişcat spre viclenie. 
Sufletul blând reprezintă cu adevărat sălaşul sim- 
plităţii, pe linia patristică a Sfântului Ioan 
Scărarul, sufletul drept fiind însoţitorul smere- 
niei. Alexandru Ştefănescu trăia cu naturaleţe 
credința, fără false pietisme. 

Alexandru Ștefănescu se înscrie în Tradiţia 
Sfinţilor Români din închisorile comuniste care 
au marcat, prin exemplul lor de dăruire de sine şi 
de jertfă, istoria noastră recentă, constituindu-se 
în repere solide ale identității noastre. Recu- 
noaşterea şi cinstirea memoriei tuturor marti- 
rilor români atât de către statul laic, dar mai ales 
de către Biserică, prin continuarea pildei vieții 
lor mărturisitoare, pot constitui bazele mult 
aşteptatului reviriment național. 


Pr. Amfilohie, Pr. Calciu şi Monahul Atanasie 











28 


anul VII e nr. 79 


REPERE 





Monahul Atanasie — 
Al. Ştefănescu 


REPERE BIOGRAFICE 


lexandru Ștefănescu - Monah Atanasie - 
A: naşte la 30 septembrie 1919, în comuna 

Orlea, Corabia. Fiul lui Cristodor şi al Eu- 
frosinei, face parte dintr-o familie de legionari, 
tatăl său fiind aghiotantul Generalului Gheorghe 
Cantacuzino Grănicerul. 

Urmează Liceul din oraşul Corabia şi este 
eliminat pentru organizarea unui grup al Frății- 
lor de Cruce. Din 1937, este secretarul şefului de 
judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra 
de la Uria, având peste 100 de ore de muncă la 
şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea 
şefului de județ, i se acordă gradul de legionar. 
După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, 
este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Ur- 
mărit în Bucureşti, se refugiază a Iaşi, unde este 
arestat şi condamnat doi ani şi şase luni de închi- 
soare. Este mutat la închisoarea pentru discipli- 
nari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, 
Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lu- 
cian Caramlău ş.a. Este eliberat o dată cu cedarea 
Basarabiei. 

Participă la acţiunea din 3-6 septembrie 
1940 de răsturnare a regelui Carol II-lea, cu gru- 
pul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumi- 
tru Leonteş, Hoinic, Totoescu. Cu ajutorul coman- 
dantului George Macrin şi al instructorului 
Gheorghe Tudorache, preia Casa Verde. Trimis în 
judeţul Romanați, este numit şef de sector. Este 
persecutat de colonelul Rioşanu, care, după lovi- 
tura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941, se 
implică direct în ancheta sa. Alexandru Ştefănes- 
cu este condamnat la 15 ani de muncă silnică. 
Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii 
„beneficiari”. Datorită refuzului de a se desolida- 
riza de Mişcarea Legionară şi de Horia Sima, Co- 
mandantul ei, este dus la Zarcă, unde stă până la 


venirea ruşilor. În celula de la Aiud a stat cu dr. 
Uţă şi cu Constantin Dumitrescu-Fakirul. 

În 1948, este eliberat, prin rejudecarea pro- 
cesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă 
de memoriile Generalului Petrovicescu. Ajută, 
totodată, şi familia lui Coco Dumitrescu, tatăl lui 
Radu Gyr, soția şi fiica lui. Rearestat în 1952, este 
dus la Canal, unde lucrează pe şantier cu ingi- 
nerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin şase 
lagăre. La Poarta Albă, participă la greva-cursă 
întinsă de securiști pentru a-i selecţiona pe cei în 
stare de acțiune şi este condamnat din nou la 20 
de ani muncă silnică. În 1956, ia parte la Aiud, la 
celebra grevă a legionarilor. În momentul reîn- 
ceperii “reeducării” din Aiud, este trimis din nou 
la Zarcă. În 1964, este eliberat cu ultimul lot, în 
urma decretului de amnistie generală. Împreună 
cu inginerul Nicola formează osatura organiza- 
ției legionare a județului Romanați, numai cu cei 
trecuți prin închisori. Până în 1989 mai este are- 
stat de două ori şi eliberat. 

În 1990, ia legătura cu Profesorul Mircea 
Nicolau şi participă la o serie de reuniuni, confe- 
rințe, lansări de cărți. Este autorul volumului Co- 
mentariu la Monografia Orașului Corabia. Audia- 
tur et Altera Pars (Bacău, Editura Babel, 2003). 

Decedându-i soţia, intră în monahism sub 
numele de Atanasie, la Mânăstirea Petru-Vodă, 
păstorită de Părintele Justin Pârvu. Aici se ocupă 
de editarea unor lucrări fundamentale din cul- 
tura română modernă, precum Nicolae Paulescu, 
Cele patru patimi şi remediile lor. 

La 28 februarie 2008, trece la Domnul, fiind 
înmormântat la Mânăstirea Petru-Vodă. Discer- 
nământul, buna măsură, profunzimea, lucidita- 
tea şi abnegaţia conturează profilul monahului 
Atanasie, un truditor al oastei lui Hristos. 





anul VII e nr. 79 


29 


REPERE 





Comunicarea în spațiul 
concentraţionar românesc 


Dragoș Cârciga 





nală a corpului social coexistă cu semenii în 

baza comunicării, factor transformant al di- 
ferenţierilor de ordin cultural, intelectual, fizic, 
social şi duhovnicesc în conivență inferenţială. 
Prin comunicare omul zideşte şi se zideşte, îşi 
îmblânzeşte instinctul - marcă definitorie a pă- 
catului originar - şi lasă loc manifestărilor plena- 
re ale duhului dumnezeiesc şi ale raţiunii. Comu- 
nicarea funcționează aşadar în cele două dimen- 
siuni, orantică şi umană, în primul caz având ran- 
gul de taină, înlesnind comunicarea între univer- 
sul văzut şi cel nevăzut, iar în cel de-al doilea - 
rangul unui element de echilibru în relațiile inter- 
umane, urmându-se chemarea la pace a matricei 
noastre ființiale divine. 

Comunicarea „funcţionează” diferit în spaţi- 
ul public de referință comparativ cu spaţiul reclu- 
zionar. Factorul reglator al comunicării în afara 
zidurilor închisorii sunt convenienţele sociale, 
capacitatea. de înțelegere reciprocă a scăderilor 
inerente ființei omeneşti constituind un element 
catalizator al schimbului constructiv de idei şi de 
informaţii; în spatele gratiilor însă regulamentul 
scris - spre deosebire de conotaţia iniţial verbală 
şi ulterior codificată a conveniențelor sociale - 
normează relaţiile dintre paznici, administraţie şi 
deținuți, ca şi relaţiile dintre cei supuşi „reeducă- 
rii” în regim de recluziune. Teoretic, închisoarea 
nu reprezintă nimic altceva decât un rău necesar, 
un mijloc de eliminare, de către stat, a unui posi- 
bil dizolvant al echilibrului din cadrul corpului 
social; individul, răpit mediului său familiar de 
raportare personală, are în detenţie prilejul de a 
se gândi şi de a analiza faptele sale din trecut, pre- 
cum şi de a se spovedi şi cumineca, pregătindu-se 
astfel pentru viața viitoare din libertate, Ia fel de 
legată ca şi lumea închisorii de valabilitatea uni- 
versală a gestului sacru; numai că în libertate fos- 


| e componentă esenţială şi funcțio- 


tul deținut va fi obligat să se reobişnuiască, înce- 
tul cu încetul, cu traiul printre oamenii care nu 
poartă, asemeni lui, pecetea infamantă a vieţii 
din spatele gratiilor. Câtă vreme se află închis în- 
deplineşte o muncă administrativă oarecare - 
şansa reabilitării sale profesionale viitoare, so- 
ciale şi interioare, prin care demonstrează că poa- 
te fi încă util comunităţii umane. Fireşte că utili- 
tatea economică a deţinutului prezintă şi un as- 
pect de calcul pragmatic din partea administra- 
ției, care trebuie să acopere cheltuielile necesare 
întreținerii acestuia, totuşi această muncă admi- 
nistrativă conţine germenele transformant al 
delincventului în cetățeanul conştient de obligați- 
ile sale față de stat şi față de societate. În fapt însă, 
închisoarea presupune dispariţia, în timp, a capa- 
cităţilor individuale volitive şi de comunicare, a 
efortului creator ca urmare a efectelor dizolvante 
ale rutinei zilnice; limbajul argotic infracțional 
numeşte închisoarea „facultate”, deoarece aici 
delincventul îşi rafinează capacităţile de decava- 
re a semenilor de bunurile materiale. Conside- 
rând că reacţia societăţii față de greşeala sa a fost 
mult prea aspră comparativ cu paguba produsă, 
delincventul o urăşte şi o disprețuieşte, şi consi- 
deră a fi de datoria sa să conceapă şi să creeze o 
lume a lui, paralelă lumii cunoscute, a normelor 
de comportament social teoretic unanim accep- 
tate, între cele două lumi existând o stare de 
ineluctabilă conflictualitate. Semenii înşişi nu în 
conferă opţiunea rebilitării, deoarece îl percep 
prin prisma faptelor din trecut; de aceea conflic- 
tul fost deţinut - societate se termină, de multe 
ori, prin dispariţia violentă a proscrisului. 

Aceste observaţii sunt însă valabile numai 
pentru cazul deţinuţilor de drept comun şi nu 
pentru cazul celor politici, al căror orizont de 
aşteptare este cu totul diferit; reabilitarea lor este 
aşteptată de către un sistem sau un regim politic 
ademocratic, şi numai regimul poate împiedica 
reintegrarea sa în societatea din care a fost smuls 





30 


anul VII e nr. 79 


REPERE 


ROST 





în virtutea condamnării libertăţii de exprimare şi 
acțiune, precum şi în virtutea necesităţii pragma- 
tice de obţinere, prin mijloace violente ori per- 
suasive, a supunerii. Într-un sistem dictatorial de- 
tenţia şi deportarea - cu indispensabilul lor coro- 
lar, munca forțată - constituie mediul propice de 
inculcare a sentimentului fricii obediente, al su- 
punerii animalice, al creării premiselor necesare 
conviețuirii viitoare a fostului deținut cu autori- 
tatea, în baza unui „contract social” în care efor- 
tul personal, fizic şi mental, constituie matricea 
de formare a exterminării sale - dacă acest fapt 
nu s-a petrecut deja în închisoare. Prin urmare 
starea conflictuală existentă în acest caz între stat 
şi individ se bazează pe neputinţă adaptării celui 
din urmă la cerințele unui sistem dezumanizant 
de rapace, pentru care hăituirea suspicionantă 
reprezintă însăşi rațiunea sa de a fi, dincolo de 
frazeologia bombastică a propagandei. Pentru 
deţinutul politic aflat între zidurile închisorii sau 
ale coloniei penitenciare rămâne universal vala- 
bilă trăirea sentimentului încarcerării întregii so- 
cietăți umane între zidurile nevăzute ale con- 
strângerilor ideologice, indiferent că va face sau 
nu parte din aceasta în viitor; de aceea pentru el 
comunicarea înseamnă un fapt cu substrat sote- 
riologic, care îşi păstrează intactă valoarea atât în 
detenţie cât şi în afara acesteia, unde păstrează în 


Lă a 











limita posibilităţilor contactul cu foştii săi tova- 
răşi de suferinţă. Dar spre deosebire de fostul de- 
ținut de drept comun, „politicul” află la temelia 
relaţiei sale comunitare împărtăşirea principiilor 
sale morale, sociale, spirituale şi, desigur, politice 
în cadrul mediului constrângător al spaţiului 
recluzionar, comunicarea reprezentând alături 
de suferința comună princpiul declanşator al soli- 
darităţii umane, garant al unei supravieţuiri co- 
lective posibile. 

Pentru a putea stabili fazele necesare ale co- 
municării dintre deţinuţii politici ai spaţiului con- 
centraționar românesc al anilor 1941 - 1964 
avem la dispoziţie surse legionare - deoarece sin- 
gurii deţinuţi politici ai epocii de guvernare 
autoritară a generalului Antonescu erau legiona- 
rii - şi surse având ca origine mediile foştilor de- 
ținuți politici aparținând celorlalte partide poli- 
tice, încarcerați însă numai începând cu 1948, 
după ce ajutoarele locale ale Moscovei s-au simțit 
suficient de stăpâne asupra destinelor statului 
român încât să dorească să nu mai conlucreze cu 
aliații săi vremelnici ori cu opoziția. 

Pentru legionari amintirea suferințelor lor 
din închisori este similară unei mărturisiri de cre- 
dință, cu substrat evenghelic, ecou al unei vechi 
dorințe de transformare a României într-un spa- 
țiu spiritual de prim rang, prin accederea poporu- 
lui român la starea de „ecumenicitate naţională”; 
dat fiind că ei considerau organizația lor drept di- 
mensiunea luptătoare a Bisericii noastre Ortodo- 
xe, şi dat fiind că aveau, prin doctrină, cultul mor- 
ţii în sens martiric şi al curajului, legionarii au 
supravieţuit ori murit în închisori cu sentimentul 
ispăşirii hristice a păcatelor neamului românesc, 
ei fiind „robii unei credințe”, după cum afirma 
Ion Moţa în articolul său tematic „La Icoană”, mai 
ales că ei înțelegeau prin prigoana autorităților 
asupra membrilor organizației legionare prigoa- 
na autorităţilor romane asupra celor dintâi co- 
munităţi creştine. Memoriile legionare din închi- 
sori, cu toate că se impune a fi cercetate cu multă 
circumspecţie, reprezintă o sursă credibilă şi ne- 
cesară în ceea ce priveşte descrierea stadiilor co- 
municării dintre deţinuţii politici legionari pre- 
cum şi dintre aceştia şi, cu precădere după 1948, 
cu deţinuţi aparținând altor organizații politice. 





anul VII e nr. 79 


31 


ROST 


REPERE 





Între sursele memorialistice legionare şi cele 
aparținând deţinuţilor de alte orientări politice 
există o diferenţiere de natură conceptuală, nara- 
tivă şi epică - astfel că legionarii se consideră a fi 
exponenții unici ai celor care au suferit în închiso- 
rile comuniste din considerente politice, în timp 
ce restul memorialiştilor sunt adepţii cultivării 
moderaţiei de relatare şi de expresie. Suferința 
tuturor deţinuţilor este însă circumscrisă funda- 
mental slujirii unui ideal politic şi consonantic 
religios, şansa supravieţuirii fiind redată de 
relaţia particulară cu Dumnezeirea. 

Comunicarea în spaţiul concentraționar îm- 
bracă formele inferenţială, intelectuală, spiritu- 
ală şi politică, întreaga fenomenologie a comu- 
nicării fiind subsumată condiţiilor aspre, de ex- 
terminare, existente în temniţele comuniste. Cei 
supuşi recluziunii erau reprezentanții majorității 
profesiunilor intelectuale existente în România 
interbelică, şi prin urmare simțeau nevoia acută a 
schimbului informaţional de care avuseseră 
parte în „lumea liberă”. 

În închisoarea Aiud a fost organizată chiar o 
adevărată „universitate”, în care s-au restructurat 
construcţii interioare dintre cele mai diverse, 
după cum este cazul filosofului şi gânditorului 
creştin Petre Ţuţea, iniţial economist adept al 
teoriilor corporatiste despre stat şi ziarist de for- 
ță. Comunicarea presupunea căutarea perma- 
nentă a celor mai potrivite modalități de rezisten- 
ță interioară la oprimare; prin comunicare se păs- 
tra nu doar speranța în sufletele torturate ale de- 
ținuților, ci şi un autoconservant sentiment al 
suspiciunii iniţiale față de nou-veniţi, mai ales 
după consumarea experimentului reeducării 
prin violență de la Piteşti, moment în care a fost 
pervertit sensul iniţial al comunicării în scopul 
câştigării încrederii viitoarelor victime; ulterior, 
în acel mediu al barbariei organizate metodic şi 
motivate ideologic comunicarea nu a mai fost po- 
sibilă datorită sentimentului general al unei neîn- 
crederi paroxistice, diferită de neîncrederea cir- 
cumspectă a unei comunități deplin organizate 
față de posibilii delatori, destinaţi infiltrării şi 
desființării comunității respective. Comunicarea, 
însă, a determinat şi „revenirea Ia viaţă” a multo- 
ra dintre supraviețuitorii reeducării, pervertiți 


sau nu, în mijlocul solidarităţii aproape generale 
a co-deţinuţilor, şi un exemplu în acest sens este 
oferit de către sanatoriul temniţă de la Tg. Ocna, 
unde brutalitatea deformantă de caractere a fost 
anihilată cu dragostea întru Hristos sau cu recu- 
perarea capacităţii normale de a reacționa şi de a 
raționa, precum şi a cunoştinţelor intelectuale 
cărora [i s-au substituit, pentru o perioadă, pon- 
cifele „învățăturii marxist-leniniste”. Prin recon- 
siderarea dintr-o perspectivă etică şi umanita- 
ristă a comunicării se recupera total sau parţial 
sensul iniţial al acesteia, înțelegerea şi afecțiunea 
luând locul disprețului revanşard față de semeni 
asumat de Țurcanu şi grupul său de partizani. 
Pentru deținutul dominat de angoasă şi având 
subconștientul minat de coşmarurile reeducării 
comunicarea elimina tentativa de transformare a 
sa în „omul nou”, de serie, al revoluţiei proletare. 

În sens inferenţial comunicarea presupune 
cultivarea constantă a dialogului de tip socratic, 
adică descoperirea adevărului faptic prin inter- 
mediul unei succesiuni de întrebări simple şi de 
răspunsuri raţionale, menite să contribuie volitiv 
la substratul logic al argumentului. Dialogul infe- 
renţial are drept caracteristică principală cultiva- 
rea unui empirism informal şi de argumentație, 
de concepție şi de situație, subsumat raportării 
omului la sine, la societate şi la divinaţie; în indi- 
vid sacrul este cosubstanţial cu profanul, şi ca ur- 
mare, în sens teologal, omul reprezintă celul 
funcţională a unei matrici primordiale. Dialogul 
inferenţial îngăduie dezvoltarea superioară a 
capacităţilor individuale de receptare şi reflecţie, 
precum şi de înțelegere şi asumare a unor valori 
universale. Individul coexistă cu semenii şi cu au- 
toritatea într-un dublu context - cel al „contrac- 
tului social” laic, enunțat de către Jean Jacques 
Rousseau, şi cel duhovnicesc, haric, intermediat 
de către Biserică în calitatea sa de păstrător şi 
transmițător al harului dumnezeiesc. Prin inter- 
mediul dialogului socratico-inferenţial omul 
redescoperă sensul comuniunii sale cu Dumne- 
zeu şi cu speța, evadează mental din strâmtul uni- 
vers carceral şi îşi exersează capacitatea sa in- 
telectuală, morală şi fizică de supravieţuire. 

În sens intelectual comunicarea se manifestă 
sub forma esenţial rațională, cognitivă şi induc- 





32 


anul VII e nr. 79 


REPERE 


ROST 





tivă a schimbului de informații ştiinţifice, teolo- 
gale sau teologice. În lumea închisorilor comunis- 
te circulau în fascicule Sfânta Scriptură şi opere 
cu substrat teologic sau laic, cusute în hainele de 
zi cu zi ale deţinuţilor şi cercetate în ascuns. 
Totodată memoria colectivă juca un rol primor- 
dial în comunicare, texte poetice sau narative, 
laice sau religioase fiind păstrate în cadrul circui- 
tului valorilor comunitare datorită unei îndelung 
exersate capacităţi de reținere a informaţiei moti- 
vate de ideea posibilităţii descoperirii, în cursul 
percheziţiilor celulare, a cuvântului scris. Textele 
memorate erau transmise mai departe cu solici- 
tudine profesorală, pentru ca în cazul morţii ori 
eliberării deţinătorului inițial acestea să circule 
mai departe, asemeni sângelui prin organism ori 
a unui obiect sacru. Scopul memorizării, dincolo 
de nevoia transmiterii mai departe a celor 
învăţate avea şi rolul păstrării în stare de echili- 
bru intelectual a celui închis, astfel încât acesta să 
nu cedeze psihic, fiind în acelaşi timp exersată 
capacitatea sa personală de reconversie profe- 
sională, deoarece intelectualii eliberaţi condiţio- 
nat rareori mai puteau ocupa vechiul loc de mun- 
Că, din anii când puteau gândi şi scrie mai liber. 
Dat fiind că în libertate îi erau înscrise faptele în 
fişa de caracterizare, trebuia să urmeze normele 
pietrificante ale „socialismului eliberator”. 

Din punct de vedere spiritual, comunicarea 
presupunea existența relației duhovnic-ucenic şi 
raportarea în sens canonic la sine şi la comunitate. 
Cultivarea permanentă a sacrului a fost esenţială 
în temniţele comuniste drept formă de rezistență 
la represiunea atee - mărturie sunt desacralizările 
sălbatice practicate de către Țurcanu ori şedinţele 
de marxism-leninism şi de materialism dialectic 
predate sub îndrumarea acestui adevărat călău al 
conştiințelor colonelul Gheorghe Crăciun. 

Temniţa, colonia de muncă forțată, depor- 
tarea în pustia căptușită cu suferință şi ciulini a 
Bărăganului au însemnat maeştrii spirituali ai 
două generații - deţinuţii politici ai guvernării An- 
tonescu şi cei ai regimului de „democraţie popu- 
Iară”. Spaţiul recluzionar impune, mutatis mutan- 
dis, împăcarea progresivă a individului cu sine şi 
cu societatea, şi experimentarea mijloacelor celor 
mai neobişnuite pentru cei aflaţi în afara detenției 


de transformare în sens constructiv a persona- 
lității individuale şi/sau colective. Or închisoarea 
sau deportarea, colonia de muncă sau, după „eli- 
berare”, arestul la domiciliu şi hăituirea discretă 
construiesc în ființa celui proscris politic mecanis- 
mele necesare unei rezistenţe la manipularea exte- 
rioară frenetică, în aşa fel încât în comuniune cu 
sacrul din persona civilae devine persona sacra. 
Un astfel de om a fost şi părintele Atanasie, 
monah al soborului mănăstirii Petru-Vodă, jud. 
Neamţ, un inițiat în tainele vieţii recluzionare şi 
al celei contemplative şi un neîntrecut pedagog. A 
fost martorul anilor cei mai zbuciumaţi ai veacu- 
lui trecut, pe care i-a depăşit cu seninătatea celui 
însufleţit de providență. De la dumnealui am de- 
prins tainele comunicării în spatele gratiilor. 
L-am cunoscut pe monahul Athanasie inițial 
ca fratele Alexandru, mutat cu trupul şi cu duhul 
din zbuciumul lumii în comunitatea rugătorilor 
de la Petru Vodă. Dispunea de o chilie pe care o 
umpluse cu nenumărate cărți şi cu fructele conti- 
nuei sale inspiraţii, întreținea o bogată corespon- 
dență şi, în urma discuţiilor avute cu domnia sa, 
mi s-a relevat condiţia soterologică pentru om a 
unei stări de spirit permanent optimiste şi contin- 
ua exersare a logosului. Pentru fratele Alexan- 
dru, practicant al medicinei vreme de şase dece- 
nii, individul reprezintă una dintre caracteristi- 
cile fundamentale ale cosmosului, duhovniceşte 
şi biologic, deoarece poartă răspunderea de a fi 
rezultatul cel mai îndrăgit de către Dumnezeu al 
creaţiei iniţiale. Alungarea din rai, sorginte a pă- 
catului, nu-i anulează condiţia de „uns”, adică de 
trăitor în permanență al adevărurilor credinței, 
de mărturisitor insuflat de către Duhul Sfânt în 
mijlocul cetei celor fără Dumnezeu. Fratele Ale- 
xandru trecuse printr-un astfel de stadiu al desă- 
vârşirii personale de-a lungul celor 22 de ani de 
temniță, şi acum, în apusul unei existenţe chinu- 
ite, dar pline de satisfacţii spirituale, nu era să se 
dezică. Dar nici nu manifesta intransigenţa repro- 
bativă a unui maestru spiritual, care dacă este 
aspru cu sine, pretinde aceeaşi asprime şi celor 
din jur; el considera că omul trebuie să fie folosi- 
tor societăţii prin necurmată înfrânare şi rugă- 
ciune, garant al câştigării înțelepciunii, şi printr-o 
viață familială exemplară, garant al armonizării 





anul VII e nr. 79 


33 


REPERE 





relaţiei cu sine şi cu restul corpului social. Familia 
creştină reprezenta pentru fratele Alexandru 
reconfigurarea în sens mistic a perechii adamice, 
opţiunea de revenire continuă la speță, ispăşirea 
prin supunerea voluntară față de poruncile dum- 
nezeieşti a păcatului originar. Pentru fratele 
Alexandru primirea chipului îngeresc nu a însem- 
nat lepădarea de vechile sale concepții de viaţă, ci 
alegerea personală a drumului mai scurt de mân- 
tuire, „calea de mijloc, împărătească”, echilibru 
interior şi cunoaştere sapienţială şi teologică. 
Părintele Atanasie considera însă că mântuirea în 
cadrul unei existenţe laice impecabile ca şi traiect 
şi conținut este bunul cel mai de preţ al individu- 
lui; căsătorit la ieşirea din închisoare, a cultivat 
valorile familiale cu fervoarea celui care află, în 
căminul său, adevăratul liman al ieşirii din sufe- 
rință. Sfaturile sale de îmbunătăţire duhovniceas- 
că şi trupească sunt rodul anilor îndelungați dedi- 
cați câștigării unei experiențe profitabile aproa- 
pe exclusiv pentru comunitatea care cunoaşte 
privilegiul prezenţei sale. 

Am avut ocazia revederii părintelui Atanasie 
la mănăstirea de maici Dragomireşti, jud. Neamţ. 
Mărturisesc că ştiam Sfânta Liturghie numai din 
perspectiva apropierii de sacru prin intermediul 
corurilor bărbăteşti; ori la Dragomirești am avut 
revelația magnetismului vocal al unor voci apro- 
piate de perfecțiunea interpretativă a îngerilor; 
într-un unison frapant prin melodicitate se adu- 
cea laudă Sfintei Treimi, Maicii Domnului şi ce- 
telor sfinţilor într-o biserică strâmtă pentru atâta 
Duh. Părintele Atanasie îndruma restrânsa comu- 
nitate monahală cu autoritatea celui învestit să 
construiască oameni şi destine, înconjurat de 
dragostea filială a maicilor străluminate de cre- 
dința celui modest în ochii oamenilor şi străluci- 
tor în ochii Tatălui Ceresc. În ziua următoare ple- 
cării mele de la Dragomireşti aud că părintele 
Atanasie a suferit un infarct miocardic - moartea 
îi amintea că mai există şi ea pe lume; dar cel care 
a împărțit detenţia cu mari oameni ai redeştep- 
tării noastre spirituale a reuşit să meargă mai 
departe convins că încă nu a sosit ceasul adăpo- 
stirii sale veşnice în cămara bunătăţilor cereşti. 

Politic, în închisorile comuniste comunica- 
rea se observă la nivel de distribuţie a comunită- 





ților de deţinuţi - închişi în temeiul unor convin- 
geri politice diferite, dar care se vedeau nevoiţi să 
treacă peste asperitățile diferenţierii de ordin 
ideologic pentru a putea deveni coparticipanți 
benevoli ai supraviețuirii colective. Comunicarea 
nu era doar de ordin verbal, ci şi a-convenţional, 
prin utilizarea. diverselor variante ale codului 
Morse, prin însemnări prescurtate pe plăcuţe de 
săpun, scrijelite cu ajutorul unui vârf de ac, prin 
mesaje realizate cu ajutorul nodurilor practicate 
de-a lungul unui fir de aţă, un adevărat quipu în 
versiune românească, sau prin coaserea textelor 
de poezii de pildă, pe diverse obiecte de lenjerie 
de pat sau de corp - cum ar fi feţele de pernă etc. 
Sacerdoţii întemnițați spovedeau şi împărtăşeau 
comunitatea, slujind în secret Sfânta Liturghie şi 
predicând, întregul ceremonial confesional 
având loc în secret, odăjdiile şi sfintele vase fiind 
improvizate, ca şi altarul sau clopotele. Păstrarea 
rigorii tipicale depindea de memoria preoților slu- 
jitori şi a „corului”, circulând însă cu discreţia nece- 
sară cărți miniaturale de rugăciuni sau fascicule de 
volume canonice de dimensiuni normale. Prin 
rugăciune, post şi coparticipare liturgică omul 
încarcerat regăsea originea sa ființial creştină şi 
sensul nepervertit ideologic al vieții sale viitoare. 

Pentru deţinuţi comunicarea, alături de con- 
servarea unei stări de spirit optimiste, corolar in- 
dispensabil al acesteia - a însemnat un licăr de lu- 
mină şi un fior de speranţă în lumea de nepă- 
truns a temniței şi a terorii, un semn că omul, 
această „trestie gânditoare”, după cum afirma 
Pascal, mai poate avea totuşi un destin. 





34 


anul VII e nr. 79 


DECANTĂRI 





Ortodoxie şi naționalism 


Alexandru Racu 





2 ncepând cu acest număr al revistei ROST 


|» publica o serie de articole cu privire la 
relaţia dintre Ortodoxie şi naționalism în 
Balcanii secolului XIX, în contextul formării 
statelor naţionale din sud-estul Europei şi al 
proclamării bisericilor naţionale autocefale. 
Aceste articole (deşi acum modificate în bună 
parte) au fost iniţial reunite într-o disertaţie de 
master pe care am susținut-o în 2006 la Uni- 
versitatea din Atena, şi în care mă opream asupra 
a patru studii de caz: formarea Bisericii autoce- 
fale a Greciei, a Serbiei, formarea Bisericii autoce- 
fale bulgare şi, nu în ultimul rând, formarea 
Bisericii autocefale româneşti. Scopul lucrării a 
fost de a scoate Ia iveală felul în care ideologia 
naționalistă, elitele laice (sau mai bine spus lai- 
cizate şi laicizante), modernizatoare din Balcani, 
şi instituțiile seculare ale noilor state națiune, au 
ideologizat Ortodoxia în scopuri lumeşti şi, în 
cele mai multe cazuri, au agresat efectiv Biserica 
în numele unui proiect politic modern, dând do- 
vadă de o totală lipsă de sensibilitate față de tra- 
diţia acesteia din urmă. Acest demers arheologic 
stă sub semnul speranţei renașterii unei adevăra- 
te conştiinţe soborniceşti în rândurile ortodoc- 
şilor de astăzi, conştiinţă care rămâne încă pro- 
fund marcată de deformările ideologice provo- 
cate de hegemonia culturală a Occidentului în 
spaţiul răsăritean, care nu începe, cum s-ar putea 
crede, la sfârşitul secolului XVIII, ci la doar câțiva 
ani după prăbuşirea Imperiului Bizantin. 


Națiunea, din perspectivă 
teologico-politică 


Dreapta şi stânga se nasc odată cu Revoluţia 
Franceză. Potrivit lui Fabrice Bouthillon, atunci 
când un corp politic constituit face implozie (în 
cazul de față monarhia de drept divin), inevitabil, 
cetățenii se separă în două facțiuni: facțiunea care 
este pentru dizolvarea corpului politic, stânga, şi 
facțiunea care se opune dizolvării, dreapta; aşadar, 


facțiunea care acționează pentru distrugerea 
regimului şi facțiunea, prin definiţie reacționară, 
care reacționează împotriva distrugerii regimului. 
Revoluţiile pot fi de două feluri: conserva- 
toare sau inovatoare. În cazul unei revoluţii con- 
servatoare, de tipul Revoluţiei Glorioase din An- 
glia anului 1688, revoluţia caută să repună în vi- 
goare o tradiţie politică de la care regimul a devi- 
at între timp. În cazul unei revoluţii inovatoare - 
Revoluţia Franceză - revoluționarii dărâmă regi- 
mul de aici și acum, care suferă inevitabil de niște 
particularisme istorice neconforme cu principiile 
universal abstracte ale revoluţionarilor, pentru 
a-l înlocui cu un regim eliberat de particularisme 
istorice, un regim în conformitate cu principiile 
universale şi transistorice ale raţiunii. Revoluția 
franceză dărâmă regimul istoric pentru a-l înlocui 
cu un regim filozofic. Dărâmând ceea ce este aici 
şi acum, în mod automat, stânga se dezrădăcinea- 
ză din local, şi ca atare, nu-i rămâne decât să de- 
vină partidul universalului; al universalului ab- 
stract. Negând ordinea istorică care o precedă în 
numele rațiunii universale, stânga devine par- 
tidul rebel al autonomiei şi al autofondării. 
Ajunsă însă în acest punct, stânga se blo- 
chează într-o aporie, sesizată şi exploatată în mod 
genial de către părinții conservatorismului euro- 
pean, Joseph de Maistre şi Louis de Bonald. Lim- 
bajul, care îl diferenţiază pe om de animal şi fără 
de care gândirea, ergo, accesul la rațiunea univer- 
sală şi prin intermediul ei la emanciparea politi- 
că, este imposibilă, este întotdeauna un dat şi 
niciodată o alegere. Oricât şi-ar dori subiectul mo- 
dern să se autoconstituie, el este întotdeauna 
deja constituit, prin intermediul unui limbaj care 
nu-i aparţine şi care îl face în mod automat, că-i 
place sau nu, fiu al unui popor. După cum sublini- 
ază Bouthillon, “Bonald şi Maistre au folosit natu- 
ra lingvistică a omului ca cel mai eficace argu- 
ment cu putință împotriva pretențiilor revoluţio- 
nare de autofondare. Prin opoziţie cu valorile 
universale ce aparţin stângii, şi care o fac să se 
ocupe nu de naţiuni ci de umanitate, identitatea na- 
țională este un dat prin excelență care se sustrage 





anul VII e nr. 79 


35 


ROST 


DECANTĂRI 





oricărui voluntarism, o realitate esențialmente 
locală, şi ca atare, de dreapta”!. Altfel spus, ne 
naştem de dreapta şi devenim de stânga doar 
prin alegere, prin alegerea de a nu ne accepta ca 
ceea ce suntem. Tragedia stângii constă în aceea 
că nu poate niciodată să depăşească stadiul 
negaţiei. Stânga este funciarmente nihilistă. 

Tragedia modernităţii, potrivit lui Bou- 
thillon, constă în faptul că odată operată ruptura 
de către Revoluția Franceză, cultura Occidentului 
se separă ireconciliabil între o stângă care „res- 
pinge orice este dat şi păstrează doar ceea ce este 
rațional“ şi o dreaptă care „se leapădă de rațiune 
pentru a se revendica doar de la valorile locale“, 
ambele împingându-şi logica sectară până la con- 
secințele ultime reprezentate de totalitarismul 
nazist şi cel comunist. Însă după cum subliniază 
acelaşi autor, omul nu este nici de dreapta, nici de 
stânga, fiind în acelaşi timp şi de dreapta şi de 
stânga. Omul sănătos nu poate fi decât de centru, 
“uniune a unei raționalități care-l deschide către 
universal şi al unui corp care-l înscrie.. într-un 
spaţiu şi timp pe care nimeni vreodată nu-l va 
ocupa în locul lui.”2 Aşadar, omul cu o evoluţie 
sănătoasă se naşte de dreapta (după cum am sub- 
liniat, ontologic vorbind, de stânga nu se poate 
naşte nimeni) şi devine de centru. Porneşte cu 
dreptul, dar nu poate să meargă într-un picior. 
Omul cu o evoluţie nesănătoasă se naşte de 
dreapta şi fie rămâne de dreapta, regresând în- 
spre tribalism, fie devine de stânga. Bouthillon 
ajunge aşadar în mod indirect la concluzia părin- 
telui Rafail Noica: “firea omului este ortodoxă”. O 
singură persoană străbătută de două dimensiuni. 
Şi firea omului se poate feri de a aluneca în ne- 
firesc doar prin efortul ascetic de a uni mintea cu 
inima, de a rămâne pe „calea împărătească“ care 
păstrează echilibrul ortodox dintre stânga şi 
dreapta. 

Problema raportului dintre creştinism şi na- 
ționalitate este aşadar în ultimă instanţă o pro- 


blemă hristologică. “Creştinismul propovădu- 
ieşte un Dumnezeu întrupat” şi prin aceasta desă- 
vârşeşte „tradiţia biblică a unităţii dintre univer- 
sal şi local“3 aşa cum este aceasta întruchipată de 
uniunea dintre Dumnezeu, unicul Dumnezeu, şi 
un popor, poporul evreu. 


Detractorii naţiunii 


Criticii neo-marxişti ai naţiunii şi ai naţiona- 
lismului afirmă incompatibilitatea de fond dintre 
religie şi națiune/naţionalism, scoțând în evi- 
dență pe de-o parte caracterul modern şi implicit 
secular al naţiunii, pe de altă parte opunând pa- 
rohialismul naţional caracterului trans-frontalier 
al marilor civilizaţii reunite de o religie anume. 
Pentru autori precum Hobsbawn, Anderson şi 
Gellner, națiunea şi naționalismul sunt invenţii 
de secol XIX ale elitelor politice care răspund 
necesităților impuse de noua economie capitalis- 
tă. Benedict Anderson subliniază faptul că „în Eu- 
ropa Occidentală, secolul XVIII marchează nu 
numai zorii erei naționalismului ci şi apusul 
religiei“, argument adus împotriva naţionalis- 
mului religios şi de către H.R. Patapievici. Por- 
nind de la premisa că „naţionalizarea sistematică 
a spiritului este în mod manifest o invenţie a tim- 
purilor moderne“, Patapievici afirma în Politice. 
„din două una: sau lumea modernă este înscrisă 
în logica neagră a zeiţei Kali, şi atunci națio- 
nalizarea spiritului este un semn al uitării şi falsi- 
ficării Tradiţiei - fapt care trebuie condamnat şi 
evitat, fie naţionalizarea spiritului şi adorarea 
etnicului sunt bune, dar atunci sunt bune şi tim- 
purile moderne şi, împreună cu ele, uitarea pro- 
gresivă a Tradiţiei“.5 Dacă Gellner susţine că 
aprecierea credinţei religioase de către naționa- 
lişti nu se datorează religiei în sine ci faptului că 
aceasta este o expresie a culturii naţionale şi a 
caracterului naţional, Patapievici merge mai 
departe şi afirmă că, în mod evident, “experiența 


1 Fabrice Bouthillon, Breve Histoire Philosophique de PUnion Sovietique, Collection Commentaire Plon, 2003, 


p. 102 
2 Ibidem, p. 110, pp. 118-119 
3 Ibidem, p. 121 


4 Benedict Anderson, Imagined Communities - Reflections on the origin and spread of nationalism, Verso, 


London, New York, 1991, p. 11 


5 Horia Roman Patapievici, Politice, Humanitas, Bucureşti, 1996, 1997, p. 334 





36 


anul VII e nr. 79 


DECANTĂRI 


ROST 





Părintele Stăniloae 





mistică a comuniunii cu ceilalți membri ai sectei 
pe care naţionaliştii o numesc popor se substitu- 
tie, formal şi în conţinut, experienţei apartenen- 
ței la trupul mistic al Bisericii!“. Concluzia lui Pa- 
tapievici este că „un «teolog naţionalist» sau un 
adept al «creştinismului național»“ reprezintă „o 
aberaţie spirituală“, creştinului nefiindu-i îngă- 
duit să-l „provinicializeze“ pe Hristos şi, ca atare, 
să se simtă „acasă în această lume, sub formă de 
grec, evreu sau scit“.6 


Clarificări doctrinare 
şi terminologice 


Un teolog naționalist, ergo, „o aberaţie spiri- 
tuală” în opinia lui Patapievici, este şi părintele 
Stăniloae, care deşi admitea că un anume tip de 
naționalism “poate fi o grea cădere în păcat”, sus- 
ținea însă că “există naționalism şi naționalism”, 
iar “antinaționalimsul e prin sine, ca fugă nu nu- 
mai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinu- 
tul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat”. “Naţio- 
nalismul, în sine luat,” concluziona părintele Stă- 
niloae, “nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în 
practică, orice naționalism sau mântuie, sau pier- 


SH. R. Patapievici, Ibidem, pp. 334-335 


de, după cum este sau nu străbătut de credința 
creştină.” 

Naționalismul păcătos, eretic chiar, definit 
de Olivier Clement ca “variantă ortodoxă a secu- 
larizării”, este filetismul, condamnat în 1872 de 
un Sinod care îi reunea pe Patriarhii răsăriteni. 
Dat fiind faptul potrivit căruia condamnarea 
filetismului este servită astăzi tot mai mult de 
unii reprezentanți ai euro-laicatului ca temei pen- 
tru “denaţionalizarea” BOR, ba chiar pentru “ecu- 
menizarea” acesteia din urmă, se cuvine să 
redăm pe larg textul condamnării acestei erezii, 
pentru a fi lămuriţi exact despre ce este vorba: 
“În Biserica Creştină, care este o comuniune spi- 
rituală, rânduită de Capul şi Întemeietorul ei spre 
a cuprinde toate neamurile? într-o unică frăți- 
etate întru Hristos, rasismul (filetismul) este 
străin şi de neconceput. Într-adevăr, dacă este să 
însemne formarea de biserici speciale rasiale,10 
fiecare acceptând pe toți membrii rasei sale, ex- 
cluzându-i pe străini, şi guvernate exclusiv de 
păstori din rasa respectivă, aşa cum cer adepţii fi- 
letismului, rasismul este de nepomenit şi fără 
precedent... Toate bisericile creştine ce s-au înte- 
meiat în primii ani ai credinţei erau locale şi 
cuprindeau creştinii unui oraş anume sau ai unei 
localităţi anume, fără distincţii rasiale. Ca atare, 
creştinii erau în mod obişnuit numiţi după oraşul 
sau țara în care locuiau, nu după originea lor 
etnică... Lepădăm, interzicem şi condamnăm ra- 
sismul, adică discriminarea pe baze rasiale, con- 
flictele etnice, ura şi certurile din Biserica lui Hris- 
tos, ca potrivnice învățăturii Evangheliei şi sfin- 
telor canoane ale binecuvântaţilor noştri părinţi 
care fundamentează sfânta Biserică şi întreaga 
lume creştină, o înfrumuseţează şi o îndreaptă 
către dumnezeire”!i. 


7 Dumitru Stăniloae, “Naționalismul sub aspect moral”, în Ortodoxie și românism, ed. 1998, p. 104 

8 Cazul lui Teodor Baconsky, care, printr-o adevărată insultă la adresa inteligenţei oponenților săi, punea opoziţia 
tradiționaliştilor față de împărtăşirea Mitropolitului Corneanu cu “frați români” heterodocşi, pe seama presu- 
pusului filetism al tradiționaliştilor, în timp ce el afirma că nu poate să-i considere eretici pe greco-catolicii din 
Transilvania, pentru că aceştia sunt deopotrivă români şi europeni! 

9 A se vedea că însuşi textul condamnării filetismului face referire la neamuri. Nu spune toţi oamenii, ci toate nea- 


murile. 


10 Rasismul e înţeles aici inclusiv în termeni restrânşi, de etnie, referindu-se la “rasa românească, rasa grecească”, 


x» 


etc. şi nu doar în sens larg: “rasa albă, rasa neagră, rasa galbenă”, etc. 
11 Maximos, Metropolitan of Sardis, The Oecumenical Patriarchate in the Orthodox Church, Thessaloniki, 1976, 


pp. 303-309 





anul VII e nr. 79 


37 


ROST 


DECANTĂRI 





Aşa cum se precizează într-un text de doc- 
trină socială redactat în anul 2000 de Sinodul 
Bisericii Ortodoxe Ruse, deşi unitatea noului 
Israel “nu este asigurată de comunitatea sa na- 
țională, culturală sau lingvistică, ci de credința sa 
comună în Hristos”, noul popor al lui Dumnezeu 
“neavând. aici cetate stătătoare, ci căutând-o pe 
aceea ce va să fie” (Evr 13, 14), totuşi, “caracterul 
universal al Bisericii nu presupune că creştinii nu 
ar avea drept la identitate naţională şi exprimări 
de sine naţionale”, atâta timp cât acestea nu sunt 
“agresive, xenofobe şi exclusiviste... Biserica 
unind dimpotrivă, în sine, principiul universal şi 
cel naţional”. Luând în considerare realitatea is- 
torică a existenței unor “culturi creştine naţio- 
nale”, Sinodul afirmă chiar că, atunci “când o na- 
țiune, civilă sau etnică, manifestă în mod plenar 
sau predominant o comunitatea monoconfesio- 
nală ortodoxă, ea poate fi privită într-un anume 
sens (sublinierea îmi aparține) ca o comunitate 
de credință - un popor ortodox."!2 

Condamnarea filetismului nu presupune 
“desființarea poporului” - o subliniază şi Chris- 
tos Yannaras, autor care altminteri recunoştea, 
întrun interviu acordat părintelui Constantin 
Coman la începutul anilor “90, că filetismul încă 
reprezintă “o adevărată boală care torturează bi- 
sericile ortodoxe”. Yannaras sublinia însă că, deşi 
transformarea Ortodoxiei într-o ideologie națio- 
nalistă reprezintă o gravă problemă care bântuie 
Ortodoxia, transformarea Ortodoxiei într-o ide- 
ologie anti-naționalistă nu reprezintă nicidecum 
o soluție ci o eroare similară. Yannaras susține că 
Ortodoxia trebuie să reprezinte experiența isto- 
rică concretă a unui popor concret, dar trebuie să 
o facă de o manieră non-ideologică. Ortodoxia, 
potrivit lui Yannaras, nu este o filozofie suprana- 
țională abstractă. Tradiţia Bisericii de Răsărit nu 
este o tradiţie intelectuală, ci o tradiţie vie a expe- 
rienței populare. Ca atare, Yannaras susține că 


“nu putem să fim împotriva acestui caracter local, 
specific Bisericilor Ortodoxe” şi defineşte naţio- 
nalismul ca o exagerare, şi la rigoare o ideolo- 
gizare a factorului locali5. 

Putem concluziona aşadar că, spre deose- 
bire de ceea ce afirma Patapievici în Politice, nu 
națiunea, ca orice categorie istorică asumată şi 
transfigurată de întruparea lui Dumnezeu în isto- 
rie, reprezintă problema, ci ideologia; nu naţion- 
alul este problema ci naţional-ismul, ca de altfel 
orice “ism”, care transformă comunitatea în “co- 
munism”, societatea în “socialism”, tradiţia în 
“tradiţionalism”, ecumenicitatea în “ecumenism” 
etc. Problema se dovedeşte a fi mai degrabă una 
terminologică, iar pentru a evita confuziile, cel 
puţin în ceea ce ne priveşte, ca români, cred că 
trebuie să ne definim nu în termeni de ortodocşi 
şi naționalişti (în cazurile grave avem de-a face 
chiar cu elucubraţia “ortodocsiști şi naționaliști”) 
ci pur şi simplu în termeni de ortodocşi şi români. 


Particularitatea Ortodoxă 


Dincolo de aceste aspecte, după cum ne su- 
gerează Yannaras, problema naţionalităţii în lu- 
mea ortodoxă este una aparte şi nu poate fi tra- 
tată “la pachet” cu chestiunea națională din spa- 
țiul occidental. Neintrând în dezbaterea cu 
privire la măsura în care putem vorbi de națiuni 
şi de conştiinţă națională în Occidentul European 
înainte de secolul XIX!4, mă opresc totuşi asupra 
a trei elemente care ţin de specificul ortodox. 

Primul element este de factură istorică şi 
poate fi regăsit şi în unele cazuri din spaţiul cato- 
lic (Polonia, Irlanda, Spania) unde însă, în gene- 
ral, date fiind tendințele universalismului roman 
de a sufoca particularismele naţionale, date fiind 
tendinţele clericaliste la nivel social şi ambițiile 
Papalității de a-şi afirma supremaţia absolută nu 
doar în sfera religioasă ci şi în cea politică, naţio- 


12 “Fundamentele Concepţiei Sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, în Ioan [. Ică jr. şi Germano Marani, Gândirea 


Socială a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002, pp. 189-191 


15 Ortodoxia sub presiunea istoriei, colecţie de interviuri realizate de părintele Constantin Coman, Editura 


Bizantină, Bucureşti, 1995, pp. 49-50 


14 0 sinteză foarte bună a acestei dezbateri şi o critică a adepților teoriei naţiunii inventate este furnizată de 
Mircea Platon în studiul intitulat “Națiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenție modernă?” 
accesibil la http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/invitat/natiunea-in-istoria-europeana-realitate- 


premoderna-sau-inventie-moderna 





38 


anul VII e nr. 79 


DECANTĂRI 





DE ca - E 
| Turnde biserică la Perast, Muntenegru 


E 


sai ti-a 


nalismul s-a definit împotriva Catolicismului, fie 
ca o revoltă a specificului împotriva universalului 
(cazul naţionalismului etnic german, catalizat de 
Reforma lui Luther), fie ca o revoltă a laicităţii 
împotriva elementului clerical, sub forma unui 
proiect rival Catolicismului, deşi izvorât din 
matricea teologico-politică a Catolicismului Ro- 
man şi reproducând în termeni secularişti ambiţi- 
ile universalist-teocratice ale acestuia din urmă. 
Exemplul tipic în acest caz este, desigur, Republi- 
ca Franceză şi al ei naționalism civic. 

Lucrurile se discută însă în alți termeni 
atunci când, precum în cazul popoarelor orto- 
doxe din Balcani de sub stăpânirea otomană, dar 
şi al ruşilor de sub stăpânirea tătară şi al ucraine- 
nilor de sub stăpânirea poloneză, Biserica 
Ortodoxă devine, după formula lui Hans Georg 








: & . 
Beck, “o Biserică a oprimaţilor”t, care le conferă 
acestora din urmă o identitate distinctă de cea a 
puterii dominante. În astfel de cazuri, departe de 
a deveni un obstacol în calea dezvoltării conştiin- 
ței naţionale, religia devine un aliat, dacă nu 
chiar un vehicul al acesteia din urmă. 

Evident, în cazul relației dintre mişcările de 
emancipare națională din Balcani şi religia orto- 
doxă, după cum se va vedea în următoarele nu- 
mere ale revistei ROST, situaţia este mai com- 
plicată, întrucât, datorită gravelor distorsionări 
de sorginte fanariotă pe care le-a suferit principi- 
ul ecumenicității în perioada de dominație 
otomană, pe de o parte, şi datorită importării în 
Balcani a unor ideologii care, deşi rivale pe teren 
occidental, sunt ambele Ia fel de străine de duhul 
Ortodoxiei, anume, iluminismul francez şi ro- 


15 Citat în Sud-Estul European în vremea Revoluţiei Franceze-Stări de spirit, reacţii, confluenţe, Academia 
Română, Institutul de Studii Sud-Est Europene, 1994, p. 9, volum coordonat de Alexandru Duţu 





anul VII e nr. 79 


39 


ROST 


DECANTĂRI 





mantismul german (cele două axe ale moderni- 
tății), nu avem de-a face doar cu o luptă dusă de 
“națiunea ortodoxă” împotriva stăpânirii oto- 
mane, ci şi cu o luptă dusă de diferitele naţiuni 
din Balcani împotriva Patriarhiei din Constanti- 
nopol, luptă motivată de ambițiile Patriarhiei de 
a €leniza întreaga peninsulă balcanică. În cele din 
urmă, proiectul revigorării unui Imperiu Bizan- 
tin multinațional eşuează ca urmare a multiple- 
lor războaie “frățeşti” care pun stăpânire pe pe- 
ninsula balcanică spre sfârşitul veacului al XIX- 
lea şi începutul veacului XX. 

Un al doilea element care ține de specificul 
ortodox este pluralismul lingvistic, sau mai pre- 
cis, tradiţia bizantină, străină Occidentului latin, 
de a nu impune limba greacă popoarelor evan- 
ghelizate, ci de a traduce liturghia şi cărțile sfinte 
în limba popoarelor convertite. Astfel, trebuie 
remarcat că Benedict Anderson însuşi face tri- 
mitere la excepţia reprezentată de cazul Ortodo- 
xiei, într-o notă de subsol a cărții sale, Imagined 
Communities, atunci când leagă pe teren lingvis- 
tic naționalismul de decăderea religiilor. Altmin- 
teri, pentru Anderson, unul dintre aspectele care 
trădează caracterul anti-religios al naţiunilor este 
faptul că, în epoca națiunilor, pluralitatea lim- 
bilor vernaculare triumfă, odată cu apariția 
statelor şi a culturilor naţionale, asupra limbilor 
sacre (latina, araba etc.) şi duce la desimbolizarea 
acestor limbi unice care odinioară mediau uni- 
tatea diverselor arii civilizaţionale şi participarea 
lor la o ordine transcendentă cosmo-centrică, si- 
tuată dincolo de solidarităţile entice locale. 

Acest al doilea element specific ortodox, este 
strâns legat de cel de-al treilea care ţine de însăşi 
ecleziologia sobornicească a Ortodoxiei, de orga- 
nizarea acesteia din urmă în biserici locale şi, în 
cazurile de rigoare, autocefale, de faptul că 
Ortodoxia, fără a cădea în sectarismul protestant, 
este una nu prin prisma unităţii exterioare con- 
ferită de subordonarea bisericilor locale unui 
unic centru internaţional, suveran din punct de 
vedere eclezial, ca în cazul Catolicismului, ci este 
una prin prisma faptului că, Hristos fiind unul, 
acelaşi Hristos este prezent pe deplin în orice 
sinaxă euharistică, astfel încât, în comuniunea 
oricărei biserici locale, credincioşii iau parte la 


comuniunea Bisericii universale. Astfel, unitatea 
Ortodoxiei nu este o unitate opusă diversităţii ci 
o unitate în diversitate. 


Filioque și energiile necreate 


Trebuie subliniat faptul că această ecleziolo- 
gie ospitalieră faţă de specificul național este in- 
disolubil legată de specificul dogmatic al Orto- 
doxiei. Şi îndrăznesc să spun că maniera în care 
H.R. Patapievici aborda în Politice raportul dintre 
Biserică şi naţiune, în termeni de sau/sau, este 
direct legată de faptul că acesta din urmă îşi ex- 
prima convingerea, într-un interviu acordat lui 
Costion Nicolescu şi ataşat volumului menţionat 
mai Sus, că filioque reprezintă o pseudo-pro- 
blemă, şi lăsa de înţeles că disputa dintre Toma 
d'Aguino şi Grigorie Palama nu ar fi de fapt o dis- 
pută teologică propriu-zisă, ci am avea de-a face 
doar cu două soluţii “alternative”, teoretice, la 
problema cunoaşterii lui Dumnezeu. Or, atât 
ecleziologia Romano-Catolică, ce sufocă experi- 
mentarea nemijlocită a Duhului de către biseri- 
cile locale în numele imperativului unităţii insti- 
tuțional-transnaţionale, de tip corporativ, a Bise- 
ricii, cât şi gândirea iremediabil dualistă a Occi- 
dentului, gândire cu care H.R. Patapievici se iden- 
tifică pe deplin, conform căreia singura alternati- 
vă la esenţialism este nominalimsul şi viceversa, 
îşi găsesc originea în erezia trinitară Romano-Ca- 
tolică şi în implicita negare a distincţiei palamite 
dintre esență şi energii. 

Câteva precizări sunt necesare aici. Dacă Ră- 
săritul grec, fidel tradiţiei apofatice, a ales să pro- 
tejeze misterul ființei divine de speculaţiile raţiu- 
nii filozofice prin postularea unui aparent para- 
dox în crezul niceeo-constantinopolitan - deşi 
Fiul este de o ființă cu Tatăl, Duhul purcede nu- 
mai din Tatăl - afirmând astfel concomitent atât 
unitatea ființei Treimii cât şi diferenţierea per- 
sonală a ipostasurilor, Occidentul latin, sucom- 
bând tentaţiei raţionaliste de a deduce pe cale 
“logică” dubla purcedere a Duhului din unitatea 
ființei Tatălui şi a Fiului, a afirmat unitatea ființei 
divine pe seama diferenţierii personale, înlocu- 
ind, atât pe plan teologic cât şi implicit pe plan 
ecleziologic (iar de aici decurg şi efectele social- 





40 


anul VII e nr. 79 


DECANTĂRI 


ROST 





istorice)!€, adevărul tainic al unităţii în diversi- 
tate!” cu o unitate rigidizată ce se opune diver- 
sităţii. 

Incapabilă să conceapă unitatea antinomică a 
Treimii!8, pe care o înlocuieşte practic cu esența 
simplă, teologia tomistă se vede nevoită implicit să 
respingă şi paradoxul palamit al unui Dumnezeu 
pe deplin transcendent în fiinţa Sa, pe de o parte, 
şi pe deplin accesibil făpturii create prin intermedi- 
ul energiilor Sale necreate. În fine, respingerea 
învățăturii ortodoxe despre har îl închide pe Dum- 
nezeu în propria transcendeţă şi îl evacuează din 
istorie, instaurează în cultura occidentală o schis- 
mă care separă teologia de viață, mintea de inimă 
(şi, drept urmare, separă şi ecumenicitatea de 
naționalitate) şi, întrucât face imposibilă îndumne- 
zeirea omului, ajunge în ultimă instanță, să pună 
sub semnul întrebării, întruparea lui Dumnezeu. 

La rigoare, vituperările lipsite de nuanţe şi 
subtilitate ale lui H.R. Patapievici la adresa “nea- 


mului” (altminteri autorul având dreptate în 
ceea ce priveşte diverse exagerări, precum înţele- 
gerea neamului ca persoană colectivă sau ideea 
de “mântuire a neamului”) trădează un creşti- 
nism fără istorie, lipsit de trup'S, transcendentali- 
zat şi despersonalizat, adică, un fals creştinism. 
Ceea ce nu a înțeles Patapievici la vremea respec- 
tivă este că, în ceea ce priveşte chestiunea naţiona- 
lă, dezbaterea dintre esenţialism şi nominalism 
este o falsă dezbatere, întrucât, atât esenţialismul 
cât şi nominalismul sunt străine de piatra de 
temelie a creştinismului, întruparea, elementul 
naţional reprezentând tocmai timpul şi spațiul 
întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, întâlnire care 
are loc în istorie. Cultura în care mă nasc şi limba 
pe care o vorbesc ţin de distincția mea personală, 
ca român, în raport cu rusul, grecul sau sârbul, 
fără ca asta să însemne că distincția mea perso- 
nală se epuizează în termeni etno-culturali, sau că 
mă face “non-traductibil”, închizându-mă post 


16 părinţii Bisericii subliniază faptul că Biserica este o icoană a Sfintei Treimi, iar studiile moderne de teologie 
politică ale unui Ernest Kantorowicz indică faptul că, la rândul lor, instituţiile societății secularizate din _ 
Occident, de Ia statul naţiune până la universitate, sunt “icoane” ale Bisericii, mai exact ale Bisericii Catolice. În 
virtutea faptului că modernitatea occidentală a cucerit lumea, inclusiv lumea ortodoxă, aceste instituţii sunt şi 
instituțiile societăţilor ortodoxe contemporane. Avem astfel de-a face, după definiţia lui Yannaras, cu o stare de 
schizofrenie a societăţilor ortodoxe, izvorâtă din incompatibilitatea dintre instituţiile de import şi cultura orto- 
doxă a acestor societăţi. Cât priveşte legătura dintre filioque şi ecleziologia romano-catolică, după cum sublini- 
ază Philip Sherrard, “filioque şi primatul papal pot fi privite ca două aspecte ale aceleiaşi probleme” întrucât, 
reducerea în importanță a distincției persoanelor Sfintei Treimi atrage după sine o slăbire a participării 
fiecărui centru euharistic (fiecărei biserici locale), “prin pururea prezentele şi atotpătrunzătoarele energii ale 
Duhului, în viața Logosului, principiul unității”. Episcopul, în ecleziologia romano-catolică, nu mai este ca în 
Ortodoxie, o icoană a lui Hristos (iar o icoană este întotdeauna egală cu o altă icoană, neputând exista o icoană 
a icoanei), icoană care este o mărturie a prezenţei lui Hristos în mijlocul credincioşilor, ci este un reprezentant 
al Papei care la rândul lui este locţiitorul lui Hristos, până la a doua venire. După cum subliniază acelaşi autor, 
“accentuarea într-o manieră oarecum exclusivă a naturii transcendente şi invizibile a lui Dumnezeu”, con- 
ceperea scolastică a lui Dumnezeu ca Summum Ens, atrage după sine “noţiunea unei absenţe reale a lui 
Dumnezeu din lume” şi pe cale de consecință dă naştere la ideea că până la reîntoarcerea Sa, locul Său pe 
pământ trebuie să fie luat de un vicar, anume de Papă. Prin filioque, Catolicismul subordonează pneumatolo- 
gia hristologiei, cu scopul de a asigura suveranitatea incontestabilă a Papei asupra Bisericii. Astfel, “dacă Duhul 
îşi derivă existența din Fiul, iar vicarul Fiului pe pământ şi capul bisericilor vizibile este episcopul Romei, 
rezultă că Duhul poate fi comunicat bisericilor vizibile numai prin Papă” şi ca atare, validitatea tainelor 
săvârşite într-o biserică locală depinde de unirea cu Papa (Philip Sherrard, The Greek East and the Latin West, 
pp. 84-87). Pe aceste principii dogmatice se fundamentează de altfel autentica poziţie a Vaticanului față de bis- 
ericile ortodoxe, reiterată acum câțiva ani de Papa Benedict al XVI-lea. Anume, Benedict al XVI-lea sublinia fap- 
tul că bisericile ortodoxe sunt biserici incomplete datorită faptului că nu se supun Papei. 

17 Diversitate care este indisolubil legată de realitatea persoanei ca alteritate existenţială în cadrul identităţii de 
natură, realitate pe care, după cum bine sublinia părintele Stăniloae, Occidentul nu a înţeles-o. 

18 “Cea cu totul simplă, în ciuda deosebirii dintre natură şi persoane şi a distincţiilor dintre persoane...simplitate 
antinomică, ca, de altfel, orice enunţ doctrinar referitor la Dumnezeu...ce nu exclude distincția, dar nu admite 
nici separarea şi nici divizarea în ființa dumenzeiască” - Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, 
Anastasia, traducere de Pr. Vasile Răducă, pp. 106-107 

19 În acelaşi fel, creştinismul care se reduce la neam este un creştinism înghiţit de imanență, secularizat, care este 
doar trup. 





anul VII e nr. 79 41 


ROST 


DECANTĂRI 











ie E E e — A 
modern în mica mea sectă din marele univers 
multicultural. Cultura încreştinată este însă o 
mărturie despre adevărul pesoanei, ca alteritate 
creativă non-xeroxabilă. Limba şi cultura mă fac a 
fi altul ca ipostas deşi sunt acelaşi prin natură. 
Întruparea lui Hristos elimină diviziunea din 
natura umană, nu distincția. Când Duhul Sfânt s-a 
pogorât peste ucenici, fiecare dintre cei prezenţi 
în Ierusalim a înţeles mesajul Evangheliei în 
limba sa. Dumnezeu a ales să facă un astfel de 
miracol, deşi, teoretic, ar fi putut să-i înveţe pe 
toţi instantaneu latina sau engleza. Asta întrucât 
Evanghelia nu propune o uniformizare etno-ling- 
vistică de genul celei servite de filozofia lumi- 
nilor şi de progenitura ei marxistă, născute ambe- 
le din esenţialismul tomist. Căci dacă e să inter- 
pretăm în mod literal cuvântul Apostolului cu pri- 
vire la grec şi iudeu, e cazul să procedăm aşijde- 
rea şi cu privire la distincţia bărbat/femeie şi, pe 
filieră ideologică iluministo-marxistă, să ne ra- 
liem şi proiectelor androginizante ale feminismu- 
lui. Or, creştinismul nu castrează, nu mutilează fi- 
rea, ci o transfigurează. 

Ancorat în metafizica Occidentului, creştinis- 
mul fără trup este nihilist, şi pe bună dreptate a 
fost categorizat ca atare de către Nietzcshe. Însă 
din nefericire, Nietzcshe a confundat un astfel de 
creștinism (platonism pentru mase, după cum îl 
numea în Dincolo de Bine şi de Rău) cu creştinis- 
mul. Astfel, Nietzsche a văzut în socialism (care 


Pa A ot 





după cum bine ştim are o mare problemă cu orice 
fel de distincție: ierarhică, de sex şi nu în ultimul 
rând, de etnie) un descendent al creştinismului. 
Nu este de mirare aşadar că acelaşi Nietzsche care 
afirma antagonismul ireconciliabil dintre creşti- 
nism şi viață, care vedea în creştinism doar “o 
religie a crucificatului”, nu şi una a învierii (ergo, 
nici una a întrupării) declara Vechiul Testament 
infinit superior Noului Testament, mai ales pen- 
tru motivul că Vechiul Testament ar fi înfățişat un 
popor, pe când Noul Testament, în opinia lui 
Nietzsche, ar fi reprezentat un exemplu de omo- 
genizare etno-culturală cu caracter nihilisit20. 
Reacţionând dialectic la creştinismul anti-istoric 
al Occidentului şi mai ales Ia versiunile sale secu- 
larizate de secol XIX, Nietzsche a optat pentru 
demența deconstrucţionistă în locul întoarcerii la 
Ortodoxie, care afirmă ferm, lepădându-se de 
orice gen de gnosticism, că Vechiul şi Noul 
Testament nu sunt opuse ci complementare. 
Incapabil să depăşească metafizica occidentală, 
printr-o reîntoarcere la învățăura despre Treime 
şi despre har a Ortodoxiei21, Nietzsche a întors 
metafizica occidentală pe dos, păstrându-i astfel 
coordonatele fundamentale. A înlocuit nihilis- 
mul platonic care striveşte alteritatea personală 
în numele unității fiinţei, cu nihilismul post-mo- 
dern care lichefiază orice ontologie de dragul 
unei subiectivităţi pure, lipsite de orice busolă, în 
veşnică redefinire de sine. (va urma) 


20 În filozofia lui Nietzsche, vointa de uniformizare a întregii umanitati în numele unui ideal transcendent si tran- 
sistoric, si implicita eradicare a diferentelor culturale pe care o presupune un astfel de ideal, este o voință 
nihilistă, care urăşte viaţa tocmai pentru că urăşte diversitatea dinamică ce defineşte viața. 

21 Altminteri, singura cale de iesire din impasul nihilist al culturii occidentale. 





42 


anul VII e nr. 79 





DECANTĂRI 


ROST 





Omul creștin și 
fericirea (ne)condiţionată 


Dragoş Moldoveanu 





răim pentru a consuma - pare a fi dictonul 

vremurilor de astăzi. Divertisment, televi- 

ziune, sex, sport, vestimentaţie, fast-food. 
tot ceea ce percepem cu ajutorul simţurilor şi 
care ni se oferă prin intermediul mijloacelor de 
informare-îndoctrinare în masă trebuie astăzi 
consumat. Cantitatea a surclasat definitiv calita- 
tea. Totul există sub semnul excesului, al extinde- 
rii cantitative până la ridicol. Stimularea unor 
noi/false nevoi şi înmulţirea continuă a necesi- 
tăților umane au drept obiectiv declarat îmbună- 
tăţirea perpetuă a nivelului şi stilului de viață. 
Progresul tehnologiei şi noile standarde cultural 
societale sunt direct proporționale cu regresul 
credințelor şi învățăturilor tradiţionale. 

În timp ce preocuparea muncitorilor din 
gulagul sovietic consta în realizarea la timp a pla- 
nurilor de producţie, în caz contrar suferind mă- 
suri coercitive din partea autorităţilor, cetăţenii 
vremurilor de azi sunt ocupați (de multe ori, in- 
conştient) cu eliberarea de vechile „prejudecăți“ 
tradiționaliste, considerate anacronice şi, din ce 
în ce mai mult, dăunătoare, altfel fiind supuşi 
oprobriului public. „Pe măsură ce comportamen- 
tul deviant începe să fie considerat normal, nor- 
malul devine deviant”. Moravurile orânduirii 
„de hiperconsum”? ţin de imediat şi de capacita- 
tea de a fi flexibil şi conformist. 


Este din ce în ce mai puţin loc pentru jude- 
căți morale şi de valoare. Pentru generaţia teribi- 
listă a celor care utilizează figura lui Che Guevara 
drept marcă a vestimentaţiei, „moralitatea tra- 
diţională pare adesea ca un ideal istoric revo- 
lut"3. Cultul consumului fără limite condiționat 
de evoluţia ştiinţei şi tehnicii înlocuieşte liberta- 
tea Hristocentrică şi reperele religioase. „Rare au 
fost fenomenele care au reuşit să modifice atât de 
substanțial modul de viață şi gusturile, aspiraţiile 
şi comportamentele majorității oamenilor, într-un 
timp atât de scurt. Nu vom evidenția niciodată 
îndeajuns tot ceea ce omul nou din societăţile li- 
berale « datorează » societăţii de consum”. 

Marxismul şi consumerismul converg în ide- 
alul cu care iluzionează masa umanităţii. Umani- 
tatea devine astfel o entitate de sine stătătoare, 
gândită ca un muşuroi imens de furnici, unde 
fiecare are rolul său şi contribuie la bunăstarea 
generală. Idealul comun marxismului şi con- 
sumerismului este fericirea universală şi egalita- 
tea socială. Marxismul şi consumerismul fac apel 
la economie pentru determinarea nivelului de 
trai. Orice este justificabil în numele egalitaris- 
mului ca veche şi nouă valoare supremă. Însă 
egalitatea sugrumă dreptatea şi „o înlătură cu de- 
săvârşire”, din mormântul dreptăţii răsărind ega- 
litatea”5. Socialiştii de ieri sunt falşii profeți de 
astăzi, „lupii răpitori ascunşi în piele de oaie”, 
promotori ai societății de consum. 


1 Gertrude HIMMELFARB, “A Demoralized Society: The British/American Experience”, în The Public Interest, 


1994. 


2 Gilles LIPOVETSKY, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsurm, traducere de Mihai Ungurean, 


editura Polirom, Iaşi, 2007. 


3 Frank FUREDY, Cultura fricii. Asumarea riscurilor şi moralitatea așteptărilor scăzute, traducere de Andreea 


Năstase, editura Antet, 2007. 
4 Gilles LIPOVETSKY, op. cit. 


5 Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, Învățături despre bine şi rău, traducere de părintele Teofil Petrescu, ediţia a II-a, 


editura Sophia, 2006. 
6 Evanghelia după Matei, 7:15. 





anul VII e nr. 79 


43 


ROST 


DECANTĂRI 








Reţeta fericirii variază de la o epocă la alta. 
Într-un viitor din ce în ce mai apropiat, umanoizii 
vor fi programaţi să fie fericiți conform propriilor 
pasiuni şi dorinţe, ceea ce va diminua considera- 
bil sau până la un minim neatins libertatea indivi- 
duală şi capacitatea de împotrivire. Distopia lui 
Huxley - Brave New World - este şi din acest 
punct de vedere o profeție sumbră. Condiţiona- 
rea fericirii în funcţie de idealul general se dato- 
rează cunoaşterii în profunzime a sentimentelor 
şi judecăților care caracterizează lumea de la Fa- 
cere şi până astăzi. Înţelegând până în cele mai 
exacte detalii ceea ce vor oamenii de la viață, 
adică să fie fericiţi aproape necondiționat, şi apli- 
când metodele de manipulare şi inginerie socială 
pentru a controla umanitatea dominată de beati- 
tudine, umanoizii rezultați nu vor mai îndeplini 
nici un rol creator. Într-un fragment literar excep- 
țional din Brave New World, personajul Mustafa 
Mond, unul dintre Controlorii Mondiali, îi explică 
Sălbaticului: „Azi nu mai există dezbinări în ma- 
terie de convingeri sau ataşamente; eşti condițio- 
nat astfel încât să nu poți să nu faci ceea ce trebu 
ie. Iar ceea ce trebuie să faci este în general atât 











de agreabil - şi li se dă frâu liber atâtor impulsuri 
fireşti - încât, de fapt, nu există ispite cărora să li 
te împotriveşti””. 

Este o versiune a fericirii concordantă viziu- 
nii lui Epictet care spunea că „omul fericit este cel 
care trăieşte în armonie cu lucrurile sau îşi accep- 
tă în întregime destinul”. Cu alte cuvinte, a fi feri- 
cit înseamnă a te conforma fără murmur sau a 
sluji vremurilor, nu lui Dumnezeu&. Este mai cu- 
rând o maladie decât o stare reală de fericire. 
Umanoizii condiționaţi nu vor face diferența. 

Împotriva acestei prefaceri radicale a fiinţei 
umane şi a exproprierii sufletului, în acest 
moment de grea cumpănă se ridică religia şi 
trăirea dreptmăritorilor creştin-ortodocşi. „Liber- 
tatea, atunci când eşti în lume, se manifestă 
trăind în Hristos în cadrul instituțiilor - statul, 
familia, neamul - lăsate de Dumnezeu pentru 
existența noastră în ordinea firii. Aceste instituții 
sunt daruri ale lui Dumnezeu”?. A fi fericit întru 
Hristos înseamnă a fi liber şi responsabil. Astăzi, 
„tinerii au fugit din Biserică pentru a trăi o 
închipuită libertate”10. Ne amăgim cu iluzia liber- 
tăţii celebrând mediocritatea şi conformismul. 


7 Aldous HUXLEY, Minunata lume nouă, traducere de Suzana şi Andrei Bantaş, editura Polirom, Iași, 2003. 
3 Sf. Atanasie cel Mare susținea: „Ştim că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu!” 


9 Mircea PLATON, „Gânduri despre ortodoxul român, astăzi, în lume”, în Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, A 
Treia Forţă: România profundă, editura Logos, Bucureşti, 2008. 


10 leromonah Savatie BAŞTOVOI, Între Freud și Hristos, editura Cathisma, Bucureşti, 2008. 





44 


anul VII e nr. 79 


DECANTĂRI 


ROST 





Suntem cu atât mai liberi cu cât ne adaptăm mai 
bine timpurilor, ne învață seculariştii mondialişti. 
Creştin-ortodoxul nu este condiţionat de 
inovațiile tehnico-ştiinţifice sau de „cultul sănătă- 
ţii ca standard de viaţă”!!. EI nu visează o fericire 
patologică într-un spațiu atemporal continuu, de 
dragul căreia ar sacrifica propria condiţie care îl 
individualizează şi îl face liber. „Creştinul se îm- 
plineşte prin cultivarea legăturii cu Hristos prin 
urmarea faptelor credinței şi ale dragostei” 2. El 
nu are nevoie de specialişti în nutriţie, de con- 
silieri matrimoniali sau de psihologi care să preia 
locul duhovnicului la spovedanie. Creştinul nu 
are nevoie de „modelele mitologice, cărora omul 
modern ajunge prizonier”15. Drepturile omului, 
răstălmăcite şi manipulate astăzi în fel şi chip, re- 
prezintă drepturile tuturor celor care au fost 
creați după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 
Pentru creştinul-ortodox Hristos este Fiinţa 


1! Frank FUREDY, op. cit. 


12 Virgiliu GHEORGHE, Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, ediţia a Il-a, editu- 
ra Prodromos, Bucureşti, 2008. 


13 Ibidem. 


14 Evrei, LL:1. 


Supremă, iar adevărul predicat de acesta este 
Adevărul Suprem. Prin credință, creştinul se mântu- 
ieşte, credința fiind „încredințarea celor nădăjduite, 
dovedirea lucrurilor nevăzute”!. Dar mondializarea 
şi dogmele fals sacrosancte ale umanismului şi feri- 
cirea pe care o propovăduiesc prin mijloacele de 
informareîndoctrinare în masă mutilează credința şi 
o transformă într-o doctrină reglabilă şi determinată 
tehnologic. „Globalizarea, în esenţa ei, este un proces 
de asimilare, omogenizare şi integrare a tot ceea ce 
este încă în viață”. Viaţa nu este distrusă, ci transfor- 
mată „într-un « habitat » aseptizat”!5. 

Dreptmăritorul creştin trăieşte o fericire 
necondiționată de vremuri, de ştiinţă sau de ide- 
ologii care subjugă sufletul. EI este condiţionat 
doar de responsabilitatea în fața Domnului şi de 
luciditate, aceasta fiind „crucea pe care o poartă 
şi care este suportul durerilor, al necazurilor şi al 
suferinței purificatoare”. 








15 Ovidiu HURDUZEU, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, editura Timpul, Iaşi, 2005. 
16 Ciprian Mihai CÂSLARIU, „Despre inteligența dreptmăritorului creştin”, în ROST, 2003, www.romfest.org/rost 





anul VII e nr. 79 


45 


ROST 


DECANTĂRI 





Mărturii îndurerate 


Constantin N. Străchinaru 





ingea cu lacrimi de Crăciun... este a treia 

carte a scriitoarei Elena Stredie (Ed. 

Lumen, laşi, 2006, 172 pp). Expresivitatea 
emoțională a titlului pare a sugera mai degrabă 
un poem decât o proză care ajută istoria să fie 
scrisă sine ira et studio (Tacitus). Sensuri şi 
nonsensuri. Realităţi incredibile. Relaţia ningea - 
Crăciun = Raiul copilăriei este anulată oximoro- 
nic de succedenta lacrimi de Crăciun. Prezentul 
continuu (germ. Ewiges Nun) din imperfectul 
verbului a ninge, devine timpul memoriei îndure- 
rate, al dramaticei istorii trăite, al vieţii din punc- 
tele de suspensie, din spaţiul incertitudinilor, al 
îngrijorărilor, al destinului în care nu numai 
personajele principale din acest microroman dia- 
logal sunt fataliste, ci chiar autoarea când va afir- 
ma oarecum concluziv: „Nu înţelegi că destinul îţi 
stabileşte drumul chiar înainte de a te naşte? 
Nimic nu e întâmplător.” (p.130), un fatalism care 
sub vitregiile istoriei, ca evenimente, s-a insinuat 
şi spiritualității româneşti. 

Ca şi titlul, coperta comprimă simbolic conți- 
nutul cărții. Valuri de nori invadând cerul unor lo- 
curi şi vremi, provocând în tihna oamenilor de- 
zastrele unui război pierdut. 

Imaginea din patrulaterul de sub titlu tri- 
mite la noaptea adamică din mărşăluirea în exis- 
tență, în necunoscut a perechii primordiale căzu- 
tă din inocență. Funinginea nopții şi albul nesi- 
gur al zăpezii, prin care, încovoiaţi un bărbat şi o 
femeie, ținându-se de mână şi apărându-şi feţele 
de viscol, străbat o pădure şi o existență erotema- 
tică asimilată aceloraşi puncte de suspensie din ti- 
tlul cărții, la infinit... Cizmele şi sumanele lor, ca şi 
codrul din jur, ne aduce în bănuieli spaţiul Ţării 
de Sus a românilor, Bucovina, dând în vileag che- 
ia acestei cărți scrise cu sufletul copilei care nu 
poate uita, rămânând mereu întrebătoare în 
conştiinţa învățătoarei - ajunsă în timp, iar mai 
apoi, a pensionarei pe care o îndeamnă obsesiv 
să scrie despre oamenii din aducerile aminte ce 


nu se şterg nicicum şi al căror tragism, vai! se re- 
simte încă. 

Martie 1944! Ca dintr-un adânc de vremi şi 
lume, srigătele îngrozite şi îngrozitoare: „Vin hu- 
nii! Vin tătarii!” răzbat împreună în „Vin ruşii!” şi, 
într-adevăr veneau valurile de uralieni, spinte- 
când în două Bucovina lui Ştefan cel Mare şi 
Sfânt, semănând peste tot urgii, nelegiuiri, asasi- 
nate. 

Martie 19441... groaza şi grozăviile pun stă- 
pânire pe sate şi oraşe, pe părinți si copii, pe 
morţi şi pe vii, pe prezent şi viitor... Premoniţii 
sumbre. Realităţi strigătoare Ia cer. Viaţă călcată 
în picioare... „Închid ochii şi văd totul!... Porţile 
însângerate se deschid... lacătele cad, pretutin- 
deni dărâmături, sărăcie, mizerie... Frica pune 
stăpânire pe oamenii care doar a biserică se mai 
vedeau împreună.” Avioanele morții spintecă 
cerul şi el ingrozit. Frontul se apropie cu noaptea, 
exploziile rănind zările, „sfâşiind liniştea de 
dinaintea furtuni!”. 

Din mulțimea dramaticelor evenimente 
autoarea se opreşte, predilect, asupra unei Marii 
cu patru copii şi soţul bolnav, căruia aceasta îi 
caută grijulie medicamentele în Dorohoi, de 
unde nu va mai veni înapoi, în satul ei şi al unui 
Vasile - care, încercând să se întoarcă la cei dragi, 
va suferi chinuri de neînțeles -, a,mândoi înne- 
bunind până la urmă. 

Dialoguri segmentate, suspendate, reluate. 
Speranța schimbată pe disperare. Zvonuri şi ade- 
văruri. Apocaliptice realităţi! Vremi şi vremuiri. 
Candele aprinse în cotloane şi rugăciuni şoptite 
la icoane. Oftaturi şi priviri plânse, îndreptate 
spre Cer. Panică şi muţenie. Vii şi morţi. Nunţi ce 
nu mai au loc. Liturghii oficiate pe furiş. Înmor- 
mântări grăbite. Botezuri în ascuns. Orizontul 
speranţelor şi al unei hoțeşti frontiere închis. Aş- 
teptări trecute de la un Crăciun la altul. Visuri şi 
aripi luxate. Suflete înnourându-se. Conştiinţe 
pervertindu-se. Laşitatea făcând loc netrebnici- 
ilor, crimelor, foamei şi fricii, comunismul de 
oriunde, mai vechi sau mai nou, este acelaşi: 





46 


anul VII e nr. 79 


DECANTĂRI 


ROST 





ucigător. Un timp al ororilor. 

Cu toate mutările de pe tabla de şah a isto- 
riei, nedreptăţile ei nu se pot uita câtă vreme 
fraţii vor fi despărțiți de fraţi, chiar dacă o strâm- 
bă frontieră face posibile intervizitele ca cele fă- 
cute şi de autoare: „Au trecut ani şi ani... Copiii 
Mariei au murit, nepoții ei învață încă o altă isto- 
rie şi-s strigaţi la catalog cu nume străine...”, ea 
dormindu-şi somnul nesomn într-un cimitir din 
Dorohoi. 

Iată de ce, stimată doamnă Elena Stredie, 
viața nu „merge înainte”. Sechelele comunismu- 
lui nelegiuit o poartă pe căi strâmbe, deşi acuşi se 
împlinesc două decenii de la evenimentele însân- 








geratului Decembrie românesc, când, de pe bari- 
cadele „joscomunismului” s-a strigat ca nicicând 
şi niciunde: „Vom muri şi vom fi liberi!”, liberta- 
tea fiind înțeleasă ca „mamă a virtuţilor” (Andr& 
Chenier). 

Iată de ce nu dubităm destăinuirea dumnea- 
voastră dinspre finalul cărții: „Eu nu pot să fiu 
fericită... încă nu pot... nu pot!.. Dar va veni o zi... 
„Aştept această clipă chiar şi dincolo de viață... 
scriu... lupt şi sper... Încă îmi place să stau în calea 
furtunii...” 

Un crez! Un îndemn! O chemare la mersul cu 
rost şi împreună, cu toate riscurile de pe piscurile 
vremurilor măsluite ocult. 








anul VII e nr. 79 


47 


ROST 


DECANTĂRI 





Aspecte ale poeziei 
mistice în lirica lui 


Traianus 


Prof. Dr. Const. Miu 





Traianus (Traian Vasilcău), Când s-au fost 

spus îngerii (Editura Epigraf, Chişinău, 
2009), Eugen Dorcescu face câteva referiri la 
acesta, propunând mai multe tipuri de lectură: 
cea biblică (mai cu seamă în seria Psalmilor), cea 
etico-moralizatoare sau cea social-istorică, pre- 
cizând că „cea mai potrivită, cea mai pliată pe text 
este reprezentată, însă, de lectura spirituală...” 
(p. 95). Disocierea pe care încearcă s-o explice 
între poezia religioasă şi cea mistică este necon- 
vingătoare. În cazul primului tip de poezie, ar fi 
vorba de texte „ce exprimă relația nemijlocită a 
eului cu Marea Instanță pnevmatică”, iar în cel 
de-al doilea caz „trăirea misterului” care „este 
mediată de ritua!”. Noi considerăm că şi întrun 
caz şi în celălalt transpare în mod clar relaţia 
eului poetic credincios cu sacrul, însă în ceea ce 
priveşte poezia mistică, trăirea nu are de-a face cu 
ritualul sacramental! 

În volumul respectiv, sunt recognoscibile in- 
fluenţele a doi poeţi religioşi. Arghezi şi Voicules- 
cu. 


L: sfârşitul volumului de versuri semnat de 


Pentru Răsăritul creştin-ortodox, ființa lui 
Dumnezeu rămâne transcendentă. De aceea, 
credinciosul simte nevoia să-L caute. Eul poetic 
din poezia mistică a lui Traianus întreprinde un 
act asemănător cu cel al eului poetic credincios 
arghezian şi cel voiculescian, în sensul că se află 
în căutarea trudnică a acelui deus absconditus, 
despre care vorbeşte Nicolae Balotă, în cartea sa 
Opera poetică a lui Tudor Arghezi, comentând 
psalmii acestuia. Şi la Traianus şi la Arghezi, în 
unii psalmi, recunoaştem viziunea panteistă, în 
actul căutării lui lisus („Te-ntrezării în stele, prin- 
tre peşti,/ Ca taurul sălbatec când s-adapă” - 


Arghezi, Psalm): „Te-am căutat în schituri pe coli- 
ne/ (...) dar nu erai, lisuse, pentru mine, / (...)// 
Te-am căutat în monastirea ierbii/ În care crinu- 
ngenunchiat ruga/ O viaţă-n Adevăr să i se dea, / 
Te-am căutat în cea din urmă stea/ Ce-o înecau 
într-o privire cerbii.” (p. 18). Ideatica celor două 
strofe reproduse mai sus aminteşte de cea a poe- 
ziei voiculesciene Scafandrul (volumul Gânduri 
albe): „Le-am căutat o vreme în pietre - mai apoi/ 
Mi-am înălțat râvnirea să te găsesc în stele/ Scli- 
pea ca o mijire din Taina Ta în ele/ (...) Acum 
m-afund în mine, în oarba mea genune,/ Într-un 
ocean de patimi cu fundul nepătruns,/ Plăpând 
scafandru-n tainic veşmânt de rugăciune”. Teolo- 
gii răsăriteni sunt unanimi în a recunoaşte că la 
cunoaşterea lui Dumnezeu se ajunge prin iubire, 
dar pornind de Ia treapta cunoaşterii sinelui. 

În termenii teologiei mistice a Sf. Dionisie 
Areopagitul, credinciosul din acest psalm al lui 
Traianus a ales calea cunoașterii catafatice - una 
care coboară spre sine şi care nu poate duce la cu- 
noaşterea directă a divinului, pentru că - spune 
Vladimir Lossky în teologia mistică a Bisericii de 
Răsărit - „teotaniile parţiale de pe treptele infe- 
rioare îl ascund pe Dumnezeu în ceea ce este El.” 
(s. n.). Iată cum este înfăţişată metaforic această 
teofanie parţială în versurile lui Traianus: „Te-am 
căutat bezmetic în neştire/ Fără oprire, noapte, 
zi, mereu, / Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne, / Pe 
muntele calvarului din mine/ Şi cin' te răstignise 
eram eu.” (p. 19). Din versurile strofei citate, sesi- 
zăm cum credinciosul, cuprins de remuşcare, se 
căieşte. Părintele Stăniloae vorbea despre pocă- 
inţă ca fiind „lucrare permanentă în suflet”. 

De asemenea, în primele două strofe, ca şi în 
penultima strofă a poeziei Dirijorul, vom recu- 
noaşte faza contemplării frumosului divin. E vor- 
ba de contemplația imaginativă, despre care 





48 


anul VII e nr. 79 


DECANTĂRI 








aminteşte Nichifor Crainic în cursul său de teolo- 
gie mistică - Sfințenia - împlinirea umanului: 
„Iar florile pe-astralul plai, / În strai de sibiline/ 
Cântau în cor, ceresc alai.” (p. 81). Nichifor Crai- 
nic opina că în cazul acestui tip de contemplaţie, 
ea devine religioasă „când înaltul adevăr intuit e 
identificat cu Dumnezeu.” Un alt tip de contem- 
plaţie - cea sensibilă - îl putem decela din poezia 
Harfe-n răsărit. „Ce frumos e Dumnezeu/ Ce tră- 
ieşte-n jurul meu/ Şi în mine/ (...)// Doamne, 
Doamne, cântec viu/ (...)// Ce frumos eşti, Doam- 
ne, vai, / Ochii-ţi sunt peceţi de rai/ (...)// Ce fru- 
mos e Dumnezeu, / Locuind în jurul meu/ Şi în 
mine.” (p. 27). Reţinem că frumuseţea divinului 
comportă două aspecte: o frumusețe reflectată a 
creaturalității (exterioară) şi o alta (interioară) a 
creaturii, zămislită după chipul şi asemănarea 
aceleia. În acest al doilea caz, avem de-a face cu 
ceea ce teologul Vladimir Lossky numea inhabita- 
rea sacrului în profan. Aceasta este detectabilă şi 
în poeziile mistice ale lui Voiculescu - Minerul şi 
Vizita (volumul Gânduri albe): „Eu nu ştiu dacă 
voi putea urca vreodată la Tine, / Tu însă, Doam- 
ne, cobori când vrei, măcar în treacăt. / Vino, te 
aştept în cămăruță la mine.” O atare dorință ex- 


E pa 
9, Muntenegru | 


” 


presă a credinciosului de a primi Vizitatorul Su- 
prem îşi exprimă şi eul poetic din volumul lui Tra- 
ianus: „Născut pentru o clipă, să pot muri în veci/ 
În schitu-mi intră, Doamne, cu gând să nu mai 
pleci.” (p. 25). 

În lumina vieţii contemplative, după care 
tânjeşte credinciosul poet - dorința acestuia de a 
fi îndumnezeit - aşa cum sesizăm din următoare- 
le versuri: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să 
fiu, / Căci numai Tu eşti poezia lumii./ Ea mamă 
mi-i acum, în ea te ştiu” (p. 31) - evidenţiază spu- 
sele Sf. Ap. Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos 
trăieşte în mine.” (Galateni, 2: 20). 

În volumul al doilea al cărții sale, Teologia mo- 
rală ortodoxă, Părintele Stăniloae nota: „Dorința 
care animă toate activitățile noastre este un elan al 
sufletului spre cucerirea unei fericiri întrevăzute.” 
Extazul mistic pe care-l cunoaşte sufletul poetului 
credincios face din cateva poezii adevărate rugă- 
ciuni: „Înseninează-mi sufletul, Părinte/ (...)// 
Contaminat de tine să rămân/ Și de nectarul ceru- 
lui Tău, Doamne.” (p. 38); „Aşază-mi-te-n suflet, 
Frumuseţe, / În ochii tăi, când mă privesc, citesc/ 
O steauă suspinând, ce din blândețe/ Mi-a corupt 
inima - să n-o găsesc.” (p. 57). 





anul VII e nr. 79 


49 


CENTENAR NOICA 

















Mitul căderii în filosofie 


„Nu pot gândi tilosofia tără să simt o cădere, aproape ca în 
religie. Undeva a avut loc păcatul. Și în ordinea cunoașterii 
există un paradis pierdut. Poate că e același mit aici şi 


acolo, dovedind cât de solidar e spiritul cu sine”. 


(C. Noica, Jurnal filosofic) 
Paul-Gabriel Sandu 





importanţi gânditori ca o campanie de cuce- 

rire a spiritului, ca o înstăpânire treptată a cu- 
noaşterii umane asupra celor mai dificile şi mai 
complexe interogații. Într-un sens, Hegel este re- 
prezentantul cel mai de seamă al acestei viziuni 
„istoriste” asupra filosofiei, potrivit căreia aceas- 
ta din urmă se află într-o continuă expansiune, 
întreaga desfăşurare a lumii nefiind altceva decât 
cursa spiritului absolut după sine însuşi. 

Ne-am aştepta aşadar ca filosoful român, ale 
cărui afinități cu filosofia hegeliană pot fi regă- 
site pretutindeni în Tratatul de ontologie, ca şi în 
celelalte lucrări mai importante ale sale, să aibă o 
poziţie similară celei hegeliene, şi să gândească 
istoria filosofiei la fel cum este gândită - până la 
Kuhn mai ales - istoria ştiinţelor naturale: ca o 
dezvoltare şi o augmentare continuă a cunoştin- 
țelor, ca o urcare neîntreruptă pe treptele cunoaş- 
terii. Şi cu toate acestea, în fragmentul citat mai 
sus, Noica dă glas unei viziuni cu totul diferite 
asupra istoriei filosofiei decât cea a metafizicii 


] storia filosofiei a fost văzută de către cei mai 


tradiționale, gândind un moment incipient al fi- 
losofiei calitativ superior întregii desfăşurări care 
i-a urmat. Un moment incipient privilegiat când 
cunoaşterea - înainte de a fi căzut în nebunia dis- 
cursivităţii, a categorialului şi în iluzia distincţiei 
subiect-obiect, înainte de a fi devenit filosofie - a 
dispus de sine în mod absolut. 

Fără să intenţioneze poate şi în mod cert 
fără a fi conştient de acest lucru, Noica se apropie 
în acest punct de gândirea heideggeriană - pen- 
tru care începutul incipient este un moment pri- 
vilegiat al gândirii, la care trebuie să revinim şi pe 
care trebuie să-l recucerim printr-un „nou înce- 
put” - părăsind câmpul gravitațional al meta- 
fizicii tradiţionale, în care Noica este aşezat cu 
prea mare uşurinţă de către comentatorii săi. 

Desigur, acest fragment nu poate fi suficient 
pentru susținerea tezei că Noica nu poate fi aşe- 
zat decât cu nesfârşite precauţii sub zodia epocii 
metafizice, însă el indică, la fel ca şi multe alte 
locuri din filosofia gânditorului român, că este 
posibil ca ceasul filosofic al lui Noica să fi contin- 
uat să ticăie chiar atunci când ora metafizicii fu- 
sese depăşită. 





50 


anul VII e nr. 79 


LA ROST 





Anatemizarea comuniștilor 
şi cum a ajuns Lenin 
în calendarul „ortodox“ 


Pe 19 ianuarie 1916 patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe 
toți cei care, fiind botezați în Ortodoxie, au ucis oameni nevinovaţi 
alături de hoarda comunistă. Trei zile mai tîrziu, pe 22 ianuarie, 
Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă. 


Ierom. Savatie Bastovoi 





față, protestînd împotriva ucazului privind 

confiscarea averilor şi bunurilor biseri- 
ceşti, precum şi împotriva politicii sîngeroase a 
acestuia. La rîndul său, Lenin l-a numit pe patri- 
arh „comandant al bandiţilor” care trebuiau să 
fie „împuşcaţi” şi „spînzuraţi” pretutindeni, în 
număr cât mai mare (Scrisoarea secretă către 
Molotov și membrii Biroului Politic din 22 martie 
1922). Cu toate acestea, în aceeaşi scrisoare, 
Lenin îi sugerează lui Molotov să nu se atingă de 
patriarh. Patriarhul Tihon era să fie arestat în 
acelaşi an, petrecând ultimii ani din viață în arest 
la domiciliu, adică în mănăstirea Donsk din 
Moscova. Pe 16 mai 1922 toate atribuţiile patri- 
arhale au fost cedate mitropolitului comunist 
Agatanghel al Iaroslavului. Pe 19 decembrie 1923 
are loc un atentat neizbutit, în timpul căruia este 
ucis chileinicul patriarhului, Iacov Polozov. Pe 25 
martie 1925, patriarhul Tihon s-a mutat la 
Domnul, fiind otrăvit. În 1989, cînd puterea 
comunistă îşi trăia agonia în URSS, Sinodul 
Bisericii Ortodoxe Ruse l-a trecut în rîndul 
sfinţilor pe patriarhul Tihon cu ziua de prăznuire 
25 martie. 

Anatema aplicată de sfintul patriarh Tihon 
comuniştilor şi confirmată de Sinodul Local al 
Bisericii Ortodoxe Ruse nu a fost abrogată de 
către nimeni. Ea rămîne în vigoare, chiar dacă 
anumite personaje din interiorul bisericii au 
ajuns să cînte osanale „conducătorului noroade- 
lor” şi chiar să-i rezerve o zi de prăznuire în calen- 


p atriarhul Tihon l-a înfruntat pe Lenin pe 


darul bisericesc, alături de pomenirea Comunei 
din Paris şi „praznicul” Răsturnării monarhiei, 
cum este cazul calendarului tipărit de Patriarhia 
Moscovei în 1928. 

În imaginea alăturată, cu litere mici, îngro- 
şate, sînt menționate praznicele bisericeşti “obiş- 
nuite”, precum ar fi | ȚeȚrze ee rt Apau 
NAŞTEREA DOMNU: [air ju] cm 
LUI şi altele. lar cu | | 
majuscule îngroşate |. 
sînt trecute “Ziua de ||! 
pomenire a Condu- i FR MIE i 
cătorului Proletaria- | | | | asa mei mea 
tului, Vladimir Ilici ||| e e 
Lenin”, “Răsturna- || mn 
rea monarhiei (au- - 
tocraţiei)” şi “Comuna din Paris”. 

Tradiţia „înfrăţirii” bisericii cu comunismul 
pare să-i fi marcat pe unii ierarhi pînă în zilele 
noastre, nu doar în Rusia, ci şi departe după gra- 
niţele ei. Astfel, patriarhul Ierusalimului a socotit 
de cuviință să-l decoreze pe tiranul moldovean, 
Vladimir Voronin, cu distincţii bisericeşti, iar 
întiistătătorul bisericii din Antiohia şi-a manifes- 
tat admiraţia față de liderul comunist, asemuin- 
du-l cu împărații bizantini de odinioară. Patriar- 
hul Kiril al Moscovei, mai reţinut în oferirea pre- 
miilor, totuşi tolerează o mîndrețe de tablou, cu 
ramă aurie ca o icoană, răspîndit pe cale bi- 
sericească în plină campanie electorală, în care 
patriarhul şi urmaşul devotat al lui Lenin își 
string mîna cu căldură. 

Cu alte cuvinte, internaționala comunistă e 
vie şi dăinuie prin biserică. Dar pînă cînd? 











etop Hama Ppeaneva, [XD 

Cybfora na Barananei 
ruta. cacatta menoi 
ham Antrort 








ERi 
3 
Ei 
| 
£ 
2 

45 

ŞE 





ra ni 


























anul VII e nr. 79 


51 


ROST 


LA ROST 





Cum am devenit 
„antisemit“ 


Răzvan Codrescu 





Sociologul şi politologul George Voicu, for- 
mat înainte de 1989 şi reciclat după, fost expert şi 
consilier parlamentar pe lingă Comisia pentru 
Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi, premiat în 
1998 de revista Sfera Politicii şi Fundaţia “Socie- 
tatea Civilă” pentru merituosul volum Pluriparti- 
dismul. O teorie a democraţiei (Editura All), şi-a 
creat în urmă o stranie reputaţie din campania 
obsesivă de deconspirare publică a “antisemitis- 
mului” românesc de ieri şi de azi, ceea ce s-a con- 
cretizat în nu mai puțin de trei cărți: Zeii cei răi. 
Cultura conspirației în România postcomunistă 
(Editura Polirom, Iași), Mitul Nae Ionescu (Edi- 
tura Ars Docendi, Bucureşti) şi Teme antisemite 
în discursul public (la aceeaşi editură bucureş- 
teană), toate apărute în anul 2000. 

La Zeii cei răi presa culturală s-a referit cu 
precădere, subliniindu-i atât calitățile, cât şi li- 
mitele. Cusurul cărții este acela că, pornind de la 
amendarea justă şi necesară a unei certe psihoze 
conspiraţioniste (moştenite din presa interbelică 
de mîna a doua şi din presa naţional-comunistă a 
perioadei ceauşiste), cade tocmai în păcatul incri- 
minat: exagerarea maniacală. Ca şi unii dintre 
adversarii săi cei mai ireductibili, doar că opunîn- 
du-i un veto categoric, d-] Voicu vede pretutindeni 
numai o insidioasă “logică a conspirației”, pe care 
o identifică, în mare, cu o forma mentis antisemi- 
tă (de care este învinuit poporul român şi - pe 
urmele d-lui Leon Volovici et Co. - mai ales clasa 


lui intelectuală)!. Performanţa autorului stă în 
aceea că reuşeşte - deliberat sau nu - să fie per- 
fect “rutean în cultură”, în sensul metaforic pe 
care-l dădea Noica acestei sintagme (a nu putea 
deosebi nuanțele sau a nu putea exprima deose- 
birea lor). Căci una este a vedea lucrurile a la Dan 
Zamfirescu, Radu Theodoru, Pavel Coruţ sau 
chiar Ion Coja (cel din Marele manipulator...2), cu 
scenarii fantastic-groteşti de o hiper-coherență 
clinică (psihopaţii sînt de o coherenţă aproape 
perfectă în falsul lor sistem lor de referință!), în 
care România devine buricul persecutat al plane- 
tei şi chiar al întregului cosmos, şi cu totul altceva 
aține seama, pe baza unor evidențe istorice (une- 
le îndelung documentate), că lumea modernă nu 
poate fi explicată fără raportare la anumite cer- 
curi de interese mai mult sau mai puțin “oculte”. 
Nici un istoric serios nu mai poate contesta astăzi 
rolul masoneriei în geneza Statelor Unite ale 
Americii sau în Revoluţia franceză, în revo- 
luţionarismul “paşoptist” european sau în culise- 
le Revoluţiei bolşevice. Nici un om cu mintea 
întreagă nu poate eluda faptul că “noua ordine 
mondială” are puternice resorturi plutocratice 
ignorate de aşa-zisa “opinie publică”, sau că Ro- 
mânia este, în mare măsură, manipulată dinăun- 
tru de un cripto-comunism/neo-securism de tip 
mafiot (ce nu-i lipsit, desigur, şi de anumite 
conexiuni externe). Amestecul evreilor - unor 
evrei - în anumite evenimente majore ale istoriei 
moderne şi contemporane, documentat şi chiar 
mărturisit post facturm, constituie o realitate com- 
plexă, dar incontestabilă, care se cere corect 
interpretată, iar nu negată aprioric sau visceral. 


1! Prin târg, unii se întreabă dacă d-l Voicu este evreu. Nu, se pare că nu este evreu. Dacă ar fi fost evreu, poate că, 
într-adevăr, poziția sa ar fi fost mai uşor de explicat. Totuşi, pusă aşa, problema mi se pare doar în mică măsură 
relevantă, riscînd concluzii pripite. Există neevrei de o îngreţoşătoare lipsă de onestitate, ca şi evrei de o onesti- 
tate exemplară. Tipologic, d-l Voicu pare să se înscrie mai degrabă în categoria acelor șabăs-goim intelectuali pe 
care-i semnala pe vremuri un Octavian Goga în publicistica sa (vezi mai ales volumul Mustul care fierbe, din 
1927). Nu vreau să pun la îndoială sincerul filosemitism al d-lui Voicu, dar transpare din demersul său nu mai 
puţin oportunism (foarte asemănător - iertată fie-mi vorba proastă! - “pupcurismului” intelectual de dinainte 


de 1989). 


2 Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceaușescu şi Iorga, Editura Miracol, Bucureşti, 1999. 





52 


anul VII e nr. 79 


LA ROST 


ROST 





Conspiraționism politic şi economic a existat, 
există şi va exista cât lumea, chiar dacă el nu are 
întotdeauna proporţiile, determinările şi sistem- 
aticitatea pe care i le conferă deconspiratorii lui 
cei mai panicoşi. Problema, gravă prin multe din 
consecinţele ei, nu poate fi nici eludată, nici 
bagatelizată, decit printr-un suspect declin de 
responsabilitate şi onestitate. Chiar greu dige- 
rabila (astăzi) sintagmă de “iudeo-masonerie”, de 
care s-a făcut un abuz adeseori decerebrat, are 
totuşi pertinența şi motivațiile ei istorice, care ar 
fi mult mai eficient să fie analizate critic, pentru a 
li se demonstra relativitatea şi vetustețea. 

Un viciu general de fond al demersurilor 
înrudite cu cel al d-lui Voicu este acela că-i ridi- 
culizează pe “conspiraţionişti” şi neagă “Conspi- 
rația” fără nici un fel de argumente efective. A- 
depții “teoriei conspiraţioniste” aduc în discuție 
anumite fapte şi argumente, nu puţine şi nu întot- 
deauna absurde, pe cînd d-l Voicu, bunăoară, nu 
poate dovedi că nu există conspiraţie/conspiraţii, 
nu-şi propune să aducă o altă explicaţie plauzibilă 
a faptelor invocate, nici contrargumente punc- 
tuale la argumentele incriminaţilor săi; dum- 
nealui, în baza prezumţiei auctoriale de “deştep- 
tăciune” şi “de bun-simț”, porneşte de la dogma 
că nu există conspirație şi procedează dogmatic 
pînă la capăt, transformând o posibilă ipoteză de 
lucru (“S-ar putea să nu existe nici o conspirație”) 
într-o certitudine absolută total nedemonstrată 
(“Nu există nici o conspirație, vă spun eu!”). Oricât 
l-am respecta pe d-l Voicu (intelectual nu lipsit de 
calităţi), încredințările sale intime (dacă este 
vorba într-adevăr de o poziţie sinceră, iar nu de 
una oportunistă) nu pot avea rol de instanţă pu- 
blică şi nu pot ţine loc de bază argumentativă pe 
deasupra realităţii istorice. 

Cam acelaşi raport poate fi constatat între 
autorii revizionişti şi criticii revizionismului. 
Simptomatică în aceeaşi privință este, pe de altă 
parte, disputa în jurul atît de controversatelor 
Protocoale ale Înţelepților Sionului (de mai 
multe ori reeditate şi la noi în ultimul deceniu, 
din păcate în condiţii jenant de primitive şi fără o 


prezentare a stadiului mai nou al problemei). 
Evreii neagă paternitatea ce le-a fost atribuită şi 
consideră că documentul este un fals, o contrafa- 
cere a serviciilor secrete ţariste - punct de vedere 
însuşit mecanic de istoriografia “oficială” (agrea- 
tă şi promovată de establishmentul postbelic). 
S-au consumat tone de cerneală pro şi contra, 
dar, dacă teoria autenticităţii are slăbiciunile ei şi 
e departe de o rezolvare definitivă, teoria neauten- 
ticităţii este încă şi mai şubredă, rezumîndu-se, 
cel mai adesea, la argumente abstracte sau la sim- 
ple contestări indignate. Bune sau rele, suficiente 
sau insuficiente, argumentele istorice, filologice, 
juridice, politice, economice etc. ale susținăto- 
rilor autenticităţii şi paternității evreieşti n-au 
fost niciodată demontate punct cu punct şi înlo- 
cuite cu contra-argumente zdrobitoare, în măsu- 
ră să claseze dosarul. Ba chiar se poate spune că 
esența (şi gravitatea) problemei este alta: 
evreieşti sau neevreieşti, autentice sau contra- 
făcute, prevederile acestor texte stranii, cinice şi 
neliniștitoare, ce au alimentat masiv febra con- 
spiraționistă de-a lungul întregului secol XX, s-au 
împlinit (sau sînt pe cale să se concretizeze) într-o 
propoiție îngrijorător de mare, atât în comunis- 
mul estic de ieri, cât şi în comunitarismul vestic de 
azi. Întreaga evoluţie a istoriei politice a lumii, 
vreme de un secol, le-a confirmat în spiritul şi 
adeseori chiar în litera lor! Foarte bine, nu evreii 
(atât de des puşi, pe nedrept, în postura de țapi 
ispăşitori, pe baza unor vechi prejudecăţi) au 
elaborat acest plan sau această profeție, dar iată 
că planul sau profeția s-au adeverit și continuă să 
se adeverească sub ochii noştri, aşa că îngrijo- 
rarea nu-i tocmai gratuită, nici neapărat “anti- 
semită”. E o provocare de proporții, care ridică în- 
trebarea legitimă: “Poate că nu evreii, dar atunci 
cine?”. Ce minte diabolică sau ce forță operativă 
a stat în spatele acestei afaceri de proporţii glo- 
baliste, prin care atâtea fapte şi tendinţe - trecu- 
te sau prezente - se explică parcă de Ia sine, 
într-o incredibilă convergență?! Există - fie că 
ne place, fie că nu - ceva care scapă percepţiei 
curente în această traiectorie de ansamblu a 


3 CE, de pildă, Claudio Mutti (ed.), Ebraiciti ed ebraismo. I Protocolli dei Savi di Sion, Edizioni di Ar, Padova, 1976. 
La noi este colportat “aparatul critic” al ediției Moța din 1923 (realizat de Em. Vasiliu-Cluj, 1. C. Cătuneanu etc., 
pornind de la ediţia franceză a lui Roger Lambelin, după care s-a făcut traducerea). Este şi cazul ediției scoase de 
Editura Alma Tip în 1997 (editorii crezînd că respectivele comentarii aparţin chiar traducătorului!). 





anul VII e nr. 79 


53 


ROST 


LA ROST 





modernității şi post-modernității; iar acest ceva 
- pe cât de evident şi de unitar, pe atât de inefa- 
bil şi de difuz! - incită şi irită orice minte mai 
iscoditoare. De aici şi temerile discrete şi prin- 
cipiale ale unora, şi obsesiile radicalizate şi con- 
sternat vociferante ale altora. A reduce totul la o 
simplă şi nediferenţiată psihoză fără obiect, 
cum face d-l Voicu, este şi neadevărat, şi ne- 
drept, şi neinteligent. 


II 


Din păcate, autorul în discuţie procedează 
constant în felul acesta nenuanțat şi reducțio- 
nist, dovadă fiind şi volumul Teme antisemite în 
discursul public (care este mai degrabă agenda 
de lucru a unui monitor şi raportor obedient şi 
acefal, care spionează şi pîrăşte stăpînului tot ce 
i se pare, în virtutea unui set de idei puţine şi 
fixe, a contraveni “opiniei îngăduite”; nu altfel 
procedau politrucii, turnătorii şi securiştii de 
altădată, năimiţi să vegheze, “pe linia Partidu- 
lui”, ca nu cumva să se răspîndească “idei ostile” 
regimului şi “clasei muncitoare”). Pe nici un alt 
considerent n-ar putea fi vîrite în aceeaşi oală 
publicaţii ca România Mare, Puncte cardinale, 
România liberă, Adevărul şi Ziua, sau persona- 
lităţi precum Corneliu Vadim Tudor, Ion Coja, 
loan Buduca, Nicolae Manolescu şi Gabriel 
Liiceanu, oricât s-ar întîmpla să trateze aceleaşi 
probleme sau să tragă concluzii aparent asemă- 
nătoare. La nivelul pretențiilor sale intelectuale, 
d-l Voicu ar fi trebuit să ştie că non idem est si 
duo (sau mai mulți) dicunt idem. “Rutenismul” 
cultural pe care şi-l asumă îl descalifică moral şi 
deontologic, chiar dacă pe alocuri ar avea incon- 
testabilă dreptate. 

Dezonorante sînt şi procedeele pe care le 
foloseşte: decontextualizarea, răstălmăcirea, ge- 
neralizarea abruptă, insinuarea. De asemenea, 
zelosul raportor se consideră dispensat de a des- 
făşura argumentaţii la obiect sau de a aduce in- 
formaţii lămuritoare pe “temele” decelate; dum- 
nealui face inventar de afirmaţii şi le combate 
mai degrabă aprioric şi retoric, sugerînd citito- 
rului să-i împărtăşească indignările în mod 
necondiţionat, după o logică a verdictelor presta- 


bilite, care nu mai au nevoie de nici o susținere, ci 
doar de invocarea oripilată (nutatis mutandis, 
perpetuarea procedurii tip Nirnberg; “Nu este 
nevoie decît de declaraţiile martorilor, nu şi de 
probe materiale, pentru că sînt lucruri... «de 
notorietate publică»”!). 

În ce mă priveşte, am avut surpriza să mă 
descopăr cam al treilea “erou” negativ al cărţii, 
după d-nii Radu Theodoru şi lon Coja, incon- 
testabili “capi ai răutăţilor”. D-l Voicu pare să fi 
puricat atent primele mele două cărți (Spiritul 
dreptei..., din 1997, şi Exerciţii de “reacționa- 
rism”..., din 1999) şi revista Puncte cardinale 
(din care citează în mai multe rînduri). Pe mine 
vrea să mă ironizeze numindu-mă “spiritualis- 
tul”, mă citează trunchiat de nenumărate ori, 
pentru a-şi ilustra feluritele “teme”, fără a pro- 
duce nici măcar un singur contra-argument 
serios, iar uneori neînțelegîndu-se prea bine 
ce-mi reproşează de fapt. 

Că eu zic că evreii “au fost mai pretutindeni 
principalii <artizani» ai revoluțiilor marxiste”, 
dar totuşi “nu-s dispuşi să-şi recunoască nici 
măcar o minimă responsabilitate” (cit. p. 58). Că 
eu zic că “dinspre sfirşitul secolului al XIX-lea şi 
pînă spre jumătatea secolului XX a circulat curent 
sintagma de «iudeo-masonerie», motivată prin 
prezența masivă a elementelor iudaice în ideolo- 
gia, simbolistica, ritualurile şi ierarhiile masoni- 
ce, de existenţa unor loji masonice exclusiv evre- 
ieşti (precum faimoasa B “nai B 'rith), de divul- 
garea aşa-numitelor Protocoale ale Înțelepților 
Sionului (a căror paternitate evreiască a fost însă 
contestată)” (cit. p. 103). Că eu zic: “Că au existat 
şi la noi unele excese antievreieşti nu contestă 
nimeni. Ele n-au avut însă nici proporţiile şi nici 
susținerea oficială pe care au cunoscut-o în alte 
țări. Ba mai mult: în timpul regimului anto- 
nescian, sute de mii de evrei au fost salvaţi prin 
România de urgia hitleristo-horthistă (aşa cum 
altădată găsiseră scăpare în România de perse- 
cuţiile din Rusia şi Galiţia) (cit. p. 127). Că eu zic: 
“Comemorarea Holocaustului [în 1995] le-a ofe- 
rit greu încercaților evrei un nou prilej de a-şi ab- 
solutiza suferințele istorice (Holocaustul rămîne 
o mare tragedie, fără să fi fost nevoie de pro- 
porţiile delirante ce i s-au dat ulterior) şi de a cul- 





54 


anul VII e nr. 79 


LA ROST 


ROST 





pabiliza retroactiv popoare întregi”“ (cit. p. 132). 
Că eu zic că “există puţine cuvinte atât de lipsite 
de temei [ca termenul de «antisemit». Căci «a fi 
antisemib» vrea să zică, literal, <a fi împotriva a tot 
ceea ce este semit»...” (cit. p. 146, strategic ajus- 
tat5). Că eu zic că “mai mult decât victimele «săl- 
băticiei» altora, evreii sînt adeseori [nu întot- 
deauna!] victimele propriei lor lipse de tact şi de 
scrupule față de lumea neevree”, căci altminteri 
“de ce toată lumea, dincolo de determinaţiile 
geografice, etnice sau religioase, a avut în perma- 
nență ceva tocmai cu evreii? Cert este că atitu- 
dinile «antisemite» nu pot fi reduse la o singură 
rațiune sau la o singură formă de manifestare şi, 
în consecinţă, nu pot fi judecate toate cu aceeaşi 
măsură [cum, în paranteză fie spus, procedează 
abuziv chiar d-l Voicu!” (cit. p. 147). 

Ei bine, ce e neadevărat sau neurban în toate 
acestea? D-l Voicu nu spune. Păi dacă nu-i nimic 
neadevărat sau neurban, atunci ce caut printre 
pîrîți? Numai pentru că mi-am permis să pun 
problemele?! Probabil că d-l Voicu nu s-ar preta 
să-şi recunoască o astfel de poziţie inchizitorială. 
Şi atunci? Vorba d-lui Buduca: “Care-i buba?. Iar 


dacă, bunăoară, prezentând eu, la modul descrip- 
tiv, incomoda carte a profesorului Israel Shahak6, 
am pomenit sintagma de “iudeo-nazism”, de ce 
mi se reproşează mie duritatea ei? Israel dixit. 
Autorul evreu o foloseşte curent, preluînd-o de la 
alt evreu (Yehoshua Leibovitch”): e o treabă între 
evrei. De ce mi se impută mie?! 

Dar pînă la urmă - îmi vine să zic - la ce 
m-aş putea aştepta din partea cuiva căruia îi 
creează suspiciuni pînă şi simpla ocurență a 
cuvântului nemţesc fiihrer într-o dedicație lirică 
şi personală, în care dumnealui crede a putea 
depista... un substrat “sibilinic” (71): “Un exem- 
plu: Răzvan Codrescu îşi dedică - nu fără tâlc, 
desigur - volumul Exerciţii de «reacționarism» 
(Cluj, Ed. Dacia, 1999) «Fiihrerului Marcel 
Petrişor” (p.170, nota 182). Mă mir că pîrişul 
meu n-a căutat să exploateze şi partea a doua a 
dedicaţiei: “şi Ocişorului subversiv de altă- 
dată...”! Îmi pare rău pentru d-l Voicu, dar m-a 
făcut să-mi reamintesc o lapidară definiție 
notată cîndva de Eminescu (alt reacţionar!) pe o 
margine de manuscris: “Prostul e cel care ia 
metafora ad litteram... 


4 La vremea aceea încă nu apăruse cartea profesorului Norman G. Finkelstein, The Industry of Holocaust (Verso, 
London-New York, 2000; trad. rom.: Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinței evreieşti, 
Editura AntetXXPress, f. 1., f. a. [2001]), azi indispensabilă oricărei abordări a temei respective. Autorul (evreu 
american) face distincţie între holocaustul cu h (realitate istorică tragică şi incontestabilă) şi Holocaustul cu H 
(mit ideologic şi propagandistic): “Această carte constituie o descriere şi o punere sub acuzare a industriei 
Holocaustului”, care “este o reprezentare ideologică a holocaustului nazist [...]. În această ofensivă ideologică, 
[...] invocarea persecuțiilor istorice are scopul să îndepărteze criticile din prezent. [...] Schema Holocaustului 


explică antisemitismul strict ca pe o ură iraţională a gentililor [ne-evreilor] împotriva evreilor. Această abordare 


înlătură posibilitatea ca animozitățile faţă de evrei să fie fundamentate printr-un conflict de interese real [...]. 
Invocarea Holocaustului a fost un şiretlic menit să delegitimeze orice critică adusă evreilor...” (spicuiri din 
partea introductivă). 

5 Iată, pentru lămurire, întregul context (pe care l-a mistificat, în altă parte, şi d-l Leon Volovici): “Ţinînd seama 
de precizările făcute mai înainte, să cîntărim o clipă acest atât de supralicitat «antisemitism». Există puţine 
cuvinte atit de lipsite de temei. Căci «a fi antisemit» vrea să zică, literal, <a fi împotriva a tot ceea ce este semi» 


(aşa cum, cînd se spune «antireligios» sau «anticomunist», se înțelege de la sine o împotrivire fără rest faţă de tot 


ce înseamnă sau a însemnat cîndva religie ori comunism). Cînd spunem «antisemit», dacă ar fi să luăm cuvîntul 
în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, necondiționată valoric, temporal sau spaţial. Ar 
însemna să cuprindem în «potrivnicia» noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice 
(vetero-, dar şi neo-testamentare), ca şi pe toți arabii şi evreii contemporani, ba chiar pe arabii sau evreii creşti- 
naţi, de vreme ce atributul de «semit» trimite Ia rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate 
măcar un singur antisemit adevărat!” (Spiritul dreptei..., ed. cit., pp. 139-140, dar şi urm.). 


S'Trad. rom.: Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Editura FRONDE, Alba Lulia-Paris, 1997, după ed. fr.: 


Israăl Shahak, Histoire juive, religion juive. Le poids de trois millenaires, La Vieille Taupe, Paris, 1996 (cartea 
apăruse iniţial în limba engleză, la Londra, în 1994). Prezentarea descriptivă în discuţie, semnată Adolf Vasiles- 
cu, a apărut în mai multe numere consecutive din Puncte cardinale, din noiembrie 1997 pînă în mai 1998, sub 
titlul “O radiografie evreiască a «iudeo-nazismului». Prezentarea cărții Povara a trei milenii de istorie și religie 
iudaică a lui Israel Shahak”. 

7 Cf. Povara..., ed. rom. cit. p. 11. 





anul VII e nr. 79 55 


ROST 


LA ROST 





Primejdia lipsei de 
discernământ 


Am asistat cu toții, în ultima vreme, la un spectacol la care puțini dintre 
noi cred că se aşteptau: acela al unei uriașe dezbinări între români 
ortodocşi, între oameni care afirmă cu toții că cinstesc memoria 
martirilor temnițelor comuniste, ca a unora pe a căror jertfă - ca şi pe 
aceea a mucenicilor din vechime - se întemeiază Biserica lui Hristos. 
În dubla mea calitate de istoric dar şi de nepot de fost deținut politic 
(bunicul meu a făcut unsprezece ani de închisoare, inclusiv la Aiud) 
consider că am datoria să exprim un punct de vedere. 


Daniel Focșa 


u doresc să fac recapitularea controver- 
N selor privind ceea ce urmează să se con- 

struiască la Aiud, ele sunt destul de cunos- 
cute, fiindcă în presă şi mai ales pe anumite 
site-uri şi bloguri de pe internet, scandalul a ajuns 
la paroxism. 

Pentru orice observator de bună credință, 
dintru început se impune o constatare: este vorba 
despre ceva creat şi întreținut artificial, este vor- 
ba despre o dezbinare dorită şi cultivată intens 
de anumite forţe care sunt vrăjmaşe atât Neamu- 
lui Românesc cât şi Bisericii Ortodoxe. 

Totul a început cu atacarea lui Dan Puric, ata- 
curile căpătând ulterior tot mai multă amploare 
şi violenţă. 

Că ceea ce face Dan Puric de ani de zile, prin 
spectacolele, prin interviurile, prin conferințele 
şi prin cărțile sale deranjează pe unii, era evident. 
Şi probabil era de aşteptat să fie atacat, să se 
încerce discreditarea, macularea lui prin orice 
mijloace. S-a recurs la un plan diabolic: crearea 
unui conflict între el şi părintele Iustin Pârvu, un 
adevărat simbol al Ortodoxiei române marti- 
rizate în temniţele comuniste, ca şi părinții Arse- 
nie Papacioc şi Adrian Făgeţeanu. S-a mizat pe 
imensul respect şi pe dragostea plină de vene- 
raţie pe care toți i-o purtăm părintelui Iustin şi, 
sub pretextul că opțiunea sa privind proiectul de 
la Aiud este apărată, anumite personaje s-au lan- 





sat în nişte atacuri de o violenţă rar întâlnită îm- 
potriva lui Dan Puric. Nu am să pomenesc numele 
acestor personaje, „îi voi tăcea”, vorba lui Paul 
Goma, fiindcă nu merită să li se facă publicitate. 

În primul rând, şocantă mi s-a părut josnicia 
atacurilor, mustind de ură, pline de epitete jigni- 
toare, pline de violenţe de limbaj, de calomnii, de 
acuzaţii neverificate şi neverificabile, făcute cu o 
intenţie clară de a discredita, de a anula persoana 
celui atacat. În nici un caz un creştin (şi, la urma 
urmelor, un om educat şi cu un minim bun simț) nu 
se poate deda la asemenea atacuri mizerabile, con- 
tra oricui ar fi. (Îmi vine acum în minte o compara- 
ție: în anii '30, când Elena Lupescu, amanta regelui 
Carol al II-lea, era numită în toate felurile şi cu toate 
invectivele - şi pe bună dreptate -, Iuliu Maniu, 
unul dintre cei mai înverşunați adversari ai ei, nu 
vorbea despre ea decât numind-o „doamna Lu- 
pescu”. Asta înseamna decență şi respect de sine). 

Cei care duc o astfel de campanie contra lui 
Dan Puric îşi spun ortodocşi şi se erijează în 
ucenicii părintelui Iustin şi în apărătorii proiectu- 
lui acestuia şi ai martirilor de la Aiud. Eu nu pot 
asocia mental, nici persoana părintelui, nici 
exemplul său extraordinar de demnitate, sufe- 
rință biruitoare şi adâncă duhovnicie, cu per- 
soanele care aruncă cu noroi pe bloguri în aproa- 
pele lor. 

„Zis-a un bătrân: cel ce fură şi cleveteşte sau 
alt păcat face şi după săvârşirea păcatului suspină 
şi se defaimă pe sine, vine la pocăință. Dar cel ce 





56 


anul VII e nr. 79 


LA ROST 


ROST 





are ură în inima sa, ori mănâncă, ori doarme, ori 
umblă, îl mănâncă pe el ca un venin. De unde se 
vede că nedespărţit are cu sine păcatul iar rugă- 
ciunea i se face spre blestem şi toată osteneala îi 
este neprimită, chiar de şi-ar vărsa sângele său 
pentru Hristos” (Patericul egiptean, XXV, 41). 

Este de remarcat atitudinea de demnitate a 
maestrului Dan Puric, care nu s-a coborât nici să 
atace la rândul său niciodată pe nimeni, nici să 
răspundă vreunuia dintre cei care îl denigrau şi îl 
denigrează în continuare. 

O altă dovadă că aceste campanie nu este 
deloc întâmplătoare este faptul că cei care o 
poartă nu s-au oprit la persoana lui Dan Puric. 
Dimpotrivă, este vizată o întreagă pleiadă de in- 
telectuali creştini şi chiar de monahi care au 
dovedit curaj şi verticalitate. Se vorbeşte într-un 
limbaj suburban despre Claudiu Târziu şi revista 
„Rost”, despre Răzvan Codrescu, despre părintele 
protosinghel Amfilohie Brânză, de la Mănăstirea 
Diaconești (Bacău), şi despre monahul Moise 
Iorgovan de la Oaşa (Alba), este luat în vizor chiar 
profesorul universitar doctor Pavel Chirilă. Se 
merge până acolo încât, cu ocazia atacării lui Dan 
Puric, este atacată furibund şi ASR Principele 
Radu, şi prin el, implicit, Casa Regală. 

Însă mai este o latură a acestei probleme, 
deloc neglijabilă, ci îngrijorătoare. Mă refer la oa- 
menii de bună credință, ale căror comentarii le ci- 
tesc pe unele dintre aceste bloguri. Mă stupefiază 
lipsa totală de discernământ, uşurinţa inconştien- 
tă cu care cred imediat tot ce li se spune. Logica, 
argumentele, bunul simţ, par să nu funcţioneze 
în cazul lor. Ca să crezi cu atâta uşurinţă că un om 
ca Dan Puricm (care de ani de zile, prin cuvântul 
său, prin arta sa, este un mărturisitor, unul dintre 
foarte puţinii intelectuali cu o atitudine cu ade- 
vărat creştină şi românească) ar susține un pro- 
iect neortodox la Aiud, ar fi apropiat al unor cer- 
curi masonice, şi alte inepții - este lipsă de discer- 
nământ. Ca să crezi cu la fel de mare uşurinţă că 
revista „ROS'T”, care de ani buni duce o acţiune 
de redescoperire a valorilor româneşti şi orto- 
doxe şi a unor figuri emblematice ale acestui 
neam românesc şi ale Bisericii noastre - ar susţi- 
ne acum, aşa cum s-a afirmat, implementarea ci- 
purilor sau un proiect neortodox la Aiud - este 


lipsă de discernământ. Şi exemplele, din păcate, 
pot continua. 

Văd acest lucru ca pe o dovadă a unei stări în- 
grijorătoare. Este vorba despre acea dreaptă soco- 
tință, atât de preţuită de Sfinţii Părinți, care, altoită 
pe o inimă bună şi pe nişte intenţii curate, dar şi pe 
lucrarea rațiunii din noi înşine, nu te lasă să greşeşti. 
„Și iarăşi a zis: socotința este mai mare decât toate 
faptele bune” (Patericul egiptean, XXV, 6). 

Îndrăznesc chiar să spun că, oriunde văd 
atacuri josnice şi un limbaj murdar, indiferent ce 
cauză apără cei care le folosesc, încep să am dubii 
în ce priveşte sinceritatea acestora. Vehemența, 
spiritul zelos dus la extrem, furia cu care a fost 
atacat un intelectual care prin tot ce a făcut până 
în prezent trebuia să se bucure măcar de 
prezumția de nevinovăție, toate acestea mă fac să 
mă îndoiesc de adevărul şi curăţia celor care 
susțin astfel de poziţii. „Zis-a un bătrân: toate cele 
peste măsură sunt de la draci” (Ibidem, 55). 

Până şi în justiția laică, în dreptul roman, 
există principiul: „Audiatur et altera pars” (Să tie 
ascultată şi cealaltă parte). Arareori am văzut - în 
intervenţiile de pe bloguri ale oamenilor de bună 
credință, repet - o dorință de a se lămuri cu ade- 
vărat asupra a ceea ce s-a întâmplat. Dimpotrivă, 
peste tot reacția la mizeriile postate de către autorii 
articolelor era una de suficiență, de mirare urmată 
imediat de acceptare şi indignare faţă de cel acuzat. 

Este trist. 

Lipsa de socotință în a deosebi adevărul de 
minciună, sinceritatea de viclenie, ne poate 
pierde, şi duşmanii noştri ştiu asta. 

„Ştiu pe mulți care şi-au topit trupul cu pos- 
tul şi privegherea şi au petrecut prin pustietăți, 
iar cu sărăcia atâta s-au nevoit încât nici hrana 
cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi 
la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi 
ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă. Dar 
după toate acestea au căzut din virtute şi s-au ros- 
togolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia să 
rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, 
după înțelegerea şi părerea mea, decât că n-au 
avut darul deosebirii. Căci acesta învață pe om să 
se păzească de ceea ce întrece măsura în amân- 
două părțile şi să meargă pe calea împărătească” 
(Casian Romanul, în Filocalia vol. 1). 





anul VII e nr. 79 


57 


ROST 


LA ROST 





Dumnezeul şi bioetica 
lumii postmoderne 


Andrei-Claudiu Hrisman 





| n urmă cu secole zeii erau destinatarii respec- 


tului şi adoraţiei umanități, pentru ca apoi să 

fie recunoscut unul singur, chiar dacă pentru 
unii întreit. Astăzi tot mai mulți îl reinventează pe 
„Dumnezeul mort” al modernismul, îl transfor- 
mă şi îl regăsesc în propriile dorințe ce nu se sfâr- 
şesc niciodată, chiar dacă, uneori, crizele finan- 
ciare personale sau sociale vin să mai astâmpere 
apetitul consumist, fără a reuşi însă a stăvili focul 
plăcerii. 

Dar nu este scopul nostru, nu acum şi nu aici, 
să analizăm istoria religiilor, să facem prozelitism 
sau ecumenism, ci să observăm care sunt - dacă 
există - tendinţele unei societăți secularizate care 
pare a-şi renega rădăcinile religioase pentru a re- 
deschide orizontul pro-choise, fiecare fiind „liber 
să fie liber”. 

Ne alegem singuri şi „liber” propria credin- 
ță? Sunt valorile umane imuabile? Dacă la prima 
suntem înclinați, cel puţin în anumite contexte, 
să răspundem negativ, la cea de-a doua parcă 
începem să dăm palme intelectului nostru sau al 
vecinului care nu gândeşte la fel. 

De mii de ani „ne stoarcem” spiritualitatea, 
cei care încă mai credem în ea, pentru a găsi 
răspunsuri la tot atât de multe frământări lăun- 
trice, neţinând cont de libertatea sau constrân- 
gerea propriei noastre mentalități ce îşi plăteşte 
tributul datorat epocii şi anturajului. 

Marile descoperiri tehnologice si medicale 
din ultimul secol, atrocitățile războiului şi alți fac- 
tori sociali ne-au schimbat radical viața. 

Pentru noi, cei care ne-am „trezit” într-o so- 
cietate consumistă aflată într-o continuă transfor- 
mare - nu neapărat evoluţie -, „drepturile funda- 
mentale” ne sunt extrem de dragi şi par a deveni 
un leit-motiv în care odată introdusă o dorință - 
licită sau ilicită -, nimic nu o mai poate scoate din 
aşa-zisul „drept inalienabil”, un fel de conştiinţă 


colectivă ce se identificată de multe ori cu opinia 
publică, iar de şi mai multe ori cu interesele unor 
cercuri restrânse. 

Limita dintre „SF” şi „realitate”, dintre „lu- 
mea showbiz-ului” şi „lumea umanităţii de rând” 
- chiar dacă cea din urmă pare a avea un mare suc- 
ces odată introdusă în cea dintâi -, este din ce în 
ce mai greu de stabilit şi, cu siguranță, cea din 
urmă este puternic influențată de cea dintâi. 

Să vorbim despre Dumnezeu sau despre mo- 
ralitate, în afara interpretării ştiinţifice sau cu 
tendințe exclusiviste - chiar dacă corecte din 
punctul nostru de vedere -, într-o lume a relativis- 
mului absolutizat, este ca şi cum am ţine discur- 
suri interminabile stând pe un aisberg ce stă se 
scufunde în mijlocul unui ocean cu apă clocotită, 
fără să ne facem griji. 

Vom fi salvaţi sau vom muri? Vom ajunge în 
rai sau în iad? Vom fi consideraţi sfinţi sau nebuni? 

Nu ştim ce vă doriți voi, ce faceţi voi, dar cu 
siguranță noi nu vrem să ne transformăm viața 
într-un iad al relativismului doar pentru a nu ne 
asuma riscul unor decizii! 

Unde vrem să ajungem? 

Vă vom spune de fapt unde suntem: într-o 
lume în care eşti liber să spui ce gândeşti, dar 
dacă nu îţi măsori cuvintele, rişti să fii eliminat - 
şi uneori pare chiar corect. Astăzi dorim să sfi- 
dăm pericolul şi să spunem lucrurilor pe numele 
lor real? Dar care este acest nume? Arta de a vorbi 
frumos este o artă care vinde şi se vinde, dar cu 
ce preţ? 

Pentru mulți, prețul este stigmatizarea şi 
marginalizarea, pentru alții aruncarea de pe ais- 
berg înainte ca acesta să se scufunde, pentru alţii 
salvarea în purpura regească. 

Că ne convine sau nu, Dumnezeul lumii 
postmoderne este - sau stă să devină - însăşi do- 
rința de a fii fericit, dar o fericire a plăcerii, a con- 
cretului, a imediatului, una care se poate cum- 
păra cu evitarea neplăcerii cu orice preţ! 





58 


anul VII e nr. 79 


LA ROST 


ROST 





Consecința este lesne de întrevăzut: totul 
are un preţ! 

Ei bine, una dintre consecințele acestei 
transformări socio-culturale a fost apariția 
„bioeticii” — sau doar recunoaşterea, sistematiza- 
rea şi denumirea a ceva ce deja exista -, dar aces- 
ta este un alt subiect. 

Ce este bioetica? Fără a intra în polemica eti- 
mologică, istorică sau de orice altă natură, ne li- 
mităm a a o defini ca „un răspuns la provocările 
medicinii moderne şi a tuturor acţiunilor care pot 
influenţa direct sau indirect viața umane - o etică 
vieţii”. 

Într-o societate multiculturală, cu religii şi 
etici diferite, fără o antropologie uniformă sau 
fără a avea una, bioetica - sau poate mai degrabă 
bioeticile? - este sortită consensului - ca să nu 
spunem compromisului - în majoritatea comisi- 
ilor naționale şi internaţionale de bioetică. 

Dar care este concret câmpul muncii acestor 
„bioetici”? 

Amintim aici doar unele dintre cele mai 
cunoscute probleme abordate de aceşti „bioeti- 


= 





cisti”: avortul, eutanasia, celulele staminale em- 
brionare, celulele staminale adulte (somatice), 
clonarea umana, fertilizarea artificială, manipu- 
larea materialului genetic uman, experimentlee 
pe subiecţi umani, consensul informat etc. 

Ce trebuie să facă? 

Să spunem că sunt precum nişte observatori 
ONU într-o ţară asediată: posibilitățile tehnice, 
schimbarea mentalităţii şi dorința populație vs. 
(in)violabilitatea vieţii umane. 

Cine sunt aceşti bioeticişti? 

Iarăşi intrăm pe un teren minat, aşa că 
amintim doar că astăzi există mai multe Institute 
de Bioetică în lume şi chiar o Facultate de 
Bioetică (Roma), chiar dacă abordează aceleaşi 
probleme cu perspective diverse sau chiar opuse. 
Sunt acestea îndreptăţite să „produc” specialişti 
care apoi să ne „lumineze” probleme de o aseme- 
nea importanță? 

Probabil că posteritatea va decide. 

În acest context, bioetica - mai nuanţată 
decât curcubeul - intră în conflict cu Dumnezeul 
plăcerii postmoderne şi dă naştere consensului ex- 
primat în protocoale, convenţii, legi etc. 

Dacă pentru cei care cred întrun 
Dumnezeu transcendental, izvor al 
vieții, discursul bioetic se termină rela- 
tiv uşor în multe chestiuni de frontieră, 
pentru cei care în viața concretă - şi nu 
conceptuală - Dumnezeu iese din 
ecuație în anumite circumstanţe - care 
vor ca orice dorință să le fie satisfăcută-, 
viață le aparține şi cred că pot face ce vor 
cu ea. 

Dumnezeul postmodernismului 
este un pseudo-dumnezeu care va mili- 
ta tot timpul pentru mitul „pro-choise” 
(nelimitându-l la avort) care îţi dă 
impresia că eşti stăpân pe situație, pe 
când, de fapt, nici nu ştii care sunt com- 
ponentele „problemei” tale. 

Bioetica, pe lângă rolul de „gar- 
dian demnităţii umane”, ar trebui să 
dezvelească „problemele” postmod- 
ernismului - cele care îi intră în „atri- 
buţiile de serviciu” - de vălul tabuului 
şi al interesului consumist. 








anul VII e nr. 79 


59 


ROST 


SEMNAL EDITORIAL 





Mănăstirea Diaconești: 
Cum se cinstesc martirii 


Î: timp ce noi ne înfruntăm steril pe bloguri şi 


oferim lumii largi imaginea stînjenitoare a 

unei Ortodoxii româneşti dezbinate în sine, 
primitive şi clevetitoare, incapabile şi să-şi 
unească într-un duh viii, şi să-şi cinstească în mod 
cuviincios morții, prefăcînd zestrea de sfințenie a 
neamului într-o răfuială între “găşti” şi într-o miză 
a trufiilor ulcerate, iată că obştea Sfintei Mănăs- 
tiri Diaconești continuă să lucreze cu har, temei- 
nicie şi discreţie la adevărata cinstire şi înviere 
publică a memoriei martirilor de la Aiud şi din 
toate temniţele comuniste din România. 

După ce în anii anteriori, în afară de alte 
realizări mai mărunte, a îngrijit exemplar două 
volume de memorii ale lui loan Ianolide şi unul al 
părintelui Gheorghe Calciu, iar în toamna trecută 
a scos splendidul album-documentar fotografic 
Fericiţi cei prigoniți. Martiri ai temniţelor româ- 
nești, obştea de la Diaconeşti ne oferă în vara 
aceasta, în excepţionale condiții grafice, albumul 
iconografic Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului 
Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei 
şi din extrase corelative din memorialistica şi 
poezia închisorilor). 

Marea icoană care dă titlul albumului a fost 
realizată, în decurs de mai mulți ani, în atelierul 
de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pome- 
nire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a 
avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhov- 
nicească aparte, mai ales în ultimul său an de viață 
pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a 
contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de 
schiță, vorbind cu emoție pe marginea ei, atât cu 
maicile, cât şi cu părintele duhovnic Amfilohie. 

Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie 
dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută 
şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, 
cea mai importantă şi mai desăvirşită realizare 
artistic-religioasă din plastica românească a 
ultimelor decenii. 














Ea rămîne, pe de altă parte, o pildă impresio- 
nantă de cinstire ortodoxă a trecutului nostru 
recent, iar în fața acestui adevărat monument 
iconic al rîvnei mărturisitoare eu unul simt 
nevoia să mă smeresc admirativ şi să-mi cer pu- 
blic iertare pentru puțina mea vrednicie şi pentru 
neînțeleapta risipă în cuvinte acolo unde singure 
faptele s-ar cuveni să fie măsură. 

Lucrarea Diaconeştilor, în ansamblul ei, nu-i 
doar un ales dar duhovnicesc sau artistic, ci şi o 
mare lecţie pentru noi toţi, un apel tăcut la o 
învrednicire cu care am rămas datori şi în lipsa 
căreia nimic nu se leagă şi nu rodeşte. 

Mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, ca 
şi Sfinților noştri mai vechi sau mai noi, să ne 
unească pe toți în duhul veghetor şi lucrător al 





60 


anul VII e nr. 79 


SEMNAL EDITORIAL 


ROST 





Diaconeştilor. Din ceasul acesta întorc spatele 
vrajbei şi las “căpuşele Ortodoxiei” - care şi câte 
or fi ele de fapt - judecății lui Dumnezeu şi a 
Sfinților Neamului, mijlocitori în strălumina de 


Sus ca pămîntul să ne mai rabde şi Cerul să ne 
mai rămînă deschis. 

Lăudat să fie Dumnezeu, în toate şi pentru 
toate! (Răzvan Codrescu) 


Cuvintele vii ale Părintelui Calciu 


În această toamnă se împlinesc trei ani de 
cînd vrednicul de pomenire părinte Gheorghe 
Calciu s-a mutat la cele veşnice. În preludiul apro- 
piatei comemorări, Sf. Mănăstire Diaconeşti în- 
grijeşte cu har un nou volum care poartă semnă- 
tura părintelui, dar care este de fapt o construcție 
editorială, în care intră pagini alese (multe ine- 
dite) din predicile, conferințele sau interviurile 
sale, ordonate tematic în patru secţiuni: „Despre 
viața duhovnicească”, „Biserica şi ispitele veacu- 
lui”, „România creştină şi martiră” şi „Cuvinte de 
sărbătoare”. Fiecare parte poartă un motto orien- 
tativ, extras tot din spusele părintelui. Rezultă un 
îndrumar viu şi foarte actual de raportare 
creştin-ortodoxă la lume şi existență, atât la nivel 
personal, cât şi la nivel comunitar. Nu se putea 
titlu mai potrivit decât cel de Cuvinte vii (Editura 
Bonifaciu, Bacău, 2009; 243 de pagini legate şi 
numeroase imagini color), pline de Viaţa Duhului 
şi de Învierea lui Hristos. Ele se altoiesc pe expe- 
riența de viață şi pe suferința jertfelnică ale unuia 
dintre cei mai de seamă mărturisitori ai Or- 
todoxiei din secolul XX, în înfruntare duhov- 
nicească atât cu ateismul comunist, cât şi cu laicis- 
mul postcomunist, atît cu „diavolul roşu”, cât şi cu 
„diavolul albastru”. Cartea are ca subtitlu un 





Părintele Gheorghe Calciu 





uite Vii 











cuvînt adeseori repetat de greu încercatul pă- 
rinte (21 de ani de temniță sub comunişti!) „A 
sluji lui Hristos înseamnă suterință”. Suterinţă 
purificatoare şi mărturisitoare. Suferința pe care 
Hristos Însuşi Şi-a asumat-o kenotic în slujba şi de 
dragul zidirii Sale. O suferință care lămureşte, 
întemeiază şi deschide spre eshaton. 

„A suferi trece”, spunea L&on Bloy, „dar a fi 
suferit nu trece niciodată”. De aceea cuvintele 
suferinței, cuvintele răstignirii pe urmele lui 
Hristos, nu pot fi decât vii şi dătătoare de viață. 
Forţa lor netrecătoare ţine de taina ultimă pe care 
stă lumea şi care este taina mîntuitoare a Crucii. 
Cuvinte vii este cartea unui cruciat al secolului 
XX, de la care avem şi vom avea enorm de 
învăţat, pînă la plinirea vremilor, ca inşi şi ca 
neam. Nu învățătură cărturărească (deşi nici 
aceea nu-i de lepădat), ci învățătură muceni- 
cească (din cea care rămîne scrisă în Cartea Vieţii, 
cea de dincolo de veac). Urechi deschise să fie, 
căci Dumnezeu nu ne-a lipsit de mărturisitori! 

Cuvinte vii întru Cuvântul cel fără de moarte 
- iată suprema zestre pe care o poate lăsa 
urmaşilor un om al lui Dumnezeu şi a cărei 
chivernisire lucrătoare devine măsura vredniciei 
lor. Diaconeştiul şi-a făcut încă o dată datoria şi 
şi-a probat încă o dată vrednicia, într-un duh cu 
Părintele Gheorghe, Noul Mucenic. Dar rodul cel 
mare îl vrea Dumnezeu în noi toți, ca să nu 
rămînem datori şi nevrednici în tîrziul acestei 
lumi, avînd ochi şi nevăzînd, avînd urechi şi 
neauzind. Noua carte a părintelui Calciu este, 
înainte de toate, o vie provocare duhovnicească 
la veghe şi în-vrednicire: „Eu nu zic să fim ca El, 
căci cine poate ti ca EI, ca Mîntuitorul? Dar măcar, 
cît de cît, să mergem pe urma paşilor Lui”. 

Amin, părinte! Aşa să ne ajute Dumnezeu. 
(RC) 

Difuzare: Editura Bonifaciu, 
tel. 0755/276934 şi 0747/110212. 





anul VII e nr. 79 


61 


ROST 


CHESTIONAR 





Despre convingerile religioase 


ale românilor 





Centrul pentru Studii Teologice Aplicate din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din 
Craiova îşi propune să cerceteze convingerile religioase ale credincioșilor. 

Dacă acceptaţi să participaţi la această cercetare, vă rugăm să trimiteţi răspunsurile dvs. 
(fără nume) la următoarea adresă: revista ROST, OP 23, CP 27, sector 6, Bucureşti, 


sau pe e-mail, la revistarost?gmail.com. 


1. Vă consideraţi o persoană religioasă? 
2) da 

b) nu 

C) nu ştiu 


2. Ce reprezentare aveți despre 
Dumnezeu? 
2) un principiu 
b) o persoană 
C) altceva. Ce anume? ............nnnaeeeeeaeeeeeeaezeeezaaece 


3. După părerea dvs., care sunt 
valorile morale cele mai importante 
ale religiei pe care o practicaţi? 


4. Care este cel mai important aspect 
în practicarea religiei dvs.? 

2) spovedania 

b) împărtăşania 

C) participarea la Sf. Liturghie 

d) sfeştania 

e) pomenirea viilor 

f) pomenirea morților 

8) cititul acatistelor 

h) rugăciunile dimineții şi serii 

i) pelerinajul la locuri sfinte 

j) să-ţi faci semnul Sf. Cruci când treci pe lângă o 
biserică 

k) să ai practica ta personală 


D) altceva. Care? ............. 





Bifați maxim 3 variante, în ordinea importanței 
pe care o acordați. 


5. Credeţi în învierea morților? 
2) da 

b)nu 

C) nu ştiu 


6. Dacă da, când credeți că vor învia aceştia? 


7. Vă rugați şi îi pomeniţi pe cei dragi care au 
adormit în Domnul? 

2) da 

b)nu 


8. Credeţi că credinţa şi faptele pe care le-aţi 
săvârşit în viața aceasta sunt decisive pentru 
evoluția sufletului Dvs. după moarte? 

2) da 

b) nu 

€) nu ştiu 


9 . Caracteristici socio-demografice: 


3) stare civilă ................. 
4) ocupaţie, profesie .... 








62 


anul VII e nr. 79 


Abonaţi-vă la ROST! 
Avantaje: 

| 

L 

L 

L 


e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Plătiți mai puţin cu 25% decât la chioșc e Taxele poştale sunt suportate de redacție 


Vă puteţi abona: 
e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi cite numele, adresa com- 
| pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, ' 
Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 
e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis | 
| la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal Î 
[| 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la CP 27, | 


| Oficiul Poştal 23, Bucureşti. | 
I Preţul în țară: Preţul în străinătate: I 
L - 18 lei - 6 luni - 50 euro/ an în Europa | 
| - 30 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | 
[5 BB BEBE BBB BB PB BBB BP BD BED N N E) 


În acest număr semnează: e Savatie Baştovoi - leromonah la mănăstirea 
Noul Neamţ din Basarabia, scriitor, editor, utima carte publicată: Audienţă Ia un 
demon mut (roman, Cathisma, 2009) e Viorica Călinescu - inginer, fost deţinut 
politic e Dragoş Cârciga - istoric, publicist e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima 
carte publicată: Ghid pascal (Christiana, 2009) e Dan Dungaciu - doctor în 
Sociologie, conferenţiar universitar, Universitatea Bucureşti, publicist, ultima 
carte publicată: Cine suntem noi? (Cartier, 2009) e Daniel Focşa - istoric, 
publicist, autor al volumului Escadrila albă. O istorie subiectivă (Ed. Vremea, 
Bucureşti, 2008) e George Popescu Glogoveanu - fost deţinut politic, eseist, ulti- 
ma carte publicată: Pentru o istorie culturală. Societatea „Prietenii Ştiinţei” 
(Sitech, 2008) e Dragoş Moldoveanu - licenţiat în Ştiinţe Politice, publicist 
e Constantin Mihai - doctor în litere la Universitatea Michel de Montaigne, 
Bordeaux 3, asistent universitar, ultima carte publicată: Biserica și elitele 
intelectuale interbelice (Institutul European, 2009) e Constantin Miu - profesor 
doctor de limba română, publicist e Paul Nistor - doctor în istorie, cercetător la 
Institudul „A.D. Xenopol” - Iaşi, autor al volumului Înfruntînd vestul. PCR, 
Romînia lui Dej și politica americană de îngrădire a comunismului (2005) 
e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: Ochii și urechile poporului. 
Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001) e Alexandru Racu - doctorand în 
Ştiinţe Politice la Ottawa - Canada e Paul-Gabriel Sandu - student la Facultatea 
de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Constantin N. Străchinaru - scriitor, fost 
deținut politic timp de 14 ani, ultima carte publicată: Mihai Eminescu şi Gustavo 
Adolfo Becquer (2000) e Claudiu Târziu - jurnalist. 


. 1— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 
. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
. 4-— iunie 2003, dedicat lui 
Mihai Eminescu 
. 5 iulie 2003, dedicat lui 
Nicolae Paulescu 
. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
. '7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 
. 8— octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 
Nr. 9 -— noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia — epuizat 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 
lui Ștefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui Ioan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ion Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgețeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinți 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 
Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, 
dedicat Părintelui Benedict Ghiuş 
Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 
Ioan Ianolide — epuizat 
Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 
Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim 
Măndiţă 
Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului 
Bartolomeu 
Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 
Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru 
Mironescu 
Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian 
Boghiu 
Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. 
Popescu 





















See dădea e ta 











Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 
Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 
Ioanichie Bălan 
Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta 
Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 


Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 


Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 
Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 
Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 
Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui 
Chesarie Gheorghescu 
Nr. 68 — octombrie 2008, dedicat Părintelui 
Marcu de la Sihăstria 


Nr. 69 — noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 — decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 


Nr. 71-72 — ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 

Nr. 73 — martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 

Nr. 74 — aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 

Nr. 75-76 — mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 

Nr. 77 — iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 

Nr. 78 — august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 





Centenarul nagterii um marin 
IP za VP sia 333 


| mere | 


DID 1 EEE 


Cta Pta 


a. | 
parintert ss 


un adevâraţ 
purtator de Hiistoy 





Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriţi, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel: 0740.103.621 


Da 








[23 
- 
=] 

———— 

E 5 

m 
LI 
= n 

a 

ca 
=? 
=, 

Li