Rost anul III, nr. 25-26, martie-aprilie 2005

Asia 


Pr. Voicescu 





an III e nr. 25-26 e martie-aprilie 2005 e 100 pagini e 40.000 lei e 4 lei noi www.romfest.org 





Coperta |: Pr. Constantin Voicescu 





DORIN 
m Vremea Dreptei n-a sosit 
de Claudiu Târziu........cceeooeeeeoeeee 3 


IND 
= 1% pentru Romfest XXI...........moooei 4 


MAGDA (A VALI 
= Fapte, vorbe, gînduri.............aaa..+ 5 


DOSAR 


= Părintele Voicescu, învățătorul 
de Pr.Vasile Gordon..............2a.2 10 


= Hăituit de securitate 
de Nicolae Tescanu..........cceeeeee.. B 


m Pr. Constantin Voicescu 
repere biografice..............aaaeeeceee 14 


= Duhovnicul luptător 
în cetate....... cec eeeeeeeaeeeeeeeeaeses 16 


POUR, A IISESUL 
= PNȚCD a murit! 
Trăiască PPCD? 
de Mihail Albișteanu................... 18 


= “Paradoxul“ Voronin 
și “puciul păpuşoiului“ 
de Viorel Patrichi..........ccceeeee eee 2 


(CEA A LTJARR O MANIE! 


= “Basarabenii nu vor acum 
unirea cu România“ 
de Viorel Patrichi..........ccceeeeeeeeee 25 


ESEU 


= Pedagogia modernă 
și religia creștină 
de Liliana Trohin...........ceeeceeeceeee 33 


= Etica ortodoxă 
sau etica protestantă? 
de Cristi Pantelimon................eee 35 


= Liturghia 
de după liturghie 
de Pr. Răzvan lonescu................ 40 


= Respectă ASCL 
principiul libertăţii religioase? 
de Pr. Costel Stoica...........coeuoeeee 4 


= Neînfeleasa ură față de 
preoțimea ortodoxă 
de Pr. lon Alexandru Mizga......... 44 


numerele 25-26 e martie-aprilie 2005 


PLORII IANDERI.RAN SGEN DENII A] 


= Măsluirea ortodoxiei 
de Pr. Gabrie|...........ccoeeeeoeeeeeee 47 
ISOL 


m 50 de ani de la atacul de la Berna 
de Nicolae 
Stroescu Stînişoară..........necaaeeee 53 


= Un luptător al crucii: 
Pr. Nicolae Georgescu-Edineţ 
de Adrian Nicolae Petcu............. 57 


tă [ae0) 


= Țara păstorilor 
de Corina Bistriceanu................ 64 


GUN NILUL MONAHULUI 


= Banalitatea unui genocid 
fără sfîrşit 
de Arhim. Serafim Man............. 68 


m O părere ortodoxă despre clonare 
de Diacon Prof. 
Dr. Andrei Kuraev........... e eoeeeeeee TI 


DECANIARI 


= Considerații despre 
poezia religioasă românească 
de Prof. Dr. Constantin Miu........ D 


= O stafie bîntuie prin Europa: 
Holocaustul 
de Cristi Pantelimon.................. 79 


= Paulo Coelho, 
diavolul în haine de gală 
de Laurenţiu Dumitru............... SI 


= Ceva care seamănă cu literatura: 
Alex. Ștefănescu 
de Richard 
Constantinescu..........n..eooeeeeesese 84 


LA ROSU 


= De la automistificare 
la demistificare 


de Răzvan Codrescu...........2..eae. 87 
= Demontarea minciunii din “Trianon” 
de George Enache.............cocoeeee 90 
= Între goim și untermensch 
de Viorel Roșca............aceaaoaeaee 9% 
SEIVINALSEDITIORIIALS 


= Publicaţii pentru minte 
și:suflej, esse ceea eseaeeaeeeeaaeasaeeaaa 98 





Fondată 2002 


Revistă naţională editată de 
Asociaţia ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 

rost 2romfest.org 


RESPONSABIL PR 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 

romfest 2romfest.org 


COORDONATOR 
DISTRIBUŢIE 
George STRUNG 


REDACŢIA 
Mihail ALBIȘTEANU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI 
PERMANENŢI 
Corina BISTRICEANU 
Alexandru BOER 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
George ENACHE 
Dumitru MANOLACHE 
Paul NISTOR 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel PETRIȘOR 
Nicolae STROESCU-STÎNIȘOARĂ 
Varujan VOSGANIAN 


DESIGN & GRAFICĂ 
Omni Press & Design 


EDIŢIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
C.P. 62, O.P. 66 — Bucureşti 


DIFUZARE 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-6312 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista Rost 
este permisă numai cu acordul scris al redacţiei. 
Rost este difuzată în ţară și în comunităţile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


editorial 





Țara întreagă pare cuprinsă de 
o dragoste subită pentru Dreapta. 
Aşa cum n-a fost ea nici măcar 
imediat după ieşirea din totalitaris- 
mul comunist. O frenezie, vecină 
cu isteria, i-a cuprins pe mai toți 
politicienii vizibili în a se afirma ca 
oameni de dreapta. Pînă și Adrian 
Năstase, lider al neocomuniștilor 
dedulciți la capitalism, spune că a 
avut o guvernare liberală și, deci, 
de dreapta! Las că liberalii noștri 
n-au fost nicicînd altceva decît 
„roşii“ deconspirați de Eminescu. 
Oricum, tupeul năstăcian blochea- 
ză o discuţie principială. 

Aşadar, de ce îi va fi apucat 
deodată amorul de Dreapta pe toți 
oportuniștii? Să fi înțeles ei că nu- 
mai măsurile de dreapta vor vinde- 
ca țara de corupție, mediocritate, 
sărăcie şi lîncezeală? Ori se va fi 
săturat românul să mizeze prosteş- 
te pe Stînga? 

Nici una, nici alta. Nici popo- 
rul, nici politicienii nu şi-au venit 
în fire. Vremea Dreptei n-a sosit. 
Agitaţia în jurul ideii de Dreapta e 
stîrnită de mirosul banilor. ȘI, mai 
precis, vînzoleala nu are în centru 
conceptul de Dreapta, ci de un 
surogat: ideea populară. 

În România sună prost „„parti- 
dul popular“, căci evocă “republica 
populară“, sub care au fost sfări- 
mate temeliile sănătoase ale Ro- 
mâniei: monarhia, Biserica, elita 
intelectuală, Școala, Armata... 
Pentru pitecantropii politici de la 
noi, însă, popular rimează cu Euro- 
pa şi mai ales cu euro, cu munți de 
euro. Prin urmare, lor le sună bine. 
N-are a face că le este străină no- 


rost nr. 25 - 26 


Claudiu Târziu 


Vremea Dreptei 


sf 


n-a sosit 


țiunea de „partid popular“ — care 
nu e musai să fie şi „creştin-demo- 
crat“. Apropo, în Franţa, cel mai 
important partid considerat de 
dreapta este Uniunea pentru o Miș- 
care Populară, în care coexistă cu- 
rente diferite, de la creştin-demo- 
craţi și liberali, la radicali de dreap- 
ta şi social-democraţi! Partid popu- 
lar este considerat și FIDESZ-ul 
ungar, care bate spre extrema 
dreaptă. Pe lîngă acestea, în Parti- 
dul Popular European (PPE) se 
mai află grupări etnice confuze 
ideologic, ca UDMR, dar şi forma- 
țiuni într-adevăr de dreapta, cum e 
Partidul Conservator britanic. În 
aceste condiții, termenul „popular“ 
nu exprimă o orientare doctrinară, 
ci mai degrabă trimite la o alianță 
europeană de conjunctură. Și toc- 
mai asta le convine de minune po- 
liticienilor dîmboviţeni. Căci ei nu 
sînt animați de vreun crez, ci nu- 
mai de a ajunge şi de a avea. 

Aşa se face că i-a băgat în 
priză informaţia privind intenția 
PPE de a cheltui 30 de milioane de 
euro, pînă în 2007, pentru constru- 
irea unui partid popular de 30% în 
România. PPE face asta ca să-și 
păstreze poziţia dominantă în Par- 
lamentul European și după adera- 
rea țării noastre la UE. România va 
avea dreptul la vreo 30 de locuri în 
Parlament și este important pentru 
PPE ca majoritatea să vină de la un 
partid prieten. 

Puzderie de partide-breloc 
(atârnate la cureaua unor personaje 
mai mult sau mai puţin cunoscute) 
au început să-și afirme filiația 
„populară“: PCD, PNCD, AP, 


PNG, BND. Doi inși controversaţi, 
Virgil Măgureanu și Cozmin Guşă, 
au inițat partide presupus populare, 
care însă nu şi-au precizat orienta- 
rea deocamdată. lar mișcarea yogi- 
nă a scatologului Gregorian Bivola- 
ru, avîndu-l drept ideolog pe ciuda- 
tul revoluționar Lorin Fortuna, a 
anunțat şi ea că-și face partid de... 
centru-dreapta! În fine, PRM, par- 
tid fundamental național-comunist- 
securist, şi-a schimbat formal di- 
recția, numele (la care s-a adăugat 
cuvîntul magic: „popular““) şi lide- 
rul. Cazul PRM dovedește deplin 
cîte parale face ideologia la noi. 

Temîndu-se să nu-i fie luat 
locul în PPE, PNŢCD s-a unit în 
pripă cu URR -— o grupare mai 
degrabă liberală — şi a îmbrăcat 
haină nouă: PPCD. 

Probabil că nici una dintre 
aceste încropeli nu va păcăli elec- 
toratul de dreapta, dar e posibil ca 
vreuna să înghită banii PPE. 

Dacă facem ochii roată peste 
tot acest bilei specific românesc, 
concluzia e tristă. Dreapta politică 
nu există şi nici nu pare că se va 
naște curînd. E clar de ce. Întîi pen- 
tru că nu sînt destui oameni de 
dreapta — mai ales intelectuali şi 
potentaţi financiar — care vor să 
facă politică sau să sprijine un par- 
tid. Din acest motiv a eşuat și UFD 
— singura construcție de dreapta 
mai acătării de după decembrie 
"89. Apoi acțiunea culturală a 
Dreptei încă nu este suficient de 
puternică pentru a schimba men- 
talitatea maselor. Iată de ce va con- 
tinua să ne urmărească blestemul 
de a alege între foști comuniști. m 


sf 


apel 





1% oieri Roiniast UA 


Noul Cod Fiscal prevede că 
fiecare contribuabil persoană fi- 
zică poate da unei organizații 
non-profit (asociaţie sau fun- 
daţie) 1% din impozitul pe veni- 
tul global pe care îl plăteşte sta- 
tului. Statul percepe impozit, dar 
nu dă socoteală de cum ne chel- 
tuie banii. Prin noua prevedere, 
statul ne permite să ne asigurăm 
că măcar o parte din impozit este 
folosit într-un scop pe care îl 
susţinem. Nu sponsorizăm pro- 
priu-zis o asociaţie sau o fundație, 
ci acționăm pentru ca o parte a 
bugetului de stat să fie cheltuit în 
sectorul neguvernamental. Să nu 
uităm că pentru a nu fi excesivă, 
puterea politică trebuie să fie con- 
trabalansată de o societate civilă 
puternică. 

Prin această prevedere din 
noul Cod Fiscal, pentru Asociația 
Romfest XXI, care editează 
revista rost, s-a ivit o oportunitate 
de a-și dezvolta activităţile fără a 
renunța la independenţa sa, fără a 
depinde de un sponsor, ci numai 
de simpatizanți săi şi de cititorii 
revistei rost. 

Direcţionînd 1% din impozit, 
pe care oricum îl plătiți, către Aso- 
ciația Romfest XXI, contribuiţi la 
apariția în bune condiţii a revistei 
vost și la organizarea altor acti- 
vități. 

Direcţionînd 1% din impozi- 
tul dvs. către Asociaţia Romfest 
XXI, demonstrați că apreciați 
munca noastră de peste doi ani și 
că doriți să sprijiniți cauza. 

Precizăm că editarea revistei 
vost este realizată prin efortul 
voluntar al unui grup de tineri 





Asociaţia ROMFEST XXI 


ziarişti, publiciști, cercetători în 
diferite domenii, profesori și 
preoți. Nimeni nu este plătit. 
Singura noastră răsplată este 
munca bine făcută şi bucuria de a 
vedea că dvs., cititorii, preţuiți 
această muncă. 

vost nu este o afacere din 
care să cîştige cineva, ci un proiect 
cultural, menit unei resurecții 
morale și spirituale a românilor. 

Aşadar, dacă vă hotăriți să 
direcționați 1% din impozitul 
plătit statului către Asociaţia 
Romfest XXI (şi implicit revistei 
rost), urmați etapele de mai jos: 
1. Notaţi datele de identificare ale 
organizaţiei noastre: 
Numele: Asociația Romfest XXI 
Codul unic de identificare (codul 
fiscal): 12495302 
Contul bancar în format IBAN: 
RO82CECEIS0143ROL0000013 
2. Trebuie să completaţi datele 
Asociaţiei Romfest XXI pe De- 
claraţia de Venit Global pe care 
o veţi depune la Administraţia Fi- 
nanciară. 

Declaraţia se obține de la ad- 
ministraţiile financiare, este primită 


prin poştă sau se poate descărca 

de pe site-ul Ministerului Finan- 

țelor Publice (www.mfinante.ro). 

Dacă aveți venituri de la un 
singur angajator (un loc de 
muncă și un salariu), înseamnă 
că acesta vă completează fișa fis- 
cală de tip 1 (FF) şi vă cal- 
culează impozitul anual. Va tre- 
bui ca de data aceasta să comple- 
taţi dvs. Declaraţia. Dar nu du- 
rează decît cîteva minute: 

m Obţineţi formularul pentru 
Declaraţia de venit global. 

m Completaţi Capitolul A: Date 
de identificare ale contribua- 
bilului (nume, adresă, telefon, 
cod numeric personal etc.). 

m Capitolele B-G nu se comple- 
tează. 

m Completaţi capitolul H, sec- 
țiunea 2: Sponsorizare entita- 
te non-profit. 

Treceţi datele organizaţiei: 
denumire, cod fiscal și cont ban- 
car (atenție, contul bancar IBAN 
are 24 de caractere!). Dacă nu 
cunoașteti suma corespunzătoare 
a 1% din impozit, lăsați căsuţa 
goală și suma va fi calculată de 
către organele fiscale. 

Dacă aveţi venituri din mai 
multe surse (colaborări, chirii, 
prestări servicii etc.), pe lîngă ce- 
lelalte capitole care trebuie com- 
pletate conform instrucțiunilor 
specifice, completaţi capitolul H, 
secțiunea 2: Sponsorizare entita- 
te non-profit. 

3. Trimiteţi prin poştă decla- 
rația de venit global administra- 
ției financiare de care aparțineți, 
sau depuneți-o personal pînă la 
15 mai 2005. 


Vă mulțumim! Din momentul în care aţi făcut acest gest, faceţi parte din echipa susținătorilor noștri. 
Drept pentru care vă invităm să intrați în legătură cu noi, pentru a vă informa despre proiectele noastre 
şi despre cum sînt cheltuiţi banii organizației. 


vost nr. 25 - 26 


martori ai veacului 


Fapte, 


O Soldații români trebuie 
să se retragă din lrak. 

Un sondaj realizat de CURS, 
între 21-26 martie a.c., relevă că 
55% dintre români nu sînt de 
acord cu prezența soldaților 
noștri în Irak. Doar 36% sînt 
pentru acţiuni armate pe 


za 





teritoriul altor state, restul 
neavînd încă o opinie formată. 
Liderii PSD au prins ideea din 
zbor şi, ca şi cînd nu în timpul 
guvernării lor ar fi trimis 
România trupe în Irak, Năstase, 
Geoană şi Iliescu au afirmat că 
trebuie să ne aducem soldații 
acasă. De cealaltă parte, Radu 
Berceanu (vicepreşedinte PD) 
respinge categoric cererea 
pesediştilor. Nici una din poziţii 
nu e cinstită. De fapt, noi 
n-avem ce căuta în Irak, dar nici 
să ne retragem în pripă nu 
putem, fiindcă avem obligații de 
membri ai NATO. 


O Răpirea a trei români în 
Irak. Marie-Jeanne lon, redactor 
şef-adjunct la Prima TV, Sorin 
Mişcoci, operator la același post, 
şi Ovidiu Ohanesian, reporter la 
„România liberă“ au fost răpiți 
în Irak la 28 martie a.c. Sau cel 
puțin asta știm acum. Călătoria 
Jurnaliștilor și evenimentele care 
au urmat dispariţiei lor sînt pline 
de ciudăţenii și nepotriviri. Peste 
toate, o coincidență suspectă: 
plecarea jurnaliștilor a fost 


rost nr. 25 - 26 


sf 


vorbe, ginduri 


organizată în grabă de omul de 
afaceri Mohammad Munaf 
(care a şi plătit totul) chiar în 
zilele cînd îi era aranjată o vizită 
secretă în Irak a preşedintelui 
Traian Băsescu. Munaf este 
omul de casă al lui Omar 
Hayssam — care este membru al 
PSD, sponsor al partidului, amic 
cu unii lideri ai acestuia. Munaf 
și Hayssam sînt cercetaţi pentru 
mai multe infracțiuni în 
România. Un pretins negociator 
al eliberării ziariştilor, 
Mohammad Yassin, este şi el 
partener de afaceri cu Hayssam, 
dar susţine că a fost trimis în 
Irak de autorităţile române. 
Totul pare a indica faptul că 
jurnaliștii au căzut într-o capcană 
întinsă de afaceriştii arabi. 
Aceștia cîștigă o poziţie de forță 
din care îşi pot negocia dosarele 
penale sau chiar fuga din țară. În 
plus, Traian Băsescu, adversarul 
declarat al PSD, primeşte o 
puternică lovitură de imagine. 
Mai ales că răpirea pică după 
sondajul despre care am făcut 
vorbire mai sus. 


DO Centenar Radu Gyr. S-au 
împlinit 100 de ani de la 
naşterea (2 martie 1905, 
Cîmpulung Muscel) și 30 de ani 
de la moartea (29 aprilie 1975, 
București) lui Radu Gyr 

(pe numele adevărat Radu 
Demetrescu), (des)cîntătorul 
crucificat al temniţelor 
comuniste, una dintre figurile 
umane și artistice cele mai 
complexe și mai mucenicite din 
România secolului trecut. Lumea 
românească postcomunistă nu 
s-a învrednicit să-i cinstească 
memoria pe măsură, iar leneșa 


cultură a începutului de veac și 
de mileniu n-a catadicsit să-i 
restituie integral și profesional 
opera poetică, dramatică şi 
eseistică (singurele eforturi 
constante în acest sens rămînînd 
cele ale admirabilei sale fiice, 
d-na Simona Popa, care nu poate 
suplini însă de una singură 
absenţa de la datorie a 
specialiștilor istoriei și criticii 
literare). Revista vost i-a 
evocat, anul trecut, într-un 
număr ce i-a fost dedicat, 
personalitatea complexă, 
inseparabil legată de tragica 
istorie a României din secolul 
XX. Și nădăjduim că vom putea 
face mai mult decit atât. 


DO Fundaţiile lui Năstase, în 
faliment. Fundaţia Europeană 
„Nicolae Titulescu“ și Asociaţia 
de Drept Internațional și Relații 
Internaţionale își închid porțile, 
căci nu mai au fonduri să 
funcționeze. Anunţul a fost făcut 
de George Potra, directorul 
primei organizații. EI a explicat 





că deja Fundaţiei i-au fost tăiate 
legătura la Internet şi telefoanele, 
iar colaboratorii n-au mai fost 
plătiți de luni întregi. Cele două 
(23 


5 


sf 


ong-uri sînt conduse de Adrian 
Năstase, încă lider al PSD. Cît a 
fost premier, Năstase a alimentat 
abundent conturile asociaţiilor 
cu pricina, care nu s-au remarcat 
prin nimic. Banii erau daţi din 
bugetul statului, iar noii 
guvernanți refuză să mai 
finanţeze butaforiile lui Năstase. 
Decizie corectă, cu atît mai mult 
cu cît Fundația „Titulescu“ a fost 
creată pentru promovarea 
„operei“ diplomatului împotriva 
căruia sînt serioase dovezi că 
şi-a trădat țara. 


O Cu lisus în celulă. Maestrul 
Tudor Gheorghe revine în faţa 
publicului bucureştean cu un 





nou spectacol-eveniment: 

„Cu lisus în celulă — poezia în 
închisori 1941-1964“, organizat 
la Sala Palatului sâmbătă, 

23 aprilie, de Memento Music. 
Artistul a declarat că plănuieşte 
încă de la începutul carierei un 
spectacol care să valorifice 
poezia deținuților politic de la 
Aiud, Gherla sau Canal, nu doar 
pentru că tatăl său a suferit în 
închisorile comuniste timp de 
22 de ani, ci și pentru „marea 
frumuseţe necunoscută“ a 
creației. Poezia concentraţionistă 
ca dimensiune și valoare literară 
este un fenomen românesc unic 
în lume şi, deşi nici un vers scris 
n-a putut ieşi pe poarta 
închisorii, zeci de mii de versuri 


au fost salvate datorită memoriei 
deţinuţilor. Prin poeziile 
anonime şi ale unor poeți 
consacraţi ca Radu Gyr şi 
Nichifor Crainic, Tudor 
Gheorghe aduce în conștiința 
generaţiei de astăzi una dintre 
cele mai cumplite suferințe pe 
care ființa omenească a trăit-o 
vreodată. De reținut că lui Tudor 
Gheorghe i s-a interzis apariția 
în public pentru aproape zece 
ani, până în 1989, pentru 
conţinutul „subversiv“ al 
spectacolelor sale, cu tentă 
evident anticomunistă. 


O Un milion de avorturi pe 
an! Numărul avorturilor și 
mortalitatea cauzată de 
întreruperile de sarcină plasează 
România pe primul loc în 
Europa, după cum arată 
statisticile oficiale. 75% dintre 
tinerii români nu vor să aibă 
copii. În România, în 1990 s-au 
făcut un milion de chiuretaje, iar 
în 2002 aproape un sfert de 
milion! Acest lucru se întîmplă 
în timp ce populația României a 
scăzut cu 1.400.000 de persoane 
din 1990 pînă în 2002. Și 
susţinem că sîntem un popor 
creștin. 


D Unul din zece români e 
rasist! Senatorul PSD Vasile 
Dîncu are şi el noi motive de 
îngrijorare pentru poporul 
român. Omul care s-a ocupat cu 
propaganda PSD și a Guvernului 
Năstase a descoperit în opoziţie 
că unul din zece români este 
rasist! Într-o lungă declaraţie 
politică, făcută în Parlament, la 
21 martie a.c., Dîncu deplînge 
faptul că instituţiile statului nu se 
preocupă cu adevărat de 
împiedicarea şi pedepsirea 
discriminării, deşi există legi 
pentru asta. lată cifrele pe care, 





martori ai veacului 


prin cercetări sociologice, le-a 
stabilit Vasile Dîncu: „Două 
treimi dintre români cred că 
rromii (ţiganii — n. red.) nu ar 
trebui să fie lăsaţi să călătorească 
în străinătate pentru că ne fac de 
rîs, aproape jumătate dintre 
respondenţi sprijină ideea unei 
politici demografice care să 
limiteze creșterea populaţiei de 
rromi, iar 36% consideră că 
rromii ar trebui să trăiască 
separat de restul societății 
întrucît nu se pot integra. 82% 
dintre români împărtășesc 
prejudecata conform căreia cei 
mai mulți dintre rromi încalcă 
legea (...). 61% din români nu 
vor să aibă nici o relație cu 
homosexualii, 56% cu membrii 
unei secte religioase, 40% cu 
rromi și 31% cu bolnavi de 
SIDA. 46% din români nu vor 
să aibă rude prin alianță rromi, 
14% maghiari, 23% negri, 15% 
asiatici, 10% basarabeni, 45% 
bolnavi de SIDA, 40% membri 
ai unei secte şi 54% 
homosexuali. Încă 32% din 
conaționalii noștri cred că 
minoritățile au prea multe 
drepturi...“. Sigur, opțiunile se 
4354 PIZ) CAII 


pot datora în unele cazuri 
prejudecăţilor, slabei informări 
sau a dezinformării. Altminteri, 
nu ne explicăm, de pildă, cum ar 
putea cineva să aibă vreo rezervă 
faţă de fraţii noştri basarabeni. În 
alte cazuri, însă, faptele îi obligă 
pe români la suspiciune. 

Evident, nu toți țiganii sînt 


vost nr. 25 - 26 


martori ai veacului 


murdari, hoți, cerşetori etc., 
nenorocirea este însă că 
majoritatea sînt astfel. Și nu se 
vor schimba dacă noi, dovedind 
„spirit european“, vom nega 
evidenţa și îi vom numi rromi. 


O BOR are grijă de sărmani. 
Sfîntul Sinod a analizat 
activitatea Bisericii Ortodoxe 
Române pe anul trecut și a dat 
publicităţii cîteva date relevante. 
Le redăm în continuare, mai ales 
pentru a-i informa pe criticii 
acerbi ai Bisericii care consideră 
că aceasta nu face nimic în plan 
social. Printre altele, e bine de 
ştiut că în BOR funcționează 
201 aşezăminte sociale, dintre 
care 57 pentru copii, 20 pentru 
bătrîni, 74 de cantine şi brutării 
pentru săraci, 29 de cabinete 





medicale și farmacii, 21 de 
centre de diagnostic și tratament, 
centre pentru asistența familiilor 
aflate în dificultate. În 2004, 
peste 160.000 de persoane au 
beneficiat de programele sociale 
ale BOR, pentru care s-a cheltuit 
197 miliarde de lei în toate 
eparhiile Patriarhiei. Programele 
sociale ale Patriarhiei au avut ca 
obiective serviciile de asistență 
socială, la nivelul parohiilor, 
pentru categorii de persoane 


rost nr. 25 - 26 


aflate în situații de risc, aflate în 
aşezămintele sociale ale Bisericii 
şi în instituțiile de ocrotire ale 
statului. 


O Referendum pentru 
aderarea la UE. Un 
pitecantrop politic, care a fost 
poreclit „ministru de Externe“ 
pînă nu demult, propune 


Ir dr 
E Ey 
e Fu 

Da 


x 
pt i 





organizarea unui referendum 
pentru aderarea României la 
Uniunea Europeană. Adică, 
acum îl arde grija că românii 
s-ar putea să nu fie aşa de 
încîntați de perspectiva 
integrării. Însă, numai cu puţină 
vreme în urmă, nu ne mai slăbea 
cu „necesitatea“ integrării, 
despre care vorbea în termeni 
ultimativi: ori ne integrăm, ori, 
gata, sîntem distruși. Acum că 
nu mai e la putere, o întoarce ca 
la Ploieşti. Sigur, tura asta spune 
adevărat: e musai să ştim dacă 
poporul chiar vrea în UE, ori îl 
duc politicienii cu forța. Este 
însă un mic impediment: pentru 
ca poporul să voteze în 
cunoștință de cauză trebuie 
informat. lar ca să fie timp de 
informare, trebuie să amînăm 
semnarea tratatului de aderare. 
Dacă onorabilul care se 
perpeleşte azi să afle vrerea 
maselor n-ar fi irosit patru ani de 
guvernare cu ditirambi pentru 
UE şi temenele în fața 
comisarilor europeni, ar fi avut 
destulă vreme să spună 
românilor cît îi costă integrarea, 
ce va să însemne ea, cum vom 


sf 


rămîne fără independență şi fără 
suveranitate etc., etc. 


D False victime ale 
comunismului. Procurorii 
anticorupţie au trimis în 
judecată, la mijlocul lui martie, 
340 de bucureşteni care au 
beneficiat, după 1989, de actele 
falsificate de către un fost 
consilier juridic al Direcţiei de 
Muncă București și a unui fost 
arhivar militar, documente care 
atestau deportarea pe motive 
politice a şapte mii de oameni în 
perioada 1940-1960. Prejudiciul 
reținut în sarcina lor este de 100 
de miliarde de lei. Totodată, 
anchetatorii au dispus 
amendarea altor 406 persoane, 
întrucît au produs prejudicii sub 
20 de miloane de lei de fiecare. 
Aceștia sînt numai un prim lot, 
din cele şapte mii de persoane 
cercetate pentru aceeași faptă. 
Este o premieră românească, 
dacă nu cumva chiar mondială. 
Și arată încă o dată cît de căzuţi 
moral sîntem, cît de josnici. 
Acest popor pare că nu mai are 
nimic sfînt, dacă vrea să scoată 
bani pînă şi dintr-o tragedie 
îngrozitoare pe care a trăit-o. 
DO 185 de ani de la naşterea 
lui Al.I. Cuza. La 20 martie 
s-au împlinit 185 de ani de la 
nașterea lui Alexandru loan 
Cuza, Domnul Unirii. Provenind 
dintr-o veche familie de boieri 
moldoveni, Cuza s-a remarcat 
prin participarea la Revoluţia 
română din 1848. După o 
perioadă de stat în Transilvania, 
revenit în Moldova, mult după 
Revoluţie, el a avansat în 
ierarhia militară până la gradul 
de colonel, iar în plan 
administrativ a fost numit 
pârcălab de Galaţi. În plină 
campanie pentru alegerile de 
deputați în Adunările Ad-hoc, 

r5 


7 


sf 


Cuza a demisionat din toate 
funcțiile deţinute, în semn de 
protest față de falsificarea 
scrutinului. Acţiunea lui are un 
puternic ecou internaţional, 
determinând, în final, anularea și 
refacerea alegerilor. La 5/17 
ianuarie 1859 a fost ales, în 


unanimitate, domn al Moldovei, 
pentru ca, la 24 ianuarie/5 
februarie, să fie ales şi domn al 
Munteniei. Prin recunoașterea 
Unirii depline, crearea primului 
Parlament unic al României și al 
primului guvern unitar, prin 
reformele sale: adoptarea primei 
constituții românești, reforma 
electorală, reforma agrară, a 
învățământului, Al.I. Cuza a pus 
bazele dezvoltării moderne a 
României. Silit să abdice, la 
10/11 februarie 1866, a plecat în 
exil, în Germania, stabilindu-se 
la Heidelberg. A murit la 15 mai 
1873. Respectându-i-se voința, 
a fost înmormântat în ţară, 

la moșia sa de la Ruginoasa. 


DO Un muzeu al 
holocaustului în România. 
Aflat recent în Israel, premierul 
Călin Popescu Tăriceanu a 
promis deschiderea unui Muzeu 





al Holocaustului și în România. 
El a spus că va iniția o campanie 
media de informare asupra 
holocaustului şi pregătirea, pe 
termen lung, a formatorilor de 
opinie. Imediat s-a pornit o 
caravană (pe traseul Bacău — 
Huşi — Tg. Frumos — lași), în 
frunte cu loan loanid, pentru a le 
povesti românilor ce a însemnat 
holocaustul împotriva evreilor. 
Foarte bine. Dar poate că mai 
înainte trebuia să ne dumirim 
asupra holocaustului din 
România: a fost — în sensul că a 
existat o politică de stat, nu doar 
anumite incidente izolate? Dacă 
da: cine sînt victimile (cu nume 
şi adresă) şi cine sînt călăii? 
Cum anume au fost omorite, 
unde, cînd și în urma căror 
dispoziţii venite de la autoritățile 
de stat? „Vînătoarea de nazişti“ 
inițiată de comunitatea evreiască 
din România (care a oferit 
10.000 de dolari pentru 
informaţii privind făptuitori ai 
holocaustului) s-a soldat pînă 
acum cu dosare penale numai 





pentru patru persoane! Numele 
lor nu au fost făcute publice. 
Rămîne de văzut câți vor fi 
condamnaţi şi pe ce dovezi. 
Aşadar, avem holocaust, dar nu 
și făptuitori? Asta şi pentru că 


martori ai veacului 


onor Comisia pentru cercetarea 
holocaustului, condusă de Ellie 
Wiesel, nu a făcut o cercetare 
cum se cade, în urma căreia să 
prezinte fapte şi documente. În 
schimb, Comisia a dat 
publicității un raport plin 

de generalități, jigniri şi de 
afirmaţii în sprijinul cărora nu 
prezintă probe. 


D Desființarea unei şcoli 
româneşti din Ungaria. 
Maghiarii din România au 
aproape toate drepturile pe care 
le-au visat, sînt reprezentaţi în 
Parlament de un număr 
important de cosîngeni, UDMR 
se află la guvernare, iar parte din 
Transilvania este sub conducerea 
lor. Model de coexistență 
europeană — după cum spun 
postmoderniștii. Ei bine, acelaşi 
model nu este valabil și pentru 
Ungaria. La sfîrşitul lui 
februarie, autoritățile maghiare 
au propus desființarea școlii 
românești din Aletea (Ungaria). 
În condiţiile în care acum în ţara 
vecină funcționează numai 

11 şcoli generale în care învață 
1.200 elevi de etnie română și 
Liceul „Nicolae Bălcescu“ — 
unde sînt 205 elevi români. 
Decizia de desființare nu a fost 
pusă în practică încă, maghiarii 
aşteptînd probabil să vadă ce 
reacţii vor fi. Din partea 
României n-au a se teme prea 
tare, căci Departamentul 
Românilor de Pretutindeni 

abia și-a permis să formuleze 
un protest timid. Iar restul 
Europei, deocamdată tace. 

Cum a tăcut, vreme îndelungată, 
şi în cazul canalului Bistroe 
săpat de ucrainieni, și în cel 

al tentativei de demolare 

a bisericii românești din 
Malainiţa (Timoc — Serbia). 

ȘI e de înțeles de ce tace: 


vost nr. 25 - 26 


martori ai veacului 


România nu ştie și nu vrea 
să se bată pentru drepturile sale 
şi ale cetăţenilor săi. 


O Primul curs universitar 
de limbă română 

în Spania. Printre supărările pe 
care ni le produc valurile 
necontenite de emigranți spre 
Occident, în căutarea unui viitor 
de cele mai multe ori mult mai 
umilitor și mai negru decât cel 
pe care l-ar avea în România, 

în sfârșit o veste bună: din 
februarie 2005 Spania şi, în mod 
concret, Catalunia, provincia 
spaniolă cea mai dezvoltată 
economic, au hotărât că, 
împotriva imaginii 
apocaliptico-rizibile a țigăncilor 
cerşind sau a unor hoţi de 
buzunare de mahala, e nevoie 
să se opună o altă imagine 

a României, aceea a culturii 

şi a originalității sale. După 
mulți ani de ignorare a culturii 
române, catalanii au inaugurat 
un curs universitar de limba 
română, la Universitatea din 
Girona. Deocamdată, acest 
curs-pionier, care își propune 

să demonstreze unicitatea și 
importanța miracolului latin 

din Balcani, va dura un 
trimestru, dar avem serioase 
promisiuni că reprezintă numai 
un prim pas şi că lumea 
occidentală începe — încet, dar 
sigur — să se intereseze de 
adevărata identitate românească. 
Cursul este ţinut de profesoara 
Magda Bistriceanu Şimian, 
absolventă a Universităţii din 
Bucureşti, care are o îndelungată 
experienţă de traducătoare și 

se bucură de un succes neaștep- 
tat între profesorii universitari 

şi licenţiaţii în filologie din zona 
Barcelonei. Profesoara 
Bistriceanu ne-a comunicat 

că sunt binevenite sugestii 


rost nr. 25 - 26 


pentru prezentarea acestui curs şi 
al viitoarelor ediţii din partea 
tuturor profesorilor, studenţilor 
sau pur și simplu a iubitorilor 

de literatură și limbă din 
România, la adresa 
magdabistriceanuQracclub.net. 


O Rebotezarea străzilor din 
Chişinău. Bolșevicii de la 
Chişinău își dau în petec din 
cînd în cînd, în ciuda ipocritei 
reorientări pro-europene, pe care 
o afișează în ultima vreme. 
Recent, Consiliul Local al 





capitalei Basarabiei, dominat de 
comuniști, a votat schimbarea 
numelor unor străzi. Între altele, 
bulevardul principal al orașului 
ar trebui să nu se mai numească 


„Ştefan Cel Mare“ ci „Lenin“! 
Fantomele trecutului îi bîntuie 
rău pe Voronin şi pe tovarășii săi 
de partid. La protestele societății 
civile, consilierii locali au spus 
că vor reveni asupra deciziei. 


D „Revoluția portocalie“ 
ameninţă Rusia. Sub numele 
de „Revoluţia portocalie“ se 
petrec toate eliminările de 
bolşevici de la putere din fostele 
țări sovietice. Chiar dacă 
mișcarea din Georgia s-a numit 
„revoluţia trandafirilor“, cea din 
Ucraina a fost „oranj“, iar cea în 
desfășurare din Kîrgistan a 
„lalelelor“, ele au un numitor 
comun: înlocuirea Puterii de tip 
bolşevic cu una deschisă spre 
Occident. Și un finanţator: SUA. 


În general, SUA lucrează prin 
intermediul organizațiilor 
sponsorizate de George Soros, 
cum este Freedom House. 

În R. Moldova, scenariul n-a 
mers. Poate pentru că opoziția 

a fost prea dezbinată și nici n-a 
avut un lider de alura lui Viktor 
Iușcenco sau a lui Mihail 
Șaakașşvili. Toate semnele arată 
că revoluția ținteşte acum Rusia. 
Numai că „tarul“ Vladimir Putin 
le pregăteşte revoluționarilor o 
surpriză. EI ştie că în toate 
celelalte state vîrful de lance au 
fost mişcări de tineret. Drept 
pentru care, potrivit BBC, 
Kremlinul sprijină crearea unor 
brigăzi de asalt de tip fascist, 
sub denumirea de „Nasi“ 

(Ai noştri), care să se opună 

cu violenţă unei revoluţii. Vasili 
Iakemenko, unul dintre 
conducătorii „Nasi“, 

a declarat pentru BBC că toți cei 
care speră că și în Rusia va avea 
loc o revoluţie portocalie 
alcătuiesc o alianță contra 
naturii: „oligarhi, antisemiţi, 
liberali și naziști“. lakemenko 
respinge cu dispreț ideea 

că o revoluţie oranj ar putea 
avea succes în Rusia. 
„Americanii nu ne vor putea 
prosti“, a spus el. m 





sf 


dosar 


Pr. Vasile Gordon 








Păirimrale Voleaseul, 
Îi tz topul] 






 Vocaţia omiletică — sau învățătorească — 
a Părintelui Constantin Voicescu poate 
fi analizată doar în contextul celorlalte 
slujiri specifice preoţiei: cea sfinţitoare 


şi cea pastorală. Părintele nu învăţa doar de la 
amvon, ci prin tot ce făcea ca preot și ca om, căci 
însăși viaţa sa era pildă și învățătură pentru toți 
cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu să-l 
cunoască și să-i fie în preajmă. 


Părintele Voicescu a înţeles în mod exemplar 
că numai concordanța dintre cuvînt şi faptă este 
conformă cu Evanghelia Mîntuitorului nostru 
lisus Hristos. Desigur, armonia desăvîrşită între 
cuvînt şi faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu 





10 


și Om desăvîrşit, dar cei care au fost consacrați 
pentru a-L sluji trebuie să se străduiască a-L imita. 
lar cine l-a cunoscut pe Părintele Voicescu şi-a dat 
seama fără greutate că Sfinţia Sa trăia într-o 
neîntreruptă imitatio Christi, ca să folosim formu- 
larea inspirată a lui Toma de Kempis. Ceea ce 
predica de la amvon era mai întîi trăit şi experi- 
mentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate 
manifestările personale. 

Părintele nu era neapărat cotat drept un predi- 
cator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuți 
unanim și foarte populari: Galeriu, Ilie Moldovan, 
Cleopa sau Teofil Părăian. Părintele Voicescu era 
apreciat cu prioritate pentru alte calități: duhovnic 
înțelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine 
civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în 
foarte multe acțiuni sociale şi caritabile. Numai în 
lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimen- 
siune a predicatorului. Căci învățăturile pe care le 
dezvolta la mavon erau întotdeauna în legătură 
strînsă cu problemele curente, fie duhovnicești, fie 
social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci 
cînd considera că trebuie luată o anumită atitudine. 


Duhovnicul preşedintelui 
Constantinescu 


Ca duhovnic, era unul dintre cei mai căutați 
preoți din Bucureşti, frecventat atît de creștini 
obișnuiți, cît şi de un important număr de inte- 
lectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub 


vost nr. 25 - 26 


dosar 


epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanți 
oameni politici. Nu mai este un secret acum că 
Emil Constantinescu, fostul președinte al Româ- 
niei, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că, 
dacă Părintele ar mai fi trăit, Constantinescu ar fi 
avut în el cel mai preţios sfetnic și, în consecință, 
ar fi făcut mai multe lucruri bune și mai puţine 
greşeli. 

Ca slujitor în cadrul serviciilor divine, publice 
şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna 
cu veșmintele curate, discret în voce şi gestică, 
foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea 
de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu 
abuza niciodată de aceste calităţi. 

Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totali- 
tate străin pasivismul. Așa a fost educat de mic, 
aşa se explică apartenenţa sa la „Frățiile de Cruce“, 
aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît 
sub regimul antonescian, cît și sub comuniști. 
Pînă la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat 
lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în 
mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în 
predici vorbind oarecum „cifrat“, pentru a nu fi 
cumva înregistrat ca atare de urechile omnipre- 
zentei Securității. Credincioșii înțelegeau însă 
mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea. 

Crescut în spiritul patriotismului autentic, 
după decembrie '89 Părintele s-a simțit dator să 
vorbească deschis şi ferm, renunțînd aproape în 
totalitate la problemele personale și dedicîndu-se 
parohiei și problemelor cetății. Unii l-au înţeles și 
judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în 
loc să-şi vadă de „datoriile“ sale preoțești... Dar 
Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile 
lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preo- 
tului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află 
țara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să 
ştie că, în vremuri grele și tulburi pentru stat și 
Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, 
bunăoară, coborau în viața publică, renunțînd la 
liniştea chiliei și luînd atitudine deschisă împotri- 
va celor care lezau interesele comunității. O 
asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. 
Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc 
unor oameni politici pe care-i cunoștea bine, alte 
ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanții lui. 
Părintele însuși participa la întrunirile Alianţei 
Civice și a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan“ 
în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să ros- 
tească doar „Doamne, Doamne...“, să împartă 
binecuvîntări și apoi să doarmă liniștit. A fost un 


rost nr. 25 - 26 


om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era per- 
manent preocupat de soarta țării și nu de puține 
ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei 
aflaţi la putere. 

Slujirea social-caritabilă a Părintelui era 
foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu 
doar bătrînii și familiile sărace din parohie benefi- 
ciau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din azil- 
uri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza 
mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai 
adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a 
angajt cu toată ființa în Asociația medical-creștină 
„Christiana“, arhicunoscută acum. 

Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea 
acte de caritate numai pentru că așa trebuie să facă 
orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic 
prin firea şi educaţia lui. Nimeni n-a sesizat vreo- 
dată, nici în parohie, nici în afara ei, vreo urmă de 
zgîrcenie, Părintele fiind foarte fericit ori de cîte 
ori avea prilejul să ofere ceva. 


Prin cultură spre credință 


Revenind la predicator, Părintele nu vorbea 
niciodată la întîmplare și nu urmărea succesul 
facil, imediat. Nu era un predicator „spumos“, 
stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de 
dulcegării și prețiozități. Ştia foarte bine că predi- 
ca nu este un scop în sine, o „artă pentru artă“, ci 
un mijloc de a-L propovădui pe Hristos și 
Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu 
şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu 
vorbea niciodată despre sine, ci despre învățătura 
lui Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începînd 
totdeauna cu rugăciune, documentîndu-se serios 
și notîndu-și diferite idei pe care le dezvolta la 
amvon. Dispunea de o cultură uriașă, iar aceasta 
se reflectă pilduitor în toate predicile sale. 

Nu lăsa nici o slujbă fără cuvînt de învățătură. 
Nu doar în duminici și sărbători, ci la toate sluj- 
bele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc, ros- 
tea un cuvînt de folos. La slujbele de peste 
săptămînă recurgea de multe ori la cuvinte de 
învățătură din Sfinții Părinţi, din care citea anu- 
mite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legîndu- 
le întotdeauna de prezentul cotidian. 

Uneori, Părintele Voicescu apela și la scrierile 
laice, cu aceeași intenţie de a oferi credincioşilor 
nu doar noțiuni religioase, de catehism, ci cultură, 
cît mai multă cultură, teologică şi neteologică. 
Ştia bine că omul creștin de la oraş nu poate fi 

(2) 


11 


sf 


convins cu „retorici ieftine şi cu floricele“, vorba 
ÎPS Antonie al Ardealului. Ştia, de asemenea, că 
multa cultură îl apropie pe om de Dumnezeu, iar 
puţina cultură (mediocritatea) îl îndepărtează... 
În acest sens, strădaniile Părintelui erau orientate 
şi pentru a transmite cultură, cît mai multă cultură, 
nu doar cele strict necesare în vederea mîntuirii. 
De aceea, la Părintele Voicescu, imaginea de cate- 
het sau de învățător este mai proeminentă decît 
cea de omilet și liturghist. 

Genul preferat al Părintelui era omilia, în spe- 
cial omilia tematică. Nu se depărta niciodată de 
textul evanghelic, pe care-l tîlcuia cu răbdare, dar 
desprindea întotdeauna și o anumită temă, de obi- 
cei morală. 


Un optimism molipsitor 


Părintele avea o preocupare aparte în cadrul 
predicilor morale, şi anume evidenţierea virtuţi- 
lor: iubire, milostenie, dreptate, conștiință, perse- 
verenţă etc. Deosebit de pasionat de literatură, Pă- 
rintele includea deseori versuri în predici, în ulti- 
ma vreme cu precădere din poezii ale suferinței în- 
chisorilor, ca de pildă celebra de acum „Ridică-te, 
Gheorghe, ridică-te, Ioane!“ a lui Radu Gyr. În 
perioada sărbătorilor de iarnă nu lipseau din 
predici fragmente din colinde. 


LA 


= An RR epitet 





dosar 


Pentru ilustrări, Părintele Voicescu utiliza în 
special Patericul și Vieţile Sfinţilor, dar aducea ade- 
sea şi pilde din viața unor oameni deosebiți, dintre 
care foarte mulți cunoscuseră temnițele comuniste. 

Încheierea predicilor cuprindea întotdeauna 
un îndemn moral, încurajator. Părintele era de un 
optimism de-a dreptul contagios, am zice cu 
nădejde tare, izvorită din ființa lui de om şi preot 
credincios. Într-o lume deprimată şi confuză, Pă- 
rintele îi întîmpina pe toți cu generozitate, împru- 
mutînd fiecăruia din optimismul său nelimitat, cu 
o solicitudine exemplară. 

Reușita predicatorială a Părintelui, ca de alt- 
fel a întregii sale misiuni, s-a datorat în mare 
măsură puterii sale de convingere născută din 
faima de care s-a bucurat, din numele său bun și 
respectabil, pe care şi l-a cîştigat printr-o rîvnă 
exemplară. Se adeveresc și-n cazul său cuvintele 
Sfintului loan Gură de Aur, care spune, la un 
moment dat, în Tratatul despre preoție: „Ascul- 
tătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, 
ci după faima predicatorului“. lar faima nu este 
altceva decît ecoul personalităţii. Părintele 
Constantin Voicescu a fost, într-adevăr, un om cu 
o puternică și aleasă personalitate. lar chipul său 
ne apare tot mai luminos şi mai impunător, în po- 
fida îndepărtării de ziua în care el a trecut prema- 
tur şi tragic pragul veşniciei. m 


4 _ 





rost nr. 25 - 26 


dosar 


sf 


Nicolae Tescanu 


Haâituit de Securitate 


Autentic luptător anticomu- 
nist, Părintele Constantin Voices- 
cu nu avea cum să scape de închi- 
soarea politică şi de hărţuirea de 
către securității. Din dosarul său, 
aflat în arhivele Consiliului Na- 
țional pentru Studierea Arhivelor 
Securităţii, reiese că a fost urmă- 
rit de serviciile secrete încă din 
1942. În acel an a fost arestat 
pentru prima oară și condamnat 
la trei ani de temniţă grea pe mo- 
tive politice. Făcea parte din 
„Frățiile de Cruce“ de la Școala 
Normală din Buzău, organizație 
în care intrase sub îndrumarea lui 
Marin Naidin. În fapt, tînărul 
Voicescu dăduse ceva bani din 
puţinul său, alături de alți cama- 
razi, pentru a-i cumpăra bocanci 
unui refugiat politic. Era însă pe 
vremea cînd Mareșalul Antones- 
cu îi vîna pe foștii legionari — pe 
care îi înlăturase de la guvernare 
cu violență — pînă la unul. Și o 
faptă creştinească era aspru pe- 
depsită dacă era făcută în folosul 
vreunui adeversar politic al Con- 
ducătorului statului. Furiei mare- 
şalului au căzut pradă mii de 
elevi, copii de 14, 15 ani, pentru 
că făceau parte din „Frăţiile de 
Cruce“ — organizaţie de tineret a 
Mișcării Legionare —, care au în- 
fundat cu sutele pușcăria de la 
Tîrgşor (Prahova), unica închi- 
soare de copiii din Europa. 

Constantin Voicescu a ieșit 
din închisoare în 1944, şi-a termi- 
nat liceul şi s-a înscris la Faculta- 
tea de Geografie din București. 
El nu încetase să acționeze potri- 
vit crezului său național-creștin. 
Drept urmare, în 1949, aflăm tot 
din dosarul de la CNSAS, Voi- 
cescu a fost condamnat din nou, 
de această dată la patru ani de 


rost nr. 25 - 26 


temniţă grea, pentru activitate le- 
gionară. În închisoare a avut un 
comportament demn și plin de 
credință. A fost iarăşi eliberat, în 
1954. S-a căsătorit cu Laura-Flo- 
rentin Durac, i s-a născut un fiu, 
Mihai, s-a înscris la Facultatea de 
Teologie din București, din care a 
apucat să facă doi ani, și a lucrat 
între timp ca tehnician la Institu- 
tul de Geologie. Pe scurt, a încer- 
cat să-şi vadă de viaţa lui. Însă, 
comuniștii nu aveau încredere că 
l-au „vindecat“ de idealismul ti- 
nereții şi au căutat să-l ducă din 
nou după gratii. La 30 octombrie 
1958, a fost arestat, iar pe 19 no- 
iembrie, inculpat într-un nou pro- 
ces, sub acuzaţia de „uneltire 
contra ordinii sociale“. Neobiş- 
nuit este faptul că a fost acuzat de 
comiterea acestei fapte în... puş- 
cărie. Mai precis, lui Constantin 
Voicescu i se reproşa că a fost cît 
pe ce să destabilizeze regimul co- 
munist constituind în Peniten- 
ciarul-spital Tîrgu Ocna, între 
anii 1951 — 1954, un „grup sub- 
versiv““ împreună cu lon Cazacu, 
Vasile Petrescu şi Gheorghe Sa- 
moilă. Membrii grupului au acor- 
dat ajutor legionarilor mai bătrîni 
sau bolnavi, le-au dat altora din 
hrana lor, au confecționat pulo- 
vere, au purtat discuţii religioase 
şi au încercat să le menţină mora- 
lul ridicat celor cu care erau în- 
chiși. Cititorii noștri mai tineri se 
vor mira poate că sub regimul co- 
munist puteai fi pedepsit pentru 
că aveai un comportament ome- 
nos. Însă istoria aşa s-a scris, cu 
mult sînge vărsat din ură pură, 
dintr-o pornire diavolească de a 
ucide orice licărire divină din om. 

În sarcina celor patru s-a mai 
reținut că, după eliberare, din 1954 





CA A dei a a ei 


şi pînă la data reastării, au ţinut 
şedinţe de cuib, au dat ajutor fami- 
lilor celor închiși, au distribuit ma- 
teriale de propagandă anticomu- 
nistă, au făcut marșuri și „au recru- 
tat noi membri“. Sentința în cazul 
lui Constantin Voicesu a fost necru- 
țătoare: muncă silnică pe viaţă, co- 
mutată ulterior în 25 de ani de 
muncă silnică. Avea 34 de ani de 
viaţă, din care şapte fusese deținut 
politic. O dată cu noua pedeapsă 
primită, în locul său, puţini ar mai fi 
avut speranță că ies vii din închi- 
soare. Totuşi, Dumnezeu i-a răsplă- 
tit nădejdea și credința, fiind elibe- 
rat în 1964, o dată cu majoritatea 
deţinuţilor politici. 

Și-a continuat studiile și a 
absolvit Facultăţile de Geografie- 
Istorie şi de Teologie. Mai mult, a 
fost hirotonit și a primit o parohie 
mică în București. Securitatea 
l-a mai urmărit o vreme, dar în 
dosarul său rapoartele se opresc 
în anii '60. m 


13 


sf 


dosar 


Pr. Constantin Voicescu 
PFA Dara »logrzilee 





e Se naște la București, la 28 iulie 1924, 
în familia ceferistului Stan Voicescu 
şi a croitoresei Zinca Manea. 

e Crește, împreună cu sora sa Maria (n. 1929), în 
orfelinatele din Predeal, Tîrgovişte și Buzău, 
cu ajutorul unchilor Gheorghe Rădulescu, 
Badea și Ilie Manea. 

e Pînă în 1942, este elev la Școala Normală din 
Buzău. 

e În decembrie 1942 este arestat și condamnat de 
Curtea Marţială a Corpului 5 Armată Ploiești 
la trei ani închisoare corecțională pentru 
apartenenţă la „Frăţiile de Cruce“. Stă închis la 
Pitești și Alba Iulia. 

e În vara lui 1944, după eliberare, este elev 
militar la Arad. 

e În 1946, absolvă Liceul „Matei Basarab“ din 
București. 

e & noiembrie 1945, participă la manifestaţia de 
susținere a Regelui Mihai. 

e 1946 — 1948, urmează cursurile din anii | și II 
la Facultatea de Geografie a Universităţii 
București. 

e 1945 — 1948, ucenic duhovnicesc al Părintelui 
Toma Chiricuţă. Frecventează și Mănăstirea 
Antim, în perioada „Rugului Aprins“. 








e Mai 1948, este arestat și condamnat la șase ani 
de temniță grea „pentru activitate împotriva 
orînduirii sociale“. Deţinut la Jilava, Piteşti, 
Tg. Ocna — unde se apropie de Valeriu 
Gafencu, „Sfintul închisorilor“. 

e 14 iunie 1954, eliberat de la închisoarea-peni- 
tenciar Tg. Ocna. 

e 3| octombrie 1954, se căsătorește cu 
Laura-Florentina Durac din Piatra Neamţ, 
absolventă a Academiei Comerciale 
şi a Facultăţii de Teologie. 

e 1956, i se naște fiul, Mihai, viitor preot şi el. 
e 1956 — 1958, urmează cursurile din anii | şi Il 
la Facultatea de Teologie din București și în 

paralel își cîștigă pîinea lucrînd ca 
geotehnician la Institutul de Geologie. 

e 1957, i se naște prima fiică, Irina. 

e 30 octombrie 1958, este arestat, condamnat la 
muncă silnică pe viață (sentinţă comutată 
ulterior în 25 de ani muncă silnică), în cadrul 
„lotului mistico-legionar Tîrgu Ocna“. Timp de 
şase ani este deținut la Jilava şi Aiud 
(la aceasta din urmă din februarie 1960). 

e 25 iunie 1964, eliberat în urma Decretului de 
amnistie generală a deţinuţilor politici. 

e 1964, muncitor la Uzinele 23 August. 


PT 97 





rost nr. 25 - 26 





ki 
1965, se naşte fiica sa Ileana. 

e 1967, angajat la Institutul Biblic şi de Misiune 
Ortodoxă (legătorie; corectură). 

e 1967 — 1969, urmează cursurile din anii III și 
IV la Facultatea de Teologie București. 

e 1967, se înscrie la Facultatea 
de Geografie-Istorie București. 

e 1960, îşi ia licenţa în Teologie. 

e || februarie 1973, este hirotonit pe seama 
bisericii Radu Vodă (paraclisul Seminarului 
teologic). Slujeşte onorific la biserica Bucur 
Ciobanul, împreună cu părintele Alexie Bîrcă. 

e | octombrie 1976, este transferat la biserica 
„Adormirea Maicii Domnului“ din strada 
Sapienţei. 

e 1985 — 1986, face demersuri pentru salvarea 
de la demolare a bisericii Sapienţei. 
Supraveghează mutarea şi restaurarea bisericii 
Mihai Vodă. 

e 1988, moare soţia sa, Laura-Florentina. Este 
înmormîntată la Cernica. 

e 1990, participă la manifestaţia din Piaţa 
Universităţii; sfințește crucile din Piaţă. Este 
membru fondator al Alianţei Civice; devine 
membru fondator şi vicepreşedinte al 
Asociaţiei „Christiana“; participă la înfiinţarea 
Centrului de medicină socială „Christiana“. 
Este membru în Grupul de Reflecţie pentru 
Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri ale 
societății civile, ca Pr. Bartolomeu Ananina, 
Horia Bernea și Sorin Dumitrescu. Împreună 
cu preoții loan din Vladimirești, Liviu Brînzaș, 


rost nr. 25 - 26 





Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru 
Manta, Părintele Voicescu deschide primul 
congres al Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici 
din România. 

e 1992, e ales membru al Consiliului Naţional al 
Alianţei Civice şi în Comitetul de Coordonare 
al AC. 

e aprilie 1992, slujeşte alături de 11 preoţi 
Liturghia din prima zi de Paști, în prezența MS 
Regelui Mihai, la biserica Sf. Gheorghe Nou 
din București. 

e 1994 — 1997, participă cu comunicări 
la Simpozioanele Memorialului Sighet. 

e 8 septembrie 1997, trece la cele veşnice, fiind 
lovit de o mașină pe cînd se întorcea de la 
Mislea, unde slujise întru pomenirea celor care 
au suferit în închisoare acolo, sub regimul 
comunist. 

e || septembrie 1997, este înmormîntat la 
Cernica, alături de soţia sa. m 


15 


sf 


dosar 





Dunei 
jotitor În sstata 


Părintele Constantin Voicescu a fost un exemplu 
de implicare a preotului în viaţa cetăţii. Acest 
apostol al vremurilor noi şi-a dăruit energia, 
priceperea și timpul tuturor celor care au avut 
nevoie de el. Credincioșilor, sărăcilor, bolnavilor, oamenilor 
politici, ierarhilor Bisericii Ortodoxe. Ca un adevărat soldat 
al lui Hristos, Părintele Voicescu s-a îngrijit şi de cele 
duhovniceşti, şi de nevoile materiale ale celor nevoiaşi, şi de 
punerea unor temelii noi, sănătoase societăţii româneşti. 
L-au cunoscut astfel mii de oameni, care își amintesc astăzi 
cu drag de Sfinţia Sa și îl pomenesc în rugăciunile lor. 
Mai jos, redăm doar mărturiile a cîtorva dintre cei care 
i-au fost aproape în încercările prin care a trecut și în 


proiectele sale. 


Pr. Mihai Lungeanu 


Coborîrea Sfintului Duh la Aiud 


Prin anii 1959 — 1960 am fost izolat cu Părin- 
tele Voicescu și cu alți bolnavi în secție la închisoa- 
rea Aiud. Această secție avea o atmosferă şi o tem- 
peratură de cavou. Era făcută din beton şi nu era 
tencuită cu mortar. 

Fusesem înainte cu Părintele Voicescu la în- 
chisoarea Tg. Ocna (trei ani şi jumătate, unde am în- 
vățat la „școala“ lui Valeriu Gafencu și lon Ia- 
nolide). 

Era atât de frig la Aiud, încît parcă îmi înghețase 
şi sufletul în mine. Eram cu patul aşezat lîngă Părin- 
tele Voicescu. Din plafonul de beton cădeau valuri 
de aer rece. Din podeaua de beton se ridicau valuri 
de aer rece. Ne puseserăm amîndoi pătura în cap şi 
ne rugam. Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce 
rugăciuni făcea. Bănuiesc că se gîndea la Sfînta Li- 
turghie. Eu, după obiceiul pe care îl căpătasem în 
cea de-a doua condamnare, urmăream în gînd mer- 
sul Sfintei Liturghii săvîrşite de către un preot pe 
care îl cunoșteam. Parcurgeam mintal toate etapele 


16 


Sfintei Liturghii, inclusiv Sfînta Proscomidie. La un 
moment dat, l-am văzut pe Părintele Voicescu că 
simte mirosul de smirnă și de regina nopții (aproxi- 
mativ, dar mult mai suav şi mai puternic). Am văzut 
cum trage pe nas acest parfum deosebit, care se 
răspîndise în aer în jurul nostru. l-am spus că și eu 
percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat și 
ne-am continuat rugăciunile pînă la sfirșit. Am fost 
convinşi amîndoi de prezenţa Sfintului Duh în ru- 
găciunea făcută de amîndoi („De se vor aduna doi 
sau trei în Numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlo- 
cul vostru“). 


Dr. Nicolae Constantinescu 
Preotul trebuie 
să iasă din biserică 

Părintele Voicescu a fost membru fondator și 
unul dintre conducătorii Alianței Civice și toţi re- 
cunosc că, datorită Sfinţiei Sale, lucrurile aveau un 
făgaș normal. Prezenţa sa îi obliga pe ceilalți să se 


abțină de la divagaţii, extreme sau răutăți. Părintele 
era un factor de echilibru, era termenul de referință. 


rost nr. 25 - 26 


dosar 


În Comitetul de Onoare, unde erau situații de litigiu, 
avea dreaptă cumpănă şi mi-am zis, uite!, un preot 
poate să facă așa ceva. Mai mult, cred că asta ar tre- 
bui să fie una dintre valenţele unui preot, intrarea lui 
în societate. Părintele, cu care am discutat pe înde- 
lete, mi-a zis: „Preotul trebuie să iasă din biserică, 
să intre în societate și să încerce să ducă cuvîntul lui 
Dumnezeu în comunitate, fiindcă ideea Bisericii ca 
enclavă într-o comunitate este proastă“. El pleda să 
aibă fiecare biserică în casa lui; să-ți faci biserică la 
locul de muncă, în permanenţă să nu-ți fie frică 
să-ți faci cruce, să ştii că dacă ţi-ai făcut cruce L-ai 
chemat pe Dumnezeu lîngă tine. Ei, astea erau lu- 
cruri foarte importante pentru o ţară care tocmai în- 
cerca să iasă din duplicitate. Suntem încă în această 
duplicitate. 


Radu Preda 
Girantul ideal 
al Grupului de Reflecţie 


L-am cunoscut pe Părintele Voicescu la Grupul 
de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii. Avea un aer 
tineresc și era optimist, în ciuda anilor grei care au 
trecut peste el. Era un om cu inițiativă, cu idei bune 
de pus în practică. 

Am asistat la Grupul de Reflecţie chiar în anul 
cînd Părintele Anania fusese ales Arhiepiscop la 
Cluj, în 1993. Şi-mi aduc aminte că măcar așa, o 
dată, am trăit şi eu atmosfera, duhul Grupului care 
era o eclesie în miniatură. Era acolo tumultuosul 
Sorin Dumitrescu, era aparent ursuzul, dar cumpă- 
tatul Horia Bernea, era clericul revoluționar Justin 
Marchiş, Mitropolitul Daniel al Moldovei și Teodor 
Baconsky... Șeful onorific (din cauza bolii) al Gru- 
pului era Părintele Stăniloae, iar executivul era Pă- 
rintele Anania. 

Cînd Grupul nu s-a mai putut întruni la 
Patriarhie — revenise Patriarhul Teoctist —, Părintele 
Voicescu a propus spontan să mergem la cl, la 
Sapienţei. Şi, într-un fel, nu a fost întîmplător, pen- 
tru că atunci, ca şi acum, nu erau mulți oameni capa- 
bili, în Biserică fiind, să gireze un astfel de grup, 
prin faptul că le oferea spaţiu acestor oameni. Pen- 
tru că nu putea fi acuzat nici de parvenitism, nici că 
găzduieşte o astfel de întrunire în ideea că se po- 
leieşte cu prezența acestor oameni... Trecutul lui, 
evident anticomunist, nu-l putea face susceptibil de 
tendințe cosmetizante — „ne facem că“ — ci, dim- 
potrivă, era un om care readucea tot timpul discuţia 
la firul esențial, la ceea ce trebuia atins. Foarte pe 


rost nr. 25 - 26 


sf 


scurt, a fost un girant ideal pentru o astfel de mani- 
festare. Şi cred că a fost chiar inspirat în clipa în care 
a propus Grupului să se întîlnească la el. 


Dr. Pavel Chirilă 
Dedicat ajutorării săracilor 


Părintele Voicescu a fost fondator și vicepreşe- 
dinte al Asociaţiei „Christiana“ și a făcut tot ce a pu- 
tut pentru ca lucrurile să meargă bine. Dacă era de 
spovedit un bolnav, îl spovedea; dacă trebuia pusă o 
vorbă bună pe lîngă autorităţi, o punea; dacă trebuia 
să convingă pe cineva de la Patriarhie, mergea să 
convingă; dacă trebuia intervenit pe lîngă oamenii 
politici, la fel. Îşi mobiliza toate cunoştinţele, toate 
forțele... 

Cu toţii avem o convingere, pe care părintele 
Voicescu a evidenţiat-o cu putere: săracii sînt și ai 
Bisericii, și ai statului. Deci trebuie să se ocupe de 
ei şi Biserica, şi statul, nu să-i aruncăm de la unul la 
altul. Săracul este un personaj biblic şi este piatră de 
încercare atît pentru stat, cît şi pentru Biserică. Cînd 
îi iese săracul în cale, trebuie să ai o atitudine față 
de el. Fie că îl ajuţi, fie că nu... 


Răzvan Bucuroiu 
Moartea unui simbol 


La 8 septembrie 1997, Părintele Voicescu a 
mers la Mislea, ca în fiecare an, pentru a sluji paras- 
tasul fostelor deţinute politic care îşi găsiseră sfîrși- 
tul acolo. 

Pe drumul de întoarcere, pe şoseaua Bucureşti 
— Ploiești, în apropiere de Potrigrafu, Părintele s-a 
oprit să bea apă de la o fîntînă. Pe cînd traversa pen- 
tru a reveni la autobuz, a fost izbit de o mașină care 
mergea cu viteză foarte mare. A murit imediat. 

La 11 septembrie, a fost petrecut de multă lume 
înspre această necropolă a duhului care este Cerni- 
ca. A tras după sine, pînă la buza gropii, un cortegiu 
funerar, pe cât de numeros, pe atit de insolit. Îl plîn- 
geau laolaltă ortodeşi și greco-catolici, legionari şi 
activişti ai democrației, miniștri și săraci, intelectu- 
ali și popor simplu, studențime. Toată acea adunare 
de oameni, mergînd după un mort cu lumînări și 
flori în mînă, cîntînd cerniți, aducea a poporul ro- 
mân. Poporul român care „se reface“, se recompune 
din cioburile în care îl tot fărîmiţează istoria, îşi reia 
trăsăturile, datul, numai în marile momente comu- 
nitare: dobîndirea libertăţii pierdute, moartea unui 
simbol, praznic împărătesc sau hram. m 


lZ 


sf 


olitica, la descusut 





Mihail Albişteanu 


PNŢED 2 Iurie 
Traiasca PPCD? 


La 6 martie 1945, într-o duminică, 

în România se instala primul guvern 

comunist din istoria noastră, condus 

de Dr. Petru Groza. Începea o epocă 
neagră. La 60 de ani de atunci, tot pe 6 martie 
şi tot într-o duminică, am asistat la evenimente 
surprinzătoare. Pe de o parte, la victoria 
electorală clară a comuniștilor din Republica 
Moldova. Pe de altă parte, la dispariţia PNŢCD 
de pe scena politică românească, prin fuziunea 
cu URR sub denumirea de Partidului Popular 
Creștin Democrat (PPCD). Ironia istoriei, prin 
raportare la mișcarea partidelor populare europene, 
PPCD ne evocă, sec, tot ce a fost mai sinistru în 
trecutul nostru apropiat: regimul popular, 
republica populară, „democraţia“ populară și 
„justiţia“ populară. Dincolo de asta, dispariția 
PNŢCD ar putea însemna și dispariția unei idei. 


După decenii de comunism, 
era normal că ponderea Dreptei 
în România să fie redusă. În 
1990, aceasta era reprezentată 
de PNL şi PNȚ, devenit PNŢCD 
prin afilierea sa la creştin-demo- 
crația europeană. Dintre cele 
trei partide „istorice“ reconsti- 
tuite imediat după decembrie 
"89, PNTCD a fost poate cel mai 
apropiat de fenomenul Piaţa 
Universităţii şi de idealurile 
unei autentice revoluţii, între care 
şi legiferarea punctului al 8-lea 
al Proclamaţiei de la Timișoara 
şi lupta pentru deconspirarea 
Securităţii ca poliție politică. 

Cât timp a trăit, Corneliu 
Coposu a fost o garanţie a aces- 
tei orientări, care, combinată cu 


18 


o componentă monarhistă, nu 
avea însă susținerea necesară în 
societate pentru a putea determi- 
na câștigarea unor alegeri. A 
fost însă meritul lui Corneliu 
Coposu că a ştiut, prin colabo- 
rarea cu celelalte două partide 
istorice, PNL şi PSDR, şi cu 
societatea civilă, în cadrul CDR, 
să aducă partidul la guvernare. 
Cum au năruit totul epigonii săi 
în numai patru ani (guvernarea 
1996-2000), sub conducerea ve- 
selului lon Diaconescu, știm 
deja. După eliminarea din Parla- 
ment, în 2000, partidul nu şi-a 
mai revenit, compromițând și 
ideea de Dreapta în România. 
Din păcate, și UFD-ul (fost PAR) 
al lui Varujan Vosganian, care 


îndreptăţise speranțe în 1996, 
prin surprinzătoarea sa intrare în 
Parlament, s-a dezintegrat. La 
începutul lui 2001, Dreapta ro- 
mânească era vag reprezentată 
în Parlament doar de PNL. În 
afara Parlamentului, însă, lucru- 
rile au început să se agite. Pe lo- 
cul lăsat liber de prăbuşirea 
PNŢCD s-au îngrămădit fel și 
fel de neaveniţi: Acţiunea Popu- 
lară, PNG-ul lui Becali, PCD, 
URR (construit de foștii susțină- 
tori din ASPEC ai lui Emil Con- 
stantinescu); iniţial, și „social- 
liberalii“ de la PUR, care acum 
au luat locul APR-ului lui Me- 
leşcanu, cochetau cu ideea. Mai 
nou, doi vajnici oameni „de 
Dreapta“, Cosmin Gușă şi Virgil 
Măgureanu (care nu s-a învățat 
minte după experiența cu PNR 
şi cu Marian Munteanu) au apu- 
cat pe același drum care li se 
pare mai puţin bătătorit. Nici 
sindicatele nu s-au lăsat mai 
prejos. Bogdan Hossu, de la 
„Cartel ALFA“ a înfiinţat UPC 
— Uniunea Popular Creștină, 
asociaţie civică apropiată curen- 
tului creștin-democrat. 


De la partid 
„istoric“, la grupare 
„de buzunar“ 


Reprezentanţii Partidului 
Popular European au declarat 
răspicat, în repetate rânduri şi 
chiar de la tribuna amintitului 
congres din 5-6 martie, că (în 
afară de UDMR, care este un 


rost nr. 25 - 26 


olitica, la descusut 


partid etnic) nu recunosc în Ro- 
mânia alt partener de dialog şi alt 
membru al PPE decât PNŢCD/ 
PPCD. Semnalul este destul de 
clar: PPCD trebuie să reunească 
toate formațiunile creștin-demo- 
crate din România. Probabil că 
distinşii europeni nu-și fac iluzii 
asupra acestei întreprinderi. Mai 
mult ca sigur că, în primul rând, 
sunt conștienți ce fel de oameni 
susțin. Mulţi membri PNŢCD 
au dovedit în timp un opor- 
tunism şi chiar un lichelism 
demn de PSD. Să ne amintim de 
traseişti: George Pruteanu, ple- 
cat la PSD și eşuat la PRM, 
Constantin Dudu lonescu, fost 
aspirant la şefia PNŢCD, deve- 
nit fruntaș PUR; Andrei Marga, 
ales președinte al partidului 
(ianuarie 2001), a fugit în PNL. 

Acestora li se adaugă „disi- 
denţii“, care au făcut praf şi pul- 
bere PNȚCD. Radu Vasile, ex- 
premier țărănist, a fondat Parti- 
dul Popular din România, care a 
fuzionat rapid cu PD; Victor 
Ciorbea, a creat Alianța Naţio- 
nală Creştin-Democrată, care a 
revenit în PNȚCD destul de 
repede; Vasile Lupu a pus bazele 
Partidului Popular Creștin, pe 
care l-a absorbit Acțiunea Popu- 
lară — altă facțiune ţărănistă — a 
lui Emil Constantinescu. O furie 
de dezbinării a dus la nașterea a 
puzderie de partide de aparta- 
ment cu pretenții de moșteni- 
toare ale adevăratului spirit țără- 
nist, creştin și democrat. Pînă 
acum nici una dintre aceste aş- 
chii, dar nici trunchiul nu au tre- 
cut proba alegerilor. Singura 
consecință importantă a apari- 
ției acestor formaţiuni este slă- 
birea fatală a PNŢCD. 

Au existat și veşnice încer- 
cări de unificare a creștin-demo- 
craților. Singura realizare este 
fuziunea ANCD cu PNTCD. 


rost nr. 25 - 26 





Doar că, aducînd-ul în fruntea 
partidului pe Ciorbea, a fost 
semnată condamnarea la moarte 
a PNTCD. 

PPC a vrut şi el să se întoar- 
că în PNŢCD, dar a fost respins. 
Atunci s-au unit PPC cu AP, iar 
rezultatul a fost scoaterea lui 
Vasile Lupu din viața politică. 

Noul lider al PNŢCD, 
Gheorghe Ciuhandu, primarul 
Timișoarei, beneficiind de o pre- 
să amabilă şi de o oarecare vizi- 
bilitate, încearcă acum să salveze 
ce mai este de salvat. Negocierile 
de fuziune între PNTCD, AP, 
URR și PDC au eșuat în parte. S- 
a realizat însă comasarea URR 
cu PNŢCD, rezultind PPCD. 
Unii membri ai PPCD spun că, în 
fapt, liderii URR au preluat 
PNŢCD. Oricum, noul partid fa- 
ce eforturi să treacă de 1 la sută 
în opțiunile electoratului şi şan- 
sele de a reuși sînt foarte mici. 


PPE mizează 
pe un cal mort 


Din păcate, PPE nu are o 
altă variantă mai bună în 
România decât PNŢCD. 

Discutata fuziune PNL-PD 
este tot mai puțin probabilă, 
deci şi scenariul că PPE se va 
orienta spre noua formaţiune 
care se află deja la guvernare și 
care, se presupune, îşi va trimite 
cei mai mulți reprezentanți în 
Parlamentul European după 
integrare. Drept care, PPE con- 
tinuă să mizeze pe o schimbare 
de „look“ a PNŢCD. Ciuhandu 
spune că menirea partidului este 
să blocheze ocuparea culoarului 
de centru-dreapta de către forțe 
oportuniste. Vrea un partid de 
centru — dreapta, liberal din 
punct de vedere economic și 
conservator din perspectiva păs- 
trării valorilor creştine. Crite- 


sf 


riile de admitere în partid sunt 
competența și ţinuta morală. 
Mesajul partidului este anti- 
PSD şi anti-PRM, relaţiile ur- 
mând a fi stabilite cu Alianţa 
D.A. şi cu UDMR (Marko Bela 
a fost prezent la Congres, ca 
invitat). 

Congresul a adoptat alege- 
rea lui Marian Miluţ, fost candi- 
dat la preşedinţie din partea AP, 
în postul de preşedinte al Birou- 
lui Naţional de Coordonare. 
Noul preşedinte a anunţat veni- 
rea în PPCD a patru filiale ale 
AP, cele din Dolj, Călăraşi, lalo- 
mița şi Teleorman. Plenul con- 
gresului a adoptat o rezoluţie în 
care se arată că vinovaţi de 
situația dezastruoasă a țării sunt 
securiştii și activiștii comuniști. 
Se face astfel legătura cu punc- 
tul 8 al Proclamaţiei de la Timi- 
şoara. PPCD va promova Legea 
lustraţiei şi solicită partidelor 
democratice românești să adop- 
te în statutele lor punctul 8 al 
Proclamaţiei de la Timişoara, 
care se regăseşte şi într-o rezo- 
luţie a PPE din 2004. 

În timpul congresului s-a 
mai consumat o tentativă de dez- 
binare. Fostul ministru loan Mu- 
reșan a încercat să ia cuvîntul și 
să se opună fuziunii. N-a reușit. 


PRM — șansa PPE? 


În condiţiile care PNL 
rămâne în internaționala libera- 
lă, cu un spectru politic puternic 
dezechilibrat spre stânga, Ro- 
mânia are nevoie în continuare 
de un partid de dreapta. Cum 
„Dreapta“ are rezonanțe ex- 
tremiste în urechile Occiden- 
tului stîngist, politicienii români 
care, din oportunism sau credin- 
ță, vor să contrabalanseze scena 
politică se declară de „centru- 
dreapta“ și mai precis „populari“. 

E 


19 


sf 


Bătălia are în primul rînd resor- 
turi mercantile, căci PPE este 
dispus să cheltuie 30 de mi- 
lioane de euro pînă în 2007 pen- 
tru construirea unui partid popu- 
lar semnificativ la noi. 

PNG-ul lui Gigi Becali şi-a 
ratat orice şansă — de va fi avut- 
o — de a se afirma drept un par- 
tid popular și de a intra în 
grațiile PPE. 

PRM însă, într-o agitaţie a 
schimbării vecină cu disperarea, 
se despoaie de toate caracteristi- 
cile sale, se dă peste cap şi vrea 
să fie „Făt Frumos“ popular-eu- 
ropean-conservator-naţional- 
creștin-democrat-ecumenic-fi- 
losemit-civilizat. Vadim Tudor 
şi-a călcat pe inimă și s-a auto- 
numit preşedinte de onoare, iar 
PRM şi-a schimbat numele în 
Partidul Popular România Mare. 

CV Tudor nu s-a sfiit să 
anunţe că tot el va conduce for- 
mațiunea (era evident, de vreme 
ce şi l-a pus şef de partid pe pri- 
mul său locotenent). De aseme- 









20 


499 1 be | | 
APT 
„i > La 


nea, a dezvăluit că năpîrlirea 
PRM nu este decit o stratagemă 
pentru a „sparge blocada“ impu- 
să de partidele democratice şi de 
presă. 

Partidul lui Vadim are avan- 
tajul că reprezintă a treia forță 
politică a ţării. În cazul cînd 
PRM convinge peste graniţă, 
există o foarte mică posibilitate 
ca acesta să fie admis în PPE. 

Un alt candidat la cașcava- 
lul PPE se anunţă a fi PD-ul, 
care, prin Sorin Frunzăverde, 
tratează părăsirea Internaţiona- 
lei Socialiste pentru Internaţio- 
nala Creştin-Democrată! 

Statutul de membru al PPE 
pare-se că e vînat şi de Gușă, 
Pavelescu şi Şandru, cei trei 
foşti deputați PD care au lansat 
Partidul Iniţiativa Naţională. 


Ori cu Alianţa, 
ori la spital 


Revenind la  PNŢCD/ 
PPCD, cel care deocamdată se 






olitica, la descusut 





bucură de recunoașterea PPE, 
rămîne de văzut dacă noul nume 
îi va aduce şi creșterea de popu- 
laritate scontată. 

PPCD se poate face remar- 
cat mai ales dacă se delimitează 
de PNL şi PD, teoretic și ele an- 
ticomuniste, dar aflate la guver- 
nare. Or, dacă PPCD ar susţine 
cumva politica PNL-PD, n-ar 
mai avea nici cum să ceară elec- 
toratului să-l voteze. De ce ar 
vota cineva, care aprobă cu poli- 
tica Alinaţei DA, cu un alt partid 
decît PNL şi PD? 

Pe de altă parte, PPCD ar 
putea ieși în relief prin unele 
personalităţi puternice care să-l 
reprezinte. În România s-au vo- 
tat personalități (vezi Ion Ilies- 
cu) şi încă se mai votează (vezi 
Traian Băsescu), dar PPCD 
nu prea are oameni vizibili și 
capabili de a juca rolul de loco- 
motive. 

PPCD şi-a pus mari spe- 
ranțe în preconizatele alegeri 
anticipate, ţintind să ia locul 
PUR în coaliție (partidul lui 
Voiculescu s-a prăbușit sub 1 la 
sută la fel de brusc cum a cres- 
cut, cum ApR —ul de odinioară, 
căci amîndouă au fost umflate 
artificial). Nu degeaba trage 
sfori Ciuhandu pentru o colabo- 
rare de pe acum cu Alianţa şi cu 
UDMR. Este posibil ca la proxi- 
mele alegeri PPCD să fie băgat 
în Parlament pe listele Alianţei, 
căci i-ar putea aduce acesteia 
sprijinul PPE în străinătate. 
Dacă se va întîmpla însă așa, 
PPCD riscă să repete însă expe- 
riența PUR, să fie permanent 
depedent de alte forțe. Sigur, 
putem presupune că odată rede- 
venit partid parlamentar, PPCD/ 
PNŢCD ar ieşi din comă. Nu 
este însă sigur. Dar este mai 
probabil decît că va reuși să se 
ridice singur de la 1 la sută. m 


rost nr. 25 - 26 


olitica, la descusut 





sf 


Viorel Patrichi 


„Paradoxul“ Voronin şi 
„puciul pâpuşoiului“ 


Pentru prima dată în scurta ei istorie, Republica 
„Molotov“ s-a bucurat de o atenţie specială în lume. 
Parcă era buricul Pământului! După revoluţia oranj 
de la Kiev, după emoțiile portocalii de la București, 
toată lumea se aștepta ca basarabenii să dea o lovi- 
tură de imagine. Inutil. N-a fost să fie așa. Basarabia 
a rămas roșie. 

Explicații ar fi destule. Aproape un milion de 
tineri au plecat la muncă prin toată Europa şi prin 
Siberia. Au rămas acasă pensionarii şi țăranii. Ei au 
decis asupra culorii portocalii: „aiasta nu sî poati la 
noi“. Vasile Tarlev, şeful guvernului de la Chișinău, 
ştie să umble cu zăhărelul. Nu degeaba a fost el 
director la fabrica de bomboane „Bucuria“ din 
Chișinău. Tarlev a ieftinit salamul şi pâinea chiar 
înaintea alegerilor. Dacă mai adăugăm că pensiile și 
salariile se iau la timp, chiar dacă au rămas tot de 
mizerie, vom înțelege mai bine motivaţia votului. 


Bush: „Republica Moldova 
trebuie să schimbe direcția“ 


Peste două milioane cinci sute de mii de 
basarabeni cu drept de vot au fost chemaţi la urne pe 
6 martie, pentru a alege noul Parlament. Legislativul 
de la Chişinău are 101 locuri. Noul preşedinte al 
republicii parlamentare va fi ales în maxim 45 de 
zile de minimum 61 de deputați din totalul de 101. 

Pragul de admitere în Parlament este de 3% 
pentru candidații independenţi, 6% pentru partidele 
politice, 9% pentru alianțele alcătuite din două par- 
tide, 12% pentru alianțele formate din trei sau mai 
multe partide. 

Formațiunile înscrise pe listele electorale au fost: 

m Partidul Comuniștilor, condus de Vladimir 
Voronin — ex-general de miliție, pro-rus şi pro- 
imperial, chiar dacă în ultimul an manifestă opțiuni 
pro-europene, de conjunctură; 

m Partidul Popular Creștin Democrat, condus 
de Iurie Roșca, unionist, pro-european consecvent, 
cel care a preluat inițiativa revoluției oranj la 
Chişinău; 

m Blocul Moldova Democrată, coaliție de cen- 
tru-stânga, pro-rusă, cu orientare pro-imperială, 


rost nr. 25 - 26 


condusă de Serafim Urechean, primarul Chişinău- 
lui, fost preşedinte al sindicatelor sovietice din Ba- 
sarabia, nomenclaturist, agreat și susținut deschis de 
Vladimir Putin. Blocul Moldova Democrată este 
format din Partidul Democrat al lui Dumitru 
Diacov, fost preşedinte al Parlamentului și, proba- 
bil, ex-agent KGB la ambasada sovietică de la 
București; Alianţa Moldova Noastră, condusă de 
Dumitru Braghiş şi Viaceslav Untilă; și Partidul 
Social-Liberal al lui Oleg Serebrean. 

m Partidul Social-Democrat al lui lon Mușuc, 
de orientare comunistă; 

m Blocul electoral Patria-Rodina al lui Boris 
Muravșili, rus xenofob, construit pe criterii etnice ca 
UDMR. 

Patria-Rodina cuprinde Partidul Socialist al lui 
Victor Morev și Partidul Socialiştilor din Republica 
Moldova, condus de Veronica Abramciuc și Eduard 
Smirnov. 

m Uniunea Muncii Patria-Rodina, social-demo- 
crat, condus de Gheorghe Sima; 

m Ravnopravie, mișcare sindicală comunistă, 
pro-rusă a lui Valeri Klimenko; 






7 Sua 
=." 


= 





21 


sf 


m Uniunea Centristă, condusă de Mihai 
Petrache, pro-comunistă; 

m Partidul Ţărănesc Creştin-Democrat al lui 
Nicolae Andronic; 

m Partidul Justiţiei Socio-Economice; 

m Partidul Republican 

Au mai candidat 12 independenţi, din care se 
remarcă Andrei Ivanţoc, deținut politic în celula 
nr.6, la închisoarea cea mai insalubră din Tiraspol. 

Sondajele arătau că șanse reale de a intra în 
Parlament au doar primele trei formațiuni politice: 

e Partidul Comuniștilor - 30-45%; 

e Partidul Popular Creştin-Democrat - 12-25%; 

e Blocul Moldova Democrată - 12-25%. 

Statele Unite ale Americii, Consiliul Europei şi 
Parlamentul European au avertizat conducerea de la 
Chişinău să nu falsifice rezultatele. Însuși preşedin- 
tele George Bush a afirmat la Bratislava că poporul 
de peste Prut a ajuns la răscruce și trebuie să 
schimbe direcţia. 


Nu au fost alegeri libere 


Cum să schimbi direcția dacă aşa-i mai ghini? 
Încercând o ironie în grai moldovenesc, Voronin 
avertizase că s-ar putea produce „un puci al păpu- 
şoiului“ dacă nu va fi ales Iurie Roșca. Putem spune 
multe despre liderul Partidului Popular Creştin 
Democrat, însă trebuie să recunoaștem că lurie 
Roșca a coborât în stradă, a stat în ploaie, în furtună, 
a îndurat primitivismul poliţiştilor atunci când 
troglodiţii lui Vladimir Voronin au vrut să întoarcă 
Basarabia spre barbaria din timpul lui Stalin. Tinerii 
din jurul lui Roșca au apărat limba română, istoria 
românilor, tricolorul despre care același milițian 
Voronin afirma că este „un steag fascist“. 

Din urne au ieşit tot comuniștii. E adevărat, cu 
46% din voturi, deci cu 55 de deputaţi. Prin urmare, 
Voronin trebuie să negocieze, adică să şantajeze, să 
dea șpăgi pentru a atrage minimum șase deputați de 
la opoziție ca să fie reales preşedinte în Parlament. 
Nici nu este greu să-i atragă pe aleşii poporului de 
la Serafim Urechean, dornici să întindă mâna... de 
ajutor. Tot exemplul lui Traian Băsescu este demn 
de urmat la Chişinău. Mai ales că cârmaciul (sic!) 
de la Cotroceni îi oferise un cec în alb generalului 
de miliție de pe malul Bâcului să meargă amândoi 
spre Bruxelles. Majoritatea celor peste 3000 de ba- 
sarabeni din România, care au venit la urne, au votat 
cu lurie Roşca. În România trăiesc zeci de mii de 
basarabeni, dar n-au venit la vot căci şi ei, ca toți 


22 


olitica, la descusut 





românii, au o conștiință civică foarte înaltă... Cu 
Serafim Urechean au votat basarabenii din Rusia. 

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în 
Europa a comunicat că au existat multe nereguli în 
timpul scrutinului. Până şi morții l-au votat pe 
Voronin. M-au surprins unii parlamentari și gazetari 
români, care au afirmat că alegerile din Basarabia 
au fost libere. Este regretabil că nu pot fi de acord 
cu ei, chiar dacă aș rămâne singur cu această 
convingere. Cum pot fi libere alegerile într-o ţară în 
care o parte a teritoriului este controlată de trupe 
străine? Igor Smirnov a acceptat totuși amenajarea 
unor centre de vot în nouă sate de pe Nistru: două — 
dincolo de râu, şapte — dincoace. Românii din 
Transnistria puteau veni de la zeci şi sute de kilo- 
metri să voteze în aceste sate. De exemplu, la 
Corjova, satul natal a lui Voronin, s-a putut vota 
„liber“, dar agenţii lui Smirnov i-au filmat pe toți cei 
care veneau la vot. Presiunea psihică a fost teribilă 
pentru bicţii români de-acolo. Este adevărat că Tele- 
viziunea şi Radioul de la Tiraspol chemau populația 
din Transnistria să voteze cu Blocul Moldova De- 
mocrată sau cu... Partidul Popular Creştin Democrat 
al lui Iurie Roșca! A fost cumva o atitudine cinică? 
Da şi nu. Smirnov spera să nu iasă Voronin. 

De altfel, Voronin a fraudat alegerile încă 
înainte de campania electorală. După modelul lui 
Putin, Voronin nu a permis accesul Opoziţiei la 
Televiziunea și la Radioul de stat pentru a-și prezen- 
ta programele. 

Revenirea lui Voronin a fost posibilă şi datorită 
unei opoziții scindate, lipsite de personalitate. După 
stingerea protestelor contra planului Kozak, Iurie 
Roșca le-a propus liderilor din Blocul Moldova 
Democrată să constituie o coaliție pentru 
îndepărtarea comuniștilor. Serafim Urechean, Oleg 
Serebrean, Viaceslav Untilă şi fostul consilier sovi- 
etic Dumitru Diacov nu au acceptat oferta. Toate 
cele trei formaţiuni au adoptat același discurs elec- 
toral în esență: orientarea spre Uniunea Europeană. 
Iurie Roșca a evitat să se refere la România pentru a 
nu-şi pierde electoratul și tot atât a obținut. 


Eroul de pe malul Bâcului 


Rușii regretă enorm că l-au pierdut pe Voronin, 
dar aici este eroarea lui Vladimir Putin. Mafia din 
Duma de la Moscova l-a sfătuit prost pe ţarul de la 
Kremlin, care s-a orientat spre Serafim Urechean. 
Spre Blocul Moldova Democrată s-au dus banii 
veniţi din Rusia şi Moscova a pierdut, aşa cum a 


rost nr. 25 - 26 


olitica, la descusut 





pierdut și la Kiev, unde Putin l-a susținut deschis pe 
Viktor lanukovici. 

De altfel, Vladimir Putin l-a pierdut pe Voronin 
când l-a ajutat pe Igor Smirnov de la Tiraspol. 
Kremlinul a mizat pe două mârţoage. Voronin părea 
câștigat definitiv de partea Rusiei. Făcea spume la 
gură când înjura România, îi considera antropofagi 
pe români, spunea că românii ar fi minoritari peste 
Prut, îl punea pe Vasile Stati să demonstreze cu 
„dicționare“ și cu „istorii“ că moldovenii n-ar fi ro- 
mâni. Voronin accepta și federalizarea Republicii 
„Molotov“. A poruncit redactarea „planului Ko- 
zak“. Kozak, omul lui Putin l-a modificat la cererea 
lui Igor Smirnov şi i l-a băgat lui Voronin sub nas, 
pentru a fi semnat a doua zi, când urma să vină la 
Chişinău preşedintele rus, fără să-l informeze pe 
Voronin că a făcut modificări. Scrupulos la căpătâ- 
iul Republicii „Molotov“, Voronin a depistat făcătu- 
ra lui Kozak, adică a Kremlinului, care se pusese de 
acord cu Smirnov. Planul de federalizare era nece- 
sar pentru ca Transnistria să se declare indepen- 
dentă, iar Rusia să o recunoască oficial drept parten- 
er. În acel moment, Voronin a înţeles că era abando- 
nat de Kremlin şi a zis stoi! I-a transmis lui Putin că 
nu poate semna „planul Kozak“, în timp ce fanfara 
lui făcea repetiții sub geamurile prezidentului cu 
imnul sovietic al Rusiei. Așa s-a întâmplat că Putin 
a refuzat să mai vină la Chișinău. Supărați, ruşii au 
plănuit să-l asasineze pe Voronin care se comportă 
vitejeşte, la fel ca generalul Dudaev în Caucaz. 
Aceasta este varianta lui Voronin din timpul cam- 
paniei electorale. Unii l-au crezut pe milițian. 
Inclusiv Traian Băsescu. 


Jocul Ucrainei 


În realitate, lucrurile au fost mai prozaice, la fel 
ca alegerile recente. Iurie Roșca reușise să mobi- 
lizeze zeci de mii de demonstranți care deveneau tot 
mai categorici: dacă Voronin va semna planul 
Kozak, ei vor aplica scenariul georgian la Chișinău. 
Huiduielile demonstranţilor au băgat groaza în 
Voronin, iar nu imnul sovietic al Rusiei, repetat sub 
geamurile președinției de la Chișinău. 

Este posibil însă ca opţiunea lui Putin pentru 
Igor Smirnov să-l fi indignat pe Voronin. Veneticul 
pripăşit la Tiraspol tocmai de la Habarovsk nu-i mai 
dă vole lui Voronin să meargă la Corjova, satul lui 
natal, să-şi vadă mama. Ce poate fi mai penibil pen- 
tru un şef de stat? Lovit în devoțiunea lui pentru 
Rusia, Voronin a schimbat placa: vrea în Uniunea 


rost nr. 25 - 26 


sf 


Europeană, alături de cârmaciul de la Cotroceni! 

De altfel, în preajma alegerilor, Mihail Saakaș- 
vili, preşedintele Georgiei, a venit la Chișinău. A 
vorbit cu Voronin și cu Iurie Roşca, dar nu și cu Se- 
rafim Urechean. Revoluţia trandafirilor de la Tbilisi 
s-a realizat cu sprijin financiar american. Tot spre 
finalul campaniei electorale, Voronin a forțat o 
vizită extraordinară la Viktor luşcenko la Kiev. 
Imediat după alegeri, lușcenko s-a dus la Berlin. 
Banca Germaniei a oferit trei miliarde de euro 
Ucrainei pentru ca, împreună cu Polonia, să aducă 
gaze naturale din Turcmenistan, pe care să le expor- 
te pe piața Uniunii Europene. lușcenko a obținut 
sprijinul Germaniei pentru fortificarea frontierei cu 
Transnistria. În acest moment, mă tem că Rusia în- 
cepe să piardă partida pe Nistru. România va rămâ- 
ne față în față cu... Ucraina, o ţară imprevizibilă, 
care trăieşte sincer frustrarea ilegitimității din cauza 
teritoriilor străine primite de la ucraineanul Nikita 
Hrușciov, cu aprobarea lui Stalin! Chiar dacă Emil 
Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina, Kie- 
vul trăieşte aceeași frustrare a hoțului. 


Birștein, investitorul strategic 


Ruşii resimt aceste evenimente cu tot năduful. 
Ziarul „Argument i Fakti“ susține că Voronin ar fi 
fost scos de americani din sfera Moscovei din mo- 
tive şi mai penibile. Cu alte cuvinte, dacă vrem să în- 
țelegem o decizie politică, trebuie să căutăm hoția, 
iar nu femeia, cum cred francezii! CIA ar fi depistat 
o rețea internațională de falsificatori de dolari și de 
euro. În rețeaua de falsificatori intrase şi Oleg Vo- 
ronin, feciorul prezidentului, cu ajutorul lui Vladimir 
Molojen, directorul Departamentului Tehnologii 
Informaționale de la Chișinău, și cu participarea lui 
Vladimir Kolesnicenko, reprezentantul miliardarului 
Boris Birștein, care este la fel de rus ca mine. Boris 
Birştein a finanțat şi campania electorală a lui 
Voronin. EI are cetăţenie rusă, elveţiană, canadiană 
şi... israeliană. Oleg Voronin ar fi săltat peste 150 de 
milioane de euro. Comuniștii au încercat să-i atribuie 
lui Iurie Roşca această manevră, dar nu le-a reușit. 
CIA l-a forțat pe Voronin să predea „tiparnița“ de 
valută falsă şi prezidentul a rămas în fotoliu. 

După datele oficiale, Blocul Moldova Demo- 
crată a cheltuit cei mai mulți bani în campania elec- 
torală: 1.961.000 de lei moldovenești. Pe locul 
secund, ar fi Partidul Comuniștilor, cu 912.000 de 
lei. Partidul Popular Creștin Democrat a cheltuit 
722.000 de lei. 

5 


23 


sf 


„Să-i pupaţ chişioarili 
> 
lu” Băsăscu!“ 


Rusia ar fi dorit să-l impună pe Serafim 
Urechean și nu a reuşit. Cu o zi înaintea alegerilor, 
aproximativ o sută de „observatori“ din Rusia au 
fost întorși din drum. Cele trei vagoane în care se 
aflau ruşii au fost decuplate în gara Bulboaca și 
milițienii lui Voronin i-au ţinut acolo 15 ore. Prin 
urmare, Voronin a stricat rău de tot căruța cu 
Vladimir Putin. Nadejda, la fel ca speranţa, moare 
ultima. Traian Băsescu s-a dus la Casa Albă și l-a 
impresionat pe George Bush prin atitudinea lui 
dârză şi directă. Cârmaciul nostru a băgat Marea 
Neagră în Biroul Oval. „Preşedintele Traian 
Băsescu este prietenul meu. Sunt onorat să-l 
numesc pe preşedintele României prietenul meu şi 
sunt mândru să consider România un aliat puternic 
al SUA. Sunt impresionat de preşedintele țării dum- 
neavoastră și vă sunt recunoscător pentru prietenia 
dumneavoastră. România s-a dovedit un aliat ferm 
al libertăţii. Apreciez sfaturile preşedintelui Româ- 
niei, judecăţile sale. Este o persoană care trebuie 
ascultată în probleme precum Republica Moldova şi 
vecinătatea acesteia“, le-a spus Bush ziariştilor. 
Trebuie să recunoaștem: nici un şef de stat român nu 
a intrat cu toroipanul peste președintele Americii ca 
să-i arate unde este Marea Neagră și ce importanță 
strategică au România şi Republica „Molotov“ în 
sud-estul Europei. Uneori, în politică, trebuie să fii 
neconvențional, numai să nu sari calul. 

ȘI atunci să nu-i dai dreptate liberalului Gheor- 
ghe Ștefan, zis şi Pinalti, ca să-l deosebim de mitro- 





24 


olitica, la descusut 





politul Gheorghe Ștefan? Pe când preşedintele pa- 
triei era la Washington, liberalii se frăsuiau pentru 
că Traian Băsescu declarase pe sticlă că l-a pregătit 
pe Teodor Stolojan să preia Guvernul de la Bucu- 
rești. „Este indamisibil ca șeful statului să nu ţină 
seama de Călin Popescu-Tăriceanu, liderul celui 
mai important partid aflat la guvernare“, a replicat 
Ludovic Orban la ședința liberalilor. Şi atunci a 
grăit liberalul Gheorghe Ștefan-Pinalti: „Și tăt 
umblaţ, uăi, cu chila-n tureatcî? Ar trebui si-i pupaţ 
chișioarili lu Traian Băsăscu, cî daci nu iera iel, niși 
unu din voi nu ajiunjeţ aiși“. Şi goool! Jos pălăria în 
faţa lui Pinalti! 


„La poarta noului“ 


lurie Roșca sau Vlad Cubreacov nu pot fi 
acceptaţi în jocuri de dimensiuni eurasiatice și pan- 
americane. Ei sunt naționaliști, adică români ade- 
văraţi. De aceea, ei nu puteau intra în cărțile celor 
care au aşii puterii în regiune. Boris Birştein are ten- 
tacule enorme, la fel ca Mihail Hodorkovski, ca 
Boris Berezovski, ca Boris Abramovici și tot nea- 
mul lor. Este adevărat, Oleg Voronin are cea mai 
tare bancă din Chişinău, iar Oleg Smirnov, feciorul 
acelui Lenin întârziat, se ocupă cu eleganță de 
holdingul „Șerif“ de la Tiraspol. Dar investițiile 
strategice le fac alții, nu ei și nici rușii de la Mos- 
cova. Compania Saint Guidon Invest NV a lui Da- 
niel Goldenberg, un azer de-al meu din Baku, a 
cumpărat Termocentrala de la Kuciurgan, cea mai 
mare unitate energetică din Republica Molotov. Da- 
niel Goldenberg are și cetățenie israeliană și deținea 
un fond de numai 1.450 de dolari la o bancă din 
Elveţia când a făcut gheşeftul cu Termocentrala de 
la Kuciurgan. Este însă tot un apropiat de-al lui 
Boris Birştein, care ar vrea să controleze și Com- 
binatul Siderurgic de la Râbnița din Transnistria, 
mai modern decât Combinatul de la Galaţi. Trebuie 
reținut apoi că Fabrica de confecții Zao Odema de 
la Tiraspol a fost preluată în aceleași condiţii de 
compania americană Hertz Investment Group. 

lar acum să facem sinapsa cu opţiunea elec- 
torală. Afacerile rămân afaceri, indiferent de unde ar 
veni capitalul de tip mafiot. În anul 2000, un bătrân 
din Basarabia putea cumpăra cu o pensie medie 10 
kilograme de salam. Acum, poate lua doar patru 
kilograme. EI a vrut să-i fie mai bine şi l-a ales pe 
Voronin. Vorba fabulistului: „Așa e soarta boului, / 
— Viţel adult — / Să stea la poarta noului / Puțin mai 
mult.“ m 


vost nr. 25 - 26 


cealaltă Românie 


sf 


Mircea Druc, fostul prim-ministru al Republicii Moldova: 


„Basarabenii nu vor acum 
unirea cu România“ 


-— Domnule Mircea Druc, 
prin ce se deosebesc alege- 
rile actuale din Republica 
Moldova de alegerile pre- 
cedente? 

— Există o diferență sensibi- 
lă. Mai întâi, să menționăm con- 
junctura politică internaţională. 
Cei care au venit la putere la Chi- 
şinău, în 2001, cu lozinca „„Intra- 
rea în Uniunea Rusia — Belarus“ 
aveau o anumită justificare. Ei 
sperau că ar putea adera la aceas- 
tă eventuală Uniune, credeau sin- 
cer în programul lor de guvernare 
şi au învins. Acum, chiar dacă ar 
fi vrut să revină cu același mesaj, 
nu mai puteau. A dispărut obiec- 
tul tentaţiei, iar CSI nu mai pro- 
mite nimic bun. Nu se mai poate 
miza pe orientarea spre est fiind- 
că Ucraina, temporar, a renunțat 
la proiect. Nu este exclus ca și 
Belarus să schimbe parțial di- 
recţia. Între cele două scrutinuri 
s-au întâmplat lucruri oarecum 
importante.  Conjunctura din 
spaţiul ex-sovietic s-a modificat 
şi este în defavoarea celor de la 
Chişinău, care au câștigat din nou 
alegerile. Într-o situaţie relativ 
mai bună s-ar afla Opoziția. Nu 
este atât de derutată ca așa zisele 
partide democratice după patru 
ani de guvernare şi înfrângerea în 
alegerile din 2001. În perioada 
1994-1998, când agrarienii lui 
Mircea Snegur au fost la guver- 
nare, nu au făcut nimic pentru 
electoratul lor şi au fost eliminați 
complet din Parlament. Mai ales 
pentru țărani, care i-au votat ma- 


rost nr. 25 - 26 


siv, agrarienii nu au făcut ni- 
mic... Ca structură umană, toate 
formațiunile de la Chișinău, afară 
de PPCD, sunt de sorginte comu- 
nistă, nişte partide populiste, de 
stânga. Cei care au guvernat în 
frunte cu Snegur sau cu Lucin- 
schi, erau mai bolşevici decât 
comuniștii-antreprenori ai lui Vo- 
ronin. În evoluţia sa, Vladimir 
Voronin este specialist în dome- 
niul industriei alimentare, activist 
de partid de rang raional în struc- 
turile sovietice, ministru de 
interne, general de miliţie, şi nu 
din KGB, cum afirmă, peiorativ, 
unii ziariști de la Bucureşti. 
Ceilalți doi preşedinţi însă făceau 
parte din elita Partidului Comu- 
nist Sovietic, erau activiști comu- 
niști adevăraţi. A intervenit apoi 
şi uzura morală a celor care au 
câștigat alegerile. După patru ani, 
Partidul Comuniștilor, care a lan- 
sat lozinca apropierii de Rusia, a 
văzut că nu poate rezolva absolut 
nimic cu ajutorul Moscovei. Cu 
toate acestea, o bună parte dintre 
basarabeni au preferat să voteze 
pentru această forță ieșită din 
modă pe meleagurile central și 
est-europene. E adevărat, comu- 
niștii nu au eliminat tensiunile cu 
Transnistria, dar pentru basara- 
benii modești, care au mai rămas 
în sate, au rezolvat o problemă 
simplă şi foarte omenească: le-au 
dat pensiile și salariile modeste la 
timp. În plus, mai multe localități 
rurale au fost racordate la con- 
ductele de gaze și asta are un 
impact deosebit în lumea lor. 


— Nu cumva pretinsa pros- 
peritate, cu care se laudă 
regimul Voronin- Tarlev, a 
fost creată de basarabenii 
plecați la muncă prin 
toată Europa? Nu cumva 
de aceste fonduri au bene- 
ficiat indirect tot comu- 
niștii? 

— Comuniștii nu au dobândit 
capital politic prin afluxul de 
valută din străinătate. Ei se pot 
lăuda totuși cu o oarecare creștere 
a economiei, cu o stabilitate a 
leului moldovenesc şi cu o infla- 
ție mai mică. Nimeni nu a spus că 
îi votează pe comuniști fiindcă 
cei plecaţi la muncă în străinătate 
câștigă binișor şi mai trimit bani 
şi acasă. Cei care au rudele la 
muncă în Italia, Portugalia, Ru- 
sia, Spania au votat masiv pentru 
Blocul Moldova Democrată și 
pentru Partidul Popular Creştin 
Democrat. 

— Tinerii plecați au votat 
pentru Schimbare, iar pă- 
rinții şi bunicii lor au ră- 
mas în acest spectru roșu, 
unic în sud-estul Europei. 
Cum vă explicaţi? 

— Dacă cei care vin la putere 
nu rezolvă problemele simple ale 
electoratului, aceștia nu vor mai 
fi votaţi. Nu exclud venirea la 
putere a comuniștilor şi în alte 
țări europene. Nu pot să-i atribui 
ţăranului basarabean problemele 
şi preocupările mele de român 
unionist, conservator şi antiglo- 
balist de dreapta, de exemplu. 
Intră sau nu intră în Republica 

(2) 


25 


Moldova în NATO? Pe el nu-l 
interesează direct integrarea 
regională. EI vrea să aibă iarna 
cărbune ieftin şi bun, curent elec- 
tric, motorină pentru lucrările 
agricole, la prețuri convenabile, 
uneori pe credit. Este o chestiune 
elementară. Dacă Snegur sau Lu- 
cinschi, social-liberalii lui Valeriu 
Matei sau creştin-democraţii lui 
Iurie Roşca rezolvau problemele 
electoratului, inclusiv cel rural, 
lumea îi vota pe ei în continuare. 

— De ce credeţi că Republica 

Moldova s-a bucurat de 
atâta atenţie din partea 
Statelor Unite, din partea 
Uniunii Europene și a 
Rusiei în perioada pre- 
mergătoare alegerilor re- 
cente? 

— O atenţie incoerentă și cam 
întârziată. Se tot speculează că 
Rusia nu ar vrea să piardă influ- 
ența în zonă. Cei ce dețin cu 
adevărat puterea în zonă se dau 
drept exponenţi ai interesului 
Rusiei, atunci când le convine. În 
realitate mafia economică trans- 
naţională controlează acest spa- 
țiu. Pentru o parte a clasei politice 
din Rusia este, într-adevăr, o 
chestiune de prestigiu. În plan 
economic însă Rusia nici nu pier- 
de, nici nu câștigă nimic. Unii po- 
liticieni nu vor plecarea din 
Transnistria acum pentru a nu 
lăsa impresia că ar fi încă o nere- 
ușită a guvernării actuale, o în- 
frângere a lui Putin. Nu vor să 
abandoneze ultima redută imperi- 
ală sovietică mai mult din orgo- 
liu. Foarte mulți politicieni ruși 
înțeleg însă că se confruntă cu o 
problemă falsă, de impas. 

— În plină campanie elec- 

torală, Duma de la Mosco- 
va a votat în unanimitate o 
rezoluție prin care îi aver- 
tizează pe oficialii de la 
Chișinău să ridice blocada 


26 


impusă Tiraspolului fiind- 
că, altfel, Rusia va vinde 
gaze naturale Basarabiei 
la preț mondial. Cum 
comentaţi această formă 
de șantaj economic? 

— Deputaţii Partidului Comu- 
nist Rus au ieșit din sală și nu a 
votat nici unul această rezoluţie 
pentru sancţionarea Republicii 
Moldova. Din considerente ideo- 
logice. Nu au votat nici deputaţii 
liberali din Dumă, dar din alte 
motive: sunt în opoziție iar unii 
mai dețin și acțiuni la companii 
basarabene. Au votat în primul 
rând cei care au interese econo- 
mice de clan în Transnistria şi 
nostalgicii sovietici cu mentali- 
tate imperială. Problema sancțiu- 
nilor anunțate de către Dumă este 
falsă din start. În primul rând, Re- 
publica Moldova plătește gazele 
la cel mai ridicat preţ din tot spa- 
țiul Comunităţii Statelor Inde- 
pendente. Adică la acelaşi nivel 
cu Estonia, Letonia și Lituania, 
care au intrat în Uniunea Euro- 
peană şi în NATO. În locul lui 
Voronin, le-aş fi spus că şi eu in- 
troduc tarife noi pentru tranzitul 
gazelor spre Balcani şi multe alte 
lucruri, inclusiv vize, fiindcă Mol- 
dova va intra neapărat în NATO. 
Şi atunci autorităţile de la Mosco- 
va cădeau de acord că nu e cazul 
să impună sancțiuni Chişinăului. 

— Ce interese are Rusia în 

Republica Moldova? Ce 
investiții are acolo? 

— Rusia pierde treptat poziţii- 
le cheie fiindcă cei de la condu- 
cerea ţării nu au înţeles un lucru 
elementar. Încerc uneori să mă 
imaginez pe poziţia Moscovei, 
căci trebuie să respectăm atitu- 
dinea oponentului nostru. Rusia, 
dacă ar fi vrut să păstreze această 
zonă sub control, nu trebuia să 
mai procedeze ca în secolul XIX, 
cu trupe de ocupaţie, sau să in- 


cealaltă Românie 


vestească numai în coloana a cin- 
cea, ca în perioada interbelică. 
Trebuia să procedeze în R. Mol- 
dova ca în România, unde a cum- 
părat companii strategice: o rafi- 
nărie, două fabrici pentru utilaj 
petrolier, un combinat de alumi- 
niu, a propus preşedintelui Ro- 
mâniei să finalizeze două reac- 
toare de la Cernavodă și alte 
proiecte. 

— Nu e riscant să accepți in- 
teresele rusești în spaţiul 
românesc? 

— Totdeauna a fost şi a rămas 
foarte riscant, dar acum e la modă 
să-i blamăm doar pe cei care se 
tem că ne vindem țara. Revenim 
la subiect. Să ne imaginăm că am 
fi guvernanți sau politicieni ruși. 
Ce vrem noi? Nu mai putem 
exporta comunismul, nu mai pu- 
tem să făurim statul socialist al 
muncitorilor şi al țăranilor, nu 
putem constitui, în locul imperiu- 
lui țarist sau al defunctei Uniuni 
Sovietice un nou imperiu — Uni- 
unea  pravoslavnică-ortodoxă. 
Vrem altceva. Este o conjunctură 
nouă, în care lupta se dă prin 
companii competitive şi segmen- 
te de capital. Noi suntem datori, 
ca ruși, să stimulăm expansiunea 
firească a capitalului rusesc. Din- 
tre toate țările ex-socialiste, pen- 
tru noi rușii, răul cel mai necesar 
este statul român. De ce? Fiindcă 
România are ceea ce ne lipseşte 
nouă și se află într-o zonă de real 
interes pentru noi. Vrem să valo- 
rificăm gazul, nu să-l ardem de 
pomană. Să ducem gaz în Româ- 
nia şi să refacem împreună cu 
această țară industria petrochimi- 
că, să producem derivate pentru 
piaţa mondială. Dacă facem rafi- 
nării în Siberia, nu avem nici ca- 
pital, nici oameni și nici timp 
suficient pentru asta. Și atunci de 
ce să nu ne punem bine cu Româ- 
nia și să cooperăm, aşa cum fac 


rost nr. 25 - 26 


cealaltă Românie 


toți ceilalți parteneri economici? 
Românii și celelalte țări sud-est 
europene au nevoie de gazele 
noastre şi le pot lua direct de la 
sursă, prin România şi nu prin 
intermediari din Germania, ca în 
prezent. Şi atunci, de ce ne cer- 
tăm cu toți românii pentru Igor 
Smirnov? O bună parte din forțe- 
le politice de la Moscova nu pri- 
cepe adevăratele interese ale Ru- 
siei. O componentă a Dumei, 
care reprezintă capitalul mafiot, 
este interesată să păstreze această 
enclavă în Transnistria, crezând 
că va câştiga mai mult. Dar Rusia 
pierde treptat! 

— În ce domenii au interese 
economice majore acești 
mafioți ruși în Basarabia 
și în Transnistria? 





rost nr. 25 - 26 


— Tranzacţionarea Transnis- 
triei nu are nimic în comun cu 
adevăratele interese ale Rusiei. 
Datoria regimului separatist de la 
Tiraspol față de compania rusă 
„Gazprom“, inclusiv penalizările 
şi amenzile, se ridică la un mi- 
liard de dolari. În prezent, Trans- 
nistria are posibilitatea să achite 
doar jumătate din livrările curen- 
te de gaz rusesc. Concomitent, 
compania transnistreană „Tiras- 
oltransgaz“ are de plătit o amen- 
dă de 10 milioane de dolari către 
monopolistul rus pentru con- 
sumul ilegal și sistematic de com- 
bustibil din conducta care tra- 
versează regiunea. Experții ruşi 
consideră că furtul de gaze din 
gazoductul transfrontalier s-a 
declanșat după ce „Gazprom“ a 


sf 


redus considerabil livrările către 
Transnistria, în particular către 
Termocentrala de la Kuciurgan, 
deoarece lipseşte un contract di- 
rect cu această întreprindere. 
Desigur, echipa lui Smirnov 
nu are bani pentru stingerea 
datoriilor și, în viitorul apropiat, 
nu se prevede apariția unei surse 
financiare salvatoare. Unica mo- 
dalitate de achitare a creditelor a 
devenit vânzarea patrimoniului. 
Astfel, în ultimii doi ani autori- 
tățile de la Tiraspol oferă spre 
vânzare cu bucata componente 
din complexul militar-industrial 
şi cel agro-alimentar. În marea 
majoritate, fabricile şi uzinele din 
regiune au fost achiziționate de 
capitalişti ruşi. Câteva exemple: 
uzina „Pribor“ din Tighina, uzina 


„Moldavizolit“ din Tiraspol, uzi- 
na de cabluri din Tighina, fabrica 
de vinuri din Dubăsari, fabrica de 
încălțăminte „Tighina“. 

Moscova însă este nemulțu- 
mită deoarece Termocentrala — uni- 
cul obiectiv industrial care poate 
să-i asigure Rusiei avantaje atât 
geopolitice, cât şi economice — a 
revenit unei firme anonime ruso- 
belgiene „Saint Guidon Invest 
NV“, pentru numai 29 milioane 
de dolari. Conform estimărilor 
efectuate de specialiști în dome- 
niu, Termocentrala costă cel puţin 
200 milioane de dolari și, făcută 
să funcționeze la capacitatea pro- 
iectată, poate aduce patronilor 
două miliarde de dolari pe an. 

Termocentrala rămâne în 
continuare baza economiei trans- 
nistrene. În perioada sovietică, 
când funcționau toate cele 12 
agregate, producţia de energie era 
suficientă pentru întreaga RSSM, 
Ucraina, iar o bună parte se ex- 
porta în Bulgaria. În ultimii 15 
ani, întreprinderea s-a deteriorat 
şi astăzi mai funcționează doar 
două agregate vara și patru în 
timpul iernii. Dar și la aceşti pa- 
rametri Termocentrala poate asi- 
gura cu energie electrică Trans- 
nistria precum și 30% din restul 
Republicii Moldova. 

Companiile rusești „„Gaz- 
prom“ şi EES planificau consti- 
tuirea unui consorțiu, care urma 
să investească masiv în recon- 
strucţia şi reutilarea termocentra- 
lei transnistrene, asigurând o ex- 
pansiune pe piața energetică eu- 
ropeană. Conform estimărilor, ar 
fi fost suficientă o investiție de 
circa 30-50 de milioane de dolari. 
Aceasta ar fi permis în doi ani o 
creştere semnificativă a produc- 
ției destinată exportului, asi- 
gurând totodată independența 
energetică a Transnistriei. Expor- 
tul de energie electrică avea me- 


28 


nirea să aducă resursele necesare 
pentru modernizarea în conti- 
nuare a Termocentralei. Consor- 
țiul respectiv prevedea să-și ri- 
dice volumul investițiilor la o 
sută de milioane de dolari. „Gaz- 
prom“ și EES insistau ca Rusia să 
acorde Transnistriei un credit 
umanitar în valoare de o sută de 
milioane de dolari prin „Gaz- 
prombank“, bani destinații să 
acopere livrările de gaze naturale 
către Termocentrală. 

Discuţiile despre vânzarea 
Termocentralei au început în anul 
2000. O firmă americană prezen- 
ta administraţiei transnistrene un 
proiect de achiziționare a Termo- 
centralei și folosirea cărbunelui 
de import în locul gazelor natu- 
rale livrate de Rusia. Se vorbește 
că despre acest obiectiv energetic 
s-ar fi interesat și firme britanice, 
germane, italiene, biroul de avo- 
catură „Bineţki și Partenerii“ din 
Moscova precum și Agenţia pen- 
tru Dezvoltare a SUA. 

Recent, revista „Evrazia“ pu- 
blica un material pe această temă, 
menționând implicarea concer- 
nului „Seabeco“, condus de Boris 
Birştein, în procesul de privatizare 
a Termocentralei din Transnistria. 
Natalia Perverten, autoarea arti- 
colului, menționează că la finele 
anilor 90, nu mai rămăsese prac- 
tic nici o ramură a economiei 
naționale a Moldovei în care să 
nu figureze firma „Seabeco“. 
Boris Birştein a mai constituit 
câteva întreprinderi mixte cu par- 
ticiparea unor persoane din antu- 
rajul lui Mircea Snegur, preşedin- 
tele de atunci al Republicii Mol- 
dova. Printre alții, ginerele preșe- 
dintelui moldovean era membru 
în conducerea filialei din Chiși- 
nău a concernului „Seabeco“. 
Afară de aceasta, în 1996, firma 
„Seabeco“ a finanțat campania 
electorală a lui Mircea Snegur. 


cealaltă Românie 


De altminteri, cu toate că în 1997 
Birştein a vândut unei companii 
americane 65% din acțiunile fir- 
mei sale „Seabeco-Moldova“ şi a 
părăsit Chișinăul, a rămas pe par- 
cursul anilor cu gândul la Mol- 
dova. Se vorbeşte că patronul 
„Seabeco“ avea relaţii amicale cu 
ex-preşedintele republicii Petru 
Lucinschi şi acum se împacă 
destul de bine cu actualul lider 
moldovean, Vladimir Voronin. În 
2004, Boris Birştein a adus la 
Termocentrala din Transnistria 
reprezentanți ai firmei americane 
„BK Group“, care au promis că 
vor investi acolo nu mai puţin de 
100 de milioane de dolari. 
Interesant că amintita firmă 
„Saint Guidon Invest NV“, con- 
dusă de Daniel Goldenberg, a 
venit cu o propunere similară. 
Rușii spun că în spatele şefului de 
la „Saint Guidon Invest NV“ s-ar 
afla acelaşi Boris Birştein. Apro- 
po, pentru această companie 
ruso-belgiană a făcut lobby și 
Leonid Rokeţki, fostul guverna- 
tor al regiunii Tiumen, al cărui 
fiu, conform zvonurilor, ar fi de- 
venit ulterior unul din proprietarii 
termocentralei transnistrene. 

La 5 decembrie 2003, a fost 
anunţată licitația, iar la 19 decem- 
brie pretendenții trebuiau să pre- 
zinte deja dosarul integral. Astfel 
partea rusă a fost împiedicată să 
participe la procesul de privati- 
zare a termocentralei. Negocieri- 
le s-au făcut cu ușile închise. Co- 
misia de privatizare, cu o majori- 
tate de voturi, a decis vânzarea a 
100% din acţiunile statului către 
compania ruso-belgiană „Saint 
Guidon Invest NV“. Aceasta, 
chipurile, a oferit cele mai avan- 
tajoase condiții. Analiştii consi- 
deră însă că Birnștein a știut să 
cointereseze actuala conducere a 
întreprinderii și astfel a câștigat 
licitația. O dată cu privatizarea, 


rost nr. 25 - 26 


cealaltă Românie 


noul proprietar poate fructifica 
anumite oportunități. Situată într- 
un punct geostrategic, termocen- 
trala poate deveni un exportator 
competitiv de energie electrică în 
spaţiul sud-est european în cazul 
când livrarea de gaze din Rusia ar 
fi garantată. Pe timpuri, guverna- 
torul Leonid Rokeţki promitea să 
redreseze întreprinderea care ur- 
ma să funcționeze pe gaze im- 
portate din România. Se ştie însă 
că prin gazoductul existent ga- 
zele circulă într-o singură direc- 
ție: dinspre Rusia către România 
şi nu invers. 

Între timp, compania „Saint 
Guidon Invest NV, câștigătoarea 
licitaţiei a obținut mari înlesniri 
pe teritoriul Transnistriei, inclu- 
siv scutirea de taxe la importurile 
de combustibil și diverse materi- 
ale. Se presupune că această 
companie, înregistrată în Rusia 
ca transportatoare de produse 
petroliere și substanţe chimice, 
va arde în focarele întreprinderii 
transnistrene produse toxice 
aduse din toate colțurile Europei. 
Afară de aceasta, potenţialii be- 
neficiari bănuiesc deja că nici 
directorul general Daniel Gol- 
denberg, nici echipa sa nu posedă 
suficientă experienţă în realizarea 
unor proiecte energetice. Născut 
în Azerbaidjan, la Baku, Golden- 
bere, în 1988, a emigrat în Israel. 
A obținut cetățenia acestei ţări, 
dar continuă să locuiască la Mos- 
cova. Compania sa „Saint Gui- 
don Invest NV“, înregistrată în 
Belgia, are un capital statutar de 
circa 1400 de dolari. Băncile, 
luând cunoștință de conţinutul 
contractului de cumpărare-vân- 
zare şi a dosarului companiei 
ruso-belgiene, nu se grăbesc să 
finanţeze tranzacţia respectivă. 
Probabil că prin aceasta se 
explică şi faptul că noii proprie- 
tari ai termocentralei _tergiver- 


rost nr. 25 - 26 


sează achitarea sumei prevăzute 
în contractul de privatizare. 

Autoritățile de la Chișinău, 
deşi au declarat în repetate rânduri 
că orice act de privatizare în 
Transnistria fără acceptul organe- 
lor competente ale Republicii 
Moldova va fi considerat ilegal, 
manifestă o atitudine surprinzător 
de calmă față de această tranzacție. 

Există, probabil, diverse mo- 
tive ca guvernul de la Chişinău 
să-și păstreze calmul, căutând noi 
soluții de asigurare cu energie 
electrică în afara livrărilor din 
Transnistria. Cât despre intenția 
din partea noului patron al Ter- 
mocentralei de a produce energie 
electrică fără o livrare garantată 
de gaze naturale, analiștii ruși 
spun că nu este decât o aventură. 
„Gazprom“ nu va mai vinde gaze 
prin cota administraţiei transnis- 
trene şi va insista să fie încheiat 
un contract direct cu Termo- 
centrala. 

De 15 ani, combinatul meta- 
lurgic din Râbnița, cel mai mare 
din sud-estul Europei, construit 
de germani în 1989-1990, livrea- 
ză pe piața occidentală, inclusiv 
în SUA, produse dintre cele mai 
competitive. Patronii nu se supun 
nici guvernului de la Chişinău, 
nici celui de la Kiev sau de la 
Moscova. Este o grupare mafiotă 
transnațională. Complexul agro- 
industrial şi complexul militaro- 
industrial din Transnistria sunt 
foarte puternice. Ele nu se supun 
nimănui, sunt extrateritoriale, 
extraparlamentare, transnaționa- 
le. Acolo se confruntă interesele 
economice a mafioților de pretu- 
tindeni. 

— Cum vă explicaţi că Basa- 
rabia a rămas de căruța 
balticilor? 

— Consider că atitudinea ofi- 

cială a Europei față de Republica 
Moldova este incorectă. Republi- 


sf 


ca Moldova merita să aibă acelaşi 
tratament ca Ţările Baltice. Cei 
de la Bruxelles nu au susținut 
niciodată forțele patriotice şi pro- 
occidentale de la Chișinău. Tot- 
deauna, din 1990 până în prezent, 
au oscilat. Nu înțeleg de ce, sau 
mai bine spus, deocamdată nu 
deţin toate datele problemei, ca 
să lămuresc fenomenul. 

— Aceste alegeri arată că 
Occidentul pare că se tre- 
zește, începe să perceapă 
ce se întâmplă pe Prut, pe 
Nistru şi dincolo. 

— Posibil, cam târziu, dar e 

bine şi acum. 

— Uniunea Europeană a 
semnat cu Voronin un 
„Plan de acţiune“, similar 
cu un alt plan semnat cu 
Ucraina. Nimic nu se 
pomenește acolo de inte- 
grarea Republicii Moldo- 
va în Uniunea Europea- 
nă. De ce? Se va fortifica 
din nou frontiera de pe 
Prut, ca pe timpul Uniunii 
Sovietice? 

— Nu trebuie să ne gândim la 
frontiera de pe Prut. Important 
este să înfăptuim acel plan cu 
Uniunea Europeană. Atât cât ni 
se oferă în acest stadiu. Va fi fo- 
lositor. 

— Aceste alegeri vor rezolva 

conflictul cu Tiraspolul? 

— Nu, problema transnistre- 
ană ține de alți factori, preponde- 
rent externi. Acum Smirnov voia 
să învingă Urecheanu şi Roşca, 
pentru ca apoi să țipe că la Chişi- 
nău au venit la putere românii, au 
venit fasciștii, unioniștii. Are 
nevoie de scandal și destabilizare 
ca să ceară independenţa. Prin ur- 
mare, dacă au învins din nou co- 
muniștii, Smirnov nu are motive 
să facă mare agitaţie la Tiraspol. 
Uniunea Europeană este datoare 
acum să ajute concret Chișinăul 

(2) 


29 


ca să obțină retragerea arsenalu- 
lui din Transnistria. Va avea toată 
lumea numai de câștigat. Nu de 
ochi frumoși Marea Britanie şi-a 
construit o nouă şi solidă ambasa- 
dă la Chișinău. S-a mai semnat 
un document în această perioadă 
cu Uniunea Europeană: unifica- 
rea cu sistemul energetic euro- 
pean. Să facem în așa fel ca ni- 
meni să nu poată şantaja Basara- 
bia cu energia electrică. Prin 
1998-2000, am vrut să contribui 
şi eu într-un fel la punerea în 
practică a unui proiect pentru ca 
Republica Moldova să dobân- 
dească independenţa energetică. 
Era un proiect viabil. Oameni de 
afaceri basarabeni aveau câmpuri 
de exploatare petrolieră în Ka- 
zahstan. Voiau să aducă țiței în 
România pentru RAFO Onești, 
să lucreze rafinăria în trei schim- 
buri. Ofereau astfel produse pe- 


30 





troliere pentru România şi pentru 
Republica Moldova, și pentru 
celelalte pieţe europene. Am dis- 
cutat de-a surda cu factori de 
decizie de la Bucureşti ca să ac- 
cepte să vândă Basarabiei rafi- 
năria din Onești. Am fi rezolvat o 
problemă strategică şi pentru 
Uniunea Europeană. 

— Cum explicaţi faptul că 
primele trei formaţiuni po- 
litice, care au venit cu Slo- 
ganuri pro-europene în 
campania electorală, deși 
nu toți au avut și au aceas- 
tă convingere, dar nici un 
partid nu a pomenit de 
unirea cu România? 

— Nu este la ordinea zilei 
unirea cu România pentru actu- 
alul electorat basarabean. Și atun- 
ci de ce să vorbeşti în campania 
electorală despre lucruri care nu 
aduc voturi? 


cealaltă Românie 


— Nu mai există români în 
Basarabia? Acei 10-20% 
care se mai consideră ro- 
mâni, minoritari cum zice 
Voronin? 

— Etnicii români în toată 
Republica Moldova constituie 
70% din populaţie. În Transnis- 
tria românii sunt 40%, ruşii 25% 
şi ucrainenii 27%. Cei care se 
consideră unioniști ar trebui să fie 
membri ai unui partid unionist 
prin definiție, cum ar putea fi, 
bunăoară, Partidul Naţional Ro- 
mân de la Chișinău. Există o ase- 
menea formațiune dincolo de 
Prut. De ce să nu vină ea cu 
această idee? Cei care vor unirea 
cu România ar face bine să intre 
în campania electorală cu o plat- 
formă tranșantă, aşa cum Partidul 
Comuniștilor a spus în 2001: 
„Da, vrem să refacem Uniunea 
Sovietică “. Românii să aibă cura- 
Jul şi onestitatea să declare: „Da, 
vrem unirea cu România! Noi avem 
în program unirea cu țara! *. De- 
sigur, nimeni nu garantează o vic- 
torie totală. PPCD, care este eti- 
chetat de forțele românofobe drept 
„partid unionist“, s-a plafonat la 
10%. Dar, indiferent de rezultat, 
am fi avut un diagnostic exact la 
acest moment. Dacă participă la 
scrutin atâtea formațiuni și ni- 
meni nu afișează lozinca, înseam- 
nă că problema nu există pentru 
acestea. Sau nu este vitală, de ac- 
tualitate. Pe de altă parte, nici 5% 
din populația României nu se 
gândește la unirea cu Basarabia. 
Mai mult, ultimii patru ani de gu- 
vernare au fost un adevărat coș- 
mar pentru basarabeni în ce pri- 
vește cetățenia, pașapoartele, ac- 
tele personale de tot felul. Am 
trăit pe viu calvarul. În 2004, la 
întoarcerea mea din misiune, ca 
diplomat şi cetățean român, auto- 
ritățile de la Paşapoarte mă trimi- 
teau în Republica Moldova, să le 


vost nr. 25 - 26 


cealaltă Românie 


aduc documente din care să re- 
zulte că sunt român... Paşaportul 
diplomatic îl predasem la MAE, 
cel simplu expirase, mama era pe 
patul de moarte şi eu nu puteam 
merge de urgență la Chișinău. Le 
explicam birocraţilor de la Bucu- 
rești că eu, până în 1992, nu am 
avut decât paşaport sovietic cu 
viză de reşedinţă la Cernăuţi, adi- 
că în Ucraina, şi că de atunci în- 
coace posed doar acte de identi- 
tate românești. Inutil! Mă trimi- 
teau acolo, să le aduc certificate 
sovietice de naştere, de căsătorie, 
de bună purtare, toate cele depuse 
de mine aici, la București, încă în 
1992, preschimbate fiind în acte 
românești... De ce Guvernul de 
la Bucureşti nu lasă acest proces 
de dobândire a cetăţeniei române 
să se desfășoare liber, civilizat și 
în consens cu demnitatea națio- 
nală, așa cum procedează rușii 
sau ucrainenii cu etnicii lor din 
afara frontierelor de stat? Să ne 
consulte și pe noi în asemenea 
probleme... Dacă românii basara- 
beni sunt umiliți la frontieră, la 
vamă, în căminele studențești, în 
Piața Obor sau la nivel de struc- 
turi guvernamentale, atunci cum 
vreți ca „masele largi“ să mai 
pună problema unirii? Nu este 
actuală. Să rezolvăm problemele 
reale, de viață și supraviețuire, 
din întreg spațiul istoric româ- 
nesc, să egalăm leul moldove- 
nesc cu cel românesc şi vom ve- 
dea ce se mai întâmplă. 

— Nu credeţi că majoritatea 
românilor din Basarabia 
nu-și cunosc interesele și 
nu pledează pentru intere- 
sele lor mai incisiv pentru 
a fi băgaţi în seamă la 
București? 

— Din generaţii în generații, 
de la Constantin Stere şi Pante- 
limon Halipa, la Ilie Ilașcu și la 
Mircea Druc, am făcut de-ajuns. 


rost nr. 25 - 26 


Cum să-l seduc eu pe birocratul 
de la Bucureşti? Ce să mai facă 
românii înstrăinați ca să-i convin- 
gă pe unii complexaţi că, în fond, 
ei nu sunt singurii culpabili de 
situația dramatică în care au 
nimerit? 

— V-a dezamăgit România? 

— Nu, eu nu mă satur de Ro- 
mânia, ca unii de prin Transilva- 
nia sau Banat. Patria nu mă poate 
dezamăgi, este unica mea avere şi 
unica mea speranţă. Pentru mine, 
România nu înseamnă doar clasa 
politică. Sau nişte indivizi care 
suferă de un anumit complex de 
superioritate. Regret, dar nu pot 
să nu spun lucrurilor pe nume. Ce 
poate fi mai trist decât o emisiune 
televizată, intitulată „A cui va fi 
Basarabia?“. Este o problemă 
falsă. Basarabia nu este o marfă. 

— A rămas în Subconștientul 
nostru ideea falsă că Ba- 
sarabia este un pământ 
disputabil. 

— Atunci, dacă e licitaţie, să 
fie limpede: Basarabia aparține 
basarabenilor, iar basarabenii 
aparţin tuturor românilor. 

— De 15 ani, aţi fost margi- 
nalizat la București, nu v- 
ați bucurat de un Statut pe 
care l-aţi fi meritat. Cum 
comentaţi situația? 

— Nu ştiu exact. S-ar putea să 
fie o sugestie a unor forțe politice 
de la Chișinău, Moscova şi Kiev, 
care controlează în bună măsură 
starea de spirit în spațiul româ- 
nesc. Sau poate că nici nu merit 
un alt tratament, fiind un tip inco- 
mod, prea tranșant și uneori iras- 
cibil... Probabil, luând în conside- 
rație anumite merite, statul român 
a acordat două distincţii supreme 
pentru doi cetățeni de la Chișinău: 
lui Petru Lucinschi și lui Oleg 
Serebrean. Ei și alți basarabeni 
„bine tratați“ ar trebui întrebaţi 
mai des despre destinele ro- 


mânilor din teritoriile înstrăinate. 
Pe mine autoritățile de la Bucu- 
rești nu m-au agreat niciodată... 
—Să presupunem că Putin 
anunță retragerea arse- 
nalului din Transnistria. 
Ce destin va avea acea fâşie 
de pe Nistru? Va merge cu 
Rusia, cu Ucraina, cu Ro- 
mânia? Oamenii de-acolo 
ce vor, i-a întrebat cineva? 
— Transnistria, ca și Basara- 
bia, nu este problema Rusiei. Este 
problema Ucrainei. Kievul a fă- 
cut tot posibilul s-o ia în 1940, a 
depus toate eforturile pentru a fi 
împărţită Basarabia în fel și chip. 
Imediat ce va pleca Rusia, cei 
care vor fi acolo vor organiza re- 
ferendum. Smirnov a spus clar că 
vrea unirea cu Ucraina. Totuşi, în 
Transnistria majoritatea o for- 
mează etnicii români. Nu este în- 
tâmplător faptul că proiectul Re- 
publicii Moldovenești Nistrene s- 
a făcut la Râbnița, în redacţia 
ziarului ucrainean. Cei care au 
pornit ideea în 1989 erau din 
Ucraina. În societatea ucraineană 
a existat din totdeauna un seg- 
ment de populaţie care crede că 
toată Basarabia trebuie să intre în 
componența Ucrainei. Și acum 
Kievul vrea să ia sub tutelă Geor- 
gia și Basarabia, vrea să contro- 
leze petrolul din Marea Caspică. 
La întâlnirea cu Vladimir 
Belkovski la Bucureşti, i-am spus 
că există o altă soluţie pentru 
Transnistria: proiectul american. 
Conform acestui plan, Ucraina 
trebuie să preia coordonarea la 
Marea Neagră. Sigur că Mihail 
Saakașvili, pentru a nu fi acuzat 
că şi-a trădat vechii prieteni, a 
adăugat „și România“. Recent, el 
a spus că Georgia, Ucraina, 
Republica Moldova și România 
vor democratiza spațiul Mării 
Negre. luşcenko nu a zis nimic, la 
fel nici Voronin. Când Rusia se 
(2) 


31 


va retrage din Transnistria — și se 
va retrage, aşa cum va pleca şi de 
la Sevastopol — atunci noi vom 
ajunge în fața Ucrainei şi va 
apărea adevărata problemă pen- 
tru România. Să vă aduceți 
aminte de vorbele mele! Kievul 
nu va ceda nimic și nu acceptă 
nici un fel de negocieri. Ucraina 
nu acceptă discuţii nici despre 
Insula Şerpilor, care nu i-a aparți- 
nut niciodată! 

— Vladimir Belkovski a lan- 
sat la București ideea uni- 
rii Basarabiei cu Româ- 
nia. Ulterior, Gleb Pavlov- 
Ski, alt consilier politic al 
Iui Putin, vorbea despre 
refacerea imperiului rus 
în frontierele fostei Uniuni 
Sovietice. Mai este posibil 


un asemenea scenariu în 
Rusia, care este totuși o 
republică prezidenţială? 
Ce se va întâmpla dacă 
la conducerea Federaţiei 
Ruse va veni un general ca 
Serghei Ivanov, cu un Spi- 
rit mult mai războinic 
decât Vladimir Putin? 

— Eu văd altfel viitorul Rusi- 
ei. Oricine ar veni la putere, 
această variantă a lui Gleb Pa- 
vlovski este irealizabilă. Rusia nu 
are nici putere, nici modalități de 
a face acest lucru. La începutul 
anilor '90, eu vorbeam de undele 
seismice, care vor distruge impe- 
riul: prima undă seismică va de- 
străma lagărul socialist, căderea 
Zidului de la Berlin, a două undă 
seismică avea să distrugă Uniu- 





cealaltă Românie 


nea Sovietică, iar a treia undă va 
urma şi va dezagrega Federația 
Rusă. Europenii au acceptat inde- 
pendența unui milion de esto- 
nieni și nu ţin cont de zece mi- 
lioane de tătari sau de șase mili- 
oane de bașkiri, sau de şase sute 
de mii de ceceni. Fiecare popor 
are dreptul la lumină. Kalmâcii, 
popoarele din Caucaz, Urali şi Si- 
beria vor merge pe aceeaşi cale. 
Faptul că Rusia nu e capabilă să 
refacă imperiul este dovedit prin 
aceea că nu a putut reacționa în 
Crimeea. Ruşii știu ce înseamnă 
să lupţi cu ucrainenii. Nu au putut 
lua de la ucraineni Tuzla, o limbă 
de nisip, care era a lor. Cum să 
refacă imperiul? 

Dacă Moscova recunoaşte 
Transnistria, Chișinăul poate să le 
spună simplu: bine, atunci şi noi 
vom recunoaște Cecenia, care își 
va deschide ambasadă la Chiși- 
nău. Că tot îl atacă presa de la 
Moscova pe Voronin că adăpos- 
teşte vreo cinci familii de refu- 
giaţi ceceni pe la Strășeni, etiche- 
taţi ca teroriști. 

— Rezultă că singura ofen- 
sivă efectivă peste acest 
joc de domino este expan- 
siunea americană? 

— America are anumite intere- 
se în zonă și se foloseşte de con- 
junctura favorabilă pentru a le ob- 
ține. De aceea, va reuși. Desigur, 
în limitele unei democraţii occi- 
dentale. Rusia este în prezent soli- 
tară şi încă nu are un proiect naţio- 
nal. Dar renașterea ei națională şi 
spirituală se va produce neapărat, 
dar nu ca un imperiu, şi în mare 
măsură prin apropierea de Germa- 
nia și Franța. România are şanse 
să rămână frustrată, în spatele 
frontului, ca o piață de desfacere, 
într-o lume consumistă. Nu vreau 
să am dreptate, dar asta intuiesc 
din evoluţia lucrurilor. 


A consemnat Viorel Patrichi 


rost nr. 25 - 26 


esențial 


sf 


Liliana Trohin* 


Pedagogia modernă 
şi religia creştină 


„Nu este o artă mai valoroasă ca arta educaţiei. 
Pictorii și sculptorii creează o figură fără viaţă, iar 
educatorul înţelept, făurește un chip viu, pe care 
văzîndu-l, se bucură Dumnezeu și oamenii“. 


Religia creştină a avut în istoria omenirii un rol 
pedagogic proeminent. 

Prin educaţie omenirea durează și dăinuie. 
Umanitatea se proiectează spre veșnicie datorită 
educaţiei. Pedagogia ca discurs asupra fenomenului 
educaţional se află în căutare a noi fundamente. Pe 
măsură ce studiezi operele pedagogilor contempo- 
rani simţi un amestec de confuzie, precauție; peda- 
gogii trec de la un sistem de educaţie la altul. 
Evident, învățămîntul singur, fără un suport moral, 
nu poate salva omenirea. 

În pofida faptului că veacuri de-a rîndul s-a 
încercat să se înăbușe Adevărul divin, astăzi orice 
cugetător e convins că religia e o putere enormă, ce 
nu poate fi nici înlăturată, nici ignorată. S-a încercat 
făurirea „omului nou“ fără Dumnezeu şi tragedia 
umană a acestui secol ne este mărturie a erorii. 
Istoria a demonstrat că nimic nu poate înlocui reli- 
gia ca factor fundamental la reconstruirea morală și 
spirituală a societății. 

Cei mai renumiţi pedagogi, în sistemele lor de 
educaţie, acordă religiei rolul cel mai important. 
Principiile pedagogice concepute astăzi au la bază 
idei anterioare. Experiența pedagogică a trecutului 
trebuie să ne inspire prudență și rezervă față de 
teoriile noi, doar astfel vom putea evita haosul pe- 
dagogic al timpului nostru: „Acest haos există de 
vreme ce pe de o parte se cere educaţie liberă, pe de 
alta disciplină severă, unii au tendinţe utilitariste, 


* Profesor, Academia Teologică — Chișinău 


Sfîntul loan Hrisostom 


alții tendințe umaniste; o parte a corpului didactic 
susține clasicismul, iar alta realismul, unii sînt pen- 
tru educația formativă, alții pentru cea mate- 
rialistă“2. 

Divergenţele pedagogice se explică prin faptul 
că nici una din ele nu posedă deplin știința despre 
om. Acum, cînd demnitatea umană și valoarea 
veşnică a persoanei sînt subminate de obsesia pro- 
fitului şi a plăcerii imediate, cînd antropologia 
creştină e abrogată, iar rolul ei e preluat de psiholo- 
gie şi sociologie — o pedagogie creștină va putea 
soluţiona educarea omului, căci Dumnezeu a de- 
venit tocmai ceea ce iubea: Om. De aceea taina 
creştinității este taina înomenirii lui Dumnezeu și a 
îndumnezeirii omului, după har. Atunci cînd sensul 
mișcării lumii nu este orientat spre Dumnezeu, e o 
inversare a funcţiilor naturale create de Dumnezeu 
și pentru Dumnezeu, e dezorientare existențială cu 
consecințe ontologice nefericite pentru întreaga 
natură umană. De aceea, după cum menţionează 
pedagogul Epoebel, educaţia trebuie să călăuzească 
pe om spre claritate asupra sa, spre pace şi unire cu 
Dumnezeu. Ea trebuie să-l ridice pe om la cunoaș- 
terea sa proprie, la cunoaşterea divinității şi a natu- 
rii, la contemplarea unei vieți curate și sfinte3. 

Educaţia religioasă e în legătură cu educația in- 
telectuală, morală, estetică, fizică. Eşecul educaţiei 
integrale constă tocmai în abrogarea religiei din sis- 
temul de învățămînt. 


! Strijev Alexandr „Opitî pravoslavnoi pedagoghiki“, Moscova 1993, p. 7. 


2 Antonescu G. G. „Istoria pedagogiei. Doctrine fundamentale ale pedagogiei moderne“, Ediţia III, București 1937, 


pg. 10-17. 
3 Felea Ilarion „Religia Culturii“ Arad, 1994, pg. 251. 


rost nr. 25 - 26 


33 


sf 


În lucrarea celebră Le labyrinthe du monde, 
Comenius a descris multiplicitatea tulburătoare a 
eforturilor omenești. Se înțelegea că un pedagog 
bun e un organizator adevărat al sufletului și are 
misiunea de a salva omul de ruina internă. În acest 
context, pedagogul F. W. Foerster, menţionează: 
„Vorbim despre progres, tehnică, - dar n-am rămas 
noi oare în stagnare în ce privește stăpînirea ins- 
tinctelor naturale? Sufletul nostru cu toată știința lui 
se destramă, se diminuează. Se uită izbînda omului 
interior, stăpînirea de sine, iubirea, altruismul, Cea 
dintii sarcină a educaţiei generale este neapărat o 
întoarcere la viaţa interioară“. Ideea lui Foerster își 
are temeinicia în Sfinta Scriptură: „la aminte la tine 
însuți și la învăţătură, stăruie în aceasta, căci te vei 
mâîntui pe tine și pe cei care te ascultă“ (1 Tim. 4, 
16). Educaţia creştină conţine toate elementele per- 
fecțiunii umane. A educa un creștin înseamnă a 
forma un om de suflet, om de sacrificiu și devota- 
ment, un om care a părăsit egoismul și a îmbrăcat 
haina altruismului. Omul n-are respect faţă de sine, 
dacă nu simte prezenţa lui Dumnezeu în sufletul 
său. Puterea credinței deschide 
inimile, făcîndu-le mai simțitoare 
şi mai pline de avînt viguros, sînt 
şi liber: „Cine va şti să se ridice pe 
Golgota credinţei, va şti să urce şi 
culmile eroismului. Cine va fi gata 
să moară pentru Evanghelie, va şti 
să moară şi pentru Patrie. Credin- 
ciosul sincer este un soldat viteaz 
al Patriei şi un ostaş fidel al Împă- 
ratului Ceresc, Hristos$. 

Religia creştină e realitatea 
complet și suprem realizată, avînd 
ca guvernator pe Dumnezeu care 
pătrunde universul cu prezenţa sa. 
Ea este chipul spiritual al existen- 
ței generale. După cum menţio- 
nează și Vasile Băncilă, trebuie 
soluționată cît mai curînd proble- 
ma congruenței dintre spiritul şi 
structura pedagogiei moderne și 
spiritul religiei ca atare. Să vedem 
dacă idealul fixat de pedagogia 
modernă se încadrează în ritmica 
devenirii și trăirii religioase [6]. E 
necesar de a găsi procedee, 


esenţial 





metode, care ar explica cum pot fi pătrunse de spir- 
it moral diferite ramuri ale învăţămîntului. Un edu- 
cator chibzuit ştie să evidenţieze în orice informaţie 
parabole relative despre destinaţia sufletului ome- 
nesc, realizînd astfel chiar şi în învățămîntul laic 
prezenţa lui Dumnezeu, va şti cum să subordoneze 
ceea ce este temporar la ceea ce este etern. Ideal ar 
fi ca şi la lecțiile de biologie, chimie, fizică, astrono- 
mie profesorul să găsească tangenţe cu conţinutul 
religios. Pentru omul de știință disciplinele sînt mul- 
tiple, dar realitatea e redusă doar la materie. Pe cînd 
omul religios pune în centrul tuturor ideilor pe 
Dumnezeu, de aceea religia e categoria universală 
de explicare a tuturor fenomenelor. 

Prin educaţie însăși componentele culturii sînt 
mereu resemnate. Religia fiind şi o generatoare 
semnificativă de cultură, trebuie să intre în conul de 
lumină a pedagogiei. Învățătura creștină este și ea o 
paradigmă educaţională de primă importanță. E 
necesar să dezvăluim noi temeiuri şi resurse ale 
educaţiei să stabilim o legătură durabilă între peda- 
gogie și religia creştină. m 


7 
| 
— 
= 





4 Foersters F. W. „şcoala și caracterul“, trad. De Stelian I. Constantinescu, ed. II, Bucureşti, 1930, pg. 6. 


S Ibidem 


* Bondariu, protos Gheorghe „Misiunea Bisericii în școală“, Bucureşti, 1994, pg. 45. 


34 


rost nr. 25 - 26 


esențial 





N 
NI 

Îndrăznim să afirmăm în pa- 
ginile de față că perspectiva 
weberiană asupra genezei capi- 
talismului modern este una opti- 
mistă și favorabilă fenomenului 
concret ca atare. Termenul „opti- 
mism“ este ceva mai general și 
necesită mai multe lămuriri. Mai 
simplu e să observăm că Weber 
este cu adevărat un „sprijinitor“ 
al capitalismului modern. Nu 
degeaba a fost numit un „Marx al 
capitalismului“, adică un soi de 
„ideolog“ aflat în sarcina capita- 
lismului, spre deosebire de Marx, 
care a fost un ideolog aflat în 
tabăra adversă capitalismului, în 
tabăra comunismului. Totuşi, sin- 
tagma „Marx al capitalismului“ 
este extrem de înșelătoare. Weber 
nu a fost un ideolog în sensul lui 
Marx, căci el nu s-a raliat defini- 
tiv nici unui partid, nici unei doc- 
trine politice şi cu atât mai puțin 
uneia perfect „revoluţionare“, 
care încerca să elimine din teme- 
ii „orânduirea“ capitalistăl. We- 
ber, pe de altă parte, nu a scris 
niciodată un „manifest“ al parti- 
dului pro-capitalist și nici nu poa- 
te fi bănuit de ataşamente excesi- 
ve faţă de capitalism ca atare. 


Cristi Pantelimon 


je orrorslozi 
Sauget: 
O PO RAS ELZIN) 53? 








Nici urmă, în scrierile sale ex- 
trem de temperate și de „reci“, de 
mesianismul marxist. Weber este 
un om de știință foarte calculat, 
ale cărui analize suferă de o pre- 
cizie pe alocuri derutantă: a trage 
o concluzie categorică din aceste 
analize este întotdeauna dificil 
pentru cititor, „filigranul“ scrieri- 
lor weberiene fiind cu adevărat 
impresionant. Și totuși, cine ci- 
tește celebrul său studiu Efica 
protestantă și spiritul capitalis- 
mului? nu poate să nu remarce 
atașamentul firesc, neideologizat, 
dar cu atât mai convingător (prin 
firescul său) al autorului la valo- 
rile capitalismului modern. Mai 
mult, în acest adevărat imn închi- 
nat raționalismului de tipar occi- 
dental, Weber dovedeşte că spri- 
Jină, cu tot instrumentarul său teo- 
retic impresionant, un soi de occi- 
dentalocentrism natural, total și 
meritat. Weber este, poate, ulti- 
mul mare sociolog european care 
crede cu putere în forța spiritului 
european, manifestată în primul 
rând la nivelul raţionalizării vieții 
economice, dar nu numai aici (ra- 
ționalizarea fiind un procedeu 
universal, aplicabil tuturor dome- 


sf 


je 


niilor creației spirituale a omului). 
Este celebru pasajul de început 
al Eticii protestante, dar cu atât 
mai necesar este să-l reamintim 
aici, pentru a face din nou cu- 
noștință cu cadrul de analiză a 
lui Weber: 

„Cel născut în universul cul- 
tural european modern va trata în 
mod inevitabil şi justificat pro- 
blemele de istorie universală pu- 
nându-și întrebarea: ce înlănțuire 
de factori a dus tocmai pe solul 
Occidentului și numai pe acesta 
la apariţia unor fenomene cultu- 
rale care totuşi — cel puţin așa ne 
place să ne închipuim — se situ- 
ează pe o direcţie de dezvoltare 
de însemnătate și valabilitate uni- 
versală (s. a.)? 

Numai în Occident există 
„Ştiinţă“ ajunsă la stadiul pe care îl 
recunoaștem astăzi drept „vala- 
bil““. Au existat şi în alte părți, mai 
ales în India, China, Babilon, 
Egipt cunoştinţe empirice, reflecții 
cu privire la problemele lumii și 
ale vieții şi (...) înțelepciune filoso- 
fică şi teologică de cea mai mare 
profinzime, cunoștințe și obser- 
vaţii de o sublimare extraordinară. 
Dar astronomiei babiloniene și 


1 Cu toate că nu a stat niciodată departe de viaţa publică (dimpotrivă!), Weber nu a fost ceea ce se cheamă un om 
politic (sau om de stat) și nici un susţinător fervent al unui anume partid. Cauza principală rezidă în sinceritatea și 
profunzimea spiritului său enciclopedic, care nu rezona cu îngustimea ideologică a nici unei formațiuni politice 
birocratizate: „independenţa sa de spirit, intransigența și onestitatea îi interziceau orice concesie iar birocraţii 
partidelor nu puteau fi decât extrem de neîncrezători faţă de un om care, chiar dacă de partea republicii 
parlamentare, continua să fie extrem de critic față de organizațiile partizane (...)“, scrie un istoric al sociologiei 
(Pierre-Jean Simon, Histoire de la sociologie, PUF, 1997, p. 456-457). 


2 Prima ediţie a acestei lucrări astăzi indispensabile oricărui sociolog a apărut în 1905. 


rost nr. 25 - 26 


35 


sf 


oricărei alteia le-a lipsit — ceea ce 
face cunoștințele astronomice ale 
Babilonului cu atât ai uimitoare — 
fundamentarea matematică pe 
care le-au dat-o abia elenii. 
Geometria indiană este lipsită de 
„demonstraţia“ rațională, tot un 
produs al spiritului elen care a 
creat şi mecanica, şi fizica. 
ştiinţelor naturii indiene, foarte 
dezvoltate în ceea ce priveşte ob- 
servația, le-a lipsit experimentul 
rațional, care, după unele încercări 
din Antichitate, a fost de fapt un 
produs al Renașterii. Le-a lipsit și 
laboratorul modern. lată de ce 
medicina indiană, extrem de bine 
dezvoltată din punctul de vedere 
al tehnicii empirice, nu a avut o 
bază biologică şi mai ales una 
biochimică. Din toate zonele cul- 
turale, cu excepția Occidentului, 
lipsește o chimie rațională. Foarte 
bine dezvoltata istoriografie chi- 
neză nu are metoda lui Tucidide. 
Machiavelli are precursori în In- 
dia. Dar tuturor doctrinelor asia- 
tice cu privire la stat le lipsesc un 
sistem similar celui aristotelic și în 
general conceptele raționale (...) 


Așa stau lucrurile 
şi în artă (...) 


Deşi bazele tehnice ale arhi- 
tecturii provin din Orient, aici 
lipsesc și soluţia problemei cu- 
polei, şi acel gen de raționalizare 
„Clasică“ a întregii arte (...) pe 
care le-a creat la noi Renașterea. 
În China au existat produse ale 
artei tiparului. Dar o literatură ti- 
părită: o literatură destinată exc/u- 
siv (S. a.) tiparului, generată de el 
şi posibilă numai prin el — „presa“ 
şi mai ales „periodicele“ a apărut 
numai în Occident. Au mai existat 
şi în alte țări (China, țările musul- 
mane) școli superioare de toate 


genurile, printre care şi unele care 
aveau o asemănare exterioară cu 
universitățile sau cel puţin cu 
școlile superioare de specialitate 
de la noi. Dar o practicare profe- 
sională rațională și sistematică a 
științei — specialiști pregătiți — 
exista numai în Occident, într-un 
sens care să se apropie de cel al 
însemnătăţii sale actuale domi- 
nante în cultură. Este vorba în 
primul rând de funcţionarul pro- 
fesionist, stâlpul de rezistență al 
statului modern şi economiei 
moderne din Occident (...). 

Tot astfel stau lucrurile şi cu 
puterea ce domină inevitabil via- 
ţa noastră modernă: capitalismul 
(s.a.). 

„Spiritul întreprinzător“, 
„dorința de câștig“, de câștig bă- 
nesc cât mai mare nu au în sine 
nimic de-a face cu capitalismul. 
Această dorință a existat şi există 
la chelneri, medici, birjari, artiști, 
cocote, funcționari venali, sol- 
daţi, tâlhari, cruciați, jucători la 
ruletă, cerşetori. Am putea spune 
că ea este prezentă la „a/] sorts 
and conditions of men “, în toate 
epocile, în toate ţările lumii (...). 
În abordările elementare ale isto- 
riei culturii ar trebui să se renunțe 
o dată pentru totdeauna la această 
definire naivă a noţiunii de capi- 
talism. Lăcomia neînfrânată de 
câștig nu este nici în cea mai 
mică măsură egală cu capitalis- 
mul şi cu atât mai puţin cu „spi- 
ritul“ său. Capitalismul poate 
(s.a.) fi, ce-i drept, identic cu în- 
frânarea (s.a.) sau cel puţin cu o 
temperare rațională a acestei por- 
niri iraționale“3. 

Acesta este unul dintre pasa- 
jele esențiale ale lucrării lui 
Weber, care, alături de alte câte- 
va, „spune“ extrem de mult, mai 
mult chiar decât analizele labo- 


esenţial 





rioase ale studiului, despre sensul 
în care concepe Weber noțiunile 
sale fundamentale, cele de capi- 
talism, de raţionalizare, „dorință 
de câștig“ sau „înfrânare“. Aceste 
noţiuni creează, împreună, un 
profil special al capitalismului 
modern şi, în fundal, al lumii 
moderne în general, care, corobo- 
rat cu afirmaţiile sale ulterioare 
despre capitalismul „aventurier“ 
sau cel de război, duc la senzația 
că toată armătura spirituală a 
lumii moderne este una rațională 
şi „echilibrată“, calculată, ştiinți- 
fică şi previzibilă, lipsită de vio- 
lenţă și „reținută“. 

Dacă observăm cu atenție pa- 
sajul reprodus mai sus, remarcăm 
imediat stilul de argumentare al 
autorului. Ideea sa centrală este 
că, dintre toate ariile de civilizaţie 
şi cultură ale omenirii, numai 
Occidentul poate să se mân- 
drească cu un soi de „desăvârșire“ 
a elanului creator, indiferent de 
domeniul în care s-a manifestat 
acesta, prin „raționalizarea“ tutu- 
ror încercărilor anterioare ale altor 
culturi de a se apropia de cu- 
noaştere. Cultura universală în- 
cepe, recunoaște autorul german, 
în Orient. Dar viaţa sa plenară, ca 
direcție de manifestare univer- 
sală, nu se poate naşte decât în 
Occident. Ceea ce Orientul intu- 
ieşte (uneori inexplicabil — dacă 
ținem cont de puţinătatea instru- 
mentelor de observaţie — cum este 
cazul astronomiei babiloniene), 
Occidentul desăvârşește, cu aju- 
torul procedeelor raționalizatoare. 
Raţionalizarea este prezentă peste 
tot, de la domeniul științific la cel 
artistic, mergând, în final, spre cel 
politic, administrativ sau chiar 
economic. Chiar istoria ideilor se 
pretează la o astfel de „raţion- 
alizare“, cazul lui Machiavelli 


3 M. Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 5-9. De aici înainte vom 


trimite numai la această ediție. 


36 


rost nr. 25 - 26 


esențial 


fiind relevant. Celelalte culturi au 
avut intuiții, dar nu au cunoscut 
specializarea și pregătirea ştiin- 
țifică permanente, aşa cum le 
cunoaște Occidentul. De aceea, 
ele nu au ajuns la desăvârşirea 
intuițiilor lor, atât în plan cultural, 
cât şi politic, economic, științific. 
Ideea că Orientul este preponde- 
rent „empiric“, în timp ce Oc- 
cidentul este rațional și științific 
pluteşte peste tot în aer în aceste 
pagini (magistrale, de altfel). Și 
chiar este exprimată la un mo- 
ment dat ca atare. 

Problema care ne preocupă 
nu este aceea de a-i da dreptate 
sau de a-l critica pe Weber. Acest 
lucru deja s-a practicat în sociolo- 
gie: sunt, de o parte, autori care 
consideră că ipoteza weberiană 
se verifică, alții care cred că 
autorul nostru „nu are dreptate“. 
Aceste luări de poziție nu sunt, 
însă, din punctul nostru de 
vedere, utile cu adevărat progre- 
sului științei. Problema esențială 
nu este de a te regăsi în tabăra 
susținătorilor sau dușmanilor lui 
Weber, după modelul galeriilor 
sportive. Trebuie să trecem din- 
colo de aparențele ipotezei webe- 
riene şi să vedem care sunt funda- 
mentele acestei ipoteze şi care 
sunt părțile sale șubrede. A căuta 
noi repere teoretice sau factuale 
pentru a verifica (eventual, actu- 
alizând, cu date noi) cele afirmate 
de el ni se pare o muncă în fond 
inutilă. Căci „mesajul“ lui Weber 
nu a fost cu siguranță acesta, ca 
noi, cei cei venim după el, să 
verificăm teoria lui și s-o întărim. 
Pe de altă parte, nici critica „în 





sine“ a teoriei nu este posibilă, 
aşa cum am amintit deja. Pentru a 
putea sublinia „punctele de risc“ 
ale argumentului weberian tre- 
buie să trecem dincolo de planul 
strict al așa-numitei economii 
capitaliste moderne şi să vedem 
care sunt pilonii de susţinere ai 
ideii economice în general. Cu 
alte cuvinte, avem de cercetat 


sf 


ideea de economie (și de capital- 
ism) în general, pentru a ne putea 
da seama de forța sau, dim- 
potrivă, de slăbiciunea demersu- 
lui weberian. Toţi termenii-cheie 
ai lui Weber merită aici a fi reluaţi 
într-o hermeneutică liberă de 
orice prejudecată „științifică“: 
„capitalism“, „capitalism mo- 
dern“, „raţionalizare“, „etică“, 


- 
i 
s= 
3, 
RI=L 
(=) 
= 
Ei 
3 
EX) 





4 În Postfața pe care o dedică traducerii românești a Eticii protestante, sociologul loan Mihăilescu trece în revistă o 
serie de autori „pro-Weber“ (R. H. Tawney Religion and the Rise of Capitalism, New Zork, Harcourt Brace 
Jovanovich, 1926; H. M. Robertson, Aspects of the Rise of Economic Individualism, London, Cambridge 
University Press, 1933; R. Bendix, Max Weber. An Intellectual Portrait, London, Methuen & Co. Ltd., 1959 etc.), 
dar și o serie de antiweberieni, cum ar fi A. Fanfani, Camholicism, Protestantism and Capitalism, New York, Sheet 
& Ward, Inc., 1955 sau K. Samuelsson, Religion and Economic Action: A Critique of Max Weber, New York, 
Harper Torchbooks, 1961. Poate că cel mai important antiweberian este, totuși, W. Sombart, unul dintre cei mai 


importanţi istorici şi teoreticieni ai capitalismului. La el vom reveni într-un capitol aparte. 


rost nr. 25 - 26 


37 


esenţial 





„câştig“ etc. Numai o atare per- 
spectivă ne poate da tabloul com- 
plet al teoriei sale. 

În ce priveşte domeniul nos- 
tru de interes, cel al economiei, 
Weber apelează de asemenea la o 
dihotomie categorică atunci când 
vrea să separe apele de uscat, 
adică Orientul de Occident. 
Această dihotomie se sprijină de 
asemenea pe ideea mare de raţio- 
nalizare, şi se traduce prin tipolo- 
gia binecunoscută a capitalismu- 
lui modem și a celui aventurier 
sau războinic. Aici intervine, de 
asemenea, ideea de dorință de 
câștig. Nici un autor serios nu 
poate concepe un fenomen istoric 
fără o componentă psihologică 
esenţială, având o conotaţie mora- 
lă distinctă. În ce priveşte capi- 
talismul, Orientul este reprezentat 
de procedeele capitaliste barbare, 
bazate pe simpla poftă de câştig, 





3 
Z 
3 
ă 
O 
5 
3 
= 
&p 
3 
[==] 
* 
5 
LR 


în timp ce Occidentul modern (şi, 
prin extensie, capitalismul mo- 
dern) este domeniul dorinței de 
câştig raționalizate, înfrânate și 
pacificate. Prin urmare, în locul 
unei revărsări haotice de energie 
nudă în vederea simplei îm- 
bogățiri (prin orice mijloace, de la 
cele mai „perfide“ şi mai calculate 
la cele mai violente), vom găsi un 
capitalism al temperanţei, al cal- 
culului contabil raționalizat și al 
ideii de schimb paşnic, în afara 
violenţei: „Pentru noi, un act eco- 
nomic „capitalist“, scrie Weber 
trebuie să fie mai întâi unul care 
se întemeiază pe așteptarea unui 
câștig prin folosirea şanselor de 
schimb: deci, pe şanse de câștig 
(formal) pașnice (Ss. a.)%. 

Există şi alte specii de capi- 
talism decât cel pe care vrea să-l 
„impună“ Weber. Acesta este 
capitalismul aventurierilor și ca- 





5 Op. cit.,p.9. 
6 Etica protestantă, p. 11-12. 


38 


pitalismul prădalnic, de război. 
lată portretele acestor două feno- 
mene: 

„Oriunde au existat finanțe 
ale instituțiilor publice, a apărut 
şi creditorul: în Babilon, Elada, 
India, China, Roma; pentru fi- 
nanţarea în primul rând a războa- 
ielor și a pirateriei, pentru livrări 
şi diverse construcții în cadrul 
politicii transoceanice, în calitate 
de întreprinzător colonial, de 
plantator ce folosea sclavi sau 
muncă direct sau indirect forțată 
(...) Acest tip de întreprinzători — 
aventurierii (s. a.) capitalişti — a 
existat în întreaga lume. Cu ex- 
cepţia comerțului și a operațiilor 
bancare și de credit, centrul de 
greutate al şanselor lor fie avea 
un caracter pur irațional specula- 
tiv, fie viza câștigul obţinut prin 
forță, mai ales prada, care putea fi 
momentană de război sau cronic 
fiscală (jefuirea supușilor). 

Capitalismul marilor specu- 
lanţi, cel colonial și capitalismul 
financiar modern, chiar și în timp 
de pace, dar mai ales capitalismul 
specific orientat spre război 
(s. a.) poartă încă adeseori în pre- 
zentul occidental această am- 
prentă şi unele părți ale comerțu- 
lui internațional — numai unele — 
îi sunt apropiate, astăzi ca și pe 
vremuri. Dar în epoca moder- 
nă (S. a.), Occidentul cunoaște pe 
lângă acestea o formă de capita- 
lism cu totul deosebită și care nu 
s-a dezvoltat nicăieri în lume: 
organizarea rațional-capitalistă a 
muncii (formal) libere“€. 

În opinia lui Weber, aşadar, 
există două specii mari de capi- 
talism. Una este cea veche, pre- 
modernă, neeuropeană, care se 
bazează pe spolierea supușilor, pe 
prada de război sau pe specula 
„iraţională“ (probabil, autorul 


vost nr. 25 - 26 


esenţial 


vrea să sugereze că aceşti specu- 
lanţi vechi, premoderni, nu aveau 
nici un fel de scrupul să specu- 
leze la nivele ameţitoare, sau 
poate e vorba despre o speculă 
neprevăzută în calculele rațional- 
contabile), un capitalism război- 
nic și aventurier, iar cealaltă spe- 
cie, de care se preocupă cu ade- 
vărat autorul german, este specia 
capitalismului modern, care orga- 
nizează rațional forța de muncă 
liberă. Sau, formal liberă. Acest 
din urmă termen ne avertizează 
că Weber nu era naiv să creadă că 
forța de muncă este în lumea 
modernă perfect liberă... De ase- 
menea, el recunoaște că Europa 
încă mai plătește tribut vechilor 
specii de capitalism. Și totuși, 


i 
= 
=] 
= 
o 
=, 
Dj 
i 
Er) 
= 
[==] 
= 
—_ 
=] 
23] 





mesajul său e optimist: Europa 
modernă va trebui să ajungă, în 
final, la ultima specie capitalistă, 
aceea în care specula este „rațio- 
nală“, ca și organizarea muncii, a 
afacerii în general etc. Din păca- 
te, această dihotomie nu se sus- 
ține. Cât de „raționale“ sunt spe- 
culaţiile de azi de la bursele inter- 
naționale, în care speculatorii 
(foarte sofisticaţi și ajutați de un 
instrumentar extrem de bine ra- 
ționalizat) câștigă milioane de 
dolari în câteva secunde? Se ştie 
că un astfel de speculator la nivel 
mondial, George Soros, a fost de- 
clarat persona nongrata în Marea 
Britanie, tocmai datorită acestei 
activități bursiere”. Libertatea 
formală a forței de muncă este și 





7 Acelaşi personaj extrem de influent în cercurile capitalismului global, este autorul unei cărţi în care trage un serios 
semnal de alarmă faţă de criza majoră în care a intrat tocmai acest capitalism: „Sistemul este (...) profund deficient. 
Atât timp cât capitalismul rămâne triumfător, câştigul banilor are prioritate asupra tuturor celorlalte considerente 
sociale. Aranjamentele politice şi economice ies din rânduiala lor. Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează 
cu dezvoltarea societăţii globale. Unitatea de bază a vieţii politice şi sociale rămâne, totuși, statul-naţiune. Relaţia 
dintre centru și periferie este, de asemenea, foarte disproporționată. Dacă și atunci când economia globală se va 
clătina, presiunile politice vor putea să o distrugă.“, scrie Soros (Criza capitalismului global, Polirom ARC, 1999, 

p. 105). Așadar, suntem foarte departe de raționalitatea economică pe care o întrezărea Weber. Soros are, mai 


sf 


ea extrem de discutabilă. Tipului 
de capitalism modern care lui 
Weber i se pare raţional și pașnic 
nu 1 se opune capitalismul irațio- 
nal al trecutului, ci capitalismul 
cu adevărat rațional al vechilor 
bresle din Evul Mediu, în care, 
așa cum sublinia un istoric cunos- 
cut al acestei perioade, economia 
era subordonată unor scopuri mai 
înaltes. Tocmai această subordo- 
nare a economiei făcea din ea o 
activitate rațională. Invers, toc- 
mai caracterul prim, nesubordo- 
nat al economiei de tipar modern 
face ca această activitate (cu toate 
„limitările“ impuse de etica pro- 
testantă, reale, dar insuficiente) 
să devină iraţională. 

(va urma) 





degrabă, o viziune cvasi-apocaliptică asupra prăbușirii uriașului sistem global capitalist. lar Soros este unul dintre cei 
care vorbesc din interiorul sistemului... 


8 Jacques Ellul, Histoire des institutions, Le Moyen Age, PUF, 1999: „Activitatea economică nu este raţiunea de a fi 
a societății (medievale, n. n.), ea nu determină celelalte elemente. Ea este, dimpotrivă, determinată“ — p. 143. 


rost nr. 25 - 26 39 


fă 
Liturghia 


esenţial 





Pr. Răzvan lonescu* 


de după liturghie 


rost găzduieşte un 
răspuns duhovnicesc, 
plin de înțelepciune, 

al Pr. Răzvan Ionescu la 
articolele „Anacronismul unei 
festivități în dealul Patriarhiei“ de 
Petre Guran, „Bizanţ după Bizanţ“ 
de Toader Paleologu și „Democraţia 
sacră şi profană“ de Cristian 
Bădiliță, apărute în ziarul „Ziua“ 
la 7, 8 şi respectiv 9 martie a.c. 
Luările de poziţie ale tinerilor 
cărturari creștini au urmărit 

să declanșeze o dezbatere 

publică asupra felului în 

care Biserica Ortodoxă, ca 
instituţiue, răspunde provocărilor 
veacului. Nici un om al 

Bisericii fie cleric, fie mirean, 

nu a dat replica. O face acum 
Părintele Răzvan Ionescu. 
Nădăjduim că, pe drumul 

deschis de Sfinţia Sa, o vor face 

şi alţii. (rost) 





Nu-l vom necăji prea tare pe Platon în cele ce 
urmează. Nu vom cere drept de cetate exclusiv în 
spaţiul ideilor, întrucât cred sincer că dezbaterea 
de față nu poate fi circumscrisă acestuia. 
Subiectul însuşi nu o permite, de vreme ce Bise- 
rica, fie ea și în contextul mult râvnitei, pe plaiu- 
rile mioritice, integrări europene, nu poate fi redu- 
să la o simplă realitate ideatică, după cum nici 
Hristos, capul ei. Dar, aş avertiza pe cei mai exi- 
genţi dintre noi, să nu uităm că Domnul se pre- 
ocupă cu precădere de integrarea noastră întru 
Împărăţia cerurilor, şi nu întru împărăţiile acestei 
lumi. Este motivul pentru care, personal, accept 


chiar şi o anume şovăială şi nepricepere a celor 
din Biserică în ceea ce priveşte cele ale Cezarului. 
Deopotrivă, fie-mi permis a aminti faptul că de la 
Platon încoace Fiul lui Dumnezeu a binevoit să se 
întrupeze, învățându-ne prin aceasta un fapt capi- 
tal: orice dezbatere despre Biserică ţine funda- 
mental de teologie, și anume de o teologie întru- 
pată, care să răspundă pragmatic nevoilor con- 
crete ale acestei lumi, dar cu putere de Sus, în 
fond o icoană a teologiei propuse de Fiul lui 
Dumnezeu devenit Fiul omului. Astfel, ceea ce a 
unit Hristos, dumnezeire şi umanitate, omul să nu 
(mai) despartă. În acest sens, orice propunere de 
reformă, fie ea şi a privirii, adresată spaţiului ecle- 
sial, nu poate ţinti paradigmatic decât acea mi- 
nune săvârşită odinioară de Mântuitorul, când un 
pic de ţărână a primit binecuvântare a deveni ochi 
și vedere pentru un orb, intervenţie fără de care 
bietul om risca să rămână pentru totdeauna în 
întuneric. Cu alte cuvinte, nu o adresare în ter- 
meni de competență medicală omenească, fie ea 
dorită cu precizie de bisturiu, ar fi soluția vinde- 
cării privirii şi înţelegerii noastre, ci o încredințare 
lui Dumnezeu pe fondul neputinței noastre 
umane, soluţionată în termeni de har şi de iubire. 

Intervenţii precum cea a lui Petre Guran — un 
tânăr cu certe și oneste îndeletniciri cărturărești, în 
mod incontestabil recunoscute ca atare pe mai 
multe meridiane, și la care personal subscriu fără 
rezerve — pot oferi, indubitabil, radiografii ale 
unor realități pe care Biserica le trăieşte azi, însă, 
cred, într-un registru limitat de competență. 
Aceasta întrucât un bemol aproape sigur al aces- 
tor interpretări îl constituie riscul de a distorsiona, 
prin unghiul de vedere propus, și la nivel de 
nuanțe, realitatea concretă. De altfel, un vechi 
proverb oriental ne avertizează că atunci când 
avem un ciocan în mână toate problemele seamă- 
nă a cui. Cu alte cuvinte, realitatea se dezvăluie 
privirii noastre corespunzător grilei de lectură pe 
care 1-0 aplicăm. Or, întrucât spaţiul Bisericii este 
unul aparte, ca unul ce își are rădăcinile înfipte în 


* Paroh al parohiei Sfânta Parascheva — Sfânta Genoveva, Paris 


40 


vost nr. 25 - 26 


esenţial 


cer, cred că Domnul ne îndeamnă aici la o radi- 
ografiere pe măsură. Nu atât bidimensională, 
adică în grilă de lectură bazată exclusiv pe compe- 
tențe omenești, fie ele de bizantinologie, de poli- 
tică sau de jurnalistică, cât tridimensională, adică 
adăugând verticala dată de har, şi care se mani- 
festă adesea prin smerita cugetare. În plus, aşa 
cum pe un medic nu-l mulțumește numai o bună 
radiografie, ci ea devine premisă pentru un bun 
diagnostic, respectiv pentru o bună intervenție, 
Domnul nu ne învață numai cum să privim reali- 
tatea prin lumina Lui, ci deopotrivă, cum să ne 
încredințăm aceleiași lumini şi în nevoile noastre 
de vindecare. 

În acest context, nu cred că trebuie să ne 
îngrijoreze excesiv faptul că același creștinism, 
propovăduit inițial de doisprezece ucenici deve- 
niţi apostoli, și care nu cu pricepere omenească, ci 
cu putere de Sus, în Duh de Cincizecime, au 
schimbat faţa lumii, același creştinism asimilat 
ințial cu o sectă iudaică în contextul imperiului 
roman, nu cu mult mai sporit în libertăţi democra- 
tice decât viitoarea Comunitate europeană lărgită, 
nu ar avea astăzi resursele interioare necesare 
misiunii sale, aceea de a duce pe oameni în Împă- 
răția cerurilor. Aceasta întrucât Hristos este Ace- 
laşi și cu aceeaşi putere, ieri și azi, independent de 
polimorfismul politic și economic manifestat de 
societatea umană de-a lungul veacurilor. De altfel, 
noutatea pe care o aduce Hristos lumii nici nu 
priveşte instituţiile statului şi nici chiar raporturile 
stat-Biserică, cel puţin într-un prim plan. Dovada 
este faptul că, de exemplu, Domnul nu se arată 
preocupat cu abolirea sclaviei, ci mai curând cu 
transfigurarea relaţiilor dintre sclav și stăpân, ast- 
fel încât fiecare să vadă în celălalt pe Hristos. În 
acest context, cadrul pertinent în care problemele 
frământate de mai sus citatul autor își pot găsi 
soluționarea se impune, cred, de la sine. Un prim 
pas a fost făcut de chiar Prea Fericitul Părinte 
Patriarh, printr-un gest de smerenie, început bun 
oricărei edificări durabile în spaţiul eclesial: 
încredințarea răspunsului înțelepciunii celui mai 
mare decât el — şi nu sunt mulți pe lumea aceasta 
în ierarhia Bisericii! — în virtutea onorificului pri- 
mus inter pares. Anume, Sanctitatea Sa Patriarhul 
Bartolomeu. Îmi pare chiar că gestul Patriarhului 
nostru răspunde cât se poate de pragmatic ne- 
liniștilor de tot felul cauzate de mult suspectata 
proastă sau mândră exercitare a autocefaliei, prin- 
tr-o probă concretă de deschidere, și nu de în- 


rost nr. 25 - 26 





chidere într-un ghetto, fie el şi național, de autori- 
tate eclesiastică. Deopotrivă, răspunsul Sanctităţii 
Sale arată, cred, în mod limpede, că îngrijorărilor 
pre-aderare de pe plaiurile noastre, fie ele resim- 
țite (şi) de peste mări și ţări, li se răspunde deja în 
plan eclesial şi că timpul nu este pierdut. 

În ceea ce privește faptul că „peste mai puţin 
de treizeci [de ani] Biserica Ortodoxă Română [va 
fi] o obscură sectă într-o provincie tot atât de vag 
identificată pe hartă ca și azi“, personal mă mir că 
Petre Guran, cunoscător al vieţii liturgice parizi- 
ene, poate manifesta o asemenea îngrijorare. 
Chiar şi numai ceea ce s-a întâmplat în Franţa, în 
ultimii câţiva ani, sub oblăduirea ÎPS Iosif poate 
da mărturie despre faptul că Ortodoxia are ceva de 
spus, fundamental, acestei lumi, şi că o poate 
spune cu putere. Laboratorul întâlnirii dintre Or- 
todoxia românească și cultura Occidentală în con- 
textul acestui adevărat „carrefour“ de ortodoxie, 
cum a devenit capitala Franţei, va însemna deo- 
potrivă o dobândire de competență pragmatică în 
a ştii cum să fim ortodocși în spaţiul comunitar 
european, al cărui model religios, să reamintim, 
nu este cel american. Petre Guran are cu siguranță 
măcar repere de principiu la întrebările pe care le 
ridică în spaţiul dezbaterii publice: 1. „Cum va 


La 


atata 


LI La. 


| 
| 
| 
| 





esenţial 


=) 
= 
= 
=) 
= 
[i 
i 
Er 
= 
[==] 
= 
[=] 
23 


arăta misionarul ortodox în deceniile următoare?“ 
2. „Cum îşi va defini el credinţa într-o mare de 
ortodoxii?“* 3. „Ce va face el cu sufletele însetate 
de dreptate vorbitoare în alte limbi aciuite în prid- 
vorul bisericii sale locale?“. Dacă mai e nevoie, 
răspundem pe scurt: 1. Va arăta cum îl va învăţa 
trăirea liturgică, întrucât nu există rețete în acest 
sens, ci doar putere dată de harul lui Dumnezeu; 
2. De exemplu, cum o face şi astăzi ortodoxul 
rezident în Franţa, trăitor sub oblăduirea Adunării 
Episcopilor Ortodocși, structură canonică care 
constituie un pas marcant către o adevărată Or- 
todoxie locală multinațională. Și apoi, să fim cu 
pace, marea de ortodoxii nu există, ci doar o unică 
Ortodoxie; 3. Nu în pridvor le va primi, ci în co- 
muniunea euharistică, hrănindu-se din roada alta- 
rului, printr-o slujire exprimată (şi) în limba po- 
porului pe teritoriul căruia se slujeşte — experienţa 
franceză de liturghie bilingvă, româno-franceză, 
este, în acest sens, grăitoare. 

Personal cred că „scandalul imens“ de care se 
sperie unii nu poate avea loc. Şi aceasta nu pe fon- 
dul lipsei de reacţie a celor din zona suspectată de 
o oarecare „putreziciune“ şi care, iată, răspund cât 
se poate de prompt. Ci, fundamental, nu poate 
avea loc întrucât creştinul are a fi preocupat de un 
scandal cu mult mai important, şi anume, acela pe 
care Domnul îl provoacă oricărui suflet acaparat 


42 





de ritmul călduţ şi neangajat al societăţii consu- 
miste, celei atât de intens preocupate cu efemerul. 
Este scandalul prin care sufletele se nasc în coor- 
donate de duhovnicie, prin viaţa liturgică. Aici 
este şi soluţia pe care o propun, care iradiază din 
Taina a ceea ce se petrece pe masa de altar a 
fiecărei biserici în parte: a îmbrăţişa cu liturghia 
lumea întreagă, cu nevoile și cu frământările ei. 
Întru această liturghie, Cincizecime săptămânală 
care jalonează viața Bisericii, competențele aces- 
tei lumi găsesc răspunsuri aducătoare de mân- 
tuire. lar democraţia propusă de Cristian Bădiliță 
ca fiind firească spațiului eclesial funcționează de 
la sine, într-o (teo)logică a iubirii, în ritmul dă- 
Tuirii și al smereniei, unde cel mare slujește celui 
mic, după cum cel mic, în Domnul, își încredin- 
țează libertatea ascultării mântuitoare de cel mare, 
departe de orice problematică de autoritate lu- 
mească. Astfel, o permanentă naștere întru făptură 
nouă are loc. Cel mare naște în Hristos pe cel mic, 
ca fiu, după cum cel mic naște în Hristos pe cel 
mare, ca părinte, toţi întru aceeași mântuire. 

ŞI, în fond, ieșirea noastră în lume în context 
de Areopag contemporan nici nu e foarte compli- 
cată. Nu avem decât a trăi onest liturghia de după 
liturghie, cea prin care intervalul dintre două litur- 
ghii devine îmbrățișare întru Domnul a frământă- 
rilor acestei lumi, cu putere de Sus ... m 


vost nr. 25 - 26 


esențial 











ori 


RI | E 




















ip 





Solidaritate pentru Libertatea de Conștiinţă 
(ASLC) despre „Construcţia de lăcașuri de cult 
în România după 1989 și impactul său asupra 
libertăţii de conștiință și a secularităţii statului“. 


Cînd abordăm acest gen de 
probleme, trebuie avută în vedere 
existența a două percepții intelec- 
tuale diferite: una, care consideră 
credința ca aparținînd sferei pri- 
vate, celalaltă, care conștientizează 
valoarea credinței în viaţa comuni- 
tară şi consideră firească prezența 
Bisericii în viața cetății (spațiul 
public). Din punctul meu de vede- 
re, o dezbatere pe tema prezenţei 
Bisericii în societate este mai mult 
decît necesară, dar numai cu con- 
diția ca interlocutorii să abordeze 
problema în mod constructiv și do- 
cumentat, renunţînd la orice preju- 
decăți şi clișee. Pornind de la 
această premisă, prima întrebare 
care se pune este aceea dacă aceas- 
tă asociație, care susține că militea- 
ză pentru apărarea libertăților ce- 
tățeneşti, a luat în considerare, 
atunci cînd a realizat studiul, prin- 
cipiul libertăţii religioase, consfin- 
țit în toate Constituţiile democrati- 
ce din lume? 

D-l Gabriel Andreescu, prelu- 
înd informațiile din studiul ASLC, 


afirmă că, în perioada 1989-2004, 
Biserica Ortodoxă Română a con- 
struit aproximativ 2.000 de loca- 
şuri de cult. Fals! Autorii studiului 
ignoră faptul că nu Biserica Orto- 
doxă Română, ca instituţie, a con- 
struit aceste locașuri de cult, ci co- 
munitățile de credincioși, în spe- 
cial din marile orașe, au avut iniția- 
tiva ridicării unor noi biserici, ai 
căror proprietari sînt. De altfel, 
peste 80% din fondurile cheltuite 
pentru construirea acestor biserici 
provin de la respectivele comuni- 
tăi de credincioşi. Dacă este să 
dăm numai exemplul Bucureştilor, 
capacitatea celor aproape 300 de 
biserici existente este de numai 5% 
din populația capitalei. Aşa se ex- 
plică faptul că, duminică de dumi- 
nică, bisericile sînt arhipline şi to- 
tal insuficiente pentru o comunita- 
te de credincioși care, în majorita- 
tea cazurilor, este de ordinul zeci- 
lor de mii de familii. În aceste con- 
diţii, au apărut inițiativele comuni- 
tare de a construi locaşuri de cult 
suplimentare. Acest lucru nu s-a 


sf 


Pr. Costel Stoica' 


ROS OD) ASOL 
iul livarezitii 
pralisjioasa? 


În cotidianul „Ziua“ din 10 martie am 
luat cunoștință de opiniile d-lui Gabriel 
Andreescu în legătură cu concluziile 
studiului realizat de Asociaţia 





făcut haotic, așa cum încearcă să 
convingă studiul ASLC, ci prin ob- 
ținerea autorizaţiilor de construire 
de la autoritățile locale cu respecta- 
rea, evident, a legislaţiei în vigoare. 

Putem vorbi, oare, în acest caz 
de intruziune în viața cetăţii? Poate 
cineva să interzică grupurilor de 
credincioși dreptul de a-și construi 
propriul locaş de cult? Răspunsul, 
cred, îl poate intui oricine. 

Referitor la celelalte aspecte 
semnalate de d-l Andreescu, ţinem 
să precizăm doar faptul că activi- 
tatea preotului în spitale, orfeli- 
nate, case de bătrîni, penitenciare 
etc. este considerată benefică atit 
de cei care răspund de activitatea 
desfăşurată în aceste instituţii, cât 
mai ales de cei care au realmente 
nevoie de asistenţă religioasă atun- 
ci cînd se află în dificultate. În 
finalul materialului publicat de d-l 
Andreescu citim cu stupoare reco- 
mandarea studiului ASLC privind 
„necesitatea de a separa Statul de 
Biserică“, fapt ce dovedește lipsa 
de informare și prejudecățile auto- 
rilor, opinie aflată în flagrantă con- 
tradicție cu Constituţia României. 

Aceste sînt doar cîteva consi- 
derații referitoare la opiniile expri- 
mate în articolul intitulat „Intruziu- 
nea lăcașurilor de cult în viața 
comunităților“, suficiente, sper, 
pentru a pune în discuţie modul în 
care atît d-l Gabriel Andreescu, cît 
şi ASLC respectă principiul liber- 
tății religioase. m 


* Pr. Costel Stoica este consilier pe probleme de presă şi purtător de cuvânt al Patriarhiei Române 


rost nr. 25 - 26 


43 


sf 


esenţial 





Pr. Ion Alexandru Mizgan* 


Nsinrolozasa Urz 








fată ela provin 


Drive) 


De abia ieșită de sub teroarea comunistă, 
Biserica Ortodoxă Română a devenit ţinta 
unor virulente atacuri de presă, care 
urmăreau să-i zdruncine credibilitatea în faţa 





opiniei publice românești, de parcă nu i-ar fi ajuns 
umilinţele la care a fost supusă în timpul prigoanei 
comuniste. A devenit o modă aproape, pentru presa 
românească, de a lovi în slujitorii altarelor. Parcă 
preoții ar fi bandiții care pradă România de la un capăt 
la altul. Unii au găsit de cuviinţă chiar să decreteze 
Biserica Ortodoxă drept ţap ispăşitor pentru toate 


neîmplinirile naţiei. 


Mass-media românească a acționat după 
procedee de tip stalinist, prin violarea şi încăl- 
carea grosolană a celor mai elementare norme ale 
deontologiei. Nu e de mirare, atâta vreme cât 
scopul declarat al celor mai mulți jurnaliști este 
acela de a pune în corzi, „la locul ei“, BOR. 
Nevrednicii ei slujitori au fost etichetați moșieri, 
burghezi, legionari, naţional-comuniști, securiști 
şi nu-i timpul pierdut să fie suspectați de legături 
cu Al Quaida. Titluri dintre cele mai diabolice ţin 
prima pagină a ziarelor: „Sfântul Sinod a colabo- 
rat în totalitate cu Securitatea“ (Evenimentul 
zilei), „Cel mai important adversar al democraţiei 
este ierarhia Bisericii Ortodoxe Române“ 
(România liberă), „Pedofilia se extinde în Bi- 
serica Ortodoxă sub aripa ierarhilor ei“ (Eve- 
nimentul zilei), „Sex la mănăstire“ (Ziua), „Plu- 
tonierii lui Dumnezeu“ (Cotidianul). Este inutil 
să precizăm că în aproape toate articolele publi- 
cate împotriva Bisericii Ortodoxe s-a dat dovadă 
de lipsă de profesionalism, afirmându-se lucruri 


* lector, Universitatea din Oradea 


44 


care nu au fost verificate, ignoranței adăugându- 
i-se întotdeauna și impostura. Câte nu s-au spus 
la adresa preoțimii și a ierarhilor ortodocşi? Spre 
exemplu, un june cu ifose de filosof, Costică 
Brădățan, afirma cu seninătate că „popimea s-a 
ticăloșit întratâta, încât și ticăloșii cei mai ticăloși 
se prăpădesc de invidie în faţa ei!“ (Adevărul lite- 
rar și artistic). Chiar aşa, tovarăşi? Desigur că și 
în rândul preoțimii ortodoxe există uscături, 
oameni Josnici, lingușitori și făţarnici, foști şi 
actuali colaboratori ai Securităţii, diversionişti şi 
calomniatori, de care, cu siguranță, Mântuitorul 
lisus Hristos se întristează. Dar, putem oare 
împroşca toată preoțimea cu noroi din pricina 
unor lude de circumstanță? 


Critică pentru vindecare, 
nu pentru demolare 


Evident că spiritul critic nu poate lipsi nici 
din viaţa Bisericii, dar critica trebuie făcută spre 


rost nr. 25 - 26 


esențial 


vindecare nu spre demolare, distrugere de repu- 
taţii şi culpabilizarea unei intregi categorii de 
persoane sau a unei instituţii. Biserica Ortodoxă a 
fost prezentată în acești ani drept inamicul public 
numărul unu al României, o adevărată sperietoare 
care pune în pericol democrația și interesele 
Neamului Românesc în contextul contemporan. 
Se pare că pentru unii indivizi, formaţi într-o 
grotească gândire intelectuală de stânga, adăpați 
din izvoarele marxism-leninismului, e foarte 
greu să inspire toleranță şi cu atât mai puţin 
respect şi decență față de Biserică şi slujitorii ei. 
Ura, revolta, calomnia și intoleranţa față de Bise- 
rica Ortodoxă nu pot fi explicate în afara unor 
motivații financiare venite din interior sau exte- 
rior. După ce preoțimea ortodoxă a umplut temni- 
țele României în urmă cu o jumătate de veac, sub 
loviturile de seceră și ciocan ale comuniștilor, iar 
ierarhii ortodocși au fost puşi fie în situația de a 
se retrage din scaun, fie în situaţia de a accepta 
îngrădirea activităţii lor, în schimbul supravie- 
ţuirii Bisericii, astăzi aceiaşi tovarăşi, împreună 
cu progeniturile lor, lovesc din nou în capetele ie- 
rarhilor și preoţilor ortodocși cu secera şi cioca- 
nul transformate în condeie. 

În cele mai multe cazuri, cei care îi acuză de 
comunism pe preoți au făcut ei înșiși pactul cu 
diavolul sub dictatură. Actorul Florin Călinescu 
dădea viaţă unor personaje ca utecistul Mihai 
Bălan, în serialul de televiziune „Lumini și um- 
bre“. Mircea Dinescu era membru al Partidului 
Comunist Român şi absolvent al Academiei de 
îndoctrinare comunistă „Ştefan Gheorghiu“. 
Cornel Nistorescu și Petre Mihai Băcanu au slu- 
jit ani de zile, fără mustrări de conștiință, presa 
comunistă, iar lon Zubașcu participa la pro- 
movarea „păcii mondiale“ în calitate de lăutar al 
lui Nicolae Ceauşescu în Cenaclul Flacăra. Și 
exemplele ar putea continua. 

Ne întrebăm dacă indivizii pomeniți mai sus 
şi alţii ca ei, care inundă spaţiul public şi mass- 
media românească în momentul de față, au drep- 
tul moral să judece Biserica Ortodoxă. 


Cine s-a opus 
comunismului? 

Mereu li se reproșează ierarhilor noștri că nu 
au protestat împotriva demolării bisericilor și că 


au fost de acord cu aceste dărâmări. Dar oare 
țăranii români care au consimțit să-şi dea pămân- 


rost nr. 25 - 26 





tul la C.A.P. făceau acest lucru din convingere? 
Şi-apoi apărarea bisericilor revenea numai ierar- 
hilor sau și credincioșilor deopotrivă? Unde să 
protesteze ierarhii noştri? În Scânteia? Câţi dintre 
cei care îi acuză astăzi pe ierarhii noştri că nu au 
protestat în fața demolării bisericilor, au călcat 
vreodată pragul vreunei biserici în vremea comu- 
nismului? 

Cu toate vitregiile vremurilor, ierarhii or- 
todocși români au reuşit, cu sprijinul unor auten- 
tici oameni de cultură, să obțină unele aprobări 
din partea statului comunist de a translata unele 
biserici din calea buldozerelor. Dacă n-au putut 
salva toate bisericile de la distrugere, acest lucru 
nu se datorează nepăsării, ci furiei demente a co- 
muniștilor împotriva sfintelor locașuri. Câţi din- 
tre detractorii Bisericii Ortodoxe ştiu că refuzul 
Patriarhiei Române de a se lăsa izgonită din Bu- 
cureșşti și izolată la mănăstirea Văcăreşti, a gene- 
rat furia tovarăşei Elena Ceaușescu, care a decis 
demolarea mănăstirii Văcăreşti ? 


Cultul personalității 
nu a fost făcut de BOR 


Se face apoi mare caz de colaborarea Bisericii 
Ortodoxe cu Securitatea, de parcă nu toate institu- 
pile din România socialistă ar fi fost sever con- 
trolate de statul comunist prin Securitate. Şcoala, 
Armata, Academia, Radioul, Televiziunea, Miliția 
etc. n-au fost la fel de controlate de statul comu- 
nist ca și Biserica? Cu ce sunt mai vinovaţi Pa- 
triarhii României din vremea comunismului decât 
domnul Octavian Paler, care în acele vremuri era 
şeful Televiziunii României comuniste? 

N-am înţeles de ce i se reproșează Bisericii 
Ortodoxe că n-a ripostat împotriva lui Ceaușescu, 
din moment ce întreaga naţiune îl aclama şi îi 
înălța osanale. Slogane de genul: „Cel mai iubit 
fiu al poporului“, „Ctitor de ţară“, „Ceaușescu — 
România, stima noastră şi mândria!“, „Partidul, 
Ceaușescu, România!“, „Bărbat între bărbaţi!“ 
etc. n-au fost fabricate în birourile Patriarhiei Ro- 
mâne. În timp ce în Bucureşti se dărâmau biseri- 
cile, SUA și Europa occidentală îl băteau amical 
pe umăr pe Ceauşescu, prezentându-l ca un băiat 
bun şi un vrednic partener de afaceri. Ce putea 
face Biserica Ortodoxă atunci cînd Nicolae 
Ceaușescu era primit cu mare fast la Casa Albă şi 
la Bukhingham Palace pentru a fi distins cu di- 
ferite ordine, decorații și medalii. Adevărul e că 

3) 


45 


esenţial 





pe unii liber-cugetători îi deranjează foarte mult 
încrederea de care se bucură Biserica Ortodoxă în 
rândul populaţiei şi nu mai ştiu ce mitocănii să 
mai fabrice pentru a produce adevărate bombe de 
presă. E curios faptul că acești indivizi, care lo- 
vesc cu atâta pasiune în preoțimea ortodoxă, trec 
cu vederea martirajul preoţimii ortodoxe din vre- 
mea comunismului. În vreme ce ei şi familiile lor 
beneficiau de prezumția de slujitori ai orânduirii 
socialiste și beneficiau de poziții privilegiate în 
ierarhia societății, în calitate de menbri ai PCR, 
cei care proveneau din familiile preoților nu pu- 
teau ocupa funcţii de conducere la locul de mun- 
că din cauza originii „nesănătoase“ . 

Pentru copiii preoţilor uşile multor instituții 
de învăţământ erau închise. Care categorie socia- 


— 


Fe 


lă din România a umplut temnițile comuniste în- 
tr-un procent de 25%, cum a fost cazul preoțimii 
ortodoxe? M-aş înclina plin de respect să văd o 
listă cu 2.000 de jurnaliști care au făcut închisoa- 
re politică în ultimii 50 ani. 

În fine, înainte de a lovi în preoți, jurnaliștii 
necredincioşi ar trebui să aibă măcar un moment 
de corectitudine şi să realizeze că nu preoțimea 
ortodoxă a adus România la sapă de lemn, nu ea 
a învrăjbit minerii împotriva intelectualilor, nu ea 
a furat economiile românilor prin Caritas, FNI şi 
întregul şir de bănci falimentate de clienţii politi- 
ci ai Puterii neocomuniste, nu ea i-a obligat pe 
cetățenii disperaţi de foame să-şi vîndă munca 
peste graniță, nu ea întreține decăderea morală 
din ţară. m 





Foto: Bogdan Onofrei | 


vost nr. 25 - 26 


orția de transcendență 





Masluirea 





Faptul că există un conflict al 
modernităţii cu Ortodoxia nu mai 
surprinde pe nimeni, dar în același 
timp constatăm cea mai mare confuzie 


în legătură cu motivele acestui conflict. În fapt, 
se aude cu precădere o singură voce, a lumii 
secularizate, care se miră trufaş de „înapoierea“ 
Ortodoxiei, de încăpăţânarea ei „retrogradă“ 

şi de influenţa „nefastă“ pe care încă o exercită 
asupra unei societăţi care parcă nu vrea 

să o rupă decisiv cu trecutul și să trăiască 

din plin avantajele progresului. 


În consecință, au apărut 
„studii“, care arată legătura Or- 
todoxiei cu sărăcia în care ne 
zbatem, cu mentalitatea coruptă, 
bizantină sau balcanică. Ortodo- 
xia este cauza înapoierii, sursa 
unui conflict latent cu Occiden- 
tul civilizat, care, din dragoste 
dezinteresată, vrea să ne îmbră- 
țişeze, iar noi, sălbaticii, nu 
vrem. Se mai arată în aceste stu- 
dii semidocte că Sfinții Părinţi 
ai Ortodoxiei erau antisemiți, ba 
chiar în Evanghelii au fost inter- 
polate ulterior pasaje cu conți- 
nut antisemit; că discursul Orto- 
doxiei referitor la păcat şi păcă- 
toşi este unul intolerant, motivat 
de ură (doar se ştie că Dumne- 
zeu iubeşte pe toată lumea, iar 
iadul nu există, l-au inventat 
popii cei vicleni ca să sperie lu- 
mea și s-o ţină sub ascultare — 
deci preoţii sunt şi puţin tero- 
riști!) etc. 

Totodată, în numeroase arti- 
cole, diverşi inşi își dau cu 
părerea despre modul neadecvat 
în care acţionează Biserica. În 
loc să aibă grijă de săraci, Bise- 
rica face noi lăcașuri de cult. 


rost nr. 25 - 26 


Acestea poluează mediul, sunt o 
sursă de stres pentru bieţii veci- 
ni, care aud „zgomotul“ slujbe- 
lor şi al clopotelor. Biserica nu 
ar trebui să se amestece în 
educaţie, să oprime copiii prin 
şcoli, să le umple capul cu 
superstiții dăunătoare despre un 
personaj legendar, lisus Hristos, 
sau să-i cheme la spovedanie 
(doar avem psihologi speciali- 
zaţi!), ci ar trebui să se ocupe 
doar de săraci, handicapaţi etc. 
Biserica nu are voie să se îngri- 
Joreze de mersul lumii, să-și 
exprime părerea despre direcţia 
imprimată societăţii de politi- 
cieni — ce ştie ea? —, să-și vadă 
de săracii ei. Toate aceste năz- 
drăvănii şi multe altele aseme- 
nea pornesc pe de o parte din 
ignoranță, iar pe de alta din rea- 
voință. Ele sunt oarecum firești 
pentru această lume căzută din 
har. 


Lumea face 
abstracţie de moarte 


Din păcate, reacția venită 
din mediul bisericesc nu reuşeş- 


sf 


Părintele Gabriel 


te, de multe ori, să se ridice dea- 
supra uneia pur umorale. Mai 
mult ca oricând lipsește părerea 
avizată a teologului, în sensul 
autentic al cuvântului, sau mai 
bine zis nu reuşeşte să răzbată în 
piaţa ideilor. Este un fapt trist că 
marii duhovnici, de care încă nu 
ducem lipsă, nu sunt întrebaţi 
asupra unor probleme contro- 
versate care interesează multă 
lume. Din acest motiv, mulți 
oameni de bună credinţă își con- 
struiesc păreri proprii, prejude- 
căți comode, convinși că ele re- 
flectă ceea ce crede Biserica, 
dar aflându-se în cea mai adâncă 
amăgire de sine. 

Pentru Ortodoxie, lumea 
aceasta, până la Parusie, este 
iremediabil căzută. În toate as- 
pectele ei, oricât de bune şi de 
frumoase ne-ar apărea, există 
fermentul morții. Această moar- 
te este de fapt esența conflictu- 
lui dintre Dumnezeu și lume. 
Dumnezeu nu dorește lângă EI, 
pentru veșnicie, o lume îmbol- 
năvită de moarte. Leacul acestei 
morți veşnice este întoarcerea 
lumii, întru Hristos, prin harul 
Duhului Sfânt, la viața dumne- 
zeiască. Întoarcerea o numim 
pocăință, iar lumina lui Hristos, 
în care se săvârşeşte întoarcerea, 
ca şi puterea ei, eficiența ei 
mântuitoare, se numește Orto- 
doxie („adevărata slavă a lui 
Dumnezeu“). De aceea, Ortodo- 
xia nu vrea să perfecționeze 
ceva în lumea aceasta, ci vrea 
s-o transfigureze în lumina în- 
vierii lui Hristos (dar numai pe 
cea care doreşte acelaşi lucru). 

În idealurile ei (pe care pro- 
fetul le numeşte deşertăciune), 

5 


47 


o 


ia de transcendenţă 





Foto: Bogdan Onofrei 


lumea care nesocoteşte pe Hris- 
tos nu rezolvă problema morții, 
ci face abstracție de moarte. 
Închizând ochii în faţa realității 
de neocolit a morții, lumea cul- 
tivă cu încăpățânare cumplita 
amăgire a unei societăţi ome- 
neşti perfecte pe pământ. Încer- 
carea aceasta a generat de-a lun- 
gul veacurilor erezii și utopii de- 
opotrivă: milenarismul dorea o 
împărăție de o mie de ani pe pă- 
mânt cu Hristos (erezia este încă 
vehiculată de unele secte, ca 
martorii lui Iehova etc.); utopi- 
ile socialiste reiau erezia, o eli- 
berează de rămășițele de „super- 
stiție religioasă“ şi fac pasul de- 
cisiv spre comunismul ateu; dar 
amăgirea aceasta are multe chi- 
puri şi o poţi regăsi peste tot, de 
la strivitoarele ideologii tota- 
litare, până la „nevinovatele“ 
doctrine ale partidelor democra- 
tice. 

Această lume, utopică şi în 
același timp criminală (după 
cum ne arată necruţător istoria) 


48 


se luptă cu Hristos de atâta amar 
de vreme. Această lume este ju- 
decată întru dreptate și de ea se 
leapădă Hristos înaintea uceni- 
cilor săi când zice: „Voi sunteți 
din cele de jos; Eu sunt din cele 
de sus. Voi sunteţi din lumea 
aceasta; Eu nu sunt din lumea 
aceasta.“ (loan 8, 23). Pe ea a 
biruit-o Hristos prin Patimile, 
Învierea și Înălțarea Sa, şi în- 
deamnă la biruirea ei: „În lume 
necazuri veți avea; dar îndrăz- 
niți. Eu am biruit lumea. “ (loan 
16, 33). În legătură cu această 
lume ne avertizează ucenicul cel 
iubit al Mântuitorului: „Nu 
iubiți lumea, nici cele ce sunt în 
lume. Dacă cineva iubeşte lu- 
mea, iubirea Tatălui nu este în- 
tru el; Pentru că tot ce este în 
lume, adică pofia trupului și 
pofta ochilor și trufia vieții, nu 
sunt de la Tatăl, ci sunt din 
lume. Și lumea trece și pofia ei, 
dar cel ce face voia lui Dum- 
nezeu rămâne în veac (|. loan 
2, 15-17). 





Biserica nu urmărește deci 
binele firesc, al firii căzute şi 
copleşite de moarte, pe care îl 
râvneşte acest veac stricăcios. 
Ea cunoaşte că societatea per- 
fectă este doar Împărăţia ceru- 
rilor, care rodește deja în sufle- 
tele sfinţilor, şi că aceasta se va 
realiza plenar atunci când veni- 
rea lui Hristos va revărsa cu îm- 
belșugare harul Sfântului Duh 
asupra întregii creaţii, înnoind-o 
şi sfințind-o pentru veșnicie. 
Timpul veacului acesta este al 
luptei, al veghii, al trezviei, al 
pregătirii neîncetate pentru ceea 
ce nu se poate descrie: „Cele ce 
ochiul n-a văzut și urechea n-a 
auzit, şi la inima omului nu s-au 
suit, pe acestea le-a gătit 
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe 
EI“ (. Cor. 2, 9) 

Toate aceste precizări au 
rostul de a explica reticenţa Bi- 
sericii față de proiectele de „mai 
bine“ ale lumii secularizate, căci 
ea știe că fără de Hristos nu se 
poate nimic bun. 


vost nr. 25 - 26 


orția de transcendență 


Instrăinarea 
de Hristos 


Încercarea de a atrage Bise- 
rica în planul acestor „valori“ 
contemporane are cauze duhov- 
nicești, iar ele sunt expuse ma- 
gistral de Sfântul Ignatie Brian- 
cianinov: „Ți-a venit vreun 
gând bun? Opreşte-te: să nu 
tinzi nicidecum spre împlinirea 
lui fără chibzuială, pe negân- 
dite! Simţi în inimă vreo insu- 
flare bună? Opreşte-te: nu în- 
drăzni să te lași dus de ea! la 
Evanghelia ca îndreptar. Cerce- 
tează: se potrivesc, oare, gândul 
tău cel bun și insuflarea cea bu- 
nă a inimii tale cu atotsfânta în- 
vățătură a Domnului? Curând 
vei vedea, că nu este nici o po- 
trivire între binele evanghelic şi 
binele firii omenești căzute. 
Binele firii noastre căzute este 
amestecat cu răul și de aceea 
însuși acest bine s-a preschim- 
bat în rău, la fel cum se preface 
în otravă mâncarea gustoasă și 
sănătoasă, atunci când este 
amestecată cu otravă. Păzește- 
te de a săvârși binele firii căzu- 
te! Săvârșind acest bine, vei 
hrăni căderea ta, vei hrăni în 
tine părerea de sine și trufia, vei 
atinge cea mai apropiată ase- 
mănare cu demonii. Dimpotri- 
vă, săvârșind binele evanghelic, 
ca un ucenic adevărat și credin- 
cios al Dumnezeului-Om, te vei 
face asemenea Dumnezeului- 
Om. „Cel ce își iubește sufletul 
său“, a zis Domnul, „și-l va 
pierde; iar cel ce își urăște su- 
fletul său în lumea aceasta îl va 
păstra în viața veșnică “ (loan 
12, 25). „Cel ce voiește să vină 
după Mine, să se lepede de sine, 
Să-și ia crucea și să-mi urmeze 
Mie. Căci cine nu va voi Să își 
scape sufletul, îl va pierde, iar 
cine va pierde sufletul său pen- 


rost nr. 25 - 26 


tru Mine și pentru Evanghelie, 
acela îl va mântui“ (Mc. 8, 34- 
35). Domnul poruncește lepă- 
darea deplină de firea căzută, 
ura faţă de pornirile ei, nu nu- 
mai către cele care sunt rele și 
la arătare, ci față de toate până 
la una, chiar și faţă de cele 
care par bune în aparenţă. 
Mare nenorocire este a urma 
dreptăţii firii căzute — cu aceas- 
ta se află împreunată lepădarea 
de Evanghelie, lepădarea de 
Răscumpărătorul, lepădarea de 
mântuire. „Cel ce nu își va uri 
sufletul său, nu poate să fie 
ucenicul Meu“ a zis Domnul. 
Tâlcuind cuvintele de mai sus 
ale Domnului, Marele Varsanu- 
fie grăiește: „Cum se leapădă 
de sine omul? Doar prin aceea 
că părăsește dorinţele fireşti și 
urmează Domnului. De aceea si 
vorbeşte aici Domnul anume 
despre ceea ce este firesc, iar nu 
despre ceea ce este nefiresc, 
căci dacă cineva are să pără- 
sească doar cele nefirești, încă 
nu a părăsit pentru Dumnezeu 
nimic din cele ale sale, căci cele 
se sunt împotriva firii nu sunt 
ale lui. lar cel care a părăsit 
cele fireşti pururea strigă dim- 
preună cu apostolul Petru: 
„Iată, noi am lăsat toate și 
ţi-am urmat ție. Cu noi, oare, ce 
va fi ?*“ (Mt. 19, 27-29) Și aude 
fericitul glas al Domnului, și 
prin făgăduinţă se încredinţează 
de moștenirea vieţii veşnice. Ce 
a lăsat Petru, nefiind bogat, și 
cu ce se lăuda, dacă nu cu pără- 
sirea dorințelor sale fireşti? 
Căci dacă omul nu va muri față 
de trup, trăind cu duhul, nu poa- 
te să învie cu sufletul. După cum 
în mort nu se mai află deloc 
dorinţe firești, ele nu se mai află 
nici în cel care a murit duhovni- 
ceşte faţă de trup. Dacă ai murit 
față de trup, cum pot trăi în tine 





dorinţele firești? lar dacă nu ai 
atins măsura duhovnicească, ci 
încă mai ești prunc cu mintea, 
atunci Ssmerește-te înaintea în- 
vățătorului, ca să te certe cu 
milă“ (Ps. 140, 5) și fără de sfat 
nimic să nu faci (Sirah 32, 20), 
măcar de ţi s-ar părea lucrul 
bun la arătare, căci lumina de- 
monilor se întoarce, mai apoi, 
în întuneric“ (Răspunsul 59). 
Întocmai la fel se poate spune şi 
despre lumina firii omenești că- 
zute. A urma acestei lumini şi a 
o lăsa să sporească în tine 
aduce sufletului desăvârșită în- 
tunecare, și te înstrăinează cu 
totul de la EIristos. Cel străin de 
creştinism, este străin de Dumne- 
zeu: „oricine tăgăduiește pe Fiul 
nu are nici pe Tatăl“ (loan II], 
23) este un om fără Dumnezeu. 
În veacul nostru, îngâmfat 
de prosperitatea sa, cei mai 
mulți dintre oameni, care se 
proclamă pe sine creştini și 
mari săvârşitori ai binelui, s-au 
aruncat spre săvârșirea drep- 
fății firii căzute, respingând cu 
dispreț dreptatea evanghelică. 
Această majoritate să bage în 
urechi caracterizarea Domnu- 
lui: „Poporul acesta se apropie 
de Mine cu gura și cu buzele Mă 
cinstește, dar cu inima este de- 
parte de Mine. în deşert mă cin- 
stesc ei, învățând învățături ce 
sunt porunci ale oamenilor' 
(Mt. 15, 8-9). Cel ce lucrează 
dreptatea omenească este plin 
de părere de sine, de cugetare 
semeaţă, de amăgire de sine, el 
propovăduieşte, trâmbițează de- 
spre sine, despre faptele sale, 
nebăgând nicicum în seamă 
opreliștea pusă de Domnul 
(Mat. 6,1-18); cu ură și răzbu- 
nare plătește el acelora care ar 
îndrăzni să-și deschidă gura 
pentru a se împotrivi, oricât de 
întemeiat și bine intenționat 
r5 


49 





dreptății lui, şi se recunoaște pe 
sine vrednic şi preavrednic de 
răsplăţile pământești și cerești. 
Dimpotrivă, lucrătorul porun- 
cilor evanghelice este întot- 
deauna adâncit în smerenie: 
punând față în față măreția și 
curăţia preasfintelor porunci cu 
felul în care le-a împlinit el în- 
suși, el recunoaște întotdeauna 
acest fel ca fiind în cea mai 
mare măsură neîndestulător și 
nevrednic de Dumnezeu; el se 
vede pe sine ca meritând mun- 
cile vremelnice și cele veșnice 
pentru păcatele sale, pentru 
părtăşia nedesfăcută cu Satana, 
pentru căderea cea de obște a 
tuturor oamenilor, pentru pro- 
pria lui Stăruință în cădere; în 
fine, pentru însăși plinirea neîn- 
destulătoare și adesea anapoda 
a poruncilor, înaintea oricărui 
necaz trimis de Dumnezeiasca 
Pronie, el pleacă, smerit, capul, 
stiind că Dumnezeu prin neca- 
zuri dă învățătură slujitorilor 
Săi în vremea călătoriei lor 
pământești. Unuia ca acesta îi 
pare rău pentru vrăjmaşii săi și 
se roagă pentru ei ca pentru 
nişte fraţi aflați sub înrâurirea 
demonilor, ca pentru nişte mă- 
dulare ale aceluiași trup, lovite 
de boală în duhul lor, ca pentru 
nişte binefăcători ai săi, ca pen- 
tru niște unelte ale Dumne- 
zeieștii Pronii.“ Sf. Ignatie 
Briancianinov — Despre înșe- 
lare, Schitul Lacu, Muntele 
Athos, p. 20-22. 


Toleranţa 
maimuţărește iubirea 
creștină 

Lumea secularizată exer- 
cită, conştient sau inconștient, o 
presiune asupra Bisericii, pentru 


ca aceasta să accepte valorile ei 
şi să se înregimenteze efortului 


50 


de construire a lor. Există anu- 
mite „virtuți“ ale societăţii con- 
temporane - binele firesc pe care 
ne poruncește sfântul cu străşni- 
cie să-l lepădăm (cum ar fi „pro- 
gresul““) — care într-un fel sau 
altul s-au strecurat în Biserică. 
Aceste virtuţi ale lumii seculari- 
zate, primite fără discernământ, 
încearcă să se substituie criteri- 
ilor duhovnicești de înțelegere a 
lumii. Se ajunge astfel la for- 
mulări confuze sau aberante, de 
tipul: „Biserica este instituţie a 
statului“, servind adică propăși- 
rii lui, sau se vorbeşte, deformat 
Și fără chibzuinţă, de iubirea sau 
de toleranța creştină, dar strâm- 
bând și măsluind sensul virtuți- 
lor creștineşti. 





orția de transcendenţă 


Poate că măcar una din 
aceste virtuți la modă ar trebui 
lămurite, în lumina învățături- 
lor Sfinţilor Părinţi. În ultimul 
timp, în presă a fost repus în 
discuție modul în care tratează 
Biserica păcatele împotriva firii. 
Respingerea lor de către Bise- 
rică, condamnarea lor, a fost vă- 
zută de mulți ca o expresie a 
intoleranţei, ca o rămășiță a unei 
mentalități medievale. Mai mult 
decât atât, Biserica a fost acu- 
zată de inconsecvenţă, de vreme 
ce predică iubirea, dar este inca- 
pabilă să accepte modul de viață 
„alternativ“. Reacţia multora 
arată gradul mare de necu- 
noaștere al învăţăturii evanghe- 
lice şi al Sfinților Părinţi, dar la 


rost nr. 25 - 26 


orția de transcendență 


această ignoranță s-a adăugat și 
lipsa unei poziţii solid argumen- 
tate din partea celor care au 
încercat să reprezinte Biserica. 

Toleranţa a devenit o va- 
loare a lumii contemporane pen- 
tru că este comodă, exprimând 
cel mai bine superficialitatea zi- 
lelor noastre. Toleranţa maimu- 
țăreşte iubirea creştină, nu este o 
rezultantă a ei, pentru că ascun- 
de de fapt o indiferenţă rece față 
de cel tolerat. Toleranță înseam- 
nă să spui: Ce-mi pasă mie de 
aproapele meu care preacurveş- 
te, sau trăieşte copleșit de vicii 
etc. dacă așa vrea el? Toleranţa 
contemporană este indiferentă 
în primul rând față de orice sis- 
tem axiologic, dar parcă mai 
mult decât orice se îngrețoşează 
de valorile creştine. 

Toleranța exprimă deci în 
primul rând acea necredință care 
se naște din ignoranță și orgoliu: 
cine ştie ce-i bine şi ce-i rău? — 
spune prostul fudul și suficient, 
cu un aer de falsă înțelepciune, 
desconsiderându-i pe sfinţi, pe 
care oricum nu vrea să-i cunoas- 
că. În acelaşi timp, orice fel de 
poziţie critică față de înmulţirea 
nefirescului în lume alimentea- 
ză „ura“, ne spun campionii to- 
leranţei (ce, vreți să-i omorâți cu 
pietre?! — explodează pe ecrane- 
le televizoarelor un „formator 
de opinie“, luând apărarea ho- 
mosexualilor în primejdie de a fi 
linşaţi pe străzi de mulțimi fu- 
rioase de ortodocși bărboşi și 
intoleranți). 

Blândeţea creştină, dragos- 
tea de aproapele, mila crești- 
nească nu au nici o legătură cu 
această făţărnicie neruşinată. lu- 
birea plină de bunătate a lui 
Dumnezeu se apleacă asupra ne- 
putințelor, patimilor omenești 
pentru a le vindeca. Fără vinde- 
carea de ele prin pocăință omul 


rost nr. 25 - 26 


nu poate vedea lumina neînser- 
ată a Împărăției lui Dumnezeu, 
omul cel vechi încă viază înlă- 
untrul său, iar ceea ce-i rodeşte 
în suflet este moartea cea veşni- 
că, aşa cum amarnic se arată 
omului în ceasul morţii. La ce-i 
va folosi omului în acea clipă 
toleranța față de păcatele sale 
sau a celor din jur? Puţini au 
parte de a vedea pe cel ajuns în 
momentul morţii. Cumplit se 
zbate şi caută mângâiere, dar nu 
are cine să i-o ofere. Vorbește-i 
atunci de drepturi, de toleranță, 
de viaţa lui prosperă şi trufașă, 
depărtată de Dumnezeu. Să 
lăsăm însă tot pe cel cu viețuire 
duhovnicească să ne vorbească: 
„În zadar strălucește din cerul 
curat soarele pentru ochii loviți 
de orbire — și veșnicia e ca si 
cum n-ar fi pentru inima stăpă- 
nită de impătimirea faţă de pă- 
mânt, de mărirea lui, de slava 
lui, de plăcerile lui. 

Moartea păcătosului este 
cumplită (Ps. XXXIII, 22): îi 
ajunge atunci când dânșii n-o 
așteaptă nicidecum; îi ajunge 
fără ca dânșii să se fi pregătit în 
nici un fel nici pentru ea, nici 
pentru vesnicie, și fără să îşi fi 
făcut o părere limpede despre 
aceste două lucruri. Și îi răpește 
moartea pe păcătoşi de pe fața 
pământului, pe care n-au făcut 
altceva decât să-L mânie pe 
Dumnezeu, şi îi aduce pentru 
veșnicie în închisorile iadului... 

Cu zâmbet rece de dispreț 
privește moartea la lucrurile pă- 
mântești ale oamenilor. Arhitectul 
construieşte o clădire colosală, 
pictorul nu și-a terminat alesul 
tablou, geniul a alcătuit planuri 
gigantice și vrea să le aducă la 
împlinire: vine fără de veste 
moartea necruțătoare și preface 
în nimicnicie pe cel slăvit al pă- 
mântului şi toate gândurile lui. 





Doar înaintea robului lui 
Hristos se cucerește moartea 
aspră: biruită de IHristos, ea 
cinstește doar viața în Hristos. 
Adeseori, un vestitor ceresc îi 
vestește pe slujitorii Adevărului 
despre grabnica lor mutare la 
veșnicie și despre fericirea de 
acolo. Pregătiți de moarte prin 
viața lor, mângâiaţi şi de mărtu- 
ria conștiinței, și de mângâierea 
de Sus, ei adorm lin, cu zâmbe- 
tul pe buze, în somnul cel lung 
al morţii. A văzut, oare, cineva 
un trup de drept părăsit de su- 


flet? EI nu răspândește putoare, 


apropierea de el nu înfricoşea- 
ză; la înmormântarea lui, întris- 
tarea este amestecată cu o bu- 
curie de nepătruns. Trăsăturile 


feței, care au îngheţat aşa cum 


s-au alcătuit în clipele ieșirii 
sufletului, uneori odihnesc în 
cea mai adâncă tihnă, iar alte- 
ori luminează în ele bucuria 
desfătatei întâlniri si sărutări - 
cu îngerii, firește, și cu cetele 
Sfinților, care sunt trimiși din 
cer să întâmpine sufletele drep- 
ților. * (Sfântul Ignatie Brian- 
cianinov — Cuvinte către cei 
care vor să se mântuiască, Ed. 


Sofia, 2000, p. 97-99). 


Permis de 
„liberă păcătuire“ 


Să citească Evanghelia cei 
care judecă Biserica și să vadă 
toleranța Mântuitorului față de 
păcat. „Să nu dai cu piatra! — 
citează trunchiat pe Hristos, fă- 
cându-se că nu văd şi urmarea: 
„de acum să nu mai păcătu- 
iești. “ (oan 8, 11). Ei confundă 
în mod viclean îndelunga răbda- 
re a lui Dumnezeu pentru în- 
dreptarea păcătosului prin pocă- 
ință, cu un fel de permis de „li- 
beră păcătuire“. Să mulțumim lui 
Dumnezeu că nu arată toleranță 

3) 


51 





față de rănile noastre sufleteşti, 
de care nu am mai scăpa în veci, 
ci iconomisește timpul pentru 
noi cu răbdare, scoțându-ne îna- 
inte prilejuri de îndreptare. Bi- 
serica nu pedepsește, ci caută să 
vindece, pentru că păcatul nu 
este „infracțiune“, ci boală a su- 
fletului. Primind puterea mân- 
tuitoare de la Hristos, Biserica 
aşteaptă cu îndelungă răbdare 
întoarcerea păcătosului. Dar vai 
de cel pentru care păcatul a de- 
venit rațiune de a fi şi asta pen- 
tru veșnicie. La ce-i va folosi lui 
iubirea de oameni a lui Dum- 
nezeu, pe care L-a disprețuit 
prin viaţa nepăsătoare? 

Biserica nu este tolerantă și 
nu trebuie să ne fie teamă să o 
afirmăm, dar intoleranța ei nu se 
manifestă așa cum sugerează 
detractorii ei, prin „incitare la 
ură“, ci mai curând seamănă cu 
intoleranța medicului față de 
boala pacientului. Biserica nu-i 
poate primi în comuniune pe cei 
care strâmbă cunoașterea lui 
Dumnezeu, ridicându-se din tru- 
fie, împotriva învățăturii ei, şi 
nici pe cei care calcă în picioare 
vieţuirea evanghelică. 

Excomunicarea (adică opri- 
rea de la Sf. Împărtășanie a celor 
care se arată incapabili să ducă o 
viaţă creştină, aşa cum au de- 
scris-o Sfinţii Părinţi) este o ex- 
presie a grijii Bisericii pentru 
Adevărul încredinţat ei și pe care 
îl iconcomiseşte pe pământ, dar 
şi pentru cel care are cutezanța 
nebunească de a se apropia ne- 
curat de Sfintele Taine, dorind să 
se împărtășească cu nevrednicie: 
„Nici nu pun oamenii vin nou în 
burdufuri vechi; alminterea bur- 
dufurile crapă: vinul se varsă și 
burdufurile se strică; ci pun vin 
nou în burdufuri noi și amân- 
două se păstrează împreună. “ 


(Matei 9, 17). 


52 


Celor care ar dori ca Bise- 
rica să legitimeze, „tolerantă“ 
fiind, modul lor nelegiuit de trai, 
acest lucru nu le folosește; oare 
s-a vindecat cineva de vreo 
boală, fără să urmeze tratamen- 
tul, ci primind doar asigurări că 
nu este bolnav? De aceştia ne 
sfătuiesc Sfinții Apostoli să ne 
ferim, să nu-i tolerăm în mijlo- 
cul nostru, ca boala lor să nu 
molipsească şi trupul sănătos al 
Bisericii: „Păziţi-vă întru dra- 
gostea lui Dumnezeu și aşteptaţi 
mila Domnului nostru Iisus 
Hristos, spre viață veșnică. și pe 
unii, șovăitori, mustraţi-i; pe 
alții, smulgându-i din foc, mân- 
tuiți-i; de alții, însă, fie-vă milă 
cu frică, urând şi cămașa spur- 
cată de pe trupul lor.“ (luda 1, 
21-23), sau: „„Leșiți din mijlocul 
lor și vă osebiți, zice Domnul, și 
de ce este necurat să nu vă 
atingeți și Eu vă voi primi pe 
voi.“ (2 Cor. 6, 17). 

Acestea sunt normele după 
care se călăuzeşte Biserica, fixa- 


rția de transcendenţă 


te în canoane de Sfinții Părinți, 
care le-au dat din nefățarnică 
iubire de oameni. Ele pot să 
pară astăzi ca fiind aspre, dar 
această părere arată mai curând 
cât de mult ne-am slăbănogit în 
trăirea Ortodoxiei, incapabili 
parcă să mai înțelegem și să mai 
acceptăm cuvintele Apostolului: 
„În lupta voastră cu păcatul, nu 
v-aţi împotrivit încă până la 
sânge. “ (Evrei 12, 4). 

Biserica nu obligă pe nimeni 
să vină către ea şi să trăiască 
Adevărul ei, dar nici nu o poate 
obliga cineva să-şi schimbe 
aşezămintele dumnezeiești după 
modele efemere ale veacului de 
acum. Pentru acest timp al înşe- 
lării generalizate, se aude mai 
aproape de noi ca niciodată sen- 
tința: „Cine e nedrept, să ne- 
dreptățească înainte. Cine e 
spurcat, să se spurce încă. Cine 
este drept, să facă dreptate mai 
departe. Cine este sfânt, să se 
sfințească încă. (Apocalipsa 
22, 11). m 


a 
= 
=>] 
= 
H 
(5) 
= 
EI 
= 
EX) 
3 
[=2] 
3 
bd 
= 
23 





rost nr. 25 - 26 


historia 


sf 


Nicolae Stroescu Stînişoară 


20 clo ani ela la 
AtACUIRO ENI 





Pe la jumătatea lui februarie a.c. 

am fost invitat la Institutul Român de 
la Freiburg pentru a participa la un 
colocviu pe tema „Acţiunea de la 


Berna“ (14-16 februarie 1955 — Amintiri și 
Documente). Prilej pentru a readuce în atenția 
cititorilor noștri atît Institutul, ca una dintre cele 
mai importante realizări culturale ale exilului, cît 
şi episodul „Berna — 1955“, ca una dintre bătăliile 


rezistenţei anticomuniste. 


Institutul Român și Biblioteca Română de la 
Freiburg reprezintă un rar şi impunător exemplu 
de reuşită perseverentă şi continuitate românească 
în exil. În condiţiile abandonării României de 
către puterile occidentale și a definitivării insta- 
lării regimului sovieto-comunist, se forma la 1 
mai 1949, la Freiburg, un comitet compus din ro- 
mâni care au hotărît să înființeze acolo un Institut 
Român destinat promovării culturii române, cer- 
cetărilor istorice și culturale şi păstrării documen- 
telor, publicaţiilor și creaţiilor literare, științifice 
şi beletristice ale exilului românesc. Din acel co- 
mitet făceau parte intelectuali români, precum 
Virgil Mihăilescu şi Constantin Nagacevschi, 
foşti ofiţeri români, inclusiv maiorul Greceanu, 
ofițer în armata franceză, fruntaşi români şi prie- 
teni ai României. Iniţiativa a fost sprijinită şi de 
germani originari din România. Un rol şi o con- 
tribuție materială însemnată a avut-o Principele 
Nicolae, care la vremea aceea se stabilise la Frei- 
burg. Un sprijinitor de seamă a fost și Mircea 
Eliade. Iniţiatorii au pus o bază solidă acestei 
acțiuni, care se va dovedi cu adevărat rodnică si 
durabilă, prin cumpărarea, în ciuda greutăților cu 
care se confruntau exilații români, a unui imobil 
în care funcționează și astăzi Institutul și Biblio- 
teca. Prin 1957-58, statul german, în cadrul aju- 
torului dat promovării comunităţilor naționale din 
exil, a început să acorde ajutor financiar regulat 
necesar continuării activității Institutului. După 


rost nr. 25 - 26 


căderea regimului comunist din România, ajutorul 
acesta a fost sistat, ceea ce a creat o situaţie 
extrem de dificilă acestei instituţii care, în afară de 
activitatea cultural-ştiințifică, deține, prin Biblio- 
teca şi Arhiva sa, un adevărat tezaur istoric și do- 
cumentar românesc. Președintele Asociaţiei care 
coordonează activitățile Institutului este distinsul 
istoric român Matei Cazacu, stabilit în Franţa. La 
Freiburg, două persoane a căror competență este 
depăşită numai de totalul lor devotament dezin- 
teresat, loan-lancu Bidian, directorul Institutului 
Român, şi doamna Mosinschi fac imposibilul 
pentru ca Institutul să-și prelungească o existență 
din ce în ce mai precară. Închiderea Institutului 
Român de la Freiburg ar însemna nu numai dispa- 
riția unei eminente prezenţe româneşti în străină- 
tate, dar și o pierdere ireparabilă pentru studiul şi 
cercetarea românească. Fără intervenția unei soli- 
darităţi statale și private românești ne paște încă o 
înfrîngere. 


„Cei cinci care au speriat Estul“ 


Colocviul din 26 februarie 2005 a fost dedicat 
evenimentelor de acum 50 de ani de la Berna, 
iscate de scurta ocupare a Legaţiei române comu- 
niste de acolo de către un grup de cinci tineri 
români, care părăsiseră România după instaurarea 
regimului comunist. Fiecare dintre ei trăise, 
într-un fel sau altul, ascensiunea represiunii şi 

5 


53 


sf 


subjugării în țară (de exemplu, unul dintre ei, 
Teodor Ciochină, basarabean, căutat de sovietici 
pentru a fi arestat, reușise să fugă din Basarabia 
cotropită, se înrolase într-o unitate de luptă ger- 
mană împotriva Uniunii Sovietice, își pierduse un 
picior în luptă, fusese luat prizonier şi deportat în 
Siberia dar reușise să evadeze din lagăr, revenind, 
peste Prut, în România, unde autoritățile comu- 
niste l-au aruncat în închisoare, de unde, din nou, 
a reuşit să evadeze și să fugă în Iugoslavia) şi par- 
ticipase la încercările de rezistență anticomunistă: 
loan Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu, 
Teodor Ciochină și Oliviu Beldeanu, care a fost 
organizatorul şi conducătorul grupului. Scopul 
principal al ocupării Legaţiei a fost demonstrarea, 
în faţa opiniei publice internaţionale, a voinţei 
neînfrînte românești de împotrivire la dominația 
sovieto-comunistă şi dovedirea, prin documentele 
capturate în Legaţie, a strînsei colaborări dintre 
regimul de la Bucureşti şi Uniunea Sovietică la 
neostenita subversiune şi activitate de spionaj 
împotriva Occidentului, în ciuda „spiritului de la 
Geneva“ și a politicii de coexistență pașnică 
proclamată de succesorii lui Stalin. 

Anul ocupării Legaţiei române de la Berna, 
1955, își are un loc aparte în memoria mea. Cînd 





historia 


mă gîndesc la el, îmi revine întotdeauna senzația 
de împrimăvărare, de încolţire a tuturor mugurilor 
de speranţe politice şi spirituale de atunci, după ce 
Stalin murise, iar mîna lui dreaptă, Beria, fusese 
judecat ca „trădător“ şi executat. Străzile şi bule- 
vardele verzi de la Șosea, fețele oamenilor, întîl- 
nirile şi hoinărelile cu prietenii, știrile că divizia 
specială de intervenţie a Ministerului de Interne 
de la Moscova și locotenenţii domnești ai lui 
Beria trebuiseră să depună armele sub amenința- 
rea generalului Jukov că dacă nu se supun îi va 
trece prin foc şi sabie, dimineţile cînd începusem 
să ies fără precauţii și griji din ascunzătoarea mea 
de pe strada Visarion, îmi apar într-o lumină care 
venea dinăuntru și dinafară. lar înseninarea aceas- 
ta nu era o nălucă. Existau nu numai așteptările, ci 
şi condițiile externe ale dezghețului psihologic și 
politic și în România. S-a vorbit, în 1968, de 
„primăvara de la Praga“, sub semnul și promisiu- 
nile „comunismului cu față umană“. Dar, în 1955, 
după căderea de pe soclu a lui Stalin, strălucea un 
soare mai puternic (între timp, insurecția maghia- 
ră din 1956, care, altfel decît cea non-violentă de 
la Praga, din 1968, nu a vrut nici un fel de comu- 
nism, a fost înnăbuşită în sînge, iar Occidentul a 
scăpat, parcă răsuflînd ușurat, şansele oferite de 


a 


L 
i 


ij | O _ 


he 


a 


] 
Li 
| 


—] 


2] 
ăi 
Ea 
Ii 
[23] 
al 


(NE ep neţ= 


rost nr. 25 - 26 


historia 


dispariția tiranului din lumea pe care a mînjit-o cu 
sînge — urma să fie scos și din zidul Kremlinului 
unde, pînă una alta, îl depuseseră mumificat). 


Stalinismul lui Gheorghiu-Dej 


Atunci, în 1955, nu încă destul de informaţi și 
versaţi în treburile internaționale, noii conducători 
de la Kremlin mai resimţeau chiar și faţă de 
Occident ceva din teama omniprezentă insuflată 
de Stalin, o apucaseră pe drumul demascării cri- 
melor stalinismului, se încercau încă în formula, 
la ei total inedită, a conducerii colective, și erau 
mai dispuși la negocieri ceva mai genuine, la tîr- 
guieli şi poate chiar la unele renunțări de bucăți 
din marea pradă. Dintre toate conducerile satelite 
din Răsăritul Europei, cea din România a fost cea 
mai refractară și incapabilă de a înțelege semnele 
şi adevăratele șanse ale timpului. Gheorghe 
Gheorghiu-Dej nu a adulmecat decît pericolele 
pierderii puterii. Le-a prevenit şi anulat prin tăgă- 
duirea oricărui trecut stalinist la noi în țară, ceea 
ce echivala cu refuzul unei destalinizări duse pînă 
la capăt, cu toate că mai pe urmă, aruncînd toată 
vina asupra ingerințelor și ordinelor sovietice, al 
căror prea zelos executant totuşi fusese, recunoş- 
tea el însuși trecutul stalinismului prăvălit asupra 
României. Şi mai este ceva din care reiese că pen- 
tru Gheorghiu-Dej stalisnismul era un mod de-a 
fi. După ce reprezentantul României declarase, la 
3 decembrie 1956, în faţa Adunării Generale 
ONU, că grupul lui Imre Nagy — căruia, după înă- 
buşirea cu tancurile sovietice a revoluției ma- 
ghiare şi la cererea lui Kadar, guvernul român îi 
acordase azil politic — va beneficia nestingherit de 
protecţia respectivă şi că guvernul „va observa 
regulile internaţionale ale azilului politic“ (vezi 
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului 
român, Bucureşti, 1997, pag. 489), l-a predat și 
Imre Nagy a fost executat, la Budapesta, în iunie 
1958. Indiferent de consecințele mai complexe și 
necontrolabile în timp ale formulei adoptată de 
Gheorghiu-Dej de relativă autonomie a partidului 
său faţă de conducerea de la Kremlin, în măsura în 
care, prin aceasta, îşi putea prezerva puterea după 
moartea stăpînului absolut de la Moscova, felul în 
care şi-a trădat cuvîntul faţă de Imre Nagy și faţă 
de ONU constitue numai una dintre dovezile ză- 
dărnicirii şansei de atunci de a începe o reconsid- 
erare reală, vizînd o emancipare de modelul socio- 
politic de origine stalinistă şi de procedeele, men- 


rost nr. 25 - 26 


sf 


talitățile şi reminiscențele tenace respective. 
Retrospectiv, anul 1955 îl văd pe fundalul unor 


dar trădate. 
Mărturia unuia din „teroriști“ 


Oliviu Beldeanu plănuise ca, după ocuparea 
Legaţiei române de la Berna, să ceară guvernului 
de la București, drept condiţie a eliberării Legaţiei 
și a personalului găsit acolo, eliberarea unui nu- 
măr de deţinuţi politici. În noaptea de 14 februa- 
rie 1955, grupul lui Beldeanu a pătruns în teritori- 
ul şi în imobilul Legaţiei. Erau înarmaţi sumar și 
hotărîți să evite violența, dar s-a produs un inci- 
dent soldat cu focuri de armă în momentul cînd 
șoferul Legaţiei, Aurel Setu, care adusese de la 
Ziirich curierul diplomatic, a dat peste Codrescu 
și Ochiu, care rămăseseră de gardă în curtea Lega- 
ției. Aurel Setu, cu o siguranță de sine care îmi su- 
gerează că nu era un simplu șofer, s-a îndreptat 
hotărît spre cei doi. Codrescu l-a somat: „Stai! Sus 
mîinile!“ Setu nu a ridicat mîinile, ci a continuat 
să înainteze spre Codrescu: „Cine sunteți voi, 
mă?“ — „Cei din pădure!“, a răspuns Codrescu 
(Nu era o simplă figură de stil. Codrescu, ca şi al- 
ţii din grup, încercase să înfiripeze în munţi o re- 
zistență împotriva puterii comuniste mai înainte 
de a trece „ilegal“ granița). „Și ce vreţi? — „Răz- 
bunare!“ — „De ce mă. Îmi daţi voi ordine mie?“ 
În cîţiva paşi a ajuns la Codrescu şi i-a pus mîna 
pe armă, căutînd să i-o smulgă. Codrescu nu a fo- 
losit arma, ci a căutat să se apere cu o toporișcă, 
lovindu-l cu ea. Aurel Setu nu s-a lăsat intimidat, 
ci a făcut stînga împrejur îndreptîndu-se spre ma- 
șină. Codrescu s-a temut că Setu vrea să-şi ia pis- 
tolul mitralieră din mașină pentru a riposta și a 
tras o rafală în direcţia lui, rănindu-l. Aceasta a 
fost relatarea pe care Codrescu ne-a făcut-o acum 
la Freiburg, unde venise la aniversarea a 50 de ani 
de la acțiunea de la Berna. EI şi ceilalți trei din 
grupul de atunci al lui Beldeanu trăiesc. Chirilă, 
care locuieşte la Miinchen, își anunţase şi el veni- 
rea, dar a fost împiedicat de o gripă. Atunci, în 
noaptea de 14 februarie 1955, Setu a fugit, dispă- 
rînd, în așa fel încît atacatorii Legaţiei nu l-au mai 
văzut, iar poliţia elveţiană l-a găsit mai tîrziu sub 
un boschet unde se ascunsese, rănit la cap. A fost 
transportat la un spital unde a murit. După ce cei 
cinci s-au predat și au fost arestați, procurorul el- 
vețian nu a încadrat fapta lui Codrescu ca „omor 

(3) 


55 





cu premeditare“, ci a cerut instanței o încadrare a 
faptei la categoria „omor cu intenţie“ sau eventu- 
al ca „lovituri cauzatoare de moarte“. Instanţa, luînd 
probabil în considerare întreaga situaţie, caracte- 
rul special al motivării acţiunii celor cinci şi des- 
fășurarea incidentului Codrescu — Setu, i-a dozat 
pedeapsa lui Stan Codrescu la trei ani și şase luni 
de recluziune, Curtea nereţinînd acuzaţia că moar- 
tea şoferului Setu a fost provocată intenționat. 
Oliviu Beldeanu a fost condamnat la patru ani, lon 
Chirilă la trei ani şi şase luni, iar Dumitru Ochiu 
la un an și patru luni de închisoare. Stan Codres- 
cu, care s-a întreținut cu noi la Freiburg, răspun- 
zîndu-ne cu o mare liniște aşternută peste furtuna 
de atunci, atrăgîndu-ne cu modestie atenția asupra 
a ceea ce a fost avînt tineresc și amatorism în 
acțiunea de la Berna, despuiată de orice patetism, 
dar limpede în intentionalitățile e1 patriotice și 
anticomuniste, fostul deţinut în închisoarea elve- 
țiană, unde el şi camarazii lui au fost tratați extrem 
de civilizat si uman (directorul închisorii știa 
puţin româneşte în urma unei şederi, cîndva, în 
România), posedă acum cetăţenia elvețiană, şi-a 
agonisit o bună situaţie materială, a acumulat o 
bogată experiență de viaţă în contact cu realitățile 
nemenajante ale exilului, privește înapoi cu 
seninătate, dar rămîne fidel amintirii şi preţuirii 
lui Beldeanu, răpit în 1958 în Berlin, cu ajutorul 
securiștilor redegiști, transportat şi executat în 
România la închisoarea Jilava. Stan Codrescu că- 
lătorește în România unde, cu modestie inimoasă, 
vrea să răsădească ceva din simţul practic elveţian 


56 


historia 


însuşit de-alungul deceniilor, de 
pildă ajutînd la întemeierea unei 
mici întreprideri la Tulcea unde 
se bucură de crearea unor locuri 
de muncă pentru compatrioţii lui. 


Sensul unei jertfe 


Dincolo de semnificațiile de 
neneglijat ale acţiunii de la Berna, 
de perdelele de fum atât ale min- 
ciunii și infamiei comuniste cît și 
ale uitării generale sau, eventual, 
deficitele noastre de comprehen- 
siune, aş reține două momente în 
care se concentrează atît tragicul 
istoric, cît şi atitudinea funda- 
mentală a lui Oliviu Beldeanu și 
sensul superior pentru care s-a 
străduit şi s-a jertfit. Pe cînd se găseau asediați de 
poliția elvețiană în Legația română de la Berna și 
trebuiau să stea pe rînd de gardă: „Ion Chirilă își 
aminteşte că el şi Codrescu au fost treziți de Bel- 
deanu, care, vizibil măcinat de gînduri, le-a spus 
că cea mai nimerită soluţie ar fi ca ei doi să se pre- 
dea în ziua respectivă, iar el să rămînă în Legaţie 
și să moară acolo“ (Stejărel Olaru, Cei cinci care 
au speriat Estul, Bucureşti, 2003, pag. 51). 

Atunci cînd, la capătul procesului de la Ber- 
na, i s-a acordat ultimul cuvînt, Oliviu Beldeanu a 
declarat că el „n-ar fi avut nevoie de apărători și 
că ar fi preferat să se apere singur. Aici, în fața 
Tribunalului elveţian, el nu vrea să răspundă decît 
de faptele sale prin care a călcat legile elvețiene 
(amenințarea poliției elveţiene, introducerea ile- 
gală de arme). Pentru faptele sale pe teritoriul 
Legaţiei, el ar fi gata să răspundă în faţa unei 
instanțe române... În acest scop, el cere să fie 
extrădat şi, în schimbul acestei extrădări, guvernul 
român ar putea să elibereze «cîteva victime ale 
epocii lui Stalin», permițîndu-le să vină în 
Occident“ (Ibidem, pag. 233). 

La colocviul organizat de Institutul Român de 
la Freiburg, la care a participat și Nicolae Flo- 
rescu, directorul „Jurnalului Literar“, de la Bucu- 
reşti, care are meritul de a fi readus la lumină ac- 
țiunea grupului Beldeanu în paginile revistei şi 
prin publicarea unei cărți, contribuţia mea a fost 
intitulată: „Pledoarie pentru un efort de înţelegere 
mai aprofundată a motivărilor Rezistenței Naţio- 
nale din România“. m 





rost nr. 25 - 26 


historia 


Win luoteizor al erusiiz 


Pr. Nicolae 
Georgescu-Edineţt 


Nicolae Georgescu s-a năs- 
cut la 27 noiembrie 1891, în fa- 
milia preotului Toma Georgescu 
şi a Zamfirei, în orăşelul Vălenii 
de Munte. În anul 1912 absolvă 
Seminarul Central din Bucu- 
reşti, iar după patru ani își ia li- 
cența în Teologie. Urmează 
cursurile Facultăţilor de Filozo- 
fie şi Drept — Universitatea Bu- 
cureşti. 

Între 1916-1919 este mobi- 
lizat şi luptă în Războiul de Re- 
întregire, fiind încadrat la Servi- 
ciul religios de la Marele Cartier 
General și terminând stagiul mi- 
litar cu gradul de sublocotenent. 

În anul 1921, Nicolae Geor- 
gescu se căsătoreşte cu Florica 
Mihăescu, din Vălenii de Mun- 
te, și este numit responsabil al 
Seminariilor Teologice în Mi- 
nisterul Cultelor şi Artelor. La 
11 aprilie 1925 este hirotonit 
diacon, iar a doua zi preot, pe 
seama parohiei „Adormirea 
Maicii Domnului“ din Filipești 
Târg, judeţul Prahova. 

La 1 septembrie 1925 este 
numit director al Seminarului 
Teologic din Edineţ, Episcopia 
Hotinului, cu aprobarea, cu titlu 
provizoriu, a episcopului eparhi- 
ot Visarion Puiu, iar de la 1 oc- 


tombrie același an a fost mutat la 
parohia Voronoviţa, aflată la o 
distanță de 30 km de Edineţi. 

În 1926, între preotul Geor- 
gescu şi chiriarh se iscă un con- 
flict?. Acesta a început de la 
manifestările naţionaliste ale 
preotului Georgescu „pe ulițele 
târgului în fruntea cărora mergea 
el însuși“. Episcopul Visarion, 
probabil sesizat de amploarea 
care o căpătase mișcarea inițiată 
de preot, hotărăște să-l demită de 
la direcția Seminarului. Preotul 
refuză să se supună chiriarhului 
şi porneşte chiar o manifesta- 
ție împotriva chiriarhului, la care 
vor fi antrenați și elevii semi- 
nariști. Faţă de acestea, episcop- 
ul Visarion, în urma hotărârii 
Consistoriului eparhial, îl cate- 
risește la 1 februarie 1927. Preo- 
tul Georgescu face apel împotri- 
va sentinței de caterisire la Con- 
sistoriul mitropolitan de la Iași, 
care se întrunește la 26 mai şi 22 
iunie 1927, pentru a dezbate 
cazul. Luând act de faptul că 
Seminarul se află sub autoritatea 
Ministerului Cultelor și Instruc- 
țiunii Publice, care numeşte și 
revocă pe director, Consistoriul 
Mitropolitan apreciază că refuzul 
preotului de a da urmare ordinu- 


sf 


Adrian Nicolae Petcu 
LC 








lui episcopal nu poate fi consi- 
derat un act de nesupunere până 
nu este întrebat și Ministerul. 
Preotul se face totuși vinovat că 
şi-a asociat elevii la acest inci- 
dent. În urma deliberării, Con- 
sistoriul Mitropolitan hotărăște 
reformarea sentinței de cateri- 
sire, aplicând preotului Georges- 
cu Nicolae pedeapsa „sfat şi do- 
Jană duhovnicească“. 

Episcopul Visarion Puiu 
cere Sfântului Sinod să inter- 
vină pentru înlocuirea preotului 
Nicolae Georgescu de la condu- 
cerea Seminarului. La 25 iunie 
1927, Sfântul Sinod intervine și 
Pr. Georgescu este înlocuit cu 
Pr. Gheorghe Cernăuţeanu. 

Ulterior, Pr. Georgescu este 
numit paroh al bisericii Filipeş- 
tii de Pădure, județul Prahova, 
unde rămâne un an, până la | 
iulie 1928, când, în urma Consi- 
liului Eparhial al Arhiepiscopiei 
București, este transferat preot 
ajutător la parohia Sf. Anton 
Curtea Veche din Capitală, pen- 
tru de la 1 aprilie 19209 să i se 
încredinţeze oficiul parohial. De 
acum înainte apare în docu- 
mente şi cu apelativul „Edineţ“, 
adăugat la numele său, pentru 
a-l deosebi de alți preoți cu 


1 ANIC, fond Dudu Velicu, dosar 283, £. 95; Cf. „Luminătorul”, Chişinău, an LVIII, nr. 19, 1 octombrie 1925, p. 14. 
Precizăm că unele date biografice privitoare la acest preot ne-au fost furnizate de dl. Gheorghe Vasilescu, 
responsabilul Arhivei Sf. Sinod al BOR, pentru care, şi pe această cale, îi mulțumim. 


2 Nae Ionescu, Teologia — integrala publicisticii religioase, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Deisis, Sibiu, 


2003, p. 335-336. 


rost nr. 25 - 26 


57 


sf 


numele de Georgescu, numeroși 
în București la vremea aceea. 


Duhovnicul 
studenților 
bucureșteni 


Mutarea la această biserică 
bucureșteană îi va marca întrea- 
ga viaţă de martir al Bisericii 
Ortodoxe. Întâi de toate, preotul 
Georgescu a restaurat biserica şi 
a clădit casa parohială, sub egi- 
da Comisiei Monumentelor Is- 
torice, deoarece la sosirea lui 
acestea „erau ruinate“. Parte din 
banii folosiţi în restaurarea în- 
treprinsă i-a procurat din chiriile 
de pe prăvăliile parohiei pe care 
le construise pe str. 30 Decem- 
brie, nr. 33. Acestea din urmă 
vor fi dărâmate de autoritățile 
comuniste în anul 19673. 

La 26 noiembrie 1929, Pro- 
toieria 1 Capitală îl numeşte pe 
Pr. Nicolae Georgescu Edineţ ca 
„îndrumător duhovnicesc“ şi îl 
înștiințează că studenţii vor pu- 
tea găsi reculegerea spirituală la 
biserica la care devenise paroh. 
Această însărcinare îi era dată în 
urma solicitărilor Centrului Stu- 
dențesc București, pentru „a 
începe o mare zidire duhovni- 
cească personală şi propagandă 
creștină în biserica Sf. Anton- 
Curtea Veche“. De altfel, paro- 
hia la care preotul Georgescu 
fusese numit nu avea decât 14 
familii de enoriași, dat fiind fap- 
tul că în jurul bisericii se aflau 
numai străini+. 

Pr. Nicolae Georgescu-Edi- 
neț avea să devină părintele su- 
fletesc al celor care veneau să 
înveţe în facultățile bucureştene, 
avea să se atașeze de ei, ascul- 


tându-le durerile și sfătuindu-i 
spre tămăduirea sufletului. Mi- 
siunea sa o avem bine descrisă 
în relatarea unui contemporan, 
un apropiat al duhovnicului de 
la Curtea Veche: „Toate festivi- 
tățile le-au început cu servicii 
religioase oficiate la această bi- 
serică; aici am ascultat predici și 
conferințe religioase, aici s-au 
spovedit, s-au împărtăşit, aici şi- 
au făcut rugăciunile lor perso- 
nale în toate nevoile lor sufle- 
teşti. De aici au pornit și în alte 
procesiuni şi manifestațiuni 
aprobate, formal sau tacit, nu 
numai de autorități, dar de în- 
treaga suflare românească şi 
creștină; preotul de aici le-a ofi- 
ciat în calitatea lui de preot al 
studenţilor, toate slujbele de 
care au avut nevoie la cămine, la 
cantine, la sedii, aniversări ale 
societăților studenţeşti, începu- 


historia 





DE |: EET Onofrei 





turi de activitate şcolară: aici 
s-au cununat, aici au botezat 
copii, pe preotul de aici l-au luat 
la înmormântări de studenți, 
chiar afară din Bucureşti etc. 
preotul a făcut totul gratuit, şi-a 
plătit până şi transportul, a ţinut 
cuvântări religioase, patriotice, 
a vorbit deseori, tot în calitate 
de preot al studenţilor, în fața 
profesorilor universitari invitaţi 
la solemnitățile studențești și a 
fost felicitat de aceştia, a ajutat 
bănește, ca nimeni altul, pe stu- 
denţii săraci, împărțind aproape 
tot ce câștigă cu studenţii““s. 

În calitate de duhovnic al 
studențimii bucureștene ia con- 
tact cu curentele naționaliste, 
care se conturau tot mai mult pe 
scena politică a României. În 
același timp, nu trebuie eludat 
rolul major pe care preotul Ni- 
colae Georgescu l-a avut în 


3 ACNSAS, fond Penal, dosar 449, vol. 11, f. 312; Adresa nr. 26/23 mai 2003 a Parohiei Sf. Anton Curtea-Veche 
către Arhiepiscopia Bucureștilor, semnată de Pr. Dinu Provian. 


4 Ibidem, vol. 6, f. 206; vol. 11, f. 312-313. 
S A. Vântu, Duhovnicul studenţilor şi Patriarhia, în „Axa“, an |, nr. 7, 19 februarie 1933, p. 6. 


58 


rost nr. 25 - 26 


historia 


mijlocul studenţilor dornici de a 
descoperi trăirea în duhul orto- 
dox. Într-o societate care evolua 
tot mai mult spre laicizare, iar 
statul se implica tot mai brutal 
în problemele Bisericii, preotul 
Georgescu-Edineţ a reprezentat 
un important factor mobilizator 
în rândurile tineretului universi- 
tar bucureştean și chiar al cre- 
dincioşilor care gustau din plin 
frumoasele slujbe de la biserica 
Curtea Veche. 


„Erou al crucii“ 


Relevant în acest sens este 
momentul rămas celebru în epo- 
că, cel al depunerii crucii la 
Mormântul Eroului Necunoscut. 
De altfel, datorită acestui episod 
preotul avea să sufere foarte 
mult. Mai exact, este vorba de 
inițiativa studenţimii creștine 
bucureștene de a pune o cruce 
de marmură la căpătâiul Eroului 
Necunoscut aflat, ca și astăzi, în 
Parcul Carol din Capitală. Pro- 
blema studenţilor era de a rezol- 
va, din punctul lor de vedere, 
acest „mare neajuns“. 

Pentru aceasta, la sfârşitul 
anului 1932 se va constitui un 
comitet format din studenți, în 
care un rol major îl avea duhov- 
nicul lor — preotul Nicolae 
Georgescu-Edineţ. Punerea cru- 
cii la mormânt era programată 
pentru 24 ianuarie 1933, de ziua 
Unirii Principatelor. Însă, exista 
opoziţia guvernului, care, prin 
vocea ministrului Apărării — 
Nicolae Samsonovici, susținea 
că „mormântul reprezintă un 
simbol nu numai pentru creştini, 
ci pentru cei care s-au jertfit 
pentru Țara Românească“. 

După sfințirea crucii, preo- 


tul Nicolae Georgescu a ținut o 
predică prin care accentua im- 
portanța momentului ce avea 
să-l capete. Apoi, alături de pre- 
otul Ion Dumitrescu-Borşa, Pr. 
Georgescu-Edineţ, în fruntea 
unei procesiuni formate de peste 
2000 de credincioși, a purces 
către Parcul Carol. Crucea a fost 
dusă de către legionarul Traian 
Puiu, ca delegat din partea ini- 
țiatorilor şi de Ilie Imbrescu, ca 
nelegionar, din partea Comite- 
tului Executiv al Uniunii Naţio- 
nale a Studenţilor Creștini din 
România. 

Ajunși în fața Parcului Ca- 
rol, „preotul Georgescu-Edineţ, 
luând în braţe crucea a îngenun- 
cheat în faţa armelor încărcate 
pentru ucidere rostind: «Dacă 
este vorba ca pentru cruce să 
curgă sânge, voiesc să fiu cel 
dintâi care să mi-l dăruiesc cu 
bucurie». Mulțimea întreagă a 
îngenuncheat alături de preotul 
ei“. Astfel, au început alterca- 
țiile dintre credincioşii partici- 
panţi la procesiune și forțele de 
ordine. Credincioșii cu mâinile 
goale, jandarmii cu paturile ar- 
melor și cu gazele lacrimogene. 
Prima victimă a fost chiar Pr. 
Georgescu „care a fost călcat, 
scuipat, lovit cu bocancii solda- 
ților şi peste cap şi peste faţă, în 
sfârşit, a fost batjocorit şi lovit 
(subl. ns.), ca pe vremea perse- 
cuţiilor păgâne“, iar crucea sfâ- 
râmată. 

După consumarea celei de-a 
doua altercaţii, preotul Georges- 
cu i-a îndemnat pe studenţi să se 
retragă. Însă, în timpul înapo- 
ierii, lovit şi însângerat cum era 
preotul nostru, în injuriile și bă- 
tăile jandarmilor avea să fie 
reținut şi dus la poliţie pentru 


sf 


anchetă7. Acolo a fost din nou 
bătut, înjurat şi umilit. 

După eliberare, a fost lăsat la 
domiciliu cu statut „obligatoriu“. 

Toţi preoții din Bucureşti şi 
mulți din ţară, în frunte cu 
Patriarhul Miron Cristea, s-au 
solidarizat cu Pr. Georgescu. Pe 
25 ianuarie, cu ocazia hramului 
Facultăţii de Teologie, Patri- 
arhul Miron Cristean și profe- 
sorii Nichifor Crainic şi loan 
Mihălcescu au considerat gestul 
autorităților polițienești ca un 
„sacrilegiu“. 

Patru zile mai târziu, pe 
fondul unei mișcări studențești 
la nivel național, cu susținerea 
Asociaţiei preoţilor ortodocși 
şi cu binecuvântarea Patriarhu- 
lui Miron Cristea, Pr. Nicolae 
Georgescu, împreună cu diaco- 
nul loan Popescu-Mozăceni, avea 
să aşeze o cruce de flori la Mor- 
mântul Eroului Necunocut. Cu 
această ocazie, Patriarhul Miron 
Cristea l-a numit „erou al crucii“. 

Câteva luni mai târziu, într-o 
notă informativă a Siguranţei, 
15 iunie 1933, aflăm că Garda 
de Fier „intenţionează să facă un 
marş de protest împotriva trimi- 
terii în judecată a preotului 
Georgescu-Edineţ“, preconizată 
pentru 24-25 iunie. Mai mult 
de atât, conform unei dări de 
seamă a Siguranţei, din 18 de- 
cembrie 1935, aflăm că „lon 
Antoniu, președintele Centrului 
Studenţesc București a tipărit un 
manifest prin care cheamă stu- 
dențimea să ia parte la procesul 
preotului Georgescu-Edineţ, care 
va fi judecat sâmbătă 21 de- 
cembrie la Curtea cu Juri. An- 
toniu arată că acest proces tre- 
buie considerat ca al întregii 
studențimi, deoarece în numele 


6 „Curentul““, 26 ianuarie 1933 în ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 5/1930, f. 30. 
7 Ibidem, p. 5; Ilie Imbrescu, Biserica și Mişcarea legionară, București, Editura Cartea Românească, 1940, p. 43-44 
8 ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 9/1933, f. 180. 


rost nr. 25 - 26 


m 
59 


Foto: Bogdan Onofrei 


acesteia s-a încercat punerea 
crucii la mormântul Eroului Ne- 
cunoscut. Deși manifestul a fost 
oprit de cenzură, el este totuși 
tipărit şi răspândit”. 

Nu ştim cum a decurs pro- 
cesul care se preconiza împotri- 
va preotului Georgescu, însă pu- 
tem spune că nu a fost con- 
damnat decât abia în 1938. Mai 
exact, în circumstanțele valului 
de arestări operate de autorităţi, 
la ordinul regelui Carol al II-lea, 
în rândurile fruntașilor legio- 
nari, Părintele Nicolae Geor- 
gescu avea să i se însceneze un 
proces bine mediatizat. 


9 Ibidem, dosar 12/1930, f. 23. 


În noaptea de 16/17 aprilie 
1938, i s-a făcut Pr. Nicolae 
Georgescu o percheziţie la do- 
miciliu, după care a fost reținut 
și trimis în lagărul de la Tisma- 
nal!0. Ulterior, printr-o decizie 
din 21 aprilie 1938 a ministrului 
de Interne, Armand Călinescu, 
Pr. Nicolae Georgescu, alături 
de peste 100 de legionari, era 
trimis cu domiciliu obligatoriu 
în unul dintre lagărele de la Tis- 
mana, Dragomirna sau Miercu- 
rea Ciuc. Motivația: „din cerce- 
tările şi perchezițiunile între- 


historia 





prinse în ultimul timp de către 
organele justiției militare şi 
polițienești, rezultă în mod evi- 
dent, că unii membrii condu- 
cători ai fostului partid «Totul 
pentru ţară» [...] au continuat a 
avea o activitate clandestină 
interzisă de legea pentru apă- 
rarea ordinei de stat și pericu- 
loasă pentru ordinea și siguranţa 
statului“!l. 

Însă, realitatea era cu totul 
alta, precum documentele de 
arhivă ne reflectă, fiind vorba de 
rapoartele Jandarmeriei și Di- 
recţiilor regionale de Poliție în- 
tocmite în urma percheziţiei ge- 


10 Ibidem, dosar 47/1938, f. 1; ACNSAS, fond Penal, dosar 449, vol. 1, f. 512v. la percheziţie 1 s-au confiscat mai 
multe cărți, printre care cele date de A.C. Cuza şi C.Z. Codreanu cu dedicație, considerate „corpuri delicte“. 


1! ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 55/1938, f. 149-153. Se pare că, preotul Nicolae Georgescu a fost 
închis în lagărele de la Tismana și Miercurea Ciuc. 


60 


vost nr. 25 - 26 


historia 


nerale din noaptea din 16/17 
aprilie 1938 către Ministerul 
Afacerilor Interne!2. 

La 17 iunie 1938, Parchetul 
de pe lângă Tribunalul Militar al 
Corpului II Armată București 
dispunea trimiterea în judecată a 
unui lot de 20 de persoane, 
printre care și preotul Nicolae 
Georgescu-Edineţ. Acesta era 
prezentat în referatul Parchetu- 
lui astfel: „Preotul Georgescu 
este parohul bisericii studenților 
(Sf. Anton) din capitală şi s-a 
alăturat mișcării legionare chiar 
în anul 1928, înlesnind ca diver- 
sele comemorări ce se făceau la 
biserică să se desfăşoare într-un 
cadru legionar. A făcut parte în 
anul 1932 din comitetul ce orga- 
niza punerea unei cruci la mor- 
mântul Eroului Necunoscut şi a 
fost printre cei ce au provocat 
incidente grave între autorități și 
legionari la intrarea în Parcul 
Carol. Înlesnea ţinerea de con- 
ciliabule între legionari, chiar în 
biserica unde era paroh“. Pentru 
acestea era acuzat de infracţiu- 
nile de: „uneltire contra ordinii 
sociale“ și „participare la orga- 
nizaţie politică interzisă““13. 

Pentru termenul de pe 25 
iunie, Preotul Georgescu solici- 
ta 12 martori, personalități ale 
vieții religioase şi culturale ro- 
mânești, printre care Episcopul 
Veniamin Pocitan, vicar mitro- 
politan, Pr. Petre Partenie, de la 
Seminarul Central şi preşedin- 
tele Asociaţiei generale a cleru- 
lui ortodox român, profesorul 
Nichifor Crainic ş.a14. 


La înfățișarea din 25 iunie, 
Pr. Nicolae Georgescu a spus în 
depoziţie: „,...Eu n-am aranjat 
comemorări legionare. Făceam 
slujbe religioase, în cadrul misi- 
unii mele, pentru oricine, nu 
numai pentru legionari. N-am 
provocat nici un incident cu 
ocazia punerii crucii la mormân- 
tul eroului necunoscut, ci am 
căutat să înlătur orice discuţii și 
neînţelegeri. 

Nu s-a făcut nici un fel de 
propagandă în biserică, mai 
întâi că nici legionarii nu mi-au 
cerut și mai [ales] eu nu ad- 
miteam aceasta. Nu ştiu de unde 
se deduce că eu sunt legionar, 
mai ales că legionarii s-au mirat 
că ce caut eu între ei. Pe mine nu 
mă interesa culoarea politică, ci 
ordinul ce-l aveam de a conlucra 
cu studenții!S. Am cerut să fiu 
înlocuit, dar nu mi s-a admis. 





sf 


Cartea Pentru legionari a lui 
Corneliu Codreanu o am dată de 
el, ca duhovnic al studenților, 
iar nu ca legionar. 

La moartea lui Moţa și 
Marin, am luat parte ca preot ca 
mulți alții şi afirm că toți preoții 
au luat parte cu aprobarea Patri- 
arhului, aşa mi s-a spus de unul 
dintre preoți. Eu am fost de 
bună credinţă şi am crezut“I6. 

În susţinerea Pr. Georgescu, 
fostul preşedinte al Partidului 
„Totul pentru ţară“, ing. Gheor- 
she Clime, în ședința din 28 
iunie, a afirmat că acesta „n-a 
fost înscris în acel partid, că nu 
a avut nici un rol în mişcarea 
legionară şi că nu a încercat 
nimeni să-i ceară vreo dispoziţie 
în cadrul mișcării legionare“. 

La 1 iulie 1938, prin Sen- 
tința 303, Pr. Nicolae Georges- 
cu-Edineţ a fost condamnat la 


Foto: Bogdan Onofrei 


12 AMIDIM, fond Penal, dosar 40.010, vol. 60, £. 457-461; ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 
47/1938, passim; Ibidem, dosar 48/1938, passim. 


13 ACNSAS, fond Penal, dosar 449, vol. 1, f. 3-14. 


14 Ibidem, f. 47. 


15 La 28 iunie în cadrul procesului preotul Edineţ spunea: „N-am fost preot al legionarilor, ci al tuturor studenţilor 
români creştini“ (Ibidem, vol. 11, f. 313). 


16 Ibidem, vol. 1, f. 357-357. Despre episodul înmomântării lui Moţa şi Marin, acelaşi preot a spus în proces: 
„N-am slujit numai eu, ci sute de preoţi şi P.S. Arhiereu Vicar Veniamin [Pocitan, n.n.], mi-a spus atunci că toţi au 
venit din ordinul Patriarhului“ (Ibidem, vol. 11, f. 313). 


rost nr. 25 - 26 


m 
61 


( 


Pa Tu) 





, 


de 
- 


Foto: Bogdan Onofrei 


E 


un an închisoare corecțională, 
10.000 lei amendă și cinci ani 
interdicție corecțională, pentru 
delictul de „participare la o orga- 
nizațiune politică interzisă“, iar 
pentru acuzaţia de „uneltire con- 
tra ordinii sociale“ era achitat!?7. 


Amnistiat de rege, 
ucis de comuniști 


Aflat la Jilava, la 5 iulie, Pr. 
Georgescu a cerut recurs la 
sentința primită, motivând că 
deși fusese achitat pentru învi- 
nuirea de uneltire contra ordinii 
de stat, a fost condamnat pentru 
participare în organizaţie politi- 
că interzisă, cu toate că dovedi- 
se că nu făcuse parte vreodată 
dintr-o organizaţie cu caracter 
politic şi că rolul său față de stu- 


17 Ibidem, vol. 1, f. 460v. 
18 Ibidem, f. 486-486v. 
19 Ibidem, f. 493-500v. 


62 


dențimea creștină bucureşteană 
fusese dovedit. Practic instanța 
nu luase în seamă probele admi- 
nistrate de inculpatiă. 

Cu toate acestea, recursul îi 
va fi respins de către Curtea 
Militară și de Casare, prin Deci- 
zia nr. 46/30 iulie 193819. 

Pentru reglementarea situa- 
ției sale, Pr. Nicolae Georgescu- 
Edineţ va trimite mai multe me- 
morii către regele Carol al II-lea 
(iulie 1938), Patriarhia Română 
(septembrie, noiembrie 1938 și 
ianuarie 1938), Ministerul de 
Interne (septembrie şi decem- 
brie 1938), Ministerul Cultelor 
şi Artelor și Curtea Militară de 
Casaţie. 

Chiar şi după depunerea 
recursului la 31 ianuarie 1939, 
cererea Pr. Nicolae Georgescu 


historia 






4 
„Ay 





» 

/ 

+. 
„d 


era respinsă în data de 14 febru- 
arie. Deși, în expunerea de mo- 
tive la recursul său, explica 
destul de clar faptul că: probele 
administrate de el în instanță nu 
fuseseră luate în seamă; încă din 
iunie 1938, prin declaraţiile ing. 
Gheorghe Clime şi a fostului 
conducător al Uniunii Naţionale 
a Studenţilor Creștini, Şerban 
Milcoveanu, instanța se convin- 
sese că el nu făcuse parte din 
„statul major al partidului 
(«conducător şi organizație in- 
terzisă de legea ordinii de stat»), 
dar nici măcar ca simplu mem- 
bru al organizaţiei politice le- 
gionare“; și mai ales că, o serie 
de martori îi fusese respinși, ca 
arhiereul Veniamin  Pocitan, 
care „a venit 3-4 zile la rând și 
n-a fost audiat, iar când urma să 





rost nr. 25 - 26 


historia 


fie audiat, s-a spus că nu este 
prezent“20. 

Faţă de aceste vicii de pro- 
cedură juridică, aflat la peniten- 
ciarul Văcărești, Preotul Nico- 
lae Georgescu va depune, la 15 
februarie 1939, o altă cerere de 
recurs. În cele din urmă, prin 
Decizia nr. 277 din 3 aprilie 
1939 Curtea Militară de Casare 
şi Justiţie îi va admite recursul şi 
va fi chiar amnistiat, în baza 
Înaltului Decret Regal nr. 
58/193921. 

La cererea sa, la 15 mai 
1939 a fost reintegrat în postul 
de preot paroh la biserica Sf. 
Anton Curtea Veche. 


x 


Din activitatea cultural-reli- 
gioasă depusă la biserica paro- 
hială, trebuie amintită inițiativa 
Pr. Nicolae Georgescu ca profe- 
sorul Nae lonescu să ţină la 
Curtea Veche un ciclu de con- 
ferințe pentru studenţi, despre 
ştiinţă şi credinţă, începând cu 
10 ianuarie 193722. 

După venirea comuniștilor 
la putere, Pr. Georgescu avea să 
fie arestat din nou, la 17 decem- 
brie 1945, pentru activitatea sa 
din anii '30. 

Date despre Părintele Geor- 
gescu-Edineţ mai avem abia 


BIBLIOGRAFIE 


sf 


pentru anul 1952. Mai exact, 
potrivit unui dodar de peniten- 
ciar întocmit la 15 mai 1952, la 
Jilava, aflăm că acesta era trimis 
în Unităţile de Muncă comu- 
niste, ca detenţie administrativă, 
în baza adresei nr. 8/4956933. 

Câteva zile mai târziu, Pr. 
Nicolae Georgescu-Edineţ tre- 
cea la Domnul. Conform ade- 
verinţei nr. 225/1952 al Servi- 
ciului medical din penitenciarul 
Jilava, aflăm că Părintele a 
murit pe data de 21 mai, orele 
17, 00, de „insuficienţă cardiacă 
decompensată cu edeme gene- 
ralizate“, în infirmeria închisorii 
amintite?4. m 


Izvoare inedite 


e ***Adresa nr. 26/23 mai 2003 a Parohiei Sf. 
Anton-Curtea Veche către Arhiepiscopia Bu- 
cureştilor, privitoare la fostul paroh Pr. Nicolae 
Georgescu Edineţ, semnată de Pr. Dinu Provian. 

e ACNSAS, fond Penal, dosar 449, vol. 1, 6, 9 şi 
11; Ibidem, dosar 447, vol. 3. 

e AMJDIM, fond Penal, dosar 40.010, vol. 60. 

e ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, 
dosare 5/1930; 1/1933; 3/1933; 9/1933; 10/1933; 
44/1938; 47/1938; 48/1938; 55/1938; 12/1939; 
Idem, fond Dudu Velicu, dosar 283. 


Izvoare edite 


e PUIU, Traian, Începuturi de viață legionară 
(amintiri), Editura Mişcării legionare, Madrid, 
1991. 

e CODREANU, Corneliu Z., Pentru legionari, 
Sibiu, 1936, p. 439. 


20 Ibidem, f. 510-513v. 
21 Ibidem, f. 515-516v. 


Lucrări generale 


e „Axa“, an [, nr. 7, 19 februarie 1933. 

e „Calendarul“, an II, nr. 280, 27 ianuarie 1933; 
nr. 281, 28 ianuarie 1933. 

e CARAVIA, Paul coord., Biserica întemniţată. 
România 1944-1989, INST, București, 1998. 

e *** „Cuvântul“, ziar al Mișcării legionare, 
Almanah 1941, Imprimeriile „Cuvântul“, SAR, 
Bucureşti, 1940. 

e IONESCU, Nae, Zeologia — integrala publicis- 
ticii religioase, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, 
Editura Deisis, Sibiu, 2003. 

e IMBRESCU, Ilie, Biserica și Mișcarea legionară, 
București, Editura Cartea Românească, 1940. 

e „Luminătorul“, an LVIII, nr. 19, 1 octombrie 
1925; an LXI, nr. 15-16, 1-15 august 1928. 

e „Lupta de la mormântul fără cruce“, an |, nr. 1], 1 
februarie 1933. 

e MANEA, Vasile, Preoţi ortodocși în închisorile 
comuniste, ed. a Il-a, Patmos, 2001. 


2 „Cuvântul“, ziar al Mișcării legionare, Almanah pe anul 1941, Imprimeriile „Cuvântul“, SAR, p. 26 (cronologia 


Mișcării legionare). 
23 ACNSAS, fond Penal, dosar 449, vol. 9, f. 187v. 


24 Ibidem, f. 191, 194. Data de 21 mai 1952 este menţionată și în „Adresa nr. 26/23 mai 2003 a Parohiei Sf. Anton 
Curtea-Veche către Arhiepiscopia Bucureştilor, semnată de Pr Dinu Provian“. În volumele Biserica întemnițată, 
p. 185 (ediţia în limba engleză) și Vasile Manea, Preoți ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, p. 119, 


anul decesului (1958) este menţionat greșit. 


rost nr. 25 - 26 


63 


sf 


alter ego 





Corina Bistriceanu 


"Țara |pistorilor 


Deschidem discuţia despre lumea păstorească 
asumându-ne riscul de a fi criticați pentru abordarea 
unei teme ce pare desuetă. Păstrăm pentru finalul 
acestui articol răspunsul datorat acelora ce se îndoi- 
esc de actualitatea acesteia. 

Nu demult, oamenii de cultură s-au aplecat 
asupra păstoritului cu atenția cuvenită unei pro- 
bleme cruciale: sunt românii neam de păstori sau de 
plugari? Suntem urmașii triburilor nomade sau ai 
unei populaţii autohtone, sedentare? Mărturisim de 
la bun început că nu acestea sunt întrebările la care 
am căutat răspuns. În cele ce urmează, accentul va 
cădea pe modul păstoresc de viață, încercând să 
redeschidem o perspectivă de interpretare sociolo- 
gică a cărei primă abordare sistematică îi aparține 
lui Traian Herseni, care a formulat-o în lucrarea sa 
Probleme de sociologie pastorală, apărută în 1941. 
De ce este păstoritul o temă de interes sociologic? 
Deoarece agricultura și păstoritul „nu sunt rezultatul 
evoluţiei sociale sau al diviziunii muncii, pentru că 
istoric sunt anterioare acestei faze. Odată, păstorii 
sau agricultorii îşi procurau toate cele necesare 
traiului, de aceea ei au putut forma societăți de sine 
stătătoare, în care toţi să aibă aceeași îndeletnicire. 
Dacă nu ne putem imagina o societate în care toți 
indivizii să fie pantofari, ne putem imagina foarte 
uşor, căci există destule exemple reale, o societate 
în care toți indivizii să fie păstori sau toți să fie 
agricultori.“ (T. Herseni, Probleme de sociologie 
pastorală, Bucureşti, Institutul de Științe Sociale al 
României, 1941, p. 17-18) 


Păstoritul ca timp și spaţiu 


Viaţa ciobanilor îşi are loc deosebit, căruia i-au 
împrumutat numele chiar turmele păstorite: de la 
Lucian Blaga, toţi ne-am obişnuit să numim peisajul 
montan, care alternează lin valea cu înălțimea, 
evitând coastele pieptișe şi prăpăstiile abrupte, 
spaţiu mioritic. Definiţiile ale etnologilor şi antro- 
pologilor străini plasează, însă, societăţile păstoreşti 
în regiunile aride sau semi-aride, în marginea ma- 


rilor ţinuturi cultivabile (cum au fost China, Cornul 
de aur sau Valea Nilului!) şi nu în mijlocul lor, cum 
se întâmplă la noi. Oieritul românesc se sustrage 
acestei definiţii. Centrul lui geografic sunt Carpaţii, 
cu formele de relief înalt, sacralizate de păstori: pa- 
Jiştea, poiana, pădurea. Aşadar un spaţiu ascendent, 
dar verde, învăluit în vegetaţie, a cărei abundență re- 
ușește să îmblânzească ascensiunea verticală a 
muntelui, transformând-o în ondularea plaiurilor ac- 
cesibile umbletului turmelor. Totuşi, acest spațiu nu 
are doar dimensiune ascendentă, este de asemenea 
unul larg şi mobil, căci, odată cu schimbarea ano- 
timpurilor, începeau şi peregrinările ciobanilor, pen- 
dularea lor între stâna de „văratec“ şi locul de iernat, 
care putea fi satul sau zonele joase de câmpie, „bal- 
ta“. Drumurile oilor sunt descrise de etnologi? ca 
răspândindu-se radial, cu plecare din zonele carpat- 
ice, ajungând uneori la peste 1000 de kilometri dis- 
tanţă: „EI în primăvară / Le păştea la țară, / Vara le 
văra / Pe vârful de munte, / Împrejur de curte, / Toam- 
na le-aduna... / Iarna (...) le ierna / Pe ţărmuri de 
mare. '3 Aceste peregrinări singuratice, căci nu erau 
însoțiți decât de oile pe care le păsto-reau și de câini, 
îi face să fie unii dintre marii călători ai lumii, dar nu 
nomazi, căci dorul de casă îi însoțea pretutindeni. 
Transhumanța sau pendularea între munte și 
câmpie este cea care a dat motiv înţelegerii civiliza- 
ției pastorale ca civilizaţie nomadă. Deplasarea avea, 
însă, două repere statornice: satul şi stâna, unul adă- 
postit în văile umbroase ale munților, cealaltă în 
apropierea păşunilor alpine, de cele mai multe ori în 
marginea pădurii de brazi, căci ,, Ce-i mai bun la pă- 
curar / Este bradul nalt și rar, / Pe păcu-rar îl um- 
breşte / Și oile le hrănește. “* Chiar atunci când petre- 
ceau jumătate de an în zonele joase, oierii reveneau 
la munte ca la reperul lor de statornicie. Despărțirea 
de stână, toamna, era grea, chiar dacă iernatul urma 
să se facă în sat. Îngrijorarea de a-şi abandona săla- 
șul nu era stinsă decât de încredințarea că întregul 
cosmos îl va îngriji până la întoarcere: „Rămâi, 
Slână, sănătoasă, / Că noi ne ducem acasă. / Da” 
cine te-a mătura? / Ciocârlia cu coada. / Da” gu- 


1 V. Dicţionar de etnologie și antropologie, coor. Pierre Bonte, Michel Izard, laşi, Ed. Polirom, 1999. 


2V. 1. Ghinoiu, Popasuri etnografice, București, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. 


3 Din P. Caraman 


64 


rost nr. 25 - 26 


alter ego 








Foto: Bogdan Onofrei 


noiu 'cin l-a scoate? / D-apăi vântu cân 'va bate. / 
Apă-n vas cine-a aduce? / Da” omătu” cân' s-a 
duce." 

Timpul pastoral este amplu, deschis, lipsit de 
constrângeri. Nu este limitat nici de ritmul ne- 
iertător al muncilor pământului, nici de vreun calen- 
dar care să impună separaţii între vremea odihnei, a 
lucrului sau a sărbătorii. Singurul orologiu este cel 
cosmic, al astrelor, şi, desigur, cel al turmelor în 
căutare de hrană. Calendarul specific este urmat și 
astăzi atunci când celebrăm, la începutul primăverii, 
prin marea concentrare sărbătorească din preajma 
echinocțiului, urcatul turmelor la munte. Divi- 
nitățile care marchează acest interval sacru au și ele 
trăsături păstoreşti. Astfel, Baba Dochia, personifi- 
care a vechiului an, este o ciobăniță ce își urcă 
turmele la munte prea devreme, Sângiorzul (Sfântul 
Gheorghe) este protector al cailor și vitelor cu lapte 
şi zeu al vegetației, ca şi Lăzărel sau Blojul, dar nu 
al celei cultivate, ci al celei sălbatice, în care îşi află 
hrana turmele și chiar, minunat suprapusă vechilor 
credințe, imaginea mântuitorului lisus este, în 
această perioadă, cea a mielului pascal. Zilele ursu- 
lui, șarpelui, cucului, lupului, Alesul, Ruptul Ster- 
pelor, Sâmbra oilor, Spartul Stânei, Lunea curată 


4 Apud. Traian Herseni, Probleme de sociologie pastorală, 
Bucureşti, Institutul de Științe Sociale al României, 
1941, p. 155. 


rost nr. 25 - 26 


sf 


sunt alte repere temporale specifice universului păs- 
toresc. 


Societăţile păstorești 


Muntele este locul în care ciobanii își au vatra, 
în sate risipite, în care distanţa între case este atât de 
mare încât fiecare gospodărie e un univers în sine. 
În multe din aceste sate de munteni întâlnim cimi- 
tire de curte, unde sunt îngropați morții neamului, 
iar uneori chiar și biserici meşteșugit lucrate în lemn 
şi ridicate în apropierea locuinţei. Păstorii nu adastă 
prea mult în gospodărie; chiar dacă turmele nu sunt 
prea numeroase, astfel că pot ierna în sat, vara urcă 
oile la stână, mai aproape de pășunile cu iarbă grasă. 
În cazurile în care satul nu poate asigura nutrețul 
oilor peste iarnă, ei pleacă la șes, în zone cu climă 
mai blândă, lăsând povara gospodăriei pe umerii 
nevestelor: ,, Zu fe duci cu oile, / Eu îți port nevoile. 
/ Vara-n munte, iarna-n baltă, / Eu cu tine nicio- 
dată “. În ultimul secol, odată cu scăderea dimensiu- 
nilor turmelor, informaţiile înregistrate de cercetă- 
tori dau păstoritului caracterul unei ocupaţii tempo- 
rare, practicată un număr variabil de ani, rareori 
toată viața. Ea, însă, dă aceluia care a făcut-o un sta- 
tut cu totul deosebit de al celorlalți săteni, de cunos- 
cător al plaiurilor, al drumurilor, al cerului, al sem- 
nelor vremii și lighioanelor sălbatice, de om încer- 
cat şi brav. A doua vatră a ciobanilor, cărora [i se 
mai spune şi târlași, era stâna. Austeritatea traiului, 
descrisă de Traian Herseni în monografiile stânelor 
făgărăşene şi bucovinene, aminteşte de cea a 
călugărilor sau a sihaștrilor. Inventarul acestor așe- 
oilor și prelucrării laptelui. 

Cancelarul Ardealului, Nicolae Bethlen, citat 
de T. Herseni, descrie astfel modul de viaţă al oie- 
rilor din veacul al XVII-lea: „În văile lor, păstorii 
aceștia se întrețin numai cu lapte de oaie, din care 


fac un fel de pâine și din ea, pe urmă, o băutură 


covăsită și trebuie să fie o sărbătoare mare când își 
taie vreun miel. Veștmântul lor îl fac din lână, iar în 
cap poartă niște căciuli mari de oaie. Femeile și 
copiii lor sunt îmbrăcaţi la fel cu bărbaţii și trăiesc 
așa de retrași în mijlocul oilor prin munți, încât nu 
se ocupă deloc de tovarășii lor şi cu ce se întâmplă 
în lume. "4 Modelul societăţii păstoreşti descrise de 
contele ardelean introduce o altă dimensiune socială 


65 





a păstoritului, anume cea a vechii organizări tribale 
moștenită de la vechile populaţii autohtone pre- 
romane, căci, după cum mărturisește, oierii locuiau 
însoțiți de familii, în comunități independente: 
„Acești păstori trăiesc de veacuri în fundul văilor, 
ca în nişte republici mici separate, ale căror mem- 
bri nu au nici o legătură cu ceilalți locuitori ai 
Ardealului. Capul familiei este în același timp preot 
și jude, care dimineaţa și seara Stă la rugăciune cu 
casnicii săi, ținând și judecată între ei. Acești 
oameni trăiesc slobozi, așa că numai atunci merg la 
proprietarii de moșii (...) când vreau să se căsăto- 
rească, ei având dreptul de a-i căsători şi apoi o 
dată pe an, când fac socoteală despre oile primite și 
produsele lor, cu o preciziune și cinste exemplară. 
Văile și le părăsesc acești păstori la sfărșitul verii, 
când își mână oile în locurile băltoase de pe mar- 
ginea Dunării în Tara Românească, unde ele gă- 
sesc și iarna iarbă verde prin Stufișuri. Primăvara 
apoi, se întorc şi dau socoteală despre banii primiți 
de la cumpărătorii de oi turci, ceea ce formează 
partea mai mare a venitului boierilor nemeși din 
Ardeal. 5 Nu este precizat în mod clar în acest pasaj 
dacă transhumanţa de la munte în câmpie era făcută 
de păstori împreună cu familiile lor, sau dacă, la fel 
ca şi astăzi, se deplasau singuri. Și mai greu de 
supus erau oierii moldoveni, constituiți, în secolul al 
XVIII-lea, în adevărate republici autonome, cu legi 
şi judecători proprii. Dimitrie Cantemir îi remarcă, 
la rândul lui, în Descriptio Moldaviae: „Ei nu știu 
să sape ogoare, care în munţii lor nici nu Sunt, Și 
toată munca lor stă în îngrijirea oilor. Plătesc un bir 
anual, nu cât vrea domnul, ci cât făgăduiseră ei 
domnitorului mai înainte și această făgăduială o 
reînnoiesc prin trimișii lor ori de câte ori Moldova 
capătă un domn nou. Dacă domnul ar vrea să se 
poarte mai aspru cu ei şi să le impună poveri noi, 
nu Stau mult la tocmeală ci, refuzând cu totul birul, 
se retrag în văgăunile munţilor; de aceea niciodată 
domnitorii nu le cer mai mult decât trebuie. “6 
Oricât de mobile ar fi fost aceste clanuri păstoreşti, 
ele nu își părăseau munții pentru a migra, în docu- 
mentele cunoscute nefiind pomenite asemenea 
deplasări de populaţii compacte, asemănătoare celor 
întreprinse de triburile nomade. Cei care călătoreau 
pe distanțe mari erau doar păzitorii turmelor, care 
aveau, în țările române, statutul excepțional al stră- 
5 Ibidem. 


alter ego 


inului privilegiat, purtător de veşti și poveşti, care în 
alte părți ale lumii era jucat de negustori. O dife- 
rență esențială există între aceste două mari tipuri de 
călători: în vreme ce negustorii, agenții străinătății şi 
ai stranietății, erau mânaţi, în rătăcirile lor, de o avi- 
dă curiozitate și de dragostea de câştig, reținând și 
reflectând din tărâmurile străbătute doar exotismul, 
pitorescul, ceea ce uimește prin necunoscut, mânați 
fiind de setea de aventură spre descoperiri pe care 
nu adăstau să le pătrundă, păstorii îşi prețuiau mai 
mult decât orice turmele avute în pază, hrănindu-le, 
ferindu-le de geruri și de fiare, nu pentru a dobândi 
averi, ci pentru că „aşa au fost lăsaţi“. Dorul, jalea 
şi urâtul îi însoțeau pe drumurile lor și, după un 
timp, satul își revendica fiii rătăcitori (,„Nu mă 
mustră numai Satul / Și mă mustră lumea toată / Că 
nu pun mâna pe sapă / Și tot urc pe munți de piatră 
/ Să mulg oile-n găleată 7), iar nevoia de a rămâne 
lângă vatră devenea apăsătoare: „Și nu mai sînt cum 
am fost. / De m-aș face cum eram,/Măcar de-aș trăi 
un an, / Și să vin şi eu acas”, / Ca să ar măcar un 
pas, / Să-mi leg via pe harac, / Că-i bun vinul cu 
răstrap. / Le-aș lăsa boalii de oi / Și aş scăpa de 
nevoi. “8 Totuşi, despărţirea de viaţa de păstor nu se 


> = 


Foto: Bogdan Onofrei y i 





6 Dimitrie Cantemir, Descriptio Maoldaviae, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, trad. de Gh. Guţu, p. 301. 
7 Gh. N. Ungureanu, Floricele din Parâng, Gorj, 1971, p. 31-34. 


8 Ibidem. 


66 


rost nr. 25 - 26 


alter ego 


făcea niciodată cu inima uşoară, motiv pentru care 
era, de multe ori, amânată: „Nu las bieții mielușei / 
Pe sub brazi şi pe sub tei, / Nici drăguțele mioare / 
Singure printre izvoare“. 


Sacrul păstoresc 


S-a spus că ocupaţia creșterii animalelor în 
spațiul românesc este de aceeași vârstă cu 
civilizaţia geto-dacă de la care s-au moștenit multe 
din cuvintele specifice (baci, gălbează, țap, stână, 
strungă, țarc, brânză ş.a.); au fost şi teorii, ca cea 
binecunoscută a lui Ovid Densușianu, care au vă- 
zut în influenţa romanică factorul determinant al 
răspândirii acestei ocupaţii. Oricare ar fi sorgintea 
istorică a păstoritului, civilizația căreia i-a dat 
naștere este una purtătoare de etnic, cum consideră 
Traian Herseni, tipic românească. La noi, ea s-a 
constituit ca un tip aparte civilizație sacră, căci 
dincolo de a fi o simplă ocupaţie, ea se afirmă ca o 
formă de cult. Într-adevăr, oile sunt, în mitologia 
românească, animale sfinte. Credinţele populare 
spun că diavolul, deşi se poate metamorfoza în 
orice viețuitoare, nu se poate înfățișa în chip de 
oaie, albină sau arici. Ca animale sacre, acestea nu 
pot fi atinse de femei, considerate impure, conta- 
minate de influenţa demonică. Prezența lor la stână 
ar fi putut avea influențe nefaste asupra oilor şi 
păzitorilor lor. Deşi există cazuri, în eposul româ- 
nesc, în care turmele sunt păzite de păstoriţe, aces- 
tea nu se identifică prin trăsăturile lor feminine, ci 
prin cele ale femeii-bărbat, ale amazoanei. Mai 
mult, pentru ciobani, investiţi cu atribute sacerdo- 
tale, există, în intervalul de timp dintre urcarea 
oilor la munte și Sf. Ilie, interdicții de castitate, 
când acestora le este interzis să coboare în sat sau 
să-şi primească nevestele la stână. 

Asumându-și statutul sacru de preot — în 
absenţa bisericii şi a preoților investiţi (păstori de 
suflete) — ei își aleg singuri un templu (un copac din 
codru, de obicei un brad pe care crestează, cu topo- 
rul sau cu briceagul, semnul crucii) şi slujesc direct 
divinității-păstor, Zeul-Moş sau Ciobanul-Moş: „Pe 
cel câmp verde-nflorit, / Holerunda lerul Doamne, / 
Paște-mi o turmă de oi. / Dar la oi cine-mi şedea? / 
Ședea-mi Zeul Dumnezeu, / Și-mi şedea pe-un buci- 
umaș, / Și-mi Zice-ntr-un fluieraş, / Cum îmi zice, oi 
îmi strânge, / Cum îmi tace, oi întoarce. * Pe lângă 
atributele unui păstor ce-și conduce turma din fluier, 
Dumnezeul-păstor are calitățile unei divinități 


9V. M. Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 


rost nr. 25 - 26 





uraniene, celeste: el poartă „un hojmânt / Până-n 
pământ. / Dar nu e hojmânt ales, / Este cerul tot 
dires.*9 

În aceeași linie de influență mitică indo-euro- 
peană se plasează și cultul focului viu, cel făcut din 
iască, cu puternice virtuți vindecătoare, de purifi- 
care a turmei şi având funcție apotropaică. În legă- 
tură cu funcția sacerdotală a ciobanilor, trebuie 
menţionată credința că acest foc nu putea fi făcut 
decât de un flăcău virgin. Muzica magică a fluie- 
relor, cavalelor, tulnicelor şi buciumelor este tot o 
creație ciobănească, ce-şi prelugește ecourile în de- 
corul cosmic. La rândul lor, evenimentele vieții 
omenești capătă, în acest cadru, dimensiuni cosmice 
— şi nimic nu ne este mai aproape de suflet decât 
moartea ritualică a ciobanului mioritic din balada 
prelucrată de V. Alecsandri, arhetip al etnosului ro- 
mânesc. Alegoria înmormântării păstoreşti, înfăți- 
şată în numeroase creaţii ale eposului păstoresc, 
mărturisește caracterul sacru al relaţiei între cioban 
și cosmosul mitologic, care îl asistă ca pe un demi- 
urg apus: „,„De-mpânzit, cin-te-a-mpânzit? / Luna, 
când a răsărit / Pe mine că m-a-mpânzit. / Lumâna- 
rea cin ţi-a pus? / Soarele, când a fost sus. / De-n- 
gropat, cin 'te-a-ngropat? / Trei brazi mari S-au răs- 
turnat. 


Unde este ţara păstorilor? 


Promiteam, în debutul acestui articol, să argu- 
mentăm actualitatea abordării unei teme ce aparent, 
se referă la realităţi apuse ale lumii noastre. Ar fi 
acesta argumentul pentru o privire în oglindă, căci 
cine ar putea avea pretenţia că o societate este doar 
atât cât reprezintă în vremelnicul moment al 
prezentului? Figura ancestrală a păstorului vieţu- 
ieşte în tipurile românești, fie că vorbim de tipuri 
sociale, culturale, religioase sau istorice. Purtăm în 
noi vechile relicve, deşi adesea le înăbuşim în mor- 
manul modelor preluate din alte părţi, şi nu ne 
putem dezice de ele decât în măsura în care ne dez- 
icem de noi înşine, de identitatea noastră etnică. 
Dimpotrivă, în vremea invaziei unor pseudoculturi 
contemporane „de unică folosință“ este de impera- 
tiv să ne redescoperim statornicia în ipostaza sa au- 
tentică. Ne paşte altminteri pericolul transformării 
în adevăraţi nomazi al noii lumi desacralizate, în 
populaţii mişcătoare, cărora dorul şi urâtul nu le 
poate fi astâmpărat decât prin amintirea vetrelor 
părăsite. m 


67 


sf 


cuvîntul monahului 


Arhim. Serafim Man* 


Banalitatea unui 
genocid fără sfirşit 





cu toată certitudinea: viaţa. 


Dacă ne-am întreba care este 
cel mai mare dar pe care ni l-a dat 
Dumnezeu, am putea răspunde 


Nu numai pentru că acum ne putem bucura 
de frumusețile lumii, ne putem îndeplini 
dorințele, dar mai ales pentru că, după această 


existenţă, ne aşteaptă viața veşnică. 


Viaţa este o taină dumnezeiască. În sufletul 
omului, Dumnezeu a pus această lege a iubirii 
între bărbat şi femeie, această dorință de unire, de 
contopire care se împlineşte prin căsătorie, iar 
scopul ei este nașterea de copii. Aceasta este și 
prima poruncă ce a dat-o Dumnezeu oamenilor: 
„Creşteţi şi vă înmulțiți şi umpleți pămîntul și 
stăpîniți“ (Fac. 1, 28). Dumnezeu l-a înălțat pe om 
la cinstea de a fi împreună lucrător cu EI la zămis- 
lirea vieţii. Omul aduce trupul muritor, iar Dum- 
nezeu pune în el scînteia divină, sufletul. Ca ur- 
mare, Dumnezeu singur are puterea să dea viață și 
numai El are dreptul să o ia. Oricine își asumă 
dreptul asupra vieţii lui sau a altuia, săvîrşește cel 
mai mare păcat, răpește stăpînirea de la Dumne- 
zeu, care este Domn al vieții şi al morţii. 

Ne întristăm cînd auzim de războaie, de crime 
sau de accidente, dar nu ne gîndim că, de-a lungul 
timpului, avortul a curmat mai multe vieți decît 
toate războaiele şi bolile la un loc. În faţa lui 
Dumnezeu, avortul este cea mai urîtă crimă, ca în- 
săşi mama să-și ucidă copilul, lucru ce nu se 
întîmplă niciodată în lumea animalelor. 

Întreruperea sarcinii, indiferent de modul cum 
este practicată, era considerată dintotdeauna o 
crimă cutremurătoare; de aceea, şi în Jurămîntul 
lui Hipocrate (+375 î.H.) care este acceptat pînă 
azi drept jurămînt medical, medicul, slujitorul 
vieții se angajează în fața lui Dumnezeu și a 
oamenilor: „...nu voi da femeii substanţe avor- 


* Fost stareţ al Mănăstirii „Sf. Ana“ — ROHIA, 1973-1983 


68 


tive...“. Deci, avortul îl putem considera crimă cu 
premeditare, chiar dacă după legile omenești nu 
este sancționat; în judecata lui Dumnezeu va fi 
chiar mai aspru pedepsit decît uciderea unui om. 


Dublă crimă 


Avortul este o dublă crimă: în primul rînd 
împotriva lui Dumnezeu, care a creat acea fiinţă, 
și apoi împotriva acelui suflet care, nefiind unit cu 
Hristos prin taina Sfîntului Botez, va fi lipsit de 
slava lui Dumnezeu, rămînînd într-un loc 
întunecos pînă la înfricoşata judecată cînd, prin 
mila lui Dumnezeu, va fi izbăvit. Asupra femeii, 
însă, rămîne un mare păcat de moarte. 

Pînă nu demult se vehiculau diferite păreri, 
cum că trecerea fătului la calitatea umană s-ar 
petrece numai la începutul celui de-al doilea tri- 
mestru al sarcinii, dar adevărul nu este acesta. 
Mari personalități din domeniul medicinii din mai 
multe țări (America, Anglia, Franța, Grecia şi al- 
tele), punîndu-și problema în legătură cu vino- 
văția sau nevinovaţia avortului, folosind cele mai 
moderne mijloace tehnice, au urmărit evoluţia 
fătului din momentul concepţiei şi pînă la naștere, 
stabilind următoarele: 

e |a 18 zile, începe să se facă simțită bătaia 

inimii; 

e la cinci săptămîni se disting clar nasul, 

obrajii și degetele; 


rost nr. 25 - 26 


cuvîntul monahului 


e |a șase săptămîni este format scheletul şi 
încep să funcționeze rinichii, stomacul, 
ficatul și sistemul nervos; 

e iar la trei luni are toate organele interne 
definitiv conturate, chiar şi amprentele degetelor, 
şi are atîta viață încât se mișcă, îşi întoarce capul, 
își schimbă expresia feţei, îşi suge degetul. 



















rost nr. 25 - 26 


sf 


Deci, fătul este o ființă omenească chiar în 
momentul conceperii sale. Prin urmare, la orice 
termen s-ar produce întreruperea sarcinii, avem 
de-a face cu întreruperea unei vieți, chiar dacă 
aceasta se află în stadiul ei de început. Mulţi cred 
că micuța ființă plămădită în trupul mamei nu știe 
Şi nu simte nimic atunci cînd se hotărăște să plece 
pe drumul avortului. Dar se înșală. Un mare 
medic american, director al unei clinici în care se 
efectuau 30.000 de avorturi pe an, a realizat fil- 
marea, cu o tehnică specială, a avortului unui făt 
de trei luni. Filmul dovedește fără putință de 
tăgadă că fătul simte apropierea și amenințarea 
instrumentului ucigaș al avortului. Ca urmare, el 
se mișcă agitat, bătăile inimii îi cresc de la 140 la 
200 şi, încercînd parcă să se salveze, deschide larg 
gura ca într-un strigăt pe care nu-l aude nimeni. 
Chiar așa a și fost intitulat filmul respectiv: 
„Strigăt mut“. În multe țări, femeilor care vin pen- 
tru avort li se proiectează secvenţe din acest film. 
Drept urmare, un număr destul de mare dintre ele, 
îngrozite de realitate, renunţă la planul lor ucigaș. 


69 


Un păcat care se plătește 
aici și dincolo 


Avortul este unul dintre păcatele mari, care 
aduc mînia lui Dumnezeu peste noi toţi, iar femeia 
care moare în timpul avortului este ca şi cum s-ar 
omori singură, iar după canoanele Sfinţilor 
Părinţi, Biserica nu are voie să facă rugăciuni pen- 
tru sufletele lor, acesta fiind păcat împotriva 
Duhului Sfînt. Avortul este păcat strigător la cer și 
aduce pedeapsa lui Dumnezeu şi în viața aceasta, 
dar mai ales după moarte. Pedeapsa imediată este, 
uneori, chiar moartea; iar mai tîrziu, neputinţa de 
a aduce pe lume alți copii, boli asupra celorlalți 
copii și a părinților, neînțelegeri între soți și altele. 
Păcat au însă şi cei care îndeamnă la săvîrşirea 
avortului — soți, mame, prieteni, precum şi cei 
care săvirşesc avortul — medici, asistente ori 
farmaciști care dau medicamente împotriva con- 
cepţiei. 

Păcatul uciderii de prunci îndepărtează fe- 
meia de Sfinta Împărtășanie, iar pe cele care au 
săvîrşit mai multe avorturi, chiar pînă la moarte. 
Dar, Harul și Mila lui Dumnezeu, care nu voiește 
moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, 
a rînduit pentru ucigașii de prunci canonisiri şi 
leacuri sufletești pentru mîntuirea lor din prăpas- 
tia pierzării în care s-au prăbuşit, începînd cu 
mărturisirea în fața duhovnicului și împlini- 
rea canonului dat. Pentru a vă învrednici de 
iertare, trebuie să vă plîngeţi mult păcatul și să 
vă faceţi o aspră pocăință toată viața, precum 
David care spunea: „Şi păcatul meu înaintea mea 
este pururea“. 

Mîntuitorul spune: „Fericiţi cei ce pling, că 
aceia se vor mîngiia“ (Matei 5, 4). Se referă toc- 
mai la lacrimile căinței, la plînsul sufletului, la 
părerea de rău pentru că prin păcat l-am supărat 
pe Dumnezeu. Așa au plins fiul risipitor, femeia 
păcătoasă, care a spălat picioarele Mîntuitorului 
cu lacrimi, regele David, care şi-a pus toată du- 
rerea sufletului în strigătul de iertare: „Miluieşte- 
mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!“ — din 
psalmul 50, lăsîndu-ne peste veacuri un model de 
pocăință. Vremea de acum este vremea pocăinței, 
este timpul milei lui Dumnezeu, să n-o pierdem! 

Sfintul loan Gură de Aur spune: „Păcatele 
tale sînt scrise în cartea vieţii, iar lacrimile tale 
sînt buretele ce le şterge“; „Vărsaţi şiroaie de 
lacrimi din adîncul inimii, ca Domnul să se 
milostivească spre voi şi să vă dea iertare!“ Dacă 


70 


cuvîntul monahului 


tu îți aduci aminte de păcatul tău și-l vei plînge 
„cu amar“, ca Sf. Apostol Petru, bunul Dumnezeu 
te va ierta, pentru că zice: „Eu sînt Acela Care 
şterge păcatele tale și nu își mai aduce aminte de 
fărădelegile tale“ (Isaia 43, 2). 


Mîntuiţi-vă prin naștere 
de prunci! 


Dacă nu vom părăsi păcatul uciderii de prun- 
ci nenăscuţi, țara va merge tot mai rău, familiile se 
vor destrăma, pierzîndu-și scopul dat de Dumne- 
zeu, iar duşmanii şi străinii uşor ne vor putea robi. 

O tristă statistică arată că România se situează 
în fruntea ţărilor cu cel mai mare procent de avor- 
turi. De aceea, Dumnezeu ne trimite atîtea 
necazuri şi suferinţe ca pedeapsă și canon pentru 
acest genocid fără egal în istoria neamului. 

Lăsaţi copiii să se nască, nu-i omoriți prin 
pază, nici prin medicamente și mai ales prin avort. 
Cînd s-a născut Sfîntul loan Botezătorul, rudele şi 
vecinii, văzînd minunile ce-au însoțit acea 
naştere, se întrebau: „Ce va fi, oare, copilul aces- 
ta?“ (Luca 1, 66). O astfel de întrebare să vă 
puneţi şi voi, mamelor, înainte de a face un avort. 
Şi mai ales nu uitaţi că „fiii sînt moștenirea 
Domnului, rodul pîntecelui. Fericit este omul 
care-şi va umple casa de copii...“ (Ps. 126, 3, 5). 

Părinţii, prin nașterea și creşterea copiilor 
aduc lui Dumnezeu jertfă bine plăcută, se fac 
purtători de cruce, iar crucea este o cale ce va 
duce la mîntuire. „Femeia se va mîntui prin 
naşterea de copii“ (| Tim. 2, 15) — spune Sfîntul 
Apostol Pavel. 

Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născînd și 
crescînd copii, pentru că părinții ce îşi omoară 
pruncii își nimicesc singuri continuitatea vieții și 
pomenirea lor pe acest pămînt. Lăsaţi plăcerile 
trecătoare, răbdaţi necazurile acestei vieți, luptaţi 
cu bărbăție pentru înmulțirea neamului nostru. 
Dumnezeu ne-a făcut în acest scop ca să umplem 
pămîntul şi să-l stăpînim. Să căutăm a ne arăta 
vrednici acestei meniri dumnezeiești, pentru ca să 
nu auzim în vremea judecății: „Depărtați-vă de la 
Mine cei ce aţi lucrat fărădelegea!“ (Matei, 7, 23). 
Rugaţi-vă neîncetat Bunului Dumnezeu să vă ierte 
acest mare păcat şi cereți ajutorul Maicii Dom- 
nului, că este o caldă rugătoare pentru mîntuirea 
celor păcătoşi, ca să fiți izbăvite de chinul cel 
veşnic. 

Bunul Dumnezeu să vă ajute! m 


rost nr. 25 - 26 


cuvîntul monahului 





sf 


Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev* 


O parere ortodoxă 
despre clonare 


În discuţiile despre clonare, un aspect 
a trezit nedumerirea ortodocșilor: 
oameni absolut necredincioși, 
necreștini declaraţi, se pronunță 


împotriva clonării. Noi am observat cu 
nedumerire că acele grupe cu care noi, de obicei, 
ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi 
pe aceeași linie cu noi. Ce ortodoes ar fi putut să 
vadă un aliat în Congresul american sau în 
preşedintele Clinton? Dar uite că și ei s-au 
pronunțat împotriva clonării oamenilor. Desigur, 
aceasta este o mirare îmbucurătoare. Dar mirarea 


este o reacție emoţională. 


În ortodoxie, însă, se obişnu- 
ieşte a gândi asupra reacțiilor pro- 
prii, asupra motivelor acțiunilor și 
sentimentelor personale. Dacă noi, 
în această problemă, ne-am dovedit 
a fi împreună cu necreştinii, ce în- 
seamnă asta? 

Reflexele partinice se revoltă: 
de vreme ce tu te-ai dovedit a fi soli- 
dar cu dușmanul tău, înseamnă că ai 
greșit ceva. Însă aici, de acum, e 
treaba rațiunii și a conștiinței să spui 
acestor reflexe: „taci!“ Nu merită să 
te cerți cu tabla înmulțirii, chiar dacă 
este de acord cu ea cel mai înrăit 
dușman al tău. Lumea oamenilor e 
foarte complicată. Și în această 
lume, noi nu avem dușmani ab- 
soluţi. Nu există oameni cu care noi 
să ne contrazicem absolut în toate. 
Contrazicându-ne în ceva, noi avem 
păreri înrudite în altceva. Cum 
spunea Sf. loan Gură de Aur: „Noi 
nu avem nimic comun doar cu dia- 
volul, însă cu toţi oamenii, noi avem 
multe în comun“. 


Înseamnă că nu pe tine trebuie 
să te condamni pentru neatenția în 
urma căreia, dintr-o dată, te-ai dove- 
dit solidar cu oponenții tăi tradițio- 
nali, ci să te bucuri pentru aceea că 
ceva general uman s-a dovedit a fi 
mai puternic decât ceea ce le despar- 
te. Și aici apare întrebarea: motivele 
pentru care creştinii ortodocşi se fe- 
resc de experimentele clonării sunt 
strict bisericești sau nu? Noi ne pro- 
nunțăm împotriva clonării deoarece 
această activitate contrazice ceea ce 
scrie în catehismele noastre, sau din 
alte motive? Ceea ce e specific doar 
creştinismului ortodox, ceea ce deo- 
sebeşte concepția noastră de concep- 
ţia celorlalți oameni ne obligă să fim 
împotriva clonării sau poate că argu- 
mentele noastre, dacă e să ne gândim 
mai serios, se vor dovedi a fi aceleași 
pe care le înaintează oamenii altor 
credințe şi convingeri? 

Merită să ne gândim la asta 
anume pentru succesul luptei noas- 
tre împotriva clonării. 


* Institutul Teologic „Sf. Tihon“, Moscova 


rost nr. 25 - 26 


Atenţie unde „săpăm“! 


Se ştie că atât în Rusia, cât și în 
alte țări, cea mai mare prăpastie între 
Biserică și „societatea civilă“ se 
ivește anume în sfera problemelor 
despre reproducere. Problemele 
moralei sexuale, a contraceptivelor, 
a avorturilor etc. Biserica le tratează 
evident (și spre mâhnirea lumii 
laice) altfel decât o fac stereotipurile 
conştiinţei de masă. În conștiința de 
masă e foarte adânc înrădăcinat 
stereotipul potrivit căruia „Biserica 
întotdeauna e împotriva a ceea ce 
aduce bucurie oamenilor“. Hai să nu 
ne amăgim, autoritatea Bisericii în 
societate nu e chiar atât de mare ca în 
conștiința oamenilor nebisericești, 
opinia susținută de Biserică să 
devină de la asta mai autoritară și 
mai acceptabilă. Dimpotrivă, în 
conștiința multor oameni, proble- 
mele legate de viața sexuală se 
rezolvă mai degrabă printr-o reacție 
inversă celei bisericeşti: „Fi, dacă 
până și călugării ăștia, care nu 
înțeleg nimic în dragoste şi plăcere, 
ne spun să ne ferim de asta, cu atât 
mai mult merită să încerci!“. În- 
seamnă că noi trebuie să înaintăm ar- 
gumente care să fie înțelese nu nu- 
mai de oamenii care acceptă întru to- 
tul sistemul de valori bisericesc, ci și 
de „cei din afară“. E de folos a speci- 
fica oamenilor că noi avem aceleași 
motive împotriva clonării ca și ei. În 
primul rând, noi ne ferim să pătrun- 
dem într-o sferă despre care cunoaş- 
tem foarte puţin. Câştigând în ceva, 
oare nu vom pierde noi altceva mult 
mai important, deocamdată 


m 
TĂI] 


sf 


neobservat pentru noi? O dată noi 
„am făcut-o“. Nouă „ne-a mers“ în 
acea joacă pe care au pornit-o 
fizicienii în anii '40. După martiriile 
personale ale autorilor bombei atomi- 
ce americane, ei nu știau dacă reac- 
ţia atomică provocată de ei va avea 
un efect local limitat sau, o dată în- 
cepută descompunerea atomică, va 
înghiți materia la nesfârșit, nimicind 
toată substanţa vie din jur, Pământul, 
Universul... Atunci nouă ne-a mers. 
Sub lopata noastră îndrăzneață, nu 
s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare 
există garanţia că în locul unde sapă 
astăzi biologii nu este o astfel de 
mină? Analogia cu atomicienii ne 
ajută să exprimăm și a doua teamă a 
noastră. Unde e garanția că din clo- 
nare nu se poate face o „bombă bio- 
logică“? Unde e garanția că stăpâ- 
nitorii lumii acesteia nu vor utiliza 
această practică pentru producerea 
unei noi rase umane care să cores- 
pundă mai bine închipuirilor lor de- 
spre alegătorul ideal? 


Sunt clonele oameni? 


În al treilea rând, cum vor arăta 
relațiile între oamenii acestor rase 
diferite? Oare toţi vor recunoaște 
clonele drept oameni? Ce vor fi ei în 
propria lor receptare? Cum vom 
arăta noi în ochii lor? Mai în scurt, 
aici noi ajungem la întrebarea pe 
care Biserica de mult le propune 





medicilor şi juriștilor să o rezolve: 
„ce este omul“? Când începe și când 
se termină viața omenească? (pro- 
blema avorturilor și a eutanasiilor); 
ce îl face pe om să fie om? (Proble- 
ma oamenilor cu psihicul afectat.) 

În al patrulea rând, se va de- 
clanșa oare instinctul matern la fe- 
meie, dacă ea nu va trece prin purta- 
rea sarcinii și naşterea copilului? 
Oare va fi iubit un astfel de copil? În 
general, aceste argumente se pro- 
nunță în jurul problemei drepturilor 
omului: ce drepturi are omul și cine 
anume deține aceste drepturi? Dar 
are oare Biserica argumente proprii 
împotriva clonării? Deocamdată eu 
nu am întâlnit astfel de argumente. 
Strigătele emoționale, de felul ace- 
luia cum că prin crearea omului de 
către om este uzurpat dreptul Crea- 
torului Divin, şi de aceea e satanism 
curat, mie nu mi se par convingătoa- 
re. La urma urmei, la început și lu- 
mina a apărut după voia dumne- 
zeiescului „să fie!“ Acum însă, crea- 
rea luminii e accesibilă și oamenilor, 
şi noi nu vedem nimic blasfemitor 
în lucrul electricianului sau a opera- 
torului staţiei electrice. 

Graba unui astfel de argument 
se vede din pilda extraordinară po- 
vestită de Antuan de Saint-Exupery 
în romanul „Citadela“: „Trăia pe lu- 
me un alchimist, el voia să descope- 
re taina vieții. Și s-a întâmplat așa 
încât, cu ajutorul resorturilor, a reu- 


cuvîntul monahului 


şit să obțină un boţ de aluat viu. Au 
alergat logicienii. Au repetat expe- 
riența, au amestecat prafurile și alia- 
jele, au aprins focul sub resort și au 
obținut încă un boț viu. Au plecat 
strigând tare că taina vieţii nu mai 
este taină, că viaţa este o urmare fi- 
rească a cauzelor şi efectelor, influ- 
ențele pe care le suportă prin încăl- 
zire elementele lipsite de viaţă. Lo- 
gicienii, ca întotdeauna, au înțeles 
totul de minune. Ei n-au înțeles că 
natura creatului și natura creării nu 
seamănă între ele, puterea creativă, 
epuizându-se, nu lasă urme. Nu în 
zadar creatorul întotdeauna abando- 
nează creația sa și creația intră sub 
stăpânirea logicii. Și eu m-am în- 
dreptat smerit spre prietenul meu 
geometrician. „Unde ai văzut tu 
ceva nou? — a întrebat el — viaţa a dat 
naștere vieții. Noua viață a apărut 
datorită alchimistului, iar alchimis- 
tul, din câte știu eu, este viu. Despre 
el au uitat, cum se și cădea, creatorul 
dispare şi ne lasă nouă creația“. 
Dacă savantul cu rațiunea sa 
creează viața, asta nicidecum nu 
înseamnă că pentru crearea vieții nu 
e nevoie de minte. Dacă omul poate 
crea viaţa, înseamnă că el, într-ade- 
văr, poartă în sine chipul propriului 
său Creator. Eu sunt convins că 
orice performanţe ale științei nu fac 
decât să-L proslăvească pe Creato- 
rul raţiunii noastre, dar nicidecum 
nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să 
aud și următorul argument specific 
„teologic“ împotriva clonării: aceas- 
ta va fi o naștere fără dureri, şi prin 
aceasta se va anula porunca Dom- 
nului, care a trimis suferinţe în tim- 
pul nașterii pentru păcatul originar. 
Dar pedeapsa pentru păcat a fost 
triplă: nerodirea pământului, care va 
rodi doar „spini și pălămidă“; greu- 
tatea muncii („în sudoarea frunții 
tale“) și chinurile nașterii. La drept 
vorbind, cu toate aceste urmări ale 
păcatului originar, munca omeneas- 
că luptă de mult și cu destulă efi- 


vost nr. 25 - 26 


cuvîntul monahului 


ciență, iar Biserica nu l-a condamnat 
niciodată pentru asta. Dacă ar fi să 
înțelegem ad /iteram aceste cuvinte 
din Vechiul Testament, va trebui să 
condamnăm munca amelioratorilor 
(cum de îndrăznesc să îmbunătă- 
țească pământul blestemat de Dom- 
nul!). Va trebui să condamnăm orice 
progres tehnico-ştiințific, orice in- 
venţii care ușurează munca omului 
(începând de la folosirea animalelor 
domestice, inventarea roții, a morii 
şi a plugului). 

Rezultatul principal al păcatu- 
lui originar nu stă deloc în durerea 
venirii omului pe lume, ci în durerea 
plecării lui din ea. După cuvintele 
cuviosului Marcu Ascetul, de la pro- 
topărintele nostru, „noi am moştenit 
nu păcatul lui Adam, ci moartea 
provenită din el... Pentru că nu se 
putea ca noi, care am provenit din 
morți, să fim vii“. 

Dacă rodul păcatului primor- 
dial ar fi constat anume în suferința 
nașterii, atunci noi ar fi trebuit să 
acceptăm dogma catolică despre 
imaculata concepție a Fecioarei 
Maria. Căci doar nu numai catolicii, 
ci și ortodocșii consideră că nașterea 
lui lisus din Maria a fost fără dureri. 
Dar catolicii văd în aceasta dovada 
faptului că Maria era de acum sus- 
trasă acțiunii păcatului originar. 
Ortodocșii însă nu văd necesitatea 
de a trage o astfel de concluzie, care, 
în esenţă, anulează necesitatea veni- 
rii lui Dumnezeu în lume și unicita- 
tea Jertfei Lui mântuitoare, anume 
pentru faptul că noi nu confundăm 
urmările particulare pământești ale 
păcatului originar cu acea catastrofă 
principală pe care el a provocat-o în 
relațiile noastre cu Viaţa, adică cu 
Dumnezeu. 


Clonare 
și păcat originar 


În general, reacţia lumii cato- 
lice împotriva clonării conține mult 


rost nr. 25 - 26 


mai mult specific confesional decât 
cea ortodoxă. Pentru catolici, clona- 
rea ridică o gravă problemă teologi- 
că: oare vor moșteni păcatul origi- 
nar oamenii apăruți pe lume fără 
actul sexual, iar dacă se va moşteni, 
în ce chip se va transmite acesta? 
Chestiunea constă în faptul că din 
timpul lui Augustin, catolicii consi- 
deră că păcatul originar se transmite 
prin actul zămislirii, deoarece de 
actul zămislirii se leagă o oarecare 
„plăcere necuvenită“. Nunta e per- 
misă și zămislirea la fel. Dar, după 
cuvintele scriitorului creștin latin 
din primele veacuri, Tertulian, 
„Nunta este o desfrânare acceptată“. 
În desfătarea erotică, soții îşi pierd 
controlul asupra lor, îndulcindu-se 
unul de altul, îl uită pe Dumnezeu, și 
prin această fisură, în plodul zămis- 
lit de ei, pătrunde un fel de „strică- 
ciune“... 

Dar unde e plăcerea originilor 
acelei vieți care a fost obținută prin- 
tr-o operație asupra unei celule so- 
matice obișnuite? Apariţia acestei 
celule primare e legată mai degrabă 
de neplăceri. Cum dar se va trans- 
mite aici „păcatul originar“? Omul 
zămislit fără plăcere și fără împre- 
unare, după logica augustinismului, 
se dovedeşte a fi în afara puterii 
păcatului originar. 

Ortodoxia însă nu vede aici o 
problemă. Biologia mai degrabă 
întărește vechea noastră convingere: 
omul a fost creat pentru nemurire. 
Celulele noastre sunt într-adevăr 
nemuritoare. Ele în sine sunt capa- 
bile să se separe la nesfârșit și să nu 
moară, în cazul în care în mediul 
exterior nu există piedici pentru 
aceasta. Înseamnă că viața noastră e 
limitată nu de natura noastră, ci de 
condițiile în care trăim (în care noi 
ne-am aruncat prin căderea în 
păcat). Dar, deoarece celula luată 
pentru clonare şi fiinţa crescută din 
ea oricum vor viețui în lumea noas- 
tră căzută, suflarea mortalității 


sf 


„originare“, vai, oricum o va cuprin- 
de. Şi nu biologii, ci doar Cel Care 
El singur deține Nemurirea poate 
apăra viaţa noastră de moarte sau să 
ne întoarcă în ea... Așadar, clonarea 
nu contrazice nicidecum interpreta- 
rea ortodoxă a păcatului originar. 
Mai degrabă e invers, discuțiile de- 
spre clonare sunt importante pentru 
polemica susținută de ortodoxie cu 
catolicismul și augustinismul. 


Goana după 
argumente teologice 


În parte, e posibilă o analiză a 
întrebării prin ce anume se transmite 
„păcatul originar“: se petrece asta 
„din inițiativa“ părinţilor, care, ză- 
mislind copilul, îi transmit împăti- 
mircea lor sau asta nu depinde de fe- 
lul în care copilul este zămislit, ci 
pur şi simplu pentru că el pășeşte în 
lumea noastră bolnavă? În orice caz, 
enunţul Sinodului din Cartagina din 
252 („Să nu se interzică botezul co- 
pilului care, abia născut, nu a 
păcătuit cu nimic, în afară de faptul 
că, provenind din trupul lui Adam, a 
preluat molima morţii vechi prin în- 
săşi naşterea sa“) admite o interpre- 
tare dublă. 

Încă o întrebare o constituie şi 
aceasta: va fi oare om ființa clonată? 
În scrierile bisericeşti, uneori e ex- 
primată părerea cum că sufletul co- 
pilului se conţine în sămânța tatălui 
(teoria traduţionistă). Potrivit ei, 
încă în sămânţa lui Adam existau 
sufletele noastre ale tuturor. Noi toți 
am fost în Adam atunci când el a 
greșit, şi de aceea și noi suntem păr- 
tași la acel păcat... Prin urmare, co- 
pi-lul care își are originea nu în să- 
mânţa tatălui, ci de la celula soma- 
tică a acestuia, nu va avea suflet. 

Dar și acest punct de vedere e 
preluat mai mult de catolicism decât 
de ortodoxie. În concepția ortodoxă, 
sufletul omului, personalitatea lui se 
creează de către Dumnezeu. Părinţii 

(5) 


73 


îi dau doar trupul. De aceea, pentru 
teolog, problema constă aici numai 
în aceasta: va ajuta oare Domnul să 
unească sufletul omenesc cu embri- 
onul, obținut în rezultatul clonării. 
Pentru că aceasta e o problemă de 
voință a lui Dumnezeu, nu putem 
avea un răspuns anticipat. Și extrem 
de îndrăzneață este fapta unui oare- 
care preot, care a refuzat să boteze 
un copil despre care părinţii au spus 
că el a fost „zămislit în eprubetă“ 
(preotul Anatolii Berestov a povestit 
despre aceasta, exprimându-și ne- 
dumerirea, la „Rojdestvenskie cite- 
nia“ 1998, din Moscova). Cred că şi 
în cazul clonelor, Biserica va insista 
pentru a-i recunoaşte ca oameni 
(pentru a nu admite experimentele 
asupra lor sau dezasamblarea lor în 
„piese de schimb") şi îi va boteza și 
îi va împărtăşi pe aceşti micuți. 
Această problemă, cât ne-ar 
părea de straniu, de acum e rezol- 
vată de tradiţia bisericească. În 
„Trebnicul“ Sf. Petru Movilă, există 
rânduiala „Despre botezul celor 
asemenea cu animalele și a altor 
ciudățenii născute“. În el găsim pre- 
scris: „Dacă vreun monstru sau o 
oarecare ciudățenie se va întâmpla 
să se nască din femeie, dar nu va 
avea chip de om, să nu se boteze. 
Dar dacă faptul se va pune la îndo- 
ială, să se boteze cu o condiţie: dacă 
acesta este om, se botează robul lui 
Dumnezeu cutare în numele Tatălui 
ş.a.m.d.“, În genere, pentru Biserică 
e caracteristic să se insiste asupra 
faptului că graniţele clasei fiinţelor 
numite om să se lărgească. Pentru 
concepția laică, dimpotrivă, e carac- 
teristică tendința spre îngustarea 
limitelor existenţei umane (copiii în 
pântecele mamei nu sunt oameni, 
bolnavii de comatoză nu sunt oa- 
meni, copiii născuți fără creier nu 
sunt oameni, copiii afectați de boala 
lui Daun la fel...). Așa că şi în cazul 
clonării, nu merită să mergem împo- 
triva tradiţiei bisericeşti și să rezol- 


74 


văm negativ întrebarea dacă sunt 
sau nu oameni aceste „ciudățenii““. 

Mai există în scrierile biseri- 
cești precauții împotriva activismu- 
lui care depășește limitele lumii cre- 
ate de Dumnezeu. Nu arareori, ele 
sunt folosite ca argument care expli- 
că ostilitatea ortodoxiei în faţa clo- 
nării. Dar dacă ar fi să folosim cu 
sinceritate acest argument, atunci ar 
trebui să interzicem să se mai ardă 
în biserici lumânări de parafină 
(această substanță nu a existat în 
„lumea creată de Dumnezeu“ până 
la apariția chimiei omenești), să se 
toarne vasilină în candele, să se 
poarte haine sintetice, să se coacă 
anafure (ele doar nu cresc în curtea 
bisericii) şi, în genere, să interzicem 
traiul în lumea culturii. Lumea 
„noosferei“ (nu în sensul oculto-ca- 
balistic, ci în sensul pur culturolo- 
gic: noosfera ca lume de care s-a 
atins activitatea omenească) este 
mediul nostru de viaţă inevitabil. Și 
aici e foarte greu de hotărât ce pu- 
tem atinge noi cu „dreapta noastră 
reformatoare“ şi ce nu. În orice caz, 
interdicția de a schimba lumea și 
chiar omul nu se susține (numai 
dacă noi nu vrem să anulăm medici- 
na ca atare). Pot fi puse în discuție 
doar scopul și urmările intervenției 
noastre. În încheiere, vreau să atrag 
atenția că goana nesăbuită după 
argumente teologice împotriva clo- 
nării poate da rezultate neașteptate. 
Cât ar părea de ciudat, clonarea este 
înfăptuirea unei scheme prezente în 
literatura ascetică. În orice caz, în 
şcoala lui Origen (în particular la Sf. 
Grigore de Nyssa), exista presupu- 
nerea că omul, până la cădere, era 
capabil de o înmulțire în afara sexu- 
alităţii, de o astfel de înmulțire a 
neamului său care să nu fie legată de 
plăcerea trupească. 

Altă problemă este că adepții 
clonării susțin această idee, desigur, 
nu din simpatie pentru extremităţile 
ascetice. Visul lor nu este înmulţirea 


cuvîntul monahului 


fără excitarea sexuală, ci Jocurile 
erotice lipsite de complicațiile gra- 
vidității și ale nașterii. Dar aceasta 
iarăşi este o problemă de o posibilă 
utilizare socială a clonării, şi nu o 
problemă de atitudine față de clona- 
re ca atare. 


Impotriva clonării 


Așadar, după părerea mea, clo- 
narea în sine nu este păcat. Nu este 
încălcarea vreunui aspect al învă- 
țăturii biblice. Dar este foarte mare 
pericolul folosirii clonării în scopul 
păcatului, și de aceea ar fi mai înțe- 
leaptă și mai morală abţinerea de la 
astfel de experimente ciudate. 

Prin acest text, eu am vrut doar 
să-i ajut pe oamenii Bisericii să 
poarte discuţii referitoare la clonare, 
să-i ajut în alegerea acelor argu- 
mente care să nu fie trase de păr, 
care să nu fie criptocatolice şi care 
să fie înțelese de oamenii ne-îmbise- 
riciţi. larăși repet: noi suntem îm- 
potriva clonării. Dar noi suntem 
împotriva ei nu pentru că ne apărăm 
credința ortodoxă, ci pentru că sun- 
tem oameni, iar motivele sunt ace- 
leași ca ale oamenilor din afara Bi- 
sericii. Unele argumente se vor do- 
vedi a fi aceleași cu ale oamenilor 
necredincioși. Unele se vor dovedi 
că circulă nu numai la noi, ci şi în 
mediul altor tradiții religioase. Dar 
argumente serioase, care să fie spe- 
cific creştine, eu încă nu am reușit să 
găsesc. Nu trebuie să ne ruşinăm de 
asta. Dimpotrivă, faptul merită evi- 
denţiat: căci şi așa se depun nu pu- 
ține eforturi de către oponenții noștri 
pentru a ne conferi în ochii opiniei 
publice chipul unor „ludiţi“, reacțio- 
nari, dușmani dintotdeauna ai știin- 
ței. De aceea e cazul să subliniem: 
lupta noastră nu este împotriva 
ştiinţei. Noi pur şi simplu vrem ca 
folosirea performanţelor ştiinţei să 
fie omenească sau deloc. (7rad. din 
Ib. rusă de Pr. Savatie Baștovoi) m 


rost nr. 25 - 26 





decantări 


Consielzraii 
c]asora oaza ral 
ES) 





Poezia religioasă româneas- 
că își are rădăcinile atât în cărțile 
sacre (prelucrînd artistic teme, 
motive, imagini, simboluri), cât 
şi în literatura populară, în colin- 
dele de stea, din care transpare 
sentimentul religios, la evocarea 
Nașterii Mântuitorului. 

Un studiu monografic despre 
poezia noastră religioasă nu 
avem până cum, dar realizarea 
unor antologii le datorăm lui Pan 











M. Vizirescu şi lon Pillat. Primul 
a publicat la Cluj, în 1944, la 
Editura Episcopiei Ortodoxe 
Române, o antologie a poeţilor 
religioși, care cuprinde 18 autori 
(printre care şi Voiculescu). În 
cazul celui de-al doilea, numărul 
poeților religioși antologaţi ajun- 
ge la 115.1 După căderea regimu- 
lui comunist, au apărut alte patru 
antologii: Poeziile creștinilor ro- 
mâni (Editura Casa şcoalelor, 





Prof. dr. Constantin Miu 





București, 1994), Poezie creștină 
românească (Editura Institutului 
European, laşi, 1996), Poezie 
română religioasă — două vo- 
lume — (Editura Minerva — colec- 
ţia „Biblioteca pentru toți“ — 
București, 1999), Rugăciunile 
poeților (Editura Paralela 45).2 
Prima — Poeziile creștinilor 
români (Editura Casa şcoalelor, 
București, 1994) are un cuvânt 
înainte semnat de Mircea Cioba- 


1 C£. Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995, p. 147. 


2 Poeziile creștinilor români (Antologie și Cuvânt înainte de Mircea Ciobanu), Editura „Casa școalelor, Bucureşti, 
1994; Poezie creștină românească (Ediţie îngrijită de Magda Ursache și Petru Ursache. Postfață de Petru Ursache), 
Editura Institutului European, lași, 1996; Poezie română religioasă (două volume — Texte alese, Cuvânt înainte și 
Note bibliografice de Florentin Popescu), Editura Minerva, colecţia „Biblioteca pentru toți“, Bucureşti, 1999; 
Rugăciunile poetilor (Antologie de poezie religioasă românească. Studiu introductiv şi selecție de Irina Nicolaescu 
și Sergiu 1. Nicolaescu), Editura Paralela 45, Bucureşti, 2000. 


rost nr. 25 - 26 


m 
7/5 


sf 


nu. Antologatorul își justifică de 
ce nu a inclus în această carte 
(deși are 525 de pagini!) poezii 
de Eminescu, Arghezi, Blaga, 
Voiculescu: „Au intrat în vederile 
acestei antologii versurile scrise 
în exclusivitate de creștinii prac- 
ticanţi (...) Parte din aceste poe- 
zii au fost scrise în temniţă.“ 
(s.n.). Dacă preferința pentru ver- 
surile creștinilor practicanți o 
înțelegem (însă și sub acest as- 
pect, omiterea lui Voiculescu 
trezeşte un mare semn de între- 
bare: să nu fi cunoscut antologa- 
torul că poetul făcea parte din 
grupul „Rugului aprins“, care la 
Mănăstirea Antim practica isi- 
hia?), totuși ne putem întreba ce 
l-a împiedicat pe Mircea Ciobanu 
să includă în antologia sa fie și 
câteva poezii ale lui Nichifor 
Crainic din volumul Șoim peste 
prăpastie (Editura Roza Vântu- 
rilor, Bucureşti, 1990), mai cu 
seamă că editorul precizează pe 
copertă și pagina de gardă că sunt 
„versuri create în temniţele Aiu- 
dului“? Mai mult chiar, în ampla 
prefaţă semnată de Pr. Dr. Dumi- 
tru  Stăniloaie, se opinează: 
„Creștinismul lui Nichifor Crai- 
nic nu se reduce la preceptele teo- 
logice învățate din Evanghelie și 
din Cărţi (cele cultice — n.n.), ci e 
un creștinism manifestat în prac- 
ticile și datinile poporului ro- 
mân...* (8.n.). 

A doua antologie — Poezie 
creştină românească (Editura In- 
stitutului European, laşi, 1996) — 
este îngrijită de Magda Ursache 
şi Petru Ursache. În Postfaţa sem- 
nată de P. Ursache, se arată care 
sunt motivele pentru care poezia 
şi rugăciunea reprezintă două 
forme fundamentale ale creaţiei 
umane, foarte înrudite prin gene- 
Ză, structură şi finalitate: „Ca 
geneză: ambele sunt elaborări ale 
intuiției (...); ca structură: și 


76 


poezia şi rugăciunea sunt în mod 
desăvârșit lirice (...); ca finali- 
tate: ele îşi propun să depășească 
limitele date ale cunoașterii con- 
crete şi să sondeze infinitatea 
suprarealului...“ În cele 428 de 
pagini ale cărții amintite, poeziile 
autorilor antologați sunt grupate 
în 19 secţiuni, în funcție de tema- 
tica şi motivele abordate: 1. Poe- 
tul — copilul lui Dumnezeu; 2. 
Eu sunt Lumina lumii; 3. lerar- 
hia cerească; 4. Prea-slăviri; 5. 
Lumina cea neapropiată; 6. De 
slăvite fapte; 7. Apă vie; 8. 
Teandria; 9. Lupta cu îngerul; 
10. Patimile după poet; II. 
Dumnezeu și neam; 12. Semne 
şi minuni; 13. Excelsior; 14. 
Rugămu-ne cerului; 15. Canon; 
16. Cuvânt pentru moarte; 17. 
Acum e vremea de apoi; 18. 
Lux in tenebris; 19. Biserica vie. 

A treia antologie — Poezia 
română religioasă (texte alese, 
cuvânt înainte și note bibliogra- 
fice de Florentin Popescu, Editu- 
ra Minerva, colecția BPT, Bucu- 
reşti, 1999) — este o ediţie revăzu- 
tă şi adăugită, în două volume, 
prima văzând lumina tiparului în 
1992, la Editura Albatros. De astă 
dată, selecția a fost făcută crono- 
logic: de la origini, până la Ion 
Pillat, de la Ion Pillat, până azi. 
Stabilirea „limitei“ temporare a 
celui de-al doilea volum ni se 
pare pretențioasă și chiar ambi- 
guă, având în vedere că în ultimii 
trei ani (chiar înainte de apariţia 
acestei a doua ediţii), am publicat 
în revistele „Astra“, „Tomis“ şi 
„Permanenţe“, ca şi în „ABC“ — 
suplimentul  literar-artistic al 
ziarului „Azi“ — cronici la vol- 
umele de versuri de inspirație 
religioasă ale lui Th. Damian și 
Dan loan Nistor. 

Rugăciunile poeţilor — a pa- 
tra antologie de poezie religioasă 
— (Editura Paralela 45, Bucureşti, 


decantări 


2000) se deschide cu studiul 
„Specificul poeziei religioase 
românești“, semnat de Irina Ni- 
colaescu şi Sergiu . Nicolaescu. 
După ce se semnalează că li- 
teratura română e una de sorginte 
religioasă, pentru motivul că pri- 
mele texte sunt „traduceri şi 
adaptări ale marilor Cărți ale 
umanităţii creștine“, iar „Primii 
dascăli de limbă și simţire româ- 
nească au fost slujitori ai amvo- 
nului“, autorii studiului introduc- 
tiv dezvăluie pentru ce au intitu- 
lat prezenta antologie Rugăciu- 
nile poeţilor: din convingerea că 
„poezia este o rugăciune, că poe- 
tul trăieşte, în momentul indefinit 
al creaţiei, o stare de îndum- 
nezeire a omului.“ În acest punct, 
opinia celor doi antologatori se 
întâlnește cu cea expusă de către 
Petru Ursache în Postfaţa antolo- 
giei sale, opinie pe care am evi- 
denţiat-o şi noi ceva mai sus. 
Ideea fundamentală a antolo- 
giei Rugăciunile poetilor este re- 
levarea creșterii interesului pen- 
tru motivele și temele ortodoxe. 
Așa se explică includerea unor 
fragmente din Învățăturile lui 
Neagoe Basarab..., acestea fiind 
„adevărate bijuterii de limbă 
românească vecine cu poezia“. 
Aşa cum era de așteptat, 
studiul face considerații ample 
despre creaţia poeților secolului 
al XX-lea, care „au folosit moti- 
vele şi temele ortodoxismului ca 
pe adevărate prilejuri de împros- 
pătare a inspiraţiei proprii şi a 
limbajului poetic în general.“ Din 
această perspectivă, se aduce în 
discuție — pe bună dreptate — 
experiența Arghezi, care „este 
unică nu numai în literatura 
română, ci şi în cea europeană...“ 
Antologia este structurată în 
şase secțiuni: 1. Rugăciunea ru- 
găciunii — cuprinzând poeme de 
mulțumire închinate Creatorului 


rost nr. 25 - 26 


decantări 


Suprem; 2. Laudă ţie, Doamne! 
— având poeme „de laudatio“ a 
creației şi Creatorului. Dacă 
avem în vedere conţinutul celor 
două secțiuni — aşa cum se face 
precizarea la pagina 15 - o 
asemenea defalcare credem că e 
făcută dintr-un exces de scrupu- 
lozitate. Însă, celelalte secțiuni 
sunt bine delimitate: 3. lisus — 
Mântuitorul lumii — această 
secțiune având, la rândul ei, trei 
diviziuni bine alese, referitoare la 
Naşterea, Patimile şi Învierea 
Mântuitorului; 4. Aleasă este... 
— secţiune ce include doxologii la 
adresa Maicii Preciste; 5. Îngerii 
Domnului — nu numai ca mesa- 
geri divini, dar și ca protectori ai 
profanului; 6. Din ceruri, pe pă- 
mânt — această ultimă secțiune 
are în componenţa sa „poeme în- 
chinate trudei omului de a trăi 
ruga către Dumnezeu ca pe o săr- 
bătoare.“ 

De remarcat faptul că în trei 
din cele patru antologii menţio- 
nate (cu excepţia antologiei îngri- 
jite de Mircea Ciobanu), poezia 
lui V. Voiculescu se află la loc de 
cinste. 

Un studiu pertinent asupra 
poeziei noastre religioase moder- 
ne realizează Valeriu Anania, în 
cartea sa Din spumele mării, unde 
găsim şi un capitol special închi- 
nat poeziei religioase a lui V. 
Voiculescu. Așa cum era și firesc, 
primul poet de sensibilitate creş- 
tină este Eminescu. Autorul aduce 
în discuţie sentimentul religios din 
poeziile: „Rugăciune, „, Colinde, 
colinde“, „Învierea“, „Christ, 
Răsai asupra mea . Într-o comu- 
nicare susținută la Uniunea Scrii- 


3 Valeriu Anania, op. cit., p. 150. 
4 Idem, op. cit., p. 182. 
$ Ibidem, p. 177. 


torilor din România, la 15 iunie 
1983, în urma unei analize teolo- 
gice a „Luceafărului“, Părintele 
Bartolomeu Valeriu Anania con- 
cluzionează că „eroul poemului, 
Luceafărul-Hyperion, a fost cons- 
truit pe baza celor doi poli funda- 
mentali ai Evangheliei după loan: 
«La început a fost Cuvântub» și 
«Cuvântul s-a făcut trup». 3 
Studiul lui Valeriu Anania cuprin- 
de, într-o addenda şi referiri la liri- 
ca de inspirație religioasă a doi 
poeți contemporani: loan Alexan- 
dru şi Daniel Turcea. Despre pri- 
mul se spune că „e un poet al 
iubirii creştine, ca şi Voiculescu“4, 
iar despre al doilea se opinează că 
este „un mistic în sensul ultimelor 
poeme ale lui V. Voiculescu.'5 

În lirica noastră religioasă, 
un loc aparte îl ocupă poezia 
psalmilor. Versuri imnice aflăm 
în Cazania lui Varlaam (1643), în 
Psaltirea pre versuri tocmită 
(1673) a lui Dosoftei (cei doi pre- 
lați fiind fideli manierei davidice 
de slăvire a Tatălui Ceresc), în 
poezia de factură religioasă a lui 
Coșbuc şi Goga, ori Blaga și 
Voiculescu. Însă cei care acordă o 
atenție aparte psalmilor, în sensul 
că este surprinsă drama omului 
modern aflat în căutarea sinelui, 
prin raportare la Dumnezeu, sunt 
Macedonski (cu ciclul Psa/mi 
moderni), Arghezi (cu seria celor 
17 psalmi) şi Șt. Aug. Doinaș (cu 
nu mai puțin de 100 de psalmi, 
reuniți într-o plachetă apărută la 
Editura Albatros, în 1997). 

Analizând psalmii ultimilor 
trei poeţi amintiți mai sus, am 
putut sesiza că accentul este 
deplasat de pe conţinutul sacrului 


sf 


pe cel al profanului. Dacă psal- 
mistul lui Macedonski își recu- 
noaște vina că a pus la îndoială 
puterea dumnezeiască („lertare! 
Sunt ca orice om:/ M-am îndoit 
de-a ta putere“ — „Jertare“”), cel 
al lui Doinaş crede că ar fi comis 
o necuviință, înlocuind rugăciu- 
nea — în fond un murmur de cu- 
vinte tocite (cum însuşi poetul 
declară) — cu o scară de lacrimi 
personale: „lerta-mi-se-va, Doam- 
ne, îndrăzneala?/(...) Voi fi iertat 
că-nalţ spre Tine o scară/de lacri- 
mi personale,-n loc să mur- 
mur/cuvinte tocite de sărutul/atâ- 
tor neamuri care Te imploră?“ 
(Psalmul XXVID. În schimb, vina 
psalmistului arghezian este mai 
radicală: „Păcatul meu adevă- 
rat/E mult mai greu şi neiertat./ 
Cercasem eu, cu arcul meu, / Să 
te răstorn pe tine, Dumnezeu!“ 
(„Sunt vinovat că am râvnit'”). 
Este singurul psalm în care orgo- 
liosul psalmist își recunoaște 
vina: „Sunt vinovat că am râvnit / 
Mereu numai la bun oprit.“ 
(ldem). 

În studiul lui Valeriu Anania, 
un subcapitol distinct este cel 
despre gruparea de la Gândirea, 
în frunte cu Nichifor Crainic. 
Despre acesta, autorul citează 
opinia lui Dumitru Micu, direc- 
torul revistei Gândirea fiind „cea 
mai ortodoxă (...) rostire lirică a 
tradiţionalismului de nuanţă 
gândiristă.“”7 După aceasta, se fac 
aprecieri în privința spiritului 
religios al lui Crainic, care se 
defineşte, în acest sens, începând 
cu volumul apărut în 1931 — Țara 
de peste veac: „Întregul spirit al 
acestei cărți este setea de absolut, 


6 Studiul despre Poezia psalmilor a fost publicat în revista Sfântul Anton, publicaţie a Arhiepiscopiei Tomisului și a 
Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Constanţa, an III, nr. 4/ 1999, p. 112-115. 


7 V. Anania, op. cit., p.160. 


rost nr. 25 - 26 


77 


Foto: Bogdan Onofrei 


dorul sufletului de a se desprinde 
din nimicnicia și mizeria condi- 
ției contingente, spre a îmbrățișa 
nemărginitul.““8 Referindu-se la 
lirica lui Blaga, autorul cărții Din 
spumele mării recunoaşte că e 
dificil a vorbi la modul propriu 
despre o poezie religioasă a aces- 
tuia: „Blaga face apel mai degra- 
bă la recuzita religioasă, împru- 
mutând din Biblie simboluri, 
momente, personaje şi chiar un 
anumit limbaj.“ 

Să mai spunem că din cauza 
circumstanțelor social-politice 
(obrocul regimului comunist), li- 
teratura română din ultimii 25 de 
ani nu abundă în poezie de inspi- 


8 Idem, p. 160. 
9 Ibidem, p. 172. 
10 Ibidem, p. 177. 


78 


rație religioasă. De aceea, fiorul 
metafizic este exprimat aluziv, 
încifrat în simboluri, așa cum îl 
aflăm în unele poezii ale lui 
Nichita Stănescu ori Cezar Bal- 
tag şi Cezar Ivănescu sau Mircea 
Ciobanu, ca şi loan Alexandru. 
Totuşi, o voce distinctă este cea a 
lui Daniel Turcea, în volumul 
Epifania (Editura Cartea româ- 
nească, București, 1982). Aici 
recunoaştem „aceeaşi convertire 
voiculesciană a lui eros în aga- 
pe,“10 prin unirea sacrului cu 
profanul. Caracteristic liricii re- 
ligioase a lui Daniel Turcea este 
faptul că iubirea mistică se află 
în relație de consubstanțiabilitate 


decantări 





Pi 


zece 


cu „lumina ne-nserată“. 
reliefa unirea sacrului cu profan- 
ul (la Daniel Turcea, ca şi la Voi- 
culescu, această unire ia — de 
obicei — forma inhabitării sa- 


Spre a 


crului în profan), conform Me- 
todei Sfinților Părinţi, sunt nece- 
sare două lucruri: purificarea de 
tot ceea ce ţine de condiţia 
umană şi rugăciunea. Acestea 
sunt ilustrate în poezia Lemn 
purtător de lină tăcere: „am băut 
picătură cu picătură / eu, întune- 
ricul / am băut rugăciuni / am 
sorbit lacrimile / mai de preţ de- 
cât stelele/o, nepământească bău- 
tură / foc am sorbit / lumina lu- 
Mini." m 


vost nr. 25 - 26 


decantări 


Cristi Pantelimon 


stafie bântuie 
prin Europa: 


FI OLOCAUSI UL 


La o jumătate de secol de la nenorocirea la- 
gărelor de concentrare şi a „soluţiei finale“ 
(Entl6sung) pregătite „poporului ales“, problem- 
atica holocaustului este departe de a-şi fi epuizat 
sursele energetice. Din ce în ce mai multe demer- 
suri istoriografice, sociologice, antropologice, de 
psihologie politică încearcă să lămurească ceea ce 
nu poate fi lămurit niciodată: „misterul“ geno- 
cidului împotriva poporului evreu în prima 
jumătate a secolului al XIX-lea. Ar putea părea 
ciudată o atare afirmaţie „agnosticistă“ făcută toc- 
mai cu ocazia prezentării unei lucrări întru totul 
meritorii de înțelegere și prezentare a holocaustu- 
lui. Într-adevăr, cartea sociologului Mihai Milca 
(Holocaust. Radiografia unui genocid, Ed. Ager, 
2004) se încadrează perfect în tiparul onest al 
studierii actuale a problematicii de care vorbim. 
Onestitatea nu înseamnă aici imparțialitate, căci 
nimeni nu poate pretinde pentru sine în proporţie 
de 100% o atare calitate. În general, problematica 
holocaustului poate fi abordată din două mari per- 
spective (dincolo de subdiviziunile specializărilor 
ştiinţifice): dintr-o perpectivă universalist-uma- 





rost nr. 25 - 26 


nistă, caz în care condamnarea celor care au pus în 
practică uriașul genocid nu poate fi decât totală, 
dar şi dintr-o perspectivă națională, caz în care 
accentele cad cu totul altfel. De ce spunem acest 
lucru? În mod normal, nici un autor nu e de acord 
de principiu cu ideea masacrării evreilor sau 
măcar cu tratamentul discriminatoriu aplicat aces- 
tora. Totuși, în măsura în care problema evreiască 
a avut clare dimensiuni naţionale și sociale, tonul 
devine altul. Să ne gândim la antiudaismul lui A. 
C. Cuza. Nu ştim cât de antiudaic era în fond acest 
autor (spre deosebire de Hitler, care ura pur şi 
simplu evreimea în sine, încercând o deiudaizare 
în sens „spiritual“ a Germaniei — așa-numita 
Entjudung, iar acest program are sensul și 
adâncimea unui proces de formare — Bildung — a 
celui care scria Mein Kampf), dar e cert că 
Moldova lui A.C. Cuza „suferea“ la modul cel 
mai clar social de o „problemă evreiască“. Cine 
citeşte scrierile lui A.C. Cuza (oricât de subiective 
sau exagerate ar părea acestea) nu poate să nu 
recunoască acest aspect. Din acest punct de 
vedere, discuţia despre relaţia românilor cu holo- 
caustul primeşte bune lămuriri în cartea lui Mihai 
Milca, fără ca autorul să cadă în parti-pris-uri 
facile, de genul „noi n-am omorât nici un evreu, 
dimpotrivă, i-am salvat de la moarte“. Este însă 
un adevăr, de fapt, o jumătate de adevăr, în 
această afirmație cu aparențe bombastice. 
Niciodată antiudaismul românesc nu a avut aspect 
definitiv general, adică nu a luat forma unui antiu- 
daism sistematic şi cristalizat doctrinar, ca în 
cazul german. Românii au avut mai degrabă 
„răfuieli“ cu reprezentanţii poporului lui Israel, 
iar aceste răfuieli, normal, s-au remarcat prin ca- 
racter punctual. Am putea spune că, în marea lor 
majoritate, crimele au avut caracterul acesta inci- 
dental şi că, tot în general, spiritul românesc a fost 
5 


79 


la acea vreme proiudaic, adică de opunere la 
soluția finală de care vorbeau naziștii. Pe de o 
parte, un genocid concret, pornit din cazuri indi- 
viduale (Transnistria, lași etc.), pe de altă parte, o 
atitudine generală de protecție (câtă era posibilă) 
faţă de etnie ca întreg. Între aceste două extreme, 
al crimei individuale și al protecţiei generale s-a 
jucat, într-adevăr, destinul tragic al poporului 
evreu de la noi. Cităm din cartea de care ne 
ocupăm: 

„În pofida tuturor acestor cruzimi (amintite 
mai sus — n.n., C.P.), trebuie menționat însă că 
România reprezintă o excepţie în contextul „Noii 
Ordini“ instaurate de germani la scara Europei 
ocupate. În România a funcţionat de la sfârşitul 
anului 1941 o Centrală a Evreilor cu sediul la 
Bucureşti care a căutat ca, aducând la îndeplinire 
solicitările guvernului antonescian față de comu- 
nitatea evreiască, să asigure pe cât posibil prote- 
jarea existenţei acesteia, ajutorarea evreilor în su- 
ferinţă și repatrierea celor trimiși în Transnistria, 
un rol important revenind fostului șef al federaţiei 
Comunităților Evreiești din România dr. Filder- 
man și șef-rabinului Alexandru Șafran.“ (p. 130) 

Astăzi, din nefericire, tema holocaustului este 
extrem de mult politizată. Semne sunt peste tot. 


decantări 


Foarte recent, scriitorul român exilat Paul Goma 
face un rechizitoriu extrem de dur atitudinii elitei 
evreiești de la noi din epoca zorilor comunismului 
stalinist „,Privindu-i, admirându-i pe evrei, mi-am 
spus că — de ce nu? — a venit momentul să facem 
ca ei, să copiem până și acțiunile lor ne-morale 
(ne-creștinesti), ca de pildă minciuna-etnică; ca 
de pildă în ne-uitarea răului ce ni s-a făcut și 
răzbunarea (nu „un“, ci „doi ochi pentru un 
ochi“), scrie acesta, în cunoscutu-i stil incendiar. 
Ecourile rechizitoriului lui Goma nu se vor opri 
prea curând, evident. 

De cealaltă parte a unei baricade imaginare, 
statul român are de îndeplinit o misiune ingrată, 
aceea de a pregăti educarea tineretului pentru 
studierea holocaustului, în parteneriat cu diverse 
fundaţii și organisme internaţionale patronate de 
elita evreiască. Care vor fi rezultatele acestui pro- 
ces educativ este greu de anticipat, deși nu puţine 
sunt pericolele care apasă asupra demersului. 
Așadar, că vrem sau că nu vrem, o stafie bântuie 
Europa azi, stafia holocaustului. Să sperăm că, 
spre deosebire de „surata“ sa anunțată de Marx în 
Manifestul Partidului Comunist acum un secol şi 
jumătate, aceasta de azi nu va prinde din nou con- 
tur real. m 





80 


rost nr. 25 - 26 


decantări 


sf 


Laurenţiu Dumitru 


Paulo Coalno 


diavolul în haine de gală 


E la modă astăzi să citeşti Paulo 
Coelho. Toată lumea citește Coelho, 
chiar și cei ce nu citesc defel... Aveam 
să aflu că, în cercurile înalte ale 
literaţilor, era „acuzat“ că speculează mituri 
şi simboluri pe care le proiectează în povești 
facile, deci că-i mai mult un speculant decît 


un mare prozator. 


Am observat că marii pa- 
sionaţi de lectură, cînd reco- 
mandă literatura sud-americană 
de calitate, îi pomenesc pe Corta- 
zar, Llosa, Marquez, Sabato, nici- 
odată pe Coelho, considerînd că 
scrie „literatură light“... În plus, 
trăiesc cu convingerea că actul de 
cultură rămîne, fără doar şi poate, 
destinat minorităţii. Mă întrebam, 
să fie oare Paulo Coelho excepția 
care confirmă regula? Numai 
Sandra Brown, manelele și tele- 
novelele parcă mai au atâția fani. 
Mai nou se găsesc și tricouri im- 
primate cu chipul lui... Şi, parcă-i 
ceva necurat la mijloc cînd vezi 
că persoane care după „vremea 
lecturilor obligatorii“ n-au mai 
citit nici o carte, încep acum să 
citească P. Coelho. Mulţi artiști 
mediocri, unele fotomodele și 
mai toate vedetele Playboy nu- 
mesc la autori preferați pe 
Coelho. Fără doar și poate, dă 
bine în „lumea bună“ să-i citești 
cărțile. Mi-am zis atunci: „la 
pomul lăudat...“ 

M-am lăsat greu convins să-l 
citesc... Am „cedat“ la rugămin- 


țile unor colegi și prieteni fasci- 
nați de scrisul prozatorului brazi- 
lian, un argument redutabil fiind 
acela că accentuează în romanele 
sale elemente de spiritualitate. 
Voi încerca aici o abordare ce 
poate fi catalogată de unii drept 
superficială, simplistă. N-am pre- 
tenții de scriitor, nici măcar de 
critic literar. Încerc însă să văd 
lucrurile în duhul lui Hristos. 


Sincretism religios 


Paulo Coelho scrie de vreo 
17 ani, are 57 de ani (n. 1947), e 
tradus în 56 de limbi, editat în 
150 de ţări, vîndut în zeci de mi- 
lioane de exemplare. Un adevărat 
fenomen mondial. Care să fie 
deci secretul acestui... „vrăjitor al 
Braziliei care face să dispară 
cărțile din librării“? Se pare că 
răspunsul este limbajul simplu și 
clar, naraţiunea strălucitoare, 
subiectele alese care „stimulează 
capacitatea noastră de a visa, 
dorința noastră de căutare și forța 
de a ne regăsi pe noi înşine în 
această căutare“. 


1 Vezi IPS Lazăr Puhalo, Căile Ortodoxiei contemporane, Editura Eikon. 


rost nr. 25 - 26 


Alchimistul (1998), cartea 
care l-a consacrat pe plan mondi- 
al, mi s-a părut o poveste simplă, 
dar deloc simplistă, în care auto- 
rul, într-adevăr, se foloseşte exce- 
siv de mituri, simboluri şi clişee 
deterministe. E o povestire parcă 
atemporală, inițiatică, de unde și 
aura de guru a autorului. A/chi- 
mistul are ceva din duhul cărților 
vechi orientale, este „un fel de 
Micul Prinţ modern“ cum afirmă 
un critic. Este o carte bine scrisă, 
plină de sevă, iar lectura ei nu te 
poate lăsa indiferent. Însă, dinco- 
lo de acest aspect apologetic, 
cartea are şi puncte slabe. E vorba 
aici de un vădit panteism (con- 
topirea cu natura, transformarea 
lui Santiago în vînt), de elemente 
magice (alchimice) şi un sin- 
cretism religios care poate sminti 
ușor un necunoscător al învățătu- 
rii Bisericii. 

„Sufletul lumii“ de care vor- 
bește Coelho poate fi diavolul — 
spune IPS Lazăr Puhalo într-o 
„Epistolă“ către un editor din 
România!l. Mai mult decît atât, 
aşa-zisa trăire a  „Legendei 
Personale“ — împlinirea viselor, a 
idealurilor, ca singur scop al vieţii 
nimicește foarte uşor ceea ce aș 
numi în același duh „Legenda 
Personală“ a creștinului — unirea 
cu Hristos, căutarea Împărăției 
lui Dumnezeu. Cînd lupţi cu ar- 
doare fără seamăn pentru îm- 
plinirea „Legendei personale“ e 
posibil să nu mai găseşti timp 
să-L cauţi pe Hristos. De aceea 


m 
81 


sf 


Scriptura spune să căutăm mai 
întii Împărăţia lui Dumnezeu și 
toate celelalte se vor adăuga nouă 
(ef. Matei 6, 33). În plus, trebuie 
precizat că celebra sintagmă din 
Alchimistul: „Cînd tu vrei ceva cu 
adevărat tot universul conspiră la 
realizarea dorinței tale“, este de 
fapt de origine filocalică şi sună, 
citez din memorie: „Cînd vrea 
Dumnezeu să se împlinească un 
lucru, toată zidirea ajută să se 


ee 


împlinească“. 
Un prooroc inventat 


În principiu, Alchimistul 
avea încă de la început şanse să 
fie un roman de succes, pentru că 
e o carte a momentului, în sensul 
că, în afara unei vieți în Hristos, 
oamenii au găsit un surogat 
împotriva deznădejdii în „gîndi- 
rea pozitivă“, atît de des întîlnită 
azi, subiect pe care s-au scris zeci 
şi zeci de cărţi şi care-i și 
„motorul“ cărții lui Coelho. 

În romanul La riul Piedra 
am sezut și am plins? (1994), 
autorul își exprimă și mai cu 
sîrguință conceptele religioase 
sincretiste ce fac din el un new- 
age-ist autentic. Paulo Coelho 
amesteca nepermis și nescuzabil 
(chiar dacă nu-i teolog) învățături 
şi principii complet contradictorii 
— catolice, protestante și din mis- 
tica orientală — punînd unele din 
idei chiar şi pe seama unui sluji- 
tor al Domnului. În La rîul 
Piedra... sincretismul e mult mai 
supărător şi mai ales smintitor?. 
Autorul lasă să se-nţeleagă că 
există un chip feminin al lui 
Dumnezeu care se identifică în 
persoana Fecioarei Maria, iar 


într-un interviu publicat pe site-ul 
personal, Paulo Coelho își afirmă 
transparent convingerea că „Bi- 
serica Romano-Catolică va ac- 
cepta în viitor această idee. Vor 
mai trece poate cincizeci sau 
două sute de ani, dar o va accep- 
ta“. Autorul este, de altfel, con- 
silier special UNESCO în cadrul 
Programului „Convergenţe spiri- 
tuale și dialoguri interculturale“. 
AI cincilea munte (1996) la 
prima vedere pare a fi singura 
carte a lui Coelho care poate fi 
citită aproape fără teamă. Însă 
tocmai pentru că pare nevinovată 
e periculoasă. Există un canon 
sinodal care interzice modifi- 
carea Vieţilor Sfinţilor. E adevă- 
rat, Coelho face literatură, dar 
prezintă imaginea unui sfînt pă- 
cătos, nu a unui păcătos care ar 
deveni sfint și care ne-ar putea fi 
model. De altfel, nicăieri în ro- 
man personajul nu este numit 
„Sfîntul Ilie“, ci simplu — Ilie. A/ 
cincilea munte prezintă viaţa 
Proorocului, plecînd de la Biblie 
și întorcîndu-se, în final, din nou 
la ea. Romanul accentuează latu- 
ra profană a Profetului, arată 
lupta sa cu Dumnezeu pentru a 
înțelege care-i este menirea. A/ 
cincilea munte ţi-l apropie fără 
îndoială pe Ilie, dar acesta este un 
Ilie imaginar, inventat, nu este 
proorocul biblic. Cel care citind, 
simte o oarecare evlavie pentru 
Ilie, e bine să ştie că evlavia lui 
este pentru personajul Ilie şi nu 
pentru Proorocul Domnului. Es- 
tetic vorbind, A/ cincilea munte e 
o carte plăcută, dar pentru contu- 
rarea unei imagini corecte, auten- 
tice sînt de preferat cuvintele 
Scripturii care-l evocă pe Ilie 


decantări 


Proorocul (Cartea a III-a şi a IV-a 
a Regilor). 

După Manualul războinicu- 
lui luminii (1997) o colecţie de 
reflecții filozofice în duhul Alchi- 
mistului, menite să ne ajute să ne 
descoperim și să ne sporim cura- 
jul, Paulo Coelho publică Veroni- 
ka se hotărăște să moară (1998). 
Acest roman care a fascinat pe 
mulți, considerat de unii original, 
are ca temă un subiect arhitratat 
în cărți şi în filme: „oare unde sînt 
adevăratii nebuni, în sanatorii sau 
în afara lor?“ Cartea aminteşte de 
„Zbor deasupra unui cuib de 
cuci“ (mult oscarizatul film din 
anii '70, cu Jack Nicholson și 
Danny De Vito) sau de mai noul 
„Tinerețe furată“ (cu Winona 
Ryder şi Angelina Jolie). Perso- 
nal n-am găsit-o nici originală, 
nici de excepție. 

În Diavolul și domnișoara 
Prym (2000), Coelho „ispiteşte“ 
pe cititor cu o întrebare: „Poate 
fi omul capabil de orice faptă? 
Într-un anumit context el poate 
ajunge chiar să omoare?“. Citito- 
rii sînt ținuți cu sufletul la gură ca 
în vechiul film polițist „Loco- 
tenent Columbo“. Deşi are și 
pagini interesante și ideea e dis- 
cutată și de Sfinţii Părinți, cartea 
nu o găsesc deloc ziditoare... 


Indemn la desfrînare 


Cu romanul // minute 
(2003) autorul alunecă într-o 
senzualitate ce atinge pe alocuri 
pornografia şi grotescul... Cartea 
„te ajută“ să te obișnuieșşti cu lu- 
mea prostituţiei prin intermediul 
unei tinere, Maria (neinspirată 
alegerea numelui), personajul 


2 Titlul cărţii este parafrazat din Psalmist: „La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte 


de Sion“ (Psalmi 136, 1). 


3 Sincretismul religios din cărtile lui Coelho este tributar concepţiei sale new-age-iste despre religii. Romancierul 
mărturisește pe pagina sa web: „Sînt catolic. Cred însă că oricare religie, dacă e aleasă în mod sincer, duce la 
acelaşi Dumnezeu și nu transfer asupra religiei mele răspunderea asumată în căutarea mea spirituală“. 
(http://http://www.paulocoelho.com/). Vezi şi articolul meu: „Ispita intelectualilor: Toate religiile sînt bune!“. 


82 


rost nr. 25 - 26 


decantări 


principal. În 17 minute, Coelho 
se foloseşte de experiența şi jur- 
nalul unei adevărate prostituate 
din Geneva, descoperă argumen- 
tele, stările sufletești ale fetei în 
aşa fel încît nu doar să n-o jude- 
ci (căci asta ar fi bine!), ci chiar 
să-ți şi placă de ea, s-o şi accepți, 
ea fiind de altfel personaj pozitiv 
prin excelență. Momentele de 
regret şi căinţă, care exprimă tra- 
gedia prin care trece sînt înăbu- 
şite de idealul ei de a-și face un 
rost în ţara natală. Romanul te 
obișnuiește cu „normalitatea 
prostituţiei“, ea măcinînd adînc 
în mentalitatea cititorului creîn- 
du-i idei revoluționare (asemă- 
nătoare cu cele ale guvernanţilor 
noștri care cer din ce în ce mai 
insistent legalizarea bordeluri- 
lor). Pornografia excesivă, imo- 
ralitatea mesajului și atitudinea 
cărții față de prostituție mă tem 
că poate influenţă dezastruos 
viaţa unor tinere care se zbat în 
lipsuri, avînd în vedere succesul 





pe care-l are la adolescenţi pro- 
zatorul brazilian. Romanul // 
minute e un paşaport spre iadul 
desfrînărilor, spre prostituție. 11 
minute trec repede, dar sînt adu- 
cătoare de mulți bani... Imaginea 
de ansamblu a cărții, din punctul 
meu de vedere, nu este modifi- 
cată de „sfîrşitul salvator“, pen- 
tru că e vorba de o aparentă sal- 
vare, Maria ajungînd de la pros- 
tituţie la concubinaj. E adevărat 
că vorbim de o altă măsură, e un 
progres în viața ei, însă există 
tendința de a numi, prin com- 
paraţie, „bine“ un rău mai mic și 
asta-i foarte grav. Impactul e cu 
atît mai mare cu cît Paulo 
Coelho este considerat de mulţi 
ca unul care propune „modele 
pentru căutarea spirituală indi- 
viduală“... // minute este o carte 
scrisă în duhul lumii, pentru cei 
ce sînt ai lumii, nu pentru cei ce 
sînt ai lui Hristos! 

Steinhardt afirma că un 
„scriitor nu are a fi moralist. Fe- 





rească-l Dumnezeu de una ca 
asta! Alta e menirea lui: să iște în 
mintea şi-n inima cititorului con- 
cluzii moraliste, mai bine zis 
morale““+. Oare e vorba de asta și 
în cazul lui Coelho? Cred că nu! 

În vise, care pot fi de la 
Dumnezeu, dar şi de la diavol, e 
mai bine să nu crezi deloc! Şi în 
cazul scrisului lui Coelho, dacă 
paginile sublime se amestecă cu 
cele care din perspectivă creștina 
smintesc, strică şi întinează, ele 
nu mai pot fi bune. Sfîntul Vasile 
cel Mare recomanda creștinilor 
să culeagă din cărțile păgîne cele 
de folos, dar sigur nu recomanda 
din cele sincretice, eretice sau 
pornografice. Ca să nu mai spun 
că discernamantul e o calitate 
rară. Nu pot spune că romanele 
lui Coelho sînt geniale, mediocre 
sau proaste, nu sînt în măsură să 
le clasific din punct de vedere lit- 
erar, dar spun că romanele lui nu 
sînt atât de ziditoare de suflet pre- 
cum cred unii. m 


AN. Steinhardt, Între lumi — Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, 1994, p. 26. 


rost nr. 25 - 26 


83 


decantări 


Richard Constantinescu 


Ceva care seamana 
cu literatura 


Al Şiofinaseu 


1. O mamă — din acelea baronizate post- 
revoluționar s-a adresat unui scriitor important, cu 
rugămintea de a citi manuscrisul romanului fiului 
său, talentat foarte, după părerea ei şi nu numai, 
pentru a-l recomanda spre publicare unei edituri 
ieşene. Acesta, constatînd că pruncul n-are nimic 
de-a face cu scriitura, onest, refuzînd ofertele 
cucoanei, îi recomandă să se adreseze altcuiva, că 
poate el nu se ridică la valoarea cărții... Dar timpul 
trecu și scriitorul nostru fu invitat la o lansare cu 
mare pompă, nume de marcă şi, unde credeţi, toc- 
mai la cartea odorului... considerată de „critica de 
specialitate“ un important roman, iar autorul acestu- 
ia „un nume care va însemna ceva în literatura 
română“... Ceva... 

2. Afişe impresionante în mai toate zonele 
Iașului, nume sonore, carte de poeme - bilingvă -, 
succes garantat... Un singur impediment, vremea. 
Ninsoarea nu mai prididea, ceea ce a făcut ca unii 
dintre cei care ar fi trebuit să prezinte cartea să 
lipsească. Dar căldura de dincolo de ferestre și masa 
îmbietoare chema trecătorii zgribuliți înăuntru. 
Printre ei, și „marele poet“, pe care, de cum îl 
văzură, îl şi înșfăcară tocmai la prezidiu, unde-l 
aștepta o ditamai ceașcă cu cafea fierbinte, ca și 
volumul cu pricina (tocmai ieșit de sub tiparniţă). 
Ochiul poetului, cunoscător, ce mai, se convinsese 
de calitatea scriiturii, dar aroma și mai ales tempe- 
ratura cafelei la vremurile acelea (şi gândul la ce 
avea să urmeze după... ) îi provocară brusc un grad 
de cecitate, încât a vorbit despre „cea mai impor- 
tantă poetesă de la noi“, avînd grijă să amintească 
de marea şansă pe care o avem de a fi contemporani 
cu aceasta... Ceva care... 

3. Şi de ce să nu mai amintim de o distinsă 
doamnă, cu nume de nevralgie, care şi-a făcut o 
„datorie“ față de patria natală, prin lansarea an de an 
a două (normă obligatorie!) volume de poezie, unul 
primăvara, iar celălalt, cu voia dumneavoastră, 
toamna. S-au adunat ceva cărți, vreo jumătate de 


84 


raft şi mai bine, alături de intrarea în dicţionare a 
autoarei... Lansări cu public numeros (mereu două, 
una pentru foștii colegi ai domniei sale și cealaltă 
pentru noi, masa, în fapt, doar elevi de-ai prefațato- 
rilor ), înregistrate pe peliculă, discursuri abundente, 
reprezentanți ai editurii (fruntașă de altfel în ţară) 
prin colțuri, colegi şi colege ce le scapă câte-o 
„lacrimă în metamorfoză“... Ceva care seamănă... 


Criticul ca un sclav 
al „scriitorilor“ 


Criticul literar, traducătorul, autorul de texte 
politice, scenarii tv, moderatorul de televiziune 
Alex. Ştefănescu, ne-a oferit nu de mult lucrarea 
Ceva care seamănă cu literatura, apărută la Editura 
Ştiinţa din Chişinău. Aceasta se constituie dintr-o 
suită de cronici apărute în suplimentul cultural 
„Ziarul de duminică“. 

Alex. Ștefănescu, așa cum o declară, a ajuns să 
fie de-a dreptul vânat de diverse persoane (zilele 
„Convorbirilor literare“ de anul trecut o pot confir- 
ma din plin, prin asaltul efectiv care s-a dat asupra 
redutei Alex. Ștefănescu, cu cărți însoțite de flori, 
invitaţii, propuneri și multe asemenea, toate spre 
a-l convinge pe critic de valoarea lor în literatura 
română), ce se pretind scriitori, ce-l caută pretutin- 
deni, „uneori, noaptea, își fac apariția și la fereastra 
apartamentului meu de la etajul 3, călări pe mături, 
ca personajul fantastic al lui Bulgakov“, ulterior 
insistînd cu telefoane, insinuări, chiar insulte, scene 
melodramatice, şi de ce?, pentru a le citi cărțile sau 
chiar manuscrise greu descifrabile. O face în cele 
din urmă, cu speranța de a găsi un grăunte de aur în 
grămada de nisip, pentru ca mai apoi să-și amin- 
tească „momentele neverosimile din adolescență 
când luam din raftul bibliotecii Swift sau Gogol și 
citeam. Ce simplu era! Simt că-mi dau lacrimile.“ 

„America lansează rachete, România lansează 
cărți. Este plin cerul patriei noastre de volume 


rost nr. 25 - 26 


decantări 


zburătoare, trimise acolo sus din librării, biblioteci, 
holuri de teatru, case de cultură, muzee ale literaturii 
şi licee“, scrie autorul, încât editurile de la oraşe şi 
sate îşi depășesc planul editorial... 

Trist este că acum pe unii scriitori nu-i mai 
încearcă sentimentul răspunderii, înainte de a publi- 
ca un text, constatîndu-se absenţa oricărei respon- 
sabilități intelectuale (să ne amintim ce spunea 
Cioran: „Orice cuvânt mă doare“!), mulți exhibân- 
du-şi intimitățile în scris, „grafomanii plate și triste“ 
(N. Breban), caracterizându-i, vorba lui Andrei 
Pleșu, „voluptatea taclalei“ („e uşor a scrie versuri 
când...“), neîntrebându-se dacă gribuiajele lor 
interesează pe cineva și scriind uneori mai multe 
cărți decât au citit. O încercare de „control“ a 
spaţiului literaturii prin prezență... 

Constatăm această liberalizare editorială, edi- 
tori care n-au de-a face cu literatura, costuri relativ 
accesibile autorilor, producția de carte neîmpiedi- 
cându-se de nici un argument axiologic și chiar 
postmodernismul promovând din plin creația ama- 
toristică. Ne amintim că şi înainte de “89 exista o 
editură ce producea cărţi în regia proprie a autorilor 
(care acum spun cum au reușit ei să treacă de cen- 
zură în acele vremuri... ). 


rost nr. 25 - 26 





Vindecarea prin ironie 


Toţi cei care au o carte au pretenţii de scriitor, 
convinşi că aceasta le oferă chiar accesul liber în 
altarul artei. Mai ales dacă sunt susținuți de un grup 
de presiune, în general universitar. Sînt mulți care 
aplică metoda antologiilor, chiar dacă „opera“ e 
modestă, pentru că e necesar un număr de cărți pen- 
tru accesul în Uniune... Se practică și tirajul de un 
exemplar — condiţie a promovării — cartea de unică 
folosință, cu termen de garanţie. Am văzut că unii 
dintre aceștia, autori ai unei singure cărți, se 
prezintă drept scriitori pe cărțile de vizită, pe plicuri 
personalizate, pe uşa de la intrare... 

Astăzi, când observăm o atitudine de respin- 
gere față de spiritul critic adevărat, o încercare de a 
se păstra ierarhiile discutabile, snobul amatorism al 
multora în a cocheta impenitent cu literele, Alex. 
Ştefănescu, cu stilul său personal şi recognoscibil, 
îşi spune părerea sincer despre cărțile pe care, din 
datorie profesională și uneori sub ameninţare, a fost 
nevoit să le citească, reuşind să aducă o infuzie de 
umor grațios ce întreține comuniunea afectivă cu 
cititorul. Cronicile poartă titluri foarte variate, iro- 
nice, subtile, având avantajul imprevizibilității și al 
puterii de atracţie. Alex. Ștefănes- 
cu alege să vorbească şi despre 
alte componente ale volumului în 
cauză, precum: titlul (uneori pre- 
tențios), subiectul, fastul tipogra- 
fic şi bibliografic — invers propor- 
țional cu calitatea cărții —, tradu- 
cerea poeziei în mai multe limbi — 
semnificând adesea înmulţirea cu 
2, 3 sau 4 a mediocrităţii — , apoi 
chiar fotografia autorului (precum 
un octogenar ieşean care de mai 
bine de câteva decenii, tot aceeaşi 
imagine suavă din tinereţe arbo- 
rează pe coperta a patra a fiecărei 
cărți apărute) şi de ce să nu remar- 
căm și nume care stârnesc uneori 
zâmbetul. 


Eminescu, subiect 
de lansare pentru 
amatorilor 

Ilustrez în continuare cu câte- 
va exemple. Pe Săluc Horvat nu-l 


complexează faptul că lucrarea sa, 
(3) 


85 


sf 


Însemnări despre Eminescu, nu aduce nimic nou. În 
cartea lui Vasile Rusu, Poetul suferinței, Eminescu 
ajunge personaj de roman poliţist, autorul afirmând: 
„Noi susţinem cu toată convingerea că Poetul — 
incomod politic — a fost victima unui scenariu odios, 
dirijat de forţe politice externe, pus în acțiune de 
Maiorescu și cei apropiaţi sieşi“. Mariana Neţ, spe- 
cialist în semiotică, oferă texte ininteligibile pentru 
a-i intimida pe cititori, cum face în volumul 
Eminescu altfel. Limbaj poetic eminescian. O pers- 
pectivă semiotică, din care se citează exemplul: 
„Strofa a doua se dovedeşte astfel un microhiperbat, 
care conţine tmeze și hiperbaturi puse în abis“. (!) 
Fiecare își face astăzi un titlu de glorie în a scrie o 
carte despre Eminescu. Cristian Teodorescu afirma 
că Eminescu a ajuns să fie considerat un fel de sec- 
retar general al poeziei autohtone. 

Alex. Ştefănescu scrie şi despre alți autori pre- 
cum Pavel Coruţ (ale cărui romane puerile și fan- 
teziste despre Securitate au un imens și regretabil 
succes la public), Florin Smarandache, din SUA 
(care lansează un nou curent literar, „paradoxis- 
mul“, şi care a reprodus într-un volum dedicaţiile de 
pe cărţile primite în perioada 1990-2000 de la cele- 
bri anonimi), Horia Dulvac (inginerul specialist de 
ultimă oră în mitologie), D.R. Popescu (aflat într-o 
involuţie de câțiva ani și care crede că face o carte 
din tot ce-i trece prin minte — romanul Fal/ca lui 
Cain), Marius lanuş, suferind de mania utilizării 
obscenităților, fără o funcție estetică, trivialități ce 
nu conferă autenticitate. 

Alex. Ștefănescu îi face chiar o recomandare 
unui poet, Petre Berca, de a-și încerca norocul, 
dăruindu-i iubitei o carte de versuri de Emil 
Brumaru. Mai sînt şi alți anonimi cu pretenții de 
scriitori care i-au reținut atenția. Maria Dincă, în loc 
să-și lase îngropate textele vechi, le aduce la lumină 
în volumul File de istorie — poezia mea pro- 
letcultistă. Un „Rică Venturiano al filosofiei“, A. 
Gelu Doru Ilieș, care lansează o carte cu un titlu 
provocator: Eroica (Sentimentul morţii). Criza 
cunoașterii. 


Produse „culturale“ 
într-un oraș 
înstrăinat de cultură 
Să nu-i uităm pe autorii ieșeni prezenţi în Ceva 
care seamănă cu literatura. Bogdan Ulmu, cu 


greşeala acestuia de a dramatiza lon Creangă, astfel 
încât Alex. Ştefănescu ajunge să scrie: „Citindu-l pe 


86 


decantări 


ee 


Bogdan Ulmu, mi se face dor de lon Creangă“. 
Nicolae Busuioc, care, pe lângă altele, foloseşte 
când Iașul când Iașii, izbutind să lase o impresie 
deplorabilă asupra capitalei moldave: „cine n-a vi- 
zitat niciodată lașul și citeşte cartea lui Nicolae 
Busuioc nici n-o va face“, cartea merită în schimb 
cumpărată pentru desenele lui Dan Hatmanu. 
George Popa, „într-un stil grav şi solemn, de preot 
al culturii, pledează în cartea Metafora și cei trei 
oaspeți ai poemului pentru înţelegerea metaforei ca 
instrument de cunoaștere a universului. Ca exemplu 
folosește metafore din poemele lui Tagore, Rilke și 
din... propriile lui poeme“. „G. Popa eseistul îl 
prețuieşte atât de mult pe G. Popa poetul, încât îl 
menționează, într-un studiu critic, alături de clasici 
ai literaturii universale“, conchide Alex. Ștefănescu. 
Dacă tot veni vorba de Iaşi, capitala culturală a 
țării, cum le place multora s-o numească, e departe 
de a mai fi considerată aşa. În Palatul Culturii, mo- 
nument reprezentativ al românilor, pe lângă nunțile 
princiare, an de an se organizează târguri de materi- 
ale de construcţii și de îmbrăcăminte. Centrul 
orașului arată acum ca după un atac cu bombă... 
Într-o casă unde odinioară se ţineau întâlnirile 
Junimii, acum sunt aduși hoţii de buzunare, prosti- 
tuatele etc., deoarece acum este Circa 10 de 
Poliție... Nu mai spun de starea clădirii (ca de altfel 
a multora din oraş) care se află într-un proces cron- 
ic de degradare... La numai câţiva zeci de metri, 
Biblioteca judeţeană își împarte spaţiul cu o „mo- 
destă“ familie de romi (40 de persoane!), care, în 
timpul aprigei ierni, nu-și mai puneau o haină pe ei, 
fiindcă n-o aveau, ci săreau în depozitul bibliotecii 
de unde plecau cu un braț din cele mai groase cărți. 
Şi să închei această paranteză cu o imagine la prima 
vedere comică: caii familiei mai sus amintită pasc 
vara pe „pajiștile“ străzii Lăpuşneanu, ale Teatrului 
Naţional, ale Palatului Culturii până spre seară. 

Prin această carte nu-l vedem pe Alex. Ștefă- 
nescu ca pe un cititor fundamental sceptic, ci ca pe 
un critic ce doreşte să atragă atenția cititorilor de as- 
tăzi, formaţi la şcoala „Libertăţii“ — Sandra Brown 
— Paulo Coelho, în a fi mai selectivi; criticii să 
părăsească discursurile apologetice sau convenţio- 
nalizarea comentariilor închinate literaturii, „aici, la 
porțile Orientului, unde totul se ia uşor“ (Pointcare) 
și să se reîntoarcă la principiile axiologice care au 
existat odinioară în critica noastră, iar scriitorilor 
români care se plâng de o slabă cunoaștere a litera- 
turii lor în lume le recomandă să treacă mai întâi 
bariera limbii române! Ne quid nimis. m 


rost nr. 25 - 26 


la rost 


sf 


Răzvan Codrescu 


„Fascinanta şi eterna Românie” 


De la automistificare 
la demistificare 


Dacă am paria pe litera ma- 
nualelor școlare (nealternative) şi 
ar fi „să ne culcăm pe urechea“ 
sondajelor, statisticilor şi recen- 
sămintelor din ultimii 15 ani 
(cum au şi făcut unii dintre oame- 
nii Bisericii, la rînd cu flașnetarii 
naționalismului populist de toate 
nuanțele), n-ar exista motive se- 
rioase de îngrijorare. În țara Mio- 
riţei și a Meşterului Manole, vi- 
teazul, „sărac, dar cinstitul““, har- 
nicul, blîndul, piosul și ospitalie- 
rul neam daco-român, născut 


“Foto: Bogdan Onorrei 





i & 





rost nr. 25 - 26 


creștin și poet, monoteist încă de 
pe vremea lui Zalmoxis, unit încă 
de pe vremea lui Burebista, asce- 
tic încă de pe vremea lui Dece- 
neu, jertfelnic încă de pe vremea 
lui Decebal, creștinat de Sfîntul 
Apostol Andrei în persoană chiar 
mai înainte de a fi romanizat, sin- 
tetizînd toate ilustrele virtuţi tra- 
cice, romane și creștin-bizantine, 
păzind graniţele creştinătăţii cu 
sabia într-o mînă și cu crucea în 
cealaltă, învingîndu-și dușmanii 
în raport de 1 la 10 sau asimilîn- 


du-i de li s-a pierdut urma, valori- 
ficînd spiritual „teroarea istoriei“ 
şi dăinuind înfrățit cu codrul la 
răscrucea marilor imperii, păs- 
trîndu-și ca pe o zestre sacră, „de 
la Nistru pîn” la Tisa“, în borde- 
iele lui de paie şi în bisericuţele 
lui de lemn, limba, obiceiurile și 
legea strămoșească — ei bine, acest 
neam statornic și drepteredincios, 
latin şi ortodox deopotrivă (ba și 
francofon, la o adică), nevînzător 
de ţară şi nestricător de lege, mîn- 
dru de popii săi plini de rîvnă și 
de duhovnicii săi iscusiți, n-are 
nimic mai mult la inima lui decît 
Ortodoxia răsăriteană cea de 
două ori milenară. Ortodoxie de 
la care nici măcar comunismul 
materialist şi ateu, în 45 de ani de 
dictatură, n-a reușit să-l abată. Ba 
mai mult: pînă și foştii comuniști, 
convertiți pe nesimţite la „demo- 
crația originală“ și cu sacii încăr- 
caţi în căruța „tranziției“, se 
opresc din cînd în cînd din calea 
lor spre Europa şi își fac niște 
cruci mari cît casa, în văzul popo- 
rului botezat și încrezător, cu- 
prins de o sfîntă şi nostalgică du- 
ioşie! Un popor care se declară în 
proporție de aproape 90% orto- 
dox şi pretinde a da credit Bise- 
ricii Ortodoxe Române mai mult 
decît tuturor celorlalte instituții 
naţionale luate la un loc! Dacă e 
după cifre și procente, dogma ex- 
celenței naţionale și „vulgata 
bunului român“ (H.-R. Pata- 
pievici) au cea mai deplină în- 
dreptăţire, iar „Grădina Maicii 
(3) 


87 


Domnului“ nu-i doar o formulă 
diplomatică de firitisire (captatio 
benevolentiae), bazată pe o 
tradiție incertă! rătăcită nu se ştie 
cum prin cancelaria papală, ci o 
realitate curentă, confirmînd la 
distanță de secole metafora fol- 
clorică a „gurii de rai“ şi reco- 
mandînd România ca pe o anti- 
cameră a „lerusalimului ceresc“! 

Din păcate (şi cu o evidență 
cel puţin jenantă), lucrurile stau 
tocmai pe dos: realitatea curentă 
face ridicole cifrele și procentele, 
ca şi inflația poncifelor identitare. 
Ipotetica „Grădină a Maicii 
Domnului“ (în care putem inclu- 
de liniștiți și Moldova înstrăina- 
tă2) este, la o radiografie sumară 
a prezentului și a trecutului re- 
cent, țara care a speriat Vestul 
(cel nesălbatic) cu hoţii? şi cu 
prostituatele ei, țara „mâîncători- 
lor de lebebe“, a handicapaţilor, a 
copiilor bolnavi de S.I.D.A. și a 
mamelor sexagenare, țara muri- 
bunzilor aruncați din ambulanţe 
şi a preoților care sfințesc bor- 
deluri, ţara cu cel mai mare 
număr de avorturi din Europa, 
țara „copiilor străzii“ (vestiţii 
„aurolaci“), a cîinilor vagabonzi 
şi a mafiilor ţigăneşti, ţara aface- 


rilor veroase şi a corupției gene- 
ralizate, țara mineriadelor sînge- 
roase, a celor ce „muncesc, nu 
gîndesc“, a chiulului, a puturoşe- 
niei și a delăsării, ţara nostalgi- 
cilor după un regim ateu, scelerat 
și dărîmător de biserici, țara în 
care incestul, violența și crimi- 
nalitatea familială se dublează de 
la an la an, ţara în care violarea 
femeilor trecute de 70 de ani a 
devenit o banalitate aproape coti- 
diană, ţara manelelor, a vulgarită- 
ţii gregare și a mitocăniei prefă- 
cute în virtute, țara lui Marian 
Vanghelie şi a lui Gigi Becali, 
țara lui Dracula (chiar și fără 
„Park“), în care se înjură volup- 
tuos de toate cele sfinte“ şi în care 
„al dracului“ sau „dat dracului“ 
au devenit expresii preferate ale 
admiraţiei superlative! Dacă ar fi 
să înşir aici toate monstruozitățile 
și turpitudinile postdecembriste, 
de la vlădică pînă la opincă și de 
la stînga pînă la dreapta, ar rezul- 
ta o uriaşă „carte a recordurilor“ în 
materie de abjecţie şi perversiune, 
ceea ce și explică, dincolo de orice 
„circumstanţe atenuante“, jalnica 
„imagine“ pe care România o are 
astăzi în lume (Şi nota bene: într-o 
lume care nu-i deloc „fată ma- 


1 Tradiţia certă denumește astfel Sfîntul Munte Athos. 
2 Două state (majoritar) româneşti sînt în lume şi amîndouă gravitează, la coada Europei, în jurul Albaniei — sora lor 


de stirpe... tracă! 


la rost 


re“"!). România contemporană sea- 
mănă cu Acriviţa lui Caragiale, 
cea care a reușit să-l bage în spe- 
rieți pînă şi pe dracul, întrecîndu-l 
în fantezia malefică şi în disponi- 
bilitatea spre grobianism. 

Dincolo de lipsa de conștiin- 
ță politică şi civică, se vede lim- 
pede că atît viaţa privată cât și cea 
publică se află într-un tot mai ac- 
centuat divorț de normele și valo- 
rile creştine. Nu vreau să contest, 
prin tot acest expozeu demistifi- 
cator, nici existența reală la 
meridian românesc a unei tradiții 
faste şi inseparabile de Ortodo- 
xie, nici existența izolată, chiar în 
aceste vremuri „ieşite din țițini“, 
a unor oaze de virtute creştină și 
naţională. Vreau să arăt doar că 
virtuțile trecutului, atitea cîte au 
fost, ne așteaptă să redevenim 
vrednici de ele într-o proporție 
mai semnificativă, că simpla in- 
vocare a tradiției, fie ea cît de glo- 
rioasă, nu scuză şi nu rezolvă 
insanităţile prezentului, că simpla 
declarare formală a apartenenţei 
la Ortodoxie sau inerţiala frec- 
ventare formal-superstiţioasă a 
bisericilor nu reprezintă decît o 
tragică automistificare, că „vir- 
tuoșii““ acestui timp, fie ei clerici, 


3 Hoţia este o „virtute“ naţională cu care uimisem lumea încă mai de demult şi asupra căruia și un Mircea Eliade 
atrăgea îngrozit atenţia prin anii '30, în răspărul „românismului“ necritic și retorizant al anumitor grupări 
naționaliste ale vremii: „Mă gîndesc cu groază că şi pe noi, românii, ne așteaptă o «eternitate»: proverbul. Intrăm în 
proverbele celorlalte naţiuni, așa cum au intrat scoţianul, irlandezul, ovreiul şi, în Peninsula Balcanică, țiganul. 

Am ajuns de pomină; și, pînă ce vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele noastre și prin românismul nostru, 
sîntem cunoscuţi prin politica și prin dezmăţul nostru intern. [...] Proverbul va ajunge stăpînul nostru; și așa după 
cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sînt proşti, despre polonezi că sînt îngîmfați sau despre 
spanioli că sînt grozavi în dragoste, tot așa se va spune și despre români că sînt hoți. [...] Ascultaţi unul dintre 
aceste proverbe, cules de Knickerbocker: Ouand quelqu 'un vole, c'est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, 
c'est une manie. Quand tout un peuple vole, c est la Roumanie! Nu vă plesnește obrazul de ruşine? Aceasta este 
eternitatea care ni se pregăteşte“ („România în eternitate“, în Vremea, anul VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3). 


4 De Dumnezeu (dumnezei!), de Cristos (Cristoși!), de Precista, de arhangheli, de Paşte, de pască, de cruce, de 
mormînt, de morți, de moaşte, de colivă, de anafură, de grijanie etc. In mod tradițional marcă a furiei masculine 
(esențializată în tipul birjarului: a înjura ca un birjar sau birjărește), obiceiul acesta s-a generalizat în ultimele 
decenii — ce-i drept, într-un număr redus de forme — și printre purtătoarele „sexului frumos“ (cu menţiunea că nu 
înjură numai „fetele vesele“ din parcări, precupeţele din pieţe, muncitoarele de la Apaca sau țigăncile de la gura 
cortului, ci chiar elevele de liceu sau studentele din cămine, ajungînd pînă la a invoca în nume propriu organul 
bărbătesc, la paritate cu deja edulcoratul „Mai du-te dracului!“!). Curat Grădina Maicii Domnului! 


88 


vost nr. 25 - 26 


la rost 


i) 
= 
[=] 
= 
(e) 
=! 
ET) 
[X, 
[==] 
= 
d 
=] 
[Esi 





monahi sau mireni, sînt totuși ori 
mai puţin numeroși, ori mai puțin 
vrednici decît se crede, de vreme 
ce nu pot, de atît amar de ani, să 
impună lumii românești o față și 
o cale mai puţin maculate, că este 
nevoie urgentă de o mobilizare și 
de o concertare a tuturor facto- 
rilor responsabili, pentru a stopa 
ritmul cu totul îngrijorător al 
degenerescenţei naționale, că tre- 
buie să evităm mai mult decît 
oricînd să ne amăgim cu calcu- 
lele hîrtiei, înfruntînd fățiș reali- 


rost nr. 25 - 26 


tatea crudă şi căutînd soluții pe 
potriva ei; că, în fine, în această 
mare sforțare lăuntrică, în care se 
Joacă însuși destinul mistic şi 
istoric al românității, Biserica, 
păzitoare în Duhul Sfint a revela- 
ției Cuvîntului dumnezeiesc și 
mijlocitoare harică a tainicei ico- 
nomii, are rolul cel mai însemnat 
și răspunderea cea mai cumplită, 
atît ca for instituțional, cît şi ca 
organism mistic. Fiecare creştin, 
în virtutea „preoţiei împărătești“ 
cu care este investit întru Hristos, 


după măsura și felul chemării lui, 
trebuie să iasă neîntârziat, gătit cu 
toată armătura lui Dumnezeu (cf. 
Efeseni 6, 13 şi urm.), la arma- 
ghedonica înfruntare cu oştirile 
insidioase ale „Prințului acestei 
lumi“. 

Biserica Ortodoxă Română, 
greu afectată ea însăși de lunga și 
tensionata trecere prin vămile 
comunismului antihristic, dar și 
de ulterioara ostilitate incrimina- 
toare a laicismului democratic al 
stîngii intelectuale, trebuie într- 
un fel să-i reîncreştineze astăzi pe 
numeroșii săi fii care doar se de- 
clară sau se cred creștini orto- 
docși pe unicul temei al botezului 
primit la naștere și al păstrării 
mecanice şi selective a unor „obi- 
ceiuri“ anexate festivismului lu- 
mesc. Acest soi de fii ușuratici, în 
măsura în care nu sunt plecați să 
culeagă căpșunile „papistașilor“, 
trebuie catehizați din mers și 
recuceriți în lamura sufletului lor, 
astfel încît să devină treptat per- 
soane vii şi responsabile în slujba 
lui Hristos, a comunității naționa- 
le şi a unei ideale Europe crești- 
ne, capabile să se ridice, dinspre 
apartenenţa inerţială la o religie 
ignorată în esenţa ei, spre însuși- 
rea şi trăirea efectivă a adevăruri- 
lor mâîntuitoare, să convertească 
tradiția pasivă în credinţă activă, 
iar această credință s-o întrupeze 
în faptele vieții lor. Numai aşa se 
va pune capăt schizofreniei exis- 
tențiale — atît de frecvente la 
omul modern, iar la noi devenite 
„naturel““ caragialesc — prin care 
cineva una se declară a fi în prin- 
cipiu şi alta este în fapt. 

Dacă nu vom fi în stare de 
acest pas primenitor, atunci vom 
rămîne ţara cu cei mai mulți 
„credincioși“ şi cu cea mai puțină 
credință, prefăcînd definitiv orto- 
doxia poporului român într-o 
ridicolă butaforie. m 


89 


sf 


anoiraraa inline 
În prlzanoin“ 


Iniţiativa Antenei 1 de a transmite 
controversata peliculă a regizorului 
Koltay Gâbor fost un gest bine venit, 
nu numai pentru ratingul respectivei 








la rost 


George Enache 
a 

















televiziuni. Românii au putut lua cunoștință 
astfel, în mod nemijlocit, de modul în care o parte 
a elitei maghiare se raportează la destinul 
naţiunii lor după 1920. Reacţiile au fost dintre 
cele mai diverse, de la revolta față de afirmaţiile 
false, răspândite în întreg cuprinsul filmului, 
până la atitudini condescendente, chiar amuzate, 
faţă de o peliculă care te face să-ţi fie dor de 
documentarele „Epocii de aur“, net mai bine 


realizate din punct de vedere artistic. 


Problema Trianonului şi a relaţiilor româno- 
maghiare nu au fost niciodată în atenția mea în 
mod special, așa că nu mă hazardez să realizez o 
analiză detaliată a filmului. Scriu aceste rânduri 
deoarece, la puţin timp după difuzarea peliculei, 
am reluat spre studiu cele două volume de docu- 
mente intitulate Minoritățile naţionale din Româ- 
nia, lucrare monumentală realizată de un colectiv 
din cadrul Arhivelor Naţionale ale României. În 
paginile lor sunt găzduite documente extrem de 
interesante referitoare la situația minorităţii 
maghiare din România după 1918. Le mai citisem 
o dată dar, după „Trianon“, le-am privit cu alți 
ochi, făcându-mă să exclam, asemenea poetului, 
„Toate-s vechi şi nouă toate“. Ca și în anii inter- 
belici, şi acum se vehiculează teme propagandis- 
tice precum: misiunea civilizatoare a ungurilor în 
„Bazinul Carpatic“ (invenţie geografică cu rol pur 
ideologic), caracterul generos și tolerant al re- 
gimului dualist, divorțul zgomotos de Austria și 
clamarea ideii (total false) că Ungaria a fost obli- 
gată să fie alături de Tripla Alianţă, fiind „pedep- 
sită“ fără motiv prin tratatul de la Trianon sau 
acuzaţii aberante privind o eventuală purificare 
etnică în Transilvania. La acestea s-au adăugat în 


90 


film negarea existenţei fascismului în Ungaria 
interbelică, „justețea“ Dictatului de la Viena, 
negarea Holocaustului și un spirit mai mult decât 
antieuropean, am putea să-i spunem „tribal“. 
Mulţi s-au întrebat care este scopul acestui 
demers cinematografic. Dincolo de un posibil 
obiectiv revizionist îndepărtat, se are în vedere în 
primul rând menţinerea unei separații clare (veri- 
tabil apartheid), între populaţia maghiară și cea 
românească majoritară, o separație care să împie- 
dice dialogul şi o eventuală (dar foarte puţin pro- 
babilă topire) a ungurilor în masa românească. 
Această atitudine a fost semnalată şi în perioada 
interbelică. Unul din cele mai remarcabile docu- 
mente în acest sens este raportul francezului E. de 
Martonne, care, cu un ochi deosebit de critic, sur- 
prinde realitățile transilvane, imediat după unirea 
acesteia cu România, realizând o comparaţie foar- 
te interesantă cu situaţia din alte provincii nou in- 
trate și ele sub autoritatea românească. Documen- 
tul este inclus în culegerea de documente Mino- 
rităţile naționale din România şi am ales să-l re- 
producem în paginile revistei rost dată fiind cir- 
culaţia restrânsă a celor două volume (istoricii 
maghiari care au contribuit la realizarea filmului 


rost nr. 25 - 26 


la rost 


„Trianon“ sigur nu au auzit de ele). Pentru orice 
lector fără prejudecăţi, reiese limpede din acest 
document că nici nu poate fi vorba de perse- 
cutarea şi asimilarea minorității maghiare din 
Transilvania, ci pretinsa „românizare“ nu este alt- 
ceva decât un fenomen natural de echilibrare a ra- 
portului firesc dintre majoritatea românească și 
minoritatea maghiară, raport care secole de-a rân- 
dul a fost menţinut în defavoarea românilor prin 
mijloace de forță. Un alt document, pe care îl vom 
publica în numerele viitoare, sesizează stilul unor 
lideri maghiari de a provoca cu orice preț autori- 
tățile române și de a reclama după aceea abuzurile 
la diversele înalte porţi. Cine își aminteşte de pre- 
tația regizorului maghiar la emisiunea lui Marius 
Tucă va recunoaşte lesne stilul. 

Prin urmare, vom lăsa în continuare docu- 
mentele să vorbească. Unele pasaje s-ar putea să 
nu convină nici românilor, dar respectul pentru 
adevărul istoric trebuie să primeze. 


1921, noiembrie 


Raport întocmit de geograful francez 

E. de Martonne în urma unei călătorii 
în România, conținând observaţii asupra 
situației minorităţilor din Transilvania, 
Bucovina și Basarabia! 


Unirea cu vechea Românie a provinciilor 
desprinse din Austro-Ungaria și Rusia, primită la- 
nceput peste tot cu entuziasm, a determinat 
apariția unor probleme sociale și politice inerente 
care au produs o mare surpriză. A fost necesar să 
se recurgă la înlocuirea maghiarilor care deținuse- 
ră în exclusivitate funcțiile administrative, cu ger- 
mani sau cu ruși. Să găsești un număr de două ori 
mai mare de prefecți ca cel din vechea Românie, 
nu era un lucru tocmai uşor. Românii fuseseră din- 
totdeauna excluși în Ungaria de la ocuparea vre- 
unei funcții publice, cu excepția celor care se 
maghiarizau. În Basarabia era chiar mai rău; nouă 
zecimi dintre români erau analfabeți, din lipsă de 
şcoli. Personalul recrutat în grabă în Vechiul Re- 
gat şi expediat în noile provincii nu a răspuns 
întotdeauna nevoilor impuse de situație. Am întâl- 
nit în călătoriile mele oameni foarte tineri, fără 
experiență, în funcția de „primpretor“ adică 
aproximativ acelaşi lucru cu subprefectul în Tran- 
silvania. Am întâlnit și o altă situație, încredin- 


1 Publicat în Minoritățile naţionale din România, vol. 1 (1918-1925), Bucureşti, 1995, p. 377-383. 


rost nr. 25 - 26 


țarea acestei funcții unei persoane cunoscute din 
țară, de origine română, dar lipsită complet de 
autoritate. Am auzit spunându-se că în Basarabia 
a fost necesară de multe ori schimbarea adminis- 
tratorilor incompetenţi sau nedemni. 

În Transilvania şi, mai ales, în Bucovina s-au 
putut găsi pe loc unele elemente corespunză- 
toare, avocați amestecați în luptele politice îm- 
potriva ungurilor, români care avuseseră de-a 
face cu maghiarizarea sau germanizarea în sufi- 
cientă măsură pentru a avea o oarecare expe- 
riență administrativă; un astfel de exemplu este 
prefectul din Câmpulung. Cel mai adesea, însă, a 
fost nevoie să se apeleze la români din Regat; dar 
cei mai buni s-au descurajat repede. Să ne gân- 
dim la situația românului din Bucureşti, obișnuit 
cu un anumit confort, cu distracții, trezindu-se 
trimis ca prefect într-unul din micile orașe ale 
Basarabiei; un fel de sate mai mari, cu case joase 
pe marginea străzilor — care se transformă într-o 
imensă baltă la cea mai mică ploaie. Cel mai 
adesea aceste orășele sunt populate de evrei mur- 
dari. Situaţia lui n-ar fi cu nimic mai agreabilă 
nici într-un oraş din Transilvania, unde domină 
elementul maghiar ostil pe față, sau elementul 
german mai blând în aparenţă, retras însă într-o 
izolare disprețuitoare. 

Păstrând proporţiile, noi am avut de-a face cu 
astfel de greutăţi în Alsacia; așa cum și noi am 
rezolvat în cele din urmă situaţia, la fel și românii, 
cu timpul, vor rezolva această situație delicată. 

Alogenii — Prezenţa în număr destul de mare 
a elementelor alogene este, desigur, cea mai mare 
dificultate pentru administrația românească. Ma- 
ghiarii pot fi în realitate mai puţini de 1.800.000, 
cifră rezultată din recensămintele lor; importanța 
prezenţei lor depășește totuși simpla prezență nu- 
merică dat fiind că ei formează majoritatea popu- 
laţiei orașelor din Transilvania, acolo unde 
această majoritate nu e reprezentată de sași. Ei au 
controlul asupra tuturor marilor proprietăți, ei 
sunt funcționarii, ei sunt proprietarii caselor de 
comerț, numai ei practică meseriile liberale de 
avocat, medic, ziarist etc. Trebuie să fii avertizat 
asupra acestei situații pentru a nu fi păcălit de 
iluzia care a înşelat mai mulți observatori anglo- 
saxoni: călătorul care merge din oraş în oraș, fără 
a vizita şi satele, nu aude vorbindu-se decât ma- 
ghiara sau germana; la hotel, în magazine, la 
poștă, la gară, în tren. 


91 


Zi 





Sibiu e 
Ş Calnic 





Românii n-au făcut tot ce era posibil pentru a 
atenua amprenta maghiară lăsată asupra oraşelor 
şi asupra administraţiei. Pe linia Oradea — Satu 
Mare, am văzut lipite pe vagoane etichete scrise în 
limba maghiară având antetul CFR, deci impri- 
mate după anexare. Personalul căilor ferate, 
casieri, hamali, controlori, este încă aproape peste 
tot de origine maghiară. La fel cel din poşte, unde 
mi s-a întâmplat să nu mă pot face înțeles nici în 
franceză, nici în română. 

Magazinele din orașe au întotdeauna firma în 
ambele limbi: maghiară şi română. La Cluj, cetă- 
țenii maghiari au şcolile lor, bisericile lor, ziarele 
lor, teatrul lor; teatrul maghiar este frecventat și 
de români. Toţi funcționarii maghiari care au 
acceptat să depună jurământ de credinţă regelui 
şi-au păstrat postul sau au primit unul echivalent. 
La Universitatea din Cluj, zoologul Apati, care se 
bucura de o reputaţie europeană, nu a fost expul- 
zat decât după ce a participat la o tentativă de re- 
voltă; bibliotecarul a rămas în funcție; profesorul 
de geologie aflat la vârsta pensiei, a fost numit 
responsabil cu păstrarea colecțiilor de roci. Tot un 
ungur este conservator la Muzeul de arheologie și 
la Muzeul de istorie a Transilvaniei. 

Cine a trăit un timp în România nu se poate 
abține să nu râdă când aude de zvonurile răspân- 


92 


e Cluj-Napoca 


Medias & 





la rost 


TRANSILVANIA 






Q Targu Mures 
Sighisoara, 
Biertan. (PSiMhieara 
Vries Aoariu 
Ș Viscri 








Q Valea Viilor 





Harman 


Bran & A i Anei 







dite de o propagandă răuvoitoare referitoare la 
„persecuțiile“ ale căror victime ar fi ungurii. 
ținând cont de atitudinea arogantă pe care o mai 
au încă adeseori, de încercările de revoltă care au 
avut loc după armistițiu şi de comploturile 
descoperite de mai multe ori după aceea, am 
impresia că, dimpotrivă, românii sunt de o tole- 
ranţă lăudabilă, mai ales după ceea ce au avut ei 
înșiși de suferit din pricina foștilor stăpâni. Ei au 
avut naivitatea de a încorpora contingentele 
maghiare ale categoriilor sociale chemate sub 
arme în anul 1920 în regimentele din vecinătatea 
frontierei. Mulţi dintre cei chemaţi au dezertat cu 
arme cu tot. Generalul Petala a susținut încă de la 
început că ar trebui să se renunțe câţiva ani la 
încorporarea tinerilor maghiari sau să se formeze 
doar batalioane de soldați, cantonaţi în Vechiul 
Regat. 

Același general mi-a povestit un fapt petrecut 
în timpul stării de asediu, foarte caracteristic de 
altfel pentru mentalitatea ungurilor. O baroană 
I-a primit foarte prost pe jandarmul român venit 
să-l ceară o informaţie. Citată în faţa Consiliului 
militar de anchetă, ea s-a scuzat, plângând, în 
acești termeni: „Cum aș fi putut să-mi închipui că 
eu, o Baroană, trebuia să răspund unui amărât de 
slugoi român?...“* 


rost nr. 25 - 26 


la rost 


Clujul era, pe vremea aceea, sub dominație 
maghiară, un oraș de funcționari și de aristocrați 
maghiari. Pe străzi încă mai circulă câteva calești 
cu doi cai, conduse de un vizitiu cu bici, îmbrăcat 
în vestă cu galoane şi cu o pălărie cu ciucure, 
amintind în chip modest superbele echipaje care 
traversau în goana mare piaţa din centrul orașului 
şi defilau pe corso în fiecare după-amiază. Acum 
30 de ani a fost scos din funcțiune, după ce abia 
fusese instalat, un tramvai ce mergea la gară, care 
se află destul de departe de centrul orașului, pen- 
tru că deranja privirile aristocraților şi le speria 
caii. La Universitate, studenții provenind din 
mediile aristocratice erau privilegiați. Puteau încă 
fi văzuţi câțiva, la începutul ocupaţiei românești, 
petrecându-şi ziua întreagă la cafeneaua New 
York sau Europa, jucând cărți şi fumând. Și co- 
merțul era, bineînţeles, în mâna ungurilor, iar ora- 
şul care fusese până în secolul al XVIII-lea un 
oraş german, la fel ca majoritatea oraşelor tran- 
silvănene, devenise exclusiv maghiar; numai 
micile târguri mai erau locuite de români. 

Comparând Clujul așa cum îl ştiam de altă 
dată cu ceea ce am văzut încă de la începutul 
actualei mele vizite, constat multe schimbări. 
Plecând de mai multe ori din oraş pentru a reveni 
apoi, în perioada aprilie-septembrie, pot afirma 
că, în aceste şase luni structura etnică a populaţiei 
s-a modificat sensibil. Centru administrativ şi mi- 
litar al Transilvaniei, Clujul trebuie, din aceleași 
motive care au determinat maghiarizarea lui, să 
capete o amprentă românească. Pe trotuarele din 
piaţa din centrul oraşului, în cafenele şi restau- 
rante, peste tot uniforme românești; funcționarii 
români sunt în număr mare, căci, în afară de pu- 
terile locale instituite de „Consiliul Dirigent“, 
care a fost prima putere legală după alungarea 
autorităților maghiare, şi care s-a socotit 
politiceşte vorbind că trebuie lăsat să funcționeze 
încă o bucată de vreme, sînt persoanele din admi- 
nistraţie care reprezintă Bucureştiul. Astfel există 
doi prefecţi ai Departamentului şi doi prefecţi de 
Poliție, fară a mai pune la socoteală Ministerul de 
Interne al Transilvaniei... 

Adăugaţi la toate acestea Băncile şi Societă- 
țile de comerț românești care au venit să încerce 
să creeze un centru de afaceri, ocupând hotelurile 
şi contribuind astfel la o criză de locuinţe. 

Încetul cu încetul, negustorii care nu vorbeau 
decât ungurește, au fost obligați să vorbească 
românește, limbă pe care cei mai mulţi o ştiau, dar 


rost nr. 25 - 26 


nu voiau sau nu îndrăzneau s-o folosească în ve- 
chiul regim. Acum în toate hotelurile, restauran- 
tele, cafenelele, farmaciile, magazinele, se aude 
vorbindu-se românește. Pe străzi se vorbeşte ro- 
mânește la fel de mult ca ungurește. 

Funcţionarii unguri care au rămas pe loc şi 
care sunt bine tratați, în special la Universitate, se 
pare că se comportă foarte corect. Mulţi dintre ei 
îşi amintesc acum că familia lor nu este de origine 
maghiară ci germană, slavă sau chiar română. 

Vorbesc numai despre lucruri pe care le 
cunosc direct. Se pare că și în celelalte oraşe va 
avea loc un proces asemănător. În unele ziare 
românești de opoziție pot fi citite diverse incrim- 
inări ale politicii de toleranţă; sunt citate articolele 
dușmănoase care apar în ziarele ungurești, se 
vorbește despre prosperitatea școlilor maghiare, 
despre pretenția ungurilor de a avea chiar și o 
Universitate, se citează tot felul de comploturi 
care sunt de fapt opera unor exaltaţi şi care sunt, 
oricum, din ce în ce mai rare. Sper că românii vor 
continua această politică de toleranță și sunt con- 
vins că ea va da rezultate bune. 

Prin forța lucrurilor, orașele, înconjurate de 
sate românești, în care pătrund tot mai mulți func- 
ționari şi ia amploare comerțul, vor deveni din ce 
în ce mai puţin ungurești şi din ce în ce mai mult 
românești. 

În Bucovina, condiţiile sunt diferite de cele 
întâlnite în Transilvania. Deși am stat acolo numai 
câteva zile, am avut timp să constat unele lucruri 
interesante. Acest ținut este împărțit clar în două 
părți; sud-estul exclusiv românesc, nord-vestul 
populat în cea mai mare parte de ruteni. Orașele 
sunt populate de nemți şi de evrei. Singură prefec- 
tura din Câmpulung este românească, aceasta 
fiind mai degrabă un sat mai mare decât un oraș. 
Evreii vorbesc nemţește. Germana este limba fo- 
losită de lumea bună, așa cum franceza este cea 
folosită la București; anii de stăpânire austriacă au 
reuşit să imprime ideea că germanismul este 
sinonim cu civilizaţia. Am auzit românce vorbind 
nemţește între ele. Prefectul din Câmpulung, unul 
dintre cei mai distinși funcționari pe care i-am 
cunoscut, căsătorit cu o nemţoaică, un om instruit 
de altfel, vorbind destul de bine franțuzeşte, este 
înconjurat de cărți nemţești. Iredentismul româ- 
nesc era în Bucovina o mașină politică şi o 
pârghie pentru revendicările sociale, proprietatea 
țărănească fiind în mâinile nemților, dar în 
România în sine era puţin cunoscută. Din toate 

5) 


93 


aceste împrejurări rezultă o situație specială care 
surprinde puţin, şi care este greu de înțeles. La 
Cernăuţi, mi s-a părut că elementul românesc, 
întărit prin venirea armatei și a funcționarilor, era 
departe de a avea resentimente față de nemţii încă 
numeroși din ţinut... Primarul este un neamţ care 
vorbeşte românește și care m-ar fi salutat nem- 
țeşte dacă eu nu mi-aş fi manifestat preferința 
pentru limba română, pe care o vorbesc şi eu. Uni- 
versitatea i-a păstrat pe câțiva profesori nemți şi 
am putut citi pe această temă polemici în presa 
locală, reproșând rectorului ca nu toate cursurile 
se ţin în limba română. 

Nu pot opina ca Bucovina regretă că s-a unit 
cu România. Mi se pare totuși că aici problema 
alogenilor se pune cu totul altfel decât în Tran- 
silvania. Avem de a face cu o evoluţie care poate 
fi de lungă sau scurtă durată în funcţie de împre- 
urări. 

Alipirea noilor provincii la Vechiul Regat va 
rămâne, chiar dacă alogenii sunt mai puţin 
numeroși, o problemă delicată, prin simplul fapt 
că numitele provincii au trăit veacuri întregi sub 
un regim politic special. Şi la români există un 
spirit local care persistă şi va persista încă multă 
vreme fără îndoială în Transilvania, ca și în Buco- 
vina, ca şi în Basarabia. Nimeni nu va vedea ni- 
mic rău în perpetuarea acestui spirit local, în fap- 
tul că există un specific regional, dacă acesta nu 
afectează cu nimic unitatea. Trebuie spus că aici e 
vorba de nuanţe, care nu au nici pe departe impor- 
tanța profundelor resentimente care-i dezbină, de 
exemplu, în Jugoslavia pe croaţi şi sloveni, de 
sârbi. Aceste nuanţe nu sunt însă neglijabile. Inci- 
dentele sunt frecvente şi-l uimesc pe cel care ar fi 
tentat să uite cât de puternică este amprenta lăsată 
de secolele de viață politică separată. 

Se ştie că guvernul care a urmat cabinetului 
liberal după unire avea ca prim ministru un tran- 
silvănean, dr. Vaida, și era format în cea mai mare 
parte din ardeleni. Liberalii, care sunt în număr 
mare universitari şi au încă în slujba lor multe 
ziare, nu încetează să denunțe prejudiciile aduse 
de acest guvern. „Transilvănenii — se spune prin 
aceste ziare — au venit de la început cu pretenţii 
mari; România de până la venirea lor era pierdută, 
ei îi sunt salvatorii. În realitate le lipseşte expe- 
riența administrativă; majoritatea deputaţilor tran- 
silvăneni sunt niște bieți avocaţi fără procese, pro- 
fesori ratați, chiar şi studenți ai Universităţii, 
ajunşi în Cameră prin demagogie; s-au lansat în 


94 


la rost 


tot felul de afaceri lamentabile; Ministrul lucră- 
rilor publice, dr. Lupu, a organizat el însuşi greva 
atelierelor de la căile ferate, a provocat el însuşi 
dezorganizarea rețelei...“ Iată afirmaţii pe care le- 
am auzit adesea. 

Nici transilvănenii nu s-au lăsat mai prejos și 
se plâng de fraţii lor din fostul regat Peste tot se 
aud numai reclamaţii împotriva puterii centrale; 
prefecţii nu sunt aleşi cum trebuie, nu se profită de 
bunăvoința autorităților locale. Iniţiativele, în loc 
să fie încurajate prin continuitatea organelor cre- 
ate de Consiliul Dirigent şi menținute până în 
prezent, sunt paralizate printr-un sistem birocratic 
complicat, prin greutatea cu care se transmit 
cererile și hotărârile în trecere prin birourile din 
Cluj și din Bucureşti. Universitatea din Cluj se 
plânge, pe bună dreptate trebuie s-o recunoaștem, 
de întârzierea surprinzătoare a ordonanțării cre- 
ditelor, de refuzul de a se respecta promisiunile 
făcute, de brambureala din birouri, din Ministerul 
Instrucțiunii Publice. Se observă că oamenii 
politici din fostul regat nu cunosc Transilvania. 
Dintre actualii miniștri, doar unul a venit la Cluj și 
acesta nu este o personalitate de prim ordin. Nici 
domnul Take Ionescu, nici Titulescu, nici gene- 
ralul Averescu nu au găsit timp să viziteze orașele 
Transilvaniei. Acest lucru favorizează tot felul de 
declaraţii; un deputat transilvănean a spus la tri- 
bună că totul mergea mai bine pe vremea 
ungurilor. Nu trebuie nici să ne mirăm, nici să 
exagerăm importanța acestor resentimente. Ele 
sunt asemeni celor care au provocat incidentele 
ocazionate de realipirea Alsaciei și Lorenei și 
stângăciilor care au marcat începuturile adminis- 
trației noastre asupra acestor regiuni. Avem 
această dovadă ori de câte ori auzim declaraţii ca 
cea de mai sus. Toată presa locală protestează cu 
vehemenţă. Timpul va atenua aceste neînțelegeri, 
fără a reuși însă să schimbe mentalitatea tran- 
silvănenilor. Această mentalitate include şi viața 
religioasă, mult mai intensă decât cea din fostul 
regat. Unitarienii sunt foarte aproape de catolici; 
preoții lor sunt mai instruiți şi au o autoritate 
morală superioară preoților ortodocși, în sate și în 
micile oraşe ei au o influenţă reală. Printre intelec- 
tuali sentimentul religios se manifestă ca şi la noi, 
ceea ce nu se întâmplă în România ortodoxă. 
Acest lucru, precum şi influenţa culturii germane 
îi fac pe transilvăneni să pară mai serioşi, mai dis- 
ciplinaţi, să aibă un anume respect pentru ordine, 
mai puţine fantezie și inițiativă, poate. 


rost nr. 25 - 26 


la rost 


Am vorbit deja despre specificul local al 
Bucovinei. Influenţa germană nu este nicăieri mai 
puternică. Un sentiment de superioritate naiv 
pare, chiar şi acolo, că a animat și mai animă chiar 
şi pe oamenii politici români, sentiment care 
include oarecum și cultura germană. Eşti mândru 
că eşti „Bucovinean“ și ești, în același timp, bucu- 
ros că ești „Român“, se doreşte însă păstrarea unei 
oarecari autonomii. Pot apărea jigniri din această 
cauză, dar fără consecințe grave. 

Bucovina nu poate pretinde independența și 
nu poate fi alipită decât la România. 

Situaţia este mai delicată în Basarabia și 
poate, fără îndoială, deveni critică dacă Rusia, o 
Rusie unită și puternică ar ridica vreo pretenţie. 
Administrația românească s-a dovedit în multe 
sectoare sub nivelul aşteptărilor. Am spus deja de 
ce. Atunci când s-a apelat la forțele locale, s-a 
constatat că amprenta rusească era departe de a se 
fi şters din conştiinţele intelectualilor. Am auzit 
lume plângându-se că Zemstva din Soroca dădea 
burse de studiu pentru Praga, în loc să dea pentru 
Bucureşti sau Paris. În Basarabia reforma agrară 
s-a făcut în grabă şi cu o exagerată neglijare a 
drepturilor proprietarilor care, deși români, au o 
reținere uşor de înțeles. Deputaţii Basarabiei spri- 
Jină adeseori în Cameră revendicările Partidului 
țărănesc din vechea Românie, care frizează comu- 
nismul, iar la București se vorbeşte cu oarecare 
amărăciune despre acest lucru. De altfel, 
Basarabia este încă puţin cunoscută în vechea 


PR 


Românie. Nici unul din oamenii politici de marcă 
nu s-a dus s-o viziteze; la Chişinău se așteaptă 
vizita unui ministru. țara este încă sub regimul 
ocupației militare; Nistrul este un front de război 
în spatele căruia batalioanele se eşalonează în 
adâncime cantonate în sate și de-a lungul căruia 
circulă tot timpul patrule. În fiecare sâmbătă trec 
Nistrul bolşevici, sunt arestați mereu purtători de 
manifeste sau chiar bombe; s-au comis numeroase 
atentate pe calea ferată, în timpul vizitei mele pe 
străzile Chişinăului au fost omorâţi agenţi de 
poliție. 

Nu cred, totuşi, că se poate spune că situația 
s-a înrăutățit de când am văzut eu Basarabia în 
1919. Rămâne problema esențială și anume că 
majoritatea populaţiei de la ţară este de origine 
română. 

S-au făcut multe eforturi pentru a se înființa 
școli peste tot; trebuie să aşteptăm ca noua ge- 
neraţie, care este în formare, să aibă un cuvânt de 
spus. Dacă Rusia nu va putea face nimic până 
atunci, există şanse ca Basarabia să devină, ca şi 
Transilvania, parte integrantă a României, păs- 
trându-și totuşi o amprentă locală destul de evi- 
dentă. m 


Arhivele Statului București, colecția Microfilme 
Franța, r. 192, c. 974-986; Ministere des Affaires 
Etrangeres, Archives Diplomatiques; Direction 
des Afjaires Politiques et commer-ciales, voi. 72, 
serie Z, carton 580, dossier 1. 





rost nr. 25 - 26 


95 


Întro gol şi 


la rost 


Viorel Roşca 


CĂ 





LUA ANSEL 


Asistăm de la o vreme la o 
nouă ofensivă pe tema holocaus- 
tului. Popoare întregi sunt culpa- 
bilizate pentru faptele câtorva mii 
de oameni de acum șaizeci de 
ani. Această recrudescență a te- 
mei exprimă în primul rând tea- 
ma bolnăvicioasă a israeliților de 
o posibilă, dar improbabilă repe- 
tare a evenimentelor de la mijlo- 
cul secolului XX. Ceea ce nu 
exprimă, în ultimă instanţă, decât 
conştientizarea parțială a propriei 
neîmpliniri, orice teamă fiind 
hrănită din proiectarea umbrei 
asupra dușmanului, adică trans- 
ferul psihic al neîmplinitului, al 
femininului (Adamah, polul de 
înca-ne lumină)!, pe care nu ai în- 
ceput să-l integrezi în fiinţa ta. În 
dorința de a te vedea luminos, 
solar, ignori, inconştient de obi- 
cei, umbra. Neasumând-o, trebuie 
s-o proiectezi (ca o necesitate psi- 
hică) asupra dușmanului, dușman 
care trebuie satanizat, descon- 
siderat, tratat ca o specie infe- 
rioară. 

Istoria este veche. Încă din 
Talmud, Israelul, ca neam, de- 
semna pe orice străin prin terme- 
nul goim care desemna ne-evreul, 
prin definiţie, o specie inferioară, 
distanţa dintre evreu şi goim fiind 
ca aceea dintre om si animal. Dar 
să nu uităm că termenul evreu nu 


exprimă atât o etnie cât mai 
repede o stare spirituală. Când 
Avraam trece Eufratul către 
Palestina, ţara făgăduită, el 
capătă atributul de eber, care 
însemna în ebraică om al trecerii. 
Nu însemna doar trecerea fluviu- 
lui ci şi o trecere în interiorul pro- 
priei fiinţe de la matricea de apă?, 
potenţialul energiilor animale din 
noi, la matricea de foc, Duhul, 
Sinele, ca o reamintire a unei 
părți din noi față de care după că- 
dere suntem în exil. Trecerea prin 
Poarta  Oamenilor3 constituie 
esența conceptului de eber, ceea 
ce presupune trecerea de la ani- 
mal ca stadiu primar (așa cum e 
omul la naștere) la om ca stadiu 
superior care la naștere este om 
doar potenţial. În aceasta constă 
procesul verticalizării omului, ca 
în enigma Sfinxului, adică tre- 
cerea de la mersul pe patru 
picioare la cel pe două picioare. 
De aceea, într-un fel doar spiritu- 
al diferenţa dintre eber şi goim 
este aceea dintre om și animal, 
dar nu se aplică la neamuri în 
totalitatea lor ci doar la persoane, 
în funcție de propria realizare 
spirituală. Deja cel care a devenit 
eber îşi asumă ne-împlinitul, îl 
conşștientizează şi nu-l mai pro- 
iectează asupra altora. Când am 
un conflict cu cineva pe care cred 


că merită să-l dispreţuiesc, mă 
gândesc că măcar o parte din mi- 
ne trebuie să arate ca acela. Că 
persoanele pe care le întâlnim spun 
ceva despre noi. Chiar atunci 
când creștinii îi acuză pe israeliți 
de răstignirea lui lisus Hristos nu 
realizează că fac acest lucru când 
păcătuiesc şi nu înţeleg o situaţie 
de viaţă în lumina învăţăturii sale. 
Mai mult, Hristos reprezintă ele- 
mentul spiritual care coboară în 
lume și pe care omul exterior 
tinde să-l suprime. Personalitatea 
exterioară, ego-ul, determinaţiile, 
dacă primesc toată energia noas- 
tră ucid Sinele, Duhul, de fapt 
doar îl stâlcesc, îl urâțesc, El 
neputând pieri, căci este chipul 
divin din noi. Ori determinațiile 
nu sunt altceva decât cămila care 
nu poate trece prin urechile acu- 
lui, adică prin poarta strâmtă, 
lanua Coeli, Poarta Cerului. 
Pentru omul aflat în eroare, care 
alege Ego-ul în defavoarea 
Sinelui, celălalt devine prilej de 
neliniște și angoasă și își pro- 
iectează asupra acestuia umbra. 
De obicei o asemenea atitudine 
creează în jur o imagine în oglin- 
dă. O astfel de imagine în oglindă 
este nazistul untermensch, adică 
sub-omul. Pentru nazism non-ari- 
anul este sub-omul, între arian și 
untermensch existând distanţa 


1 Adamah este în tradiţia esoterică ebraică (qabbala), ţărâna din care a fost creat Adam şi care constituie polul 
feminin cu care omul trebuie să se cunune pentru a fi întreg. 


2 În tradiţie cosmosul și omul sunt reprezentaţi simbolic prin Arborele Sepbhirot-urilor structurat pe 3 mari nivele: 
matricea divină formată din sephiroturile Kheter-Hokhmah-Binah, matricea spirituală(sau de foc) formată din 
sophiroturile Hesed-Din-Tipheret, și matricea de apă, potenţialul energiilor animale și psihice. 


3 Poarta oamenilor reprezenta în tradiţie trecerea de la matricea de apă la matricea de foc, adică de la condiţia 


animală la cea cu adevărat umană. 


96 


rost nr. 25 - 26 


la rost 


dintre om și animal. Prin urmare 
goim şi untermensch exprimă de 
o parte și de alta a oglinzii aceeaşi 
realitate. În loc să reprezinte un 
etaj al ființei noastre, care trebuie 
depășit, el reprezintă o eludare a 
problemei transferând-o asupra 
celuilalt. Cum spunea Annick de 
Souzenelle+, dușmanul nu poate 
fi decât distrus. Adversarul însă 
poate fi înţeles și astfel integrat, 
deoarece  realizăm că el 
reprezintă proiecția unei părți din 
noi. Dacă integrăm adversarul 
interior, cel exterior dispare ca 
prin minune. Asta îmi aduce 
aminte de o poveste despre 
Dalai-Lama întâmplată acum 
câțiva ani. O delegaţie a guvernu- 
lui israelian îl întâlnește pe con- 
ducătorul spiritual tibetan, ajun- 
gând să discute, la un moment 
dat, despre invazia chineză. 
Atunci, invitații îl întreabă de ce 
nu au opus acestei invazii o forță 
armată care să apere Tibetul. 
Atunci Dalai-Lama a dat un 
răspuns dezarmant pentru logica 
matricii de apă: pentru noi, chi- 
nezii reprezintă doar dușmanul 
exterior, adică expresia propriei 
umbre. 

Astfel, ceea ce 1 se întâmplă 
unui om sau unui popor nu e ceva 
gratuit pentru care merită să se 
vaite, ci ceva care trebuie înțeles 
şi asumat. Rămâne acum de sta- 
bilit dacă naziștii pot fi consi- 
deraţi un fel de îngeri extermina- 
tori care exprimă voința divină. 
Pentru asta o să facem o mică 
incursiune în istorie. În anul 587 — 
î.Hr., a avut loc cucerirea Palesti- 
nei de către babilonieni, Israel 
este luat în robie, trăiește chinuri 
cumplite, Sionul este distrus, dar 
mai ales Templul lui Solomon, 
inima spirituală a acestuia, este 





dărâmat şi prădat. În aceste îm- 
prejurări tragice, proorocul Ez- 
dras este nedumerit de ce poporul 
ales este pedepsit pentru nelegiui- 
rile sale de către un popor cu 
nimic mai breaz ca el, şi de ce 
sunt pedepsiţi chiar și cei nevino- 
vați. Atunci, prin trimisul său 
Uriel, Yahwe îi transmite profetu- 
lui său că nu poți pricepe tainele 
cerești plecând de la realitățile 
pământești, că numai prin revela- 
ție omul poate înțelege logica di- 
vină. Redusă la un nivel moralist, 
logica divină pare de neînțeles din 
perspectiva istoriei pământești. 
Desigur asta se aplică și la 
noi. Comunismul, închisorile po- 
litice, suferința poporului pot fi 
puse pe seama unora sau a altora 
(ruşii, evreii comunizanți, marile 
puteri), dar asta nu ar însemna 
mare lucru în economia reală a 
fenomenului și ne-ar prelungi 
agonia sufletească. Mai bine am 
stabili propria noastră contribu- 


4 Annick de Souzenelle, Oedip Interior, Ed. Amarcocord 1999. 
5 Apocalipsa lui loan în tradiția iudeo-creștină, Ed Humanitas 1998, trad. Petru Creţia şi Cristian Bădiliţă p.23-29 


* Op. Cit, pp.152. 


rost nr. 25 - 26 





 : 
ție, criza elitelor, starea spirituală 
precară, secularizarea accelerată, 
pe fondul unui triumfalism bi- 
sericesc de neacceptat când noi 
ştim unde ne aflăm în realitate. A 
da vina unii pe alții (evreii pe fas- 
ciştii de diverse culori, românii 
pe evrei sau pe ruși) este expresia 
neasumării responsabilități reale 
a fiecăruia la propria stare spiritu- 
ală, cea care generează de fapt 
suferinţa. 

Doresc să închei cu o idee a 
aceleiaşi Annick de Souzenelle: 
ura față de celălalt este o fiară 


feroce la fel de ascunsă și gata să 


muște și să ucidă; intoleranţa, 
sadismele, abuzurile, torturile, 
crimele de orice fel sunt niște 
hoarde sălbatice care se târăsc în 
inconştientul tenebros al popoa- 
relor* şi aş adăuga eu că doar 
dacă le extirpăm de acolo ele nu 
vor mai reveni. Mă îndoiesc, de- 
oarece nu văd această preocupare 
în viața popoarelor. m 


97 


sf 


Mihaela Gligor 

Mac Linscott Ricketts 
Întâlniri cu Mircea 
Eliade 


Cei doi coordonatori au așezat 
în prima parte a volumului (Ed. 
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napo- 
ca, 2005) mărturii și evocări făcute 
de mai mulți foști studenți ameri- 
cani ai lui Mircea Eliade, dintre 
care o bună parte au ajuns presti- 


N.E. Pestov 
Cum să ne 
creștem copiii 


Un creștin familist trebuie să 
lupte duhovniceşte nu numai pen- 
tru sine, ci şi pentru familia sa. Doi 
soţi creştini e normal să urmeze o 
viață potrivită credinţei lor şi să 
dea o bună educaţie copiilor. Nu 
toți ştiu însă cum. De la aceas- 
tă idee pleacă 
' autorul, care, în- 
tr-un limbaj ac- 
cesibil, oferă cî- 
teva repere pen- 

Pi. Ei educaţia 
2.3 creştină a copil- 

7 tor. Pornind de 
la „legătura dintre copii și părinţi“, 
trecînd prin „bazele vieţii creș- 
tine“ și ajungînd „sfaturi pentru o 
mamă“. Volumul a apărut dintr-o 
colaborare a Editurii Sophia și a 
Editurii Cartea Ortodoxă, la Bucu- 
rești, în acest an. 






Mario Vargas Llosa 
Scrisori către un 
tînăr romancier 


Construită sub forma a II 
scrisori către un personaj imaginar, 
un ucenic în arta prozei, cartea 
(apărută la Ed. Humanitas, Bucu- 
reşti, 2003) reconstituie procesul 





gioşi spe- 
cialişti şi 
profesori la 
catedrele de 
istoria reli- 
giilor din 
SUA. De 
asemenea, 
sînt cuprin- 
se aici şi textele unor români care 
l-au cunoscut pe Eliade, ca Matei 
Călinescu şi Mircea Handoca. 
Partea a doua conține cîteva studii 


; Mircea Eliade 





Biserica 
de acasă 


Răzvan Codres- 
cu a ales și îngrijit 
mai multe texte și ettura => christiana 
rugăciuni care vorbesc despre și 
ajută la întemeierea şi perpetuarea 
familiei creştine. „Sfinţii Părinți 
numesc familia ecclesia domesti- 
ca («biserica de acasă») sau 
ekklesia mikră («mica biserică»). 
Puterea Tainei, dacă este primită și 
păzită creştineşte, asemenea talan- 
tului bine chivernisit, convertește 
sexualitatea biologică în conjugal- 
itate eshatologică, pregustînd prin 
puritatea și fidelitatea iubirii, ca și 
prin împreună-rugarea și împre- 
ună-închinarea către Dumnezeu, 
conul pnevmatic al învierii. Nimic 
nu este de lipsă celor ce se au unul 
pe celălalt întru Hristos — scrie 
Răzvan Codrescu în cuvîntul îna- 
inte. Cartea a fost publicată de Edi- 
tura Christiana (București, 2004). 


| creativ prin care a 
trecut autorul în- 
„A. suşi. Ne sînt împăr- 
Mario Vangas Llosa e i ini 
SCRISORI tăşite tehnici, mici 
trucuri şi reguli de 
„3 care trebuie să ţină 
SD ai | ! 
II seama cel pe care- 
bate gîndul să-și încerce puterile 
într-ale scrisului de romane. 


CĂTRE UN TÎNĂR 
ROMANCIER 





semnal editorial 


despre Eliade semnate de tineri 
specialiști americani şi români, 
care nu l-au cunoscut pe Eliade dar 
care s-au ocupat în mod profesio- 
nist de opera sau viața sa din per- 
spectiva specilizărilor lor (filosofia 
şi istoria religiilor). 

În anexe apar unele articole 
interbelice ale lui Eliade traduse în 
engleză pentru prima dată de M.L. 
Ricketts. Volumul beneficiază de o 
bogată colecţie inedită de foto- 
grafii ale lui Mircea Eliade. 


Mihail Diaconescu 
Culorile 
sîngelui 


„Romanul reprezintă o este- 
tizare a valorilor corporatiste. În 
ciuda istoriei zbuciumate, a 
sîngelui care curge adesea în 
trama acestui roman, eroii lui 
Mihail Diaconescu pot să aibă 
acces la creaţie, pentru că sînt 
apăraţi de 
bresle. Ele 
sînt consa- | 
crate, iar ac- 
cesul eroilor 
în aceste 
spaţii privi- & 
legiate de CULORILE 
creaţie este SANGELUI 
unul inițiatic“, explică în postfața 
cărții Cristi Pantelimon — profe- 
sor de sociologie care își pregă- 
teşte doctoratul în bresle (azi nu- 
mite corporații). Cristi Panteli- 
mon ne previne că în cartea lui 
M. Diaconescu vom descoperi o 
lume cu slabe rezonanțe în lumea 
în care trăim. „Corporaţia, centrul 
lumii economice a trecutului, 
pare sufocată definitiv de marea 
transnațională de astăzi, ruptă de 
locul în care se află, ruptă de 
oamenii pe care-i înglobează, 
ruptă de mediul înconjurător“ — 
punctează lucid Pantelimon. 






MIHAIL DIACONESCU 





Notă: revista rost nu are spre vînzare cărțile pe care le prezintă și nu intermediază cumpărarea lor de la edituri. 
Sunt semnalate numai volumele primite la redacție. 


98 


vost nr. 25 - 26 



































i ț îi 
“Constantin Noica 
j i Ba 
























































Cei care doresc să-și completeze 
colecția publicaţiei sos pot trimite 
contravaloarea revistei 

(15.000 lei/ex. — numerele 1-9, şi 12, 
22.500 lei/ex. — numerele duble 10-11 și 
14-15, 20.000 lei/ex. — numerele 16, 17, 
18, 19, 20, 23 și 24, 

40.000 lei/ex. — numărul dublu 21-22), 
prin mandat poștal, pe numele: 
Târziu Claudiu Richard, CP 62, 
OP 66, București. 

Precizați pe mandatul poștal 

ce număr al revistei doriţi, 

în câte exemplare și adresa dvs. 

Pentru informaţii sunați la tel.: 
0740.103.621 














Wovonzaanonui> FOSt 


cultural, politic, veligios 


Abonamentele se fac trimiţind un mandat poştal (în care specificaţi 
citeț numele, adresa completă şi perioada de abonament) pe numele 
Târziu Claudiu Richard, CP 62, OP 66, București. 

Preţul unui abonament: 

O 6 luni: 180.000 lei (18 lei noi) O 12 luni: 360.000 lei (36 lei noi). 
Pentru abonaţii din Europa abonamentul este de 50 Euro, iar pentru 
cei de pe celelalte continente, 70 USD pe an. Taxele poştale sunt 
incluse în preţ. 

Preţul abonamentelor deja încheiate nu se modifică. 





Fundația Sfinții 
Vartiri Brâncoveni 





Marea jertfă a Brâncovenilor ne-a inspirat în lucrarea începută sub forma unei fundaţii creștin-ortodoxe 
care poartă numele acestor ultimi martiri voievodali ai neamului românesc. 

Întâi, Fundaţia a înființat Librăria Brâncovenească, aducând în atenţia credincioșilor 

cele mai folositoare cărți de spiritualitate creştin-ortodoxă la cele mai mici preţuri din oraș. 

Acum dorim să desfășurăm cea mai importantă lucrare, cea educaţională, prin înființarea unei şcoli 
confesionale creștin-ortodoxe. În perspectivă avem crearea unui Colegiu Naţional „Sfinţii Martiri 
Brâncoveni““, care să includă şi o „Grădiniţă brâncovenească“. O şcoală creștină, cu dascăli — fii 
duhovniceşti ai Bisericii, cu manuale care să respecte programa de învățământ, 

dar și tradiția milenară a creștinismului și neamului românesc. 


Pentru realizarea acestui proiect educaţional apelăm la sprijinul tuturor credincioșilor români 
din țară sau de peste hotare, căci avem certitudinea că orice efort va fi binecuvântat de Dumnezeu 
şi va da roadă îmbelşugată. 


Constanţa, Str. Vasile Lupu nr. 43, cod poștal 900614 
Tel: 0241/665.354; 0241/639.481 int. 110; 
Fax: 0241/665.069; mobil:0721.358.399 
e-mail: fundatia smb(Qyahoo.com