Rost anul VIII, nr. 83-84, ianuarie-februarie 2010

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 





Y 


$ 


+) 
4 
Li 


- 
| 


az EP- 


Pâr ratele Văile asia ni 
Proteei OUR Ure Azi) d VA 








Pentru o politică de tip 160 de ani de la naşterea 
creştin lui Eminescu 

de Paul Ghiţiu de Sânziana Pop 
Ținta ÎPS Bartolomeu Anania Cultura pornografiei 


de Claudiu Târziu de David Bentley Hart 


an VIII e nr. 83-84 e ianuarie - februarie 2010 e 4 lei e 3€ www.rostonline.org 


Coperta I: Părintele Vasile Vasilachi 


sumar 





numărul 83 - 84 e ianuarie - februarie 2010 





EDITORIAL IN MEMORIAM 
Pentru o politică de tip creştin Marin Mincu, aşa cum l-am 
de: Pati: GIțU issa tos saca a aaa 3 cunoscut 
de Paul-Gabriel Sandu... nea aeneaennaaae 5l 
MARTORI Al VEACULUI 
Parteneriatul nostru cu cititorii............. 5 Unfilosofprin vocaţie 
şi un prolitic poet 
Reacţionarismul de cursă lungă de George Popescu Glogoveanu.............uu++ 53 
de Răzvan COdTESCU „nn 6 
Sufletul bunicului 
Idei, vorbe, fapte... 8 de Daniel FOCȘa ae 57 
CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ La moartea lui Nicolae Itul 
160 de ani de la naşterea lui Eminescu de Mircea TarCea,......aaaaauanaannnn anna 58 
de Sânziana POp....m.cnnnonenoneeneneneenereeneaeneeen 12 
HISTORIA 
Recurs la Eminescu .............mmmmumunneneeeeeeee 18 Jertfa creştin-ortodoxă 
în holocaustul roşu 
POLITICA, LA DESCUSUT de Constantin N. Străchinaru...... «nenea (| 
Flacăra violet atacă la vârf 
de Viorel Patrichi....macuanaaaanoceoaaanana aaa 19 Exarhatul bulgar 
de Alexandru Racu... acneea anno 03 
Patriotismul steagurilor nefluturate 
de Dan DUNgaCĂUl..n nea 26 VIA SACRA 
Un mărturisitor al credinței ortodoxe 
REPERE în zona Năsăudului: 
Părintele Vasile Vasilachi, protectorul Sfântul Atanasie Todoran 
„Rugului Aprins“ de Pr. Prof. Adrian Cherhaţ.......nnnn anna 70 
de Dorina Zdroba.......cn nana anaeneeaanenenaee 28 
Miniştrii de finanţe 
Cum l-am cunoscut de Paul GRiţiu........ nn 75 
pe pr. Vasile Vasilachi 
de Mihai DiaCONU.......cnncneaaaneeaanaaeaaaeeee 33 Noţiuniintroductive 
_ despre Apocalipsă 
DECANTĂRI de Arhim. dr. Chesarie Gheorghescu.......... 77 
Tezele care ar trebui 
să ne guverneze viața Preotul de spital - necesitatea 
de Dragoş Moldoveanu... anna 35 unei redefiniri 
de Marcel Răduţ Selişte..........cm aaa enaeneacce 82 
Mişcarea conservatoare 
de Ilie Catrinoiu LA ROST 
Despre eroi şi morminte 
Iconografia martirilor români de Daniel FOCŞA....naaaannnnannnnnnnnnnnnnee 85 
de Constantin Mihai... cecene eee eecnaeeceaeecee 39 
Un caz de manipulare prin presă 
Cultura pornografiei cu țintă IPS Bartolomeu Anania 
de David Bentley Hart... 41 de Claudiu TÂTzNLaneanneaeneeneeeeeeeeeeeeeeaaaa 88 
Economia libertății SEMNAL EDITORIAL 
dE Silyiu: MAD amo car ia 47 Pentruinimă şi minte................ 90 
OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostogmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIŢIU 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Daniel FOCŞA 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Dragoş MOLDOVEANU 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIŢIE INTERNET 
lonuţ TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Pentru o politică 
de tip creștin 


Paul Ghiţiu 





I. România după 20 de ani 


De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăun- 
tru, România pare lipsită de direcţie şi de voința 
de a-şi găsi una: societatea este atomizată iar naţi- 
unea nu are, măcar schițat, un ideal care să o 
unească şi către care să se îndrepte, şi nici un 
proiect naţional prin care să fie atinsă acea reali- 
tate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezen- 
tă. Din această cauză România apare ca un 
vehicul condus de un şofer care nu vede, nu aude, 
nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l 
conducă; adică exact situația guvernelor care au 
ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti 
douăzeci de ani, nu au administrat treburile țării, 
ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea so- 
cietății româneşti, nici de ducerea ei către mai 
bine. În acest context, N.A.T-0. şi U.E., apărute pe 
drum şi interesate, din diverse motive, de 
România, au fost folosite fără jenă ca nişte opor- 
tunități de a mima actul responsabil şi a atrage 
susținerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi 
lucruri bune pentru români, asta a ținut de cu 
totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de 
putinţa celor care ne-au condus. 


Condamnaţi la opulenţă 
și desfrâu 


Fenomenul politic românesc postdecem- 
brist se caracterizează prin aglomerarea indi- 
vizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic 
scop: îmbogățirea. Orice alte declaraţii de 
intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a 
le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de 
câştig, rapid şi consistent, s-a transformat într-o 
forță de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel 


de segment al societăţii, pe cale de a deveni o cla- 
să, preocupat doar de acumularea prin orice mij- 
loace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat 
şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a 
omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică 
în plus, alături de infestarea comunistă, în calea 
reechilibrării societății româneşti. 

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru 
tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu 
în care poate spori şi îşi poate prelungi existența 
decreativă, acest segment alcătuit din politicieni 
afacerişti, funcționari afacerişti şi infractori afa- 
cerişti, activând cu toţii în afara legii, sau siluind 
legea pentru interesele lor, este preponderent în 
noua burghezie românească. Existenţa lui împie- 
dică organizarea interioară a altor construcții so- 
ciale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polariza- 
rea socială, suferințele fizice şi psihice, decimarea 
populaţiei, derapajele antisociale. 

Din portofoliul existenţial al celor mai mulți 
politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, 
competenţa, bunul simţ, bunăvoința, prețuirea 
adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, ge- 
nerozitatea, înțelepciunea, curajul. 

Expresii ale structurilor comuniste şi secu- 
riste şi ale unor rețele mafiote sau oculte, apărute 
în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri 
de informare-dezinformare şi reprimare, conduce- 
rile partidelor care au deținut puterea în această 
perioadă au dus, chiar dacă pe căi diferite, o ace- 
eaşi politică de negare a ființei umane şi comu- 
nității naţionale prin aservirea acestora intere- 
selor personale de avuţie şi putere. Mare parte 
din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu 
s-au diferențiat în mod fundamental de aceştia. 
Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au 
adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, 
deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a 
unor motivații sentimentale sau conjuncturale, 





anul VIII e nr. 83 - 84 


ROST 


EDITORIAL 





ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar. 

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi 
sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi omorâţi 
copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncați pe străzi şi 
omorâți, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; 
mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. 
Se droghează şi suferă, pierd contactul cu reali- 
tatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de 
foame, frig şi mizerie. Şi, în afara cazurilor de pre- 
dispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate 
celelalte cazuri cineva (unul sau mai mulți, politi- 
cieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de 
afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe 
aceşti oameni, sau, mai rău, i-a furat, i-a forțat să 
ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. 
Sunt o mulțime de ticăloşi în ţara asta, care tră- 
iesc fără a simți faţă de victimele lor decât dezin- 
teres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, con- 
damnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulți 
criminali decât în spatele gratiilor. 


Comunismul post-comunist 


România de azi este încă, din multe puncte 
de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe 
care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitalis- 
te, câteva simulări ale unor mecanisme econo- 
mice de piață, câteva exerciţii zise de democraţie, 


câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi 
sau prost orientați, care au părăsit facultăţile, 
câteva instituții fantomă ale statului de drept nu 
sunt suficiente pentru a schimba lucrurile. 

Distrugerile operate de comunism la nivel 
uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, 
devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialis- 
mul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingre- 
dientele lor au distrus generaţii întregi şi au 
transformat în indivizi milioane de persoane că- 
rora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara 
valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocația 
personală. În acţiunea lor premeditată, de muti- 
lare a conştiințelor, comuniştii i-au asmuţit pe 
unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să 
se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcă- 
rie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu ade- 
văruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au 
practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul per- 
sonalității, dubla măsură, prefăcătoria, şmeche- 
ria, violența. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi 
din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliş- 
tilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile repetă 
cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara 
poziției ocupate, modelul activistului de partid, 
al securistului sau milițianului, updatat şi upgra- 
dat cu condimente specifice formulei liberale 
„fiecare pentru sine“. (Va urma) 











anul VIII e nr. 83 - 84 


MARTORI Al VEACULUI 











Parteneriatul 
Nostru Cu Cititorii 


Solidaritatea este unul dintre cele mai fru- 
moase sentimente omeneşti, pentru că se naşte 
din dragoste. Ce poate fi mai bine decât să întinzi 
mîna aproapelui căzut? Ce poate isca mai multă 
recunoştinţă decît ajutorul primit? 

Revista ROST a făcut apel Ia solidaritatea 
cititorilor săi (în articolul „Cum poate muri o idee 
frumoasă“, nr. 80 - 81, octombrie - noiembrie 
2009) şi a simţit imediat dragostea dvs. Nefiind o 
afacere, ba funcţionînd numai prin munca volun- 
tară (neplătită) a redactorilor şi colaboratorilor ei, 
ROST nu a apelat la solidaritate pentru sine, ci 
pentru ideea pe care o slujeşte. Sărind în ajutorul 
revistei, v-aţi arătat prețuirea şi chiar iubirea pen- 
tru ea, dar şi ataşamentul față de ideile, principiile 
şi valorile pe care le propagă. Iată de ce vă mulţu- 
mim şi ne plecăm dinaintea dumneavoastră. 

În cea mai mare parte, vechii abonaţi şi-au 
înnoit abonamentele, iar alții, noi, le-au îngroşat 
rândurile. Mai multe biserici, mănăstiri şi librării 





s-au oferit să difuzeze ROST. Trebuie să conti- 
nuăm aşa pînă cînd ROST va ajunge şi în ulti- 
mul sat uitat din munții patriei. Căci numai dacă 
sîntem bine informaţi şi doar dacă primim hrană 
spirituală putem urca duhovniceşte şi face ceva 
pentru țara noastră. 

Datorită dvs., abonaților şi celor care ne-ați 
oferit sprijinul, revista nu numai că merge mai 
departe, dar este motivată suplimentar. Ne-aţi în- 
datorat cu atitudinea dvs. Ne obligaţi să fim mai 
buni. Ne-aţi spus că nu sîntem singuri şi că nu 
predicăm în deşert. Ne aprindeţi sufletele de cre- 
dința că nu e totul pierdut. Ne confirmaţi că uni- 
rea face puterea. Majoritatea tăcută a luat glas şi 
glasul acela e revista pe care o ţineţi în mînă. 

De acum înainte, între redacția ROST şi ci- 
titorii revistei va fi un parteneriat, o frăție de idei 
şi de luptă concretă şi limpede, nu abstractă ori 
doar bănuită. Împreună mergem mai departe! 
(Claudiu Târziu) 





anul VIII e nr. 83 - 84 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Reacţionarismul 
de cursă lungă " 


Răzvan Codrescu 





eşi oameni hotărâți şi optimişti din fire, 

nici unul dintre noi nu ar fi crezut atunci, 

în ianuarie 1991, cînd am pornit la drum 
cu Punctele cardinale, că vom apărea fără între- 
ruperi timp de două decenii, cu acelaşi nucleu 
redacţional şi cu cîteva mii de cititori fideli pe 
toate meridianele lumii. 

Adversarii ideologici - care nu ne-au cruțat 
nici o clipă, ba chiar au izbutit, prin repetate mis- 
tificări şi insinuări mediatice, să ne diabolizeze în 
conştiinţa multor oameni ce n-au ajuns niciodată 
să ne citească efectiv - sînt extrem de indispuşi 
de această încăpăținată „longevitate“, iar caracte- 


credinţa 
iubire 














rizarea noastră cea mai frecventă, uşor de găsit în 
site-urile ostile de pe Internet (unde se vede cum 
orice nealiniere ideologică este atent „monitori- 
zată“, mai ales de cercurile evreieşti, cu un zel 
demn de o cauză mai bună), sună cam așa: „Din 
1991 apare la Sibiu revista Puncte cardinale, cea 
mai longevivă publicaţie reacționară din Ro- 
mânia“. 

Prin consensul propagandistic al noilor 
politruci ai „gîndirii unice“, refractari la orice dis- 
curs creştin, național şi tradițional în genere, sîn- 
tem abrupt calificați drept „reacţionari“, „extre- 
mişti“, „fundamentalişti“, „antisemiţi“, „fascişti“, 
„legionari“ (sau măcar „legionaroizi“), „ortodo- 
xişti“, „antidemocraţi“, „talibani“ etc. Interesant 
şi straniu în acelaşi timp este că şi multe dintre 
cercurile radicale cu care sîntem curent asimilați 
ne suspectează, la rîndul lor, că am fi, dimpotrivă, 
„masoni“, „securişti“, „catolicizanți“, „intelectua- 
lişti“, „antilegionari“ (şi mai ales „antisimişti“), 
iar cînd sînt dînşii mai supăraţi pe lume - chiar 
„tigani“, „evrei“ şi... „homosexuali“ (aceste din 
urmă calificative fiind atribuite cu precădere sub- 
semnatului, „manipulator de profesie“ şi „cal tro- 
ian“ în „santa cetate“ a „rezistenţei naționale“)! 

Noi ne-am obişnuit demult să nu mai punem 
la inimă asemenea inepții, orideunde ar veni ele, 
văzîndu-ne de treburile noastre şi mulțumin- 
du-ne să afirmăm cu toată seninătatea că nu ne 
recunoaştem în nici una dintre etichetele de mai 
sus, cu excepția celei de reacţionari. Pentru că 
scrisul nostru este, într-adevăr, de 20 ani încoace, 
reacţie fermă şi constantă a tot ceea ce a fost sau 
continuă să fie practică sau mentalitate de tip 
comunist, la tot ceea ce înseamnă stîngism 


* Publicăm şi aici, în semn de salut prietenesc, acest text, care va apărea în numărul festiv al revistei sibiene 
Puncte cardinale (anul XX, nr. 1-2/229-230, ianuarie-februarie 2010), marcînd intrarea în cel de-al 20-lea an de 
apariţie neîntreruptă. Redacţia ROST urează viață lungă Punctelor cardinale şi se roagă pentru sănătatea d- 
lui Gabriel Constantinescu (n. 1921), întemeietorul şi directorul acestei prestigioase publicații, ce merită din 


plin bucuria acestui an jubiliar! 





anul VIII e nr. 83 - 84 


MARTORI Al VEACULUI 





Gabriel Constantinescu 


dizolvant sau demagogie politicianistă, dar şi la 
orice formă de teribilism extremist sau de mani- 
festare subculturală (chiar dacă încearcă să se le- 
gitimeze prin retorica „românismului absolut“). 

Noi am întruchipat după puteri, cu plusurile 
şi cu minusurile noastre omeneşti, dar fără a ne 
trăda niciodată principiile directoare, reacționa- 
rismul de cursă lungă al bunului simţ şi al măsurii 
tradiționale româneşti, raportindu-ne ideal la 
trei instanțe cu totul nenegociabile: Dumnezeu, 
marii noştri morți şi îndreptarul propriei con- 
ştiinţe. 

N-am ambiţionat nici o clipă să mîngiiem 
„populist“ sensibilitățile contemporane, asumîn- 
du-ne riscul de a fi astfel incomozi şi antipatici nu 
doar adversarilor „de stinga“, dar şi anumitor ca- 
marazi „de dreapta“. N-am considerat şi nu consi- 
derăm politicul o prioritate, ci avem convingerea 
că marile urgenţe ale lumii româneşti țin, în pofi- 
da oricăror aparențe, de ordinea moral-spirituală 
şi cultural-creatoare, de reaşezarea valorilor 





eterne în ierarhia lor firească şi organic lucră- 
toare. 

Le mulțumim celor ce ne-au înţeles, ne-au 
creditat, ne-au răbdat şi ne-au rămas mai mult sau 
mai puţin aproape de-a lungul anilor (opiniile 
unora dintre aceştia - cîțiva strămutați între timp 
la cele veşnice - pot fi citite mai jos), căci Puncte- 
le cardinale, dacă au ajuns la acest jubileu, dato- 
rează mai mult fidelității lor decât modestei noas- 
tre vrednicii. Rațiunea de a fi a unei publicații stă 
în această liberă comunicare şi cuminecare prin 
cuvînt. Că sîntem, în această împreună-lucrare, 
mai puţini decît am fi năzuit? Dacă ne credem 
unii altora, atunci să ne răspundem împăcați, cu 
vorbele bătrînului Iancu Văcărescu: La fapta 
bună/ Puţini s-adună,/ Mult pot puținii/ Buni îm- 
preună... 

Nu ştim cât viitor ne mai este dat, dar ce 
reconfortant este să ne putem regăsi, mai tineri şi 
mai vârstnici, în acest trecut comun, care poartă 
măsura inimilor noastre! 





anul VIII e nr. 83 - 84 


MARTORI Al VEACULUI 





Idei, vorbe, fapte 


Ministrul Educaţiei, Daniel 
Funeriu, are alergie la religie 

Încă de la instalarea noului ministru al 
Educaţiei, Daniel Funeriu, am aflat că acesta 
este un furibund adversar al Bisericii. Omul 
este oripilat că se predă religia în şcoală şi că 
simboluri ale credinței creştine sînt afişate în 
locuri publice. Totuşi, de cînd a devenit minis- 
tru nu mai e aşa vehement și caută căi mai di- 
plomatice de a-şi impune programul, care ur- 
măreşte inclusiv eliminarea religiei din şcoli. 








În urmă cu puţin timp, el a declarat că, pentru 
a reduce locurile de muncă din sistemul de 
învățământ, propune renunțarea la profesorii 
care predau materiile opţionale - materii între 
care, aţi ghicit, se află şi religia. 

Recent, a fost postată pe Youtube intervenţia 
lui Daniel Funeriu la o şedinţă, din martie 
2009, a Parlamentul Europei, unde participa 
în calitate de parlamentar - latura creştin 
democrată, of course. Mesajul sau principal 
vis-a-vis de subiectul ştiință-religie este că 
ştiinţa nu trebuie să interfereze cu religia, căci 
ştiinţa se adresează progresului; că atunci cînd 
societățile umane au luat decizii bazate pe evi- 


denţe logice, aceste societăţi au făcut alegeri 
bune. Susţine că trebuie pusă „o amprentă la 
nivelul umanităţii“ (?!) prin promovarea „con- 
ceptului de libertate a minţii“. 

Şi omul ăsta reprezintă în guvern un partid 
care se pretinde de dreapta - şi care, mai nou, 
vrea să-şi asume integral doctrina 
creştin-democrată. (C.T.) 


Regele Mihai critică Occidentul și 
ne cere patriotism 

Într-un interviu înregistrat în noiembrie anul 
trecut, la reşedinţa Majestaţii Sale de la 
Aubonne, în Elveţia, Regele Mihai critică 
Occidentul şi lipsa noastră de patriotism. 
Regele vorbeşte despre politica europeană de 
ieri şi de azi, despre locul românilor în politica 
mondială, dar şi despre felul în care Radio 
Europa Liberă i-a informat şi i-a unit pe 
românii din lumea întreagă. Majestatea Sa 
dezvăluie cum era cenzurat la BBC şi la 
Europa Liberă în perioada în care marile state 
occidentale încercau o apropiere de România 
lui Ceauşescu. De asemenea, remarcă: „Europa 
ne zgâlțâie când nu facem lucrurile bine, dar 
cand facem ceva bun, nu spune nimic!“. 

Regele critică şi vînzarea masivă a pământului 
românesc către străini, lipsa de profesionalism 
a oamenilor politici români, puţinul patriotism 
şi lipsa de fermitate a presei în cazuri care 
aduc atingere moralei publice. (T.R.C.) 


Basarabia va condamna 
comunismul 

Pe 14 ianuarie, preşedintele interimar al R. 
Moldova, Mihai Ghimpu, a semnat un decret 
prin care înființează Comisia de condamnare a 
comunismului din R. Moldova. Din compo- 
nența acesteia fac parte nume notorii de isto- 
rici, jurişti, lingviști, filosofi şi politologi. 
Comisia pentru studierea şi analiza regimului 
comunist totalitar din RM va studia apariţia, 





anul VIII e nr. 83 - 84 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





funcţionarea şi impactul regimului comunist în 
perioada 1917-1990 şi îşi va face public rapor- 
tul la 1 iunie a.c. Pentru aceasta, autorităţile 
statului se obligă să deschidă arhivele secu- 
rității, inaccesibile până acum istoricilor. 
Decretul face referire la rezoluţiile Adunării 
parlamentare a Consiliului Europei cu privire 
la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor 
regimuri totalitare comuniste (nr. 1096 din 
1996) şi cea cu privire la necesitatea unei con- 
damnări internaţionale a crimelor regimurilor 
comuniste totalitare (nr. 1481 din 2006). 
Membrii comisiei s-au întâlnit într-o şedinţă 
preliminară unde s-a stabilit că preşedintele 
comisiei va fi istoricul Gheorghe Cojocaru, 
vicepreşedinţi - Sergiu Musteaţă şi Igor Caşu, 
iar secretarul - juristul Mihai Taşcă. Din 
comisie mai fac parte: scriitorul Vladimir 
Beşleagă, istoricii Demir Dragnev, Nicolae 
Enciu, Andrei Eşanu, Alexandru Moşanu, lon 
Şişcanu, Pavel Parasca, Anatol Petrencu, 
lingvişti Vasile Bahnaru şi Constantin Tănase, 
filosofii Victor Juc şi Ion Sârbu, juristul Andrei 
Smochină ş.a. (Timpul) 


Două filme de văzut 

„Tarul“ este titlul unui nou film rusesc care 
merită văzut. Un film despre credință şi erezie, 
despre iubire şi ură, despre deosebirea 
duhurilor şi fanatism, despre putere şi slujire, 
despre jertfă şi trădare... Impresionant! Cum 
numai ruşii par că sînt în stare să facă filme cu 
substanță ortodoxă. 

„Tarul“ este regizat de Pavel Lunghin, cel care a 
făcut şi copleşitorul film „Ostrov“ (Insula). În 
rolul țarului Ivan cel Groaznic joacă magistral 
Pyotr Mamonov, cel care a interpretat şi per- 
sonajul principal din „Ostrov“, părintele Ana- 
toli. Ca şi cum, împreună cu regizorul, Mamo- 
nov vrea să ne arate că în noi e şi binele şi răul. 
Excepţional este şi Oleg Yankovskiy, unul din- 
tre cei mai mari actori ruşi contemporani, în 
rolul sfîntului mitropolitul Filip. 

Un al doilea film pe care vi-l recomand 

este „Povestea Sovietelor“. Despre crimele 
comunismului, despre rădăcina ideologică 

şi doctrinară comună, pe care adesea 


o ignorăm sau nu o re-cunoaştem şi despre 
deosebirile dintre comunism şi nazism 

(unele legate de metode, altele de retorică, 
altele de fundamentare teoretică a crimei), 
despre colaborarea URSS cu Germania nazistă 
în războiul contra vechii ordini a lumii, despre 
o ideologie bolnavă şi despre popoarele care 
au îndurat-o, despre vinovăția Occidentului 
față de punerea în practică a celui mai mare 

şi mai odios experiment de inginerie socială 
din istorie. Este un documentar 

cutremurător şi lămuritor, scris şi regizat de 
letonul Edvins Snore. 

Vă îndemn să-l urmăriți chiar şi pe cei care aţi 
trăit pe pielea dumneavoastră comunismul. 
Veţi vedea că uităm prea repede şi învăţăm 
prea puțin din istorie ca şi din dramele pe care 
le trăim. Ambele filme pot fi descărcate gratuit 
de pe Internet. (B.7,) 


Pe drumul Învierii 
Tecuci și Galaţi 
Expoziţia itinerantă „Pe drumul Învierii“, orga- 
nizată de Asociaţia ROST, a fost în ultimele 
luni la Brăila (Biblioteca Judeţeană „Panait 
Istrati“), Galaţi (Şcoala generală nr. 22 
„Dimitrie Cantemir“), la Tecuci (Muzeul Mixt 
Tecuci) şi din nou la Galaţi (Centrul Cultural). 


i, la Brăila, 





Pe drumul Invierii 


Expoziţie foto-documentară privind 
mărturisirea lui Hristos în temniţele comuniste 





Organizatori: = Ile ROST 
Muzeul Mixt Tecuci 
13 ianuarie - 31 ianuarie 2010 





Vernisaj: 13 ianuarie 2010 ora 12% 
Galeriile de Artă “Gheorghe Petrașcu” 











Expoziţia evocă, în fotografii şi documente din 
arhivele Securităţii, martiriul pentru Hristos în 
temnițele comuniste a şase personalități exem- 
plare ale Bisericii Ortodoxe Române: părintele 
Arsenie Boca, părintele Arsenie Papacioc, pă- 
rintele Daniil - Sandu Tudor, părintele Gheor- 
ghe Calciu, loan Ianolide şi Valeriu Gafencu. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Expoziţia va continua să fie deschisă, în urmă- 
toarele luni, în mai multe oraşe din Moldova, 
urmînd să meargă şi în celelalte provincii 
istorice. Vă vom ţine la curent cu drumul ei pe 
site-ul nostru www.rostonline.org şi, desigur, 
în revistă. (R.R.) 


Starea presei. E timpul pentru 
restaurare 

La sfirşitul anului trecut, s-au închis două 
ziare, „Cotidianul“ şi „Bussines Standard“, iar 
revistele trustului lui $.0. Vîntu („Tabu“, 
„Bucătăria pentru Toţi“, „Idei în dialog“ etc) au 
fost scoase la vînzare, cu amenințarea că dacă 
nu-şi vor găsi cumpărători vor fi închise (unele 
deja au alți proprietar). 

La începutul acestui an, şi-au mai încetat activi- 
tatea două cotidiane, „Ziua“ şi „Gardianul“. 

Iar „Jurnalul naţional“, unul dintre ziarele care 
păreau a traversa criza financiară fără zdrun- 
cinături majore, se pregăteşte să concedieze o 
parte din oameni. 

În aceste condiţii, unii au decretat moartea 
presei. De pildă, Cristian Tudor Popescu 
declară: „Meseria de jurnalist este în descom- 
punere. În televiziuni de exemplu se cedează 
teren divertismentului şi toate posturile se 
BEEN 5 0 








AUDA 














chinuie să ţină pasul prin orice mijloace, mai 
puțin prin jurnalism adevărat. Contează 
nivelul de popularitate al persoanelor, scan- 
dalul, aspectul fizic, se caută fete frumoase, iar 
televiziunile sunt părăsite de către jurnalişti. 
Este o junglă, iar acest lucru este inevitabil în 
primul rând din cauza evoluției tehnologice a 


media“. Şi are dreptate într-o oarecare măsură. 
Alţii cred că această criză este o oportunitate 
pentru curățarea breslei şi pentru a reveni la 
principiile de bază ale meseriei. Cum bine 
spune Ion Cristoiu: „Procesul este unul firesc 
dar întârziat, din cauza implicării în politică. 
În loc să funcţioneze pe principiul economiei 
de piață, ziarele au funcţionat pe principiul 
afacerilor politice. A fost în ultimii doi ani 

şi o campanie care pe care, la sfârşitul căreia 
se vede limpede că unii patroni nu mai au 
nevoie de ziare. Oricum sunt prea multe 
televiziuni, ziare, radio-uri, comparativ 

cu publicul consumator“. 

În ceea ce priveşte dezvoltarea presei electro- 
nice în dauna celei scrise, Cristoiu crede că jur- 
nalistul profesionist nu va disparea şi că acesta 
nu va putea fi niciodată surclasat de bloggeri 
sau alte persoane care publică texte pe Internet 
după bunul plac. „Jurnalismul online merge în 
paralel cu cel scris. În cazul unor ziare tiparite 
mi se pare chiar o prostie faptul ca pe print se 
reiau nişte subiecte publicate pe site-ul ziaru- 
lui cu o zi înainte. De asemenea, multe ziare 
reiau subiectele prezentate de televiziuni cu o 
zi în urmă şi care evident că nu mai prezintă 
nici un interes. Şi atunci, presa scrisă nu va dis- 
părea, însă vor dispărea mai multe publicaţii, 
iar acest lucru este unul benefic pentru că 
avem foarte multe ziare şi televiziuni şi e 
nevoie de o concentrare a presei pe cititor“. 
Câţiva au găsit şi cauzele prăbuşirii presei 
scrise. De exemplu, Mihnea Măruţă numără 
Cinci boli mai vechi ale presei noastre. 

1. Scopul multor investitori nu este businessul 
media pur şi simplu (ci puterea care le este 
dată de presă), 2. Decalajul dintre public şi jur- 
nalişti (diferenţa dintre aşteptările publicului 
şi nivelul profesional al redacţiilor a crescut 
continuu după 90, în defavoarea jurnaliştilor), 
3. Risipirea aurei (meseria de reporter nu mai 
are nici pe departe farmecul de la începutul 
anilor '90), 4. Liderul (şeful de ziar, radio sau 
televiziune) căpătuit şi ahtiat după putere, şi 
5. Pierderea capacităţii de a uimi publicul. 

Dan Tapalagă consideră că întreprinderi de 
tipul trustului Realitatea-Caţavencu e bine să 





10 


anul VIII e nr. 83 - 84 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





dispară: „Imperiul lui Sorin Ovidiu Vântu a 
început să se clatine în primele zile după 
alegeri, însă prăbușirea trustului Realitatea 
înseamnă falimentul unui soi de ENI jurnalistic 
dependent de resursele publice şi puterea 
politică. Nu moare ceva sănătos, crapă o 
afacere putredă. [...] SOV a investit în titluri 
curate, cum era Cotidianul până prin 2008, 
dar a cumpărat şi instrumente de presiune, nu 
afaceri viabile, ca Ziua sau Gardianul. [...] 

Din acest motiv, reformarea presei se va 
întâmpla atunci când Guvernul, miniştrii, 
politicienii, oamenii de afaceri nu vor mai 
finanța sub presiune şi şantaj trusturi de 
presă. Presa se va reforma sub presiunea 
publicului şi atunci când agenţiile de publici- 
tate vor juca şi ele corect pe piaţă“. 

Peste toate şi toți, cel mai bogat om din 
România şi patronul ziarelor „Adevărul“ şi 
„Click!“ , Dinu Patriciu pare optimist, dacă nu 
cumva bravează. Presa face bani, doar că tre- 
buie să găseşti alte modalităţi de bussines, că 
nu mai ajunge doar publicitatea, spune el. 

Eu unul mă simt mai aproape de viziunea lui 
Cristian Grosu: „De mirare e că nimeni, cu 
excepția lui Cristoiu - acum coerent şi realist 
-, nu se aventurează în nici o speranță. În loc 
să adune o echipă de inși care mai cred în 
această meserie, şi bizuindu-se pe experiența 
acesteia şi pe un concept editorial urmărit 
până la detaliile alea care fac diferenţa, în loc 
să caute soluţia salvatoare de-a împăca regulile 
nenegociabile şi menirea acestei profesii cu 
modificările din piață şi din percepția unui 
anume fel de cititor, toată lumea se plânge 

şi face negre profeţii pe care le porecleşte 
«analize». [...] 

În loc să reformulăm la infinit nişte «cauze» ale 
«morţii presei» - eventual scrise, transformând 
analizele lucide în platitudini şi văicăreli, mai 
bine ne-am aminti că în piaţă încă există jur- 
nalişti nedeformaţi de schimbările bruşte de 
bară ale politicilor editoriale, necontaminaţi 
de autocenzură, neanesteziați de succesele 
puternice ale strategiilor de marketing, că rele- 
vanţa şi credibilitatea unei informaţii vor fi 
mereu o marfă, că a aboli de facto regulile 


unei profesii înseamnă de fapt anihilarea 
acelei profesii. Şi că o criză poate fi, pentru 
vizionarii şi obsedaţii meseriei, o mare oportu- 
nitate pe termen mediu şi lung“. (B.T) 


Atenţie la ce ne paște în UE! 

Taţii a opt familii germane din Salzkotten, lan- 
dul german Renania de Nord /Westfalia, au 
fost fie încarceraţi, fie amendaţi cu sume mari 
pentru că au refuzat să-şi trimită copiii de 
şcoală elementară la cursurile de educaţie se- 
xuală, relatează portalul de ştiri LifeNews.com. 
International Human Rights Group, o organi- 
zaţie de avocaţi creştini care apără libertăţile 
religioase şi dreptul la „educaţia acasă“ (home- 
schooling) în Europa arată că, pe lângă refuzul 





NU LĂSA 


SCOALA 


SĂ-ŢI STRICE 
EDUCAȚIA 











„educaţiei sexuale“, familiile au refuzat să per- 
mită copiilor participarea la interpretarea 
unui spectacol numit „Corpul meu îmi 
aparține“ („Mein Korper gehârt mir“), o piesă 
de teatru care îi învață pe tineri cum să se 
angajeze în relaţii sexuale. 

Preşedintele IHRG Joel Thornton comentează 
că, spre deosebire de sistemul din SUA, ofi- 
cialii germani consideră copiii ca „aparținând 
statului, în special atunci când se află la 
şcoală“ şi că din acest motiv autoritatea părin- 
tească şi dreptul părinţilor la a-şi educa copiii 
este secundar interesului Statului. 

Creştinii din Germania suferă persecuții 
majore din partea guvernului pentru 
retragerea copiilor din şcoală şi educarea lor 
acasă (interzisă printr-un decret ce datează de 
pe vremea regimului nazist) ca şi pentru 
excluderea de la ore care daunează valorilor 
creştine (lucru de asemenea interzis). 
(Altermedia) 





anul VIII e nr. 83 - 84 


IN 


ROST 


CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ 





Un episod biografic tulburător, evocat la 


100 ani de la 
nașterea lui Eminescu' 


O pagină ciudată și captivantă în biografia lui Mihai Eminescu este 
călătoria în Transilvania. S-a petrecut în 1866, când poetul avea 

16 ani. Locuia în Cernăuţi, în casa profesorului Pumnul, ca elev 
privatist și bibliotecar. Tocmai se pregătea să dea un examen pentru a 
deveni „elev public“ când, la 24 ianuarie 1866, Aron Pumnul moare, 
iar la 25 ianuarie 1866 Eminescu dispare, fără să lase vreo urmă sau 
vreun cuvânt. „N-a ştiut nimeni dintre colegi când a plecat şi încotro a 
apucat-o, dar în urmă se lăţi vestea că se afla în Transilvania. “ 


Sânziana Pop 





Eminescu au fost fixate în ziua de 24 ia- 

nuarie şi aparţin unui coleg de liceu. În 
prima, dimineața, poetul plânge: „Acum îl văzui 
pe Eminescu întâiaşi dată vărsând lacrimi de 
durere“. În a doua, seara, scrie: „Seara m-am dus 
iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie“. 

Legenda primei imagini este legată de Pum- 
nul: „Îmi povesti despre ultimele momente ale 
acestui mare apostol al Românilor din Bucovina“. 

Iar seara: „Îmi arătă poezia şi-mi spuse că 
mai mulți colegi vor scrie poezii la moartea lui 
Pumnul cari se vor tipari. Mi-a cetit apoi întreaga 
poezie“. 

Deci: zi de iarnă, probabil geroasă, în ianua- 
rie al anului 1866. Într-o cameră, biblioteca 
şcolară, tixită de cărți şi reviste, în penumbra unei 
dimineţi mohorâte, apoi la lumina roşietică a 
feştilei, un băiat în vârstă de 16 ani şi câteva zile 
plânge şi scrie o elegie la moartea profesorului 
său. Este ultima imagine din Cernăuţi a elevului 
Mihai Eminescu, o imagine melancolică, dar foar- 
te normală, din care semnele ciudate ale atitu- 
dinii ulterioare - părăsirea gimnaziului - şi, mai 


U ltimele două imagini din Cernăuţi ale lui 


ales, ale misterioasei lui dispariţii - plecarea în 
Transilvania - lipsesc. 

Se pune, deci, în mod firesc întrebarea: de ce 
a părăsit Eminescu proiectele sale şcolare şi, mai 
ales, de ce a plecat în Transilvania? Este în firea 
lucrurilor ca un elev (azi de clasa a IX-a) s-apuce, 
de-odată, drumul cel mare, lăsând învățătura şi 
şcoala (tocmai când declarase în public că vrea 
s-o ia pe calea cea bună), pentru a străbate pe jos 
jumătate din țară, circa 1.000 km, cu o trecere 
foarte grea peste munţi? 

În legătură cu părăsirea studiilor de către 
Mihai Eminescu s-au emis mai multe păreri: 

e Aglae Drogli, sora poetului, afirma că 
Eminescu a părăsit Cernăuţiul îndurerat de 
moartea lui Pumnul: „După înmormântarea lui 
Pumnul, Eminescu s'au depus cărţile sub un sca- 
un din grădina publică ş'au plecat spre casa pă- 
rintească. Întrebat de părinţi de ce au fugit dela 
şcoala, el plângând răspunse: mai mult n-am ce 
face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este. Au murit“. 

e Ion Sbierea, fostul profesor de limba 
română al poetului, afirma că teatrul l-a abătut pe 
Eminescu de la studiile gimnaziale: „Motivul pă- 
răsirii studiilor gimnaziale din Cernăuţi nu a fost 
moartea lui Pumnul, ci altă împrejurare... Teatrul 


” Articol publicat iniţial în revista „Formula As“, în anul 1999, cu prilejul împlinirii a 110 ani de la moartea lui 
Mihai Eminescu. L-am preluat aici cu acordul autoarei, căreia îi mulțumim în chip deosebit. (ROST) 





12 


anul VIII e nr. 83 - 84 


CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ 


ROST 





l-au abătut de la studiile sale gimnaziale, voia să 
fie şi el actor şi autor dramatic! Şi aşa a părăsit 
gimnaziul. Poate că la părinţi să fi spus alt motiv 
decât cel adevărat, deşi mă îndoiesc“ (...) 

e G. Calinescu pretinde că, lipsit de tutela lui 
Pumnul, Eminescu ar fi întâmpinat în gimnaziu 
mari greutăți: „De ce n-a mai stat în Cernăuţi? E cu 
putință ca trecerea examenelor să-i fi fost primej- 
duită de pretențiile vreunui profesor sever acum, 
mai cu seamă că murise Pumnul“. 

Este limpede că plecarea din Cernăuţi a lui 
Eminescu a însemnat o enigmă atât pentru fami- 
lie, cât şi pentru prieteni şi contemporani. După 
eclipsa totală din vara şi iarna anilor 1863 şi 
1864, când nu se ştie exact unde a fost şi ce-a făcut 
Eminescu, sosirea la Cernăuţi - în toamna lui 
1865 - păruse o revenire definitivă la matcă dar, 
deodată, poetul recidivează pentru a patra şi ulti- 
ma 0ară, părăsind pentru eternitate legătura cu 
„Oberknigkaiserlichergymnazium“ (şcoala ger- 
mană la care învăţa). 


Apoteoza unui program 
patriotic 


Dacă filiaţia stabilită între familia Eminovici- 
lor din Bucovina şi a Imminovitşilor din Tran- 
silvania este reală, atunci înseamnă că îndemnul 
intim de a merge la Blaj, Eminescu l-a avut şi din 
dorința de a ajunge la rădăcina numelui său. 
Fascinat de trecut şi istorie, poetul va fi dorit să 
verifice urma propriei sale familii pe linia tatălui, 
într-un ţinut spre care, prin întreaga sa educaţie şi 
pregătire şcolară fusese orientat. Mult mai credi- 
bilă rămâne, însă, alternativa că autorul moral al 
călătoriei lui Eminescu în Transilvania este Aron 
Pumnul. Înflăcăratul patriot ardelean de la 1848 
emigrase în Bucovina unde, prin sprijinul fami- 
liei Hurmuzachi, fusese numit profesor la Gim- 
naziul din Cernăuţi. Primul contact al elevului 
Eminescu cu profesorul Pumnul se produce în 
şcoală. Lecţiile de gramatică şi literatură română 
şi „feritele“ lecţii de istorie naţională sunt cadrul 
ideal în care sensibilitatea artistică a copilului se 
întâlneşte cu patriotismul patetic al profesorului 
ardelean. Legătura nu se va mai desface nicio- 
dată. „Profesorul Pumnul venea foarte neregulat 














în clasă pentru că era mai mult bolnav, dar când 
venea era o adevărată sărbătoare pentru noi, căci 
mult îl iubeam cu toții pe acest bărbat bun care ne 
instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire 
părintească şi cu atâta linişte şi răbdare. Noi, ele- 
vii, nu l-am văzut niciodată râzând. Avea veşnic o 
înfăţisare melancolică şi dureroasă. ÎL respectam 
cu toţii şi, adesea, când din cauza durerilor ce-i 
frământau trupul era silit să părăsească clasa, 
mulți din noi îl petreceam până la trăsură să-i aju- 
tăm să urce în ea, iar Eminescu, pe care Pumnul il 
iubea foarte mult, îl petrecea până acasă.“ 
Contactul lui Eminescu cu Pumnul a depăşit 
repede pragul şcolii. Gazdă a tuturor fraților Emi- 
nescu, profesorul ardelean I-a primit şi pe Mihai 
în casa sa. Poetul a locuit în Biblioteca Gimnaziş- 
tilor, de care s-a îngrijit. Dar atmosfera din casa 
lui Pumnul, departe de a fi idilică şi tihnită, era o 
continuare încă şi mai accentuată a spiritului în 
care se desfăşurau orele în gimnaziu. În necro- 
logul publicat în „Cronica Gimnaziului din 
Cernăuţi“, la moartea lui Pumnul, se spune: „De 
elevii sărmani se ocupa şi în afara şcolii, lucrând 
cu ei, sprijinindu-i, după puteri, din mijloace pro- 





anul VIII e nr. 83 - 84 


13 


CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ 








prii“. Ce făceau şcolarii acasă la Pumnul? Iată răs- 
punsul, sugerat chiar de unul dintre foştii elevi ai 
profesorului: „Pumnul locuia într-o casă din mar- 
ginea oraşului. În dosul acestei vechi case româ- 
neşti se afla o gradină frumoasă care se întindea, 
despărțită numai de un gard viu de măceşi, spre 
nişte pădurici lăsate în părăsire. Aci se aduna, 
uneori, şcolărimea românească de toate vârstele 
şi petrecea cu moş Pumnul nu ca cu învățătorul 
său, ci tocmai ca şi cum i-ar fi fost părinte. EI, tran- 
silvăneanul, strângea la pieptul său doritor pe 
toţi frații români împrăștiați şi vorbea de şcolile 
româneşti din Regat ca de nişte adevărate tem- 
ple, iar de scriitorii noştri amintea ca de nişte 
idoli ai naţiei“. 

Mutate din clasă la domiciliu, scoase de sub 
supravegherea direcţiei gimnaziului în sânul mai 





larg al naturii, lecţiile de gramatică, literatură şi 
istorie nu erau o metodă şcolară bucolică, ci me- 
tode de propagandă concretă, cu direcție precisă: 
conştiinţa unității naţionale a românilor şi a cul- 
turii lor. Trupul „bătrânului“ Pumnul se istovise, 
dar marea flacără a cauzei sale ardea. De altfel, o 
inițiativă excepțională şi peste care - neverosimil 
- biografii lui Eminescu au alunecat, a fost 
hotărârea profesorului Pumnul de a transcrie în 
cadrul Bibliotecii Gimnaziştilor, cu ajutorul 
elevilor, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“ 
a lui George Barițiu, pe o perioadă de apariţie de 
20 de ani! Programul cultural al Şcolii Ardelene şi 
al Revoluţiei de la 1848 transcris de elevii 
cernăuțeni! 

Documentele sună limpede: Aron Pumnul 
ţinea aşa de mult la revista transilvăneană a lui 





14 


anul VIII e nr. 83 - 84 


CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ 


ROST 





George Barițiu încât, fiindcă nu avea fonduri, i-a 
pus pe elevii săi să o copieze. Au lucrat întreaga 
vară a anului 1860, mai ales elevii din clasa a 
doua şi până la a şaptea şi chiar Pumnul. Deci, 
exact în perioada când Eminescu este adus iar la 
Cernăuţi pentru a fi înscris în anul întâi la Gim- 
naziu, profesorul transcria, alături de elevi, foaia 
lui Barițiu. Prea mic pentru această îndeletnicire, 
poetul nu fusese solicitat deocamdată, în schimb 
„Numarul 38 a Foii lui Bariț (22 septembrie 1841) 
este transcris de Nicolae Eminovici de-n clasa a 
VIl-a gimnazială, în iuliul 1860.“ Numerele 39 şi 
40 sunt copiate tot de Nicolae Eminovici. Semnă- 
tura lui Eminescu lipseşte, dar este imposibil ca 
cel mai aplecat spre literatură dintre fraţii Emino- 
vici, mezinul Mihai, cel mai apropiat de Pumnul şi 
cel mai statornic aflat lângă el, să nu fi luat parte 
la această extraordinară activitate. De altfel, din 
cei 19 ani transcrişi, patru lipsesc. Este probabil 
ca tocmai în seriile pierdute să fi existat semnătu- 
ra măruntă şi fină a lui Mihai Eminescu. Dar şi 
fără această dovadă, activitatea de răspândire a 
ideii unităţii naționale prin intermediul elevilor 
- organizată chiar în cadrul bibliotecii gim- 
naziale, unde poetul a fost mai târziu bibliotecar, 
unde a locuit şi unde a citit toate cărţile, ştiindu-le 
locul în raft pe de rost - vorbeşte de la sine de- 
spre contactul direct pe care la avut, mai devre- 
me sau mai târziu, cu admirabila iniţiativă a pro- 
fesorului Pumnul. Lucrurile nu se opresc, însă, 
aici. Programul lecţiilor lui Pumnul - de fapt, apli- 
carea unui program patriotic cu etapele respec- 
tate strict (lecţie în şcoală, lecţie acasă, activitate 
în bibliotecă) — avea ca ţel final, ca încununare 
strălucită a acestei strădanii Călătoria În Tran- 
silvania. 

Eminescu n-a fost primul dintre elevii trimişi 
peste munți. N-ar fi fost nici ultimul, dacă profe- 
sorul nu murea. Expediția sa n-a fost o excepție. 
Cei mai buni dintre elevii lui Pumnul au primit 
din partea magistrului lor îndemnul acesta şi l-au 
urmat. Sistema pedagogică a lui Pumnul nu-l 
privea, deci, numai pe Eminescu. Cei mai dotați 
dintre elevii Gimnaziului din Cernăuţi erau 
cuprinşi în „metodă“ şi afiliați. Mai mari în vârstă 
ca el, fraţii Ioniță şi Vasile Bumbac trecuseră 
înaintea poetului prin această iniţiere, studiaseră 


şi ei tema unității naţionale întâi în orele de gra- 
matică, apoi în cele de literatură şi de istorie, fus- 
eseră „audienţi“ în grădina cu măceşi a lui 
Pumnul, apoi „Instruktoren“ în bibliotecă, tran- 
scriseseră perioade întregi din „foaea“ lui Barițiu, 
aşteptând ziua-n care, pe jos sau pe roate, după 
cum îi ţinea punga, să-şi înceapă pelerinajul spre 
Transilvania. 

Cât de limpede se-nțelege, în lumina acestui 
program de influențare, uimirea pe care o pro- 
duc pretutindeni cunoştinţele formidabile în 
materie de trecut şi prezent cultural ardelean, 
etalate de un copil de 16 ani! Cât de adevarată 
este afirmaţia lui Eminescu: „Mai mult n-am ce 
face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este“. Cât de clar 
este, respecând documentele epocii cernăuțene, 
respectând adevărul istoric atât cât există în ele, 
cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transil- 
vania, departe de a fi o „împrejurare boemă“, „un 
imbold romantic al adolescenţei“, a fost, în fond, 
încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată 
viața: ideea unităţii naționale şi a culturii române 
aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi 
tactică, după toate normele şi canoanele unei 
campanii ideologice. 


Pe drumul împărătesc 


Singura însemnare autobiografică a călăto- 
riei pe care Eminescu a făcut-o în Transilvania se 
află într-un pasaj din „Geniu Pustiu“: „Într-o zi 
frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în 
vârful băţului şi o luai pe drumul cel mare, împă- 
rătesc. Holdele miroseau şi se coceau de arşița 
soarelui“. Sunt cel puțin două „urme“ preţioase 
în acest text: mai întâi, că poetul a pornit-o spre 
Transilvania vara, scurt timp după ce expediase 
pe adresa „Familiei“ primele poezii. Apoi, că poe- 
tul a luat-o pe jos, cu piciorul, fie pentru că n-a 
avut mijloace materiale să-şi plătească trans- 
portul, fie deliberat, pentru că finalul programu- 
lui lui Pumnul trebuia să fie un pelerinaj. 

Acum, înfăţişarea poetului este alta decât 
cea rămasă în casa din Cernăuţi. Locul tristeții l-a 
luat voioşia, acea „încântare“ întipărită pe chipul 
poetului şi cu care Eminescu a pătruns şi în Blaj. 
Primele „rapoarte“ ale studenţilor teologi care-l 





anul VIII e nr. 83 - 84 


15 


ROST 


CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ 





vor întâlni o înregistrează cu exactitatea unei pe- 
licule fotografice, alături de bruştele sale „înstră- 
inări“. Acestea sunt cele două stări de spirit fun- 
damentale pe care le notează cei care l-au obser- 
vat în vremea aceea pe poet: încântarea - pe un 
fond de intensitate a privirii aproape de nesupor- 
tat, şi înstrăinarea - stingerea bruscă a atenţiei, 
intrarea în umbră. După cum „fundamentală“ 
este şi „sărăcia“, „mizeria“ cu care poetul va fi 
pornit încă de acasă la drum. În sensul acesta, 
portretul fizic al poetului la plecarea din Bucovi- 
na nu poate fi mult schimbat față de portretul 
fizic al sosirii în Transilvania. Uşor retuşată, în- 
tr-un sens mai puțin accentuat al mizeriei, înfăți- 
şarea este aceeaşi: „Bine făcut, voinic, cu fața ară- 
mie (încă nepârlită de soare), cu ochii mari, scân- 
teietori, cu părul negru, lung, retezat (încă «nero- 
siw de mizerie), bocanci în picioare (încă nu 
încălțări de pământ), pantaloni (fără găuri), două 
surtuce (cu mânecile nedeşirate), cămaşa (în- 
treagă)“. Abia vremea (ploaia) şi timpul (circa trei 
luni), dormitul prin şuri, prin grădini şi fânețe, 
apropierea tot mai mare de regnul naturii au 
„lucrat“ veşmintele poetului, transformându-le în 
acel „ştreang, de cămaşă“ care îl impresionase 
atât pe istoricul Nicolae Densuşianu. Încât ima- 
ginea unui tânăr frumos şi vesel, cu bocceaua pe 
umăr şi cu pălăria dată pe spate, îmbrăcat nici 
mai rău nici mai bine decât orice băiat de ţăran 
dat la carte, îl „prinde“ şi pe Eminescu. Astfel a 
pornit-o la drum, „zi de vară până-n seară“, fără 
să stea „de fel“. 


Te salut din inimă, 
Romă mică! 


Cu popasul de la Târgu-Mureş încep primele 
documente scrise, privitoare la călătoria lui Emi- 
nescu în Transilvania. Ele sunt semnate de Ion 
Cotta şi Teodor Cojocariu, doi seminarişti pe care 
poetul îi întâlneşte în drumul spre Blaj şi care îl 
iau cu ei în trăsură. Referințele lor sunt esenţiale 
pentru semnificaţia călătoriei poetului. Intrând 
în vorba cu ei, Eminescu afirmă că: 1. este mânat 
de dorul fierbinte de a vedea Blajul de unde a 
răsărit soarele românismului, şi 2. când ajung pe 
vârful Hulei, de unde se vede Blajul, poetul strigă: 


„Te salut din inimă, Romă mică!“ Este limpede ce 
reverență exprimă aceste cuvinte. Ce omagiu în 
memoria corifeilor Şcolii Ardelene. Câte lecturi 
din Biblioteca gimnazială. Şi ce crez. Sub tutela 
unei asemenea exclamații, este aproape sigur că 
poetul nu hoinărea prin Ardeal, ci căuta în planul 
realităţii concrete traseul spiritual trasat de 
Pumnul. Verificată în context social, marea lecţie 
de istorie a lui Pumnul devenea o realitate, iar 
aspiraţia patriotică a poetului - o convingere. In- 
trarea lui Eminescu în Blaj, pătrunderea sa trium- 
fală „istoric“ în cetatea luminilor din Ardeal are 
această unică explicaţie: edificarea. Încheierea 
sublimă a unui ciclu inițiatic prin care - caz unic 
în toată literatura română - un băiat de şaispre- 
zece ani şi o primăvară sărise din vârstă, schim- 
bând, spre surprinderea generală, calitatea de 
martor cu aceea de judecător. Sorgintea bucovi- 
neană fusese închisă în sipetul copilăriei, iar cel 
ce se pregătea să se înfăţişeze multimii era chiar 
poetul naţional. 


Intrarea în Blaj 


Nu există, în toată biografia eminesciană, 
pagină mai frumoasă şi mai luminoasă decât 
intrarea poetului în Blaj. A fost, în scurta şi chinui- 
ta sa existenţă, singurul triumf. „E aci Eminescu!“. 
„E aci Eminescu!“ - acestea sunt singurele cuvin- 
te care se mai aud după sosirea sa. Tinerii ies în 
stradă ca să-l vadă. „Doritor a-l cunoaşte, am ieşit 
în locul dinaintea gimnaziului.“ ÎI urmăresc în 
parcurile oraşului, unde îl surprind citind cu glas 
tare. „Cetia foarte bine, cu deosebire poeziile, aşa 
încât teologii se opriau şi ascultau în jurul lui.“ E 
observat plimbându-se visător prin oraş, când cu 
o pălărie de cireşe (în mai), când cu una de 
struguri (în august). „Cumpăra struguri, îi punea 
în pălărie, apoi - ţinând pălăria în mâna dreaptă 
- păşea, încet, prin piața Blajului.“ 

O dată se plimba singur pe malul Târnavei şi 
tinerii n-au curaj să se apropie de el. Altă dată se 
scălda gol. Fuge din oraş cu copiii şi întârzie nopţi 
întregi în preajma magararului, mare povestitor. 
Vorbeşte în curtea gimnaziului, sub un nuc, în 
liniştea respectuoasă şi reculeasă a teologilor, 
mult mai mari ca ani decât el. Ceea ce spune îi 





16 


anul VIII e nr. 83 - 84 


CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ 


ROST 





uluieşte pe ascultători. Copilul propovăduieşte - 
cu ce cuvinte! - propriul lor crez. „Un lucru mi-a 
rămas în minte, ca o impresie mai adâncă: e re- 
flecsiunea ce-mi făceam ori de câte ori petreceam 
mai mult în societatea lui. Îmi ziceam în gândul 
meu adesea şi cu oarecare indignare: cum se 
poate ca băiețandrul acesta, care n-a umblat la 
şcoală, n-a absolvit decât câteva clase, să ştie 
totuşi atâtea lucruri, să ştie multe ca şi noi şi 
multe mai bine decât noi?“ 

Urmele pe care le lasă sunt ca nişte dâre 
luminoase: a fost zărit acolo, a vorbit cu cutare. 
Trăieşte ca pustnicii: doarme în poduri, mănâncă 
pe unde apucă. Nu i se înţelege limpede chipul: 
într-o însemnare e „frumos, vesel şi simpatic“, în 
alta - „om închis de la natură, umblă tot singur“. 
Odată sfidează cu talentul său: „Cum se poate că 
el, care n-a învăţat încă poetica, ştie să facă 
poezii?“. Cel mai adesea copleşeşte prin tonul dis- 
cursului. „Discută cu mare sigurătate şi înfocare 
astfel că studenţii, deşi mai mari cu mult decât 
dânsul, se mulțumeau să fie învinşi.“ 

Apare şi dispare ca o vedenie: „A rămas 
acasă şi s-a culcat. Noi ne-am reîntors înspre ziuă; 
el dormia. După prânz a dispărut fără să zică 
ceva...“. 

Plecarea din Blaj este, de altfel, tot o astfel de 
dispariție: „Pentru ultima oară când a venit la 
mine l-am văzut plângând. Ce-a avut, ce n-a avut, 
nu ştiu. După trei săptămâni, fără a-şi lua adio de 
la noi, ne-am pomenit că Eminescu nu mai este în 
Blaj“. Absența lui răneşte peisajul oraşului. „N-am 
mai putut multă vreme trece prin locurile unde 
lumina.“ 

Citite şi răscitite, interpretate şi reinterpre- 
tate, documentele blăjene - acele formidabile 
„procese verbale“ ale înfățișării poetului pe care 
educaţia teologică, obligându-le să fie „uscate“, 
le-a obligat să fie „exacte“ - însemnările semina- 
riştilor blăjeni din vara anului 1866 duc către o 
singură concluzie: excepţia. Prezenţa poetului în 
Transilvania n-are cronologie, ea a fost înregis- 
trată deodată - o explozie, o ivire uluitoare. 
Discrepanţa dintre portretul vestimentar al poet- 
ului - concret şi jalnic - şi portretul spiritual — 
fascinant şi seducător -, surpriza pe care „felul“ 
omului o crea în absolut toate locurile unde își 














făcea apariţia trebuie, documentar, aşezată sub 
semnul excepţiei. Ceva nefiresc şi ciudat, o taină, 
o personalitate prezenta dar, totodată, abstrasă, 
trecerile bruşte de la lumina la umbră, o mistuire 
interioară însoţită de patimă, o iradiere a spiritu- 
lui aproape vizibilă este înregistrată de toți. După 
sumarul în cuvinte exacte al veşmintelor poetu- 
lui, observate „ca la poliție“, urmează mereu ceva 
care scapă notaţiei sigure, un amănunt nevăzut la 
prima „ochire“, un detaliu atât de ieşit din tipare, 
atât de neaşteptat, încât ceea ce pare sigur la 
început este cu mult mai puţin expresiv decât 
ceea ce este nesigur. Înregistrările, fără nici o 
excepție, conţin - în afara imaginilor concrete - 
şi-un abur, un contur de lumină aşezat deasupra 
poetului. Un trup rău hrănit şi rău îngrijit, pro- 
fund vătămat de mizerie şi, deasupra, un nimb. 
Să se fi produs, atunci, în văzul tinerimii blăjene, 
prima manifestare „orală“ a geniului eminescian? 
Să se fi întâmplat (ca o altă minune a lumii) încă 
de la vârsta aceea, atât de fragilă, şi în văzul 
mulţimii „detaşarea“ Luceafărului? Ceva s-a 
petrecut, totuşi, atunci şi acolo, în vara anului 
1866: o întâmplare care a iradiat toată biografia 
poetului şi apoi întreaga-i creaţie, aşa cum iradi- 
ază şi arde pelicula fotografică ivirea unui fascicul 
solar. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


17 


CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ 





Recurs la Eminescu 


al, ca şi celor care îl preţuiesc pe „omul 

deplin al culturii române“ ca pe un reper 
esențial, le readucem aminte cum gândea acesta 
și ce atitudine avea în privința unor probleme de 
interes naţional. 

„Dar, domnilor, mi-e ruşine să fiu român! 
Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi 
însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al 
naţionalității - aşa român de paradă mi-e ruşine 
să fiu. Naţionalitatea trebuie simțită cu inima şi 
nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se 
respectă adînc, se pronunță arareori! Evreii vechi 
n-aveau voie să pronunțe numele dumnezeului 
lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semi- 
docţii şi superficialităţile sale.“ (Manuscris 2257) 

„Mai bine rob în ţara drepţilor decit om 
mare în țara în care neonestitatea, trădarea noc- 
turnă, vicleşugul şi pehlivănia sînt merite şi 
titluri de înaintare.“ (Manuscris 2264) 


C elor care cred că Eminescu nu mai e actu- 


talent, fără caracter, fără muncă ajung miniştri şi 
oameni mari... [...] 

Demagogia la un popor bătrîn îl descom- 
pune repede, dar unuia tînăr îi ia pentru cîtva 
timp minţile. Căci, în adevăr, ce e mai periculos 
decât iluzia la care dă naştere Costinescu, Carada, 
Stolojan e tutti quanti, că fără muncă, fără merit, 
fără un dram de creieri sănătoşi, poţi ajunge mi- 
lionar?“ (Timpul, 16 mai 1882) 

„De aceea nu e nimic serios în România. Azi, 
unul proclamă republica, mîine e ultramonarhist; 
azi reprezintă o idee, miine alta; toate în același 
mod superficial.“ (Timpul, 1 august 1981) 

„Pare că s-ar simţi că Hunedoara e leagănul 
dinaştilor români, de-aceea s-aruncă cu toată 
furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E 
probabil că şi dinaştii Moldovei sînt originari din 
Haţeg. Nepotul de soră al celui din urmă Piast 
Ludovic[, rege polon şi maghiar, a donat, la 1363, 
satul Zalazd din ţinutul Hunedoarei contelui 
Vladislav, fiul lui Muşat din Almaglu, şi fiilor săi 
Petru, loan, Alexandru şi Muşat. Un Petru Mușat e 


Domn în Moldova (1373-1392) şi întemeietorul 
dinastiei din care, ca culminare, a răsărit Ştefan V 
Muşat cel Mare. Chiar maramureşenii par din 
Haţeg. Ce e Maramureş decît o combinare între 
numele român al Porții de Fier (Marmura) şi 
numele Mureşului care curge la nordul ţinutu- 
lui?“ (Timpul, 5 iunie 1883) 

„..vînzarea Bucovinei va fi o veşnică pată pe 
împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru 
noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. 
Cu ale noastre miîini o vom deschide de-a 
pururea, cu ale noastre mini vom zugrăvi icoana 
Moldovei de pe acea vreme şi şirurile vechi, câte 
ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere 
aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite 
Ierusalimul.“ (Curierul de Iași, 30 septembrie 
1877) 

„Chestiunea retrocedării Basarabiei cu înce- 
tul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru 
poporul român. [...] 

Nenorocirea ce mare ce ni se poate întîmpla 
nu este că vom pierde şi rămăşița unei provincii 
pierdute; putem să piredem chiar mai mult decît 
atit, încrederea în trăinicia poporului român. |...] 

Statul român de astăzi a trecut prin mai 
multe zguduiri şi rămîne statornic, fiindcă are 
două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea 
marilor naţiuni europene. 

Dacă vom câştiga de trei ori atît pămînt pe cât 
avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, 
fie el cât de întins, va deveni o creaţie trecătoare; 
iar dacă ne vom păstra temeliile de existență 
socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile 
vor fi trecătoare. 

Astăzi e dar timpul să întărim, atât în români, 
cât şi în popoarele mari ale Apusului, credința în 
trăinicia poporului român. 

Rusia vrea să ia Basarabia cu orice preţ: noi 
nu primim nici un preț. 

Primim un preț - am vinde; şi noi nu vindem 
nimic!“ (Timpul, 10 februarie 1878) 


Notă: Am extras citatele din Mihai Eminescu, 
Opere Politice, Ed. Timpul, laşi, 1997 





18 


anul VIII e nr. 83 - 84 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 














Vedere de pe Centură 


Flacăra violet atacă la vârj 


Viorel Patrichi 





| ntre iubire şi politica din România nu există 


nici o legătură. Dar între politică şi fascinația 

seducţiei să fie vreo relaţie? Există! În fiecare 
campanie electorală, populaţia răbdurie este în- 
fierbântată bine, până când ticălosul ajunge cu 
sufletu-n rai. Acolo odată ajuns, el uită toate pro- 
misiunile fiindcă starea de graţie i se cuvine. Aşa 
crede orice idiot care nu va ajunge niciodată om 
de stat. Idiotul va rămâne „om politic“ fiindcă nu 
e capabil măcar să-şi ceară iertare pentru prosti- 
ile lui. Să ne gândim câte legi, câte înstrăinări 
(„privatizări“) s-au făcut în 20 de ani contra inte- 
resului naţional şi vom înțelege că majoritatea 
aleşilor noştri uită complet de mandatul pe care 
l-au primit din partea fraierilor. Când l-am între- 
bat pe Emil Constantinescu dacă a avut împuter- 
nicire să semneze tratatul cu Ucraina, prin care 
erau abandonaţi un milion de români, cu tot cu 
teritoriile istorice, cotropite de Stalin, liderul re- 
gional mi-a răspuns printr-o întrebare: „Şi ce, ați 
văzut demonstraţii de dragul Bucovinei de Nord? 
A ieşit societatea civilă în stradă?“ Eu, ca multe 
milioane de români l-am votat, dar nici în coşma- 


rul vieţii mele nu mi-aş fi imaginat că va face un 
asemenea gest politic, pentru care nu pot să-l iert 
cât voi trăi. 

L-am votat pe Marinelu, sperând că va insista 
pentru folosirea banilor împrumutați în investiții 
care să creeze noi locuri de muncă. Şomajul din 
România a atins 30-40% din totalul forței active 
de muncă. Acesta este nivelul real, iar nu datele 
oferite de Institutul de Statistică, unde se ia în 
considerare doar numărul celor care primesc aju- 
tor de şomaj. Conaţionalii noştri, care au împuns 
fuga în toate patru zările ca să facă munci umile, 
tot din categoria şomerilor fac parte fiindcă stat: 
ul român sau mediul de afaceri intern nu le-au 
oferit nimic. În majoritatea oraşelor mici, numă- 
rul şomerilor este de 80-90%. Ce să mai vorbim 
despre sătenii noştri, transformați într-o popu- 
laţie de asistați care întind mâna la stat sau către 
politicieni, cu prilejul alegerilor? Încă mai sper că 
măsurile contra crizei economice nu se vor 
reduce doar la concedierea oamenilor. Ca să mai 
salvăm ce? Aparenţele unei bune guvernări? Ni- 
meni nu se gândeşte la programe pentru reorien- 
tarea forței de muncă. „Pensionarii şi suplinitorii 
vor pleca acasă!“, a spus Marinelu imediat după 





anul VIII e nr. 83 - 84 


19 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





sărbători. Bine, dar acei profesori au fost angajaţi 
fiindcă nu existau titulari. Ei erau calificați şi îi 
vom înlocui cu absolvenţi de la fabrica to'a'şului 
Bondrea. Aşa da reformă în învățământ! 


Toate planetele Prostănacului 
erau în Luna Neagră 


Să le mai acordăm un an de graţie guvernan- 
ților noştri, atinşi adânc de flacăra violet. Il avem 
ca expert în lumea de dincolo pe Guzganu Roza- 
liu, cel pasionat de ezoterism. Marinelu a învins 
grație Flăcării violet! Nu Prostănacu a dat cu 
oiştea-n electorat. „În ziua de joi, în general, Bă- 
sescu este în formă maximă pentru că cel puţin 
cei care se ocupă de ezoterie ştiu ce înseamnă 
Ziua Flăcării Violet. Dacă aţi observat, cei din 
PD-L purtau violet şi cravatele, şi pulovărele, şi 
pulovărul pe care îl purta Băsescu. Deci există o 
filiaţie aici. Eu cred în treaba asta, dar nu e cazul 
să dezvoltăm aici“, a explicat Guzganu Rozaliu cel 
din Leu. El povesteşte că Marinelu a consultat au- 
gurii de la Techirghiol în vara trecută, când i s-a 
spus că poate câştiga numai prin fraudă. „E ştie 
bine la ce mă refer“. Dar oare ce-a ştiut Micu Titu- 
lescu atunci când a spus: „Ei au furat mai bine ca 
noi“? 

Guzganu Rozaliu vede peste tot Sagqara, 
adică focul sacru din textele egiptene, folosit în 
Şcoala Misterelor. Şi dacă ştia, de ce nu i-a purifi- 
cat Prostănacului câmpul energetic? Şi dacă el era 
strategul din Partidu lu Mukles, de ce şi-a lăsat 
ucenicul pradă Flăcării Violet? Putea să rostească 
şi ezoteristu de pe S(h)iret: „Eu îl invoc pe Preaiu- 
bitul Saint Germain şi toate Legiunile Luminii din 
infinitate, care sunt asociate cu frecvențele 5 di- 
mensionale ale Flăcării Violet a Iubirii Libertăţii 
şi iertării“. Dar cum să bagi aşa ceva în politică, 
mai ales că ziua Flăcării Violet nu este joia, ci sâm- 
băta? Joia era ziua Razei Aurii, dar nu mai con- 
tează. Micu Pirania avea şi el cravată mov... 


Honorică a învăţat 
să vorbește! 


Pătărania cu Flacăra Violet mi-aminteşte de 
loan Oltean care a scos trei perle naturale: „PSD 





este broasca râioasă pe care am înghiţit-o“, „Emil 
Boc este ca Ştefan cel Mare, mic la stat şi mare la 
sfat şi la faptă“ (să-l vedem!) şi „Unitatea de 
măsură a valorii în politică trebuie să fie bocul“. 
Ce poate fi mai fabulos? Câţi boci avea Marinelu 
când şi-a pus pulovăr mov? Mulţi... Cum să-i măsu- 
răm acum valoarea Guzganului Rozaliu dacă a 
dat pe gură aşa ceva drept justificare? Trece de un 
pico-boc? Nu cred. Şi aici ajungem la Honorică, 
beizadeaua Regelui Gunoaielor. A intrat în horă 
pentru Parlament pe banii babachii. Băiatul nu-i 
prost deloc, nu cred că este mai stupid ca nepotul 
Giselei Vass, care s-a dus la conducerea Băncii 
Naţionale şi a lăsat locul liber în Camera Deputa- 
ților. A învăţat să vorbește, se dă cu „antigel“ pe păr, 
stă prin discoteci şi face caş Ia plisc - numai bun 
pentru Cameră! Dacă nu vă place, „să ziceţi mersi 
că n-am pus-o pe Bahmuţeanca sau pe soacră- 
mea, bă!“ Şi eu cred Ia fel: ieşeau amândouă! 


Iliescu: „Băsescu nu poate 
reface relaţiile cu Rusia“ 


Într-un interviu acordat lui Viaceslav Samoş- 
kin, corespondentul ziarului „Vremia Novostei“ 
de la Moscova, Ion Iliescu este de părere că relaţi- 
ile României cu Federaţia Rusă s-ar fi îmbunătățit, 
dacă la alegerile prezidenţiale ar fi învins Mircea 
Geoană. „El are experiență diplomatică. Pentru 








20 


anul VIII e nr. 83 - 84 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





el, caracteristică este deschiderea, are altă pre- 
gătire intelectuală decât Băsescu, a cărui gândire 
politică este primitivă. E adevărat, viaţa e plină 
de surprize - viața l-ar putea învăţa câte ceva pe 
actualul preşedinte“, crede Ion Iliescu. „În ultimii 
20 de ani, au avut loc contacte folositoare între 
România şi Rusia, dar asupra acestor relații şi-au 
lăsat amprenta prejudecățile, în special din par- 
tea anumitor forțe politice. Este vorba de aversi- 
unea românilor față de ruşi pentru că, la un mo- 
ment dat, Rusia a rupt Basarabia, apoi nordul Bu- 
covinei. Un rol l-a jucat şi problema încă nerezol- 
vată a Tezaurului românesc, încredințat spre păs- 
trare Rusiei în anii 1916 - 1917. Ambele ţări trebuie 
să se debaraseze de complexele istorice şi să dea 
dovadă de realism. Cu toţii ne îndreptăm spre o 
Europă unită, unde granițele îşi vor modifica 
importanța. Polonia şi Ungaria au avut, la rândul 
lor, probleme cu Rusia, dar în tot acest timp au 
dezvoltat pragmatic intense relaţii economice şi 
culturale cu Moscova. Nouă ne-a lipsit înțelep- 
ciunea şi asta este urmarea presiunii forțelor con- 
servatoare în viața politică a României. În politi- 
că nu te poți lăsa ghidat de sentimentul de ură. 
Dar şi Rusia putea să dea dovadă de mai multă 
înțelegere. Iar acum, situaţia este şi mai compli- 
cată. Sudul Basarabiei şi regiunea Cernăuți 
aparţin Ucrainei, unde sentimentul de nedrep- 
tate generat de istorie este şi mai puternic. 
Dialogul se dovedeşte mai dificil. Dar pe mine mă 
îngrijorează anturajul lui Băsescu. Aceşti intelec- 
tuali, în loc să-i dezvolte orizontul de gândire, îl 
învață numai ce nu trebuie. Acum, după 20 de 
ani, el a descoperit pentru sine anticomunismul! 
Ce curaj poate fi ăsta să condamni, în termenii 
unui document special, comunismul în condiţiile 
în care el nu mai există şi nu mai reprezintă vreun 
pericol. Un astfel de document nu valorează 
nimic! Adevărata condamnare a sistemului 
comunist a venit din partea revoluţiei române, 
care a condus la prăbuşirea lui“, a explicat părin- 
tele „democraţiei originale“ din România. 


„Dușmanul secret al Rusiei“ 


Ia să vedem cine mai are aceeaşi părere cu 
Tataie. În seara zilei de 5 ianuarie, la postul de ra- 


dio „Ecoul Moscovei“, era veselie mare. Fusese in- 
vitat Mihail Gusman, directorul adjunct al agen- 
ției de presă ITAR TASS. Subiectul discuţiei a fost 
Traian Băsescu. Jurnaliştii ruşi de la postul 
menționat consideră că preşedintele României a 
devenit „duşmanul secret al Federaţiei Ruse“ în 
momentul în care a declarat că există „două state 
româneşti, un singur popor român“. Nu este pen- 
tru prima dată când mulți jurnalişti ruşi mani- 
festă aceeaşi percepţie sovietică, imperială. 
Timpul trece şi ei rămân cu aceleaşi sechele de 
gândire ne-europeană. Oare de când afirmarea 
unui adevăr elementar, de genul „moldovenii 
sunt tot români“, te transformă, inevitabil, în 
„duşmanul Rusiei“? În România, dacă afirmi că li- 
povenii nu ar fi ruşi, eşti considerat idiot, şi pe 
drept cuvânt. Şi apoi de ce prezentarea adevăru- 
lui despre basarabeni ar trebui să jignească Rusia 
care a recunoscut suveranitatea Republici Moldo- 
va, dar refuză să-şi retragă trupele de ocupaţie de 
pe teritoriul acestui stat? Numeroşi academicieni 
ruşi au reconfirmat adevărul istoric al aparte- 
nenţei basarabenilor la spațiul de etnogeneză al 
tuturor românilor chiar din timpul Uniunii Sovie- 
tice şi nu i-a împuşcat nimeni. 

Dincolo de aceste exagerări, Mihail Gusman, 
cu instinctul lui de... rus autentic, este şi un fin ob- 
servator al personajului politic cu educaţie mili- 
tară şi cu un inconfundabil simţ al umorului. „În 
calitate de primar, Traian Băsescu a curățat Bu- 
cureştiul de maidanezi. Doar erau cam 300.000 
prin oraş, mai răi ca lupii şi peste o mie şi jumă- 
tate de oameni muşcaţi de câinii cu pricina în 
fiecare lună. Şi vine Brigitte Bardot să-i salveze şi, 
surpriză, primarul se angajează să-i urce pe toți 
într-o garnitură de tren, în cele mai bune condiții, 
ca să-i ia cu ea în Franţa“. O şi vedem pe celebra 
BEBE cu dulăii şi coteii după ea prin tren, 
coborând apoi în gara de la Paris. Mihail Gusman 
a fost şi el marinar şi s-a folosit de nostalgiile co- 
mune pentru ca „duşmanul secret al Rusiei“ să-i 
acorde vreo două interviuri. Recunoaşte că Tra- 
ian Băsescu este un personaj charismatic, cu 
mare priză la public, cu un limbaj simplu, direct şi 
frust, dar care a câştigat alegerile „pe muchie de 
cuțit“. „Pentru el, Bucureştiul era o corabie. A or- 
donat ca oraşul să fie curățat de câinii vagabonzi 





anul VIII e nr. 83 - 84 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





şi de chioșcuri. Cred că dacă avea puterea, ar fi 
dat comandă să fie lustruite şi toate clanţele de la 
uşile de intrare în instituţiile publice. Totul tre- 
buia să fie ca pe punte“, continuă Gusman. 


Voronin a cedat Ucrainei 
7 kilometri din satul Palanca 


Procedând poate în buna tradiţie lăsată de 
Emil Constantinescu la Bucureşti, regimul comu- 
nist de la Chişinău a oferit în secret Ucrainei peste 
şapte kilometri de teritoriu. Ironia face că tot 
Voronin îl acuză pe premierul Vlad Filat de „înal- 
tă trădare“. „Acordul care delimitează frontiera 
dintre R. Moldova şi Ucraina a fost semnat în 
1999 de către foştii preşedinţi Petru Lucinski 
(Moldova) şi Leonid Kucima (Ucraina). Ulterior, 
acest acord a fost ratificat de comunişti în 2001, 
când aceştia au venit la guvernare. Trebuie să vă 
spun că acest acord are şi un protocol adiţional 
secret, care prevede cedarea a 7,7 km de şosea 
din regiunea satului Palanca către Ucraina“, a ex- 
plicat Vlad Filat. Exact ca patrioții de la Bucureşti. 
„În schimbul celor 7,7 km de pământ cedaţi 
Ucrainei, R. Moldova a primit cca 400 de metri de 
teritoriu cu acces la Mare, acolo unde se află con- 
struit şi portul Giurgiuleşti“, a precizat premierul 
Vlad Filat la împlinirea primelor o sută de zile de 
guvernare. Aşa că Voronin continuă gherila sub- 
terană contra noilor guvernanți, cu sprijin ru- 
sesc. „A defini anul 2009 drept «anul prăbuşirii 
irevocabile a regimului Voronin» nu e numai 
incorect, ci şi periculos: atâta timp cât sistemul 
creat de regimul Voronin nu e distrus, nu avem 
dreptul să afirmăm că regimul Voronin s-a prăbu- 
şit, şi încă irevocabil. Noi ne-am mai alimentat cu 
această iluzie în deceniul trecut, când am crezut 
că comunismul a fost îngropat pentru totdeauna 
sub dărâmăturile istoriei. În linii mari, la modul 
general, se poate spune că 2009 a fost anul înlă- 
turării de la putere a PCRM. Cu precizarea de 
principiu: de la puterea centrală. PCRM a fost 
înlăturat de la conducerea R. Moldova, dar nu a 
fost distrus sistemul comunist, creat de acest par- 
tid. Comunismul, în varianta lui Voronin, nu mai 
este o ideologie, ci o boală, un fel de gripă pan- 
demică: nefiind tratată la timp, omoară o socie- 


tate. Comunismul nu a murit în R. Moldova şi 


războiul continuă“, a afirmat Constantin Tănase 
pentru Vocea Basarabiei. 


Basarabia -— statul ţiganilor 


Roman Evghenevici Konopliov, considerat 
expert pentru Transnistria în cadrul Institutului 
pentru Strategie Naţională din Moscova, propune 
Kremlinului să pună în practică proiectul de 
purificare etnică „Basarabia - statul țiganilor“. 

La Institutul pentru Strategie Naţională din 
Moscova s-a remarcat controversatul politolog 
Stanislav Belkovski, fostul consilier al lui Vladi- 
mir Putin. Belkovski a propus în anul 2004 uni- 
rea Basarabiei cu România, prin abandonarea 
Transnistriei, care ar trebui să opteze: fie să de- 
vină stat independent, fie să adere la Federaţia 
Rusă, fie să se alipească la Ucraina. Proiectul 
otrăvit şi dezaxat al lui Konopliov pentru Repu- 
blica Moldova îl compromite iremediabil pe 
Stanislav Belkovski, astfel încât orice plan elabo- 
rat de inteligentul strateg va mai găsi cu greu 
suporteri printre români. Şi iată de ce. 

Roman Evghenevici Konopliov crede că ar 
trebui declanşată purificarea etnică, aidoma 
practicilor aplicate de radicalii lui Şeşeli: românii 
din Basarabia să plece în România, iar țiganii din 
România să poftească în Basarabia, care ar putea 
deveni un stat al romilor. De ce? Fiindcă individul 
nu acceptă un adevăr istoric elementar: Basara- 
bia - pământ locuit de daco-români din cele mai 
vechi timpuri. Aşa crede el că s-ar clarifica 
lucrurile pe malul Nistrului. Republica Moldove- 
nească Transnistreană va deveni o vitrină atrac- 
tivă pentru „moldovenii“ care vor da năvală spre 
Tiraspol, singura „capitală“ ce recunoaşte „națiu- 
nea moldovenească“. Konopliov nu crede că mol- 
dovenii care au plecat la lucru în Rusia se vor mai 
întoarce vreodată în provincia românească Mol- 
dova fiindcă ei au de lucru în Rusia şi şi-au dat 
copiii la şcoli ruseşti. Prin urmare, deznaționali- 
zarea moldovenilor este necesară şi normală. 
„Dacă vor dori să trăiască în cultura lor, ei vor pu- 
tea merge în Transnistria, fiind siguri că acolo va 
fi aşa cum a fost cândva în Moldova unită - alfabet 
chirilic, iar în casele vecine locuiesc fraţii lor 





22 


anul VIII e nr. 83 - 84 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





ortodocşi ruşi şi ucraineni“, crede pseudostrate- 
gul Konopliov. Transnistria va deveni astfel multi- 
naţională, va recunoaşte identitatea fiecărui 
grup etnic şi va putea dobândi mai uşor recu- 
noaşterea mondială. 


Konopliov este mai tare ca 
Mareșalul Antonescu 


Ce va face Konopliov cu ţiganii din România? 
Simplu: ei trebuie să plece în propria lor țară 
Basarabia, unde există un oraş unde ţiganii 
formează majoritatea etnică - Soroca. Ceea ce nu 
a izbutit nici Mareşalul Ion Antonescu, care a de- 
portat inutil câteva mii de țigani în Transnistria, 
pare să reuşească domnul Konopliov. Soroca va 
deveni capitala statului ţigănesc. Ce se va întâm- 
pla însă cu românii care încă mai trăiesc în Basa- 
rabia? Ei trebuie să-şi lase avutul şi să treacă în Ro- 
mânia care „va avea nevoie de fraţii-basarabeni, 
de mâinile lor de lucru, de copiii lor“. Autorul 
„studiului“ preluat de Regnum consideră că o ast: 
fel de construcţie ar fi acceptată de Rusia, dar şi 
de Uniunea Europeană, de România, şi de Trans- 
nistria. El nu se întreabă dacă românii din 
Basarabia ar admite o asemenea parascovenie, 

















dar hârtia şi Internetul suportă multe în numele 
propagandei neoimperiale ruse. 

Roman Evghenevici Konopliov s-a născut la 
4 septembrie 1973, la Poceol în provincia 
Briansk, din Rusia. Este relativ tânăr şi e sur- 
prinzător că poate gândi atât de retrograd şi de 
periculos. În 1978, s-a mutat cu părinţii în Trans- 
nistria. În octombrie 1992, fuge în Rusia, speriat 
că... „vin românii“, ca pe timpul Mareşalului. Era 
în clădirea Parlamentului de la Moscova (DUMA - 
Casa Albă) când Boris Elțîn a pus tunurile pe Le- 
gislativ. Sigur că lucrurile merg în direcţia dorită 
de Moscova, se întoarce în Transnistria în vara lui 
2002. A aboslvit studiile Facultății de Drept In- 
ternaţional (1996) şi ale Facultății de Informatică 
(2003) din Briansk. Prin urmare, este un om bine 
format profesional. Cântă muzică rock, conduce 
trupa „Volshebnaia Gora“ şi este publicist de 16 
ani. În perioada iulie 2002 - iulie 2005, este re- 
dactor la portalul „Transnistria: Politica Naţiona- 
lă“. A creat agenţia de ştiri „Lenta PMR“ din 
Transnistria. În perioada ianuarie 2007 - august 
2009, este redactor şef la jurnalul „Russkii 
Prorîv“ din Tiraspol. Scrie mult despre interesele 
Rusiei în Transnistria şi nu numai. Din iulie 2009, 
ajunge redactor şef al agenţiei RIA Dnestr. Este 
considerat ideologul separatismului transnistre- 
an. În vara lui 2002, organizează forumul inter- 
naţional „Noi suntem Rusia!“ la Tiraspol şi tot 
atunci face mitinguri în fața Ambasadei R. Mol- 
dova de la Moscova. Scrie romanul Evanghelia 
extremistului despre tinerii activişti politici radi- 
cali, carte interzisă în Rusia. 


Presa rusă, mai periculoasă 
ca Armata a 14-a 


La fel ca alți intelectuali ruşi, nici Konopliov 
nu pricepe că expansionismul teritorial este 
caduc dacă nu se bazează pe logistică şi tehnolo- 
gii moderne, pe o cultură puternică, superioară 
spiritualităţii autohtonilor. Într-o competiție 
liberă, fără tancuri, spiritualitatea românilor va 
învinge. Aici merită menţionat discursul pe care l-a 
ținut Veaceslav Țibuleac, directorul postului de 
radio „Vocea Basarabiei“, la Congresul al III-lea al 
Partidului Liberal Democrat, condus de 





anul VIII e nr. 83 - 84 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





premierul Vlad Filat. „Nu Armata a 14-a, dislocată 
în stânga Nistrului, nu Tiraspolul este cel mai 
mare pericol pentru existența R. Moldova, ci ne- 
număratele instituții media ruseşti din Chişinău, 
care sugrumă metodic, zi de zi, viitorul R. 
Moldova. Republica Moldova se află încă sub cea 
mai cruntă ocupaţie cunoscută vreodată în isto- 
rie - ocupaţia informaţională a Federaţiei Ruse“, 
a avertizat Ţibuleac. Situaţia este reală şi extrem 
de periculoasă, iar România nu are suficiente 
tracara. Directorul de la „Vocea Basarabiei“ a 
reamintit că situaţia este cauzată de slugărnicia 
guvernelor de la Chişinău. 

Tadjikistanul, Uzbekistanul, Kazahstanul, 
Ucraina, ţările baltice au legi care interzic trans- 
misia programelor de limbă rusă pe teritoriul lor. 
Preşedintele Dmitri Medvedev era foarte indig- 
nat recent că limba rusă nu se studiază suficient 
în Basarabia. Aici ajungem la un mare adevăr 
oferit de viaţă, pe care domnul Medvedev nu-l 
respectă. Majoritatea tinerilor din Basarabia nu 
mai ştiu limba rusă şi nu este nimic abominabil 
aici. Ei au studiat limba engleză, de care au mai 
mare nevoie, franceza, italiana, spaniola, germa- 
na. Însă mai presus de toate, copiii de peste Prut 
învață temeinic limba maternă, româna. 


Un pas mai aproape de Tară 


Conform unei hotărâri a Guvernului Româ- 
niei, vor fi înființate cinci birouri teritoriale, unde 
se vor înregistra cereri de redobândire sau acor- 
dare a cetățeniei. În cadrul Direcţiei Cetăţenie, 
vor funcţiona cinci birouri teritoriale: la Suceava, 
Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi şi Galaţi. Deocamda- 
tă se caută banii pentru plătirea celor 15 funcțio- 
nari pe 2010. Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor 
Cetăţeneşti de la Bucureşti a transformat Direcţia 
Cetăţenie în Agenţia Naţională de Cetăţenie, 
începând cu anul 2010. „Depunerea cererilor 
pentru cetăţenie nu se va mai face ca până acum 
numai la Ministerul Justiţiei, ci şi la prefecturi şi la 
toate oficiile consulare ale României. Aceştia sunt 
paşi absolut esenţiali pentru că nu vom mai avea 
cozi sau alte manifestări nedemne“, spunea sena- 
torul Viorel Badea, reprezentantul românilor din 





Europa şi Asia. Promitem să urmărim atent acest 
proces. 


A intrat panica în filo-ruși 


„Nu există nici o diferență dintre (între) lim- 
ba română şi limba moldovenească. Dar dacă 
limba română va fi prevăzută în Constituţie, asta 


Pa 9 dt 84 








Y, ă 


ar însemna un pas pentru unirea Republicii Mol- 
dova cu România!“, a avertizat deputatul comu- 
nist Mark Tkaciuk, într-un interviu pentru postul 
de radio „Eko Moskvi“ (Ecoul Moscovei). „Pentru 
unioniști (sic!) este foarte important ca limba să 
fie numită română. Asta ar fi o mare realizare 
pentru ei. Toate rezultatele anterioare importan- 
te, cum ar fi înțelegerea multiculturală, acum se 
distrug de către aşa numita guvernare democra- 
tă. Astăzi, s-au început represiuni. Se închid pos- 
turi TV şi radio importante de limbă rusă. Radio 
Dojdi va fi închis săptămâna viitoare. Mă aflu la 
Moscova ca să coordonăm o poziție comună re- 
feritor la situația din Republica Moldova, care să 
fie prezentată la sesiunea Consiliului Europei“, a 
amenințat Martk Tkaciuk. 

Mark Tkaciuk a fost consilierul principal al 
lui Vladimir Voronin şi era considerat eminența 
cenuşie a regimului bolşevic de la Chişinău. 
Evreu de etnie, domnul Tkaciuk este un om culti- 
vat şi are relaţii importante în Israel şi în Statele 


“Mark Tkaci | 
Mark Tkaciuk ÎN N y 


ANN 











24 


anul VIII e nr. 83 - 84 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Unite ale Americii. Rămâne însă surprinzătoare 
repulsia lui față de orice efort de apropiere dintre 
românii de pe ambele maluri ale Prutului, deve- 
nind un campion al moldovenismului retrograd. 
Chiar dacă evreii din Republica Moldova s-au 
bucurat de sprijin din partea guvernelor succe- 
sive de la Chişinău. „Înaintea Partidului Comu- 
niştilor, nimeni din R. Moldova nu a vorbit despre 
integrarea europeană“, a adăugat Mark Tkaciuk. 
Inexact. Cel care a acționat mai întâi pentru apro- 
pierea de comunitatea europeană a fost Mircea 
Druc, primul premier necomunist de la Chişinău. 
Ulterior, Iurie Roşca, Vlad Cubreacov, Ion Ungu- 
reanu, Valeriu Matei, Dorin Chirtoacă, Mihai 
Ghimpu, Vlad Filat şi mulți alții au vorbit şi au 
acționat în această direcţie. 


Fără „dinozauri“, 
dar și fără experienţă 


„Îmi doresc să reiau proiectul de reformare 
al MAE, al lui Mihai Răzvan Ungureanu, voi resta- 
bili prestigiul social al corpului diplomatic ro- 
mân“, a promis noul şef al diplomaţiei româneşti, 
Teodor Baconsky. Numai că eliminarea profe- 
sioniştilor cu experiență din cadrul MAE, sub pre- 
textul că ar fi... „dinozauri“, pentru a angaja ex- 
clusiv tineri insuficient formați, fără o cultură in- 
terdisciplinară puternică, nu duce decât tot 
acolo: cu incompetenți nu se poate face reformă, 
iar MAE rămâne un mamut care se clonează me- 
reu, chiar dacă media de vârstă a scăzut drastic. 
Tinerii trebuie să deprindă nobila şi dificila profe- 
sie de diplomat pe lângă profesioniștii autentici. 

De asemenea, domnul Baconsky a promis 
relansarea diplomaţiei economice: „Oficiile noas- 
tre ar trebui să fie puţin mai inventive, poate şi pe 
baza unei legislații mai puţin rigide“. Aici se va 
lovi de lipsa economiştilor bine pregătiți, care să 
lucreze pentru interesele României, iar nu pentru 
SRL-uri proprii. MAE nu va putea eluda nici obliga- 
țiile asumate formal de guvernele noastre succe- 
sive în domeniul reformei juridice. „Avem pentru 
2010 o chestiune în continuare sensibilă, legată 
de mecanismul de cooperare şi verificare pe 
Justiţie. Vă pot făgădui că voi lucra îndeaproape 
cu domnul Predoiu, ca pe baza unor progrese 


reale, acest mecanism să fie turnat (Sic!). Croaţia 
este pe drumul spre aderare, nu are prevăzut 
acest mecanism şi noi am rămâne cu o povară 
ideologică. Avem informaţii că partenerii bulgari 
s-ar pregăti să ceară menţinerea mecanismului, 
iar menținerea sau ridicarea mecanismului se 
face la pachet“. Dar dacă nu trebuie să-l ridicăm 
din cauza bulgarilor, cu plăcere... 

Noul ministru promite unele tuşe mai puter- 
nice pentru România ca țară membră în NATO şi 
UE, dar şi reconsiderarea relaţiilor cu vecinii. „Mă 
gândesc să profităm şi de noul context politic 
intern din R. Moldova, pentru a încuraja vocaţia 
europeană a acestui stat vecin şi pentru a deveni 
un furnizor de idei democratice la adresa noului 
executiv de la Chișinău, devenim, aşa cum 
Polonia a co-iniţiat cu Suedia parteneriatul estic 
şi a devenit oficial sponsor al Ucrainei, să deve- 
nim la fel şi noi pentru Chişinău. Sperăm să nu- 
mim acolo cât de curând un nou ambasador, iar 
acordul privind micul trafic de frontieră să ajun- 
gă cât de curând la Parlament pentru a fi dezbă- 
tut de membrii Legislativului. Avem o colecţie de 
parteneriate strategice. Am pomenit de relaţiile 
cu SUA, de parteneriatul cu Franța în cadrul UE“, 
a explicat Teodor Baconsky. 


Românii de pretudindeni 
au fost deja uitaţi 


Normal şi util pentru țară ar fi dacă românii 
din afara frontierelor ar fi respectaţi cum se cuvi- 
ne nu doar în campanii electorale. Noul ministru 
promite şi aici, dar fără concreteţe: „Sunt de 
acord cu teza că milioanele de români trăitori în 
țările UE sunt europeni, dar păstrând cetățenia 
română transmit mesajul că vor să păstreze legă- 
tura cu țara. Aduc idei, bani, investiții, sunt un 
partener esenţial. Cred că nu trebuie să-i tratăm 
cu chestiuni populiste, nu trebuie să-i tratăm ca 
eroi (pe) infractorii care operează bancomatele 
din străinătate“. Agenţia Romanian Global News 
avertizează că Emil Boc şi ceilalţi şefi de la PD-L 
ignoră solicitarea zecilor de asociaţii româneşti 
din afara frontierelor de a înființa un post de 
ministru delegat pentru românii de pretutindeni, 
care, totuşi, l-au votat masiv pe Traian Băsescu. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Patriotismul 


steagurilor nefluturate: 


„Patriotismul nu este o izbucnire de emoție scurtă şi 
nebunească, ci o dăruire liniștită şi statornică de o viaţă“. 


Dan Dungaciu 





tele României în Republica Moldova este 

consecința firească nu doar a promisiu- 
nilor electorale ale candidatului Traian Băsescu, 
ci şi a relaţiilor speciale care există acum între 
cele două state. Prima vizită a oricărui preşedinte 
al României la Chişinău trebuie să devină cutumă 
politică. Cortegiul guvernamental, declaraţiile 
făcute, atmosfera de la Chişinău - toate sugerează 
că vizita lui Băsescu e un eveniment cu potenţial 
excepţional, ce ar putea deveni istoric. Deocam- 
dată, rămâne sub semnul lui „ar putea să fie“. 


p rima vizită externă realizată de preşedin- 


Două tipuri de naționalism 


În orice comunitate cu un profil bine contu- 
rat asumarea identitară se face pe două paliere, 
pe care anglo-saxonii le numesc „naționalismul 
steagurilor fluturate“ şi „naționalismul steagu- 
rilor nefluturate“. Primul înseamnă exprimarea 
mai degrabă oficială sau oficializată a identității 
naţionale, adică la ceremonii, parade, date sem- 
nificative şi vibrante în memoria comunitară a 
etosului. Este momentul când discursurile oficia- 
le duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi 
şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar para- 
dele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele 
muțesc. Ce rămâne după? Rămâne „naţionalis- 
mul steagurilor nefluturate“, acel „naționalism 
de fiecare zi“ - neostentativ, cotidian şi „banal“, 
precum îl numeşte un sociolog britanic. 

Acesta are, în principiu, două „funcții“. În 
primul rând, este partea nevizibilă sau neosten- 
tativ vizibilă a unei asumări consistente, ce ar 


(Vicepreşedintele american A. E. Stevenson) 


trebui să fie tocmai motorul şi temelia celui din- 
tâi. Este acel tip de naționalism - fără conotaţii 
negative - infiltrat tacit în manuale, presă, discur- 
suri publice şi care există, neconştientizat, în 
mentalul comunitar. E ceva care te instituie iden- 
titar fără ca să faci caz de el. Manifestarea lui pu- 
blică e o latenţă, dar care se exprimă în situaţii 
speciale. Eşti ceea ce eşti, dar afli asta sau ţi se 
reaminteşte asta, dacă e cazul, în contexte para- 
doxale, fericite sau dramatice, violente sau fes- 
tive, emoționante însă, de fiecare dată, şi defini- 
torii pentru tine. 


„Activismul prin resemnare“ 


În al doilea rând, şi acest aspect ne intere- 
sează mai mult aici, „naționalismul banal“ este 
motorul care alimentează perpetuu nu doar asu- 
marea identitară/națională, ci şi angajarea iden- 
titară. Altminteri spus, te angajezi în numele unui 
ideal de acest tip nu doar când fanfarele cântă, 
steagurile sunt fluturate sau luminile reflec- 
toarelor sunt aţintite asupra ta. E naționalismul... 
dintre sărbători. Ceea ce te menţine „în priză“ e 
tocmai convingerea intimă, dar profundă, că 
serveşti un ideal pentru care sacrificiile merită 
făcute chiar şi când nu sunt (re)cunoscute de 
către alţii, indiferent de domeniu. Adică, eşti dis- 
pus să îţi trăieşti angajamentul, cel mai adesea, 
sub semnul unui anonimat aproape fatal. Este 
ceea ce Mircea Vulcănescu numea, în textele sale 
interbelice, „activismul prin resemnare“. În pa- 
ranteză fie spus, aceast tip de angajare - „opusă 
activismului prin disperare“ - este cea care ar fi 
mobilizat atunci străluciți membri ai generaţiei 
interbelice să îşi asume funcții administrative 


* Articol apărut inițial în ziarul „Timpul“ de Ia Chişinău, vineri, 29 ian. 2010, preluat aici cu acordul autorului 





26 


anul VIII e nr. 83 - 84 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





anonime atunci când imperativele vremii o 
cereau. 


Nașterea demagogiei 


Relaţia dintre cele două tipuri de asumare 
identitară/naţională trebuie să fie coerentă, deşi 
nu neapărat cauzală. Ceea ce trebuie să func- 
ționeze aici ar fi o dependenţă mutuală, în sensul 
în care „naționalismul banal“ alimentează şi legi- 
timează „naționalismul steagurilor fluturate“, iar 
acesta îl exprimă şi exemplifică public pe cel din- 
tâi. Osmoza bună dă o societate puternică şi coe- 
rentă. În cazul unor fracturi dintre cele două 
tipuri, societatea nu poate funcționa fericit, căci 
gripajele sunt regula - nu excepția - evoluţiei ei. 
Când cele două paliere ale exerciţiului identitar 
nu sunt coerente şi nu se alimentează reciproc şi 
firesc, rezultă două lucruri: pe de-o parte, este 
semnul unei incoerenţe identitare mai adânci şi 
care nu poate fi ostoită prin operaţii estetice 
superficiale (sărbători impuse de sus în jos). Pe 
de altă parte, este momentul când se nasc lozin- 
cile, discursurile grandilocvente şi retorica bom- 
bastică. Într-un cuvânt, demagogia. 


Entuziasmul bine temperat 


E timpul să revenim acum la miza majoră a 
acestui articol - vizita masivă a autorităţilor din 
România, în frunte cu preşedintele Băsescu, la 
Chişinău. Tot ce s-a petrecut acolo stă sub semnul 
unei potenţialități excelente. Dar care, ca să 
capete cu adevărat semnificaţie istorică, trebuie 
fructificată, pe ambele maluri ale Prutului. Acesta 
va fi testul patriotismului real - înainte de toate al 
elitelor politice, dar nu numai. În ceea ce priveşte 
Bucureştiul - tocmai pentru ca să nu devină şi 
acest eveniment un „ar fi putut să fie“, dar nu a 
fost - angajamentele asumate trebuie să se trans- 
forme de aici înainte în obiective strategice, însu- 
mate într-un proiect. Începând de la cele 100 mi- 
lioane credit nerambursabil, trecând prin cele 12 
acorduri bilaterale a căror negociere a fost în- 
ghețată încă în 2008, bursele de studii şi recu- 
noaşterea lor, conectarea energetică, cele 130 de 
milioane de euro, fonduri europene pentru 


proiecte comune şi până la cele 150.000 de 
cetățenii româneşti promise în 2010. 

Să fim bine înțeleşi. Nimeni nu pune la 
îndoială sinceritatea acestor declaraţii. Dar capa- 
cităţile logistice, structura guvernamentală pre- 
cară pe direcţia Est şi, mai ales, angajamentele 
morale în direcţia Chişinăului ale unor funcţionari 
de la Bucureşti sunt chestiunii care trebuie să fie 
aşezate, fie şi preventiv, sub semnul îndoielii. Au 
existat prea multe ezitări până în acest moment, 
dincolo de blocajele evidente şi totale ale regimu- 
lui Voronin, pentru ca spiritul critic să fie sus- 
pendat. Miza care s-a ridicat la Chişinău prin vocea 
consecventă a preşedintelui Băsescu este prea 
mare pentru ca cineva să îşi permită să o risi- 
pească. În plus, căderea în jubilaţie după declaraţi- 
ile făcute acolo ar putea duce la concluzia - absolut 
falsă - că toate problemele pe relaţia cu „cel de-al 
doilea stat românesc“ au fost clarificate, soluțio- 
nate sau sunt pe cale să se rezolve. Ceea ce ar fi 
complet fals! Demobilizarea grăbită şi necugetată a 
factorilor guvernamentali sau neguvernamentali 
ar fi un efect pervers extrem de periculos al decla- 
raţiilor optimiste făcute de oficialii ambelor state 
Ia Chişinău. Să nu fie! 

În ceea ce priveşte Chişinăul, este evident că 
nu există acolo unanimități - lipsa discursului 
preşedintelui Băsescu în plenul parlamentului 
moldovean € o dovadă grăitoare în acest sens. În 
plus, alegerile anticipate bat la uşă. Dar nevoia 
unui parteneriat cu România, asumat sincer, nu 
poate fi negată de nimeni şi de nimic. Asumat 
chiar dacă nu din dragoste, măcar din interes. 
Căci, dacă este evident că RM nu se poate integra 
în UE împotriva României (retorică voroniniană), 
e la fel de clar că nu poate făcând abstracţie de ea 
sau aşezând-o pe acelaşi plan cu... Ucraina. 
Sinceritatea angajării şi a cooperării în acest 
„parteneriat pentru Europa“, deocamdată nefor- 
malizat, este o condiţie obligatorie. Atât din 
partea politicienilor, dar şi a cetăţenilor RM. 

Acesta este semnul sub care vor sta de aici 
înainte relaţiile bilaterale după vizita preşedin- 
telui României şi a cortegiului său impresionant 
la Chişinău. Vizita s-a încheiat. Steagurile nu se 
mai flutură, reflectoarele s-au stins, oamenii au 
plecat din piaţă. Greul de aici începe... 





anul VIII e nr. 83 - 84 


27 


ROST 


REPERE 





Şapte ani de la adormirea întru Domnul 
a Părintelui Arhimandrit Mitrofor Vasile Vasilachi, 


Protectorul 
„Rugului Aprins“ 


La 6 ianuarie 2003, a trecut la Domnul, Părintele Vasile Vasilachi, 
vicarul Arhiepscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada 

şi preot paroh Ia Biserica „Stantul Nicolae“ din New York, mare 
misionar ortodox şi predicator în România și pe continentul 
nord-american. Deși era în vârstă de 93 de ani, Părintele Vasile 
se afla în acea zi în vizită pastorală, cu prilejul marii sărbători 


creştine a Botezului Domnului. 


Dorina Zdroba 





nuarie 1909, în Idricii de Sus, comuna Ro- 

şieşti, judeţul Vaslui, în familie de preot. A 
urmat Seminarul din Huşi (1921-1929) şi apoi 
Teologia la Bucureşti (1929-1933), unde a frec- 
ventat şi cursurile de istorie şi literatură ale lui Ni- 
colae Iorga. Şi-a luat doctoratul la Facultatea de 
Teologie din Chişinău. A fost călugărit la vârsta 
de 26 ani la Mânăstirea Neamţ. A slujit ca diacon 
şi preot la Catedrala mitropolitană din Iaşi şi a 
fost director al Cancelariei eparhiale (1936- 
1940). Apoi a ajuns la Bucureşti în funcția de se- 
cretar patriarhal (1940 - 1944) şi a fost predicator 
Ia Catedrala Patriarhală (a rostit aproximativ 400 
de predici transmise la Radio) iar o vreme a fost 
şi redactor al revistei „Biserica Ortodoxă Româ- 
nă“. Războiul l-a găsit stareţ la Mănăstirea Antim 
din Bucureşti, unde a fost numit în 1944. Până în 
1948 a lucrat zi şi noapte „pe vreme de crunt şi 
nedrept război, în sărăcie şi tristeţe“, ca să refacă 
mănăstirea. În aceşti ani (1946-1947), Părintele 
Vasile a fost propus ca episcop vicar în America 
de către Mitropolitul Moldovei Irineu Mihalcescu 
şi aprobat de Patriarhul Nicodim, dar autorităţile 
comuniste s-au opus numirii. 


p ărintele Vasile Vasilachi s-a născut în ia- 


După alegerea Patriarhului Justinian, în 
1948, la presiunile celor ce deţineau puterea 
politică, Părintele Vasile Vasilachi a fost îndepăr- 
tat de la Catedrală şi din stăreție, pe motiv că fă- 
cea parte din mișcarea duhovnicească „Rugul 
Aprins“ de la Mănăstirea Antim, pentru care de 
altfel dăduse binecuvântare ca stareț. Mişcarea a 
fost interzisă. A fost alungat, la fel ca şi fratele său, 
Arhimandritul Haralambie, fost stareț al Mănăs- 
tirii Cernica. Părintele Vasile a mers la Mănăstirea 
Neamţ, apoi la Mănăstirea Moisei din Maramureş, 
la Horaiţa şi la Secu şi, în cele din urmă, la Schitul 
Pocrov, unde a fost egumen. 

În 1959, amândoi fraţii au fost scoşi din 
călugărie şi preoţie şi trimişi cu domiciliu forțat în 
satul natal. Puțin timp după aceea au fost închişi 
la Gherla. 

Amnistiat în 1964 (fratele sau murise în în- 
chisoare), Părintele Vasile Vasilachi a fost repri- 
mit în cler şi i s-a încredințat parohia Bobâlna din 
judeţul Cluj. După cinci ani a plecat în Statele 
Unite, desfăşurând o activitate pastoral-misio- 
nară de excepţie. A slujit în parohiile South- 
bridge-Massachusetts (1969- 1977), Detroit-Mi- 
chigan (1977-1979), Windsor-Ontario în Canada 
(1979-1984) şi la Biserica „Sfantul Nicolae“ din 
New York (1984-2003). A ajuns vicar al Arhiepis- 


” Fragmente dintr-un amplu text postat pe www.crestinortodox.ro. Titlul şi intertitlurile sunt puse de redacția 


ROST. 





28 


anul VIII e nr. 83 - 84 


REPERE 


ROST 





copiei misionare ortodoxe Române din America. 
A trecut la Domnul în ziua de Bobotează a anului 
2003. 


Mărturii de la Bobâlna 


Acum, după şapte ani, vă propunem câteva 
mărturii emoţionante de pioasă amintire, din 
două locuri de pe două continente, aflate la mii 
de kilometri distanță, Bobâlna şi New York, măr- 
turii din partea unor oameni care nu-l pot uita pe 
Părintele lor drag, Vasile Vasilachi, preotul care 
le-a marcat semnificativ viaţa. 

Lucreția Stuparu are 83 de ani, locuieşte în 
Bobâlna, şi la cunoscut bine pe vrednicul de 
pomenire Părinte Vasile Vasilachi. 

- Ce vă amintiţi de părintele Vasile Vasilachi? 

- O fostun om foarte bun. Rareori mai găseşti 
un om ca el. O venit la noi la Bobâlna în 1964. 
Venea din puşcărie, dar noi nu ştiam nimic. Ve- 





E 
tr 
$ 
Y 
N 
Ş 
Ş 

N 

N 
Ş 
9 
N 
N 
N 
bă 


=> 
j 


ă, 
2... > 


deam un om blând, timid, slăbuţ, fricos. O dată 
m-am dus cu un pomelnic, seara, în Postul Mare, 
la casa parohială şi am dus şi o prescură. De-abia 
a vrut Să deschidă uşa şi să mă sloboadă în casă, 
atât era de fricos şi de bănuitor după anii de în- 
chisoare. Am avut un băiat care mi-o murit, o fost 
inginer de mină, dar atunci de-abia terminase i- 
ceul şi mergea foarte des seara în poveşti la Părin- 
tele Vasile. Venea si-mi spunea: „Iar am fost la Pă- 
rintele. E prea cult pentru noi, nu ştiu cum o ajuns 
aicea“. Dar nu am cuvinte să vă spun cât de sme- 
rit era. 

D-apoi nu vă spun, când o plecat de Ia noi în 
America, nu vă puteți imagina, de la copil pân' la 
cel mai bătrân om, toţi or fost aici şi i-am aşternut 
covoare de-acolea de la uşa bisericii până acolea 
în drum. Părintele s-a suit pe fântână şi ne-o vor- 
bit. Plângeam cu toții. Toţi ne-am dus şi l-am săru- 
tat, iar Părintele ne-o dat la fiecare câte un cadou, 
din ce-o avut, câte o cărticică, o iconiță, ceva la 





anul VIII e nr. 83 - 84 


29 


ROST 


REPERE 





fiecare... Şi-o zis: „Bobâlna şi bobâlnenii vor fi în 
inima mea şi în sufletul meu în toată viața mea“. 
Lumea îl înconjurase şi plângea şi nu-l lăsa să se 
urce în maşina care-l aştepta. Nu-ţi poţi închipui 
ce-o fost aicea, ce s-o întâmplat cu Părintele aista! 

- Părintele Vasile nu i-a uitat pe bobâlneni 
nici după ce a plecat în America... 

- Cum să ne uite? Atâţia bani o trimis şi la 
biserică şi la săraci! La mine veneau banii trimişi 
de Părintele prin domnul Pop din Olanda, plecat 
de-aici din Bobâlna. Tot domnul Pop o făcut şi 
crucea de lângă biserica noastră, ridicată în 
memoria Părintelui Vasilachi. Prin acest domn 
țineam legătura cu Părintele nostru drag. Venea 
domnul Pop şi aducea banii şi-mi spunea: 
„Împarte-i dumneata şi să-i scrii Părintelui cui ai 
dat“. Părintele îi cunoştea pe toţi săracii din Bo- 
bâlna. Părintele Vasile Vasilachi o scris şi o carte 
despre satul nostru intitulată Bobâlna și bobâl- 
nenii. Eu am corespondat mult cu Părintele, îi 
scriam de Paşti, de Crăciun, îi mai scriam despre 
noutăţile din sat. Am păstrat toate vederile, toate 
scrisorile pe care ni le-a trimis Părintele Vasilachi. 
Ne trimitea şi cărți şi, în fiecare an, ne trimitea ca- 
lendar creştin ortodox de-acolo din America. Mai 
am o carte de la Părintele despre viața dânsului. 
Pe toate le-am păstrat mai ceva ca pe aur. 

Părintele Vasilachi era şi un bun tămăduitor. 
Venea multă lume la dânsul ca să-şi afle tămă- 
duirea sufletească şi trupească. I-o ajutat pe 
foarte mulţi. O ajutat şi biserici, şi în America, şi 
în România. 

Augustin Faur este pensionar şi e cântăreț la 
biserica din Bobâlna. Vorbeşte cu emoție despre 
vrednicul de pomenire Părinte Vasile Vasilachi. 

- Cum vi-l amintiţi pe Părintele Vasile 
Vasilachi? 

- Am amintiri deosebite despre Părintele Va- 
sile Vasilachi. Eram tânăr când a venit la Bobâlna 
şi am avut fericita ocazie să mă căsătorească la 
biserică. Avea o privire atât de dulce, un suflet 
cald, era de o blândețe ieşită din comun. Când 
intrai la dânsul în biserică, nu ieşeai niciodată 
fără să-ţi dea ceva, orice găsea îți dădea, ajuta 
oamenii foarte mult. Când a plecat Părintele, au 
rămas aici oameni cu datorii mari față de dânsul 
şi-i spuneau enoriașii şi consilierii: „Părinte, dum- 


neata te duci şi rămâi cu banii daţi aici la oa- 
meni...“ Şi Părintele răspundea: „Lăsaţi-i pe oa- 
meni în pace pentru că dacă ar fi avut bani mi i-ar 
fi dat înapoi cu siguranță“. Avea atâta bunătate, 
era atât de plăcut, avea o privire ca de sfânt! 

- Dar cum era la biserică? 

- În acea vreme Bobâlna avea mai mulţi lo- 
cuitori, iar biserica era arhiplină când slujea Pă- 
rintele Vasilachi. Părintele slujea şi noaptea, ca la 
mănăstire. Veneau la biserica noastră şi credin- 
cioşi din alte zone mai apropiate sau mai îndepăr- 
tate. Îi mersese vestea Părintelui despre blân- 
dețea şi harul său. 

Părintele Dacian Santa este preot paroh la 
Bobâlna de trei ani. Este un preot foarte tânăr. A 
venit la Bobâlna după ce a urmat Facultatea de 
Teologie, obținând şi masteratul la Cluj Napoca. 

- Preacucernice Părinte, este grea misiunea 
de preot la Bobâlna? 

- Bobâlnenii sunt oameni credincioşi, sunt 
oameni buni, dar trebuie să ştii să le intri la suflet, 
ceea ce Părintele Vasilachi a ştiut foarte bine, 
după cum spun credincioşii mei. De aceea a şi 
rămas Părintele Vasilachi un model de urmat 
pentru toţi preoţii care au venit după dânsul aici 
la Bobâlna, iar credincioşii întotdeauna te com- 
pară cu Părintele Vasile Vasilachi. 

- Părintele Vasile Vasilachi s-a aflat aici în pe- 
rioada 1964-1969, după care a plecat în S.U.A. A 
revenit vreodată în vizită? 

-Da, în septembrie 1990, şi a slujit aici Sfânta 
Liturghie, cu un sobor de preoți. A fost întâm- 
pinat cu mare drag de către credincioşii din paro- 
hie, cu flori şi cu îmbrăţițări. A stat însă foarte 
puțin, având de mers şi în alte locuri din ţară, pe 
care nu le mai văzuse timp de câteva decenii. 

Părintele Vasile Vasilachi a fost foarte legat 
de această parohie pe care a ajutat-o financiar în 
toată perioada cât a trait în America şi chiar şi 
după aceea, prin suma de bani lăsată prin testa- 
ment, în anul 2003. 


Mărturii din SUA 


La 7 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui 
Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilachi, credin- 
cioşii de la Biserica „Sf. Nicolae“ din New York 





30 


anul VIII e nr. 83 - 84 


REPERE 


ROST 





deapănă şi ei amintiri despre preotul care a con- 
dus această parohie timp de 18 de ani. 

În decembrie anul trecut, la Universitatea 
Columbia din New York a fost organizat simpo- 
zionul „Întreita dragoste de Dumnezeu, Biserică 
şi Neam“, pentru a sărbători aniversarea a 25 de 
ani de la sfinţirea acestei biserici româneşti şi a 
100 de ani de la naşterea Părintelui Vasile 
Vasilachi. 

Dumitru Ungureanu, tehnician dentar în 
Rockland County, la nord de New York, este 
enoriaş al Bisericii Sf. Nicolae şi a făcut parte 
din consiliul parohial până acum doi ani. Îşi 
aminteşte de sprijinul deosebit pe care i l-a dat 
Părintele Vasile în momente de mare cumpănă 
personală: „În 1998 am aflat ca hepatita B, pe 
care o aveam de la vârsta de 16 ani, devenise cro- 
nică şi începuse să-mi afecteze ficatul. Doctorul a 
spus să fac injecții cu Interferon, după care ana- 
lizele au ieşit bune. Numai trei luni mai târziu, la 
o altă analiză, enzimele ficatului erau mărite 
foarte mult. În aceeaşi zi l-am sunat pe medicul 
specialist, dar şi pe Părintele Vasile, care mi-a 
spus să vin la biserică să-mi facă rugăciune de 
sănătate. Când am ajuns la biserică, rugăciunea a 
fost de fapt Sfântul Maslu, făcut de Părintele Vasi- 
le împreună cu ÎPS Victorin, Arhiepiscopul româ- 
nilor din acea vreme, care venise la New York 
pentru o conferință bisericească şi, în acele 
momente, era la Biserica Sf. Nicolae. După Sfân- 
tul Maslu, Părintele a citit din Sfânta Evanghelie 
şi mi-a spus: «să ai încredere în Dumnezeu că totul 
o să fie bine. Dumnezeu îţi va aduce în cale doc- 
torul şi medicamentul care trebuie». A doua zi am 
mers la medicul specialist, care mi-a spus să nu-mi 
fac probleme, pentru că «ieri» (în ziua când mi s-a 
făcut Sfăntul Maslu), s-a aprobat un nou medica- 
ment care dă rezultate foarte bune. Sunt 11 ani 
de atunci şi totul este foarte bine. Mulţumesc lui 
Dumnezeu, Părintelui Vasile şi Arhiepiscopului 
Victorin!“ 

Dumitru Roşca a fost fiu duhovnicesc al 
Părintelui Vasile Vasilachi. Locuieşte acum în 
Pennsylvania. „L-am întâlnit pe Părintele Vasile 
prima oara în ianuarie 1990 la biserica „Sfântul 
Nicolae“ din Sunnyside, New York. Trecuse mai 
puţin de o lună de la Revoluţia din decembrie 


1989. De cum l-am văzut slujind, mi-a inspirat 
multă bunătate, blândeţe, smerenie şi, mai ales, 
nemăsurată evlavie. Dar ceea ce m-a impresionat 
în mod deosebit a fost că toate aceste trăiri ale 
sale erau transmise enoriașilor, care participau la 
rândul lor cu evlavie la Sfânta Liturghie, prin cân- 
tări, rugăciuni şi închinăciuni. Aşa se explică şi 
dragostea cu care Părintele Vasile era înconju- 
rat.“ 

Nicoleta Furtună, programator la o com- 
panie de software din New York, la cunoscut 
foarte bine pe Părintele Vasile Vasilachi, lucrând 
ca trezorier în consiliul parohial timp de 14 ani. 
De aproape un an, este preşedinta consiliului 
parohial de la Biserica „Sfântul Nicolae“ din New 
York. „L-am cunoscut pe Părintele Vasile Vasilachi 
în 6 aprilie 1994, la o zi după ce tatăl meu, docto- 
rul Nicolae Furtună, trecuse la Domnul. Şi acum 
îmi aduc aminte căldura sufletească cu care m-a 
primit Părintele deşi nu mă văzuse niciodată. M-a 
întărit atunci sufleteşte, mi-a alinat durerea cu 
vorba sa blândă şi cu ochii săi albaştri pătrunza- 
tori. De atunci am început să mergem regulat la 
biserica „Sf. Nicolae“. 

Şi mama şi Părintele Vasile erau moldoveni 
şi, fiind din generaţii apropiate, aveau multe 
amintiri comune. Vorbeau deseori despre cartie- 
rele copilăriei, despre întâmplari de dinainte de 
război din târgul Ieşilor, despre profesori comuni 
la Facultatea de Drept (mama a terminat Dreptul 
la Iaşi, iar Părintele Vasile a urmat şi dânsul câte- 
va cursuri de Drept), vorbeau chiar şi despre di- 
verse rețete de mâncare. Deşi plecase de zeci de 
ani din Moldova, Părintele Vasile mai păstrase 
destul de mult din graiul moldovenesc. 

Singur îşi gătea şi ne spunea câteodată la 
telefon: «mi-a reuşit mămăliguța» sau «am făcut 
un borş grozav». 

Părintele Vasile a iubit tare mult copiii, avea 
grijă de şcoala duminicală, de programă, de 
prezenţa lor. Organiza în fiecare an, împreună cu 
profesoara de la şcoală, concertul de Crăciun. Tot 
la Craciun, avea grijă nu numai de copii, ci şi de 
membrii consiliului parohial. Fiecare consilier 
găsea sub pomul de Crăciun un mic dar de la 
Părintele Vasile. La zile onomastice sau dacă ştia 
zilele noastre de naştere, Părintele ne suna şi ne 





anul VIII e nr. 83 - 84 


31 


ROST 


REPERE 





cânta «Mulţi ani trăiască!» şi făcea urări atât de 
frumoase, încât ne simțeam în al noulea cer. 

În perioada 1984-2003, când Părintele 
Vasile Vasilachi a fost preot paroh aici la noi, 
numărul enoriașilor s-a dublat, biserica a fost 
înfrumusețată, s-a făcut pictură murală în altar şi 
pe tavan. Părintele Vasile a fost inițiatorul tuturor 
proiectelor din biserică. Dânsul anunța după slu- 
jbă dacă trebuie făcut ceva şi era primul care 
făcea donaţie pentru acel proiect. Ştia să vor- 
bească şi să îndemne oamenii la a ajuta (fiecare 
după puteri: unii cu bani, alții cu munca sau cu 
materiale), ca să facem ceva bun şi frumos pentru 
biserică sau pentru mănăstire. 

În ultimii ani ai vieţii sale, Părintele şi-a dorit 
să înalțe o biserică la Mănăstirea românească 











„Sfântul Dimitrie Basarabov“ din Mount Hope, 
aici în statul New York, dar n-a mai apucat. Astăzi, 
visul Părintelui este aproape împlinit. Cu banii 
lasaţi de Părintele Vasile prin testament şi cu stră- 
daniile parohiei noastre din New York, biserica 
de la mănăstire este de-acum ridicată, urmând să 
se mai facă amenajări interioare. 

Pentru mine personal este o onoare şi-n 
acelaşi timp o mare responsabilitate ca, în cali- 
tate de co-executor testamentar, să îndeplinesc 
dorințele Părintelui Vasile până la capăt. Cu voia 
Bunului Dumnezeu sperăm ca, în toamna acestui 
an, cu ocazia hramului Mănăstirii „Sfântul 
Dimitrie Basarabov“ din Mount Hope, să sfințim 
noua biserică, mult dorită de Părintele nostru 
drag Vasile Vasilachi.“ 








Pr. Vasile Vasilachi şi doamna Nicoleta Furtună 














32 


anul VIII e nr. 83 - 84 


REPERE 





Cum l-am cunoscut 
pe pr. Vasile Vasilachi 


Mihai Diaconu 





preciem târziu valoarea unui dar pe care 

Dumnezeu ni-l face chiar şi o dată în viață, 

rin miracolul care poate fi apropierea de 

un om deosebit, o personalitate de care apoi ne 

aducem aminte cu drag, ne umple sufletul de 

bucurie şi de multe ori ne influențează gândurile 
în bine. 

În adolescență, prin 1958, cu încă doi colegi 
de şcoală, în preumblările noastre din vară prin 
munți, am ajuns, în mod neaşteptat, într-un loc de o 
frumuseţe rară, la schitul Pocrov. În faţa noastră a 
apărut o poiană parcă fermecată, care avea în 
mijlocul ei o bisericuță şi câteva căsuțe pitoreşti. 
Ne-am apropiat cu sfială şi-n linişte, de parcă ne 
temeam să nu tulburăm miracolul primei impresii. 
Am trecut printr-o poartă înaltă şi o inscripție ne 
anunța că suntem bineveniţi în casa Domnului, iar 
la fântână o altă inscripţie: „Coboară în adâncul 
sufletului tău gălețile credinţei, pentru a bea şi Apa 
cea Vie“. Pe aleea cu flori, care ne zâmbeau priete- 
noase, era scris: „Nu ne rupeți, lăsaţi-ne să împodo- 
bim grădina Maicii Domnului“. 

Toate în jurul nostru, erau însufleţite de o 
aureolă magică şi toate păreau că au un mesaj 
special pentru noi. Nu mai eram nişte turişti in- 
diferenți şi vorbăreţi, devenisem sfioşi, atenţi pe 
unde călcam, de parcă intrasem într-un altar şi 
mulţi ochi ne priveau. 

Stăteam pe băncile de la fântână, în starea 
aceia de uluială, când de noi s-a apropiat un călu- 
găr tânăr şi înalt, care ne-a zâmbit cu blândețe: 
„Bine-aţi venit la noi!“. Ne-am ridicat: „Sărut- 
mâna, părinte ! 

Părintele ne-a tratat ca pe nişte fraţi mai 
mici, pe care-i ştia de când lumea şi privirea lui şi 
modul cum ne vorbea ne-a încălzit inima şi ne-a 
impresionat. 


Devenisem nişte persoane importante, pen- 
tru că simțeam că acest călugăr, prin ce ne 
spunea, era deasupra profesorilor noştri şi în 
acelaşi timp, el putea să fie atât de apropiat de 
noi. Ne-a hrănit, ne-a arătat camera în care vom 
dormi. Era o cameră curată cu un uşor miros de 
busuioc, care avea inscripţia „Fie-vă îngerii aproa- 
pe“, iar pe pereţi erau icoane dar şi fotografii în 
care i-am recunoscut pe Vlahuță, Topârceanu, Ho- 
gaş şi Sadoveanu. Părintele ne-a spus că în aceas- 
tă cameră mai dormiseră şi lonel Teodoreanu, 
poetul Mihail Codreanu, George Lesnea şi mulţi 














alții. Pentru fiecare din aceştia avea câte ceva fru- 
mos de spus. După slujba de seară, la care am par- 
ticipat şi noi cu evlavie, părintele a venit în ca- 
mera noastră şi ne-a fascinat nu numai cu Cunoş- 
tințele sale de istorie şi literatură, ci mai ales cu 
modul creştin, nou pentru noi, în a explica trecu- 
tul şi chiar prezentul țării noastre. 

Şi a doua zi a mai fost o zi de lumină, împre- 
ună cu el. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


33 


ROST 


REPERE 





La plecare, ne-a condus în poiană şi ne-a 
făcut cu mâna, până-am intrat în pădure. Deşi 
despărțirea m-a indispus, nici pe departe nu mi-a 
trecut prin cap că nu-l voi mai vedea pe acel călu- 
găr, despre care aveam să aflu mai târziu, că era 
preot dr. Vasile Vasilachi. Următoarea vară m-am 
dus să-l revăd. Simţeam că am multe să-i spun şi 
el sigur ar fi avut pentru mine cele mai limpezi 
răspunsuri. Nu l-am mai găsit şi nimeni nu voia 
să-mi spună undei. 

Cu greu, ferit şi în şoaptă, un călugăr mi-a 
spus că-i arestat, pentru că a scris nişte cărți anti- 
comuniste, în care lua atitudine împotriva colec- 
tivizării agriculturii. Mi-am adus aminte de vor- 
bele lui, spuse cu un an în urmă: „Fără propri- 
etate, omul se transformă într-o vieţuitoare lip- 
sită de demnitate“. 

Şi-au trecut mulți, parcă prea mulţi ani. 
Pocrovul este acum pentru mine o mare decepţie 
şi am reînţeles că „Omul sfințeşte locul“. Căsuţa în 
care am dormit a ars, toate-s neîngrijite. M-am 
bucurat totuşi să găsesc acolo cărți scrise de el, 
printre care şi De Ia Antim la Pocrov şi înregistră- 
rile necroloagelor la moartea sa. Am realizat ce 
mare om a fost. Mi-am zis că nu e drept ca părintele 
Vasilachi, să intre în uitare şi mi-am dorit ca revista 
„ROST“ să mă ajute să-l readuc printre noi. 


Scurt itinerar biografic 


Preotul Arhimandrit Dr. Vasile Vasilachi s-a 
născut în 1909 în ţinutul Fălciu. S-a distins repede 
în anii de studii prin capacitatea, râvna şi rezul- 
tatele muncii sale, apoi şi-a luat doctoratul în teo- 
logie şi s-a impus cu autoritate în publicistica teo- 
logică a vremii. A fost numit director al Mitropo- 
liei Iaşi şi apoi, sub Patriarhul Nicodim, a fost pre- 
dicator şi secretar la Patriarhie. 

Între anii 1944 şi 1948 a fost stareţul Mânăs- 
tirii Antim. Aici, deşi timpurile au fost mai mult 
decât tulburi, a reuşit, prin prestigiul său şi prin- 
tr-o perseverență de mare gospodar, să înlo- 
cuiască turlele din lemn cu cele pe care le vedem 
şi astăzi. Ajutorul Domnului a fost mereu. De 
exemplu, la stabilizarea din 1947, printr-un com- 
plex de împrejurări, mânăstirea a putut să-şi plă- 
tească datoriile la CEC şi a terminat toate lucră- 


rile ce şi le-a propus. Unul dintre cei prin care a 
lucrat Dumnezeu spre ajutorarea mănăstirii a 
fost poetul şi gazetarul Sandu Tudor, călugărit la 
Antim, care şi-a dat averea pentru sfântul lăcaş. 

Acelaşi Sandu Tudor a fost, tot în anii de 
stăreţie ai părintelui Vasile Vasilachi, iniţiatorul şi 
animatorul mişcării cultural-spirituale „Rugul 
Aprins“ de la Antim, care a avut un mare impact 
în epocă şi pentru care parte din elita bucureştea- 
nă a fost întemniţată de comunişti. În fiecare 
duminică după amiază, la Antim erau organizate 
conferințe publice Ia care vorbeau Alexandru Mi- 
ronescu, pr. Dumitru Stăniloae, Arhim. Benedict 
Ghiuş, dr. Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Sandu 
Tudor, Andrei Scrima şi alții. Se puneau întrebări 
şi se răspundea. 

Tot la Antim au fost organizate concursuri de 
pictură şi muzică. Premiaţi au fost Arhimandrit 
Sofian Boghiu (pictură) şi respectiv compozitorul 
Paul Constantinescu (muzică). 

În 1948, părintele Vasile Vasilachi a fost des- 
tituit şi alungat de la Antim. A umblat aproape un 
an din mânăstire în mânăstire ca să fie primit. Şi 
s-a stabilit la schitul Pocrov, ce ţinea de mână- 
stirea Neamţ. În scurt timp, a reparat şi a transfor- 
mat schitul într-o lavră a ortodoxiei. 

Între anii 1958 şi 1964, a fost închis de comu- 
nişti. 

După eliberare, la iniţiativa episcopului 
Teofil al Clujului, a fost numit paroh la Bobâlna, 
unde a devenit ctitorul unor biserici. 

În 1969, a ajuns în SUA şi episcopul ro- 
mânilor ortodocşi PS Victorin l-a numit paroh la 
Biserica din Sunnyside-Queens. Din 1973, a deve- 
nit vicar al episcopiei din Detroit. 

În 1984, a fost numit paroh la biserica „Sf. 
Nicolae“ din New- York, pe care a refăcut-o. 

A fost un apreciat duhovnic al Bisericii Orto- 
doxe Română din America. A scris nenumărate 
cărți, care sunt şi astăzi foarte căutate. După 1990, 
părintele Vasilachi, având strânsă o frumoasă 
sumă de bani, a contribuit la refacerea bisericii Sf. 
Spiridon Vechi, demolată de comuniști, şi a venit la 
Bucureşti pentru resfințire. A doua zi a fost hirote- 
sit, acordândui-se rangul de arhimandrit. 

A murit în 6 ianuarie 2003, într-o zi de 
Bobotează, la New-York. 





34 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 





„Manifestele Umaniste“ (1933 şi 1973) 


Tezele care ar trebui 
să ne guverneze viaţa 


„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea 
pe cineva că nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i 


Dragoș Moldoveanu 





Wood Sellars şi ale pastorului Raymond 
Bragg a rezultat, în 1933, A Humanist 
Manifesto, primul dintr-o serie de trei manifeste 
(următoarele două vor apărea în 1973 şi, respec- 
tiv, în 2003 - acesta din urmă fiind mai degrabă 
o reafirmare a primelor două) care vor expune 
ideile călăuzitoare ale umanismului secular - 
„noua filozofie a lumii moderne“. 
Mândri de progresul ştiinţific şi de schim- 
bările economice şi sociale, ale căror efecte „be- 
nigne“ sunt cât se poate de evidente astăzi, uma- 


[) in eforturile conjugate ale filozofului Roy 








Roy Wood Sellars 





Raymond Bragg 
Lă 


CR 4 = 


niştii au înțeles că este de datoria lor să ofere 
omenirii întregi o reconstrucție din temelii a cre- 
dințelor religioase, în deplină concordanță cu ce- 
rințele vremurilor. Noile cunoştinţe şi descoperi- 
rile în tehnică şi ştiinţă făceau imposibilă identifi- 
carea religiei cu „doctrinele şi metodele care şi-au 
pierdut importanţa şi care nu mai pot rezolva 
problema modului de viață în secolul al XX-lea“. 
Religia nu putea dispărea, cel puţin nu peste 
noapte, dar oamenii puteau fi convinşi de necesi- 


că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor. 


« 


(Sfântul Antonie cel Mare). 


tatea adaptării vechilor credințe la noul context. 
Fixându-şi drept obiectiv fericirea tuturor, uma- 
niştii au ridicat pe cel mai înalt piedestal ființa 
umană, singura capabilă de împlinire, adevărata 
forță care dinamizează timpurile. Noua religie 
constituie „necesitatea“ prezentului (prezent 
care durează din 1933). Această responsabilitate 
a „generaţiei de la 1933“ se fundamenta pe un sis- 
tem de credinţe în cincisprezece puncte. 

„Datorită“ umaniştilor, am aflat că universul 
nu a fost creat, ci există de sine stătător, iar omul 
este parte a naturii, fiind „rezultatul unui proces 
continuu“. Principiile şi dogmele contemporane 
nu mai pot fi formulate în absenţa „spiritului şi a 
metodei ştiinţifice“. Doar a posteriori, prin expe- 
riență, putem determina realitatea/realitățile 
lumii în care trăim, proclamă adepţii lui John 
Dewey. Orice altceva, considerat nesemnificativ 
pentru ființa umană, este superfluu. Criteriile 
sunt stabilite, în mod firesc, de către umaniști. 
„Munca, arta, ştiinţa, filozofia, dragostea, priete- 
nia, relaxarea sunt expresive pentru a satisface în 
mod inteligent viața omului“. Distincția dintre 
sacru şi secular nu mai are nici o valoare, potrivit 
minţilor strălucite ale auto-proclamaţilor uma- 
nişti religioşi. Un alt principiu al Manifestului 
Umanist 1 îl reprezintă glorificarea prezentului. 
Împlinirea vieţii umane şi dezvoltarea personali- 
tăţii sunt indisolubil legate de aici şi acum. Emo- 
țiile şi pasiunile sunt direcționate către atingerea 
fericirii, obiectivul principal fiind crearea unei 
societăți „libere şi universale“ în care oamenii să 
colaboreze „voluntar“ şi „inteligent“ pentru a do- 
bândi binele comun. 

Noua religie a umaniştilor de la 1933 este 
îngrijorător de asemănătoare universului 





anul VIII e nr. 83 - 84 


35 


ROST 


DECANTĂRI 





prezentat în distopia Brave New World a lui 
Aldous Huxley, scrisă cu doar un an mai devreme. 
„Pe panta primejdioasă a adorării omului şi 
nevoilor sale materiale“ (Alexsandr Soljeniţin), 
tot ceea ce contravine sistemului ideologizat al 
uniformităţii sociale este contestat a priori. 

În 1973, apologeţii dogmei progresului 
ştiinţific, vajnici dezrobitori din temniţele în care 
creştinismul a „închis“ omenirea în ultimele 17 
secole, publică Humanist Manifesto II, o actuali- 
zare a versiunii apărute cu patru decenii în urmă. 
Cu un ochi deschis către Occidentul capitalist şi 
cu celălalt îndreptat către „adevăratele democra- 
ţii“ - regimurile comuniste -, umanismul secular 
reîncepe, la nivel intelectualo-publicistic, contra- 
cruciada modernă împotriva codurilor morale şi 
credințelor tradiționale. „Precum în 1933, uma- 
niştii continuă să creadă că religia tradițională, cu 
precădere credința în Dumnezeul care ascultă 
rugăciunile oamenilor, nu are nici un temei şi 
este demodată“. Vechile principii sunt „incapa- 
bile“ de a face față cerinţelor unei lumi în care 
tehnologia a căpătat dimensiunile unui cult reli- 
gios. Tehnofilii sunt extaziaţi! „Vom stăpâni medi- 
ul înconjurător, vom învinge sărăcia, vom reduce 
bolile, vom creşte speranţa de viaţă, vom..., vom.. 
etc.“, până când omenirea va trăi o viață fără lip- 
suri şi greutăţi. Premisa o va constitui actu- 
alizarea valorilor morale şi sociale în direcția uni- 
versalizării principiilor societăţii seculare: „gân- 
dire liberă, ateism, agnosticism, scepticism, 
raționalism, cultură etică“. 

Manifestul Umanist II este pledoaria în fa- 
voarea unei noi ordini a lucrurilor. Omul este sa- 
crul vremii celei noi. Religiile dogmatice tradițio- 
nale „aduc un deserviciu speciei umane“. „Nici o 
divinitate nu îi salva pe oameni; aceştia trebuie să 
se salveze singuri“, propovăduiesc aceşti „lupi 
răpitori ascunşi în haine de oi“. 

Tezele „imuabile“ ale umanismului secular 
sunt congruente unei înțelegeri mincinoase a 
realității. Atât timp cât libertate, egalitate, frater- 
nitate a devenit, dintr-un slogan, o axiomă, orice 
altă concepție nesupusă rigorilor vremii celei noi 
este eretică şi chiar distructivă. În plan social, 
umanitatea este încurajată (a se înțelege, obli- 


1 Sfânta Scriptură, „Sfânta Evanghelie după Matei“, 7:15. 


gată) să accepte orice comportament care, până 
nu demult, era considerat deviant sau patologic. 
Varietatea opțiunilor sexuale nu mai este maladi- 
vă şi trivială, ci constituie o valoare intrinsecă. 
Deviantul este normal, iar normalul este deviant 
tocmai pentru că nu admite denaturarea. 

Democraţia de consum este regimul politico- 
societal care convine de minune profeților vremii 
celei noi. Pretinzând că individul este implicat în 
procesul de decizie şi participativ în orice nivel al 
societății, susținând că omul este cel care supune 
sieşi regulile, legile şi prescripțiile tradiţionale, 
instituind primatul toleranței şi exaltând spiritul 
progresist modern, denunțând misticismul şi 
providenţialismul vechii lumi, umanismul secu- 
lar oferă oamenilor ceea ce doresc aceştia să 
audă. Dorinţele sunt manipulate pentru a fi con- 
cordante viziunii umaniste asupra universului. 
Ce poate fi mai minunat decât a conviețui într-o 
societate în care fiecare să aibă aceeași şansă, 
echitatea socială să fie literă de lege, iar discrim- 
inările pe criterii de sex, vârstă, etnie etc. să nu 
rămână decât amintiri urâte? În vederea constru- 
irii unei astfel de comunităţi, opţiunea ideală ar 
fi, din punct de vedere politic, renunţarea la 
suveranitatea naţională şi dezvoltarea unui 
„guvern transnaţional“, fundamentat pe univer- 
salism şi diversitate. Un alt factor exponențial îl 
reprezintă avansul tehnologiei, orice opinie con- 
trară apologiei beneficiilor tehnologiei fiind pri- 
vită cu suspiciune. 

Obiectivul declarat este comunitatea globală, 
în care „pacea, prosperitatea, libertatea şi feri- 
cirea să fie împărtășite de toată lumea“. Invocând 
valori sublime, imposibil de contracarat, dezira- 
bile în orice conjunctură sau epocă istorică, uman- 
ismul secular se foloseşte de acestea ca de fetişuri 
pentru a manipula conştiințele. Puterea de atrac- 
ție a ideologiei totalitare a iacobinilor umaniști 
este înfricoşătoare. Degenerarea acestei lumi a 
început cu Revoluţia Franceză şi a atins apogeul cu 
evul anti-creştin ale cărui manifestări sunt comu- 
nismul, capitalismul şi totalitarismele care sub- 
jugă ființa umană. Umanismul demonic de astăzi, 
sub înfăţişarea sa atrăgătoare, marchează începu- 
tul dezumanizării omului. 





36 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 





Mișcarea conservatoare 


Ilie Catrinoiu 





| n toamnă a apărut la editura Logos, în traduce- 


rea tânărului politolog Dragoş Moldoveanu, 

strălucita carte de istorie politică Mișcarea 
conservatoare a renumitului profesor Paul Gott 
fried. Este pentru prima dată când se traduce la 
noi o carte magistrală pentru peisajul nostru po- 
litic şi cultural. Cartea, pur şi simplu, distruge 
toate miturile degradate pe care presa româneas- 
că ni le-a inculcat de 20 de ani încoace cu privire 
la situaţia politică, financiară si culturală a Ame- 
ricii. Doldora de informaţii, lucrarea profesorului 
Gottfried se impune ca o lectură obligatorie pen- 
tru cei interesați de politica de stat americană de 
după al doilea război mondial, dar şi pentru cei 
care vor să afle modalităţile prin care cultura 
poate fi instrumentalizată în scopuri mercantile. 

De la Republica lui Platon, statul atotputer- 
nic şi atotştiutor a instituit, pentru a pune la lucru 
damnarea la fericire, meseria de intelectual. Din 
această categorie fac parte acei intelectuali pen- 
tru care confortul ideilor primează în faţa ade- 
vărului ideilor. Intelectualul confortabil şi obosit 
e capabil de cele mai mari fraude de dragul unită- 
ţii şi păcii mundane; el detestă omul normal. 

Ceea ce Paul Gottfried dezvăluie în cartea lui 
e acea greață cioraniană față de utopie şi tran- 
ziţie: „Intelectualul obositsintetizează anomaliile 
şi viciile unei lumi în derivă. E nu acționează: în- 
dură. [...] astfel, excesele oboselii sale vor întări 
tiraniile. [...] Acest avorton se transformă, în nu- 
mele unei utopii de două parale, în gropar al in- 
telectului şi, convins că face un lucru foarte nece- 
sar, prostituează acel <îndobitociți-vă», deviză 
tragică a unui singuratic. [...] fanatic fără convin- 
geri, el nu mai este decât un ideolog, un gânditor 
hibrid, din cei ce apar în toate perioadele de 
tranziţie“ (Ispita de a exista). 

După al doilea război mondial, America şi 
Europa au trecut prin schimbări radicale, schim- 
bări de tranziție. Nu doar România € în tranziție, 
ci întreaga lume. O lume a prosperității, libertății 


şi normalităţii a fost nimicită pe altarul „progre- 
sului“ adus de doctrina războiului preventiv, în- 
cepând cu declanşarea primului război mondial. 
Ceea ce ignoră o mulțime de istorici e că, în plan 
politic, promotorul totalitarismului e războiul 
preventiv ca factor declanşator al „progresului“. 
Analiza lui Gottfried pune în lumină contrastul 
dintre conservatorii tradiționali americani şi 
neoconservatori. Conservatorii tradiționali res- 
ping, postmodernismul instituționalizat şi orice 
formă de stat social, de la comunism şi fascism 
până la globalism. În schimb, neoconservatorii 
sunt adepţii compromisului cu statul social. 

E de înțeles acest fapt dacă observăm în 
această carte rădăcinile profund marxiste şi uto- 
pice ale intelectualilor neoconservatori. Ceea ce 
îi leagă pe neconservatori de socialişti e tocmai 
chintesența a ceea ce declanşează expansiunea 
statului social împotriva libertăţilor personale: 
doctrina războiului preventiv. Comuniştii, fasciş- 
tii şi, azi, globaliştii se folosesc de războiul pre- 
ventiv. Preşedinte al Americii între 1913-1921 şi 
doctrinar al războiului preventiv, Woodrow Wil- 
son nu s-a sfiit să afirme că în spatele războiului 
preventiv se află interesele financiare ale oligarhiei. 


Paul Gottfried 


Mişcarea 
conservatoare 








anul VIII e nr. 83 - 84 


37 


ROST 


DECANTĂRI 








Conservatorismul tradițional respinge războiul 
preventiv şi acceptă, aşa cum este firesc şi moral, 
numai războiul de autoapărare sau, cum ar spune 
Murray N. Rothbard (1926-1995), războiul legi- 
tim sau justificat. Iată de ce conservatorismul 
tradiţional, fie că e american sau românesc 
(Corneliu Coposu, Iuliu Maniu, PNT-ul interbe- 
lic), nu e imperialist, expansionist, violent. 

Când în toată presa românească şi interna- 
țională, în toate universitățile de stat se demoni- 
zează naționalismul, intelectualul obosit nu pre- 
cizează ce fel de naționalism e totalitar: naționa- 
lismul non-intervenţionist al conservatorismului 
tradițional sau naționalismul intervenţionist al 
comuniştilor şi fasciştilor. 

Oligarhia americană (Rezerva Federală - 
FED) îşi arată colții în politică prin anul 1964 
când bancherii şi industriaşii şi-au retras sprijinul 
financiar pentru republicanul Barry Goldwater 
spijinindu-l pe liberalul Nelson Rockefeller. Anul 
1964 reprezintă anul de cotitură în istoria conser- 
vatorismului american. 20 de ani mai târziu, în 
1985, candidatul republican la preşedinţie, Jack 
Kemp, proclama deja egalitatea ca fiind cel mai 
important principiu conservator. Acestei crize 
doctrinare din interiorul mișcării conservatoare, 
Richard Vignerie îi răspunde, în 1984, cu pro- 
punerea legitimă de a pune pe picioare un nou 
partid de dreapta ca alternativă la democrați şi 
republicani, un partid cu o doctrină orientată 
împotriva statului social, împotriva sindicatelor 
puternice şi împotriva marilor corporații. 








Paul Gottfried 

La o analiză atentă a fenomenului, corecti- 
tudinea politică neoconservatoare susţine în 
practică ceea ce respinge în teorie: multicultura- 
lismul. Astfel, ne atenționează Paul Gottfried, 
neoconservatorii sunt în favoarea imigrației fără 
restricție, în favoarea statului dădacă, în favoarea 
exportării „democraţiei de tip american“ (p. 199) 
în întreaga lume si în favoarea „capitalismului 
democratic“; Acton Institute, un think-thank li- 
bertarian finanțat de neoconservatori, a anulat 
distincţia dintre capitalismul democratic şi socia- 
lism (p. 213). Paul Gottfried conchide: revoluţia 
democratică globală conduce către o comunitate 
globală secularizată şi egalitară. 

În România, această carte ar trebui să lămu- 
rească lucrurile. În decembrie 1989 comunismul 
a căzut, „disidenţii“ de la Radio Europa Liberă şi 
Vocea Americii au fost aceleaşi personaje neocon- 
servatoare de tristă amintire pentru istoria naţio- 
nală: nu au ridicat un deget în favoarea unirii Ro- 
mâniei cu Republica Moldova, la fel cum prietenii 
lor americani s-au opus fățiş reunificării Germa- 
niei. on Iliescu a semnat independența Republi- 
cii Moldova sub tăcerea complice a aceloraşi in- 
telectuali care astăzi se agită pe bloguri şi în re- 
viste pozând în „patrioți“ şi în oameni favorabili 
„deschiderii“ către Republica Moldova. Se înțele- 
ge: nu e vorba despre o deschidere a statului 
naţional România către statul național Moldova, 
ci despre o „deschidere“ a suprastatului globalist 
NO NAME către Republica Moldova, viitoarea 
regiune NO NAME a globosferei. 





38 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 





Iconografia 
martirilor români 


Constantin Mihai 





enomenul martirajului românesc în secolul 

XX, de o complexitate deconcertantă, im- 

plică o analiză în profunzime a resorturilor 
spirituale care au condus la o asemenea atitudine 
sui generis, mai ales într-un context politic domi- 
nat de o ideologie ostilă ideii de libertate ca mar- 
că ontologică specifică. Este un fenomen care de- 
vine evident în măsura în care se propune des- 
cifrarea semnificaţiilor sale majore, pe fondul 
unui exercițiu de anamnesis, de revenire la iden- 
titatea memoriei. Abordat din perspectiva isto- 
riei culturale, se poate decela esenţa acestui feno- 
men, mai ales printr-o analiză teologico-metafi- 
zică profundă. Până când se va produce această 
cercetare. interdisciplinară, absolut indispensa- 
bilă decriptării acestui fenomen, să ne bucurăm 
de realizarea albumului consacrat martirilor ro- 
mâni din secolul XX, Icoana Noilor Martiri ai Pă- 
mântului Românesc (Bacău, Editura Bonifaciu, 
2009), o întreprindere salutară a unei comunități 
monahale, care suplineşte golul cercetării pe 
această direcţie şi care propune o dimensiune no- 
vatoare: icoana ca restituire a identităţii memo- 
riei. 

Acest album iconografic, splendid ca realiza- 
re grafică şi prin profunzimea motivelor de muce- 
nicie ilustrate, este structurat emblematic prin 
prisma unei întregi geografii penitenciare (Mier- 
curea Ciuc, Braşov, Vaslui, Jilava, Târgu-Ocna, Pi- 
teşti, Gherla, Aiud, Mina Baia-Sprie, Canal), fiind 
însoțit de scurte fragmente memorialistice sem- 
nificative pentru fiecare moment recluzionar (de 
la Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Daniil Tudor, Pr. 
Gheorghe Calciu Dumitreasa, Pr. Justin Pârvu, 
Pr. Liviu Brânzaş, Pr. Constantin Voicescu, Pr. Ar- 
senie Papacioc, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Vasile Pă- 
traşcu, Pr. Gheorghe Opriş până la Radu Gyr, Va- 
leriu Gafencu, Virgil Maxim, loan Ianolide, Nicu 


Păun, Octavian Voinea, Aurel Vişovan, Dumitru 
Lungu, Costin Merişca, Flor Strejnicu, Gheorghe 
Măruţă, Dumitru Bordeianu, Aurel Obreja, Tibe- 
riu Hentea, Grigore Caraza, Dumitru Bacu, Vasile 
Cârdei, Nicu Crăcea, Dumitru Oniga, Aspazia Oțel 
Petrescu, Gheorghe Stănescu, Vasile Mocanu, Pe- 
tre Baicu, loan Gavrilă Ogoranu, Virgil Mateiaş). 
Sunt trecute în revistă toate momentele celor trei 
persecuții prin care au trecut Sfinții Români, măr- 
turisitorii întru Hristos: prigoana carlistă, 
prigoana antonesciană şi prigoana comunistă, 
„un loc de cinste“ revenindu-le legionarilor, care 
au înfruntat furcile caudine ale acestor trei 
prigoane, dând României moderne proba jertfel- 
niciei şi muceniciei lor. 





Miza acestui album al suferinței româneşti 
este exprimată răspicat de editorii săi: „Nu au tre- 
cut şaptezeci de ani de când faptele cutremură- 
toare cuprinse în paginile acestui album s-au în- 
tâmplat. Săvârşite în ascuns, ca toate lucrurile în- 
tunericului, ele erau sortite să nu iasă vreodată la 
lumină. Dar taina fărădelegii petrecută timp de 
mai bine de două decenii în închisorile româneşti 
s-a vădit. Supraviețuitorii ei - purtând în trupuri 
şi suflete urmele torturilor îndurate - au dat 





anul VIII e nr. 83 - 84 


39 


ROST 


DECANTĂRI 





mărturie pentru generaţiile ce vor veni, deşi cuvin- 
tele nu le pot exprima pe de-a-ntregul răstigni- 
rile... Pătimirile lor de la Aiud, Piteşti, Gherla, Ca- 
nal şi în celelalte temnițe risipite pe tot cuprinsul 
țării au înscris pagina demnității româneşti în 
cartea însângerată a secolului XX. Dar şi sufe- 
rința lor le-a fost pe măsura îndrăznelii. Au fost 
înfometați, bătuţi, umiliți. Au răbdat torturi înfri- 
coşătoare şi lanţuri. Au fost trecuţi prin moara 
reeducării, un experiment de satanizare forțată, 
fără putinţa de a se salva prin moarte. Sudori reci 
au curs pe trupurile lor şi lacrimi de sânge le-au 
umbrit obrajii... Cei mai mulți au plecat - lumini 
din Lumina care le-a sfințit răstignirile. Rostul 
jertfei lor a fost libertatea noastră în Adevăr. De 
aceea se cuvine să scoatem lumina pătimirii lor 
de sub obroc şi să o punem în sfeşnic, să lumineze 
neamului românesc. Acesta este şi rostul albumu- 
lui de faţă, care încearcă să înfăţişeze, în imagini 
de sinaxar, frânturi de pătimiri din lagărele şi 
închisorile româneşti, însoţite de textele cores- 
punzătoare care le-au inspirat, aşa cum au fost 
scrise de supraviețuitori. Le punem înaintea citi- 
torilor - a celor tineri, îndeosebi - cu nădejdea că 
osteneala noastră nu va rămâne fără rod“. 








Iconografia martirilor români - de la gr. 
martus, marturos, martor - din secolul XX este 
exemplară pentru proba de mărturisire a cre- 
dinței creştine, de jertfă cuminecătoare, pe care 
aceştia au adus-o spre cinstea neamului româ- 
nesc şi slava lui Dumnezeu. Caracterul comuni- 
tar-eclezial al acţiunilor sfinților români din tem- 
niţe este esenţial: suferințele sunt în beneficiul 
Bisericii şi al membrilor săi. De aceea, martirajul 
este o culme a realizărilor supreme: nu este nu- 
mai comuniunea în moarte cu Hristos, ci şi comu- 
niunea în viață cu EI şi actul maxim care com- 
pletează pătimirile hristice pentru Biserica Lui. 
Martirul este expresia maximă a morții şi a vieţii 
lui Hristos, participarea noastră la Patimile şi 
Răstignirea Sa. 

Importanța unei asemenea iconografii este 
capitală pentru recuperarea identităţii memoriei 
colective, pentru restaurarea normalității. Acest 
aspect iconografic al martirajului românesc din 
secolul XX devine esenţial pentru cercetarea plu- 
ridisciplinară a acestui fenomen de istorie recen- 
tă, contribuind la o împreună lucrare de înțe- 
legere a rostului actului martiric în contempo- 
raneitatea românească. 

















40 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 


ROST 





Cultura pornografiei 


Articolul de faţă este un comentariu al teologului ortodox american David Bentley Hart, 
solicitat în urmă cu cinci ani de către publicația „The New Atlantis“, cu ocazia deciziei Curţii 
Supreme a SUA de a respinge, pe motiv de neconstituționalitate, un pachet legislativ menit 
să protejeze minorii de expunerea la pornografia de pe Internet. Reflecțiile lui Hart pe tema 
legislaţie şi libertinaj, reflecții care altminteri indică nu doar o inteligenţă teologică 
deosebită, ci şi o vastă cultură în domeniul tilozotiei politice, sunt binevenite în România, 
ținând cont de recurentele obsesii legislative ale conducătorilor noștri, inclusiv recenta 
inițiativă a unei (a câta?) comisii prezidenţiale, de a legaliza prostituția și consumul de 
droguri ușoare. Deosebit de important este faptul că, indirect, analiza lui Hart dezvăluie com- 
plicitatea care leagă elanurile liberalizatoare ale lui „Băse“ şi ale miniștrilor, experților sau 
odraslelor sale, de un anumit tip de tilozofie politică cu care intelectualii lui „Băse“ ne 
împuie capul de douăzeci de ani încoace. Altminteri, elita autohtonă nepărând să dea 
dovadă de prea mari dificultăți în a altoi ocazional respectiva tilozotie politică pe trunchiul 
creştinismului ortodox sau catolic. Mai mult decât atât, Hart scoate în evidență natura fala- 
cioasă a argumentelor libertariene şi neo-liberale, conform cărora mărirea sferei libertății 
individuale se traduce printr-o implicită reducere a dimensiunii statului. Lucrurile stau exact 
invers: individualismul hrănește etatismul. Autentica stavilă în faţa expansiunii statului și a 
implicitelor sale samavolnicii corecte politic este existența unei societăți civile alimentate de 
o cultură a virtuții, de extracție pre-modernă, cultură altminteri funciarmente incompatibilă 
cu modul în care democrația liberală înțelege conceptul de libertate. Iar pentru noi românii, 
această cultură a virtuţii nu poate purta decât un nume: ortodoxia. Ortodoxie Ia care a ales 


să se convertească acest remarcabil gânditor de peste ocean. (Alexandru Racu) 


David Bentley Hart 


efiind avocat, sunt capabil să abordez 
N recenta decizie a Curţii Supreme cu privi- 
re la Child Online Protection Act (COPA) 
doar de o manieră mai degrabă indirectă. Cu pri- 
vire la aspectele legale ale cazului, cu siguranță, 
am puţine de spus. Asta nu datorită faptului că aş 
crede că trebuie să fii avocat pentru a înțelege de- 
cizia Curţii, ci deoarece sunt în mare măsură 
indiferent faţă de argumentele legale ale deciziei, 
şi sunt convins că însăşi întrebarea dacă aceasta a 
fost impusă de autentice preocupări constituțio- 
nale sau nu merită foarte puţină atenție (după 
cum voi argumenta în cele ce urmează). 
Cu toate acestea, pot să încep totuşi prin 
a-mi mărturisi perplexitatea privitoare la unele 
rațiuni din spatele deciziei majorității judecăto- 





rilor, în mod special curioasa poziţie conform 
căreia COPA s-ar putea dovedi neconstituţional 
dat fiind faptul că există pe piață softwareul pro- 
tector care poate fi utilizat de către părinți, soft: 
ware pe care Curtea îl consideră „un mijloc mai 
puţin restrictiv“ de a preveni accesul la pornogra- 
fia de pe Internet şi care nu implică criminilizarea 
vreunei forme particulare de exprimare. Cu sigu- 
ranță, dacă este să fim ghidaţi de logică, existența 
sau nonexistența unui astfel de software (care 
este, la urma urmei, doar un produs comercial pe 
care părinţii îl pot cumpăra şi folosi doar dacă vor 
sau dacă au bani) nu are cum să creeze vreo difer- 
ență în ceea ce priveşte chestiunea dacă actul în- 
calcă sau nu prevederile constituţionale. În plus, 
îmi este greu să pricep de ce Curtea porneşte de 
la premisa că mijloacele folosite pentru a proteja 
copiii de pornografia de pe Internet trebuie să 





anul VIII e nr. 83 - 84 


41 


ROST 


DECANTĂRI 





implice o cât mai mică restricţie cu putință asupra 
dreptului la liberă exprimare al producătorilor 
de pornografie. 

Repet, nefiind. avocat, habar n-am ce prece- 
dente tenebroase afectează fundalul deciziei 
Curţii, şi sunt conştient de faptul că alianța dintre 
lege şi logică este deseori de natură subtilă. Ba 
chiar pot să apreciez într-o oarecare măsură an- 
xietatea Curţii privitoare la scopul controlului gu- 
vernamental asupra „liberei exprimări“, dat fiind 
faptul că statul modern democratic şi liberal - cu 
al său formidabil aparat de supraveghere şi coer- 
ciție legală, şi a sa magnitudine inumană, şi a sa 
asprime birocratic-procedurală, şi a sa putere de 
confiscare, taxare, anchetare, şi cu resursele sale 
tehnologice imense - reprezintă o formă de auto- 
ritate politică cât se poate de intruzivă, ipocrită şi 
irezistibilă. Permite-i guvernului şi cel mai mic 
avans dincolo de limita Primului Amendament, 
ar putea concluziona cineva pe bună dreptate, şi 
cât de curând ne vom pricopsi cu cine ştie ce ver- 
siune de hate speech legislation, de genul celor 
care în Canada sau Europa de Nord, transformă o 
referire publică a unui preot cu privire la con- 
damnarea biblică a homosexualității, într-un de- 
lict penal. Ca societate am acceptat de mult timp 
ficţiunea legală potrivit căreia suntem incapabili 
chiar şi de acea minimă înțelepciune şi acel 
minim bun simţ, necesare pentru a deosebi dis- 
cursul sau arta, vrednice de a fi protejate, de cele 
mai mizerabile produse ale imaginaţiei, şi astfel 
suntem mulțumiți să ne bazăm pe promisiunea 
abstractă a libertăţii de exprimare ca singura 
noastră apărare sigură în fața amenințării autori- 
tarismului. Şi poate că, la acest punct din istoria 
culturală, am ajuns în situaţia în care lipsa de 
judecată chiar nu mai reprezintă o ficțiune. 

De altfel, la rigoare, orice lege omenească 
este o ficțiune, cu atât mai mult genul de lege năs- 
cută din decizia Curţii Supreme. Oricât de tentaţi 
ar fi juriştii să creadă că aspectele constituționale 
țin exclusiv de domeniul lor de competență, Con- 
stituția nu este un simplu document legal; este un 
document filozofic şi politic, iar dreptul este doar 
unul din modurile de a o aborda, un mod defi- 


cient atunci când este de sine stătător. În plus, ju- 
risprudența constituţională, este în mod esenţial 
o tradiţie hermeneutică; nu este expunerea in- 
exorabilă a unor concluzii incontestabile ce deri- 
vă din principii evidente, ci o istorie a interpretă- 
rii voite şi deseori arbitrare, drept pentru care re- 
flectă decizii culturale ce au fost făcute cu mult 
înaintea începerii oricărei deliberări. Şi din mo- 
ment ce principiile legale - spre deosebire de or- 
dinele exacte - se remarcă mai ales prin plastici- 
tatea lor, e nevoie doar de puțină îndrăzneală 
hermeneutică pentru a le face să spună ceea ce 
vrem noi să spună. La fel cum the non-establish- 
ment clausel ar fi putut să fie foarte bine inter- 
pretată - dacă societatea noastră ar fi evoluat 
într-o direcţie mai civilizată - ca nimic mai mult 
decâto interdicție asupra oricărui tip de legislaţie 
federală pentru sau împotriva vreunei religii, la 
fel promisiunea libertăţii de exprimare ar fi putut 
să fie interpretată doar ca o apărare a discursului 
politic şi religios, şi nimic mai mult. Cu siguranță 
că nu există vreun motiv întemeiat pentru care 
„libera exprimare“ să fi ajuns să însemne auto- 
rizarea oricărei forme imaginabile de exprimare, 
sau să fi ajuns să includă nu numai cuvintele ci şi 
imaginile, sau să fi ajuns să asigure accesul atât al 
furnizorilor cât şi al consumatorilor la toate mij- 
loacele media sau la toate tehnologiile de comu- 
nicare. O interpretăm astfel în virtutea a ceea ce 
suntem ca societate, sau a ceea ce am ales să fim. 
Alegem aşadar să înțelegem „libertatea“ ca „liber- 
tinaj“. Felul în care interpretăm premisele expli- 
cite incluse în constituţie este determinat de o 
mulțime de premise nespuse, pe care pur şi sim- 
plu le presupunem, dar care ne definesc. Acesta 
este motivul pentru care dau dovadă de atât de 
puţin interes față de chestiunea constituționa- 
lităţii COPA. Întrebarea mai interesantă mi se 
pare a fi alta: ce fel de societate am reuşit să 
creăm dacă concluziile pe care le tragem din 
pricipiile fundamentale ale Republicii noastre ne 
obligă să apărăm accesul producătorilor de 
pornografie la un mediu într-atât de invaziv, 
poros, complex şi maleabil precum Internetul în 
detrimentul unor legi menite să protejeze copiii? 


! A primului amendament al Constituţiei Americane, care se referă la neutralitatea religioasă a statului, 
statul neavând dreptul să stabilească o religie oficială sau să interzică practicarea unei religii anume. 





42 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 








Răul pe care pornografia îl poate cauza - 
minţilor sau culturilor - nu este deloc neglijabil. 
Mai ales în epoca noastră modernă caracterizată 
de entertainmentul pasiv, saturați precum sun- 
tem de o nesfârşită furtună de zgomote şi imagi- 
ni şi vorbărie deşartă, înfăţişarea violenţei sau a 
degradării sexuale posedă o remarcabilă putere 
de a penetra, forma şi deprava imaginația; iar 
imaginaţia este, la urma urmei, izvorul dorinţei, 
al personalităţii, al caracterului. Oricine susține 
că expunerea constantă sau chiar regulată la por- 
nografie nu afectează o persoană la nivelul cel 
mai profund al conştiinţei este fie de o prostie ie- 
şită din comun, fie de o degenerare ieşită din co- 
mun. Şi nici nu există vreun precedent istoric 
care să egaleze cultura Occidentului modern la 
capitolul abundență şi accesibilitate a pornogra- 
fiei. În plus, Internetul este un mijloc de distribu- 
ție al cărui potenţial de-abia am început să-l con- 
ştientizăm. Este un mediu de comunicare deopo- 
trivă transnațional şi privat, planetar şi discret, 
universal şi imediat. Este, ca nimic altceva de 
dinaintea lui, tehnologia a ceea ce Gianni Vattimo 
numeşte „societatea transparentă“, tehnologia 
instantaneităţii globale, care permite, într-o clipă, 
achiziționarea de imagini de aproape oriunde, 
conversații de o intimitate extraordinară cu străi- 
ni fără de chip de pe alte continente, stabilirea de 
relaţii şi de contracte aproape totalmente secrete, 
în tăcere, într-un tărâm virtual păzit de intruzi- 
unea oricui, inclusiv a părintelui. Nu am dubii că 
şi aceia dintre noi care manifestă cea mai avan- 


gardistă atitudine față de tehnologie pot să-şi dea 
seama cât de rapid şi cât de insidios poate un ast- 
fel de mediu să modifice cultura care ne încon- 
joară. 

Fie ocazional, fie cronic, suntem deja o so- 
cietate pornografică. Îmbrăcăm fetele tinere în 
mod atât de sumar şi de indecent încât prostitu- 
atele de profesie sunt lipsite de orice metodă dis- 
tinctivă pentru a fi identificate de virtualii clienți. 
Cântecele la modă şi spectacolele muzicale a că- 
ror auditare şi vizionare o îngăduim copiilor 
noştri au transformat multe din formele clasice 
de divertsiment specifice bordelului în forme de 
divertisment cu caracter soft întrucât sunt uzu- 
ale. Spectrul hazului explorat de comediile tele- 
vizate se situează în mare parte în intervalul din- 
tre pre şi post coiturm. Pe scurt, mare parte din 
mistica diabolică ataşată cândva pornografiei - 
ca în zilele în care până şi nudurile adolescente 
ale lui Aubrey Beardsley încă sugerau celor mai 
mulți o sensibilitate puțin cam bolnavă - a fost, 
în mai mică sau mai mare măsură, împrăştiată. 
Însă Internetul presupune ceva şi mai tulburător: 
un mediu „interactiv“ pentru pornografie, o 
lume paralelă deopotrivă fluidă şi labirintică, 
unde cele mai extreme forme de depravare pot fi 
produse fără mari costuri iar apoi propagate la 
scară globală, unde consumatorii (de aproape 
orice vârstă) pot beneficia de servicii, şi unde o 
minte neliniștită sălăşluită într-un trup leneş 
poate explora ore în şir, în linişte şi nederanjată 
de nimeni, întregi imperii ale viciului. Chiar dacă 
software-ul destinat filtrării ar fi într-atât de efi- 
cace pe cât ar trebui să fie (iar în momentul de 
față nu este), natura corozivă din punct de vedere 
spiritual a celui mai rău tip de pornografie este 
de asemenea nivel încât - cineva s-ar putea chiar 
gândi - împovărarea producătorilor de porno- 
grafie cu orice povară financiară sau legală adi- 
țională ar fi binevenită. 

Evident, în mod voit, sunt naiv, întrucât ştiu 
foarte bine faptul potrivit căruia ne prețuim „li- 
bertăţile“ mai mult decât orice altceva; într-ade- 
văr, uneori te întrebi dacă avem capacitatea să 
recunoaştem orice altă valoare rivală. Însă uneori 
prețul acestor libertăți merită luat în considerare. 
S-ar putea să revelez un reacționarism foarte 





anul VIII e nr. 83 - 84 


43 


DECANTĂRI 








ciudat, în ceea ce mă priveşte, admițând că nimic 
nu mă deranjează mai mult la societatea noastră 
pornografică decât imaginea degradată şi barba- 
rizată a trupului şi sufletului feminin pe care a 
promovat-o cu atât de mult succes, şi admițând 
de asemenea că tânjesc într-un mod întrucâtva 
patetic după vremurile caracterizate de o ima- 
gine a femeii ceva mai cavalerească. La urma ur- 
mei, una din înaltele achiziţii ale civilizaţiei occi- 
dentale, a fost aceea că a găsit atât de multe chi- 
puri de a glorifica, înălța şi admira femininul. 
Deşi ierarhică şi protectivă în înțelegerea femeii, 
Creştinătatea a cultivat - cum probail nu a mai 
făcut-o nici o altă civilizaţie vreodată - o solicitu- 
dine pentru şi o consideraţie faţă de femei, năs- 
cută dintr-o autentică reverență față de demni- 
tatea lor naturală şi supranaturală. În prezent, 
după un secol de efort asiduu al culturii occiden- 
tale menit să golească atât masculinul cât şi femi- 


ninul de orice formă de mister cosmic şi spiritual, 
poate părea absurd chiar şi să vorbeşti despre 
asemenea lucruri, dat fiind faptul că astăzi vul- 
garitatea şi agresivitatea sunt proprietatea 
comună ambelor sexe şi deseori reprezintă prin- 
cipalul mediu al interacțiunilor dintre ele. Dar se 
cuvine să reflectăm asupra măsurii în care o cul- 
tură a „francheţii“ sexuale a reuşit să reducă fe- 
meile şi bărbaţii deopotrivă la un nivel de anima- 
litate habituală care ne-ar îngrozi cumplit, de nu 
am fi, ca popor, protejaţi într-un chip într-atât de 
binecuvântat de propriul nostru prost gust. 
Scurta înflorire a idealului de masculinitate al 
anilor 70 - ambigen, sensibil, educat, slab - a dat 
naştere curând, în rândul tinerilor, idealului con- 
trar, acela al virilității predatoare şi lipsite de 
conştiinţă. Şi, pe măsură ce imaginaţiile continuă 
să fie modelate de societatea noastră pornogra- 
fică, ce specii de soţi şi taţi se dezvoltă? Şi cum vor 





44 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 


ROST 





continua femeile să se conformeze - aşa cum cu 
siguranță vor fi nevoite - aşteptărilor culturale 
pe care le avem față de ele? 

Dacă e să judecăm după divertismentul 
popular, imaginile noastre preferate privitoare la 
femei se împart în două categorii mai degrabă 
complementare decât antitetice: pe de o parte ati- 
tudine beligerantă, dură, vulgară, cvasi-masculi- 
nă, pe de altă parte, disponibilitate desfrânată 
față de cele mai primordiale pofte masculine - pe 
scurt, scorpii sau cadâne. Sunt cât se poate de 
sigur Că, dacă aş avea o fiică, mi-aş dori pentru ea 
o societate cu o ofertă educaţională mai bogată, 
decât cea descrisă mai sus. 

Cu toate acestea însă, dincolo de înapoierea 
mea, întrebarea referitoare Ia ce virtuți anume 
pot spera să cultive, în ceea ce îi priveşte pe ei şi 
pe copiii lor, bărbaţii şi femeile care trăiesc într-o 
cultură pornografică din ce în ce mai pronunțată, 
se naşte din ceva mai mult decât simpla nostalgie 
sau anxietate nevrotică. Societăților sănătoase le 
pasă de aceste lucruri mai mult decât le pasă de 
„imperativul“ de a plasa cât mai puţine constrân- 
geri posibile asupra exprimării inidivduale. Însă 
noi, ca societate, am decis că, de principiu, voința 
personală valoarează (aproape) întotdeauna mai 
mult decât obiectul spre care voința este direcţio- 
nată. Valorizăm întâi de toate voința, libertatea 
de alegere, astfel încât, ca şi societate, trebuie să 
ne străduim să recunoaştem cât mai puţine valori 
obiective - situate în afara sinelui - cu putință. 

Bineînțeles, suntem dispuşi să punem exer- 
cițiului voinței câteva limite, sociale şi legale, 
obiective, dar acestea sunt prin propria lor natu- 
ră flexibile şi fragile, iar marele şi interminabilul 
proiect al „eliberării“ umane - aşa cum tindem 
să-l înțelegem - este de a elimina, pe măsură ce 
înaintăm în timp, cât mai multe dintre aceste li- 
mite. „Binele“ nostru ireductibil este dorința su- 
biectivă, auto-exprimarea, crearea de sine. Ideea 
că societatea pe care o împărtăşim ar putea fi o 
realitate organică şi morală, dedicată în ansam- 
blul ei formării minții şi sufletului, sau că liberti- 
najul personal nelimitat ar putea să facă socie- 
tatea în ansamblul ei mai puţin liberă, dată fiind 
incapacitatea altora de a face faţă consecinţelor 
care rezultă din exercitarea „drepturilor“ noas- 


tre, se opune tuturor prejudecăților noastre de 
natură morală, sau chiar metafizică. Ne închinăm 
voinţei. De altfel, nu suntem primul popor din 
istorie dispus să-şi sacrifice copiii zeului venerat. 

Istoria gândirii social-politice moderne 
este, în mare măsură, istoria depărtării culturii 
occidentale de modele de libertate specifice Iu- 
daismului, Creștinismului şi Antichității Clasice, 
şi deci, istoria acaparării oricărei gramatici a bi- 
nelui de către limbajul drepturilor. Istoricii idei- 
lor sunt toţi familiarizați cu faptul că - începând 
cel puţin din vremea lui Platon şi mergând până 
în Evul Mediu - concepția occidentală a libertății 
umane nu putea fi separată de o concepție a na- 
turii umane. A fi liber însemna pentru cineva a 
putea să-şi împlinească propria fire, cu scopul de 
a ajunge la binele ontologic către care firea era 
orientată (i.e., excelența umană, iubirea, 
contemplarea lui Dumnezeu, ş.a.m.d.). Drept 
consecință, acţiunea voinţei era întotdeauna 
privită ca posterioară obiectului intenţiilor ei, 
întrucât era catalizată şi mişcată de dorirea telos- 
ului propriu vieţii raționale. Voința era cu ade- 
vărat liberă numai în măsura în care ajungea la 
finalitatea către care era chemată. Astfel, alege- 
rea răului - datorată ignoranței sau pervertirii 
dorințelor - nu era considerată o manifestare a 
libertăţii, ci o înrobire față de ceea ce este imper- 
fect, privativ, deficient, (literal) subuman. 
Libertatea de a alege nu era nimic mai mult decât 
posibilitatea adevăratei libertăţi, în nici un caz 
realizarea ei, iar o societate era considerată 
dreaptă în funcție de măsura în care permitea şi 
promova cultivarea virtuții. 

Nu are rost să mai insist asupra felului în 
care „voluntarismul“ Evului Mediu târziu a reuşit 
să modifice înțelegerea libertăţii (atât a celei di- 
vine cât şi a celei omeneşti), transformând-o pe 
aceasta din urmă în voință de sine stătătoare, 
afirmând pura spontaneitate a alegerii (arbitri- 
um) în detrimentul orientării raţionale a naturii 
către bine (voluntas); nici asupra felului în care 
teoria morală şi politică de mai târziu a evoluat 
din această stranie şi fatală apostazie, până la 
punctul în care libertatea a ajuns să fie concepută 
nu ca eliberare a naturii cuiva anume, ci ca putere 
asupra acelei naturi. Însă trebuie subliniat foarte 





anul VIII e nr. 83 - 84 


45 


ROST 


DECANTĂRI 





clar faptul că libertatea, aşa cum este înțeleasă de 
moderni, este incompatibilă cu înțelegerea iuda- 
ică, clasică sau creştină a omului, a lumii şi a so- 
cietăţii. Libertatea, aşa cum o concepem acum, 
presupune - şi trebuie să presupună de o manie- 
ră din ce în ce mai conştientă - un nihilism ire- 
ductibil. Nu poate exista absolut nimic care să 
transceadă voința, şi care, în consecință, ar putea 
să-i comande finalități pe care voința însăşi nu 
le-a ales de una singură; nici o valoare mai presus 
decât cele pe care voinţa le impune asupra lumii, 
nici o natură alta decât cea pe care voinţa şi-o 
alege singură. Şi ar trebui să menționăm în tre- 
cere şi faptul că numai o societate orientată către 
structura transcendentă a fiinţei - spre adevăr, 
bine şi frumos - poate să dea naştere La ceva ce s- 
ar putea numi civilizaţie, întrucât cele mai mari 
realizări culturale se pot obţine doar în intervalul 
care separă binele de dorinţa trezită de acesta din 
urmă. Maximul pe care îl poate atinge o societate 
ce nu mai este animată de nimic altceva decât de 
perpetua odisee a eliberării sinelui, este o banali- 
tate confortabilă. Și poate că, într-adevăr, la 
finele evoluţiei sale, regimul modern liberal-de- 
mocratic nu poate decât să se manifeste sub for- 
ma unei societăţii ocazional şi cronic pornogra- 
fice, din moment ce se pare că, regimului cu pri- 
cina, îi lipseşte pur şi simplu capacitatea pentru 
ceva mai bun decât atât. 

Acestea fiind spuse, la final se impun două 
concluzii. Prima concluzie este că eroziunea gra- 
duală - de-a lungul istoriei modernității - a con- 
cepției conform căreia societatea este o asociere 
morală şi spirituală, guvernată de prejudecăţi eti- 
ce folositoare, reverenţe cu caracter străvechi, şi 
structuri subsidiare de autoritate (biserică, comu- 
nitate, familie) a dus în mod inevitabil la o con- 
stantă expansiune a puterii statului. Iar în absen- 
ţa unei culturi comune a virtuţii, statul liberal 
modern este nevoit să funcționeze (chiar dacă în 
formă benignă) ca un stat polițienesc, folosin- 
du-se pe cât îi stă în putință de chiar tehnologiile 
pe care COPA îşi propunea să le controleze într-o 
oarecare măsură. Aceasta pare să fie implicaţia cu 
adevărat importantă a unei decizii precum cea a 
Curţii Supreme în cazul COPA. Căci la rigoare, 


atât în cazul puterii guvernului federal de a pena- 
liza producătorii de pornografie cât şi în cazul pu- 
terii Curţii Federale de a-i proteja de astfel de 
penalizări, avem de-a face cu o putere care nu are 
nici o legătură imediată sau necesară cu cultura 
peste care domneşte. Facem apel la stat ca să ne 
protejeze de vicii sau ca să ne elibereze de restric- 
ţii, datorită faptului că nu avem o cultură devo- 
tată binelui, sau dedicată virtuţii, sau capabilă de 
a crea 0 societate civilă ospitalieră față de orice 
formă de libertate mai substanţială decât liberta- 
tea înţeleasă ca voință subiectivă. Asta înseamnă 
să fii modern. 

A doua concluzie este că fiecare decizie de 
genul celei referitoare la COPA pe care Curtea o ia 
trebuie să reprezinte pentru noi un prilej de a ne 
reaminti faptul că între tradiția biblică şi cea libe- 
ral-democratică trebuie să existe întotdeauna un 
element de tensiune. Acolo unde o tradiţie vede 
libertate, în mod necesar cealaltă va vedea robie, 
reciproca fiind valabilă. Din punctul acesta de 
vedere, decizia din cazul de față nu este deosebit 
de dramatică. În mod sigur, implicaţiile ei sunt 
infinit mai puţin apocaliptice, decât cele ale Roe 
vs. Wade? În mod sigur, în limitele termenilor pe 
care societatea noastră este capabilă să-i recu- 
noască, există argumente (legale şi chiar şi etice) 
solide atât pro cât şi contra deciziei. Însă, măcar 
în cazul unora dintre noi, decizia cu privire la 
COPA poate avea şi efectul unei binevenite alie- 
nări: este bine să ni se reamintească din când în 
când (este bine pentru persoane ca mine, cu anu- 
mite prejudecăți premoderne) că relaţiile noas- 
tre cu regimul liberal democratic pot fi cordiale 
până la un anumit punct, însă, în cel mai bun caz, 
sunt provizorii şi vremelnice, neputând să-şi 
găsească vreodată expresia într-o alianță fermă. 
Este bine să ni se reamintească că aici nu avem 
cetate stătătoare; că aparținem de o împărăție 
care nu este din lumea asta; şi că, dacă pe de o 
parte avem obligaţia de a ne iubi ţara, pe de altă 
parte, ne este interzis să o privim ca pe adevăra- 
ta noastră casă. 

Publicat în The New Atlantis, număul 6, 
vara lui 2004, pp. 82-89 
Traducere de Alexandru Racu 


2 Este vorba de hotărârea Curţii Supreme a SUA (din 1973) de a dezincrimina penal avortul. 





46 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 





Economia libertăţii 


Silviu Man 





Ț: numele toleranţei la care ne declarăm cu 


toții adeziunea, putem accepta multe idei sau 

păreri care nu seamănă cu ale noastre. De 
exemplu, putem accepta că există câțiva politi- 
cieni necorupți (nu neapărat incoruptibili). Sau 
putem accepta că există şi români vii de care me- 
rită să fim mândri. Sau că America nu e chiar Pa- 
radisul. Putem accepta chiar, cu o uşoară gri- 
masă, că televizorul tâmpeşte şi Adrian Mutu 
chiar e un cititor asiduu. Când vine vorba despre 
capitalism însă, ne baricadăm repejor după nişte 
axiome pe care amorul nostru propriu, de homo 
consumericus, nu ne permite să le supunem 
duşului rece al întrebărilor raţionale. 

Explicaţia e destul de banală: fiindcă plecăm 
de la premisa falsă că dacă toți muncim, ajungem 
să credem că ştim de fapt cum stau lucrurile în 
capitalism, ca urmare suntem liberi să repetăm 
fără prea mult simţ critic şlagărele binecunos- 
cute, precum „Capitalismul poate e criminal, dar 
e singura alternativă viabilă“, „Decât 8 ore pe zi 
în comunism, mai bine 12 în capitalism“ şi ceva 
mai publicitarul „Ah, ce bine că există Coca-Cola“. 








Şi, odată epuizată această vastă şi diversificată 
paletă de opinii, putem trece la fotbal şi la po- 
litică. 

Trebuie să mărturisesc de la bun început că 
ştiu la fel de multe despre economia politică câte 
ştiu despre tehnica surfilării sau rezistența mate- 
rialelor. Însă există cineva care spune că nu tre- 
buie să-ţi vină experţii, specialiştii şi doctorii în 
capitalism ca să înţelegi principiile fundamentale 
ale unei economii. Iar acela este un economist. 
Numele lui este John Chrysostom Mâdaille, este 
profesor de Justiţie Socială la Universitatea din 
Dallas şi a lansat pe 26 noiembrie, la Bucureşti, o 
carte care dărâmă tot sistemul nostru de gândire 
economică, fundamentat pe „trebuie să mori 12 
ore la birou pentru a avea siguranţa zilei de mâi- 
ne“. Cartea, numită Economia libertății. Renaşte- 
rea României profunde, este editată de rebelul 
numit mai sus şi de un alt rebel, român - Ovidiu 
Hurduzeu şi este - o spun fără rezerve - o pre- 
mieră în România. În paginile cărții se găsesc, firu- 
mos ordonate, 14 eseuri şi studii semnate de 14 
economişti şi gânditori de calibru din Occident şi 
din țara noastră, care explică (într-un limbaj pe 
care-l înțeleg lesne şi habarniştii ca mine, dar şi 








anul VIII e nr. 83 - 84 


47 


ROST 


DECANTĂRI 





cei care au studiat problema în amănunt) de ce 
ajuns în faliment mărețul şi inatacabilul capita- 
lism şi, mai ales, ce trebuie făcut. 

Nu voi face aici un rezumat al volumului, 
mult prea consistent şi savuros pentru a nu fi citit 
pagină cu pagină, cu creionul în mână şi cu spe- 
ranţa, atât de rară, că se poate schimba ceva. Însă 
poate primul pas pe care trebuie să-l facem pen- 
tru a înțelege de ce capitalismul nu este calea cea 
mai strălucitoare către bunăstare şi progres este 
să identificăm şi să analizăm miturile care-l legi- 
timează. 


Mitul nr. 1 — Capitalismul este 
un sistem coerent faţă de sine 
însuși 


Se poate dovedi cu uşurinţă falsitatea acestei 
afirmaţii cu ajutorul unui om serios, pe nume 
Chesterton, care spune răspicat: „Capitalismul 
devine contradictoriu odată ce ajunge la desăvâr- 
şire întrucât lucrează cu mase de oameni care în- 
deplinesc în mod simultan două roluri opuse. 
Când majoritatea sunt salariaţi, este din ce în ce 
mai greu ca aceste persoane să fie şi consumatori. 
Capitalistul va încerca întotdeauna să reducă din 
cererile servitorului, dar prin aceasta nu face 
decât să taie din ceea ce consumatorul poate să 
cheltuiască. [...] Capitalismul vrea ca una şi ace- 
eaşi persoană să fie simultan şi bogată şi săracă.“ 

Cred că unii, mai inițiați în ale psihiatriei, ar 
numi asta „schizofrenie“. Sau poate cuvântul e 
prea dur - cum să nu funcționeze capitalismul 
când el se fundamentează pe însăşi Piaţa, adică 
acel teren de joc în care fiecare are voie să facă şi 
să desfacă mărfuri sub delicata îndrumare a 
mâinii invizibile şi a statului care, după cum bine 
ştim, este imparțial, neutru, veghează doar ca „să 
nu se existe abuzuri“. Într-o economie de piață, 
eşti liber să fii întreprinzător, să-ți dezvolți 
proiectele personale, să închei contracte cu cine 
vrei tu şi mai ales să refuzi. Teoria, trebuie să 
recunoaştem, e frumoasă ca o primăvară, dar în 
practică lucrurile stau un pic altfel. Ceea ce 
Hillaire Belloc a spus, dintr-o bucată, acum un se- 
col, rămâne valabil: „Majoritatea aşa-numitelor 
contracte „libere“ sunt astăzi contracte leonine: 


aranjamente pe care unii au libertatea să le ac- 
cepte sau nu, iar alții nu au această libertate, pen- 
tru că, dacă le-ar refuza, ar crăpa de foame.“ Tre- 
buie să admitem că asta nu înseamnă chiar drep- 
tul de a alege, aşa cum ni-l închipuiam noi. 


Mitul nr. 2 — Capitalismul, 
chiar cu eventuale 
contradicții, rezistă 


Se poate completa, după preferință cu argu- 
mente forte de tipul „...da, dovadă că am Mas- 
tercard şi cumpăr de la Carrefour pe bonuri de 
masă. 

Nu, ceea ce trăim azi nu este capitalism în 
varianta lui imaculată. Un termen mai apropiat 
de realitate, dar ceva mai scămos, este cel de „key- 
nesianism“ - adică, pentru cei care au avut nota 2 
la economie (ca mine; şi nu e o metaforă), apari- 
ţia statului în peisajul economic, care, miluin- 
du-se de sectorul privat împărțit frăţeşte de câte- 
va corporații imense, le sprijină pe acestea din 
urmă astfel încât toată lumea să fie fericită. Statis- 
ticile arată că aşa-zisul capitalism nu are nici o 
şansă de supravieţuire în lipsa cârjelor din ce în 
ce mai costisitoare ale statului (cârje care, din 
când în când, se mai frâng şi mai cad în capul con- 
tribuabilului. Dar ce contează câteva milioane - 
sau zeci, după cât de mare e ţara - de oameni 
aruncaţi în şomaj atâta vreme cât economia „tre- 
buie relansată“ pe aceeaşi rețetă, dovedită a fi fa- 
limentară?). Rezultatele modelului american, ne 
arată profesorul Medaille, sunt înfloritoare: „... la 
începutul administrației Reagan, datoria națio- 
nală era de 700 miliarde de dolari; la sfârşitul 
erei Reagan-Bush a ajuns la 2,1 trilioane. S-a 
dublat odată, şi încă o dată, ajungând acum Ia 9,3 
trilioane. Această creştere a datoriei reprezintă o 
creştere reală a impozitelor, întrucât împrumu- 
turile sunt o formă de impozitare - impozite puse 
pe spatele generaţiei viitoare. Asta ne duce Ia o 
concluzie inevitabilă: capitalismul și piața liberă 
sunt incompatible.“|sublinierea mea., S.M.] 

Da, dar ne rămâne, totuşi, proprietatea. 
Orice s-ar zice, în comunism nu aveai de nici 
unele, pe când în „capitalism“ ai tot ce vrei. Cu 
prima parte sunt de acord, dar ce urmează după 





48 


anul VIII e nr. 83 - 84 


DECANTĂRI 


ROST 





virgulă sună interesant. Așa să fie? Vorbim despre 
acelaşi lucru? Pentru că „proprietate“ nu înseam- 
nă apartamentul pentru care vei plăti timp de 30 
de ani o sumă aproape dublă față de valoarea lui, 
fără a fi vreun moment sigur că-ți va rămâne ţie, 
nici maşina în leasing, pentru achitarea căruia ţi- 
ai mai luat un job, din cauza căruia familia, pri- 
etenii şi micile hobby-uri sunt lăsate de izbelişte. 
De ce amestec familia, prietenii, pasiunile în teo- 
ria asta economică? E simplu - dacă pentru capi- 
talism, omul este o marfă, pentru distributism 
omul este un întreg care nu poate fi „spart“ între 
muncă şi viață. 


ECONOMIA 
LIBERTĂȚII 


Renașterea României profunde 


No funcioha 
(e vidat? otia cosa | 





John Mâdaille: „La nivel teoretic, şi socialis- 
mul şi capitalismul absolutizează proprietatea, 
pentru unul ea este bună în mod absolut, pentru 
celălalt este răul suprem. La nivel practic însă, 
această diferenţă contează prea puţin deoarece 
în ambele cazuri proprietatea dispare în mean- 
drele birocraţiilor publice şi private. În practică, 
socialismul se transformă în capitalism de stat, 
„aparatcikii“ devenind adevărații proprietari, iar 
capitalismul devine socialism privatizat căci pro- 
fiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt sociali- 
zate. [...] Fără democraţie economică, democraţia 
politică este limitată - asta în cel mai bun caz - 
sau este de-a dreptul o înşelătorie, în cazul cel 
mai rău“. 

Şi poate ar trebui să ne punem un semn de 
întrebare şi asupra atât de slăvitei „competiții“, 
văzută acum ca singurul fel în care oamenii pot să 
interacţioneze economic. „Capitalismul“ înseam- 
nă competiție tot aşa cum ar însemna competiție 


un meci de fotbal între mine şi Adrian Mutu, 
menționat mai sus. Ca să poţi vorbi de com- 
petiție, trebuie să poți ai un punct de plecare 
comun. Nu vorbesc de actori economici egali - ar 
fi o absurditate - dar din aceeaşi categorie, com- 
parabili adică. Ce leagă bătrâna de la sat care e 
nevoită să vândă laptele cu 50 de bani de multi- 
naţionala care îl vinde cu 4 lei sub formă de apă 
chioară pasteurizată şi ambalată sofisticat? 
Nimic, Ce îi desparte? O nedreptate, şi încă mare. 


Ce punem în loc? 


Modelul economic propus de cei ce sem- 
nează cartea de față se numeşte distributismm. El 
nu este o invenție fabricată de vreun anarhist în- 
fierbântat, nici de vreun think-tank finanţat de 
vreo corporație multinațională. Nu este, deci, o 
utopie. A început deja să funcţioneze, şi nu numai 
să funcţioneze, dar să fie chiar mai eficient decât 
modelul „capitalist“. Numai două exemple, cele 
mai relevante: 

* actualmente, al şaptelea grup de afaceri 
din Spania. 114 firme deţinute în nume propriu 
sau în parteneriat. Peste 100.000 de angajați. De 
a înființare, din 1956 până în anii 1990, puterea 
de cumpărare a membrilor cooperativelor a cres- 
cut cu cca. 250%. Caja - Casa de Economii a 
Mondragân - este a zecea bancă din Spania. 

* din Nordul Italiei. 4,2 milioane de oameni. 
Cea mai prosperă regiune din Italia. Industrie a 
firmelor mici. Salariul mediu în zonă este 
aproape dublu decât în restul Italiei, 45% din va- 
loarea PIB-ului fiind creată în întreprinderi de tip 
cooperatist (cf. Kevin Carson) 

Cum se poate? Tiparul după care sunt con- 
struite aceste insule de economie Ia scară umană 
este explicat în amănunt în paginile volumului. 
Trebuie spus, însă, de la bun început, că diferența 
cea mai mare este aceea că lucrătorii sunt propri- 
etari. Adică au un drept real de decizie. Adică par- 
ticipă în mod real la bunul mers al cooperativei 
(cooperativa fiind, de fapt, celula de bază a acestui 
sistem). Adică nu sunt doar nişte rotiţe care se pot 
schimba la prima criză de nervi a managerului. 

„Să ne gândim, de exemplu, ce ar însemna să 
ţii, în regim de piață, o mică berărie sau o cârciu- 





anul VIII e nr. 83 - 84 


49 


ROST 


DECANTĂRI 





mioară, pe care ai deschide-o în propria casă. 
Cumpărarea unor recipiente şi mici tancuri de 
fermentare, a câtorva mese în plus pe care să le 
pui într-o cameră disponibilă folosită în chip de 
sală de restaurant ar necesita cel mult un împru- 
mut la bancă. Plata lunară ar putea fi asigurată 
doar pe baza câştigului obținut de Ia câţiva clienţi 
pe săptămână. Nişte muşterii seara şi în weekend, 
probabil proveniţi dintr-un cerc de cunoscuţi, ar 
permite să înlocuieşti o parte din munca salariată 
cu cea din restaurant, având posibilitatea să 
renunţi cu totul la serviciu, sau doar parțial, pe 
măsură ce clientela creşte. În această afacere, ca 
în multe altele de acest gen, costurile şi capitalul 
inițial sunt minime, ceea ce înseamnă costuri de 
operare modeste.“(Kevin Carson) 

Cine se opune? Printre alţii (înţeleg prin 
„alţii“ intermediarii aceia miraculoşi datorită 
cărora producţia de portocale din ... Oltenia a 
crescut veritiginos anul acesta) se numără statul. 
Nerentabil, greoi, incapabil de a vedea pe termen 
lung. Acelaşi stat capabil să legalizeze orice pen- 
tru a obţine profit, impune micului întreprinză- 
tor condiţii umilitoare de funcţionare (de la 
licenţe, taxe şi autorizaţii fără număr până la con- 
troalele şi inspecţiile grave ale funcţionarilor stat- 
ului în căutare de ocazii de şpagă). Este de un 
bun-simţ minimal să înţelegi că atâta vreme cât 
statul nu este un partener, ci un factor cu rol 
coercitiv, iniţiativa privată, „La firul ierbii“, este 
descurajată: 

„În absența reglementărilor juridice privi- 
toare la licențe, zonare etc., oare câţi oameni ar 
deschide azi o frizerie dacă tot ce le-ar trebui ar fi 
un scaun, nişte foarfeci, piepteni şi pomade? Câţi 
oameni ar pune pe picioare astazi un serviciu de 
taximetrie dacă n-ar avea nevoie decât de o 
maţină ţi de un telefon mobil? Câti oameni n-ar 
deschide o grădinită astăzi dacă s-ar strânge câți- 
va parinţi sa plătească pe unii dintre ei ca să aibă 
grijă de copii?“ (Roderick Long, citat tot de 
Carson) 

Un stat al cărui scop nu diferă de cel al unui 
jandarm nu poate fi nici eficient, nici reprezenta- 
tiv. Iată de ce Mircea Platon formulează, aparent 
paradoxal: „statul nu e reprezentativ decât în 
măsura în care sunt lucruri pe care nu le poate 


cuprinde“, iar James Matthew Wilson: „A vorbi, 
aşadar, de «interesele individului» ca şi cum 
aceastea ar fi în opoziție cu cele ale «Statului» sau 
ale «societăţii» e literalmente absurd: creăm 
entități şi interese separate pentru a descrie ceea 
ce de fapt e legat organic“. 

Esenţial, pe ce se bazează economia distri- 
butistă? Simplu fie spus: pe dăruire. Sună utopic? 
Comparaţi atunci evoluţia Encyclopaedia Encar- 
ta, elaborată după cel mai serios model corpora- 
tist (la care Microsoft a renunțat anul acesta) cu 
cea a Wikipedia, la care fiecare contribuie liber 
(şi variațiile pe această temă, mai ales în spaţiul 
on-line, sunt extrem de multe. Cel mai la înde- 
mână ar fi pagina pe care citiți aceste rânduri). 

O economie a oamenilor cinstiți (ştiu, sună 
uşor anacronic. Deocamdată...), departe de iluzi- 
ile şi ingineriile financiare ale vremurilor noas- 
tre. Poate a venit vremea să-i capitalismului săl- 
batic i se opune distributismul domestic, iar pie- 
ței de tip junglă să i se opună, de-acum, piața 
morală a distributismului. Şi dacă tot vorbim atât 
de adesea despre „bucuriile simple“, poate a ve- 
nit vremea să ne gândim la rece dacă merită să 
cumpărăm roşii fără gust de la supermarket, când 
le putem avea mai ieftin de la țăranii din satele 
vecine (fiind o economie a oamenilor cinstiți, 
combinatorii care fac ca prețul unui fruct să se tri- 
pleze pe distanța de 30 de km dintre grădina 
ţăranului şi piața din oraş, ar cam trebui să fie 
scoşi din joc). În fond, premisele româneşti sunt 
cât se poate de favorabile. O ţară mare, cu încă 
mulți țărani care ştiu să muncească pământul (au 
cu ce, dar nu mai au de ce - şi asta, din cauza unei 
administrații de tip hibrid, comunist-capitalist) şi 
din ce în ce mai mulți tineri care au înţeles re- 
voluţia internetului, pe care vor să-l folosească în 
scopul comunități(lor). Cu din ce în ce mai mulţi 
oameni care nu mai vor să trăiască în garajele 
urbane, muncind pe rupte în birouri, fără nici o 
bucurie. O ţară care stă însă prost la capitolul 
organizare şi, ca urmare, importă cu succes - cu 
tot Bărăganul şi Câmpia ei de Vest - porumb din 
Ungaria, semințe din Bulgaria şi orice obicei 
prost din Occident. Cred însă că vom învăța şi noi 
din lecţia pe care Occidentul e nevoit acum să o 
învețe. Se zice că aşa fac cei înţelepţi. 





50 


anul VIII e nr. 83 - 84 


IN MEMORIAM 





Marin Mincu, 
aşa cum l-am cunoscut 


Paul-Gabriel Sandu 





arin Mincu a fost un om mai mult decât 

incomod. Îşi intrase atât de bine în rolul 

tăunului socratic, iar rolul se pliase atât 
de bine pe exuberanţa histrionismului său, încât 
cei „doi“ deveniseră aproape cu neputinţă de din- 
stins. Marin Mincu nu te privea niciodată fără ca 
privirea lui să nu însemne, deopotrivă, „ce ai mai 
făcut în ultimul timp?“, să nu te tragă la răspunde- 
re, să nu te „amenințe“, să nu te provoace. Dacă îţi 
făcea un compliment sau îţi aducea o laudă oricât 
de nesemnificativă, lucrurile se complicau încă şi 
mai mult. Deveneai dintr-o dată dator. Trebuia să 
arăţi că meriți darul acela rar, că îţi este limpede 
că el fusese făcut cumva în avans şi că tu însuţi 
erai de acum înainte răspunzător pentru el. Ma- 
rin Mincu nu era incomod numai pentru partici- 
panţii, în ultima vreme (din aceleaşi motive) tot 
mai puţini, la cenaclul Eurdice, ci mai ales, şi în- 








tr-un mod mult mai riguros, pentru contempo- 
ranii săi. Era incomod pentru că nu intra în jocuri 
mărunte, pentru că nu ştia şi mai ales nu voia să 
cosmetizeze criticile pe care le aducea acestora 
(fie ei scriitori sau, mai ales, critici literari) şi care 
Far fi vrut, mai curând, rămas în Italia, acolo 
unde numeroasele premii pentru roman (Pre- 
miul Eugenio Montale, Premiul Bergamo) şi cali- 
burul lui de semiotician nu tulburau şi nu stânje- 
neau pe nimeni. 

Întors însă în ţară şi hotărât să-şi continue, 
cu aceeaşi energie, conştiinciozitate şi forță rar 
întâlnite proiectele literare şi nu numai, el a fost 
imediat perceput drept cel venit să strice liniştea 
celor care se complăceau într-o activitate călduță, 
la adăpostul confortabil al câtorva titluri acade- 
mice. Marin Mincu nu s-a mulțumit, ca cei mai 
mulți dintre contemporanii săi, cu publicarea 
unor studii şi articole deja publicate, şi nici nu s-a 
irosit în studii vaste, despre cele cinci (sic!) secole 
de literatură, ci a continuat să scrie critică literară 
şi roman, traducând în acelaşi timp opere impor- 
tante ale marilor scriitori italieni şi conducând 
simultan un cenaclu prin „băncile“ căruia au tre- 
cut acele generaţii de scriitori care îşi spun acum 
douămiişti. La toate acestea ar trebui să se adau- 
ge şi întemeierea, în Constanţa, a Universității 
Ovidius, care i-a atras, în mod surprinzător, mai 
degrabă ostilitate. 

Literatura noastră, mereu plină de critici li- 
terari prăfuiți, care nu mai contenesc să ajungă 
din urmă evoluţia rapidă a evenimentelor lite- 
rare şi care au pierdut contactul cu scriitura vie, 
de dată recentă, care confundă ascuţirea unel- 
telor critice cu folosirea lor a avut, în Marin Min- 
cu, un critic cu armele mereu pregătite şi cu lectu- 
ra la zi. Cei care au înţeles acest lucru (şi nu au 
fost puţini) au încercat să-i submineze poziţia în 
toate felurile cu putință. L-au transformat într-un 
personaj arțăgos, cu care nu se poate discuta şi 
despre care nu trebuia să se scrie nimic. Despre 





anul VIII e nr. 83 - 84 


51 


IN MEMORIAM 





care trebuia să se tacă. Această tăcere care incrim- 
inează a atins apogeul în tăcerea domnului Mano- 
lescu, cel care în vasta sa lucrare de critică literară 
nu reuşeşte să cuprindă, în ciuda vastităţii sale, 
numele prozatorului Marin Mincu. Este mai mult 
decât întristător ca animozităţile dintre doi oa- 
meni să devină criterii ale judecății estetice şi ca 
atribute ale persoanei să fie transferate asupra 
operei sale. Iar atunci când un critic literar uti- 
lizează criterii exterioare celor estetice în judecă- 
țile sale, demersul său în toatalitatea lui devine 
mai mult decât chestionabil, pierzându-și credi- 
bilitatea. 

Marin Mincu a înţeles să răspundă acestei 
auzit niciodată o judecată nedreaptă din partea 
sa, nu l-am văzut nicicând înverşunat împotriva 
celor care încercau să-l discrediteze, fără să facă 
totuşi rabat de Ia atitudinea tranşantă sau de la 
tonul ferm şi răspicat pe care l-a avut în dialogul 
cu contemporanii. A refuzat întotdeauna, cu o flu- 
turare de mână, laudele la adresa lui exprimate 
fățiş, la cenaclu sau aiurea. Şi încă mai mult decât 
atât, aveam uneori senzaţia că, într-un fel, această 
ostilitate împotriva ui îi făcea cumva plăcere, că 
jubila ştiindu-se mereu atacat. Această atitudine 
izvora, cred, din conştiinţa propriei valori, din 
credința în autenticitatea propriului destin scri- 
itoricesc. Sarcina pe care o are acum posteritatea 
sa, este de a-l recupera nu numai pe prozatorul şi 
criticul literar, ci şi pe semiologul şi mai ales pe 
poetul Marin Mincu, iar această recuperare va tre- 
bui să înceapă, poate, cu traducerea celor 
aproape douăzeci de volume publicate de el în 
italiană. Ca de atâtea ori în cazul oamenilor cu un 
destin scriitoricesc excepţional, posteritatea va fi 
chemată să făcă dreptate. Să-l pună pe cel mereu 
contestat în locul care-i revine de drept. 

Însă dincolo de destinul operei sale (care 
abia începe) Marin Mincu a fost, mai întâi şi 
înainte de toate, un om deosebit, un maestru. A 
fost omul de la care puteai învăța, omul care era 
acolo ca un amplificator al propriului tău sine. 
Omul care te îmbrâncea mereu şi care nu ezita să 
te critice atunci când era nevoie. Omul care 
spunea lucrurilor pe nume, chiar dacă lucrurile 
nu erau întotdeauna comode. Sau mai ales 


* Marin Mincu (28 august 1944, Slatina - 

4 decembrie 2009, Bucureşti) a fost un poet, 
critic literar, istoric literar, semiolog şi eseist 
român. 


* Este considerat promotorul textualismu- 
lui, implicându-se teoretic şi practic în 
susținerea acestei importante mişcări 
literare postbelice. 


* A petrecut mult timp în Italia, predând la 
universităţile din Torino şi Firenze. A fost 
autor al unor volume de poezie, studii semi- 
ologice sau dedicate folclorului român, unei 
antologii a avangardei româneşti, şi a unor 
romane. A fost director al editurii Pontica 
din Constanţa, unde publica volumele lui 
Umberto Eco dar şi alte capodopere ale 
literaturii italiene din toate timpurile. 


* A fost director al revistei culturale 
Paradigma, deţinător al unei rubrici de 
critică literară în Ziua literară, coordonator 
al cenaclului Euridice din Bucureşti, 

lansat la 8 mai 2002. 


* A publicat peste 40 de volume, iar în 1996 
a fost laureat cu Premiul Herder 
(Universitatea din Viena), unul dintre cele 
mai prestigioase premii literare europene. 


* S-a stins la Spitalul Elias din Bucureşti 
în dimineaţa zilei de 4 decembrie 2009, 
[a vârsta de 65 de ani, 

în urma unui anevrism cerebral. 





atunci. Omul pentru care nu existau şi care nu tol- 
era compromisuri de nici un fel. Un om jovial, 
plin de energie şi de patos, un om deschis față de 
tinerele generaţii ca şi când ar fi continuat să trăi- 
ască prin ele. Şi care continuă să trăiască încă 
prin toți aceia care au avut de învăţat ceva de la 
el, oricât de puţin sau oricât de mult. Prin toţi 
aceia care au avut parte, într-o măsură mai mare 
sau mai mică, de îndrumarea lui, găsindu-şi dru- 
mul. Iar printre ei, spre urmă, mă număr şi eu. 





52 


anul VIII e nr. 83 - 84 


IN MEMORIAM 





Un filosof prin vocaţie 
şi un prolific poet 


George Popescu Glogoveanu 





de colb cărţile scrise de Victor Ioan Pica, 
cărți pe care îmi arunc zilnic privirea, să- 
rindu-mi în ochi titlul celei mai groase dintre ele: 
Vegheam Ia Styx. Probabil că de aici titlul nu fără 
semnificație al primei reviste pe care Nelu Pica 
(fie-i binecuvântată viaţa veşnică) a tipărit-o cu 
mijloace şi forțe proprii, imediat după decembrie 
1989, cu numele de „Cuget şi veghe“, la Făgăraş. 
Pe Nelu Pica l-am cunoscut printr-o ciudată 
întâmplare, în penitenciarul de la Aiud. Stăteam 
în celulă, în celularul mare, cu impiegatul CFR Ilie 
Stoica şi cu încă doi deţinuţi. În timpul plimbării 
de 15 minute, în solarul special construit pentru 
aceasta în curtea dintre braţul lung şi cel scurt al 
celularului, Nelu Pica îşi făcea plimbarea împre- 
ună cu camarazii din celula lui. Ilie Stoica îl 
cunoscuse pe Nelu Pica cu altă ocazie; acum el se 
ridica Ia fereastra acoperită de o jaluzea din scân- 
duri de brad pentru a putea privi pe cei care îşi 
făceau plimbarea prin curte. Recunoscându-l pe 
Nelu Pica, Ilie Stoica îi strigă numele şi îi trans- 
mise salutări şi urări de sănătate. După o bucată 
de vreme, după ce Ilie Stoica m-a informat cine 
este acest Nelu Pica, am început să-l strig şi eu, să 
mă recomand Gelu, de la George şi să-i urez cele 
cuvenite. După ani de zile am fost transferați la 
colonia de muncă Periprava, unde ne-am cunos- 
cut personal şi ne-am împrietenit foarte mult, 
menținând legătura până la moartea ui, surven- 
ită pe 2 aprilie 2004, Ia vârsta de 71 de ani. Îna- 
inte de a muri, mi-a propus prin telefon să preiau 
conducerea revistei „Cuget şi veghe“. Nelu Pica a 
fost deputat timp de patru ani de zile în Parla- 
mentul României din partea Alianţei Civice. 
Nelu Pica se mutase cu familia de la Făgăraş 
la Braşov pentru a scăpa de hienele Securităţii 


P e ultimul raft al bibliotecii mele zac pline 


din oraşul natal. În zadar, întrucât a fost urmărit 
permanent, chinuit şi supus unor groaznice an- 
chete. A fost un martir. La Periprava ne vizitam la 
locurile de muncă, îi împrumutam cărți de fi- 
losofie, căci începuse să se avânte pe drumul 
acesta. Abordam diverse chestiuni filosofice, el 
devenind ulterior un adevărat magistru. La exa- 
menul de filosofie pe care l-a susținut mai târziu, 
după eliberarea din temnițele comuniste, la Uni- 
versitatea din Bucureşti, din cei peste 700 de can- 
didaţi, a ieşit pe locul 40. Dar nu a fost primit în 
facultate pe motive politice. 

Iată ce spune Nelu Pica în cartea sa Vegheam 
Ia Styx despre toate aceste întâlniri ale noastre 
care nu puteau avea loc mereu din cauza condiți- 
ilor de lucru şi detenţie: „Discuţiile atât de recon- 
fortante purtate altădată cu domnul Bebe Popes- 
cu autodidactul, tobă de filosofie, erau acum im- 
posibil de reluat“. Iar referitor Ia cărţile pe care i 
le împrumutam şi pe care eu le procuram mai 
uşor, spunea următoarele: „astfel am citit aici Is- 
toria filosofiei şi altele, cărți procurate de domnul 





Ioan Victor Pica 











anul VIII e nr. 83 - 84 


53 


ROST 


IN MEMORIAM 





Bebe Popescu din Craiova“. Aceste cărți le procu- 
ram de la deţinuţii politici nou veniţi în colonie 
care treceau pe la magazia de echipament, unde 
primeau echipamentul specific deţinuţilor din 
Colonie. Ei lăsau aici şi bagajul personal în care 
mulți aveau cărţi, cursuri universitare etc. pe care 
mi le împrumutau, iar eu, la rândul meu, i le îm- 
prumutam lui Nelu Pica, care lucra într-o echipă 
de instalatori electricieni din colonie. 

De multe ori m-am întrebat de unde vine 
numele de Pica. Fonetic, mi se părea că nu este nu 
nume neaoş românesc. Într-o zi, răsfoind cartea 
academicianului italian Ardengo Soffici Meditaţii 
artistice, văd citată de acest mare critic de artă o 
lucrare referitoare la problema impresionismului 
Eli impressionisti francesi (Bergamo, 1908) de 
Vittorio Pica. Aceasta a constituit o adevărată re- 
velaţie pentru mine; am putut astfel constata că 
numele de Pica este italian, fapt ce a născut în su- 
fletul meu un sentiment de nostalgie după pe- 
rioada de tinereţe, când eram cursant al Insti- 
tutului de limbă şi cultură italiană, condus de pro- 
fesorul Paolo Soldatti. Dar cum a ajuns numele 
Pica la un român de-al nostru, din zona Făgăra- 
şului? Probabil că un lot de italieni a emigrat în 
România ca urmare a unor momente de criză din 
țara lor, caz care nu este singular. De altfel, mai 
există o colonie de italieni la vreo 20-30 de kilo- 
metri de Craiova, spre est, pe drumul spre oraşul 





Pleniţa, colonie intitulată Talieni. Mai este o altă 
colonie pe lângă Iaşi şi probabil că mai sunt şi 
altele în România. 

După ce a terminat de executat cei opt ani de 
închisoare la care fusese condamnat, lui Nelu 
Pica i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Lă- 
teşti, în Delta Dunării. Acolo a întâlnit mai multe 
persoane cu studii, posesorii unor adevărate bi- 
blioteci. S-a împrietenit cu aceştia, le-a citit cărțile 
care îl interesau, mai ales pentru susținerea exa- 
menului de admitere la Facultatea de Filosofie 
din Bucureşti. Acolo i-a întâlnit pe profesorul 
Adrian Marino, fost asistent la catedra de estetică 
a lui G. Călinescu, pe avocatul Betea, licenţiat în 
drept şi filosofie, făgărăşean ca şi Nelu Pica, om 
de mare cultură. 

Mărturiile lui Nelu Pica sunt de o valoare 
inestimabilă. EI a avut un spirit de observaţie de- 
osebit, descriind cu precizie matematică, cu patos 
şi cu rafinament literar locurile pe unde a trecut, 
încântând sufletul şi imaginaţia cititorului. Ceea 
ce iese în evidenţă la el este puterea de sinteză 
exprimată în acele axiome filosofice care dau va- 
loare dogmatică unor trăiri cărora le conferă sens 
metafizic şi frumusețe literară. Martor al eveni- 
mentelor cruciale ale secolului trecut, cu un simț 
moral deosebit, cu un dar descriptiv şi cu o pu- 
tere extraordinară de literaturizare, Nelu Pica a 
creat adevărate perle artistice pentru cultura şi 


— = 


Ioan Victor Pica 








54 


anul VIII e nr. 83 - 84 


IN MEMORIAM 


ROST 





literatura română. Forţa sa de pătrundere în mie- 
zul lucrurilor îi conferă calitatea de a da definiţii 
filosofice atât existenţei, cât şi curgerii lucrurilor 
şi ideilor, ca un profund cugetător: „speranța e 
singura luciditate a puşcăriaşului“. 

Din punct de vedere al justiției, lui Nelu Pica 
nu trebuia să i se facă nici un proces, întrucât era 
nevinovat. Din punct de vedere structural, el îşi 
iubea țara şi pe Dumnezeu. Iată ce spune el, unde- 
va, în memoriile sale: „Între închisoare şi exil am 
preferat mai degrabă chinul de a fi osândit în pro- 
pria ţară decât chinul dorului de ţară“. 

Nelu Pica mărturisea că se contopea cu gân- 
durile, cu aspiraţiile, cu credinţele, cu speranțele 
şi iluziile celorlalți români înlănțuiți pe nedrept, 
pe care îi urmăreşte acelaşi destin, acelaşi mister. 
Trecerile lui prin nenumărate închisori şi lagăre 
l-au determinat pe acest suflet candid, sociabil şi 
plin de viaţă să se interiorizeze şi să cugete astfel: 
„Oricum, o zi în închisoare însemna pentru mine 
un adevărat ciclu cosmic, cu toate etapele sale: de 
creaţie, istorie, haos şi moarte, căci toate aceste 
cicluri se desfăşurau sub pecetea hazardului, a 
fricii, a necunoscutului şi a celor mai rafinate şi 
imprevizibile incertitudini“. 

De ce, după Nelu Pica, totul se făcea sub sem- 
nul gravităţii, al cosmicului? Totul căpăta semnifi- 
caţie de ritual; chiar şi micile bucurii, micile delec- 
tări, micile satisfacţii sufleteşti se derulau sub 
semnul dramei. Totul se desfăşura sub semnul 
misterului. Dacă ne prinde? Dacă ne vede de un- 
deva vreun milițian? Dacă ne pârăşte cineva? 
Dacă ne surprinde comandantul? Dacă, dacă...? 
„Dacă“ acesta constituia la un moment dat un su- 
pliciu, o dramă care începea să-i structureze sufle- 
tul şi viaţa? Problema principală pe care o pune 
Nelu Pica în cărțile sale este dezumanizarea omu- 
lui, chestiune provocată şi practicată de comu- 
nişti, fapt care îl determina să creadă că el nu se 
află într-o existență normală, ci trăieşte scufun- 
dat în împărăţia morţilor din care, prin crearea de 
poezii, căuta să evadeze. EI încerca să-şi transfi- 
gureze sufletul prin creaţie şi prin rugăciune. 

Poezia lui Nelu Pica este o poezie a metafo- 
rei, o poezie filosofică ce se vrea a fi tălmăcitoa- 
rea stărilor care i-au structurat viaţa, o existență 
problematizată prin voia lui însuşi sau dirijată de 


cine ştie ce enigme care însoțesc viețile compli- 
cate şi demne ori nedescifrate ale oamenilor deo- 
sebiţi. Un om urmărit de o fatalitate legendară, 
care căuta să scormonească adâncurile vieţii şi 
ale morţii. Pentru el viaţa de închisoare a fost un 
adevărat laborator. Cu alte cuvinte, a fost un 
subiect profund de meditaţie, care a angajat toate 
resorturile sale sufleteşti, prilejuindu-i aprofun- 
darea şi analizarea diverselor modele şi arheti- 
puri de gândire: antropologice, ontologice, cos- 
mologice sau epistemologice. Lupta dintre con- 
trarii era unul dintre modelele folosite cu succes 
de Nelu Pica, căci viaţa lui a fost ca un câmp per- 
manent de luptă, tulburându-i liniştea necesară 
procesului de creație şi aspiraţiei spre reverie. 
Prezența visului este metoda de a topi neliniştea 
metafizică şi frământarea istorică, legată de exis- 
tența noastră pe acest pământ. Pentru el, exis- 
tența este morală întrucât este adevărată; ea este 
produsul transcendenței, fiind un mister. Prin 
rugăciune ne deschidem porţile misterului. 
Poezia este contemplaţie, deci o rugăciune. Prin 
creaţie spargem porțile misterului şi ne apropiem 
de visul nostru etern: Învierea: Visul ne conduce 
Ia porțile misterului. 

După propriile mărturisiri, moartea i-a fost 
provocată de distrugerea organelor vitale pre- 
cum: inima, ficatul, plămânii, stomacul, prin an- 
chetele prelungite şi supliciile la care a fost supus 
ani de zile de către nişte asasini, ce trebuie aduşi 
neapărat în faţa justiţiei pentru crime împotriva 
omenirii. Este cerința imperativă a milioanelor 
de victime ale unei concepții fantasmagorice, 
criminale şi absurde, utopie de care lumea devas- 
tată în veacul al douăzecilea. Nelu Pica spunea că 
este îngrozit de această încercare de dezu- 
manizare a omului şi de transformare a sa în ani- 
mal. Nu cumva unele religii preconizează acest 
lucru, iar noi nu băgăm de seamă, crezând că este 
o glumă, când ea este, în fapt, o crudă realitate, o 
tentativă satanică de a transforma omul în ani- 
mal şi de a sataniza istoria? 

Puterea creatoare a lui Victor Ioan Pica era 
aşa de mare, apetitul pentru a scrie era de puter- 
nic încât, dacă ar fi avut libertatea necesară, ar fi 
lăsat lucrări semnificative pentru prestigiul cul- 
turii şi gândirii româneşti. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


55 


ROST 


IN MEMORIAM 





Nelu Pica a fost creatorul dotat cu un neast- cărțile scrise și crucile înălțate peste veacuri. 
âmpăr pe care nu l-am întâlnit la nici un om de  Acesttestament cuprinde, în fond, un îndemn şi o 
cultură din miile de oameni pe care i-am cunoscut urgență adresate supravieţuitorilor temnițelor 
în viaţa mea. Testamentul său spiritual şi cultural comuniste, rezistenţilor anticomuniști, de a 
rămâne unul exemplar: ca semne ale trecerii noa- depune mărturie despre ororile unui regim dia- 
stre prin această lume nu vor rămâne decât  bolic. 


Scurtă bio-bibliografie 


Ioan Victor Pica, fiul lui loan şi al Elisabetei, s-a născut (22 martie 1933, sat Râuşor, județul 
Braşov) într-o familie românească în Țara Făgărașului. După şcoala primară în satul natal, a urmat 
Liceul „Radu Negru“ din Făgăraş. În perioada studiilor liceale îi întâlneşte pe Ion Mogoş şi Niculae 
Mazilu, tineri luptători anticomuniști. Elev fiind, înființează în cadrul liceului o organizație antico- 
munistă. Stabileşte legături cu partizanii din Munţii Făgăraş şi îl cunoaşte pe Ion Gavrilă Ogoranu. În 
15 noiembrie 1950, a fost arestat şi condamnat la opt ani închisoare. A urmat apoi domiciliul obli- 
gatoriu nouă luni la Lăteşti (colonie de muncă), după care a fost iarăşi arestat şi a mai executat 
aproape şase ani de închisoare. Între timp şi tatăl său a fost arestat. A terminat studiile liceale (clasa 
a XT-a şi a XII-a ) la revenirea din închisoare şi a obținut diploma de bacalaureat. 

S-a căsătorit cu Elisabeta Cocan şi s-a stabilit în municipiul Făgăraş. A încercat în 1968 să se 
înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, dar, deşi a trecut baremurile, a fost refuzat din cauza 
„originii nesănătoase“ (fost deținut politic ). După un an a încercat la Facultatea de Teologie din 
Sibiu, dar a fost respins de mitropolitul de atunci pe acelaşi motiv. 

A început să scrie atât proză cât şi poezie. A încercat să publice câteva poezii fără nici o tentă 
politică în ziarele vremii, dar nu a fost lăsat. De Ia ieşirea din închisoare în 1964 şi până în 1990 a fost 
tot timpul urmărit, supus la interogatorii, percheziţii şi i s-au confiscat manuscrisele. Dupa 1990, a 
înființat Asociaţia Foştilor Detinuti Politici din Făgăraş, al cărei preşedinte a fost. A fondat prima 
revistă a AFDP din România, „Cuget şi Veghe“, în 1991, la Făgăraş. A fost ales ca deputat de Făgăraș 
în legislatura 1992 -1996. S-a mutat cu domiciliul și familia la Braşov. În anul 1998, a fost primit în 
Uniunea Scriitorilor din România. A colaborat la revistele „Vatra“ din Târgu Mureş, „Astra“ din 
Braşov, „Memoria“ din Bucureşti, „Cuget şi Veghe“ din Făgăraș. 1 s-a acordat Diploma de Cetăţean de 
Onoare al Municipiului Braşov. A murit pe 2 aprilie 2004, la Braşov. 


A publicat volumele: 

* Libertatea are chipul lui Dumnezeu (lupta anticomunistă din Țara Făgăraşului), 
Editura Arhipelag - Târgu Mureş, 1993, 

* Vegheam [a Styx (memorii din temniță), Editura Dealul Melcilor - Braşov, 2000, 

* Călăuza pustiurilor (jurnal 1964 - 1989), Editura Aletheia - Bistriţa, 2001, 

* Poeme de celulă (poezie), Editura Arhipelag - Târgu Mureş,1994, 

* Dragostea şi moartea (poezie), Editura Cartfil - Ploieşti, 1996, 

* Întoarcerea din pustie (poezie), Editura Sinteze - Ploieşti, 1998, 

* Marginea beznei (poezie), Editura Sinteze - Ploieşti, 1998, 

* Veșnicie românească (poezie), Editura Aletheia - Bistriţa, 2000, 

* Țepusul din carne (proză), Biblioteca Sinteze Literare - Ploieşti, 2002, 

* Întâmplări din Țara Ut (proză), Editura Aletheia - Bistriţa, 2002, 

* Portrete de eroi şi stinți (proză), Editura Semne - Bucureşti, 2003, 

* Între pământ şi cer (proză), Editura Societăţii Ziariştilor şi Oamenilor de Cultură „Cincinat 
Pavelescu“- Braşov, 2004 - carte tipărită post-mortem 





56 anul VIII e nr. 83 - 84 


IN MEMORIAM 


ROST 





Sufletul bunicului 


Daniel Focșa 


neori, când cineva drag a plecat de mult 
U din această lume, te miri cum, după ani şi 

ani, continuă să fie atât de prezent în 
sufletele celor rămaşi. Gândindu-mă la bunicul 
meu, pe care l-am pierdut acum aproape două 
decenii, mă mir şi eu că sentimentul de afecțiune 
față de el se conjugă nu la trecut, ci la prezent. Iar 
viața lui, deşi acum nu mai e decât amintire, con- 
tinuă să păşească, discret, frumos şi constant, ală- 
turi de viaţa mea. 

Retrăiesc la rându-mi, mereu, amărăciunea 
celor unsprezece ani ai săi de puşcărie politică, 
dorul de familie, apăsarea muncii şi a umilințelor 
(suportate - element important - pe nedrept). 
Nu numai că, 0 dată cu trecerea timpului, nu îl uit, 
dar aş spune că se petrece un fenomen exact 
opus. ÎI înţeleg tot mai bine, revăd anumite sec- 
venţe pe care le credeam pierdute în adâncul 
amintirii, şi abia acum le pricep semnificaţia. 
Câte un cuvânt, o replică sau doar un gest ale lui, 
revin, după douăzeci de ani, cu semnificații 
proaspete, vii. 

Suferințele îndurate pe nedrept de el mă dor 
acum şi pe mine. Gândurile lui, unele dintre ele, 
se clarifică şi devin ale mele. 

Şi străzile Constanţei copilariei mele, ale bă- 
trâneții lui... Strada Călăraşi, cu un sediu al orga- 
nizaţiei legionare. Când mergeam acolo, în vizită 
la o prietenă de familie, o luam întotdeauna pe o 
scurtătură, prin curtea fostului sediu. Ori cantina 
legionară pe care o condusese în 1940 (numit de 
Puiu Traian), care devenise cinematograful „Tine- 
retului“. O dată, mai jos de Piaţa Ovidiu, în spate- 
le bisericii bulgăreşti, a vrut să intre în incinta 
unei instituții: Direcţia Agricolă. Eu n-am vrut, şi 
ela renunțat. Mai târziu, după moartea lui, pe zid 
s-a pus o placă de marmură, în care sunt omagiaţi 








„Ah, morții mei amari de sub noroi 
Mă sprijn pe voi“ 
(Radu Gyr). 


cei care au suferit acolo, la începutul anilor '50, 
între zidurile fostului sediu al Securităţii Constan- 
ţa. Am înțeles prea târziu de ce voise să intre. Am 
intrat eu însă şi la demisol am văzut două mici 
încăperi, cu gemulețe aflate sus, la picioarele tre- 
cătorilor de pe stradă: două foste celule. 











Gheorghe Vrânceanu 


Pe crucea sa din Cimitirul Central din Con- 
stanța scrie simplu: Vrânceanu Gheorghe. Litere- 
le nu pot rezuma toate plimbările, discuţiile, învă- 
țămintele, grija şi dragostea pe care mi-a purtat-o. 
Nu pot rezuma nici viața lui, plină de nemeritată 
suferință şi nici izbânda sa finală, aşa cum o văd 
eu astăzi. 

Nădăjduiesc doar că, acolo în cer, s-a reîntâlnit 
cu fostul său coleg de celulă de la Aiud părintele 
Daniil - Sandu Tudor. Şi, tot ca la Aiud, părintele se 
va fi minunat de seninătatea chipului său, care se 
păstrase în ciuda infernului din care gustase. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


57 


IN MEMORIAM 





La moartea lui 


Nicolae Itul 


Mircea Tarcea 





ocrotit o idee şi au lăsat-o moştenire spre 

binele altora, a mai căzut o stea: Nicolae 
Itul. În dimineața zilei de 2 decembrie 2009, ne- 
miloasa moarte, care-i dădea târcoale, l-a găsit în 
modesta-i cămăruță de bloc din Călan - Hune- 
doara şi, fulgerându-l, l-a dus în veşnicie. 

Obişnuiam să ne găsim la telefon aproape 
zilnic şi, cu trei zile mai înainte, mi-a spus, pe un 
ton scăzut: „Vorbesc mai încet ca să 
nu mă audă Dida (soţia - n. mea, 
M.T.). Mâine o voi interna în spital, 
căci se simte foarte rău, abia mai 
respiră. l-am fost sprijin tot timpul, 
însă simt că nu mai pot. Inima îmi 
pune probleme. Nu vreau să ştie.“ 

După două zile, nu mai 
răspundea nimeni la telefon. I-am 
găsit pe amândoi la spital, ea la un 
etaj, el la altul, la terapie intensivă. 
Am stat puţin de vorbă cu Nicolae. 
Mi-a zis că va muri şi m-a rugat să 
vorbesc la înmormântarea sa. A 
respins blând toate încurajările 
mele, ca unul care ştie mai bine ce 
se întâmplă. S-a externat a doua zi 
şi, după încă o zi, a murit acasă, 
înconjurat de prieteni, lucid, şi cu 
lumânarea în mână, rugându-se 
Fecioarei Maria. 

Nicolae Itul s-a născut în 
Sălaşul de Sus, un plai dacic de la 
poalele munţilor Poiana Ruscă, la 
5 decembrie 1923 (dar a fost înre- 
gistrat la 10 decembrie). A urmat 
şcoala primară în satul natal şi tot 
aici a învăţat, mai ales de la mama 
sa, să îngenuncheze la icoană şi să 


D in constelația risipitorilor de suflet ce au 








se roage. Dascălii i-au convins pe părinţi să-l dea 
mai departe la şcoală, căci era bun la carte. A fost 
mai întâi la liceul din Petroşani, apoi la Lugoj, 
unde a început destinul său tragic. În anul 1942, 
fiind un elev merituos, a fost recomandat de câţi- 
va colegi mai mari să intre în Frăția de Cruce. În 
şcoala Frăției şi-a plămădit caracterul, rodind în 
el tot ce ne putem închipui mai înalt, mai puter- 
nic, mai înțelept şi mai curat, un român gata de 
jertfă pentru Dumnezeu şi neam. Crezul naţiona- 
list şi creştin nu l-a părăsit toată viața. În acelaşi 








58 


anul VIII e nr. 83 - 84 


IN MEMORIAM 


ROST 





an 1942, a fost arestat şi închis la Penitenciarul 
Caransebeş, unde a stat doi ani, pe motive 
politice. La eliberare, a fost mobilizat şi trimis pe 
frontul de vest. Și-a terminat studiile liceeale în 
1946, la Petroşani, în toamna aceluiaşi an înscri- 
indu-se la Politehnică în Bucureşti. 

La 24 iunie 1948, a fost rearestat de Securi- 
tate, ca şef al unui lot din care mai făceau parte 
Anghel Avram, Adrian Bota, Gavrilă Lateş şi loan 
Precup. Şi astfel urcă, demn, muntele suferinței, 
ispăşind aproape 15 ani de temniță, în cele mai 
cumplite locuri: Jilava (1949-1950), Piteşti 
(1950), Tg. Ocna (1950-1953) Caransebeş (1954- 
1955), Codlea (1955-1956), Gherla (1956), Aiud 
(1956-1959). Spre final, deşi îşi ispăşise pedeap- 
sa, a fost trimis în colonia Periprava, la tăiat de 
stuf, unde a mai făcut cinci ani de puşcărie. În 
1964, a fost eliberat prin decretul de amnistie 
generală. Şi în toţi aceşti ani a suferit frig, foame, 
bătăi, umilințe, munci istovitoare. A avut un sin- 
gur reazem: credința în Dumnezeu. 

La Jilava, în toamna anului 1949, fiind în aş 
teptarea procesului, s-a întâlnit cu un prieten care 
trecuse prin puşcăria de la Suceava şi cunoscuse 
încercările de „reeducare“ de acolo. De la acesta a 
aflat că şeful „reeducării“ era Eugen Țurcanu, pe 
care acum îl avea coleg de celulă. Itul l-a abordat 
cu mult curaj pe Ţurcanu, încercând să-l determi- 
ne să renunțe la acţiunile sale, spunându-i că regi- 
mul comunist îl va folosi şi apoi se va descotorosi 
de el (cum s-a şi întâmplat mai apoi). Turcanu, 
ferm pe poziţie, i-a replicat că nici un deţinut nu 
va ieşi din închisoare fără a fi „reeducat“. 

În 1950, după proces, a fost transferat la 
Piteşti, unde deja începuse iadul „reeducării“. Un 
prieten l-a prevenit asupra celor ce se întâmplau 
şi la sfătuit să tacă, să nu vorbească nimic cu 
nimeni. A scăpat însă de torturile Piteştiului, fiind 
transferat, în mai 1950, la Târgu Ocna, unde era 
spital-penitenciar. Era bolnav de TBC. Acolo se va 
întâlni cu vechiul său camarad de suferință Cezar 
Tănase, o primă victimă a agresiunii de „reedu- 
care“ de la Tg. Ocna, care i-a povestit că flagelul 
ajunsese şi aici. După incidentele din 1 mai 1951, 
Itul a fost anchetat de It. major Livezeanu (pe 
numele său real Lovenstein), pe care a încercat 
să-l convingă să oprească „reeducarea“. 


D 


ftul Nicolae 


Salasu de Sus Calan 





Monumentul lup 
înălțat în 2006 la Deva 


La Tg. Ocna şi-a dovedit Itul pe deplin cali- 
tățile de creştin, alergând de la patul unui bolnav 
la altul, ajutându-i pe mulți, spălându-i şi stând la 
căpătâiul muribunzilor. I-a fost aproape şi lui 
Valeriu Gafencu, cel supranumit Sfântul Închiso- 
rilor, care i-a murit în braţe. Cu câtă admiraţie a 
vorbit apoi despre Gafencu, despre starea lui de 
har, despre îndemnurile sale, pe care le-a urmat 
întreaga viață! Nicolae Itul a avut de altfel o viață 
de înaltă trăire creştină. Dovadă că, în 1977, a 
cumpărat un apartament la Călan, pe care la 
amenajat şi l-a dotat cu toate cele necesare, ca să 
funcţioneze ca un lăcaş de cult greco-catolic, şi pe 
care l-a donat apoi Episcopiei Greco-catolice din 
Lugoj. 

După eliberare, a absolvit Facultatea de 
Ştiinţe Economice din Timişoara şi a lucrat la în- 
treprinderi din Haţeg şi respectiv Călan - de 
unde s-a şi pensionat 

În 1968, s-a căsătorit cu profesoara Dorina 
Crâng, care i-a fost o adevărată camaradă de viață. 

A citit enorm, în încercarea de a cunoaşte 
tainele creaţiei şi legile care guvernează lumea. 
Însă, mai presus de toate a învăţat să se roage lui 
Dumnezeu. 

A părăsit acest tărâm ca unul care nu şi-a 
îngropat talanţii, împăcat cu toată lumea, plâns şi 
regretat de toţi cei care l-au cunoscut. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


59 


ROST 


IN MEMORIAM 








Ne-a mai plecat un senior 


Ț: seara lui 27 ianuarie a.c., a murit încă unul 


dintre cei mai iubiţi foşti deținuți politic: 
Traian Popescu (zis Macă). 

În ultimii ani s-a luptat cu diferite boli grave, 
fără ca de pe chipul lui de copil mare să se fi şters 
veşnicul său zimbet. Era de-o energie debordantă 
şi de un optimism molipsitor. Cât s-a putut ține pe 
picioare, a fost prezent la toate manifestările 
comemorative pentru camarazii lui morți în 
închisoare şi la toate acțiunile culturale şi civice 
cu încărcătură patriotică şi creştină. 

În urmă cu câteva luni, a căzut din nou la pat, 
suferind de multiple afecțiuni. 

Înzestrat memorialist al închisorilor comu- 
niste, unde a jerfit enorm - trecînd şi prin iadul 
„reeducării“ de la Piteşti -, Traian Popescu n-a ce- 
rut niciodată răzbunare, ci numai să ne cunoaş- 
tem trecutul şi să învăţăm din €l. În toate ieşirile 
sale publice - altminteri numeroase, în conferin- 
țe, în presă, la radio şi televiziune -, ca şi în cărțile 
sale a respirat bunătate, echilibru şi speranță. 

Născut la 27 aug. 1923, în Bucureşti, Traian 
Popescu a absolvit Politehnica şi Academia de 


Înalte Studii Comerciale şi Industriale din 
Bucureşti. A fost arestat în 1948 şi condamnat la 
20 de ani de muncă silnică, pentru „crimă de 
înaltă trădare“, ca adversar ireductibil al comu- 
niştilor. În timpul detenţiei, a pătimit la Jilava, 
Piteşti, Gherla, Aiud şi Văcăreşti. În temniţă şi-a 
descoperit vocaţia pentru muzică şi a compus în 
minte 20 de lucrări muzicale din care trei simfo- 
nice, pe care le-a scris pe hîrtie după eliberare. A 
fost eliberat în 1964, cu decretul de grațiere ge- 
nerală din acel an. 

După 1990, a publicat volumele Mănăstirea 
Predeal - Evocări, Catrenele Învierii „Zarca“ Aiud 
1957-1958, Experimentul Piteşti şi File din proce- 
sul comunismului. Teroarea şi diversiunea 
politică de stat. 

Compozițiile sale simfonice au fost interpre- 
tate de Orchestra Radio şi au avut succes. 


L-am cunoscut destul de bine, l-am prețuit şi 
regret că nu am fost mai apropiați decit am fost, 
căci era un om de la care aveai ce învăţa. 
Dumnezeul să-l odihnească în pace! (C.T.) 





600 


anul VIII e nr. 83 - 84 


HISTORIA 





Jertța creștin-ortodoxă 
in holocaustul roșu 


Constantin N. Străchinaru 





ema jertfei creştin-ortodoxe româneşti în 
temniţele comuniste este un răspuns, între 
altele, şi niciodată complet, la propaganda 
atee dusă de reziduurile regimului comunist, 
criminal şi ilegal, impus în România de forțe ura- 
liene, după nefericitul act de la 23 august 1944. 
Guri năimite şi conştiinţe alterate ale unor 
gazetari deversaţi din presa cu seceră şi ciocan în 
«noile» mass media, în care s-au aciuat şi tot felul 
de mai tinere coloane vertebrale de gelatină, 
străini laolaltă de cea mai elementară deontolo- 
gie jurnalistică, colportori de neadevăruri gon- 
flate, asmuţiţi de către diriguitorii şi manipula- 
torii caracatiței securisto-comuniste din umbră, 
foarte interesată să deturneze obiectivul devoală- 
rii asasinilor din holocaustul roșu şi a cadrelor de 














partid comunist de pe toate treptele de comandă, 
control şi execuţie. Aceştia au căutat să creeze o 
conspirație a tăcerii, a estompării jertfei, aproape 
în masă, a poporului român în deceniile comu- 
niste şi, pe de altă parte, să denigeze în fel şi chip 
mari personalități ale opoziţiei la comunism, 
atribuindu-le acţiuni de colaborare a victimelor 
cu victimizanţii, a celor care au suferit schingiu- 
rile morale şi fizice - mulți, foarte mulți dintre ei, 
ajungând, în gropile fără cruci ale numeroaselor 
locuri de detenţie şi de muncă forțată de pe 
întregul teritoriu al mutilatei noastre Românii. 

Dintru început trebuie precizat că jertfa 
ortodoxă din anii terorii bolşevice nu e reduc- 
tibilă numai la cei arestaţi şi martirizați, ci s-a ex- 
tins, până la al VII-lea neam al celor din detenţie, 
din exilul românesc şi, într-un sens mai larg, şi a 
întregii elite româneşti. 

Foamea, frigul şi mai ales frica n-au mai avut 
limite, debilitând, rărind şi desfigurând un întreg 
popor. Teroarea şi asasinatul n-au mai ținut 
seama de vârstă, sex, condiţie socială etc. Cu 
aceeaşi cruzime s-au năpustit asupra oricui nu 
trecea de partea asasinilor sau nu zicea ca ei, con- 
form lozincii: «Cine nu-i cu noi e împotriva noas- 
tră», în consecință trebuie lichidat. 

Rămâne însă incontestabil faptul că greul 
jertfei creştin-ortodoxe a vizat prioritar elita inte- 
lectuală, de la savanţi, cadre universitare, scrii- 
tori, la studenţimea fruntaşă şi elevii excepţionali 
ai liceelor româneşţi, între toţi, preoții, monahii 
şi monabhiile formând o categorie din primele 
rânduri ale supliciului, lor adăugându-i-se jertfa 
țăranilor, ofițerilor - a multor generali de seamă, 
a muncitorilor de toate categoriile şi a funcționa- 
rilor numeroselor instituţii de stat, daţi afară din 
serviciu, şi copiii tuturor, scoşi din şcoli, lăsaţi pe 
drumuri; şi din tot acest popor foarte mulți fiind 
condamnați pentru false motive de «crime» împo- 





anul VIII e nr. 83 - 84 


61 


ROST 


HISTORIA 





triva ordinii sociale. Care ordine?! Teroare extin- 
să la scara naţională cu talpa iadului în peniten- 
ciare şi coloniile de muncă silnică. 

În tot acest infern cu prelungire şi după eve- 
nimentele din decembrie 19809, neslăbită de ochii 
turbării atee, a fost şi mai este încă Sfânta noastră 
Biserică Ortodoxă. Astfel gurile strâmbe ale slu- 
gilor gazetăreşti, văzând că în topul preferințelor 
românilor Biserica şi credinţa ies pe primul loc, 
au început să strige tocmai ei, hoţii, şi-n toate 
răspântiile: «prindeţi hoţii! şi, arătând cu toate 
degetele mâinilor pline de sângele celor peste 
1500 de feţe bisericeşti: ierarhi, preoți, monahi şi 
monahii - toţi martiri -, aruncând asupra lor şi a 
Bisericii fel de fel de blestemăţii, nescăpându-le 
nici cei morți din morminte. Dar sângele vărsat 
pentru credința în Dumnezeu, Neam şi Țară, are 
glasul adevărului şi noi credem că va veni o vre- 
me când cimitirele şi gropile comune ale inocen- 
ților se vor umfla spre cer adeverind existența 
martirologiului românesc apărarea ortodoxiei, a 
tradiţiilor, a înaintaşilor şi idealurilor noastre. 

Puterea credinței în Dumnezeu, Neam şi 
Țară, hrănirea cu armonia poeziilor legendarilor 
Radu Gyr, Nichifor Crainic şi ale atâtor alți poeţi 








din închisori a vindecat răni, boli, prelungind 
viața multor martirizați la vârste seculare, sau 
aproape seculare. Să stai 23 de ani în închisori şi 
să trăieşti 101 ani ca părintele Neculai Grebenea, 
să cultivi smerenia, muncind silnic în iadul 
minelor de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic şi a 
tăiatului de stuf la Periprava ca Preacuviosul arhi- 
mandrit şi stareț - Iustin Pârvu, ctitorul Sfintei 
Mănăstiri Petru-Vodă, (Poiana Teiului-Neamţ) şi 
trecut de vârsta de 90 de ani, care stă, pe lângă zi, 
şi câte o parte din noapte între nenumărați creş- 
tini veniţi din toată ţara, unii şi din străinătate, la 
duhovnicul uşurător de suflete, regenerator de 
conştiinţe, şi care doarme pe un crâmpei de pat în 
chilioara lui, mănâncă numai de post... este cu 
adevărat un mister, este misterul trăirii în Dum- 
nezeu. Cititorii să-şi procure, îi rugăm, colecția 
revistei ROST, în care vor întâlni alte asemenea 
mari personalități martirizate în noaptea comu- 
nistă. 

Această jertfă a ortodoxiei româneşti este 
mâna întinsă celor în viață şi generaţiilor care vin 
pe calea apropierii noastre de Dumnezeu şi a re- 
găsirii noastre în unitatea demnității şi creativi- 
tății. 











62 


anul VIII e nr. 83 - 84 


HISTORIA 





Ortodoxie şi naționalism (4) 


Exarhatul Bulgar 


Alexandru Racu 





Metodie din Tesalonic, bulgarii au benefici- 

at încă de timpuriu de independență eclezi- 
astică în raport cu Patriarhia din Constantinopol. 
Utilizând limba slavonă (a cărei canonicitate a fost 
confirmată de sinoadele locale de Ia Split din anii 
925 şi 1061) în slujbele bisericeşti şi păstoriţi fiind 
de preoți care aparţineau propriei lor etnii, bul- 
garii se integrau astfel în vechea tradiţie bizanti- 
nă, respectuoasă față de particularitatea şi inde- 
pendenţa unei naţiuni convertite. Mai mult chiar, 
la începutul secolului X, Biserica Bulgară va 
deveni prima patriarhie ortodoxă slavă. Dar aşa 
cum am menţionat şi într-un articol precedent, 
deşi în prima perioadă de după cucerirea 
otomană vechiul sistem bizantin a rămas în func- 
ție, sfârşitul secolului XVIII va aduce schimbări 
dramatice, dată fiind capturarea Patriarhiei din 
Constantinopol de către ideologia pan-elenistă se- 
cretată de mediile fanariote. Astfel, la un an după 
desființarea patriarhiei sârbe de la Pec, în 1767, îşi 
va înceta existența şi Arhiepiscopia autonomă bul- 
gară de la Ohrid. La fel ca şi sârbilor, bulgarilor li 
se va impune o ierarhie alogenă, grecească, care 
va eleniza nu doar liturghia şi cărțile de cult, ci şi 
sistemul educaţional din teritoriile bulgare. 


C reştinaţi în 864-865 de către fraţii Chiril şi 


Stârnirea 
naţionalismului bulgar 


Consecința acestor schimbări a fost, ca şi în 
alte cazuri, că naționalismul bulgar care se va naş- 
te în această perioadă, se va defini nu doar prin- 
tr-o componentă anti-turcească, ci şi prin una vi- 
rulent anti-grecească. Documentele vremii reflec- 
tă această stare de spirit resentimentară a bulga- 


rilor, grecii fiind definţi în preajma anilor 1860, 
de către publicaţiile naţionaliste bulgare, drept 
„mâncători de stârvuri şi sugători de sânge... fa- 
narioți blestemaţi şi cruzi, care ne blesteamă şi ne 
interzic să vorbim bulgara, ne dau foc Ia şcoli şi la 
străvechi cărți bulgare, ne persecută învățătorii, 
ne dau pe mâna turcilor!“. 

Însă oprimarea ecleziastică grecească, de- 
parte de a-şi atinge scopurile, va acţiona dimpo- 
trivă ca un catalizator ce va accelera dezvoltarea 
conştiinţei naționale bulgare. Astfel, în introduce- 
rea Istoriei Slavilor Bulgari, redactată în 1762 de 
monahul Paisie de la Hiliandar, părintele fonda- 
tor al naţionalismului bulgar, acesta îşi admones- 
tează compatrioţii care se ruşinează de propria 
lor etnie şi limbă, aducându-le aminte de forţa şi 
măreţia regatului bulgar medieval. Pentru părin- 
tele Paisie, „bulgarii au fost cei mai de seamă din- 
tre slavi“. Alături de pedagogia emancipatoare fă- 
cută prin istorie, Paisie se angajează şi în schița- 
rea unui portret antropologic al bulgarului care 
anticipează tezele de mai târziu ale slavofilismu- 
lui rusesc, privitoare la natura teoforă a mujicului 
rus. Socotit a fi sărac întru ale cugetării de către 
arogantul grec, bulgarul este pentru părintele 
Paisie dimpotrivă, posesorul unui suflet emina- 
mente creştin, opus intelectualismului grecesc. 
„Bulgarii smeriți la cuget“, subliniază părintele 
Paisie, sunt ospitalieri şi fac milostenie cu toţi 
nevoiaşi, „în timp ce înțelepții şi cultivaţii greci 
nu fac niciodată astfel, ci iau de la cei smeriți la 
cuget şi-i jefuiesc.“2 Tezele lui Paisie vor evolua 
din ce în ce mai mult în secolul XIX către o formă 
de misticism național ortodox care, potrivit lui 
Jean Mousset, se va dovedi a fi cel mai intens şi cel 
mai violent din Balcanii de secol XIX. „Nimic nu e 
mai frumos decât a fi bulgar“, afirma în 1851 un 
învăţător bulgar din Veles. 


1 Documents and materials on the History of the Bulgarian people, Sofia, 1969, Editura Academiei de Ştiinţă Bul- 


gară, editat de M. Voynov şi L. Panayotov, pp. 108-109 


2 Ibidem, p. 74 





anul VIII e nr. 83 - 84 


63 


ROST 


HISTORIA 








E: - Ş ni rica St Sofia de la Nesebar - Bulgaria 

Susținută de contribuţiile generoase ale 
negustorilor bulgari, o vastă reţea de şcoli secu- 
lare se va dezvolta pe teritoriul bulgar în prima 
jumătate a secolului XIX. Mai mult decât atât, 
naționalismul bulgar va căpăta o componentă 
vădit seculară fapt reflectat şi de afirmaţiile 
primului profesor bulgar de la prima şcoală secu- 
Iară bulgară, deschisă în 1835 la Gabrovo. Acesta, 
un monah pe nume Neofit, de la mănăstirea 
Sfântul loan de la Rila, se dovedeşte a fi mai de- 
grabă ataşat iluminismului naţional decât voca- 
ției apostolice sau anahoretice: „construiți mai 
întâi şcoli“, afirmă acesta „şi apoi biserici şi mănă- 
stiri. Publicați în bulgară mai întâi cărțile şcolare 
indispensabile, şi apoi Noul şi Vechiul Testament. 
Pentru că la nevoie, ne putem ruga lui Dumnezeu 
pe câmp, în pustie sau acasă, în timp ce instruirea 
şcolară nu se va face nici în pădure, nici în pustie 
ci doar în şcoală“3. 

Dincolo de dezvoltarea sistemului secular de 
învățământ în limba bulgară, agenda naționalistă 
bulgară are ca principal element Biserica, unde 
se vrea reintroducerea limbii slavone şi înde- 
părtarea ierarhiei greceşti. Ca atare, în teritoriu 
vor începe o serie de rebeliuni populare împotri- 
va ierarhiei elene, completate de o serie de petiţii 
adresate Patriarhiei din Constantinopol de către 
clerul bulgar, pentru numirea de episcopi bulgari 
şi pentru dreptul bisericii bulgare de a avea pro- 
priul ei reprezentant pe lângă Înalta Poartă. Pen- 
tru prima dată, unitatea milletului ortodox era 
contestată în interiorul Imperiului Otoman, fapt 





care contravenea atât canoanelor Bisericii, cât şi 
principiilor de drept ale statului ottoman, care nu 
recunoștea comunități entice, ci doar comunități 
religioase. Până acum, mişcările centrifuge în ra- 
port cu Patriarhia din Constantinopol erau con- 
secinţe ale formării de noi state naţionale, ca în 
cazul Serbiei şi a noii Republici Elene. Evident, 
toate aceste măsuri vor întâlni opoziția Patriar- 
hiei, care va recurge chiar la arestarea unor cle- 
rici bulgari. 


Santajul cu trecerea la uniaţie 


După războiul Crimeii, conflictul se va inten- 
sifica şi va duce inclusiv la implicarea a terțe părți. 
Profitând de scandalul intra-ortodox şi spre dis- 
perarea ruşilor, care la ora respectivă erau pe de- 
plin angajaţi în înfăptuirea idealului panslavist, 
se va dezvolta în Bulgaria un puternic prozelitism 
catolic şi protestant, cel dintâi dovedindu-se a fi 
cel mai eficace. Astfel, în 1859, credincioşii unei 
eparhii bulgare îşi exprimau disperarea printr-o 
petiție adresată Papei Pius al IX-lea, petiție care 
debuta cu următoarea frază: „Noi, subsemnaţii, 
rezidenţi ai episcopiei de Polyanino, deşi fără 
tragere de inimă şi cu profundă şi inexprimabilă 
confuzie în sufletele noastre, ne vedem nevoiţi să 
admitem public că Biserica noastră Ortodoxă de 
Răsărit a ajuns într-o stare lamentabilă de nedes- 
cris“. Petiţionarii se plângeau de episcopii lor 
greci, pe care îi caracterizau drept „0 grea povară 
şi o plagă pentru turma creştină“, în special de 
fostul lor episcop Meletie, socotit a fi „lup în piele 
de oaie“. Petiţionarii concluzionau prin următoa- 
rea rezoluţie: „Pentru a ne păstra credința întrea- 
gă şi neîntinată, aşa cum am primit-o de la înain- 
taşii noştri, şi pentru a ne păstra pe noi înşine în 
faţa corupției clerului grec - am decis în chip 
ferm să renunțăm la ea (la credință) şi să decla- 
răm Că suntem gata să recunoaştem pe Sanctita- 
tea Sa, Papa Pius al IX-lea, drept conducător reli- 
gios al nostru“. Bulgarii cereau în schimb dreptul 
de a-şi păstra datinile şi sărbătorile religioase, 
precum şi dreptul de a avea episcopi bulgari şi de 
a folosi propria limbă în Biserică“. 


3 Jean Mousset, La Serbie et son Eglise (1830-1904) , Paris, Librarie Droz, 1938, p. 264 
4 Documents and materials on the History of the Bulgarian people, p. 97 





64 


anul VIII e nr. 83 - 84 


HISTORIA 


ROST 





Confruntată cu o astfel de situație, Patriar- 
hia începe să-şi dea seama că situaţia e pe cale să 
iasă de sub control şi, ca atare, trece la negocieri. 
Deja, în 1860, se estimează că şaizeci de mii de 
bulgari şi macedoneni trecuseră la uniaţie. Mai 
mult decât atât, şantajul bulgarilor a reuşit să-i 
determine pe ruşi, speriați de posibilitatea unei 
apostazii generalizate, să le acorde sprijin deplin 
în conflictul cu Biserica Greacă. Văzând că şanta- 
jul funcţionează, bulgarii îşi vor radicaliza de 
acum înainte cererile, mergând, după cum se va 
vedea, până la solicitarea creării unei Biserici 
Bulgare în absenţa unui stat bulgar. După cum 
am subliniat, la vremea respectivă Bulgaria nu-și 
obținuse încă independența de stat şi ca atare, nu 
putea profita de prevederile canonului care reco- 
manda suprapunerea organizării bisericeşti pe 
organizarea politică. Însă dincolo de acest aspect, 
cert este că instrumentarea religiei în scopuri 
politice confirmă tendinţele seculare ale naţion- 
alismului bulgar, aşa cum au fost subliniate şi mai 
sus în cazul priorităţii pe care chiar fețele biseri- 
ceşti o acordau educaţiei seculare în raport cu cea 
religioasă. Deşi aceste aspecte nu sunt universal 
valabile, mulţi dintre clericii bulgari respingând 
ferm soluţia uniației, putem da totuşi unele exem- 
ple privitoare la cât de departe pot merge astfel 
de atitudini. Astfel, spre sfârşitul veacului al XIX- 
lea când lupta între cele două biserici continua 
încă în Tracia şi Macedonia (regiuni care nu intra- 
seră în componența statului bulgar, format la 
1878 prin tratatul de la San Stefano), o revistă 
bulgară afirma chiar necesitatea ca bulgarii să se 
întoarcă la credința bogomilă a strămoşilor lor 
care, chipurile, s-ar fi potrivit mult mai bine cu 
firea bulgarilor decât ortodoxia constantinopoli- 
tană. 

Începând cu 1860, petiţiile bulgare vor în- 
cepe să se adreseze direct Sultanului, acestuia 
cerându-i-se să confirme oficial revoluţia eclezia- 
lă bulgară. În acelaşi an, în ciuda faptului că era 
dispus să slujească în slavonă, pe care o cunoştea, 
episcopul grec de Ohrid va fi respins de către 
credincioşii care afirmau că nu mai vor să vadă 
picior de episcop grec prin preajmă, pentru că 


5 Ibidem, pp. 107-108 


prea mult timp aceştia „le-au supt sângele“5. Pe 
fondul situaţiei tot mai tensionate, enciclica 
Patriarhului Ecumenic de la sfârşitul acelui an 
afirma că „lumea ortodoxă este martoră astăzi, o 
spunem cu mare frică şi cu durere amară, a rezul- 
tatului tragic şi fatal al unei lucrări a lui Satan, 
tatăl răului, menită să ducă la pierzania multor 
suflete de creştini“. Asaltat de efectul dizolvant 
din punct de vedere eclezial al naționalismului, 
patriarhul reafirma că Biserica este, fără nici o 
distincţie etnică, mama tuturor ortodocşilore. 

Însă era prea târziu. În anii care au urmat, 
repetatele concesii făcute de către Patriarhia din 
Constantinopol şi repetatele negocieri mediate 
de către ambasadorul rus sau de către Sultan s-au 
dovedit a fi de prisos. 

Dacă iniţial Patriarhia a acceptat dreptul bul- 
garilor de a sluji şi a învăţa în limba lor şi de a 
avea episcopi de naţionalitate bulgară, cea din 
urmă ofertă, făcută în 1867 le dădea bulgarilor 
dreptul la o Biserică autonomă sub forma unui 
Exarhat, cu propriul sinod, ba chiar cu posibili- 
tatea prevăzută ca Patriarhul ecumenic să fie bul- 
gar. Limitat la Nord de Dunăre, la Sud de Balcani, 
la Vest de Serbia şi la Est de Marea Neagră, Exar- 
hatul bulgar nu cuprindea însă Macedonia şi Tra- 
cia. Aparent, Patriarhia nu putea să ofere mai 
mult, însă pentru bulgari nu era îndeajuns de 
mult. Între timp, în teritoriu situaţia devenise ha- 
otică, populaţia îndepărtând forțat episcopatul 
grec care nu mai avea de facto nici o autoritate. 


Sultanul înființează 
Biserica autocefală bulgară 


În cele din urmă, sătul de negocieri inter- 
minabile, Sultanul s-a decis să tranşeze situația şi 
să facă singur ordine în ograda creştinilor. Astfel, 
la 28 februarie 1870, un firman al Înaltei Porţi 
proclama înființarea unei Biserici autocefale bul- 
gare: Exarhatul Bulgar. 

Proclamarea Exarhatului Bulgar a reprezen- 
tat cea din urmă lovitură primită de către Patri- 
arhia din Constantinopol în secolul al XIX-lea şi 
cea mai grea. Deja, în acest moment, Biserica 


6 Jean Mousset, La Serbie et son Eglise (1830-1904) , Paris, Librarie Droz, 1938, p. 268 





anul VIII e nr. 83 - 84 


65 


HISTORIA 











a Bojana, Sofia 
r 








Greciei şi Biserica Serbiei (aceasta din urmă fiind 
singura biserică din Balcani care nu şi-a procla- 
mat autocefalia în mod necanonic) erau autoce- 
fale, iar la ruptura cu Biserica Română, produsă 
în anii 1860, s-a adăugat şi catastrofa financiară 
cauzată de secularizarea averilor mănăstirești 
din 1863. Patriarhul a refuzat să recunoască deci- 
zia Sultanului, aceasta intrând în contradicţie cu 
canoanele bisericeşti, care interzic suprapunerea 
a doi sau mai mulți episcopi într-o dioceză. Mai 
mult decât atât, în răspunsul său adresat Porții, 
Patriarhul Grigorie al VI-lea, denunța prezenţa în 
textul actului care întemeia Exarhatul Bulgar a 
termenului „biserică bulgară“. „Dacă autoritatea 
civilă recunoaşte naţionalităţi, conferindu-i 
fiecăreia drepturile şi privilegiile de rigoare“ sub- 
linia Patriarhul, „Biserica nu a recunoscut nicio- 
dată naţionalităţi în sânul ei: nu a fost nicicând 
divizată în Biserică Arabă, Biserică Albaneză, 


7 Ibidem., p. 279 


Biserică Bulgară etc.“7 Însă Ali Pasha declarase 
deja lapidar că de acum înainte guvernul otoman 
refuza să mai pună puterea de stat la dispoziția 
Patirarhiei din Constantinopol. Incapabil să 
obţină revocarea firmanului, Patriarhul a ales în 
cele din urmă să demisioneze. 

Situaţia va deveni însă şi mai complicată 
întrucâ articolul zece al firmanului prevedea 
posibilitatea ca alte dioceze să fie incluse în 
Exarhat, dacă cel puțin două treimi din credin- 
cioşii acestor dicoeze se vor declara de acord. În 
anii ce vor urma, această prevedere va da naştere 
unui adevărat război al plebiscitelor în Macedo- 
nia şi Tracia, Exarhatul trecând de data asta în 
mod făţiş la o politică expansionistă, menită să 
realizeze pe teren bisericesc Bulgaria Mare. O 
Bulgarie care, întrucât era situată în interiorul 
Imperiului Otoman, în mod paradoxal, nu repre- 
zenta un stat ci o Biserică. Practic, la acest 





66 


anul VIII e nr. 83 - 84 


HISTORIA 


ROST 





moment, politica inițială a fanarioţilor de a 
eleniza popoarele ortodoxe din Balcani s-a întors 
împotriva iniţiatorilor ei, proiectul pan-elenic 
pierind, asemeni oricărei păsări, pe propria-i 
limbă. Biserica Greacă a creat în cele din urmă un 
monstru pe care nu-l mai putea controla, şi care, 
după cum se va dovedi doi ani mai târziu, nu avea 
nici un interes în remedierea schismei, ba dim- 
potrivă, căuta să o agraveze. Astfel, bulgarii vor 
încălca în mod deliberat chiar una din prevede- 
rile firmanului, anume obligativitatea de a-l po- 
meni la Liturghie pe Patriarhul Ecumenic, ale- 
gând să apeleze la această ultimă sfidare într-o zi 
de praznic cu o foarte mare încărcătură simbo- 
lică: ziua prăznuirii Sfinţilor Chiril şi Metodie, 
apostolii slavilor şi cei care au creat alfabetul chi- 
rilic. În mod tragic, starea Bisericii Ortodoxe din 
Balcani de la acea dată se situa a antipozii viziu- 
nii apostolice şi ecumenice a celor doi mari sfinți. 
În cele din urmă, în luna septembrie a aceluiaşi 
an, un Sinod al Patriarhilor răsăriteni convocat 
de Patriarhia din Constantinopol, avea să exco- 
munice întreaga Biserică Bulgară, sub acuzaţia de 
filetism. Schisma bulgară, cel mai grav eveniment 
din viaţa Bisericii în secolul al XIX-lea, avea să 
țină până în 1945. 

Potrivit lui Jean Mousset, firmanul de la 
1870 a reprezentat „o adevărată revoluţie în ceea 
ce priveşte statutul civil al bulgarilor“. „Imperiul 
Otoman“, continuă autorul, „nu recunoştea na- 
ționalități ci numai comunități religioase. Cu alte 
cuvinte, nu recunoștea grupurile civile decât 
dacă erau organizate sub formă de biserici. Spre 
exemplu, în 1861, Poarta a recunoscut, din per- 
spectivă civilă, existența separată a bulgarilor 
uniți cu Roma, în timp ce continua să refuze o ast- 
fel de recunoaştere bulgarilor aflați în subor- 


dinea Patriarhiei din Constantinopol. Ca atare, 
acest fapt i-a determinat pe mulți bulgari să se 
unească cu Roma doar pentru a obţine un statut 
civil de autonomie națională.“8 Fiind ortodocşi, 
„bulgarii erau plasați de administraţia imperială 
în acelaşi grup civil cu grecii, cu care se confun- 
dau, Rum Milletul. Însă acum deveniseră Bulgar 
Millet, adică o comunitate deopotrivă religioasă 
şi etnică. Or, în această transformare detectăm 
principalul atu al Exarhatului. Acesta le oferea 
aderenților săi nu doar privilegiul de a sluji într-o 
limbă slavă, în locul celei greceşti, ci privilegiul 
unui statut civil superior.“9 

Dacă Biserica Greciei şi Biserica Serbiei erau 
îndreptăţite să-şi fundamenteze pretenţiile de 
autocefalie pe Canonul 38 al Sinodului Quinisext, 
care indica necesitatea corespondenţei între 
administraţia politică şi jurisdicția bisericească, 
Exarhatul Bulgar nu putea să se folosească de un 
astfel de argument, datorită faptului că la acea 
vreme nu exista un stat bulgar. Iar dacă Biserica 
Greciei, după cum am arătat în precedentul arti- 
col, a încălcat, atunci când şi-a proclamat autoce- 
falia, una din prevederile canonice, anume aceea 
conform căreia autocefalia trebuie acordată de 
Biserica mamă, în cazul de față, ambele prevederi 
canonice au fost încălcate. 

Mousset subliniază de asemenea faptul că 
succesul mişcării exarhiste se datorează în bună 
măsură influenţei ideologice panslaviste a Ru- 
siei, care a sprijinit mişcare de independență 
bisericească bulgară mai mult decât oricare altă 
mişcare contemporană de acest tip din Balcani, şi 
asta mai ales datorită faptului că Bulgaria se afla 
pe ruta către Constantinopol, ţinta politicii 
externe ruseşti din secolul XIX, oraş care repre- 
zenta pentru ruşi nu doar „o cucerire politică 


3 Avem de altfel o paralelă în România, reprezentată de cazul uniaţiei, pe care Mitropolitul Corneanu, probabil 
dintr-o perspectivă asemănătoare, o califica drept o „necesitate istorică“. Faptele ulterioare ale Mitropolitului 
Corneanu au confirmat acest pattern de gândire. Numitorul comun al celor două fenomene, precum şi al 
fenomenelor de dată recentă, euro-ecumenice, este instrumentarea religiei în scopuri politice şi, aşa cum am 
subliniat deja într-un alt articol, presupusul antagonism dintre naționalism şi ecumenism nu reprezintă decât o 
diversiune, pusă în scenă de actuala elită, menită să ascundă faptul că adevărații filetişti sunt tocmai cei care fac 
carieră vehiculând acuzaţia de filetism la adresa celora care optează, ortodox, pentru rămânerea în tradiție. În 
realitate, instrumentarea politică a religiei, fie că se cheamă ecumenism, fie că se cheamă filetism, nu face decât 
să pervertească categoriile legitime, deopotrivă politice şi religioase, prin suprapunere. Filetismul perverteşte 


națiunea, iar ecumenismul perverteşte ecumenicitatea. 


9 Jean Mousset, Op. cit., p. 278; Aşijderea, pentru actuala elită, ecumenizarea ortodocșilor, celebrată ritual prin 
„gesturi profetice“ precum cel al IPS Corneanu, este menită, chipurile, să le confere acestora privilegiul unui 


statut civil superior: acela de „europeni“. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


67 


ROST 


HISTORIA 





esenţială, ci mai întâi de toate, o poziţie spirituală 
de anvergură mondială.“10 

Însă şi celelalte biserici autocefale nou for- 
mate, cea românească şi cea sârbească (mai puțin 
Biserica autocefală a Greciei) au privit cu simpa- 
tie fenomenul bulgar, nesprijinindu-l însă de tea- 
ma unui conflict cu Constantinopolul şi accep- 
tând oficial, alături de Biserica Rusă, condamna- 
rea sinodală a filetismului de la 1872. 


Unitate, diversitate și libertate 


Cert este că la sfârşit de secol XIX, un autor 
precum Dostoievski distingea existența a două 
variante de ortodoxie, aflate în competiţie. Ver- 
siunea fanariotă, afectată de schismă, diviziuni şi 
conflicte naţionale, „părea contaminată de putre- 
ziciunea «Omului Bolnav al Europei» (Imperiul 
Otoman)“. În urma a doar cincizeci de ani de 
agitație naționalistă, teritoriul controlat de Patri- 
arhia din Constantinopol s-a redus dramatic, în 
timp ce pe scena politică balcanică îşi făcea tot 
mai puternic simțită prezenţa un alt tip de orto- 
doxie, energică şi suprasaturată de un naționa- 
lism mesianic cu ambiţii mondiale: ortodoxia 
rusă, care îşi asuma misiunea regenerării deca- 
dentei ortodoxii balcanice. Deşi recunoştea fap- 
tul că bulgarii subordonează Biserica intereselor 
naţionale, Dostoievski sublinia faptul că, venită 
de la greci, acuza nu putea nicidecum să reflecte 
o judecată izvorâtă din sobornicitatea Bisericii, ci 
doar o dovadă de ipocrizie, din moment ce grecii 
făceau acelaşi lucru şi, mai mult, ei începuseră 
primii. Cert este că pentru Dostoievski ideea ecu- 
menică nu putea să supraviețuiască pe terenul 
naţiunilor şi al naţionalismelor ortodoxe care 
aveau să intre în mod necesar în conflict, odată ce 
„omul bolnav al Europei“ va fi murit. Iar pe de 
altă parte, aparent inerent legată de proiectul po- 
litic imperial, ecumenicitatea nu avea cum să fie 
salvată, cel puţin în accepţia imaginarului pan- 
slavist de secol XIX, de o a doua Romă, incapabilă 
să reînvie după catastrofa de la 1453. Singura so- 
luţie, în opinia lui Dostoievski, era A Treia Romă, 
fapt care se traducea geo-politic prin necesitatea 


10 Ibidem, p. 296 
1! Ibidem, p. 298 


dobândirii de către ruşi a Constantinopolului. 

În realitate însă, panslavismul rusesc, pe 
care bulgarii au încercat să-l orchestreze la scară 
mică la sud de Dunăre şi marea idee elenă, că- 
deau pradă, ambele, aceleiași fatale contradicții: 
contradicția dintre universalitatea creştinismului 
şi ideea de popor ales. Ca atare, ambele proiecte 
teologico-politice ar fi ajuns în cele din urmă să 
sacrifice fie diversitatea, fie libertatea popoare- 
lor în numele unităţii. Dumnezeu însă a rânduit 
altfel. Însă nici scenariul sectarismului pe baze 
naţionale nu este ortodox, fapt subliniat de altfel 
de denunţarea de la 1872 a ereziei filetiste. 

În fine, trebuie subliniat, în lumina acestor 
nefericite evenimente ale secolului al XIX-lea, că 
problema raportului dintre unitate şi diversitate 
şi, implicit, cea a raportului dintre unitate şi liber- 
tate, rămâne una cât se poate de actuală şi, în- 
drăznesc să spun, rămâne marea provocare a Or- 
todoxiei, a cărei dreaptă aşezare nu poate să trea- 
că decât prin asumarea individuală şi colectivă a 
ascezei pe care iubirea o presupune. 

În definitiv, unitatea Bisericii este unitatea 
iubirii, iar orice unitate care nu este expresie a 
iubirii, este o falsă unitate. Unitatea care sacrifică 
libertatea şi diversitatea, deşi spectaculoasă din 
punct de vedere exterior, nu este însă decât exte- 
rioară şi ca atare, mască a căderii fiind, departe 
de a tămădui căderea o adânceşte, închizând-o în 
iremediabilul ereziei. Aceasta este de altfel, pe 
plan ecleziologic, străvechea ispită romano-cato- 
lică, care dă târcoale de o mie de ani Răsăritului, 
a cărei intensitate creşte direct proporţional cu 
scăderea iubirii dintre noi (în virtutea legăturii 
intrinseci dintre erezie şi păcat), atât la nivel in- 
ter-personal cât şi la nivelul relaţiei dintre nea- 
muri. 

Părintele Sofronie Saharov afirma că nu 
trece cu vederea faptul că „această desăvârşire a 
omenirii, asemenea cu a dumnezeirii“, pe care se 
fundamentează ecleziologia ortodoxă, adică uni- 
tatea tri-ipostatică a Treimii (iar în Sfânta Treime 
nici un ipostas nu este mai presus de altul deşi 
toate sunt diferite), „este doar țelul poruncilor lui 
Hristos; că poate această desăvârşire nu se va 





68 


anul VIII e nr. 83 - 84 


HISTORIA 


ROST 











Biserica Sf. Gheorghe, Sofia 


realiza în planul istoriei niciodată“. „Dar nu pu- 
tem ajunge“, continuă părintele Sofronie, „la ho- 
tărârea de a considera o «utopie» desăvârşirea 
poruncită de Dumnezeu şi, desconsiderând 
creştinismul, să urmărim țeluri inferioare, dar 
care dau mai repede «rezultate văzute»“.12 

Căci dacă pe de o parte Catolicismul a sacri- 
ficat libertatea în numele unităţii, golind-o pe cea 
din urmă de conţinut, iar Protestantismul a sacri- 
ficat unitatea în numele libertăţii, golind de con- 
ţinut în acest caz libertatea, Ortodoxia nu se poa- 
te refugia în dialectica nimicului. Dacă adevărul 
ei antropologic este unirea minții cu inima, ade- 
vărul ei ecleziologic şi implicit social nu poate fi 
decât sobornicitatea care reconciliează diferen- 


Ii ua) 





țierea şi libertatea persoanei cu unitatea iubirii. 
Atât pe plan individual cât şi pe plan istoric, 
această Cale, una cu Adevărul şi Viaţa, nu are cum 
să ocolească inima şi, implicit, crucea. Înfăptuirea 
tot mai deplină a acestui principiu, de la nivelul 
relaţiilor din parohie până la nivelul relaţiilor in- 
tra-ortodoxe, este misiunea noastră a tuturor, iar 
din acest punct de vedere, diversele eşecuri isto- 
rice ale Bisericii nu pot fi decât tot expresia unei 
vinovăţii colective. 

În plus, evenimentele pe care le-am prezen- 
tat în seria de articole pe care o închei aici, recla- 
mă de asemenea un mereu reînnoit efort al rațiu- 
nii de a distinge politicul de religios şi de a păzi 
conştiinţa eclezială de infiltrările ideologice. 


12 http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/06/parintele-sofronie-de-la-essex-in-catolicism-principiul- 


impersonal-striveste-persoana 





anul VIII e nr. 83 - 84 


69 


VIA SACRA 





Un mărturisitor al credinţei ortodoxe în zona Năsăudului 


Sfântul Atanasie 


Todoran 


Pr. Prof. Adrian Cherhaţ 


eamul românesc din Ardeal a avut de în- 
N durat multe nedreptăți, umilinţe şi prigoa- 

ne de-a lungul istoriei sale zbuciumate, 
rămânând, însă, neclintit în cele două repere fun- 
damentale ale sale, care i-au asigurat continui- 
tatea: credința strămoşească şi conştiinţa naţio- 
nală. 

Deşi supuşi aproape permanent unor presiu- 
ni politice, sociale şi religioase din partea stăpâni- 
torilor străini, cu scopul de a-i deznaţionaliza şi 
asimila în mod treptat, românii transilvăneni au 
rezistat miraculos în vâltoarea vremurilor prin- 
tr-o exemplară tărie de caracter ascunsă sub chi- 
pul umilinței, dar şi arătată din când în când de 
personalități exponenţiale, care sunau ceasul 
deşteptării în clipele de mare încercare. 

Unul dintre cei care au ridicat stindardul cre- 
dinței şi al neamului în fața stăpânitorilor a fost şi 
bătrânul oştean Tănase Todoran din satul Bichi- 
giu, martirizat de autorităţile habsburgice la Sal- 
va în 12 noiembrie 1763. 

Tănase Todoran, cunoscut din documente şi 
sub numele de „Todoran a lui Dănilă“, s-a născut 
în localitatea Bichigiu în jurul anului 1659, fiind 
perceput în conştiinţa românilor năsăudeni ca un 
personaj aproape legendar prin vârsta şi faptele 
sale. În documentele publicate până în prezent 
de către Augustin Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, 
Virgil Şotropa, loan Lupaș, Silviu Dragomir, Teo- 
dor Tanco şi alţii, sunt exprimate păreri conform 
cărora Tănase Todoran ar fi avut în 1763 vârsta 
matusalemică de 120 sau 104 ani. Majoritatea 
istoricilor înclină spre a doua variantă, deşi 
ambele ipoteze sunt greu de verificat şi de apre- 
ciat. Oricum, este cert că Tănase Todoran avea o 
vârstă foarte înaintată în momentul martiriului 








său, un fapt excepţional, având în vedere că în 
epoca respectivă vârsta cea mai înaintată la băr- 
baţi era undeva în jurul a 60 - 65 de ani. 

De tânăr, Todoran al lui Dănilă din Bichigiu 
pleacă ca soldat în armata imperială, unde timp 
de aproape 11 ani slujeşte împărăției în regimen- 
tul „Principele Carol“ cu garnizoana în zona Vie- 
nei. Din motive neştiute, probabil datorită întâr- 
zierii eliberării, se hotărăşte să dezerteze, întor- 
cându-se în Transilvania pe cărările ascunse ale 
munților. Aici, se pare, s-a alăturat cetei de „răz- 
vrătiţi“ ai lui Pintea Gligor, vestitul erou al Mara- 
mureşului, devenind unul dintre căpitanii acestu- 
ia, datorită vastei sale experiențe militare dobân- 
dite în armata imperială. După uciderea lui Pin- 
tea, căpitanul Tănase Todoran rătăceşte prin 
munți şi, pe vreme de iarnă, trece în Moldova, 
unde se înrolează în oastea domnitorului Mihail 








70 


anul VIII e nr. 83 - 84 


VIA SACRA 


ROST 





Racoviţă, slujind aici cu credință şi devotament 
mulți ani. Pentru eroismul lui a fost remarcat şi 
răsplătit de domnitor prin ridicarea la rangul de 
răzeş domnesc în anul 1717, primind un domeniu 
considerabil, care îi asigura acum o viață îndestu- 
lată. 

Chiar dacă risca arestarea şi condamnarea 
pentru dezertare din armata imperială şi impli- 
care în revolta lui Pintea, Tănase Todoran renun- 
ță după o vreme la viața liniștită şi respectabilă 
din Moldova şi se întoarce în Transilvania. Ceea 
ce l-a determinat să se întoarcă de dincolo de 
Carpaţi au fost veştile îngrijorătoare despre pre- 
siunile şi persecuțiile pornite de habsburgi împo- 
triva românilor pentru a-i convinge să treacă de 
la credinţa ortodoxă la unirea cu Roma. Era pe- 
rioada de după tragicul an 1701, când mitropoli- 
tul ortodox Atanasie Anghel, în urma unor şanta- 
je şi presiuni morale fără precedent, apostaziază 
de la Ortodoxie şi devine primul episcop unit cu 
Roma din Ardeal. Românii de aici rămân pentru 
multă vreme fără un episcop ortodox, fiind su- 
puşi prin diverse metode unor presiuni morale şi 
umilințe sociale din partea autorităţilor pentru 
a-l urma pe ierarhul lor apostat Atanasie, pe care 
acum îl numeau Satanasie. 

Întors în Transilvania supusă acestor urgii 
religioase, Tănase Todoran nu este uitat de către 
stăpânire pentru nesupunerile lui, fiind arestat şi 
închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea 
Bistriţa. În anul 1750 este eliberat din conside- 
rarea „adâncei bătrâneţe“, aşa cum aflăm dintr-o 
însemnare în registrul oraşului Bistriţa, şi se 
întoarce în Bichigiu. Deşi avea o vârstă înaintată, 
după eliberare acesta se implică activ în viața 
socială a văii Someşului, fiind până în anul 1758 
judele satului Bichigiu, funcţie similară cu pri- 
marul de astăzi, şi colector de contribuţie în sate- 
le din zonă, care aparțineau magistratului cetăţii 
Bistriţa. Prozelitismul agresiv şi perfid al catoli- 
cismului în satele româneşti a fost făcut cunoscut 
mai ales prin revolta monahului Sofronie din anii 
1759 - 1761, care a cuprins aproape toată Transil- 
vania. Acesta arăta clar că sub masca păstrării rit- 
ului ortodox se încearcă schimbarea credinţei şi 
dezbinarea religioasă a românilor. Se spune că şi 
Tănase Todoran ar fi intrat în legătură cu vestitul 


monah din Munţii Apuseni, care a pornit revolta. 
Cu siguranță bărbatul din Bichigiu a asistat îngri- 
jorat şi neputincios, ca mulţi alții, după înăbu- 
şirea răscoalei religioase a lui Sofronie, la masa- 
crul odiosului general von Bokow, care, sub bine- 
cuvântările perfide ale episcopului unit Petru 
Pavel Aron, a distrus cu tunurile zeci de sate şi 
mănăstiri ortodoxe ale Ardealului. 

În tot acest timp, Tănase Todoran a fost un 
aprig, apărător al drepturilor religioase şi sociale 
ale românilor năsăudeni, împotriva abuzurilor 
magistratului Bistriţei. Conştient de intenţiile 
Vienei şi de subterfugiile Bistriţei, începe să-şi 
afirme tot mai mult crezul său, accentuând latura 
religioasă a problemelor românilor prin apăra- 
rea credinţei ortodoxe strămoşeşti. Conform tra- 
diţiei păstrate în zona Năsăudului, la moartea fiu- 
lui său nu a acceptat ca acesta să fie împărtăşit de 
către un preot unit, considerând actul ca o abate- 
re de la credința ortodoxă şi atragere subtilă spre 
uniatism. În acel moment, episcopul unit al 
Transilvaniei era Petru Pavel Aron, care, cu spri- 
jinul Curţii de la Viena, încerca să aducă la uniaţie 
pe toți românii ardeleni, trimițând preoți uniţi în 
toate satele ortodoxe. Acesta a întâmpinat, chiar 
după înfrângerea revoltei lui Sofronie, o dârză 
rezistență în zona Năsăudului al cărei pilon de 
bază era Tănase Todoran din Bichigiu. Bătrânul 
oştean nu se sfieşte, împreună cu bichigenii, să-l 
înfrunte pe episcopul unit în mod direct la 4 mai 
1763, închizându-i biserica la vizita canonică de 
pe valea Someşului, chiar înainte cu o săptămână 
de evenimentele cruciale de la Salva, deşi era 
conştient de efectele pe care le poate avea această 
atitudine. 

Momentul care l-a consacrat pe Tănase 
Todoran, atestându-i curajul şi calitatea de martir 
şi mărturisitor al credinţei ortodoxe, a fost revol- 
ta de la Salva din 10 mai 1763. După problemele 
religioase şi sociale din 1759-1761, împărăteasa 
Maria Tereza a decis să înființeze două regimente 
de graniță pentru întărirea siguranței imperiului, 
la Orlat, în zona Sibiului, şi la Năsăud, în ţinutul 
Bistriţei. În aceste regimente noi urmau să fie în- 
rolați români ardeleni, care aveau să dobân- 
dească astfel şi anumite drepturi şi privilegii im- 
periale. Intenţia împărătesei, dusă la îndeplinire 





anul VIII e nr. 83 - 84 


7I 


ROST 


VIA SACRA 





de generalul von Bukow, urmărea nu doar milita- 
rizarea acestor ținuturi pentru siguranța statală, 
ci şi atragerea la uniaţie a românilor ortodocşi, 
pentru a fi controlaţi mai bine. În cele două zone, 
Sibiu şi Năsăud, erau încă multe probleme serioa- 
se în ceea ce priveşte răspândirea unirii cu Roma 
printre români. Aceştia îşi apărau cu dârzenie 
credința strămoşească, mai ales că acum aflaseră, 
în urma mişcărilor împotriva uniaţiei, de încer- 
cările viclene ale habsburgilor de a-i atrage la 
catolicism. 

Imediat după decretul imperial din 1762, 
prin care se înființau cele două regimente, Tănase 
Todoran împreună cu alți conducători ai satelor, 
care urmau a fi militarizate, a plecat la Viena pen- 
tru a solicita Curţii garanții în privința drepturilor 
şi privilegiilor promise românilor, dar mai ales 
dreptul de a păstra credința ortodoxă. Aceştia 
s-au întors cu promisiunea că le vor fi acceptate 
toate cererile, producând mare bucurie năsăude- 
nilor, care s-au declarat gata de a primi armele, 
intrând în regimentul grăniceresc. Lucrurile au 
mers astfel relativ bine sub organizarea generalu- 
lui Bukow, urmând ca în cursul anului 1763 noii 
grăniceri români să depună jurământul de cre- 
dință, devenind cetăţeni liberi ai imperiului cu 
drepturi depline. Existau astfel mari speranţe că 
românii intrați în regimentele grănicereşti pot 
rămâne în credința lor ortodoxă strămoşească, 
mai ales că împărăteasa Maria Tereza, după răs- 
coala lui Sofronie, a acceptat ca ortodocşii să aibă 
episcopul lor, după o perioadă de 60 de ani, în 
persoana ierarhului Dionisie Novacovici, de 
neam sârb, instalat la Rășinari în 1761. 

La 10 mai 1763 avea loc la Salva, pe locul nu- 
mit „La Mocirlă“, acţiunea de inaugurare a regi- 
mentului grăniceresc năsăudean, prin depunerea 
jurământului de credință în fața generalului im- 
perial Bukow şi, surprinzător pentru cei prezenți, 
a episcopului unit Petru Pavel Aron. Surprinză- 
toare era prezența episcopului unit la acest mo- 
ment, deşi noii grăniceri români erau de credință 
ortodoxă şi aveau în acel moment un ierarh la 
Răşinari, iar Curtea imperială le promisese drep- 
tul de a-şi păstra credința strămoşească. Acum are 
loc episodul crucial pentru valea Someşului a 
revoltei lui Tănase Todoran, care a avut curajul să 


ia în mâinile sale întreaga greutate a confruntării 
cu imperiul, împotrivindu-se demn temutului 
general Bukow şi ambiţiosului episcop unit Aron. 
După citirea hotărârii imperiale, în faţă a ieşit 
bătrânul Todoran care a poruncit grănicerilor să 
arunce armele, pentru că actul imperial nu cu- 
prindea şi drepturile promise, în special păstra- 
rea credinţei ortodoxe şi eliberarea deplină din 
iobăgie. Se spune că Tănase Todoran a mers chiar 
lângă episcopul Aron şi l-a întrebat: „De unde ești, 
fătul meu?“ iar episcopul i-a răspuns: „De la Blaj“ 
după care bătrânul i-a spus răspicat: „No, atunci 
dacă eşti de Ia Blaj şi acolo ţi-o dat împărăteasa 
domeniu, du-te Ia locul tău şi stai liniștit; nu mai 
veni pe aici să ne tulburi pe noi în credința noas- 
tră“! Şi la scos de după umăr prin mulțime la 
drum. 

Imediat pe platoul „La Mocirlă“ s-a produs o 
adevărată învălmăşeală, pe care n-au reuşit să o 
potolească nici generalul, nici episcopul, nici re- 
prezentanții locali ai imperiului. Istoricii Virgil 
Şotropa şi Teodor Tanco arată că trei factori i-au 
determinat pe români să se împotrivească 
deciziei imperiale: încercarea deghizată de a-i 
converti pe grăniceri la catolicism, prin jurământ 
față de episcopul unit; conscrierea în regiment cu 
acelaşi statut de iobagi, problemă clarificată doar 
în 1766 prin noul statut militar; şi faptul că toți 
ofițerii regimentului erau străini de neam şi îi dis- 
preţuiau pe români, tratându-i cu o severitate 
excesivă. Toţi au fost cuprinşi de neîncredere şi 
amărăciune şi au izbucnit într-o revoltă spontană, 
încât atât generalul Nicolae Adolph von Bukow şi 
episcopul Petru Pavel Aron au scăpat cu greu, fu- 
gind peste dealurile din jur. Oamenii revoltați, 
deşi i-au alungat pe reprezentanții autorităților, 
nu s-au dedat la acte reprobabile, ci s-au întors 
dezamăgiţi la casele lor, având credința că au fost 
înşelați şi mințiți pe față. 

Acţiunea de împotrivire a năsăudenilor a 
fost raportată imediat Vienei, care a calificat-o 
drept răscoală militară, stabilind o comisie care 
să o cerceteze după legile militare. La scurt timp 
este arestat bătrânul Tănase Todoran, considerat 
capul răzvrătirii, împreună cu alți 20 de ţărani nă- 
săudeni, şi judecaţi pentru atitudinea lor demnă 
şi curajoasă faţă de imperiu. În mai puţin de o 





72 


anul VIII e nr. 83 - 84 


VIA SACRA 


ROST 





Şt ATANASK TOMRAH 


(i 








lună cei învinuiți au fost corturi după legile 
militare la pedeapsa cu moartea, pentru afrontul 
adus deciziilor imperiale habsburgice. Execuţia a 
avut loc la 12 noiembrie 1763 Ia Salva, exact pe 
locul revoltei din luna mai: Tănase Todoran din 
Bichigiu, în vârstă de 104 ani, a fost zdrobit cu 
roata, ca principal vinovat, iar alţi trei răzvrătiți, 
Vasile Oichi din Telciu, Grigore Manu din Zagra şi 
Vasile Dumitru din Mocod, au fost spânzurați; 
celorlalți li s-a comutat pedeapsa cu moartea în 
închisoare sau biciuire publică. Se povesteşte 
despre bătrânul Todoran că şi atunci când era pe 
roată şi i se sfărâmau oasele încă striga: „Români, 
punturile (adică cele patru puncte impuse de 
catolicism: primatul papal, filioque, azima şi pur- 


gatoriul) pentru noi sunt moarte veșnică! Nu vă 


dați unirii, traților!“. Câteva zile trupurile celor 
patru martiri au fost lăsate la vedere pentru ca 
țăranii români să ia aminte, după care au fost 
îngropate chiar în acelaşi loc pe platoul Salvei. 
În acest fel s-au jertfit pentru credința şi 
demnitatea lor cei patru români vrednici de nea- 





SCI MARII 
NASAVDGA 


img LR N ŞASE EMITA 





Stinții năsăudeni 





mul lor, anticipând oarecum marea răscoală ro- 
mânească a lui Horea din 1784, cauzată tot de io- 
băgie şi presiunea trecerii la catolicism. După exe- 
cutarea celor patru martiri, a urmat o mare pri- 
goană în satele din jur, încât mulți dintre cei care 
au participat activ la revoltă şi-au căutat scăparea 
prin ascunzişurile munţilor sau au trecut în 
Moldova, părăsindu-şi vetrele părinteşti. Timp de 
aproape un an a ţinut teroarea şi frica în zona văii 
Someşului, până când Viena a trimis alţi ofițeri la 
regimentul grăniceresc de aici, în frunte cu 
colonelul Carol de Enzemberg, care cu prudență 
şi mult tact au reuşit să-i liniştească pe români. 
Chiar şi în aceste condiţii, Curtea de la Viena a 
fost nevoită să facă unele concesii românilor de 
aici, încercând în schimb prin toate metodele să-i 
atragă la catolicism, pentru că acesta era scopul 
ascuns al măsurilor sale şi una dintre condiţiile 
întăririi controlului imperial asupra zonei văii 
Someşului. 

Evenimentele de Ia Salva din 1763 confirmă 
întru totul faptul că autorităţile habsburgice nu 





anul VIII e nr. 83 - 84 


73 


ROST 


VIA SACRA 





doreau decât o supunere a someşenilor indife- 
rent de condiţii. Modificarea termenilor unei înţe- 
legeri nu era un obicei nou şi reacţia lui Todoran 
a fost determinată nu de formula jurământului, ci 
de conţinutul actului respectiv, care nu mai cores- 
pundea cu cele făgăduite la Viena de către 
împărăteasă. Tănase Todoran a înțeles că la 
umbra pachetului cu promisiuni se ascunde altce- 
va, şi anume, intenția vicleană a imperialilor de 
a-i atrage pe români la unirea cu Roma. Catolici- 
zarea era un scop foarte important pentru habs- 
burgi, deoarece prin intermediul credinţei se 
putea foarte bine coordona şi controla populația 
românească. De aceea, ulterior unirea s-a realizat 
în multe zone ale Ardealului prin interesul direct 
al Curţii de la Viena, care în schimbul unor drep- 
turi şi privilegii sociale şi economice, a obținut 
din partea unor români aderarea formală la 
Biserica Română Unită cu Roma, păstrând ritul şi 
tradiția ortodoxă în mare măsură. 

Chiar dacă prin trecerea la uniaţie s-au 
deschis pentru românii ardeleni noi perspective 
şi condiţii mai bune de viață, ea a însemnat în 
fapt ruperea de credința strămoşească ortodoxă, 
care asigura unitatea neamului românesc, şi 
dezbinarea religioasă a românilor, aşa cum do- 
reau, având tot interesul, stăpânii habsburgi. 
Teza că prin unirea cu Roma s-a salvat neamul 
românesc de la calvinizare este una strict de 
propagandă greco-catolică şi nu are nici o valoare 
sau acoperire istorică. Aceasta pentru că acţiunile 
de calvinizare au încetat după venirea habs- 
burgilor în 1686, iar apoi, a existat în paralel 
după uniaţia din 1701 şi o Biserică Ortodoxă în 
Transilvania care nu s-a calvinizat şi nici nu s-a 
catolicizat, ci a cunoscut o mare dezvoltare şi 
creştere duhovnicească mai ales în vremea mare- 
lui mitropolit Andrei Şaguna. Pe de altă parte, 
este absurd să se spună că prin unirea cu Roma, 
adică prin trecerea la catolicism, s-a salvat cre- 
dința ortodoxă de calvinizare, întrucât atât ade- 
rarea la calvinism, cât şi unirea cu catolicii însem- 
nă apostazia de la Ortodoxie şi pierderea ei. 

Tănase Todoran, împreună cu ceilalți trei 
martiri români ortodocşi, Vasile Oichi, Grigore 
Manu şi Vasile Dumitru, s-au jertfit pentru cre- 
dință şi neam, nesuportând să vadă cum Ortodo- 


xia românească este „batjocorită“ de cei străini. 
Pentru curajul şi demnitatea lor martirică, dra- 
gostea de credința ortodoxă şi asumarea deplină 
a spiritului românesc, în anul 2007 Sfântul Sinod 
al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât cano- 
nizarea celor patru mucenici ai Ortodoxiei arde- 
lene şi cinstirea lor în rândul sfinților mărturisi- 
tori ai lui Hristos pe pământ românesc, având ca 
zi de prăznuire data de 12 noiembrie. Slujba de 
canonizare a avut loc la 11 mai 2008, chiar pe pla- 
toul „La Mocirlă“ de la Salva, locul martiriului, 
unde exact cu 245 de ani şi o zi înainte Tănase 
Todoran a strigat fraților români din regiment: 
„Jos armele!“, în fața generalului austriac şi a 
episcopului unit. Moartea sa martirică a creat o 
puternică impresie în rândul conaţionalilor săi, 
încât chiar marele cărturar ardelean George 
Barițiu, de credință greco-catolică şi fiu de preot 
greco-catolic, a exclamat în secolul XIX: „Umbra 
ta, Tudorane, să-i înveţe pe toți daco-romanii a 
cunoaște ce este constanța şi perseverenţa şi ce 
înseamnă să aibă cineva caracter în orice poziție 
socială s-ar afla!“ 

Astfel, pământul sfânt al Transilvaniei a 
mai adăugat încă patru mucenici ai lui Hristos 
pe altarul credinței strămoşeşti, alături de ierar- 
hii lie lorest şi Sava Brancovici, care s-au 
împotrivit calvinizării, de ieromonahii Visarion 
Sarai şi Sofronie de la Cioara, de preoţii loan 
din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, de credin- 
cioşii Nicolae Oprea Miclăuş din Sălişte şi loan 
Oancea din Făgăraş, care s-au opus uniaţiei, lup- 
tând pentru Ortodoxie, unitatea neamului, i- 
bertatea şi demnitatea noastră. Legendarul 
Tănase Todoran din Bichigiu, care a ţinut sus 
steagul credinței românilor năsăudeni, devine 
acum pentru noi Sfântul Mucenic şi Mărturisitor 
Atanasie Todoran, descris cel mai bine de 
troparul întocmit în cinstea sa: „Luptător pentru 
credință şi neam, biruitor al potrivnicilor lui 
Hristos şi apărător neîntricat al Ortodoxiei, ai 
odrăslit în țara Năsăudului, primind cu bărbăţie 
moarte de martir. Pentru aceasta, nimicind 
amăgirile asupritorilor, ai câștigat cununa cea 
neveştejită a stințeniei. Fericite Atanasie, roagă- 
L pe Hristos Dumnezeu să miluiască şi să mântu- 
iască sufletele noastre“. 





74 


anul VIII e nr. 83 - 84 


VIA SACRA 


ROST 











Ca 


- Zaheu Vameşul 


Miniştrii de finanţe 


Paul Ghiţiu 





aheu, personajul întâmplării din Evanghe- 

lia duminicii a 32-a după Rusalii, este un 

soi de ministru al finanţelor - stabileşte şi 
colectează la buget impozitele şi taxele vremii- 
de acum două mii de ani. Şi atunci, ca şi acum, ne- 
dreptăţile erau o regulă şi nu o excepție (vameşii 
adunau pentru rege, dar şi pentru ei) şi tot la fel, 
ne spune de nenumărate ori textul Bibliei, dar şi 
alte texte ale vremii, cei mai asupriţi erau cei 
săracii şi văduvele, adică cei mai fără apărare. 

Ce s-a întâmplat însă atât de excepțional cu 
acest om, atât de jos căzut în viaţa lui şi în ochii 
semenilor, pentru a ajunge erou pilduitor al 
Noului Testament, model pentru alţii? Ce a făcut 
Zaheu, mai marele vameşilor? Să depănăm şi să 
descoasem povestea sa. 

L-a căutat pe Dumnezeu. Auzind de sosirea 
lui lisus, Zaheu, împins - ca şi orbul de duminica 
trecută - în spatele mulțimii, se urcă într-un 
copac, şi astfel iese în afara masei, se singular- 
izează. Şi tot asemenea, lisus îi răspunde, îi arată 
că ştie de existența sa, îi zice chiar pe nume: 
Zahee, grăbeşte-te de te coboară jos, căci astăzi 
trebuie să rămân în casa ta! 


Dar ce căuta un personaj atât de important 
al statului, şi atât de dezlegat de morala credinței, 
în drumul lui Hristos? Ar fi putut fi curiozitatea, 
dar modul de acţiune nu se potriveşte cu statutul 
social şi cu posibilitățile vameşului. Aflăm însă 
imediat căci: 

L-a primit în casa sa. lisus pare că s-a invitat 
la el acasă. Dar dacă EI îi ştie numele, cu siguranță 
(şi normal pentru Dumnezeu) îi ştie şi gândurile, 
iar îndemnul Său îl putem înţelege ca un răspuns 
la o invitaţie mută a vameşului, poate nici sieşi 
mărturisită. Şi chiar aşa sună cuvintele Mântuito- 
rului: a acceptare. Iar Zaheu a coborât degrabă şi 
L-a primit, bucurându-se. Zaheu s-a bucurat pen- 
tru că îl aştepta; iată răspunsul la întrebarea de 
mai sus. Curiozitatea, câtă o fi fost, era doar for- 
ma; conţinutul era altul, mult mai din adânc. 

Şi-a mărturisit păcatele de bună voie şi şi-a 
luat singur canon de pocăință. Odată ajuns Iisus 
în casa vameşului, acesta anunță că împarte ju- 
mătate din averea sa săracilor, iar celor pe care i-a 
nedreptăţit le va da înapoi împătrit. Ar putea fi un 
răspuns la murmurele dezaprobatoare ale evrei- 
lor drepteredincioşi față de faptul că lisus a intrat 
să găzduiască la un om păcătos, o încercare de a 
câştiga bunăvoința tuturor? Dar Zaheu face mai 





anul VIII e nr. 83 - 84 


75 


ROST 


VIA SACRA 





mult decât un gest conjunctural: îşi ia ca legă- 
mânt pentru viitor să repare greşelile trecutului 
şi să fie de acum înainte un om drept. 

Iar lisus, care cunoştea pregătirea sufletului 
său, mustrările de conştiinţă şi părerile de rău, 
dar şi speranța de a fi iertat, îl dezleagă de păcate: 
Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi 
acesta este fiul lui Avraam. 

Iată cum un om bogat, un puternic nedrept al 
acelor zile, s-a mântuit. Ceea ce nu am auzit a se 
întâmpla astăzi: nici unul dintre puternicii, bogaţii 
şi, de regulă, nedrepții acestor vremuri - şi nu ne 
gândim numai la miniştrii de finanțe - nu a par- 
curs acest drum urmând acest model simplu. Şi 
nici dintre cei mai mici ca ei, următorii lor şi urmă- 
torii următorilor lor nu se aude vânt de mustrări 
de conştiinţă şi de schimbare, deşi de „schimbare“ 
auzim mereu (doar schimbarea cadrelor, nu şi a 
obiceiurilor). Şi aşa, tot mai mult, se propagă în 


societatea românească modelul invers: fără 
conştiinţă, fără limite, fără Dumnezeu. 

Fiecare din noi este însă, oarecum, un 
Zaheu, iar casele noastre sunt ca ale lui, pentru că 
în noi, ca şi în ele, stăpâneşte mândria, lăcomia, 
răutatea, egoismul, nepăsarea, desfrâul; adică 
trupul trecător şi moartea veşnică. Dar 
Dumnezeu, care pe toate le ştie, chiar şi pe cele 
mai ascunse suferințe din inimile noastre, nu 
numai că ne aşteaptă: El vine înaintea noastră să 
ne cheme la căință, aşteaptă să-l poftim în casa 
sufletului nostru, să ne ajute să ne aflăm 
greşelile, să le mărturisim şi să luptăm în viitor cu 
ele. Dacă vom striga, ca orbul, sau ne vom sui în 
copac, ca Zaheu, dacă-l vom pofti la noi, ne vom 
regreta sincer păcatele şi ne vom îmbrăca cu 
hainele rugăciunii şi faptelor bune şi nouă ne va 
spune: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia. 
Amin! 








anul VIII e nr. 83 - 84 


VIA SACRA 





Noţiuni introductive 
despre Apocalipsă 


Arhim. dr. Chesarie Gheorghescu 





două forțe spirituale şi recapitularea firii 
în Dumnezeul. 

Cuvântul Apocalips, apocalipsă, este un cu- 
vânt grecesc (apocalipsis) care înseamnă Revela- 
ție, Descoperire divină sau destăinuire. Aici, în 
Noul Testament, Apocalipsa este numită Desco- 
perirea lui lisus Hristos pe care a dat-o Dumne- 
zeu. Această Descoperire (Revelaţie) a făcut-o 
lisus Hristos robului Său, Apostolul Ioan, „ca 
(loan) să arate robilor săi (creştinilor) cele ce tre- 
buie să se petreacă în curând“ (Apoc. 1, 1), în 
lume. Apocalipsa cuprinde însă o descoperire 
parțială a învățăturii Domnului, a apostolilor şi a 
Bisericii, îndeosebi cea despre viitorul şi perse- 
cuţiile Bisericii şi despre biruința finală, prin 
căpetenia sa, Mielul lui Dumnezeu. 


pocalipsa este Războiul nevăzut între cele 


Noţiuni introductive 
la Apocalipsă 


În linii mari planul Apocalipsei se prezintă 
astfel: 

- Titlul şi adresarea (cap.I, 1-8); 

- Scrisori către cele şapte Biserici (1, 9-3-22); 

- Tronul (scaunul) lui Dumnezeu şi curtea 
cerească (4, 1-11); 

- Cele şapte peceţi (5, 1-8, 6); 

- Cele şapte trâmbiţe (8, 7-11, 19); 

- Cele şapte semne (12, 1-15, 4); 

- Cele şapte cupe (15, 5-16, 21); 

- Babilonul cel mare (17, 1-19, 5); 

- Biruința lui Hristos (19, 6-22, 5); 

- Epilog (22, 6-21). 

Să fim cu luare aminte îndeosebi şi la cele 
profeţite în Apocalipsă, începând cu capitolul 10, 


13 şi următoarele până la capitolul 22, inclusiv. 
Despre îngerul şi cartea cea mică deschisă (10, 3- 
4), precum şi despre cele şapte tunete de pe uscat 
şi de pe mare, spune Sfântul Andrei de Cezareea, 
ar putea fi interpretate ca „şapte glasuri ale unui 
înger tunător sau ca şapte îngeri care anunță 
evenimente diferite ce urmează să aibă loc în 
viitor, în viața lumii, în general“. Ceea ce spun 
aceşti vestitori este cu neputinţă de ştiut acum, 
dar se va descoperi pe parcursul istoriei, prin 
întâmplările ce vor avea loc de-a lungul timpu- 
lui... Cunoaşterea deplină şi înțelegerea celor de- 
spre care ei vorbesc, aparţin, mai ales, vremurilor 
de pe urmă. Unii interpreți presupun că aceste tu- 
nete sunt şapte perioade din istoria omenirii: 1. 
biruința creştinismului asupra păgânismului, 2. 
marea migrație de popoare şi căderea Imperiului 
Roman, în locul căruia s-au ridicat noile stăpâniri 
creştine; 3. apariția Islamismului şi năruirea 
Imperiului Bizantin; 4. perioada cruciadelor; 5. 
diminuarea credinței în Bizanțul deja supus 
Islamului şi în vechea Romă, unde domnea spiri- 
tul absolutist religios latino-occidental, ce a avut 
drept rezultat apariţia apostaziei în Biserica 
Catolică prin intermediul Reformei; 6. revoluțiile 
şi instaurarea pretutindeni în lume a anarhiei 
sociale, din care va ieşi fiul pierzării - Antihristul 
pomenit în Apocalipsă (cap. 13); 7. restaurarea 
Imperiului Roman, adică noul imperiu mondial, 
avându-l la conducere pe omul păcatului, Fiara 
apocaliptică. 

În curând însă puterea întunericului se va 
desființa; Satana va fi înfrânt şi zdrobit, cei drepți 
şi sfinţi vor fi binecuvântaţi şi răsplătiți pentru 
faptele şi sfințenia vieții lor (Matei, 25). Iar după 
judecata din urmă şi restaurarea Împărăției lui 
Dumnezeu, în acel Nou Ierusalim (Apocalipsa, 
21), va fi recapitulată în Hristos şi în noua 


1 Pr. Dr. lon Mircea, Apocalipsa, Bucureşti, 1995, p.9, Idem, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, p.32. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


77 


VIA SACRA 





împărăție toată suflarea omenească, de la Adam 
până la ultimul om existent în lume. Căci El ne-a 
făcut cunoscut taina voinței Sale, planul din 
veşnicie a lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi 
înfăptuirea lui, care nu poate fi cunoscut decât 
prin lumina unei dezvăluiri din partea lui 
Dumnezeu, „după bunăvoința Sa, astfel cum 
hotărâse în Sine, mai înainte spre iconomia 
plinirii vremurilor, ca toate cuprinse iarăşi în 
Hristos cele din ceruri şi cele de pe pământ toate 
întru el“ (Efeseni 1, 9-10). Atunci când toate vor fi 
recapitulate în Hristos - Fiul lui Dumnezeu şi vor 
fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi se va supune 
Celui ce I-a supus Lui toate, pentru ca Dumnezeu 
(Cel în Treime lăudat) să fie totul în toate (1 
Corinteni 15, 21-28). Deci, după nimicirea 
împărăției lui Satan şi aruncarea lui şi a slujito- 
rilor lui cu oştile lor în focul Gheenii sau iezerul 
de foc (Apocalipsa 20, 14-15), se va restabili defi- 
nitiv Biserica Biruitoare. O dată cu ultima biru- 
inţă va lua sfârşit lumea actuală, care va face loc 
Bisericii sau Împărăției cereşti a veşniciei, a celor 
fericiți (Apocalipsa 21-22; I Corinteni 15, 24-28). 
Învățătura finală pe care ne-o dă Sfântul 
Apostol Ioan în Cartea Apocalipsei este că războ- 
iul ei nevăzut între bine şi rău, ne cere râvnă şi 
dragoste nețărmurite întru păstrarea cu prețul 
vieţii a dreptei noastre credințe pentru a o putea 
apăra şi transmite neştirbită urmaşilor noştri în 
viitor, în toată integritatea ei. Astfel, El, Logosul 
divin, fiind Alta şi Omega, cel dintâi şi cel de pe 
urmă, începutul şi sfârşitul (Ioan 1, 1-16; Apoca- 
lipsa 22, 12-13), fericiţi vor fi toţi cei curaţi şi 
vrednici să intre în Împărăţia Sa şi să se 
împărtăşească din Pomul vieţii veşnice. Amin! 
Descoperirea completă a învățăturii despre 
răscumpărarea neamului omenesc a fost predată 
de Mântuitorul lisus Hristos şi transmisă de 
Apostolii Săi prin viu grai, adică prin vorbire sau 
propovăduire. Această învățătură predată verbal 
se numeşte Sfânta Tradiţie primară sau nescrisă, 
păstrată prin Biserică. Din această Tradiţie orală 
au scris, apoi, abia mai târziu, câte ceva şi treptat, 
dar numai ocazional, patru dintre marii apostoli: 
Matei, loan, Pavel şi Petru şi patru din cei 70: Mar- 
cu, Luca, Iacob şi Iuda. Cele 27 de scrieri ale lor al- 
cătuiesc Noul Testament care se încheie cu Apoca- 





lipsa. Deci numai aceste două izvoare de cre- 
dință, Sfânta Tradiţie primară, păstrată de Bise- 
rică peste veacuri, şi Sfânta Scriptură a Noului 
Testament cuprind întreaga descoperire a Mântu- 
itorului şi a Apostolilor, încheiată Ia finele secolu- 
lui 1, cu scrierile Sfântului Apostol loan (90-100). 

Apocalipsa priveşte, deci, viitorul Bisericii, 
cu persecuțiile şi biruinţele ei peste veacuri şi 
milenii, până la sfârşitul acestei lumi. În ea sunt 
descrise la modul figurat judecăţile lui Dumne- 
zeu - asupra omenirii - în decursul istoriei până 
la judecata finală, urmată de viaţa veşnică, după 
a doua venire a lui Domnului. Atunci EL (Mielul 
înjunghiat) va birui definitiv pe balaur cu 
proorocul mincinos şi cu moartea (Apocalipsa 19, 
20; 20, 10-14; I Corinteni 15, 23-28). Apocalipsa 
cuprinde şi fapte istorice (2-3), dar cea mai mare 
parte este de cuprins profetic, privind trecutul, 
prezentul şi, mai ales, viitorul Bisericii în lume. 
Ea priveşte faptele preexistente în istorie sau în 
prezent şi în viitor, până la Parusia cea Mare sau 
a doua venire a Domnului. Apoi trece în veşnicie, 
după biruinţa finală a Mielului Împărat, cu oastea 
Lui cu care luptă ca un războinic în apărarea 





78 


anul VIII e nr. 83 - 84 


VIA SACRA 


ROST 





Bisericii - Împărăţia Lui, împotriva stăpânitoru- 
lui acestei lumi, balaurul-diavol, cu oastea lui şi a 
împăraţilor lumii, aliaţii lui2. 

Pentru a putea înțelege în oarecare măsură 
forma nouă a Apocalipsei, este necesar să arun- 
căm o privire rapidă asupra literaturii profetice şi 
apocaliptice din trecut. Proorocii Vechiului Tes- 
tament erau, la început, predicatori. În anumite 
împrejurări religioase, politice, sociale, ei se fă- 
ceau interpreţii voinţei lui Dumnezeu, a păstrării 
credinței, ei îndemnau poporul sau pe conducă- 
torii lui la pocăință, amenințau cu mânia sau 
pedeapsa lui Dumnezeu. Mai târziu cuvântul viu 
al predicii este înlocuit cu mesajul profetic scris. 
Conţinutul se modifică şi el. La unii prooroci, 
mesajul lor este întreţesut cu elemente noi: sfâr- 
şitul lumii, împărăţia viitoare a lui Dumnezeu. În 
ultima fază, aceste elemente vor înlocui cu totul 
forma de expresie profetică din trecut. Literatura 
apocaliptică propriu-zisă nu a fost admisă printre 
scrierile sfinte ale Tudeilor. Acest nume i-a fost 
dat, de altfel, prin comparaţie cu conţinutul şi nu- 
mele scrierii Sfântului loan Evanghelistul. Scri- 
erile apocaliptice, iudaice se ocupă cu sfârşitul 
lumii şi al istoriei omenirii şi cu începutul 
perioadei de mântuire. Scopul lor era dezvă- 
luirea planurilor lui Dumnezeu cu privire la om. 
Pe baza unei interpretări a istoriei trecute a po- 
porului evreu, autorii vor să garanteze exacti- 
tatea prezicerilor referitoare Ia viitor. Evenimen- 
tele dinaintea sfârşitului lumii sunt, în general, 
zugrăvite în culori înfiorătoare. Bineînţeles, în- 
demnurile şi învățăturile cu caracter religios ocu- 
pă, în ele, un loc de frunte. 

Deosebirea între aceste scrieri şi profeţi este 
nu numai pe tărâmul conţinutului, ci şi în forma 
expresiei. În general, proorocii deţin dezvăluirile 
lor şi misiunea ce le este încredințată pe baza 
unei chemări interioare care le-a fost adresată lor 
personal (pe baza inspiraţiei lor divine), pe când 
scriitoriilor apocaliptici tainele dumnezeieşti le 
sunt descoperite în viziuni, fie în stare de extaz, 
fie în visuri. Autorii apocaliptici nu prezintă viziu- 
nile (vedeniile) privitoare Ia viitor într-o desfăşu- 
rare de evenimente istorice, ci în imagini şi ale- 


2 1dem, Apocalipsa, pp.9-10. 


gorii. Astfel, persoane omeneşti pot fi înlocuite 
prin animale, fapte istorice prin fenomene ale 
naturii. Prin forma ei, Apocalipsa Sfântului loan 
se aseamănă cu scrierile apocaliptice iudaice; se- 
rii de viziuni cu înțeles simbolic şi alegoric, stări 
de extaz ale autorului, vederea evenimentelor de 
la sfârşitul lumii, cu domnia lui Antihrist, pedep- 
sirea puterilor potrivnice lui Dumnezeu, venirea 
întru slavă a Mântuitorului Hristos, judecata lu- 
mii, fericirea celor aleşi. Scopul urmărit de Sfân- 
tul Evanghelist Ioan este religios: întărirea fide- 
lităţii faţă de Dumnezeu şi de Iisus Hristos, stator- 
nicia şi răbdarea în aşteptarea persecuțiilor ce 
amenință Biserica. Îndemnurile adresate celor 
şapte Biserici din Asia au caracteristica deosebită 
că sunt concrete, precise şi directe, fără a se 
pierde în generalități, cum este cazul în celelalte 
scrieri apocaliptice. Din tot cuprinsul Apocalipsei, 
Sfântul Ioan iese în relief ca un adevărat profet. 
Descoperirile lui sunt recunoscute de toți comen- 
tatorii din toate timpurile ca autentice şi nu ca 
nişte născociri sau simple închipuiri. 

Apocalipsa începe, ca la o mare parte din 
profeţi, printr-o vedenie în care i se adresează 
chemarea la opera pe care îl aşteaptă: Hristos îi 
dă însărcinarea să le scrie celor şapte Biserici din 
Asia. În aceste scrieri, Ioan ni se descoperă ca 
unul ce pătrunde în adâncul inimii omeneşti cu 
privirea caracteristică a profeților şi aleşilor lui 
Dumnezeu de altă dată. Severitatea tonului folo- 
sit în aceste scrisori, precum şi siguranța judecății 
pronunțate împotriva unora dintre comunități 
nu se pot sprijini decât pe împuternicirea primită 
de la Dumnezeu. Apocalipsa Sfântului loan poar- 
tă de la un capăt la altul pecetea unei scrieri creş- 
tine. Ni-l vesteşte pe lisus Hristos, cel răstignit, 
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii aşezat la 
dreapta tronului lui Dumnezeu şi care va veni ca 
judecător la sfârşitul lumii. Mesia cel anunţat de 
loan este, în acelaşi timp, Om şi Dumnezeu. El 
este Întâiul şi Ultimul, Începutul şi Sfârşitul, Alfa 
şi Omega, Regele regilor şi Domnul domnilor, 
veşnicul Viu, Atotştiutor. EI este Stăpânul ceresc 
al celor credincioşi, iar la sfârşitul veacurilor va 
apărea ca Judecător şi Domn al lumii. 


3 Pr. Dr. Emil Pascal, Nouveau Testament (Noul Testament), Paris, Editions du Dialogue, 1992, pp.88-89. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


79 


ROST 


VIA SACRA 





Autorul Apocalipsei ni se prezintă ca fiind 
Ioan (1, 1, 4,9; 22,8), frate al celor cărora le scrie. 
Nicăieri nu spune că este apostol, ci profet (1, 1-3; 
22, 6). Tradiţia Bisericii creştine a recunoscut în 
el pe Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu şi frate 
cu Iacov (Marcu 1, 19). Sfântul Iustin Martirul 
(100-164), Sfântul Irineu, episcopul Lyonului 
(135-200), Clement din Alexandria (160-215), 
Hipolit al Romei (150-215), Origen (185-254) sunt 
unanimi în această privință. Doar Diodor din 
Alexandria (m. 264) afirmă că autorul nu poate fi 
identic cu cel care a scris a patra Evanghelie şi 
Epistola I loan, deoarece atât stilul, cât şi cuprin- 
sul Apocalipsei sunt deosebite“. Din conținutul 
însuşi al Apocalipsei rezultă că autorul ei este o 
personalitate bine cunoscută în Biserica din Asia 
Mică, căci dacă nu era cunoscut, s-ar fi prezentat 
într-o formă mai precisă cititorilor săi. Din scrie- 
rile pe care le adresează Bisericilor reiese, de 
asemenea, că situaţia lor religioasă îi este bine 
cunoscută, iar severitatea cu care intervine pen- 
tru a le îndrepta dă de înţeles că în faţa lor el avea 
o autoritate incontestabilă şi un prestigiu unic. 
Aceste elemente pot pleda cu suficientă tărie în 
favoarea Sfântului Apostol Ioan. Dificultatea 
principală ţine de diferența de conţinut între 
Evanghelia de la loan şi Apocalipsă sau între 
Apocalipsă şi Epistola 1 Sobornicească a Sfântului 
Ioan. Cu toate că întâlnim unele idei comune în 
aceste scrieri: miel, apă vie, viaţă, poruncă, în Apo- 
calipsă lipsesc multe noțiuni fundamentale ale 
teologiei Sfântului loan: lumină, întuneric, ade- 
văr, har, iertarea păcatelor, dragostea lui Dum- 
nezeu față de oameni, dragostea frățească etc. 

Sfântul Irineu fixează apariţia Apocalipsei la 
sfârşitul domniei împăratului Domițian (81-96), 
ceea ce ar însemna prin anul 94-95. Această da- 
tare este întărită de unele elemente din însuşi cu- 
prinsul scrierii. Scrisorile adresate celor şapte Bi- 
serici principale din Asia Mică presupun că creş- 
tinismul este foarte răspândit în aceste ţinuturi. 
Bisericile trec printr-o criză care dă de înțeles că 
avântul şi prospeţimea vieţii creştine ab initio 
s-au răcit cu timpul. Deci, între întemeierea lor şi 


4 Ibidem, p.90. 
5 Ibidem, p.91. 


momentul acestor scrisori s-a scurs o bună durată 
de timp. În sfârşit, autoritatea şi notorietatea 
apostolului loan nu au putut atinge prestigiul de 
care se bucură decât după o îndelungată muncă şi 
prezență misionară a apostolului în Asia Mică. 
Martirii despre care este vorba în capitolul 6, 9- 
11, sunt, după toate probabilitățile, cei din perse- 
cuţia lui Nero din anii 64-68 şi par să aştepte de 
multă vreme răzbunarea sângelui lor. Apocalipsa 
face dezvăluiri asupra soartei creştinilor în decur- 
sul istoriei lumii, aşa cum s-a menţionat mai sus, 
şi asupra venirii împărăției lui Dumnezeu. 
Mijloacele de expresie, cum s-a arătat, nu sunt 
cele folosite în discursul curent, ci forme, imagini 
şi evenimente cu semnificație simbolică, pe care 
autorul le vede (le primeşte) în stare de extaz. 
Toate acestea au nevoie de explicații, mai ales în 
contextul orientării lor în decursul viitor al isto- 
riei. Altfel nu putem înţelege Ia ce se referă viziu- 
nile profetice avute de Ioan$. Astfel, Apocalipsa 
Sfântului loan, deşi inspirată, foloseşte toate 
mijloacele şi procedeele genului literar, precum: 
aproximaţia (ambiguitatea artistică), hiperbola 
(exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, 
pseudonimia (substituirea de nume proprii), dar 
mai ales simbolismul (al culorilor, al pietrelor şi 
al numerelor). Toate acestea menite aiurea să de- 
concerteze, sub pana Sfântului Ioan, capătă 
transparență, unitate şi sens, în scene de o mare 
densitate simbolică, în care prevalează gustul 
pentru ordine, simetrie şi mişcare dramatică, un 
gust care izbuteşte să învingă precaritatea limbii 
greceşti în care e scrisă opera?. Criticii din timpul 
nostru au în vedere o întreită perspectivă, ce 
aruncă asupra Apocalipsei, din direcții diferite, 
trei mănunchiuri de lumină pentru a lămuri, pe 
cât este posibil, problemele atât de dificile ale 
scrierii. 

Apocalipsa nu e o schiță a istoriei Bisericii 
sau a lumii, ci ea tratează despre sfârşitul istoriei, 
despre toate etapele eshatologice, despre noua 
aşezare a lumii şi despre Împărăţia lui Dumne- 
zeu. În această perspectivă, apocalipsa ne înfăţi- 
şează suferințele, necazurile, judecăţile care se 


6 Bartolomeu Valeriu Anania, Noul Testament comentat, Bucureşti, 1993, p.440. 





80 


anul VIII e nr. 83 - 84 


VIA SACRA 








vor abate asupra Bisericii şi asupra celor necre- 
dincioşi. Dar această interpretare numai în lumi- 
na sfârşitului lumii rupe Apocalipsa de legătura 
ei cu lumea contemporană. Apocalipsa a avut, 
desigur, ca scop imediat întărirea şi încurajarea 
creştinilor din timpul Sfântului Ioan, în lupta lor 
pentru dreapta credință, cu atât mai mult cu cât 
creştinismul primar aştepta să vină cât mai cu- 
rând sfârşitul lumii. De aceea evenimentele anun- 
țate de Apocalipsă sunt pe curând (1, 1). Faptele 
istorice, situaţia politică şi religioasă la care face 
aluzie Apocalipsa, se pot înţelege foarte bine în 
timpul autorului: Imperiul Roman şi Roma însăşi 
(13, 1). Cu alte cuvinte, autorul nu vede sfârşitul 
lumii într-un viitor îndepărtat, ci în anumite eve- 
nimente şi situaţii ale lumii, descifrând semnele 
premergătoare ale unui termen final. Aceste 
două perspective se completează una pe cealaltă. 
Prima fiară, de exemplu, este Imperiul Roman, a 
doua este cultul dumnezeiesc al împăratului sau 
idolatria, în general. Babilonul este Roma, 
duşmanul de moarte al Bisericii creştine. Autorul 
însă vede şi dincolo de aceste închipuiri lupta pe 
viață şi pe moarte între puterile cereşti şi hoar- 
dele infernale, între Cer şi Iad, între Dumnezeu şi 
Stăpânul acestei lumi. 


Ca întregire a acestor două orientări nu tre- 
buie trecut sub tăcere faptul că în vedeniile (viziu- 
nile) Apocalipsei, multe imagini, forme şi figuri 
care se perindă rând pe rând prin faţa autorului 
în extaz provin şi din fragmentele apocaliptice 
ale Vechiului Testament, din mitologia răsăritea- 
nă ori greacă. Dar această origine a imaginilor nu 
anulează întru nimic înțelesul dat de Sfântul 
Apostol Ioan formelor împrumutate şi expresi- 
ilor luate de la înaintaşii lui”. Având în vedere în 
mod deosebit faptul că cele revelate şi profeţite în 
capitolul 13 din Apocalipsă, precum şi cele 
menționate acolo până în ultimul capitol (14-22), 
dar şi cuprinsul cărţii, în general, unde se vor- 
beşte despre apariţia lui Antihrist şi a Fiarei, care 
va purta numele de 666 - vezi capitolul 13, 16-18 
şi care va obliga pe toţi oamenii să poarte acel 
nume (666), adică pecetea lui Antihrist, pe mâna 
lor dreaptă sau pe frunte, şi pe actele biometrice 
de identitate personale, ca cip RFID -, avem dato- 
ria ca toţi cei de bună credință şi cu frică de 
Dumnezeu să stăm bine şi să luăm aminte... Să 
avem ferma convingere că Mântuitorul lisus 
Hristos este Alfa şi Omega (începutul şi sfârşitul 
tuturor lucrurilor), iar cel ce va birui puterea 
satanei va deveni fiu al lui Dumnezeu şi moşteni- 
tor al Împărăției cele veşnice (Apocalipsa21, 6-7). 
Vino Doamne isuse! Amin. 


Bibliografie: 

* Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta 
Scriptură, Bucureşti, Ediţie jubiliară a Sfântului 
Sinod, 2001 

* Dicţionar biblic, Oradea, Editura Cartea Creştină, 
1995 

* Noul Testament, Paris, 1992 

* Pr. Dr. loan Mircea, Apocalipsa, Bucureşti, Editura 
Harisma, 1995 

* Apostazia şi Antihristul, Constanţa, 2008 

* Pr. Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu, Iisus Hristos 
Mântuitorul, Rm. Vâlcea, Editura Conphys, 2004 

* Apocalipsa Sfântului loan, un comentariu Ortodox 
de Pr. Serafim Rose, Bucureşti, 2005 

* Pr. Arhim. Justin Pârvu, Cuvinte de zidire duhov- 
nicească, 2009 

* Pr. Ioniță Vasile, Dicţionar al Apocalipsei, Bucureşti, 
Editura Eta, 2006 

* Pr. Dr. Emil Pascal, Nouveau Testament, Paris, 
Editions du Dialogue, 1992. 


7 Pr. Dr. Emil Pascal, op.cit., pp.91-92; Dicţionar Biblic, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1995, pp.57-61. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


8l 


ROST 


VIA SACRA 





Preotul de spital - 
necesitatea 
unei redefiniri 


Pr. Marcel Răduţ Seliște 





£ spitalele româneşti, aceste controversate 


spaţii ale luptei cu moartea, întâlnim o pre- 

zență discretă şi oarecum tăcută - preotul de 
spital. Diplomaţia cu care vrednicul de pomenire 
Patriarh Teoctist a gestionat relaţia Bisericii cu 
statul a avut ca rezultat, alături de renașterea orei 
de religie în şcoala românească, acceptarea pre- 
oilor în spitalele țării. În urma Protocolului de 
colaborare din mai 1991, încheiat între Patriar- 
hie şi Ministerul Sănătăţii, prezența preoților în 
spitale a devenit legală. Protocol a fost completat 
prin Parteneriatul „Asistenţă medicală și spiritu- 
ală“ semnat în iulie 2008, la Bucureşti, de Părin- 
tele Patriarh Daniel şi Ministrul Sănătăţii Publice, 
Eugen Nicolăescu. Acest parteneriat reprezintă, 
alături de Canoanele Bisericii şi Statutul Bisericii 
Ortodoxe Române, principalul document de re- 
glementare a activităţii preotului de spital. Nece- 
sar, dar nu şi suficient. 

Deşi definit formal prin aceste reglementări 
juridice, preotul de spital resimte nevoia unei 
redefiniri a statutului său pornind de la aspectele 
concrete ale activităţii sale. Într-un spital, activi- 
tatea preotului este mult diferită față de parohie. 
Preotul de spital reprezintă un fel de „păzitor al 
pragului“ dintre lumea de aici şi lumea de dinco- 
lo, un martor şi un ajutor în lupta bolnavului de 
salvare a vieţii trupului şi mai ales, a vieţii veşnice 
a sufletului. Ritmul slujirii la altar nu mai înseam- 
nă rutină, fie aceasta şi binecuvântată, ci abia un 
prim pas - chiar dacă cel mai important - pe care 
preotul îl face în lucrare duhovnicească printre 
bolnavi şi medici. În spital, a sluji la altarul cape- 
lei, paraclisului, este insuficient. Preotul de spital 
este chemat să slujească şi „Liturghia după 


Liturgie“. Bolnavii nu pot ajunge întotdeauna la 
paraclis, la Sfânta Liturghie sau pentru a se spove- 
di, împărtăşi sau ruga lui Dumnezeu. Altarul 
preotului de spital este salonul unde zac în sufe- 
rință cei bolnavi, cei muribunzi. În parohie, une- 
ori, preotul îşi poate îngădui un moment de sin- 
gurătate, de linişte, de tihnă împreună cu familia. 
În spital, nu există zi, nu există noapte, timpul se 
măsoară în vieți salvate sau pierdute, iar pacea 
s-a risipit pentru totdeauna. A fi chemat la ceas de 
miez de noapte la căpătâiul celui muribund este 
un fapt obişnuit pentru preotul de spital, este 
„rutina“ slujirii sale. 

Biserica mi-a rânduit ca ascultare, din august 
2009, să fiu preot slujitor la Spitalul Clinic Jude- 
țean de Urgenţă din Craiova. O schimbare cutre- 
murătoare de ritm, de viață. Slujisem Biserica 
vreme de peste opt ani ca inspector eparhial. Pra- 
ful birocraţiei inerente în oricare administrație, 
indiferent că ar fi laică sau bisericească, se aşter- 
nuse peste sufletul meu. Rutina muncii de birou 
era risipită doar duminica, la Sfânta Liturghie, 
când îmi regăseam credința la strana bisericii de 
cartier unde este paroh duhovnicul meu. Întâl- 
nirea cu spitalul a fost întâlnirea mea cu moartea 
şi cu adevăratul sens al vieţii. În faţa ochilor sufle- 
teşti mi-au apărut fantomele slăbiciunilor mele, 
dar şi îngerii de lumină trimişi de Dumnezeu 
să-mi înarmeze duhul cu nădejde şi credinţă. Am 
început să înţeleg cât de importantă este rugăciu- 
nea şi în acelaşi timp, să mă informez mai serios 
ca niciodată despre misiunea mea de preot în spi- 
talul românesc, acest ocean de suferință, nedrep- 
tăţi şi compromisuri. 

Am observat, înainte de toate, că în spaţiul 
Ortodoxiei noastre studiile, analizele, lucrările 
dedicate activităţii preotului de spital sunt puţi- 





82 


anul VIII e nr. 83 - 84 


VIA SACRA 


ROST 





ne, sărace, aproape inexistente. În multe dintre 
textele pe care le-am citit, am descoperit o gravă 
confuzie între caracteristicile pastoraţiei enoria- 
şilor din parohii şi cele ale pastoraţiei bolnavilor. 
A te raporta la spital, ca la o parohie îmi pare o 
greşeală gravă. Apoi, am fost întristat de puţină- 
tatea exemplelor de bune practici, a statisticilor 
reale privind activitatea preoţilor de spital. Este o 
situaţie nedreaptă această sărăcie de informaţii. 
Preoţii noştri din spitalele țării îşi fac datoria, slu- 
jirea lor este folositoare bolnavilor, societatea nu 
cunoaşte jertfa lor. 

În lumea catolică şi mai ales, neoprotes- 
tantă, am descoperit o bogăţie informaţională co- 
pleşitoare. Am început, astfel, de ceva vreme, să 
aşez pe temelia duhovnicească a Învățăturii Bise- 
ricii Ortodoxe, sistemele teoretice şi practice uti- 
lizate de preoții şi capelanii din spitalele occiden- 
tale. 


Ce înseamnă a fi preot de spital? Conform 
unui studiu (din care cităm în următoarele para- 
grafe) intitulat „Theological Orientation & Role 
Definition of Hospital Chaplains: A Survey of 
Healthcare Chaplains Ministry Association“ şi 





realizat de capelanul Douglas M. Cecil, profesor 
asociat la „Dallas Theological Seminary“ (sursa: 
www.hemachaplains.org/), preotul de spital se 
află mereu într-o stare de tensiune provocată de 
„călătoria lui între cele două lumi, lumea religiei 
și lumea medicinei“. Această stare de tensiune 
poate fi generatoare de tulburare, de dezorienta- 
re, dar şi de putere creatoare. Starea de tensiune 
nu va fi vreodată depăşită în întregime. Într-o 
anumită măsură, aşezarea preotului de spital la 
„pragul“ dintre aceste două lumi şi implicit, la 
„pragul“ dintre viață şi moarte, este o condiţie 
obligatorie pentru înțelegerea corectă a rolului 
pe care îl are în spital. Preotul de spital „se identi- 
fică cu ambele lumi, dar nu se va simți acasă în 
nici una dintre ele. Medicina nu-l va considera pe 
preotul de spital ca fiind suficient de „medical“ 
(adică familiarizat cu ştiinţa medicală), iar 
Biserica îl va privi ca pe un preot nu îndeajuns de 
preot (adică lipsit de cunoaşterea specificului 
activităţii din parohie, definitorie pentru 
Biserică).“ 

Totuşi, chiar dacă în aparenţă ar fi dificil să 
defineşti rolul preotului de spital, în realitate 





anul VIII e nr. 83 - 84 


83 


ROST 


VIA SACRA 





putem afla elementele unei definiri în chiar activi- 
tatea acestuia. Preotul de spital este chemat să se 
alăture „celui suferind în lupta acestuia. A ti repre- 
zentantul lui Hristos în spital înseamnă a fi solidar 
cu bolnavii.“ Solidaritatea cu suterința bolnavului 
poate ti considerată esenţa Slujirii preotului de 
spital. Această solidaritate se manifestă prin inter- 
mediul mai multor, să le numim, funcțiuni pe care 
preotul de spital le îndeplineşte în activitatea sa. 
Preotul ortodox în spital este duhovnicul celor 
bolnavi. A spovedi şi a împărtăşi pe cel bolnav sau 
muribund reprezintă obligatoriu prima etapă pe 
care preotul o parcurge în relaţia sa cu bolnavul. 
Acestei etape îi urmează imediat, activitatea de 
consiliere duhovnicească pe care preotul trebuie 
să o ofere bolnavului. În termeni moderni, putem 
vorbi despre preotul de spital ca fiind un „consili- 
er, adică persoana care descoperă nevoile 
sufleteşti ale pacientului şi ajută la satisfacerea 
acestora“. Consilierea sau în limbaj ortodox, sfa- 
tul duhovnicesc se oferă atât pacientului, cât şi 
medicului, în multe situaţii dialogul intrând în 
spaţiul problemelor personale, intime cu care se 
confruntă aceştia. „Pacienţii, de exemplu, pot avea 
nevoie de consiliere pe probleme de etică me- 
dicală sau de familie. Angajaţii spitalului pot solici- 
ta sfaturi atât în problemele lor personale, cât şi în 
cele legate de locul de muncă“. 

Preotul de spital este şi un mângâietor, omul 
care stă alături de bolnav şi de familia acestuia 
ajutându-i „să înfrunte spaimele şi neliniştile 
provocate de boală. Preotul de spital rămâne 
obiectiv în raport cu boala şi îi ajută pe pacienţi 
să aşeze boala lor într-o perspectivă spirituală“ 
(pentru noi, într-o perspectivă ortodoxă de 
definire a bolii ca rezultat al păcatului şi ca încer- 
care a credinţei îngăduită de Dumnezeu) și să-și 
reconsidere viața lor, care a fost afectată de im- 
pactul bolii, din această perspectivă“. Preotul de 
spital nu-şi încetează misiunea după plecarea la 
Dumnezeu a celui bolnav. A păstra legătura cu 
familia celui decedat, a ajuta această familie să 
depăşească şocul provocat de pierderea cuiva 
drag, reprezintă o a doua necesară componentă a 
misiunii sale de mângâietor. 

Preotul de spital este şi angajat al spitalului, 
membru al personalului spitalicesc. „De multe 


ori, preotul de spital este văzut ca un expert în 
anumite domenii care se suprapun între lumea 
medicală şi lumea spirituală, cum ar fi confrun- 
tarea cu durerea şi consilierea în situații criză“. 
Preotul reprezintă o persoană-resursă pentru 
spital. El poate oferi informații în domeniile sale 
de expertiză, precum Bioetica sau Teologia bolii. 
Interacțiunea cu personalul medical este obliga- 
torie fiind realizată dincolo de rutina vieţii de 
spital, prin împreună lucrare, în toate situaţiile 
posibile. Preotul de spital devine un aliat al 
medicilor care îşi întemeiază activitatea pe prin- 
cipii morale superioare şi mai ales, pe credința în 
Dumnezeu. 

Preotul de spital este, înainte de toate, sluji- 
torul altarului. Preotul aduce în lumea întunecată 
de suferință a spitalului, Lumina Sfintei Liturghii 
şi a altor Sfinte Taine - Spovedania, Împărtăşa- 
nia, Botezul, Sfântul Maslu. Programul de slujire 
la altar va fi oglinda necesităţilor sufleteşti ale 
bolnavilor internați în spital. La paraclisul spi- 
talului, alături de Sfânta Liturghie, săvârşită 
duminica şi de sărbători, se vor săvârşi, peste săp- 
tămână, Sfântul Maslu în saloanele spitalului, 
dacă este posibil, şi Acatiste închinate Mântuito- 
rului, Maicii Domnului, Sfintei Cruci şi Sfinților 
taumaturgi. Acest ritm liturgic, diferit de cel din- 
tr-o parohie cuprinsă de „rutină“, reprezintă pen- 
tru bolnavul credincios sau reîntors la credință, 
un izvor de speranţă, de nădejde, de vindecare 
sufletească şi trupească. 

Preotul de spital este deci, un mijlocitor 
către Hristos pentru cei bolnavi, împlinind spuse- 
le Apostolului Pavel: „În numele lui Hristos, 
aşadar, ne înfățişăm ca mijlocitori, ca şi cum 
Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă ru- 
găm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dum- 
nezeu!“ (Epistola a doua către Corinteni a Sfântu- 
lui Apostol Pavel 5, 20) Aflat la căpătâiul celui 
bolnav, preotul de spital îl îndeamnă şi îl ajută să 
dobândească împăcarea cu Dumnezeu. Preotul 
de spital, un mijlocitor al împăcării cu Hristos, 
aceasta îi este slujirea. 


NOTĂ: Informaţii despre activitatea mea ca preot de 
spital, studii, articole, analize din domeniul pas- 
toraţiei bolnavilor pot fi procurate pe blogul: 
http://capelaortodoxa.wordpress.com 





84 


anul VIII e nr. 83 - 84 


LA ROST 





Despre eroi și morminte 


Daniel Focșa 





Î: numărul trecut al revistei ROST (82 / de- 


cembrie 2009) am avut ocazia să citesc, măr- 

turisesc, cu mirare şi pe alocuri cu amără- 
ciune, un articol al dlui Alexandru Racu, intitulat 
„Reflecţii despre curaj şi jertfă“. Un text în care 
autorul său, într-un stil bine potrivit şi într-o 
formă elegantă, se hazardează în a formula o 
serie de consideraţii cu totul nepotrivite şi neele- 
gante despre destinul românesc în contextul 
nefericitului veac XX. 

Domnul Racu porneşte de la ideea că dez- 
membrarea României Mari din vara anului 1940 
a reprezentat „un deces moral“, care nu a putut fi 
răscumpărat decât prin jertfa nevinovată a tine- 
rilor din decembrie 1989: „Moartea celor care au 
înfruntat tancurile lui Ceauşescu a reprezentat o 
jertfă de răscumpărare a acelui moment de 
laşitate colectivă din vara lui 1940“. Mărturisesc 
că nu văd legătura directă dintre momentul 1940 
şi momentul 1989, iar raţionamentul mi se pare 
forţat. Dacă revoluţia din 89 a fost - dincolo de 
confiscarea ei şi de jocurile de culise - într-adevăr 
o jertfă curată a tineretului român, situația din 
anul 1940 nu are legătură cu „laşitatea colectivă“, 
ci cu o conjunctură istorică dramatică din acel 
moment. Aşa cum bine observa şi Al. Racu, vina 
politicii externe dusă de Regatul României între 
cele două războaie mondiale nu îi aparține re- 
gelui Carol al II-lea (pe care autorul îl blesteamă 
totuşi cu sârg, bănuiesc că mai mult pentru efec- 
tul stilistic decât pentru că i-ar purta o ură post- 
mortem, neadormită după 70 de ani de la abdi- 
care). Subiectul politicii externe româneşti din 
această perioadă şi a responsabilităţilor aferente 
este îndeajuns de vast pentru a nu-l aborda aici, ci 
îl rezerv pentru un posibil articol viitor. Voi 
spune doar că orientarea României către vechii 
aliaţi, Anglia şi Franța, ca şi cochetarea cu 
Sovietele, nu apasă pe umerii regelui Carol al II- 
lea mai mult decât ar apăsa pe întreaga clasă 


1 Eşte titlul unui roman de Ernesto Sabato 


| Mareșalul Ion Antonescu 





politică românească interbelică, care a susținut, 
sentimental şi inconştient, această fidelitate fran- 
cofilă şi totodată ura „tradiţională“ contra Ger- 
maniei. Întregul spectru politic, deci - cu două 
excepții notabile: legionarii şi cuziştii. 

Situaţia Ia care s-a ajuns în vara anului 1940, 
cu prăbuşirea frontierelor României Mari, nu 
poate deci în nici un caz fi imputată „lipsei de ero- 
ism inițiale a populaţiei“, fiindcă nu „populaţia“ 
apără hotarele, ci armata, iar armata este la ordi- 
nele Statului. Prin urmare, orice paralelă între o 
aşa-zisă laşitate a „populaţiei“ în 1940, compen- 
sată, răscumpărată după 50 de ani, de eroismul 
aceleiaşi „populaţii“ care a ieşit în stradă să în- 
frunte tancurile lui Ceauşescu - nu stă în picioare. 

Domnul Racu vede, într-un chip de neînțeles 
pentru mine, un fel de somn de moarte în care 
întregul popor român ar fi căzut din momentul în 
care România Mare s-a prăbuşit, şi până în decem- 
brie 1989. Eu spun că, dimpotrivă, momentul 
septembrie - noiembrie 1940, cu primul guvern 
român cu adevărat naționalist şi cu aderarea 
României la Pactul Tripartit a reprezentat primul 
moment de restaurare morală după 1918. Întrea- 
ga campanie din Est (1941 - 1944), în care armata 





anul VIII e nr. 83 - 84 


8 


ROST 


LA ROST 





română s-a angajat un an mai târziu, pentru 
dezrobirea teritoriilor ocupate de sovietici, nu 
pare să prezinte nici o valoare pentru autorul 
articolului, care o consideră o simplă „aventură 
militară iresponsabilă a lui Antonescu (care nu a 
ştiut unde să se oprească)“. Și totuşi... Această 
„aventură“, încă şi „iresponsabilă“, a fost dusă tot 
pentru hotarele României Mari, la care Mareşalul 
nu înceta să se gândească. Pentru refacerea 
României Mari soldaţii români au trecut Prutul la 
22 iunie 1941, şi tot pentru ea au luptat şi au 
căzut: la Odessa, la Marea de Azov, la Cotul Donu- 
lui, la Stalingrad, în Caucaz... Anticipez întrebarea 
pe care ar formula-o imediat dl Racu: Ce au căutat 
acolo? De ce a existat această „serie de decizii 
politice şi strategice nefericite din timpul războiu- 
lui, ale lui Antonescu, în special decizia de a con- 
tinua războiul după eliberarea teritoriilor ocu- 
pate de sovietici“ ? La această întrebare Mareşalul 
a răspuns încă din 1946, la simulacrul de proces 
care fusese regizat pentru a-l condamna la 
moarte: dintotdeauna, încă de pe vremea războa- 
ielor punice, din Antichitate, un război se duce 
până la capăt, până la capitularea adversarului, şi 
nu doar în limitele unor frontiere. Exact pentru 
acest motiv au înaintat şi sovieticii până la Berlin, 
şi nu s-au oprit pe vechile granițe. 

Armata română a căutat la Stalingrad şi Don 
în 1942 exact acelaşi lucru pe care l-a căutat oas- 
tea lui Mircea cel Bătrân la Kossovopolje, cea a lui 
Iancu de Hunedoara la Belgrad sau cea a lui 
Ştefan cel Mare în Pocuția. Exact acelaşi lucru pe 
care l-a căutat armata română în sudul Dunării, la 
Plevna, în 1877, ori, aceeaşi armată română, la 
Budapesta, în 1919. 

„Niciodată armata română n-a ajuns atât de 
departe în țara periculosului nostru vecin“ - scrie 
Ion Profir, pilot de bombardament, în cartea sa 
de memorii, Singur pe cerul Stalingradului 
(Paris, 1951/Bucureşti, 1996). „Cu tot contextul 
politic al intrării noastre în război, această cam- 
panie de pedepsire, chiar dacă până la sfârşit am 
fost înfrânți, va rămâne una din mândriile po- 
porului nostru, care n-a vrut să se lase maltratat 
de un popor mai puternic decât el“. 

Alexandru Racu mai aduce în discuţie două 
chestiuni la care nu pot să nu fac referire: proble- 


ma moralității alianțelor României (1940 - 1944) 
şi presupusa laşitate şi vină colectivă a românilor 
pentru destinul lor. 

Întrarea noastă în război contra URSS nu ar 
fi, potrivit autorului „Reflecţiilor despre curaj şi 
jertfă“ decât o „grotescă alianţă între victimă şi 
călău“, iar sintagma de „război sfânt contra bolşe- 
vismului“ (folosită în retorica oficială a vremii) 
nu ar reprezenta decât o „mistificare istorică de 
care trebuie să ne descotorosim definitiv“. Fă- 
când astfel de afirmaţii, dl Racu uită că România 
nu a intrat în război de dragul lui Adolf Hitler sau 
Naţional-Socialist German (să nu uităm că în 
iunie 1941 legionarii nu mai erau la putere). Ci a 
întrat în acest război, care pentru noi a fost într- 
adevăr sfânt, pentru dezrobirea unor teritorii 
dintotdeauna româneşti. Războiul a fost continu- 
at dincolo de Nistru pentru motivele pe care 
le-am arătat deja mai sus. Şi, pentru că tot este 
invocată ideea moralității în politica externă, 
dându-se exemplul Poloniei, care a preferat, eroic 
şi admirabil, să-şi piardă mai degrabă statalitatea 
decât onoarea, aş vrea să reamintesc că, la dez- 
membrarea Cehoslovaciei, nu cu mult timp îna- 
inte de declanșarea celui de-al doilea război mon- 
dial, nu România, ci chiar eroica şi ingenua Polo- 
nie s-a înfruptat cu o bucăţică de teritoriu ceho- 
slovac - regiunea Teschen, în octombrie 1938 - 
alături de Germania lui Hitler. Asta a propos de 
alianța dintre victimă şi călău. România nu a 
dorit bucăţica de Maramureş istoric care poate i 
s-ar fi cuvenit, tot aşa cum a refuzat, în 1941 (sub 
conducerea lui Antonescu, cel amator de „aven- 
turi militare iresponsabile“ după părerea dlui 
Racu) şi Banatul sârbesc de Ia Jugoslavia care că- 
dea sub asaltul tancurilor germane. Sunt două 
exemple de moralitate românească ce nu ar tre- 
bui tăcute sub tăcere, dacă dorim cu adevărat să 
fim obiectivi. 

În ce priveşte pretinsa lipsă de eroism a ro- 
mânilor şi vina lor colectivă pentru ceea ce s-a în- 
tâmplat între 1940 şi 1989, afirmaţiile d-lui Ale- 
xandru Racu mi se par pe cât de grave, pe atât de 
nedrepte. Nu văd cum ar putea fi „vina poporului 
român în ansamblul său“ faptul că, la nivel conti- 
nental şi mondial, Puterile Axei (şi, o dată cu ele, 





86 


anul VIII e nr. 83 - 84 


LA ROST 


ROST 








." 


e A 
? 





şi țara noastră) au pierdut războiul. Sau că aşe- 
zarea noastră geografică este alături de un vecin 
puternic, insațiabil şi imprevizibil pe care totuşi, 
între 1941 şi 1944, l-am înfruntat cu arma în 
mână. 

Ca să afirmi că românii, în cele două războa- 
ie mondiale, nu au dat pe câmpul de luptă sufi- 
cienți morți ca alte popoare, că, în cazul nostru, 
„cifrele sunt mult mai subțiri, datorită talentului 
nostru înnăscut de a fenta istoria“ mi se pare de- 
a dreptul o blasfemie. Numai în prima lună de 
război, în campania Basarabiei (pe care tot dl 
Racu se întreabă dacă o merităm cu adevărat, de 
vreme ce „n-am fost în stare, când istoria ne-a che- 
mat să o facem, să murim cu demnitate“) armata 
română a pierdut aproape 25.000 de militari. Mai 
precis: 24.396 - morți, răniți şi dispăruţi. Este 
oare o cifră prea „subţire“ ? 

Uşurinţa cu care autorul articolului trece 
peste acte şi fapte de autentic eroism, aparţinând 
ostaşilor români de toate gradele şi de toate ar- 
mele, este revoltătoare. Oare ce ar gândi, dacă 
s-ar vedea astfel dispreţuiţi, camarazii bunicului 
meu din Divizia 24 Infanterie, încercuită în 31 
octombrie 1943 deasupra Pericopului, pe malul 
Mării de Azov, şi decimată în proporţie de aproa- 
pe 60%? Dar căpitanul aviator Alexandru Şerbă- 
nescu (căzut în luptă pe 18 august 1944), care se 
ridica în aer „la americani“, cu 30 - 40 de avioane 
de vânătoare uzate, într-o rezistență disperată şi 






simbolică, împotriva a sute de bombardiere 
americane însoţite de alte sute de avioane de 
vânătoare ? Şi care, la interdicţia acestor jerfe inu- 
tile, în august 1944, ignoră ordinul şi răspunde: 
„Nu concep ca un inamic, oricât de mare şi puter- 
nic ar fi, să intre în țara mea ca într-un Sat fără 
câini şi să o pustiască“. Sunt doar două exemple 
alese aleatoriu, dintre miile posible. 

Mai este de observat că în articolul „Reflecţii 
despre curaj şi jertfă“ nu se face absolut nici o 
referire la exemplele de demnitate şi eroism ex- 
traordinar al celor care au rezistat, vreme de ju- 
mătate de secol, la urgia comunistă - fie în munți, 
cu arma în mână, fie suferind în inchisori şi la- 
găre de exterminare. Ma întreb dacă se poate 
vorbi despre curaj şi jertfă trecând sub tăcere ast- 
fel de exemple. 

Resping ideea de culpabilizare generală a 
românilor, aşa cum se desprinde ea din finalul 
articolului: „Soarta României de azi şi de ieri este 
din vina noastră a tuturor, o vină care se aplică şi 
retroactiv căci, după cum ne învaţă Sfântul Pavel, 
în Adam am păcătuit cu toţii“. Nu sunt un exeget 
al Sfântului Pavel, ca dl Racu, dar ştiu că, în Româ- 
nia comunistă, au fost persoane şi au fost familii 
care au dat, decenii la rând, jerfă de sânge şi de 
demnitate pentru neamul românesc. 

Din păcate, articolul domniei sale este un 
bun exemplu de text care, plecând de la câteva 
premise adevărate, produce concluzii false. 





anul VIII e nr. 83 - 84 


87 


LA ROST 





Un caz de manipulare prin presă cu 


Ţinta ÎPS Bartolomeu 


Anania 


Jurnalista Mirela Corlățan a publicat în „Evenimentul Zilei“ din 11 și 12 ianuarie a.c. 
două articole prin care îşi compromite credibilitatea. Pur și simplu, textele aruncă 
îndoiala asupra tuturor investigaţiior sale mai vechi privind pe unii colaboratori ai 
Securităţii şi credibilizează aserțiunea că a fost concediată de Ia „Cotidianul“ pentru 
incompetență. Mai mult, cred că jurnalista şi ziarul cu pricina vor fi chemaţi în 
justiție şi vor pierde. Și bine ar fi să se întîmple așa, pentru că „Evenimentul Zilei“ 
trebuie să răspundă pentru campania de denigrare pe care o duce de o vreme con- 


tra Bisericii Ortodoxe. 


Claudiu Târziu 





Î: primul text, Mirela Corlăţan îl acuză pe ÎPS 


Bartolomeu Anania că a colaborat cu Securi- 

tate a comunistă, sub numele conspirativ 
„Apostol“. Dar jurnalista nu are nici o dovadă şi 
se plînge că o anchetă mai profundă nu e posibilă 
din cauza legii si a... patriarhului Daniel. 

În absenţa unor probe irefutabile, M.C. se 
mărgineşte la a face conexiuni „logice“ pe baza 
unor texte din diverse dosare şi din Memoriile 
vlădicăi Bartolomeu. 

Ea arată că informaţiile din două note in- 
formative, scrise la maşină şi semnate „Apostol“, 
coincid cu informaţiile pe care părintele Anania 
le-a dat în anchetă (deci nu de bunăvoie, ci sub 
tortură, şi nu în baza unui angajament de colabo- 
rator), sub semnătură proprie, şi cu unele date 
din Memoriile sale. Şi trage concluzia că Anania 
este „Apostol“. Dacă o întrebi cu ce susține o 
asemenea afirmaţie, te trimite la o decizie dată în 
acest sens de către Consiliul Naţional pentru 
Studierea Arhivelor Securităţii, care este obiect 
de judecată acum în instanță. 

M.C. n-are însă minima curiozitate de jurna- 
list onest să se întrebe de ce-ar fi dat părintele 
Anania sub nume conspirativ informaţii pe care 
şi le-a asumat cu propriul nume. 

Pe urmă, ziarista, deşi nu e o novice care 
acum a mirosit pentru întiia oară un dosar de la 





Securitate, se preface că nu ştie că securiştii aveau 
obiceiul să pună sub formă de notă informativă 
discuţii benigne pe care le purtau cu anumiţi 
oameni, doar ca să le iasă planul la numărul de 
informatori. 

Părintele Anania recunoaşte în Memoriile 
sale că, după eliberarea din închisoare, a fost cău- 
tat de Securitate de vreo două ori şi întrebat anu- 
mite lucruri (regimul voia să se asigure că omul 
nu-i mai e ostil, aşa a făcut cu toţi cei eliberaţi), că 
i s-au cerut note informative şi să-şi aleagă un 
nume conspirativ, dar că a refuzat şi că a dat doar 








88 


anul VIII e nr. 83 - 84 


LA ROST 


ROST 





două declaraţii sub numele său. Apoi a fost lăsat 
în pace. 

Mai departe, M.C. ignoră faptul că pe numele 
părintelui Bartolomeu Anania nu există nici un 
angajament şi nici un dosar de informator. 

Ziarista insinuează că pentru că a dat acele 
note informative (deci, a devenit omul Securită- 
ţii), părintele Anania a fost lăsat să plece în SUA, 
ca misionar al BOR. De fapt, părintele Bartolo- 
meu Anania a fost trimis în America din voința şi 
prin puterea patriarhului Justinian Marina (care 
a reuşit să-i scoată şi pe alții din țară). Dovadă 
însă că ÎPS Bartolomeu nu a fost omul Securităţii 
şi al regimului comunist este că nu a ajuns epis- 
cop atunci şi că, aflat la un moment dat în ţară cu 
diverse treburi, nici nu a mai fost lăsat să se 
întoarcă în SUA. 

M.C. mai spune că părintele Bartolomeu 
Anania a fost unul dintre reeducatorii din 
puşcăria Aiudului, citînd un informator - care la 
rîndu-i, chipurile, reproduce o afirmaţie a părin- 
telui Arsenie Papacioc (asta din urmă e o chiar o 
porcărie, pentru că autoarea încearcă o intrigă 
între marele duhovnic şi ucenicul său). Ce credi- 
bilitate poate fi un informator, rămas acoperit de 
poliția politică, sau un ofiţer de Securitate? 

Într-un al doilea articol, jurnalista a căutat să 
smulgă de la unii supraviețuitori de al Aiud o acu- 
zație la adresa mitropolitului de azi. I-a intervie- 
vat pe dnii Nicolae Purcărea, loan Ţonea, Demos- 
tene Andronescu şi Grigore Caraza. Pe care ulte- 
rior i-a citat trunchiat, într-o străvezie intenţie de 
a face ca afirmaţiile lor să-i susțină eşafodajul 
mincinos. Numai că şi aşa, doar domnul Grigore 
Caraza, fost deţinut politic exemplar dar vechi 
duşman al ierarhului, din motive care îmi scapă, 
este singurul care afirmă că vlădica Bartolomeu 
ar fi fost reeducator la Aiud. DI Caraza merge 
până acolo încât spune că ÎPS Bartolomeu era un 
fel de „Țurcanu al Aiudului“, comparaţie cu totul 
deplasată, dincolo de neadevărul ei, şi prin aceea 
că totuşi „reeducarea“ de la Aiud nu a avut carac- 
terul criminal al celei de Ia Piteşti. 

Pe de altă parte, un alt fost deținut politic 
care face parte din grupul celor care n-au acceptat 
„reeducarea“ de la Aiud, Demostene Andronescu, 
a spus-o limpede - şi jurnalistei de la „Evenimen- 


tul zilei“ şi în volumul Reeducarea de Ia Aiud - 
că părintele Anania e nevinovat. 

În concluzie, cunoscînd-o pe Mirela Corlă- 
țan, nu cred că nu s-a priceput să documenteze 
bine articolul, ci anume La instrumentat defectu- 
05, pentru că altminteri nu mai avea ce scrie. O 
pornire proprie anti-BOR şi programul transpa- 
rent anti-orotodox al ziarului unde lucrează îi 
cereau un text acuzator. 

Faţă de această odioasă manipulare de 
presă, care ţinteşte să distrugă reputaţia unei per- 
sonalități exemplare, a luat poziţie şi Asociaţia 
Ziariştilor şi Editorilor Creştini, sub semnătura 
preşedintelui ei, Răzvan Bucuroiu: „Asociaţia Zia- 
riştilor şi Editorilor Creştini (AZEC) trage un sem- 
nal de alarmă privind degradarea continuă a spa- 
țiului nostru mediatic prin articole de pseudo-an- 
chetă precum cele semnate recent de Mirela 
Corlățean în Evenimentul Zilei. 

Avându-l drept ţintă pe Mitropolitul Bartolo- 
meu al Clujului, articolul citat pare că nu lasă 
nicio stratagemă nefolosită pentru a induce pu- 
blicului o anumită cheie a lecturii: folosirea pe 
post de „note informative“ a unor „declaraţii“; 
punerea la un loc a câtorva fragmente de arhivă 
cu Memoriile celui în cauză; declanşarea unui ve- 
ritabil proces de intenţie pentru ca în final să 
avem parte de transformarea unui adevărat lup- 
tător anticomunist în banal informator, victima 
„inocentă“ a acestuia fiind răposatul Mitropolit 
Antonie Plămădeală. 

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini 
(AZEC) îşi exprimă dezaprobarea fermă față de 
cei care, în mass-media fiind, uită că misiunea lor 
profesională este corecta informare a publicului. 

Credem că furibunda campanie electorală 
sub al cărui nefericit semn a stat România pe 
toata durata anului 2009 trebuie să se încheie. 
Este vremea concluziilor, nu doar pentru par- 
tidele politice sau pentru sponsorii lor, ci inclusiv 
pentru actorii media care în ultimele luni au 
reuşit, la propriu, să ofere un spectacol nu dintre 
cele mai izbutite ori necesare. 

Articole precum cele din Evenimentul Zilei 
continuă, din păcate, acel mod de a face jurna- 
lism pe care o Românie europeană şi matură nu îl 
merită.“ 





anul VIII e nr. 83 - 84 


89 


ROST 


SEMNAL EDITORIAL 





|| cotecția DosaneLE sEcnerE ALE Dicrarunui 


A uniană 


Omul care călătorea singur 


Constantin Virgil Gheorghiu 





constantin virgil 
gheorghiu 





În opinia specialiştilor, romanul Omul care călătorea sin- 
gur, apărut acum pentru întâia oară în România (Ed. Sophia, 
Bucureşti, trad. din lb. fr. de Gheorghiță Ciocioi), este cea mai 
bună carte a lui C.V. Gheorghiu, fiind tradus în zeci de limbi. 
Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992) a studiat filosofia şi 
teologia la universităţile din Bucureşti şi Heidelberg, a primit 
Premiul Regal de poezie, în 1940, pentru cartea Caligrafie pe 
zăpadă, şi a lucrat în Ministerului Afacerilor Externe al 
României, din 1942. În 1948, s-a stabilit în Franţa, unde s-a 
remarcat ca un foarte bun scriitor. La de 23 mai 1963, C.V. 








a. 
OMU 


care călătorea singur 


Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în iunie 1966 fiind ridi- 


cat la rangul de iconom-stavrofor. 


Salcia, un lagăr al morţii 


Alexandru Mihalcea 





Volumul, 
apărut la Edi- 
tura Ex Ponto 
(Constanţa, 
2009) este o 
carte - docu- 
ment excepţio- 
nală, prin bo- 
găția informa- 
ției şi scriitura 
sigură şi fru- 
moasă. Auto- 
rul, el însuşi 
fost deținut po- 
litic, a înregis- 
trat mărturiile 
a zeci de foşti deţinuţi politic, care au cunos- 
cut pe pielea lor ororile de la Aiud, Piteşti, 
Canal, Periprava şi Balta Brăilei. 

A strâns documente din arhivele person- 
ale ale acestora şi din fondurile de la Consi- 
liul Naţional pentru Studierea Arhivelor 
Securităţii. Rezultatul este cutremurător. O 
frescă de o dureroasă acuratețe a gulagului 
românesc. O probă covârşitoare pentru pro- 
cesul comunismului. 


alexandru mihalcea 


SALCIA 


ral morții 





Homo seculus 


Ierom. Teofan Mada 
Această carte (Ed. Agnos, Sibiu, 2008) 
reprezintă rodul unei munci laborioase din 
ultimii ani de studii în străinătate ai 
călugărului Teofan Mada - după cum ne 
informează autorul. Este o încercare de apro- 
fundare a temelor actuale ale vieții creştine 
şi, totodată, ale provocării conştiinţei morale 
în societatea ambivalentă de astăzi. Autorul 
ne mărturiseşte, într-un cuvânt introductiv, 
că este călăuzit de un principiu teologic, 
pastoral şi cultural: „Biserica astăzi“, pe care 
îl inserează în cărţile sale. În Homo seculus 
abordează cu precădere tema secularizării. 


| IEROMONAH TEOFAN MADA ] 


9mo seculus 


Antropologia filosofică a religiei 











90 


anul VIII e nr. 83 - 84 


SEMNAL EDITORIAL 


ROST 















Identitatea și libertatea 
omului în Ortodoxie 





În contextul dezbaterilor purtate în 
România pe tema adoptării actelor electro- 
nice şi puţinei cunoaşteri a părerilor du- 
hovniceşti în această privință, Editura 
Predania a avut inițiativa de a aduna în 





volumul nu- 
mit Identita- 
tea şi liberta- 
tea omului în 
















Ortodoxie - IDENTITATEA și 
. : LIBERTATEA 
sa pp e OMULUI n 
ale Bisericii în ORTODOXIE 
privința acte- = E 
RASPUNSURI ae 


lor electroni- 
ce poziţiile ex- 
primate  pu- 
blic de-a lun- 
gul timpului 


BISERICII ÎN PRIVINŢA 
ACTELOR ELECTRONICE 


RAl- 











în sânul Bise- 
ricii Ortodoxe, de către Sfintele Sinoade ale 
Bisericilor locale, Sfânta Chinotită a Mun- 
telui Athos, cunoscuți arhierei, duhovnici şi 
teologi contemporani din Grecia, Serbia, 
Rusia, Ucraina şi România. Documentele 
reunite în această carte dau mărturie de 
cugetul sobornicesc al Bisericii în această 
privință. 














Răpit de KGB și condamnat 
la moarte 


Paul Leu 


Voluminoasa monografie (Ed. Euroland, 
Suceava, 2009) a fost alcătuită pe baza docu- 
mentelor din arhivele Securităţii, a celor din 
arhiva Guvernului Provizoriu Român din Exil, 
cu sediul la Washington, a rapoartelor Consiliul 
Naţional Român, a informaţiilor din corespon- 
dența unor membri ai asociaţiilor românilor 
din exil şi din alte surse. „Din multitudinea 
datelor şi faptelor inedite descoperite am selec- 
tat aspecte tipice, veridice, semnificative ale 
istoriei contempo- PAUL LEU 
rane, de pe poziția sia 
participantului la Rp e A95 
momentele cruciale condamnata most 
dinainte, din timpul 
şi de după cel de-al 
doilea război mon- 
dial. 

Pentru a con- 
tura personalitatea 
ecleziastică, diplo- 
matică şi politică a 
arhiepiscopului martir al exilului românesc, 
Victor Vasile Leu, am reconstituit atmosfera şi 
evenimentele la care a luat parte nemijlocit...“ - 
afirmă Paul Leu. 





Pedagogia creștin-ortodoxă 


Pr. Mihail Bulacu 





PEDAGOGIA 
CREȘTIN-ORTODOXA 
PARINTELE MIHAIL BULACU 


E-D-I-Ț-I-E A: NA S-T-A-T-I CĂ 











Într-o introducere, intitulată „Îndemn al neputinței“, la această 
ediție anastatică (editor: Şcoala Brâncovenească, Constanța), Marcel 
Bouroş afirmă că ruperea învățământului românesc de Biserică - sin- 
gura care ar fi putut educa în adevăratul sens al cuvântului - ne-a 
provocat nouă ca popor o rană care nu se va vindeca niciodată. Şcoala 
românească este criticată pentru tentativele repetate de a face un „om 
nou“, dar nu unul după Evanghelie. „Urmărind astăzi tragedia puiului 
de om, vom găsi modelul hristic întors pe dos. Nu există o ameninţare 
mai înfricoşătoare şi o ființă mai nedorită astăzi, ca bietul copil“, 


susține Marcel Bouroş, care propune să punem umărul pentru construirea de şcoli creştine, în care 
modelul pedagogic să fie cel descris de părintele Mihail Bulacu. 








anul VIII e nr. 83 - 84 


91 


SEMNAL EDITORIAL 





Golgota Românească. 
Mărturiile bucovinenilor 
deportaţi în Siberia 


Volumul (Ed. Vestala, Bucureşti, 2009) 
însumează o serie de mărturii, înregistrate în 
perioada 1990 -2005, despre deportarea 
românilor nord-bucovineni de către comu- 


nişti. Textele au apărut iniţial în Almanahul 
„Tara Fagilor“, alcătuit de Dumitru Covalciuc, 
preşedintele Societăţii Culturale „Arboroasa“ 
din Cernăuţi - una dintre cele mai consis- 
tente şi importante publicaţii din partea 
Bucovinei aflate acum în Ucraina. Aceste 
mărturii conturează istoria orală a martiraju- 
lui unor români trădați, părăsiți şi chinuiţi de 
o stăpânire străină. 


Lumea dinăuntru și lumea dinafară 
Alexandru Duţu 


Sorin Cerin 


În COTII LIT 
NA de 
| LI CIZI TILL 


editura 
eminescu 


Culegere de înțelepciune 


Sorin Cerin 





Într-o „notă critică“ care deschide volu- 
mul (Ed. Eminescu, 2009), lon Dodu Bălan 
ne stârneşte pofta de lectură: „Poet şi 
prozator de factură modernă, autor de 
eseuri şi studii filozofice pe teme îndrăz- 
neţe şi ambiţioase despre nemurire, efe- 
meritate şi eternitate, despre moarte, 
neant, aneant, viață, credință, dor, Sorin 
Cerin a abordat în ultima vreme teme ase- 
mănătoare, în specia aforismului...“. Căci 
această carte este una de aforisme. În peste 
7.000 de cugetări, Sorin Cerin ne pune pe 
gânduri. 














Volumul, îngrijit şi cu note de Laurenţiu Vlad (Ed. 


Universităţii Bucureşti, 2009), conţine articole şi interviuri Ș i a 
- a + PE, 
de Alexandru Duţu şi o „biografie neretuşată“ a acestuia. E „A 
Cele 49 de texte alese să-l reprezinte pe Alexandru Duţu sunt ti Lip 
grupate câte şapte în şapte secţiuni, care reproduc în parte 
edi iai R LUMEA DINĂUNTRU 
parcursurile biografice, intelectuale ori de suflet ale profe- ŞI LUMEA DIN AFARĂ 
sorului. 
etura untarsăl an bucurat 

















92 


anul VIII e nr. 83 - 84 


SEMNAL EDITORIAL ROST 





De-a viaţa 


—————————————————— Gheorghe Păun 

Jucăuş, cifrat, plin de volute verbale şi jerbe de metafore, 
suav, oscilant între melancolie şi un optimism carnal, volu- 
mul de poeme al lui Gheorghe Păun (Ed. Tiparg Piteşti, 2009) 
este încântător. Autorul, argeşean din naştere şi până azi, 
matematician de profesie şi informatician redutabil, cu 
lucrări de specialitate traduse în numeroase limbi, inclusiv 
japoneză şi rusă, este şi un prolific scriitor, membru al USR şi 
al Academiei Române. 








Religia în tranziţie RADU MĂRCULESCU 


TUL 


ȘI ILUMINĂRI 


DIN CAPTIVITATEA SOVIETICĂ 


Radu Carp 


Cartea (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009) 
grupează texte ale autorului scrise în anii 
2001 - 2009 şi având ca „element comun 
prezența religiei în spațiul public autohton, 
privit autonom sau în legătură cu evoluțiile 
din alte contexte naţionale“. Prin urmare, 
„nu este o cronică constantă şi exhaustivă a 
tuturor temelor aflate în dezbatere în socie- 
tatea românească şi care privesc mani- 
festarea publică a religiei“. Dar face o schiță 
interesantă a evenimentelor care au implicat 
sau au preocupat Biserica în ultimii ani. 














Pătimiri și iluminări 





din captivitatea sovietică 


RADU CARP 


Radu Mărculescu 





Radu Mărculescu (n. 1915), licenţiat în 
litere şi filosofie, a fost profesor în anii 1939 
- 1942, la două licee din Bucureşti, timp în 
care a publicat în câteva reviste eseuri, studii 
şi traduceri. În 1942, a căzut prizonier în 
bătălia de la Cotul Donului. A fost ţinut în cap- 
tivitate până în 1951. În această carte (Ed. 
Universal Dalsi, Bucureşti, 2007) istoriseşte, 
plin de har, experiența îngrozitoare din 
punct de vedere fizic şi iluminatoare duhov- 
niceşte pe care a trăit-o în anii de prizonierat 
la ruşi. Revenit în ţară, a fost închis din nou, 
între 1959 - 1964, pentru îrei poeme consi- 
derate subversive. 


Religia Ipostaze 


ale României 


în tranziție | crestine 


colecţia 
UNIVERSITAS 
seria 


THEOLOGIA SOCIALIS 6 

















anul VIII e nr. 83-84 93 


ROST 





Abonaţi-vă la ROST! 
Avantaje: 


e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Taxele poştale sunt suportate de redacție 


Vă puteţi abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 
Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; I 

e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis | 
| la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal ] 


[| 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27, p 
i Oficiul Poştal 23, Bucureşti. i 
I Preţul în țară: Preţul în străinătate: i 
l - 24 lei - 6 luni -50 euro/ an în Europa ] 
| - 48 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | 
E În a a a a a a a a SL a a a a a a a a Sa a a i L_] 


În acest număr semnează: e Ilie Catrinoiu - licențiat în Teologie, publicist e Adrian 
Cherhaţ - preot, profesor, publicist e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: 
În jurul lui Eminescu (Christiana, 2009) e Mihai Diaconu - inginer e Dan Dungaciu - doc- 
tor în Sociologie, profesor universitar, Universitatea Bucureşti, publicist, ultima carte pu- 
blicată: Cine suntem noi?(Cartier, 2009) e Pr. Chesarie Gheorghescu - fost deţinut politic, 
arhimandrit, doctor în Teologie, duhovnicul Mănăstirii Dintr-un Lemn - Vâlcea, ultima 
carte publicată: Ofrandă cu smerită închinare pe altarul stânt al preoţiei slujitoare (2009) 
e Paul Ghiţiu - scriitor, regizor şi publicist creştin, ultima carte publicată: Reabilitarea 
politicii (Dacia, 2000) e George Popescu Glogoveanu - fost deţinut politic, eseist, ultima 
carte publicată: Pentru o istorie culturală. Societatea „Prietenii Ştiinţei“ (Craiova, Sitech, 
2008) e Daniel Focga - istoric, publicist, autor al volumului Escadrila albă. O istorie subiec- 
tivă (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008) e Silviu Man - student la Facultatea de Drept a 
Universităţii Bucureşti, publicist e Constantin Mihai - doctor în litere la Universitatea 
Michel de Montaigne, Bordeaux 3, asistent universitar, ultima carte publicată: Biserica şi 
elitele intelectuale interbelice (Institutul European, 2009) e Dragoş Moldoveanu - mas- 
terand în Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti, publicist, traducător e Viorel Patrichi - 
jurnalist, ultima carte publicată: Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul 
Nicolae Pleşiţă (2001) e Sânziana Pop - scriitoare, director al revistei „Formula As“ 
e Alexandru Racu - doctorand în Ştiinţe Politice la Ottawa - Canada, publicist 
e Marcel Răduţ Selişte - preot la Spitalul Judeţean Craiova, master în Comunicare, publi- 
cist, ultima carte publicată: Cu căruța prin democrația românească (Editura de Sud, 2009) 
e Paul:Gabriel Sandu - Masterand în Filosofie, Albert-Ludwigs-Universitaet Freiburg, 
Germania, publicist e Constantin N. Străchinaru - scriitor, fost deţinut politic timp de 14 
ani, ultima carte publicată: Mihai Eminescu şi Gustavo Adolfo Becquer (2000) e Mircea 
Tarcea - fost deținut politic, preşedintele AFDPR Hunedoara e Claudiu Târziu - jurnalist. 





94 anul VIII e nr. 83 - 84 


Cei care doresc să-și completeze colecția publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea revistei 
(3 lei/exemplar), prin mandat poștal, pe numele: Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizați pe mandatul poștal ce număr al revistei doriţi, în cîte exemplare și adresa dvs. 


Pentru informaţii sunaţi Ia tel: 0740.103.621 


Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 
Ne. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Ne. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 - iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Ne. 7 - septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu 
Ne. 8 - octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu 


Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 


Nr. 10-11 - decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 

Ne. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Ne. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 = iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat 
Nr. 17 - iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare - epuizat 
Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 
Ne. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca 


Ne. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui 
Constantin Galeriu 


Nr. 23 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 


Nr. 25-26 - martie-aprilie 2005, dedicat 

Părintelui Constantin Voicescu 

Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat 
Nr. 28 - iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc - 
epuizat 

Nr. 29 - iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea - 
epuizat 

Nr. 30 - august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu - 
epuizat 

Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat 

Părintelui Liviu Brânzaş 

Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 

Nr. 33 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui 

Iustin Pârvu 

Ne. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 

Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 

Nr. 36 - februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 - aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 

Nr. 39 - mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 

Nr. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat lui Ion Gavrilă 











Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat 
Părintelui Adrian Făgeţeanu 


Ne. 44 - octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 


Nr. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinți 
Ne. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica 


Nr. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuş 


Nr. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide 

Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Nr. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 
Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 


Nr. 55 - septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 


Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 


Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 


Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Ne. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat 

Părintelui Ioanichie Bălan 

Ne. 61 - martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela lordache 
Nr. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Ne. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 


Nr. 67 - septembrie 2008, dedicat 
Părintelui Chesarie Gheorghescu 


Ne. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu 

de la Sihăstria 

Nr. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 


Nr. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 


Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 


Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 


Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 
Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 
Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 


Nr. 80 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat 
Părintelui Roman Braga 


Nr. 81 - decembrie 2009, dedicat lui]. V. Iamandi 


















YA i 


Pa 


PUP NERA 








Părintele Gheorghe Calciu: 
„Acţiunea ROS T este binecuvântată“ 


Se aud la Putna paşii uşori ai mucenicilor şi al sfinților români şi paşii temeinici ai eroilor noştri. Se 
zguduie pământul de trecerea lor sfântă şi cine îi va pomeni dacă Biserica nu o face? Biserica Rusă a canonizat 
sute de mii de sfinţi şi mucenici. Biserica Română nu are nici măcar unul. Toţi mucenicii din închisori, din 
mine, din lagărele de muncă forțată, exterminați prin tortură, bătăi, înfometare, toţi cei ce au murit cu numele 
lui Iisus pe buze sau cu numele Patriei, nu au fiinţă pentru Biserica neamului nostru. 

Scoateţi la iveală numele lor, aduceți-i în memoria Bisericii, a neamului şi a lumii, căci mucenicia şi erois- 
mul îşi cer ieşirea la lumina cunoaşterii lor. Dumnezeu vă va da inteligența, puterea şi îndemânarea de a o 
face. Dumnezeu va amuți gura păcătoşilor şi a vrăjmaşilor voştri şi va pune în gura voastră cuvânt puternic şi- 
i va da pe ei în mâna voastră, dându-vă reuşită în acţiunea căreia acum îi puneţi temelia spirituală. 

Copiii mei, acţiunea voastră este binecuvântată. Ea nu urmăreşte nici o sancțiune, ci o 
dreptate. Ea îşi are rădăcina în sensul adânc al iubirii şi al convingerii că, arătând lumii adevărul 
despre holocaustul românesc (deşi cuvântul şi-a pierdut valoarea prin circulaţie forțată), voi vă 
faceţi purtătorii hotărârii lui Dumnezeu care iubeşte pe mucenici, pe sfinți şi pe eroii adevărați. 

Pacea şi adevărul cel dumnezeiesc să fie cu voi toți. Amin. 





“ Din mesajul părintelui Gheorghe Calciu adresat Adunării Generale a Membrilor ROST, ţinută la 
Putna în noiembrie 2005. 


EISAg4ZE 760017