Rost anul III, nr. 27, mai 2005

ROSI 


cultural, politic, religios 






3 st 
? 4 
: - A . 
Z în i 
4] 
F 
= 


PE a 


Dan Ciachir: „Biserica este Vedere de pe centura politicii: 
amenințată din interior“ preşedintele Mării Negre 
de Claudiu Târziu de Viorel Patrichi 
Integrarea europeană Sacrificiul obscur: rezistența 
în lumina Teologiei Ortodoxe armată anticomunistă 
de Pr. Amfilohie Brînză de Nicolae Stroescu-Stinişoară 


an III e nr. 27 e mai 2005 e 60 pagini e 30.000 lei e 3 lei noi www.romfest.org 


Coperta I: Nicolae Iorga 


Sumar ...... 


EDITORIAL 
Haiducii lui Dumnezeu 


de Claudiu Târziu... ceeace ace ceeeeeaceacee 3 


APEL 


1% pentru Romfest XXI.................. 4 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri....................... 5 


DOSAR 


O tragedie perpetuă 
de Răzvan Codrescu... cena euacee 10 


„Patriarhul“ naționalismului 
TOMÂNESC...........ncunceenceenceaneeaeaeaaaee 14 


Contribuţii 


Eminescu şi generația de astăzi 
de Nicolae IOrga.......nn anna 19 


POLITICA, LA DESCUSUT 


Preşedintele Mării Negre 
de Viorel PatriChi.........caaaaaanenaoaeee 21 


Tentative de purificare 
de Claudiu Târziu... nana aoceaoceaeee 25 


INTERVIU 


DanCiachir: „Biserica este 
amenințată din interior“ 

interviu realizat 

de Claudiu Târziu... ceea eeeaeeneeeee 27 


RĂSĂRITUL CEL DE SUS 
Darurie Învierii 
de Pr. Teofil Pârâian....... ceeace 31 


Cuvânt la Înviere 
Sf. loan Gură de Aur... cecene 35 


ESENŢIAL 


Etica ortodoxă sau etica protestantă 
de Cristi Pantelimon.......... nana 34 


Actualitatea Părinților Bisericii 
de Constantin Mihai... ceace ceace 37 


MARTIROLOGIU 

Părintele Ilie Imbrescu - 

Un promotor al României creştine 
de Adrian Nicolae Petcu şi 

Gheorghe Vasilescu... 39 


HISTORIA 


Pentru o corectă înțelegere 

a Rezistenței anticomuniste 

de Nicolae 
StrOescu-StÎniŞOară......mmnaaennenaaaee 47 


ALTER EGO 
Civilizaţia plugului 


de Corina Bistriceanu...... ceeace eeeeae 52 


CUVÎNTUL MONAHULUI 


Integrarea europeană 

în lumina 

Teologiei Ortodoxe 

de Ierom. Amfilohie Brinză........... 55 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


RELAȚII PUBLICE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
romfestOromfest.org 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
George STRUNGĂ 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI 
PE! 

Corina BISTRICEANU 
Alexandru BOER 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
George ENACHE 
Dumitru MANOLACHE 
Paul NISTOR 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel PETRIŞOR 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 
Varujan VOSGANIAN 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENŢĂ 
C.P. 62, 0.P. 66 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SRL 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-0512 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Haiducii lui Dumnezeu: 








Claudiu Târziu 





deschis poarta mîntuirii. Ca să trecem prin ea 

avem însă nevoie de voinţa de a-l urma Lui. Tot 
Hristos ne-a spus ce avem de făcut: „Eu sînt Calea, 
Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin 
Mine“ (loan 14, 6), „Şi cel ce nu-și ia crucea şi nu-Mi 
urmează Mie nu este vrednic de Mine“ (Matei 10, 38). 
Cu alte cuvinte, ne vom mîntui numai trăind credința. 

Nouă, celor de azi, ni se cere doar o viață curată. 
Dar au fost momente în istorie cînd creştinilor Ii s-au 
cerut dovezi de sînge ale credinței. Şi le-au dat. Inclusiv 
secolul XX este presărat cu mormintele martirilor pen- 
tru Hristos. În veacul de curînd încheiat, românul 
creştin a plătit pentru credința sa, întiia oară, nu numai 
cu viața, ci şi îndurînd „reeducarea“ comunistă - meni- 
tă să-l distrugă sufleteşte. 

În România nu există încă date precise referitoare 
Ia numărul victimelor făcute de comunism. Unele infor- 
maţii arată că sub regimul comunist, pe motive politice, 
au fost arestaţi 3.000.000 de oameni, au murit în închi- 
sori 500.000, au fost ucişi în timpul colectivizării 
200.000 şi în rezistența armată alte 10.000. Puţini din- 
tre aceştia nu erau creştini. 

Uitarea, indiferența sau ignoranța acoperă, ca o 
apă neagră, dimensiunea holocaustului comunist împo- 
triva românilor şi motivațiile sale spirituale. 

Nu avem însă dreptul să uităm, să nu ştim, să nu ne 
pese. Nici să iertăm. Căci comunismul a lovit de moarte 
în fibra noastră naţională. A decimat elita României, 
pentru a subjuga mai uşor poporul, şi a vrut să-L scoată 
pe Hristos din sufletele românilor, pentru a-i dezuma- 
niza. Comunismul ne-a lăsat sechele de care poate că nu 
ne vom vindeca niciodată. 

În consecință, avem datoria de a menţine vie me- 
moria publică referitoare la holocaustul contra români- 


p rin jertfirea Sa pe cruce, lisus Hristos ne-a 


Comunismul a spulberat temeliile vechii lumi românești. Credinţa a 
fost interzisă, monarhia - abolită, pămîntul - colectivizat, opoziţia 
politică - lichidată. Cîteva mii de oameni s-au împotrivit cu arma în 
mină acestor silnicii. Puterea le venea din credința în Dumnezeu, 
hotărîrea - din patriotism. Sîntem datori să nu-i uităm. 


lor. Cum avem şi obligaţia de a face cunoscut lumii fap- 
tul că românii s-au împotrivit comunismului. 

Iată, se împlinesc 57 de ani de la arestările în masă 
ale opozanților comunismului. Într-o singură noapte, 
aceea de 15 spre 16 mai 1948, au fost arestaţi 4.000 de 
studenți, condamnaţi apoi la ani grei de temniță. 

Cîţi au scăpat de mîna Siguranței (devenită Se- 
curitate la 30 august '48), s-au refugiat în munţi, ală- 
turîndu-se foştilor ofiţeri, preoților, profesorilor, munci- 
torilor şi țăranilor din rezistența anticomunistă armată. 
Luptătorii din rezistență ne-au salvat demnitatea 
naţională, apărînd temeliile vechii lumi româneşti timp 
de 18 ani (1944- 1962). Comuniştii au interzis credința, 
au abolit monarhia, au colectivizat pămîntul, au schim- 
bat patriotismul cu obediența față de URSS şi au lichidat 
opoziţia politică. Cîteva zeci de mii de români au înțeles 
să riposteze la toate astea. O parte cu arma în mînă, pe 
cărările munţilor, ca haiducii odinioară. Alţii alcătuind 
reţele de sprijin ale primilor cu informaţii, hrană, haine 
şi adăpost. 

Toţi cei care au înfruntat trupele de Securitate cred 
că Dumnezeu le-a dat curajul de a o face. Îşi spuneau 
haiduci, fiindcă se asemănau cu aceştia la „setea de li- 
bertate“ şi „foamea de dreptate“. 

România nu a cunoscut nici o tentativă de schim- 
bare a comunismului pornită din el însuşi, precum 
Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) sau Polonia (prin 
mişcarea „Solidaritatea“ începută în '80). A avut însă o 
rezistență anticomunistă armată, care a fost discursul 
românesc despre libertate. Trebuie să fim mîndri de 
asta şi să-i omagiem pe cei care s-au jertfit. 

Mai trăiesc unii dintre foştii luptători din munți, ca 
şi unii dintre foştii „reeducaţi“ de la Piteşti. De la ei ar 
putea afla, în mod direct, generaţia nouă ce a însemnat 
comunismul. Însă, autorităţile nu fac nimic în acest 
sens, aşteptind probabil să fie chemaţi la Domnul şi 
aceşti ultimi „haiduci“. 


“ Reiau aici titlul generic al largului grupaj despre foştii luptători din rezistența anticomunistă armată, coordonat de 
mine şi apărut în „Jurnalul naţional“ la 10 mai 2004, pentru a trimite la o necesară redescoperire a acestui capitol de 


istorie românească. 





anul III e nr. 27 


TITLU DE RUBRICĂ 





1% pentru Romfest XĂI 


bil persoană fizică poate da unei organizaţii 

non-profit (asociaţie sau fundaţie) 1% din 
impozitul pe venitul global pe care îl plăteşte sta- 
tului. Statul percepe impozit, dar nu dă socoteală de 
cum ne cheltuie banii. Prin noua prevedere, statul 
ne permite să ne asigurăm că măcar o parte din 
impozit este folosit într-un scop pe care îl susţinem. 
Nu sponsorizăm propriu-zis o asociaţie sau o fun- 
daţie, ci acționăm pentru ca o parte a bugetului de 
stat să fie cheltuit în sectorul neguvernamental. Să 
nu uităm că pentru a nu fi excesivă, puterea politică 
trebuie să fie contrabalansată de o societate civilă 
puternică. Prin această prevedere din noul Cod 
Fiscal, pentru Asociaţia Romfest XXI, care editează 
revista ROST, s-a ivit o oportunitate de a-şi dez- 
volta activităţile fără a renunţa la independenţa sa, 
fără a depinde de un sponsor, ci numai de simpati- 
zanţii săi şi de cititorii revistei ROST. 
Direcţionînd 1% din impozit, pe care oricum îl 
plătiţi, către Asociaţia Romfest XXI, contribuiţi la 
apariția în bune condiţii a revistei ROST şi la 
organizarea altor activităţi. 
Direcţionînd 1% din impozitul dvs. către Asociaţia 
Romfest XXI, demonstraţi că apreciați munca noas- 
tră de peste doi ani şi că doriţi să sprijiniți cauza. 
Precizăm că editarea revistei ROST este realizată 
prin efortul voluntar al unui grup de tineri ziarişti, 
publicişti, cercetători în diferite domenii, profesori 
şi preoți. Nimeni nu este plătit. Singura noastră 
răsplată este munca bine făcută şi bucuria de a 
vedea că dvs. cititorii, preţuiţi această muncă. 
ROST nu este o afacere din care să câştige cineva, 
ci un proiect cultural, menit unei resurecții morale 
şi spirituale a românilor. 
Aşadar, dacă vă hotăriți să direcționați 1% din impozitul 
plătit statului către Asociaţia Romfest XXI (şi implicit 
revistei ROST), urmaţi etapele de mai jos: 
1. Notaţi datele de identificare ale organizaţiei 
noastre: 


N oul Cod Fiscal prevede că fiecare contribua- 


Numele: Asociaţia Romfest XXI 

Codul unic de identificare (codul fiscal): 12495302 

Contul bancar în format IBAN: 

RO82CECEIS0143R0L0000013 

2. Trebuie să completaţi datele Asociaţiei Romfest 

XXI pe Declaraţia de Venit Global pe care o veți 

depune la Administraţia Financiară. 

Declaraţia se obţine de la administraţiile financiare, 

este primită prin poştă sau se poate descărca de pe 

site-ul Ministerului Finanţelor Publice 

(www.mfinante.ro). 

Dacă aveţi venituri de la un singur angajator 

(un loc de muncă şi un salariu), înseamnă că acesta 

vă completează fişa fiscală de tip 1 (FFL) 

şi vă calculează impozitul anual. 

Va trebui ca de data aceasta să completaţi dvs. 

Declaraţia. Dar nu durează decit cîteva minute: 

- Obţineţi formularul pentru Declaraţia de venit 
global. 

- Completaţi Capitolul A: Date de identificare ale 
contribuabilului (nume, adresă, telefon, cod 
numeric personal etc.). 

- Capitolele B-G nu se completează. 

- Completaţi capitolul H, secțiunea 2: 
Sponsorizare entitate non-profit. 

Treceți datele organizaţiei: denumire, cod fiscal şi 

cont bancar (atenţie, contul bancar IBAN are 

24 de caractere!). Dacă nu cunoaşteti suma 

corespunzătoare a 1% din impozit, 

lăsaţi căsuţa goală şi suma va fi calculată 

de către organele fiscale. 

Dacă aveţi venituri din mai multe surse (colaborări, 

chirii, prestări servicii etc.), pe lingă celelalte 

capitole care trebuie completate conform 

instrucţiunilor specifice, completaţi capitolul H, 

secţiunea 2: Sponsorizare entitate non-profit. 

3. Trimiteţi prin poştă declaraţia de venit 

global administraţiei financiare de care 

aparțineți, sau depuneți-o personal 

pînă la 15 mai 2005. 


Vă mulțumim! Din momentul în care ați făcut acest gest, faceți parte din echipa susținătorilor noştri. 
Drept pentru care vă invită m să intrați în legătură cu noi, pentru a vă informa despre proiectele noastre 
şi despre cum sînt cheltuiţi banii organizaţiei. 





anul IIl e nr. 27 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Scandalul „neonazism la Radio“ 

Schimbarea Puterii le-a dat curaj unor angajaţi 
ai postului public de radio să ceară capul 
directorului Dragoş Şeuleanu. În fruntea 
răzvrătiţilor se află Bogdan George Rădulescu, 
comentator de politică externă. Omul l-a cunoscut 
pe Alain de Benoist, corifeu al Noii Drepte 
europene, şi în 2000 a editat patru numere dintr-o 
revistă care promitea, „Măiastra“. După ce n-a mai 
avut bani să scoată publicaţia, B.G. Rădulescu 
a semnat în revistele „Generaţia Dreptei“ - 
finanțată de UFD -, „Puncte Cardinale“ şi „ROST“. 
I-a apărut şi o carte, Pentru o nouă dreaptă. Avea o 
viziune... proprie asupra Dreptei, mai ales dintr-o 
înstrăinare față de Biserică, dar nimeni nu-i perfect. 
La asta, însă, s-a mai adăugat, schimbarea sa bruscă 
de atitudine în chestiunea politicii americane 
privind războiul preventiv. Şi Rădulescu s-a răcit de 
mediile de dreapta, certîndu-se pînă şi cu de 
Benoist. 

Acesta este trecutul recent al principalului 
contestatar al lui Şeuleanu, trecut de care directorul 
Radioului public a încercat să-l facă să pară negru. 
Şeuleanu a alimentat ziarul „Ziua“ cu informații 
care s-au închegat într-un articol scandalos: 
„Neonazism la Radio România“. Pe scurt, textul 
spunea că B.G. Rădulescu este neonazist, 
antismemit, xenofob. Nu mai lipsea decît îndemnul 
de a-l arde pe rug. Înfierare tipică ziarului „Scânteia“ 
din anii '50, fără argumente. Ca principală „probă“ 
a fost folosit raportul Comisiei Wiessel de cercetare 
a holocaustului, document în care sînt încondeiați 
drept antisemiţi şi negaționişti între alții şi Monica 
Lovinescu, Emil Constantinescu, Paul Goma, Dorin 
Tudoran, Vladimir Alexe, loan Buduca. În articol 
mai sînt aduse ca dovezi fragmente dintr-un text 
furibund contra lui Rădulescu, publicat de 
„Observatorul Cultural“, sub semnătura unui 
anume Daniel Grumberg, în 2000. Culmea, a doua 
zi după atacul din „Ziua“, Grumberg trimite ziarului 
un drept la replică în care spune că s-a înșelat 
asupra lui Radulescu şi că a făcut cuvenitele 
rectificări la momentul oportun, tot în 2000. „Ziua“ 
îl acuză pe Rădulescu că, de fapt, el este Grumberg 
şi că a manipulat „Observatorul...“ şi „Ziua“ pentru 
a-şi face reclamă! Noi credem că trebuie să fii nebun 





să pui aşa ceva la cale şi că nimeni n-ar putea scrie 
cu atita ură față de sine însăşi precum a scris 
Grumberg despre Rădulescu. 

Gazetarii de la „Ziua“ au cerut să apară 
Grumberg în carne şi ciolane pentru a-i contrazice. 
Deocamdată, n-a apărut nimeni. 


Bucovinenii cer ajutorul României 
Vizita lui Victor Iuşcenko, preşedintele 
Ucrainei, în România, a fost prefațată de un 
memoriu către Cotroceni, în 
care etnicii români din 
Bucovina de nord cer să fie 
curmată politica de 
discriminare faţă de ei. În 
documentul întocmit de 
| Societatea pentru Cultură şi 
Literatură Română din Bucovina se arată că 
drepturile românilor din teritoriul ocupat de 
Ucraina sînt grav încălcate. Românii nu beneficiază 
de programe culturale pentru păstrarea identității. 
Nu li se asigură învățămîntul în limba maternă în 
proporția necesară. Nici un român nu a fost numit 
şef al administraţiei de stat, nici măcar în regiunile 
dominate net de români (Herţa - 93%, Noua Suliţă 
- 69%, Hliboca - 56%). Donaţiile de carte 
românească sînt blocate la graniță. Iar zeci de 
cetățeni români au interdicție să intre în Ucraina. 
Din ce-a răzbătut în presă nu e clar dacă Băsescu 
a discutat această problemă, veche de cînd cu 
răpirea acelui colţ de ţară, cu Iuşcenko. 


Un site antiromânesc 

Românii par să stîrnească din ce în ce mai mult 
antipatia prin Europa. După inscripții antiromâneşti 
pe zidurile din oraşele spaniole, s-a lansat un cîntec 
devenit şlagăr contra românilor, numiţi în fel şi 
chip. Atacurile însă sînt abia la început. Ele sînt 
continuate în spațiul virtual, mai greu controlabil. 
Persoane necunoscute deocamdată au lansat un 
site, www.anti-romanian.org, în care românii sînt 
acuzaţi de fraude pe internet. Site-ul cică ar vrea 
doar să informeze şi să atragă atenţia asupra 
răufăcătorilor, pentru ca autorităţile să ia măsuri, 
numai că se referă doar la români. E adevărat că 
românii sînt printre cei mai buni hackeri din lume, 





anul III e nr. 27 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 









dar nu singurii. Dacă site-ul nu era rasist avea o 
denumire mai cuprinzătoare sau referitoare doar la 
infracțiunile săvirşite prin internet. 


Zilele „Convorbirilor literare“ 

La cea de-a IX-a ediţie a manifestărilor culturale 
dedicate revistei ieşene „Convorbiri literare“, 
i i în a doua jumătate a lui aprilie la Iaşi, 

ȘI au participat zeci de personalităţi ale 

culturii române. „Zilele Convorbirilor 
|. literare“ au marcat împlinirea a 130 
. de ani de la prima apariţie a revistei. 
Pentru că tot acum s-au rotunjit şi 110 
ani de la naşterea lui Lucian Blaga, 
actuala ediţie a „Zilelor...“ îi este 
» dedicată filosofului şi poetului de la 
Cluj. „Rost“ urează „La mulți ani!“ revistei condusă 
de admirabilul Cassian Maria Spiridon. 


(MUIE 
„e UTERARE ss553, 


Ziariștii români din Covasna, 
discriminați 

Janos Demeter, preşedintele Consiliului 
Judeţean Covasna, a recidivat în a discrimina 
ziariştii români. El a organizat o conferință de presă 
numai cu jurnaliştii de limbă maghiară pe tema 
autonomiei aşa-zisului „Ţinut Secuiesc“. Reporterii 
de la ziarele locale româneşti şi corespondenți 
unor publicaţii şi posturi de televiziune naţionale 
au protestat împotriva acestui act. Nu numai că 
prezența lor Ia o conferință de presă pe o temă 
foarte fierbinte era justificată, dar într-o ţară 
democrată nu se poate proceda astfel. 
Discriminarea pozitivă a maghiarilor din România 
nu trebuie să dea în discriminare negativă a 
românilor. 


Biserica Rusă 
cenzurează arta proastă 

Sesizate de Biserică, autorităţile locale din 
Arhanghelsk, nord-vestul Rusiei, le-au cerut 
organizatorilor să anuleze un festival de artă 
modernă. Episcopul Tikhon, chiriarhul locului, 
a fost supărat mai ales de logo-ul manifestării 
„Biserica sfintului comunism“, care consta într-o 
seceră şi un crucifix, în loc de ciocan. „Sîntem 
nemulțumiți şi neliniştiţi de faptul că Biserica 
Ortodoxă a trimis un ultimatum Primăriei, 
Parchetului şi Serviciului Federal de Securitate, iar 
noi am fost nevoiți să facem concesii“, a declarat 
unul dintre organizatorii festivalului intitulat 
„Terror Incognito“. Nu este prima oară cînd Biserica 


are câştig de cauză într-un diferend cu artiştii. La 
sfirşitul lui martie, directorul Muzeului Sakarov de 
la Moscova a fost condamnat în justiţie pentru o 
expoziţie care nu a plăcut Bisericii. Toţi agenții 
corectitudinii politice au sărit ca arşi. Totuşi, se vede 
că în Rusia pravoslavnică Biserica mai are un cuvint 
de spus. La noi, o expoziţie imbecilă de așa-numită 
artă, în care Binecredinciosul Ştefan cel Mare şi 
Sfînt era batjocorit, a trecut fără nici un protest 
energic din partea Bisericii. 


Haider revine 

Joerg Haider a fost ales, în unanimitate, 
preşedinte al noii formaţiuni politice Alianţa pentru 
Viitorul Austriei (BZOe), rezultată în urma scindării 
Partidului Libertăţii (FPOe). Încă de pe la mijlocul 
lunii trecute, Haider, care se retrăsese strategic de la 
cîrma Partidului Libertăţii, a înlăturat aripa 
pangermană care îi succedase, dar nu reuşise pînă 
de curînd să adune în jurul său majoritatea 
partidului. FPOe a fost puternic zdruncinat ca 
urmare a reculurilor electorale din ultimii ani (în 
prezent fiind creditat cu numai 8 la sută din 
intenţiile de vot, faţă de 27 la sută cât înregistrase în 
alegerile din 1999). Între timp, liderul populist 
a izbutit să atragă de partea sa nouă din cei 
18 deputaţi ai FPOe, în vreme ce şapte au rămas la 
vechiul partid, iar doi sînt încă indecişi. Acest nou 
raport de forțe i-a permis să treacă la congresul de 
constituire a Alianţei, ceea ce a consfințit scindarea. 

În discursul său de investitură, Haider a 
declarat că Alianța va lupta împotriva globalizării şi 
a şomajului. O serie de analişti politici s-au şi grăbit 
să-l taxeze drept extremist de dreapta, care, deşi şi-a 
moderat discursul, rămîne un nostalgic al 
nazismului. Aceiaşi analişti spuneau, în urma cu 
cîțiva ani, cînd FPOe a fost cooptat la guvernare 
alături de conservatori, că în Austria se va instaura 
dictatura de dreapta şi că va fi exclusă din UE. 
Nu s-a întîmplat nici una, nici alta. 


UE falimentează IMM-urile 

Marian Petre Miluţ, preşedintele Uniunii 
Naţionale a Patronatului Român (UNPR), 
avertizează că 80 la sută din întreprinderile mici şi 
mijlocii vor da faliment dacă România va intra la 
Uniunea Europeană fără ca întreprinzătorii să 
cunoască regulile minimale impuse pe plan 
economic de autorităţile de la Bruxelles. Încet, 
încet, o dată cu apropierea momentului aderării, 
încep să ni se spună şi costurile. 





anul IIl e nr. 27 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Roșca s-a întovărășit cu Voronin 
Liderul PPCD din Republica Moldova, Iurie 
Roşca, a comis-o. Ori şi-a dat arama pe faţă, ori a dat 

cu oiştea-n gard. EI şi-ai lui camarazi din 
Parlamentul Republicii Molotov, cu toţii 11 la 
număr, au votat pentru alegerea milițianului 
Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte al 
statului. În schimb, Roşca a primit funcţia de 
vicepreşedinte al Parlamentului, adică o poziţie 
decorativă. Liderul popular a încercat să explice că 
numai intrînd în parteneriat cu comuniştii - care 
oricum obțineau ce voiau, cu ajutorul PPCD sau al 
altora - poate îndrepta țara spre UE şi NATO. Numai 
că e greu de crezut, pentru că Roşca, deşi a pozat în 
patriot român şi creştin, a mai avut şi altă dată 
atitudini neortodoxe. Vedeţi în paginile ce urmează 
analiza colegului Viorel Patrichi. 


Sensul păcii 

PAX TV, televiziunea înființată de Bella Karoly, 
şi-a schimbat proprietarul, sediul şi numele. Întîi a 
fost cumpărată de Arhiepiscopia Tomisului, pentru 
a fi transformată într-o adevărată televiziune 
ortodoxă, numai că ÎPS Teodosie şi-a dat repede 
seama că un post tv e o gaură în care arunci bani, 
nu o maşină de câştigat bani. Puterea pe care ar fi 
cîştigat-o în fața Sfîntului Sinod, ca patron de 
televiziun, i s-o fi părut prea scumpă Înaltului şi a 
dat piatra din casă. Noul proprietar este Anca Vlad - 
numărul unu în topul femeilor de afaceri. Ea a 
schimbat numele postului în Senso TV, dar a promis 
că va păstra politica editorială culturală şi creştină. 
Şi, din câte ştim, Anca Vlad are un interes real 
pentru cultură şi credință. De curînd, a organizat 
şi sponsorizat o expoziție de icoane. S-o ajute 
Dumnezeu să facă din această televiziune 
una ziditoare! 


Ungurii construiesc autonomia 

Opt organizaţii neguvernamentale româneşti, 
care au monitorizat activitatea noului prefect de 
Covasna, Gyogy Ervin, au făcut publice faptele 
acestuia care pot duce la enclavizarea etnică a 
judeţului. Dovezile, care sînt exact acţiunile 
anticipate într-o analiză publicată de revista „Rost“ 
într-un număr recent, au fost prezentate guvernului. 
Prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu a declarat, 
cu prilejul investiturii lui Gyogy Ervin, că îl va 
demite pe acesta la primul semn că nu-şi 
îndeplineşte atribuţiile sau că lucrează în contra 
statului român. Se va ţine de cuvînt? Noi pariem că 


nu. UDMR are o poziţie prea importantă 

în mecanismul guvernării pentru a fi deranjat cu 
astfel de gesturi de onoare, cum ar fi respectarea 
cuvântului dat. 


Măgureanu își face lobby 

În ultimul timp, Virgil Măgureanu, fostul şef al 
SRI, zis „Şarpele cu ochelari“, a scos din nou capul 
în lume. După ani de tăcere care se voia cu tâlc, 
Măgureanu a început să apară din nou pe sticlă şi 
prin ziare, cu declaraţii pe diverse subiecte. Nu dă 
nici o informaţie, ci doar banalităţi ambalate 
neîndemânatic, care ar vrea să lase de înţeles că 
autorul lor ştie multe. Măgureanu îşi dă cu părerea 
despre aproape orice, de la Omar Hayssam şi 
ziariştii răpiți, pînă la Băsescu şi Constantinescu 
(pe care pretinde că i-a făcut preşedinţi). În spatele 
acestei limbuţii de care a fost apucat subit stă o 
biată strategie de imagine. Omul şi-a clocit un nou 
partid, cu nume incert şi doctrină aşijderea, şi este 
pe cale de a-l lansa. Pînă acum, statul la cutie l-a 
ajutat pe Măgureanu în afaceri. Dar dacă vrea să 
reintre în politică, trebuie să-i aducă aminte 
electoratului că există. 


Tătucul PSD a fost pensionat forţat 
La congresul PSD, ţinut pe 21 aprilie a.c., lon 
Iliescu a fost învins în cursa pentru preşedinţia 
partidului de 
„prostănacul“ Mircea 
Geoană. Lupii tineri 
şi mai cărunţi s-au 
coalizat contra 
bătrânului bolşevic, 
de la care n-au mai 
acceptat lecţii de 
moralitate. Discursul 
isteric al lui Iliescu, care se voia de intimidare, i-a 
întărîtat mai rău. Totuşi, lovitura de graţie şi-a dat-o 
singur. În debutul Congresului, tătucul veşnic al 
partidului l-a invitat la microfon pe Adrian Năstase 
cu apelativul „tovarăşul“, corectat urgent cu 
„domnul“, în hohotele de rîs ale asistenţei. Ilici 
a motivat că în Internaționala Socialistă cuvintul 
tovarăş este folosit des. Explicaţie subțire, dacă 
ținem cont prin ce-a trecut România pe cînd eram 
siliți să ne adresăm cu „tovarăşe“. Oricum, Iliescu 
nu-i la primul porumbel slobozit pe gură. El a mai 
zis cîndva, de pildă, că „proprietatea e un moft“. 
Deh, de a o vârstă păcatele tinereții îşi ițesc 
coarnele cînd nu te aştepţi. Aşa că delegaţii l-au 








anul III e nr. 27 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





trimis la pensie - Iliescu este simplu membru 
PSD şi senator. 


Omul de paie al lui Năstase 

Să nu ne lăsăm păcăliţi de rotirea cadrelor 
petrecută în PSD. Faptul că Mircea Geoană a fost 
ales preşedinte nu e de natură să schimbe nici 
imaginea PSD şi nici realitatea că acesta e un partid 
al corupților. Bietul Geoană, bun întotdeauna de 
scos la înaintare (ca în campania pentru Primăria 
Bucureştiului, cînd Băsescu a măturat cu el pe jos), 
va fi marioneta lui Adrian Năstase, naşul mafiei de 
partid şi, pînă de curînd, şi de stat. Năstase, 
preşedintele executiv al PSD, va conduce în tandem 
cu Miron Mitrea, secretar general al partidului, alt 
meseriaş în sforării financiar-politice. Acesta din 
urmă trebuie să dea socoteală pentru jaful petrecut 
în transporturi (de la lucrările pe bani publici date 
fără licitaţie unor clienţi politici, pînă la operaţiunea 
MTC TV Constanţa, prin care i-a băgat în buzunar 
6 milioane de euro prietenului său Burci, fost 
patron la Prima TV). În gaşcă mai sînt destui care 
trebuie chemaţi pe la Parchet. 


Victor lușcenko 
se dă prieten cu România 

Discursul ținut de preşedintele Ucrainei în 
plenul Parlamentului român, la 21 aprilie a.c., a fost 
tratat cu lipsa de parlamentarii PSD. Erau cu toții la 
congresul partidului, unde cică îşi schimbau 
conducerea. luşcenko a vorbit unei săli în care 
jumătate din asistență era formată din personalul 
celor două Camere. Nu-i bai, că nici n-a spus mare 
lucru. luşcenko a declarat doar că există o mare 
posibilitate ca relaţiile dintre România şi Ucraina să 
se îmbunătăţească. În timp ce şeful statului 
ucrainian îşi rostea textele, se săpa în continuare la 
canalul Bistroe, care ne va distruge Delta, iar 
românii din nordul Bucovinei, aflați pe teritoriul 
Ucrainei, erau tratați cu aceleaşi sentimente 
„frățeşti“ ca şi pînă acum. 


C.V. Tudor alunecă pe tobogan 

Nici tumbele groteşti, nici pamfletele răsuflate, 
nici spumele la gură pe care face pe tv nu-l mai 
salvează pe pacientul de onoare al PPRM. Vadim 
prinde viteză pe panta spre subsolul sondajelor de 
opinie. Este explicabil de ce: cînd îţi schimbi de 
atitea ori părul şi năravul tot de naţional-comunist 
îl ai, nu te mai crede nimeni. Ba mai provoci şi 
greața. Ca dovadă că se dezumflă, „patriotul“ de 


paradă este părăsit pînă şi de prietenii săi evrei. 
Nati Meir, omul care l-a purtat cu vorba pe CV. 
Tudor că-i deschide uşi în Europa şi în Israel, 

a plecat din partid şi amenință cu dezvăluiri. 
Probabil ştie că nu mai putea face nici un gheşeft cu 
tribunelul pasionat de rudotel. 


O „comemorare“ specială 

În această lună, pe 9, se împlinesc 110 ani de la 
naşterea filosofului şi poetului Lucian Blaga (pe 
care noi l-am omagiat într-un număr special, cu ceva 
vreme în urmă). Autorităţile române au înțeles să-i 
onoreze memoria marelui cărturar prin ridicarea 
unui monstru de sală de sport lingă mormîntul său 
de la Lancrăm. Toate intervenţiile unor 
personalităţi ale culturii române, ca şi protestele 
jurnaliştilor şi ale sociatăţii civile s-au lovit de o 
tăcere impenetrabilă. Construcţia merge înainte. 


Autorii morali ai mineriadei, 
anchetați 

La 22 aprilie s-au împlinit 15 ani de la 
începerea mitingului-maraton din Piaţa 
Universităţii, care avea ca principal obiectiv 
scoaterea comuniştilor din viața publică. Ion Iliescu, 





proaspăt preşedinte ales, a înăbuşit în sînge 
mişcarea, asmuţind minerii asupra 
demonstranţilor, la jumătatea lui iunie 1990. 
Redeschiderea dosarului mineriadei din 13-15 iunie 
1990 aduce surprize. Reaudiat de procurori, Miron 
Cozma, fostul lider al ortacilor, a început să spună 
ce ştie despre implicaţiile politice ale crimei pe care 
a comis-o (şi nu-i o figură de stil: chiar au murit 
patru oameni atunci, iar alte zeci au fost stilciți în 
bătaie şi arestaţi abuziv). El recunoaşte că a fost 
chemat la Bucureşti de Ion Iliescu atunci, dar 
oamenii preşedintelui (ca Voican Voiculescu) l-au 
îndemnat să vină şi în februarie 1990. Aflăm că 
minerii au fost coordonaţi în năvala lor prin 





anul IIl e nr. 27 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Bucureşti, printre alţii, de colonelul de armată Kuki 
Borislavski, cumnatul lui Petre Roman - pe atunci 
premier. Declaraţiile lui Cozma sînt susținute de 
cele ale altor persoane implicate în acele 
evenimente, ca gen. Mihai Chiţac. Urmează să fie 
audiaţi Petre Roman, Ion Iliescu şi alți politicieni 
aflați atunci la conducerea țării, precum şi mai mulți 
militari. Vom vedea dacă actuala putere va merge 
pînă la capăt cu ancheta şi cu judecarea vinovaţilor 
pentru barbaria înfiorătoare din vara lui '90. 


Memoria holocaustului 

Palatul Naţional al Copiilor a găzduit, la 22 
aprilie, în sala Europa, activitatea extraşcolară 
„Memoria Holocaustului“, organizată în cadrul 
Anului European al Cetăţeniei prin Educaţie şi prin 
care elevii Şcolii nr. 135 au cunoscut tragedia 
poporului evreu stînd de vorbă cu supraviețuitori ai 
lagărelor de concentrare. Foarte bine. Aşteptăm 
acum ca autorităţile române să organizeze o 
întâlnire a elevilor, nu numai bucureşteni, ci din 
toată ţara, cu supraviețuitorii rezistenţei 
anticomuniste din România, cu cei care au scăpat de 
moarte după luptele din munţi, după ce au trecut 
prin „reeducarea“ de Ia Piteşti sau prin anchetele 
Securităţii. Să învăţăm de la ei despre tragedia 
poporului român, cât încă îi mai avem printre noi. 
Că nici un guvern postdecembrist nu s-a învrednicit 
pînă azi să se ocupe de educaţia tinerelor generații 
privind Holocaustul săvârşit contra românilor. 
E adevărat că nici românii nu au la îndemînă vreo 
pîrghie coercitivă asupra puternicilor zilei, alta 
decit votul - şi nici pe asta nu ştiu s-o folosească. 


Mărturii despre infernul comunist 
Site-ul www.gid-romania.com este dedicat în 

special mitingului-marton din Piaţa Universităţii, 

aprilie-iunie 1990, dar conţine informații 

importante şi despre gulagul comunist pe care 

românii l-au suferit timp de 45 de ani. Într-o 

secţiune dedicată acestei ultime chestiuni, autorii 

site-ului susțin că în România comunistă au fost 

arestate trei milioane de persoane, 

500.000 au ajuns în gropile comune ale lagărelor şi 

închisorilor politice, 200.000 au murit 

în colectivizarea forțată, iar 10.000 au fost ucise 

în rezistența armată din munţi. Din păcate, 

autorii site-ului nu dau sursa acestor date. 

După cercetări ale unor istorici 

dedicați aflării adevărului despre holocaustul 

împotriva românilor, cifrele ar fi mult mai mari, 





grozăvia mult mai adîncă. 

N-ar trebui să avem linişte pînă cînd nu vom afla 
adevărul întreg despre ce ni s-a întîmplat 

sub regimul comunist. 


Rusia, somată să-și cheme 
soldaţii acasă 

Traian Băsescu a participat la reuniunea 
GUUAM (grupul statelor emancipate de sub cizma 
rusească: Georgia, Ucraina, Uzbekistan, 






Sao Pe 3 


ge EP em (ma) se ma 


Azerbaidjan, Moldova), la care au fost prezenţi şi 
reprezentanţi ai SUA, OSCE şi ai Poloniei. Rusia nu a 
fost însă reprezentată, căci nici nu a fost invitată, 
ceea ce a produs iritare la Kremlin. Pe agenda 
GUUAM au fost trei probleme principale: 
reglementarea conflictelor îngheţate din regiune, 
lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate 
şi cooperarea economică. 

Traian Băsescu a insistat pe problema 
Transnistriei. Victor Iuşcenko, preşedintele 
Ucrainei, a propus un plan de rezolvare a 
conflictului, care nu include însă federalizarea 
Republicii Moldova. Planul Kievului prevede în 
esență democratizarea regiunii din stînga Nistrului, 
prin alegeri libere, desfăşurate sub observarea lor 
de către Uniunea Europeană, OSCE, 

Consiliul Europei, Rusia, SUA, precum şi implicarea 
acestora în negocierile privind rezolvarea 
diferendului transnistrean. 

Preşedintele Băsescu nu a fost însă de acord cu 
acest plan, susținînd că nu pot fi ţinute alegeri în 
absența democraţiei şi că astfel de alegeri ar putea 
duce la „legitimarea unor enclave separatiste în 
interiorul țării“. 

Ca urmare, nu s-a ajuns la semnarea 
unui document concret privind conflictul din 
Transnistria, ci doar a unei declaraţii de principii, 
în care i se cere Rusiei să-şi retragă trupele din 
Moldova şi Georgia. 





anul IIl e nr. 27 


ROST 


DOSAR 








O tragedie perpetuă 


Răzvan Codrescu 





cenariul crimei este îndeobşte cunoscut: savan- 

tul a fost lichidat de o echipă de şapte legionari 

obscuri (tot aceiaşi, se pare, cu asasinii lui 
Virgil Madgearu, eliminat în aceeaşi zi), care-l ridicas- 
eră din vila sa de la Sinaia (cea de la Văleni, unde 
locuia de obicei, fusese avariată de cutremurul din 
acea toamnă) în seara zilei de 27 noiembrie, sub 
cuvînt că au ordin să-l ducă la Bucureşti, pentru „un 
interogator“. Savantul însuşi - co-autor moral, după 
cum vom vedea, al lichidării samavolnice a lui 
Codreanu - îşi bănuia soarta!, iar contemporanii 
afirmă că asasinatul „plutea în aer“, cum se întim- 
plase şi şapte ani mai devreme, în cazul lui I. G. Duca. 

E greu să priveşti faptele „Ia rece“, deşi, după 65 
de ani, o oarecare detaşare devine firească şi nece- 
sară. Că ucigaşii au aparținut mediilor legionare e 
una; că însă Mişcarea Legionară ar putea fi culpabi- 
lizată generic, aceasta e discutabil. Ca şi în cazurile 
„Nicadorilor“, „Decemvirilor“ şi „Răzbunătorilor“ 
(echipele care-i „pedepsiseră“ pe I. G. Duca, Mihai 
Stelescu şi Armand Călinescu), pare să fi fost vorba 
de o acţiune pe cont propriu, fără implicarea sau 
girul prealabil al conducătorilor superiori ai Gărzii?. 


Pe 28 noiembrie 1940, pe cîmpia de lîngă Strejnic, era găsit 
cadavrul ciuruit de gloanţe al marelui savant Nicolae Iorga 
(care împlinise 69 de ani cu cîteva luni înainte). 

A fost, desigur, unul dintre cele mai reprobabile evenimente 
din agitata viață politică a epocii. 


Mai multe mărturii confirmă că Horia Sima a trăit un 
adevărat şoc la aflarea cumplitei veşti, nu atit din 
compasiune față de N. Iorga (pe care legionarii, după 
cum vom vedea, nu prea aveau motive să-l iubească), 
cât realizind gravitatea politică a faptului, ce punea o 
armă redutabilă în mîna duşmanilor legionarismu- 
lui şi-i marca „obrazul“ istoric cu o pată de neşters. 
Oricâte limite ar fi avut ca om şi politician, N. lorga 
era încă de pe atunci un mit naţional. Legionarii 
înşişi simţiseră acest fapt şi lui i se datora împreju- 
rarea că istoricul, deşi purta în mare parte respon- 
sabilitatea morală (şi nu numai) pentru arestarea, 
parodia de proces şi asasinarea lui Corneliu 
Codreanu (în 1938), nu se afla printre vinovații 
întemnițați la Jilava (în aşteptarea unei judecăţi care 
n-a mai avut loc). De altfel, dacă acel grup legionar 
„rebel“ n-ar fi acţionat precipitat, „pata istorică“ ar fi 
marcat probabil, câțiva ani mai tîrziu, „obrazul“ mult 
mai gros al comuniştilor... 

Să remarcăm şi un alt fapt. Toate asasinatele 
legionare de pînă atunci (este vorba de cele enume- 
rate mai sus, căci împuşcarea prefectului C. Manciu, 
în 1924, n-a fost un asasinat, făcîndu-se în legitimă 
apărare, cum s-a şi stabilit în Justiţia vremii, care l-a 
achitat pe Codreanu) fuseseră urmate invariabil de 


1 Se citează deseori impresionantele sale premoniţii lirice: Din turnul sorții/ Îți strigă morții/ Viers de aramă/ Bagă de 


seamă!// Patima-și are/ Răscumpărare;/ Cînd se destramă,/ Bagă de seamă!// Iar norocul,/ Cînd schimbă locul,/ Îți cere 
vamă;/ Bagă de seamă! („Bagă de seamă!“), sau, mai ales: Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră,/ 
Si-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgin;// O voi ce-n soare cald trăiți/ Și aţi străpuns strămoșul nostru,/ Să nu 
vă strice rostul vostru,/ De ce sunteți aşa grăbiți?// În anii mulți cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor 
rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi 
ursuză/ EI cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cit fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Deciît 
doar încă un sicriu? („Brad bătriîn“). A existat şi aserțiunea - greu de creditat - că pe Iorga îl ajunseseră scrupulele după 
asasinarea „Căpitanului“ şi că relaţiile sale cu „oculta“ se tensionaseră în asemenea măsură încât cineva (din anturajul Alicei 
Voinescu) l-ar fi auzit ameninţind la Palat: „Lasă că o să destăinui eu misterul asasinării lui Codreanu!“ Temerile că va fi lichi- 
dat s-ar fi referit nu atit la legionari, cât la cei cărora le devenise „tovarăș de drum“ şi care, prin lichidarea lui ca aliat incomod, 
urmăreau să le pună şi legionarilor în cîrcă un asasinat care să-i compromită definitiv... 


2 Comandamentul Gărzii de Fier pretinde a nu fi ordonat şirul de acţiuni criminale de Ia sfirşitul lui noiembrie 1940, care ar fi 
fost iniţiate de un grup rebel, manipulat, poate, de forțe ostile României (a se vedea punctul de vedere al lui Horia Sima, în 
Cazul lorga-Madgearu. Declaraţii făcute de DI. Horia Sima revistei „Carpaţii - 1961, Colecţia „Omul Nou“, Miami Beach, 
1992). Fapt este că Horia Sima nu a repudiat cu promptitudine, public şi oficial, asasinatul, lăsînd impresia că, chiar dacă nu 
l-a ordonat, i-a convenit de fapt, menajindu-i pe asasini. 





10 anul IIl e nr. 27 


DOSAR 


ROST 





autopredarea şi mărturisirea făptaşilor, care 
putuseră trece astfel, în ochii multora, drept martiri 
ai unei cauze. În cazul crimelor de la sfârşitul lui 
noiembrie 1940, iată însă că făptaşii au fugit şi s-au 
ascuns, ca nişte criminali de rînd, unii fiind con- 
damnaţi în contumacie. Deşi comisă de elemente cu 
apartenență gardistă, lichidarea lui N. Iorga nu mai 
poartă pecetea „pedepsirii“ de tip legionar, ci a unui 
asasinat politic ordinar, pe cât de monstruos, pe atit 
de inoportun. E şi acesta un semn al unei anumite 
degradări interne a legionarismului, pe fondul ten- 
sionat şi confuz de după dispariția „Căpitanului“. 

Astăzi, în afara cercurilor legionare, oamenilor 
le este obscur ce-au avut legionarii cu „marele Iorga“. 
De aceea, nu-i inutil să reamintim cîteva fapte, pe fon- 
dul general al epocii respective (în nici un caz pentru 
a-i scuza pe asasini, sau actul în sine, ci doar pentru a 
contextualiza o situație complexă, care sfidează pon- 
cifele istorice curente şi ne pune în fața unei tragedii 
cu multe încrengături). 

Începînd din anii *20, N. Iorga devenise o per- 
sonalitate tot mai controversată, din punct de vedere 
politic, dar şi moral. Octavian Goga îl putuse califica 
(Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 88) drept 
„monumentala incarnaţie a proorocului, care şi-a 
mîncat tablele legii“. Orbit de orgoliu, neînțelegînd 
noile vremuri şi înstrăinîndu-se de generaţiile tinere, 
N. Iorga devenise, treptat, un titan desuet şi singura- 
tic, greu de contestat în templul ştiinţei lui3, dar ade- 
seori ridicol în arena publică şi tot mai incoherent în 
manifestările sale politice. 

Guvernul pe care I-a prezidat (în 1931-1932) a 
reprezentat cel mai răsunător eşec guvernamental 
din România Mare (fapt recunoscut parţial chiar şi de 
orgoliosul protagonist: „Eu nu mai sînt eu!“). Mai tîr- 
ziu se va complace să fie o unealtă obedientă a 
ambițiilor dictatoriale şi a pornirilor antiromâneşti 
ale lui Carol II (de formarea căruia se ocupase pe vre- 
muri), inclusiv în acel penibil Front al Renaşterii 
Naţionale (ai cărui membri, îmbrăcaţi în uniforme 
aproape carnavaleşti şi reduşi la postura de yesmen, 
nu erau altceva decît bufonii oportunişti ai unui rege 
nebun). Acrit şi pătimaş, ura lui devine adeseori sti- 


3 Deşi au fost şi astfel de contestaţii, vizând mai ales „urechismul“ unor citate şi trimiteri din scrierile sale de specialitate, 
desuetudinile sale de „om al secolului al XIX-lea“ (inclusiv „estetica inchizitorială“ din sintezele sale - astăzi pur şi simplu 


hială. Gazetăria lui capătă şi ea, mai mult decît 
oricînd, tonuri viscerale. Nu-i cruță decât pe cei 
dispuşi să se smerească în umbra lui. Nu numai că 
între el şi cei mai tineri se sapă o prăpastie, dar se 
răcesc şi multe dintre vechile prietenii şi colaborări. 
Faimoasa glumă a lui A.C. Cuza are un tilc mai gene- 
ral: ieşind din Universitate, Iorga se încrucişează cu 
acesta pe trepte şi-l întreabă, cu o politeţe rece, ce 
mai face; răspunsul vine tăios: „După cum vezi, d-le 
Iorga, eu urc, iar dumneata cobori“...4 


Despărțirea de discipoli 


Generaţia de la 1922 avusese în N. lorga - ca şi 
în A. C. Cuza, O. Goga, N. C. Paulescu, S. Mehedinţi, C. 
Şumuleanu sau I. Găvănescul - unul dintre princi- 
palii săi dascăli naționaliști. Ruptura dintre „tineri“ şi 
„bătrîni“, pecetluită prin înființarea Legiunii 
Arhanghelul Mihail (1927) pe ruinele Ligii Apărării 
Naţionale Creştine (L.A.N.C.), a dus, implicit, şi la 
îndepărtarea de profesorul Iorga. Acesta nu le iartă 
legionarilor lipsa de smerenie în fața personalității 
sale de „apostol al neamului“ şi apetența către men- 
tori spirituali şi politici mai tineri (Nichifor Crainic o 
vreme, apoi - mult mai pregnant - Nae Ionescu). Pe 
de altă parte, profesorul alunecase, între timp, spre 


hilare - de istoria literaturii române a secolelor XIX-XX) sau gîndirea sa „asistematică“, certată adică, vezi Doamne, cu 
filosofia şi cu metoda. În consensul generației lui, tînărul M. Eliade l-a atacat el însuşi pe marele istoric (mai ales pentru Essai 
de synthese de histoire universelle), dar mai tîrziu va regreta acest fapt şi-şi va mărturisi admiraţia de fond pe care i-a 
purtat-o (cf, de pildă, Memorii (1907-1960), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 125 şi urm.) 


4 lorga va deveni, de altfel, un „client“ predilect al epigramiştilor şi polemiştilor epocii, iar faimoasele Strofe cu pelin de mai 
pentru Iorga Neculai ale lui Păstorel Teodoreanu nu reprezintă un caz de excepție, ci expresia cea mea plină de „duh“ a unei 


tendinţe ce şi-a avut şi laturile ei grobiene. 








anul IIl e nr. 27 


11 


ROST 


REPERE 





tabăra masonică, în măsură să-i înlesnească 
„onoruri“ consolatoare (în țară, dar şi în străinătate), 
la care era tot mai sensibil5. În 1932 semnează, ca 
Preşedinte al Consiliului de Miniştri, un decret de 
dizolvare a Gărzii de Fier, deşi aceasta nu săvirşise, la 
data respectivă, nici un act de violență. (Se trece prea 
uşor cu vederea faptul că violențele legionare s-au 
ivit ca replici la abuzurile puterii politice în funcți- 
une: nu formulăm o scuză, ci facem o constatare afir- 
mând că legionarismul a fost silit, practic, să devină 
extremist). Cu excepţia unui scurt articol encomias- 
tic dedicat lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, martirii de 
la Majadahondae, Iorga continuă să-i denigreze pe 
legionari, adesea fără nici un temei serios, iar diatri- 
bele din primăvara lui 1938 n-au fost decît un pisc al 
urii sale îndelung cumulate, de care Carol II a ştiut să 
se folosească în mod abil (şi probabil amuzându-se 
mefistofelic în sinea sa, dacă nu cumva şi în cercurile 
intime). 

Răspunzînd numeroaselor defăimări din 
Neamul Românesc (veche publicaţie iorghistă), 
Codreanu (fost ucenic al acestuia întru naționalism, 
pe vremea studenţiei sale ieşene) îl acuză pe profe- 
sot, într-o scrisoare deschisă, de „necinste sufleteas- 
că“: „Dar din adîncul unui suflet lovit şi nedreptăţit, 
îţi strig - şi îţi voi striga şi din adîncul gropii - că eşti 
un necinstit sufletește, care ţi-ai bătut joc pe nedrept 


de sufletele noastre nevinovate“. Se vede că Zelea 
Codreanu n-ar fi aprobat însă în nici un caz asasina- 
tul de mai tirziu: „Nu veți întîmpina nici dumnea- 
voastră, domnule profesor, şi nici ceilalți care v-aţi 
asumat răspunderea unei sîngeroase şi nedrepte 
opresiuni, nu numai nici o violență, dar nici măcar 
vreo opunere“ („Căpitanul“ dizolvase partidul - v. 
Circulara Nr. 148 - încă din februarie, neacceptînd 
să mai activeze politic în condiţiile dictaturii regale; 
el transmisese tuturor legionarilor mesajul rezis- 
tenței non-violente, spre a nu preface România „în- 
tr-o Spanie însîngerată“; din păcate, sîngele avea să 
curgă după ce el nu va mai fi: e calea pe care au forța- 
t-o Palatul şi Guvernul, declanşind un adevărat 
„terorism de stat“, în urma căruia au fost exterminați 
aproape 300 de legionari, începînd cu Codreanu 
însuşi; e o mistificare indignă să se vorbească de 
„crimele legionare“ fără a se ţine seama de mult mai 
numeroasele crime împotriva legionarilor)”. N. 
Iorga este sfătuit de Palat - care căuta un pretext să-l 
aresteze pe Codreanu - să-i intenteze acestuia proces 
de ultragiu. Iorga se conformează şi continuă să 
pună paie pe foc. 

Rămâne zguduitoare - dincolo de orice poziţie 
ideologică am adopta - mărturia teologului Gh. Ra- 
coveanu cu privire la o instigaţie a lui Iorga, de un 
cinism împins pînă la abjecţie, făcută chiar într-una 


5 Era în convingerea epocii că interesele masonice şi cele evreieşti se suprapuneau în cea mai mare măsură (de unde şi sintag- 
ma - curentă pînă spre jumătatea secolului trecut - de „hidra iudeo-masonică“). Unul dintre marile scandaluri de după 
primul război mondial, de care a fost legat şi numele lui N. Iorga ca mijlocitor indirect, aruncînd mari suspiciuni asupra noii 
lui „feţe“, a fost cel al listei de „studenţi români“ desemnaţi să beneficize de cei 700.000 de franci alocaţi anual de guvernul 
francez pentru bursele de studii în Franța ale tinerilor „frați latini de la Dunăre“. Simptomatic rămâne articolul „O mare 
ruşine“ (cf. Mustul care fierbe, ed. cit., pp. 77-81) al lui Goga, chiar dacă de o retorică totuşi prea radicală, din care citez, fără 
alte comentarii: „Am primit lista studenţilor beneficiari ai dărniciei protectoare [a statului francez], care angajează 
recunoştinţa şi onoarea țării, şi am constatat că abia 30 de procente sînt români... Publicăm acest pomelnic în întregime, aşa 
cum ni s-a transmis de la Paris. [...] Simpla înşiruire a numelor lămureşte totul: sînt în absoluta lor majoritate evrei, cei mai 
mulți din casta cetățenilor neofiți, care au exact atita legătură de suflet cu țărîna Basarabilor cât aveţi d-voastră cu apa 
Iordanului din Testamentul vechi. [...] E Ia mijloc, desigur, una dintre acele fantastice învârteli cu care noi ne-am obişnuit aici 
acasă, de cîte ori vine vorba de revărsarea bunătăților... Ni s-au dat chiar oarecari detalii, ni s-a indicat şi promotorul acestei 
liste talmudice, în persoana unui domn profesor de la Sorbona, francez naturalizat, pe care protecțiunea și intervenția d-lui 
Iorga ar i avansat arbitru al doleanțelor româneşti la Universitatea din Paris...“ (pp. 79-80, subl. n.). N-ar fi lipsit de interes 
ca un istoric profesionist onest să cerceteze cazul mai îndeaproape, spre a se vedea, între altele, şi în ce măsură a fost implicat 
N. Iorga (cel care nu demult ţinuse în Neamul Românesc, cot Ia cot cu un A. C. Cuza, şi cu o retorică încă mai radicală decit a 
lui Goga, acida rubrică... „Evreii noştri“!). 

6 Art. „Doi băieți viteji: Moţa şi Marin“, apărut în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937, nu trebuie privit ca semn al vreunei 
simpatii pentru legionari, ci mai degrabă ca un gest de „probitate strategică“ (îi laudă pe morți dojenindu-i pe vii: „Luptînd 
pentru credința lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, 
doi tineri Români, doi Băieți viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii. [...] Prinşi de un entuziasm 
care se cere condus şi nu înăbuşit - pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns 
şi mai ales singur -, încălziți de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decât în România însăşi o agi- 
taţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstrații de stradă, ci omul stă în 
fiecare clipă în fața morții, pentru ce crede el sfânt şi mare...*), altminteri în consonanță cu mai toată opinia publică a 
momentului. 

7 Pentru un tablou cronologic şi comparativ al violențelor statului împotriva legionarilor şi ale legionarilor împotriva teroris- 
mului de stat, a se vedea Nicolae Roşca, Cronica unor violențe politice, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1991 (reed. 
Editura Constant, Sibiu, 2000), concluziile urmînd să le tragă singur fiecare cititor. 





12 anul IIl e nr. 27 


REPERE 


ROST 





dintre secțiunile Senatului: „Ei, Domnilor! V-aţi speri- 
at? V-aţi speriat de nişte copiii? Eu, Domnilor, l-am 
întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar 
anglo-canadian, salvatorul coloniei româneşti din 
Odesa revoluţiei bolşevice - n.n.]: «Cum ai putut 
Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia româ- 
nească din Odessa, în vremea revoluţiei bolşevice?y. 
Şi Colonelul Boyle mi-a răspuns: «Domnule Profesor, 
eu sînt canadian şi vinător, iar la noi, în Canada, 
vânatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă 
în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; 
cei ce rămîn te sfişie. Ei, dar de eşti vinător cu expe- 
riență, vei observa Dumneata că în grămada care 
atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ținteşti 
între ochi, toată liota se împrăştie!»“. „Mă aflam - îşi 
amintea în 1958, în exil, Gh. Racoveanu (1900-1967) 
- în localul redacţiei Cuvântului cînd a sosit acolo, 
revoltat, Nae Ionescu: «Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce 
vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!. Şi Nae Ionescu 
mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat...“8. 

În fine, în 1939, cînd „pedepsitorii“ lui Armand 
Călinescu (executați fără judecată) au fost expuşi pe 
cheiul Dîmboviţei, „marele Iorga“ se pretează la im- 
pardonabilul gest de a lovi cu piciorul în cadavre! 
„Cred că atunci şi-a semnat singur - spunea un mar- 
tor ocular - condamnarea la moarte“... N. Steinhardt 
însuşi relatează acest caz în Jurnalul fericirii (ed. 1991, 
p. 387), nu însă fără a preciza: „Dar niciodată tur- 
pitudinea victimei nu scuză pe ucigaş...“ (cu referire la 
abominabila asasinare consecutivă a savantului). 


Teama de adevărul gol 


Iorga devenise atit de incontinent în prejudecă- 
țile şi patimile sale încît am putea spune despre el, 
mult mai îndreptăţit, ceea ce spunea G. Călinescu de- 
spre bietul Slavici: anume că, în 1940, „moartea a scă- 
pat opera de om-... Cu precizarea că ar fi fost însă 
mai bine - pentru toată lumea - să fi murit de altă 
moarte, iar judecata lui să rămînă strict în seama lui 
Dumnezeu. 

Toate acestea reprezintă un adevăr tragic şi 
complex al istoriei noastre. Abordarea lui demagog- 
ică şi unilaterală e un semn de grosolănie sufletească 
şi intelectuală, pe care nu-l credem de bun augur în 


3 Art. „Pe cine au omorit...“, de nenumărate ori publicat, întâi de presa de dreapta din exil, apoi şi de cea postdecembristă din 
țară (cf. de pildă, Puncte cardinale, anul VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p. 7). Ca şi Nae Ionescu, Gh. Racoveanu, la vremea 
aceea, nu era legionar încadrat, ci doar simpatizant al Legiunii. „Binecuvintarea“ asasinatului ar fi dat-o, conform lui Gh. 
Racoveanu, inclusiv Patriarhul Miron Cristea (pe atunci şi prim-ministru), chiar într-o predică pascală: „Un om, în ale cărui 






perspectiva viitorului. Sîngele legionar n-a avut altă 
culoare decît sîngele adversarilor Legiunii! 

După o jumătate de veac de minciună, s-a spus 
că singura noastră şansă reală ar fi adevărul. Modul 
în care istorici de profesie ca Dinu C. Giurescu, loan 
Scurtu, Cristian Popişteanu, Andrei Pippidi (rudă de 
sînge cu N. Iorga), Cristian Troncotă, Adrian Cioroia- 
nu şi mulţi alţii (ca să nu mai vorbim de politrucii 
noilor ideologii dominante: politologi, gazetari, talk- 
showişti etc.) au prezentat public în ultimii ani, fie în 
scris, fie în „dezbateri“ radio-televizate, eveni- 
mentele din noiembrie 1940 (pe fondul mai general 
al istoriei noastre interbelice) dovedeşte încă o dată 
cât de departe sîntem, în continuare, de „etica ade- 
vărului“. Istoriografia noastră stă, ca şi ieri, sub 
handicapul „imperativelor ideologice“. Teama de 
adevărul goleste şi ea o tragedie naţională. 

În ce priveşte interesul mai larg de a întreţine, 
cu orice preț şi cu orice mijloace, legenda cea mai 
neagră despre „fenomenul legionar“, el se leagă, din- 
colo de presiunea perpetuă - dar mai lesne de înţe- 
les - a cercurilor evreieşti, de tendința tipic auto- 
htonă de a avea la îndemînă nişte „țapi ispăşitori“ 
atât pentru viciile şi neîmplinirile trecutului, cât şi 
pentru viciile şi neîmplinirile prezentului, ca şi de 
teama tuturor lichelelor faţă de o eventuală fermi- 
tate justiţiară, prin care legionarii au reuşit să tulbu- 
re odinioară - cu mijloace mai mult sau mai puțin 
„ortodoxe“ - tot putregaiul politicianist al vremii lor. 


.. Li E 


vine nu curge nici un strop de sînge românesc [calomnie curentă la adresa lui Codreanu, ca şi, mai demult, la cea a lui 
Eminescu], vrea să dea foc țării [?!]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decit să piară poporul pentru unul!“ 
(parafrază deconcertantă a sfatului lui Caiafa consemnat la Ioan 18, 14). 


N. orga, la Oxford, după ce a primit titlul de doctor honoris causa, 1930 









anul III e nr. 27 


13 


ROST 


DOSAR 








„Patriarhul“ 


naţionalismului românesc 


înzestrat cu o memorie fenomenală, probabil 

cel mai prolific scriitor român (circa 1250 vo- 
lume şi 25.000 articole), orga s-a născut la Botoşani. 
După ce termină Liceul Naţional din Iaşi (1888), 
reuşeşte într-un singur an să absolve Universitatea 
din Iaşi („magna cum laude“, 1889). Face studii 
strălucite la Paris, Berlin şi Leipzig, obținând docto- 
ratul (1893) şi devenind la 23 de ani membru cores- 
pondent al Academiei (academician va deveni în 
1911). În 1906, înființează ziarul său „Neamul româ- 
nesc“, unde a scris zi de zi. A fost un excelent orator, 
cu glasul tenoral, uşor graseiat. A locuit şi scris mulți 
ani, în casa sa de la Vălenii de Munte, cumpărata în 
1907 şi unde era tipografia sa „Neamul românesc“. 
În 1910, Iorga a înființat, împreună cu profesorul 
ieşean de economie politica A.C. Cuza, Partidul 
Naționalist Democrat. Cei doi s-au despărțit ulterior, 
Iorga trecînd de la un antisemitism furibund la un 
filosemitism discret. Din 1922, cursurile de vară pe 
care le ţinea la Vălenii de Munte au luat denumirea 
„Universitatea populară N. Iorga“. Aici e astăzi 
muzeu memorial. 


p ersonalitate marcantă a culturii româneşti, 


Fă 


- 
PE 
- 


> 


Nicolae Iorga Ia 29 de ani 


A primit titlul de Doctor Honoris Causa al 
Universităţilor din Strasbourg, (1919), Cernăuţi 
(1920), Lyon (1923), Geneva (1926), Vilaius (1929), 
Oxford (1930), Paris (1931), Bratislava (1932), Roma 
(1933), laşi (1936), Alger (1939). Autorul a 1003 vol- 
ume, 12755 articole, 4963 recenzii. A fost deputat în 
mai multe rînduri şi prim-ministru (1931-1932). 

La 27 noiembrie 1940, ora 5 după-amiaza, este 
ridicat cu forţa de la masa de lucru (de la vila sa din 
Sinaia) şi împuşcat de un grup de legionari, la 
Strejnic, lângă Ploieşti. 

În continuare, redăm câteva episoade din viaţa 
sa surprinse de M. Berza în studiul introductiv la 
cartea Pagini alese de N. lorga (vol. I, Editura pentru 
literatură, 1965). Am marcat locurile în care am tăiat 
textul şi am refăcut numerotarea notelor de subsol. 


Faţetele unei personalități 


Fiu şi nepot, după tată, de avocaţi botoşăneni, 
iar mai departe strănepot de negustori înstăriți, 
după mamă, Iorga se trăgea din vechi familii 
boiereşti cu tradiții de cultură, fiind strănepotul 
marelui vornic Iordache Drăghici, unul dintre pro- 
motorii „constituţiei cărvunarilor“ din 1822 şi tatăl 
celui din urmă cronicar moldovean. La virsta de cinci 
ani el rămîne însă orfan de tată, menit unei copilării 
în sărăcie, cu veşnice mutări din casă în casă, în 
căutarea locuinței celei mai ieftine, cu truda mamei 
de a agonisi hrana copiilor cosînd rochii pe la vecine 
sau traducînd mici bucăţi din franțuzeşte, ori cu aju- 
torul de atitea ori dat în silă al rudelor cu dare de 
mînă. (...) 

La o virstă cînd alții silabisesc încă sub straja 
celor mai mari, lorga era silit să sporească venitul 
subțire al familiei dînd lecţii altor copii. (...) 

Între elementele care explică atitudinea protes- 
tatatră a lui lorga față de societatea în care trăia sînt, 
fără îndoială, şi unele aspecte ale gîndirii sale 
istorice. EI primise, îndeosebi prin Ranke, de Ia isto- 
riografia romantică, ideea dezvoltărilor organice, a 
transformării societăţilor prin adaptarea continuă a 
instituțiilor la nevoile schimbătoare ale momentului. 





14 


anul IIl e nr. 27 


DOSAR 


ROSI 





Această concepţie, asimilînd evoluţia unei societăți 
cu creşterea unei plante şi excluzînd salturile re- 
voluţionare, îl făcea pe Iorga să considere evoluţia 
politică a României în jumătatea a II-a a veacului al 
XIX-lea ca pe o falsificare istorică, ca pe o bruscă 
îndepărtare de la o tradiţie seculară, prin importul 
unor forme constituţionale străine. (...) 

Dar, înainte de a ajunge să-şi constituie sistemul 
de gîndire istorică, Iorga a mai făcut o experiență 
care, deşi trecătoare, nu a rămas fără urmări în for- 
marea personalității sale: e vorba de inițierea sa la 
socialism. Rosturile acestei experienţe care data încă 
din anii liceului au fost definite de însuşi Iorga în O 
viață de om, aşa cum a fost. Povestind scurta sa par- 
ticipare la activitatea cercurilor socialiste, el adaugă: 
„Universitatea era să aducă o schimbare totală a 
convingerilor, căpătînd pe acelea pe care nu era să le 
mai schimb, chiar faţă de exagerările, ridicule sau 
criminale, ale doctrinei mele, pînă Ia vîrsta pe care 
am avut-o. Dar din acest socialism de zori ai cugetării 
mi-a rămas ce trebuie ca milă de oameni, de orice 
om, cu atît mai mare milă cu cât el e mai nenorocit, de 
să-mi ajungă ca să rezist acestor rătăciri barbare, ca şi 
pedantismului intelectualilor satisfăcuţi de ei înşişi şi 
trufiei prosteşti a oamenilor ajunşi.“ 

Pornită din izvoare atât de felurite reacţia lui 
Iorga faţă de societatea contemporană s-a manifestat 
în toate domeniile activității lui. Începînd cu analiza 
nemiloasă a culturii româneşti aşa cum i se înfățișa 
ea la sfirşitul veacului trecut, într-o serie de articole 
publicate întîi în L'Independence roumaine, apoi 
strînse în volumul Opinii sincere. Viaţa intelectuală a 
românilor în 1899 critica lui se extinde asupra vieţii 
politice şi asupra stărilor sociale. De aici, Iorga va 
trece la participarea activă la viața publică, fiind ales 
pentru prima oară deputat în 1907. În 1919 - 1920 
prezidează Camera Deputaţilor, iar în 1931 - 1932 
este preşedinte al Consiliului de Miniştri. Întreaga 
activitate de cinci decenii a lui Nicoale Iorga - de 


10 viaţă de om, vol. 1, p. 134-135. 


istoric, de critic literar (în 1904 - 1905 conduce 
„Sămănătorul“, iar apoi întemeiază şi conduce alte 
reviste literare), de jurnalist (din 1906 pînă în pragul 
sfirşitului este directorul „Neamului românesc“, fon- 
dat de el) şi de om politic - poartă pecetea acestei 
nemulțumiri față de realităţile vremii sale. 

Ca istoric el porneşte de la constatarea că „nu 
există nici o istorie a cărei reconstrucţie să fie mai 
imperios cerută decit istoria poporului meu“2. 
Acțiunea de „reconstrucţie“ e începută de la bază: 
publicarea materialului informativ. Marile arhive din 
cele mai multe ţări ale Europei, arhivele publice din 
țară, colecţiile particulare, bisericile ale căror 
inscripții sînt citite, cărţile vechi ale căror însemnări 
sînt descifrate îi dau un imens număr de documente 
inedite, care sînt publicate în colecția „Hurmuzaki“ a 
Academiei Române, în colecţiile personale Acte şi 
tragmentet şi Studii și documentes sau alte tipărituri. 
O muncă de migală şi răbdare este dusă în acelaşi 
timp de istoric, pe baza acestor materiale noi, pentru 
stabilirea critică a faptelor, şi numai după aceea el se 
îndreaptă spre marile sinteze, cu adevărat înnoitoa- 
re ale istoriei româneşti, dintre care cea dintii - Isto- 
ria poporului român din cadrul formațiunilor sale 
statales - e dată în 1905, iar ultima - Istoria români- 
lor” - operă masivă în 11 volume, în 1936 - 1939. 

Paralel cu studiile de istorie a patriei, care rămîn 
totdeauna în centrul preocupărilor sale, Iorga con- 
tinuă şi cercetările de istorie generală, către care îl 
îndreptau atât specializarea sa iniţială în univer- 
sităţile din Franţe şi din Germania - din 1894 era 
profesor de istorie universală la Universitatea din 
Bucureşti, ilustrînd această catedră pînă la sfirşitul 
vieţii sale - cât şi nevoia unui orizont mai larg şi 
convingerea că numai în cadrul general al dez- 
voltării umane poate fi înțeleasă orice istorie națio- 
nală. EI dă astfel, pe baza unei cunoaşteri directe a 
izvoarelor cum rareori s-a întîlnit în istoriografie, 
lucrări ca Imperiul bizantin, scurtă istorie a Bi- 


2 Opinions sinceres, La ville intelectuelle des Roumains en 1899, Buc., 1899, p.42. 
3 Documente privitoare Ia istoria românilor, vol. X, XI, XII, XIV şi XV. Singure aceste volume însumează 


cca 6000 de pagini în 4”. 


4 Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, 3 vol., 


Bucuresti, 1895-1897. 


5 Studii şi documente cu privire Ia istoria românilor, 31 vol., Bucureşti şi Vălenii-de-Munte, 1901-1916. Intre numeroasele publi- 


caţii de izvoare ale lui Nicolae Iorga o menţiune specială e necesară cel puţin pentru colecţia de documente de istorie gene- 
rală, Notes et extraits pour servir â Phistoire des croisades au XYV-e siecle, 6 vol., Paris (FIII) şi Bucureşti (IV-VI), 1899-1916. 


6 Geschichte des rumănischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol. Gotha, 1905, în colecția „Allgemeine 


Staatengeschichte“, întemeiată de Heeren şi Ukert. 


7 Apărută şi în franceză: Histoire des Roumains et de la romanite orientale, Bucureşti, 1937-1945. 


3'The Byzantine Empire, Londra, 1907. 





anul IIl e nr. 27 


15 


DOSAR 








Nicolae Iorga şi Charles Diehl, la Congresul de ştiinţe istorice din Varşovia, 1933 


zanțului, reluată apoi în cele trei volume ale Istoriei 
vieţii bizantine, Istoria Imperiului otoman 1, operă 
rămasă pînă azi cea mai însemnată tratare de ansam- 
blu a subiectului, Istoria poporului francezii, 
Dezvoltarea așezămintelor politice şi sociale în 
Europa!?, Elemente de unitate ale lumii medievale, 
moderne şi contemporanei3, sau Încercarea de sin- 
teză a istoriei omenirii!“, ale cărei înalte năzuințe au 
fost reluate în Istoriologia umană, operă menită să 
înfățişeze ultimul stadiu al gîndirii sale istorice. 
Noua sinteză a istoriei universale întreprinsă de 
Iorga nu a putut fi dusă la capăt. Ea se găsea doar la 
stadiul notelor de lectură şi al redactărilor parţiale pe 
probleme ale antichității îndepărtate, cînd, în 
noaptea de 27 noiembrie 1940, s-a petrecut una din 
acele crime care dezonorează umanitatea. Smuls de 
la masa lui de lucru de către ucigași legionari, a fost 


împuşcat în apropiere de Ploieşti. Proporțiile operei, 
noutatea vederilor, universalitatea preocupărilor 
i-au creat lui Iorga, în lumea ştiinţifică internaţio- 
nală, o situaţie cu totul excepţională. Doctor Honoris 
Causa al celor mai vechi universităţi europene, mem- 
bru a numeroase academii, vicepreşedinte al Comi- 
tetului internaţional pentru ştiinţele istorice, învăța- 
tul român a fost una dintre figurile de prim-plan ale 
ştiinţei istorice din vremea sa, unul din glasurile cu 
mai mult răsunet în congresele internaţionale ale 
disciplinei sale. 

În viața publică a țării, Iorga a avut meritul de a 
diagnostica cu acuitate racilele societăţii burgheze şi 
de a le denunța cu vehemență. (...) Şi, cum vedea în 
partidele politice principalul instrument al falsi- 
ficării vieţii publice, Iorga a fost un inamic con- 
secvent al guvernării prin partide. 


9 Histoire de la vie byzantine, Bucureşti, 1934. 

10 Geschichte des Osmanischen Reichen, 5 vol., Gotha, 1908-1913. 

1 Bucureşti, 1919. 

12 3 vol.Bucureşti, 1920-1922 

13 3 vol., Bucureşti, 1921-1922. 

14 Essai de synthese de Phistoire de Phumanit€, 4 vol., Paris, 1926-1928. 





16 anul III e nr. 27 


DOSAR 





CONTRIBUŢII: 


Tudor Arghezi 





emperament diletant şi versatil, d-l Iorga nu 

s-a putut mulțumi cu mărginirea disciplinii 

în numele căreia s-a prezentat generaţiei 
sale. Istoriografia era o ştiinţă cu prestigiul necon- 
trolat, într-o epocă de mică negustorie. Eminescu 
murise de curînd fără să fi cerut vremii lui nimic, 
scriitorul, pictorul, muzicianul, n-aveau stare 
civilă. Maiorescu varia între politică şi filosofie; 
trăiau Coşbuc, închis între cărți şi manuscrise şi de 
la care, trucat, a fost luat şi politicianizat aşa zisul 
semănătorism - de zizanie; Gherea - într-un 
restaurant de gară, Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, 
podgorean, Macedonsky fluierat pe stradă şi 
Caragiale, care a caracterizat pe d-l Iorga: „băiat 
bun, păcat că creşte strimb“. Abia se ivea, între 
numărătorii spicelor de grîu, petrolul, adevăratul 
agent de civilizaţie şi cultură şi sîngele nou al unei 
Românii moderne, deosebită întru totul de ţara 
veche. 

Tînărul profesor avusese ideea să facă studii 
istorice şi, găsindu-se față-n față numai cu Xenopol 
şi cu Tocilescu, victoria de savant specialist i-a fost 
cu atît mai uşoară cu cît concurentul redutabil, 
Georgian, avusese grijă să fie înlăturat, cel dintii, 
căruia d-l Iorga îi datoreşte intrarea în Universitate 
şi Riria o reputaţie de mare poetă. Mai tirziu, l-a 
răsplătit cu moneda efigiei sale, lansînd şi princi- 
piul ingratitudinii, că aceluia care ţi-a dat la 
ananghie un ban, nu-i poţi purta o recunoştinţă 
fără scadență. 

Superstiţia titlurilor căpătate mai ales într-o 
ştiinţă nefrecventată prin străinătăţile cu faimă de 
mare seriozitate (Germania avea pe Momsen, pe 
Curtius, pe Schielmann) făcea ravagii în Capitală, 
unde un avocat cu diplomă de Tîrgovişte putea să 
fie profesor de matematici şi se putea face un şef 
de birou şi chiar un ministru, cu certificatul de gim- 


naziu. La 80 la sută analfabeți, 15 la sută oameni 
politici ai celor trei colegii, 5 la sută oameni com- 
plicați şi unul la zece mii de intelectuali de şcoală 
conservatoare a Junimii - dl. lorga putea să fie un 
foarte mare învățat. În această perspectivă, el a dat 
un atac general, care trebuia să intimideze clasifi- 
carea prin averi a unei societăți de trai bun şi 
huzur, însă bine calculat, ca să nu-i treacă verva 
dincolo de o limită mijlocie admisă, menajîndu-şi 
punctele de intrare în burghezia repudiată. El da 
un asalt de pătrunere în rîndurile protipendadei, 
ştirbind ca să se intercaleze. 

D- orga a ştiut să nu fie socialist şi a fost anti- 
semit ostentativ, după Polichroniade, autorul prin- 
ceps al antisemitismului românesc, nepomenit de 
nici unul din urmaşii lui, care s-au voit evenimen- 
tali. 

Operînd întîi cu copiii din licee, a trecut la stu- 
denţii din Universitate. Prin Universitate şi-a pus 
partizani în învățămînt. Liga Culturală, Academia, 
un partid politic pe care l-a înființat, i-au servit 
drept cercuri de recrutare. Aderenţa la d-l Iorga e 
specială: nici un adept nu-l stimează decit în limita 
posibilităţilor patronului de a-l plasa spion sau 
pion de manevră. 

Într-o bună zi, antisemitul excesiv a devenit 
filosemit extraplat. Presa de afaceri democratice 





* Acest articol, apărut în „Bilete de Papagal“ nr. 250, nov. 1923, este relevant pentru cum îl vedeau unii dintre iluştrii săi 


contemporani pe profesorul Nicolae Iorga. 





anul IIl e nr. 27 


ROST 


DOSAR 








l-a îmbrăţişat şi adoptat, proprietarii ziarişti evrei 
primind cu convertirea lui un aport de capital 
neaşteptat şi beneficii de mie la sută. D- Iorga a 
izbutit dincolo de toate speranţele dubioşilor şi de 
ambiguităţile, să împace capra cu varza, să fie 
deopotrivă de citat şi fotografiat de presa şi de stîn- 
ga şi de dreapta. Căutaţi în schema lui morală locul 
rectitudinii şi punctul curat. EI este în literatura 
cotidiană politică de azi, un perfect „bon â tout 
faire“, utilizat în coloanele respective, şi de 
„Dimineaţa“ d-lui Calman Blumenfeld şi de 
„Universul“ d-lui Stelian Popescu şi de gazeta „Le 
Moment“ al d-lui Alfred Hefter şi de „Curentul“ 
d-lui Pamfil Șeicaru, rînd pe rînd cuşer şi trif. D-l 
Iorga niciodată nu s-a simţit mai bine şi mai univer- 
sal ca în această conjunctură de oportunism. 

Din istorie a sărit în politică, în poezie, din 
poezie în teatru: spiritul superficial a gustat din 
toate şi pe cele pe care nu le poate duce la gură le 
spurcă. Pornograf obsedat de-o lubricitate tenace 
şi complăcut în măscări și hazuri de băiat de 
prăvălie, d-l Iorga face pe moralul şi moralistul şi 
îşi permite atitudini radicale față de scrierile care-l 
fac transparent, acuzîndu-le de pornografie. A 
intrat de mult în clasa în care stă, a forțat uşile ca să 
intre şi ar vrea să-şi refacă o fetie uzată şi babonoa- 
să la bătrîneţe. Tînăr şi strimb din umeri şi din şol- 
duri, cerea drepturi pentru tinerețe, pentru tinere- 


țea lui; bătrîn, chel şi cocoşat, vrea drepturi pentru 
senilitatea lui - şi nu poate accepta situaţia că, în 
vreme ce preocupată de parvenire pasiunea lui se 
concentra în viteza cu care să alerge, să denunțe, 
să scoată oamenii din piine, să escamoteze şi să 
mintă, nivelurile au crescut, valoarea de caracter 
se afirmă; că o lume nebănuită de stupefacțiile sale 
trăieşte, biruieşte şi întemeiază. El ar vrea să sufle 
şi lumea să dispară ca un aşternut de făină - şi 
suflă într-adevăr, i s-au umflat ochii, i-au slăbit 
foalele suflînd, şi nimic nu se clinteşte dinaintea 
eforturilor penibilului carachios. Cîteva babe mas- 
culine nule, primejduite, şi câteva cretinisme de 
rîndaşi mai pot să-i mîngiie, legănată cu fraza 
proastă, personalitatea meschină şi vulgară. 
Tineretul s-a lepădat dezgustat de această ca- 
ricatură şi de această paiaţă cu 500 de costume 
sufleteşti şi toate false. Voind să mai ridice o dată 
muzica de tinichea, ca un trimbițaş, i-a dat peste 
mînă: clownul nu mai poate înşela pe nimeni şi 
tinerii de azi recunosc în d-l Iorga pe lichelizatorul 
autentic al unei activităţi de 40 de ani. O viaţă s-a 
stins, cu neputinţă de a mai fi sculată artificial din 
țărînă şi altă viață a început, mai dreaptă, mai 
teafără, mai adevărată. Ciudată viziune de agonie: 
un muribund se vrea şi se vede prunc inefabil şi 
sugaci şi ar ptetinde să fie pus cu mizga sărutului 
buzelor lui la sînul Fecioarei în locul lui lisus. 


R ial 4 


Nicolae Iorga, pe cînd avea 13 ani, alături de ratele său, George 





18 


anul III e nr. 27 


DOSAR 


ROSI 





Eminescu și generaţia 


de astăzi 


Nicolae Iorga 





un lucru hotărît astăzi că fiecare generație, 

fiecare „rînd de oameni“, cum se zicea odată şi 

în scris, şi se zice şi astăzi numai în graiul 
neprefăcut al țărănimii, vede altfel lumea, judecă alt- 
fel în problemele de căpetenie, ca şi în lucrurile mici 
şi are, pentru oameni şi natură, o simţire deosebită. 
Logica de evoluţie ce se află în orice proces de cul- 
tură şi felul particular în care generaţiile se pregătesc 
pentru viață cer această necontenită prefacere. 

Faima, ca şi felul de înțelegere al unui scriitor 
cresc sau descresc şi se preschimbă în aceasta 
frămîntare de idei şi sentimente noi a unor mulțimi 
omeneşti înnoite. Măruntele articole de modă in- 
telectuală pierd orice căutare, şi fabricanți lor îşi 
îneacă într-un faliment definitiv reputaţia. Operele 
mari şi trainice pot să aibă o eclipsă, o întunecare, ce 
corespunde cu o încetineală sau o oprire în mersul 
civilizaţiei naţionale, dar lumina lor călăuzitoare tot 
învinge la sfirşit. Sufletele văd şi se dezvoltă la 
această lumină, dar într-un timp se deosebesc unele 
linii în focarul binefăcător şi i se dau unele explicări, 
iar în timpurile ce urmează, altele. Bogăția ei pare că 
nu poate fi cuprinsă deodată, şi se desfac părți pen- 
tru a fi înţelese. Iar începutul e totdeauna acelaşi 
pentru mărimile dominante: soarele a răsărit, iar 
veghetorul întirziat care scrie slove mici la raza 
roşiatică a lămpii se simte îndemnat a cobori 
perdelele ca să împiedice intrarea crudă a luminii 
albe, care-l tulbură. Peste câteva clipe, însă, lumea 
întreagă va cînta imnuri de recunoştinţă astrului tri- 
umfător. 

Ce vicisitudini şi în soarta reputației şi tălmăcirii 
lui Eminescu! 

Acum treizeci de ani Convorbirile literare, pe 
atunci o foaie din Iaşi, o foaie revoluționară în 
materie de limbă, de orientare culturală şi de 
preţuire a trecutului şi prezentului literar, tipăreau, 
din cînd în cînd, în paginile lor lungărețe, poezii de 
M. Eminescu. Un nume simplu, schlicht, sub rînduri 
iarăşi simple, populare, se poate zice, în care se expri- 


mau toate adincurile tragice şi toată gingăşia de 
culori superficiale ale sentimentelor, toată înțelep- 
ciunea unei minți cu experiența largă şi nenorocită, 
toată bogăţia unui spirit de o vastă şi felurită cultură, 
toată noutatea strălucitoare a unui gînd deprins a 
străbate pînă la capăt, neînrâurit şi neînfricoşat. Aşa 
cum vorbea el, în ritmuri de o muzică îmbătătoare şi 
tainică, oricine dintre cei umili putea să se mîngiie şi 
să se îndemne, să înveţe şi să fie mai bun: rostul 
armonios al lumilor găsise încă un glas omenesc prin 
care să se învedereze întrucit e îngăduit aceasta. 

Şi în ce stătea mulțumirea față de acela care n-o 
cerea, care într-o mişcare de mîndrie se făcea a o res- 
pinge chiar, de care s-ar fi încălzit, desigur, de dînsa? 

Cei de aproape, membrii „Junimii“ - afară de 
unul singur - găseau că tînărul sărac, care părea 
străin în mijlocul lor şi a cărui prietenie cu Creangă 
era legată mai mult prin paharul cu vin şi prin gluma 
rustică, are ceva talent, dar că nu e încă stapîn pe un 
scris limpede şi că păcătuieşte în privința limbii şi a 
gustului; ca idei, îl găseau cam înapoiat. Ca oameni 
cu priință pentru dînsul şi pentru literatura 
românească, aceşti prieteni de o dată pe săptămînă 
îşi dădeau osteneală pentru a-i pieptăna stilul, şi erau 
oarecum jigniți cînd îl vedeau că, în loc de a fi 
recunoscător, se îndărătniceşte. Cînd poeziile 
apăreau, i se răspundea de la Bucureşti - unde unul 
din corifei era d- Hasdeu, plin de un adînc dispreţ 
pentru Eminescu - prin hohote de rîs batjocoritoare. 
Iar omul trecea înainte, înfăşurat în platoşa sa de dia- 
mant, iscodind necontenit, în cursul zilelor sale sin- 
guratice, şi aruncînd apoi, nepăsător, în urmă, aurul 
uimitor al frumuseţii nouă. 

Într-o zi, înnebuni - de nebunia unei boli urâte, 
de nebunia neamului său fără noroc, de nebunia 
oboselilor unei munci de gazetar făcută cu prea 
multă sinceritate, cu prea multă jertfă şi cu o uitare 
aşa de desăvârşită de sine însuşi, încât dădea dreptul 
oricui să-l uite. D-l Maiorescu făcu atunci să apară un 
volum de poezii alese ale lui Mihail Eminescu. În 
toată țara spiritele romantice ale tinerilor de amîn- 
două sexe se entuziasmară pentru poetul nebun: bă- 





anul IIl e nr. 27 


19 


ROST 


DOSAR 





ietanii şi băieţoii îşi lăsară plete, vorbiră gros, se 
uitară crunt, împărtăşiră cu scumpătate gînduri tene- 
broase şi sentimente oculte, se prefăcură că au halu- 
cinații şi porniri bolnăvicioase; iar, pe de altă parte, îi 
strînseră ceva bani pentru a avea dreptul să se 
numere între binefăcătorii poetului, ale cărui versuri 
le declamau cu atita admiraţie pentru... ei înşişi. 

Duşmanii literari primiră, fireşte, cu alte senti- 
mente noutatea fatală pentru literatura noastră. În 
nebunia lui Eminescu ei vedeau ca o sfinţenie a nere- 
cunoaşterii lor. Mintea încâlcită a poetastrului tre- 
buia să fie cuprinsă odată de acest mare întuneric. 
Unii o spuseră prosteşte şi cinic, alții, mai isteţ, dar 
nu mai puțin bucuroşi, nu uitară să adauge de acum 
înainte la vorbe de laudă care nu le ieşiseră din gură 
pînă atunci calificativul injurios de „nenorocit“, care 
se dă cu mîndria milei. Aceşti oameni nu s-au 
dezminţit nici pînă astăzi. 

Dar o generaţie nouă de scriitori se ridica. Unii 
se iviră în zodia lui Eminescu şi călcară întrucâtva pe 
urmele lui. Alţii scriseră cu totul neatirnat, arătînd, 
însă, cu orice prilej cultul lor pentru Eminescu şi 
căutînd în viața lui norme pentru viața lor artistică, 
în modul de producţie al lui - canoane pentru artă. 
Ei înţeleseră pe Eminescu ca pe un romantic: din voia 
lui el se despărţise de lumea pe care „artistul“ - ter- 
men importat, cu nouă teorii estetice, din Franța - 
are dreptul şi datoria de a o dispreţui, iar întîmplător 
chiar de a o minți, exploata şi înşela. Trăise cu toată 
demnitatea schivnicului într-un 
„turn de fildeş“, „nepăsător şi * 
rece“, cum singur s-a zugrăvit. 
Avea oarecre simpatie pentru 
vremi de tot vechi, compă- 
timire pentru cei de tot săraci , 
şi, încolo, dorise pentru nea- 
mul omenesc distrugerea pe 
care o merită. Scrisese puţin şi 
greu, amestecînd blestemul 
pentru realitate în rugăciunile 
sale pentru ideal. Un zeu si- 
nistru, tăiat în marmură nea- 
gră. Cât rău a făcut această con- 
cepţie - nu se poate spune 
îndeajuns. 

Iată însă că ea se dovedeş- 
te falsă. Se scot la lumină arti- 
colele poetului şi se vede că el 
nu le-a scris pentru piine, făcîn- 
du-şi îs de cei ce i-o dădeau cu 
o cumpănă prea mică, ci din căl- 





20 


dura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine, nu 
sie însuşi, nu prietenilor de cafenea şi berărie, nu 
membrilor unui cenaclu literar ci neamului întreg, 
mai presus de clase şi mai presus de hotare. Se 
destăinuiesc scrieri ale lui pierdute prin ziare, se 
comunică o sumă de caiete, în care se cuprinde 
poezia şi proza pe care nu le-a tipărit. Dar nici nu le-a 
distrus, căci el ştia bine că sînt în ele diamante care 
aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a 
străluci deplin. Se văzu astfel că Eminescu, marele 
cititor, era şi un mare comunicativ, un foarte harnic 
scriitor, şi se înțelese că el nu s-a născut beteag, în 
aripile voinţii sale de a produce, ci că aceste aripi au 
fost frînte prin duşmănie, şi, mai ales, prin acea pri- 
etenie neînţelegătoare care le distruge mai uşor. 

Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, 
suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revăr- 
sîndu-se în bunătate, ochi puternici țintind necon- 
tenit idealul. 

Şi tinerii timpului nou, dezmorţiți de beţia for- 
mulelor mizantropice şi individualiste, simțind, 
odată cu puterile unei rase sănatoase, nevoia de a le 
exercita pentru izbînda unei culturi adevărate, au 
primit cu bucurie solia cea bună. La lupta lor ei au 
mai găsit un îndemn în icoana, curățită astăzi de 
ceață, a celui mai strălucit reprezentant al minții 
româneşti creatoare în timpurile moderne. 


16 noiemvrie 1903 


Pe 


at 





> d 
E. 
E, 
=) 
i 
= 
„ăi 
= 
să 


anul IIl e nr. 27 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Vedere de pe centura politicii 


Preşedintele Mării Negre 


Viorel Patrichi 





Parlamentul European a votat pentru aderarea 
României la Uniunea Europeană la data 
prevăzută: 1 ianuarie 2007. Conform 
programului stabilit. Prin urmare, partenerii 
europeni se țin de cuvânt. Pentru integrarea 
României, comunitatea europeană trebuie să 
plătească peste 44 de miliarde de euro într-un 
interval de 10-15 ani. Nu susțin prin asta că 
vom primi ceva de pomană, că trebuie să ne 
ascuțim și mai mult instinctele gregare de 
cerșetori, dezvoltate în ultima vreme. Este însă 
un sprijin remarcabil pentru modernizarea 
României. Putem să afirmăm Că nu este numai 
interesul nostru în zonă, dar sprijinul ni se 
oferă. Avem şi libertatea să-l respingem 

dacă ne țin curelele... 


une între Comisia Europeană şi Parlamentul 

European. Parlamentul European pretinde 
dreptul de decizie în politica bugetară comunitară, 
alături de Comisia Europeană. 

Între Scyla şi Charibda au nimerit România şi 
Bulgaria. Oricum, pentru aceste două țări se impu- 
seseră cele mai drastice condiţii de aderare, compa- 
rativ cu cele zece ţări, care au fost admise în 2004. 
Cum erau hotărâți să obţină noi prerogative în sis- 
temul de forțe din Uniunea Europeană, deputaţii 
comunitari şi-au amintit de păcatele grele ale 
românilor: corupția endemică, justiţia subordonată 
politic, o presă aservită clanurilor de interese eco- 
nomice obscure, insuficienta grijă faţă de ţigani... 

Gânditorii de la Bruxelles nu ştiu că în România 
se practică de mai mulți ani discriminarea pozitivă. 
Iar în ce priveşte găbuirea corupților, mai simulăm o 
arestare, o anchetă şi totul se încheie amiabil la 
Judecătorie. După ce a participat la o analiză cu uşile 
închise la Consiliul Superior al Magistraturii, Traian 
Băsescu l-a mângâiat pe creştet pe Ion Amarie, şeful 
Parchetului Naţional Anticorupţie. Procurorii vână- 


V- s-a acordat într-un climat de mare tensi- 


tori de corupți se află pe drumul cel bun. Monica 
Macovei, ministrul Justiţiei, nu ştia ce să mai creadă. 


Partidul lui Mucles 


Traian Băsescu pare tot mai împovărat de 
necazurile patriei. Gazetăresele nu mai fac spirite pe 
seama pletelor lui. Tonul prezidenţial nu mai este la 
fel de vehement ca la începutul mandatului. Parcă 
era mai vesel atunci. Îşi pierde umorul, arma 
redutabilă cu care a câştigat alegerile. Sau poate 
aşteaptă să se încheie perioada de graţie de şase luni, 
cât le-a acordat instituţiilor să se redreseze, să lupte... 

S-a izolat o lungă perioadă într-o „celulă de 
criză“, care şi-a propus să-i caute pe ziariştii răpiți 
chiar în ziua în care el a vizitat Bagdadul. Un jurnal 
ist afurisit spunea că am fi atât de idioţi că nici o 
răpire nu ne iese ca lumea. Nu cred că lucrurile stau 
chiar aşa, mai precis, nu vreau să cred, dar circul a 
prevalat asupra dramei răpiților - dacă au fost răpiți. 
Omar Hayssam, un admirator al Partidului Social 
Democrat pînă nu demult, s-a arătat dispus să-i 
salveze pe ziarişti, mai ales că tocmai lui i se ceruseră 
patru milioane de dolari. Prin telefon. Şi tot întâm- 
plător, Omar Hayssam este arestat imediat fiindcă 
era implicat în răpire, ba nu era implicat, nu, l-au luat 
pentru fraude de tot felul. Iar ziariştii îşi dau cu pă- 
rerea despre PSD. Mucles, fratele lui Omar, le-a cerut 
gazetarilor să-şi țină pliscul, că uite, răpitorii nu mai 
vor bani. Nu. Ei nu cer nimic din partea României, 
nici măcar retragerea trupelor din Irak. S-au jucat şi 
ei de-a răpirea... Toţi liderii din partidul lui Mucles 
s-au dat de ceasul morţi să declare că nu l-au cunoscut 
pe Omar, că Omar nu a fost cu Ion Iliescu în delegații, 
Că nu s-a văzut cu Adrian Năstase. Încet-încet, răpirea 
devenea un scandal de partid. Şi, când au văzut că nu 
ţine faza cu Mucles!, l-au dat afară din PSD pe bietul 
Omar... 

De altfel, Partidul lui Mucles a tot dat cu stângul 
în dreptul şi se îndreaptă vioi spre tobogan. 
Desemnarea lui Marean Vanghele (aşa-l strigau 
admiratorii în campania electorală) drept candidat 
cu şanse reale pentru fotoliul de primar general este 
cea mai subtilă tehnică de a da cu mămăliga în geam. 





anul IIl e nr. 27 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





La politică. Când Marian Oprişan i-a cerut lui Adrian 
Năstase şi lui Ion Iliescu să-şi facă autocritica şi să 
facă un pas înapoi, cel care a reuşit fără loc la 
Cotroceni a spus cu toată candoarea: „Oprişan de la 
Vrancea a venit cu ideile lui şi a plecat cu ideile noas- 
tre“. Mucles! 


Lecţia unui dictator comunist: 
Gheorghiu-Dej 


Un bătrân inginer mi-a povestit o întâmplare 
din Pădurea Băneasa. El a condus şantierul unde s-a 
ridicat cea mai frumoasă fabrică din România: Între- 
prinderea de Piese Radio şi Semiconductoare Bănea- 
sa. Tehnologia era importată aproape exclusiv din 
Franța. În 1962, a venit Gheorghiu-Dej să taie pangli- 
ca. Era o minune. Totul era impecabil. Femeile tre- 
ceau dimineața pe la coafor şi apoi intrau la lucru. 
„V-am dat o uzină ca o bijuterie. Aveţi grijă să o faceți 
praf!“, a spus Gheorghiu-Dej de sub şapca lui gri. Şi 
s-a dus. 

IPRS-Băneasa a importat licenţe din Germania 
Federală, din Olanda, Belgia, Statele Unite şi s-a dez- 
voltat treptat. De la maşina de spălat la rachete şi 
până la Centrala de la Cernavodă, nici o maşinărie 
nu funcţiona fără Băneasa. Exporta componente 
electronice în Italia, Germania Federală, Statele 
Unite, Marea Britanie, ca să nu mai vorbim de 
Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, URSS... 

A venit mahmureala din 1990. Anul de după 
deceniul groazei. Vorbele lui Gheorghiu-Dej s-au ade- 
verit. Acum, Băneasa S.A. este proprietatea lui Omar 
Hayssam, care nu a plătit la vedere nici preţul terenu- 
lui. Cum putea un escroc să distrugă Băneasa, fără 
aportul „specialiştilor“ din jurul lui Ion Iliescu şi Emil 
Constantinescu? Toţi susțineau că românii nu ar fi 
capabili să facă electronică. Acum, inginerii „incom- 
petenţi“ de la Băneasa lucrează în Valea Siliciului din 
California. 

De aceea, rămân acelaşi fan consecvent al lui 
Ilici. 


Concurs american de muzică 
„Teo Peter“ 


Când s-a dus în Irak, George Bush a fost paraşu- 
tat în ţinută de luptă. Traian Băsescu a apărut la 
Bagdad în uniformă de culoarea deşertului. Îi spu- 
sese prietenului din Biroul Oval că vrea să fie preşe- 
dintele Mării Negre, aşa cum Emil Constantinescu a 
fost lider regional. George-junior l-a numit „prieten“ 


şi semnele victoriei s-au arătat după vizita lui Traian 
Băsescu la Casa Albă: autostrada Borş-Braşov se face 
tot cu firma americană Bechtel, ucigaşul lui Teo Peter 
nu este vinovat şi nu poate fi judecat în România. 
Doar Mircea Geoană semnase, pe când era şeful 
diplomaţiei, un acord prin care ţara noastră se obliga 
să-i protejeze pe militarii americani, indiferent de 
acuzele aduse la Curtea Penală Internaţională de la 
Haga. Bolovanul fusese aruncat cu grație în Marea 
Neagră. Cine ar putea să-l mai ridice? Departamentul 
de Stat american anunță că va finanța un concurs de 
muzică anual „Leo Peter“... 

La Berlin, Traian Băsescu i-a propus cancelaru- 
lui Gerhard Schroeder să participe cu Germania lui 
la programul de emancipare a Mării Negre. Schroe- 
der a zâmbit: „Parcă voiaţi să colaboraţi cu ameri- 
canii la Marea Neagră...“ 

„Dacă nu participaţi, este posibil să-l facem sin- 
guri, cu americanii“, a râs Traian Băsescu în maniera 
sa nonşalantă. Nu ştim dacă Schroeder participă la 
programul de la Marea Neagră, dar este cert un alt 
aspect: contractul EADS pentru fortificarea fron- 
tierelor rămâne în picioare. Tot fără licitație. 


Traian pleacă la război 


Cu prilejul primei reuniuni a Consiliului 
Suprem de Apărare a ţării de la cîştigarea alegerilor, 
Traian Băsescu propusese modificarea strategiei de 
apărare a României. Preşedintele ceruse Consiliului 
„să analizeze ce este mai bine pentru România, 
plecând de la două realități: atacul terorist din 11 
septembrie 2001 din SUA şi cel din 11 martie 2004 
din Spania. Dacă asemenea acţiuni pot fi evitate prin 
măsuri preventive, atunci ele ar fi de preferat 
politicii reactive“, a recomandat Traian Băsescu. 

Declaraţia a stârnit emoţii puternice în rân- 
durile Partidului Social Democrat, aflat acum în 
opoziție. Mircea Geoană, care, după cum arătam, a 
semnat Acordul privind Curtea Penală Internaţiona- 
[ă cu Statele Unite, pe când era ministru de Externe, 
solicită acum audierea în Parlament a celor respon- 
sabili de siguranţa naţională. EI se arată foarte pre- 
ocupat de reacţia țărilor din cadrul Uniunii Europe- 
ne, care preferă politica preventivă a negocierilor, 
atunci când apar situaţii conflictuale. 

După atacul terorist din 11 septembrie 2001, 
George Bush a anunţat, în cadrul discursului despre 
starea națiunii din acelaşi an, că va aplica doctrina 
războiului preventiv. Tony Blair a îmbrățișat imediat 
pentru Marea Britanie aceeaşi doctrină. Deşi con- 





22 


anul III e nr. 27 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 








travine Cartei Naţiunilor Unite, doctrina a fost deja 
aplicată de Statele Unite în cazul Afganistanului şi 
Irakului. Gerhard Schroeder, cancelarul Germaniei, 
şi Jacques Chirac, preşedintele Franţei, au respins cu 
toată vehemenţa această opţiune agresivă pe arena 
internațională. Profitând de noua realitate politică, 
Vladimir Putin a anunțat că şi Federaţia Rusă va apli- 
ca doctrina războiului preventiv atunci când i-o vor 
cere interesele. Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia 
au fost devansate de Israel în aplicarea acestei doc- 
trine. Statul evreu a acţionat în cazul războiului de 
şase zile din 1967 împotriva Egiptului, Siriei şi 
Iordaniei, exclusiv pe baza informaţiilor că un atac al 
acestora este iminent. 

Preşedintele nostru vrea să participe la „răz- 
boaie preventive“. Nu i-a întrebat pe români, deşi 
invadarea altor teritorii este o decizie majoră. Noi 
am refuzat să luăm parte la invadarea Cehoslovaciei, 
dar am făcut-o în Irak. Sigur, se vor invoca motive 
politice, dar am încălcat Carta ONU. Şi se poate de- 
monstra acest lucru. Acum, lon Iliescu, Mircea Geoa- 
nă şi Victor Ponta cer să ne retragem din Babilonia... 
Traian Băsescu nu i-a trimis şi pe ei în Afganistan sau 
la Nasiria, nici pe Centura Politicii... 


Parlamentul European, Bruxelles 


Frământarea lui lurie Roșca 


Dincolo de orice glumă, preocuparea pentru 
Marea Neagră este o idee corectă. Traian Băsescu a 
apreciat just existența conflictelor înghețate din ba- 
zinul Mării Negre. A intuit corect direcţia în care va 
acționa Ucraina: construcția supremaţiei în Marea 
Neagră, ca zonă de mare interes pentru resurse 
strategice. Ca dovadă că Traian Băsescu are dreptate 
este chiar acest GUUAM, un fel de structură supra- 
statală, care să înlocuiască definitiv Comunitatea 
Statelor Independente, unde Rusia este vioara întâi. 
GUUAM are următoarea structură: G - Georgia, 
prima țară în care a avut loc o „revoluţie oranj“, U - 
Ucraina, ţară în care aceleaşi forţe externe au proce- 
dat la fel, U - Uzbekistan, A - Armenia - țări 
esenţiale pentru zona Asiei Centrale, şi M - Moldova. 
Adică, Republica Molotov, unde nu mai era nevoie de 
o revoluţie oranj. Fiindcă se poate ajunge la acelaşi 
rezultat, folosindu-i pe şefii locali, care numai de con- 
secvenţă politică nu suferă. 

Ceea ce era previzibil s-a întâmplat la Chişinău. 
Parlamentul l-a reales pe Vladimir Voronin pentru 
un nou mandat de preşedinte. Voronin are 56 de 





anul III e nr. 27 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





deputaţi comunişti. Pentru a fi reales, ar fi trebuit 
să-l voteze minim 61 de deputaţi. El a anunțat că nu 
negociază cu nimeni şi că lasă la conştiinţa aleşilor să 
hotărască. Şi aleşii au hotărât. Dumitru Diacov a ple- 
cat din Blocul Moldova Democrată a lui Serafim 
Urechean cu tot cu Partidul Democrat. La fel a proce- 
dat şi Oleg Serebrean cu Partidul Social Liberal. Mulţi 
îl considerau pe tânărul Serebrean drept o mare 
speranță a politicii basarabenilor. „Am făcut un pas 
înapoi şi l-am lăsat să intre în locul meu în Parlament, 
gândindu-mă că trebuie să formăm o nouă clasă 
politică, constituită din tineri inteligenți. Am greşit 
grav“, recunoaşte Valeriu Matei. Iurie Roşca, şeful 
Partidului Popular Creştin Democrat, s-a frământat, 
s-a frăsuit şi interesul naţional a fost mai puternic: a 
susținut realegerea lui Voronin, alături de Diacov şi 
Serebrean. Aşa a obținut Voronin 75 de voturi. 
Creştinul Iurie Roşca merge cu generalul de miliție 
Vladimir Voronin, care i-a hăituit oamenii prin toată 
Basarabia. „Hătu-i mama ei de politică!“, ar pufni 
Moş lon Roată. Fără unire! Nu e momentul. „Nu e con- 
structiv să mai vorbim acum de limba română 
în Republica Moldova!“, îi sfătuieşte Vladimir Socor 
pe-alde Petru Bogatu. 


Drum fără întoarcere 
pentru Voronin? 


Sigur, este un calcul politic mai subtil, pe care 
nu-l pot dibui. Iurie Roşca s-a frământat în cadrul par- 
tidului, dar, spunea el, s-a sfătuit cu liderii României, 
Ucrainei, Georgiei. L-ar fi sunat chiar Traian Băsescu 
la telefon şi i-ar fi spus să meargă cu tovarășul 
Voronin, să stea la masă cu Mişin, cu Ostapciuk, cu 
Stepanciuk şi cu Tarlev. În realitate, Andrei Pleşu afir- 
ma că Iurie Roşca l-ar fi sunat pe Traian Băsescu. Să 
mergem mai departe şi să presupunem că Iurie 
Roşca şi Serebrean vor submina sistemul din inte- 
rior. Ar fi bine, dar... nu au nici o şansă. Ei au fost izo- 
laţi complet de ostapciucii şi stepanciucii lui Voronin. 
Dacă, după ce s-a aliat cu comuniştii ca să-l dea jos pe 
premierul Sturza, românii din Basarabia l-au mai ier- 
tat, mă tem că, de această dată, Iurie Roşca nu mai 
are unde merge. Credibilitatea lui, făurită în timp şi 
nu uşor, s-a risipit. 

Dar haideţi să-l credem iar: a făcut-o pentru 
interesul naţional. Să-l ţină pe Voronin sub control, 
să nu mai facă abuzuri contra românilor din 
Basarabia, să le respecte drepturile şi măcar să nu-i 
mai numească „minoritari canibali“ în țara lor. 
Aparent, Voronin trebuie să meargă înainte, nu mai 


are drum de întoarcere spre Kremlin. Să aşteptăm 
faptele... 


Presiunea Ucrainei 


Cauza principală este că Opoziția nesolidară nu 
a reuşit să impună un candidat credibil. Toate par- 
tidele parlamentare de la Chişinău cântă acum 
aceeaşi partitură: integrarea europeană. 

Este limpede că mingea se află în terenul 
Uniunii Europene, care trebuie să ajute noua ori- 
entare politică din Basarabia. Într-un interviu acor- 
dat ziarului „Le Figaro“, Traian Băsescu a spus că 
Uniunea Europeană ar trebui să renunţe la ati- 
tudinea pasivă. „Georgia, Moldova vor să intre în 
Uniunea Sovietică. Trebuie făcut mai mult. De 15 ani, 
oamenii sunt bătuți pe umăr, felicitați şi atât“. 

Schimbarea de atitudine la Chişinău se explică 
şi prin presiunea exercitată de Ucraina. Viktor 
Iuşcenko s-a dus, după Traian Băsescu, la Casa Albă şi 
i-a spus lui George Bush că Ucraina vrea să intre în 
NATO şi în Uniunea Europeană. Doleanţa a fost 
repetată în fața Congresului american. Iuşcenko i-a 
arătat lui Bush un plan de federalizare a Republicii 
Moldova, care ar trebui să aibă doi subiecți: 
Basarabia şi Transnistria. Găgăuzia dispare ca enti- 
tate. Voronin nu este însă de acord cu federalizarea. 
Toate partidele politice de la Chişinău au respins 
alternativa propusă de Iuşcenko, deşi nu-l rugase 
nimeni. 

Problema Transnistriei avea să se discute la 
reuniunea GUUAM de la Chişinău, din 22 aprilie. La 
reuniune a fost invitat Aleksandr Kvasniewski, 
preşedintele Poloniei. România a avut statut de 
observator. 


Alţi actori, aceeași piesă 


Traian Băsescu a vrut să fie preşedinte la Pontus 
Euxinus. Numai că Marea Neagră are mai mulți actori 
care nu trebuie ignorați. Lucrurile se mişcă şi fără 
GUUAM. Rusia, Grecia şi Bulgaria au semnat un 
acord pentru construirea unui oleoduct între Marea 
Neagră şi Marea Egee. Oleoductul va avea o lungime 
de 285 de kilometri şi va lega portul bulgar Burgas 
de portul grecesc Alexandropolis de la Marea 
Neagră. Pe această conductă vor fi transportate 50 
de milioane tone de țiței. Moscova a tot amânat acest 
proiect timp de 13 ani fiindcă se îndoia că ar fi efi- 
cient din punct de vedere economic. Acum... nu se 
mai îndoieşte. 





24 


anul IIl e nr. 27 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





Tentative de purificare 


Nerușinarea foştilor nomenclaturiști şi securiști nu are margini. 
Ei îndrăznesc să invoce Constituţia şi drepturile omului pentru 
respingerea unui proiect de lege a lustraţiei. Fiind amnezici la 
momentele de istorie sîngeroasă pe care le-au generat, încălcînd 


tocmai aceleași drepturi şi aceeași Constituţie. 


Claudiu Târziu 





x 


storia nu operează cu „dacă“. Bunul-simţ, însă, 
|: îndeamnă să credem că, dacă legea lus- 

traţiei ar fi fost adoptată imediat după decem- 
brie 1989, România măcar nu ar fi trăit mineri- 
adele. Ba sîntem convinşi că această țară ar fi fost 
cu vreo 20 de ani mai înaintată pe calea civilizaţiei. 
Cu o lege a lustraţiei, care să-i scoată pe tuşă, vreo 
15 de ani, pe foştii activişti PCR şi pe cei care au 
făcut poliţie politică, PRM şi PSD nu ar fi existat. 
Prin urmare, nu s-ar fi petrecut multe din nenoro- 
cirile post-revoluţionare, care, întîi ne-au izolat, 
apoi ne-au făcut de risul-plinsul lumii, ca final- 
mente să ne aducă umili la picioarele unui 
Occident oripilat de numele de 
român. Dacă PSD şi PRM nu ar fi 
ființat, proprietăţile confiscate de 
comunişti ar fi fost retrocedate in 
integrum de mult, corupţia n-ar fi 
ajuns nici pe departe la nivelul de 
azi, miliardarii de carton ar fi fost 
mai puţini, s-ar fi construit o scară 
de valori corectă şi, poate, Biserica 
şi-ar fi îndreptat mai curînd coloana 
vertebrală în faţa Puterii. Într-un 
cuvînt, dacă în 1990 am fi avut pu- 
terea să asanăm viața publică româ- 
nească, ne-am fi dat o şansă de a ne 
întoarce la normalitate. 

Din nefericire, Proclamaţia de 
la Timişoara, lansată de George 
Şerban la 11 martie 1990, a fost res- 
pinsă cu brutalitate de politrucii 
comunişti instalați la cîrma puterii, 
sprijiniți de uriaşele mase de mane- 
vră ale minerilor şi muncitorilor 
IMGB-işti. Cele 13 puncte ale docu- 
mentului fixau reperele unei des- 
părţiri categorice de comunism şi 


A 


e W/; 


E 
= 


AN! 


E 
D 





anul IIl e nr. 27 


SP ci 


ale unei renaşteri a României. Punctul 8 era cheia 
de boltă a manifestului: propunea purificarea etică 
a vieţii publice de la noi. Aplicarea sa îi obliga pe 
foştii servi ai lui Ceuşescu, din partid şi din Securi- 
tate, să stea deoparte trei legislaturi. Suficient timp 
ca România să se aşeze pe un făgaş firesc de evolu- 
ție. Societatea civilă sănătoasă, încă neorganizată, 
dar coagulată spontan de un obiectiv major, a în- 
cercat să impună Proclamaţia prin protestul-mara- 
ton din Piaţa Universităţii (22 aprilie - 13 iunie 
1990). Manifestaţia s-a încheiat cu lovituri de bite 
minereşti în capetele intelectualilor, incendierea 
unor instituţii publice (Poliţie, SRI), devastarea 
sediilor de partide istorice şi zeci de arestări 
abuzive. 





25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








Au urmat ani de domnie autoritară a FSN- 
FDSN-PDSR-PSD. Comunismul căzuse, nu şi comu- 
niştii. Abia în 1999, George Şerban a inițiat un 
proiect de lege a lustraţiei, pe care n-a mai apucat 
să-l depună la Parlament. După decesul neaşteptat 
al scriitorului, colegii săi din PNŢCD au înaintat 
totuşi proiectul, dar acesta n-a mai fost luat în dis- 
cuție în acea legislatură. Cum PNŢCD n-a mai acces 
în Parlament în 2000, iar PSD a revenit la putere, 
nici o altă formaţiune nu a avut vreo tentativă de a 
duce pînă la capăt un act de minimă igienă a spec- 
trului politic. 

Aşadar, vedeți bine, „profetul“ din Dămăroaia, 
zis Silviu Brucan pe numele său românesc, ştia ce 
spune cînd ne-a avertizat că vor trece 20 de ani 
pînă să ieşim la un liman. El n-a prezis nimic, de 
fapt, ci, ca unul de-al lor, ştia că trebuie să aşteptăm 
clipa înlăturării din treburile publice a generaţiei 
de politruci naţional-bolşevici. Îndepărtarea se 
putea produce prin lege sau pe cale naturală - cînd 
ar fi murit de bătrîneţe alde Iliescu. Ei bine, istoria 
ne testează, cinică, răbdarea: Iliescu, care a 
anunțat că iese din politică numai cu picioarele 
înainte, se simte ca la 45 de ani; iar legea lustraţiei 
nu poate trece printr-un Parlament format prepon- 
derent din foști. Probabil că, dacă aşteptăm eli- 
minarea naturală a celor care au făcut parte din 
structurile de putere comuniste, vom rătăci în 
deşertul tranziției nu de 20 ci de 40 de ani. 

La un deceniu şi jumătate de la căderea 
regimului comunist, puterile legislativă, executivă 


Traian Băsescu, Preşedintele României 


şi judecătorească din stat sînt sub controlul foştilor 
fideli ai lui Ceauşescu. 

Iată de ce, chiar dacă vine destul de tirziu, 
legea lustraţiei este necesară cu acuitate acum. 

Din păcate, nu s-a putut mai devreme. Neferi- 
citul Emil Constantinescu nu avea cum să cîştige 
războiul cu foștii decît printr-o epurare energică. 
Traian Băsescu riscă să-i repete experienţa amară 
dacă nu va acţiona energic pentru impunerea unei 
legi a lustraţiei. Preşedintele însă nu pare să acor- 
de prioritate acestei chestiuni. Dar e interesat cine 
nu te-aştepţi. 

De puţină vreme, deputatul Cozmin Guşă, fost 
lider PSD şi PD, a depus la Cameră un proiect de 
lege „antinomenclatură“. Varianta Guşă îi vizează, 
însă, numai pe cei care au deţinut funcţii în PCR, 
iar adoptarea ei în această formă i-ar face scăpaţi 
pe securişti. Se vehiculează presupunerea că Guşă 
a încercat să blocheze astfel inițiativa senatorului 
PNL Adrian Cioroianu, care se referea şi la cei care 
au făcut poliție politică. Dar nu este exlus ca 
tînărul deputat să se fi grăbit doar, în executarea 
unui simplu exercițiu de imagine. 

Proiectul lui Cioroianu are şi el o hibă: preve- 
derile legii ar intra în vigoare abia din legislatura 
următoare. 

Cioroianu va fi avut orgoliul de a moşi o lege, 
altminteri i-ar fi fost la îndemînă să scoată din 
arhive proiectul mai bun al lui George Şerban, pe 
care, eventual, îl putea amenda. 

Oricum, înainte ca legea să intre în dezbateri, 
s-au declanşat protestele vehe- 
mente ale Opoziţiei. Se opune toată 
floarea veştejită a PSD şi PRM, de la 
Ion Iliescu la Corneliu Ciontu. 
Tătucul PSD pretinde că legea ar fi 
antidemocratică, specifică „numai 
statelor fasciste şi comuniste“. (Tot 
fascişti vedea Iliescu şi în Piaţa 
Universităţii, în iunie 1990.) Ciontu 
susține că legea este anticonsti- 
tuțională şi încalcă drepturile omu- 
lui. 

Legea lustraţiei a intrat în vi- 
goare în Cehia (în 1991), Ungaria 
(1994) şi Polonia (1997), state 
admise în clubul euro-atlantic înain- 
tea noastră. Şi nimeni nu i-a acuzat 
pe cehi, maghiari sau polonezi de 
fascism sau de comunism pentru 
asta. 





26 


anul III e nr. 27 


INTERVIU 


ROSI 





Biserica este ameninţată 


din interior 


Dan Ciachir este unul dintre cei mai avizaţi observatori ai vieții 
religioase de Ia noi, fiind deopotrivă trăitor al ortodoxiei şi eseist cu 
verb tăios. Riguros, documentat şi mizînd pe o dreaptă cumpănire a 
faptelor, evenimentelor şi declaraţiilor legate de Biserică, Dan 
Ciachir dă mărturie despre vremurile pe care le străbatem. 
Asumîndu-și condiția de cronicar imparțial, a stirnit simpatii şi 
antipatii, opiniile sale neputînd ti ignorate. Iată de ce am găsit 
potrivit să purtăm un dialog cu Dan Ciachir într-un moment în care 
Biserica Ortodoxă Română „ține prima pagină“ numai în legătură 


cu diverse scandaluri. 


- Claudiu Târziu: Ierarhia Bisericii Ortodoxe 
Române pare să nu tacă față provocărilor veacului. 
Opinia publică este alimentată frecvent cu informații 
despre preoții securiști, preoții homosexuali, preoții 
agresori, preoții hoți... Nimic din ce tace Biserica bun 
nu se vede. De pildă, faptul că BOR a cheltuit în 2004 
aproape 200 de miliarde de lei pentru fapte de 
milostenie a trecut neobservat. De unde această per- 
cepție? 

- Dan Ciachir: Biserica nu este cunoscută în pro- 
funzime. Şi pentru asta e de vină în principal insti- 
tuţia Bisericii. Nu există o strategie de comunicare. 
Nu poți cunoaşte Biserica, de pildă, citind citind doar 
„Vestitorul ortodoxiei“ - o publicaţie invizibilă, care 
e mai slab răspîndită decît o foaie sectară. Apoi, nu 
este editat un buletin informativ lunar, care să fie 
trimis şi presei şi în care să se vorbească direct şi 
convingător despre activitatea Bisericii. 

Biserica poate fi cunoscută numai dacă mergi 
prin ţară. Dar pentru ca un intelectual, care nu prea 
are tangenţă cu credinţa şi cu instituția Bisericii, să 
meargă şi să afle, trebuie să fie încurajat şi ajutat de 
alți intelectuali din Biserică sau de ierarhi. Or, si- 
nodalii noştri nu prea au prieteni între intelectuali. 


Patriarhul a pierdut 
bătăliile mediatice 
- CIT. În orice caz, Biserica Ortodoxă Română a 


suferit în ultima vreme mai multe întrîngeri în plan 
mediatic. Întti a tost chestiunea homosexualității, în 


care BOR a avuto poziţie intransigentă multă vreme, 
după care s-a lăsat copleşită de atacurile „societăţii 
civile“. La tel s-a întîmplat în problema avorturilor. 
Biserica nu s-a bătut pînă la capăt pentru impunerea 
unor prevederi legale în conformitate cu credința 
creştină. Ultimul semi-eşec este cel înregistrat în 
cazul Catedralei Mîntuirii Neamului. După ce a pri- 
mit inclusiv sprijinul unui număr important de in- 
telectuali pentru proiectul din Parcul Carol, Biserica 
a cedat şi a acceptat din nou mutarea amplasamentu- 
lui. Acum nu e limpede dacă proiectul va ti pus în 
operă pe noul amplasament, în zona Palatului 
Parlamentului. 

- D.C.: „Bătălia pentru Catedrală“ n-a pier- 
dut-o Biserica. Au pierdut-o Patriarhul şi consilierii 
săi. Nu întîmplător nu se mai ocupă de Catedrală 
Preasfinţitul Vicenţiu, ci preasfinţitul Ciprian. 
Dacă Prea Fericitul Patriarh Teoctist ar fi avut antu- 
rajul pe care l-a avut Patriarhul Justinian, de 
oameni de mîna întii, n-ar fi pierdut, iar proiectul 
era demult realizat. Consilierii de calibrul celor pe 
care i-a avut Patriarhul Justinian nu l-ar fi sfătuit ca 
înainte de orice să bată din chinvale anunțul con- 
struirii unui stadion ecleziast şi să stîrniească 
reacţiile de împotrivire care s-au văzut. Nu a fost o 
luptă aici, ci o lipsă de voință patriarhală. Şi, în 
primul rînd, a fost o luptă retorică, purtată la nivel 
de microfoane şi interviuri, nu un demers de con- 
strucţie. Pentru că se construieşte totuşi această 
Catedrală, dar acolo unde vrea stăpînirea, nu-i o 
pierdere, ci o bilbiială. 





anul IIl e nr. 27 


27 


ROST 


INTERVIU 





Catedrala Neamului, 
0 „Fata Morgana“ 


- C.T.: Apropo, era o soluție viabilă refacerea 
Mănăstirii Văcărești, care să aibă şi o catedrală patri- 
arhală? 

- D.C.: Trebuie să ne amintim că, din nefericire, 
Mănăstirea Văcăreşti a fost transformată în închisoa- 
re nu de către comuniști, ci de urmaşii paşoptiştilor. 
Iată că această atitudine de impetate față de o mănă- 
stire, nu numai față de o biserică, a început acum 150 
de ani. Comuniştii au vrut să o restaureze, au început 
un şantier al tineretului, după care s-a ajuns la demo- 
larea ei în 1984-1985. 

Chiar dacă ar fi refăcută, nu ar fi potrivită pen- 
tru o catedrală patriarhală. Văcăreştiul este într-o 
margine a oraşului, într-un loc destinat pentru o 
mănăstire dar în secolul al XVIII-lea, cînd se afla mult 
în afara Bucureştiului. Or, refacerea unei mănăstiri 
între blocuri nu-şi are sens. Intelectualii văd întot- 
deauna aspectul artistic, edilitar sau urbanistic, dar 
nu şi pe cel ecleziologic sau monahal. Mănăstirea 
este pentru a te ruga, pentru spovendanie, iar opera 
de cultură dintr-un astfel de spaţiu, este întotdeauna 
teologică şi de zidire sufletească, sigur avînd şi 
reflexii estetice. Ideea de a reconstrui mănăstirea aşa 
cum a fost, nu e o soluție. 

Arhiepiscopia Bucureştiului ar fi trebuit să 
reconstruiască biserica Sf. Vineri şi alte biserici dări- 
mate. Această „Fata Morgana“, proiectul Catedralei 
Mîntuirii Neamului, a făcut ca Bucureştiul să rămînă 
unul dintre oraşele cu cele mai puţine biserici. 

Dacă s-ar fi reconstruit bisericile dărimate, fie în 
forma iniţială, fie într-o altă formă, Patriarhia ar fi 
avut credibilitate cu proiectul Catedralei. Pe cînd, ea 
a anunțat inițial o virtuală catedrală de 11.000 de 
locuri, apoi a început să retracteze şi să se apropie de 
realitate. În acest timp, Patriarhul şi consilierii săi nu 
au fost deloc bizantini, în sensul bun al cuvîntului, să 
tacă şi să facă. La noi aşa era obiceiul, politica faptu- 
lui împlinit. 

- CI. Prin urmare, nici nu vedeţi reconstruirea 
Mănăstirii Văcăreşti, darmite să mai tie şi Catedrală 
Patriarhală acolo... 

- D.C.: La Văcăreşti ar putea fi o biserică de paro- 
hie. Nu văd să se refacă acolo o obşte. Au venit oraşe- 
le şi peste alte mănăstiri, dar nu cred că aici ar putea 
fi una. Ea a fost o pierdere duhovnicească încă de 
acum 150 de ani, iar comuniştii au produs şi o pa- 
gubă arhitecturală, istorică. Iată cum două regimuri 


diferite radical între ele au avut aceeaşi atitudine 
ostilă față de Biserică, regimul burghezo-democrat, 
care a transforamt mănăstirea în puşcărie, şi cel co- 
munist, care a dărimat-o. 


150 de ani de supunere 
înfricoșată 


- C.T.: Revenind Ia concesiile făcute de Biserică 
Puterii, au mai fost şi altele pe lîngă aceea privind 
construirea Catedralei Mîntuirii Neamului. 

- D.C.: Dar nu sînt aceleaşi cedări şi bilbiieli în 
toată biserica. Numai în Arhiepiscopia Bucureştiului 
s-a întîmplat aşa. În alte părți nu, chiar au fost izbînzi: 
s-au construit catedrale frumoase şi impunătoare. 
Cădem şi noi în capcana de a vedea Biserica numai 
prin ce se întîmplă în Bucureşti. Aici lipsesc oamenii, 
de aceea se înregistrează atâtea cedări. De pildă, în 
discuția despre homosexualitrate, trebuia înfăţişată 
învățătura bisericii şi punct. Ca şi în problema avor- 
tului şi în aceea a clonării. Înfățişăm învățătura Bise- 
ricii, care nu se negociază, se trăieşte, se asumă. Ni- 
meni nu vrea să taie capul păcătosului. 

Ce s-a întîmplat însă? În loc să fie trimis în aces- 
te dezbateri Părintele profesor Vasile Răducă, un 
apologet strălucit, a fost trimis Părintele Necula, de- 
canul Facultăţii de Teologie, care e un admirabil litur- 
ghier, dar nu apologet. Rezultatul îl ştiţi. 

Timp de 150 de ani, clerul a fost complexat şi 
înfricoşat de stăpînire şi astea au lăsat urme. Dar am 
face o nedreptate dacă am reduce Biserica la 
Arhiepiscopia Bucureştiului şi Sinodul la Patriarh. 
Sub această tavă chiriarhală, care pare şi imobilă, se 
află de fapt adevărata Biserică lucrătoare. Avem şi 
ierarhi foarte buni. Îmi pun mari speranţă, de exem- 
plu, în Preasfinţitul Sofronie, Episcopul de la Gyula. 
Lucruri frumoase, adevărate lucruri de episcop, a 
făcut Preasfinţitul Andrei de Alba Iulia: cea mai fru- 
moasă facultate de teologie din ţară, pace în 
eparhie... 


Pericolul protestantizării 
și al doctorantizării 


- CI.: Este nevoie de un curent de înnoire în 
Biserică? 

- D.C.: Adevărata şi binecuvintata înnoire o 
reprezintă un duhovnic precum Părintele Rafail 
Noica. El vine în continuarea marilor duhovnici: 
Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Papacioc, 
Părintele Teofil Piriianu, Părintele Iustin Pîrvu. 





28 


anul IIl e nr. 27 


INTERVIU 


ROST 





Rafail Noica este egalul lui 
Steinhardt, duhovniceşte vorbind. Şi 
întocmai ca acesta, vine cu o expe- 
riență politropică. Nu mai este 
duhovnicul care provine dintr-o fa- 
milie cu mulţi copii, crescut la mănă- 
stire, fără să cunoască adevăratele 
lupte „din lume“. 

Rafail Noica, în tinerețea sa, a pă- 
răsit Ortodoxia, deşi fusese botezat 
ortodox, a trăit în Occident, a fost 
închinoviat într-o mănăstire care uni- 
versaliza Ortodoxia - în Anglia, la 
Essex, erau monahi greci şi ciprioți, 
dar şi ruşi, în primul rînd marele ar- 
himandrit Sofronie, ucenicul Cu- 
viosului stareţ loan. 

Părintele Rafail a tradus trei vo- 
lume din opera stareţului Sofronie 
de la Essex - pe care le consider capi- 
tale - într-o limbă extraordinară, căci 
a moştenit geniul tatălui său. 

De asemenea, o înnoire pe care 
mi-aş dori-o la orice nivel în teologie 
este cea reprezentată de Părintele 
loan Ică Jr., adică înnoirea în care 
este păstrat duhul şi în care diferă 
numai raportarea la problemele 
importante ale vieţii şi limbajul în 
care se adresează duhovnicul. Vechii 
duhovnici aveau de-a face, în majori- 
tatea cazurilor, cu populație rurală, 
cu probleme ştanțate: ceartă de la o 
bucată de pămînt, o supărare în fa- 
milie, astea erau ispitele. 

De o înnoire la nivelul clerului, da, avem nevoie, 
pentru ca Părintele Rafail, de pildă, ştie ce înseamnă 
drogurile şi poate vorbi altfel cu unul care este ispitit 
de ele. De fapt, aceasta ar fi o împrospătare nu o 
înnoire. La fel, Biserica are nevoie şi de intelectuali 
laici, care s-o mărturisească. Trebuie să găsim astăzi 
echivalentul profesorului Cîndea, al profesorului 
Duţu, al lui Alex Mironescu, a celor care au frecventat 
„Rugul Aprins“. Şi sînt destul de puţini din păcate. 

- CII.: Sînt semne de ridicare a unei noi elite 
preoțești? 

- DC. Aici e marea primejdie. Marea plagă 
începe cu selecţia viitorilor preoți. Selecţia nu se mai 
face după vocaţie, adică nu mai avem acele preoții 
jertfelnice, care au fost în anii'50 - *60. Avem oameni 
tineri, veniți dintr-o viaţă laică, care nu mai trec prin 





Dan Ciachir atrage atenţia asupra pericolelor care pîndesc Biserica din chiar sînul ei 


Seminar, merg direct la Facultatea de Teologie. Cei 
care vor să devină preoţi nu mai sînt cernuţi de preo- 
tul de parohie, care îi punea să cînte în strană, îi 
învăţa rugăciuni, îi lua cu el la slujire. 

Apoi, pericolul cumplit este doctorantizarea şi 
protestantizarea învățămîntului teologic. 

Aşadar, în loc să se formeze preotul slujitor, de 
molitfelnic şi de facultate de teologie, se formează un 
fel de cercetător de institut academic. Cuvîntul de 
ordine pentru obţinerea unei parohii în oraş este să 
ai titlul de doctor, iar doctoratele nu sînt decit pla- 
giate. Li se cere unor Părinţi cu 40 de ani de pas- 
toraţie, buni preoţi dar numai cu seminar, să-şi con- 
tinue studiile la fără frecvenţă, ca activiştilor comu- 
nişti de pe vremuri. Or acolo unde se află aceşti pre- 
oți s-a făcut sudura între sacerdot şi comunitate. De 








anul IIl e nr. 27 


29 


ROST 


INTERVIU 





ce le mai ceri să facă studii? Biserica este comunitate 
de iubire, nu ateneu. În felul acesta, în loc să fie traşi 
oamenii spre liturghie, sînt atraşi spre colocvii şi con- 
grese, spre tot felul de manifestări sterile aşa zis cul- 
turale, care nu reflectă, de fapt, decit frigiderul in- 
telectual protestant. Acesta este marele pericol: să 
avem preoți laicizaţi. Să nu ne mirăm dacă, peste 20 
de ani, vom avea preoți care nu cred în Dumnezeu, ca 
[a catolici, care vorbesc de moartea lui Dumnezeu, de 
o teologie în răspăr, admiratori ai lui Cioran şi ai 
curentelor teologice apusene. Ierarhii noştri sînt răs- 
punzători de fabricarea unor astfel de preoți din 
oportunismul chiriarhal care caracterizează de 150 
de ani sinodalitatea română. 

Preotul nu mai face practică în mănăstire, nu 
mai este legat de vatra liturgică a mănăstirii, nu mai 
ascultă de duhovnici. Ei stau la bibliotecă, fişează, 
merg la congrese, colocvii, întilniri ecumenice, fac 
orice compromisuri ca să ajungă la o parohie în 
străinătate. De aici vine primejdia, din oportunismul 
şi mimetismul românesc, care, iată, nu iartă nici 
mediul clerical. Deja, de acum 20 de ani, pentru arhi- 
mandriții episcopabili era mai important să ştie 
engleză, să meargă în Anglia decît să citească la 
Limonariu. 





ae 


ie a 
it e alta x 


Succesul zidurilor 


- CI.: La începutul anilor '90 a existat un Grup 
de reflecţie pentru înnoirea Bisericii. De ce s-a dizol- 
vat acesta, înainte de a-și împlini misiunea? 

- DC.: În acel grup se aflau o serie de persona- 
lităţi ecleziastice, ca actualulul Arhiepiscop Bartolo- 
meu Anania, viitorul Mitropolit Daniel, dar şi câţiva 
trăirişti mireni: Sorin Dumitrescu, Horia Bernea şi 
Teodor Baconsky. Acest grup a avut un rol foarte bun 
pentru că, în timp ce ierarhii îşi temeau cîrjele şi 
scaunele, a reintrodus, cu concursul d-lui Mihai Şora 
- care atunci era ministru al învățămîntului şi căruia 
trebuie să-i fim pururea recunoscători - religia în 
şcoli. Să ne gîndim că astăzi încă sînt discuţii ca să se 
introducă religia în şcoală în Bulgaria. Dar acest grup 
viza mai ales o înnoire a ierarhiei, căci asta era pro- 
blema la ordinea zilei. E s-a dizolvat, pentru că un 
membru al său a ajuns Mitropolit, altul vicar... Cît 
priveşte laicii, nu sînt luaţi în seamă de sinodalii 
noştri, care, în majoritate, cred că enoriaşii vor ră- 
mine veşnic oamenii de la țară, care sînt buni să dea 
o mînă de ajutor la munca brută şi atât. 

- C.I: Mai este posibil şi necesar un astfel de 
grup astăzi? 

- DC.: Un astfel de grup nu mai 
este posibil, pentru că atunci a fost 
creat de o situaţie de urgență, de clo- 
cot istoric. Acum ar trebui găsită o altă 
formulă de acţiune. Patriarhul are 
resentimente pentru toţi cei care au 
aparținut acelui grup. 

Şi-apoi nu există o preocupare a 
clericilor în acest sens. Biserica noas- 
tră, ca instituţie, a fost pînă acum pre- 
ocupată numai de umplerea unui gol: 
a construit biserici. În anii “90 a fost 
un obiectiv firesc acela de a clădi şi 
reface biserici, dar acum gata! Ce ne 
facem cu un bun preot care n-are 
vocați de constructor, îl forțăm să de- 
vină ispravnic de biserici? Preocupa- 
rea preotului nu mai este azi predica, 
cateheza, discuţiile cu credincioşii, 
întărirea lor sufletească, ci este în- 
dreptată spre ciment, cuie, dulapi, rul- 
menți, termopan. 

S-a înregistrat un succes al zidu- 
rilor, dar au fost ignorați oamenii. 
Trebuie ca Biserica să treacă înapoi de 


Demolarea bisericii „SE Treime“ a Mănăstirii Văcăreşti, decembrie 1986 la ziduri la oameni. 





30 


anul IIl e nr. 27 


RĂSĂRITUL CEL DE SUS 


ROST 





Darurile Învierii 


Darul deosebit, darul care izvorăşte 


din Învierea Mîntuitorului nostru lisus Hristos, este iertarea 
păcatelor. Fără iertarea păcatelor, nu pot fi trăite celelalte 


daruri ale Învierii. 





Pr. Teofil Pârâian 


fintul Evanghelist loan, istoriseşte că Dom- 

nul Hristos, în cea dintii zi a Învierii Sale, a 

suflat peste ucenicii Săi şi a zis: „Luaţi Duh 
Sfint, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi 
cărora le veţi ţine, vor fi ținute“, deci iertarea pă- 
catelor este în legătură cu Învierea. Ştiţi că Sfântul 
loan Gură de Aur, în „Cuvîntul de la Paşti“ zice: „Ni- 
meni să nu se tînguiască pentru păcate, că iertarea 
din mormînt a răsărit“, şi asta pentru totdeauna, 
pentru toată viața pămîntească, pentru cât va fi 
omul pe pămînt, pînă la sfîrşitul lumii, pentru că 
pînă la sfîrşitul lumii este şi putinţa de a păcătui, 
este şi darul de a ierta. 

Cel dintii lucru care l-a spus Domnul Hristos 
după Înviere este cuvîntul: „Bucuraţi-vă!“. Un 
îndemn la bucurie şi un salut, în acelaşi timp. Noi 
ştim că grecii din vremea aceea (poate şi cei de 
acum) se salutau cu cuvîntul „bucură-te!“. Aşa încât 
unii au şi tradus cuvîntul acesta ca un cuvînt de 
salut, dar poate fi şi un cuvînt de îndemn la 
bucurie. Cînd Domnul Hristos S-a întîlnit cu 
femeile mironosiţe care se întorceau de la 
Mormîntul gol le-a spus: „Bucuraţi-vă!“. Şi după 
aceea îndată: „Nu vă temeţi!“ Pentru că ele au 
intrat într-un fel de temere, le-a cuprins frica şi 
atunci Domnul Hristos le-a zis: „Nu vă temeţi!“. 
Bucuraţi-vă şi nu vă temeți. 

Sînt cuvinte spuse femeilor mironosițe după 
Înviere, cuvinte din care înțelegem că Domnul 
Hristos vrea să ne bucurăm şi că din mormîntul 
dătător de viață al Mîntuitorului izvorăsc bucuria 
şi curajul, netemerea. Curajul este o virtute creş- 
tină, o virtute morală pe care cu toţii voim s-o 
avem, pentru că numai aşa ne putem manifesta 
credința noastră în Mîntuitorul, Care a zis: „În- 
drăzniți. Eu am biruit lumea“. Nu din puterea noas- 
tră ne bucurăm şi nu numai din puterea noastră ne 


liniştim, ajungem la netemere, ci cu ajutorul lui 
Dumnezeu şi mai ales pentru credința noastră, câtă 
o avem, în Mîntuitorul care ne ajută. „Toate le pot 
întru Hristos, cel ce mă întăreşte“, scria Sfîntul 
Apostol Pavel creştinilor din Filipi. 

Apoi mai avem încă două daruri ale Învierii. 
Domnul Hristos, după Învierea Sa din morţi, de 
fiecare dată cînd S-a întâlnit cu ucenicii Săi, le-a 
zis:“Pace vouă!“. Cuvîntul acesta, pace vouă, e un 
cuvînt de salut al evreilor; evreii se salutau cu 
salom, care înseamnă pace. Deci, Domnul Hristos 
nu numai Că I-a salutat pe ucenici cu cuvintele pace 
vouă, ci le-a şi dat pacea. Domnul Hristos spune şi 
despre bucurie şi despre pace că sînt lucruri pe 
care EI le dă. Înainte de Sfintele Patimi, în cuvîn- 
tarea de despărțire pe care a reţinut-o în Evanghe- 
lia sa Sfintul Evanghelist Ioan, e scris că Domnul 
Hristos a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau 
vouă“. Nu daruri cum dă lumea vă dau Eu, ci o să vă 
dau pace, care-i mai presus de orice, dar şi prin 
care şi celelalte lucruri primesc valoare. 

Despre bucurie, Domnul Hristos a zis: „Deci şi 
voi acum sînteți trişti, dar iarăşi vă voi vedea, şi se 
va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni 
n-o va lua de la voi“. S-au bucurat ucenicii că L-au 
văzut pe Domnul după Înviere, au primit pacea 
Mîntuitorului după Înviere şi astfel s-au împlinit 
cuvintele Mintuitorului dinainte de Pătimire. 

Avem patru daruri ale Învierii: iertarea 
păcatelor, bucuria, netemerea şi pacea. 

Şi încă unul, al cincilea - binecuvîntarea. 
Domnul Hristos, după ce Şi-a împlinit aici, pe 
pămînt, cele pentru care a venit EI, fiul lui 
Dumnezeu, S-a înălțat la ceruri binecuvîntîndu-l pe 
ucenici. 

Binecuvîntarea este mare lucru; binecu- 
vîntarea arată întotdeauna bunăvoință, binecu- 
vîntarea arată întotdeauna lărgime de suflet. 
Pentru a primi binecuvîntarea trebuie să ducem o 





anul III e nr. 27 


31 


ROST 


RĂSĂRITUL CEL DE SUS 








32 


viață pe care Domnul Hristos s-o poată binecuvîn- 
ta, o viaţă asemănătoare cu cea a ucenicilor, o viață 
asemănătoare cu cea a Maicii Domnului, pentru că 
în Tradiţia Bisericii este că şi Maica Domnului a fost 
la Înălțarea Mîntuitorului, aşa cum a fost şi atunci 
cînd Duhul Sfint s-a pogorit peste Sfinţii Apostoli. 

Toate aceste ştiindu-le, e bine să ne cercetăm 
pe noi înşine nu numai dacă facem lucruri care nu 
se potrivesc cu o viață sfintă, ci să ne gîndim şi la 
darurile Învierii: în ce măsură sîntem oameni cu 
bucurie, cu netemere, cu pace, în ce măsură sîntem 
oameni care sîntem sub binecuvîntarea Domnului 
nostru lisus Hristos. Să ne cercetăm dacă sîntem 
oameni care primim iertarea păcatelor, care se dă 
la Sfinta Spovedanie, împărtăşindu-ne cu dumne- 
zeieştile Taine care şi ele se dau spre iertarea păca- 
telor, luînd parte la slujba Sfîntului Maslu, care este 
tot spre iertarea păcatelor. 

Să ştim că, dacă vedem că nu avem bucurie, 
ceva nu e în regulă; să ştim că, dacă nu avem pace 
a sufletului, ceva nu e cum vrea Dumnezeu, ceva 


nu-i în rînduială. Să ştim că, dacă n-avem curaj, 
dacă sîntem cuprinşi de teamă, ceva e rău în exis- 
tența noastră, pentru că nu sîntem în legătură cu 
Mîntuitorul care ne susţine; dacă vedem că lucru- 
rile nu merg aşa cum le doreşte Domnul Hristos, 
trebuie să schimbăm felul de a gîndi, de a lucra, de 
a acţiona în lumea aceasta. 

În această zi de bucurie, care se continuă tot 
cu zile de bucurie, în această zi de pace, care se con- 
tinuă cu alte zile care sînt dătătoare de pace, în 
această zi în care stăm cu sărbătorire în fața 
Mîntuitorului Înviat, să ne gîndim la Domnul 
Hristos Cel Înălțat şi să ne gîndim la Duhul Sfint, 
Care şi El este Duhul Sfînt care dă bucurie. Cu viața 
noastră, cu cele agonisite de sufletul nostru, să 
căutăm să fim oameni care pot da încredere celor- 
lalți oameni. 

A fi cu Domnul Hristos înseamnă a fi sub bine- 
cuvintare, a fi sub ieratarea păcatelor, a fi în mar- 
ginile păcii, în marginile bucuriei şi ale netemerii. 
Dumnezeu să ne ajute! 


anul IIl e nr. 27 


RĂSĂRITUL CEL DE SUS 


ROST 





Cuvînt la Înviere 





Sf. loan Gură de Aur 


rodul lui, pe care e vremea să-l culegem. A tre- 

cut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă 
rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă 
evlavia. Mai bine spus, a trecut postul cel trupesc, dar 
n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun 
decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. După 
cum, cînd posteaţi, vă spuneam că se poate să nu 
postesti, deşi posteşti, tot astfel şi acum vă spun că se 
poate să posteşti, deşi nu posteşti. Cum poate să nu 
postească cel care posteşte? Iată: cînd cineva se 
opreşte de la mîncare, dar nu se opreşte de la păcate. 
Cum poate să postească cel care nu posteşte? Iată: 
cînd se bucură de mîncare, dar nu gustă din păcat. 

Poate să se îmbete şi cel care nu bea vin („Vai de 
cei care se îmbată fără vin!“ - Isaia 28, 1) şi poate să 
fie cumpătat şi cel care bea vin („Foloseşte-te de 
puțin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale 
slăbiciuni“ - 1 Timotei 5, 23). Şi oare nu ne învăța 
Apostolul: „Nu vă îmbătaţi cu vin, în care este des- 
frânarea, ci umpleți-vă de Duhul“ (Efeseni 5, 18). 
Aceasta este beţia cea bună. Umple mintea pînă sus 
cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul să nu mai poată 
turna nimic în el! Paharul nostru de bună beţie să fie 
potirul cel duhovnicesc, potirul neîntinat al sîngelui 
Celui Înviat, care nu îmbată, nici nu moleseşte, ci ne 
întăreşte întru cumpătare. De această beţie să ne 
îmbătăm, iar de la cealaltă să ne abţinem, ca să nu 
pîngărim acest mare praznic, al pămîntului şi al ceru- 
lui deopotrivă. Căci bucurie mare este astăzi şi pe 
pământ, şi în cer. Dacă, atunci cînd se întoarce un sin- 
gur păcătos, este bucurie pe pămînt şi în cer (Luca 15, 
7), cu cât mai mare bucurie va fi în cer cînd întreaga 
lume este smulsă din miinile diavolului? Acum saltă 
de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, 
acum heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu 
noi Învierea cea de a treia zi. 

Foarte mult am dorit să mănînc Paştele acesta 
cu voi“, a zis Domnul (Luca 22, 15). lar dacă a dorit să 
prăznuiască Paştele împreună cu noi, atunci negreşit 
că a dorit să prăznuiască şi Învierea. Aşadar, cînd 
îngerii şi arhanghelii se bucură, iar Stăpînul tuturor 
puterilor cereşti prăznuieşte EI Însuşi împreună cu 


m lepădat povara postului, dar n-am lepădat 


noi, ce pricină de întristare mai rămîne? Să prăznuim 
sărbătoarea aceasta atît de mare şi de luminată, a 
Învierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci 
şi cu prisos de evlavie. Căci Domnul a înviat, şi a învi- 
at şi lumea dimpreună cu EI, şi legăturile morții s-au 
rupt prin Înviere. Adam a păcătuit şi a murit. Dar 
Hristos n-a păcătuit şi a murit. O, lucru nou şi mi- 
nunat: acela a păcătuit şi a murit, Acesta n-a păcătuit 
şi a murit! Pentru ce? Pentru că acela ce-a păcătuit şi 
a murit să poată să scape de legăturile morţii prin Cel 
Care n-a păcătuit, dar a murit. Aşa se petrece şi în 
afacerile băneşti: cineva, de multe ori, rămîne dator 
şi, pentru că nu are cu ce să plătească, este ținut în 
lanţuri. Altul nu e datornic nimănui, dar, pentru că 
poate să plătească, plăteşte şi îl slobozeşte pe cel 
vinovat. Astfel s-a întîmplat şi cu Adam: era dator şi 
stăpînit de diavol, dar nu putea să plătească. Hristos 
nu era dator, nici nu era stăpinit de diavol, dar putea 
să plătească datoria. Şi iată că, venind, a plătit cu 
moartea Sa pentru acela care era stăpînit de diavol, 
ca pe acela să-l slobozească. 

Ai văzut isprăvile Învierii? Ai văzut iubirea de 
oameni a Stăpînului? Ai văzut măreţia purtării Lui de 
grijă? Să nu fim aşadar nerecunoscători față de un 
astfel de binefăcător, nici să nu ne lenevim sub cuvînt 
că a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decît 
înainte, să avem mare grijă de suflet, ca nu cumva, 
îngrăşîndu-ne trupul, să rămînă sufletul mai nepu- 
tincios, sau nu cumva, îngrijindu-ne de rob, să negli- 
jăm stăpînul! Căci care este folosul dacă, sub pretex- 
tul sărbătorii, mănînci peste trebuință şi depăşeşti în 
toate măsura? Acest lucru şi trupul îl pîngăreşte, şi 
puterea sufletului o micşorează. Să păzim deci 
măsura şi trebuința, împlinind cu sufletul şi cu trupul 
cele cuvenite, ca nu cumva să vărsăm deodată toate 
cele adunate prin post. Vă opresc eu oare de la a vă 
desfăta de hrană şi de odihnă? Nicidecum. Vă în- 
demn însă ca, împlinindu-vă cele de trebuință, să nu 
depăşiţi măsura în desfătări, încât sănătatea sufle- 
telor voastre să nu cunoască vătămare. 

În adevăr, unul care depăşeşte hotarele tre- 
buinţei, nici de plăcere nu se bucură, pățeşte boli şi 
alte necazuri. Eu însă nu mă îndoiesc că veţi da 
urmare acestor îndemnuri, pentru că ştiu ascultarea 
voastră. 





anul IIl e nr. 27 


33 


ROST 


ESENȚIAL 








Etica ortodoxă sau 
etica protestantă? ap 


Una dintre perspectivele ce ni se par fructuoase în dezvăluirea 
aspectelor discutabile ale operei weberiene este cea de 
teologie economică. Referințele pe care le putem face Ia acest 


capitol sunt extrem de numeroase. 


Cristi Pantelimon 





u credem să existe mare teolog neprotestant 

care să nu poată fi convocat în acest dialog al 

concepțiilor economice din perspectivă teo- 
logică şi care să nu fie adversar al principiilor pe care 
Weber le aşază la baza capitalismului modern. Toma 
d'Aquino constituie un exemplu elocvent din acest 
punct de vedere!, dar nu ne vom opri aici asupra con- 
cepției sale economice, căci am anunțat că ne vom 
limita la o aşa-zisă etică ortodoxă. Prin aceasta înţe- 
legem, în primul rând, ideile primilor Părinţi ai Bise- 
ricii despre activitatea economică şi despre relația 
acesteia cu forțele sufleteşti ale omului, ca şi cu prob- 
lema mântuirii. Vom ilustra aceste idei cu cazul a doi 
mari teologi ai primelor secole creştine, Ioan Casian 
şi Vasile cel Mare. 


Ioan Casian 
şi problema economiei 


Important este să subliniem de pe acum că aces- 
te concepţii sunt generale în cadrul Bisericii, atât 
înainte de anul 1054, cât şi după această dată, până 
în epoca Reformei. Nici măcar Reforma ca atare nu a 


alterat cu totul acest spirit anticapitalist al teologiei 
creştine, iar lucrul acesta este evident mai ales în 
cazul lui Luther, despre care vom aminti mai departe. 
Teologia economică sau concepțiile teologilor 
privind activitatea economică sunt cu atât mai 
importante cu cât Etica protestantă a lui Weber este 
ea însăşi o teologie economică, dar... răsturnată, 
adică pornită de la un autor laic ce întrevede în acti- 
vitatea economică elemente religioase clare. Noi tre- 
buie să parcurgem acum drumul invers şi să 
observăm care sunt punctele de vedere teologice 
asupra vieţii economice, puncte de vedere clasice, fie 
de factură elaborat catolică (aşa cum era cazul cu 
Toma d'Aquino), fie de natură „ortodoxă“ sau, mai 
bine spus, primar-creştină. Căci marii teologi ai 
primelor secole creştine, Părinţii Bisericii, au toți 
referințe clare la activitățile economice. Judecăţile 
lor sunt cu atât mai interesante cu cât, de cele mai 
multe ori, în paginile lor regăsim într-o mare măsură 
spiritul antic (grecesc) şi perspectiva elină asupra 
economiei. Totul însă într-o nouă dimensiune teolo- 
gală, deci îmbogăţită cu dimensiunea sacrului şi a 
dumnezeirii. Acum vom trata un aspect relevant din 
opera Sfântului loan Casian (care a trăit între 360 şi 
435). În Convorbirile Duhovniceşt, una dintre 
operele sale de căpătâi, Sfântul Ioan Casian poves- 
teşte o convorbire pe care mai mulți tineri monahi 
au avut-o în deşerturile egiptene (mai precis, deşer- 
tul Scitium) cu unul dintre Părinţii pustiului, Moise. 
Autoritatea acestuia din urmă era incontestabilă. De 
aceea, tinerii ce aleseseră fuga de lume şi viața mo- 


1! Îl amintim aici pentru dimensiunea personalităţii sale. Practic, Toma „acoperă“ întreaga arie de gândire catolică în materie 
de economie. O prezentare foarte bună a acestei gândiri o face Etienne Gilson în Tomismul. Introducere în filzotia Sfântului 
Toma d'Aquino (tr. rom. Humanitas, 2002). Nu ne vom apleca asupra acestei concepții, din două rațiuni. Mai întâi, pentru că 
ne-am asumat din titlu o cercetare a eticii ortodoxe, iar în al doilea rând, din rațiuni de spaţiu. Cert este că Ia acest capitol, 
Toma are foarte multe puncte de vedere asemănătoare cu teologii din aria „ortodoxă“. Dihotomia ortodox-catolic este mai 
puțin importantă, mai cu seamă pentru că teologii primi ai Bisericii nu pot fi aşezaţi în această dualitate. 


2 Am folosit ediţia apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., apărută în 2004. 





34 


anul IIl e nr. 27 


ESENȚIAL 


ROSI 





nahală în acele aspre condiții deşer- 
tice, erau avizi să afle de la „superi- 
orul“ lor care este folosul cel mare al 
vieții monahale, sau rostul ei, cum s- 
ar mai putea spune. Răspunsul vener- 
abilului Moise se referă la „meserii“ 
sau „profesii“, de aceea merită men- 
ționat în acest cadru: 

„Toate meseriile - şi profesiunile 
- a început el - îşi au un scop, adică 
un plan şi un ţel, un punct final, către 
care privind cel ce se îndeletniceşte 
cu oricare din acestea trebuie să de- 
pună toate eforturile, să se expună cu 
bunăvoință şi plăcere Ia toate primej- 
diile şi neajunsurile ca să ajungă la 
acel punct final. Agricultorul îşi mun- 
ceşte neobosit ogorul sub razele fier- 
binţi ale soarelui, sau pe gerul iernii, 
şi învinge cu fierul plugului rezistența pământului, 
urmărindu-şi țelul ca, după ce-l curăță de toți mără- 
cinii şi de toate buruienile, să-l mărunțească şi să-l fă- 
râmițeze cum e nisipul, în scopul obținerii de roade 
bogate şi îmbelşugate, fiind încredințat că altfel nu 
poate să-şi ducă viata fără griji şi să-şi mărească avu- 
tul ($.n.). 2. Scoate din hambar semințele şi le aruncă 
de bună voie şi cu muncă fără preget (s.n.) în braz- 
dele reavene, neţinând seamă de cheltuielile făcute, 
pentru că are în vedere recolta viitoare. De aseme- 
nea, cei ce se ocupă cu afaceri comerciale nu se tem 
de ce se poate întâmpla pe mare, nu se îngrozesc de 
furtuni, îndurând orice până la sfârșit, în speranța 
câştigului (S.n.) (...) 3. Aşadar, şi viața monahală îşi 
are un scop propriu, un ţel al său, pentru atingerea 
căruia nu numai că răbdăm uşor toate muncile, dar 
chiar le îndeplinim cu plăcere, ţel pentru care pos- 
turile nu ne descurajează, ceasurile de priveghere nu 
ne obosesc, meditaţia continuă şi citirea cărților 
sfinte ne desfătează, iar munca neîncetată, îmbrăcă- 
mintea sărăcăcioasă şi lipsurile, frica de această 
foarte întinsă pustietate nu ne dezarmează.“3 

Am subliniat în mod special acele sintagme care 
vorbesc despre un anumit tip de asceză lumească, 
aceea care intră în compunerea activităţilor econo- 
mice „clasice“. Fiecare meserie sau profesie are un 
scop al său, un țel (telos, cum ar spune grecii), adică 
un element de încheiere şi desăvârşire în care activi- 
tatea cu pricina se exprimă plenar. O astfel de activi- 
tate este, în final, acel scop, este tot una cu el. Aristo- 
tel spune explicit că scopul final al unei activităţi este 


3 loan Casian, Convorbiri Duhovnicești, | (II). 





totuna cu esența sa, cu natura sa intimă. Pornind de 
aici, mijloacele puse în slujba respectivului scop nu 
mai sunt de primă importanţă. Ele pot fi importante 
şi în sine, dar nu în ele se exprimă esența acelei acti- 
vități. Astfel, dacă agricultura are ca scop final obți- 
nerea de recolte bogate şi sporirea avuţiei agricul- 
torului, aşa cum afirmă Casian, fazele premergă- 
toare acestui scop nu mai au importanță de prim 
ordin. Este, cu alte cuvinte, nerelevant pentru scopul 
agricultorului faptul că el trebuie să îndure vitregiile 
naturii, să lupte cu lenea sa, cu inerția, cu dorinţa de 
a primi totul de-a gata. Agricultorul practică un soi 
aparte de „asceză“ în lume, dar aceasta nu are califi- 
care maximă, pentru că scopul său nu este asceza ca 
atare, nici unirea cu Dumnezeu, ci recoltele bogate. 
Aşadar, cu toată „mortificarea“ sa (relativă), agricul- 
torul rămâne, ca agricultor, în afara dimensiunii sa- 
cre propriu-zise. Cu atât mai relevant este cazul co- 
merciantului, sau omului economic în general. Aces- 
ta are ca scop final obținerea de foloase materiale, 
mai precis băneşti. Acest scop îi dictează un anume 
comportament „vitejesc“ (el luptă cu primejdiile mă- 
rii), un anume ascetism deloc de neglijat (poate să 
rabde de foame, poate să fie hărțuit de diverse alte 
primejdii), dar practica economică în sine nu are ca- 
racter religios. Căci scopul său este banul şi nu mân- 
tuirea. Chiar dacă, în protestantism, aceste două ele- 
mente au fost interconectate (forțat, după părerea 
noastră - şi tocmai aici este primejdia protes- 
tantismului, că leagă mântuirea direct de lume şi de 
succesul în lume, amestecând în prea mare măsură 


=) 
=! 
= 
=) 
| 
= 
Fă 
=; 
= 
SE 





anul III e nr. 27 


35 


PE 
E= 
E 
[i 
ş 
= 
E 
= 
= 


ROST 


cele două planuri), în doctrina veche a primilor 
Părinţi creştini, iată, activitatea economică nu are 
legătură cu asceza autentică. Acest lucru este cu atât 
mai evident dacă citim pasajul până la capăt, acolo 
unde, pe lângă aceste două activităţi lumeşti, ni se 
prezintă şi activitatea monahală. Scopul activității 
monahale este, aşa cum aflăm dintr-un pasaj imediat 
ulterior celui citat, „împărăţia cerurilor“ 4 

Viaţa monahală şi numai ea poate fi denumită 
asceză. Căci „renunțarea“ din cadrul acestei vieți 
monahale este singura care se face pentru „câştiga- 
rea“ împărăției cerurilor. Asceza agricultorului 
(atâta câtă este) sau asceza comerciantului, atâta 
câtă este, este făcută pentru „câştigarea“ pro- 
duselor agricole sau a banilor. Un altfel de câştig 
înseamnă o altfel de asceză, un altfel de scop final 
înseamnă o activitate de cu totul altă natură. Căci şi 


4 loan Casian, Convorbiri duhovnicești, 1 (Ul). 


ESENȚIAL 


agricultorul cunoaşte „renunțări“, ca şi comer- 
ciantul. Ei renunță la tihna zilnică, la plăcerile 
vieții, la îmbrăcămintea luxoasă, adesea afişează o 
sărăcie aparentă sau reală (oamenii de afaceri nu 
sunt bogaţi de la început). Aparent, ei au toate 
trăsăturile unor monahi. În realitate, asceza lor 
este falsă, căci scopul final nu ţine de dimensiunea 
sacră, ci de cea lumească. Această dihotomie între 
activitatea propriu-zisă şi scopul său final ne ajută, 
iată, să înțelegem de ce asceza de care vorbeşte 
Weber nu are putere religioasă (cea mai bună do- 
vadă în acest sens fiind şi epuizarea ei relativ ra- 
pidă - protestantismul de azi sau aria protestantă 
este cea mai puţin ascetică dintre tote celelalte arii 
de civilizație europene, mai opulentă şi mai puţin 
ascetică decât cea catolică sau ortodoxă!6). 

(va urma) 





5 „Puritanul dorea să-l servească pe Dumnezeu; el a contribuit la crearea capitalismului modern“, se spune într-o analiză dedi- 
cată ipotezei weberiene (W. H. Gerth, C. Right Mills, From Max Webr. Essays in Sociology, New York, Oxford University Press, 
1958, p. 58, apud P-]. Simon, op. cit., p. 461). Aşadar, puritanismul ajunge Ia alte efecte decât cele scontate. Încercând să-l afle 
pe Dumnezeu, puritanii au „eşuat“ în modernitatea capitalismului. Această deviere nu poate fi ignorată din judecata asupra 
religiei puritane în perspectiva funcţiilor ei strict lumeşti dar şi spirituale. 

“Ipoteza weberiană este însă atât de fascinantă chiar şi azi încât unii autori încearcă să judece aspru eşecurile capitalismului 
românesc şi în general ale proiectelor de modernizare statală privindu-le din perspectiva unei etici ortodoxe incapabile să 
genereze această modernizare a țării. Daniel Barbu este un autor de acest tip. lată ce scrie acesta într-un studiu intitulat Etica 
ortodoxă şi „spiritul“ românesc. „Paratraza de tip weberian ce dă titlu acestui studiu nu este nici inocentă nici parodică. Dacă 
un Spirit colectiv” al românilor nu există ca atare, pot fi în schimb surprinse, în societatea românească de ieri Şi de azi, anu- 
mite componente recurente cu vocaţie identitară, ca şi un număr de atitudini relativ invariabile față de muncă, timp ori drep- 
tate. În al doilea rând, Ortodoxia - înțeleasă mai puţin ca patrimoniu dogmatic, cât ca instanță de producere şi reproducere a 
legăturii comunitare - pare să constituie un fel de „capital social” al românilor, caracterizat de o etică a conformismului politic 
şi a dependenței faţă de autoritate şi, cu precădere, faţă de statul-naţiune. În cazul românilor, apartenența etnică şi cea reli- 
gioasă sunt oarecum inseparabile, nu numai din perspectivă istorică, dar şi pe plan politic.“ (Firea românilor, Nemira, 2000, 
p. 39) Că românii nu au o etică protestantă, este cert. Că acest lucru ar fi însă o scădere, nu e deloc demonstrat. Dimpotrivă. 
Noi credem că „firea românilor“, în care intră, aşa cum spune autorul citat, o bună măsură de ortodoxism, este o combinaţie 
mai degrabă fericită de elemente psihologice, ce duc Ia o raportare echilibrată la așa-zisele valori capitaliste. 





36 anul III e nr. 27 


ESENȚIAL 


ROSI 





Actualitatea Părinților Bisericii 


Deşi s-a destăşurat în urmă cu mai bine de o jumătate de an, 
colocviul internațional „Les Peres de I'Eglise dans le monde 
aujourd hui“, organizat de Colegiul Noua Europă în colaborare cu 
Institutul Ludwig Boltzmann şi consacrat actualității Sfinților 
Părinți în contextul postmodern, merită a fi menţionat ca un 
eveniment important în spaţiul cultural românesc, marcat profund 
de amatorisme şi improvizații păguboase. Mai ales că în presă 

nu s-a strecurat nici măcar o notiță despre această manifestare. 


Constantin Mihai 





scrierilor patristice într-o manieră mai personală 

decât se face de obicei, de o relectură a Părinților 
Bisericii prin punerea propriilor noastre întrebări 
sau printr-o interpelare a diverselor puncte ale 
operei lor care ne ridică probleme. O asemenea 
problematică suscită o serie de interogaţii de la nece- 
sitatea citirii, studierii şi editării Sfinţilor Părinți 
astăzi; a deosebirii dintre părţile actuale ale operei 
lor şi inactualitatea altora pentru omul recent; a 
păstrării învăţăturii şi exemplului lor sau a inter- 
pretării cu o anumită precauţie. Temele de reflecţie 
ale intervențiilor variau de la „actualitatea politică“ a 
Sfinţilor Părinţi până la aspecte actuale sau mai 
puțin actuale ale spiritualităţii şi viziunii lor teolo- 
gice, modul lor de a trăi credința, precum şi prezența 
(sau dispariția) acestei atitudini în perioada mo- 
dernă, teologia patristică şi teologia contemporană: 
probleme, concepte, soluţii. 

O primă secţiune a colocviului dedicată „actua- 
lităţii Sfinţilor Părinţi“ a reunit comunicările câtorva 
specialişti de marcă precum: Monique Alexandre, 
Charles Kannengiesser ş.a. Intervenţia inaugurală a 
lui Andrei Pleşu s-a axat pe o interesantă abordare a 
actualităţii/inactualității Sfinţilor Părinţi din per- 
spectiva „lectorului angajant“ şi nicidecum a specia- 
listului, o perspectivă liberă, dar pertinentă de 
hermeneutizare a scrierilor patristice. Lorenzo 
Perrone de la Universitatea din Bologna s-a oprit 
asupra „Studiului Sfinţilor Părinţi în Universitate“, 
cu referire concretă la mediul academic italian. 
Conceput sub forma unui studiu de caz, punctual, 
materialul lui Lorenzo Perrone a reuşit să surprindă 


AN 
: acest colocviu a fost vorba de o abordare a 


dominantele studiilor de patristică din spaţiul 
ştiinţific, militând pentru o „abordare europeană“ a 
acestora. Charles Kannengiesser, plecând de la 
hermeneutica patristică sau, mai bine spus, de la 
hermeneutica biblistică a Sfinţilor Părinţi, întreză- 
reşte chiar un „viitor“ acestei discipline. Comuni- 
carea lui Monique Alexandre privind „redescope- 
rirea lui Origen în secolul XX“, cu aplicaţie în spaţiul 
francofon, readuce în discuţie chestiunea studiilor 
origeniste la câteva dintre figurile patrologiei occi- 
dentale: Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac, 
Jean Danielou, Henri Crouzel, Pierre Nautin, Margue- 
rite Harl. Comunicarea erudită, menită să reva- 
lorizeze gândirea origenistă constituie un pretext 
pentru o mai bună reliefare a rolului fecund a lui 
Origen în cadrul paideii creştine. Jean-Robert Armo- 
gathe se opreşte asupra „actualităţii polemicii anti- 
păgâne a apologeţilor“, care, „elenizând creştinis- 
mul“ şi „creştinând elenismul“ (Jean Comby) elabo- 
rează o primă formă de teologie. Retorica apologiş- 
tilor se bazează, potrivit specialistului francez, pe trei 
argumente fundamentale: a respinge, a expune şi a 
convinge. Jean-Robert Armogathe ajunge de Ia pole- 
mica antipăgână a apologeţilor până la formele uto- 
piei comuniste, susținând, ce-i drept, o teorie stângis- 
tă care nu se revendică de la Alain Besancon sau 
Jean-Frangois Revel. 

A doua secţiune a colocviului consacrată „lumii 
de astăzi şi Sfinţilor Părinți: modele, întrebări şi 
răspunsuri“ reuneşte câteva intervenţii notabile, 
printre care remarcăm: Martine Dulaey, cu un studiu 
iconografic „Evanghelia lui loan şi iconografie: peda- 
gogia Sfinților Părinţi“; Enrico Norelli, cu o interven- 
ție incitantă „Trebuie să ne angajăm în această lume? 
Răspunsuri divergente în creştinismul timpuriu“; 
Jean-NoEl Guinot, directorul Institutului „Sources 





anul IIl e nr. 27 


37 


ESENȚIAL 





DEI zi 





a 1 
chr&tienes“ din Lyon, cu un material privitor la „resta- 
bilirea unității după ruptură: Chiril al Alexandriei şi 
Teodoret al Cyrului, modele pentru dialogul dintre 
Biserici, astăzi?“, Marco Rizzi, cu un studiu despre 
„patristică şi teologie politică în secolul XX“, Cristian 
Gaşpar, cu o intervenţie provocatoare, discutabilă 
prin argumentele furnizate, despre „Patristic misogy- 
nism and Homophobia? How to read the Fathers in 
the 21st Century“ precum şi studiul lui Cristian 
Bădiliță (organizatorul acestui colocviu) despre 
„Dumitru Stăniloae, afinităţile şi ideosincraziile sale 
patristice“. Propunând o viziune aparte asupra teo- 
logului român, cu totul diferită de cea rigidizată şi 
hiperinstrumentalizată de teologia oficială auto- 
htonă, Cristian Bădiliță îşi construieşte teza pe patru 
argumente esenţiale: 1. Abordarea patristică a lui 
Dumitru Stăniloae - care este deopotrivă apologe- 
tică, dogmatică şi spirituală - îi serveşte teologului 
român la reconstruirea teologiei mistice. (Bădiliță 
regăseşte aici contribuţia enormă a Părintelui 
Stăniloae la reînnoirea teologiei în peisajul contem- 
poran); 2. Menţinerea relaţiilor privilegiate cu Tra- 
diţia conciliară, acceptată de Biserică, în detrimentul 
teologiei creative (Origen, Evagrie ş.a.) şi a Sfinților 
Părinți de limbă latină. Tradiţia de care se leagă 
explicit este cea a Sf. Atanasie, a Sf. Chiril al Alexan- 


driei, Capadocienii, Sf. Pseudo-Dioni- 
sie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisito- 
rul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigo- 
rie Palama şi isihaştii care figurează în 
Filocalia sa, tradiţie specifică neopa- 
tristicii. Respingerea lui Origen şi a ori- 
geniştilor constituie, în viziunea lui 
Cristian Bădiliță, una dintre ideosin- 
craziile regretabile ale teologului ro- 
mân; 3. Pasiunea Părintelui Stăniloae 
pentru patristică a fost determinată pe 
de o parte de contactul cu Vasile 
Loichiță şi Nichifor Crainic, iar pe de 
altă parte de studiul limbii greceşti 
vechi şi moderne, al germanei şi de 
descoperirea Sfinţilor Părinți la Atena 
- Stăniloae beneficiind de pregătire 
academică în Grecia, Franța, Germa- 
nia -, depăşind nivelul teologului 
amator de factura lui Crainic; 4. Utili- 
zarea selectivă şi uneori tendenţioasă 
a bibliografiei moderne, izolarea timp 
de patru decenii în lagărul comunist, 
cu excepția câtorva ieşiri în Occident, 
în anii '60, au dus la o anumită scă- 
dere, în plan ştiinţific. Ceea ce va rămâne în timp, din- 
colo de cele trei lucrări personale remarcabile ale Pă- 
rintelui Stăniloae şi de ediția monumentalei Filocalia, 
este „simbolul unui nou Părinte al Bisericii, de talia 
unui Atanasie cel Mare, apărând Ortodoxia română, 
de-a lungul secolului XX“ (Cristian Bădiliță). 

Ultima secţiune „Teologie şi patristică în secolul 
XX“ include intervenţia lui Alexei Muraviev despre 
„Apărarea palamismului la Lossky şi Meyendorf: 
autodefinirea teologilor ruşi de la Saint Serge printre 
facțiunile exilului rus“; intervenţia lui Lucian Tur- 
cescu despre „Person versus Individual, and Other 
Modern Misreadings of the Fathers“, precum şi con- 
ferința excepţională a lui Bogdan Tătaru-Cazaban 
„Contemplaţie şi martiriu. Lectura Sfinţilor Părinți în 
mișcarea Rugului Aprins din Bucureşti şi la Nicolae 
Steinhardt“, o comunicare referitoare la funcţia expe- 
rienţei personale - cazul figurilor proeminente ale 
Rugului Aprins: Părintele Benedict Ghiuş, Părintele 
Andrei Scrima ş.a. sau a monahului-intelectual Nico- 
lae Steinhardt - în contextul carceral comunist şi ra- 
portarea ei la Tradiţia eclezială. 

Acest colocviu de patrologie, animat de o vie 
dezbatere reuşeşte să răspundă chiar şi parţial, în 
contextul noilor provocări ale secularizării, întrebă- 
rii cu privire la actualitatea Sfinţilor Părinți. 





38 


anul IIl e nr. 27 


MARTIROLOGIU 





Părintele Ilie Imbrescu 


Un promotor al 
României creștine 


Ilie Imbrescu s-a născut la 26 aprilie 1909, 

în localitatea Dalboșeț, judeţul Caraș, 

în familia unui preot bănăţean. Într-o scrisoare 
către soția sa, datată 1 aprilie 1945, Ilie 
Imbrescu spunea despre originea şi 
naționalismul său: „[...] sunt fiu de Preot. 
M-am născut în Valea Almăjului - «Valea 
Cântecului» românesc a Banatului. 

Am crescut în acordul armonios al Corurilor, 
Fanfarelor şi Jocurilor poporane ale țăranilor 
păstoriţi de tatăl meu. [...] De atunci mă paşte 
şi mă însoteşte pretutindeni şi totdeauna 
«nebunia» cântecului, pentru că iubesc 
Românca oacheşă, țara mireasă şi 


Biserica mamă!'3. | 
Adrian Nicolae Petcu 


Gheorghe Vasilescu” 





maghiară, apoi liceul în Caransebeş. La 15 

octombrie 1926 se înscrie la Facultatea de 
Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, unde va cunoaşte 
curentele politice, în speţă cel naţionalist, care se 
contura tot mai mult. Aici va activa în cadrul Centru- 
lui Studenţesc Cernăuţi, al cărui preşedinte era preo- 
tul profesor Domițian Spânu, unul dintre cei mai res- 
pectați teologi în vremea aceea. 

După absolvirea facultății, la 24 noiembrie 1930, 
tânărul Imbrescu este ales în unanimitate ca preşe- 
dinte al Centrului Studenţesc Cernăuţi“. Însă, la Cer- 
năuţi nu mai avea să stea mult, deoarece se va întoar- 
ce acasă, în Banat, dorind să ocupe un post de profe- 


AN 
[: anul 1915 urmează şcoala primară, în limba 


1 consilier asistent, CNSAS, Serviciul Cercetare. 


sor la Academia Teologică din Caransebeş şi să se în- 
scrie la doctorat. A petrecut însă un an la Sibiu, ca pe- 
dagog la Internatul Arhidiecezan, de unde va ajunge 
apoi la Bucureşti pentru studii de doctorat. Aici, va fi 
ales ca membru în Comitetul Executiv al Uniunii Na- 
ționale a Studenţilor Creştini din România (UNSCR). 

Momentul care l-a marcat cel mai mult pe viito- 
rul preot Imbrescu a fost cel din 24 ianuarie 1933. 
Mai exact, cu ocazia Zilei Unirii, studenţii, în frunte 
cu preotul Nicolae Georgescu-Edineţ, slujitor al bise- 
ricii Sf. Anton-Curtea Veche şi duhovnicul studenţi- 
lor bucureşteni, doreau să pună o cruce la Mormân- 
tul Eroului Necunoscut. Ministrul Apărării, Nicolae 
Samsonovici, interzisese gestul, motivînd că „mor- 
mântul reprezintă un simbol nu numai pentru creş- 
tini, ci pentru cei care s-au jertfit pentru Țara Româ- 
nească5. Inițiativa studenţilor se motiva prin faptul 
că, deşi Mormântul Eroului Necunoscut fusese ame- 
najat, îi lipsea crucea. 

După sfințire, într-o procesiune formată din 
peste 2000 de credincioşi şi condusă de preotul 
Nicolae Georgescu Edineţ, crucea a fost dusă în 
Parcul Carol de către tânărul Traian Puiu, ca delegat 
din partea iniţiatorilor şi de Ilie Imbrescu, din partea 
Comitetului Executiv al UNSCR. „Am fost învrednicit 
de bunătatea lui Dumnezeu ca să port şi eu crucea 
Eroului Neamului, dar, după cum se ştie, am fost 
opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de 
poliţie şi armată, din ordinul guvernului de atunci. 
Eu am fost călcat în picioare şi apoi, tot de la armă, 
m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără 
rană întrucât m-au favorizat numai nişte cauciucuri 
polițieneşti“e - spune Imbrescu în cartea sa. 


2 responsabil Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. 
3 Arhiva familiei Imbrescu, scrisoare din 1 aprilie 1945 a preotului Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu. 


4 Ilie Imbrescu, Biserica și Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940, p. 20. A se vedea şi scrisoarea din 


1 aprilie 1945. 


5 „Curentul“, 26 ianuarie 1933, în ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 5/1930, f. 30. 


Ilie Imbrescu, Biserica și Mișcarea... p. 43-44. „Lupta de la mormântul fără cruce“, an 1, nr. 1, 1 februarie 1933, Bucureşti, p. 4 
(în ACNSAS, fond Penal, dosar 447, vol. 3, f. 66). Ziarele „Curentul“ şi „Calendarul“, nr. 280, din data de 26 ianuarie 1933, au 
relatat acest eveniment cu lux de amănunte. 





anul III e nr. 27 39 


ROST 


MARTIROLOGIU 





Cinci zile mai târziu, teologul Imbrescu avea să 
reprezinte forul studenţesc bucureştean la mani- 
festările iniţiate de Centrul Studenţesc din Cernăuţi 
pentru susținerea aşezării crucii. În raportul Poliţiei 
din Cernăuţi, din 30 ianuarie 1933, se precizează că 
Imbrescu a adus „salutul şi mulțumirile sufleteşti stu- 
dențimii din Capitală pentru solidarizarea stu- 
denților din Bucovina la acest act naţional creştin“. 
Acelaşi teolog „a apelat la o solidarizare a tuturor stu- 
denților şi poporului nostru român din Bucovina 
pentru combaterea religiilor străine de neam şi 
sectanților năpăstiţi în țară”. 

În anul 1933 Imbrescu încearcă să publice în 
„Cuvântul studențesc“ un apel numit „Asociaţia 
abstinenţilor sexual“, în care, printre altele, teologul 
Imbrescu spunea: „Pentru că țara noastră este submi- 
nată, pe lângă multe alte calamități şi de cancerul 
moral al desfrânării, susținută şi Lăţită diabolic de 
publicaţii pornografice, filme libertine şi de «ştiinţa 
pe nedrept numită astfel» (1 Timotei 6, 20) a freudis- 
mului care a făcut un monstru din «psihanaliză» şi 
«psihoterapie» - un grup de studenți creştini-români, 
la iniţiativa şi îndemnul colegului nostru Ilie I. 
Imbrescu, doctorand în Teologie, au pus bazele unei 
«Asociaţii pentru abstinența sexuală până la căsăto- 
rie». Scopul acestei asociaţii este redeşteptarea senti- 
mentului moral şi păstrarea deplină a sănătăţii 
trupeşti prin abstinență până la căsătorie, şi în 
acelaşi timp cea mai frumoasă şi creştinească şcoală 
a voinţei şi demnităţii“. Totuşi, pentru a fi publicat i 
s-a schimbat titlul apelului în „Pentru o viaţă mai 
curată“, iar numele asociaţiei în „Asociaţia pentru 
cultivarea virtuţilor creştine“8. Aflat la Bucureşti, în 
noiembrie 1933, tânărul Ilie Imbrescu se va încadra 
în rândurile Mişcării Legionare. 


Închis pentru apartenenţă 
la Mișcarea Legionară 
La 7 ianuarie 1934 se căsătoreşte cu Elena 


Avram, după care va primi hirotonia de preot de la 
episcopul Gherontie Nicolau al Constanţei, la 12 fe- 


bruarie, acelaşi an, pe seama parohiei Echişcea din 
judeţul Caliacra (Cadrilater). De aici, va fi detașat, 
mai întâi la parohia Sf. Gheorghe din Balcic, apoi la 
Sf. Maria a Mării, din acelaşi oraş. Pentru apartenen- 
ţa sa la Mişcarea Legionară, în anul 1936 Ilie Imbres- 
cu va fi exclus de la doctorat?. 

Ca membru marcant al Mişcării Legionare în 
judeţul Caliacra, Ilie Imbrescu va ajunge, după dece- 
sul avocatului Cola Ciumeti, comandant legionari. 
În această calitate, va participa la alegerile din 20 
decembrie 1937, pe listele Partidului „Totul pentru 
țară“, pentru care se va clasa pe locul trei, fără a intra 
în Parlamentil. 

După instaurarea dictaturii regelui Carol al II- 
lea, autorităţile statului vor trece la aplicarea unui 
amplu plan de represiune îndreptat împotriva Mişcă- 
rii Legionare. Primii vizaţi erau fruntaşii legionari, 
printre care şi preotul Ilie Imbrescu de la Balcic, ca 
şef legionar al judeţului Caliacra. 

Astfel, în noaptea de Florii (16/17 aprilie 1938), 
din Ordinul general nr. 25.218/16 aprilie al ministru- 
lui de interne, Armand Călinescu?, Pr. Ilie Imbrescu 
era percheziţionat de către şeful Poliţiei din Balcic şi 
de un sergent. Scopul descinderii polițieneşti era 
găsirea de arme fără permis şi material de propa- 
gandă, pentru a-l trimite în justiţie. Ulterior, preotul, 
împreună cu familia lui, de Duminica Floriilor, va fi 
reținut la domiciliul său de către o santinelă formată 
din doi jandarmi, conform unui „ordin al Ministeru- 
lui de Interne“. Era vorba de ordinul nr. 25.246/16 
aprilie 1938, dat de acelaşi ministru: „După executa- 
rea percheziţiei la şeful legionar al judeţului [loc li- 
ber, n.n.], veţi instala la domiciliul său o gardă de doi 
jandarmi şi un agent şi i se va interzice părăsirea 
casei sau să comunice cu cineva de afară, până la noi 
dispozițiuni [...]“15. 

La 19 aprilie 1938 - Săptămâna Patimilor - Pr. 
Ilie Imbrescu avea să fie dus sub escortă la 
Bazargic, apoi la Râmnicu-Vâlcea şi închis în lagărul 
de la Miercurea Ciuc. În cele din urmă, preotul 
Imbrescu, alături de toţi clericii arestaţi în noaptea 
de 16/17 aprilie, va fi închis la Schitul Sadaclia, 


7 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 1/1933, f. 39-39y; 


Ibidem, dosar 3/1933, f. 69. 


8 Ilie Imbrescu, Biserica..., p. 45-46. 
9 ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 19/1938, f. 73-74; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 22; Ilie Imbrescu, 


Biserica... p. 57-58, 106. 


10 Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editura Bonifaciu, [2000], p. 6. 

1 Ibidem, „Monitorul Oficial“, an CV, nr. 301, partea 1, 30 decembrie 1937, p. 9718, 9720, 9741. 
12 ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 47/1938, f. 1. 
13 Ibidem, dosar 48/1938, f. 1. 





40 


anul IIl e nr. 27 


MARTIROLOGIU 


ROST 





județul Tighina (Basarabia)!4. Chiar dacă reţinerile 
[a domiciliu, apoi în lagăre se făceau pe motivul sigu- 
ranţei naționale şi împotriva legionarilor, aici trebu- 
ie remarcate greutățile pe care preoții în genere le-au 
avut de îndurat din partea autorităţilor statului. În 
acest sens, relevantă este descrierea preotului Im- 
brescu. Aflat la Miercurea Ciuc şi pentru că în timpul 
detenţiei nu beneficia de nici o asistență duhovni- 
cească, părintele Imbrescu, împreună cu alţi „preoți 
legionari“ închişi, va face o întâmpinare către Sfântul 
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care prezenta 
comportamentul Poliţiei față de clerici, ilegalitatea 
comisă de către autoritatea statului față de „preoții 
legionari“, încălcarea Sfintelor canoane, recunos- 
cute chiar de statul care comitea abuzurile etc.15 


Preoţi, tratați 
ca infractori periculoși 


De asemenea, din însemnările părintelui 
Imbrescu aflăm cum au fost trataţi preoţii conside- 
rați legionari în aceste timpuri politice atât de tul- 
buri: „Am fost asediați tâlhăreşte în casele noastre şi 
percheziționaţi şi arestaţi, toți fruntaşii legionari», 
în noaptea spre Duminica Floriilor, din acelaşi an 
[1938, n.n.]. Am intrat, astfel, cu adevărat, în 
«Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru 
lisus Hristos». Miercuri, în acea săptămână, ne-am 
întâlnit o parte la legiunea de jandarmi din Râmnicu- 
Vâlcea, unde am fost aduşi sub pază din diferite părţi 
ale ţării. Alte două grupuri erau la mănăstirile 
Tismana şi Dragomirna, pe când noi eram duşi la 
Miercurea Ciuc. Am fost duşi acolo chiar în Sfânta 
Vineri şi am făcut slujba Prohodului Domnului în 
tren. Sâmbăta Mare am fost debarcaţi şi predaţi la 
internare în «Lagărul» de la Miercurea Ciuc. Sfânta 
Înviere am slujit-o şi noi cum am putut, acolo, după 
ce majoritatea legionarilor s-au spovedit şi îm- 
părtăşit, pentru că Bunul Dumnezeu a binevoit să-i 
dea gând bun preotului [Ion] Vasilian de la Tulcea, 
care a luat la Sfinţia sa Sfânta Împărtăşanie «pentru 
bolnavi». După o lună, au fost aduşi acolo şi cei de la 
Tismana şi Dragomirna. [...] După multă frământare 
şi cumplit chin sufletesc, am făcut, în luna august, 
Întâmpinarea mea către Sfântul Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Române. 

[...] După ce au fost aduşi de la Miercurea Ciuc şi 
Preoții şi ceilalți creştini ortodocşi în noul lagăr de la 
Vaslui, am rămas la Ciuc numai trei Preoți. În ziua de 


14 Jlie Imbrescu, Biserica... p. 11-16. 
15 Ibidem p. 12-14. 


Vineri 11 noiembrie 1938, am fost deşteptaţi 
câteşitrei dis-de-dimineață şi chemaţi la comanda- 
mentul lagărului. Fără să ştim la ce destinaţie 
mergem, am fost predaţi în paza unor agenți de 
poliţie puternic înarmaţi şi urcați într-un camion jan- 
darmeresc de transportat borfaşii şi puşcăriaşii. Am 
fost duşi aşa prin munţi, pe la Târgu-Ocna şi 
Mărăşeşti, apoi Cosmeşti şi Bârlad, până la Vaslui. 
Acolo am fost duşi la gară şi urcați într-un «vagon- 
dubă», unde, spre uimirea noastră, mai erau încăr- 
cați alţi treizeci de preoți ortodocşi. Sub pază severă 
am fost purtaţi toată noaptea cu trenul într-o stare de 
negrăit. Dimineaţa ne-am trezit strigați după o listă a 
unui colonel însoțitor şi percheziționaţi până la piele 
de jandarmul sergent de serviciu. Care cum 
ajungeam la rând, eram debarcaţi în gara Cioc- 
Maidan din județul Tighina, unde eram întâmpinați 
de puternice cordoane de jandarmi, cu arma în 
mâini şi escortaţi la nişte căruțe angajate din timp, în 
care am fost urcați câte patru de fiecare căruță. 
Țăranii din împrejurimi, proprietari ai căruțelor, 
erau ținuți la mare distanţă şi aveau probabil con- 
semnul să ne urmeze de departe, pentru că mânatul 
cailor era dat în seama câte unui jandarm. S-a format 
un cortegiu de căruţe cu preoți arestați şi trans- 
portați sub pază compusă din jandarmi, în formaţie 
pedestră pe două rânduri, deoparte şi de alta a şiru- 
lui de căruțe, cu armele încărcate şi în poziție de atac; 
apoi alte rânduri de jandarmi călări şi tot înarmaţi ca 
şi cei pedeştri îi încadrau pe aceştia de o parte şi de 
alta a cortegiului; un colonel, un maior şi un căpitan, 
călări, comandau pe cei circa optzeci de jandarmi 
care escortau treizeci şi trei de preoți, uitaţi de mai- 
marii Bisericii şi batjocoriți de dregătorii statului 
român. 

(...) După un ceas şi jumătate de drum, ne-am 
trezit în fața unui schit de călugări, la Sadaclia, înte- 
meiat de mitropolitul Gurie. Biserica schitului avea 
hramul Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei. După ce am fost 
debarcaţi şi predaţi căpitanului comandant de «lagăr 
de preoți», schitul fiind înconjurat cu reţele de sârmă 
ghimpată ca şi celelalte lagăre şi păzit sever de santi- 
nele de jandarmi, ne-am mângâiat cu iluzia că aveam 
biserică şi puteam face slujbă, spre deosebire de cele 
opt luni trăite până atunci. Era sâmbătă când am 
sosit acolo şi într-adevăr a doua zi am putut liturghisi 
pentru prima dată după atâta vreme. Dar nici 
această mângâiere nu ne-a fost dată pentru prea 
mult timp, pentru că după câteva zile biserica schitu- 





anul IIl e nr. 27 


41 


ROST 


MARTIROLOGIU 





lui a fost închisă şi noi opriți de a mai face slujbe. 
Apoi, după alte câteva zile ni s-au confiscat toate 
Bibliile (...) şi toate cărţile de rugăciuni şi bineînțeles 
cu atât mai mult şi orice alte cărți s-au nimerit la 
fiecare, după cum ne-a fost apucat arestarea de 
acasă. Aşa am fost ţinuţi cei treizeci şi trei de preoți 
ortodocşi, la care a fost adaos, la două zile după 
sosirea noastră şi ierodiaconul Isihie Antohi. 

Pe lângă foamea cumplită a sufletului nu au 
întârziat să ne adaoge şi pe cea a trupului, întrucât la 
scurt timp ni s-a fixat raţia de mâncare de cinci lei pe 
zi, menw-ul cel mai bun fiind ciorba de sfeclă fura- 
jeră. Dar şi somnul nostru au avut grijă ca să ni-l facă 
lin, căci toată noaptea santinelele urlau din cinci în 
cinci minute anumite consemne sonore, care ne 
preschimbau toată realitatea în vis şi dor de moarte, 
asiguraţi fiind că numai în iad ar putea fi ceva mai 
rău decât acolo. Şi cum între iad şi rai prăpastie de 
netrecut este aşa nu aveam şi noi nici o legătură cu 
lumea de afară sau cu familiile noastre, sub nici o 
formă de grai viu sau în scris“16. 


Urmărit de Siguranţă 
şi în biserică 


La 20 decembrie 1938 preotul Ilie Imbrescu 
era „eliberat condiţionat din lagărul de concentra- 
re“ de la Miercurea Ciuc şi supravegheat continuu 
de Siguranţă, pentru ca la 14 ianuarie 1939 să se 
întoarcă împreună cu soţia sa la Balcic, unde avea 
să fie obligat să se înscrie în „Frontul Renaşte- 
rii Naţionale“, partidul unic înființat de regele Carol 
al Ilea”. 

Din cauza antecedentelor sale politice era privit 
cu circumspecţie de către autorităţile statului. Sigu- 
ranța îl eticheta mereu „fost comandant legionar, eli- 
berat condiționat din lagăr“, îl supraveghea şi îl sus- 
pecta de orice împrejurare care ar fi putut „amenin- 
ţa“ siguranța statului. 

Toţi legionarii erau urmăriți, iar preotul benefi- 
cia de „atenţia“ organelor polițieneşti până şi în 
predicile pe care le rostea la slujbe, precum cea de la 
Schimbarea la Faţă din anul 1939. Textul predicii era 
procurat de către agenţii Siguranţei locale şi trimis 
inspectoratului regional „spre ştiinţă“ în data de 17 


16 Ilie Imbrescu, Biserica..., p. 80-82. 


17 ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 35; vol. 12, f. 236, 279. 


18 Ibidem, f. 223. 

19 Ibidem, f. 266; Ilie Imbrescu, Biserica... p. 125. 
20 „Monitorul Oficial“, an CVIII, 27 septembrie 1940, partea 1, p. 5590. 

21 Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor (în continuare AAB), dosar 2/1940, f. 69-71. 


august 1939. Comisarul de siguranță de la Balcic 
spunea: „S-a stabilit că preotul Ilie Imbrescu, fost 
legionar, nu mai întreprinde nici o acţiune contrarie 
ordinei de stat şi se ocupă exclusiv de serviciul Bise- 
ricei“. De fapt, textul predicii era pus la dispoziţia co- 
misarului de la Siguranță de însuşi Părintele Imbres- 
cu. Potrivit regulii impuse de autoritățile polițieneşti, 
slujitorul lui Dumnezeu, chiar dacă nu citea textul 
respectivei predici, trebuia să păstreze limitele „de- 
cente“ ale discursului către credincioşi!8. 

Cu toate acestea, Pr. Imbrescu avea să fie ur- 
mărit în continuare, după metodele pe care Si- 
guranța le avea la dispoziţie. Astfel, la 11 septembrie 
1939 şeful comisariatului Balcic raporta şefului 
Poliției Bazargic că în urmă cu trei zile, în conformi- 
tate „cu dispoziţiunile date cu ocazia conferinței s-a 
făcut o percheziţie domiciliară la părintele Ilie Im- 
brescu, fost comandant legionar [...], însă nu s-a găsit 
nici un act compromițător“. Era vorba de percheziţia 
efectuată pe 8 septembrie 1939 (praznicul Naşterii 
Maicii Domnului), precum menţionează Imbrescu în 
cartea sal. 

În septembrie 1940, după cedarea Cadri- 
laterului, Pr. Imbrescu, împreună cu familia, se va 
refugia la Bucureşti. Aici, în circumstanțele venirii 
Mişcării Legionare la putere, în data de 25 septem- 
brie 1940, Pr. Ilie Imbrescu este numit inspector la 
Subsecretariatul Cultelor20, funcţie ce o va deţine 
până la 11 februarie 1941. Totodată, Arhiepiscopia 
Bucureştilor aprobă ca el să slujească la biserica 
Icoanei din Bucureşti?! 


Rezistenţa ierarhilor BOR 
la reformă 


În calitatea sa de inspector la Culte şi împreună 
cu alți teologi legionari (Liviu Stan, George 
Racoveanu) va iniția un amplu program de reforme 
în Biserică, menite să fluidizeze activitatea pe care 
această instituţie trebuie să o îndeplinească. Astfel, 
prin câteva articole publicate în ziarul „Cuvântul“ şi 
în revista „Însemnări sociologice“ a profesorului 
Traian Brăileanu, Pr. Imbrescu punea accentul pe 
câteva aspecte bisericeşti care necesitau o rapidă 
rezolvare, precum cea a numirii preoților şi episcopi- 





42 


anul IIl e nr. 27 


MARTIROLOGIU 





lor, uniformizarea cultului, a învățământului teolo- 
gic de toate nivelurile etc.22 De altfel, toate aceste 
probleme erau discutate aprins şi se cereau rezolvate 
încă din perioada interbelică. Însă, cu toate acestea, 
inițiativa legionarilor se va lovi de refuzul categoric 
al înalţilor ierarhi, datorită, în primul rând, compor- 
tamentului adoptat pe plan politic de unii liderii 
legionari, dar şi a dezavuării afişate de generalul Ion 
Antonescu. 

Tot în această perioadă, Pr. Imbrescu îşi publica 
volumul Apostrofa unui Teolog. Biserica şi Mișcarea 
Legionară (Ed. Cartea Românească, 1940) în care 
trasează un şir de lupte, atitudini, caractere, dogme 
şi teologhisiri, planul mistic ortodox al vieţii legio- 
nare, „mesianismul“ şi „misionarismul“, „chemarea“ 
şi „destinele viitoare ale neamurilor“ etc. 

După evenimentele din 21-22 ianuarie 1941, 
preotul Ilie Imbrescu este anchetat, în urma unor 
denunțuri anonime, cum că ar fi tras clopotele în 
„noaptea rebeliunii“, pentru a-i încuraja pe „răzvrăti- 
rori“. Astfel, după anchetarea sa şi a paracliserului la 
Prefectura Poliţiei Capitalei, avea să fie eliberat la 26 
martie 1941. 

La 11 martie 1941, Episcopul Gherontie al 
Constanţei înaintează Sfântului Sinod cartea Apos- 
trofa unui Teolog. Biserica și Mișcarea Legionară, 
precum şi revista „Însemnări sociologice“, an IV, nr. 
7, din 1 decembrie 1941, unde la paginile 17-21 era 
articolul „Descifrarea unui sens“, semnat de Preot 
Ilie 1. Imbrescu, cu menţiunea că, „atât în carte, cât şi 
în articol, acest preot atacă întreg Sfântul Sinod, prin 
apostrofa sa, declarându-l eretic, ateu, căzut din har, 
antihrist etc.“23 

Luând act de cele sesizate, Patriarhul Nicodim 
supune dezbaterii Sinodului Permanent, care, în 
şedinţa din 12 martie 1941, constatând gravele 
acuzaţii ce se aduc Pr. Ilie Imbrescu, fost preot Ia bi- 
serica din Balcic, iar în prezent utilizat la biserica 
Icoanei din Bucureşti, şi ţinând seama de faptul că 
numitul preot depinde canoniceşte de Episcopia 
Constanţei, hotărăşte: „Arhiepiscopia Bucureştilor 
va revoca utilizarea în Bucureşti a preotului Ilie 
Imbrescu şi-i va pune în vedere să se ducă în Eparhia 
Constanţei, care va lua măsurile cuvenite pentru dis- 


ciplinarea lui“24. Această hotărâre sinodală a fost 
comunicată atât Arhiepiscopiei Bucureştilor şi 
Episcopiei Constantei, cât şi Ministerului Cultelor şi 
preotului Ilie Imbrescu. 

Faţă de această hotărâre sinodală, preotul Ilie 
Imbrescu se adresează în scris, în mai multe rânduri, 
începând din 26 martie 1941, Arhiepiscopiei 
Bucureştilor şi Episcopiei Constanţei, precum şi 
Ministerului Cultelor, arătând că afirmaţiile sale au 
fost greşit interpretate şi au dat naştere la 
neînţelegeri, şi solicită să fie menţinut ca preot sluji- 
tor la parohia Icoana din Bucureşti. Într-un memoriu 
către Patriarhul Nicodim, de la 1 mai 1941, de pildă, 
declară că regretă tot ce ar putea fi interpretat ca o 
ofensă la adresa autorităţii superioare bisericeşti şi a 
Sfântului Sinod şi „nu înţelege sub nici un motiv să 
stea împotriva Îndreptătorului Sfintei Ortodoxii“, iar 
în ce priveşte cartea sa Biserica şi Mişcarea Legionară 
afirmă că „n-am scris-o nici cu rea credință, nici cu 
gândul de a ataca Ierarhia sau de a polemiza cu per- 
soane“25. 

Luând act de aceste declaraţii, la 10 iunie 1941, 
Episcopul Gherontie al Constanţei face cunoscut 
Patriarhului Nicodim şi Ministerului Cultelor că „am 
acordat clemenţa chiriarhală preotului Ilie Imbrescu 
pentru cele scrise şi care ar constitui o ofensă adusă 
autorității superioare bisericeşti“, şi propune, 
„având în vedere ca Eparhia Constanţei este 
suprapopulată cu preoți refugiaţi, să fie reutilizat la 
biserica Icoana din Bucureşti“26. Această propunere 
este împărtăşita şi de Ministerul Cultelor?7. 


22 Cuvântul“, an XVI, nr. 1, 14 octombrie 1940, p. 2; nr. 8, 21 octombrie, p. 1; „Însemnări sociologice“, an IV, nr. 7, 


1 decembrie 1940, p. 17-21. 


25 Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor, dosar 22/1941, f. 441-442. 


24 Ibidem, f. 455-456. 
25 Ibidem, f. 476. 
26 Ibidem, £. 511. 
27 Ibidem, £. 514. 








anul III e nr. 27 


43 


ROST 


MARTIROLOGIU 





La 9 iulie 1941, Patriarhul Nicodim răspunde 
Ministerului Cultelor si Episcopului Gherontie „că nu 
putem primi propunerea Prea Sfinţitului Episcop de 
Constanţa, căci avem prea mulți refugiați şi preotul 
Ilie Imbrescu n-a fost utilizat în Bucureşti, ci numai i 
s-a îngăduit să slujească pentru a se împărtăşi cât era 
slujbaş la Ministerul Cultelor. El aparţine Eparhiei 
Constanța“28. A urmat un nou memoriu al Părintelui 
Imbrescu, la 19 august 1941, cerând „reutilizarea la 
biserica Icoana sau la una din bisericile cu post 
vacant din Capitală“2, şi o nouă intervenţie a 
Ministerului Cultelor, din 20 septembrie, acelaşi an, 
în care se spune: „Considerând greaua situație mate- 
rială în care se zbate împreună cu familia sa, în urma 
neprimirii de luni de zile a nici unui fel de salar, avem 
onoare a va ruga să binevoiţi a dispune încadrarea 
părintelui Ilie Imbrescu la o parohie bugetară vacan- 
tă, echivalentă cu cea avută înainte de refugiu, 
cunoscând că Ministerul va recunoaşte această 
încadrare“30. Dar Patriarhul Nicodim îşi menţine 
punctul de vedere exprimat anterior, răspunzând că 
„Preotul Imbrescu, făcând parte din Eparhia 
Constanţei, trebuie adresată intervenţia acolo“31. 

Acest schimb de adrese, memorii şi scrisori a 
durat până către sfârşitul anului următor, timp în 
care Pr. Ilie Imbrescu s-a aflat în greaua situație de a 
nu avea cu ce trăi împreună cu familia sa, negăsindu- 
se pentru el un loc Ia nici o parohie. 


Muritor de foame 


Faţă de aceste eşecuri, preotul Imbrescu îşi va 
căuta un loc de muncă la Direcţia Muncii, în august 
1941, sau la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în 
aprilie 1943, iar după clarificarea situaţiei sale 
canonice, va sluji la biserica Boteanu, unde paroh 
era preotul Marius Constantinescu, sau Sta- 
vropoleos, un paroh era Dumitru Iliescu-Palancas2. 

Datorită relaţiilor sale cu alţi clerici ortodocşi, 
consideraţi „legionari“ de către autorităţi, preotul 
Imbrescu avea să fie urmărit în continuare de către 
Siguranță. În contextul unui val de arestări în rân- 
durile legionarilor, ordonate de mareşalul Ion 


2 Ibidem, f. 523. 
29 Ibidem, f. 554. 
30 Ibidem, f. 559. 
31 Ibidem, f. 562. 
32 ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 55-61, 95-247; vol. 12, £. 172. 

33 Ibidem, vol. 12, f. 167-168v, 176; Idem, fond Documentar, dosar 74, vol. 6, f. 35. 
34 Arhiva Arhiepiscopia Bucureştilor, dosar 2/1943, £. 231. 
35 ACNSAS, fond Penal, vol. 11, f. 20; vol. 12, f. 221. 


Antonescu, preotul Imbrescu a fost deținut din nou. 

Din ordinul ministrului MAI i se face o perchez- 
iţie la domiciliu, ocazie în care Prefectura Poliţiei 
Capitalei îl reține. La propunerea susținută de 
Serviciul Special de Informaţii el va figura în tabelul 
cu legionarii internaţi la Tg-Jiu, în perioada 26-31 
decembrie 1942, deşi în unele surse se indică ca loc 
de detenţie mănăstirea Tismana, alături de Dumitru 
Iliescu-Palanca sau Spiridon Cândea. EL va fi deținut 
de la 26 decembrie 1942, până la data de 8 aprilie 
194333, 

După eliberare, la intervenţia Ministerului 
Culturii, Cultelor şi Artelor, preotul Ilie Imbrescu va 
fi integrat la biserica Boteanusf. 

Liturghisitor cu râvnă de apostol şi mai ales bun 
vorbitor, era apreciat pentru predicile sale. Vorbea 
limpede, pe înțelesul tuturor, cu o voce caldă, sonoră 
şi plăcută, cu multă pondere şi chibzuinţă, dovedin- 
du-se în unele situaţii dificile şi un bun psiholog, care 
ştie să potolească spiritele agitate, impunând 
ascultare şi respect. Datorită lui, biserica Boteanu era 
înțesată de lume şi devenise un centru de spirituali- 
tate creştină românească în Bucureştii acelor ani. A 
continuat să publice articole în ziarele şi revistele 
bisericeşti care încă mai apăreau în primii ani de 
după război. 


Implicat în rezistenţa armată 
anticomunistă 


După 23 august 1944, Pr. Imbrescu avea să fie 
urmărit în continuare, sub motivul că activează ca 
membru legionar şi, în contextul epurărilor din insti- 
tuţiile statului, avea să fie închis în lagărul de deți- 
nuți politici de la Slobozia, pentru perioada iulie 
1945-august 194635. Aflat în lagăr, Imbrescu scria 
către familia sa „că de rândul acesta, mai mult ca 
oricând, sunt nevinovat şi ridicarea mea de acasă şi 
aducerea aici nu poate avea de cât un singur sens: 
Dumnezeu a vrut să trecem şi prin încercarea aceas- 
ta“. Elîşi încheia scrisoarea spunând: „Singura nădej- 
de pe care o am, ca întotdeauna, este: Bunul Dumne- 
zeu“ şi încurajând familia: „Bunul Dumnezeu şi 





44 


anul IIl e nr. 27 


MARTIROLOGIU 


ROSI 





Maica Domnului nu ne vor părăsi şi ne vor scoate şi 
din necazurile de acum“36. După eliberare va fi rein- 
tegrat la biserica Boteanu. 

Însă, în ianuarie 1948, Părintele Imbrescu se va 
implica într-un grup de rezistență anticomunistă nu- 
mit „Salvarea Neamului“, apărut în toamna lui 1947, 
[a inițiativa mai multor foşti politicieni cuzişti37. 

Activitatea grupului de rezistență nu avea să se 
concretizeze decât prin cooptarea de cât mai mulți 
membri, câțiva dintre aceştia depunând jurământul 
de credință în fața preotului Imbrescu, cu mâna 
pe cruce. 

Descoperită de Siguranţă şi din ordinul lui 
Alexandru Nikolschi, în noaptea de 26/27 martie 
1948, după o amplă percheziţie, toți membri grupu- 
lui de rezistență au fost arestaţi. După anchete 
îndelungi şi chinuitoare membrii grupului au fost 
înaintați în justiţie pe 16 iunie 1948. La proces, Pr. 
Imbrescu nu şi-a chemat martori în apărare, dar a 
solicitat prezența unui reprezentant oficial al 
Bisericii, pentru ca iniţial să fie judecat în conformi- 
tate cu canoanele. 

La 1 iulie 1948, prin Sentința nr. 1025, Tribu- 
nalul Militar, Secţia 1, Bucureşti, condamna pe mem- 
brii grupului de rezistență „Sal- 
varea Neamului“, Pr. Imbrescu 
primind 10 ani închisoare, de- 
tenţie grea, pentru „crima de 
complot în scop de răzvrătire“, 
Ia 15 ani muncă silnică şi 10 ani 
degradare civică, pentru „cri- 
mă de organizare şi partici- 
pare la formaţiuni politice de 
tip fascist“38. 

După condamnare, a fost 
închis Ia Jilava (12 iulie 1948) 
şi Aiud (28 iulie 1948). În anul 
următor, la 18 noiembrie, 
Securitatea Sibiu solicita Direc- 
ției Generale a Securității avi- 
zul pentru internarea Părinte- 
lui Imbrescu în spitalul din 
localitate, pentru o urgentă in- 
tervenţie chirurgicală. Bucu- 
reştiul arăspuns pozitiv abia la 
24 noiembrie, însă era tardiv. 


36 Arhiva familie Imbrescu, scrisoare a lui Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu din 25 iulie 1945. În aceeaşi scrisoare preotul 


La 19 noiembrie 1949, Părintele Imbrescu murise de 
peritonită TBC%9. 

Asupra morţii preotului Imbrescu sunt unele 
temeri, plecând de la suferința din închisoare prici- 
nuită de pedepsele pe care le primea, cu încarcerarea 
în Zarca Aiudlui şi până la cauza morții. Unele măr- 
turii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau 
chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte 
grele - aspecte care din păcate nu se reflectă în doc- 
umentele dosarului penal, dar care se găsesc în măr- 
turiile contemporanilor. 


Opera 


Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa 
unui teolog. Biserica și Mișcarea legionară, 
Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1940], Ilie 
Imbrescu, Descifrarea unui sens, în „Însemnări soci- 
ologice“, an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, p. 17-21; Ilie 
Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editua 
Bonifaciu, [2000], 141 p; Ilie Imbrescu, articolele 
din: „Cuvânt Studenţesc“ (1933), „Axa“ (1933), 
Năzuința“ (1933), „Tara Noastră“ (1934) sau 
„Cuvântul“ (octombrie 1940). 


Imbrescu vorbeşte, fără ca o lipsă de modestie, de „atitudinea mea de luptător pentru idealul creştinesc şi românesc”. 
37 Aceştia erau: Nichifor Robu, diacon Ion Popescu-Măzăceni, Nachiu Apostol, Istrate Micescu ş.a. 


38 ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, f. 193-208. 
39 Ibidem, vol. 11, f. 82; 281-285. 








anul IIl e nr. 27 


45 


ROST 


MARTIROLOGIU 





O parte mai puțin cunoscută a preotului Ilie 
Imbrescu este cea a creaţiei literare. Preotului nostru 
i-a plăcut să scrie poezie în diferite momente de 
inspiraţie. Multe din acestea avea să fie confiscate de 
către Securitate din casa preotului profesor Dumitru 
Stăniloae. După decesul Părintelui Imbrescu, soția a 
dat poeziile spre păstrare preotului Răduleanu (pri- 
eten cu Ilie Imbrescu), care într-un final au ajuns la 
Pr. Dumitru Stăniloae. 

Creaţia literară a lui Imbrescu poate fi împărțită 
în mai multe etape istorice. O primă perioadă este 
1938-1940, în care a scris poezii la Balcic, în lagărul 
de la Miercurea Ciuc (9 noiembrie 1938), la Craiova 
(21 iulie 1939) sau Cluj, pachetul de poezii numindu- 
se „Dar din dar. Versuri“, însoţit de pasajul scripturis- 
tic: „...din prinosul inimii grăieşte gura omului“ (Luca 
6, 45), primul capitol având titlul „Întoarcerea 
masonului“. A doua etapă este reprezentată de 
perioada 1941-1945 şi continuă acest pachet literar 
cu capitolele: „Tinerețe“, „Copilul meu“ şi „Luptă“. În 
această perioadă Imbrescu a scris poezie pe când se 
afla la Mehadica de Crăciunul anului 1941 sau 
Bucureşti, cele mai multe fiind din 1941. 

Ultima perioadă şi cea mai importantă de altfel 
este cea din închisoare. Poeziile scrise de Imbrescu au 
un pronunțat caracter teologic, chiar mistic, expri- 
mând cu profunzime trăirea religioasă a autorului în 
spatele gratiilor comuniste. Hârtia folosită este fie scri- 
sorile pe care le primea de Ia soție, fie cele cu lecţii de 
limba engleză, de doctrină comunistă sau chiar file de 
caiet, care probabil circulau prin penitenciar. Poeziile 


sunt scrise Ia Jilava la data de 21 iulie 1948, apoi la 
Aiud din 2-3 august 1948, până la 24 mai 1949. Din 22 
mai 1949 se pare că părintele Imbrescu a început un 
alt capitol intitulat „Trepte de har“, simțindu-şi astfel 
apropiatul moment al trecerii la cele veşnice. Unele 
poezii sunt refăcute, având astfel mai multe date“0. 

Din mănunchiul nepreţuit al creaţiei poetice 
imbresciene redăm mai jos poezia „Tristeţe mistică“ 
(capitolul „Trepte de har“ 5), scrisă la 27 mai 1949, în 
care autorul exprimă o adâncă mărturisire teologică 
în temnița comunistă: 


„Strămoșul morţilor, Adam, 

În grav non-sens ne-a circumscris, 
Când, virtual, în el eram 

Potenţe vii în Paradis. 


Ne-a despărțit de Dumnezeu, 
Desfigurindu-l, prin păcat, 
Icoana Chipului din eu 

Şi asemănarea ne-a stricat. 


Fără al Harului răsad, 
Memento-n fiecare zi, 
Sunt lacrimile care cad... 
Între a fi şi a nu fi. 


În fiecare zi suport 

Imensul morţii grav non-sens, 
Dar, port pe-Adam în mine mort... 
Să-mi dea Hristos suport imens“. 


Bibliografia 


Izvoare inedite: AAB, dosare 2/1940; 22/1941; 
2/1943; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, 11, 
12; dosar 447, vol. 3; fond Documentar, dosar 74, vol. 
6; ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosare 
5/1930; 1/1933; 3/1933; 19/1938; 47/1938; 
48/1938; Arhiva familiei Imbrescu - documente 
provenite de la Elena Imbrescu şi cele restituite de 
CNSAS. 

Izvoare edite: DUMITRESCU-BORȘA, Ion, Cal 
troian intra muros. Memorii legionare, [Bucureşti], 


Ed. Lucman, [f.a.]. Lucrări generale. CARAVIA, Paul 
coord., Biserica Întemniţată. România 1944-1989, 
INST, Bucureşti, 1998; „Cuvântul“, an XVI, nr. 1, 14 
octombrie 1940; nr. 8, 21 octombrie 1940; IONIȚOIU, 
Cicerone, Cartea de Aur a rezistenței româneşti 
Împotriva comunismului, [£.], 1995; MANEA, Vasile, 
Preoți ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, 
Patmos, 2000; „Monitorul Oficial“, an CV, nr. 301, 
partea I, 30 decembrie 1937; an CVIII, partea 1, 27 
septembrie 1940. 


40 poeziile din închisoare au fost publicate de Xenia Mămăligă. În privința ultimei date, în care Imbrescu a scris, d-na Mămăligă 


susține 29 iunie 1949 - praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel (L. Imbrescu, Poezii..., p. 13). Poeziile din închisoare au fost ținute 
într-un plic cu antetul Ministerului Securității Statului, având înscrisul: „In acest plic sunt poeziile în original ale legionarului 
Ilie Imbrescu, pe care le-a scris în detenţie cu conţinut mistic-duşmănos, legionar“ (Arhiva familiei Imbrescu, fondul de 

Manuscrise restituit de CNSAS, f. 166). 


41 Arhiva familiei Imbrescu, fond Manuscrise restituite de CNSAS, f. 186 - scrisă de părintele în puşcărie; f. 212 (dactilografiată 


şi confiscată de Ia locuinţa Pr. Prof. D. Stăniloae). Poezia este semnată de părintele Imbrescu cu „1...“. 





46 


anul III e nr. 27 


HISTORIA 


ROSI 





Pentru o corectă înţelegere 
a Rezistenței anticomuniste 





Nicolae Stroescu-Stînișoară 





referi în primul rînd la cel de al doilea sens, de 

organizaţie voit-structurată. Dar ţin din capul 
locului să precizez că primul sens este inseparabil de 
cel de al doilea, nu numai pentru că Rezistența spon- 
tană şi larg extinsă a constituit condiția istorică şi 
morală necesară a Rezistenței active speciale, ci şi 
pentru că cei din mişcarea de rezistență au văzut în 
împotrivirea comună a poporului justificarea lor 
esenţială. Iar unul dintre scopurile lor era tocmai 
acela de a ridica-o pe aceasta la forme de expresie şi 
de acțiune reflectate şi eficiente, sub semnul sacrifi- 
ciului consimţit. Cînd vorbim de „Mişcarea de 
Rezistență“ din România recunoaştem implicit atit 
substratul primordial colectiv, cât şi reuşita transfor- 
mării lui în acte de voință individuale dar solidare 
prin intenţiile şi scopurile principale comune. 
Structura psihologică şi cadrul de referire norma- 
tivă, fapta şi idealul, s-au împletit într-o multitudine 
de tentative de a răspunde fără compromisuri acelei 
provocări inexorabile pe care o reprezenta operaţi- 
unea de comunizare forțată a României, cedată zonei 
de influență a imperialismului sovietic, la sfirşitul 
celui de al doilea război mondial. Abandonarea de 
către cei care fuseseră consideraţi în mod tradiţional 
aliații fireşti ai României a fost o realitate pe care pro- 
tagoniştii principali, puterile învingătoare, Rusia, 
America şi Anglia (Franţa nu a fost admisă în clubul 
celor care îşi împărțeau deciziile asupra viitorului 
planetei şi, implicit voinţa de dominație mai blindă 
sau mai cruntă a ei) se hotărise la nivelul diplomaţiei 
şi tîrgului secret, aşa că nici puterile occidentale şi 
nici Uniunea Sovietică nu aveau interesul să 
dezvăluie acele hotăriri ca atare, nici opiniei publice 
din propriile ţări şi nici popoarelor din răsăritul 
Europei. Acestă realitate fabricată de conducătorii 


E crîmpeiul de reflecţii care urmează mă voi 


E Termenul de Rezistență naţională anticomunistă din România are 

pentru mine două înțelesuri convergente. A existat o Rezistență națională 
spontană și, mai ales în prima perioadă a subjugării țării, larg extinsă, 
Chiar generală și a existat, pe fundalul acesteia, o Rezistență națională 
anticomunistă specială, organizată, deliberat-combatantă în baza 
asumării unor riscuri mergînd pînă la cel al vieții. 


marilor puteri şi încărcată de un potenţial traumatic 
extrem pentru naţiunile din estul Europei probabil 
că de la început a depăşit nu numai capacitatea de 
autoanaliză morală a conducătorilor occidentali, ci şi 
puterile lor de imaginaţie în ceea ce priveşte lanţul 
consecinţelor nefaste nu numai pentru cei abandon- 
ați satanismului politic al lui Stalin, ci şi pentru ei 
înşişi, în măsura în care în curînd au început să se 
simtă şi ei amenințați, iar pacea radioasă s-a transfor- 
mat într-un îndelungat război rece. Victimile acelei 
împărțiri confidenţiale în sfere de influență, românii, 
legați cultural şi sentimental de occidentali, nu şi-au 
putut da seama imediat, ci numai treptat, de soarta 
politică şi nu numai politică ce Li se hotărise. Ceea ce 
nu înseamnă că, de la Maniu pînă la Brătieni şi alți 
fruntaşi politici români, perceperea abandonării 
României nu s-a conturat mai repede decât ar fi putut 
fi intuită şi interiorizată de conştiinţa generală 
românească. şi tocmai în legătură cu această situaţie 
şi configuraţie intelectuală şi afectivă a momentului 
aş vrea să încerc să contribui la anumite clarificări pe 
care le consider importante în ceea ce priveşte 
înțelegerea mobilurilor, mentalităţii şi atitudinii 
Mişcării de Rezistență din România, la diferite 
niveluri ale ei. 


Indiferenţa occidentală 


În dialogurile lui cu Doina Alexandru, publicate 
sub titlul „Confesiuni“, la editura Anastasia, în 1996, 
Corneliu Coposu, care, în calitate de colaborator 
intim al lui Iuliu Maniu, trăise amărăciunea şi protes- 
tul categoric al lui Maniu în convorbirile lui cu 
ambasadorii american şi englez la Moscova, 
Harriman şi Sir Clark Kerr, care veniseră la Bucureşti 
să-l convingă să accepte să participe la alegerile din 
1946, în condiţii în fond impuse de ruşi, l-a citat pe 
Maniu, care, cu acel prilej, a spus: „...Eu ştiu că 





anul IIl e nr. 27 


47 


HISTORIA 











alegerile libere nu se vor garanta, ştiu că nici Anglia, 
nici S.U.A. nu vor mobiliza flota pentru a asigura 
legitimitatea alegerilor româneşti, de aceea nu pot 
accepta soluţia pe care ați preconizat-o dvs, care este 
o capitulare în fața unor exigenţe ruseşti catastrofale 
pentru poporul român.“ (pag. 37). Şi tot Coposu 
arată că „... Churchill, în corespondenţa cu Maniu din 
ianuarie 1945, i-a atras atenţia că, aşa cum se 
desfăşoară evenimentele, tare îi e teamă că în scurtă 
vreme România va ajunge la totala discreţie a 
U.R.S,S. şi că ar fi bine ca în vederea acestei situații 
inevitabile să îşi pregătească metodele de conser- 
vare. Acesta e un adevăr istoric. Dar faptul că în 
octombrie 1943, în convorbirile de la Moscova 
Churchill şi-a permis să negocieze ca la tarabă pro- 
centul de influenţă a sferelor marilor puteri, sigur că 
nu poate fi iertat de istorie.“ (pag. 39). 

Personal, deţin şi eu informaţii din vremea 
aceea, cînd militam în conducerea tineretului 
Naţional-Țărănesc din judeţul Vâlcea, organizaţia de 
acolo distingându-se printr-o mare combativitate şi 
relaţii strînse cu Iuliu Maniu şi lon Mihalache. Astfel, 
că am aflat de la Alexandru Dumitrescu-Colteşti, 
preşedintele, şi Radu Livezeanu, secretarul general 
al PN.Ţ-Vâlcea cum s-a desfăşurat o importantă şi 
impresionantă şedinţă a Delegației Permanente a 
Partidului Naţional-Tărănesc, la Bucureşti. Emisari ai 
guvernului sovietic luaseră legătura cu partidul şi 


7 pu 


declaraseră că Moscova va accepta o 
victorie a P.N.Ţ.-ului în alegeri cu anu- 
mite condiţii: Iuliu Maniu să demi- 
sioneze de la conducere şi partidul să 
declare public o renunțare la drep- 
turile românilor asupra Basarabiei. 
Iuliu Maniu a anunțat că, din consi- 
derente de interes naţional, renunță 
la preşedinţia P.N.Ţ. Înainte de înce- 
perea şedinţei la Bucureşti, un grup 
trimis de delegaţii din toată țara adu- 
naţi acolo, grup din care a făcut parte 
şi Alexandru Dumitrescu-Colteşti, 
s-au dus la Sinaia, unde Maniu se afla 
în casa medicului şi prietenului său 
Ion Jovin, şi i-au comunicat lui Maniu 
că dacă el se retrage, atunci întreaga 
Delegație Permanentă îşi dă dimisia. 

Maniu a venit la Bucureşti şi a 
declarat în fața acelei adunări istorice 
că cedează la cererea unanimă a ei, 
dar îi avertizează că aceasta este o 
hotărîre încărcată de consecințe 
foarte grave. Le-a spus că trebuie să se aştepte la o 
luptă nemiloasă şi la evenimente tragice, iar cei care 
nu sunt gata să accepte riscul suprem e bine să se 
retragă pe loc. Nimeni nu s-a retras, Maniu şi 
Mihalache s-au îmbrățișat şi au proclamat hotărîrea 
de a intra în luptă. Bineînţeles că nu s-a acceptat nici 
propunerea sovietică de renunțare la Basarabia. 
M-am oprit mai mult asupra acestor recapitulări - şi 
[a ele ar putea fi adăugate şi altele de acelaşi sens — 
pentru că ele pot contribui la reconsiderarea a ceea 
ce este exagerare şi eroare în ideea de altfel facilă şi 
răspîndită că Rezistența națională anticomunistă din 
România a fost, în mod decisiv produsul speranței 
iluzorii că „vin americanii“. 

În anii care au urmat, lupta de Rezistență 
naţională s-a dus pe fundalul din ce în ce mai 
limpede al indiferenţei occidentale, pe care românii 
de toate categoriile şi cu atît mai mult cei înzestrați 
cu spirit combativ, sau nu vroiau să o considere ire- 
mediabilă, sau o ignorau, sau atunci cînd erau pe 
deplin lămuriţi îşi continuau critica împotriva 
regimului iar cei mai curajoşi, lupta împotriva lui, 
pentru că alternativa ar fi însemnat pentru cei mai 
mulți renunțarea la orice speranţă, pentru alții o tră- 
dare națională, pentru alții o sinucidere morală şi 
spirituală. 

De altfel, luptele de emancipare sau de eliberare 
naţională nu s-au dus niciodată cu siguranța invul- 








48 


anul IIl e nr. 27 


HISTORIA 


ROST 





nerabilă a unui sprijin din afară sau numai cînd com- 
batanţii aveau sentimentul certitudinii unei victorii 
apropiate. 


Opoziția armată a izvorit 
din instinct de conservare 


Nu neg, rolul jucat în unele dintre resorturile 
interioare ale Rezistenței naţionale române de spe- 
ranța unei ciocniri militare finale între comunism şi 
anglo-americani. Căci exista un sentiment al antago- 
nismului ireconciliabil dintre ceea ce înțelegeau cei 
mai mulţi dintre români prin „Lumea liberă“, 
reprezentată de occident, şi tirania sovieto-comu- 
nistă şi de aici pînă la concluzia inevitabilității unui 
conflict înarmat nu era prea departe. Pe urmă, face 
parte din firea omenească tendința de a găsi aseme- 
nea puncte de sprijin plauzibile chiar dacă nu reale 
împotriva non-sensului şi amenințării cu nimicirea 
unor valori fundamentale. Ce se întîmpla constituia 
încă un episod istoric al dialecticei dintre desnădejde 
şi speranţă, aceasta din urmă fiind însă în fond inde- 
structibilă (o fenomenologie consecventă a spe- 
ranței ar arăta că ea nu poate fi dedusă din lanţul 
cauzalității materiale din lume, ci este dovadă a core- 
laţiei transcendente a omului). 

De aceea, nu numai că nu pot acredita ideea că 
Rezistenţa națională românească din interior şi din 
exil ar putea fi înțeleasă ca simplu epifenomen al 
aşteptării intervenţiei spectaculare americane, dar 
aş vrea şi să previn împotriva acestui reducționism. E 
oare prea mult să le cerem istoricilor şi analiştilor 
tineri să-şi reprezinte, pe cât cu putință, în baza infor- 
maţiilor şi mărturiilor, ceva din atmosfera acelor vre- 
muri, gradul de îngrijorare şi revoltă individuală şi 
naţională față de subjugarea țării, amenințările exis- 
tenţiale, distrugerea progresivă a instituţiilor funda- 
mentale, programul supunerii prin frică, umilire, 
subminare sistematică a lealităţilor? Nu calculul 
probabilității intervenţiei americane şi nici opor- 
tunisme de perspectivă mai lungă sau mai scurtă, ci 
instinctul de conservare al unei naţii, ciocnirea cu 
realităţile inimaginabile pînă atunci ale invaziei sta- 
linismului, bunul simţ al poporului şi frământările 
fruntaşilor lui au atins atunci densitatea care se 
transformă de la sine în rezistență de toate felurile. 
Aici, în profunzimile realităţii unei istorii nefaste şi a 
reacției la ea se găseşte cauza primordială a 
Rezistenței naţionale române, aşa cum s-a în- 
truchipat ea şi în drama lui Oliviu Beldeanu şi a pri- 
etenilor lui. Ceea ce istoricul Adrian Cioroianu iden- 


tifică drept „această stare de spirit, un veritabil mit 
al venirii americanilor“ nu este decît una dintre 
cauzele secunde, produsă nu de posturile de radio 
străine, ci mai degragă de aşteptarea legitimă a unei 
reacţii de autoapărare a occidentului. Adrian 
Cioroianu scrie: „Această stare de spirit, un veritabil 
mit al venirii americanilor, era întreținută, din rațiu- 
ni care astăzi sunt mai clare decit atunci, de către pos- 
turile occidentale destinate audienței româneşti - 
inclusiv de postul Europa Liberă, al cărui De- 
partament românesc este înființat în octombrie 
1951“ (pag. 9, notă de subsol la Cuvântul Înainte al 
cărţii lui Stejărel Olaru, „Cei cinci care au speriat 
Estul“, editura Polirom, 2003). În ceea ce priveşte 
contribuţia atribuită Europei Libere, cred că o exami- 
nare mai minuțioasă a emisiunilor (desigur o cer- 
cetare greu de efectuat) probabil că ar duce Ia o con- 
cluzie mai nuanţată în privința aceasta. În perioada 
la care se referă istoricul român eu mă găseam în 
România şi devenisem un adevărat specialist în 
ascultarea regulată prin bruiaj a Europei Libere. 
Trebuie să spun că am păstrat vie amintirea difi- 
cultăților mele cu cei cărora încercam să le împărtă- 
şesc cele ascultate. Dificultăţile proveneau dintr-o 
singură cauză. Unii dintre ei aşteptau de la mine o 
confirmare a intenţiei occidentale de a împinge 
înapoi, prin intervenţie directă, dominaţia sovietică 
în Răsăritul Europei şi de a elibera țările satelite, iar 
eu nu aveam cum să le confirm aşteptarea, pentru că 
nu găseam în emisiunile respective nimic care să 
semene a indicație şi cu atît mai puțin promisiune în 
acest sens. E adevărat că în primii ani ai existenţei 
Europei Libere puteai auzi emisiuni care tratau 
despre rezistența anticomunistă internă şi moda- 
lităţile de organizare optimă. Nu am putut însă auzi 
niciodată o promisiune sau o referire la intenţii de 
intervenţie din afară prin forță. 


Cazul Părintelui Zăpîrțan 


În deceniul al şaptelea, după venirea mea la 
Minchen, începeam şi eu să colaborez cu 
Departamentul Românesc al Radio Europa Liberă, 
unde, în timp, am îndeplint şi funcţii de conducere, 
inclusiv cea de director. Am avut astfel prilejul să 
cunosc structura şi strategia la sursă, cel puţin de 
atunci, a acestui post de radio, inclusiv Codul profe- 
sional al Europei Libere, care fusese promulgat prin 
anii '60. La articolul 5 al acestui Cod, versiune publi- 
cată în 1976, se recomanda „evitarea unor sfaturi tac- 
tice sau a recomandării unor acţiuni în cazuri parti- 





anul IIl e nr. 27 


49 


ROST 


HISTORIA 





culare“. Articolul 9 stipula „evitarea oricărei sugestii 
care ar putea să-i facă pe ascultători să creadă că în 
cazul unei crize internaționale sau al unei tulburări 
interne s-ar putea ca Occidentul să întreprindă o 
intervenţie armată în orice punct al zonei căreia îi 
sunt destinate emisiunile“. Am aflat şi că în 1956, în 
timpul revoluţiei din Ungaria, pe cînd membrii 
Departamentului maghiar al Europei Libere se aflau 
nu numai sub valul emoţiei generale, ci şi în cea mai 
intensă rezonanță patriotică, unii dintre ei şi-au pier- 
dut autocontrolul şi spiritul de coordonare cu orice 
norme şi strategii generale ale Europei Libere şi au 
încurajat direct insurecția armată, ceea ce putea fi 
înțeles ca o promisiune de ajutor sau intervenţie 
occidentală. Ca urmare a acestei grave erori, condu- 
cera Departamentului maghiar a fost schimbată şi 
jumătate dintre redactori au trebuit să plece. 
Geneza nenumăratelor organizații de rezistență 
anticomunistă din România a fost foarte bogat rami- 
ficată, de la cele răsărite din idealism juvenil, nostal- 
gie romantică, spirit de aventură sau de emulaţie cu 
ceea ce se ştia despre maquisul francez, pînă la 
împotrivirea bătrînilor, senină sau încrîncenată, cu 
larg evantai de fidelități tradiționale şi apartenențe 
politice, şi de la conştiinţa acută a primejduirii 
temeliilor morale şi religioase, sau de la necesitatea 
ţăranului intrat în conflict cu autoritatea represivă 
de a lua drumul codrului, pînă la revolta intelectu- 
alului ataşat de cultura europeană şi de la revirimen- 
tul spiritului de jertfă patriotică, pînă la voința de a 
salva onoarea României îngenunchiate. Aceasta, 
pentru a spicui numai cîteva dintre motivările de 
atunci, fără de a căror luare în considerare imaginea 
de acum ar fi nu numai incompletă, dar şi străină de 
realitate. Ne izbim oricum de pericolul unei îngustări 
a cîmpului vizual al reconstituirii şi interpretării 
istorice. Ceea ce nu înseamnă că în afară de percepţia 
limpede şi nuanțată a trecutului nu ar fi binevenite şi 
noi unghiuri de vedere. Nu însă reducționiste sau 
influențate de prejudecăţi curente. Ca de pildă acolo 
unde, în cartea deja citată prin care publicul româ- 
nesc poate beneficia de o informaţie bogată şi sis- 
tematică, Stejărel Olaru, într-o notă de subsol 
referindu-se la un prieten şi sprijinitor devotat al lui 
Oliviu Beldeanu, preotul greco-catolic de la 
Miinchen, Zăpîrțan, scrie: „De fapt, în opinia ofițeri- 
lor DIE, Zăpîrțan era agent dublu, lucrînd pentru 
serviciile de spionaj vest-german şi austriac.“ (pag. 
101). Indiferent că îl preia de la Serviciul Secret 
Extern Comunist din România, calificativul de agent 
dublu aplicat părintelui Zăpirțan, s-ar fi cerut scurt 


examinat de autor. În primul rînd, noţiunea de 
„agent dublu“ are un sens peiorativ. Un agent dublu 
este unul care înşeală încredera a doi patroni con- 
curenți. Aplicat părintelui Zăpirțan, termenul de 
agent dublu este fals în toate privinţele. În primul 
rînd, părintele Zăpirțan, acest fervent patriot mili- 
tant român, proverbial pentru devotamentul lui faţă 
de toate categoriile de români din emigrație, pur şi 
simplu nu poate fi încadrat în categoria de agent al 
unui serviciu străin, darmite în aceea de agent dublu. 
A-l cataloga astfel înseamnă nu numai a-i face o 
nedreptate celui pînă la urmă decedat în luptă, ci şi a 
înțelege greşit natura şi complexitatea relaţiilor din- 
tre luptătorii din Rezistenţa anticomunistă națională 
şi serviciile secrete occidentale. Avînd în vedere 
punctul lor de plecare, relația nu putea fi una merce- 
nară. Indiferent de răceala sau luciditatea politicii 
Apusului, occidentalii erau singurii aliați potenţiali. 
Pe de altă parte, cei din Rezistență vroiau să cola- 
boreze cu orice om sau instituţie occidentală anga- 
jată în lupta războiului rece dintre este şi vest. Pentru 
ca propria luptă să fie adecvată şi eficientă ei îşi dore- 
au O racordare la structurile internaţionale ale con- 
fruntării, o contribuţie proprie la lupta respectivă şi, 
eventual, pe cât cu putință, un ajutor tehnic. Mai era 
şi un important factor psihologic. Orice intercomuni- 
care cu un serviciu secret occidental însemna o 
spargere a clopotului de sticlă totalitar, ceea ce con- 
stituia deja o confirmare a rostului propriei, temer- 
are operaţiuni. 


Sabotaje puse la cale cu englezii 


Îmi amintesc cum organizaţia de Rezistență din 
care am făcut parte cîştiga în sens şi realitate pentru 
noi înşine prin aceea că ştiam sau speram că la vârful 
ei conspirativ, un conferenţiar al Facultăţii de 
Medicină din Bucureşti menținea legătura cu un con- 
ducător din străinătate al Rezistenței Române, gene- 
ralul Nicolae Rădescu. Iar pe cei de la ambasada 
engleză cu care am fi vrut să stabilim o legătură ope- 
rativă permanentă îi vedeam ca aliați ai noştri, nici 
decum ca potenţiali tutori sau patroni. 

La un moment dat, unul dintre cei trei membri 
ai comitetului operativ, din care făceam şi eu parte, 
al organizaţiei noastre, medicinistul Tudose, mi-a 
comunicat că a reuşit să contacteze pe cineva din ser- 
viciul de specialitate al ambasadei engleze, ceea ce 
s-a resimțit ca un mare succes, în ciuda tuturor 
riscurilor. După primele tatonări, englezul i-a spus că 
pentru a merge mai departe ar avea nevoie de o con- 





50 


anul IIl e nr. 27 


HISTORIA 


ROST 





firmare concretă a capacităţii de lucru a organizației 
noastre şi, în sensul acesta, a făcut o sugestie precisă. 
Cred că era prin 1951 şi tocmai se organizase la 
Bucureşti, pe terenul, pe atunci liber, de vizavi de ci- 
nematograful ARO o mare expoziție a Republicii 
Populare Chineze. Englezul i-a propus amicului meu 
un act de sabotaj al expoziţiei instalată cu mare tam- 
tam politic. Ar fi urmat ca el să-i dea nişte buline cu 
efect incendiar, pe care noi să le plasăm în anumite 
puncte din interiorul expoziţiei. Ele se aprindeau 
abia peste 2-3 ore şi de aceea, pentru a se evita vic- 
time, trebuiau depuse seara, de cineva intrat cu ul- 
timul lot de vizitatori, scurt înainte de ora închiderii. 
Nu ştiu exact de ce tratativele nu au fost finalizate şi 
nici contactul continuat. Dar îmi aduc aminte foarte 
bine că n-a trecut mult şi ieşind în centru am con- 
statat că expoziția chineză luase foc şi fusese, fără 
comentarii, închisă. Cred că această întîmplare 
aruncă o lumină şi asupra opticei occidentale de 
atunci în privința scopurilor şi mijloacelor războiului 
rece împotriva expansionismului sovietic. Iar de par- 
tea cealaltă, cea a Rezistenței naţionale române, 
principala cheie a interpretării este conştiinţa ilegit- 
imității regimului impus de sovietici şi grava 
amenințare pe care acesta o reprezenta pentru însăşi 
ființa şi identitatea naţională. A te simţi îndatorat să 
cauţi „circumstanţe atenuante“ pentru grupul de la 
Berna sau a-i trece prin sitele suspiciunii „anti-tero- 
riste“, ar însemna ignoranță faţă de miza istorică şi 
naţională a războiului rece şi mai puțină înțelegere şi 
echitate pentru grupul luptător de la Berna decit au 
avut judecătorii elveţieni. 


Acţiunea „Grupului Beldeanu“ 


Din capul locului, am precizat că Rezistenţa anti- 
comunistă națională organizată şi deliberat-comba- 
tantă din România ca fiind inseparabilă de cea spon- 
tană, generală, neorganizată. O altă precizare 
impusă de însăşi natura lucrurilor este aceea că 
Rezistența națională din interiorul țării şi cea din exil 
nu pot fi nici ele separate, nici ca intenţionalitate, 
nici ca desfăşurare istorică. Adrian Cioroianu 
evocînd, în prefața citată, cadrul neutralității 
elveţiene în care s-a desfăşurat ceea ce el numeşte 
„episodul atentatului“ de la Berna, subliniază pe 
drept cuvînt că, în fond „decorul din subtextul aces- 
tei poveşti adevărate este chiar România de la 
începutul deceniului al şaselea, pentru că situația 
internă a țării a fost cea care a determinat, în modul 
cel mai direct cu putință, acțiunea «grupului 


Beldeanu» (Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat 
Estul, 2003, pag. 6)“. 

Destinul tragic al lui Oliviu Beldeanu este cea 
mai peremptorie ilustrare a unității din adîncuri din- 
tre Rezistența națională din interior şi cea din exil. El 
şi-a început lupta prin munţii şi pădurile României, a 
continuat-o într-un occident care începea el însuşi să 
adulmece pericolul, dar nu era dispus să-şi tulbure 
prea mult conştiinţa, încărcînd-o cu imaginea dezas- 
trului concentraţionar împins de Uniunea Sovietică 
pînă la linia de demarcaţie, căreia unul dintre 
răspunzătorii trădării istorice, Winston Churchill, îi 
găsise el însuşi numele de „cortină de fier“. 

La capătul luptei lui, care nu a fost niciodată 
numai a lui, Oliviu Beldeanu provocase în asemenea 
măsură pe cei care îi subjugaseră țara - iar deose- 
birea esenţială dintre Oliviu Beldeanu precum şi cei 
făcuţi din acelaşi aluat ca şi el şi restul oamenilor a 
fost că ei niciodată nu au acceptat o asemenea subju- 
gare - încât slugoii conducerii de la Bucureşti, 
furioase în laşitatea ei incurabilă, au primit poruncă 
să-l readucă pe pămîntul țării. Oliviu Beldeanu l-a 
regăsit acum nu cu pădurile în care îşi începuse con- 
fruntarea cu duşmanul lui absolut, ci în închisoarea 
de anchetă a Ministerului de Interne de la Bucureşti, 
Malmaison, unde, aflindu-mă şi eu după un timp, 
colegul meu de celulă, sechestrat acolo de cîţiva ani, 
mi-a povestit că anchetatorul lui, maiorul Cenuşe, îşi 
începuse interogatoriul în felul următor: „Ştii cine 
s-a găsit acum câteva luni pe scaunul pe care şezi? Îţi 
spun eu: Oliviu Beldeanu, cel care a atacat ambasada 
noastră de la Berna. Şi ştii cum a terminat-o? 
Condamnat la moarte şi executat.“ 

Cînd preşedintele tribunalului de la Berna i-a 
dat ultimul cuvînd, Oliviu Beldeanu a spus că n-ar fi 
avut nevoie de apărători şi că ar fi preferat să se 
apere singur. „În faţa tribunalului elveţian el nu vrea 
să răspundă decât de faptele sale prin care a călcat 
legea elveţiană. Pentru faptele sale pe teritoriul 
legaţiei, el ar fi gata să răspundă în fața unei instanţe 
române scuipînd în față pe reprezentanţii unui 
guvern marionetă. În acest scop el cere să fie extră- 
dat şi în schimbul acestei extrădări guvernul român 
ar putea să elibereze «cîteva victime ale epocii lui 
Stalin», permiţindu-le să vină în occident.“ (ibidem, 
pag. 233). 

Nu ştiu care a fost ultimul lui cuvint în faţa 
Tribunalului Militar din Bucureşti. Știm că ultima lui 
întîlnire cu pămîntul românesc a fost atunci cînd s-a 
prăbuşit sub gloanţele plutonului de execuţie de la 
Jilava. 





anul IIl e nr. 27 


51 


ROST 


ALTER EGO 





Civilizaţia plugului 


În vechea cultură românească, totul era mitologie. Activităţile 
profesionale (păstoritul, plugăritul), existenţa cotidiană (masa, 
coptul pâinii, ritmul muncilor gospodăreşti), evenimentele vieții 
familiale sau sociale erau înţelese conform unei meta-logici care 


le impregna de sensurile explicative ale sacrului. 
Corina Bistriceanu 





întocmiri. Astăzi privim cu indignare, dispreț 

sau, în cel mai bun caz, condescendență, la primi- 
tivismul civilizaţiilor ţărăneşti. Oraşul, din înălțimea 
progresului industrial, lăfăit în confortul garantat de 
noile rețete de consum, şi acolitul său de nădejde, 
economia monetară sunt gata să condamne a dispa- 
riție trivialitatea economiei naturale. Ecologia sau 
turismul sunt singurele considerente pentru care ră- 
măşiţele societăţilor agrare sau pastorale mai sunt 
conservate. Să nu ne facem, însă, iluzii. Confortul nu 
înseamnă linişte, bunăstarea nu înseamnă neapărat 
belşug. Iar mulțumirea sățioasă a omului de azi nu îi 
poate alunga nesiguranța, nu îi poate lumina sen- 
surile după care bâjbâie în urma unor guru exotici. 
Împăcarea omului cu lumea este posibilă tocmai în 
interiorul hulitelor „civilizaţii ale sărăciei“. Printre 
ele, societatea agrară românescă conţine o bogăţie 
spirituală şi culturală mult superioară celei oferite de 
societăţile (prea) avansate. 


|: mai tânără este nemiloasă cu vechile 


Casta plugarilor 


În vechea cultură românească, totul era mitolo- 
gie. Activităţile profesionale (păstoritul, plugăritul), 
existența cotidiană (masa, coptul pâinii, ritmul 
muncilor gospodăreşti), evenimentele vieții familiale 
sau sociale erau înțelese conform unei meta-logici care 
le impregna de sensurile explicative ale sacrului. 
Oamenii îşi puteau înțelege existența, oricât de sărăcă- 
cioasă, întrucât o priveau ca pe o îndatorire ce nu le 
era prescrisă de vreo stăpânire vremelnică, ci de legile 
divine. Munca putea fi blestem sau binecuvântare - 
nu era nicidecum corvoadă. Dimpotrivă, oricât de 
grea, era asumată ca investitură, cu umilință de a fi 
întru totul sub puterea divină şi cu demnitatea de a 
sluji acesteia, în numele unei gospodării, al unui neam 
sau al unei comunități. Printre numeroasele sacerdoții 


pe care o civilizație tradițională le păstra, unul din cele 
mai importante era acela al muncii pământului. 

Multe taine trebuiau deprinse pentru a te putea 
iniția în casta plugarilor. Odată intrat, te supuneai - 
trup şi suflet - slujbei pământului. Toate comporta- 
mentele, deşi prescrise în legea divină, erau reme- 
morate în cadrul legilor comunitare: în dreptul cutu- 
miar, care a funcţionat până în secolul al XVIII-lea, 
conform lui Nicolae Iorga, dar ale cărui elemente 
coordonează încă viața țăranilor, partea cea mai 
veche era reprezentată de dreptul agrar. Acesta se 
referea la formele arhaice de posesie a pământului, 
la posibilitățile de folosire, transmitere sau pierdere 
a terenurilor. Pământ însemna moşie, adică ceea ce 
era moştenit, primit de la un moş, şi care se cuvenea 
să fie stăpânit şi folosit de grupul familial coborâtor 
din acel moş. Legendele eponime luau forme con- 
crete în stabilirea drepturilor de proprietate. 
Pământul se împărțea în atâţia „moşi“ câţi se pre- 
supunea că au existat şi purta numele acelora. 
Comunitatea de origine şi comunitatea de posesie se 
identificau. În cadrul proprietății devălmaşe, unde 
posesiunile nu erau stabilite definitiv, puterea de 
stăpânire a unui om era dată de puterea lui de 
muncă, dovedită prin aruncatul securii sau prin 
„curățatul“ pământului; locul astfel stabilit se marca 
prin semne de hotar sau prin „purtatul brazdei în 
cap“ (o formă de jurământ ancestral), dar nu părăsea 
devălmăşia. Omul putea să îl cultive, după voinţă şi 
trebuință, să se folosească de roadele lui, dar, în 
schimb, era dator să îl muncească şi să îl apere. 
Proprietatea avea un sens cu totul diferit de cel 
definit de economia modernă. Nu voința omului con- 
trola şi decidea modul de exploatare sau de posesie 
a pământului, ci pământul, dat în păstrare vremel- 
nică unor indivizi lipsiţi de importanță particulară, 
îşi supunea voința umană, cu ajutorul cutumelor, 
impunând continuarea cu orice preţ a unei forme 
primordiale de cult: cultul locului, strâns legat de cul- 
tul strămoşilor. 





52 


anul IIl e nr. 27 


ALTER EGO 


ROSI 





Pământul — dimensiunea sacră 
a existenţei 


Pământul este substanța primordială, materia 
prin excelenţă, cea ale cărei seminţe au fost aduse, 
conform mitului cosmogic românesc, de pe fundul 
oceanului primordial şi din care s-a plămădit, ca o 
pâine miraculoasă, sub binecuvântarea şi grație efor- 
tului demiurgic al lui Dumnezeu, lumea. Din aceeaşi 
materie a fost plăsmuit şi omul: țărânei modelate 
după chip divin i s-a insuflat duh şi i-au fost date în 
stăpânire toate cele de sub cer şi de deasupra apei. 
Există hotare de netrecut între cele trei dimensiuni: 
apa, fluiditatea haotică, locul de baştină şi de adăpo- 
stire a demonilor, cerul, văzduhul limpede de unde 
Dumnezeu, sfinții şi cetele de îngeri veghează mersul 
lumii şi pământul, unde împărățeşte. Între cele două 
extremităţi, cea a maximei purităţi şi cea a impurităţii 
amorfe, pământul stă, aşadar, într-o cumpănă imper- 
fectă. Iniţial, a fost mai aproape de cer: atâta loc fus- 
ese lăsat de la fața pământului până la bolta văzduhu- 
lui cât să încapă omul. Omul a fost cel dintâi axis 
mundi, şi totodată legătura directă, dreaptă cu spaţiul 
rarefiat al divintăţii şi nemuririi. Se spune, însă, că o 
femeie, un copil sau un cioban, ființe nevinovate, lip- 
site de conştiinţa păcatului, au greşit aruncând cu tină 
înspre cer. Amestecul elementelor nu putea fi permis: 
de atunci, îngrijorat că păcatele țărânei pot contagia 
lumea celestă, Dumnezeu a ridicat cerul atât de sus, 
încât nu îl mai putem nici ajunge, nici măcar vedea, 
decât la marile răstimpuri sacre. După unele credinte, 
pământul a fost, la început, limpede cum e cristalul; 
doar păcatul omenesc, de la Cain şi urmaşii lui, la 
înnegrit pentru a ascunde urmele celui dintâi omor, 
fratricidul. Pământul a rămas, aşadar, sortit să poarte 
povara păcatelor omeneşti. Când aceasta va deveni 
prea mare, îl va scufunda înapoi în haos. 


Ipostazele divine ale pământului 


Până atunci, însă, el poartă, răbdător, seminția 
neastâmpărată a omului. Filiaţia directă - reflectată 
în miturile antropogonice în care omul e făcut din lut 
sau e născut de pântecul gliei-mamă - îl face, se pare, 
tolerant cu greşelile acestuia. Deşi cuvântul româ- 
nesc se acordă genului masculin, pământul a fost 
asociat de cele mai multe mitologii, parțial şi de cea 
română, unei divinități feminine, materne: 


1 Vasile Pârvan, Getica, Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 13-15. 


Pământul-Mamă, Terra Mater sau Mater Tellus. Vasile 
Pârvan descoperise argumente pentru existența 
unui cult neolitic al acestei divinități materne pri- 
mordiale în spaţiul geto-dac. EI o invocă! pe Anahita 
(Anaitis), zeiţă care apare în mitologiile orientale ca 
patroană a fertilităţii, apelor şi vegetației, protec- 
toare a pământului roditor, zeiţă a agriculturii. Mitul 
avestic spune că Ahura-Mazda a creat-o anume pen- 
tru fertilizarea ogoarelor, aducându-i, apoi, el însuşi 
sacrificii. În credinţele populare româneşti nu există 
- poate că nu s-a păstrat - reprezentarea atât de clară 
a unei divinități antropomorfe. Pământul însă este 
divinizat ca zeitate: fie jumătate femeie, jumătate 
bărbat, partea femeiască adăpostită în adâncuri, pri- 
mindu-şi hrana din trupurile morților, iar partea băr- 
bătescă deasupra, muncită, chinuită de oameni pen- 
tru a le da hrană; fie ca femeie, în sânul căreia 
Dumnezeu a pus seminţele vieţii? Sfințenia lui este 
luată ca martor la jurăminte, este invocată ca putere 
pedepsitoare supremă în blestemele de moarte sau 
ca binecuvântare la nuntă (există obiceiul ca tinerii 
căsătoriți să-şi petreacă cea dintâi noapte pe 
pământ), naştere (copilul nou născut este aşezat pe 
pământ) sau moarte (pentru uşurarea morții, muri- 
bundul trebuie să fie în contact direct cu pământul). 
Se crede că este mare păcat să drăcui pământul, să îl 
loveşti (cu excepţia cazurilor rituale, cum este obi- 
ceiul baterii pământului cu maiurile la Măcinici, pen- 
tru a sili căldura să iasă afară) sau să îl calci atunci 
când eşti păcătos. La prânz sau în timpul nopții tre- 
buie lăsat să se odihnească; între Adormirea Maicii 
Domnului şi Blagoveştenie, se crede că doarme şi nu 
trebuie trezit cu nici un chip. 

Mai cu seamă femeile pot întina pământul, aşa 
cum ele sunt şi cele care pot aduce păcatul în mijlocul 
turmelor aflate la vărat. Paşii celor care fac farmece, 
ai celor care umblă cu capul neacoperit, ai lehuzelor 
care nu şi-au făcut „molifta de patruzeci de zile“ sau ai 
desfrânatelor fac țărâna să ardă de şapte stânjeni. 
Interdicţiile sunt asemănătoare celor care protejează 
spațiul sacru al templelor. Această precauţie specială 
care vizează femeia, ca cea vinovată de păcatul origi- 
nar, în urma căruia omul trebuie să se chinuie pe sine 
şi să rănească şi pământul pentru a-şi dobândi hrana, 
şi relaţia ei cu pământul sau cu instrumentele agri- 
cole, este în contradicție cu primordialitatea feminină 
a cultului divinității telurice primordiale. În neolitic 
se credea că numai femeile au acces la misterele 


2 E. Niculiţă-Voronca, Datinile și credinţele poporului român, Polirom, Iaşi, 1998. 
3'T. Pamfile, Pământul - după credințele poporului român, în Mitologie românească, Ed. All, Bucureşti, 1997. 





anul IIl e nr. 27 


53 


ROST 


ALTER EGO 





creației şi al morţii, pe care le împărtăşesc din puterea 
germinativă a pământului. Se mergea până la nega- 
rea rolului viril al bărbatului şi la atribuirea femeii a 
puterii de a naşte singură, prin partenogeneză. O 
dată cu răspândirea agriculturii, rolul de civilizator, 
de cultivator al pământul este luat de bărbat. El nu 
lasă sămânța să încolțească singură, ci o afundă în ţă- 
rână. Tăind brazdele cu fierul plugului, se expune răz- 
bunării divine pentru suferința pricinuită“; de aceea, 
el poartă cu sine binecuvântarea divinității celeste, a 
lui Dumnezeu, mai puternică decât răzbunarea 
zeității telurice, dar şi blestemul de a fi devorat, după 
moarte, de aceasta. „Pământul, zice că se jăluieşte lui 
Dumnezeu: Doamne, mă zgârie, mă taie, nu mai pot! 
Rabdă, zice Dumnezeu, că acuma se îngrașă omul de 
pe tine, dar pe urmă te vei îngrășa tu de pe el*5 
Bărbatul este, aşadar, cel care slujeşte lui 
Dumnezeu lucrând pământul. Femeia a provocat nu 
numai alungarea din rai, dar, prin lăcomia ei, insu- 
flată de diavol, a şi pus capăt abundenței fireşti a 
câmpului; râvnind mai mult decât le era dat la porun- 
ca dumnezeiască, a atras asupra neamului omenesc 
blestemul sărăciei. De aceea, ea este piază rea pentru 
plugari. Când se porneşte primăvara la arat, sunt 
binecuvântaţi boii, plugul şi sămânța din sac, dar 
femeia nu are voie să treacă pe dinaintea boilor, căci 
„le merge lucrul greu, fără spori, că ea e păcătoasă“. 


Plugăritul, sacerdoțiu masculin 


Cultul Pământului-Mamă este centrul ceremoni- 
ilor de tip agrar, a civilizaţiei agrare româneşti. După 
revoluţia neolitică, credința în autonomia germina- 
tivă a pământului a fost înlocuită cu marile scenarii 
hierogamice în care pământul este fertilizat de 
divinităţi uraniene. Substitutul acestora, preotul care 
oficiază nunta în urma căreia pământul va da rod, 
este omul; în loc de orice sceptru, sacerdoțiul său 
este simbolizat de plug. Slujba pe care o ţine este păs- 
trarea poruncii dumnezeieşti de a munci pământul, 
de a nu-l lăsa neîngrijit. Sacralitatea acestei misiuni 
nu este înscrisă în cărți, ci de-a dreptul în cer: se 
spune că primul plug a fost luat de Dumnezeu, după 
arat şi aşezat, ca stele strălucitoare, pe boltă. 
Constelaţia Orion, închipuie, în imaginația țăranilor 
români, cele două coarne ale plugului, lama care 
despică pământul, cei doi boi care îl trag şi omul ce 


merge alături. Se povesteşte că, la prima brazdă 
trasă de plug, pământul a sângerat ca un om; după 
care, sângele lui a fost prefăcut în apă, pentru ca 
oamenii să nu se mai sperie atunci când îl lucrează. 
De aceea, plugul este venerat şi temut, ca unealtă ce 
are puterea de a domina pământul. El a devenit, în 
alte culturi (cea indiană), atribut al regalității şi sim- 
bol al cunoaşterii. La români, plugul era în mod spe- 
cial purificat la începutul aratului: era afumat, stropit 
cu apă sfinţită, trecut prin foc. Se credea că are puteri 
magice de protecție împotriva duhurilor rele, mai 
ales a strigoilor. Cu ajutorul cuțitului său se puteau 
demasca vrăjitoarele. 

Astăzi, antropologii şi etnologii cred că sacrali- 
tatea însămânțării pământului provine din repro- 
ducerea unei hierogamii, a nunţii sacre dintre o 
divinitate (de cele mai multe ori uraniană) substitu- 
ită de om şi pământ. Plugul are semnificaţie falică, 
iar pământul este asimilat trupului feminin, roditor, 
primordial. Prin mânuirea plugului s-a făcut trecerea 
de la cultul feminin dominant în civilizațiile agrare 
vechi la cel masculin. Interesant, pentru acest trans- 
fer, este mitul grec al întemeierii agriculturii, care îi 
are în centru pe Demetra, zeiţa greacă a vegetației, şi 
pe muritorul Triptolem. Potrivit poveştii, Celeos, 
tatăl lui Triptolem, a adăpostit-o pe Demetra, zeița 
grânelor, la Eleusis pe când aceasta cutreiera pămân- 
tul în căutarea fiicei sale. Ca să-l răsplătească pentru 
ospitalitate, zeiţa a vrut să-i ofere fiului regelui, 
Demofon, nemurirea. Pentru aceasta, l-a aşezat în 
vatră, ca focul să-l curețe de partea sa muritoare. Din 
pricina spaimei mamei lui Demofon, acţiunea a eşuat 
şi copilul a pierit. În schimbul lui, zeiţa i-a dăruit 
celuilalt fiu, Triptolem (al cărui nume trimite, în eti- 
mologia propusă de antici, la tripolos, „cel ce ară de 
trei ori“), un car tras de dragoni înaripaţi şi un pumn 
de seminţe. Triptolem a început să străbată lumea, 
învățându-i pe oameni agricultura şi mânuirea 
plugului. El a inaugurat sărbătorile numite Tesmofo- 
ria, rezervate exclusiv femeilor, în timpul cărora se 
executau ritualuri ce aveau menirea de a asigura 
fecunditatea solului şi a femeilor şi a instituit cultul 
zeiței în Atica. După această trecere simbolică de la 
taina feminină a germinaţiei la efortul civilizator 
masculin de cultivare a pământului, bărbatul va fi 
principalul oficiant al ritualurilor agrare, până chiar 
la excluderea femeii din cadrul lor. (va urma) 


4 Poate de aceea multă vreme au fost folosite unelte primitive, mai „blânde“, cum erau rariţa sau hârleţul: Chiar dacă 
plugul era cunoscut, mai ales în vremuri grele, țăranii reveneau la uneltele străvechi. 


5 B. Niculiţă-Voronca, op. cit. 
6Idem. 





54 


anul IIl e nr. 27 


CUVÎNTUL MONAHULUI 


ROSI 





Integrarea europeană în 
lumina Teologiei Ortodoxe 





leromonah Amfilohie Brînză 





nia să adere la UE este să adopte şi să pună în 

practică legislaţia europeană. Legislaţia euro- 
peană (denumită acquis comunitar) este împărțită în 
31 de domenii (care fac obiectul aşa numitelor capi- 
tole de negocieri). 

Negocierile se consideră a fi finalizate numai în 
momentul în care au fost închise toate cele 31 de 
capitole. Aşadar, aderarea României la UE înseamnă 
adoptarea şi punerea în practică a legislaţiei euro- 
pene. Însă, mă întreb ce ştiu românii din legislația 
europeană? Cred că doar puțin cunosc câte ceva, la 
suprafață. 

Poate dacă nu sîntem informaţi asupra conţinu- 
tului legislației, ştim măcar cine negociază regulile 
care ne vor guverna viaţa. Din partea UE - Comisia 
Europeană, din partea României - o delegaţie, sub 
conducerea unui negociator-şef. Dar nici pe membrii 
Comisiei Europene, nici pe cei ai delegaţiei ro- 
mâneşti nu-i cunoaştem. Nu ştim dacă merg la bise- 
rică, dacă se spovedesc, dacă se împărtăşesc şi ce 
credință au, dacă au. 

Paradoxal, popoarele Europei se află în mâna 
unor oameni pe care-i ştim (de la emisiunile TV şi din 
ziare) dar pe care nu-i cunoaştem şi care ne conduc 
după o legislaţie de care am auzit, dar pe care n-am 
văzut-o niciodată. 

UE se erijează într-un „limanul“ economic, cul- 
tural şi politic pentru țările sărăcite şi aruncate apoi 
în furtuna materialismului acestui veac. Iar majori- 
tatea celor care sînt adepții integrării europene văd 
în aceasta numai „îndestularea stomacului“. 


U na dintre condiţiile necesare pentru ca Româ- 


Una dintre cele mai importante probleme ale creștinismului 

contemporan, în general, şi ale celui românesc, în special, 

o constituie integrarea europeană. Cu toate acestea, despre impactul negativ 
şi despre sfidarea pe care o reprezintă ea la adresa valorilor creştine și 
naţionale se vorbește foarte puțin. De aceea, vom încerca să prezentăm câte- 
va aspecte cu privire la integrarea europeană în lumina Teologiei Ortodoxe. 


Pînă să ne dumirim, Comunitatea Europeană, 
sub simpatica mască a democraţiei (drepturile omu- 
lui, votul universal, libertate individuală, partici- 
parea tuturor la suveranitatea politică şi la bunurile 
vieţii, garanţia securităţii etc.), va genera un conflict 
fără precedent pe bătrânul nostru continent. Nu mi- 
litar, ci unul religios (cultural-religios), cauzat de 
apriga confruntare între concepția de viață tradiţio- 
nal-creştină şi noua concepție de viață europeană. 


Legea lui Hristos şi legea omului 


La baza vieţii creştine, de două ori milenară, se 
află Revelația dumnezeiască primită prin Însuşi 
Domnul nostru lisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care 
a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (loan 14,6). 
Iar această Revelaţie „rămâne aceeaşi peste veacuri, 
până la sfârşitul lumii, fiindcă ea nu se schimbă, aşa 
cum nu se poate schimba persoana lui Hristos 
Dumnezeu“. Aşadar, pentru popoarele creştine Iisus 
Hristos stă înfipt în centrul istoriei. EL este Viaţa şi 
sensul vieţii noastre. EI - începutul şi sfârşitul. EI - 
Adevărul. El este Dumnezeul nostru iar Evanghelia 
Sa - „legislația“ noastră de viaţă. O concepţie de via- 
ță eternă, la care ţinem mai mult ca la ochii din cap şi 
care a fost plătită cel mai scump dintre toate con- 
cepțiile de viaţă câte au existat vreodată în istoria 
omenirii. Dovada: milioanele de martiri care au 
primit moartea şi chinurile cele mai groaznice decât 
să se lepede de Hristos şi Evanghelia Lui. 

În schimb, noul mod de viață la care ne invită 
Comunitatea Europeană se fundamentează pe o 
„concepție autonomă“ față de lume, adică a unei 
lumi (fără Dumnezeu) care-şi are centrul de gravitate 





anul IIl e nr. 27 


55 


ROST 


CUVÎNTUL MONAHULUI 





în ea însăşi - vădită îndeosebi în procesul de secu- 
larizare. Adică o lume autonomă, cu o cultură 
autonomă, care nu mai are în centrul ei pe 
Dumnezeu, ci omul. O civilizaţie europeană nouă, 
bazată pe o legislaţie cu un pronunțat caracter 
antropocentric ce nu manifestă nici un interes pen- 
tru viața spirituală a omului, pentru sufletul lui, pen- 
tru mântuirea lui. 

Concepţia autonomă își are rădăcinile în cultura 
apuseană actuală, care, la rîndu-i, are o bază creştină, 
dar, începând cu Secolul Luminilor, s-a reconstruit 
centrată pe om, înlocuindu-l pe Dumnezeu cu creatu- 
ra. Această cultură s-a impus pe scena europeană în 
conflict cu teologia apuseană, emancipându-se de 
sub tutela ei. Caracteristicele ei mai importante sunt: 

- autonomia rațiunii umane ca rațiune liberă de 
orice constrângere exterioară. Prin rațiune se înțeleg 
mijloacele analitice şi matematice prin intermediul 
cărora ființa umană poate ajunge la o completă înțe- 
legere a realității şi o deplină stăpânire asupra natu- 
rii în toate formele ei. Rațiunea nu se pleacă înaintea 
altei realităţi decât aceea a experienţelor. Nici Reve- 
laţia divină, nici vreo tradiţie, oricât de veche şi nici 
o dogmă nu are dreptul să se interpună pe calea exer- 
cițiului ei liber; 

- consideră religia ca o problemă particulară a 
fiinţei umane. Religia este definită ca o afacere de 
ordin privat. Între Evanghelie şi cultură nu există dia- 
log. În sfera publică, cuvântul decisiv nu-l mai are 
religia, ci ştiinţa. Religiile sau confesiunile indivi- 
duale pot avea valoare numai pentru cei care le 
respectă ca atare, însă pretenţia pentru adevăr în 
sfera publică o poate avea numai ştiinţa. Aceasta pen- 
tru că ştiinţa nu lucrează cu deducţii scoase din 
Revelația divină, ci prin observarea fenomenelor şi 
prin inducţie din rezultatul observaţiilor. Fiindcă 
ştiinţa nu se bazează pe opinii subiective ca religia, ci 
doar pe analize obiective, unde matematica joacă un 
rol esenţial; 

- tendința ei de a transforma paradisul ceresc 
într-un paradis pământesc, capabil să asigure pros- 
peritatea şi bunăstarea omului. Convins că rațiunea 
şi ştiinţa îi vor permite să stăpânească natura, lumea 
nu mai apare ca un dar al lui Dumnezeu din cer, ci 
rezultatul triumfului final al ştiinţei şi omului pe 
pământ. Prin emanciparea spiritului uman de pre- 
siunea dogmei, tradiției sau superstiţiei se poate 
ajunge Ia o creştere a cunoştinței şi la o dezvoltare a 
tehnologiei care va duce la împuţinarea suferinței în 
lume, la ameliorarea condiţiilor de viață ale omului, 
la o viață decentă şi civilizată. 


Primatul materiei 


Structurile europene, care au la bază o legislaţie 
europeană fundamentată pe cultura autonomă, se 
îndreaptă pe următoarea direcție: de schimbare a 
mentalităților proprii, atât ale indivizilor, cât şi ale 
popoarelor, pentru ca noua entitate politică euro- 
peană (UE) să devină o realitate (normă) pentru 
întreaga Europă. Deci, cultura autonomă a contribuit 
în cea mai largă măsură la făurirea Europei 
Occidentale şi a concepției sale autonome de viață la 
care suntem chemați (obligați) să aderăm şi noi 
(popoarele creştine). 

În societăţile occidentale moderne, omul asumă 
o nouă situație existenţială, fiindcă se consideră 
subiect şi agent unic al istoriei şi refuză orice apel la 
transcendență (Dumnezeu). Acest om nu acceptă alt 
model de umanitate în afara condiției umane. Crede 
că se realizează el însuşi şi reuşeşte să se realizeze 
doar în măsura în care se desacralizează el însuşi şi 
desacralizează şi lumea. Sacrul este obstacolul prin 
excelență în calea libertății lui. El consideră că va fi 
cu adevărat liber doar atunci când va fi lichidat 
ultimul zeu. 

Pe această cale, universul s-a desacralizat şi 
lumea europeană, în marea ei majoritate, trăieşte 
astăzi sentimentul că universul nostru este lipsit de 
prezenţa lui Dumnezeu. Dintr-o astfel de convingere 
a izvorât şi procesul de secularizare a lumii, care 
tinde să transforme omul în prizonierul realităților 
pământeşti, pierzând relaţia cu Dumnezeu. S-a pro- 
dus astfel o gravă răsturnare de valori, în virtutea 
căreia omul se lasă dominat de grija celor trecătoare, 
de valorile materiale ale lumii, care au înlocuit şi au 
împins pe plan secundar valorile spirituale. 

Pentru prima dată probabil în întreaga istorie, 
legitimarea religioasă a lumii şi-a pierdut credibili- 
tatea ei şi nu numai pentru câţiva intelectuali sau 
indivizi marginali, ci pentru pături largi ale întregii 
societăți europene. S-au făcut mai multe tentative de 
recreştinare a acestor pături, dar de fiecare dată ten- 
tativele s-au lovit de indiferența omului european 
față de transcendent. 

Conceptul modern de autonomia raţiunii vine 
din umanismul păgân, adică din încrederea nelimi- 
tată în puterea individului de a se ridica deasupra 
lumii, formulându-i şi dictându-i legile lui. Lumea 
dinainte de Hristos a gândit la această autonomie, iar 
lumea europeană modernă, divorțată de Hristos, s-a 
întors la ea, săvârşind din nou păcatul. Astfel, elibe- 
rarea rațiunii de sub controlul dogmelor nu ne-a dus 





56 


anul IIl e nr. 27 


CUVÎNTUL MONAHULUI 


ROSI 





către o lume care pare mai rațională decât în trecut, 
ci către o lume care este lipsită de sens. Cu alte 
cuvinte, lumea europeană modernă a ajuns la punc- 
tul unde orice explicație nu mai explică nimic. De 
aceea, un teolog ortodox afirma: „Criza contempo- 
rană nu e numai economică, nu e numai financiară, 
nu e numai politică, nu e numai socială, nu e numai 
morală; ea e o criză ontologică ce pune din nou pro- 
blema originii vieţii şi deci a destinului omenesc“. 

Concepţia autonomă a căutat şi caută în conti- 
nuare să scoată lumea de sub puterea lui Dumnezeu, 
pentru a o aduce sub puterea omului, prin inter- 
mediul tehnicii şi al ştiinţei. Tehnica satisface tre- 
buințele omului, dar le suscită şi le înmulțeşte în 
acelaşi timp la infinit. Goana nebună a tuturor pen- 
tru trebuințele materiale şi puterea aproape dis- 
creţionară a reclamei şi consumului depărtează me- 
reu omul de Dumnezeu, de lumea valorilor spiritua- 
le. Astfel a luat naştere o mare discrepanță între dez- 
voltarea ştiinţelor exacte şi cele spirituale. Pericolul 
cel mai grav al tehnicii, spune Berdiaev, este acela că 
loveşte viaţa spirituală şi sufletul omului. 


Omul în locul lui Dumnezeu 


Omul a primit din partea lui Dumnezeu porun- 
ca să stăpânească pământul, dar cu două condiţii: 1. 
Să nu uite niciodată că lumea peste care a fost pus 
stăpân vine de la Dumnezeu şi nu poate exista fără 
Dumnezeu, că e darul lui Dumnezeu față de om şi 2. 
că omul a fost creat de Dumnezeu la sfârşit, fiindcă 
nu poate exista în afara mediului creat anterior. 
Rolul omului este deci de inel de legătură între 
Dumnezeu şi cosmos, pentru ca să se înalțe în Hristos 
şi Biserică cu cosmosul către Dumnezeu prin 
lucrarea Sfântului Duh. Concepţia autonomă de 
viață, prin apariția civilizaţiei tehnice, răstoarnă 
acest raport în virtutea unui antropocentrism exce- 
siv şi omul se așază în locul lui Dumnezeu pe pă- 
mânt, pentru a deveni asttel stăpânul şi proprietarul 
pământului. 

Concepţia autonomă de viață a rupt dialogul 
dintre Evanghelie și cultură. Din punct de vedere 
religios, această dihotomie a constituit o gravă lovi- 
tură adusă creştinismului. Datorită ei, religia creştină 
a încetat să mai joace un rol obiectiv în societatea 
europeană pentru a fi izolată în sfera subiectivismu- 
lui personal, care s-a transformat în sursă de prolife- 
rare a sectelor. O dată apărute, formațiunile sectare, 
prin născocirile lor omeneşti, au dus Ia sfâşierea pro- 
gresivă a unităţii creştine prin diluarea adevărului 


revelat care a alterat grav concepția despre persoana 
lui Hristos şi Biserică. 

O altă tendință majoră a concepției autonome 
constă în faptul de a-l determina pe om să nu mai țină 
seama de legile lui Dumnezeu, ci să impună realității 
legile lui proprii. Din momentul în care omul se aşază 
în locul lui Dumnezeu pe pământ şi se consideră caun 
stăpân absolut al lumii, uitând că nu el este cel ce a 
creat lumea, atunci caută să o modeleze după bunul 
său plac. Dar a căuta să impui realității zidite de 
Dumnezeu alte legi decât cele fireşti nu înseamnă 
decât să intri în conflict cu realitatea în mijlocul căreia 
trăieşti, dând naştere la consecinţe extrem de grave, 
atât pentru om cât şi pentru mediul înconjurător. 

Legat de această mentalitate europeană este şi 
normalizarea unor păcate cât se poate de anormale 
(ca homosexualitatea). Cu toate că homosexuali- 
tatea este un păcat împotriva firii, UE a adoptat legi 
prin care acreditează homosexualitatea ca pe un 
drept al omului, devenit ulterior condiţie de impor- 
tanță majoră pentru țările care vor să adere la UE. 

Ceea ce este grav în elaborarea unor astfel de 
drepturi constă în absenţa oricăror considerente de 
ordin spiritual şi moral care au importanţă decisivă 
pentru sănătatea omului şi a societății. 

Nu în ultimul rând este vorba despre Biserică. 
Impactul pe care concepția autonomă de viață la 
avut asupra concepţiei eclesiologice se vede în 
captarea atenţiei tuturor numai asupra unei Biserici 
văzute, care nu-şi mai are centrul de gravitate în 
Dumnezeu, ci în ea însăşi, fiindcă se consideră că 
Biserica nu mai e zidită pe Hristos, ci pe ierarhie. În 
actuala stare bisericească din Occident (cu tendințe 
vizibile de extindere şi în Orient) se oglindeşte însă 
limpede acest fapt, unde politica modernă a creat 
deja o Biserică după chipul şi asemănarea ei. 


Descreștinarea continuă 
a naţiunilor 


Între Biserica lui Hristos şi politica Comunităţii 
Europene există un antagonism evident. Acest anta- 
gonism se poate transforma într-un conflict prin 
integrarea europeană, deoarece ea pune în con- 
fruntare cele două concepţii de viață: 

1. Concepţia creştină de viaţă, care-L are în cen- 
tru pe Hristos Dumnezeu cu Evanghelia Sa cea 
Sfântă, 

2. Concepţia europeană de viață, care are ca 
bază raţiunea autonomă în care omul este măsura 
tuturor lucrurilor. 





anul IIl e nr. 27 


57 


ROST 


CUVÎNTUL MONAHULUI 





Din perspectiva Teologiei Ortodoxe putem 
spune că integrarea europeană reprezintă o jignire 
pentru viața creştină şi o palmă peste obrazul lui 
Hristos. Fiindcă cine nu observă că Biserica nu ocupă 
măcar locul unei molecule în legislaţia europeană şi 
că noţiunea de „păcat“ este pur şi simplu scoasă din 
dicționarul UE? Ca să nu mai vorbim acum de umili- 
toarele condiții pe care le impune această legislaţie 
statelor europene. 

Fără discuţie, integrarea europeană este opera 
unui evident curent de descreştinare a naţiunilor 
care, prin politica ei de occidentalizare cu orice preţ 
(ce a luat forma agresiunii pentru popoarele 
creştine) urmăreşte un lucru sigur: înfrângerea şi de- 
căderea Bisericii. Cum? Prin crearea unei pseudo-Bi- 
serici de tip european (ecumenică), stăpânită doar 
de autoritatea politică, în care Biserica cea vie (ade- 
vărată) să fie desfăcută de popor. Adică Biserica, din 
stăpânitoarea sufletelor să devină stăpânita unui 
politicianism pângăritor. Da, asta urmăreşte inte- 
grarea europeană: deposedarea oamenilor de 
Dumnezeu, de credință şi de Biserică prin impunerea 
unei legislații care exclude orice responsabilitate 
morală. Ori asta este culmea fatală a cutezanței 
omeneşti. Rațiunea, în atotputernicia căreia crede 
omul civilizaţiei europene, e de fapt cea mai amară 
iluzie a nefericitei noastre lumi. 

Actuala democrație europeană, la tel ca şi socia- 
lismul şi comunismul, este o formulă politică plan- 
tată tot în doctrina materialistă. Şi se vede cât colo că 
UE, fundamentată pe o astfel de doctrină materia- 
listă şi ateistă, lipsită de suflet şi plină de vidul orgoli- 
ului ca diavolul însuşi, este un fel de nou Babilon 
prin care omenirea (modernă) vrea să uzurpe 






lisus Hristos pe cruce, în viziunea lui Dimitrie Paciurea 


atributele lui Dumnezeu. O mare nebunie care nu va 
avea loc însă niciodată! 

Dar ce e de făcut? Că iată, teroarea vremii, prin 
care marile puteri ne pun în faţă integrarea, pe de o 
parte, sau izolarea ori dizolvarea, pe de alta, nu mai 
îngăduie mediocritatea indiferenței, ci impune 
decizia categorică pentru un mod de viață orientat 
fie pe concepţia pocită europeană, fie pe concepția 
integrală a Bisericii. 

Pentru România nu pare să existe alternativă. 
Însă, nu ne temem. Oricât ar fi de redutabilă provo- 
carea pe care civilizația europeană o aduce peste 
viaţa noastră creştină, o asumăm pentru următoarele 
două motive: mai întâi, dacă poporul român a rămas 
un popor credincios după aproape cinci decenii de 
ateism, credem că tot astfel credința lui îl va ajuta să 
facă faţă şi valului de secularizare venit din partea UE. 
Aceasta fiindcă rezistența lui la ateism (care a făcut 
adevărate ravagii în unele din țările care ne încon- 
joară) nu este un lucru întâmplător, ci se întemeiază 
pe una din coordonatele majore ale Ortodoxiei şi 
anume că în mentalitatea poporului nostru, 
Dumnezeu nu rămâne exterior lumii, adică absent 
din creaţie, ci este prezent prin energiile Sale necre- 
ate în inimile noastre, în casele noastre, în ţara noas- 
tră, în bisericile noastre şi în întreg cosmosul. Iar în al 
doilea rând, fiindcă pentru poporul român Biserica 
nu este un simplu monument istoric şi Evanghelia lui 
Hristos o piesă de muzeu. Biserica este trecutul, 
prezentul şi viitorul neamului nostru. Viaţa şi puterea 
noastră. Adevăratul liman, unde sufletele biciuite de 
furtună ancorează în certitudinea metafizică a cred- 
inței. În sânul ei cei vii trăiesc în familiaritatea celor 
morți şi în dragostea celor ce vor veni. şi suntem 

încredințaţi că Duhul Sfânt care o 
asistă nu va îngădui ca nici UE şi nici 
porțile iadului s-o poată birui! 

Aşadar, la întrebarea panicată: 
Încotro România? Încotro se îndreap- 
tă Europa/lumea?, răspundem cu sen- 
inătate: „Acolo unde arată Dumnezeu 
cu degetul“. A Căruia este împărăția şi 
puterea şi slava acum şi în veci. Amin! 


Bibliografie: 

1. „Ortodoxie şi contemporaneitate“, 
Pr. Prof. Dumitru Popescu, 
Ed. Diogene, Bucureşti 1996 

2. „Puncte cardinale în haos“ 
Nichifor Crainic, Ed. Timpul, 
Iaşi 1996 





58 


anul III e nr. 27 


iConstântin.N ica 
«Mate 200 


Cei care doresc să-ți completeze 
colecția publicației ROST pot trimite 
contravaloarea revistei (15.000 lei/ex. 
- numerele 1-9, şi 12, 22.500 lei/ex. - 
numerele duble 10-11 şi 14-15, 
20.000 lei/ex. - numerele 16, 17, 18, 
19, 20, 23 şi 24, 40.000 lei/ex. - 
numerele duble 21-22, 25-26), prin 
mandat poştal, pe numele: Târziu 
Claudiu Richard, CP 62, OP 66, 
Bucureşti. Precizaţi pe mandatul 
poştal ce număr al revistei doriţi, în 
câte exemplare şi adresa dvs. Pentru 
informaţii sunați la tel.: 0740.103.621 





pa. 


FĂ 


= VASE 
Părintele G Vasile Lovinescu 
d un veac de tf naştere 


ADONAINBNe au SPL 


Abonamentele se fac trimițind un mandat poştal (în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă şi perioada de abonament) pe numele 

Târziu Claudiu Richard, CP 62, OP 66, Bucureşti. 

Prețul unui abonament: 

O 6 luni: 180.000 Lei (18 lei noi) O 12 luni: 360.000 lei (36 Lei noi). 
Pentru abonaţii din Europa abonamentul este de 50 Euro, 

iar pentru cei de pe celelalte continente, 70 USD pe an. 

Taxele poştale sunt incluse în preț. 

Preţul abonamentelor deja încheiate nu se modifică. 


V 


FOTOCERAMICĂ DIGITALĂ 


(LA _TEL:0255-224.044 
EP 

e CMM 
FOTOGRAFII PENTRU A | 


MONUMENTE FUNERARE —%/ 


PERSONALIZĂM FARFURIILE, CESTILE DE CAFEA 
CU SIGLA ŞI/SAU LOGO-UL LOCALULUI DUMNEAVOASTRĂ 






















PRACTIC, LA COMANDĂ PUTEM REPRODUCE 
ORICE IMAGINE PE ORICE SUPORT CERAMIC 


gy COMENZI ON-LINE 


www.presta rea.com