Rost anul III, nr. 32, octombrie 2005

ROSI 


cultural, politic, religios 


SRR 









Gu ude uitai 


Complicitate între laicitate Gen(i)ul feminin 


şi impostură de Corina Bistriceanu 
de Pr. luvenalie Ionașcu Secolul corporatismului 
Securitatea şi terorismul sau secolul corporațiilor 
internaţional transnaționale? 
de Mircea Stănescu de Cristi Pantelimon 


an III e nr. 32 e octombrie 2005 e 70 pagini e 3 lei (30.000 ROL) www.romfest.org 





Coperta I: Aron Cotruș 


S U N a / numărul 32 e octombrie 2005 


EDITORIAL 
Curajul nebun al lui Paul Goma 
de Claudiu Târziu... acneea 3 


FIR DIRECT 
Scrisorile cititorilor noştri 
nu rămân nedeschise........................ 4 


INIŢIATIVE 
Clubul cititorilor 
revistei ROST... nenea 5 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri........................ 6 


REPERE 

Doi poeți mesianici: 

Octavian Goga şi Aron Cotruş 

de Răzvan Codrescu... nennenenaaee 10 


Aron Cotruş, în amintire 
de Vintilă Horia... cena aneaaaee 12 


Întru pomenirea lui Aron Cotruş 
şi a portretelor lui lirice.................. 14 


Aron Cotruş, repere biografice......15 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Moromete de la Cotroceni, 

față cu politica externă 

de Viorel Patrichi..........cccneeneaaeeeaaaace 16 


SOCIETATE 

Sub asaltul alimentelor 

modificate genetic (2) 

de Cont. univ. dr. Pavel Chirilă şi 
Biochimist Simona Medregan............. 20 


SUB LUPĂ 

Secolul corporatismului sau secolul 
corporațiilor transnaționale? 

de Cristi Pantelimon... anna 25 


IMPORTANT! 


Începând cu 15 septembrie, pentru corespondență şi pentru mandate poştale veţi 
folosi adresa: Târziu Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. Vechea căsuță poştală (CP 
62, 0P66, Bucureşti) rămâne valabilă încă o lună, în ideea că unii dintre cititorii noştri au 
expediat deja corespondență pe această adresă. Dar vă rugăm să folosiţi de acum numai CP 


ÎN DEZBATERE 

Complicitate între laicitate 

şi impostură 

de Pr. luvenalie IONașCu.......c ea aneee 27 


Creştinii români, 
între Dumnezeu şi Cezar 
de Marcel Răduţ Selişte..............acmmua. 30 


Gâlceava artiştilor 
cu lumea 
de Mihail AIDişteanu........acccnnnnenaaaaaa 36 


Sensul tradiției. 
Timp istoric vs. timp liturgic 
de Constantin Mihai... cecene ceeace 39 


ALTER EGO 
Gen(i)ul feminin 
de Corina Bistriceanu........ce ceeace 4l 


HISTORIA 

Basarabia 1940. 

Dovezile unei trădări (II) 

de Florea Tiberian... 44 


Securitatea şi terorismul 
(inter)naţional 
de Mircea Stănescu... nnnuaeaue 51 


MARTIROLOGIU 

Părintele Constantin Sârbu, 

un mare slujitor al altarului 

de Adrian Nicolae Petcu 

și Gheorghe Vasilescu... 55 


ESENȚIAL 

Cuviosul Daniil Sihastrul 

de Pr. Radu IIaş.mnaunnaeeneeneaaaaortseeaane 64 
Scriitorul-medic 


Gr.T. Popa 
de C.D. Zeletin... anca 67 


27, OP 23, Bucureşti. Vă mulțumim pentru înţelegere. 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


RELAȚII PUBLICE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
romfestOromfest.org 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
George STRUNGĂ 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI 
PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Alexandru BOER 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Dumitru MANOLACHE 
Paul NISTOR 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel PETRIŞOR 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 
Varujan VOSGANIAN 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENŢĂ 
C.P. 62, 0.P. 66 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-0512 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în țară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Curajul nebun al lui 


Paul Goma 


Paul Goma este o rara avis, un reper. Nu prin gîndul său scormonitor, nu 





Claudiu Târziu 





$ N A 


ireşte, Paul Goma nu are dreptate mereu, dar 
F adevărurile rostite de el dor mai tare decit toate 

nedreptăţile pe care le-ar putea comite. Iar cura- 
jul lui trebuie să fie model pentru tînăra generaţie. 

Prin acest fel de a trăi, Goma s-a certat aproape 
cu toți intelectualii români mai vizibili, de la Monica 
Lovinescu şi Virgil Ierunca, foştii săi prieteni, pînă la 
Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanul. Dar aşa a fost 
şi înainte de '89, înfruntînd regimul comunist. De ce 
ar fi făcut altfel acum, cînd, nu-i aşa?, ne-am recăpătat 
dreptul la libera exprimare. 

Era însă de aşteptat ca împotriva lui Goma să se 
dezlănțuie un război nemilos. Represaliile au început 
prin izolarea sa. Asupra numelui său s-a instaurat 
tăcerea: nimeni nu-l mai vorbea nici de bine, nici de 
rău; nici o publicaţie cu tiraj semnificativ şi nici o edi- 
tură mare nu-l mai publica. E cea mai grea pedeapsă 
pentru un scriitor. Totuşi, tenace, Goma a găsit breşe 
în zidul de muţenie. Una dintre ele - ziarul „Ziua“, 
care i-a publicat constant punctele de vedere, deşi a 
anunțat că îşi păstrează rezerva față de ele. Lupta s-a 
încins, replicile şi contra-replicile s-au succedat ra- 
pid, mărind numărul de neprieteni (cu toţii acuza- 
tori, dar prea puţini cititori) ai lui Goma. 

O altă breşă a fost revista „Viaţa Românească“, 
unde greul redacţiei îl ducea un alt temerar, scri- 
itorul Liviu loan Stoiciu. Dacă în cazul cotidianului 
„Ziua“ nu s-a putut lua nici o măsură punitivă, în cel 
al „Vieţii Româneşti“ s-a lăsat cu destituirea lui Liviu 
loan Stoiciu. 

Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii 
Scriitorilor - în subordinea căreia se află „Viaţa 
Românească“ -, a dictat abuzul sub pretextul că 


prin verbul aprig, ci printr-un curaj (ne)bun. Ce alttel decit nebunie ar putea 
trece — într-o lume ca a noastră - bărbăţia de a spune ce gîndeşti? Goma o 
face răspicat, uneori lipsit de nuanţe, adesea excesiv de dur, dar întotdeauna 
onest. De Paul Goma nu s-a prins defel bizantinismul propriu unei mari 
părți a intelighenției de a noi. Şi asta nu i se poate ierta. 


Stoiciu ar fi permis tipărirea unui text antisemit al lui 
Paul Goma. În fapt, Stoiciu a fost pedepsit pentru că 
nu l-a cenzurat pe Goma. 

Peste 70 de intelectuali s-au solidarizat cu Goma 
şi Stoiciu, semnînd, la 11 septembrie a.c., un protest, 
nepublicat de nici un ziar, şi pe care US l-a ignorat. 

Acuzaţia de antisemitism, aruncată, ca un soi de 
anatemă, asupra lui Paul Goma, nu e de dată recentă. 
Ea a fost fabricată de Securitatea lui Ceauşescu şi 
lansată asupra disidentului pentru a-l discredita. 
Doar că intelectualii noştri de frunte n-au ezitat, în 
vremea din urmă, să reia această minciună - cu va- 
loare de condamnare la moartea civilă - împotriva 
lui Goma, care continua să le spună verde-n față ce 
crede despre ei. De altfel, acuzarea - fără probe, dar 
insistentă - a cuiva de antisemitism, fundamenta- 
lism, fascism, extremism a devenit cea mai la înde- 
mînă metodă de a neutraliza un adversar incomod în 
lumea noastră culturală, ca şi în cea politică. Trebuie 
că va funcţiona şi în cazul lui Paul Goma, căci puţini 
oameni îşi mai bat astăzi capul să citească şi să judece 
cu mintea lor. Însă, Paul Goma, dovedind aceeaşi 
îndrăzneală donquijotescă, nu tace. 

La 1 octombrie, cu o zi înainte de a împlini 70 
de ani, a făcut o propunere care, dacă ar fi pusă în 
practică, i-ar continua şi multiplica discursul de- 
spre istoria recentă a României mult după ce el va 
fi trecut la cele veşnice. Goma a cerut înființarea, 
pe banii şi cu girul statului, a unui Institut pentru 
Studierea Teorii Bolşevice din România între 28 
iunie 1940 şi iulie 1990, în paralel şi neconcurent 
cu Institutul pentru Studierea Holocaustului evre- 
ilor din România, deja fondat şi finanţat de guver- 
nul român. 

(continuare în pagina 9) 





anul IIl e nr. 32 


ROST 


FIR DIRECT 





Scrisorile cititorilor noştri 
nu rămîn nedeschise 


Această pagină este dedicată dialogului cu cititorii. 


Aici vă răspundem la întrebări legate de teme sau subiecte tratate 
în revistă şi tot aici vă veți putea exprima opiniile şi trămîntările 


faţă de realitatea românească. 
Pentru luptătorii anticomunişti 


DI Sergiu Petrică Movilă, din Bârlad, ne-a între- 
bat unde să se adreseze şi de ce acte are nevoie pen- 
tru a obține calitatea de luptător în rezistenţa antico- 
munistă. 

Potrivit legii, trebuie să facă o cerere către 
Comisia special instituită pentru constatarea calității 
de luptător în rezistența anticomunistă, care are 
sediul în Ministerul Justiţiei. Petentul trebuie să de- 
pună şi documentele prin care probează că împotri- 
va sa au fost luate măsuri administrative abuzive 
(privarea de libertate, internarea în spitale de psihi- 
atrie, stabilirea domiciliului obligatoriu, strămutarea 
într-o altă localitate, deportarea în străinătate) moti- 
vate de faptul că s-a opus regimului comunist. Alte 
detalii, puteți obţine de la Asociaţia Foștilor Deținuți 
Politici. (ROST) 


Bibliotecile ROST 


Rasoforul Vlasie de la Mănăstirea Secu - Neamţ 
ne-a sugerat ca în Clubul cititorilor revistei ROST 
să fondăm şi biblioteci publice, în oraşele unde vom 
avea secţii ale acestui club. Este o idee bună, pe care 
am reţinut-o. Sperăm să fim vrednici să o punem în 
practică, avînd în vedere că presupune un efort fi- 
nanciar considerabil. (ROST) 


Despre tarele societăţii şi comunism 


„Poate ar trebui să insistaţi mai mult asupra aspec- 
telor sociale (nu numai religioase) ale societăţii ro- 
mânești şi asupra istoriei catastrofale a politicii PCR“ - 
nescrie dl prof. univ. Mihai-Adrian Corduneanu din Iaşi. 


Încă de la primul număr al revistei ROST, am 
încercat să abordăm o cît mai mare paletă de teme şi 
subiecte, nelăsînd neacoperit nici un domeniu de in- 


teres al vieţii româneşti. Uneori o facem mai bine, 
alteori mai puţin bine. Sînt însă şi momente cînd în 
agenda publică subiectele religioase cîntăresc mai 
greu (de exemplu, în cazul Tanacu) şi atunci alocăm 
mai multe pagini acestor subiecte. Cît despre comu- 
nismul din România credem că sînt încă foarte multe 
de spus. Cercetările asupra acestei perioade sînt abia 
la început. Totuşi, prin mărturiile unor foşti deţinuţi 
politici, prin documentarele şi analizele asupra uni- 
versului concetraționar, prin martirologiul publicate 
în ROST, încercăm să le oferim cititorilor noştri o 
imagine corectă asupra a ceea ce a însemnat comu- 
nismul în România. 


Adevărul în BOR 


„Interesant că ROST există. Să vedem cât de 
mult. Sau, cel puţin, cât de mult va lăsa BOR ca revista 
să existe. Aceste comentarii (referindu-se Ia textele 
despre cazul Tanacu - n. red.) nu sînt oare mascări 
ale unei răzvrătiri? De cînd există oare cuvîntul liber 
într-o biserică ortodoxă? Şi de cînd el e acesibil... mu- 
ritorilor de rînd. Oricum... Doamne ajută! Veţi avea 
nevoie“ - ne scrie „Dade“ pe forumul nostru de pe 
Internet. 


Revista are doi ani şi optluni de apariţie neîntre- 
ruptă şi întotdeauna a fost critică, nu de dragul criti- 
cii, ci în nădejdea grabnicei îndreptări. 

ROST nu este o publicaţie subordonată Biseri- 
cii Ortodoxe Române sau finanțată de Biserică. Aşa- 
dar, nu este obligată să facă o anumită politică a 
ierarhiei bisericeşti, dar asta nu înseamnă că ROST 
caută să fie cu orice preţ pe poziţii opuse față de 
ierarhie. Încercăm să fim cât mai obiectivi cu putinţă, 
apreciind ce se cuvine şi criticînd atunci cînd e cazul. 

Pe de altă parte, ca români ortodocşi, facem 
parte din Biserică. Deci, poţi să te minunezi cât vrei, 
se poate spune adevărul în BOR. (ROST) 





anul IIl e nr. 32 


INIŢIATIVE 





Clubul cititorilor 
revistei ROSI 


ROST organizează un Club al cititorilor săi, în 
cadrul căruia aceştia să se întilnească periodic, să 
dezbată problemele reale ale actualități, să-şi 
exprime public punctele de vedere, să se împriete- 
nească şi să încerce să schimbe ceva în bine în 
România. Sîntem convinşi că, adunaţi în jurul revis- 
tei ROST, cuvîntul nostru, al tuturor, redactori şi 
cititori, îşi va face simțită puterea. 

Formalităţile sînt reduse la minimum, iar cali- 
tatea de membru al Clubului vă dă drepturi, fără să 
vă impună obligaţii (nu există cotizaţie, nu sînteți si- 
liți să participaţi la vreo acţiune etc). 


Cum deveniți membru 


e Abonaţii revistei devin automat membri. 

* Cititorii care nu au abonament la ROST, dar 
doresc să fie membri ai Clubului, trimit o cerere (în 
care vor specifica numele şi prenumele, adresa pentru 
corespondență, virsta, numărul de telefon și adresa de 
e-mail). Cererea poate fi trimisă în orice moment prin 
e-mail, la romfest21 Oyahoo.com, sau prin poştă, pe 
adresa Revista ROST, OP 66, CP 62, Bucureşti. 

e Calitatea de membru se certifică printr-o 
legitimaţie pe care o veţi primi în 30 de zile de la 
depunerea cererii. 


Drepturi 


e Membrii Clubului sînt invitaţi din timp, în 
mod expres, la toate manifestările publice ale revis- 
tei ROST şi ale asociaţiei care o editează. 

e Membrii Clubului beneficiază de reduceri la 
materialele promoţionale (şepci, tricouri, insigne). 

e Membrii Clubului vor fi invitați la întrunirea 
lunară a secţii locale ale Clubului. 


Iniţiatorii secţiilor locale 


O persoană, care doreşte să iniţieze o secţie 
locală a Clubului, trebuie să parcurgă următoarele 
etape: 


* Trimite redacţiei o scrisoare de intenţie (în 
care va spune şi la ce manifestări se gîndeşte să orga- 
nizeze în secţia Clubului) şi un curriculum vitae. 

e Va fi contactată în termen de şapte zile de 
către o persoană din redacţie, care îi va propune o 
dată de întîlnire cu directorul publicaţiei. Aceasta 
numai dacă oferta sa a fost acceptată de redacție. În 
caz contrar, nu este contactat. 

0 Va avea o discuţie cu directorul revistei, în 
urma căreia acesta va decide dacă îl împuterniceşte 
să organizeze secţia Clubului. 

Aşteptăm propuneri de colaborare în acest sens 
din cât mai multe oraşe. Dorim ca în scurt timp să 
deschidem secţii ale Clubului în Buzău, Brăila, Cluj, 
Craiova, Deva, Focșani, Piatra Neamţ, Piteşti, Plo- 
iești, Rîmnicu Vilcea, Miercurea Ciuc, Satu Mare, Si- 
biu, Stintu Gheorghe, Suceava, Timişoara. 


Activitatea clubului 


e Va promova revista ROST. 

e Va organiza lunar întruniri ale cititorilor în 
localităţile de domiciliu ale acestora. În aceste 
întruniri vor fi dezbătute teme de interes general, de 
[a influenţa religiei în societate Ia istoria culturii, dar 
şi chestiuni legate de actualitatea dureroasă, de la 
efectele unor măsuri ale guvernului la consecințele 
reale ale posibilei „integrări europene“ a României. 
La aceste întruniri vor fi invi- 

tate  perso- 
nalități mar- 
cante ale vie- 
ţii culturale, 
ș religioase şi 
politice, locale 
sau din ţară. 
îî Dezbaterile vor 
fi relatate în re- 
vista ROST. 

e Va sprijini 
distribuirea revis- 
tei ROST. 








anul IIl e nr. 32 





ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





N Ş | 

| a : (eul 
Tre. Ra 
pt 





Fapte, vorbe, ginduri 


Conferinţă despre Ortodoxia 
în Europa 

Luni, 10 octombrie a.c., începînd cu ora 
17.00, în Sala de festivități a Liceului „Andrei 


ema Romfest 
XXI şi revista 
ROST au 
organizat 
conferința publică 
„Ortodoxia în 

Îi Europa“. Au 

sl conferenţiat Pr. Dr. 
Cornel Toma, 

| despre „Teologia 
Părintelui Stăniloae 
bazată pe relaţia 
dintre persoană şi 
mei comuniune“ şi 

=€: publicistul Răzvan 
Codrescu, despre „Ortodoxia românească în 
contextul secularizării“. Vom reveni cu o cronică 
amplă de la această manifestare. 


FU pe 


A fost achitat primul „extremist“ 
al ţării 

Profesorul braşovean Grigore Opriţă a scăpat 
de puşcărie. În 2003, el a fost condamnat la doi 
ani de închisoare pentru propagandă naționalist 
şovină. Era pentru prima dată cînd se dădea o 
sentință pentru delict de opinie, Opriţă fiind 
considerat primul extremist dovedit al țării. Însă, 
judecătorii de la Curtea de Apel Braşov, oameni 
cu scaun la cap, l-au achitat, la jumătatea lunii 
trecute. Astfel a fost desființat aberantul 
rechizitoriu întocmit de un procuror politruc. 
Reamintim că, printre altele, lui Opriţă i se găsise 
o vină în faptul că avea în casă cărți despre 
mişcarea legionară, volume apărute legal, la 
edituri legale şi vindute pe piaţă cu respectarea 
legilor în vigoare. Mai rău ca pe vremea 
comuniştilor. ROST La apărat pe Opriţă, în 
timpul scandalului acuzării sale, arătînd că acesta 
are dreptul la libertate de exprimare, ca orice alt 
cetățean român. 


„Fundamentele creştine“ 
ale UE 

O dezbatere organizată, la Palatul Patriarhiei, 
de Grupul de Iniţiativă pentru Promovarea 
Imaginii României, i-a dat prilejul Prea Fericitului 
Părinte Patriarh Teoctist să facă o afirmaţie cel 
puţin discutabilă. Prea Fericirea Sa a declarat că, 
deşi Constituţia Uniunii Europene nu se referă 
nici la rădăcinile creştine comune ale statelor 
europene, nici la „prezența lui Dumnezeu în 
lume“, UE este totuşi clădită pe principii şi valori 
creştine, ceea ce face ca „Evanghelia să fie vie în 
lucrarea sa“. N-am descoperit care ar fi acele 
valori şi principii creştine. Ba, dacă ne-am lua 
după unele acţiuni dirijate de Bruxelles, am zice 
că această construcţie suprastatală încă nu şi-a 
găsit atât de mult căutatul „suflet“ - invocat şi de 
PF Părinte. Aşa că nu ne rămîne decît să ne 
întrebăm din ce s-o fi născut afirmaţia 
Întâistătătorului Bisericii noastre: este 
dezinformat, ori vrea să arate că BOR este 
pro-integrare, găsindu-i UE virtuţi nebănuite? 


25 de ani de la plecarea lui 
Pamfil Șeicaru 

La 20 octombrie a.c. se împlinesc 25 de ani 
de la trecerea lui Pamfil Şeicaru la cele veşnice. 
Marele jurnalist va fi comemorat la Mănăstirea 
Sfinta Ana din Orşova, ctitoria sa. Rămăşițele 
pămînteşti ale lui Pamfil Șeicaru vor fi 
transferate de la Cimitirul „Sf. Vineri“ din 
Bucureşti şi înhumate în pronaosul 
bisericii 
mănăstirii. 
Apoi va avea 
locun 
colocviu pe 
tema „Pamfil 
Şeicaru - 
personalitate 
de primă 
mărime a 
României 
secolului al 
XX-lea“. 








anul IIl e nr. 32 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Opriţi-l pe Onişoru! 

Gheorghe Onişoru, şeful Consiliului Naţional 
pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), 
încearcă să desăvirşească opera tandemului de 
groază PSD-PRM de blocare a accesului la dosarele 
fostei poliții politice. După ce Legea Ticu a ieşit 
ciuntită ca vai de ea, am sperat că măcar va fi 
aplicată. Demersul CNSAS de deconspirare a celor 
care au făcut poliție politică părea a fi realizabil 
cu un liberal în fruntea instituției, recte Onişoru 
(numit de PNL). Numai că în anii de guvernare 
PSD, din motive numai de el ştiute, Onişoru a 
deprins metodele bolşevice de ocultare a 
adevărului. Şi a făcut jocul SRI - interesat şi el în 
a ţine sub obroc cît mai mult dosarele întocmite 
de oameni care fac parte încă din structurile sale. 
Mai întâi, Onişoru a consimţit la amînarea perma- 
nentă a predării dosarelor de către SRI. Pe urmă, 
strîns cu uşa de Băsescu şi de o decizie a 
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), 
Onişoru a făcut astfel încât preluarea în regim de 





= 

A. 
urgență a dosarelor să fie fără folos. Pentru că 
dosarele (în mare parte) au fost date CNSAS de 
către SRI, nu însă şi evidenţa lor, ceea ce le face 
inutilizabile deocamdată. În plus, îi obligă pe 
specialiştii de la CNSAS să preia dosarele filă cu 
filă (pentru a înregistra ce conţin), ceea ce 
presupune o muncă de Sisif şi amînarea accesului 
la dosare cu ani de zile. 

În cele din urmă, Onişoru a scos din mînecă 
un nou regulament de acreditate a cercetătorilor 
- cum sînt numiţi cei care primesc permisiunea să 
studieze dosarele de la Securitate -, care îi 
împiedică pe jurnalişti să mai publice ceva din 
dosarele fostei poliţii politice. Mai mult, acelaşi 
Onişoru intenţionează să desființeze Direcţia de 
Cercetare a CNSAS, cea care are menirea de a 


studia dosarele de la Securitate şi de a dezvălui 
felul în care au fost urmăriți şi reprimaţi toţi cei 
care s-au opus regimului comunist. De altfel, 
Direcţia de Cercetare a dat publicităţii sute de 
lucrări pe această temă şi a organizat numeroase 
dezbateri şi expoziţii. 

Iată de ce, acest Onişoru, cu rang şi leafă de 
ministru, care şi-a trădat misiunea, trebuie demis. 
Sau, în cel mai rău caz, el nu trebuie să mai 
primească un nou mandat din partea 
Parlamentului, în primăvara anului viitor. 


Dumnezeu să-i odihnească! 
Recent, am 
pierdut două 
personalităţi 
marcante ale vieții 
culturale şi reli- 
gioase de la noi. 
Alexandru 
Paleologu şi 
Mitropolitul 
Antonie Plămădeală 
au plecat la 
Domnul. 
Doi oameni în care 
tinerii şi-au găsit 
modele 
şi sprijin. 
Dumnezeu să-i ierte şi 
să-i odihnească, iar pe noi să ne învrednicească 
de a le cinsti memoria mai mult decît 
le-am cinstit prezenţa! 





Să nu uităm 
„Experimentul Pitești“ 

În perioada 26 - 28 septembrie a.c. s-a 
desfăşurat la Piteşti al III-lea Simpozion 
Internaţional despre „Experimentul Criminal 
Piteşti - Reeducarea prin tortură“. 

Organizatorii evenimentului au fost Primăria 
Piteşti, Fundaţia Culturală „Memoria“ - Filiala 
Argeş, Asociaţia Foştilor Deținuți Politici - Filiala 
Argeş, Institutul Român de Istorie Recentă 
Bucureşti, Muzeul Judeţean Argeş. Organizatorii 
au arătat „că este o datorie patriotică aducerea la 
lumină a noi mărturii, fapte şi documente despre 
curajul, vitejia şi jertfa celor care au luptat contra 
bolşevizării României“. Astfel de acţiuni ar trebui 
să se înmulțească, iar parte dintre ele să aparţină 
instituţiilor statului. La această oră, statul nu 





anul IIl e nr. 32 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 








acordă importanța cuvenită istoriei românilor din 
timpul terorii comuniste. Doar o serie de ONG-uri 
mai acţionează pentru dezgroparea cumplitelor 
abuzuri la care a fost supus un popor întreg 
vreme de 45 de ani. 


Ortodoxia, integrarea 
şi terorismul 
Preşedintele Traian Băsescu a declarat, după 

vizita în Turcia din septembrie, cînd s-a întîlnit şi 
cu Patriarhul 
Ecumenic de 
Constantinopol, 
Bartolomeu I: 
„Ortodoxia este 
parte a spaţiului 
european şi trebuie 
să valorificăm acest 
avantaj al 
Ortodoxiei în 
procesul de 
integrare în 
Uniunea 
Europeană“. După 
ce a identificat în 

n ici „A Ortodoxie unatual 
integrării într-o Europă Occidentală în care 
confesiunile predominante sînt catolicismul şi 
protestantismul, preşedintele a găsit soluția 
pentru combaterea terorismului: „Este necesară o 
coagulare a religiilor în educarea populaţiei, 
pentru ca terorismul să nu mai poată fi atribuit 
vreunei religii şi pentru ca impactul ideologiei 
teroriste să fie combătut prin credibilitatea de 
care se bucură Biserica“. Cîteodată mă întreb dacă 
Băsescu e naiv sau doar populist. 


Comemorarea lui 
Ioan Alexandru 

Asociaţia Pro-Vita - Braşov a organizat, la 23 
septembrie, la Muzeul Ţăranului Român, proiecția 
filmului documentar „Mai presus de moarte, în 
Iubire“, dedicat operei şi memoriei poetului loan 
Alexandru. În acest fel au fost comemoraţi cei 
cinci ani de a trecerea poetului la cele veşnice. 

Ioan Alexandru (pe numele adevărat Ion 
Şandor) s-a născut la 25 decembrie 1941, în satul 
Țopa Mică, judeţul Cluj, într-o familie de țărani. A 
absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti (1968) 
şi a făcut studii de specialitate în RFG (1968- 
1972), ocupîndu-se, în special, de filozofie şi limbi 


clasice. A debutat editorial cu volumul „Cum să vă 
spun“ (1964). Poetul a asigurat în literatura 
contemporană linia liricii filosofice, modelată în 
spirit eminescian. Opera sa este cuprinsă în peste 
30 de volume. Printre premiile cu care a fost 
distins se numără şi cel al Uniunii Scriitorilor 
(1965) şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti 
(1981). După 1980, s-a înscris în PNŢCD, fiind 

ales şi deputat de Hunedoara (1990-1992 

şi 1992-1996). 


„Le Figaro“ descoperă 
România profundă 

După un periplu de şapte zile la mănăstirile 
din nordul Dobrogei şi la schiturile din Delta 
Dunării, jurnalistul Leopold Sanchez de la „Le 
Figaro“ consideră că este necesar ca Europa să-i 
cunoască pe români cu adevărat. „România poate 
revoluţiona viaţa spirituală a Europei“ a spus el la 
o întîlnire cu scriitorii participanți la „Zile şi nopți 
de literatură“ de la Constanţa. 

„Românii au credință statornică, au o viață 
autentică. În România, simţi că trăieşti armonios, 
cu trup şi suflet, nu numai trupeşte. Consumismul 
european a fost sancționat de votul negativ dat de 
francezi Constituţiei Europene. Societatea în care 
omul se simte întreg, în care nu este cultivat 
materialismul, este aceea de care astăzi avem 
nevoie mai mult ca oricând. Nu trebuie să uităm 
nici o clipă că o societate este cu atât mai trainică 
cu cât moralitatea membrilor ei este mai aproape 
de Dumnezeu. 


omu bi dara at tt 









[d semn plufrd Pesrennatioee | 





La tour EafYel silluzmine ava 

Me, Myself & I de laser place un coneen. 
exceptionnei de Lorie 

Le Melting Blog fete 

j 'hui son 1006 








Le cours de action de Me, 
1 atteint des somntets ă Wal 











anul IIl e nr. 32 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Europenii apuseni trebuie să împărtăşească 
spiritul pacifist şi dragostea față de semeni care 
izvorăşte din credința creştin ortodoxă existentă 
în acest spaţiu de aproape 2000 de ani“, 

a declarat Leopold Sanchez. 


Părerea proastă despre sine 
a românului 

Un recent sondaj de opinie, făcut de IRSOP, 
arată că românii se cred inferiori europenilor, iar 
acest lucru îi face nefericiţi. În ceea ce priveşte 
profilul românului mediu față de europeanul 
mediu (noţiune aiuristică folosită în studiu, ca şi 
cum România ar fi pe alt continent), românii se 
consideră mai puţin organizați şi eficienți, dar şi 
mai puțin morali decât europenii. Majoritatea 
celor chestionați apreciază că sînt la fel de 
inteligenţi ca europenii, dar mai puţin competenți 
şi cu un nivel al încrederii în sine mai scăzut. 

În schimb, românii spun că sînt mai afectuoşi 
şi mai vorbăreți. 

Majoritatea românilor intervievaţi apreciază 
că sînt la fel de toleranţi şi generoşi ca europenii 
şi că pot lucra în echipă la fel ca aceştia. 

Potrivit studiului, românii cred că 
europenilor le pasă mai mult de ceilalți, sînt mai 
politicoşi, cinstiți, disciplinați şi mai democrați. 

Ca să vezi ce face propaganda din om! Acum, 
sigur că e bun spiritul autocritic, dar nici chiar 
aşa. Şi-apoi, de unde viziunea asta idilică 
despre europeni? 


Abolirea căsătoriei în Suedia 

Un nou partid înființat în Suedia, 
Iniţiativa Feministă, are în platforma electorală 
abolirea căsătoriei. Gruparea se aşteaptă să 
primească aproximativ 20% din sufragii la 
următoarele alegeri. Reprezentantele partidului 


Editorial 


Motivația lui Goma este de bun-simţ; dacă statul 
se implică pentru aflarea adevărului despre holo- 
caustul evreilor (care, potrivit Comisiei Wiesel, ar fi 
făcut sute de mii de victime), atunci va fi cu atit mai 
interesat de dezvăluirea grozăviei holocaustului 
roşu contra românilor (care, după Cicerone loani- 
țoiu, ar fi făcut trei milioane de victime). 

Propunerea lui Paul Goma vine puţin înainte ca 
o inițiativă oarecum similară, a unei organizații 
neguvernamentale, aflată în lucru de cîteva luni, să 


spun că prima măsură pe care o vor lua cînd vor 
ajunge la putere va fi desființarea căsătoriei, 
întrucît aceasta nu înseamnă dragoste, 

„ci proprietate“. „Noi vrem să promovăm 
coabitarea, indiferent de sex sau de numărul 
persoanelor implicate într-o relaţie“, 

a declarat Tiina Rosenberg, fondatoarea 
partidului. Cu alte cuvinte, feministele vor 
să distrugă familia, iar în loc să pună traiul 
animalic, în care relaţiile intime între 
persoane de acelaşi sex, ca şi sexul în grup 
să fie îngăduite de lege şi, prin extensie, de 
morala publică. Mare Ţi-e grădina, Doamne! 


Parlament unicameral 
şi republică prezidenţială 

Traian Băsescu se joacă după poftă cu restul 
politicienilor şi cu jurnaliştii, aruncând, la răstim- 
puri câte o temă de discuţie, cum ar azvirli un os 
cîinelui. Şi haita se repede să despice firu-n patru. 
Parlamentul a luat foc şi presa s-a isterizat, 
mai zilele trecute, în fața unor noi propuneri 
prezidenţiale: Parlamentul unicameral şi 
reducerea numărului de parlamentari. 
Motivul e simplu şi decent: n-avem bani 
de cheltuit cu atâţia trîntori şi nu are rost 
să existe două camere ale legislativului care 
să facă acelaşi lucru. 
Analiştii neamului şi politrucii momentului 
au sărit ca arşi, spunînd că Băsescu are tendinţe 
dictatoriale, că vrea republică prezidenţială, că 
este inconştient etc. Noi credem că de data 
asta Băsescu are dreptate. N-ar fi rău 
un Parlament unicameral, cu maximum 
200 de aleşi, iar republica să devină prezidenţială, 
ca să se termine odată circul luptelor dintre 
preşedinţi şi premieri care durează 
din '90 încoace. 


(urmare din pagina 3) 


fie lansată public. Este vorba despre proiectul asoci- 
ației Romfest XXI - editorul revistei ROST - pen- 
tru întemeierea unui Memorial al Suferinţei Româ- 
neşti în Bucureşti, alcătuit dintr-un muzeu, un Insti- 
tut pentru Studierea Istoriei Românilor sub Dicta- 
tură şi o editură. Pentru edificarea acestui Memorial 
nădăjduim într-un parteneriat public-privat, rod al 
înțelegerii de către guvernanți a rostului cunoaşterii 
istoriei noastre recente. 
Iată că modelul Goma face prozeliți. 





anul IIl e nr. 32 


ROST 


REPERE 





Doi poeţi mesianici: 


Octavian Goga și Aron Cotruș 


Răzvan CODRESCU 





mai mare măsură de mentalitatea şi sensibili- 

tatea noului secol, Aron Cotruş ne apare, din 
perspectiva urmărită aici, drept marele poet al dez- 
mărginirii mesianice, capabil să-şi ridice nota de arde- 
lenism sentimental la înălțimea şi exigenţele unui des- 
tin pan-românesc, cu ameţitoare deschideri spre 
„miine“ şi spre „departe“ (două cuvinte de largă 
ocurență în poezia cotruşiană), fără poncifele şi com- 
plexele generaţiilor moderne anterioare. E ca şi cînd 
Goga ar fi fost, în ordinea poetică, doar un înainte- 
mergător, menit să boteze în „unda căruntă“ a Oltului, 
ca într-un alt Iordan, conştiinţa mesianică națională 
(Oltul leagă geografic, dar şi simbolic Transilvania de 
Vechiul Regat), pentru ca aceasta să se poată angaja 
(discursiv şi nu numai) într-o nouă vîrstă creatoare şi 
soteriologică, pe care Cotruş o binevesteşte cu patosul 
unui „Prometeu devorat de propriile-i năzuinți“ 
(Perpessicius), într-un limbaj poetic înnoit pînă la 
ostentaţie, deliberat provocator şi bolovănos, în- 
truchipînd parcă, inclusiv la nivel eufonic, categoria 
estetică a „stihialului“. Dacă mesianismul poetic al lui 
Goga îl putusem defini ca pe unul „elegiac“ şi „provin- 
cial“, mesianismul poetic al lui Cotruş ar putea fi definit 
(cu alte două cuvinte foarte dragi poetului) drept unul 
„năprasnic“ şi „imperial“, de o forță vizionară unică în 
poezia noastră contemporană. 

Poate că bucata „Pleacă, paharnic!“, inclusă în 
volumul de Versuri din 1925, îl caracterizează cel mai 
bine, reprezentînd deopotrivă o ars vivendi şi o ars 
poetica: Pleacă, paharnic!/ Nu-s voievod destătarnic,/ 
nici despot muieratic şi darnic...// Doruri ce-n veci nu 
adorm/ mă-ncing, nu mă lasă să dorim,/ mă-mping spre 
tot ce-i enorim...// În sufletul meu un străinu-i/ ce vrea 
să-l izbesc, să-l învinui,/ să-l calc în picioare,/ să-l 
Chinui...// Aş vrea să urc, să cresc, să mă-mbăt/ de pis- 
curi, de-azur, de omăt,/ şi-ntregului cer să m-arăt..// 
Marginile în mers să le-nving,/ sufletul lumii s-ating/ cu 
gîndu-mi: lunatic paing... // Bivoli de Hăcări să-njug/ la 
Iacomul veacului plug... Toate tendinţele urieşeşti ale 


C u 10 ani mai tînăr decît Goga şi determinat în 


poeziei cotruşiene (G. Călinescu vorbea de „un baroc al 
giganticului“2) clocotesc în craterul acestui poem, gata 
să erupă ca o lavă incandescentă: dorurile neadormite, 
tentația enormului, volbura pasională, evaziunea spre 
piscuri ameţitoare, dez-mărginirea, opintirea pe braz- 
dele veacului... Ar însemna o simplificare pripită a lu- 
crurilor să considerăm toate acestea doar un reflex al 
„modei poetice“ expresioniste, cu acea supralicitare 
estetică a vitalismului de tip nietzscheian; le întîlnim la 
noi, în epocă, şi la Blaga, Barbu, Crainic etc., dar nicăieri 
atit de organice eului liric şi expresiei lui verbale. Trei 
factori se întîlnesc fericit în insolita aventură a liricii 
cotruşiene: temperamentul vulcanic al poetului, efer- 
vescența națională a epocii şi gustul neoromantic al ex- 
presionismului (nu fără anumite tangenţe cu „pariul“ 
istoric al fascismului, mai ales în varianta lui germană). 

Mesianismul acesta de avînturi „pretutindenare“ 
nu poate fi însă înțeles adecvat decit pe fondul româ- 
nesc al epocii. Aron Cotruş, după începuturi mai 
degrabă greoaie („Arune, Arune, fă versuri mai bune!“, 
i-ar fi răspuns Goga cîndva, la poşta redacțională a 
Luceafărului), s-a impus ca poet în perioada întregirii şi 
resurecției naționale de după primul război mondial. 
Dacă Goga fusese tribunul strict al Ardealului obidit, 
Aron Cotruş se vrea tribunul descătuşat al României 
Mari, prinzând în fulgerarea versurilor sale năzuințele 
cele mai intime şi mai trufaşe ale „românismului“ 
asumat pînă la ultimele lui consecințe. EI reflectă poet: 
ic starea de spirit reală a epocii, aşa cum anima ea mai 
ales generaţia tînără (şi îndeosebi mediile universitare, 
în care s-a şi născut mișcarea național-creştină a 
legionarismului, care, înainte de a fi un front politic 
„reacţionar“, a fost o formă de asumare eroică a 
momentului istoric, de autodepăşire în direcția unei 
„schimbări la faţă a României“ pe care nimeni n-a mai 
trăit-o în istoria noastră cu atita zel constructiv şi cu 
atita fervoare jertfelnică): „marea unire“ a românilor 
schimbase simţitor harta politică a Europei orientale; 
românii nu mai erau un popor fărimiţat şi dependent 
oficial de marile imperii, ci o naţiune puternică şi 
liberă, mîndră de glorioasa ei împlinire şi frământată de 
avinturile unei eroice tinereți. La asemenea răscruci ale 


1 Prima parte a acestui studiu, cu cadrul general al problemei şi cu prezentarea mesianismului poetic al lui Goga, a apărut anul 


acesta, în nr. 24 al revistei ROST (închinat lui O. Goga). 


2 Recunoscînd în poetul ardelean „un talent incontestabil, suferind doar de excesele lui“ (cf. Istoria literaturii române..., 


ed. cit. p. 841). 





10 


anul IIl e nr. 32 


REPERE 


ROSI 





istoriei, încrederea în sine a naţiunilor cunoaşte salturi 
spectaculoase, orgoliile se umflă şi sentimentul unei 
mari „misiuni istorice“ se trezeşte în sufletele „ilumi- 
nate“. Visurile de viitor colectiv, exaltările mesianice, 
iau pe acest fond dimensiunile cele mai îndrăzneţe (se 
poate scrie un studiu întreg numai despre obsesia ide- 
alizantă a zilei de „miine“ în poezia lui Aron Cotruş, 
care-şi intitulează chiar Miine volumul din 1928), ca în 
finalul apoteotic al cutărui poem cotruşian (Eminescu, 
1939); ...creşte-vor mutîndu-și mereu, ca-n vis, pietrele 
hotarului, / c-ostași vioi,/ cu pluguri noi,/ cu cîntece nă- 
valnice,/ cu rumenă piine,/ imperiale, Româniile 
năprasnice de dincolo de miine... 

După asemenea momente seducătoare de roman- 
tism național (fără de care istoria ar fi insuportabil de 
searbădă!), de regulă spiritele se liniştesc treptat, întor- 
cîndu-se la „realism“, iar viața națională intră pe un 
făgaş normal, trăindu-şi maturitatea pe deasupra 
tumulturilor de ieri. Din păcate, nouă, ca naţiune, nu 
ne-a fost dat să trăim această aşezată normalitate, căci a 
venit în urmă tăvălugul bolşevic, care a pus între paran- 
teze orice formă de continuitate istorică. 

Aron Cotruş a fost, prin urmare, copilul fidel al 
vremii sale, deopotrivă mărețe şi contradictorii. EI tre- 
buie raportat negreşit la ea, dar fără să rezulte de aici 
Că, 0 dată întoarsă roata istoriei, poetul ar fi ieşit din 
sfera noastră de interes, rămînînd doar oglinda nostal- 
gică a unei epoci revolute. Marile proiecții mesianice, 
chiar cînd ating utopia, rămîn, în veşmîntul lor poetic, 
repere de idealitate eternă. 

Mesianismul poetic al lui Goga era expresia unei 
istorii „bătrâne“, înţelepțite în suferința milenară, ştiind 
că împlinirile se dobîndesc greu şi că nu trebuie să rîv- 
neşti mai mult decât „se cuvine“. Vizionarismul mesia- 
nic al lui Aron Cotrug este expresia unei istorii „tinere“ 
(cea a României Mari), de un teribilist dispreț al cum- 
pătării, fără experienţa înfrângerilor tragice (ce nu vor 
întârzia să vină!) şi cu convingerea - măreaţă, dar naivă 
- că nimic nu este prea mult şi prea devreme, că totul 
trebuie pe dată asaltat şi proiectat la scară absolută. 

Cât despre „schimbările la față ideologice“ pe care 
Călinescu (şi nu numai el) i le reproşa lui Cotruş încă de 
Ia începutul anilor '40, ele nu sînt, la o privire mai aten- 
tă, decât impresia falsă pe care o lasă această „tinerețe 
mesianică“ bintuită de toate ispitele, dar deplin con- 
secventă cu sine în marea ei dorință de realizare ple- 
nară şi imediată. Mitul prost al „versatilismului politic“ 
al poetului Cotruş (socotit de unii, în pripă, drept un soi 
de Adrian Păunescu al perioadei interbelice) trebuie cu 
necesitate abolit, pentru a putea ajunge Ia înțelegerea 


poeziei cotruşiene prin ea însăşi, iar nu prin schemele 
noastre ideologice. „o, Pătru Opincă“ nu este o poezie 
„comunistă“ (cum nu-i comunistă „Ridică-te, Gheorghe, 
ridică-te, Ioane...“ a lui Radu Gyr), nici „Cînt Omul“ (fie 
că poetul îl va fi avut în vedere pe Codreanu sau nu) nu 
este o poezie „fascistă“: ele nu sunt decit expresii poeti- 
ce ale problematicii şi aspirațiilor unei lumi complexe şi 
paradoxale, pe care Goga o definise, foarte inspirat, 
prin metafora „mustului care fierbe:... 

Cel mai bine îl caracterizase pe Aron Cotruş, încă 
din 1938, regretatul Ovidiu Papadima (cronicarul lite- 
rar al Gândirii): „Dacă sensibilitatea te izolează de real, 
ancorîndu-te în reverie, energia te înrădăcinează în 
colectiv şi te împinge către manifest. Şi d-] Cotruş nu e 
un senzitiv, ci un voluntar în creaţia sa literară. De 
aceea, ea nu-şi ajunge sieşi ca o lume, ci creşte din lume 
şi se îndreaptă către lume. Orientată de o concepție pre- 
cisă şi severă despre menirea poetului ca glas al vremii 
sale, nu ştii ce să distingi mai lămurit în ea: ceea ce 
această concepție a dat ca structură temperamentului 
poetic sau ceea ce din acest temperament şi-a găsit 
îndreptățirile într-o ideologie poetică potrivită. Oricum, 
aşa cum €, poezia d-lui Cotruş, renunțînd de la început 
la lumea ei proprie, a devenit unul dintre cele mai pu- 
ternice şi mai impresionante seismografe ale lumii 
noastre. În curba amplă a evoluţiei sale, atât de răspicat 
ondulată în zbuciume, de la social la etnic, închide mult 
din însăşi urma dureroasă şi patetică a drumului spiri- 
tualităţii noastre de la război [1918 - n. n.] pînă azi“. 

Din nefericire, acest „mistic“ şi „vizionar“ al 
„românismului“ a fost nevoit să-şi trăiască departe de 
țară - şi cu tot gustul amar al eşecului - ultima parte a 
vieții: mai întîi în Spania (unde va scrie o frumoasă 
Rapsodie iberică, după ce pe vremuri dăduse o Rapso- 
die dacă... apoi în Statele Unite (unde se şi află înmor- 
mântat, la Detroit). Unii şi-l amintesc, în ultimii săi ani, 
ca pe un Anteu care-şi pierduse vlaga prin despărțirea 
de sînul matern. Printre ultimele lui versuri - ce degajă 
o evidentă oboseală existențială şi stilistică - figurează 
şi acestea (dintr-un amar „Psalm românesc“): Ruptu-mi- 
am, Doamne, drum prin nămeți şi prin cuțitele vîntu- 
lui/ copilandru, cu crucea de toc a cuvîntului.../ 
Carpaţii trecutu-i-am peste vămile cucului,/ cu pasul 
fără de popasuri al haiducului.../ Fermecat ca-n poveşti 
de țara doinei şi-a visului, apucatam drumul întor- 
tochiat al proscrisului... [...] Azi. Aici, ngă groapa de 
fiecare zi a Soarelui,/ muşcat de cînii timpului, tîlharu- 
lui,/ cu inima sfişiată în crengile uscate ale cuvîntului,/ 
iată-mă, Doamne, gol şi singur, spre chilia cea strâmtă a 
mormîntului!... 


3 Recenzie la Aron Cotruş, Peste prăpastii de potrivnicie, în Gândirea, nr. 6/1938, p. 333. 





anul IIl e nr. 32 


11 


ROST 


REPERE 





Aron Cotruș, în amintire: 


Făceam parte amândoi din gruparea de la „Gândirea“ şi ne-am 
cunoscut acolo, în umbra luminoasă a lui Nichifor Crainic. Semăna 
cu personagiile pe care le cânta în versuri de piatră, parcă cizelat în 
cremenea din care-și făcuse model şi poezie. Recitam seara, 
împreună cu fratele meu şi cu prietenul nostru Sulică, versuri de 
Cotruş: „Stai şi-auzi cum latră/ Căţelul pământului“. Sau poemul 
închinat lui Horia, dar în special îmi plăceau versurile din tinereţe, 
pline de mister pământean, de legendă şi de noapte telurică. 


Vintilă Horia 





unui volum abia ieşit de sub tipar m-a impre- 

sionat, pentru că şi felul lui de a desena 
literele semăna cu poetul. Erau litere mari, puter- 
nice, caligrafiind o gândire abruptă şi țărănească, 
dreaptă, aşa cum drepți erau toţi scriitorii care, între 
1934 şi 1940, îmi erau într-un fel modele. ÎI invidiam 
din două motive: întâi pentru că ştia să trăiască în 
acelaşi timp în Țară şi dincolo de ea (era ataşat de 
presă cred că la Berna pe vremea aceea) şi pentru 
gloria poetică din care-şi făcuse aureolă pe care o 
purta în jurul frunții cu un fel de ciudată omenie şi 
chiar cu sfială. Vreau să spun că stătea drept în toate 
cele, aşa cum stătuse Eminescu, aşa cum stăteau 
Crainic, sau Blaga, Pillat sau Voiculescu, Adrian 
Maniu sau toți cei tineri care atunci începeau să se 
afirme. Generaţie după generaţie, poeții tineri aveau 
un ideal şi luptau în numele lui cu toată puterea ver- 
surilor şi a vieţii lor închinată poeziei şi pământului 
care-i adusese la lumină. Există o trecere vizibilă 
între pământ şi cer, o punte metafizică în aerul din 
jurul nostru, numită România, aruncată între un 
tărâm şi celălalt şi pe care umblau în lumina geniului 
românesc poeţii mai bătrâni sau mai tineri. Afară de 
numele minore, umbratece, ruşinate oarecum de 
ceea ce nu puteau fi, condamnate la o părelnică joacă 
cu greşelile existenţiale, toți ceilalți păreau scrişi, aşa 
cum era Cotruş de pildă, cu aceeaşi cerneală cu care 
fuseseră scrise cronicile, sau „Scrisoarea a treia“ sau 
„Viaţa la ţară“, sau atâtea alte lucruri care ne mişcau 
gândurile şi paşii prin acel început de viață. Făceam 
parte dintr-un miez profund şi cald care avea un 


p rimul autograf pe care mi l-a scris pe pagina 


“ apărut în revista „Carpaţi“ nr. 30/1981 





e LEE 
nume şi căruia eram decişi să consacrăm tot ce 
aveam mai bun, fără nici un fel de gânduri ascunse, 
fără nici un fel de ezitare sau de fățarnice jumătăți de 
măsură ideologică. Eram siguri că generaţia mea 
avea să spargă o limită şi că din tot ce se gândise şi 
făurise la „Dacia Literară“, la „Convorbiri“, la 
„Semănătorul“ şi la „Gândirea“ avea să se proiecteze 
pe universal o literatură românească valabilă pentru 
toată omenirea. Acesta a fost atunci rostul înte- 
meierii revistei „Meşterul Manole“, pe care Cotruş a 
înțeles-o de la început, pentru că făcea parte din pro- 
pria lui carne spirituală. 





12 


anul IIl e nr. 32 


REPERE 


ROSI 





ÎI întâlneam uneori pe Calea Victoriei, odată 
după ce mă întorsesem prima oară din Italia, în 
1938, ameţit şi entuziasmat, însemnat pentru tot- 
deauna cu marca frumuseţii din care abia mă 
desprinsesem, l-am însoţit pe Cotruş de-a lungul vi- 
trinelor, de la Teatrul Naţional până la „Cartea Româ- 
nească“ şi am vorbit de Perugia, de Assisi, de Flo- 
rența, de Roma şi de Veneţia, de Napoli şi de Capri, 
de Papini şi de Axel Munthe. EI ştia de mult ceea ce eu 
abia descoperisem. Zâmbea şi mă lăsa să mă descarc. 
Poate că atunci ceva nou s-a stabilit între noi, pentru 
totdeauna. Venea uneori la mesele „Gândirii“, în 
iunie, unde cinam, strânşi în jurul aceluiaşi țel. Ştiam 
cu toții, într-adevăr, că există o frumuseţe româneas- 
Că, gata să-şi ia zborul către restul lumii. 

După aceea, războiul ne-a împrăştiat pe toți, 
între închisori şi exiluri. Şi visul parcă se spărsese. 


AA VERB, 


LA E E oa 





Troiţa ridicată în memoria lui Aron Cotruș 


Însă din cioburi individuale, încetul cu încetul, 
acea frumuseţe care ne era țel şi ideal s-a refăcut, şi 
mâini harnice şi geniale i-au redat chip în limbi 
străine, pe meleaguri îndepărtate unul de altul aşa 
despărțite cum erau de focarul inițial. Matca stilis- 
tică a funcționat fără greş şi, pretutindeni, vreau să 
spun pe toate graiurile întrebuințate de scriitori 
români între 1948 şi până azi, a apărut acelaşi fel 
de a fi sau de a reprezenta ceea ce cineva a numit 
aşa de frumos la Paris „ființă românească“ în sen- 
sul heideggerian al cuvântului, pe care Blaga îl 
numise altfel, însă cu aceeaşi tărie esențială. De la 
Buenos Aires i-am scris şi mi-a răspuns. Mi-a trimis 
odată o ediție completă a lui Cervantes, pe care o 
am şi acum, apoi ne-am revăzut la Madrid, oraş în 
care s-au regăsit în acei ani de după război, într-o 
per oerisă polemică, Cotruş şi Busuioceanu, 
apoi Horia Stamatu şi cu mine, 
transformând capitala Spaniei într- 
un înalt spaţiu de cultură româ- 
nească. Scriam toți patru în româ- 
nă şi în spaniolă. Atât Cotruş, cât şi 
Busuioceanu, publicau cărți de ver- 
suri, comentate şi admirate de cri- 
tici şi de public, Stamatu scria la re- 
vista „Punta Europa“, una din pu- 
blicaţiile cele mai de prestigiu din 
Madrid, eu colaboram la ziare şi re- 
viste şi publicam primul meu vo- 
lum de eseuri în limba spaniolă, 
„Presencia del mito“. A fost un timp 
creator, construit pe marginea du- 
rerii, vreau să spun pe marginea 
unui exil pe care-l visam scurt şi fe- 
cund. A fost fecund, însă lung şi tra- 
gic. Cotruş a plecat în America, Bu- 
suioceanu a murit într-un sanato- 
riu, eu am plecat la Paris, Stamatu 
s-a dus în Germania. Însă Madridul 
se transformase într-un centru ro- 
mânesc, unul din marile locuri pe 
care s-a făcut cultură româneasca şi 
se face încă, una din acele oglinzi 
sufleteşti în care recunoşti propriul 
chip desenat pe alt chip mai mare şi 
protector, ajutor fără preţ în ore de 
disperare şi de dor. Vreau să spun 
Spania, ca soră şi îndemn. Cotruş 
înțelesese de mult această rudenie. 





anul IIl e nr. 32 


13 


ROST 


REPERE 


Întru pomenirea 
lui Aron Cotruş 
şi a portretelor lui lirice 


Io Aron Cotruş 


I0 Aron Cotruş, 
vrednic rumân, 
turmele mari de cuvinte îmi mîn 
prin Carpaţi româneşti şi, cu pumnul căuș, 
beau din Mureș, din Olt, din Tirnave... 
Surd îs la şoapte gîngave 
și-aud numai glasuri uriaşe 
de aspre mulțimi nevoiaşe, 
lasuri năprasnice, crunte, nebune, trutaşe, 
ale zilei de mine chemări şi porunci, 
peste munţii silhui, peste rîpile-adînci. 
Aud şi văd armate, 

Ia hotare visate: 
daco-române, flămînde, cumplite armate 
de Ioni uriași ce cu gîndul departe 
şti-vor să-ntrunte primejdii şi moarte, 
pentru Vin, 
pentru piine, 
pentru ziua de miine, 


EA 
E 


14 


pentru-al neamului împărătesc destin, 
pe care-l presimt, pe care-l aştept, 
cu doruri năvalnice clocotindu-mi în piept. 
Io Aron Cotruş, 
rumân de peste munți, 
din stirpea iobagilor trudnici şi crunți, 
cari nu se poticnesc pe nici un urcuş, 
furtunatec m-am născut să vestesc, 
în grai românesc, 
cu aspre cuvinte, 
străbune şi stinte, 
zboruri înalte spre-ameţitoare ținte. 
Istoria, moartea de-a curmeziș mi s-au pus, 
și nu m-au răpus, şi nu m-au răpus... 
Io Aron Cotruş, 
om cu pofte mari, 
mai calc mocăneşte prin munți legendari 
şi sfarm în măsele al vremii căluş! 


Pt. conformitate, 
Răzvan Codrescu 





anul IIl e nr. 32 


REPERE 


ROST 





Aron Cotrusș 


1891 — 


ron Cotruş s-a născut la 2 ianuarie 1891 în 
A Haşag, lîngă Sibiu, tatăl lui fiind preot. Ur- 

mează clasele gimnaziale la Blaj, liceul la 
„Andrei Şaguna“ din Braşov şi apoi cursurile Fa- 
cultăţii de Litere din Viena. 

Este redactor la revista „Românul“ din Arad şi 
„Gazeta Transilvaniei“ din Braşov. În timpul războiu- 
lui de întregire a neamului din 1916-1918 ajunge în 
Italia, unde lucrează pe lîngă Legația României din 
Roma. Întors în țară în 1919, îşi continuă activitatea 
publicistică şi devine membru al Societăţii Scrii-to- 
rilor Români. 

Lucrează pe rînd ca ataşat de presă la Roma, 
Varşovia, iar în timpul celui de al doilea război mon- 
dial, este secretar de presă la Madrid şi Lisabona. 
După război, se refugiează politic în Spania, deve- 
nind preşedinte al Comunităţii Românilor şi director 
la revistei „Carpaţii“. 

În 1957 se stabileşte în Statele Unite, în locali- 
tatea Long Beach din California, unde trăieşte pînă la 
sfirşitul vieţii. S-a bucurat de mare popularitate şi 
respect, în lumea exilului românesc, fiind recunoscut 
ca un poet talentat şi un mare luptător anticomunist. 

A plecat la cele veşnice pe 1 noiembrie 1961. Ră- 
măşitele sale pământeşti se află într-un cimitir din 
Detroit, sub o simplă placă de piatră. 


OPERA: 


m Poezii, Orăştie, 1911 

m Sărbătoarea morții, Editura „Concordia“, Arad, 
1915 

m Neguri albe, Alba-lulia, 1920 

m România, Braşov, 1920 

m Versuri, Biblioteca „Sămănătorul“, Arad, 1925 

m În robia lor, Arad, 1926 

m Mâine, Editura „Scrisul Românesc“, Craiova, 1928 

m /lolnap (Mâine), în limba maghiară, apărută la 
Arad, 1929 

m Strigăt pentru depărtări, Editura „lenci“, Timi- 
şoara, 1927 

m Printre oameni în mers, Sosnowiec, Polo- 
nia, 1933 (volum nepus în librării, devenit ra- 
ritate bibliografică). Ediţia a II-a în traducere 








anul IIl e nr. 32 


1961 


spaniolă de Gaetano Aparicio, Madrid, 
1945 

m loria, Ediţia l-a Varşovia, Polonia, 1935. Ediţia a 
II-a Brad, 1936 - Versek (volum de versuri în limba 
maghiară). Cluj, 1935 

m Culegere de versuri, Traducere în poloneză de 
Wladimir Lewic. Lwow, 1936 

m Țara, Editura „Rânduiala“, Bucureşti, 1937. 

m Minerii, Tipografia „Universul“, Bucuresti, 1937 

m Peste prăpăstii de potrivnicie, Editura „Tiparul 
Universitar“, Bucureşti, 1938. Ediţia a II-a în tra- 
ducere spaniolă de Gaetano Aparicio, Madrid, 
1941 

m Rapsodie Valahă, Madrid, 1940 

m Rapsodie Dacă, Editura „Fundaţiile Regale“, 
Bucureşti, 1942 

m Poema de Montserrat (în revista „Escorial“), 
Spania, 1949 

m Poemas, Edicion „Cultura-Hispanica“, Madrid, 
1951 

m Drumuri prin furtună, Madrid, 1951 

m Canto a Ramon Llull, Mallorca, Spania, 1952 

m Rapsodia Iberică, Editura „Carpaţii“, Madrid, 1954 

m Între Volga şi Mississippi, Editura „Carpaţii“, 
Madrid, 1956 

m Aron Cotruş - Opere complete, Editura „Dacia“, 

Madrid, 1978 (ediţie îngrijită de Nicolae Roşca). 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








Vedere de pe Centura Politicii 


Moromete de la Cotroceni 
faţă cu politica externă 


„Eu i-am facut, eu îi omor!“ - sună un aforism oferit de 
înțelepciunea ancestrală a românului bătut de nevoi, înainte 


să-l bată de tot feminismul legislaţiei europene. 


Tot ca un român bătut de nevoi reacționează şi președintele 
Traian Băsescu. Ar pune mâna pe par prin ogradă şi nu-l lasă 


Constituţia. Nu-l mai ascultă copiii și pace! 





Viorel Patrichi 





omnw Tăriceanu vrea să demisioneze - 
[) „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze“, ar com- 

pleta George Topârceanu. Şi domnu Tă- 
riceanu n-a mai divorțat, fiindcă inteligența politică a 
Alianţei se măsoară acum în... „boci“. Ce mai con- 
tează că vor păţi la fel ca țărăniştii, dacă nu-l ascultă 
pe Traian Băsescu, şi să facă urgent alegeri anticipate 
pentru a scăpa de „soluţiile imorale“? Este deja târ- 
ziu, dar încă se mai poate. Domnu Tăriceanu a adop- 
tat unitatea de măsură şi a adus-o pe Anca Boagiu la 
Ministerul Integrării, dacă „blonda norvegiană“ nu a 


corespuns. Poate că aşa „pater familias“ va fi mulțu- 
mit şi nu va mai cere iar alegeri anticipate. Nu ştim în 
câte străchini va călca Anca Boagiu. Aşteptăm. 

Dar ce ne facem, că nu aşteaptă şi ochioasa de 
Lavinia Şandru să numere străchinile? „Traian Băses- 
cu nu numeşte o femeie pe funcţia de ministru, dacă 
nu-i vede mai înainte chiloțeii“, a meditat Lavinia cu 
voce tare. Pe urmă, Sigur, „Vaaai, a fost o glumă, a fost 
o glumă!“, a repetat deputata trecută la PIN. Cum să 
nu-ți baţi copiii? Nu avea dreptate matrozul când a 
trimis-o pe Centura Politicii? Şi-apoi, cum să nu te 
întrebi de unde ştie Lavinia chestia cu... „chiloţeii“... 
Să meargă-n PIN, pe Centură! 


Licuricii și strategia ţării noastre 


Fiindcă de acolo, de pe Centură, se vede cel mai 
fain. Nu poți să citeşti toată ziua opera completă a lui 
Cărtărescu, sau meditaţiile din zborul săgeții lui HR. 
Patapievici. Uneori, simţi nevoia să 
fugi de la Cotroceni şi să intri sub 
punte cu băieţii ca să joci un barbut 
pe politica externă a României. Este 
chiar neconvențional, e altceva poli- 
tica lui Traian Băsescu. Mai ales că 
prietenul din Clubul lui Savonarola 
te plictiseşte prea mult: vine la poar- 
tă una-două cu căciula-n mână să-i 
dai bani de publicitate, iar tu-i dai 
altceva. Din belşug, să-i ajungă! N-a 
vrut să-i dea contracte, atunci priete- 
nul specializat în etică şi morală jur- 
nalistică l-a pictat la gazetă. Uite ce-a 


a 
D 
E 
=] 
=) 
| 
[=] 
[==] 
[=] 
3 
E 





anul IIl e nr. 32 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





zis preşedintele patriei, că, decât să facă bucuria 
unor licurici mai mici, mai bine fericeşte un licurici 
mai mare. 

Nu cred că Mult Iubitu' şi Stimatu' a folosit o 
asemenea „espresie“ fiindcă, în mod sigur, n-o 
cunoştea şi nici simțul umorului nu-l dădea afară din 
casă. Nu e deloc cuşer pentru un şef de stat, dar tre- 
buie să recunoaştem că personajul are farmecul 
lumii din care vine. De ce să ne gândim doar la mo- 
delele oferite de Cuza, de Carol 1, cel care întindea 
doar un deşt politicienilor de la Bucureşti şi trei 
deşte bătrânului Petre Carp? De ce să rămânem doar 
cu modelul lui Nicolae Ceauşescu, care se uita 
chiorâş la burţile activiştilor lui? E bine să avem şi un 
preşedinte de-al nostru, din popor, din topor. 

Să analizăm însă puţin structura de adâncime a 
acestei meditații politice a lui Traian Băsescu. Dacă 
are asemenea plăceri adânci e problema dumisale. 
Prietenii de cârciumă nu ţi-i dă Dumnezeu. Nu ţine 
figura cu „opiniile exprimate în cadru privat“ şi că nu 
trebuia dat publicității un asemenea gând fetid. Nu 
mai este o chestiune de intimitate dacă marineru 
vrea s-o facă în numele unei naţiuni, cum crede „pri- 
etenul meu, ziaristul“. De ce-ar trebui să fim noi 
părtaşi la o asemenea perversiune cu un individ ca 
George W. Bush? 


Am mai pierdut un tezaur 
naţional 


România a cheltuit sume enorme pentru a-şi 
întreține mercenarii din Irak, trimişi de tridentul 
Iliescu-Năstase-Geoană. Şi tocmai ei îl acuză pe 
Traian Băsescu de servilism față de americani. (Parcă 
tot cu sovieticii era mai bine, măi dragă...). Nu intrăm 
în detalii, dar ar fi interesant de calculat fie şi numai 
costul apei minerale pentru mercenarii trimişi în 
Babilonia. Vor sări imediat unii: „Cum îţi permiți? 
NATO, UE, ONU...“ Fals! NATO, UE şi ONU nu se află 
acolo. Invadarea Irakului nu s-a făcut cu acordul 
ONU, aşa cum a afirmat Traian Băsescu. America a 
călcat în picioare normele de drept internațional, 
Carta ONU, chiar şi propriile principii care au trans- 
format-o în simbol al libertăţii umane în secolul XX. 
Atunci când s-au împărțit contractele din Irak, țara 
noastră nu a primit nimic. Evident, există firme 
româneşti, care au obținut „subcontracte“ şi atât. 

Dar aberaţiile nu s-au oprit aici. Dragoş Neacşu, 
un oarecare secretar de stat din Ministerul Finanţe- 
lor Publice, a semnat la Amman, în Iordania, un 
acord cu Atta Abdel Wahab, ambasadorul Bagdadu- 


lui la Amman. Un acord „pe şest“, prin care România 
renunță la 80% din datoria lui Saddam Hussein către 
țara noastră. Cu alte cuvinte, pierdem două miliarde 
de dolari pe semnătura unui demnitar guvernamen- 
tal care, orişcât, nu s-a dus de capul lui să semneze. 
Cam atât consideră unii că ar valora şi tezaurul de la 
Moscova, păstrat cu grijă de Vladimir Putin. 

Mihai Răzvan Ungureanu, şeful diplomaţiei 
noastre, explică această cedare prin „contextul 
politic mai larg“. Dacă aşa înțeleg aleşii noştri să-l 
servească pe licuriciul cel mare, să fie sănătoşi şi să 
vină în faţa electoratului din nou să mai ceară un 
mandat. O asemenea inepție i-a fost servită mănuşă 
Împăratului de Mătase (alias Năstase) pentru a re- 
veni în fruntea bucatelor. Şi chiar nu merita să fie 
ajutat să apară drept campion al interesului național. 

România nu face parte din Clubul de la Paris, 
unde se reunesc principalii creditori mondiali, dar 
simte nevoia să le dea lecţii de generozitate. Este ade- 
vărat că ţările din Clubul de la Paris au redus cu 80% 
datoria Irakului față de ele, dar asta e treaba lor 
fiindcă, oricum, au afaceri grele acolo şi-şi vor scoate 
banii pe alte căi. România nu a fost iertată de nimeni, 
a plătit datoriile lui Ceauşescu până Ia ultimul cent. 
Ar mai rămâne 20% din datoria lui Saddam - 500 de 
milioane de dolari, pe care-i vom primi în 23 de ani! 

Un oarecare secretar de stat a amanetat o parte 
din destinul României, a cedat un tezaur pentru care 
românii au suferit zece ani de foame şi frig. Au talent 
politicienii noştri, care-şi pun secretarii de stat să 
scoată castanele din foc. De altfel, Neacşu a şi fost 
schimbat din funcţie - maurul şi-a făcut datoria... 
Reamintim că Eduard Mezincescu, un alt secretar de 
stat, semna şi el cu sovieticii un proces verbal pentru 
cedarea Insulei Şerpilor. Prostia lui o vor plăti şi ge- 
neraţiile viitoare. 

În acest timp, Serghei Ivanov, ministrul rus al 
Apărării, visează scuturi pentru apărarea Europei. 
Iar dacă Europa nu vrea să fie apărată, atunci 
instalează rachete S-300, orientate inclusiv spre Ro- 
mânia. Considerându-se provocată şi în Asia, Rusia a 
destăşurat ample aplicații militare cu China, cu toate 
tipurile de arme. 


Nimfa fiarei în cocon de mătase 


Viespea din specia Ichneumonide pune câte un 
ou în cârca unei omizi. Omida păroasă se ghiftuieşte, 
face prăpăd în jur, creşte rapid şi se face crisalidă, 
însă închide cu ea şi propria moarte: larva viespei se 
dezvoltă şi devoră crisalida. Pe dinăuntru! În loc să 





anul IIl e nr. 32 


17 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








cocon de mătase. 


Politica noastră pleacă de la natură. Tătuca 
Iliescu nu doarme. EL i-a făcut, el îi omoară. Are o do- 
rință de revanşă mai ceva ca Alexandu Lăpuşneanu. 
Văzând că „tâlharii“, „aroganţii“ şi „ciocoii“ Prostă- 
nacului nu-i mai acordă nici o atenție, tataie s-a întâl- 
nit în taină cu Petre Roman şi au copt amândoi un Pol 
Social. În cadrul PSD, cu PSD, pe lângă PSD, peste 
PSD - cum o fi, dar să intre în crisalida lui Mucles. 
Numai aşa poate să întindă năvodul cât mai mult 
spre nostalgicii partidului, nemulțumiți de Manivelă, 
de Guzganul Rozaliu şi de-ai lor. Când crisalida va fi 
suficient de găunoasă, va ieşi Ilici, bătând din aripi 
spre o nouă democraţie, la fel cum a procedat cu 
Frontul Salvării Naţionale, care - n'așa? - nu era şi nu 
voia să fie partid politic. Iar de se va scula tataie, „pre 
mulţi îi va popi“. L-a popit el şi pe Nicolae Ceauşescu, 
care i-a fost ca un tată, de ce s-ar înduioşa de Mircea 
Geoană? Numai că asocierea lui Ilici cu Petrică este 
moarte politică sigură, la fel ca rămânerea la umbra 
lui Adrian Năstase. În acest caz, trebuie să explice 
românilor ce-i cu Manivelă-l.C.Frimu, care „a cumpă- 
rat“ şuruburi pentru Căile Ferate de un milion de 
dolari bucata. Evident, după ce dăduse la topit 
23.000 de vagoane. 

Pe margine, spiritualul doctor Sorin Oprescu 
face vocalize acide: „Noi nu suntem un partid de der- 
bedei, de hoţi şi de golani care fură de dimineața 
până seara“. Poate invers. Să spună asta electoratului. 


Cartonaş galben pentru România 


Oli Rehn, comisarul european pentru extindere, 
s-a întâlnit cu miniştrii de Externe din cele 25 de ţări 


membre şi a avertizat că România nu şi-a rezolvat 
dificultățile provocate de controlul ineficient al fron- 
tierelor, de corupție şi, mai ales, de mediu. EI s-a re- 
ferit şi la instabilitatea politică internă din țara noas- 
tră, tema predilectă a socialiștilor din Parlamentul 
European, unde au trimis jalbe patriotice Mircea 
Geoană şi Adrian Năstase. Ca pe timpul fanarioților 
sau al sovieticilor. Feciorii din Strada Primăverii au 
instincte sigure, coapte la umbra activiştilor în 
floare, calcă totul în picioare, numai să ne fericească 
din nou. Jack Straw, şeful diplomaţiei britanice, nu a 
susținut cartonaşul galben, arătat de Oli Rehn, şi a 
repetat că Marea Britanie, care deţine preşedinţia 
prin rotaţie a Uniunii Europene, va pleda pentru ca 
România să fie acceptată la 1 ianuarie 2007. 

Chiar dacă aderarea țării noastre ar fi amânată 
pentru anul 2008, agenţia „Standard & Poor's“ a 
plasat România în categoria statelor cu risc scăzut 
pentru investiții. Pentru prima dată, se consideră că 
România nu mai face parte din categoria țărilor cu 
investiţii speculative. S-au îmbunătăţit indicatorii 
economici, evoluție favorizată de creşterea econo- 
mică, susținută de cererea internă, explică „Standard 
& Poor's“. 

Cel mai optimist este Traian Băsescu. Prezent la 
seminarul „Noua Europă: Cine se teme de democrati- 
zare?, organizat de Asociaţia Studenţilor din Facul- 
tatea de Ştiinţe Politice, Traian Băsescu şi-a reafirmat 
convingerea că România va adera la 1 ianuarie 2007, 
aşa cum s-a convenit deja prin semnarea Tratatului 
de aderare. În acelaşi context, el a solicitat creşterea 
exporturilor de produse finite pentru a echilibra ba- 
lanţa de schimburi comerciale a țării. 

După ce a arătat că structurile unor grupuri de 
interese interne afectează siguranța națională, pre- 
şedintele a revenit cu aceeaşi consecvență la angaja- 
mentul lui pentru securitatea şi democratizarea 
Mării Negre. „Irebuie intervenit cu instrumentele 
democraţiei în zonă, înainte ca aceste conflicte 
înghețate să se transforme în războaie regionale“, a 
precizat Traian Băsescu, care solicită din nou un loc 
pentru România la masa negocierilor pentru pacifi- 
carea Transnistriei. 

Se întâmplă însă lucruri stranii în zonă. Adrian 
Jacobovici de Szeged, reprezentantul special al 
Uniunii Europene pentru Basarabia, a declarat la 
Kiev după o întâlnire cu Viktor Iuşcenko, preşedin- 
tele Ucrainei, că România nu va fi admisă la tratative. 
Jacobovici a motivat că România face parte din 
OSCE, va fi admisă în Uniunea Europeană, prin ur- 
mare, nu trebuie invitată. Situaţia este revoltătoare 





18 


anul IIl e nr. 32 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





fiindcă majoritatea relativă a populaţiei din Trans- 
nistria este formată din moldoveni, adică români, în 
ciuda deportărilor masive din zonă. Ucrainenii 
ocupă locul al doilea ca număr de locuitori în 
Transnistria, după români, dar Ucraina, care şi ea 
face parte din OSCE, participă la negocieri. Mai mult, 
Ucraina a anunțat că a pregătit deja soldaţi pacifica- 
tori, care să pătrundă în Transnistria. La Kiev, au avut 
loc consultări între reprezentanţii Rusiei, Ucrainei, ai 
OSCE, ai Statelor Unite şi ai Uniunii Europene. La fel 
ca Bucureştiul, nici Chişinăul nu a fost invitat, deşi 
este interesat direct în rezolvarea problemei. În con- 
secință, Vladimir Voronin a acuzat puterile occiden- 
tale că fac jocuri oculte „pe la spatele Republicii 
Moldova. 

Pe acest fundal politic european, Duma de la 
Moscova a comunicat că Transnistria este „o demnă 
urmaşă a Uniunii Sovietice“ şi că Rusia îşi va spori 
numărul de militari de pe Nistru. 

Kremlinul încă nu pricepe că va avea mare 
nevoie de România. Nu numai pentru relaţia contra 
firii cu Ucraina... 


Putin, de taină cu Berlusconi 


Vladimir Putin nu mai are pe cine omori. 
Cecenii parcă nu mai suflă, dar „țarul“ mai are unele 
motive de îngrijorare. Chiar dacă afacerile îi merg 
strună, Rusia se confruntă cu importante probleme 
interne şi, de aceea, nu poate redeveni lider absolut 
în spaţiul ex-sovietic prea curând. La recenta reuni- 
une a Comunităţii Statelor Independente de la Ka- 
zan, capitala Tatarstanului, ucraineanul Viktor Iuş- 
cenko şi georgianul Mihail Saakaşvili i-au cerut să 
clarifice diferendele de frontieră cu noile state 
naţionale, desprinse din fostul imperiu sovietic. 
Tătarii tocmai sărbătoreau o mie de ani de la fon- 
darea oraşului Kazan şi i-au dat lui Putin un cadou cu 
tâlc: un cazan din fontă, de mare presiune, numai 
bun de pus pe foc. 

După acest nou prohod al CSI de la Kazan, 
Vladimir Putin l-a primit la Soci pe premierul italian 
Silvio Berlusconi. Un vechi prieten, cu mari interese 
economice în Rusia. 

Au discutat despre reforma iminentă a Consi- 
liului de Securitate al ONU, prin primirea celor patru 
aspirante: Japonia, Germania, India şi Brazilia. Putin 
sprijină Germania, dar nu şi Italia, cum ar vrea pri- 
etenul Berlusconi. Roma deţine locul şase în lume 
printre ţările care contribuie financiar la stabilizarea 
păcii şi are 40.000 de militari pe toate fronturile 


ONU. De aceea, Berlusconi pretinde un loc în Con- 
siliul de Securitate. 

Până la urmă, însă, prietenia are miros de pe- 
trol. Relaţiile economice dintre Germania şi Rusia 
devin tot mai puternice şi Berlusconi a arătat că înţe- 
lege această rațiune a Kremlinului. Putin i-a cerut lui 
Berlusconi să permită gigantului Gazprom să inves- 
tească mai mult în Italia, fiindcă Rusia vrea să-şi ex- 
tindă exporturile pe piața liberă a Uniunii Europene. 
Preşedintele rus a precizat că firmele italiene pot 
investi în Rusia alături de companiile germane E.ON 
Ruhrgas şi BASF Wintershall. De altfel, trustul italian 
ENI este cel mai mare beneficiar pentru Gazprom, 
primul producător de gaze din lume. În 2004, ruşii 
au exportat în Italia 22 de miliarde de metri cubi de 
gaz metan. Gazprom şi ENI au finalizat în 2003 con- 
ducta Blue Stream, care transportă gazul metan ru- 
sesc pe fundul Mării Negre spre Turcia: exportul va 
atinge 16 miliarde de metri cubi pe an în 2007. 


De la Marea Neagră 
la Marea Baltică 


În paralel, Putin mai auncă o şea peste Uniunea 
Europeană. Pe 8 septembrie, țarul Vladimir Vladimi- 
rovici şi cancelarul Gerhard Schroeder au semnat un 
acord pentru construirea unei conducte ce va trans- 
porta gazul metan rusesc până în inima Europei 
Occidentale. Proiectul costă cinci miliarde de dolari 
şi are o semnificaţie politică gravă. Rusia devine 
principalul furnizor de energie al Germaniei, chiar 
dacă Uniunea Europeană ceruse încă din 2000 ca 
fiecare ţară să-şi construiască alternative la sursele 
de energie din Rusia. Conducta va avea 1200 de kilo- 
metri lungime. Porneşte de la Sankt Petersburg, 
trece pe fundul Mării Baltice şi ajunge pe coasta de 
nord a Germaniei. Va începe să funcţioneze în 2010 
şi va avea o capacitate de 27 de miliarde metri cubi 
pe an. Vecinii Germaniei se arată foarte nemulțumiți 
fiindcă pierd banii din taxele de traversare a terito- 
riului lor. Premierul polonez Marek Belka a calificat 
acordul drept o demonstraţie de forță din partea 
Moscovei. 


Ei, şi? 


Lampă, lampă, iar n-ai gaz! Ce va deveni Uniu- 
nea Europeană când va ajunge la cheremul Rusiei? 
Iar Rusia ştie că timpul lucrează numai pentru ea. 

Parcă era odată un marinar care aştepta vânt 
din pupa pe Marea Neagră... 





anul IIl e nr. 32 


19 





20 


ROST 


SOCIETATE 


Sub asaltul alimentelor 
modificate genetic &) 


Organismele modificate genetic constituie un risc serios pentru 
sănătate. Consumul alimentelor ce conţin gene provenind de Ia 
insecte, peşti şi animale pot provoca efecte imprevizibile în 
organism, insuficient studiate. În ultimii ani, medicii se contruntă 
tot mai des cu sindroame alergice noi datorită creşterii toxicității 
alimentelor. Genele nou inserate pot produce proteine Ia care 
unii oameni au alergii. Cele mai frecvente alergii sînt tață de 


lapte, ouă, peşte, soia, cereale. 


Conf. univ. dr. Pavel Chirilă 
Biochimist Simona Medregan 





adeseori apar pe piață fără o informare adec- 

vată a consumatorilor. Printre companiile 

care utilizează ingredienţi modificaţi genetic se enu- 

meră companiile ce produc: ciocolată (Cadbury, 

Hershey's, Mars, Snickers, Twix, Milky Way), băuturi 

răcoritoare (Coca-Cola, Sprite, Pepsi Co, 7 Up, 

Nesquik, Nestle), orez (Uncle Beans), sosuri (Knorr), 
ceaiuri (Lipton), biscuiţi (Parmalat). 

Prezența genelor-marker poate declanşa 

creşterea rezistenței la antibiotice, în special la 


limentele procesate prin inginerie genetică, 


kanamicină, ampicilină. Numeroşi microbiologi con- 
sideră că anumite gene-marker conferă rezistenţă la 
anumite familii majore de antibiotice şi la antibiotice 
care cunosc o înflorire a utilizării lor. Aceştia consi- 
deră ca fiind posibil transferul unor astfel de gene de 
la plantă la om, via bacteriile tubului digestiv. 
Persistă ideea, în mediile ştiinţifice, că ADN-ul 
din alimentele modificate genetic pot pătrunde în 
genomul uman. Este puțin probabil, dar nu imposi- 
bil. La sfirşitul anilor "80, milioane de oameni, cei 
mai mulți din America de Nord, şi-au suplimentat 
dieta cu L- triptofan, aminoacid esenţial în orice dietă 
normală. Triptofanul se produce prin fermentația 
berii, folosind culturi microbiene specifice. Com- 


= 
=; 
[=) 
i 
= 
EA 
=; 
9 
[E 


anul IIl e nr. 32 


SOCIETATE 


ROST 





pania SHOWA Denko K. K. a inserat, în mod artificial, 
gene, în genomul unei specii bacteriene, în scopul 
creşterii culturii de triptofan. Rezultatul a fost că, în 
1989, între 5.000 şi 10.000 de persoane din America 
de Nord sufereau de o boală neobişnuită numită EMS 
(eosinophilia myalgia syndrome), provocată de 
triptofanul firmei SHOWA Denko. 

În decurs de câteva luni, zeci de persoane au 
murit iar unele au fost mutilate. 

Cazurile de îmbolnăvire au scăzut atunci cînd 
utilizarea acelui triptofan a fost restricționat. 
Numărul total al persoanelor decedate nu se 
cunoaşte cu exactitate, dar în S.U.A. a ajuns la cîteva 
sute (Mann L. R. B. et colab). 

O soia îmbogăţită în metionină, prin transferul 
unei gene de la nucile de Brazilia (Bertholletia excel- 
sa), s-a dovedit periculoasă pentru consumul uman. 
S-au înregistrat alergii grave la persoanele care au 
consumat această varietate de soia. Se cunoaşte că 
plantele de soia rezistente la erbicide produc nivele 
sporite de fitoestrogeni, ceea ce ar presupune un risc 
pentru populaţiile la care soia reprezintă o mare 
parte a dietei, cum sînt japonezii (Duca M. şi colab.). 

Fitoestrogenii sînt similari cu hormonii estro- 
geni animali care reglează diferențierea sexuală, 
metabolismul calciului, sistemul imun, coagularea 
sângelui. De asemenea, ar putea să apară efecte 
secundare, cu totul imprevizibile, deoarece trans- 
genele se inseră la întîmplare în genomul organis- 
mului-gazdă, fapt ce ar putea întrerupe secvențele de 
exprimare ale genelor învecinate, activind sau inac- 
tivînd căi metabolice neprevăzute, conducând la for- 
marea de produşi celulari necunoscuți. 


Efecte periculoase 
asupra mediului 


Referitor la mediu, ingineria genetică poate 
aduce serioase prejudicii: poluare genetică, prin 
transferul orizontal de gene, de la speciile de cultură 
la speciile sălbatice înrudite (Lean G. et colab.); 
răspîndirea, pe cale naturală, a seminţelor şi a 
polenului transgenic; apariţia unor specii de 
buruieni rezistente la erbicide (ACRE, 1998); 
dereglarea balanței ecologice; pierderea biodiver- 
sităţii recoltelor; reținerea toxinelor, în special ale 
celor Bt, în țesuturile erbivorelor, cauzînd efecte 
nocive asupra sănătăţii acestora şi implicit, a noas- 
tră, a consumatorilor de carne. 

Doctorul Mae-YWan Ho, de la Institute of Science 
in Society, declara că, cerealele modificate genetic nu 


sînt nici necesare, nici benefice. „Miracolul“ cul: 
turilor create prin inginerie genetică nu s-a materia- 
lizat. Culturile modificate genetic au dus la creşterea 
buruienilor tolerante la erbicide şi la apariţia de 
insecte parazite, Bt-rezistente. Mai mult, erbicidele 
cu spectru larg au distrus, fără discriminare specii 
sălbatice şi se dovedesc a fi toxice pentru animale. 
Produsul Glufosinate duce la malformații congeni- 
tale la mamifere, iar Glyphosate este asociat cu limfo- 
mul non-Hodgkin. Culturile M.G. cu Bt-toxine distrug 
insecte folositoare, ca albinele şi insectele neuropte- 
re iar polenul de la porumbul Bt este letal pentru flu- 
turii-rege (www.colostate.edu/TransgenicCrops). 

Conform Programului Alimentar al ONU, pe 
planetă există suficientă hrană, excedentară chiar, 
pentru a hrăni populaţia globului. Recolta mondială 
de cereale acoperă, din plin, nevoile generate de 
creşterea populaţiei, începînd cu 1980, dar cu toate 
acestea, peste un miliard de locuitori ai Terrei suferă 
de malnutriție. Acest lucru este calculat de mono- 
polul cîtorva corporaţii, adepte ale globalizării. 
Aceste corporaţii controlează deja 75% din afacerile 
mondiale cu cereale. 


Concluzii 


Aşa-zisa valoare nutriţională îmbunătăţită a cul- 
turilor MG, nu este decît o poveste frumoasă menită 
să ademenească credulii. Cauza principală a malnu- 
triţiei pe glob este substituirea cu monoculturi indus- 
triale a culturilor diverse oferite de sistemul tra- 
diţional. Practica agricolă intensivă distruge nutrien- 
ţii din sol, sărăcind culturile şi nu îmbogăţindu-le. 
Nici o tehnică a ingineriei genetice nu poate remedia 
situaţia. Numai revenirea la metodele tradiționale de 
cultivare şi la biodiversitatea agricolă poate îm- 
bunătăți acestlucru. 

Noi evidențe indică faptul că ADN-ul transgenic, 
din praful şi polenul provenit din culturi MG, se poa- 
te răspindi la organismele din mediu, inclusiv la om. 
În raportul său interimar, din mai 1999, British Medi- 
cal Association cheamă la un moratoriu pe termen 
nelimitat, asupra aplicării culturilor MG, pînă cînd 
nu se lămuresc problemele legate de posibila apari- 
ţie a unor noi alergene, răspîndirea rezistenței la an- 
tibiotice, impactul asupra mediului, efectul ADN-ului 
transgenic asupra sănătăţii organismului. La acest 
moratoriu au aderat peste o sută de specialişti din 20 
de ţări, care au semnat World Scientists Statement 
pentru interzicerea comercializării OGM în scop ali- 
mentar, a diseminării acestora în mediul înconjură- 





anul IIl e nr. 32 


21 


ROST 


SOCIETATE 





tor şi pentru continuarea şi 
dezvoltarea. cercetărilor pri- 
vind evaluarea riscurilor. 
Cercetările genetice au 
arătat că multe boli specifice 
plantelor, animalelor sau 
omului îşi au originea în mici 
imperfecţiuni ale codului ge- 
netic. Ne putem imagina cât de 
grave pot fi efectele secundare 
şi accidentele în cazul tuturor 
acestor tehnologii care se 
joacă cu ordinea şi echilibrul 
atât de fragil al celulelor vieții. 
Un fapt îmbucurător este 
acela că, în timp ce culturile 
MG îşi demonstrează, rînd pe 
rînd, ineficacitatea, pe glob se 
dezvoltă şi prinde teren ideea 
de agricultură ecologică, atit 
în lumea a treia cât şi în Euro- 
pa şi America de Nord. 
Principiile de bază ale agriculturii ecologice con- 
stau în eliminarea oricărei tehnologii poluante, uti- 
lizarea economică a resurselor energetice con- 
veționale, susținerea şi ameliorarea fertilităţii natu- 
rale a solului, principii care, aplicate, ar constitui o 
bază pentru salvarea biodiversităţii, menţinerea 
echilibrului ecologic natural şi, totodată, şansa noas- 
tră pentru viitor. Uniunea Europeană doreşte ca, în 
anii care vor urma, alimentele ecologice, adică pro- 
dusele agricole obținute fără îngrăşăminte chimice, 
să predomine în alimentaţia din lume. Acest impact 


=] 
E 
= 
=) 
Ei 
= 
cal 
[= 
= 
£ 


Bibliografie 


1. ACRE. 1998. The commercial use ot GM crops in 


the UK: The potential wider impact on tarmland 
wildlite. London. 


2. Belgian Biosatety Server-Notification C/BE/ 


96/01 of Bayer Cropscience for the commercial release 
of MS8. 


3. British Medical Association. 1999. The impact of 


genetic moditication on agriculture, food and health. 
London. 


4. Cristea V., Denaeyer S$. De [4 biodiversitate la 


OMG-uri? Colecţia Universitas, seria Biologie. Ed. Eikon, 
2004. 


5. Duca M,, Port A., Teleuţă A. Organisme modifi- 


cate genetic: Prezent şi viitor. Ed. „Continental Grup“ 
SRL, 2004. 





s-a resimțit şi în S.U.A., unde, în jur de patru procente 
din alimentele produse sînt de origine organică 
(Pretty].). 

Cel mai mare experiment din istoria umanității 
a început odată cu aceste industrii iraționale şi abe- 
rante iar terenul pe care se experimentează este 
însuşi sistemul ecologic de care depinde viața tere- 
stră. Mai normal ar fi, să beneficiem de roadele unei 
ştiinţe independente, care să se ocupe de găsirea 
unor soluții cu adevărat viabile la problemele care 
frămîntă omenirea şi nu să se coalizeze cu o industrie 
tehnologică, al cărei unic scop este să vândă. 


6. Duca M., Port A., Teleuţă A. Plante modificate 
genetic: Beneficii şi riscuri. Ed. Mediul Ambiant, 
Chişinău, 2003. 

7. FDA/CESAN Biotechnology - List of Completed 
Consultations on Bioengineered Foods. 

8. http://Awww.colostate.edu/programs/lifescien- 
ces/Transgenic Crops.html 

9. Pretty Jules.University of Essex. Genetic 
Modilfication: Overview of Benetits and Risks. 

10. http://Awww.i-sis-org/jaguar.shtml.Mae-Wan 
Ho.Genetically Modified (GM) crops are neither needed 
nor beneficial. 

11. Lean G., Volker A., Jury L. GM genes can spread 
to people and animals. Independent (London). May, 
2000. 

12. Mann L. R. B., Straton D. & Crist W E. The 
Thalidomide of Genetic Engineering. April, 2001. 





22 


anul IIl e nr. 32 


SUB LUPĂ 





Secolul corporatismului 
sau secolul corporațiilor 
transnaţionale? 


Cea mai importantă autoritate teoretică românească în materie de 
gândire corporatistă a fost Mihail Manoilescu. Lucrarea sa despre 
secolul corporatismului!, apărută mai întâi la Paris, a avut 
realmente răsunet internațional în rândurile economiştilor 


epocii şi nu numai ale epocii. 





Cristi Pantelimon 





burile inegale, au fost foarte larg receptate în 

mediile economice din țările slab dezvoltate, 
aflate sub dominaţia metropolei (cazul Braziliei este 
relevant?), adică a economiei dominante la un moment 
dat (SUA sau Europa Occidentală sunt principalii ac- 
tori), dar nu numai aici. Receptarea lor a fost bună şi 
promptă şi în Occident. Manoilescu are, într-adevăr, 
avantajul de a fi un economist „sincer“, ale cărui idei 
nu ocolesc defel problemele majore ale teoriilor cla- 
sice sau ale realităţii imediate. Mai are, de asemenea, 


] deile manoilesciene, în special cele despre schim- 


avantajul de a nu fi un economist îngust, fără deschi- 
dere în afara perimetrului său de competenţe. Teorii- 
le economice manoilesciene sunt impregante de idei 
politice, având pe alocuri chiar un aer clasic, de natu- 
ră profetică. El nu scrie doar pentru a descrie o reali- 
tate, ci şi pentru a o schimba (poate, cel mai mult pen- 
tru a o schimba) şi, de aceea, în subsidiar, economia 
sa este o politică şi, ca urmare, o previziune despre lu- 
mea de mâine. Iată, de exemplu, cum începe Secolul 
corporatismului „A afirma că secolul al XX-lea va fi 
secolul corporatismului, după cum secolul al XIX-lea 
a fost al liberalismului, constituie un atac bruscat 
împotriva părerilor unei mari părţi din lumea gân- 
ditoare. Ne dăm deci bine seama de rezistența pe care 
o va întâmpina această carte. Căci, cu tot mersul de 
neînlăturat al destinului, care mână spre transforma- 
rea în sens corporatist a tuturor instituţiilor sociale şi 
politice ale timpului nostru, opinia europeană, în 
afară de Italia, precum şi opinia mondială nu sunt de 
loc pregătite a primi această transformare.“ 


1 Secolul corporatismului. Teoria corporatismului integral şi pur, Ed. „Naţionala-Ciornei S. A., Bucureşti, 1934. Aceasta este 
traducerea românească (semnată de Dimitrie Livezeanu) a aceleeaşi lucrări apărute inițial în limba franceză: Le siecle du 
corporatisme - Docrine du corporatisme integral et pur, Paris, Alcan, 1934. 

2 În 1996, Joseph Love, profesor la Universitatea din Illinois scria Crafting the Third World - Theorizing Underdevelopmeat în 
Romania and Brazil, o lucrare ce vizează exact această influență a ideilor manoilesciene asupra gândirii economice a ţărilor 
subdezvoltate. Cartea lui Manoilescu despre protecționism a fost tradusă în Brazilia în 1931, devenind un soi de „biblie a 
protecționismului“ în această ţară şi în întreaga Americă Latină (v. Prezența României în istoria Braziliei, Ed. Univers, 
Bucureşti, 2002, p. 55). 


3 Ernst Wagemann, un economist contemporan cu Manoilescu, scrie, într-o lucrare dedicată Balcanilor (Der Neue Balkan, 
Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1939), despre procesul pus în lumină de Manoilescu cu lucrarea sa vizând Teoria 
protecționismului şi a schimbului internațional (apărută şi ea pentru prima oară în Franța, în 1929), care ar dezvălui 
„exploatarea Europei răsăritene agrare de către Europa occidentală industrială“ (v. M. Manoilescu, Forțele naționale 
productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţitică şi Enciclopedică, 
Bucureşti, 1986, p. 22) 

4 Secolul corporatismului, p. 3. 





anul III e nr. 32 23 


ROST 


SUB LUPĂ 





Manoilescu vorbeşte aici ca Tocqueville, cel din 
Democrația în America, care era convins că destinul 
implacabil al lumii se cheamă democraţie. La 
Manoilescu, acelaşi destin este corporatismul. Acesta 
are explicit caracter universal în opinia sa, prin 
urmare, poate fi preluat şi adaptat fără probleme la 
cazul fiecărui popor în parte, fără teama de a greşi. 
Aşadar, corporatismul este soluţia universală, dar nu 
monocromă, a problemelor economice, sociale şi 
politice ale secolului XX. Este important să subliniem 
acest caracter universal, pe de o parte, iar pe de altă 
parte, caracterul plurivoc al corporatismului. El nu 
se referă doar la organizarea economică, ci şi la cea 
politică şi socială. Prin acest caracter, Manoilescu se 
arată a fi unul dintre gânditorii de specie rară, adică 
acei reformatori totali, care au propus proiecte de 
reformare a întregului social, nu numai a unei părți. 
Nu degeaba, Manoilescu crede a găsi înaintaşi corpo- 
ratişti din galeria cea mai aleasă a umanității: Platon, 
Aristotel, Toma d'Aquino!5 
Lipsă de modestie sau „or- 
bire“ datorată sincerităţii, 
greu de spus! Manoilescu 
crede că toate epocile istorice 
au fost corporatiste, cu ex- 
cepția notabilă a secolului 
XIX, care a traversat istoria cu 
ajutorul teoriilor democra- 
tice. Aşadar, corporatismul 
este, într-o altă accepţiune, de 
asemenea extrem de largă, 
sinonim cu organicismul, cu 
organizarea societăţii după 
legi organice şi nu după cele 
rațional-politice. 
Corporatismul lui Manoi- 
lescu este, după denumirea 
dată de el, „integral şi pur“. 
Denumirea de „corpora- 
tism integral şi pur“ pune o 
primă problemă de interpre- 
tare. De ce „integral“ şi de ce 
„pur“? Răspunsul nu întârzie: 
„Este integral deoarece el con- 
sideră ca corporaţii, cu o orga- 
nizare autonomă şi cu drepturi 
proprii, nu numai corporațiile 
economice, ci şi corporaţiile 
sociale şi culturale ale naţiunii, 


Foto: Bogdan Onofrei 


5 op, cit, p. 6. 
6 ibid, p. 1. 





cum sunt: biserica, armata, magistratura, corporaţia 
educaţiei naționale, a sănătăţii publice, a ştiinţelor şi 
artelor. 

EI este pur, deoarece socoteşte corporaţiile eco- 
nomice şi neeconomice împreună, drept capabile să 
dea o bază - singura bază legitimă - pentru consti- 
tuirea puterii publice şi legislative supreme.“6 

Integralitatea corporatismului se referă, aşadar, 
la extinderea modelului de organizare corporativă la 
nivelul tuturor instanțelor societăţii, adică la nivelul 
tuturor funcțiilor esenţiale ale acesteia, nu numai la 
cea economică. În acest punct, se cuvine să facem un 
comentariu. Extinderea corporatismului în domeni- 
ile extraeconomice echivalează cu o transformare a 
economicului şi a celorlalte funcţii (de apărare, 
justiție, educaţie etc.) după un model neeconomic, în 
sens liberalist, devreme ce fondul de organizare a 
acestor funcţii va fi cel organicist-corporatist. În plus, 
aducerea funcţiei economice la nivelul de organizare 





24 


anul IIl e nr. 32 


SUB LUPĂ 


ROST 





al celorlalte va determina şi transformarea principi- 
ior de conducere a economiei în conformitate cu un 
ideal mai înalt, trans-economic, de natură strict 
naţională. Astfel, economia nu va mai fi exclusiv 
domeniul câştigului material, ci va intra într-o logică 
de colaborare cu domeniile aflate pe orizontală şi de 
supunere față de un anume ideal naţional. De aseme- 
nea, funcţiile celelalte ale organismului național vor 
scăpa şi ele, prin acest caracter, de predominanța 
adesea tiranică a câştigului sau eficienţei, prin aduce- 
rea lor la acelaşi nivel de importanță față de realiza- 
rea idealului naţional. 

În plus, funcţia politică, adesea generatoare de 
anomie socială, va fi de aici înainte doar emanația 
organică a colaborării armonioase între toate corpo- 
rațiile. Politica va fi o împletire a acestor funcţii de 
bază (de Ia cele de apărare Ia cele culturale), care îşi 
găsesc expresia în corporaţiile respective. Prin acest 
model de organizare corporatistă a societăţii, 
Manoilescu rezolvă două dintre problemele cele mai 
grave ale statelor contemporane (poate, cele mai 
grave): mai întâi, refuză economiei funcția dominan- 
tă şi tiranică în societate - de unde poate rezulta o 
atrofiere nepermisă a celorlalte funcţii, necesar- 
mente supuse puterii banului, apoi, rezolvă aporia 
lipsei de reprezentativitate a clasei politice, a parla- 
mentarismului de inspiraţie ideologică, înlocuindu-o 
cu o clasă politică „realistă“, adică extrasă din reali- 
tatea organizată a vieţii sociale. Clasa politică nu mai 
este „pătura superpusă“ a lui Eminescu, aleasă în vir- 
tutea unor interese de grup (cel mult ideologice), ci o 
adevărată „armată“ ierarhizată a funcţiilor de bază 
ale societăţii, care astfel se găsesc reprezentate core- 
spunzător în cadrul deciziei publice. 

Manoilescu crede că semnul distinctiv al secolu- 
lui XX este, din punct de vedere economic, descen- 
tralizarea industrială a economiei mondiale. 
„Superioritatea intrinsecă“ a industriei față de agri- 
cultură face ca schimbul de mărfuri între țările indus- 
triale şi cele agricole să fie întotdeauna în avantajul 
primelor. Schimbul este, aşadar, inegal. Ca urmare, 


7p.22. 


8 Mai ales Aristotel este cel care subliniază rolul eminent al autarhiei în ce priveşte viaţa polis-ului. Atât numărul cetăţenilor, 
cât şi întinderea teritoriului sunt dependente de realizarea acestui principiu autarhic: „cea dintâi cetate potrivită pentru o 


țările agricole ar trebui să facă eforturi pentru a-şi 
pune la punct o industrie proprie, deci pentru a 
deveni autarhice. Autarhia națională este, până la un 
punct, sinonimă cu descentralizarea economiei mon- 
diale. Această autarhie nu este altceva decât răspun- 
sul politic şi economic al țărilor dezavantajate de 
relaţia liberă de schimb cu cele industriale, mari: 
„Fiecare ţară va lucra în comerţul internaţional, după 
noi reguli ale interesului național, observând în 
orice moment principiul de a nu acorda unei alte țări 
nimic, fără a fi compensată printr-un avantaj echiva- 
lent din partea acesteia.“7 Ceea ce cere Manoilescu 
este afirmarea unei autarhii puternice, a unei soli- 
darităţi naţionale puternice, care să poată învinge 
„cu forța“ dezavantajul liberului schimb pe piața 
mondială, adică dezavantajul decalajului industrial 
(tehnologic, am spune azi) între țările agricole şi cele 
industriale. Această autarhie nu poate fi asigurată 
decât printr-o politică naţională unitară şi eficientă, 
în care interesele de grup sau individuale să fie to- 
pite în masa interesului naţional. Aşa ceva nu este 
posibil, crede marele economist, decât în măsura 
adoptării corporatismului ca mod de organizare 
socială. Corporatismul are, aşadar, o funcţie de inte- 
grare socială şi naţională, de coerentizare a efor- 
turilor diferitelor ramuri ale economiei naționale, 
astfel încât să se poată ajunge la o întărire a „egois- 
mului național“ până la un punct de netrecut. 
Proiectul său este ca fiecare monadă națională 
autonomă şi autarhică să se poată opune dominaţiei 
țărilor industrializate şi să poată „negocia“ (pentru a 
folosi un termen actual) astfel încât să reducă decala- 
jul natural între produsele agricole şi cele industri- 
ale. Corporatismul este tocmai acest element inte- 
grator şi fortifiant al fiecărei comunități naţionale, 
liantul care aduce cu sine caracterul inexpugnabil al 
unei astfel de comunităţi. Dacă ne este permis, 
proiectul manoilescian seamănă, în linii mari, cu 
proiectele de cetăți autarhice la care gândeau Platon 
şi AristotelS în antichitate, cetăţi ferite de influențele 
perturbatoare ale altor cetăţi şi capabile de relaţii de 


comunitate politică este în mod necesar cea compusă dintr-o mulțime suficient de mare pentru ca ea să fie mai întâi 


autarhică în vederea vieții bune“ (Politica, VII, 4, 1326b 8), şi „În privinţa teritoriului, lucrurile stau într-un mod similar. 


Relativ la calitatea lui, este evident că toată lumea îl va lăuda pe cel care oferă în cel mai înalt grad autarhie. Aşa este în mod 


necesar un pământ înzestrat cu de toate, căci disponibilitatea tuturor şi lipsa oricăror nevoi înseamnă autarhie.“ (Politica, 


VII, 4, 1326b 20). Evident, înţelesul autarhiei de care vorbeşte Aristotel este departe de a fi numai economic. El este unul în 


primul rând etic, autarhia aflându-se în cea mai firească relaţie de corespondenţă cu fericirea şi cu binele suprem. Pentru 


implicaţiile etice şi politice ale autarhiei la Aristotel, trimitem Ia studiul lui Andrei Bereschi (cu titlul „Sensul etic al Politicii lui 
Aristotel şi esența conceptului de autârkeia“) din volumul Filosofia politică a lui Aristotel (coord. Vasile Muscă şi Al. 
Baumgarten), Polirom, Iaşi, 2002, din care am extras şi citatele de mai sus (p. 199). 





anul IIl e nr. 32 


25 


ROST 


SUB LUPĂ 








Foto: Bogdan Onofrei 


MEOȚI 


La 


Li 


LECĂ 


N 


la egal la egal cu acelea. Aşadar, în esența sa, corpo- 
ratismul are rădăcini teoretice antice, aşa cum, de alt- 
fel, corporaţiile (după modelul cărora funcționează) 
sunt creații ale antichităţii. 

Pentru a da un aspect cât mai omogen şi mai 
organizat teoriei sale, Manoilescu vorbeşte despre 
câteva imperative ale secolului al XX-lea. Le vom 
trece succint în revistă. Primul este imperativul 
solidarității naționale (sau imperativul naționalist 
idealist), care e sinonim cu întărirea rolului statului 
în exercitarea funcțiilor comerciale la nivel 
internaţional (coroborată cu scăderea rolului indi- 
vizilor). Cu alte cuvinte, indivizii trebuie să 
înceteze de a mai avea relaţii comerciale inter- 
naţionale directe, imediate, ci trebuie să şi le coor- 
doneze la nivel naţional-statal. „Întreg comerțul 
extern devine politică externă“, notează Ma- 
noilescu. 

Al doilea imperativ este cel al organizării. Cu cât 
un organism social este mai evoluat cu atât el este 
mai organizat. Dacă lumea economică a secolelor 
anterioare se baza pe exploatarea in extenso a altor 
teritorii, noua formulă a vieţii economice va trebui 
să se concentreze şi să se organizeze intensiv în limi- 
tele unui teritoriu dat. Extensiunea îşi pierde preemi- 
nența în favoarea intensiunii şi organizării. Al treilea 
imperativ este al păcii şi al colaborării inter- 


DEA 


$ ctii 


Lya irirtră 

Fi DĂ 

rent tei 
ho? 





m 73 


a VĂ 

naţionale. El rezultă firesc din cerințele au 

teoriei generale. Este evident că numai într-un climat 
de pace se pot respecta autonomiile naţionale. Acest 
imperativ este, trebuie să recunoaştem, mai degrabă 
un deziderat: nu este prea clar de ce marile puteri 
economice „exploatatoare“ până mai ieri ar accepta 
să-şi piardă aceste privilegii într-un climat paşnic la 
nivel internaţional. Ceea ce propune Manoilescu 
este o lume raţională, formată din indivizi (naţiuni) 
care se respectă reciproc şi nu au nici cea mai mică 
tentaţie de „amestec în treburile interne“ ale 
celuilalt. 

Următorul imperativ poartă numele de impera- 
tivul decapitalizării sau de atenuare a capitalismului. 
În esență, este vorba despre scăderea diferenţei din- 
tre preţurile produselor industriale şi prețul pro- 
duselor agricole Ia nivel planetar. Avem din nou de a 
face cu un imperativ utopic, în care, practic, se cere 
Occidentului să-şi diminueze rata de câştig şi să se 
sacrifice în numele unui echilibru economic în 
relaţia cu ţările agricole. 

Aceste imperative nu pot fi aduse la realitate de 
către doctrinele statale „obişnuite“, adică de către 
liberalism şi comunism. Înainte de a elabora con- 
strucția statală corporatistă, Manoilescu arată de ce 
aceste două doctrine sunt incapabile de sarcina ce le 
revine. (va urma) 








26 


anul IIl e nr. 32 


ÎN DEZBATERE 





Complicitate între 
laicitate şi impostură 


Recentul “proiect-protest“, la care se referă numărul 29 (din 15-22 
sept. 2005) al suplimentului „Observatorului Cultural“ şi la care a 
aderat şi „Idea Arta+Societate“ merită o dezbatere din partea 
comunității. „Laicitate şi complicitate“ este un titlu provocator, care 
în însăşi juxtapunerea termenilor cuprinde o tensiune sau 
incompatibilitate care se cere denunţată. A fi „laic“ nu înseamnă 
nicidecum a te situa în poziţii antagonice Ecclesiei, ci a participa în 
chip iconic (deci real) Ia ea. Iar aceasta exclude “complicitatea“, 
care ține de ordinea păcatului, unde, de altfel, se situează și intenția 
așa-zisei dezbateri inițiate de „Observatorul Cultural“. 

Răspundem provocării prin a exprima citeva idei, lăsînd cititorilor 


libertatea de a cîntări şi a trage concluziile. 


Pr. luvenalie Ionașcu 





naţională are rădăcini foarte adinci în istorie, 

regăsindu-se în modelul societăţii proprii 
Imperiului Bizantin şi în modalitatea în care a evo- 
luat încreştinarea diverselor popoare. 

Modelul raportului dintre societate, Stat şi 
Biserică în Imperiul Bizantin era caracterizat de con- 
ceptul juridic-instituţional de „sinfonie“ între cele 
două puteri şi cele două ordine, cel temporal şi cel 
spiritual-eclesiastic!. Sinfonia postula pe de o parte 
distincţia dintre cele două puteri, iar pe de altă parte 
convergența lor integrată în unica ordine socială şi 
politică reprezentată de imperiul creştin. În acest 
context, finalităţile celor două puteri, temporală şi 
spirituală, nu erau diverse: ambele tindeau să reali- 
zeze împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt, o societate 
integral creştină, ce se dorea să fie, de fapt, o antici- 
pare a ceea ce ar fi trebuit să se realizeze Ia sfirşitul 
veacurilor. Adică, societatea pămîntească să fie un fel 
de imagine a împărăției cereşti. E clar că cele două 
puteri sînt distincte, dar tind spre acelaşi scop. 
Această paradigmă bizantină va fi împrumutată de 
celelalte state ortodoxe în chiar momentul încreş- 
tinării lor. Excepţie face România, în care structurile 


|, egătura strînsă dintre Ortodoxie şi identitatea 


statale au apărut cu peste un mileniu mai tîrziu de la 
încreştinare. 


Consecineţele încreștinării 
balcanicilor 


Se pot observa două consecinţe ale încreştinării 
popoarelor din zona balcanică: 1. Încreştinarea aces- 
tor popoare a comportat trecerea lor la un nivel 
superior de structurare şi organizare socială şi cul- 
turală. Prin încreştinare, aceste populaţii achizițio- 
nau cultura scrisă (e valabil mai ales pentru slavi) şi 
un sistem articulat şi elevat de organizare socială şi 
culturală, care se va inspira de la Imperiul Bizantin. 
2. Creştinismul răsăritean a manifestat o sensibili- 
tate particulară pentru culturile locale ale diverselor 
popoare din sfera de influență bizantină.Un exemplu 
evident priveşte limba liturgică: în timpi destul de 
rapizi, alături de limba greacă s-a utilizat (uneori în 
paralel) şi limba naţională. Această sensibilitate a 
contribuit nu doar la înrădăcinarea credinței creşti- 
ne, ci, într-un sens mai larg, a pus bazele unei dezvol- 
tări culturale de mare amploare şi a inițiat un com- 
plex proces de formulare a unei identități naţionale 
proprii. Credința creştină se conjuga cu identitatea 
naţională. Cu timpul, o dată cu maturizarea acestei 


1 Cf. Constantinos Pitsakis, Empire et Elise (le modale de Ia Nouvelle Rome): Ia question des ordres juridiques, in Maria 
Pia Baccari (coord.), Diritto e religione: da Roma a Costantinopoli a Mosca, Herder Editrice, Roma 1994, pp. 107-123 





anul IIl e nr. 32 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





identități naţionale, popoarele însele s-au distanțat 
de Bizanţ, aşa cum s-a întîmplat şi cu România?. 

În statele din sfera balcanică, o dată cu dobîndi- 
rea independenței naționale, raportul dintre Stat şi 
Biserică a cunoscut distincții specifice țărilor nord- 
europene, în special luterane, prin lărgirea autono- 
miei Bisericii faţă de Stat, chiar dacă au păstrat struc- 
turile fundamentale bizantine. Statul şi Biserica au 
continuat să fie cei doi stilpi esenţiali ai societății, în 
interiorul paradigmei naţionale. În România şi Ru- 
sia, după căderea comunismului, raportul dintre Bi- 
serică şi Stat evoluează ( e drept, cu distincții nota- 
bile) înspre paradigma culturală, politică şi juridică 
exprimată deplin în Grecia şi Cipru3. Distanţarea 
dintre Biserică şi Stat, cu prețul pierderii unor avan- 
taje, deschide totuşi Bisericii spaţii mai largi de ma- 
nifestare a propriei vocaţii în interiorul societăţii, 
dar şi evitarea riscului ca Ortodoxia să fie instrumen- 
talizată politic. Re-formularea raportului dintre Bise- 
rică şi Stat este una din provocările viitorului apropi- 
at, în contextul noilor realităţi europene. 

A considera însă acest raport dintre Stat şi 
Biserică drept un „hibrid“ şi o situaţie de „complici- 
tate“, în netă incompatibilitate cu idealurile europe- 
ne - ni se pare probă de gravă miopie, nu doar 
politică şi culturală. Argumentele celor ce proferează 
o astfel de viziune sînt cât se poate de labile. 

Biserica este o instituție cu un statut foarte spe- 
cific (este o instituţie divino-umană) şi funcţionează 
în interiorul statului, iar procentul său de reprezen- 
tativitate (în România) este covârşitor majoritar. 
Dacă, aşa cum se exprimă Constituţia, „Parlamentul 
este forul suprem de conducere a țării, datorită statu- 
tului său de reprezentativitate pentru toți cetăţenii“, 
obiecțiile semnatarilor acestui „proiect-protest“ sînt 
fără obiect. E clar că statul trebuie să garanteze egali- 
tatea între culte, cum aceeaşi Constituţie stipulează. 
Dar e normal ca exerciţiul acestei egalități să ţină 
seama de gradul de reprezentativitate a fiecărui cult, 
astfel încît majoritarii să nu fie nedreptăţiți în baza 
unui principiu egalitar defectuos aplicat. 


Crucea — simbolul majorității 
Se obiectează că, în sala de şedinţe a Parlamen- 


tului României, „sub stema Statului se afla crucea 
(crucea ortodoxă)“. Obiecţia e puerilă din motive 





multiple. În primul rînd, crucea este simbol creştin şi 
nu exclusiv ortodox. Iar dacă acea cruce din Parla- 
ment are caractere bizantine (!), ea reprezintă majo- 
ritatea confesională a țării, fără ca, prin aceasta, să 
excludă minoritățile. În al doilea rînd, e semn de rea 
credință să afirmi că alăturarea crucii la stema țării 
este un „concubinaj simbolic“. Însăşi stema Româ- 
niei conţine simbolul crucii!! Cine ar putea gîndi că 
stema țării noastre este un “concubinaj simbolic“? Că 
regăsim crucea în Parlament nu impietează cu nimic 
„idealurile europene asumate formal de către 
România“. În Italia, care este o țară membră a Uniu- 
nii Europene (ca să nu mai vorbim de Grecia, țară or- 
todoxă, membră a UE, care n-a cedat defel în a-şi ma- 
nifesta credința), crucea se află nu doar în Parla- 
ment, ci şi in biroul fiecărui primar sau chestor ge- 
neral, precum şi în toate sălile unei judecătorii. Am 
fost plăcut impresionat cînd, invitat de un chestor de 
poliție din Roma pentru o formalitate, am văzut 
aşezate pe un perete crucea şi stema țării, iar pe alt 
perete fotografiile şefului statului şi a papei. Crucea 
nu periclitează în nici un chip reprezentativitatea 
Parlamentului ţării, ci tocmai o afirmă! 

Dar dacă noi avem „faliții noştri“, să ştiţi că şi 
alții îi au pe ai lor. În Italia izbucnea acum un an un 
scandal comparabil cu cel pe care cei de care vorbim 
ar vrea să-l creeze la noi. Într-o şcoală elementară de 
lîngă Roma, o profesoară a coborit crucea de pe 
peretele unei clase, motivând că aceasta ar jigni sin- 
gurul elev musulman din clasă. Scandalul a trecut 
prin tribunale, pînă cînd Parlamentul s-a exprimat în 


2 Cf. Matei Cazacu, L'Eglise orthodoxe entre le renouveau et Ia tradition: Phanariotes et Anti-Phanariotes, in Christian Hannik 


(coord.), Sprachen und Nationen in Balkanraum - Die historische Bedingungen der Enntsteung der heutigen 


Nationalsprachen, Slavistische Forschungen 56, Koln-Viena 1987, pp. 43-64; 
3 Cf. Alban Doudelet, Les orthodoxes grecs, Br&pols, Maredsous 1996, pp. 119-120 si 130-140 





28 


anul IIl e nr. 32 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





favoarea reaşezării crucii la locul ei, căci, dincolo de 
a fi un simbol al majorităţii confesionale din şcoli, 
este şi unul de identitate naţională. 

Aşadar, dacă am fi înţelepţi, am învăţa din 
greşelile altora şi nicidecum le-am reitera. Crucea 
din sala Parlamentului României nu are nimic de-a 
face cu „idealurile europene“; Uniunea Europeană 
n-a pretins nimănui să înlăture simbolurile reli- 
gioase şi identitare de undeva! Nu Europa ne face 
mai puţin creştini, ci, eventual, noi alegem această 
variantă, uzînd de pretexte snoabe. 

Îndrăznesc să presupun că cei pe care îi deran- 
jează crucea aşezată în locuri publice sînt creştini, 
adică botezați în numele Sfintei Treimi, deci şi al lui 
Hristos cel răstignit pe cruce. Acesta ar fi un lucru 
foarte grav, căci noi ştim de la Sf. Apostol Pavel că 
crucea este „nebunie pentru păgîni“. Iar în cazul în 
care aceşti contestatari sînt de altă religie, pretenția 
lor se califică drept abuz față de populaţia majoritar 
creştină din România. 

În altă ordine de idei, mi se pare firesc ca orice 
activitate publică să aibă şi o compo- 
nentă religioasă, în speţă, ortodoxă. 
De exemplu, Ziua Naţională se află, 
în mod providenţial, în preajma 
Postului Crăciunului şi Biserica a 
avut un rol fundamental în 
realizarea unităţii de stat a României 
şi continuă să aibă funcțiunea de 
păstrător şi garant al conştiinţei 
acestei unități. Deschiderea anului 
şcolar a avut dintotdeauna o valoare 
religioasă. 15 septembrie nu este 
altceva decit „a doua zi a Sfintei 
Cruci“; anul şcolar începe cu Te- 
Deum şi stropirea cu apă sfinţită la 
Ziua Crucii! Şcoala a luat naştere în 
„tinda Bisericii“ şi deschide drum 
cunoaşterii celei adevărate, a lui 
Dumnezeu, a omului şi a creației 
divine. Cu ce altceva s-ar putea 
deschide cursurile şcolii, dacă nu cu 
invocarea binecuvântării lui Dum- 
nezeu? Căci cunoaşterea lumii, 
împărtăşită de şcoală, este un „peda- 
gog“ spre cunoaşterea desăvârşită. 
Ziua Naţională şi deschiderea anului 
şcolar nu au doar o „funcţie teoretic 
civică“; ar fi prea puţin. Au o funcţi- 
une infinit mai profundă. E clar că 
nu orice comemorare sau inaugu- 





anul IIl e nr. 32 





rare necesită o slujbă religioasă. Exagerări se pot 
nota. Dar prezența preotului la astfel de manifestări 
este mai mult decât firească, iar aceasta nu înseamnă 
deloc „deturnare“ sau „acaparare“. 

Desigur, programul „proiectului-protest“ este 
destul de bogat. Nu ne vom opri asupra tuturor 
punctelor sale. Unele nici nu merită atenţie. Credem 
însă că avem de-a face cu o confuzie grosolană dacă 
afirmăm că valorile morale specific creştine tind să 
substituie valorile democraţiei. Dacă valorile 
democraţiei se reduc la „libertatea avortului“ şi la 
„legalizarea homosexualității“, ne este greu să ne 
imaginăm ce fel de societate democratică vrem să 
construim. Nu acestea sînt idealurile europene asu- 
mate de România (sau de oricare alt stat). Europa 
însăşi încearcă cu greu să-şi identifice propriile 
rădăcini culturale şi spirituale. În aceasta, noi am 
avea multe de oferit Europei. Desigur, dacă, aşa cum 
se pare, n-am merge într-o direcţie opusă. Cu astfel 
de „proiecte-protest“ ne îndreptăm nu spre Europa, 
ci spre ieşirea din Biserică. 


g 
Ş 
- 
S 


> 
9 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Creștinii români, între 
Dumnezeu şi Cezar 


În cei 15 ani postdecembriști, relaţia dintre Biserică şi Stat a fost 
una din temele care a aprins puternice pasiuni şi a declanșat stări 
de tensiune în rândul actorilor sociali din România. 

Politicienii, oamenii de presă, reprezentanții societății civile şi 
mai ales membrii bisericilor şi cultelor au abordat diferitele 
conținuturi specitice acestei teme într-o intensă şi naturală 
căutare a principiilor de reaşezare a relaţiei dintre Statul Român 
reorganizat într-o formă democratică, în tranziţie de la 
comunism la post-capitalism, şi instituţiile religioase din 
România beneficiare ale drepturilor și libertăţilor 

obținute în noua societate românească a anilor '90. 


Marcel Răduţ-Seliște 





AN 
] n acest context, membrii Bisericii Ortodoxe 


Române au căutat să rămână loiali poruncii date 

de Iisus Hristos „Daţi Cezarului cele ale Ceza- 
rului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu“ Şi nu 
s-au abătut de la această poruncă nici măcar în 
perioadele în care diverşi reprezentanți ai Statului 
au căutat să lovească Biserica fie din exterior, prin 
diferite măsuri legislative sau administrative, fie din 
interior, prin amestecul în luptele pentru putere 
declanşate între diferitele grupuri de influență for- 
mate în Sfântul Sinod şi în zona Patriarhiei. 

Persoanele şi instituţiile implicate în această 
căutare a firescului în relaţia Stat-Biserică nu au luat 
însă în calcul, cu seriozitatea necesară, umbra mereu 
prezentă a dispariţiei Statului Român, sau, mai exact, 
a dispariţiei formelor tradiţionale de organizare 
statală cu care poporul român s-a obişnuit în exis- 
tența sa de până acum. Această eroare de evaluare a 
condiţiilor istorice actuale, în care poporul român 
este nevoit să-şi urmeze drumul spre mântuire, a 
făcut ca relansarea dezbaterilor despre relaţia Stat- 
Biserică să dobândească în mediile clericale şi 
politice dimensiunile unei brutale treziri din visare. 
Tumultul provocat de schimbul vehement de argu- 
mente pro şi contra convieţuirii Stat-Biserică după 
modelul bisericii semi-instituţie de stat iniţiat de 
Domnitorul Alexandru loan Cuza, furtuna declaraţi- 


ilor venite de la politicieni ori de la preoți şi care au 
făcut de atâtea ori deliciul presei, toată această 
zbatere a fost potolită în momentul în care şi clerul şi 
politicienii au împietrit intrând în contact cu ce- 
rințele Uniunii Europene. 

Proiectul Legii Cultelor, aflat pe agenda de lucru 
a Parlamentului României, a fost un fel de par la o că- 
ruță cu oale, căci modelele teoretice cu pretenții de 
soluţie finală la problema relaţiilor Stat-Biserică pro- 
puse fie de clerici, fie de politicieni, fie de unii 
„ong-işti“ sunt anulate de mersul şi logica implaca- 
bilă impuse de procesul integrării României în 
Uniunea Europeană. Declaraţiile unor funcționari 
guvernamentali, cum că la realizarea acestui proiect 
de lege s-ar fi analizat modelele europene nu poate fi 
contestată în formă, ci doar în conținut, căci, pentru 
mine cel puţin, este greu de crezut că politicienii 
români au devenit profunzi şi că au renunţat brusc la 
modul de lucru superficial pe care şi l-au asumat în 
anii de pseudo-negocieri cu Uniunea Europeană, 
adică de a satisface, fără prea multe comentarii ori 
amendamente, cererile venite de la stăpânii Europei 
actuale. Această lege deschide drumul spre trimi- 
terea Bisericii din spaţiul public, al agorei, în spaţiul 
privat, al individului ce-şi manifestă credința alături 
de coreligionarii săi, dar care în comunitate este che- 
mat să practice un fel de egalitarism spiritual, un ega- 
litarism care nu mai diferenţiază între alb şi negru, 
între bine şi rău decât prin raportare Ia filosofia Noii 





30 


anul IIl e nr. 32 


ÎN DEZBATERE 


ROSI 





Europe, o filosofie pe cale să nască o supra-religie 
numită Drepturile Omului. 


Prima trădare a Bisericii 


Din această perspectivă, loialitatea pe care BOR 
o are față de Stat este trădată. Nu este un fapt nou, 
căci loialitatea pe care Biserica a demonstrat-o 
Statului Român a fost trădată în mai multe rânduri. 
Începutul l-a făcut Domnitorul Alexandru loan Cuza, 
o mare personalitate politică dar şi primul dictator 
în sensul modern al cuvântului pe care l-a avut Ro- 
mânia. Va fi greu să privim la Cuza altfel decât ne-au 
învăţat şcolile comuniste, unde, prin cabinetele de 
istorie, erau atârnate tablouri înfățișând un Cuza 
plin de măreție, acel Cuza despre care ştim că avea 
ocaua lui cu care prindea negustorii hoţi ori că săru- 
ta obrazul ţăranului scuipat de boierul cel hain. Nu 
voi afirma despre Domnitorul Cuza că a fost mason. 
Posibil şi acest lucru, dacă ar fi să acceptăm că 
masonii au declanșat şirul revoluțiilor care au desfi- 
ințat monarhiile europene început în 1789 şi 
încheiat pentru noi cu Unirea Principatelor Române 
sub Cuza. Despre Cuza putem însă afirma că a fost 
autorul primei lovituri puternice pe care Statul 
Român a dat-o Bisericii. Altfel spus relaţia Stat-Bi- 
serică a început la noi cu o palmă pe care Biserica a 
primit-o de la stat. 

Nu putem nega faptul că situația practică a pro- 
prietăţilor Bisericii a impus conducerii statului 
adoptarea unor măsuri radicale, prin care mii de 
hectare de teren agricol şi de păduri, precum şi sute 
de imobile închinate (adică în proprietatea şi sub 
controlul direct) mânăstirilor greceşti de la Muntele 
Athos să fie naţionalizate (secularizate, în accepți- 
unea de atunci), fondul funciar obţinut fiind utilizat 
pentru prima majoră împroprietărire cu pământ a 
țărănimii din istoria poporului nostru. Gestul 
reparatoriu pe care l-a făcut Domnitorul Cuza pentru 
țărani nu poate fi contestat, iar reformele iniţiate de 
el în alte domenii ale vieţii societăţii româneşti 
rămân emblematice pentru începuturile existenței 
Statului Român modern. 

Analiza noastră se opreşte asupra a două 
aspecte: spiritualitatea căreia Domnitorul Cuza îi era 
tributar şi care-i călăuzea acţiunile, pe de o parte, şi 
implicaţiile negative ale reformei legislative pe care 
a realizat-o în domeniul organizării şi funcţionării 
cultelor, pe de altă parte. 

De la bun început este necesar să înțelegem şi să 
acceptăm faptul că Domnitorul Cuza a fost o mare 


personalitate nu numai datorită unor calități ce ţin 
de sufletul său, calități aflate într-o anumită măsură 
în legătură cu sufletul poporului român. Domnitorul 
Cuza a fost un om educat la şcoala spiritualității 
Franţei revoluţionare, cu care a luat contact la o 
vârstă fragedă, când, în 1831 (abia împlinise 11 ani), 
este trimis de familie Ia studii la Paris, unde îşi obţine 
bacalaureatul în litere. La acest izvor de principii de 
viață, care a contribuit la dezvoltarea personalității 
Domnitorului, se adaugă şi faptul că, după întoar- 
cerea în țară, Cuza a urmat cariera de militar într-o 
armată românească în formare, în care influenţele 
venite din mediile filosofice, politice şi militare ale 
Europei Occidentale erau tot mai puternice. 


Cuza și coruperea unor preoți 


În timpul evenimentelor din 1848, la vârsta de 
28 de ani, Cuza era unul dintre tinerii participanți la 
Revoluţia din Moldova (Nicolae Bălcescu, de exem- 
plu, avea 29 de ani, cu un an mai mare decât Cuza, iar 
Mihail Kogălniceanu împlinise 31 de ani). Din per- 
spectiva vârstei şi a nivelului spiritual al inițiatorilor, 
Revoluţia de la 1848 din Țările Române a fost o re- 
voluţie a tinerilor care studiaseră la universităţile 
din Occidentul Europei. Aceste două aspecte - vârsta 
şi spiritualitatea inițiatorilor - au determinat nu nu- 
mai specificul Revoluţiei Române de la 1848, ci mai 
ales conţinutul reformelor din vremea domniei lui 
Cuza şi, oarecum, al reformelor de Ia începutul dom- 
niei Regelui Carol. 








anul IIl e nr. 32 


=) 
E 
=] 
[=j 
I 
= 
(3 
i=: 
= 


31 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





32 


Domnitorul Cuza a reacţionat faţă de Biserică 
aşa cum i-a dictat conştiinţa sa, modelată de spiritul 
umanist şi liberal al Europei revoluţionare, anti- 
monarhice, anti-religioase şi masonice. Cuza poate fi 
socotit primul deţinător al funcţiei prezidenţiale, în 
mai mare măsură decât al celei de domnitor, căci un 
domnitor, în accepțiunea tradiţională şi românească 
a cuvântului, acceptă autoritatea spirituală a Bisericii 
Neamului. Prin reformele sale, Domnitorul Cuza a 
transformat clerul dintr-o castă a slujitorilor lui 
Dumnezeu autonomă financiar, într-o castă de 
funcționari dependenţi de sumele de la bugetul de 
stat. Implicaţiile acestei reforme au fost vizibile abia 
în vremea regimului comunist, când această depen- 
dență, împreună cu celelalte oprelişti venite din 
partea statului comunist, aproape că a sugrumat ca- 
pacitatea misionară a Bisericii noastre. Lipsirea Bi- 
sericii de resursele proprii, acţiune a Statului Român 
condus de Cuza, a fost realizată pe fondul entuzias- 
mului popular, datorat alungării „grecoteilor“ şi 
împărțirii pământului fostelor mânăstiri către țăranii 
deveniți liberi. Domnitorul Cuza nu a fost prea 
interesat de Biserică, ci a căutat să supună Biserica 
intereselor Statului. 

Reformele lui Cuza realizate în legătură cu orga- 
nizarea şi funcționarea cultelor au avut deci câteva 


Foto: Bogdan Onofrei 





mari efecte negative pentru viața sufletească a 
poporului român: 

- Preotul nu mai este întreţinut de comunitate, 
de la daniile aduse la altar de către credincios, fie el 
simplu sătean, fie boier ori domnitor, iar românii în- 
cep să-l asimileze pe preot cu funcţionarul, cu cel 
plătit de stat, astfel că se face primul pas spre ruperea 
comuniunii dintre preot şi credincioşi prin înlătu- 
rarea responsabilității membrilor comunității de a-şi 
susține material preotul. 

- Preotul devine dependent financiar de 
bunăvoința Statului de a stabili o anumită contri- 
buţie salarială, mereu ţinută în cuantumuri mici, con- 
tribuţie pe care Biserica are dreptul să o completeze 
dacă doreşte, un drept doar teoretic şi cu greu de 
exercitat în condiţiile pierderii proprietăților. 

- Datorită acestui sistem de întreținere financia- 
ră a preoțimii, moralitatea acestei caste a degenerat 
în timp, astfel că, după nici 150 de ani de la reformele 
lui Cuza, este ştiut şi acceptat că mulţi dintre preoți 
nu gestionează corect sumele pe care le încasează 
drept contribuţie pentru serviciile religioase, că au 
ca unic scop îmbogățirea materială, preoția fiind 
doar un pretext, o modalitate a dobândirii de averi. 

- Biserica se vede lipsită de mijloacele materiale 
şi financiare necesare activităților misionare şi 
filantropice, astfel că se accentuează 
ruperea comuniunii dintre cler şi 
credincioşi. 

- Viaţa internă a Bisericii 
Ortodoxe Române şi mai ales proce- 
durile canonice de alegere şi numire 
a lerarhilor noştri devin tot mai afec- 
tate de intervenţiile reprezen- 
tanților Statului, astfel că în timp, au 
apărut adevărate grupuri de inte- 
rese şi centre de putere în zona 
Sfântului Sinod şi a Patriarhiei for- 
mate din clerici, oameni politici, 
oameni de afaceri etc. Sunt cunos- 
cute, de exemplu, presiunile şi ames- 
tecul brutal al funcţionarilor de stat 
în treburile interne ale Bisericii în 
perioada regimului comunist ori în 
anii '90, când s-au provocat crize în 
structurile administraţiei bisericeşti 
şi mari neajunsuri sufleteşti în rân- 
dul credincioşilor. 

Relaţia dintre Biserică şi primul 
Stat Român cu adevărat modern nu 
a început frumos. Loialitatea de 





anul IIl e nr. 32 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





milenii pe care Biserica a avut-o şi o are faţă de for- 
mele de viaţă statală specifice poporului român a 
fost privită mai degrabă ca o slăbiciune, decât ca o 
calitate. 

Astăzi, într-o Românie ce se pregăteşte să 
renunțe la o mare parte din sine ca jertfă pe altarul 
idolatru al integrării în structura actuală de organi- 
zare politico-economică a Europei, nostalgiile feu- 
dale bizantine pe care încă le au, fie unii membri ai 
clerului, fie câţiva oameni politici loiali credinței 
strămoşeşti sunt inutile. 


Răscruce de drumuri pentru stat 


O privire mai atentă asupra Istoriei Neamului 
ne va ajuta să înțelegem că visul bizantin a fost spul- 
berat încă de Kogălniceanu, prin câteva cuvinte ros- 
tite în discursul său la înscăunarea lui Cuza ca Domn 
în Moldova: „Prin înălțarea Ta pe tronul lui Ştetan cel 
Mare sa înălțat iarăși națiunea română. Alegându-te 
pe Tine Domn în țara noastră, am voit să arătăm 
lumii întregi ceea ce toată țara doreşte: Ia legi noi, 
domn nou! (...) Fii, deci, omul epocii! Fă ca legea să 
înlocuiască arbitrariul. Fă ca legea să tie puternică, 
iar Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai 
ales cu acei pentru care mai toți domnii trecuţi au 
fost nepăsători sau răi. FĂ, Doamne, ca prin drep- 
tatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, 
prin simțămintele Tale patriotice să mai putem 
ajunge la acele timpuri glorioase ale națiunii noastre 
când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor 
Împăratului din Bizanţ că Moldova nu are alt ocroti- 
tor decât pe Dumnezeu şi sabia Sa!“ 

Aceste cuvinte sunt expresia răscrucii de dru- 
muri la care se afla tânărul Stat Român modern: 
dreptatea Europei şi cerințele epocii, pe de o parte, şi 
Dumnezeu şi sabia Sa, pe de altă parte. Calea de 
mijloc pe care indirect o propune Kogălniceanu în 
discursul său nu a fost şi nu va fi vreodată posibilă, 
aşa că Domnitorul Cuza a ales aşa cum aleg şi politi- 
cienii noştri de astăzi, adică a ales dreptatea Europei 
în locul dreptății lui Dumnezeu. 

Din 1859 şi până în vremurile noastre Biserica 
şi Statul au coabitat într-o stare de fapt ce se regăseş- 
te undeva în zona noţiunii de căsătorie de comple- 
zență. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române nu 
au avut capacitatea să joace cartea reinstaurării mo- 
narhiei după 1989, aşa că acum avem un Rege bătrân 
şi obosit, retras în castelul său de la Peleş şi suntem 
lipsiţi, se pare pentru totdeauna, de şansa ca Patri- 
arhul Bisericii să ungă pe Regele țării îngenunchiat 


în fața icoanelor sfinte ale Mântuitorului şi Maicii 
Sale. Loialitatea noastră firească faţă de Statul 
Român ne-a oprit de la a ne implica cu fermitate în 
transformarea statului nostru dintr-o Republică 
şubredă şi cu probleme, într-o Monarhie stabilă. Ori- 
cum discuţia legată de forma de guvernământ este 
de mult încheiată. 

„A da Cezarului ce este al Cezarului“ este o po- 
runcă ce atribuie şi recunoaşte stăpânirea Cezarului 
puterii politice asupra celor ale lumii materiale trecă- 
toare. Însă, în momentul în care Cezarul caută să-şi 
însuşească cele ce sunt ale lui Dumnezeu, suntem 
chemați să medităm profund în post şi rugăciune, şi 
să dăm răspunsul adecvat, răspuns ce poate la un 
moment dat să însemne renunțarea la viața trupului 
în favoarea vieţii veşnice a sufletului. 


Proiectul Legii cultelor: 
oportunități și primejdii 


Proiectul Legii cultelor aflat în discuția Parla- 
mentului României reprezintă o adaptare la condiţi- 
ile României a directivelor Uniunii Europene cu pri- 
vire configurarea relației Stat-Biserică. 

Constituţia Europeană a delimitat foarte clar 
separaţia dintre Biserică şi supra-statul UE. Absența 
oricăror referiri directe la izvoarele creştine ale civi- 
lizaţiei europene este definitorie pentru mentalita- 
tea şi viața sufletească ce caracterizează pe cei ce stă- 
pânesc vremelnic aproape tot continentul Europa. 

Aflată într-o permanentă şi accelerată pierdere 
a capacităţii de decizie, aşa cum cere de altfel proce- 
sul de integrare europeană, puterea politică de la 
Bucureşti este constrânsă tot mai mult să pună în 
practică hotărârile instituţiilor conducătoare ale 
Uniunii Europene. 

O dată cu apropierea datei-limită de 1 ianuarie 
2007 pentru încheierea procesului de pre-aderare, 
sunt luate în discuție şi problemele zonelor mai 
„fierbinţi“ ale societăţii româneşti ce trebuie rezol- 
vate după modelul european. Acum se pare că a venit 
şi rândul vieţii religioase. 

Proiectul Legii cultelor introduce elemente noi 
fie prin reaşezarea unora dintre relaţiile Stat-Bise- 
rică deja tradiţionale, fie prin „importul“ de norme 
juridice specifice Uniunii Europene. 

Folosind forma proiectului de lege pe care o am 
la dispoziţie (posibil să se fi adus modificări între 
timp) dau ca prime exemple articolul 5, alin. 2 (Struc- 
turile religioase cu personalitate juridică reglemen- 
tate de prezenta lege sunt cultele și asociațiile reli- 





anul IIl e nr. 32 


33 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





gioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt 
grupările religioase) şi articolul 6, alin. 1 (Gruparea 
religioasă este torma de asociere fără personalitate 
juridică a unor persoane tizice care, fără nici o proce- 
dură prealabilă şi în mod liber, adoptă şi exercită o 
credinţă religioasă.care face posibilă apariţia grupă- 
rilor religioase tără personalitate juridică). 

Din perspectiva drepturilor omului, aşa cum 
sunt acestea înțelese şi definite de Uniunea Euro- 
peană, articole de lege amintite reprezintă prin 
conţinutul lor, o oportunitate pentru cei care doresc 
să practice credinţe ce nu se regăsesc pe „piața“ cul- 
telor şi asociaţiilor religioase recunoscute de stat, 
într-o modalitate comodă prin care se evită atât exi- 
genţele stabilite de stat pentru recunoaşterea unei 
comunităţi religioase ca asociaţie ori cult, cât şi con- 
trolul direct al autorității statale asupra activității 
unei astfel de grupări. 

Creştinii vor cunoaşte acum noi ispite, căci 
nimic nu va împiedica pe un exaltat păgân ori pe un 
escroc să-şi facă propria grupare religioasă fără per- 
sonalitate juridică în beneficiu propriu, ori chiar în 
dauna Bisericii. Va fi tot mai mare primejdia apariţiei 
unor grupări religioase fără personalitate juridică, 
dar recunoscute implicit de stat prin articolele de 
lege în discuţie, formate din foşti preoți scoşi din cler 
pentru abateri grave ori care au părăsit clerul 
nemulțumiți de dreptatea severă a lerarhului, preoți 
care vor avea acum posibilitatea să atragă în rătă- 
cirea lor pe credincioşi. Să insist asupra riscului 
apariției de grupări religioase fără personalitate 
juridică adepte ale unor practici imorale nu cred că 
are rost. Dacă această prevedere va fi adoptată nu voi 
putea să fiu oprit, de exemplu, să fondez o astfel de 
grupare religioasă care să practice închinarea la zeița 
Afrodita ori la zeul Apollo. Absența personalităţii 
juridice va face foarte dificilă activitatea de suprave- 
ghere a moralității practicilor unor astfel de grupări 
religioase. În 392 Împaratul roman Teodosiu 1 interz- 
icea toate cultele păgâne din Imperiu şi iată că la 
peste 1600 de ani de la acest eveniment asistăm la o 
posibilă redeschidere a uşilor templelor păgâne! 

O oportunitate reală oferită de acest proiect de 
lege poate să fie articolul 10 (Art. 10. - 1 Cheltuielile 
pentru întreținerea cultelor şi destăşurarea activi- 
tăților lor se vor acoperi, în primul rând, din mijloa- 
cele proprii ale cultelor, create şi administrate în con- 
formitate cu statutele lor. 2 Cultele pot stabili contri- 
buţii din partea credincioşilor lor pentru susținerea 
activităților pe care le destăşoară. Contribuțiile vor ti 
deduse din baza de calcul a impozitului pe venit, în 


condiţiile legii. 3 Statul promovează sprijinul acor- 
dat de cetățeni cultelor prin deduceri din impozitul 
pe venit şi încurajează sponsorizările către culte, în 
condiţiile legii. 4 Statul sprijină, la cerere, prin con- 
tribuții, în raport cu numărul credincioşilor cetățeni 
români şi cu nevoile reale de subzistență şi activitate, 
salarizarea personalului clerical și neclerical 
apartinând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu 
contribuţii în cuantum mai mare Salarizarea perso- 
nalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse, 
în condițiile stabilite prin lege. 5 Cultele recunoscute 
pot beneticia, la cerere, de sprijin material din partea 
statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea 
unităților de cult, pentru reparaţii şi construcții noi, 
în raport cu numărul credincioşilor cetățeni români 
şi cu nevoile reale. 6 Statul sprijină activitatea cul: 
telor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii 
sociale.) 

Din perspectivă strict financiară se vor ridica 
multe glasuri care vor atenţiona că Statul Român are 
acum posibilitatea să reducă fondurile alocate 
Bisericii, căci prin acest articol de lege Statul îşi rezer- 
vă dreptul de a sprijini (nu de a asigura!) salarizarea 
personalului clerical şi neclerical doar în funcţie de 
numărul de credincioşi români şi de nevoile reale de 
subzistență şi activitate. Într-adevăr, Statul Român va 
putea deţine controlul relaţiei sale cu Biserica şi va 
avea putere discreţionară în stabilirea ajutorului 
financiar dat Bisericii, căci va fi foarte dificil a se găsi 
un numitor comun între ceea ce înțelege Statul prin 
„nevoi reale“, ori „număr de credincioşi români“ şi 
ceea ce va susține Biserica despre conținutul acestor 
noțiuni. Ori într-un astfel de context, dreptatea este 
de partea celui mai puternic, adică în cazul nostru 
Statul. Totodată, utilizarea cu insistență a verbului „a 
cere“ în textul articolului induce deja calitatea de 
solicitant, de petiţionar a instituţiei Bisericii față de 
Stat, o calitate evident inferioară şi oarecum de sub- 
ordonare. Articolul 11 (Sprijinul statului constă și în 
acordarea de facilități tiscale, în condiţiile legii.) 
realizează o minoră şi chiar inutilă îndulcire a acestui 
ton folosit de legiuitor cu privire la relația financiară 
dintre Stat şi Biserică. 

Marea oportunitate pe care articolul 10 o oferă 
Bisericii şi creştinilor români este aceea a necesarei 
întoarceri la valorile creştine practicate zi de zi, ceas 
de ceas. Conducătorii Bisericii vor fi chemaţi să 
privească cu mai mare seriozitate criteriile de organi- 
zare a activităţii economice a Bisericii, de angajare şi 
conducere a personalului, de planificare a activității 
misionare. Preoții vor înţelege treptat că oamenii pe 





34 


anul IIl e nr. 32 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





DD a pote tz 


care-i păstoresc vor accepta să susțină financiar paro- 
hia din care fac parte numai în măsura în care preo- 
tul le este cu adevărat părinte duhovnicesc, model de 
viață, uşă mereu deschisă către Hristos, iar biserica 
de parohie reprezintă nu doar loc de rugăciune şi 
serviciu religios, ci şi azil pentru bătrânul părăsit, 
medicament pentru cel aflat în boală trupească şi 
vindecare pentru sulfetele suferinde. În curând noi, 
creştinii şi mai ales preoții lui Dumnezeu vom fi 
chemaţi să arătăm oamenilor şi Cezarului acestei 
lumi credința în Hristos şi în cuvintele Sale: „Priviţi la 
păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici 
nu adună în jitnițe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hră- 
neşte. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât 
ele?“ (Sfânta Evanghelie după Matei VI, 26). 
Proiectul Legii cultelor ne păstrează dreptul de a 
preda religia în şcoli prin articolele 32 - 39, unul din- 
tre cele mai importante articole fiind după părerea 
mea articolul 32 (Art. 32. 1 În învățământul de stat 
predarea religiei este asigurată prin lege exclusiv cul: 
telor recunoscute. 2 Personalul didactic care predă 
religia în școlile de stat se numește cu acordul cultu- 
lui pe care îl reprezintă, în condițiile legii. 3 În cazul 
în care un cadru didactic săvârşeşte abateri grave de 
Ia doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage 
acordul de a preda religia, fapt ce duce a desfacerea 
contractului individual de muncă.). Protesorii noştri 
de religie ce slujesc fie în şcoli şi liceee, fie în semi- 
narii şi facultăţi de teologie vor resimți cu mai mare 
intensitate preoţia universală la care i-a chemat 
Dumnezeu, căci ei vor fi mărturisitorii lui Hristos 
într-un sistem de învățământ de stat tot mai ateu, mai 


e ut 25 URCE Pi E 
anti-creştin, ale cărui temelii materialist-dialectice, 
darwiniste şi panteiste transformă concepte precum 
homosexualitatea, libertinajul sexual, amoralitatea 
în repere de aşa-zisă normalitate pentru viața copi- 
ilor noştri. 

Multe lucruri am putea să spunem despre Proiec- 
tul Legii cultelor, însă nu cred că Dumnezeu ne-ar 
îngădui nouă să întoarcem omenirea de pe drumul 
pe care îl urmează implacabil către Apocalipsă. Noi, 
creştinii ortodocşi români, suntem chemaţi să-L măr- 
turisim pe Hristos prin faptele şi spusele noastre, prin 
viața noastră, prin felul nostru de a fi. Corabia lui 
Dumnezeu, Biserica, va fi permanent asediată de 
Cezarul acestei lumi care este îngerul căzut, Diavolul, 
până la sfârşitul vremurilor. A rânduit Dumnezeu ca 
în lume Biserica să fie luptătoare, iar triumfătoare să 
fie numai în Cer. Noi, creştinii, să-L chemăm pe Dum- 
nezeu în ajutor, prin rugăciune, post şi fapte bune, 
pentru a ne dărui puterea să înțelegem care sunt cele 
ale Cezarului şi care sunt cele ale lui Dumnezeu şi să 
nu uităm că cetățenia română căreia trebuie să-i fim 
loiali, pe de o parte o avem datorită faptului că prin 
voia lui Dumnezeu ne-am născut în această ţară, iar 
pe de altă parte este o cetățenie efemeră. La Parusie, 
Dumnezeu ne va învia din morți, vom fi precum înge- 
rii din Cer şi vom fi judecaţi de Hristos pentru a dove- 
di dacă suntem demni de a dobândi singura cetățenia 
care contează în veşnicie, aceea de cetățean al Împă- 
răției lui Dumnezeu. „Răsplata unei astfel de vieți nu 
e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri, nici între- 
ținere pe seama statului, ci viața veşnică“. (Sf. loan 
Gură de Aur - Omilia ] la Evanghelia după Matei). 








anul IIl e nr. 32 


35 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Gâlceava artiştilor 


cu lumea 


Într-un recent comunicat de presă difuzat pe internet, 

Vlad Nancă supune atenţiei opiniei publice proiectul „Laicitate 
şi complicitate“, subintitulat „proiect-protest tață de 
complicitatea dintre Biserică şi Stat“. Coordonat de Cosmin 
Costinaș, Vasile Ernu și Attila Tordai-S. proiectul este realizat 
în colaborare cu revistele „Observator Cultural“ și „Idea 


Artă+Societate“. Participă artiștii Liliana Basarab, 


Hajnalka Bessenyei, Costel Chirilă, Duo van der Mixt, 
Niţă Mocanu, Ciprian Mureşan, Vlad Nancă, Dan Perjovschi, 


Dragoş Platon, Peter Szabo. 
Mihail Albişteanu 





tembrie-22 septembrie, 2005) al revistei 

„Observator Cultural“. Expoziţia-insert din 
această publicaţie este dublată de un dosar teoretic 
în revista „IDEA artă+societate“, nr.20/2005. Con- 
form autorului comunicatului de presă, „Laicitate şi 
complicitate“ pune sub semnul întrebării „situaţia hi- 
bridă de complicitate între statul român şi Biserică“, 
considerată ca fiind „incompatibilă cu idealurile 
europene asumate formal de către România“ şi cu 
ideea de democraţie liberală. 

Cum Vlad Nancă susţine că „scopul demersului 
nostru este de a provoca discuţii şi reacții în mass- 
media şi în societatea românească pe aceasta temă 
de actualitate“, m-am hotărât să-mi exprim punctul 
de vedere. 

De la început, semnatarul aminteşte: „Constitu- 
ţia României prevede egalitatea tuturor cultelor şi 
egalitatea tuturor cetăţenilor indiferent de convin- 
gerile lor religioase. Constituţia României prevede 
că Parlamentul este forul suprem de conducere a 
țării, datorită statutului său de reprezentativitate 
pentru toți cetăţenii“. Plecând de la aceste adevăruri, 
inițiatorii protestului ajung la concluzii ciudate. Mai 
întâi îi nemulțumeşte faptul că, în Parlamentul Ro- 
mâniei, sub stema statului, se află crucea. Ei văd un 
„concubinaj simbolic între stema României şi crucea 
ortodoxă pe peretele Parlamentului de la Bucureşti“, 
care nu ar fi „altceva decât reflectarea unei situații 


p roiectul a fost ataşat numărului 29 (15 sep- 


care se regăseşte în majoritatea aspectelor vieții 
publice româneşti“. Asta pentru că „ataşarea simbo- 
lică a acestui semn, reprezentativ doar pentru o par- 
te a cetățenilor acestei țări, unui for care se doreşte 
reprezentativ pentru toţi cetățenii anulează tocmai 
această reprezentativitate“. 

Întâi, cel puţin pentru moment, acea „parte“ de 
care vorbesc protestatarii reprezintă majoritatea 
absolută a cetățenilor României. Apoi, Parlamentul 
României este o instituţie a statului şi, prin urmare, 
nu este doar un for de reprezentare pentru cetățenii 
României, ci şi unul care reprezintă țara. Or, din câte 
ştiu, Ortodoxia a făcut şi încă face parte integrantă 
din viața românilor, fiind un element esenţial al isto- 
riei noastre. Până una-alta, în Constituţia României, 
articolul 1 specifică: „România este stat naţional, su- 
veran şi independent, unitar şi indivizibil“. Desigur, 
România este statul tuturor cetățenilor săi, nu doar 
al celor de naţionalitate română, dar a fost creat, în 
principal, ca urmare a dorinţei şi a eforturilor de- 
puse de români. Este casă pentru toţi cetățenii, dar 
reprezintă rezultatul sacrificiilor majorității româ- 
neşti, care este în proporție covârşitoare ortodoxă. 
Majoritatea românească şi cea ortodoxă definesc 
acest stat în Europa şi în lume, creează specificitatea 
sa. Apoi, încercarea protestatarilor de a crea iluzia 
unei „opoziții“ a comunităților catolică şi greco-cato- 
lică față de crucea „ortodoxă“ de la Parlament, mi se 
pare o găselniță. Sunt convins că membrii celor două 
Biserici din România preferă să vadă în Parlament 


A 


crucea, fie ea şi „ortodoxă“, în locul unui spațiu gol. 





36 


anul IIl e nr. 32 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Mă întreb dacă autorii protestului ar fi de părere că 
voievozii evului mediu românesc ar fi trebuit să 
scoată crucea de pe însemnele oficiale, pentru ca 
acestea să fie „reprezentative“ pentru acei români 
creştini care, dintr-un motiv sau altul „se turciseră“, 
trecând la islamism. 


Ce-i mai doare pe artiști 


În comunicatul de presă se mai spune că: „la 
nivel simbolic, evenimentele publice din România 
sunt acaparate de cele religioase. Zile naţionale, 
deschideri, inaugurări, comemorări, a căror funcţie 
teoretică este una civică sunt deturnate în eveni- 
mente cu conotaţie religioasă (de cele mai multe ori, 
explicit ortodoxă)“. Înţelegem că, pentru artiştii re- 
voltaţi, civismul presupune, dacă nu ateism, cel puţin 
disocierea clară de religie. Tradiţia noastră spune 
însă că realizările umane îşi au obârşia în creaţia şi 
ajutorul divine. De aceea „inaugurările“ şi „deschide- 
rile“ se fac cu slujbă religioasă şi cu sfințire. 

Petre Ţuţea credea că omul nu creează nimic, el 
doar descoperind creaţia divină. Cât priveşte Ziua 
Naţională, ne-o putem oare închipui lipsită de slujba 
religioasă, fără a ne întoarce cu gândul la cunoscutul 
23 august? Dacă e o zi națională, şi națiunea este 
majoritar ortodoxă, să nu se facă slujbe, pentru a nu 


i: 
& 
i 
o 
E. 
= 
I=: 
£ 





anul IIl e nr. 32 


fi „lezate“ alte comunități de conştiinţă? Mă şi mir că 
protestatarii nu s-au rostit şi împotriva ideii în sine, 
pe motiv că ar lovi în demnitatea naționalităților 
conlocuitoare. Poate ar trebui să desființăm şi ziua 
naţională? 

lată ce îi mai deranjează pe artiştii şi civicii 
noştri: „bugetele publice, constituite pe baza impozi- 
telor tuturor cetățenilor, sunt folosite ca surse de fi- 
nanţare pentru biserici. Asistăm chiar în aceste săp- 
tămâni la declaraţii anticonstituţionale ale ministru- 
lui culturii şi cultelor şi ale altor reprezentanţi ai sta- 
tului care sunt dispuşi să aloce bani publici unui 
proiect care ţine strict de Biserica Ortodoxă, cum 
este cel al Catedralei Mântuirii Neamului“. Și noi, 
care ne gândeam că i-ar putea îngrijora posibilitatea 
ca banii contribuabililor români de confesiune orto- 
doxă, catolică sau unită, care formează marea 
majoritate a populaţiei țării, să ajungă, prin cine ştie 
ce metode, să fie alocaţi pentru sprijinirea cultelor 
neoprotestante sau pentru constituirea şi funcționa- 
rea nenumăratelor asociaţii şi fundaţii „civice“ atee 
şi anticreştine... 


Viziune aberant — feministă 


Din păcate, nu am reuşit să găsesc niciunde în 
capitala culturală a Moldovei revista „Idea...“, aşa că 
nu am putut citi dosarul teo- 
retic, am găsit însă numărul 
din „Observator Cultural“ 
care conţine expoziţia-insert. 
Mă aştepta o surpriză neplă- 
cută: autorii proiectului 
amestecaseră merele cu 
perele şi se pregăteau de o 
neconvenţională aritmetică. 
Mai exact, îşi susțineau campa- 
nia de promovare a laicității 
cu exemple în care prezentau 
tare manifestate în cadrul 
BOR, contând probabil pe 
confuzia care se poate uşor 
produce în mintea unor citi- 
tori. Astfel, corupția sau 
nepăsarea unora dintre sluji- 
torii Bisericii erau folosite de 
artişti (insinuant, nu explicit) 
drept argumente pentru a 
susține „eliberarea“ cetăţe- 
nilor de sub ochiul omni- 
prezent al religiei. Sunt aduse 





37 


ROST 


ÎN DEZBATERE 








38 


în discuţie şi conflicte inter-confesionale, precum 
luarea în posesie de către comunităţi ortodoxe prin 
asediere/inghiţire a unor biserici - unele cu valoare 
de patrimoniu - aparținând uniților (este prezentat 
cazul de la Ungheni, jud. Mureş, unde noua biserică 
ortodoxă este construită în jurul celei vechi). Poate 
că în Biserica Ortodoxă Română este nevoie de o 
înnoire - nu în sens dogmatic, ci la nivel pastoral -, 
dar asta nu înseamă să condamni şi să elimini 
Ortodoxia sau ideea de Biserică ca instituție şi comu- 
nitate de credință. 

Un text din expoziţia-insert susține, nici mai 
mult, nici mai puţin că: „Biserica Ortodoxă Română, 
prin diferite practici şi dogme religioase, atribuie 
femeii un rol submisiv, legitimând discriminarea şi 
violența asupra femeilor în societate“. O acuzaţie a 
cărei gravitate nu este egalată decât de consistenţa 
aberaţiei pe care o include. Alt text deplânge „infil- 
trarea“ Bisericii „în viața cotidiană, nu doar pe calea 
spirituală, ci şi pe cea comercială“, ca exemplu fiind 
dat comercializarea iconiţelor parfumate. Încă o 
dată: Biserica nu are nevoie să se furişeze, să intervi- 
nă în mod viclean în viața cotidiană, în cetate, căci 
Biserica este formată din majoritatea românilor şi 
face parte de facto din viața noastră. Este dreptul 
nostru, al majorităţii românilor creştin-ortodocşi, de 
a ne manifesta credinţa: prin construirea de biserici, 
prin cinstirea icoanelor şi a crucii, inclusiv în insti- 
tuţii publice, prin a da o educaţie creştină copiilor 


noştri, prin atribuirea de fonduri din bugetul public 
pentru acțiunile Bisericii etc. 


Învățământ fără Dumnezeu 


În sfârşit, în suplimentul din „Observator Cul- 
tural“ este un text semnat de Cosmin Costinaș, care 
reia, într-o formă lărgită, comunicatul de presă. De 
data aceasta lucrurile sunt spuse mai clar: „Biserica 
este prezentă în şcolile publice româneşti, a căror 
menire centrală ar trebui să fie modelarea unor 
cetăţeni responsabili şi liberi în opțiunile lor, inclusiv 
în cele legate de credință“. Deci, înapoi la învățămân- 
tul fără Dumnezeu din timpul comunismului. Dacă ar 
fi ştiut tinerii din decembrie '89 că au ieşit să moară 
pentru a înlocui un ateism cu altul... Mai mult: 
„Biserica Ortodoxă este folosită ca un instrument de 
menţinere a unei identități naţionale româneşti pe 
bază etnică, construită în jurul acestei Biserici“. lar 
Biserica Greco-Catolică ar fi „folosită la rândul ei ca 
un instrument de perpetuare a identităţii naționale 
româneşti, datorită caracterului ei etnic“. Putem înţe- 
lege că pe unii îi deranjează existenţa unei identități 
naționale româneşti, dar dacă aşa este, ar putea avea 
cel puţin curajul de a o spune deschis, în loc să se 
ascundă în spatele unor motivații de o logică jenan- 
tă... Articolul conchide că situaţia „hibridă de compli- 
citate“ dintre stat şi Biserică ar perpetua un „viciu de 
sistem în chiar fundamentele principiale ale statului“. 

Mie unul, argumentele acestea 
îmi par şubrede rău şi nu pot să nu 
observ că iniţiativa grupului se ală- 
tură (poate involuntar) acțiunilor 
din ultima perioadă ale celor care 
lovesc Biserica Ortodoxă (recent, 
„Federaţia Bisericilor Creştine Auto- 
nome“, o grupare de culte neopro- 
testante din România a cerut modifi- 
carea legii cultelor). Să observăm şi 
că unele ciudăţenii se produc şi la o 
scară mai mare. Astfel, „Crucea Ro- 
şie“, creată de elveţianul Henry Du- 
nant, ca urmare a impresiei puterni- 
ce pe care i-au lăsat-o acestuia sufe- 
rințele răniților francezi şi austrieci 
din bătălia de la Solferino (1859), 
vrea să-şi schimbe emblema. Evi- 
dent, ceea ce deranjează în simbolis- 
tica sa nu este faptul că, prin crucea 
eleveţiană, evocă neutralitatea, ci 
faptul că trimite la creştinism... 


| 


IL 


notei — 


pg rii ei 





anul IIl e nr. 32 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Preliminarii la cazul Tanacu 


Sensul tradiţiei. 
Timp istoric vs. timp liturgic 


În perioada postcomunistă, se discută din ce în ce mai acut 
problema înnoirii la nivelul vieţii religioase. În ce măsură, însă, o 
asemenea nevoie poate periclita sau nu o aşezare religioasă, în 
structura Sa interioară, rămâne să analizăm în continuare. 

O cercetare minuțioasă, obligată să se detaşeze atât de ceea ce am 
putea numi „Știinţificitatea“ inovatorilor, cât şi de „ortodoxia“ 
habotnicilor, are menirea de a stabili cu claritate rostul şi în special 


limitele acestei înnoiri. 


Constantin Mihai 





cea ce se omite cu bună ştiinţă este tocmai 

îndreptarul infailibil în materie de „actu- 

alizare“ a Ecclesiei, îndreptar care evită toate 
erorile ce s-ar produce aiurea sau la noi. Este vorba 
despre Predania sau Sfânta Tradiţie a Bisericii, ce for- 
mulează învățătura hristică, trăită de oameni. Pro- 
blemele care pot apărea în cadrul unei aşezări reli- 
gioase în legătură cu dezvoltarea învățăturii într-un 
mod nefiresc sau cu formularea ei într-un mod greşit 
îşi găsesc o soluţionare pertinentă dacă se iau în con- 
siderare câteva aspecte fundamentale. Se ştie că ade- 
vărurile religiei creştine nu sunt individuale şi că 
acestea se desfăşoară într-o comunitate de iubire 
care este Ecclesia. De aceea, atâta timp cât aceasta 
funcţionează, dezvoltarea învățăturii nu poate fi 
nefirească. Lucrurile se clarifică dacă ne gândim că în 
ortodoxie chestiunea formulării se realizează în 
sinoade, plecându-se de la premisa absolut corectă - 
sau, mai degrabă, de la un principiu - că adevărul 
creştin este de natură conciliară şi nu rațională. Prin 
urmare, dezvoltarea normală a învățăturii şi a for- 
mulării juste a acesteia rezidă în gradul de normali- 
tate al funcţionării Bisericii. 

Permanența dezvoltării învățăturii şi a for- 
mulării ei stă, de asemenea, şi în relaţia ei organică 
cu Tradiţia. Revenind la problema „înnoirii“, se 
cuvine să facem câteva precizări importante. Înainte 
de aceasta, trebuie să stabilim că există unele limite 
ale criticii teologice. Astfel, există un fel de critică 
teologică ale cărei origini se regăsesc în spiritul cri- 


tic. Un asemenea tip de critică teologică este inac- 
ceptabil doar pentru faptul că este o negaţie a 
religiei creştine. Această critică se bazează pe o sub- 
limare a raţiunii care nu devine numai unitate de 
măsură, ci şi un instrument de judecată. Ea se mani- 
festă într-o dublă calitate contradictorie de lege şi 
judecător, ducând la o limitare a operaţiei judecății, 
la o disoluţie a ordinii obiective care ființează la 
baza oricărei judecăți. Spiritul nihilist devine ultima 
expresie a acestui spirit critic cu care, pe bună drep- 
tate, Biserica nu poate fi de acord. Schimbarea cen- 
trului de raportare al existenţei de la Dumnezeu la 
rațiune conduce la apariţia acestui tip pernicios de 
critică, dând naştere perioadei spiritului critic. 
Există însă şi un alt tip de critică teologică care con- 
sideră că ordinea obiectivă la care trebuie să se 
raporteze, inevitabil, toate lucrurile este ordinea 
creaționistă sau ordinea creaţiei dumnezeieşti. Este 
clar că a formula o critică, în aceste condiţii, este 
echivalent nu cu a emite o judecată, ci, cu un limbaj 
teologal mai vechi, a ține scaun de judecată. Acum, 
ceea ce este normal sau nu este comparat cu o 
ordine obiectivă - neexistând nimic subiectiv în 
această formulare a criticii -, stabilită după voia sau 
canonul lui Dumnezeu, fapt pentru care se constitu- 
ie într-un îndreptar apodictic pentru judecata ome- 
nească. Tot ceea ce este natural şi adevărat în viața 
religioasă este încapsulat în învățătura Bisericii. De 
aceea, a face o critică, din această perspectivă, 
implică a observa şi chiar a sancţiona prin această 
constatare - nu este vorba despre nici o judecată 
asemenea primului tip de critică - devierile de la 





anul III e nr. 32 


39 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





40 


derularea firească a chestiunilor teologice, aşa cum 
sunt ele formulate în învățătura Ecclesiei. 

S-ar putea pune întrebarea în ce măsură se per- 
mite un asemenea tip de critică, mai ales dacă aceas- 
ta provine din partea laicatului creştin? Răspunsul 
este foarte simplu şi convingător, în acelaşi timp, 
dacă ne raportăm numai la cel de-al doilea tip de cri- 
tică teologică, acceptată şi de către Ecclesia. Astfel, 
orice mădular al Bisericii, în măsura în care participă 
activ la viața religioasă, în măsura unei trăiri efective 
şi autentice, poate formula o critică. Aceasta se justi- 
fică, în primul rând, prin calitatea lui de membru al 
Bisericii, de participant efectiv la comunitatea reli- 
gioasă, fiind răspunzător de ceea ce întâmplă acolo. 

Există în tradiţia creştină o disociere între tim- 
pul istoric şi timpul liturgic. Dacă ne referim la 
Ecclesia, lucrurile se prezintă, într-un fel, marcate de 
o ruptură de nivel. Astfel, dacă Biserica constituie 
această ruptură de nivel, liturghia care se desfăşoară 
în incinta ei marchează o ruptură în dimensiunea 
temporală; adică nu avem de-a face cu un timp istoric 
actual, timpul trăit, ci cu timpul punctat de existența 
istorică a lui Hristos, timpul istoric sanctificat prin 
întruparea Mântuitorului. Aşadar, timpul sanctificat 
prin întruparea lui lisus Hristos este, în biserică, tim- 
pul liturgic, care afirmă istoricitatea persoanei lui 
Hristos. În atmosfera sacră a Bisericii, timpul liturgic 





devine esenţializat, unic prin valoarea şi funcţia sa. 
Disocierea dintre timpul istoric actual, trăit în 
prezent şi timpul sacralizat, cel liturgic este mai mult 
decât evidentă. 

Inadecvarea structurală a unei naţiuni şi a unei 
culturi la o anume formulă a vieţii religioase duce, 
inevitabil, la o desprindere de acea religie. Există 
posibilitatea de a încerca să se refacă învățătura reli- 
gioasă respectivă, asemenea protestanților, prin 
revenirea la origini. Protestantismul nu a făcut decât 
să ignore faptul că învățătura lui Hristos nu este ceea 
ce stă scris în Sf. Scripturi, ci Evanghelia aşa cum este 
prezentată de Ecclesia, adică de Sf. Părinţi şi de 
Sinoadele ecumenice. Este vorba despre Evanghelia 
trăită şi dezvoltată în cadrul Bisericii. 

Astfel, am putea vorbi despre o reală înnoire Ia ni- 
velul mentalităţii religioase, adică de o creştere natu- 
rală a învățăturii creştine. Tot în acord cu acest îndrep- 
tar unic care este Predania, se poate concepe o îm- 
prospătare a actualului discursului teologic -, mă refer 
[a calitatea mediocră a predicilor ţinute de unii preoți 
- care, vorba lui Cristian Bădiliță, se învârte timp de 
mai bine de două secole în jurul aceloraşi teme pră- 
fuite, ca pe vremea împăratului Justinian. Sensul unifi- 
cator al Tradiţiei sfinte a Ecclesiei, Predania este toc- 
mai unitatea de măsură a oricărei înnoiri, etalonul de 
dezvoltare al învățăturii creştine. Având acest îndrep- 
tar sigur drept reper, nu vom putea 
greşi niciodată în constatarea şi 
aprecierea oricărui fapt de înnoire. 

Pornind de la aceste considera- 
ţii se poate analiza cu mult discernă- 
mânt şi luciditate „cazul Tanacu“, 
care a inflamat opinia publică, şi se 
pot evita tendinţele nefireşti ale ie- 
rarhiei BOR de a se disculpa de orice 
responsabilitate, prin aplicarea unor 
sancțiuni administrative, ştiut fiind 
faptul că abuzul de competență 
harismatică nu justifică un răspuns 
care se traduce printr-un abuz de 
putere administrativă, cum foarte 
bine sublinia într-un articol anterior 
din ROST, Radu Preda. 

Sperăm ca acest caz să declanşe- 
ze o dezbatere mult aşteptată în in- 
teriorul BOR pentru a se pune capăt 
unei stări de confuzie existentă şi 
pentru a remedia disfuncționalităţi- 
le care periclitează funcţionarea 
Ecclesiei. 


“a 
= 
[=] 
o 
E! 
[=) 
FA 
9 
E 
& 





anul IIl e nr. 32 


ALTER EGO 


ROST 





Gen(i)ul feminin 


În iureşul discuţiilor profeministe, argumentele ştiinţitice, biologice 
sau psihologice, sunt mult mai puțin invocate decât drepturile 
garantate în noua ordine socială egalitară. Dacă în familie problema 
aducerii copiilor pe lume nu are rezolvare în logica egalitarismului 
sexual, în schimb Ia locul de muncă, în domeniul culturii sau 

în sistemul educațional femeia trebuie să se bucure de drepturile 
bărbatului. Are ea puterea de a îndeplini și „obligaţiile“ asociate 


acestor drepturi? 


Corina Bistriceanu 





drepturilor naturale ale omului, femei sau 

bărbaţi, bătrâni sau copii, atleți sau handica- 
pați, suntem cu toţii îndreptăţiţi la acelaşi statut so- 
cial, adică la acelaşi tip de retribuţie socială, fie că ne 
referim la venituri materiale sau „doar“ la prestigiu. 
Adoptarea necritică a acestui tip de ideologie a de- 
monstrat că poate avea efecte aberante, ca, de pildă, 
propunerea spre reformulare feministă, împotriva 
tuturor legilor lingvistice şi ale bunului simţ, a co- 
respondentului englez pentru istorie - history tre- 
buie să devină herstory. 

Astăzi, nimeni nu mai compară teoretic cele 
două sexe, ci numai prin prisma capacităţilor lor de 
adaptare, de manipulare tehnică, de adecvare Ia cri- 
teriile pragmatico-funcționaliste ale lumii moderne. 
De vreme ce intelectualismul devine o preţiozitate 
fără utilitate practică, capacitatea intelectuală nu mai 
operează distincții demne de luat în seama. Totuşi, 
nu demult, această problemă a fost tranşată în 
defavoarea clară a femeii. 


C onform logicii nediferenţierii şi ideologiei 


Toane, gusturi și idei 


Iniţiatorii şi promotorii curentului de defor- 
mare a legilor naturale în numele „drepturilor natu- 
rale“ egalitariste nu îşi amintesc despre teoriile psi- 
hologice care demonstrează separarea şi diferenți- 
erea fundamentală a capacităților feminine de cele 
masculine. Într-un volum clasic de psihologie a sex- 
elor, Sex şi caracter, apărut în 2002 la Editura Anas- 
tasia, Otto Weininger face afirmaţii şocante, care au 
stârnit oroarea şi disprețul - nesusținut ştiinţific - al 
egalitariştilor sexuali. Conform studiilor acestui 





A 


„PP 
Lp 


autor, spre deosebire de bărbat, care distinge cu 


claritate gândirea de simţire, reuşind să formuleze 
concepte cu care descifrează rațional realitatea, in- 
telectul feminin îmbină, nediferențiat, cele două 
moduri. Femeia gândeşte în henide, adică în conţi- 
nuturi intuitive, în presentimente, asocieri sincretice 
care amalgamează reprezentările tactile cu cele 
vizuale, senzațiile auditive cu ideile, abstracţiunea cu 
gustul. Speriată de perspectiva de a depinde de logi- 
că, femeia se plasează pe poziții total opuse față de 
bărbat, care refuză tot ceea ce nu se supune logicii, ce 
nu poate fi argumentat. Femeia nu descifrează, ci 


Foto: Bogdan Onofrei 





anul IIl e nr. 32 


41 


ROST 


ALTER EGO 





degustă realitatea, în vreme ce bărbatul o reconstru- 
ieşte în plan ideal, conceptual, abstract. Singurul 
mod de accedere la cunoaştere al femeii este expe- 
riența instinctivă, ceea ce explică, de altfel, predilec- 
ţia pentru capriciu, pentru toane nejustificabile 
rațional sau valoric a femeii. 


Natura feminină 


Femininul pur nu resimte nevoia de emanci- 
pare. Weiniger spune, relativ la orice posibilă reven- 
dicare de conştiinţă a femeilor: „Bărbatul trăieşte 
conştient, femeia trăieşte inconștient.“ Lipsa memo- 
riei fidele asupra propriei vieţi, lipsa de pietate în 
ceea ce priveşte istoria personală, lipsa accesului la 
genialitate şi la capacitatea de înțelegere fundamen- 
tală a lumii, lipsa oricărei nevoi de nemurire fac 
femeia incapabilă de a percepe imperativul logic sau 
moral (de a-şi asuma sau măcar de accepta fără ipo- 
crizie ceea ce se traduce prin lege, obligație, valoare 
morală etc.). 

În schimb, femeia este mult mai excitabilă sexu- 
al: „iritabilitatea (nu sensibilitatea) ei fiziologică este 
mult mai mare în sfera sexuală“; excitarea sexuală 
este, pentru femeie, potențarea maximă a întregii ei 
fiinţe. De aceea, femeile, spre deosebire de bărbați, 
care se pot distanţa, îşi pot controla sexualitatea, 
sunt total absorbite de sfera căsătoriei şi a procreării, 
de relaţia cu bărbatul şi cu copiii. Ele se încadrează 
legilor şi logicii ciclice, anistorice, a ritmurilor natu- 
rale şi cosmice. 

Minciuna ţine de natura feminină. Ea este posi- 
bilă la femeie, precizează Weiniger, datorită slabei 
sale memorii şi identităţii discontinui. De asemenea, 
pentru că nu are acces la logică, în sensul că nu accep- 
tă axiomele logice drept principii şi îndreptare ale 
gândirii sale, aşa cum nu acceptă nici lecturile filoso- 
fice, femeia nu are percepția imoralităţii comporta- 
mentelor sale; ea se află într-o stare de amoralitate, 
derivată din neînțelegerea absolută a valorii de ade- 
văr. Amoralitatea reprezintă incapacitatea de a fi 
bun sau rău, de a discerne între cele două poziții. De 
această trăsătură ţine, de fapt, compasiunea sau 
„bunătatea“ feminină, manifestată în afara logicii, ca 
în cazul infirmierelor care îngrijesc bolnavii chiar şi 
atunci când, de fapt, nu îi pot ajuta în mod real. 
Compasiunea feminină se exprimă prin apropierea 
fizică de fiinţa compătimită, fiind o „tandreţe ani- 
mală cu conotaţii sexuale“. Un argument în favoarea 
acestor conotaţii ar fi lipsa de compasiune la femeile 
bătrâne, a căror condiţie este una aproape asexuată. 


Femeia nu este niciodată solitară; ea trăieşte în 
„contopire“ cu ceilalţi, este nemărginită, în sensul că 
nu e separabilă de natură (este definitorie dragostea 
pentru natură a femeilor) sau de ceilalți oameni 
(„pentru că femeia nici nu percepe a doua persoană 
ca pe o ființă aparte, de aceea nu suferă niciodată din 
cauza aproapelui ei şi numai de aceea se poate simți 
în permanență superioară tuturor oamenilor“). 
Sociabilitatea specific feminină poate fi efectul aces- 
tei inseparări, a nesesizării limitelor proprii. Capabi- 
lă de empatie mai mult decât de înțelegere, femeia 
resimte solidaritatea neprogramat, neraţional. De 
aceea, poate, comunismul femeilor, vechea idee pla- 
tonică, este o ipoteză mai plauzibilă şi o ipostază fa- 
milială mai des întâlnită (ca poliginie) decât comu- 
nismul bărbaţilor. Prin empatie, compasiunea față 
de alţii se transformă în compasiune de sine, în vre- 
me ce compasiunea masculină este tăinuită, secretă. 

Valorizarea sinelui, care la bărbat se manifestă 
în voința de valoare la nivelul personalităţii, este 
derivată la femeie: lipsindu-i percepţia valorii intrin- 
seci a personalităţii umane, ea îşi extrage valoarea 
de la bărbat sau din alte „posesiuni“, cum ar fi banii, 
bijuteriile, copiii. Chiar şi simțul posesiunii este mai 
slab dezvoltat la femeie, chiar şi ataşamentul de 
numele propriu. Din cauza unei individualități 
nedefinite, femeia este, fundamental, asocială. Ea 
este, însă, organic comunitară. De aceea, familia, 
spaţiul de întâlnire între bărbat şi femeie, este uni- 
tatea „de frontieră“ între comunitatea biologică, na- 
turală, şi cea socială, culturală. Deşi Weiniger susține 
că familia este, la rândul său, o structură asocială şi 
că bărbaţii care se căsătoresc se retrag, în felul aces- 
ta, din societăţile cărora le aparținuseră până atunci, 
el pierde din vedere contextul cultural a celor mai 
multe din definițiile structurilor şi valorilor fami- 
liale. 


Feminitatea și Eul difuz 


De vreme ce femeia este lipsită de capacitatea 
de a se manifesta pur etic sau pur logic, ea este inca- 
pabilă de realizarea eu-lui inteligibil, a sufletului 
cunoscător. „Femeia absolută nu are eu“, susține 
Weininger, aducând ca argumente credinţele popu- 
laţiilor mai vechi sau mai noi, precum şi argumentele 
filosofice care neagă ideea unui suflet propriu al 
femeilor. 

Problema geniului, a omului excepţional care 
înțelege majoritatea oamenilor, pentru că este înzes- 
trat universal, care simte şi înțelege cum cel mai 





42 


anul IIl e nr. 32 


ALTER EGO 


ROSI 





mărunt lucru al vieţii sale capătă importanță sub 
apăsarea dorinţei de nemurire, este, de asemenea, 
îndepărtată de natura feminină. Adevărata femeie 
nu ajunge niciodată la conştientizarea unui destin 
propriu sau, după cum spune Weininger, „nu este 
eroică pentru că luptă cel mult pentru posesiunile 
sale şi nu este tragică întrucât soarta ei se decide prin 
aceste posesiuni“. 


Cele două psihologii 


Din această diferenţiere fundamentală a bărba- 
tului de femeie rezultă necesitatea elaborării a două 
psihologii diferite: „Pentru femeie pare adecvată o 
prezentare pur empirică a vieţii spirituale, pentru 
bărbat orice psihologie trebuie să tindă către eu, ca 
spre cel mai înalt fronton al edificiului, după cum 
Kant l-a conceput ca pe absoluta necesitate“. Psiholo- 
gia modernă (definită de Friedrich Albert Lange „psi- 
hologie fără suflet“) este, susține Weininger, una fe- 
minină, supusă metodei experimentale, deoarece 


anul IIl e nr. 32 





porneşte de la exterior şi de aici caută să pătrundă în 
interior, iar pe această cale ocolită nu se poate clari- 
fica legătura internă profundă a fenomenelor psi- 
hice. O psihologie a bărbatului va trebui să aibă în 
centrul său ego-ul. Determinismul psihologiei mo- 
derne (care derivă personalitatea din percepții şi 
senzaţii) este incompatibil cu libertatea de a voi şi de 
a gândi: „Orice psihologie vrea să derive Totul din 
părți şi să-l prezinte condiționat de acestea: orice 
reflecţie mai profundă recunoaşte că manifestările 
părţilor decurg din Tot ca din sursa lor originară. 
Astfel, psihologia (modernă - n.n.) neagă psyche-ul, 
iar psyche-ul, conform conceptului acesteia, neagă 
psihologia“. 


Eurofeminismul comunitar 


Cu ceva timp în urmă, Jonathan Scheele, şeful 
Delegației Comisiei Europene în România, era activ 
implicat într-un program naţional desfăşurat pentru 
susținerea şi promovarea egalităţii de şanse. Sub 
sloganul mobilizator „Fii 
european: implică-te în pro- 
blemele comunităţii!“, emi- 
sarul european intenționa să 
implice liceenii în acţiuni 
civice de egalizare a şanselor 
între femei şi bărbaţi. Nu 
negăm anumite beneficii ale 
instaurării democraţiei în sis- 
temul educaţional românesc. 
De altminteri, noua morală 
sexuală promite abolirea tu- 
turor barierelor între sexe, ba 
chiar abolirea sexelor, dacă 
ne gândim la incidența tot 
mai mare a căsătoriilor ho- 
mosexuale şi a transfor- 
mărilor transsexuale. Neîn- 
crederea ne-o provoacă ipo- 
teza că, umflând, conform 
baremului european, cifra fe- 
meilor şcolarizate şi promo- 
vate social, politic sau profe- 
sional, nivelul cultural al soci- 
etăţii noastre ar putea creşte 
cât de cât. Cât despre genia- 
litate, o lăsăm în seama noilor 
strategi ai egalitarismului. 
Până la urmă, şi ea este de 
genul feminin. 


E 
E 
L 
E: 
E 





43 


ROST 


HISTORIA 





Basarabia 1940. 
Dovezile unei trădări > 


Florea Tiberian 





echivoc de Al. Cretzianu: „Grija prefăcută a d-lui 

Molotov şi atitudinea unor comandanți sovietici 
de la graniţă, care au întrebat cu severitate pe ofițerii 
români cu care au intrat în contact despre «bandele 
înarmate polone» de pe teritoriul român, erau simp- 
tomatice. Ele dovedeau că guvernul sovietic îşi rezer- 
vă posibilitatea de a se referi cu rea credință la art. 
11, paragraf 5 al Convenţiunii pentru definirea agre- 
siunii prin care era desemnat ca agresor statul care 
dă sprijin bandelor înarmate formate pe teritoriul 
său.“ (apud Gh. Buzatu, op. cit., p. 61). Este, probabil, 
motivul pentru care, între 24 septembrie şi 5 octom- 
brie, trupele române de la granița cu Ungaria au fost 
dislocate în Moldova şi în Basarabia.! 

e Informaţiile Statului Major al Armatei Ro- 
mâne „despre concentrarea a trei grupuri de armată 
în apropierea frontierei ruso-române, primul la nord 
de Cernăuţi, al doilea - cu şase divizii motorizate şi 
alte unităţi - la 140 km la răsărit, şi al treilea în 
lungimea căii ferate Tiraspol-Odessa“, au fost confir- 
mate la 15 octombrie 1939de generalul Palasse, ata- 
şat militar al Franţei la Moscova, adaugă Al. Cretzia- 
nu, trimițând şi la telegrama din aceeaşi dată a Lega- 
țiunii României la Moscova (apud Gh. Buzatu, idem). 

e Declaraţia şefului delegaţiei sovietice pentru 
tratatul militar ruso-leton, făcută şefului Statului Ma- 
jor al armatei letone că, la terminarea negocierilor 
cu Finlanda, se va produce o acţiune sovietică în con- 
tra Basarabiei şi că, în acest scop, se găsesc deja im- 
portante contingente concentrate în zonele militare 
Harkov şi Odessa. Ea a ajuns la urechile lui Grigore 
Niculescu-Buzeşti, însărcinatul cu afaceri român la 
Riga, care a transmis-o, la 4 noiembrie 1939, lui Ale- 
xandru Cretzianu, secretar general al Ministerului 
Afacerilor Străine din România (cf. op. cit., p. 266). 


] ntenţia agresivă a fost, de altfel, descifrată fără 


1 Cf. Hillgruber, nota 36 de la p. 334. 


2 Cf. Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004, p. 133. 
Sublinierea îi aparține autorului. 
3 AL. Cretzianu, Politica externă a României 1919-1940, apud Gh. Buzatu, op. cit., p. 76. 


e Pasajul existent în Jurnalul unui celebru 
ziarist şi apoi istoric american, William Shirer, citat 
tot de Cretzianu: „Ioată lumea la Moscova, de la 
Stalin în jos, îşi închipuia că Armata Roşie va fi la 
Helsinki într-o săptămână de la începerea atacului. 
Erau atât de siguri încât fixaseră data de 6 decem- 
brie în vederea atacului din Basarabia, dar l-au con- 
tramandat în ultimul moment“ (idem). Cu numai o 
zi înainte, la 5 decembrie, Vladimir Potemkin, loc- 
țiitorul lui Molotov, declarase ambasadorului 
francez la Moscova „Că Odessa este un port mort de 
când a pierdut hinterlandul Basarabia“ (Hillgruber, 
op. cit. p. 96). 

e „La 13 decembrie 1939 Carol 11, aflând de Ia 
Clodius că Germania va apăra România «numai dacă 
Rușii trec Prutul», deduce că soarta Basarabiei fusese 
hotărâtă prin pactul Hitler-Stalin de la 23 august 
1939,2 

În primăvară, după armistițiul intervenit în 
războiul ruso-finlandez, soldat cu satisfacţii teritori- 
ale pentru ruşi, conducătorii sovietici își concen- 
trează din nou eforturile diplomatice şi militare pen- 
tru a pregăti raptul teritorial împotriva României. 

e „La 30 martie 1940, D-l Molotov a pronunțat 
în faţa Sovietului Suprem un discurs în care - făcând 
completă abstracţie de pactul Briand-Kelogg şi de 
protocolul Litvinov - a afirmat că nu existau obligații 
de non-agresiune între Uniunea Sovietică şi România 
şi punea pe agenda zilei problema Basarabiei. 

La 10 aprilie 1940, preşedintele Consiliului 
Comisarilor Poporului a convocat, în mod brusc, la 
ora 10,30 seara, pe ministrul României la Moscova şi 
i-a vorbit, pe un ton amenințător, de pretinsele inci- 
dente de frontieră, care nu trebuiau să se mai repete: 
«căci nimic bun nu ar putea rezulta».“3 

e Concentrările de trupe sovietice la est de 
Nistru s-au intensificat în prima jumătate a anului, 
iar după 1 aprilie 1940 ele au fost sistematice. Este 





44 


anul IIl e nr. 32 


HISTORIA 


ROST 








E pis 
înmărmuritoare absența unei reacţii energice față de 
intenţiile repetate şi evidente ale iminentei agresiuni 
ruseşti. Apatia şi ciudata indiferență a autorităților 
statului român, întăreşte serios suspiciunea că 
Basarabia fusese (tacit?) abandonată. 

e „La 22 mai 1940, când dl Gafencu a atras 
atențiunea ministrului Germaniei asupra concen- 
trării de trupe sovietice la granița României, dl. 
Fabricius i-a răspuns: «Au intervenit în lunile din 
urmă schimbări adânci în raporturile germano-ruse, 
de care oricine trebuie să ţină seamă», adăogând că 
«pacea şi liniştea României atârnă în bună parte şi de 
înțelegerea deplină la care ar putea ajunge România 
cu vecinii săi de la răsărib.. Întrebat în ce fel s-ar 
putea realiza o asemenea înţelegere, dl. Fabricius a 
amintit că ruşii se plâng că Odessa este prea aproape 
de hotar şi a declarat: «Deoarece nu poate fi mutată 
Odessa, s-ar putea împinge mai departe hotarul“. 

e „La 23 mai 1940, generalul Florea Ţenescu, 
într-un memoriu prezentat Palatului, dovedea că 
pătrunsese secretele pactului de neagresiune sovi- 
eto-german din 23 august 1939 şi solicita dispoziţii 
de rigoare: «Pactul ruso-german lasă Rusiei posibili- 
tatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment pen- 
tru ca guvernul să comunice MStM-ului dacă 


Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această 
alternativă depinde pregătirea dispozitivului de 
apărare sau evacuare în timp util a materialului mili- 
tar şi a bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă 
urgenț㻓5. 

Cunoscând, acum, poziţia generalului în fatalul 
Consiliu de Coroană, se poate presupune, logic, că 
memoriul lui nu a primit vreun răspuns, ceea ce i-a 
determinat poziția defetistă ulterioară. 

e În jurnalul său, fruntaşul țărănist Ion Hudiţă 
consemnează cu surprindere la 29 mai faptul că 
Germania nu garantează granița de est a României. 
„În acest moment, atât liderii PNȚ, cât şi Antonescu, 
la fel ca regele Carol II au avut convingerea că 
Acordul semnat la 23 august 1939 între URSS şi 
Germania nazistă conţinea şi o prevedere secretă 
pentru ocuparea Basarabiei de către sovietici. 

Faptul aruncă o lumină decisivă asupra come- 
diei jucate de Carol II în Consiliul de Coroană care a 
cedat provinciile de Est ale țării.“ 

e La 31 mai are loc demisia ministrului de 
externe, Grigore Gafencu. Ea corespunde cu modifi- 
carea politicii regelui Carol al II-lea şi apropierea de 
Germania, după înfrângerea şi ocuparea Franței. 
Ulterior, după cedarea Basarabiei, Gafencu va fi tri- 
mis ca ambasador la Moscova. 

e Zvonul răspândit de agitatorii comunişti şi 
propagandiştii Armatei Roşii că România se pregătea 
ea să atace URSS, dar că URSS o va obliga să-i cedeze 
Basarabia şi Bucovina. 

e [a 2 iunie, răspunsul lui Fabricius la demersul 
formal al lui Tătărăscu exprimând îngrijorarea 
României față de masările de trupe ruseşti la 
granițele sale, cădea ca un cinic verdict: „Dacă şi în ce 
măsură, România va fi dispusă a discuta eventualele 
dorinţe de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a 
Rusiei în chestiunea Basarabiei?” 

e Începând cu 15 iunie 1940, exod inexplicabil 
(2) de populaţie evreiască dinspre Vechiul Regat 
înspre Basarabia şi Bucovina, unde s-au semnalat 
apoi, începând cu 28 iunie, acte de violență împotri- 
va ofițerilor şi soldaţilor români în retragere, 
împotriva reprezentanţilor administraţiei etc.8 
Graba acestor evrei către provincia din estul ţării, 


4 Al. Cretzianu, Politica de pace a României faţă de Uniunea Sovietică (prelegere ţinută în 1954), apud Gh. Buzatu, 


op. cit. p. 68. 
5 Gh. Buzatu, Din istoria secretă... ed. cit. p. 267. 


6C£ Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. 1821-1999, vol. III, Cele trei dictaturi, Ed. RAO, Bucureşti, 


2002, p. 279. 


7 AL. Cretzianu, Politica de pace a României... apud Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 69, sublinierea autorului. 


8 Cf. Paul Goma, op. cit. pp. 177 şi urm., 193. 





anul IIl e nr. 32 


45 


ROST 


HISTORIA 





adică în sens contrar populaţiei care părăsea 
Basarabia, se explică prin faptul că activiştii pro-sovi- 
etici din Basarabia şi din restul țării fuseseră puşi la 
curent cu iminenta invazie, pentru ca ei să intensifice 
propaganda în teritoriile ce urmau să fie ocupate. 

e Materialul informativ prezentat de Biroul II al 
Armatei române la 19 iunie 1940, care avertiza că 
intenţia URSS de a intra în Basarabia şi Bucovina 
este foarte posibilă”. 

e La 22 iunie 1940, cu numai 4 zile înainte de 
ultimatum, în Basarabia şi Bucovina sunt difuzate 
manifeste sovietice înştiințând populaţia de apropia- 
ta „eliberare“ a acestor teritorii „de sub jugul boie- 
rilor români, moşierilor, capitaliştilor şi Siguran- 
ței.“10 Evident că autorităţile române, până la cei mai 
înalţi factori de decizie în stat, nu puteau să nu fie la 
curent cu această propagandă. 

e Oricum, încă de la 12 iunie, Armata a 4-a 
înaintase cererea „de a evacua familiile ofițerilor, 
funcţionarilor, clerului, averile de stat, materialele 
din stocuri, depozitele fabricilor din provinciile ame- 
nințate“, ceea ce Carol nu a aprobat. (ibid., p. 133). 
Refuzul regelui nu se explică decât prin dorința de a 
părea că ultimatumul rusesc îl lua prin surprindere. 

e După 28 iunie, în timp ce trupele române din 
Basarabia dădeau curs ultimatumului, generalul 
Glogojeanu din zona Galaţi ia inițiativa de a trece 
Prutul pentru a recupera material şi armament aban- 
donat în timpul retragerii, acţiune la care trupele 
sovietice s-au retras în grabă, crezând că românii 
contraatacă. Faptul este extrem de semnificativ, 
deoarece denotă că, din punctul de vedere al marelui 
Stat Major de atunci, se putea rezista. 


„Greșelile“ lui Titulescu 


Ministru plenipotenţiar la Londra (1922-1927, 
1928-1932), Delegat permanent la Liga Naţiunilor 
(1926-1936), Preşedintele Ligii Naţiunilor (1930- 
1931), Ministru de Externe (1927-1928, 6 iunie 
1932-29 august 1936). lată o carte de vizită impre- 
sionantă, peste care se suprapune o adevărată 
hagiografie creată de aparatul de propagandă comu- 


9 Gh. Buzatu, Din istoria secretă... ed. cit., pp. 249-250. 
10 Vezi Paul Goma, op. cit., p. 132. 

11 Alex M. Stoenescu, op. cit., vol. III, p. 512. 

12 Ibid., pp. 83-84. La p. 90, A.M.Stoenescu reproduce o declaraţie stupefiantă făcută de Titulescu unui reprezentant al URSS: 


nist. Cântărită de contemporani, statura lui revine la 
proporții normale, astfel că azi putem, în sfârşit, să 
ne formăm o imagine mai apropiată de realitate. Şi 
această imagine nu e, trebuie să o spunem, de loc în 
avantajul diplomatului, spulberând „mitul Titulescu“ 
şi lăsând mari semne de întrebare asupra activității 
lui, pe care Alex Mihai Stoenescu o caracterizează ca 
fiind „cât se poate de discutabilă“ (op. cit., p. 12). 

Nicolae Titulescu s-a lansat în politică ca mem- 
bru al Partidului Țărănesc, cu o puternică ideologie 
de stânga. „Singurul cerc în care Nicolae Titulescu 
era pe deplin acceptat - aşa cum ne arată tot C. 
Argetoianu - era cel francmasonic stângist, care de 
altfel a fost singurul ce a protestat la îndepărtarea lui 
din funcţia de ministru de externe, la 29 august 
1936. La nivel de state a protestat doar URSS! 
Rămânem şocaţi să aflăm că Titulescu îi frecventa şi 
schimba informaţii, la un nivel care depăşea proto- 
colul, pe Gabriel Peri, secretarul general al Tinere- 
tului Comunist Francez şi şef al secţiei de politică 
externă a ziarului comunist L'Humanit6, sau pe 
ziaristul comunist Pertinax, denunțat public drept 
spion sovietic.“12 Nu e de mirare, aşadar, că, în 1935, 
„Nicolae Titulescu era denunțat ca agent de influ- 
ență sovietic.“ (ibid. pp. 75-76). 

Incapacitatea lui Titulescu de a justifica, în fața 
Parlamentului, ciudata şi primejdioasa politică 
externă pe care o promova, este documentată 
amplu de autor. „Ministrul de externe român, 
Nicolae Titulescu, nu transmitea în ţară toate infor- 
maţiile pe care le obținea, nu informa asupra tutu- 
ror întâlnirilor diplomatice avute, uneori falsifica 
notele de convorbiri şi comunica în România numai 
opiniile, viziunile şi interpretările sale person- 
ale“13. La 23 noiembrie 1932, incomodat de logica 
stringentă a întrebărilor lui Grigore Gafencu privi- 
toare la interpretarea rusească dată pactului 
Kelogg, acceptată de Franța şi Polonia, la care 
Titulescu consimţise, „obosit şi tracasat“, s-a dat sin- 
gur de gol: Răspunsul, domnii mei, e foarte uşor de 
dat. Nu aceste state au simțit trebuința unui nou 
pact de neagresiune, ci Sovietele l-au cerut...“ (op. 
cit. p. 87). 


„La 15 februarie 1934, Titulescu se întâlneşte Ia Atena cu I.H.Davtian, reprezentant plenipotenţiar al URSS în Grecia. În Nota 
de convorbire, diplomatul sovietic va transmite la Moscova: «EI ar accepta, chipurile, ca România să fie mai degrabă 
înghițită de noi decât să permită acestor domni [„feudalii germano-fascişti“, n.a.] să o împartă“! 


15 loan Chiper, România şi Germania nazistă, apud A.M. Stoenescu, op. cit. pp. 74-75. 





46 


anul IIl e nr. 32 


HISTORIA 





i 


A.C. Cuza a amendat prompt această greşeală, 
subliniind perfidia şi cinismul „marelui nostru aliat“, 
Franța: „«...şi atunci ne-au dat pe noi drept compen- 
saţie Rusiei pentru semnarea tratatului care o intere- 
sează numai pe dânsa, iar pe noi nu ne interesează. 
[...] Trebuia guvernul român să spună Franţei, care a 
intervenit şi ne invita să semnăm, trebuia să spună 
Franţei: noi nu intervenim în această chestiune, noi 
nici nu voim să luăm contact cu guvernul rusesc. [...] 
Prin urmare, aceia care au intrat în legături cu Rusia, 
ministrul de externe român, care a făcut marea 
greşeală de a intra în contact cu Rusia, pentru 
semnarea unui pact de neagresiune, acolo este punc- 
tul de plecare al enormei greşeli diplomatice...“ (op. 
cit., pp. 87-88). 

Este adevărat că „enorma greşeală diplomatică“ 
s-a comis în timpul mandatului îndeplinit de Dimitrie 
Ghica, predecesorul lui Titulescu la externe, stârnind 
nedumerirea unui membru al corpului diplomatic, 
Mihail Sturdza: „...în iarna 1931-1932, am fost, spre 
surprinderea mea, informat de către Principele 
Ghica, Ministrul nostru al Afacerilor Străine, că dis- 
cuţii în vederea unui Pact Româno-Sovietic de 
Neagresiune vor începe la Riga fără întârziere, şi că 
eram însărcinat să reprezint România în aceste 
negocieri.“ Însă contactul cu sovieticii a fost făcut la 
presiunile Franţei, atât asupra României, cât şi a 
Poloniei. Astfel, într-o conversaţie purtată la 
începutul lui decembrie 1931, contele Szembeck îi 


|] YI Aa z ; aaa a SI RI E 


Foto: Bogdan Onofrei 





reprezentant al diplomaţiei române, intervenţia pe 
lângă ministerul de resort: „«Dă-mi o mână de ajutor 
- mi-a spus el. Cunoşti problema rusească. Ghica e 
şovăitor şi noi suntem siliți să facem ceva (...) Franța 
ne împinge spre Rusia, trebuie să negociem.“ 

Comentariul aceluiaşi Gafencu, în 1932, arată 
justeţea obiecţiilor formulate de Cuza: „Când am 
venit la externe, greşeala era înfăptuită. Ne aflam, de 
aproape un an, pe calea pactelor paralele. Situația 
noastră «specială» ieşise Ia iveală, cum era firesc să 
fie, în timpul negocierilor de la Riga. Mai mult. 
Intervenise prima furtună Titulescu, care, cu toate că 
a dat o zgomotoasă publicitate diferendului ruso- 
român cu privire la formularea pactului de neagre- 
siune, nu a pus capăt negocierilor dintre ruşi şi noi, 
ci a mutat doar negocierile pe malul lacului Leman.“ 
(ibid. p. 303). 

„7gomotoasa publicitate“ se referă la faptul că, 
în martie-aprilie 1932, când încă nu era ministru de 
Externe, Nicolae Titulescu divulgase presei inter- 
naţionale textele negocierilor de la Riga dintre 
reprezentantul României şi al Uniunii Sovietice, 
inclusiv scrisoarea strict confidențială a acestuia din 
urmă, prin care partea rusă urmărise să includă pe 
agenda convorbirilor problema Basarabiei, strata- 
gemă evitată de reprezentantul guvernului român, 
Sturdza!6. Inutil de subliniat că, din 1918 şi până 
atunci, partea română nu deschisese relații diplo- 


14 Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută, FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1994, p. 68. 
15 Grigore Gafencu, Însemnări politice, 1929-1939, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 285, cu detalii în paginile următoare. 


16 Cf. România și sfârșitul Europei, ed. cit., pp. 69-70 





anul IIl e nr. 32 


ROST 


HISTORIA 





matice cu URSS tocmai pentru a nu da curs dorinței 
acesteia de a introduce acest litigiu în negocieri. 

Titulescu „a trimis acele extrase prietenului şi 
protejatului său, Geraud zis Pertinax, redactorul de 
politică externă al ziarului parizian L'Echo de Paris. 
Pertinax a reprodus scrisoarea, pentru noi inexisten- 
tă, a lui Stomoniakov în termenii ei esenţiali, cu toate 
comentariile necesare, pentru a proclama lumii că 
există o chestiune a Basarabiei...“ (ibid., p. 73). Prin 
urmare, abia instalat în postul de Ministru al 
Afacerilor Străine, Titulescu a întrerupt negocierile 
purtate în comun de România şi Polonia pentru 
semnarea pactelor de neagresiune cu Uniunea 
Sovietică, slăbind astfel considerabil poziţia 
României. Franţa va forța desprinderea Poloniei de 
România în această importantă chestiune de apărare 
comună a frontierelor de răsărit ale celor două state, 
aducând-o în situaţia de a semna separat acest pact. 
„Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă 
încurcătură. Pacte de neagresiune fură iscălite fără 
întârziere cu toţi vecinii Uniunii Sovietice afară de 
România.“ (ibid., pp. 7475). Rezultatul: „Din Arctica 
până la Marea Neagră, graniţe formal recunoscute şi 
garantate, cu o singură excepţie: GRANIŢA ROMÂNO- 
RUSEASCĂ“ (ibid. p. 80). 

În exemplarul Dictionnaire diplomatique, dis- 
tribuit de Liga Naţiunilor tuturor legaţiilor şi ambasa- 
delor din lume, Sturdza a mai observat cu neplăcere 
că Basarabia era prezentată în sensul intereselor ru- 
seşti, ca o provincie aflată într-o dispută permanentă 
între România şi Rusia, încă de la începutul istoriei 
ei, iar evoluţia structurii etnice şi rusificarea ei nu 
erau de loc prezentate. „Am retrimis, în consecință, 
dicționarul, serviciilor respective, informându-le că 
nu-mi era posibil să păstrez între documentele mele 
o operă atât de tendenţioasă. Mi s-a răspuns că 
mirarea editorilor era mare, deoarece textul relativ 
la Basarabia primise aprobarea unei înalte persona- 
lități politice româneşti. Personalitatea nu mi-a fost 
numită, dar pentru mine nu rămânea nici o îndoială 
că era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, poate, 
scrisese el însuşi acest text.“ (ibid., pp. 81-82). 

Slăbiciunile politicii noastre externe, ca şi intri- 
gile lui Titulescu, om pentru care Gafencu păstra, de 
altfel, o admiraţie sinceră, sunt relatate de autorul 
Însemnărilor politice cu umor nu lipsit de amărăci- 
une: „Titulescu a profitat de aceste greşeli - fără a 
încerca de altfel să le împiedice sau să le îndrepte - 


ca să-şi întărească şi mai mult influența asupra 
politicii noastre externe. După nesuccesul negocie- 
rilor de Ia Riga, Titulescu, supărat de faptul că Ghica 
venise să le prezideze la Geneva, în calitate de prim- 
delegat român, cultivând acolo relaţii tot atât de 
numeroase şi de distinse în lumea internațională ca 
marele nostru european, s-a urcat în tren, nu fără a fi 
sărutat, în prealabil, pe amândoi obrajii, pe ministrul 
său de externe, şi a venit la Bucureşti, unde a cerut, 
nici mai mult, nici mai puţin, decât un control 
desăvârşit asupra întregii noastre politici în afară (...) 
Tremurând de grija patriei, Titulescu amenința pe 
rege cu demisiile sale şi ceru punerea sub interdicție 
a şefului său Ghica, cel sărutat pe cheiul gării 
Geneva. Lovitura reuşi - asigurând lui Titulescu si- 
tuaţia pe care o râvnea, un început de intimitate cu 
camarila... 

«Controlul», astfel câştigat, a întărit pe Titulescu, 
nu a îmbunătăţit însă întru nimic situaţia țării în 
afară. Pactul de neagresiune cu ruşii nu a făcut, sub 
înalta oblăduire a lui Titulescu, nici un progres. Când 
guvernul Iorga a căzut..., la dezordinea generală, 
internă şi financiară, se adăugase şi faptul, cunoscut 
de toţi vecinii, că guvernul român nu poate face 
politică externă şi că îngăduința de a trata cu 
România trebuie obținută de la europeanul veşnic 
călător, client nestatornic al tuturor marilor pala- 
ceuri continentale.“ (ed. cit., p. 295-296). 

Gafencu arată, mai departe, că influența exerci- 
tată de Titulescu asupra relaţiilor noastre inter- 
naţionale a crescut odată cu urcarea lui Carol pe 
tron, independent de accederea la putere a guver- 
nelor țărăniste: „Sub regele Ferdinand şi Brătianu, 
Titulescu era cel mult un «tehnician» abil, între- 
buințat din când în când pentru a dezlega o pro- 
blemă externă mai migăloasă. Sub Regenţă şi 
Mironescu, părerea sa fu cerută în toate împre- 
jurările mai grele. Faptul însă că nu avea nici o 
pregătire deosebită în anumite chestiuni, îndeosebi 
în cele care priveau politica noastră orientală, a îngă- 
duit primului guvern naţional-țărănesc să lucreze în 
libertate şi să iscălească pactele Kellogg-Litvinov. Sub 
Carol al II-lea, în timpul cârmuirii orga, Titulescu a 
reuşit să puie cu desăvârşire mâna pe politica noas- 
tră externă şi, după conflictul privitor la pactul de 
neagresiune, şi-a întărit această situaţie.“ 

În decembrie 1933, Titulescu îi forțează mâna 
lui I.G. Duca să scoată Garda de Fier în afara legii, 


1 Ibid., p. 302, subl. mea. De remarcat că guvernul prezidat de Iorga a funcționat între 18 aprilie 1931 şi 6 iunie 1932, 
ceea ce subliniază influența timpurie a lui Titulescu asupra politicii externe, dinaintea numirii sale ca ministru, sub 


guvernul Vaida, format la 6 iunie 1932. 





48 


anul IIl e nr. 32 


HISTORIA 


ROSI 





fapt cunoscut şi de Grigore Gafencu, care numai de 
simpatie față de mişcările de dreapta nu poate fi 
bănuit: „Stăpân pe mijloacele de informare ale 
străinătăţii, a participat la alarmarea centrelor 
apusene cu privire la «primejdia» Gărzii de Fier şi a 
adus apoi la cunoştinţa regelui, în calitate de intre- 
mediar «dezinteresat», ostilitatea Parisului împotriva 
lui Vaida, pe care el o provocase.“ (ibid., p. 312). 

La 9 iunie 1934, Titulescu încheie, cu Litvinov, 
un acord de reluare a relaţiilor diplomatice româno- 
ruse. În perioada imediat următoare a fost semnată 
o Convenţie Feroviară de reluare a legăturilor pe 
cale ferată dintre cele două țări. În Convenţie „orice 
cuvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat 
existența unei granițe la Nistru erau... înlocuite prin 
circumlocuţiuni...“18. Primul tren care va trece între 
Tighina şi Tiraspol va fi pe 16 octombrie 1935 (ibid., 
p. 83). Între timp, la 16 mai 1935 Cehoslovacia şi 
Uniunea Sovietică încheiaseră un pact de asistență 
mutuală, îndreptat împotriva unei eventuale agre- 
siuni germane. Asistenţa nu era posibilă decât prin 
tranzitarea teritoriului României (învecinat cu 
Cehoslovacia în perioada interbelică) a ajutorului 
militar sovietic. (ibid., pp. 17, 81-83). 

În notele sale, Armand Călinescu reproduce un 
comentariu semnificativ referitor la activitea diplo- 
matică a lui Titulescu. Astfel, însemnarea din 4 iulie 
1934: „La comisia afacerilor străine Titulescu face un 
expozeu asupra reluării raporturilor cu Rusia. 
Explicaţiile asupra recunoaşterii implicite a 
Basarabiei sunt lungi şi cam confuze. Maniu, lângă 
care stau, îmi spune: «Niciodată nu s-a confirmat mai 
mult principiul că dacă vrei să dovedeşti prea mult 
nu dovedeşti nimic». Apoi Titulescu dă explicaţii 
asupra tezaurului, despre care spune că îl păstrează 


18 Sturdza, op. cit., p. 82. 


pentru a face obiect de compensație cu tunurile 
ruseşti capturate de noi. Maniu îmi şopteşte că nicio- 
dată Titulescu nu a făcut atâtea imprudenţe ca în dis- 
cursul de azi.“19 

Andreas Hillgruber constată orientarea prosovi- 
etică a activităţii ministrului român de externe şi aju- 
torul oferit comuniştilor din Spania: „După 
încheierea Tratatului de asistență mutuală sovieto- 
francez la 2 mai 1935, Titulescu a încercat să se ală- 
ture schimbării survenite în politica franceză şi să 
promoveze o politică ostentativ prosovietică. 
Intenţia lui Titulescu era de a asigura stăpânirea 
Basarabiei. Cu aceasta era de acord şi Regele Carol. 
Evident, Titulescu a folosit mijloace ciudate. Fără a-l 
consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roşii, 
permițând cu de la sine putere trimiterea de arme şi 
muniții prin porturile dunărene, cedând fără multă 
vorbă guvernului Spaniei roşii avioane comandate 
de Franța pentru România“ (op. cit., p. 46). 
Protestele energice ale Poloniei față de aceste 
manevre diplomatice care slăbeau frontul româno- 
polon față de marele vecin comun de la răsărit, au 
dus la înlocuirea lui Titulescu, la 29 august 1936. 
„Curând, relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi 
România s-au înrăutățit.“ (idem)20. 

Dar cu o lună înainte de a fi demis, la 21 iulie 
1936, la Montreaux, Titulescu semnează un pact de 
asistență mutuală româno-sovietic care permitea 
trupelor sovietice să tranziteze teritoriul României 
spre a ajuta Cehoslovacia în cazul unei agresiuni din 
partea unei terțe țări (se subînțelegea Germania). 

România revenea din nou la statutul din 1877, 
de țară aflată la discreția trupelor Imperiului de la 
Răsărit! Iar durata lor de staționare depindea, ca şi în 
1877-1878, de durata campaniei ocupantului 


19 Armand Călinescu, Însemnări politice, Ed. Humanitas, 1990, p. 224. 


20 Şansele încheierii unui tratat de prietenie româno-sovietic, deveniseră practic nule încă din februarie 1924, după eşecul 


conferinței de la Viena (vezi Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, ed. cit., p. 101), nu din cauza demiterii lui Titulescu. 
Dacă până în 1922-24, Rusia mai avea o urmă de intenţie de a recunoaşte unirea Basarabiei cu România, după această dată 


toate tratativele s-au angajat cu gânduri ascunse. Consemnul era: există un diferend teritorial nesoluţionat între Uniunea 


Sovietică şi România. La o lună de Ia tentativa eşuată în sudul Basarabiei ( „răscoala“ de Ia Tatar:Bunar din septembrie 1924 


instigată de agenţi ai Kominternului), la 12 octombrie 1924, se constituia, peste Nistru, Republica Autonomă Socialistă 
Sovietică Moldovenească (RASSM), cu scopul bine precizat al sensibilizării populației, în bună parte de origine moldove- 
nească, pentru o „unificare“, în sens invers, a acestei făcături statale, cu Moldova dintre Prut şi Nistru. În calitate de fost 
delegat român pentru negocierile de la Copenhaga, D. Ciotori arată într-un Memorandum: „Adevărul este că, în februarie 


1920, la Copenhaga, Cicerin l-a autorizat pe D-l Litvinov să declare că Rusia Sovietică este dispusă să înceapă imediat 
negocieri cu România pentru recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România (...) Reprezentanții sovietici voiau să obţină în 
schimb lichidarea depozitelor româneşti (stocul metalic al Băncii Naţionale a României) şi, mai cu seamă, să obţină un pact 


de neagresiune. Cicerin insistă până în 1922 şi fură opt cereri formale din partea-i pentru ca o conferință să se reunească 


cât mai repede cu putință.“ (apud Gh. Buzatu, op. cit. p. 100). Disponibilitatea Sovietelor de a recunoaşte alipirea Basarabiei 
s-a evaporat rapid în momentul în care acestea au ieşit cu bine din războiul civil, au încheiat pace cu Polonia, 
învinse fiind de mareşalul Pilsudski, şi au dobândit recunoaştere internaţională (tratatul de la Rapallo cu Germania, semnat 


la 16 aprile 1922). 





anul IIl e nr. 32 


49 


ROST 


HISTORIA 





împotriva agresorului țării 
căreia îi acorda frățescul aju- 
tor. Mai grav, această înțele- 
gere era ţinută în secret față 
de populaţia României: „Titu- 
lescu voia să acorde trupelor 
sovietice dreptul de trecere, 
cu condiția ca trupele soviet- 
ice să fie retrase dincolo de 
Nistru imediat după lichida- 
rea agresiunii care ar fi făcut 
necesară intervenţia lor (...) 
Regele Carol era de acord cu 
acesta. După înlăturarea lui 
Titulescu, din cauza noii 
înrăutățiri a relaţiilor româno- 
sovietice, problema trecerii 
trupelor sovietice prin Româ- 
nia a fost mutată pe planul al 
doilea. Totuşi, încă din toam- 
na anului 1937, Regele Carol, 
într-o convorbire cu generalul 
Maurice Gustave Gamelin la 
Sinaia, l-a asigurat pe acesta 
Că, în cazul unei agresiuni, tru- 
pele sovietice vor putea trece 
prin nordul României, însă - 
spunea el - opinia publică 
română nu trebuia să afle 
nimic despre aceasta.'21. 
Pasajul este foarte impor- 
tant, deoarece demonstrează 
continuitatea politicii prosovietice a lui Carol al II-lea 
şi după plecarea lui Titulescu. Chiar dacă şi-a schim- 
bat ministrul de Externe, nu mai este atât de sigur că 
motivul ar fi fost sancţionarea acestei politici şi îngri- 
jorarea Regelui pentru Basarabia. Mihail Sturdza, 
afirmă că Titulescu ar fi intervenit într-o afacere cu 
armament Vickers, deranjând interesele lui Carol.22 
Carol a fost avertizat chiar de unchiul lui, 
prinţul Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen în 
privința pericolelor cultivării unei prietenii cu 
Uniunea Sovietică.25, însă zadarnic: la 30 aprilie 
1938, în plină criză a Sudeţilor, „şapte bombardiere 
sovietice, fără încărcătură, (au) zburat din Uniunea 
Sovietică în Cehoslovacia şi...au făcut escală pe teri- 


Foto: Bogdan Onofrei 





toriul românesc, pentru care avuseseră autorizația 
Marelui Stat Major român.“ (Declaraţia ministrului 
Petrescu-Comnen la Berlin, făcută lui Fabricius).24 
Petrescu-Comnen comunicase chiar, la sfârşitul lui 
august 1938, ministrului de externe al Cehoslovaciei 
singura concesie a guvernului român faţă de tranzit: 
ul militar sovietic: va închide ochii în eventualitatea 
unui astfel de survol, mărginindu-se să protesteze 
oficial, dar fără consecințe. (ibid., p. 54). Iar Litvinov 
a confirmat, la 11 septembrie, că „Petrescu-Comnen 
a fost de acord să permită trupelor ruseşti să treacă 
prin teritoriul român, în cazul când Liga Naţiunilor ar 
fi declarat că Cehoslovacia este victima unei agre- 
siuni.“ (ibid., p.317, nota 66). 


21 Hillgruber, op. cit., nota 47 de Ia p. 315. Din cuvintele pe care le-am evidenţiat prin litere italice, reiese că perioada 


staţionării trupelor era nedeterminată! 


22 Cf. Sturdza, op. cit., p. 104. 
25 Hillgruber, op. cit., nota de la p. 312. 
24 CE. Hillgruber, op. cit., pp. 52 şi 315, nota 49. 





50 


anul IIl e nr. 32 


HISTORIA 


ROSI 





Securitatea şi terorismul 
(inter)naţional (1977-1989) 


Despre relaţiile dintre Securitate şi terorismul internațional 
ştim astăzi mai multe lucruri decit s-ar putea crede Ia prima vedere. 
În acest progres al cunoaşterii trecutului nostru recent doar 


arhivele românești rămîn închise. 


Mircea Stănescu 
stfel, în cartea sa, intitulată În umbra Sacalu- 





lui. Carlos şi inițiatorii terorismului inter- 

naţional, publicată în martie 2002 la editura 
Christoph Links din Berlin (vezi ed. rom. Editura 
Vremea XXI, Bucureşti, 2003, trad. de Erika Du- 
mitraşcu), scriitorul şi jurnalistul german Oliver 
Schrâm a utilizat ca surse: documente ale Ministeru- 
lui pentru Siguranța Statului al RDG (MS, în mod 
obişnuit denumit Stasi), ale Securităţii Ungare (AVH) 
şi ale Departamentului de Stat al SUA. Alături de 
acestea, el s-a folosit de discuţiile pe care le-a avut cu 
foşti membri ai grupului Carlos, ai organizaţiilor 
teroriste germane Celulele Revoluționare şi Frac- 
țiunea Armata Roşie - şi în primul rînd cu Magdalena 
Kopp, tovarăşa de viață (amantă, apoi soţie) a lui 
Carlos -, cu colaboratori ai autorităţilor de urmărire 
penală (din Franța şi Germania) şi cu reprezentanți 
ai serviciilor secrete din Vest şi din Est. 

Ca bază documentară pentru studiul de față 
vom utiliza această lucrare, căreia îi vom adăuga 
informaţiile de presă relevante din România de după 
1989, mărturii şi analize ale subiectului. Fără vreo 
altă trimitere deci, toate informaţiile din acest studiu 
se bazează pe cartea lui Schrâm. Este cu totul inex- 
plicabil că, deşi există în traducere română, în afara 
unei semnalări în România liberă, această carte a tre- 
cut cu totul neobservată. Faptul apare cu atît mai 
bizar cu cât ea ar fi putut ajuta, în România, la eli- 
minarea mitologiei din jurul personajului Carlos şi a 
unei multitudini de informaţii eronate legate de 
relaţiile acestuia cu Securitatea. Totodată, este util de 
spus că analiza noastră nu corespunde în mod 
automat cu cea a autorului german, cea mai impor- 
tantă diferență fiind aceea a naturii relaţiilor pe care 
grupul Carlos le-a avut cu poliţiile politice din statele 
comuniste. 


Mai întîi ne vom referi la relaţiile dintre 
Securitatea externă condusă de Pleşiţă şi grupul 
terorist condus de Ilici Ramirez Sânchez, zis Carlos, 
de origine venezuelean. Apoi, vom vorbi despre 
implicarea Securităţii în alte acţiuni criminale în- 
dreptate împotriva românilor rezidenţi în Occident 
şi a statelor occidentale. Pentru înțelegerea contex- 
tului istoric sînt necesare mai înainte câteva date 
despre liderul acestui grup, despre constituirea lui şi 
despre momentul în care intră în contact cu 
Securitatea din România. 


Carlos 


Pe numele său „burghez“ Ilici Ramirez Sânchez, 
s-a născut la 12 octombrie 1949 ca primul dintre cei 
trei fii ai avocatului venezuelean Jos6 Altagarcia 
Ramirez Navas, comunist înflăcărat, şi al Mariei Sân- 
chez. Cei trei fii au fost botezați după numele lideru- 
lui Revoluţiei bolşevice: Ilici, Lenin şi Vladimir. În 
urma boonrului petrolului venezuelean, tatăl lor a 
cîştigat mulți bani, fapt care i-a permis în 1966 să-i 
trimită la studii la Londra. Aici, tînărul Ilici, în vîrstă 
de 17 ani, a gustat din viața mondenă, devenind în 
scurt timp un mare afemeiat. După un an, tatăl şi-a 
vizitat fiii şi, nemulțumit de modul de viaţă pe care îl 
duceau, în 1969 pe primii doi i-a trimis la Moscova, la 
Universitatea Patrice Lumumba, locul de formare 
ideologică a cadrelor comunismului mondial. Ilici 
Ramirez Sânchez s-a înscris la Chimie, unde şase ore 
pe zi era nevoit să meargă la cursuri, iar restul timpu- 
lui să studieze în laborator. În plus, viaţa de cămin 
era strict controlată. Este uşor de imaginat că un 
asemenea regim nu putea fi pe placul tînărului care 
recent descoperise gustul vieţii şi care avea despre 
comunism 0 viziune mai romantică. De la colegii stu- 
denți arabi a aflat despre lupta de eliberare a pales- 





anul IIl e nr. 32 


51 


ROST 


HISTORIA 





zi 
E 
Ei 
= 
i 
al 
=: 
2 


n 
> 


tinienilor, care La fascinat. Curînd a devenit un 
revoltat, certîndu-se cu conducerea catedrei, iar 
după un an a fost exmatriculat întrucît a participat la 
o demonstaţie, în timpul căreia aruncase cu... 
călimări de cerneală. 

În vârstă de 20 de ani acum, după o scurtă oprire 
la Londra, Ilici Ramirez Sânchez a zburat la Beirut, 
unde s-a prezentat la un birou de recrutare al 
Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei 
(FPEP). De orientare marxist-leninistă, organizația 
fusese înființată în 1967, ca reacţie la înfrîngerea 
suferită de statele arabe în „Războiul de Şase Zile“, 
scopul său fiind eliberarea Palestinei de sub ocupaţia 
israeliană. Organizaţia Al Fatah, condusă de Yasser 
Arafat, înființată în 1958, avea şi ea acelaşi scop. Din 
1964 aceste două organizaţii - împreună cu alte 
unități de gherilă - vor acţiona sub umbrela Organi- 
zației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). La stirşitul 
anului 1967, Wadi Haddad (alias „Abu Hani“), şeful 
operaţiunilor FPEP, a imaginat ca mijloc de luptă 
organizarea de atentate spectaculoase, pentru a 
atrage atenţia asupra problemei palestiniene şi în 
vederea găsirii unei soluții internaţionale. Este 
momentul de naştere al terorismul palestinian. 
Pentru punerea în aplicare a acestei politici a fost 
înființat Frontul Popular pentru Eliberarea Palesti- 
nei - Comandoul Special (FPEP-CS). Numărînd circa 
2000 de oameni, acesta a fost implicat în multiple ac- 





țiuni de comando, executate prin deturnarea avioa- 
nelor de linie. 

În iulie 1970, Ilici Ramirez Sânchez s-a prezentat 
deci la Abu Sharif, purtătorul de cuvînt al FPEP care 
îndeplinea şi funcţia de recrutor al comandoului. 
După ce l-a chestionat, acesta l-a trimis într-o tabără 
de pregătire de lîngă Amman, nu înainte însă de a-i 
da numele conspirativ de „Carlos“. Carlos a mai tre- 
cut prin încă o tabără de instruire, după care a plecat 
la Londra, unde a lucrat temporar la Langham 
College, ca profesor de limba spaniolă. La sfirşitul lui 
1972 renunță complet la această îndeletnicire, con- 
sacrîndu-se luptei palestiniene şi devenind membru 
al grupării algerianului Mohamed Budia, conducă- 
torul - de la Paris - al secţiunii pentru Europa a 
FPEP. Moartea lui Budia în 1973, într-un atentat pus 
la cale de un comandou israelian de execuţie, la 
făcut pe Carlos să avanseze în ierarhie, devenind, din 
curier şi cercetaş, mîna dreaptă a noului şef al orga- 
nizaţiei pentru Europa, libanezul Michel Moukarbel 
(nume conspirativ „Andr6“). 

În noua sa calitate, la 30 decembrie 1973 Carlos 
I-a ucis pe Josef Edward Sieft, coproprietar al maga- 
zinelor Marks & Spencer şi preşedinte al Asociaţiei 
Sioniste din Marea Britanie. Acţiunea ucigaşă i-a adus 
avansarea ca adjunct al şefului secției europene a 
organizaţiei, misiunea acesteia fiind să lărgească 
baza operativă prin operare în rețea, împreună cu 
alte organizaţii similare: Celulele 
Revoluţionare şi Mișcarea 2 Iunie 
germane, Brigăzile Roșii italiene, 
ETA din Spania şi chiar Armata Roșie 
japoneză. 

La 15 septembrie 1974, Carlos a 
aruncat o grenadă de mînă în cafe- 
neaua pariziană Drugstore, atentat 
soldat cu doi morți şi 34 de răniţi. Pe 
13 ianuarie 1975, un comandou con- 
dus de Carlos - din care făcea parte 
şi Johannes Weinrich („Steve“), 
membru al Celulelor Revoluționare 
- a încercat să facă să explodeze un 
avion al companiei israeliene EI AI, 
cu un aruncător de grenade, pe 
Aeroportul Paris-Orly. Din fericire, 
fără succes. 

După seria de atentate de la 
Paris, Michel Moukarbel („Andre“) a 
început să fie urmărit insistent de 
Direcţia de Supraveghere a Te-ritori- 
ului (DST) franceză. Încălcînd re- 





anul IIl e nr. 32 


HISTORIA 


ROST 





gulile conspirative, acesta i-a dat întîlnire lui Carlos, 
care din acel moment a început şi el să fie filat. 
Moukarbel a fost apoi arestat de DST şi interogat 
asupra relaţiei sale cu Carlos. EI le-a povestit 
agenţilor francezi o istorie de acoperire şi, ca să-şi 
dovedească spusele, în seara zilei de 27 iunie 1975 a 
acceptat să-i însoțească la locuința unei amante a lui 
Carlos, pe nume Nancy Sânchez. Cei trei funcţionari 
ai DST l-au subestimat pe necunoscut şi au plecat ne- 
înarmaţi, crezând că vor face o investigaţie de rutină. 
Lipsa de prevedere le-a fost însă fatală, căci Ilici Ra- 
mirez Sânchez i-a împuşcat cu sînge rece, Ia fel ca şi 
pe Moukarbel, pe care îl considera „trădător“. Doar 
comisarul Jean Herranz, împuşcat în gât, a scăpat cu 
viață. Modul de executare a acestei serii de atentate a 
condus practic la distrugerea secţiunii europene a 
FPEP. Drept pentru care, Wadi Haddad („Abu Hani“) 
i-a făcut o critică severă lui Carlos, în urma căreia, în 
mod normal, ar fi trebuit să fie exclus din mişcare şi 
lichidat. Şeful FPEP-CS a ales însă o altă cale: să-l în- 
sărcineze cu o nouă misiune, extrem de periculoasă. 

La 21 decembrie 1975 Carlos a condus atacul 
împotriva Conferinţei OPEC de la Viena, organizat în 
cooperare cu Libia, ţară care le-a pus membrilor 
grupului la dispoziţie informaţii şi arme. Le-au primit 
pe 19 decembrie, cu o zi înaintea datei plănuite a 
atacului, drept pentru care au fost nevoiți să-l amîne 
cu o zi. Conform unei afirmaţii a lui Pacepa, fost şef 
adjunct al Securităţii externe (DIE) pînă în 1978, 
adjunctul şefului ministrului de Interne libian - dar 
şef de fapt - (numit codificat de Securitate „Riyad“) 
i-ar fi transmis lui Ceauşescu un mesaj verbal din 
partea lui Gaddafi, în care îi cerea să ajute serviciile 
secrete libiene cu informaţii privitoare la planurile 
clădirii şi planul cu măsurile de securitate ale 
Conferinței întocmit de poliția austriacă. Informa- 
țiile ar fi fost obsţinute de DIE printr-un poliţist aus- 
triac pe care îl recrutase!. Din grup făceau parte, ală- 
turi de trei palestinieni, Gabriele Krâcher-Tie- 
demann („Nada“), membră a Mișcării 2 Iunie, şi 
Hans-Joachim Klein („Angie“), membru al Celulelor 
Revoluţionare. În acţiune, în timpul căreia au fost 
luaţi 70 de ostatici, au fost ucise trei persoane. Înţe- 
legerea cu libienii presupunea uciderea miniştrilor 


petrolului din Arabia Saudită, Ahmed Saki Yamani, şi 
Djamadjid Amusegar din Iran. Cum însă unul dintre 
cei ucişi în atac era membru al delegaţiei libiene, iar 
Libia refuza să coopereze în continuare cu coman- 
doul terorist, Carlos a hotărât să ceară pentru cei doi 
miniştri o sumă de răscumpărare necunoscută, 
cuprinsă între cinci şi cincizeci de milioane de dolari, 
care ulterior a fost plătită. 

După încheierea operaţiunii, membrii coman- 
doului s-au dus în Yemenul de Sud, să raporteze şefu- 
lui lor. Wadi Haddad i-a criticat sever, şi în special pe 
Carlos, pentru că nu i-au ucis pe cei doi miniştri ai 
petrolului, iar urmarea a fost excluderea faimosului 
terorist din FPEP. La plecare, Hadad l-a concediat cu 
următoarele cuvinte: „Starurile nu sunt potrivite 
pentru executarea unor ordine. Nu ai respectat indi- 
caţiile mele. În grupa mea de operaţiuni nu este loc 
pentru staruri. Poţi să pleci.“2 

La 1 aprilie 1978, Wadi Hadad a murit de 
leucemie şi, cu timpul, FPEP-CS s-a destrămat. Ceea 
ce înainte era cu totul imposibil, a creat acum condiţi- 
ile ca teroristul Carlos să-şi constituie propriul grup 
şi să-şi facă loc pe piaţa terorismului internațional. 
Astfel, deşi nu s-a dovedit a fi decât un criminal cu 
sînge rece, el şi-a constituit o grupare pe care a 
botezat-o Organizația Revoluţionarilor Internaţio- 
nali (ORD. Carlos se arătase a fi un bun executant, 
dar nedisciplinat. În plus, grandoman, afemeiat şi 
aplecat către plăceri cum era, el nu avea calităţile ne- 
cesare pentru un lider de grup: capacitatea analitică, 
autodisciplină şi abilităţi strategice. Toate acestea 
vor fi însă suplinite de noul context favorabil, pe care 
Carlos l-a exploatat la maximum. De-a lungul timpu- 
lui, gruparea va fi angajată de serviciile secrete ale 
Algeriei, Yemenului de Sud, Irakului, Libiei, Siriei şi 
României. Din ea au făcut parte, la început, Johannes 
Weinrich („Steve“), Magdalena Kopp („Vera“) - amîn- 
doi germani, foşti membri ai Celulelor Revoluțio- 
nare - şi palestinianul Kamal al Issawi („Ali“, „Abul 
Hakam“). Cu timpul, au fost recrutați şi alţii, 
ajungînd ca în mai 1981 grupul să numere circa 100 
de membris. 

Carlos dorea să-şi extindă contactele cu statele co- 
muniste est-europene şi să asigure independența 


1 Cf. I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securității, Bucureşti, Editura Omega SRL, 1999, vol. 3, f. 128. De menţionat că această 
informaţie este tirzie: ea nu apare în Orizonturi roșii. Are avantajul de a explica întirzierea cu care serviciile secrete libiene au 
pus la dispoziţia comandoului informaţiile necesare atacului. Trebuie notat că, după propria sa mărturisire, înainte de 
publicarea Cărții negre a Securității autorul a văzut Arhivele Stasi. 


20, Schrâm, op. cit. p. 103. 


3 Vezi transcrierea discuţiei dintre Carlos şi doi înalţi responsabili ai Securităţii externe maghiare, „Ziua“, 1 martie 1998. 
Securitatea a identificat şi ea circa 100 de „membri şi simpatizanți“. Cf. S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE Ia 21 februarie 


1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 





anul IIl e nr. 32 


53 


HISTORIA 





grupării, drept pentru care din noiembrie 1978 a 
locuit la Praga, în Hotelul Intercontinental. Începînd 
din 13 ianuarie 1979 cartierul general de la Bagdad a 
fost mutat la Budapesta. În Ungaria, Carlos stătea în di- 
ferite hoteluri, în timp ce ceilalți membri au închiriat 
un apartament în strada Vend care, în scurt timp, a 
început să adăpostească un adevărat arsenal, ce fuse- 
se transportat prin valizele diplomatice. De aici Carlos 
şi membrii grupului său făceau călătorii în diverse ca- 
pitale est-europene (Praga, Berlinul de Est şi Sofia). În 
perioada martie-iulie 1979 membrii grupului s-au 
aflat în Berlinul de Est unde, conform MfS (Stasi), 
Carlos avea contacte cu 20 de servicii secrete, unele 
dintre ele fiind rivale“. În plus, grupul nu plănuia doar 


Ai 





ş 
i 
&-: 

5: 


atentate, ci făcea şi trafic cu arme. Carlos era în contact 
cu Ît.-col. JOzsef Varga, comandantul Secţiei a VIII-a din 
cea de-a doua Direcţie Generală a Ministerului ungar 
de Interne5 (AVH - Securitatea ungară) şi cu Salem, 
ofițerul de legătură cu serviciul secret libian. La rîndul 
său, Johannes Weinrich era în contact cu maiorul 
Helmut Voigt, responsabil cu „Grupa revoluţionarilor 
internaționali“ din Direcţia HA XII a MfS, devenind 
„colaborator neoficial“ (Inoffzieller Mitarbeiter) sub 
numele de cod „Heinrich Schneider“. (Dosarul de „in- 
fluenţare“ din arhivele Stasi al grupului Carlos poartă 
numele „Separat“.) Prin urmare, era vorba de o gru- 
pare de criminali plătiți şi traficanţi de arme, a cărei 
motivaţie ideologică devenise difuză. (va urma) 


4 La rîndul său, Securitatea a identificat 17 asemenea servicii secrete. Cf. S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE Ia 21 februarie 
1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 

5 Conform informaţiilor furnizate de John 0. Koeheler, agenţii Securităţii ungare au intrat pentru prima dată în contact cu 
Carlos în 1975. În iunie 1990, ministrul de Interne necomunist a făcut publică o scrisoare a lui Carlos adresată liderului 
partidului, Jânos Kâdâr, în care „îşi exprima gratitudinea faţă de ospitalitatea ungurilor“. Cf. Stasi. Faţa ascunsă a poliţiei 
secrete est-germane, Bucureşti, Editura Omega, 2001, vol. II, pp. 224, nota 9, şi 204. 





54 anul III e nr. 32 


MARTIROLOGIU 


ROSI 





Părintele Constantin Sârbu 
un mare slujitor al altarului 


S-au împlinit 100 de ani de Ia naşterea unui alt preot ortodox 
martirizat sub regimul comunist, Constantin Sârbu. Continuăm 
martirologiul nostru - menit să dea mărturie pentru suferința unui 
întreg popor - cu această personalitate exemplară, 

Constantin Sârbu, aducîndu-i în acest fel un pios omagiu. 


Adrian Nicolae Petcu 
Gheorghe Vasilescu 





1905, în com. Cavadineşti, jud. Covurlui, în 

familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu, țărani 
săraci şi buni ortodocşi. La vârsta de un an i-a 
murit mama, fiind luat în creştere de bunicii săi 
după tată şi ei muncitori cu brațele. Când a împli- 
nit trei ani, s-au mutat cu toţii la Galaţi, câştigân- 
du-şi existența muncind pe la alţii. După absolvirea 
şcolii primare la Galaţi, ca premiant, bunicii s-au 
mutat la fiul lor (fratele tatălui său) în comuna 
Smârdan, aproape de Galaţi, şi l-au luat cu dânşii. 
La scurt timp, îi moare bunicul, iar el şi bunica sunt 
alungați de nora din casă şi îşi găsesc sălaş într-o 
cămăruţă nelocuită din curtea bisericii satului. 
Aici, bunica munceşte cu ziua, iar el slugăreşte la 
oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mân- 
care. Pierde, astfel, patru ani de şcoală, până la 
vârsta de 15 anil. 

La îndemnul bunicii, în 1919, susţine examen de 
admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei“ din 
Galaţi şi reuşeşte al treilea din 500 de candidaţi, în 
prima serie de elevi după primul război mondial. 
Deşi era premiant în fiecare clasă, n-a fost scutit de 
plata taxelor şcolare şi, spre a nu fi scos din seminar, 
munceşte noaptea la fabrica de cherestea, iar ziua pe 
la negustori în prăvălie şi meditează băieţi de 
oameni cu stare. În aceste condiții, a reuşit să termi- 
ne cursul superior în doi ani, promovând câte două 


C onstantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 


1 Arhiva Cabinetului Patriarhal (în continuare ACP), dosar 43/1964, f. 1 (Memoriul pr. Constantin Sârbu adresat Patriarhului 


clase într-un an, ultima clasă, a VIIL-a, absolvind-o la 
Seminarul din Roman?. 

În toamna anului 1925 s-a înscris la Facultatea 
de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din 
a dormit doi ani pe jos într-o mansardă din Piaţa 
Amzei, iar după ce gazda nu la mai primit, a dormit 
prin Gara de Nord, în sala aşteptare, apoi, în căminul 
studenţesc V. Bolnavu, clandestin, după orele 11, 00 
noaptea, când se culca administratorul, în locul 
băieţilor plecaţi la petreceri sau împărțind patul cu 
vreun coleg milostiv. Mânca la cantina Gutenberg, 
după orele 14, 30, din ce rămânea de Ia cei care luau 
masa cu cartela. Mai târziu, în 1927, a intrat în 
Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca 
maestru de muzică şi s-a încadrat benevol în lucrarea 
misionară de la biserica Zlătari, ca administrator şi 
colaborator al celor două reviste parohiale 
„Ortodoxia“ şi „Fântâna Darurilor“, înjghebând un 
cor de credincioşi care vreme de peste 30 ani au cân- 
tat la această biserică3. 


Dovezi de vrednicie 


După terminarea studiilor, în 1929, neputând 
găsi o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureş- 
tilor, s-a angajat cântăreț la biserica Lucaci din 
Capitală, unde a funcţionat aproape cinci ani, până 
în 1934. La această parohie tânărul Constantin Sârbu 
va organiza un cor şi va preda muzică la Şcoala de 
fete Lucaci. Totodată, timp de un an de zile se va 


Justinian la 28 februarie 1964), Arhiva Ministerului Justiţiei, Direcţia Instanţelor Militare (în continuare AMJDIM), fond Penal, 
dosar 20909, vol. 1, f. 291v-292. Tatăl său a murit în ianuarie 1945. 


2 ACP, dosar 43/1964, f. 2; AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 295v-296. 


3 ACP, dosar 43/1964, f. 3. 





anul IIl e nr. 32 


55 


ROST 


MARTIROLOGIU 





implica în activitatea misionară întreprinsă de 
Asociaţia „Patriarhul Miron“, ca urmaş al lui Nicolae 
Lungu, la ținerea corului. 

În 1934 se va muta la Huşi, datorită episcopului 
Nifon Criveanu, care la 15 august îl hirotonea ca dia- 
con, iar a doua zi ca preot III la Catedrala episcopală 
din Huşi. Ulterior, pentru că avea „o voce foarte fru- 
moasă“ şi pregătirea necesară, acelaşi episcop îl va 
numi director al Şcolii de cântăreţi din Huşi şi profe- 
sor de Sectologie, Catehism şi Muzică vocală, iar pe 
plan administrativ membru al Judecătoriei Protopo- 
piatului Fălciu5. 

În calitate de director va reorganiza şcoala după 
modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 
105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farma- 
cie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi 
începe să strângă material lemnos şi cărămidă pen- 
tru construirea unui local modern. Până la ridicarea 
localului proiectat, pentru cele patru clase, care 
funcționau în două chilii insalubre de la Episcopie, 
va închiria o casă cu etaj, numită „Casa Vasuta“6. 

Pe plan social, părintele Sârbu a contribuit 
foarte mult în 1934 prin înființarea şi coordonarea 
„Frăției Sf. Apostoli Petru şi Pavel“, pe care poporul o 
considera ca „Oastea Domnului“ în această eparhie. 
El era preşedinte activ, iar onorific era chiriarhul 
care uneori participa la adunările care se ţineau la 
catedrală”. 

Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pas- 
torală şi de educare a cântăreților bisericeşti, epis- 
copul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 
martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al 
judeţului Fălciu. 

Un alt merit al părintelui Sârbu la Huşi este ridi- 
carea azilului de bătrâni şi copii orfani, de care 
oraşul avea atâtea nevoie. Totul se pare că a pornit 
chiar de la părintele nostru, atunci când „un grup de 


4 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 296-297. 


5 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Dudu Velicu, dosar 325, f. 264; AMJDIM, fond Penal, dosar 
20909, vol. 12, f. 297, 312; „Cronica Hușilor“, an 1, nr. 6, august 1934, p. 30. 


6 ACP, dosar 43/1964, f. 4; „Cronica Huşilor“, an V, nr. 5, mai 1938, p. 202. 
7 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 264-264v. 


8 „Cronica Huşilor“, an IV, nr. 6, iunie 1937, p. 145; Ibidem, an V, nr. 5, mai 1938, p. 193-194. Postul de protoiereu îl ocupa cu 
delegaţie din ianuarie 1938 (ACP, dosar 43/1964, f. 4). 9 „Cronica Hușilor“, an VI, nr. 12, decembrie 1939, p. 659-666. 

10 Ibidem, an V, nr. 7, iulie 1938, p. 310-311. 

11 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 293v, 298; „Cronica Hușilor“, an V, nr. 10, octombrie 1938, p. 466. 

12 Noua capelă era instalată în fostul Spital „30 Decembrie“, construit iniţial ca Aşezămintele „ASR Principesa Elena“, la 
sfârşitul anilor "20, de către doctorul Victor Gomoiu, un mare ctitor de locaţii spitaliceşti şi un apropiat al Bisericii (Benone 
Duţescu, Victor Gomoiu (1882-1960), Bucureşti, Editura Medicală, 1970, p. 167-171). Parohul bisericii Schitu Măgureanu din 
Bucureşti, preotul C. Dincescu, îl caracteriza pe medicul Gomoiu astfel: „Îi sunt din fericire păstor sufletesc şi mă mândresc 
cu un asemenea fiu duhovnicesc, fiindcă iubeşte Biserica neamului său, cu toată căldura şi cu dragostea de bun creştin şi de 


bun român“ (*** Omagiu Doctorului Victor Gomoiu, 1932, p. 88). 


credincioşi din oraşul Huşi, întruniţi în locuința 
preotului C. Sârbu din str. Ghica Vodă, nr. 10, în 
ve.derea unei consfătuiri privitoare la nevoile 
locale“, a hotărât înființarea unui „comitet de iniţia- 
tivă“, pentru strângerea de fonduri necesare con- 
strucţiei. O delegaţie în frunte cu preotul nostru avea 
menirea să sensibilizeze autorităţile locale în vede- 
rea obținerii unui teren cât mai bun. Acesta avea să-l 
primească chiar de la chiriarh, după ce primăria 
restituise bucata de pământ din apropierea Huşilor, 
cunoscut „la Dealul Schitului“. Tot Episcopia va 
furniza mai multe produse necesare ridicării con- 
strucției. La această inițiativă, părintele avea să fie 
ajutat foarte mult şi de soţia sa, cu „lucrul femeii“. 
Până la mutarea sa în Bucureşti, părintele va ridica 
„O impunătoare clădire“ în roşu, cu 22 camere şi va 
demara lucrul la refacerea bisericii fostului schit, pla- 
nurile şi devizele fiind aprobatel0. 

Întrucât soția sa, Maria Sârbu, licenţiată în 
Litere şi Filozofie şi scriitoare, fusese încadrată profe- 
soară de Limba germană şi franceză la liceul „Nicolae 
Bălcescu“ din Bucureşti, începând cu data de 1 no- 
iembrie 1938 este transferat de la Huşi la parohia 
nou înființată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, 
fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier 
muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea 
Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu)!!. 

Pentru început, prin bunăvoința doctorului 
Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor 
Regina Elena, instalează în subsolul acestui spital o 
capelă, unde slujeşte fără salariu timp de doi ani, 
până la 1 aprilie 1940 când postul este înscris în 
bugetul Ministerului Cultelor. „În clădirea de la 
poarta spitalului, spune Maria Dumitrescu-o credin- 
cioasă care l-a cunoscut pe părintele-, bolnavul cobo- 
ra mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuțul 
paraclis de la subsol şi îngenunchind Ia altar primea 





56 


anul IIl e nr. 32 


MARTIROLOGIU 


ROST 





în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu. 
La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuțul 
locaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici 
a pornit dorința de a se ridica monumentala biserică 
„Sf. Constantin şi Elena“13. 

În această capelă va sluji, ca doctor al sufletelor 
celor care erau tratați de medici - ca doctori ai trupu- 
lui -, dar şi al celor din parohie, timp de şapte ani, 
până la ridicarea bisericii de pe Bulevardul Muncii- 
Bariera Vergului!“. 

Întâi de toate, are mari greutăți în obținerea 
terenului pentru construirea bisericii, la inter- 
secția străzilor Mihai Bravu cu Calea Călăraşi, pe 
care reuşeşte să-l scoată din zona verde şi să-l 
treacă în perimetrul construibil, dar întâmpină 
dificultăți la expropriere din partea proprieta- 
rilor. Apelează la Justiţie şi face memorii către 
autorități, ajungând până la generalul Ion 
Antonescu, Conducătorul Statului, care apreciază 
cazul cu bunăvoință şi intervine personal la 
Primăria Capitalei şi la Comisia de Arbitraj. 
Situaţia terenului se clarifică abia în 1942 şi cu 
sprijinul patriarhului Nicodim. 





binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea 


La ridicarea acestui mult 
dorit locaş de cult la jertfa pe 
care o va depune se adăugase 
moartea soției sale, în anul 
1941, rămânând astfel ca pe 
cele două fetițe ale sale să le 
fie şi tată şi mamă5. 


Mareșalul — ctitor 


Mareşalul Antonescu va 
accepta propunerea făcută de 
părintele Sârbu, ordonând 
susținerea ctitoriei cu cele ne- 
cesare. Astfel, va deveni ctitor, 
după cum va participa şi la 
momentul punerii pietrei de 
temelie. 

Punerea pietrei de teme- 
liei a viitoarei biserici s-a săvârşit la 28 iulie 1943, în 
prezența mareşalului Ion Antonescu, a soţiei sale şi 
altor reprezentanți ai autorităţilor statului, solemni- 
tatea religioasă fiind oficiată de un sobor de 15 cle- 
rici, în frunte cu arhimandritul Melchisedec, delega- 
tul patriarhului Nicodim Munteanu. 

Parohul Constantin Sârbu, în cuvântul său, a 
mulțumit mareşalului şi Primăriei Capitalei pentru 
ajutorul pe care l-au acordat, anunțând totodată că 
noul lăcaş de cult va avea şi un subsol impunător, cu 
săli de lectură şi o sală de conferințe, altfel spus „bi- 
serica culturii“. „Deasupra, continuă părintele, sub 
măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai 
târziu, nădăjduim să înființăm un orfelinat pentru 
fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra 
cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina 
alinătoare“!€, 

Însă, pe lângă greutăţile inerente la o astfel de 
întreprindere, vor apărea şi altele. Una va fi provo- 
cată chiar de protoiereu, preotul Gheorghe 
Georgescu-Silvestru, care într-o adresă din 25 iunie 
1943 către mareşalul Antonescu se oferea să ridice 
biserica „pe socoteala sa“, susținând că „întâmpină 
dificultăţi din partea preotului paroh C. Sârbu“. 


Foto: Bogdan UC iti 


13 ***Un mare mărturisitor creştin-Preotul Constantin Sârbu, editor Xenia Mămăligă, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2000, p. 17. 
14 Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor (în continuare AAB), dosar 1/1938, f. 39-40; AMJDIM, fond Penal, 


dosar 20909, vol. 1, f. 285. 


15 AAB, dosar 225/1942, f. 118-119; AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 291. Despre acest tragic moment avem mărturia 


părintelui nostru către un apropiat al său: „[...] Acolo, în biserica de Ia Vergului eu am depus un suflet. Într-o noapte mi s-a 


arătat în vis şi mi-a spus: «Pentru această biserică pe care tu vrei s-o construieşti îţi voi lua un suflet, cel mai drag. Şi nu după 
mult timp a murit soţia mea. Fetiţele erau de 3 şi de 5 ani“ (Un mare mărturisitor creștin, p. 95). 


16 „Curentul“, an XVI, nr. 5550, 31 iulie 1943; Ibidem, nr. 5551, 1 august 1943, p. L; „Revista de Istorie Militară“, nr, 1 (35), 





anul IIl e nr. 32 


57 


ROST 


MARTIROLOGIU 





Totodată, pentru a-şi atinge scopurile, protoiereul îl 
denigra pe părintele Sârbu, arătând că ar fi „discipol“ 
al preotului Toma Chiricuţă de Ia biserica Zlătari, la 
rândul lui fost elev al „ereticului“ Tudor Popescu, fost 
preot la „Cuibul cu barză“ şi că „în purtarea sa pre- 
oțească şi misionară ascunde o latură neortodoxă 
lucrând camuflat în Oastea Domnului, fracțiunea 
reprezentând o rătăcire protestantă a fostului preot 
Trifa şi acela caterisit“. Pentru susținerea celor ară- 
tate, protoiereul solicita o audienţă la mareşal!. 

La 11 august 1943, protoiereul Georgescu 
primea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri 
următorul răspuns: „În urma anchetei făcute la paro- 
hia Parcul Călăraşilor din Bucureşti, Ministerul a 
hotărât ca Pr. C. Sârbu să continue lucrarea începută, 
iar P. C. Voastră să fiţi a vă îndruma a vă plasa dania 
în altă parte, de pildă în enoria Mihai Bravu, care se 
găseşte în imediata vecinătate şi are grabnică nevoie 
de biserică“18, 

Astfel, mareşalul Ion Antonescu avea să susțină 
foarte mult ridicarea bisericii. Numai în perioada 10 
aprilie-l decembrie 1943, potrivit unei note-raport 
prezentată Conducătorului Statului de către direc- 
torul său de cabinet, pentru acest locaş se alocaseră: 
5 milioane lei fonduri; materiale din depozitul 
Armatei în valoare de 7.866.600 lei; transporturi cu 
camioanele militare în valoare de 5.200.000; lucrări 
executate cu meseriaşi militari şi prizonieri în va- 
loare de 6.051.000 lei, până la sfârşitul anului 1943 
ajungându-se la cupolă!?. 


Cinema pentru catehizare 


La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu 
solicita Conducătorului statului un aparat de cine- 
matograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la 
Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii 
lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bis- 
ericii, care în curând trebuia să fie terminată. 
Finalizarea construirii bisericii se prevedea pentru 
20 noiembrie 1944, pentru aceasta mai fiind nevoie 
de suma de 50 milioane lei20. 

În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a 
organizat colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la 


17 ANIC, fond PCM, dosar 1216/1943, f. 44-45. 
18 Idem, fond PCM-CM, dosar 231/1944, f.9. 
19 Ibidem, f. 46-47. 

20 Ibidem, f. 55, 208-209. Evident că la acestea s-au adăugat şi contribuţiile benevole, mai ales a celor din parohie (Ibidem). 
21 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 291-299v. 
22 ANIC, fond Dudu Velicu, dosar 1030, f. 33. 

23 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 12, f. 302. 


enoriaşi, pe care le-a transportat cu două vagoane în 
satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi. 
Pentru această faptă, Mitropolia Moldovei i-a mulțu- 
mit în scris, iar Patriarhia Română i-a acordat crucea 
de iconom stavrofor?l. 

Pentru finalizarea lucrărilor începute la bise- 
rică, părintele Sârbu va încerca strângerea de fon- 
duri prin organizarea unor manifestări religioase şi 
culturale. Astfel, duminică, 17 februarie 1946, orele 
16, 00, organiza un concert ținut de corul parohiei 
„Parcul Călăraşi“ Vergului, cu soliști de la Opera 
Română şi Societatea de Radio, urmat de o confe- 
rință, însoțită de „proiecţii luminoase“, ţinută de 
Olga Greceanu. Toate acestea erau precedate 
dimineața de o Sf. Liturghie oficiată de un sobor de 
preoți, în frunte cu episcopul Nifon Criveanu, fost 
mitropolit al Olteniei. Acţiunea se desfăşura „în folo- 
sul construcţiei bisericii, potrivit invitaţiei din care 
am extras aceste informaţii??. 

Pentru susținerea de concerte religioase din 
partea parohiei, dar şi pentru răspunsurile Ia sluj- 
bele care se ţineau, în perioada 1946-1947 părintele 
Sârbu a pus bazele unui cor bisericesc de 80 de per- 
soane, cu sprijinul cântăreţului Damian Constantin. 
Al doilea dirijor al acestui cor parohial a fost profe- 
sorul de muzică Victor Giuleanu, până în 1948, când 
s-a produs o scindare. Profesorul Giuleanu a plecat 
cu o parte a corului la biserica Calist, pentru ca la 
Bariera Vergului să vină ca dirijor compozitorul 
Gheorghe Bazavan, până în 1949 când a fost trimis 
de autorităţi la Canal. Dirijorii erau salariați, iar 
membrii corului erau voluntari, unii fiind pension- 
ari, intelectuali sau chiar un funcţionar al Minis- 
terului Afacerilor Interne. Corul va funcţiona până în 
1952, când a fost desființat la presiunea autorităţilor. 
Iniţial repetițiile se făceau la subsol, apoi în biserică. 
Unele concerte au fost transmise la Radio?5. 

La 28 noiembrie 1948 acest cor parohial ținea 
un concert religios în biserică. Conform notei date la 
Securitate, care prezintă acest moment, preotul 
Sârbu „a pus o fetiță să recite «lisus e veşnic călător», 
care nu era în program“, apoi, după terminarea con- 
certului, „a rugat corul să cânte «Pre Tine Te lăudăm 
Doamne, compus de Sabin Drăgoi»“. La sfârşitul mo- 





58 


anul IIl e nr. 32 


MARTIROLOGIU 


ROSI 





mentului artistic, preotul „a îndemnat pe credincioşi 
să vină la biserică să asculte concertele religioase“, 
mai ales cel prevăzut pe 19 decembrie, cu ocazia săr- 
bătorilor de Crăciun, moment în care se va face şi 
„un pom de Crăciun pentru copiii care vor primi 
cadouri“. La sfârşitul acestui concert, Olga Greceanu 
„a vorbit credincioşilor despre cuvântul «păcat», în 
care a arătat că odată ce un creştin a greşit Dumne- 
zeu s-a îndepărtat de el şi nu-i mai ajută la nimic, şi a 
dat unele exemple din psalmii lui David. Susnumita, 
se continuă în nota informatorului MC, printre altele 
a mai arătat că viața este aşa de grea şi trebuie să ne 
pregătim în vederea ceasului care se apropie“24. 

Conferinţe în biserica Vergului a mai ținut Olga 
Greceanu şi în alte ocazii despre „misiune“, „sfinţi“ 
sau a prezentat filmul „Giulgiul Mântuitorului“, în 
această acțiune înscriindu-se şi participările părin- 
telui Gala Galaction (la trei manifestări), ale profe- 
sorului Teodor M. Popescu, cu probleme de istorie 
bisericească, ale părintelui Toma Chiricuţă, cu două 
predici cu subiecte din Evanghelie, ale profesorului 
Constantin Pavel şi ale publicistului Gheorghe 
Lungulescu, fost gazetar la „Universul“, cu un cuvânt 
despre colindele la români?5. 

Alături de aceste manifestări, începând cu anul 
1948, cu aprobarea Patriarhiei, părintele Sârbu a 
inițiat şi întreținut „0 adunare creştină de evanghe- 
lizare“, care treptat s-a transformat chiar în Oastea 
Domnului, întrucât mulţi participanţi erau foşti 
membri în această organizaţie religioasă. Activitatea 
acesteia s-a desfăşurat în subsolul bisericii, până în 
1951 când a fost interzisă de autorități26. 

După întreruperea lucrărilor în anul 1944, din 
cauza bombardamentelor, continuă zidirea bisericii 
cu contribuţia credincioşilor, pe care o finalizează 
până la tencuială, în anul 1949. Sfinţirea mare a bi- 
sericii va fi săvârşită în Duminica Floriilor a aceluiaşi 
an (17 aprilie) de către fostul mitropolit al Olteniei, 
Nifon Criveanu?7. 


Îngrijorările Securităţii 


Despre activitatea părintelui Constantin la bi- 
serica din Parcul Călăraşi deținem câteva mărturii. 
Astfel, conform unei note a Securităţii, din 27 sep- 
tembrie 1948, aflăm că în duminica de 26 septem- 


| De a erat i ca 


brie, la această biserică, 21 de perechi au fost 
cununate religios, slujbă oficiată de un sobor de pre- 
oţi în frunte cu episcopul Pavel Şerpe. Îngrijorător 
pentru Securitate, în nota amintită, era prilejul ofi- 
cianţilor de a-i îndruma pe noii căsătoriţi în credința 
creştină, încurajându-i să-şi crească copiii, potrivit 
învățăturii creştine. Astfel, arhiereul amintit „a ținut 
o predică în care îndemna pe cei căsătoriţi să fie cre- 
dincioşi aşa cum strămoşii noştri şi-au clădit puterea 
pe credință“. Apoi a luat cuvântul preotul Gheorghe 
Iliescu, „care a îndemnat, ca şi arhiereul, pe cei căsă- 
toriţi să nu uite sfatul şi învățătura lui Hristos. A sub- 
liniat că din căsătoria lor trebuie să rezulte copii, pe 
care viitoarele mame să-i crească în credința noastră 
strămoşească. «Vouă mame viitoare vă revine marea 
misiune să treziţi în conştiinţa copiilor voştri credin- 
ţa în Biserica noastră. Mai ales astăzi când biserica se 
află la răspântii de vijelii, vă recomand cu toată căl- 
dura să dezvoltați în tinerele vlăstare conştiinţa că 
sunt creştini şi, mai presus de toate, români»“. 

Seria predicilor era încheiată de parohul bi- 
sericii, preotul Constantin Sârbu, „care a accentuat şi 
mai mult nevoia ca tinerii să fie crescuți în respectul 
credinței, dând exemplul unei mame poloneze din 
vremea când Polonia era sub ocupaţia ruso-austro- 
germană: Cancelarul Bismark într-o inspecţie pe 
care a făcut-o la o şcoală din teritoriile ocupate de 
Germania a pus pe un elev de şcoală să spună «Tatăl 
nostru» în limba germană. Şcolarul polonez a spus 


24 ANIC, fond DGP, dosar 75/1946, f. 317-317v. Potrivit notei, la concert au participat 300 de persoane, dintre care 40-50 


bărbaţi, 40 de copii, iar restul femei (Ibidem). 


25 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 12, f. 308; Un mare mărturisitor creştin, p. 18. 


26 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, £. 264. 


27 AAB, dosar 91/1948, f. 203-205; ANIC, fond DGP, dosar 77/1946, f. 218. 








anul IIl e nr. 32 


59 


ROST 


MARTIROLOGIU 





«Tatăl nostrw în poziţia severă de drepți, după aceea 
l-a rugat să spună «Tatăl nostru» şi în limba poloneză. 
Elevul, la auzul că urmează să spună «Tatăl nostru în 
limba poloneză, a îngenuncheat în fața cancelarului 
Bismarck, a luat poziţia cu ochii spre cer şi cu mâinile 
încrucişate, a spus «Tatăl nostru» atât de mişcător, iar 
când a ajuns la: «...şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne 
mântuieşte de cel rău», ochii i s-au umplut de lacrimi. 
În urma acestei stări în care se afla copilul, Bismarck 
Ia întrebat cine la învățat să spună aşa de frumos 
«Tatăl nostru», copilul a răspuns că mama. Şi, a con- 
tinuat în predică părintele Sârbu, vouă vă recomand 
exemplul mamei poloneze, să vegheaţi ca tinerii să 
fie crescuţi în respectul pentru credință, fiindcă ea 
ne-a dat tăria altădată şi ne-o dă şi acuma“?8. 

În 1951, părintele Sârbu a înființat o cantină în 
subsolul bisericii, „unde făceam serviciul pentru 
săraci“, după cum spunea chiar el într-un interogato- 
riu din ancheta orchestrată de Securitate în 1954. 
Aceasta avea să funcţioneze până la sfârşitul 
aceluiaşi an, când a fost desființată la presiunea 
autorităților. Totodată, în parohie funcționa şi o bi- 
bliotecă de carte religioasă, de la care credincioşii 
puteau împrumuta volume2?. 

Toată această prodigioasă activitate pe teren 
pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de 
către autorităţile statului, astfel încât părintele nos- 
tru va avea de suferit. Era urmărit din 1948, prin 
diferiți informatori trimişi de Securitate să „supra- 
vegheze“ îndeaproape activitatea bisericească care 
se desfăşura Ia biserica Vergului. Mai ales că se tot 
vorbea de faptul că la ridicarea bisericii fuseseră puşi 
să lucreze prizonieri sovietici. Evident că Securității îi 
trebuiau câteva motive pentru încarcerarea preotu- 
lui Sârbu. 

Un astfel de motiv la constituit „minunea“ din 
vara anului 1949, atunci când pe o fereastră a bi- 
sericii Vergului, sub formă de „umbră“, apăruse o 
„cruce“. După apariţia acestei „minuni“ evident că a 


început să se închege un pelerinaj la biserica 
Vergului. Întâmplarea, în zvonul vremii, era legată 
de cel care ridicase biserica, mareşalul Antonescu 
care fusese condamnat la sugestia sovieticilor, şi ast- 
fel, fenomenul căpăta o calificare politică, net antico- 
munistă. Întreaga situaţie a pus pe jar autoritățile 
statului, mai ales că biserica se afla în apropierea 
centrului Capitalei30. 

A urmat cercetarea de către Securitate a părin- 
telui, în perioada 15-21 iunie 194951. Însă a fost eli- 
berat, probabil la intervenția autorităţii bisericeşti. 

Următoarea arestare şi cea care avea să-i 
marcheze restul vieţii s-a consumat la 12 ianuarie 
1954, atunci când locuinţa avea să-i fie şi perche- 
ziţionată. Era învinuit de „uneltire contra ordinii 
sociale“32. 

A fost supus la numeroase anchete dure şi inter- 
minabile, fiind interogat asupra mai multor aspecte: 
activitatea din timpul studenţiei; perioada Huşi; 
relaţia cu Constantin Dărăşteanu, inițiatorul mişcării 
de rezistență „Salvatorii României“; activitatea pas- 
torală la parohia de la Bariera Vergului; ridicarea 
acestei biserici; funcţionarea şi scopul cantinei, coru- 
lui bisericesc cu concertele ținute şi relațiile cu alți 
preoţi şi teologi. Practic întreaga sa viaţă este prinsă 
în aceste interogatorii consemnate din dosarul 
penal55. Un exemplu în acest sens este programul 
săptămânal al părintelui şi care suna astfel: „luni, 
curățarea bisericii, marţi, după amiază dezlegări, 
molitve etc.; miercuri, uneori câte o sfeştanie şi Sf. 
Maslu, iar după amiază vecernie şi acatist; joi şi luni, 
între 17-20, participa la Corul Preoţilor de Ia biserica 
Sf. Ecaterina; vineri, dimineață sfeştanie şi Sf. Maslu 
la credincioşi, iar la biserică acatist, paraclis, 
dezlegări, molitve, spovedanie, împărtăşanie, iar 
„dacă mai aveam timp mai citeam ceva din revistele 
noastre de specialitate teologică şi mă pregăteam 
pentru duminică“; sâmbătă, dimineață utrenie, Sf. 
Liturghie, parastase, iar după amiază vecernia; 


28 ANIC, fond DGP, dosar 75/1946, f. 143-143v. Gestul părintelui Sârbu este o reacţie faţă de iniţiativa puterii comuniste de 
scoatere a învățământului religios din şcoli, în conformitate cu noua lege a învățământului din 4 august 1948, şi cu 
încercările de interzicere a catehizării în spațiul eclezial. Practic, dacă avem în vedere gestul părintelui Sârbu, educația 
religioasă, mai ales Ia copii, putea fi dată într-un mod incipient de către părinți. Detalii despre această problemă a se vedea 
în studiul nostru Anul 1948: Catehizarea în Biserica Ortodoxă Română, în „Omagiu istoricului Constantin Buşe“, Focşani, 


2004, p. 695-715. 


29 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 288; Un mare mărturisitor creştin, p. 18. 
30 Un mare mărturisitor creștin, p. 18, 95. Din mărturiile unor foşti credincioşi de la parohia Bariera Vergului se pare că 


31 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 291. 
32 Ibidem, f. 234, 238, 240-243. Rezultatul percheziţiei a fost „negativ“ (Ibidem). 
33 În dosarul penal pe care l-am putut consultat interogatoriile consemnate sunt din: 12-16, 21, 25, 28 ianuarie, 4-5, 16-18, 


„minunea“ a constat în apariția imaginii Maicii Domnului cu pruncul (Ibiderm). 


22-25 februarie, 2-4, 12, 15-16, 18, 30 martie, 1-2, 10, 19, 20-22 aprilie, 4, 17, 22, 24 mai, 19 iunie, 2, 8 şi 21 iulie. 





60 


anul IIl e nr. 32 


MARTIROLOGIU 


ROSI 





duminică, Sf. Liturghie, uneori după amiază 
vecerniest. 

A fost interogat în mod stăruitor asupra spriji- 
nului pe care l-a primit la ridicarea bisericii de la ma- 
reşalul Antonescu, pe care l:ar fi pomenit şi după 23 
august şi pentru care ar fi săvârşit parastase, ca şi 
pentru Corneliu Codreanu (interogatoriul din 8 
iulie), că ar fi iniţiat şi organizat activităţi ale Oastei 
Domnului la Huşi şi la Bariera Vergului, din 1951 (21 
aprilie), că ar fi inițiat „botezuri legionare“, de fapt 
botezarea unor copii de către legionari, ceva normal 
mai ales în timpul guvernării naţional-legionare (15 
ianuarie); că la cantina pe care a înființat-o în 1951 ar 
fi angajat o bucătăreasă legionară, care înainte lucra- 
se la cantinele „Ajutorului legionar“ (14 ianuarie). 

Ancheta a pus accent pe relaţia părintelui cu 
Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului 
Naţional Țărănesc, iniţiatorul unui grup de rezis- 
tență anticomunistă. Potrivit interogatoriului din 14 
ianuarie, în 1951 Dărăşteanu l-a vizitat pe părintele 
Sârbu de 2-3 ori la biserică. „Am dedus, spune părin- 
tele, că este naţionalist prin faptul că a apreciat 
lucrarea de zidire a bisericii şi de funcţionare a canti- 
nei, precum şi organizarea ei, spunând că este folosi- 
toare naţiunii“. 

În interogatoriul din 19 aprilie 1954, aflăm de la 
părintele că a fost vizitat de Dărăşteanu la cancelaria 
parohială, care i-a arătat o ştampilă de cauciuc care 
avea un cerc în mijlocul căruia era scris „Tito“ şi dese- 
nată o cruce, sub care era înscrisul „Fiţi cu ea!“. Acest 
simbol dorea să-l multiplice prin manifeste, cu ajuto- 
rul părintelui Sârbu, care a refuzat, spunând: „Să răs- 
pândească în rândurile populaţiei orice semne ar 
vrea el şi numai semnul crucii să nu- difuzeze, fiind- 
că pune biserica într-o situaţie defavorabilă“. „Mani- 
festele antidemocratice, continuă părintele în intero- 
gatoriu, mi-a spus Dărăşteanu că le răspândeşte în 
scopul de a crea în rândul populaţiei o stare de spirit 
nefavorabilă regimului din RPR şi că prin acțiunile 
lui «salvează» naţia şi biserica. De asemenea, susnu- 
mitul mi-a spus că a comunicat prietenilor lui numele 


34 Ibidem, vol. 12, £. 289-290. 
35 Ibidem, vol. 1, f. 267v, 288v. 
36 Ibidem, f. 158, 210. 


37 Ibidem, f. 210v. În interogatoriul din 17 februarie, părintele spunea că a refuzat să intre în Mişcarea legionară, în anul 1940, 
la propunerea fostului său coleg de Seminar Teologic, preotul Ştefan Palaghiţă, în schimbul ridicării într-un an de zile a 


meu ca preot. Susnumitul m-a întrebat dacă religia 
admite vărsarea de sânge. Eu i-am răspuns că nu ad- 
mite. La aceasta Dărăşteanu mi-a răspuns revoltat că 
ce fel de religie este asta care nu admite vărsarea de 
sânge când e vorba de «apărarea naţiei», rămânând 
foarte nemulțumit de răspunsul pe care i l-am dat“55. 

La acestea se adăuga sprijinul lui Hintermeyer 
Bertha, femeia care se ocupa de buna funcţionare a 
cantinei, în vara anului 1951, care a ascuns arma- 
mentul primit de la Dărăşteanu pe care îl avea în po- 
sesie şi ținut într-un loc nesigur, lucru care s-a făcut 
fără ştirea părintelui nostru3€. 

Pentru conturarea unui portret de legionar şi 
anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe 
părintele şi de faptul că a ridicat biserica Vergului cu 
ajutorul legionarilor, când, de fapt, aceştia doar au 
stins varul, dar şi pentru folosirea prizonierilor sovi- 
etici la construirea gardului de incintă al parohiei37. 


Condamnat pentru credință 


La 9 octombrie 1954, părintele Constantin 
Sârbu era condamnat prin Sentința nr. 2168 a 
Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 
ani interdicție corecțională, pentru „uneltire contra 
ordinii sociale“, prevăzut şi pedepsit de art. 209, 
punctul 4 şi delictul de „deţinere şi necedare către 
RPR a valutei“, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 
2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 
inculpați pentru participare la mişcarea de rezis- 
tență „Salvatorii Neamului“. Ulterior, la 10 decem- 
brie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se res- 
pingea recursul pe care îl solicitases8. 

După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat 
prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), 
Gherla(1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de mun- 
că de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). La 
Gherla era văzut ca un veritabil „legionar“, deşi nu 
fusese nici membru, nici simpatizant al Mişcării 
legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 
luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, 


bisericii Vergului de către legionari (Ibidem, f. 299; vol. 12, f. 301). În interogatoriul din 19 iunie, părintele Sârbu recunoștea 


că în anii 1946-1947 l-a ajutat pe fiul preotului Ştefan Palaghiţă, în vârstă de 13 ani,cu bani pentru haine şi taxele şcolare, 
deşi ştia că este urmărit de autorităţile statului (Ibidem, f. 365). De altfel, după ieşirea din puşcărie, părintele îşi întreba 
retoric apropiații dacă prin activitatea misionar-pastoral sa „face legionarism“, precum i se reproşase în timpul anchetei 


(Un mare mărturisitor creştin, p. 106). 
38 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 10, f. 335, 341. 





anul IIl e nr. 32 


61 


ROST 


MARTIROLOGIU 





deoarece la o percheziţie în celulă i se găsiseră 
„obiecte interzise“ sau la 14 iunie 1958 cu „7 zile izo- 
lare“, deoarece i se găsise „un carnet scris“39, 

Din cauza regimului de tortură şi înfometare, 
părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 
septembrie 1961, fiind diagnosticat cu „boală ulce- 
roasă duodenală“40. De altfel, fusese torturat extrem 
de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui 
apropiat: „M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls 
barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă 
chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos»“41. 

La Poarta Albă a putut primi pachete de Ia fiicele 
sale Ana şi Irina Sârbu. Așa s-a întâmplat la 23 iunie 
1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe 
produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie şi 
de Ana la 23 noiembrie acelaşi an?. 

Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părin- 
tele Sârbu nu va cunoaşte libertatea. Aceasta 
deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 
16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va 
fi trimis în „domiciliu obligatoriu“ la Viişoara, pentru 
24 de luni. Aflat în noua sa detenţie, părintele va 
solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, prin- 
tr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât 
pentru Amara pe o perioadă de 21 zile45. 

Despre perioada Viişoara a părintelui Sârbu 
avem prețioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a 
găsit atunci când şi el fusese trimis în acelaşi loc cu 
domiciliu obligatoriu: „Nu cunoşteam pe nimeni. 
Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin 
Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau L-aş fi cunos- 
cut, ci pentru că, am înţeles atunci, el primea pe 
oricine. Avea o căsuţă din lut cu o tindă şi o cameră. 
Pereţii erau acoperiți cu icoane şi când a deschis uşa 
să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înțeles 
că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. [...] 
Ciudat, el nu ţinea predici, nu mă îndemna să mă 
rog, nu se arăta nici un fel a fi bigot, dar inima mea 
era în sărbătoare cu el. 

[...] «Să vii Duminică la biserică», mi-a spus 
părintele despărțindu-se de mine. Nu era nevoie să 


mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros 
de tămâie şi cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în 
taină şi cu frică, aşa cum erau slujbele în închisoare, 
era tot ce dorea sufletul meu. Văzusem biserica. Era 
o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat, dar cu o 
mică turlă şi un clopot. [...] Interiorul bisericii era 
sărac şi foarte sever, aproape biserică de catacombe. 
O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi şi 
părintele slujea luminat de această aură. Se mișca 
încet, hieratic, cu vocea lui mică şi domoală, aseme- 
nea unui sfânt părinte din secolul patristic. 

La sfârşit, părintele a vorbit. Era o oarecare pru- 
dență în ceea ce spunea, ştiam că orice mişcare a 
noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram 
urmăriți pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în 
inimi. Vorbea cu o dragoste şi o convingere inte- 
rioară atât de puternică, încât, fără să vrei, te simțeai 
prins într-un fel de zbor spiritual şi de o iubire pentru 
tot. Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire 
mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solida- 
ritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare 
care te însoțea toată săptămâna“44. 

La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului 
obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta 
printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu 
„manifestări dușmănoase“ şi astfel se propunea eli- 
berarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 
1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte 
domiciliul în Bucureşti, bulevardul Muncii, nr. 2, 
gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe 
care o ridicase şi slujise odinioarăt5. 

Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletu- 
lui său. Totuşi dorea cu orice preţ să slujească Dom- 
nului. Aşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă 
biserică din Bucureşti, față de care patriarhul 
Justinian l-a întrebat: „Ce să-ţi dau eu, Sârbule? - Cea 
mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! — 
Ştiu cu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, 
tu faci din ea o grădină!“. Şi aşa a fost46. 

Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slu- 
jea din nou, de data aceasta în biserica Sapienţei, 


39 Ibidem, f. 305, 312, 327, 346. Pe coperta dosarului său de penitenciar este scris mare cu roşu „Legionar“, deşi la rubrica 


apartenența politică este scris „apolitic“ (Ibidem, f. 301-301v). 


40 Ibidem, f. 310. Într-o fişă medicală din acelaşi dosar era diagnosticat cu „spondiloză cu lambo-sciatică, boală ulceroasă“, iar 
într-un certificat medical din 13 ianuarie 1957 este trecut „maladie ulceroasă gastro-duodenală cronică“ (Ibidem, f. 303; vol. 


1, £.307). 


41 Un mare mărturisitor creştin, p. 9%. 

42 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 10, f. 320, 323,326. 
43 Ibidem, vol. 16, f. 5, 12, 15. 

44 Un mare mărturisitor creştin, p. 20-22. 

45 AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 16, f. 21, 28. 

4 Un mare mărturisitor creștin, p. 101. 





62 


anul IIl e nr. 32 


MARTIROLOGIU 


ROST 





care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei 
credincioase de la Sapienţei, aflăm că biserica se afla 
într-o stare avansată de degradare: „Cheile de Ia bi- 
serică şi de la casa parohială le-a primit părintele 
doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se 
putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; 
acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. 
Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, 
părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. 
Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era dete- 
riorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. 
Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos 
lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păian- 
jeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. 
Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi 
pentru lucrarea sa“. 

Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va 
constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe vo- 
lume cu caracter religios şi foarte căutate de cei care 
frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras 
atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub 
pretextul unor verificări, apoi definitiv“8. 

Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngri- 
jindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la 
Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, 
reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, rea- 
lizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea 
de semen se regăsea. Astfel, potrivit mărturiei unei 
credincioase aflăm că „părintele a disprețuit bunu- 
rile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bol- 
navi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşe- 
tori la ușa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane 
în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i 
afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea 
regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alți apropi- 
ați de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multi- 
plele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, 
încât răspundeau la toate solicitările lui fără a 
cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor“. 
Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie 
în locuința unei credincioase sărace din parohie, 
exclamând: „Tare mă simt bine în casa săracului!“49. 

Ultima perioadă a vieţii părintelui nostru a fost 
marcată de ulcerul provocat de regimul din detenţie, 
47 Ibidem, p. 30. 


48 Ibidem, p. 83-84, 103. 
49 Ibidem, p. 97, 133. 


50 Ibidem, p. 81. Din mărturia altei credincioase de la Sapienţia aflăm că cei de la Securitate i-au cerut părintelui nostru să dea 
în scris cele spuse de unii credincioşi urmăriți la spovedanie. Altfel spus, să divulge taina Spovedaniei. La acestea părintele 
le-a răspuns: „Eu nu pot sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui mamona. Astfel, presiunile Securității la adresa părintelui 


dar şi de urmărirea Securităţii. Potrivit mărturiei 
unei credincioase de la biserica Sapienţei, la sfârşitul 
fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu 
făcea apel la enoriaşi pentru a cerceta biblioteca şi a 
împrumuta cărți pentru luminarea sufletului. Acest 
lucru a fost sesizat de către oamenii Securităţii, care 
supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-reli- 
gios de Ia biserica Sapienţei, dispunând închiderea 
bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat şi 
anchetat la Securitate50. 

Internat şi operat în spital, părintele avea să-şi 
presimtă sfârşitul. A cerut un preot pentru a se îm- 
părtăşi ultima oară. Aşa a venit părintele Ilarion Ar- 
gatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente 
din viaţa părintelui nostru le avem descrise într-o 
mărturie a unei credincioase de la Sapienţei: „Pe 
atunci nu înțelegeam de ce părintele Argatu, parcă, 
tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe 
când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului 
lui. În primul moment a crezut că perna este colo- 
rată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui 
mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când 
părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios 
al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această 
descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pen- 
tru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a în- 
cununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu. 

Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele 
Constantin Sârbu era chemat de Domnul. 

După prohodirea părintelui Constantin Sârbu, 
care a avut loc în ziua de 25 octombrie 1975, în 
curtea bisericii Sapientei, în prezența credincioşilor 
care l-au iubit, preotul Petre F. Alexandru, consilier la 
Arhiepiscopia Bucureştilor şi fost coleg şi prieten cu 
cel dispărut, între altele, a zugrăvit în câteva cuvinte 
portretul acestui preot jertfelnic. 

OPERA: (selectiv) Fii preot din cea dintâi clipă, 
în „Cronica Hușilor“, an 1 (1934), nr. 9, noiembrie, p. 
15-19; Sfințenia misiunii preotești (conferinţă pre- 
oțească din 8 octombrie 1935), în CH, an II, nr. 10, 
oct. 1935, p. 341-357; Jugul meu este ușor, CH, an III, 
nr. 4, aprilie 1936, p. 128-131; Pentru noi, în CH, an 
III, nr. 9, sept 1936, p. 324-326; Slove de pe lespedea 
inimii, CH, an IV, nr. 3, martie 1937, p. 39-45. 


erau foarte mari, mai ales în timpul frecventelor anchete (Ibidermn, p. 141-142). 


ȘI Ibidem, p. 135. 





anul IIl e nr. 32 


63 


ROST 


ESENȚIAL 





Cuviosul Daniil Sihastrul 


Imaginea actuală a Sfântului Daniil Sihastrul în cultura 
românească nu este aceea care i s-ar cuveni pe măsura 


importanţei istorice şi altitudinii sale spirituale. 


Propunem o reconsiderare a operei sale în contextul epocii, 
care va pune în lumină poziția Sfântului Daniil Sihastrul în 
decursul domniei lui Ștefan cel Mare şi în cadrul spiritual 


al vremii de atunci. 


Pr. Radu Ilaș 





domniei lui Ştefan cel Mare, nu poate fi exclu- 

să ideea că fără sfaturile şi sprijinul moral pe 
care le-a dăruit tânărului Ştefan şi mai târziu domni- 
torului țării, acesta ar mai fi rămas cu titlul şi impor- 
tanța pe care le păstrează şi astăzi. 

Cuvântul isihia (de la grecescul hesychia) 
înseamnă liniște lăuntrică, linişte luminată. 

Prin isihia, isihasm, prin practica isihastă, care 
de fapt este un mod de viață (o luptă cu tine însuți, 
din interior înspre exterior), se ajunge la scopul final 
de „schimbare a minţii“, de la simţuri la Duh. 

Isihastul este omul interior, în întregime înnoit, 
îmbălsămat cu toate miresmele slăvite ale sărbătorii 
netrecătoare: dragostea şi ospitalitatea, răbdarea şi 
ascultarea, mila şi iuțimea, asprimea cu bine, blân- 
dețea cu fratele mai slab, dragostea față de Dumne- 
zeu şi spiritul de jertfă pentru EI. 

Omul evlaviei dislocă timpurile, biruie cursul 
vremurilor, pentru că iese din vârtejul lor năucitor 
printr-o luptă şi mai grea decât lupta împotriva alto- 
ra, şi anume lupta lăuntrică de-a birui haosul şi 
neînduplecarea din tine însuți. 

Omul în ascultare (monahul şi isihastul) devine 
pildă pentru miel şi copil, pentru şarpe şi pentru leu. 

În graiul din toate zilele, „omul sfinţeşte locul“, 
omul ctitoreşte un lăcaş de rugă, schit unde se întâm- 
plă comuniunea pământului cu cerul. 

Pământul sălbatic, păscut de turme în devăl- 
măşie, devine istorie, devine casă sau schit o dată cu 
apariţia isihastului. Stabileşte „legământ cu pietrele 
şi cu fiara câmpului, care va trăi cu tine în pace“ după 
cuvântul lui lov. 

În satul Laura - Plai, din Bucovina (astăzi în 
apropiere de fâşia arată - granița cu Ucraina), 


$ ubliniind rolul lui Daniile Sihastrul în evoluţia 


Sfântul Daniil Sihastrul, în acea perioadă monahul 
David, va începe ascultarea. 

Aici se va retrage departe de lume şi de frămân- 
tările acesteia, la adevărata viață pustnicească, după 
ce va părăsi târgul şi Episcopia de Rădăuţi, unde a 
deprins pravila vieţii călugăreşti şi a lucrat în 
gospodăria mânăstirii alături de ceilalți monahi. 
Schitul în care se retrage, numit şi schitul Sfântului 
Lavrentie (Laurenţiu) aflat la hotarul satului Laura 
(înglobat acum în comuna Vilcovul de Sus, jud. 
Suceava), nume care provine de la „Lavra“ de călu- 
gări care sau nevoit aici, va reprezenta o treaptă de 
nevoință în îmbrăcarea „schimei mari“, adică ultima 
treaptă a călugăriei, primind un nume nou, cel de 
Daniil. Noul ieroschimonah Daniil se va retrage apoi 
într-un loc tăinuit, înspre munte, pe malul Viţeului, 
azi aflat în satul Putna, unde, după spusele tradiției, 
a dăltuit cu multă osteneală în stâncă (numită şi stân- 
ca şoimului) un paraclis, cu pridvor, naos şi altar şi 
sub aceasta, tot în piatră, o încăpere ce îi slujea drept 
chilie după ostenelile zilei. 

Daniil Sihastrul va deveni unul dintre cei mai 
populari sfinți moldoveni din toate timpurile, cunos- 
cut şi sub numele de „Sfântul Daniil schimonahul“ 
sau „Sfântul Daniil cel Nou“ spre a-l deosebi de pro- 
orocul din Vechiul Testament sau de Sfântul Daniil 
Stâlpnicul. 

Amintirea lui s-a transmis din neam în neam, 
din timpul vieții lui, din a doua jumătate a veacului al 
XV-lea, până în zilele noastre. Una din tradițiile păs- 
trate de popor despre Daniil Sihastrul a fost fixată în 
scris mult mai târziu, de marele cronicar moldovean 
Ion Neculce (1672-1745), în lucrarea acestuia O samă 
de cuvinte. Alte tradiţii se mai pastrează şi astăzi în 
satele şi mânăstirile din Bucovina. 

Vestea despre acest evlavios sihastru, se va 
răspândi repede, mai ales în satele din nordul 
Moldovei, fiind căutat de mulțime de credincioşi 





64 


anul IIl e nr. 32 


ESENȚIAL 


ROSI 





cărora le citea rugăciuni pentru izbăvire de boli şi 
suferințe. Astfel Ştefan, fiul lui Bogdan Vodă, care va 
deveni domnitor al Moldovei, încă din vremea 
copilăriei sale primea poveţe şi îndrumări, obicei pe 
care îl va păstra şi în timpul domniei sale. Aici dom- 
nitorul Ştefan, devenit cel Mare şi Sfânt, va afla refu- 
giu după o grea bătălie, copleşit de durere şi deznă- 
dejde, găsind liniştire şi încurajare din partea Sfântu- 
lui Daniil Sihastrul. 

Daniile Sihastrul, ca un văzător cu Duhul, a pre- 
zis urcarea lui Ştehan pe tronul tatălui său Bogdan al 
II-lea şi al bunicului său Alexandru cel Bun, din nea- 
mul Mușatinilor. 

Cuvântul sihastrului s-a împlinit, şi astfel, 
Ştefan cel Mare a fost uns domnitor al Moldovei de 
către mitropolitul Teoctist, în 1457 (6965). Ajuns pe 
tronul Moldovei, Ștefan Vodă l-a cercetat pe sihas- 
trul Daniil atât în vremuri de pace, cât şi în vremuri 
de război. Acesta l-a îndemnat, conform tradiţiei, să 
ridice mânăstirea Putna, în apropiere de chilia în 
care trăia. Noua mânăstire a fost sfințită la 10 sep- 
tembrie 1470 de mitropolitul țării, 
Teoctist, de episcopul Tarasie de la 
Roman şi un ales sobor de arhiman- 
driți, ieromonahi şi preoţi de mir în 
număr de 64. Mânăstirea a devenit 
mai târziu locul în care a fost 
îngropat domnitorul Ştefan cel 
Mare împreună cu familia sa. 

Tot tradiția spune că sihastrul 
Daniil a fost propus să fie ridicat la 
rangul de mitropolit, lucru pe care 
acesta nu l-a primit, retrăgându-se în 
priveghere de toată noaptea şi rugă- 
ciune neîncetată într-ul loc pustiu 
(numit şi Corbul) pe malul râului 
Voroneţ, unde povăţuia în conti- 
nuare pe cei ce se îndreptau spre el, 
pregătind ucenici într-ale călugăriei, 
printre care şi pe Grigorie Roşca, 
viitor egumen la Probota, apoi mi- 
tropolit al Moldovei şi ctitor al 
viitoarei mânăstiri Voroneţ. Istoria 
ctitoriei mânăstirii Voroneţului o 
aflăm după scrierile marelui 
cronicar lon Neculce, în lucrarea sa 
O samă de cuvinte, din care redăm 
spusele acestuia: „Iară Ștefan Vodă, 
mergând de la Cetatea Niamtului în 
sus pre Moldova, au marsu la 
Voroneţ unde trăia un părinte sihas- 





anul IIl e nr. 32 





tru pre nume Daniil. Și bătând Ștetan Vodă în uşa 
sihastrului să-i descuie, au răspunsu Sihastrul să 
aștepte Ştefan Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi 
după ce s-au istovit sihastrul a se ruga, l-au chiemat în 
chilie pre Ştetan Vodă. Şi s-au ispoveduit Ștefan Vodă 
Ia dânsul. Şi au întrebat Ștetan Vodă pre sihastru ce 
va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii; Închi- 
na-va țara Ia turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o 
închine, că războiul iaste al lui. Numai, după ce va 
izbândi, să facă o mânăstire acolo, în numele sfântu- 
lui Gheorghe, să fie hramul bisericii. Decii au şi 
purces Ștetan Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre Ia 
Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de oameni. Şi au 
purces în gios. Iar turcii, înțelegând că va să vie 
Stefan Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea 
Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre 
Dunăre. Iar Ştetan Vodă au început a-i goni în urmă 
şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Și întorcân- 
du-să înapoi Ștefan Vodă, s-au apucat de au făcut 
mânăstirea Voroneţul. Și au pus hramul bisericii 
Sfântul Gheorghe“. 


65 


ESENȚIAL 








“Hoto: Bogdan Onofrei 





pata Zi 3% 
Da prea a fe 

Vedem, aşadar, cum cuviosul Daniil l-a sfătuit şi 
încurajat pe Ştefan ce Mare să lupte în continuare 
împotriva turcilor şi să ridice o nouă mânăstire la 
Voroneţ. Această nouă ctitorie a domnitorului Ştefan 
cel Mare în cinstea Sfântului Gheorghe purtătorul de 
biruință, a fost ridicată în vara anului 1488, din 26 
mai până la 14 septembrie, după cum spune pisania, 
după 12 ani de la bătălie. 

După fiecare luptă dată în apărarea credinței şi 
a ființei naționale, biruitor sau biruit, braţul încă plin 
de sânge al luptătorului se întoarce să se curețe în 
fața bunului Dumnezeu prin duhovnicul său înain- 
tevăzător Daniil Sihastrul, să se îmblânzească în 
apele albastre ale ctitorului. 

Se spune că albastrul acesta de Voroneţ, miste- 
rios ca şi aurul de la Suceviţa sau verdele de la 
Arbora, sunt extracte de pietre preţioase măcinate, 
amestecate cu ismă şi mir de plante, frământate lao- 
laltă în troci de piatră, ca aluatul pâinii dospind 
îndelung la lumina candelelor într-o dimineață pe 
rouă; sub ştergar nou, tot e umflat în covecioare, e 
smuls cu mâna sufletească a luminii, plămădit cu 
grijă pe altarul ud, luând acest chip nemuritor de 
bucurie a desăvârşirii. 

Sfântul Daniil Sihastrul va fi înmormântat în 
această mânăstire sub o lespede de gresie pe care se 
află o inscripţie în limba slavonă: „Acesta este mor- 
mântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil“ 
fără precizarea datei, care nu este cunoscută. În 
mânăstirea Putna se găseşte o părticică din moştele 
sfântului Daniil Sihastrul, mai bine zis un deget 


arătător - îmbrăcat în ferecătură de argint şi împo- 
dobit cu mărgăritare din 1749 - care, după tradiţie, 
ar fi degetul cu care i-a arătat lui Ştefan cel Mare locul 
potrivit ridicării mânăstirii Putna. 

Numele sfântului Daniil Sihastrul apare în mai 
multe documente şi vieţi ale sfinţilor din acea vreme 
şi de mai târziu, toate subliniind că în tradiţia popu- 
lară a fost considerat sfânt, canonizarea acestuia 
făcându-se abia în anul 1992, la 20 iulie, de către 
Sfântul Sinod, când s-a hotărât prăznuirea la 18 de- 
cembrie. În acelaşi an a fost canonizat şi Sfântul Şte- 
fan cel Mare, a cărui prăznuire este trecută pe 2 iulie. 

Mărturiile istorice şi tradiția atestă fără îndoială 
că Sfântul Daniil Sihastrul a fost un fiu ales al 
Bisericii, o flacără nestinsă a Ortodoxiei şi un vizio- 
nar al acelor vremuri. 

Putem întări aceasta şi datorită faptului că, după 
aproape 500 ani, locul chiliei sale, astăzi o troiță în „la- 
vra“ comunei Laura, a rămas în sânul țării, graniţa de 
nord a României trecând la 100 de metri de aceasta. 

Bunul Dumnezeu a avut grijă ca fâşia arată să fie 
granița până la fostul schit al Sfântului Daniil Si- 
hastrul. 

Sfântul Ştefan ne-a lăsat prin cea mai adâncă şi 
strânsă domnie pe aceste pământuri, ţara întreagă 
înzestrată cu toate virtuțile şi averile necesare unei 
drepte vieţuiri creatoare în inima istoriei. El uneşte 
adâncul cu înaltul prin limba de aur a clopotului 
„Buga“, care şi astăzi strigă cu glas senin peste codri 
„Ştefan Vodă, Domn cel Sfânt“. 

Când Ştefan cel Mare şi Sfânt, acest Solomon şi 
Iustinian al neamului nostru, se pune pe lucru, „în 
mâna lui zvâcneşte securea şi înfocarea pădurarului 
maramureşean“. 

Pe obrazul blând al ctitoriilor lui Ştefan au picu- 
rat lacrimile zugravilor al căror plâns lăuntric de 
bucurie a fost atât de statornic şi adânc, încât au 
străbătut pereţii groşi de piatră, înflorindu-i şi în 
afară întocmai ca pe dinăuntru. 

Spiritualitatea bucovineană se desfoliaza dină- 
untru în afară, din veşnicie în temporar, nu invers, 
din sentimentul vieţuirii veşnicului. Precum prin 
nuntă feciorul intră în lume, în legea severă a căsni- 
ciei, întru rodire şi creație, tot aşa isihastrul intră, pe 
aceeaşi poartă, întru aceeaşi rodire, în sânul Logosu- 
lui. Mireasa lui devine Logosul şi veghere în cuvânt, 
păstrarea tradiţiei sub acelaşi clopot liturgic, împle- 
tindu-şi luminile cu apusul soarelui. 

Bucovina, aşa cum ne-a rămas, cu ctitoriile şi 
sfinţii ce le însufleţesc, este una dintre cele mai pil- 
duitoare de pe fața pământului. 





66 


anul IIl e nr. 32 


ESENȚIAL ROST 





Scriitorul-medic 
Gr. T. Popa 


această aserțiune, deşi subiectul, Gr. T. Popa, nu 
numai că ne-ar îndreptăți, ba chiar ne-ar obliga s-o 
facem... Important este faptul că marile idei, de un 
fel sau altul, cu răsfrângere asupra vieţii țării, în 
Moldova au apărut şi au trecut în faptă şi ar fi de- 
ajuns să amintim, în acest sens, Unirea Prin- 
C.D. Zeletin |. Cipatelor... 
Însuşirea esenţială a moldovenilor stă în 
A aceea că trăiesc idei, le iau în serios, le impun în for 
] n Iaşi a existat vreme de aproape un veac, sub şi le apără în arenă. Ibrăileanu socotea criticismul 








o formă sau alta, cea mai importantă revistă din cultura românească o însuşire eminamente 

de spiritualitate a țării. Cam la o generaţie, ea moldovenească. E o înclinare ancestrală a sufletu- 
a fost mereu alta. Întâi, Convorbiri literare (1867), lui, probabil moştenită de la dacii liberi, deci 
strămutată în 1885 la Bucureşti; apoi Viaţa ro-  nesupuşi de puterea străină, înclinare peste care 
mânească (1906), migrată după 1930 la Bucureşti s-a suprapus modularea etică proprie firii slave... 
şi, în 1936, Însemnări ieşene, interzisă în 1940, Revista Însemnări ieşene a urmat, aşadar 
dar al cărei principal co-fondator, Gr. T. Popa, a co- Vieţii româneşti. Curios, ori poate semnificativ, e 
borât şi el în Capitală. Migrarea aceasta core- faptul că, dacă printre cei trei întemeietori ai ma- 
spunde unei mişcări mai adânci şi mai tainice a va- _rei reviste Viaţa românească, C. Stere, Paul Bujor 
lorilor intelectuale, mişcare în sensul acelor de şi Ion Cantacuzino, ultimul, lon Cantacuzino, era 
ceasornic. Nu este acum momentul să dezvoltăm medic şi cercetător ştiinţific, printre cei trei 

















anul III e nr. 32 67 


ROST 


ESENȚIAL 





co-fondatori ai Însemnărilor ieşene, M. Sado- 
veanu, G. Topârceanu şi Gr. T. Popa, ultimul era tot 
medic şi cercetător ştiinţific. Şi tot ca o înlănţuire 
a ezitării în formarea unei personalități, remarc 
faptul că liceeanul Gr.T. Popa a pendulat între 
filosofie şi medicină, alegând-o la sfatul aceluiaşi 
Paul Bujor pe ultima, aşa cum marele său discipol, 
George Emil Palade, a ezitat şi el între filosofie şi 
medicină, alegând-o din proprie iniţiativă, pe 
aceasta din urmă. Însemnări ieşene, mensual 
masiv de formatul Vieţii româneşti, a apărut 
vreme de cinci ani (1936-1940), propunându-şi să 
trateze „chestiunile literare şi ştiinţifice cu o altă 
conduită decât aceea pe care au urmat-o marile 
publicaţii apărute în acest cadru cultural“ şi să 
redea polemicii, degenerată în ultima vreme, un 
prestigiu intelectual. Ținuta intelectuală a fost 
aceeaşi, adică foarte înaltă, vehemenţa însă alta, 
mai mare, iar colaboratorii aceeaşi de la Viața 
românească: M. Sadoveanu, M. Codreanu, Şt. 
Procopiu, Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir, Dan 
Bădărău, Demostene Botez, Lucia Mantu, N.I. Popa 


etc., la care s-au adăugat tinerii - pe atunci Al. 
Piru, N. Taţomir, G. Ivaşcu, ori şi mai vechi, ca fos- 
tul jurnalist aproape centenar, C. Meissner. Gr.T. 
Popa a preluat întreaga muncă redacțională, 
reproducând rolul de la Viaţa românească al lui G. 
Ibrăileanu - care tocmai se stinsese, cu diferența 
Că, în timp ce nocturnul Ibrăileanu trăia plăcerea, 
apoape voluptoasă, a anonimatului, neiscălind 
numeroase materiale ori iscălind cu pseudonimul 
colectiv Nicanor & Comp., diurnul Gr.T. Popa era 
omniprezent număr de număr, iscălind mereu 
până la douăzeci de note şi semnând la o apariţie 
cu numele propriu ori cu inițialele P.Gr., T.G., Gr. 
ori cu psedonimul Paul Gore. Activitatea lui este 
efervescentă, prin erudiție, spirit polemic, aserţi- 
une francă, verb acid, curaj al părerilor, simţ 
justițiar, umor, vervă. Împletea în spiritul său scri- 
itoricesc o puternică venerație față de valorile 
eterne ale culturii umane cu o curiozitate nestăvi- 
lită pentru valorile moderne. Puţini sunt criticii 
care, asemeni lui, să discearnă între modern şi 
actual, actualul devenind modern numai în mă- 








68 


anul IIl e nr. 32 


ESENȚIAL 


ROSI 





sura în care dispune de o proiecţie spirituală pere- 
nă şi a suferit cenzura timpului. 

Profesorul de anatomie Gr. T. Popa a fost, la 
Însemnări ieșene, ziarist, critic literar, eseist şi 
prozator. Ziaristul, are ochi viu pentru toate 
evenimentele semnificative ale zilei, face dovada 
unui excelent observator, a unui om drept şi a 
unei intransigenţe dincolo de care se străvede 
puritatea morală. Atacă frontal totalitarismul de 
orice fel şi intoleranța, fascismul şi bolşevismul, 
lipsa de ax etic a intelectualilor, deci oportunis- 
mul lor; astfel, în articolul Ionel Teodoreanu și 
critica (1939, IV, 2, 339), îi abhorează pe acei cri- 
tici care-şi schimbă părerea asupra valorii unui 
scriitor după politica urmată de aceştia: stânga 
Sadoveanu, dreapta Ionel Teodoreanu. Vestejeşte 
monstruozităţile fasciste în Kadaver beniitz 
ungan stalt (1939, IV, 8, 278). În Războiul (1939, 
IV, 10, 100) defineşte neutralitatea leală şi pacifis- 
mul nostru mergând împreună numai cu granițele 
intacte ale regatului român; în Idealul bulgar al 
românilor (1936, 1, 8, 332), deplânge inversarea 
valorică a raportului învățător / profesor universi- 
tar, răsturnare de natură să niveleze învățământul 
etc., etc. Pulverulența notelor, vibrația intelectu- 
ală, acuitatea şi promtitudinea recepţiei, largul 
spaţiu intelectual în care se mișcă şi priza la faptul 
zilei ne duc cu gândul la aceea că Gr. T. Popa, 
lucrând la un cotidian, ar fi putut să fie compara- 
bil cu Nicolae Iorga. 

Criticul literar Gr. T. Popa e sensibil, cum e şi 
firesc, la scrisul medicilor-scriitori. Astfel, în Pietre 
de Cerb, de George Magheru (1937), vede un 
echivalent românesc al lui Faust. Afirmația este 
encomiastică şi el argumentează pe larg, asta însă 
nu-l împiedică să-i reveleze lipsuri în măiestria 
artistică, datorită cărora George Magheru a ratat o 
potenţială operă de prim rang a literaturii ro- 
mâneşti. Ca poem consacrat destinului uman, el îi 
reproşează linearitatea: „el este biolog şi ştie acest 
lucru“. Pe Radu Gyr îl critică pentru faptul că, 
într-un eseu asupra poeziei franceze, e prea sim- 
plist cu execuțiile, ocolind problema esenței 
aproape mistice pe care un Matyla Ghica o desco- 
peră în cuvânt... 

Eseistul Gr.T. Popa nu va putea fi ignorat 
într-o viitoare istorie a eseului românesc. Formaţia 
lui multiplă îi asigură o adevărată virtuozitate în 
asocierea ideatică. Pătrunderea dinspre miez spre 
superficie şi reflecția filosofică a omului de labora- 
tor, devotat amănuntului, e un permanent izvor de 


surpriză. Orişice rând al eseurilor sale îţi îngăduie 
să simți că dincolo de el rămâne mult, că edificiul 
de idei nu se construieşte din puţin. Viziunea an- 
titetică atinge performanţe apoftegmatice: cultura 
e personală, civilizaţia e socială; elementele civi- 
lizaţiei sunt transferabile de la om la om şi dintr-un 
loc în altul, cultura însă nu se împrumută. Întrarea 
lor în conflict generează crizele primenitoare ale 
societăţior (Civilizație şi cultură, 1936, |, 1, 21). 
Puterea de a extrage tipicul dintr-o situaţie, un fapt 
ori categorie umană şi a-l revela prin paradox îl 
apropie pe Gr. T. Popa de moraliştii francezi, de 
Chamfort mai ales, ale cărui zbucium, vârstă şi 
moarte savantul român le-a reprodus în multe 
privințe... „Simpliştii sunt îndrăzneţi şi tiranici - 
scrie el în Simplismul (1937, II, 23, 658) - fiindcă 
cred că stăpânesc adevărul absolut; ei sunt into- 
leranţi deoarece sunt oamenii unei singure ipo- 
teze (...). Simpliştii sunt de fapt distrugători de ci- 
vilizaţie“... 

Faptul că Gr. T. Popa nu-şi semna eseurile cu 
pseudonimul Paul Gore, ci cu numele real arată că 
le considera mai mult operă a omului de ştiinţă 
decât a scriitorului. leşeanului îi face o admirabilă 
fişă tipologică de reveur cveille trăind din eva- 
ziuni succesive (Fiziologia ieşanului, 1936, |, 2, 
89). Bună parte din eseurile apărute în revista pe 
care a condus-o au fost reproduse în volumul său, 
Viață şi societate, 1946, rămânând însă în afara 
volumului eseurile ce atingeau în vreun fel oare- 
care maladiva plasmă a orânduirii ce se schița... 

Scriitorul Paul Gore, completamente necunos- 
cut, e plin de savoare şi putere de evocare. 
Măiestria e vrednică de prietenul său, Mihail Sa- 
doveanu, cel ce avea să-l uite cu desăvârşire după 
1944... A scris nuvele şi schiţe. Fiecare dintre ele 
arată că autorul are ceva de spus. Uneori lasă 
impresia că dezvoltă un aforism; în Aporii, de 
pildă, Danciu jr. îl cheamă în judecată pe Danciu sr. 
fiindcă La tăcut, adică pentru că i-a dat viaţă. „Bieţii 
țigani - încheie scriitorul după un dialog plin de 
haz - au dat fără voie peste cea mai grea dintre 
aporii: responsabilitatea iresponsabilă a creaţiei“. 
La fel sunt prozele La București, Cei plecaţi, O vizi- 
tă medicală, În drum spre Oituz, Laurii izbânzii, 
Părintele Ilarion, Ironia vieții, Flămânzii, Dibuiri 
sentimentale, Ionel Năzuinţă, La boierul Tache, O 
vânătoare cu urmări, În cântec de ţiteră, Izul 
pământului, Cercul durerii etc., ori prozele de 
război Rătăciri, Abisul şi vastul memorial Subt 
impresia focului, publicat în 6 numere consecutive 





anul IIl e nr. 32 


69 


ROST 


ESENȚIAL 





ale revistei, în 1939, unde 
toate maşinăriile sufleteşti 
funcţionează încinse de com- 
bustia otrăvită, amestecată 
cu speranță, a carnagiului 
care e războiul. 

Omul de ştiinţă Gr. 
Popa şi-a scris textele ştiinţi- 
fice în cea mai frumoasă lim- 
bă românească, model sa- 
vantului de azi care se ex- 
primă într-un vocabular de 
300 de cuvinte, eventual aju- 
tat de formule matematice. 
lată-l pe Gr.T. Popa în Para- 
Iaxa gândirii. „Miracolul cel 


ANUL II, Vei. VI. = Nr. 6. VI. = Nr.6. 


(Prol. Dra bone, bre | 


nsemnări 


jeșene 


Revistă lunară 
Sub conducerea D-lor: 


M. SADOVEANU, M. CODREANU şi GR. T. POPA 


SUMARUL: 


mai impresionant până azi GEORGE LESNEA . ........... Versuri. 

AI DEE pai 9 40; MIRONESCU i ia, pată Catiheţii dela Humulești (IV) 
rămâne, desigur, apariţia ALEXANDRU POGONAT ......... Versuri. 

pn dinti . N NICOLAE CADIOSCHI .......... Vin studenţii |... 
gândirii (.). Această facul COLA TATOMR . n: a 
tate prezintă extraor dinar de 6. 6. Ada o bet otelia o. oi.ofs ete Părintele Mihai. 

a hiţi_ ŞTEFAN CIOBOT, RUA sie e cet ea Versuri. 

numeroase nuanţe, variabili AL ea) PE Dai 270 e 0 ai 2 Flacâră trzle. 
tăți şi instabilități multiple. CONSTANTIN CARTAS. ......... Versuri. 


Sunt gândiri rapide, care 
ating lumea în treacăt uşor, 
ca o sclipire de soare pe apa 


unui pârâu ce curge. Sunt On I. POPA... : 
Ps pg sa i N. DAŞCOVICI . . 
gânduri neisprăvite, ce-şi N. N. TONITZA. . 
opresc depănarea într-o oste- NOTE: Oclariaa 


nită încetineală, ca o înghe- 
țare lentă a unui iaz adormit. 
Sunt unele tumultuoase, în 
care imaginile se îmbulzesc 
vijelios, iar altele ticăite, cu 
închegări târzii de înţelesuri...“ ş.a.m.d. Paul Gore 
a lăsat importante evocări literare privindu-i pe 
medicul scriitor I.I. Mironescu (Un țărănist roman- 
tic, 1940, 6, 462), pe G. Topârceanu (Câteva pre- 
cizări despre Topârceanu, 1937, II, 21 şi Prietenie 
târzie, idem, p. 1068), pe Ionel Teodoreanu etc. şi 
pe alţi scriitori ai Iaşilor contemporani lui. Stilul 
nuvelelor e sprințar fără a fi facil, precis fără a fi 
sec, erudit fără a fi pedant, străbătut de morală 
fără a fi lipsit de umor, cu umor fără a fi cinic, liric 
fără a fi divagant ori disolut. Simţul limbii e fără 
cusur, măiestria nu se lasă greu descoperită, preci- 
ziunea dialectală nu-i ostentativă şi-n orice caz nu 
agaseză. În acest sens, nuvela Moş Vrânceanu e o 
capodoperă. Bătrânul soldat îşi şnuruie noaptea 
bocancii, umbra înmormântându-i-se într-un buş- 
tean năruit de putrezire şi muşchi. Se duce să-i facă 
doctorului ceai şi „dispare în gâtlejul pădurii“. La 


LLRAANU. .. 


Aristophanes peai 
la agree tarie 
romlneșie. mate posi 
Ca Aaieeratvă. Rage —— Coatribuţii la revista «lasemaaâri leșene». 
CĂRŢI = REVISTE. 


„ Spiridonia din laşi. 


stie văile toziea di die Este Intre ideal şi realitate. 


Goga. — Gh. Marinescu. — Amintiri în legătură cu intemeierea 


Hstele de bucale. — «Mârturisirile» Elenei 
! străine.— Moravurile noaslre.— 


eatral — O desmialire 
leu prima pa = romi ț-R e şi econoali. — 
francez.— sfinte. — O propunere. — 


țreizecișidol de ani. — Prostia altora. 


întoarcere e plin de efuziuni: „Doamni, dom” 
doftor, frumos îi în păduri!... Drag mi-o fost în 
codru toată viaţa şă di 'ngropat am sâ las cu limbâ 
di moarti sâ mă 'ngroapi la rădăcină di fag...“. Şi 
cum privighetoarea se îneca în triluri, bătrânul 
reflectează: „îi mari păcat să-i faci rău“... lar când 
doctorul spune că totuşi, în anumite împrejurări, 
numai războiul scoate un neam din nenorocire, 
Moş Vrânceanu cugetă trist: „Până una alta sâ 
omoarâ oamini şâ dacâ moari omu la ci i-i bun câ 
s-or schimba socotelili pi pământ?!“ Pentru ca scri- 
itorul să-şi termine nuvela prinzând inefabilul 
episodului cu păienjenişul lui metafizic: „Sufletul 
se lega de-a dreptul de substratul naturii, în- 
țelegând legăturile încurcate ale miilor de for- 
me, pricepând gloria spiritului care se învin- 
ge pe sine şi lărgind înțelesul crâmpeielor noastre 
de vederi.“ 





70 


anul IIl e nr. 32 


ROST: cuvint, rațiune, sens, ordine 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai târziu, în latina populară, a început să 
însemne şi „gură“ în general. În româna veche, sub forma rost, a fost moştenit cu acest din urmă înțeles, păs- 
trat astăzi doar în câteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua la rost) şi stînd la baza verbului 
a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tilc“, „noimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod 
curent. Aşa a apărut verbul a rostui („a da sens“, „a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rostitoare, dar şi rostuitoare. Omul are 
un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În orice caz, starea cea 
mai rea a omului este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu care poate fi făcut omului este 
de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 





Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv Ia nivelul lumii româneşti, care în comunism şi-a pierdut 
rostul şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. 





ECDL 


cultural, politic, religios 


Aldo zauie 


Abonamentele se fac 
trimițind un mandat poştal 
(în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă 
şi perioada de abonament) 
pe numele 
Târziu Claudiu Richard, 
CP 62, OP 66, Bucureşti. 
Preţul unui abonament: 
O 6 luni: 18 lei 

(180.000 lei vechi) 
O 12 luni: 36 lei 

(360.000 lei vechi). 
Pentru abonaţii din Europa 
abonamentul este de 
50 Euro, iar pentru cei 
de pe celelalte continente, 
70 USD pe an. 
Taxele poştale sunt incluse 
în preț. 


Preţul abonamentelor deja 
încheiate nu se modifică. 








Gruparea revistei „ROST“ 


Mihail ALBIŞTEANU - profesor, 
doctorand în istorie e Silviu 
ALUPEI - jurnalist e Demostene 
ANDRONESCU - istoric, poet, 
publicist, fost deținut politic e 
Antonio ARONEASA - teolog, 
profesor e Alexandru BOER - 
politolog, publicist e Pr. Gabriel 
BOTEZAN e Corina BISTRICEANU - 
lector universitar, doctorand în 
sociologie, publicist e leromonah 
Amfilohie BRÂNZĂ e Claudia 
BURUIANĂ - lector universitar, 
doctorand e Pr. Gheorghe CALCIU 
- publicist, fost deţinut politic e 
Mihai CÂŞLARIU - avocat, publicist 
e Răzvan CODRESCU - publicist, 
poet, traducător e Richard 
CONSTANTINESCU - medic, asistent 
universitar, publicist e George 
ENACHE - lector universitar, 
doctorand în istorie e Pr. Radu ILAŞ 
- profesor, publicist e Cristian 
IVĂNUTĂ - profesor, doctorand în 
istorie e Dan LUCINESCU - scriitor, 


Lămuriri 


fost deţinut politic e Cătălin 
MAGHIAR - profesor, doctorand 

în istorie e Dumitru MANOLACHE - 
jurnalist e Constantin MIHAI - 
doctorand în filologie e Constantin 
MIU - profesor universitar doctor e 
Silviu B. MOLDOVAN - istoric e 
Paul NISTOR - istoric, publicist, 
doctorand e Cristi PANTELIMON - 
lector universitar, doctorand în 
sociologie, publicist e Viorel 
PATRICHI - jurnalist e Adrian 
Nicolae PETCU - istoric, publicist e 
Marcel PETRIŞOR - profesor, 
scriitor, fost deţinut politic e 
Mircea PLATON - asistent 
universitar, doctorand în istorie e 
Marcel Răduț SELIŞTE - teolog, 
publicist e Nicolae STROESCU- 
STÂNIŞOARĂ - doctor în filosofie, 
scriitor e Claudiu TÂRZIU - 
jurnalist e Florea TIBERIAN - 
profesor, publicist e Varujan 
VOSGANIAN - doctor în economie, 
scriitor, senator e 


Revista ROST şi Asociaţia Romfest XXI - editorul publicaţiei - sînt două entităţi distincte, cu vieţi 
proprii, chiar dacă există o legătură puternică între ele, asemenea aceleia dintre un părinte şi copilul său. 
Nu toţi cei care alcătuiesc gruparea revistei ROST sînt şi membri ai asociaţiei. Şi nici membrii organiza- 


ţiei nu fac parte cu toții din gruparea publicaţiei. De asemenea, nu toate punctele de vedere exprimate în 
revistă sînt şi ale organizaţiei. Poziţiile oficiale ale Asociaţiei Romfest XXI sînt întotdeauna semnalate ca atare 
şi poartă semnăturile liderilor organizaţiei cu precizarea funcţiilor deținute. 


e 4 


er 
AES CR 
== 


2 Muleânazati 








Pr. Voicescu 


i] 
+ 
Li 























Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 

Nicu Steindhardt 

Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 

Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 

Nr. 6 -— august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 

Nae Ionescu 

Nr. 8 -— octombrie 2003, dedicat lui 

Valeriu Gafencu 

Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat lui 
Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 

Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 

Nichifor Crainic 

Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 

Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 

Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 

Ernest Bernea 

Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 

Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 

Părintelui Arsenie Boca 

Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Galeriu 

Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 

Vasile Lovinescu 

Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 

Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Voicescu 

Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 

Părintelui Arsenie Papacioc 

Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 

Vasile Voiculescu 

Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat Părintelui 
Brânzaș 





Cei care doresc să-şi completeze colecția 
publicaţiei ROST pot trimite contravaloa- 
rea revistei (15.000 lei/ex. - numerele 1-9, 
şi 12, 22.500 lei/ex. - numerele duble 10-11 
şi 14-15, 20.000 lei/ex. - numerele 16, 17, 
18, 19, 20, 23 şi 24, 40.000 lei/ex. - 
numerele duble 21-22, 25-26, 30.000 lei-ex. 
- numerele 27, 28, 29, 30 şi 31), prin 
mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, CP 62, OP 66, 
Bucureşti. Precizaţi pe mandatul 

poştal ce număr al revistei doriţi, 

în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru 
informaţii sunați la tel.: 0740.103.621