Rost anul VIII, nr. 90, august 2010

ROSI 





Revistă de cultură creştină şi politică 











Nevoia de catehizare a 
României 


de Claudiu Târziu 
Comportamentul 
femeilor în închisoarea 
politică 
de Flori Bălănescu 


an VIII e nr.90 e august 2010 e 4lei e 3€ 








Interesul naţional şi onoarea 
noastră în al doilea război 
mondial 


de Alexandru Racu 
Luni decisive 
pentru Republica Moldova 
de Dan Dungaciu 


www.rostonline.org 


Coperta I: Gheorghe Brătianu 


sumar 





numărul 90 e august 2010 





EDITORIAL 
Nevoia de catehizare a României 
de Claudiu Târzitl...mmeacaananaaaaaeaaaenaaaaat 3 Geografiaistorică şi politică 
a Mării Negre 
MARTORI Al VEACULUI de Gheorghe 1. Brătianu... acneea 36 
Idei, vorbe, fapte... 4 _ 
DECANTĂRI 
Săptămîna culturală a Michelangelo şi țăranii 
Câmpului Românesc de la Hamilton transilvăneni 
Ontario de Teodora ROŞCA... nnnnaaaeanneennn aaa 47 
de Alexandru Racu... 8 
HISTORIA 
Scrisoare deschisă Arhiepiscopului Comportamentul femeilor în 
Romanului şi Bacăului, IPS Eftimie: închisoarea politică (II) 
„Ocrotiţi o troiță închinată de Flori BĂLĂNESCU. .......mnccnn nana 49 
m. or“ 
de Petru C, Baciu... sinănaăaă cancan aceia 9 VIA SACRA 
Iubirea nebună a lui Dumnezeu 
POLITICA, LA DESCUSUT de Irina Bazon.......mce aceea 55 
Guvernul, procurorii şi 
Mogulaşul Mărturisirea vie a credinţei în 
de Viorel Patrichi....... n aaeneenaaeeeeaaeeeae 10 Dumnezeu([) 
de Pr. ANtOni0 ATONEaSa........ nana 63 
E batjocorită memoria celor ucişi de 
comunişti în Basarabia.......................... 19 SEMNAL EDITORIAL 
Crucile pustiei 
Luni decisive de Gabriela Moldoveanu... nana 09 
pentru Republica Moldova 
de Dan DUNgaCĂUl.. nana 21 Ultima cuvântare publică 
a Părintelui Calciu 
Concluziile Comisiei de cercetare a consemnează Lucian D. POPESCU... 7 
comunismului în Basarabia.................. 24 
POLEMICI 
REPERE Interesul național şi onoarea noastră 
Fişă de martir: în al doilea război mondial 
Gheorghe Brătianu de Alexandru RACUL....-.mnannnnnnnnnnnnn eee 78 
de Aurel Pentelescu. 
LA ROST . 
Martirajul lui Gheorghe Brătianu Catedrala Îngropării Neamului 
de Constantin Mihai... cecene ceececeeceaeecee 33 de Alexandru Racu... anna 86 
Lipsa de solidaritate națională 
de Mihail AIDiŞteanu.....n cena eneaeceaeeeaee 88 
OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luaţi legătura cu directorul publicaţiei, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIŢIU 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Daniel FOCŞA 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Dragoş MOLDOVEANU 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
www.rostonline.org 
Ionuţ TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


dd in Oi 


Pl 004 CE 0 E [ta - Pa pla 


de a uarcla la cam că lebaa m ke 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 








Nevoia de catehizare 


a României 


România trebuie catehizată. Știu, sună scandalos. E ca şi cum un 
doctor te-ar anunţa brutal că ai o boală incurabilă. Însă, fără să ştii de 
ce suferi, nu te poți vindeca. Aşa că mai bine să ţi se dea diagnosticul 
fără menajamente. Mai ales dacă mai există o şansă. Din fericire, noi, 
ca popor, mai avem una: întoarcerea a credința adevărată. 

Pînă atunci, să nu ne mirăm de nenorocirile pe care le trăim. 





Claudiu Târziu 








documentez îndelung despre cât şi cum 

cred românii. Am cunoscut sute de comu- 
nități, parohii şi mănăstiri, cu preoți, stareţi şi 
credincioşi, oameni de toată mîna, de la vlădică 
pînă la opincă. Concluzia e tristă. Dacă prea mulţi 
clerici sînt numai nişte politiceni sadea, care 
învârt credința ca pe o cheie de la lada de zestre, 
în turmă ignoranţa naşte monştri. 

Românii cred puţin şi aiurea. Motiv pentru 
care nici nu se comportăm creştineşte. N-au milă, 
căci altminteri „Grădina Maicii Domnului” n-ar fi 
campioana lumii civilizate la avorturi. N-au 
dragoste, pentru că altfel nu s-ar înregistra atitea 
crime, violuri, bătăi conjugale şi alte bestialități. 
Îşi fac idoli din oameni şi urăsc cu nesaţ. Sînt 
capabili de fapte odioase imediat după ce au ieşit 
de la Sfînta Liturghie. Iar mulți dintre cei mai 
„practicanţi” fie cultivă o sumă de superstiții şi de 
obiceiuri păgâne, fie combină, deconcertant, 
creştinismul cu alte „credinţe”, de Ia cele în reîn- 
carnare şi în horoscop pînă la cele în extratereştri 
şi voga. Dacă îi întrebi cum pot crede deodată în 
ortodoxie şi în reîncarnare, te privesc compătimi- 
tor şi se lansează în explicații dintre cele mai ciu- 


D) umnezeu a rînduit ca, în ultimii ani, să mă 


date, cînd nu te contrează tot cu o întrebare: „De 
ce n-aş crede?”. Pe de altă parte, după cum o arată 
şi un sondaj de opinie recent, destui ortodocşi cu 
numele cred în Rai, dar nu şi în existența iadului. 

Un prieten, preot misionar într-un spital, a 
contabilizat zeci de superstiții în care oamenii, cei 
mai mulți aflaţi în situații-limită, cred mai puter- 
nic decit în învățătura Bisericii. Eu însumi am 
notat numeroase „apucături” străvechi, ale căror 
origini şi semnificații nu le mai cunosc nici 
bătrânii cei mai bătrâni ai locului, dar care sînt 
ținute cu sfințenie. Preoţii ridică neputincioşi din 
umeri şi rabdă, dacă vor să-şi păstreze enoriaşi. 

Să nu credeţi că astfel de haloimăs este 
numai în minţile mai puţin întrebuințate, ci şi în 
destule capete de „intelectuali”. Astfel încât, dacă 
te pune îngerul să începi a le risipi eresurile 
apelînd la Sfinta Scriptură, la Sfînta Tradiţie, la 
hotărîrile Sinoadelor ecumenice sau la Scrierile 
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, odată îţi opun cărți 
din seria Codul lui Da Vinci. În general, „intelec- 
tualii” care admit existența lui Dumnezeu consi- 
deră inutil să meargă la biserică şi jenant să aibă 
un duhovnic; se declară adepţi ai unei relaţii 
„directe” cu divinitatea. 

Totuşi, sînt şi unii care îşi justifică rătăcirile 
prin bogate trimiteri, în interpretare proprie, 
taman la scrierile pe care le citezi în sprijinul tău. 
O fac volubili şi zimbitori, cu o dexteritate de 
racolatori neoprotestanţi care te lasă bouche bee. 

În fine, cei mai periculoşi sînt zeloţii, adică 

(continuare în pagina 7) 





anul VIII e nr. 90 





MARTORI Al VEACULUI 





Idei, vorbe, 


Grupul „Ilașcu“, 

decorat la Chișinău 

Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco, 
Tudor Petrov-Popa şi Petru Godiac au fost de- 
corați cu „Ordinul Republicii“ de către Mihai 
Ghimpu, preşedintele interimar al R. Moldova, 
pentru „eroismul şi spiritul de sacrificiu mani- 
festate în lupta pentru independența şi integri- 
tatea teritorială a Republicii Moldova şi pentru 
curajul şi dârzenia de care au dat dovadă în 
apărarea demnităţii umane şi naționale în tim- 
pul detenţiei ilegale în temnițele regimului 
neconstituțional instalat în raioanele de est 
ale țării“. Cei cinci au făcut parte din rezistența 
românească în conflictul transnistreană, de la 
începutul anilor 90, sub conducerea lui Ilie 
Ilaşcu. Ei se opuneau separării Transnistriei de 
Republica Moldova. Au fost arestați şi acuzaţi 
de terorism şi instigare la răsturnarea puterii 











A Aa , i 
autoproclamate de la Tiraspol de către regimul 
separatist pro-rus din Trasnistria. 

Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte, iar 
ceilalți la pedepse de până la 15 ani de 
închisoare. În urma presiunilor internaţionale, 
Ilie Ilaşcu a fost grațiat şi eliberat, după nouă 
ani de detenţie. Ceilaţi au fost eliberaţi după 
expirarea pedepselor. (P.M.) 


Proiectul Baconsky 
În presa din 28 iulie a.c. a fost lansată infor- 
maţia că ministrul de Externe Teodor 


pte 


Baconsky e pe cale să facă o platformă creştin- 
democrată în PDL, menită să salveze partidul. 
Eu aş spune că mai degrabă ar putea să salveze 
nişte oameni politici din partid, căci PDL nu 
mai poate fi oprit de pe tobogan, după prea 
multele gafe, prostii şi ticăloşii comise. 
Iniţiativa lui Baconsky ne este prezentată ca 
fiind agreată de Băsescu şi sprijinită de „garda 
veche“ din partid, al cărei vîrf de lance e 
Blaga. Dacă este aşa, nu ştiu ce ar putea aduce 
nou în afara unui pospai „doctrinar“. Pe de 
altă parte, ni se spune că există o concurență 
între grupul lui Blaga, care l-ar folosi pe 
Baconsky pe post de interfață prietenoasă, şi 
grupurile Elenei Udrea şi cel al „liberalilor“ 
Preda & Macovei. O fi o luptă motivată de 
interese financiare, dar nu prea văd diferența 
ideologică dintre ele. Iar sugestia că Udrea ar 
putea reprezenta curentul „conservator“ este 
de-a dreptul ilară. 

Oricum Teodor Baconsky îşi faultează credibi- 
litatea de la început, luîndu-şi ca tovarăşi de 
drum (pentru înfiinţarea unei Fundaţii Creştin 
Democrate, ca prim pas pentru constituirea 
platformei din partid) oameni de tipul lui 
Toader Paleologu (care s-a făcut de rîs ca mi- 
nistru, cînd n-a stârnit indignarea) sau al 
Sorinei Plăcintă (fostă ministreasă meteorică, 
mai cunoscută pentru combinaţiile sale finan- 
ciare şi contribuţiile băneşti la partid). (C.T.) 


Avva Teofil Bădoiu 

a trecut la Domnul 

Părintele Teofil Bădoiu, stareţul Mănăstirii 
Slănic - Argeş, a trecut la Domnul pe17 iulie 
a.c. Arhimandritul Teofil, era una dintre cele 
mai importante figuri duhovniceşti ale orto- 
doxiei româneşti. Pe 11 septembrie ar fi 
împlinit 85 de ani, dintre care aproape 67 i-a 
petrecut în Mănăstirea Slănic, devenită azi 
“Taborul Argeşului”. Din 1987 a primit 
ascultarea de stareţ al Mănăstirii Slănic. În vre- 
mea păstoririi sale, a ridicat aici o frumoasă 





anul VIII e nr. 90 


MARTORI Al VEACULUI 





ROST 

















catedrală şi a avut numeroşi ucenici, între care 
unii au ajuns să slujească Biserica pe înalte 
trepte ierarhice (IPS Teofan Savu este cel mai 
cunoscut dintre ei). 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor 
Săi! (1) 


Nişte troglodiţi supra-impozitează 
talentul 

O seamă de scriitori, artişti şi jurnalişti 
protestează împotriva impozitării suplimenta- 
re a drepturilor de autor. Adevărul este că o 
mai mare abjecţie ca această inițiativă a guver- 
nului rar mi-a fost dat să văd. Şi o mai mare 
tîmpenie ca asta e greu să-mi amintesc dintre 
sutele de prostii comise de guvernanţi în 
ultimii 20 de ani. Statul cîştigă praful de pe 
tobă cu această supra-impozitare, dar dețină- 
torii de drepturi de autor riscă să moară de 
foame. Cel care a protestat primul a fost 
Mircea Cărtărescu, în articolul din care citez 
doar: „Câţi oameni din România primesc drep- 
turi de autor? Şi cât câştigă statul din supraim- 
pozitarea acestora (pentru că un impozit nor- 
mal oricum se plăteşte pentru ele)? Nici cât să 
chiorăşti un purice. În schimb, după ce şi-a 
făcut faima de aducător de sărăcie în toate 
familiile, guvernul actual îşi va face şi repu- 
taţia de distrugător al inteligenţei şi talentului 
româneşti.“ Peste o sută de intelectuali au 
semnat un către troglodiţii de la guvernare, 
din care citez: „Guvernul României nu trebuie 


să pună niciodată biruri sociale pe creaţie, 
pentru că rezultatele acesteia nu sunt produse 
de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci 
când un jurnalist ori un scriitor scrie un text 
critic la adresa guvernării sau a clasei politice. 
Talentul, harul şi travaliul interior al fiecăruia 
dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, 
nici de cei de la putere, ci numai şi numai de 
Bunul Dumnezeu. Noi realizăm opere cultu- 
rale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale 
unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. 
În al doisprezecelea ceas, opriţi exodul de 
creiere din România şi sărăcirea celor care 
apără prin operele lor unice identitatea cultu- 
rală şi spirituală a României!“. (B.C.T.) 


„Pe drumul Invierii“, în Bacău 
Expoziţia itinerantă „Pe drumul Învierii“, dedi- 
cată evocării a şase personalităţi ale Bisericii 
Ortodoxe Române care au suferit în temniţele 
comuniste pentru credința lor (pr. Arsenie 
Boca, pr. Arsenie Papacioc, pr. Daniil - Sandu 
Tudor, pr. Gh. Calciu, loan Ianolide şi Valeriu 
Gafencu), a fost deschisă joi, 8 iulie a.c., ora 
10.00, la Biblioteca Judeţeană Bacău. La 
vernisaj au vorbit foştii deținuți politic 
Alexandru Bulai, Demostene Andronescu şi 
Petru C. Baciu, părintele Mircea Băjenaru de la 
Suceava, părintele Amfilohie Brânză, 
duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti - Bacău, 
scriitorul Răzvan Codrescu, preşedinte de 
onoare al Asociaţiei „Rost“, şi Claudiu Târziu, 
preşedintele organizaţiei. Întâlnirea a fost 
moderată cu răbdare şi tact de către publicis- 
tul creştin loan Enache, director al revistei 
“Credinţa Ortodoxă” şi specialist al Bibliotecii 
Judeţene Bacău. 

În pofida orei matinale şi a zilei de lucru 
aleasă pentru această manifestare, prezența a 
fost numeroasă. Evenimentul s-a bucurat de o 
bună reflectare în presa locală, cu o menţiune 
specială pentru relatarea Teodorei Ciuraru de 
la 1TV Bacău. 

Pînă acum, expoziţia a mai fost vernisată la 
Bucureşti, Constanţa, Slobozia, Vaslui, Brăila, 
Tecuci, Galaţi, Chişinău, Iaşi, Tg. Neamţ, Piatra 
Neamţ şi Suceava. (R.R.) 





anul VIII e nr. 90 





MARTORI Al VEACULUI 





T Teofil Mija — 

„Doctorul fără de arginţi“ 

Ne-a părăsit încă o figură de legendă a pătimi- 
rii şi vredniciei româneşti. În ziua de 3 august, 
cu o lună şi câteva zile înainte de a împlini 
venerabila vârstă de 87 de ani, s-a săvârşit din 
viața aceasta, după o grea suferinţă, prietenul 
şi camaradul nostru de doruri şi de ideal, 
„doctorul fără de arginţi” Teofil Mija. 

Teofil Mija s-a născut la 11 septembrie 1923, în 
comuna Bratei, judeţul Sibiu. Studiile liceale şi 
le-a început la Dumbrăveni (unde a intrat în 
Frăţiile de Cruce) şi le-a terminat la Sighişoara. 
În 1942 se înscrie la Facultatea de Medicină 
din Iaşi, pe care o frecventează doi ani, iar 
după eliberarea Ardealului de Nord îşi conti- 
nuă studiile la Cluj. Aici l-a avut coleg pe Ion 
Golea, fratele mai mic al cunoscutului şi neo- 
bositului luptător anticomunist din exil, Traian 
Golea (cf. Teofil Mija, Am fost coleg şi prieten 
cu Ion Golea, Col. „Omul Nou”, Miami Beach, 
1993; reed. Braşov, 2003). Între cei doi s-a 
legat o strânsă şi de nezdruncinat prietenie şi, 
împreună cu alți membri ai Centrului 
Studenţesc Legionar din oraşul de pe malurile 
Someşului, au încercat să pună bazele luptei 
de rezistență împotriva comunismului care 
stătea să se înstăpânească peste țară. Au strâns 
arme care se găseau pretutindeni prin Ardeal, 
pe unde trecuse războiul, şi au construit, în 
pădurea Fetea din judeţul Sibiu, un buncăr şi 
adăposturi în care să se refugieze în caz de 
primejdie. Dar, încă din primele luni ale anului 
1946, grupul s-a risipit, deoarece Siguranța 
statului, care trecuse în serviciul noilor 
stăpâni, era pe urmele lor. Unii dintre ei au 
reuşit să fugă în străinătate, îngroşând rân- 
durile exilului, iar alţii au încercat să-şi conti- 
nue studiile în țară. Teofil Mija, împins de do- 
rința desăvârşirii interioare, în ultimii ani de 
studii medicale se înscrie şi la Facultatea de 
Teologie. Nu a apucat să facă decât doi ani, 
deoarece în 1948 a împărtăşit şi el soarta 
camarazilor de generaţie, fiind arestat şi con- 
damnat la ani grei de închisoare pentru 
convingerile sale legionare şi pentru partici- 
parea la lupta împotriva comunizării țării. Din 


acel moment, viitorul doctor Mija începe o 
lungă călătorie interioară care a durat 16 ani, 
timp în care se structurează sufleteşte şi se 
desăvârşeşte din punct de vedere spiritual. El 
s-a numărat printre acei deținuți politici pe 
care suferinţa nu i-a degradat, ci i-a făcut mai 
buni şi mai umani. Amintirile sale din lupta 
anticomunistă şi din închisorile succesive - 
concentrate în volumul Noi nu am avut 














tinerețe, Ed. Lux Libris, Braşov, 2005 (cartea a 
fost scrisă în 1992 şi avusese o primă ediţie în 
1993) - rămân referenţiale în vasta memoria- 
listică a unei generații mucenicite. Pus în liber- 
tate (31 iulie 1964), el s-a dedicat cu trup şi 
suflet, până la moarte, alinării suferințelor 
semenilor săi. În 1968 reuşeşte să-şi termine 
studiile medicale, absolvind Institutul Medico- 
Farmaceutic din Cluj şi Facultatea de Biologie, 
dar de-abia în 1982 i se permite să-şi susțină 
teza de doctorat în Ştiinţe Medicale. În acelaşi 
an obţine şi titlul de medic primar - în speciali- 
tatea „Boli infecțioase şi epidemiologie”. 

Dar adevărata vocaţie de „doctor fără arginţi” 
şi-a putut-o manifesta de-abia după 1989, când 
posibilităţile de a activa pe tărâm social au 
crescut considerabil. În 1993, din iniţiativa şi 
prin strădaniile sale, a luat ființă filiala Braşov 
a Asociaţiei Filantropice Medicale Christiana 
(AFMC-Braşov). Sub egida acestei Asociaţii, al 
cărui preşedinte local a fost până în ultima 
clipă a vieții, a luat fiinţă, în centrul Braşovu- 





anul VIII e nr. 90 


MARTORI Al VEACULUI 





ROST 





urbei, cu următoarele secţii: laborator de ana- 
lize medicale; cabinet stomatologic; cabinet de 
boli interne şi cardiologie (dotat cu ecograf şi 
electrocardiograf); cabinet de fizioterapie; sală 
de gimnastică medicală; farmacie; birou 
administrativ etc. În această policlinică 
lucrează zece medici (pensionari sau încă în 
activitate), care dau consultaţii şi prescriu 
tratamente gratuit, iar beneficiari sunt mem- 
bri a circa 400 de familii sărace recomandate 
de parohiile din oraş, dar şi foşti deținuți 
politici sau veterani de război. 

În 1999, Asociaţia Christiana-Braşov, prin stră- 
dania lui, a reuşit să încheie un contract de 
închiriere cu Grupul Şcolar de Construcții- 
Săcele, pentru un imobil cu patru etaje (ce 
urma Să fie dezafectat sau vândut), pe care la 
consolidat şi amenajat exemplar, transformân- 
du-l într-un cămin ultramodern, în care au fost 
internați aproape 100 de bătrâni rămaşi sin- 
guri pe lume, cărora li se asigură cazare, masă, 
activităţi recreative, asistență medicală şi asis- 
tență spirituală. 

Începând din 2001, aceeaşi Asociaţie 
Filantropică, tot prin strădania şi perseverența 
doctorului Mija, a realizat, în parteneriat cu 
Primăria Braşov şi cu Asociaţia greco-catolică 
din Blaj, o cantină socială curentă, unde se 
pregăteşte masă caldă pentru circa 100 de per- 
soane nevoiaşe din oraş. 

Bineînțeles, doctorul Mija nu a realizat toate 





ultrașii ortodocşi. Intoleranţi, agresivi şi cu un 
aplomb de tip electoral. Chiar dacă unii dintre ei 
au aflat în ce cred creştinii, nu gustă decit coaja 
credinței, avînd păreri pure şi dure despre miez. 
Dragostea, smerenia, nădejdea sînt pentru ei 
noțiuni abstracte, pe care nu ţin deloc să le tră- 
iască. În general, ei subordonează ortodoxia 
naţionalismului şi se împart în „bisericuţe” după 
numele „duhovnicului” lor, care e mai grozav 
decât al altora. Sînt pătrunşi de misiunea pe care 
cred că o au şi văd duşmani în tot locul. Ierarhia 
le pare un moft. Sînt un soi de kamikaze ai orto- 
doxiei, care se aruncă în aer cu Biserică cu tot, 


acestea de unul singur. El a fost ajutat în între- 
prinderea sa, în primul rând, de foşti colegi de 
detenţie, de rude , de prieteni, precum şi de 
alți oameni de omenie. Meritul lui este de a fi 
ştiut să aleagă oameni potriviți pentru aseme- 
nea misiune, să le insufle încredere şi putere 
de dăruire, făcând o echipă care să acţioneze 
unitar şi eficient. Se spune (şi, din păcate, este 
foarte adevărat) că România de astăzi duce 
lipsă de modele, de oameni care să constituie 
pentru ceilalți, mai ales pentru tineri, exemple 
de urmat. Un asemenea model a fost însă - şi 
rămâne, fără îndoială, în conştiinţa tuturor 
celor ce l-au cunoscut - doctorul Teofil Mija. 
Activitatea sa profesională s-a împletit cu acti- 
vitatea civică şi mărturisitoare: a fost membru- 
fondator al Partidului Pentru Patrie (cu bunul 
său prieten de o viaţă Ion Gavrilă Ogoranu), 
vice-preşedinte al Centrului Rezistenței Anti- 
comuniste, vice-preşedinte al A.F.D.P.R.-Braşov 
şi Cetăţean de Onoare al Municipiului Braşov. 
Slujba de înmormântare a avut loc joi 5 
august, la Biserica greco-catolică din str. Zizin 
(Braşov), iar înhumarea s-a făcut Cimitirul 
Municipal Braşov (Bartolomeu), unde l-a 
petrecut un numeros cortegiu funerar. Dintre 
vechii camarazi, un cuvânt emoţionant a rostit 
la căpătâiul său d-l Nicolae Purcărea. 
Fie ca Dumnezeu să-l odihnească şi să-l 
primească în ceata drepţilor Săi. 

Necrolog alcătuit de Demostene Andronescu 


(urmare din pag. 3) 


pretinzând că se jertfesc pentru apărarea ei. 

Sigur că într-o ortodoxie atât de plină de 
culoare, există şi un lustru de bine. Spre deose- 
bire de alte ţări zis ortodoxe, ca Bulgaria, Serbia 
sau Grecia, la noi bisericile sînt pline duminica. 
De cîteva ori pe an au loc pelerinaje uriaşe la 
moaştele unor sfinți. Oamenii îşi mai sfințesc 
casele şi maşinile, cam toţi însurăţeii se cunună 
religios, copiii sînt botezați. 

Cu toate astea, dacă îi întrebi pe români în ce 
cred, ai mari surprize. 

Nevoia de catehizare a românilor e o urgen- 
ță asupra căreia voi reveni. 





anul VIII e nr. 90 





MARTORI Al VEACULUI 











Sebastian Doreanu, Alexandru Racu, Pr. Ichim Dumitru 








Săptămâna Culturală 
a Câmpului Românesc 
de la Hamilton Ontario 


Alexandru Racu 





Îi perioada 12-17 iulie a avut loc la Câmpul 


Românesc din Hamilton, Ontario, Săptămâna 

Culturală a Câmpului Românesc, eveniment 
care se organizează anual de la mijlocul anilor 
70, şi care a reunit de-a lungul timpului o serie de 
personalități de seamă ale exilului românesc. 

Pe parcursul celor şase zile au avut loc o 
serie de conferințe susţinute de diverşi intelectu- 
ali din diaspora şi în fiecare seară părintele 
Dumitru Ichim a slujit vecernia la mica bisericuță 
aflată în incinta Câmpului. Vineri seara s-a ţinut şi 
o slujbă de pomenire a reprezentanţilor exilului 
românesc adormiţi întru Domnul, care ani de-a 
rândul s-au străduit să ducă mai departe mesajul 
românismului prin implicarea în acţiunile organi- 
zate de către Asociaţia Culturală Română din 
Hamilton, Ontario. 

Evenimentele s-au încheiat sâmbătă, 17 
iulie, cu un banchet. 

La acest eveniment a participat şi sussemna- 
tul, din partea ROST, prezentând un eseu de teo- 
logie politică, eseu ce urmează să fie publicat în 


unul din următoarele numere ale revistei. Dintre 
conferințele la care am asistat mi-a atras atenția 
în mod deosebit cea susținută de părintele 
Dumitru Ichim, o foarte solidă argumentaţie în 
favoarea deciziei Sfântului Sinod de a-l canoniza 
pe Ştefan cel Mare şi un răspuns feluritelor critici 
care au fost formulate pe această temă. De aseme- 
nea, conferința susţinută de Sebastian Doreanu, 
ce a tratat chestiunea receptării postume a operei 
lui Nae Ionescu atât în ţară cât şi dincolo de 
granițe, vorbitorul aplecându-se atât auspra 
elogiilor aduse marelui gânditor şi, în egală 
măsură, asupra criticilor şi atacurilor care au 
apărut după 1989. În fine, o prezenţă deosebită a 
fost cea a binecunoscutului autor român Mircea 
Platon, care a făcut din nou un apel la normali- 
tate, într-o conferință intitulată Despre 
Normalitate. Mircea Platon a subliniat faptul că, 
deşi nu putem deveni cu toții sfinți, prin încer- 
carea de a deveni sfinţi devenim oameni normali 
şi şi-a exprimat speranța că actuala criză prin care 
trece România va fi un prilej de maturizare pen- 
tru poporul român şi de reafirmare a ade- 
văratelor criterii în spaţiul public românesc. 





anul VIII e nr. 90 


MARTORI Al VEACULUI 








Scrisoare deschisă _ 
Arhiepiscopului Romanului şi Bacăului, IPS Eftimie 


„„Ocrotiţi o troiță închinată martirilor“ 


Înaltpreasfinţite Părinte, 


Vă scriem în numele unui grup de credincioşi 
din oraşul Bacău, a căror inimă bate sincer pentru 
credință şi neam. Suntem „turma cea mică“ de care 
vorbeşte Hristos în Sfânta Evanghelie, şi care, cu 
durere vă aduce la cunoştinţă, ca unui bun păstor, o 
problemă pe cât de gravă, deoarece indică starea de 
degradare din sufletele oamenilor, pe atât de 
dureroasă, pentru că ne este dat să asistăm zi de zi la 
profanarea unei Sfintei Cruci. Este vorba de o Sfântă 
Troiță din marmură albă, ridicată în Parcul „Mircea 
Cancicov” din Bacău de către foştii deținuți politici. 
Cei care lau scos pe Dumnezeu din sufletul lor, pac- 
tizând cu satana, „stăpânitorul acestei lumi“, nu su- 
portă albul imaculat al Crucii, simbolizând Învierea, 
şi o necinstesc cu însemne murdare şi drăceşti, 
sparg marmura de pe margine, desprind plăcile de 
pe troiță, calcă florile, scuipă. Această Troiță a fost 
ridicată cu mult efort, ca orice lucru ziditor, de către 
supraviețuitorii temnițelor comuniste, întru pome- 
nirea veşnică a martirilor băcăuani ucişi în lagărele 
şi temniţele comuniste şi în luptele din munți. Câtă 
deosebire între omul de altădată şi cel de astăzi! 
Țăranul român avea încrustată Sfânta Cruce pe 
stâlpii porții, la fântâni, pe uneltele de lucru, pe iia 
strămoşească, marca spaţiul sacru al satului cu 
sfinte troițe. Astăzi, omul, prins în tăvălugul uriaş al 
materiei, nu mai curge în matca sa. Marii majorități 
a trecătorilor grăbiţi şi debusolaţi de realităţile coti- 
diene o sfântă Cruce nu îi mai spune nimic. În loc să 
fim mândri de un asemenea monument în oraşul 
nostru, înălțat cu atâta dragoste şi recunoştinţă față 
de martirii neamului, de cei care şi-au jertfit tinereţea 
în închisorile comuniste, noi o lăsăm în părăsire, ba 
mai grav, unii, chiar preoți, nici nu ştiu de existența 
ei. Se întâmplă ca în versurile frumoasei cântări bi- 
sericeşti: „Cruce sfântă părăsită/ Lângă margine de 
drum/ Coperişul tău se strică/ Cu creştinii de acum.” 


Sfânta Troiță îmbrăţişează la pieptul ei numele 
celor mai buni dintre români, aceste nume ar trebui 
să fie încrustate în inima fiecărui român, pentru că, 
datorită jerfei lor, cei de astăzi se mai pot bucura de 
pace şi de Sfinte Altare nedoborâte. Această Sfântă 
Cruce ne învață adevărata smerenie şi comuniune 
dintre oamenii uniţi de acelaşi ideal: miniştri, avo- 
cați, preoți stau alături de studenţi, elevi, ţărani, ca 
un zid în faţa fiarei roşii. În faţa primejdiei comune, 
în faţa morţii pentru Hristos şi neam nu mai con- 
tează rangul social. 

Sfânta Troiță a fost sfinţită pe 19 august 2006, 
abia după cinci ani de la înălțarea ei, de către părin- 
tele Emil Grosu de la Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi 
Pavel din Bacău. 

Pe marea tulburată a acestei vieţi, în tumultul 
oraşului, această Sfântă Troiță rămâne pentru bunul 
creştin o oază de linişte şi rugăciune şi ne-am dori 
din tot sufletul să o păstrăm aşa. 

De aceea vă rugăm, Preasfinţite, cu fiască supu- 
nere, să îngăduiți ca această Troiță să fie patronată 
de o Sfântă Biserică din oraşul nostru, pentru a fi cât 
mai bine întreţinută, pentru a face slujbe în zilele 
rânduite de Sfânta Biserică pomenirii eroilor nea- 
mului, pentru a se bate toaca şi clopotul şi pentru 
aceşti martiri care nu au nici morminte şi n-au avut 
nici cruci şi nici cântare de clopot. Sfânta Cruce să ne 
apere şi să ne păzească de înşelările lumii acesteia 
apostate şi să fim încredințați că răul nu va dăinui şi 
că: „Printr-o tainică minune, Crucea tot va birui!” 

Martirii neamului au fost adevărații purtători 
de Cruce, au urcat pe Golgota urmându-l pe Hristos 
şi au Înviat pentru veşnicie şi prin ei noi dăinuim. 

Noivă dorim, Preasfinţite, ca Bunul Dumnezeu 
să vă dăruiască putere să ne păstoriți pe calea mân- 
tuirii! 

Blagosloviţi şi iertaţi! 
Veteran de război şi Deţinut politic 
Petru C. BACIU 


“ Baciu Petru, Str. Carpaţi, Nr.29, BL.20, Sc.D, Ap.16, Et. 3, Loc. Bacău, jud. Bacău. Tel. 023/456.14.29 





anul VIII e nr. 90 





POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centura politicii 


Guvernul, procurorii 
şi Mogulaşul 


Viorel Patrichi 





i iar «venea 0 moară pe Sireb», şi iar s-au 

înecat oameni prin România, ca pe vremea 

neoliticului, pe când nu existau nici inspec- 
torate pentru situaţii de urgență, nici hidrologi la 
conducerea patriei. Şi nici nu se alocau parale din 
fondurile peşterii comune pentru diguri. Dar 
cum veni vorba despre bănetul pentru diguri, aici 
avem sport național de pe vremea teologului Sâr- 
bu, pe când un metru liniar de mal făcea două mi- 
liarde de lei. E-adevărat, lei vechi! Şi malul nu era 
placat cu marmură. Nimeni nu i-a întrebat de să- 
nătate niciodată pe specialiştii în iazuri. Dar 
acum, gata, s-a terminat, se face lumină. Portoca- 
lie, nu violet! Pe când plutea pe la Râmnicu-Vâl- 
cea, Valentin Iliescu, secretarul de stat pentru Re- 
laţia cu Parlamentul, a dat din casa comună PDL- 
PSD: «Există un raport al Curţii de Conturi, care 
arată că banii pentru diguri de după inundaţiile 
din 2008 s-au furat ca în codru. Este un raport de- 
vastator, care evidenţiază - negru pe alb, cu su- 
biect şi predicat - şi că s-au alocat bani pentru 
localităţi prin care nu trece nici un râw». 

Uite unde erau dosiţi banii epocii de tranzac- 
ție! Iată de ce voi accepta ca Bocii noştri să taie 
pensiile vădanelor de război şi de loviluţie, abia 
după ce vor scoate banii de la specialiştii în di- 
guri-fantomă, după ce vor tunde toate pensiile spe- 
ciale, constituite fără contribuţia corespunzătoa- 
re la fondul de pensii, după ce vor fi puşi la plată 
pentru daune toți doctorii care au dat certificate 
medicale de pensionare pentru falşii nevăzători 
şi pentru alţi handicapaţi închipuiţi, după ce 
Ministerul Agriculturii va avea o singură agenție 
de plăţi (APIA), iar nu două, după ce Ministerul 
Transporturilor va avea un singur organism de 
control pentru transportatori, iar nu patru, după 





ce Bucureştiul va avea o singură primărie, iar nu 
şapte primării, cu şapte rânduri de primari, vice- 
primari şi şapte haite de consilieri, după ce falşii 
revoluționari vor fi puşi să plătească impozite pe 
venituri, după ce proprietarul de vilă cu piscină 
va plăti un impozit propoițional cu impozitul 
apartamentului meu confort II (sporit, e-adevă- 
rat), după ce posesorul unui salariu de 10.000 de 
lei nu va mai beneficia de subvenții pentru încăl- 
zirea centrală etc. Lista este lungă, domnule Emil 
Boc! Mama Anuţa avea dreptate: prea multe 
mâini întinse, fără să facă nimic, prea mulți milo- 
gi buni de hâială, iar pământul de prin grădină 
stă pârloagă, nu poate să strige! 

O'să spună careva că ar fi idei comuniste! Cât 
se poate de fals! Liberalismul adevărat se bazează 
pe muncă eficientă, pe creativitate şi performan- 





10 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





ță, iar ajutorul trebuie să vină legal, transparent, 
doar spre cei care nu se pot întreține. 

Şi a ieşit Tataie şi i-a probozit pe toți care îşi 
dau cu părerea despre inundaţii. Să vină specia- 
liştii să vorbească! Aşa şi trebuie, dar nu e nevoie 
să fiu expert ca să-mi aduc aminte că România a 
fost condusă în aceste două decenii de doi hidro- 
logi: Tataie (12 ani la putere, plus 3 ani în cârca 
liberalilor) şi Motocicleanu (vreme de trei ani, a 
făcut ce-a vrut mușchiul lu Tataie). Rezultatul: 
zero metri de dig, trei ani de inundaţii devasta- 
toare. O altă întrebare simplă am pentru Tataie şi 
pentru Lideru Regional: de ce au aruncat ei cu mii 
de miliarde după mineri, doar să-i vadă plecaţi 
din Valea Jiului? De ce nu i-au folosit pentru lucră- 
rile de îmbunătățiri funciare sau pentru metrou, 
autostrăzi, pentru plantarea dealurilor aride sau 
sărăturilor din sud? Mii de oameni ar fi avut de 
lucru peste 20 de ani, nu ar fi fost transformați în 
paria, ei şi copiii lor, banii nu se aruncau pe fe- 
reastră, iar țara ar fi fost protejată. Ce să mai facă 
Micu Pirania acum, oricât de fâşneţ ar fi el, într-o 
perioadă de criză economică profundă, cu ven- 
tuze adânci în regimurile precedente? Sigur că 
este ridicol să- vezi cu sacul de nisip în calea 
Siretului... 

Iar Marinelu era în apele ui teritoriale. Chi- 
răială mare prin ograda Varanului, prin cuibarul 
Diavolului Şchiop! De ce nu iese? De ce nu vine 
preşedintele să vadă cum se luptă oamenii cu nă- 
vlapurile? Şi Marinelu a dat răspuns: tocmai citea 
Codul de procedură civilă, Codul de procedură 
penală, că tot trebuiau promulgate. În câte să se 
împartă omu? Și a ieşit, în cizme şi cu apa la brâu, 
şi le-a reproşat berbecilor că au făcut case în va- 
dul apei, şi s-a luptat cu babele care au uitat să 
facă pâine şi colaci pe malul Siretului. Iar chiră- 
iala creşte: ce caută preşedintele acolo? Cum să 
facă pâine în baltă? să vină specialiştii, nu el! 

Estimp, Micu Pirania umbla pe la pensii, dă- 
dea iama prin lefuri. Noroc de zmeii de la Curtea 
Constituţională, care, gândindu-se, desigur, la 
pensiile amărâţilor, au decis că măsura este curat 
neconstituțională. Cert este că ei au rămas cu 
pensiile speciale fiindcă au dreptul să decidă, mai 
ceva ca premierul, dacă trezoreria mai are sau nu 
un sfanț. Atunci, Micu Pirania ne atacă la TVA: de 


la 19 la 24%! Record european. Premierul trebuia 
să-şi asume răspunderea pentru impozitarea pen- 
siilor! Orice venit trebuie impozitat! - l-a dojenit 
Marinelu de pe malu Siretului. 

Nu se poate, îi dăm jos pe-amândoi! exultă 
Crinu. Fireşte că trebuie să venim noi să le arătăm 
cum se conduce eficient, fireşte! sare şi Nepotu 
Mătuşii Tamara. Ştie el cum. Ne intră apa în gură 
şi noi facem politică! - îi pune la punct Marinelu. 
Mi-a luat versu! Eu am scris asta prima dată! Mi-a 
luat versu ! Memorie involuntară! strigă Bardu de 
la Bârca, uitat de Partidu lu Mukles. A, deci aşa? 
Pentru intelectualii subțiratici, se întreabă de ce 
iubeşte Cărtărescu femeile, dar în realitate citeşte 
în taină cum să ne iubim pe tunuri... 

România este o ţară veselă, chiar şi cu apa la 
gură şi cu politica-n iad... 

Noroc de presa noastră vioaie. O zi întreagă, 
Realitatea TV ne-a informat că «Siretul a inundat 
Dorohoiul. Mă toooot gândeam cum de-a sărit 
Siretul vreo 50 de kilometri de dealuri ca să ajun- 
gă la Dorohoi. Până la urmă, de toată tragedia era 
de vină pârâul Buhaiu. Şi uite-aşa, tot mai bine că 
Bocii au achiesat la introducerea studiului geo- 
grafiei şi istoriei naționale în limba maghiară 
fiindcă poţi să fii boanghină în presa română şi 
fără să ştii boabă ungureşte. 


Acest Petrache Lupu 
de Caracal 


Dincolo de orice glumă, situaţia este sum- 
bră. Să împrumutăm miliarde de euro pentru 
“susținerea cursului valutar”, iar, în final, crea- 
turile băncilor străine să scoată banii din țară 
este cel puțin aberant. Măcar să-i băgăm în agri- 
cultură, în fermele românilor. Cel puţin să nu mai 
importăm mâncare, dacă nu mai putem face in- 
dustrie. Din agricultură banii se întorc, de la băn- 
cile străine, care-i jecmănesc pe fermierii noştri - 
niciodată! 

Dar când să ajungem pe culmile disperării 
(nu-mi aparține, memorie involuntară, mi-a scă- 
pat!), apare salvatorul Patriei. Dacă abia acum 
aflați, nici nu ştiţi ce n-aţi pierdut! Ginind că e rost 
de-o şpăguță, clarvăzătorul Pârv, înconjurat de 
statuile lui Budda, îşi dă cu sacâz pe la urechile 





anul VIII e nr. 90 


IN 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





vinete, se freacă la frunte cu deştele și întreabă la 
OTIVEU: “Domnu primar lon Moţ din Zărand? 
Da, dumneavoastră sunteți. Aşa-mi iese. Am reve- 
aţii. Îmi vine de sus. Aţi vândut 500 de hectare 
din terenul țăranilor la un italian. Aşa-mi iese...” 
Şi iar se freacă tare cu deştele pe frunte, se 
uită la telefon, citeşte un mesaj, mai mută o sta- 
tuetă, îşi mai face o cruce, se freacă iar între coar- 
ne: “Domnu primar, mie îmi iese că aveţi două 
amante: una cu litera «M»... Maria, alta cu... da, cu 
litera «R», cred că Rodica. Şi neuronul gingaş al 
domnului primar de Zărand a început să se zbată 
singuratic în cuşcă: “Tot din două în două săp- 
tămâni, mă sunau, domnule: bani, bani!” Cum să 
mai rezişti? Şi i-a dat pe bete. Sau pe bețe! Şi vin 
jandarmii şi-l saltă pe Mogulaşu. Sare poporu! Nu 
mă lasă Traian la ananghie! Alo, domnu preşe- 
dinte? Nu răspunde. Omul tocmai citea Codul de 
procedură penală, cum să lase lectura? Curat vio- 
lare de Constituţiune, dar pune-i cătuşele! Noroc 
de inamovibila care a dat o sentință plină de gre- 
şeli gramaticale, pentru care nu treci un elev în 
clasa a IV-a: l-a scos de la pârnaie pe Mogulaşu 
pentru că are un copil minor! La drept vorbind, ce 
vină avea el dacă Clarvăzătoru cu SRL nu a văzut 
brățările? Dar are auzul fin: “Cine-o şti ce impresie 
are Diaconescu?! Pentru că el, la un moment dat, 
ştii că ţi-o zis două sute de mii de euro? Eu am im- 
presia că el crede că tu mi-ai dat mie ăia cincizeci de 
mii dă euro. Eu de aia am vrut să vorbeşti cu el.” 
Iar de la pârnaie până la Palatul Cotroceni, 
nu-i decât un pas. Televiziunea Poporului! Creti- 
nii, imbecili, criminalii care ne conduc! Partidul 
Poporului! Şi solilocviul este un delir: “Eu nu am 
nimic, nu am avere. 'Tot ce am este la OTEVE. Si- 
gur că Dan Voiculescu mi-a dat un apartament, 
mi-a dat şi o maşină, dar nu erau ale mele. Sigur 
că le-am luat eu pentru munca depusă. Iar acum 
am un iaht, dar nu este iahtul meu, este al dum- 
neavoastră, pentru că, într-un fel, dumneavoastră 
v-aţi uitat la această emisiune şi banii au venit, iar 
noi trebuie să aducem invitaţii străini cu iahtu. 
Acum trăiesc în altă lume şi Boc nu mă lasă să în- 
registrez iahtu în România. Sigur că am luat Rols- 
rois, da Rolsroisu nu-i al meu, este al dumnea- 
voastră, pentru că dumneavoastră v-aţi uitat la 
această emisiune, iar banii de pe publicitate au 


venit. Da, mi-am făcut şi vilă, fiindcă nu poţi locui 
la bloc dacă eşti proprietarul unei televiziuni, că 
alți proprietari media au mult mai mulţi bani. Dar 
eu pentru dumneavoastră... că uite, eu nu port 
ceas la mână, iar ceilalți au zeci de mii de euro la 
încheietură...» Şi hai prin şuvoaiele Patriei cu aju- 
toare, şi sar şauroii pe tiruri, mai ceva ca moldo- 
venii pe turci la Podu Înalt... 

Dacă Dan Diaconescu este nevinovat, procu- 
rorul trebuie dat afară şi băgat la puşcărie. Fie şi 
numai pentru că i-a pus cătuşe unui om curat. 

Dacă este vinovat, inamovibilii să-şi facă 
datoria şi să nu-l mai vedem în presă. Nu ar fi mai 
prejos de Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac, care 
totuşi au vrut să-l facă pe şeful ANI şi nimic nu 
păţiră. 

Nu cred că există a treia cale, mai ales că, 
dacă procurorul are dreptate, iar judecătoarea cu 
studii la tovarăşul Bondrea îl face scăpat, putem 
transforma un găinar în martir politic. Altfel, ne 
trezim cu Tolea ministru de Interne, iar Elodia - 
ministru al Economiei, că tot nu se vede. 

Prin târg bântuie şi alt scenariu: tot Marinelu 
i-a montat pe procurori pentru a-l transforma pe 
Mogulaşu în lider politic fiindcă a început să creas- 
Că şi să se întindă umbra Tribunului de la Stras- 
bourg spre Patrie. Cu alte cuvinte, Marinelu face cu 
Mogulaşu ce-a făcut Guzganu Rozaliu cu Oieru din 
Pipera pentru a-l scoate pe Tribunu pe tuşă. 

România este plină de scenarii. A circulat 
unul şi mai tare prin iarnă: Dă-mi-l pe Prostănacu 
pe tavă şi te fac scăpat, cu tot cu afaceri şi uit de 
nefericitu din Indonezia, care ajungea de-atunci 
şi cu pluta. Şi Diavolu $chiop s-a executat, iar 
Prostănacu a văzut numai flăcări violet. După 
care, Maleficu a interzis trei ziare mari, care-l înju- 
rau pe Marinelu - performanță istorică: “Cotidia- 
nul”, “Ziua” şi “Gardianul”. Eu nu cred o iotă din 
toate aceste nerozii cu pestelcă. Aşa cum nu cred 
că Brejbanu cu şorț a pretins bani de avocat de la 
colegii lui concediaţi ca să fie apărat în procesul 
cu Marinelu. Nu cred! Există o limită în toate. 
Marinelu nu ar fi făcut imprudenţa să ajungă la 
mâna Diavolului Şchiop. Un singur lucru este 
însă cert: sute de ziariști au rămas muritori de 
foame sau umiliți în ultimul grad. Asta este imagi- 
nea presei contemporane libere din România. 





12 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 














Iar adevăratul pericol pentru securitatea naţio- 
nală este tocmai mutilarea presei libere prin pre- 
siuni economice fără precedent. Au dreptul la 
expresie ziariştii care scriu aşa: “Românii au furat 
cablurile şi au pus pe butuci 120 de TGV-uri în 
Franța”. Toţi hoţii erau din şatra lui Cioabă. 


Motocicleanu 
a rămas fără platou 


Începe să crească viforos Micul Titulescu, 
după ce a urmat cursul de politică scurtă sau 
scurt al tovarăşei Vasile: „Domnul Boc, profesorul 
de drept neconstituţional, nu numai că a dat o 
ordonanță de urgență neconstituțională - asta s-a 
mai întâmplat şi domnului Năstase, şi domnului 
Tăriceanu, dar domnia sa e singurul şef de gu- 
vern din lumea asta, care face copy-paste şi mai 
dă încă o ordonanță de urgență identică. Asta în- 
seamnă că domnul Boc nu e doar incompetent, ci 
şi nesimţit. (...) Cred că sunteţi căzut în cap“. În 
realitate, repetiţia este mama învățăturii. Iar 
când să-l dăm afară pe Micu Pirania, Teo Tran- 
dafir a votat cu bilele Ia vedere contra Bocilor, iar 








„II PR 
= WE 
când a coborât scările pe lângă premier, a făcut 
acel gest cu pumnii încleştați, împinşi spre spate, 
aşa cum numai şoferilor le reuşeşte aşa de expre- 
siv când lasă câte o meseriaşă în urmă. “Credeam 
că am să fac icter!”, a răsuflat Emil Boc. Cine a 
investit în matroana maneliştilor de la PRO- 
TIVEU? Eu nu dădeam două parale pe ea. Şi moți- 
unea de cenzură a căzut la mustață, iar Nepotu 
Mătuşii Tamara anunţă că nu mai candidează la 
Preşedinţie. Să fie oare mai bun Bănicioiu? 

Pe lângă geografia în limba maghiară, Bocii 
au mai făcut una boacănă: au votat ca Laszlo 
Tokes, eurodeputatul de Vinderei, să ajungă 
vicepreşedinte al Parlamentului European. Iar 
ungurii nu se opresc aici: tot mai cer, iar noi ne 
lăsăm şantajaţi... 





Rușii exploatează gazele 
din teritoriul românesc 


Mare bucurie vine din largul Mării Negre! 
Compania petrolieră rusească LUKoil, în colabo- 
rare cu trustul american Vanco International, a 
obţinut, prin licitaţie, dreptul de a explora două 





anul VIII e nr. 90 


13 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





zone de pe platoul continental al Mării Negre, pe 
care România l-a adjudecat de la Ucraina prin in- 
termediul Curţii Internaţionale de la Haga. In- 
formaţia a fost transmisă pe 6 iulie de către Agen- 
ţia Naţională pentru Resurse Minerale din Româ- 
nia. Se precizează că alte două perimetre au fost 
atribuite pentru explorare grupului româno-bri- 
tanic Melrose Resources - Petromar Resources, iar 
altul i s-a atribuit companiei Petro Ventures Bv 
din Olanda. La licitaţie au mai participat com- 
paniile ExxonMobil din Statele Unite şi Rompe- 
trol din România, care nu au primit totuşi nimic. 
LUKOIL, care deţine 80% din acțiunile consorțiului 
constituit cu Vanco International, va semna un 
acord cu Agenţia Naţională pentru Resurse Mine- 
rale din România în următoarele 6 luni. LUKoil şi 
Vanco au primit dreptul de a lucra în perimetrele 
Rapsodia Est şi Trident, aflate Ia 60-100 de kilo- 
metri de coastă. Acordurile vor fi semnate în fe- 
bruarie 2011, notează şi Nezavisimaia Gazeta. 
României îi aparțin 9,8 mii de kilometri pătraţi 
din suprafața totală de 12,4 mii de kilometri pă- 
trați, la care pretindea şi Ucraina. După evaluările 
experților, resursele acestor perimetre se ridică la 
100 de miliarde de metri cubi de gaz şi 10 milioa- 
ne de tone de petrol. România organizează pen- 
tru prima dată licitaţie pentru exploatarea pla- 
toului continental. Cerera de oferte a fost lansată 
de Agenţia Naţională a Resurselor Minerale la 
sfârşitul anului 2009. Peste 10 companii şi-au ară- 
tat interesul să extragă țiței şi gaz metan din cele 
30 de perimetre scoase la concesionare, din care 
11, cu suprafața totală de 11.000 de kilometri pă- 
traţi, se situează pe platoul continental din Marea 
Neagră. Mare surpriză vom avea când vom afla 
cine este acționar majoritar la Vanco... 


La Chișinău încă se duc lupte 


România face un gest de reparaţie morală: a 
deschis consulatele de la Bălţi şi Cahul pentru ca 
românii din Basarabia să-şi reprimească mai re- 
pede cetățenia confiscată de Stalin şi ai lui. Între 
timp, basarabenii au hotărât să se întoarcă a în- 
tregul popor pentru alegerea preşedintelui. Par- 
lamentul de la Chişinău a votat pe 7 iulie pentru 
ca referendumul să aibă loc pe 5 septembrie. În- 





trebarea pusă cetăţenilor va fi: „Sunteţi de acord 
cu modificarea Constituţiei, care să permită ale- 
gerea preşedintelui de întregul popor?“ Trebuie 
să se răspundă numai cu „Da“ sau „Nu“. În caz de 
răspuns pozitiv la referendum, în noiembrie vor 
avea loc noi alegeri parlamentare şi prezidenţia- 
le. Dacă basarabenii nu susţin iniţiativa sau boi- 
cotează referednumul printr-o prezență scăzută 
la vot, Parlamentul actual va fi dizolvat. În aceas- 
tă variantă, vor avea loc alegeri parlamentare, iar 
preşedintele va fi ales după schema veche - prin 
vot în Parlament. 

Referendumul pentru modificarea Constitu- 
ției a fost pregătit de reprezentanții Alianței pen- 
tru Integrare Europeană, aflată la guvernare. Cu 
o zi înainte, Curtea Constiutuţională a aprobat 
referendumul. Parlamentarii nu au reuşit de 
câtvea ori să aleagă un preşedinte fiindcă nu au 
avut voturi suficiente. De aceea a şi apărut ideea 
întoarcerii la sistemul de alegere a preşedintelui 
de către întregul popor, sistem care era în vigoare 
până în 2000. După 2000, preşedintele a fost ales 
de Parlament. 








Mihai Ghimpu 





14 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





În 2009, toate cele patru tentative de 
alegere a noului preşedinte în Parlament au eşuat 
fiindcă nu se cumulau 61 de voturi din totalul 
celor 101 mandate. Fără succes au fost şi ultimele 
două tentative de a-l alege ca preşedinte pe Ma- 
rian Lupu, preşedintele Partidului Democrat, uni- 
cul candidat şi plăvan al Alianţei, care a spus că în 
calitate de om politic gândeşte moldoveneşte, nu 
româneşte. De aceea, Alianța de la guvernare a 
decis să modifice schema de alegere a preşedin- 
telui pentru a nu se mai repeta situaţia şi după 
alegerile parlamentare anticipate din toamnă. 

Partidul Comuniştilor din opoziţie a hotărât 
să boicoteze referendumul, propunând redu- 
cerea numărului de voturi din Parlament pentru 
alegerea preşedintelui republicii la al treilea tur. 
Comuniștii nu au reuşit să se înțeleagă cu Alianța 
de la guvernare. Sau invers. 

Partidele din coaliția de guvernare vor acu- 
mula noi puncte cu ocazia referendumului în 
campania pentru alegeruile parlamentare. 


Un rus adevărat: 
Valeria Novodvorskaia 


Nu este o exagerare. Există în Rusia intelec- 
tuali de înaltă ţinută, care gândesc modern şi pe 
care i-am putea invidia şi noi cei cu pretenţii de 
membri UE. Am urmărit la postul de radio EHO 
MOSKVI o emisiune foarte populară, realizată de 
Valeria Novodvorskaia. A fost parlamentar, iar 
acum este militantă pentru drepturile oamenilor 
normali. Emisiunea ei este ascultată în tot spațiul 
ex-sovietic şi în întreaga lume. Când toată presa 
din Rusia îl înjură pe Mihai Ghimpu fiindcă a avut 
curajul să spună din nou că, la 28 iunie 1940, o 
parte din România (Basarabia şi nordul Bucovi- 
nei) a fost invadată de trupele lui Stalin, Novo- 
dvorskaia îl apără. E nebună, trebuie eliminată! - 
urlă mankurţii pe bloguri şi pe forumuri. Când 
Ministerul de Externe de la Moscova se opăreşte 
că n-a fost ocupaţie în 1940, deşi pactul Molotov- 
Ribbentrop a fost condamnat de Sovietul Suprem 
încă din 1991, Novodvorskaia îl apără pe Mihai 
Ghimpu. Când preşedintele Adunării Parlamen- 
tare a Consiliului Europei (un turc de-al lui Erdo- 
gan, care este prieten cu Medvedev şi cu Putin, 


care au cerut să nu se rescrie istoria sovietică) se 
stropşeşte la Mihai Ghimpu, Novodvorskaia îl 
apără pe cel care a ridicat din nou din colb mân- 
dria românilor din Basarabia. Iată ce spunea 
această rusociacă dintr-o bucată: “Decretul preşe- 
dintelui interimar Mihai Ghimpu, referitor Ia pro- 
clamarea datei de 28 iunie ca Zi a ocupaţiei sovi- 
etice, nu are nimic scandalos. În Moldova are loc 
restabilirea adevărului istoric. Cine nu crede să 
citească Efrosina Kersnovskaia, cartea Inscripţii 
pe piatră. Acolo se descrie în amănunt cum aveau 
loc deportările, cum mureau moldovenii în 
provincia Narîm. Data de 28 iunie poate fi luată 
ca punct de plecare. Se poate lua 29 iunie. Se poa- 
te lua 30 iunie, se poate lua 1 iulie. Eu nu înțeleg 
cum poate Curtea Constituţională de la Chişinău 
să anuleze ocuparea Basarabiei, care este un 
fapt“, a afirmat Novodvorskaia. 

Academia de Ştiinţe de la Chişinău şi-a făcut 
datoria: a publicat un mesaj prin care arată că 
ocupaţia sovietică s-a declanşat la 28 iunie 1940 
şi a invitat clasa politică să respecte adevărul isto- 
ric. Inutil. Curtea Constiuţională, alcătuită din 
cinci judecători cu ştate vechi la KGB, a dat pe 12 
iulie o sentință prin care hotărşte că decretul lui 
Mihai Ghimpu este... neconstituțional. Iată ce 
bine seamănă cu flăcăii noştri în mov de la Bucu- 
reşti: ei ştiu mai bine ce trebuie să facă un preşe- 
dinte sau un şef de guvern. 

Vor fi daţi afară moldovenii care lucrează în 
Rusia? Ei şi? Nu se mai primeşte vinul cel bun de 
la Mileşti la Moscova? Mai bine să-l arunce în 
Nistru de sufletul celor ucişi prin Siberia, decât să 
rămână în genunchi la nesfârşit. 

Şi zice Novodvorskaia: „lată principala 
cauză a urletelor din partea membrilor coaliției, 
a liberal-democraţilor şi a democraţilor. Ei nu 
sunt liberali şi democrați, ei sunt nişte laşi. Dar 
uite că Mihai Ghimpu nu este un laş. În ce-i 
priveşte pe comunişti, ei urlă mai puţin. Ei ne-au 
câştigat simpatia când s-au dus la mormântul lui 
Stalin ca să-i pună flori. Şi în general, dacă toţi 
ar proclama zilele ocupaţiilor - Letonia, Estonia, 
Lituania, Ungaria, Polonia - nu ne-ar ajunge un 
an întreg să-i pomenim. Şi toţi au dreptate - au 
fost ocupați. Trebuie să recunoaştem“, a spus 
Novodvorskaia. 





anul VIII e nr. 90 


15 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Sună Vitali, un tânăr care s-a dat născut în 
Republica Moldova, iar acum studiază la Zurich. 
Şi zice el că elita din țările ex-soovietice, unde nu 
există democraţie, pleacă „în lumea globală, iar 
acest lucru exacerbează situaţia de-acasă. Ce cre- 
deți despre acest lucru?“ 

Şi răspunde rusoaica Valeria Novodvodr- 
skaia: „Dragă Vitali, la voi în Moldova a apărut o 
perspectivă istorică, în mare parte datorită Na- 
taşei Morari. Imediat ce terminaţi studiile la Zu- 
rich, să vă întoarceţi cu tot curajul în Moldova şi 
luptați pentru unirea cu România. Pentru voi aco- 
lo este acasă, acolo este casa cea sigură, asta dacă 
şi NATO, şi Uniunea Europeană, şi România, desi- 
gur, sunt de acord. Şi atunci cereţi înapoi Trans- 
nistria de Ia altă tribună, de pe altă poziţie. Tre- 
buie să mergeţi cât mai departe de Rusia. În Rusia 
au rămas destui intelectuali. Dar nu sunt aleşi la 
putere aceşti intelectuali. Ei se lasă conduşi de 
sub scaun. Ei stau sub pat şi se vaită încet, scân- 
cesc de-acolo că o duc prost. Dar cine vrea să se la- 
menteze, s-o facă tare, ca mine, altfel nu primeşte 
nimic, nu i se permite nimic. E bine că nu ares- 
tează încă un intelectual din doi. 

Iar pentru ca intelectualii să se înmulțească, 
trebuie universităţi independente, ca Harvard, 
Cambridge, ca la Tartu. Avem nevoie de presă 
liberă, pe care Puterea să n-o sfărâme. Nu trebuie 
să cheltuim banii pe cursa înarmărilor, nu pe tan- 
curi, ci pe campusuri universitare, cum face acum 
Georgia. Rusia nu are nici o perspectivă. Dar iată 
că Moldova are. De ceea eu mă bucur pentru tine, 
Vitali, că eşti cetăţean al Republicii Moldova. 

Vitali: Eu aş putea vorbi şi despre Franța... 

Novodvorskaia: În franceză, te rog, eu ştiu 
franceza perfect. 

Vitali: Acolo, în Moldova, e foarte greu. Pen- 
sia nu mai creşte din cauza crizei. Elitele nu au 
nici un cuvânt de spus, ca în țările normale, unde 
ies în arenă. 

Novodvorskaia: Vitali, dragă, eu vă întrerup. 
Problema elitei voastre este că ea acum trădează 
Moldova şi îl trădează pe Mihai Ghimpu. Cum au 
făcut Partidul Liberal Democrat, Partidul Demo- 
crat. De ce au făcut ei plângere la Curtea Constitu- 
țională? Pentru că ei au intelect, dar nu au conştiin- 
ță. Ei se tem că Rusia va creşte prețul la gaz din ca- 


uza zilei ocupaţiei, ei se tem că-i pun pe fugă pe 
muncitorii voştri din Moscova, din Kremlin, de 
peste tot. Ei se tem că vinul nu se mai cumpără. 
Adică au intelect puţin, au nevoie de cinste, de con- 
ştiinţă, de curaj, bărbăţie. Întoarce-te mai repede şi 
educă-ţi elita, iar ea va educa apoi poporul.“ 

Un ascultător care semnează „Căpitan 
Nemo“ spune că Novodvorskaia are dreptate. 
„Cine intră cu armele pe teritoriul altcuiva este 
invadator. Invadatorii nu au nici o scuză. Şi tăta- 
ro-mongolii se mirau cum de popoarele cucerite 
de ei sunt aşa de nevolnice şi se consideră elibe- 
rate. Eu sunt convins că tătaro-mongolii nici azi 
nu pricep cum de marele imperiu al prieteniei 
popoarelor, recunoscut ca atare Hoarda de Aur, s- 
a prăbuşit. La fel de prost se trăia în Uniunea So- 
vietică Mongolă. Aveau o singură valută, o arma- 
tă, un stat, politică externă şi internă. Şi bogaţi, şi 
săraci. Şi la fel ca în URSS, cei care erau ne-mon- 
goli erau considerați oameni de categoria a doua 
în Hoarda de Aur. Când o armată străină este pe 
teritoriul tău, ea nu mai este eliberatoare, chiar 
dacă asta susţine. Învingătorii trebuie respectaţi 
nu pentru că au „măciucă“ nucleară, ci pentru 
ceea ce îi deosebeşte de animale. Este adevărat: 
URSS a ocupat Moldova.“ 

Dar ce-ar vrea domnii de la Moscova? Să ne 
convingă din nou că Republica Molotov este o 
realitate firească, iar nu consecința unui abuz 
fără precedent printr-o împărțire teritorială dia- 
bolică? Iată de ce spun că tandemul Putin-Med- 
vedev nu se poate rupe de mentalitatea stalinis- 
tă, deşi vorbesc despre “modernizaţia” şi despre 
replica la Valea Siciului lângă Moscova. În primul 
rând, ei nu se pot elibera de spiritul lui Stalin 
dacă au putut să pretindă lumii să nu rescrie isto- 
ria sovietică. Orice istorie trebuie rescrisă tocmai 
fiindcă este făcută de învingători. 


După dezastrul de la Cotul 
Donului, a venit cosmarul 


Maiorul român Eniţă Pânzaru nu mai este, 
dar ne-a lăsat o carte despre calvarul îndurat de 
toate etniile în lagărele ruşilor după masacrul de 
la Cotul Donului: Un pas la stânga, un pas la 
dreapta şi... Miciurinsk, Oranki-Monastirka 





16 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





(Editura Universității din Bucureşti, 2008). Deta- 
liile terifiante, descrise de Pânzaru, arată până 
unde au dus bolşevicii dezumanizarea în lagărele 
lor, aşa cum nici naziștii nu au izbutit. Scenele 
depăşesc grotescul tragic din cărţile lui Soljenițin. 
Ruşii au reuşit să provoace canibalismul prin bru- 
talitatea regimului impus în lagărele lor: „Am vă- 
zut la Miciurinsk, mereu, oameni măcelăriți, 
transportaţi pe doi pari în chip de targă, care 
erau răsturnați într-o râpă de pe malul pârâului 
din mijlocul pădurii. Nu-mi puteam explica ce-o fi 
cu acele cadavre ciopârţite. Ofiţerul de adminis- 
traţie Pârvănescu, zis Şoricel, fostul casier al Divi- 
ziei 6, a făcut şi el o afacere cu astfel de carne, con- 
tra birgherilor din picioare, şi a înghițit-o crudă, 
căci mergea şi aşa, nefriptă. În virtutea vechii 
noastre prietenii, i-am cerut o bucăţică, dar m-a 
refuzat, şi bine a făcut! Mai apoi am aflat că oa- 
menii care umblau singuri prin pădure şi arătau 
mai bicisnici erau atraşi de către ţiganii noştri sub 
diferite motive în bordeie nelocuite, unde erau 
ucişi, după care li se curăța carnea de pe oase. (...) 
Ruşii i-au depistat pe odioşii asasini şi traficanţi 
de carne de om. În ziua de 2 ianuarie 1943, am 
fost adunaţi dis-de-dimineaţă într-un careu unde, 
după o aşteptare de cinci-şase ore afară, în ger, a 
sosit un starşina (Plutonier) care ne-a acuzat de 
canibalism, că ne-am căsăpit propriii camarazi şi 
i-am mâncat! Au fost aduşi şi ceroii de la Miciu- 
rinsk», sub pază strictă, şi prezentaţi adunării. 
Erau şase ţigani din Ploieşti şi Bucureşti, cum au 
declarat ei. «Iată cine a venit la noi să ne civi- 
lizeze», a spus rusul care, pentru această simplă, 
dar zguduitoare comunicare, ne-a ţinut afară o zi 
întreagă. După o judecată sumară la locul crimei, 
au fost duşi în pădure şi împuşcaţi înainte să se 
descompună careul nostru” (pagina 74). 

Ştim cu toţii cine Ia cine a venit mai întâi şi 
de ce am fost noi nevoiţi să mergem pe ambele 
fronturi: pentru reîntregirea naţională, nu pen- 
tru ideologii deşarte. 

Cartea abundă de etnici români care se com- 
portă lamentabil pentru o fărâmă de pâine sau 
pentru o zdreanță mai călduroasă. Abrutizarea 
era provocată de stăpânii lagărului. Iată un exem- 
plu: “Mi-a atras atenția un ostaş lipsit de puteri, 
care era în grabă dezbrăcat de efecte de către un 


camarad. Mai mișca încă din mâini în semn de 
protest şi de deznădăjduită opunere la insis- 
tenţele «aproapelui», care voia să smulgă şi căma- 
şa de pe el. A început apoi să-l lovească cu călcâi- 
ul bocancului în cap, ca să cedeze mai repede. 
Alţii şi-au sufocat camarazii cu palma în timpul 
somnului, la adăpostul întunericului”. Mulți 
abandonaseră condiţia umană. Autorul povesteş- 
te cum l-au dezbrăcat ruşii şi l-au lăsat fără bo- 
canci, în ger. În timp ce se odihneau lângă un 
grajd, i-a rugat pe nişte camarazi să-l lase să-şi 
pună şi el picioarele pe poalele mantalelor lor. Nu 
au vrut şi S-au culcat. Omul a fost nevoit să țopăie 
toată noaptea printre camarazii care nu s-au mai 
trezit niciodată: a doua zi, toţi erau sloi. Mulţi au 
cedat în fața tovarăşei Ana Pauker care a venit în 
lagărul de la Oranki să caute voluntari pentru 
Divizia Tudor Vladimirescu şi bine le-a mers, au 
dobândit grade mari, au acum pensii de generali. 
Dar cei mai mulți au refuzat-o. Li s-a părut prea 
odios să lupte contra românilor lor. Au rămas în 
lagăr şi au văzut ce însemna «frățietatea» ruşilor 
mult după încheierea păcii. 

Încă un episod. O mie de deţinuţi au cărat 
lemne cu spatele dintr-o pădure aflată la şase 
kilometri. Erau epuizați, aveau picioarele ude şi 
au refuzat să mai meargă încă o dată la lemne. 
“Repede a apărut şi Cap-de-mort, colonelul Gris- 
ciuk, care a început să înjure aprig şi să amenințe 
că-i omoară. A cerut apoi să se facă linişte, ca să i 
se audă ultimatumul: «Feciori de cățea turbată! 
Dacă nu ascultați ordinul meu, veți fi împuşcaţi 
toţi!» Însă murmurele de dezaprobare şi protes- 
tele n-au contenit. Atunci Grisciuk a schimbat tac- 
tica: cei ce sunt de acord să meargă din nou la pă- 
dure să iasă în stânga coloanei. Din o mie de oa- 
meni de toate naționalităţile europene, pasul 
ruşinii nu l-a făcut decât un român, ofițer de mari- 
nă, care lucrase până nu demult ca bucătar şi voia 
să fie readus acolo...” 

Am cunoscut un bătrân dintr-un sat de pe 
Prut. ÎI chema Gheorghe Joc, mai precis, Ghiţă 
Jioc. În timpul războiului, el avea grijă de prizo- 
nierii ruşi, capturați pe front de armata noastră. 
Primul lucru pe care l-a făcut când i-a primit în 
grijă: i-a dezbrăcat pe toți, le-a dat haine uscate şi 
i-a pus să-şi fiarbă uniformele într-un cazan ca să 





anul VIII e nr. 90 


17 





POLITICA, LA DESCUSUT 




















omoare păduchii. Apoi au dat cu var împreună 
casa în care dormeau. În fiecare zi, îi ducea la lu- 
cru pe moşia boierului Donca de la Cârja. Seara, 
moş Gheorghe Joc dansa înaintea prizonierilor, 
iar unul din ruşi venea cu puşca românului din 
urmă. Când a năboit armata roşie eliberatoare şi 
au fost nevoiţi să plece ca să nu fie împuşcaţi ca 
trădători, ruşii l-au îmbrățişat pe bătrân şi s-au 
dus plângând. 

Mai merită amintit un episod. În 1942, Ar- 
geşul a luat la vale un sat întreg. Mareşalul Ion An- 
tonescu a văzut dezastrul şi a hotărât să se ridice 
acolo un sat nou, cu case de cărămidă. Au fost 
aduşi la lucru prizonieri ruşi. Şi ei au regretat când 
au plecat din România burghezo-moşierească, 
deşi fuseseră prizonieri la dictatorul cel canibal 

Iată o întâmplare tot de-atunci, descrisă de 
maiorul Pânzaru: „Acel obsedant strileaiu îl au- 
zeam de sute de ori în fiecare zi. În primăvara lui 
1945, în timp ce mergeam pe drumul Skit-ului, la 
aşa-zia «livadă de meri» uscați, un ofițer italian 


din spatele meu a făcut un pas în stânga şi s-a 
aplecat să culeagă o urzică din şanţ. A fost împuş- 
cat mortal de ceasovoi. Bietele urzici aveau mare 
trecere, se mâncau verzi, nefierte... ,. 

Şi totuşi, cineva rămâne de veghe la căpătâiul 
iadului, iar paradoxul sufletului rusesc iese la 
liman când nu te mai aştepţi, ca la Dostoievski: „De 
Bobotează, se turna câte o cruce de gheață de 
dimensiuni impresionante, pentru că aveam la 
îndemână, din belşug, materie primă - apă şi ger. 
Numai căldura primăverii (...) o făcea să dispară 
sub ochii noştri, încetâncet. Ruşii nu se atingeau de 
cruce, de parcă i-ar fi fript, şi unde o puneau băieții, 
acolo rămânea până la dezgheţ. Se temeau de sem- 
nul crucii şi de tot ce era legat de credință, ceea ce 
dovedea că «misticismul, cum spuneau oficialii 
lor, nu dispăruse din conştiinţa omului“ (p.129). 

Da, domnule Medvedev, da, domnule Putin, 
istoria Europei trebuie rescrisă, istoria Rusiei tre- 
buie rescrisă pentru că numai aşa se va elibera 
fantasticul popor rus. 





18 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 








Forul Democrat al Românilor din Moldova protestează 


E batjocorită memoria 
celor uciși de comuniști 
in Basarabia 


Curtea Constituţională a Republicii Moldova a găsit neconstituţional 
Decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai 
Ghimpu, privind declararea zilei de 28 iunie zi a ocupaţiei sovietice. 
Prin acest gest al Curţii Constituţionale, menit să umilească întregul 
nostru popor, să batjocorească memoria sutelor de mii de 
concetăţeni de-ai noștri, uciși de regimul totalitar comunist, i se mai 


dă o dată foc Declaraţiei de independenţă. 


blicii se bazează pe documente importan- 

te ale statului: Avizul Comisiei Sovietului 
Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politi- 
co-juridică a Tratatului sovieto-german de nea- 
gresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 
august 1939, precum şi a consecințelor lor pentru 
Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de către 
Parlamentul Republicii Moldova la 23 iunie 1990. 
Acest act juridic întregeşte, sub toate aspectele, 
semnificaţia profundă şi amplă a Declaraţiei de 
suveranitate a RSS Moldova din 30 iunie 1990, a 
Declaraţiei de independenţă a Republicii Mol- 
dova din 27 august 1991, dar şi cea a mai multor 
documente europene: Rezoluţia Adunării Parla- 
mentare a Consiliului Europei nr.1096 din 1996 
„Cu privire la măsurile de distrugere a moştenirii 
fostelor regimuri comuniste“, Rezoluţia nr.1481 
din 2006 a APCE „Cu privire la necesitatea unei 
condamnări internaţionale a crimelor comuniste 
totalitare“, Rezoluţia nr.1723 din aprilie 2010 
„Comemorarea victimelor Marii Foamete (Holo- 
domor) din fosta URSS“, care subliniază, între 
alte, că „Nu toate statele europene au condamnat 
regimurile totalitare comuniste“, făcându-se tri- 
mitere expresă la Republica Moldova, unicul stat 
european care nu a condamnat comunismul. 


[) ecretul Preşedintelui interimar al Repu- 


Deci decretul Preşedintelui interimar al 
Republicii Moldova este şi un document cu carac- 
ter european care reprezintă atitudinea dlui Mi- 
hai Ghimpu față de solicitarea respectivă a Uniu- 
nii Europene. 

În acelaşi context vine şi poziţia oficială a 
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova - cea 
mai înaltă instituţie ştiinţifică a statului -, care a 
concluzionat că la 28 iunie 1940 Basarabia a fost 
cotropită de trupele sovietice. 

La 28 iunie 1940 URSS a atacat mişeleşte Ro- 
mânia cu ajutorul a 36 de divizii (420.000 de os- 
taşi şi ofițeri sovietici). Documentele demon- 
strează că URSS a promovat o politică de ocupație 
şi de instaurare a regimului stalinist în Basarabia, 
Bucovina de Nord şi ținutul Herţa. 

Adevărul este unul: la 28 iunie 1940 a avut 
loc un act de agresiune, de ocupare a Basarabiei, 
Bucovinei de Nord şi a ținutului Herţa de către 
forțele armate ale Uniunii Sovietice. Curtea Con- 
stituțională, alunecând pe panta politicianismu- 
lui, nu a fost în stare să aprecieze corect Decretul 
Preşedintelui interimar Mihai Ghimpu. 

FDRM consideră că decizia Curţii Constitu- 
ționale are caracter antiştiințific, antinaţional şi 
anticonstituțional, deoarece aceasta a încălcat 
dreptul istoric, dreptul naţional, dreptul de neam 





anul VIII e nr. 90 


19 





POLITICA, LA DESCUSUT 














Bucureşti, 1940 - Ziua când ne-a fost răpită Basarabia 











al românilor basarabeni de a-şi aprecia istoria, 
cultura, viața lor politică, economică, socială şi 
spirituală, dar şi pe cei de către care au fost ocu- 
pați. Curtea Constituţională a negat dreptul ro- 
mânilor basarabeni la autodeterminare. 

Această decizie ne vorbeşte despre faptul că 
membrii Curţii Constituţionale (Victor Puşcaş, 
Dumitru Pulbere, Valeria Şterbeţ, Petru Răilean şi 
Alina Ianucenko) prin nivelul lor de pregătire nu 
mai corespund exigenţelor de jurişti moderni, 
care ar fi în stare să aprecieze corect situaţia din 
Republica Moldova în contextul dreptului inter- 
naţional şi al celui naţional românesc. 

FDRM îşi exprimă îngrijorarea şi în privința 
faptului că în Republica Moldova s-a declanşat o 
campanie agresivă, mincinoasă, îndreptată împo- 
triva României şi a actualilor guvernanți din R. 
Moldova. Într-o manieră şovină s-au exprimat în 


acest subiect şi D. Medvedev, V. Putin, S. Lavrov, |. 
Lujkov, K. Kosaciov şi alți lideri ai Federaţiei Ruse. 

FDRM adresează reprezentanţilor Alianţei 
pentru Integrare Europene din Parlamentul Re- 
publicii Moldova cererea de a aproba prin vot de- 
cretul Preşedintelui interimar M. Ghimpu. 

Cerem, de asemenea, membrilor Curţii Con- 
stituționale să-şi retragă decizia ilegală, anti- 
ştiinţifică, antinațională şi să-şi ceară scuze public 
de la cei aproape un milion de români basarabeni 
- victime ale regimului comunist şi de la urmaşii 
acestora. 

Propunem membrilor Curţii Constituţionale 
să-şi prezinte demisia de onoare din funcţiile 
deținute cu toate urmările legale. 

Consiliul Director al Forului Democrat 

al Românilor din Moldova 
Chișinău, 14 iulie 2010 





20 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 








Luni decisive pentru 
Republica Moldova 


Dan Dungaciu 





nă până la refuz şi asta va face din ultima 

jumătate a acestui an una dintre cele mai 
importante din istoria Republicii Moldova (RM). 
Trei teme majore vor decide structura spectrului 
politic de la Chişinău după alegerile din noiem- 
brie: relaţiile din AIE şi atitudinea față de PCRM, 
provocările ruso-transnistrene şi chestiunea 
identitară. 


genda dezbaterilor de la Chişinău este pli- 


Un 7 aprilie care se poate 
împlini 


Prima observaţie. Viitoarele alegeri pot îm- 
plini aspiraţiile de Ia 7 aprilie sau le pot anula ire- 
mediabil. Există o serie de restanţe morale pe 
care liderii politici ai Alianţei le mai au faţă de cei 
care au făcut posibilă venirea lor la putere prin 
presiunea morală pe care au exercitat-o la nivelul 
societății: identificarea vinovaţilor din 7 aprilie, 
condamnarea comunismului, demontarea verti- 
calei puterii instaurate de „guvernarea Voronin” 
inclusiv în teritoriu etc. Multe dintre aceste teme 
au fost evitate invocându-se argumente de tip 
„criză constituțională” sau majoritatea precară 
din parlament. Dar asta nu înseamnă că ele nu 
mai sunt mize pe agenda viitoarei campanii care 
Stă să vină. 

A doua observaţie ţine de statutul lui 
Vladimir Voronin şi a partidului său. În condiţiile 
în care fostul preşedinte nu va mai putea candida 
pentru viitoarele alegeri - iar o posibilă candi- 
datură ar fi pentru AIE cea mai puternică lovitură 


„Stefan cel Mare, căruia îi datorăm mult ca persoană 


care a orchestrat numele de Republica Moldova, 
în multe țări din Europa şi Asia la acel moment” 
(V. Voronin, 2 iulie 2010) 


de imagine -, apar din ce în ce mai des îngrijorări 
faţă de viitorul PCRM. Unele dintre acestea sunt 
surprinzătoare, pentru că vin din zone la care nu 
te aşteptai să ofteze după acest partid. Cine (mai) 
are nevoie astăzi de Vladimir Voronin candidat la 
preşedinţie şi, mai ales, de un PCRM puternic? 
Căci este evident că indiferent cine va candida 
din partea comuniştilor - cu excepţia preşedin- 
telui partidului - PCRM se va fisura iremediabil. 
Iar ieşirea lui din jocurile puterii va fi şi un semn 


a, 

















anul VIII e nr. 90 


21 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





că 7 aprilie devine concret şi palpabil, iar deco- 
munizarea se petrece şi la nivel electoral. Şi 
totuşi, unii vor să evite asta. Oare de ce? 


Mitul Rusiei atotputernice 


Din moment ce 7 aprilie a fost posibil, iar 
politicienii de la Chişinău au trecut testul „votului 
de aur”, este cert că, în ciuda a ceea ce se vehicu- 
lează, ideea unei Rusii atotputernice şi care face 
toate jocurile la Chişinău este exagerată. Dar lua- 
tă în serios riscă să fie o profeție care se auto-în- 
deplineşte! Imediat după 7 aprilie, Moscova a 
avut un moment de derută ilustrat de tăcerile ei 
semnificative. Ulterior s-a repliat şi a început să 
fie din ce în ce în mai vocală şi mai activă pe 
teren. Proiectul Pasat, de pildă, este una dintre 
acțiunile de forță. Dar tocmai acest proiect - dia- 
bolic, în sensul propriu, pentru că „diabolos” în- 
seamnă şi „a despica”, „a separa”, „a învrăjbi” — 
arată clar că Moscova ştie că, în mod natural, 
pierde la Chişinău şi tocmai din acest motiv re- 
curge la proiecte disperate precum acesta. Resus- 
citarea Transnistriei este un alt proiect din 
aceeaşi categorie. 


Pregătiţi de (si)Nistru? 


Provocările de astăzi, care aduc în minte epi- 
soadele reţinerii repetate ale unui ofițer înalt al 
armatei RM cu vreo şase luni în urmă, sunt sem- 
nele evidente ale unor provocări care nu se vor 
opri aici. Tăcerea Chişinăului - care recomandă 
funcţionarilor săi să nu mai treacă în stânga 
Nistrului - este semnificativă şi sugerează că au- 
toritățile ştiu mai multe decât spun. Este, totuşi, 
cam puţin după aproape 20 de ani în care Chiși- 
năul s-a auto-iluzionat în toate formele şi a nego- 
ciat în toate formatele posibile... 

Dar ceea ce stârneşte cu adevărat uimirea 
sunt o serie de declaraţii, mai mult sau mai puțin 
oficiale, care încearcă să acrediteze că vinovatul 
pentru actualele blocaje în relația Chişinău- 
Tiraspol-Moscova ar fi, nici mai mult nici mai pu- 
țin, decât... preşedintele Ghimpu! Asemenea teze 
sunt uluitoare şi măsoară, din păcate, gradul de 
alienare la care s-a ajuns. După 2001, Chişinăul a 


cedat, practic, tot, devenind preşul Moscovei. Ce a 
primit RM? Nimic. Mai mult, când a dat semne de 
insurgență, i-au fost aplicate, fără nici o remuşca- 
re, sancțiuni economice. Ulterior, Chişinăul iarăşi 
s-a transformat în preş, dar de data asta Moscova 
avea şi mai multe argumente de negociere: „tot la 
mâna noastră ai ajuns, Vladimir Nikolaevici...”. În 
aceste condiţii, să încerci să faci din Mihai 
Ghimpu un Lebed al timpului nostru, un personaj 
care blochează aşa-zise soluţii, care menține tru- 
pele ruseşti în stânga Nistrului, care poate bloca 
negocierile ruso-germane (!!!) pe chestiunea 
transnistreană frizează absurdul. În locul unei 
priviri oneste în oglinda istoriei recente, unii de 
la Chişinău - dar nu numai - încearcă, jenant, să 
îşi scuze propriile neputinţe şi să îl găsească țap 
ispăşitor tocmai pe omul care a încercat să îi dea 
RM un strop de demnitate. Inclusiv în relaţia cu 
Federaţia Rusă. 


Cum se gândea Ștefan cel Mare 
la RASSM și RSSM 


Problema identitară nu moare şi nici nu se 
predă în aceste şase luni. Mai ales că există de 
fiecare dată o sumedenie de personaje care o 
aşază pe agendă în cele mai bizare şi hazlii moda- 
lităţi. „Responsabilul” cu gestionarea chestiunii a 
devenit, în ultima vreme, Partidul Comuniştilor. 
Nu mai reluăm aici argumentele deja prezentate 
în această pagină despre schimbarea subtilă - şi 
nu prea - de discurs a PCRM, unde „clasa prole- 
tară” este înlocuită cu „națiunea moldoveneas- 
că”, iar „comunismul” cu „statalismul”. Suficient 
e să reamintim că PCRM a decis să revină în 
Parlament pentru „a apăra statalitatea”, că unul 
dintre lideri îşi rosteşte mai nou discursurile flan- 
cat nu de „secera şi ciocanul”, ci de însemnele 
voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt sau că 
Vladimir Voronin şi anturajul său se încrânce- 
nează înduioşător să (se) convingă că Suceava, 
Roman, Cetatea Neamţ, Târgu Frumos, Războ- 
ieni, Chilia lui Daniil Sihastru, Putna, Voroneţ sau 
Dobrovăț se află pe teritoriul RM sau că Ştefan cel 
Mare și Sfânt- „cel mai mare român al tuturor tim- 
purilor” - ar fi apărat voievodatul Moldovei gân- 
dind duios la... Republica Autonomă Sovietică 





22 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 








IN AIG ali 





Socialistă Moldovenească sau Republica Sovietică 
Socialistă Moldovenească. 


„RM este condusă 
de doi români!“ 


Aceasta este partea hazlie a „complexului 
moldovenist”. Dar există şi una întunecată. Adică 
atunci când, pe ecranele televizoarelor, apar li- 
deri tineri (adică „reformaţi”?) ai PCRM şi care se 
indignează la culme pentru că: „RM este condusă 
de doi români!”. Două observaţii aici. Prima ţine 
de maniera în care respectivul lider a rostit aceas- 
tă aserțiune. Denumirea de „român” devine în 
accepțiunea PCRM o boală, un viciu incurabil şi 
nociv, un defect genetic ai cărui purtători trebuie 
excluşi din viaţa publică. A fi condus de „români” 
i se pare insului respectiv ca fiind ofensa cea mai 
teribilă şi păcatul de moarte al actualei guver- 
nări. lar poporul trebuie să ştie şi să se indigneze! 
Să ajungi că identifici ca elementul maximal al 
crizei faptul că „RM este condusă de doi români” 


O IAN 





| 


i = 
Vladimir Voronin și Jose Manuel Baroso 
1 că 





ilustrează perfect nivelul la care patologia moldo- 
venistă a ajuns astăzi. A doua observaţie ține de 
salubritatea discursului public. Dacă pentru res- 
pectivul lider şi partidul său, „român” înseamnă, 
etnic vorbind, altceva decât „moldovean”, cu ce 
drept, totuşi, faci din asta un argument de natură 
etnică (rasială)? Vi-l imaginaţi, de pildă, pe un 
lider republican izbucnind într-o dezbatere tele- 
vizată: „America este condusă de un negru”? Sau 
pe liderii europeni vituperând la adresa evreilor, 
romilor sau altor etnii care au ajuns, într-o formă 
sau alta, la conducerea unor state sau instituții? 
Mai mult decât atât, nimeni nu s-a sesizat, nici in- 
vitaţii respectivei emisiuni, nici moderatorul, nici 
vigilentele ONG-uri. Utilizată în asemenea mod, 
chestiunea identitară riscă să derapeze periculos 
în RM. Şi asta nu e bine, căci importanţa ei pentru 
viitoarea arhitectură politică a republicii este mai 
mare decât oricând. Tocmai „chestiunea identi- 
tară” va deveni o cheie decisivă pentru înțelege- 
rea comportamentelor politice ale actorilor in- 
terni, dar şi externi, în RM. 





anul VIII e nr. 90 


23 





POLITICA, LA DESCUSUT 





Concluziile Comisiei de cercetare 
a comunismului în Basarabia 


La 14 ianuarie curent, prin Decretul Preşedintelui interimar al 
Republicii Moldova, a fost formată Comisia pentru studierea și 
aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. În 
urma valorificării istoriografei din perioada comunistă şi postcomu- 
nistă, a literaturii istorice apărute în străinătate, precum şi a unui vast 
volum de documente de arhivă, multe dintre care au fost accesate în 
premieră, Comisia a propus o sinteză cuprinzătoare asupra epocii 
totalitare comuniste cuprinse între anii 1917 / 1924 şi 1991. 


rarea dictaturii comuniste în Republica 

Autonomă Sovietică Socialistă Moldove- 
nească (RASSM) din cadrul Ucrainei Sovietice, în 
stânga Nistrului, transplantul de sistem comunist 
pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, în 1940, 
odată cu ocuparea militară a acestui teritoriu de 
către maşina de război a Uniunii Sovietice, reocu- 
parea acestui teritoriu în 1944, restabilirea şi con- 
solidarea regimului totalitar de tip sovietic, an- 
chilozarea şi năruirea acestuia odată cu ieşirea 
din captivitatea comunistă a popoarelor însetate 
de libertate şi prăbuşirea URSS în 1991. 

Potrivit constatărilor Comisiei, experimen- 
tul bolşevic totalitar a fost iniţiat pe malul stâng 
al Nistrului, ca parte a URSS, în timp ce pe malul 
drept, în Basarabia românească, se puneau ba- 
zele unei democraţii incipiente, astfel că Nistrul a 
despărțit nu atât două maluri sau două state, cât 
două sisteme: unul democratic şi altul totalitar. 
Secolul XX a demonstrat că totalitarismul nu 
numai că este incompatibil cu valorile democra- 
tice, el este duşmanul de moarte al democraţiei. 
Un regim totalitar reprezintă antipodul unei 
democraţii. Acest regim este unul opresiv şi re- 
presiv, cu o ideologie de stat oficială, care se spri- 
jină pe un singur partid politic, aşa-numitul Par- 
tid Unic, în frunte cu „marele conducător”, pe o 
poliție secretă omniprezentă şi care deține 
monopolul asupra economiei, culturii şi infor- 
maţiei. În pornirea dictaturii bolşevice de a înte- 
meia o lume nouă, bazată pe criterii de clasă şi pe 


ceastă epocă are ca puncte de reper instau- 


ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice 
Socialiste Moldoveneşti i s-a rezervat un rol 
aparte. Formarea acestei entități la frontiera pe 
Nistru cu România trebuia să servească pla- 
nurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în 
acelaşi timp, să contribuie la extinderea spaţiului 
revoluţiei mondiale proletare în direcția Balcani- 
lor. O serie de mărturii documentare din cele mai 
diverse probează cu toată claritatea atitudinea 
ostilă şi agresivă a regimului bolşevic şi a Interna- 
ționalei a III-a Comuniste faţă de Basarabia româ- 
nească, intenţia exportului de revoluţie pe orice 
căi posibile. Deşi prezentată ca o entitate de stat 
autonomă, RASS Moldovenească a fost în reali- 


A 


tate un „cap de pod” în planurile expansioniste 




















24 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





sovietice, evoluând din 1924 până în 1940 spre 
îngustarea drastică a caracteristicilor proprii 
unei pretinse entități de stat, spre statutul unei 
regiuni obişnuite a Ucrainei Sovietice. 

Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, 
ororilor, atrocităților abuzurilor şi nedreptăţilor 
comise de regimul totalitar comunist între anii 
'20 - '90 ai secolului XX, care include: 

1) extinderea dictaturii Partidului Comunist 
Unic în zonele incluse în RASS Moldovenească şi 
misiunea de subminare şi subversiune a acestei 
entități în raport cu România şi populaţia din 
Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale 
bolşevice; 

2) instituirea unui mecanism diabolic de re- 
presiune (CeKa, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, 
KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplicarea terorii în 
masă; 

3) decretarea şi aplicarea unei legislații dis- 
criminatorii antiumane; 

4) impunerea unei ideologii a urii de clasă, a 
urii față de ființa şi demnitatea umană, exacer- 
barea propagandei anticreştine şi a xenofobiei; 

5) mutilarea spirituală a moldovenilor prin 
impunerea unei limbi artificiale, străine de limba 
română, şi a unei identități contrafăcute ideologic; 

6) interzicerea cugetului liber, a dreptului de 
asociere, a liberei iniţiative, exterminarea şi mar- 
ginalizarea intelectualității; 

7) lichidarea țărănimii ca clasă prin colec- 
tivizarea forțată şi deportările de la începutul 
anilor '30 ai secolului XX; 

8) foametea cumplită din anii 1932-1933; 

9) declanşarea represiunilor împotriva aşa- 
numitelor „elemente antisovietice” şi „naţiona- 
liste” de la mijlocul anilor '30 ai secolului trecut, 
deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor 
prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale 
aşa-numitelor „troika”; 

10) ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940 a 
Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa 
în urma tranzacţiei sovieto-germane din 23 
august 1939 şi a înțelegerilor secrete ulterioare 
dintre URSS şi Germania nazistă; 

11) realizarea unui transplant de sistem so- 
vietic în teritoriile româneşti ocupate şi impune- 
rea cu forța a regimului totalitar comunist; 


12) aplicarea terorii împotriva fruntașilor 
vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor 
şi oamenilor simpli rămaşi în teritoriile ocupate, 
comiterea unor asasinate din motive de ură de 
clasă; 

13) exodul forțat al zecilor de mii de oameni, 
intelectuali, în primul rând, din teritoriile ocu- 
pate de URSS; 

14) formarea abuzivă a RSS Moldoveneşti şi 
sfârtecarea teritorială a Basarabiei; 

15) interzicerea alfabetului românesc şi a 
limbii române şi impunerea alfabetului rusesc, 
prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporu- 
lui al URSS din 11 noiembrie 1940; 

16) anularea abuzivă a dreptului la cetățenia 
română prin Decretul Prezidiului Sovietului 
Suprem al URSS cu privire la restabilirea cetățe- 
niei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la 
dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de 
Nord din 8 martie 1941; 

17) deportarea în regiunile îndepărtate ale 
URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 13 
iunie 1941; 

18) mobilizările forțate antebelice şi postbe- 
lice ale zecilor de mii de tineri pe şantierele de 
muncă (FZO) din URSS şi înrolarea lor în Armata 
Sovietică; 

19) arestările şi epurările operate de organe- 
le sovietice de represiune în primii ani postbelici; 
20) foametea organizată din 1946-1947; 

21) deportarea în regiunile îndepărtate ale 
URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 6 
iulie 1949; 

22) lichidarea proprietăţii private, confis- 
carea bunurilor materiale ale ţăranilor şi colec- 
tivizarea satului; 

23) prigoana împotriva Bisericii şi a slujito- 
rilor cultelor, închiderea, profanarea şi demola- 
rea locaşurilor de cult; 

24) deportarea pentru credință în regiunile 
îndepărtate ale URSS la 1 aprilie 1951 a credin- 
cioşilor confesiunii „Martorii lui lehova”; 

25) ofensiva ideologică şi propagandistică 
împotriva scriitorilor şi valorilor noastre națio- 
nale; 

26) sovietizarea, rusificarea şi deznaționali- 
zarea populaţiei prin sistemul de educaţie şi 





anul VIII e nr. 90 


25 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





cultură, aparatul administrativ, mass-media şi 
propogandă; 

27) manipularea şi deformarea conştiinţei 
identitare prin falsificarea istoriei, impunerea 
unor ritualuri, monumente şi simboluri străine 
firii noastre; 

28) negarea identităţii româneşti a popu- 
laţiei majoritare şi inocularea românofobiei; 

29) instrumentarea unui regim al „terorii 
memoriei”, al controlului, al constrângerilor şi al 
persecuțiilor individualității umane pentru cea 
mai mică încercare de gândire liberă în raport cu 
regimul totalitar comunist; 

30) promovarea unei industrializări şi 
urbanizări de tip colonial, cu grave consecinţe pe 
plan etnodemografic; 

31) înregistrarea unor mari dezechilibre 
ecologice şi a unor urmări nefaste pentru sănă- 
tatea populaţiei în urma experimentelor în sfera 
agriculturii bazate pe chimizarea şi concentrarea 
excesivă a producţiei agricole; 

32) formarea unei caste privilegiate a 
aparatului de partid, a nomenclaturii care a con- 
fiscat şi a concentrat puterea absolută, a profitat 
de aceasta şi a parazitat pe spatele cetățenilor 
simpli, servind interese străine. 

Plecînd de la cele expuse, Comisia susține 
ferm şi univoc că regimul totalitar comunist a fost 
de la început şi până în ultimul moment al exis- 
tenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi 
inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. 
Transplantat din RASSM în Basarabia în urma 
unui act de dictat, acesta a fost totodată un regim 
de ocupaţie străină sovietică, din acea clipă şi 
până la înlăturarea şi prăbuşirea sa în anii 
1990-1991. 

Comisia propune condamnarea oficială a 
regimului totalitar comunist din RASS Moldo- 
venească şi RSS Moldovenească drept unul care a 
comis acte de genocid şi crime împotriva umani- 
tății, prin teroare în masă, represiune politică, foa- 
mete organizată, deportări, violarea demnității 
umane şi a drepturilor fundamentale ale omului. 

Comisia propune onorarea şi comemorarea 
tuturor victimelor regimului totalitar comunist, 
tuturor victimelor Holocaustului, tuturor celor 
care, în anii crunţi de teroare, represiune şi opre- 


siune, au avut de pătimit, precum şi tuturor celor 
care în aceşti ani, prin fapta, verticalitatea şi 
cuvântul lor au opus rezistență regimului totali- 
tar comunist, punându-și viața şi libertatea în 
pericol. 

Având în vedere necesitatea debarasării de 
moştenirea grea a regimului totalitar comunist, a 
distanțării ireversibile de acest regim, în spiritul 
recomandărilor în materie ale Consiliului Euro- 
pei, OSCE şi Uniunii Europene, Comisia formu- 
lează următoarele propuneri: 

1) condamnarea regimului totalitar comu- 
nist din RASSM şi RSSM drept unul care a comis 
crime împotriva umanității, precum şi con- 
damnarea morală a acţiunilor tuturor acelor per- 
soane care au participat la comiterea crimelor 
regimului totalitar comunist; 

2) interzicerea utilizării noţiunii de „comu- 
nist” şi a derivatelor acesteia în titulaturile for- 
maţiunilor politice, în denumirile unor instituții 
şi întreprinderi publice şi private, precum şi 
interzicerea utilizării şi propagării în scopuri 
politice în spațiul public a simbolurilor totalitare, 
deopotrivă, comuniste şi naziste, în conformitate 
cu Rezoluţia OSCE din 2009 cu privire la reunirea 
Europei divizate prin promovarea Drepturilor 
Omului şi Libertăţilor Civile în sec. XXI; 

3) elaborarea şi adoptarea neamânată a 
Legii Lustraţiei, 

4) repunerea victimelor regimului totalitar 
comunist şi a urmaşilor lor în drepturile lor juri- 
dice, morale şi materiale depline prin amendarea 
cadrului juridic în vigoare sau adoptarea unei 
Legi noi, 

5) eternizarea memoriei victimelor regimu- 
lui totalitar comunist şi a participanţilor la 
mişcarea de rezistență prin ridicarea în oraşul 
Chişinău a unui complex memorial, deschiderea 
unor muzee locale, instalarea unor plăci come- 
morative în locurile comiterii crimelor şi ororilor 
comuniste; 

6) declararea zilei de 23 august ca Zi Euro- 
peană a Comemorării Victimelor Regimurilor 
Totalitare şi Autoritare, care să fie marcată cu 
demnitate şi imparțialitate, în consens cu Rezo- 
luţia din 2009 a Parlamentului European cu 
privire la conştiinţa europeană şi totalitarismul; 





26 


anul VIII e nr. 90 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ROST 





7) declararea zilelor de 13 iunie (1941), 6 
iulie (1949) şi 1 aprilie (1951), în care au avut loc 
deportări masive, drept zile naţionale de come- 
morare avictimelor regimului totalitar comunist; 

8 ) formarea unei comisii de experţi care să 
evalueze daunele materiale pricinuite de regimul 
totalitar comunist; 

9) aprobarea unui program de stat pe ter- 
men lung privind investigarea în profunzime a 
regimului totalitar comunist; 

10) reorganizarea Arhivei Organizaţiilor 
Social-Politice din Republica Moldova în Arhiva 
Regimului Totalitar Comunist din Republica Mol- 
dova, cu transmiterea tuturor fondurilor de arhi- 
vă din depozitele speciale ale Ministerului de In- 
terne, Serviciului de Informaţie şi Securitate, Mi- 
nisterului Afacerilor Externe şi al Integrării 
Europene, a fondurilor Procuraturii Generale, 
precum şi a altor fonduri ce reflectă esenţa regi- 
mului totalitar comunist în fondurile arhivei res- 
pective şi asigurarea accesului neîngrădit la toate 
aceste fonduri; 

11) crearea unui Institut de Studiere a 
'Totalitarismului; 

12) elaborarea unui manual de istorie a 
regimului totalitar comunist şi introducerea în 
sistemul de instruire şi educaţie preuniversitară 


a unui curs de istorie a totalitarismului; 

13) încurajarea desfăşurării în mass-media a 
dezbaterilor publice privind esența inumană a 
regimurilor totalitare, comuniste şi naziste. 

14) abrogarea Legii nr. 546-XY din 19 decem- 
brie 2003 privind adoptarea Concepţiei politicii 
naţionale a Republicii Moldova, concepția fiind 
una tributară trecutului şi ideologiei totalitare, 
incompatibilă cu parcursul european al societăţii 
noastre. 

Avansând acest set de propuneri, Comisia 
subliniază că unele din ele pot fi realizate fără în- 
târziere, altele într-un termen mediu sau îndelun- 
gat, importantă fiind continuarea sub diferite 
forme, în cadrul unor diverse instituţii - preuni- 
versitare, universitare, de cercetare, mass-media 
etc. - a activităţilor iniţiate prin instituirea sa. Nu- 
mai astfel vor putea fi obținute rezultate reale în 
asanarea climatului social, politic şi moral din 
societate. 

Comisia are convingerea că numai prin 
asumarea adevărului istoric ne vom putea simţi 
într-adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, 
mai deschişi către noi înşine şi către lumea 
externă, mai uniți, vom avea mai multă încredere 
în forţele noastre şi în ziua de mâine, în viitorul 
nostru european. 








IT 7 














anul VIII e nr. 90 


27 





REPERE 





Fişă de martir: 
Gheorghe Brătianu 


BRĂTIANU, Gheorghe 1, n. 10 februarie 1898, Ruginoasa, jud. Iași: 
m. 27 aprilie 1953, penitenciarul Sighet; confesiunea: ortodoxă; 
profesiunea: profesor universitar, domiciliul: București, str. Popa 


Chițu, nr. 20 


| n registrul stării civile pentru născuţii pe anul 


1898 al com. Ruginoasa la nr. 13, sub data de 
30 ianuarie, ora 12.00, se consemna: „naşti- 
rea copilului Gheorghe de sex bărbătesc, născut 
alaltăieri douăzeci şi opt ianuarie ora opt di- 
mineața la casa mamei sale din comuna Ruginoa- 
sa, fiu natural al Dnei Maria Moruzi, văduvă în 
etate de treizeci şi patru ani, de religiune orto- 
doxă, de naţiune şi protecţie română, domiciliată 
în comuna Ruginoasa”!. Copilul a fost legitimat 
„prin căsătoria sub secvență” între cei doi părinţi, 
înregistrată sub nr. 20, la 28 februarie 1898, în 
„registrele respective a comunei Ruginoasa”?. 
Cum căsătoria s-a desfăcut imediat după încheie- 
re (cele două familii erau rivale sub raport politic, 
de neconciliat), copilul Gheorghe I. Brătianu a 
fost crescut de mama sa, la Ruginoasa şi la Iaşi, 
str. Carol, nr. 5 (casele Pogor, proprietatea Mariei 
Moruzi), când, în 1921, mama sa a decedat, 
Gheorghe 1. Brătianu avea să mărturisească într- 
o scrisoare către mătuşa sa Sabina Cantacuzino, 
sora mai mare a tatălui său: „A fost pentru mine 
tot; a fost însă şi un suflet mare, care a trecut prin 
viață fără fățărnicie, fără slăbiciune”. 
Pe tatăl său, lonel 1. C. Brătianu, îl va vedea 
pentru prima dată abia la 11 ani, în decembrie 
1909, când, pe patul de suferință (se încercase 











asasinarea sa), a cerut, la Bucureşti, să-şi vadă 
unicul fiu. Ulterior, legătura dintre tată şi fiu va 
fi tot mai puternică, îndeosebi din vara anului 
1916, când Gheorghe I. Brătianu, bacalaureat, de 
18 ani, a cerut consimțământul tatălui său să 
plece voluntar pe front în Războiul pentru 
Reîntregirea Neamului (1916-1919). În 1938, 
Gheorghe 1. Brătianu v-a publica lucrarea Acţiu- 
nea politică şi militară a României în 1919, în 
lumina corespondenței diplomatice a lui Ion 1. C. 
Brătianu, cu ediţia a doua în 1940, ca pios omag- 
iu adus părintelui său. 


* Articol preluat din lucrarea Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura IBM- 


BOR, Bucureşti, 2007, p. 123-129. 


1 Apud Confluențe istoriografice româneşti şi europene. 90 de ani de Ia naşterea istoricului Gheorghe 1. Brătianu 
(coord. Victor Spinei), Iaşi, Universitatea „Al. L. Cuza”, 1998, p. 363-364. 


2 Ibidem. 
3 Ibidem, p. 243. 
4 Ibidem, p. 244. 


5 Vezi pe larg despre aceasta în Aurel Pentelescu, Liviu Țăranu, Gheorghe 1. Brătianu, voluntar în războiul 
Întregirii Neamului, în „Document, buletinul Arhivelor Militare Române, an IX, nr. 1-4 (31-34), 2006, p. 52-60. 





28 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 





ROST 





În primăvara anului 1915, Gheorghe 1. Bră- 
tianu era încă elev, în ultimul an, la Liceul Naţio- 
nal din Iaşi, urmat în particular, când Nicolae 
Iorga, în „Revista Istorică”, tipărită la Vălenii de 
Munte, i-a publicat cel dintâi studiu ştiinţific - O 
oaste moldovenească acum trei veacuri. Răscoala 
boierimii împotriva lui Ştefan Tomșa. Gh. 1. Brăti- 
anu avea să devină un vrednic discipol al savan- 
tului Nicolae Iorga (1871-1940), urmând acestu- 
ia, în marile momente ale vieții sale, inclusiv în 
acela al morții tragice. 

Bacalaureat al Liceului Naţional din Iaşi în 
1916, cu nota maximă şi distincţia „cum laude”, 
va pleca voluntar în Armata română, urmând 
şcoala de ofițeri de rezervă, arma Artilerie, la 
Iaşi. Pe front, ca sublocotenent, a fost rănit la Ci- 
reşoaia în vara anului 1917 şi demobilizat Ia înce- 
putul anului 1919. A urmat Facultatea de Drept 
din Iaşi în anii 1917-1919, luându-și licența. În anii 
1920-1921, urmează cursurile de la Universitatea 
din Sorbona, Ecole Pratique Hautes Etudes şi 
Ecole des Chartes din Paris, unde audiază pe 
Ferdinand Lot, Gabriel Millet, Charles Diehl şi pe 
Nicolae Iorga, la College de France. 

Se va consacra definitiv cercetărilor istorice. 
În 1942, afirma conclusiv: „Se ştie doar că farme- 
cul istoriei, pentru cine îl simte şi în înţelege, îşi 
găseşte temeiul mai puţin în afirmarea unui ade- 
văr dobândit, pe cât îl aflăm în cercetarea conti- 
nuă pentru a-l descoperi şi a-l defini”. 

În 1922, la îndemnul lui Nicolae Iorga, 
cercetează arhivele din Genova şi Napoli, fiind 
interesat de comerțul genovez pe coastele vest- 
pontice. Ampla cercetare se va concretiza în teza 
de doctorat Recherches sur le commerce genois 
dans la Mer Noire au XIILe siecle, susținută în mai 
1929 la Sorbona, sub îndrumarea lui Ferdinand 
Lot, tipărită în acel an la Paris, precum şi în volu- 
mul de documente Actes des notaires genois de 
Pera et Cafta de Ia fin du treizieme siecle (1251- 
1290), tipărită în 1927, complementar tezei de 
doctorat şi elogios primit în lumea ştiinţifică 
europeană de atunci. 


Între timp, în 1923, a obținut un doctorat în 
Filozofie la Universitatea din Cernăuți, fapt ce i-a 
permis să ocupe, la 25 ani, catedra de Istorie me- 
die la Universitatea din Iaşi, unde a profesat până 
în toamna anului 1940, când s-a mutat la Bucu- 
reşti, urmând lui Nicolae Iorga, pensionat, la ca- 
tedra de Istorie universală. 

În perioada universitară ieşeană (1923- 
1940) îl aflăm pe Ghe. 1. Brătianu cuprins de 
febra cercetării istorice, cu participarea sa, alături 
de Nicolae Iorga şi alți istorici români, la sesiunile 
ştiinţifice internaţionale (Congresul Internaţio- 
nal de Ştiinţe Istorice de la Ziirich, în 1938, ş.a.), 
dar şi în vâltoarea vieţii politice locale. La 30 ani, 
în 1928, la propunerea lui Nicolae Iorga este ales 
membru corespondent al Academiei Române (2 
iunie 1928). Membru titular al Academiei Româ- 
ne va fi ales la 28 mai 1942, cu 27 voturi din cele 
34 exprimate, în locul rămas vacant după moar- 
tea lui Nicolae Iorga, asasinat la 27/28 noiembrie 
1940. 

Ca om politic, în perioada ieşeană, Gh. 1. 
Brătianu, din 1926, s-a înscris în Partidul Naţional 
Liberal, devenind, din octombrie 1927, şeful 
organizaţiei liberale din Iaşi. Este ales în Camera 
Deputaţilor în mai multe rânduri (1927, 1928, 
1931-1932, 1933-1937). La 9 iunie 1930 a fost 
exclus din PNL, în legătură cu acceptarea „restau- 
raţiei”, prin revenirea la tron, la 8 iunie, a prințu- 
lui Carol, ca rege al României, sub numele de 
Carol al II-lea. A format disidența Partidul Naţio- 
nal Liberal-Gheorghe Brătianu (gruparea „geor- 
gistă”), care a participat la alegerile din 1932 (14 
deputaţi în Parlament; al patrulea partid al țării), 
Ia alegerile din 1937 (16 deputaţi în Parlament; al 
şaselea partid al țării). La 10 ianuarie 1938, par- 
tidul „georgist” a fuzionat cu vechiul partid libe- 
ral, condus de Constantin (Dinu) Brătianu. 

Logodit în 1921, căsătorit în 1923 cu Elena 
Sturdza, născută în 1901, la Dieppe (Franţa), fiica 
lui Grigore Sturdza, sub protecția mătuşii sale 
Olga Sturdza, şi împotriva voinţei familiei, Gheor- 
ghe 1. Brătianu se va bucura de căsnicia sa şi cei 


6 Vezi similitudinile semnalate public pentru prima dată de Alexandru Lapedatu în Academia Română, Discursuri 
de recepțiune, LXXXI. Nicolae Iorga - istoric al românilor. Discurs rostit la 26 mai 1943 în şedinţa publică 
solemnă de Gheorghe 1. Brătianu. Cu răspunsul dlui Alex. Lapedatu, Monitorul oficial şi Imprimeriile Statului. 


Imprimeria naţională, 1943. 


7 Gheorghe I. Brătianu, Memoriu de studii şi lucrări, 1916-1941, Bucureşti, 1942, p. 5. 





anul VIII e nr. 90 


29 





ROST 


REPERE 





trei copii: Maria (n. 1928) şi gemenii Ion şi loana 
(n. 1929), pe care, în ianuarie 1944, când frontul 
germano-sovietic se va apropia de hotarele estice 
ale României, îi va trimite în Franța şi Elveţia la 
studii, sub supravegherea rudelor şi prietenilor 
de acolo. 

La Iaşi, în 1926, îl găsim pe Gheorghe 1. Bră- 
tianu, cărturarul, implicat, între altele, în miş- 
carea de protest împotriva hotărârii guvernului 
prin care, din raţiuni strict economice, se stabilise 
sediul Facultăţii de Teologie Ortodoxă la Chişi- 
nău şi nu la Iaşi, cum se cuvenea din foarte multe 
puncte de vedere. Într-un amplu articol, Faculta- 
tea izolată, publicat în revista „Mitropolia Mol 
dovei”, pleda pentru „a restabili o tradiţie pe 
care, timp de o sută de ani (1812-1918, n.n.), câr- 
muirea străină a încercat s-o ştirbească. Cei vechi 
nu despărțeau națiunea de «dege» de aceea de 
«moşie», de ţară. Iar mediul care să le dea această 
îndrumare, păstorii norodului basarabean Ipre- 
oții, n.n.] nu-l vor afla în Chişinăul «mistic», unde 
trăieşte şi astăzi fanatismul îndărătnic al bisericii 
ruseşti. Iaşul, al cărui trecut e încă viu în monu- 
mentele ce au înfruntat povara vremii şi nepăsa- 
rea oamenilor, va arăta viitorilor preoţi că iniția- 
tiva luminată a progresului poate purcede din zi- 
durile înnegrite de veacuri. Temelia bisericii vii- 
toare [în România întregită, n.n.] trebuie săpată 
adânc în pământul datinii strămoşeşti, pentru ca 
clădirea să se înalțe spre ceruri”8. 

În toată perioada dintre cele două războaie 
mondiale, Brătianu tipăreşte lucrări de istorie ce 
au devenit repere în literatura de specialitate, în- 
tre care: Vicina. Contributions a Ihistoire de a do- 
mination byzantine et du commerce genois sur le 
litoral roumaine en Dobroges (1923); Recherces 
sur Ia Vicina et Cetatea Albă. Contributions a I'his- 
torie de la dominations byzantines et tatare et du 
commerce genois sur Ia litoral roumain de la Mer 
Noire (1935); Etude bizantines d'histoire €co- 
nomique et sociale (1938), Une ânigme et un mi- 
racle historique: le peuple roumain (1937; ed. în 
Ib. română, 1940; ed. revăzută şi lărgită în Ib. 
franceză, germană, italiană, 1942). 


Rapturile teritoriale şi destrămarea Români- 
ei Mari în vara anului 1940 au produs un mare 
şoc pentru români. Ca intelectual, Gh. 1. Brătianu 
s-a simţit dator să pledeze pentru drepturile 
româneşti, argumentând ilegitimitatea actelor 
mutilatorii săvârşite. Timp de câţiva ani a străbă- 
tut ţara de a Iaşi la Timişoara ţinând conferințe 
cu caracter istoric. În 1943 a tipărit mai multe 
lucrări, între care: La Moldavie et ses fronticres 
historique; La Bessarabie. Droits nationaux et 
historique; Origines et formation de Iunite rou- 
maine ş.a. iar la Universitate dezvoltă cursurile 
Evoluţia ideii naționale (1940-1941) şi Chestiu- 
nea Mării Negre (1942-1943). Mobilizat ca ofiţer 
de rezervă a fost pe frontul din Basarabia (1941), 
apoi în Crimeea (1942). Întru cinstirea memoriei 
mentorului său tipăreşte studiile: Nicolae Iorga, 
istoric al românilor; Nicolae Iorga, apărător al 
drepturilor naţionale (1943), Nicolae Iorga şi is- 
toria universală (1941), reunite în volumul Nico- 
Iae Iorga, Trei cuvântări (1944). În 1941, la un an 
de la asasinarea lui Nicolae Iorga, Gheorghe 1. 
Brătianu scria: „Proorocul şi-a călăuzit norodul 
prin toate greutăţile şi primejdiile pustiului, dar 
nu a putut călca pe pământul făgăduinței”?. Pen- 
tru a continua: „De asemenea, lui Nicolae Iorga 
nu i-a fost îngăduit să se mândrească de onoarea 
naţiunii sale, răzbunată de sângele şi de vitejia 
ostaşilor ei, nici să se bucure de deşteptarea 
nădejdilor înviate”10. Campania militară a anului 
1941, dezvoltată de armata română alături de cea 
germană, adusese eliberarea Basarabiei, nordu- 
lui Bucovinei şi cucerirea Odesei. 

Lovitura de stat de Ia 23 august 1944 a bul 
versat societatea românească, aflată brusc sub in- 
cidența ocupantului sovietic, iar instaurarea gu- 
vernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, a mar- 
cat trecerea la comunizarea oficială a României. 
Gh. 1. Brătianu, ca şi alți intelectuali „burghezi”, 
care nu au pactizat cu noul regim politic, în anii 
1944-1947 a fost supus unui lung şir de amenin- 
țări şi de denigrări în presa timpului, soldate cu 
eliminarea treptată din funcţiile publice pe care 
le deţinea: profesor la Universitatea din Bucu- 


8 dem, Facultatea izolată, în „Mitropolia Moldovei”, an II (1926), nr. 9, p. 186. 


9 dem, Nicolae Iorga şi istoria universală, 1941, p. 7. 
10 Ibidem p, 8. 





30 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 





ROST 








ABONAMENT 


ÎN CONTUL M.F. 
















Vaiabil data 
arme fippron: ' a: 


“a. 






u NE ] 








reşti; profesor la Şcoala Superioară de Război, 
director al Institutului de Istorie Universală „N. 
Iorga”, director al publicaţiei academice „Revue 
historique du Sud-Est Europ6en”. În iunie 1948, 
prin reorganizarea Academiei Române i s-a retras 
titlul de academician ca şi altor 97 personalităţi 
ştiinţifice şi culturale româneşti (repuse în drep- 
turi în 1990). La 15 august 1947 i s-a fixat regimul 
de domiciliu obligatoriu, cu supravegherea per- 
manentă (post fix, cu schimbarea supravegheto- 
rilor la 24 ore), la domiciliul său din Bucureşti. 
Pentru ca în noaptea de 5/6 mai 1950 să fie are- 
stat şi încarcerat. Transportat la închisoarea 
deţinuţilor politici de la Sighetu Marmaţiei a 
suferit timp de trei ani regimul de temniţă grea, 
sfârşind la 27 aprilie 1953 (data oficială a morţii) 
la abia împliniţi 55 de ani, în celula nr. 73 a acelei 
sinistre închisori comuniste. 

În cel de-al treilea său număr de apariţie 
legală, din 23 septembrie 1944, cotidianul „Scân- 
teia”, oficiosul partidului comunist din România, 
insera articolul-invectivă Schimbarea Ia față a 
dlui Gheorghe Brătianu, în care, între altele, se 
afirma virulent: „Locul acestui domn nu este în 
Blocul Naţional Democratic, ci în tagma unde sin- 


gur s-a pus, alături de agenţii hitlerişti şi legio- 
nari. Killinger (fostul ambasador al Germaniei la 
Bucureşti) a tras consecinţele [...]. Jos masca, 
domnule hitlerist, Gheorghe I. Brătianu! Şi trage 
consecinţele!” 

Au urmat suspendările din funcţiile pu- 
blice amintite. Cu toate acestea, tipăreşte sub 
egida Institutului de Istorie Universală „Nicolae 


Iorga”, lucrarea de referință Tradiţia istorică 


despre întemeierea statelor românești (1945), 
iar în Analele Academiei Române părți impor- 
tante din volumul Sfatul domnesc şi Adunarea 
stărilor în Principatele române, apărut în 1977 
la Evry (Franţa). 

Perioada domiciliului obligatoriu (15 august 
1947-6 mai 1950), de aproape trei ani, a fost deo- 
sebit de dură, cu numeroase interdicții (convor- 
biri telefonice suspendate, părăsirea domiciliului 
etc.) şi mari privaţiuni materiale (soţia sa, Elena 
Brătianu vânzând haine şi lucruri din casă pentru 
a supravieţui)!2. Cu o viață deosebită şi un efort 
intelectual pe măsură, în pofida interdicțiilor şi 
privațiunilor la care a fost supus, Ghe. 1. Brătianu 
a continuat să scrie, definitivând capodopera 
istoriografică La Mer Noire. Des origines a la 


1! Apud Aurel Pentelescu, În faţa istoriei Gheorghe [. Brătianu (1898-1953), Cluj Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 


168-169. 


12 Vezi pentru acesta volumul Gheorghe I: Brătianu în dosarele Securităţii. Documente. Perioada domiciliului 
obligatoriu. Arestarea. Detenţia. Moartea (1947-1953), ed. Aurel Pentelescu, Liviu Țăranu, pref. Dinu C. 


Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006. 





anul VIII e nr. 90 


31 





REPERE 





conquete ottomane, apărută la Miinchen, în 
1969, cu o prefaţă de V. Laurent, precum şi alte 
lucrări, şi a redactat volumul „Gândiri europene“ 
(110 file ms), confiscat de Securitate şi nedepistat 
încă în arhivele acesteia. De fapt, după al doilea 
război mondial, toate lucrările lui Gh. 1. Brătianu 
au fost interzise circuitului public!5. 

Abia în 1980, cu prilejul celui de-al X-lea Con- 
gres Internaţional de Ştiinţe Istorice, desfăşurat 
la Bucureşti, a apărut prima reeditare din opera 
lui Gh. 1. Brătianu, Tradiţia istorică despre înte- 
meierea statelor româneşti (ed. Valeriu Râpea- 
nu)'4. În amplul studiu introductiv, pe drept, V. 
Răpeanu afirma despre lucrare că „reprezintă un 
moment de noutate în cultura română, începutul 
unei noi metode de înţelegere a tradiţiei în 
raport cu realitatea istorică”15. În 1945, lucrarea 
trecuse aproape neobservată, dată fiind situația 
de după război. 

În noaptea de 5/6 mai 1950 organele Direc- 
ției Generale a Securității Poporului au efectuat 
percheziția domiciliară şi arestarea lui Gh. I. Bră- 
tianu, depus iniţial la arestul Ministerului Aface- 
rilor Interne din capitală, apoi transportat la Si- 
ghet, împreună cu alţi arestaţi, între care Ctin. 
(Dinu) Brătianu, C.C. Giurescu, Gheorghe Tătă- 
rescu şi alți foşti demnitari. La percheziţia corpo- 
rală a lui Gh. 1. Brătianu, la arestul MAI, între alte 
obiecte, au fost confiscate „una iconiță metal alb” 
şi „una cruciuliță din metal cu şnur roşu”!6, dova- 
dă peremptorie a spiritului său profund creştin. 
Obiectele au fost restituite familiei, în 1954, şi se 
află în prezent expuse la Memorialul Victimelor 
Comunismului din Sighet, fosta închisoare pen- 
tru deținuții politici din anii 1950-1955. 

După aproape trei ani de mari suferințe mo- 
rale şi fizice în închisoarea deţinuţilor politici din 
Sighet, Gh. 1. Brătianu a decedat, fiind îngropat, 
fără cruce, în cimitirul săracilor de pe malul Izei. 
Asupra morții sale, în aprilie 1953, planează mai 





Dinu Brătianu 


multe ipoteze: sinucidere, asasinat, boală. În lu- 
crarea Gheorghe 1. Brătianu-enigma morții sale, 
Maria G. Brătianu, fiica ilustrului savant, a adunat 
impresionante mărturii prin care demonstrează 
că acesta a murit în urma tratamentului inuman 
la care era supus, în special a torturilor fizice!”. 
Jertfa sa umană este o dovadă a demnității şi 
muceniciei, înscriindu-şi numele printre martirii 
Bisericii şi Neamului românesc. 

Prin grija familiei, în 1971, rămăşiţele sale 
pământeşti au fost strămutate în cavoul familiei 
Brătianu de la Florica-Ştefăneşti, Argeş, în aceeaşi 
nișă cu a unchiului său Constantin Dinu Brătianu, 
decedat la Sighet în 1950. Pe nişă, lângă numele 
lor, s-a menţionat: „Ei au murit la Sighet neclintiți 
în credinţa lor!” (Aurel Pentelescu) 


13 Vezi Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România, 1945-1989 (coord. Paul Caravia), Bucureşti, Editura 


Enciclopedică, 2000, p. 98-100. 


14 Au mai apărut: Marea Neagră. De Ia origini până la cucerirea otomană (ed. Victor Spinei, 1988); O enigmă şi un 
miracol istoric: poporul român (ed. Stelian Brezeanu, 1988). 
15 Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor românești, Bucureşti, Editura Eminescu, 


1980, p. LXX. 


16 Vezi Gheorghe I. Brătianu în dosarele Securității... p. 288, 304. 
17 Maria G. Brătianu, Gheorghe 1. Brătianu-enigma morții sale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, 156 p. 





32 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 








Martirajul lui 
Gheorghe Brătianu 


Constantin Mihai 





religioasă, politică, socială sau intelectuală, 

nu avea cum să ocolească o personalitate 
de talia istoricului Gheorghe Brătianu, fiul lui 
Ionel Brătianu, o figură emblematică a României 
moderne. Doctor în istorie la Universitatea din 
Sorbona cu o teză despre Le commerce genois 
dans Ia Mer Noire (1929) - în timpul sejurului său 
doctoral de la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi 
de la Sorbona, frecventează cursurile renumiţilor 
istorici Ferdinand Lot şi Charles Diehl - profesor 
universitar la catedra de istorie universală a 
Universităţii din Iaşi, apoi la catedra de istorie a 
Universităţii din Bucureşti, director al Institutului 
de Istorie Universală din Iaşi (1935-1940), ulteri- 
or director al Institutului de Istorie Universală 
“Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941-1947), mem- 
bru al Academiei Române, Gheorghe Brătianu ac- 
tivează şi ca om politic, fiind, în anii'30, şeful unei 
fracțiuni dizidente a Partidului Naţional Liberal. 
În noiembrie 1937, Parlamentul ales în 1933 
atingea limitele constituționale şi, odată cu expi- 
rarea mandatului său, guvernul Tătărăscu trebu- 
ia să-şi prezinte demisia. Regele Carol al II-lea a 
rezolvat criza guvernamentală într-o manieră 
care a consternat întreaga ţară. După ce a jucat 
comedia, timp de câteva zile, cu şefii partidelor 
de opoziţie, invitându-i la Palat, sub pretextul că 
le ascultă punctul lor de vedere, la sfârşitul aces- 
tor false consultări îl însărcinează tot pe fostul 
Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Gh. Tătărăs- 
cu, cu formarea noului guvern. Nimeni nu se aş- 
tepta la o asemenea soluţie, decizia regelui de- 
clanşând o furie generală în rîndurile opoziţiei. 
Pentru neutralizarea planurilor Palatului, Iuliu 
Maniu a propus partidelor de opoziţie formarea 
unui front unit pentru perioada alegerilor, în ve- 
derea stopării falsificării rezultatelor alegerilor. 


E xterminarea fizică a elitei române, fie ea 


Era puţin probabil ca guvernul să poate atinge 
procentajul de 40%, prevăzut de legea electorală, 
şi, în asemenea condiții, acesta trebuia să-şi înăs- 
prească la maximum atitudinea în perioada ale- 
gerilor, pentru a-şi asigura majoritatea parlamen- 
tară. În această perspectivă, toate partidele erau 
amenințate prin teroarea guvernamentală, mai 
ales partidele mici, care riscau să dispară. Ideea 
naţional-țărăniştilor lui Iuliu Maniu a fost bine 
primită în cercurile politice; cu toate acestea, din 
cauza neînțelegerilor dintre partidele de opo- 
ziție, nu s-a putut ajunge la un acord general. Pac- 














pa 
tul de neagresiune, cum s-a denumit declarația 
comună a partidelor coalizate în alegerile din 
1937, nu a fost semnat inițial decât de trei parti- 
de: Partidul Naţional Țărănesc, Partidul Totul 
pentru Țară şi Partidul Liberal dizident, “geor- 
gist”. Ulterior, acestui pact i s-a raliat şi Partidul 
Agrarian al lui Constantin Argetoianu. În ciuda 
tuturor artificiilor de ultimă oră, guvernul, în 
alianță cu Vaida-Voevod, n-a putut obţine decât 








anul VIII e nr. 90 


33 





ROST 


REPERE 








35% din voturile exprimate. Pe locul doi, urma 
Partidul Naţional Ţărănesc cu 20%, Partidul Totul 
pentru Țară cu 16%, Partidul Naţional Creştin cu 
9%, Partidul Liberal georgist cu 4%. Naţional-ţă- 
răniştii obțineau 86 de mandate, iar legionarii 66 
de mandate. Conform legii electorale româneşti 
din acea perioadă, prima majoritară nemai- 
funcţionând, locurile partidelor de opoziţie au 
fost dublate: Goga a obţinut 39 de mandate, Gh. 
Brătianu 16, lunian 9. Partidele politice conduse 
de generalul Averescu şi de Argetoianu n-au 
obţinut nici un loc, neatingând procentajul de 
2%. Pentru prima oară în istoria României, un gu- 
vern cădea la alegerile prezidate de el. În fața 
unei opoziții determinate să apere drepturile 
esenţiale ale alegătorului, guvernul nu a mai 
putut rezista şi a trebuit să se încline. 

Noua structură parlamentară nu a apucat să 
se bucure de legitimitate decât câteva săptămâni. 
Alarmat, în 1938, Carol al Ilea suprimă Parla- 
mentul şi partidele, instituind o domnie autori- 
tară. Partidele şi-au continuat activitatea lor în 
clandestinitate. În 1938, Gheorghe Brătianu va 
reveni în cadrul Partidului Naţional Liberal, Dinu 
Brătianu fiind şeful partidului în locul lui Vintilă 
Brătianu. În urma represiunilor dezlănţuite de 
autoritățile comuniste instaurate în România, cu 








Celula lui Gheorghe Brătianu 
tancurile sovietice, profesorul Gheorghe Brătia- 
nu este înlăturat în 1947 de Ia catedra universi- 
tară şi de la conducerea Institutului de Istorie, iar 
în septembrie, i se fixează domiciliu obligatoriu, 
interzicându-i-se contactele externe. În 1948, ca 
urmare a reorganizării Academiei Române în 
Academia RPR, i se retrage istoricului Gheorghe 
Brătianu calitatea de academician, ca multor al- 
tor personalităţi interbelice. În noaptea de 7-8 
mai 1950 este întemnițat la închisoarea din Si- 
ghet - spaţiul recluzionar destinat demnitarilor 
români -, fără a fi judecat şi condamnat. În calita- 
tea sa de istoric - autor a numeroase volume 
esenţiale: O enigmă şi un miracol istoric : poporul 
român (1940), Tradiţia istorică despre înte- 
meierea statelor românești (1945); Marea nea- 
gră. De Ia origini până Ia cu cerirea otomană (pos- 
tum) -, dar şi de om politic, Gheorghe Brătianu a 
militat pentru apărarea prezenţei româneşti în 
Basarabia, idee de care nu s-a dezis până la 
moarte. 

Deşi nu există suficiente informaţii despre 
sfârşitul lui Gheorghe Brătianu în temnița de la 
Sighet, despre data precisă şi condiţiile în care 
acesta a murit, vom încerca să aducem lumină în 
acest caz, recurgând la mărturia cardinalului Ale- 
xandru Todea (Reghin, 15 mai 1990), unul dintre 





34 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 





ROST 





cei care l-au cunoscut pe reputatul istoric, în ulti- 
ma sa perioadă concentraţionară, mărturie esen- 
țială, reprodusă în revista Memoria, nr.2, pp.121- 
126. Condamnat pe viață, în 1950, de către Tri- 
bunalul Militar din Bucureşti, episcopul greco- 
catolic Alexandru Todea este transferat de la 
Ministrul de Interne din Capitală la închisoarea 
Sighet, la 2 martie 1952, fiind încarcerat în celula 
45, unde deja se mai aflau alți 13 episcopi şi pre- 
oți greco şi romano-catolici. După câteva luni, un 
ofițer politic îl informează pe episcopul Todea că 
a fost numit şeful unei grupe de muncă - fiind şi 
cel mai tânăr şi mai viguros dintre colegii săi de 
celulă -, lucrul constând în “măturatul închisorii, 
curățirea WC-urilor, pompatul apei la instalația 
din beci”. În timpul acestei activităţi, întregul 
grup încerca să ia contact cu cei aflaţi în diferite 
celule, să afle identitatea lor şi să facă tot posi- 
bilul pentru a-i încuraja şi a-i ajuta. La sfârşitul 
anului 1952, episcopul Alexandru Todea află că 
în celula 73 se afla istoricul Gheorghe Brătianu. 
Ulterior, la începutul anului 1953, istoricul este 
mutat în celula 71. Gheorghe Brătianu se afla 
într-o stare gravă de sănătate, bolnav de stomac, 
de dizenterie, lipsit de o minimă asistență me- 
dicală. Desigur, totul făcea parte din planul de 
exterminare fizică pe care l-au aplicat comuniştii 
elitei române, un proces diabolic, orchestrat din 
laboratoarele sovietice, de aneantizare a omeniei 
şi demnității româneşti. 

„G. Brătianu mi-a spus - mărturiseşte epis- 
copul Alexandru Todea - că a venit o comisie de 
la Bucureşti care i-a promis un tratament medi- 
cal, cu o singură condiţie, să revină asupra a ceea 
ce scrisese, că Basarabia şi Bucovina erau pămân- 
turi româneşti şi să afirme într-o nouă ediţie că 
ele aparțineau Rusiei. G. Brătianu mi-a relatat şi 
răspunsul său: N-am să-mi trădez niciodată țara, 
patria; nu pot dezminţi o realitate istorică şi ni- 
mic în această lume nu va argumenta Că eu aş 
afirma neadevăruri în ceea ce priveşte istoria ro- 
mânilor. La care persoanele respective i-au răs- 
puns: atunci nu vei fi îngrijit, n-o să ai parte nici 
de tratament, nici de medicamentaţie şi vei pieri 
aici. G. Brătianu le-a răspuns: şi voi veți pieri într- 
o zi, dar nu în același fel: una e să mori în mod 
demn, şi alta în mod Iaș. Ei l-au privit fix în ochi, 


după care au plecat fără să spună nimic. Iar el a 
rămas singur în celula închisorii de la Sighet” 
(p.122). 

Iată, aşadar, cum istoricul Gheorghe Bră- 
tianu nu a renunțat la adevărul său de credință, 
asumându-şi-l exemplar până la capătul vieţii 
sale. Satanizării şi pervertirii totale, reputatul 
profesor i-a opus exemplul demnității maxime, al 
verticalităţii unei conştiinţe care nu putea să tran- 
zacţioneze cu falsul, nelegiuirea şi crima propa- 
gate de ideologia bolşevică. Moartea sa martirică 
survine în preajma zilei de Sf. Gheorghe (23 
aprilie 1953), adăugându-se lungului şir de jertfe 
care au punctat existență românească a suferin- 
ței. Episcopul Todea afirmă că “a admirat întot- 
deauna atitudinea profesorului G. Brătianu, care 
n-a fost aceea a tuturor; şi prin aceasta nu vreau 
să arunc în nimeni piatra, pentru că suferința 
este greu de suportat şi crucea foarte grea”. 
Episcopul povesteşte episodul curățirii celulei 71 
în care agonizase istoricul român, celulă pe care 
nu o mai văzuse niciodată într-o asemenea stare: 
“Am înţeles că G. Brătianu se târa de la pat la 
găleata care-i servea de toaletă, căzând mereu, iar 
atunci când se ridica, era obligat să se sprijine de 
perete pentru a ajunge la pat. Se vedea, de aseme- 
nea, datorită urmelor degetelor pe marginea 
mesei după căderi, cum ajungea să se aşeze din 
nou pe patul de suferință, unde s-a şi sfârşit” 
(p.124). Pe patul de suferință, istoricul i-a cerut 
episcopului Todea să se roage pentru el, lucru pe 
care preotul l-a mărturisit că îl face zilnic, 
deplângând faptul de a fi aici şi întărindu-l în nu- 
mele Domnului. De altfel, episcopul mărturiseşte 
că preoţii “au avut fericirea de a ajuta, cu mătura 
în mînă, pe cei care au suferit cel mai mult dato- 
rită anilor îndelungaţi de izolare”. 

Martirajul lui Gheorghe Brătianu reprezintă 
proba rezistenței spiritului românesc împotriva 
comunismului ateu şi criminal, lecţia de adevăr 
pe care istoricul şi-a asumat-o până la capăt, măr- 
turisind-o cu prețul jertfei sale, constituindu-se ca 
un model pentru tinerele generaţii de istorici 
care sunt chemaţi să afirme adevărurile profe- 
siei, mai ales atunci când se încearcă ocultarea şi 
chiar falsificarea lor de către aceeaşi trepăduşi 
deghizați, recent, în hainele democraţiei. 





anul VIII e nr. 90 


35 





ROST REPERE 





Geografia istorică şi 
politică a Mării Negre! 


Marea în istoria universală. Marea Neagră la răscrucea drumurilor 
din Europa şi din Asia. Numele Mării Negre de-a lungul timpurilor. 
Geogratia Mării Negre: caracteristici principale ale litoralului 

şi ale climatului. Drumurile terestre şi fluviale: „legea istmurilor“. 
Marile faze ale dezvoltării istorice. 





Gheorghe I. Brătianu 


area, prin toate problemele pe care le 
M pune spiritului şi prin toate posibilităţile 

oferite dezvoltării materiale a popoare- 
lor şi civilizaţiilor, reprezintă un cadru foarte 
indicat pentru a trata despre marile curente ale 
istoriei universale. În mod deliberat ne folosim 
chiar de titlul bine cunoscutei lucrari a D-lui 
Jacques Pirenne, a cărui expunere este în foarte 
mare parte cea a fazelor succesive ale rivalității ce 
opune, începând cu zorii istoriei, imperiul conti- 
nental puterii maritime?. Acum mai bine de un 
sfert de secol, Nicolae Iorga folosea o metoda 
analoagă, atunci când îşi intitula lucrările pregăti- 
toare pentru a sa încercare de sintezii a istoriei 
omenirii: Chestiunea Dunăriis, Chestiunea Mării 
Mediterane”, Chestia Oceanelor“. S-a scurs mai 














1 Articol apărut în cartea “Marea Neagră- de Ia origini până Ia cucerirea otomană”, Gheorghe 1. Brătianu, Ediţia a 
II a revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 67-83 

2]. Pirenne, Les grands courants de Vhistoire universelle, 1, Des origines a I'Islam, Neuchatel, 1944; II, De Lexpan- 
sion musulmane au traite de Westphalie, Neuchatel-Paris, 1946. Am citat aici numai primele două volume ale 
lucrării, singurele consultate fiind totodată recenzate de Gheorghe Bratianu. Alte cinci volume au apărut ulte- 
rior, ultimul în 1956. Concepţia lui Jacques Pirenne (1891-1972) despre contradicţia dominantă a umanității, 
cea dintre civilizaţia continentală şi cea maritimă, este discutabilă. 

ÎN. lorga, Essai de synthese de histoire de Phumanite, Paris, |, 1926; II, 1927, III, 1928; IV, 1928. Gh.1. Brătianu 
desemna lucrarea ca o „formulă îndrazneață şi aproape anacronică în vârsta lucrărilor colective din celelalte 
țări“ (Nicolae Iorga și istoria universală, în idem, Nicolae Iorga (Trei cuvîntări), Bucureşti, 1944, p. 12). 

4N, lorga, Chestiunea Dunării (Istorie a Europei Răsăritene în legătură cu această chestie), Vălenii de Munte, 
1913. 

5 Idem, Chestiunea Mării Mediterane (Istorie a Europei de Miazăzi în legătură cu această chestiune), Vălenii de 
Munte, 1914. 

6 1dem, Chestia Oceanelor, Bucureşti, 1919. Despre cele trei lucrări enumerate mai sus şi despre o a patra, care 
întregeşte ciclul prelegerilor ținute de Nicolae Iorga la şcoala de Război (Chestiunea Rinului [Istorie a Europei 
Apusene în legătură cu această chestie], Vălenii de Munte, 1912), Gh.I. Brătianu face următoarea apreciere: 
„Privite în cadrul lor geografic, chestiunile Rinului, ale Dunării şi Mării Mediterane, a Oceanelor, deschideau 
cercetării sale zări tot mai largi şi câmpuri tot mai întinse“ (op.cit, p. 11). 





36 anul VIII e nr. 90 


REPERE 





ROST 





bine de jumătate de secol de când Metchnikov 
studia raporturile dintre „civilizaţie şi marile flu- 
vii istorice“, al căror curs ajungea inevitabil la 
mare şi la ocean, etape necesare ale progresului”. 
Tot ca „punct de plecare a progresului“ era con- 
siderată marea de către Sir James Frazer, care 
constata că „legile naturale au impus [... ca toate 
marile civilizaţii ale lumii să se nască pe pămân- 
turi roditoare, bine udate şi supuse influenței 
atmosferei marine“. 

Trebuie într-adevăr să recunoaştem că în 
lipsa altor limite cronologice, istoria poate fi îm- 
părțită în etape, al căror criteriu determinant 
poate fi cadrul geografic al vreunei mări sau al 
vreunui ocean. Cine ar putea de pildă tăgădui că 
istoria antică - cel puţin cea a Europei şi a 
Orientului Apropiat - nu se concentrează, ca să 
zicem aşa, în jurul Mediteranei? Numele însuşi al 
acestei mări, care o situează în centrul lumii 
locuite, constituie o dovadă evidentă. Mediterana 
este cea care a văzut înflorind rând pe rând pe 
țărmurile ei civilizaţia egipteană, feniciană şi cre- 
tană, apoi cea a Eladei clasice şi a lumii elenistice, 
pentru ca apoi să se trezească aşezată „în centrul 
teritoriilor“ stăpânite de Imperiul roman. În evul 
mediu, Bizanțul succede mai întâi Romei, pentru 
a împărți apoi stăpânirea „mării interioare“ cu 
Islamul, pe de o parte, şi cu republicile negus- 
toreşti din serviciul cruciadelor, pe de altă parte. 

Istoria modernă, dimpotrivă, este înainte de 
toate o problemă a Atlanticului. Dacă, la fel ca 


navigatorii din epoca medievală, am stabili por- 
tulanul marilor perioade ale istoriei universale, 
numele porturilor ar fi prin ele însele o indicație 
suficientă. Care sânt într-adevăr marile porturi 
ale lumii antice? Sidon, Tyr, Pireu, Alexandria, 
Rhodos, Cartagina, la care se adaugă cele ale 
Imperiului roman din bazinul occidental al Me- 
diteranei: Ostia şi Massalia. În evul mediu, Con- 
stantinopolul cunoaşte o strălucire fără pereche, 
pentru a ceda apoi concurenţei tot mai active a 
porturilor italiene: Veneţia, Pisa şi Genova şi a 
Levantului, listă la care trebuie să fie adaugat mai 
târziu marele port catalan din Barcelona şi 
Marsilia renăscută. Toate aceste emporia sânt 
centre ale traficului mediteranean. 

În epoca modernă viaţa economică se depla- 
sează, o dată cu marile descoperiri, pe țărmurile 
Oceanului. De la Cadiz şi Lisabona, comerțul 
internațional ajunge în porturile flamande, olan- 
deze şi engleze, a căror supremație se afirmă în 
secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, porturile 
franceze de la Atlantic cunosc, de asemenea, o 
mare prosperitate, în timp ce sfârşitul secolului al 
XIX-lea ridică la prim rang Hamburgul şi por- 
turile americane. Cu toate acestea, canalul de 
Suez a restituit Mediteranei o parte din vechea sa 
importanță: bazele navale, care fixează pe țăr- 
murile sale jaloanele Imperiului britanic, se 
întind de la Gibraltar la Port-Said, trecând prin 
Malta, Cipru şi Alexandria”. Acum vreo douazeci 
de ani rezumam în felul următor ceea ce mi se 


7 Metchnikov, La civilisation et les grands fieuves historiques, Paris, 1889, p. 156-160 (apud Gh.]. Bratianu, Criza 
ideii de progres (extras din Minerva, 1927-1928), laşi, 1928, p. 48, nota 2). 


8].G. Frazer, Lhomme, Dieu et Limmortalite, trad. P. Bayn, Paris, 1928, p. 36. 


9 Ideile de mai sus se gasesc schițate deja în CMN, p. 8-10: „Încă mai demult unii cugetători au căutat să întrevadă 
istoria universală în cadrele acestor concepțiuni geografice, să parcurgă etapele istoriei universale coborând 
cursul marilor fluvii şi continuarea lor firească, adică mările [...] Dacă într-adevăr ne gândim la această latură în 
evoluția istoriei universale, desigur o putem împărți în diferite epoci, în cadrele geografice ale unei mări sau vre- 
unui ocean; cine ar putea de pildă tăgădui că istoria antică, cel puţin a Europei, se grupează în jurul 
Mediteranei? Numele insuşi al acestei mări este o dovadă: „Marea din mijlocul pamântului“, cunoscut atunci. 
Această Mediterana a vazut înflorind pe rând pe țărmurile ei civilizația feniciană, grecească, civilizaţia 
Imperiului roman, care a cuprins-o toată şi al cărui centru a fost, pentru ca pe urma, în cursul secolelor 
medievale, Bizanțul să împartă stăpânirea ei pe de o parte cu năvălirile arabe, iar pe de altă parte cu expansi- 


unea Cruciatelor. 


Dar şi această perioadă şi-a avut declinul în vremea de trecere spre epoca modernă a însemnat interese pentru 
alte ținuturi, alte mări, a deschis alte drumuri spre țările încă necunoscute ale Occidentului. şi atunci am vazut 
deplasându-se centrul vieţii economice, încetul cu încetul, din Mediterana spre Atlantic. 

Istoria modernă este o problemă a Oceanului Atlantic. De altminteri, numele porturilor mai însemnate 
jalonează această evoluţie“. Fragmentul citat face parte din prelegerea inauguralaă a cursului intitulat 
„Chestiunea Mării Negre“, fiind susţinută la Universitatea din Bucureşti la 15 decembrie 1941şi publicată cu 
infime modificari în Cuget moldovenescXI, 1942, 8-9, p. 3-15. 





anul VIII e nr. 90 


37 





ROST 


REPERE 





părea a fi consecința naturală a acestei evoluții : 
„Timpurile moderne, descoperind o lume nouă, 
au strămutat spre Oceanul Atlantic rivalitatea 
economică şi politică a puterilor mari, iar redeş- 
teptarea Extremului Orient şi expansiunea ameri- 
cană vor îndrepta poate spre țărmurile Oceanu- 
lui Pacific centrul de greutate al concurenței co- 
merciale şi al viitorului echilibru politic“10. 

Vremurile s-au împlinit: în ultimul război, 
„bătălia Atlanticului“ a urmat celei, de proporţii 
tot atât de impresionante, a Pacificului. Al doilea 
război mondial şi progresele invențiilor tehnice, 
ale căror consecințe abia pot fi întrevăzute, des- 
chid istoriei perspective planetare pe care, până 
acum doar navigația circumglobulara ne putea 
lăsa să le prevedem. 

Într-un cadru mai restrâns, limitat de un ori- 
zont mărginit la evenimentele locale, marea infe- 
rioară sau secundară punea aceeaşi problemă 
statelor riverane. Pentru istoria polonă exista o 
„problemă baltică“, care priveşte nu mai puţin 
Suedia sau Danemarca, Rusia sau Prusia, ca să nu 
menționăm decât puterile erei moderne. „Pro- 
blema adriatică“ a influențat dintotdeauna dez- 
voltarea istorică a Italiei, de la Imperiul roman 
până în zilele noastre. „Problema pontică“, pe 
care încercam s-o schițăm, este mai complexa. 
Este vorba într-adevăr'“ de o mare aproape în- 
chisă, care nu comunică cu Mediterana decât prin 
îngusta ieşire a Strâmtorilor, cu toate acestea, da- 
torită marilor fluvii care se varsă în ea din adân- 
curile stepei sau din masivele Europei Centrale, 
datorită reţelei multiple a drumurilor comerciale 
ce ajung în porturile ei, ea merită, tot atât de mult 
ca şi alte mări mai deschise curenților din larg, 
numele de „placă turnantă“ a marelui trafic şi a 
schimburilor internationale!!. Acest caracter de 
zonă de tranziţie şi de răscruce între Europa şi 
Asia îi imprimă popoarelor şi statelor stabilite pe 
litoralul ei. Îndeosebi acestui factor maritim isto- 
ria românească îi datorează faptul că este altceva 
decât cea a țărilor rămase departe de marile dru- 
muri comerciale şi la adăpost de război şi care 
poate de aceea sânt cu mult mai fericite în epocile 


10 Citatul este din Gh.I. Bratianu, Criza ideii..., p. 48 





de criză, căci nu atrag asupra lor atenţia prea sus- 
ținută a diplomaților şi a strategilor. Avem de-a 
face aici însă fără îndoială cu reversul inevitabil 
al medaliei: interesul istoric pe care îl trezeşte o 
regiune geografică este un privilegiu ce se plă- 
teşte scump. În tot cazul, istoria românească nu ar 
putea fi înțeleasă fără să se ţină seama de dru- 
murile şi influenţele care se încrucişează pe terito- 
riul unde ea a evoluat, astfel încât l-au făcut o ade- 
vărata răscruce a civilizațiilor şi a negoțului, dar şi, 
din nefericire, a invaziilor şi a războaielor. În acest 
ansamblu de împrejurări, pe care o întreagă şcoală 
construise ştiinţa nouă şi ambițioasă a geopoliticii, 
Marea Neagră se afla prin forța lucrurilor pe 
primul plan al interesului şi al cercetărilor. 

Dintre toate problemele privind Marea Nea- 
gră, nu există alta mai caracteristică şi totodată 





11 Cf. idem, La mer Noire, plaque tournante du trafiu: international a Ia fin du Moyen Age,in RHSEE, XXI, 1944, 


p. 36-69 





38 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 





ROST 





mai puţin cunoscută decât cea a numelui ei, ori- 
cât de paradoxală ar putea părea această afir- 
maţie. Într-adevăr, nimeni n-a ignorat dubla ei 
denumire: Pontul Euxin în antichitate şi Marea 
Neagră în epoca modernă, dar nu demult s-a ob- 
servat că ambele au un izvor comun, ba mai mult, 
că reprezintă la origine un sens analog. Euxin 
(euxeinos) însemna „ospitalier“; dar acesta nu 
era decât antiteza primului nume, pe care naviga- 
torii greci din timpurile antice îl dăduseră unei 
mari necunoscute şi înspăimântătoare pentru ei. 
Ea începuse prin a fi tocmai contrariul: axeinos, 
marea ostilă, neospitalieră, cu furtuni neaştep- 
tate şi cu țărmurile populate de barbari şi de 
monştri hiperboreeni. Studiul mai aprofundat al 
limbilor iraniene a dezvaluit existenţa unui ter- 
men care aminteşte în mod ciudat numele dat de 
catre greci: este akhshaena, întunecat, închis, adi- 
că tocmai nuanța care se regăseşte în numele 
modern. Acum mai bine de un secol, Elie de la 
Primaudaie dezvăluise existența unui cuvânt din 
limbajul „indigen“ al mării: asken, care se apro- 
pie mult de akhshaena; dar el nu i-a acordat prea 
multa importanță, astfel că meritul de a fi putut 
reconstitui etimologia exactă le-a revenit lui 
Boisacq şi Vasmer!2. Navigatorii eleni, veniţi din 
Egeea în periplul obişnuit, al căror orizont era 
fragmentat de nenumărate arhipelaguri, tra- 
versează Strâmtorile şi se găsesc deodată într-un 
spaţiu necunoscut, fără insule şi peninsule, 
unde doar Crimeea şi Dobrogea le ofereau adă- 
post pe promontoriile lor. Ei rețin numele pe 
care îl aud pronunţat de popoarele iraniene pe 
care le întâlnesc pe țărmuri, dar îl adaptează 
după propriul lor limbaj şi-i dau sensul care li se 
pare că i se potriveşte cel mai bine; doar apoi, 
pentru a-şi atrage protecţia zeilor, numele de 
rău augur este schimbat în sens opus, aşa cum în 


timpurile moderne Capul Furtunilor va deveni 
Capul Bunei Speranţe. Romanii n-au făcut altce- 
va decât să accentueze cuvintul pontus, care ca- 
racterizează marea în general şi care a sfârşit 
prin a lua în acest caz un sens particular, „pon- 
tic“ fiind rezervat în zilele noastre Euxinului 
anticilor. 

Nu este mai puţin sigur că originea însăşi a 
numelui ţine de o dublă influență, iraniana şi 
greacă, şi trebuie într-adevar, aşa cum a observat 
Rostovtzev, să începem studiul problemei „pon- 
tice“ cu „iranienii şi grecii“13. 

Dar evoluţia unui toponim are capricii ciu- 
date; se pare că în epoca romană, probabil sub 
influența politicii lui Mithridate şi a regatului său 
din „Pont“, care jucase la un moment dat un rol 
atât de însemnat, calificativul „euxin“ ar fi fost 
aproape abandonat şi că s-ar fi spus în mod cu- 
rent pontus, fără nici o altă precizare. Unii filologi 
admit în orice caz că de la acest cuvânt trebuie să 
derivăm numele ce i-l dădeau în evul mediu 
geografii arabi, care sînt primii ce îl menționează 
pe hărțile şi în scrierile lor după sfârşitul perioa- 
dei antice; este adevarat totuşi că etimologia: 
Pontus-Bundus-Nitas sau Nitash (numele dat în 
secolul al-XII-lea Mării Negre pe harta mare a lui 
Idrisi!4) poate părea îndrăzneață. În plus, Bahr 
sau Bar al Nitas ar fi în acest caz o tautologie, cele 
doua nume având exact acelaşi sens, unul în ara- 
bă şi celălalt în greacă, deformat de o pronunție 
defectuoasă. Se mai întâlnesc şi alte nume: Bahr 
al Tarabazunda, Marea Trapezuntului, care indică 
limpede drumul comerțului oriental, Bahr al 
Kirim care scoate în evidență importanța 
Crimeei, uneori Bahr al Rum, Marea romanilor, 
rezervat îndeosebi Mediteranei, sau Bahr al 
Khazar, Marea chazarilor, care va rămâne numele 
Mării Caspice. Mai intră, de asemenea, în discuţie, 


12 E. de la Primaudaie, Etudes sur le commerce au Moyen Age. Histoire du commerce de la Mer Noire et des 
colonies genoises de Ia Krimee, Paris, 1848, p. 5. E. Boisacq, in Revue belge de philologie et d'histoire, III, 1924, 
p. 315; M. Vasmer, Osteuropiiische Ortsnamen, in Acta et commentationes Universitatis Dorpatiensis, |, 1921, p. 
1-6 (apud Commerce genois, p. 16, nota 3). Pentru semantica denumirii şi modalităţile sale de transmitere, cf. 
şi ]. Bacic, Red Sea - Black Russia. Prolegomena to the History of North Central Eurasia in Antiquity and the 
Middle Ages, New York, 1995, p. 195-197; R. Schmitt, Considerations on the Name of the Black Sea: What can 
the Historian learn from it? in Hellas und der griechische Osten. Studien zur Geschichte und Numismatik der 
griechischen Welt. Festschrift fur Peter Robert Franke zum 70. Geburtstag, ed. W. Leschhorn, A.V.B. Miron şi A. 


Miron, Saarbriicken, 1996, p. 219-224. 


13 M. Rostovizeft, Iranians and Greeks in South Russia, Oxford, 1922. 
14 K. Miller, Weltkarte des Idrisi, Stuttgart, 1928. CE. şi A. Jaubert, Geographie d'Edrisi, II, Paris, 1840, p. 404 





anul VIII e nr. 90 


39 





ROST 


REPERE 





Bahr al Rus, Marea ruşilor sau a varegilor, care 
pare tradus direct din greaca bizantină şi răspun- 
de gravelor preocupări cauzate Bizanțului de 
incursiunile piraţilor nordici în secolele al-X- lea 
şi al-XI-ea; tot aici vine Villehardouin să caute 
acea „Mer de Rossie“15. Locuitorii de pe țărmuri 
au avut această pronunțată tendință de a da de- 
numirilor geografice sensul propriilor interese şi 
al căilor de comunicaţie; un cronicar polonez din 
secolul al XV-lea menţionează mare Leoninum, 
marea Lwow-ului, în momentul în care comerțul 
acestui oraş se orienta în special către Marea Nea- 
gră, prin porturile Moldovei sau ale Crimeei!6. 

Abia în secolul al XIII-lea al erei noastre rea- 
pare sensul primitiv al numelui Mării Negre în 
apelativul dat de popoarele turco-tatare care au 
pus stăpânire pe țărmurile ei: Kara Deniz. Dar 
deoarece, dupa unii orientalişti, Kara nu are 
numai semnificația de „negru, întunecat“ - iden- 
tic cu anticul akhshaena-, dar şi cea de „mare, pu- 
ternic, de temut“, nu este deloc de mirare că occi- 
dentalii, care au pătruns în această mare după 
cuceririle mongole, au botezat-o „Mare Majus“, 
„Mar Maggiore“ sau“Mer maiour“, marea „cea 
mai mare“, în loc de Marea Neagră. Şi într-adevăr, 
aceeaşi senzaţie este încercată de navigatorul 
venit din Sud şi care descoperă, dupa ce a traver- 
sat Bosforul, orizontul deschis în faţa ui, fără ca 
vreun profil insular să vină să-l întrerupă. După 
cum s-a observat recent, nu este nici o îndoială că 
din portulanele navigatorilor genovezi sau vene- 
țieni a împrumutat cancelaria primilor domnitori 
munteni şi moldoveni numele de „marea cea 
Mare“, care figurează în titlurile lor, că limita ex- 
tremă a posesiunilor deținute la sfârşitul secolu- 
lui al XIV-lea. 

Dar încă din această epocă se revine a sen- 
sul de culoare, care marcase primele impresii ale 
marinarilor străini la nordul Strâmtorilor. În 
greacă, mavri thalassa figura încă în 1265 în 


tratatul cu Veneţia; începând cu 1338, Mare ni- 
grum apare, de asemenea, în izvoarele occiden- 
tale. În timpurile moderne, Kara Deniz nu mai 
este decît Marea Neagra, Cernoe More în rusă, 
Marea Neagră în română. Se revine astfel, dupa 
trei milenii, la sensul primitiv al iranianului 
akhshaena. De fapt, apele pontice, ca ale tuturor 
mărilor, îşi schimbă culoarea dupa cerul pe care-l 
reflectă în valurile sale. Dar aluzia se referă fără 
îndoială la anotimpul iernii, de o întindere ex- 
cepțională pentru meridionali, şi la furtunile care 
făceau luni de zile navigația nesigură, în aşa mă- 
sură încât genovezii interziceau vaselor lor, în se- 
colul al XIV-lea, să se aventureze aici, din noiem- 
brie până în martie. 

Originea numelui şi a evoluţiei sale, ale 
căror diverse faze le-am reamintit, pun problema 
esenţială pentru studiul Marii Negre şi a bazinului 
pontic: cea a raporturilor între Nord şi Sud. Ca- 
racterul de zonă de tranziţie între lumea medite- 
raneană, cu contururile precise, şi imensitatea 
stepelor euroasiatice este, de asemenea,o trăsă- 
tură principală asupra căreia stăruie geograful. Şi 
pentru el, studiul originilor, în epocile formării 
geologice a globului, oferă mai multe elemente 
susceptibile să explice condiţiile actuale şi factorii 
fizici care determină permanentele economiei şi 
chiar ale politicii!?. 

Marea Neagră, aşa cum o cunoaştem din pe- 
rioadele istorice, pare a nu fi decât una din rămă- 
şițele disparate ale unei întinderi marine cu mult 
mai vaste, „marea sarmatică“ ce, în epoca terţiară 
şi în pliocen încă, acoperea un spaţiu imens, din 
Europa Centrală pînă la marginea Turkestanului 
actual. La sfârşitul acestei epoci geologice convul- 
siile scoarței terestre au împărțit în mai multe 
tronsoane această vastă întindere marină; bazi- 
nul Mării Negre a fost separat de cel al Caspicii, iar 
acesta, la rândul lui, de cel al marelui lac de Aral. 
La începutul erei cuaternare se produc mari seis- 


15 ViIIQ.hardouin, La conquite de Constantinople, in Historiens et chroniqueurs du Moyen Age, ed. A. Pauphilet şi 
E. Pognon, Paris, 1952, p. 133. Pentru alte atestări medievale ale „Mării ruşilor“ în izvoare occidentale, islamice 
şi vechi-ruseşti, cf. AI. Soloviev, Mare Russiae, în idem, Byzance et La formation de IEtat russe (Variorum 


reprints), Londra, 1979, XIII, p. 1-12. 


16 Desigur ca este avut în vedere Jan Dlugosz, care, pe lânga Pontus Euxinus şi Mare Nigrum, utilizează şi denu- 
mirea de Mare Leoninum. Cf. loannis Dlugossii Annales seu cronicae incliti regni Poloniae, Liber 1 et 1], ed. |. 


Dabrowski, Varşovia, 1964, p. 87 şi no. 


17 Cf. A. Philippson, Das Mittelmeergebiet. Seine geographische und kulturelle Eigenart, Leipzig, 1904. 





40 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 





ROST 





me, care fac sa se prăbuşească podişul prin care 
Peninsula Balcanică era legată de Asia Mică; toc- 
mai prin această crăpătură adâncită între Tracia 
şi Anatolia s-a realizat un contact direct între 
Mediterana şi Marea Neagră şi prin el se scurg 
curenţii care stabilesc circulaţia din una în alta. 

Caracterul de tranziţie între două lumi 
diferite a fost marcat astfel chiar şi de relieful 
fizic. Harta scoate în evidenţă profunda depre- 
siune întinsă de-a lungul litoralului septentrional 
al Asiei Mici şi contrastul care îl opune țărmului 
opus al Rusiei Meridionale, unde marea pătrunde 
insesizabil în întinderea stepei. Marea de Azov, 
care prelungeşte până la gurile Donului această 
parte a Mării Negre, nu are în anumite puncte 
decît cincisprezece până la douăzeci de metri 
adâncime, astfel că au fost necesare lucrări ample 
pentru a amenaja porturile moderne de la 
Mariupol sau de la Taganrog; dimpotrivă, în cen- 
trul depresiunii care se deschide între Crimeea şi 
Asia Mică, adâncimea atinge 2245 m. Calitatea 
apei nu este mai puţin caracteristică: în Medite- 
rana concentraţia sării este foarte mare şi atinge 
o proporție de la 3,64 până la 3,93%; cea a Mării 
Negre nu depăşeşte 1,9%. Trebuie evident să se 
țină seama de marile cantități de apă dulce, pe 
care atâtea fluvii - Dunarea, Niprul, indirect 
Donul - le varsă în chiuveta pontică; s-a calculat 
Că, dacă cursul acestor fluvii ar fi secat, i-ar trebui 
nu mai puţin de trei mii de ani curentului 
Bosforului ca să-l umple din nou cu apa Medi- 
teranei. 

Examinarea litoralului oferă aceleaşi con- 
traste. Anticii îi comparau conturul cu un arc 
scitic asimetric, unul din capetele sale fiind la Dio- 
scurias, pe coasta Caucazului; în realitate el se 
afla puţin mai la sud, la Batumi (Strabon, Geogra- 
fia, II, 22). Coasta stâncoasă a Asiei Mici nu oferă 
navigaţiei moderne decât un număr mic de golfu- 
ri, prea deschise şi expuse vânturilor Nordului, 
bune fără îndoială pentru cabotaj şi gata să pri- 
mească vasele de mic tonaj ale navigaţiei antice şi 
medievale, dar nepregătite să adăpostească ma- 


rile pacheboturi din zilele noastre; Trapezuntul, 
cap de linie al drumurilor din Asia Centrală, se 
detaşează drept centrul de comerţ cel mai înflori- 
tor!8. La vărsarea anticului Phasis, actualul port 
Batumi îşi datorează importanța conductelor 
petrolifere. Coasta abruptă de-a lungul Caucazu- 
lui nu este deloc prielnică navigației: în antichi- 
tate, Dioscurias (Sukhum Kale) era o piață impor- 
tantă; în zilele noastre, Novorosiisk este o bază 
navală de prim ordin. Coasta Crimeei, cu cutele 
sale muntoase, prezinta o serie de porturi natu- 
rale care au fost folosite în toate timpurile de 
către navigatori: Caffa sau Theodosia, Soldaia 
(Sudak), vechiul Cherson, înlocuit de Sevastopol, 
al cărui golf este un port ideal pentru o flotă de 
război!9. Dacă se trece de strâmtoarea Kerci, sânt 
necesare amenajari speciale pentru a face accesi- 
bile porturile Mării de Azov marilor cargouri care 
vin aici sa încarce grîul sau cărbunele din 
Ucraina. Îndreptându-ne spre vest, ajungem în re- 
giunea porturilor de „liman“, marcate de bancu- 
rile de nisip de la gurile marilor fluvii; în antichi- 
tate, Olbia de la gura Bugului şi Tyrasul de la cea 
a Nistrului erau centrele cele mai frecventate. 
Condiţiile moderne de navigaţie au impus înfiin- 
țarea porturilor artificiale de la Odessa şi Con- 
stanța. Periplul se termină în Delta Dunării, care 
trebuie sa facă obiectul unui studiu special: în 
evul mediu, actualul braţ Sf. Gheorghe, apoi cel al 
Chiliei au fost principalele căi navigabile; cel al 
Sulinei a fost făcut accesibil în epoca modernă 
prin lucrările Comisiei Internaţionale a Dunarii, 
dar amenință totuşi şi să se umple cu nisip dacă 
lucrări permanente nu îi curăță neâncetat mar- 
ginile. Pe coasta meridională a Dobrogei pro- 
montoriul Caliacra adaposteşte porturile Cavar- 
na şi Balcic, în timp ce coasta bulgară oferă navi- 
gatorului resursele naturale ale golfurilor Varna 
şi Burgas. 

Regimul climei prezintă aceleaşi contraste şi 
aceleaşi tranziţii. La nordul Mării Negre, rigorile 
extremelor continentale cuprind Ucraina şi Ro- 
mânia, fiind atenuate puţin spre litoral, dar ac- 


18 Necesitatea amenajărilor portuare la Trapezunt s-a impus încă din antichitate. Astfel de amenajări au fost 
făcute în vremea domniei lui Hadrian. Cf. O. Lampsides, op. cit., p. 438-439. 

19 Consideraţiile asupra centrelor de pe coasta Crimeei au la baza propriile sale observaţii făcute cu ocazia 
vizitării lor în vara anului 1942. Cf. G.. Bratianu, Notes sur un voyage en Crimee, in RHSEE, XIX, 1942, 1, 


p. 176-182. 





anul VIII e nr. 90 


41 





REPERE 








centuându-se pe măsură ce se pătrunde înăun- 
trul continentului. O excepţie marcantă o consti- 
tuie „riviera rusă“ din Crimeea, la adăpostul 
munților Iaila ; ea oferă călătorului peisaje medi- 
teraneene, care i-au atras pe greci în antichitate şi 
pe italieni în evul mediu. La nord-vest de Caucaz, 
o altă regiune de coastă este bântuită atât de des 
de ploi şi dezvoltă o vegetaţie atât de luxuriantă, 
încât geografii sovietici nu au ezitat sa o califice 
drept „subtropicală“. Dar cu cât se înaintează spre 
vest, de-a lungul malului anatolian, cu atât regimul 
ploilor descreşte mai mult, pentru a se apropia de 
climatul uscat al litoralului mediteranean, în timp 
ce podişurile din interiorul Asiei Mici constituie, 
din punct de vedere climatic corespondentul exact 
al Sierras-urilor Peninsulei Iberice. 

Îndeosebi ca centru al traficului şi al dru- 
murilor bazinul pontic realizează cel mai bine 
imaginea unei răscruci deschise tuturor influ- 
ențelor. Două mari căi se îndreaptă de la malurile 
Mării Negre către Asia Centrală: una, cea mai 
veche, are ca punct de plecare porturile Crimeei, 
merge de-a lungul Mării de Azov, urmează cursul 
Donului, se îndreaptă prin stepă către vărsarea 
Volgăi şi, trecând între Ural şi Caspica, se abate 
spre Turkestan, pentru a regăsi în inima marilor 
masive muntoase ale Asiei marginile misterioase 





ale ţării serilor, strămoşii actualilor chinezi. 
Acesta este „drumul mătăsii“ venit din Extremul 
Orient, care a fost parcurs de caravanele negus- 
toreşti din antichitatea cea mai îndepartată până 
în secolul lui Pegolotti. 

Cealalta cale, deşi mai puţin frecventată în 
epoca antică, nu este mai puţin însemnată ca alte 
căi de tranzit din evul mediu. Ea pleacă tot din 
Asia Centrală, traversează podişul iranian şi 
ajunge de la Tebriz la Trapezunt pe Marea Neagră. 
De ea se leaga o altă reţea rutieră, care uneşte 
acelaşi litoral pontic de Golful Persic şi de Siria. 

La aceste mari drumuri ale traficului inter- 
continental se adaugă altele, care, deşi mai puţin 
lungi, dobândesc totuşi o importanță de prim 
ordin. Anticii ştiau ca pe Borysthenes se putea 
naviga cu uşurinţă, iar bizantinii cunoşteau cata- 
ractele Niprului. Pe acolo coborau din Extremul 
Nord şi de pe malurile Balticii îndrăzneţii varegi, 
fascinaţi de strălucirea „oraşului păzit de Dumne- 
zeu“, Constantinopolul cu infinitele sale boga- 
ții20. In sfârşit, mai puţin frecventat în antichitate 
şi evul mediu, dar oferind o cale de comunicaţie 
uşoară navigației moderne, cursul Dunării leagă 
Europa Centrală de Orient, iar regimul aplicat la 
vărsarea sa în Marea Neagra este una din marile 
probleme europene ale vremurilor noastrezl. 


20 Constantinus Porphyrogenitus, De administrando imperio, ed. Gy. Moravesik-R.].H. Jenkins, Washington, 1967, 


p. 56-63 


21 D.A. Sturdza, Les travaux de Ia commission europeenne des Bouches du Danube, 1859-1911. Actes et docu- 
ments, Viena, 1913; E. Morpurgo, Danubio. Saggio critico della questione danubiana, Bologna, 1927; H. Hajnal, 
Le droit du Danube international, Haga, 1929;. Radulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, 


1878-1898, Cluj-Napoca, 1982. 





42 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 





ROST 





Aceste căi, ducând către toate punctele ori- 
zontului, sânt drumuri terestre, cel mult de navi- 
gaţie fluvială; de fapt singura cale maritimă care 
ajunge la Marea Neagră este cea a Strâmtorilor, 
care o leagă de Marea Egee. Importanţa incontes- 
tabilă a traficului lor confirmă, de altminteri, în 
întregime ingenioasa teorie a unui specialist în 
problemele maritime, acea „lege a istmurilor“ pe 
care Victor Berard o aplică într-una din lucrările 
sale în special studiului epocii antice şi medieva- 
le: el scotea în evidență preferința acordată atun- 
ci de călători şi negustori itinerariilor terestre, 
care puteau fi parcurse în orice anotimp, în 
vreme ce navigația prezenta riscuri considerabile 
şi dispunea de mijloace de orientare şi de bord 
din cele mai rudimentare. Până la începutul 
secolului al XIX-lea, călătorii din Orientul Apro- 
piat sânt văzuţi luând mai curând calea uscatului, 
care nu necesită decât traversarea Strâmtorilor, 
pentru a ajunge din Europa în Asia, decât să 
aştepte vânt favorabil pentru a înfrunta traseul 
maritim. Există desigur riscul de a întâlni tâlhari 
în defileele Balcanilor sau ale Anatoliei, dar 
marea nu era şi ea infestată de pirati? 

Aceasta lege a istmurilor scoate la lumină 
întreaga importanță a Mării Negre ca centru al 
comerțului internațional în antichitate şi în evul 
mediu şi explică, de asemenea, pînă la un anumit 
punct declinul său în epoca modernă. Drumurile 
care converg, către ea sânt drumurile continen- 
tale cele mai lungi cunoscute de oameni în acele 
timpuri, iar traficul maritim se limitează în gener- 
al la o navigaţie de-a lungul coastei, fără a înfrun- 
ta marea deschisă, ce inspiră atâa teamă naviga- 
torilor. 

Pe de altă parte, ritmul schimburilor nu 
priveşte numai mărfurile importate din Orient 
sau din Extremul Orient, ori blănurile din Extre- 
mul Nord. Regiunile din jurul Mării Negre au fur- 
nizat întotdeauna produse naturale foarte cău- 
tate pe piața mediteraneană, care la rândul ei ex- 
portă acolo articole cerute de indigeni. În antichi- 
tate, ca şi în evul mediu, grâul, peşele, ceara şi 
sclavii din ţinuturile pontice găseau un bun plasa- 
ment în comerțul Greciei şi al Italiei; la fel, cera- 


mica din epoca clasică, vinurile greceşti sau pos- 
tavurile italiene găseau cumpărători în coloniile 
negustoreşti de pe malurile Mării Negre. S-a sta- 
bilit astfel un fel de economie complementară, 
care explica interesul puterilor meridionale pen- 
tru bazinul pontic, din îndepartatele zile ale talas- 
socratiei ateniene până la pătrunderea bizantină, 
expansiunea colonială a Genovei şi Veneţiei şi 
cucerirea otomană, sau, mai aproape de noi, 
până la deschiderea Strâmtorilor pentru comer- 
țul occidental în ultimii ani ai secolului al XVIII- 
lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dacă 
vreodată pavilionul de luptă a venit în urma măr- 
furilor, aceasta s-a întâmplat în timpul războiului 
Crimeei. 

Aceste mişcări periodice de la sud la nord, ce 
alcătuiesc un fel de ritm ciclic de flux şi reflux, 
economic şi politic, într-o mare în care, de altfel, 
mareea lipseşte, determină, de asemenea, divi- 
ziunile cronologice ale subiectului nostru. În epo- 
ca antică se pot distinge două perioade princi- 
pale: una este caracterizată prin activitatea simul- 
tană a iranienilor şi a grecilor, prin colaborarea 
Imperiului scitic, stabilit pe litoralul nordic al 
Euxinului, cu coloniile greceşti, cărora el le asigu- 
ra minimul de securitate indispensabil negoțului. 
După căderea Imperiului iranian, căruia îi succed 
monarhiile elenistice ale Pontului şi ale Bosforu- 
lui Cimerian, Roma este cea care impune pacea şi 
ordinea în spaţiul pontic, prin prezența garni- 
zoanelor şi a escadrelor sale. 

În evul mediu, dacă ar fi să urmăm cronolo- 
gia tradițională, Marea Neagră este supusă hege- 
moniei Bizantului şi acordului cu chazarii, pe 
care vin să-i zdruncine, în secolul al X-lea, atacu- 
rile repetate ale varegilor, verii normanzilor, ce 
îşi fac in acelaşi timp apariţia în Europa Occiden- 
tală. În cele din urmă se stabilesc relatii paşnice, 
care marchează cu influenţa lor fecundă dezvol- 
tarea civilizaţiei ruso-bizantine din secolul al XI- 
lea. Dubla invazie turcă, cea a selgiucizilor din 
Asia şi cea a pecenegilor, apoi cea a cumanilor, în 
Rusia Meridională, vine să pună capăt acestei 
înfloriri. Marile drumuri comerciale sânt închise 
de această nouă invazie a nomazilor şi anarhia se 


22 Pentru aşa-zisa „lege a istmurilor“, cf. V. Berard, Les Pheniciens et FOdyssee, |, Paris, 1902, p. 78. Cf. şi CMN, 


p. 23-24. 





anul VIII e nr. 90 


43 





ROST 


REPERE 





instalează pe litoralul Marii Negre. Iată, cu toate 
acestea, că, în secolul al XIII-lea, armatele lui 
Gingis-han supun întreaga Asie legilor lor, de la 
mările Chinei până la Dunăre. Numaidecât, aşa 
cum altădată Imperiul iranian atrăgea pe greci şi 
le favoriza negoţul, Imperiul mongol acorda pro- 
tecţie negustorilor italieni şi le înlesneşte ampla- 
sarea de colonii; o noua eră de prosperitate se 
deschide pentru comerțul internaţional în bazi- 
nul Marii Negre. În ciuda depresiunilor şi a cri- 
zelor, volumul comerțului rămâne considerabil, 
până la căderea cetăților care apărau aşezările 
venețiene şi genoveze. 

Tot dinspre Sud vine impulsul menit să 
schimbe faţa lucrurilor: la mijlocul secolului al 
XV-lea, cucerirea otomană învinge toate obsta- 
colele, dobindeşte Constantinopolul şi-şi întinde 
stăpânirea asupra țărmurilor Mării Negre, de la 
Trapezunt până în Crimeea şi Moldova. Kara 
Deniz devine timp de trei secole un lac turcesc, 
ale cărui resurse constituie monopolul exclusiv al 
aprovizionării capitalei sultanilor, a Seraiului şi a 
armatelor Porții. 

Dar, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dubla 
presiune exercitată de Rusia, pe de o parte, şi de 
puterile occidentale, pe de altă parte, forțează 
barajul impus de turci şi redeschide Strâmtorile 
pentru un comerț larg. Chestiunea Orientului 
este de acum încolo la ordinea zilei şi regimul 
Strâmtorilor este unul din elementele ei princi- 
pale; conferințele de la Londra, de acum mai bine 
de un secol, îi consacră valoarea internaţională. 
Dar lupta este angajată între tendinţele politicii 
ruse şi cele, opuse, ale altor puteri europene: de 
la războiul Crimeei la conflictele balcanice şi la 
marile conflagrații mondiale din secolul nostru, 
chestiunea Strâmtorilor situează bazinul pontic 
în centrul evenimentelor. Problemele păcii şi ale 
libertăţii mărilor şi fluviilor nu sînt mai puțin 
strâns legate de ea în zilele noastre. 


Aceste alternanțe nu fac decât să scoată mai 
bine în evidenţă factorii de stabilitate şi de echili- 
bru în această istorie de treizeci de secole, aceste 
„permanenţe“ a căror influență constantă asupra 
evoluţiei omenirii încerca Iorga sa o demon- 
streze?3. Ele ar fi suficiente ca să justifice, dacă ar 
mai fi nevoie, observaţia istoricului american 
Gibbons, de Ia începutul acestui secol, că „atâta 
timp cât va fi grâu în câmpiile Rusiei şi apă în Ma- 
rea Neagră, va exista o chestiune a Strâmtori- 
lor“24. Această regulă se aplică, de altminteri, într- 
o egală măsură, sectorului dunărean, care priveş- 
te în mod particular istoria României. 

Dacă se încearcă să se definească factorii 
permanenţi ai acestei istorii şi să i se determine 
cadrul, este cu adevărat imposibil să se ţină sea- 
ma de cele două elemente fundamentale ale 
geografiei fizice a acestei regiuni, care atârnă cu 
toată greutatea lor în balanţa intereselor econo- 
miei şi ale politicii: muntele şi marea. 

Primele embrioane ale voievodatelor Țării 
Româneşti şi Moldovei s-au format în inima Car- 
paților, în ultimele secole ale evului mediu, dar 
ele nu şi-au atins deplina dezvoltare decât atunci 
când au reuşit să-şi întindă stăpânirea până la 
Dunare şi până la „Marea cea Mare“. Dintre cele 
două state româneşti, Moldova pare a fi o rezul- 
tantă naturală şi logică a căilor de comunicaţie 
care se îndreptau dinspre piețele Poloniei şi ale 
Europei Centrale spre Marea Neagră. Securitatea 
traficului din secolul al XIV-lea cerea prezența 
unei organizații politice şi a unei autorități rigu- 
roase, în măsură să stăvilească acțiunea noma- 
zilor din stepele vecine; se poate spune că aici, 
mulțumită unei conjuncturi politice determinan- 
te, cruciada monarhiilor creştine împotriva 
Imperiului islamizat al Hoardei de Aur este în 
fond drumul care a creat statul?5. 

Dar aceasta nu este singura concluzie la care 
ne putem opri. Se pare ca însăşi libertatea țării 


23 N. lorga, Les permanences de Vhistoire, in RHSEE, XV, 1938, 7-9, p. 205-222. 
24 LA. Gibbons, The Foundation of the Ottoman Empire, Oxtord, 1916, p. 152. 


25 Ideea constituirii statului moldovenesc ca o necesitate pentru asigurarea securității căilor de comerţ ce uneau 
piețele central-europene de acelea nord-pontice limpede creionată Ia N. Iorga, Drumurile de comerț creatoare 
ale statelor ronânești în Buletinul Institutului Economic Românesc, VI, 1927, 9, p. 467, idem, La place des 
Roumains dans histoire universelle, |, Bucureşti, 1935, p. 194 (Locul românilor în istoria universală, ed. R. 
Constantinescu, Bucureşti, 1985, p. 146), fiind dezvoltată în diferite lucrări şi de Gh.I. Brătianu (Cf. nota 21 de 


Ia Capitolul XIII). 





44 


anul VIII e nr. 90 


REPERE 











A Hamaal 











accesul ei la mare, cu condiţia ca să se poată 
totuşi naviga liber. Încă din 1478, ambasadorul 
lui Ştefan cel Mare se exprima în aceşti termeni in 
fața senatului din Veneţia. „Căci sunt sigur că 
Turcul iarăşi va veni împotriva mea, în vara aceas- 
ta, pentru cele două locuri ale mele, Chilia şi 
Monchastro26,care îi sunt foarte cu supărare [...]. 

Şi Înălțimea Ta te poţi gândi că aceste două 
locuri sunt toată Moldova, şi Moldova cu aceste 
două locuri este un zid pentru țara ungurească şi 


26 Cetatea Albă (Akkerman) de Ia vărsarea Nistrului. 


țara leşească. Afara de aceasta, eu zic şi mai mult 
că, de se vor păstra aceste două cetăţi turcii vor 
pierde şi Caffa şi Crîmul şi va fi uşor lucru [...]“27. 
Aici se afla schița unei politici “pontice“, pe care o 
sublinia alianța voievodului moldovean cu casa 
de Mangup din Crimeea şi care lasă să se între- 
vadă încă din această epoca o strânsă interde- 
pendență între soarta Principatelor romane şi 
cea a litoralului Mării Negre. Fără a dori în nici un 
mod să încurajez tendințele imperialiste care nu 
au bântuit decât imaginaţiile cele mai dereglate, 


27 Un pasaj mai redus din mesajul lui Ştefan cel Mare catre senatul Veneţiei est şi Ia p. 325 din MN, dar traducerea 
in franceză este puţin diferită. Am reprodus textul traducerii romaneşti a scrisorii din 1478, citat de Gh.l. 
Bratianu în mai multe rînduri: Securitate colectivă şi echilibru regional în politica lui Ştefan cel Mare în 
Mișcarea, XXVII, 1789,26.5.1937, p. 1 (Retipărit şi în Mişcarea Mehedinţului 1.6.1937, p. 1), Moldova 
(Conferinţa ţinută la Universitatea Liberă din Bucureşti 28.11.1941), în Cuvinte către romani. Zece conferinţe şi 
prelegeri, Bucureşti p. 175 ; Problema trecutului românesc (Conferinţa ţinută la Ateneul Român Timişoara, la 
27.6.1943), Bucureşti, 1943, p. 18-19; CMN, p. 28 şi 610, Ideea voie Conferinta ţinută Ia Universitatea Liberă în 
27 martie 1944 [Bucureşti, 1944] pe care I-a preluat de Ia N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, ed. a 
3-a, Vălenii de Munte, 1931, p. 172-173. O variantă italiană a scrisorii, însoţită de o traducere parțial diferită de 
aceea a lui Iorga, este publicată de I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, Il, Bucureşti, 1913 (pasajul 


reprodus de Brătianu este Ia p. 346 





anul VIII e nr. 90 


45 





ROST 


REPERE 

















nu este mai puțin evident că politica unui stat 
român independent nu ar putea să se dezintere- 
seze de problema Strâmtorilor, prelungire natu- 
rală a Deltei dunarene, ca şi de existența bazelor 
navale şi aeriene care domina spaţiul pontic. 
Acesta este, dincolo de frontierele propriu-zis 
politice, un „spațiu de securitate“28, adesea invo- 
cat in zilele noastre de către marile puteri, dar cu 
mult mai indispensabil, dacă se poate spune aşa, 
libertății şi vieţii statelor de o mai mică importan- 
ță şi de o întindere mai redusă. Este ceea ce înțele- 
sese în 1856 Congresul de Ia Paris şi, într-o oare- 
care măsură, şi conferința de la Lausanne în 1923. 

Vicisitudinile istoriei romîneşti aduc o 
dovadă convingătoare în sprijinul acestei teze. 
Progresele supunerii fără de dominaţia otomană 
sunt marcate : în 1484 de căderea Chiliei şi Cetăţii 
Albe, care închid accesul Ia Marea Neagră, în 1526 
de cucerirea Ungariei, care suprimă apărarea na- 


turală alcătuită de podişul transilvănean; în 1538 
prin anexarea Buceagului şi prezența garni- 
zoanelor turceşti pe cursul inferior al Nistrului 
până la Tighina sau Bender. Din această epocă 
datează preponderența Porții în problemele 
interne ale Principatelor române. 

Întoarcerea la libertate urmează aceleaşi 
etape : tratatul de la Adrianopol, din 1829, ridică 
ipoteca grea care o reprezenta pentru economia 
moldo-valaha aprovizionarea forțată a Constanti- 
nopolului, cu prețul monopolului impus de 
agenții fiscului otoman. Congresul de la Paris, 
acordînd Principatelor Unite deplina stapânire a 
gurilor Dunării, subliniază interesul european 
pentru acestea. În 1878, congresul de la Berlin 
recunoştea României independente stăpânirea 
celei mai mari părți a Dobrogei, care îi asigura o 
cale maritimă, şi menținea la gurile Dunării 
regimul Comisiei Internaţionale. 

Când, în mai 1918, Puterile Centrale, profi- 
tând de victoria momentană în Est, au dictat Ro- 
mâniei condiţiile lor prin tratatul de la Bucureşti, 
ele puneau stăpânire pe aceleaşi poziţii care asi- 
guraseră avântul acestei țări spre libertate: creas- 
ta Carpaţilor şi, prin Dobrogea, accesul la mare. 
Câteva luni mai târziu, victoria forțelor Antantei 
deschidea Romaniei o întindere mai mare a 
litoralului Mării Negre şi îi garanta, o dată cu po- 
dişul transilvănean, realizarea unităţii naţionale. 
împrejurările mai recente sunt prezente încă în 
toate memoriile. Ele confirmă o dată mai mult 
importantă fundamentală a problemelor Mării 
Negre şi a Dunării pentru dezvoltarea unui stat 
român independent, în deplina stapânire a tutu- 
ror resurselor sale economice şi în măsură să-şi 
valorifice liber aspiraţiile legitime într-un spațiu 
național. 


Bibliografie sumară: A. PHILIPPSON, Das Mittelmeergebiet4, 
Leipzig, 1922; Țara socialismului, în Anuarul U.R.S.S.-lui (în 
rusă), 1941; J.H. MORDTMANN, Kara Deniz, în Encyclopedie 
de I'Islam ; L. de SAUSSURE, L'origine des noms Mer Rouge, 
Mer Blanche et Mer Noire, în Le Globe, XLIII; V. BERARD, Les 
Pheniciens et lOdyssee, I, Paris, 1902; M. VASMER, Die 
Iranien in Sildrussland, Leipzig, 1923. 


2 Despre problema așa-numitului „spaţiu de securitate“ Gheorghe Brătianu făcuse unele referiri în lecţia inaugu- 


rală a cursului dedicat trecutului Mării Negre 





46 


anul VIII e nr. 90 


DECANTĂRI 








Michelangelo și 
ţăranii transilvăneni 


Discurs despre sinceritate artistică, adevăr şi creativitate 


Teodora Roșca 





întâlnit cu un părinte pe care nu-l mai 
văzusem demult. Venea tocmai de acolo 

unde eu merg din când în când şi văd vechile bi- 
serici. Şi fiind parintele un om erudit, i-am cerut 
părerea asupra unei anume icoane pe sticlă. Și 
am înţeles că în timp ce eu căutam expresivitatea 
artistică şi chintesența dogmatică a acestei 
icoane, părintele era oarecum nemulțumit de 
modul de redare anatomic, mod care nu era toc- 
mai conform realității. Eu din Transilvania, dân- 
sul din Moldova, primul meu gând a fost: degea- 
ba, părintele nu înţelege, prin prisma viziunii 
sale, ceea ce eu apreciez la această icoană. Dar în 
următorul moment mi-am amintit de modul dur 
în care, acum vreo zece ani, într-o paralelă: Voro- 
neţ - Capela Sixtină, îl judecasem pe Michelangelo. 
Deşi în esență în acel articol este posibil să fi avut 
dreptate, recitind ulterior despre epoca sa, am 
înţeles faptul că el a dat lumii o mărturie sinceră în 
contextul a ceea ce Biserica sa îi oferea în acel 
moment. Aşadar eu nu mă pot raporta din per- 
spectiva mea teologică la ce a însemnat arta lui 
Michelangelo în ansamblu, deoarece acea artă nu 
a fost destinată Bisericii mele Ortodoxe şi este un 
rezultat cu totul deosebit al gândirii apusene. Pot 
doar să am o reală bucurie în fața unor opere ale 
sale şi totuşi să înţeleg că acele lucruri frumoase nu 
îşi au cu nici un chip locul în bisericile ortodoxe. Şi 
totuşi, dacă maestrul Michelangelo nu constituie 
ținta mea preferată într-ale iconografiei, atunci ce 
anume mă poate deranja sau jena în Biserica mea? 
Mă gândesc acum la faptul că în vreme ce 
cuvântului i se dă o atenţie deosebită în cult, cân- 


stăzi în cadrul unei expoziţii de grup m-am 











j lie 


tarea liturgică este pe loc secundar iar pictura să 
zicem la egalitate cu precedenta sau pe loc terțiar. 
Tocmai de aceea se întâmplă ca discursul teologic 
să nu fie în acord cu ilustrarea lui, iar kitsch-ul să 
troneze confortabil, fără a i se da prea multă 
importanță acestei fisuri sau doage lipsă a 
butoiului dogmatic.! De aceea uneori stai în bis- 
erică şi nu ştii unde să te mai uiţi, numai la pereţi 
nu, de aceea uneori ţi i-ai dori albi cu totul sau ai 
senzaţia de amețeală şi sufocare într-o pădure de 
imagini iconice care a păstrat sumarul dar a pier- 
dut esenţa. 

Revin acum la icoana pe sticlă şi mă gândesc 
la țăranii care au realizat asemenea icoane, mai 
întâi în contextul pelerinajelor la icoana făcă- 
toare de minuni a Maicii Domnului de la Nicula 
(sec. XVIII). În anii interbelici, în perioada de 
redescoperire şi redefinire a artei naționale, 





1! Aluzie la o mai veche comparaţie a adevărului de credinţă cu un butoi, căruia dacă îi lipseşte o doagă, atunci tot 


conținutul se pierde pe acolo. 





anul VIII e nr. 90 


47 





ROST 


DECANTĂRI 





această icoană a urcat în top. Era considerată într- 
adevăr specific națională. Şi totuşi, istoria ei nu a 
fost uşoară. Moldova nu a dorit-o şi nici în Țara 
Românească n-a intrat. Iar tocmai originală nu 
era ca tehnică, întrucât venea dinspre Europa 
Centrală, din Imperiu. Dar în sinceritatea sa 
inițială, a devenit cu adevărat specifică spaţiului 
transilvănean. A cunoscut creşterile şi decăderile 
sale. Niculenii? cei dintâi erau extrem de rezuma- 
tivi şi direcţi în exprimare, mai ales că iniţial era 
realizată pe ochiuri mici de geam, braşovenii 
aveau mai ales câteva modele cu desen clar şi 
făceau un fel de copy-paste, în zona Făgăraşului 
s-au ridicat şi adevărați maeştri care au evidenți- 
at mai bine caracterul dogmatic, dar şi narativ, iar 
în zona Alba s-a manifestat poate (procentual) 
mai mult şi o influenţă barocă. Dar a venit şi de- 
căderea, când florile devin mai mari şi sfinții mai 
mici, culorile mai stridente fără a se mai armo- 
niza între ele şi detalii importante prin reprodu- 
ceri succesive se pierd de dragul decorativului. Şi 
totuşi sinceritatea celor mai vechi icoane de 
Nicula, spre exemplu, este covârşitoare. lisus cu 
viţa (lisus euharistic), Maica Domnului Îndu- 
rerată (Maica Domnului Theotokos în faţa crucii 
Fiului său), Masa Raiului (o metaforă a comu- 
nităţii sfinţilor), sunt teme specifice acestei 
icoane şi dogmatice. Pentru mine aceste icoane 
sunt frumoase pentru că sunt adevărate. Dincolo 
de maniera de realizare tehnică, sunt adevărate. 
Şi cred că ăsta ar putea fi şi criteriul de bază în 
aprecierea artei din jurul meu. Şi mă gândesc 
anume la adevărul de credință. 

Este probabil şi ceea ce m-a impresionat la 
arta detenţiei, atunci când cu ani buni în urmă 
analizam acele cruciulițe şi icoane facute din osul 
de vacă din ciorbă sau te miri ce alte materiale 
atipice.3 Întrucât dincolo de forma în sine 
vedeam duhul adevărului şi dorința de mărtu- 
risire a acestuia. 

Şi totuşi cum te poţi regăsi în secolul XXI? 
Adevărul de credință a rămas acelaşi dar noi nu. 
Este necesară o dinamică a tradiției, dar tot în 





sensul tradiţiei. Este un act major de creativitate 
artistică dar foarte posibil. Mărturisesc aşadar că 
am auzit, spre exemplu, o slujbă a sfinților din 
închisori compusă pe muzică psaltică în aşa fel 
încât te regăseai în spaţiul fără limite al ortodo- 
xiei integrale; am văzut icoane contemporane 
pictate în duh bizantin (ca termen de referință) 
pornind de la principii structurale şi cromatice 
bine definite; şi nu în ultimul rând am văzut chiar 
azi o machetă de biserică realizată în acord cu 
icoanele precedente şi care cu generozitate, în 
mod atotcuprinzător ar putea găzdui ritmul natu- 
ral al muzicii răsăritene (din care compoziţia la 
care m-am referit anterior face parte). Aşadar, 
este de fapt vorba despre un limbaj întreit (arhi- 
tectură, muzică, pictură) dar unic în esența sa, pe 
care dacă ajungi să-l cunoşti, poţi deveni creativ, 
urmând canonului. Şi am auzit în ultima vreme 
tot mai des pusă această problemă de către pri- 





2 La Nicula cele mai vechi icoane atestate sunt din sec. XVIII, în zona Făgăraş şi Ţara Oltului din a doua jumătate a 
sec. XVIII, în zona Alba şi Valea Sebeşului de la 1787, iar în zona Braşovului/ Țara Bârsei din 1780. Mai este ates- 
tat şi un mic centru din zona Mureş: lernuţeni, de Ia sfirşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX). 


3 A se vedea articolul despre acest subiect în nr. 85 al revistei ROST 





48 


anul VIII e nr. 90 


HISTORIA 








Comportamentul 
femeilor în închisoarea 


politică CD 


„Într-o societate civilizată, dacă ai greşit primeşti o pedeapsă 
după care te întorci acasă şi-ţi reiei activitatea”. Aşa crede 
una dintre fostele deținute intervievate. Se simte vinovată 
față de regimul comunist? Merita să fie închisă? A meritat 
regimul de detenţie care ia fost aplicat? Ce vrea să spună, 


în realitate? 


Flori Bălănescu 





de comunicare pe care femeile şi-o con- 

sumă intrând în poveştile celorlalte; celor- 
lalţi. Fiecare are o poveste adevărată, în care şi 
nuanțele par neverosimile, de aici uneori aerul 
de ficțiune al memorialisticii de închisoare. În ca- 
zurile de față, viaţa trece dincolo de epic. Reme- 
morarea traiului dintr-un mediu claustrant este o 
aventură aparent previzibilă. Istorisirile din în- 
chisoare (succesiune şi întrepătrundere de po- 
veşti în poveşti, atingând detalii ale intimităţii din 
libertate, rezumarea cu talent a cărților citite, a 
filmelor văzute, conferenţierea pe diverse teme, 
învățarea limbilor străine, concursurile de poezie 
şi proză etc.) continuă firul narativ în lumea de 
afară. Mai târziu participantele la discuţiile de 
taină din celulele prost luminate, îmbâcsite de 
mirosurile pestilenţiale, înghețate iarna, sufocan- 
te vara, au amintiri care, chiar dacă nu sunt ale 
lor, măcar țin locul unei vieţi pe care n-o mai pot 
trăi, nu o mai pot imagina, pentru că speranța 
este un fir subţire, supraviețuiesc din amintirile 
lor şi ale altora. Depănarea amintirilor umple 
neantul creat de absența libertăţii, solidifică me- 
moria individuală şi de grup, aşa cum rareori 
se întâmplă în condiţii lipsite de constrângere. 
Pe lângă memorie, o atare experiență ascute 


p ovestirea vieţii personale denotă o dorință 


1 Interviu inedit cu Aurora Dumitrescu-llle, Bucureşti, 1998 


simțuri pe care cei aflați în afara sârmei ghimpate 
nu le au. 

Am întâlnit după 1990 mulţi deţinuţi politici 
care au afirmat despre cineva că a fost colabora- 
tor al Securităţii, fără să aibă „argumente” scrise. 
S-a adeverit cu timpul că au avut dreptate. 
Experienţa directă şi memoria au dezvoltat un 
simţ pe care omul „liber”, „norma! nu îl deţine. 

Una din premisele studiului prezent rezidă 
în aceea că experiența carcerală, în general, cea 
aplicată de regimul comunist, în special, nu poate 
fi înțeleasă fără a reține şi aprofunda mecanis- 
mele psihologice ale celor implicaţi - victime şi 
torționari. Ținând intenţionat de o parte arhivele 
Securității, putem haşura harta concentraționară 
a comunismului românesc, bazându-ne pe me- 
moria victimelor directe şi a celor indirecte. Pen- 
tru că martorul este şi mărturisitor. 

Putem reconstitui, de exemplu, programul 
zilnic din închisoare fără să deţinem documente 
interne oficiale, pentru că detaliile concordă în 
diferitele rememorări ale experienţei carcerale. 
Aşa cum, din mărturii mixte, putem concluziona 
că majoritatea femeilor nu au suferit cronic de 
foame, precum s-a întâmplat cu majoritatea băr- 
baţilor. Femeile (pluralul nu indică generalizarea, 
ci tocmai diferenţa de grad între categoriile com- 
parate) nu-şi pierd candoarea: sacrifică pâinea, 
marmelada şi altele, toate rare şi în cantități 





anul VIII e nr. 90 


49 





ROST 


HISTORIA 





infime, pentru a pregăti „tort” de ziua cuiva. Ele 
încearcă să supraviețuiască nu doar fizic, îşi 
menajează şi ultimele fărâme de sensibilitate. 
Altele încearcă să rămână „cochete” (doamnele 
Liciu şi Răşcanu, de exemplu, soțiile unor foşti 
demnitari). Până şi certurile dintre ele arată că 
n-au „murit” de tot, că n-au abandonat viața, în 
sensul ei cel mai larg. Desigur, excepţiile confir- 
mă şi în cazul de față regulile, mai ales pe cele ne- 
scrise. 

În celulă femeile se gândesc la copiii, 
părinţii, soții, fraţii, iubiții, prietenii lăsaţi acasă. 
Şi, contrar unei logici uzuale, la greutățile care îi 
aşteaptă, pentru că sunt nevoiţi să se descurce 
singuri, fără femeia-sprijin. Există şi prejudecata, 
născută tot în închisoare, că femeile nu știu decât 
să se tânguiască despre problemele lor casnice; 
sau cele de la ţară nu ştiu, una şi bună, decât... 
copiii, muncile câmpului, animalele din gospo- 
dărie. Cum este firesc, fiecare are propriile sale 
preocupări mentale, până în momentul în care, 
istovită de anchete sau de aşteptări, fără să mai 
întrețină vreo legătură fizică sau corespondență 
cu viaţa din „libertate”, amintirile devin tot mai 
senine şi claustrata intră în ritmul celulei. În con- 
trapondere, deţinutul intelectual crede despre 
deţinutul țăran acelaşi lucru: întotdeauna, el 
ajunge să canalizeze atenţia în jurul pământului, 
vitelor, familiei sale. Pe de altă parte, sunt de 
sesizat aspectele ce scapă gâlcevei moralizatoare: 
atât țăranul cât şi intelectualul rezistă în puşcăria 
politică dacă îşi cultivă fără încetare relația cu 
propria memorie; totodată, fiecare găseşte în 
celălalt un model de conduită: intelectualul este 
uimit de simplitatea stilată a suferinței, de 
moravurile sănătoase, bine fixate în mentalitatea 
şi atitudinea preopinentului mai puțin şcolit; 
țăranul este impresionat până la venerație de 
capacitatea intelectuală a celuilalt. Oglinda răs- 
frântă are două chipuri şi o suferință/ cauză 
comună: păstrarea demnității, indiferent de tor- 
tură, de umilințe, de frustrări. Şi unul, şi celălalt 
sunt la fel de neîndurători cu colegul de celulă 
slab, cel care a „colaborat cu ancheta” sau cu 
ofițerul politic (gardianul, comandantul). 


2 Interviu inedit cu Sabina Apolzan, Bucureşti, 2000 


Situaţia este aceeaşi în cazul femeilor şi băr- 
baţilor deţinuţi politic. 

Uneori, femeile ajunse în lagărele de muncă 
beneficiază de mici „scăpări” administrative. 
Sabina Apolzan - arestată în 1952 - povesteşte 
scena emoţionantă a revederii în colonia de 
muncă forțată Pipera, după doi ani de detenţie, a 
celor doi copii pe care îi lăsase în grija părinţilor 
săi. Ca şi soţul ei, fusese arestată ca fostă membră 
a Partidului Naţional Liberal-Tătărescu: „Şi, 
acolo au venit şi m-au văzut copiii, cu tatăl meu. 
Nu i-a dat voie tatei să [mă vadă]. Prin două gar- 
duri aşa... [i-am văzut]. Sigur c-am plâns [plân- 
ge!]... ei săracii..., Nicolae avea doisprezece ani 
[...] Şi, au venit copiii, ziceau "Mico, vezi, avem..., 
ne-au făcut tatu şi cu mama-ma, avem costume 
noi de şcoală. Nu vezi ce şapcă frumoasă avem în 
cap? [plânge] Să ştii că noi o ducem bine şi mamo 
şi cu tato - tataia... Tata, săracul, atunci a făcut o 
criză [...] din emoție a făcut o hemoragie... Tata 
ținea foarte mult la noi şi mama la fel, am avut 
părinți foarte buni, şi soțul foarte bun. Și-am 
văzut copiii şi sigur c-am plâns, ne-a lăsat numai 
câteva minute..."?. Emoţia este vie în sufletul ma- 
mei după aproape 50 de ani de la scena rememo- 
rată. Ar fi cel puţin ciudat să nu luăm în serios 
importanța acestui aspect în tratarea subiectului. 

Se cunosc destule cazuri şi de femei care au 
născut în închisoare. Copiii au avut statutul 
mamelor, din momentul naşterii şi până la ieşi- 
rea pe poarta închisorii. Două cazuri foarte rele- 
vante: Ileana Samoilă şi Ioana Berindei. Ambele 
au născut în închisoare câte o fetiță (Ileana şi Ru- 
xandra). Copiii-deţinuţi au stat în celulă cu ma- 
mele lor până în jurul vârstei de un an, după care 
au fost daţi în grija rudelor. Ileana Samoilă a năs- 
cut pe 10 februarie 1954 Ia spitalul închisorii 
Văcăreşti, într-o noapte cu un ger teribil, asistată 
de câteva deţinute de la dreptul comun - ţigănci, 
o miliţiancă şi o moaşă: „Mi-au dat lacrimile când 
Florica miliţianca a întrebat-o pe moaşă: unde e, 
fă, răsăritul? Că vreau să închin fetiţa”3. Cum mili- 
țiencele nu-i dădeau voie să usuce scutecele co- 
pilului pe soba de tablă, „eram nevoite să încin- 
gem scutecele şi cămăşile sau boneţelele copiilor 


3 Ileana Samoilă, Am născut în închisoarea Văcăreşti, în „22”, anul V, nr. 25, 1994 





50 


anul VIII e nr. 90 


HISTORIA 











pe noi şi să dormim aşa, ca de la căldura 
trupurilor noastre să se usuce”4. 

Un caz aparte, poate cel mai cunoscut, este 
cel al copilului luptătorilor din Munţii Muscelului: 
Maria Plop şi locotenentul Toma Arnăuţoiu. Deşi 
născută în ascunzătorile din munţi (Râpele cu 
brazi), loana Raluca Voicu-Arnăuţoiu a fost ares- 
tată în 1956, odată cu mama ei, la vârsta de doi 
ani, şi a fost dusă la închisoarea Piteşti. Pentru că 
era copilul unor „bandiți periculoși”, ale căror 
nume trebuiau să dispară, copilul a fost luat de 
Securitate şi dat spre înfiere unei case de copii. 
Ioana a aflat la vârsta de 17 ani că este copil adop- 
tat. După 1990 a putut afla adevărul: „Am vrut să 
redevin copilul părinților mei; ei au murit fără să 
ştie ce s-a întâmplat cu mine. Ultimele femei care 
au văzut-o pe mama spun că era disperată, 
neştiind dacă mai trăiesc. M-am gândit că nu e 
corect ca în urma acestor oameni să nu rămână 
nimeni. Am cerut desfacerea înfierii şi recunoaş- 
terea filiației față de tata; m-am obligat să aduc în 
faţa instanţei acte şi dovezi”5. 

„Stii? Asta era boala lor - să facă loturi. Aşa 
că băteau...” 


4 Ibidem. 


sl zi 





Disconfortul de la începutul perioadei de 
detenţie este depăşit într-o anumită măsură pe 
parcurs. Fiinţa umană are o capacitate mare de 
adaptabilitate la condiţii grele, precum şi un per- 
manent izvor de inventivitate. Supravieţuirea în 
recluziune demonstrează că, din fericire, oamenii 
reuşesc (nu în totalitate) să îşi păstreze coordo- 
natele esențiale ale umanităţii. Cu alte cuvinte, 
unii oameni se pot împăca în cele din urmă cu pri- 
vațiunile, dar nu pot să accepte înjosirea ființei 
lor morale: refuzul de a colabora în anchetă (de a 
da informaţii care ar fi putut să îi afecteze pe 
alții), chiar sub tortură, izolarea în carceră sau, în 
cazul femeilor, violul şi şantajul emoţional prin 
intermediul diversiunii (de exemplu, punerea 
într-o celulă apropiată a înregistrării cu un copil 
care ţipă, cu o femeie sau cu un bărbat care geme 
de durere etc. inducând senzaţia că este o ființă 
dragă). La Văcăreşti - şi nu numai - se foloseau 
înregistrări cu țipete, care se pretindea că ar fi ale 
unor rude: fiu, fiică, soție, soţ etc. Dina Balş a fost 
supusă într-o noapte acestei metode: „...eu, 
buimacă cum eram, am asemuit vocea tânără şi 
îndurerată cu vocea lui [a fiului - Dan Berindei], 


5 Irina Munteanu, Timpul mărturisiri, în „Jurnalul Naţional”, 16 iunie 2005. 





anul VIII e nr. 90 


51 





HISTORIA 





mai ales că niciodată nu-l auzisem urlând în aşa 
hal. A fost o noapte nesfârşită, nesfârşit de lungă 
şi cruntă, pe care a trebuit s-o îndur fiind ținută în 
picioare şi fără să mi se dea apă, să-mi ud gura 
încleiată de sarea fricii”e. 

Rememorarea unei scene de tortură în 
anchetă poate deveni insuportabilă pentru un 
om „liber”. Aurorei Dumitrescu-llle i-a fost ruptă 
mâna, de la încheietură, în timpul unei anchete: 
„s-o umflat, şi-am tăcut... că era şi-o mândrie să nu 
țipi, să nu plângi, să nu te umileşti în faţa lor. La 
douăzeci de ani poți să fii foarte mândră, nu ştiu 
cum Să spun, acuma nu ştiu ce-aş face, dar atunci, 
la douăzeci de ani, poţi să fii foarte mândru şi să 
te faci că nu te doare, ştii? (...) Mi-aduc aminte că 
mă impresionase foarte tare (...) o întrebare: dacă 
fericirea ta - m-am gândit tot timpul în puşcărie 
la treaba asta - dacă fericirea ta ar depinde de 
uciderea unui mandarin din Japonia ai accepta să 
fie ucis? Îţi dai seama că este o treabă de filozofie 
fantastică, să te gândeşti la treaba asta. Sunt mo- 
mente când spui ducă-se dracului, mie să-mi fie 
bine, nu? Nu sunt momente când spui Acu, nene, 
și gata!?(...) noi am avut alt sistem educaţional, ... 
eu am fost la internat patru ani de zile, la că- 
lugăriţe, ... şi un alt respect față de omul de lângă 
tine. (...) spuneam [recunoşteam] ce-am făcut eu 
şi... stăteam şi făceam puşcărie. Dar dacă eu aş fi 
vorbit... aş fi implicat încă o persoană, două, trei, 
nu? Și-atunci, eu răspundeam de viața ălora, îi 
aveam pe conştiinţă. (...) erau situaţii că nu la 
putut băga la subminarea puterii în stat, că era 
singur, că nu poţi să faci un complot singur. Ei..., 
ei organizau complotul, chiar dacă era o per- 
soană singură (...) Foarte mulți oameni au fost 
absolut nevinovați, băgaţi în ciorba asta. (...) Ştii? 
Asta era boala lor - să facă loturi. Aşa că bă- 
teau.... 

Omul se poate acomoda cu lipsa unor 
lucruri de uz curent şi intim (săpun, pastă şi peri- 
uță de dinți, chiloți, vată), dar nu poate suporta 
umilința înjurăturilor, a privirii prin vizetă în 
momentele de strictă intimitate, pe scurt: starea 





manență. Trebuie luate serios în calcul, în priv- 
ința regimului de detenţie aplicat femeilor, 
cazurile de viol8 sau de naştere în condiţii de 
claustrare, încetarea provizorie sau permanentă 
aunor funcții fiziologice, cum ar fi ciclul menstru- 
al sau lactaţia, datorită spaimei-stresului-mize- 
riei-alimentaţiei. Traumele fizice şi morale, înfo- 
metarea, sângerarea gingiilor, căderea dinţilor şi 
a părului, încetarea ciclului menstrual, mizeria, 
promiscuitatea, duplicitatea, claustrofobia sunt 
câteva dintre binefacerile regimului de detenție 
politică. 

Avocata şi publicista Adriana Georgescu - 
şefa de cabinet a Primului-ministru, ultimul pre- 
mier democrat al României, Nicolae Rădescu - a 
fost arestată ca-n filme în ziua de 20 iulie 1945 pe 
când ieşea din locuința Generalului, prinsă între 
două maşini oprite-n trombă. Femeia a încercat 
să scape, deoarece avea un mesaj de la Rădescu, 
în coc, dar a fost prinsă. Unul i-a pus mâna la gură, 
lovind-o cu capul de portieră. 


S Dina Balş, Drumuri pustiite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993, p. 38 
7 Interviu inedit cu Aurora Dumitrescu-Iile, Bucureşti, 1998. 
3 Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, ediţie revăzută şi îngrijită de Micaela Ghiţescu, Fundaţia Culturală 


Memoria, Bucureşti, 1999 





52 


anul VIII e nr. 90 


HISTORIA 





ROST 





De la Ministerul de Interne a fost dusă la 
Serviciul Secret (Serviciul Special de Informaţii - 
închisoarea militară Uranus). În vara anului 
1945, şeful Brigăzii Mobile era Alexandru Nicol- 
schi - Omul $obolan, ceea ce explică prezența 
Adrianei Georgescu la închisoarea militară 
Uranus. El îi rezervase în anchetă şi în viitorul 
proces al „Organizaţiei 'T” rolul de trădătoare a 
reprezentanților de seamă ai opoziţiei democra- 
tice. Pe baza declaraţiilor sale aveau de gând să-i 
condamne pe toţi ceilalți: liberali, oameni din 
anturajul Regelui etc. 

Odată intrată în anchete, tânăra a ieşit din 
ritmul cronologic obişnuit şi nu a mai putut 
reconstitui zilele sau un timp anume. Nu a putut 
uita datul cu capul de pereţi, lovirea în coapse, 
jucatul în picioare, bătaia cu mâneca umplută cu 
nisip, injecţia cu drog în mână, dinții mişcându- 
se, organele deplasate, carnea tumefiată, „jocul 
reflectoarelor”, falsele anchete de noapte cu sti- 
clele pe masă. Foarte slăbită fizic şi psihic, nu-şi 
putea stăpâni clămpănitul dinţilor în prezența 
unei deţinute care făcea frecvent crize de epilep- 
sie. Nimic din ceea ce i s-a întâmplat nu a determi- 
nat-o să semneze Declarația dictată de Nicolschi. 
Deşi drogată şi torturată, era stăpânită de crize de 
luciditate: 

„Eu, semnând jurământ în faţa lui Teţu, 
tabloul e irezistibil. Nu mai simt durerea din pi- 
cior, din coapsă, din brațe. Râd aproape cu poftă. 

Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă 
capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. 
În gură, gust de sânge. Sunt pe jos. Cineva urlă: 

- E nebună de legat. 

Omul-şobolan scoate din sertar aceeaşi 
mânecă. Nu mai ştiu nimic..."9. Stăpânirea de sine 
a tinerei femei i-a speriat şi înfuriat pe Nicolschi şi 
pe anchetatori. Aparenta criză de demență era, în 
realitate, o explozie de uşurare. Experiența repre- 
sivă în comunism arată că până şi cei mai rafinaţi 
torţionari s-au înșelat. Violul - o practică neobiş- 
nuită pentru spaţiul carceral al deținutelor poli- 
tice, nu a fost în cazul Adrianei Georgescu o scă- 
pare administrativă. Regulamentul intern interzi- 
cea aspru orice contact fizic — altul decât cel con- 
tondent, al torturii - între membrii administra- 


9 Ibidem 


ției penitenciarelor şi duşmanul ideologic. De- 
ținuţii politici erau - față de cei de la „drept co- 
mun” - oameni fără nici un fel de drepturi. După 
cum a demonstrat teribilul experiment Piteşti, 
deținutul politic nu avea nici măcar dreptul la 
moarte, ci la chin perpetuu. 

Violul ca metodă de anchetă pare să fie pen- 
tru detenția politică postbelică din România un 
experiment al începuturilor regimului. În anii de 
început ai preluării puterii de către comunişti, 
1945-1946, Adriana Georgescu a fost un pion 
esenţial în scenariul inculpării clasei politice, 
datorită rolului pe care îl avusese; este probabil 
ca anchetatorii să fi recurs la această „soluţie” 
gândind că anchetata va fi atât de distrusă încât 
nu-i va mai păsa de interogatoriile pe care avea să 
le semneze, fiind anihilată psihic şi moral. A fost 
o greşeală pe care - din câte ştim - regimul nu o 
va repeta în anii următori. Ca şi în reeducarea 
aplicată studenţilor câţiva ani mai târziu, într-o 
atare situație moartea nu poate fi decât o alinare. 
Pe lângă tot chinul suportat, nu există mai rău de 
atât, pentru un om care nu vrea să fie asasinat 
moral, în ciuda diminuării sale fizice. 

Comportamentul deţinutelor, privit azi din 
afară, pare în multe privinţe o întoarcere la pri- 
mitivitate: femeile conversează stând pe vine la 
WC; consumă impasibile zeama neagră şi turtoiul 
necomestibile în condiţii fireşti; aproape că dis- 
par convențiile elementare: sunt duse la baie 
dezbrăcate („goale puşcă”) sub privirea indife- 
rentă (şi ele îşi propun să devină la fel de indife- 
rente) a unui puşcăriaş care supraveghează 
cazanul cu apă. Parcă şi-au pierdut pudoarea; dar 
despre ce intimitate mai poate fi vorba, când eşti 
nevoită să-ţi faci nevoile în spaţiul strâmt pe care 
îl împarţi cu o mulțime de alte femei, pentru a 
mânca, a dormi, a-ţi face nevoile? Pentru a-ți re- 
memora amintirile, a plânge, a râde - prin ochiu- 
rile zilei care scapă nesupravegheate de dincolo 
de vizetă? Când tineta se umple până la refuz, 
cele două femei care o duc până la latrină ca să o 
golească se stropesc pe picioare cu conținutul ei; 
se adaugă izolarea (nu au plimbare în curte, în 
celulă nu este aer, nici lumină, datorită feres- 
trelor închise sau inexistente/ obloanelor bătute 





anul VIII e nr. 90 


53 





ROST 


HISTORIA 





în cuie): „ne înverzisem de-a binelea, din lipsă de 
oxigen şi din cauza aerului viciat şi poluat de 
putoarea tinetei”10. 

Ele supraviețuiesc înlocuindu-și tălpile pan- 
tofilor mâncate de urină cu hârtie şi carton, dorm 
pe saltele umplute cu hainele pline de mizerie şi 
sânge ale morţilor din spitalul închisorii, econo- 
misesc bucăţica de săpun, cât o cutie de chibri- 
turi, legând-o într-o zdreanță ca să ţină cât mai 
mult; bucurându-se de minunea descoperirii 
unui cuib de şoareci într-un maldăr de cărămizi 
din curtea închisorii, zărind prin crăpăturile 
obloanelor o vrabie, un copil dincolo de gardul 
închisorii etc. De aici, acelea care au disponibili- 
tatea interioară să o facă, pot evada: „Să poţi ceva- 
da cu gândul şi acest lucru nu-l poţi face decât în 
pat. Aci te izolezi de pălăvrăgeala din celulă. Şi 
pleci unde era bine, unde era curat, frumos. Unde 
ai fost fericit (...) Pleci efectiv şi chiar dacă se urlă 
în prejma ta, tu nu auzi, tu eşti departe”1!. Nevoia 
de a fi singură, chiar şi în această colcăială pro- 
miscuă, inumană;, nevoia de a fi tu însăţi, ființa 
care oscilează pe linia subțire ce separă primiti- 
vismul de umanitate, încercarea de a conserva 
fiinţa morală. 

Până şi obsesia foamei poate fi controlată. 
Dina Balş rememorează o scenă cutremurătoare: 
„când am plâns pentru prima şi ultima oară în 
puşcărie şi aceasta a fost într-o dimineață când pe 
gratiile canalului de scurgere a curții am văzut şi 
am vrut să iau cozile verzi de ceapă aruncate aco- 
lo printre alte gunoaie (...) Mi-au țâşnit literal- 
mente şi saliva şi lacrimile deodată (...) Foamea 
aceea nu este aceeaşi cu foamea pe care o simţi 
zilnic, când se apropie ora mesei (...) este ca o 
durere şi chiar îţi produce o durere crâncenă la 
prima lingură de fiertură slabă şi murdară pe 
care o bagi în gură. Este durerea contracţiei glan- 
delor salivare, violentă şi bruscă, atât de tare că-ţi 
vine să strigi, dar trebuie repede să înghiţi prima 
lingură căci după aceea merge, nu te mai doare. 


10 Dina Balş, op.cit., p.63. 
1! Ibidem, p. 58. 


Toate sufeream de foame, unele mai tare, altele 
mai puţin”. După stingere, cineva spunea: „Ei, azi 
ce mâncăm?...”, şi urma dezlănțuirea imaginaţiei. 
Medicul pediatru Emil Căpraru, fost deținut 
politic, şi medicul internist Miltiade Ionescu, fost 
deținut care a făcut parte din grupul celor evadați 
de la mina Cavnic, folosesc o definiţie sintetică 
pentru acest tip de foame: anume, foame celu- 
Iară. Adică acea înfometare care transformă un 
bărbat de 1,80 m înălțime şi de aproximativ 80 
kg, într-un suflet care supravieţuieşte într-un corp 
de 30-35 kg. Datorită metabolismului diferit, 
această diferență nu este la fel de vizibilă în cazul 
femeilor. 

Un alt efect al alimentaţiei precare este 
pierderea memoriei!2, apoi căderea părului - 
care se agaţă peste tot, intrând până şi în gamele. 

Dar foamea celulară poate fi povestită şi alt- 
fel de către o deţinută: „Eu mă trezeam adeseori 
atât de înfometată, încât mi se părea că cineva, în 
patul de sus, muşca dintr-un corn proaspăt şi cro- 
cant asemenea unei baghete franțuzeşti; mi se 
părea că aud cum coaja lui rumenită se sfărâmă 
între dinți... În realitate, era doar zgomotul pe 
care-l făcea salteaua de paie când Sandrina se 
întorcea de pe o parte pe alta... 

În afară de această obsedantă foame fizică, 
mai simțeam şi o alta, pe aceea a unei legături 
spirituale, care mă făcea să vreau să vorbesc cu 
tovarăşele mele de suferință”13. 

Un top al suportabilităţii primare: „foamea 
primează. Îmi închipuiam pe atunci că foamea 
nu se poate uita niciodată; acum, după mai mult 
de trei decenii, îmi dau seama că aveam drep- 
tate (...) apoi umilința (...) Dorul este divers, în 
afară de cei dragi, de copii, mai este dorul de 
copaci, de cer văzut printre frunze, de iarbă, de 
întinderea unui câmp, de o pâine mare, caldă, 
de o zi senină sub cerul liber de pădure, dar am 
şi uitat cum arată o pădure verde, proaspătă, 
înmiresmată”14 


12 Dina Balş s-a chinuit o noapte şi o zi să-şi amintească numele mamei „...până când din întâmplare una din fete a 
vorbit de Ioana d'Arc. Slavă ei, atunci mi-am amintit că pe mama mea o chema Ioana”, op. cit., p. 66. 
13 Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare... Ed. Univers, Bucureşti, 1997, p. 91. 


14 Dina Balş, op.cit. p. 74. 





54 


anul VIII e nr. 90 





VIA SACRA ROST 





„lubirea nebună a lui 
Dumnezeu“ 


Scrisă în 1973 şi apărută la noi în 1993, la editura Anastasia, în tra- 
ducerea lui Teodor Baconsky, cartea lui Evdokimov, Iubirea nebună 
a lui Dumnezeu ar trebui sa facă parte dintre lecturile indispensabile 
ale omului contemporan, trăitor într-o lume degenerată, 
contaminată de nihilism (Cu tot ceea ce îl definește: relativismul, 
consumerismul, decontextualizarea şi dezrădăcinarea determinate 
de tirania globalizării, toate aspectele umanismului secularizat etc.), 
nihilism care conduce Ia formarea unui om rupt de bazele sale onto- 
logice. Nihilismul se află la antipodul iubirii; un om desprins de 
bazele sale ontologice nu mai poate iubi. E un om pentru care sursa 
existenţei nu există decât în sine şi în lume, iar un astfel de om este 
supus procesului degenerării, epuizării, disoluţiei si pierderii sen- 
surilor - acest lucru este cel mai clar reflectat în arta contemporană. 


Irina Bazon 





iubirea nu îşi are originea în lume, în crea- 

ție, ci în Creator. Cartea Iubirea nebună a 
lui Dumnezeu ne vorbeşte despre originea iubi- 
rii; citez un verset relevant din Biblie: „Întru 
aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către 
noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dum- 
nezeu în lume, ca prin EI viaţă să avem. În aceas- 
ta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe 
Dumnezeu, ci fiindcă EI ne-a iubit pe noi şi a tri- 
mis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele 
noastre. [...] Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă EI 
nea iubit cel dintâi” (1 loan 4: 9-10,19). Aşadar, 
este esenţială înțelegerea acestui fapt - că iubirea 
ca sursă a vieţii şi a binelui nu-şi are originea în 
lumea ca univers închis în sine, ci în comuniunea 
cu Dumnezeul Treimic, că omul nu este un scop în 
sine şi nu este măsura tuturor lucrurilor. Iubirea 
premerge creării omului, e veşnică, iar omul este 
creat din şi prin iubire. Cartea oferă o sinteză 
excelentă a esenței creştinismului ortodox, repre- 
zentată de iubire, iar lectura ei se impune mai 


$ ensul şi sursa existenţei sunt în iubire. Iar 


imperios ca oricând nu doar teologului, ci mai 
ales omului laic din epoca actuală. 


Limitarea sacrificială a 
atotputerniciei lui Dumnezeu 


Îmi amintesc cuvintele Maicii Siluana din 
Iaşi: „Dumnezeu ne iubeşte tot timpul. Mântuirea 
înseamnă să-l răspundem la iubire.” Cartea lui 
Evdokimov constituie o mărturisire de o covârşi- 
toare frumuseţe a ceea ce înseamnă cu adevărat 
Iubirea pe care Dumnezeu a dezvăluit-o omului - 
însă pe care omul a avut libertatea de a o respin- 
ge, de a o renega, pentru a-şi afirma propria pu- 
tere. Dumnezeu nu poate spune NU omului („În 
Dumnezeu toate sunt DA” - spune Sf. Pavel), omul 
are însă libertatea de a-i spune NU, iar Dumnezeu 
nu poate schimba aceasta, însăşi nemărginita Sa 
iubire pentru om îl determină la aceasta. 

El nu se manifestă ca un judecător răzbună- 
tor (imagine falsă pe care şi-a format-o de-a lun- 
gul timpului însăşi creștinătatea, tinzând să-i atri- 
buie divinității caracteristicile regelui pământean 
care-l constrânge pe om, prin putere şi majestate, 





anul VIII e nr. 90 


55 





ROST 


VIA SACRA 





la supunere, ceea ce a condus la revolta oame- 
nilor din afara Bisericii şi a avut drept consecință, 
după cum constată Evdokimov, necredinţa seco- 
lului al XVII-lea), perspectivă pe care a impus-o 
„teologia penitenţială”, sau „teroristă”, a iadului 
şi a interdicţiilor, EI nu se manifestă „prin tunete 
şi fulgere, ci printr-o discretă adiere lăuntrică 
asemănătoare cu aşteptarea, în taină a unui pri- 
eten” (| Regi 19, 11-13). Nu o forță exterioară, care 
vine de sus pentru a se exercita asupra omului, 
reflectă culmea atotputerniciei divine, ci, în mod 
paradoxal, „slăbiciunea” Sa: „Ci S-a deșertat pe 
Sine chip de rob luând... ascultător făcându-se 
până la moarte, şi încă moarte pe cruce” - perico- 
pa din Filipeni (2, 6-11). 

Prin Întrupare, Dumnezeu îşi manifestă 
Dragostea Sa - trăită la culme prin răstignire -, 
prin care mântuieşte Creaţia, reînnoind-o şi elibe- 
rând-o din încremenirea în care o adusese păca- 
tul originar. După cum ne învaţă Sfântul Ignatie 
Briancianinov într-o predică a sa, „Adevărul dum- 
nezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine 
pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii 
minciunii aducătoare de moarte”, prin urmare, 
pentru a reface comuniunea cu omul şi legătura 
iubitoare, faţă către faţă, cu cel pe care a zidit, 
pentru a dezrobi omul din sclavia morții şi a pă- 
catului, pentru a restaura Creaţia, Dumnezeu 
primeşte să-şi limiteze sacrificial propria atotput- 
ernicie, cum spune Evdokimov (vom vedea, mai 
încolo, că neantul - urmare a păcatului şi a morţii 
- este refuzul iubirii, adică a legăturii, realizate 
față către faţă, între persoane, care se revelează şi 
se deschid una celeilalte, ieşind din starea 
potenţială a naturii lor, doar în comuniune; înțe- 
legând importanţa pe care o are, ca fapt existen- 
țial, acest raport stabilit între persoane ca prezen- 
țe, înțelegem însemnătatea covârşitoare a Întru- 
pării, care restabileşte comuniunea mântuitoare 
a omului cu Dumnezeul Treimic, şi, tocmai prin 
aceasta, paternitatea sacrificială a Treimii nu vio- 
lentează libertatea omului, ci, dimpotrivă, o face 
posibilă prin restaurarea sensului ei ontologic, ca 
iubire). 

Iubirea Lui se pogoară pentru a-l ridica pe 
om şi este o Iubire jertfelnică până la moarte. Sf. 
Pavel vorbeşte despre „Cel ce nici pe Fiul Său nu 


Fa cruțat, ci L-a dat morţii pentru noi” (Rom. 8, 
32). EI nu zice că a venit pentru a stăpâni, EI zice: 
„Am venit ca să vă slujesc”. Omnipotenţa Sa nu îl 
determină să stabilească o relaţie sclav/stăpân cu 
omul, prin manifestarea constrângătoare a pu- 
terii Sale, ci, dimpotrivă, să devină Cruce de viață 
făcătoare, prin care îşi manifestă „iubirea neb- 
ună” față de copilul Său. Fiul „tălmăceşte iubirea 
Tatălui, aducându-le oamenilor înfierea divină”; 
astfel, dialectica greacă „sclav/stăpân” este înlo- 
cuită prin dialectica Evangheliei: „Tată/fiu”. El nu 
este un Altul, radical diferit de om şi separat de 
lumea pământească (aşa cum apare în viziunea 
gnosticilor), El stabileşte cu omul, precum am 
spus, o relație faţă către faţă, personală, desăvârşi- 
tă prin minunea Întrupării, prin care se face, pen- 
tru om, începătură a învierii, dându-i şansa omu- 
lui de a fi împreună-lucrător cu EI la învierea sa. 

El nu este deci, față de noi, un Altul, ci, după 
cum spune Evdokimov, El este Emmanuel, care 
înseamnă „cu noi este Dumnezeu”. Dacă omul 
este „praf şi pulbere”, Hristos, situându-se într-un 
raport iubitor, de persoană către persoană (cu- 
vântul „persoană” provine din gr. „prosopon”, 
care se traduce prin „sunt cu fața către cineva”), 
cu omul, îi spune: „Voi sunteți prietenii Mei 
(loan 15, 14). Astfel, se înfăptuieşte comuniunea 
ființială cu Dumnezeul Treimic, comuniune care 
înlocuieşte gnoza. 


Părinţii duhovnicești. 
Paternitatea spirituală 


Raportul iubitor părinte/fiu este reflectat în 
legăturile dintre păriţii duhovniceşti şi fiii lor 
spirituali. Cei dintâi sunt cei care au reuşit să vin- 
dece disjuncţia dintre funcţia axiologică a inimii 
şi funcţia gnoseologică a intelectului (Evdiko- 
mov), atingând adică acea integritate a fiinţei 
trăită în isihasm, integritate echivalentă cu o 
stare de desăvârşire ontologică. Astfel, arată Ev- 
dokimov, paternitatea spirituală nu este o slujire 
doctrinară, ci una implicit legată de existență şi 
de ființă. Un părinte are menirea de „a-ți pune su- 
fletul în contact direct cu Dumnezeu” (avva 
Pimen), urmând sfatul „Nu porunci nicicând, fii 
tuturora pildă, iar nu legiuitor”. 





56 


anul VIII e nr. 90 


VIA SACRA 





ROST 





Aşadar, nu prin impunerea unui set de reguli 
va reuşi să nască fii spirituali, ci prin totala jertfă 
de sine înfăptuită din iubire şi în virtutea griji de 
a nu ştirbi integritatea persoanei umane. În fapt, 
acest tip de slujire creează libertatea, această 
atenție şi grijă iubitoare față de celălalt, prin care 
deschizi celuilalt inima, intri în comuniune cu el, 
comuniune care nu e despărțită de întâlnirea în 
iubire a omului cu Dumnezeul. Pilda desăvârşită 
a acestei slujiri iubitoare ne-o dă Domnul nostru 
lisus Hristos, care porunceşte ucenicilor Săi: 
„acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slu- 
jitorul vostru; precum nici Fiul Omului n-a venit 
să 1 se slujească, ci EI să slujeasca şi să-şi dea viața 
rascumpărare pentru alții” (Matei 20, 27). „Pilda 
cea mai bună a evlaviei şi chipul cel mai grăitor al 
iubirii”? ne sunt oferite prin atitudinea simbolică 
supremă a spălării picioarelor Apostolilor. 


Libertatea ca iubire vs 
libertatea ca neant 


Un adagiu patristic spune că „Toate îi sunt cu 
putință lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili 
pe om să-L iubească. Dacă Dumnezeu renunță în 
mod liber la puterea Lui de dragul iubirii față de 
om, omul e liber să-l primească iubirea sau să o 
nege, e liber să se bucure de Sensul Creaţiei, dedi- 
cându-se în mod lucrător acestuia astfel încât 
sămânța învierii pe care Domnul a sădit-o în zidi- 
rea Sa să rodească, sau să-i nege sensul, căutând 
să îl distrugă pentru a face din lume propria sa 
creaţie, adică o lucrare neroditoare, utopică (pe 
astfel de oameni „după roadele lor îi veţi cu- 
noaşte” - Matei 7:20), decretând, în final, absurdi- 
tatea existenței şi admiţându-şi neputința (fiind- 
că omul autonom nu poate crea nimic, Sartre o 
recunoaşte: „Nu am ajuns la ceva, pentru că gân- 
direa mea nu mă lasă să construiesc nimic...” şi 


chiar şi un ateu ca Merleau-Ponty nu poate con- 
testa că „omul este condamnat la un sens”). lar 
dacă lumea aşteaptă mereu „semne şi minuni”, ca 
factori de condiţionare a credinţei, Domnul 
spune: „Nu vor primi nimic”3 

Ca atare, în vreme ce ateul spune că „dacă 
Dumnezeu există, atunci omul nu este liber”, Bi- 
blia îi poate răspunde prin afirmaţia: „dacă omul 
există, Dumnezeu nu mai este liber.” EI aşteaptă 
la uşa inimii omului, în tăcere, în taină; Cuvântul 
prin care Dumnezeu se adresează omului nu 
copleşeşte, nu constrânge, îşi mărturiseşte doar 
apropierea: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi 
cineva glasul Meu şi va deschide ușa, eu voi intra 
Ia el și voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 
20). Evdokimov exprimă foarte frumos acest 
mod sublim prin care Dumnezeu se raportează la 
cel pe care l-a zidit: „În aşteptarea Sa, Dumnezeu 
renunță la atotputernicie şi chiar la omnisciență, 
asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfit. 
Destinul Său printre oameni atârnă de libertatea 
acestora. El prevede răul, iar iubirea Sa este de 
aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia 
viața sau revolta acestui refuz.” Dumnezeu nu 
vrea să creeze o ființă supusă, ci o „făptură nouă”. 

În fond, omul cu adevărat liber e omul 
restaurat în Hristos. Lepădându-se de Hristos, 
omul a crezut într-o libertate iluzorie, care este 
libertatea ca neantt. Începând cu Nietzsche şi cu 





] 





! Păr. Dumitru Stăniloae, Omul, ființa care transcende timpul spre veşnicie, prin nădejde şi pocăință (http://pater- 
mihail.wordpress.com/2010/03/10/omul-fiinta-care-transcende-timpul-spre-vesnicie-prin-nadejde-si-pocainta- 


parintele-dumitru-staniloae/). 


2 Sf. Chiril al Alexandriei, Mantuitorul spală picioarele ucenicilor (http://www.crestinortodox.ro/paste/sapta- 
mana-patimilor/mantuitorul-spala-picioarele-ucenicilor:71126.html). 

3 după cum spune Nikolai Berdiaev în cartea sa, Filozofia lui Dostoievski, „Miracolul trebuie să vină de Ia credin- 
ță, nu credinţa de la miracol. Doar astfel credința este liberă.” 


4 despre distincţia dintre „libertatea ca neant” şi „libertatea ca iubire” vorbeşte Ioannis Zizioulas, în Ființa ecle- 


sială, ed. Bizantină, 1996 





anul VIII e nr. 90 


57 








ROST 


VIA SACRA 





triumful filozofiei existenţialiste, decăderea şi 
degenerarea au luat în stăpânire lumea. Angoasa 
sau spaima „căderii din ființă” a devenit starea de 
spirit predominantă a omului pentru care nu mai 
există adevăr, nici sens. Această stare este deter- 
minată în mod logic de viețuirea într-o lume în 
care domină discontinuitatea, confuzia, incoe- 
renţa. Sartre a proclamat că „omul este condam- 
nat la libertate”, însă sensul real al acestei cuge- 
tări este acela că, fără adevăr, omul este condam- 
nat, în definitiv, la neant. Omul rămas singur în 
fața unei libertăţi absolute alege ori sinuciderea, 
ori ralierea la un proiect utopic menit, în cele din 
urmă, să nege libertatea în care a crezut şi pe care 
a despărţit-o de adevăr (indiferent faţă de ceea ce 
a spus Domnul: „Și veți cunoaşte Adevărul şi 
Adevărul vă va face liberi”). Libertatea ca neant 
nu înseamnă triumful omului ca unic arhitect al 
vieţii sale, ci ruinarea şi, în final, înrobirea lui, 
idee pe care a intuit-o în mod remarcabil persona- 
jul dostoievskian nihilist Şigaliov: „Pornind de la 
o libertate nelimitată, eu închei printr-un despo- 
tism nelimitat.” Ca o urmare logică, totalitarisme- 
le instaurate apoi, precum şi criza omului post- 
modern sunt roadele acestui om revoltat, incapa- 
bil să priceapă că „angoasa” şi „abisul” pe care 
le-a îmbrățişat în revolta lui reprezintă, după cum 
spune Serafim Rose în cartea sa, Nihilismul, toc- 
mai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat la 
existență, dar în care a ales să se prăbuşeascăs. 
După Evdokimov, „iadul nu e decât autonomia 
omului revoltat care îl scoate în afara locului 
unde Dumnezeu este prezent”. 

Hristos restaurează adevăratul sens al liber- 
tăţii: libertatea ca iubire (o vorbă foarte înțeleap- 
tă a Sf. Augustin spune: „lubeşte şi fă ce vrei” - 
doar iubirea dirijează într-un sens bun şi firesc 
liberul arbitru6). Sfinţii Părinţi ne îndeamnă: 
„Aşadar, ţineţi-vă tari în libertatea pentru care ne- 
a eliberat Hristos şi nu vă prindeți iarăşi în jugul 
robiei” (Galateni 5, 1). Sensul şi temeiul libertăţii 
sunt binele, însă când într-o epocă nihilistă se 


decretează că nu există bine sau rău şi deci nici 
adevăr, oamenii pierd sensurile cuvintelor, 
aşadar şi sensul libertăţii. Amestecul, confuzia, in- 
coerenţa, incapacitatea de a mai discerne înro- 
besc omul față de lume, o lume care s-a lepădat de 
Dumnezeu. Apostolii ne mai spun: „Trăiți ca oa- 
meni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea 
drept acoperamânt al răutaţii, ci ca robi ai lui 
Dumnezeu” (1 Petru 2, 16). ?i tot un înțelept din 
vechime se ruga aşa: „Înrobeşte-mă, Doamne, ca 
să fiu liber”. În lumea redusă la sine, închisă în 
propria sa imanență, nu poate exista libertate. E 
o lume care, refuzând şansa regenerării, Sensul 
pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, se dezintegrea- 
ză şi devine incoerentă. Or, „coerenţa decurge 
din credință”, după cum spune Par. Serafim 
Rose. 


Despre iad, semnificația 
Botezului și drumul Crucii 


Sfinţii Părinți spuneau că încă din viața de 
pe pământ omul poate pregusta ceva din bucuria 
celor drepți din rai sau din chinul cumplit al celor 
munciţi în iad. Teologia de şcoală, cum o numeşte 
Evdokimov, a creat o imagine superficială şi gre- 
şită a iadului, menită să atragă revolta şi necred- 
ința. Judecata nu echivalează cu amenințarea 
unei pedepse, ci cu „descoperirea lumii, adică a 
iubirii divine”. Cum spune Simone Weil, „Tatăl 
din ceruri nu judecă... Din EI, făpturile se judecă 
pe ele însele”, Sfântul Isaac spune că „păcătoşii 
din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeias- 
că”, dar aceeaşi iubire “devine suferință în cei 
condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. Iadul înseam- 
nă imposibilitatea de a răspunde iubirii, imposi- 
bilitatea comuniunii, suferința de nedescris a 
unor suflete goale, închise în singuratatea şi pus- 
tiul pe care ele însele l-au ales, în timpul unei vieţi 
în care au respins sensul autentic al iubirii. 
Libertatea nu poate exista separată de acest sens 
al iubirii. Liberul arbitru întrebuințat greşit nu 


5 Serafim Rose, Nihilismul - o filozofie luciferică sau unde duce înțelepciunea acestui veac, Ed. Egumeniţa, 2004. 

€ În eseul Libertate şi responsabilitate în spaţiul iubirii creştine, Pr. drd. Gheorghe Popa notează că nu există o 
relaţie cauzală între creatură şi Dumnezeu, ci „0 întrepătrundere simfonică”. „La orice efort liber al voinței 
răspunde harul pentru a o ajuta”, iar „libertatea autentică înseamnă a alege binele” (http://www.crestinorto- 
dox.ro/morala/libertate-responsabilitate-spatiul-iubirii-crestine-70846.html). 

7 Serafim Rose, Nihilismul - o filozofie luciferică sau unde duce înţelepciunea acestui veac. 





58 


anul VIII e nr. 90 


VIA SACRA 





ROST 





poate duce spre o unitate, spre un sens care sa 
unifice, să creeze comuniune, să înalțe; degene- 
rează într-o arbitraritate menită să dea naştere ia- 
dului. Aceasta este ratarea iubirii, şi, după cuvin- 
tele unui teolog, „Cea mai mare tragedie a omului 
este eşecul lui în iubire”8. O tragedie trăită ca o 
pregustare a iadului. 

Înţelegând iadul ce există în lume, căpătăm 
discernământul necesar care trebuie să ne călă- 
uzească pe drumul strâmt spre Viaţă, însă discer- 
nământul nu ne poate fi călăuză decât însuflețit 
de iubirea lucrătoare capabilă „să preschimbe în- 
săşi firea lucrurilor”, reînnoindu-le. Prin aceasta 
se traduce îndemnul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu 
deznădăjdui!”. Parintele Arsenie Papacioc spune 
undeva că nu dreptatea lui Dumnezeu, nici min- 
unile sale au mântuit lumea, ci Crucea. „Atunci 
când lisus S-a rastignit, atunci a fost biruit sa- 
tana”. Pentru a birui răul, trebuie să învăţăm nu 
arta de a muri (aşa cum apare în înțelepciunea 
platonică), ci modul cum putem muri întru 
înviere, fiindcă doar murind cu Hristos murim 
morţii. Semnificaţia Botezului nu este doar 
moarte şi înviere în Hristos, ci pogorâre la iad 
împreună cu Hrisos (Sfântul loan Hrisostom). 

Trebuie să trecem prin iadul acestei lumi, 
împreună cu Hristos, care nu ne lasă singuri, ci 
este în conlucrare cu noi (într-un raport teandric, 
ce se desfăşoară doar în spaţiul tainic al iubirii, 
unde se conjugă în mod armonios, dar fără 
amestec, voința omului si cea a lui Dumnezeu) şi 
să purtăm cu bucurie Crucea mântuitoare 
(„Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea 
pe braţele sale şi sfărâmă porţile iadului”, ea „pre- 
cede lumina fulgerătoare a Învierii” - Evdoki- 
mov). Iar drumul crucii presupune a nu te înrobi 
lumii, urmând calea largă şi uşoară a pierzării, ci 
este însăşi calea libertăţii (sfinţii noştri din 
închisori au ales nu calea „simplă” şi „fericită” a 
adaptării la un sistem utopic al lumii acesteia, ci 
calea jertfelnică a iubirii pentru Adevăr, pentru 
credință şi libertate - şi, cum spunea Dan Puric, 
moartea lor este învierea noastră). Nihilistul se 
ridică împotriva acestei căi fiindcă nu suferă 
povara libertăţii. Libertatea devine pentru el 
angoasă, nelinişte, tocmai fiindcă îi refuză sensul, 


şi anume Crucea. Angoasa nihilistului este o pre- 
gustare pământească a suferinței şi singurătăţii 
teribile din iad. 


Despre slăbiciunea unui 
Dumnezeu atotputernic 


Dorind să stabilească un raport de reciproci- 
tate consimțită cu omul, Dumnezeu primeşte să 
devină „slab”, vulnerabil, coborându-se pe pă- 
mânt pentru a se aşeza la „masa păcătoşilor” pen- 
tru ca, prin iubirea Sa jertfelnică mântuitoare, să-l 
înalțe pe om; această slăbiciune exprimând „iu- 
birea nebună a lui Dumnezeu” (Sf. Nicolae 
Cabasilas) este înfăţişată şi în aceste cuvinte din 
Acatistul Naşterii Domnului: „Pe pământ Te-ai 
arătat şi acum în peşteră sărăcăcioasa Te-ai 
nascut, din Curata Fecioară. Tu bogat fiind, pen- 
tru noi de bunăvoie ai sărăcit, pentru ca oamenii 
să se îmbogațească... Slavă Ţie că prin iubirea Ta 
pe noi ne-ai mântui”. Întrucât nu vrea să creeze 
o marionetă servilă, un reflex pasiv, El acceptă, 
aşadar, să se „deşarte” de omnipotenţa Sa, chiar 
cu riscul de a fi respins şi izgonit din propria 
Creaţie, fiindcă omul are libertatea de a-i spune 
„nu” (degenerând în revoltă, nihilism şi autodis- 
trugere) sau de a răspunde atitudinii kenotice 
prin credință lucrătoare (ajungând la cunoaş- 
terea Adevărului care eliberează, deci a conținu- 
tului autentic al libertăţii, pe care o poate atinge 
nu omul autonom, ci omul aflat in conlucrare cu 
Dumnezeu întru izbăvirea sa din robia răului şi a 
morţii). 

„Iubirea nebună a lui Dumnezeu” ajunge nu 
doar să distrugă păcatul, răul şi moartea, ci, mai 
mult decât atât, Îl determină să le asume deplin: 
„cu moartea pre moarte călcând”, murind ca ast- 
fel omul să trăiască în EI pentru a învia, ca astfel 
omul „să moară morţii”. Cum aflăm din Biblie, El 
„s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupu- 
lui neînsuflețit, pentru a da firii începătura învie- 
rii”. După cum spune Charles Peguy, pe Cruce 
Dumnezeu „a fost de-al omului”. Hristos şi-a asu- 
mat personal tăcerea lui Dumnezeu: „Dumnezeul 
Meu, de ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46). Jertfa şi 
Întruparea Sa au fost totale, EL şi-a asumat în mod 


3 Ierom. Teofan Mada, Pacea virtuţilor şi tulburarea patimilor, Ed. Agnos. 





anul VIII e nr. 90 


59 





ROST 


VIA SACRA 











deplin umanitatea prin pătimire pentru a o mân- 
tui. Acest fapt anulează orice erezii monofiziste. 
Pentru mântuirea lumii cazute a fost necesară 
pătimirea, iar „în firea proprie nu putea pătimi 
Fiul lui Dumnezeu”?. Cum scrie Evdokimov în 
Vârstele vieţii spirituale, Dumnezeu îşi depăşeşte 
propria transcendență, îndreptându-se spre om, 
pentru a-l salva din neant şi adresându-i chema- 
rea de a trece, la rândul său, dincolo de propria-i 
imanență către Cel Sfânt. Iar omul „poate să facă 
acest lucru fiindcă Cel Sfânt a binevoit să ia chi- 
pul său”. 

În schimbul a tot ce a făcut pentru noi, Dum- 
nezeu nu îi cere omului supunerea oarbă, nici 
moralismul, nici virtuțile, ci „un strigăt de iubire 
şi încredere purces din adâncul iadului în care se 
află”. Nicolae Cabasilas spune foarte frumos: 
„Dumnezeu se arată, dezvăluindu-$i iubirea... 
Respins, el aşteaptă la uşă... Pentru tot binele pe 








care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul şter- 
gerii datoriei, decât iubirea”. 


Biserica și lumea 


În ochii lui Dumnezeu, omul nu este nicio- 
dată un mijloc, persoana umană are o valoare 
absolută, de la el Dumnezeu așteptând răspunsul 
liber al iubirii, prin care omul ia parte la lucrarea 
Sa mântuitoare (prin comuniunea euharistică şi 
prin participarea la celelalte Sfinte Taine, deci 
prin intrarea in comuniune cu „lucrările” în care 
Dumnezeu este prezent, comuniune care, spune 
Evdokimov, „nu este nici substanţială (ca în pan- 
teism), nici ipostatică (ca în cazul unic al lui Hris- 
tos) ci energetică, iar Dumnezeu este cu totul pre- 
zent în aceste energii/lucrări”), fiindcă Domnul 
le-a pus pe toate sub semnul Crucii Sale pentru a 
le învia şi transfigura, iar împreunarea Cuvântu- 


9 Arhimandrit Chesarie Gheorghescu, Iconomia dumnezeiască Ia Sfinții Părinți 
(http;//www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/iconomia-dumnezeiasca-sfintii-parinti/) 





600 


anul VIII e nr. 90 


VIA SACRA 





ROST 





lui cu natura „moartă” aduce acesteia vindecarea 
şi îi dă viață. Biserica pe care Hristos o lasă în 
lume este „trimisul” care are menirea de a-i con- 
tinua lucrarea mântuitoare. El spune: „Cel care 
primește pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine 
Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, 
primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. 

Istoria şi eshatologia se întrepătrund, isto- 
ria nu este autonomă, spune Evdokimov. Vo- 
caţia creştinilor în această lume este aceea de a 
„a uni natura creată (lumea) cu energia necreată 
a îndumnezeirii (purceasă ca dintr-un izvor viu 
înspre Biserică)” (Sfântul Maxim). Aceasta se 
realizează întrucât sensul Întrupării lui Dum- 
nezeu în istorie este tocmai restaurarea creației, 
transfigurarea firii, curățirea ei de germenii 
demonici care o supun morții şi degenerării; 
prin Întrupare, separaţia survenită în urma 
păcatului originar a fost depăşită, Hristos s-a 
unit cu noi în cel mai strâns mod, făcându-ne 
frați ai Săi după har şi, după cum spune Păr. 
Staniloae în articolul De ce suntem ortodocși?, 
El s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea 
asumată pentru a ne face asemenea Lui în dum- 
nezeire. După cuvintele lui Evdokimov, „prin 
taina Întrupării, Dumnezeu transcende propria 
transcendență”, umanitatea Sa îndumnezeită 
devenind „consubstanţială” omului. 

Hristos pleacă din lume, dar EI e prezent 
prin Cuvântul Său pe care îl lasă în miezul istoriei 
(loan 12, 48). EI este Cuvânt al vieţii, deci „nu 
este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Pre- 
zenţe”. Biserica este Trup al Său, şi numai prin 
Biserică omul poate deveni de acelaşi trup cu 
trupul lui Hristos, al Dumnezeului-om. Numai 
prin Biserică omul poate ajunge „întru barbat 
desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”, 
deci om deplin! („Biserica este Revelația întru- 
pată şi activă a lui Dumnezeu în umanitatea celor 
care o acceptă prin credință” - Par. Stăniloae, 
Sfântul Duh în viața Bisericii). Pentru a ajunge 
aici, omul nu rămâne într-o aşteptare pasivă 
(mântuirea presupune o dinamică, o participare 
personală), ci se dedică pregătirii lucrătoare a 
Parusiei. Sensul vieţuirii în istorie este reflectat 


în îndemnul: „Pregătiţi calea Domnului, drepte 
faceţi cărările Lui” (Matei, 3,3). 

Prin aceasta se indică drumul maturizării 
omului, adică trecerea de la stadiul demonic, al 
orbirii şi nepăsării față de lucrarea mântuitoare 
la care este chemat, la condiţia de ființă conştien- 
tă de Dumnezeu. Crizele care survin de-a lungul 
istoriei nu sunt întâmplătoare, ci sunt „judecăți 
eshatologice”; orice idee de „paradis” creat pe pă- 
mânt este menită eşecului, fiecare epoca istorică 
s-a încheiat într-un eşec, însă, spune Evdokimov, 
„toate aceste mari eşecuri sînt de fapt mari 
izbânzi, întrucât dezaxează istoria, conducând-o 
la marginea limitelor sale, către transcendența 
propriei transfigurări.” Această măsurare prin 
eshaton a istoriei contrazice ideea unui univers 
închis în propria imanenţă, încremenit în imposi- 
bilitatea regenerării. 


Semnificaţia 
comuniunii 


Într-o apoftegmă a Cuviosului Macarie Egip- 
teanul iadul este descris astfel: „...nu este cu pu- 
tință să se vadă cineva față către faţă, ci faţa fie- 
căruia este lipită de spatele celuilalt ...”. În post- 
faţa cărţii lui Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele 
revoluţiei din epoca modernă, Tatiana Petrache 
scrie că „neantul este decăderea de la posibili- 
tatea existenţială a relației personale. Neantul 
este refuzul comuniunii. Adevărul este chiar 
relaţia de iubire dintre fiinţe, pentru că în această 
stare se deschid unele altora, ies din starea de 
potență a naturii lor.” Cum scrie şi Dumitru Stăni- 
loae într-un articol al său, „Adevărul este Per- 
soana, este comuniunea personală supremă”. 
Acest fapt depăşeşte, aşadar, viziunea gnostică. În 
cadrul tainic al acestei iubiri unitive (dar care 
exclude confundarea) este depăşit dualismul din- 
tre sensibil şi inteligibil, dintre simţuri şi intelect. 
Această unitate a contrariilor, unitatea dintre 
natura divină şi cea umană, realizată „în chip 
neamestecat şi neîmpărțit” (după formula succin- 
tă a Sinodului de la Calcedon), îşi găseşte expre- 
sia desăvârşită în icoană (icoana nu înfăţişează 


10 recomand pentru acest subiect excelenta carte a Sfântului Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-omul. Abisurile şi 


culmile filozofiei, Ed. Deisis, Sibiu, 1997 





anul VIII e nr. 90 


61 





ROST 


VIA SACRA 





exclusiv o realitate istorică, dar nu este nici 
simbolică în mod absolut). Comuniunea cu Dum- 
nezeul Treimic înlocuieşte gnoza, chemarea iu- 
bitoare vizează „intimitatea cu Dumnezeu”, 
„unirea din dragoste”. 

Precum notează Evdokimov foarte sugestiv, 
„comuniunea cu energiile divine deschide infini- 
tul de dincolo de cunoaştere”. Sfântul Atanasie 
Sinaitul vorbeşte despre viziunea „faţă către faţă” 
(Matei 18, 10; 1 Corinteni 13, 12), fiind vorba, alt- 
fel spus, despre un raport realizat „persoană 
către persoană”, nu „natură către natură”. În co- 
mentariul său la textul de la Exod 3,14, Sfântul 
Grigorie Palama scrie: „Dumnezeu nu a spus: «Eu 
nu sunt esență», ci: «Eu sunt Cel ce sun»; El refuză 
astfel să identifice totalitatea Fiinţei cu esenţa - 
existența primează asupra esenței”. Omul intră în 
comuniune cu energiile harice ale lui Dumnezeu, 
cu lucrările în care EI este prezent, prin care El îşi 
manifestă ființa. Omul nu poate participa la 
esenţa lui Dumnezeu, dar intră în comuniune cu 
energiile sale necreate. 

Distanţa dintre Dumnezeu şi om s-a instau- 
rat atunci când omul l-a „obiectivat” pe Dumne- 
zeu, imaginându-şi că trăieşte o existență de pri- 
zonier, ceea ce la determinat spre revoltă. Însă 
un dumnezeu astfel obiectivat nu poate fi decât 
un fals dumnezeu, a cărui „moarte” o decretează 
în final, întrucât întâlnirea cu o abstracţie, cu un 
„principiu universal”, cu o „cauză primă” nu se va 
putea produce niciodată, iar aşteptarea este în 
zadar. Acest dumnezeu nu la putut salva din 
prăbuşirea în abis, un abis format din propriile 
lui nelinişti, spaime şi angoasell. 

Hristos vine şi spune: „Duhul Domnului 
este peste Mine, pentru care M-a uns să 
propovăduiesc robilor dezrobirea... şi să 
slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19). El vine 
tocmai pentru a dezrobi omul dintr-o existență 
de prizonier. Adam şi Eva au fost înşelați de 
ideea indusă de către diavol că Dumnezeu este 
Lege care interzice. Ideea unei autorități exte- 
rioare, obiectivate, pervertite nu mai poate 
corespunde unui Adevăr care eliberează, ci unei 
forțe care înlănţuie. Or, esenţa Bisericii, spune 














Evdokimov, nu este „atât autoritate, cât sursă 
abundentă, har peste har, libertate adăugată li- 
bertăţii care elimină orice «obiectivare», orice 
conflict”. Dumnezeu nu interzice, doar aver- 
tizează asupra destinului ce îl aşteaptă pe om în 
urma alegerii libere a unei căi ce nu-i poate 
aduce însă folos. Dacă Sfântul Pavel spune: 
„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt 
de folos” (1 Corinteni 6, 12). Şarpele ar spune, 
distorsionând şi răsturnând înțelesurile: „Toate 
sunt interzise, dar toate sunt de folos”. 

Prin Întrupare, Hristos ne aduce înfierea 
divină, iar prin parabola fiului risipitor ne 
dezvăluie adevăratul chip al Tatălui. În fond, 
pilda fiului risipitor arata că autoritatea justițiară 
nu este de partea tatălui, ci de cea a fiului celui 
mare. Tatăl, notează Evdokimov, „nu face decât 
să alerge în întâmpinarea copilului său.” 


11 a se consulta analiza Tatianei Petrache din postfața cărții Păr. Serafim Rose, Nihilismul. Cauzele revoluției din 


epoca modernă, Ed. Egumenița, 2004. 





62 


anul VIII e nr. 90 


VIA SACRA 





ROST 





Mărturisirea vie a 
credinţei în Dumnezeu « 


Pr. Antonio Aroneasa 





Biserică în urma confruntării adevăruri- 

lor de credință cu ereziile, acesta prezen- 
tând în cuprinsul său un rezumat al principalelor 
învățături de credință. Crezul este esența „cor- 
pus-ului doctrinar” al Bisericii. Simbolul de cre- 
dință niceo-constantinopolitan, alcătuit în urma 
disputelor teologice din anii 325 şi 381, este 
acum Crezul prin excelenţă al Bisericii Ortodoxe, 
transmis de către aceasta, timp de aproape 17 se- 
cole, tuturor credincioşilor, fără alterare, învăță- 
tura de credinţă a Bisericii fiind păstrată de cele 
mai multe ori în chip martiric de către cei care au 
înțeles să lege cuvântul mărturisitor de o viață 
mărturisitoare şi, când a fost nevoie, de moarte 
mucenicească. 

Unul dintre primele crezuri care a circulat 
încă din vechime şi s-a păstrat în tradiția dogma- 
tică şi cultică este Crezul apostoliccunoscut şi sub 
numele de Crezul Apostolic-Roman, sau Crezul 
roman vechi. „Deşi nu a fost acceptat de Bisericile 
Ortodoxe, începând din Evul Mediu e folosit 
totuşi în cult de către Bisericile apusene, catolică 
şi protestantă. Apare la Roma în sec. al III-lea, 
fiind atribuit apostolilor, dar numai din secolul al 
IX-lea este folosit în Bisericile din Europa, la 
botez. Printre învățăturile existente în el, întâl- 
nim şi doctrina despre coborârea la iad (1 Pt. 3, 
18-19), despre comuniunea sfinților şi despre 
învierea trupului”!. În privința originii acestui 
simbol de credință se poartă încă discuţii, prima 
dată fiind citat „de sfântul episcop Ambrozie al 
Milanului în jurul anului 390 şi considerat ve- 
chiul Crez al Bisericii Romei. Acesta a circulat în 
secolele IV-VII într-o diversitate de variante sub 
formă de Crezuri provinciale (...) devenind până 


C rezul, sau Simbolul de credință, apare în 











Bisericuța mănăstirii St. loan Casian, Constanța 
azi Crezul baptismal al Occidentului creştin, 
acceptat fiind ca atare şi de reformatorii protes- 
tanți. Numele său de «Crez al Apostolilor» derivă 
de la legenda atestată de primul său comentariu 
scris de Rufin în anul 404, potrivit căreia el ar fi 
fost alcătuit de cei Doisprezece Apostoli: înainte 
de a părăsi Ierusalimul şi a se despărți plecând în 
misiune, S-au adunat şi sub insuflarea Duhului 
Sfânt fiecare din ei a rostit una din formulele 
care-l alcătuiesc.”2 

Un al doilea Simbol de credinţă apărut în Bi- 
serică este Crezul atanasian, al cărui cuprins re- 
flectă foarte bine învățătura Întrupării Fiului lui 
Dumnezeu. Deşi îi este atribuit Sfântului Atanasie 
cel Mare se pare că acest „Crez” nu a fost scris de 
el, întrucât reflectă în rândurile sale doctrina 
hristologică adoptată la al IV-lea Sinod ecumenic 





1 http;//Awww.crestinortodox.ro/dictionar-religios/crez-85063.html 
2 Diac. Prof. Dr. loan 1. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol.1, Canonul apostolic al primelor secole, pag. 207 





anul VIII e nr. 90 


63 





ROST 


VIA SACRA 





de la Calcedon (451), ori sfântul Atanasie trece la 
cele veşnice în anul 373. Crezul atanasian „apare 
în sec. al VI-lea în limba latină. La începutul sec. al 
VIII-lea este recitat Duminica, la serviciile de 
dimineaţă. În Biserica romano-catolică e foarte 
puţin folosit, pe când la anglicani înlocuieşte 
crezul apostolic la marile sărbători. Partea întâi 
(26 articole) tratează despre doctrina Treimii, 
partea a 2-a (art. 27-40) tratează despre persoana 
lui lisus Hristos, în sensul definiţiei hristologice 
de la Calcedon”3. La sfârşit Crezul atanasian cu- 
prinde o formulă de condamnare prin care se 
afirmă că toţi cei care nu mărturisesc credința 
universală a Bisericii nu se pot mântui - „Aceasta 
e credința cea universală (catolică), pe care dacă 
cineva nu o crede drept şi tare, nu se poate mân- 
tui.” Existența acestor două simboluri de credință 
dovedeşte faptul că Biserica a ţinut să îşi exprime 
concis credința de la începuturile existenţei sale, 
delimitându-se de toate ereziile apărute. De ase- 
menea trebuie amintit faptul că sfântul Chiril al 
Ierusalimului pomeneşte în Catehezele sale la 
Botez de existența unui Crez ierusalimitean. 
Textul unui simbol de credinţă care să fie 
universal acceptat de către Biserică“, apare însă 
în „secolul de aur” al Bisericii, începând cu Sino- 
dul 1 ecumenic de la Niceea, din anul 325 şi fina- 
lizându-se în anul 381, la al 2-lea Sinod ecumenic 
de la Constantinopol. Necesitatea adoptării unui 
astfel de Crez era iminentă pe măsură ce ereticii, 
prin propovăduirea falselor învățături, începeau 
să câştige tot mai mulți adepţi din rândurile cre- 
dincioşilor şi din cauza necunoaşterii clare şi 
corecte a adevărurilor de credință ale Bisericii. 


Sinodul I ecumenic 


De altfel, apariţia ereziei ariene este princi- 
palul motiv pentru care, împăratul Constantin cel 
Mare convoacă la Niceea primul sinod ecumenic, 
în anul 325. Numele arianismului „provine de la 
Arie, preot învăţat din Alexandria, născut în 256 


5 Idem 1 


în Libia ... hirotonit preot în 312”5 la una din bi- 
sericile din Alexandria. Preotul învățat Arie nu 
putea să accepte decât într-un mod rațional învă- 
țătura despre Sfânta Treime şi îndeosebi nu pu- 
tea accepta consubstanțialitatea şi, în consecință, 
nici egalitatea Fiului cu Tatăl. De aceea Arie afir- 
ma că Fiul nu este Dumnezeu, ci că este una din- 
tre creaturile Tatălui, cea mai însemnată dintre 
toate, dar o creatură, nicidecum Dumnezeu. În 
sprijinul ereziei sale, unul dintre argumentele 
aduse de Arie era versetul sfântului Evanghelist 
Ioan: „Tatăl este mai mare decât Mine” (loan 14, 
28) neînțelegând că de fapt Sfântul loan se referă 
aici la natura umană a Domnului lisus Hristos. 
Arie mai afirma că Fiul este creat de către voința 
Tatălui şi nicidecum că se naşte din ființa Lui şi că 
scopul pentru care Tatăl l-ar fi creat este aducerea 
la existență a Universului. Sfântul Atanasie cel 
Mare, principalul adversar al lui Arie, spune că 
acesta afirma că Hristos se numeşte Dumnezeu 
prin participare şi că este ca un Fiu adoptiv al 
Tatălui. Neputința lui Arie de a accepta prin cre- 
dință învățătura supraraţională a consubstanţia- 
lităţii Tatălui cu Fiul, l-a făcut să persevereze în 
greşeala sa şi, mai mult decât atât, să îşi răspân- 
dească erezia în biserici atrăgând de partea lui 
mulți credincioşi, clerici sau monahi, provocând 
în acest fel dezbinarea credincioşilor, dar şi tul- 
burări în Imperiu. Episcopul Alexandru al Ale- 
xandriei, predecesorul Sfântului Atanasie în 
scaunul episcopal de Alexandria, pentru a tem- 
pera zelul eretic al acestuia, dar şi pentru a lămuri 
lucrurile, ţine un sinod la Alexandria în anul 321, 
la care patrticipă aproximativ 100 de episcopi. 
Aceştia susţin în unanimitate dumnezeirea Fiului 
lui Dumnezeu, egalitatea şi consubstanțialitatea 
Sa cu Tatăl şi îl condamnă pe Arie, excomunicân- 
du-l. Faptul că Arie împreună cu prietenii săi nu 
încetează, răspândindu-şi în continuare erezia, îl 
face pe împăratul Constantin cel Mare să con- 
voace episcopii din Imperiu la un sinod, pentru a 
lămuri problemele teologice apărute, dar mai 


4 Facem aici abstracţie de inserarea adaosului „Filioque” în Simbolul niceo-constantinopolitan de către Biserica 
din Apus, începând cu secolul V (sinodul 1 de la Toledo din Anul 447) şi generalizat, începând cu anul 809 în 


întregul Imperiu Carolingian 


5 Pr. Prof. Dr. 1. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, pag. 132 





64 


anul VIII e nr. 90 


VIA SACRA 





ROST 





ales pentru a opri tulburarea apărută în Biserică 
şi implicit în Imperiu. Teologul Alexander Schme- 
mann consideră că împăratul îşi dorea ca acest 
sinod să fie „simbolul şi încununarea” victoriei 
sale asupra lui Licinius şi a reunificării Imperiu- 
lui. În discursul său de deschidere Sf. Constantin 
descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind 
„mai periculoase decât războaiele sau alte con- 
flicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât 
orice altceva”. Astfel, sinodul se deschide oficial 
la 20 mai 325 şi durează până la 25 august acelaşi 
an. La deschidere, la închidere şi la unele dintre 
şedinţele Sinodului a participat şi împăratul 
Constantin cel Mare care, deşi nu era botezat, a 
încercat să aplaneze conflictul şi să îi îndemne pe 
eretici să renunţe la învățătura lor greşită. La un 
moment dat, ne spune Pr. Prof. Dr. loan Rămurea- 
nu în „Istoria Bisericească Universală”, erau trei 
tabere: Ortodocşii, în frunte cu episcopul Alexan- 
dru al Alexandriei, Osiu de Cordoba şi cu dia- 
conul Atanasie - cel care avea să devină depiscop 
al Alexandriei începând cu anul 328 - ,o tabără a 
celor moderați care propuneau termenul omiou- 
sios = asemănător după ființă cu Tatăl, în locul 
celui de omoousios = de o ființă cu Tatăl, propus 
sinodalilor de către diaconul Atanasie, şi tabăra 
arienilor. În cele din urmă Părinţii sinodali au 
ales ca formula cea mai potrivită să fie cea care 
exprimă deoființialitatea Tatălui cu Fiul: ek tis 
ousias tou Patros (din ființa Tatălui) şi omoousios 
to Patri (de o ființă cu Tatăl), iar Arie împreună cu 
susținătorii săi au fost declaraţi eretici şi anate- 
matizaţi.€ Printre cei 318 participanți sunt de 
menţionat: Marcu de Calabria, Osius de Cordoba 
şi Cecilian al Cartaginei şi cei doi reprezentanți ai 
episcopului de la Roma, pe atunci sfântul 
Silvestru, veniți din Apus, sfinții Atanasie cel 
Mare, Nicolae al Mirelor, Spiridon al Trimitundei, 
Alexandru al Alexandriei, Pafnutie Egipteanul. 
Este de menţionat şi prezenţa scitanului care nu 


lipsea din ceată, aşa cum menţionează istoricul 
Eusebiu de Cezareea, care a fost identificat ulteri- 
or cu episcopul Marcu al Tomisului. Pomenirea 
Sfinţilor Părinţi de la Sinodul 1 ecumenic de la 
Niceea se face în Duminica a şaptea după paşti şi 
la 29 mai. 


Adoptarea 
Crezului de la Niceea 


Având în vedere motivul principal pentru 
care s-au adunat cei 318 Părinți la sinodul de la 
Niceea se pune întrebarea: cum s-a ajuns la măr- 
turisirea de credință elaborată la sinod, care avea 
să devină ulterior, împreună cu Crezul de la 
Constantinopol, din 381, Simbolul de credință al 
Bisericii? Pr. Conf. Dr. Daniel Benga spune că în 
grava criză ariană care a tulburat serios întregul 
Imperiu Bizantin şi întreaga Biserică, primii care 
au formulat „mici mărturisiri de credință erau 
chiar Arienii, care foloseau astfel de mărturisiri şi 
ni S-au păstrat câteva crezuri Ariene. La aceste 
crezuri părinţii au trebuit să intervină, pentru că 
au trebuit să formuleze învățătura astfel încât să 
nu fie echivocă. Marea problemă care s-a pus cu 
arianismul a fost următoarea: să se convoace si- 
nod. Împăratul Constantin cel Mare a convocat 
un sinod mai întâi la Antiohia în 324 care este ate- 
stat. Chiar dacă a fost descoperit de curând, au 
fost descoperite actele acestui sinod şi existența 
lui în vremea recentă şi se pare că deja de acolo 
sinodalii au formulat o mărturisire de credință, 
un fel de Crez primar pe care noi nu îl mai avem 
astăzi, noi nu ştim cum arăta. (...) Ceea ce este 
cert, este că la început, când s-au adunat, s-au gân- 
dit cum puteau rezolva problema arianismului şi 
singura variantă care mai rămânea era aceea a 
formulării unui Crez pe care să-l semneze toți. 
Atunci împăratul Constantin cel Mare a fost de 
acord cu această propunere. În momentul în care 


6 pe lângă erezia ariană Sinodul de la Niceea din 325 a rezolvat şi alte probleme ca: stabilirea datei Paştelui pen- 
tru întreaga creştinătate în Duminica întâi după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară, iar dacă se 
întâmplă ca Paştile să cadă în acelaşi timp cu Paştile iudeilor, creştinii să prăznuiască Paştile ori în Duminica 
următoare, sau cu o săptămână mai devreme; s-a propus celibatul preoților şi al diaconilor de către episcopul 
Osiu de Cordoba, iar cel care s-a opus acestei propuneri a fost marele călugăr eremit, Pafnutie din Tebaida, care 
a apărat astfel cinstea şi vrednicia Tainei Căsătoriei. Astfel s-a hotărât ca cei căsătoriți o singură dată, înaintea 
hirotoniei, să-şi poată duce mai departe viața împreună cu soțiile lor, şi numai cei hirotoniți ca celibatari să nu 


mai aibă dreptul să încheie o căsătorie. 





anul VIII e nr. 90 


65 





ROST 


VIA SACRA 











sinodalii s-au adunat şi-au dat seama că dacă nu 
fac o astfel de mărturisire pe care să o semneze 
toată lumea nu se va putea ajunge la un con- 
sens”.7 La sfârşitul şedinţelor Părinții sinodali au 
hotărât ca învățătura de credință să fie formulată 
într-un Simbol de credință, în 8 articole, în care să 
se afirme lămurit şi precis Dumnezeirea Fiului, 
egalitatea şi consubstanțialitatea Sa cu Tatăl. 
Articolul 8 începe cu mărturisirea: Credem şi 
întru Duhul Sfânt. În partea întâi a Simbolului se 
afirmă lămurit că Domnul lisus Hristos este 
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, 
născut, nu făcut, deoființă cu tatăl, prin Care 
toate s-au făcut. În partea a doua sunt respinse 
ideile eretice ale lui Arie şi se explică sensul şi 
scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum şi 
semnificația jertfei Lui pentru mântuirea tutu- 
ror.”8 Această mărturisire de credinţă a fost sem- 
nată de toţi cei prezenţi la lucrările Sinodului, 
excepţie făcând Arie şi susţinătorii săi. Crezul de 
la Niceea are menirea, de acum înainte, de a fi 
normă de credință pentru toţi membrii Bisericii, 
exprimând pe scurt şi concis adevărurile de cre- 
dinţă esenţiale referitoare la Persoanele dumne- 
zeieşti ale Tatălui şi Fiului, precum şi relaţiile 





Biserica Mănăstirii 

Curtea de Argeş 
interpersonale dintre Cele două persoane 
dumnezeieşti: Tatăl este născătorul Fiului, iar Fiul 
este născut din Tatăl, „înainte de veci” şi este 
Dumnezeu adevărat asemenea Tatălui întrucât 
este „Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu ade- 
vărat”. 


Sinodul II ecumenic — 
Constantinopol 381 


Simbolul de la Niceea face o referire extrem 
de rezumativă la Duhul Sfânt, cea de-a treia 
Persoană a Sfintei Treimi: „Credem şi întru Duhul 
Sfânt”, explicabilă prin faptul că, întrucât erezia 
ariană nu ataca deloc Persoana Duhului Sfânt nu 
a fost necesară cristalizarea învățăturii de cre- 
dinţă referitoare Ia Persoana Duhului Sfânt. Însă, 
la puţin peste jumătate de veac de la Sinodul 1 de 
la Niceea, Imperiul Bizantin, condus acum de 
împăratul Teodosie cel Mare, este pus la încer- 
care, împreună cu Biserica, de apariţia unei noi 
erezii care, de data aceasta, punea la îndoială 
dumnezeirea Duhului Sfânt şi faptul că ar fi cea 
de-a treia Persoană a Dumnezeirii. Această nouă 
erezie, numită pnevmatomahă (cei care luptă 





7 http://www.basilica.ro/ro/interviuri/alcatuirea_crezului_ortodox_la_primele_doua_sinoade_ecumenice_in- 
terviu_cu_parintele_conferentiar_dr_daniel_benga_prodecanul__facultatii_de_teologie_justinian_patri- 


arhul_din_bucuresti.html 





3 Pr. Prof. Dr. |. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, pag. 139 





66 


anul VIII e nr. 90 


VIA SACRA 





ROST 





împotriva Duhului Sfânt) apare ca un nou aria- 
nism, camuflat, întrucât cei care negau dum- 
nezeirea lui Hristos nu o puteau recunoaşte nici 
pe cea a Duhului Sfânt. Adepții acestei noi erezii 
au purtat şi numele de macedonieni, după epis- 
copul semiarian Macedonie, inițiatorul şi promo- 
torul ereziei. După ce este depus de către un 
sinod din Constantinopol, în anul 360, ca eretic, 
Macedonie moare, iar conducerea ereticilor este 
preluată de Maratonie (de unde şi numele de ma- 
ratonieni) hirotonit episcop de către Macedonie. 

Părintele Prof. Dr. loan Rămureanu ne 
spune că în anul 376 ereticii macedonieni se 
întrunesc într-un sinod la Cizic, pe coasta apuse- 
ană a Asiei Mici, în care adoptă o formulă de cre- 
dință, în care Sfântul Duh este trecut în rândul 
creaturilor. „Pnevmatomabhii sau macedonenii 
nu aveau o doctrină bine precizată. Cei mai mulți 
acceptau dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi con- 
substanţialitatea Fiului cu Tatăl, dar refuzau să 
recunoască dumnezeirea, consubstanțialitatea şi 
egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, 
socotindu-l doar Duh sau Spirit superior îngeri- 
lor, dar coborât în rândul creaturilor, deoarece, 
după Sfânta Scriptură, îngerii au fost creaţi de 
Dumnezeu.”9 

„În 381, Teodosie cel Mare (379-395) dorind 
să restabilească liniştea şi ordinea în Biserică, a 
convocat pe întâistătătorii Bisericii din jumătatea 
orientală a Imperiului său la un Sinod ecumenic. 
Sinodul s-a deschis în Constantinopol, la începu- 
tul lunii mai 381 şi a durat până la 9 iulie, același 
an. Au participat 150 de episcopi, printre care 
mai de seamă au fost următorii: Meletie al Antio- 
hiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Am- 
filohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de 
Tars s. a. La Sinodul Il ecumenic a participat şi Ge- 
rontius sau mai corect Terentius, episcop de 'To- 
mis (Constanța), în Scythia Minor. Ceva mai târ- 
ziu au fost prezenţi şi episcopii din Egipt şi Iliricul 
oriental, în frunte cu Timotei al Alexandriei. La 
sinod au participat şi 36 episcopi pnevmatomahi, 
în frunte cu Eleusiu de Cizic şi Marcian de Lamp- 


9 dem, pag. 141 


sac. Preşedinţia Sinodului II ecumenic a avut-o la 
început episcopul Meletie al Antiohiei (362-381), 
fiind cel mai în vârstă dintre sinodali. După 
moartea lui Meletie, la sfârşitul lunii mai 381, 
presedinţia Sinodului i-a revenit, de la începutul 
lunii iunie, Sfântului Grigorie de Nazianz, 
recunoscut de Sinod episcop al Bisericii din 
Constantinopol, în calitate de episcop al capitalei 
Imperiului de Răsărit, Roma cea Nouă." Întrucât 
un număr de episcopi egipteni, invidioşi pe faptul 
că sfântul Grigorie de Nazianz a ajuns episcop la 
Constantinopol, lucru pe care de altfel nu şi l-a 
dorit, au acuzat pe nedrept instalarea acestuia pe 
scaunul patriarhal ca fiind necanonică, provo- 
când tulburare în Biserică, sfântul Grigorie de 
Nazianz a demisionat de la preşedinţia Sinodului 
şi din demnitatea de patriarh al Constantinopo- 
lului, la 30 iunie 381, sacrificându-se pentru ca Bi- 
serica să aibă parte de linişte, dovedind prin acest 
act exemplar uimitoarea şi dumnezeiasca sa 
smerenie, ca un demn urmaş al Apostolilor şi 
ucenic al Domnului. Episcop al Constantinopo- 
lului, în locul Sfântului Grigorie, devine Nectarie, 
un laic, catehumen, care înainte de a primi trep- 
tele ierarhiei bisericeşti a trebuit să fie botezat. 
Dorinţa sinodalilor era ca ereticii pnevmatomahi 
să se întoarcă în Biserică, mărturisind învăţătura 
de credință a acesteia, însă aceştia au refuzat, 
retrăgându-se din Sinod. Cei 150 de părinţi pre- 
zenți, în Expunerea de credință redactată la 
Sinod au rostit anatema asupra tuturor ereziilor 
apărute până atunci în Biserică şi implicit asupra 
pnevmatomahilor, condamnând învățătura gre- 
şită a acestora despre Duhul Sfânt. De asemenea 
a fost condamnată şi erezia lui Apolinarie din 
Laodiceea care susţinea că Domnul Hristos a pri- 
mit la întrupare un trup muritor şi suflet neraţio- 
nal din Fecioara Maria, locul sufletului rațional 
fiind luat de Logosul dumnezeiesc!!. Prin această 
concepţie eretică Apolinarie punea la îndoială 
integritatea firii umane a Mântuitorului, zdrun- 
cinând în consecință întreaga lucrare mântui- 
toare a Domnului Hristos. 


10 http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/sinoade-ecumenice 


11 Apolinarie a fost influențat în elaborarea ereziei sale de concepţia trihotomică a filosofului grec Platon care 
afirma că omul este alcătuit din trup muritor, suflet irațional şi suflet rațional şi nemuritor 





anul VIII e nr. 90 


67 





ROST 


VIA SACRA 





Crezul 
niceo-constantinopolitan 


Părinţii de la Sinod au preluat cele şapte arti- 
cole ale Crezului de la Niceea la care au adăugat 
articolele care mărturisesc credința în Duhul 
Sfânt care „împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închi- 
nat şi mărit...”, în Biserică, în puterea Sfântului 
Botez de a dărui iertarea păcatelor, în ultimul 
articol fiind expusă credința Bisericii în viața 
veşnică. Cel puţin aşa se ştia până acum, că arti- 
colele de credință adoptate la Constantinopol, în 
381 sunt o simplă completare a celor 7 articole de 
la Niceea, din 325 şi aşa afirmă şi Părintele Pro- 
fesor 1. Rămureanu în Istoria Bisericească Univer- 
sală, atunci când spune că la Constantinopol „si- 
nodalii au completat Simbolul nicean cu încă 5 
articole de credință, care stabilesc învățătura 
Bisericii despre Sfântul Duh, despre Biserică, 
Taina Botezului, învierea morţilor şi viaţa 
viitoare.”12 Însă Diacon Dr. loan I. Ică Jr. care în 
lucrarea „Canonul Ortodoxiei” îl citează pe isto- 
ricul bisericesc luteran Reinhart Staats, arată că 
acesta ajunge la concluzii surprinzătoare în pri- 
vința Crezului de la Constantinopol. Istoricul lu- 
teran afirmă că, din punct de vedere literar Sim- 
bolul din 381 „nu este altceva decât o versiune 
puternic extinsă a Crezului Roman, care este baza 
lui directă şi este aproape integral conținut în 
acesta. În Simbolul Constantinopolitan din 381 
se regăseşte, evident, şi Ekthesis-ul nicean din 
325, precum şi Simbolul Bisericii din Ierusalim 
atestat în jurul anului 350 de catehezele Sfântu- 
lui Chiril al Ierusalimului."I5 Istoricul luteran 
citat în continuare, afirmă că din cele 174 de cu- 
vinte cuprinse în originalul grec al Simbolului din 
381, 100 sunt comune cu cele 117 cuvinte ale Sim- 
bolului din Ierusalim, 80 din cele 139 de cuvinte 
ale Expunerii de credință de la Niceea, în timp ce 
58 de cuvinte din cele 70 ale Crezului Roman se 
găsesc în Simbolul constantinopolitan, căruia îi 
sunt proprii un număr de 37 de cuvinte. 











„Intercalările noi din 381 privesc - cum era de 
aşteptat de la un sinod întrunit împotriva pnev- 
matomahilor - în primul rând dezvoltarea arti- 
colului despre Duhul Sfânt (Domnul de viață 
Făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e 
închinat şi Slăvit) precum şi câteva scurte pre- 
cizări introduse în articolul despre Fiul şi la arti- 
colul despre Biserică (care e «și apostolică») şi 
cele următoare («Mărturisim un Botez spre ierta- 
rea păcatelor. Aşteptăm Învierea morților. Şi 
viața veacului ce va să vină). (...) Simbolul 
Constantinopolitan nu derivă însă direct din cel 
Nicean, ci provine din Simbolul Bisericii din 
Ierusalim, din punct de vedere literar Simbolul 
din 381 fiind o extindere cu dezvoltări antiariene 
şi antimpnevmatomahe a Simbolului Bisericii 
din lerusalim.15 Iată că Simbolul (niceo) const- 
nantinopolitan este de fapt ca o lucrare “simfon- 
ică” în care se întrepătrund mai multe crezuri ale 
Bisericii, rezultând de aici un Crez unitar care a 
devenit mărturisirea de credinţă a Bisericii şi a 
credincioşilor acesteia până în zilele noastre. 
Principiile dogmatice expuse în Crez sunt norme 
de căpetenie pentru înţelegerea corectă - atât cât 
poate cuprinde mintea omenească în limitarea ei 
- a adevărurilor de credință extinse şi de aceea 
Mărturisirea Simbolului de Credinţă niceo-con- 
stantinopolitan este o condiţie esenţială pentru 
cel care vrea să devină membru al Bisericii lui 
Hristos prin primirea Tainei Sfântului Botez. 


12 Pr. Prof. Dr. 1. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, pag. 147 
13 Diac. Prof. Dr. Ioan 1. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol.1, Canonul apostolic al primelor secole, pag. 213 
14 C£. R. Staats, citat de Diac. loan . Ică Jr. în Canonul Ortodoxiei, vol.1, Canonul apostolic al primelor secole, 


pag. 21. 


15 Diac. Prof. Dr. loan 1. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol., Canonul apostolic al primelor secole, pag. 214 





68 


anul VIII e nr. 90 


SEMNAL EDITORIAL 








Crucile pustiei 


La Editura Christiana a apărut, în miezul acestei veri, volumul 
Crucile pustiei: poeme neptice, de Răzvan Codrescu. În chip de 
prezentare a cărții, publicăm posttața editorială. Volumul poate fi 
procurat, prin poştă, de Ia SC Supergraph SRL (tel.: 021 320 61 19; 


fax: 021 319 10 84; e-mail: editura?sophia.ro) 


Gabriela Moldoveanu 





Vasile) s-a născut la București, la 7 mai 


R ăzvan Codrescu (din botez: Adolf Marian 
1959. Licenţiat în Filologie al Universităţii 


din Bucureşti (1983, cu teza de licență Atitudini 


mesianice în poezia românească), a funcționat ca 
profesor de Limba şi Literatura Română pînă în 
1999. A debutat publicistic în 1985 (“Don Quijote 
şi prințul Mîşkin”, în Luceafărul, anul XXVIII, nr. 
39, p. 8) şi editorial în 1997 (Spiritul dreptei. În- 
tre tradiție şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucu- 
reşti). După 1989, a desfăşurat o bogată activitate 
de publicist şi editor. În prezent e director literar 
al Editurii Christiana (Bucureşti), redactor-şef al 
revistei Puncte cardinale (Sibiu), redactor-şef al 
revistei Lumea credinței (Bucureşti) şi vice-pre- 
şedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor 
Creştini (A.Z.E.C.). 

Printre numeroasele volume de articole, 
studii şi eseuri“, a publicat şi două volume de tra- 
duceri din poezia creştină europeană**, precum şi 
trei volume de versuri originale: Răsăritenele iu- 
biri. Fals tratat de dezlumire (2002), Rug aprins. O 
sută de sonete și false sonete (2008) şi Crucile 
pustiei. Poeme neptice (2010) - toate apărute sub 
egida Editurii Christiana din Bucureşti. 

În recentul volum intitulat Când cuvintele 
sînt de la Cuvîntul. Ce și cum vorbesc creştinii 
între ei și unii despre alții (Ed. Christiana, 2009) 


.—Ș 


Mee: url, dres, 
ii il pustii 


poe unui 


Vaii 


| 











am inclus o exegeză a primului său volum de ver- 
suri (Gabriela Moldoveanu, „Preoţia împărăteas- 
că a poetului. O lectură în viziune liturgică a 
Răsăritenelor iubiri “, pp. 89-105), în care figura şi 
cel dintii poem neptic (Plîngerea lui Agapie 
Sketul), despre care scriam (pp. 99-100): 
„Plingerea lui Agapie Sketul este rodul 
experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pust- 
nicii sketici, pelerini angajaţi pe drumul cel mai 
abrupt al iubirii pentru Hristos. Cu o înţelegere 
duhovnicească demnă de Părinţii trăitori real- 
mente ai acestor experiențe, poetul ne face 


* Exerciţii de “reacționarism”. Între zo6n politikân și homo religiosus (Dacia, 1999); De Ia Eminescu [a Petre 
Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti (Anastasia, 2000); În căutarea Legiunii pierdute (Vremea, 
2001); Recurs la Ortodoxie (Christiana, 2002), Teologia sexelor şi Taina Nunții. O introducere ortodoxă în 
antropologia conjugală (Christiana, 2002), Cartea îndreptărilor. O perspectivă creștină asupra politicului 
(Christiana, 2004); Gîlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată (Nemira, 2005); Ghid pascal 
(Christiana, 2009); În jurul lui Eminescu (Christiana, 2009). 

”* Sf. Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, ed. îngrijită, prefață şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de 
Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu (Christiana, 2003); Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu 
versiune românească, note, comentarii, postfață şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu (Christiana, 2006) 





anul VIII e nr. 90 


69 





SEMNAL EDITORIAL 








părtaşi la o ispitire îndeobşte rezervată mo- 
nahilor îmbunătăţiţi, cu vederea ca şi aievea a 
demonului de amiază, pricinuitorul temutei ake- 
dia - de data aceasta în ipostaza de duh măguli- 
tor. Este descris tot meşteşugul ațițării prin care 
diavolul e gata-gata să-i fure eremitului armele 
duhovniceşti: crucea, adevărul şi smerenia (Fac 
semnul crucii, dar viclean rîvnesc/ Ia vorba lui, şi 
plin mă simt de mine...). 

Punctul culminant al ispitirii e semănarea 
confuziei (Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,/ iar 
cine minte - tu de unde ştii?)), orbirea noastră 
cea mai cumplită, aceea de a nu discerne între 
Dumnezeu şi diavol: 


Mă răsucesc ca rima pe jăratec 

şi n-am habar: acolo-s eu sau el? 
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec? 
E Șarpe Dumnezeul meu, sau Miel?.. 


Numai iubirea nebună a lui Hristos îl ajută 
pe atletul duhovnicesc al pustiei să-şi redobîn- 
dească trezvia (nepsis): 


Dar Domnu-i Domn, și cred că ştiu de ce... 
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce! 


ek 


vremurilor noastre. 








Nu, n-are răni, oricît de splendid e: 
de Ia-nceput, cu vorba doar ne duce! 


Dar EI, Hristosul rănilor, boier, 
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte... 


şi să trăiască în continuare cea mai dureroa- 
să logodnă, pînă la vremea nunţii eterne cu 
Mirele ceresc: 


Pe stîrvul meu icoana slavei geme: 
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu, 
şi ne durem de-atit amar de vreme, 
mereu străini şi logodiţi mereu. 


Plingerea lui Agapie Sketul este scrisă cu o 
cunoaştere duhovnicească şi cu o artă de atlet al 
poeziei creştine”. 

Cred că cele scrise atunci se potrivesc, în 
mare, pentru întreg ciclul ce vede acum lumina 
tiparului şi despre care am încredințarea că încu- 
nunează fericit - şi dintr-o perspectivă aproape 
inedită*** - o lungă tradiţie a poeziei religioase 
româneşti adăpate la izvoarele duhovniceşti ale 
Răsăritului ortodox. Sau, cum îi place poetului să 
spună, ale Răsăritului nostru fără de apus... 


Cea a experienţei neptice sintetizate în vechile paterice, dar retrăite artistic cu sensibilitatea lirică şi noetică a 





70 


anul VIII e nr. 90 


SEMNAL EDITORIAL 








Ultima cuvintare publică 
a Părintelui Calciu 


Za curînd, la Editura Christiana din Bucureşti, 


] va apărea cartea de debut a judecătorului şi 
teologului Lucian D. Popescu, intitulată 
Introducere în omiletica părintelui Gheorghe 
Calciu (Col. „Cruciații secolului XX”). Ucenic 
apropiat al părintelui (pe care l-a cunoscut în 
urmă cu aproape trei decenii), autorul se referă 
cu precădere la predicile adresate tinerilor, de la 
cele Șapte cuvinte către tineri din 1978 (care i- 
au adus cinci ani de închisoare şi exilul) pînă la 
ultima cuvîntare publică, ţinută la Cluj în toam- 
na lui 2006, la solicitarea filialei locale a 


A.S.C.O.R,, şi avînd ca temă rugăciunea. Acest 
cuvânt testamentar a fost înregistrat şi apoi tran- 
scris de pe bandă chiar de către autorul cărții 
(care-l şi reproduce în Addenda, cu prezentarea 
întregului context). Textul a mai apărut în micul 
volum colectiv Testamentul Părintelui Calciu. 
Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi 
şapte evocări, scos în 2007 tot de către Editura 
Christiana, dar celor care n-au ajuns să-l citească 
acolo li-l oferim şi aici (ca „arvună” pentru lec- 
tura integrală a Introducerii... aflate sub tipar). 
(R.C.) 


„Și nu s-a rănit de piatră piciorul meu...“ 
Cuvînt practic şi mărturisitor despre rugăciune 


În toamna lui 2006, anul trecerii sale la 
Domnul, călătorind prin Duhul României, cum îi 
plăcea să spună, părintele Calciu a mers şi la Cluj, 
ca de obicei, pentru a se întâlni cu Mitropolitul 
Bartolomeu Anania şi cu profesorul Raul 
Volcinschi. Cu fiecare avea o afinitate specială. 

Vedea în arhiereu o putere şi un chip prin 
care dreptatea hotărniceşte cele îngăduite de 
celelalte, o piatră de hat aşezată de sus pentru 
rînduiala sobornicească. Se întîlneau un ierarh şi 
un preot, doi frați de cruce, doi nevinovaţi ieşiţi 
din închisorile comuniste, doi înţelepţi pe care 
cetatea nu mai îndrăznea să îi prigonească, dar 
pe care veacul încă îi mai privea pieziş. 

Fostul universitar Raul Volcinschi este unul 
dintre cei care, la fel ca părintele Calciu, s-a întors 
în pușcăriile comuniste şi după 1964. Vorbitor de 
limbi slave, germanice, latine, dar şi de maghiară, 
doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, 
fermecător povestitor şi neîncetat „uneltitor” 
pînă astăzi, într-o altă lume diplomat sau, poate, 
agent secret, profesorul Volcinschi are o statură 
care te ispiteşte să visezi că, de nu ar fost închis 16 
ani, vîndut poterei uneori de năimiţi, alteori de 


Lucian Di. Popescu 


Introducerea 
in emiletica 
Părintelui 
hagi z] Pre 
Lt | [i [1] 





imbecili, ar fi mutat împreună cu unii (ca, 
bunăoară, Ion Gavrilă Ogoranu) făgaşul istoriei 
româneşti mai departe de fatidica stingă a sinu- 
ciderii naţionale. Venirea părintelui Calciu îi 
prilejuia anual identificarea unui punct de sprijin 





anul VIII e nr. 90 


7I 





ROST 


SEMNAL EDITORIAL 





pe care cîte un amplu mecanism, nu definitiv pus 
la punct, ar fi putut întemeia o importantă răs- 
turnare. Iar părintele nu se eschiva niciodată, 
căci se îndătinase, în iubirea sa, să îşi pună pentru 
prieteni, dacă s-ar fi cerut, însăşi viața. 

Părintele Calciu s-a însoțit în această ultimă 
preumblare prin ţară cu prietenii săi cei mai 
apropiaţi, Demostene Andronescu, gazda lui 
bucureşteană de totdeauna, şi Marcel Petrişor, 
prieten la rău şi - cât a fost dat - şi la bine, pe o 
cale întortocheată şi amar despicată, ce începuse 
în Casimca Jilavei şi care, iată, refuza să se 
domolească. Iar acum părintele ducea în mărun- 
taie o povară pe care nici măcar aceştia nu 
izbuteau să o cîntărească bine... 

Drumul oarecum lung, de la Mănăstirea Pe- 
tru-Vodă, parcurs în câteva ore, pe şosele deloc 
line, s-a făcut adaos acelei osteneli a trupului. Au 
fost poftiți cu toţii să prînzească în palatul mitro- 
politan. Cei patru s-au bucurat împreună, discuția 
fiind călăuzită de gazdă, aşa cum se potrivea ran- 
gului, dar şi temperamentului său. Mai apoi, în 
odăile pregătite din vreme, părintele s-a odihnit 
spre a conferenţia, după cum se stabilise, la 7 
seara. 

Fusese invitat de studenţii ortodocşi clujeni, 
iar el primise ca întotdeauna, făgăduind a le vorbi 
despre „Biserică, ierarhie şi problemele spiritua- 
le ale credinciosului”. 

În urmă cu câţiva ani îi spusese lui Marcel 
Petrişor, adăugând cu smerenie că lucrul se petre- 
cea probabil din pricina bătrîneţii, că inima şi 
rațiunea lui nu mai socotesc credința ca fiind cea 
mai importantă, ci dragostea. Or, acestea nu erau 
Ia el vorbe sunătoare, teorii, literaturizare şi nici 
măcar, după cum presupunea, slăbiciune. Era 
mărturisirea prefacerii mistice a unui om a cărui 
nădejde îl mîntuise din capcana dementă şi, pă- 
relnic, fără izbăvire a “reeducării”, iar a cărui cre- 
dință descuiase inimi de posedaţi, gardieni ori 
ucigaşi, şi, în cele din urmă, slobozise porţile puş- 
căriei. 

Ultimii ani ai vieţii, cu toate încercările lor, 
de acum într-un registru complet diferit, a căror 
măsură o vor fi ştiut doar el şi bunul Dumnezeu, 
au fost primiţi de părintele Calciu întru dragoste. 
În toate gesturile şi faptele sale s-au putut vedea 


bunăvoirea, cuviinţa, bucuria de adevăr, răbda- 
rea, nădejdea, căci nu s-a trufit, nu a căutat ale 
sale şi nu a gîndit răul. Dragostea sa nu a căzut 
niciodată. 

În acest mai larg context, determinat de o 
condiție trupească mai recentă şi de una 
duhovnicească ce împlinea întreaga viață, se va 
înțelege de ce-a ales să vorbească în cele din 
urmă, de fapt, despre rugăciune. În acelaşi fel, 
oarecum neaşteptat, o făcuse şi în urmă cu vreo 
trei ani, cînd s-a aflat la Casa Pogor, în Iaşi, pentru 
a răspunde chemării de a conferenţia, alături de 
doi prieteni (Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu), 
despre “Biserică şi naţiune” (sub egida Asociaţiei 
ROST, întemeiată de Claudiu Târziu şi căruia 
părintele Calciu i-a fost preşedinte de onoare). A 
luat cuvântul ultimul, anunțind din capul locului 
devierea temei către... “Rugăciunea pioasă”. Ştia 
că va fi un lucru spre surprinderea celor exaspe- 
rați de “internaționalismele” vechi şi noi, ateiste 
ori ecumeniste, şi care veniseră acolo pentru o 
lămurită expunere naţional-creştină. De altfel, 
după ce el a încheiat, cineva (în care cele auzite, 
filtrate prin reziduurile aşteptărilor de care am 
pomenit, se transformaseră într-un soi de pe- 
simism) a întrebat: “Dar pentru națiunea română 
şi pentru țară nu se mai poate face nimic?!”. Iar el 
a răspuns: “Să vă rugaţi şi poate că Dumnezeu o 
să rînduiască mîntuirea lor!”. 

În amfiteatru, la Cluj, după o împreună rugă- 
ciune, a citit mai întîi un document pe care Biseri- 
ca Ortodoxă Antiohiană din America îl emisese 
privitor la rolul episcopului în Biserica Ortodoxă. 
Un text lămuritor, mai cu seamă o întemeiere 
duhovnicească, însă spre a rostui premisele unei 
îndreptări canonice şi publice a episcopatului. 
Textul limpezea că episcopul nu este un ales al 
poporului, ci este pus de Duhul Sfînt, într o Orto- 
doxie ce nu este organ democratic, ci ierarhic. 
Astfel că nimeni nu are voie să se ridice împotriva 
unui episcop câtă vreme el nu săvîrşeşte nici o 
abatere de la dreapta credință. Episcopul se su- 
pune dogmelor credinţei şi moralei Bisericii, iar 
dacă le încalcă, poate fi depus de un sinod legal 
constituit. Episcopul este capul unei comunități, 
al unui trup, şi el a fost sfinţit ca să ocîrmuiască. 
Această treaptă există prin voia lui lisus Hristos, 





72 


anul VIII e nr. 90 


SEMNAL EDITORIAL 





ROST 





iar episcopul, fiind cap al Bisericii, este icoana 
Domnului. 

Apoi a fost cuvîntul său propriu-zis. ÎI voi 
reproduce pe de-a-ntregul în cele ce urmează, cu 
foarte puţine alterări, inerente transcrierii. Pen- 
tru cei care îl ştiau, părintele Calciu era, cu sigu- 
ranță, slăbit. Dar a fost miezos, ca de fiecare dată, 
şi însuflețitor, ba chiar mai mult decât atât, aşa 
cum se va vedea. Cuvîntul lui nu a durat mai mult 
de o jumătate de oră, după care, deşi obosit, a 
răspuns iscodirilor, inevitabil inegale, ale audito- 
riului. 

Această zi - 10 octombrie 2006 - a fost ulti- 
ma dată cînd părintele Calciu a vorbit într-o adu- 
nare, fiindu-i cu neputinţă să mai ajungă la Timi- 
şoara, la alt arhiereu şi Ia alți tineri, căci imediat, 
în chiar aceeaşi seară, starea trupului său s-a înră- 
utățit foarte. A adăstat la jumătatea drumului, în 
Munţii Apuseni, două nopti, în casa părintească a 
lui Marcel Petrişor, şi apoi a fost nevoit să se 
întoarcă la Bucureşti. 

După exact şase săptămîni din ziua ultimei 
cuvântări către tineri, parcă soroc de postire 
legiuită şi de canon, părintele Calciu, din veşnic 
luptător, s-a făcut veşnic biruitor. 

Citirea acestui text trebuie făcută nu doar cu 
luare a-minte, cât mai ales cu luare a-inimă, căci 
rostirea părintelui Calciu este, pe cât de mult o 
omilie, tot pe atit şi o spovadă... 


Pr. Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa 


“Ceea ce vreau să vă spun acum este o pro- 
blemă a rugăciunii pioase. 

Nu îmi plac definițiile. Dar rugăciunea este 
fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu 
şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii 
este un dar pe care Duhul Sfint îl pune în fiecare 
dintre noi, mai mult sau mai puţin. Ne face mai 
activi sau mai puţin activi. Şi în acelaşi timp rupe 
o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu. 

În încercarea de a te ruga se întîmplă întot- 
deauna o interferență a voinței divine cu voința 
umană. Să ştiţi că niciodată o rugăciune nu se 
face fără stăruință şi fără pietate. Eu nu sînt pie- 
tist, dar vreau să vă spun că fără voinţa lui Dum- 


nezeu nu am fi în stare să ne rugăm nici măcar Ta- 
tăl nostru. Pentru că, în momentul în care ne apu- 
căm să ne rugăm, o mie de demoni ne asaltează. 

Cînd eram copil, mama ne ducea la biserică. 
Noi eram unsprezece copii şi ea ne ducea la bise- 
rică şi, copii fiind, îi spuneam mamei că ne dor 
picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne 
spunea: “Măi, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea 
şi nu ştiţi să vă rugați lui Hristos, dar durerea 
picioarelor voastre este rugăciunea voastră către 
Dumnezeu”. 

Într-un sat era o crîşmă şi oamenii beau, 
adică bărbaţii, că pe vremea aceea nu mergeau 
femeile la crîşmă... Acuma mai merg... Acolo 
oamenii beau şi înjurau şi se băteau, iar în toată 
crîşma era un singur demon, unul dintre cei mai 
mici, care stătea şi dormea pe tejghea, pentru că 
nu avea ce face. Iar în satul acela era o femeie 
văduvă, cu şapte copii, şi toţi se rugau seara. Şi 
împrejurul casei era o legiune de draci... 

Să ştiţi, fraţilor, ca şi în jurul bisericilor noas- 
tre mari legiuni de draci se învârtesc, încercînd să 
rupă pe cineva. Pentru că unde să se ducă demo- 
nul să lucreze? La discotecă, la crîşmă, pe plajă? 
N-are ce face acolo. Duhurile rele lucrează acolo 
fără osteneală multă. Însă în biserică este cre- 
dința cea adevărată, rugăciunea cea adevărată, 
pe care noi o practicăm, pe cât ne stă în putinţă, şi 
demonii ne înconjoară din toate părțile şi lovesc 
acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră 
spirituală. Pentru că strecoară îndoiala, pentru că 
strecoară gîndul că degeaba te rogi, pentru că 
strecoară gîndul că ai ceva mai bun de făcut, sau 
îţi strecoară gîndul că rugăciunea aceasta nu va fi 
ascultată. Dar, dacă stăruim, situaţia se schimbă. 

Cînd am intrat în închisoare ştiam puţine 
lucruri despre credință, foarte puţine. Cînd am 
intrat la Medicină, ştiam anumite lucruri despre 
rugăciune, dar venind la Bucureşti, am asistat la 
începuturile Rugului Aprins, o organizaţie de 
rugăciune şi de credință pe care o făcuseră Sandu 
Tudor [viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, 
mort în temnița comunistă de la Aiud - n. n.], Pă- 
rintele Stăniloae, Părintele Ghiuş, Părintele Bă- 
buş, [Alexandru “Codin”] Mironescu, o serie în- 
treagă de laici şi de clerici care au făcut cicluri de 
rugăciuni şi de predici, vorbind despre perlele 





anul VIII e nr. 90 


75 





ROST 


SEMNAL EDITORIAL 





deşertului, şi am rămas surprins cîte adîncuri 
ascunde rugăciunea, ce adînc duhovnicesc se gă- 
seşte în ea şi cît de mult ne putem noi transpune 
în rugăciune, pentru a face din rugăciunea noas- 
tră o rugăciune adevărată. Toate aceste figuri sînt 
figuri extraordinare ale Bisericii noastre, care, în 


decursul timpului, au murit, dar au lăsat în urma 
lor o diră luminoasă şi mulţi dintre noi urmăm 
această linie pe care părinţii noştri din țară ne-au 
trasat-o atunci. Acolo am învăţat foarte multe lu- 
cruri. Şi din ce în ce m-am adîncit, pînă cînd în 
1948 am fost arestat, iar cînd am ajuns în închisoa- 

















74 


anul VIII e nr. 90 


SEMNAL EDITORIAL 





ROST 





re, într-adevăr am simțit că rugăciunea lucrează. 

Am stat în închisoare cu diverşi oameni 
politici, cu diverşi ierarhi, cu diverşi preoți buni, 
cu călugări, şi am înţeles ca rugăciunea este stră- 
danie. Foarte mare strădanie. 

În momentul rugăciunii, în momentul cînd 
te aşezi la rugăciune, diavolii te atacă şi, după 
primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni 
pe care le faci, el, diavolul, îţi pune în minte tot 
felul de gînduri. Gînduri lumeşti. Tot felul de gîn- 
duri neimportante. Pînă şi curiozitatea de a şti cât 
e ceasul lucrează în mintea ta. Pînă şi curiozitatea 
de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea 
lucrează ca nişte acțiuni nevinovate, dar ele strică 
glasul rugăciunii din inima noastră. 

Părintele Porfirie spune că aceste gînduri 
care ne vin nouă în minte în timp ce ne rugăm 
sînt ca nişte avioane. Le auzi departe, foarte încet, 
ca pe un zgomot, aşa, fără insistență puternică, şi 
creşte, şi creşte, şi creşte, şi cînd ajung deasupra 
capului tău, te copleşesc cu zgomotul lor, şi apoi 
trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu 
asemenea gînduri, ele fac din inima ta aeroport. 
Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte 
împotriva gîndurilor omeneşti care vin în minte 
cînd se roagă. Primul lucru este să nu le dai aten- 
ție. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al 
doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu 
şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu 
deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gîn- 
durile rele. Pentru că demonul este mai puternic 
decit noi. 

În primul rînd, trebuie să ne rugăm cu pie- 
tate şi cu umilință. Citind rugăciunile de spoveda- 
nie scrise de Sfintul loan Gură de Aur, de Sfintul 
Simeon Noul Teolog, de alți Sfinți ai Bisericii 
noastre, extraordinari, pe care ne-am învățat să 
ni-i facem modele, vedem că înşişi acei părinții 
îmbunătăţiți mărturisesc ispitele pe care le-au 
suferit, gînduri necuvioase, răutăți, explicaţii 
raționale date rugăciunii. Iată ce spune Sfintul 
Simion Metafrastul: “Căci ce rău n-am săvirşit? Ce 
păcat n-am făcut?”. Cînd citesc rugăciunile dinain- 
tea spovedaniei şi împărtăşaniei, mă gîndesc câte 
răutăți nu am făcut în viaţa mea. Dacă un sfint 
precum cei care au scris aceste rugăciuni, Sfîntul 
loan Gură de Aur, Sfintul Simion Metafrastul, a 


fost ispitit, cum să nu fiu eu ispitit? Dacă un sfint 
spune că a rostit vorbe deşarte şi a săvirşit beţie, 
lăcomia pîntecelui, pizmă, iubire de avuţie, cum 
să fie oare gîndurile mele? Însă tot Sfintul Simion 
Metafrastul mai zice: “Ştii mulțimea răutăţilor 
mele. Dară şi credința mea o ştii”. lar aceasta este 
o mare consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în 
seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci şi stră- 
dania mea. 

Diavolul turbează atunci cînd cineva se 
roagă. Aşa se explică de ce sîntem aşa de atacați 
atunci cînd ne rugăm. Este o armată de demoni 
care ne aduc toate gîndurile acestea josnice. Ele 
nu sînt răutăți mari, dar este de ajuns că aceste 
gînduri omeneşti se interpun şi ne despart de 
Dumnezeu. Gîndurile te împresoară, amintirile 
îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin 
în minte. 

Îndată ce i-ai pregătit inima şi ţi-ai curăţit 
mintea de grijile zilei, pe care oricum nu le poți bi- 
rui de tot, veghează şi vezi din care parte vine dia- 
volul. În clipa aceea, îngerul de rugăciune care te 
veghează vine de-a dreapta ta, iar diavolul de ru- 
găciune care te veghează, de-a stînga ta. Diavolul 
de rugăciune încearcă să te ia de la rugăciune, să 
rupă relaţia ta cu Dumnezeu, iar îngerul îţi pune 
în inimă gînduri curate, îţi sprijină mintea, rați- 
unea bună, ca să te opui tuturor influențelor rele 
şi ca să faci o rugăciune cu adevărat bună. 

Părintele Roman Braga spune că, atunci cînd 
te aşezi la rugăciune, trebuie să goleşti mintea ta 
de orice imagini şi nici în timpul rugăciunii să nu 
îţi închipui nimic, pentru că Dumnezeu va pune 
în mintea ta golită de imagini Duhul Său cel Sfint 
şi te va umple de prezenţa Sa. 

Mărturisesc că şi eu am încercat să fac aşa, 
adică să-mi golesc mintea de tot ceea ce constitu- 
ie lumea aceasta şi relația mea cu lumea aceasta 
materială, dar n-am reuşit întotdeauna. Sînt clipe 
în care reuşesc. Sînt clipe în care mă înalț dea- 
supra acestor imagini, dar această ridicare 
durează puţin, din cauza neputinței mele. 

De aceea, eu cred că, fiind carne şi suflet, 
fiind trup şi minte, avem nevoie de nişte trepte. 
Avem nevoie să ne agățăm partea raţională din 
noi, partea imaginativă din noi, de ceea ce vedem 
în față, şi în special de icoană. Icoana este cea care 





anul VIII e nr. 90 


75 





ROST 


SEMNAL EDITORIAL 





face prima treaptă în ridicarea noastră în dome- 
niul spiritului. Este bine ca, dacă ai în faţa ta o 
icoană, să-ți fixezi antenţia ta asupra icoanei. Să 
faci din Sfintul pe care îl reprezintă o legătură 
între tine şi Dumnezeu. După aceea poți să îţi 
închipui viaţa Sfîntului, să vezi minunile pe care 
le-a făcut, să vezi ajutorul pe care ţi l-a dat în alte 
împrejurări, să vezi prezența lui în icoană, sau în 
moaşte, sau în sufletul tău. În felul acesta depă- 
şeşti şi al doilea stadiu. Al treilea stadiu este acela 
în care în mintea ta imaginile acestea nu mai 
lucrează, ci totul vine de la Dumnezeu, prin um- 
plerea spaţiului duhovnicesc cu prezenţa lui 
Dumnezeu în sufletul tău. 

Dacă te rogi cu voce tare, pentru că de multe 
ori ne rugăm cu voce tare, pentru că ne putem 
concentra mai mult, să nu te laşi răpit nici de 
rezonanța cuvintelor, nici de fraza frumoasă, căci 
unele rugăciuni sînt foarte frumoase. Să nu te laşi 
ispitit de „estetică”. Mi-aduc aminte că prima dată 
cînd am citit Acatistul Rugului Aprins [Daniil 
Sandu Tudor: Imn Acatist la Rugul Aprins al 
Născătoarei de Dumnezeu], nu am înţeles nimic. 
Aşa de frumos suna Acatistul Rugului Aprins, aşa 
de extraordinar de teologic suna, încît n-am ră- 
mas decât cu... o idee de frumos. Dar şi asta a fost 
bună. Pentru că prin frumosul mistic, Dumnezeu 
a lucrat în noi. 

În general, dacă ne rugăm fără cuvinte, 
numai cu gîndul, există un decalaj între mintea 
mea şi rostirea cuvintelor. Medicii zic aşa: că în 
momentul cînd spun ceva în gînd, de exemplu 
Tatăl nostru, spun dintr-o răsuflare, dar epiglota, 
organele mele fonetice, lucrează mai încet. Se 
face un decalaj între gîndul meu şi rugăciunea 
propriu-zisă. De aceea, chiar dacă te rogi în gînd, 
şi rosteşti în gînd cuvintele chiar incomplete, 
este bine să realizezi o rezonanță între cuvînt şi 
gînd. Altfel imaginea se dublează. O dată prin 
gînd şi o dată prin tentativa epiglotei, care face o 
mişcare foarte mică, dar are o inerție. Şi rămii în 
urmă şi pierzi concordanța între gînd şi rostirea 
rugăciunii. 

Dacă mintea te părăseşte în timpul rugăciu- 
nii, ducîndu-se cine ştie pe unde, întoarce-o 
înapoi. Încearcă să-ţi întăreşti atenţia. Şi îngerul 
rugăciunii îți spune nu doar că ai pierdut rugăci- 


unea, ci şi locul exact unde ai pierdut-o. Dacă 
această întrerupere a rugăciunii este o obişnuin- 
ță, atunci îngerul nu îţi mai poate spune. Pierzi şi 
recîştigi, pierzi şi reciştigi, şi nu avansezi decât 
foarte puţin. Dar dacă ai o atenţie, o trezvie a gîn- 
dului, a minţii şi inimii tale, atunci într-adevăr în- 
gerul îţi aminteşte unde ai pierdut dulceaţa rugă- 
ciunii. 

Sînt nişte mici exerciţii care îţi recheamă îna- 
poi gîndul. De exemplu, cînd te aşezi în genunchi, 
prin aplecarea genunchilor toată ființa ta s-a 
angajat în rugăciune. Simpla unire a palmelor 
tale te angajează din nou în rugăciune. Semnul 
crucii sau cel mai mic gest contribuie la chemarea 
înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici 
şi nespectaculoase, putem face ca îngerul să ne 
aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai 
departe cu ea. 

Sînt persoane care încearcă să înlocuiască 
rugăciunea cu rugăciunea inimii. Cred că asta 
este pentru cei mai avansați. Am fost la Essex, în 
Anglia, unde ei practicau rugăciunea inimii. În 
cerc şi adeseori înlocuiau vecernia cu rugăciunea 
inimii şi, în cerc, era un cerc de călugări şi de 
călugărițe, fiecare spunea de o sută de ori rugăci- 
unea inimii. Întâi unul, apoi altul, apoi altul... Mi 
se părea că e un fel de contabilitate. Fiecare își 
număra de câte ori a spus rugăciunea. Părea o 
contabilitate pe care o ţineai lui Dumnezeu... 

Problema este aşa, fraților. Toate rugăciunile 
încep cu rugăciunile numite începătoare, cu 
Trisaghionul, Împărate ceresc..., Sfinte Dumneze- 
ule..., Preasfintă Treime..., Tatăl nostru... Crezul, 
Psalmul 50, apoi rugăciunile către Maica Dom- 
nului. Acestea sînt rugăciunile de bază. Fără aces- 
tea degeaba intri în rugăciune, chiar dacă eşti un 
avansat, ca sfinții părinți de la Sfîntul Munte, nu 
ca noi. Trebuie să-ți pregăteşti inima ta pentru 
rugăciunea cea mare. Prima rugăciune este către 
Sfîntul Duh, apoi către Sfinta Treime, apoi către 
Dumnezeu Tatăl - şi aşa mai departe. Toate au o 
destinaţie precisă. Adeseori îi întrebam pe copiii 
de la Seminar, unde eram profesor, cui este închi- 
nat Împărate ceresc... Nu ştiau. Toţi făceau rugăci- 
unile, dar nu ştiau Cui se adresează! 

Aşa că este bine să începeţi cu rugăciunile 
începătoare şi apoi să avansați. Chiar dacă spu- 





76 


anul VIII e nr. 90 


SEMNAL EDITORIAL 





ROST 





neţi numai rugăciunile începătoare. Încă o dată, 
şi încă o dată, şi de zece ori, şi de o sută de ori. Cu 
timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră şi o 
reface, ca să mergem pe linia cea adevărată a ru- 
găciunii. De acolo poți să faci rugăciunea inimii, 
poți să rosteşti alte rugăciuni. Dar cred că rugăci- 
unea inimii, spusă noaptea, este o lucrare a Sfîn- 
tului Duh, care lucrează în inima noastră şi pe 
care trebuie să o săvirşim cu toată pietatea. 

Cînd am intrat a doua oară în închisoare, 
intrasem în preoție din '72 pînă în '78. În '78 am 
fost scos din şcoală, din învățămînt, din Biserică, 
aşa că am fost dat, am fost livrat Securităţii, fără 
nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam Biserică, 
nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecție de 
nicăieri, nici un arhiereu nu şi asuma răspun- 
derea pentru mine şi am simțit că sînt pierdut. 
Am fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme 
făcusem rugăciuni cu elevii mei de la Seminar. Ne 
întilneam seara, citeam un text din Biblie, ros- 
team nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în 
gura cuiva lucruri noi, cuvînt pentru explicarea 
textului biblic citit, îşi spunea cuvîntul; dacă nu, 
plecam fiecare acasă, gîndindu-ne la ce ar fi tre- 
buit să facem acolo. Şi ajunsesem să cred că ştiu 
cu adevărat să mă rog... 





Pr. Calciu, la Cluj, cu mitropolitul Bartolomeu Anania 





Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu 
ştiam să mă rog. Pentru că trăiam într-o atmos- 
feră de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tul- 
burat. Cînd mă rugam, gardienii mă tulburau sau 
chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea, şi nu 
reuşeam să depăşesc această încrîncenare din 
mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu 
reuşeam să zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui 
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Nici 
atit nu reuşeam... Era o încrîncenare în mine... Şi 
mi-am adus aminte atunci de ceea ce spune 
Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre rugăciune şi, 
într-adevăr, veneam cu rugăciunea... Cu rugăci- 
unea adîncă, aşa... Încercam să-mi golesc mintea 
de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot 
răul ce venea din afară, şi ajungeam pînă la un 
moment dat, şi acolo se deschidea o prăpastie... O 
prăpastie îngrozitoare... Nu ştiam ce e acolo. Era 
îngrozitor şi mă trăgeam speriat înapoi. Pînă 
cînd, la un moment dat, am ajuns să mă arunc în 
prăpastie şi, aşa cum diavolul I-a spus lui lisus că 
Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu 
se lovească de piatră piciorul Lui, aşa s-a întîmplat 
şi cu mine. Dumnezeu a trimis îngerul care m-a 
salvat, şi nu s-a rănit de piatră piciorul meu...” 

a consemnat Lucian D. Popescu 





anul VIII e nr. 90 


77 








ROST 


POLEMICI 





Echilibristica geopolitică a României în timpul 
celui de-al doilea război mondial şi echilibristica 
conceptuală a domnului Daniel Focşa (D 


Interesul naţional 
și onoarea noastră 


Într-un articol publicat în numărul 88 al revistei ROST şi intitulat 
sugestiv „Războiul sfânt contra bolşevismului“, domnul Daniel Focşa 
dă încă o replică la opiniile exprimate de mine cu privire Ia politica 
României din timpul celui de-al doilea război mondial. 


Alexandru Racu 


in motive de spaţiu, nu mă mai opresc 
[) asupra numeroaselor răstălmăciri pe care 
le operează domnul Focşa. Cert este că 
din articolul cu pricina reiese că argumentul prin- 
cipal al domniei sale în polemica dintre noi este 
că, asemeni cvasi-totalităţii politicienilor români 
din interbelic, eu gândesc politica externă a Ro- 
mâniei din acea vreme în mod nerealist: încerc să 
mă apăr de colosul de la Răsărit “asemeni unui 
copil care construieşte pe plajă diguri de nisip ca 
să oprească valurile”, nu ţin cont de faptul că so- 
luţia anglo-americană era aproape la fel de aplic- 
abilă în cazul nostru precum cea “paraguayană” 
şi, în general, chestiune asupra căreia domnul 
Focşa revine în mod aproape obsesiv, sunt mânat 
în opţiunile mele nu de “dragostea şi luciditatea 
faţă de soarta europeană a României”, ci de 
aversiunea personală față de Hitler şi Mussolini. 
Întâi, o mică paranteză. Aspectul pe care 
încearcă, în mod subtil, să-l oculteze di Focşa este 
acela că aversiunea mea față de cei doi lideri 
totalitari, la fel ca şi cea faţă de Lenin şi Stalin, nu 
este pur şi simplu o aversiune “personală” față de 
doi politicieni care nu îmi sunt “simpatici”, aşa 
cum, spre exemplu, nu îmi sunt simpatici Mircea 
Geoană şi Traian Băsescu, ci reprezintă întâi de 





toate o poziţionare etică şi implicit religioasă, cât 
se poate de serioasă, faţă de manifestări ale rău- 
lui radical în secolul XX (în special în ceea ce-l 
priveşte pe Hitler). Apoi, după cum am explicat 
deja, cei doi nu îmi sunt „simpatici“ nu doar din 
motive etice (principala motivaţie), ci şi din mo- 
tive patriotice (motivaţia secundară): pentru că 
s-au făcut vinovaţi de înstrăinarea unor teritorii 
româneşti. 

Acum, să revenim la ideile dlui Focga. Din 
cele menţionate mai sus rezultă că, în termeni de 
relații internaţionale, eu m-aş situa (alături de 
Maniu) pe terenul unui idealism păgubos, spre 
deosebire de di Focşa, care se situează (în buna 
companie a cuziştilor şi legionarilor) pe terenul 
unui realism lucid, bazat atât pe separaţia dintre 
politică şi morală (căci, repet, de morală este vor- 
ba aici în primul rând, nu de „antipatii persona- 
le“), cât şi pe principiul, “patria mai presus decât 
orice”. Astfel, din punctul de vedere al dlui Focşa, 
semnarea Pactului Tripartit de către România nu 
este imorală, în virtutea faptului că România s-a 
aliat cu un stat totalitar care, cel puţin după cri- 
teriile moralei creştine, ducea o politică extrem 
de imorală, ci este dimpotrivă morală, căci, prin 
semnarea Pactului Tripartit, s-a garantat (atât cât 
se putea în condiţiile respective) suveranitatea şi 
integritatea teritorială a statului român. 





78 


anul VIII e nr. 90 


POLEMICI 

















Însă deşi porneşte de la separaţia dintre 
politică şi morală (adică implicit separaţia dintre 
politică şi religie, baza ultimă a religiei), dl Focşa 
încearcă ulterior să le amestece din nou, cu prețul 
denaturării conţinutului celei din urmă. Tot la fel 
procedează şi în cazul relaţiei dintre politică şi 
onoare. În fine, dincolo de toate acestea, după 
cum voi încerca să demonstrez, dl Focşa nici nu 
reuşeşte să-şi ducă logica realismului politic până 
la capăt, adică să se situeze în mod consecvent 
într-o logică politică în care, potrivit domniei 
sale, eu nu reuşesc să mă situez deloc: logica rați- 
unii de stat. Vom aborda cele trei teme în ordine 
inversă celei în care tocmai au fost rezumate pe 
scurt. 


Interesul Naţional 


Nimeni nu poate nega că, dacă e să privim 
politica externă românească din perioada inter- 
belică dintr-o perspectivă strict pragmatică - date 
fiind roadele amare culese în vara anului 1940 -— 


aceasta pare să reprezinte într-adevăr un eşec de 
proporții. DI Focşa critică clasa politică româneas- 
că interbelică deoarece francofilismul şi anglofi- 
lismul sentimental al acesteia ar fi făcut-o să 
ignore în mod iresponsabil oferta politică mult 
mai sigură şi mai profitabilă pe care i-au făcut-o 
Puterile Axei. Aparent corect. Însă în mod sur- 
prinzător, dl Focşa pare să ignore faptul că nu 
Anglia şi Franța au pierdut războiul, ci Germania, 
fapt care arată că opţiunea clasei politice 
româneşti în materie de politică externă nu a fost 
la urma urmei chiar atât de iraţională. Dacă e să 
privim înapoi, opţiunea germană ar fi fost 
rentabilă (în măsura în care chiar ar fi fost) doar 
pe termen scurt. 

Pe de altă parte, dl Focşa pare să ignore fap- 
tul că înaintarea Armatei Roşii până în inima Eu- 
ropei nu ar fi fost posibilă fără Pactul Ribbentrop- 
Molotov, deci opera atât a lui Stalin cât şi a lui 
Hitler, pact care a dinamitat cordonul de state na- 
ționale de la granița U.RS.S. şi, în general, 
această înaintare nu ar fi fost posibilă fără politi- 





anul VIII e nr. 90 


79 





ROST 


POLEMICI 





ca externă nebunească a lui Hitler, care a sfârşit 
prin a distruge însăşi Germania, stat care alt- 
minteri ar fi putut reprezenta principalul bastion 
de rezistenţă al Europei în faţa bolşevismului. Se 
ştie de altfel că Stalin miza pe un război de uzură 
între capitalişti (iar acesta era scenariul la care se 
aştepta toată lumea iniţial) pentru ca apoi să vină 
el şi să „elibereze“ Europa, motiv pentru care l-a 
şi sprijinit pe Hitler. De aceea, nu cred că opoziția 
politicienilor noştri faţă de Hitler era chiar atât de 
iraţională. Până la urmă, Hitler nu a apărat 
Europa de sovietici ci le-a servit-o pe tavă (cu tot 
cu România), sovietici care pe cont propriu nu 
fuseseră în stare să ocupe nici măcar o țărişoară 
precum Finlanda. Fireşte, în tot acest scenariu, o 
enormă vină au avut-o englezii şi francezii, atât 
prin condiţiile nedrepte impuse Germaniei la 
Versailles, cât şi prin defetismul manifestat în a 
doua jumătate a anilor treizeci. 

DI Focşa are într-adevăr un punct de vedere 
corect atunci când îmi reproşează că nu ţin cont 
de faptul că judec decizia Mareşalului Antonescu 
de a trece Nistrul din perspectiva celui care 
cunoaşte deja deznodământul războiului. Însă 
această critică i se aplică la fel de bine şi dlui Focşa 
atunci când judecă politica externă a conducăto- 
rilor României interbelice din perspectiva dezn- 
odământului din vara anului 1940. Dacă, pe de o 
parte, aşa cum ne informează chiar domnia sa, 
deja în 1937 oferta Axei nu mai era valabilă, tre- 
buie ţinut cont de faptul că abia în 1938 au înce- 
put, odată cu Anschluss-ul, şi succesele răsună- 
toare ale Germaniei. Puteau conducătorii Româ- 
nici să-şi imagineze deznodământul conferinţei 
de la Miinchen cu câțiva ani în urmă? Mai mult, cu 
cât de multă încredere se putea merge pe mâna 
germanilor? Chiar dl Focşa menţionează, fără să 
subscrie, la aceeaşi pagină unde citează promisi- 
unea lui GOring că nemţii ne-ar fi asigurat granița 
de Răsărit în schimbul neutralității, opinia unui 
alt autor român, conform căreia, alianța cu Ger- 


mania, făcută la timp, ar fi salvat România de 
Dictatul de la Viena dar nu şi de consecinţele 
Pactului Ribbentrop-Molotov. Or, la 23 August 
1939, nu era deloc clar că doi ani mai târziu Hitler 
avea să atace Rusia şi, pe cale de consecință, că 
românii ar mai fi avut vreodată vreo şansă de 
redobândire a Basarabiei. În fine, cine îşi putea 
imagina că Franţa care rezistase patru ani în 
Primul Război Mondial, avea să se prăbuşească în 
câteva zile precum un castel din cărți de joc? După 
cum sublinia un diplomat al vremii, Alexandru 
Creţianu, „în România, ca în multe alte părți ale 
Europei, invincibilitatea armatei franceze a fost 
pentru mult timp o dogmă, o axiomă, un element 
fundamental în orice discuţie politică. Chiar şi 
puţinii germanofili de la noi nu şi-au imaginat 
vreodată posibilitatea ca forțele lui Gamelin să fie 
zdrobite de către Wehrmacht în doar câteva zile 
de luptă“!. 

Dacă dl Focşa argumetează că aveam toate 
motivele să “marşăm” în vara lui 1941 pentru că 
U.R.S.S. nu părea să reziste prea mult, iar S.U.A. 
nu intrase încă în război?, dânsul nu reuşeşte să 
mă convingă de ce continua să fie de dorit acest 
lucru în iarna lui 1941, când aceşti doi parametrii 
se modificaseră, nemţii începând deja să se îm- 
potmolească. În plus, argumentul său potrivit 
căruia nu ar fi adevărat ceea ce am afirmat eu - 
anume că ne-am angajat într-un război cu nişte 
anglo-americani care nu emiseseră nici o pre- 
tenţie Ia teritoriul patriei - este fals, întrucât Ma- 
rea Britanie nu ne-a somat să ne retragem trupele 
dincoace de Prut (iar, „simbolic“ sau „pe bune“, 
noi le-am declarat război americanilor, nu ei 
nouă) ci dincoace de Nistru, în condiţiile în care 
Marea Britanie nu avea altă soluţie decât fie să se 
alieze cu U.R.SS., fie să ceară pace. Astfel, cel 
puțin la momentul acesta, nu se putea vorbi de o 
sprijinire necondiționată a lui Stalin în chestiu- 
nea românească. Noi luptam (de principiu legi- 
tim, pentru că noi fuseserăm atacați de ruşi) din- 


! În cele ce urmează, retraduc din limba engleză în romănă din lucrarea lui Dinu C. Giurescu, România în cel de-al 
doilea război mondial (Romania in the Second World War, Columbia University Press, New York, 2000, p. 34) 

2 De menţionat însă faptul conform căruia Constantin 1. C. Brătianu l-a avertizat pe Antonescu la 20 Mai 1941 să 
nu mizeze totul pe o singură carte, să ţină cont foarte serios de posibilitatea intrării Statelor Unite în război, şi 
să nu se bazeze pe Germania pentru refacerea granițelor României, întrucât la baza pierderilor teritoriale din 
vara anului 1940 a stat cooperarea sovieto-germană (Giurescu, Op. cit., p. 118). Cât priveşte ideea că ruşii nu 
aveau să reziste prea mult, acesta a fost într-adevăr cel mai prost pariu din cariera lui Hitler şi, din nefericire 


pentru noi, şi a lui Antonescu. 





80 


anul VIII e nr. 90 


POLEMICI 





ROST 





colo de graniţele noastre, împotriva unui aliat al 
anglo-americanilor, care devenise aliat al anglo- 
americanilor pentru că atât U.R.SS., cât şi S.U.A. 
şi Marea Britanie au fost atacate de puterile Axei; 
mai mult chiar, în condițiile în care noi fuseserăm 
agresați nu doar de U.R.SS., ci şi de Puterile Axei, 
deci teoretic puteam să luptăm fie de o parte, fie 
de alta. 

Dacă iniţial Antonescu a pariat completa- 
mente hazardat pe cartea retrocedării Transilva- 
niei de către Hitler, în condiţiile în care Hitler nu 
i-a promis absolut nimic (am specificat deja acest 
lucru în articolul precedent, însă dl Focşa nu m-a 
auzit), cu cât timpul trecea, pariul acesta devenea 
din ce în ce mai aberant, riscând chiar să devină 
sinucigaş, fiind clar că în noua Europă nu Hitler 
urma Să se ocupe cu împărțeala. Între timp, nu 
doar românii începuseră să poarte negocieri 
secrete pentru ieşirea din război ci şi ungurii, iar 
dacă ungurii ne-o luau înainte riscam cons- 
finţirea unor pierderi teritoriale în Vest, în 
condiţiile în care în Est era din ce în ce mai clar că 
se încheiaseră conturile. Dl Focşa mă trimite la o 
lectură atentă a textului lui Claudio Mutti din 
ROST, nr. 86. Însă eu citesc în textul lui Claudio 
Mutti următorul lucru: “România a fost premiată 
de învingători”, cu nordul Transilvaniei, “pentru 
trădarea înfăptuită la 23 August 1944 de oamenii 
lui Mihai 1 de Hohenzollern-Sigmarigen, în timp 
ce Ungaria era pedepsită pentru că rezistase până 
la capăt”. Aşadar, România a redobândit nordul 
Ardealului datorită trădării de la 23 August 
(Giurescu afirmă că nu este clar ce s-ar fi întâm- 
plat cu granița de Vest dacă România nu întorcea 
armele împotriva nemţilors, şi cu atât mai mult, 
cred eu, în cazul în care Ungaria ieşea înaintea 
noastră din război), trădare care a avut loc în 
condiţiile în care ruşii erau deja în Moldova şi, 
orice istoric cu capul pe umeri va admite, soarta 
războiului era decisă. Evident, eu admit alături de 
Daniel Focşa că, la fel ca şi cedarea iniţială a 
Basarabiei fără luptă, 23 August nu reprezintă cel 
mai frumos moment al istoriei noastre, la fel cum 
“predarea Mareşalului în mâna comuniştilor şi a 
ruşilor” a reprezentat într-adevăr “o mârşăvie”. 


3 Ibidem, p. 427 
4 Giurescu, Op. cit. pp. 335, 346 





Reamintindu-i dlui Focşa că pentru moment ne 
situăm strict la nivelul pragmatismului politic, 
mărturisesc că nu pot să înțeleg, din moment ce 
domnia sa spune că trebuie să acordăm prioritate 
apărării granițelor româneşti, de ce totuşi consid- 
eră actul de la 23 August “o greşeală de pro- 
porții”, în condiţiile respective. Din punct de 
vedere strict pragmatic, eu nu văd nici un motiv 
pentru care actul de la 23 August poate fi consid- 
erat 0 greşeală, cu atât mai puțin una de pro- 
porții. Aşa cum subliniază acelaşi Giurescu, „era 
singura alegere care mai putea salva ceva din 
ceea ce se mai putea salva“, „singura soluție raţio- 
nală şi viabilă date fiind circumstanţele“ .4 

În afară de argumentul retrocedării Transil- 
vaniei care este foarte şubred, singurul argument 
al dlui Focşa care are ceva substanţă este urmă- 
torul: Mareşalul a trecut Nistrul pentru a termina 
odată pentru totdeauna cu o Rusie care ne călă- 
rea de sute de ani (corect), şi a ales să lupte în Est, 
mai degrabă decât în Vest (că şi în Vest ungurii ne 
călăreau de sute de ani), pentru că regimul (poli- 





anul VIII e nr. 90 


8l 





POLEMICI 




















, Neu — AED pă 
Ion Antonescu în vizită pe frontul de est - 1942 





mei 
"ma. Ii a 
4 sat | 


 -. i - * | 
sii | pă : ae 
= a e - 





tic, social, economic, spiritual) pe care ni-l impu- 
neau ruşii era mult mai rău decât acela pe care 
ni-l impuneau germanii (corect). Însă nici argu- 
mentul acesta nu justifică, strict vorbind, trecerea 
Nistrului, şi cu atât mai puţin continuarea răz- 
boiului după ce situaţia se schimbase, din mo- 
ment ce Mareşalul însuşi admitea cu franchețe, 
după cum îl citează dl Focga, că nu datorită 
bravurii soldatului român şi nici datorită pri- 
ceperii Mareşalului eram în stare să ne asigurăm 
frontiera de Est, ci doar datorită faptului că 
aveam aliaţi puternici. Aşadar, Antonescu însuşi 


îşi dădea seama că nu de participarea românilor 
au depins succesele iniţiale ale campaniei ger- 
mane din Est, nici nu aveau capacitatea românii 
să împiedice înfrângerea germanilor. Eram, cum 
se spune, la mâna lor. Fapt care pare să ofere 
Cheia misterului. În termenii strictului interes, 
există o singură justificare pragmatică a trecerii 
Nistrului. Românii au trecut Nistrul pentru că tre- 
buiau să-şi demonstreze fidelitatea (mai ales în 
condiţiile în care fuseseră mult timp aliați cu 
democraţiile occidentale) față de noul lor puter- 
nic “aliat”, la mâna căruia erau de fapt. Mai mult, 





82 


anul VIII e nr. 90 


POLEMICI 





ROST 





care putea oricând să le ofere ungurilor mai mult 
pentru că ei continuau să ceară, iar Hitler a stim- 
ulat în mod cinic şi deliberat o competiţie dez- 
gustătoare (inclusiv în materie de antisemitism) 
între cei doi sateliți ai săi, România şi Ungaria. În 
fine, dl Focşa a auzit cu siguranță de planul 
Margarethe II, care era pregătit de nemți pentru 
România, după ce, prin operaţiunea Margarethe 
I, Ungaria fusese invadată preventiv atunci când 
Hitler a aflat de negocierile secrete pe care 
ungurii le purtau cu aliaţii, negocieri pe care le 
purtam şi noi de altfel (atât reprezentanţii opoz- 
iţiei, cât şi cei ai guvernului) cu acordul tacit al 
Mareşalului Antonescu. Cel mai probabil, în cazul 
în care Mareşalul nu i-ar fi câştigat încrederea lui 
Hitler prin participarea românească de amploare 
la invazia U.R.S.S:5, România ar fi fost invadată 
preventiv, cândva prin 1943-1944, de către 
Germania, iar apoi ar fi fost „eliberată“ de 
Uniunea Sovietică. În cazul respectiv, sfârşeam 
tot în poziţia în care am sfârşit (pentru că se ştie 
că anglo-americanii s-au plecat în fața faptului 
împlinit), dar am fi luptat mai demn, apărându- 
ne țara, nu purtând “războaie sfinte” de frica “ali- 
aţilor”, aliați care ne cotropiseră vecinii şi ne 
cotropiseră şi pe noi prin Dictatul de la Viena. În 
ipoteza foarte puţin probabilă că nu s-ar fi întâm- 
plat acest lucru (ocuparea României de către 
Germania), era posibilă o soluţie finlandeză în 
cazul nostru, dacă nu intram în război cu anglo- 
americanii? Istoria nu se face cu dacă. Cert este 
Că, dacă în aceste condiții am fi fost vânduți de 
anglo-americani, aceasta ar fi reprezentat cu sigu- 
ranță cea mai mare măgărie pe care ar fi comis-o 
în materie de politică externă la vremea respec- 
tivă. Date fiind condiţiile în care ne-am jucat 


şansa (angajarea într-un război cu S.U.A. şi Marea 
Britanie în iarna lui 1941), avem prea puţine 
motive să ne plângem că „am fost vânduți“. Am 
pariat prost (şi urât) şi am pierdut. Polonezii sunt 
mult mai îndreptățiți să protesteze, dat fiind fap- 
tul că ei au luptat de la bun început cu ambii agre- 
sori, iar la final, S.U.A. şi Marea Britanie au 
recunoscut practic granițele U.R.S.S. aşa cum 
erau acestea în primăvara lui 1941, după 
dezmembrarea Poloniei (deşi trebuie reţinut şi 
faptul că ei au participat la dezmembrarea 
Cehoslovaciei, iar noi nu). 


Onoarea 


După cum am sugerat un pic mai sus, intere- 
sul naţional, înțeles din nou în termenii realişti ai 
dlui Focşa, este ceva, iar onoarea este altceva. În 
acest sens, imperativul urmăririi interesului, 
naţional sau personal, şi imperativul păstrării 
onoarei pot intra în conflict în funcţie de circum- 
stanţele istorice. În Discurs asupra primelor zece 
cărți ale lui Titus Livius, Machiavelli îl laudă pe 
ambasadorul roman Lucius Lentulus care a optat 
pentru o predare umilitoare a armatei romane 
asediate de către samniți, întrucât de supraviețu- 
irea acelei armate depindea la momentul respec- 
tiv supraviețuirea Romei. În opinia lui Machia- 
velli, “patria se apără bine prin orice metode care 
funcţionează, indiferent de caracterul glorios sau 
ruşinos al acestor metode. Atunci când vine 
vorba de siguranţa patriei, nu trebuie ținut cont 
de ceea ce este drept sau nedrept, de ceea ce pre- 
supune fie cruzime, fie bunătate sau de ceea ce 
este vrednic de laudă ori ruşinos. Orice alte con- 
sideraţiuni trebuie lăsate de o parte şi trebuie 


5 În ce condiţii s-au desfăşurat operaţiunile armatei române dincolo de Nistru? Spre exemplu, în condiţiile în care 
Ia ordinele lui Hitler, complet iraționale, şi în ciuda insistențelor disperate ale lui Antonescu, trupele româneşti 
erau menținute în Crimeea, fiind sacrificate degeaba în cele din urmă, în timp ce ruşii erau deja în Moldova. lată 
şi ce avea de spus chiar Mareșalul Antonescu într-o scrisoare mânioasă din 9 Decembrie 1942, adresată 
Mareşalului Eric von Manstein, la puțin timp după încercuirea Armatei a VI-a la Stalingrad. Atunci, în ciuda 
pierderilor enorme suferite în contextul unei alte aventuri nesăbuite a Fiirherului de care eram legaţi ombilical, 
românii care luptau în războaiele altora au fost acuzaţi de Iaşitate (secţiunile româneşti ale frontului, care flan- 
cau la nord şi la sud Armata a VI-a au cedat în cele din urmă în faţă presiunii sovietice). Să-l ascultăm pe 
Mareşalul Antonescu : „Am fost informat că soldaţi ai armatei mele care au luptat cu vitejie sunt împuşcaţi de 
soldații dumneavoastră (Mareşalul von Manstein) în încercuirea de Ia Stalingrad... Mi s-a spus că ofițeri de-ai 
noştri sunt dezarmaţi de soldaţii dumneavoastră... că unităţi germane le iau caii soldaților noştri şi îi aban- 
donează în mijlocul drumului... Am fost de asemenea informat, domnule Mareşal, că domnul General Hollidt îi 
tratează pe comandanții noştri într-o manieră brutală, inadmisibilă în rândul popoarelor civilizate sau a sol- 
daţilor care posedă sentimentul onoarei“ (Giurescu, Op. cit. p. 151). 





anul VIII e nr. 90 


83 





ROST 


POLEMICI 





mers cu toată inima pe mâna politicii care pare a 
fi cea mai potrivită pentru salvarea patriei şi a li- 
bertăţii ei”* Cam aşa ar trebui să-şi formuleze 
teza d] Focşa, dacă dânsul, pornind de la premisa 
că nu natura morală a diverselor regimuri 
politice ar trebui să ne interseze ci “soarta euro- 
peană a României”, ar reuşi să dezvolte o argu- 
mentaţie onestă şi coerentă. 

În schimb, dl Focşa operează în mod repetat 
o suprapunere de planuri, exact ceea ce am criti- 
cat eu de la bun început. 

Pentru a justifica considerentele de onoare 
ale Mareşalului Antonescu, domnul Focşa uti- 
lizează un extras dintr-o cuvântare a Mareşalului 
din cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 
septembrie 1941. Prima parte a discursului ne 
revelează un Antonescu lucid, flegmatic şi descur- 
căreţ, ca tot românul, şi care posedă în plus un 
simț al umorului savuros: “Noi filofrancezi! Dar 
nu i-a văzut țăranul nici măcar în pictură pe 
englezi şi pe francezi”. Cu francofilismul şi 
anglofilismul nostru, zice Mareşalul, “noi am 
făcut sentimentalism în politică...şi am pierdut 
granițele Neamului Românesc”, care, se apără 
nu cu “bravura soldatului român” şi cu “pricepe- 
rea generalului Antonescu” (astea-s “mofturi”) ci 
cu “aliaţi puternici”. Cât se poate de conştient de 
faptul că suntem doar nişte pitici prinşi între doi 
giganți, Mareşalul ne îndeamnă să fim “filoro- 
mâni” şi să persistăm în “echilibristica neconte- 
nită” pe care “a trebuit să o facem în tot timpul 
vieţii noastre istorice”. 

Însă în a doua parte a discursului, Anto- 
nescu schimbă repertoriul. Mai exact, Anto- 
nescu are practic un dublu discurs. Dacă din 
prima parte a discursului răzbate luciditatea sa 


cu privire la inegalitatea de statut dintre 
România şi Germania, în partea a doua, 
Antonescu şi Hitler apar nu ca vasalul şi suze- 
ranul său care i-a luat ca taxă de protecţie o 
parte din teritoriu, ci precum “doi țărani” cu 
statut egal, care au arat împreună partea lui 
Antonescu, parte care îi aparţinea neamului lui 
Antonescu din moşi strămoşi, fapt care îl obligă 
pe Antonescu acum să are şi el partea lui Hitler 
până în străfundurile Rusiei. Altminteri, Mare- 
şalul ar “dezonora şi Armata şi poporoul român 
pe veci”. Interesantă logică, ca să-l parafrazez pe 
dl Focşa! Hitler cucereşte lumea, ia şi ceva din 
România, îl ajută pe Antonescu să recupereze 
ceva din România după ce s-a înţeles iniţial cu 
Stalin; Antonescu are ce i-a mai rămas din glia 
strămoşească. Însă cei doi sunt “aliaţi”! Sau, mai 
bine zis, doi țărani care ară frățeşte la comun! 

Avem de-a face evident cu o autoamăgire 
menită să ne camufleze adevăratul statut. Eu per- 
sonal, ca român, m-aş fi simţit mult mai onorat 
dacă Antonescu i-ar fi spus verde în față lui Hitler 
că nu merge nicăieri cu el atâta timp cât nu i se 
retrocedează nordul Transilvaniei, adică atâta 
timp cât România nu avea o adevărată alianță, 
bazată pe un adevărat respect reciproc. Şi mai 
onorant, deşi solicita un curaj nebunesc în care 
noi nu am prea excelat (evident, dispăream de pe 
hartă, asemeni altor țări care chiar şi-au apărat la 
vremea respectivă onoarea) ar fi fost un atac în 
Vest atunci când Hitler s-ar fi împotmolit în Est. 
Cred că discursul despre onoare este penibil în 
condiţiile în care, în al doilea război mondial, nu 
ne-am apărat teritoriul național decât din poziţia 
(umilitoare) unei atitudini obediente față de unul 
dintre cei doi agresori ai noştri. 


6 Niccolo Machiavelli, Op. cit. cartea a III-a, capitolul 34 

7'Trebuie menţionat însă că şi Antonescu susținuse, până la capitularea Franţei, orientarea politicii externe 
româneşti în direcția democraţiilor occidentale (Giurescu, Op. cit., p. 117). Mai mult decât atât, trebuie specificat 
Că, prin intermediul lui Gheorghe Barbul, dl Focşa dă nişte informaţii nu chiar exacte. Este adevărat că dintre 
oponenții trecerii Nistrului, Maniu a fost cel mai vocal, însă aceasta a fost în mare, încă de la vremea aceea, poz- 
iția atât a ţărăniştilor lui Maniu cât şi a liberalilor lui Constantin I.C. Brătianu. Trebuie menționată de asemenea 
demisia şefului Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici, în ianuarie 1942, adică cu un an înaintea dezastrului 
de la Stalingrad, în urma incapacității de a-l convinge pe Antonescu că participarea noastră la războiul împotri- 
va U.R.S.S. trebuie să fie cât mai redusă cu putinţă. Iacobici sublinia că războiul nu este deloc popular în ochii 
opiniei publice şi ai armatei, că trebuie să ne menajăm forțele pentru conflictul cu Ungaria, şi că „românul nu se 
bate bucuros departe de țara sa“ (Ottmar Traşcă, Impactul Problemei Transilvaniei asupra Colaborării Militare 
Romăno-Germane, 1941-1944 - http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/0TT0- 
Impactul%20Transilvaniei.htm). 





84 anul VIII e nr. 90 


POLEMICI 





ROST 











Lă Na 3 




















Cu riscul de a-mi etala din nou sentimentele 
personale, ridic totuşi şi întrebarea (pentru că 
aici am ieşit de pe terenul interesului naţional): 
onoare față de cine? Faţă de unul dintre cei mai 
sângeroşi lideri totalitari din secolul XX? Onoa- 
rea este o virtute, şi ca orice altă virtute autentică 
nu poate funcţiona decât împreună cu toate cele- 
lalte virtuți. Onorezi pe cel care merită să fie ono- 
rat pentru că face fapte onorabile. Dacă onorezi 
pe cel care face fapte dezonorante, aşa cum a fă- 
cut Hitler, de fapt te dezonorezi. Onoarea, înţelea- 


Semnarea pactului Ribbentrop - Molotov 


să în termeni strict militari, este totuna cu senti- 
mentul de haită. Cât despre persoana lui Hitler, 
iată la ce concluzie ajunsese în cele din urmă Ma- 
reşalul însuşi, în urma ultimei întâlniri cu Hitler 
din 5 martie 1944. Părăsind reşedinţa unde avu- 
seseră loc discuţiile, nervos, Antonescu afirma: 
„Ce limbaj violent! Domnilor! Domnilor! Aştia-s 
gangsteri, domnilor!... Gangsteri, domnilor! Să 
mă sinucid împreună cu ţara mea de dragul lui 
71... pentru o cauză care este pierdută oricum?!“8 
(Continuă în numărul următor al ROST) 


3 Giurescu, Op. cit., p. 131 (incident relatat de generalul Titus Gărbea) 





anul VIII e nr. 90 


8 





ROST 


LA ROST 





Catedrala Îngropării 


Neamului 


Dacă cei 20 de milioane de români ortodocşi care se declară ca atare 
în sondaje ar da fiecare câte cinci euro, s-ar strânge suta de milioane 
de euro de care are nevoie P.F. Daniel pentru înălțarea Catedralei 
Mântuirii Neamului. Pentru asta ar fi nevoie însă atât de un apel cu 
adevărat părintesc, dacă nu chiar de un patriarh cu charismă, cât şi 
de un popor ortodox nu doar din punct de vedere nominal. 


Alexandru Racu 





u ştiu cât s-ar strânge cu un apel părintesc. 

Cert este că atât bunul simţ, în condiţiile 

în care pensionarii plâng cu reţeta în 
mână în fața farmaciilor din România anului 
2010, cât şi autenticul realism propriu unui veri- 
tabil spirit chivernisitor, ne impun să operăm cu 
ceea ce putem să strângem în mod concret. Adică 
să ne facem catedrală pe măsura credinţei con- 
crete a poporului român, nu pe măsura capa- 
cității de impozitare a maşinăriei manageriale 
din deal. Altminteri, este completamente penibil 
să o numeşti „catedrala mântuirii neamului“, în 
condiţiile în care neamul nu se sinchiseşte să dea 
cinci euro de căciulă. 








Tot astfel, dacă, pe de o parte, lipsa spiritului 
duhovnicesc pare să fie asumată pe faţă de către 
administraţia patriarhală, pe de altă parte, chiar 
şi genul de „realism“ pe care îl propovăduieşte 
aceasta din urmă îmi scapă. Se spune că nu avem 
bani, statul nu ne dă, deci trebuie să facem împru- 
mut la bancă; apoi o să facem colectă de urgență 
ca să nu plătim dobânzi mari, sau, Doamne 
fereşte !, să ne trezim şi cu nişte executări silite 
(Voroneţul, Sucevița?). Ce ne garantează că banii 
pe care nu putem să-i strângem acum, o să putem 
să-i strângem, şi în timp util, atunci când o să ne 
fugărească creditorii? Poate doar un plan siste- 
matic cincinal, cincisprezecinal de tuns oaia (pre- 
oțimea), aşa cum a tuns Ceauşescu turma miori- 
tică în anii 80” ca să achite datoria externă a Ro- 
mâniei, în parte făcută şi pentru Casa Poporului, 
lângă care va fi aşezată noua catedrală. Dar poate 
că între timp se va prăpădi şi oaia săraca, sau îşi 
va ieşi din minţi. Nu este mai realist să nu te bagi 
în datorii dacă nu ştii dacă vei avea cu ce să le 
plăteşti? „Cine dintre voi, dacă vrea să zidească 
un turn“, zice Mântuitorul, „nu stă mai întâi să-şi 
facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu 
ce să-l sfârşească (cu ce să-şi achite creditul făcut 
la bancă, în cazul de faţă - n.m. A.R.)? Pentru ca 
nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată 
sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă 
de el“ (Luca, 14, 28-29). 

Orice gospodar socotit întâi strânge şi după 
aia investeşte. Mai ales în condiţiile în care, deşi 





86 


anul VIII e nr. 90 


LA ROST 











N aag 


m e e | 








necesară (este evident că actuala biserică patri- 
arhală este prea mică pentru pentru o biserică cu 
douăzeci de milioane de credincioși), catedrala 
nu este totuşi o urgență. Un lucru este creditul 
făcut de o parohie din diaspora care nu are unde 
să slujească, sau creditul făcut de o familie care 
nu are unde să stea, şi alt lucru este creditul făcut 
de un Patriarh pentru construirea unei gigantice 
catedrale cu titlu cât se poate de ambiguu din 
punct de vedere al acriviei dogmatice. PF Daniel 
nu ne-a explicat clar care este planul său (dacă 
are vreunul) cu privire la returnarea banilor. Şi 
mai ales nu ne-a explicat de ce nu se mai poate 
aştepta (căci răbdarea te scapă de dobândă şi de 
posibile nenorociri mai mari). Se teme că n-apucă 
el (sau mai bine zis „noi“, că deseori vorbeşte la 
persoana 1 plural) să o facă şi va fi pictat un altul 
pe zidul din pronaos? Poate ne va lămuri într-un 
viitor comunicat. 


Mai trebuie menţionate două aspecte. 
România este la ora actuală răvăşită din toate 
punctele de vedere: politic, economic, social, 
moral şi meteorologic. Atitudinea oficială a BOR 
pune capac la toate. Este „cireaşa de pe tort“, 
menită să arunce un popor debusolat şi amărât 
în bezna deznădejdii. Dacă ne vom mai pricopsi 
la final şi cu o schismă, înfăptuită prin lucrarea 
sinergică a cavalerilor Apocalipsei şi a cavalerilor 
de Malta îmbrăcaţi în straie arhiereşti, putem să 
fim multumiți: am mântuit neamul. După aia 
putem să construim liniştiți catedrala pe mor- 
mântul neamului. 

În fine, dincolo de lipsa de vocaţie, ceea ce 
frapează în mod deosebit este prostul gust al vari- 
ilor figuri politice si bisericeşti, promovate de 
bovarica noastra elită intelectuală, altminteri cât 
se poate de dezabuzată în raport cu primitivis- 
mul României profunde. 





anul VIII e nr. 90 


87 





LA ROST 





Lipsa de solidaritate 


națională 


„Românul este ospitalier” - spune o veche zicală. Este valabil şi 
astăzi? România interbelică, ţărănească, cu acel spirit comunitar 
dezvoltat, nu mai există. S-a păstrat totuși ceva? Să vedem. 

De câțiva ani, inundaţiile lovesc România. Cum „prietenul la 
nevoie se cunoaște” dincolo de cazuri izolate, românii au 
dovedit un clar dezinteres nu doar pentru a-și ajuta aproapele, 
dar și pentru securitatea propriilor familii și bunuri (0 excepție 


a constituit-o atitudinea secuilor). 


Mihail Albişteanu 


cesta este rodul a 20 de ani de educație 
A minat şi anticomunitară, adăugaţi 

deceniilor de comunism. Capitalismul ro- 
mânesc postdecembrist, fie el „sălbatic”, sau „de 
cumetrie” a însemnat nu doar „fiecare pentru el”, 
ci şi „dă-te tu, să mă aşez eu”, şi până la celebrul 
„a călca pe cadavre”. Până în 1989, românii încer- 
cau să fenteze statul; acum, adaugă la asta „fen- 
tarea” semenilor - hoţie din care îşi fac titlu de 
glorie, ca zisă dovadă de inteligență: „i-am făcut 
din vorbe”. Este o atitudine oarecum logică, după 
formalismul comunitar comunist. Sau, ar fi fost 
normală timp de câţiva ani după 1989, urmând 
ca apoi națiunea să-şi regăsească tiparele. Din 
păcate, după momentul magic al unităţii din 
decembrie 1989, a urmat scindarea profundă, cu 
efecte pe termen lung, a societății româneşti. Pa- 
tima politică i-a împărțit pe români în fesenişti şi 
în adepți ai Pieței Universităţii şi ai Proclamaţiei 
de la Timișoara. Deziluzia perioadei 1996-2000, 
care a dovedit că cei din Convenţie pot fi la fel de 
arivişti ca şi comuniştii vopsiți ai lui lon Iliescu 
(mai ales că securiştii se împărţiseră şi ei, ca şi 
activiştii, pe la toate partidele) a atomizat soci- 
etatea românească. Neîncrederea în guvernanţi a 
devenit cronică şi, din acel moment, fiecare a în- 
ceput să se preocupe doar de bucăţica sa, binele 
comun nemaiinsemnând nimic pentru nimeni. 








Sigur, conform doctrinei liberale, din binele 
fiecăruia izvorăşte binele general. Dar nu şi atun- 
ci când acest bine individual este obținut dând în 
cap altora. Brătienii ştiau acest lucru. Chiar dacă 
susții un stat minimal, el trebuie totuşi să asigure 
cadrul propice dezvoltării naţiunii şi realizării 
dezideratelor acesteia. Statul creat de liberalii 
români a fost unul naţional. 





Emil Constantinescu - numele unei mari dezamăgiri 
postdecembriste 





88 


anul VIII e nr. 90 


LA ROST 





ROST 





Atomizarea societăţii româneşti după anul 
2000 a permis acţiunea unor grupuri economice, 
cu puternică reprezentare media şi cu interese în 
controlul politic al ţării, control care să le asigure 
imunitate în faţa justiţiei, dar şi menţinerea şi 
consolidarea averilor acumulate (cel puţin în 
parte) ilegal. Tot de atunci a început prăbuşirea 
presei româneşti, care, în 2010, a atins un grad 
extrem de ridicat de duplicitate şi aservire (pe cri- 
terii mai mult financiare decât politice). Servilis- 
mul față de patroni (ca altădată față de guver- 
nare), alimentat de salariile grase din unele trus- 
turi media, a făcut ca publicaţiile independente şi 
jurnaliştii cu coloana vertebrală încă nelichefiată 
să fie tot mai rari. Nu este vorba doar despre o 
luptă între grupări sau împotriva guvernării, ci de 
încercarea unor grupuri de persoane de a-şi sub- 
ordona statul, indiferent de prejudiciile aduse 
interesului național. 

Greşelile şi defecțiunile guvernului sunt evi- 
dente. A le critica în mod obiectiv şi constructiv 
este normal. A folosi însă critica pentru a desfi- 
inţa orice inițiativă, pentru a discredita instituţi- 
ile, pentru a submina încrederea cetățenilor în 
stat, înseamnă să ataci coeziunea naţiei, să o 
împingi chiar spre disoluţie. Acţiunile unor tele- 
viziuni de ştiri nu pot fi considerate inconştiente, 
ci rău intenţionate. Aceste Casandre şi bocitoare 
naţionale văd peste tot doar catastrofe. Dacă ar fi 
să le crezi, România se află în prag de implozie. 
Cursul de schimb, scăderea/ impozitarea pensi- 
ilor şi salariilor, creşterea TVA, posibila creştere a 
cotei unice, relaţia cu FMI şi cu instituţiile europe- 
ne, toate acestea le arată „jurnaliştilor” lipsiţi de 
deontologie ai acestor posturi că sfârşitul Româ- 
niei este aproape. Vinovaţi: guvernul Boc şi pre- 
şedintele Băsescu. Dacă aceştia ar pleca de la pu- 
tere, totul s-ar redresa ca prin minune. Titluri ca 
„Apa trece, criza se adânceşte”, „Bocalipsa”, 
„Apocalipsa după Boc”, „Se strânge lanţul scum- 
pirilor” au inundat presa scrisă şi audio-vizuală. 
De ce nu vine Băsescu la inundaţii? Dar de ce 
vine? De ce se ceartă cu Comisia Europeană? De 
ce girează guvernul? Dar de ce îl critică? De ce 
caută vinovaţi? Dar nu este oare grav bolnav? Şi 
în genere, de ce este preşedinte? Se uită că nu este 
vorba în propoziţie de persoana Traian Băsescu, 


cu meritele şi păcatele sale, ci de instituţia prezi- 
dențială. Şi nu este singura instituţie atacată per- 
manent de către presa plătită să facă jocuri mur- 
dare. În aceste condiţii faptul că strategia de secu- 
ritate a României, votată în CSAT, consideră acţi- 
unea acestor trusturi de presă ca un risc, nu tre- 
buie să mire. 

Departe de mine să apăr acest guvern, care 
dă, din păcate, dovezi clare de clientelism şi in- 
competență. La rândul său, preşedintele a făcut o 
serie de greşeli - mai ales prin unele declarații 
nefericite. Dar opoziţia este Ia fel de jalnică. Nu 
doar că parlamentarii opoziţiei nu au fost în stare 
„Să ia fața guvernului” şi preşedintelui (care, ini- 
țial, s-au mişcat greu), mergând primii la calami- 
taţii din Moldova, dar (PSD şi PNL) au şi început 
să se certe între ei. Pentru Iliescu, Crin Antonescu 
are „un stil obraznic” pentru „un puştan fără ex- 
perienţă politică” care „s-a văzut pe cai mari”. De 
cealaltă parte, „liberalul” Eugen Nicolaescu îl 
numeşte „cu drag” pe preşedintele PSD „pontă- 
nacul”. Tot ce ştiu să facă partidele de opoziție 
este să trimită a televiziunile de ştiri parlamen- 
tari, care, alături de nişte aşa-zis invitaţi perma- 
nenţi (gen Mugur Ciuvică sau Andrei Bădin), care 
nu se pricep la nimic, se mută dintr-un studiou în 
altul, împroşcând preaplinul de venin şi dezinfor- 
mare. Aceşti aleşi, pe care cetăţenii îi plătesc pen- 
tru a lucra în Parlament, iar nu pentru a sta toată 
ziulica prin studiouri, de unde să ne fericească cu 
incompetența, impostura şi incultura lor, nu sunt 
în stare să meargă la serviciu, dar sunt foarte 
buni la a da altora lecţii de viață şi la a crea pa- 
nică. „Competenţi” în orice domeniu şi extrem de 
siguri pe ei, au dus la cote maxime tupeul şi neru- 
şinarea (a nu se înțelege că parlamentarii Puterii 
se manifestă diferit). Cu toţii, politicieni şi „ana- 
lişti” nu fac altceva decât să vorbească şi nu le-a 
trecut prin minte nici o clipă să pună mâna pe 
lopată şi să vină în sprijinul calamitaţilor pe 
umărul cărora plângeau (este drept că unii dintre 
aceştia, care stăteau în baruri şi râdeau de anga- 
jaţii MapN şi MAI trimişi să-i ajute, meritau cu 
prisosință să fie luaţi de ape). Şi asta deşi unii 
aveau timp din belșug, aşa cum arată lista parla- 
mentarilor chiulangii: Bănicioiu, Negoiţă, Ghişe, 
Cristian Diaconescu, Dan Voiculescu, Crin Anto- 





anul VIII e nr. 90 


89 





ROST 


LA ROST 





nescu. Acesta din urmă se pare că a votat mai pu- 
țin decât arestatul Cătălin Voicu, dar la el este 
boală veche, remarcată atât de Tăriceanu, cât şi 
de preşedintele Băsescu, care vorbea de acel lider 
al opoziţiei, care „se trezeşte târziu, se face fru- 
mos şi merge la televiziuni”. 

De altfel, ce fel de solidaritate ar putea fi 
între popor şi o clasă politică coruptă şi bogată - 
este suficient să ne uităm la maşinile şi iahturile 
pe care le au, la casele în care stau şi la conturile 
din bancă (sau la colecţiile de artă şi bijuterii - 
vezi Adrian Năstase, Oana Niculescu Mizil, Mădă- 
lin Voicu, Victor Surdu, Silviu Prigoană, Cristian 
Boureanu, Rodica Nassar). Aceştia sunt cei care 
suferă de grija săracilor neamului. Nu doar că 
sunt bogaţi, dar vor să şi ascundă asta - să avem 
în vedere lupta politicienilor (în frunte cu Gyorgy 
Frunda) împotriva ANI, care a adus cadou Româ- 
niei, din partea Comisiei Europene, raportul 
extrem de critic pe justiţie (care susţine şi necesi- 
tatea ca înalţilor demnitari şi funcţionari să li se 
interzică afacerile cu statul). 

Dezbinarea lumii politice este perfect oglin- 
dită în societate. Cum ar putea fi altfel, când 
oameni de afaceri importanți, formatori de 
opinie până la urmă, care se şi promovează ca 
„patrioţi” nu fac altceva decât să lovească, prin 











acțiuni şi declaraţii, la temelia statului? În condiţii 
de criză economică, când decizia Curţii Constitu- 
ționale de a declara neconstituțională reducerea 
pensiilor punea în discuţie acordul României cu 
FMI, când BNR abia reabilitase cursul (la 29 iunie, 
1 euro urcase la 4,35 RON, iar 1 dolar la 3,56 
RON), pe 7 iulie, la Realitatea Tv, Dan Voiculescu 
cerea o lună de grevă fiscală în România, „să dis- 
ciplineze guvernul”, motivând, cu prefăcută in- 
conştiență, că asta „nu ar afecta pensiile şi salari- 
ile”. La rândul său, în ziua următoare, după ce au 
BNR, Mugur Isărescu, care a chemat jurnaliştii să 
vadă aurul țării (vezi declaraţiile lui Vadim, care 
susține că o parte din aur se află în afară) - meni- 
te să aducă şi ele încredere în moneda naţională 
-, Dinu Patriciu spunea la aceeaşi televiziune că 
„leul este ținut în respiraţie artificială de către 
BNR” neavând, în opinia sa, legătură cu econo- 
mia reală. Reacţia BNR a fost promptă, prin Adri- 
an Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR: „DI 
Patriciu face afaceri, el este cu inima şi cu mintea 
la dolar, aici, la BNR, suntem cu inima şi cu 
mintea a lew”. 

Ar trebui remarcat că se creează totuşi o „s0- 
lidaritate” în societatea românească - una a pros- 
tului gust şi a lipsei de bun simţ, a kitsch-ului. Mai 
nou, OTV-izarea României a trecut şi în plan po- 
litic, cu încă neînființatul partid al poporului lui 
„Dan Diaconescu în direct”. 

În timp ce peste Prut se doreşte interzicerea 
simbolurilor comuniste şi instituirea zilei de 
comemorare (28 iunie) a ocupaţiei sovietice, din- 
coace se reînființează PCR (din PAS), iar dezgro- 
parea cuplului Ceauşescu creeză emoții. 

Din păcate, se pare că nici Biserica strămo- 
şească nu reuşeşte să-i țină pe români alături unii 
de ceilalți. Asta se poate observa inclusiv din dis- 
cuţiile legate de construirea Catedralei Mântuirii 
Neamului. 

Poporul român, din cauza falsei elite care îl 
conduce, este aproape la fel de dezbinat ca şi po- 
porul evreu (şi nu mă refer aici la cunoscuta uni- 
tate a diasporei evreieşti, ci la puternicile disensi- 
uni din cadrul statului israelian, uşor de urmărit 
şi în antichitate, şi acum). Mă tem să nu aibă şi 
soarta lui tragică. 





90 


anul VIII e nr. 90 


Abonaţi-vă la ROST! 


Avantaje: 
e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Taxele poştale sunt suportate de redacţie 


Vă puteţi abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi cite numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 
| Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 

e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis 
| Ia Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal 
1 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27, | 


] Oficiul Poştal 23, Bucureşti. | 
: Prețul în țară şi în Rep. Moldova: Preţul în străinătate: 
I - 24 lei - 6 luni -50 euro/ an în Europa 

L - 48 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | 
|] 3353535333335 să 


În acest număr semnează: e Mihail Albişteanu - profesor, doctorand în 
Istorie, publicist e Antonio Aroneasa - preot, profesor, publicist e Irina 
Bazon - licenţiată în Litere, traducător, publicist e Flori Bălănescu - doctor 
în istorie, publicist, ultima carte publicată: Dialog cu Paul Goma (Ed. 
Vremea, Bucureşti, 2009) e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publi- 
cată: Crucile pustiei: poeme neptice (Ed. Christiana, Bucureşti, 2010) e Dan 
Dungaciu - prof. univ. dr. în Socilogie, Universitatea Bucureşti, publicist, 
ultima carte publicată: Cine suntem noi? (Ed. Cartier, 2009) e Daniel Focşa 
- istoric, publicist, autor al volumului Escadrila albă. O istorie subiectivă 
(Ed. Vremea, Bucureşti, 2008) e Constantin Mihai - lector universitar doc- 
tor, ultima carte publicată: Biserica și elitele intelectuale interbelice 
(Institutul European, 2009) e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publi- 
cată: Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă 
(2001) e Lucian D. Popescu - jurist, teolog, publicist, ultima carte publicată: 
Introducere în omiletica părintelui Gheorghe Calciu (Ed. Christiana, 
Bucureşti, 2010) e Alexandru Racu - doctorand în Ştiinţe Politice la Ottawa 
- Canada, publicist e Teodora Roşca - iconar, doctor în teologie, publicist 
e Claudiu Târziu - jurnalist 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea 
revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poștal, pe numele: 


Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 


Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în cîte exemplare și adresa dvs. 


Pentru informaţii sunaţi la tel.: 0740.103.621 


Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 
Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Ne. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 - iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 7 - septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu 
Ne. 8 - octombrie 2005, dedicat lui Valeriu Gafencu 


Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 


Nr. 10-11 - decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 

Nr. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Nr. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 - iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat 
Nr. 17 - iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare - epuizat 
Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 
Nr. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca 
- epuizat 

Ne. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui 
Constantin Galeriu 

Nr. 25 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

Nr. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 


Nr. 25-26 - martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 


Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat 
Nr. 28 - iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc - 
izat 


Nr. 29 - iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea - 
izat 
Nr. 30 - Anzust 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu - 
at 


Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaş 
Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 


Nr. 35 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui 
Iustin Pârvu 


Nr. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 

Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 

Nr. 36 - februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 

Ne. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 

Nr. 39 - mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 

Nr. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat lui lon Gavrilă 

Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat 
Părintelui Adrian Făgeţeanu 

Nr. 44 - octombrie 2006, dedicat lui 

Gabriel Constantinescu 

Nr. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi 
Nr. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica 











0 
a 























E IS4B4SE 60017 


Ne. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuş 


Nr. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide 

Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Nr. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 
Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 


Nr. 55 - septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 


Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 


Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 


Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Nr. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat 

Părintelui Ioanichie Bălan 

Nr. 61 - martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Ne. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 


Nr. 67 - septembrie 2008, dedicat 
Părintelui Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu 

de la Sihăstria 

Nr. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 


Ne. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 


Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 


Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 


Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 
Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 
Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 


Nr. 80-81 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat 
părintelui Roman Braga 


Nr. 82 - decembrie 2009, dedicat lui ]. V. lamandi 


Nr. 83-84 - ianuarie-februarie 2010, dedicat 
părintelui Vasile Vasilachi 


Nr. 85 - martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir 
Nr. 86 - aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum 

Nr. 87 - mai 2010, dedicat Olgăi Greceanu 

Nr. 88 - iunie 2010, dedicat Pricipesei Ileana 

Nr. 89 - iulie 2010, dedicat lui Nicolae Mărgineanu