Rost anul IV, nr. 36, februarie 2006

ROSI 


cultural, politic, religios 
A 











români crestinepostbelic 


3 





Cine ridică piatra Gazul, 
contra Sinodului mătuşa şi ardelenii 
de Pr. Gh. Calciu de Viorel Patrichi 
Naționalismul şi isteria O martiră: 
multiculturală în Basarabia Maica Mihaela Iordache 
de Andrei Vartic de George Enache 


an IV e nr. 36 e februarie 2006 e 3 lei (30.000 ROL) www.romfest.org 





Coperta I: loan Alexandru 


Ss U 9! a numărul 36 e februarie 2006 


EDITORIAL 

Cazul Bădiliță 

de Claudiu Târziu... cecene neeneeaeeceee 3 
FIR DIRECT 

Scrisorile cititorilor noştri nu rămân 
nedeschise...................a eee 5 
MARTORI Al VEACULUI 

Fapte, vorbe, gînduri........................ 6 
„Christiana“ protestează împotriva 
„Evangheliştilor“.....................aaeaeeeee. 9 
REPERE 


Ioan Alexandru, cel mai de seamă 
poet creştin român postbelic 


CEVA M scie canada canada 10 
Făpturi duhovniceşti 

în lirica lui loan Alexandru 

de Prof. Dr. Const. Miu.....mcnee nenea Il 
Vămile lui loan Alexandru 

de Cassian Maria Spiridon... 13 
POLITICA, LA DESCUSUT 

Gazul, mătuşa şi ardelenii 

de Viorel Patrichi..........mcaacannace aceea 17 
Politica, între nea Ion şi Zeus 

de Cristi Pantelimon............mcancenunceee 22 
SOCIETATE 

Cine ridică piatra contra Sinodului 
de Pr. Gh. CalCiN.......n aaa 24 
Reforma şcolii româneşti trebuie 
reluată. De la bunul-simț 

de Mihail Albișteanu........n acneea 27 


CEALALTĂ ROMÂNIE 
Naționalismul şi isteria 
multiculturală în Basarabia 

de Andrei Vartic... ceaun eeeceeeacaeuaae 30 


SUB LUPĂ 
Cultură şi viață religioasă 
de Pr. Prot: Radu Ilaş........acaaununneennee 36 


INIȚIATIVĂ 
Omagiu Elisabetei Rizea 
de Varujan VOSganian..... nana 39 


MARTIROLOGIU 

O martiră: Maica 

Mihaela Iordache 

de George Enache......... nana 40 


HISTORIA 
Securitatea şi terorismul 
(inter)naţional (5) 


de Mircea Stănescu... acneea 46 


DECANTĂRI 

Actualitatea romanului Blocada, 

de Pavel Chihaia 

de Mircea Platon... ceeaeneneacae 51 


Eminescu la 
Mănăstirea Neamţ 
de Richard Constantinescu... nuc 53 


Portretul unui 
bizantinolog 
de Constantin Mihai... cecene nenea 55 


RESTITUIRI 

Superficialitate în gândire, 
uşurinţă în acte 

de Get PODa asasina e 56 


În acest număr semnează: Mihail Albişteanu - profesor de istorie, doctorand e Pr. Gheorghe Calciu - 
paroh al bisericii ortodoxe „Sf. Cruce“ din Alexandria - Washington D.C., fost deținut politic, ultima 
carte publicată Occidentali convertiți la Ortodoxie (2002) e Richard Constantinescu - medic, asistent 
universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi e George Enache - istoric, lector universitar 
la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, publicist, a publicat cartea Ortodoxie şi putere politică în 
România contemporană (2005) e Pr. Radu Ilaş - slujitor la capela „Sf. Parascheva“ a Spitalului 
Bagdasar din Bucureşti, profesor, publicist e Constantin Miu - profesor doctor de limba română, pu- 
blicist e Constantin Mihai - filolog, doctorand, publicist, a publicat volumul Arca lui Nae. Perspective 
culturale asupra generației interbelice(2004) e Cristi Pantelimon - sociolog, doctorand, lector univer- 
sitar la Universitatea „Spiru Haret“ Bucureşti, publicist, traducător e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima 
carte publicată Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001) e Mircea 
Platon - istoric, doctorand la Columbus University din Ohio, SUA, scriitor, ultima carte publicată 
Ortodoxie pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar (2006) e Mircea Stănescu - istoric şi publi- 
cist e Cassian Maria Spiridon - scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din România, redac- 
torşef al revistei „Convorbiri literare“, ultima carte publicată Petre Ţuţea între filozofie şi teologie 
(2004) e Claudiu Târziu - jurnalist e Andrei Vartic - publicist, cercetător istoric, director al postului 
de radio Vocea Basarabiei din Chişinău e Varujan Vosganian - scriitor, doctor în economie, vicepre- 
şedinte al Uniunii Scriitorilor, a publicat, între altele, Reforma piețelor financiare (1999), Mesajul Drep- 
tei româneşti. Tradiţie şi modernitate (2001), lisus cu o mie de braţe (versuri, 2004). 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostEromfest.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 


Richard CONSTANTINESCU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Pr. Radu ILAŞ 
Arhim. luvenalie IONAŞCU 
Constantin MIHAI 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 
Mircea STĂNESCU 
Constantin N. STRĂCHINARU 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
nicubutnaru?2romfest.org 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
CP 27, OP 23 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-6312 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în țară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 


ROST 





Cazul Bădiliţă 


Un incident, la urma urmei minor, de la mijlocul lui ianuarie, ne 
împinge să abordăm iarăși tema relaţiei dintre intelectuali şi Stîntul 
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Chiar şi în treacăt, pe marginea 


unui caz simptomatic. 














NES ) 


odul diferit de raportare la Sfintul 
M Sinodul al BOR a provocat, în cele din 

urmă, ruptura dintre noi şi unul dintre 
colaboratorii noştri cei mai notorii, Cristian 
Bădiliță, pe care l-am prețuit şi l-am considerat pri- 
etenul nostru. La acest motiv se adaugă altele, care 
țin de atitudinea din ultimul timp a lui Bădiliță față 
de tot ce este românesc. 

Despărțirea n-ar fi iscat valuri publice, dacă 
Bădiliță n-ar fi comentat, într-un cotidiant, pricina 
de dispută. Aşadar, sîntem îndreptățiți nu numai să 
ne exprimăm poziţia, ci şi să încercăm a devoala 
mecanismele intime ale purtării lui Bădiliță. 

Dintr-un nume cunoscut doar de inițiați, Cris- 
tian Bădiliță a reuşit să devină, în ultimii doi ani, 
aproape o vedetă a publicisticii româneşti. De-o rîv- 
nă vecină cu disperarea, traduce Septuaginta, scrie 
poezie, publică jurnale, ţine conferințe, comen- 
tează evenimente politice şi dezbate probleme teo- 
logice în ziare populare. 

Inevitabil, în această goană după convertirea 
acumulărilor culturale în capital de imagine, lui Bă- 


Claudiu Târziu 





1 „Mistica proletarului de dreapta“, Averea, 24 ian. 2006. 


2 Dacă va fi nevoie, ne vom opri la cîteva dintre erorile majore pe care le-a comis în texte pe care, probabil, le consideră de 


căpătii pentru opera sa. 








ROST 


cultural, politic, religios 


am 


iedul zarele 


O carte revelatoare: Ortodoxie Din dosarele 

şi putere politică românilor din Har-Cov 

în România contemporană de Dan Tânasi 
de Sihiu B. Moldovan Permanența 

Biserica Ortodoxă la răscruce 


de Marcel Răduj Selişte de Constantin N. Străchinaru 





an (i e ne. 94 e decembrie 2004 e 70 pagini e 3 lei (30.000 ROL) ore romdest. ar 











diliță îi scapă deseori esenţialul sau săvirşeşte gre- 
şeli impardonabile2. Dar asta încă e treaba lui. 

De-o bucată de vreme însă, Cristian Bădiliță nu 
se sfieşte să-şi exibe, cel puţin săptămînal, repulsia 
față de tot ce este românesc şi ortodox. O groaznică 
ruşine de a fi român - consecință a cine ştie ce 
afronturi pariziene - i-a odrăslit ura neîmpăcată 
pentru compatrioți. Furios pînă la ridicol, izbeşte cu 





anul IV e nr. 36 


ROST 


EDITORIAL 





verbul hîd în stînga şi în dreapta. Prin ochii lui Bă- 
diliță, România apare ca o leprozerie în care a mai 
rămas loc, poate, pentru milă, dar nu pentru res- 
pect. În România lui Bădiliță nu există performanţă 
şi, în general, nimic de admirat. Pentru Bădiliță, aici 
nu trăieşte nici un intelectual autentic, iar preoți- 
mea ortodoxă nu este decât o şleahtă de profitori 
analfabeți şi ticăloşi - cu excepţiile pe care le sem- 
nalează sonor, fireşte, pentru credibilitate. Prin 
contrast, occidentalii sînt serafici purtători ai cu- 
noaşterii, iar clerul catolic - o confrerie exemplară. 

Într-un recent articol de gazetă, Bădiliță vrea să 
ne pună la punct şi pe noi. Izbucnirea sa este moti- 
vată de faptul că, în numărul pe decembrie al 
ROST, dedicat lui Paul Goma, am prezentat volu- 
mul Ortodoxie şi putere politică în România contem- 
porană, de George Enache. În opinia sa, cartea laudă 
felul în care a înțeles BOR să reziste regimului comu- 
care îl omagiază pe Goma - adevărat simbol al luptei 
anticomuniste - apare şi un text favorabil acestei 
retorica progresiștilor de ziua a şaptea şi trînteşte 
concluzia: ortodocşii sînt legionari. „Silogismul“ este 
aiuritor: îl apărăm pe „Patriarhul Roşu“ Iustinia Ma- 
rina din motive ideologice, „de dreapta“ (spunînd 
adevărul despre ce a făcut bun şi unde a greşit în 
Biserică), asta face parte din misiunea noastră de 
„reabilitare a unui Sinod politicianist“; deci cine 
apără ierarhia bisericească este legionar. În aceeaşi 
logică, Bădiliță mai aruncă la final o gogomănie. 
„Cînd ne-am apucat de traducerea Septuagintei în 
româneşte m-am rugat în sinea mea nu pentru con- 
vertirea ateilor, ci pentru dezideologizarea cuibu- 
rilor islamiste din BOR. Se pare că Domnul nu mi-a 
ascultat rugăciunea. Deocamdată“ - scrie el. 

Cristian Bădiliță ştie foarte bine cine sîntem, 
dar foloseşte dezinformarea şi etichetarea ideolo- 
gică (pe care altfel o combate stăruitor) pentru a ne 
ştirbi credibilitatea. Cu astfel de manevre încep lin- 
şajele morale la noi. 

În fapt, ce ne desparte fundamental de Bădiliţă 
este poziţionarea faţă de Sfintul Sinod al BOR. Noi 


încercăm, prin demersuri jurnalistice, să ajustăm 
realitatea vieţii bisericeşti la adevărul creştin-orto- 
dox; Bădiliță vrea să decupeze, printr-o critică viru- 
lentă, realitatea vieţii bisericeşti după calapodul 
unei ideologii la modă, cu destui adepţi inclusiv în 
BOR. Noi observăm critic, din interiorul Bisericii, 
faptele sinodalilort. El comentează tendenţios acți- 
unile Sinodului din afara Bisericii. Căci, deşi îi apar- 
ține prin botez, Bădiliţă se plasează în afara BOR 
prin discurs şi atitudine5. De aceea spunem că Bă- 
diliță e un caz simptomatic. Nu este singurul intelec- 
tual care se consideră ortodox, dar uzează de critică 
pentru a provoca daune Bisericii, nu pentru a deter- 
mina îndreptarea unor neajunsuri. 

Ce nu înţelegem la Bădiliță este incompatibili- 
tatea dintre preocupările sale intelectuale şi sufle- 
teşti - din care şi-a făcut carte de vizită - şi prestaţia 
publică. Cum poți să-i studiezi pe Sfinţii Părinţi ai 
Bisericii, care propovăduiesc credinţa şi iubirea, şi 
să dai dovadă de atâta orgoliu şi de atita răutate? 

În ciuda loviturilor haotice, asalturile lui Cris- 
tian Bădiliță au însă o coerență care presupune că 
sînt generate de ceva mai mult decît doar de silă, 
duşmănie sau nevroză. Fapt este că o dată cu înmul- 
țirea izbînzilor literare, Bădiliță îşi intensifică atacu- 
rile şi devine un tot mai vizibil purtător de stindard 
al sincretismului religios. 














Cristian Bădiliță 


3 Poate nu e lipsit de interes că Bădiliță a rupt zgomotos, în ultimii doi ani, şi colaborările de Ia revistele „Convorbiri 


literare“, „Idei în dialog“ şi „Adevărul Literar şi Artistic“ tot din cauza unor diferenţe de opinie. Iar directorului ID, 

H.-R. Patapievici, îi aducea exact acuzaţiile vehiculate de vechii adversari ai acestuia, principala fiind că este membru al 
unui „grup de prestigiu“ care face legea în lumea culturală în dauna valorilor veritabile. Bădiliță uită că a fost ajutat să se 
afirme chiar de „grupul de prestigiu“ pe care acum îl atacă şi în centrul căruia ar fi Andrei Pleşu. 


4 Stau mărturie numeroasele articole despre Biserică pe care le-am publicat de trei ani încoace. 
5 La un moment dat, C. Bădiliță ne-a cerut ultimativ să declanşăm o campanie împotriva PF Părinte Patriarh Teoctist, altfel 


amenințind că nu mai colaborează la ROST. Evident, n-am cedat, iar el, după câteva luni de tăcere, a revenit 
printre colaboratori, dar n-a renunțat la gîndul său. 





anul IV e nr. 36 


FIR DIRECT 





Scrisorile cititorilor noştri 
nu rămin nedeschise 


Această pagină este dedicată dialogului cu cititorii. 
Aici vă răspundem la întrebări legate de teme sau subiecte tratate 
în revistă şi tot aici vă veți putea exprima opiniile şi trămîntările 


faţă de realitatea românească. 


Bani pentru un monument al rezistenței anti- 
comuniste 

Domnul dr. Traian Neamţu, din Cluj-Napoca, 
ne-a semnalat un fapt aproape incredibil: „nu sînt 
bani pentru construirea Monumentului Rezistenței 
Anticomuniste“ din localitate. Foştii deţinuţi politici 
din Cluj-Napoca încearcă din răsputeri să stringă 
fondurile necesare, dar astăzi majoritatea români- 
lor privesc cu indiferență suferințele din istoria 
noastră recentă. Domnul dr. Traian Neamţu ne-a 
trimis un articol pe acest subiect. Ne vom strădui 
să-l publicăm într-unul din numerele viitoare, deşi 
textul este foarte lung şi nu e cules în format electro- 
nic. Legat de modalitatea de colaborare la ROST, 
revenim cu precizări importante: articolele trebuie 
să nu fie mai lungi de 10.000 (de preferat, să nu 
depăşească 7.000) de semne, introduse pe compu- 
ter, la un rînd, corp 12, şi să ne fie expediate în for- 
mat electronic, pe adresa de mail a redacției 
rostEromfest.org, sau romfest21 Oyahoo.com, ori 
pe adresa poştală: CP 27, OP 23, Bucureşti. 
(ROST) 

În jurul ROST, la Petroşani 

Stimate domnule Emilian Budac, vă mulțumim 
pentru veştile bune şi pentru încurajări. Ne bucu- 
răm că ROST reuşeşte să anime şi să suscite dez- 
bateri interesante în cercul dvs. literar de la Petro- 
şani. Vă mulțumim, de asemenea, pentru invitaţia 
pe care ne-aţi făcut-o şi vă promitem că o vom ono- 
ra cu proxima ocazie. Revistele din urmă pe care le 
doriţi le veţi avea cât de curînd. Am întimpinat pro- 
bleme administrative - pe care nu le-am rezolvat 
pînă la capăt încă - şi de aceea am întirziat să vi le 
trimitem. Doamne-ajută! (ROST) 

Sprijin de la Suceava 

Dragă Lenuţa Dolinschi (Suceava), îţi mulțumim 
pentru sprijinul tău. Apreciem ce faci pentru răspîndi- 
rea revistei în zonă. Desigur, am primit contribuția ta 
integral. Îţi dorim toate cele bune. (ROST) 


Colinde de la Cluj 

Stimate domnule prof. dr. loan Simionescu, vă 
mulțumim pentru toate cuvintele bune spuse de- 
spre ROST şi vă felicităm pentru izbinzile dum- 
neavoastră editoriale. Desigur, aşteptăm cu bucurie 
exemplarul din culegerea de colinde pe care ni kaţi 
promis, spre a-l prezenta cititorilor revistei noastre. 
Şi nădăjduim că ne veţi ierta pentru răspunsul tîr- 
ziu pe care vi-l dăm. (ROST) 

„Sper să vă păstraţi entuziasmul“ 

„De cînd am descoperit revista ROST, am ci- 
tit-o cu mare interes (...). M-am regăsit în multe din- 
tre principiile care vă călăuzesc şi trebuie să remarc 
faptul că aveţi un loc unic în peisajul media româ- 
nesc (...). Consider că revista ROST este absolut 
necesară în spațiul nostru cultural, ca un model de 
patriotism, curaj şi profesionalism, într-o lume în 
care onoarea, dreptatea şi credința au devenit «măr- 
furi rare». Apreciez, de asemenea, spiritul de luptă- 
tori al adevăratelor valori, perseverența şi credința 
în cauza pe care o serviţi (deşi cred că gravitatea si- 
tuaţiei din jurul nostru nu vă dă multe motive de 
entuziasm). 

Urmăresc cu interes special aportul vostru la 
recuperarea şi aducerea în fața publicului a istoriei 
noastre foarte recente. (...) 

Apreciez spiritul critic, curajul de a demasca 
răul din jurul nostru, reflecția amară privind răul 
din noi. (...) 

Vă felicit pentru iniţiativa de a avea o relaţie 
mai strânsă cu cititorii, prin acest club al revistei 
ROST. (...) 

Vă felicit pentru tot ceea ce faceţi şi sper să vă 
păstraţi întotdeauna entuziasmul şi puterea de 
muncă. Doresc ca revista ROST să existe încă 
mulți ani de acum înainte (această urare fiind, de 
fapt, adresată şi mie, căci este singura revistă care se 
potriveşte principiilor şi intereselor mele)“. (Raluca 
Mihalcioiu, București) 





anul IV e nr. 36 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Trei ani de ROST 

Iacătă s-au împlinit trei ani de cînd s-a născut 
revista ROST. 36 de luni, 36 de numere. Privind 
în urmă, începutul ne apare haiducesc şi 
neverosimil. O mînă de tineri, fără bani, dar avînd 
alături cîteva figuri legendare ale mişcării antico- 
muniste, în frunte cu Pr. Gheorghe Calciu; câțiva 
tineri lipsiți de notorietate, dar curprinşi de 
dorința de a se dărui pentru binele public; câțiva 
tineri care nu au avut uşi deschise la marii 
sponsori, nici la instituţiile statului care ar trebui 
să sprijine cultura naţională, nici la cea mai mare 
parte a presei (care ignoră cu desăvirşire orice este 
construit pe temeiuri creştine şi naționale). Aşa am 
pornit. Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi cu 
binecuvântările unor bătrîni duhovnici: Pr. Arhim. 
Arsenie Papacioc şi Pr. Protos. Iustin Pârvu. Cale 
de trei ani, ROST şi-a finisat mesajul, şi-a lepădat 
veşmintele dintii, care purtau urmele inevitabile 
ale exaltărilor juvenile, a primit între colaboratorii 
săi nume sonore ale publicisticii creştine, a obţinut 
girul moral a unor personalități culturale, 
eclesiastice şi politice, a reuşit să-şi facă auzit tot 
mai mult glasul. Nu e mult, dar nici puţin. E o bună 
bucată parcursă din drumul spre crearea unui 
curent de renaştere spirituală şi morală a 
românilor. Le mulțumim tuturor celor care, după 
puteri, s-au implicat în editarea şi răspîndirea 
acestei tribune a românismului sănătos. Sperăm că 
această lucrare, prin noi sau prin alții mai vrednici, 
va continua atât cât este nevoie. Şi că în acest timp 
se vor adăuga noi membri ai grupării ROST, 
spre a susține interesul general. Doamne-ajută! 


S-a fondat Clubul ROST la Vatra 
Dornei 

La 21 ianuarie a.c. s-a desfăşurat la Vatra Dornei 
şedinţa de constituire a Clubului cititorilor revistei 
ROST din localitate. La întrunire a fost 
prezentată publicaţia şi s-a discutat despre 
obiectivele clubului, pe termen scurt. Scriitorul 
Vasile Panţâru a propus ca secţia locală a Clubului 
să poarte numele Grupul „Deladorna“ - prietenii 
revistei ROST, propunere acceptată de toţi cei 
prezenți. Părintele Radu Ungurean şi-a manifestat 


speranța ca nucleul iniţial să coaguleze cît mai 
mulți creştini ortodocşi din zona Dornelor, dintre 
acei oameni care au o puternică trăire ortodoxă şi 
care sunt călăuziți în viață de duhovnici pricepuți. 
Părintele a atras atenţia asupra pericolului de a fi 
taxaţi ca naţionalişti, retrograzi şi fundamentalişti, 
pentru că „Am rămas cu nişte boli, dintre care cele 
mai periculoase sunt: etichetarea, zeflemeaua, 
festivismul şi indiferența. În ceea ce priveşte 
fundamentalismul pot să vă spun că acesta nu este, 
cum greşit se acreditează ideea, o formă de 
extremism, ci reprezintă întoarcerea la 
fundamentele originare şi veşnice ale Bisericii: 
Sfânta Evanghelie, Sfinţii Părinţi, canoanele ş.a. 
ale unei Ortodoxii care conservă Adevărul. De 
asemenea, s-ar putea ca la un moment dat să avem 
impresia că vorbim în pustiu, însă nu strigătul în 
pustie mă sperie, ci o posibilă pustie fără strigăt“. 
Iniţiatorii Clubului din Vatra Dornei şi-au propus, 
pentru început să organizeze lunar o acţiune 
publică şi, la fiecare reuniune a Clubului, să invite 
o personalitate a vieții religioase, culturale sau 
istorice, care să susțină o mini-conferință. 


Condamnarea comunismului 
a fost amînată 















[1 = A 5 
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a 
respins, recent, proiectul de recomandare privind 
condamnarea regimurilor comuniste. 
Parlamentarul suedez popular Goran Lindblad a 
încercat, fără succes, să obțină un document de la 
Consiliul Europei prin care să li se recomande 
țărilor foste comuniste ca în manualele de istorie 





anul IV e nr. 36 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





să fie introdus un capitol despre crimele 
comunismului, să se deschidă arhivele partidelor 
comuniste, să se înființeze câte o comisie care să 
alcătuiască rapoarte despre crimele regimului 
comunist, să fie instituită o zi a comemorării 
victimelor comunismului şi să se ridice muzee ale 
terorii roşii. Cel mai mult însă a deranjat intenţia 
parlamentarului suedez de a face o comparaţie 
între crimele fasciste şi cele comise de comuniști. 
Delegaţia rusă la APCE s-a opus ferm oricărei 
încercări de a face o paralelă între comunism şi 
nazism. Adunarea Parlamentară de la Strasbourg - 
în care socialiştii au făcut jocul comuniştilor, în 
timp ce reprezentanţii „dreptei“ au absentat masiv 
- n-a fost de acord. Poate că peste o vreme se va 
relua subiectul. Pînă atunci, la noi, preşedintele 
Băsescu face pe Toma necredinciosul şi cere dovezi 
ale represiunii comuniste. Sorin Ilieşiu, 
vicepreşedintele Alianţei Civice, iniţiator al 
Apelului pentru România, propune, într-o 
scrisoare deschisă adresată preşedintelui Traian 
Băsescu, condamnarea oficială a comunismului la 
11 martie 2006, cînd se împlinesc 16 ani de la 
Proclamaţia de la Timișoara. „Genocidul comunist 
din România a atins dimensiuni uriaşe. În mod 
firesc, România ar fi trebuit să fie prima ţară care 
să condamne oficial criminalitatea comunismului. 
Şi totuşi acest lucru nu s-a întîmplat. Tocmai din 
această cauză nu a fost posibilă pînă în prezent 
adevărata reformă morală a României, condiţie 
obligatorie a bunăstării generale“, se precizează în 
documentul trimis şefului statului. 


A murit „Cuvântul românesc“ 

După 30 de ani de apariţie, în decembrie 2005 a 
văzut lumina tiparului ultimul număr al celei mai 
vechi publicații româneşti din diaspora: „Cuvântul 
Românesc“, din Hamilton - Canada. O dată cu ea, 
dacă nu se va stinge, se va diminua, fără îndoială, 
glasul vechiului exil anticomunist. Cel puţin în 
Canada, unde a fost editat acest mensual răspândit 
în toată lumea, adevărații lui prieteni şi cititori îi 
vor simţi lipsa. Bombardaţi mereu cu tot felul de 
ziare-fantomă, unele dintre ele finanțate de 








4 Ț 23 . m î-. 

EP i îi APAR A : a 

Pak. 9. 97. R E. 
LAVĂ iv ua 0 a yu) 


ROMANIAN VOIC 











THE E 
IHE LARGEST ROMANIAN NEWSPAPER IN THE FREE WORLD 





Securitate, românii canadieni vor mai găsi cu greu 
articole scrise cu pasiune, profesionalism şi simț 


patriotic în publicaţiile româneşti. La capătul 
acestui drum lung şi greu, la închiderea lunarului 
de la Hamilton, inimosul domn George Bălaşu, 
editorul „Cuvântului Românesc“, şi echipa sa, 
alături de toţi cei care i-au sprijinit, merită cu 
prisosință mulțumirile şi recunoştinţa noastră. 


Cultură cu pipeta pentru români 
Ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu, a 
descoperit, în sfirşit, că există diferențe enorme 
între sat şi oraş în privința consumului de cultură 











şi s-a declarat „frapat“ de această descoperire. 
Ministrul s-a dumirit datorită unei analize făcută 
de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul 
Culturii (CSCDC), pe baza unui sondaj 
CURS.Adrian Iorgulescu este de părere că mediul 
rural din România se află la nivelul secolului al 
XIX-lea. În opinia sa, tinerii de Ia sate, al căror 
acces la cultură este aproape nul, trebuie aduşi la 
nivelul unor „fiinţe cerebralizate“. Totodată, 
ministrul Culturii apreciază ca îngrijorător şi faptul 
că 96% din populaţia țării preia informaţii de la 
televizor şi că 10% dintre români nu au nici o carte 
în casă. De asemenea, 90% dintre români nu au 
fost niciodată la un spectacol de operă sau operetă. 
Deşi se credea că cinematograful este cel mai 
accesat mijloc cultural, sondajul CURS a relevat că 
75% dintre români nu au fost niciodată la 
film.Ministrul Culturii apreciază, astfel, că 
principalul decalaj dintre România şi celelalte țări 
din Europa este la nivelul culturii şi civilizaţiei. În 
concluzie, Ministerul Culturii şi Cultelor are în 
vedere stabilirea unor proiecte comune cu 
Ministerul Educaţiei şi Cercetării în ceea ce 
priveşte ridicarea nivelului cultural al tinerilor de 
[a sate, precum şi facilitarea accesului acestora la 
infrastructura din domeniu. Parcă am mai auzit 
asta undeva, la cineva.Ministrul Iorgulescu vrea să 





anul IV e nr. 36 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





inițieze cîteva proiecte de lege care urmăresc, 
printre altele, reactivarea aşezămintelor culturale 
din sate, lansarea unei campanii pentru lectură şi 
dezvoltarea domeniului instituţiilor de spectacole. 
Dar nu sînt bani. 


Şi Goga voia secesiunea Ardealului? 
Masa de manevră a ÎPS Laurenţiu Streza, noul 
Mitropolit al Ardealului, protestează împotriva 
înființării unei Mitropolii la Cluj sub pretextul că 
asta ar însemna secesiunea Ardealului. După ei, 
unitatea provinciei o asigură ascultarea de acelaşi 











Mitropolit. Toate 
argumentele de bun-simţ, 
ca acela privind faptul că 
Mitropolia are o funcţie 
simbolică şi că, de fapt, 
eparhiile sînt conduse de 
Episcopi, ori aceea că un 
oraş de mărimea şi 
importanța culturală şi 
religioasă a Clujului merită 
să aibă Mitropolie, nu fac 
cât o ceapă degerată în ochii răzvrătiţilor. Aceştia 
l-au atacat de-o manieră regretabilă pe ÎPS 
Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, 
Feleacului şi Clujului, acuzîndu-l că nesocoteşte 
moştenirea lăsată de Mitropolitul Andrei Şaguna şi 
că dezbină Biserica doar pentru a-şi satisface 
orgoliul. Din arsenalul de mijloace de protest, 
oamenii ÎPS Laurenţiu au folosit inclusiv mitingul 
- o acţiune de presiune organizată în zilele 
întrunirii Sfîntului Sinod. Pînă la urmă, Sfintul 
Sinod a găsit o formulă de compromis: ÎPS 
Mitropolit Laurenţiu rămîne doar cu două 
Episcopii, în vreme ce la noua Mitropolie din Cluj 
vor fi arondate alte patru Episcopii, dar scaunul 
mitropolitan de la Sibiu va fi al treilea în ordinea 
bisericească. În plus, hotărîrea definitivă asupra 
creării Mitropoliei clujene va trebui luată de 
Adunarea Naţională Bisericească. Ca să vedeţi pe 
ce fals se bazează lupta sibienilor, facem publică o 
descoperie a Societăţii Culturale „Lumină Lină“ din 
Bistriţa, constituită în jurul Pr. Nicolae Feier. 
Organizaţia prezintă contextul scrierii 
documentului: „Episcopul Clujului Nicolae Ivan îl 
trimite la Bucureşti, în 1923, pe consilierul său 
eparhial Sebastian Stanca, împreună cu arhitectul 
Cristinel, la ministrul cultelor Octavian Goga, spre 
obţinerea unor fonduri pentru construirea 
catedralei din Cluj. Octavian Goga era prieten şi 








naş al lui Sebastian Stanca. Împreună fondaseră la 
Budapesta, în 1902, revista «Luceafărul» şi 
colaboraseră la revista «Poporul român». Octavian 
Goga nu le promite suficienți bani. Iată răspunsul 
lui Octavian Goga, consemnat de Sebastian Stanca 
într-un document care s-a aflat în arhiva fiului său, 
poetul Radu Stanca, transferat apoi în biblioteca 
surorii sale din Sibiu, după tragica lui moarte în 
cutremurul din 1977: «Părinte şi bunul meu fin şi 
amic. Nu fi supărat că va ieşi catedrala mai mică 
decit în planul vostru, pentru că această biserică va 
deveni în scurt timp Catedrala Mitropoliei 
Transilvaniei pe care străinii au fugărit-o la 
Raşinari şi Sibiu. Am de gînd să vorbesc cu 
Mitropolitul Primat ( Miron Cristea - n.n.), care 
şi-a trăit copilăria Ia şcolile româneşti la voi, în 
părțile Bistriţei, ca să schimbe titulatura 
Mitropoliilor Ungro-Vlahiei şi a Ardealului. 
Acesteia (din Bucureşti - n.n.) să-i zică cum vor ei, 
iar pe cea din Transilvania să o numiţi cu numele 
noii noastre Universităţi din Cluj: Mitropolia Daciei 
Superioare. Era o ruşine ca nici o instituţie 
românească să nu poarte numele țării strămoşilor 
noştri care au primit Evanghelia»“. 1 se pot imputa 
multe omului politic Octavian Goga, dar nu i se 
poate contesta patriotismul. Dacă şi el gîndea 
Clujul ca pe o capitală a ortodoxiei ardelene, de ce 
am spune noi altfel? Sau şi el era un secesionist? 


Paul Goma 
pentru Premiul Nobel 
Romanian Global News, agenţia de presă pentru 
românii de pretutindeni, a anunțat că Paul Goma 
va fi propus pentru 
a candida la 
Premiul Nobel 
pentru literatură. 
Propunerea 
aparține mai 
multor organizaţii 
neguvernamentale, 
dar nu este 
susținută de 
P__| Uniunea 
Scriitorilor. Nicolae 
smn “35| Manolescu, 
preşedintele Uniunii, îl consideră 
pe Paul Goma „antisemit“. Şi probabil că 
scandalul recent pe această temă, care l-a avut în 
centru pe Goma, îl va priva pe acesta de o atare 
recunoaştere internațională. 





anul IV e nr. 36 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Senatorii au respins 

lustraţia 

Senatorii din Comisia pentru Drepturile Omului au 
respins proiectul liberalilor privind lustraţia. 
Preşedintele Comisiei, udemeristul Gyorgy 
Frunda, a explicat că motivele acestei 

respingeri se referă la faptul că iniţiativa vine prea 
tîrziu, la 16 ani de la Revoluţie, şi vizează 

prea puţini oameni politici activi. Un sofism. 
Iniţiatorii apreciază că hotărîrea senatorilor este o 
greşeală. Totuşi, ar trebui să poată 

schimba asta, avînd în vedere că sînt la guvernare, 
iar coaliția de la guvernare este majoritară 

în Parlament. 

Tărănisștii ieșeni își însușesc ideile 
noastre 

Mihai Dorin, preşedintele PPCD (PNŢCD) Iaşi, şi 
adjunctul său, Sergiu Barna, au anunţat că vor face 
lobby pe lîngă autorităţile centrale să înființeze 
Muzeul Naţional al Rezistenței Comuniste. Cei doi, 
alături de Petre Budeanu, liderul ANCD Iaşi, şi 
Nicolae Butureanu, şeful filialei AFDPR, s-au reunit 


într-o asociaţie care are scopul amintit mai sus. 
Pentru înființarea muzeului, „care va avea un 
sediu central la Bucureşti şi secţii în toate muzeele 
judeţene de istorie“, membrii asociației vor 
declanşa o colectă naţională de fonduri. 

În acelaşi timp, ei vor solicita bani şi de la diferite 
fundaţii internaţionale. Foarte bine şi frumos. 
Numai că onorabilii agitatori ai generosului 
proiect au uitat să spună de la cine 

au „imprumutat“ ideea, recte de la asociaţia 
Romfest XXI şi de la revista ROST. 

Ţărăniştii au participat la o întrunire a filialei 
noastre din Iaşi cu cititorii, la care a fost făcut 
public proiectul nostru de a înființa, 

în parteneriat public-privat, un Memorial al 
Suferinței Româneşti - din care să facă parte şi un 
Muzeu al Terorii Comuniste - în Bucureşti. 

S-au declarat atunci entuziasmați, 

au preluat ideea şi au aruncat-o în presă 

ca fiind a lor. N-ar fi bai dacă măcar 

ar pune-o în operă, dar ne e teamă că țărăniştii 
aceştia, după cum procedează, 

nu vor decât puţină imagine. 


„Christiana“ protestează 
impotriva „Evangheliştilor“ 


dezavuează reprezentarea în continuare a 

piesei Evangheliștii montate la Ateneul Tă- 
tăraşi din Iaşi, pentru abjecţia textului dramatic 
semnat de Alina Mungiu-Pippidi şi a concepției regi- 
zorale aparţinând lui Benoit Vitse. 

Considerăm spectacolul subcultural şi agresiv 
anticreştin, o inadmisibilă ofensă publică adusă va- 
lorilor fondatoare ale întregii creştinătăţi, între- 
când până şi blasfemiatoarea Biblie hazlie. Premiul 
UNITER acordat acestei piese în anul 1992 este com- 
promiţător pentru numita instituţie. 

Ministerul Culturii, Secretariatul de Stat pen- 
tru Culte sau Consiliul Naţional pentru Combaterea 
Discriminării s-ar fi cuvenit să ia aceleaşi măsuri fer- 
me pe care le-ar fi luat, de bună seamă, dacă ar fi 
fost vorba de o ofensă echivalentă la adresa valo- 
rilor iudaice sau islamice. 

Cazul face stringentă includerea în Legea Cul- 
telor a unor articole privind protejarea tuturor cul- 
telor religioase oficial recunoscute faţă de orice 


sociaţia Filantropică Medicală „Christiana“ 


ofense directe sau indirecte, brutale sau voalate, 
indiferent de mijloacele prin care ele s-ar exprima 
public, inclusiv cele cu pretenţii artistice (căci arta 
adevărată nu se coboară niciodată atât de jos). 

Nu putem trece cu vederea că autoarea piesei 
este directoarea unei Societăţi Academice Române 
care promovează conceptul de „societate deschisă“ 
şi care ar trebui să studieze aprofundat direcţiile, ca- 
litatea sau limitele „deschiderilor“, pentru ca aces- 
tea să nu aibă efecte sociale degenerative. 

Să fie oare reprezentaţia aceasta imundă un 
test academic al reactivităţii creştinilor-cobai la 
hulă şi blasfemie? Posibil. 

În orice caz, e urât, cinic şi riscant, cum nu se 
cade unui adevărat spirit civic şi european. 

În numele Consiliului de Administraţie al 
Asociaţiei „Christiana“, 

Conf. Univ. Dr. Med. Pavel Chirilă 
(preşedinte) 

Gabriela Moldoveanu 

(consilier editorial al Editurii Christiana) 





anul IV e nr. 36 


ROST 


REPERE 





loan Alexandru, cel mai de seamă 
poet creştin român postbelic 


Alexandru ar fi împlinit în decembrie anul 
trecut 64 de ani. Dumnezeu a vrut însă ca 
poetul „să se adauge la neamul său“ încă din toamna 
lui 2000, după 6 ani de slăbiciune şi suferință tru- 
pească, pe care a ştiut să le îndure în chip creştinesc, 
mărturisindu-L pe Hristos până în clipa din urmă. 
Scurta lui viață a fost ardere-de-tot pe altarul 
credinței şi limbii strămoşeşti. Şi-a făcut studiile 
medii şi superioare Ia Cluj şi Bucureşti, iar în 1968 a 
devenit asistent la Facultatea de Limba şi Literatura 
Română a Universităţii bucureştene. Bursier în Ger- 
mania (1968-1972), în scurta perioadă a „destinde- 
rii“ ceauşiste, a studiat cu Heidegger, atrăgându-şi 
simpatia şi aprecierea marelui filosof. A debutat 
editorial cu volumul de versuri Cum să vă spun? 
(1964), dovedindu-se apoi de o prolificitate poate 
inegală, dar nu mai puțin impresionantă (poezie, 
traduceri, studii, eseuri): Viaţa deocamdată (1965), 
Infernul discutabil (1967), Vămile pustiei (1969), 
Imnele bucuriei (1973), Patria la Pindar şi Emines- 
cu (teză de doctorat, 1973), traducerea Odelor lui 
Pindar (5 vols., 1974-1977), Imnele Transilvaniei 
(1976), traducerea comentată a Cântării Cântărilor 
(1977), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării 
Românești (1981), antologia Pământ transtigurat 
(1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei 
(1985), Imnele Maramureșului (1988) etc. După 
1989, a desfăşurat o efervescentă activitate politică 
anticomunistă, făcând să răsune în Parlamentul Ro- 
mâniei dojana iubitoare a Verbului dumnezeiesc şi 
bătând acolo Crucea - care îl străjuieşte şi astăzi. 
Ioan Alexandru a fost cel mai de seamă poet creş- 
tin din istoria postbelică a literaturii române. Cu el pa- 
re a se fi încheiat, în apoteoza „luminii line“, şirul ma- 
rilor poeţi tradiţionalişti ai Ardealului. Înfruntând - 
când senin, când viforos - suspiciunile mai vechi sau 
mai noi, el a urcat patetic Golgota acestui veac, alter- 
nând diatriba proorocească a Bibliei cu maiestatea 
sublimă a imnicii bizantine, „nebun“ întru Hristos şi 
întru Neamul lui răstignit la porţile Răsăritului. „Sărac 
cu duhul“ în sensul pur al Evangheliei, el a fost, în 
acest târziu de lume, „glasul care strigă în pustie“, Jo- 
gosul apocaliptic al „pământului transfigurat“. 


N ăscut chiar în ziua de Crăciun, poetul Ioan 


Cine nu s-a simţit mai sărac în aceşti 5 ani fără 
Ioan Alexandru, acela n-a înţeles nimic din pariul 
cultural al creștinului cu lumea în care trăim. 
Dumnezeu să-l odihnească şi să ne facă vrednici de 
memoria lui. (V.A.M.) 


Lumină lină 


Lumină lină lini lumini 

Răsar din codri mari de crini 
Lumină lină cuib de ceară 
Scorburi cu miere milenară 

De dincolo de lumi venind 

Și niciodată poposind 

Un răsărit ce nu se mai termină 
Lină lumină din lumină lină 


Cine te-aşteaptă te iubeşte 
Iubindu-te nădăjduieşte 

Că într-o zi lumină lină 

Vei răsări la noi deplină 

Cine primeşte să te creadă 
Trei oameni vor veni să-l vadă 


Lumină lină lini lumini 
Răsari din codri mari de crini 
Tatâta noapte şi uitare 

Și lumile-au pierit din zare 
Au mai rămas din veghea lor 
Luminile luminilor 


Lumină lină lini lumini 
Înstrăinându-i pe străini 
Lumină lină nuntă leac 
Timăduind veac după veac 
Cel întristat şi sărăcit 
Cel plâns şi cel nedreptăţit 
Și pelerinul însetat 
În vatra ta au înnoptat 
Lumină lină leac divin 
Încununându-l pe străin 
Deasupra stinsului pământ 
Lumină lină - Logos sfânt 
Ioan Alexandru 





10 


anul IV e nr. 36 


REPERE 


ROSI 





Făpturi duhovniceşti 


În lirica religioasă a lui loan Alexandru 


Prof. Dr. Const. Miu 





(martie, 1968), criticul Vladimir Streinu decela 

două aspecte caracteristice liricii lui loan Ale- 
xandru, acestea evidențiind „...două mişcări contra- 
re, una a voinţei aprige de modernitate, care ia for- 
ma densității şi a violenţei expresiei, iar alta, mai 
autentică, a instinctului vetrei strămoşeşti, despică 
evident lirismul acestui poet.“1 

De reţinut că cele „două mişcări contrare“ se 
vor regăsi de-a lungul carierei literare, de peste 30 
de ani, a lui loan Alexandru. În perioada totalitaris- 
mului comunist, loan Alexandru a fost unul dintre 
puţinii poeți care s-a manifestat şi pe tărâmul 
poeziei de inspiraţie religioasă. După Revoluţia din 
1989, loan Alexandru a fost inclus în două antologii 
de poezie religioasă, una apărută în 1996, cealaltă 
în 1999. 

Textele alese de Florentin Popescu, cel care a 
realizat antologia poeziei româneşti religioase, apă- 
rută în colecţia Biblioteca pentru toți a Editurii Mi- 
nerva, fac referiri la câteva făpturi duhovniceşti - 
personalităţi ale Vechiului Testament: Abraham, 
Iacob, Ieremia, lov şi Moise. 

În poezia Moise, protagonistul este simbolul 
epectazei. Aceasta „înseamnă progres în virtute şi 
acțiune“. În aceasta creaţie, Părintele spiritual al 
Iudeilor parcurge calea dureroasă a devenirii întru 
ființa duhovnicească. Om care a primit chemarea 
Tatălui Ceresc, spre a împlini voia Sa (aceea de a 
duce în Țara Făgăduinței poporul ales), Moise este 
surprins în versurile poetului în plin urcuş spiritual: 
de la purificare, la iluminare. Purificarea dublată de 


A 
] ntr-un articol publicat în revista Luceafărul 


nădejde („În nădejde e un plus de evidență, un plus 
de cunoaştere“5), are loc în pustiu: „Nu din naştere 
ci-n sanctuar/ Descoperi că-i gângav în rostire/ Văzu 
ca-i şubred organul, ca-i barbar/ Şi socoti pustia is- 
pășire.* (S.n.). Aici are loc comuniunea cu Părintele 
Luminilor: „...deodată, iubirea se contopeşte cu Lu- 
mina şi Lumina pătrunde în suflet.“* Versurile lui 
Ioan Alexandru ilustrează metaforic această comu- 
niune, prin intermediul unei imagini vizuale: „Şi în 
pustie l-a pătruns/ Nestinsa flacără mistuitoare“ 
(s.n.). De observat că dublul determinant oferă 
amănunte de ordin mistic în privința sfințeniei 
acestei flăcări. Ultima strofă evidenţiază treapta ilu- 
minării duhovniceşti, pe care o atinge Moise, prin 
împuținarea cuvintelor” „Vorbea de-a drept fără de 
cuvânt/ Graiu-n el a devenit făptură.“ Aspectul aces- 
ta de sorginte mistică, şi anume împuţinarea cuvin- 
telor, este punctat în versurile citate mai sus printr- 
un paradox ca şi prin sinecdocă, acest din urmă pro- 
cedeu artistic reliefând cu pregnanță faptul că nu e 
vorba de cuvântul profanului, ci al sacrului. 

Dacă în poezia Moise asistăm la inhabitarea di- 
vinului în uman, încât poporul ales îşi recunoaşte 
mentorul spiritual, urmându-l spre Țara Făgăduin- 
ței, (Şi în pustie la pătruns/ Nestinsa flacără mistui- 
toare/ Şi un popor în jurul său s-a strâns“ - S.n.), în 
poezia Ieremia, profetul este hulit pentru că „el era-n 
cuvânt întemnițat“. Cu alte cuvinte, hula provine 
din faptul ca Ieremia este „prizonierul“ Cuvântului 
sacrului. Plecând de la textul biblic, ce făcea referiri 
la pedeapsa lui Ieremia, ca să se dezică de Cuvântul 
Sfânt („Oamenii l-au amenințat cu moartea, pentru 
a-l opri să mai proorocească [...] Acuzat de dezerta- 
re şi de încercare de a trece la duşmani [...], este 


! Vladimir Streinu, Poezie și poeți români, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 433. 
2 Poezie creştină românească, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache; postfață de Petru Ursache, Editura 


Institutului european, Iaşi, 1996. 


5 Poezia română religioasă, volumul al II-lea: De [4 Ion Pillat până azi, Editura Minerva, colecţia Biblioteca pentru toți, 


Bucureşti, 1999. 


4 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, ediţia a II-a, 


Bucureşti, 1994, p. 143. 


5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea Ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, 


Bucureşti, 1992, p. 143. 


6 Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 104. 


7 Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 212. 





anul IV e nr. 36 


11 


ROST 


REPERE 





Di 


aruncat într-o groapă, pentru a muri de foame.“8), 
poetul re-creează artistic acest episod, fiind preocu- 
pat de modalităţile narative decât de reliefarea cu 
mijloacele poeticului ale implicaţiilor teologice ale 
episodului: „Într-o fântână fost-a aruncat/ Doar va 
pleca de-a binelea din țară/ Dar el era-n cuvânt în- 
temnițat/(...)// Toţi îl urau în juru-i rotocol/ Să-nce- 
teze-odată să vorbească/ Şi îl vârâră-n puţul cu nă- 
mol/(...)// Doar se va dezice de cuvânt/ Şi să ră- 
mână simplă creatură.“ Imaginea manifestării mul- 
țimii în versurile citate este antitetică celei din poe- 
zia Moise: acolo ea îl aproba urmându-l pe Moise, 
pentru că intrase în comuniune cu sacrul, aici îl dez- 
aprobă pe prooroc, cerându-i imperativ să se lepe- 
de de Cuvânt. 

În manieră narativă despre un alt Patriarh al 
Vechiului Testament - Iov -, în poezia cu acelaşi nu- 
me, autorul aduce în prim plan componentele cu- 
noașterii apotatice, de care lov are parte, din mo- 
mentul când aflat în tovărășia morţii, începe o altă 
viață: „După ce lov îşi pierdu ultimul fiu/ începu să 
se convingă că moartea de-acum/ e singura lui tovă- 
răşie. Într-atât se apropie de ea/ şi i se destăinui trep- 
tat, că pentru Iov începe o altă viață./ Cea fără risc, 





. 


fără sfaturi, fără speranţe,/ fără cel mai elementar 
dor, fără căință,/ fără prihană.“ ($.n.). Să observăm 
că în fragmentul reprodus, apofatismul (cunoaşte- 
rea negativă) este reliefată la nivel gramatical prin 
repetarea prepoziţiei de esență negativa „fără“. 

Abraham - din poezia cu acelaşi nume - este 
primul Patriarh care intră în comuniune cu Lumina 
Sfântă, după ce mai înainte avusese parte de o se- 
rie de privaţiuni. Despre acestea, poetul narează în 
primele trei strofe: „La toate cele din trecut/ 1 se ce- 
ruse-n taină să renunțe/(...)// Apoi şi pruncul i-a 
fost râvnit/(...)// Casă şi prunc, muiere şi părinţi/ 1 
s-au smuls încet din rădăcină“. În momentul intrării 
în comuniune cu Sfânta Lumină „Ea face duhului 
nostru cunoscută o altă Fiinţă“10 - cea duhovniceas- 
că: „A început să mestece lumina.// Să mănânce 
vorbele pe rând/ Să rămână greu dinspre ființă.“ 
Poetul surprinde în aceste versuri naşterea omului 
spiritual în şi prin Lumina Sfântă. 

Iată câteva făpturi duhovnicești care în epoca 
Vechiului Testament au avut parte de comuniune cu 
Sfânta Lumină. Din această perspectivă, poeziile lui 
Ioan Alexandru capătă valoare etică şi didactico-re- 
ligioasă. 


8 Dicţionar Biblic, volumul al II-lea, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996, p. 31. 
9 Cf. Arhim. Sofronie, op. cit., p. 117. 
10 dem, p. 110. 





12 


anul IV e nr. 36 


REPERE 


ROSI 





Vămile lui loan Alexandru 


Cassian Maria Spiridon 





unei generaţii (1973), lon Pop considera că vo- 

lumul de debut, Cum să vă spun (1964), al lui 
Ioan Alexandru, anunță „poate pe cel mai însemnat 
poet al generaţiei sale“. Poemele din volumul apă- 
rut în celebra colecţie Luceafărul, în care au debutat 
majoritatea poeţilor generaţiei '60, se află încă sub 
aripa lui Labiş şi Esenin, dar se aude totuşi, destul 
de distinctă, şi vocea personală a poetului. 

Este, în Viața deocamdată (1965), un glas co- 
mun, ce sună și suna la acea vreme cam asemănător 
la toţi poeţii generaţiei din care făcea parte şi loan 
Alexandru; glas de indiscutabilă noutate pentru 
acel timp, acum, uşor datat, încât poemele par ale tu- 
turor şi ale nimănui în mod special. Dovadă că poe- 
tul a simțit aceasta, din antologiile pe care le va pu- 
blica vor fi eliminate tot mai multe dintre poemele cu 
un aer specific generaţiei lirice din deceniul şapte. 

Volumul, afirmă un poet al lacrimei, cum şi va ră- 
mine pînă la sfirşit, are, cum spune Vergiliu, donum 
Iacrimarunn: „... mă întorc cu faţa-n jos / îngropată în 
paie şi pling năduşit / şi nimenea nu ştie, nici eu mă- 
car, / de ce nu îmbătrânesc aşa plîngând, / plîngând.“ 

Sau: „... Culcat pe-o aripă aş vrea / să pling în- 
tins pe spate / în veşnica ninsoare.“ 

Minzule un poem construit cu o înaltă ştiinţă a 
dozajului, previzibil dezvoltat, dar pentru aceasta 
nu mai puțin reuşit. Poetul se vrea un Sisif, gata a 
lua „mereu de la-nceput“ lupta cu „dihania noctur- 
nă - bolovanul“, într-un tandem ce îi uneşte „creme- 
ne pe cremene“. 

Specific pentru liricii transilvani este tradițio- 
nalismul care, aşa cum observa G. Călinescu în Isto- 
ria Sa, „în realitate, tradiţionalismul reprezintă o 
formă de modernism“, idee amplificată de N. Mano- 
lescu, care-l consideră „aproape în întregime un 
stil“. Nu va fi şi cazul autorului Vinei, ce se va lepă- 
da de stilul ajuns la rafinament al tradiționalismu- 
lui şi va susține cu fervoare „întoarcerea la izvoare“, 
pentru „cugetări poetice împletite cu viața simplă a 
oamenilor şi lucrurilor“. Rămîne, ca o constantă de- 
a lungul întregii opere, mesianismul, specific poe- 
ziei transilvane. Asistăm, în primele cărți, la o cere- 


A 
] ntr-un amplu eseu, publicat în volumul Poezia 


monializare a suferinţei, ca să tolosim expresia lui lon 
Pop, tendință ce, prin inflația imnică din a doua parte 
a creaţiei sale îmbracă haina unui pur formalism. 

Ioan Alexandru va fi întîmpinat, încă de la de- 
but, cum a remarcat şi Alex. Ştefănescu, mai mult 
decit favorabil. Eugen Simion, de exemplu, afirmă: 
„Dintre debuturile poetice din ultimii ani, cel mai 
îndreptăţit să primească binecuvântarea criticii pa- 
re a fi acela al lui loan Alexandru“. Şi nu putem spu- 
ne că atunci, dar şi în continuare, nu a avut parte, 
mai totdeauna cu îndreptățire, de ditirambii criticii. 

Pentru Eugen Simion, „chipul cel mai sigur de 
a verifica temeinicia şi autenticitatea unui talent“ e 
cînd poetul reuşeşte, făcînd trimitere la loan Ale- 
xandru, să pună „cu familiaritate în relaţie elemen- 
tele materiei cu cele ale propriei gîndiri şi afectivi- 
tăți, descoperind, astfel, noi raporturi posibile între 
factorii universului“ (Eugen Simion, Orientări în li- 
teratura contemporană, 1965). 

Un uşor aer sămănătorist, e drept, aproape co- 
pleşit de tonul şi vocabularul sacerdotal, a avut tot- 
deauna poezia celui care a scris Iubirea de Patrie. 
Pregnantă este, în prima fază a creaţiei sale, pre- 
zenţa unui expresionism teuton, pigmentat plastic 
de lumea satului, îmbibat de arhaic şi rural; expre- 
sionism care va transcende către contemplația as- 
cetică (Dan Laurenţiu) a lumii. 

Infernul discutabil se deschide cu Oedip, cel 
copleşit de vină - vina păcatului, a naşterii, a inces- 
tului şi crimei. De altfel, un volum antologic se va 
numi Vină (1967). Răscolitorul sentiment al vinei a 
fost probabil cauza ce a germinat Vămile pustiei 
(1969), ce le va străbate pentru exorcizare, pentru 
curățirea de păcatul oedipian. Pentru poet, în acest 
poem, mai presus de toate este naşterea, viața care 
scuză orice: „Vieţii îndemn de ultim adio i-aş da: / 
De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl, / ci propria ta țeastă 
zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pîntec să-i otră- 
veşti odorul, / tot să te naşti, pentru a fi, a fi. / Chiar 
dacă drumul duce nicăieri, / chiar de nu-i drum ci 
numai o eroare. / Eroarea însăşi e un ce nebun / 
Cum vina mea mi-e stranie onoare.“ 

Peştiieste un ars vivendi personal, un cod ce şi 
l-a autoimpus poetul pentru a-şi păstra vie, nealte- 
rată, existența. Aici poetul îşi afirmă vitalitatea 


“Text apărut iniţial în Convorbiri literare, nr. 10, octombrie, 2000 





anul IV e nr. 36 


15 


ROST 


REPERE 





agresivă, ce se poate exprima întreagă numai prin 
confruntare. ...„Lată-n culori cum defilează, Doam- 
ne!/ în marea vieţii mele şi cum ocolesc./ Nervul se 
naşte iarăşi în carnea molfăită,/ cad pradă cei ne- 
putincioşi, /ţipă curajul în osul moleşit. / Pe masa 
mea, trăsnind de sănătate, / peşti mănînc, adevăraţi 
şi buni, / din marea mea rotundă. / Grozavi şi reci, 
sălbatici şi lucizi, / ca orice aspră vietate de ocean.“ 

Cu o vitalitate, de această dată cosmică, cei doi 
iubiţi se-mpreunează pentru procreere: „Iubita 
mea, iubita mea, noi o stea dublă / cu miliarde forțe 
ne reținem,/ împinşi şi-atraşi de-aceeaşi lege-a firii 
/adolescent colos, băiatul stea / şi tu opusul meu 
dezastru. / Stea dublă în fază primordială / prin cos- 
mosul pămîntului vibrez / şi procreerea-i ținta mea 
finală.“ (Stea dublă) 

În aşteptare, naşterea, chinurile ei au proporții 
planetare, cosmicizate. Pas pe pas este intrarea 
poetului în infernul discutabil: „Armă pe armă - ia 
naştere un tun, / ochiul pe ochi, un adevăr de lacrimi. 
/ Pasul pe pas, infernul discutabil.“ 

Aflăm în Din cînd în cînd o geneză care sfîr- 
şeşte prin a fi înecată de praful biruitor al oraşului, 
praf capabil a relua, la închiderea ciclului, precum 
pasărea Phoenix, cu noi forțe, geneza: „... din cînd în 
cînd, / din miezul supt al pămîntului, / se înalță un 
stilp profund de goluri verticale / ce sorb în sinea 
lor / toată povara prăfuită a lumii spre cine ştie un- 
de / într-atât că noi buimaci de-atita limpezime / ne 
aprindem reci unul de celălalt, cîntînd.“ 

Laptele, din poemul cu acelaşi titlu, se revarsă 
cosmic peste lume, peste întreaga planetă: „Pămîn- 
tul însuşi, cu mări şi cu pustiuri, / ugerul mamă cel 
mai năzdrăvan / căruia noi, miliardele de oameni, / 
îi sîntem țiţele prin care / pruncii universului / sug 
laptele uman, amestecat / cu ură şi sudoare, / cinste 
şi incest, / izbîndă, frig, iubire, / necredință - potop 
de lapte amar / şi orb şi sfint şi cristalin.“ 

În Trei, cu premoniţia firească poeţilor, îşi afir- 
mă truda neostenită pentru trezirea celui de al 
treilea, duhul, vestindu-i astfel prezenţa excesiv de 
roditoare în cărțile de Imne: „Truda mea sute de ani 
în şir / va fi această spaimă necurmată - / al treilea 
să se trezească. / Ce coace el în nefirescu-i chip / să-mi 
suspecteze asprele porunci? Cu coastele legate de 
gratiile zilei / curgem rotiți cu scârțiit profund / de 
patimile pămîntene. / Trei - unul defalcat - fiul şi 
tatăl, / duhul nu vrea să se trezească.“ 

Puternice, barbare îi sînt poemele în Infernul 
discutabil (Expansiune, Vina, Nopți, Umezeală, 
Omul, Abur uman, Unul, Scară, Urme, Amintirea 


poetului etc.), îndreptăţind aserţiunea lui Ilie Con- 
stantin: „Un barbar a năvălit între poeţi latini şi cîn- 
tecul lui i-a amuţit; lirele armonioase zac pe genun- 
chii celor rămaşi în ascultare, în vreme ce glasul «in- 
cul» al noului sosit vorbeşte cutremurător despre 
tainele mari ale lumii. Unitatea metrică a versului 
nu mai e piciorul, ci abisul: «Cum e-mpărțită bolta în 
roiuri fără margini,/ ce fapt iniţial o străbătub“ 
Cum spune şi singur: „ştie să cînte atât de pustiu/ că 
ruginesc clopotele din turnul bisericii“. „Ambiţia şi 
teama“ sînt cele care ne trag în noroaie. Iconoclast, 
vrea să se spînzure de limba lui Dumnezeu. Cu spiri- 
tul înlănțuit, se manifestă teluric, noptatic, plin de o 
vitalitate răzvrătită. Se va elibera de toate acestea 
treptat, pe măsură ce travaliul imnic din a doua fază 
a creaţiei va căpăta o consistenţă tot mai amplă. 

Metamorfoza este oglinda transformărilor zgu- 
duitoare prin care trece poetul, cu nemăsurată aspri- 
me: „De multe ori cioclii mă-ngroapă / crezând că zac 
un nechemat pe drum -/ poate şi-acuma:-s în pămînt 
/ şi vorba mea e-un fel de tîrnăcop ce bubuie-n țărînă 
/ cu speranța de-a mai răzbi vreodată-n adevăr.“ 

Viziune dezvăluie unde începe ţara infernului 
şi cine-o guvernează: „Pînă la granița ce desparte 
copilăria noastră / de vîrsta în sine timpul se nu- 
meşte / țara infernului“. 

Nu lipsesc sentinţele lirice gen: „De-atitea clopo- 
te la gâtul turmelor / trase pe jos de miile de ani / pă- 
mîntul este / cea mai curată / lacrimă / din univers.“ 

Citatul ar merita continuat, Clopotele, în în- 
treg, e o capopdoperă cu uşoare sonuri eminescie- 
ne. La fel e Un gorgan de pămînt (se înţelege, fără 
influențele menţionate), un poem cosmic, în care 
universul este antropomorfizat, timpul poetului că- 
pătînd dimensiuni galactice: „Eu cred că am în cap 
sămînţa / unor sori ce nu pot să-şi rotească / nemu- 
rirea din pricina acestui / cerc compact de lut sudat 
în / focuri colosale.“ 

Cît infern e un poem închinat cuvintelor şi 
spaimei față de puterea lor distrugătoare: „Cât in- 
fern în fiecare cuvânt! / Îmi crapă zmalțul de pe dinți 
de fierbințeala lor, / Cît miraj! Cenuşa Domnului e 
ghemuită / lingă fiecare.“ 

Ioan Alexandru era îndreptăţit să afirme pe 
ultima copertă a acestui volum: „Eu fac ceva ce mi se 
pare mai aproape de moarte decât de eroare, de via- 
ţa omului decât limbajul lui care poate fi uneori o 
trădare a faptelor“. 

Scriind despre acest volum, în Viața Româ- 
nească, 1/1967, lon Negoiţescu va spune, între alte- 
le: ,... la Ion Alexandru, realismul dur şi primordial 





14 


anul IV e nr. 36 


REPERE 


ROSI 





nu e mitic, ci de o autenticitate de-a dreptul fioroa- 
să. Întoarcerea sa spre începuturi nu merge la ele- 
mente, ca la mitic elenizantul Holderlin, ori la prin- 
cipii cosmoidale, ca la Brâncuşi, ci la oasele din peş- 
teri, unde hălăduia omul. Viziunile sale de o preg- 
nanță zguduitoare îmi amintesc pietrele biologice 
ale lui Henry Moore. Deşi foarte tînăr, versurile, di- 
forme uneori, în care loan Alexandru îşi revarsă o 
sensibilitate copleşitoare, sînt atât de grele de sub- 
stanță şi viziune, atât de personale, de rupte din 
trăirile lui originare, încât dacă mi-ar pune cineva in- 
sidioasa întrebare: cine, dintre aceşti tineri, are mai 
multe şanse de a fi, peste zece ani, să zicem, marele 
poet, aş răspunde fără a sta pe gînduri: loan Alexan- 
dru. Tocmai pentru că există o cutremurătoare 
umanitate în atari versuri: «Cum se înăduşe lumi- 
nările la miezul nopții / cînd golurile dintre tată şi 
fiu se lovesc cap în cap...» (Amintirea poetului)“. 

Ioan Alexandru, cum spune în poemul ce des- 
chide Vămile pustiei, Ascensiunea, îşi prevede, ca 
într-o viziune, cele ce se vor prăvăli peste destinul 
său: „... Doamne / Cum am să trec peste abisuri, pe 
lîngă marile Cetăți / Şi atitea lumi, nenumărate lumi 
şi lume doar / O călătorie e un vis şi toţi se duc şi 
vine fiecărui / Ziua, desigur, ziua lui.“ 

Are orgoliul unui ales. Naştere ca de lisus, e 
pentru el venirea sa pe lume: „Iubită mamă, naşte- 
rea ta / Că s-a-ntîmplat, eu fiul sînt de vină / Din 
Dumnezeu ţi-am făcut semn / C-o rază preacurată 
de lumină“. 

De altfel, născut în noaptea de Crăciun a anului 
1941, loan Alexandru va lumina prin imnele sale 
naşterea Domnului, ca un poet ce duce mai departe 
tradiția imnică din liturghia ortodoxă, ce vine din Bi- 
zanţ, de la Roman Melodul, Efrem Sirul şi nu numai. 





Pustia devine un mit în Vămile Pustiei o întrea- 
gă mitologie, un vast ţinut de început şi de sfirşit de 
lume este pustia: „Şi rostul nostru fi-va peste veac / 
De-a-nainta cu teamă în tăcere / Să nu se prăbu- 
şească din înalt / Pustia marilor mistere. / Poetului 
i-a fost încredințat / Pustia s-o iubească şi străbată / 
Întemeind din vămi în vămi / Albastru câte-un ochi 
de foc în piatră. / De la-nceputul lumilor pornit / Se 
face că întreabă şi nu ştie / Cum se cufundă totul 
ne-ncetat / Împărăție după-mpărăţie. / Poetul şi Pus- 
tia, pururi fraţi, / Porniţi în căutare prin Pustie / 
Maica lor e Pustia şi ei sînt îmbarcaţi / Pe-o navă-m- 
potmolită în Pustie.“ 

Vizionar, profetic şi oracular cîntă Pustia în ver- 
surile lui Ioan Alexandru: „Pustia... Ce-i pustia?! O, 
tînără pustie / Iubita mea pustie din Pustie / O, vai, 
Pustie, cât eşti Pustietoare / De n-ai fi tu pustie aş fi 
pustiu sub soare / Dar tu şi eu Pustie în cel mai greu 
Pustiu / Sîntem nădejdea stinsă a marelui Pustiu“. 

Un Imn etern închină poetul Pustiei, un fel de 
imn al bucuriei - bucurie ce va inunda la propriu 
viitoarele cărţi de imne. 

E prima carte în care poetul apelează la o 
metaforă centrală întemeiată pe-un concept, în 
speţă Pustia, reuşind, grație concentrării, a nu dilua 
liric metafora unică pe care se sprijină volumul. Nu 
acelaşi lucru se întimplă cu celeltalte concepte folo- 
site drept sursă metaforică în a doua etapă a crea- 
ției, centrată pe concepte gen: lumină, bucurie etc. 
Metafore ce vor susţine tomuri întregi de imne care, 
prin întinderea şi abundența lor, vor sfîrşi prin a 
rarefia, ades pînă la dispariţie, lirismul. 

Multe din poemele din Vămile Pustiei se nasc 
din opoziții succesive, se construiesc din contra- 
dicţii, uneori pustiite de poeticitate sub ploaia con- 
ceptelor goale, emblematic fiind, pentru această 
manieră Lumina necreată. 

„Oriunde/numai îndărăt nu“ vrea poetul; o 
dată ce a pornit la drum, cu toate riscurile asumate. 
Pentru autorul Imnelor iubirii, patria Poetului, e o 
voce clamînd în deşert, pentru că: „Poemele sînt un 
fel de drum pe care nu / Poate călători nimeni în 
afara îngerilor. / Dumneata însuți eşti un înger, spu- 
nea Filosoful.“ 

Cum va remarca lon Negoiţescu, poetul Pă- 
mintului transfiguratîn trei din poemele sale din ti- 
nereţe va reflecta pedeapsa permanentă dată omu- 
lui pentru vina că există. Pedeapsa naşterii va fi re- 
flectată de În aşteptare, a muncii în Cu trudă şi sfia- 
Iă, iar al treilea poem „al vinei şi pedepsei existen- 
ţiale“ este Ținut. 





anul IV e nr. 36 


15 


ROST 


REPERE 





loan Alexandru este printre puţinii poeți 
români care a suferit, într-o perioadă de timp relativ 
scurtă, metamorfoze profunde, transformări radi- 
cale şi nu mai puţin contradictorii, în ce priveşte 
geneza şi universul creației sale. Însăşi schimbarea 
semnăturii, de la Ion la Ioan, se vrea un prag, dar nu 
mai puţin o delimitare între două universuri lirice, 
ce îşi au ca izvor, în fond, aceeaşi persoană, dar, prin 
impactul cultural cu Bizanțul (Roman Melodul, 
Efrem Sirul) şi Occidentul (Hâlderlin, Heidegger), 
profund modificată spiritual. În timpul şi după 
studiile din Germania, învață greaca, învață ebrai- 
ca, traduce Cîntarea Cîntărilor, pe marele Pindar, 
studiază liturghia bizantină. Toate acestea vor de- 
termina o rupere definitivă cu prima etapă a crea- 
ției sale. Ca izvor de inspiraţie, în unul din Imne ce- 
re: „Hrăneşte-mă, Părinte, cu lacrima focului din/ 
Icoane“. Universul său poetic este de acum încolo 
unul aproape exclusiv religios. Ne aflăm în fața unui 
credicios fervent, lipsit de cea mai mică urmă de-n- 
doială, pentru poet Dumnezeu este o certitudine 
absolută. Acum, poetul se va metamorfoza în Ma- 
rele Preot: „Graiul e templul în care mi s-a dat / Să 
fiu ca Mare Preot sfintelor cuvinte / Să le cunosc cu 
rîvnă să le pasc / În iarba deasă de printre mor- 
minte // Să fiu cu umilință fruntea lor / În căutarea 
marilor izvoare / Pe cărărui înguste peste prăpăstii 
eu / Să mă fac pod smeritelor picioare // Marele 
Preot templul meu pustiu / De-a lungul universului 
peste pustie / Coloane uriaşe de bezne clopotind / 
Cădelnițează sfinta liturghie“. 

Avem şi un Autoportretiradiind de lumina Du- 
hului Sfânt, radical schimbat față de poemul cu ace- 
laşi titlu din prima sa carte. 

În multe din imne asistăm la versificarea unor 
fapte sau precepte biblice, de numeroase ori ad 
litteram, aproape fără transfigurare. Epice, multe 
sînt simple biografeme, de sfinţi, de voievozi, de 
eroi, de sfinți părinți, de cetăţi, de oameni sărmani 
cu ale lor necazuri etc. Sînt imne nu lipsite de lirism, 
în pofida unui epic excesiv încă vibrează-n ele forța 
unui eu poetic greu de stăvilit. Aşa se întîmplă cu 
Imnul lui Ticu Procopiu Pătru, Imnul lui Gheorghe 
Sincai, Imnul lui Avram Iancu, Imnul lui Ştefan cel 
Mare, Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu şi al 
fiilor săi. De remarcat, în Imnul Stejarului (un poem 
fluviu), se va recunoaşte prea puţin încîntat de pri- 
ma etapă a operei sale: „Greu îmi vine să mă socot / 
Urmaş pustiu din Vămile Pustiei“. 

După câteva antologii succesive, care cuprind 
tot mai puține poeme din primele cărți, ultima în 


care le mai aflăm fiind aceea apărută în colecţia 
„Cele mai frumoase poezii“ (1977), loan Alexandru 
îşi va renega tăcut primul său asalt poetic, din care 
s-au născut cel puţin două cărți de o înaltă tensiune 
lirică: Infernul discutabil şi Vămile Pustiei. Cînd va 
publica în BPT, Pămînt transfigurat (1982), vom 
constata că ne aflăm în fața unei cărți cu totul noi - 
nu a unei antologii cuprinzătoare, cum ar fi fost de 
aşteptat în această colecție. 

Dacă fiorul poetic a fost ucis în multe Imne 
printr-o enumerare mecanică de gesturi şi fapte ri- 
tualice, mai răsare, din cînd în cînd, precum aflăm 
uneori în textele gnostice, ideea lirică. Ambiguita- 
tea marii poezii, atit de prezentă în prima etapă, va 
fi cu totul pierdută în Imne, unde limpezimea cople- 
şită de lumină va congela lirismul pînă la extincție. 

După '89 vom asista la dispariţia editorială ca 
poet, a lui Ioan Alexandru. În libertatea câştigată, 
cînd Cuvîntului întrupat îi putea spune pe nume, 
lisus Hristos, şi nu Logos, poetul n-a mai publicat 
nici un volum de versuri. Răpit de activităţile ob- 
şteşti şi politice, se pare că abandonează sau îl aban- 
donează poezia. După masivele volume de Imne, în 
1995, soţia sa, Dna Ulvine Alexandru, va edita o suc- 
cintă antologie, Imnele iubirii, binecuvîntată de 
poet pe ultima copertă. 

O antologie severă şi salutară din oceanul atât 
de amestecat al Imnelorce se impune de urgență, ar 
avea şansa de a ne reda un poet de forța celui inițial. 

Cum afirma Laurenţiu Ulici, într-o intervenţie 
din România liberă (20.IX.2000): „Prin dispariţia 
lui loan Alexandru, literatura română pierde pe 
unul din cei mai importanţi poeţi de după război 
şi, mai mult decît atât, poate, pe singurul poet 
român care, în plină perioadă comunistă, şi-a 
putut orienta lirismul spre religiozitate. Cu toate 
rigidităţile pe care le-a întimpinat, cu toată pru- 
dența de limbaj, loan Alexandru a reuşit, mai ales 
din 1970, să-şi canalizeze energia lirică spre recu- 
perarea, sub regim estetic, a altor teme religioase 
ale creştinismului, legate în primul rînd de spaţiul 
tradițional al românismului, de cultură, de etno- 
cultură românească“. 

Legenda spune că, în fiecare seară, cînd profe- 
tul templului de la Delfi trăgea porţile, acesta striga: 
Pindar Poetul poate veni la masa lui Zeus. 

Nu ştim dacă loan Alexandru a pierdut sau nu 
şansa de a rămîne în literatură ca un mare poet, dar 
putem fi siguri că, în fiecare seară, cineva, acolo în 
Cer, strigă la închiderea porţilor: Ioan Alexandru 
Poetul poate veni la masa lui Zeus. 





16 


anul IV e nr. 36 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





Vedere de pe Centura Politicii 
Gazul, mătuşa şi ardelenii 


Nu a trecut bine Viflaimu din Piaţa Universităţii, unde Traian 
Băsescu a încercat țeasta poporului cu sticla de şampanie, 

că generosul Moş Crăciun pe stil vechi ne-a scos în faţă ceva şi mai 
dihai: nemuritoarele mătuşi ale lui Adrian Năstase. Câte? „Am să 
le număr şi am să vă spun“, a răspuns cu oțărală cuminte mahărul 


de la Camera Deputaţilor. 








Viorel Patrichi 





se pentru corupți, dar a ştiut să pară de-al 

nostru, din popor, cu farmecul lui grobian, 
ca într-o reclamă de jinars, cu şi fără fes, Adrian Năs- 
tase a pornit cu oiştea lui direct spre Codul Penal. 
Iar pe oişte, cocoțate ca pe coada de mătură, erau 
rânduite toate mătuşile, începând cu neaoşa ro- 
mâncă Tamara Cernâşov, viţă veche de boieroaică, 
ataşată sufleteşte de bucălatul ei nepot de la Tărtă- 
şeşti. Ce contează că bătrâna abia avea ceai să-şi 
moaie cornul luat dintr-o pensie amărâtă. Tamara - 
nu şi nu! Mai bine lihnită de foame, dar să nu sufere 
băiatul! A sclipuit bănuț după bănuţ, şi-a rupt de la 
gingie ca să-i lase Împăratului-de-Mătase un viitor 
de aur: avere de un milion de euro. Şi pentru a ilus- 
tra proverbul că „banul trage la ban şi păduchele la 
păduche“, a apărut şi vechiul prieten Alexandru Bit- 
tner, la fel de neaoş, ca s-o ajute să înmulțească ave- 
rea. Silviu Podolan, un taximetrist fără casă, i-a vân- 
dut mătuşii Tamara Cernâşov cu numai 2,5 milioa- 
ne de lei un teren în Voluntari de peste 200.000 de 
dolari. 

Care este însă rețeta pentru îmbogăţire subtilă 
şi spălare sigură? Mătuşa trebuie să fie hoaşcă de 
tot, să-i pice osul într-o garsonieră cenuşie, să treacă 
de 90. Tamara Cernâşov avea 91 de ani când a înce- 
put investiţiile strategice cu Bittner prin Delta Du- 
nării. Aurelia Zachir are 95 de ani şi este soră cu Iri- 
na Miculescu, pe care apropiații o alintă „Ira“, la fel 
cum alintă ruşii, ştiu ei - apropiații - de ce. Iar Ira 


[) acă Traian Băsescu a uitat de țepele promi- 


este mama Danei lui Adrian şi lasă şi ea o atenţie de 
vreo 200.000 de euro acolo. 

Şi pentru a înţelege mai bine ce renghi poate 
să-i joace Mikiduţă unui politician de la Bucureşti, 
Adrian Năstase publică un articol în „Jurnalul Naţio- 
nal“, intitulat - nici mai mult, nici mai puţin - „Peş- 
tele cel mare“. Subconştientul e lucru mare. Împă- 
ratu-de-Mătase este asemenea lui Iona în pântecul 
chitului uriaş, care este ... Corupţia! Adică fenome- 
nu', domne! La fel ca el, horhăie prin pântecul chitu- 
lui Traian Băsescu şi Călin-Filă-dă-Poveste, dar se fac 
că nu e adevărat. Proorocul nu are curajul să strige 
numele peştelui şi orbecăie mai departe. Altădată, 
Adrian Năstase vorbea despre „țarc“, un cuvânt cu 
adânci conotaţii psihanalitice. 


Vila din Sardinia 


Ziariştii români au turbat, scriu numai despre 
el. Nu mai are voie omul să-şi tragă o mătuşă-acolo, 
alba-lux, care să-i vândă case şi terenuri de sute de 
ori mai ieftine? Şi ce dacă Dana a cumpărat o pădu- 
re de peste două hectare la Valea Mocanului, nu de- 
parte de Bucureşti, de la Roxana Bichel? Ce dacă un 
metru pătrat de pădure a costat 6 cenți? Iar ca să-i 
ofere Împăratului-de-Mătase un codru frate cu ro- 
mânul, indigena Roxana Bichel şi-a adus pădurea 
de Ia Săcele Ia Corbeanca. În fond, oricine poate să- 
şi transfere pădurea de la Rădăuţi la Băneasa, nu- 
mai să vrea. Şi apoi, eu cred, aş putea spune, fireşte, 
am Să vă semnalez un lucru, eu cred, evident: este o 
afacere profitabilă, fireşte... Pe timpul regimului 
Năstase-Ilici, Roxana Bichel, vecina lui Ristea Priboi 
şi amica Danei Năstase, s-a ocupat în APAPS de în- 
străinarea unor capacități neglijabile din industria 
României: SIDEX, ALRO Slatina, Combinatul Side- 
rurgic Reşiţa. Muncă grea, renumerație după buget, 
coane Adrian... 





anul IV e nr. 36 


17 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





„Fiecare pasere pre limba ei piere“, spunea Ion 
Neculce. Şi uite-l pe Adrian Năstase, fără să-l întrebe 
nimeni, vorbind despre „conturi din Marea Chinei, 
vila din Sardinia şi miliardul de dolari“ pe care le-ar 
deține. El ne asigură că l-a sunat pe primarul din 
Sardinia şi l-a rugat să confirme, fireşte, că acolo nu 
există nici o proprietate pe numele lui Adrian Năsta- 
se fireşte. La fel cum l-ar suna pe „Ştefan cel Mare” 
de la Hemeiuş. 


„Tu, cu nevastă-ta aia oață 
care este“ 


Acum vom înțelege mai bine indignarea olan- 
dezului zburătăcit Marean van Ghele, care a sărit la 
gâlca Arogantului chiar în timpul conventului orga- 
nizat de Partidul lu” Mucles de Ia Piteşti: „Tu, mă? Tu, 
mă, să mă bagi tu pă mine la puşcărie cu nevastă-ta 
aia a ta oaţă care este?“. Ex-prefectul Gabriel Oprea 
a pus pieptul la hotare în fața olandezului şi s-ar fi 
ales cu un pumn în ochi, care pumn era direcționat 
de baştanul DIP spre mufa Împăratului-de-Mătase. 

Acolo, în Partidul lu' Mucles, la vârf de tot, doar 
Tataie stă lipsit de mătuşi: nu le-a înzestrat, nu le-a 
moştenit, numai el ştie de unde la adus „diadia“. 
Nici Prostănacul nu are mătuşi, dar pe el l-a copleşit 
cu toată căldura soacra, o ţărănistă revoluţionară. E 
adevărat, soţie de general de la bătrâna şi perversa, 
dar ce mai contează? Activitatea ei revoluţionară a 
exorcizat toată familia Prostănacului. Continuitatea 
este esenţială. Putin nu era general? Cei doi Bush nu 
au lucrat pentru CIA şi nu au ajuns ei la Casa Albă? 

Ne putem amuza oricât, însă numai o națiune 
trăsnită mai poate râde în faţa unei asemenea evi- 
dențe puşcăriabile. 


Ziua Cuţitelor Roșii 


Vă mai amintiţi de romanța Marinelului la fe- 
reastra Arogantului? „Adriane, nici nu ştii/ Cât de 
mic începi să fii“. Iar a avut dreptate, asta e. (Jur pe 
statutul Partidului lu' Mucles că nu vreau nici un 
post de portar la Ambasada României de la Ulan- 
Bator!). Prostanacul a simţit miros de sânge 
proaspăt. 

De altfel, politicianul român este antropofag. 
EI nu se poate ridica, decât după ce i-a ronțăit bere- 
gata adversarului: Carol1 nu i-a mai permis lui Cuza 
să se întoarcă în țară nici mort, Carol al Il-lea a po- 
runcit sugrumarea lui Corneliu Codreanu, regele 
Mihai la dat pe Ion Antonescu pe mâna ruşilor, 


Gheorghiu-Dej a turnat-o pe tovarăşa Ana Pauker la 
tovarășul Stalin „pentru deviaţie de dreapta“, Nico- 
lae Ceauşescu i-a dat o ultimă copită lui Gheorghiu- 
Dej, care dăduse indicaţia „să-l puneţi pe Niculae, 
mă!“, Ionel Iliescu a jurat la closet în fața lui Brucan 
să-l împuşte pe Ceauşescu, care i-a fost ca un tată, 
Arogantu i-a tras preşul de sub picioare „bătrânu- 
lui“, cum avea obiceiul să spună despre vechea deş- 
că a partidului. Şi vine Prostănacul în ziua cuţitelor 
roşii: „Referitor la scandalul «Mătuşa lui Adrian Năs- 
tase». Ca preşedinte al PSD, m-am săturat! M-am să- 
turat de aceste crize care afectează de prea multă 
vreme credibilitatea partidului nostru. Sunt con- 
vins că Adrian Năstase va face tot ce-i stă în putință 
ca să clarifice această situație. Datorăm mebrilor 
noştri de partid, electoratului de stânga, sinceritate 
şi fermitate. Avem însă o obligaţie de colegialitate 
față de Adrian Năstase: vom aştepta un timp rezona- 
bil înainte de a lua măsurile necesare“. 

Barda Prostănacului stă deasupra gâtului aşa 
de delicat al Împăratului-de-Mătase... Gata, îl dă afa- 
ră din Guvernu Fantomă! 

Ziariştii români se trezesc din mahmureală, 
unii directori de media i-au mâncat din palmă, erau 
nelipsiţi de pe treptele avionului primului ministru 
Adrian Năstase, au primit şpa..., pardon, contracte 
mănoase de publicitate de Ia el şi toate au fost uita- 
te. A venit vremea lamentaţiilor. „Se doreşte elimi- 
narea omului politic Adrian Năstase. Observ că mă- 
tuşa Tamara a devenit cea mai importantă femeie 
din România. Un cotidian a ajuns până în Australia, 
[a fostul soţ al soţiei mele, de care aceasta a divorțat 
acum 26 de ani, în timp ce un altul verifică dacă stu- 
denții de la Facultatea de Drept sunt mulțumiți de 
cursurile mele“, s-a plâns Adrian Năstase. Apropo, 
[a câte cursuri aţi fost, domnule Năstase, în ultimii 
zece ani, fie şi numai la Facultatea de Drept de la 
Universitatea de stat Bucureşti, unde sunteți titular 
de catedră? Sincer, fiindcă ştim demult! 


Războiul 
dintre Rusia şi Ucraina 


Pe durata sărbătorilor, Kremlinul a oferit fiori 
de gheață pentru toată Europa. Totul a început de la 
neînțelegerile dintre ruşi şi ucrainenii care fură ga- 
ze din conducta GAZPROM şi le vând... românilor şi 
bulgarilor. Plauzibil, dar trebuie dovezi. 

După negocieri dure, Ded Moroz de la Moscova 
a ajuns la un compromis onorabil pentru ambele 
părți cu haholii lui Viktor Iuşcenko: ruşii vând gazul 





18 


anul IV e nr. 36 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSII 





cu 230 de dolari mia de metri cubi, iar ucrainenii 
cumpără de la ei cu 95 de dolari mia de metri cubi. 
Până la 1 ianuarie 2006, Ucraina plătea 50 de dolari 
pentru mia de metri cubi, dar mai şi umbla pe la con- 
ductele ruşilor. După ce a rămas trei zile fără naftă, 
Iuşcenko vorbea despre „o adevărată victorie“. 

Haholii s-u supărat totuşi pe preţ. În consecin- 
ță, Parlamentul de la Kiev a votat o moţiune de cen- 
zură, prin care Guvernul condus de Iurii Ehanurov 
a fost scos pe tuşă. 

Să revenim. GAZPROM din Rusia vinde cu 230 
de dolari mia de metri cubi, iar NAFTOGAZ din 
Ucraina cumpără cu 95 de dolari. Absurdul se tra- 
duce astfel: GAZPROM vinde gaze firmei intermedi- 
are ROSUKRENERGO, o căpuşă care cumpără gaze 
şi din Turcmenistan - cu 50 de dolari, şi din Rusia - 
cu 230 de dolari. Ucraina mai câştigă ceva din tran- 
zit: de Ia 1,09 dolari pe mia de metri cubi la 1,60 de 
dolari pe mia de metri cubi de gaz transportat pe o 
distanță de 100 de kilometri. 

Ziarul „Kommersant“ arată că firma căpuşă 
ROSUKRENERGO, care transportă gazul pe conduc- 
tele ruşilor, aparține lui Simion Moghilevici, cetă- 
țean sovietic, emigrat în 1990 în Israel. Prin contul 
lui Moghilevici, din „Bank of New York“, în 1998- 
1999, au trecut 10 miliarde de dolari. Infractorul 
este căutat de FBI, care se face că nu-l găseşte. Nor- 
mal. El are o reţea de prostituate şi cluburi de noap- 
te la Budapesta şi la Praga. 

Aşa au aflat şi gânditorii de la Bruxelles unde 
este robinetul. Uniunea Europeană a cerut de mai 
multe ori țărilor membre şi candidate să-şi constru- 
iască alternative energetice la resursele din Rusia. 
Inutil. Cancelarul Gerhard Schroeder a semnat în 
octombrie la Berlin cu Vladimir Putin un acord pen- 
tru construirea unei conducte de gaz pe fundul Mă- 
rii Baltice, care să ocolească năzuroasele vecine 
Ucraina, țările baltice şi Polonia. Cei frustrați au 
strigat ca din gură de şarpe: „Este un nou pact Mo- 
lotov-Ribbentrop!“ O fi, dar trăim în capitalism, iar 
țarul Vova are dreptul să-şi vândă gazul cui vrea şi la 
ce preţ pofteşte. Sau uităm brusc de economia de 
piață? Nu este vinovat Putin că a crescut prețul la 
naftă, prost este cel care se lasă şantajat de ruşi. 

Războiul dintre Ucraina şi Rusia este şi o pro- 
blemă politică, având reverberaţii asupra întregii 
Europe. Dacă gânditorii de la Bruxelles nu vor să fie 
năduşiţi de gazele lui Putin, atunci să vină cu idei 
fiindcă bani au. 

În timp ce Moghilevici îi trage pe stori şi pe 
ruşi, şi pe ucraineni, Vladimir Wolfovici Jirinovski, 


vicepreşedintele Dumei de Stat de la Moscova a ve- 
nit cu o propunere tipică de luptă contra gripei avia- 
re: „Trebuie să obligăm guvernul să oprească migra- 
ţia păsărilor migratoare, gata, s-a zis cu migrarea 
spre nord, n-au decât păsările sălbatice să rămână 
în sud. Să împuşcăm toate păsările, să-i scoatem pe 
bărbaţii noştri la graniță, să desfăşurăm armata la 
hotare şi să oprească păsările cu foc de arme“, a de- 
cretat Vladimir Wolfovici. 


Kremlinul e gata 
pentru „Războiul Stelelor“ 


Cu adevărat gravă este însă noua doctrină mili- 
tară a Rusiei, expusă de Serghei Ivanov, adjunctul 
lui Putin: „Mai întâi - menţinerea şi dezvoltarea for- 
țelor de intimidare strategică. La sfârşitul anului tre- 
cut, am dezvoltat un nou detaşament strategic de 
rachete, înarmat cu sisteme 'Topol-M ($S-27). Anul 
acesta, vor apărea mai multe sisteme mobile Topol- 
M ($S-X-27), care nu au analog în lume, iar în decur- 
sul următorilor ani - Proiectul 955 „Borei“. Întot- 
deauna ne-am îndeplinit şi ne vom îndeplini obliga- 
țiile, inclusiv cele ce decurg din acordurile cu SUA, 
referitoare la reducerea şi limitarea armamentului 
strategic ofensiv, ce prevăd diminuarea rezervelor 
nucleare ruse până la 1700-2200 de ogive. 

În acelaşi timp, Rusia nu intenționează să re- 
nunţe la armamentul nuclear care va rămâne fac- 
tor-cheie în prevenire şi un instrumemnt dintre cele 
mai importante de apărare a intereselor noastre na- 
ționale. 

A doua prioritate - dezvoltarea forțelor milita- 
re convenţionale - subunități de reacţie rapidă în 
armată, în marină, flotă, în trupele de desant ae- 
rian, unități formate din soldați profesionişti. 

A treia prioritate - dezvoltarea pregătirii mili- 
tare. Anul trecut, am avut peste 50 de aplicații mi- 
litare strategice. Cele mai importante au fost mane- 
vrele tactice în Orientul Îndepărtat, în Asia Centra- 
Iă, China şi India“. 

Nu cred că ruşii îl vor căuta pe Şamil Basaev cu 
rachete Topol. 


Traiane, mă nesîmţâtule, mă! 


Şi abia plecase studentul tomnatic Dan Voicu- 
lescu la Londra, să mai dea nişte examene a etică, 
că (Sic!) se simţi mursicat la prestigiu de Traian Bă- 
sescu. EL i-a trimis preşedintelui o scrisoare deschisă 
pentru toată lumea, care l-ar revolta până şi pe Ca- 





anul IV e nr. 36 


19 


ROST 


POLITCA, LA DESCUSUT 





ragiale: „Cred, domnule preşedinte, că este o ches- 
tiune de bun-simț să mergeţi până la capăt. Să le 
spuneți în mod deschis oamenilor cine sunt grupu- 
rile de interese care atentează direct la buzunarul 
cetățeanului. Nu vă puteţi afişa la nesfârşit cu un aer 
superior în fața românilor, spunându-le: atenţie, 
ştiu că sunteţi furaţi de grupuri de interese, fără să 
nominalizați aceste grupuri. Dacă nu le dezvăluiţi, 
înseamnă că sunteți complice ale acestor grupuri de 
interese sau sunteți un demagog bântuit zi de zi de 
febra imaginii proprii. Din păcate, atitudinea dum- 
neavoastră de tipul „dă-i şi fugi“ mă obligă să nu-mi 
schimb opinia - ați fost şi rămâneți un mare ipocrit. 
Dacă vreţi să dovediţi că mă înşel, în calitatea dum- 
neavoastră de „cel mai informat om din stat“, comu- 
nicaţi opiniei publice, în mod transparent, care sunt 
grupurile de interese din jurul Ministerului Econo- 
miei care au ridicat preţul gazelor în România. Ro- 
mânii vor cunoaşte adevărata dumneavoastră față, 
chiar dacă veți avea grijă să trageţi mai adânc pe 
ochi celebrul fes prezidenţial“. 

Nu ştim încă dacă studentul tomnatic de la 
Crescentul lui Ceauşescu ne fură pe toţi sau nu. Este 
treaba procurorilor. Ceea ce ştim însă este faptul ex- 
trem de grav că a trebuit să izbucnească războiul ga- 
zului dintre Rusia şi Ucraina ca să aflăm şi noi, ro- 
mânii, că un ministru smolit a oferit ruşilor cel mai 
mare preț pentru naftă din toată Europa. Na, că mă- 
car aici am fost mai tari ca nemții! Iar când întrebam 
de ce se scumpesc gazele într-un asemenea hal, alde 
Şereş ne ofereau explicaţii pe tavă: „cerinţele Uniu- 
nii Europene“. 

Ce-ai făcut, Căline? De ce n-ai vrut alegeri anti- 
cipate, aşa cum ţi-a spus Marinelu? Vrei să-l duci în 
cârcă şi pe Dan Voiculescu? În politică, aşa ceva se 
cheamă simplu: „prostie“. Dacă Traian Băsescu s-ar 
conduce după principiul „dă-i şi fugi!“, studentul de 
la Crescent este maestru în altă maieutică: „la şi 
fugi!“. Nu aşa că trecutul sună altfel? El speră că pre- 
şedintele nu va divulga numele escrocilor de teamă 
că s-ar... antepronunța. 

Reamintim că studentul de la Crescent tuna și 
fulgera contra securiştilor din politică. I s-a comuni 
cat că se vor cerceta mai adânc dosarele de cadre 
ale politicienilor şi a tăcut mâlc. Mai deunăzi, tot el 
a mai venit cu o „soluţie imorală“: a cerut public ve- 
rificarea averilor ilicite. Aliaţii lui, la fel de peze- 
venghi, au transmis că s-a primit de la Comisia Euro- 
peană o recomandare privind verificarea averilor 
ilicite ale politicienilor. Imediat, studentul de la 
Crescent şi miniştrii lui au cerut să vadă cu ochii lor 


comunicatul oficial de la Comisia Europeană, după 
care n-au mai ciripit nimic despre controlul averi- 
lor. „Ciocu mic!“, a spus nemuritorul Miki şpagă. 


Nabucco, o fata morgana 


GAZPROM extrage 550 de miliarde de metri 
cubi de gaz pe an, din care exportă 150 de miliarde 
de metri cubi spre 28 de țări europene şi ex-sovieti- 
ce. Principalii consumatori sunt Germania, Italia şi 
Franţa. 

Uniunea Europeană, deci şi România, îşi leagă 
speranţele de conducta Nabucco, care va pleca din 
Turcia, prin Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. 
Nabucco va transporta gazul din Iran şi Turcmenis- 
tan spre Europa. Se vor implica în construcția 
proiectului companiile MOL din Ungaria şi OMV din 
Austria. Nabucco va costa aproximativ 5 miliarde de 
euro, va avea o lungime de 2841 kilometri, va de- 
mara în 2008 şi va fi gata în 2011. România, țară de 
tranzit obligatoriu, a vândut compania PETROM 
către OMV Austria, prin urmare va avea cine să-i re- 
prezinte interesele, n-aşa? Pe teritoriul nostru, con- 
ducta va avea 457 kilometri şi va fi construită de 
Transgaz. 


Dilii sau corupți? 


„În vara trecută, vorbeam de grupuri de intere- 
se în jurul Ministerului Industriilor, pentru ca acum 
să constatăm că avem cel mai mare preţ la gaze“, l-a 
spârcuit Traian Băsescu pe Codruţ Şereş, odrăslit 
parcă din carnea lui Dan Voiculescu. După mai mul- 
te minciuni penibile, Şereş s-a obrăznicit: „Sunt si- 
gur că domnul preşedinte Traian Băsescu are infor- 
maţii la îndemână şi cred că poate să pună la dispo- 
ziția opiniei publice care sunt aceste grupuri de in- 
terese, pentru că, după aproximativ un an de pre- 
lungire a suspansului, dacă nu le precizezi, s-ar pu- 
tea să fii încadrat la zona de tăinuire, ceea ce este ex- 
trem de grav“. Aşa este, pe cine nu laşi să moară nu 


convins că prețul la gaze nu e prea mare. 
Germania plătea în, ianuarie 2006, 200 de do- 
lari pe mia de metri cubi de gaze, iar România le dă 
ruşilor 285 de dolari. Până la urmă, Sereş s-a încur- 
cat în propriile minciuni. În noiembrie 2005, el a 
fost la Moscova, unde a negociat, chipurile, cu Med- 
vedev, vicepreşedintele GAZPROM, prelungirea 
contractului până în 2030. „Cu această ocazie, pre- 
şedintele Gazexport ne-a asigurat că, în 2006, Ro- 





20 


anul IV e nr. 36 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





mânia nu va importa gaze la prețuri mai mari de 
280 de dolari mia de metri cubi. Anterior, ANRGN, 
Ruhrgas şi Gas de France (noii acționari de la Dis- 
trigaz Sud şi Distrigaz Nord), previzionaseră pentru 
2006 un preţ de aproximativ 300 de dolari mia de 
metri cubi“, susține Şereş, care pretinde că ne-a feri- 
cit cu un preţ bun la gaze. 

Traian Băsescu avertizase că este o prostie să 
dai resursele proprii de gaze către străini de intere- 
sele statului: „Privatizarea imediată a Romgaz nu 
este oportună, având în vedere actuala conjunctură 
de pe piaţa internaţională a energiei. România tre- 
buie să anuleze într-un timp rezonabil dependența 
energetică pe timp de iarnă“. A vorbit Marinelu ca 
Moise în pustie, ca să-l acuze Şereş de tăinuire. Eco- 
nomistul Ilie Șerbănescu a subliniat foarte pitoresc 
o situație dramatică pentru noi toţi: „Privatizarea 
Romgaz este o prostie, o inconştienţă, un act sinuci- 
gaş. Am şi eu o pârghie ca să nu depind de gazul ru- 
sesc şi o dau altora? Trebuie să fii diliu ca să faci aşa 
ceva!“ Nu, domnilor, politicienii noştri nu erau dilii 
când au înstrăinat Petrom, Romgaz, Insula Şerpilor, 
nordul Bucovinei, sudul Basarabiei, Sidex, Reşiţa, 
Slatina, BCR... Erau corupți până în măduva oaselor. 
Să dai străinilor până şi rezervele strategice, iar oa- 
menii tăi să dârdâie de frig, cu mâna întinsă spre ruşi, 
este cea mai evidentă dovadă de trădare naţională. 


Transilvania — din nou pe 
tarabă 


În timp ce naşul Marinelu îşi boteza fina de la 
Piscu-Galaţi, Marko Bellissima de la uşa stabilimen- 
tului din Piaţa Victoriei a anunțat că Partidul Demo- 





crat, care l-a propulsat pe preşedinte, „are o retorică 
naționalistă“, ce nu dă bine în Partidul Popular Eu- 
ropean. Indirect, Marko vrea să-i şantajeze pe politi- 
cienii Alianţei D.A. să voteze pentru statutul minori- 
tăţii maghiare, aşa cum l-a propus UDMR. Dacă 
această lege ar consfinți autonomia pretins cultura- 
lă a ungurilor, s-ar legaliza o situaţie reală în teren. 
Harghita şi Covasna au devenit deja un fel de stat în 
stat. Nu cred că Traian Băsescu va promulga vreoda- 
tă o asemenea lege, oricât de evident ar fi şantajul 
cu aderarea la Uniunea Europeană. „Bocii“ lui Tra- 
ian Băsescu au elaborat şi ei un prouiect de Lege a 
minorităţilor naţionale, din care au eliminat capi- 
tolul V referitor la autonomia culturală. „Proiectul 
se află de o lună pe masa lui Emil Boc“, a precizat 
Valeriu Tabără, care a trecut de la PUNR la PD. 

Legea Statutului Minorităţilor, propusă de 
UDMR, a căzut la vot în Senat, după o ditirambă a lui 
Corneliu Vadim Tudor. A urmat Partidul Conserva- 
tor, care s-a opus acestei legi, fie direct, fie prin chiul 
deliberat de la vot. Acum, Partidul Democrat se opu- 
ne aberaţiei. 

Ungurii şi-au organizat deja un Consiliu Naţio- 
nal al Autonomiei Culturale, un fel de guvern pro- 
priu. „Nu este nici o şansă pentru a accepta înființa- 
rea unui organism de sine stătător, cum este Consi- 
liul Naţional al Autonomiei Culturale. Un astfel de 
Consiliu nu are acoperire în dreptul intern sau în 
cel internaţional“, a subliniat Valeriu Tabără. Şi ce 
dacă? UDMR funcţionează ilegal fiindcă în România 
legea interzice partidele pe criterii etnice, dar, de 16 
ani, joacă pe sârmă cu toate guvernele. Pas cu pas, a 
obţinut toate concesiile posibile. Transilvania este 
însuşită sau cumpărată bucată cu bucată. Urmaşii 

m grofilor primesc sute de mii de hec- 
tare de pădure prin noua lege fun- 
ciară. Nu întâmplător, la Ministerul 
de Externe de la Budapesta s-a înfi- 
ințat un departament care se ocupă 
numai de retrocedările din Româ- 
nia. Tot ca o formă de tain pentru 
votarea Tratatului de aderare, Gu- 
vernul Tăriceanu a acceptat să în- 
groape fundația Emanoil Gojdu, tot 
în folosul Budapestei. 

Până unde va putea însă 
Marko Bella să întindă coarda în 
faţa lui Traian Băsescu, un preşe- 
dinte imprevizibil şi mult mai cate- 
goric decât Ion Iliescu sau Emil 
Constantinescu? 





anul IV e nr. 36 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Politica, 


intre nea Ion și Zeus 


Vechile turnuri de apărare ale politicii româneşti 
postdecembriste încep să se clatine. A căzut reduta care 

a străjuit până acum Cotroceniul, Ion Iliescu, se pare că nici 
pupilul său cel mai apropiat, Adrian Năstase, nu se simte prea 
comod. 


Cristi Pantelimon 








priu în furtuna declanşată de „operaţiunea 

mătuşa“. Două săptămâni în care chipul lui 
Adrian Năstase s-a lipit de zeci şi sute de ori de ecra- 
nul televizorului şi de hârtia tipografică, perioadă 
în care presa a scormonit cum nu se poate mai bine 
dedesubturile moştenirii. Se aude că „mătuşa“ ar fi 
un fel de cuvânt de ordine, o parolă de recunoaşte- 
re prin mahalale, prin cârciumi, pe oriunde omul 
simplu îşi plimbă tristeţea, frustrările şi dorința de 
a mai bârfi pe seama marilor zilei. Într-un fel, valul 
acesta uriaş este contraponderea popularității pen- 
tru orice personalitate. Uneori, oricât de bine ţi-ai 
construi imaginea, publicul te vânează în călcâiul 
lui Ahile şi rămâi în istoria orală deformat, dar bine 
conturat de momentul de slăbiciune dovedit. 
Adrian Năstase este victima operaţiunilor de imagi- 
ne de până acum, care l-au coafat ca arogant, miste- 
rios, distant, rece, calculat, viclean. Dacă era numai 
aşa, nu ajungea aici. Din păcate, el răzbună o încer- 
care de a construi o imagine deliberat nepopulară, 
o disciplină a distanţei de vulg care i se potriveşte şi 
natural, dar este şi croită cu bună ştiinţă. 

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă nu s- 
ar fi înghesuit cu dificultate în această hlamidă spe- 
cială, Năstase ar fi avut mult mai multe şanse să sca- 
pe nevătămat din furtună. Dar publicul, care trece 
cu vederea scăpările inşilor „simpatici“, nu suportă 


C ând scriu aceste rânduri, presa urlă la pro- 


defel alunecările celor mai scorțoşi. E un fel de a ve- 
dea relaţia cu elita pe care cei care ne conduc ar tre- 
bui să-l ia în seamă. Traian Băsescu e departe de a fi 
un politician imaculat. A avut şi el parte de scanda- 
luri. Casa din Mihăileanu a rămas însă în urmă, iar 
„blondele“ de la Cotroceni s-au scufundat într-un 
dulce anonimat, după ce au părăsit palatul prezi- 
denţial. Deocamdată, tunurile sunt toate pe Năsta- 
se. Operaţiunea în sine are părți bune şi părţi rele. E, 
desigur, o manevră de imagine până la un punct. De 
aici înainte, având în vedere că se caută mari co- 
rupți şi mari scandaluri, putem arăta Europei civili- 
zate că avem scandaluri mari; ce să ne dorim mai 
mult decât un fost prim ministru şi actual preşedin- 
te de Cameră băgat la colţ într-o afacere de acest fel, 
alături de un fost ministru de prim rand, actual şef 
la capitală al partidului de opoziție cel mai mare? 
S-au şi auzit primele ecouri favorabile dinspre Vestul 
continentului. Cei care ne criticau de zor în forurile 
europene fac acum ochii mari şi sunt convinşi, cât 
de cât, că lucrurile se mişcă spre bine. Așa o fi? Să 
sperăm că Europa nu se înşală. Totuşi, nu e bine să 
cădem în iluzia că mazilirea lui Năstase va rezolva 
problemele de fond ale țării. Am mai scris-o şi în 
altă parte, Năstase nu e în nici un caz întruchiparea 
răului în politica românească. Nu e nici fată mare, 
dar nici dracul gol. Dacă vrem să fim siguri că lucru- 
rile vor merge mai bine, nu e suficient să retezăm 
capul unui politician, trebuie să îmbunătăţim siste- 
mul în ansamblu. Impresia din ultimii ani că PSD-ul 
e cel mai nociv partid are multe motivații, dar ia- 
răşi e perfidă, căci ne poate păcăli. Eventual, cei 
care credeau asta îşi întăresc afirmaţiile prin ideea 
că PSD-ul era moștenitorul PCR-ului şi că ăsta era 
un motiv în plus să facă figură odioasă. Nimic mai 
fals decât această gândire geometrică, simplistă, 





22 


anul IV e nr. 36 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





prin ricoşeu. S-a văzut, de altfel, câte parale au fă- 
cut la guvernare anticomuniştii conduşi de PNŢ- 
c.d. şi de Emil Constantinescu. Nu mai trebuie să ne 
amintim! PSD-ul a fost nociv nu în virtutea vechilor 
sale nostalgii comuniste (întruchipate, nu-i aşa, de 
Ion Iliescu), ci în virtutea caracterului de partid- 
stat. Fiind singurul partid cu greutate (atât de greu, 
încât din el au ieşit şi PD-ul actual, dar şi facţiuni 
PNL-iste), era normal ca pe umerii lui să apese pă- 
catele majore ale guvernărilor proaste. Dar nici 
acest din urmă caracter nu i se poate imputa şi nu 
e singura cauză a relelor. Faptul că a fost partid-stat 
nu e în sine, un rău. Partidul unic poate fi mai efici- 
ent decât coalițiile sau sistemele bipartinice. Iarăşi 
ne întoarcem la coaliția CDR-istă pentru a proba o 
atare aserțiune, în cazul României recente. Proble- 
ma fundamentală este aceea a oamenilor care com- 
pun partidul. Dacă PSD-ul ar fi fost un partid serios 
de cadre, indiferent cât de „fost“ comuniste erau 
ele, el ar fi putut gestiona mult mai bine guverna- 
rea. De altfel, până la un punct, eficiența sa la gu- 
vernare s-a datorat tocmai vechilor cadrişti comu- 
nişti, gen Cozmâncă, pe care exercițiul administra- 
tiv îi transformase în birocraţi de care Max Weber 
ar fi fost mândru, în ciuda culorii roşii a drapelului 
pe care-l cinstiseră înainte. Aşadar, nu unicitatea sa 


ca partid stat, nici fosta culoare politică a celor 
care-l compuneau nu au avut o mare importanță. 
Problema a apărut atunci când liderii din eşalonul 
al doilea, de genul lui Adrian Năstase, au încercat 
să păcălească actul de guvernare în favoarea unui 
semimandarinism balcanic. Adică au încercat să 
iasă din tiparul de cadre al căror prizonieri fuse- 
seră până atunci. Disciplina de partid, înțeleasă în 
spirit cazon-comunist, nu concepe nici averile prea 
mari, nici alunecările aristocratice, nici fumurile 
bizantine. Partidul e o mașină şi trebuie alimentată 
cu cadre. Adrian Năstase a crezut că, o dată cu veni- 
rea lui la conducere, PSD-ul va fi altceva. Şi, în- 
tr-adevăr, până la un punct, a şi fost, dar spiritul ve- 
chiului partid s-a răzbunat. Nu cred ca greşesc mult 
dacă spun că Adrian Năstase cel din ultimii doi-trei 
ani şi-ar fi găsit mai bine locul la PNL sau chiar la 
PD. Această inadecvare între liderii cu ştaif şi par- 
tidul moştenitor al PCR-ului se vede cel mai bine 
azi, când vechiul lider, lon Iliescu, nu mai are re- 
sursele de altădată. De fapt, PSD-ul nu e condam- 
nat să dispară, aşa cum cred unii, dar e condamnat 
să-şi găsească urgent un cap pe măsură, pe care să 
şi-l asume cu disciplină cât mai strictă. Altfel, riscă 
să alunece pe panta derizoriului total. Deja sunt 
semne clare în acest sens. 








anul IV e nr. 36 


23 


ROST 


SOCIETATE 








Cine ridică piatra 
contra Sinodului 


În Evul Mediu a existat, în Vest, un fel de dispută între filosofii 
realişti şi cei nominalişti. Numai că disputa - sau măcar 
denumirea celor două grupuri - era ciudată. Ea a fost numită 
cearta realiilor, realiștii susținând că real este nu obiectul din tața 
mea, ci existenţa lui în lumea ideală (era perioada în care 
platonismul se ridica viguros împotriva aristotelismului brutal al 
Evului mediu). 


Pr. Gh. Calciu 





idealism, care este adevărata existență a lucru- 

rilor, îşi are demonstraţia în Mitul Peşterii 
imaginat astfel: un grup de oameni sunt legați în- 
tr-o peşteră, cu fața spre fundul ei. Lumina vine din 
spatele lor şi proiectează pe peretele din spate um- 
brele celor care trec prin faţa peşterii, oamenii care 
trec izolaţi sau în grupuri, cărând sarcini, se aud 
frânturi de discuţii care par a fi reflectate de pe pe- 
retele pe care se mişcă umbrele şi cei din peşteră 
cred că umbrele de pe perete sunt cele reale şi nu 
ceea ce se aude indistinct de afară. Am evocat aces- 
tea, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă mai uşor 
cearta taberelor transilvane. 

Ceva în genul acesta este cearta realiilor por- 
nită de Mitropolia de la Sibiu împotriva viitoarei Mi- 
tropolii a Clujului. Cei de Ia Sibiu sunt legaţi şi pri- 
vesc numai spre umbrele dorinței lor de putere, ale 
trufiei păcătoase, ale frustrării lor de câteva judeţe 
prin înființarea Noii Mitropolii a Ardealului. 

Numai că disputa realiilor s-a purtat într-un 
chip civilizat, filosofic şi argumentativ, fără mânie şi 
fără insulte şi, mai ales, fără murdării. Atacul Mitro- 
poliei de la Sibiu este o introducere a duhului lu- 
mesc, de care se şi servesc, în argumentaţia teologi- 
că debilă a poziţiei lor faţă de hotărîrea Sfântului Si- 


AN 
] n cartea a patra a Republicii lui Platon, acest 


nod. O puternică trupă de mercenari, adunaţi de 
oriunde, cu existență reală sau inventaţi s-a dezlăn- 
țuit. De la ziarişti gălăgioşi, flecari, uzând de un lim- 
baj caragialesc, sau nu ştiu care diplomat sau politi- 
cian din Vest de care nimeni nu a auzit vreodată - şi 
care să fi scos un singur cuvânt împotriva situației 
din ţară pe vremea comunismului -, până la fabri- 
carea de către fostul preşedinte Constantinescu a 
„călugărului Vasile“, un fel de „uite popa, nu e po- 
pa“, care apare la timpul oportun să dea sentințe 
absolute împotriva Sfântului Sinod, numindu-l indi- 
rect „tâlhăresc“, prin fraza grosolană „au mai fost si- 
noade tâhărești“. Şi dacă acest călugăr rătăcitor, 
care apare şi dispare ca un spiriduş este de la Sf. 
Munte (cum afirmă fostul preşedinte), de ce se tot 
plimbă hojma prin lumea noastră păcătoasă în loc 
să stea acolo, în Grădina Maicii Domnului, ducându- 
şi viața îngerească? Este evident că nu se împacă de- 
loc cu Stăpâna Sfântului Munte. Sunt şi eu în legătu- 
ră cu câţiva sfinți părinți din Athos, pe care i-am în- 
trebat dacă ştiu ceva de acest cuvios care îşi alege 
cuvintele, probabil, dintr-un dicționar al expresiilor 
mahalageşti. Mi-au răspuns că sunt mulți monahi în 
Athos cu numele de Vasile, dar nici unul nu core- 
spunde monahului lansat de oamenii preşedintelui 
Constantinescu. 

L-am pomenit numai pentru că a scris un arti- 
col ruşinos. A ieşit şi el la vânătoare, folosind arma 
murdară a minciunii şi pumnalul schismei în codrul 
imposibil al imprecaţiilor duhovniceşti ale Mitropo- 
liei Sibiului. Dumnezeu să-i închidă gura, amuţin- 
du-i-o pentru o vreme. 

În sfârşit, printre mercenarii, să zicem, neani- 
maţi de rele intenţii, care s-au prezentat de bună 





24 


anul IV e nr. 36 


SOCIETATE 


ROSI 





voie pe arena luptei dinainte pierdută, sunt preoții 
ardeleni care au părăsit țara şi Biserica românească 
şi au venit în America (probabil şi în Europa) pen- 
tru un trai mai bun. Ei se consideră luptători volun- 
tari, dar au părăsit lupta - sau compromisurile sluji- 
torilor din ţară ai Bisericii - în momentul când au 
ieşit din România şi au venit în Episcopiile din Ame- 
rica. Fapta aceasta se numeşte trădare. Nu implic 
faptul că majoritatea acestor tineri preoţi „defec- 
tori“, care erau studenți în străinătate, nu puteau 
obţine bursele de care s-au bucurat, fără anumite 
obligaţii şi angajamente, pentru că nu pot nega fap- 
tul ca unii ar fi putut trece fără angajamente dezo- 
norante. Ei au fost acceptaţi în Episcopia de la Vatra, 
au primit funcţii şi au fost înălțaţi, sau coboriţi. Ei au 
dreptul să vorbească şi să-şi spună părerea în 
Episcopia în care slujesc, dar nu într-o ţară şi o Bise- 
rică pe care le-au părăsit şi în care viața a fost aşa 
cum 0 ştim, iar ei au trăit bine şi chiar foarte bine în 
comparaţie cu România. 


Ospăţul neascultării 


Dacă vreunul din cititori se va întreba: Dar 
Părintele Calciu nu a trădat țara şi Biserica română, 
nu a huzurit în timp ce Românii sufereau? le dau un 
răspuns tare: Eu nu am plecat din țară şi din Bise- 
rică. Eu am fost expulzat, şi din tară, şi din Biserică. 
Dar venind în America nu mi-a tihnit nici somnul, 
nici mâncarea. Am protestat la posturile de radio 
din străinătate, am călătorit prin lume vorbind de- 
spre suferința Bisericii noastre, am fost audiat de 
trei ori de Congresul American, am fost primit de 
doi preşedinti, de ziua drepturilor omului - Reagan 
şi Bush senior - am organizat demonstrații în fața 
Casei Albe şi a Congresului, şi, mai mult decât orice, 
am stat în închisoare 21 de ani, din care, un an în 
domiciliu obligatoriu cu toată familia mea, fiind 
păzit de 45 de agenţi ai Securităţii, ostaşi şi polițiști, 
ziua şi noaptea. Nu port nici un fel de ranchiună ni- 
mănui, ierarhi, preoți, angajaţi ai Patriarhiei, secu- 
rişti sau gardieni. Dumnezeu i-a pus în jurul meu 
pentru ispăşirea păcatelor mele, pentru a-mi arăta 
puterea Lui şi pentru a mă face să înțeleg că nimic 
nu am fost şi nimic nu sunt nici acum. Dar nu voi 
închide gura mea niciodată atunci când este vorba 
de adevăr. 

Aşadar, cine le dă dreptul acestor ardeleni să se 
amestece spunând lucruri neadevărate sau adu- 
când argumente false şi neconfirmate de istorie pe 
această estradă a ambițiilor ierarhiceşti sau acade- 


mice (teologice) care cheamă bârfitorii, persoane 
laice care nu au habar de deontologia profesională, 
indivizi care până mai ieri erau duşmanii declarați 
ai Bisericii Ortodoxe, „ecumeniști“ care calcă în pi- 
cioare canoanele bisericii, transfugi clerici şi laici 
pentru care orice neadevăr, orice insultă, orice ex- 
presie murdară este argumentul nevalabilităţii noii 
Mitropolii? De unde s-a adunat această ceată de 
„viteji“ ai măsluirilor? Cine i-a poftit la o cină, care 
ar fi trebuit să fie de Taină dar care s-a transofrmat 
într-un dezmăț verbal? Toţi aceştia au venit la un 
ospăț al neascultării, pentru că i-a chemat Mitro- 
polia Sibiului. 


Arhimandritul webmaster 


Mărturisesc cinstit că, deşi trăiesc in America, 
am puţină spaimă de computer şi de alte maşini 
inteligente. Mă intimidez în fața unor termeni ca 
link, site şi unele titluri legate de aceste maşini ne- 
obişnuite. Am văzut că toate încălcările regulilor bi- 
sericeşti de subordonare către ierarhul suprem, PF 
Patriarh Teoctist şi către Sfântul Sinod al BOR, folo- 
sind un limbaj linguşitor şi perfid şi multe expresii 
incompatinile cu poziţia înaltă a unei Mitropolii, ex- 
primate vulgar de autori cunoscuți sau necunos- 
cuți, curg continuu pe site-ul Mitropoliei Sibiului. Ci- 
neva semnează ca autor sau administrator al spa- 
țiului acesta. Este un arhimandrit care adaugă şi un 
alt titlu: webmaster. M-am sculat în picioare auzind 
acest titlu de origine „cerească“, dar din alte ceruri 
decât ale noastre. Am întâlnit mulți arhimandriți, 
unii mi-au fost învăţători şi spoveditori, care m-au 
scăpat de Iad, dar când am văzut scris cu litere mai 
groase webmaster, am dat pe dinafară de respect. 

Aproape că aş pune rămăşag că preacuviosul a 
fost şcolit la universităţile protestante eretice din Oc- 
cident, unde a prins gustul web-masteratului. Pe aşa 
un titlu poţi oricând să-ți vinzi sufletul diavolului. 


Falsele primejdii şi catastrofa 
comunismului 


Gălăgia cea mare era că scindarea aceasta a 
Mitropoliei scindează unitatea Bisericii şi a națiunii. 
Atunci înseamnă că în momentul în care România 
Mare a fost împărţită în provincii şi județe, s-a scin- 
dat unitatea țării şi dobrogenii au fost cuceriți cu ar- 
me de moldoveni (care, oricum erau mulți), oltenii 
i-au înghiţit pe bănăţeni, ca să nu mai vorbesc de ar- 
deleni, care i-au înghiţit pe toți ceilalți. Şi mitropolii- 





anul IV e nr. 36 


25 


ROST 


SOCIETATE 





le şi eparhiile, Ia fel. De astfel de jalnice argumente 
s-a slujit retorica sibiană şi academicenii Mitropo- 
liei. Mi se pare că trăiesc o comedie de prost gust 
când se anunță pompos: un profesor de teologie (se 
înțelege, plin de faimă) declară că scindarea Mitro- 
poliei Ardealului va fi o catastrofă națională. Prea- 
cucernice Părinte Profesor, chiar foarte faimos, nu a 
fost o catastrofa națională dăinuirea comunismului 
şi colaborarea preacucernciilor voastre cu acest re- 
gim? Căci a tăcea este colaborare. Nu am auzit nicio- 
dată cuvântul dumneavoastră tăios de faimos pro- 
fesor - şi ce bine ar fi fost - protestând împotriva în- 
călcărilor pe care le ştim. Nu am auzit nici măcar 
vreun student afirmând că profesorul a strecurat 
fie şi un cuvânt cu subînțeles antiregim într-o con- 
vorbire particulară. Ştiu câţiva profesori reputați - 
Dumnezeu să-i odihnească! - şi care făceau astfel de 
aluzii, sau chiar mă susțineau în acțiunea mea. Şi ce 
s-a ales de catastrofa comunistă? Biserica a triumfat, 
chiar atunci când preacucernicia voastră lăudaţi re- 
gimul sau erați complice cu el, prin eludarea adevă- 
rului. Acum constatați că toate crimele comuniste 
nu au fost o catastrofă, dar o orînduire fixată de Sf. 
Sinod, ineluctabilă prin prezența Duhului Sfânt 
este, pur şi simplu, o catastrofă națională (717). Pen- 
tru cine? Pentru un arhiereu care n-a stat nici o zi în 
mânăstire? Pentru acoliţii lui şi webmasterii arhi- 
mandriţi? 


Tulburarea o fac ierarhii fără 
viaţă de mănăstire 


Am urmărit cu multă atenţie ce se întâmplă în 
BOR în ţară, ca şi ce se întâmplă în America şi Euro- 
pa. Cei care îmi citesc articolele ştiu că nu am cruțat 
niciodată răutățile şi îngrozitoarele abuzuri. Un zia- 
rist român din America, gudurător, a scris repede o 
linguşire, prin care propunea transportarea mea în 
Afganistan, pentru că am protestat împotriva abu- 
zurilor deprimante folosite de America în Abu 
Graib şi Guantanamo, „Noul Piteşti“. 

Prea Fericite Părinte Patriarh, Înalți Prea Sfin- 
țiți şi Prea Sfinţiţi mitropoliți şi Episcopi, nu aţi ob- 
servat că majoritatea tulburărilor sunt făcute de ie- 
rarhi înălțați în scaun fără o zi de călugărie? Şi, mai 





abitir, de cei fără călugărie şi studiind la universități 
eretice? 

După înțeleapta hotărire de a înființa Mitro- 
polia Ardealului de Nord, cred că următoarea înțe- 
leaptă hotărîre sinodală ar fi ca să se ceară viitoru- 
lui postulant la scaunul arhieresc cel puţin zece ani 
de vieţuire duhovnicească în mânăstire şi să se cer- 
ceteze viaţa lui spirituală din mânăstiri. Atunci, Bi- 
serica ar fi mai ferită de rebeliuni, ascultarea ar fi 
prezentă şi ierarhii ar lucra mereu sub îndrumarea 
Sfântului Duh. Şi nu ne vom teme când Mitropolia 
Sibiului, sau altă Mitropolie va striga prin guri năi- 
mite că Sinodul cutare a fost tâlhăresc, sau că Duhul 
Sfânt nu a vorbit prin Sinod, ci prin inventatul mo- 
nah Vasile, sau prin nu ştiu care corector de ziare 
sau de la TV. 

Biserica nu funcţionează prin democraţie, ci 
prin teocraţie, prin hotărîrea Mântuitorului. Demo- 
craţia noastră este credința nestrămutată în Iisus 
Hristos, în dragostea Lui şi în prezența Sfântului 
Duh la toate Sinoadele neeretice. 

Binecuvântaţi şi iertaţi, Prea Fericite! 


Nota bene: Părintele Bleahu scrie într-un articol 
postat pe internet că îl cunoaşte bine pe monahul 
Vasile (şi pe alţii), că acesta îşi face doctoratul prin 
cele străinătățuri (adică la eretici, ceea ce explică 
poziția lui şi exprimarea). Dar care este legătura din- 
tre viitorul doctor la universităţile protestante şi 
misteriosul monah al fostului preşedinte al Româ- 
niei? Sunt sute de monahi Vasile, dar numai unul 
vine când vrea de la Sf. Munte şi chiar în momentele 
cele mai potrivite pentru situaţii ca aceasta de care 
ne-am ocupat. Sau asta este multipla faţă a lui Vasile? 


" 


z 
E 
a 
= 
i=! 
E 


* Cu câţiva ani în urmă, am citit o istorioară în Pateric un monah cu o viață destul de îmbunătăţită în mânăstirea în care 
trăia, a murit. S-au făcut toate rânduielile şi priveghiul. La miezul nopții, toți privighetorii au adormit. Când s-au trezit, 
sicriul nu mai era în tinda bisericii, ci afară. L-au adus înăuntru şi au adormit din nou; au aflat iar sicriul afară. Lucrul 
acesta s-a petrecut şi a treia oară şi apoi nu s-a mai repetat. Monahul a fost înmormântat şi curând s-a uitat incidentul. 
Numai starețul a cercetat viața câlugărului pe la toate mânăstirile. Toate păreau bune numai că, uneori, 
apăreau semne de neascultare față de părinţii spirituali. Dumnezeu a făcut un semn prin el pentru monahii care l-au 
privegheat, dar şi pentru noi. 





26 


anul IV e nr. 36 


SOCIETATE 


ROSI 





Reforma școlii românești 
trebuie reluată. 
De la bunul-simţ 


Greva profesorilor mi-a readus în atenţie şi mie, mai mult decât 
oricând, tarele educaţiei în România. Totuși, poate n-aş îi abordat 
subiectul, dar, într-un dialog cu unii dintre elevii mei, m-am convins 
că reforma în şcoala românească trebuie să înceapă cu lucrurile 
elementare. Cum este, de pildă, disciplina - nu cea aberantă, 

a sistemului comunist, ci aceea a educaţiei şi a bunului simţ. Este 
doar una dintre valorile a care trebuie să ne întoarcem. 


Mihail Albişteanu 





merirea că aceştia nu au politețea dialogului, 
nici între ei, nici cînd vorbesc cu un profesor. Se 
reped cu vorba, haotic, neascultînd, ci fiind mereu 


AN 
] ntr-o discuţie cu elevii, mi-am manifestat nedu- 





Foto: Bogdan Onofrei 


nerăbdători să-şi spună punctul de vedere, chiar ris- 
cînd să nu se mai înțeleagă nimic. Le-am spus că pe 
cînd eram elev nu-mi permiteam să mă adresez 
unui profesor neîntrebat sau fără să-i cer acordul, 
necum să vorbesc „peste el“. Mi-au răspuns la uni- 
son: „Da, dar atunci era comunism!“ Am realizat că 
ei nu fac diferenţa între cenzura impusă din afară şi 
autocrontrolul impus de bunul-simţ. Evident, nu 
este vina lor, ci a sistemului. Încercând să le arăt di- 
ferențele, le-am spus că în timpul Revoluţiei eram 
elev de liceu şi că am fost bucuros să pot scăpa de 
uniformă şi de numărul matricol. Am adăugat că nu 
mi-am schimbat nici astăzi părerea că este greşit să 
încerci nivelarea conştiințelor şi a personalităților 
(deşi, pentru liceele de tradiţie, uniforma a repre- 
zentat întotdeauna o mândrie). Dar că asta nu are 
nici o legătură cu respectul pe care îl aveam şi pe 
care îl păstrez pentru dascălii mei. 

Parte din vină este şi a profesorilor de azi. Unii 
profesori tineri „se bat pe burtă“ cu elevii, pentru a 
fi „populari“ şi mai „apropiaţi de elevi“. Oricât de 
democrați am fi, totuşi există o distanță între elev şi 
dascăl. Este distanța dată de respect, care creează 
autoritatea. 


Vinovaţii 


Evident, această distanță nu trebuie să devină 
o barieră, dar nu trebuie uitat că dascălul educă, iar 
elevul este cel care trebuie educat, modelat (ţinând 
cont, fireşte, de individualitatea sa). Elevii au un rol 





anul IV e nr. 36 


27 


ROST 


SOCIETATE 





şi un loc în şcoală şi în societate, pe care, din păcate, 
nu îl mai înțeleg. Mulţi dintre ei nu mai au modele şi 
repere morale, limite în comportament, iar unii dau 
dovadă de o lipsă de responsabilitate incredibilă. 
Vina trebuie împărțită. Pe de o parte, este a părinți- 
lor, care au transmis elevilor ideea că doar banul 
contează, indiferent cum îl obţii. Pe de parte parte, 
a profesorilor, care acceptă resemnaţi situația. Cea 
mai mare parte din vină aparţine însă sistemului, 
care, prin intermediul autorităților, şi-a arătat ade- 
vărata „apreciere“ față de profesori în timpul recen- 
tei greve. Comportamentul față de profesori a mi- 
nistrului care în timpul lui Ceauşescu se ocupa să 
controleze camerele studenţilor transilvăneni, ca şi 
a celui care şi-a dat concursul Ia „privatizarea“ side- 
rurgiei hunedorene a întrecut orice limită a lipsei 
de bun-simț. A fost nevoie de o grevă pentru ca cine- 
va Să sesizeze că securitatea în şcoli nu există şi că 
profesorii sunt bătuţi de derbedei, chemaţi uneori 
de elevi, care intră în şcoală nestingheriţi, ca pe tar- 
laua comunală. Această nepăsare faţă de educaţie a 


devenit cronică în România după 1945, iar în ulti- 
mii 16 ani, lucrurile, pe alocuri, s-au înrăutățit. 

Dar oare care sistem democratic nu ar încerca 
să dea tinerelor generaţii percepţia corectă asupra 
flagelului comunist şi să le educe în spiritul recep- 
tării valorilor trecutului? Evident, doar unul în ale 
cărui puncte-cheie tronează tocmai foştii reprezen- 
tanți şi susținători ai sistemului comunist, precum 
şi urmaşii lor (de sânge şi politici). 


Comuniștii de ieri, 
educatorii de astăzi 


În decembrie 1989 aveam 17 ani şi credeam 
că sunt un privilegiat al sorții - care părea să îmi 
ofere libertatea. Ce s-a împlinit din idealurile tine- 
rilor care s-au jertfit atunci? Libertatea obținută 
este o iluzie. Adevărul ne-a rămas ascuns. Demo- 
crația noastră este „originală“ adică schilodită. So- 
cietatea mai are de parcurs ani nenumărați pînă la 
normalitate. 








28 


anul IV e nr. 36 


SOCIETATE 


ROSI 





Tinerii au ieşit în stradă în decembrie '89, dar 
nu ei au luat puterea. Nu ei conduc destinele soci- 
etăţii româneşti, ci tot bătrânii politruci şi securişti, 
sau informatori ai acestora. Comuniștii şi securiştii 
au afaceri mari, dirijează trusturi media, conduc mi- 
nistere, dau legi, ne „pregătesc“ viitorul. Evident, 
nici învățămîntul nu scapă de acest control al foş- 
tilor. Nici un tînăr nu deţine vreo poziție importan- 
tă fără să fie controlat de un bătrîn înrăit în comu- 
nism. Iar dacă vreunul dintre junii ajunşi într-un 
scaun mai înalt se revoltă, o păţeşte. Cât timp ei vor 
fi la cârmă şi vor controla destinele tinerilor, nu 
vom putea însănătoşi societatea românească. 

Un partid al oamenilor tineri şi necompromişi 
este stringent necesar dacă noi, cei încă tineri, do- 
rim ca măcar descendenţii noştri să trăiască într-o 
lume definitiv scăpată de minciuna comunistă. Pînă 
acum, toate încercările de a construi o astfel de forță 
politică au eşuat, din pricina neîncrederii din socie- 
tatea românească (bine întreţinută de sistem) față 
de orice nouă iniţiativă politică, a inerţiei caracteris- 
tice românilor, dar şi a lipsei de educaţie. 


Educaţia în școală și în afara 
şcolii 


Aici voiam să ajung. Nimic bun nu va fi posibil 
în România viitorului, dacă nu investim în educaţie. 
Recenta grevă a profesorilor a arătat o parte din ta- 
rele sistemului educațional românesc. Nu pe toate 
însă. Nu este suficient să dotezi şcolile şi nici să mo- 
tivezi financiar profesorii. Criza din educaţie are 
cauze mai adânci. Ele ţin nu atât de procesul de 
învățământ, cât de lipsa unei viziuni la nivel central 
asupra educaţiei. Poate că statul român va începe să 
investească în învățământ, dar eforturile vor fi inu- 
tile, dacă nu va investi şi în educaţie (ministerul se 
numeşte „al educaţiei“, dar de fapt se ocupă doar de 
învățământ). În şcolile din România nu se mai face 
educaţie; şi asta pentru bunul motiv că, la nivel de 
stat, nimeni nu ştie ce ne propunem, unde dorim să 
ajungem. Nu există o strategie educaţională la nivel 
central. ştim doar că vrem să fim democrați, tole- 
ranți, să valorizăm libertatea individuală şi inițiati- 
va personală. Este ceva, dar nu suficient. Mai ales că 
mulți dintre cei care se presupune că ar trebui să în- 
veţe pe alţii habar nu au cu ce se mănâncă aceste 
concepte. Le folosesc - ca pe cuvintele purtătoare 
de coadă ale poetului naţional - fără a le înțelege. Şi 
chiar dacă ar face-o, acestea pot dezvolta capabili- 
tăți necesare şi folositoare unui individ, iar nu unui 


stat, pe termen lung. Pentru ca statul să beneficieze 
de investiţia făcută, ar mai trebui câte ceva. Şi anu- 
me chiar apelul la conceptele de stat, de naţiune, 
apelul la tradiţii. Fără cultivarea acestor concepte în 
trecut nu am fi avut niciodată România Mare, nici 
lupta anticomunistă din munți. Or statul român de 
astăzi, pe cale de a se integra pe deplin în structurile 
euro-atlantice, se fereşte cât poate de aşa ceva. 
Cuvântul „naționalism“ a căpătat un sens peiorativ, 
şi pare că în curând şi cuvântul „naţiune“ va deveni 
desuet. Iar starea de anarhie (accentuată de nesfâr- 
şitele şi contradictoriile „reforme“) din învățământ 
nu reprezintă decât reflexia confuzei din capetele 
membrilor clasei politice româneşti în această pri- 
vință. Să nu uităm că educaţia nu o face doar şcoala, 
ci şi părinții şi societatea. Să-i înțelegem pe părinţi, 
că abia mai fac față la „meandrele concretului“ din 
economia de piaţă şi să înţelegem şi că societatea 
este încă bulversată de şocul adaptării la capitalis- 
mul sălbatic. Iar tinerii de azi nu au ca „avantaj“ 
acea presiune continuă şi tot mai puternică pe care 
sistemul totalitar o exercita asupra lor în 1989, care 
să-i facă să rupă baierele răbdării şi să iasă în 
stradă pentru a schimba lucrurile. Astăzi, tinerii 
au doar presiunea libertăţii, care poate apăsa une- 
ori incredibil de tare, atât de tare încât, dacă 
nimeni nu-ți sugerează direcţii alternative, se 
poate termina în clinici de dezintoxicare, în peni- 
tenciar, la balamuc sau la cimitir. Asta dacă respec- 
tivul nu alege varianta fericită, aceea de a pleca 
din România, fără să se uite în urmă, ceea ce, pen- 
tru România are aproape acelaşi efect. Un sondaj 
televizat realizat recent printre adolescenţi şi 
copii arăta că foarte mulți dintre ei habar nu au ce 
s-a întâmplat în decembrie 1989, cine a fost Ceau- 
şescu sau ce este aceea „comunism“. Ar trebui ca 
statul să preia sarcina educării tinerii generaţii, 
prin programe cu bătaie lungă, folosind inclusiv 
televiziunea națională şi radioul naţional, alături 
de şcoală. Dacă autorităţile statului, mult prea pre- 
ocupate de lupta politică a prezentului, vor conti- 
nua cu obstinaţie să refuze să se gândească la 
viitor, poate că va trebui ca unele asociații non-gu- 
vernamentale să-şi asume sarcina de a crea struc- 
turi de educaţie paralele sistemului ineficient de 
educaţie al statului. Căci, îmi pare evident, că un 
sistem „ticăloşit“, care vrea să se perpetueze, va 
face tot posibilul să lovească în educaţie, pentru că 
tinerele generaţii, beneficiind de cunoştinţele 
necesare şi de structura morală corespunzătoare, 
ar putea să-i vină de hac. 





anul IV e nr. 36 


29 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





Naționalismul şi isteria 
multiculturală în Basarabia 


Interesant lucru: demofilii de ieri, adică cei care au luptat pentru 
democrație și drepturile omului în spațiul dominat de fosta URSS, mai ales 
cei care au luptat deschis contra regimului totalitarist, apoi credincioşii în 
Dumnezeu, mai ales credincioșii ortodocși care au fost târâţi de bărbi prin 
sate şi oraşe, băgați la ani grei de pușcărie şi de multe ori uciși fără milă, 
apoi deţinuţii politici, deportații în Gulag, luptătorii pentru dreptate, 
chinuiţii, dar de fapt iluminaţii, aproape toți au devenit în democraţie 


naționaliști, antisemiţi, fasciști. 


Andrei Vartic 





i cine sunt cei care prin televiziuni şi gazete 

transformă în naționalişti pe demofilii de 

ieri? Răspunsul este, vorba lui Caragiale, de 
ras mustăţile: tocmai cei care au stat ieri binişor, cu 
pufuşor pe botişor, în organele represive comuniste 
sau care, adicătelea, au rezistat prin „opera“ lor în 
administraţie, mass-media, literaratură, ştiinţă şi 
chiar în organele superioare de partid. De ce se în- 
tâmplă fenomenul acesta în democraţiile postco- 
muniste? Fiindcă anticomunismul din spaţiul fostei 
Uniuni Sovietice a fost, chiar şi în pilda concretă a 
ruşilor, şi luptă pentru eliberare naţională. Sau, 
cum îl eticheta partidul comunist şi organele lui re- 
presive, naționalism. 

Printre luptătorii anticomunişti de alte etnii 
decât cea rusă din fosta URSS puţini sunt cei cărora 
nu li s-a pus în dosarul de „duşman al poporului“, 
mai întâi, apartinenţa la o etnie şi... naționalismul 
acelei etnii. De fapt Kremlinul nu credea nici într-un 
activist de altă etnie decât cea rusă şi, pe anumite 
etape ale războiului pentru crearea imperiului co- 
munist universal, în cei de origine etnică evreiască. 
Au mărturisit acest lucru mai ales ofițerii superiori 
de KGB. Fiecare din ei era urmărit cu străşnicie de 
către un ofițer de KGB rus (şi, uneori, de către unul 
evreu, care, la rândul lui, era supravegheat de unul 
rus). Urmărirea asta au simţit-o pe pielea lor şi acti- 
viştii superiori al partidului comunist - peste tot în 
fostele republici sovietice, sau în autonomii, sau re- 
giuni cu specific etnic, chiar şi în simplele raioane 
sau în organizaţiile şi întreprinderile cu un număr 
mai mare de salariați - cel puţin al doilea om în ie- 
rarhia comunistă, sau în administraţie, sau la servi- 


ciul de cadre era în mod obligator rus. Iar naționa- 
lismul, mai ales cel anticomunist, era considerat 
duşmanul de moarte al partidului comuniştilor. 

Iar dacă cercetăm cu atenţie fenomenul, ve- 
dem că regimul criminal comunist a fost zdruncinat 
din temelii anume de lupta de eliberare națională a 
popoarelor din fosta URSS. Comunismul a picat mai 
întâi la Vilnius, Chişinău, Tbilisi, Bacu, Riga, Tallin, 
Erevan şi doar mai apoi la Kiev şi Moscova. Această 
luptă a fost susținută de către posturile de radio 
apusene, mai ales de „Voice of America“ şi „Radio 
Free Europe“. Cel puţin românii din Basarabia, în 
acest sens, au merite Ia fel de mari ca şi popoarele 
baltice sau caucaziene. Iar pentru etapa toamnei lui 
1988 şi primăvara lui 1989 românii din Basarabia 
au fost, cu marile lor demonstraţii şi adunări, chiar 
în prima linie a luptei anticomuniste (nenorocul ba- 
sarabenilor a fost că lupta lor nu s-a întâmplat la Vil- 
nius sau Riga; balticii aveau şi o diaspora anticomu- 
nistă puternică şi secţii la posturile de radio 
amintite mai sus, iar mişcarea naţională şi antico- 
munistă din Basarabia nu putea coincide cu miş- 
carea anticomunistă din România). 


Anticomunismul 
văzut ca naționalism 


Să revenim, pentru a ilumina denigrarea actu- 
ală a foştilor demofili, la timpurile dinaintea anului 
1989. Să ne amintim măcar vestitul caz al „medi- 
cilor evrei“ de la începutul anilor '50 al secolului 
trecut. Crima lor consta în faptul că acei medici erau 
evrei şi anume ca evrei au atentat la securitatea 
naţională a URSS. Adică era vorba de un caz tipic de 
rasism comunist băgat de Kremlin şi de Stalin sub 





30 


anul IV e nr. 36 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROSI 





şandramaua naționalistă. Acelaşi lucru se poate 
spune despre alt caz concret, cel al grupului antico- 
munist Şoltoianu-Usatiuc-Ghimpu, creatorii Frontu- 
lui Naţional Român din Basarabia. Toţi membrii 
grupului au făcut ani grei de Gulag în primul rând 
ca naționaliști şi doar mai apoi ca anticomuniști. 
Deşi esenţa luptei pe care a dus-o acest grup era to- 
talmente anticomunistă, adică antitotalitaristă şi 
urmărea să deschidă ochii opiniei publice interna- 
ționale asupra crimelor (genocidului) pe care îl în- 
făptuia cu multă cruzime în fosta URSS partidul co- 
muniștilor. Să mai amintim că în URSS, o creatură 
geopolitică din zeci şi zeci de popoare, lupta cu na- 
ționalismul făcea parte din tehnicile de bază ale ac- 
tivității aparatului represiv leninist-stalinist. Chiar 
dacă nu ştiai de naționalism, aflai despre el ca de o 
ciumă de care trebuie să te păzeşti din ziare, de la 
radio şi televiziune sau din lecţiile publice ale sute- 
lor de mii de propagandişti şi activişti de partid. Sau 
din pilda concretă a pedepsirii dure a celor care au 
spus „ceva“ (de multe ori nici nu spuneau nimic, ci 
doar erau pârâţi anonim că ar fi spus „ceva“), trimi- 
terii lor în Gulag cu un proces de formă (vezi cazul 


E 
O B 
S 
PE 
=) 
ă.. 





„Arcaşilor lui Ştefan“, tot din Basarabia), sau dispa- 
riţia lor fără nici o urmă (vezi cazul marelui intelec- 
tual basarabean Petre Ştefănucă, sau al unor mem- 
bri ai Sfatului Ţării - cum ar fi Teodor Neaga şi alții 
care nu au fost informaţi despre primejdia de moar- 
te a comunismului, sau nu reuşit să plece din Basa- 
rabia în dezastrul evacuării de o zi, sau nu s-au putut 
despărţi de familii la 28 iunie 1940), sau trimiterea 
în Gulag fără nici un proces (vezi cazul Abajeru- 
Crihan de la începutul anilor '50 din Basarabia). Pil- 
da vie, adică arestarea naționaliştilor, judecarea în 
colectiv (când era cazul), sau dispariția fără urmă 
(tot după caz, dar şi în dependenţă de zelul celor 
care executau ordinul), sau darea afară din câmpul 
muncii, apoi imposibilitatea de a găsi un loc de 
muncă, de facto condamnarea la dispariţie prin în- 
fometare şi boli era folosită cu deosebit succes de 
către aparatul represiv comunist. Existau, însă, şi 
metode mai subtile de luptă contra naţionalismului 
- elitelor, celor talentaţi, formatorilor reali de opi- 
nie li se înscenau, mai ales pe domeniul patimilor 
omeneşti, diferite potlogării şi apoi erau chemați, 
speriați (că va şti soţia şi copiii, că nu vei mai primi 
apartament, că nu mai ajungi doctor în ştiinţe, că 
vei fi trimis la țară sau în Siberia) şi umilit (uneori în 
genunchi) până omul se dădea de bună voie în mâi- 
nile lor şi accepta să fie turnător şi, de multe ori, ofi- 
țer sub acoperire al poliţiei politice. 


Comuniștii 
transformați în demofili 


Nu e de mirare, aşadar, că şi toată lupta antico- 
munistă a poporului român din Basarabia din anii 
1988-1991 a fost calificată şi mai este astfel catalo- 
gată drept naționalism şi chiar fascism („Tricolorul 
este steag fascist“ - o vestită vorbă a lui Vladimir Vo- 
ronin, preşedintele comunist al Republicii Moldo- 
va). În marea majoritate a cazurilor, nici unul din 
activiştii sau foştii activişti de partid deveniți peste 
noapte, dar în democraţie, demofili şi, mai ales, 
apărători ai poporului evreu, nu vorbesc despre 
alungarea evreilor din fosta URSS, despre geno- 
cidul organizat de către partidul comunist popoare- 
lor băştinşe, despre deportarea unor popoare în- 
tregi ( „vina“ tătarilor sau a cecenilor încă nu a fost 
spălată de nici o instanţă internaţională sau măcar 
de o pocăință generală a partidului comunist şi a In- 
ternaţionalei Comuniste) sau despre umilința lor 
etnică în propriul lor leagăn de ființare (obligativi- 
tatea învățării limbii ruse şi practicării obiceiurilor 





anul IV e nr. 36 


31 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





culturale ale ruşilor, cum ar fi, de pildă, dansarea în 
colectiv a dansului „Calinca“, cântarea în colectiv a 
cântecului „Catiuşa“ sau băutul, de foarte multe ori 
în colectiv, a vod-cii în cantități mari). 

Aşa se face că marea majoritate a celor care au 
fost în primele rânduri ale luptei anticomuniste în 
Basarabia în anii „revoluţiei noastre de catifea“ au 
fost trecuţi în listele naționaliștilor încă înainte de a 
se declanşa marile demonstraţii şi adunări antico- 
muniste din 1988-1989. Mitingurile de pe Aleea 
Clasicilor din vara-toamna lui 1988 au fost denumi- 
te „naţionaliste“. Demonstraţiile din februarie-mar- 
tie 1989 de pe bulevardul central al Chişinăului 
erau „naţionaliste“. Adunările de la Uniunea Scriito- 
rilor erau „naţionaliste“. Mişcarea ecologistă din 
Basarabia era „naționalistă“. Adunările uriaşe, de 
peste 20.000 de oameni, din Teatrul de Vară din 
Chişinău, organizate de cenaclul „Alexei Mateevici“, 
erau „naționaliste“. Spectacolele teatrelor româ- 
neşti erau „naționaliste“. Marea Adunare Naţională 
din piața centrală a Chişinăului de pe 27 august 
1989 era „naționalistă“. Declaraţia de Independen- 
ță a Republicii Moldova, unde se arătau consecințe- 
le grave ale pactului Ribbentrop-Molotov, genocidul 
comunist, dar şi faptul că moldovenii sunt români şi 
vorbitori ai limbii române, era „naționalistă“. Tot ce 
arăta o crimă cât de mică a fostului regim şi, în spe- 
cial, a partidului comunist şi organelor sale repre- 
sive, era declarat naționalism. Doar ei, călăii de ieri, 
ucigaşii a zeci de milioane de oameni (inclusiv prin 
crime ecologice de proporții pe care le-au condus şi 
actualii fruntaşi ai partidului comunist din Basara- 
bia, cum ar fi tovarășii Calin, Bondarciuc, Jdanov, 
Iovv, Mişin şi alţii) sunt demofili, luptători pentru 
drepturile tuturor etniilor, apărători fideli ai spaţiu- 
lui multicultural basarabean. Ei, care au organizat 
alungarea aproape totală a evreilor din Basarabia 
(de ce au plecat evreii din raiul comunist al RSSM, 
tovarăşe Voronin?), care au lichidat cultura şi limba 
găgăuzilor, care au ațâțat unii împotriva altora ro- 
mânii din Basarabia şi Trasnistria, care au adus în 
Trasnistria toată lepădătura fostului regim comu- 
nist, care au provocat crâncenul război de pe Nistru 
(condamnat şi de CEDO), toţi aceştia sunt demofili, 
iubitori de democraţie, de economie de piață, de 
idealuri culturale europene. În schim, intelectualii 
români din Basarabia (mai ales acei care apără 
opera lui Eminescu sau Paul Goma), patrioţii de aici 
care au stat în prima linie şi la demonstrațiile anti- 
comuniste, şi la adunările anticomuniste, şi pe fron- 


tul de pe Nistru în 1992, numai aceştia au fost decla- 
rați naționalişti, antisemiţi, fascişti, pedofili politici 
şi chiar teroriști. 


Multiculturalismul camuflează 
comunismul 


Mirarea noastră vine acum de la faptul că 
această stigmatizare a luptătorilor anticomuniști cu 
eticheta „naționaliști“ continuă cu înverşunare şi în 
zilele noastre, adică şi în 2006. Practic toată elita in- 
telectuală a Basarabiei este în opinia foştilor şi ac- 
tualilor comunişti, aţi ghicit, naționalistă. De ce? 
Fiindcă se opune, să zicem, invaziei monopoliste a 
mass-media ruse în Basarabia (zeci de posturi de ra- 
dio şi TV ruseşti, sute de ziare şi reviste, mii de situri 
pe Internet, sute şi sute de magazine de cărți ruseşti 
şi mai nimic, de multe ori absolut nimic românesc) 
atunci când cetăţenii de etnie română reprezintă 
80% în structura demografică a Republicii Moldova, 
iar cei de etnie rusă, veniţi aici după 1945 în funcții 
represive bine plătite, numai vreo 5%. Aceşti 80% 
de cetăţeni de etnie română duc tot greul bugetului, 
trăiesc mai ales în zona rurală în condiţii medico-sa- 
nitare, educaţionale şi alimentare umilitoare (R. 
Moldova, stat lipsit de resurse energetice sau mine- 
rale, este cea mai săracă ţară a Europei). Din rându- 
rile acestor condamnaţi la sărăcie recrutează marfa 
lor proxneţii şi traficanţii de carne vie din toată Eu- 
ropa. Iar ruşii şi apărătorii lor comunişti, adică fosta 
nomenclatură rasist-comunistă de ieri, adică cei 
care au trăit foarte bine şi ieri chinuind pe aceiaşi 
„baranâ“ şi „mulâ“ trăiesc la oraşe, se folosesc de 
toate binefacerile politice şi sociale ale democraţiei 
(educaţie, transport, asistență sanitară, acces Ia in- 
formaţie, apărare socială), primesc pensii bune (fi- 
indcă au avut salarii mari în trecutul comunist şi nu 
au muncit ca robii în colhozuri), batjocoresc pe acei 
care îndrăznesc să vorbească despre condiţiile în 
care trăieşte majoritatea română şi le mai zic că 
sunt naționalişti (comuniştii moldoveni au ajuns cu 
aceste atacuri până la Consiliul Europei şi la ONU) . 

De fapt, anticomunismul a dispărut aproape cu 
totul din spaţiul românesc în formula lui clasică, cea 
din perioda războiului rece. Ca să fii primit în rân- 
durile celor care se declară azi anticomuniști tre- 
buie să nu mai foloseşti în discursuri sau scris ter- 
menul „român“ (Şi, mai ales, „mândria de a fi ro- 
mân“), să te declari de altă credință decât cea orto- 
doxă, să-l batjocoreşti public pe Decebal, Ştefan cel 


* „baranâ“, mulă (oi, berbeci, măgari) aşa numesc ruşii din Chişinău pe etnicii români de aici. 





32 


anul IV e nr. 36 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROST 





Mare şi Eminescu, să publici studii ateiste despre 
posibilitatea cunoaşterii „ideii de Dumnezeu“ 
(Dumnezeu, adicătelea, este o idee omenească, o 
creatură a „geniului omenesc“), să strigi zi şi noapte 
despre spațiul multicultural european şi să nu sufli 
nici un cuvințel despre faptul că acest spaţiu este, de 
fapt, un mare buchet de culturi naţionale. Antico- 
munismul (ca şi comunismul) poate fi după opinia 
noii clase anticomuniste (care nu a luptat pe barica- 
de în anii totalitarismului şi nu a suferit în Gulag) 
doar multicultural şi antinaţional. Tricolorul este 
steag fascist. România este stat imperialist. Limba 
română vorbită în Basarabia nu este limbă română. 
Cei care pledează pentru un manual de istorie al ro- 
mânilor (într-un stat cu 80% români) sunt naţiona- 
lişti. Cei care cer ca presa rusă din Basarabia să nu 
mai aibă monopol (fiindcă este finanțată cu bani 
grei de la Moscova) sunt duşmani ai poporului mul- 
ticultural al Republicii Moldova. Nu se mai fac sărbă- 
tori naţionale, ci doar multicultural. De Ziua Lim- 


bii Române (din 31 august 2005) s-a făcut chiar şi 
un festival al teatrelor naţionale din Basarabia (în 
realitate, aici există numai un singur Teatru Naţio- 
nal, celelalte aduse Ia acel festival erau mici grupuri 
folclorice de amatori), iar termenul „român“ a fost 
scos din titulatura sărbătorii. Toate sărbătorile na- 
ționale ale românilor au fost înlocuite de comunişti 
cu uriaşe beții şi orgii naţionale care se organizează 
chiar în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Republica 
Moldova a adoptat chiar şi o strategie „naţională“ 
de luptă cu tendințele naționaliste (citeşte - antico- 
muniste) şi apărarea nou-născutului spațiu multi- 
cultural al Republicii Moldova. 

Aşa se face că anticomunismul românilor din 
Basarabia a rămas şi în democraţie naționalism. Iar 
vechii activişti de partid au devenit mari luptători 
pentru drepturile multiculturale ale cetăţenilor Re- 
publicii Moldova. Lupta contra naţionalismului ro- 
mânesc din Basarabia se dă, aţi ghicit, în limba rusă 
şi urmăreşte ca mai ales românii să vorbească în 


] 
| 


> 
A . 
=) 
E 
Ş, 
& 
E 








anul IV e nr. 36 33 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





rusă. Iar ruşii să nu vorbească în limba română. Ca 
românii din Basarabia să părăsească în masă patria 
lor (aproape un milion din cei 3,5 milioane au şi 
plecat), iar etnicii ruşi să fie asiguraţi cu locuri de 
muncă bine plătite („primim la lucru vorbitori de 
limbă rusă“, iată un anunţ des întâlnit în presa rusă 
de la Chişinău, fără ca asta să scandalizeze vreun or- 
ganism național sau european care se ocupă cu mo- 
nitorizarea discriminărilor). Ca românii din Basara- 
bia să nu-şi mai amintească de crimele comuniştilor 
lui Lenin şi Stalin (aproape un milion de oameni 
dispăruţi din Basarabia între 28 iunie 1940 şi mar- 
tie 1952), şi mai ales de executorii acelor crime. lar 
ruşii să trâmbițeze zi şi noapte crimele lui Ion Anto- 
nescu. Sau, mai recent, aşa zisele păcate ale Bisericii 
Ortodoxe Române. Sau, şi mai recent, antisemitis- 
mului scriitorului român Paul Goma, originar din 
satul Mana, județul Orhei, Basarabia. 


România nu-și recunoaște 
fiii „naționaliști“ de peste Prut 


Dar toate astea treacă-meargă. Voronin, Mişin, 
Calin, Jdanov, lovv, Stepaniuc, Stati, Tcaciuc, adică 
comuniştii de ieri şi de azi din Basarabia, sunt sub 
nasul basarabenilor şi se ştie ce poame şi ce luptă- 
tori pentru democraţie şi drepturile omului au fost 
şi sunt. Dar ce te faci cu fraţii de peste Prut, care, de 
Ia un timp, se feresc ca dracul de tămâie de „naţio- 
naliştii“ basarabeni - în fapt luptătorii anticomu- 
nişti de aici? Ce te faci cu cei care pun pe Dumnezeu 
în formulă şi atacă zi şi noapte Biserica Ortodoxă 
Română? Ce te faci cu secretarii de partid de ieri, re- 
dactorii-şefi şi editorialiştii „Scânteii“, activiștii uni- 
unilor de creaţie, strigătorilor (comunişti cu față 
umană) de la balconul Universităţii sau chiar a unor 
şezători în corturile din Piaţa Universităţii (dar şi în 
corturile din Orăşelul Libertăţii din Chişinău) care 
se feresc de tot ce este românesc în Basarabia şi care 
pun eticheta naționalism pe tot ce a fost ieri antico- 
munism, iar azi mai rămâne încă românesc şi orto- 
dox? Ce să faci cu marea majoritate a presei româ- 
neşti care a uitat că Basarabia este pământ româ- 
nesc cu acte în regulă şi că aici locuiesc peste trei mi- 
lioane de cetăţeni români? 

Unii spun că răspunsurile la aceste întrebări 
sunt complexe. Că, adicătelea, trebuie să iertăm 
activitatea comunistă a tovaraşilor-domni Brucan, 
Iliescu sau Constantinescu (câteva pilde dintr-o listă 
uriaşă) şi să ne concentrăm pe rezolvarea proble- 
melor pragmatice ale zilei de azi. Aşa o fi. Dar pro- 


blema problemelor zilei de azi, zilei de tranziție şi 
de armonizare a mentalului românesc (distrus de 
ideologia criminală a comuniştilor) cu cel euro- 
pean, nu este una pragmatică, ci una de pocăință. 
Cum poţi să ieşi la televiziune, în faţa unui popor de 
peste 20 de milioane, şi să le vorbeşti despre demo- 
craţie, atunci când tu însuţi nu te-ai pocăit pentru 
crimele pe care le-ai săvârşit în fostul regim comu- 
nist? Ce fel de mental democratic şi european creea- 
ză un asemenea vorbitor în sufletele oamenilor 
care ştiu că anume el a fost mare activist de partid, 
mare editorialist la „Scânteia“, mare creator de ri- 
me comuniste, mare actor în dramele sau filmele 
comuniste? Cum poate cineva să se declare mare 
european şi democrat dacă scrie cărţi şi articole de- 
spre degeneratul popor român (tot poporul român 
şi nu careva elemente ale lui) şi, în acelaşi timp, se 
supără când alticineva vorbeşte critic despre „ope- 
ra“ lui Paul Cornea sau crimele Anei Pauker şi ale 
lui losif Kișinevski? 

De ce se teme România să revendice unirea cu 
Basarabia, parte a sa de cînd lumea? 

De ceva vreme încoace condiţiile geopolitice 
s-au schimbat radical. România este membră NATO 
şi pentru a securiza hotarul de sud-est al Uniunii Eu- 
ropene, inclusiv cel economic, cultural, religios şi 
demografic, este obligatoriu ca România să fie pri- 
mită către 1 ianuarie 2007 şi în UE. Mai mult, noile 
condiții de securitate europeană, când este pusă în 
joc soarta civilizației europene, atacată deosebit de 
violent din interior, când idealismul comunist ajun- 
ge la putere pe cale democratică în America Latină 
sau Asia, când păinjenişul globalizării aduce nu 
doar comunicare în masă, ci şi nenorociri mediatice 
în masă, când gazoductul baltic este ca şi construit 
şi deci toate tensiunile ruso-europene sunt trecute 
[a flancul sud-est european, acolo pe unde Europa 
este atacată şi de fundamentalismul arabo-musul- 
man, şi de comunităţile economice criminale, şi de 
interesul mesianic şi geopolitic rusesc, şi de noua 
configuraţie etnică şi religioasă a Federaţiei Ruse 
(musulmană, budistă, taoistă, mai puţin ortodoxă), 
anume în aceste condiţii Uniunea Europeană, dar şi 
scutul ei militar, NATO, au nevoie de o Românie pu- 
ternică la hotarul său de sud-est. Chiar şi simpla pri- 
vire asupra hărții Europei demonstrează cât de im- 
portantă a devenit România (mai ales în ultimile 
luni) pentru întărirea securităţii naționale a tuturor 
statelor europene. Nu Ungaria, Polonia, Germania, 
Franța sau chiar Marea Britanie sunt prima linie de 
apărare a acestei securități. Ci România. Concluzia 





34 


anul IV e nr. 36 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROST 





asta este simplă: pentru a păzi mai bine democraţia şi 
bunăstarea europeană trebuie să întărim România. 

Dar cum se poate realiza cât mai repede acest 
deziderat? De-a lungul veacurilor şi mileniilor civili- 
zația europeană a avut un singur răspuns la această 
întrebare şi l-a folosit cu mare eficiență - patriotis- 
mul! Nici elicopterele de luptă americane, nici ser- 
viciile secrete engleze, nici berea germană nu vor 
apăra mai bine hotarul de sud-est al Europei decât 
poporul român care locuieşte aici, sedentar şi cas- 
nic, de la începuturile sale. A ataca în aceste condiții 
fundamentul spiritual al poporului român, Biserica 
lui ortodoxă, cultura lui multiseculară, istoria lui 
adâncă (până la apariția anume în aceste locuri a 
celui mai vechi om), moralitatea şi tradiţiile lui, a 
distruge manualele de istorie sau cele de limbă ro- 
mână, a propaga pe toate canalele de televiziune 
dezmățul manelelor şi al erotismului, a închide ac- 
cesul Bisericii Ortodoxe la mass-media, a transfor- 
ma luptătorii anticomunişti de ieri în naţionalişti, 
antisemiți şi chiar fascişti este, după opinia noastră, 
un atac direct la securitatea întregii Europe Unite. A 
nu înțelege că în noile condiţii ale lumii leagănul 
civilizaţiei, care este Europa, este atacat la fel de vio- 
lent ca şi în timpurile lui Attila sau Genghis Khan, că 
de stabilitatea din interiorul Europei depinde soar- 
ta omului pe Pământ şi în plan economic, şi în cel 
tehnologic, dar şi în cel moral, a nu înţelege că ru- 
gile fundamentaliştilor evrei de la zidul plângerii 
din Ierusalim ar putea dispărea tocmai din cauza 
dispariţiei civilizaţiei europene, înseamnă, cum 
spuneam mai sus, atac la securitatea întregii Euro- 
pe. Şi, deci, a întregii lumi. 


Basarabia — scutul civilizaţiei 


A nu înțelege că România stă pe linia întâi a 
luptei grele care se duce acum pentru supravețuirea 
omului pe Pământ, că în noile condiţii ale lumii sunt 
necesare pentru mobilizarea oamenilor şi preveni- 
rea panicii generale mai ales modele spirituale şi că 
cele româneşti ar putea fi de mare folos în aceste 
condiţii, este, după opinia noastră, un atac a ființa- 
rea omului pe Pământ. A pune la îndoială existența 
lui Dumnezeu, a înrădăcina ideea (leninistă, stali- 
nistă) că orice bucătăreasă (vezi cazul doamnei Os- 
tapciuc, ajunsă în 2001 preşedinte al Parlamentului 
de la Chişinău) poate conduce lumea şi poate fi res- 
ponsabilă de soarta lumii, a demoniza sau nemer- 
nici poporul român (sau cel german, francez, en- 
glez, rus, italian, spaniol etc), este un rău la fel de 


mare ca şi cel pe care l-au făcut lumii în secolul XX 
comuniştii lui Lenin şi Stalin (pioneratul le aparți- 
ne), apoi şi naziştii lui Hitler. Dar poate şi mai mare. 

A nu înțelege că pelerinajul de peste un milion 
de oameni la moaştele Sfintei Paraschiva este una 
din ele mai puternice fortificaţii ale civilizaţiei euro- 
pene, că mănăstirile şi schiturile româneşti fac par- 
te din strategia de apărare a acestei civilizaţii, că su- 
tele, poate miile de schivnici români ce se roagă în 
pustietățile Carpaţilor sunt clopotele de mântuire 
ale tuturor europenilor, că Eminescu şi Enescu sunt 
drapele mobilizatoare de mare efect în această zonă 
a războiului de apărare pe care îl duce Europa, în- 
seamnă atac la siguranța întregii Europe. A denigra 
poporul român şi elitele sale culturale, mai ales cele 
anticomuniste, a face isterie multiculturală comu- 
nistă şi a transforma în naționalism interesul naţio- 
nal al României (care acum este şi interes naţional 
european) este, după opinia noastră atac la sigu- 
ranța naţională a întregului spațiu euro-atlantic. 

A nu vedea, în acest context, cât de importantă 
este Basarabia pentru securitatea întregii Europe 
oare ce este? A nu vedea că aici poporul român este 
isterizat cu un multiculturalism fără fond şi rădă- 
cini, care este de fapt vechiul rasism rusesc şi comu- 
nist ascuns sub perdeaua ideologică a fostului Ko- 
mintern, a nu vedea că aici s-a stocat şi se stochează 
nu numai armament, ci şi ură etnică şi rasială, a nu 
vedea că mentalul oamenilor de aici este prelucrat 
cu uriaşe resurse mediatice de către serviciile se- 
crete ruseşti pentru un scop care nu este al Uniunii 
Europene, a nu vedea sau a te preface că nu vezi nici 
limba română vorbită în Basarabia, nici tradiţiile 
seculare româneşti pe care le practică 80% din lo- 
cuitorii acestui ținut românesc, a nu vedea că româ- 
nii din Basarabia sunt împărțiți cu rea voință în or- 
todocşi ai Rusiei şi ai României, înseamnă a nu ve- 
dea că Basarabia şi, mai ales, Transnistria au deve- 
nit focarul straşnic al unui nou război mondial. 

A venit timpul ca şi la Chişinău şi la Bucureşti, 
dar mai ales la Bucureşti, să se înceteze să se bată 
toba rasial-multiculturală a fostei internaționale co- 
muniste şi să se purceadă cu toată seriozitatea la 
apărarea interesului naţional. A venit timpul ca na- 
ționalismul românesc - adică partea de identitate 
culturală, religioasă şi etnică a poporului român - 
să fie integrat armonios cu celelalte etno-culturi eu- 
ropene. A venit timpul ca Basarabia să devină aceea 
ce este, scut al civilizaţiei europene în partea ei cea 
mai vulnerabilă, de la Marea Neagră şi până la iz- 
voarele Nistrului. 





anul IV e nr. 36 


35 


ROST 


SUB LUPĂ 





Cultură și viaţă religioasă 


Centrul de greutate al creştinismului se situează în viața sufletească a oame- 
nilor. Iar dacă extindem sfera vieții sufleteşti, ea se împlineşte în sfera 
spirituală. Aici, în suflet şi în spirit acționează învățătura creștină. Dar tot în 
suflet și în spirit își are sediul şi cultura. Este de neimaginat o viață în suflet şi 
în spirit conformă cu demnitatea umană, care să nu simtă nevoia unei 
ancorări religioase. După cum este de neimaginat că ea ar putea să acorde o 
importanţă minimă culturii. Încât, din punct de vedere structural, adică al 
elementelor constitutive ființei umane, religia și cultura 

au o sumă de contingenţe, care îngreunează mult o delimitare a domeniilor 


lor de manifestare. 


Pr. Prof. Radu Ilaș 





o facem din punctul de vedere al finalității 

care revine atât religiei, cât şi culturii. Reli- 
gia cuprinde o concepţie despre viață, dar ea îşi gă- 
seşte expresia specifică într-un ansamblu de norme, 
de modalităţi de trăire cotidiană, dar în acelaşi timp 
şi în chip precumpănitor ea este o legătură directă 
cu Dumnezeu. Nu e mai puţin adevărat că doctrina 
religioasă oferă un răspuns la marile probleme ale 
existenței şi ale vieţii. Şi fără voia ei, ea trebuia să 
abordeze preocupări de ordin metafizic. Or, şi cultu- 


ceastă delimitare este mult mai uşoară dacă 





răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vie- 
ţii. Însă, în vreme ce religia este un drum, şi singu- 
rul care începe de pe pământ şi sfârşeşte în viaţa vii- 
toare, aducându-l pe om înaintea lui Dumnezeu, re- 
alizând aşadar o relație de subordonare a omului 
față de Dumnezeu, cultura are ca domeniu de predi- 
lecţie operele minții şi ale spiritului, făcând din ele 
o finalitate a efortului intelectual, dar nu şi o posibi- 
litate de mântuire, sarcină care revine religiei. În 
esenţă, religia se defineşte prin lucrarea ei de mân- 
tuire a persoanei umane, iar cultura îşi rezervă ope- 
ra de orientare a spiritului în ansamblul realizărilor 
lui. Mai departe, Biserica şi credința găsesc în cultu- 
ră un material indispensabil lor, ca informaţie, şi nu 
4 maipuţincaodisciplină de dez- 
voltare intelectuală, după cum 
doctrina Bisericii formează un 
obiect de studiu pentru cultură, 
fără ca totuşi simpla preocupare 
culturală să-i ofere şi o posibili- 
tate de mântuire. 

Am relevat această relaţie 
între religie şi cultură, pentru a 
preciza punctele comune care 
le prezintă până la un anumit 
nivel, dar şi pentru a preciza as- 
pectele finale care le deose- 
besc. 

Creştinismul grupează 
dogme, cu obligativitatea de a 
crede în ele, şi precepte obliga- 
torii de îndeplinit. Dubla di- 
mensiune care îl face să fie în 
acelaşi timp şi credință şi mora- 





IS) 
[oa 


anul IV e nr. 36 


SUB LUPĂ 


ROST 





lă îi dă posibilitatea creştinismului să opereze în om 
şi în societate transformări care conduc la crearea 
unei vieţi noi. Această viață câştigă în superioritate, 
în noblețe şi în desăvârşire. Ea se hrăneşte dintr-o 
continuă tensiune de apropiere şi contopire cu 
ființa divină. 

Chiar dacă, aşa cum am menţionat mai sus, 
există zone de despărțire între religie şi cultură, to- 
tuşi religia oferă culturii elemente care îi asigură 
acesteia armonia, îi imprimă o soliditate care o face 
să înfrunte vremea până la capătul veacurilor. Con- 
tingenţele dintre creştinism şi cultură conferă pri- 
mului şi dreptul şi posibilitatea de a o îndruma pe 
ultima. De altminteri, creştinismul a creat funda- 
mentele de ordin moral ale omului, singurele care 
pot să-i asigure o dezvoltare armonioasă. 


Pentru o cultură morală 


Nu ne putem închipui o adevărată cultură, în 
divorț cu creştinismul. Prin esenţa ei, cultura este 
morală. O cultură despărțită de morală este una din- 
tre căile cele mai sigure de pervertire şi pierzanie 
ale ființei umane. Pentru că sălaşul Bisericii este, în 
primul rând şi în cele din urmă, sufletul, acesta nu- 
şi poate găsi în altă parte sprijinul şi călăuza, decât 
în preceptele ei. Prin faptul că Biserica salvează su- 
fletul, ea salvează totodată şi cultura. 

Omul lăuntric care, pe drept cuvânt, este con- 
siderat sediul credinței, un sediu însă care rămâne 
ca atare şi neviciat numai dacă stă sub puterea şi 
ocrotirea Sfântului Duh, ajunge să tindă spre desă- 
vârşire prin relaţia lui cu Biserica. Nu există în lume 
o altă forță care să imprime culturii proprietăţi de 
însănătoşire a societăţii, mai mare ca aceea a Bi- 
sericii. 

Nu numai că omul lăuntric este zona de înfră- 
țire a omului cu Biserica, dar el atestă prezenţa lui 
Hristos în om. Convertirea omului, transformarea 
lui interioară prin decizia şi aspiraţiile noastre de a 
trăi conform liniei creştine, reprezintă momentele 
inițiale în zidirea adevăratului om creştin. Ele pot fi 
o chezăşie a mântuirii lui. 

Trebuie să spunem că activitatea culturală, 
subminată însă de vicii, este expusă sterilităţii. Anti- 
chitatea prezintă acest tip de cultură, care dacă nu 
ar fi fost oprit, el devenea o piatră de moară în dez- 
voltarea civilizaţiei, precum şi în realizarea destinu- 
lui uman. Omul antic, care a excelat în realizări cul: 
turale, era mai puțin pregătit să-şi dobândească 
mântuirea, iar în multe cazuri ignora această cale. 


Creştinismul este acela care a stopat procesul 
de degenerare a lumii antice, insuflându-i virtuți, 
printre care unele erau necunoscute societății de 
atunci. 


Exilarea lui Dumnezeu 


Milostenia, sinceritatea, castitatea, pudoarea, 
puritatea, demnitatea, erau practicate capricios şi 
fără legătură cu nevoia omului de a-şi împlini desti- 
nul, nevoie care nu se poate realiza în afara efortu- 
lui de mântuire. În contextul unei societăți primej- 
duite de mari racile morale şi amenințate de diso- 
luţie, Biserica vine cu un mesaj salvator. Ea insuflă 
societăţii o sete de regenerare morală şi axare spiri- 
tuală care face din ea o cetate a lui Dumnezeu şi o 
comuniune a sfinților. Ar fi o greşeală să se creadă 
că religia creştină neagă instituţiile acestei lumi. El 
le consideră necesare, dar le dăruieşte cu spiritul 
său purificator şi dătător de viață nouă, descoperă 
o înaltă înrudire între omenire şi Dumnezeu, con- 
form ideii că Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul 
şi asemănarea Sa, transfigurând astfel lumea veche 
şi cultura ei. 

Divorțul dintre cultura modernă şi Dumnezeu 
a fărâmiţat cultura într-o puzderie de individualis- 
me, lipsite de înțelesul înalt al unităţii spirituale. 
Speculaţiile omului modern, care năzuiesc spre o 
iluzorie autonomie spirituală, sunt pândite de o 
moarte sigură. Trăim un grav proces de seculariza- 
re a forțelor spirituale, antrenate într-o separare a 
tuturor domeniilor de viață socială şi culturală, 
creând goluri şi abisuri între ele şi tentându-le la 
autonomii care, în aparenţă sunt un câştig, dar în 
realitate un eşec. Gravitatea acestei tendințe nu stă 
numai în autonomia raţiunii şi a câmpurilor de via- 
ță culturală şi spirituală, ci în faptul că lumea în to- 
talitatea ei este concepută ca un organism care vrea 
să trăiască prin el însuşi, exonerat de protecţia lui 
Dumnezeu. Urmările sunt incalculabil de primej- 
dioase. În primul rînd se ajunge la o retranşare a 
omului în imanență şi la un fel de expediere a lui 
Dumnezeu într-o nebuloasă transcendență. Această 
concepţie denumită deism îl vede pe Dumnezeu ca 
pe un fel de bobârnac care a pus lumea în mişcare 
pentru ca aceasta să se emancipeze şi să-şi găsească 
drumul singură, scutită de conducător. În intimi- 
tatea ei, o asemenea concepţie ascunde un ateism 
latent pentru că lumea ca existență propriu-zisă 
nu-L mai conţine pe Dumnezeu şi prezintă toate sem- 
nele unei autonomii totale. O altă faţetă a acestei 





anul IV e nr. 36 


37 


ROST 


SUB LUPĂ 








concepții a condus la teoria evoluționistă, ambiţio- 
nând să explice apariția şi dezvoltarea vieţii pe pă- 
mânt numai prin cauze naturale, fără intervenţia 
creatoare a lui Dumnezeu. 

Secularizarea culturii poartă o amprentă 
mecanicistă pentru că se sprijină pe o relaţie inex- 
plicabilă între cauză şi efect. 

Izolându-l pe Dumnezeu în transcendent, 
omul îşi inaugurează o împărăție faptică aici pe pă- 
mint. Spre deosebiere de omul evului mediu care 
nu-şi ajungea sieşi, şi pentru a remedia acest nea- 
juns aspira să se întregească în Dumnezeu, omul 
modern îşi proclamă autonomia respingând reve- 
laţia divină şi substituindu-se lui Dumnezeu. 


Omul, în centrul lumii 


Contrar epocii medievale caracterizată prin 
teocentrism, adică prin aşezarea lui Dumnezeu în 
centrul lumii, modernitatea este antropocentrică, 
adică situează pe om în centrul lumii. Ruperea lumii 
de Dumnezeu nu are urmări nefericite numai pen- 
tru mântuirea omului. Urmările sunt vizibile, iar în 


= 
& 
& 
=) 
i 
=) 
A 
EI 
= 


stadiul actual anevoie de remediat, pentru că Bise- 
rica are de înfrânt factori a căror forţă socială se înte- 
meiază în primul rînd pe puterea de seducţie a ba- 
nului. În cadrul unor libertăţi civice şi morale rău 
înțelese şi practicate fără discernământ s-a permis 
infiltrarea în corpul social a unor secte religioase, 
practici sexuale şi formule de viață destinate să 
dezechilibreze şi să descompună instituţii şi datini 
pe care Biserica le-a creat de-a lungul multor vea- 
curi. Asistăm la o reeaditare a libertăţilor consecuti- 
ve revoluţiei franceze - când zdruncinarea institu- 
țiilor creştine şi defăimarea clerului au deschis ca- 
lea unui libertinaj pe toate planurile de viaţă. Stră- 
dania Bisericii de a redresa omul şi societatea, des- 
făşurată cu precădere după primul război mondial, 
dar blocată prin instaurarea unor regimuri fără 
Dumnezeu, încurajate la rîndul lor de alte regimuri 
care îşi ascundeau ateismul dar îl practicau efectiv, 
a pregătit ofensiva iconoclastă la care asistăm în zi- 
lele noastre. Dacă tot ceea ce s-a dărâmat a fost posi- 
bil printr-o îndepărtare de Biserică, atunci se impu- 
ne cu necesitate ca tot prin Biserică să se recon- 
struiască şi prin nimeni altcineva. 





38 


anul IV e nr. 36 


INIȚIATIVĂ 


ROSI 





Omagiu Elisabetei Rizea 


Cit de puţin se vorbeşte, din păcate, despre rezistenţa anticomunistă din România! Cîţi 
români cunosc taptul că rezistența anticomunistă din munți a fost cea mai îndelungată 
dintre toate țările aflate sub ocupaţie comunistă? Cite manuale povestesc despre eroii 
luptei fără speranţă a partizanilor din munți? Cîţi părinţi le vorbesc copiilor lor despre cei 
care au luptat împotriva comuniștilor, cu arma în mină, pînă la începutul anilor '00? 





Varujan Vosganian 





umele lor, din păcate, sînt mult mai puțin cu- 
N noscute decit numele celor care i-au prigonit. 

Pilda lor este necesară pentru aceia care se în- 
doiesc de virtuțile combative ale românilor. Este drept 
că ei au fost puţini prin comparaţie cu forțele cărora li 
se opuneau şi nu au reuşit să abată istoria de Ia traiec- 
toria ei atit de potrivnică destinului românesc. Dar, 
spre deosebire de putere, eroismul nu este întotdeau- 
na de partea celor care înving. Victoriile, pînă la urmă, 
nu se judecă numărînd monţii de pe cîmpul de bătălie, 
ci mersul istoriei. Iar din acest punct de vedere putem 
socoti că învinşii, ucişii, încarceraţii şi torturaţii anilor 
50 sînt, de fapt, adevărații învingători. 

Pentru ceea ce a făcut în perioada rezistenței fran- 
ceze, Jean Moulin este, după Ioana d'Arc, martirul care 
se află pe buzele tuturor francezilor. Ce ştim noi astăzi 
şi cum îi preţuim pe martirii rezistenței anticomuniste? 
România a avut cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi 
cea mai îndelungată rezistență anticomunistă. În Ro- 
mânia au activat 19 centre de rezistență, dintre care 
unele au luptat pînă la începutul anilor '60. Ele au fost 
răspândite pe întreg teritoriul țării, cuprinzând mii de 
luptători din categorii sociale diverse, de la ofițeri ai 
armatei române, pînă la preoți, intelectuali, muncitori 
şi țărani. Ultimul partizan din România a fost un țăran, 
Ion Bânda, împuşcat de Securitate, în munți, în Banat, 
în 1962. N-aţi auzit de el, nu-i aşa? 

Am crescut la Focşani, în Vrancea. În istoria aces- 
tor locuri ar trebui să se vorbească despre grupul 
Vrancea al ofițerului Mihai Timaru şi al fraţilor Ion şi 
Cristea Paragină, grup care a activat în anii 1948-1951 
şi ai cărui membri, atunci cînd nu au fost uciși în am- 
buscade sau executaţi în detenţie, au fost condamnați 
Ia închisoare pe viață, fiind eliberați abia în 1964. Ar 


trebui să se vorbească despre rezistenţa țăranilor de la 
Răstoaca, Suraia şi mai ales de la Vadu Roşca, unde 
împotrivirea lor a lăsat în urmă, în dimineaţa zilei de 4 
decembrie 1957, nouă morţi şi 48 de răniţi. Am învățat 
[a şcoala despre Vasile Roaită, care a fost împuşcat în 
timp ce trăgea sirena Uzinelor Griviţă şi care din mar- 
tir comunist s-a transformat în agent al Siguranței. Dar 
în manuale nu scrie şi nimeni nu ştie nimic despre Ene 
(Ionuț) Cristea, care a tras clopotul la Vadu Roşca pen- 
tru a chema țăranii la răzmeriță şi care nu s-a oprit, mu- 
rind cu miinile încleştate pe frânghie pe cînd clopotniţa 
era ciuruită de mitraliere. 

Pentru a conştientiza toate acestea e nevoie nu 
doar de smerenie şi de o bună informare, este nevoie 
de voință politică şi de gesturi politice pe măsură. Cred 
căun astfel de gest ar fi ridicarea, în fata Casei Presei, a 
statuii Elisabetei Rizea, chiar pe postamentul pe care 
comuniştii îl aşezaseră pe Lenin. 

Elisabeta Rizea este un simbol al dragostei de li- 
bertate tocmai pentru că a fost o femeie simplă, cres- 
cută creştineşte într-o familie de țărani şi a fost con- 
damnată la moarte pentru credința ei. A fost torturată, 
ținută în lanţuri, a supraviețuit tuturor acestor cruzimi, 
şi-a trăit martiriul cu demnitate şi bătrînețile cu dis- 
creţie. Singura ei apariție publică a fost alături de Rege- 
le Mihai, care a vizitat-o la ea acasă şi căruia Elisabeta 
Rizea. i-a purtat devotament toată viața. Elisabeta Rizea 
a murit în 2003. S-ar putea crede că e prea devreme 
pentru a-i cinsti memoria în acest fel. Tocmai de aceea, 
însă, pentru că ea face parte - aşa cum sînt şi tinerii 
uciși în 1989 - din monţii noştri cei noi, sîntem cu atit 
mai răspunzători prin ceea ce facem. De aceea soco- 
tesc că acest gest monumental, şi la propriu, şi la figu- 
rat, ar trebui făcut. Există un grup de inițiativă care 
strânge fonduri pentru ridicarea acestui monument de- 
dicat Elisabetei Rizea. Faptul că această iniţiativă a fost 
demarată acum mai mulți ani şi încă nu a fost finaliza- 
tă este o vină care apasă pe umerii noştri. Este momen- 
tul ca Guvernul, Primăria Capitalei să intervină, să aco- 
pere diferența de bani şi monumentul acesta să fie 
realizat cit mai repede. 





anul IV e nr. 36 


39 


ROST 


MARTIROLOGIU 





O martiră a Bisericii Ortodoxe Române: 


Maica Mihaela Iordache 


Maica Mihaela Iordache este un nume binecunoscut în spaţiul eclezial 
românesc. Personalitatea ei aparte şi moartea în temnițele comuniste au 
contribuit din plin la acest lucru. Din păcate, numeroase date ale biografiei 
sale au rămas mult timp necunoscute!. Vom încerca în cele ce urmează să 
reconstituim, în liniile esenţiale, pe baza documentelor alcătuite de fosta 
Securitate, un traseu existenţial marcat adesea de încercări şi suferinţe. 


George Enache 


aria Iordache, fiica lui Alexandru şi Elena 
M Iordache, s-a născut la 15 noiembrie 1914 

în localitatea Nicoreşti din judeţul Galaţi?. 
Primele şapte clase le va urma în satul natal, cursu- 
rile liceale urmându-le Ia Liceul de Fete din Dej şi la 
Liceul „Domnița Elena“ din Bucureşti3. În perioada 
1934-1938 Maria (Marieta cum era mai bine cunos- 
cută) urmează cursurile Academiei Naţionale de 
Educaţie Fizică (A.N.E.E.), pe care le încheie cu suc- 
ces obținând diploma de licenţă, dar meseria de 
profesoară de educaţie fizică o va exercita cu totul 
sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În para- 
lel ea va audia cursuri la facultatea de Litere şi Filo- 
zofie, însă fără a le finaliza cu o diplomăt. 

Etapa studenţiei este decisivă pentru destinul 
ulterior al Mariei Iordache. Acum ea îşi defineşte 
convingerile politice şi îşi asumă un drum care o va 
duce în cele din urmă la moarte. Ca mulți tineri din 
epocă, ea vede în Corneliu Zelea Codreanu şi în Miş- 
carea Legionară o alternativă la partidele politice 
tradiționale, considerate insuficient de dinamice 
pentru o generaţie care nu se mai mulțumea cu fap- 
te mărunte ci dorea o „Românie ca soarele de pe 
cer“. Distanţarea istorică ne permite să vedem azi 
erorile acestei mişcări care au condus la consecințe 
tragice, dar, în acel moment, Mişcarea Legionară se- 
ducea o mare parte a tinerilor prin mesajul ei de 
demnitate națională şi prin afirmarea constantă a 
ideii de credință în Dumnezeu, concepție radical di- 





ferită de indiferentismul religios al celorlalte par- 
tide. Proveniţi în mare parte din copii de țărani, din 
case în care religia juca un rol decisiv, aceşti tineri 
nu puteau concepe că ar putea să existe o morală 
care să fie ruptă de credință. Înălțarea României la 
statutul pe care îl merita urma să se facă prin ridi- 
carea morală a românilor, dar acest lucru însemna 
automat trăirea după toate preceptele credinței 
creştine. Relaţia dintre Mişcarea Legionară şi Bise- 
rică este departe de a fi lămurită, dar asta nu neapă- 
rat din vina istoricilor. Chiar în interiorul mişcării 
au existat opinii diferite referitor la acest subiect. 
Unii legionari înțelegeau prin Biserică o comunitate 
dt 4 za YI € ă - | 








1 În galeria de personalități întocmită de Fundaţia „George Manu“ sunt prezente şi câteva rânduri referitoare la 
biografia Mariei Iordache (pot fi accesate pe Internet la adresa http://www.femanu.net/personalitati/ personalitati 1.htm). 
Un portret deosebit de interesant îi face Petre Pandrea în Călugărul alb, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003, passim. 


2 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 186. 
3 Ibidem, . 191. 
4 Ibidem, £. 188. 





40 


anul IV e nr. 36 


MARTIROLOGIU 


ROSI 





creştină ideală, de sfinți, spre care oamenii (româ- 
nii în cazul de faţă) trebuiau să tindă. Legiunea era 
numai o manifestare datorată lumii decadente, care 
îşi asuma, asemenea oştilor îngereşti, lupta împotri- 
va răului. E o imagine ce se apropie de judecata de 
apoi, când îngerii separă pe cei păcătoşi de sfinţi in- 
staurându-se împărăţia veşnică5. Din aceste consi- 
derente unii legionari şi-au asumat înfăptuirea ace- 
lor asasinate, considerate acte de justiție, care au 
devenit principale capete de acuzare la adresa Le- 
giunii. Cazul Mişcării Legionare a dovedit, dacă mai 
era nevoie, dificultatea enormă de armoniza politi- 
cul cu spiritualul. Pe de-o parte era modelul Biseri- 
cii, pe de altă parte exigenţele societății şi ale politi- 
cului care nu se puteau confunda cu Biserica. De 
aceste lucruri vor deveni conştienţi mulți legionari 
după 1940, când, după eşecul scurtei guvernări, îşi 
vor pune problema dacă linia pe care au adoptat-o 
este cea justă. 


Din Legiune, la mănăstire 


Revenind la cazul Marietei Iordache, apropie- 
rea ei de legionarism este motivată şi de atmosfera 


familială, deoarece toţi copiii familiei Iordache au 
fost, într-un fel sau altul, au fost implicaţi în Mişcare. 
Iordache Nicoară va deveni comandant legionar”, 
iar una din fete va fi cununată chiar de Căpitan, ve- 
nit special la Nicoreşti8. Marieta, la rândul ei, devine 
membră a cetățuilor, sub conducerea Nicoletei 
Nicolescu”, cea care va fi ucisă mai târziu în mod 
bestial de Siguranţă!0. Împreună cu alte fete ea va 
munci voluntară la unul din restaurantele legiona- 
re din Bucureşti şi va activa în cadrul organizației 
de femei!!. În ancheta din 1955, care în mod firesc 
a insistat pe trecutul ei legionar, Maria Iordache a 
fost întrebată care era scopul Legiunii. Răspunsul ei 
a fost crearea unui om nou, iar acest ideal putea fi 
realizat prin interiorizarea conştiinţei, mărturisirea 
sinceră a greşelilor şi frecventarea bisericilor. De 
asemenea, mărturiseşte că în cadrul şedinţelor de 
cuib se citea Biblia. A fost întrebată: „Ce se realiza 
prin frecventarea Bisericii în vederea formării omu- 
lui nou?“. Răspunsul a fost: „Prin frecventarea bise- 
ricii se căpăta conduită creştină şi principiile de co- 
rectitudine, astfel puse în practică de legionari aceş- 
tia să se bucure de simpatie şi încrederea celor ce-i 
înconjurau!5.* Astfel de declaraţii, strânse de la mulți 


5 Codreanu afirmă într-una din scrierile sale: „Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme. Linia 
istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea 
tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii şi 
a moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică. Mi se pare 
însă că şi biserica (reprezentanții ei, oamenii) s-au îndepărtat de Ia linia Bisericii, în fapt. Aşa bunăoară: preoții 
binecuvântează cu mâna lor armele, săbiile, puştile, mitralierele şi tunurile armatelor, care pleacă Ia război [...] Iată fapte. 
Fapte de pe pământ. Cred însă în superioritatea nepieritoare a principiului Bisericii creştine! Biruința veşnică şi adevărată 
este biruința născută din martiriu“, (Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării Legionare, Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, 
p.100-101). Aspiraţia spre o comunitate creştină ideală manifestată în veac s-a conjugat cu un anume dezinteres în 
realizarea unui proiect pragmatic de organizare socială, Codreanu afirmând că este nevoie mai întâi de formarea de 
oameni de caracter care vor înfăptui o „revoluție“ a societății româneşti. Istoria însă a demonstrat că revoluțiile scapă cel 
mai adesea de sub control iar diferenţele dintre o revoluție socio-politică şi una spirituală sunt exstrem de mari. În aceeaşi 
perioadă activează în Italia don Luigi Sturzo care este întemeietorul creştin-democraţiei, arătând cum se poate valoriza 
credința creştină în condiţiile unei societăţi tot mai secularizate (Luigi Sturzo, Libertatea: prietenii şi duşmanii săi, trad. de 
Nicoleta Panait, Ed. Paidea, Bucureşti, 2001). Dacă una din doctrine este „revoluționară“, cealaltă ar putea fi calificată 
drept „reformistă“, iar diferența dintre Codreanu şi Sturzo este cea dintre un profet mesianic şi un teolog scolastic. Eşecul 
guvernării legionare din 1940 va arăta limitele doctrinei şi va face pe mulți adepţi cu credință în Dumnezeu să se apropie 
de Biserică, dându-și seama că aici este adevărata mântuire. Securitatea va folosi acest lucru pentru a acuza Biserica de 
infiltrări legionare, (vezi în acest sens George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană. Studii şi 
eseuri, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 381-400, 451-497). 


C Brau considerate păcate asumate cu bună ştiinţă (Vezi Flor Strejnicu, Creștinismul Mişcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 
2000, passim). 


7 A.C.NS.A S., fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, £. 187. 

3 Ibidem, £. 192. 

9 Ibidem, 190 - 191. 

10 Cf. http;//www.fgmanu.net/personalitati/personalitati1.htm. 


1! idem, f. 191 (Întrebare: Ce activitate ai desfăşurat dumneata în cadrul acestui grup legionar?; Răspuns: În cadrul acestui 
grup am desfăşurat următoarea activitate: luam parte la şedinţele ce se țineau săptămânal, plăteam cotizaţia, ajutam 
legionarii închişi precum şi familiile acestora materialiceşte, cântam cântece legionare şi mergeam la mormintele 
legionarilor, am lucrat voluntar la cantina şi restaurantul legionar din Str. Gutemberg, alături de casa lui Cantacuzino). 

12 Ibidem, . 192. 


13 Ibidem. 





anul IV e nr. 36 41 


ROST 


MARTIROLOGIU 





arestați, era un motiv pentru Securitate să vorbeas- 
că de o infiltrare a Bisericii de către legionari şi doc- 
trina lor. De fapt, în mintea unor oameni precum 
Maria Iordache era invers. Doctrina Bisericii urma 
să pătrundă în viața Legiunii, creând o mişcare so- 
cială şi politică care să se ghideze după valorile creş- 
tine. Din declaraţiile Mariei Iordache rezultă că pen- 
tru ea legiunea era mai mult un ordin laic, menit să 
impună un set de valori creştine în societate. 

Succesul Mişcării a stârnit îngrijorarea regelui 
Carol al II-lea. Eşuând în încercarea de a o atrage în 
proiectele sale de instaurare a dictaturii personale, 
Carolva lua o serie de măsuri menite să distrugă Le- 
giunea. Una din ele a fost arestarea şi condamnarea 
lui Corneliu Zelea Codreanu. La 8 iunie 1938 avea 
pe stadionul ANEF o manifestaţie la care urma să 
participe şi regele Carol al II-lea. Reuşind să intre pe 
stadion şi să se apropie de un microfon, Maria Ior- 
dache a strigat: „Corneliu Zelea Codreanu este nevi- 
novat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte“I4. 
Arestată şi bătută, ea este internată în lagărul de la 
mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. În 
octombrie 1938 ea reuşeşte să evadeze şi rătăceşte 
mai mult timp prin păduri cu o coastă fisurată. Des- 
fiinţarea lagărului imediat după evadarea ei o scu- 
teşte de noi neplăceris5. 

În următoarele luni două morți o vor afecta 
profund: moartea lui Corneliu Zelea Codreanu şi 
uciderea fratelui ei, Iordache Nicoară, în noaptea de 
21-22 septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea 
Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au mu- 
rit. Revine în satul natal, unde stă până în septem- 
brie 1940. În acest timp face o vizită la mănăstirea 
Vladimireşti şi rămâne impresionată de viața din 
cadrul obştii monahale. Venirea la putere a unui gu- 
vern legionar în septembrie 1940 o determină să 
vină la Bucureşti, dar numai pentru a asista la des- 
humarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de 
moartea Căpitanului şi imediat pleacă la Vladimi- 
reşti, hotărâtă să se călugărească!6. În faţa ancheta- 
torilor de Securitate ea a afirmat că s-a retras prac- 


14 Ibidem, £. 187. 

15 Ibidem, £. 196. 

16 Ibidem, £. 197 - 198. 
1 Ibidem, £. 189. 

18 Ibidem, £. 194, 199. 
19 Ibidem, £. 197 - 198. 
20 Ibidem, f. 200. 


21 Cf. mărturiei maicii stareţe Veronica Gurău de la mănăstirea Vladimireşti dată în 2004 pentru martirologiul realizat de 
Fundaţia „Sf. Gerhard“. 


22 Ibidem. 


tic din organizaţia legionară din acel moment, iar în 
fața mirării anchetatorilor de ce a făcut acel gest 
atunci, când Legiunea era la putere, ea a răspuns: 
„M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare 
întrucât am văzut că legionarii comit unele fapte ce 
nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să ne depărtăm de 
această organizație, văzând în acelaşi timp că legio- 
narii convinşi pentru această idee muriseră“. 

Părinţii nu au lăsat-o la mănăstire, ci au venit 
după ea. În aceste condiţii, Maria Iordache pleacă 
din nou la Bucureşti, unde lucrează ocazional şi or- 
ganizează cu câteva prietene o mică fermă pe pro- 
prietatea fratelui ei, unde se duce o viață cvasimo- 
nahală. Fie la biserică, fie acasă, Marieta se roagă 
pentru sufletele celor ucişi, pentru iertarea păca- 
telori8. Plecată un timp din Bucureşti, ea află că fer- 
ma a fost confiscată iar fetele arestate!9. Din acel 
moment decizia este luată. După un scurt timp pe- 
trecut la mănăstirea Pasărea, la 22 septembrie 1942 
ea vine la Vladimireşti, pentru a nu mai pleca nicio- 
dată, părinții trebuind să accepte decizia fetei lor20. 

După doi ani, intră în rândul rasoforelor (16 
iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugări- 
tă primind numele de Mihaela21. Datorită pregătirii 
superioare i s-a încredințat funcţia de secretară. Sta- 
reța mănăstirii Vladimireşti, maica Veronica mărtu- 
riseşte despre maica Mihaela: „Ca monahie, prin ru- 
găciune şi nevoință, a dus o viață duhovnicească de- 
osebită, fiind pildă şi exemplu de urmat pentru în- 
tregul sobor. Deşi îndeplinea funcţia de secretară a 
mănăstirii, maica Mihaela, cu smerenia ce se ridica 
deasupra tuturor celorlalte virtuți ale sale, partici- 
pa neobosit la toate ascultările din obşte. 

Maicile îşi aduc aminte cum într-o zi, mănăsti- 
rea fiind cotropită de soldaţi ai armatei ruse, aceştia 
au vrut să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului 
din biserică. Fără nici o ezitare, gata de sacrificiu în 
orice clipă, curaj născut din profunda-i credință, 
Maica Mihaila s-a aşezat în fața icoanei, preferând să 
fie împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnu- 
lui şi al Pruncului lisus batjocorit“22. 





42 


anul IV e nr. 36 


MARTIROLOGIU 


ROSI 





Arestată de Securitate 


În anii care au urmat, prestigiul mănăstirii Vla- 
dimireşti a crescut necontenit, mulți considerând-o, 
datorită predicilor curajoase ale preotului Ioan Io- 
van, un centru al rezistenţei anticomuniste. Mulți 
fugari au găsit ajutor aici. Din aceste motive puterea 
comunistă era hotărâtă să desființeze mănăstirea, 
încercând să se folosească şi de unele neînțelegeri 
de natură dogmatică între cele predicate de părinte- 
le Iovan şi restul Bisericii. Patriarhul Justinian va în- 
cerca să rezolve situația creată printr-un compro- 
mis, care a eşuat. Securitatea intervine în forță, 
printr-o amplă desfăşurare de forțe, în noaptea de 
30 martie 1955, arestând mai multe persoane din 
mănăstire, cei vizaţi în primă instanţă fiind părin- 
tele loan Iovan şi maica Mihaela. Maica stareță Vero- 
nica îşi aminteşte că: „Prima chilie unde s-au năpus- 
tit soldaţii înarmaţi, în număr mare, a fost chilia 
maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din co- 
mitet) şi căminul preoţesc, unde se afla părintele 
Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească 
O Oră, îşi scoase numai încălțămintea şi aşa îmbrăca- 
tă se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezişul. 
Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute şi 
fiind şi îmbrăcată fugi într-o clipă, desculță, spre stă- 
reţie. Militarii negăsind-o în chilie, au făcut zarvă 
mare, țipau ca ieşiţi din minţi, se repezeau la maicile 
din chilii. Au găsit-o la stăreţie; au vrut s-o lege de 
mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a muşcat de mâini, 
dar ei au întors patul puştii şi au lovit-o peste gură. 
Se zice că ar fi pierdut chiar câțiva dinți“?5. 

Cei doi au fost arestați şi duşi la Penitenciarul 
Galaţi, fără mandat de arestare, care va fi eliberat în 
cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe mo- 
tiv de agitaţie publică, art. 327 C.P)24. Anchetatorii 
nu aveau nimic concret împotriva lor, sperând să se 
poată agăța de ceva în cursul investigaţiilor. Au ur- 
mat un şir de interogatorii dure, în care maica Mi- 
haela a fost chestionată despre toată viaţa ei, secu- 
riştii insistând în mod deosebit pe trecutul ei legio- 
nar şi pe eventuala continuare a acestei activităţi, 
pentru a putea găsi un motiv să o pună sub acuzaţie 
oficial şi să intre în legalitate. Maica Mihaela îşi recu- 
noaşte deschis trecutul, afirmă limpede ce a înţeles 
23 Ibidem. 


ea prin legionarism, ce a sperat de la acesta, dez- 
amăgirea față de unele aspecte ale acestuia şi apro- 
pierea de Dumnezeu prin Biserică. Afirmă hotărât 
că este împotriva ideologiei comunistez5, că va lup- 
ta mereu împotriva ateismului, că a ascuns fugari în 
mănăstire şi că nui-a denunțat?e din spirit de solida- 
ritate şi că nu ar face niciodată altfel. În acelaşi timp, 
ea spune că foştii legionari care o mai vizitau uneori 
făceau acest lucru datorită prieteniei care-i lega, nu 
pentru a organiza conspirații cum doreau să acredi- 
teze anchetatorii. Din procesele verbale reiese că 
distanțele dintre vizite sunt mari, iar persoanele 
sunt altele. Maica Mihaela a ştiut să despartă lucru- 
rile. Ea spune clar: „Nu s-au ţinut şedinţe legionare 
în mănăstire. Dacă aş fi ştiut i-aş fi dat afară“27. În- 
trebată odată de un legionar (Aurel Tacu) ce ar tre- 
bui să facă în noul context politic, ea răspunde: 
„Rostul mişcării legionarilor este de a apăra şi spri- 
jini Biserica, [...], să propage în rândurile populaţiei 
virtuțile creştine şi a atrage populaţia alături de Bi- 
serică. Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi exem- 
plul lor personal că apără Biserica şi că sunt uniți 
împotriva celor care sunt contra lui Dumnezeu“28. 
Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul 
când sunt arestaţi loan Lupeş, Petre Măzăreanu 
(care uciseseră mai mulți milițieni), Teodorescu Du- 
mitru (Theovid, simpatizant legionar, admirator al 
Vladimireştilor, care a sprijinit acţiunile de aici) şi 
Păiş Ghiţă (din Tudor Vladimirescu, luptător împo- 
triva colectivizării)29. Toţi avuseseră de-a face cu 





24 A C.NS.A:S,, fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 179-355. 


25 Ibidem, f. 221. 
26 Ibidem, £. 216. 
27 Ibidem, f. 214. 
23 Ibidem, £. 204. 
29 Ibidem, vol. 6, £. 1-11. 


&: 
(al 

& 
E! 


pr 





anul IV e nr. 36 


43 


ROST 


MARTIROLOGIU 





Vladimireştiul şi cu personalul de aici. Din acest mo- 
ment, motivul pentru arestare se găseşte şi ancheta 
se concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui 
loan Iovan şi ale maicii Veronica (arestată la rândul 
ei) cu aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, 
judecat la Galaţi de Tribunalul Militar Bucureşti. În 
cadrul actului de acuzare maicii Mihaela i se impută 
că a continuat sub haina călugărească activitatea le- 
gionară, încercând să atragă şi pe alte monahii. Ar fi 
inițiat o veritabilă şcoală a crimei, a organizat tabe- 
re legionare, a organizat exerciții de tragere cu ar- 
mas0. Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic, 
mobilizator-apocaliptic, specific actelor de acuzare 
din perioada comunistă. Ridicolă este interpretarea 
dată adăpostirii unor soldaţi germani după 23 au- 
gust 1944: a vrut să-i sustragă de la răspunderea 
pentru crimele lor3!! Maica Mihaela a sprijinit într- 
adevăr cu bani şi alimente pe unii fugari, a dat bule- 
tine de identitate sau a falsificat acte pentru a-i face 
scăpaţi şi a trimis lui Theovid o maşină de scris pen- 
tru ca acesta să multiplice broşurile cu vedeniile 
maicii Veronica3?. Toate acestea erau motive sufici- 
ente pentru ca maica Mihaela să fie condamnată de 
justiția comunistă, dar s-a dat un plus de patetism 
pentru ca sentința să fie şi mai mare şi să se justifice 
teoria conspirației legionare de care se va folosi mai 
târziu puterea comunistă pentru a desființa un nu- 
măr important de mănăstiri35. 


A murit în închisoare 


Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Ma- 
ria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă 
silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de 
uneltire contra ordinii sociale“ p.p. de art. 209 p III 
C.P şi la cinci ani închisoare corecțională şi cinci ani 
interdicţie corecțională pentru fals în acte publice. 
Urma să execute pedeapsa cea mai mare confort 
art. 101 C.P34 

De la Galaţi este trimisă în închisoarea de fe- 
mei din Miercurea Ciuc. La 4 martie 1960 este trimi- 
să pentru munci la Penitenciarul Arad35. La 4 sep- 


30 Ibidem, f. 162. 
31 Ibidem. 


32 Ibidem, £. 179. Şi ea şi loan Iovan au avut în celulă un informator (Ibidem, vol. 11, £. 326-353). În destăinuirile făcute şi 
existente în dosar, maica Mihaela recunoaşte că a încercat să transmită monahiilor ceva din spiritul legionar, dar prin 
aceasta înțelege cinste şi fermitate. În acelaşi timp mărturiseşte profunda ei credință în Dumnezeu. 


33 Vezi George Enache, op.cit. p. 148-150, 398-400). 
34 A. C.N:S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, £. 188. 
35 Ibidem, vol. 12, £. 96. 

36 Ibidem, f. 31,33. 


tembire 1960 este transferată Ia Jilava pentru cer- 

cetări36 de unde la 21 februarie 1961 revine la Mier- 

curea Ciuc. Aici, la 20 aprilie 1963 îşi găseşte obştes- 
cul sfârşit, în acelaşi loc unde, în urmă cu 24 de ani, 
fusese ucis şi fratele ei, Iordache Nicoară. 

Pentru a se lămuri cauza morții este utilă reda- 
rea în întregime a referatului medical întocmit de 
medicul închisorii, Alex. Lorenzovici, la 23 aprilie 
1963: 

„Deţinuta C.R. Iordache Maria, născută la data 
de 14.11.1914 a decedat la data de 20.04.1963 orele 
20.00. 

Cauza morții: insuficiență cardiocirculatorie, 
cardioscleroză decompensată, reumatism anchilo- 
zant. 

Datele importante ale fişei medicale: 

- data completării fişei: 1956.07.18 - sănătoasă 

- 31.08.1956; Ptoză gastrică, gastro-enterocolită 
cronică, dizmenoree, polimenoree, debilitate fi- 
zică generală. Se pregăteşte ex. ginecologic, deți- 
nuta refuză acest examen. 

- 9.04.1957: Anemie sec. hipermenoree. Refuză 
examenul ginecologic 

- 19.04.1957: idem (trat: Progesteron, Testosteron, 
Glanduitrină, Ergatină, Glucoză, Vit. C, Vit. Bl, 
complex b şi Syr. Hemoglobină) 

- 7.07.1957: idem 

- 10.10.1957: idem 

- febr. 1959: refuză toate medicamentele prescrise 

- 13.12.1960: MRE, ITH 

- 3.03.1960: Apt pentru muncă (trimisă la Arad, 
n.n.) 

- 11.04.1962: reumatism cronic (tratament vit. C, 
Aspirină) 

- 17.01.1963: Distrofie, reumatism cu anchiloză 
incipientă (trat. Arenal, Algocalmin, Polivitamine, 
Glucofilin, regim alimentar) 

- 01.02.1963: insuficienţă cardiacă, cardioscleroză, 
colită cronică (trat. Strofantină, Glucoză) 

- 15.02.1963: idem (trat. Strofantină, Glucoză) 

- 26.02.1963: idem (Vit. C fiole, Vit. K, Vit. B1 25 
mg. fiole) 





44 


anul IV e nr. 36 


MARTIROLOGIU 


ROST 





- 8.03.1963: Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole 

- 28.03.1963: Status idem plus Enterocolită, 
bronşită, suspect de cancer esofagin 

- 5.04.1963: Decompensaţie cardiacă (Strofantină, 
Glucoză, Vit. C fiole) 

- 15.04.1963: Status idem(Strofantină, Glucoză, Vit. 
C fiole) 

- 17.04.1963: Status idem (Cofein, pentazol, Vit. B1, 
Vit. C) 

- 18.04.1963: idem (Vit. B1 100 mg. Strofantină, 
Glucoză, Pentazol). 

În ultimul timp a dominat insuficiența cardia- 
că, bolnava a devenit caşextizată gravă din cauza 
lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfunc- 
ției pronunțate (am şi pus diagnosticul: suspect can- 
cer esofagian). În tratament am ţinut seama de ca- 
racterul bolii anulând tratamentul reumatismului, 
medicamentele căruia fiind contraindicate. 

La 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul 
Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 
23.04.1963. 

Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în re- 
petate rânduri. În ultimul timp ea nu a mai acuzat 
simptomele unei boli ginecologice, însă pe baza da- 
telor anterioare era posibil şi existența tumorii ma- 
ligne a uterului care ar explica simptomele abdomi- 
nale subiective care s-au accentuat treptat (dureri 
abdominale, diaree, lipsa poftei de mâncare, caşe- 
xia gravă). În ianuarie 1963 cu sprijin a mai putut să 
vină jos în cabinetul medical, dar din februarie nu a 
putut să se scoale singură din pat, a necesitat îngri- 
jirea din partea altor persoane. 

Starea generală s-a agravat rapid, deşi am în- 
cercat şi am făcut tot ce am putut şi la data de 
20.04.1963, orele 20, în urma unei crize de sufo- 
caţie a decedat. 

Luni, 22.04.1963 am raportat cazul, conform 
ordinelor în vigoare. 

În condiţiile de faţă neexistând medic legist 
sau medic expert cu delegaţie în Miercurea Ciuc, am 
raportat şi acest fapt către Procuratura Militară Tg. 
Mureş, care ne-a dat aprobarea telefonică, pentru 
înmormântarea cadavrului fără autopsie. 

Menţionez că bolnava nu a fost internată la noi 
în infirmerie, pentru faptul că nu avem infirmerie, 
de aceea nu putem să vă înaintăm copia foii de in- 
trare în infirmerie. Miercurea Ciuc, 23.04.1963*37. 

Măsurile luate de medic au fost corecte, însă re- 
gimul de închisoare era distrugător. Faptul rezultă 
37 Ibidem, £. 9. 

38 Ibidem, f. 115. 


printre rânduri din raportul medicului dar şi mai 
clar dintr-un act scris de maica Mihaela: „9 iunie 
1959 - Miercurea Ciuc - Domnule Comandant, sub- 
semnata deţinută Iordache Maria, condamnată 25 
ani m.$. fiind suferindă de metropatie hemoragică 
şi propunându-mi-se un raclaj uterin nu l-am putut 
accepta din motive personale. Declar prin prezenta 
că mi s-a propus deci tratamentul condiţionat de 
această operaţie pe care o refuz, fiind încredințată 
că motivul hemoragiilor repetate este determinat 
de răceală şi de o stare de oboseală şi slăbiciune ex- 
cesivă. Mai înainte de a se încerca deci o refacere fi- 
zică, determinată de condiţiile speciale ale vieţii din 
închisoare, nu pot accepta operaţia propusă, iar la 
acest regim desigur nu am nici o pretenţie, fiind de- 
ținută şi nu om liber cu dreptul Ia viață. Cu respect, 
deţinuta Iordache Maria“38. Este o afirmare cât se 
poate de limpede al statutului pe care îl aveau deți- 
nuții politici. Prin urmare, intrată sănătoasă în în- 
chisoare, maica Mihaela se îmbolnăveşte grav în în- 
chisoarea de la Miercurea Ciuc. Refăcută parțial la 
un moment dat, a fost trimisă la muncă la Arad şi la 
Jilava, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumati- 
că şi cu probleme cardiace. Suferințele deschise în 
raport sunt atroce. Ironia sorții, este înmormântată 
chiar în ziua când trebuia să plece Ia spitalul Văcă- 
reşti. Din pricină că nu s-a făcut autopsia, nu se poa- 
te spune cu precizie care a fost cauza decesului. Toa- 
te mărturiile arată că a vieţuit în închisoare ca o 
adevărată mărturisitoare, îndurând cu răbdare toa- 
te chinurile. 











anul IV e nr. 36 


45 


ROST 


HISTORIA 





Securitatea şi terorismul 
(inter)naţional (1977-1989) 6) 


Despre relațiile dintre Securitate şi terorismul internaţional ştim 
astăzi mai multe lucruri decit s-ar putea crede Ia prima vedere. În 
acest progres al cunoașterii trecutului nostru recent doar arhivele 


românești rămîn închise. 


Mircea Stănescu 





serie de aserțiuni şi/sau lucrări care fie trimit 
pe piste false, fie ecranează înțelegerea. Iată- 
le pe cele mai importante. 

În Orizonturi roşii, Pacepa relatează o întâlnire 
pe care a avut-o - probabil în 1977 - cu şeful de fapt 
al Ministrului de Interne libian (botezat de Secu- 
ritate „Riyad“), în care acesta i-ar fi spus: „Atâta timp 
cît Carlos locuieşte aici, dispun de fonduri nelimi- 
tate pentru a-i acoperi toate cheltuielile pînă Ia sfir- 
şitul vieții sale. [...] Carlos este un om nervos, agitat, 
care nu poate sta locului. El vrea să organizeze o 
nouă operațiune împotriva unui stat occidental.“ 
Apoi „Riyad“ ar fi cerut Securităţii, prin intermediul 
lui Pacepa, „un paşaport sud-american“! pentru 
Carlos. Prima afirmaţie pare să fie complet falsă: 
din datele pe care le cunoaştem Carlos nu a locuit în 
Libia. Dar dacă a făcut-o într-adevăr, acesta s-a petre- 
cut în mod excepţional şi pentru un timp extrem de 
redus. Membrul grupului care a folosit cu siguranță 
Libia ca loc de odihnă a fost Johannes Weinrich, dar 
probabil nici el înainte de 16 iunie 1982. Din surse- 
le care au stat la baza cărții lui Schrâm ştim că după 
atacul asupra conferinței OPEC de la Viena, din 
1975, Gaddafi îi promisese lui Carlos un milion de 
dolari anual, pe care i-a şi plătit de mai multe ori, 
motivat fiind probabil mai degrabă de serviciile pe 
care grupul le făcea Libiei după înființarea ORI, or- 
ganizaţie care în 1977 - anul la care probabil se re- 
feră relatarea lui Pacepa - nu exista. 

Pe de altă parte, ştim cu toată siguranța că Gad- 
dafi nu l-a întâlnit niciodată pe Carlos, care, de altfel, 
nu a avut nici o întîlnire cu vreun lider politic din ţă- 
rile cu care se afla în complicitate, ci numai cu ofi- 


$ tudierea acestui subiect este îngreunată de o 


țeri şi şefi ai serviciilor secrete. Aşa încât, afirmaţia 
lui Pacepa că „Şacalul“ era „un prieten intim al lui 
Gaddafi“? este cu totul falsă. În fine, informaţia cu 
privire la procurarea de către Securitate a unui pa- 
şaport sudamerican fals este la fel de greu de eva- 
luat. (Ne putem întreba, de pildă, Ia ce i-ar fi folosit, 
de vreme ce Carlos, fiind foarte cunoscut, nu de în- 
că o identitate falsă avea nevoie, ci de acoperire di- 
plomatică.) Prin urmare, ne aflăm în faţa unui dis- 
curs care amestecă informaţii neverificabile, cu al- 
tele complet eronate, cu banalități (vezi portretul 
psihologic schițat lui Carlos) sau cu informaţii care, 
dacă sînt adevărate, nu contribuie cu nimic la înțe- 
legerea noastră, căci sînt irelevante. Singura aser- 
țiune care merită atenţia este aceea că „Şacalul“ 
„Vrea să organizeze o nouă operaţiune împotriva 
unui stat occidental“. Dar şi ea poate fi luată în con- 
sideraţie doar dacă este degrevată de contextul 
sfirşitului anilor '70, căci este produsă în contextul 
general al publicării cărții, care viza o întărire a ro- 
lului Statelor Unite de sub administraţia Reagan în 
lupta ideologică împotriva regimurilor comuniste 
din Est dirijate de Uniunea Sovietică. 

În genere, datele privitoare la atentatele orga- 
nizate de Securitate şi la relaţiile acesteia cu grupul 
Carlos, comunicate de Pacepa în relatările sale, mai 
mult încurcă o tentativă de analiză decât o ajută. Ast- 
fel, Pacepa relatează în Orizonturi roșii că la o dată 
necomunicată din 1978 Nicolae Ceauşescu i-a cerut 
să organizeze asasinarea lui Nol Bernard, directo- 
rul secției române a postului Europa Liberăs. Apoi, 
în Cartea Neagră a Securității, el afirmă că la 22 
iulie 1978 Ceauşescu i-a cerut să-l ucidă pe Bernard 
folosind o instalaţie sovietică de iradiere, botezată 
„Radu“î. Diferenţele de situare (prima discuţie 
Ceauşescu-Pacepa s-a desfăşurat într-un birou, iar 


11.M. Pacepa, Horizons Rouges, 89. Vezi şi Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, p. 128. 
21.M. Pacepa, Horizons Rouges, p. 89. 

3 Ibidem, p. 312. 

41.M. Pacepa, Cartea Neagră a Securității, vol. 3, p. 142. 





46 


anul IV e nr. 36 


HISTORIA 


ROSI 





cea de-a doua pe malul Lacului Tekirghiol, în staţi- 
unea Neptun) şi raportul dintre cele două episoade 
rămîn neexplicate. 

În Operațiunile „Meliţa“ şi „Eterul“ lucrare de- 
dicată refacerii imaginii Securităţii, care are ca 
subiect tocmai Radio Europa Liberă, Mihai Pelin, is- 
toricul oficial al Securităţii, numeşte „abuzuri“ acți- 
unile criminale din interiorul țării ale Securității, 
iar pe cele ale Securităţii externe simple „agresiu- 
ni“5. În plus, aceste „agresiuni“ ar fi fost... defensive, 
iar Securitatea ar fi sabotat în parte ordinele pri- 
mite de la responsabilii regimului comunist de la 
Bucureşti. Cităm: „în războiul cu Europa Liberă, Se- 
curitatea a avut o reacție de autoapărare şi nu s-a 
subordonat niciodată pînă la capăt indicaţiilor de 
partid“. Lucrarea acestui autor a fost motivată de 
apariția în presă, începînd din 1998, a unor infor- 
maţii fiabile privitoare la acțiunile criminale ale Se- 
curității împotriva postului, în speţă a atentatului cu 
bombă, pe care Pelin le numeşte sugestiv: „legende 
extravagante, inventate de o publicistică dezabuza- 
tă, [care] nu au nici un fel de relaţie cu adevărul.“ 
Într-un posibil clasament al abjecției, lucrările lui 
Pelin ocupă, indubitabil, locul cel dintiis. 

Într-o lucrare de „convorbiri“ din 2001, reluînd 
pista falsă a asasinării lui Pacepa de către grupul 
Carlos, Nicolae Pleşiţă afirmă că cel care ar fi dorit 
să-l ucidă pe acesta ar fi fost Arafat, iar nu regimul 
Ceauşescu; că el nu a avut nici un amestec în relaţii- 
le lui Ceauşescu cu teroristul Carlos (ci numai mor- 
tul Sergiu Nica), că teroristul... renunțase la tero- 
rism şi că nu a primit nici un ban de la regimul co- 
munist din România pentru atentatele săvârşite. În 
fine, Pleşiță nu spune un cuvînt nici despre celelalte 
atentate reale pe care le-a organizat şi coordonat?. 
„Convorbirile“ în cauză sînt o mostră de dezinfor- 
mare de la un capăt la altul, motivate de posibila sa 
inculpare de către procurori. 

Într-un interviu recent, realizat de Lavinia Be- 
tea cu un alt istoric oficial al Securităţii, Cristian 


Troncotă, găsim următorul dialog: [L.B.:] Despre 
acțiunile de lichidare a ofițerilor de Securitate care 
au dezertat se găseşte ceva [în Arhiva Securităţii - 
n.n]? / [C.T.:] Generalul Pleşiţă a mărturisit că, cel 
puțin în timpul când a condus Direcţia de Informaţii 
Externe, exista o structură care se ocupa de acțiuni 
speciale (de lichidări sau acţiuni umede), după mo- 
delul sovietic. A desființat-o Ia nivelul anilor '80, 
adică a reprofilat-o pe acţiuni antiteroriste în exte- 
rior. Dar a mai păstrat o structură pentru dezertorii 
(defectorii) din Securitate, întrucât în acea perioa- 
dă au început să se înmulțească. / [L.B.:] Aşa spune 
el? / [C.T.:] Da, aşa spune şi avem toate motivele să 
credem că are dreptate.“10 Unitatea „R“, de „lichi- 
dări“, din CIE nu a fost nicicînd „desființată“, şi în 
nici un caz „reprofilată“. Ea a existat şi a executat 
aceeaşi gamă de operaţiuni înainte de perioada în 
care Pleşiţă s-a aflat la conducerea CIE/DIE, Ia fel 
cum a continuat să o facă şi după. Dincolo de schim- 
barea de denumire, natura criminală a unității - ca 
şi a Securităţii în ansamblu - a rămas aceeaşi. În alt 
loci, Troncotă spune că: „Relaţia Carlos-Pleşiţă a 
avut două directive bine definite: prevenirea orică- 
ror atentate teroriste pe teritoriul României şi cap- 
turarea lui Pacepa.“!? Am văzut deja că „prevenirea 
antiteroristă“ în cauză a fost realizată de Securitate 
tocmai prin organizarea de atentate teroriste, îm- 
preună cu Carlos sau separat, fapt care face din 
aserțiunea de mai sus o pură dezinformare, Ia fel ca 
şi din aceea că rolul cooperării dintre cele două or- 
ganizaţii ar fi vizat „capturarea“ (nu uciderea?!) lui 
Pacepa. 

În lucrarea Duplicitarii, Cristian Troncotă afir- 
mă necesitatea continuității dintre Securitate şi ac- 
tualele structuri informative în acest fel: „restructu- 
rarea serviciilor secrete nu reprezintă decât o bana- 
tă cu ceea ce se întâmplă de fapt în lumea serviciilor 
secrete. / Au existat şi vor mai exista probabil para- 
doxuri. Istoricii care se ocupă de trecutul serviciilor 


5M. Pelin, Operațiunile „Meliţa“ şi „Eterul“. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Bucureşti, Editura Albatros, 


1999, p. 5. 


GM. Pelin, op. cit, p. 9. Autorul foloseşte în mod expres termenul de „sabotaj“. 


7 M. Pelin, op. cit. p. 10. 


8 Vezi, din acelaşi registru, DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997 
şi «Artur», dosarul lui Ion Caraion, Editura Publiferom, Bucureşti, 2001. Iar lista nu se încheie aici. 


9 Vezi Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în 
perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, Bucureşti, Editura Ianus Inf S.R.L., 2001, pp. 202-211. 


10 Jurnalul Naţional“, 5 aprilie 2005. 


1! Vezi C. Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România (1965- 


1989), Bucureşti, Editura Elion, 2004. 
12 C. Troncotă, op. cit., p. 119. 





anul IV e nr. 36 


47 


ROST 


HISTORIA 





secrete au reuşit să documenteze, prin probe indu- 
bitabile, existența unei continuități absolut nece- 
sare pentru activitatea de informaţii. Referirea vi- 
zează interesul național |subl. în text - n.n.] care a 
funcţionat sub cele mai subtile forme dincolo de 
orice ideologie, chiar şi în perioada războiului re- 
ce.“13 Prezenta situaţie, descrisă de autor, nu are ni- 
mic paradoxal, la fel cum existența continuității din- 
tre Securitate şi actualele structuri informative nu 
poate fi cu nici un chip un argument împotriva re- 
formării lor. Prin urmare, sugestia autorului este 
aceea că Securitatea - de a cărei moştenire actua- 
lele structuri informative nu pot să scape (şi nici nu 
trebuie?!) - a fost, în ansamblu, garantul interesului 
naţional, în timp ce ea proiecta şi executa tot soiul 
de operaţiuni criminale. În plus, subtitlul lucrării - 
O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale 
regimului comunist din România (1965-1989) - 
sintetizează şi el acea imagine refăcută a Securităţii 
ca garant al siguranţei naționale, existent într-un 
regim în care națiunea era marea absentă. În con- 
cluzie, dacă lucrările lui Pelin sînt varianta hard a 
refacerii imaginii Securităţii, varianta soft o repre- 
zintă cele ale lui Cristian Troncotă. 


Criminalitatea comunistă astăzi 


La începutul anilor "90, în Germania Federală a 
fost arestat un agent Stasi care se afla în legătură cu 
Carlos. Asupra lui fost găsită o agendă care, între al- 
tele, cuprindea două numere de telefon ale CIE. Ele 
erau de a biroul colonelului Sergiu Nica, de la uni- 
tatea 0544/R. Chestionată de autoritățile germane, 
Securitatea externă a încercat să nege realitatea. 
Apoi, reprezentanți ai serviciilor secrete germane 
au venit în România cu scopul de a discuta cu şefii 
CIE şi cu Nicolae Pleşiță. Fără nici un rezultat însă. 
În faţa acestei lipse complete de cooperare, germa- 
nii s-au adresat SRI. Singurul efect obținut a fost o 
vizită a lui Virgil Măgureau în Germania, care nu a 
fost urmată însă de nici un ajutor în rezolvarea ca- 
zului!t. 

După 1989, Nicolae Pleşiţă a fost reactivat de 
Ion Iliescu, care l-a ridicat la gradul de general-colo- 
nel. Conform propriilor sale afirmaţii, în prezent 
este consultant al Serviciului de Informaţii Externe. 


15 C. Troncotă, op. cit, p. 8. 

14 Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. 

15 „22“, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003. 
16 Evenimentul Zilei“, 1 noiembrie 1998. 

1 „Evenimentul Zilei“, 5 septembrie 2000. 





În anii '90, directorul SRI de atunci, Virgil Mă- 
gureanu recunoştea - într-o scrisoare adresată şefu- 
lui serviciului de securitate al RFE/RL, Richard Cum- 
mings - responsabilitatea Securităţii în atentatele 
cu colete-explozive îndreptate împotriva lui Paul 
Goma, Nicolae Penescu şi Şerban Orescu, exprimîn- 
du-se astfel: „pentru a-i intimida pe unii colabora- 
tori ai Europei Libere sau pe alți adversari ai trecu- 
tului regim, au fost folosite prin poştă unele dispozi- 
tive explozive, care prin detonare au produs efec- 
tele cunoscute“. 

Începînd din 1997, dosarul Carlos a fost instru- 
mentat de generalul Dan Voinea (numit în decem- 
brie 1996 şef al Secţiei Parchetelor Militare din Par- 
chetul General). Ancheta a fost demarată la cererea 
instanțelor occidentale. Judecătorul de instrucție 
francez care a instrumentat cazul s-a declarat mul- 
țumit de colaborarea cu Secţia Parchetelor Militare 
din România, spunînd totodată că este surprins de 
refuzul SIE (condus atunci de Cătălin Harnagea) de 
a-l sprijini cu documente referitoare la colaborarea 
Securităţii cu grupul Carlos!6. În septembrie 2000 
Parchetul Militar a finalizat dosarul „Carlos Şacalul 
- filiera românească“, formulînd recomandarea ca 
Nicolae Pleşiţă să fie trimis în judecată sub acuzaţia 


Foto: Bogdan: 





48 


anul IV e nr. 36 


HISTORIA 


ROST 





Dan Voinea a fost destituit de procurorul general, 
Ilie Botoş, pentru un presupus „management defec- 
tuos“, în fapt pentru eforturile sale în instrumenta- 
rea cazului, care au adus prejudicii PDSR/PSD!8. 
Conform informaţiilor de presă, ancheta Parchetu- 
lui s-a bazat pe declaraţiile persoanelor implicate în 
relaţiile regimului Ceauşescu cu grupul Carlos, pe 
„Câteva documente“ obţinute de procurorii militari 
de la serviciile secrete moştenitoare ale Securității 
şi pe „un recent raport al SIE“ (din 2000)19. 

La 30 noiembrie 2001, cu ocazia sărbătoririi a 
50 de ani de la înființarea RFR/RL, secția română 
a fost celebrată oficial de preşedinţie. Toţi jur- 
naliştii români au primit decoraţii sau diplome de 
merit pentru „contribuţia la înlăturarea totali- 
tarismului comunist şi la instaurarea valorilor 
democraţiei şi ale libertății“20. Cu acea ocazie, pre- 
şedintele Ion Iliescu a confirmat public responsa- 
bilitatea Securităţii în atentate: „Nu putem uita 
nici morţile teribile şi încă neelucidate ale celor 
trei directori ai departamentului românesc al 
Europei Libere din anii '80 - No6l Bernard, Radu 
Gorun Cismărescu, Vlad Georgescu sau a unui 
redactor de frunte al postului, ca Emil Georgescu. 
La fel cum nu putem uita barbara agresiune 
împotriva Monicăi Lovinescu, în 1977, ori pa- 
chetele-bombă primite de colaboratorii Europei 
Libere - Paul Goma, Nicolae Penescu, Şerban 
Orescu, ori atentatul de la Miinchen din 21 febru- 
arie 1981, coordonat - după cum dovedeşte 
ancheta în curs?! - de teroristul Carlos, la comanda 
fostei Securităţi.“22 

Urmare a acestor declarații, la începutul anului 
2002 conducerea Europei Libere, prin preşedintele 
ei, Thomas Dine, a adresat o cerere oficială pentru 
cercetarea dosarelor Securității privind RFE/RL, iar 
Nestor Rateş, consilierul pentru politici editoriale al 
directorului general, a fost delegat să le studieze. El 
a primit în total 65 de dosare, dintre care 11 din 


18 Evenimentul Zilei“, 16 martie 2001. 
19 „Evenimentul Zilei“, 6 septembrie 2000. 
20 „22“, an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003. 


Arhiva DIE/CIE (o6pii de pe microfilm), restul fiind 
produse de Securitatea internă (grupa operativă 
„Eterul“). Dosarele au fost foarte bine cenzurate 
înainte de remiterea la CNSAS25. Rezultatul a fost că 
serviciile secrete au răspuns pozitiv cererii, însă nu 
au dat informaţii cruciale despre operaţiunile crimi- 
nale ale Securității asupra angajaților postului. Ast- 
fel, regimul Iliescu a reuşit o abilă operaţiune de 
imagine, fără a livra datele cu adevărat aşteptate de 
petenții îndreptățiți. 

Între 2000 şi 2004 dosarul „Carlos - filiera 
românească“ a fost închis de PSD şi lon Iliescu din 
motive politice, apoi, după schimbarea de putere 
din decembrie 2004, a fost redeschis. Motivele 
sînt date de cererea comisiei rogatorii franceze şi 
a Procuraturii Federale germane, pentru investi- 
garea implicării Securităţii (şi a lui Pleşiţă) în 
atentatele realizate de Carlos de pe teritoriul ro- 
mân şi cu sprijinul Securităţii regimului Ceau- 
şescu; şi plingerea penală a lui Paul Goma împo- 
triva unui număr de 15 ofițeri de Securitate şi/sau 
angajați ai Ministerului de Interne responsabili 
de activităţi criminale duse împotriva sa şi a fami- 
liei sale (între care şi Nicolae Pleşiţă), datată 
Paris, 20 noiembrie 2004, şi depusă la Parchet în 
cursul lunii următoare. În consecință, plingerea 
lui Paul Goma a fost şi ea anexată la dosar, iar în 
ianuarie 2005 acesta a fost redeschis24. În iunie 
2005 dosarul a fost finalizat, cu recomandarea ca 
Nicolae Pleşiţă să fie inculpat pentru „acte de te- 
rorism“ şi „[crime] contra păcii şi omenirii“ comi- 
se pe teritoriul Franţei şi Germaniei5. Conform 
procedurii, pe 21 iunie 2005 acesta a fost supus 
unei expertize medico-legale, ale cărei rezultate 
nu se cunosc încă. 

Asemeni criminalității naziste, este necesar ca 
şi criminalitatea comunistă să fie definită într-un 
mod specific. Ambele fac parte dintr-un gen de cri- 
minalitate pe care îl putem numi „de tip ideolo- 


21 Ancheta era, încă din anul 2000, încheiată, iar în acel moment urmărirea penală a celor implicaţi fusese stopată din 
motive politice de chiar regimul reprezentat de Ion Iliescu. 


22 „22“, an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003. 
23 22“, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003. 


24 Vezi P. Goma, Două reclamaţii - în forma lor integrală, pe site-ul autorului la www. paulgoma. free. fr. 

35 Vezi „Evenimentul Zilei“, 16 iunie 2005. Cea de-a doua plingere a lui Paul Goma îl vizează pe Ion Iliescu, acuzat de 
„trădare de patrie“, şi este datată Paris, 23 noiembrie 2004. În iunie 2005 Ion Iliescu a fost şi el inculpat oficial pentru opt 
capete de acuzare, între care „subminarea ordinii constituționale“ şi „crime împotriva păcii şi omenirii“ în dosarele 


Revoluţiei şi 13-15 iunie 1990, 





anul IV e nr. 36 


49 


ROST 


HISTORIA 





gic“26. Acţiunile descrise în acest studiu nu presu- 
pun însă nici o înțelegere specială, ele fiind direct 
inteligibile şi putînd fi asociate cu uşurinţă crimelor 
împotriva păcii şi umanităţii, aşa cum au fost ele de- 
finite pentru prima dată la Procesul de la Niirnberg, 
din 1945. Conform Tribunalului, „crimele împotri- 
va păcii“ reprezintă „dirijarea, pregătirea, declanşa- 
rea sau ducerea unui război de agresiune sau a unui 
război care violează tratatele, asigurările sau acor- 
durile internaționale, ori participarea la un plan 
concertat sau la un complot pentru ducerea la înde- 
plinire a unuia dintre actele de mai sus“. La rîndul 
lor, „crimele împotriva umanității“ sînt definite ast- 
fel: „asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de 
sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis îm- 
potriva oricărei populații civile, înainte de sau în 
timpul războiului, ori chiar persecuțiile din motive 
politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau 
persecuții - care au constituit sau nu o violare a 
dreptului intern al țării în care au fost săvârşite - au 
fost comise în continuarea oricărei crime care intră 





în competenţa Tribunalului sau în legătură cu aceas- 
tă crimă.“ Totodată, legislaţia precizează: „Condu- 
cătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care 
au luat parte la elaborarea sau la executarea unui plan 
concertat, ori a unui complot pentru a comite una 
dintre crimele mai sus definite, sînt responsabili de 
toate actele săvârşite de orice persoană care a exe- 
cutat acest plan.“ Codul penal român cuprinde şi el 
această crimă la art. 357, intitulat „Genocidul“27. 

Rămîne de văzut dacă ancheta penală s-a limi- 
tat la investigarea lui Nicolae Pleşiță sau a vizat, pe 
de o parte, o cercetare în profunzime a relaţiilor cri- 
minale şi a persoanelor din Securitatea regimului 
comunist condus de Nicolae Ceauşescu, aflate în le- 
gătură cu grupul terorist Carlos, şi, pe de altă parte, 
a aceluiaşi tip de acțiuni şi a persoanelor din Securi- 
tate implicate în numitele acțiuni întreprinse împo- 
triva românilor exilați, a cetățenilor şi a statelor oc- 
cidentale. 

Este util de spus că pînă în prezent regimurile 
postcomuniste din România, deşi sînt alese prin 
scrutin popular şi se pretind democrati- 
ce, nu au luat măsurile administrative şi 
legale necesare pentru a detaşa instituți- 
" ile statului de trecutul comunist. Fapt şi 
mai revelator, ele nu au procedat nici mă- 
car la o condamnare simbolică a acestui 
trecut criminal, continuînd să-l tragă 
după ele. 

Schimbînd deci registrul legal cu cel 
moral, dacă instituţiile statului de după 
1989 au ales această cale, este mai uşor 
de înțeles de ce nici o persoană implicată 
în acţiunile criminale ale regimului co- 
munist nu a simţit nevoia să ceară scuze 
victimelor sale, mizînd pe complicitatea 
actualelor structuri politice şi informa- 
tive în acoperirea acestor acțiuni. Pe de 
altă parte, fără o asumare a vinei, ierta- 
rea nu poate exista nicicînd. Sau, altfel 
spus, dacă victimele şi urmaşii lor pot 
uita, ei nu pot ierta. Căci, necerută, ierta- 
rea nu este în acest caz decit o transfigu- 
rare a fricii sau a nepăsării. În fine, va 
exista şi o categorie de oameni care nu va 
putea nici uita şi nici ierta aceste crime. 
În eternitate... 


26 Pentru o încercare de definire a criminalităţii comuniste a se vedea studiul introductiv a lucrarea noastră 


Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituțiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 
2003, intitulat: Despre criminalitatea comunistă, istoria şi memoria ei, pp. 9-36. 
27 Vezi Codul penal şi Codul de procedură penală, Curtea de Argeş, Editura Juris Argessis, 2000, p. 176. 





50 anul IV e nr. 36 


DECANTĂRI 


ROSI 





Actualitatea romanului 
Blocada, de Pavel Chihaia 


Romanul Blocada (Cluj, Ed. Dacia, 2004, ediţia a IV-a, definitivă), al lui Pavel 
Chihaia, a avut o istorie mai vitregă de cât cea a autorului său. Concediat de la 
Direcţia Generală a Teatrelor în 1948, Pavel Chihaia lucrează timp de 12 ani ca 
muncitor, caloriferist, zilier sau figurant. În 1960 iese din eclipsa proletară şi se 
angajează la Secția medievală a Institutului de Istoria Artei unde, până în 1976, 


publică trei lucrări despre arta medievală românească. Șirul acestor lucrări 
continuă şi după ce autorul părăseşte ţara în 1978. Dar, dacă Pavel Chihaia a 
reuşit să scape de sub obrocul comunist, cartea sa avea să rămână neștiută 
publicului din 1947 - dată Ia care a fost tipărită la Crăciun de Editura Cultura 
Naţională numai pentru a fi arsă în primele luni ale Republicii Populare - până 
în 1991. Aşadar 44 de ani de obscuritate pentru o carte numită, fatidic parcă, 


Blocada. 





Mircea Platon 





marcat de recenzii entuziaste, Blocada fiind 

aşezată, de critici sensibili precum Ion Negoi- 
țescu sau Gelu Ionescu, în descendența „pitorescului 
levantin“, a Crailor de Curtea-Veche şi a estetismului 
arhaizant. Ca „frescă a unei lumi apuse“ (Gelu Io- 
nescu), Blocada poate fi înscrisă şi în linia reprezen- 
tată de Falezele de marmură ale lui Jiinger. Citit şi în 
cheie politică, romanul a fost considerat o cvasi-pro- 
fetică parabolă despre dezolarea adusă de comu- 
nism, despre împăienjenirea realului în cei 45 de ani 
de domnie a nimicului agresiv şi a minciunii organi- 
zate. Această cheie de lectură, catalizată şi de anumi- 
te confesiuni epistolare ale autorului, e justificată, 
numai că mi se pare puţin teleologică, ținând cont 
mai mult de bagajul istoric cu care venim noi înspre 
carte decât de intențiile şi lumea interioară ale auto- 
rului la momentul scrierii ei. 

Deşi recunosc în Blocada trăsăturile unui roman 
pitoresc, arhaizant, balzacian şi politic, cred că el e şi 
un roman religios. Blocada la care se referă nu e nu- 
mai una a putreziciunii pitoreşti sau a clandestinității 


[) estinul postcomunist al cărţii a fost însă unul 


politice: e şi un blocaj mistic, o neputinţă a personaje- 
lor de a se aşeza în realitatea mântuitoare. Conflictul 
romanului nu e cel dintre port şi lumea largă, nu e o 
neputinţă de a ieşi, de a evada, ci incapacitatea de a 
se înrădăcina în real. Personajele nu sunt măcinate 
de exil, nu pier în aventuri coloniale, ci se surpă inte- 
rior în lipsa, în căutarea şi în falsa certitudine a unui 
principiu. Pentru cârciumarul Marcu sunt banii, pen- 
tru zaratul Hwaja al Wasiti un maniheism cinic, pen- 
tru Hemcea, închipuirile sale exotice de fals căpitan 
de vas în maniera „Romanului de 15 lei“, pentru $an- 
dru e idealul gangsterului american din filmele ani- 
lor'30-40, pentru Andrei e adventismul. E o carte ţe- 
sută dintr-un conflict de irealităţi. E o carte a fugii de 
realitate terminate tragic. Singura care presimte rea- 
litatea, care se înrudeşte cu ea, e Cristina. Educată să 
devină curtezană, fuge şi ea în i-realitatea unei iubiri 
romaneşti, a unei dăruiri fără țel. Şi totuşi, chiar din 








anul IV e nr. 36 


51 


ROST 


DECANTĂRI 





acestă cauză poate, pentru că e singura care se dăru- 
ieşte, nu e consumată de această patimă, ci iese din 
ea cu certitudinea existenţei unei realități la care se 
poate ajunge prin sacrificiu de sine. Ferestrele ei că- 
tre adevăr, icoanele ei de stepă sunt pescarii Braiei şi 
tătarul Ciagatai.! De la ambii deprinde Cristina gus- 
tul de mare şi văzduh al verticalităţii, al substanţei. 
Încercând să se salveze prin traiul în duh „po- 
căit“, Cristina îşi aduce aminte de pescarii care ve- 
neau să se ospăteze la Braia: „Adunarea părea foarte 
pioasă şi arăta ca îndoliată în goliciunea pereţilor şi 
apriga dorință de puritate a sufletelor. Îşi spuneau 
unul altuia «frate» şi «soră», cântau psalmi şi interpre- 
tau cu rândul pasagii din Biblie. Mai toate predicile 
aveau acelaşi conținut: își recunoșteau păcatele, de- 
plângând starea omenirii întregi şi îndemnau pentru 
limpezirea sufletului [...] Iscodeau viitorul, răstălmă- 
ceau rândurile biblice [...] Cristina primi ca adevărate 
aceste predici, numai că morala lor nu o mai încânta 
ca poveştile cu sfinți ale pescarilor din Lazul; o chinu- 
iau doar, conducând-o către o lumină nouă, străină 
[...] Dar încet, încet, zbuciumul se pierdu într-o linişte 
[a fel de searbădă ca a celorlalți, o împietrire a gându- 
lui ca şi a trupului, care îi stinse imaginaţia.“ Pentru 
Cristina, care vrea parcă să calce în pustietăţile calca- 
roase ale Dobrogei pe urmele Mariei Magdalena şi 
ale Mariei Egipteanca, stafidita credinţă a adventişti- 
lor nu e cu nimic mai reală decât superstiţiile Braiei, 
traficanta de carne vie, pentru că adventismul era o 
credință „tot atât de străină de bunul Iisus ca şi super- 
stiţiile castelanei“. Cristina vrea să-şi ispăşească păca- 
tele: şi nici în lumea Braiei, nici în cea neoprotestantă 
nu are cum. În prima pentru că păcatele nu sunt con- 
siderate păcate, ci un mod de viață, în cea de a doua 


pentru că, după cum declară bunica ei: „Ne rugăm 
numai pentru cei care merită“. Deci acest tip de creş- 
tinism se de-realizează prin lipsa de iubire, prin fap- 
tul că nu e pentru păcătoşi - cum sunt toţi oamenii -, 
ci pentru sfinţi? E o ficțiune la fel de neîntremătoare 
ca şi filmele cu gangsteri ale lui Şandru (p. 169), sau 
romanele cu aventuri coloniale ale lui Hemcea. Toate 
te împiedică să te mântuieşti pentru că toate te închid 
în ficţiunea patimilor propriului eu, în visare. Toţi tră- 
iesc „ca şi cum“: ca şi cum ar fi magi înţelepţi, precum 
persanul, ca şi cum ar fi bogaţi, precum Marcu - cel 
care nu face niciodată uz de bogăţia sa decât într-o 
singură ocazie, şi atunci nu din bunătatea inimii, ci 
din cinism: îi dă bani lui Hemcea, aflat în ultimul hal, 
numai pentru a-și dovedi sieşi că haimanaua îi va pă- 
rădui, nu va face nimic cu ei, lucru pe care îl aşteaptă 
şi notează cu satisfacție —, ca şi cum ar fi mari căpitani 
de vas, precum Hemcea, sau bandiți, precum Șandru. 
Toţi sunt, în fapt, nişte dezrădăcinaţi, nişte coji. 

Blocada nu e numai cea exterioară, politică, e 
mai ales cea interioară, a sevei care nu mai poate 
urca în trunchi din cauza lipsei rădăcinilor înfipte 
într-o țărână roditoare. Romanul lui Pavel Chihaia e, 
într-un fel, o rafinare a temei dezrădăcinării din lite- 
ratura sămănătoristă. Blocada e, astfel, înrudit mai 
puţin cu Mateiu Caragiale şi mai mult cu romanele lui 
Mircea Streinul. Ştiu că, pentru cei hotărâți să vadă în 
el un roman estetizant, afirmația mea poate părea 
păşunistă. Păşunist-expresionistă, cel mult. Dar apoi, 
dacă ne gândim, va veni o vreme când firul ierbii va 
sparge din nou asfaltul politichiei şi estetismului apo- 
retic şi păşune se va întinde peste tot unde acum e be- 
ton, asfalt şi oțel. Şi Pavel Chihaia se va dovedi din 
nou „de actualitate“. Chiar şi sub „un cer nou“. 


1 Pentru minunatul episod cu Ciagatai, vezi paginile 310-319, care se încheie cu Ciagatai care se întoarce din drum la 
mormântul lui Hemcea, căruia-i veghease ultimele ceasuri: „Totul era gata de plecare, legase cele două oi şi-şi încărcase 
vasele de aramă pe umeri, când ultima datorie îl întoarse din drum. Privind movila singuratică, pământul roşu ca sângele 
sub care odihneau frământarea şi zbuciumul bătrânului, rosti destul de tare, ca versetul arab al despărțirii să ajungă până 
[a el: - Să nu te temi. Noi plecăm şi te lăsăm, dar mila lui Alah va fi cu tine şi să răspunzi foarte clar şi cu nădejde la 
întrebările ce-ţi vor pune îngerii săi!“ E semnificativ poate faptul că pescarii, care au a înfrunta necuprinsul mării, şi 
Ciagatai, care avea a înfrunta necuprinsul stepei, sunt singurii care au o „busolă“ religioasă, un Nord ontologic. Hemcea nu 
ajunge căpitan din cauză că nu se poate găsi pe sine şi astfel i-ar pierde şi pe alţii: e un om lipsit de „busolă“ şi pe uscat, şi 
pe mare şi în ceruri. Iată-l pe Hemcea faţă cu credința Cristinei din ochii căreia „curgeau lacrimi de căință. Îşi cerea iertare 
în cuvinte neînţelese şi, când el se depărtă cu paşi grei, îngăimă rugi fierbinţi către Maica Domnului, către îndurarea-i 
milostivă. Hemcea se strâmbă. Oprindu-se lângă bar, destupă o sticlă de “Curacao' şi-şi umplu cu vârf paharul. Acum putea 
să bea, simţea că îl cuprinde disperarea adâncă [...]: - N-aş vrea să fiu pe timpul ăsta pe mare, făcu el schimbând vorba. 
l-auzi cum latră valurile! Noroc că nu-i nimeni primprejur să tragi cu puşca... Numai nălucile oamenilor se scufundă, 
adăugă cu amărăciune. - Duhurile nu se scufundă, zise Cristina cu convingere. Şi Mântuitorul nostru a plutit pe mare. - Tu 
eşti cam proastă, o mustră Hemcea. Mai bine spune-mi unde:s deşuchiatele de sus?“ Beţia lui Hemcea nu e un simplu viciu, 
ci o încercare de a suplini lipsa duhului prin spirt, prin surogat, la fel ca toți ceilalți. 


[30] 


„În unele clipe păreau chiar mândri că descoperiseră poteca mântuirii, pierdută muritorilor obişnuiţi sub bălăriile 


păcatului. Se înfricoşau şi se încălzeau în gând numai, trăgându-şi bucuria şi suferința din cuvintele sterpe fără să înțeleagă 
legăturile dintre cer şi cunoaştere. Cristina simțea că religia nu le lumina viața de fiecare zi, hrănindu-i doar cu dogme şi 
arătându-le un fel de a se purta.“ Pentru cine cunoaşte sterpele avânturi neo-protestante, gândurile Cristinei sintetizează 
perfect efectul şi greutatea lor. 





52 


anul IV e nr. 36 


DECANTĂRI 


ROST 





Eminescu la 
Mânăstirea Neamţ 


„Eminescu la Mănăstirea Neamţ“ este o istorisire din 1906, 

a doctorului Rudolf Şuţu, publicată în volumul De toate apărut la 
Iași în aprilie 1909, exemplar pe care l-am descoperit întâmplător, 
căutând date privitoare la implicarea medicilor în societăţile literare 
ale sfârşitului de secol XIX, în cadrul Bibliotecii Centrale 


Universitare „Mihai Eminescu“ din Iași. 


Richard Constantinescu 





diverse însemnări adunate din diverse caie- 
te, meditații despre sacrificiul christic, 
moarte, fericire, despre datini, câteva schiţe, mici 
povestiri, dar şi probleme ce privesc istoria unor lo- 
curi, societăţi culturale („Amicii artelor“), analiza 
unor evenimente politice din societatea moldove- 


[) upă cum spune şi titlul, cartea cuprinde 

















nească a primei jumătăţi a secolului XIX, premergă- 
toare anului 1859, presa culturală ieşeană şi nu în 
ultimul rând „Aniversarea Unirii Principatelor Ro- 
mâne“, capitol dedicat sărbătoririi în 1909 a „jumă- 
tate de veac de la îndeplinirea celui mai însemnat 
act pentru ţara noastră“. 

Pagini numeroase sunt acordate Mănăstirii 
Neamţ, loc unde dr. Şuţu a petrecut mult timp, ce i-a 
îngăduit să se aplece asupra unor fapte ce ţin de is- 
toricul Cetăţii Neamțului, de vechea şcoală a mănăs- 
tirii, povestea agheazmătarului, a peceţii de alun 
din 1374 din vremea starețului Domeţian, precum 
şi a patrimoniului cultural al mănăstirii. 

Dat fiind că Mănăstirea Neamţ a reprezentat şi 
locul unde Eminescu, încercat de „o boală ce nu l-a 
lăsat în odihnă până la sfârşitul vieţii sale“, a fost 
internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887, 
sau cum aminteşte Cornelia Emilian (protectoarea 
Henrietei şi a lui Mihai în lunile de suferință) într-o 
scrisoare, „acolo Eminescu a stat de cu toamnă pâ- 
nă în primăvară...“, dr. Şuţu, afirmă că „împins de 
curiozitatea de a afla tot noi lucruri despre viața 
acestui om, m-am pus cu toată inima să răsfoiesc 
mințile acelora ce l-au apucat, pe aici, doar mi-or 
spune ei ceva nou“. 

„A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, 
nu € vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalți 
bolnavi“, scrie dr. Şuţu. În registrul bolniței, după 
cum se ştie, era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 
de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din ur- 
bea Iaşi“, diagnostic: delirium tremens (scris după 
ce acela de manie furibundă fusese şters). 

Aminteşte la începutul relatării faptul că „se 
povestesc multe pe socoteala lui Eminescu, cât timp 
a stat la ospiciul de alienați din M-rea Neamţ“, încât 





anul IV e nr. 36 


53 


ROST 


DECANTĂRI 





multe din amănuntele care s-au dat privitoare la 
modul cum îşi purta zilele, au fost fără temei. 

Se trezea la 5 dimineața, „pe tăcute“ se îmbră- 
ca, păşind uşor să nu-i trezească pe ceilalţi bolnavi 
(„cât era de bun în nebunia sa“) şi ieşea la aer, „nu 
putea suferi odaia“, plimbându-se ore în şir în cer- 
dac, recitând, „şoptind mereu“ vreme de cinci ore 
neîntrerupt, când, obosit, şi la chemarea clopoţelu- 
lui, mergea, cu ceilalți bolnavi la dejun. 

Având în față cana cu apă şi lingura din lemn, 
„care închipuiau tacâmul fiecărui bolnav“, la masa 
lungă aşezată în timpul verii în curte, lua loc şi Emi- 
nescu, privind zilnic aceleaşi scene în care din prici- 
na unei porții mai mari sau a unei bucăţi de pâine, 
se iscau adevărate lupte între bolnavi. „Eminescu 
mânca foarte puţin“ şi fiind impresionat, dar şi pen- 
tru a nu mai asista la asemenea scene şi a nu le mai 
auzi gardienilor „răcnetele sălbatice“, din „mizera- 
bila“ sa porție, dădea adesea celorlalți. La acestea 
mai amintim şi mărturiile Corneliei Emilian şi a lui 
Titu Maiorescu, despre modul său de a se alimenta: 
„La masă, dacă-i dădeai lingura în mână, mânca, iar 
altfel stătea şi se uita...“ sau „adesea se hrănea nu- 
mai cu narcotice şi excitante, abuz de tutun şi de 
cafea, nopți petrecute în citire şi scriere, zile întregi 
petrecute fără mâncare şi apoi deodată la vreme 
neobişnuită după miezul nopții mâncare şi băutură 
fără alegere şi fără măsură“. 

Când îi era foame, se „pitula“ prin spatele spi- 
talului, sărea gardul şi în fugă păşea pârâul Nemţi- 
şor şi străbătea câmpul până la crâşmă, unde cum- 
păra o jumătate de pâine şi un pahar cu vin. „Mai 
mult îi tihnea acestea, aşa pe negândite decât deju- 
nuldin grădină.“ După o astfel de masă, dormea până 
la ora 4, când ieşea din nou în cerdac - „singurul 
său prieten, singura sa mângâiere în acest pustiu“ - 
se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste co- 
loanele cerdacului şi cu mâinile încrucișate, şi, vre- 
me îndelungată privea spre văzduh... Se spune că Emi- 
nescu stând odată aşa, un bolnav scăpat din „fiare şi 
stăpân pe libertate“, dorind să sară cerdacul l-a 
trântit pe podea. „Lui Eminescu nici nu-i păsa. El ră- 
mase aşa cum a vrut nebunul. Doar dacă, după o cli- 
pă de pauză în noianul acela de gânduri, el, poetul ne- 
bun s-ar fi întrebat de ce această schimbare de loc.“ 

Pentru a-i mai linişti, erau aduşi pe la orele 6 
din nou la masă bolnavii. Dar Eminescu se făcea că 
mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, 
d-apoi de mâncare!“ 

Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, 
„începea timpul când Eminescu se simțea în culmea 


fericirii“. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai 
privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea 
luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, ne- 
cazurile, suferințele acestei deşarte vieţi“. „În po- 
iana tăinuită blânde zboară dungi de lună / Când 
departe-n munți şi codri duios buciumul răsună.“ 
Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca înainte 
de a se culca să audă glasul buciumului, neputând 
adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor 
ecou“... Somnul venea pe la orele 2 ale nopții. „Până 
s-adoarmă însă, cerca versuri.“ 

„Nu-i vorbă, câte gândiri eterne n-au rămas din 
fugitivele bolnavului de la M-rea Neamţ.“ 

Această relatare privitoare la internarea lui 
Eminescu de la Mănăstirea Neamţ, o prezint nu atât 
că s-ar constitui într-o noutate, ci datorită faptului că 
este scrisă de către medicul-scriitor Rudolf Şuţu în 
urmă cu un secol, acesta creionând un emoţionant 
portret al poetului într-un mediu terifiant, în con- 
trast cu cele scrise în revista medicală „Spitalul“, nr. 
11 / 1903, de către dr. Panaite Zosin, care oferea o 
imagine dureroasă a acelor vremuri ale lui Emi- 
nescu. Doctorul Zosin susținea în acel material ca 
unică probă asupra perioadei cât Eminescu a stat la 
M-rea Neamţ, relatarea unui gardian care-l suprave- 
ghease când „avea perioade de mare agitaţie, se lo- 
vea de pereți şi de balcoane, își cauza răni, nu dor- 
mea, uneori mânca foarte puţin, se murdărea, făcea 
figuri şi murdărea pereţii cu excremente“. Cu toată 
acestea, Zosin face totuşi distincție între valoarea 
lui Eminescu, „negreşit croit dintr-o stofă, ce nu se 
întâlneşte pe toate cărările“ şi boala sa. 

Închei cu cele scrise în 1875 de Eminescu în 
„Archeus“: „În starea de nebunie toate ideile sunt 
de o cumplită realitate... Omul e torturat, e pus pe 
cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai 
cumplite dureri fizice sfâşie sufletul şi-i brăzdează 
faţa... din contra, dureri reale în sensul nostru îl gă- 
sesc nesimțitor... Nu avem criteriu... Nu ştim dacă 
ştim ceva... O credem, fiindc-o cred şi alții, pentru că 
e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea 
ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om sea- 
mănă mai mult ori mai puţin... Poate-se zice însă că 
cutare om ciudat nu are drept când spune ceva? Cu 
ce-l combaţi? ... Cu aceea că şi alții zic ca tine că nu-i 
aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi 
cu valoarea privirii noastre... numai c-a lui e izolată, 
pe când a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi 
calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta 
e-ntrebarea. ... Poate că noi nu facem alta decât vi- 
săm într-un fel şi el într-altul...“. 





54 


anul IV e nr. 36 


DECANTĂRI 


ROSI 





Portretul unui bizantinolog 


Orice istorie culturală care se respectă reuneşte o serie de 
personalități care au punctat hotărâtor dimensiunea unui spațiu 
intelectual. Din nefericire, cultura română este într-o fază 

de pionerat în privinţa redescoperirii unor figuri remarcabile în 
plan epistemologic, trecute într-un con de umbră, fie voit, prin 
perpetuarea unor scheme de gândire comunistă, tie involuntar, 
prin nepăsarea românească aproape proverbială. Astfel se 
întâmplă și în cazul lui Gheorghe Popescu-Vâlcea, 

intrat în marea masă a anonimilor din care se pare că ne facem 


un titlu de glorie. 


Constantin Mihai 





turile distinctive ale acestui om de cultură, 

creionând un portret cât se poate de suges- 
tiv bizantinologului. Născut în 1912, în comuna Co- 
păceni, din judeţul Vâlcea, Gheorghe Popescu-Vâl- 
cea absolvă cursurile secundare ale renumitului Se- 
minar Teologic „Sfântul Nicolae“ din Rm. Vâlcea, 
unde s-au mai format numeroase figuri ecleziatice. 
Licenţiat în teologie la Chişinău, în Litere şi Filo- 
sofie la Bucureşti, Gheorghe Popescu-Vâlcea este di- 
plomat al Institutului de Artă Bizantină şi al Sud- 
Estului European, la Universitatea din Strasbourg. 
Frecventează cursurile de artă creştină şi bizanti- 
nologie de la Ecole Pratique des Hautes Etudes din 
Paris, fiind elevul bizantinologilor Andre Grabar şi 
Gabriel Millet. 

Doctor în Arte şi Filosofie, în Franţa, specializa- 
rea istorie şi artă bizantină, Gheorghe Popescu-Vâl- 
cea este apreciat în țară de Iorga, Giurăscu, I.D. Şte- 
fănescu, Ion Petrovici. Participă alături de generaţia 
sa la războiul din Răsărit împotriva comunismului, 
ca ofițer de rezervă, fiind decorat cu ordinul 
„Coroana României“ şi cu Virtutea Militară. 

În 1947, el este iniţiatorul Mişcării de Rezistență 
„Vlad 'Tepeş“ contra comunismului. Arestat în 1948 şi 
condamnat politic la 20 de ani muncă silnică, 
Gheorghe Popescu-Vâlcea execută 16 ani în tem- 
niţele Jilava, Văcăreşti, Aiud, Gherla. Eliberat în 1964, 
lucrează la comisia de pictură bisericească a Patri- 
arhiei ca inspector principal de specialitate, profesor 
şi vicepreşedinte. Se stinge din viață în 1998. 


V oi încerca să surprind în textul de față trăsă- 


Opera sa compozită, majoritatea nereeditată, 
se circumscrie unui orizont tematic precis şi unor 
preocupări sistematice diverse. Dintre lucrările sale 
de prestigiu, unele publicate în franceză, amintim: 
Simbolul crucii în gândirea şi arta creştină (1940); 
Rapports entre la miniature et limprimerie roumai- 
ne (1940); Le probleme de Lentrelacs et lornemen- 
tation des vieux manuscrits roumains (1941); Con- 
sideraţii noi asupra artei bizantine (1941); Contri- 
buţii la iconografia simbolului euharistic (1945); 
Arta brâncovenească (1967); Scoala miniaturistică 
de Ia Dragomirna (1968), Miniatura românească 
(1981); Un manuscris al Voievodului lerimia Movilă 
(1984), Cărţile populare miniate şi ornate (1989), 
precum şi o modestă plachetă de versuri Cuvinte 
din temniţă editată în 1991 de Institutul Biblic şi de 
Misiune al BOR. 

O primă condiţie esenţială a cunoaşterii perso- 
nalităţii sale este restituirea integrală a operei prin- 
tr-o reeditare a sa profesionistă, urmând ca apoi 
specialiştii în istoria artei, în iconografie şi bizanti- 
nologie să se aplece asupra creaţiei sale. Acest teo- 
log laic, cum a mai fost numit, se înscrie în tradiţia 
intelectuală a „teologilor specialişti“ din perioada 
interbelică care, prin opera şi activitatea lor, au con- 
tribuit întrun mod major la revigorarea culturii 
laice şi teologice. 

Revizitarea operei lor constituie un act de nor- 
malizare a culturii române care trebuie să depăşeas- 
că amatorismul în care o parte a ei se complace şi să 
înțeleagă că numai prin astfel de competenţe inte- 
lectuale putem relua legătura cu marea tradiție 
europeană la care ne-a recalibrat pentru o scurtă 
vreme generaţia criterionistă. 





anul IV e nr. 36 


55 


ROST 


RESTITUIRI 





Superficialitate în 
gândire, uşurinţă în acte 


Acest articol îşi propune să deschidă un șir de restituiri din impresionanta 
operă a marelui om de spirit Grigore T. Popa (1892-1948). Membru al 
Academiei Române (1936), nominalizat Nobel pentru descoperirea în 1930 a 
sistemului port hipotalamo-hipofizar, care reprezintă legătura dintre sistemul 
nervos şi sistemul glandular (dar considerat „mort şi necunoscut“ de către 
Vasile Rășcanu, decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi, când de fapt 
profesorul Popa era Ia facultatea similară din capitală) personalitate a ştiinţei 
şi culturii românești insuticient cunoscută astăzi, nedreptăţit de către sistemul 
comunist şi ignorat de cei pe care i-a format, hăituit de poliție, după ce 
susținuse în 15 aprilie 1947 Ia Ateneul Român, în prezenţa sovieticilor, 
conferința „Morala creștină în timpurile actuale. Mai este astăzi posibilă 
credinţa în lisus Christos“, s-a stins din viaţă după ce timp de un an a trăit 


ascuns. (Richard Constantinescu) 


Gr. T. Popa 





soției sale, dr. Florica Popa, ce arată noble- 

țea caracterului marelui Om, Grigore T. Po- 
pa, care din păcate nici după atâţia ani, de când nu- 
mele său figurează pe frontispicul unei universităţi, 
nimeni nu s-a gândit la eventualitatea publicării 
operei sale şi Ia realizarea unei monografii. 

„Iată a doua săptămână de când sunt fugar din 
fața poliţiei «democratice» care pune oamenii la ce- 
lulă mai înainte de a-i judeca, îi chinuie ţinându-i în 
condiţii îngrozitoare (cum am auzit că a făcut cu cei 
pe care i-a prins) şi toate aceste în numele liberăţii 
şi a justiției! [...] E grozav să te ştii urmărit, să te 
simți neliber: nu apar la fereastră, nu ridic storurile 
când e lumină înăuntru, nu pot ieşi în stradă, nu pot 
comunica. [...] Trebuie să-ţi faci socoteala că suferin- 
ţa asta de azi ne onorează şi dă vieţii noastre un 
sens mai înalt. Tu ştii, mai bine decât oricine, că 
dacă aş fi consimţit să fac transacţii, să calc peste 
conştiinţa mea, azi aş fi huzurit pe orice bancă înal- 
tă pe care aş fi voit să mă cocoț. În schimb aş fi avut 
un suflet prostituat şi o conştiinţă morală tulbure. 
Eu tot mai nădăjduiesc în triumful dreptăţii şi al ade- 
vărului şi atunci cred că cu toţii ne vom simţi bine.“ 

Analizând mult fenomenele şi lucrurile, omul 
pătrunde tot mai adânc în firea lor şi închegându-le 


R edăm fragmente dintr-o scrisoare adresată 


în vederi generale, le înțelege. Dar fără analiză, pri- 
ma operaţie, a gândirii şi cea mai migăloasă, nu 
poate avea ființă desăvârşită cea de a doua. Pentru 
a trăi legile generale, pentru a le stăpâni cum tre- 
buie, e nevoie să stea la bază fapte observate şi 
aplicaţii numeroase. Dar astea cer timp şi sforțări. 
Se întâmplă foarte des, în cazul nostru aproape tot- 
deauna, că spiritul leneş ori distrat pe alte căi, pen- 
tru a-şi da iluzia cunoştinței, face un salt primejdios: 
trece peste analiză şi cuprinde cum se nimereșteve- 
derile generale cu care pozează. Şi tocmai asta ca- 
racterizează pe superficial. EI atinge din sbor ce ră- 
sună mai tare, ce izbeşte ochii mai viu - dar fără de 
înțeles. 


Priviţi-l în literatură: 


Superficialul a citit romane, poeme, drame, 
epopei, tragedii, descrieri de călătorie, biografii, 
studii critice; e realist, simbolist, romantic, deca- 
dent, clasic; virează cu uşurinţă printre genii şi ta- 
lente; pronunţă foarte repede şi unul după altul nu- 
me grele; în capul lui se strâng denumiri şi titluri ca 
în cataloagele librăriilor. Și toate stau alături şi se 
expun cu aceeaşi legătură şi cu acelaşi înțeles ca 
noutăţile în vitrină. EI a auzit de Faust, de Iliada, de 
Othelo şi Hamlet, ştie că există Divina Comedie şi 
psalmii lui David. Încearcă de-l întreabă: „vi s-a în- 





56 


anul IV e nr. 36 


RESTITUIRI 


ROSI 





tâmplat să citiți Mazeppa? şi să vezi pereche de 
ochi ce ţi-o întoarce. Cum să i se întâmple? e sigur că 
a citit! Pe un om ca el I-a născut „mamaia“ cu price- 
perea celor mai înalte şi mai subtile gânduri şi toto- 
dată cu convingerea neclintită că nu-i nevoie să-şi 
controleze vreodată priceperea. De aceea, dacă 
cumva ai avea urâta idee să-l întrebi în ce chip a în- 
țeles cutare operă, rişti să mănânci cârpeală - fiind- 
că asta e o injurie! Cum să nu înțeleagă omul, dacă 
a citit? Dacă şi-a plimbat ochii pe foile unei cărți cu 
titlu mare i-a intrat cuprinsul în minte şi-ţi discută 
imediat complexitatea subiectului. E şi o tradiţie 
pentru superficial: băiatul deştept, sau cu o expre- 
sie populară „ușor de cap“, prinde lucrurile repede 
fără multă „tâmeală“ şi e mare ruşine pentru el să 
spună vreodată că n-a înțeles un lucru. Mai bine 
minte decât să recunoască. 


Căutaţi-l în filozofie: 


ÎL veţi auzi mereu vorbind de Kant ca de un fa- 
miliar, îl veţi auzi vorbind pe nerăsuflate despre 
Spinoza şi Descartes; despre Confucius şi Carlyle, 
despre Schopenhauer şi Auguste Comte şi nu o sin- 
gură dată pe zi va porni de la Platon. Va şti că filozo- 
ful Kant a fost fecior de curelar, s-a născut la Kânig- 
sberg şi cântărea în viață nu ştiu câte chilograme. 
Simte nevoia să poată povesti în societate - ca să se 
facă interesant pentru cucoane - că Schopenhauer 
era pesimist, purta cravată roşie, mergea la baluri şi 
se temea de epidemii. Va articula în discuţii cât mai 
des cuvinte înalte: „materialism“, „dualism“, „idea- 


e. [i 





| 
| 
4 
] 


E 
Ş 
zi 
E 
£ 


lism transcendental“, „spiritualism“, „monism“, 
„epicureism“ etc. Și, ca să fie mai la ordinea zilei, în- 
vățăcelul înaltei speculaţiuni va avea nevoie de o 
anumită lungime a pletelor, de ochi tulburi, de ori- 
ginalităţi diverse (cum ar fi de pildă să doarmă ziua 
şi să mănânce noaptea, să umble cu un papuc şi un 
şoşon etc.). Dar de te prinde curiozitatea să afli mai 
de aproape cam ce se poate ascunde în capul lui ple- 
tos, până unde a împins înțelegerea marilor gândi- 
tori, eşti expus să fii tocat în trei fraze şi cinci vorbe. 
Dintr-o săritură meşteră, creatura superficialo-filo- 
sofică te trece ori între pedanţi, ori între nepri- 
cepuţi. 


Să-l observăm în știință: 


Prăjeşte bacterii, numără mustăţi de rac, colec- 
ționează praf pe aripi de fluturi; clasifică plante fără 
să cunoască speciile; e geolog în automobil şi-ţi ia 
apa ochilor cu eprubete scrijelate, cu câte-un micro- 
scop colbăit, ori cu câte un microtom „deranjat“. 
Cască profund prin laboratoare şi-şi face clinica pe- 
o canapea. Din lungile sale fraze nu lipseşte New- 
ton, nici Laplace, citează des pe Miller şi pe Vir- 
chow, e Darwinist şi Lamarkist şi foarte familiar cu 
Hippocratşi Ehrlich, cu Pasteur şi Aristotel. Primeş- 
te uneori reviste în mai multe limbi - nu ştie să ci- 
tească decât franțuzeşte şi de înţeles nu înţelege ro- 
mâneşte. Cu mâna atinge zilnic dinamuri, rheosta- 
te, pantostate, bobine, pile, rontgen-uri, etc... un ar- 
senal întreg de „minunate drăcii!“ Ştie să le şi de- 
monteze şi chiar să le scoată din uz. Cum funcţio- 


4 





anul IV e nr. 36 


ROST 


RESTITUIRI 








>) 
E=| 
E 
o 
E. 
= 
GI 
= 
i=! 
E 


nează chiar, asta nu-i treaba lui. S-o descurce fabri- 
cantul, „hoțul de neamț“. El e universal sau arhispe- 
cializat. Cunoaşte aproape toate secretele mari şi în- 
că numai din auzite! Să fi adâncit cum se cuvine o 
parte de cunoştinți şi sprijinit pe acestea să contem- 
ple restul? Asta-i operă de „îngust la minte“. El e en- 
ciclopedist; îi plac „appercu“-urile generale, nu 
amănunțimile exacte, plicticoase şi „insignifiante“. 
EL are scânteia pătrunderei din senin a marilor legi 
universale. Hamalâcul ştiinţific, pentru alţii; el are 
puterea formulării şi a enunțării; el are sclipirea 
adevărurilor, viziunea, revelarea gândurilor subli- 
me; el întrevede descoperirile şi „imbecili“ le fac! 
Mărunțişuri de practicieni, nehotărîri de clipă cu 
clipă, astea-s pentru oameni cu răbdare şi lipsiți de 
spirit. EI, el e latin „pur:sânge“, urmaş al legiunilor 
romane, cu gândire „mobilă şi labilă“, cu străluciri 
şi reflexe de viteză intelectuală, care prinde din 
vânt secretele naturii. Numai că până la urmă se 
arată că nu ştie să înțeleagă două rânduri scrise cu 
muncă şi gândite, pentru că nu numai n-a scris 
niciodată cu gândire, dar nici n-a citit pentru pri- 
cepere. 


În politică: 


Aici e la largul său. Fiindcă-i cetățean şi are 
drept de vot, are şi datoria să fie competent în toate 
chestiunile privitoare la ordinea de stat; şi cum e 
conştiincios îşi dă părerile cu multă promptitudine 
şi mai mult decât atât. Are totdeauna cea mai dreap- 
tă părere şi guvernul după aprecierea lui totdeauna 
greşeşte, în genere contemporanii lui sunt incapa- 


bili sau hoţi, ori şi una şi alta. Simte în el menirea să 
schimbe lumea şi se miră foarte mult cum de nu-l 
urmează ceilalți şi, de cumva îl urmează, atunci el 
totdeauna e în slujba dreptăţii pure, al adevărului 
absolut. El oricând e ochiul sever al ordinei sociale, 
e glasul predestinat al libertăţilor ce prin el se sfor- 
țează spre lumina înţelegerei. Nu greşeşte nicioda- 
tă, are instinctul sigur, şi are prevederi profetice. 
Ştie să fie oportunist, pentru, că spre triumful ideii 
mijloacele şi intenţiile nu contează şi apoi are expli- 
cări minunate. Cunoaşte toate țesăturile obscure 
care leagă interesele persoanelor cu influență. E în 
totdeauna măcar cunoscut, dacă nu chiar prieten, 
cu un ministru cel puţin. E în curent cu toate inten- 
țiile oamenilor de guvernământ şi-i gata oricând să 
dea sfaturi în marile chestiuni de stat. Totdeauna e 
în stare să trateze o chestie socială şi competența lui 
n-are margini. Îi plac capetele plecate, oamenii tre- 
murând de respect şi îl încântă un zid de oameni cu 
căciulile în mână. ÎI înfioară ochii care se întorc du- 
pă el şi uşoarele exclamaţii care-l întâmpină. Nu 
pierde o solemnitate, o comemorare. De ajunge în 
parlament, nu trece o chestiune în care să nu se-nfi- 
gă. Se prezintă cu tonul ridicat, ia de sus pe adver- 
sari şi nu admite să mai afirme şi altcineva vreun 
adevăr. Ca om de stat ştie să-şi compună o figură 
gravă, să calce țanțoş, să fie cât mai inaccesibil şi tot- 
deauna hotărăşte în ultima instanță. Nu poate recu- 
noaşte niciodată greşelile şi orice amintire a lor e o 
atingere a statului. Pământul trebuie să simtă sub el 
o dulce povară şi cerul pe umerii săi să pună hlami- 
dă de zeu. 

De la cineva cu asemenea construcție mintală 
ştim de mai-nainte Ia ce acte să ne aşteptăm. Cuge- 
tele nereflectate, pentru care lumea prezintă numai 
aspecte fără legi, înțeleg greu şi reacționează uşor. 
Pentru ei reflexul simplu si imediat e marea virtute. 
Asupra lor faptele lumii acesteea lasă tot atâta urmă 
câtă rămâne dintr-un smoc de raze pe-un şuvoi 
curgând. Atâta ştiu şi ei cât ştie pârâul: să meargă la 
vale. Ei sunt resorturi elastice anume făcute să sară 
în sus. Astfel de acțiuni cu descărcare sunt foarte 
dăunătoare în chestiunile complexe de stat. Prin 
deslănţuirea lor ştiu, atunci când sunt puternice şi 
organizate, să zguduie şi să distrugă, iar când sunt 
cum sunt la noi, să-ncurce şi să zădărnicească. 


Fragment din capitolul cu acelaţi titlu al volu- 
mului „Din viața universitară. Amintiri, critici şi 
propuneri“, Atelierele „Adeverul“ S.A., Bucureşti, 
Str. Sărindar 11, 1923. 





58 


anul IV e nr. 36 


Apel către cititori 


O publicaţie independentă este azi o lucrare Ia limita posibilului. Ea nu rezistă decât cu 
sprijinul conştient, constant şi major al cititorilor săi. Altminteri, are două variante: să găseas- 
căun investitor sau să tragă obloanele. Şi rari sînt acei mecena care cheltuie bani pe o publica- 
ție fără să ceară ceva în schimb; cel mai adesea - influență şi rabat de la adevăr. 

Totuşi, ROST a făcut imposibilul şi a apărut vreme de trei ani fără să facă vreun com- 
« promis. ROST aieşit de sub tipar lună de lună graţie efortului membrilor Asociaţiei Romfest 
XXI şi, uneori, al unor oameni cu dare de mînă. Însă, ROST trăieşte mai ales datorită citito- 
rilor săi. Gîndul că sînt mii de persoane care preţuiesc aceleaşi valori, care trăiesc aceeaşi cre- 
dință, cărora nu le este indiferent ce se va întîmpla miine cu România şi care aşteaptă în 
fiecare lună ROST ne-a întărit şi ne-a obligat să găsim soluţii pentru a continua. 

Revista este editată prin munca voluntară (neplătită) a redactorilor şi a colaboratorilor 
săi. Prețul de vînzare al publicaţiei este menţinut la un nivel accesibil, deşi nu acoperă cheltu- 
ielile de editare şi difuzare, tocmai pentru ca toţi oamenii interesaţi să şi-o permită. 

Rezultatul acestui efort: ROST a crescut calitativ de la număr la număr, în jurul său s-au 
adunat din ce în ce mai mulţi intelectuali de mare calibru şi de caracter, iar revista a început 
să conteze în peisajul publicistic. Pentru a continua însă şi pentru a face din această revistă 
ceea ce trebuie să fie, o instituție-reper, este obligatorie implicarea mai activă a cititorilor. 

Prin urmare, facem un apel la dvs., cititorii noştri, de a vă arăta dragostea față de 
ROST. Prin: 


Abonament individual 


Vă puteţi abona: 

- trimițind contravaloarea abonamentului prin mandat poştal (în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele: Târziu 
Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti; 

- achitînd contravaloarea abonamentului în contul nr. R061CECEIS0143R0N0122556, 
deschis la CEC Iaşi pe numele Asociației Romfest XXI, după care veți trimite copia chi- 
tanţei şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la CP 27, OP 23, Bucureşti; 

- contractînd abonamentul la oficiile poştale din fiecare judeţ. 

Prețul unui abonament este 180.000 lei (18 lei noi) pentru 6 luni şi de 360.000 Lei (36 

lei noi) pentru un an. Pentru cei din străinătate abonamentul este de 50 euro/an în Europa şi 
70 USD/an pentru celelalte continente. 


Abonament de susținere 


Aceleaşi modalităţi de plată le puteţi folosi pentru a face abonament pentru mai multe 
exemplare (2, 3, 5, 7, 10), pe care să le daţi unor prieteni (gratis sau contra prețului de pe co- 
-pertă) spre a le deschide gustul pentru ROST. Suma pe care o achitaţi prin mandat, în cont 
sau la poştă o calculaţi în funcţie de cîte exemplare vă puteți permite să comandați şi de 
perioada pentru care doriți abonamentul de susținere a revistei. 


Contribuţie financiară 


Orice sumă este binevenită pentru editarea revistei. Puteţi trimite banii prin mandat 
poştal sau în contul asociţiei, făcînd menţiunea „contribuţie - ROST“ în locul pentru cores- 
pondenţă. 

Trimestrial, numele celor care au sprijinit apariţia revistei în orice mod vor fi publicate 
în ROST, ca ale unora care au un aport la renașterea morală şi spirituală a poporului 
român. Îi rugăm pe cei care nu vor să le fie făcute publice numele să precizeze aceasta. 





ie taiem 304 1006 sm 


0 pe î mplară 
VASIEE BĂNCILĂ 


Censtântin Mala 











parinteri sia 


un adevărat 


























Nr. 1 -— martie 2003, dedicat lui 

Nicu Steindhardt 

Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 

Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 

Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 

Nae Ionescu 

Nr. 8 -— octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 

Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat părintelui 
Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 

Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 

Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 

Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 

Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 

Ernest Bernea 

Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 

Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 

Părintelui Arsenie Boca 

Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 

Vasile Lovinescu 

Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 

Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 

Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 

Părintelui Arsenie Papacioc 

Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui 
Zosim Oancea 

Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 

Vasile Voiculescu 

Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 

Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 

Aron Cotruş 

Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 

Părintelui Iustin Pârvu 

Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui 

Paul Goma 

Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui 

Horia Bernea 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei (30.000 
lei vechi/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 
Târziu Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. 
Precizați pe mandatul poştal ce număr al revistei 
doriţi, în câte exemplare şi adresa dvs. 

Pentru informaţii sunați la tel: 0740.103.621