Puncte Cardinale anul XIX, nr. 7 (223), iulie 2009

credinţa 
iubire 
speranţa 


Pe 15 iunie 2009, s-au împlinit 20 de 
ani de când săptămânalul Literatura şi arta 
apare tipărit cu grafie latină. Un eveniment 
care astăzi, când alfabetul nostru e prezent 
pretutindeni, s-ar părea lipsit de o relevanță 
deosebită. 

Până la 15 iunie 1989 apăruse în 
orafie latină un singur număr al ziarului 
Glasul, în martie 1989, tipărit la Riga 
(Letonia), cu concursul prietenilor noştri 
Leons Briedis şi Maria Macovei. Dar 
prima publicaţie care a apărut sistematic, 
sâptămână de săptămână, după 1944, în 
spațiul din stânga Prutului a fost Literatura 
şi arta. Acest lucru s-a întâmplat cu 78 de 
zile mai devreme de adoptarea Legii privind 
trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. 
Timp de 78 de zile am apărut „în afara 
legii”, cum era calificat acest lucru de către 
procurorul general al republicii de atunci, 
N. Demidenko. 

Cine îşi mai aminteşte azi acel 
eveniment; care, de fapt, a pregătit 
trecerea întregii republici la scrisul nostru, 
fără emoţii?! În acea zi, tirajul săptămâna- 
lului a crescut brusc: de la 189000 la 260 
000 de exemplare. Pentru prima dată, dis- 
de-dimineaţă, se făcuseră cozi lungi de 
sute de metri la chioșcurile de ziare din 
oraş. Fiecare solicitant cumpăra câte 10- 
20 de exemplare. Oamenii își făceau 
cadou unul altuia Literatura şi arta cu noua 
grafie. 

În realitate, cum afirmau mulți dintre 
cititori, în acea zi Basarabia a trecut la 
alfabetul latin. Începând cu 15 iunie 1989, 
concetățenii noştri învățau de pe paginile 
săptămânalului să citească, deprindeau să- 
şi facă semnăturile în noua grafie încă 
ilegală, (chiar dacă erau ameninţaţi de 
şefi), pe zidurile din oraş apăreau tot mai 
multe inscripţii în grafia nouă, iar în 
cimitire erau cioplite pe cruci inscripţii în 
alfabet latin (morţilor puterea nu le mai 
putea face nimic!); or, până la acea dată, 
nulţi dintre cei care-și caligrafiau doar 

:mnătura sau scriau folosind doar 
! caracterele latine erau exmatriculaţi din 
facultăţi, dați afară din serviciu, 
condamnați ca naționaliști etc 
În aceeași zi a fost convocată o șe- 
dință neordinară a Biroului Comitetului 
Central al Partidului Comunist al RSSM 
Fiecărui membru al Biroului i s-a pus în 
mapă câte un exemplar de Literatura şi 
urta, Mircea Snegur, ex-președinte al 
| republicii, pe atunci secretar al C.C. şi 











Petrache Lupu: „,7oază țara să se pocăiască! Asta este porunca lui Dumnezeu, 
care m-a trimis la toată Rumânia... Nu sunt doctor, nu sunt vrăjitor... Carte nu 
ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Dumnezeu vă iartă, dacă vă pocăiți. Dacă nu, treaba 
voastră... Habar n-am eu cine nu crede... Eu mi-am făcut datoria...” | 

(A se citi în acest număr, la pagina 15: «Maglavit: reînhumarea lui Petrache 


PUIIC 
CASDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





2() de ani de la reintroducerea grafiei latine în Basarabia 


ANTICIPÂND VIITORUL... 


membru al Biroului, avea să consemneze 
astfel acel eveniment în cartea sa de memorii: 
„La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternita- 
te a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut 
primul număr în grafie latină al săptă- 
mânalului Literatura şi arta, moment de 
semnificaţie epocală. Era ceva cu totul ieşit 
din comun, dl Nicolae Dabija asumându-și 
un mare risc. Conducerea nu a cutezat însă 
să întreprindă «măsuri represive»” (Mircea 
Snegur, Labiririul destinului, vol. |, Chişinău, 
2007, p.426). 


BE 


“A AB) toi die La AA - 
id BR 2 7, Dă 274007 DATA 2 IRI 


Explic. Mi-am asumat cu adevărat acel 
mare risc dintr-un motiv mai mult decât 
simplu: orheienii mă aleseseră la începutul 
acelui an deputat al poporului în Sovietul 
Suprem al URSS, iar această poziţie îmi 
acorda imunitate parlamentară: conform 
Statutului deputatului, hu puteam fi sancţionat 
în nici un fel decât cu acordul Sovietului 
Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al 
C.C. ştiau şi ei acest lucru, şi tocmai de aceea 
n-au cutezat să ia „măsuri. represive”, cum 
le-a numit Mircea Snegur. 


4 13 Nae . i Sg 


pr PELENI 
4 AURPRR 
up dep 
Ru aa îi 
i pe tai 5 A 


1 AN, 
NEA 


——— 





2 iulie: praznicul Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mure 
și Sfânt (ansamblu iconografic de Elena Murariu) 





—..— 


nl “ANUL XIX 


caz dz 





3: 3 


Lupu») 


i 







N 3 /PPX, 


IULIE 
PĂI LI 





16 PAG.—3 lei 








A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar 
cu ideologia al C.C. al Partidului Comunist, 
a apărut în presă cu o declaraţie în care a 
menționat: „În RSSM doresc alfabet latin 
doar Uniunea Scriitorilor şi un ziar * 
Literatura şi arta, poporul nu doreşte acest 
lucru, pentru că introducerea acestui alfabet 
va lăsa populaţia analfabetă, el costând 
milioane de ruble...” etc. 

Acest eveniment a devenit posibil cu 
concursul unor mari şi entuziaşti patrioţi: 
Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, 
Alecu Reniţă, Boris Vieru, Gheorghe 
Budeanu, Vlad Olărescu, Valentina 
Tăzlăuanu, lon Caţaveică, Rodica luncu, 
Raisa Ciobanu ş.a., care au pregătit acel 
număr istoric în clandestinitate. 

Aflasem că unica tipografie care avea 
in folosință alfabetul latin era „Ştiinţa”, care 
aparținea Academiei de Ştiinţe. Câteva 
linotipiste, mai multe nopți la rând, au cules, 
cu cea mai adâncă discreție, acel număr. O 
dată pregătit şi aşezat pe hârtie de calc, 
numărul a fost adus la Editura „Universul”. 


| Aici am avut susţinerea inginerului Boris 
' Mihalachi, care a dat imediat indicaţii să fie 
tipărit. 


În rețeaua de chioşcuri revista a fost 
pusă în vânzare a doua zi, pe când abonaților 
aceasta le-a fost înmânată abia peste 2-3 
zile. Se motiva că ar fi o publicaţie nouă. Şi 
abia după ce am convins — cu unul şi acelaşi 
indice al săptămânalului. trecut în 
nomenclatorul publicaţiilor periodice că 
Literatura şi arta e aceeaşi cu Jlumepamypa 
uu apma, la care se abonaseră cei aproape 
două sute de mii de cititori din republică şi 
de peste hotarele ei — săptămânalul a fost 
difuzat. 

Menţionez că, la acea oră, în toată 
RSS Moldovenească nu exista nici o maşină 
de dactilografiat cu litere latine: Dar am aflat 
pe căi ocolite că la Bălţi există una. Ea 
aparținea tânărului profesor universitar lulius 
Popa. Atunci ne-am şi împrietenit cu distinsul 
om de cultură. ) 

Împreună cu Grigore Vieru, căutasem 
în acele zile o maşină cu grafie latină şi la 
Bucureşti, Dar ne-am pomenit cu toată 
Securitatea ceauşistă pe urmele noastre 

În volumul Cartea Albă a Securităţii, 
apărut la Editura Presa Românească din 
Bucureşti în 1996, la pag. 442 e reprodus un 
raport cu următorul conţinut: 


(continuare în pag. 10) | 















PAG. 2 Nr. 7/223 Iulie 2009 


O RADIOGRAFIE A PRIMAVERII BASARABENE 


REVOLUȚIA FĂRĂ EROI 


In primăvara aceasta, la Chişinău, am văzut cît costă o v aţă de om pentru lumea în 
care trăim. Pot muri zeci, sute şi alte mii să fie bătuți ŞI violați de către cei care ar trebui să- 
! apere, dar oamenii îşi continuă mersul prin viață nestingheriți. Oamenii au devenit nu doar 
indiferenți, ci şi cruzi. 

Pe foarte puţini îi mai interesează durerea aproapelui. Am fost în Chişinău în ziua 
cînd televiziunea moldovenească transmitea amenințările preşedintelui că va folosi gloanţe 
dacă tinerii vor mai ieşi în stradă. Am intrat în acea zi în capitală pe drumul dinspre Tiraspol 
ŞI am văzut maşinile de poliţie care pîndeau ca nişte tîlhari. Străzile Chişinăului erau pustii 
şi aerul era îmbicsit de frică şi cruzime. Între timp sute de oameni erau bătuţi în secțiile de 
poliție din Chişinău şi de aiurea, iar unii dintre ei muriseră deja, fără ca măcar cineva să o 
ştie... Ororile petrecute în această primăvară la Chişinău sînt doar vîrful aisbergului unui 
sistem întreținut prin tortură şi şantaj. 

Ceea ce îi preocupă acum pe gazetari este să demonstreze cît de regizată a fost 
revoluţia de la Chişinău. Unii dintre fraţii noştri români îşi aduc aminte că au avut colegi de 
şcoală basarabeni care vorbeau ruseşte. Alţii le reproşează că nu s-au unit cu România. 
Alţii, mai ortodocși, îi acuză pentru că au arborat steagul UE pe Parlament. Şi aşa mai 
departe. Puţini mai vorbesc de suferința familiilor care şi-au ridicat băieţii morţi şi de cei 
circa o mie de băieți şi bărbați cu plămiînii dezbătuţi şi oasele rupte, care zac acum cine ştie 
pe unde. ' 

Am văzut că trăiesc într-o lume de şacali. În prima zi, în ceasurile următoare incendierii 
Parlamentului şi Președinției, oamenii erau cuprinşi de flăcările libertăţii şi îi aclamau pe 
cei care au arătat atita curaj. Pînă şi presa moscovită vorbea de Revoluţie la Chişinău, dînd 
titluri de genul: „Studenţii i-au dat jos pe comunişti”. A doua zi entuziasmul a început să 
scadă printre comentatorii străini, care au fost urecheați de oculta internaţională pentru că 
încurajează vulgul la revoltă. Chişinăul însă mai ardea de speranță. 

Veţi spune că totul a fost regizat. Da. Şi? Morţii care mor în aceste scenarii drăceşti 
nu sînt morți? Eu personal îi admir, deși îmi dau bine seama că au acționat dintr-o mare şi 
pură naivitate. Dar ce frumoasă e naivitatea lor pe lingă laşitatea şi viclenia mai marilor 
acestei lumi! 

Dacă mai marii lumii sînt lupi care au ajuns paznici la stînă, şleahta care vorbeşte 
„| acum de „violențe” în rîndurile protestatarilor sînt şacali. Oare nu au aruncat mii de oameni 
cu pietre, şi multe alte mii îi aclamau? Oare nu se fotografiau şi copiii şi bătrînii în fotoliile 
parlamentarilor? Oare nu erau toți mînaţi de eroismul văzut în filmele americane şi în 
cărțile de istorie? Sigur că aşa a fost, dar laşii îşi trădează acum fraţii, pentru a nu fi acuzați 
ei, 

Forurile internaţionale care acuză violența tinerilor de la Chişinău ar trebui mai întîi 
să interzică propagarea violenţei prin desenele animate şi filmele în care nu trece un minut 
fără ca să ia foc ceva sau să fie ucis cineva. În majoritatea filmelor eroii pozitivi îi bat pe 
poliţişti şi nu li se întîmplă nimic, ba chiar sînt declaraţi după aceea salvatori. lată că 
moldovenii au luat de bune filmele voastre şi au dat jos zidul de poliţişti, pentru a-şi face 
dreptate aşa cum au văzut în filme. Sînt nebuni, dar i-aţi înnebunit voi! 

Acum despre scenarii. A fost, desigur, un scenariu, dar el şi-a depăşit cu mult limitele. 
Mai întîi, pentru că, dacă tinerii aceia ar fi venit pregătiți de bătaie, şi-ar fi acoperit capetele 
cu ciorapi, așa cum fac toți protestatarii violenți pe care ni-i arată țările europene. Apoi, ar 
fi venit înarmaţi cu bețe și răngi, deoarece orice basarabean care a depăşit vîrsta de 18 ani 
ştie cum bat trupele speciale de la Chișinău. 

Aşadar, am avut protestatari neînarmaţi şi cu fețele descoperite, care au sărit pe 
scutierii ascunși după coifuri şi înarmaţi cu bastoane. Provocarea trebuia să se reducă la 
cîteva pietre aruncate în scuturile poliţiştilor şi la spargerea cîtorva geamuri, pentru a se 


E E IN 


PO Vu SE RETRAGE 

| m A 23| DIN PROIECTUL 
AA NL «MEMORIALUL 
=iy Vi AIUD” 


Dan Puric este decis să se retragă din proiectul construirii memorialului 
de la Aiud (mănăstire și centru de cercetare martirologică). Nu-l împinge la asta 
scîrba de atacurile imunde la care a fost supus ca un rău-făcător de către oameni 
“din Biserică”, Este însă dezămăgit de suspiciunea pe care au început s-o nutrească 
asupra sa (ca urmare a acestor atacuri) persoane care cunosc foarte bine ce a 
făcut el pînă azi pentru Biserică şi pentru memoria neamului. Și e mîhnit de lipsa 
de reacție a părintelui lustin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă (căruia i-a fost 
ucenic, faţă de care are mare evlavie şi căruia i-a dedicat o carte) faţă de minciunile 
vehiculate pe seama sa de către ucenici ai avvei din Munţii Neamţului (şi nu 
numai). Deşi n-am crezut că se va întimpla așa, iată că duşmanii Ortodoxiei au 
reușit să-i îndepărteze unul de altul. 

“Eu n-am avut niciodată drept de decizie în acest proiect, Doar am 
încercat să ajut. Am strîns niște bani şi am mijlocit rezolvarea unor probleme. 





putea învinui opoziţia de vandalism. Nimeni nu s-a aşteptat că vor fi atîtea pietre. Celor care 
afirmă că „persoanele violente” au fost identificate, le spunem doar că există fotografii 
care surprind mii de pietre în aer. Adică o mie de persoane aruncînd pietre în același 
moment. Fiecare piatră cîntărea între unul şi trei kilograme (erau bucăţi din plăcile de granit 
Şi caldarimul cu care erau pavate piața şi treptele clădirilor). Lupta cu pietre a durat citeva 
ore, Aruncătorii oboseau şi se schimbau prin rotaţie. Poliţia nu a fost pregătită pentru un 
astfel de atac, pentru că nicăieri nu ați mai văzut ciocniri de stradă cu mii de pietre mai grele 
de un kilogram. Era normal ca poliția să cedeze, de vreme ce nu au folosit focul de armă. 
Ca să nu mai spunem că însuşi comandantul detaşamentului Scut a declarat zilele trecute 
că mulți dintre poliţişti au refuzat să bată deoarece şi-au recunoscut în mulțime fraţii şi 
rudele. 

Că Vladimir Voronin şi consilierii săi nu se aşteptau la o astfel de turnură o arată faptul 
că preşedintele se afla în acele momente în cabinetul său. Nu, el nu a venit la serviciu în 
acea zi pentru a vorbi mulțimii, ci pentru a da interviu după ce se spărgeau cîteva geamuri. 
Frica însă l-a cuprins pe tiranul comunist, ştiut fiind că toți tiranii sînt nişte laşi, şi cel care a 
stat opt ani în fruntea ţării a fugit scos prin spate de securitate în loc să iasă pe trepte şi să 
vorbească poporului. 

Voronin a fost primul care a declarat în aceeaşi seară că actele de vandalism au fost 


acelaşi refren, după ce i-a făcut lui Voronin hatirul de a cere renumărarea voturilor în loc să 
ceară judecarea sistemului criminal comunist? 

Miile care au aruncat cu pietre erau identificaţi de poliție după rănile de pe miini. 
Granitul aspru și colțuros le-a jupuit pielea de pe palme. Aşa se explică de ce persoanele 
maltratate aveau palmele strivite de bocanci. Poliţiştii îi loveau cu bastonul și le săreau cu 
bocancii pe miinile care au îndrăznit să arunce pietre în sfinta preşedinţie comunistă. 

Cei care susțin ipoteza voroniană a provocatorilor din rîndurile recidiviştilor îşi trădează 
poporul. După ce opinia publică va fi convinsă de acest fapt, nimeni nu va mai ieşi să-i 
apere pe cei arestați, 

Aşadar, cei care în manualele de istorie şi în filme sînt declarați eroi, la Chişinău au 
ajuns să fie numiţi bandiți. Vi se pare că ceea ce s-a întîmplat nu a fost o revoluţie? lar eu 
zic că a fost. O revoluţie care poate nu a schimbat lumea, dar care a dezgolit-o şi a arătat- 
o aşa cum este. Revoluţia s-a făcut înăuntrul nostru. O revoluţie fără eroi, dar cu atît mai 
vrednică şi mai curată. 

Oare nu aţi înțeles încă? Lumea nu mai are nevoie de eroi, pentru că are nevoie de 
sclavi... 


. lerom. Savatie BAȘTOVOI 


Dar hotărîrile acolo le ia, aşa cum e normal, Înaltul Andrei, episcopul locului. Nu 
înţeleg să fiu murdărit cu tot felul de acuzații pentru că vreau să fac un bine. Aşa 
că nu mă mai amestec deloc în acest proiect. 

În altă ordine de idei, arhitecţii sînt aproape gata cu noi variante de 
proiect, pentru a spulbera orice îndoială că la Aiud se va face o lucrare ortodoxă” 
— mi-a spus Dan Puric. 

Sînt convins însă că adversarii proiectului vor găsi alte motive Şi vor 
țese alte intrigi pentru a opri — sau măcar pentru a întârzia — clădirea acestui 
Memorial. Am certitudinea că mai mult decît mănăstirea îi deranjează viitorul 
centru de martirologie. Deja acolo este un schit, se slujeşte în biserica din interiorul 
monumentului, iar sfinţii fac minuni. Deci, faptul că se va ridica o mănăstire mai 
mare nu surprinde şi se înscrie în evoluţia firească a lucrurilor. Însă noi nu avem 
pînă azi nici un muzeu al holocaustului coinunist (la Sighet este ceva, dar prea 
marcat confesional şi partinic). Asta îi arde pe antihrişti şi anti-români, că la 
Aiud va fi memoria vie, că acolo vor putea afla generațiile noi despre grozăviile 
comuniste, despre jertfa imensă a poporului român şi despre cum a lucrat 
Dumnezeu în oameni. 

Aşa că eu unul mă aştept să continue uneltirile împoriva Memorialului 
Aiud, la fel cum au continuat, indiferent de cedările administraţiei bisericeşti, şi 
cele în privinţa construirii Catedralei Miîntuirii Neamului. Măcar atunci duşmanii 
au fost din afara Bisericii, pe cînd de data asta sînt şi din sînul ei. 

E un truism că nimeni nu ne poate face atita rău pe cît ne putem face 
noi înșine, 

Și mai e ceva: degeaba construim ziduri “în stil ortodox”, dacă o facem 
străini de duhul Ortoddxiei, 

Dar nădăjduim, pentru rugăciunile sfinţilor... x 

Claudiu TARZIU 


a LA e ari 3, * aci 1.77 















F 
da ( 
Li 
MĂ 
. 





- 


]. La ultimele alegeri, cele pentru Parlamentul 
European, absenteismul a bătut toate recordurile. Cum 
explicaţi acest fenomen? Ar trebui cetățeanul să voteze în 
orice condiţii? 


În democraţiile consolidate din Occident absenteismul 
la consultarea corpului electoral este un fenomen obişnuit. 
În general, participarea la vot a cetățenilor se înscrie în jurul 
cifrei de 50%. Procentajul de la scrutinul pentru elegerea 
europarlamentarilor din 7 iunie 2009 din România — 27% — 
este însă un fenomen neobişnuit şi îngrijorător. Ca urmare, 
căutarea cauzelor care au determinat electoratul român să 
boicoteze practic aceste alegeri se impune cu necesitate. 
Pentru obținerea unei explicaţii temeinice, câteva 
consideraţii preliminare sunt utile. 

În țările cu regim comunist prezenţa la vot era de 
100% (!), ceea ce ar fi putut lăsa să se înțeleagă înaltul grad 
de conștiință civică a cetățenilor. Cât priveşte rezultatele, 
ele se apropiau, fără excepţie, la cifra de 99,9%, Bineînţeles 
că atât nivelul participării la vot cât şi rezultatele obținute de 
partidele comuniste erau minciuni grosolane, care nu mai 
impresionau pe nimeni. Cu totul altfel se petrec lucrurile în 
lumea liberă. Stabilitatea instituţiilor, garantată de competența 
și profesionalismul conducătorilor, este unanim recunoscută, 
încât nimănui nu-i trece prin minte gândul că o dată cu 
schimbarea partidului de guvernământ ar trebui să se producă 
şi schimbarea conducătorilor acestor instituţii. În mentalitatea 
politică specifică democraţiilor occidentale este de 
neimaginat ca alternanța partidelor politice la guvernare să 
aducă după sine înlocuirea directorilor de licee sau de spitale, 
a celorlalți conducători aflaţi în fruntea instituţiilor publice. 
Competența și profesionalismul domină şi depăşeşte 
deosebirile de doctrină politică. În aceste țări competiția 
politică se poartă între idei, doctrine și programe, Ea nu este 
subordonată, ca la noi, unor interese meschine, în care 
succesul atrage după sine avantaje și câștiguri materiale 
nejustificate. Privind lucrurile dintr-o perspectivă ideală, 
tabelele de valori care guvernează societatea fac o distincție 
clară între valorile-scop şi valorile-mijloc, În timp ce valoarea 
morală, valoarea teoretică și valoarea estetică, binele, 
adevărul și frumosul sunt scopuri, valorile politică şi 
economică sunt mijloace al căror rost este să creeze condiţii 
pentru ca valorile-scop să se realizeze. Bineînţeles că acest 
deziderat ideal ține mai degrabă de societăţile utopice pe 
care şi le doresc filosofii. Dar o componentă semnificativă a 
acestei idealităţi nu lipsește într-o democraţie autentică, După 
aflarea rezultatului scrutinului, conducătorii partidelor învinse 
îl felicită pe cel al partidului victorios și, ca o preocupare în 
vederea viitorului scrutin, au loc analize și studii, căutându- 
se cauzele eșecului, pentru a se corecta programele respinse 
de corpul electoral, Nimeni nu-şi imaginează furia patologică 
cu care învinşii se dezlănţuie asupra învingătorilor, Insultele, 
invectivele, acuzaţiile de fraudă electorală și dezvăluirea 
unor acte de corupţie fictivă sunt de neimaginat în 
democraţiile adevărate. 





PUNCTE CARDINALE 
| RĂSPUNSURI PE LUNĂ 








Iulie 2009 Nr. 7/223 PAG. 3 





Începând din numărul pe mai, d-l Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale, răspunde lunar la trei 
întrebări adresate de colaboratorii sau cititorii revistei, pe teme politice şi sociale de actualitate. Cei dornici să formuleze 
întrebări sunt imvitaţi să le trimită la Redacţie, prin poştă sau e-mail, până la jumătatea fiecărei luni. Întrebările (anonime 


sau semnate, conform dorinţei celor care le formulează) trebuie 


să fie clare, concise şi de interes cât mai general. Din 


fiecare lot lunar de întrebări, vor fi alese trei, primind răspuns în numărul din luna imediat următoare. (Redacţia) 


Cu totul altfel se petrec lucrurile în pseudo-democraţiile 
din ţări cum este România. Cu privire la ceea ce concep 
oamenii politici din aceste state ca fiind democraţia, 
observaţia făcută de Alexandru Paleologu este un adevăr, 
din păcate, de necontestat: „În timp ce în România de dinainte 
de decembrie 1989 exista un singur partid comunist, în 
România postdecembristă singura schimbare care s-a produs 
a fost apariția mai multor partide comuniste”. Pluralismul 
politic, care a luat și la noi locul partidului unic, nu a însemnat 
şi o schimbare a mentalităţii sau năravurilor clasei politice. 
Criteriul de apreciere a celor implicați în activitatea politică 
nu este valoarea şi profesionalismul, ci obediența faţă de 
conducerea partidului respectiv. În locul calității de membru 
de partid, condiţie sine qua non care asigura şansele promo- 
vării în comunism, a fost aşezat în postcomunism 
clientelismul politic. 

Abuzurile şi negarea valorii autentice nici măcar nu 
mai sunt ținute sub control, cum se petreceau lucrurile în 
comunism. Dacă activiştii de partid din anii regimului 
comunist furau bunuri cu portbagajul automobilelor, în 
condiţiile (pseudoypluralismului politic de esență comunistă 
abuzurile şi corupția nu mai au limite: se devalizează şi 
falimentează bănci, se naționalizează pentru uz personal 
întregi ramuri ale industriei, îşi fac apariţia latifundiari care 
înainte de instaurarea regimului comunist nu au posedat nici 
o palmă de pământ. Exemple de felul cum se manifestă 
acest rudiment de democraţie instaurat în România 
postdecembristă se pot da la nesfârşit. Confruntată cu aceste 
realităţi, România adevărată a reacționat viguros. Faptul că 
73% din corpul electoral a refuzat să participe la simulacrul 
de democraţie este un lucru îmbucurător. Pentru moment, 
masivul absenteism de la 7 iunie 2009, care a fost o palmă pe 
obrazul gros al clasei politice în totalitatea ei, reprezintă o 
dovadă elocventă că o naţiune întreagă nu poate fi manipulată 
la nesfârşit. Este îndoielnic însă că cei care se intitulează 
reprezentanţii națiunii, senatorii şi deputații care fac zid de 
protecţie în jurul corupților din propriile rânduri, au înțeles 
semnificaţia corecţiei care le-a fost aplicată de către 
majoritatea covârșitoare a românilor. 

Privind prin lupa obiectivităţii rezultatele reale ale 
scrutinului pentru europarlamentare, rezultate pe care Biroul 
Electoral Central le-a escamotat printr-o complicitate 
condamnabilă cu partidele politice, ajungem la cu totul alte 
concluzii decât cele oficiale. Pretenţia partidului condus de 
cuplul Vanghelie-Geoană de a fi câştigat alegerile cu un 
procentaj de 30% este o minciună sfruntată. În realitate, 
Partidul Comunist care de-a lungul timpului şi-a schimbat în 
repetate rânduri,denumirea, devenind în cele din urmă 
Partidul Social Democrat, într-o aritmetică corectă, a obținut 
doar 8% din totalul voturilor românilor cu drept de pronunțare 
prin urnă, Adică voturile celor care şi-au vândut conştiinţa 
(dacă o au cumva) pentru doi mici şi un pahar cu bere oferite 
de impostorii care, prin falsificarea rezultatelor reale, ridică 

pretenţia de a reprezența România în structurile europene. 
Aceeași corecție, din respect pentru adevăr, trebuie aplicată 
şi cârdășiei dintre C, V. Tudor şi Gigi Becali, care se 
impăunează cu scorul de peste 8 procente, când în realitate 
doar 2% din corpul electoral le-a acordat încrederea. 

În pofida minciunilor şi complicităţii prin care s-au 
prezentat rezultatele scrutinului europarlamentar, este puţin 
probabil că actualele partide politice să tragă concluziile ce 
se impun din boicotul aplicat de electoratul român, Cu toată 
mizeria morală în care se complace actuala clasă politică, 
țara nu poate fi lipsită de guvernare, Ca urmare, s-ar putea ca 
boicotarea alegerilor să nu fie soluția cea mai potrivită, În 
locul ei, poate ar fi fost mai nimerit ca, în speranța unei 
viitoare însănătoşiri a climatului politic, românii să se fi 
prezentat la urne și să voteze râul cel mai mic. 


2. Ca veşnic militant socialist, oare tovarășul ]liescu 
consideră (ca şi în adolescență) lumpen-proletariatul 
(curvele şi hoţii) ca o bază a luptei de clasă, aceasta 
explicând atitudinile similare de promovare şi coabitare 
cu aceste categorii sociale? (Virgil Popescu, Bucureşti) 


Întrebării formulate de d-l Virgil Popescu din 
Bucureşti, înainte de a contura un răspuns, ne ingăduim 
să-i aducem două corecturi. Prima se referă la poziţia pe 
care lon Iliescu o deţine la ora actuală în ierarhia partidului 
moștenitor şi continuator al tradiţiilor şi ideologiei 
comuniste. În pragul vârstei de 80 de ani, Ion Iliescu a 
încetat să mai fie conducătorul de fapt al recrudescenței 
comuniste. Locul lui a fost luat de „prostănacul” Geoană 
şi de „cel care este” prototipul evoluat al lumpenprole- 
tariatului de-a lungul celor peste şase decenii de guvernare 
comunistă. Cea de-a doua corectură se referă la rolul jucat 
de lumpenproletariat — concept marxist prin care se 
defineşte segmentul social din capitalism alcătuit din drojdia 
societăţii, persoane declasate și lipsite de moralitate, 
infractori, prostituate şi vagabonzi, în opoziție cu 
proletariatul real, alcătuit din muncitori conştienţi de datoria 
lor de a acționa energic şi decisiv în vederea instaurării 
unei noi ordini politico-sociale. Cu această înțelegere a 
ceea ce înseamnă de fapt lumpenproletariat, trebuie să 
subliniem că în evoluția comunismului în România această 
categorie socială a fost doar una dintre componentele care 
i-au asigurat succesul. 

Pentru. națiunea română comunismul nu a fost o 
componentă politică autohtonă. Iniţial, cei care au încercat 
să-l implanteze în peisajul politic românesc au fost alogeni. 
Celor care se îndoiesc de valabilitatea acestei afirmaţii le 
recomandăm să citească cu atenţie studiul-document 
elaborat de politologul Vladimir Tismăneanu şi intitulat 
Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a 
comunismului românesc. Aşa, de pildă, aflăm din această 
lucrare că la Congresul IV al P. C. din România, ținut la 
Harbov (U. R. S. $.) în 1928, reprezentanţii erau Elek 
Koblos, Saşa Gherea, Berger Aladar, Jasz Deszo, Victor 
Tordai şi Leon Lichtblau (!). lar lucrurile nu se opresc aici. 
La cel de-al V-lea Congres al P. C. R. (Moscova, 3-24 dec. 
1931), în noul Comitet Central sunt incluşi noi activişti 
precum Bela Brainer, Elena Filipovici, Nicolae Goldberger, 
Emil Halitchi, Eugen Jacobovici, Sanda Nicolschi (Seiva 
Averbuch) etc., în fruntea partidului, ca secretar general, 
fiind „ales” Alexander Danielink Stefanski (Gorn). Un alt 
document, care accentuează prezenţa alogenilor în 
aparatul represiv cel mai important pe care s-a bazat 
puterea P. C. R., lucrarea generalului de divizie în retragere 
Neagu Cosma, intitulată Securitatea, Poliția politică, 
dosare, informatori, este edificatoare. Personajele care au 
organizat şi condus represiunea şi teroarea în anii-de 
consolidare a regimului sunt: lulian Sorin, Duldberger Mizu 
(Dulgheru Mihail), Aritonovici Samuel (Antoniu Sami), 
Mathuscevici Nathan (Andreescu Matuşei), Răzvan Sergiu, 
Ceaslovski, Ficher Simon, Neidman Gingal, Rusu Mircea, 
Davidovici Leon (Mureşan), Franco Sandu, Lenabel Barbu, 
Micle Tedy, Mahler William, Negru Nicu, Segal Luiza, 
Hasu Estera, Gersohn Clara, Haber Estera, Vincler Viorica, 
Mateescu Ella, Orenstein, Breban losil, Patriciu, Grumbera 
Marcel (Gruia Manea), Breiner Sigi, Breiner losif, Barany 
Elemer, Cosma Meer ete., ete. După ce aceste sinistre 
personaje şi-au încheiat misiunea nefastă şi criminală. care 
a afectat nu numai pe cei peste un milion de români care 
au trecut prin anchetele şi tortura Securităţii, ci a lovit cu 
bestialitate în Întreaga populaţie neconvertită la comunism, 


(continuare în pag. 3) 











PAG. 4 Nr. 7/223 Iulie 2009 


(urmare din pag. 5) 


majoritatea au emigrat în Israel sau în Statele Unite. De 
altfel, Ana Pauker nu a făcut nici un secret din faptul că 
numărul celor care au început „lupta cea mare” pentru 
transformarea României într-o anexă a Uniunii Sovietice 
nu a depăşit cifra de 800 de membri de partid, cei mai mulţi 
fiind veniţi în țară cu furgoanele armatelor sovietice. 

Acesta este momentul în care comuniștii au recurs la 
lumpenproletariatul autohton, pentru a-şi îngroşa rândurile. 
In sprijinul acestei afirmaţii, convingător este exemplul 
furnizat de colonelul de Securitate Filip Teodorescu în 
lucrarea intitulată Un risc asumat: ps am Cunoscut 
nemijlocit pe unii dintre cei care au fost cooptați în 
«Securitate». În copleşitoare majoritate fără studii, nici chiar 
liceale, abia reuşeau să țină în mână un stilou. Un asemenea 
«securisb> era vecin de cartier şi îl cunoşteam bine. De 
profesie era pietrar. Adică repara străzile pavate cu pietre 
de râu. [...] Un altul, ţigan din mahalaua vecină, când 
ajungea acasă îşi scotea cizmele şi uniforma şi ieşea la 
poartă desculț, păstrând pe cap numai chipiul cu calota 
albastră, gândind probabil, în primitivismul său, că astfel îşi 
păstrează autoritatea față de vecini. Aceştia făceau parte 
din categoria «ofițeri pe puncte». La armată situația era 
identică”, Supraviețuitorii acelei perioade îşi amintesc de 
personajele dubioase, cele mai multe recrutate din drojdia 
societăţii româneşti, care au devenit peste noapte 
conducători de instituţii, directori ai întreprinderilor 
naționalizate, preşedinţi de colhozuri (după colectivizarea 
agriculturii) şi chiar înlocuitori ai magistraților de profesie 
din instanțe, sub denumirea de „asesori populari”. 

Dar cel mai ruşinos spectacol oferit în anii de 
consolidare a regimului comunist a fost cel în care 
protagonişti în rolurile principale au fost vârfurile 
intelectualității. Această dezertare, cu arme şi bagaje, de 
pe poziţiile culturii autentice spre rândurile comuniştilor, 
este concludent prezentată şi analizată de către politologul 
Ghiţă Ionescu, profesor la Universitatea Manchester, în 
lucrarea intitulată Comunismul în România. Cine vrea să 
cunoască mai în profunzime acest nefericit proces trebuie 
să-și asume osteneala de a citi cu atenție şi lucrarea intitulată 
Antologia, ruşinii după Virgil Ierunca, editată de tinerii 
cercetători Nicolae Merişan şi Dan Taloş. 

În contextul procesului transformării României dintr- 
o monarhie constituţională într-o anexă a U. R. S$. S., on 
Iliescu a fost atât un beneficiar al noii ordini sociale, cât şi 
unul dintre stâlpii din a doua generație de conducători 
comunişti. Contribuţia sa este integral prezentată în 
documentarul-dicționar editat de Consiliul Naţional pentru 
Studierea Arhivelor Securităţii şi intitulat Membrii C.C. al 
PCR, 1945-1989, din care cităm: „ILIESCU, ION (n. 3 
mart. 1930, Olteniţa, jud. Călăraşi): Membru supleant al C. 
C. al P.C. R.(23 iul. 1965-12 aug. 1969); membru al C. C. 
al P.C. R. (12 aug. 1969-22 nov. 1984); membru supleant al 
Comitetului Executiv al C. C. al P. C. R (12 aug. 1969-28 
nov. 1974) şi al Comitetului Politic Executiv al C. C. al P.C. 
R. (28 nov. 1974-23 nov. 1979); membru al Secretariatului 
C, C.al P.C.R. (11 febr. — 15 iul. 1971), Studii: studii 
primare în Olteniţa și București; studii gimnaziale şi liceale 
în Bucureşti (Indusțrial-Polizu, „Spiru Haret” şi „Sf. Sava”); 
Facultatea de Hidrotehnică, Institutul Politehnic Bucureşti 
(1950); Institutul de Energetică din Moscova, specializarea 
Gospodărirea apelor și ecologie (1950-1954). Profesia de 
bază: inginer energetician. Activitate și funcţii: membru al 
U, T, C. din aug. 1944; voluntar în brigada de muncă „Vasile 
Roaită” în Albania, pe șantierul național al căilor ferate 

(1947); membru al C. C. al U. T. M. (din 21 mart. 1949); 
secretar al Comitetului unional al studenţilor şi aspiranţilor 
români aflaţi la studii în U. R. S, S. (din 1950); membru de 
partid din 1953; membru al Biroului C. C.al U. T. M. (mart. 
1954-28 mart. 1960); reprezentant al U. T. M. la Uniunea 
Internaţională a Studenţilor — Praga (din iun. 1956); 
preşedinte al comitetului de organizare al Asociaţiilor 
studențești din R. P. R. (din 15 aug. 1956); secretar al C. C. 
al U, T. M. (1956-28 mart. 1960); președinte al U. A. S.R. 
(din 1960); adjunct al șefului Secţiei Propagandă și Agitaţie 
a C. C.al P.M. R. (1960-1962); şef al Secţiei învățământ și 
sănătate din Direcţia de Propagandă și Cultură a C. C. al P. 
M, R. (1962-31 mart, 1965); șef al Secţiei Propagandă şi 
Agitaţie a C.C. al P.M.R. (din 31 mart. 1965); prim-secretar 


PUNCTE CARDINALE 


al C. C. al U. T. C. şi ministru pentru Problemele Tineretului 
(9 dec. 1967-20 mart. 1971); membru al Academiei de Ştiinţe 
Sociale şi Politice (1970); secretar pentru probleme de 
propagandă al Comitetului judeţean de partid şi vicepreşedinte 
al Consiliului judeţean Timiş (1971-1974); membru supleant 
al Consiliului de Stat (din 29 nov. 1974); prim-secretar al 
Comitetului județean de partid şi preşedinte al Comitetului 
executiv al Consiliului popular al judeţului laşi (9 nov. 1974- 
21 aug, 1979), membru al Consiliului de Stat (2 apr. 1979-20 
mart. 1980); preşedinte al Consiliului de Stat (2 apr. 1979-20 
mart. 1980); preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (23 
aug. 1979-17 mart. 1984); director al Editurii Tehnice (mart. 
1984-22 dec, 1989); deputat M.A.N., ales în circ, Elect. „Ilie 
Pintilie”, Bucureşti (1957-1961), nr. 22 Huedin, jud. Cluj (1965- 
1969), nr. 3 Olteniţa, jud, Ilfov (1969-1973), nr. 6 Paşcani, jud. 
laşi (1975-1980) şi nr.2 Odobeşti, jud. Vrancea (1980-1985). 
Distincţii: Ordinul „23 August” clasa a [V-a; „Ordinul Muncii” 
clasa a III-a; Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” 
clasa a V-a; „Medalia Muncii”; Medalia „În cinstea încheierii 
colectivizării agriculturii”; Medalia „23 August” (1964); 
Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a III-a (1966); Medalia 
„A XX-a aniversare a eliberării patriei” (1969). 
Mai e nevoie de comentarii? 


3. Credeţi că există o presă centrală cu adevărat liberă 
în România? 


Pentru ca răspunsul cu privire la libertatea presei 
centrale în România să fie convingător, voi începe prin 
precizarea conţinutului a trei concepte care garantează un 
răspuns cu adevărat credibil: „libertatea presei”, „cenzura” 
Şi „delictul de opinie”, 

În acest scop, am făcut apel la lucrarea Dicţionar politic. 
Instituţiile democraţiei şi cultura civică, de Sergiu Tămaş, 
apărută la Editura Academiei Române în 1993. 

Libertatea presei constă în libertatea de a publica şi 
difuza publicaţiile fără restricții. Libertatea presei este 
esenţială într-o societate liberă, dar exercitarea acestei 
libertăţi trebuie să evite abuzul care se referă la defăimare, 
obscenităţi, incitare la crimă, nesupunere față de tribunal, 
incitare la răzvrătire, publicare de secrete guvernamentale. 
Probleme majore sunt legate de cenzura cărţilor şi filmelor, 
întrucât dificultatea constă nu numai în asigurarea libertăţii 
presei, dar şi într-o judecare corectă a încălcărilor, de ordin 
legal şi moral. Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 
subliniază că „toți cetățenii pot vorbi, scrie, imprima liber, 
însă responsabil”, 

Măsura abuzivă prin care libertatea presei este îngrădită 
poartă denumirea de cenzură, pe care aceeaşi lucrare o 
defineşte astfel: „Putere dată unei autorități sau persoane de 
a exercita un control preventiv asupra corespondenței, 
publicațiilor, filmelor, spectacolelor, de a interzice sau suprima 
apariția unor publicaţii în numele protejării anumitor valori 
morale, filozofice, politice sau religioase. Voltaire numea 
cenzorii «vameșşi ai gândirii»”. 

Cel de-al treilea concept în acest context este delictul 
de opinie, pe care dicționarul menţionat mai sus îl defineşte 
astfel: „Concept folosit în anumite procese politice având un 
caracter antidemocratic, întrucât subminează libertatea de 
expresie. Din punct de vedere juridic, o persoană nu poate fi 
culpabilă de a avea o opinie, ci doar responsabilă pe plan 
uman, Cel ce exprimă o opinie în public îşi asumă un risc, 
astfel el trebuie să fie mai respectat decât cel ce nu-şi asumă 
nici un risc prin tăcere”, 

Exemplul clasic de încălcare a libertăţii presei îl 
constituie instituţia denumită Index Librorum Prohibitorum — 
un catalog al cărților neagreate de catolicism şi întocmit de 
chiar Sf. Scaun, Această instituție a fost înființată în 1559, de 
către papa Paul IV, şi confirmată de Conciliul de la Trento 
(1564), Cât priveşte delictul de opinie, cazul clasic îl constituie 
condamnarea lui Socrate, în anul 339 î, Hr. El a fost silit să 
beă cupa cu otravă pentru învinuirea că ar fi propovăduit 
zeități noi și ar fi sedus tineretul, Moartea lui eroică a fost cel 
mai puternic argumont pentru adevărurile în care credea şi 
dovada tăriei de a le face cunoscute, Dacă însă condamnarea 
filosofului grec a constituit un caz izolat, incțiminarea opiniilor 
diferite de cele ale puterii politice în regimurile comuniste a 
atins proporții de veritabil genocid, În România comunistă au 
fost create legi speciale care condamnau la ani grei de temniță 





orice tentativă de critică îndreptăţită a ideologiei marxist- 
leniniste. Represiunea pentru această categorie de delicte 
era cu atât mai brutală cu cât se exercita asupra unei 
populaţii care se bucurase până atunci de respectarea 
libertăţii de expresie prevăzută explicit în Constituţiile 
României moderne! Atât Constituţia din 1866, cât şi cea 
din 1923 prevedeau cu claritate în Titlul II (1866)/Capitolul 
1 (1923) — Despre drepturile românilor, la art. 25 (C.1866) 
şi art, 22 (C, 1923), această libertate cetățenească 
fundamentală. Reproducem articolul 25 din Titlul II al 
Constituţiei din 1866: ;Constituţiunea garantează tuturor 
libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin 
grai, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de 
abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate de codicele 
penal, care în nici un caz nu va putea restrânge dreptul în 
sine, Nici o lege excepțională nu se va putea înființa în 
această materie. Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă 
pentru aparițiunea, vinderea sau distribuţiunea oricărei 
publicaţiuni nu se va putea înființa. Nu este nevoie de 
autorizațiunea prealabilă a nici unei autorități pentru 
apariţiunea oricărei publicațiuni. Nici o cauţiune nu se va 
cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. 
Nici Un ziar sau publicaţiune nu va putea fi suspendat sau 
suprimat”. 

În succesivele Constituţii (1948, 1952, 1965) din 
România comunistă este stipulat de asemenea principiul 
libertăţii presei. Q minciună sfruntată, destinată efortului 
propagandistic menit să asigure în ochii străinătății 
occidentale legitimitatea unui regim ilegal şi criminal. 
Aparenta cădere a regimului comunist, în decembrie 1989, 
a fost însoţită de măsuri menite să legitimeze noua putere, 
care în fond succeda, prin indivizi şi mentalități, vechiului 
regim. După cum „tovarăşii” s-au travestit în „domni? 
democrați, tot astfel şi numerosul detaşament de ziarişti 
care au servit propaganda regimului comunist s-a 
metamorfozat peste noapte în slujitori ai presei libere. În 
realitate, însă, aşa cum în trecutul comunist serviseră 
patronului unic (PCR), în perioada postdecembristă şi-au 
căutat (şi au găsit!) noi patroni, de data aceasta funcţionând 
după principiul: „Cine plăteşte, comandă”. 

După cum „democraţia originală” instaurată de 
bolşevicul Ion Iliescu a păstrat năravurile şi mentalitatea 
vechiului regim, tot astfel în categoria ziariştilor 
postdecembrişti nu s-a produs un autentic reviriment 
democratic. Așa se explică faptul că atât în presa scrisă, 
cât mai ales în cea audio-vizuală nu se vehiculează, cel 
mai adesea, idei, ci interese. Pentru a evita criticile 
justificate cu privire la modul în care Şi-au dobândit averile, 
oligarhia postdecembristă şi-a clădit adevărate trusturi de 
presă care să-i asigure stabilitatea economico-financiară 
Şi impunitatea juridică. Rolul simbriaşilor — care abundă 
îndeosebi în presa centrală — este de-a dreptul dezgustător. 
Figuri ca Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu. Sorin Roşca 
Stănescu etc., dar şi cei care încearcă să apară drept 
obiectivi şi echidistanţi — Mircea Dinescu, Cristiân Tudor 
Popescu sau Emil Hurezeanu —, sunt emblematice pentru 
actuala degradare a profesiunii de jurnalist. În timp ce 
această categorie de manipulatori (nu formatori !) de opinie, 
angajaţi pe bani grei de oligarhi ca Dan Voiculescu, Sorin 
Ovidiu Vântu şi Dinu Patriciu, se lăfăie în voie slujindu-şi 
stăpânii, atât în gazete, cât mai ales pe ecranele posturilor 
de televiziune din categoria „Antenelor” lui Dan Voiculescu 
sau „Realităţilor” lui Sorin Ovidiu Vântu, Slujitori merituoşi 
ai adevărului prin profesiunea de ziarist, ca Traian 
Ungureanu, Mircea Cărtărescu, Rodica Culcer, Andreea 
Pora, Tia Şerbăriescu, Mircea Mihăieş sau Dan Stanca, 
trebuie să se mulțumească cu spațiul tipografie restrâns 
care le este oferit pentru a-şi expune punctele de vedere, 
adesea incomode. Ca urmare, răspunsul la întrebarea, dacă 
„există o presă centrală cu adevărat liberă în România”, 
răspunsul este categoric NU! 


Ea A EQT Mn a aaa 
 RESTANȚIERII SUNT RUGAŢI 


„ SĂ-ȘI PLĂTEASCĂ URGENT 
(ii ABONAMENTELE PENTRU SI 
[aaa a NUI ÎN CURS a 
E asi AT A Li Și x a 


1 piu Și Lai Baii e L VA ij 2, y, | 
4 gala ț 
E deja ad. odata ni 
SAN Iata ti a- a) ra as tttae Redacția: 
ba că x . 
+ i tăit E Ai LE tt pei ist Ei APS e f - i: ca 2 





' 
| 





i 
| 
| 
/ 








2-A > 
E Ta ai E: 





Za Pad 
ÎNCEPER II DE LA AIUD: |. 
e 3 


Introducere 


Despre ceea ce s-a întâmplat, atât în închisori, cât şi în întregul univers concentraționar 
din România, s-a scris relativ puțin, şi s-a publicat şi mai puţin, în raport cu dimensiunea 
apocaliptică a suferințelor îndurate de atâția oameni în aceste adevărate temple ale ororii. 
Dar şi ceea ce s-a publicat, atât cât s-a publicat, a apărut în ediţii confidenţiale şi, adesea, mai 
mult decât modeste, din inițiativa şi pe cheltuiala unora dintre victime, fiind mai totdeauna 
ignorate, cu oarecare ostentație, atât de clasa politică, cât şi de opinia publică românească în 
general. Nici chiar istoricii, cărora le-ar incumba sarcina de a cerceta şi de a explica pentru 
posteritate ce a fost şi ce s-a întâmplat în gulagul românesc, nu se înghesuie să facă acest 
lucru, nici chiar acum, când nu mai pot invoca imposibilitatea accesului la arhive. Astfel 
stând lucrurile, este oarecum normal ca majoritatea românilor să nu ştie nimic — sau aproape 
nimic — despre reeducarea de la Piteşti, de exemplu. Nu mai vorbesc de cea de la Aiud, 
despre care chiar nu s-a scris nimic consistent, deşi, ca rezultate, ea a fost tot atât de cumplită 
ca şi cea de la Piteşti. Că românul de rând, copleșit de griji şi victimă a unei interminabile 
„tranziţii”, nu are cunoştinţă de aceste orori este oarecum explicabil. Cu totul inexplicabil 
este însă faptul că până şi intelectualitatea, care este — sau care ar trebui să fie — „conştiinţa 
cetății”, manifestă o vinovată indiferență faţă de ceea ce s-a întâmplat timp de două decenii 
în gulagul românesc, chiar şi după ce i s-a atras atenţia, încă de timpuriu, de către o voce 
autorizată, asupra importanței studierii şi elucidării problemelor pe care le generează aceste 
diabolice „experimente”. Este vorba de Virgil Ierunca, celebrul exilat căruia, în 1990, i-a 
apărut, la Editura Humanitas, cartea intitulată Fenomenul Piteşti (care, după câte ştiu eu, este 
singura scriere în domeniu căreia i s-a acordat, de către „o parte a intelectualității”, oarecare 
atenţie). 

lată ce spune exilatul român de la Paris despre acest „experiment”: „Toată lumea 
cunoaşte azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag 
MALL, el s-a întins şi asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă — şi încă-— la cunoştinţa tuturor 
este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în 

întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti. Acolo a început la 6 
decembrie 1949 o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la 
distrugerea psihică a individului ”. Şi în încheiere face următoarele precizări „Fenomenul 
Piteşti ni se pare a depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea de tip chinezesc. 
Paralela între aceste două experienţe de distrugere a psihismului se impune de la sine, 
oricare ar fi explicaţiile acestui straniu paralelism pe care le vor găsi istoricii de mâine. Azi 
ne revine nouă, contemporanii acestei degradări, ai acestui proiect demonic [... ], sarcina de 
a culege pentru memoria de mâine elementele ce definesc fenomenul Piteşti”. Avem, cu alte 


"cuvinte, datoria morală de a smulge uitării destinul acestei nefericite generaţii de intelectuali , 


(amintesc că tinerii asupra cărora s-a făcut „experimentul” de la Piteşti au fost în marea lor 
majoritate studenți) şi de a elucida, atât pentru contemporanii miopi (sau numai neinformați), 
cât şi pentru posteritate (mai ales pentru posteritate), multiplele probleme legate de acest 
cumplit „experiment”. 

Are dreptul la această „aducere aminte” un Pop Cornel, de exemplu, a cărui figură o 
voi evoca pe scurt, pentru edificare, în cele ce urmează. Desigur, acelaşi drept îl au toți cei 
care au trăit ororile gulagului românesc. L-am ales însă pe el pentru că mie mi se pare o 
figură emblematică din acest punct de vedere. 

Pop Cornel, fost eminent student al Facultății de Medicină din Cluj, care, atât prin 
pregătirea sa profesională şi umanistă, cât şi prin înalta sa ținută morală, promitea să devină 
un fel de lider de generaţie, a nimerit şi el, ca majoritatea colegilor săi, în „iadul” de la Piteşti. 
Țurcanu, care-i cunoştea biografia, s-a ocupat personal de el şi în şase săptămâni de tortură 
continuă a reuşit să facă din acest om integru şi echilibrat un „neom”, un robot care executa 
orbește tot ceea ce îi cerea „dresorul” său. Pentru a ilustra ce făcuse tortura din acest om, 
reproduc următoarea scenă evocată de unul dintre „piteşteni”. Pentru a-l ţine sub tensiune şi 
a-i spori dezumanizarea, Țurcanu, ori de câte ori avea de făcut câte o „operaţie” mai dificilă, 
îl lua pe el „mâna a doua”. Intr-una din zile, pe când „trudeau” împreună să aducă la 
ascultare -un „pacient” care se încăpăţâna să reziste, Pop Cornel se opreşte deodată din 
„lucru” şi se adresează „dresorului” său: „Domnule Țurcanu, am gândit rău despre 
dumnevoastră. Scoateţi răul din mine!". Şi zicând acestea, îşi dădu jos pantalonii şi se întinse 
alături de victimă! Nu se ştie ce gând nătâng o fi trecut prin mintea tulbure a nefericitului om, 
dar Țurcanu a interpretat acest gest în felul lui, considerând că Pop Cornel a recurs la acest 
tertip pentru a oferi victimei un moment de respiro şi, în consecinţă, i-a ordonat să treacă „în 
poziţie”, ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al reeducării, 

S-ar putea ca Țurcanu să nu fi greşit totuşi în aprecierea lui, pentru că Pop Cornel a 
mai făcut și cu alte ocazii dovada că, pe undeva, prin străfundurile răvăşite ale sufletului său, 
mai păstra o fărâmă din omul care fusese altădată, lon Munteanu, coleg cu el de facultate, 
relatează că, întâlnindu-l odată, după cădere, în loc de orice altă discuţie, acesta i-a recitat cu 
ochii în lacrimi balada lui Ştefan Aug. Doinaş Mistreţul cu colți de argint — „o tristă spovedanie 
— remarcă lon Munteanu =, alegoria poeziei acoperind-o pe cea a propriei sale vieţi”. Într- 
adevăr, Pop Cornel, se aseamănă prinţului din baladă, fiind sfâșiat, ca şi acesta, de propriul 
său ideal, Şi încă o dovadă că el percepea exact starea în care se găsea o constituie faptul că, 
în ultimul cuvânt pe care I-a rostit la procesul în care a fost judecat împreună cu Țurcanu şi cu 
mulţi alţii, a cerut să fie condamnat la moarte, Și a fost condamnat la moarte şi executat. 
„Numai că — remarcă cineva — această condamnare pentru el nu a fost o pedeapsă, a fost o 
eliberare”. Şi o ispășire asumată, aş adăuga eu, 

Am amintit deja mai sus că, pe lângă datoria de a smulge uitării „destinul acestei 
generaţii crucificate”, mai avem şi obligaţia de a elucida, pentru contemporani și pentru 
posteritate, unele probleme legate de acest diabolic „experiment”, cum ar fi: identificarea 
iniţiatorilor acestui proiect, identificarea celor care au dat dispoziţii să fie pus în aplicare și 


PUNCTE CARDINALE 










Iulie 2009 Nr. 7/223 PAG. 5 






w 


i 
ca 7 
i “ Di 


pd 
Demostene ANDRONESCU (4 


care l-au „monitorizat” şi, nu în ultimul rând, stabilirea cauzelor pentru care doar România 
a avut parte de un asemenea „experiment”, despre care (pentru a nu cădea în „păcatul” 
evreilor care afirmă unicitatea holocaustului) nu voi spune că a fost unic, ci doar că, pe o 
scară a ororilor săvârşite în cumplitul secol XX, el se situează pe una dintre treptele cele mai 
de sus, 

Toate aceste probleme trebuie lămurite, pentru a nu mai da prilejul, nici celor de rea- 
credinţă, nici celor neinformaţi, să interpreteze în fel şi chip această cumplită tragedie, aşa 
cum face d-l H.-R. Patapievici, de exemplu, care consideră, nici mai mult, nici mai puțin, 
„fenomenul Piteşti” drept „expresie a specificului naţional românesc”! Într-un eseu publicat 
în nr, | al revistei 22, din ianuarie 1994, dumnealui spune textual: „Abia când privim spaţiul 
mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este 
cu adevărat pusă”. Această aserțiune a autorului Politicelor a scandalizat, pe bună dreptate, 
pe mulți, deşi s-ar putea ca d-l Patapievici să se fi referit doar la „resemnarea” ciobanului 
mioritic şi nu la crima propriu-zisă. S-ar putea, deci, ca dumnealui să considere fatalismul ca 
„specific naţional al poporului român”. Dar această interpretare nu poate fi acceptată, 
deoarece victimele de la Piteşti nu s-au lăsat hăcuite din fatalism. În cazul lor nu exista altă 
alternativă, liberul arbitru fiindu-le anulat. Şi apoi, toți cei care îşi dau cu părerea despre 
acest „fenomen”, deci şi d-l Patapievici, ar trebui să remarce şi reversul medaliei, adică 
dimensiunea eroică a celor întâmplate aici. Căci Piteştiul nu a fost numai oroare şi abjecție, 
ci a avut şi o imensă dimensiune eroică. Amploarea supliciilor şi a ororii atestă amploarea 
rezistenţei care trebuia înfrântă. Dacă toți cei care au fost supuşi „reeducării” ar fi acceptat- 
O fără a se opune, „fenomenul” nu ar mai fi avut loc şi d-l Patapievici ar fi trebuit să caute în 
altă parte „specificul naţional al poporului român”. 

Să trecem acum în revistă problemele legate de acest experiment, după cum au fost 
enunțate mai sus. Este vorba de identificarea celor care au iniţiat şi conceput acest proiect 
(prima problemă), a celor care l-au pus în aplicare şi au supravegheat îndeplinirea lui (a doua 
prolemă), precum şi cauzele pentru care doar deţinuţii din România au avut parte de un 
asemenea tratament (a treia problemă). 

Supoziţia că „reeducarea” aparţine, ca iniţiativă şi concepție, unei mentalități străine 
se sprijină pe date indubitabile. Este deja un truism faptul că ea a fost inițiată de Moscova şi 
minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub 
directa îndrumare a consilierilor sovietici,.de către comuniştii care erau în posturi de conducere, 
în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada 
demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Georgescu, 
Sepeanu, Keller, Tiberiu Lazăr, ca să enumăr doar câțiva dintre cei implicaţi, erau evrei. 
Desigur, au fost şi destui români, cozi de topor, care au participat la această criminală 
acțiune. Mă refer la cei câţiva directori de închisore (Dumitrescu Alexandru, Goiciu, Gheorghiu 
etc.), la unii dintre ofiţerii politici şi dintre gardieni, precum şi la grupul primilor torționari cu 
ajutorul cărora s-a demarat “reeducarea”. Unii dintre aceştia din urmă, cei care au făcut 
partea urâtă a trebii, au fost judecaţi şi executanți, pentru a nu mai putea depune mărturie, iar 
alții au fost incluși şi judecaţi în lotul “țapilor ispășitori”. Printre creierele care au clocit 
“acțiunea”, eu nu ştiu însă să fi fost vreun român. Nu vreau prin aceasta să minimalizez 
vinovăția românilor care au fost complici la aceste orori, pentru că ei sunt cel puțin tot atât de 
vinovaţi ca şi cei care le-au pus la cale. Vreau doar să reliefez faptul că “reeducarea” de la 
Piteşti nu aparține — nici în iniţiativă, nici în concepție — românilor, ci are cu totul alte origini. 
Eu nu cred că a fost doar o simplă coincidenţă faptul că, o dată cu debarcarea Anei Pauker 
Şi a grupului său de “deviaţionişti”, în vara anului 1952, a încetat şi “reeducarea”. Se vorbea 
chiar, printre cei avizaţi, că Gheorghiu-Dej ar fi vrut să o facă răspunzătoare pe această 
Passionaria a României, printre altele, şi de ororile de la Piteşti. dar până la urmă a renunțat 
la această acuză, se pare, de teama implicaţiilor internaţionale. Să nu uităm că la vremea 
aceea mai trăia încă Stalin. În orice caz, ar fi interesant de scotocit, în legătură cu această 
problemă, în arhivele fostului Comitet Central. Dar aceasta este treaba istoricilor aflaţi în 
plină activitate. 

In continuare, voi încerca să stabilesc din ce motive deținuților politici din România li 
s-a aplicat acest tratament de o bestialitate fără egal în analele ororilor penitenciare din 
ansamblul țărilor Europei răsăriteane abandonate de Occident bolşevismului. Deşi motive 
care ar putea explica această stare de lucruri sunt mai multe, eu mă voi opri, în cele ce 
urmează, doar asupra unuia, pe care îl consider a fi fost esenţial. 

Nu aş vrea să se interpreteze că fac, cu această ocazie, o pledoarie pro domo, dar 
afirm dintru început că, pentru acest tratament „discriminatoriu” aplicat deţinuţilor politici 
din România (mă refer atât la tratamentele extrem de inumane din închisorile de execuție şi 
din lagărele de muncă forțată, cât şi la aberantele acțiuni de aşa-zisă reeducare), „vinovată” 
se face... Mişcarea Lepionară, Pentru a-i anihila pe cei mai înverşunaţi adversari ai lor, care 
erau membrii acestei mişcări, cotropitorii bolşevici şi năimiţii lor dinăuntrul ţării au născocit 
și au pus în aplicare metode de exterminare fizică şi siluire sufletească fără egal în universul 
concentraţionar al sângerosului secol XX. Subliniem că această monstruozitate a fost cu atât 
mai cumplită cu cât torționarii nu s-au mulțumit numai cu suprimarea fizică sau cu pervertirea 
conștiințelor şi schilodirea sufletelor adversarilor lor, ci şi-au propus să ucidă şi ideile-forţă 
care au făcut posibilă apariţia, în țara noastră, a acestei stări de spirit care a fost Mişcarea 
Legionară. 

Am demonstrat, cu altă ocazie, că Mişcarea Legionară a apărut şi s-a dezvoltat ca o 
necesitate istorică în condiţiile create în această parte a Europei de rezultatele primului 
război mondial. Ea nu a fost doar o simplă ideologie, ci o mişcare spirituală de regenerare a 


(continuare în pag. 6) 


DE udită 
4 DL. — 2 


u 





PAG. 6 Nr. 7/223 Iulie 2009 


PUNCTE CARDINALE 





ÎNCEPEREA REEDUCĂRII DE LA AIUD 


(urmare din pag. 5) 


sufletului românesc, structurată pe valorile naţionale şi pe spiritualitatea creştină. Şi pentru 
că, printre pericolele care pândeau societatea românească în perioada respectivă, se profila 
tot mai amenințător, dinspre Răsărit, şi pericolul comunist, programul de luptă şi de acțiune 
al acestei mişcări a avut, încă de la începuturile ei, şi o puternică componentă anticomunistă 
Această atitudine fermă şi nedisimulată nu a trecut neobserv ată, ci a fost sesizată și de noii 
stăpâni de la Kremlin, care, după ce şi-au consolidat în interior nefastul lor regim, au început 
să se pregătească pentru a declanşa „revoluţia mondială”. Căci Rusia, bolșevică acum, nu 
a renunțat la tendințele ei hegemonice, ci a continuat, în numele „intenaţionalismului proletar”, 
să promoveze aceeași obsedantă politică expansionistă de totdeauna. În acest scop, Moscova, 
prin agenții săi, a urmărit cu atenție situaţia politică şi socială din țările vecine în care 
intenționa să-şi „exporte” revoluția, încercând, astfel, să depisteze atât factorii favorizanți 
(formaţiuni şi personalități politice dispuse să colaboreze sau să facă compromisuri, 
nemulțumiri pe care să le speculeze etc.), cât şi pe cei ostili planurilor lor. Astfel, ei şi-au dat 
repede seama că în România cea mai înverşunată şi eficientă rezistență împotriva acțiunii 
lor o va opune Mişcarea Legionară, ai cărei membri erau educați Şi pregătiți, printre altele, 
ŞI în acest scop. 

De aceea, comuniştii ruşi au acordat o atenție deosebită acestui fenomen spiritual 
din țara noastră, mai ales începând cu a doua jumătate a deceniului patru, când această 
mişcare a devenit şi o forță politică de care trebuia să se țină seama. Există indicii că, în 
această perioadă, NK VD-ul a încercat (şi probabil a şi reuşit) să-şi infiltreze, în rândurile ei, 
agenți special instruiți, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi 
submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de 
către Siguranță a unui stoc de câteva mii de cămăși verzi introduse clandestin în țară, în 
toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalaleor, în 
vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele 
indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae lorga şi pe Virgil Madgearu, 
ar fi fost omul ruşilor. Dovezi indubitabile în acest sens nu avem (există doar unele mărturii 
care, într-un demers istoric serios, sunt lipsite de relevanță), dar, dacă într-adevăr aşa au stat 
lucrurile, ele există cu siguranță în arhivele serviciilor secrete sovietice şi chiar în cele 
româneşti . 
Dacă în privința agenților infiltraţi nu deținem, deocamdată, dovezi concludente, 
avem în schimb dovezi sigure că serviciile secrete sovietice (atât NKVD-ul, cât şi serviciile 
de informaţii ale armatei) nu au încetat să se intereseze de Mişcarea Legionară nici chiar în 
timpul războiului. Şi aceasta nu numai în cea de-a doua parte a lui, când era evident că ruşii 
vor ajunge pe meleagurile noastre, ci şi în prima parte, când această posibilitate nu se 
întrevedea încă. Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau și foarte mulți foşti 
membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învățători, profesori, avocaţi, 
doctori etcă; aceştia relatează — în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri 
aminte, alţii — că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofițeri 
NKVD, şcoliți desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiți şi manieraţi, care îi anchetau în 
legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când și în ce împrejurări au intrat în 
Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşura o şedinţă de cuib şi 
ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calități trebuia să întrunească un şef de 
cuib, ce personalități legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod 
deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și prin ce calități se impunea 
acesta, ce părere au despre viitorul acestei Mişcări... şi încă multe altele. Insistau, în mod 
deosebit, asupra Frățiilor de Cruce şi asupra sistemului de educație din cadrul acestora. Era 
evident că aceste discuţii aveau mai mult un caracter de documentere decât de anchetă. 

Acelaşi lucru îl relatează şi Eugen Cristescu, şeful fostului Serviciu Român de 
Informaţii, una din cele şase persoane arestate şi duse, după 23 august 1944, împreună cu 
mareșalul Antonescu, la Moscova, pentru anchetă. Acesta povesteşte (vezi, printre altele, 
Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții) că un mare număr din şedinţele de anchetă la care 
a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că atunci când era anchetat despre 
altceva (alte partide, diferite personalități politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar 
două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta 
avea loc într-un mare amfiteatru, în fața unei asistențe de până la o sută de persoane, care 
notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. 


GHEORGHE MAZILU 


În timpul războiului, Gheorghe Mazilu a fost 


La aceste şedinţe participa întotdeauna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. li 
interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor 
ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. 
De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât 
mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în acestă organizație, activitatea 
lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori legionari. iei 

Deci nu e de mirare că, atunci când trupele rusești ne-au invadat țara, comuniștii 
(venetici şi băștinași laolaltă), veniţi împreună cu hoardele invadatoare să ne COmulniIzEzE, 
cunoşteau bine starea de spirit de la noi şi greutăţile pe care le vor întâmpina în îndeplinirea 
misiunii lor nefaste. Ştiau că Mişcarea Legionară este singura organizație anticomunistă cu 
structuri organizatorice pe întreg teritoriul naţional, în toate straturile societăţii, disciplinată, 
activă, motivată nu numai ideologic, ci şi existenţial, și cu o mare predispoziție de jertfă. Mai 
ştiau, de asemenea, că viitorul acestei organizaţii era asigurat de un Corp masiv de Uneri 
(elevi şi studenţi) care erau educați şi formați în Frăţiile de Cruce, unii, şi în Corpurile Studențești 
Legionare, ceilalți, Ştiind toate acestea, comuniştii, îndrumați de consilierii sovietici, au luat 
măsurile care se impuneau. Aplicând principiul machiavelic Divide er impera, şi-au asigurat, 
dintru început, colaborarea celor dispuşi să facă compromisuri şi cu ajutorul lor au început 
demolarea sau acapararea principalelor instituții ale statului. Mai întâi și-au aservit Poliţia şi 
Siguranța, apoi, imediat după terminarea războiului, au desființat Armata regală, pe care au 
înlocuit-o cu aşa-zisa Armată populară formată în jurul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi 
„Horia, Cloşca și Crișan”. Cu această ocazie au fost arestați, judecați şi condamnaţi la ani 
grei de închisoare zeci de generali şi sute de ofițeri superiori, pentru pretinse crime de război 
ori crime împotriva umanităţii 

Asigurându-și loialitatea acestor două instituţii, au antamat apoi, în luna iunie 1945, 
problema neutralizării Mişcării Legionare. Mai întâi, pentru a-i intimida, au răspândit zvonul 
că Poliţia şi Siguranța întocmesc liste cu legionarii care vor fi arestaţi şi deportați în URSS. 
Apoi, prin intermediul unor emisari (printre care, se pare, se număra şi dr. Petru Groza, care 
la ora aceea era deja prim-ministru), au propus Cgmandamentului legionar din interior un 
pact de neagresiune, prin care părțile îşi luau obligaţia că nu vor acționa una împotriva 
celeilalte, ci că se vor tolera reciproc. După lungi deliberări, Comandamentul Mişcării a 
căzut în capcană, acceptând târgul şi dând, în acest sens, faimoasa circulară din 6 august 
1945, prin care recomanda tuturor legionarilor să iasă din ilegalitate şi să se abțină de la orice 
provocare. Desigur, nici una dintre cele două tabere nu avea de gând să respecte acest pact, 
ci l-au încheiat doar pentru a câştiga timp. Numai că legionarii nu au ținut seama că atunci 
timpul nu lucra pentru ei, ci pentru comunişti, . 

Semnarea acestui pact de neagresiune a fost, după părerea mea, o imensă greşeală, 
deoarece s-a ratat prin aceasta un mare moment istoric. Dacă legionarii, în loc să semneze 
acel pact, ar fi declanşat încă de pe atunci lupta de rezistență anticomunistă, aceasta ar fi 
putut fi, pentru cotropitori bolşevici din România, ceea ce a fost, în timpul războiului, lupta de 
partizani din Iugoslavia împotriva cotropitorilor germani. Căci, în circumstanțele istorice de 
atunci, condiții pentru o asemenea acţiune existau. În afară de M işcarea Legionară, mai erau 
destui nemulțuniți şi năpăstuiți care ar fi fost gata oricând să pună mâna pe armă pentru a lupta 
împotriva cotropitorilor şi a năimiţilor din interior. Erau, în primul rând, ofițerii Armatei regale 
deblocați și trimişi la munci umilitoare în civilie, erau rămăşiţele Armatei Naţionale din 
Austria şi întregul exil legionar din Germania şi, nu în ultimul rând, o asemenea acțiune ar fi 
avut adeziunea tacită sau chiar declarată a unei mari părți din poporul român. Desigur, 
şansele de izbândă ar fi fost minime (s-ar fi întârziat poate cu câțiva ani comunizarea țării), 
însă atunci (mai ales atunci) importantă nu era victoria: ci lupta. Ea ar fi creat „o stare de 
spirit de neaplecare şi ar fi întreținut o scânteie de nădejde în rândurile românilor "cum 
spunea întemeietorul Mişcării atunci, la început, în pădurea Dobrina. În ceea ce priveşte 
pierderile (mai ales în vieți omeneşti), acestea ar fi fost desigur mari, chiar foarte mari, însă 
nici într-un caz mai mari decât cele suferite de poporul român în cumplita prigoană comunistă 
care a urmat după această dată. 

Şi mai este ceva. O asemenea acțiune ar fi dat victimelor de mai târziu posibilitatea 
de a muri luptând eroic, cu arma în mână, fiind astfel scutiţi de umilințele şi ororile pe care le 
vor trăi, peste câțiva ani, la Piteşti, Gherla, Aiud sau în alte temnițe care au împânzit întreaga 


țară. De ce n-a fost așa? Nu ştiu! Poate că Dumnezeu a vrut să avem mai mulți martiri decât 
eroi. 


(„Introducerea” primei părți a volumului în curs de apariție 
Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri 
din închisoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009) 


În 1958; Gheorghe Mazilu a fost însă din 








(1912 — 2009) 


Ne-ă părăsit şi cel care, după trecerea 
părintelui Grebenea la cele veşnice, rămăsese 
decanul de vârstă al foştilor deţinuţi politici. 

Inginerul Gheorghe Mazilu s-a săvârşit din viaţă la 
venerabila vârstă de 97 de ani, în ziua de 22 aprilie a. 
c,, în exilul său din Elveţia. Gheorghe Mazilu s-a 
dovedit a fi un adevărat patriot şi, în exil, un luptător 
neobosit pentru eliberarea României de sub teroarea 
comunistă. Pentru a destăinui lumii libere ce a 
insemnat această teroare, fostul genist a scris o carte 
memorabilă, apărută în cinci ediţii (trei în română şi 
două în franceză), Intitulată În ghearele Securităţii, 
acestă carte reprezintă o mărturie în plus a ceea ce a 
insemnat, pentru o bună parțg de lume, molima 
comunistă și, în același timp, un omagiu adus celor 
ce s-au jertfit în lupta împotriva acestui flagel. 


mobilizat şi a lucrat ca ofiţer genist într-o fabrică de 
armament, devenind un specialist reputat în fabricarea 
munițiilor de artilerie. După 23 august a fost „alungat” 
dih uzina în care lucra, iar la terminarea războiului, în 
1945, a fost epurat şi din armată. 

În 1950, după izbucnirea războiului din Coreea, 
comuniştii români, dirijaţi de consilierii sovietici, au 
rechemat pe toți foştii ofiţeri, ingineri de armament, 
pentru a repune în funcţie uzinele de armament şi muniții 
din' România. Timp de trei ani, toate aceste uzine de 
armament au lucrat la capacitate maximă, producând 
muniție pentru regimul comunist de la Phenian. În 1953, 
după ce războiul din Coreea s-a „răcit”, toți specialiştii 
români care lucraseră în uzinele de armament au fost 


arestaţi, fiind acuzaţi de sabotaj. Timp de doi ani gu 


fost ţinuţi în arestul Securităţii din Ploieşti şi anchetați 
în vederea intentării unui proces, Cum nu s-a teuşit 
acest lucru, după doi.ani au fost puşi în libertate. 


nou arestat, iar de data aceasta a fost judecat Şi 
condamnat la 7 ani de închisoare, din care a executat 
5, S-a eliberat în 1962 şi după elierare a lucrat câtva 
timp ca muncitor necalificat, pe diferite şantiere, până 
când, în sfârşit, a reuşit, cu mare greutate, să obţină 
un post de inginer într-o întreprindere socialistă. A 
fost însă permanent tracasat Şi supravegheat de 
Securitate, atât la serviciu cât şi viața particulară, 
motiv pentru care s-a hotărât să plece din țară. În 
1980, printr-un fericit concurs de împrejurări, a reuşit 
să emigreze în Elveţia, unde a primit azil politic, iar 
după câţiva ani a obținut şi cetățenia elvețiană. Timp 
de 15 ani a fost profesor de matematici superioare la 
O Şcoală Privată de ingineri electronişti. Prin dispariţia 
sa, comunitatea românească din Elveţia pierde un 
om de omenie, iar țara un mare caracter. 


Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor 
Săi! (D. A) 












Iulie 2009 Nr. 7/223 PAG. 7 


HE LUPU 







PUNCTE CARDINALE 
MAGLAVIT: REÎNHUMAREA LUI PETRAC 


il | 
w 


"acul LUI PETRACHE LUPU 
ae I S-A ÎNDEPLINIT 
ULTIMA DORINȚĂ 


Pe data de 30 mai a. c., la Mânăstirea Maglavit, 
jud. Dolj, în prezența Î. P. S. Irineu, Mitropolitul 
Olteniei, a avut loc'Slujba de reînhumare a osemintelor 
lui Petrache Lupu, ciobanul care în 1935 — la vârsta 
de aproape 17 ani — se va fi întâlnit cu Dumnezeu 
(„Moşul”, după cum îl numea el). 

Contemporani cu Petrache Lupu - ca Sf. Nicolae 
Velimirovici, Pr. Dumitru Stăniloae ori savantul 
Gheorghe Marinescu — s-au pronunțat favorabil în 
privinţa fenomenului Maglavit (nemaiamintind aici de 
ierarhii vremii ori de clasa politică românească a anilor 
'40). Cu toate acestea, atât în perioada comunistă, cât 
pă îi şidupă 1989, Maglavitul va fi puternic contestat, atât 

îl de către unii teologi, cât şi de o parte din intelectualii 
apropiaţi de Biserică. „Sursa” cel mai des citată de 
contestatari e cartea arhitectului Mihai Urzică, Minuni 
şi false minuni, în care autorul face o analiză critică a 
fenomenului religios românesc din perioada anilor '40. 

Cu puţin timp înainte de moarte (14 
decembrie 1994), Petrache Lupu şi-a exprimat dorința 
ca osemintele să-i fie strămutate la mânăstirea ctitorită 
de el, la locul întâlnirii cu Dumnezeu, atunci când 
lucrările la aceasta vor fi încheiate. Ceea ce s-a şi 
săvârşit în pragul aceastei veri, îndemnându-ne pe toți 
şi la un nou exercițiu de memorie. (GH. C) 













Ce NR 


“A FOST ODATĂ, LA MAGLAVII.. 





Cioban analfabet, multă vreme surd şi gângav, sărac lipit, dar de o mare 
curățenie sufletească, Petre (Petrache) Lupu (1907-1994) a fost considerat de 
mulți o icoană pitorească a simplităţii, a „sărăciei cu duhul”. Un Gala Galaction 
nu se sfia să scrie: „A pogorât Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecția 
Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie 


milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să 


dea în câteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totăeauna? Dar aceasta este 
procedura Lui milenară şi necontenită” (rev. B.O.R, 5-6/1935, p. 366). 

După şirul de arătări ale lui Dumnezeu de care mărturisea a fi avut parte 
în 1935, lui Petrache Lupu i-a revenit auzul, vorbirea i s-a limpezit, iar unele 
mărturii de epocă îi atribuie darul vindecării. Cert e că Maglavitul a devenit 
pentru mai mulţi ani loc de pelerinaj, iar lumea îi spunea „S fântul de la Maglavit”. 

Petrache Lupu n-a vrut să comunice la început „mesajul” de la „Moşul”, 
jenat de simplitatea şi neputinţele lui omeneşti, ba chiar convins că lumea o să 
râdă de el. Şi lumea ar fi râs, desigur, mai mult decât a făcut-o, dacă n-ar fi fost 
la mijloc împrejurarea minunată că, dintr-o dată şi inexplicabil, „mutul vorbea”! 

Desigur, n-a lipsit, încă din capul locului, nici ipoteza unei forme de 
nebunie. Fenomenul a fost însă studiat de o comisie specializată, în frunte cu 


ilustrul dr. Gh. Marinescu, care i-a atestat integritatea psihică. În cartea sa Lourdes 
şi Maglavit (1936); acesta a ţinut să scoată în evidență nu numai faptul că Petrache 
Lupu „e mult mai normal decât mulți dintre noi”, ci şi pe acela că „e de o 
dezinteresare absolută”: „Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să 
construiască un spital şi o mânăstire” (care s-a şi construit şi unde de curând i- 
au fost strămutate oasele). 

Teologic, două sunt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ: cea 
favorabilă fenomenului, a părintelui Dumitru Stăniloae („Încercare despre teofanii”, 
în vol. Ortodoxie şi românism, 1939), şi cea ostilă acestuia, a eseistului creştin 
Mihai Urzică („Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol. Minuni şi false minuni, 
redactat în anii *40, dar țipărit abia în 1993). În mare, cititorul are de optat între 
a da credit teologului D. Stăniloae (1903-1993) sau arhitectului M. Urzică (1902- 
1988)... 

In 1941, generalul Antonescu l-a trimis pe front, spre îmbărbătarea oştirii, 
iar comuniştii îl vor vâri în închisoare, fără nici un temei. A murit umil şi uitat de 
lume, la câțiva ani după prăbuşirea comunismului. „Moşul”, care cândva îi 
poruncise să vorbească, i-ar fi dat mai apoi porunca tăcerii... (R. C.) 




















PAG. 8 Nr. 7/223 Iulie 2009 





a 


3 
3 


CLAUDIU 
TARZIU 
intreabă, 
RĂZVAN 
CODRESCU 
răspunde: 


Sinteţi creştin „născut” sau „făcut”? Aţi fost crescut în duhul 
Ortodoxiei, într-o familie de oameni credincioşi, sau vi s-a întîmplat să 
descoperiți drumul spre Biserică mai tirziu? 

M-am născut din părinți botezați ortodox, dar înstrăinaţi de Biserică, în 
contextul propagandei ateiste a noului regim comunist. În familie, singura persoană 
bisericoasă de care-mi amintesc era bunica dinspre tată, la modul simplu, țărănesc, 
Mă amuzam că repeta la tot pasul: „Doamne, pupu-ți tălpile!”. Dar dacă nu erau 
prea duşi pe la biserică, ai mei nu erau nici atei convinşi, ci aveau un bun-simţ 
care-i împiedica să fie cu adevărat ireverențioşi faţă de cele sfinte. Am fost 
botezat după rînduială, dar educație religioasă n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, 
în versuri, tirade împotriva lui Dumnezeu, invocînd binefacerile ştiinţei, cum 
fusesem învățat la şcoală. Mimam cumva necredinţa, dar n-aş fi băgat mîna în 
foc pentru vreo convingere ateistă. Apoi, cînd am ieşit din mahalaua copilăriei şi 
am început să citesc mai mult, am constatat că oameni serioşi văd lucrurile 
altfel, am căpătat conştiinţa manipulării ideologice şi m-am revoltat interior. Am 


cochetat întîi cu orientalismele, mai ales sub influenţa lui Eminescu (pe care-l 


citeam şi-l învățasem în mare parte pe dinafară, încă de pe la 6-7 ani, chiar dacă 
nu-l pricepeam întru totul), dar şi a „mitului” Eliade (care pe atunci era cel mai 
realizat român în viață). Dumnezeu mi-a scos în cale cîțiva oameni care m-au 
influențat şi m-au orientat decisiv, răspunzînd aşteptărilor mele mai adînci: 
scriitorul Marcel Petrişor (care era pe atunci profesor la „Iulia Hasdeu” şi ținea 
un cenaclu literar pentru elevi, atipic şi aproape subversiv), doamna Eugenia 
Popovici (distinsa şi inimoasa bibliotecară de la acelaşi liceu), iar ceva mai tîrziu 
inegalabilul Petre Ţuţea. Pe la 16-17 ani eram deja un creştin-ortodox convins, 
făceam proiecte de poeme, catehisme şi manifeste creştine, îi descoperisem 
fascinat pe marii noştri interbelici, dar şi pe Dante, loan al Crucii, Cervantes (via 
Unamuno), Dostoievski... Marea mea bucurie a fost că, încetul cu încetul, am 
reuşit s-o întorc la credință şi pe mama... 

Devenirea mea interioară mă face să fiu foarte îndatorat religios culturii. 
De aceea mă simt mîhnit de cîte ori constat un anume divorţ între religie şi 
cultură în lumea noastră ortodoxă de azi. Știu că există o cultură care poate 
sminti, dar există şi una care poartă spre Dumnezeu şi de ale cărei servicii religia 
nu se poate lipsi nepăgubită. Religia şi cultura nu trebuie confundate, dar nici 
puse în raport de excluziune reciprocă. De altfel, la o privire atentă, deculturalizarea 
merge astăzi mînă în mînă fie cu desbisericirea, fie cu habotnicia obtuză şi 
belicoasă. Altfel spus, lipsa culturii poartă, de regulă, spre una sau alta din cele 
două fundături simetrice ale vieţii spirituale. 

Vă amintiţi o întîmplare din trecutul dvs. care să vă fi făcut să credeți 
că ați trăit o minune, că a fost mina lui Dumnezeu deasupra dvs.? | 

O anume discreţie mă împiedică să relatez episoade concrete, uneori 
foarte intime, dar mărturisesc că eu unul am simţit tor timpul mîna lui Dumnezeu 
asupra mea — cînd păzindu-mă mîngiietoare, cînd plesnindu-mă ca să mă trezesc. 
Simţeam cumva lucrul acesta chiar şi înainte să mă limpezesc în credinţă. 
Dumnezeu a fost cu mine în mult mai mare măsură decît m-am învrednicit eu să 
fiu cu EI. 

Cine v-a influenţat cel mai mult evoluţia spirituală? 

Nimic nu mi se pare mai presus de citirea şi recitirea textelor sfinte, mai 
ales a Evangheliilor şi Epistolelor apostolice. În afară de cei pe care i-am pomenit 
deja, mă simt dator să-i menţionez, dintre cei în carne şi oase, pe părintele 
Gheorghe Calciu, pe părintele Athanase Negoiţă, pe părintele Constantin Galeriu. 
Livreşte, sînt foarte îndatorat literaturii patristice, pe de o parte, şi interbelicilor 
noştri, pe de altă parte. Pe părintele Dumitru Stăniloae n-am avut ocazia să-l văd 
decit o singură dată față către faţă, binişor înainte de 1989 (cînd a avut bunătatea 
să-mi dăruiască primele volume din Filocalie, care-mi lipseau şi erau de negăsit 
pe atunci), dar cărţile lui, inclusiv cele din tinerețe, mi-au fost din capul locului 


PUNCTE CARDIN 






referenţiale. l-am citit avid şi cu folos, adesea în traduceri dactilografiate care 
circulau „pe sub mînă”, şi pe marii ruşi din exil, de la Soloviov şi Berdiaev la 
Evdokimov şi Soljeniţin. Vreau să adaug, totuşi, că am avut mult de învăţat şi de 
la autori nu neapărat religioşi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un „minor” 
harismatic ca Saint-Exupery... 

Iubirea are mai multe trepte; căreia simţițieeă i-ați acordat mai mult 
din timpul vieții dvs. de pînă acum? Şi de ce? Ați vrea să schimbaţi ceva? 

Răsăritenele iubiri ale mele le-am divulgat liric într-un volum de versuri 
chiar astfel intitulat. Am investit iubire şi-n trecut, şi-n prezent, şi-n văzute, şi-n 
nevăzute, şi nu regret nimic decît faptul că n-am investit încă şi mai mult şi că 
n-am ajuns să iubesc întotdeauna necondiţionat... Măcar am învăţat, însă, că 
adevărata iubire e cea fără jumătăţi de măsură şi fără reciprocitate necesară. E o 
stare de graţie a fiinţei noastre la care ajungem foarte rar în absenţa sfinţeniei... 

Ce a predominat în întărirea dvs. în credință: cunoaşterea livrescă, 
modelele vii sau cunoaşterea prin trăire? 

Toate şi-au avut timpul şi rostul lor. Trăirea rămîne însă esențială... „Ci 
trăieşte, chinueşte/ Şi de toate pătimeşte,/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte...” 

Sinteți foarte aproape de a împlini o vîrstă rotundă, 50 de ani 
[interviul a fost luat cu două săptămîni înainte de aniversare). Cum îl 
simţiți pe ortodoxul din dvs.? Ce vă doriţi pentru următorii 50 de ani? 

La 50 de ani simt că ortodoxul din mine este limpezit, dar insuficient 
valorificat. Mă dojenesc că sînt mai puţin decît ştiu sau decît aş putea. Şi, 
desigur, infinit mai puțin decît ar trebui... Dincolo de orice orgoliu, mă simt, ca 
să zic aşa, mai puţin „exemplar” decît mi-ar plăcea să fiu... Nu ştiu cîţi ani mi- 
o mai da Dumnezeu de aici înainte, dar mă rog să mai am puterea de a spori 
duhovniceşte şi de a duce la bun 'sfirşit cîteva lucruri pe care le-am început, 
cum ar fi, de pildă, noua versiune românească a Divinei Comedii » Sau coagularea 
unei noi sensibilități de dreapta în atît de ne-dreapta noastră lume românească... 

Toată poezia dvs. e străbătută de un fior mistic. De ce ați simţit nevoia 
să-L faceți prezent pe Dumnezeu pînă şi în poemele de dragoste? 

N-am „simţit nevoia” să-L fac prezent pe Dumnezeu, cît pur şi simplu 
am exprimat experiența imperfectă, dar vie a unei prezenţe transfiguratoare. 
Neconectat într-un fel sau altul la „dragostea care nu se trece”, mi se pare că 
eros-ul riscă să fie doar risipă în interval. Creştineşte vorbind, cum am arătat pe 
larg în Teologia sexelor, ar trebui evitată o confuzia curentă între sex şi sexualitate. 
Sexul ține de structura ontologică a omului (“bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”), 
avînd desigur nu numai implicații materiale, ci şi profund spirituale, în vreme ce 
sexualitatea, în înțelesul ei biologic, este doar o întrebuințare derivată şi 
conjuncturală a sexului, necesară în prezența păcatului, dar nenecesară în absența 
lui. Sexul există înaintea sexualității şi subzistă abolirii ei. Istoria sexualităţii 
nu-i decit intervalul indefinit dintre sexul fără sexualitate al condiției originare 
(caracterizate prin castitatea “îngerească”, prin goliciunea cea fără de ruşine) şi 
sexul fără sexualitate al Împărăției finale (“Că la înviere nici nu se însoară, nici 
nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”). 

Are legătură dragostea dvs. pentru limba veche românescă, pe care o 
cultivați asiduu în cărți, în articole şi în poezie, cu sentimentul religios, sau e 
motivată de altceva? 

Sigur că are şi sentimentul religios, în sensul apartenenței la o veche 
tradiție bisericească, ponderea lui, dar miracolul limbii române, care pe mine 
m-a fascinat dintotdeauna, nu se reduce la „limba vechilor cazanii”, ci este infinit 
mai complex. Eu cred că limba română este cea mai mare şi mai indiscutabilă 
realizare istorică a neamului românesc, Păcat că astăzi bogăţia şi simţul limbii se 
pierd galopant, noile generaţii abia trecînd de o mie de cuvinte uzuale... lar 


=) 
(ai 








Da 


PUNCTE CARDINALE 





Iulie 2009 Nr. 7/223 PAG. 9 





poezia — care de aceea se şi citeşte din ce în ce mai puţin — este în primul rând 
aventură extatică şi inițiatică a limbii, mlădiere a cuvintelor care se cer după 
Cuviînt. 

; Eu unul V-am Cunoscut pe vremea cînd eraţi mai ales un promotor al 
Drepiei politice, al unei Drepte principiale şi nu partinice. În ultimii ani, 
după ce ați publicat Cartea înd reptărilor, ați evitat discursul politic sau analiza 
politică, axîndu-vă mai ales pe o viziune ortodoxă asupra lumii. De ce? 

i Am încercat, alături de alți cîțiva, ce s-a putut în primul deceniu de după 
prăbuşirea comunismului, pe de o parte ca recuperare a tradiţiilor şi valorilor de 
dreapta, pe de altă parte ca reconstrucţie a dreptei în actualitate. Mare lucru nu 
s-a legat, poate şi din pricina confuziei vremurilor, poate şi din pricina insuficientei 
noastre vrednicii. Dar ce s-a legat în România postcomunistă?! Numai rețelele 
mafiote, numai complicitățile impure... Eu, de la revista Puncte cardinale (ce şi- 
a început lungul traseu în 1991) la revista Generaţia dreptei (reapărută sporadic, 
in serie nouă, prin 2001), şi de la volumul Spiritul dreptei (1996) pînă la volumul 
Cartea îndr eptărilor (2004), am cam spus ce avusesem de spus în această privinţă. 
Poate cînd lucrurile se vor mai coace (dacă se vor mai coace vreodată), se va 
găsi oarecare folos şi în eseurile sau articolele mele cu tentă politică... Trebuie 
însă precizat că eu n-am crezut niciodată în primatul sau în autonomia politicului. 
Experiența m-a învățat multe sau mi-a confirmat intuiţiile inițiale. Astăzi mi-e 
încă mai limpede decît îmi era ieri că există o ierarhie a priorităților în recuperarea 
axiologică a esenţialului pierdut: planul de bază rămîne cel religios sau moral- 
spiritual, apoi vine cel cultural, iar numai la urmă — şi numai în virtutea celor 
predecente — vine planul politic, în sensul greu, neconjunctural şi neideologic al 
cuvîntului: acela de participare principială, responsabilă şi jertfelnică la viaţa istorică 
a cetății (polis). Fără aşezare spirituală, fără rectitudine morală, fără deschidere 
culturală nici un proiect politic nu e cu adevărat viabil şi plăcut lui Dumnezeu. De 
aceea noi nu avem astăzi „clasă politică”, ci doar nişte aventurieri ieftini şi profitori 
ai unor pseudo-politici clientelare; de aceea nu avem politică, ci doar politicianism. 

Se pare că vremea un€i noi drepte autentice n-a venit încă, dar noi 

trebuie să găsim înțelepciunea şi răbdarea de a lucra, fie şi „marginal”, la temeiurile 
| ei religioase şi culturale, ca să aibă pe ce sta, în eventualitatea că vremea îi va 
| veni totuşi. Şi chiar dacă nu i-ar mai veni niciodată, lucrarea religioasă sau culturală 
rămîn foloase în sine, de un ordin mai înalt şi mai durabil. 

L-aţi tradus în mod strălucit, după cum spun specialiştii, pe Dante, I- 
ați tradus pe Sf. loan al Crucii. O preocupare pentru operele unor catolici 
| care a stirnit bănuieli în tabăra radical ortodoxă. Cum ați început aceste 
| traduceri şi care a fost miza dvs. personală în acest demers? 

Mi i-am asumat artistic, nu confesional. Şi m-am străduit să dovedesc o 
dată în plus — nu ştiu dacă am şi reuşit — că limba română nu e mai prejos de 

rafinamentele lor artistice sau spirituale. Şi că Ortodoxia ştie să tălmăcească 
—.. valorile pe limba ei, fără prejudecăţi sau complexe. Eu sînt pentru o Ortodoxie 
| deschisă şi seniorială, capabilă să comunice fără să se pervertească. Aceasta n- 
are nici o legătură cu pseudo-ecumenismele contemporane, care nu sint decît 
simple compromisuri şi manevre ideologice. 
| Ca intelectual ortodox, ca om implicat activ într-o încercare de 
| resurecție moral-spirituală a românilor, cum vedeţi viaţa religioasă de la noi? 
Și care credeţi că sînt păcatele cele mai grave de care suferă administraţia 
bisericească, dar şi turma credincioşilor? 
Aş zice că viața noastră religioasă are şi mari virtuți (care întrec media 
duhovnicească a Apusului, dar şi a altor țări ortodoxe megieşe), dar şi mari 






77 SPIRITUALITATE 
nic loguri în pridvor 












abâtiîncă și tel taia Și că-n nai șă Pata Ietat/ 
deauna „ Măcar arm Învățat, Însă, că ade- 


-S foarte dea 
nundă, 50 Îi Cai d ap pe ortodozul din dri.? 
= La 50 de ani simt că onodoxul din mine este lim- 


ii, dar insuficient valorificat. Mă dojenesc că sunt 


de a spori duhovniceșie și de a duce la bun 
sfârșit câteva lucruri pe care le-am început, cum ar fi, 
de pildă, noua versiune românească a Divinei Comedii, 
sm coagularea unei noi sensibili de dreapta în atât 






= O anume discreție mă impiedică să relatez cpi- 
soade concrete, umeri foare intime, dar matur see 
că ca unul am sait tot tim pal mâna lui Darhnereu 
mu pra mea — câmi păzindu- mă mângăietoare, când 






„Când arm be pat 
aaa început nd citesc rai mall, em cocheta 





RAZVAN CODRESCU 
- poet, eseist, redactor-șef al revistei “Lumea Credinței” - 
"Am simţit tot timpul mâna 
lui Dumnezeu asupra mea” 


- Mi i-am asumat artistic, nu confesional. Şi m-am 
străduit să dovedesc o dată în plus — nu şiiu dacă am şi 


sau „Pa sunt pentru o Ortodox 
abur rugate să comunice fără să se perver- 
tcască, Aceasta n-are nică O legătură cu psewlo-ecume - 
nismele contemporane, carc nu sunt decât simple 


maral. nald a românilar, vede 
ri pap ir i Pare rea 


= Aş zice că viaţă noastră religioasă are şi man 
viri i Acea întrec media dubovnorască a pia rai 


mai ales cu tithua de avertisment — că şi în 


- Vă amiatiţ! e În drecatuul dr. care | dai şi lemereu — ea 
ză vă fi făcut să credeţi a interveni sal. 


acesta coca ce câ In cxtenaiane nscă să piadă in 
intern state pă p. pi 


fă să se rhlicămn decit sporalic ln Inllțimea ci. 
în orice caz, ca moștenire mr er pere tree 
seturi să tran spaunezt n viaţă Dar pre sunt cu cs! mai 


defecte, resimţindu-se încă puternic de sechelele comunismului. Instituțional, 
mi se pare că Biserica naţională n-a reuşit o primenire semnificativă, iar la nivelul 
turmei” Ortodoxia statistică nu se acoperă cu Ortodoxia reală. E mult de lucrat 
la comunicarea vie dintre păstori şi turmă, precum şi dintre credinţă şi 
intelectualitate. Există o anume eflorescenţă a vieţii minăstireşti, dar și temerea 
- exprimată încă de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertisment — că Şi în 
domeniul acesta ceea ce cîştigă în extensiune riscă să piardă în intensitate... 
Cred că stăm pe o tradiție extraordinară, fără să ne ridicăm decit sporadic la 
înălțimea ei. Avem, în orice caz, ca moştenire istorică, mult mai mult decît 
reuşim să transpunem în viață... Dar nu sînt eu cel mai în măsură să judec şi 
admit că s-ar putea să mă înşel în unele privințe. Nu mi-aș dori nimic mai mult 
decît ca realitățile să mă contrazică. 

Mai ales în ultima vreme um văzut în spaţiul ortodox tot felul de 
manifestări frizînd protestantismul, dar şi nebunia în numele lui Hristos. 
Cum trebuie să fie un creştin ortodox? 

Smerit, treaz, măsurat, rugător, comuniant, exigent cu sine și indulgent 
cu fraţii, pesimist în perspectiva veacului și optimist în perspectiva eternității. 
Alunecările, fie ele protestantizante sau misticoide, n-au sorți într-o ortodoxie 
sănătoasă. Dacă apar, şi mai ales dacă tind să se înmulțească, răspunderea o 
purtăm într-un fel cu toții, chiar dacă în grade diferite. Ortodoxia suferă în noi 
şi răul irupe pe unde apucă, aşa, ca dintr-un organism debilitat... 

O serie de evenimente din viaţa noastră bisericească au provoca! o 
despărțire a apelor şi ne-am trezit cu toții în situația de a opta sau de a ne 
situa, pur şi simplu, într-o „tabără” sau alta, deşi unii dintre noi am vrut să 
rămînem doar de partea lui Hristos. Mă refer la cazul ÎPS Nicolae al Banatului 
și la dezbaterea privind introducerea paşapoartelor biometrice. Dvs. aţi fost 
unul dintre cei care aţi suferit atacuri grave din partea unora dintre cei pe 
care-i consideraţi prieteni sau măcar din aceeaşi Biserică. E bine, e rău? De 
ce credeți că s-au petrecut lucrurile aşa şi că nu sîntem în stare să discutăm 
pe un subiect decît cu cuțitul pe masă? Ce-i de făcut pentru ca astfel de 
rupturi să nu mai aibă loc? 

Ar trebui, cred eu, mai multă fermitate la nivelul de sus şi mai multă 
smerenie la nivelul de jos, un plus de educaţie, dar şi de autoeducaţie, un 
discernămînt mai atent între mizele religioase şi mizele ideologice. Faptul că eu 
am suferit atacuri abjecte e mai puțin important. Mult mai grav este că astfel de 
lucruri, indiferent de “expeditori” şi de “destinatari”, afectează imaginea însăşi a 
Ortodoxiei. Am mai spus-o şi altădată: noi avem un talent păgubos de a ne 
înfăţişa lumii mai primitivi şi mai răi decît sîntem. Şi pe urmă ne mirăm de cît de 
aspru ajung să ne judece alţii! | 

Din nefericire, trebuie spus că instituţia Bisericii a gestionat inabil — şi 
chiar nepărinteşte — maj toate tensiunile recente, ajungînd mai degrabă să le 
sporească decît să le dezamorseze. Îmi pun toată nădejdea în Dumnezeu şi mă 
încăpăţinez în continuare să mă aştept la mai mult şi la mai bine din partea 
cîrmuitorilor vremelnici ai Bisericii mele. Şi caut să-mi repet cît mai des în 
conştiinţa mea, cu părintele Calciu, că ierarhii trec, dar Biserica rămine... 

De foarte mulţi ani susțineţi canonizarea sfinţilor din închisori. Aţi 
cunoscul vreo persoană pe care aţi putea să o încadraţi la “sfinţii închisorilor”? 
În ce împrejurări? Ce aţi învățat? 

Mi-a fost dat să cunosc o droaie de oameni extraordinari printre foştii 
deținuți politici, ca să nu mai vorbesc despre cei de care ştiu doar din mărturiile 
cutremurătoare ale altora. Am învățat de la ei că se pot birui vremurile în spirit 
şi că sîntem un neam mai mare decît părem. Nu-s eu 
îndrituit să mă pronunț cine a fost sfînt sau nu, în sensul 
precis al canonizării bisericeşti. Mă gîndesc însă că atunci 
cînd, în alte arii ortodoxe trecute prin comunism, s-au 
găsit cu sutele sfinți recunoscuţi oficial ca atare, nu se 
poate să nu fi fost unii şi prin temniţele româneşti... 

Cred că un prim pas cumpănit şi binevoitor ar fi să 
se includă deocamdată în calendarul bisericesc o zi de 
cinstire globală şi nenominală a martirilor Crucii din vremea 
prigoanei comuniste, oare la noi a fost nai cumplită chiar 
decît în alte părți. Apoi să se urmeze răzbit cercetarea 
dosarelor de canonizare individuale, dar fără balastul 
prejudecăţilor ideologice. Suferința şi moartea pentru 
Hristos transcend orice ideologii politice sau condiţionări 
sociale, lar mai marii Bisericii ar trebui să se pătrundă şi 





” 







ărata iubire e cea (ără jumbâţ de mă fără it = că limba nu e mâi [05 de rafina ia et CAR , 
văreta iubire i E Ț: caine zii & mice a pu pe = să se Pasca cei dintii de acest adevăr literalmente 
care ajungem foarte rar ințeniei.. tălmăcească valari ienba ei, : EA £ t i za 
VO Satie o vârstă ro- PE i cruciai, siltminteri, vorba părintelui lustin Pârvu, “şi de 





aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii”. 
In actualul context intern şi internaţional, mai 








pezi 

mai puţin decâi ştiu su decât aş putea. Şi, desigur, | compromisuri şi manevre ideologice. d , 

fini mal put dectt wi webni > Diocolo de ate | uSuntem un neam mai mare credeţi într-o schimbare la faţă a României pe temeiuri 
N „cu să zic puţin “exemplar” | i 

data mi-ar plăcea să ho. Nu lu câ ani mi-o mai da decât părem” creştine? 

Dumnczen de aici înainte, rog să mal aa = Ca om implicat actir intr-o încercare de resu- 







Aici nădejdea prisoseşte asupra credinței şi 
incerc să nu uit — cum, din păcate, ni se cam întîmplă 
adesea — că peste socotelile noastre omeneşti există bunul 










de nedreapta noastră lume românească... dar şi a aline țări ortodu n - 
“Cred că limba română este tt e în pe de ete spira: Dumnezeu, la Care toate sînt | 
cea mai mare realizare istorică | malul, i mi! 4 Iuri la comunicarea vie dintre 9 g979 19949 Sint. cp. putință» 
a neamului românesc” elor ral atei mana pre.) d meta 






(Într-o variantă prescurtată, din motive de spaţiu, 
acest interviu a apărut în revista Formula AS, anul ALX, nr. 
871, mai 2009, p. 26, sub rubrica “Spiritualitate: Dialoguri 
în pridvor”) 


de un Arsenie Duca, 
domeniul 














"im pe a tradiție exroordinară, 











PAG. 10 Nr. 7/223 Iulie 2009 





20 de ani de la reintroducerea grafiei latine în Basarabia 


ANTICIPÂND VIITORUL... 


(urmare din pag. 1) 


lunie 1989 strict secret 


“Nicolae Dabija şi Grigore Vieru din 
RSS Moldovenească, aflaţi în țara noastră 
ca invitaţi la Simpozionul internațional Mihai 
Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu 
Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, 
Să-i sprijine în obținerea unei maşini de scris 
cu caractere latine. Au precizat că, începând 
cu 15 iunie a.c., au obținut aprobarea pentru 
lipărirea cu caractere latine a revistei 
Literatura şi arta, al cărui redactor-şef este 
Nicolae Dabija, dar nu au cu ce să 
dactilografieze şpalturile în limba română, 
întrucât în URSS nu se găsesc maşini de scris 
Cu asemenea caractere, iar din România nu 
Pot cumpăra, datorită restricțiilor prevăzute 
de reglementările legale. În ceea ce priveşte 
modalitatea de introducere în RSS 
Moldovenească a maşinii de scris, cei doi 
au afirmat că nu ar fi probleme, Întrucâl, 
fiind recent aleşi în Sovietul Suprem al 
republicii, nu vor fi controlaţi la frontieră 
Dumitru Radu Popescu preconizează să 
informeze cu această problemă Secţia de 
presă şi propagandă a C.C. al PC.R Nicolae 
Dabija şi Grigore Vieru vor pleca din țară în 
seara zilei de 20 iunie” (A S.RI Fond D”, 
dosar nr. 10966, vol. 6, f113). 


“lată cum comentează autorii acestui 
volum „raportul 487": „După opinia noastră, 
documentul este deosebit de elocvent în ceea 
ce priveşte impasul ridicol al politicii 
«patriotului» Nicolae Ceauşescu: doi scriitori 
români de dincolo de Prut, sosiți cu mari 
speranțe în patria-mamă, nu-şi puteau procura 
la Bucureşti, unde soarele ar trebui să răsară 
pentru toți românii, nici măcar o maşină de 
scris, instrumentele respective fiind puse la 
index. Dacă au procurat-o totuşi, totul s-a 
petrecut pe sub mână şi cu aprobări speciale, 
ca și cum ar fi fost vorba despre o hoţie”. 
(Cartea Albă a Securităţii, ed. cit. p. 508) 

Cu toate eforturile noastre, cu tot 
concursul acordat de părintele Vasile 
Țepordei (care a şi găsit mașina de scris de 
care aveam nevoie într-un anticariat) şi 
aprobarea pe care urma să o obţină D. R. 
Popescu, Securitatea ceauşistă a făcut tot 
posibilul să nu scoatem din ţară mașina de 
scris (în ziua când am plecat, anticariatul 
respectiv a fost toată ziua închis... „din 
motive tehnice”). Cel care ne-a salvat a fost 
tot părintele Vasile Țepprdei, basarabean 
născut la Cârpeşti, Cantemir, care ne-a adus 
la tren o pungă unde se aflau cele 31 de 
semne metalice ale alfabetului latin, pe care 
Sfinţia Sa le-a retezat cu un instrument de 
tăiat metalul chiar de la maşina sa de scris. 

Aceasta a încăput într-un buzunar, ca 
să putem trece fără probleme frontiera în 
URSS. La Chişinău, prietenul Ion Fiodorov 
a scos de la o mașină de dactilografiat literele 
rusești ca să le sudeze în locul lor pe cele 
latine, Aşa ne-am pricopsit cu o maşină de 
dactilografiat cu alfabet latin. Acel impact 
de la regăsirea scrisului nostru fusese unul 
deosebit. În case, părinții și-au învățat copiii 
să citească și să scrie după articolele din 
ziar, îndemnându-i să transcrie texte, să le 
înveţe pe de rost. 

În acele zile, în semn de apreciere 
pentru gestul nostru, în oraşul Orhei o stradă 


a fost botezată... Literatura şi arta, gospodăria 
agricolă din satul Sauca, raionul Ocnița, la 
adunarea satului, şi-a schimbat denumirea în... 
Literatura şi arta. În comuna Ohrincea, raionul 
Criuleni, Literatura şi arta are o fântână care- 
i poartă numele: chiar în inima satului, în acel 
iunie 1989, a fost ctitorit un izvor din care 
jumătate de localitate ia apă şi azi, ocrotit de 
un zid semi-rotund cu imagini din Renaşterea 
noastră naţională transpuse în mozaic, (M-au 
dus să mi-l arate, cu mai mulți ani în urmă, 
soții Raisa şi Gheorghe Ciobanu.) Pictorul 
Ştefan Florescu din Bălţi ne-a donat un tablou 
(care poate fi văzut în Redacția noastră) 
intitulat: Literatura şi arta. Dumitru Popovici, 
ex-ministru al Comerțului, mi-a povestit că un 
consătean din Sărătenii-Vechi a pus într-o 
casetă metalică acel exemplar din revistă, 
zidindu-l, pentru viitorime, în fundamentul 
casei, pe care tocmai începuse să o ridice. 
Aveam pe atunci abonaţi în 56 de ţări ale lumii 
şi aproape în fiecare oraş din URSS unde 
locuiau basarabeni. Academicianul Petru 
Soltan îmi povesteşte despre un profesor, 
originar din Basarabia (se pare Andreev), care 
preda la Universitatea din Leningrad (Sankt- 
Petersburg): atunci când a primit acel număr 
(nr. 25), i-a sunat pe toți basarabenii Şi 
bucovinenii pe care îi cunoştea în capitala 
nordică a Rusiei, invitându-i la o anumită oră 
dintr-o zi în una din aulele universitare. Când 
toți s-au adunat, le-a prezentat acel număr de 
ziar, apoi a prins să le citească din el articol 
după articol. La un moment dat, cel care citea 
şi-a îndreptat ochii spre auditoriu şi a văzut că 
toată sala — profesori, doctoranzi, muncitori, 
foşti deportaţi — plângea. Erau lacrimi de 
bucurie. După ani de exil, scrisul nostru 
revenise Acasă. 

Nomenclatura de la Chişinău era 
speriată: ea înțelesese că Moscova aproape 
că era de acord ca în Constituţia RSS 
Moldoveneşti „limba moldovenească” să fie 
trecută ca limbă de stat, alături de limba rusă, 
dar nu susținea nicidecum trecerea scrisului 
nostru la alfabetul latin. În Enciclopedia 
sovietică moldovenească (Chişinău, 1974, 
vol.. 4, p. 376) se sugera că prin faptul că 
„limba moldovenească foloseşte alfabetul 
rus”, ea se deosebeşte de limba română. 

O dată cu trecerea la alfabetul latin 
urma să se descopere că regele este gol: limba 
moldovenească încetează să mai existe. Așa 
basarabenii, îşi făceau calculele lor ideologii 
imperiului, vor afla că limba lor e română. lar 
dacă limba li-i română, înseamnă că şi ei sunt 
români. lar dacă sunt români, ar fi firesc să 
dorească unirea RSS Moldoveneşti cu 
România. 

Nomenclatura de partid fusese pusă în 
fața unui fapt împlinit. Vocile care ne 
condamnau de la tribunele partinice erau mai 
şovăitoare, pe când cele ale mulțimilor erau 
mult mai sigure. Războiul săptămânalului cu 
Comitetul Central al Partidului Comunist era 
unul de durată. Numai în perioada anilor 1987- 
1989 redactorul-şef fusese pus în discuţie la 
zece dintre şedinţele Biroului C.C. al PC. al 
RSSM, alepându-se cu diferite admonesitti, 
la 22 septembrie 1987, Biroul C.C, al P.C. al 
RSSM adoptând şi o Hotărâre a Comitetului 
Central al Partidului Comunist al RSS 
Moldoveneşti „Cu privire la neajunsurile grave 


PUNCTE CARDINALE 





îi 


nm A an a a a a) 


_ 2. 


iul 


în activitatea săptămânalului Literatura şi 
arta” (vezi Moldova socialistă din 24 
septembrie 1987). 

Pe parcursul a doi ani de zile, Literatura 
şi arta publicase peste 700 000 de semnături 
ale consângenilor noştri care susțineau 
trecerea scrisului nostru la alfabetul latin şi 
legiferarea limbii române. Se adunaseră 
câțiva saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, 
când Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti 
adoptase Legea despre funcționarea limbilor 
pe teritoriul RSSM (care vorbea că limba 
română devine de stat, în locul limbii ruse) şi 
Legea despre trecerea scrisului la alfabet 
latin, au fost expuşi — ca argument — în holul 
Teatrului de Operă și Balet, unde s-a 
desfăşurat sesiunea. 

Evenimentul la care ne referim fusese 
pregătit şi de rubricile ce conțineau sentințe 
latine, pe care le inaugurase săptămânalul: 
“In memoriam”, “Gaudeamus”, “Memento 


mori”, “Alma mater”, “Poesis” ş.a., V, Digai, 


şef de secție la C.C. al P.C., turbând de fiecare 
dată când le vedea în revistă, chiar dacă 
Constantin Andreev, ca să ne apere, îi 
demonstrase că şi ziarul Pravda avea rubrica 
“In memoriam”, 

La sfârşitul anului 1988, procurorul 
general al republicii, N. Demidenko, 
deschisese.un dosar penal conducerii 
săptămânalului şi pictorului acestuia, Dumitru 
Trifan, pentru că „prin intermediul unei 
caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, 
folosit de milioane de oameni de pe glob”, 
Cazul devenişe de notorietate, fiind intens 
comentat în presa internaţională (afară de cea 
românească), 


mn... . . 


a ECE ZE 


= 


>> “ 7 
, 
. . 
Ze 0 tate 


să 
e „ZI 


mai 
ai 


Si 


Da pe Pi — .. 





PE] 


—-... . p.... ... 


e 


si 


pe m sa 


vă ama îș m n îm me 






. SALA ap 
., 





Ema e e A .. E, 
nl Para ice idila E Dieci bn 


pă iata, 
N ma 

- A apei Li 
Ma ae ua al a, 





i Aa Dată 

La 12 ianuarie 1989, la şedinţa Biroul 
C.C. a fost pus în discuție faptul că Literatura 
şi arta “trecuse samovolnic la alfabetul 
latin”. Atunci nu făcusem decât să 
reproducem integral, de ziua naşterii lui 
Mihai Eminescu, articolul acestuia 
„Patologia societății noastre”, preluat din 
ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum 
şi mai multe coperte de cărți care purtau 
numele marelui poet, editate la Bucureşti, 
evident cu grafie... latină. 

Azi alfabetul latin ne aparține. Din 
păcate, puțini dintre concetățenii noştri îşi 
mai amintesc că acesta a fost obţinut cu mari 
sacrificii. Una dintre condiţiile înaintate 
recent lui Vladimir Voronin de către Igor 
Smirnov „pentru unificarea țării” este 
renunțarea la alfabetul latin (care, în 
viziunea lui, e românesc, »PYMEIHCKHi”, 
deci străin moldovenilor, al căror mare 
apărător se declară) şi revenirea scrisului 
nostru la alfabetul rusesc. 

In 1989, alfabetul latin a fost obținut 
când ne aflam ca parte componentă a Uniunii 
Sovietice şi când întinsurile siberiene, cu 
care ne amenințau ştabii republicii. 
aparțineau şi RSSM. Îl vom ceda oare acum, 
în plină independenţă?! Sau vom reuși să-l 
păstrăm şi pentru generaţiile care vin? Ca 
moşii şi strămoşii noştri să se poată 
recunoaşte în ei, ca în nişte urmaşi destoinici. 


Nicolae DA BIJA, 
directorul săptămânalului 
Literatura şi Arta 
(Chişinău) 








Arhimandrit 
Paulin Lecca 
e este/ 


moartea 


Popa (1919-2003). 


Părintele arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996)*, Victor pe numele de 
botez, basarabean de origine (născut la Babele, în judeţul Ismail, din părinţii 
Grigore şi Maria Lecca, .tatăl fiind învățător şi apoi preot în județul Bălți), a 
urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la Chişinău, iar în 1940 a intrat ca 
frate la Mânăstirea Frăsinei, ctitoria Sfântului Calinic, unde după război va fi şi 
călugărit sub numele de Paulin. Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai strălucit 
profesor al Facultăţii de Teologie de la Chişinău în perioada interbelică), dar şi al 
nu mai puțin ilustrului Gala Galaction (plasat, din păcate, mult mai la stânga, dar 
dăruit cu destule haruri), a căutat să-i urmeze atât pe calea scrisului, cât şi a 
misionarismului ortodox (cu implicită tentă naţională). Sub regimul antonescian, 
în perioada 1941-1943, a fost preot misionar în câteva sate din Transnistria, 
precum şi la Odessa. Intransigenţa sa confesională şi naţională, asimilată vederilor 
politice de dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii), i-a atras ulterior, 
sub pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea şi chiar condamnarea 
la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentinţa să nu fie executată, iar râvnitorul teolog 
basarabean să-şi urmeze chemarea monahală, învrednicindu-l să fie ieromonah 
şi apoi arhimandrit, iar o vreme stareț la Arnota, unde-l va cunoaşte, prin 1992, 
viitorul protosinghel de la Schitul Darvari şi episcop-vicar patriarhal, Ambrozie 
(astăzi episcop la Giurgiu), care-i va face postum şi o frumoasă evocare (apărută 
mai întâi în revista Epifania). De-a lungul vieţii sale călugăreşti de peste o jumătate 
de veac, Paulin Lecca a trecut, pe lângă Frăsinei şi Arnota, pe la mai multe 
mânăstiri (Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim), zilele sfârşindu-şi- 
le retras la mânăstirea de maici de la Rogozu, în judeţul Vrancea. Cel trecut pe la 
Antim şi pe la Rarău nu putea, desigur, să nu poarte în sufletul său “floarea de 
foc” a Rugului Aprins (duhul acestei mişcări fiind lesne de recunoscut în 
preocupările şi în scrierile sale). l-a cunoscut îndeaproape, între alţii, pe 
ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) şi pe duhovnicul rus loan Kulighin. Să 
mai menţionăm că o vreme, tot spre anii bătrâneţii, a mai fost şi exarh al 
mânăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din Arhiepiscopia Bucureştilor. 


PE ST OI II E 2 III PI CRA | 
E 3 Y, r 3 , 23 E a 
" ARHIM. PAULIN LECCA 
| DI EEE ta Si sira la E e e aci aa 


| CE ESTE MOARTEA 4 (fragmente) 


Moartea este consecința păcatului, pedeapsa lui Dumnezeu pentru 
neascultarea primilor oameni. „În ziua în care veţi mânca din el, cu moarte 
veţi muri“ (Facerea 2, 17). 

Primul om, plănuit de Dumnezeu Cel în Treime, „după chipul şi 
asemănarea“ Sa, dar creat „după chipul Său“ (Facerea 1, 26-27), a fost perfect 
ca posibilitate (potenţă), dar perfectibil ca realitate, căci „asemănarea“, care 
avea să-l facă perfect, trebuia să o realizeze pe parcurs şi prin lucrarea voinţei 
proprii, stimulată, ajutată şi dusă la desăvârşire prin harul dumnezeiesc, Unica 
poruncă dată a fost „să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului...“ 
(Facerea 2, 17), căci mâncând va muri. 

Primul om constituia un tot perfectibil, armonios, o îmbinare desăvârşită 
între trup şi suflet, ambele nemuritoare; nu exista nici o contradicţie între ele. 
Prin neascultarea însă a unicei porunci dumnezeieşti, deşi fusese avizat de 
ceea ce va urma acestei neascultări, el a decăzut din nemurire, trupul lui, 
instrumentul prin care a păcătuit, fiind pedepsit astfel cu moartea. Sufletul 
însă i-a rămas nemuritor ca şi mai înainte. 

Noi nu putem pricepe cu mintea noastră mărginită cum se realizează 


PUNCTE CARDINALE 


ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ 
DESPRE MOARTE 


“Lumea Credinței 
moartea?, semnată de vrednicul de pomenire părinte ar 
prefațată de un alt regretat scriitor ortodox din tagma monahală, 


Cuprinsul volumului — ce răspunde, cu rigoare ortodoxă, tuturo 
moarte şi de viața de dincolo — este următorul: O precizare (Arhim. loasaf Popa) — p. 5; În loc de 
prefață: Cuvânt la Duminica Înfricoşatei Judecăţi (Arhim. loasaf Popa) — p. 9; Ce este moartea? — p. 3l; 
Ce se întâmplă cu sufletul în clipa morţii? — p. 38; Care sunt mem 
veacul de acum şi ce este veacul viitor? — p. 71; Raiul şi iadul — p. 105; Sfârşitul lumii — 
însuşi este autorul sfârșitului său — p. 138; În loc de postfață: Altă predică la Duminica Infricoşatei 
Judecăţi (Arhim. loasaf Popa) — p. 148; Cine a fost Paulin Lecca (Răzvan Codrescu) — 

Pentru că autorul cărții este mai puţin cunoscut publicului larg, reproducem aici nota bio- 
bibliografică alcătuită de d-l Răzvan Codrescu și postată la finalul noii ediţii, precum și un fragment 
din capitolul introductiv. 


CINE A FOST PAULIN LECCA 


lulie 2009 Nr. 7/223 PAG. 1] 


» ne oferă în toiul acestei veri o reeditare îmbunătățită a cărții Ce este 
himandrit Paulin Lecca (1914-1996) şi 
părintele arhimandrit loasat 
r marilor întrebări legate de 
brii Împărăției? — p. 48; Ce este 
p. 117; Omul 


p. 156. 


- 
i 
n Da e LEE 93 





A scris mult (pagini catehetice, exegetice, apologetice, memorialistice), 
dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia postum la cunoştinţa marelui public. 
lată-le pe cele mai importante: De la moarte la viață, Ed. Paideia, Bucureşti, 
1996 (roman memorialistic — personajul Victor Moldovanu este autorul însuşi — 
cu caracter testamentar, prezentat călduros de regretatul critic literar Valeriu 
Cristea, cu care părintele Paulin s-a cuminecat mai ales întru Dostoievski), Ce 
este moartea?, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1997 (prima ediție — demult 
epuizată — a cărţii reeditate acum), Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. 
Discipol, Bucureşti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de 
un teolog român, după faimosul curs Dostoievski şi creştinismul rus al lui Nichitor 
Crainic); Rugăciunea vameşului, Ed. Christiana, Bucureşti, 1998; Cum să citim 
Biblia în învățătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophia, Bucureşti, 1999. A tradus 
mult şi din ruseşte (Igor Smolici, Di viața şi învățătura stareților, Ed. Anastasia, 
Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, Ed. 
Anastasia, Bucureşti, 2000, etc.), lui datorându-i-se şi una dintre versiunile 
româneşti ale Pelerinului rus (Ed. Sophia, Bucureşti, 1998). 

E de sperat ca reeditarea micului volum Ce este moartea?, adresat unui 
public mai larg, să retrezească interesul pentru întreaga sa nevoință mărturisitoare, 
ce-l recomandă ca pe una dintre cele mai de seamă figuri monahale româneşti 
din vitrega — dar plina de învățăminte — istorie românească a secolului 20. 


Răzvan CODRESCU 





* Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, care-i face o foarte scurtă prezentare în Dicţionarul 
teologilor români (cf. ed. a doua, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 247) indică 
anii 1912 şi 1998. De asemenea, pentru cartea autobiografică De la moarte la viață 
(apărută în 1996 şi lansată la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti puțin după 
moartea autorului) se indică acolo anul 1997. 


această unire a sufletului cu corpul în sânul mamei şi nici separarea sufletului 
de corp în clipa morții. Moartea este un fenomen inevitabil şi cel mai sigur ce 
se petrece în viața omului. Nimeni nu scapă de ea, este moştenirea noastră, 
pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea celui dintâi om şi a tuturor 
descendenților săi. 

Şi totuşi, acest „blestem” dumnezeiesc al morţii a fost înlăturat prin 
venirea Răscumpărătorului. Cei care au călcat porunca lui Dumnezeu prin 
strămoşii lor, şi sunt deci apăsaţi de „blestemul” ancestral, pot totuşi să scape 
de el, dacă vor asculta, la rândul lor, de poruncile lui Dumnezeu, anume cele 
ale Legii vechi, validate prin cele ale Evangheliei şi confinţite prin Tainele 
Bisericii. 

“Trupul, fiind pământ, se va întoarce în pământ, dar sufletul, fiind 
suflarea lui Dumnezeu, se va întoarce la Creatorul său, ca să dea socoteală de 
ceea ce a făcut, în timpul vieţii pe pământ, cu templul trupului ce i s-a dat 
spre slujirea lui Dumnezeu.[...] 

Prin încrederea, recunoaşterea şi ascultarea faţă de lisus câştigăm 
veşnicia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!“. Ascultarea, smerenia, faptele 
bune, răbdarea servesc de sprijin sufletului în clipa părăsirii corpului. Moartea 
dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos; dimpotrivă, cei drepți simt 
o mare bucurie, bucuria de a fi chemaţi la odihna de veci, în timp ce moartea 
păcătosului este cumplită. Cel ce a călcat legea se îngroseşte de pedeapsă, 
remuşcările îi chinuiesc conştiinţa, iar căinţa este adeseori prea târzie! 











PAG. 12 Nr. 7/223 Iulie 2009 





La Editura Christiana din 
Bucureşti a apărut, în condiţii grafice 
de excepţie, prima ediție integrală a 
Acatistelor lui Sandu Tudor (leroschi- 
monahul Daniil de la Rarău), îngrijită 
de d-l Alexandru Dimcea şi d-na 
Gabriela Moldoveanu. Volumul 
cuprinde cinci alatiste: 1) Acatistul 
Preacuviosului Părintelui nostru 
Sfântul Dimitrie cel Nou, Boarul din 
Basarabi (cu introducerea autorului 
şi cu ilustrațiile lui Mac Constanti- 
nescu — glosate şi ele în versuri de 
către autor); 2) Acatistul Sfântului 
Ioan Bogoslovul; 3) Acatistul Sfîntului 
Sfinţitului Părintelui nostru Calinic 
Cernicanul; 4) Imn Acatist la Rugul 
Aprins al Născătoarei de Dumnezeu 
(cu comentariile autorului); 5) 


leroschimonahul 
Daniil de la Rarău 
(Sandu Tudor) 


prima Acatistul Bunei Vestiri. Reproducem 
editie în continuare, pentru mai multă 
AA lămurire, „Nota editorială” şi textul 
integrală despre acatist al lui Sandu Tudor 


(„Seamă de cuvinte”) din 1942 
(numai partea care se referă la acatist 
în general). 





NOTĂ 
EDITORIALĂ 


Născut în 1896 (24 decembrie), la Bucureşti, şi mort în 1962 
(17 noiembrie), în temnița comunistă de la Aiud, ieroschimonahul 
Daniil Sandu Tudor! este cuprins în martirologiul din 20072 şi se 
află de mai multă vreme în atenţia Comisiei de Canonizare a 
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Personalitatea sa 
rămâne definitoriu legată de mişcarea spirituală a Rugului Aprins, 
căreia i-a fost inițiator şi animator. Opera literară şi teologică a 
poetului-monah (încă needitată integral)” culminează de altfel, mistic 
şi estetic, cu /mnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de 
Dumnezeu, care a circulat în mai multe variante, dar pe care Editura 
Christiana I-a restituit în forma lui definitivă“. Acest acatist este cel 
mai faimos, dar nu este singurul alcătuit de autor: ne-au mai rămas 
de la el alte patru acatiste, în diferite stadii de definitivare. 


Volumul de față constituie o premieră editorială: deşi nici unul dintre acatiste nu este inedit, ele se 
regăsesc pentru prima oară cu foatele între copertele unei cărți. 

Cele cinci acatiste se înşiră în volum după cronologia aproximativă a conceperii şi definitivării lor, greu 
de refăcut astăzi. Primul din serie — cel închinat Cuviosului Dimitrie cel Nou Basarabov, Ocrotitorul Bucureştilor, 
prăznuit în 27 octombrie — este şi singurul publicat antums. Celelalte datează toate din perioada postbelică şi 
autorul a lucrat la ele până în vara lui 1958, când a fost arestat pentru a doua oară, 

Am urmat aici textele editate de noi mai înainte (1999 şi 2004), pe baza manuscriselor, şi ediţia din 1942 
(inclusiv cu frumoasele desene ale lui Mac Constantinescu, însoţite de glosele versificate ale lui Sandu 
Tudor), iar Acatistul Sfântului loan Bogoslovul a fost confruntat şi cu ediţia Anastasia din 1997 (cf. bibliografia 
finală). Ne-am propus şi de data aceasta să păstrăm ortografia şi punctuaţia autorului, deşi fluctuante de la un 
manuscris la altul (și uneori chiar şi în cadrul aceluiași manuscris), îndreptând tacit doar erorile evidente. Am 
păstrat, de asemeneă, prefața autorului la ediţia din 1942 („„Seamă de cuvinte”), cu noţiuni generale despre 
acatist, precum şi comentariile sale la Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, de o 
importanță exegetică aparte. e 

Fie ca ieroschimonahul Daniil de la Rarău să treacă neîntârziat din conştiinţa noastră rugătoare în 
sinaxarele Ortodoxiei! : 

» Născut Alexandru Teodorescu, şi-a luat mai târziu pseudonimul publicistic Sandu Tudor, iar ca monah se va 
numi întâi Agaton (din 1945), apoi Daniil (din 1952). 

* Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune 
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, pp. 158-167 (articolul despre Dâniil Sandu Tudor este redactat 
de istoricul George Enache). 

' Pentru stadiul editării scrierilor de şi despre Sandu Tudor, a se vedea şi indicaţiile bibliografice de la finele 
volumului de faţă. 

“leroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu T udor), /mn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, 
cu folocopia manuscrisului definitiv şi comentariile autorului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004. Această 
ediție, ca şi prima ediţie (incompletă) a Acatistelor de la Editura Christiana, îngrijită de prof. Alexandru Dimcea 
(1999), au apărut cu binecuvântarea P. F. Părinte Patriarh Teoctist, pe care am considerat cuvenit s-o menţinem 
şi pe pagina de titlu a noii noastre ediţii. 

* Sandu Tudor, Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov, Fundaţia 
Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942 (acatistul fusese scris încă din 1927, iar în 1928 primise 
binecuvântarea Sfântului Sinod al B.O.R., cum se vede din notele însoţitoare), 

“ Prima oară fusese arestat şi condamnat politic de câtre regimul comunist între 1950 şi 1952. A doua arestare, cu 
vestitul lot de 15 persoane care i-a purtat numele (lotul „Teodorescu Alex. Şi alții”), avea să fie fără întoarcere 
(condamnarea a fost la 25 de ani „temniţă grea”, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, dar în 1962 a murit, 
chipurile de „hemoragie cerebrală”, fără să se cunoască nici până azi locul unde a fost înmormântat) 


PUNCTE CARDINALE 


SCANIA DE SYVIHTE 


Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică 
evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate mărețele solemnități 
dela curțile crăieşti ale Țarigradului, poate cea mai în regidi 
mai impunătoare era tocmai această slujbă a „Imnului 


Acatist”, care în greceşte înseamnă „Sfântul cântec în . 


picioare”, Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de 
la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La 
auzirea lui trebue să rămâi neclintit, drept ca o lumânare 
care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din 
mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în Ortodoxie prin 
„închinare neîntreruptă” sau „slăvire neîncetată”. Acatistul 
se presupune că nu încetează niciodată, se reînnoieşte mereu. 

Dragostea suprafirească te mistue ca foamea şi ca 
setea şi vrei să vezi încă din această viaţă fața cea veşnică a 
Lumii? Îngenunche, închină-te, dar, mai ales, încremeneşte 
întru curată aţintire, uitându-te şi limpezindu-te de tine 
însuți, fără întrerupere cântând marea ei sfinţenie. Imnul 
acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să 
urci până acolo, până la acea zare la care poate să scoboare 
peste tine Vedenia, fără a se strica, şi fără a se prihăni prin 
aceasta. Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele 
Atonului, el e „roată heruvică de cântec şi smerenie” care 
suie, suie mereu. 

Arşi de năzuirea aceasta mistică, împărații, domnii 
şi voivozii de altădată ţineau să ia parte la slujbele de acatist. 
Se aduna în paraclisul palatin Curtea împărătească 
bizantină, cu toată strălucirea şi bogăţia sa fastuoasă de aur 
şi pietre nestimate, şi petrecea o zi întreagă întru repețirile şi 
înălțările prin cântec şi mireasmă ale acestei frumuseți 
liturgice. 

Imn de o largă respiraţie sau, mai bine, o întreagă 
imnologie, acatistul e un ciclu împlinit de poezie religioasă. 
El e un fel de total, adunat ca un inel neîntrerupt de cântece, 
şi care se întoarce în el însuşi ca să curgă la nesfârşit, pe 

“rând depănând: cântări dramatice ce se împletesc cu alte 
cântări epice şi legate între ele cu litanii pur lirice. 

Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de 
sunet şi culoare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de 
descoperire şi tâlc dogmatic. 

Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte 
hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta 
formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, 
numai un fel de a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce 
'rebue să izbucnească din inimile noastre. Dar în acelaşi 
timp imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări 
al tuturor avânturilor noastre încordate, prin care evlavia se 
scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, care a fost 
aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în față nouă, 
drept izvod de îndumnezeire. 

Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă 
împreunare de înţelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde 
şi se repetă la adânc, în rânduiala de amănunt a sumei, a 
cumpănirii părților şi până a fiecărui stih în parte. Aşa, după 
un „condac” — ceea ce în elineşte înseamnă iatac -după 
această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic 
dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un „icos” — adică 
monument — bucată imnologică mai mare şi narativă, şi 
care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. 
Ritmul acesta, de trei feluri de imnuri, creşte de douăsprezece 
ori de-a lungul vieţii întregi a sfântului sau Sfintei căruia îi 
e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. 
Cele douăsprezece cicluri interioare o dată terminate, acatistul 
se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesfârşit, către 
starea de răpire. 

Se atinge astfel dumnezeescul, unicul, tainicul, între 
marginile unui şir de cântece, cu toate că la arătare imnul 
acatist pare numai un prilej de laudă, cuvântul de hram al 
unui anume sfânt cuvios, chiar foarte neînsemnat, 

Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să 
înțeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel 
de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi 
sefea contemplării,.. 


a Sandu TUDOR 


TD 





NI STEINHARDT 


loan PINT EIN LEA 


Primejdia 
MATrturisirii 


Convorbinie de la Rohia 


Manbatiraa ROHIA 


POLIROM 





N. Steinhardt, loan Pintea, Primejdia mărturisiri. 
Convorbirile de la Rohia, ed. îngr., note, prefață, referinţe 
critice şi indici de loan Pintea, repere bio-bibliografice de 
Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia-Ed. Polirom, laşi, 2009, 274 
pagini. 

Ediţia completă a operelor lui N. Steinhardt (Părintele Nicolae 
de la Rohia), scoasă în colaborare de Polirom şi de Mănăstirea 
Rohia (unde N. Steinhardt, călugărit, şi-a petrecut ultimii ani 
ai vieţii şi unde se şi află înmormântat), continuă cu acest 
volum (15) de convorbiri culturale şi duhovniceşti cu tânărul 
(pe atunci) loan Pintea, acum un vrednic părinte şi scriitor 
ortodox. După Jurnalul fericirii, aceasta e poate cartea care 
ni-l redă cel mai bine pe N. Steinhardt aşa cum a fost. 


PATERIC 


ZICERI INEDITE 
ALE 
PĂRINŢILOR PUSTIEI 












ETIOPIENI 
ARMENI 
SIRIENI 
LATINI 
GRECI 
COPŢI 


x 


DD _— 


ANASTASIA 


Pateric. Ziceri inedite ale Părinților Pustiei greci, etiopieni, 
armeni, sirieni, latini, copți, traducere de Bogdan Cândea 
şi Eugenia Cândea Șerbanovici, Fundaţia Anastasia, 
București, 2009, 365 pagini. 

Ducând la capăt iniţiativa regretatului academician Virgil 
Cândea şi închinându-i rodul muncii lor („Dedicăm această 
carte părinţilor noștri Alexandra şi Virgil Cândea”), urmaşii 
publică, pentru prima oară în limba română, această culegere 
de vechi apoftegme ale Sfinţilor Părinţi, după cea mai bună 
ediţie franțuzească (L.. Regnault, 1976). Nu mă îndoiesc că 
iubitorii de literatură duhovnicească vor şti să le preţuiască 
la rând cu Patericul egiptean şi cu mai ampla Filocalie, 





PUNCTE CARDINALE 


Răzvan Codrescu 


În jurul lui 
Eminescu 





og tea aie ee aa 


tate a li Eminescu * Cum tre 
Daind lui Eminescu * Accente 


grauit eturaa e oarbă 7 pla 
era 





Răzvan Codrescu, În jurul lui Eminescu, ed. îngr. și cuvânt 
înainte de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 
2009, 120 pagini. 

Volumul adună principalele studii, eseuri şi articole închinate 
de către autor lui Eminescu, din 1995 încoace, printre textele 
antologate figurând şi o exegeză a faimoasei „Doine” (De la 
Nistru pân la Tisa...), precum şi sinteza intitulată „Eminescu 
şi creştinismul”. În Addenda sunt reproduse, între altele (textul 
integral al „Doinei”, fragmente din articolele politice 
eminesciene etc.), şi două poezii închinate de autor 
„Eminescului”. Pentru R. Codrescu, ca și pentru C. Noica, 
Eminescu rămîne „conştiinţa noastră mai bună” şi „omul 
deplin al culturii româneşti”. 


MA DIN 07219194 îN19, 


SUMMA 
THEOLOGICA 





Toma din Aquino, Summa theologica, Î, traducere colectivă 
coord. de Alexandru Baumgarten, cu o prefață de Adriano 
Oliva O. P., Ed. Polirom, laşi, 2009, 951 pagini. 
Monumentala sinteză scolastică a lui Toma din Aquino 
(secolul 13), sfânt şi doctrinar al romano-catolicismului, 
cunoaște prima traducere românească integrală, într-o ediţie 
de un desăvârșit profesionalism, din care deocamdată ni se 
oferă volumul 1 (în total, vor fi patru tomuri masive, bogat 
adnotate), Chiar dacă teologia tomistă este în multe privințe 
străină de duhul răsăritean şi se apropie mai degrabă de 
raționalismul filosofic occidental, ea trebuie cunoscută ca 
operă culturală de prim rang a Evului Mediu creştin. 











lulie 2009 Nr. 7/223 PAG. 13 


i stă i A Efe 
[e ici, “Religia 
Dumnezeu Er 
în spaţiul public. 


la Bruxelles 


european 


Cp pe 
- 
. 








y Paă _ 

&, ) gs pi = 
| az pe aril pd i i 
3 _ - da - ] 
. - ad În Ă 9 | 
| ii 3 74 23 E par 
L 2. pa es P 2 
ț - 44 _ Pa » . -. 
- = . pie 4 
4 a mană 
sat » Da Pod 
k dea 5 PC rr, zii 
Pai - ss“ ai 
P _ _ m o . 
; = E Î CO me e 
ă ie pt Ape r. at he ad e 
E a aa (Feat Lab 
| a i f (E 
Baii pi ra 

Qi: pe: UNIVERSITAS 
3 în Si La > y! Du a Azi 
i 5 Zale E | seria 

r 

CI THEOLOGIA SOCIALIS 3 
[ Popa = IERI 
a e pe -. 
țaE. i a 


Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public 
european, seria „Theologia Socialis”, Ed. Eikon, Cluj- 
Napoca, 2009, 194 pagini. 

Politolog şi sociolog dedicat tot mai mult, în ultimii ani, 
analizei fenomenului religios în lumea contemporană, dintr- 
o perspectivă neteologică, dar atentă la valorile şi exigenţele 
tradiţiei creştine a Europei, d-l prof. univ. dr. Radu Carp, 


prodecan al Facultății de Ştiinţe Politice a Universităţii din 


Bucureşti, întemeiat pe o vastă bibliografie la zi, a publicat 
recent această remarcabilă sinteză critică, în care discută 
deopotrivă împlinirile și neimplinirile proiectului noii Europe 
sub aspect moral-spiritual, cu încredințarea că e loc, în viitor, 
de mai mult şi de mai bine. 


ALEXANDR 


împreună. 


.. 


evreii și ruşii inainte de revoluție 
7 795-1917 


x INIVERS 





Aleksandr Soljeniţin, Două secole împreună, vols. I-IV, 
traducere de Vasile Savin, Darclce Tomescu-Berdon şi Laura 
Cattaneo, Ed. Univers, Bucureşti, 2009, 296 + 308 + 380+ 
233 pagini, 

Deşi editată la noi în condiții modeste, această lucrare târzie 
a lui Soljeniţin (1918-2008), apărută mai întâi în rusă (2001- 
2002) şi franceză (2002-2003), merită toată atenţia şi vădeşte, 
ca şi Arhipelagul Gulag, înclinațiile istoriografice ale autorului, 
care ştie să păstreze distanţa faţă de ideologii şi să-şi asume 
adevărul până la incomoditate, Primele două volume prezintă 
Evreii şi ruşii înainte de Revoluţie: 1795-1917, iar următoa- 
rele două Evreii şi ruşii în epoca sovietică: 1917-1972, 























î 
că 3 
i e ci E 
SA 


„ortatu MEGA 


E 


x 
e] 





DETIN! 


PAG. 14 Nr. 7/223 Iulie 2009 


Titlul insolit al cărții nu-i va surprinde 


i pe cei familiari cu lectura Apocalipsei: 


i imaginea halucinantă a desfrânatei — 













fe AO caii can anu bi * 
în af PE e adică 


Ă CE Up» ȚĂ 
3] dB ji 


Puterea este cea 
întotdeauna adorată... 
Gustave Thibon 


Pântecul desfrânatei (Ed. Aldine, 
Bucureşti, 2006; reed. Ed. Sf. Gheorghe- 
Vechi, Bucureşti, 2008) e titlul cărții de debut 
a lui Ciprian Mega, un tânăr despre care 
vom mai auzi, fiindcă un debut atât de 
promițător e puțin probabil să rămână fără 
urmări. Fiu duhovnicesc al valorosului (dar 
incomodului) preot şi scriitor lon Buga (care 
semnează şi prefața), Ciprian Mega, 
proaspăt licenţiat în Teologie, a avut curajul 
aproape nebunesc de a aborda un subiect pe 
care nu cred să-l mai fi abordat cineva până 
acum în literatură — cel puțin nu atât de 
iranşant: acela al relaţiilor dintre ierarhia 
bisericească şi masonerie. 





cei 10 greco-catolici, [...] 


DINTR-O SCRISOARE DESCHISĂ 
adresată episcopului greco-catolic al diecezei de Maramureş, 
loan Şişeştean, de către teologul ortodox Justin Leon Luţai 


Comunitatea ortodoxă din Săpânța numără nu mai puţin de 3300 de membri. 
Practic, toți aceşti oameni au refuzat să redevină greco-catolici după 1989, rămânând în 
credința strămoşească. [...] După 20 de ani de la revoluţie, comunitatea greco-catolică din 
Săpânța cuprinde 10 persoane. [...] Preotul greco-catolic nu a avut nici un botez, cununie 
sau înmormântare în Săpânța. “Drama” preotului Grigor Mihai şi, prin el, a întregii 
Biserici greco-catolice din Ardeal este că nu au credincioşi! De aceea nu se poale vorbi de 
un conflict între două comunităţi, pentru că nu există comunitate greco-catolică în Săpânța. 
Conflictul, artificial, este întreținut prin mass-media şi este creat de Grigor Mihai şi de 
Episcopia greco-catolică din Baia Mare. Pe plan local nu există tensiuni între ortodocşi şi 


Înţelegem frustrarea episcopului loan Şişeştean, deoarece Parohia Ortodoxă 
Săpânța restaurează integral biserica, cu acordul credincioşilor, care sunt proprietarii de 
drept. Protestele greco-catolicilor provin din faptul că biserica aceasta, cu stilul său neogotic, 
reprezenta ultimul bastion al prezenţei Vaticanului în Săpânța... Nu îşi doreşte episcopul 
loan Şişeştean o biserică în stil bizantin clasic, dar comunitatea ortodoxă doreşte acest 
lucru. Arhitectul Dorel Cordoş a realizat proiectul, iar meşterul de excepție Gheorghe 
Andreica din Boroaia-Suceava, care are 17 biserici realizate, va desăvârși această jertfă a 
săpânțenilor. Deja a realizat aproape integral pridvorul în stil bizantin clasic. [...] 

Părinte episcop loan Şişeştean, l-aţi întrebat pe preotul Grigor Mihai câte senvicii 
religioase are în Săpânța? Comunitatea este ortodoxă, nu doreşte să cedeze biserica din 
“Cimitirul Vesel”. Să ieşim noi, ortodocşii, afară, câteva mii, şi să intre cei 10 ai dvs.?! De 
ce nui veniţi duminică să vă preluaţi biserica, dacă susţineţi că e greco-catolică? Aveţiţitlu 
de proprietate? Părinte episcop loan Şişeştean, chiar trăiţi într-o altă dimensiune?! [...] 
Dacă nu aveţi credincioşi, nu vă ajută nimeni, nici măcar Papa Benedict, Vaticanul a 
pierdut teren într-un Occident protestant şi desacralizat, iar acum încercaţi aici, în estul 
Europei, să câştigaţi terenul pierdut! Practic, biserica dvs. de la Săpânța e una virtuală, pe 
internet şi în mass-media. [...] În Săpânța, în 1948, au revenit de la greco-catolici la 
ortodocşi 3451 de persoane, Adică toată comunitatea. Biserica din “Cimitirul Vesel” este a 
comunităţii. [...] Lupta se duce între Episcopia greco-catolică Baia Mare, ca instituţie, şi 
credincioşii ortodocşi din Săpânța, ca şi comunitate... 


îmbrăcată în purpură şi ținând în mână un 
potir de aur (Apoc. 17, 4-6) — continuă să 
bântuie conştiinţa creştină a ultimelor decenii. 
Dacă pentru cei mai mulți dintre comentatori 
desfrânata e simbolul decadenţei puterii 
imperiale (Roma), alții recunosc în ea însăşi 
Biserica creştină, care a făcut pactul cu 
puterea seculară, trădându-şi astfel menirea 
divină în istorie. În această cheie trebuie 
„citit” şi titlul cărții lui Ciprian Mega. 
Povestea acoperă un interval delicat 
din istoria Bisericii Ortodoxe Române: anii 
'40-'80 ai secolului trecut, când transformările 
care au afectat societatea românească şi-au 
pus amprenta şi pe viaţa bisericească. Mărtu- 
risirea Episcopului Adrian (personajul central 
al cărții, amestec de realitate şi ficțiune, în 
orice caz, un erou verosimil) e provocată de 
vocea insidioasă a Demonului, care îi 
„ordonă” să aştearnă pe hârtie viaţa lui aşa 
cum a fost. E un supliciu care în final se va 
dovedi salvator pentru bătrânul episcop... 
Dar iată pe scurt conținutul poveşti: la 
începutul anilor '40, Adrian e un tânăr 
înzestrat şi entuziast care se pregăteşte pentru 
preoţie. Prins în vâltoarea evenimentelor, nu 
încetează să creadă în puterea iubirii lui pentru 


Justin Leon LUȚAI 


PUNCTE CARDINALE 


BISERICA ÎNTRE 
PUTEREA IUBIRII 
ȘI IUBIREA PUTERII 


(Marginalii la Pântecul desfrânatei de Ciprian Mega) 














































Hristos, pentru Biserică şi, nu în ultimul rând, 
pentru o tânără (Ana) de care îl leagă 
amintirea unei copilării fericite. Numai că 
lucrurile iau o întorsătură dramatică: Adrian 
işi vede spulberat, o dată cu venirea 
comunismului, visul de a deveni preot, iar acum că Ana l-a iubit pe e/ mai mult decât 
povestea de dragoste se destramă o dată cu pe actualul soț, cu care are un copil. Ironia 
incertitudinile legate de viitorul personal. sorții (sau rânduiala divină?!) face ca Adrian 
Amintirea acestei iubiri îl va urmări pe erou să-l hirotonească preot pe fiul Anei, răscum- 
până la sfârşit, deşi despărțirea de Ana i se părând parcă, peste timp, propria-i preoție 
pare nedreaptă și crudă. Simţindu-se trădat  compromisă de „pactul” cu Puterea. De fapt, 
în inima sa, Adrian trădează la rându-i viața, cartea se încheie pe un ton de penitență 
Biserica şi pe Însuşi Hristos. personală: Demonul a dispărut; în schimb, 

Ajuns în închisoare, ezită să-şi asume chipul lui Hristos emană lumina iertării dintr- 
propriul trecut şi vocaţia preoțească o icoană aflată înaintea ochilor înlăcrimaţi 
mărturisitoare, cedând în fața ispitei Puterii, ai unui suflet chinuit. 
care i se oferă cu aroganța unei desfrânate — La sfârşit, rămâne întrebarea: cine e 
însetată de dorința lui de puritate şi libertate.  desfrânata? Biserica, beată de iluzia puterii, 
Refuzul martiriului pentru Hristos lasă loc puterea însăşi, societatea sau viața?.. Nici 
unei duble supuneri: față de puterea atee una dintre acestea. „Desfrânata” e mai 
comunistă, dar şi față de puterea ocultă a degrabă o metaforă a trădării, a compro- 
masoneriei, din rândurile căreia e invitat să  misului şi a renunțării la puterea Iubirii, 
facă parte, la recomandarea profesorului- pentru a păstra doar iubirea Puterii. lată 
model (în carte, Gala Galaction). Ritualul de  „morala” cărții lui Ciprian Mega. O carte 
iniţiere în masonerie e redat cu lux de care îi va deranja pe cei care se vor simți 
amănunte sufleteşti şi impresionează prin „vizați” de problematica ei. Pe noi, 
dramatism. Restul poveştii se derulează în credincioşii „obişnuiţi” ai Bisericii, ne va 
virtutea resorturilor complicate ale Puterii.“ pune (doar) pe gânduri... 

Intâlnirea cu Ana, din final, stă sub 
semnul aceluiaşi dramatism: Adrian află 

































Alexandru Valentin CRĂCIUN 


„ ORTODOXA sii 
 TRĂDATĂ ĂŞIP PROFANATĂ | 


te e ea > dap E pro e ei FY = DOD zi de di pi 


Nu-i prima oară când, în anii din urmă, un ritual de tip masonic este ținut 
într-o biserică ortodoxă: ceea ce s-a întâmplat acum un an la Iaşi, se întâmplase 
acum doi ani şi la Timişoara, de pildă. Scandalul pe seama ceremoniei de la 
laşi (Biserica Barnovschi) a izbucnit cu întârziere, după ce filmul 
evenimentului” a fost postat pe internet (cum fusese postat şi cel din catedrala 
de la Timişoara). Este însă pentru prima oară când un ierarh ortodox ia atitudine 
publică fermă, cum se vede din comunicatul de mai jos: această cinste îi 
revine Mitropolitului Teofan Savu. lată conţinutul comunicatului: 

Cu privire la imaginile difuzate pe'internet în care este prezentată o 
ceremonie a Ordinului Cavalerilor de Malta, desfăşurată în Biserica Barnovschi 
din laşi, facem următoarele precizări: 

|. Acest moment s-a desfăşurat pe data de 28 septembrie 2008, fără 
știrea şi fără aprobarea Centrului Eparhial Iaşi. 


2. Biserica Ortodoxă are rânduielile sale de ordin liturgic, dar o astfel 
de ceremonie nu este prevăzută în cultul nostru. De aceea, astfel de ritualuri 
nu pot primi binecuvântare din partea Bisericii. 

3, În momentul de faţă se cercetează implicarea preotului paroh de la 
Biserica Barnovschi în cele întâmplate. 

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iaşilor 


Sigur că toată lumea aşteaptă şi măsurile care se impun. Dacă afacerea 
se va cocoloşi, ierarhul de la laşi va pierde pe termen lung mult mai mult 
decât a câștigat acum pe termen scurt. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât 
parohul respectiv, dar şi alte feţe bisericeşti au luat parte direct la ceremonial 

Curvia Bisericii cu Masoneria (sau cu alte grupări heterodoxe), sub 
privirile inexplicabil de binevoitoare ale Patriarhului şi ale Sinodului, trebuie 
oprită înainte de a produce grave tulburări între credincioşi, tulburări ce pot 
merge, cum au mai păţit-o şi alţii, până la consecinţe de ordin schismatic. 

Noi promitem, ca gazetari ortodocşi, să monitorizăm atent situaţia 
Deocamdată să avem încredere în înțelepciunea şi tăria de caracter a |. P S 
Teofan, de care depinde de-acum în cea mai mare măsură gestionarea acestui 
caz, cu toate răspunderile pe care el le implică pe plan eclesial. (V 4 M) 








Introducere 


Constatăm în ultimele decenii o serie de fenomene şi 
procese ce caracterizează evoluția societății umane în general 
şi care ne arată faptul că ne aflăm într-o perioadă de mutații 
profunde, ce definesc tranziția de la societatea industrială la 
societatea de tip informaţional. Aceasta se manifestă sub 
forma unei crize a modelului capitalist de dezvoltare, dar şi 
prin apariția unor concepte noi, neexplicate suficient!. 

Această tranziție s-a materializat pe plan internaţional 
în următoarele fenomene şi procese majore: „globalizarea 
fluxurilor de schimburi materiale şi nemateriale (financiare 
şi informaţionale), dublată de integrarea regională, pe plan 
naţional prin reînnoirea interesului statelor pentru dezvoltarea 
durabilă, privită sub cele trei aspecte definitorii (economic, 
ecologic şi social), şi pentru edificarea unei societăți 
(informaţionale) a cunoaşterii, iar la nivelul individului prin 
căutarea unei noi identități”? 


Tehnologia între transcendental şi malefic 


Unii prezintă tehnologia nu numai ca instrument sau 
unealtă”, ci şi ca activitate socială și simbolică prin care 
omul a învăţat şi va învăța să se exprime. Teologia nu poate 
fi de acord cu această opinie, întrucât tehnologiile, inclusiv 
cele informaţionale, la fel ca şi ştiinţa, inventariază progresele 
in procesul de cunoaştere omenească, fiind doar instrumente 
ale acesteia. Cred că această concepție stă la baza confuziei 
care face ca societatea informaţională să fie identificată cu 
societatea cunoaşterii. i 

“Tehnologiile informaţionale se dezvoltă pe baza 
ştiinţei fundamentată în era modernă. În schimb, ele constituie 
vehicule pentru diseminarea cunoaşterii ştiinţifice. Ele 
perpetuează ordinea şi explicaţiile «ştiinţifice» specifice 
acestei ere”* şi nicidecum nu au rolul a-i limita omului 
libertatea. 

Preeminenţța tehnologiei informaţionale în fața 
individului riscă să sacrifice individul în numele ştiinţei, al 
societăţii, al binelui mondial, al popoarelor etc. Preeminenţa 


"conştiinţei ştiinţifice, care pretinde că numai oamenii de ştiinţă 
— „Suge cheat 8 eroiea n etice, este total inacceptabilă, 
“1 mai ales atunci când este vorba de destinul hristic al omului 


și de conştiinţa lui religioasă. 

Spengler spune, în acest sens, că omul, dacă nu este 
atent, poate deveni, din stăpân al lumii, în sclav al mașinii, 
adică al tehnologiei*. 

Este cunoscută publicului larg critica „clasică” a 
tehnologiei reprezentată de mari gânditori: Spengler”, 
Heidegger“, Fr. Juenger”, Mumford!*, Ellul” şi mulți alții”, 
iar mai recent critica lui Ovidiu Hurduzeu în Unabomber, 
profetul ucigaș” sau în Sclavii fericiți". 


'Vezi Gabriela Lucia Sabău, „Premise ale procesului tranziţiei de 
la societatea industrială la societatea cunoaşterii” (pe internet). 

? [bidem. 

Analizând evoluţiile tehnologice, o serie de gânditori şi savanți 
(M. Heidegger — 1962, L. Mumford — 1964, M. Foucault — 1972, 
D. Bohm - 1983, L. Prigogine, L. Stengers— 1984) au demonstrat 
că, de fapt, progresele tehnologice se bazează pe avansuri mai 
largi, de natură epistemologică şi ontologică, şi nu invers. 

+ Vezi Gabriela Lucia Sabău, op. cit. 

*Vezi A. Inglis, P. Ling, V. Joosten, Delivering Digitally: Managing 
(he Transition to the Knowledge Media, London, 1999. 

+ O, Spengler, Der Mensch und die Technik. Beitrag zu einer 
Philosophie des Lebens, Munchen, 1931, p. 31. 

” Ibidem. 

* M. Heidegger, Being and Time, Oxford, Blackwell, 1962. 

* Friedrich Georg Juenger, Die Perfektion der Technik (trad. engl. 
The Failure of Technology: Perfection without Purpose, Henry 
Regnery Company, 1949). 

'» L, Mumford, The Pentagon of Power: the Myth of the Machine, 
London, Secker and Warburg, 1964. 

"! Jacques Ellul, L "Apocalypse: architecture en mouvemeni (trad. 
engl.: Apocalypse, A Crossroad Book, 1977), Le bluff 
technologique (trad. engl.: The technological bluf], 1990). 

1 Vezi şi: Neil Postman, Technopoly. The Surrender of Culture to 
Technology, New York, 1992, Max Picard, Flucht von Gott (trad. 
engl.: The Flight from God, Regnery Gateway, 1951), Erik Davis, 
Technosis. Muth, Magic and Mysticism in the Age of Information, 
Three Rivers Press, 1998; D. Bohm, Wholeness and the Implicate 
Order, London, 1983; |. Prigogine, |. Stengers, Order out of Chaos: 
Man 5 New Dialogue with Nature, New York, 1984; M. Foucault, 
Histoire de la Folie a |'Age Classique, Paris, 1972, 

» O. Hurduzeu, Unabomber, profetul ucigaș, Bucureşti, 2007, 
“0. Hurduzwu, Sclavii fericiți. Lumea văzută din Silicon Valley, 
ediţie completă, laşi, 2005, 





PUNCTE CARDINALE 





Iulie 2009 Nr. 7/223 PAG. 15 










| 


Unii dintre ei consideră că tehnologia, ca și cunoaşterea, 
are şi o dimensiune transcendentală, un „domeniu al ideilor”, 
fiind legată de sistemele de credințe, valorile şi preferințele 


asociate acestora, ce inhibă sau validează anumite acţiuni”, 


Atunci când tehnologia nu ţine cont de acest lucru şi se dezvoltă 
neluând în calcul complexitatea persoanei umane, se produce 
ruptura între om şi tehnologie, care îi poate deveni potrivnică şi 
chiar dăunătoare! În acest caz „transcendența” tehnologiei 
se pierde şi se poate uşor transforma într-un instrument de 
distrugere. 

Jacques Ellul spune că tehnologiile moderne formează 
un Sistem: „un ansamblu de elemente interconectate, aşa încât 
evoluţia unuia provoacă evoluţia ansamblului, iar fiecare 
modificare a ansamblului se răsfrânge asupra fiecărui element 
în parte”. 

În teoria sistemică, omul este considerat o maşină 
productivă, care răspunde unor necesităţi tehnice. Nevoile sale 
omeneşti sunt luate în consideraţie numai atâta timp cât 
satisfacerea lor respectă un protocol tehnic, iar individul, în 
rolul său de „sclav specializat”, contribuie la sporirea eficienţei. 
Munceşti într-o corporație, ai o „poziţie”, un „venit”, eşti un 
“sclav fericit” al sistemului. Ai paşaport cu cip, eşti liber să 
vizitezi Disneyland-ul, Las Vegas-ul, să munceşti în UE. Te 
opui? Eşti un nimeni fără identitate. Orice considerente etice 
sau religioase, care s-ar opune satisfacerii necesităţilor 
tehnologiei sau ar interfera în mod „parazitar” cu logica ei, 
trebuie extirpate din Sistem sau adaptate „factorului 
tehnologic”,!* ceea ce l-ar subordona pe om tehnicii şi l-ar 
scoate din categoria ființelor libere, transformându-l din 
persoană în instrument necesar Sistemului. 


Iago Dei - ontologia iconică a omului 


În filosofia elenă, la Platon, la stoici şi mai târziu la 
neoplatonici!?, tema “Chipul lui Dumnezeu” (eikon — imago 
Dei) reprezintă un termen fundamental, iar în Vechiul 
Testament constituie însuşi nucleul antropologiei. În Noul 
Testament termenul se îmbogățeşte cu un conținut hristologic, 
dând astfel noi dimensiuni antropologiei. După Sf. Apostol Pavel, 
lisus Hristos „este chipul Dumnezeului celui nevăzut”, Omul 
nu este numai “limbajul lui Dumnezeu”, ci chiar imago Dei?, 
deci „chipul şi asemănarea Lui”. În literatura patristică imago 
Dei este axa în jurul căreia se structurează cosmologia, 
antropologia şi însăși hristologia”. 





'5 Vezi şi S. Strange, „An Eclectic Approach”, în C. Murphy and R. 

Tooze (eds.), The New International Political Economy, Boulder, 

Co., Lynne Rienner, 1991. 

1 De exemplu, sistemul biometric este foarte vulnerabil şi nesigur. 

Citirea cu multă uşurinţă, de către oricine deţine un computer 
performant, a datelor cu caracter personal (nume, prenume, CNP, 

naţionalitate, vârstă etc.), citirea datelor cu caracter biometric 
(amprenta digitală, amprenta facială, amprenta retinei), clonarea 
cip-urilor, modificarea datelor şi atașarea lor la un alt paşaport; 

urmărirea individului purtător de act electronic cu cip, sustragerea 
datelor personale şi biometrice din bazele de date Schengen. Vezi 
Matthias Becker, „«Position ist Identităb». Der US-amerikanische 

Geograph Jerome Dobson warnt vor Gefahren der Ortungstechnik. 

Drohen durch GPS-Technik neue Formen der Sklaverei?” (pe 

internet), 

" J. Ellul, Le systeme technicien, Paris, 1977, p. 158. Despre 
tehnologie ca sistem integrat vezi, de asemeni, volumele lui O. 

Hurduzeu Sclavii fericiți (mai ales eseul „Angrenajul tehnologic”) şi 
Unabomber. profetul ucigaş. 

'* O. Hurduzeu, „Au voie ortodocşii să critice tehnologia?” sau. 
„Lupta Părintelui lustin cu ciberantropii” (pe internet). 

» Vezi H. Willms, Eikon. Eine begri//sgeschichiliche Untersuchung 
zum Platonismus. 1, Philo von Alexandria mit einer Einleitung 
iiber Platon und die Zwischenzeit, Munster, 1935; G. Kittel, 
Theologisches Worterbuch zum Neuen Testament, 2, pp. 386-387; 
P Aubin, „LL. image de |'oevre de Platon”, în Recherches de science 
religieuse, 41 (1953), pp. 348-379. H. Merki, „Ebenbildichkeit”, 
în Reallexicon fir Antike und Christentum, 4, 1959, pp. 459-479, 
Aceeași idee o găsim la Sf. Macarie Egipteanul: “Între Dumnezeu 
şi om există cea mai mare înrudire”, Omilia X LV, în Scrieri (Omilii 
duhovniceşti ), trad. de Pr. Prof. Dr. C. Comiţescu, Bucureşti, 1992, 
p. 266, 

» Coloseni |, 15. 

21 Elie Wiesel, Chassidimus — ein Fest fiir das Leben Celebration 
hassidique, Paris, 1972, p. 94. 

1 facerea |, 20-27. 

2 Vezi Vladimir Lossky, Essal sur la ihtologie mystique de | 'Eglise 
d'Orient, Paris, 1944, pp. 109-129, 


atunci 
a 4 zi Ă Ec 
- „ra pe 


Imago Dei în om, după Sfinții Părinţi, este unitară atunci 
când exclude orice concepție substanțialistă despre „chip”, 
care constă în mod funcțional, practic, în manifestarea vieții 
sale spirituale, ca nevoie primordială şi centrală. Primatul 
vieţii spirituale activează aspiraţia ființei noastre umane spre 
absolut, spre arhetipul ei divin, spre Dumnezeu. 

Tema imago Dei reprezintă temelia antropologiei 
ortodoxe. Acest lucru face foarte greu de explicat — şi cu 
atât mai greu de înțeles — natura „chipului lui Dumnezeu”, 
adică omul. Conform Revelaţiei divine, el este creat din trup 
şi suflet. Trupul este din materia comună Cosmosului, iar 
natura sufletului are o înrudire specială cu Dumnezeu. „Omul 
este înrudit cu Dumnezeu”2, spune Sf. Grigorie de Nyssa. 
EI explică de ce natura omului se sustrage consideraţiei 
teoretice — arheoretos —, adică nu poate fi cuprinsă într-o 
formulare definitivă, sau o definiţie clară a „chipului”. El 
argumentează că „din moment ce Dumnezeu este necuprins, 
este cu neputinţă ca «chipul» Lui din om să nu fie şi el de 
necuprins”%, Din acest motiv, este mai uşor să cunoşti cerul 
decât pe tine însuţi. Omul rămâne un mister şi devine preotul 
întregului cosmos: „în calitate de pământ, sunt legat de viața 
de jos, dar fiind şi o părticică dumnezeiască, eu port în mine 
dorința vieţii viitoare”?. Deci chiar prin actul creației omul 
participă la Existenţa divină, este „neamul lui Dumnezeu”?, 
şi din acest motiv „chipul” anticipează îndumnezeirea”. 

Termenul de imago Deieste îmbogățit de Sfinţii Părinţi 
ai Bisericii prin diverse păreri teologice. Sf. loan Damaschin 
scrie: „În câte moduri se spune expresia «după chip»? După 
faptul că omul are rațiune, intelect şi libertate; după faptul că 


“mintea omului naşte cuvânt şi emite duh; după calitatea de 


stăpân a omului....”*. Sf. Epifanie al Ciprului crede că chipul 
lui Dumnezeu în om este în toată ființa umană şi „unde anume 
este sau unde se împlineşte chipul lui Dumnezeu în om este 
cunoscut numai de Dumnezeu Însuşi, Cel Care a dat prin har 
omului existența Sa după chip””. Sf. Macarie Egipteanul 
consideră că chipul lui Dumnezeu ar fi liberul arbitru, sau 
comuniunea cu Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul 
vorbeşte despre o „reciprocitate între Dumnezeu şi om”. 
Ontologic, această reciprocitate se referă la relaţia dintre 
Arhetip şi imaginea Sa, care trebuie să devină evidentă la 
nivel existenţial, printr-o dublă mişcare: mişcarea lui 
Dumnezeu spre om, prin întrupare, şi mişcarea omului spre 
Dumnezeu, pentru îndumnezeire (/heosis). 

Asemănarea omului cu Dumnezeu „priveşte nivelul 
existențial”*, deci nu ontologic: devenim astfel dumnezei 
prin har, luând parte la viața Dumnezeirii, îndumnezeindu- 
ne prin participare la viaţa divină. „In sensul îndumnezeirii, 
asemănarea aceasta conține desigur un aspect supranatural, 
însă acesta e mai mult precondiţionat decât un efect”. 

(Va urma) 


Pr. dr. Mihai VALICĂ 
Universităt „Albert Ludwig”, Freiburg, Deutschland, 
şi Universitatea „Alexandru loan Cuza”, laşi 


** Antropologia creştină ortodoxă cuprinde şi noţiuni ca: 
homoiosis, syngeneia, charis, hyothesia, theotis, care vin în 
completarea noțiunii de imago Dei. 

> Sf. Grigorie de Nyssa, Oratio catehetica, 5, citat de Pr. Tache 
Sterea, Dumnezeu, Omul şi Creaţia în teologia ortodoxă şi în 
preocupările ecumenismului contemporan, Teză de doctorat, în 
Ortodoxia XLIX nr. 1-2, ianuarie-iunie 1998, p. 65. Vezi şi Pr. 
Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, 
Bucureşti, 1996, pp. 109-113. 

** Sf. Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului 11, PG 44, 
153D-156B, apud Panayotis Nellas, Omul — animal îndumnezeit, 
Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu, 2002, p. 60. 
Vezi şi R. Leys, L image de Dieu chez S. Gregoire de Nysse. 
Esquisse d'une doctrine, Bruxelles-Paris, 1951, pp. 77-78. 

* Paul Evdokimov, L'Orthodoxie, Paris, 1965, p. 80. 

+ Fapte 17, 28-29, 

* Vezi P. Evdokimov, op. cit., p. 80. 

* SE. loan Damaschin, Despre cele două voințe în Hristos 30, PG 
95, 168B, apud P. Nellas, op. cit., p. 60. 

" Sf, Epifanie al Ciprului, Panarion 70, PG 42, 344B, apud P. 
Nellas, op. cit. p. 60. 

CA Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, ed. cit, pp. 82- 
” Pr. Tache Sterea, op. cit, p. 67. 

“ Lars Thunberg, Man and the Cosmos, The Vision of St. Maximus 
the Confessor, Crestwood, 1985, p. 62, apud Pr. Tache Sterea, 
op. cit, p.67, 











PAG. 16 Nr. 7/223 Iulie 2009 


- 
pi 


= 


947 say = 
| “ 
“, "A + 
SA y A 
t Li DR. 

4 
Q _ L = 
„d 


cai 


- 
Pe: 


I 





A 


UN LOC DE ODIHNĂ: 
PALMA DE MALLORCA 


(urmare din numărul trecut) 


Viorela avea ceva de făcut pentru prima oară 
in viața ei, dar nu numai în casă, ci şi în rafinărie. În 
afară de asta, femeia de serviciu care era însărcinată 
cu îngrijirea locuinţei nu venea zilnic şi Viorela trebuia 
să curețe casa, să gătească, să coas| şi să cârpească 
lucrurile lui Marius şi ale lui Dan. Intenţiile ei erau 
bune, perfecte chiar, şi, punându-şi puterea de muncă 
la dispoziţie, căuta să contribuie cu ceva la situația 
financiară. În decursul anului 1953, deschide chiar 
o spălătorie de rufe, inclusiv călcatul lor. Începuse 
să ia viaţa în serios, să ajute cu ceva, dar nu-şi 
închipuia că mai târziu vor urma neplăceri pe care 
nu le va înţelege... 

Marius, obligat să umble prin Maroc după 
contracte, îşi făcuse obiceiul să caute plăceri şi prin 
alte alcovuri. Aventurile lui galante fuseseră raportate 
la Casablanca, dar Viorela nu voia să le creadă. În 
urma acestor raporturi, viața devenise un infern la 
Casablanca şi Viorela nu ştia cum să le combată. 
Starea morală în care se găsea nu putea fi trâmbiţată 
în lume şi căuta să-şi rezolve toate problemele 
singură. Încerca plină de încăpățânare să înăbuşească 
nefericirea în care se, găsea şi pe care nici părinții nu 
i-o ştiau. 

j Șeicaru nu putea să-și uite singurul copil şi 
căuta cu orice preţ să-i uşureze viața. Mai avea suma 
de bani rezervată pentru el şi o puse la dispoziţia lui 
Marius cu o condiţie: Să cumperi o casă în Franţa, 
dar pe numele Viorelei. Pe atunci, cei doi se găseau 
în Casablanca, unde, la început, afacerile fuseseră 
bune. Evreii stabiliți în Maroc începuseră să le facă 
o concurență înverşunată, pe care Viorela şi Marius 
nu o puteau înțelege. La sfârșitul anului 1950, Viorela 
nu mai putea suporta situaţia în care se afla şi îi 





WwWw,punctecardinale.ro 
e-mail: ligia.banea/4 yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 


cont: B. RD, Sibiu ROABBĂDIE1305V 0214600930” 
ISSN: 1223-3145 





A SA C [J V 


PUNCTE CARDINALE 


14 


FOSI 


LA 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (17) 








scrie mamei sale următoarele despre fabrică: Dacă noi 
gândim la o vânzare, nu-i din “oboseală”, ci din 
imposibilitatea de a lupta cu concurenţa şi diferite 
clanuri jidoveşti cari, având mijloace materiale şi 
fonduri de rulment inepuizabile, pot face faţă oricărei 
fluctuații. De ar depinde totul de muncă, ar fi uşor, 
căci lui Marius nu îi este frică de muncă... Pe aceste 
timpuri, Viorela era convinsă de sinceritatea lui Marius. 

Șeicaru nu era informat asupra greutăților lor 
morale, n-avea idee ce se întâmpla cu cei doi, dar îl 
bătea pe Marius mereu la cap, cu o insistență 
nerăbdătoare. În fine, cu banii puşi la dispoziţie de 
Șeicaru, Marius cumpără cu adevărat o casă în 
Andresy-sur-Seine-et-Oise, nu departe de Paris, dar 
nu pe numele Viorelei, ci al lui Dan. Încerca să profite 
şi, fiind avocat, credea că reuşeşte. În felul acesta îşi 
dă arama pe faţă, arătând că familia nu-l mai interesa. 
Voia să fie singur, fără familie, să trăiască o viață cum 
credea că îi stătea lui mai bine. Cumpărând casa, era 
convins că singurul lucru de valoare trebuia să fie 
garanţia unui viitor, dar fără familie. Ce a urmat, cum 
se va vedea, n-a fost deloc plăcut. ă 

Aventurile lui Marius prin alte alcovuri îi 
aduseseră oarecare succes, se atârnase de o femeie 
bine făcută şi cu bani. Soţia lui din 1943 nu mai era 
copila pe care o cunoscuse la Bucureşti, Pamfil Şeicaru 
nu mai avea Palatul Curentul şi Viorela nu putea face 
concurenţă celei de care se legase el de-acum. Helene 
Thierry era soția unui industriaş francez şi era mai 
atractivă. În octombrie 1957, Viorela se lămurise de 
planurile lui Marius şi aştepta acum un rezultat. Un 
prieten cunoscut de mai mult timp îi telefonează în 
noua casă din Andrâsy, dezvăluindu-i numele stimatei 
doamne şi planurile lui Marius, care, după o ceartă 
furtunoasă, îşi abandonează familia. Rămânerea lui în 
Franța nu mai era posibilă, cu atât mai mult cu cât 
fosta lui soţie îl bătea mereu la cap. La Paris nu mai 
avea ce căuta, astfel că plecă singur în Maroc. Starea 
nervoasă a Viorelei devenise imposibilă, chiar disperată, 
şi era cu moralul la pământ. Nu ştia ce să facă, avea 
nevoie de sprijin moral — şi dintr-odată îşi aduce aminte 
de părinţi. Aceştia primesc la 21 octombrie 1957 o 
scrisoare de la Viorela, în care aceasta le mărturiseşte 
situaţia lăsată în urmă de Marius: Marius este plecat în 
Maroc şi asta înseamnă despărțirea noastră, s-a 
terminat... Marius mi-a spus că va scrie tatii din pură 
curloasie, pentru a-l pune la curent, la politețea tatii 
se răspunde cu politețe... 

Euforia din 1946 luase sfârşit, influenţa lui 
Marius asupra Viorelei se terminase complet. Era 
singură, iar părinții aveau datoria să o ajute. Mai târziu 
vor primi şi plângerile cu situaţia ei materială, ca și 
teama că Marius îşi făcuse planuri cum să o răpească 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunci), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./ ax 0269/422536 


pe Ioana. La dorinţa bunicilor, loana este trimisă în 
Spania, unde va rămâne până se va rezolva problema 
cu divorțul. Este adevărat că, în aceste condiții, 
Viorela le scria fără întrerupere părinţilor, dar ar fi 
fost şi mai fericită dacă loana se afla în Spania 
împreună cu bunicii ei, timp mai îndelungat. Era 
singură, ştia că nimeni nu o aştepta acasă ŞI nu mai 
avea probleme cu Ioana. Era înfometată de o viaţă 
liberă, croită după bunul ei plac, putea să-şi facă de 
cap şi prieteni mult mai uşor. Situaţia în care se afla 
Viorela era, din acest punct de vedere, perfectă. 


Trecem la Palma de Mallorca, unde activitatea 
lui Şeicaru se dezvolta fără încetare. În 1946 scrisese 
în limba spaniolă Pax Americana o Pax Sovielica, O 
lucrare de peste 400 de pagini. Cu asta, Șeicaru căâta 
să demonstreze politica Uniunii Sovietice, ca şi 
tentativa ruşilor de orbire a publicului internaţional. 
În spatele acestor mişcări se ascundea în realitate 
revoluția mondială şi doctrina proletariatului. Moscova 
încerca să le introducă pe tot globul pământesc. După 
cel de-al doilea război mondial, America devenise o 
mare putere militară, dar nu se mişca. Părea să nu 
realizeze ce se întâmpla pe lume şi nu se scula din 
somnul în care căzuse imediat după război. De fapt, 
Statele Unite ale Americii se săturaseră de război şi 
nu înțelegeau că Uniunea Sovietică le stătea de-a 
curmezişul în cale. 

Cartea fusese scrisă, tipărirea o plătise el 
singur, dar vântul îi flutura prin buzunare. După multe 
ezitări, trimite la New York, lui Malaxa, o scrisoare 
disperată: Am publicat Pax americana o Pax 
sovietica în limba spaniolă, de 546 pagini, dintre 
care 120 sunt consacrate României. Puţinul ce am 
putut produce prin vânzare s-a spulberat, iar 
colaborările mele la ziare asigură o existenţă extrem 
de modestă... Era, în sine, un apel făcut din disperare, 
sperând că industriaşul va înţelege situaţia în care se 
găsea autorul. Pe timpul acela, Malaxa câștigase 
acțiunea juridică făcută împotriva lui de Constantin 
Vişoianu şi Alexandru Cretzianu cu privire la stabilirea 
lui în America. Dacă ar fi voit, Malaxa ar fi putut să- 
l ajute, dar n-am putut afla. Nu cunoşteam încă 
situaţia în care se găsea el la Madrid. 

Între timp, tot acolo, Şeicaru începe să scrie 
cartea Dotla — Rien que des cendres. Primise o 
grămadă de informaţii din România şi acum era la 
curent cu adevărata situaţie instalată după 23 august 
1944 în ţară. Tot în această perioadă, primise o 
mulțime de informaţii cu privire la comportamentul 
soldatului sovietic, care nu erau prea plăcute. Armata 
roşie pusese stăpânire pe România, iar soldatul 
sovietic avea libertatea de a se comporta cum îi plăcea 
sau îi venea lui. Când s-a dus la Paris, în 1949, să 
publice cartea DoHa, pe capul securităţii franceze 
căzuse o avalanşă de delațiuni din partea unor foşti 
politicieni români, ca şi din partea celor care aveau o 
teamă teribilă de pana lui înmuiată în vitriol. Viza de 
intrare pentru Franţa o primise direct de la Quai 
d'Orsay, dar în denunțările făcute era numit criminal 
de război nazisto-fascist. De la Madrid mai venise o 
informaţie în care se spunea că Şeicaru ar fi fost... 
agent sovietic, ba încă unul foarte periculos! Curios 
lucru: tocmai Pamfil Șeicaru?! Se pare că denunţul 
împotriva lui fusese scris de unul numit Enescu. pe 
care îl ştiam legionar. 

Hu; | 
Rene Al. DE FLIRS 
(Munchen) 


j 


la u 


Tehnoredatțare computerizată» 
"PUNCTE CRADINALE,= e 


Tipar; NOBLESSE SRL»