Rost anul IV, nr. 38, aprilie 2006

ROSI 


cultural, politic, religios 























un cruciat al secolului XX 





11 martie 2006 - zi neagră Hristos a înviat 
pentru Basarabia în inima ta! 
de Paul Goma de Pr. Gheorghe Calciu 
O perspectivă creştină Revoluția 
asupra ingineriei genetice conservatoare 
de Ramona Suciu de Claudiu Târziu 


an IV e nr. 38 e aprilie 2006 e 3 lei (30.000 ROL) www.romfest.org 


Coperta I: Părintele Gheorghe Calciu (fotogratie de Bogdan Onotrei) 


Ss U | Va | Y/ numărul 38 e aprilie 2006 








EDITORIAL SOCIETATE 
Revoluţia conservatoare O perspectivă creştină 
de Claudiu Târziu. ....ceeennnenaaaaeeeeeaaeeea 3 asupra ingineriei genetice 

de Ramona Suciu se. 35 
MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri.................... 4 ÎPS Bartolomeu Anania: „Am fost 

şi am rămas de dreapta“............... 39 
APEL 
2% pentru ROST... 7 CEALALTĂ ROMÂNIE 

Vina clerului în chestiunea bucovineană 
REPERE de Pr. Radu Iaşi... nenea 42 
Un cruciat al secolului XX: 
Părintele Gheorghe Calciu DEZLEGĂRI 
de Răzvan COdresCu........ mn nau 8 Energii creatoare 

de Constantin Mihai... 44 
Hristos a înviat în inima ta! 
de Pr. Gheorghe Calciu........... manere 14 Metamorfozele scriitorului 

de Mircea PIatOn.......m mmm 46 
Pr. Calciu: „Biserica trebuie 
să facă politică“ DECANTĂRI 
interviu de Claudiu TârzĂt.ccsaaacaaaa 18 Partidul, Securitatea şi Cultele 

de Drd. Stelian GOMboş...........cnaeeennn 49 
POLITICA, LA DESCUSUT 
11 martie 2006 - LA ROST 
zi neagră Iubim homosexualii, evreii, 
pentru Basarabia transsexualii şi țiganii 
de Paul Goma... de Cristi Pantelimon... nuca neeaceee ȘI 
Atenţie, se refac găştile! „Crez de generație“ 
de Viorel Patrichi......... n maaeenaaen one 30 de George Enache.........mmacnuenenunnaeue 53 


În acest număr semnează: e Pr. Gheorghe Calciu - paroh al bisericii ortodoxe „Sf. Cruce“ din Ale- 
xandria - Washington D.C. fost deţinut politic, ultima carte publicată: Occidentali convertiți Ia Or- 
todoxie (2002) e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Gâlceava dracului cu lumea. 
Mic tratat de demonologie aplicată (2005) e Paul Goma - scriitor, ultima carte publicată: Culoa- 
rea Curcubeului - Cod „Birbosul“ (2005) e Stelian Gomboş - doctorand în teologie, publicist e 
George Enache - istoric, lector univ. drd. la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, a publicat 
cartea Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (2005) e Pr. Radu Ilaş - slujitor la 
capela „Sf. Parascheva“ a Spitalului Bagdasar din Bucureşti, profesor, publicist e Constantin Mihai 
- doctorand în filologie, eseist, a publicat volumul Arca lui Nae. Perspective culturale asupra gene- 
raţiei interbelice (2004) e Cristi Pantelimon - sociolog, lector univ. drd. la Universitatea „Spiru 
Haret“ Bucureşti e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: Ochii şi urechile poporului. 
Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001) e Adrian Nicolae Petcu - istoric, publicist, a publi- 
cat (coord.) Partidul, Securitatea și cultele(2005) e Mircea Platon - doctorand în istorie la Colum- 
bus University din Ohio - SUA, scriitor, ultima carte publicată: Ortodoxia pe litere. Îndreptar de 
fundamentalismm literar (2006) e Claudiu Târziu - jurnalist e Ramona Suciu - profesor, teolog 





ROSII 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Richard CONSTANTINESCU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Pr. Radu ILAŞ 
Arhim. luvenalie IONAŞCU 
Constantin MIHAI 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel RĂDUT SELIŞTE 
Mircea STĂNESCU 
Constantin N. STRACHINARU 
Nicolae STROESCU-STINIŞOARĂ 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
nicubutnaru?2romfest.org 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
CP 27, OP 23 - Bucureşti 


TIPAR 
DOCUPRINT SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-6312 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacţiei. 
ROST este difuzată în țară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Revoluţia conservatoare 


Noi, cei din gruparea ROST, sîntem consevatori. De ce? Am putea 
răspunde, după o vorbă de duh a lui Petre Ţuţea: nu ne putem abține. 
Și n-am greşi, căci, înainte de orice, a fi conservator ține de structura 
sufletească, de însuşirea anumitor valori prin educaţie, de o anumită 
viziune despre lume şi viață. Abia după aceea, conservatorismul poate 
fi opțiune politică. Confuzia terminologică și ideologică din spaţiul 
public românesc ne obligă însă la un răspuns mai amănunțit. 














N 
AAA 

Părerea generală este că românul e conser- 
vator. Noi credem că dimpotrivă. În majoritate, 
românii eludează, cînd nu resping şi dispreţuiesc 
valorile conservatoare. 

Liderii de opinie care afirmă că românii sînt 
conservatori percep şi ei greşit noţiunea de conser- 
vatism. Confundă opoziţia îndărătnică la schim- 
bare cu viziunea organicistă a conservatorilor, 
frecventarea superstițioasă a bisericii cu credința, 
perpetuarea unor obiceiuri proaste cu păstrarea 
tradiţiei. Uneori, acestor trăsături caricaturizate li 
se adaugă altele presupus conservatoare: misogi- 
nismul, apetența pentru utopie, naționalismul xe- 
nofob şi ataşamentul față de dictatură. 

În realitate, conservatorul este pragmatic, 
deci anti-utopic. El are un puternic simţ critic şi re- 
fuză formele fără fond. Acceptă schimbarea, dacă 
este firească, motivată de dezvoltarea organică a 
societăţii, nu de spiritul revoluţionar, nu de pro- 
grame experimentale, nu de dragul reformei pen- 
tru reformă. Acesta este unul dintre motivele pen- 
tru care conservatorul este şi anti-comunist, şi 
anti-fascist, şi anti-liberal. În treacăt fie spus, din 
punct de vedere politic, conservatorul este omul 
de dreapta deplin. Celelalte orientări politice sînt 
de o parte şi de alta a conservatorismului: la cen- 
tru-dreapta creştin-democraţia şi liberalismul, la 


Claudiu Târziu 





extrema dreaptă fascismul, la centru-stînga social- 
democraţia, la extrema-stîngă comunismul. 

Revenind, la temelia acţiunilor sale, conser- 
vatorul pune credința în Dumnezeu. Ca mădular 
al Bisericii, este fidel Sfintei Scripturi, Sfintei Tra- 
diții şi moralei fundamentate pe învățătura evan- 
ghelică. Astfel, este un familist convins şi cultivă 
filantropia (iată cum se prăbuşeşte un alt mit: al 
individualismului omului de dreapta). Tradiţia 
este pentru el o realitate vie, care îi oferă soluții 
la problemele curente. Conservatorul consideră 
că drepturile şi obligaţiile sînt la fel de importan- 
te în societate şi că trebuie păstrat un echilibru 
între acestea. Îşi apără onoarea cu dinţii, iar prie- 
tenia este sfîntă pentru el. Ordinea, o anume dis- 
ciplină şi asumarea responsabilităților sînt natu- 
rale, în viziunea sa, ca şi libertăţile individuale 
care nu lezează libertatea celorlalți. 

Conservatorul nu disprețuieşte confortul şi 
traiul bun, dar nici nu-şi face din acestea fetiş. În 
plus, este adept al unei ierarhii sociale bazate pe 
criterii morale şi de competență. 

Acesta ar fi, în linii generale, profilul conser- 
vatorului. Acestui potret îi corespund, evident, 
mulți români, dar conservatorii alcătuiesc încă o 
minoritate. Avem convingerea că românii se vor 
întoarce la o viaţă în spirit conservator numai 
după ani de educaţie, la care ar trebui să se înha- 
me Biserica, şcoala şi o parte a societății civile. 

Am apreciat că este de datoria noastră - ca 
unii care promovăm ideea conservatoare din 
anii în care era considerată drept exotică - să fa- 
cem anumite precizări referitoare la ce înseamnă 
a fi conservator acum, cînd confuziile din viața 


(continuare în pag. 6) 





anul IV e nr. 38 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Poetul Radu Gyr, 

evocat la Liceul „Jean Monnet“ 
Programul „Restituirea Patrimoniului Cultural“, 
derulat de Biblioteca Metropolitană - Filiala 
„loan Slavici“ în colaborare cu Asociaţia 
ROST, şi-a consumat joi, 23 martie 2006, o 
nouă etapă. Amfiteatrul Liceului „Jean Monnet“ 
din Bucureşti a găzduit, începînd cu ora 12.00, o 
emoţionantă evocare a celui mai mare poet al 
temnițelor comuniste: Radu Gyr. Fiica poetului, 
d-na Simona Popa, a vorbit mai puțin despre 
suferința tatălui său - în nota de discreție 
caracteristică spiritelor înalte - şi mai mult 
despre ce a însemnat comunismul şi cât rău a 
făcut României. D-na Popa a evocat cîteva 
episoade dramatice din copilăria sa. „Întreaga 
elită a țării a fost decimată de regimul comunist, 
spre a face loc unor generaţii de spălați pe 
creier. (...) Simbolul sfîrşitului lumii - provocat 
de comunism - este pentru noi, românii, 
aşa-zisa Casă a Poporului, actual Palat al 
Parlamentului, un monstru arhitectonic pentru 
care au murit mii de oameni nevinovaţi“ 

a concluzionat d-na Popa. Istoricul literar 
Mircea Coloşenco a punctat cîteva dintre carac- 








teristicile creaţiei lui Radu Gyr, iar actorul 
Marius Bodochi, de la Teatrul Naţional, a fost 
vocea poeziei, recitînd poemele: „Piramidă“ 
(scrisă de Gyr în ziua în care a murit) şi „As' 
noapte, lisus“. În final, Claudiu Târziu a explicat 
importanța programului „Restituirea 


Patrimoniului Cultural“, care transpune într-o 
altă formulă - aceea a întrunirilor directe cu 
publicul - programul revistei ROST. 
„Programul nostru este o pledoarie pentru omul 
autentic - acela care este în stare să-şi 
depăşească nevoile primare şi să se preocupe şi 
de cele spirituale, sufleteşti. Omul autentic este 
opusul omului recent. În acest exercițiu de 
întoarcere spre noi înşine, la care îi îndemnăm 
pe toţi cititorii şi auditorii noştri, avem ca repere 
personalităţile-model ale culturii şi ale istoriei 
naţionale“, a afirmat Claudiu Târziu. Radu Gyr a 
intrat abia acum, după 16 ani de la evenimentele 
din decembrie 1989, în manualele şcolare, 
alături de alți mari creatori şi mucenici ai 
închisorilor comuniste: Nichifor Crainic şi Vasile 
Voiculescu. Încetîncet, uitarea se va ridica şi de 
pe alte nume ale generaţiei interbelice, la care 
ne raportăm. După cum cititorii noştri ştiu, 
revista ROST îşi face o datorie de onoare de a 
închina fiecare număr unei personalități 
exemplare. La fel am procedat în cazul lui Radu 
Gyr, căruia i-am dedicat nr. 14-15 din aprilie-mai 
2004. Pînă acum, prin programul „Restituirea 
Patrimoniului Cultural“, Asociaţia ROST şi 
Biblioteca Metropolitană i-a evocat pe Vasile 
Voiculescu, Petre Ţuţea şi Radu Gyr. 
Manifestarea a fost o reuşită, datorată în cea mai 
mare măsură d-nei Lelia Rădulescu, director al 
Bibliotecii Metropolitane - Filiala „loan Slavici“, 
căreia Asociaţia ROST îi mulţumeşte în chip 
deosebit. (D.C,) 


Zilele Mitropolit Visarion Puiu 

La inițiativa Asociaţiei „Visarion Puiu“ din 
Paşcani şi cu sprijinul Primăriei Municipiului 
Paşcani, a Protopopiatului Ortodox Paşcani, a 
Editurii Moldopress, a mănăstirii Neamţ şi a 
Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“, în 
zilele de 27-28 februarie a.c., la Paşcani s-a 
desfăşurat a X-a ediţie a sesiunii de comunicări 
„Zilele Mitropolit Visarion Puiu“. Manifestările 
au debutat în dimineaţa zilei de 27 februarie cu 





anul IV e nr. 38 


MARTORI Al VEACULUI 




















imbeziziia 





slujba de pomenire a marelui mitropolit român 
la Biserica „Sf. Voievozi“ din Paşcani, care a fost 
oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Prea 
Cuviosul Arhimandrit Timotei Aioanei, exarh 
cultural şi delegat al ÎPS Daniel, mitropolitul 
Moldovei şi Bucovinei, în prezența unei asis- 
tențe numeroase. Lucrările sesiunii de comu- 
nicări s-au desfăşurat pe două secțiuni succesive, 
în care au expus istorici de la diferite institute de 
cercetare, precum CNSAS, Institutul Diplomatic 
Român sau IRIR, după cum au fost: Prof. univ. dr. 
Gheorghe Buzatu, Epoca în care a trăit 
mitropolitul Visarion Puiu, Acad. Constantin 
Ciopraga, Mitropolitul Visarion Puiu şi Paşcanii 
Pr. Gabriel Codrea, Pribegia în Italia a 
mitropolitului Visarion Puiu, Prot. Elena 
Istrățescu, Mitropolitul Visarion Puiu - un reper 
moral al spiritualității româneşti şi europene, 
Dr. loan Lăcătușu, Mitropolitul Visarion Puiu şi 
Transilvania, Dr. lie Manole, Aspecte privind 
caterisirea Mitropolitului Visarion Puiu, Oana 
Ionel, Situația bunurilor personale ale 
mitropolitului Visarion Puiu, Dragoş Marcu, 
Documente din arhiva Ministerului de Externe a 
României cu privire la Mitropolitul Visarion 
Puiu, Dr. Aurel Pentelescu, Mitropolitul Visarion 
Puiu şi episcopul Armatei, Partenie Ciopron; 
Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Visarion Puiu 
și organizaţia bisericească a românilor din exit 
Alin Spânu, O acțiune de compromitere 

a mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, în 
aprilie 1940; Dr. Liviu Țăranu, Dosarele unor 
pășcăneni în arhivele Securității: Visarion Puiu, 


Gheorghe Brătianu, Cicerone şi Valeriu 
Iordăchescu, Pr. Florin Ţuscanu, Noi mărturii cu 
privire Ia relațiile mitropolitului Visarion Puiu 
cu arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul Nicolae 
Videnie, Imaginea mitropolitului Visarion Puiu 
în presa exilului românesc (1945-1989). Între 
cele două secţiuni, invitaţii au făcut turul 
oraşului cu o scurtă oprire la troița ridicată în 
memoria mitropolitului Visarion Puiu şi a 
românilor de pretutindeni, unde s-a săvârşit o 
slujbă de pomenire oficiată de părintele 
arhimandrit Timotei Aioanei. În după-amiaza 
aceleiaşi zile, la Casa de Cultură din Paşcani au 
fost lansate mai multe cărți, dintre care amintim: 
Dumitru Stavarache, Ion Negoescu, Mitropolitul 
Visarion Puiu. Relaţiile cu bisericile din Canada 
şi SUA, Editura Publirom, 2005; Ioan Costăchel, 
Aşa cum a fost. Jurnalul unui otițer român pe 
frontul de Est şi în prizonierat (1941-1945), ed. 
îngr. de Dumitru Stavarache şi lon Negoescu, 
Editura Moldopress, 2006 şi revista Valori 
păşcănene, publicaţie periodică a Asociaţiei 
Visarion Puiu, cu numărul de debut. Seara, 
invitaţii s-au deplasat la Seminarul Teologic 
Neamţ, unde au avut plăcerea să fie oaspeții 
Părintelui Arhimandrit Benedict Sauciuc, 
starețul mănăstirii Neamţ. A doua zi, 
manifestările au continuat cu vizita la casa 
memorială „Visarion Puiu“, de la schitul 
Vovidenia şi la mănăstirea Neamţ. Ulterior, la 
Seminarul Teologic de la Neamţ, participanții au 
abordat tema: Prezent și perspective 

în evaluarea memoriei mitropolitului Visarion 





anul IV e nr. 38 


MARTORI Al VEACULUI 





Puiu, ducându-se propuneri concrete, 

ca reeditarea unor lucrări ale marelui ierarh 
român, lansarea un site, alcătuirea unor 
expoziții mai largi cu produse editate în volume 
tipărite sau pe suport electronic sau aducerea 
osemintelor la mănăstirea Neamţ. Manifestările 
au continuat într-un cadru mai larg, cu întâlnirea 
participanţilor cu profesorii şi elevii 
Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“, 
acestea încheindu-se cu vizitarea bisericii din 
Sodomeni-Paşcani şi asistarea la slujba de 
pomenire în memoria marelui mitropolit 
român. (A.NP,) 


Muzeu al rezistenţei 
anticomuniste în Făgăraș 

În perioada 24-26 martie a.c., la Mănăstirea 
Brâncoveanu de la Sîmbătă de Sus (Braşov), s-a 
desfăşurat simpozionul internațional 
„Rezistenţa anticomunistă - cercetare ştiinţifică 
şi valorificare muzeală“. Manifestarea a fost 
organizată de Fundaţia „Negru Vodă“ - Făgăraş, 
sub patronajul Arhiepiscopiei Sibiului, 
Mitropoliei Ardealului,Consiliului Judeţean 
Braşov şi al Primăriei Făgăraş. Cu acest prilej va 
fi inaugurat Muzeul Rezistenței Anticomuniste 
din Țara Făgăraşului din municipiul Făgăraş. 
Muzeul este destinat recuperării, pentru 
memoria colectivă, a unui episod istoric puţin 
cunoscut publicului larg, în general, şi tinerei 
generații, în special, şi omagierea victimelor 
represiunii comuniste: sutele de morți din 
Cetatea Făgăraşului, din munții şi din satele 


Editorial 


politică de la noi sînt mai mari decât oricînd. 
Două grupări cu rădăcini în PCR şi Securitate, PD 
(fost FSN, socialist) şi PC (fost PUR, social-liberal), 
pretind astăzi că sînt partide conservatoare. Ele 
conservă probabil moştenirea regimului comu- 
nist, dar nu pot fi exponentele Dreptei. 

Diverşi „analişti“ susţin o altă minciună, pu- 
nînd semnul egal, din ignoranță crasă sau rea-cre- 
dință, între conservatism şi fascism. 

În tot cazul, existența omului conservator a 
generat conservatismul, ca idee politică. Nu in- 
vers. Prin urmare, noţiunea de conservator, ca 
orice convenţie, poate fi înlocuită. De pildă, am 





Ion Gavrilă - fost lider al luptătorilor din Făgăraş 


făgărăşene, sutele de localnici întemnițați şi 
suferința îndurată de familiile lor. Muzeul va fi 
cel de-al doilea de acest gen din ţară după 
Memorialul Victimelor Rezistenței şi 
Comunismului de la Sighetu Marmaţiei. Prima 
temă a acestui muzeu urmăreşte conturarea 
complexului proces de comunizare a României 
şi a violentei deturnări a evoluţiei fireşti 

a societăţii româneşti prin ocupaţia sovietică şi 
dictatura comunistă. A doua temă va ilustra 
rezistența armată din Munţii Făgăraşului, unul 
dintre cele mai reprezentative capitole 

ale rezistenţei la comunizarea la nivelul întregii 
țări. Fenomenul, prin datele sale esenţiale: cea 
mai lungă durată a manifestării şi cu cea mai 
consistentă mobilizare de forțe ale Securității, a 
cunoscut şi cea mai largă susținere din partea 
comunităților ținutului. (P.Z) 


(urmare din pag. 3) 


putea vorbi despre omul autentic. Se va găsi poa- 
te un nume şi pentru curentul politic care îl repre- 
zintă pe omul autentic, dacă va exista un astfel de 
curent. 

Pînă atunci, conservatorii sînt chemaţi să lu- 
creze pentru o resurecție naţională. Paradoxal, 
deşi, din principiu, nu admit revoluţia ca de lu- 
cru, conservatorii trebuie să determine o întoar- 
cere la valorile perene ale neamului, la tradiție şi 
la credinţă, la un mod de viaţă guvernat de reguli 
şi criterii de bun-simţ - acțiune care este în sine o 
revoluţie. O revoluţie care va preceda reforma 
reală a instituţiilor. 





anul IV e nr. 38 


APEL 


ROST 





Lansarea revistei ROST la Iaşi 


2% pentru ROST 


Dragi prieteni ai revistei ROST, vă rugăm 
rog să citiți mesajul de mai jos şi să-i daţi curs! Nu e 
o cerere de sponsorizare, ci un îndemn Ia a sprijini 
o organizaţiei culturală, nonprofit, neguverna- 
mentală, bazată pe voluntariat şi dedicată binelui 
public. Cum? Simplu şi fără să cheltuiţi vreun leu 
din buzunarul propriu: prin direcționarea a 2% 
din impozitul pe venit, pe care oricum îl plătiți sta- 
tului, către Asociaţia ROST. În fapt, cereţi ca o 
parte din impozitul plătit să fie cheltuit în favoarea 
unei organizaţii care face o lucrare ce vă reprezintă. 

După cum ştiti, principala activitate a Aso- 
ciaţiei ROST este editarea revistei ROST (cul- 
tural, politic, religios). Mulţi ne-aţi scris că vă place 
această publicaţie, iar o parte dintre dumneavoas- 
tră v-aţi arătat ataşamentul faţă de ROST şi prin 
redirecţionarea a 1% din impozitul pe venit (atât 
era atunci procentajul permis) către Asociaţia 
Romfest XXI - căreia i-am schimbat numele în 
ROST. Vă mulțumim pentru aceasta. Anul acesta 
o puteți face din nou şi într-un cuantum mai mare. 

E bine să ştiţi că editarea revistei ROST 
este realizată prin efortul voluntar al unui grup 
de preoți, istorici, sociologi, medici, profesori, 
ziarişti, în covîrşitoarea majoritate tineri. Nimeni 
nu este plătit. Singura noastră răsplată este mun- 
ca bine făcută şi bucuria de a vedea că dumnea- 
voastră, cititorii, preţuiţi această lucrare. Şi e nor- 
mal să fie aşa, căci ROST nu este o afacere din 
care să câştige cineva, ci un proiect cultural, menit 
unei resurecții morale şi spirituale a românilor. 

Sprijiniți revista ROST, pentru a devenit 
mai bună, mai consistentă şi pentru a rămîne in- 
dependentă! 


Procedura 


Pentru a direcţiona 2% din impozit către 
Asociaţia ROST - şi implicit către revista 
ROST - urmaţi etapele de mai jos. 

e Notaţi datele de identificare ale organiza- 
ției noastre: 


Numele: Asociația ROST 

Codul unic de identificare (codul fiscal): 

12495302 

Contul bancar în format IBAN: 

RO82CECEIS0143R0L0000013 

e Dacă aveți venituri de la un singur angaja- 
tor (un loc de muncă şi un salariu), completaţi Ce- 
rerea 230, „Cerere privind destinaţia sumei re- 
prezentînd pînă la 2% din impozitul anual“ pe 
care o descărcaţi de pe site-ul asociaţiei noastre 
(www.romfest.org) sau de pe site-ul Ministerului 
Finanţelor. La Capitolul B veţi trece datele Aso- 
ciaţiei ROST indicate mai sus. La rubrica „Su- 
ma“ treceţi suma reprezentînd 2% din impozitul 
pe care îl datoraţi pe venit. Dacă nu ştiţi suma, lă- 
saţi rubrica liberă, căci va fi completată de Admi- 
nistraţia Financiară. 

Cereți firmei/instituţiei unde sînteți angajaţi 
o copie după formularul 210 „Fişa Fiscală privind 
impozitul pe veniturile din salarii“. Anexaţi for- 
mularul la Cererea 230. 

Cele două documente se depun registratura 
Administraţiei Financiare sau se trimit prin 
poştă, cu scrisoare recomandată. 

e Dacă anul trecut ați avut venituri din mai 
multe surse, utilizaţi Declarația 200, „Declaraţie 
specială privind veniturile realizate“ (0 veţi 
primi acasă, prin poştă, de la Administraţia Fi- 
nanciară sau o puteți descărca de pe site-ul 
Ministerului Finanţelor ori de pe site-ul 
www.romfest.org). La Capitolul III, „Destinația 
sumei reprezentînd 2% din impozitul pe venitul 
annual datorat“, punctul 2, „Sponsorizare enti- 
tate nonprofit“ completaţi cu datele Asociaţiei 
ROST indicate mai sus. La rubrica „Suma“ pu- 
neți echivalentul a 2% din impozitul pe venit da- 
torat sau lăsaţi liber, căci va completa Adminis- 
trația Financiară. Documentul se depune Ia re- 
gistratura Administraţiei Financiare sau se trimi- 
te prin poştă, cu scrisoare recomandată. 

Important! Data pînă la care trebuie să depu- 
neţi declaraţia pe venit este 15 mai 2006. 





anul IV e nr. 38 


ROST 


REPERE 








Un cruciat al secolului XX: 
Părintele Gheorghe Calciu 


Răzvan CODRESCU 
I 

Pe la începutul anilor '80, ca tînăr profesor 
navetist într-o localitate din Sectorul Agricol Ilfov, 
ori de câte ori pierdeam „rata“, luam câte-o „oca- 
zie“ din dreptul Aeroportului „Băneasa“. Într-o di- 
mineață, s-a întîmplat să oprească la semnul meu 
o Dacie cochetă, condusă de un tînăr vioi şi băr- 
bos (lucru mai rar pe vremea aceea, cînd bărbile 
erau socotite o sfidare la adresa standardului 
proletar), îmbrăcat în costum de blue.jeans şi în- 
călțat cu saboţi „ultimul răcnet“. Din discuţia care 
s-a legat, pe un strident fond muzical (radioul 
fiind dat la maximum), am aflat repede şi cu oare- 
care surprindere că era preot ortodox, dar şi că 
preoţia e „o treabă rentabilă“, dacă „te orientezi“ 
şi nu te apuci să umbli cu „idealisme“... Nu ştiu 
cîtă teologie cunoştea, dar cu „filosofia vieții“ se 
mîndrea că e bine pus la punct... L-am privit lung, 
cu un zîmbet vag, şi am găsit de cuviință să tac, 
mulțumindu-mă să dau ambiguu din cap, la răs- 
timpuri, atât cât să nu par ingrat sau nepoliticos. 
Tînărul preot perora cu voluptate, făcîndu-mi o 
întreagă teorie a preoţiei „realiste“, pe care el în- 
suşi o întruchipa cu ostentaţie. La un moment 
dat, îl aud zicînd: „În fond, ce rost are să te baţi ca 
nebunul cu morile de vint? Uite, Calciu-Dumi- 
treasa, de exemplu, dacă s-a luat de piept cu toți, 
ce mare brînză a făcut? l-a ridicat cineva sta- 
tuie?“... L-am măsurat cu un amestec de indignare 
şi buimăceală, apucînd să-l mai întreb: „Dar unde-s 
statuile martirilor, părinte?“... Ajunsesem. Mi-a 





„Singura şansă de supraviețuire a creştinismului 

răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt. 

Soluţia noastră e aceea a lui Calciu-Dumitreasa...“ 
N. Steinhardt! 


înhățat „cu realism“ hîrtia de zece lei şi mi-a spus 
concluziv: „Asta este!“... 

Îmi amintesc că regretatul Petre Ţuţea spu- 
nea că în Bucureşti şi prin împrejurimi lumea su- 
feră de „ilfovită“. „Cum adică, d-le Țuţea?“. „Păi... 
ilfovita e o boală valahă şi se defineşte prin trei 
simptome: cretinism, criminalitate şi voie-bu- 
nă/... Turpitudinea bine dispusă, împănată cu o 
notă de fudulie, e un lucru lesne de reperat; în ce 
priveşte criminalitatea, ea nu este neapărat una 
fizică, ci poate fi foarte bine de speța „asasinatu- 
lui moral“... Tînărul preot, care tocmai demarase 
în trombă, mi se pare că întruchipa „ilfovita“ la 
nivelul ei de sus... 

Pe atunci, Părintele Gheorghe Calciu-Dumi- 
treasa (n. 1925 la Mahmudia, Tulcea) era unul 
dintre puţinii deținuți politici din România; vre- 
mea fioroasă a penitenciarelor trecuse, iar aşa- 
zisele cazuri de „disidență“ erau tratate mai de- 
grabă prin teroare psihică şi marginalizare. Cum 
multă lume asculta „Europa liberă“, cazul Părin- 
telui Calciu era de oarecare notorietate, chiar 
dacă nu mulți îndrăzneau să-l evoce direct. Ceau- 
şescu, zice-se, se înfuria la simpla auzire a acestui 
nume şi îl considera pe „popă“ duşmanul său per- 
sonal. Biserica, timorată, se lepădase ea însăşi de 
un atit de incomod slujitor?. Prin tîrg, Securitatea 
lansase zvonuri calomnioase (cărora, spre ruşi- 
nea noastră naţională, s-au găsit destui dispuşi să 
le dea crezare, chiar pînă-n ziua de azi): neastim- 
păratul preot-profesor ar fi fost „asasin legionar“, 
„agent al serviciilor capitaliste“, ba chiar „homo- 
sexual“! În realitate, pentru orice minte lucidă şi 
onestă, Părintele Calciu reprezenta pe atunci 
„conştiinţa noastră mai bună“ (sau, cum m-am în- 


1! Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 417 (citat în postfaţa lui Virgil Ciomoş). 
2 Patriarh era atunci Iustin Moisescu, cel ce-a meritat în cea mai mare măsură eticheta de „Patriarh roşu“. 





anul IV e nr. 38 


REPERE 


ROST 





cumetat să-l numesc cu alt prilej, „un răscumpără- 
tor al vremurilor“). Curajul său mărturisitor a ră- 
mas unic în sînul lumii clericale a „epocii de aur“ 
şi numai o grobiană lipsă de cinste sufletească 
explică faptul că în anexa la ediţia românească a 
Cărţii negre a comunismuluis numele său abia 
de este pomenit în treacăt! 
i 

Într-o epocă în care Biserica Ortodoxă Româ- 
nă părea biruită de vremuri şi dispusă la orice com- 
promis cu regimul politic ateu şi materialist, un 
profesor de Seminar, preoțit de puțină vreme, du- 
pă ce făcuse experienţele cele mai radicale ale 
opresiunii comuniste, îndrăznea, în inima Bucu- 
reştiului, să ridice Crucea şi să înfrunte aproape de 
unul singur atit demența destructivă a puterii, cât şi 
laşitatea unora dintre superiorii săi ecleziastici. 

Dincolo de alte forme de luptă sau rezistență 
creştină, despre care s-ar cădea să mărturisească 
mai pe larg elevii săi de atunci, Părintele Gheor- 
ghe Calciu a ţinut, în Postul Mare al lui 1978, în fa- 











a 
ă= 
& 
=) 
i 
= 
za 
E 
[3] 





ţa unui auditoriu alcătuit mai ales din elevi şi stu- 
denți, un şir de predici de un mare curaj mărturi- 
sitort, adresate tinerilor dornici de adevărul ros- 
tit cu tărie, împotriva ateismului şi materialismu- 
lui oficial, împotriva demolatorilor de biserici şi 
de conştiinţe, precum şi împotriva celor aflați, 
adeseori în pofida convingerilor lor intime, într-o 
cîrdăşie tacită cu puterea comunistă. Predicile au 
fost rostite fie în incinta Bisericii Radu-Vodă, fie 
pe treptele acesteia (atunci cînd superiorii i-au în- 
cuiat biserica - şi pe seminarişti în dormitoare! - 
pentru a-l împiedica să predice mai departe5). Cu 
toate hărțuielile Securităţii şi ale propriilor supe- 
riori, auditoriul devenea din ce în ce mai nume- 
ros: liceenilor, seminariştilor şi studenţilor în 
Teologie li s-au adăugat, de la o săptămînă Ia alta, 
tot mai mulți tineri din mediile laice, în cea mai 
mare parte studenţi ai altor facultăți şi institute 
din Capitală. Mulţi dintre aceştia („calciştii“) au 
avut ei înşişi de înfruntat apoi presiunile Securi- 
tății, unii fiind chiar exmatriculați. Părintele avea 
să fie supus mai întîi şicanelor curente, urmăririi, 
amenințărilor şi calomniilor, pentru ca, în cele 
din urmă, să fie arestat (la 10 mai 1979), judecat 
(20) şi condamnat la 10 ani de închisoare, sub niș- 
te capete de acuzare ridicole şi fictive, „vina“ sa fi- 
ind de fapt aceea de a fi strigat adevărul întreg, fă- 
ră ocolişuri sau menajamente. Biserica, panicată 
de reacția puterii şi căutînd să-i intre în voie, nu s-a 
dat înapoi de la a-l caterisi pe cel care-i apărase 
demnitatea şi temeiurile. Este simptomatic că în- 
tr-un recent Dicţionar al teologilor români 6, în 
care-şi găsesc locul sute de figuri marginale, de- 
spre Părintele Gheorghe Calciu, al cărui caz făcuse 
cîndva o vilvăinternațională şi ale cărui predici, tăl- 
măcite în mai multe limbi, au dat lumii măsura vie 
a creştinătăţii noastre, nici nu se face pomenire! 
II 

Înainte de a deveni preot, omul acesta expe- 
riase, cu viața lui, adîncimile iadului. A făcut în to- 
tal 21 de ani de închisoare sub comuniști (1948- 


3 St&phane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Pann6, etc., Le livre noir du communisme - Crimes, terreur, r& 
pression, Ed. Robert Laffont, Paris, 1997; trad. rom.: Cartea neagră a comunismului - Crime, teroare, 
represiune, Ed. Humanitas, 1998 (cu un adaos - pp. 727-776 - privitor la comunismul din România, alcătuit, 
sub egida Academiei Civice, de către Dennis Deletant, Gh. Onişoru, Marius Oprea, Romulus Rusan, Ştefan 


Mariţiu). 


4 S-a putut vorbi chiar de „demersul aproape sinucigaş al predicilor incendiare rostite de Părintele Calciu- 
Dumitreasa“ (Sorin Dumitrescu, în Transilvania, 1-2/1992, p. 17). 


5 Cum s-a întîmplat, bunăoară, în ziua de 12 aprilie 1978. 


6Pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996. 





anul IV e nr. 38 


ROST 


REPERE 





1964; 1979-1984)”, trecînd şi prin valul de teroa- 
re de la Piteşti (1949-1951). Îi datorăm regretatu- 
lui Dumitru Bacu (1925-1997) prima mare dezvă- 
luire a monstruosului „experiment“ numit „re- 
educare“, unic, prin gradul de teroare şi perversi- 
une, în tot universul concentraționar comunistă. 
La o ediţie ulterioară a cărţii lui D. Bacu, pregătită 
în 1988 şi apărută în 1980 (la Hamilton, în Cana- 
da, sub egida Cuvîntului românesc), Părintele 
Calciu a acceptat să scrie prefața”. „Acum citesc la 
cărţile despre Piteşti şi ucenicesc la o prefață - 
orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pen- 
tru noi, cei care am trecut pe acolo - încercînd să 
explic ceea ce nu se poate explica [...] Am scris o 
prefață lungă şi neînţeleasă“, mărturisea, prea 
modest, prefațatorul. Iar spre final: „Poate că din 
toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă de- 
cât atât: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, pre- 
cum şi noi iertăm greşiților noştri»“...10 


Toată viața acestui om de după tragicul epi- 
sod piteştean a fost una de mărturisire şi de jert- 
fă. E a măsurat, în sufletul şi carnea sa, distanța 
între iad şi rai. Poate că nimeni n-a mai reuşit du- 
pă Piteşti o victorie morală atit de pilduitoare şi 
de nedezmințită. Pentru că există un caz Gheor- 
ghe Calciu, se poate afirma că „experimentul Pi- 
teşti“ a eşuat. EI a zdrobit oameni, dar n-a putut 
distruge, pînă la capăt, Omul!!. Părintele Calciu 
nu s-a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din ur- 
mă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea 
Eliade numea „teroarea istoriei“12. 

Trebuie menţionat că, după „episodul Pi- 
teşti“, studentul medicinist Gheorghe Calciu a 
mai zăcut în închisorile comuniste vreme de pes- 
te 12 ani, fiind cunoscut ca unul dintre cei mai 
„îndărătnici“ deţinuţi şi ca un temut „grevist al 
foamei“. Păcat că Părintele nu şi-a aşternut pînă-n 
ceasul de față, într-o carte de sine stătătoare, 


7 CE P. Caravia, V. Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemnițată. România: 1944-1989, Institutul Naţional 
pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, dar şi Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, 


Ed. Patmos, f. 1., 2000 (tot sub formă de dicţionar). 


8 De Ia cartea lui D. Bacu (apărută în Occident, în 1963, pe cînd ex-piteşteanul Gh. Calciu se mai afla încă în 
închisoare), bibliografia „fenomenului Piteşti“ s-a îmbogăţit substanţial. Ca şi D. Bacu (a cărui carte a fost 
tradusă şi în engleză, în 1971), unii au prezentat faptele fără să le fi cunoscut direct: Paul Goma (Les chiens de 
mort/Patimile după Piteşti, 1981 - în fr.; 1990 - în rom.), Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești, 1990), Marcel 
Petrişor (Fortul 13. Convorbiri din detenţie, 1991, şi Secretul Fortului 13, 1994 - unde Gh. Calciu apare sub 
numele de... „Gore Bolovan“) etc. Dintre cei care au scris despre Piteşti din proprie experiență, se cuvin 
menționați mai ales Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978), Viorel Gheorghiță (Et ego. Sărata-Pitești-Gherla- 
Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării - 2 vol., 1995, reed. 2001), Octavian 
Voinea (Masacrarea studențimii române în închisorile de Ia Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996), Costin Merişca 
(Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării“ din închisorile comuniste, 1997), Traian Popescu (Experimentul 
Piteşti, 2000). Volumul Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla 
(scos în 1995 de Ed. Vremea) conţine declaraţii smulse sub teroare (preluate din arhivele Securităţii), care au 
prea puţin de-a face cu adevărul (a se vedea şi replica lui D. Bacu: „Procesul reeducării. De ce şi ce au fost 
demascările de Ia Piteşti şi Gherla“, publicată în Puncte cardinale, numerele pe aprilie, mai şi iunie 1996). 

9Textul a apărut şi-n singura ediţie a cărții lui D. Bacu apărută în România (Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991; cf pp. 
9-15). Această ediție, cât se poate de neprofesională, are un subtitlu editorial pe copertă („La Buchenwald se 
murea mai uşor“) şi un altul pe foaia de gardă şi pe pagina de titlu ([Pitești - ]“Centru de reeducare 
studențească“)! Editorii, cu de Ia sine putere, au suprimat anumite pasaje (privindu-l şi pe Părintele Calciu) din 
textul lui D. Bacu. E de sperat că noua ediţie, aflată în pregătire, va şti să evite astfel de neajunsuri. 


10 „Am lăsat Păr. Calciu greua însărcinare de a scrie o nouă prefață. Prezența Sfinţiei Sale în fruntea acestor 


mărturisiri nu este deloc întîmplătoare [...] În suferinţa lui se proiectează suferința întregului neam. Trecerea 
lui prin infern este trecerea noastră, a tuturor. Învierea lui din mormântul Piteşti ne întăreşte credința că, oricât 
de grea ar fi piatra păcatelor noastre, învierea neamului întreg este posibilă“, scria D. Bacu în cuvîntul 
preliminar la cea de-a doua ediţie a cărții sale. 

11 Cei trecuţi prin iadul de Ia Piteşti nu pot fi judecaţi cu măsurile curente. În nici un caz n-au dreptul moral să se 
pronunţe asupra lor cei ce n-au făcut experiența închisorilor comuniste. Dar chiar şi printre foştii deținuți 
politici, trecuţi prin alte penitenciare sau lagăre, am auzit adeseori spunindu-se: „Noi n-avem dreptul moral să-i 
judecăm pe cei de Ia Piteşti, căci dacă am fi ajuns acolo, nu se ştie dacă am fi fost mai buni decât ei. Nouă, oricât 
de mult şi de greu am fi pătimit, nu ne-a fost dat să trecem nici pe departe prin ce-au trecut «piteştenii»; în 
raport cu ei, ne putem considera nişte norocoşi!“. Sub judecată trebuie să încapă călăii iniţiali, mințile diabolice 
care au pus la cale „experimentul“, iar nu victimele ulterioare. Pe de altă parte, în aceste condiţii, orice 
„resurecție“ capătă dimensiunile unui miracol. 

12 Acea istorie care - obişnuia el să mai spună, referindu-se Ia tragedia generaţiei sale - „a făcut pipi pe noi“. 





10 anul IV e nr. 38 


REPERE 


ROST 





amintirile din închisori - specie de Le mie prigio- 
nice ar sta cu siguranță alături de Arhipelagul Gu- 
Iagal lui Aleksandr Soljeniţîn sau de Închisoarea 
noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid! 
IV 

Eliberat în urma amnistiei generale din 
1964, are tăria şi primeşte harul de a-şi rezidi 
viața, închinînd-o lui Hristos. Urmează Filologia 
şi Teologia, devenind preot şi unul dintre cei mai 
iubiţi profesori ai Seminarului Teologic Ortodox 
din Bucureşti (unde a predat franceza şi Noul Tes- 
tament). Se căsătoreşte (soţia, Adriana Dumitrea- 
sa, este sora altui fost deţinut politic, Ion Dumi- 
treasa) şi are un fiu (Andrei, astăzi jurist în Wa- 
shington D.C.). A avea „nevastă şi copii“ nu re- 
prezintă însă, pentru luptătorul şi mărturisitorul 
Gheorghe Calciu, un pretext de „cuminţire“35. 
Nici un risc nu i se pare prea mare în slujba lui 
Hristos. O dată cu dărîmarea Bisericii Enei din ini- 
ma Bucureştiului (1 mai 1977)14, pe locul căreia 
se punea la cale ridicarea unei cîrciumi!5, Părinte- 
le Calciu își începe lupta fățişă cu regimul politic 
scelerat şi cu complicii acestuia din sînul Bisericii 
(„securiştii sutanaţi“, cum i-a numit cineva). În 
1978 devine tot mai incomod, mai ales că strînge 
în jurul său cete de tineri plini de zel creştin şi na- 
țional (de la teologi pînă la politehnicieni). Predi- 
cile de la Radu-Vodă sînt echivalente cu un cutre- 
mur spiritual pe fondul cenuşiu şi timorat al 
epocii16. Ele stau pînă astăzi mărturie a faptului 


că, sub dictatura roşie, s-ar fi putut face mult mai 
mult, pentru Hristos şi Biserica Sa, decit am în- 
drăznit îndeobşte să facem... 

Condamnarea abuzivă din 1979 stârneşte un 
val de reacții în străinătate; reprezentanți de 
frunte ai Exilului românesc (Mircea Eliade, Eugen 
Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul 
Goma!” etc.) sar în sprijinul său, sensibilizînd „fo- 
rurile şi organismele“ internaționale. Pînă la ur- 
mă, din cei 10 ani de condamnare (comutaţi ulte- 
rior la 7 şi jumătate), execută numai 5; presiunile 


=) 
$ 
= 
(=) 
EI 
= 
fa 
= 
Ra 





15 „Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe: «Rectorul m-a pus 
să iau declaraţii», acela are, în loc de suflet, un mecanism teleghidat [...] Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de 
instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: Am mamă, am tată, 
am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferința pentru Hristos şi pentru Biserica Lui», 
li se adresează tinerilor teologi, în „Cuvântul suplimentar...“ (pentru citatele din textele părintelui, am folosit 
ediţia cea mai recentă: Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte 
mărturii, ed. îngr., prefață şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001). 


14 C£ vol. colectiv Bisericile osîndite de Ceaușescu. București: 1977-1989, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, 
pp. 13-21. 
15 A se vedea mai ales cel de-al cincilea cuvînt către tineri: „Preoţia şi suferința umană“. 


16 pînă în 1989, cele Sapte cuvinte către tineri au circulat în România pe ascuns, în odpii dactilografiate. În 
româneşte sau traduse în alte limbi, ele au fost difuzate de mai multe posturi de radio şi publicate în periodice 
şi broşuri din afara țării. În 1984, au fost editate integral în limba germană (trad. Johannes Zultner), micul 
volum incluzând şi intervenţiile în favoarea Părintelui Calciu semnate de Mircea Eliade (către Religious New 
Service, la 21 mai 1979) şi Eugen Ionescu (în Le Monde din 26 iulie 1980), precum şi o scrisoare pe care cel 
prigonit a reuşit s-o expedieze, în toamna lui 1978, către C.L.E.L. (Comite des Intellectuels pour Europe des 
Libertes). Începînd din 1990, unele dintre predicile respective au fost publicate şi în periodice din ţară 
(precum Transilvania sau Puncte cardinale), dar o primă ediție completă în limba română a apărut aici abia în 
1996 (vezi mai jos). 

17 Care, din păcate, s-a pretat ulterior (cum a făcut-o, cu obidă, şi faţă de alte figuri ale rezistenţei anticomuniste) 
[a atacuri deloc cavalereşti împotriva părintelui (o mostră dezgustătoare fiind, de pildă, acea scrisoare 
cu formula de adresare „Dragi sibioţi“ expediată din Paris, la 10 iunie 1992, către Redacţia revistei 
Transilvania, care a înţeles s-o publice fragmentar laolaltă cu predicile celui calomniat!). 





anul IV e nr. 38 11 


REPERE 











-_ 
(3) 
EI 
=] 
=) 
Ei 
=) 
rai 
[=] 
E=3 
E 


internaționale (numele său a fost vehiculat chiar 
şi în „negocierile“ pentru acordarea „Clauzei naţi- 
unii celei mai favorizate“) fac să fie eliberat în 
1984 (20 aprilie). Probabil că, dacă nu ar fi exis- 
tat această agitaţie ce a dat cazului atita notorie- 
tate externă, Ceauşescu ar fi apelat la soluţia lichi- 
dării fizice. O armată de securiști urmăresc fiecare 
pas al Părintelui sau al familiei sale (ieşeanul Luca 
Pițu - care a cunoscut familia Calciu prin Marcel 
Petrişor - relatează obsesiv în cărțile sale cîteva 
scene de pomină), instaurînd asupră-le o concer- 
tată teroare psihică. După mai puţin de un an, i s-a 
impus „soluţia“ de a părăsi țara. S-a stabilit, cu fa- 
milia, în Statele Unite (unde i se acordase deja „ce- 
tățenia de onoare“ şi unde trăieşte pînă astăzi). 
V 

În cei peste 20 ani de exil, Părintele Calciu s-a 
străduit, pe cât i-a stat în putere, să continue lupta 
în numele lui Dumnezeu şi al poporului român. 
Pe lîngă slujirea parohială curentă (la Washing- 





ton, unde editează şi un buletin parohial), a apă- 
rat interesele românilor oprimaţi în faţa multor 
foruri internaţionale, a fost primit - între alţii - 
de preşedinţii Francois Mitterand şi George Bush, 
ca şi de Regele Mihai 1 al României, a fost o pre- 
zenţă centrală la mai toate reuniunile importante 
ale „diasporei“ româneşti (este pînă astăzi preşe- 
dintele de onoare al Romfestului!8), a înlesnit 
numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai 
ales imediat după evenimentele din decembrie 
'89), a publicat volumul Christ Is Calling You. A 
Course In Catacomb Pastorship (St. Herman of 
Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997), a 
scris constant în presa Exilului (mai ales în Cu- 
vîntul românesc), dar şi în unele publicaţii post- 
decembriste din țară (Puncte cardinale, pagina 
creştină săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, 
ROST, Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi 
patos misionar şi mărturisitor, pe care anii n-au 
reuşit să i-l istovească. 


18 Întâlnire bienală a românilor de pretutindeni, inițiată la sfrşitul anilor '80 de un grup de exilați 
anticomunişti de peste Ocean, români şi aromâni. Primele cinci ediţii s-au desfăşurat alternativ în Statele 
Unite şi Canada, iar ultimele două în ţară (la Bucureşti şi Sibiu). Accentul cade pe cultură şi spiritualitate, 


dar politicul este implicit. 





12 


anul IV e nr. 38 


REPERE 


ROST 





După 1989, s-a întîmplat să revină în ţară pe 
fondul primei „mineriade“, fiind tratat cu o ne- 
disimulată ostilitate „neocomunistă“, atât de ofi- 
cialităţile politice, cât şi de cele bisericeşti (singu- 
rul reprezentat important al clerului ortodox 
care a mers atunci să-l întîmpine la aeroport a 
fost Părintele Galeriu), ba chiar calomniat pe pos- 
tul naţional de televiziune, în prezența şi cu com- 
plicitatea preşedintelui Iliescu (vajnic moştenitor 
al idiosincraziilor comuniste)! Ceea ce nu ka îm- 
piedicat să revină periodic, aducînd acelaşi mesaj 
al unităţii şi iertării, cu o forță mărturisitoare ce a 
avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tinere- 
tului ortodox (căruia i-a şi adresat, în anii '90, un 
„Nou cuvînt către tineri: Hristos a înviat în inima 
ta!“, reprodus, în continuare, şi în numărul de 
față). Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia 
acasă a celor patru volume ale sale: Șapte cuvinte 
către tineri (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996) şi 
Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditații 
religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), 
Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi 
alte mărturii (Ed. Nemira, Bucureşti, 2001) şi 
Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. 
Christiana, Bucureşti, 2002)20. 

Chiar dacă mai este încă mult de făcut în 
acest sens, părintele s-a străduit enorm şi a reali- 
zat paşi esenţiali în direcţia împăcării vechiului 
Exil cu Biserica Ortodoxă din țară (unic temei 
posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei 
reale şi durabile reunificări moral-spirituale a ro- 
mânilor de dincolo şi de dincoace de hotare), in- 
clusiv prin strămutarea Romfestului în România 
(începînd din 1998). Astfel, celor porniţi orbeşte 
împotriva Bisericii naționale li se oferă sugestia 
de a medita la această atitudine a unui om care a 
făcut 21 de ani de temniță sub comunişti, care cu- 
noaşte ca nimeni altul și virtuțile și slăbiciunile 
instituţiei bisericeşti, dar care nu poate ignora 
faptul că vremurile s-au schimbat, că iertarea 
(care nu se confundă nicidecum cu uitarea ires- 
ponsabilă!) este principala dimensiune a unei ati- 
tudini creştine în fața lumii, că, în fine, Ortodoxia 
de două ori milenară este o valoare nenegocia- 
bilă, a cărei maiestate mistică depăşeşte trecătoa- 


rele noastre nedesăvârşiri omeneşti. 

Întrebat acum zece ani cum ar fi România pe 
care o visează şi o nădăjduieşte, Părintele Calciu 
formula în mod concis această sublimă profesiune 
de credinţă, de o discretă solemnitate testamenta- 
ră: „Am să mă exprim pînă la capăt nu în termeni 
politici, ci în termeni spirituali. România pe care o 
visez eu este una care îşi va aduna Ia sîn pe toți fiii 
risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toţi să fim 
una, pe acest pămînt al suferințelor, dar şi al bucu- 
riilor noastre, sub semnul Crucii lui Hristos“21. 

Toamna trecută, Părintele Calciu a împlinit 
80 de ani. Se amuză spunând că, în urma operații- 
lor succesive prin care i s-au introdus mai multe 
inele („belciuge“) pe arterele coronariene, se sim- 
te astăzi un octogenar... „câştigat la belciuge“ 
(„Am rezistat atâţia ani fiindcă am o inimă ex- 
trem de sănătoasă şi un organism care a creat nu- 
meroase artere secundare [...]. Dr. Dangas mi-a 
arătat filmul cu creaţiile de artere secundare şi 
spunea că rareori a văzut un asemenea fenomen 
de auto-apărare a corpului. l-am spus că aceasta 
este slava lui Dumnezeu, Care Şi-a arătat mila Sa 
spre un preot nevrednic, şi el a recunoscut că nu- 
mai Dumnezeu poate face astfel de minuni...*). 
Cu toate încercările vârstei şi ale veacului (nici 
mici, nici puţine), sfinția sa a găsit, în ultimii ani, 
puterea fizică şi generozitatea sufletească de a ve- 
ghea şi asupra tinerei grupări de la ROST, dă- 
ruind revistei pagini de neuitat, iar bucuria de a-l 
vedea şi față către faţă, o dată sau de două ori pe 
an, este întotdeauna o sărbătoare a inimilor 
noastre, cu atât mai mult cu cât îl regăsim an de 
an cu aceeaşi îndărătnică tinerețe în cuvinte, în 
gesturi şi în priviri. Nouă, cărora ni s-a oferit 
şansa de a-l avea călăuză în confuzia acestui tîrziu 
de lume, prezența mereu însuflețitoare a sfinţiei 
sale printre noi ni se pare de fiecare dată o min- 
une încă şi mai mare decât cea din filmul doctoru- 
lui Dangas. Urmîndu-şi chemarea oarecum în răs- 
părul obişnuitei ingratitudini dîmboviţene, Pă- 
rintele Calciu rămâne, în adevărata conștiința 
creştină românească, o legendă vie şi inepuiza- 
bilă, iar istoria luptei anticomuniste are în sfinția- 
sa unul dintre reperele ei esenţiale. 


19 A se vedea şi interviul dat cu acel prilej (inclus în vol. Războiul întru Cuvint..., ed. cit., p. 99 şi urm.). 
20 În mare măsură i se datorează şi vol. Occidentali convertiți la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare 


(Ed. Christiana, Bucureşti, 2002). 
21 C£. interviul menţionat la nota 19. 





anul IV e nr. 38 


13 


ROST 


REPERE 





Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Nou cuvînt către tineri” 


Hristos a Înviat 
în inima ta! 


Iar în ziua întîi a săptăminii [duminica], Ma- 
ria Magdalena a venit la mormânt dis-de-diminea- 
ță, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată 
de pe mormint. Deci a alergat şi a venit la Simon- 
Petru și la celălalt ucenic pe care îl iubea lisus, şi 
le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu 
ştim unde L-au pus“. Deci a ieşit Petru şi celălalt 
ucenic şi veneau la mormânt. Și cei doi alergau 
împreună, dar celălalt ucenic, alergînd înainte, 
mai repede decît Petru, a sosit cel dintii la mor- 
mint. Și, aplecîndu-se, a văzut giulgiurile puse jos, 
dar n-a intrat. A sosit și Simon-Petru, urmînd 
după el, şi a intrat în mormânt și a văzut giulgiu- 
rile puse jos, iar marama care fusese pe capul Lui 
nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, 
Ia o parte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt 
ucenic, care sosise întii la mormint, şi a văzut şi a 
crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că lisus tre- 
buia să învieze din morți. Și s-au dus ucenicii 
iarăși la ai lor. Iar Maria stătea afară lingă mor- 
mînt, plingînd. Şi pe cînd plîngea, s-a aplecat spre 
mormânt. Și a văzut doi îngeri în veşminte albe 
şezînd, unul către cap şi altul către picioare, unde 
zăcuse trupul lui lisus. Și aceia i-au zis: „Femeie, 
de ce plîngi? Pe cine Cauţi?“. Ea le-a zis: „Că au luat 
pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus“. Zicînd 
acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe lisus 
stînd, dar nu ştia că este lisus. Zis-a ei lisus: „Fe- 
meie, de ce plingi? Pe cine cauţi?“. Ea, crezînd că 
este grădinarul, I-a zis: „Doamne, dacă tu L-ai luat, 
spune-mi unde L-ai pus şi eu ÎL voi ridica“. lisus i- 
a Zis: „Matria!“. Întorcîndu-se, aceea La zis evre- 
ieşte: „Rabuni!“ (adică: Învățătorule!). lisus ia zis: 
„Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la 
Tatăl Meu! Mergi Ia trații Mei şi le spune: Mă sui la 
Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi 


Dumnezeul vostru“. Și a venit Maria Magdalena 
vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că 
acestea i le-a spus ei. (loan 20, 1-18) 


Oare ce cuvînt nou le mai poate spune cine- 
va tinerilor mei prieteni? Au trecut de atunci ani 
îndelungați. O nouă generație s-a ridicat, călită de 
o experiență unică şi, poate, atinsă de un nou 
scepticism, născut din contactul cu lumea Occi- 
astăzi, chiar mai mult decât atunci cînd am rostit 
cele Șapte cuvinte... [1978], sufletul tinerilor - pe 
care îi consider prietenii mei, ca şi atunci (căci tot 
în numele lui lisus Hristos vorbesc) - este lovit de 
maladii psihice aduse din lumea largă de o propa- 
gandă perfidă, deghizată adeseori sub masca 
unei democraţii deşuchiate şi luînd înfăţişarea 
creştinismului, aşa cum satana se îmbracă în lu- 
mină de înger pentru a înşela pe cât mai mulți. 

Atunci erai oprimat prin forță, ceea ce crea în 
tine o rezistență naturală față de un sistem de 
gîndire materialist, cu aspect mistic. Nu credeai, 
tinere, în nimic din ce ţi se spunea pe atunci, pen- 
tru că, aşa cum ştii, sub forma adevărurilor relati- 
ve, pe care stăpînii vremii le proclamau ca adevă- 
ruri absolute, se ascundea o minciună deopotrivă 
totală şi totalitară. Atunci glasul preotului ajun- 
gea la tine prin predica rostită cu prețul libertății 
şi chiar al vieţii, iar adevărul lui Hristos îţi conso- 
la sufletul rănit de violența limbajului politic şi de 
teroarea fizică. Atunci ţi se vorbea de internațio- 
nalismul comunist şi de existența exclusiv mate- 
rială, prin care se căuta uciderea iubirii univer- 
sale a Mîntuitorului. Atunci ți se spunea că eşti o 
simplă piesă, fără libertate, în mecanismul social 
şi politic, că numai integrarea în necesitate îşi 


* Cuvânt alcătuit după 20 de ani, la cererea a numeroşi tineri din România, 
şi îndeosebi a studenților din A.S.C.O.R. (cf. Războiul întru Cuvint..., ed. cit., p. 73 şi urm., unde este reprodus, 
[a indicaţia autorului, textul din Puncte cardinale, anul VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 1-2, 


cu minime îndreptări)). 





14 


anul IV e nr. 38 


REPERE 


ROST 





aduce libertatea. Hristos te chema însă la o liber- 
tate mai mare, de cu totul alt ordin, atunci cînd 
spunea: „Sfințeşte-i pe dînşii întru adevărul Tău: 
Cuvîntul Tău este adevărul“ [loan 17, 17]. sau 
„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face 
liberi“ [Ioan 8, 32]. 

Nu este aşa, prietenul meu, că atunci Adevă- 
rul creştin ți se părea limpede şi uşor de înțeles? 
Oare acum, în plasa de minciuni care te cuprinde 
din toate părțile, mai poţi distinge Ia fel de lesne 
adevărul de ne-adevăr? Sub năvala „evangheliză- 
rii“ de tip protestant şi american, în care adevă- 
ruri parţiale ale creştinismului îţi sînt predicate 
pe fondul satanic al rock-ului şi în forma teatrali- 
zării de cartier, cu răcnete şi lacrimi false, cu mi- 
nuni şi vindecări care plouă peste capul tău bui- 
măcit, cum mai poți găsi pe Hristos cel adevărat 
în inima ta? leri, sub teroarea ateismului comu- 
nist, puteai să-ți împodobeşti sufletul cu trupul 
Domnului, uns cu miresme, aşa cum îl puseseră 
în mormînt Iosif şi Nicodim. Astăzi, sedus de rit- 
mul infernal al tobelor şi de vuietul cu ritm săl 
batic al „propovăduirii“ sectante, nu-L mai găseşti 
pe Dumnezeu şi stai, ca Maria Magdalena, plîn- 
gînd în fața mormîntului gol al sufletului tău. 





Cine ţi L-a furat pe Dumnezeu? Care grădi- 
nar L-a ascuns de tine, ca să fii acum singur şi să 
plingi? 

Întoarce-te la adevărul simplu al credinţei şi 
la textul învierii lui Hristos. Aleargă ca Petru şi 
Ioan spre mormîntul Domnului, apleacă-te, intră, 
şi vei vedea şi vei crede, cunoscînd Scriptura, că 
lisus trebuia să învieze din morți! 

Poate că ieri, cînd comunismul căuta să 
smulgă orice credință din inima ta şi să facă din 
tine un simplu şurub în angrenajul maşinii socia- 
le, tu, dintr-un spirit de revoltă tinerească, ÎI aveai 
mai mult pe Hristos în sufletul tău decât ÎL ai as- 
tăzi. Azi eşti atacat din toate părțile, cu zgomot rit- 
mic de tobe, de toate organizaţiile anticreştine, 
care vor să facă din vechile popoare credincioase 
un fel de amestec inform, uşor de condus acolo 
unde vor ei, aşa cum se întîmplă şi cu lumea po- 
litică, unde câțiva indivizi sînt unşi în taină şi puşi 
să conducă, de pe poziţii internaţionale de forță, 
toate popoarele: ei decid ce neam are dreptul să 
nască prunci sau să moară prin nenaşteri, ei se 
substituie lui Dumnezeu şi trasează destinul nați- 
unilor după placul sau interesul lor. Cine nu se 
supune, să piară! 








“7 
(5) 
= 
=] 
(=) 
"% 
=) 
Fa 
[= 
= 
£ 





anul IV e nr. 38 


15 


REPERE 











E 
ă 
& 
=) 
E 
=) 
ea 
EI 
£ 


Acest totalitarism se exprimă tot mai mult şi 
în viaţa Bisericii, prin organizaţii internaționale 
ecumenice de tip masonic, care impun de fapt o 
nouă religie, o nouă liturghie, fără nici o sacralita- 
te, fără taine şi fără ritual, ca într-o piesă moder- 
nă. Teatrele aşa-zis religioase, pe care le vedeţi în- 
jghebate prin pieţele publice de anumiţi tineri ve- 
niți din Occident, reprezintă desacralizarea creş- 
tinismului şi a liturghiei, desacralizare Ia care, din 
nefericire, se pretează şi unii reprezentanți ai cle- 
rului ortodox, aşa cum este cazul broşurii Recon- 
cilierea - dar al lui Dumnezeu şi început de viață 
nouă, editată la Iaşi, în 1995, printre editori gă- 
sindu-se şi un preot ortodox (desigur, nu fără 
aprobarea ierarhului său). Această lucrare, în por- 
țiunea ei liturgică, este un atentat la sfințenia li- 
turghiei ortodoxe şi o negare a valorii ei de taină. 

Cum să nu stai, ca Maria, în fața unui mor- 
mînt gol? Toate aceste atacuri sînt date împotriva 
ta, tinere, cu osebire împotriva ta, căci eşti mai 
lipsit de apărare şi mai sensibil la nedreptăţi; şi 
toate vor să-ți spună că eşti un mormînt gol dacă 
nu asculți de ei. Însă stă scris: „Iubiţilor, nu daţi 


crezare oricărui duh, ci ispitiți [cerce- 
taţi] duhurile de sînt de la Dumnezeu, 
fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au 
ieşit în lume“ [I Ioan 4, 1]. 

Cine ispiteşte astăzi duhurile 
dacă sînt de la Dumnezeu, cînd înşişi 
preoţii ortodocşi şi catolici ajung, să 
predice un mesianism anticreştin, ase- 
menea sectelor înființate de rebelii Bi- 
sericii? Cine te apără de rătăcire, fra- 
tele meu mai tînăr? Cine îţi reîmpodo- 
beşte inima cu prezența lui Hristos cel 
adevărat, nu cu hristoşii mincinoşi ai 
acestui veac? 

„Şi celor câţi L-au primit, care cred 
în numele Lui, le-a dat putere ca să se 
facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din 
sînge, nici din poftă trupească, nici din 
poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu 
s-au născut. Şi Cuvintul S-a făcut trup 
şi S-a sălăşluit între noi, şi am văzut 
slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din 
Tatăl, plin de har şi de adevăr... Şi din 
plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har 
peste har“ [loan 1, 12-14 şi 16]. Te-ai 
născut, tinere, din nou, nu din poftă 
trupească, nici bărbătească, ci din Dumnezeu, 
Care S-a făcut trup pentru tine şi din a Cărui pli- 
nătate te-ai împărtăşit, şi har după har ai luat. 
Acest har îţi este scut împotriva desfrînărilor la 
care te îndeamnă învățătorii tăi de azi, vorbindu-ţi 
despre libertate ca despre ridicarea oricăror 
oprelişti din faţa ta. Bunul simţ este un fetiş, cins- 
tea - o noţiune perimată, sexualitatea - o descă- 
tuşare a animalului din tine, asemănarea ta cu 
Hristos - o poveste creată de preoți, iar iubirea de 
Dumnezeu şi de semeni - o nouă formă de încă- 
tuşare a personalităţii. Cercetează în inima ta, 
dincolo de acest hăţiş diabolic al minciunii, şi vei 
găsi Adevărul, singurul care te face liber! Şi supre- 
mul adevăr este Învierea. Învierea lui Hristos, ca 
pîrgă a învierii tale. 

Se apropie Săptămîna Patimilor, pe care o în- 
tîmpinăm plini de durere şi pocăință pentru par- 
ticiparea noastră la uciderea lui Hristos, nu nu- 
mai din simplă descendență „adamică“, dar şi 
prin actele noastre de fiecare clipă prin care L-am 
rănit pe EI, idealul desăvirşirii umane, prin căde- 
rile noastre de fiecare zi. Preotul va proclama de 





16 


anul IV e nr. 38 


REPERE 


ROST 





la altar „moartea lui Dumnezeu“, iarăşi şi iarăşi, 
halucinant şi obsedant, în timpul celor 12 Evan- 
ghelii. În Vinerea Mare, ne vom tîngui ca Sfinta 
Fecioară pentru moartea Lui: „Primăvară dulce, 
Fiul meu cel dulce, frumuseţea unde Ţi-a apus?“. 
Îndureraţi vom fi şi plini de lacrimi, dar niciodată 
deznădăjduiţi, fiindcă ştim că a venit vremea cînd 
„Fiul Omului va fi prins şi dat pe mîna bătrânilor, 
care-l vor judeca şi-L vor condamna, şi va fi dat la 
moarte, dar a treia zi va învia“ [cf. Matei 16, 21 şi 
17, 23 sau 20, 18-19; Marcu 10, 33-34; Luca 9, 22 
sau 18, 31-32]. De aceea şi cîntăm în timpul Proho- 
dului: „Ca un leu, Tu, Doamne, în mormânt apu- 
nînd, ca un pui de leu Te scoli, înviind din morţi“. 

Cu carnea sfişiată, îmbătrânită de chinuri, 
Hristos se scoală „ca un pui de leu“, înnoit prin 
spiritualizarea totală a trupului. „Ca un pui de 
leu“ iese din giulgiurile întărite de miruri, lăsîn- 
du-le neatinse, păstrând forma; „ca un pui de leu“ 
se ridică strălucitor prin piatra mormâîntului, fără 
a lăsa urme, piatră pe care, apoi, îngerul o va ridi- 
ca pentru a arăta femeilor că lisus nu mai era în 
mormînt: „Veniţi de vedeţi locul unde a zăcut!“ 
[ Matei 28, 6]. 

Hristos a înviat! 

Paradoxal: preotul, care îţi spusese că 
Hristos a murit, proclamă acum, în lumina strălu- 
citoare a Adevărului, că EI a înviat. E ştie, el îţi 
propovăduieşte adevărul Învierii cu convingere. 
Nu mai eşti un mormînt gol, prietene! Hristos cel 
înviat te locuieşte şi bucuria Lui rămîne întreagă 
în tine. 

De Paştele lui 1981, eram în închisoarea 
Aiud. Dimineaţa, cînd garda se schimba, încălcînd 
toate regulamentele draconice ale închisorii, i-am 
spus gardianului (unul dintre cei mai cruzi): 
„Hristos a înviat!“. A ezitat cîteva clipe, în care, ca 
într-o străfulgerare, am văzut perindîndu-se pe 
chipul lui inocenţa copilăriei, cînd mama sau bu- 
nica îl ducea de mînă la biserică şi cînd auzea gla- 
sul ca de înger al preotului spunînd: „Hristos a în- 
viat!“. După această clipă de ezitare, mi-a răspuns 
în şoaptă: „Adevărat a înviat!“. A fost pentru mine 
cea mai sigură dovadă că nu mă înşelasem nicio- 
dată în această privinţă: cel care mă tortura îmi 
confirma Învierea Domnului! Am plins în tăcere, 
cu lacrimi de bucurie. 

Mai tirziu a venit colonelul Prisăcaru, să-mi 
dovedească, acolo, după gratii, în frig şi foame, 


prin argumente marxiste, că era stupid să cred şi să 
afirm învierea lui Hristos. A intrat în celulă şi i-am 
spus: „Hristos a înviat!“. M-a privit fix câteva secun- 
de şi apoi m-a întrebat: „L-ai văzut tu?“. „Nu L-am 
văzuteu, domnule colonel, dar cred în Înviere pen- 
tru autoritatea celor care L-au văzut înviat şi au 
mărturisit: apostolii şi ucenicii, femeile mirono- 
sițe, ostaşii care au zăcut ca morţi, străpunşi de lu- 
mina Învierii, milioanele de mucenici care, în clipa 
morții martirice, au avut viziunea lui lisus cel în- 
viat. Nici dumneavoastră nu aţi văzut Polul Nord, 
dar nu vă îndoiţi de existența lui, pentru autori- 
tatea celor ce v-au informat. Nu i-ați văzut pe Marx, 
nici pe Engels, nici pe Lenin, dar credeți în existen- 
ţa lor şi, presupun, în teoriile lor, pentru autorita- 
tea celor ce vă vorbesc despre ei... 

Mă risipeam într-o argumentaţie stupidă şi 
cadaverizată, folosind dovezi omeneşti, moarte 
dinainte de a le fi rostit, atunci cînd Adevărul su- 
prem constă în simpla lui proclamare. Treceam, 
oarecum, prin situaţia Sfîntului Apostol Pavel, 
care făcea uz de filosofie în fața cetăţenilor athe- 
nieni, vorbind despre iraţionalul, antiraționalul 
act al învierii [c. Fapte 17, 15-32]. Ucideam, trep- 
tat-treptat, duhul adevărului pe care gardianul de 
mai înainte îl aprinsese în celula mea prin simpla 
confirmare a Învierii: „Adevărat a înviat!“... 

Tinere prieten, pot să-ţi înşir dovezile biblice 
ale Învierii, pot să te trimit la mormânt cu Petru şi 
Ioan, ca să vezi cum a ieşit lisus din giulgiuri, fără 
să le strice forma, sau din piatră, fără s-o spargă; 
pot să-ţi spun, ca pe apă, toate arătările Lui în fața 
apostolilor, a ucenicilor şi a sfinților. Toate sînt, în 
gura mea, fum şi ceață, dacă Duhul lui Dumnezeu 
nu vorbeşte prin mine. 

Hristos a înviat în inima ta înainte de a ţi-o 
spune eu sau altcineva. Și tu ştiai acest lucru şi l-ai 
confirmat, asemenea gardianului meu, atunci 
cînd ai strigat din adîncul convingerii neargu- 
mentate: „Adevărat a înviat!“. 

Nu alerga după spectacole; nu alerga după 
minuni ieftine făcute pe scenă; nu alerga Ia bol- 
boroselile fără sens ale sectanţilor: vorbele lor 
neînţelese sînt şerpi care le ies din gură! Nu aler- 
ga la teatralitatea predicării unora ca aceştia: 
toate sînt minciuni, toate sînt armele ascunse ale 
satanei! Mergi la cel mai simplu dintre adevăruri, 
la cel mai neargumentat şi mai de neargumentat: 
Hristos a înviat! Adevărat a înviat! 





anul IV e nr. 38 


17 


REPERE 





Pr. Calciu: „Biserica 
trebuie să facă politică“ 


Părintele Gheorghe Calciu se raportează, în toate demersurile sale de 
angajament public, cu precădere Ia tineri. Mesajul său creștin este 

indisolubil legat de mesajul naţional, în duhul cel mai pur al tradiţiei 
ortodoxe. Am încercat să obținem de la Părintele Gheorghe Calciu un 
diagnostic duhovnicesc Ia criza societății româneşti de azi. În acest sens, am 
identificat câteva dintre posibilele cauze ale crizei, pe baza cărora am formulat 
mai multe întrebări. A rezultat un interviu atipic, dar credem că folositor. 


- Părinte, ați fost dintotdeauna preocupat termenul folosit în întrebare. Aşa era atunci cu- 
de tineret, de problemele sale şi de meni-  rentul general. O Europă nouă, constituită pe 
rea sa. Cum vă apare astăzi tineretul ro- baze naţionale, creştea din risipirea unor „impe- 
mân? Mai putem vorbi de o „generaţie rii“ mai mult sau mai puţin reale şi spiritul fie- 
nouă“ - în sensul că aceasta este coagulată cărei naţiuni se coagula în jurul unor personali- 
de un ideal comun, de o credinţă? tăți dominante prin harismele pe care Dumnezeu 

- Fireşte, nu putem vorbi astăzi de o nouă le semăna în noile generaţii. Generaţia de atunci 


generație, după cum nici generaţiile noi din tre- 
cut nu ar putea renaşte în chip identic cu ele de 
atunci. Generaţia din '27, să zicem, care a fost cea 
mai compactă şi cea mai bine strucutrată ideolo- 
gic, spre deosebire de generaţia de azi, venea din- 
tr-o risipire spre „coagulare“ ca să rămânem la 


a avut un crez creştin, un crez naţional, o discipli- 
nă şi, mai ales, personalităţi greu de egalat astăzi. 

Generaţia actuală este laxă şi labilă. Ea face 
drumul invers față de generaţia luată de mine ca 
etalon: ea porneşte de la „coagularea“ forțată de 
factori externi din perioada comunistă şi, mai 


$ 
o 
E: 
A 
-I 
[7 














Născut la 23 noiembrie 1925, la 
Mahmudia, în judeţul Tulcea, 
tânărul Gheorghe Calciu a intrat în 
lupta națională încă de pe băncile 
liceului. Pe când era student în 
anul III la Medicină, a fost arestat şi 
a suferit, ca deținut politic, timp de 
21 de ani în temnițele comuniste. 
După eliberarea generală din 
1964, a urmat Teologia şi s-a 
preoțit. A fost numit profesor de 
limba franceză la Seminar în 
Bucureşti. Ca slujitor la capela 
Seminarului a ținut un ciclu de 
şapte cuvinte către tineri, veri- 
tabile atacuri anticomuniste, în 
urma cărora a fost arestat din nou, 
în mai 1978. Pr. Calciu este fonda- 


tor al Romfest - Întrunirea 
Românilor de Pretutindeni, 
preşedinte al Consiliului 
Inernațional Romfest şi preşedinte 
de onoare al Asociaţiei ROST. 
Autor al volumelor: Șapte cuvinte 
către tineri (Ed. Anastasia, 
Bucureşti, 1996), Christ is calling 
you. A course in catacomb 
pastorship (St. Herman of Alaska 
Brotherhood, Platina/ California, 
1997), Rugăciune şi lumină mis- 
tică. Eseuri şi meditații religioase 
(Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), 
Războiul întru cuvânt (Ed. Nemira, 
Bucureşti, 2001), Homo ameri- 
canus. O radiogratie ortodoxă 


(Ed. Christiana, Bucureşti, 2002). 





anul IV e nr. 38 


REPERE 


ROST 





departe, de la factorii externi ai perioadei post: 
comuniste: influența nocivă a moravurilor din 
Vest, bombardarea excesivă a informaţiei contra- 
dictorii şi chiar dăunătoare, lipsa unei ancorări 
temeinice în vreun crez, de unde si apostaziile, 
convertirile şi reconvertirile liderilor acestei 
epoci - nu mă refer deloc la şefii politici care au 
făcut din politică o şatră - ci la intelectuali, care 
au cunoscut, aproape toţi, convertiri şi reconver- 
tiri. Fluctuanța ideologică nu naşte lideri, după 
cum avatarul nu naşte eroi, nici martiri. 

Ştiu că generaţia de azi are personalităţi ex- 
traordinare, dar, din cauza decadenţei morale şi a 
promovării non-valorilor în viaţa politică naţio- 
nală şi internaţională, a clandestinității organis- 
melor internaţionale, politice, economice, juridi- 
ce etc. mare parte din aceste figuri proeminente 
s-au retras în monahism, de unde pot răspândi 
lumina lor spirituală peste tineri şi bătrâni, sau 
trăiesc în anonimat social. 

- Ce anume credeţi că îi vatamă sufletește 

cel mai mult pe tineri 

- Două sunt racilele majore ale generaţiei ti- 
nere actuale: lipsa unei credinţe religioase ferme 
- ortodoxe, în cazul României - şi superficialita- 
tea morală. Toate celelelte sunt adjuvante şi cata- 
lizatori spre cădere: televiziune, sexism, alcoo- 
lism şi droguri, superficialitatea, sectele, muzica 
demonică, distrugerea gustului pentru frumos, 
anticreştinismul (antiortodoxia), lenea, labili- 
tatea psihică şi intelectuală etc. 

- Cum ne putem feri de cele vătămătoare de 
suflet, într-o lume în care comunicarea 
este tot mai artiticială, deşi mult mai ra- 
pidă, identitatea este strivită de globaliza- 
re, iar credința diluată de informația rău 
manipulată? 

- În catacombele politicii internaţionale, 
care este, în esenţa ei, anticristică, se elaborează 
savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relati- 
vizarea adevărului, parazitismul guvernamental, 
izolarea individului şi controlarea lui până la des- 
fiinţare prin toate mijloacele de propagandă, 
spulberarea familiei; persoana trebuie să devină 
tot mai mult o proprietate a guvernului ; insta- 
larea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, 
să ducă la subordonarea întregii lumi unui gu- 
vern internaţional uns de cineva din adâncuri. 
Acest guvern va fi înzestrat cu funcţii şi calități 


mistice, aşa cum s-a procedat cu partidul comu- 
nist în țările comuniste. Cum să ne apărăm? Pu- 
nând în locul valorilor promovate de anticreştini 
exact opusul lor. Şi încă ceva: există un filtru men- 
tal împotriva fluxului uriaş al informaţiei care ne 
asaltează şi o vitejie a binelui. 


Globalizare, multiculturalism, 
feminism 


- În ce fel ne va schimba globalizarea? Tre- 
buie să ne opunem tăvălugului ? Și dacă 
da, cum? 

- Globalizarea nu este o sinteză a lucrurilor. 

Ea nu este nici măcar o analiză. Costache Oprişan 
(martir al închisorilor comuniste - n.red.) spu- 
nea că diavolul este numai analitic: analizează 
până la distrugere. Dumnezeu este sintetic: EI 
crează. Globalizarea este simplă aglomerare. Glo- 
balizatorii de azi nici măcar nu au justificarea 
teoriilor marxiste care susțineau ca aglomerarea 
cantitativă duce Ia salturi calitative bruşte. Ceea 
ce, în continuarea gândirii lui Oprişan, ar însem- 
na că dracul globalizării este un prostovam, nu 
un deştept. 

Mulţi dintre cei care mă întâlnesc se miră de 
mine că nu m-a afectat cu nimic stilul american. 
Le dau totdeauna exemplul gâştii care trece prin 
apă şi nu se udă. Sunt imun la toată această oală 
uriaşă americană, în care toate se topesc spre a da 
naştere unei națiuni americane - care, după toa- 
te aparențele, nu se va naşte niciodată -, pentru 
că numai cei slabi de înger se americanizează ur- 
gent şi vorbesc engleza cu un accent românesc 
îngrozitor, iar româna cu un accent american în- 
grozitor. 

Dacă nu luăm în seamă globalizarea, ci o pri- 
vim ca pe o ladă de gunoi, nu avem de ce ne teme. 
Dar cum grămada asta uriaşă de gunoi este mare, 
s-ar putea să devină un uriaş tăvălug. În acest caz, 
vom înțelege de ce spune Mântuitorul: „Nu te te- 
me turmă mică pentru că Tatăl vostru a hotărît să 
vă dea vouă Împărăţia“ (Lc. 12: 32) 

- Ce efecte are feminismul asupra lumii 

creştine? 

- Toată Europa şi America - chintesenţa lu- 
mii civilizate - şi bine vorbesc ei de civilizaţie, 
fiindcă, din ce în ce mai mult, numai spre asta se 
îndreaptă, au născocit feminismul ca pe o soluţie 





anul IV e nr. 38 


19 


ROST 


REPERE 





a dezagregării familiei şi, în ultimă instanță, a so- 
cietății creştine. Pentru ei, egalitatea femeii cu 
bărbatul a dus la exacerbarea drepturilor femeii, 
făcând din ea nu atât o persoană demnă şi o gin- 
găşie a familiei, educatoarea copiilor şi pacea 
unei case, cât un obiect al plăcerii exagerate, ceea 
ce duce la scăderea natalității în țările civilizate. 
Aceasta este sclavia cea mai ruşinoasă a femeii. În 
ultimă instanţă, toată această ideologie feministă 
nu face decât să pună mereu femeia în situaţie de 
minoritate socială. (Tot este acum vremea supre- 
maţiei minorităților de tot felul față de majoritate). 

Rezolvarea adevărată stă în concepția 
creştină despre familie ca o biserică familială, în 
care modelul este Hristos şi Biserica Lui. Tatăl şi 
mama sunt legaţi printr-o dragoste nesubţiată de 
timp, iar familia, în sine, este un spațiu sacru în 
care se intră cu sfială şi în care soțul găseşte me- 
reu o mamă tânără, fără pată şi fără zbârcitură, 
iar mama vede intrând pe Mirele etern. Atâta vre- 
me cât familia este fondată exclusiv pe atracţia 
sexuală sau pe interese materiale, ea începe cu un 
eşec moral şi se sfârşeşte cu un eşec legal, even- 
tual, tragic. 

- Se vorbește mult despre culturalism, dar 
puțină lume pricepe ce va să spună acest 
cuvînt. E bun, e rău multiculturalismul? 

- Multiculturalismul este marea găselniţă a 
„evanghelismului“ masonic al epocii noastre. De 
fapt, nici nu prea înțeleg bine ce înseamnă pentru 
ei multiculturalism. Eu am copilărit într-un sat, 
Mahmudia, din Delta Dunării, cu o populație 
amestecată. Dacă aş folosi sistemul procentelor, 
aş putea spune că jumătate din populaţie era ro- 
mânească, iar cealaltă jumătate era formată din 
(în ordine descrescândă): lipoveni şi ruşi, turci, 
tătari şi evrei (aceştia din urmă erau vreo 15-20 
de familii care se ocupau cu micul negoț rural). 
Uneori, din cauza ghețurilor, satul rămânea izolat 
două, trei luni pe an. Influențele „democrate“ nu 
prea ajungeau pe la noi. Era însă credința orto- 
doxă, simplă, dar adevărată. Mi-aduc aminte că 
învățătorul din sat şi-a cumpărat un radio prin 
1937. Aproape că ne făceam cruce când treceam 
pe lânșă casa lui ca de ucigă-l toaca. 

La şcoală venea toată lumea, de bine de rău. 
În afara orelor de clasă oficiale, preotul rus ţinea 
lecţii de scris în limba rusă. Învăţau Azbuchea, ci- 
teau, învățau cântarea bisericească, ceea ce la noi 


nu se facea decât parţial în şcoală. Hogea învăţa şi 
el pe copii scrierea arabă, Coranul şi alte obiecte 
religioase. Cursurile la „limbi străine“ erau obli- 
gatorii pentru etnia respectivă şi benevole pen- 
tru noi, românii. Dar dacă mergeam la cursurile 
ruseşti sau mahomedane, noi eram obligaţi să ne 
conformăm disciplinei lor, care era mult mai 
dură decât în clasele noastre. Mai puţini mer- 
geam pe la ruşi, fiindcă toată ziua eram cu copiii 
lipovenilor şi aveam un vocabular de bază aproa- 
pe suficient pentru comunicarea la nivelul nos- 
tru. Mergeam mai mulţi pe la turci, pentru că ho- 
gea preda şi lecţii de caligrafie: scrierea rondă. 

Fiind copii, discutam toate problemele de 
scris, de limbă, cultură şi istorie. Ne certam, ne 
împăcam, făceam prietenii, mai ales cu turcii şi tă- 
tarii, care aveau o concepţie oarecum diferită 
despe prietenia adevărată. Prietenii adevăraţi se 
numeau „arcadaşi“ - cred ca însemna frate şi 
erau gata la orice sacrificiu al unuia pentru altul. 

Dacă asta este multiculturalism, i-aş invita pe 
oficianţii mistici ai Europei Unite să se ducă la Mah- 
mudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat 
multiculturalism de la învățător, popă şi hoge. Deşi 
cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo în rău 
sub influența culturii masono-europeană. 


Biserica putea 
să susțină politicieni creștini 


- După opinia Sfinţiei Voastre, tinerii tre- 
buie sau nu să se implice în politică? Dar 
preoții? Și dacă o fac, în ce fel să o facă? 

- Aceasta este o mare şi dureroasă preocu- 
pare pentru mine. În primul rând, ceea ce se în- 
tâmplă în America, Europa şi în România, nu este 
politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul alt- 
ceva. Politica este implicarea cetățeanului în tre- 
burile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul 
este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetății şi a 
locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sărac, 
alunga pe speculanți din templu, îl numea pe Irod 
vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică 
nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfârşită 
de instituții demonice după el, viața socială este 
murdărită până în cele mai intime fibre. 

Desigur, Biserica face politică şi trebuie să 
facă, dar politica Mântuitorului nostru lisus 
Hristos. Cetatea se mântuieşte prin Biserică. Dacă 





20 


anul IV e nr. 38 


REPERE 


ROST 





Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezer- 
tat de la datoria ei: ea nu mai mustră pe conducă- 
torul ticălos, nu mai apară pe cel sărac, nu mai 
propoveduieşte cuvântul în societate, în închi- 
sori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele 
bogaţilor îndemnându-i la milostenie, restituind 
astfel măcar o parte din bunurile furate de la ce- 
tățean, nu se mai ridică împotriva corupției. 

În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu 
tineri, cu preoți şi chiar cu ierarhi posibilitatea ca 
Biserica să vindece rănile ţării, să moralizeze via- 
ţa publică şi, mai ales, lumea politică, prin impli- 
carea preoților în politică. Nu în sensul formării 
unui partid creştin cu preoți şi ierarhi în el, ceea 
ce ar fi constituit o abatere de la linia trasată de 
Hristos şi o coborâre în arena politicianistă, unde 
fiarele sălbatice i-ar fi sfâşiat, ci prin promovarea 
unor persoane civile în viața politică. Asta însem- 
na ca Biserica, în fiecare sat şi oraş, să-şi dedice o 
parte din timpul său cetății, în sens politic nobil, 
să vadă care sunt cetăţenii buni, cei mai buni şi 
necorupți pentru a fi promovați în alegeri. Aceş- 
tia trebuiau să fie oameni de credință, cu fapte bu- 
ne, cu duhovnic care să depună bună garanţie 





pentru ei, promovând astfel o elită politică pe ba- 
ze morale şi nu pe o propagandă deşănțată sau 
pe bogăţia acumulată prin jaf. Astfel, baza propa- 
gandei candidaților nu s-ar mai fi făcut cu chel- 
tuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvân- 
tul Bisericii. Părea o utopie şi era, atâta vreme cât 
ierarhia Bisericească, de la vlădică şi până la ul 
timul credincios - poporul lui Dumnezeu - nu în- 
țelegea misiunea politică a Bisericii, aşa cum am 
arătat mai înainte. 

Îmi aduc aminte că un preot, la o conferință 
în Timişoara pe această temă, mi-a spus public: 
„Părinte, Preacuvioşia Voastră ne spuneţi aici 
nişte lucruri pe care nouă ne este frică şi să le 
gândim“. Era exprimarea unei stări de fapt, între- 
ținute cu voie sau cu ne:voie în lumea româ- 
nească. Dacă s-ar fi făcut aşa, fără zdruncinare şi 
fără acuzaţii teatrale din timpul propagandei 
electorale, nu ar mai fi fost nevoie de preşedinte- 
le Băsescu - o tranziţie la o lungă perioadă de 
tranziţie - şi nici de implicarea României în răz- 
boaie nedrepte din spaţiul orientului, sau în adă- 
postirea unor închisori secrete în care tortura 
este tratamentul prizonierului de război, aşa cum 





Foto: Bogdan Onofrei 








anul IV e nr. 38 


21 


ROST 


REPERE 








pare a se fi întâmplat. Nici o instituţie din Româ- 
nia nu ar putea face această revoluţie în spirit. 
Numai Biserica. Singură Ortodoxia. 

În perspectiva planului meu, oamenii poli- 
tici buni nici nu ar fi avut nevoie să facă o propa- 
gandă religioasă (eu sunt însă pentru aceasta) 
pentru că oamenii i-ar fi recunoscut din faptele 
lor: După roadele lor îi veţi cunoaşte (Mat. 7 : 20). 

- Mai sunt persoane exemplare - modele 
pentru tinerii români? 

- Am mai afirmat că există multe persoane 
exemplare: intelectuali excelenți, preoţi cu har, 
monahi de mare sfințenie, ierarhi cu viziuni largi 
şi cu putere de sacrificiu. Unii sunt contestaţi, alţii 
nu. Dacă revoluţia îşi devorează proprii săi copii, 
cu atât mai mult o face tranziţia. Epoca noastră 
este un lanţ nesfârşit de tranziţii consecutive. Dar 
cine va răbda până la sfârşit, se va mântui. (Mt. 
10: 22) 

- Ierarhia BOR - cu excepții notabile - a fost 
rezervată faţă de mai toate iniţiativele cul- 
tural-religioase dinspre mireni, inițiative 
care năzuiesc la a determina o renaştere 
morală şi spirituală. Care să fie motivul? 

- Cred că motivele sunt mai complexe decât 

cele enumărate în întrebare. În primul rând, ier- 
arhia nu are încredere în grupările laice, după ex- 


= 
E 
a 
(=) 
5 
& 
=! 
2 


perienţa cu Oastea Domului. În perioada persecu- 
ției, o parte din Oastea Domnului a devenit pro- 
testantă, fără să fi renunțat Ia titulatură. Şi mai 
este şi astăzi. În al doilea rând, o presă satanizată 
şi antiortodoxă stă la pândă gata să sfâşie orice 
ierarh sau preot pentru cea mai mică greşală, 
reală sau imaginară. Această teamă a dus a acțiu- 
ni necugetate temeinic din punct de vedere bise- 
ricesc - sub amenințarea presei dezlănțuite ca un 
câine scăpat din lanţ - ale ierarhilor, cum a fost 
condamnarea Părintelui Daniel Corogeanu de la 
Tanacu, chiar înainte ca justiţia să-şi fi spus cuvân- 
tul - adevărat sau fals. Acestă atitudine a favorizat 
o sentință juridică finală total falsă, pentru că 
Părintele Daniel şi cele patru măicuţe nu au mai 
avut nici un loc unde să-şi plece capul, nici un scut. 

În al treilea rând, această tendință constata- 
tă a mirenilor spre o excentricitate faţă de autori- 
tatea bisericii duce la pieire: Extra Ecclesia nula 
salus. Mântuirea sufletelor lor este Biserica şi 
ierarhia ei. 

În sfârşit, prin structura ei, Biserica este foar- 
te prudentă cu afirmaţiile ierarhiei, spre a nu 
crea sminteală în lumea credincioşilor. Cu atât 
mai mult această precauţie va lucra asupra 
laicilor. Nu vreau să spun că această precauţie nu 
este bună. Dimpotrivă. Dar când este exagerată, 
duce la asuprirea spiritului şi a minţii. Cei mai 
puțin tineri, alături de noi cei bătrâni, îşi amin- 
tesc foarte bine elucubraţiile care se rosteau la 
adresa lui Ceauşescu de către cei mai mari inte- 
lectuali ai noştri: scriitorii spuneau că ei au 
învățat de la Ceauşescu să scrie; pictorii ca de la el 
au învățat adevărata pictură, sculptorii Ia fel. In- 
telectualii şi artiştii se supravegheau unii pe alții 
ca să vadă dacă se încalcă în vreun fel principiile 
marxiste, ba, din teamă, autorii se cenzurau pe ei 
înşişi mai tare decât o făcea cenzura oficială. 

Înainte de ultima arestare a mea, am partici- 
pat la o adunare eparhială. Printre altele, un re- 
dactor-şef de la o revistă religioasă din Bucureşti 
se lăuda că, de când este el în funcţie, Departa- 
mentul Cultelor nu i-a respins niciodată vreun ar- 
ticol. Şi erau câţiva ani buni de când conducea. 
Asta însemnă că era mai drastic decât erau cen- 
zorii oficiali. Pe vremea aceea nu aveai dreptul să 
spui, de exemplu, că Mântuitorul a venit în lume 
să ne mântuiască pe toți, ci numai pe cei credin- 
cioşi şi alte lucruri asemănătoare. Respectivul şef 





22 


anul IV e nr. 38 


REPERE 




















de redacţie anticipa reacţiile Departamentului 
Cultelor. Anticiparea lui însă depăşea cu mult 
reacţiile comuniştilor de Ia Culte. 

- Credeţi că ierarhii Bisericii Ortodoxe ar 
trebui să se preocupe de o mai bună comu- 
nicare cu credincioșii, la nivelul unor insti- 
tuții media naţionale? Mă gîndesc că nu 
avem un post de radio ortodox care să fie 
ascultat în toată țara, nici un cotidian ge- 
neralist fundamentat ortodox... 

- Personal, sunt pentru înființarea unui post 
de radio pe toată țara, sau a unui ziar care să 
adune în jurul lui un grup de oameni de mare cre- 
dință şi de valoare intelectuală. Astfel ar putea fi 
dezbătute, între altele, problema relaţiei dintre 
credință şi viața socială contemporană, s-ar pune 
în discuţie competent raportul dintre ştiinţă şi re- 
ligie, spulberând mitul evoluției şi teoria violent 
impusă minţilor de astăzi a big bang-ului, sau s-ar 
arăta valoarea creatoare de cultură şi istorie a 
creştinismului. Biserica ar mai câştiga multe su- 
flete, căci unii vin la credinţă prin „cred, Doamne 
şi mărturisesc“, alții vin prin „de nu voi pune mâ- 
na mea, nu voi crede“, alţii prin chemarea iubirii, 
alţii prin revelaţie. 

Biserica trebuie să-şi împlinească misiunea 
ei purificatoare în toate domeniile cetății. Ea nu 


sau bogăţia nejustificate, nici deteriorarea plane- 


tei noastre, a mediului, prin excesul de proastă 
administraţie a guvernelor. Prin argumente, prin 
rugăciune, prin sfințire, printr-o clară expunere a 
Crezului ortodox, mintea umană va fi exorcizată 
şi falsa ştiinţă va dispărea ca vrăjitoria lui Simon. 


Biserica trebuie 
să-l facă pe om autentic 


ST 


- Există o „rețetă“ a rezistenţei creştineşti şi 
culturale a tinerilor români în fața provo- 
cărilor veacului? 

- Cred că această problemă a fost dezbătută 
pe tot parcursul acestui interviu. Nu există reţete 
pentru Duh. 

Să luăm, de pildă, intregrarea euroatlantică 
- nuva face vreo mutație spectaculoasă la nivelul 
individului. Vedeţi, Franța este aceeaşi ca şi cea 
dinainte de integrare, Anglia la fel. Credința sau 
necredința nu s-au modificat prin integrare, ci 
prin ignoranţa celor de jos, sau prin demonizarea 
lor, care vine pe căi mai subtile decât prin preten- 
țiile nu ştiu cărei baronese. Ceea ce se va schimba 
va fi posibilitatea de călătorie a individului, even- 
tual posibilitatea lui de afirmare ca valoare, sau 
subordonarea lui economică, fie prin subordo- 
narea totală voinței trustului, fie prin sărăcirea 
lui totală, creându-se acea categorie de homeless 
sau de revoltați permanent, ceea ce nu este inven- 
ţia Europei Unite şi nici a Americii. Într-o ţară in- 
dustrializată până la refuz, în care bunul trai este, 
ca în America, ceva tangibil, studiul şi cultura 
devin nişte mofturi. Elitismul politic şi economic 
atinge nişte culmi şi atunci țările bogate vor cum- 
păra creiere străine, cum face America. Dar o cre- 
dință tare, o inimă demnă, o cultură solidă şi o 
noblețe a duhului nu pot fi cumpărate. O ţară in- 
dustrializată excesiv nu favorizează dezvoltarea 
spiritual, decât prin evadarea individului din ea, 
spre Biserică. 

Rolul Bisericii într-o viitoare Românie - in- 
trată în vâltoarea apocaliptică a tehnicizării - 
este de a salva sufletele de Ia pieire. De a reînvăța 
pe oameni ce este umilința faţă de Dumnezeu, ce 
înseamnă iubirea de EI şi de aproapele, virtutea, 
abstinenţa şi de a redescoperi frumuseţea lumii 
din spatele falsei frumuseți de plastic a lumii mo- 
derne. Să- facă pe om autentic. 

Interviu realizat de Claudiu Târziu 





anul IV e nr. 38 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





11 martie 2006 - 
zi neagră pentru 


Basarabia 


Se poate muri de supărare?, de disperare?, din sentimentul zădărniciei? 
De incapacitate de a răspunde Ia întrebarea: „Sunt eu a-normal - sau ei 
sunt ne-normali?“. La 10 martie 2006 am mai murit o dată cînd am citit 
Apelul inițiat de cică Sorin Ilieşiu (pe lingă morțile de la Gherla, 1958; de 
Ia Rahova, 1977; de la Paris, 1982 - bomba în carte; 1983: otrava lui 
Haiducu; 1990: distrugerea de către Liiceanu a cărții Culoarea 
Curcubeului; 1997: „Îmi pare rău că Lam cunoscut pe P.G.* - citat din 
decretul-lege al Monicăi Lovinescu; 1998: „Adio domnule Goma“, operă 
nemuritoare a lui N. Manolescu - în fine, în 2005: certiticatul de deces 


Paul Goma 





semnat de procurorul Eduard). 
N 

n treacăt: la 21 septembrie 2005 publicam în 
] Ziua „Propunere“(a), afirmînd: „De ce n-am 
alcătui și noi, indigenii, băștinașii, majori- 
tarii romîni - ne-americani, ne-israelieni - un In- 
stitut pentru Studierea Terorii Bolşevice în Româ- 
nia de la 28 iunie 19407 Nu sunt primul care (Și-)a 
pus această întrebare îndurerată şi, după cum 
merg treburile în România, nu voi fi ultimul. 

Nu m-a izbit textul însuşi al Apelului de la 10 
martie (un extemporal corectat înainte de a fi re- 
dactat), ci „programul“ propus spre cercetare (Sic!), 
identic pînă la confuzie cu cel anunțat de Institutul 
pentru Investigarea Crimelor Comunismului. 

Profet al catastrofelor, de cum guvernul 
anunţase marea-veste-mare: înființarea 1.I.C.C., 
mirosisem făcătura. Cine să fie de acord cu crimi- 
nalizarea comunismului: Tăriceanu? Băsescu, cel 
care „nu are dovezi“? Iar cînd s-a comunicat com- 
ponența Consiliului de Onoare, am început a 
zice, pe cînd trăgeam să mor: „Dacă Institutul Na- 
țional pentru Studierea Holocaustului din Româ- 
nia a fost botezat «Elie Wiesel», potrivit logicei 
dîmbovițene, Institutul pentru Investigarea Cri- 
melor Comunismului - tot din România - se va 


numi: «Radu Ioanid». Cum, de ce! Pentru că prin- 
tre desemnaţii a cerceta crimele comunismului 
împotriva românilor a fost «cooptat» vlăstarul 
unui clan de bolşevici securişti care numai bine 
nu au făcut românilor şi României după ocuparea 
țării de către sovietici - cine? Consilierul de taină 
al lui Iliescu, al lui Petre Roman, colaboratorul lui 
Rosen în stabilirea «statisticelor» Holocaustului 
în țara noastră, adjunctul istericului antiromân 
Elie Wiesel, şi el falsificator al istoriei şi impeni- 
tent calomniator al românilor: tovarăşul «Radu 
Ioanid», iată de ce!“ 

Să nu ne mirăm cînd vom afla că Marius 
Oprea - consilier prim-ministerial - va solicita de 
la Washington, tovarăşului nostru de veacuri R. 
Ioanid, nu „consilii“ de specialitate (tehnica min- 
ciunii, a statisticilor trucate, a documentelor in- 
ventate), ci directive: pe cine să mai coopteze 
L.L.C.C.: pe Anca Oroveanu?, pe Oişteanu?, pe ]. 
Ancel?, pe cine să dea afară ca, zi-i pe nume: „anti- 
semit“ (pe Liiceanu!). Iar istoricul Marius Oprea, 
va aplica întocmai, dimpreună cu istoricul Stejă- 
rel Olaru (în treacăt: împuternicit al meu în pro- 
cesul intentat ui Pleşiță şi lui Iliescu) directivele 
de-sus-de-tot privitoare la cronologizarea Istoriei 
României. 





24 


anul IV e nr. 38 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





La urma urmei, de mirare (pentru românii 
care mai sunt capabili să se mire) nu este confec- 
ționarea unor oarecari texte de propagandă co- 
munistă în slujba puterii actuale; ci nepăsarea, 
aroganţa, disprețul neo-aristocratic ale ţoapei că- 
țărată pe movila cadavrelor amăriților de compa- 
trioți, cei lipsiţi de talentul de a fi stat, ca ea, „pe 
timpul dictaturii“ pitită sub ţol, de a fi colaborat 
cu puterea (citeşte: „de a fi rezistat prin cultură“), 
iar după-război dînd lecţii de vitejie, chiar de mo- 
ralitate - de la balconul Universităţii. Un text de 
propagandă ar fi fost un „articol“ de gazetă de 
perete: nimeni nu l-ar fi citit; pe cînd acesta reu- 
şeşte să împace capra „opiniilor personale“ (a 
personalităţilor ilustrate în cei 16 ani de tranziție- 
spreîndărăt, prin o carieră de profitori, de hoi- 
tari) cu varza liniei - juste, ieri; azi a abject-corec- 
titudinii. Un text dorit-sugerat-corectat de tovară- 
şii-de-sus, sprijiniți din inimă de intelectualii na- 
ției, cei cărora, prin tradiţie, puţin le pasă de vre- 
rile, de durerile maselor-largi. Oricum, Puterea şi 
Neadevărul ştiu: „poporul“ (a se rosti silabisit, 
pârțiit), chiar dacă vede aţa albă cât odgonul cu 
care e cîrpită ruptura-n turul guvernanţilor, reedu- 
cat fiind, piteştizat la scară națională, nu îndrăz- 
neşte să atragă atenţia Tovarăşului Rege asupra 
curgolismului Majestății Sale. Dovada: „pro- 
gramele“ sunt identice (doar strămorții nu văd 
asta): exact aceeaşi concepție-despre-lume-şi-isto- 
rie care ne-a martirizat, ne-a descreierat o jumă- 
tate de veac - prin Roller, Chişinevschi, Răutu, 
sub Dej; sub Ceauşescu: prin Giureşti, Berindei, 
Condurachi, Pascu, Dan Zamfirescu, I.C. Drăgan, 
Păunescu, Sergiu Nicolaescu. 

Este suficient să zăbovim cu privirea asupra 
„porții de timp“ recomandată, gata subliniată a 
fi cercetată, pentru a înțelege cine şi pentru ce se 
opune demersului normal, nu doar ştiinţific, dar 
şi moral (există pe lume şi demnitate naţională, 
nu doar mîndrie): acela potrivit căruia istoria Ro- 
mâniei cere a fi tratată ca istorie şi nu ca vulgară, 
condamnabilă propagandă părtinitoare (de cla- 
să, de rasă), iar istoricii să facă muncă de istorici, 
nu de salamizatori stahanoveți. 


Minciună prin omisiune 


Îmi cer iertare pentru apropierea personală: 
respectînd acest „program“, istoricii vor fi siliți să 


facă o treabă asemănătoare cu cea a lui Silviu Lu- 
pescu, directorul Polirom, care mi-a decapitat 
despiciorat volumul de mărturii despre 1977 Cu- 
loarea curcubeului a suprimat „Introducerea“ 
(ca să nu-i supere pe „intelectualii de vârf ai țării“) 
şi „Anexa“, ca să nu iasă cartea prea groasă. 

Aşadar, „crimele comuniste din România“ vor 
începe „În 1945“. De ce abia în 1945? Iată de ce: 

1. [Fiindcă] „Nu este bine să aducem vorba - 
acum, cînd intrăm în Europa! - despre Ocuparea 
brutală, barbară, ilegală, la 28 iunie 1940, de că- 
tre URSS a Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Her- 
ței; tragedia românilor din România, cea din Săp- 
tămîna Roşie - trebuie ocultată, uitată, răzuită de 
pe retina supraviețuitorilor, din sufletul urmaşi- 
lor (ca nu care cumva să-i atingem cu o floricică 
pe fraţii noştri ruso-ucraineni), altfel ne-am trezi 
vorbind şi de Anul Roşu: iulie 1940-iulie 1941, 
cînd bolşevicii (ruşi, de-alte-naționalităţi) au că- 
săpit o parte dintre români, pe alţii i-au deportat 
în Siberia. Tovarăşii istorici să nu se rezeme pe 
memorie, să nu facă istorie, ci instrucţie militară 
în vederea însuşirii (!) amneziei generalizate, gu- 
vernanții țin să-i oblige pe români să uite că exis- 
tă o Basarabie, o Bucovină; prin decret ţin să facă 
să fie ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată nici 
Problema Tezaurului, nici a Pactului Stalin-Hitler, 
nici a Hăcuirii Teritoriului Moldovei istorice de 
creionul lui Molotov care ne-a lăsat fără Hotin, 


na Sie] 





=) 
g 
& 
(=) 
3 
=) 
a 
[= 
E =] 
= 





anul IV e nr. 38 


25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





fără Sud, fără ieşire la mare, fără mal la Dunăre - 
nici Problema Insulei Şerpilor, nici a Canalului 
contemporano-ucrainean, nici a Pactului cu 
Ucraina, nici a Tratatului cu Rusia, nici violențele 
împotriva românilor din URSS şi nici a despăgu- 
birilor ruso-ucrainene pentru jefuirea Romîniei 
vreme de decenii. 

Citat din Apel: „Unii dintre semnatarii im- 
portanți, consideră că referirea într-un asemenea 
Apel la Basarabia nu este posibilă în acest an, îna- 
inte de integrarea României în UE“. Ia te uită: 
care or fi „importanții-consideraționişti“: Blandi- 
ana?, Oişteanu?, Radu I. Feldman?, Liiceanu?, L. 
Pintilie?, Pleşu?, Marko M. Katz?, N.Manolescu- 
Unesco?, Şora, Paler?). 

2. „Nu este momentul «în acest an», cînd in- 
trăm în Europa“ - alt citat - să pomenim de ceda- 
rea Transilvaniei de Nord Ungariei, la 30 august 
1940, să tăcem şi asupra masacrelor ungurilor 
asupra românilor, discriminare cruntă „răzbu- 
nînd nedreptatea de la Trianon“) - pînă taman în 
1945), să fie ştearsă din memorie (ca să nu-i ofen- 
săm pe fraţii noştri unguri, cei ce se topesc de dra- 
goste fierbinte de valahi şi să fie ca şi cum nu s-ar 
fi petrecut nimica, niciodată, niciunde). 

3. „Nu este deloc «momentul»“ (ah, nu-i-mo- 
mentul-la-intelectualul-român, dezertorul, Iaşul, 
altfel semnatar-important!) să amintim cedarea Ca- 
drilaterului la 7 septembrie 1940: îi ofensăm de 
moarte pe fraţii bulgari!, care, ei, totdeauna, e-he-he! 

Să fie doar grija prudentului suflător în iaurt 
de a nu atinge măcar cu o suflare suprasensibili- 
tățile fraţilor ruşi, unguri, bulgari? Da de unde! Ci 
nenumita, nerostita spaimă de avioane - citeşte: 
de Israel şi de SUA: aceste două forțe autentic te- 
roriste ne împiedecă să vorbim şi noi, românii, 
despre holocaustul nostru, anterior celui cunos- 
cut de evrei (care de jumătate de veac au pus copy- 
right pe suferință), început la 28 iunie 1940 pînă 
Ia 15 iulie 1941, pricinuit de bolşevicii sovietici in- 
vadatori, dintre care foarte mulți evrei; apoi de la 
23 august 1944 de ocupanții sovietici ai întregii 
țări, în primele rînduri ale lor fiind foarte marele 
număr de evrei originari din România, dar şi din 
Rusia; iar din 1945 cel cauzat de „ajutorul fră- 
țesc“: cel puțin jumătate din cei 100.000 unguri şi 
cehi trimişi de ruşi în România, să facă ei poliție 
de tip NKVD, erau evrei, nici măcar din Transilva- 
nia de Nord: ei ne-au umilit, ne-au belit, ne-au chi- 


nuit, ne-au acuzat că îi trimisesem la Auschwitz! 
Efortul (patriotic, de mare-maghiar) al lui Wiesel 
de a diminua substanțial „contribuţia“ Ungariei 
la masacrarea evreilor a dat rezultatele scontate: 
bilanțul publicat de el şi de ai săi al victimelor a 
fost dispersat-translat de la Maghiaria la țările par- 
țial ocupate: Slovacia, Iugoslavia, România - însă, 
doamne-fereşte să fi amintit de ne-evreii (slavi, 
valahi) victime ale politicii de feroce purificare et- 
nică impusă de Horthy, amiralul deloc mai angelic 
decît mareşalul Antonescu. Astfel a apărut in- 
scripția de la Coral, operă a lui M. Rosen, E. Wie- 
sel, R.Ioanid: „400 000 evrei victime ale Rominilor“. 

Am mai spus, re-spun: victimele se numără 
de la unu/una - dar „statisticienii“ Wiesel, R. loa- 
nid, Ancel, Benjamin nu s-au sfiit să fixeze ei cifre 
astronomice - ca să aibă de unde lăsa. 

„Pînă la 1989, «la revoluţie»“, indică guver- 
nanții gara terminus. Acolo trebuie cercetorii să 
se oprească din cercetat, să pună punct istoriei 
pătimirilor noastre sub comunism. Ca şi cum 
printr-o minune: un decret al lor, începînd din 
ziua de | ianuarie 1990 fix, ar fi pus capăt cri- 
melor comuniste. 

Dar mineriadele? - ce au fost ele dacă nu răz- 
boi civil caracterizat, declanşat de comunişti? 

Dar tulburările interetnice de la Tîrgu Mureş 
puse la cale de tovarăşul lui N. Manolescu: I. Ilies- 
cu („Omul cu o mare“)? 

Dar situaţia generală a țării continuînd a fi 
ceea ce era înainte de 1989 (cu două excepții: 
dreptul de expresie şi dreptul de circulaţie): altfel 
de ce Caraman, celebrul spion al ruşilor a rămas, 
din umbră, la cîrma Securităţii? Cîţi securişti vi- 
novați de crime (de-o pildă Pleşiţă) au fost pedep- 
siți pentru faptele lor, împiedecaţi să ocupe tele- 
viziunile lăudîndu-se cu „faptele patriotice“ ale 
lor, totodată amenințind, insultînd victimele, 
chiar morții („Banda lui Arnăuţoiu“)? 


Semnatarii 


Să vedem cine a semnat Apelul din 10 martie 
2006. Mai întîi să-i remarcăm pe cei care - din în- 
tîmplare! - fac parte şi din staff-ul 1.1.C.C. (în ordi- 
ne alfabetică): Ştefana Elvira Bianu, Doina Cor- 
nea, Radu Filipescu, Gabriel Liiceanu, Stejărel 
Olaru, Marius Oprea, Cristian Pirvulescu, Andrei 
Pleşu. 





26 


anul IV e nr. 38 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Ai zice că primiseră dispoziţia de a întări şi 
poziţia vecină - şi soră, cum ar veni: ambele cape- 
te ale vițelului de aur (şi de stat). 

Să aruncăm o privire în 2000, înaintea turu- 
lui doi al alegerilor pentru preşedintele republi- 
cii, Ia cei care semnaseră şi Apelul Rușinii, cel 
pentru realegerea lui Iliescu: Gabriela Adameş- 
teanu, Ana Blandiana, Doina Cornea, Anca Oro- 
veanu, Smaranda Vultur, Carmen Muşat, Marta 
Petreu, Ruxandra Cesereanu, Magda Cîrneci, Dan 
Culcer, Paler, Oişteanu, Mihai Şora, Liiceanu, Ple- 
şu, N. Manolescu, Alex. Ştefănescu, Mircea Martin, 
Stelian Tănase, Leonard Oprea, Mihăieş, Tismă- 
neanu, Patapievici. 

Revenim la Apelul din 10 martie 2006: Sorin 
Antohi, Georges Banu, Maria Brătianu, Ion Cara- 
mitru, Costin Cazaban, Smaranda Cazan-Livescu, 
Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Vitalie Cioba- 
nu, preşedinte PEN Club (Organizaţia Mondială a 
Scriitorilor, Rep. Moldova) (71), Adrian Cioroianu, 
Denisa Comănescu, Rodica Culcer, Dan Culcer, 
Nicolae Dima, Sorin Dumitrescu, Tudor Dunca, 
Smaranda Enache, Dan Erceanu, Constantin Ere- 
tescu, Anneli Ute Gabanyi, Georg Gane, scriitor, 
Munchen, Sanda Golopenţia, prof. univ., scriitor, 
Providence, SUA, Vasile Gorduz, sculptor, loan 
Groşan, scriitor, Stere Gulea, Cristian Hadji-Cu- 
lea, Anca Haţiegan, Alexandru Hîncu, Sorin 
Ilieşiu, iniţiatorul prezentului Apel, vicepreşedin- 
tele Alianţei Civice, Marco M. Katz, preşedinte, 








Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea 
Antisemitismului în România, Thomas Kleinin- 
ger, Gabriel Liiceanu, Norman Manea, Nicolae 
Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din 
România, Viorel Marineasa, Aurel Sergiu Mari- 
nescu, Mircea Martin, Claudiu Mătasă, Irina Ma- 
vrodin, Sorin Mărculescu, Teodor Mărieş, preşe- 
dinte „Asociaţia 21 Decembrie 1989, Ilie Mihal- 
cea, jurnalist, Paris, Mircea Mihăieş, Dan C. Mihăi- 
lescu, Christian Mititelu, loan T. Morar, Maia Mor- 
genstern, Carmen Muşat, Bujor Nedelcovici, 
Radu Negrescu-Suţu, Virgil Nemoianu, Ambrozie 
Nicolae Nicoară, preşedinte, filiala Braşov, Aso- 
ciaţia „Pro Basarabia şi Bucovina“ (717); Cornel 
Nistorescu, Viorel Oancea, deputat, fost primar al 
Timişoarei; Andrei Oişteanu, preşedinte, Asocia- 
ţia Română de Istorie a Religiilor, Stejărel Olaru, 
director, Institutul de Investigare a Crimelor Co- 
munismului, Leonard Oprea, scriitor, SUA; Marius 
Oprea, preşedinte, Institutul de Investigare a Cri- 
melor Comunismului; Anca Oroveanu, Octavian 
Paler, Horia-Roman Patapievici, preşedinte, Insti- 
tutul Cultural Român; Dan Perjovschi, grafician; 
Lia Perjovschi, Marta Petreu, Ioan Pintea, scriitor, 
preot, Bistriţa; Lucian Pintilie, regizor, Cristian 
Pîrvulescu, preşedinte, Asociaţia Pro Democra- 
ţia, Gabriel Pleşea, Andrei Pleşu, Radu Portocală, 
scriitor, director, Institutul Cultural Român, Paris; 
Florin Postolachi, preşedinte „Asociaţia 15 Noiem- 
brie 1987 - Braşov“, Nicolae Prelipceanu, Cristi 
Puiu, regizor, Silvia Radu, Tania Radu, vicepreşe- 
dinte, Institutul Cultural Român, Nestor Rateș, 
Victor Rebengiuc, loan Roşca, cercetător, Teleuni- 
versitatea din Montreal, Canada; Romulus Rusan, 
scriitor, Lavinia Stan, director, Centrul de Studii 
Post-comuniste, St. Francis Xavier University, Ca- 
nada; Petre Stoica, poet, Valeriu Stoica, avocat, 
fost ministru al Justiţiei, Liviu loan Stoiciu, scrii- 
tor, Ovidiu Şimonca, redactor-şef adj. „Observato- 
rul Cultural“; Ana Șincai, Mihai Şora, Alex Ştefă- 
nescu, scriitor, Domnica Ştefănescu, director Ed. 
„Maşina de scris“, Stelian Tănase, analist politic, 
Alin Teodorescu, sociolog, Vladimir Tismăneanu, 
profesor de ştiinţe politice, University of Mary- 
land, SUA; Cornel Todea, regizor, Alexandru 'To- 
mescu, editor „Alternativa“, Toronto, Canada, Lu- 
cian Turcescu, preşedinte, Societatea Canadiană 
de Studii Patristice, Concordia University, Cana- 
da, Florin Țurcanu, istoric, Anca Vasiliu, Sorin 





anul IV e nr. 38 


27 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vieru, preşedinte, Fundaţia „Gheorghe Ursu“, Da- 
niel Vighi, Smaranda Vultur, Şerban Rădulescu 
Zoner, preşedinte Alianța Civică, Alexandru Zub, 
academician. 


Urmașii torționarilor susțin 
condamnarea comunismului 


Întrebare (a mea şi doar a mea) naivă: ce vor 
fi căutînd în acest demers onest, legitim (Şi atât de 
întârziat: 16 ani!, de către „democraţiile“ ilieşti, de 
două ori şi constantineşti) al condamnării crime- 
lor comunismului verii Oigenstein: Anca Răutu, 
fiica monstrului cu acelaşi pseudonume, Leonte 
Răutu, şi Andrei Oişteanu, fiul politrukului NKVD 
Mişa Oigenstein, ultimul director al Uzinei de ac- 
tivişti de-stat-şi-de-partid „Ștefan Gheorghiu“ - şi 
nepot al lui L. Răutu? Este normal (pentru noi, nu 
şi pentru ei, apostoli ai terorii generale de tip 
sovietic): nici Anca nici Andrei nu pot fi acuzaţi 
pentru crimele comise de părinții lor (atit în Ba- 
sarabia, pămînt românesc, răpit de URSS în 
1940), cât şi în restul României ocupat de tancu- 
rile sovietice, pe care veniseră ei, de la Răsărit, 
după 23 august 1944, să ne aducă lumina bolşe- 
vismului). Fiindcă noi nu suntem ca ei. Dar ei, ca 
trăitori pe pămîntul României, şi trăind bine de 
cînd se ştiu, nu se simt obligaţi de a declara audi- 
bil, citibil că dezaprobă faptele murdare, crimina- 
le, că nu (mai) împărtăşesc ideologia părinților?, 
deşi se impărtăşesc, în continuare, din supra- 
avantajele elitarzilor colonizatori sovietici? În 
Franța: nepoți ai unor fideli ai lui Potain îşi fac 
mea culpa pentru colaboraţionism de rînd, însă 
în România descendenţii direcţi ai unor criminali 
ca fraţii Oigenstein, îşi văd de viaţa lor prosperă 
în desăvîrşită şi batjocoritoare la adresa noastră 
nesimţire etică. Şi în deplina nepăsare a victime- 
lor părinţilor lor. 

Acest Oişteanu, vînător de „antisemiţi“, a 
avut neruşinarea să scrie în revista 22 din 28 ian.- 
14 febr. 2005: „Un caz insolit este cartea lui Paul 
Goma, Săptămîna roşie sau Basarabia şi evreii 
(Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004), care iese 
practic din orice tipologie. Goma nu se mulțu- 
meşte să fie, ca alții, negaționist. El admite Holo- 
caustul din România, dar îl motivează, îl justitică. 
O teorie atât de aberantă încît nici măcar nu este 
pedepsită de lege“. 


Dacă teoria mea ar fi fost „pedepsită de le- 
ge“, Andrei Oigenstein ar fi încasat încă 10.000 
dolari de la Ephraim Zuroff (din „fondurile de re- 
cuperări“), pentru „demascarea“ mea! O aseme- 
nea creatură s-a strecurat şi pe o listă de semna- 
tari care (în principiu) cer condamnarea comu- 
nismului! De ce s-a băgat şi aici, nesimţitul? Pen- 
tru că nimeni dintre victime nu i-a spus: „Locul 
tău nu-i aici, cu noi, locul tău e printre slugile pro- 
fitoare ale ruşilor!“; sau pentru ca, la întrebarea: 
„Ce cauţi tu aici?“, el să răspundă senin: „Să vă 
consiliez! Să aflați şi voi cum arată comunismul 
pe dinlăuntrul Cartierului Primăverii“. 


Re-învăţăm lucruri știute 


Ce am învăţat din lecţia primită ca pe un 
pumn între ochi la 10 martie 2006? Nimic nou, 
din nefericire pentru neamul românesc, doar 
confirmări: 

- Solidaritatea este necunoscută pe melea- 
guri româneşti (vezi şi teoria Anei Blandiana: „La 
noi, în timpul tiraniei nu era posibilă solidaritatea“ 
- citeşte: dacă Stăpînirea nu-i dădea bilet de voie). 

În schimb funcţionează din plin mioriticul 
spirit de turmă: dacă românul (şi românca, trico- 
loră şi dinsa) vede o coadă, nu întreabă ce se dă 
acolo, se aşază numaidecit. Şi aşteaptă, cu con- 
ştiinţa datoriei împlinite. (Căci, ce face românul - 
în afară de faptul că el este etern? Românul aş 
teaptă să vină „americanii“). De aici, din urmă, a 
văzut că celor din față nu li se întîmplă nimic rău: 
aceia nu sunt bătuţi, înjuraţi, nici măcar certați: 
înseamnă că e voie de la Primărie să semneze-la- 
coadă ce-o fi de semnat - apoi nu se poate să nu 
se dea ceva. 

- Nu mai este valabilă capacitatea (Sic!) inte- 
lectualilor de a citi-scrie. Ştiutorii de carte (unde 
mai pui: scriitorii!) dacă de scris, scriu, de citit ce 
au scris alţii... Cum adică: să abandoneze ei scrie- 
rea propriilor opere nemuritoare, pierzând tim- 
pul cu citirea a ce au scris alţii? „Ce, eşti nebun?“, 
vorba personajului caragialian. 

„După revoluţie“ din ce în ce mai rari au de- 
venit recenzenții cititori ai cărților recenzate; cri- 
ticii literari care, înainte de a se rosti despre o car- 
te, consimt la sacrificiul de sine: citirea cărții lău- 
dato/ nimicite au părăsit acest obicei păgubos: nu 
citesc decât o singură pagină scrisă de „celălalt“, 





28 


anul IV e nr. 38 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





numai că prezentarea de pe pagina a IV-a nu apar- 
ține autorului, ci editorului. 

Cum să se comporte altfel aceşti oameni de 
carte români faţă cu un Apel ca cel discutat? Adică 
să-l citească întîi, abia apoi să-l aprobe sau deza- 
probe? Să piardă ei timp cu cititul? Dar omul de 
carte romîn, în majoritate zdrobitoare, deşi nu 
are încredere nici în nevastă, nici în frate, nici în 
mamă, nici în tată - în cazul unei manifestări a 
spiritului de turmă se năpusteste după Berbecul 
Imaginar. Şi consimte. Şi aderă. Şi semnează (cu 
drag). Dacă au semnat alţii înaintea lui... 

Dacă vreun nebun - oricum, un ne-romîn - 
atrage atenția amicului că nu citise ceea ce sem- 
nase (am făcut, neintenționat, experienţa în legă- 
tură cu Apelul discutat) - acela reacționează curat: 
româneşte: 

- fie recunoaşte-cinstit că nu citise, că nu ştia 
„ce conţine hirtia“, însă cum i-o recomandase un 
vecin, cum o semnaseră şi alți colegi-de-breaslă - 
semnase şi el. A, da, a fost omisă chestia cu Basa- 
rabia... El e oltean get-beget, pandur curat, nu 
vrea să aibă nimic în comun cu basarabenii, nişte 
înapoiați, nişte rusofili; 

- fie admite că citise textul, dar cum era gră- 
bit, nu observase că lipsea „problema Basara- 
biei“; apoi el, ardelean, are probleme cu ungurii 
care vor Ardealul, „problema Basarabiei“ să şi-o 
rezolve basarabenii singuri, ca nişte băieţi mari, 
cum făcuseră ardelenii: ei singuri, cu mîna lor se 
liberaseră de unguri; 

- fie - minune: există, totuşi, români care, 
călcîndu-şi pe inimă, murmură:«Da, dragă, iar am 
făcut o nefăcută. Îmi pare rău că am pus semnătu- 
ra pe o injustiţie, dar, sincer: tu ce-ai fi făcut în lo- 
cul meu? Uite: istoria pe care o ştiu e cea pe care 
am învăţat-o la şcoală şi pe care părinții, bunicii 
nu mi-au contrazis-o - ca să nu pățim cu toţii ce 
mai păţisem. Aşa că nu cunoşteam amănuntele cu 
Basarabia, cu Bucovina, cu Herţa, cu cedarea, cu 
retragerea Armatei - de unde să le cunosc, dacă...? 
În ultima vreme am auzit ceva, dar nimic nu mi-a 
rămas. Iar cărți... Şi azi simt aşa, un fel de jenă - 
spune.i frică, dacă vrei - de cărțile pe ne-linie; doar 
ştii că frate-meu cel mare a fost anchetat pentru 
„Doina“ lui Eminescu, pentru Goga şi încă pentru 
alţi autori epuraţi. Bunicii dinspre mamă sunt din 
Basarabia, bunelul a fost deportat în Siberia, ma- 
ma era copilă cînd s-a refugiat în Regat - câte ne- 


cazuri a îndurat în Oltenia, în Banat, apoi în Bără- 
gan, cu „titoiştii“ - eu acolo m-am născut, într-un 
bordei. Atunci s-a jurat că nu va face nimic ilegal 
care să pericliteze viitorul copiilor. 

Ce mai poți spune față cu astfel de, nu neapă- 
rat adevăruri (ce-i acela adevăr?), ci cu asemenea 
crâncenă realitate? Ce poți face decit să-ţi înghiţi 
lacrima cât o gutuie înțepenită în gât? 

Unii dintre cinstiți gîndesc că o casă se ridică 
în etape; că încetul cu încetul se face oţetul; că nu 
este înțelept să ceri totul dintr-o dată, ci azi una, 
miine alta - pînă la urmă ajungem cu casa gata, 
întreagă! Dacă ar fi aşa... Dar nu este aşa. Noi, ro- 
mânii nu trebuie (ba chiar: să ne interzicem şi să 
ne supraveghem îndeplinirea) să ne milogim. Noi 
nu cerşim, nu implorăm să ni se arunce un oscior, 
o cojiță de piine. Noi cerem, nu drepturi, ci res- 
pectarea drepturilor noastre. Inalienabile. Şi în- 
tregi! De la care neam de robi, de slugi au învățat 
ai noştri să nu ceară, azi şi cutare şi cutare - „Întii 
să ne vedem în Europa, apoi o să cerem, he-he-he, 
şi luna de pe cer, nu doar Basarabia-aia...“? 

Românii nu au cerut (de la cine, pentru 
Dumnezeu?) şi Basarabia-aia, nu pentru că Basa- 
rabia-aia ar fi greu de obţinut (de a cine, oameni 
buni?), ci pentru că românul nu are coloană ver- 
tebrală. Iar cînd vrea să recupereze un drept fu- 
rat, o trage pe milogeală, pe cerşetoreală, recurge 
la bacşiş - de parcă ar cere cine ştie ce favor. 


11 Martie 2006: zi de pre-doliu naţional - 
adevăratul doliu va fi în 27 martie, cînd se vor îm- 
plini 88 ani de la Unirea Basarabiei cu România, 
în 1918. 

În aceşti 88 ani am adunat trei cedări, trei 
vinzări: 

Prima: la 28 iunie 1940; 

A doua: imediat după „revoluţie“ cînd, basa- 
rabenilor veniţi fuga-fuga, să ceară Unire cu Pa- 
tria Mumă li s-a răspuns că Patria nu are nevoie 
de încă trei milioane de minoritari - altfel româ- 
nofoni; 

A treia: cea din 10 martie 2006. 

Ne-aţi vîndut, măi fraților, ne-aţi „tratat“ ca 
în Mioriţa. Nu mai rămîne decit să ne crăpaţi ca- 
pul cu un pietroi în timp ce dormim. Ziua de 27 
martie va fi o aniversare fără sărbătoare. 

Va fi un Prohod. 

Paris, 11 martie 2006 





anul IV e nr. 38 


29 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe centura politicii 


Atenţie, se refac găștile! 


Luna trecută, politichia românească fu zguduită din temelii. DNA, folosit pe 
post de măciucă, a spart găștile. Liberalii se dezic, chiar şi cu juma" de gură 
de Patriciu; Năstase a tost debarcat de la partid şi de la Cameră; Mitrea face 
cărare la Parchet, urmat de Șerban Mihăilescu - alintat Miki le Bacşis - și 
madam Stănoiu, iar surprizele nu s-au terminat; se anunţă demisii pe bandă 
rulantă din PSD (fug ca guzganii parlamentarii încă nechemaţi la DNA) şi 
transferuri spectaculoase la Partidul Conservator - altminteri unul de 
dreapta, sanchi! Ce mai, se recontigurează taberele. Un efect pervers ar 
putea fi acela ca, hăituiţi de Putere, cu DNA pe post de ogar aprig, pentru 
porcăriile făcute pe cînd erau la Putere, fruntașii pesedişti să ajungă iarăși 


Ia Putere - fără alegeri anticipate - via PC. 





Viorel Patrichi 


„An 





„Şade moşu-n cur la foc/ Și ce vede spune 
tot!“ - zicere din înțelepciunea doctorului Sorin 
Oprescu, apud Moş Ion Roată-Roată, să se vadă 
toată. Aşa glăsuia în direct, pe toate posturile de 
televiziune - de stat, comerciale, adică private, de 
tot private - doctorul Sorin Oprescu, un ubicuu 
director de spitale, senator, mahăr la Colegiul Me- 
dicilor şi senior coordonator la Partidul lu' Mu- 
cles, filiala de Bucureşti. Un personaj fabulos, nu 
doar foarte inteligent. Ne avertiza că - gata ! - s-a 
dat liber la vânatul cel mare, la mistrețul cu colții 
de aur. Trageţi adânc! Aer în piept. Mai jucăm o 
dată opereta de la zidul din Târgovişte, ca să ră- 
mânem noi mai curați, mai uscați. Să nu mai spu- 
nă lumea că noi am fi nişte golani, şi nişte ma- 
fioţi, şi nişte escroci, şi niște comunişti revopsiţi, 
reşapaţi şi mascaţi. Gata! Dar cine să fi fost „Mo- 
şu“? Că focul noi cunoaştem cine l-a pus. 

„Ni s-a pus etichtea pe frunte, sistem ticălo- 
şit, corupți - Cauza suntem noi pentru ca am fost 
nişte fraieri. Vreți să rămânem în genunchi? Ră- 
mânem în genunchi! Ce-avem de făcut când toate 


mesajele noastre către populaţie sunt parazitate. 
Că mă întreba Adrian Năstase: E adevărat că lu- 
mea vorbeşte? E-adevărat. Câţi vorbesc? Mulți. 
Pân-acum nu vi s-a spus decât gulgute. Nenoro- 
cirea e că timpul trece şi că dacă am fost o speran- 
ță la tinerețe, sunt o certitudine la bătrânețe“ - di- 
xit doctorul Partidului, cu mortul pe masă. 


Cânta un matelot la prora 


Este aşa de frumos la noi, încât numai un 
tâmpit fără umor ar mai vrea să plece din Româ- 
nia. Aici e de râs, de făcut! Doctorul Sorin Oprescu 
este un pasionat de țâpurituri de la bunicul: „Lupta 
este colosală atunci când prostu are şcoală“. Nu, 
nu se referea la Prostănacu, el se gândea la minis- 
trul Nicolăescu, cel care a spus că Mircea Geoană şi 
Adrian Năstase au învățat dialectica politică de la 
Bătrâna-şi-Perversa-Securitate. Ce fiare! 

Şi atunci, Prostănacu s-a năpustit cu pieptul 
la hotarele partidului fiindcă ieşeau din năvod 
tot felul de lighioane cu procurori gheboşi în câr- 
Că, aşa cum țâşneau dracii din turbinca lui Ivan al 
lui Creangă. Principial cum îl ştim, şi-a schimbat 
discursul de trei ori în patru ore: „Nu mai exclu- 
dem pe nimeni!“ „Este o idee tâmpită să-l dăm 
afară“, „Adrian Năstase trebuie să plece!“. Și asta 
după ce toţi aleşii neamului rătăcit au făcut lanţ 
de... lanţ! în jurul partidului şi al secretarului său 





30 


anul IV e nr. 38 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





general: nu vrem să-l amuşine procurorii la ouă, 
nu vrem să fie percheziţionat ca orice pârlit de ro- 
mân, nu vrem să fie scos din capu. trebii de la Ca- 
mera Deputaţilor, fiindcă pierde partidul. Indife- 
rent de culoarea zgărzilor pe care scrie mândru 
„câine comunitar estropiat“, toţi aleşii au votat în- 
tru apărarea Împăratului-de-Mătase, la fel cum au 
votat contra Departamentului Naţional Antico- 
rupţie. De s-a dus vestea până la gânditorii de la 
Bruxelles. 

Şi deodată, din senin, zbang! A venit noaptea 
cuţitelor roşii şi băieţii l-au obligat pe Arogantu' 
să-şi taie venele în privata Partidului, ca Seneca în 
baie. Nu ca Seneca. Ca Paler! Nu, nu, Paler a abju- 
rat ca Galileo Galilei. De altfel, fireşte, Adrian Năs- 
tase spusese recent că idealul lui de tinereţe era 
Octavian Paler, fireşte. Nu a precizat, fireşte, care 
Paler, evident: cel vioi de la Comitetul Central sau 
eseistul sumbru, cu lumânarea-n poloboc, de du- 
pă tămbălăul din decembrie 1989. N-am înțeles. 

Există trei explicaţii posibile pentru a per- 
cepe principialitatea spontană a Prostănacului: 
Tataie a cerut capul Arogantului; Baciul Traian 
are mâna prea lungă şi insinuantă; porunca a ve- 
nit din afară. Eu optez pentru a treia variantă... 
Prostănacu i-a şantajat pe aleşii din provincie: nu 
votaţi pentru aruncarea Arogantului, atunci toată 
conducerea îşi dă demisia. Şi l-au dat pe două 
bețe, cum zic basarabenii când se referă la scâr- 
năvii. Era deja ora două noaptea. Votul fusese 








lăsat la urmă, ca să-i exaspereze pe delegați. Aşa 
cum făceau pe vremea UTM, când îşi condamnau 
colegii de facultate pentru că au dansat rock. Par- 
tidul lui Mucles devenise antropofag şi nu se va 
opri aici. „Vreți congres extraordinar? O să-l fa- 
cem, că tot noi o să-l organizăm, dar să luăm în 
noaptea asta o decizie“, a spus Manivelă, de sub 
mustaţa lui de 1. C. Frimu, cel care ceruse în iarnă 
să se despartă bărbaţii de desfrânate. Lucru impo- 
sibil: PSD este un partid de androgini! 

Degeaba a mai vorbit Arogantu ca preoteasa 
Casandra în templul lui Lenin: „Vă vine rândul şi 
vouă! Nu veţi scăpa nici voi. Toţi sunteți expuşi 
prin excluderea mea.“ 

Ce vremuri! Cânta un matelot la prora: 
„Adriene, nici nu ştii/ Cât de mic începi să fii!...* 
Parc-a fost Mama Omida a politicii româneşti. 


„N-am nici o greață“ 


După care, Arogantu a ieşit la rampa Came- 
rei din Palatul Mult lubitului: „Mi-am dat demisia 
de onoare, fireşte!“. 

Vânatul cel mare era doborât cu bastârci de 
braconieri. Atunci a sărit la carotida mistreţului 
cu colții de aur şi Antonie Iorgovan: gruparea lui 
Adrian Năstase s-a constituit pe trei criterii: ho- 
mosexualitate, infracționalitate şi masonerie. 
Este o blasfemie. Cum să legi de pederaşti o orga- 
nizaţie atât de discretă ca masoneria? 

„Eu sunt pe toate listele de corupți şi de cri- 
minali: n-am nici o greață. Nu plec din prima linie 
a partidului“, a susurat Guzganu Rozaliu şi s-a dus 
cu Jiji la Sevilla. 

Olandezu Van Ghelle avertizase că „trebuie 
terminată mafia Petrache-Bittner-Năstase“. Nici 
el n-are nici o greață - „care este“ - şi aşteaptă să 
fie promovat. E normal, fiindcă „Năstase nu ştia 
nici să dea mâna cu oamenii“. Sau poate nu voia, 
ca regele Carol, care acorda un singur deget po- 
liticienilor de la Bucureşti. Doar cu bătrânul Petre 
Carp, care l-a înfruntat de mai multe ori, monar- 
hul era mai generos: îi dădea trei deşte. 

Văzând el ce oaste conduce, Prostănacu i-a fă- 
cut „golani“ pe supuşii lui politici. Este şi aici o 
magie a discursului politic. După ce ka ciuruit pe 
Mult Iubitu şi Stimatu, Tataie i-a făcut „golani“ pe 
toți „legionarii“ din Piaţa Universităţii. Şi ce bine i-a 
mers! Poate se prinde şi pentru Prostănacu. Dar să 





anul IV e nr. 38 


31 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





nu-şi închipuie că Tataie a uitat că Prostănacu i-a 
scris lui Emil Constantinescu că el, părintele revo- 
luţiei, ar fi „cancerul democraţiei din România“. 

Oricum, tot înainte cu Tataie! Decât un căscat 
cu Che Guevara pe piept şi cu cravată roşie de pio- 
nier la gât, mai bun este Ion Iliescu pentru Par- 
tidul lu' Mucles, care numai așa mai are şanse să 
treacă pragul de 5%, măi dragă. Să nu am eu gura 
aurită... 


Geoană „uită“ ce semnează 


Prostănacu se arată naționalist, după ce s-a 
dat în stambă prin tot felul de „paneluri interna- 
ționale, care andorsează puternic România“. Se 
face că nu pricepe cum de actualii guvernanţi ac- 
ceptă ca americanii să poată ataca orice ţară străi- 
nă de pe teritoriul nostru, fără ca măcar să ne in- 
formeze. În realitate, acordul SOFA privind statu- 
tul militarilor americani în România a fost sem- 
nat pe vremea grupului Geoană-Năstase-lliescu. 
Sau viceversa. Actualii guvernanţi nu fac decât să 
pună în practică prostiile antecesorilor. Dacă au 


uitat, le aducem aminte. Acordul SOFA, ratificat 
de PSD în 2002, arată clar: „România recunoaște 
importanța deosebită a controlului disciplinar 
exercitat de autorităţile militare ale SUA asupra 
membrilor forței şi eficienţa acestui control în 
planul capacității operaţionale a forței. În conse- 
cină, reiterând angajamentul său față de obiecti- 
vul apărării comune, România îşi exercită voința 
suverană de a renunța la dreptul său primar de 
a-şi exercita jurisidcţia penală...“. Trebuie să fii 
mameluc să semnezi un asemenea document în 
numele României, dar şi mai şi dacă îl acuzi pe 
altul pentru semnătura ta. 


Bătaie între foști uteciști 


Încurajat că băieţii cu ochi albaştri au desco- 
perit bomba din hidrantul de la Focşani, Marinelu 
a provocat alte valuri cu proiectele de legi pentru 
siguranță națională. Liberalii vor să controleze ei 
serviciile, să-i dea raportul lui Călin, chiar dacă 
asta este apanajul preşedintelui. Dar Călin nu are 
memorie, după cum avea să spună tot Traian Bă- 








32 


anul IV e nr. 38 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





sescu. Are scăpări şi va plăti. Aşa am aflat că ute- 
cistul Radu Stroe voia să-l dea afară pe utecistul 
Traian Băsescu pentru că nu-şi plătea cotizaţia. 
Radu Stroe zice că Bătrâna-şi-Perversa nu i-a dat 
voie să plece în străinătate, pe când Marinelu s-a 
dus la Anvers. Estimp, soarta aderării noastre la 
UE este asigurată: se ocupă de ea însuşi principe- 
le Radu de Hohenzolern-Veringen Duda Întiiu. 
Fiindcă - n-aşa? - el este „reprezentantul special 
al Guvernului României pentru integrare“. Şi a fă- 
cut două vizite oficiale la... Chişinău. Dacă Traian 
Băsescu şi Vladimir Voronin vor face unirea, eu îi 
voi „decreta“ eroi naționali, măi dragă Tataie, ai 
pierdut trenul istoriei... 

Şi culmea ironiei istorice, în anul în care 
Ministerul Culturii vrea să-l sărbătorească pe in- 
vadatorul Traian 1 ca să-i facă pe plac lui Traian al 
II-lea, Împăratul-de-Mătase află că mai are un do- 
sar: el ar fi primit şi obiecte din aur de pe vremea 
dacilor. S-a făcut şi dosar, iar dacă îl ascultăm pe 
Dan Iosif mai să credem că ficţiunea procurorilor 
devine realitate: „Gândiţi-vă că, în cazul în care 
Adrian Năstase a avut cosoni sau brățări dacice, 
nu era să le ascundă sub vatră, ca țiganii. Şi mai 
gândiţi-vă că pe vremea când era prim-ministru 
nu-l controla nimeni în geanta diplomat, când 
pleca afară“, declară Dan Iosif. Acesta - în calitate 
de colecționar - susține că nimeni nu este nebun 
să ţină vreun obiect din tezaurul dacic în țară: „O 
piesă d-aia nu o ţii în România. Are şapte spire şi 
e cât jumătate de braţ. Nu eşti tâmpit să ieşi cu ea 
pe stradă, că faci hernie şi faci tot ce poţi ca să o 
scoţi afară. Iar hoţul neprins e negustor cinstit“. 

Şi dacă sabia, cu care bunicul lui Dan Iosif 
hăcuia frunze de bostan pentru rațe, este chiar 
sica aprigă în care a preferat să sfârşească 
Decebal, regele dacilor? 


Mâna de fier cu mănușă albă 


În timp ce pe sub sălciile de pe Dâmboviţa se 
consuma telenovela cu Mătuşa Tamara Cernâşov, 
honvezii lui Marko Bellissima defilau prin oraşele 
„scaunelor secuieşti“, pe cai, cu drapelele Unga- 
riei Mari. Au dat o declaraţie de autonomie, docu- 
ment pe care îl vor duce la Bruxelles. Ei vor cere 
Uniunii Europene să condiţioneze aderarea Ro- 
mâniei de acordarea autonomiei pentru aşa-zisul 
„Tinut Secuiesc“. 


Pentru naivii care susțineau că nu s-a întâm- 
plat nimic la Odorhei sau la Târgu-Secuiesc la 15 
martie, de ziua naţională a Ungariei, aş oferi un 
citat semnificativ din cartea Transilvania de 
Nord-Est. 1944-1952: „Pentru revizionismul ma- 
ghiar, nu conta ideologia celor la care apela, 
adaptabilitatea ui la orice regimuri politice fiind 
deplină. S-a dovedit şi faptul că rezistența revizi-o- 
nismului depăşea pe aceea a regimurilorpolitice; 
a rezistat şi după dispariţia fascismului şi după 
dispariția comunismului. Şi la începutul secolului 
al XXI-lea, se încearcă din nou a se face ceea ce s-a 
reuşit doar temporar în 1940 şi 1952 - crearea 
unui nou statut pentru Transilvania, în dauna 
Statului Român. În 1940 şi 1952, Ungaria a fost 
ajutată decisiv de puterile dictatoriale; la început 
de secol XXI, îşi îndreaptă speranţele spre Occi- 
dentul democratic. Va reuşi?“ 

După defilarea de Ia 15 martie, Traian Băses- 
cu i-a făcut o vizită lui Szasz Jeno, primarul de la 
Odorhei, şi i-a spus că va obține aceeaşi autono- 
mie ca Braşovul sau Craiova. Nu ştiu dacă Szasz 
Jeno şi-a dat jos de pe peretele din biroul de pri- 
mar harta Ungariei Mari. 

Duna TV de la Budapesta arăta că România a 
adus tancuri la marginea oraşului Odorhei, pentru 
a realiza o demonstraţie de forță cu prilejul vizitei 
pastorului Laszlo Tokes, acest colonel Kossuth al 
timpurilor noastre, care voia lupte, simţea miros 
de sânge valah. Desigur, cu totul întâmplător, auto- 
rităţile române au precizat că tancurile nu se aduc, 
ci se duca... casare, pentru a face loc unor blindate 
moderne, mai performante, necesare vânătorilor 
de munte din zonă. Aşa se face politica naţională. 
Elegant. Mâna cu mănuşă albă trebuie să poarte 
aceeaşi măciucă a statului unitar. 


Băsescu și cultura 


Marinelu se dă la cultură, mai ceva ca olan- 
dezu Van Ghelle. L-a medaliat pe Mircea Cărtăres- 
cu cu Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de Mare 
ofițer, categoria A „Literatura“. Motivația sună 
cam aşa: „Pentru talentul remarcabil, care a ridi- 
cat valoarea literaturii române contemporane şi 
pentru spiritul managerial dovedit, prin care a 


avea acces la literatura de bună calitate“. Dacă ci- 
tim ce a scris despre Mihai Eminescu sau despre 





anul IV e nr. 38 


33 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Marin Sorescu, cel mai mare scriitor de după Ni- 
chita Stănescu, vom înţelege mai bine contribuția 
lui Mircea Cărtărescu la „buna cunoaştere“... 


Dumnezeu m-a trimis! 


Nu ştiu cine-l sfătuieşte pe Traian Băsescu să 
intre frecvent în conflict cu Biserica Ortodoxă. 
Dacă sfetnicii lui au făcut de capul lor Fundaţia 
Gojdu, de comun acord cu Ungaria, pentru care 
tot noi trebuie să plătim, rău cap au avut. Prelaţii 
Bisericii Ortodoxe au avertizat că vor merge la 
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi sigur 
vor câştiga fiindcă dreptatea este de parte lor: 
Emanoil Gojdu a lăsat prin testament toată ave- 
rea lui de trei miliarde de dolari Bisericii Ortodo- 
xe, iar nu unui cetăţean din Israel. „Mulţumesc 
Dumnezeirii care m-a făcut român“, spune Gojdu 
în testamentul pe care Călin-Filă-dă-Poveste îl în- 
calcă. Nu-l obligă nimeni pe Mihai Răzvan Ungu- 
reanu să semneze orice inepţie i se cere. Dacă 
este puternic, să-şi dea demisia. Dacă vrea să ră- 
mână prin „paneluri“, străin de problemele ro- 
mânilor, va sfârşi ca Prostănacu. Altfel, după mai 
multe gafe care li se vor arunca oricum în cârcă, 
liberalii vor pierde complet Transilvania fiindcă 
s-au dezis de politica Brătienilor de dragul unei 
conjuncturi precare. 

După ce s-a opus Patriarhiei în eforturile de 
a construi Catedrala Neamului, Traian Băsescu 
nu are nevoie de un alt război cu Biserica Ortodo- 
xă, pe care îl va pierde sigur. 

Trei politicieni români se ceartă în Parlamen- 
tul de la Bucureşti. „Dumnezeu m-a trimis să-i 
salvez pe români“, spune unul din ei. „Ba pe mine 
m-a trimis“, ripostează al doilea. „Aţi înnebunit 
amândoi. Eu n-am trimis pe nimeni“, spune plic- 
tisit al treilea policitian român. 


Leuștean, cine te-a pus? 


Lucian Leuştean, secretar de stat la Ministe- 
rul de Externe, le explica parlamentarilor de la 
Bucureşti că România este un fel de Liechtenstein 
pentru Ungaria. Cum să te baţi cu Ungaria pentru 
Fundaţia Gojdu, care aparține României? „E ca un 
meci de fotbal între Brazilia şi Liechtenstein. Şan- 
sele ca Liechtenstein să câştige cu Brazilia sunt 
minime“. Leuştean, vorba cântecului, cine te-a 





pus moţ în diplomaţia românilor? Cam în același 
timp, ministrul Mihai Răzvan Ungureanu declara 
către „Die Presse“ că „România este ca un nou 
land federal“ al Austriei. 

Aurelian Pavelescu a înregistrat „Fundaţia 
Gojdu“ la Oficiul de Stat pentru Invenţii, şi Mărci, 
ca să-i taie apa lui Tăriceanu, iar Gigi Becali a plă- 
tit pentru realizarea unui documentar despre 
Emanoil Gojdu, un armân de-al lui, adică „român 
la puterea a doua“, după cum spunea Petre Juţea. 
Este bine să priceapă şi liberalii actuali că aseme- 
nea gesturi se rețin, iar nu ce au făcut ei. 

Poate numai Dumnezeu să mai aibă grijă de 
țara noastră. Mai există gazetari de serviciu sau 
din oficiu, care încă mai amenință populaţia că 
nu va fi primită România în Uniunea Europeană 
la 1 ianuarie 2007. Să nu aibă nici o grijă. „Româ- 
nia este foarte importantă ca piață de desfacere“, 
explica Bernard Bot, ministrul de Externe al 
Olandei, în fața Parlamentului de la Haga. În ace- 
laşi timp, Rusia caută pe toate căile să rămână în 
Transnistria, dar va pierde în favoarea Ucrainei. 
Până şi Patrairhul Aleksei atacă Mitropolia Basa- 
rabiei, care se subordonează Patriarhiei de la Bu- 
cureşti. Cam în aceeaşi perioadă, Vladimir Putin fă- 
cea o vizită la Budapesta pentru a-i convinge pe un- 
guri să-şi schimbe politica faţă de vechiul partener. 
Putin fusese şi la Sofia. Este foarte semnificativ 
cum ocoleşte Kremlinul România. Să vedem cum 











34 


anul IV e nr. 38 


SOCIETATE 





O perspectivă 
creştină asupra 
ingineriei genetice 


Problematica și provocările lumii moderne sunt extrem de 
delicate. Trăim într-o lume în care limitele cunoaşterii se 
extind tot mai departe (clonarea, ingineria genetică, 
transplantul de organe, procrearea medical:asistată), iar 
morala îşi găseşte tot mai greu locul într-o lume secularizată, 
în care viața nu e privită ca un dar al lui Dumnezeu, ci ca un 
dat care nu se discută şi taţă care omul modern are libertatea 


propriilor decizii. 


Ramona Suciu 





tea vieţii numai de la naştere la moarte, 

dar Biserica creştină consideră că omul 
este o persoană, deci are caracter transcendent; 
ea vizează calitatea vieţii de la zămislire şi până 
dincolo de mormânt. 

Motivația cea mai puternică referitoare la 
înțelegerea problemelor de actualitate este fap- 
tul că un bun creştin trebuie să fie familiarizat cu 
poziţia Bisericii; el poate fi de ajutor în măsura în 
care cunoaşte răspunsurile de pe poziţie creş- 
tină. Nu putem sta pasivi la problemele lumii. 
Trebuie să lucrăm în lume până este ziuă, pentru 
că „vine noaptea când nimeni nu poate să lu- 
creze“ (loan 9,4). 

Viaţa aceasta este scurtă şi vremelnică, aşa 
că să nu sacrificăm eternitatea, ci să pregătim 
bine veşnicia prin viața trăită după cuvântul lui 
Dumnezeu, prin faptele bine-plăcute, prin cuge- 
tare cu înțelepciune Ia lucrurile şi lucrările Lui în 
lume. Bioetica ne învață cum să punem în armo- 
nie libertatea noastră cu voia bine-plăcută a lui 
Dumnezeu, ca uitându-ne „cu luare aminte la toa- 
te lucrurile care se fac sub soare“ şi încercând să 
pătrundem „înțelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi 
prostia“ (Ecleziast 1,14-17) să vedem în final că 


B ioetica, în aspectul ei laic, priveşte calita- 


adevărul e unul singur: „Eu sunt Calea, Adevărul 
şi Viaţa“ (loan 14,6). 


Obsesia clonării 


Nu putem nega faptul că raţiunea umană a 
dus la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, care au 
contribuit la ameliorarea condiţiilor de viață 
umane, la tămăduirea multor boli şi la descifra- 
rea multor taine din lumea macro sau microcos- 
mosului. Dar această dezvoltare tehnologică a 
dus la un evident regres spiritual: omul s-a înstră- 
inat din ce în ce mai mult de Dumnezeu. De câte- 
va decenii, omul e de-a dreptul obsedat de ideea 
clonării „cea mai tulburătoare şi cea mai uluitoa- 
re dintre manipulările genetice. 

Manipularea materialului genetic al plante- 
lor şi animalelor sau chiar a ființelor umane, im- 
plică consecințe biologice şi sociale care au reper- 
cusiuni asupra tuturor. Dacă ne împotrivim avor- 
tului, pentru că încalcă drepturile unei persoane 
nevinovate şi îi distruge viața, atunci anumite 
forme de inginerie genetică - mai ales noile teh- 
nici de clonare - necesită un control mult mai 
atent, pentru că pot avea consecinţe dezastruoa- 
se pentru întreaga populaţie. 

Prin aceste tehnici suntem puşi în faţa unei 
întrebări la care nu s-a încumetat să răspundă ni- 





anul IV e nr. 38 


35 


ROST 


SOCIETATE 





meni până acum: Dacă ar trebui să creăm“ noi un 
om, ce trăsături i-am da? Oare am căuta să obți- 
nem un supraom, cu o forță intelectuală mult su- 
perioară celor mai mari valori pe care le-a cunos- 
cut umanitatea? Sau am prefera un individ cu 
imense capacități fizice? Sau poate un om ca toți 
oamenii, dar capabil să zboare cu propriile aripi? 

O mulţime de întrebări se adaugă şi ne cople- 
şesc prin ecoul lor biologic şi etic: care sunt trăsă- 
turile comportamentale distincte ale oamenilor? 
Generozitatea? Spiritul de sacrificiu? Capacitatea 
de a iubi şi de a urî? Egoismul? De ce trebuie să ră- 
mânem altruişti, de vreme ce supraviețuiesc toc- 
mai aceia care ignoră spiritul de cooperare sau 
generozitatea? 

Controlând viața, vom demonstra universu- 
lui că suntem o specie înțeleaptă sau, dimpotrivă, 
că suntem o specie dementă, care se îndreaptă cu 
paşi siguri spre autodistrugere. În această privin- 
ță, Albert Einstein făcea următorul avertisment: 
„Timpul nostru se caracterizează prin descoperiri 
ştiinţifice extraordinare şi prin aplicaţiile lor teh- 
nice. Să nu uităm totuşi că realizările tehnice şi 
cunoaşterea nu au dus umanitatea la fericire şi 
nici la o viaţă decentă“. 


Termeni-cheie 


Înainte de a intra în detalii, vom defini ter- 
menii-cheie. 

Eugenia desemnează în general ştiinţa care 
are ca scop îmbunătăţirea mediului genetic, adică 
însăşi natura umană, prin ajustarea factorilor de 
mediu şi a condiţiilor umane în general. 

Terapia genică implică examinarea părinţi- 
lor în devenire pentru a se vedea dacă există pen- 
tru copiii lor riscul de a moşteni anumite defecte 
genetice, precum şi intenţii prenatale şi postna- 
tale pentru corectarea acestora. Scopul său este 
terapeutic şi nu constă în sporirea unor caracte- 
ristici considerate dezirabile. 

Ingineria genetică implică manipularea ma- 
terialului genetic ( ADN) din gameţi sau embrion 
în scopuri terapeutice. 

Organismul uman este compus din două 
tipuri de celule: reproductive (gameţii) şi cele so- 
matice (nereproductive). Nucleul celulei somati- 
ce conţine 46 de cromozomi (23 de perechi). Ce- 
lulele reproductive posedă 23 de cromozomi, ast- 


fel încât unirea spermatozoidului cu ovulul pro- 
duce o combinaţie de 46 de cromozomi, care este 
unică, cu excepţia cazului unor gemeni monozi- 
goți. Fiecare cromozom conţine aproximativ 
100.000 de gene (segmente de ADN) care deter- 
mină codul genetic al caracteristicilor moştenite. 
Ingineria genetică este posibilă datorită faptului 
că, întocmai unei holograme, fiecare nucleu al 
unei celule somatice conţine codul genetic al în- 
tregului organism. 

Prin tehnologia „ADN-ului recombinat“ este 
posibilă schimbarea structurii genetice a unui or- 
ganism prin introducerea unor gene străine, fie 
în mod direct (procesul este numit transforma- 
re), fie prin transmiterea virală ( transducţie). 

Tehnologia numită de regulă îmbinarea 
genelor, deşi limitată la bacterii şi la unele plante, 
deschide calea spre manipularea genetică a orică- 
rei forme de viață, inclusiv cea umană. 

Cu ajutorul unui aparat de analiză secvenţia- 
lă a genelor, realizat la Caletech (anunțat în iunie 
1986), oamenii de ştiinţă au reuşit să înceapă car- 
tografierea compoziţiei genetice a întregului or- 
ganism. Pe măsura ce avansează cunoaşterea ge- 
nomului uman, ştim din ce în ce mai exact care 
este funcţia fiecărei gene şi unde sunt ele locali- 
zate în lanțurile de ADN. Dacă adaugăm mecanis- 
mul „care porneşte şi opreşte genele“ este posibi- 
lă deja efectuarea unor modificări selective im- 
portante ale materialului genetic, atât pe linia so- 
matică, cât şi pe cea reproductivă. Se ştie că re- 
producerea poate fi sexuată şi asexuată. Clona- 
rea este tehnica cu ajutorul căreia se pot produce, 
pe cale asexuată, celule sau organisme identice, 
care provin dintr-o singură celulă sau dintr-un 
singur organism. Dar clonarea nu este o invenţie 
a minţii omului, pentru că ea există de când lu- 
mea. Omul se poate mândri numai cu tehnicile 
sale sofisticate, cu ajutorul cărora vrea să-L imite 
pe Creator. Înmulțirea asexuată o găsim în regnul 
vegetal, dar chiar şi în regnul animal, în general la 
protozoare. 

Încă un exemplu concludent pentru clonarea 
naturală îl reprezintă cancerul. Prin diviziune mi- 
totică, celula canceroasă dă naştere la două celule 
identice genetic cu celula mamă. La rândul lor, şi 
acestea se divid după acelaşi mecanism, apărând 
astfel mii de clone, care produc aglomerări de ce- 
lule, ce vor constitui tumoarea canceroasă. 





36 


anul IV e nr. 38 


SOCIETATE 














Aşadar, clonarea este o realitate. Se folosesc 
două tehnici: 

1. nucleul unei celule somatice este transfe- 
rat într-un ovocit denucleat şi activat; 

2. se fuzionează o celulă embrionară cu un 
ovocit sau cu altă celulă somatică. Începe un joc 
ciudat: un ou se divide până în stadiul de 8 celule. 
Celulele sunt individualizate şi fiecare din ele fu- 
zionează cu un ovocit. Rezultă alţi embrioni. Încep 
să se dividă, şi, după câteva multiplicări, celulele 
sunt separate şi clonate. Teoretic, se pot obţine ne- 
numărați embrioni. Doar teoretic, căci, după două 
sau trei cicluri „jocul“ se opreşte spontan. 

Acum 0 jumătate de secol, doi experimenta- 
tori au anunţat clonarea unui batracian. Începu- 
tul lui 1997 anunța ştirea „bombă“ a anului: reu- 
şita clonării unui mamifer (celebra de acum oiță 
Dolly). Clonarea acesteia s-a realizat prin înlocui- 
rea nucleului ovulului unei oi cu nucleul unei 
celule a glandei mamare. Reacţiile lumii ştiințifi- 
ce, dar şi ale opiniei publice au fost imediate şi 
intense. Sentimentele comune erau teama şi spe- 
ranța. Teama de turmă. Şi nu atât a unei turme de 
oi identice, cât a unei „turme“ de oameni identici, 
având aceeaşi culoare, aceeaşi talie, același com- 
portament... 

Legislaţia celor mai multe țări a fost surprin- 
să descoperită. La 12 ianuarie 1998, la Paris, sta- 


tele membre ale Consiliului Europei, luând act de 
evenimentele ştiinţifice intervenite în materie de 
clonare a mamiferelor, semnează un Protocol 
adiţional la Convenţie, care stipulează printre al- 
tele că „este interzisă orice intervenție având drept 
scop crearea unei ființe umane vii sau moarte“. 


Riscurile clonării 


Întrebarea este de ce se opun biologii, şi mai 
ales, comitetele de bioetică, clonării. Mai întâi, 
pentru că, evitând reproducerea naturală, încer- 
căm să preluăm rolul Creatorului. În al doilea 
rând, pentru că există riscul naşterii unor copii 
malformați - riscul teoretic e mai mare decât la 
copiii rezultați dintr-o fecundare naturală. Ni- 
meni nu ştie dacă nu va apărea o patologie a du- 
plicatelor. 

Trebuie avute în vedere mai ales problemele 
etice majore pe care aceste tehnologii le deschid. 

Cine hotărăşte limitele experimentelor de 
acest fel? Controlul noilor tehnologii va fi deter- 
minat, se pare, de criteriul profitului. 

Cine beneficiază de pe urma acestora? 

Trebuie impusă în mod obligatoriu sterili- 
zarea în cazul în care părinții poartă gene anor- 
male? 

Ar fi corect să li se ceară părinţilor în deveni- 
re aşa-numitul buletin genetic înainte ca aceştia 
să se căsătorească? Dar dacă acest buletin genetic 
va fi impus pentru angajarea în serviciu, acest lu- 
cru nu va fi împotriva omului? Prin acest „bule- 
tin“ se va cunoaşte coeficientul de inteligență al 
unei persoane, precum şi viitoarele boli. Astfel, i 
se poate refuza angajarea, iar casele de asigurări 
sociale îi pot retrage protecția. 

Tot în baza acestui buletin biologic se va pu- 
tea stabili cine are dreptul de a se naşte. Astfel, va 
reînvia mişcarea eugenistă, care are ca scop 
crearea ființelor perfecte, precum şi eliminarea 
celor „imperfecte“. 

Cine îşi va asuma responsabilitatea pentru 
dezastrele ecologice, pentru epidemii şi, în gene- 
ral, pentru rezultatele viitoare ale ingineriei ge- 
netice care ar putea avea efecte dezastruoase 
pentru întreaga omenire? 

Posibilitatea contaminării accidentale sau a 
epidemiilor alături de amenințarea manipulării 
formelor de viaţă umane sau de alt fel întăreşte 





anul IV e nr. 38 


37 


ROST 


SOCIETATE 





nevoia ca Biserica să insiste pe lângă guvernul fe- 
deral să controleze experimentele din domeniul 
ingineriei genetice. 

În domeniul agriculturii şi al producţiei de 
animale, ingineria genetică a apărut ca o adevă- 
rată revoluţie, aparent benefică vieţii. S-au reali- 
zat plante ce pot să-şi producă propriile insecti- 
cide; au fost create enzime care dezvoltă şi consu- 
mă deşeuri industriale. Se vorbeşte despre bacte- 
riile „bioremediere“ prin folosirea unor microbi 
ca bacteriile şi fungii pentru a înlătura prepara- 
tele chimice toxice. 

Pe de altă parte, aceste binefaceri sunt privi- 
te de mulţi ca fiind o adevărată nenorocire, dato- 
rită faptului că nu s-au detectat efectele negative 
privitoare la degajarea de bacterii şi viruşi trans- 
formaţi genetic. 

S-a atras atenţia că producerea de specii uni- 
forme în agricultură slăbeşte rezistenţa acestora 
la schimbările atmosferice şi la insecte. Alte 
obiecţii sunt de natură ecologică. S-a arătat că 
recoltele realizate genetic, hibridate cu alte vari- 
etăți, pentru a crea „super-plante“ şi alti hibrizi, 
pun în mare pericol stabilitatea ecologică. 

În cadrul producţei de animale, ingineria ge- 
netică poate ajusta mărimea, greutatea, puterea 
sau chiar calitatea cărnii, dar, ca şi în cazul plante- 





LA 
Pi 
e 


+ 





RotoYBogdan O 


lor, amestecul în procesul micro-evolutiv al selec- 
ției naturale poate micşora fondul genetic cu con- 
secințe de nebănuit. De exemplu, introducerea 
hormonilor umani de creştere în porci a produs o 
varietate afectată de strabism şi artrită. 

În ce priveşte ingineria genetică şi clonarea 
la plante şi animale, ea pare într-adevăr o revolu- 
ție benefică vieții. Şi asta pentru că, în cadrul teh- 
nicilor terapeutice, ingineria genetică poate fabri- 
ca insulina umană, interferonul (proteina care 
apără de infectarea cu viruşi celulele canceroa- 
se). Dar trebuie să fim precauţi, pentru ca nu 
cumva, câştigând acestea, să pierdem ceva mai 
important: creând noi specii, pot lua naştere for- 
me de viață numite interspecii, care ar fi dăună- 
toare echilibrului natural. De exemplu, albinele 
ucigaşe, specie intermediară între albinele do- 
mestice şi cele sălbatice, au făcut ravagii în Statele 
Unite ale Americii. Şi aceasta pentru că oamenii 
de ştiinţă „s-au jucat“ cu materialul genetic al al- 
binelor, dorind să creeze specii mai rezistente. 

Făcând o paralelă, nu putem să nu ne punem 
problema ingineriei genetice chiar şi la plante, 
dorința cercetătorilor de a crea „super-plante“, 
rezistente la îngheţ sau la alte condiţii ostile de 
mediu, nu va produce nici un efect negativ asu- 
pra noastră, odată pusă în practică, şi, cu siguran- 
ță, scăpată de sub control? 

În plus, susţinătorii clonării în general, pro- 
movează aşa-numitele „avantaje“ ale clonării şi 
pornesc, în argumentarea lor de la clonarea ani- 
malelor: „Dacă se dovedeşte că clonarea nu are 
nici un efect asupra sănătății sau duratei de viață 
a animalelor de experienţă, ar fi rezonabil să tra- 
gem concluzia că acelaşi lucru este adevărat şi 
pentru ființele umane“. 

Aşadar, de la clonarea animalelor la cea 
umană nu este decât un pas care va fi trecut cu 
uşurinţă, din moment ce accentul se pune doar 
pe viaţa hic et nunc, ignorându-se parcă existența 
vieţii veşnice - şi aceasta prin pretenţia absurdă 
a oamenilor de ştiinţă conform căreia prin actul 
clonării se obține nemurirea. Dar, pentru a ne bu- 
cura de o existenţă veşnică fericită, trebuie să ne 
gândim la mântuirea noastră, să ne gândim la 
Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii. Deci, nu prin 
modificarea genomului uman se poate crea omul 
desăvârşit, şi nu prin clonare îi putem asigura ne- 
murirea. (va urma) 





38 


anul IV e nr. 38 


SOCIETATE 





ÎPS Bartolomeu 
Anania: „Am fost și am 
rămas de dreapta“ 


ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei 
şi Maramureşului, a împlinit 85 de ani, la 18 martie a.c. Cu 
această ocazie, înaltul ierarh a acordat un interviu agenției 
naţionale de presă Rompres, în care vorbeşte despre 
problemele nou întiințatei mitropolii şi a moștenirii Gojdu, 
despre perioadele în care a fost închis, acuzat de 
apartenența la mișcarea legionară, despre anii petrecuţi în 
SUA şi despre acuzaţiile că ar fi fost agent al Securităţii. 


Despre noua Mitropolie 
din Ardeal 


În legătură cu tevatura pe marginea înființă- 
rii noii Mitropolii din Ardeal, Părintele Bartolo- 
meu spune: „Încă din toamna trecută am declarat 
că reacţiile unor sibieni sunt fireşti şi scuzabile. 
Ele s-au produs pe fondul unui sentiment de frus- 
trare, care nu a lipsit nici în 1947, când a fost crea- 
tă Mitropolia Banatului prin trecerea a două jude- 
țe transilvane în componența acesteia. Din păca- 
te, reacţia sibienilor a fost exploatată de oameni 
şi forțe care nu au nimic în comun nici cu credin- 
ţa, nici cu mitropoliile şi nici cu decența elemen- 
tară. De aici, dezmăţul mediatic al celor ce cred că 
presa e doar liberă, nu şi responsabilă. Toate însă 
au trecut şi e timpul să ne vedem de treabă“. 

ÎPS Bartolomeu explică şi de ce s-a implicat 
în recuperarea moştenirii Gojdu. „M-am implicat, 
în calitate de fondator al Fundaţiei Gojdu, reacti- 
vată prin sentința judecatorească în 1996. Acor- 
dul româno-ungar pentru înființarea unei Funda- 
ţii Publice Gojdu a fost semnat la 20 octombrie 
2005, adică la vremea când mitropolitul Antonie 
(preşedintele statutar al Fundaţiei originale) de- 
cedase, iar succesorul său încă nu fusese ales. 
Acest acord este expresia unui abuz, deoarece nu 





poţi negocia sau angaja un bun care nu-ți apar- 
ține. Cred ca s-a contat şi pe obișnuita lipsă de 
reacţie a Bisericii. Tocmai aceasta ne-a făcut pe 
noi, ierarhii din Ardeal şi Banat, cei ce alcătuim 
reprezentanța Fundaţiei private Gojdu, să inter- 
venim cu promptitudine şi fermitate, solicitând 
stoparea demersurilor din Parlament şi asumân- 
du-ne rolul care ne revine de drept, acela de a in- 





anul IV e nr. 38 


39 


SOCIETATE 





tra în posesia moştenirii Gojdu şi de a o folosi în 
spiritul şi litera Testamentului. Ştim că nu va fi 
uşor să parcurgem toate etapele şi să învingem 
toate obstacolele, dar suntem hotărâți să mer- 
gem până la capăt“. 


Despre aderenţa 
la mișcarea legionară 


Reporterul Rompres l-a întrebat, la un 
moment dat: „În 1935 v-aţi înscris în organizaţia 
de tip legionar «Mănunchiul de prieteni», iar, la 
numai 19 ani, făceaţi închisoare fiind acuzat de 
apartenenţa la extrema dreaptă. Cum v-au influ- 
ențat cursul vieţii aceste evenimente?“. La care, 
Părintele Bartolomeu a răspuns: „Treaba asta cu 
«Mănunchiul de prieteni», ca fiind de maximă 
gravitate, a fost lansată de cineva care face gaze- 
tărie lăutărească, adică după ureche. Când am 
citit-o, m-a bufnit râsul. E ca şi cum astăzi l-ai 
acuza de comunism şi de crimele acestuia pe cine- 
va care nu apucase să fie decât pionier sau ute- 
cist... La vremea ei, mişcarea legionară îşi pregă- 
tea viitori membri intelectuali prin racolarea 
unor elevi de liceu (dintre cei mai buni la carte şi 
purtare) în organizațiile numite «Frăţii de cruce». 
Cei micuți, din clasele I-IV, alcătuiau «Mănunchiul 
de frăţiori», cei de prin clasele VI erau promo- 
vați în Mănunchiul de prieteni», iar cei din clase- 
le VII-VIII puteau deveni «Fraţi de cruce». Zic «pu- 
teau deveni», fiindcă destui rămâneau pe drum, 
fie de bună voie, fie că nu mai erau acceptaţi. Un 
«Frate de cruce» nu putea deveni legionar decât la 
majorat (pe atunci, la 21 de ani), deci după absol- 
virea şcolii secundare. În ce mă priveşte, am făcut 
parte din a doua şi a treia treaptă de pregătire, 
dar nu am apucat să devin legionar din două mo- 
tive, unul formal şi altul de fond: în ianuarie 1941, 
la vremea când eu încă nu eram major, Frăția de 
Cruce din Seminarul Central a fost desființată. În 
al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legio- 
nare, dar şi după aceea, mi-a fost dat să văd şi re- 
versul medaliei, adică față neştiută a Gărzii de 
Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc 
însă că în Frăția de Cruce din Seminar nu se făcea 
politică, nici antisemitism, ci doar educaţie, şi că 
nu am avut de învăţat decât lucruri bune: iubire 
de Dumnezeu, de neam şi de patrie, corectitudi- 
ne, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, 














+ 

4 

pi 

4 

+ « 
s 

$ « 
“ 

« 

€ 

LA “ 
Lă * 
LA [i 

. 

. 

. 

. 

pi 
« 


Pa 
T 
Șo 


respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu. 
Desigur, pe toate le aveam şi în educaţia creştină 
ortodoxă, de acasă şi din şcoală, dar ele erau 
potențate şi din planul «subversiv», care prinde la 
tineri. (...) În vara lui 1941 am avut prima ares- 
tare, în contextul înmormântării unui legionar 
notoriu pe atunci, dar fără ca eu să fi fost partici- 
pant efectiv la eveniment. După trei săptămâni 
am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fişa 
cu calificativul «legionar», un stigmat de care, ori- 
ce ai face, nu scapi o viaţă întreagă. Nu am făcut 
parte niciodată dintr-un partid politic, dar am 
fost şi am rămas pe dreapta“. 

Se impun două precizări la cele declarate de 
înaltul prelat: între aderenţa la organizaţia de 
pioneri comunişti şi ce la „Mănunchiul de prie- 
teni“ al mişcării legionare există o deosebire fun- 
damentală: în prima erai forțat să intri, în a doua 
se intra voluntar, pentru o credință. Doi: în anii 
'30, mişcarea legionară nu era văzută ca „răul ab- 
solut“ - cum e considerată acum, ca urmare a 
unor greşeli majore comise în timpul guvernării 
legionare şi a unei propagande negative duse îm- 
potriva ei timp de 50 de ani. 





40 


anul IV e nr. 38 


SOCIETATE 


ROST 





Despre misionarism 
în America 


Rompres a încercat să lămurească şi contex- 
tul în care Părintele Bartolomeu a fost în misiune 
preoțească în America - un episod pe marginea 
căruia detractorii Mitropolitului de Cluj mai fabu- 
lează încă. „Episcopia Ortodoxă Română din 
America m-a chemat acolo prima dată în 1958, 
dar guvernul comunist a socotit că e mai sănătos 
să mă trimită în puşcărie, cu o condamnare de 25 
de ani muncă silnică. În 1964, imediat după elibe- 
rarea mea prin decretul general de grațiere, de- 
mersurile au fost reluate, dar într-un climat 
politic radical schimbat: guvernul comunist de la 
Bucureşti se desprindea de Moscova şi se orienta 
spre Vest, în special spre Statele Unite. Nimic mai 
simplu pentru secretarul eparhial de atunci (între 
timp, episcopul Andrei murise) decât să vină la 
Bucureşti şi să apeleze la bunele oficii ale con- 
sulatului american, căruia nu i-a fost foarte greu 
să convingă guvernul să-mi elibereze paşaport şi 
viză de ieşire, în timp ce ambasada americană îmi 
conferea, din oficiu, statutul de rezident perma- 
nent al Statelor Unite, adică viză pe viaţă. Secon- 
dându-l pe arhiepiscopul Victorin în activitatea 
misionară, am deţinut acest statut timp de 11 ani, 
adică din 1965 până în 1976, când, aflându-mă 
temporar în România, Securitatea m-a împiedicat 
să mă întorc, somându-mă să-i predau documen- 
tele personale de proveniența americană (cardul 
de identitate şi pașaportul). Am reuşit însă să le 
predau consulatului american, care mi-a eliberat 
o adeverinţă cu timbru sec, în dublu exemplar; pe 
unul l-am depus la Departamentul Cultelor, pe 
altul îl păstrez eu. Chiar dacă nu s-ar fi petrecut 








intervenţia brutală a Securităţii, tot nu aş fi rămas 
pe viaţă în Statele Unite. Cu toate că, după cinci 
ani de rezidenţiat aveam dreptul să cer şi să obțin 
cetăţenia americană, nu am făcut-o, iar asta nu 
din cine ştie ce patriotism radical, ci pentru că 
niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul 
meu s-ar putea odihni în alt pământ decât cel ro- 
mânesc, singurul care ține de cald“. 


Despre DIE 


În fine, ÎPS Bartolomeu a fost provocat să 
răspundă la acuzaţia că ar fi fost agent al Direcţiei 
de Informaţii Externe (aripa de spionaj a Securi- 
tăţii), acuzaţie lansată de generalul Ion Mihai Pa- 
cepa, fost şef în DIE, în memoriile sale. „Răspun- 
sul l-am dat cu vreo 16 ani în urmă, în ziarul «RO- 
mânia liberă», de la 6 mai 1990, din care citez: 
«Una din amenințările teroriştilor de la telefon 
este şi aceea că vor da în vileag ce scrie Pacepa 
despre mine. Nu văd ce fel de vileag, de vreme ce 
cartea fostului general de Securitate circulă în cel 
puțin trei limbi, inclusiv în română. Acum o lună, 
cineva mi-a arătat pagina cu pricina şi numai aşa 
am descoperit că în vasta şi complicata mea 
biografie există şi un Bartolomeu Anania agent - 
şi încă cu grad - al Serviciului de Informaţii 
Externe. Nu ştiu ce l-a făcut pe celebrul autor să 
interpoleze în cartea sa o asemenea invenţie pe 
cât de grosolană pe atât de prostească. Deocam- 
dată nu-i pot atribui decât semnificaţia unei di- 
versiuni - inabilă, de altfel - menită să-i ţină as- 
cunşi pe adevărații agenţi. Când mă voi hotări 
să-mi scriu memoriile, îl voi invita pe domnul Ion 
Pacepa să mă ajute la acest capitol, eventual, cu 
ajutorul tribunalului“. 





Foto: Bogdan Onofrei 





anul IV e nr. 38 


4 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





Vina clerului în 
chestiunea bucovineană 


În continuarea ultimelor consideraţii privind „activitatea culturală 
a bisericii“ (publicate în numărul din februarie/2006) referitoare Ia 
contingența dintre religie şi cultură, apreciez că este necesară 
ancorarea efectelor celor două în planul identitar, al normelor, 
tradițiilor şi obiceiurilor care definesc originea indivizilor. 


Pr. Radu Ilaș 





AN 
] n opinia mea, după cum am mai spus-o, cen- 


trul de greutate al creştinismului se situează 

în viața sufletească a oamenilor, acolo unde 
acționează învățătura creştină şi cultura, ca fun- 
damente ale personalității umane. Este imperios 
necesar de reliefat faptul că acestea se regăsesc în 
nevoia ființei umane de afirmare a unei identi- 
ce-i poate oferi liniştea şi pacea sufletească. 

Această stare de linişte este dependentă de 
neabaterea de la dogmele şi normele moral-creş- 
tine, de respectare a unei continuități a deprinde- 
rilor cultice prin practicarea serviciului religios, 
deoarece biserica salvează sufletul şi, implicit, 
cultura, asigurând referinţele identitare ale fiin- 
ței umane. Această cauzalitate poate fi reprodusă 
şi în sens invers, şi anume cultura are ca domeniu 
de predilecție operele minții şi ale spiritului, iar 
acestea nu pot fi desăvârşite decât în armonia 
conferită de credință/religie. 

M-am hotărât să aştern aceste rânduri dato- 
rită unei vizite efectuată la confrații întru Ortodo- 
xie din Cernăuţi, cu ocazia sărbătorii zilei de naş- 
terea a marelui poet român Mihai Eminescu - un 
simbol mondial al românităţii -, context în care 
am luat parte şi la sărbătorile religioase după stil 
vechi dedicate Sfântului Vasile cel Mare. 

Deplasarea mi-a prilejuit nefericita experien- 
ță de a lua la cunoştinţă, din relatările românilor 
de acolo, despre încercările de deznaționalizare 
şi afectare a identităţii naţionale a bucovinenilor, 


în special, prin înstrăinarea legăturilor cu patria 
mamă. 

Ortodoxia românească din Bucovina de 
Nord îşi asigură, în prezent, supraviețuirea, prin 
aproximativ 120 parohii, aflate sub jurisdicția ca- 
nonică a Mitropoliei de la Cernăuţi, subordonată 
Patriarhiei Ruse şi reprezentată activ de ÎPS Onu- 
frie, care practică o politică vădit antiromânească. 

Edificator este faptul că, prin directa impli- 
care a acestuia, au fost blocate/refuzate demersu- 
rile de pînă acum ale confraţilor de înființare a 
unui Vicariat Ortodox Român la Cernăuți. Ar tre- 
bui respectat măcar principiul reciprocităţii, de- 
oarece în țara noastră există două astfel de vicari- 
ate, care reprezintă interesele ucrainenilor în 
plan confesional, unul greco-catolic la Maramu- 
reş şi unul ortodox la Suceava. Toate încercările 
în această direcţie au fost catalogate drept acțiuni 
de dezbinare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene. 

Totodată, s-a interzis, cu girul oficialităților 
ucrainene şi complicitatea unor păstori ai biseri- 
cilor tradiţionale din regiunea Cernăuţi, oficierea 
slujbelor religioase în limba română, gen de acţi- 
une care, datorită unei consecvenţe tipice zonei şi 
legăturilor rare dintre comunităţile congenere şi 
țara mamă, a determinat un grad ridicat de asimi- 
lare al acestora în zona Cernăuțiului. 

Mai mult, din dorința de a nu-şi pierde auto- 
ritatea în rândul credincioşilor români, actualii 
ierarhi cernăuţeni au o atitudine potrivnică învă- 
țăturilor creştineşti, ce are ca scop principal îm- 
piedicarea încercărilor de apropiere întru credin- 
ță a conaţionalilor de țara mamă. S-a mers până 





42 


anul IV e nr. 38 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROST 





într-acolo încât, de pe frontispiciul Catedralei din 
Cernăuţi, un edificiu de origine românească, a 
fost ştearsă gravura cu literele de aur „Dumnezeu 
Întru Treime“, deoarece era o dovadă a latinității. 

Totuşi, cele mai reclamate aspecte de către 
cei cu care m-am întâlnit în peregrinările mele în 
mediul ortodox din Bucovina de Nord, sunt reți- 
nerile repetate în numirea de preoți români pen- 
tru comunităţile congenere, limitarea vieţii spiri- 
tuale româneşti prin interzicerea diferitelor for- 
me de manifestare a acesteia şi aplicarea de presi- 
uni şi câteodată - susţin aceştia - intimidări asu- 
pra acelora care vor să-şi exercite dreptul firesc la 
pastoraţie în limba maternă. 

Aceste piedici sunt contestate cu vehemență 
deoarece, în religie, care - aşa cum am mai afir- 
mat - îşi găseşte expresia specifică într-un ansam- 
blu de norme, de modalităţi de trăire cotidiană, 
oamenii găsesc un refugiu pentru păstrarea iden- 
tităţii lor naţionale, pentru prezervarea unor va- 
lori de cultură şi tradiţie (unice în lume), care le 
conferă liniştea sufletească râvnită. 

Conştientizând interdependenţa dintre bise- 
rică, identitate şi cultură, înalții prelați cernău- 
țeni acționează astfel încât clericii şi credincioşii 
români să nu mai primească, din țara mamă, lite- 
ratură religioasă, cărți de cult, materiale pentru 
biserici, publicaţii sau orice alt sprijin. 

Aceştia suferă de pe urma faptului că autori- 
tățile ucrainene laice şi religioase le interzic siste- 


matic legăturile fireşti, cultural-spirituale, cu 
Biserica Ortodoxă Română, pentru a descuraja 
afirmarea credinței ortodoxe strămoşeşti, ele- 
ment fundamental al conştiinţei colective a ro- 
mânilor bucovineni. 

În acest sens, se acționează inclusiv la nive- 
lul tinerilor pretendenți la vocaţia preoțească, 
aceştia fiind trimişi la studiu, pentru îndoctrina- 
re, în institute teologice din Rusia sau Ucraina, cu 
toate că, cel puţin din punct de vedere economic, 
dacă ar urma cursurile unor intituţii similare din 
România, existente în zona de graniță, costurile 
ar fi mult mai mici. 

Vreau să reamintesc că uneltele pământeşti 
folosite păgâneşte împotriva unor credinţe, nor- 
me şi valori ce sunt rezultate, creaţii ale spiritului 
uman, nu pot conduce decât la o revoltă interioa- 
ră, care, în cazul comunităţilor ortodoxe româ- 
neşti din Ucraina, se va manifesta prin accentua- 
rea dorului de țara mamă şi a nevoii de a relaţio- 
na cu confrații. 

Acest efect de bumerang produs de acțiunile 
antiromâneşti ale autorităţilor ucrainene laice şi 
religioase, ar trebui exploatat în interes național 
de autorităţile române, în actualul context euro- 
pean al valorizării drepturilor minorităţilor etni- 
ce, prin sprijinirea demersurilor de reconstituire 
a ortodoxiei române la Cernăuţi (în forma Vica- 
riatului), ca prim pas spre o unitate de spirit şi 
credință conformă normelor europene. 














Foto: Bogdan Onofrei | 








anul IV e nr. 38 


43 


ROST 


DEZLEGĂRI 





Energii creatoare 


Există în spațiul monahismului românesc o serie de energii creatoare, nebănuite 
pe care numai ignoranța laică le poate trece uşor cu vederea, fie prin 
manifestarea unei indiferenţe crase - în potida faptului pur formal de a arăta cu 
ostentație că deținem, sub raport statistic, un procent de 89-90% de creștinism 
ortodox - sau a unei prejudecăţi deloc onorante pentru un creştin cu privire la 
„mentalitatea rurală a unui călugăr“. O cunoaștere mai profundă a realităţii 
monahale, focarul patristic de iradiere a creştinismului răsăritean, unde se 
păstrează tradiţia vie a învățăturii christice, ne-ar putea pune în contact cu 0 
serie de duhovnici admirabili. M-am oprit în cazul de faţă la două figuri 
monahale, mai puțin cunoscute publicului larg, ale căror energii creatoare dau 


măsura unei teologii lucrătoare semnificative. 


Constantin Mihai 





ărintele Arhimandrit Policarp Sidor, starețul 

schitului Crasna din judeţul Gorj, întrupează 

dimensiunea specifică a monahismului ori- 
ginar în care politeţea creştină, bunătatea şi civili- 
tatea sunt dublate de o neîncetată exemplificare a 
nobleții sufleteşti. Ucenic al Părintelui Cleopa, egu- 
men al multor mânăstiri din ţară pe care le-a ridicat 
câteodată din temelii, Părintele Policarp este un 
exemplu pilduitor al râvnei neobosite pentru Chris- 
tos. Privirea scrutătoare, iscoditoare, verbul său per- 
cutant readuc în memorie modelul origenist naeio- 
nescian al căutării permanente, al frământări şi pu- 
nerii de probleme esenţiale, soluția stând chiar în 
modul unic de problematizare. 

Rugăciunea şi meditaţia simt uneori nevoia 
unei exteriorizări, prin intermediul unei instrumen- 
talizări a gândului, a unei rostiri fundamentale care 
să confere un plus de valoare cuvântului. Ars orato- 
ria definitorie pentru duhovnicul schitului Crasna, 
lipsită de reflexe pietiste, cu formulări greoaie, de 
nuanță sămănătoristă care caracterizează retorica 
eclezială ortodoxă, are ceva din tiparul predicilor 
hrisostomiene în care cuvântul rostit devine un 
analogon menit să trezească din amorțire sufletul 
închircit. Harul de bun povestitor, în buna tradiţie a 
spaţiului moldovean, este completat de o profun- 
zime a duhovniciei. Misiunea Părintelui Policarp, 
aşa cum îi place să spună, este aceea de „a fi un preot 
care vorbeşte“, un adevărat preot mărturisitor. 


Cunoscându-i pe marii duhovnici şi teologi ai 
Ortodoxiei, părinţii: Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Du- 
mitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Petroniu Tănase, 
Arsenie Papacioc, Justin Pârvu, loan de la Recea, loa- 
nichie Bălan, Sofian Boghiu $.a., Părintele Policarp a 
acumulat o adevărată zestre spirituală pe care în- 
cearcă să o ducă mai departe. Părintele Policarp a 
creat o mică Sihăstrie la schitul Crasna, alături de o 
mică comunitate de monahi moldoveni, ucenicii săi. 
Experiența mistică arsă de biografia Părintelui Po- 
licarp Sidor imprimă o dinamică aparte actualității 
spiritualității româneşti. 

Un stâlp al teologiei lucrătoare şi luptătoare de- 
opotrivă îl constituie şi Părintele Arhimandrit 
Chesarie Gheorghescu, duhovnicul Mânăstirii 
Dintr-un Lemn, Vâlcea. Biografia Părintelui Chesa- 
rie Gheorghescu este punctată atât de evenimente 
fericite, cât şi de aspecte mai puţin plăcute, cu reper- 
cusiuni asupra parcursului său existențial. Un teolog 
cărturar de valoare, cu studii strălucite la Academia 
teologică de la Moscova (1956-1960), încheiate 
printr-o teză de licență referitoare Ia o „Scurtă expu- 
nere a celor mai importante opere apologetice ale 
lui N.P. Rojdestvenski, V.D. Kudreavţev-Platonov şi 
S.S. Glagolev şi importanţa lor pentru un teolog“, 
publicată la Lavra Sfânta Treime, Serghiev Posad 
(Zagorsk), 1960 şi la Editura Conphys, 2003, pre- 
cum şi un doctorat, sub îndrumarea Părintelui 
Dumitru Stăniloae, cu privire la problema „Ico- 
nomiei Divine şi Iconomiei bisericeşti în învățătura 
ortodoxă“, lucrare publicată la Editura Antim 
Ivireanul, 2001 (a doua ediţie) - lucrări asupra 





44 


anul IV e nr. 38 


DEZLEGĂRI 


ROST 





căruia voi reveni -, Părintele Chesarie contribuie la 
cercetarea teologică românească, printr-o serie de 
studii ştiinţifice, riguroase şi erudite. Acestei dimen- 
siuni academice care merită o examinare şi o apro- 
fundare atente din partea cercetătorilor teologi i se 
adaugă o dimensiune specifică a unei duhovnicii 
exemplare. 

Intrând ca novice (frate) la vârsta de 16 ani, în 
1945, la Mânăstirea Cozia, Părintele Chesarie este 
tuns în monahism la aceeaşi mănăstire, în 1949, în 
Sâmbăta Paştilor. Slujeşte patru ani la Moscova şi 
Zagorsk, ca diacon (1956-1958) şi apoi ca preot 
(1958-1960). Revenit în ţară de la studiile din 
Moscova, prin Praga-Roma-Atena, Părintele Che- 
sarie este arestat la Bucureşti şi condamnata 10 ani, 
plus 7, „temniţă grea“, întrucât a denunțat la Roma, 
la Ambasada Americană din Atena, precum şi la 
redacţia greacă a ziarului „1 Fonis tis Elefterias“, 
decretul bolşevic din 1959, care cerea desființarea 
monahismului în România. Este torturat, alături de 
o întreagă generație de sacrificiu, în închisorile 
comuniste din Jilava, Gherla, Dej, Uranus. În 1965, i 
se fixează domiciliul obligatoriu la Mânăstirea Din- 
trun Lemn, considerat persona non grata, dar 
având condescendenţa de la Episcopia Râmnicului 
de a oficia ca preot şi duhovnic, deşi pe linie politică 
se afla sub interdicție civică timp de 10 ani. Cu foarte 
mare greutate, este transferat în interes de serviciu 
- o metodă tipic securistă - de la Mânăstirea Din- 
trun Lemn şi numit Profesor de dogmatică şi 
studiu biblic la Seminarul teologic special din 
Curtea de Argeş (1972-1977). În 1988, este retrimis 
la Mânăstirea Dintr-un Lemn. În 1989, este forțat 
de Securitate să meargă stareţ la Mânăstirea Cozia, 
unde a stat până în 1994, moment în care se întoar- 
ce definitiv la Mânăstirea Dintr-un Lemn. La Mâ- 
năstirea Cozia, Părintele Chesarie beneficiază de 
protecția şi sprijinul extraordinar al P. S. Episcop 
Calinic Argatu. 

Traseul Părintelui Chesarie, un duhovnic iubit 
şi care a format o serie de ucenici, răspândiți, în 
marea lor majoritate, prin mânăstirile din Transil- 
vania şi Muntenia, a fost şi rămâne unul complicat, 
purtând pecetea unui luptător anticomunist, aseme- 
nea regretatului Pr. Liviu Brânzaş sau Pr. Constantin 
Voicescu, care a deranjat şi încă mai deranjează o 
parte a ierarhiei Ortodoxe, nărăvită în ateismul se- 
curisto-comunist, mentalitate păguboasă la care nu 
a renunţat. Cu siguranță o primenire a acesteia nu 


poate duce decât la o înnoire religioasă autentică, în 
duhul tradiţiei patristice. Volumul realizat de Pro- 
fesorul Ştefan Georgescu Părintele Arhimandrit 
Chesarie. Momente triste şi raze de lumină din viața 
sa (Editura Conphys, 2005) şi îngrijit de Monahia 
Miriam-Felicia Cărămidaru, care ka susţinut mereu 
pe Arhimandritul Chesarie, volum ce cuprinde o 
subtanţială corespondență a Părintelui, de-a lungul 
unei vieți bogate, este elocvent în privința traseului 
său al cărui exil nu s-a terminat. Atitudinea sa cate- 
gorică împotriva ateismului comunist, profanator 
de credință şi naţiune, subliniază o dată în plus di- 
mensiunea teologiei luptătoare: 

„Pentru orice creştin de bună credință este evi- 
dent că cea mai mare lacună, cel mai mare neajuns 
al vieţii noastre bisericeşti a fost absenţa iubirii de 
adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă pentru 
apărarea tezaurului sfânt al poporului şi al Bisericii 
noastre străbune, ca să nu mai vorbim de indife- 
rența aproape totală şi de laşitatea multora faţă de 
cei care au fost rânduiţi să se jertfească şi să suporte 
teroarea greu de imaginat a duşmanilor acestui 
popor, fie în timpul războiului, fie în cei peste 45 de 
ani de persecuție de la încătuşarea noastră sub jugul 
comunist până în prezent. Sutele de mii de eroi, 
sutele de mii de condamnaţi şi zecile de mii de morți 
în închisorile dictaturii antiromâneşti şi antireli- 
gioase ne stau mărturie până astăzi... Nu pot fi sluji- 
torii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunis- 
mul, luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi 
criminalii de ieri, filantropii şi apărătorii de azi ai 
credinței“. 

Trăitor la foc maxim al Ortodoxiei, Părintele 
Chesarie cultivă discernământul şi se fereşte de re- 
torica ortodoxă izolaționistă, manifestând o des- 
chidere în duhul creştin spre fraţii catolici şi greco- 
catolici. Nici nu se putea altfel pentru un om a cărui 
experiență carcerală de trăire autentică a creştinis- 
mului, în dăruirea totală cu greco-catolicii şi 
catolicii, se dovedise determinantă pentru întregul 
Său parcurs. 

Biografia Părintelui Chesarie Gheorghescu 
punctează un spaţiu teologic aflat între angajare şi 
asceză, în vederea realizării binelui comun. Recu- 
perarea unei asemenea personalităţi constituie un 
act de normalizare şi reparaţie pe care ierarhia 
Bisericii ar trebui să-l întreprindă spre cinstea ei, 
punând astfel capăt unei nedreptăţi care durează 
de o jumătate de secol. 





anul IV e nr. 38 


45 


DEZLEGĂRI 





Metamorțozele 


scriitorului 





Mircea Platon 





nul Europei Centrale şi de Est“, oxfordianul 

Timothy Garton Ash scrie următoarele rân- 
duri referitoare la sâcâitoarea sterilitate a scriito- 
rilor est-germani emigrați în RFG: 

„Deşi mă aflu pe un teren speculativ, alune- 
cos, cred că, din punct de vedere artistic, le lipseş- 
te înfruntarea cu un sistem represiv. Christa 
Wolf, care se numără printre cei rămaşi în Ger- 
mania de Est, se pare că ar fi spus, în particular, că 
nu crede că ar fi în stare să scrie fără «Reibung» - 
fără fricţiunea constantă a vieții scriitorului sub 
comunism. În mod paradoxal, cenzura poate face 
viața unui scriitor mai grea şi, totodată, mai uşoa- 
ră. Energia unui scriitor se concentrează asupra 
unei singure ținte, în loc să se împrăştie în miile 
de probleme care i-ar distrage atenţia într-o socie- 
tate deschisă. EI îşi concentrează întreg talentul 
pentru a strecura mesajul său printre grănicerii li- 
teraturii, sub vestmântul fabulei sau în valiza cu 
ascunzătoare a alegoriei. Aceste limitaţii pot 
avea, la fel ca cele impuse de formele tradiționale 
- sonetul sau balada -, avantaje artistice. Şi pen- 
tru simplul fapt de a-şi fi strecurat bunurile pe sub 
ochii cenzorului scriitorul e aplaudat de cititorii 
săi. Apoi, dintr-o dată, el poate scrie orice vrea de- 
spre tot ce vrea. Trăieşte șocul libertăţii artistice. 
Desigur, experiența nu se limitează la scriitorii 
est-germani. E destul să ne gândim la dezorien- 
tarea unor scriitori polonezi în 1981. 

În ultimii cincisprezece ani, intelectualitatea 
noastră a frământat - uneori şuşotit-complice, 


N 
] n Foloasele prigoanei, „eseuri despre desti- 


alteori cu indiscrete izbucniri mânioase - cam 
aceleaşi probleme: de ce şi-au pierdut scriitorii 
audiența - pentru că scriu prost sau pentru că le-au 
murit „şopârlele“?; e valoroasă literatura exilului, 
avem ce recupera din ea, sau totul e doar mâzgă- 
leala unor dezrădăcinaţi, operă de circumstanță 
ideologizată au rebours?, ce trebuie să facă scri- 
itorul român care şi-a câştigat libertatea de expri- 
mare/vociferare, dar şi-a pierdut cititorii?; există 
O criză a literaturii? 

Ce trebuie să facă scriitorul român? Să scrie! 
Să scrie în continuare? Desigur. Dar nu „ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat“. Pentru a-şi câştiga, re- 
câştiga ori păstra cititorii, scriitorul român - 
trăind într-o societate prea săracă pentru a-i îngă- 








Foto: Bogdan Onofrei 








46 


anul IV e nr. 38 


DEZLEGĂRI 


ROST 





dui să fie un rafinat „vânzător de poveşti“ sau un 
pasabil literator de vagon-lit - trebuie să îndrăz- 
nească să scrie cărți cu miză. Cărţi esenţiale. Toate 
trucurile şi obsesiile care asigurau succesul unei 
cărți înainte de 1989 s-au risipit, ca vârcolacii, 
după dărâmarea Zidului de neguri. Licăririle fos- 
forescente ale putregaiurilor de diferite soiuri 
erau vizibile şi la mare preț în întunericul vâscos 
al lagărului în care trăiam, dar nu mai poți pretin- 
de să le comercializezi, la standul României, şi în 
noul supermarket „global“, cu scări rulante din 
neon, reclame viu colorate şi blonde zvelte, par- 
fumate şi rapace. Lumea s-a schimbat. S-au schim- 
bat şi bolile care o rod: „înainte“ făceai oamenii 
fericiți dându-le impresia că se opun sistemului, 
azi îi faci radioşi convingându-i că sunt în sistem, 
că participă şi ei Ia joc şi la beneficii. 

Faptul că s-a schimbat epiderma nu înseam- 
nă totuşi că adâncurile nu sunt la fel de reci şi de 
toxice. Rădăcina acestui buchet de flori carnivore 
care e secolul al XX-lea, buchet cu mirosuri şi cu- 
lori felurite, e una singură: răul. Răul pur şi sim- 
plu, răul cinchit la umbra binelui, răul înfrânt, 
răul biruitor. 

Până în 1989, Răul ni se înfățișa în ipostaza 
sa politică, în care aparențele, suprafețele, contau 
cel mai mult. Astăzi acest ieftin gablonț a încăput 
pe mâna jurnaliştilor. Într-adevăr, nu-ţi trebuie 
decât abilităţile unui bun jurnalist pentru a amor- 
sa sau dezamorsa sinistra jucărie mecanică a poli- 
ticii. Înainte de 1989 însă, toţi aceşti gazetari in 
nuce scriau romane despre legionari, Antonescu, 
„obsedantul deceniu“, sau poezii „cu trimiteri“ 
care, dacă recunoşteai anumite personaje carica- 
turizate în ele, te recompensau cu două-trei zile 
de delicii clandestine specifice rezistenței prin 
cultură. Astfel, îţi puteai compune, în fața priete- 
nilor, mină de conspirator, împrumutai cartea cu 
un aer îngrijorat, chicoteai subversiv citind-o sau 
o vindeai în talcioc cu un preţ care includea sub- 
înțelesuri ostile regimului. Oricum, din cauza 
acestei domnii a evidenţei, a oficializării, a insti- 
tuționalizării răului, era destul de uşor de ma- 
nipulat schizofrenia colectivă în scopul obținerii 
statului de scriitor. 

Astăzi răul nu mai e de coloratură politică, ci 
metafizică. Aparenţele nu mai contează, lucrurile 
sunt mai tulburi, realitatea învălmăşită, adversa- 
rii nu sunt clar definiţi. Ca să îşi poată face auzit 


glasul, scriitorii trebuie să fie mai puternici decât 
şuvoiul de banalităţi şi nimicuri care vuieşte în 
albia lumii, să aibă tăria de a plăsmui un punct 
stabil, un reper. Deocamdată scriitorii îşi folosesc 
libertatea cuvântului pentru a deversa în pagină 
obsesii bolnăvicioase, cadavrele unor frustrări 
putrezite în canalizarea unui sistem nervos fetid, 
mucegăirile anarhiste ale eului. Eroare, eroare 
profundă. Nu pentru experimente trebuie folosi- 
tă libertatea cuvântului, nu pentru acrobaţii psi- 
hologizante sau pentru descoperirea de artifi- 
cioase retorici şi halucinante „tehnici narative“. 
Libertatea cuvântului este doar o condiţie nece- 
sară pentru a te putea măsura - literar - cu 
Absolutul. 

Înainte de Revoluţiile din Est, chiar şi cei mai 
tereştri dintre scriitori se molipseau de metafizi- 
că. Cum? Simplu: trăind în „Imperiul Răului“ (du- 
pă neagra metaforă a preşedintelui Reagan). 
Eram cu toții părtaşi, pentru că eram obligaţi să 
fim, astfel, la confruntarea dintre Bine şi Rău. 
Eram zilnic obligaţi să alegem. Gesturile noastre 
cotidiene aveau o miză, o miză evidentă. De 
aceea şi literatura avea o miză, o miză dizidentă. 
Nu trebuia să cauţi subiectul în sferele prea înalte 
ale cugetării, îl găseai foarte uşor, îţi stătea la în- 
demână, ţi se impunea de la sine. De aceea scriai 
mai uşor în dictatură, pentru că îţi găseai un rost. 
Şi ţi-l găseai pentru că trăiai într-o lume care avea 
un sens, doar unul, mergea într-o direcţie, una 
singură, căreia tu înțelegeai să i te opui. Totul era 
dialectic. 

Astăzi această dialectică pare că s-a dezarti- 
culat. Spiritele superficiale nu mai au la ce să se 
raporteze, în jurul a ce să pivoteze. Şi atunci aleg 
drept ax propria lor persoană, un „eu“ care se 
epuizează masochist într-un tom, două. Steril ori- 
zont de plumititi care, pentru că dracul s-a urcat 
cu două crengi mai sus, ascunzându-se-n frunziș, 
cred că sunt singuri pe lume şi moțăie sprijiniți de 
tulpina lumii fără a auzi cum o străbat sevele divi- 
ne sau cum o roade cariul fără de astâmpăr. 

Aşadar nu mai ajunge să fii abil şi să-ţi lustru- 
ieşti turul pantalonilor de scaunele descleiate ale 
redacţiilor pentru a „ajunge“ scriitor. Viclenii 
sprinteni ai literaturii cu cheie politică sunt depă- 
şii, plictisesc. Sau fac gazetărie. Debusolaţii care 
ard fără nici un rost pot stârni doar compasiunea 
cuvenită unor sinucigaşi şi un necrolog emoţio- 





anul IV e nr. 38 


47 


DEZLEGĂRI 








—— D= ema e 


nant la căpătâi. Scriitorii vremurilor noastre sunt 


cei al căror duh înalt le îngăduie să simtă din nou 
opresiunea Absolutului, care îi recunosc provo- 
carea şi dincolo de evenimentele cotidiene. Mari 
scriitori vor fi considerați doar cei care ştiu să 
mângâie imploziile metafizice ale realităţii, eclo- 
ziunile desfăşurate departe de ochiul profanilor 
şi al spiritelor grobiene. 

Scriitorii care pot să înţeleagă şi să consune 
cu realitatea nu sunt niciodată siliți la contorsiuni 
egotiste pentru a se aşterne scrisului. Şi aceasta 
pentru că realitatea nu e niciodată banală. Bana- 
lă e „realitatea“ unora, nu realitatea. 





Scriitorii acestui timp trebuie deci să fie me- 
tafizici şi etici. 

Anotimpurile care vor veni vor aduce cu sine 
o altă metamorfoză a răului: după staza politică şi 
ipostaza metafizică urmează metastaza mistică. 
Adică devil as himself Atunci se va restrânge şi mai 
tare numărul scriitorilor care pricep cu adevărat 
despre ce este vorba. Pentru că lupta e cu atât mai 
puţin vizibilă cu cât se înteţeşte. Când vom ajunge 
la capătul vremurilor nu va observa nimeni. 
Atunci scriitorii vor fi devenit sfinți. Sub comunism 
au fost gazetari. Numai acum pot fi doar scriitori. 
Au o singură obligaţie: să inspire adânc. 


1 Realismul banal al scriiturii moderne face că lectorul e mai poet decât autorul. Scriitorul oferă canavaua pe care 
publicul brodează. Adică scriitorul devine obiect. Mediu. Ia locul Lumii. De Ia care ar trebui să pornească pentru 
a creea. În accepţia clasică a literaturii, scriitorul mediază între realitate şi cititor. Realitatea poate fi prea mult 
(supranaturală) sau prea puţin (banală) pentru cititorul care, din aceste cauze, nu o percepe decât urmărind 
sistemul de semnale, ruta creionată de scriitor. Scriitorul umanizează lumea. Antropomorfizează lucrurile. 
Scriitorul nu trebuie să concureze realitatea, să creeze o altă realitate pe care apoi cititorul s-o galvanizeze. 
Banalitatea literaturii moderne presupune pasarea efortului creator de sens dinspre scriitor spre cititor. Se 
mută accentul, fără a dispărea obligaţia de a transfigura realitatea. Banalitatea literaturii moderne e un semn al 
orgoliului scriitorului care vrea să ia locul lui Dumnezeu, să secrete o realitate pe care cititorul să-şi exercite 
virtuțile onirice. Dar, pe lângă imposibilitatea proiectului - ar trebui ca toți cititorii să fie nişte genii, dacă 
scriitorii nu mai sunt (fiindcă vor să fie Dumnezei) -, de ce să nu rămână cititorii interesaţi de lumea reală, pe 
care să o înțeleagă călăuziți de scriitori? De aici provenea şi importanța ghidului în literatura clasică (Vergiliu 
pentru Dante, Sybilla pentru Christine de Pizan). Ce e mai revelator e că literatura realistă e întotdeauna 
deprimantă/josnică/banală/meschină, în vreme ce realitatea nu e. De ce să-şi răsfrângă cititorii imaginaţia mai 
degrabă asupra unei realități contrafăcute decât asupra oglinzii cu ape adânci create de Dumnezeu? 





48 


anul IV e nr. 38 


DECANTĂRI 





Partidul, Securitatea 


şi Cultele 


În ultima perioadă au apărut câteva lucrări remarcabile cu privire la 
relaţia Stat - Biserică în timpul regimului comunist de la noi dintre anii 
1945-1989 şi aici mă gândesc, în mod concret, la colecția „Biblioteca 

de istorie“ a Editurii Nemira. Aici se înscrie şi cartea Partidul, 
Securitatea şi Cultele - 1945-1989, coordonată de Adrian Nicolae Petcu 
şi apărută sub egida Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor 


Securității (C.N.S.A.S). 


Drd. Stelian Gomboș 





studii ale istoriei recente, bazate pe o do- 

cumentare vastă, profundă, fiind semnate 
de cercetători competenți, ce au în vedere cu pre- 
dilecţie Biserica Ortodoxă Română ca fiind insti- 
tuția ecleziastică majoritară, dar nu neglijează 
nici celelalte culte religioase creştine care toate 
au fost greu încercate de ateismul oficial al regi- 
mului comunist. 

Făcând parte din aceeaşi categorie de 
scrieri, în paralel au apărut o serie de lucrări me- 
morialistice, inclusiv ale unor preoți şi laici care 
au cunoscut regimul de teroare şi înfruntare din 
închisorile comuniste, de Ia Piteşti, Aiud, Jilava, 
Gherla, Canal sau chiar din lagărele din fosta Uni- 
une Sovietică, fiind şi ele de o importanță covâr- 
şitoare pentru elucidarea acestei perioade a cal- 
varului dus cu credință, nădejde şi dragoste de 
către lumea creştină românească de atunci. 

Toate aceste lucrări pun într-o lumină nouă, 
mai puțin cunoscută unora, suferințele, dar şi 
demnitatea şi eroismul autentic creştin al multor 
slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu nu- 
mai, din România socialistă de dinaintea lui de- 
cembrie 1989. 

Volumul la care ne referim aici, Partidul, Se- 
curitatea şi Cultele, cuprinde nu mai puţin de 
douăsprezece studii, cu o paletă variată de teme 
care privesc Biserica Ortodoxă Românească, in- 
clusiv „diaspora“ ei vest-europeană şi Basarabia, 


p artidul... este o remarcabilă culegere de 


precum şi Biserica Greco-Catolică, desființată în 
mod abuziv în 1948 şi cea Romano-Catolică, de 
asemenea şi alte culte. Prefaţa este semnată de 
Pr. Prof. Acad. Dr. Mircea Păcurariu de la Faculta- 
tea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din 
Sibiu, care reuşeşte să elaboreze o analiză şi un 
comentariu asupra cărții, abordând, în mod suc- 
cint, câteva dintre capitolele ei. 

Cea mai bună prezentare a cărţii ar fi cea în 
ordinea cronologică a faptelor prezentate, cât şi 
după temele abordate. Şirul lor începe cu un 
scurt articol semnat de Petre Liviu Niţu - care 
prezintă unele „Reacţii ale elitei româneşti față 
de Dictatul de Ia Viena“ inclusiv atitudinea fermă 
pe care a adoptat-o atunci Înalt Prea Sfinţitul Ni- 
colae Bălan - Mitropolitul Ortodox al Ardealului. 
Adrian Nicolae Petcu prezintă detaliat „Implica- 
rea unor slujitori ai altarelor în Mişcarea legiona- 
ră“ şi suferințele lor în timpul regelui Carol al 
II-lea, Ion Antonescu şi, mai ales, în primii ani ai 
regimului totalitar, cu o descriere specială a preo- 
tului bănăţean Ilie Imbrescu (1909-1949). Tot 
acelaşi cercetător, serios şi profund, publică un 
alt studiu cu privire la „Securitatea și Cultele în 
anul 1949“ cu redarea unor documente inedite, 
din care rezultă cu prisosință modul în care erau 
urmăriți şi felul în care erau controlaţi ierarhii, 
preoţii şi credincioşii încă de la crearea acelei ne- 
fericite instituții de reprimare şi „reeducare“. 

Nu este ignorată nici „diaspora“ românească 
din capiatala Franţei - prin studiul lui Nicolae Vi- 
denie despre „Revista Bisericii Stinţii Arhangheli 





anul IV e nr. 38 


49 


DECANTĂRI 





=) 
E 
E 
E 
& 
[= 
E 
s 





din Paris între 1961 - 1966“ - cu reproducerea 
unor articole mai importante, dar şi cu relatări 
din istoria comunităţii ortodoxe româneşti din 
Paris, începând cu întemeietorul ei - Arhimandri- 
tul Iosafat Snagoveanul - în 1853. 

Alte studii foarte interesante sunt cele referi- 
toare la Basarabia - unul despre „Arhimandritul 
Varlaam Chiriţă şi lupta sa pentru păstrarea cre- 
dinței ortodoxe“ redactat de către Părintele Iosif 
Pavlinciuc şi celălalt care lansează o discuţie ine- 
rentă şi foarte importantă despre „Atitudinea re- 
gimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Re- 
publica Sovietică Socialistă Moldovenească, după 
1944“ semnat de Alexandru Donos. 

Bisericii Greco-Catolice îi sunt consacrate 
două studii: „Despre loan Dunca Jalea, un preot 
greco-catolic în rezistența anticomunistă“ semnat 
de Camelia Ivan Duică şi altul „Despre Episcopul 
Alexandru Todea în anii comunismului ceaușist“ 
semnat de către Cristian Vasile. 

Un alt studiu tratează Biserica Romano- 
Catolică, cu titlul: „Aspecte de viaţă cotidiană, de 





practică şi de educaţie religioasă în comunitățile 
catolice din Sud-Estul Transilvaniei“ semnat de 
Raluca Nicoleta Spiridon, iar altele două elabo- 
rate de Alin Spânu, respectiv Elis Neagoe-Pleşa, şi 
Liviu Pleşa se ocupă de problematica sectelor reli- 
gioase. 

Lucrarea de faţă se încheie cu „Bibliografia 
«postdecembristă» privitoare la Biserica Ortodo- 
xă Română în timpul regimului comunist“ com- 
pletă, actuală şi, ca atare, deosebit de utilă cerce- 
tătorilor, care a fost alcătuită de acelaşi Adrian 
Nicolae Petcu. 

În concluzie, avem de-a face cu volum struc- 
turat pe teme inedite, care pun într-o lumină 
nouă rezistența Bisericii față de intenţia regimu- 
lui comunist de a le aservi, a le limita şi controla 
cât mai mult activitatea. Cărţi ca aceasta vin 
într-un moment foarte potrivit, căci sunt, din pă- 
cate, foarte mulți aceia care, în necunoştință de 
cauză, susțin că Biserica a fost aservită regimului 
totalitar, or sînt documente că lucrurile sînt cel 
puțin nuanțate, dacă nu cu totul pe dos. 





50 


anul IV e nr. 38 


LA ROST 


ROST 





lubim homosexualii, 
evreii, transsexualii 


și tiganii 


Articol Iuliei Popovici „Homosexualii, țiganii şi evreii“ pune din nou în 
termeni abrupți problema toleranţei românilor față de minorități, dar nu 
numai faţă de minorități. Autoarea crede că cine nu este bărbat ortodox 
şi heterosexual riscă să devină un tel de cetățean de rang inferior, într-o 
lume în care domină spiritul ortodoxist-agrest al lui Gigi Becali, 
patriarhal-grobian şi antimodern. Aşa să fie oare?Articolul Iuliei Popovici 
„Homosexualii, țiganii şi evreii“ pune din nou în termeni abrupți 
problema toleranţei românilor față de minorități, dar nu numai față de 
minorități. Autoarea crede că cine nu este bărbat ortodox şi heterosexual 
riscă să devină un fel de cetățean de rang inferior, într-o lume în care 
domină spiritul ortodoxist-agrest al lui Gigi Becali, patriarhal-grobian şi 


antimodern. Așa să fie oare? 


Cristi Pantelimon 








mic efort de a argumenta afirmaţiile sale, 

dând nişte exemple pe care ea însăşi le taxea- 
ză drept „excepții“, dar, atenţie, excepţii care con- 
firmă regula! Acesta este şi punctul „forte“ al ar- 
gumentării sale, ideea că puţinele cazuri de dis- 
criminare dau seamă pentru o aşa-zisă regulă a 
discriminării. Trebuie să spunem că o atare idee 
este falsă şi ilustrează o gravă deficiență logică. Îi 
semnalăm autoarei, cu prietenie, că în societate 
excepţiile nu confirmă regula, dimpotrivă, excep- 
țiile sunt excepții, adică situaţii care se întâmplă 
cu titlu accidental. De fapt, ideea în sine e sofistă. 
Când spunem „excepţiile confirmă regula“ ne re- 


N 
] n primul rând, autoarea nu face nici cel mai 


ferim la o regularitate a unui fenomen care se în- 
tâmplă (aproape) de fiecare dată într-un anumit 
fel şi, numai din când în când, pare a se abate de 
la scenariu, prin excepție. Inducţia arată că, din 
sute sau mii de manifestări de acelaşi tip, 99% 
sunt produse după regula cunoscută. Dacă cu 
titlu de excepţie se întâmplă ca 1% din fenomene 
să se petreacă după alt scenariu, se cheamă că 
aceste excepţii nu anulează regula, ci o întăresc 
într-un fel. Dacă, dimpotrivă, observăm prin ace- 
laşi mecanism al inducției că „excepția“ începe să 
se petreacă în majoritatea cazurilor, până la a 
deveni „regulă“ (inversând raportul inițial), pu- 
tem spune că regula s-a schimbat şi că statutul ex- 
cepției este, de aici înainte, de regulă. Sintagma 
„excepţia confirmă regula“ nu se referă la ex- 
cepții, ci la regulă! Aşadar, până nu vor dovedi că 
discriminarea este „regula“, adică se manifestă în 
zdrobitoarea majoritate a cazurilor din societate, 
adepţii „politicii corecte“ în variantă dâmboviţea- 
nă nu vor dovedi nimic. 

Aceasta cu privire la statistica socială. Ches- 
tiunea are însă în vedere şi ideea normalității sau 





anul IV e nr. 38 


51 


ROST 


LA ROST 





a patologiei sociale. Căci problema minorităţilor 
sexuale ține, desigur, în reprezentările colective, 
de noţiunea de normalitate. Aici trebuie din nou 
să facem o precizare realistă, care pe mulți poate 
să-i şocheze: atâta vreme cât se întâmplă cu titlu 
de excepţie, un fenomen social este catalogabil ca 
patologic, adică a-normal, deviat de la normă. 
Este punctul de vedere al clasicilor sociologiei, în 
frunte cu părintele sociologiei franceze, Emile 
Durkheim, care nu putea fi în nici un caz bănuit 
de încrâncenare patriarhal-ortodoxistă, devreme 
ce era socialist şi evreu! 


Acuzaţii pe lîngă realitate 


Aşadar, atâta timp cât homosexualii sunt mi- 
noritari, la fel ca şi transsexualii sau alte minori- 
tăți de acelaşi tip, din punct de vedere sociologic 
ei pot fi taxaţi ca a-normali. Pentru a deveni nor- 
malitate (Ştiinţifică sau de conştiinţă) fenomenul 
trebuie să devină majoritar. Avem de aşteptat 
până când majoritatea românilor vor deveni ho- 
mo sau transsexuali şi de-abia atunci vom putea 
declara că fenomenul este firesc. Până în acel mo- 
ment, indiferent câte „flamuri“ pro-minoritare 
vom agita noi, este normală o doză oarecare de 
respingere, de „discriminare“ a acestui fenomen. 
Societăţile nu funcționează după reguli dictate de 

















ideologia „politicii corecte“. Un om care crede că 
normalitatea e sinonimă cu heterosexualitatea 
va avea întotdeauna o „reacție“ de respingere a 
celui care e homosexual. Desigur, „respingerea“ 
cunoaşte grade diferite, de la respingerea bru- 
tală, dură, la nuanţa culturală, la etichetarea so- 
cială, la distanţa socială crescută etc. Toate aceste 
procese de „alienare“ a individului „anormal“ 
sunt mecanisme de apărare colectivă, de altfel, cu 
totul fireşti: aşa cum admitem ca homosexualii 
să-şi „afirme“ identitatea (ideea acestei afirmări 
este deja pură ideologie), trebuie să admitem ca 
şi heterosexualii s-o afirme pe a lor. Or, din aceas- 
tă „confruntare“ nu pot câştiga, deocamdată, de- 
cât cei aflaţi în majoritate. De fapt, în realitate, lu- 
crurile se petrec mult mai nuanțat decât crede 
Iulia Popovici. Nu există (sau sunt cazuri cu ade- 
vărat excepționale) respingeri brutale ale minori- 
tăţilor (etnice sau sexuale). Toţi avem colegi ţi- 
gani sau chiar homosexuali. Câţi dintre noi ne 
arogăm dreptul de a-i judeca pe aceştia din urmă 
sau a-i „pedepsi“ pe primii pentru că sunt mai 
oacheşi? Ideea că românii sunt un fel de „nazişti“ 
antiminoritari este o aberaţie care nu ține cont de 
ceea ce se petrece efectiv în societatea noastră. 
Ştim bine câţi arabi avem în Bucureşti şi în țară. 
Ştim cu toţii că numărul chinezilor din cartierul 
Colentina devine din ce în ce mai mare. Cine a 
fost, măcar de curiozitate, la cumpărături în com- 
plexul Europa a văzut ce bine colaborează negus- 
torii români, țigani, arabi şi chinezi de acolo. Nici 
un fel de discriminare, dimpotrivă, totul arată ca 
un bazar multicolor, balcanic. Cât despre discri- 
minarea femeilor, credem că nu mai are sens să 
discutăm. Ideea este forțată la extrem, pur şi sim- 
plu din raţiuni retorice. 

Pentru a nu fi acuzați că nu ne referim, 
totuşi, şi la femei, dăm un exemplu pe care de alt- 
fel chiar autoarea ni-l sugerează: Alina Mungiu. 
Femeie, vedetă (unde am citit că era considerată 
„cea mai deşteaptă femeie din România“?), pre- 
miată de Uniter pentru o piesă slabă (artistic), 
blasfemiatoare, „discriminata“ A. Mungiu se sim- 
te bine-merci în societatea noastră intolerantă. Îi 
dorim multă sănătate şi putere de muncă şi decla- 
răm cu mâna pe inimă că iubim (creştineşte) şi 
țiganii, şi homosexualii, şi femeile, şi transsexu- 
alii, şi agnosticii. Dumnezeu să-i lumineze pe toți! 

Din ziarul Ziua, 3 martie 2006 





anul IV e nr. 38 


LA ROST 





„Crez de generaţie“ 


Recenta dispută dintre Cristian Bădiliţă şi Claudiu Târziu, pornind de Ia cartea 
mea Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, mă determină 
să fac publice citeva reflecţii pe marginea realităților românești, a rolului 
intelectualilor şi mai ales despre menirea generației noastre. 


George Enache 





AN 
] ntr-o emisiune "TV la care am fost invitat cu 


ceva vreme în urmă, s-a afirmat că prin cartea 

mea Ortodoxie și putere politică în România 
contemporană aş fi risipit anumite prejudecăţi 
referitoare Ia istoria recentă a Bisericii Ortodoxe 
Române. Am răspuns foarte convins că volumul 
meu nu a risipit şi nu va risipi nici o prejudecată, 
singurii care-l vor citi din perspectiva rece a ştiinţei 
fiind aceia pentru care subiectul „biserica“ nu este 
decât unul din multele domenii de interes. Însă, 
pentru majoritatea celor implicați în nenumăra- 
tele cabale ale „dezbaterilor religioase“ din Româ- 
nia post-comunistă, persoane pentru care adevă- 
ruleste deja un dat care nu poate fi pus în discuţie, 
cartea mea nu este decât un instrument ideologic, 
în care unii găsesc confirmări, iar alţii hulă la 
adresa unor „valori sacre“, evident aceste „valori“ 
variind din perspectiva fiecăruia. Acest lucru îl bă- 
nuiam încă de dinainte de a mă apuca de redac- 
tarea cărții şi astfel am fost ferit de speranţe inutile 
şi dezamăgiri ieftine. 


Nebunii întru Hristos și ceilalți 


În cartea lui Michel Evdokimov Pelerini ruși și 
vagabonzi mistici există un capitol intitulat „Nebu- 
nie întru Hristos şi cultură“ din care citez: „Sfântul 
Pavel aşază pe lista «harurilor», a «darurilor» pe 
care Duhul Sfânt le acordă oamenilor ânspre aju- 
torarea tuturora», puterea deosebirii duhurilor, 
dându-i de altfel prioritate în raport cu darul lim- 
bilor sau glosolalia, onorată uneori în mod abuziv 
în şiragul rugăciunilor harismatice. Deosebirea du- 
hurilor este indispensabilă pentru a face distincție 
între înşelătorii credinței în Dumnezeu sau cazu- 
rile triste de oameni dezechilibraţi, epileptici sau 
posedaţi şi nebunii întru Hristos. Trebuie ştiut că 


nebunul întru Hristos aplică lumii noastre propri- 
ile sale criterii, acelea ale unui discernământ ex- 
trem de agresiv. 

Se ridică o întrebare: care este opusul nebu- 
niei întru Hristos? [...] Oare, opusul nu ar fi mai de- 
grabă această realitate împotriva căreia Hristos a 
combătut cu perseverență: tendinţa unui anumit 
fariseism, luat în sensul mulțumirii de sine, a opaci- 
tății sufletului, a apăsării cărnii, a imobilismului 
care împiedică depăşirea de sine şi problemati- 
zarea valorilor? Nebunului îi place cel mai mult să 
jongleze cu valorile, să le ridiculizeze, atunci când i 
se pare că pretinşii oameni echilibraţi le folosesc în 
propriul interes [...] Aceste mijloace de compen- 
sare, cu toată aura lor de excentricitate nu-şi găsesc 
însă scopul în ele însele - în acest caz ele nu ar fi 
decât farse sau clovnerii - ci sunt moduri de a-i 
trezi pe cei prea mulțumiți de ei, precum şi pe cei 
care-i înconjoară, mijloace de perfecționare asceti- 
Că, cu scopul de a înfrânge demonul vanității.“ 

Care ar fi legătura între cele scrise de teologul 
rus şi realitățile României de azi, asupra cărora 
vrem să stăruim în cele ce urmează? Chestiunea 
discernământului, a deosebirii „duhurilor“. 

Apatie, isterie, stres. Iată cuvinte care revin 
frecvent atunci când vine vorba să fie caracterizată 
atmosfera din țara noastră. Numai în închisorile 
supraaglomerate, mă gândesc aici mai ales la cele 
din perioada „obsedantului deceniu“ comunist, se 
mai pot consemna crize identitare de o asemenea 
intensitate. Acolo, misiunea gardienilor era să 
aducă deţinuţii într-un asemenea hal de oboseală 
fizică şi mentală, într-o asemenea confuzie intelec- 
tuală, încât orice portiţă oferită cu „generozitate“ 
de regim să fie privită ca o binecuvântare, chiar 
dacă de fapt te afunda şi mai mult. Pentru a supra- 
vieţui trebuia să-ți loveşti până la epuizare aproa- 
pele, să devii informator, să negi tot ce-ai iubit şi 
prețuit o viață. Puţini au rezistat unei asemenea 





anul IV e nr. 38 


53 


ROST 


LA ROST 





presiuni. Unui rezistent îi corespund zeci de per- 
soane care au făcut compromisuri şi au trăit mai 
apoi cu povara acestora tot restul vieţii, fie, mai 
rău, au sfârşit cu minţile rătăcite. Dosarele Secu- 
rităţii sunt pline de asemenea nenorociri. Cei care 
au putut rezista până la capăt au reuşit acest lucru 
prin puterea de a rămâne lucizi şi prin asumarea 
smerită a propriului destin. 


Distrugerea și recuperarea 
reperelor „lumii vechi“ 


Unul dintre scopurile regimului comunist a 
fost distrugerea tuturor reperelor „lumii vechi“, 
având ca efect instaurarea unei stări de confuzie 
care durează şi astăzi. Revolta din 1989 a fost ex- 
presia unui popor ajuns „pe culmile disperării“, 
isterizat şi epuizat de un regim inuman, doritor de 
libertate, dar lipsit de luciditate şi de o perspectivă 
clară asupra viitorului. 

Ne putem imagina o închisoare de maximă 
securitate, în care deținuții intră fără a avea posibi- 
litatea să ştie pe ce drum au venit. La un moment 
dat, izbucneşte o revoltă, iar închisoarea intră în 
stăpânirea deţinuţilor. Aceştia nu vor şti încotro să 
se îndrepte decât dacă vor apela Ia foştii gardieni, 
singurii care cunosc drumul. Astfel, în loc ca aceştia 
să fie condamnați, devin din contra extrem de im- 
portanţi pentru cei care doresc să se întoarcă aca- 
să. Poate gardienii sunt oneşti şi îi vor conduce pe 
foştii deţinuţi pe drumul cel bun, dar există şi posi- 
bilitatea ca cineva să fi prevăzut revolta celor în- 
chişi, iar gardienii să aibă o misiune clară. Această 
idee se poate naşte şi în mintea celor ce-i urmează 
iar de aici până la apariţia unor mari frământări în 
interiorul grupului nu e decât un pas. 

Această imagine îmi vine întotdeauna în 
minte când îl văd pe Silviu Brucan profeţind în fie- 
care duminică la PRO TV. Nu cred că există ceva 
mai ilar şi totodată mai revoltător, un semn mai 
Clar al confuziei care domneşte în societatea româ- 
nească, decât această coabitare între un fost ideo- 
log stalinist, care a contribuit din plin la distruge- 
rea culturii româneşti, şi stația TV care se prezintă 
drept cea mai occidentală din România. Când afir- 
ma, în 1990, că ne trebuie 20 de ani ca să ne reve- 
nim, Brucan ştia foarte bine ce spune, deoarece 
din poziția pe care-o avusese în perioada comu- 
nistă el avea o imagine clară asupra dimensiunilor 


dezastrului. Şi, cum citise înainte multe lucrări „ca- 
pitaliste“, „pentru a cunoaşte gândirea inamicu- 
lui“, domnul Brucan s-a reorientat cu 180 de grade, 
în sensul valorificării lecturilor sale pentru edifica- 
rea noii societăţi. 

Deşi cel mai elocvent, faptul nu este singular. 
Tot aşa, în materie de naţiune şi naționalism sunt 
astăzi autorităţi şi persoane care înainte de 1989 
primiseră misiunea să se documenteze în ceea ce 
priveşte naționalismul românesc antebelic şi să 
elaboreze strategii de combatere sau de valorifi- 
care a acestor idei pentru cauza comunistă. Astfel 
s-a născut aşa-numitul naţional-comunism, pe care 
unii istorici neavizați îl pun în continuitate directă 
cu naționalismul de dinainte de 1944, păcăliți fiind 
de foştii politruci care, după 1989, şi-au folosit cu- 
noştințele pentru a construi noul naționalism ro- 
mânesc, invocând autori precum Crainic, Radu 
Gyr şi mulți alţii. Nu sugerez aici câtuşi de puțin 
existența unei teorii generalizate a conspirației, 
deşi în anumite cazuri bine definite sunt destule 
elemente care să indice o acţiune coordonată. Nu, 
vorbesc de o lipsă de discernământ care permite 
existența unor asemenea situaţii, care conduce la 
nenumărate eşecuri până să se realizeze ceva dura- 
bil, care îşi are originile în perioada comunistă, iar 
jocul istoriei nu a făcut decât să o amplifice. 


La Curtea miracolelor 


Îndoielile referitoare la cine şi cum ne con- 
duce, la calea care trebuie urmată, au produs în 
România o societate care trăieşte şi se nutreşte din 
stres şi isterie. Cuvintele magice dreptate şi ade- 
văr sunt pe buzele tuturor, dar vai!, e atât de greu 
să discerni între adevăr şi minciună, mai ales când 
eşecurile îţi infirmă la tot pasul speranțele. Pe plan 
politic, eşecurile repetate se manifestă în numărul 
uriaş de persoane apatice din punct de vedere po- 
litic, iar din numărul celor care merg să voteze sunt 
extrem de mulți cei care se hotărăsc să pună ştam- 
pila pe un candidat abia când intră în cabina de 
vot. Dintre cei rămaşi în afara enumerării noastre, 
există un procent important de electorat isteric şi 
fanatic, care, din momentul în care adoptă o idee 
sau, în majoritatea cazurilor, imaginea unei per- 
soane, merg cu ea până în pânzele albe. Sunt cei 
care îşi fac un ţel în viață din a adora pe cineva. 
Orice critică la adresa persoanei respective este o 





54 


anul IV e nr. 38 


LA ROST 


ROST 





blasfemie care trebuie rapid denunţată. Adoratorii 
lui Iliescu au făcut acum loc adoratorilor lui Băses- 
cu. Şi în aceste cazuri e vorba (poate) tot de o ne- 
voie de certitudine. 

Dar această situaţie, se ştie prea bine, nu se 
găseşte numai la nivelul vieţii politice, ci în toate 
aspectele vieţii sociale. Românii trăiesc într-un 
stres continuu, produs de cele mai diverse cauze, 
cum ar fi teama că mâine vor fi concediați sau de 
înjurăturile schimbate cu patos între pietoni şi şo- 
ferii grăbiţi care-şi opresc maşina la jumătatea ze- 
brei. Prin urmare, nu e de mirare că întâlnim atât 
de des manifestări similare acelor grupuri sociale 
care se destructurează din pricina spaimelor apoca- 
liptice: indivizi amorțiţi de frică sau care se bucură 
de ultimele plăceri, oameni care regăsesc în ultima 
clipă ideea credinţei, dar şi escroci gata să-i fure pe 
ceilalți, chiar dacă sfârşitul este aproape. Mereu 
speranțe şi apoi disperare, apatie şi isterie, o isterie 
aproape „mistică“, care a produs şi „stăpânitori de 
adevăr“ sau „nebuni mistici“ pe măsură. România 
este plină de „salvatori“, „vizionari“, „vindecători“, 
care cu profeții, vrăji, pase magnetice sau diete so- 
maleze pretind să readucă fericirea pierdută a ro- 
mânilor. Nu ştiu să fi existat în istoria noastră un 
sentiment religios mai degradat, mai dedat supersti- 
țiilor şi celui mai revoltător obscurantism. Slujba şi 
rugăciunea la biserică nu mai sunt de ajuns, este 
nevoie de ceva care să se facă repede şi să fie efi- 
cient imediat, dacă se poate şi spectaculos. Orice 
om normal priveşte uluit averile strânse de diver- 
sele „ghicitoare“, care, culmea nesimțirii, au înce- 
putsă truncheze fotografii în care se prezintă alături 
de importante feţe bisericeşti. Din păcate, unii pre- 
oţi urmează tendința şi, pentru a-şi menţine cre- 
dincioşii, devin din ce în ce mai mult vraci sui gene- 
ris. lar dincolo de nebunii autentici, există oameni 
foarte lucizi, dar complet lipsiţi de caracter, care ex- 
ploatează la maximum, în folosul lor, slăbiciunile 
naţionale, fără să le pese că astfel ne adâncim şi 
mai mult în mocirlă. Majoritatea politicienilor şi 
cei care controlează mass-media intră în această 
categorie. Pentru plebea românească lipsită de ori- 
zont, dar care oricând se poate agita, s-a redesco- 
perit metoda strămoşilor romani, anume circul, 
însă fără pâine. Refugiul iluzoriu într-o dimensiune 
ludică scabroasă şi jalnică, iată ceea ce vedem în 
fiecare săptămână pe diverse staţii de televiziune, 
care, pentru a stimula simţurile amorțite de atâta 


excitație, coboară periodic şi mai mult ştacheta. În 
paralel cu asemenea manifestări de „înalt nivel“ se 
organizează vânătoarea ţapului ispăşitor. Mai pre- 
cis, din când în când, se „descoperă“ cheia tuturor 
nenorocirilor din România, iar vinovatul este ofe- 
rit spre sfâşiere mulțimilor însetate de sânge (iste- 
rice sau, mai poetic, menadice). Acum câteva săp- 
tămâni a fost câinele Bosquito, singurul vinovat de 
absența investitorilor şi a turiştilor străini, locul lui 
fiind luat recent de Adrian Năstase, în jurul căruia 
s-a iscat un circ care a mai ascuns o perioadă măgă- 
riile altora, până nu demult prieteni la cataramă cu 
fostul prim-ministru devenit ofrandă pe altarul 
luptei împotriva corupției. 


Greşeli și eșecuri 
ale intelectualilor români 


Unde se situează în tot acest tablou intelectua- 
litatea românească? Cei care-şi arogă această cali- 
tate în România de azi au preluat în marea lor ma- 
joritate modelul extrem de vag al intelighenției Eu- 
ropei răsăritene, doritori fiind ca, alături de perfor- 
manțele culturale, să facă în acelaşi timp istorie. 
Implicarea în politică a unora a fost totală, mergân- 
du-se până la neglijarea propriei vocații, într-un 
aberant transfer de competență, denunţat atât de 
categoric de Jean Francois Revel în Cunoașterea 
inutilă. Eşecurile în marea majoritate a cazurilor 
au fost răsunătoare şi au condus la numeroase fi- 
suri şi schisme. Pe plan politic, majoritatea intelec- 
tualității noastre este azi extrem de fragmentată şi 
are drept principală preocupare să denunțe „fari- 
seismul“ lumii de azi, românitatea noastră mizera- 
bilă şi stresată, din care au însă grijă să se excludă. 
Unii se prezintă drept veritabili „nebuni în Hris- 
tos“ secularizați, de fapt narcisişti intrați în ace- 
laşi malaxor al stresului şi isteriei. Probabil prin- 
cipalul motiv al acestei situaţii este reala lipsă de 
recunoaştere de către societate a meritelor celor 
capabili, lucru care evident este extrem de frus- 
trant. 

Incapacitatea de discernere şi relativismul va- 
lorilor sunt prezente pretutindeni în România de 
azi. Am avut adesea discuţii cu prieteni care măr- 
turiseau că nu mai ştiu ce este normal şi ce este 
nebunie, dacă ei sau „ceilalți“ sunt în regulă. La 
rândul meu, trăind aici, fiind „român din Româ- 
nia“, simt şi eu aceleaşi îndoieli, acelaşi stres, sunt 





anul IV e nr. 38 


55 


ROST 


LA ROST 





cuprins şi eu adesea de isterie sau de apatie, după 
caz. Neavând vocaţie vizionară, încerc şi eu, atât 
cât pot, să regăsesc normalitatea şi echilibrul su- 
fletesc, recurgând la ceea ce mă pricep mai bine, 
lectura istoriei. Răspunsul obținut mă priveşte pe 
mine şi, eventual, propria generaţie, aceea care în 
preajma revoluţiei era pe băncile liceului sau în 
primii ani de facultate. 


Modelul generaţiei noastre 


Cei care azi au între 30 şi 40 de ani formează 
oare o generaţie bine individualizată? Are aceasta 
un „crez“, o „misiune“ cu adevărat? Nu ştiu acum, 
însă cu 17 ani în urmă lucrurile păreau cu totul alt- 
fel. Am fost o generaţie cuprinsă de patosul recupe- 
rator, exprimat prin pasiunea cu care devoram 
cărţile lui Eliade, Cioran, Noica. Doream ca în câți- 
va ani să ardem zgura depusă timp de jumătate de 
veac în sufletele românilor şi să facem în acelaşi 
timp marea transformare pe plan politic, fapt ex- 
primat în fenomenul „Piaţa Universităţii“. Eşecul 
acesteia a produs nenumărate dezamăgiri, deşi, 
din perspectiva istoriei, el era extrem de previzibil, 
totul provenind dintr-o greşită identificare a des- 
tinului generaţiei noastre cu generaţia paşoptistă. 

Dorind să urmăm acest model ilustru, care a 
avut atâtea împliniri pe tărâm politic, am uitat că 
cel mai adesea politicul este o expresie a societăţii, 
iar schimbarea pe plan politic se face atunci când 
există condiţii favorabile în corpul social, care se 
„coc“ în timp. Am uitat că în spatele generaţiei lui 
Cuza, Kogălniceanu şi Brătianu se află de fapt ge- 
neraţiile lui Şincai, Maior, Asachi, Lazăr, Poteca, 
badea Cârţan care, cu răbdarea cariului ce sfre- 
deleşte lemnul, au croit fundamentele culturale şi 
au reuşit să creeze mediul favorabil din care a ieşit 
mai apoi triumfătoare generația paşoptistă, fără să 
țină seama că pe plan politic ei au suferit perma- 
nent eşecuri în timpul imediat, dar care mai târziu 
se vor transforma în mari victorii morale. 

Acesta cred că ar trebui să fie modelul genera- 
ției noastre. După cum se poate observa lesne, tot 
ce s-a petrecut în România bun din 1989 încoace, 
s-a petrecut în ciuda politicului, care rămâne pe 
mai departe cel mai revolut aspect al societăţii ro- 
mâneşti. Schimbarea s-a produs datorită unor 
oameni hotărâți să facă treabă bună în domeniul 
lor de activitate. Din acest punct de vedere, mă 


simt mult mai apropiat de un zugrav sau un mun- 
citor la combinat care-şi face treaba bine, decât de 
un „intelectual“ care-şi clamează Ia toate colțurile 
inteligenţa şi unicitatea. Frustrărilor şi lipsurilor 
de care suferă azi intelectualii li se poate replica cu 
biografia lui Şincai. Acest mare rătăcitor, care a 
purtat permanent cu el în desagă istoria români- 
lor, nu a fost prețuit şi respectat de conducătorii de 
atunci. Cu răbdare şi smerenie el a învins, fie şi 
prin faptul că numele acelor canonici care l-au per- 
secutat mai sunt pomenite numai în măsura în 
care sunt legate de numele său. Schimbarea s-a 
produs mai întâi în scrierea istoriei şi mai apoi pe 
terenul disputelor politice. Faptul este valabil şi 
azi. Dacă majoritatea aşa-zişilor „tineri politicieni“ 
sunt de o calitate cu totul îndoielnică, pe tărâm is- 
toriografic s-a produs în jurul lui 2000 o mare 
schimbare, datorată foştilor studenţi de la înce- 
putul anilor "90, deveniți acum cercetători în toată 
puterea cuvântului, care au depăşit discursul ofi- 
cios al perioadei comuniste şi respingerile nega- 
tiviste feroce apărute imediat după 1989. 

Prin urmare, fie că ne aflăm în ţară şi nu sun- 














56 


anul IV e nr. 38 


LA ROST 


ROST 





ne bucurăm de respect, făcându-ne treaba bine în 
domeniul nostru, punând, în cazul oamenilor de 
cultură, carte lângă carte, putem construi mai bine 
România de mâine iar, peste 10-20 de ani, poate 
vom putea vedea în sfârşit şi la noi o generaţie de 
oameni politici de nivel european. Asta nu înseam- 
nă că trebuie să renunțăm să facem politică. Tre- 
buie doar ca acest aspect să nu mai fie unul priori- 
tar, să nu ne mai învrăjbească, să nu mai credem ca 
odinioară că noi vom rezolva toate problemele 
României, dar să şi ştim să preţuim ceea ce putem 
face, să depăşim atomizarea care caracterizează azi 
generaţia de care vorbesc. Și atunci, vin cu o corec- 
tură la ceea ce am spus în introducerea acestui arti- 
col: nu cred că azi sau mâine cartea mea va schim- 
ba ceva, dar, poate, poimâine, cine ştie? (normal, 
toţi visăm să avem o posteritate cât mai frumoasă). 


Critica unei cărți pe necitite 


Despre asemenea lucruri am discutat cu unii 
şi cu alții, dar nu m-am gândit niciodată că le voi 
aşterne pe hârtie şi le voi pune în dezbatere pub- 
lică. Am făcut acest lucru deoarece am fost cauza 
(indirectă) a disputei dintre doi oameni, fiecare în 
felul său apropiați inimii mele. Pe Claudiu Târziu îl 
cu-nosc personal şi mă bucur de prietenia lui, o pri- 
etenie începută cu o dispută homerică - sfârşită cu 
colaborarea mea constantă în paginile revistei 
ROST. Aici am învăţat multe din virtuțile dialo- 
gului şi ale răbdării. Am învățat că există perspec- 
tive diferite şi că te poţi înşela adesea. Am fost ade- 
sea ispitit să plec, nemulțumit de unele lucruri, dar 
după un timp mi-am dat seama că acest lucru ar fi 
fost o soluţie proastă. Poate cel mai grav a fost 
când s-a iscat cazul Tanacu. De la început m-am si- 
tuat împotriva călugărului Daniel şi m-am supărat 
foarte tare când am văzut patosul cu care unii 
membri ROST îl apărau pe acesta. Primul impuls 
a fost să renunţ la colaborare. Dar, în timp, cu răb- 
dare, prin dialog, am căutat să înțeleg poziţia cole- 
gilor mei şi azi, deşi tot cred că Daniel a greşit, pozi- 
ţia mea este mult mai nuanțată decât cea iniţială. 
Faptul că nu am publicat nimic despre această 
chestiune în revistă nu se datorează cenzurii, de- 
oarece niciodată Claudiu Târziu nu s-a erijat în in- 
chizitor. A doua persoană de care vreau să vorbesc 
aici este Cristian Bădiliță, pe care nu-l cunosc per- 
sonal, însă, din momentul în care am descoperit 


volumașul care cuprindea traducerea unei părți a 
comentariului lui Origen la Evanghelia după loan, 
am devenit un fidel lector al cărţilor sale. Faptul că 
o perioadă am scris la aceeaşi revistă mă onorează 
în continuare. Mă dezamăgeşte însă despărţirea lui 
de ROST, o despărțire care, după câte văd, este 
rezultatul unei dispute cum au loc frecvent când se 
încinge o discuţie, dar care, nu înțeleg de ce, a fost 
exhibată în presă. Şi totul a pornit de la publicarea 
unei prezentări a cărții mele în ROST, prezenta- 
re de care nu am avut habar decât la mult timp 
după ce aceasta a apărut, după cum la fel de târziu 
am aflat despre articolul domnului Bădiliță din 
ziarul „Averea“. 

Cartea mea a mai avut o întâmpinare critică 
în „România liberă“, făcută de Cristian Vasile, care 
scosese cam în aceeaşi perioadă o carte cu un con- 
ținut oarecum similar. Din lectura recenziei am de- 
dus că-mi citise cartea „oblic“, în grabă, pentru că 
răspunsul la toate întrebările sale se aflau în ea. Nu 
l-am întrebat şi nu-l voi întreba pe Cristian, pe care 
personal îl consider un bun prieten, de ce a ales 
această cale şi nu cea mai riguroasă a dezbaterii în 
cadrul revistelor ştiinţifice. Oricum viziunile dife- 
rite, dar nu cu mult, pe care le avem față de istoria 
Bisericii Ortodoxe în perioada comunistă, le-am 
discutat şi le vom discuta direct în cadrul diverse- 
lor întâlniri pe care le vom avea în continuare. Nu 
am fost câtuşi de puţin supărat pe el şi am ales să 
nu-mi arăt eventualele nemulțumiri în diverse 
„drepturi la replică“. 


„„Cizmare, nu mai sus de sanda!“ 


De ce în cazul lui Cristian Bădiliță am hotărât 
totuşi să scriu aceste rânduri? În nici un caz pentru 
a iniția o polemică cu el, ca să-mi „lustruiesc“ nu- 
mele, iar acesta este motivul pentru care am ezitat 
mult înainte de a mă aşeza în faţa computerului. 
Dar tocmai faima sa a fost şi motivul care 
m-a îndemnat să scriu. Cristian Bădiliță este o per- 
sonalitate a culturii noastre, a cărui nume va rămâ- 
ne un reper obligatoriu în domeniul ştiinţific pe 
care îl cultivă. Nu trebuie să se sperie, cum su- 
gerează în articolul amintit, că traducerea Bibliei 
nu va avea efect. Va avea în mod sigur, dacă nu azi 
sau mâine, atunci poimâine, în sensul în care am 
vorbit mai sus. Sper că în primul rând plăcerea 
ştiinţei l-a făcut să se apuce de tradus şi nu dorința 





anul IV e nr. 38 


57 


ROST 


LA ROST 





unei glorii imediate care, nevenind deocamdată, 
l-a făcut să inventeze aberanta sintagmă de 
„cuiburi islamiste din BOR:. Cristian Bădiliță are 
admiratori mulți, iar unii dintre ei pot foarte bine 
să-i extrapoleze autoritatea ştiinţifică şi în alte do- 
menii unde ştie prea puţine sau habar nu are. Or, 
dacă Cristian Vasile este un specialist în toată pute- 
rea cuvântului în domeniul istoriei bisericii din pe- 
rioada contemporană, cu care îmi permit să întorc 
problemele pe fiecare fațetă şi a cărui opinie o 
respect, iar la rândul său acesta o respectă pe a 
mea, când am citit articolul lui Cristian Bădiliță din 
„Averea“ mi-am amintit involuntar de celebrul 
adagiu pe care îl reproduc aici în româneşte, spre 
uzul celor care nu cunosc atâta latină cât ştie Bădi- 
liță: „Cizmare, nu mai sus de sanda!“. Mi se pare 
absolut incalificabil să afirmi că poţi combate argu- 
mentat o carte care tratează un subiect despre care 
nu ştii prea multe şi pe care, culmea, nici măcar nu 
ai citit-o! Şi tot Bădiliță vorbeşte de „ţâfna atotştiu- 
torului“! Dacă ar fi luat cartea şi ar fi citit numai 
concluziile la studiul „Patriarhul Justinian şi apos- 
tolatul social“ sau măcar scurtele texte de pe coper- 
ta patru, ar fi văzut lesne că nici vorbă de a-1 spăla 
pe Justinian în piața publică cu „apă de trandafiri“. 
Ar fi văzut care sunt modelele care sunt apropiate 
sufletului meu, ar fi văzut că nu fac deloc o „Cânta- 
re a României“. Patriarhul este numai unul dintre 
personajele cărții, prezent deopotrivă cu luminile 
şi umbrele lui. Faptul că nu l-am mai văzut exclusiv 
în alb şi negru, că nu i-am conturat o imagine sin- 
gur-vinovat, asta este poate un motiv de nemulţu- 
mire pentru cei care nu iubesc nuanțele. De aseme- 
nea, dacă ne-am fi întâlnit şi am fi abordat subiec- 
tul, Bădiliță ar fi avut surpriza să constate că în 
multe cazuri opiniile mele sunt apropiate de cele 
ale sale. La rândul meu urmăresc cu atenţie ce se 
petrece în Biserica Ortodoxă, dar, în primul rând, 
mă interesează ierarhii de mâine. 

Sunt curios ce argumente ar aduce Cristian 
pagini, în care au fost valorificate sute de docu- 
mente de primă mână. Sper că nu îmi va opune 
cărţile lui Cristian Vasile sau ale altor istorici care 
se ocupă în mod efectiv de problema pe care o dis- 
cutăm. Cred că aceşti istorici sunt mult mai în- 
dreptății să-mi reproşeze ceva, iar disputa trebuie 
să aibă loc între specialişti. Am citit şi eu câteva re- 
cenzii extrem de critice la adresa traducerii Bibliei 


pe care o coordonează Bădiliţă, dar, în lipsa unor 
lecturi solide pe domeniu, pot numai să constat că 
există păreri diferite, eventual în sinea mea să dau 
uneia dintre părți dreptate, dar nu mi-aş permite 
să-mi afirm opțiunea într-o publicație. Evident, 
dezbaterile nu trebuie să capete exclusiv chipul 
uscat al academismului, dar nici nu trebuie să se 
transforme într-un Hyde Park, tocmai pentru că 
subiectul este unul de o asemenea importanță. 

Repet, nu m-ar fi deranjat deloc dacă în acea 
seară, când se afla într-o stare avansată de obosea- 
lă (tot cadrul descris în articol conduce spre 
această concluzie), Cristian Bădiliță, după ce a aflat 
de cartea mea dintr-o prezentare sumară, unde a 
citit nişte lucruri cu care nu a fost de acord, m-ar fi 
blagoslovit cu câteva înjurături şi apoi s-ar fi culcat. 
Iar a doua zi, de dimineaţă, ar fi purces să analizeze 
serios chestiunea. Din păcate, nu s-a culcat, ci, obo- 
sit, a scris sub impresia de moment un articol abso- 
lut inutil. 

După cum se poate observa, deşi nu am 
vrut, „românismul“ din mine m-a făcut să alunec 
pe panta ironiei, poate cam deplasate. ÎL rog, 
dacă poate, pe Cristian Bădiliță să mă ierte. Dar, 
revenind la chestiuni serioase, postura de inte- 
lectual marcant a lui Bădiliță este onorantă şi, în 
acelaşi timp, o povară. Nenumărate persoane 
trag de el, îl „ispitesc“ în diverse direcţii şi, în 
aceste condiţii, echilibrul este greu de menţinut. 
Dar, tocmai pentru că a devenit un nume „greu“, 
el este obligat mai mult ca orice să-şi păstreze 
puterea de discernământ şi să nu mai fie atât de 
pătimaş. Tot în articolul citat el face câteva con- 
sideraţii referitoare la ideologi şi paranoici cu 
care sunt de acord. Cred însă cu fermitate că a 
greşit ținta, iar persoanele la care face referire 
nu se regăsesc în categoriile enunțate. Dacă este 
într-adevăr o dispută profundă de idei, atunci da, 
între ROST şi Bădiliță nu mai poate fi colabo- 
rare, dar nu cred deloc că este aşa, ci e vorba de 
o supărare trecătoare. Iar lucrul mă înfurie cu 
atât mai mult cu cât reprezentanţii generaţiei de 
care am vorbit nu încetează să se despartă, ade- 
sea zgomotos, din motive uneori puerile, care ţin 
în esenţă de politichia noastră cea de toate zilele, 
ale cărei tare le-a observat foarte bine şi Cristian 
Bădiliță şi care, repet, nu constituie vocaţia gen- 
eraţiei noastre. Oare când vom învăța să punem 
o carte pe raft fără a o arunca pe a altuia? 





58 


anul IV e nr. 38 


Apel către cititori 


O publicaţie independentă este azi o lucrare la limita posibilului. Ea nu rezistă decât 
cu sprijinul conştient, constant şi major al cititorilor săi. Altminteri, are două variante: să 
găsească un investitor sau să tragă obloanele. Şi rari sînt acei mecena care cheltuie bani pe 
o publicaţie fără să ceară ceva în schimb; cel mai adesea - influență şi rabat de la adevăr. 

Totuşi, ROST a făcut imposibilul şi a apărut vreme de trei ani fără să facă 
“ vreun compromis. ROST a ieşit de sub tipar lună de lună graţie efortului membrilor Aso- 
ciaţiei ROST şi, uneori, al unor oameni cu dare de mînă. Însă, ROST trăieşte mai ales 
datorită cititorilor săi. Gindul că sînt mii de persoane care preţuiesc aceleaşi valori, care 
trăiesc aceeaşi credință, cărora nu le este indiferent ce se va întîmpla miine cu România şi 
care aşteaptă în fiecare lună ROST ne-a întărit şi ne-a obligat să găsim soluții pentru 
a continua. 

Revista este editată prin munca voluntară (neplătită) a redactorilor şi a colaboratori- 
lor săi. Preţul de vinzare al publicaţiei este menţinut la un nivel accesibil, deşi nu acoperă 
cheltuielile de editare şi difuzare, tocmai pentru ca toți oamenii interesaţi să şi-o permită. 

Rezultatul acestui efort: ROST a crescut calitativ de la număr la număr, în jurul său 
s-au adunat din ce în ce mai mulți intelectuali de mare calibru şi de caracter, iar revista a 
început să conteze în peisajul publicistic. Pentru a continua însă şi pentru a face din 
această revistă ceea ce trebuie să fie, o instituţie-reper, este obligatorie implicarea mai 
activă a cititorilor. 

Prin urmare, facem un apel la dvs., cititorii noştri, de a vă arăta dragostea față de 
ROST. Prin: 


Abonament individual 

Vă puteţi abona: 

- trimițind contravaloarea abonamentului prin mandat poştal (în care specificaţi 
citeț numele, adresa completă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele: 
Târziu Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti; 

- achitînd contravaloarea abonamentului în contul nr. RO61CECEIS0143RON 
0122556, deschis la CEC Iaşi pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal 12495302; 
după care veți trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la 
CP 27, OP 23, Bucureşti. 

Prețul unui abonament este 180.000 lei (18 lei noi) pentru 6 luni şi de 360.000 lei 

(36 lei noi) pentru un an. Pentru cei din străinătate abonamentul este de 50 euro/an în 
Europa şi 70 USD/an pentru celelalte continente. 


Abonament de susținere 

Aceleaşi modalităţi de plată le puteți folosi pentru a face abonament pentru mai 
multe exemplare (2, 3, 5, 7, 10), pe care să le daţi unor prieteni (gratis sau contra prețului 
de pe copertă) spre a le deschide gustul pentru ROST. Suma pe care o achitaţi prin man- 
dat, în cont sau la poştă o calculaţi în funcţie de cîte exemplare vă puteți permite să coman- 
daţi şi de perioada pentru care doriți abonamentul de susținere a revistei. 


Contribuţie financiară 

Orice sumă este binevenită pentru editarea revistei. Puteţi trimite banii prin mandat 
poştal sau în contul asociţiei, făcînd menţiunea „contribuţie - ROST“ în locul pentru 
corespondență. 

Trimestrial, numele celor care au sprijinit apariția revistei în orice mod vor fi publi- 
cate în ROST, ca ale unora care au un aport la renașterea morală şi spirituală a poporu- 


lui român. Îi rugăm pe cei care nu vor să le fie făcute publice numele să precizeze aceasta. 





Centenarul nagteră unui martin | 41. [1] Gyr 
Vii CE IV AI CC ECU) 


mnom tnma mana —— 



































Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 


Nicu Steindhardt 
Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 
Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 
Nr. 6 -— august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 

Nae Ionescu 





Nr. 8-— octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 

Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat părintelui 
Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 

Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 

Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 
Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 

Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 

Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare 

Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 

Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 

Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca 

Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 

Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 
Vasile Lovinescu 

Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 

Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 


Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat 
Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 
Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânza 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 
Aron Cotruș 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui 
Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui 
Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui 
Ioan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil 
o ....vcvcoooooooooosoooooooooooee 
Cei care doresc să-şi completeze colecţia publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei (30.000 lei 
vechi/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: Târziu 
Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. 
Precizați pe mandatul poştal ce număr al revistei doriţi, 
în câte exemplare şi adresa dvs. 
Pentru informații sunaţi a tel.: 0740.103.621