Rost anul III, nr. 29, iulie 2005

ROSI 


cultural, politic, ici 










AA 


Pa i 
(eydiru, ITP ulii a 5 


EA 


Let 


ee, UI N 


Marşul a seal Domain aizaiea forțată 
spre Europa a bucovinenilor 
de Mihai Albişteanu de Pr. Prof. Radu Ilaș 
Controverse în jurul plăcuțelor Cazul Tanacu - 
dacice de aur miza unui linşaj mediatic 
de Viorel Patrichi de Claudiu Târziu 


an III e nr. 29 e iulie 2005 e 70 pagini e 30.000 Lei e 3 lei noi www.romfest.org 


Coperta I: Părintele Zosim Oancea, în anii senectuţii 


pline de înţelepciune 


Sumar ....... 


EDITORIAL 
Miza unui linşaj mediatic 
de Claudiu Târziu......nmceanoeeanoeea neon 3 


FIR DIRECT 
Scrisorile cititorilor noştri nu rămân 
nedeschise....................eenenennaeeeeeee 4 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri....................... 5 


REPERE 
Icoana Părintelui Zosim 
de Răzvan Codrescu... caneea eee 10 


Amintiri despre Tata ZoZo 
de Cristian Bădiliță........ cecene 14 


Luca şi Zosim 
de Răzvan IONESCU... nenea eneneneneeaea 19 


SOCIETATE 
Marşul sexual spre Europa 
de Mihail Albișteanu........e cancere 20 


Facerea de bine, 
între filantropie şi asistență socială 
de Marcel Răluţ Selişte............auaceeenau 24 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Operațiunea „team-moft“ şi 
întoarcerea fiicei risipitoare 

de Viorel PatriChi..........naacnannaneaneaneeee 30 


România şi bugetul UE 
de Varujan VOSganian.......nccnanananaeeaaae 37 


CEALALTĂ ROMÂNIE 

Totul despre românii din Timoc (1) 
de Viorel Dolha..............ceceeeneenee ceeace 38 
Deznaţionalizarea bucovinenilor prin 
îndepărtare de Biserică 

de Pr. Prof. Radu Iaşi 4l 
ESENȚIAL 

Etica ortodoxă 

sau etica protestantă? (4) 

de Cristi Pantelimon... ae 43 
Iadul pe pământ 

de Mihai Ciprian CÂŞIAriu.......eea ana 47 
HISTORIA 


Diplomaţia românească la începutul 
Războiului Rece 


de Paul NIStOr....... nana nenea 49 
Fenomenul „reeducării“ 

din închisorile comuniste 

de Claudia Buruiană... eee 55 
O ipoteză tulburătoare: 


istoria dacilor pe plăcuţe de aur 
de Viorel PatriChi........ mc aceanaeaoneaoneaeee 


Napoleon Săvescu caută scrierile 
despre daci la Vatican.................... 61 


ALTER EGO 
Străinul 
de Corina Bistriceanul...... acneea 04 


LA ROST 
Analiştii față cu fundamentalismul 
de Mircea Platon... cca 07 





ADO ainu? 


ROSI 


cultural, politic, religios 


Abonamentele se fac trimițind un mandat poştal (în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă şi perioada de abonament) pe numele 

Târziu Claudiu Richard, CP 62, OP 66, Bucureşti. 

Preţul unui abonament: O 6 luni: 180.000 lei (18 lei noi) 


O 12 luni: 360.000 Lei (36 lei noi). 


Pentru abonaţii din Europa abonamentul este de 50 Euro, iar pentru cei de pe 
celelalte continente, 70 USD pe an. Taxele poştale sunt incluse în preț. 
Preţul abonamentelor deja încheiate nu se modifică. 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


RELAȚII PUBLICE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
romfestOromfest.org 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
George STRUNGĂ 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI 
PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Alexandru BOER 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Dumitru MANOLACHE 
Paul NISTOR 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel PETRIŞOR 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 
Varujan VOSGANIAN 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENŢĂ 
C.P. 62, 0.P. 66 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-0512 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 


ROSI 





Miza unui linşaj mediatic 





hotărită spre secularizare. 
Claudiu Târziu 





LN AI 
aţă de ieşirea în stradă a pederaştilor, Biserica? a 
avut o atitudine ambiguă. Nu a fost de acord cu pa- 
rada homosexualilor, dar nici nu a protestat răspi- 

cat. A mormăit a nemulțumire, de ochii credincioşilor, 
însă nu s-a opus public - cum s-ar fi cuvenit şi cum ar fi 
avut puterea să o facă. Îngăduința cu care Biserica a tratat 
manifestarea gay-lor se înscrie într-o serie a concesiilor 
din ce în ce mai importante. Ceea ce arată că ierarhii în- 
cearcă să nu-i mai supere pe principalii agenți ai seculariză- 
rii: mass-media şi zisa societate civilă. 

Pe de altă parte, în cazul de la Mănăstirea Tanacu, 
ierarhia BOR s-a grăbit să îngroaşe scandalul prin citeva 
măsuri pripite şi nedrepte. PS Corneliu Birlădeanu, epis- 
copul vicar al Huşilor, s-a năpustit asupra preotului acuzat 
de crimă, leromonahul Daniel, fără să-l asculte. l-a luat 
dreptul de a sluji, apoi l-a caterisit şi l-a exclus din mona- 
hism, înainte ca justiţia şi Consistoriul să se pronunţe. 
Speriat de ofensiva cetei de analfabeți teologic purtători 
de legitimaţie de presă, PS Corneliu a încercat, într-un 
mod deloc onorabil, să iasă basma curată. A mers pînă 
acolo încât să spună că nu l-a hirotonit pe călugăr, că locul 
mănăstirii nu fusese sfințit, că în BOR nu se fac exorcizări 
- toate neadevăruri uşor demontabile. 

Nu ştim dacă Daniel Corogeanu este sau nu vinovat 
de moartea Irinei Cornici. N-am fost de faţă Ia cele întim- 
plate. Pentru limpezirea împrejurărilor în care s-a produs 
tragedia este nevoie ca ancheta criminaliştilor să fie du- 
blată de una a Bisericii. Cu atit mai mult ni se pare extrem 
de suspect felul în care Biserica s-a dezis - inclusiv printr-un 
comunicat al Patriarhiei - de un cleric care fusese supus 
unui linşaj mediatic. Mai ales că avem informații potrivit 
cărora cazul Tanacu va fi folosit drept pretext pentru „cu- 


1 Faptele sînt oarecum cunoscute. Breț, Irina Cornici (23 ani) a murit la mănăstire după trei zile în care Pr. Daniel i-a făcut rugăciuni 


Două evenimente grozave, petrecute recent, sînt simptomatice pentru 
tendințele din Biserica Ortodoxă Română. Mă refer, în ordine cronologică, 
Ia marșul homosexualilor din București şi la moartea unei femei în 
Mănăstirea Tanacu - Vaslui. Prin felul în care a reacționat 

în ambele cazuri, Biserica își trădează gravele slăbiciuni şi o pornire 


rățarea“ mănăstirilor de „fundamentalişti religioşi“. „Fun- 
damentalişti“ înseamnă pentru atei, dar, din păcate, şi pen- 
tru unii ierarhi, acei călugări tradiționalişti care se ţin de 
buchea Evangheliei şi de cea a scrierilor Sfinților Părinți, 
monahi care respectă canoanele cu strictețe şi, din aceas- 
tă pricină, se opun curentului de „agiornamento“ Care cu- 
rent presupune adaptarea Bisericii la toate racilele veacu- 
lui. Într-un cuvânt, „fundamentaliştii“ se împotrivesc ecume- 
nismului şi relativizării normelor de viețuire monahală. 

Semnalul de luptă contra „fundamentaliştilor“ la 
dat un preot-profesor din Bucureşti, care a declarat, într-o 
emisiune televizată, că „în Moldova există o reţea de mă- 
năstiri eretice, antiecumeniste, naţionaliste, care au ieşit 
de sub ascultarea ierarhiei şi fac parte dintr-o mişcare 
rusă“ şi a cerut „curățarea“ acestora. Mai mult, a dat şi nu- 
mele unei astfel de mănăstiri: Petru Vodă din Neamţ. În lo- 
gica acelui preot, a fi naționalist şi antiecumenist este egal 
cu a fi eretic. Dincolo de asta, aserțiunea este mincinoasă 
în parte. Pentru că sînt mănăstiri care se opun ecumenis- 
mului şi în care este cultivată identitatea națională, dar 
acestea nu încalcă disciplina şi nu fac politică. lar mănăsti- 
rea Petru Vodă este o lavră exemplară a Ortodoxiei ro- 
mâneşti. 

Poate că preotul acela a fost intoxicat şi s-a grăbit să 
se facă remarcat cu o declaraţie şocantă. Este însă regreta- 
bilă ieşirea sa, mai ales că vine pe fondul unui atac furi- 
bund al necredincioşilor din presă şi din societatea civilă 
asupra Bisericii. Adversari mai vechi sau mai noi ai BOR, 
au cerut, pe ton ultimativ, „reformă“ în Biserică, elimina- 
rea religiei din şcoli, punerea „cu botul pe labe“ a „fanati- 
cilor“, stoparea urgentă a sfinţirilor de lucrări publice etc. 

Ne temem ca, în acest context, ieşirea televizată a 
preotului acuzator să nu fie semnul unui început de com- 
plicitate între unii din slujitorii BOR şi adversarii ei. 


de alungare a diavolului. Există două variante: a murit în timpul unei crize de schizofrenie - fiindcă a fost privată de libertate, 
de hrană, apă şi medicamente - sau chinuită de diavol. Ateii o preferă pe prima şi-l acuză pe Pr. Daniel că a ucis-o. 

2 Cînd spun Biserica mă refer la instituție, nu la comunitatea de credincioşi. 

3 Este adevărat însă că şi Pr. Daniel şi-a cerut pedeapsă răzvrătindu-se. 

4 Înţelesul curent al expresiei este pe nedrept peiorativ, pentru că fundamentaliştii nu sînt nişte extremiști singeroşi, 


ci sînt aceia care se bizuie pe fundamentele credinţei creştine. 





anul III e nr. 29 


ROST 


FIR DIRECT 





Scrisorile cititorilor noștri 
nu rămin nedeschise 


Această pagină este dedicată dialogului cu cititorii. 


Aici vă răspundem la întrebări legate de teme sau subiecte tratate 
în revistă şi tot aici vă veți putea exprima opiniile şi trămîntările 


faţă de realitatea românească. 


Felicitări! 

Felicitări pentru revistă! Articolele sînt extraor- 
dinare şi foarte utile pentru toți. De mult îmi doream 
să citesc o publicaţie ca aceasta (...) Doresc revistei o 
viaţă cât mai lungă şi să se impună în arena publicis- 
tică. (Mihai Daniel Frumușelu) 


Un club de elită 

Un cititor anonim ne întreabă „câţi români mai 
sînt atraşi de elite“, făcînd la aluzie la mesajul nos- 
tru. Dacă Romfest XXI ar fi un partid politic, care să 
participe la alegeri şi să aibă nevoie de voturi, atun- 
ci poate ne-ar preocupa în ce fel să atragem masele. 
Dar Romfest XXI nu e partid şi nici nu va fi. Este un 
club de elită, în care acced oameni pe măsură care 
promovează valorile şi principiile conservatoare şi 
gîndesc şi propun soluţii la problemele societății de 
azi. Lumea cîntăreşte opiniile şi soluţiile noastre şi 
poate adopta sau nu un tip de comportament, poate 
să urmeze şi să susțină anumite idei sau nu. 
(Romfest XXI) 


Sugestii de la cititori 

Venerabilul domn loan Alexa (96 de ani) din 
Iaşi ne-a trimis o caldă scrisoare în care ne face mai 
multe sugestii privind conţinutul revistei. Îi mulţu- 
mim foarte mult pentru prețuirea pe care ne-o arată 
şi pentru ataşamentul față de revistă. Şi-i urăm să fie 
mulţi ani şi de-aici înainte abonatul nostru. 
(ROST) 


Carte despre Pr. Arsenie Boca 

Mai mulți cititori ne-au întrebat dacă a apărut 
cartea despre Părintele Arsenie Boca scrisă de 
Adrian Nicolae Petcu - colaboratorul nostru. 
Volumul este încă în lucru, dar vă asigurăm că ime- 
diat ce va apărea o vom semnala şi vă vom spune 
cum o puteţi procura. (ROST) 


Ținutul Herţa este al nostru 

„În primul rînd ţin să va felicit pentru conţinutul 
bogat şi de calitate pe care-l daţi numerelor revistei 
dumneavoastră, ROST. 

În al doilea rînd, ţin să vă mulțumesc şi în 
numele compatrioților mei, pentru faptul că în rubri- 
ca «Fapte, vorbe, gînduri» s-a găsit loc şi pentru ceea 
ce trăieşte Ţinutul Herţa, acest teritoriu dintotdeau- 
na românesc, din România Veche, răpit de sovietici 
printr-un grosolan abuz şi care astăzi, pe nedrept, 
este între hotarele Ucrainei.“ (Prof. dr. doc. lon 
Gherman) 


Domnule profesor, nu aveți pentru ce ne mulțu- 
mi, căci ne facem datoria. Sîntem cu sufletul şi 
mintea aproape de fraţii noştri vremelnic despărțiți 
de noi. (ROST) 


Scepticism timpuriu 

„Interesant este ceea ce vrea să realizeze Asocia- 
ţia Romfest XXI. Totuşi, nu ştiu dacă veţi reuşi să du- 
ceți la bun sfirşit această luptă. Vedeţi şi voi cât este 
de degradată societatea românească şi, dacă mai 
adaug debusolarea din spectrul naţionalist român, 
cu tot felul de organizaţii gălăgioase, nu prea văd so- 
luţii de viitor. Aveţi nevoie de o acțiune bine gândită. 
Poate după ce termin facultatea mă alătur şi eu vouă. 
Apropo, câţi tineri aveţi în Romfest?“ (Cătălin Stroe) 


Credința, dragostea şi speranța sînt cele trei fire 
nevăzute care îl leagă pe om de Dumnezeu. Aşadar, 
atâta timp cât păstrăm această legătură, avem nădejde 
că vom izbîndi. Sigur, ar fi fost mai comod să con- 
statăm că nu mai este nimic de făcut şi să ne fi ocupat 
numai şi numai de trebuinţele noastre primare. Suc- 
ces [a facultate! Faptul că eşti încă student n-ar trebui 
să fie o piedică pentru a încerca să ni te alături. 90% 
din membri Romfest XXI sînt tineri. (Romfest XXI) 





anul III e nr. 29 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Incultură, impostură, ură în reacţiile 
la „cazul Tanacu“ 

Moartea unei femei, Irina Cornici (23 ani), la 
Mănăstirea Tanacu - Vaslui a declanșat o adevărată 
isterie în presa română. Jurnalişti care n-au intrat în 
biserică decât cel mult de două, trei ori în viață (la 
vreo nuntă sau vreun botez - pentru că „aşa se face“ 
nu din credință), pretinşi analişti - analfabeți din 
punct de vedere teologic -, „experţi“ habarnişti de tot 
soiul s-au năpustit asupra acestei tragedii ca un uriaş 
stol de corbi înfometați. Dînd dovadă de o incultură 
crasă, au scris şi au rostit o mulțime de timpenii, 
menite să-i sperie pe neştiutori, să-i clatine pe cei slab 
credincioşi şi să determine autorităţile statului să ia 
masuri drastice pentru îngrădirea vieţii religioase. 
Căci asta îi doare pe ei, de fapt. Nu le pasă nici cît 
negru sub unghie de biata fată care a decedat. Nu vor 
să ştie adevărul despre cele întimplate la Tanacu (nici 
nu l-ar putea suporta). Ci vor să vadă pusă la colţ 
Biserica Ortodoxă Română. Vor descreştinarea totală 
a românilor. Vor „reformă“ în BOR, adică să facă din 
Biserică un loc de teatru pe teme religioase, din care 
să fie scos misterul, alungate tainele. Vor eliminarea 
religiei din şcoli. Toate acestea se văd printre rînduri, 
dar unii jurnalişti n-au ezitat să formuleze astfel de 
cereri în mod explicit. Totuşi, trebuie să precizăm că 
mulți dintre ziariştii care nu s-au sfiit să ocărască în 
fel şi chip Biserica, ori numai pe Ieromonahul Daniel, 
nu au făcut-o din vreo convingere, ci pentru că aşa 
le-au cerut şefii, ori pentru că au fost intoxicaţi şi 
manipulați. Din păcate, chiar oameni ai Bisericii au 
dezinformat grosolan şi i-au indus în eroare pe 
ziarişti. Aşa s-a ajuns ca în presă să apară „starețul de 
la mănăstire de maici“, „preoții ortodocşi nu fac 
exorcizări“, „mănăstirea Tanacu era eretică, pentru că 
nu era sfințită“ etc. Cazul Tanacu a fost încă un 
examen pe care mare parte din presa română la 
picat cu brio. lar decăderea morală şi spirituală 
a românilor s-a vădit mai mult decât cu alte ocazii. 


Români din Serbia, agresați de poliție 
Poliţia sîrbă a rupt în bătaie 50 de români care, 
a sfirşitul lui mai, au încercat să ţină un parastas la 
Negotin, în Timoc, spre a-i pomeni pe românii căzuți 
acum 610 de ani în bătălia de la Rovine. Poliţiştii au 
fost chemaţi de PS Iustin, Episcopul ultranaţionalist 


sîrb al Timocului. Federaţia Românilor din Serbia a 
înaintat un raport despre acest eveniment Adunării 
Parlamentare a Consiliului Europei şi mai multor 
organizații internaționale, cerînd să le fie respectate 
drepturile. De asemenea, au fost înştiințate despre 
acest abuz şi oficialitățile române. Nici pînă acum n- 
am auzit vreun cuvințel din partea Ministerului de 
Externe român sau a gureşului preşedinte Băsescu pe 
această temă. 


Dreapta franceză, 
pentru „suspendarea extinderii“ UE 
Nicolas Sarkozy, liderul Uniunii pentru o Mişcare 
Populară (UMP) din Franța a pledat, recent, în fața 
premierului Dominique de Villepin, pentru 
„suspendarea procesului de extindere“ a Uniunii 
Europene. Nicolas Sarkozy, care este şi ministru de 
Interne, a afirmat că: „Trebuie să suspendăm 
extinderea cel puţin pînă cînd vom reforma 
instituţiile. Europa trebuie să aibă granițe. Ceea ce 
spun nu se referă nici la România, nici la Bulgaria, 
unde procesele sînt foarte avansate şi nu putem 
reveni asupra lor, ci la toate celelalte state“. Evident, 
deşi nu a citat-o, el vizează Turcia, prima pe lista de 
negocieri pentru aderare, după statele care au 
semnate deja tratatele. 


Atentat la viaţa părintelui Iustin Pîrvu 
Părintele Iustin Pîrvu, stareţul Mănăstirii Petru 
Vodă - Neamţ, a scăpat ca prin minune de o moarte 
violentă la 21 mai a.c. În ziua Sfinţilor Împărați 
Constantin și Elena, Mihai Coisin (23 de ani), fost 
student la teologie, a încercat să-l omoare pe Pr. 
Iustin. L-a confundat însă cu 
un alt preot, Panaite Fuică 
(83 de ani), pe care l-a 
înjungiat de trei ori în piept 
cu un cuțit. Criminalul a fost 
imobilizat de câţiva din cei 
peste 70 de credincioşi care 
aşteptau la chilia Părintelui 
Iustin să se spovedească. 
Însă, era tîrziu. Pr. Panite 
Fuică a murit în drum spre 
spital, din pricina pierderii 
de sînge. Coisin a spus că-i 








anul III e nr. 29 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 








pare rău că nu l-a ucis pe Părintele Iustin. El şi-a 
motivat gestul prin aceea că starețul nu a vrut să-l 
primească în mănăstire. Dar Pr. Iustin luase o decizie 
înțeleaptă, pentru că Mihai Coisin este bolnav mintal 
şi o astfel de persoană nu avea ce căuta în sfintul 
lăcaş. Printre credincioşi circulă zvonul că tînărul a 
fost pus să-l omoare pe Părintele Iustin, unul dintre 
cei mai iubiţi duhovnici din Moldova, la care caută 
cuvînt de folos, rugăciune şi dezlegare mii de 
credincioşi în fiecare an. Iar diavolul nu se poate 
împăca uşor cu asta. Despre această grozăvie presa 
n-a scris decit în treacăt. 


Bulgarii mizează iar pe comuniști 

Partidul Socialist Bulgar (PSB), de opoziţie, care 
a câştigat recentele alegerile parlamentare, şi-a 
declarat ice po alea de a guverna împreună cu 
Mişcarea Naţională Simeon al II- 
lea (MNS), condusă de actualul 
premier Simeon de Saxa-Coburg- 
Gotha, pentru a evita un blocaj 
instituțional. O aberaţie am putea 
spune, dacă avem în vedere că 
PSB este partidul foştilor comu- 
niști, iar MNS este o formaşiune 
de centru-dreapta, monarhistă. 
Nici unul dintre partidele de pe scena politică bulgară 
nu a obţinut suficiente voturi pentru a deţine o 
majoritate confortabilă în Parlament. Partidul 
Socialist a primit 31% din sufragii şi 82 din cele 240 
de locuri din Adunarea Naţională (Parlamentul țării), 
în timp ce MNS a întrunit aproape 20% din voturi (53 
de mandate), iar Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi 
a turcilor din Bulgaria - 12,68% din voturi (34 de 
mandate). Rezultatul MNS este dezamăgitor, dacă 
avem în vedere că partidul ex-regelui Simeon a scos 
Bulgaria din colaps, a dus-o în NATO şi aproape că a 
băgat-o în UE (cum atâta îşi doreau bulgarii) şi a redus 
drastic şomajul. Extaordinar este rezultatul 
partidului ATAKA, înființat abia de două luni şi 
condus de un fost jurnalist. Formaţiunea, catalogată 
drept extremistă şi xenofobă din cauza mesajelor 
anti-turci şi anti-țigani, a obţinut 8% din voturi (22 de 
fotolii în Parlament). Probabil că oficialii UE se vor fi 
oripilat de un aşa rezultat, dar n-au spus nici „pis“, 
căci nu e cazul să facă valuri acum pentru a mări şi 
mai tare euroscepticismul. 


Români umiliţi de români 
Institutul „Fraţii Golescu“ pentru Relaţii cu 
Românii de Pretutindeni, Alianța Tineretului 


Universitar (ATU) din Bucureşti şi Asociația 
„Universitari pentru Universitate“ (Universitatea 
Bucureşti), au dat publicităţii un memoriu remis pre- 
mierului Tăriceanu. În document se semnalează 
situația umilitoare căreia trebuie să-i facă față etnicii 
români din Republica Moldova şi Ucraina - români 
de fapt, dar nu şi de drept - care doresc să 
primească/recapete cetățenia română. Memoriul 
propune şi soluții concrete pentru simplificarea 
procedurii de dobîndire a cetăţeniei, semnatarii 
apreciind că „rezolvarea situaţiei acestor români, 
rămaşi fără voia lor în afara hotarelor fireşti, este o 
datorie imperativă a statului român“. Premierul încă 
nu dăduse un răspuns memoriului la ora cînd scriam 
aceste rînduri. Ar cam fi însă momentul ca politica de 
apropiere față de fraţii noştri de peste Prut, anunțată 
de Traian Băsescu, să treacă de la stadiul vorbelor la 
cel al faptelor. 


Chișinăul cere retragerea trupelor 
rusești din Transnistria 

Guvernul de la Chişinău solicită retragerea neîn- 
tîrziată a forţelor militare ruse de pe teritoriul 
Republicii Moldova, în timp ce Tirapolul 
condiționează reglementarea diferendului 
transnistrean prin prezența acestora, pe post de 
garant al securității în regiune. „Prezenţa militară a 
trupelor ruse în regiune subminează eforturile 
comunității internaţionale de a elimina amenințările 
[a adresa securității în spaţiul OSCE şi constituie un 
impediment pentru reglementarea diferendului“, a 
declarat vicepremierul şi ministrul de Externe 
moldovean, Andrei Stratan. El a afirmat că 
organizarea unor alegeri libere în raioanele de est ale 
Republicii Moldova este condiţionată de retragerea 
forţelor militare ruseşti, lichidarea poliţiei politice de 
la Tiraspol, demilitarizarea regiunii, asigurarea 
libertăţii presei şi consolidarea societăţii civile. În 
schimb, Grigorii Marakuta, şeful Sovietului Suprem 
de la Tiraspol, a condiționat reglarea diferendului de 
prezenţa trupelor militare ruseşti în regiune, în 
calitate de garant al securităţii. El a adăugat că 
alegerile în Sovietul Suprem se vor desfăşura în 
conformitate cu legislaţia autoproclamatei republici 
nistrene, supusă expertizei Rusiei, Ucraniei şi OSCE. 


Posibila renaștere a Uniunii 
Scriitorilor 

Un început de normalitate: criticul literar 
Nicolae Manolescu a fost ales în funcţia de preşedinte 
al Uniunii Scriitorilor din România. Asociaţia 





anul III e nr. 29 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 








Laurențiu Ulici a plecat Ia cele veşnice. Uniunea a fost 
năpădită de pseudo-scriitori, editura Cartea 
Românească a ajuns în pragul falimentului, scriitorii 
nu se mai simțeau reprezentaţi de conducerea 
organizației, USR nu mai avea nici un fel de activitate 
de susținere a tinerelor talente ori a bătrânilor 
creatori ajunşi în nevoie. Acum există premisele unei 
renaşteri a Uniunii sub toate aspectele. Mai ales că 
vicepreşedinte este Varujan Vosganian, care a 
conceput deja un program de revigorare economică. 
Ceilalți membri ai conducerii sînt: Szilagy Istvan 
(problemele minorităților), Horia Gârbea, Mircea 
Mihăieş, Gabriel Chifu, George Bălăiță, Gabriel 
Dimisianu, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon şi 
Alexandru Cistelecan. 


T6kes vrea Ardealul și-un teren 
de sport 

Episcopul reformat Tokes Laszlo a mai găsit o 
pricină de încăierare cu românii. El tună şi fulgeră 
împotrivat statului şi a Bisericii Ortodoxe pentru că 
nu i se dă un teren de sport, aflat în vecinătatea 
palatului său episcopal din Oradea. Terenul cu 
pricina a fost folosit de fostul Grup Şcolar „Andrei 
Şaguna“, dar aparţine Bisericii Ortodoxe. Enoriașii 
ortodocşi au îngrădit terenul în cauză, iar reformații 
au spart lacătele românilor, înlocuindu-le cu ale lor. 
După operaţiune, T6kes a declarat: „Voi apela la 
Guvernul țării noastre-mamă, Ungaria, pentru a face 
presiuni asupra Guvernului de la Bucureşti să 
primim acest teren! După ce ne-au luat Ardealul, vor 
să ne ia şi terenul de sport!“ Tokes Laszlo minte fără 
ruşine, căci a văzut că ăl mai tare-n gură are şanse 
sporite să cîştige în țara asta, mai ales dacă-i 
minoritar. El se aşteaptă probabil ca, de teama 
înjurăturilor sale şi a pîriciunilor făcute pe la 
„tara-mamă, Ungaria“, România să-i dea şi Ardealul. 
Numai că pînă atunci, nici măcar maghiarii nu sînt 


toţi de acord cu el. Cei 9 membri UDMR care fac parte 
din Consiliul Local Oradea au votat împotriva cedării 
terenului disputat către Episcopia lui Tokes. 


„Revoluţia portocalie“, 
pregătită și finanțată de SUA 

Cotidianul britanic „The Guardian“ a dezvăluit 
recent că „Revoluţia portocalie“ din Ucraina a fost 
rezultatul unei planificări minuţioase realizate de 
Iuşcenko şi apropiații săi timp de câţiva ani. Autorul 
afirmă că numai o parte din evenimentele petrecute 
[a Kiev sunt reale, restul fiind „fabricat“ în altă parte 
şi că „povestea cu regele care la otrăvit pe apărătorul 
națiunii pentru a-l împiedica să preia puterea“ este 
mai puţin interesantă decât realitatea. Vicepremierul 
Roman Bezsmertnei, apropiat al actualului lider 
ucrainean, a declart, la rândul său, că rostul rev- 
oluției portocalii a fost lovitura de stat paşnică şi că 
Departamentul de Stat al SUA a alocat în acest scop 
67 milioane de dolari, comparativ cu cei 300 
milioane de dolari cheltuiţi de Rusia, însă fără a 
obţine rezultatul scontat. 


In memoria erorilor români 
din Armenia 

Încet, încet românii par să-şi amintească de eroii 
neamului. Autorităţile române intenționează să 
realizeze un monument comemorativ pe locul 
fostului cimitir al lagărului de prizonieri de la Erevan, 
unde se estimează că au fost îngropaţi aproape 110 
militari români în timpul celui de-al doilea război 
mondial. O echipă a Oficiului Naţional pentru Cultul 
Eroilor (ONCE) - formată din Cristian Scarlat, 
directorul instituției, şi Cristina Elena Neacşiu, 
consilier - a mers, la mijlocul lui iunie, în Armenia, 
pentru clarificarea situației prizonierilor români 
morţi în această țară în cursul şi după încheierea celei 
de-a doua conflagrații mondiale. Specialiştii români 
au avut întâlniri cu autorităţile armene atât în 
vederea actualizării informaţiilor despre militarii 
români morţi în lagărul de prizonieri de la Erevan şi 
în alte localități, cât şi în scopul demarării unor 
proiecte menite să cinstească memoria celor 
dispăruţi în Armenia. 


Românii strîng rîndurile în Har-Cov 
Luna trecută a fost înființat, la Miercurea-Ciuc, 
Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, 
care reuneşte 13 organizații civice româneşti 
reprezentative din această zonă. Scopul constituirii 
Forumului este acela de a asigura coordonarea şi 





anul III e nr. 29 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





unitatea de acţiune a societăţii civile româneşti din 
cele două județe, în vederea păstrării şi promovării 
identităţii naţionale a românilor. Organizațiile 
fondatoare sînt: Liga Cultural-Creştină „Andrei 
Şaguna“, Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian 
Teculescu“, Asociaţia Cultural-Ştiinţifică „Carpaţii 
Răsăriteni“, Asociaţia de Tineret „Ecou“, Asociația 
Pedagogilor Români - Covasna, Centrul European de 
Studii Covasna-Harghita, Desparțămîntul Astra 
Covasna-Harghita, Fundaţia Adevărul Harghitei, 
Fundaţia Culturală „Miron Cristea“, Fundaţia 
„Cuvîntul Nou“, Fundaţia „Mihai Viteazul“, Fundaţia 
Naţională „Neamul Românesc“, filiala Covasna şi 
Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni. 
Preşedintele de onoare al Forumului este P.S. loan 
Selejan, iar preşedinte este Dumitru Codrin 
Munteanu, secondat de doi vicepreşedinti, loan 
Solomon și Doru Dobrean. Secretarul Forumului 
Civic al Românilor din Covasna şi Harghita este Dan 
Tănasă (reprezentant al Romfest XXI în Covasna). Să 
fie într-un ceas bun! 


Cursuri de duhovnicie 

ÎPS Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, 
Feleacului şi Clujului, a anunțat că va organiza în 
această vară cursuri de duhovnicie pentru preoți 
întrucât aceştia nu sînt pregătiți din facultate pentru a 
face faţă acestei responsabilități. „Biserica dispune de 
o instituție puternică, dar discretă, spovedania. Din 
păcate, preoții nu sînt anume pregătiți pentru 
aceasta. Vina nu este a lor, ci a învățămîntului nostru 
teologic“, a declarat ÎPS Bartolomeu Anania. Potrivit 
acestuia, se predau ştiinţele teologice, sistematice, 
biblice, însă nu există un curs de formare a viitorului 
duhovnic. 


Carte de căpătii despre Sfinţii 
Brâncoveni 

Biblioteca Judeţeană Constanţa a găzduit la 18 
iunie a.c. lansarea volumului Martiriul Sfinţilor 
Brâncoveni, de LS. Desartovici, editat de Fundaţia 
„Sfinții Martiri Brâncoveni“. O carte prețioasă, atât 
pentru domeniul eclezial, cât şi pentru cel istoric, 
fiind rezultatul a doi ani de muncă asiduă, în care 
autorul s-a străduit să aducă în atenţia cititorilor 
fapte şi lucruri inedite din perioada domniei marelui 
voievod Constantin Brâncoveanu. La manifestare a 
participat şi ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, 
care a vorbit în termeni elogioşi despre carte. O dată 
cu prezentarea volumului a fost lansat şi proiectul 
„şcoală după şcoală“, prin care Fundaţia „Sfinții 


Martiri Brâncoveni“ vrea să ofere copiilor o educaţie 
de înaltă ținută, în care morala creştină este împletită 
armonios cu deprinderea aptitudinilor intelectuale. 


Refacerea cimitirului eroilor 
de la Tiganca 

Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE) va 
reface cimitirul soldaţilor români din localitatea 
Țiganca din Republica Moldova, directorul instituţiei, 
Cristian Scarlat. Lucrările, demarate la 9 iunie, vor fi 
încheiate pînă la 25 octombrie a.c., de Ziua Armatei, 
şi vor costa trei miliarde de lei. La Țiganca sînt 
îngropaţi 1.020 de militari români căzuţi la începutul 
campaniei din est a celui de-al doilea război mondial, 
din care au fost găsiți până acum 870. În acest cimitir 
se odihnesc nu numai militarii români căzuți la 
începutul campaniei, ci şi cei descoperiţi ulterior, care 
au fost îngropați pe mai multe straturi. Cimitirul de la 
Țiganca era unul tipic de campanie, amenajat pe o 
suprafață de doar câteva sute de metri şi având o 
formă trapezoidală. După 1944, acesta a fost supus 
unui permanent proces de distrugere, pe locul său 
ridicându-se un colhoz. În prezent, Mitropolia 
Basarabiei a decis să construiască o mănăstire în 
zonă. 


Guvernul taie din banii mamelor 

Potrivit unui proiect de lege inițiat de Ministerul 
Muncii, alocaţiile lunare pentru naştere şi îngrijirea 
copilului vor fi plătite tuturor mamelor, indiferent 
dacă au cotizat sau nu la bugetul asigurărilor sociale, 
dar valoarea indemnizaţiei va scădea la mai puţin de 
jumătate. Asta înseamnă că toate mamele vor împărți 
sărăcia: câte trei milioane de lei pe lună. Indiferent că 
o mamă a cotizat la bugetul asigurărilor sociale 
pentru un salariu de 10 milioane de lei, iar alta 
pentru unul de numai trei milioane de lei. Şi să mai 
spună cineva că avem guvern de dreapta. Dar nu 
chestiunile ideologice ne preocupă acum, ci faptul că 
onor guvernul dă dovadă de imbecilitate pe alocuri. 
Gheorghe Barbu, ministrul Muncii, cel puţin, ne-a 
lăsat cu gura căscată cînd a declarat că se poate trăi şi 
cu trei milioane de lei şi că oricum mamele trebuie să 
fie mulțumite cu cât primesc, pentru că doar şi-au 
asumat nişte responsabilități cînd s-au decis să facă 
un copil. Mai că nu a spus: „Vă trebuie copil? Atunci, 
suferiți“. 


Septuaginta, al treilea volum 
La Colegiul Noua Europa (NEC) s-a lansat, la 25 
iunie a.c., cel de-al treilea volum al Septuagintei - 





anul III e nr. 29 


MARTORI Al VEACULUI 


versiunea în limba greacă a primelor cinci cărți ale 
Bibliei ebraice, adică, a Pentateucul. Denumirea s-a 
extins, în timp, asupra tuturor cărților Vechiului 
Testament. Versiunea românească a Septuagintei 
apare la editura Polirom şi este coordonată, îngrijită 
şi adnotată de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu 
şi Monica Broşteanu, sub egida NEC şi cu sprijinul 
Fundaţiei Anonimul. Biserica Ortodoxă Română 
(BOR) a privit iniţial efortul traducerii cu rezervă, dar 
şi-a manifestat interesul crescînd pe parcursul 
apariţiei celor trei volume. La lansarea volumului al 
treilea a participat şi Părintele Coman, în calitate de 
trimis al PF Patriarh Teoctist. Pr. Coman a vorbit 
despre deschiderea BOR către această traducere, pe 
care o consideră un instrument necesar de lucru atit 
pentru studiul teologic, cât şi pentru cler. 


România, locul trei la „spălat“ bani 

Într-un clasament realizat după sumele de bani 
„spălate“, România se află pe locul şapte în lume. 
Însă, raportînd banii spălaţi la populaţia țării noastre, 
urcăm însă pe locul trei, după Statele Unite şi 
provincia chineză Hong Kong. Potrivit unui raport 
recent al Fondului Monetar Internaţional, spălarea 
banilor prin sistemele financiare internaționale a 
ajuns la ordinul trilioanelor de dolari, adică la 
aproximativ 10% din Produsul Intern Brut global, 
scrie „The Guardian“. Ziarul britanic citează aceste 
date explozive din cartea Maşina de Spălat. Cum ne 
afectează spălarea banilor şi finanțarea terorismului, 
scrisă de Nick Kochan, ziarist de investigaţii şi expert 
financiar. Datele includ infracțiunile în care există o 
componentă financiară, de la evaziune fiscală, 
falsificarea bancnotelor cu ajutorul imprimantei şi 
computerului, pînă Ia traficul de droguri şi cel cu 
„carne vie“. 


I-a venit rîndul lui Iliescu? 

Ion Iliescu a început să intre în panică. El spune 
că dacă va fi judecat pentru mineriada din 1990 - 
lucru foarte probabil -, acest act de justiţie va fi „o 
palmă pe obrazul României“, căci ar fi cu totul 
nepotrivit ca un fost şef al statului să fie chemat la 
bară. l-auzi! Şi procesul lui Ceauşescu - orchestrat de 
aceiaşi actori principali ca şi cei de la mineriada "90 - 
ce-a fost atunci? Dar să lăsăm asta, căci ce spune 
Iliescu denotă o mentalitate de bolşevic înrăit. După 
logica lui, chiar dacă un şef de stat trage în populație, 
chiar dacă asmute o categorie socială (minerii şi 
IMGB-iştii, în cazul ăsta) împotriva alteia 
(intelectualii), chiar dacă ţine pe loc evoluția țării 


ROSI 


vreme de 15 ani, trebuie protejat. EI este mai presus 
de lege, în răspărul Constituţiei. Ei aş! Numai să nu-i 
piară entuziasmul lui Băsescu de a face curăţenie şi 
nestimabilul Ilici va răspunde pentru faptele sale. Să 
vrea Băsescu, zic, pentru că e limpede, la 15 ani de la 
uciderea „tătucului“, societatea românească 
funcţionează tot aşa cum vrea şeful statului. 


Băsescu condamnă 
pactul Ribbentrop-Molotov 

La 28 iunie 2005 s-au împlinit 65 de ani de cînd 
Basarabia, Bucovina de Nord şi Tinutul Herţa au fost 
răpite iarăşi de la trupul țării. Preşedintele României, 
Traian Băsescu, a condamnat ferm Tratatul 
Ribbentrop-Molotov, care a avut drept consecință 
ocuparea celor trei regiuni româneşti amintite. 
Reacţia sa ar putea fi considerată una de conjunctură, 
ba chiar venită din senin. Se ştie doar că Băsescu 
manevrează pentru o reapropiere a statului român 
de vecinii estici. Este însă pentru prima dată cînd un 
preşedinte al României este atît de tranşant în 
această chestiune. Însă, se pare că declaraţia lui 





Ei E 


Băsescu este mai mult: un răspuns dat 

Federaţiei Ruse. Într-un interviu acordat Agenţiei de 
ştiri „Rusia la zi“, la 19 iunie, Aleksandr Tolkaci, 
ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, 

afirma că „Rusia şi-a exprimat deja în repetate rînduri 
poziția cu privire la pactul Molotov-Ribbentrop 
astfel încât există toate motivele să se considere că la 
nivel de stat această problemă este închisă. 

Cu atit mai mult cu cât revenirea la examinarea 
acestui document nu poate să aibă nici o 

consecință practică nici pentru Rusia, 

nici pentru România“. Probabil că Băsescu 

a vrut să le reamintească oficialilor ruşi că 

încă n-au dat socoteală pentru acel pact 
URSS-Germania și că este cazul s-o facă. 





anul III e nr. 29 


ROST 


REPERE 








Icoana Părintelui Zosim 





Răzvan Codrescu 


mîhnit cu blîndețe de nedreptăţile veacului, 

pentru dînsul cea din urmă fiind aceea că nu 
şi-a văzut tipărită, cum i se făgăduise, cartea de 
predici la înmormîntări, pe care o pregătise 
demult şi la care ţinea în mod deosebit. Ea va 
apărea poate în urmă, ca o târzie răscumpărare, 
rotunjind o operă care n-a vizat măreţia, ci doar 
buna slujire în numele lui Hristos. Părintele a fost 
un neasemuit lucrător al temeiurilor şi al rîn- 
duielii, iar vrednicia lui de o viaţă s-ar cădea să le 
fie pildă de căpătii tuturor celor chemaţi să poarte 
crucea slujirii. 

De obicei, cînd vine vorba de părintele Zosim 
Oancea, lumea îşi aminteşte imediat de Muzeul de 
icoane pe sticlă de la Sibiel, astăzi faimos în întrea- 
ga lume. Însă părintele Zosim Oancea rămîne, în 
conştiinţa celor care l-au cunoscut, sau l-au citit 
măcar, el însuşi o icoană vie: icoana datoriei 
împlinite, peste toate vitregiile vremurilor, în 


murit împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, dar 


Luna aceasta părintele Zosim Oancea ar fi împlinit 94 de ani. 
Trupul îi slăbise, văzul şi auzul îl cam lăsaseră, dar mintea îi 
rămăsese limpede şi se mişca încă binișor pe propriile picioare. 
Din nefericire, un accident L-a imobilizat la pat şi i-a grăbit 
sfîrșitul, în pragul acestei veri. 


numele lui Dumnezeu şi al neamului românesc, 
după crezul sublim al generaţiei lui mucenicite. 
„Eu şi generaţia mea - îmi spunea nu demult, fără 
emfază, scăldîndu-mă în strălumina crepusculară a 
ochilor lui albaştri - am dus o viață de suferință şi 
jerttă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile 
noastre eterne. Ceea ce am reuşit să fac, cu ajutorul 
lui Dumnezeu şi al atitor oameni de bună-credință, 
este într-un fel o revanşă asupra călăilor generaţiei 
mele. Am învățat mărturisirea, dar şi iertarea, iar 
icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtăşire a 
ochilor şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea 
care ne leagă în duh şi ne poartă pe toţi spre Cel ce 
a biruit lumea“. 


15 ani de închisoare 


S-a născut în satul Alma (jud. Sibiu), pe 21 iulie 
1911, iar în 1918 a rămas orfan, tatăl său căzînd la 
datorie, în războiul pentru Reîntregire. Pe atunci, 
orfanii din prin partea locului ajungeau de regulă 
slugi pe la casele săseşti. Nevoind să audă de aşa 
ceva, bunicul său s-a străduit din răsputeri şi l-a tri- 
mis pe băiat la Liceul „Timotei Cipariu“ din Dum- 
brăveni, să-şi biruiască soarta prin carte. 

Tînărul n-a înşelat aşteptările: în 1935, absol- 
vind Teologia la Bucureşti (Magna cum laude), 
devine preot pe lingă Catedrala Mitropolitană din 
Sibiu şi profesor de religie la Şcoala Normală. Pă- 
reau să se profileze, în cazul său, o viață şi o carieră 
tihnite, de dascăl, duhovnic, soţ şi tată. În 1942 îi 
apărea o primă carte de predici, scrisă în colabo- 
rare cu pr. prof. Spiridon Cândea (Bunevestiri. 
Predici la toate duminicile de peste an). Lumea îl 
prețuia şi îl căuta, iar el ştia să se împartă, cu în- 
țelepciune şi fără preget, între datoriile curente 
față de Biserică, ţară, urbe şi familie. 

Dar iată că „timpul a început să nu mai aibă 
răbdare“ şi, în cele din urmă, „şi-a ieşit din ţâțâni“: 





10 


anul III e nr. 29 


REPERE 


ROST 





pe jertfa de sânge a tinerei generaţii interbelice, 
scadența numeroaselor trădări dinăuntru şi dina- 
fară a ridicat o Românie bolşevizată, în care teroa- 
rea bezbojnică s-a întins ca o molimă („ciuma ro- 
şie“), măturând din calea ei orice urmă de rezisten- 
ţă naţional-creştină. Deşi om paşnic şi cumpătat, 
părintele Zosim Oancea, prin cinstea sa sufleteas- 
că şi prin zelul său mărturisitor, nu avea cum să 
scape din gheara bestiei comuniste: în 1948 este 
arestat şi condamnat pentru „crima“ de a fi colec- 
tat ajutoare în sprijinul familiilor celor ce fuseseră 
deja închişi - sau chiar ucişi - în prigoană. Nu se va 
întoarce la soţie şi la cei patru copiii (ultimul - as- 
tăzi preot şi decan al Facultăţii de Teologie din Si- 
biu - născut după arestarea sa) decât în toamna 
anului 1963, după 15 ani şi 8 zile de detenţie poli- 
tică, răstimp în care a trecut prin închisorile şi la- 
gărele de muncă de la Aiud, Noua Culme sau Peri- 
prava („unde era atât de greu încât ne aduceam 
aminte de Aiud ca de acasă“). 


Valoarea unor mărturii 


Tipărite în două ediţii (la editurile bucu- 
reştene Harisma şi Christiana, în 1995 şi 2004), 
memoriile sale de deţinut politic, sub titlul Datoria 
de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, 
reprezintă o contribuţie de o importanță aparte în 
ansamblul literaturii închisorilor comuniste, atit 
pentru faptul că sînt scrise de un preot cu o pro- 
fundă percepţie creştină a lucrurilor, cît şi pentru 
că pana părintelui pare să se muiat în cerneala 
marilor prozatori ai Ardealului. Faptele şi figurile 
umane (ca portret antologic se poate cita, de pildă, 
cel al lui Nichifor Crainic, păstos de complexitatea 
derutantă a personajului, dar totuşi transfigurat 
de compătimitoarea înțelegere creştină a umanu- 
lui: cf. ed. 2004, pp. 128-133) sînt zugrăvite din 
cîteva linii sigure, cu toată tensiunea dramatică 
a împrejurărilor de atunci, dar şi cu o notă de 
abstragere înțeleaptă şi chiar hazlie („hazul de 
necaz“), atît de specifică spiritului românesc şi 
răsăritean în genere. Ceea ce, în lipsa credinței, 
n-ar putea fi perceput decât ca o tragedie absurdă, 
devine, în prezența acesteia, o mare încercare a 
umanului şi o lecţie de valorificare morală a sufe- 
rinței, de răscumpărare interioară şi de transcen- 
dere mistică a ceea ce un Mircea Eliade numea 
„teroarea istoriei“. 

Rămîne de neuitat, între altele, acea pil- 
duitoare alegorie vizionară a „fluviului suferinței“ 


izvorit de pe Golgota, „care străbate istoria şi 
înglobează în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de 
toate Sfintele Liturghii care s-au slujit şi care se vor 
sluji pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al 
doilea rînd, suferinţele personale ale fiecărui cre- 
dincios“ (cf. ed. cit., p. 30), purtîndu-le, ca pe o la- 
mură a umanului, spre lumina neînserată a veacu- 
lui ce va să vie. 


Om și Neom 


Cea mai întinsă şi mai densă parte a însemnă- 
rilor din detenţie se referă desigur la Aiud, unde 
părintele a stat din 1949 până în 1958 şi care repre- 
zintă, alături de Piteşti, cea mai cumplită gură de 
iad a muceniciei creştine româneşti, „0 cruce pre- 
gătită de ocupaţia străină pentru a-i chinui pe ro- 
mâni, devenită acum cruce de chinuire a româ- 
nilor de către români!“. „Sumbra cetate“, preves- 
tită sinistru de strigătul repetat al unui gardian: 
„Aicea-i Aiudul!“, aduce parcă aminte de poarta 
infernului dantesc şi de inscripția săpată pe ea: 
Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate! Părintele, 
însă, nu-şi pierde speranța, ba chiar îşi simte, mai 
puternică decît oricînd, răspunderea misionară de 
a-i îmbărbăta pe ceilalți pătimitori: „... rezistența 
noastră stă, în primul rînd, în noi, în puterile noas- 
tre sufleteşti, pe care ni le întăreşte o singură 
Putere - cea a lui Dumnezeu“. E soluţia lui Stein- 
hardt şi a tuturor celor ce au biruit moral teroarea, 
însă mai mult trăită şi mai puțin discursivizată. 

Se simte permanent, în însemnările părin- 
telui, evitarea parţialității, dar şi fermitatea grilei 
morale, iar un pasaj precum acesta chintesenţiază 
în conştiinţa posterităţii întreaga axiologie-limită a 
umanităţii prigonite: 

„N-am ținut niciodată seama din ce categorie 
politică sîntem unii şi alţii, şi asta în toate închiso- 
rile țării. Se făcea deosebirea doar între două cate- 
gorii: Om şi Neom. 

Pe cei dintii îi unea conştiinţa că suferă pentru 
un ideal de români şi de creştini, şi că luptă împotri- 
va unei ideologii şi unei politici străine şi inumane. 

A doua categorie era a celor de seama maioru- 
lui Hîrdău (care i-a pus mîna în gît generalului Iaco- 
bici), a tuturor vînzătorilor şi degradaţilor, al căror 
țel era unul singur: polonicul. 

A devenit definitoriu, pentru cea de-a doua ca- 
tegorie, un dialog cu Mina fără general, care se 
lansa peste toți, când era vorba de un supliment de 
ciorbă sau de terci. 





anul III e nr. 29 


11 


ROST 


REPERE 





A 


i 


- Domnule general, nu vă gândiţi şi la ziua de 
miine? Ce se va spune despre dumneavoastră? 

- Nu mă interesează ce va fi mîine! Mă intere- 
sează să trăiesc azi! - a răspuns generalul Creţoiu, 
purtătorul grăitoarei porecle“ (p. 137). 


Muzeul icoanelor pe sticlă 


După eliberare, cu sprijinul unor oameni bine- 
voitori (printre care şi regretatul academician 
Andrei Oțetea, al cărui colaboraţionism cu regimul 
comunist a fost răscumpărat prin multe asemenea 
acte), redevine preot, preluînd în 1964 parohia de 
la Sibiel (com. Sălişte, jud. Sibiu), unde a găsit bise- 
rica „grozav de stricată“, în pragul a 200 de ani de 
cînd fusese ctitorită. În 1965, specialiștii aduşi de 
părintele Zosim Oancea redescoperă, de sub 5 stra- 
turi de var, pictura originară a Bisericii „Sf. 
Treime“ din Sibiel, zugrăvită de meşterii Iacob şi 
Stan Zugravul din Răşinari, între 1774 și 1775. 

În Joia Paştilor din 1969, părintele paroh lan- 
sează către enoriaşi apelul de a dona bisericii 





icoane pe sticlă: „Le-am zis că este frumoasă icoana 
în casă, dar o vezi şi te bucuri tu singur de ea, pe 
cînd, dacă o pui la muzeu, o vede şi se bucură o lu- 
me întreagă“. Pornind de la câteva icoane pe sticlă 
sparte, uitate într-un şopron, părintele a reuşit, încă 
din primul an, mai întâi cu sprijinul oamenilor din 
sat, apoi şi al altor donatori, să adune între 150 şi 
200 de icoane, pentru ca în pragul anului 2000 să 
ajungă la un patrimoniu de circa 700 de icoane pe 
sticlă şi peste 100 pe lemn, unele vechi de mai bine 
de două secole, provenite atât din Transilvania cât şi 
din alte zone ale țării. Astfel, la 22 de km. de Sibiu, 
ne putem mîndri astăzi cu cel mai mare muzeu de 
icoane pe sticlă din lume, supranumit, fără prea 
multă exagerare, „Capela Sixtină de la Sibiel“. 
Devenit faimos încă din anii '70 ai secolului 
trecut (când a fost vizitat, printre alţii, de însăşi ne- 
poata Mikado-ului, adică a împăratului Japoniei, ve- 
nită să contemple înfiorată „miracolul credinței din 
Carpaţi“), muzeul din curtea bisericii ortodoxe din 
Sibiel poartă, începând din anul 2001, numele cti- 
torului său: „Muzeul Preot Zosim Oancea“ (adresa: 





12 


anul III e nr. 29 


REPERE 


ROSI 





Sibiel - 2466, Str. Bisericii 329, jud. Sibiu). A fost 
darul pe care obştea Sibielului I-a făcut părintelui la 
împlinirea venerabilei vîrste de 90 de ani. 

Istoria fascinantă a acestei ctitorii, întinsă pe 
mai bine de trei decenii, se află consemnată chiar 
de către părintele Zosim în cele două volume inti- 
tulate Muzeul de icoane pe sticlă „Zosim Oancea“ 
din Sibiel, apărute la Sibiu în 2001 şi 20021, pre- 
cum şi - cu o bogată şi splendidă ilustrare (foto: 
Alice Ionescu) - în albumul trilingv O viaţă, un des- 
tin, o icoană/ Une vie, un destin, un icâne/ Ein Le- 
ben, ein Schicksal, eine Ikone, realizat în 2000 de 
regretata Irina Nicolau, Ioana Popescu şi Raluca 
Alexandrescu, cu generosul sprijin al ministrului 
Culturii de la acea dată, Ion Caramitru, al Muzeului 
Ţăranului Român şi al Fundaţiei „Alexandru 
Tzigara-Samurcaş“. Desigur, cărţile şi reproduce- 
rile nu pot egala impresia copleşitoare pe care ţi-o 
dă o vizită la faţa locului. Numeroşi vizitatori stră- 
ini, ajunşi aici de pe toate continentele, rămîn ui- 
miți de forța creatoare a tradiţiei ortodoxe şi a 
geniului nostru popular. Părintele Zosim Oancea 
„4 pus Sibielul pe harta lumii“, cum exclama nu 
demult un oaspete englez. 


Organicismul 


Puţini ştiu că în afara acestei ctitorii de excep- 
ție, a memorialisticii de închisoare, a articolelor şi 
studiilor publicate în diferite reviste bisericeşti (Mi- 
tropolia Ardealului, Telegraful român, Ortodoxia, 
Revista teologică) şi a celor câteva cărți de predici 
(unele tipărite, altele aşteptându-şi încă editorul), 
părintele Zosim Oancea este şi autorul unui îndrăz- 
neţ eseu filosofico-teologic „zămislit“ mental în tem- 
nița Aiudului (1954) şi pus pe hârtie, într-o primă 
formă, în 1963. Refăcut substanţial în 1984 şi defini- 
tivat în 1994, eseul a fost tipărit abia în 19982, reco- 
mandat de două scrisori ilustre: una de la Constan- 
tin Noica („Curajul Sfinţiei Voastre, de a vă începe 
meditaţiile de la Eu şi o Carte a Eului, vă apropie, în 
chip neaşteptat pentru un om al Bisericii, de marea 
filosofie [...]. Dar căile Sfinţiei Voastre sunt altele, 
ducând până la urmă la Revelaţie [...]. Ideea «organi- 
cismului» vă ajută să limpeziți nu numai solidari- 
tatea dintre subiect şi obiect, pe care ştiinţa de astăzi 
a regăsit-o, fără s-o poată explica, dar şi adâncimea 


1 Casa de Presă şi Editura Tribuna. 


2 Preot Zosim Oancea, Trup şi existenţă sau Organicismul, cu o prefaţă de Constantin Noica, Liga Română de Misiune Creştină 


înțelesului pe care îl daţi ideii de «trup»...“) şi alta de 
la Corneliu Mircea („Am fost impresionat îndeosebi 
de spiritul sintetic, care conferă lucrării o puternică 
«osatură» conceptuală, capabilă să prindă în liniile-i 
de forță o multitudine de «discipline», de la teologie 
până la fizica atomică, trecând prin psihologie, 
drept, biologie etc. Există un suflu ardent al 
expunerii, un patos cuceritor, ce are darul de a sub- 
juga cititorul...*). 

Găsim în Organicismul părintelui Zosim Oan- 
cea multe puncte de convergență cu gândirea 
părintelui Dumitru Stăniloae (tot un exponent al 
Ardealului şi al marii generaţii interbelice), măr- 
turisind încă o dată „cosmicismul“ şi „organicis- 
mul“ viziunii ortodoxe despre lume şi viață, tre- 
cute atât de firesc în percepţia românească a exis- 
tenţei, sau în ceea ce un Constantin Noica numise 
cândva - spre scandalul „apostaţilor“ subțiri - 
„sentimentul românesc al ființei“. 


Să chivernisim 
moștenirea culturală 


Multe dintre paginile manuscrise rămase de la 
părintele Zosim Oancea ar merita să fie tipărite, 
iar cărțile sale apărute deja ar merita reeditarea 
(mai ales memoriile şi Organicismul...). O atenţie 
aparte ar trebui arătată, inclusiv pe linie instituţio- 
nală, față de întreţinerea şi mediatizarea muzeului 
de la Sibiel. Ministerul Culturii ar investi cu mult 
mai mult folos decît în alte direcții în editarea unui 
nou album cuprinzător al tezaurului iconografic 
datorat strădaniilor părintelui Zosim Oancea (care 
în timpul vieţii s-a bucurat în măsură prea mică de 
sprijinul real al oficialităților, fie ele laice sau bi- 
sericeşti). Dacă nu mai sîntem în stare de înfăptuiri 
la nivelul înaintaşilor, măcar să chivernisim cuviin- 
cios ceea ce ne-au lăsat ei şi să ne învrednicim de 
dreapta lor pomenire. 

Fie ca părintele Zosim Oancea şi generaţia lui 
mărturisitoare să fie cheagul din care, cu voia lui 
Dumnezeu, într-un ceas mai fast al istoriei de miine, 
să dospească „pîinea cea spre ființă“ a neamului nos- 
tru ortodox, într-o bună „cuminecare“ cu cerul şi cu 
pămîntul, ridicînd virtutea dăinuirii la înălțimea 
acelei vrednicii creatoare fără de care inşi şi neamuri 
nu mai au nici un rost să facă umbră pămîntului. 


(col. „Popas teologic“), Cluj-Napoca, 1998. CE şi recenzia făcută cărții în periodicul sibian Puncte cardinale, anul VIII, 


nr. 12/96, decembrie 1998, p. 14. 





anul III e nr. 29 


13 


ROST 


REPERE 








Amintiri despre Tata Zozo 


Cristian Bădiliţă 





„Tata Zozo“. Unul dintre nepoți a avut geniul 

de a- reboteza astfel şi ceilalți au adoptat fără 
întârziere ineditul hipocoristic care, trebuie să spun, i 
se potrivea de minune. Cînd dl Claudiu Târziu a pro- 
pus acest medalion pentru ROST, i-am făgăduit că 
voi scrie despre cartea de predici Bune vestiri, pe 
care o consider o bijuterie a genului omiletic în orto- 
doxia românească. Cartea a fost alcătuită în colabo- 
rare cu preotul Spiridon Cândea, publicată, la Sibiu, 
în 1944 şi merită republicată, din cel puţin două mo- 
tive: înfii, e o carte vie, ancorată deopotrivă în Hris- 
tos şi în apusul interbelicului; apoi, fiindcă ea dă mă- 
sura autentică a preotului Zosim Oancea care, după 
numeroșii ani de închisoare politică (1948-1963), 
după teribilele torturi îndurate şi după sistematicul 
tratament de intimidare psihologică s-a văzut obligat 
să-şi strîngă în chingile autocenzurii spontaneitatea 
şi seva cuvîntului. A doua carte de acest gen, Popa- 
suri omiletice, apărută în 1976, aduce mai degrabă a 
manual şcolar, sobru şi interesant, frumos şi sensibil, 
dar lipsit de vilvătaia interioară proprie Bunelor ves- 
tiri. Cum însă volumul respectiv poate fi consultat în 
bibliotecile cu fond vechi şi despre el am oricînd 
prilejul să scriu am decis să particip la acest memori- 
al cu câteva scenete trăite în preajma bunicului soției 
mele sau auzite/citite de la el. 


* 


p entru apropiaţi preotul Zosim Oancea era 


Tata Zozo avea toate trăsăturile şi ticurile arde- 
leanului pur sînge. Primul lucru pe care-l făcea după 
rugăciunea de dimineaţa era să-şi deschidă jurnalul, 
în care nota cu seriozitate monahală absolut toate 
„momentele“ semnificative care i se întîmplaseră în 
ajun, scurte conversații cu personaje sus puse ori cu 
simpli enoriaşi, vizite ale copiilor, nepoților sau ve- 
cinilor, reflecţii despre calitatea vinului băut la cină 
Sau a rasolului salvat in extremis de Mamaia într-un 
moment de inspirațiune culinară. Ritualul jurnalului 





matinal avea un dublu sens: de exerciţiu spiritual co- 
tidian şi de memorial pentru generaţiile tinere, pe 
care le simţea oarecum rupte de memoria colectivă 
românească. În el, ca-n orice ardelean conştiincios, 
vegheau tot timpul un martor şi un martir, un dascăl 
şi un îndrumător, un Ianus bitrons care privea simul- 
tan, cu nostalgie, spre paradisul interbelic şi, cu oare- 
care cumsecădenie, spre purgatoriul de acum. Arde- 
lean era şi în grija cu care-şi potrivea vesta şi costu- 
mul, în coerenţa dintre vorbă şi faptă, în refuzul orga- 
nic al miticismului regățean, în sobrietatea caldă a 
privirii şi în „taina“ bărbieritului zilnic, subcutaneu. 
Ardelenii s-au înțeles întotdeauna perfect cu 
moldovenii. Tata Zozo mă iubea şi ca nepot prin 
alianță, şi ca moldovean. A fost cel mai fidel şi entuzi- 
asmat cititor al meu de la prima pînă la ultima carte 
pe care-a mai apucat-o, mărturisindu-mi totuşi, une- 
ori, că nu-nțelege multe din cuvintele şi expresiile 
mele... „sadoveniene“. Mă amuzam explicîndu-i-le în 
context, cu accentul adecvat, văzînd cum stupefacția 
lui capătă proporţii înduioşătoare. Tot de gena arde- 
lenească ţinea, probabil şi „naivitatea“ sufletească, 
care evolua pe fondul unei curățenii inadecvate epo- 
cii. Această „naivitate“ s-a revărsat pe două făgaşuri: 
utopismul politic şi constructivismul muzeistic. În 
veci şi pururi Tata Zozo n-ar fi admis că România este 
o ţară distrusă de comunişti. Mergeai cu el pe stradă, 
călca, pe trotuar, din groapă în groapă, din baltă în 
baltă, din movilă de gunoi în movilă de gunoi, dar el 
îţi vorbea despre minunata civilizație în mijlocul că- 
reia avem norocul să vieţuim. Cumpăra poşircă de la 
un vecin (acelaşi, eternul vecin!), dar el îţi făcea cu 
atita candoare elogiul viței de vie româneşti încât po- 
şirca respectivă devenea brusc băubilă. La un mo- 
ment dat, după apariţia eseului său despre organi- 
cism, Trup și existenţă, cu o scrisoare a lui Noica în 
loc de prefață, am fost asaltați de mesaje prin care ne 
soma să-i găsim urgent un editor în Franța (Galli- 


TUPEU a 


Na ai 
JA: 





14 


anul III e nr. 29 


REPERE 


ROST 





mard sau Cerf, „în cel mai rău caz“) „pentru lămuri- 
rea Occidentului“. Cartea lui ar fi fost menită să dea 
o lovitură decisivă ateismului franco-bolşevic. Cură- 
țenie sufletească, „naivitate“, idealism, moralism 
diafan, cinste şi optimism contre toute espoir - iată 
cîteva ingrediente care-l apropie de o serie de perso- 
naje donquijoteşti ale interbelicului nostru, precum 
Noica, Vintilă Horia sau neuitatul, pentru mine, Pan 
Vizirescu. În plus, o ancorare deplină în viaţa litur- 
gică a Bisericii. 
*% 

În ce priveşte tipul de comportament religios, 
Tata Zozo a fost şi rămîne pentru noi un exemplu de- 
finitiv. Primii noştri prieteni în Franța au fost doi pre- 
oți catolici, normanzi, pe care Tata Zozo îi primise cu 
ani în urmă la Sibiel. Nici astăzi legătura lor nu s-a 
curmat, în ciuda morții „fratelui ortodox“ (creştinii 
comunică şi după marea trecere). Tata Zozo nu era 
un ideolog „ecumenicist“, un stegar al reconcilierii 
confesionale; era pur şi simplu un preot iubitor de 
Dumnezeu şi de oameni, cu variatele calităţi ale aces- 
tora din urmă. Ajunge să-i deschidem caietele jurna- 
lului ca să ne dăm seama cât firesc e în comportamen- 
tul său „ecumenic“. Pastori protestanți, anglicani, 
preoți catolici, atei atraşi de civilizaţia populară ro- 
mânească - toți i-au lăsat câte o amintire, un gînd, o 
anecdotă. Se descurca în mai multe limbi moderne, 
fără să-i pese prea mult de gramatică sau de elabo- 
rarea frazei. Cu mijloacele de la bord transmitea 
mesajul în cele mai intime nuanțe, cu ecoul scontat. 

Aproape douăzeci de ani a primit regulat revista 
La Vie. O vreme abonamentul îi fusese plătit de un 
prieten francez. Acum vreo trei ani însă prietenul n-a 
mai avut, poate, nici chef, nici bani să continue. Am 
fost nevoiţi să preluăm noi abonamentul, deşi 
această revistă de stînga (semicreştină, „progresis- 
tă“) ne displace. Ei bine, Tata Zozo, etichetat îndeob- 
şte ca „ultrareacţionar“, nu putea trăi o săptămînă 
fără La Vie. Din spital, cu operaţie gravissimă la pi- 
cioare, ne scria ultimativ implorîndu-ne să-i trimitem 
La Vie! Cum să-ți explici o asemenea „aberaţie“? 
Poate prin aceea că preotul exotic din Sibiel iubea 
consecvența pînă şi în deviații. Ironia sorții face că 
întreaga colecţie ne-a fost lăsată moştenire, soției 
mele şi mie, cu limbă de moarte! Ne-am făcut-o cu 
mâna noastră, într-un fel. 

Iarăşi poate părea bizar pentru unii, dar Tata 
700 era un proeuropean „pătimaş“. În primul rînd 
din rațiuni familiale: un fiu al său şi vreo cinci nepoți 
trăiesc în America şi Europa de Vest. Marea lui pro- 
blemă nu era legată de vîrstă. La 92 de ani ne spunea 


cu licăriri de entuziasm în ochi că abia aşteaptă 
momentul aderării României la Uniune, ca să poată 
veni în Franța cât mai des, să ne viziteze! Dar mai era 
proeuropean dintr-un firesc imperativ creştin: sufle- 
tul Europei este Biserica, Una şi nedespărțită. 

*% 


Încercînd să fiu cît mai obiectiv, aş spune că 
preotul Zosim Oancea a lăsat după el, țării sale, o 
capodoperă absolută, „Sibielul“, o carte de predici 
care oricînd poate sta alături de modelele ei patris- 
tice (mă refer, desigur, la Bune vestiri) şi o extraordi- 
nară mărturie despre închisorile comuniste, din care 
a avut norocul să scape viu, dar nu şi nevătămat, 
după cinsprezece ani. Închisorile unui preot ortodox 
(recomand călduros a doua ediție, îngrijită cu 
dăruire de Răzvan Codrescu) te plonjează într-un iad 
transfigurat prin credință. Rar mi-a fost dat să citesc 
o carte despre exterminare scrisă cu atita delicateţe 
şi nepătimire. Pentru familie, preotul Zosim Oancea 
a încarnat, practic, TOTUL. Fără exemplul şi prezența 
lui harismatică nimeni dintre noi n-ar fi aşa cum este 
şi n-ar gîndi aşa cum gîndeşte. 

*% 


Ar merita scris un studiu aplicat despre psiholo- 
gia colecționarilor. Tata Zozo a fost un asemenea 
colecționar înnăscut. Muzeul de icoane pe sticlă n-a 
putut lua ființă fără o motivaţie ale cărei resorturi 
adînci îmi scapă. Dar acest muzeu n-a fost singura co- 
lecţie a lui. Dosare întregi, clasate, sprijină pereții din 
casa de la Sibiu. Cutii cu sute, poate mii de texte şi 
note pe teme religioase, decupate din tot soiul de zia- 
re, reviste, broşuri, plachete, cu o răbdare cvasimani- 
acală. La un moment dat am rămas interzis în fața 
unui maldăr uriaş cu articole „împotriva fumatului“, 
în diferite limbi, din care mi s-au servit porţii în doze 
homeopatice de-a lungul a trei zile. Colecţia s-a năs- 
cut dintr-un impuls caritativ: să-i dezbare pe membrii 
fumători ai familiei de viciul ucigaş şi să-i disuadeze 
pe urmaşi. Mai târziu însă ea a devenit „colecţie în 
sine şi pentru sine“, mai degrabă sursă de amuza- 
ment decît de groază, dat fiind că un singur Oancea, 
se pare, suferea de viciul respectiv. Şi suferă în conti- 
nuare. Strategia „disuadării“ n-a funcţionat deloc, ba 
dimpotrivă, căci în loc să se înfioare în fața spectru- 
lui bolii ireversibile, „pacientul“ era adus pe culmile 
disperării datorită insistenţei umanitariste a salvato- 
rilor. După zece articolaşe din dosar fugea să-şi aprin- 
dă iute o ţigară, în grădina din spatele casei, „pentru 
a se calma“. 

Una din trăsăturile cele mai puțin cunoscute 
public ale lui Tata Zozo era încăpăținarea (de cele 





anul III e nr. 29 


15 


ROST 


REPERE 





mai multe ori bună). Cînd îşi punea ceva în cap nu se 
lăsa pînă cînd nu izbîndea. Uneori însă cu prețul pier- 
derii răbdării din partea celor apropiaţi. O vorbă a 
lui Dorin, fiul cel mic, actualul decan al Facultăţii de 
Teologie din Sibiu, a rămas celebră: „Mă gîndesc cât 
de fericiți au fost cei de Ia Aiud cînd au scăpat de Tata 
Zozo! Cred că şi-au făcut cruce, redevenind creştini, 
cînd l-au văzut ieşind pe poarta închisorii!“ Numai 
datorită acestei încăpățînări fenomenale, dublată de 
credință, a putut pune, aproape de unul singur, un 
sat precum Sibielul pe harta lumii. 
i 

Ultima întâlnire cu Tata Zozo s-a petrecut în vara 
lui 2004. Am ajuns la Sibiu spre seară, dar n-am găsit- 
o acasă decât pe studenta care-l îngrijea: „Părintele a 
plecat la plimbare“, ne-a spus, „în Parcul sub arini“. ÎI 
ştiam suferind, tot mai neputincios şi vestea că e „la 
plimbare“ ne-a înviorat. Am ieşit după el. Studenta 
ne spusese că tocmai ieşise şi ne aşteptam să-l ajun- 
gem imediat din urmă. De unde, am mers alert pînă 
am început să gîfiim, preţ de vreo zece minute. În fi- 
ne, după un kilomentru şi ceva i-am zărit silueta aple- 
cată şi capul gol, tuns la ac. Ne-am apropiat şi l-am 
îmbrăţişat. Aproape toţi cei care treceau pe lingă îl 
salutau cu căldură. S-a aşezat pe o bornă de ciment, 
parcă-l am în față, şi ne-a invitat „să şedem“ şi noi. 
Vorbea superb ardeleneşte, cu accentul de la Alma, 
„cel mai frumos sat din lume“. Noi l-am provocat: 
„Tata 7070, să mai facem doi paşi, dacă tot am ieşit.“ 
EI ne-a privit cu ochi buni, dar fermi: „Eu pînă aici mă 
plimb. Dincolo de borna asta nu trec.“ Suna ciudat 
acest legămînt, dar aşa era Tata Zozo: a decis să se 
plimbe pînă acolo, exact pînă acolo, aşa rămînea! 
Ne-am odihnit cîteva minute, apoi ne-am întors spre 
casă. Cînd am dat colțul am privit în urmă spre borna 
„de netrecut“. Sensul unui înteg destin a rămas ca- 
muflat într-o mică „manie“ cu tâlc! 

* 

În fiecare zi de Paşti Mamaia trebuia să pregă- 
tească o mîncare de fasole. Oala cu „fasole pascale“ 
era la fel importantă ca şi mielul sau ouăle roşii. De 
ce? Pentru că datorită unei farfurii cu fasole Tata 
Zozo a scăpat de la moarte în închisoare. Cînd simţea 
că puterile îl părăsesc de tot, la Aiud, mi se pare (nu 
le dăduseră mîncare suficientă vreme de cîțiva ani la 
rînd), Dumnezeu i-a trimis o farfurie cu fasole. Atunci 
a făgăduit că, de va scăpa viu, mîncarea aceasta, sim- 
bol de post şi sărăcie, va fi aşezată la loc de cinste, 
printre bunătăți la masa de Înviere. Sincer, nici o iah- 
nie nu mi s-a părut mai bună decit aceea servită la 
Sibiu, în zi de Paşti! 


* 


Tata Zozo avea şi „slăbiciuni“ terestre: de pildă, 
îi plăceau telenovelele. Mai bine zis, îl mişcau. Pînă la 
lacrimi! Acum vreo trei ani, în timpul unei cine, ne-a 
ținut cu sufletul la gură povestindu-ne peripețiile 
unui cuplu brazilian divorțat, reîmpăcat, redivorțat, 
cu copii care se rătăceau la rîndul lor prin „hățişurile 
vieţii“ în peste o sută cincizeci de episoade. În 
schimb, nu avea nici un interes pentru telenovelele 
politicii româneşti sau internaţionale. Deşi bine 
orientat, aveai impresia că „pătrățelul“ politicului 
contemporan îi lipseşte din schemă. Politica se 
oprea, pentru el, în 1948 sau cam pe-acolo, la mo- 
mentul arestării (avea o obsesie: vinovat de toate re- 
lele României era Maniu. Nu Brătianu, nu Gheorghiu 
Dej, nu Regele Mihai. Doar Maniu! Probabil nu-i ierta 
ardeleanului neutralitatea!) 

h 

Pudic, într-o zi, ne-a povestit o „acțiune“ inedită 
din tinereţe. Cu un grup de colegi studenţi la teologie 
au plecat la Sala Dalles să bruieze o conferință intitu- 
lată „elogiul goliciunii“. „Acuma, uite, goliciunea-i 
peste tot.“ Şi resemnat continua să se uite la goliciu- 
nile de pe micul ecran. 

(O anecdotă de familie mai pipărată: într-o zi 
cuscrul lui de la Bucureşti, avocat, îi zice: „Părinte, 
cînd am văzut prima dată o femeie cu minijupă am 
zis că-i fund cu abajur“ - vorba era şi mai crudă, cu 
rimă. La care părintele răspunde: „Ei, acum nici aba- 
jur nu mai are!“) 

* 

În încheierea acestor rînduri reproduc o scri- 
soare datată 23 ianuarie 2004: 

„Lubiţii mei, 

Vă mulțumesc din inimă de grija pe care o aveţi, 
de a-mi trimite regulat revista La Vie, pe care eu am 
îndrăgit-o şi cred că în momentul de față am cea mai 
mare colecţie din țară. 

Şi toată această colecţie, cînd o să plec eu Din- 
Colo, O să v-o las vouă. 

Într-unul din numere s-a dat o informaţie foarte 
valoroasă, că Papa de la Roma i-a declarat sfinți pe 
toți cei care au murit în războiul din Spania, împotri- 
va comunismului, război la care a luat parte şi o 
echipă din România. 

După o vreme geroasă acum s-a mai potolit 
frigul. 

Din singurătatea mea eu vă îmbrățişez cu tot 
dorul şi dragostea. Tata Zozo.“ 

Din singurătatea noastră te îmbrăţişăm cu tot 
dorul şi dragostea, Tata Zozo! 





16 


anul III e nr. 29 


REPERE 


ROST 





Din mărturiile 
Părintelui Zosim 


„Zi după zi, am început să mă obişnuiesc cu at- 
mosfera din cameră şi să intru în rolul meu de preot, 
care mi se părea mai necesar acolo decât oriunde. De 
multă vreme cunoşteam teoretic că suferința îl poate 
distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură 
spirituală, precum şi reversul monedei, că suferința 
îndurată cu ajutorul divin îl purifică şi-l întăreşte pe 
om. Acum era cazul aplicării şi verificării acestor lu- 
cruri, atît în viaţa mea personală, cât şi a celor din 
jurul meu. 

- Cum e, Părinte, întîmplarea aceea cu Simon 
Chirineanul, care I-a ajutat Mîntuitorului să-Şi ducă 
crucea pe dealul Golgotei? 

- E foarte simplu, dragii mei; prin suferința lui, 
acel Simon Chirineanul a participat la unica şi 
aceeaşi jertfă a lui lisus Hristos, pentru mîntuirea 
noastră. 

- Şi dacă nu era acest Simon Chirineanul, s-ar fi 
compromis mîntuirea noastră? 

- Nicidecum, Mîntuitorul Şi-ar fi dus singur Cru- 
cea. Simon Chirineanul a apărut nu pe firul neputin- 
ței Lui, ci pe firul dragostei Lui de a ne face şi pe noi 
părtaşi la propria noastră mîntuire. Simon Chirinea- 
nul era în acel moment un simbol al întregii suferințe 
istorice a creştinătăţii, deci şi a suferinței noastre de 
acum. Ca să înţelegem mai bine, să facem o analogie. 
Să socotim jertfa de pe Golgota un fluviu care a 
izvorit din Dealul Căpăţinii şi care străbate istoria, 
înglobind în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de toate 
Sfintele Liturghii care s-au slujit şi care se vor sluji 
pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea 
rînd, suferințele personale ale fiecărui credincios. 

- Toate suferințele creştinilor? 

- Nicidecum, ci numai cele duse în duhul învăță- 
turii Lui şi în exemplul Crucii Lui. Concret: pe Golgo- 
ta, la dreapta şi la stînga Lui, au fost răstigniți, o dată 
cu EI, şi doi tilhari; pentru unul, suferința a fost, cu 
adevărat, numai un chin, suportat cu cârtire şi scrişni- 
re din dinți, câtă vreme pentru celălalt ea a fost 
degrabă mîntuitoare: «Astăzi vei fi cu Mine în Raib“. 


(Din Închisorile unui preot ortodox, 
Ed. Christiana, București, 2004, pp. 29-30) 





„Se înăsprise din nou regimul, atât cel alimentar, 
cât şi cel igienic. Lipsă de mîncare, lipsă de medica- 
mente, iar pentru cele cîteva minute de plimbare se 
zidise, în cele două sînuri ale T-ului, cîte o rozetă ro- 
tundă, împărțită în camere triunghiulare, în care să 
se poată plimba câte o celulă. Pereţii de beton erau 
atât de înalţi încât nu se putea vedea dintr-o cameră în 
alta. 

leşise o cameră la plimbare. Eu mă aflam din 
nou pe latura scurtă a T-ului din dreapta şi priveam 
prin găurile jaluzelelor la cei care se plimbau. 

La un moment dat, am văzut un deţinut - a cărui 
cameră ieşise la plimbare în timp ce el se afla la infir- 
merie - îndreptîndu-se mai întîi spre camera de plim- 
bare, în care se afla celula sa, cum îi indicase gardi- 
anul care-l aducea de la infirmerie, dar apoi făcînd o 
întoarcere bruscă şi îndreptîndu-se spre gardul de 
sîrmă care înconjura zona de lîngă zidul închisorii. 

Ajuns la gard, s-a urcat pe el şi privea drept la 
soldatul de pe turelă, care se aşezase deja în 
genunchi, cu puşca îndreptată spre el, gata să tragă. 

În acelaşi moment, a început strigătul deţi- 
nuţilor din celular: 

- Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!... 

Nenorocitul de soldat stătea cu degetul pe tră- 
gaci, dar încă nu trăgea. 

- Nu tragi? Stai că tragi tu! 

Spuniînd acestea, deţinutul a sărit de pe gard în 
zona arată, fără să facă însă nici un pas mai departe 
spre zid. 

- Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!... - urla de a- 
cum toată închisoarea. Pînă şi gardianul care condu- 
cea plimbarea striga din toată puterea: «Nu trage!... 
Nu trage, mă!... 

În zadar. Deşi era cât se poate de evident că, şi 
de-ar fi ajuns la zid, ca să treacă peste el avea nevoie 
de scară. Din poziţia de drepți, în care s-a aşezat după 
ce a sărit în arătură, el n-a făcut nici un pas mai 
departe, ci se uita fix la soldat. 

Nenorocitul de soldat român n-a înțeles nimic 
din toate acestea. Să fi fost el atât de orbit de vechea 
zicală a iobagului, că «Dacă mi se dă ordin, şi pe 





anul III e nr. 29 


17 


ROST 


REPERE 








tata-l împuşcb, încât să nu-şi fi dat seama că cel 
care-i stătea în față voia să se sinucidă? 

- Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!... 

Şi totuşi, a tras. Şi nu mai jos, la picioare, ci drept 
în piept. Îndată am văzut, din celula din care 
priveam, pata de sînge din spate şi pe om pră- 
buşindu-se la pămînt. 

Din acel moment, strigătul «Nu trage!» s-a 
preschimbat în urlet de acuză: «Criminalilor!... Crimi- 
nalilor!... Criminalilor!». Era atît de înfierbintată 
lumea încît, dacă ar fi venit cineva cu o mitralieră să 
ne împuşte pe toţi cei din celule, nici unul nu s-ar fi 
oprit din strigătul: «Criminalilor!». 

S-au strîns aiudenii pe podul din fața închisorii, 
iar de la etajul III, cineva, care-l cunoştea pe cel îm- 
puşcat, striga, ca să audă cei de pe pod: «Să ştiţi că a 
fost împuşcat Ioan Popa de la Copşa Mică. Face închi- 
soare din anul 1941, iar acum, fiind greu bolnav, s-a 
dus la infirmerie să ia medicamente şi nu i-au dat». 

- Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!... 

La un moment dat, au apărut conducătorii peni- 
tenciarului, în frunte cu directorul cel nou, Koller, cu 
gîndul să-l ridice de acolo. 


- Huo!... Huo!... Huo!... Criminalilor!... Huo!... 
Criminalilor!... - strigam toţi, din întreg celularul, ca 
şi de la secţia a doua şi de la Zarca. 

Koller cu ai lui au fugit, ca să apară apoi cu doi 
gardieni cu o targă, care l-au ridicat şi l-au dus, în ace- 
leaşi strigăte indignate ale întregii închisori: 
«Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!...» 

Strigătele au durat în jur de o jumătate de oră, 
ca Să se stingă apoi treptat, o dată cu aşezarea 
umbrelor serii. 

Şi a urmat tăcerea preschimbată în priveghere, 
după străbuna noastră datină românească. N-aş 
putea spune câţi au dormit în acea noapte din întrea- 
ga închisoare. În celula noastră, cel puţin, nu s-a mai 
închis nici un ochi, toată noaptea. Şi eram şase per- 
soane. 

Drama aceasta a avut loc în mai sau iunie 
1957. Ceea ce îmi aduc bine aminte e că a fost cea 
din urmă din cele văzute şi petrecute de mine la 
Aiud...“ 


(Din Închisorile unui preot ortodox, 
Ed. Christiana, București, 2004, pp. 188-190) 





18 


anul III e nr. 29 


REPERE 


ROSI 





LUCA şi ZOSIM 


Răzvan Ionescu 





cum mai bine de 300 de ani, o întâmplare 

neobişnuită avea să transforme peste noapte 

0 mică aşezare uitată din nordul Ardealului 
într-un vestit loc de pelerinaj. Un anume Ioan Cupşa, 
nemeş din Nicula, dăruise bisericii din satul său o 
icoană pe lemn, înfățișând pe Maica Domnului cu 
pruncul. Preotul Luca din Iclodul Mare se trudise să o 
scoată la iveală, printre liturghii şi vecernii, 
adăugând lumini peste lumini, din vârful penelului 
său tocit de-atâta neodihnă. La o vreme, icoana a 
început să lăcrimeze. Pelerinii au început să se scurgă 
spre Nicula cu zecile de mii, iar faima icoanei făcă- 
toare de minuni s-a răspândit hăt! - până la curtea 
lui Antioh Cantemir, domn peste tot ţinutul Moldo- 
vei. Acesta, despre care cronicarul zice că „nu era căr- 
turar, numai nici era om prost“, a oferit 1000 de ta- 
Ieri în schimbul icoanei, dar n-a primit-o. Tot bucoa- 
vnele mărturisesc că Antioh a trimis atunci meşteri la 
Nicula să o copieze pentru „spăsenia“ şi frumuseţea 
ei. După obicei, fiecare suflet care bătuse atâta amar 
de drum ca să o vadă pe Măicuţa de la Nicula, voia să 
plece cu un talisman de la locul minunii. Pe câte o 
bucată de sticlă, oamenii nevoiaşi ai locului au 
început, după izvod, să înmulțească 
chipul Preacuratei. Aşa a început 
meşteşugul icoanelor pictate pe sticla 
rămasă şi adunată de pe la glăjăriile 
Gherlei. 

După 275 de la lăcrămarea 
Măicuţei, în Joia Paştilor, în biserica din 
Sibiel, Preotul Zosim ia poftit smerit pe 
enoriaşii săi, să doneze sfântului locaş 
al lui Hristos icoane pe sticlă. În scurt 
timp s-au adunat vreo 200. Apoi încă o 
sută şi încă una, şi tot aşa până aproape 
de mie. Domn” Părinte Zosim venise la 
Sibiel nu demult, după un altfel de 
pelerinaj, prin locuri pustiite de 
Necuratu' şi sfințite de un altfel de la- 
crimi, ale oamenilor cu credință în 
Hristos. Pe mulți, țărâna din care au 
fost alcătuiți îi îmbrățişase, făcându-le 
uitat numele la Aiud ori Periprava, însă 


mărirea fără greş că le-a fost trecută în cartea ce se va 
citi de către Domnul Hristos la cea de-a doua venire. 
Alături de aceştia, Părintele Zosim a adunat piatră pe 
piatră, împletind nădejde din suferință. Vreme de 15 
ani, nu şi-a văzut preoteasa şi cei patru prunci cu care 
îi dăruise Domnul. Şiragul lacrimilor lor s-a înnădit 
prin vremi cu lacrimile Măicuţei de la Nicula, aşa încât 
[a Sibiel s-a zămislit din adunarea lor în căuşul palmei 
lui Dumnezeu cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă 
din lume. Lacrimi prin timp, ele dau mărturie despre 
zăbava sfinților prin ţinutul oamenilor. 

Astăzi, la mai bine de 300 de ani de la cea dintâi 
lacrimă de la Nicula, Preotul Zosim din Sibiel a plecat 
să-l întâlnească pe Preotul Luca din Iclod. Negreşit că 
vor zăbovi îndelung, povestind despre cum plâng 
oamenii şi cum plâng sfinţii. La poarta Raiului, Sân' 
Petru va mijloci la Dumnezeu: „Doamne, te rog, lasă 
pe cei doi slujitori să-ţi fie lacrimă pe fiece obraz, 
pentru neputința celor rămaşi pe pământ!“ Iar la 
auzul acestor vorbe „Cel ce numără mulţimea 
stelelor şi picăturile de rouă“ va zâmbi şi va deschide 
căuşul palmei sale spre a aduna încă două izvoade 
pentru icoana de mai târziu a robilor săi, Luca şi 
Zosim. La Sibiel, suratele ei aşteaptă să o primească 
pe ştergar alb. 

a sI 








anul III e nr. 29 


19 


ROST 


SOCIETATE 





Marşul sexual spre Europa 


Rămâne de văzut dacă vom intra în Uniunea Europeană în 2007, 
2008 sau dacă nu cumva nu vom mai avea la ce adera. Până să ne 
dumirim însă, bag seamă că ne pregătim intens să ne aliniem 
„normelor europene“. Și am început cu relele năravuri. Între altele, 
de curând (23-30 mai), a avut loc la Bucureşti o manifestare a 
homosexualilor din România - „GayFest 2005“. Acesta este primul 
pas dintr-un program de promovare a ideii că homosexualitatea 
este o opțiune, nu un obicei respingător şi un păcat. 


Mihail Albişteanu 





înființată în 1996 şi condusă de Florin Buhu- 
ceanu, homosexual declarat, fost student la 
teologie ortodoxă, actualmente pastor la „Metropo- 
litan Community Church“ Bucureşti (nu-i greu de 
închipuit ce „biserică“ e aia). Evenimentul a cuprins 
şi un „marş al diversităţii“, care s-a desfăşurat sâmbă- 
tă, 28 mai. Manifestanţii gay erau îmbrăcați oarecum 
decent, probabil pentru a se bucura de participarea 
unor asociaţii pentru apărarea drepturilor omului. 
Primăria Bucureştilor a dat greu aprobarea, 
inițial refuzând, pe motiv că nu poate garanta secu- 
ritatea participanților. Ulterior, la intervenţia lui Tra- 
ian Băsescu, care a declarat că interzicerea marșului 
ne-ar arunca în urmă cu 20 de ani (Sic!), a revenit 
asupra deciziei (Băsescu a comis-o şi în campania 
electorală pe tema homosexualității, afirmând că 
20% din populaţie are astfel de apucături!). Se pare 
că sute de mesaje electronice trimise concertat din 
întreaga lume au blocat conturile de e-mail ale preşe- 
dintelui Băsescu şi ale primarului general al Ca- 
pitalei, cerând să se revină asupra deciziei de a nu 
permite desfăşurarea marşului. S-a procedat în 
aceeaşi manieră şi pe liniile telefonice. De asemenea, 
activiștii LGBT (Lesbian Gay Bisexual and Trans- 
gender) erau pregătiți să organizeze demonstraţii de 
protest în fața oficiilor consulare ale României din 
New York şi Washington, pe care le-au contramandat 
în ultimul moment, după schimbarea de decizie de la 
Bucureşti. 


Q rganizatorul „GayFest“este asociaţia „Accept“, 


Reacţia „conservatoare“ 


Marşul a stârnit reacții în societatea româneas- 
că, provocând câteva dezbateri. Au apărut şi poziţiile 


contra. Desigur, Biserica Ortodoxă Română s-a opus, 
dar cu glas cam scăzut. Prima acţiune de protest a 
aparținut însă Partidului Conservator (fost PUR), 
care a manifestat „pentru valorile tradiționale româ- 
neşti şi creştine, pentru familie şi moralitate“. De- 
monstranţilor PC li s-au alăturat preoți şi studenţi de 
a teologie. Iniţiativa nu ar fi fost rea (a fost singurul 
partid care s-a pronunțat împotriva paradei), dacă ar 
fi reprezentat altceva decât o dovadă clară de fari- 
seism a umaniştilor deveniți „conservatori“, despre 
care ştim - şi nu are rost să mai amintim - cine sunt şi 
de către cine sunt conduşi. 

La rândul său, ziarul PRM, „Tricolorul“ (subinti- 
tulat „creştin şi european“), a publicat pe prima pagi- 
nă un protest față de „GayFest“. Nu poți să nu-i dai 
dreptate lui Gabriel Andreescu, atunci când ia în de- 
râdere faptul că „apărătorii valorilor creştine şi na- 
ționale“ în România au ajuns să fie trei inşi fără credi- 
bilitate: Dan Voiculescu, Corneliu Vadim Tudor şi 
Gigi Becali. Desigur, aceştia sunt numai cei mai vi- 
zibili, dar gesturile lor publice compromit orice man- 
ifetare pe aceeaşi linie, chiar dacă vine din partea 
unor oameni oneşti. 

A urmat manifestaţia neautorizată a membrilor 
organizaţiei „Noua Dreaptă“ (ND), cărora i s-au ală- 
turat şi alți cetățeni. Pentru că la un moment dat 
membrii ND şi homosexualii s-au încăierat, jandar- 
mii i-au evacuat cu duba pe primii şi le-au dat amenzi 
totalizând 100 de milioane de lei. 

ND a greşit iarăşi încercând să dea o lovitură de 
imagine. Homosexualii doreau să li se dea atenţie, să 
facă din parada lor ternă un eveniment despre care 
să vorbească presa, iar ND i-a ajutat cu prisosință. 
Fără „contramanifestaţia“ hilară a celor din ND (căci 
numărul lor mic şi lipsa de forță, în loc să-i facă 
temuţi a trimis acţiunea în derizoriu), jurnalele tv n- 
ar fi irosit mai mult de 30 secunde pentru a reflecta 





20 


anul III e nr. 29 


SOCIETATE 


ROST 





marşul homosexualilor, iar ziarele n-ar fi publicat 
mai mult de o ştire într-un colț de pagină. Ieşirea din 
decor (şi-apoi întoarcerea acolo) a ND a făcut ca 
mass-media să redea pe larg „evenimentul“. Homo- 
sexualii au cîştigat şi la capitolul imagine - bieții, 
cum am văzut, prigoniți de „fundamentalişti“ -, şi la 
capitolul finanțare (acum au motiv să ceară un spri- 
jin mai consistent de Ia tot felul de organizaţii de pro- 
fil din afara granițelor), şi în înmuirea autorităţilor - 
care vor fi silite să le permită multe pentru a nu fi 
considerate părtaşe la îngrădirea dreptului de a iubi. 


Tirania minorităţii 


Sigur, o societate demo- 
cratică nu poate interzice ast- 
fel de manifestări, dar le poate 
ignora sau le poate contraba- 
lansa prin alt fel de acţiuni. 
Dacă societatea românească 
ar fi una sănătoasă - dar nu-i 
cazul - ar găsi antidotul pen- 
tru astfel de exhibiţii dăună- 
toare. Iar preoții ar trebui să 
fie întotdeauna în fruntea 
unor manifestări prin care să 
fie inhibată promovarea pu- 
blică a unor păcate. 

În condiţiile în care orga- 
nizaţiile creştine nu s-au pus 
de acord pentru organizarea 
unei Slujbe comune la 
Patriarhie pentru sufletele 
păcătoşilor, ori a unei adunări 
publice civilizate prin care să 
fie condamnat păcatul, igno- 
rarea marşului homosexu- 
alilor era o atitudine potrivită. 
În orice caz, mult mai po- 
trivită decit o „contramanifes- 
taţie“ ca a ND. 

Evident, şi mai bine era 
să se ducă o campanie pro-vir- 
tute, pro-normalitate, pro- 
familie. ND a greşit şi din acest 
punct de vedere, mergând pe 
un mesaj contra homosexu- 
alilor. 

Rezultate mult mai bune 
sunt obţinute printr-o atitu- 
dine pozitivă, care afirmă, în 


loc să nege, care susţine (virtutea, normalitatea, 
familia) în loc să conteste şi care construieşte în loc 
să dărâme. Asta nu înseamnă că trebuie exclusă criti- 
ca, ci că trebuie pus accentul pe exemple şi acţiuni 
pozitive, afirmative, care clădesc. Astfel, cred că ar fi 
fost mai bine ca, în loc de proteste, să fi avut loc sluj- 
be religioase şi să fi fost organizaze conferinţe, dez- 
bateri, prin care să se afirme valorile noastre 
tradiționale. Atenţie, orice alte manifestări dure 
împotriva homosexualilor nu vor face decât să 
mențină subiectul drepturilor comunității gay din 
România în atenţia opiniei publice româneşti şi a 
presei internaţionale! În acest caz, urmarea nu poate 








anul III e nr. 29 


ROST 


SOCIETATE 





fi decât aceea că vor creşte presiunile asupra 
autorităților române de a accepta mai multe drepturi 
pentru homosexuali, până când se va pune şi proble- 
ma acceptării căsătoriilor între persoane de acelaşi 
sex. Va urma legislaţia „anti-ură“ şi problema adopți- 
ilor de copii de către homosexuali. Şi abia atunci vom 
înțelege, pe pielea noastră, dar prea târziu, ce va să 
însemne sentimentul „tiraniei minorităţii“, pe care 
Marea Britanie, Olanda, țările scandinave şi Canada 
îl resimt, din nenorocire, din plin. 


Ce ascunde discriminarea 
pozitivă? 


Ştim că în democraţie oricine are dreptul la 
liberă exprimare şi manifestare (dacă este autoriza- 
tă, desigur), inclusiv minoritățile sexuale. România 
are totuşi o legislație democratică, chiar şi în acest 
domeniu - în 2001 s-a renunțat la pedeapsa pentru 
homosexualitate, prevăzută de Codul Penal (faimo- 
sul articol 200). Această măsură urma adoptării legii 
care condamnă şi sancţionează discriminarea, inclu- 
siv pe motiv de orientare sexuală. Aşa că, aparent, n- 
am putea comenta dreptul comunităţii gay din 
România de a-şi exprima public convingerile. Şi ar 
trebui să acceptăm dorința lor de a sta cu capul sus şi 
de a nu se simţi ruşinaţi de ceea ce sunt (de altfel 
marşul s-a şi numit „Gay Pride“). Totuşi, ieşirea în 
stradă a homosexualilor are ca scop prozelitismul şi 
ca efect, sfidarea majorității. Ca să nu mai vorbim de 
faptul că a-ţi declara viciul nu are nimic de-a face cu 
libertatea de exprimare (apropo, în mediile presei 
bucureştene s-a bătut multă monedă pe această 
chestiune: că trebuie să le respectăm „libertatea de 
expresie“ !). 

Problema de fond este însă alta: faptul că socie- 
tatea îi acceptă pe gay nu trebuie transformat într-o 
rampă de lansare pentru pretenţii exagerate ale 
acestora. La ce mă refer? Am auzit cu toţii de aşa- 
numita „discriminare pozitivă“, care permite unor 
minorităţi (indiferent de natura lor) să aibă mai 
multe drepturi decât majoritatea. Explicaţia dată de 
corifeii democraţiei dusă la absurd este următoarea: 
simpla egalitate în drepturi nu este suficientă în 
cazul membrilor unei minorități. Pentru ei nu ar fi 
suficientă democraţia „în litera ei“, de aceea respec- 
tivele minorităţi trebuie să beneficieze de drepturi 
suplimentare, aceasta fiind întruparea democraţiei 
„în spiritul ei“. Ceea ce nu vrea nimeni să observe 
este că aceste drepturi suplimentare, o dată ce au fost 
obţinute, reclamă mereu altele. Astfel, dreptul se 


transformă în excepţie, iar excepţia în abuz. Şi dacă 
ajungem la abuz, unde mai sunt democraţia şi egali- 
tatea? Mi se pare clar că aşa-numita „discriminare 
pozitivă“ nu reprezintă altceva decât un tunel secret, 
pe unde democraţia este subminată. 

Voi exemplifica, referitor la subiectul de faţă. 
Probabil pentru că a fost primul, marșul gay din 
acest an a fost aproape cuminte. Sus-numitul „pas- 
tor“ Buhuceanu ne-a promis însă pentru viitor o 
manifestaţie „adevărată“, aşa cum se obişnuieşte în 
vest (de altfel, tupeul liderului „Accept“ este incredi- 
bil, el dorind, nici mai mult, nici mai puţin decât - aşa 
cum a declarat la televiziune - să devină preot în 
Biserica Ortodoxă, chiar dacă este şi vrea să rămână 
homosexual). Mă întreb şi eu: cu ce drept vor mem- 
brii comunităţii gay din România să apară despuiaţi 
în public, fără a fi sancționaţi, atât timp cât hetero- 
sexualilor acest lucru li se refuză? Ce ar însemna ca 
un grup de heterosexuali de ambe sexe să apară în 
public aproape goi, mimând actul sexual? Legea 
pedepseşte atentatul la bunele moravuri, la pudoare 
şi obscenitatea publică. În cazul comunităţii gay 
legea nu se aplică? 

Aşadar, pericolul nu este reprezentat de faptul 
că există minorități sexuale şi că acestea cer dreptul 
de a se exprima, ci de faptul că aceste minorități ar 
putea să dobândească mai multe drepturi decât 
majoritatea. Miza nu este una oarecare, pentru că, e 
limpede, cererile lor nu se vor opri aici. Acesta este 
doar un prim pas. Urmează probabil cererea de a se 
putea căsători (civil, căci în „biserica“ lor s-o fi 
putând orice) şi apoi dreptul de a înfia copii. Dovadă 
că nu exagerez stă recentul referendum din Elveţia la 
care peste 50% dintre participanţi s-au pronunțat 
pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale, dar nu 
şi în favoarea adopțiilor de către acestea. Deja homo- 
sexualii din România, având largul concurs al Con- 
siliului Naţional pentru Combaterea Discriminării 
(care s-a „autosesizat“ şi față de atitudinea Primăriei 
Generale, cerând explicaţie scrisă) a obținut o primă 
„victorie“ (în opinia mea, un abuz manifest): anul 
acesta, compania TAROM a fost amendată pentru o 
promoţie de „Valentine's Day“, deschisă numai pere- 
chilor heterosexuale. 


Atentat la copii 


Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de acest „fe- 
nomen social“ este clară, dar nu o voi aduce în dis- 
cuție, pentru a nu fi acuzat de „intoleranță“ pe bază 
religioasă. Nu intru nici în discuţia dacă homosexua- 





22 


anul III e nr. 29 


SOCIETATE 


ROST 








litatea are o cauză genetică sau reprezintă doar un alt 
tip de comportament sexual. Există însă şi alte argu- 
mente, de bun simţ, zic eu. Poate că homosexuali- 
tatea există pe alocuri, în unele segmente ale regnu- 
lui animal. Totuşi, nu reprezintă generalitatea, nu 
este definitorie, nu este în nici un caz calea aleasă de 
natură pentru a crea viață. Este, în cel mai bun caz, 
ceva atipic. Şi atunci, fiind ceva diferit, de ce să îi con- 
ferim aceeşi descriere, aceeaşi denominare, pe care o 
dăm tendinței preeminente? Cum putem defini viața 
unui cuplu homosexual ca fiind un „mariaj“, cînd nu 
are nici o legătură cu scopul ultim (fie el şi pur teore- 
tic) al unei căsătorii, procrearea? Cum putem acorda 
unor oameni care refuză calea naturală de a avea 
copii, dreptul de a-i obţine într-un mod diferit, fiind 
absolut clar că acei copii nu vor avea o viaţă de fami- 
lie normală, naturală, la care se adaugă şi faptul că ei 
pot fi corupți de modul de viaţă al „părinţilor“? Oare, 
din nou, legea care incriminează coruperea de 
minori nu funcționează şi în cazul comunității gay? 
Toată lumea vorbeşte de drepturile minorităţilor 
sexuale, dar la drepturile acelor copii nu se gândeşte 
nimeni? Dreptul de a avea o viață obişnuită, de a nu 
fi supuşi la presiuni psihologice nu există şi pentru 
ei? Din acest punct de vedere, mult mai corectă mi se 
pare poziţia preşedintelui american, George W. 
Bush, care se opune căsătoriilor homosexuale, ca şi 
dreptului cuplurilor homosexuale de a avea în îngri- 
jire copii. Ceea ce se fac a nu înţelege homosexualii 


este că şi copiii au drepturi, că nu reprezintă simple 
jucării la dispoziţia lor, ci ființe umane sensibile, care 
au nevoie de îngrijire într-un mediu care să le asi- 
gure, pe cât posibil, confortul psihic. 

În acest context trebuie amintită şi o altă pro- 
blemă cu impact negativ asupra copiilor: educaţia 
sexuală, făcută la vârste incredibil de tinere. Moti- 
vaţia oficială este aceea că informaţia circulă repede, 
copiii având acces la TV şi la Internet, aşa că este mai 
bine să fie pregătiți. Eu zic că, de fapt, astfel, li se fură 
copilăria, inocența, puritatea. Nu mai există Moş 
Crăciun, sfinţi, poveşti, ci doar roboți, sex şi violență, 
chiar şi în desenele animate. Nu cred că cea mai bună 
soluție de adapta o ființă la un mediu tehnologizat 
este să o izbeşti cu capul de ciment. Orice animal îşi 
protejează puii până la maturitate; ar trebui să reîn- 
vățăm şi noi asta - să redăm copilăria copiilor noştri, 
să-i protejăm de rău, să-i ajutăm să se adapteze, să-i 
educăm, iar nu să-i lăsăm la voia întâmplării şi în 
calea tuturor răutăților. Din acest punct de vedere, 
cred că, dacă la liceu educaţia sexuală este absolut 
necesară (în conformitate cu evoluţia fiziologică a 
adolescentului), la ciclul gimnazial ar fi indicat să lip- 
sească şi să fie înlocuită cu ore de igienă, de exemplu. 

Nu mă îndoiesc că problema recunoaşterii 
minorităților sexuale în România are şi o componen- 
tă pecuniară. Aşteptăm cu interes momentul în care 
acestea vor cere bani de la bugetul de stat pentru a-şi 
promova comportamentul deviant. 


=) 
=! 
=] 
=) 
I 
= 
sa 
i 
[7 





anul III e nr. 29 


23 


SOCIETATE 





„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, 
ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi“. 
(loan 5, 13) 


Facerea de bine, 
intre filantropie și 
asistenţă socială 


Esenţa credinţei creştine este iubirea - iubirea de Dumnezeu şi 
iubirea de aproapele. Creştinul este permanent chemat să-i urmeze 
lui Hristos în iubire, slujind lui Dumnezeu în rugăciune, post și fapte 
bune. O iubire care cere creștinului trăiri şi fapte veritabile, zămis- 
lite în adâncul sufletului, dar niciodată închise acolo, ci mereu și 


mereu dăruite palpabil semenilor săi. 





Marcel Răduţ Seliște 


R:: de după 1989 a cunoscut o multipli- 


şi o accentuare fără precedent a discrepan- 
țelor sociale, a diferenţelor dintre cei foarte bogaţi şi 
cei foarte săraci. Toate acestea înseamnă pentru 
creştini că românii au nevoie de iubirea creştinească, 
de ajutor pentru cele ale trupului şi zidire întru cele 
ale sufletului. 

A discuta despre sărăcie pre- 
supune, inevitabil în timpurile noas- 
tre, a face apel la date statistice, 
demers pe care, regretabil, nu îl în- 
tâlnim prea des atunci când as- 
cultăm predici savante despre ver- 
bul a face bine. Căci, oricât am fi 
de dornici a încălzi cu rostiri duhov- 
niceşti sufletele celor din jur, ritmul 
existenței realităților sociale contemporane ne cere 
să folosim matematici seci, lipsite aparent de viață, 
dar care aproape întotdeauna poartă lacrimile şi 
durerile a mii de drame umane. 

Ciferele oferă oricui doreşte să acţioneze global 
împotriva sărăciei dimensiunea exactă a suferinţei 
dintr-un anumit areal, la o dată de timp precisă. 
Biserica lucrează într-adevăr cu fiecare persoană din 





spaţiul spiritual, geografic şi temporal pe care îl 
deţine, însă, deopotrivă, Biserica poartă cu sine şi 
responsabilitatea pentru întregul neam omenesc, 
raportându-se la acesta într-un mod atotcuprinzător 
şi fără să-şi diminueaza astfel, în vreun fel iubirea pe 
care o dăruieşte fiecărei persoane umane în parte. Să 
observăm cifrele... 

În perioada 1995 - 2000, sărăcia în România a 
avut următoarea evoluţie!: 


Rata sărăciei extreme 
% din populaţie 


Rata sărăciei 
% din populaţie 


Citind aceste ie orice creştin va fi cutremurat 
de faptul că aproape jumătate din populatia țării era 
afectată de sărăcie în anul 2000. Acest 44.0 % 
înseamnă aproximativ 10 milioane de români aflați 
în stare de sărăcie - o cifră pe care nu o poate asimi- 
Ia nici sistemul statului de asistență socială, nici sis- 
temul, încă firav şi în formare, de filantropie al 
Bisericii. 


1 sursa: Cornelia Mihaela Tesliuc, Lucian Pop, Emil Tesliuc - 2001 





24 anul III e nr. 29 


SOCIETATE 


Cifrele ne înfăţişează şi locul real pe care îl 
ocupăm ca popor în dramaticul tablou al sărăciei din 
Europa Centrală şi de Est. Astfel, aproximativ în 
aceeaşi perioadă (anii 1995 - 1999) rata sărăciei în 
acest spaţiu geopolitic se caracteriza prin urmă- 


toarele procente: 
| 
Mondo 
usia 
Albania 


omânia 1998 
Macedonia 
|___19%8 | 


etonia 1998 


gara 
mania 
rana 


lovacia 

stonia 

ngaria 

olonia 

elarus 

roaţia 
epublica Cehă 
lovenia 


1 
1 
1 
2 


U 
7 
3, 
3, 
3,0 
2,60 
2, 
1,3 
TZ 
1,0 
0, 





În România lui 1996, paritatea puterii de cum- 
părare/zi/persoană adultă era echivalată la 2 USD 
pentru 6.8% şi la 4 USD pentru 44,5% din populaţie. 
Altfel spus, 6,8% din români trăiau într-o sărăcie 
extremă, situaţie care ne transformase la acea dată 
într-un vector al sărăciei est-europene, România 
fiind a patra ţară săracă a zonei. 

Sărăcia loveşte în primul rând fundamentele 
familiei, astfel că ideea de familie creştină rămâne 
pentru mulţi dintre români doar pură teorie. Dacă în 
anul 1995 aproximativ 70% dintre familiile româ- 
neşti cu patru copii erau afectate de sărăcie, în anul 
1998 procentul a crescut la peste 80% din numărul 
acestora2. 

Sărăcia se corelează inevitabil cu nivelul de edu- 
caţie. Într-o familie săracă unde capul de familie nu a 
frecventat vreo formă de învățământ, va exista con- 


2 USD PPP*/zi 
% din populație 
sa 


e | 
4 | 
ÎN 2008) 
IEEE 
= | 
IE 
= 007 2) 
Ea | 
15 
(a | 
i | 
(Aa | 


o 
EST 0 | 7 


* Statisticile cu privire Ia sărăcie folosesc praguri în dolari/zi/adult Ia echivalentul 
PPP 1996 (paritatea puterii de cumpărare) Sursa: Banca Mondială, 2000 


ROST 


stanto atitudine defavorabilă până la respingere față 
de orice dorință ca unul dintre copii să urmeze 
şcoala. Există o rată a sărăciei în funcţie de nivelul 
educaţional al capului de familie. Astfel, aproximativ 
43% din familiie în care capul de familie nu a frecven- 
tat şcoala se aflau în stare de sărăcie în anul 2001, 
ZUSD PPP/Z at ua Ay Fa din 
o di : amiliile al căror cap de fami- 
DID popula lie absolvise o formă de învă- 
țământ superior erau afectate 
de sărăcie3. 

Există şi o sărăcie calcu- 
lată în funcţie de ocupaţia ca- 
pului de familie. Astfel, în anul 
2001 erau afectate de sărăcie 
60% din familiile româneşti 
în care capul de familie era şo- 
mer, aproximativ 56% din fa- 
miliile în care capul de familie 
era agricultor, dar şi aproape 
30% din familie în care capul 
de familie era angajat. 

Cifre, cifre, cifre... Fiecare 
cifră de 1 reprezintă o per- 
soană, un semen al nostru 
aflat în suferință. Zăbovim 
încă pentru câteva fraze în 
lumea uscată a cifrelor. 

În faţa realităţii crunte a 


4, 

0] 

7 
se prezintă cu propriile cifre. 

Astfel, în cuprinsul Patriarhiei Române func- 
ționează un număr de 14.100 unităţi bisericeşti, 
din care: un centru patriarhal, cinci mitropolii, 
zece arhiepiscopii, 14 episcopii, 161 protopopiate, 
11.007 parohii şi 2.313 filii, 386 mănăstiri (5.896 
existente şi 260 în construcţie), precum şi 12.052 
cimitire bisericeşti. 

Tot în cuprinsul Patriarhiei Române sunt 
deschise cultului şi funcţionează 14.574 locaşuri de 
cult, din care: 63 catedrale (24 catedrale eparhiale şi 
23 biserici-catedrale); 10.580 biserici parohiale, 
2.072 biserici filiale, 433 biserici de mănăstiri, 208 
biserici de cimitir, 12 biserici fundaţionale, 48 biseri- 
ci izolate, 298 capele parohiale, 171 capele de cimitir, 
74 paraclise parohiale, 182 paraclise de mănăstiri, 
403 biserici şi capele în instituţiile bugetare (89 - în 
Armată şi Ministerul de Interne, 37 în penitenciare, 


2 sursa: Cornelia Mihaela Tesliuc, Lucian Pop, Emil Tesliuc - 2001 
3 sursa: Cornelia Mihaela Tesliuc, Lucian Pop, Emil Tesliuc - 2001 


4 sursa: www.patriarhia.ro 





anul III e nr. 29 


25 


ROST 


SOCIETATE 





166 în spitale, 50 în unități de învățământ, 61 în 
aşezăminte ocrotire socială). 

La unităţile bisericeşti (Patriarhie, eparhii, pro- 
topopiate, manastiri, schituri) sunt încadraţi şi acti- 
vează 841 personal de conducere şi 12.855 preoţi şi 
diaconi.6 

Aceste cifre nu au o legătură directă cu fenome- 
nul sărăciei. Totuşi, ele ne vorbesc despre faptul că 
Biserica Ortodoxă Română este un sistem dezvoltat, 
complex care cel puţin teoretic, are capacitatea mate- 
rială şi umană de a reacționa față de sărăcie. Fiecare 
biserică este un potenţial centru social, fiecare preot 
sau diacon reprezintă un posibil filantrop, deci 
resursele nu lipsesc. 

14.574 de locaşuri de cult pot fi 14.574 de mini- 
centre sociale, locuri de unde se poate aplica o nece- 
sară strategie naţională de filantropie a Bisericii, 
prin iubirea de Dumnezeu şi de oameni a celor 
12.855 de preoți şi diaconi. 


Ajutorul dat de Biserică 


La nivel național, Biserica patronează activi- 
tatea a cinci mari organizații neguvernamentale 
creştine ortodoxe şi anume: Asociaţia Studenţilor 
Creştin-Ortodocşi România (ASCOR), Liga Tinerilor 
Creştini Ortodocși Români (LICOR), Societatea 
Naţională a Femeilor Ortodoxe Române (SNFOR), 
Asociaţia Medical-Creştină „Cristiana“ şi Asociaţia 
„PRO-VITA“ pentru născuţi şi nenăscuți. 

Aproape fiecare eparhie din cuprinsul Bisericii 
noastre deţine cel puţin un ONG propriu. Ca exemple 
amintim: Arhiepiscopia Bucureştilor care patronea- 
ză zece organizaţii, Episcopia Iaşilor care patronează 
şapte organizaţii, Episcopia Vadului, Clujului şi Felea- 
cului care patronează şapte organizaţii, Arhiepis- 
copia Craiovei care patronează şapte astfel de orga- 
nizaţii neguvernamentale de binefacere. În prezent, 
funcționează 75 de organizaţii neguvernamentale 
patronate de Biserică, acoperind majoritatea regiu- 
nilor istorice ale țării. 

Biserica Ortodoxă Română deţine şi un sistem 
de aşezăminte sociale: 57 pentru copii, 20 pentru 
vârstnici, 74 cantine şi brutării sociale, 20 aşezămin- 
te medicale şi farmacii sociale, 21 centre de diagnos- 
tic, tratament şi asistență pentru familii aflate în difi- 
cultate. În anul 2004, în aşezămintele de urgență au 
fost îngrijiţi 649 de copii aflaţi în dificultate, iar în 
centrele sociale au fost îngrijiţi permanent 633 de 


5 sursa: www.patriarhia.ro 
€ sursa: www.patriarhia.ro 


bătrâni, alți 2587 de bătrâni beneficiind de trata- 
ment medical şi medicamente gratuite. Şi ca o ultimă 
cifră - aproximativ 200 de miliarde de lei au fost alo- 
caţi de Biserică în 2004 pentru activitatea de 
filantropie. 

Cifrele pe care le-am prezentat până acum, 
reprezintă pentru noi un argument deosebit de pu- 
ternic pentru a afirma următoarele: 

1. Sărăcia reprezintă în România o problemă de 
interes național de prioritate zero. 

2. Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat în 
ultimii cinci, zece ani un sistem de filantropie carac- 
terizat prin: prezenţă în fiecare regiune a țării, acti- 
vitate permanentă, înzestrare cu fonduri, bază mate- 
rială şi personal din partea Bisericii şi/sau Statului, 
accedere la finanţări externe şi realizarea de parte- 
neriate cu instituţii ale Statului şi/sau comunității 
locale. 

3. Gradul de sărăcie atins în România şi ritmul 
de relaţionare dintre sistemul de filantropie al Bi- 
sericii şi comunitățile sărace impun reaşezarea baze- 
lor teoretice şi practice ale actului filantropic creştin. 

4. Dinamica activităţii filantropice desfăşurate 
în Biserică prezintă riscul de a se profesionaliza actul 
filantropic asttel încât acesta să fie golit de esența 
filantropiei creştine şi anume iubirea de Dumnezeu 
şi de oameni. 

Cifrele sunt nu numai expresia seacă a dramelor 
umane, dar şi repere ce caracterizează contextul dis- 
cuţiei pe care în mod necesar o purtăm în legătură cu 
a alege între asistenţă socială şi filantropie. 

Statul laic a operat deja, într-un mod tranşant şi 
răspunzând nu neapărat cerințelor generate de reali- 
tățile sociale româneşti, ci mai ales normelor Uniunii 
Europene, o alegere între aceste două concepte prin 
autonomizarea învățământului din domeniul asis- 
tenţei sociale. Astfel, Biserica a fost lipsită de secțiile 
de asistență socială din cadrul facultăţilor de teolo- 
gie, acestea fiind desființate în favoarea apariţiei 
unor facultăți de asistență socială. Există în acest 
demers o logică a Statului întemeiată pe eficiență, un 
fel de matematică în concordanţă cu statisticele de 
mai sus. 

Reprezentanţii Bisericii au răspuns prin intro- 
ducerea şi promovarea unei noțiuni noi pentru are- 
alul spiritualităţii ortodoxe din România - noţiunea 
de teologie socială. 

Există şi în acest demers o anumită logică. Pe de 
o parte, întâlnim o logică pragmatică ce impunea 





26 


anul III e nr. 29 


SOCIETATE 


ROSII 





acestor reprezentanţi ai Bisericii să salveze ce se mai 
putea salva din fostele secţii de asistență socială ale 
facultăţilor de teologie - este vorba aici despre zeci 
de profesori, de interese ale grupărilor academice 
din cadrul decanatelor facultăţilor respective, de un 
întreg, sistem care ajunge până în zona Patriarhiei. 
Finalitatea concretă ar fi transformarea fostelor 
secții de asistență socială în secţii de teologie socială 
recunoscute şi subvenţionate de Stat. 

Pe de altă parte, noţiune de teologie socială se 
constituie într-un fel de actualizare a dogmelor şi 
învățăturilor Bisericii, o adaptare a acestor dogme 
pentru a se obţine răspunsul cerut nu atât de drame- 
le sociale care au loc în societatea românească, ci mai 
ales de noua poziţionare a Statului față de problema 
asistenţei sociale. 

Există câteva lipsuri şi riscuri în acest demers. 


Filantropia și asistenţa socială 
nu Sînt același lucru 


Secţiile de teologie socială vor înzestra pe absol- 
venți cu diplome recunoscute de Stat şi care să 
conţină o calificare identică sau echivalentă cu aceea 
de asistent social, aşa cum vor obține absolvenţii 
viitoarelor facultăți de asistență socială? 

Dacă aceste diplome vor certifica o calificare 
profesională utilizabilă doar în cadrul Bisericii, are 
sistemul de filantropie al Bisericii capacitatea de a 
absorbi sutele de absolvenţi pe care aceste secții le 
vor oferi pieţei forței de muncă din România în 
fiecare an? 

Mari probleme crează însăşi noţiunea de teolo- 
gie socială, o alăturare oarecum forțată a cuvântului 
teologie cu cuvântul social”. O simplă citire în DEX 
demonstrează că însoţirea acestor două cuvinte este 
cel puţin neinspirată şi că noţiunea de teologie 
socială este artificială. 

Departe de mine gândul de a face aici şi acum o 
analiză a ceea ce înseamnă pentru creştini dogma 
Bisericii. Însă, îmi exprim credinţa că a urma un mas- 
terat sau un doctorat la vreo instituție catolică sau 
protestantă din Vestul Europei ori la Atena, în mediul 
unui ortodoxism naţionalist dovedit de curând a avea 
mari probleme, este insuficient pentru a înzestra un 
suflet cu capacităţile nu numai intelectuale, ci mai ales 
duhovniceşti necesare a mânui dogmele Bisericii. 

Utilizarea neinspirată a dogmelor sub presiunea 
contextului, fără împlinirea mai întâi a unui firesc 


drum creştin ortodox de îndelungă-răbdare şi me- 
ditare temeinică asupra ispitelor ce vin din lume, ne 
poate arunca în erori atât de mari încât nu numai că 
se vor anula efectele oricărei bune intenții inițiale, ci 
mai ales se vor oferi pricini de rătăcire, acceptându-se 
un sincretism pe cât de comod, pe atât de periculos cu 
idei şi noţiuni străine creştinismului ortodox. 

La modul imediat, într-o anumită măsură, la dis- 
poziţia Bisericii stă posibilitatea de a înființa, finanța 
şi patrona instituţii de învățământ superior de asis- 
tență socială cu caracter privat, care, supuse atât pro- 
cedurilor de acreditare din partea Statului, cât şi con- 
curenţei de pe piața instituțiilor cu acelaşi profil din 
România, vor reuşi să-şi dovedească viabilitatea şi su- 
perioritatea calitativă a corpului profesoral, dotări- 
lor materiale şi programei de curs. O astfel de soluţie, 
utilizată de Biserică în veacurile trecute, poate repre- 
zenta o cale de dezvoltare a unui învățământ de asis- 
tență socială de esență creştin-ortodoxă cu caracte- 
risticile formale cerute de legislația europeană şi, nu 
în ultimul rând, ar ajuta la evitarea unor abordări ne- 
fericite a dogmelor Bisericii. 

În anumite medii universitare ale Bisericii 
există încă speranța deşartă că se va putea negocia cu 
normele Statului, că vor fi găsite portițe de scăpare 
în legislaţia românească ce reglementează, după mo- 
del european, învățământul de Ia noi, astfel ca noile 
secţii de teologie socială să dobândească o anumită 
valoare de piaţă şi atractivitate pentru candidați. Sta- 
tul român sau, mai exact, supra-statul Uniunea Euro- 
peană ale cărui legi deja le adoptăm şi le aplicăm, a 
decis tranşant: asistența socială reprezintă un con- 
cept independent ce se manifestă prin activitatea in- 
stituţiilor specializate ale Statului şi/sau ale comuni- 
tăţii locale, în numele dreptăţii şi solidarității sociale, 
instituţii deservite de funcţionari specializați numiţi 
lucrători sociali şi asistenți sociali. 

Grija faţă de aproapele ce se manifestă de către 
Stat/comunitate nu are obligatoriu la temelia sa iubi- 
rea de semeni, ci mai degrabă este născută dintr-un 
calcul care solicită societăţii să dezvolte, pentru con- 
servarea propriei stabilități şi securități, un şir de 
măsuri de asistență socială pentru cei mai puţin favo- 
rizați membri ai săi. 

Aici apare deosebirea esenţială între asistența 
socială şi filantropie: Statul/comunitatea locală prin 
sistemul de asistență socială fac doar să asiste pe 
semenul aflat în suferință, asigurându-i cele nece- 
sare trupului în limitele stabilite de legi adoptate 


7 Teologie - disciplină care se ocupă cu expunerea şi fundamentarea teoretică a izvoarelor şi învățăturilor unei religii; 
social - care ține de societate; propriu societății (potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române) 





anul III e nr. 29 


27 


ROST 


SOCIETATE 





conform cu interesele majorității politice din Par- 
lament ori conform cu normele supra-statului Uniu- 
nea Europeană. 

Filantropia creştină nu se opreşte doar la a 
dărui săracilor şi bolnavilor cele de trebuință pentru 
trup. Filantropia este mereu însoţită de actul de cate- 
hizare, este purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca 
finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe 
care îl ajutăm în sărăcia sau boala sa. O mare eroare 
este a confunda demersul firesc de cunoaştere şi apli- 
care a normelor de asistenţă socială stabilite pentru 
această activitate de legile Statului cu filantropia 
însăşi. 


Sărăcia îşi are cauza în suflet 


Asistăm de la o vreme nu numai la apariţia unor 
teologi specializaţi în ceea ce pretenţios se cheamă 
teologie socială, ci şi la răspândirea unui fel de profe- 
sionişti lefegii ai asistenței sociale - persoane foarte 
bine pregătite atât în cunoaşterea şi aplicarea teoriei 
asistenței sociale şi ale legilor Statului în domeniu, 
cât şi în scrierea de cereri de finanțare şi obținerea 
de finanţări de la diverse instituţii de profil din țară 
şi străinătate. Eficiența acestor persoane preocupate 
de forma actului de filantropie, decăzut astfel la 
nivelul unei asistențe sociale, este plătită cu prețul 
pierderii iubirii de aproapele, prin transformarea 
persoanei în cifre statistice. Finalitatea nu mai este 
mântuirea sufletelor, ci raportarea unui număr cât 
mai mare de porţii de mâncare, pachete sau ajutoare 
băneşti oferite săracilor, bolnavilor. 

Sărăcia din România face necesare astfel de 
demersuri cu caracter strict tehnic, de un grad înalt 
de eficiență, unde contează cifrele. Uităm însă că 
sărăcia şi boala îşi au cauzele nu în cele ale trupului, 
ci în cele ale sufletului. Actul de ajutorare a aproa- 
pelui neînsoţit de zidirea sufletească nu înlătură 
cauzele sărăciei sau bolii, ci doar efectele acestora. 
Filantropul creştin merge dincolo de locul unde s-a 
oprit asistentul social laic, alină suferința trupului 
doar pentru a pătrunde către adevărata suferință, 
aceea din adâncul sufletului. Într-un astfel de context 
este de preferat bobul de muştar al credinței, 
munților de bani... 

Evident, între asistență socială şi filantropie 
vom alege pe aceasta din urmă. Asistenţa socială, cu 
toate noţiunile teoretice şi cerințele sale practice 
poate fi înnobilată, asimilată de către filantropie. Po- 
sibil să fie mai lesne să alegem remodelarea sistemu- 
lui nostru filantropic după chipul cerut de societatea 


laică şi secularizată, în locul unui efort de catehizare 
uriaş şi permanent. Însă, coabitarea Stat/Biserică aşa 
cum 0 cunoaştem noi pe pământurile româneşti se 
află la apusul său, căci Uniunea Europeană, care ne 
va primi ca stat membru după 2007, are o altă filo- 
sofie a relaţiei cu Biserica, astfel că acest compormis 
este inutil. Valorile creştinismului sunt aşezate pe fă- 
gaşul subordonării faţă de valorile unui umanism cu 
pretenții universale, orice demers făcut în afara aces- 
tei subordonări declanşând izolarea celui care a cute- 
zat la aceasta. 

Statul sau comunitatea vor susține şi pe mai 
departe financiar instituţiile Bisericii, dar este foarte 
probabil ca pentru fiecare bănuț primit să fie cerută 
acceptarea unui compromis. Un astfel de compromis 
se face şi atunci când filantropiei se preferă asistența 
socială, gândindu-se cu superficialitate că nu există 
vreo importanță, vreo semnificaţie a noţiunilor uti- 
lizate. 

Aminteam prin cifre de activitatea de ajutorare 
a aproapelui realizată de Biserică în ultimii ani. 
Aceste cifre exprimă un potenţial care acum aşteaptă 
să fie îndrumat pe una din cele două căi ce i se des- 
chid: superficialitatea tehnicizării după chipul asis- 
tenţei sociale laice sau profunzimile iubirii de Dum- 
nezeu şi oameni. 

Va fi greu să evităm ispita de a avea profesionişti 
care aproape că ating perfecțiunea în mânuirea teh- 
nicilor de consiliere socială ori a subtilităţilor cere- 
rilor de finanțare, însă fără a fi încălziţi de iubirea de 
Dumnezeu şi semeni, de ritmul viețuirii creştine. In- 
stituţiile Bisericii de la noi din ţară sunt acum cuprin- 
se de febra acumulării de sedii pentru centrele so- 
ciale, atragerii de finanţări, semnării de protocoale 
de colaborare cu Statul ori comunitatea, o febră ce 
transformă pe semenul nostru într-o simplă cifră. 


Preotul paroh trebuie să fie 
întiiul filantrop 


Filantropiei din parohie i se preferă asistența 
socială enclavizată fie în jurul unor proiecte finan- 
țate de Stat ori instituţii din străinătate, fie în jurul 
unor centre sociale înființate a iniţiativa ierarhului 
locului ori a unui preot mai doritor de misiune. Asu- 
pra acestor enclave sunt exercitate presiuni sporite 
din partea mediului social, căci săracii şi bolnavii 
sunt numeroşi, aşa că locul relaţiei personale dintre 
filantropul creştin şi semenul aflat în suferință este 
luat de liste, tabele şi raportări care înşiruie cifre 
despre număr de beneficiari, număr de pachete 





28 


anul III e nr. 29 


SOCIETATE 


ROST 





distribuite, număr de seminarii organizate etc. În 
multe locuri, cu prețul unor sacrificii dureroase din 
partea celor implicaţi în actul filantropic respectiv, 
s-a reuşit şi dezvoltarea unei relaţii personale cu cei 
ajutați, dar aceste locuri parcă sunt prea puţine ca să 
fie definitorii. 

Filantropia se face în parohie, unde preotul şi 
preoteasa sunt cei dintâi filantropi. Însă, multe paro- 
hii, mai ales la sate, sunt pustii, iar prin parohiile bo- 
gate mai degrabă întâlnim casele mândre şi semeţe 
ale preoților, afişarea averii acestora în maşini de 
lux, proprietăţi şi alte însemne ale bogăției lumeşti 
smintitoare, decât centre filantropice. Vremurile în 
care parohiile ofereau burse de studii pentru copiii 
săraci şi silitori la învățătură ori rânduiau trusoul 
vreunei fete sărace din mahala, ori slujeau prin preo- 
tul lor la masa săracilor în cantina pentru săraci a pa- 
rohiei, aceste vremuri au apus şi s-au pierdut în isto- 
rie. Astăzi, abia câte o fundaţie a vreunei eparhii mai 
încearcă firav astfel de gesturi. 

Bisericii i se cere de către realităţile sociale ac- 
tuale să deţină un sistem bine organizat de 





filantropie, constituit din ONG-uri 
naţionale ori din centre filantropice 
puternice, numai că niciodată nu 
vor exista resursele necesare extin- 
derii acestui sistem în toate colțurile 
afectate de sărăcie ale țării. Cât 
despre a face catehizare prin inter- 
mediul unui astfel de sistem, aşa 
cum se prezintă astăzi, este inutil să 
mai discutăm. 

Soluţia rămâne în parohie, 
unde preotul este chemat să fie 
filantropul, modelul manifestării 
iubirii de aproapele, întâiul slujitor 
al săracilor şi ostenitor al celor bol- 
navi, cel care dăruind o pâine sau 
un medicament dăruieşte simultan 
şi un cuvânt de învățătură, aşa cum 
a făcut Mântuitorul nostru Iisus 
Hristos, Fiul lui Dumnezeu cât a fost 
în lume. 

Totuşi, această cale pare a fi 
închisă în zilele noastre, întunericul 
împietrind sufletele şi smintind 
minţile oamenilor. 

Poate că noi, cei din lume am 
fost goliți de puterea de a ne ruga, 
de a simţi creştineşte şi poate că 
acum € vremea ca cei din pustie să 
se roage pentru noi, să vină la noi cu sfat, mustrare şi 
îndreptare, astfel ca noi să alegem iubirea de 
Dumnezeu şi de oameni în locul ispitelor cu chip 
amăgitor. 

„Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea 
zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu și 
cele şapte stele: ştiu faptele tale, că ai nume, că 
trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a 
mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele 
tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, 
adu-ți aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi 
te pocăieşte. 

Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu 
vei şti în care ceas voi veni asupra ta. Dar ai câțiva 
oameni în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci 
ei vor umbla cu Mine îmbrăcați în veşminte albe, 
fiindcă sunt vrednici. Cel ce biruieşte va ti asttel îm- 
prăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele 
lui din cartea vieții şi voi mărturisi numele lui înain- 
tea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce are 
urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.“ 
(Apocalipsa Sfântului loan Teologul III, 1-6). 





anul III e nr. 29 


29 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








Vedere de pe Centura Politicii (3) 
Operaţiunea „team-moft“ şi 
întoarcerea fiicei risipitoare 


Viorel Patrichi 


-am întâlnit la ieşirea din Metrou de la Obor 
M cu Pederel, cel mai mare poet al aurolacilor. 
Ca de obicei, curgeau petecele de pe el. „Dă- 
mio ţigară şi-ţi dau un catren!“ „Nu ştii că nu fumez?!“ 
„Dă-mi de-o bere şi-ţi dau un catren!“ Nici n-am apu- 
cat să-i spun că-i ofeream oricum o bere, că a şi 
început să scrie în aer pe o revistă imaginară, revista 
lui, la care visează de peste zece ani de tranziţie: „O, 
vino, Guru, tu, la noi, la Cotroceni, / Far luminos și 
clar, condei de aur,/ Să ne privim în ochi ca doi ghiol- 
beni, / Să uit că România mea este un plaur...“ 
Nu degeaba a ajuns el personaj de film după 
1990... 





Informaţia „scăpată“ 


Mare eveniment naţional: s-au întors ziariştii! 
„Răpiţi paharele cu palma!“. Pentru prima oară după 
brambureala de la 22 decembrie 1989, România a 
ajuns pe prima pagină a presei internaţionale: au 
fost eliberaţi de la Bagdad ziariştii Marie-Jeanne Ion, 
Ovidiu Ohanesian şi Sorin Mişcoci. Însă „The New 
York Times“, „Le Monde“, „The Independent“, CNN, 
BBC nu cunosc proverbul românesc „Unde dai şi 
unde crapă“... 

Cum scenariile au fost numeroase, vom prezen- 
ta faptele care s-au făcut publice, fără să le inter- 
pretăm. 

Trei gazetari primesc bani de cheltuială de la 
Omar Hayssam ca să meargă în Irak. Că haine de 
primeneală nu-ţi trebuie cine ştie ce. Îţi dau ei la 
urmă, dacă le uzi pe-ale tale. Poţi merge cu buricelu 
gol prin Bagdad să intervievezi teroriști, să iei o de- 
claraţie de la Abu Musab Al-Zarkawi, să-i ceri părerea 
lui Ossama Bin-Laden. Pe 28 martie, cei trei ziarişti şi 


ghidul Muhammad Munaf, un sirian cu cetățenie 
americană, au dispărut în ceață prin Bagdad. Traian 
Băsescu tocmai fusese la Bagdad, ciocnise ouă roşii 
cu soldaţii de Paştele catolicilor. Acolo, la un gălbe- 
nuş, afirmase că trupele României vor rămâne în 
Irak sine die. Preşedintele află în avionul cu care 
zbura spre Bucureşti că au dispărut cei trei ziariști. 
Totul era construit ca la carte. 

Marie-Jeanne comunică prin telefonul mobil 
detalii privind răpirea şi direcţia în care au fost trans- 
portați. Are grijă şi timp să respecte semnele de punc- 
tuaţie cele mai pretenţioase, atunci când transmite 
mesaje, ceea ce denotă o bună pregătire jurnalistică. 

Aflat la psihiatrie pentru a-şi trata suferințe 
imaginare, Omar Hayssam, om de afaceri, membru 
PSD şi prieten cu senatorul Vasile Ion, prefect de 
Buzău pe-atunci, tatăl jurnalistei, anunţă că a primit 
un telefon de la răpitorii care au cerut patru mi- 
lioane de dolari pentru eliberarea tinerilor. Pe 30 
martie are loc o convorbire telefonică între Omar 
Hayssam şi Yussuf Munaf, fratele lui Muhammad 
Munaf, „ghidul“ ziariştilor. Omar promitea că îi trimi- 
te patru milioane de dolari lui Yussuf Munaf, fratele 
lui Muhammad. În aceeaşi zi, televiziunea Al-Jazeera 
prezintă primele imagini cu dispăruţii. Marie-Jeanne 
neagă „spontan“ că răpitorii ar fi cerut bani. 

Pe cinci aprilie, s-a zvonit că au fost eliberaţi. A 
fost doar un zvon sau o informaţie care „a scăpat? 
Încă nu ştim. 

Pe 21 aprilie, ziariştii apar la AlJazeera şi cer 
retragerea trupelor române din Irak. Mircea Geoană 
cere acelaşi lucru, chiar dacă era entuziasmat de 
invadarea Babilonului. Bucureştiul le cere teroriş- 
tilor să o elibereze pe Marie-Jeanne fiindcă românii 
au cultul Fecioarei Maria. Oficialii ştiau că răpitorii 
nu erau creştini. 


Norocul și puterea 


Teroriştii urmăresc foarte atent reacţiile presei 
din Bucureşti, emisiunile televizate şi îşi regizează 
scenele. Apar tricourile portocalii, ca în lagărul de la 





30 


anul III e nr. 29 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSII 





Guantanamo şi ca la puşcăria Abu Ghraib. Gazetăre- 
sele de pe la Televiziuni se tânguie melodios. 

Imediat după anunțarea răpirii, Traian Băsescu 
s-a instalat în fruntea „celulei de criză“ de la Cotro- 
ceni fiindcă serviciile secrete se subordonează legal 
preşedintelui. Declaraţiile lui au fost în general laco- 
nice, dar semnificative: 

- Dedicaţie de Paşti: „Mi-am tăiat şuvița ca să le 
port noroc“ 

- „Au toate condiţiile normale, atât cât pot fi de 
normale condiţiile în care stau cu țeava kalaşnikovu- 
lui la tâmplă“; 

- „Lucrurile s-au complicat extrem de puternic“; 

- „Nu mai suntem în relaţie cu răpitorii“; 

- „Orice este posibil“; 

- „Nu este exclus să vedem şi execuţii“; 

- „Cei trei cetățeni români şi cetăţeanul ameri- 
can de origine irakiană Muhammad Munaf se află, de 
astăzi, 22 mai, începând cu ora 13.44, sub controlul 
autorităților române“; 

- „Recuperarea jurnaliştilor răpiți a fost o ope- 
rațiune sută la sută românească“. 

Preşedintele a precizat că nu s-au dat bani şi nu 
s-a acceptat retragerea trupelor din Irak: „Statul ro- 
mân nu şi-a negociat politica externă, prezentă şi 
viitoare“. 

Traian Băsescu a mulțumit de 
trei ori serviciilor secrete româneşti. 


Hezbollahi și ulemale 


Pe 23 mai, ziariştii au revenit în 
țară cu un avion Hercules. Un cauciuc 
explodează la aterizare. Exuberanță 
pe aeroporul „Henri Coandă“ de la 
Otopeni, dar fără covor roşu. Marie- 
Jeanne face semnul victoriei şi îl 
trage pe Traian Băsescu de mână să 
participe la scena recunoştinței. 

Ziariştii au fost duşi la o vilă dis- 
cretă a serviciilor secrete pentru ... 
„debrifare“, cum se zice acum. Mai pe 
şleau, ei au dat acolo cu subsemnatul 
până pe 26 mai. 

Muhammad Munaf a fost reținut 
în Irak de către FBI pentru partici- 
parea la răpire, deşi el trebuia 
anchetat la Bucureşti, fiindcă delictul 
se referea la viața unor cetăţeni 
români. Se repetă cumva situația cu 
asasinul lui Teo Peter. 


Numeroase organizații musulmane, ligi, uniuni, 
consilii de înţelepţi, hezbollahi, imami şi ulemale din 
Arabia Saudită, Liban, Siria, Irak s-au implicat în 
căutarea ziariştilor români. Cea mai semnificativă 
este însă declaraţia doctorului Isam Rifai, preşedin- 
tele Uniunii Arabilor din România: „Cei trei ziarişti şi 
ghidul lor n-au fost niciodată în pericol“. Abia de aici 
poate să înceapă investigația. 


Anchetă în Partidul lui Mucles 


Mircea Geoană afirma că „au fost pretenţii 
financiare masive din partea răpitorilor“, declaraţie 
retractată imediat. 

La începutul scandalului, Adrian Năstase şi lon 
Iliescu au negat că l-ar cunoaşte pe Omar Hayssam. 
Ulterior, numele escrocului a fost descoperit pe lis- 
tele delegaţiilor oficiale şi Hayssam a fost dat afară 
din PSD. Mircea Geoană, preşedintele PSD, a ordonat 
o anchetă internă de partid contra celor care l-au 
adus pe Hayssam lângă Adrian Năstase. Conducător 
al anchetei a fost desemnat Cristian Diaconescu, fost 
ministru al Justiţiei. Toţi liderii PSD notorii, care l-au 
cunoscut pe Hayssam, s-au dat bolnavi. Partidul lui 
Mucles nu mai ştie nimic despre afacerile lui Hays- 
sam sau Munaf prin România. Aflat într-o delegaţie 


etil 


e 


Da zei 
pe 
mă 


PLINA 





ars Pa unu 0 008 


EI 
[5] 
Hz 
I=| 
=) 
i 
=) 
= 
[= 
= 
S 





anul III e nr. 29 


31 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





pe Valea Trotușului, Ion Iliescu a condamnat în 2004 
„lăcomia şi mârşăvia“ celor care au defrişat pădurile 
de-au curs apoi şuvoaiele peste bieţii țărani. Venera- 
bilul hidrotehnist nu ştia că partenerii de partid îi 
vor arunca tot lui în cap afacerile cu buşteni ale lui 
Hayssam şi Munaf. 

Indiferent care este adevărul despre dispariția 
celor patru, cel care a venit singur pe strapontină, 
călare pe cal alb, este preşedintele Traian Băsescu. 
Pentru el a fost o excelentă lovitură de imagine şi 
acum poate dispune anchetarea corupților şi chiar 
alegeri anticipate. George Bush, Silvio Berlusconi, 
Tony Blair, Joseph Borrel lau felicitat pe Traian 
Băsescu pentru reuşită. Jacques Chirac şi-a manifes- 
tat speranţa că serviciile secrete franceze vor fi la fel 
de eficiente ca serviciile României pentru a o elibera 
astfel pe ziarista Florence Aubenas. 


Savonarola și 
„sindromul regicidului“ 


Întoarcerea ziariştilor a provocat mari contro- 
verse în presa română. Unii se bucurau excesiv, alții 
coborau totul în derizoriu. Mari gazetari de fotoliu au 
minimalizat suferinţele prin care ar fi trecut cei trei. 
Lupii cei tineri au sărit la jugulara lui Savonarola. 
„Poate sunt eu nebun! Nu mai pricep nimic. Peste tot 
văd numai craci, țâţe, buci!“, spunea Savonarola altă- 
dată, de parcă descindea dintr-un bestiariu flamând. 
El nu meditează ca Gânditorul de la Hamangia. Nu! 
În realitate, se ia cu mâinile de far când se uită la noi, 
cei netrebnici şi prăpădiţi, prea nedemni pentru 
înțelegerea sa. Pe când îl seconda pe Dumitru Tinu în 
opera de purificare morală a Patriei, spunea cam aşa: 
„Adevărul este ca un crucişător printre barcazuri 
mucegăite“. Nimeni n-a avut curajul să-l întrebe 
deschis de relaţia cu Taher. A uitat ce-a scris atunci şi 
a abandonat fără luptă „Crucișătorul Patiomkin“. Un 
alt secret ce va fi developat peste 50 de ani. 

Este nedrept să credem însă că Savonarola duce 
trena cuiva... prea multă vreme. Ştie să lovească la 
vârf şi are un talent monstruos sau vede enorm... l-a 
numărat ouăle Împăratului de Mătase, după care l-a 
întrebat în direct la TVRI, în plină campanie elec- 
torală, dacă e pederast. Pentru omul de rând, răspun- 
sul era conţinut în întrebare şi efectul a fost dezastru- 
os. Chiar dacă Împăratul de Mătase era nevinovat. 
Domne, să ştii că ăsta chiar €... Atacă virulent, car- 
nasier, letal, ca într-un soi de antropofagie ritualică, 
numai la vârt: sindromul regicidului, cum spunea 
țuguiat gânditorul Emil Hurezeanu. În numele 


onestității gazetăreşti, poate uita totul şi dă pe 
goarnă. Aşa s-a întâmplat cu „guzganul rozaliu care 
sare [a...“ păcatele lui Savonarola. 

Aprecierea lui Savonarola a fost corectă imediat 
după dispariţia ziariştilor. Dramă sau cacealma, din 
această întâmplare ar trebui ca lupii cei tineri să 
înveţe câte ceva. Când pleci într-o zonă de conflict, cu 
bani oferiţi de un dubios, este aberant să te mai 
lamentezi şi să ceri ajutorul statului român. Asumă-ţi 
riscul! Trebuie să respecţi adevărul pe care-l vezi, atât 
cât pricepi. Situaţii bizare au mai fost. Un gazetar 
sportiv a simulat că irakienii i-au aruncat maşina în 
aer. Altul, trimis pe front, nu a fost lăsat de armata 
americană să intre în Irak. Tânărul a trimis atunci 
reportaje din Qatar şi din Kuweit, pe care colegii le 
refăceau în redacţie să pară din linia întâi... (Se 
zvonise că Savonarola şi ai lui pregăteau premii pen- 
tru ziariştii de front...) Într-un reportaj, el a con- 
damnat cu mânie lăcomia irakienilor care au furat 
sarcofajele babiloniene şi au dat mâncare la porci. 
Nu avea de unde să ştie că irakienii nu cresc porci... 


Un scenariu secret 
pentru jumătate de veac 


Chiar dacă „mândria țării“ nu-l mai agreează pe 
Ion Cristoiu, el a intuit perfect făcătura acestui eveni- 
ment care ne face de râs în toată lumea, la fel ca 
brambureala cu teroriştii din decembrie 1989. Şi 
atunci, şi acum, teroriștii au dispărut fără urme. 

Să vedem însă ce consideră Traian Băsescu „un 
secret pentru 50 de ani“. Este evident că nu putem 
pretinde să aflăm numele ofițerilor, ale diplomaților 
implicați în toată investigația. Dar nu acesta este 
marele secret. 

Oferim un scenariu pentru care ar trebui să 
băgăm mâna în foc. 

Omar Hayssam şi Muhammad Munaf aveau 
afaceri grele prin România. Aveau susținere în 
Partidul lui Mucles, dar serviciile le făcuseră deja 
dosar beton. Oamenii Împăratului de Mătase au pus 
batista pe țambal, dar din urnă a ieşit... iepuraşul. 
Şefii instituţiilor responsabile cu lupta contra 
corupţilor primiseră un termen de şase luni să de- 
vină eficienți sau să răspundă cu funcțiile. Aşa au 
scos ei dosarul lui Hayssam din sertar. Aflând de la 
prietenul Ion că e groasă, s-a internat în ianuarie la 
Spitalul 9. Este bolnav de schizofrenie, se crede erou 
naţional. O ajută pe Marie-Jeanne să-şi cumpere un 
BMW din leafă, aşa cum i-a ajutat şi pe alţii. I-a oferit 
o delegaţie în Irak. Fata a absolvit cursurile 





32 


anul III e nr. 29 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





Colegiului Naţional de Apărare, pentru că ţintea sus. 
Nu oricine ajunge acolo. A acceptat să meargă şi 
Ovidiu Ohanesian de la „România Liberă”. El se 
remarcase prin mai multe materiale despre cumetri- 
ile dintre diverşi generali din serviciile secrete. Ca să 
obţii asemenea informaţii, trebuia să ai surse acolo. 
La festivitatea de premiere pentru informaţiile publi- 
cate, a participat şi Traian Băsescu, proaspăt ales 
preşedinte. Ovidiu Ohanesian i-a bătut atunci 
umărul lui Traian Băsescu, semn universal pentru o 
anume apartenență. Pe cine mai deranjează însă aşa 
ceva? Nici pe Priboi. 

Când a revenit din Irak, Ohanesian a spus că a 
fost bătut „şi mai mult decât atât“. E a sugerat că 
Marie-Jeanne regiza filmările cu... teroriștii, se 
stropşea la ei. 

Revenim. Are loc plecarea, cei patru dispar 
undeva la rudele lui Munaf. Imediat, Bucureştiul 
informează Washingtonul şi Bagdadul. Toate datele 
au fost transmise la Bagdad fiindcă acolo nimeni nu 
face o mişcare fără ştirea americanilor. A încercat 
italianul Nicola Calipari să o salveze pe cont propriu 
pe ziarista Giuliana Sgrena şi „prietenii“ l-au ciuruit. 

Intervin americanii şi-i saltă pe cei patru. 
Indiciu: răpitorii le confiscă filmele şi îi întreabă ce 
au spionat. Nişte tâlhari sau nişte fanatici religioşi nu 
puteau fi preocupaţi de asemenea lucruri. Încep 
negocierile cu americanii care îl rețin pe Munaf, mar- 
tor şi făptuitor cheie. Asta nu poate să spună Traian 
Băsescu... 


Lukas: 
„Darth Vader este... Bush“ 


George Lukas şi-a relansat saga intergalactică. El 
a participat în afara concursului la cea de-a 58-a 
ediţie a Festivalului cinematografic de la Cannes. 
Acest episod este mai sumbru, mai violent, decât 
episoadele realizate în 1977 şi în 1983. Tânărul 
Anakin Skywalker abandonează Ordinul cavalerilor 
Jedi pentru a intra în armura terifiantă a lui Darth 
Vader, mâna dreaptă a Împăratului şi încarnarea per- 
fectă a Răului. George Lucas pune întrebări simple, 
dar grave: Cum se transformă o democraţie într-o 
dictatură? Cum se schimbă un om bun într-o bestie? 
Corolarul poveştii este un duel cu săbii de laseri în 
infern, sub un fluviu de lavă incandescentă. O ne- 
bunie pentru posedaţii efectelor speciale. 

Istoria „Războiului Stelelor“ este inspirată de 
tragedia din Vietnam, a spus George Lucas la o con- 
ferință organizată la Cannes. S-a ghidat după istoria 


căderii lui Cesar, a lui Napoleon şi a lui Hitler. „Dar 
paralela între ceea ce am făcut noi în Vietnam şi ceea 
ce facem în Irak este incredibilă“, a spus cineastul. 
Regizorul a făcut o precizare şocantă. Darth Vader 
este Bush! Anakin Skywalker trece de partea răului şi 
vrea să creeze un imperiu care să garanteze justiţia şi 
securitatea în lume. Şi rosteşte celebra replică: „Cine 
nu este cu mine este contra mea!“ Viitorul Darth 
Vader vorbeşte exact ca preşedintele George Bush- 
junior înainte de invadarea Irakului. Lucas consideră 
că democraţia din Statele Unite se află în pericol. 
„Democraţia este în primejdie peste tot, a avertizat 
Lucas. Dacă oamenii nu se preocupă unii de alţii, 
dacă populaţia este egoistă, reprezentanții ei vor fi la 
fel şi, atunci, democraţia se poate transforma în dic- 
tatură. Este suficient ca liderii să se folosească de 
frica indusă şi să aştepte o ocazie... Iar ocaziile nu 
lipsesc...“ Este o lecţie de civism autentic, pe care 
marele artist ne-o oferă, mai ales că a traversat o 
epocă dramatică. „Am crescut în anii 60, pe timpul 
războiului din Vietnam, purtat de Nixon, povesteşte 
Lucas. Este dezolant să văd că şi astăzi se repetă ace- 
leaşi erori. O generaţie stupidă, care nu pricepe 
nimic. Sincer spus, eu nu văd nici o diferență între 
războiul din Vietnam şi războiul din Irak. Dacă 
viitorul preşedinte va fi republican, eu plec în 
Australia. Mă pasionează istoria şi mă intrigă de ce 
oamenii abandonează atât de uşor democraţia, liber- 
tăţile lor. De ce Napoleon a devenit împărat după re- 
voluţia franceză? De ce germanii şi-au uitat libertăţile 
în fața lui Hitler? Astăzi, americanii nu realizează că 
au devenit din ce în ce mai puţin liberi“. George 
Lucas este un om care gândeşte liber. Ascultându-i 
aceste gânduri, putem pricepe mai uşor parabola 
„Războiului Stelelor“. O galaxie complexă şi pros- 
peră, populată de creaturi umane sau droide, de 
wookies, de jawas sau ewoks, cu planetele lor 
Taooine, Naboo, Coruscant, între care zboară navete 
spaţiale misterioase, cu ființe morale şi amorale. Doi 
ani a muncit Lucas numai la scenariu. Este un veri- 
tabil inventator de efecte speciale. Pentru întreaga sa 
operă cinematografică, Lucas a primit duminica tre- 
cută trofeul Festivalului de la Cannes. „Demult, 
demult, într-o galaxie îndepărtată...“ Aşa începea fil- 
mul „Războiul Stelelor“ cu 28 de ani în urmă. La 15 
mai, a fost lansat la Cannes al treilea episod şi ulti- 
mul din „Războiul Stelelor“ - „Răzbunarea lui Sith“. 
Sute de admiratori şi ziarişti au venit să-l vadă la 
Grand Theatre Lumiere de la Cannes, dar şi la 
lansarea de la Londra. Toţi vor să vadă cum se trans- 
formă Anakin Skywalker în Darth Vader. Filmul este 





anul III e nr. 29 


33 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





extrem de violent pentru copii, ceea ce ar putea fi un 
obstacol în calea unui succes zdrobitor. 

„Războiul Stelelor“ a obţinut peste 12 miliarde 
de dolari din vânzarea biletelor. 


„Guvernul de seculici şi de 
blonde norvegiene“ 


Preşedintele Mării Negre s-a dezlănțuit asupra 
ziariştilor care nu acceptă varianta oficială. „Sunt 
unii care se bat cu disperare să continue să pară nişte 
guru ai națiunii. Dar acest lucru nu este posibil decât 
în condiţiile în care preşedintele ar spune: vino să 
mă sfătuiesc cu tine, condeier de aur al naţiunii 
române, far luminos“, a parodiat Traian Băsescu. 
Este un război pe care îl va pierde fiindcă nimeni nu 
a biruit gura lumii. Dacă l-a sfătuit Elena Udrea, rău 
cap a avut. Nu presa este adversarul lui Traian 
Băsescu, acolo apar doar reflexele. Nu trebuie să fii 
„guru al naţiunii, far luminos“, cu sau fără acreditare 
la Cotroceni, ca să pricepi atâta lucru. 

Dacă nu simte tinicheaua prea aproape de 
coadă, Partidul lui Mucles se mişcă. Mircea Geoană a 
anunțat că şi-a făcut guvern din umbră, nu în oglindă, 
pentru că, în casa mortului, se acoperă toate oglinzile. 
El a avertizat că a găsit alternativa la „Guvernul de 
seculici şi de blonde norvegiene“. Adrian Năstase a 
anunțat că va pune „cât mai multe stenturi între par- 
tid şi Ion Iliescu“, dar tataie s-a întors cu fața la perete. 
Nu vrea să mai audă de „stenturi“. Şi totuşi, pentru 
Ion Iliescu plecarea este singura şi ultima variantă 
curată. Şi dacă târăşte el piciorul... 


Francezii și Olandezii 
s-au supărat pe... Europa! 


A fost o săptămână neagră pentru Uniunea 
Europeană. Alegătorii din Franța şi din Olanda au 
votat contra Constituţiei Europene. 

La 29 iunie, francezii au fost invitaţi la urne pen- 
tru a se pronunţa cu privire la Constituţia Uniunii 
Europene. 

Rata participării a depăşit 70% din cei 42 de mil- 
ioane de francezi cu drept de vot. Aproape 55% din 
participanţii la vot au respins Constituţia Europeană. 
Majoritatea erau tineri. 

La 28 februarie, Parlamentul francez a modifi- 
cat Constituţia Franţei pentru a se conforma 
Constituţiei Europene. Naţionaliştii francezi au con- 
siderat drept un afront această modificare a legii lor 
fundamentale. 


Eurooptimişti au fost doar francezii din 
Martinica, Guadelupa, Guyana, Polynezia şi Reunion. 
Referendumul francez a costat 130 de milioane de 
euro. Fiecare alegător a primit un exemplar din 
Constituţia Europeană în momentul în care intra în 
sala de vot. 

Evenimentul a tulburat grav viața politică din 
Franța. Premierul francez Jean-Pierre Raffarin şi-a 
dat demisia. Preşedintele Jacques Chirac a acceptat 
plecarea prietenului Raffarin şi l-a numit în funcția 
de şef al Guvernului pe Dominique de Villepin, care 
a deţinut, pe rând, portofoliile de ministru al 
Afacerilor Externe şi de ministru de Interne. Pe când 
era şeful diplomaţiei franceze, Dominique de 
Villepin a contestat politica Washingtonului, care se 
pregătea să invadeze Irakul. A absolvit cursurile 
Academiei de administrație de la Paris şi este un 
devotat al lui Chirac. Cel care a suferit din cauza 
deciziei lui Chirac este Nicolas Sarcozy, principalul 
favorit la funcţia de premier. Papa Chirac a ezitat şi l- 
a sancţionat pe mai puţin devotatul Sarcozy. Mulţi 
francezi consideră că numai Sarcozy ar fi reuşit să 
provoace un electroşoc în societatea lor. Preşedin- 
tele Chirac nu a vrut să fie umilit de Sarcozy la sfârşit 
de mandat fiindcă Sarcozy nutreşte ambiţii prezi- 
denţiale. Sarcozy lar fi abandonat pe Chirac pentru 
a candida la preşedinţie, iar Chirac voia un premier 
până la capătul mandatului prezidenţial. Nicolas 
Sarcozy va fi ministru de Interne, va fi primul 
adjunct al lui Villepin şi rămâne la conducerea 
Uniunii Mişcării pentru Popor, principalul partid 
aflat la guvernare. Prin urmare, francezii vor avea un 
guvern exploziv. 

Chiar şi socialiştii lui Francois Holland şi ai lui 
Laurent Fabius au ieşit ciufuliți după acest referen- 
dum fiindcă unii din ei au votat contra Constituţiei 
Europene. Singurul care s-a bucurat şi care a cerut 
demisia lui Jacques Chirac a fost acelaşi Jean-Marie 
Le Pen, preşedintele Frontului Naţional. El este con- 
vins că francezii au urmat sugestiile lui. 

Cauzele eşecului au fost însă diverse: francezii 
au dat un vot contra guvernului Raffarin, acceptarea 
negocierilor de aderare cu Turcia amplifică groaza 
față de Estul sălbatic, Franța a devenit prea permi- 
sivă pentru lumea musulmană, şomajul este în 
creştere, vin românii care acceptă să lucreze prea 
ieftin, teama că ajutoarele sociale vor scădea după 
extinderea Uniunii Europene, teama că Franţa îşi 
pierde suveranitatea, că spiritualitatea franceză va fi 
nivelată de către birocraţia comunitară, textul 
Constituţiei Europene este prea stufos şi alegătorii 





34 


anul III e nr. 29 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Bi 


E 
a 
i 
E 





nu l-au putut citi, insuficienta popularizare a docu- 
mentului. 

În politica mare, există uneori un fel de ironie 
involuntară. Donald Rumsfeld critica Franţa şi 
Germania, care ar fi „vechea Europă“ obosită, com- 
parativ cu statele din estul continentului. Chirac ne-a 
altoit urât de tot când Ion Iliescu a decis să meargă 
alături de americani contra lui Saddam Hussein: 
„România a pierdut o bună ocazie de a tăcea“, a aver- 
tizat Chirac atunci. Mai târziu, Villepin avea să spună 
că Traian Băsescu nu are vocaţie europeană. Votul 
francezilor este însă o tiflă dată chiar spiritului euro- 
pean şi arată că politicienii trebuie să evite etichetele 
prea tranşante. 

Votul francezilor a avut un efect năucitor asupra 
Olandei. 62,8% din olandezii cu drept de vot au par- 
ticipat la referendumul din 2 iunie, deci un număr 
semnificativ. 61,6% din cei care au venit la urne au 
votat contra Constituţiei Europene. Doar 38,4% din 
participanţii la vot au aprobat legea fundamentală a 
Uniunii Europene. Olandezii nu acceptă extinderea 
din cauza musulmanilor şi a săracilor din țările ex- 
socialiste. Dacă votul din Franţa este imperativ, votul 
olandezilor are doar valoare consultativă. Premierul 
Jan Peter Balkenende (ian petăr balkenende) s-a ară- 
tat „foarte decepţionat“ din cauza rezultatelor. 

Motorul Europei s-a gripat. Eşecul din Franța şi 
din Olanda este regretabil, dar nu anulează proiectul 
de construcţie europeană. Sigur, cocoşul galic a dat 
semn de trezire sau de rătăcire, depinde din ce pers- 
pectivă privim lucrurile. Evenimentul poate avea un 
efect catastrofal asupra stării de spirit din 
Luxemburg, din Marea Britanie, din Danemarca sau 
din Suedia, dar Uniunea Europeană nu se opreşte 


aici. Un lucru este însă cert: construcția europeană 
este o inițiativă a marelui capital, care a convins doar 
elita politică. Există însă un grav dezacord între gân- 
ditorii de la Bruxelles şi popoarele europene. Pentru 
ca inițiativa europeană să nu eşueze lamentabil, 
politicienii trebuie să ţină seama de starea de spirit a 
populaţiei. 

Olli Rehn, comisarul european pentru extin- 
dere, ne asigură că procesul de lărgire va continua. 
„Zvonurile despre moartea politicii de extindere 
sunt cu siguranță exagerate. Eu unul încă nu am 
intrat în şomaj şi nici nu am închis prăvălia“, a spus 
Olli Rehn. Joschka Fischer, şeful diplomaţiei ger- 
mane, crede că neoliberalismul şi globalizarea i-au 
speriat pe francezi, dar cauzele trebuie analizate 
atent. 

Jose Manuel Durao Barroso (joze manuel durau 
barosu), preşedintele Comisiei Europene, Joseph 
Borrell, preşedintele Parlamentului European, şi 
Jean-Claude Juncker, premierul Luxemburgului, ţară 
ce deţine preşedinţia prin rotaţie a Uniunii 
Europene, au dat un comunicat prin care arată că 
respectă decizia francezilor şi a olandezilor. „Europa 
există însă în continuare şi instituțiile sale vor conti- 
nua să funcționeze pe deplin“, se spune în comunica- 
tul celor trei. 

Toţi politicienii europeni importanți recunosc 
că rezultatele au fost deprimante, dar foarte clare. 
Toţi au cerut ca procesul de ratificare a Constituţiei 
europene să meargă până la capăt. Există şi voci care 
spun că nu mai este nimic de făcut. 

În realitate, Constituţia Uniunii Europene va fi 
anulată numai dacă minim şase țări votează contra. 
În articolul IV-442 din Constituţia Uniunii Europene, 
se spune: „În cazul în care, la expirarea unui termen 
de doi ani de la semnarea Tratatului, patru cincimi 
din statele membre au ratificat Tratatul menţionat, 
iar unul sau mai multe state membre au întâmpinat 
dificultăţi în ratificare, chestiunea este deferită 
Consiliului European“. Dacă şase state membre vor 
respinge Constituţia Europeană, atunci articolul 
amintit se anulează, iar legea fundamentală a 
Uniunii Europene devine literă moartă. 

Prin urmare, până în prezent, Constituţia 
Europeană a fost respinsă prin referendum de două 
state: Franța şi Olanda, dar a fost ratificată de alte opt 
țări din cele 25: Lituania (11 noiembrie 2004), 
Ungaria (20 decembrie 2004), Slovenia (1 februarie 
2005), Spania (20 februarie), Italia (6 aprilie), Grecia 
(19 aprilie), Slovacia (11 mai), Austria (25 mai), 
Germania (27 mai). Singura țară care a organizat re- 





anul III e nr. 29 


35 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ferendum şi a aprobat astfel Constituţia Europeană 
este Spania. Celelalte au ratificat Constituţia Euro- 
peană doar în parlamentele naţionale. După dezas- 
trul din Franța şi din Olanda, Tony Blair a anunțat că 
un referendum nu este actual în Marea Britanie. 


Miliţianul Voronin recidivează 


Vladimir Voronin s-a întâlnit cu Viktor luşcenko 
la Vinnița şi la Iasiki, în Ucraina, pentru a discuta 
despre Transnistria. Preşedintele Ucrainei a propus 
ca Uniunea Europeană şi Statele Unite să participe la 
pacificarea Transnistriei, alături de Rusia şi Ucraina. 
Dacă anterior acelaşi Voronin insista ca România să 
fie inclusă în formatul de negocieri, acum a uitat. 
Preşedintele Mării Negre rămâne cu ochii în soare, la 
fel ca Ion Iliescu, pe relaţia cu fratele de la Chişinău. 
Voronin şi luşcenko au căzut de acord asupra proiec- 
tului ucrainean privind alegerile din Transnistria, 
supervizate de OSCE, Statele Unite, Uniunea 
Europeană, Rusia, Ucraina şi Chişinău. Fără 
România. luşcenko acceptă posturi de control 
moldo-ucrainene la frontiera dintre Ucraina şi 
Transnistria. Ucraina va trimite 350 de militari în 
Transnistria, cât are şi Rusia. În plus, Tiraspolul şi 
Chişinăul mai au câte 700 de militari fiecare, ca făcă- 
tori de pace. De aceea, satele româneşti de pe Nistru 
trăiesc sub teroare. 

Probabil că Traian Băsescu începe să înțeleagă 
până unde merge amabilitatea prietenilor de pe 
„axă“. Pe 21 mai, Senatul Statelor Unite a adoptat o 
rezoluţie conform căreia „Guvernul Federaţiei Ruse 
ar trebui să ia o atitudine fermă, prin care să admită 
şi să condamne ocupaţia ilegală şi anexarea înainte 
de 1991 a Estoniei, Letoniei și Lituaniei“. La fel au 
vorbit preşedintele George Bush şi Gunther 
Verheugen, vicepreşedintele Comisiei Europene. 
Pentru americani, doar țările baltice au avut pro- 
bleme cu Stalin, dar nici Mihai Răzvan Ungureanu nu 
a zis nimic. În acest context politic, Ucraina revine şi 
anunță că va continua săpăturile la Canalul Bâstroe- 
Chilia. 


Petrolul caspic 
a luat-o spre Vest 


Primul val de petrol a fost pompat pe conducta 
Baku-Tbilisi-Ceyhan, în ziua de 25 mai. Este un eveni- 
ment care va marca pentru multă vreme geopolitica 
Asiei Centrale şi nu numai. Nu întâmplător, la inau- 
gurare a luat parte şi Sam Bodman, secretarul 


Energiei din SUA. Statele Unite nu vor mai depinde 
exclusiv de petrolul din Golful Persic şi din 
Venezuela. La ceremonia de inaugurare, Ilham Aliev, 
preşedintele Azerbaidjanului, i-a găzduit pe conducă- 
torii Georgiei, Kazahstanului şi Turciei. 

Acţiunea realizată de British Petroleum a fost 
sprijinită direct şi masiv de către Statele Unite ale 
Americii. În 1994, 11 parteneri de afaceri au semnat 
un acord pentru exploatarea hidrocarburilor din 
bazinul Mării Caspice. În 1997, a început exploatarea 
de pe platforma petrolieră Chirag-1. În anul 2000, au 
început lucrările pentru planul conductei. Cu toată 
opoziția Rusiei, lucrarea s-a finalizat. Este un semn 
clar că Moscova a pierdut rolul de hegemon în Asia 
Centrală. Conducta are o lungime de 1760 de kilo- 
metri (445 km pe teritoriul Azerbaidjanului, 245 km 
în Georgia şi 1070 km pe pământul Turciei). Are un 
diametru de un metru şi şase centimetri. Va trans- 
porta 50 de milioane de tone pe an. La terminalul 
Sangachal din Baku s-au construit două rezervoare 
uriaşe, o cameră centrală de control şi staţie de pom- 
pare, în Georgia s-au construit două, iar în Turcia - 
patru. La terminalul de la Ceyhan din Turcia se vor 
încărca simultan două tancuri petroliere de câte 300 
000 de tone dw. Lucrarea a costat aproape 4 miliarde 
de dolari. 

Conducta ocoleşte Rusia şi Iranul, țări conside- 
rate nesigure pentru o investiţie de mare viitor. 
Operaţiunea oferă oxigen proaspăt pentru economi- 
ile ţărilor mici din zonă şi reduce din elanul de mare 
exportator de petrol al Federaţiei Ruse. 

Conducta va pompa peste un milion de barili pe 
zi. Deocamdată, ţiţeiul provine din Azerbaidjan, dar 
Nursultan Nazarbaev, preşedintele Kazahstanului, a 
anunțat, cu prilejul inaugurării, că țara lui vrea să-şi 
trimită petrolul pe aceeaşi conductă. Pentru că aceas- 
ta este doleanța marilor companii Chevron, BG şi 
ENI, care au uriaşe exploatări în Kazahstan. 

Acest eveniment ne ajută să înţelegem corect 
„revoluţia trandafirilor“, care la propulsat la con- 
ducerea Georgiei pe Mihail Saakaşvili, un tânăr 
politician, căsătorit cu o cetăţeancă americană. 

În aceeaşi perioadă, Viorel Hrebenciuc şi Tender 
călătoresc în Kazahstan unde insistă să nu fie accep- 
tată compania Rompetrol ca partener de afaceri. 
Când Dinu Patriciu a fost arestat, tocmai se pregătea 
un contract foarte important cu Kazahstanul. Aşa 
susține loan Sturza, fost premier la Chişinău şi 
adjunctul lui Dinu Patriciu la Rompetrol. 

Cum vrea Traian Băsescu să rămână preşedin- 
tele Mării Negre? 





36 


anul III e nr. 29 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





România și bugetul UE 





Varujan VOSGANIAN 


ouă sînt temele prioritare în această dez- 
[) batere, şi care separă principalii combatanți, 

Marea Britanie şi Olanda pe de o parte, 
Franța şi Germania, pe de alta. Cea dintii temă este 
cea a structurii cheltuielilor bugetare, iar cea de-a 
doua, contribuţia fiecărui stat la bugetul Uniunii. În 
timp, contribuţia statelor la bugetul UE s-a modificat. 
La începuturile sale, Piaţa comună europeană se ali- 
menta în principal dintr-un sistem centralizat de im- 
pozite prelevat asupra unor venituri rezultate din 
politicile comune, cum ar fi de pildă politica vamală. 
Cu trecerea timpului, contribuţia directă a statelor a 
devenit precumpănitoare asupra veniturilor din 
prelevările fiscale. Se discută tot mai insistent despre 
elaborarea unui acquis comunitar pe fiscalitate, 
despre unificarea cotelor de impozitare şi aplicarea 
unor impozite naţionale asupra acestor cote, dar 
care să fie virate în bugetul Uniunii. În clipa de faţă, 
bugetul Uniunii Europene reprezintă puţin peste 1% 
din produsul intern brut al statelor membre. Pentru 
2006, de pildă, bugetul este estimat cam la 116 mi- 
liarde de euro, ceea ce înseamnă cam dublul PIB-ului 
României pe anul care a trecut. 

Cel mai „generos“ contributor este Germania, 
cu o contribuţie de circa 25 de miliarde de euro. 
Deosebit de interesant este să vedem care este con- 
tribuția netă, adică diferența dintre ceea ce plăteşte 
şi ceea ce primeşte fiecare stat. În acest fel am putea 
înțelege, într-o anumită măsură, poziția Marii 
Britanii şi a Olandei. lată cum arată configurația 
cîştigătorilor şi perdanților în anul 2003, măsurată 
în miliarde de euro (situaţia în 2004 e practic 
neschimbată): Germania -8,56; Marea Britanie -3,75; 
Olanda -2,92; Franţa -1,72; Italia -1,08; Suedia -1,05; 
Austria -0,35; Danemarca -0,28; Finlanda +0,01, 
Belgia +0,74, Luxemburg +0,86, Irlanda +1,56; 
Grecia +3,3; Portugalia +3,5; Spania +8,45. De unde 





Chiar dacă dezbaterile privind bugetul Uniunii Europene au loc 
într-un moment în care România nu este, încă, membră, 
deznodămintul acestora ne preocupă, căci de el depinde, în mare 
măsură, situaţia finanțărilor acordate țării noastre pe viitor. Căci, să 
nu uităm, dezbaterile de acum au în vedere nu doar bugetul UE 
pentru anul viitor, dar şi politica tiscală pentru perioada 2007-2013. 


se vede că era mult mai bine să intri în Uniunea Euro- 
peană acum două decenii decît astăzi. 

A doua temă de dispută este cea privind struc- 
tura cheltuielilor. În prezent, cea mai mare parte a 
bugetului este alocat politicii agricole şi fondurilor 
de coeziune (cîte 40%). Marea Britanie, cu un sistem 
agricol construit pe propriile picioare, fără prea 
multe subvenții şi cu o contribuţie agricolă importan- 
tă din partea fostelor colonii, socoteşte că alocarea 
unor sume atît de mari pentru agricultură duce la 
menţinerea unei structuri economice anacronice, 
militînd pentru reconvertirea unei părţi a resurselor 
către aplicarea strategiei de la Lisabona, aşadar către 
cercetare şi dezvoltare tehnologică. Ceea ce stîrneşte 
opoziţia Franței, țară cu un sector agricol extins şi cu 
o politică tradiţională de subvenţionare. În ce măsu- 
ra poate această dispută să afecteze România? Indife- 
rent cum se va termina, dezbaterea va afecta poziția 
bugetară a noilor membre, a României şi Bulgariei. 
De altfel, în dorința de a împăca pe cei 15, Polonia a 
cerut, în numele celor 10 țări ale ultimei extinderi, ca 
bugetul european alocat acestora să fie redus. Soli- 
citare care l-a făcut pe Jean-Claude Juncker, preşedin- 
tele în exercițiu al Uniunii Europene, să spună, cu sin- 
ceritate: „Mi-e ruşine“. 

Un lucru este cert. Indiferent de momentul aderă- 
rii, România priveşte cu incertitudine spre contribu- 
țiile UE. Din două motive. Întîi pentru că este posibil ca 
fondurile angajate iniţial să se reducă. Şi în al doilea 
rînd pentru că s-ar putea ca structura lor, axată în prin- 
cipal pe politica agrară şi pe dezvoltarea regională, să 
sufere unele modificări, ceea ce pentru economia 
românească s-ar putea să nu fie o soluţie adecvată. 

La începutul lui iulie, preşedinţia UE va fi prelu- 
ată de Marea Britanie. Discursul inaugural al premie- 
rului Tony Blair va aduce elemente noi, care ne vor 
permite să aducem clarificări în această spinoasă 
problemă a politicii bugetare, care se suprapune, nu 
întîmplător, peste criza constituțională a UE. 





anul III e nr. 29 


37 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





Totul despre românii 
din Timoc (CI) 


Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta 
Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei 
cuprinzând din Serbia ținutul de la Muntele Rătan 1 (despre 
care o legendă a românilor timoceni spune că este „buricul 
pământului“) la Dunăre, de la valea Moravei la valea 
Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom 


Viorel Dolha 





tene, bănăţene şi transilvănene, trupele bănă- 

țene au cucerit cetatea Vidin după o luptă îndâr- 
jită!. Şi Iancu de Hunedoara va ţine piept în sudul 
Dunării otomanilor. În campania din 1443 i se ală- 
tură un uriaş număr de voluntari din zona Morava. 
La 3 nov. va cuceri Nişul. Tot atunci Skanderbeg va 
întoarce armele împotriva turcilor în Albania în 
înţelegere cu Iancu de Hunedoara. În 1444 loan 
Corvin ia cetatea Cladova, oraşul Vidin, apoi 
Razgradul, Şumenul, Novi Pazarul ajungând până la 
Varna, iar sfârşitul tot în sudul Dunării îl va găsi2. Se 
spune că el a împărțit satelor de aici dascăli şi popi. 
Viaţa bisericească era sub ascultarea episcopului de 
Râmnic. Turcii acordă privilegii românilor. „Craina 
era sub cârmuirea eredidară a familiei Carapancea. 
Vestit a fost şi Stoian Bulibaşa beg la Cladova care 
avea o soție Fira şi care s-a opus turcilor. „Raşcovicii“ 
avură timp îndelungat o putere asemănătoare în 
Starivlah, iar plasa Cheii (Cliuci) îşi păstra dreptul de 
a-şi alege cnejii săi. Balada lui Pătru din Cobilia 
spune că satele aveau fiecare cnezi care fac „săbor de 
săteni şi adună birul“. 5 

Vlahii din sangeacul Semedriei participă la 
luptele dintre turci şi unguri. Soliman Magnificul le 
va acorda în 1521 în schimbul serviciilor cu caracter 
militar un codice de legi „kaun-name“ din care cităm: 


AN 
] n 1425 printr-o coordonare a armatelor mun- 


1 Istoria militară... vol. II, pag. 195. 

2 M. Stoian, Nici cuceritori, nici cuceriți, Bucureşti 1982, pag. 353. 
3 Chestiunea timoceană, sub îngrijirea Ariadnae Filum, 2003 pag. 55. 

4 Cristea Sandu Timoc, Istoria românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria, Ed. ziarului Nădejdea, Vârşeţ, 1944 (ediţia 2003), 


pag. 2. 


5 XXX, Poporul român şi... pag. 161. 


„vlahii din Branicevo şi Vidin să nu plătească nici un 
haraciu, nici ispenge, să fie scutiţi şi liberi de orice 
dare, nici o dare de muncă să nu dea, gloabe şi 
pedepse să nu plătească“. Ocuparea Semedriei (de la 
românescul Sâmedru-Sf. Dumitru) de către turci în 
1459 duce la sfârşitul despotatului sârb, în 1521 
căzând şi Belgradul. Un eveniment important în tim- 
pul ocupaţiei turceşti îl constituie „răscoala chine- 
jilor“ (cnezilor) de la Dii (numele românesc al 
Vidinului care în antichitate a fost Bononia). La 22 
iunie 1560, în faţa palatului paşei Muzafer din Vidin 
protestează atunci când se încearcă să li se impună 
darea „filurgiei“ 500-600 cneji români din sangiacul 
Vidin care se întindea până spre Niş şi dincolo de 
Morava. Este o dovadă că atunci erau peste 500 de 
sate valahe în zonă. Provincia era autonomă pentru 
Că ţinutul era o moşie a fostei împărătese „valide sul- 
tanie“ de la Aja Sofia din Constantinopol cu rostul de 
a asigura fonduri pentru întreținerea bibliotecii şi 
palatului imperial al sultanei. 

Vlad Ţepeş va ucide în aceeaşi zonă 29.000 de 
turci, ale căror capete le va trimite inventariate lui 
Matei Corvin. În 1595 detaşamente ale banului 
Craiovei au ars împrejurimile Vidnului şi Vârşeţul 
înaintând până către râul Sava. Mihai Viteazul 
spunea că a alungat turcii din 2.000 de sate dintre 
Țara Românească şi Grecia, primind la nord de 
Dunăre 16.000 refugiaţis. EI a fost sprijinit şi de 
haiducii din Balcani. La 1596 românii atacă şi în 





38 


anul III e nr. 29 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROST 





Dobrogea iar Baba Novac, 
român sud-dunărean şi el, a 
eliberat regiunea Vidinului şi 
a nimicit garnizoanele Cla- 
dovei, Plevnei şi Nicopolului€. 
În 1598 Mihai Viteazul a de- 
terminat Poarta să-l recu- 
noască domn al Munteniei 
prin victoriile de răsunet care 
au dus la cucerirea cetăților 
Nicopol, Vidin, Cladova”. 
Constantin Brâncoveanu va 
apăra şi reconstrui şi el 
cetatea Fetislam din Cladova 
la 1689. În „Mărturii ro- 
mâneşti peste hotare“, Virgil 
Cândea indică un număr 
impresionant de documente 
care atestă ctitoriile români- 
lor în zona Timoc şi prezenţa 
românească la sud de Du- 
năre. La 1696 marele geograf 
contele Marsigli a întâlnit un 
bloc românesc la sud de Dunăre care vorbeau „ru- 
muneşce“. 

În cursul sec. XVILE-XIX în Timoc noi elemente 
româneşti din Oltenia şi Banat se adaugă celor exis- 
tente. Pazvantoglu (1793-1807) din Vidin s-a înțeles 
numai în româneşte cu ofițerul superior din armata 
austriacă, Henig, venit într-o vizită de 8 luni8. Maxim 
Radacovici, exarh al mitropolitului din Belgrad a 
călătorit în 1733 în zona văilor râurilor Poreci, Pec şi 
Mlava şi găseşte o populație majoritar românească. 

Dacă astăzi preoţii din Timoc nu au voie să 
spună nici un cuvânt în româneşte, chiar dacă în 
unele cazuri ei şi toţi credincioşii sunt români, iată 
cazuri din trecut în care în bisericile lor Li se vorbea şi 
în limba lor de către preoți dintre ai lor. În Maidan- 
pec la 1734 preotul Şerban „nu ştia nicicât sârbeşte“, 
în Neresniţa, Duboca şi Voluia la 1734 popa Pavel 
„sârbeşte citeşte puţin, iar româneşte ştie bine“. În 
Pojarevaţ la 1733 preotul Ştefan Arnăutul era venit 
din Țara Românească. Pe la 1823 cneazul Miloş îl 
vrea popă pe „vlahul Strahin“. La 1734 în Ruda Glava 
preotul Crezoi nu ştia sârbeşte. Mai erau veniți din 
Țara Românească popa Barbu (1780-1790) din 
Zaiecear, popa Simion (1834) din Iabucovaţ, popa 
Pătru Dimitrie din Kladova, Marcu din Sip, popa 


Ioanichie din Vratna. Nu ştiau sârbeşte popa Ion 
Guran din Zlot (sec. XVIII) şi popa Ion Vladu (1839) 
din Bârza Palanka. Alţi preoţi care slujeau în 
româneşte: popa Radu şi popa Constantin (1833) în 
Negotin şi Bucopcea, popa Matei (1837-1847) şi lon 
Nedelcu (1847-1855) în Bucopcea, popa Ion 
Anastasie (până în 1854), popa Radu, popa 
Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie (1869) în 
Geanova (acum Duşanovaţ), popii Dragoie, Călin, 
Constantin, Dinu, Ion, Ieftimie, Ion (1851) în 
Mocrani, popii Ieftimie (1837) şi Pătru Iovan în 
Sârbovlaş, popii Călin (mort în 1738) şi Anghel 
Dâlboceanu în Camenița Mică, popa Simion în 
Urovița, preoţii Lazăr Lăpădat şi lon Gămanu în 
Slatina, popa Gheorghe în Podvârşca, popa Radu în 
Iasicova Mare şi Mică (1837-1860), popii Ghiţă, 
Radosav, lon, Nică, Stancu, Constantin, Stan, Ristea, 
Mitru, Ispas în Bregova, popa Stan în Brădet şi Dii 
(Vidin), popa Ristea în Dii, românii din Dii şi-au făcut 
o biserică în 1884 în care se slujea româneşte. 
Următorii preoţi au organizat şi şcoli româneşti 
pe lângă biserică: leftimie (1843-1873) în Cobişniţa, 
Tudor Petru şi leftimie Stoian (1837) în Raduievăţ, 
călugării mănăstirii Sf. Manasie (1824), dascălii lon 
Ciolacu în Bregova şi Pătru Pavel în Bolievaţ (1864). 


*XXX, Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti 1987, pag. 172. 


7 XXX, Istoria României în date, Chişinău 1992, pag. 124. 
3 XXX, Poporul român şi..., pag. 23. 








anul III e nr. 29 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 








În Techia pe la 1736 a fost popă Marcu Radul, iar mai 
apoi popa Trăilă. Slujbă românească s-a făcut aici 
până în 1875 (cel din urmă preot român a fost 
Dumitru Dungheriu). Românii din Techia au scris în 
româneşte o solicitare bănească pentru biserică 
cneazului Miloş la 10 ianuarie 1837. Acesta le-a dat 
banii şi le-a scris tot în româneşte. După anul 1836 
când la Belgrad s-a deschis şcoală de preoți, în Timoc 
se introduce treptat slujba doar în sârbeşte. 

În Bulgaria preoţii români încep să fie înlocuiți 
de cei bulgari începând cu 1878. În unele sate mai 
era Slujbă în româneşte şi la 19189. Astăzi doar la 
Sofia este biserică românească. A încercat după anii 
2000 în satul Rabrova preotul Gheorghiev să ţină 
slujbă şi în româneşte dar a fost amenințat imediat 
de mai marii bisericii bulgare (Asociaţia Învăţăto- 
rilor Arădeni a protestat în presă). La Vârf în 1854 
sătenii angajau pentru 150 groşi pe învățătorul Ion 
Brudar din Transilvania. La Vidin în cartierul 
Cumbair din cei 950 elevi, peste 700 sunt români şi 
9 grupe învață româna ca limbă străină facultativ. 
Facultativ se mai învață româna şi tot sporadic în 
Bregova, Rabrova, Vârf, Gumătariţ, Gâmzova, 


„mi 


Silistra prin grija organizaţiei AVE, a Comunităţii 
Românilor din Bulgaria şi a statului român. Românii 
nu au statut de minoritate în Bulgaria şi nu au deci 
şcoli şi biserici. Aceste încercări de cursuri de 
română sunt organizate după ore, uneori în week- 
end, uneori în case particulare şi cu plata unor profe- 
sori din fonduri ale statului român. Revistele lor bil- 
ingve „Salut“ şi „Timpul“ cu apariţie sporadică şi în 
număr ridicol de mic sunt şi ele scoase pe bani din 
România. Statul bulgar închide chiar şi şcolile bul- 
găreşti din satele româneşti (Deleina şi Rabrova)!!. 
La Sofia am vizitat singura biserică românească din 
Bulgaria unde am discutat cu preotul Oprea. 
Clădirea a fost ridicată de comunitatea bogată a 
aromânilor şi cu sprijinul statului român de altădată. 
Există tot la Sofia şi un gimnaziu în care 50 elevi 
învățau în 2002 şi limba română (pe b-dul Al. 
Stambolinski 125). Această instituţie este singura cu 
caracter oficial. La Vidin unde trăiesc întradevăr 
români mulţi (majoritari în 30 de sate) Bulgaria nu a 
permis aşa ceva. În Serbia unde românii sunt mult 
mai mulți nu se permite nici măcar facultativ limbă 
română în satele timocene. (va urma) 


Ta 


5 


scop safe eo ao iz 


E i by. 
9 Cristea Sandu Timoc, Istoria românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria, Ed. ziarului Nădejdea, Vârșeț, 1944, pag. 142. 
10 „Timpul“, editat de Asociaţia vlahilor/românilor din Bulgaria, august 2004, pag. 8. 

1! Salut românesc, editată de AVE - Uniunea tinerilor etnici români din Bulgaria, nr. 1 şi 3/ 2004 pag. 18 şi 14. 





40 


anul III e nr. 29 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROST 





Deznaţionalizarea 
bucovinenilor prin 
îndepărtare de Biserică 


Des încercaţi de soartă, românii ortodocși din Ucraina 
au fost călăuziţi permanent de dragostea de neam şi țară, 
dar mai presus de toate de iubirea faţă de Dumnezeu. 


Pr. Prof. Radu Ilaș 





trupul țării de către Imperiul Habsburgic a 

început o lungă perioadă de dominație hab- 
sburgică şi ulterior austro-ungară (1775-1918). Epar- 
hia ortodoxă bucovineană, smulsă şi ea din Mitro- 
polia Moldovei, a fost organizată şi condusă la înce- 
put de drum de vrednicul episcop Dosoftei Herescu, 
fiind supusă în cele dogmatice mitropolitului sârb de 
la Karlovitz. Alogenii care au venit ulterior în acest 
colț de rai s-au legat şi au rămas atașați sufleteşte de 
frumuseţile naturii şi ale trăirii creştin-ortodoxe 
româneşti, găsind aici un climat extrem de tolerant. 
Mai mult, rutenii greco-catolici imigranți din Galiţia 
în Bucovina, au trecut la credința ortodoxă orientală 
a populaţiei româneşti. 

De-a lungul timpului, sprijiniți de autoritățile 
imperiale de la Viena, numărul rutenilor (ucraine- 
nilor) a sporit considerabil, câştigând tot mai multă 
influență în biserica ortodoxă românească din Bu- 
covina, fiind încurajați de cancelaria aulică să folo- 
sească abuziv Fondul bisericesc constituit din daniile 
voievozilor şi boierilor moldoveni. Treptat, ucraine- 
nii şi-au impus limba în săvârşirea slujbelor reli- 
gioase în oraşele şi satele româneşti din Bucovina, 
samavolnicie care reprezintă un răspuns la toleranța 
şi credința ortodoxă ale băştinaşilor români. 

În perioada României Reîntregite (1918-1940), 
românii ortodocşi bucovineni, organizați canonic şi 
religios din anul 1873, în cadrul Mitropoliei Buco- 
vinei şi Dalmației, au renunțat la cele două episcopii 
sufragane sârbe, cerând (re)unificarea religioasă cu 
Biserica Ortodoxă Română. Aceasta din urmă a recu- 


Q dată cu ruperea silnică a Moldovei de Sus din 


noscut autonomia Mitropoliei Bucovinei şi a luat-o 
sub oblăduirea sa. 

Sub ocupaţie sovietică (1944-1991), nordul Bu- 
covinei şi al Maramureşului, Tinutul Herţa şi sudul 
Basarabiei (regiunea Odessa) au fost încorporate cu 
forța în R.S.S. Ucraineană, la indicaţia expresă a lui 
Stalin, care, astfel, transfera la Kiev responsabilitatea 
Pactului Ribbentrop-Molotov. Mitropolia Bucovinei, 
aflată în componenţa Bisericii Ortodoxe Române, a 
fost desființată de autorităţile sovietice, în locul ei 
funcţionând o simplă eparhie în cadrul Bisericii Or- 
todoxe Ucrainene, subordonată canonic Patriarhiei 
Ruse. De la iadul regimului comunist şi până la „revo- 
luţia portocalie“ românii din Ucraina au fost supuşi 
unui proces sălbatic de deznaționalizare şi asimilare, 
fiind loviți în principal în credință, prin eliminarea 
treptată a spiritualităţii ortodoxe din viața şi con- 
ştiinţa lor naţională. 

Astăzi, Ortodoxia românescă din Bucovina de 
Nord se află într-o situaţie dramatică. În prezent, în 
acest teritoriu strămoşesc îşi desfăşoară activitatea 
dumnezeiască, în condiţii vitrege, peste 110 parohii 
ortodoxe româneşti, aflate sub jurisdicția canonică a 
mitropoliei ucrainene de la Cernăuţi, obedientă Pa- 
triarhiei Ruse. ÎPS Onufrie, mitropolitul pro-moscovit 
de la Cernăuţi, practică o politică vădit antiromâneas- 
că şi antieuropeană, persecutându-i pe clericii români 
care cer cu insistenţă, conform drepturilor fundamen- 
tale ale omului şi ale comunităților etnice, oficierea 
serviciului religios în limba maternă. Obligați să săvâr- 
şească sfintele slujbe în limba ucraineană, în mediul 
urban, au obţinut concesia la sate, unde credința este 
mai puternic înrădăcinată în viața şi sufletul omului 
decât la oraş, ca să oficieze ocazional şi în limba română. 





anul III e nr. 29 


41 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





Ştefan Rotaru, membru al Societății pentru Cul- 
tură şi Literatură Română din Bucovina, atrăgea 
atenţia că preoţii şi enoriaşii ortodocşi români trec 
prin mari dificultăţi, având nevoie de cărți biseri- 
ceşti, obiecte de cult, literatură clasică în limba ma- 
ternă pentru copii români care frecventează şcolile 
duminicale (înființate şi întreținute cu greu de cleri- 
cii români), precum şi de bani pentru renovarea lă- 
caşelor de cult. 


Mitropolitul, împotriva 
românilor 


ÎPS Onutrie a dispus însă categoric ca prelații şi 
credincioşii români să nu mai primească literatură 
religioasă, cărţi de cult, materiale pentru biserici, veş- 
minte, publicaţii sau orice alt sprijin din România, 
amenințându-i cu sancțiuni canonice şi administra- 
tive, inclusiv cu anatema şi caterisirea pe cei care nu se 
vor conforma acestei hotărâri. 

Clericii români (printre care protopopul Co- 
valciuc din Storojineţ, Pr. Vasile Cuciurean din Pă- 
trăuții de Sus, Pr. Vasile Paulenco din Hliboca, Pr. Va- 
sile din Crasna) sunt indignaţi de faptul că autorităţile 
ucrainene laice şi religioase, interzic sistematic legă- 
turile fireşti, cultural-spirituale, ale românilor bucovi- 
neni cu Biserica Ortodoxă Română, ajungându-se 
până la „deturnarea“ unor importante fonduri de 
carte religioasă provenite din patria mamă. 

În sudul Basarabiei, încorporat regiunii Odessa, 
preoții şi enoriaşii aparținând Mitropoliei Basarabiei 
sunt amenințați cu moartea şi prigoana, iar bisericile 
profanate de către persoane instigate de clericii pro- 
moscoviți, sub ochii îngăduitori ai autorităţilor locale. 
Declaraţiile lui Vasile Iordăchescu, epitropul bisericii 
„Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Hagi-Curda, pre- 
zent în mai la Bucureşti pentru a cere ajutorul finan- 
ciar şi binecuvântarea Patriarhiei Române pentru re- 
facerea lăcaşului de cult din localitate ori pentru con- 
struirea unei biserici de lemn, confirmă ceea ce se în- 
tâmplă aproape zilnic în spațiul românesc de dincolo 
de Prut. Pentru a descuraja afirmarea credinței orto- 
doxe strămoşeşti, element fundamental al conştiinţei 
colective a românilor bucovineni, mitropolitul Onu- 
frie practică o politică discriminatorie față de can- 
didaţii români la preoţie, aceştia fiind selecționați 
doar prin prisma obedienţei față de ortodoxia slavă. 
Astfel, bucovinenii din ţara vecină care au absolvit in- 
stituțiile teologice din România (ca bursieri ai statului 
român) şi s-au întors în localitățile de baştină pentru fi 
hirotoniți preoți, sunt numiți în funcții administrative 


în cadrul eparhiei cernăuțene. Mulţi dintre ei sunt 
menţinuţi în posturi care nu au nici o legătură cu pre- 
gătirea lor religioasă (paznici, muncitori, simplii şo- 
feri) pentru ca din perspectiva şanselor nule de afir- 
mare să renunţe la vocaţia preoțească. Cei care se do- 
vedesc fideli ortodoxiei slave şi mitropolitului Onufrie 
sunt hirotoniți, după stagii de cercetare aidoma tun- 
derii în monahism (între doi şi cinci ani), doar în paro- 
hiile cu populație majoritar ucraineană. 


Preoţii ortodocși români 
sînt țintele ultranaţionaliștilor 
ucrainieni 


Activitatea preoţilor români întru apărarea 
Ortodoxiei româneşti este criticată cu ură de publi- 
caţii naţionaliste ucrainene, cum ar fi „Ceas“, „zer- 
kalo Tejdnia“, „Doba“, „Molodâi Bucovineţ“ şi „Curie- 
rul de Cernăuţi“, nelipsind îndemnurile voalate la 
conflict interetnic. Biserica Ortodoxă Română este 
învinuită în permanenţă de „planuri expansioniste“ 
în Bucovina de Nord, de „românizare forțată“ şi 
„imixtiune în teritoriul canonic al ortodoxiei slave“, 
provocări la care Patriarhia Română a răspuns, în 
spiritul toleranței creştine, cu promovarea principi- 
ilor fundamentale ale democraţiei şi stabilității. 

Cererile repetate ale preoților şi organizaţiilor 
româneşti din Bucovina de Nord de constituire a Vi- 
cariatului Ortodox Român la Cernăuți, sunt calificate 
drept încercări de dezbinare a Bisericii Ortodoxe 
Ucrainene, dependente de Moscova, amenințată con- 
comitent cu expansiunea Bisericii Ortodoxe Române 
şi de pretenţiile unificatoare ale „schismaticei Pa- 
triarhii de la Kiev“. Pr. Gheorghe Calancea, protopop 
de Rădăuţi, trage un ultim semnal de alarmă, pre- 
vizionând că dacă va fi ratat şi acest „moment priel- 
nic“ (în condiţiile în care se preconizeză recunoaşte- 
rea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, sub 
jurisdicţia Patriarhiei de la Kiev, pentru care şi-ar fi 
dat acordul chiar şi Patriarhul Ecumenic de Constan- 
tinopol, Bartolomeu) reconstituirea ortodoxiei ro- 
mâne la Cernăuţi va deveni un deziderat greu de în- 
deplinit. Socotim că autorităţile de stat şi religioase 
române au datoria de a nu-i uita pe fraţii noştri din 
Ucraina şi au misiunea de a salva de la înstrăinare 
aceste mădulare al trupului eclesial şi naţional. Orice 
întârziere, indiferent de motivaţia ei, constituie o 
gravă eroare a forurilor diriguitoare de la Bucureşti, 
cu urmări greu cuantificabile în anii ce vor veni, când 
în Europa trebuie să intrăm uniţi în spirit, în credință 
şi în comuniunea de idei. 





42 


anul III e nr. 29 


ESENȚIAL 





Etica ortodoxă sau 
etica protestantă? ww 





Cristi Pantelimon 





nomică a lui Benjamin Franklin, care reco- 

manda capitalizarea banului şi investirea lui 
în vederea obţinerii de noi „generaţii“ de bani, poate 
fi interpretat ca un caz clasic de philargyrie, de iubire 
de arginți sau de bani şi nu o filosofie a zgârceniei, 
aşa cum afirma un autor pe care, de altfel, Weber îl 
contrazicel. Ce spune, de fapt, Franklin? E bine să ne 
aplecăm mai atent asupra acestui pasaj citat de 
Weber, mai ales că el însuşi crede a descoperi în acest 
pasaj un ethos special, ethosul capitalismului mo- 
dern (chiar dacă nu în întregime). Vom compara 
această concepție frankliniană cu cea a a Sfântului 
Vasile cel Mare şi vom trage de aici concluzii perti- 
nente despre deosebirea dintre etica ortodoxă şi cea 
protestantă. 

Iată textul lui Franklin: 

„Ia aminte că timpul înseamnă bani. Cel ce ar 
putea să câştige prin munca sa zece şilingi pe zi şi se 
plimbă o jumătate de zi sau leneveşte în odaia sa nu 
are voie, chiar dacă cheltuieşte pentru plăcerea sa 
numai şase pence, să pună la socoteală numai pe 
aceştia, ci, în plus, el a mai cheltuit cinci şilingi sau, 
mai precis, i-a irosit. 

Ia aminte că creditul înseamnă bani. Dacă cine- 
va îmi încredințează banii săi după ce au devenit plă- 


C elebrul citat al lui Weber din „filosofia“ eco- 


tibili, el îmi dăruieşte dobânzile, sau atât cât pot face 
eu între timp cu aceşti bani. Aceasta se ridică la o 
sumă considerabilă, dacă omul se bucură de un cre- 
dit bun şi mare şi-l foloseşte bine. 

Ia aminte că banul are o natură productivă şi 
rodnică. Banii pot produce bani, iar aceştia, la rândul 
lor, pot produce şi mai mulți. Şi aşa mai departe. 
Cinci şilingi puşi în circulaţie sunt şase, repuşi în cir- 
culație şapte şilingi şi trei pence şi aşa mai departe, 
până ce se ajunge la o sută de lire sterline (...) Cine taie 
o scroafă nimiceşte pe toți urmaşii ei până într-a mie 
generaţie. Cine distruge o monedă de cinci şilingi 
asasinează tot ce s-ar fi putut produce cu ei: coloane 
întregi de lire sterline“.2 

Weber descoperă aici, aşa cum am amintit deja, 
un ethos aparte, o „etică“ sui-generis, care diferenţia- 
ză capitalismul modern (pe care-l ilustrează) de cele 
premoderne. Desigur, Weber presimte primejdia în 
care poate conduce textul lui Franklin, anume faptul 
că virtuțile omului sunt bune numai în măsura în 
care sunt utile câştigării banilor, deci că întregul text 
are o orientare strict utilitară şi atât („onestitatea 
este utilă, fiindcă aduce credit, a fel ca şi punctuali- 
tatea, hărnicia, moderaţia, fapt pentru care ele sunt 
virtuți.“3). Weber însă respinge această judecată asu- 
pra concepției frankliniene (singura corectă, după 
părerea noastră) şi îi acordă acestuia un „credit“ pe 
care nu-l merită. El afirmă pur şi simplu că tensiunea 
cea mare a acestei „etici“ speciale nu este conținută 
în dorința de câştig, sau mai bine spus dorința de câş- 
tig este atât de „despuiată“ de elemente eudaimonis- 
te sau hedoniste, încât câştigarea banilor devine o 
chestiune cvasi-transcendentă, aproape... mistică! 
„În primul rând, summum bonum al acestei «etici» - 


1 Acest autor se numeşte Ferdinand Kiirnberger, iar opera sa, critică la adresa modelului cultural american (implicit, 


economic), se numeşte Der Amerikamiide (care s-ar putea traduce ca „plictisit“ sau „sătul de America“). Este interesant că 
Weber, citând această lucrare, în care autorul german vituperează spiritul american, crede că poate s-o caracterizeze în felul 
următor: „Ca operă de artă ar fi astăzi cam greoaie, dar este un document al deosebirilor (astăzi de mult şterse) (s.n., C.P.) 
dintre sensibilitatea germană şi cea americană.“ (Etica protestantă, n. 26, p. 77) Aşadar, Weber recunoaşte el însuşi 

că spiritul lui B. Franklin a triumfat asupra celui german în ce priveşte raportarea Ia valorile capitaliste. 


2 Etica protestantă, p. 34-35. 


3 Etica protestantă, p. 37. În acest punct este bine să revenim la concepția lui Ioan Casian despre scopul şi mijloacele 
acţiunilor. judecând din această perspectivă, virtuțile lui Franklin nu sunt decât raționalizări ale arghilofiliei, necum seminţe 
ale binelui din om. Ele servesc scopului înavuţirii şi nu practicării unei vieți îndumnezeite. 





anul III e nr. 29 43 


ROST 


ESENȚIAL 





câştigarea de bani, de cât mai mulți bani, concomi- 
tent cu evitarea strictă a tuturor plăcerilor neînfrâna- 
te - este lipsit total de puncte de vedere eudaimonis- 
te sau chiar hedoniste şi este considerat ca scop în si- 
ne în asemenea măsură, încât el apare în orice caz ca 
ceva cu totul transcendent «fericirii» sau «folosului» 
individual şi pur şi simplu nerațional“, scrie Weber. 
EI este de părere că omul devine un „instrument“ al 
câştigului, iar acesta din urmă este scopul vieţii sale, 
în timp ce, în mod normal, câştigul nu este altceva 
decât un mijloc de satisfacere a trebuinţelor materia- 
le, hedoniste. Iar autorul german crede că această 
răsturnare este suficient de importantă pentru a jus- 
tifica ideea că etica lui Franklin nu este o etică a câş- 
tigului material, ci o etică a desăvârşirii omului, deve- 
nit mijloc al câştigului. Aşadar, în virtutea acstei in- 
versări, omul se mântuie întrucât se pune pe sine ca 
mijloc în drumul spre un câştig irațional de bani, din- 
colo de orice plăcere hedonistă concretă. În logica 
obişnuită a economiei (moştenită de la gândirea 
greacă şi preluată ca atare de Biserică), câştigul este 
un mijloc pentru satisfacerea nevoilor vitale norma- 
le ale omului. Pentru protestanți, omul se jertfeşte pe 
sine pe altarul câştigului. Întrebarea fundamentală 
de abia de aici poate fi pusă: în ce măsură această 
etică inversată față de tradiţia antică şi bisericească 
asigură „sănătatea“ omului ca ființă spirituală şi 
mântuirea lui? De ce ar trebui să admitem că etica 
aceasta, ce conduce, dincolo de orice mijloc (în cazul 
acesta, mijlocul este chiar omul!), la îmbogăţire sau 
la acumulare de bani ar fi una firească? Judecând 
după cele spuse despre loan Casian mai devreme, 
importantă nu este inversarea scopului hedonist cu 
cel al înavuţirii, ci faptul simplu că etica frankliniană, 
prin orice mijloc ar trece, conduce tot în punctul de 
criză al acumulării iraționale de capital. Weber crede 
că „sacrificarea“ omului este o dovadă de ascetism 
suficient de mare pentru a face din protestantism o 
religie mântuitoare. Nimic mai fals. Omul nu trebuie 
să se sacrifice „fericirii“ transcendente a câştigului 
nemăsurat, ci lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu 
vorbeşte nicăieri despre acumularea de bani fără 
măsură ca fiind o dovadă de mântuire, chit că se pe- 
trece cu „chinuirea“ (sacrificarea) omului. E adevărat 
că protestanții aruncă în cer, adică în transcendent, 
dorința de câştig. Dar acest lucru nu înseamnă că ea 
este şi mântuitoare. Am putea spune contrariul: cu 


cât se acordă un grad mai mare de transcendență 
ideii de câştig material, cu atât primejdia rătăcirii căii 
fireşti spre mântuire este mai mare: este ca şi cum, în 
locul lui Dumnezeu, ai aşeza banul şi te-ai sacrifica 
acestuia. Această etică nu este decât o formă moder- 
nă de idolatrie, adică de închinare Ia cele lumești, cu 
aparenţe ascetice ce rezultă din sacrificiul concret al 
omului. Doar şi idolatriile antice se bazau pe sacri- 
ficii de tot felul, numai că ele nu erau adresate lui 
Dumnezeu (Tertulian, cunoscut pentru intransigen- 
ţa sa crudă față de puterea lumească, vedea în toate 
manifestările imperiale ale Romei dovada idolatriei 
în care căzuse lumea antică: idolatria nu este străină 
de închinare şi de o transcendenţă aparentă!). 

De altfel, dacă această adevărată „declaraţie“ de 
dragoste la adresa banilor este interpretată, bunăoa- 
ră, conform preceptelor ortodoxe ale lui loan Ca- 
sian, observăm că ea „satisface“ toate condiţiile ar- 
ghirofiliei. În concepţia lui Casian, „trei sunt felurile 
arghirofiliei. Primul, care nu-i lasă pe cei ce renunță 
la cele lumeşti să se lipsească de averile şi bunurile 
lor. Al doilea, care ne îndeamnă să înmulțim cu şi mai 
mare lăcomie ceea ce am cheltuit sau am dat săra- 
cilor. AL treilea, care ne împinge să dorim şi să dobân- 
dim lucruri pe care înainte nu le-am avut'5. 

Analizând discursul economic al lui Benjamin 
Franklin, descoperim toate aceste tipuri „ideale“ ale 
arghirofiliei, dar mai cu seamă cel din mijloc, ce se 
referă la înmulţirea banilor pe care i-am cheltuit sau 
i-am dat celor săraci. De fapt, „păcatul“ lui Franklin 
este atât de mare, încât el nici nu acceptă ideea chel- 
tuirii banilor. Banii sunt comoara sa cea mai de preț, 
ei trebuie conservaţi, înmulțiți, nu cheltuiţi (cu atât 
mai puţin daţi săracilor!). Al treilea tip este şi el evi- 
dent: orice investiţie se face pentru a dobândi lucruri 
pe care cineva nu le avea înainte, pentru a înmulți 
zestrea acestor lucruri. Aparent, primul tip este mai 
puţin prezent în optica lui Franklin, căci el pare a se 
referi exclusiv la viața monahului care se leapădă 
iniţial de cele lumeşti şi, în acest demers, este împie- 
dicat de demonul arghirofiliei. Dar să nu uităm că 
Weber vede filosofia economică a lui B. Franklin într- 
o lumină cvasi-monahală! Așadar, toate valorile orto- 
doxe de raportare la bani sunt răsturnate. 

Sentimentul dominant care rezultă din pasajul 
lui Franklin este foarte apropiat, aşa cum am spus, de 
păcatul arghirofiliei. Aceasta înseamnă „în mod ge- 


4 Quia saeculum Dei est, saecularia autem diaboli, spune Tertulian - „Căci lumea este de la Dumnezeu, însă cele din lume 


5 Convorbiri duhovniceşti, V, XI. 


(cele lumeşti - n.n. C.P.) de Ia diavol“ (Apologeticul, Amarcord, Timişoara, 2001, p. 167). Lumea nu este tot una cu lumescul. 
Caracterul lumesc este cel care devine idol al omenirii. 





44 


anul III e nr. 29 


ESENȚIAL 


ROST 





neral iubirea față de bani, ca şi faţă de diferite alte 
forme de bogăţie materială. Această iubire se mani- 
festă prin plăcerea de a avea bani, prin grija de a-i 
păstra, prin greutatea de a te despărți de ei şi prin ne- 
plăcerea resimțită atunci când îi dai“, spune marele 
teolog Jean-Claude Larchet, parafrazându-l pe Sfân- 
tul Maxim Mărturisitorul. Foarte înrudit cu acest 
sentiment este aşa-numita pleonexie (zi.zovezua ), 
care reprezintă „voința de a dobandi bunuri noi şi de 
a avea cât mai multe“7. Nu trebuie să ne grăbim şi să 
credem că mentalitatea ortodoxă condamnă pur şi 
simplu banii sau bunurile materiale ori posesia aces- 
tora (de unde ar rezulta caracterul său „idealist“ în 
sens rău, adică incapabil de implicare în economia 
reală), deoarece acest lucru nu este adevărat. Teolo- 
gia ortodoxă nu este de acord cu atitudinea perver- 
tită a omului față de aceste bunuri sau faţă de bani. 
Cu alte cuvinte, deținerea firească a banilor sau a bu- 
nurilor, în limitele nevoilor de zi cu zi ale omului, 
este cu totul permisă şi recomandată. Este însă con- 
damnată închinarea omului la aceste bunuri sau la 
bani şi atenţia exagerată acordată lor. „Rostul bani- 
lor şi al bunurilor materiale este de a fi folosiți pen- 
tru traiul de zi cu zi. Cel lacom, ca şi cel zgârcit nu res- 
pectă acest rost al lor, privindu-l, în mod patologic, 
ca valori în sine, plăcându-le mai curând să aibă bo- 
gății, decât să se folosească de ele“s. Suntem exact în 
miezul doctrinei frankliniene. Acesta recomandă o 
formă de „zgârcenie“ (aşa se traduce în mod normal 
Hlarghiria, dar sensul e ceva mai larg - poate de 
aceea filosofia lui a fost taxată ca fiind o filosofie a 
zgârceniei de către Kiirnberger - acesta a interpretat 
corect în spirit ortodox sau antic această filosofie 
economică, în timp ce Weber s-a grăbit să vadă în ea 
altceva. Din punctul nostru de vedere, Kiirnberger 
are o intuiție mai profundă decât Weber asupra ade- 
văratelor valori implicate în cele scrise de Franklin.) 
care împiedică utilizarea normală a bunurilor sau ba- 
nilor, mulțumindu-se cu capitalizarea lor, cu rein- 
vestirea lor, cu sporirea lor într-o manieră cât mai 
„raţională“, ceea ce se traduce prin cât mai extremă, 
cât mai departe dusă cu putinţă. Sfântul loan Gură de 
Aur dedică o omilie acestei chestiuni a întrebuințării 
proaste a averii. Este vorba despre una dintre Omi- 
liile la Matei (LXXXIII, 2), în care marele predicator 


arată care sunt dezavantajele generale ale bogăției şi 
cum anume bogaţii nu se pot bucura de averile pe 
care le acumulează cu înfrigurare (în spiritul lui Ben- 
jamin Franklin!): „Spune-mi, omule, pentru ce aduni 
aur? Pentru ce-ţi faci robia mai amară? Pentru ce-ţi 
faci închisoarea mai împovărătoare? Pentru ce-ţi faci 
grija mai usturătoare? Închipuieşte-ţi că-i al tău tot 
aurul din mine, că-i al tău tot aurul din palatele împă- 
răteşti! Dacă ai avea toată grămada aceea de aur nu 
te-ai folosi de ea, ci numai ai păzi-o.“9 Mai mult, cel 
foarte bogat nu va fi niciodată cu adevărat fericit 
(„Pe unul ca acesta nici cerul nu-l desfată, că nu-i 
aduce aur, nici soarele, că nu-i sloboade raze de 
aur.“10). Evident, bogăţia pricinuieşte multe alte rele 
(oamenii bogaţi sunt pizmuiţi, urâţi de toţi ceilalți, 
chiar de rudele apropiate, amenințați în permanen- 
ță), dar, din punctul nostru de vedere, cu adevărat re- 
levantă este expresia nefericirii majore a celui care 
crede idolatru în bogăție ca urmare a „închinării“ la 
aceasta. De aici, aparenţa de asceză a celui care vizea- 
ză „generaţiile“ nesfârşite de bani. În fapt, în spatele 
acelei asceze se ascunde o mare tristeţe, ce rezultă 
tocmai din sentimentul că bogăţia îl domină pe om şi 
că el, din stăpân al ei (aşa cum ar fi firesc), devine un 
simplu sclav al ei. Aşa cum spune loan Gură de Aur, 
cel care e zgârcit se poate abţine de Ia celelalte păca- 
te, dar este înlănțuit de o singură dragoste mare, aceea 
de bani. Abstinenţa nu este suficientă pentru a face 
din el un om fericit, căci dragostea cea mare față de 
bani îl face să piardă tot ceea ce câştigă abţinându-se 
de la celelalte plăceri. 

Încă o dată, e necesar să accentuăm că în viziu- 
nea marilor teologi ai Tradiţiei creştine, nu banii în 
sine sau averile constituie un păcat. Problema apare 
dacă aceste averi sunt prost întrebuințate. Iar una 
dintre modalităţile de tulburare a echilibrului firesc 
al sufletului uman şi de îndepărtare a lui de Dunezeu 
este tocmai preocuparea exclusivă faţă de avere sau 
față de treburile lumeşti. Concentrarea şi fixația în 
această direcţie devin cu adevărat o sursă de pierde- 
re a firescului unui om. Reaua întrebuințare a bani- 
lor (zap&xpnsis) de care vorbeşte Sfântul Maxim 
Mărturisitorul!! înseamnă, cel puțin pe o latură, ido- 
latrizarea banului şi urmărirea sa exclusivă, atribui- 
rea acestuia a unei importanțe mai mari decât are în 


6 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 146. 


7 Larchet, op. cit., p. 146. 
3 Ibidem, p. 146. 


9 Sfântul loan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. IBMBOR, 1994, în seria Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 23, p. 942. 


10 Ibidem, p. 943. 


11 Capete despre dragoste, III, 17-18, apud Larchet, op. cit, p. 146. 





anul III e nr. 29 


45 


ROST 


ESENȚIAL 





mod firesc (banul nu este decât instrument al schim- 
bului de produse care trebuie folosite - banul este, 
aşadar, sau ar trebui să fie, primul element „sacrifi- 
cat“ într-o filosofie economică firească. Dacă nu este 
sacrificat ci este înmulțit pentru sine, aşa cum proce- 
dează Benjamin Franklin, care are aerul că înmul- 
țeşte turme de animale, firescul este abandonat şi 
apare patologia banului.). Această apropiere exclu- 
sivă de latura materială a vieţii duce la o îndepărtare 
de Dumnezeu („Nimeni nu poate să slujească la doi 
domni, căci sau pe unul îl va uri şi pe celălalt îl va 
iubi, sau de unul se va lipsi şi pe celălalt îl va dis- 
preţui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu şi lui mamo- 
na“. În ciuda caracterului său „religios“, etica pro- 
testantă ce duce la naşterea capitalismului modern 
îndepărtează omul de Dumnezeu şi nu-l apropie. Ori- 
cât ar fi reieşit dintr-o tensiune de natură religioasă 
cu privire la problematica mântuirii, capitalismul 
modern duce în mod inevitabil la pierderea repe- 
relor sale religioase şi la adâncirea omului din ce în 
ce mai tare în singurătatea materialismului. În acest 
punct, putem cita infinit de multe opinii de acelaşi fel 
ale Sfinţilor Părinţi. Începând chiar cu Apostolul Pa- 
vel, care vede în lăcomia de bani o închinare la 
idoli15, toți marii scriitori bisericeşti sunt de acord în 
acest punct. Cei care cred în bani ajung să creadă mai 
mult în bani decât în Dumnezeu, chiar dacă nu L-au 
pierdut definitiv pe Acesta!4. În fond, avariţia şi con- 
centrarea exclusivă pe dobândirea bunurilor mate- 
riale, îl împiedică pe om să se mai gândească la mân- 
tuire. Bogaţii ar trebui să se ruşineze de bogăţiile lor, 
spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că lisus nu a 
intrat în case de oameni bogaţi, ci în case de oameni 
săraci şi virtuoşi. Aşadar, primii ar trebui să se gân- 
dească să se mute şi ei în astfel de case, pentru a fi si- 
guri că Mântuitorul le va intra în locuinţăi5. Oamenii 
bogaţi trebuie, nici mai mult, nici mai puţin, să-şi îm- 
partă averile: „Toţi Sfinții Părinți subliniază faptul că 


12 Mt 6, 24; Le 16, 13, apud Larchet, op. cit. p. 147. 
13 Col. 3, 5. 


14 „Nădăjduieşte mai mult în arginți decât în Dumnezeu“, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul - Capete despre dragoste, 
III, $, apud Larchet, p. 148. 


15 „De aceea Hristos n-a intrat niciodată într-o casă luxoasă, ci în casa vameşului Matei, în casa mai marelui vameşilor, în casa 
pescarului. A lăsat la o parte palatele şi pe cei îmbrăcaţi cu haine moi (...) Nici un bogat să nu se îngâmfe că are o casă 
luxoasă, ci mai bine să-şi acopere faţa de ruşine şi să caute să aibă o casă ca aceea, părăsind-o pe a lui, ca să primească pe 
Hristos (...)“ (Omilii la Matei, în ed. cit., p. 946.). 

16 Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 149. 

1 „După cum cei care strâng averi, fiind înnebuniţi de dor şi de poftă, îşi îndreaptă spre strângerea de avuţii toată strădania 
lor şi nicicând nu se satură, pentru că beţie fără saţ este iubirea de arginți; şi după cum beţivilor le creşte pofta de băut cu cât 
toarnă mai mult vin în ei, tot aşa şi cei ce strâng averi nu-şi pot opri nicicând această neostoită nebunie, ci, cu cât văd că le 
creşte avuţia, cu atât li se aprinde şi pofta şi nu pun capăt acestei dorinţe rele decât atunci când cad în întunericul răutății.“ 
(Sfântul loan Gură de Aur, Omilii Ia Facere, XXII, în Ed. IBMBOR, 2005, p. 274). 


menirea bogăției este să fie împărțită egal între oa- 
meni. Cel zgârcit şi cel lacom de bogăţie însă nu fac aşa, 
căci unul adună banii, iar celălalt îşi sporeşte averile 
numai şi numai pentru plăcerea şi folosul lor.“16 Ce 
departe suntem de ideea protestantă a certitudinii 
mântuirii după semnul reuşitei lumeşti! Şi ce aproa- 
pe suntem de caracterul originar al creştinismului! 
De altfel, aceste sentimente dezechilibrante pen- 
tru sufletul uman mai au o caracteristică, anume, 
aceea că nu pot fi niciodată satisfăcute pe deplin. Ele 
sunt sentimente „faustice“, care se autogenerează şi 
care nu au, practic, sfârşit. Cu cât este mai doritor de 
bogăție, cu atât un om nu se mai poate opri niciodată 
din cursa acumulării de bani şi de bunuri. De altfel, 
acest lucru este uşor de intuit citind cu atenţie încă o 
dată pasajul lui B. Franklin. Insaţietatea filarghiriei şi 
pleonexiei este contramoneda psihologică a aşa-zisu- 
lui caracter infinit al autoreproducerii monedelor in- 
vestite. Acest caracter infinit este, în fapt, o aparență. 
Niciodată banul nu va fi infinit în capacităţile sale de 
reproducere. Concret, un om care înmulțeşte banii se 
poate îmbolnăvi şi atunci procesul este întrerupt. De 
asemenea, el poate falimenta o întreprindere şi, în loc 
să sporească, banii se vor împuţina. Este de notat însă 
că omul franklinian crede orbeşte că reproducerea 
banilor are o singură direcţie, cea pozitivă, de acumu- 
lare şi nu vrea să accepte şi varianta pesimistă, de în- 
trerupere a acumulării sau de regres, de scădere a 
avuţiei băneşti. Acest lucru evidenţiază dezechilibrul 
sufletesc adânc al acestui tipar uman, dezechilibru 
purtat de insaţietatea sentimentelor de care vorbim. 
„Setea“ neostoită de bani este, de fapt, cea care pro- 
duce optimismul nefondat al capitalistului modern. 
Dacă ar fi să judecăm întocmai ca autorul american, 
n-am înţelege defel marile crahuri financiare, falimen- 
tele răsunătoare, sărăcirile la nivel de masă sau la nive- 
lulunei întregi țări etc. În realitate, oricât de bogat, omul 
dominat de instinctele înavuţirii nu va avea limită”. 





46 


anul III e nr. 29 


ESENȚIAL 


ROST 





ladul pe pământ 


Oamenii astăzi au înnebunit, S-au prostit, s-au desfrânat, s-au 
îndepărtat de Dumnezeu. Oamenii astăzi aleargă numai după bani. 
Or, iubirea de arginţi e rădăcina tuturor răutăților. Câte răutăți nu se 
comit astăzi pentru bani... De fapt, oamenii vor să strângă bani 

ca să îşi satistacă nebănuitele nevoi învățate prin televiziune, muzică 


şi scrieri dintre cele mai ciudate... 


Mihai Ciprian Câșlariu 





amenii astăzi sunt desfrânați. Senzualismul 

este un imperativ în ziua de astăzi. Femeile 

se joacă etalându-şi cele mai îndoielnice far- 
mece, neştiind - sau ştiind prea bine - ce scântei 
aprind în trupul si sufletul bărbaţilor. Numărul violu- 
rilor şi perversiunilor sexuale cresc. În acelaşi timp, 
bărbaţii nu ţin la virtutea femeilor: fiind ei înşişi des- 
frânaţi, se complac într-o bolnăvicioasă stare de ten- 
siune erotică. 

Oamenii astăzi nu mai au încredere în semenii 
lor. Încrederea în celălalt era pe timpuri un semn de 
nobleţe. Acum e un semn de slăbiciune. Omului îi e 
frică să nu-şi piardă averea, statutul social sau, pur 
şi simplu, în cele mai multe cazuri, pâinea cea de 
toate zilele. Darwinismului social, cultivat în forme 
edulcorate de consumismul neoliberal al zilelor 
noastre, a reuşit să convingă omul că nu este decât o 
vietate care luptă pentru supraviețuire şi pentru în- 
tâietate. Omului îi este frică cel mai mult în lumea 
aceasta de sărăcie şi de umilința Ia care ar fi supus de 





anul III e nr. 29 


această stare. Ca o hienă strecurându-se prin iarba 
pârlită a savanei, el păşeşte prin societate cu mare 
grijă să nu-i ia cineva ciozvârta de la gură. Nemai- 
având încredere în nimic şi în nimeni, se îngrozeşte 
mai întâi de cinismul la care a ajuns el însuşi. Dar gă- 
seşte pe loc soluţia la frământări mângâindu-se cu 
gândul că nu a devenit altceva decât un şmecher, 
integrându-se perfect, prin urmare, într-o categorie 
de vază a ciudatei etici contemporane. $mecheria, 
care era pe timpuri doar o trăsătură morală a ocnaşi- 
lor, este acum declarată virtute mondială. 


Teroarea „democratică“ 


Trăim sub o teroare a mulțimii. Se cade astăzi ca 
orice se face să se facă în comun, altminteri nu e de- 
mocratic. Un hâtru ar spune fără să greşească: o 
gloată numeroasă are mai puţină inteligență decât 
un singur om prost. Cel mai grav aspect al „gloatei 
democratice“ este lipsa ei de individualitate, de per- 
sonalitate. Şeful unei comunități nu mai are voie să 
fie un simbol, ci doar un simplu reprezentant. Nu are 
voie să aibă virtuţi, calități, personalitate, nu are voie 
să însufleţească şi să catalizeze mulțimea. Ca repre- 
zentant democratic al mulțimii el trebui să fie la fel 
cu aceasta: plat, insipid, prost. 

Oamenii astăzi fac haz de virtute şi de virtuoşi. 
Orice reţinere în a face tot ce te taie capul este o slăbi- 
ciune. Atâta timp cât în lume exista conştiinţa răului 
şi a lucrului necuviincios, atâta timp cât societatea îţi 
impunea într-un fel sau altul un comportament virtu- 
Os, lumea se supunea stăpânirii vremelnice şi îşi în- 
frângea pornirile către rău. Acum, dacă stăpânirea te 
îndeamnă la nebunii - vezi cazul Marii Britanii, unde 
guvernul încurajează practicarea sexului oral -, nu-i 
de mirare că oamenii, înclinați spre rău încă din zorii 
istoriei lor (sau din tinerețile lor, cum spune Biblia), 
vor face păcatele care le sunt permise, ba chiar suge- 





47 


ROST 


ESENȚIAL 





rate de către conducătorii lor „iluminați“. La urma 
urmei, a păcătui a fost dintotdeauna mai uşor decât a 
fi virtuos. La fel, a spune o minciună disculpatoare, 
decât a afirma adevărul incomod. Astăzi, Europa şi 
America întreprind o lucrare fără precedent în isto- 
ria erei creştine: legalizarea păcatelor. Creştinătatea 
e prinsă în lanţurile patimilor şi nu acceptă nici o 
forță care să o elibereze, ci se abandonează unei pu- 
teri malefice, care sub acoperirea unor vorbe mari, 
precum toleranţă, libertate, egalitate, o încătuşează 
şi mai tare. 


Goana după senzaţional găunos 


Oamenii astăzi caută senzaționalul, pentru că 
sensibilitatea lor a scăzut şi pragul de impresionabili- 
tate e din ce în ce mai ridicat. Ca urmare, se caută din 
telecomandă imagini dintre cele mai ciudate şi mai 
deochiate. Gustul pentru morbid, y compris. 

Oamenii astăzi, în special tinerii, consumă 
droguri; şi beţia „caldă“ s-a ridicat la cote alarmante. 
Adânc în sufletul lor, oamenii nu sunt mulțumiți nici 
de ei înșiși şi nici de ceea ce văd în jurul lor. Dar, pen- 
tru a scăpa de depresie, ei nu vor să aleagă calea acti- 
vă, dificilă, a rugăciunii, ci, împietriți, recurg la moda- 
litatea pasivă şi facilă a expunerii furibunde Ia sti- 
muli creatori de virtualitate. Pe lângă droguri, alte 
modalități de evadare sunt televiziunea, cinemato- 
graful şi jocurile video. Nu demult, au existat în Japo- 
nia cazuri de copii care au făcut crize de epilepsie în 
timpul vizionării unui serial de desene animate inti- 
tulat Pokemon, având ca protagonişti „monştri de 
buzunar“ care mai de care mai întunecaţi şi mai în- 
cornorați. Pe Cartoon Network se difuzează seriale 
„nevinovate“ de desene animate cu personaje mu- 
tante, groteşti, dialoguri vulgare, reacţii violente. 
Când creşte mai măricel, copilul dă de gustul filme- 
lor în care violența este mai explicită şi apare şi exal- 
tarea morbului erotic. Dacă nu are ocazia de a face 
sex până la o vârstă impusă de media, el devine com- 
plexat, la fel şi dacă nu are mijloace de a fi la modă 
deținând o garderobă trăsnet, garnisită cu un telefon 
mobil de ultimă generaţie. Mintea i se înceţoşează. 
Ajunge să îşi vadă colegele de clasă şi de generație 
doar ca pe nişte eventuale partenere sexuale, pe bă- 
ieţii de o seamă cu el doar ca pe nişte tovarăşi de bău- 
tură sau de gaguri vulgare, iar pe părinţi doar ca pe 
nişte furnizori periodici de bani şi adversari în ceea 
ce este acum la modă şi impus prin puterea mediei 
într-o familie „modernă“, „libertină“: conflictul între 
generaţii. Urmează facultatea, unde meniul cultural 


oferit este foarte frugal. În general se învață din 
surse secundare, accesul la autorii cheie din diferite- 
le domenii nefiind impus de profesori, care sunt sim- 
pli emanatori de evaluări şi diplome şi trăiesc sub im- 
perativul pieţei, care nu le permite să predea decât 
ce „se cere“, altminteri intrând în conflict şi cu disci- 
polii lor, care nu vor să îşi încarce mintea de pomană. 
Bine că industria merge. Această situaţie delicată se 
grevează pe o conştiinţă ştiinţifică coruptă. Lipseşte 
viziunea holistică, enciclopedică asupra ştiinţelor, 
precum şi integrarea lor într-o dimensiune spiritua- 
lă. Hristos este izgonit din inima tânărului, căci aces- 
ta e cointeresat numai să asimileze searbădul materi- 
al de curs pentru a trece de examen. Această îndelet- 
nicire ciudată, coroborată cu distracţiile, dar şi greu- 
tățile vârstei, nu îi mai lasă tânărului nici timpul, nici 
interesul de a scruta esenţele şi de a căuta Adevărul. 


Omul societăţii de consum 


Oamenii astăzi sunt conduşi de preşedinţi şi de 
prim-miniştri, nu de regi, nici de împărați. Statele 
sunt laice, preşedinţii sunt atei sau de credințe în- 
doielnice. Mulţi dintre ei mai sunt şi cinici afacerişti şi 
carierişti. Dumnezeu ştie ce e în sufletul lor, dar din 
exterior aşa se vede. Ei nu îşi mai pleacă genunchiul 
în faţa altarului, al Papei sau Patriarhului, ci numai în 
fața banului. 

Doctrina spirituală oficializată în mod tacit 
astăzi în lume se bazează pe imperativul de a crede 
orice. New Ageul nu se pregăteşte, există deja. Tre- 
buie să cauţi un guru, să dai bani ca să te faci o vită 
blajină împăcată cu sine şi cu starea de mizerie spiri- 
tuală în care te afli. Trebuie să îţi deschizi mintea să 
crezi orice, să tolerezi orice. Trebuie să te împaci cu 
păcatul şi cu abundența de ocazii de a-l comite. Tre- 
buie să te împaci cu lipsa de moralitate a lumii, cu 
propria lipsă de virtute şi de cultură, să fii de o pasivi- 
tate absolută, să crezi orice, să te mângâi cu ignoran- 
ţa, să te alini cu nepăsarea. Iată omul „spiritual“ pe 
care l-a creat societatea de consum. 

Acesta este tabloul „nesimţirii celei împietrite“ 
la care a ajuns omul, cununa creaţiei, cel făcut de 
Dumnezeu cu puțin mai prejos decât îngerii. Avem o 
alternativă: să revenim la Cale, Adevăr şi la Viaţă sau 
să primim, toți şi fiecare în parte, mai devreme sau 
mai târziu, pedeapsa divină. Să nu ni se pară că e de 
joacă! Există un iad şi mai aprig decât cel pe care noi 
înşine ni l-am creat pe pământ. La scara rătăcirii la 
care s-a ajuns, numai o minune dumnezeiască ne 
poate salva. 





48 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 





Diplomaţia românească la 
începutul Războiului Rece 


Studiu de caz: Personalul Legaţiei României la Washington 


La finalul celui de-al doilea război mondial, România se atla într-o situație 
suficient de complexă care oterea, deopotrivă, atât speranțe, cât şi 
îngrijorări pentru perioada postbelică. Deşi suferiseră mari pierderi 
umane şi materiale, iar trupele sovietice se instalaseră pe teritoriul 
naţional, românii primeau şi semnale optimiste. Revenirea Ardealului de 
Nord sub administrarea Bucureștiului, reactivarea sistemului 

partidelor politice şi tinalul războiului, care găsise România alături 

de tabăra învingătoare, generau speranţe de normalizare politică după 


cei patru ani de conflict. 
Paul Nistor 





AN 
] ntr-un asemenea climat, diplomaţia trecea prin- 


tr-o etapă de regenerare. Pe lângă obiectivul 

schimbărilor de personal, care căuta să se alinie- 
ze ideii de marginalizare a celor ce au cooperat cu re- 
gimul Antonescu, exista şi o tendință de retrasare a 
strategiilor noastre externe. Înainte ca diplomaţia 
română să-şi pună problema integrării în jocul unuia 
dintre cele două mari blocuri politice ce se conturau 
după 1945, eforturile sale s-au concentrat asupra 
Conferinţei de Pace de la Paris şi a obţinerii unor 
clauze cât mai favorabile în tratatul încheiat cu învin- 
gătorii. La finalul lui octombrie 1946, textul tratatu- 
lui se finalizase în cea mai mare parte, cu satisfacţiile 
şi deziluziile sale, astfel încât Ministerul Afacerilor 
Străine de la Bucureşti putea reveni la acțiunile de 
rutină, purtate pentru reorganizarea misiunilor di- 
plomatice româneşti afectate atât de mult de anii răz- 
boiului. 

În acest context, relațiile diplomatice dintre Ro- 
mânia şi Statele Unite s-au încadrat, totuşi, într-o si- 
tuaţie mai specială. Deşi în anii 1945-1946 se consta- 
ta o reactivare accelerată a reprezentanțelor politice 
româneşti din Europa şi o acţiune masivă de trans- 
formare a lor în ambasade şi legaţii, raporturile din- 
tre Washington şi Bucureşti rămâneau tensionate. 
Hotărârea Administraţiei Truman de a nu recunoaşte 
guvernul Petru Groza, impus de sovietici în benefici- 


ul Partidului Comunist Român, precum şi repetatele 
note de protest înaintate de reprezentanții politici 
americani la Bucureşti (Roy Melbourne, Burton 
Berry) în legătură cu evenimentele stranii ale vieții 
politice din România, au permanentizat o stare de 
încordarel. În urma Conferinţei Miniştrilor Afaceri- 
lor Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii, de la Mos- 
cova (dec. 1945), SUA şi Marea Britanie au recunos- 
cut guvernul Petru Groza, iar în Februarie 1946, Bur- 
ton Berry şi John Helier Le Rougetel au remis Minis- 
terului Afacerilor Străine note similare prin care 
transmiteau că guvernele de la Washington şi Lon- 
dra doreau să stabilească cu guvernul român relații 
diplomatice la nivel de legaţie2. Numit ca ministru al 
României în SUA, Mihail Ralea a fost inclus în delega- 
ţia ce reprezenta Bucureştiul la Conferinţa de Pace de 
la Paris şi doar după finalul conferinței (octombrie 
1946) el începea reorganizarea activităţilor diploma- 
tice la Washington şi încadrarea unui nou personal. 
Conform unui raport întocmit la începutul anu- 
lui 1948 de consilierul de legaţie Vlad Mărdărescu, 
Legația României din Washington a primit funcțio- 
nari în trei valuri importante: 14 septembrie 1946, 
12 octombrie 1946 şi 15 decembrie 19463. Apoi, în 
anii următori, s-a înregistrat o fluctuaţie permanentă 
a personalului, Bucureştiul numind şi retrăgând 
haotic membri ai legaţiei sau înregistrând demisii, 
majoritatea motivate politic sau financiar. Se pare că 
data oficială a redeschiderii reprezentanței diplo- 


1 Ion Calafeteanu (coordonator), Istoria Politicii Externe Româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 346-349. 


2 Ibidem, p. 347. 


3 Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington (SUA), 1948, fila 79. 





anul III e nr. 29 


ROST 


HISTORIA 





matice a României la Washington a fost plasată la 14 
septembrie - 1 octombrie 1946, când s-a produs pre- 
luarea atribuţiilor de la Legația Suediei. În vechile 
imobile a fost găsit următorul personal: Francesca 
Rogers (născută Andreescu) - translator interpret 
şef (funcționând din 1939), Tascu Tănăsescu - 
arhivar şef (funcţionând din 1920), Pierre Marcaria - 
intendent (angajat din 1926), Maria Rus - femeie de 
serviciu (angajată din 1923) şi Earl Brown - om de 
serviciu (angajat în 1940). Acest personal a avut în 
păstrare arhiva şi proprietăţile Legaţiei şi Con- 
sulatelor, îngrijindu-se şi de lucrările curentef. În 
scurt timp, însă, legația a căpătat o înfăţişare nouă, 
aşezată după o ierarhie diplomatică standard: un mi- 
nistru plenipotenţiar, consilieri de legaţie, secretari 
de legaţie, consilier financiar, consilieri de presă, ata- 
şat comercial, consul şi viceconsul pentru New York, 
traducători şi interpreți. 


Legaţiile românești — focare 
de propagandă anticomunistă 


În 1946, guvernul român conştientiza pe deplin 
rolul pe care urma să îl aibă personalul diplomatic 
trimis în SUA, acela de a iniția contacte cu cea mai in- 
fluentă putere a lumii, apoi cu organismele recent în- 
fiinţatei Organizaţii a Naţiunilor Unite şi de a supra- 
veghea cea mai mare colonie de etnici români emi- 
grați în Vest. De aceea, la început, au fost puse Ia dis- 
poziţie sume considerabile şi membrii legației (di- 
plomați şi personal de întreţinere) au crescut până la 
numărul de 30. 

Totuşi, încă de la finalul anului 1946, activitatea 
Legaţiei României nu s-a arătat a fi una uşoară. În pri- 
mul rând, o importanță decisivă o avea lipsa de coez- 
iune a personalului şi suspiciunea permanentă exis- 
tentă între grupurile cu interese divergente. Teoretic, 
s-a avut în vedere ca la Washington să ajungă diplo- 
maţi care respectau guvernul Groza şi, în plus, Mihail 
Ralea a reuşit, prin influenţe personale, să-şi constru- 
iască o echipă alcătuită, pe bază de favoruri, din cu- 
noştințe apropiate. Astfel, Vlad Mărdărescu - al doi- 
lea consilier de legaţie şi Ion Stănescu, consul gene- 
ral la New York, erau vechi prieteni ai lui Ralea, Oli- 


4 Ibidem, fila 81. 


via Meteş şi Remus Lula - nepoți ai lui Petru Groza, 
Radu Stoichiţă - secretar clasa a II-a -, bun prieten 
al familiei Groza, iar Marcela Simionescu, numită în 
protocol ataşat cultural, era amanta ministrului nos- 
tru la Washingtons. 

Intervenţiile lui Mihai Ralea în alcătuirea sche- 
mei de personal a legaţiei nu au reuşit totuşi să înlă- 
ture impresia de mixaj politic. Diplomaţii noştri pro- 
veneau din diverse partide româneşti şi înțelegeau 
să perpetueze şi peste ocean disputele existente în 
țară. Mulţi nu erau înregimentaţi politic dar aveau 
simpatii care mergeau de la Carol al II-lea, până spre 
Maniu sau comunişti. Toţi membrii PCR erau numiți 
în rapoartele diplomatice TOVARĂŞI (Mircea Meteş, 
Ion şi Elena Crivelescu şi presupuşii comunişti - Ra- 
du Stoichiţă şi Violeta Zubcov) spre a fi deosebiți de 
membrii altor partide şi pentru a fi recunoscuţi drept 
oameni de nădejde. Alţii erau membri PSD (Alfons 
Vogel) sau PNI, - Tătărescu (Mircea Vasiliu). 

Atmosfera în interiorul Legaţiei noastre reflecta 
tensiunile politice din ţară dintre guvern şi opoziție. 
Astfel, primul consilier Ripoşanu şi consilierul finan- 
ciar Jacob Rosenthal se vedeau frecvent cu oamenii 
lui Auschnit şi Franasovici sau cu cercurile „rezisten- 
ței“ româneşti din SUA, în special cu foştii diplo- 
maţi”. Consilierul de presă Alfons Vogel era apropiat 
de oamenii lui Carol al II-lea şi prin acţiunile sale lăsa 
impresia că o parte a legaţiei reprezenta opoziţia ţă- 
rănistă şi mai puţin guvernul Groza. Mai mult, se pa- 
re că ei făceam deservicii grave autorităţilor române 
dacă în rapoartele celui care părea a fi ofițerul de 
informații însărcinat cu supravegherea colegilor 
(Alexandru Lăzăreanu), erau inserate opinii care in- 
sistau pe lipsa de siguranță a codului de cifru al tele- 
gramelor expediate între minister şi legaţie. Astfel, 
consilierul de presă A. Lăzăreanu constata că cercuri- 
le opoziției române din America, dar şi Partidul Na- 
țional Țărănesc cunoşteau textul telegramelor cifra- 
te doar la câteva zile după expedierea lor”. Nu e de 
mirare că, în asemenea condiţii, un raport din 1947 
către minister, semnat Al. Buican, specifica: „În gene- 
ral se poate spune că legaţiile noastre sunt focare de 
propagandă şi acţiune antiguvernamentală unde 
duşmanii regimului au fost din nou promovați în 


5 Arhivele Naţionale (ANIC), Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, filele 27-33. 


6 Ibidem 

7 Ibidem, fila 27. 
8 Ibidem, fila 29. 
9 Ibidem, fila 25. 





50 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 


ROST 





funcţii importante.“10. Aşadar, se instaura ideea divi- 
zării în grupuri distincte a personalului legaţiei: pa- 
trioții şi trădătorii, evaluatorul având tendința de a 
micşora permanent numărul celor fideli guvernului 
Groza. 


Boala bănuielii și a săpăturilor 


Animozităţile interne erau însă construite nu 
doar politic, ci şi personal. Astfel, primul consilier 
Pamfil Ripoşanu, dorind funcţia lui Ralea, îşi defăima 
ministrul şi încerca să atragă de partea sa pe unii din 
membrii legației (Remus Lula, Radu Stoichiţă, Alfons 
Vogel), înscenând şi intrigi amoroase între amanta 
lui Ralea şi primul secretar Meteşi!. Consilierul de 
presă Alfons Vogel se afla în concurență profesională 
cu Jacob Rosenthal, care trebuia să prezinte dezbate- 
rile ONU, şi cu celălalt consilier de presă, Alexandru 
Lăzăreanu?. Mihail Ralea însuşi avea frecvente con- 
flicte cu Pamfil Ripoşanu, Mircea Meteş şi Remus 
Lula, neavând încredere în mulți dintre subordonații 
săi şi adesea tratându-i de o manieră lipsită de po- 
liteţe!5. Cu acest personal, Legația României trebuia 
să acopere sarcini foarte diverse. Deficitul de încre- 
dere reciprocă şi atmosfera de ostilitate au scăzut 
eficiența diplomaților noştri. Activitatea era cu 
atât mai dificilă cu cât România nu avea o imagine 
tocmai bună în America. Fost inamic de război. iar 
din 1945 aliat neoficial al URSS, ţara noastră era 
privită cu precauţie sporită de către oficialităţile de 
la Washington. 

Într-o scrisoare din aprilie 1947, adresată de că- 
tre Mihail Ralea lui Gheorghiu Dej, a fost surprinsă 
extrem de precis natura raporturilor româno-ameri- 
cane la începutul Războiului Rece: „Când am venit 
aici acum patru luni - spunea Ralea - atitudinea 
Americii față de noi oscila între ostilitate şi ignorare. 
Toate uşile erau închise. O rea voință se manifesta 
peste tot. Eram consideraţi ca o sucursală sovietică 
căreia nu trebuia să i se dea nici un concurs. La Minis- 
terul Comerţului exista o listă în care România era 
trecută ca o ţară «inamică» căreia nu trebuia să i se 
dea nici un ajutor.“14. Impresia generală se materiali- 
za şi în acțiuni concrete care priveau direct reprezen- 


tanța politică a României. Astfel, Consilierul de presă 
Alexandru Lăzăreanu, posibilul agent al serviciilor 
speciale româneşti, indica Bucureştiului că legația lu- 
cra în condiţii din cele mai grele, “supravegheată pas 
cu pas de zeci de agenţi ai serviciului secret ameri- 
can, având trădători chiar în sânul ei.“5. Cu un per- 
sonal dezbinat, fără a exista o fidelitate totală față de 
partidul dominant de la Bucureşti (PCR), legația 
noastră încerca să rezolve problemele ridicate de 
centrala Ministerului Afacerilor Străine şi de conduc- 
erea guvernului. Atât timp cât ministru de externe a 
rămas Gheorghe Tătărescu, comuniştii nu au putut 
să excludă dintre membrii oficiului nostru diploma- 
tic pe cei care nu agreau guvernul Groza, iar ideologi- 
cul nu avea încă o influență decisivă în rândul diplo- 
maţilor. 

Într-un raport întocmit de consilierul de presă 
Alexandru Lăzăreanu, în februarie 1947, şi trimis Bu- 
cureştiului, descoperim o savuroasă caracterizare a 
tuturor membrilor Legaţiei. Se pare că cei care coor- 
donau din ţară destinele diplomaţiei noastre au ținut 
să aibă un tablou detaliat al capacităților şi abilităţi- 
lor profesionale, dar şi al viciilor sau slăbiciunilor 
personale care caracterizau pe reprezentanții Româ- 
niei la Washington. Astfel, fiecărui membru i se făcea 
o radiografie specială şi minuțioasă: ce opinii şi sim- 
patii politice avea, cum arăta trecutul său, capacități- 
le profesionale, ambiţii şi idealuri, familie şi prieteni, 
etc... Totul mergea până la amănunte deosebit de pi- 
cante, vicii personale şi pasiuni lumești, detalii prin 
care puteau fi atacați sau şantajaţi... Evaluatorul, Ale- 
xandru Lăzăreanu, părea că alcătuieşte acel text din 
perspectiva unei doctrine de stânga, antioccidentale, 
folosind ca reper şi gradul de fidelitate faţă de guver- 
nul Petru Groza. 


Delaţiuni pline de detalii picante 


Astfel, ministrul României la Washington, Mihai 


x 


Ralea, „merge complet pe linia noastră“, „nu are am- 
biţia să râmână în Statele Unite“ dar „vrea ca postul 
pe care-l deţine să-i slujească drept trambulină pen- 
tru a obține un post de mai mare răspundere în ţa- 


ră“16. Conform observaţiilor lui Lăzăreanu, Ralea era 


10 ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 17/1947, fila 47. 
1 ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 27. 


2 Ibidem, fila 30. 
13 Ibidem, filele 26-33. 
14 Ibidem, fila 64. 
15 Ibidem, fila 32. 
16 Ibidem, fila 26. 





anul III e nr. 29 


51 


ROST 


HISTORIA 





suficient de eficient pentru funcţia respectivă deoa- 
rece „e foarte inteligent, cult şi subtil... şi câştigă les- 
ne simpatia celui cu care stă de vorbă.“. Slăbiciunile 
erau trecute şi ele cu meticulozitate: „în primul rând 
e foarte ipohondru, se crede bolnav“ şi devine nervos 
şi impulsiv, „îi place teribil să bârfească“ iar când e lip- 
sit de serviciile amantei sale „nu mai e în stare de ni- 
mic“18. „Însă cea mai mare lipsă este rămășița cioco- 
ioasă în criteriul de selecţie al colaboratorilor săi. Ast- 
fel, a adus în Legaţie o serie de oameni pentru simplul 
motiv că-i sunt prieteni sau oameni devotați...“ 

Al doilea în ierarhia legaţiei era Pamfil Ripoşa- 
nu - prim consilier şi, în lipsa ministrului, însărcinat 
cu afaceri. Poate şi din cauză că nu-i simpatiza pe co- 
munişti, Ripoşanu avea parte de o fişă personală 
sumbră. „E nemărginit de ambițios... vrea cu orice 
preţ să ajungă ministru în locul lui Ralea... şi din 
cauză că îl sapă pe Ralea... între el şi Marcela Simio- 
nescu (amanta ministrului - n.n. PN.) a izbucnit o 
dușmănie de față...“20. Ripoşanu ar fi “caracterizat 
printr-o îngâmfare, lăudăroşenie şi incultură rară. Se 
crede un om politic, un Adonis şi un Don Juan, toate 
la superlativ.21. „Nu e inteligent, dar are o doză de 
şiretenie rustică... Părerile lui politice sunt reacţiona- 
re şi antisovietice iar în tinerețe ar fi fost peşte...“22. 
Datorită acestor trăsături, primul consilier era văzut 
ca întâiul factor destabilizator în legaţie, un perma- 
nent pericol pentru interesele comuniştilor români 
şi un posibil trădător. 

AL treilea om în ierarhia reprezentanței noastre 
diplomatice era Vlad Mărdărescu - ce deţinea funcția 
de consilier doi. Era fiul generalului Mărdărescu, un 
vechi prieten al lui Ralea. Totuşi, ministrul nostru de 
la Washington „nu are o părere strălucită despre ca- 
pacităţile intelectuale ale lui Mărdărescu care... nu 
vrea şi nu poate să lucreze mai mult...“23. 

În schimb, un comunist aflat în corpul diploma- 
tic - tovarăşul Mircea Meteş, prim secretar de legaţie, 
„e foarte muncitor şi cinstit“ şi doar când intră în con- 


17 Ibidem, fila 26. 
18 Ibidem, fila 26. 
19 Ibidem, fila 26. 
20 Ibidem, fila 27. 
21 Ibidem, fila 26. 
22 Ibidem, fila 28. 
23 Ibidem, fila 28. 
24 Ibidem, fila 32. 
25 Ibidem, fila 31. 
26 Ibidem, fila 30. 
27 Ibidem, fila 28. 
28 Ibidem, fila 29. 


flict cu Ralea “are scăderi serioase datorită unei stări 
de continuă nervozitate.”24. Radu Stoichiţă, secretar 
clasa a III-a, era „un tânăr puțin zăpăcit şi nu tocmai 
serios“ care „cu greu duce vreun lucru la bun sfâr- 
şit.“25. Era foarte naiv şi era îndrăgostit nebuneşte de 
soţia lui, fată de general. Un alt secretar clasa a III-a, 
Mircea Vasiliu, şeful protocolului, „e tânăr, inteligent, 
cult, cu înclinații artistice şi foarte snob.“26. Jacob Ro- 
senthal, fost director al ziarelor „Adevărul“ şi „Dimi- 
neaţa“, ocupa postul de consilier financiar al legaţiei 
deşi avea mai mult atribuţii de presă. Se pare însă că 
el nu prea era agreat în legaţie deoarece lăsa mult de 
dorit în chestiunile profesionale, concluzia lui Lăză- 
reanu fiind una dură: „Practic nu avem de la el abso- 
lut nici un aport... N-a făcut absolut nimic.“27. 

Un alt personaj interesant pare a fi celălalt con- 
silier de presă, Alfons Vogel, într-un fel contraconcu- 
rentul lui Lăzăreanu. Fişa sa se deschidea cu o remar- 
că cinică: „A venit în Statele Unite cu trei gânduri: să 
rămână în America cu orice preț, să facă carieră în 
diplomaţie şi să facă ceva afaceri.“28. Opţiunea de sta- 
bilire în SUA putea fi legată şi de faptul că el avea un 
băiat de 12 ani care suferea de o boală nervoasă ce 
nu putea fi tratată în ţară. Conform caracterizării lui 
Lăzăreanu, Vogel „are o mare putere de muncă şi 
caută să se distingă. [...] este extrem de linguşitor şi 
caută să se vâre în sufletul celor care i-ar putea fi de 
folos...“29. În plus, se mai spunea despre Vogel că era 








52 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 


ROST 





necinstit, invidios, „iar lipsa de discernământ politic 
îl făcea să comită greşeli grave“, în special cele legate 
de întreţinerea unor relaţii cu emigrația română din 
America30. Ataşatul comercial, Remus Lula, deşi ne- 
pot al lui Groza, un inginer „foarte serios şi foarte 
muncitor“, care s-a implicat mult în chestiuni comer- 
ciale ce interesau direct statul român, nu câştigase 
încrederea lui Ralea şi se afla în relaţii tensionate cu 
acestas!. Un om important era Ion Stănescu, consul 
general la New York, „deschis, simpatic... prieten cu 
Ralea...“ dar care „a realizat o avere uriaşă prin spe- 
culaţii de devize şi pe care încearcă să şi-o mărească 
în acelaşi fel.“31. Tot la New York se aflau tovarășul 
Ion Crivelescu - vice-consul şi soţia sa Elena - „doi 
tovarăşi în care sunt convins că se poate avea abso- 
lută încredere.“32. Personalul mărunt, oferea şi el su- 
ficiente motive de îngrijorare lui Lăzăreanu. Astfel, 
Violeta Zubcov, dactilografă, era fiica unui rus alb 
care trăia la Paris, vorbea de rău regimul şi guvernul 
din România şi putea compromite PCR pentru că 
afirma că era membră de partid şi, în plus, părea să 
se afle în foarte bune relaţii cu Lucrețiu Pătrăşcanu35. 
Cristina Gheţu, o altă interpretă şi dactilografă, era 
văzută drept „o teribilă zăpăcită... obiectul bătăii de 
joc al tuturor celor din legaţie.“34. 

Oameni importanți în jocul de putere din interi- 
orul legaţiei erau şoferii: tovarăşul Sterică - şoferul 
lui Ralea şi devotat PCR - şi Costică Negoiţă, şoferul 
lui Ripoşanu, „un reacţionar feroce, pereche potrivi- 
tă a şefului său.“35. De asemenea, un personaj ciudat 
era Luca, curier de legaţie, fost agent, care în mod 
repetat era prins “scotocind prin coşuri de hârtii... şi 
ascultând la uşi“, dar care întârzia mereu cu expedie- 
rea poştei, sarcina sa principală. 

Dacă aceste caracterizări au o evidentă tentă ne- 
gativă, forțându-ne să ne întrebăm care era eficiența 
unor diplomaţi cu asemenea trăsături, cu totul altfel 
stătea situaţia când era vorba de femeile din legaţie. 
Una singură, Olivia Meteş, nepoata lui Groza, soția 
prim-secretarului de legaţie şi sora ataşatului comer- 
29 Ibidem, fila 29. 

30 Ibidem, fila 32. 
31 Ibidem, fila 32. 
32 Ibidem, fila 33. 
33 Ibidem, fila 34. 
34 Ibidem, fila 34. 
35 Ibidem, fila 34. 
36 Ibidem, fila 34. 
37 Ibidem, filele 26-33. 
38 Ibidem, fila 33. 
39 Ibidem, fila 33. 


cial, primea o aură negativă fiind prezentată drept 
„incultă şi puţin inteligentă“. În rest, toate celelalte 
soţii de diplomați, se pare că dublau randamentul 
profesional prin impresia pe care o lăsau în societa- 
tea americană şi prin simpatiile pe care le strângeau 
în rândul oficialităților de la Washington. Astfel, 
doamna Ralea era „o femeie inteligentă şi cultă, cu 
mult bun-simţ“, soţia consilierului doi - Mărdărescu 
- „0 femeie frumoasă şi elegantă, care făcea o figură 
bună la recepții şi reuniuni mondene“ iar alte soții 
impresionau prin drăgălăşenie şi cultură. Marcela 
Simionescu, ataşata culturală şi partenera de viață a 
lui Ralea, „e inteligentă, spirituală dar puţin actriță în 
viaţa pe care o duce“39. Putem afirma, aşadar, că ro- 
mâncele care gravitau în jurul diplomaților noştri in- 
fluențau decisiv atât eficiența profesională, cât şi via- 
ţa cotidiană a micii comunităţi diplomatice a legaţiei. 


Ostilitate şi austeritate 


Activitatea echipei lui Mihail Ralea a fost dificilă 
de la începuturi. Confruntându-se cu acea întreru- 
pere datorată războiului, Legația României revenea 
entuziast în tabloul politic american, dar încărcată cu 
o imagine de două ori negativă, prin alianța cu Ger- 
mania şi mai apoi cu Uniunea Sovietică. Pe lângă 
refacerea unor contacte cu autorităţile SUA şi cu 
diplomaţi europeni stabiliți la Washington, trimişii 
guvernului român trebuiau să mai supravegheze re- 
centa emigrație ostilă PCR, dar şi o colonie româ- 
nească de 140.000 de persoane răspândită în câteva 
oraşe mari. Toate acestea, vom vedea, cu un personal 
redus, cu un buget de austeritate şi fără a dispune de 
o minte limpede în coordonare. 

La doar câteva luni de la instalare, diplomaţii 
noştri prezentau un raport de activitate prin care in- 
sistau pe anumite succese profesionale. Astfel, fuse- 
seră inițiate contacte şi legături în lumea politică, di- 
plomatică şi financiară din America, care, se spera, 
au ajutat la o schimbare de imagine, „făcând cunos- 





anul III e nr. 29 


53 


ROST 


HISTORIA 





cută România ca o ţară independentă şi democrati- 
că“40. Datorită acestor conexiuni, s-au putut obține 
împrumuturi importante de la bănci americane, cu 
ajutorul cărora au fost cumpărate cereale absolut ne- 
cesare în condiţiile crizei alimentare din România. 
Propaganda iniţiată de Legaţie pentru a deter- 
mina schimbări în opinia publică, referitoare la Ro- 
mânia, se limita la inserarea unor articole favorabile 
noului regim în ziare influente (Washington Post, 
New York Times, Detroit News) şi la editarea unui bu- 
etin de presă, de către Alfons Vogel, pus la dispoziția 
diverselor instituții. O amploare deosebită o aveau 
campaniile duse în interiorul românilor americani, 
„împotriva reacţiunii“, care criticau cercurile din ju- 
rul lui Carol al II-lea, Nicolae Rădescu, a preoților 
care nu se supuneau Patriarhiei Române sau a grupu- 
lui diplomaților. Ca schimbare de strategie faţă de ve- 
chea diplomaţie, „care evita contactul cu masele ro- 
mâneşti“, era prezentat exemplul întăririi poziţiilor 
grupurilor de stânga prin „legături cu mulţi români 
americani, fără deosebire de clasă şi condiţie socială, 
dând pildă de purtare cu adevărat democrată“. 


Încercările de compromitere 
a rezistenţei anticomuniste 


Pe lângă rapoartele extrem de detaliate despre 
colonia românească din America, în care se precizau 
organizaţiile şi ziarele controlate de informatori ai 
Legaţiei, un mare efort era depus în direcția suprave- 
gherii şi compromiterii nucleului de rezistență româ- 
nesc care dorea să obţină de la preşedintele Truman 
promisiunea unei intervenţii eliberatoare în Româ- 
nia42. De asemenea, abundau analizele vieții politice, 
economice şi sociale din America, diplomaţii noştri 
încercând predicții referitoare Ia viitorii preşedinţi, 
la raporturile dintre republicani şi democrați, sau la 
situaţia muncitorimii nemulțumite din marile centre 
industriale. În general, acestea se realizau pe baza 
informaţiilor obținute din presă, zilnic fiind citite 10- 
12 ziare mai importante sau 30-40 reviste săptămâ- 
nale şi lunare. O chestiune sensibilă erau noile relații 
care trebuiau stabilite cu diferitele grupări america- 
ne de stânga. De la senatori şi congresmani democrați 
(Wallace, Pepper, Taylor, Marcantonio) până la avo- 


40 Ibidem, fila 23. 
41 Ibidem, fila 24. 
42 Ibidem, filele 14-19. 
43 Ibidem, fila 54. 
44 Ibidem, fila 25. 
45 Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, iulie-august 1947, vol.7, fila 72. 


cați şi ziarişti, oameni de cultură ori sindicate mun- 
citoreşti, Legația noastră construise o rețea demnă de 
luat în seamă de puncte de sprijin şi informare“. Ca 
un amănunt picant, trebuie spus că nu de puţine ori 
diplomaţii români primeau şi comenzi stranii din par- 
tea elitei conducătoare de la Bucureşti. Aceştia cereau 
să le fie trimise în țară literatură politică sau beletris- 
tică, medicamente pentru rude, discuri cu muzică, au- 
tomobile americane, filme sau diverse produse 
industriale. Aşadar, munca diplomaților presupunea 
o specializare din ce în ce mai sofisticată. Aşa cum 
dezvăluie documentele reprezentanţei noastre de la 
Washington, cele mai importante obiective pentru 
perioada 1947-1948 au fost: extinderea contactelor 
politice cu oficialităţile americane şi diplomații străini 
acreditați în capitala Statelor Unite, ofensiva diplo- 
matică pentru admiterea României în ONU, campani- 
ile de compromitere a reprezentanţilor emigrației 
sau a partidelor politice româneşti - în special PNȚ şi 
PNL, criticile aduse foştilor suverani Carol al II-lea şi 
Mihai 1, extinderea reţelei de informatori şi încer- 
carea de a impune ideile de stânga coloniei 
româneşti din America. 

Chiar dacă multe din aceste obiective nu au fost 
atinse, eforturile diplomaților români au fost remarca- 
bile şi au existat efecte de durată în urma acestor acţi- 
uni. Cum erau însă recompensaţi diplomaţii pentru 
activitatea lor? În acest sens, găsim o apreciere în ra- 
portul lui Lăzăreanu din februarie 1947: „Salariile 
membrilor Legaţiei sunt prea reduse pentru nivelul de 
trai, din mediul diplomatic, în Statele Unite. Însuşi Ra- 
lea are ca salariu şi cheltuieli de reprezentare cam ju- 
mătate din ceea ce are Franasovici la Londra deşi obli- 
gaţiile lui sunt mult mai mari şi viața e mai scumpă. “4. 
În vara lui 1947 personalul Legaţiei a primit 14164 $, 
detaliat în ordinea următoare: pentru luna iulie 1947, 
Mihai Ralea 3035$ inclusiv reprezentarea 1332$, 
Pamfil Ripoşanu 2070$ pentru Iunie şi Iulie, Mărdă- 
rescu - 1271$, Meteş - 1020$, Stoichiţă - 663$, Vasiliu 
- 535$, dactilografele Gheţu şi Zubcov câte 400$, 
şoferul Negoiţă 416$, oamenii de serviciu Iliescu şi 
Popa câte 140$, respectiv 130$, consulul Stănescu 
1300$, viceconsulul Crivelescu 555$, ataşatul cultural 
Marcela Simionescu 445$45. (va urma) 





54 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 





Fenomenului „reeducării“ 
din închisorile comuniste m 


Claudia Buruiană 





tudierea fenomenului reeducării! din închi- 

sorile comuniste - Suceava, Piteşti, Gherla, Ca- 

nal şi din alte lagăre de muncă este extrem de 
dificilă. Problemele care se ridică în fața cunoaşterii 
acestui fenomen, fără a ne propune să le formulăm 
aici pe toate, sunt următoarele: 

1. Reeducarea a fost inițiată ca o acțiune cu caracter 
„secret“, chiar „strict secret de importanță deosebi- 
tă“ - după cum atestă documentele care se referă la 
acest fenomen chiar şi mai târziu în epocă (1968). 

2. Fenomenul reeducării s-a petrecut în instituţii to- 
tale şi întrun regim „totalitar“ - care-şi „instru- 
menta“ aceste instituţii, deţinând totodată şi un 
control total asupra circulației persoanelor şi in- 
formațiilor. 

3. Experimentul reprezintă o agresiune cu totul ne- 
specifică, fiind proiectat să se deruleze prin impli- 
carea şi participarea deţinuţilor anticomuniști, în 
mare parte studenți, care au fost arestaţi pentru 
atitudinea şi acțiunile lor anticomuniste. Ei au con- 
stituit ţinta acestei agresiuni, victimele sale. Expe- 
rimentul reeducării avea drept mecanism central 
transformarea victimelor în torționari, transtor- 
mare pe care nu o puteau doar mima, ci trebuiau 
să o probeze torționându-şi proprii lor colegi de 
suferință; căzând în capcana logicii acestui meca- 
nism, astăzi foarte mulţi îi consideră torționari pe 
cei care au fost de fapt victimele acestui experi- 
ment. Există chiar printre victime persoane care 
refuză să vorbească, considerând că nu au acest 
drept: da, sub torturi inimaginabile au fost siliți să 
treacă în „echipa“ torționarilor, să-şi bată, torţione- 
ze etc. proprii colegi sau camarazi de suferință. 

În aceste condiţii, întrebarea fundamentală 
este: nu aceasta este viziunea pe care a intenționat 
designerul experimentului să o credem? Că totul s-a 
petrecut din iniţiativa deţinuţilor, a unui grup re- 


strâns, implicând apoi restul deţinuţilor? Nu a fost 
prevăzut chiar în proiectul inițial ca victimele să gân- 
dească despre sine şi de asemenea şi noi, cei care ne 
vom apleca peste timp asupra acestei istorii, că vic- 
timele au lansat şi derulat din proprie şi liberă iniţia- 
tivă acest odios expriment? Prin urmare, gândind 
astfel, confundând victimele cu torţionarii, nu in- 
trăm şi noi în schema designerului acestui experi- 
ment, a adevăratului torționar? 

Pentru a surmonta aceste dificultăți trebuie să 
ne întrebăm aşadar cum am putea „denunța“ de o 
manieră eficientă acțiunile persecutorului, ale desig- 
nerului nevăzut care a proiectat acest experiment? 

În proiectarea cercetării noastre am pornit de la 
premisa că este posibilă ieşirea din schema pe care a 
proiectat-o experimentatorul. Pentru aceasta este 
necesar să întreprindem o descriere comprehensivă, 
pe baza documentelor scrise şi orale, a procesului re- 
educaţional, etapă cu etapă. Dar, atenţie: descrierea 
comprehensivă nu se poate opri la momentul înce- 
tării reeducării în închisori, întrucât ceea ce se întâm- 
plă mai departe cu victimele este de o importanță 
majoră pentru înțelegerea fenomenului. Mărturiile 
victimelor trebuie privite altfel decât simple relatări 
ale evenimentelor. 

O operaţie majoră, necesară a fi întreprinsă este 
distincția dintre „actorii“ principali (vizibili) ai scenei 
experimentului reeducării şi adevăratul „designer“ 
(nevăzut) din spatele acestei scene. Această confuzie 
a fost strecurată în însăşi concepţia iniţială a experi- 
mentului, ea a fost intenționată şi prin urmare s-a 
procedat în așa fel încât să tie confundați „actorii“ 
principali ai „scenei“ procesului reeducaţional (Ţur- 
canu, Levinski) cu designerii nevizualizați încă („sce- 
nariştii“şi „regizorii“) ai acestui experiment. Așa se 
explică de ce aceşti actori din prim-plan sunt trimişi 
în judecată şi executaţi; prin procesul înscenat „re- 
educatorilor“ se sugerează tocmai că totul s-ar fi pe- 
trecut la inițiativa şi la nivelul deţinuţilor, fără să fi 


1 Cuprinzând în forma sa cea mai agresivă aproximativ perioada 1949-1952, fenomen Ia care ne vom referi în continuare 
în termenii „experimentul reeducării“, „fenomenul reeducării“, „reeducare“, „proces reeducaţional“. 

2 De exemplu, D 54, vol. 1,2,3, documente care sunt redactate în 1968, Arhiva CNSAS, informaţiile referitoare Ia acţiunea 
de reeducare din închisori sunt considerate „Strict secret de importanță deosebită“. 





anul III e nr. 29 


ROST 


HISTORIA 





fost cunoscut la nivelele superioare ale conducerii în- 
chisorilor, o acțiune de amploarea şi intensitatea 
procesului reeducaţional din închisorile comuniste 
nu ar fi fost însă posibilă tără aprobarea nivelelor su- 
perioare. Viziunea persecutorilor ne este servită şi 
astăzi prin argumentaţii dintre cele mai elucubrante 
care se vor întemeiate pe „documente“. Nimeni nu se 
întreabă însă: ce fel de documente sunt cele care s-au 
păstrat şi de ce nu observăm că prin intermediul lor 
ni s-a păstrat o viziune unilaterală, aceea a persecu- 
torului 

Analiza regimurilor comuniste nu a recurs până 
acum la utilizarea sistematică a categoriei de perse- 
cuţie - lucru explicabil, parţial, prin evidența fapte- 
lor pe care le surprinde: avem de-a face, în cazul co- 
munismului, cu un tip de regim („totalitar“) care se 
instaurează şi se menţine prin teroare şi în care abu- 
zul de putere se manifestă cel mai adesea tocmai prin 
lansarea de persecuții abuzive şi arbitrare împotriva 
unor persoane sau grupuri. În arhivele comuniste 
există o serie întreagă de documente ce pot fi inte- 
grate categoriei textului persecutor, texte 
redactate de persecutor (care poate fi o 
instituţie sau un ansamblu de instituţii), 
cu scopul de a lansa persecuții şi de a le jus- 
tifica. Dosarul de securitate este prin ex- 
celență un text persecutor, prin care o 
instituţie special creată (Securitate) îşi 
întemeiază şi legitimează acuzaţiile perse- 
cutorii, în numele cărora va lansa în cele 
din urmă acte de persecuție (urmărire, 
arest, confiscarea averii, eliminarea din 
funcţii, condamnare pe viaţă, execuţie 
etc.) asupra unei victime inocente - a cărei 
vină există strict în sistemul de referinţă al 
persecutorului. 

O categorie aparte a textului persecu- 
tor o constituie de exemplu listele de lu- 
crări interzise, pentru stabilirea cărora a 
fost de asemenea înființată o instituţie spe- 
cială. Victima nu este în acest caz doar 
autorul vizat în mod direct de persecutor, 
ci o constituie generaţiile care urmau să 
primească această viziune deformată de- 
spre propria lor cultură: despre unele per- 
sonalități, în viziunea persecutorului, ar fi 
trebuit să ştie că au fost „fasciste“, despre 
altele nici nu ar fi aflat că au existat. O 
definiție în sens toarte larg a reeducării ar | 





trebui să includă acest gen de intervenţie pe corpul 
viu al unei culturi (epurare, interzicere, excludere, 
etichetare) Ia nivelul opțiunilor fundamentale şi ori- 
entărilor de valoare pe care un agent (oricare ar îi el, 
guverne, responsabili politici sau educaţional, mass- 
media) având putere (politică, economică, militară) 
intenţionează să o imprime generațiilor viitoare. 
Redactarea unui text persecutor nu este nicio- 
dată un act „gratuit“ (care are loc fără alte intenţii de- 
cât în virtutea unor standarde procedurale ale insti- 
tuțiilor, cum ar fi întocmirea stenogramelor, a proce- 
selor verbale obişnuite în astfel de situaţii etc.). Per- 
secutorul doreşte să ne transmită ceva - şi anume 
propria Sa viziune asupra contextului în care a lansat 
persecuțiile şi descrierea evenimentelor ca atare. Or, 
tocmai această viziune s-a păstrat şi ni se transmite şi 
nouă prin documentele legate de „fenomenul Pi- 
teşti“. Am putea spune că ele nu consemnează şi nu 
reflectă „realitatea“ evenimentelor Ia care se referă, 
ci mai degrabă o ascund. Mai mult decât atât, aceste 
documente au fost astfel redactate încât, pe baza lor 


| |lai 


E 


SEI 
[| ln 153 


Efi 


Foto: Bogdan Onofrei 


= 
SI 
SI 
Y 
Ei 
Li 


II S 


Pi 


3 A se vedea în acest sens lucrarea la care am colaborat şi noi, |. Bădescu, M. Ungheanu coord., 


Enciclopedia valorilor reprimate, vol. II, Ed. Prohumanitate, Bucureşti, 2000. 





56 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 


ROST 





să poată fi relansate, oricând într-un moment ulteri- 
or evenimentelor, noi valuri de persecuții împotriva 
victimelor. Este ceea ce face generalul Pleşiţă într-un 
interviu de după decembrie 1989 în care ţine să ne 
asigure că părintele Calciu a fost torţionar şi că există 
documente în acest sens! 

În aceste condiții, cum am putea gândi un cadru 
de interpretare solid al documentelor redactate de 
persecutor, aşa încât să nu cădem în capcana viziunii 
sale asupra fenomenului? Să observăm că avem deja 
un punct de sprijin temeinic pentru a contesta punc- 
tul de vedere al persecutorului: redactarea unor texte 
de persecuție nu este la îndemâna oricui, ci numai a 
celui care deţine puterea (puterea efectiv politică, în 
cazul de față). Persecutorul dispune de un ansamblu 
de instituții (pe care le vom denumi agregatul per- 
secutor) pentru a iniţia şi a pune în scenă persecuțiile 
şi ulterior pentru a impune propria sa viziune asupra 
întregului şir de acte persecutorii care continuă să fie 
lansate asupra victimelor până în zilele noastre. 

Victimele nu s-au aflat în schimb în posesia mij- 
loacelor prin care să-şi facă cunoscută propria viziu- 
ne asupra reeducării la care au fost supuşi. În plus, a 
existat o preocupare specială din partea designeru- 
lui acestui experiment de a oculta sau scufunda viziu- 
nea victimei, unul dintre mecanisme constituindu-l 
tocmai confuzia victimă-torționar. 

Analiza textului persecutor devine aşadar un in- 
strument, o cale de acces la viziunea persecutorului, 
[a intenţiile acestuia față de victime, dar şi mai larg, o 
cale de acces Ia viziunea lui despre lume - pe care 
intenţiona de fapt să o transfere victimei, după cum 
se poate vedea din analiza etapelor procesului de re- 
educare. 

Un aspect asupra căruia ne atrage atenţia însăși 
teoria lui Girard, dar și mecanismul principal al ree- 
ducării (cel al transformării victimelor în torționari 
tocmai pentru a putea apoi a le acuza că ar fi iniţiat 
reeducarea) este eticiența agregatului persecutor. În 
cazul fenomenului „Piteşti“ câteva cazuri sunt ilustra- 
tive (părintele Calciu, profesorul Radu Ciuceanu), 
însă putem afirma fără şovăială că - atâta vreme cât 
victimele sunt acuzate până în zilele noastre că au 
fost torţionari - fenomenul reeducării continuă, în- 
trucât viziunea care a născut proiectul reeducării 
este persistentă funcțional, în condiţiile în care dis- 
pare agregatul persecutor (instituţiile sistemului to- 
talitar, poliția politică). 

Este surprinzător să constatăm că reeducarea îi 
afectează prin urmare şi este un experiment reuşit 
asupra contemporanilor noştri (asupra celor care 


cred în viziunea persecutorului), în timp ce adevăra- 
tele victime au dezvoltat o rezistență în fața agrega- 
tului persecutor - fiind cu adevărat singurele capa- 
bile de a înţelege şi dejuca modul de acțiune. 

Contextul persecutor este trăit de victime sub 
forma unei tensiuni creatoare extraordinare, o for- 
mă de rezistență spirituală a cărei manifestare vizi- 
bilă o reprezintă poezia închisorii, rămasă aproape 
nestudiată, care constituie prin urmare un document 
al victimei, un document spiritual: este legitimă ana- 
liza acestui tip de document ca fiind o sursă din care 
vom putea reconstitui semnificaţiile investite de vic- 
time în contextul persecuțiilor care au fost lansate 
asupra lor (procedeele de resemniticare a realității 
pe care le utilizează victimele pentru a preveni des- 
cărcarea de sens a realităţii la care ne-am reterit în 
numărul anterior). În acelaşi timp, documentul care 
interzice poemul religios sau rugăciunea (avem un 
astfel de document în listele de lucrări interzise de 
pildă, unde Sandu Tudor este trecut la index cu Aca- 
tistul Maicii Domnului) reprezintă o sursă importan- 
tă în care aflăm intenţionalități ale persecutorului: 
acest document atestă profunzimea agresiunii comu- 
niste întrucât vizează valori ultime (viziunea religi- 
oasă despre lume, idei, credințe, atitudinea religioa- 
să a omului etc.) pe care le „atacă“ prin interzicerea 
actelor şi formelor simbolice care dau expresie sensi- 
bilă acestor valori. Atacul asupra sistemelor simboli- 
ce şi sistemelor de semnificaţii ale unei culturi sau so- 
cietăți constituie o agresiune cu totul nespecifică, în 
care sunt ţintite sensurile investite de actori, viziu- 
nea lor asupra lumii. Este prin urmare corect să „ci- 
tim“ în aceste documente intenţia ocupantului comu- 
nist de transformare radicală şi din interior (dinspre 
sistemele simbolice şi sistemele de semnificaţii) a 
societății şi a omului. 

Condiţiile sau criteriile pe baza cărora teoreti- 
cianul „persecuțiilor“, antropologul Rene Girard, a 
definit persecuțiile sunt prin excelență întrunite în 
cazul victimelor comunismului, când avem de-a face 
tocmai cu „inocenţa acestei victime, caracterul ne- 
drept al condamnării ei, lipsa de temei a urii care o 
vizează“. 

Avem iată o cale nouă care se deschide în stu- 
dierea comunismului, şansa nesperată de a pune față 
în faţă documentele victimei inocente (poezia în- 
chisorii, mărturiile orale) şi documentele redactate 
de persecutor (dosarul de securitate, sentințe, acte 
de acuzare, liste de lucrări interzise). Pe această cale 
am putea descrie perioada comunistă ca o confrun- 
tare între două viziuni opuse asupra lumii. 





anul III e nr. 29 


57 


ROST 


HISTORIA 





O ipoteză tulburătoare: 
istoria dacilor 
pe plăcuţe de aur 


Sînt autentice plăcuţele dacice găsite la Sinaia. 


Nume grele spun că nu. Chiar dacă plăcuţele de plumb 


ar fi copii ale unor tăblițe de aur, informațiile 
istorice sunt autentice. 


Viorel Patrichi 


principal la Institutul de Lingvistică „lorgu 

Iordan-Al.Rosetti“, a prezentat la Academia 
Română o conferință despre tăblițele de plumb, pe 
care apar regii Daciei, Zăul Moş, cetăţile dacilor, tem- 
plele, vechile lor ritualuri magice. Apar campaniile 
militare ale regelui Boirista, săpate în plumb. Chiar 
dacă doamna Peţan a oferit argumente lingvistice 
clare, confrații ei de Ia istorie s-au supărat. Academi- 
cieni grei decretaseră decenii la rând: plăcuțele de 
plumb sunt falsuri şi punct. Cine se ocupă de ele este 
ridicol şi trebuie exclus din lumea ştiinţifică. Evident, 
cu astfel de savanţi, Troia ar fi rămas necunoscută 
fiindcă descoperitorul cetății nu era istoric. 

Plăcile de plumb există, nimeni nu mai poate 
nega. Au fost aproximativ 500 de plăci şi cele aproxi- 
mativ 35 ar fi doar copii ale unor plăcuţe de aur, 
găsite la Sinaia, atunci când s-au săpat fundaţiile Cas- 
telului Peleş. În prealabil, regele Carol ar fi poruncit 
copierea plăcuţelor pe plăci de plumb, iar aurul topit 
ar fi fost folosit la construirea Castelului Peleş. Este 
plauzibil, dar nu avem încă dovezi. Faptul că mari is- 
torici încă mai blochează cercetarea plăcuţelor de 
plumb ne pune pe gânduri şi mai mult. Ei nu au nici 
un argument credibil, dar îi marginalizează pe cei 
care caută încă o explicaţie pentru aceste plăcuțe. 
Gheorghe Brătianu a fost singurul istoric din perioa- 
da interbelică preocupat de cercetarea tăblițelor de 
plumb. Confraţii l-au ridiculizat şi pe el. Faptul că pe 
una din plăcuțe apare Sarmisegetuza, cu mult înainte 
să fie cunoscută cetatea cum apare astăzi, nu-i pune 
pe gânduri. Am avut o lungă discuţie cu domnul Dan 
Romalo, cel care a fotografiat pentru prima dată 


C u un an în urmă, Aurora Peţan, cercetător 


plăcuţele de plumb în 1943. Concluzia studiilor sale 
este limpede: chiar dacă plăcuţele de plumb ar fi co- 
pii ale unor tăblițe de aur, informaţiile istorice sunt 
autentice. 


„Noi, ca istorici, 
nu avem curajul...“ 


- Domnule Dan Romalo, cartea dumneavoastră 
Cronica apocrifă a dacilor pe plăcuțe de plumb? a 
provocat interes în lumea cercetătorilor şi nu numai. 
De ce aţi pus sub semnul întrebării această cronică? 

- Tocmai pentru că părerile pro şi contra abun- 
dă, cele împotrivă fiind cele mai multe. Eu nu pot să 
aduc decât probe de interpretare pentru a dovedi că 
au fost făcute de daci şi de aceea am pus studiul sub 
semnul întrebării. Fiecare să aleagă. Sunt mesaje de 
[a strămoşi sau ar fi falsuri, cum susțin istoricii. Păre- 
rea preconcepută de fals datează de peste o jumătate 
de secol. Când le-am descoperit, istoricii profesio- 
nişti nici nu au vrut să le ia în seamă. O prietenă de-a 
mamei era cercetătoare amatoare şi a fost încurajată 
de marele istoric Ion Nistor. „Noi, ca istorici specia- 
lişti, nu avem curajul să ne ocupăm de plăcuțele as- 
tea pentru că, dacă sunt falsuri, ne facem de râs. 
Dumneata, Marioara Golescu, eşti amatoare şi ai face 
un mare serviciu ştiinţei dacă le-ai publica“, i-a spus 
Nistor prin 1943. Atunci am văzut prima dată plăcu- 
țele şi le-am fotografiat. Marioara Golescu avea ne- 
voie de fotografii. Unele plăcuțe erau destul de mici 
şi trebuia un sistem de adaptare optică pentru a te 
putea apropia foarte mult. Sigur, acum, orice obiectiv 
modern poate să intre foarte aproape. În acea vreme, 
era.o dificultate. Mie îmi plăcuse fotografia. S-a întâm- 
plat ca un apropiat să aibă dispozitive de proxare. 





58 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 


ROST 





Aşa am făcut fotografii pentru Marioara Golescu. Ea 
lua câte o plăcuță de la Muzeul de Antichităţi, cum se 
numea pe vremea aceea Institutul de Arheologie, şi 
făceam fotografii la soare. Aşa am fotografiat peste 
120 de plăci în timpul războiului. Eram student la Po- 
litehnică şi le fotografiam la mătuşa mea care avea 
aparat. 

- Există oameni care neagă autenticitatea plăcu- 
țelor de plumb. Nu au argumente ştiinţifice, dar se în- 
doiesc și o fac toarte vehement. Dacă plăcuţele de 
plumb sunt falsuri, înseamnă că a existat şi există un 
interes, material, dacă nu ştiințitic, ca aceste plăcuțe 
să fie confecționate. Când credeți că a apărut acest in- 
teres pentru cineva din România şi de ce? Cine a tur- 
nat atâtea plăcuțe după o tehnologie destul de sotis- 
ticată pentru perioada de dinaintea primul război 
mondial sau pentru epoca interbelică, diticilă chiar şi 
până astăzi? 

- Nu cred că sunt falsuri, pentru că am studiat 
ani de zile aceste plăcuţe. Am pornit de la ideea că ar 
fi falsuri, dar poate că nu sunt. 

- Profesorul Alexandru Vulpe afirmă că ar fi tal: 
suri realizate de Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Cum se 
poate susţine această supoziţie? 

- Să aducă o dovadă, o atestare în acest sens. Eu 
am citit tot ce ar fi fost legat de acest subiect şi nu am 
găsit nimic. Cred că am cercetat aproape exhaustiv 
ceea cea a scris Grigore Tocilescu. La Biblioteca Aca- 
demiei există scrisori, rapoarte făcute de Tocilescu şi 
nu am găsit nici o aluzie Ia plăci de plumb. În schimb, 
are un articol amplu pentru un curs la Facultatea de 
Istorie, unde spune cum să te fereşti de falsuri. Și dă 


anul III e nr. 29 


exemple. Eu n-am găsit nici o referire la plăcuțe. Am 
trecut la logică. Voiam să ştiu care ar fi fost îndem- 
nul? Un falsificator şi-ar fi pus problema să facă 1-2-5 
şi le-ar fi vândut. Sau cum a făcut Hasdeu farsa „La 
noi e putred mărul“ pentru Junimea. 1 se atribuie ta- 
tălui lui un document fals. Poate Hasdeu ar fi vrut să 
facă o glumă împotriva unor colegi de breaslă, dar nu 
ar fi confecționat peste 130 de plăci. 


„Meşterii lui Boirista 
puteau să facă folii de aur“ 


- Avea Haşdeu mijloace tehnice să realizeze ase- 
menea plăci pe vremea lui? 

- Aici este un lucru foarte delicat. Tehnic vor- 
bind, trebuia să fie posibilă realizarea plăcilor, dacă 
s-au făcut chiar şi în antichitate. Trebuia numai să gă- 
seşti metoda. Ca inginer, eu m-am ocupat de electro- 
mecanică. Mi-am spart capul dacă aş putea să inven- 
tez aşa ceva. Nu e cu matriță. Este foarte delicat pro- 
cedeul. În cartea mea am prezentat metoda prin care 
s-ar fi putut realiza imaginile şi scrisul pe plăci. Nu 
aveam acces la plăci la început. Şi, studiind multe fo- 
tografii, am văzut destul de clar că sunt anumite 
imagini, acolo unde se termină decorația marginală, 
făcută cu un ponson, nu puteau fi făcute prin impri- 
mare şi turnare. Pentru că lutul sau plastilina fac la 
marginea desenului o umflătură. Ponsonul este o 
piesă care adânceşte forma literei. Tot materialul pe 
care îl imprimi este împins în jos, nu are unde să se 
ducă şi atunci se umflă pe margine. Ori asta nu se 
vede. Şi atunci singurul mod prin care eu pot imagi- 





ROST 


HISTORIA 





na că s-au făcut ar fi: s-au bătut imaginile cu ponsonul 
într-un metal sau într-un alt material dur din antichi- 
tate, în lemn moale, dar nu scândură. Am făcut expe- 
riența cu lemnul de tei. Trebuie să fie suprafața per- 
pendiculară pe cifră. Dar în lemn, turnarea carboni- 
zează. Plumbul se topeşte la o temperatură destul de 
joasă, ca să nu strice totuşi lemnul. Mai probabil mi 
se pare că s-au făcut cu foi de aur pentru că era singu- 
rul metal ce putea fi bătut până la grosimi micronice. 
Meşterii lui Boirista puteau să facă aceste folii, se 
vede asta la bijuteriile lor. Peste folia de aur, bătută şi 
stabilizată pe modelul de lemn, se turna plumbul to- 
pit. Este o ipoteză, dar e verosimilă. Dacă s-ar cerceta 
prin mijloace moderne plumbul pe secțiuni, s-ar pu- 
tea vedea natura aliajului şi cum s-a solidificat. Cu 15 
ani în urmă, existau microscoape electronice, care 
puteau scana imaginea pe o anumită direcţie şi se 
poate identifica spectral în electroni secundari în- 
treaga compoziţie a materialului: cât cositor, cât 
plumb, cât aur conţine. 

- În cartea dumneavoastră, amintiţi că s-a făcut 
o asemenea analiză pe o plăcuță, comparativ cu o 
scoabă de plumb, găsită la Sarmisegetuza-Regia. 

- Da, s-a făcut cu tehnică actuală la Oxford. Nu 
ştiu însă prin care metodă. Când eram inginer, am 
făcut analiză spectrală la institut cu o colegă. Este 
însă o analiză calitativă. Domeniul rămâne deschis. 

- Un alt istoric a lansat varianta că plăcile de 
plumb au fost turnate în secolele XVII-XVIII. Este 
plauzibil? 

- Este. 

- Cum vă explicați atunci că, după ce cronicarii 
moldoveni Dimitrie Cantemir şi stolnicul Cantacu- 
zino au încercat să ne înveţe că „noi de la Râm ne 
tragem“, ar mai fi interesat pe cineva să toarne plăci 
cu istoria dacilor? 

- Dacă ar fi vrut latiniştii sau stolnicul să de- 
monstreze că „noi de la Râm ne tragem“ şi inventau 
o scriere, ar fi recomandat un alfabet latin. Însă 80% 
din literele de pe plăcuţe sunt greceşti. 


Argumente lingvistice 


- Există şi semne care nu aparțin nici alfabetului 
Iatin, nici celui grecesc. 

- Da. Este foarte interesant că semnele necomu- 
ne sunt tocmai acelea care cer pronunțări în limba 
română actuală: grupurile „ge“, „gi“, „ce“, „ci“. Acum, 
folosim „h“ pentru „ghe“, „ghi“. Meşterii din antichi- 
tate au folosit două semne separate, ca să diferen- 
țieze pe „ge“ de „ghe“, de exemplu. 


- Profesorul Augustin Diac vorbea despre nişte 
plăci de aur care ar fi tost copiate în plumb pentru a 
fi salvate imaginile, după care au fost topite pentru a 
construi Castelul Peleş cu banii obținuți. Cum co- 
mentați această variantă? 

- Am auzit zvonuri foarte imprecise şi am refu- 
zat Să iau în seamă tot ce nu puteam dovedi prin pro- 
be clare. Nu pot scrie ce vorbea primarul din Sinaia 
despre plăcuţele de aur. 

- Falsificatorul - dacă există unul singur - trebuie 
să ti avut bogate cunoștințe de istorie şi nu numai. 

- Nu-mi pot imagina că un singur om a creat aşa 
ceva. Ilustraţiile sunt realizate după concepții diferi- 
te. Nu e doar un artist care a făcut un tablou. Ilustra- 
rea s-a efectuat foarte diferit. Mă gândeam ce-aş face 
eu dacă aş vrea să inventez aşa ceva, un alfabet struc- 
turat. Dacă distribui litere la maşină aleatoriu, nu pot 
interpreta asta ca pe o scriere. Am încercat acest lu- 
cru: am tăiat litere din ziar, le-am pus pe un carton la 
întâmplare unele după altele şi nu pot fi pronunțate. 
Scrisul de pe plăci nu este rezultatul unei imaginații 
aleatorii. Este o structură. 

- Există nume istorice, care pe timpul lui Haş- 
deu nu se cunoșteau. Cum au apărut pe plăcuțele de 
plumb? 

- Doamna profesoară Peţan a studiat foarte 
atent aceste plăcuţe şi a fost convinsă că ar fi pusă 
într-o lumină negativă dacă s-ar mai ocupa. Există un 
curent care le consideră falsuri, dar nimeni nu aduce 
argumente în acest sens. Cînd fac o afirmaţie, am în- 
totdeauna o bază. Ideea că ar fi avut vreun interes 
Şcoala Ardeleană să facă asemenea „plăsmuiri“, cum 
susține Mihai Gramatopol, care emite această ipote- 
ză, mi se pare deplasată. Şcoala latinistă ar fi intuit că 
împăratul austriac Iosif al II-lea era favorabil româ- 
nilor; ar fi vrut să aducă dovezi de perenitate a româ- 
nilor pe acest teritoriu şi ar fi plăsmuit aceste plăcu- 
țe. Dar argumentul nu rezistă fiindcă membrii Şcolii 
Ardelene l-ar fi conceput ca pe un text latinizant. Adi- 
că ar fi făcut ceea ce ştiau ei mai bine, conform 
convingerilor intime. 

Doamna Peţan este o cercetătoare de formaţie 
clasică, ştie latină şi greacă veche, are studii de istorie 
şi este foarte bine înarmată. Ea a ţinut o conferință la 
Academia Română. Când s-a aflat că este în program 
această conferință, dl Alexandru Vulpe i-a spus că nu 
e bine să se refere la acest subiect. În orice caz, să nu 
afirme că ar fi ceva original. Asta este atmosfera. 

- Cum explicați această obtuzitate? 

- Nu pot să înţeleg. Există şi istorici care spun că, 
dacă e un fals, atunci este un fals atât de genial, încât 





60 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 


ROSI 





ar fi interesant cine a făcut un asemenea fals, în ce 
condiții, de pare mai surpinzător decât dacă ar fi real. 
Am încercat să separ argumentele care susțin falsul şi 
l-am citat şi pe Mihai Gramatopol. Trebuia o echipă 
întreagă pentru a realiza falsurile. Argumentele pen- 
tru originalitate prevalează. E mai puțin important să 
se facă analize asupra materialului. Mai productiv ar 
fi să se caute argumentele legate de scriere şi de ilus- 
traţii. În primul rând, pe una din plăci este un plan al 
cetăţii Sarmisegetuza. Prima decopertare s-a făcut 


după primul război mondial, dar cetatea, aşa cum se 
cunoaşte azi, a fost scoasă la lumină abia în timpul lui 
Daicoviciu. Doamna Peţan a mers mai departe: pe o 
placă este cetatea cu o galerie reprezentată exact ca în 
reconstituirea oferită de Ion Horaţiu Crişan. Este un 
argument puternic împotriva celor care susțin că ar fi 
falsuri. Cum ar fi putut plăsmuitorul să ştie că Cetatea 
de la Grădiştea de Munte avea această formă, atâtea 
porți, galeria şi temple. În conferința doamnei Peţan, 
e foarte bine analizat acest subiect. 


Napoleon Săvescu caută 
scrierile despre daci la Vatican 


Recunoscut pentru pasiunea lui pentru protoistoria românilor, 

dr. Napoleon Săvescu a găsit plăcuţe de plumb despre istoria 
dacilor chiar şi în sudul Dunării. Prin urmare, este greu de imaginat 
că Școala Ardeleană, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Mihai 
Kogălniceanu ar fi umblat prin Munţii Pindului să facă tăblițe de 
plumb. Napoleon Săvescu a reuşit să pătrundă în arhivele 
Vaticanului, unde încearcă să găsească scrierile dispărute 

despre daci. La Congresul Internaţional „Kogaion-2005* 

din 30 iunie - 1 iulie 2005 la București, erau aşteptate noi 


dezvăluiri despre istoria noastră veche. 


- Domnule Napoleon Săvescu, în 2004, aţi 
dedicat o amplă manifestare ştiințitică spiritualității 
danubiene. Ce noutăți a adus Congresul al V-lea pen- 
tru pasionaţii de istorie? 

- Am ajuns la o adevărată continuitate în cerce- 
tarea spiritualității dacilor prin congresele noastre. 
Calitatea comunicărilor a crescut. Congresul al V-lea 
de dacologie a adus noutăți importante. S-a stabilit 
că rădăcinile civilizației dunărene merg mult mai 
departe decât s-a ştiut până acum. S-a realizat 
datarea corectă a tăblițelor de la Tărtăria, în com- 
paraţie cu datarea scheletului în preajma căruia s-au 
descoperit. S-a aflat vârsta acestor tăblițe: 7300 de 
ani. Ele nu au fost datate direct fiindcă au fost 
spălate, arse şi din nou spălate de către arheologi. 
Prin urmare, nu erau din pâine mineralizată, aşa 
cum cred unii. Nu erau prescuri sau forme de pres- 
curi, în înţelesul actual. Faptul că arheologii români 
datau tăblițele de la Tărtăria cu mai puţin de 2000 de 
ani în cercetările aşa-zis stratigrafice a fost infirmat 
de studiul cu ajutorul carbonului radioactiv C14. 
Americanii le-au datat cel mai corect: 5500 î.H. 


La Congresul trecut, o noutate a fost prezenta- 
rea istoriei dacilor pe plăcuțe de plumb. Majoritatea 
acestor tăblițe le-am descoperit în cartea domnului 
Dan Romalo, un inginer care s-a ocupat 30 de ani de 
acest domeniu. Eu însumi am cumpărat câteva oferi- 
te pe Internet de către un bulgar care trăieşte în Gra- 
nada, California. Prin urmare, dacă aceste plăcuţe de 
plumb s-au găsit şi la sud de Dunăre, ele nu puteau fi 
falsificate de cineva de la Bucureşti. Ar fi trebuit cel 
puţin o sută de oameni să le sculpteze, să fie un geniu 
în istorie, un geniu în plăsmuire, un alt geniu în pre- 
gătirea aliajelor, dar şi un geniu artistic. Alexandru 
Vulpe crede că plăcuţele ar fi falsuri. Pe cine ar intere- 
sa asemenea falsuri la sud de Dunăre? Pe ce bani ar fi 
alergat Hasdeu prin Bulgaria, prin Serbia ca să falsi- 
fice plăcuţele de plumb? Şi de ce ar fi făcut-o? Dar 
domnul Vulpe spune că noi ne tragem din romani, 
ceea ce nu înseamnă că opinia lui este un adevăr 
absolut. 

Unele prezentări au stârnit interesul celor din 
sală, ca dovadă a fost şi faptul că sala era arhiplină şi 
în ultima zi. 





anul III e nr. 29 


61 


ROST 


HISTORIA 





Marco Merlini: Sacerdotul de la 
Tărtăria era o femeie 


- Cum apreciaţi interpretarea propusă de prote- 
sorul Marco Merlini pentru tăblițele de Ia Tărtăria? 

- Până acum, nimeni în România nu a avut cu- 
riozitatea să dateze aceste tăblițe. Marco Merlini a 
făcut un lucru de excepţie. Cu doi ani în urmă, a bătut 
la uşa congresului nostru cu o engleză mai pitoreas- 
că. Voia să discute cu mine. Era interesat de acest 
scris de la Tărtăria şi fusese peste tot şi i s-a închis uşa 
în nas, explicându-i-se că tăblițele nu există sau că ar 
fi nişte falsuri. I-am spus ce părere am eu. Citisem 
cartea lui Paul Lazăr Tonciulescu, unde am găsit cele 
mai multe informaţii despre tăblițele de la Tărtăria. 
Am găsit apoi lucrările şcolii conduse de Maria 
Gimbutas. Unul dintre doctoranzii ei a făcut o teză 
despre apariţia scrisului în lume. Interesul mi-a fost 
stimulat de Marco Merlini şi aşa am dedicat congre- 
sul din 2003 tăblițelor de la Tărtăria. Atunci am ridi- 
cat monumentul pentru primul scris. Cercetarea tă- 
bliţelor la Roma a oferit noi certitudini. Marco 
Merlini a comunicat că sacerdotul de la Tărtăria era o 
femeie de 50-55 de ani, care avea un picior mai scurt. 
După obiectele de cult din jurul scheletului, putem 
considera că era o preoteasă a cultului Marii Zeițe. 

Prin intervenţia lui Marco Merlini, am fost la 
Vatican şi am discutat cu Luca Carbone, secretarul 
general al arhivelor secrete de-acolo. În prima zi, m- 
a invitat să vizitez arhivele secrete ale Vaticanului. 
Erau numai buncăre. Și am văzut că aceste arhive se 
întind pe o distanță de 47 de kilometri. Au 600 de 
colecţii din care doar 400 au putut fi analizate super- 
ficial. Singurul lucru sub cheie după gratii sunt docu- 
mentele referitoare la al doilea Război Mondial. 
Toate informaţiile vor fi puse pe computer. Nu este 
nimic altceva secret la Vatican. Carbone mi-a promis 
o prezentare şi o mică expoziție despre România. 


„Îi plătesc din banii mei, 
le dau premii“ 


- Cum vă explicați că nici un român nu a cer- 
cetat aceste buncăre ale Vaticanului, unde există 
informaţii reteritoare la daci? 

- S-a ocupat domnul Snagov, dar l-au preocupat 
doar subiectele religioase. Nu trebuie să confundăm 
însă arhivele secrete ale Vaticanului cu Biblioteca 
Vaticanului. Sunt complet distincte. Biblioteca Va- 
ticanului conţine 75% din informaţiile vechi ale 
lumii. Pentru a găsi informaţiile privind pasiunile 


mele pentru daci, despre cărţile aşa-zis pierdute - De 
bello dacico a lui Traian, Getica lui Criton, doctorul 
lui Traian, Getica lui Dio Hrisostomos şi altele - am 
început să fac investigaţii. Pentru asta am angajat doi 
oameni: unul se ocupă de Biblioteca Vaticanului, 
altul care se ocupă de Biblioteca Gregoriana şi 
Angelica din Roma. Îi plătesc din banii mei, le dau 
premii dacă găsesc ce mă interesează. La Biblioteca 
Vaticanului se află parţial toate informaţiile într-un 
index. La arhivele secrete lucrează doar 47 de 
oameni, începând cu portarul, oamenii de serviciu, 
şi terminând cu cardinalul. Este imposibil să ţii piept 
cu 47 de oameni la 47 de kilometri de arhivă. Au în- 
ceput să fotocopieze arhivele. În şase luni, fac ce fă- 
ceau înainte în zece ani. După ce am discutat cu ei, 
pot să spun că am rămas cu o impresie deosebită. 
Erau încântați de Patriarhul Teoctist, au vorbit de- 
spre minunata întâmpinare a Papei loan Paul al 
II-lea. Au avut numai cuvinte de laudă despre modul 
în care România la primit pe papă. 

- Credeţi că Vaticanul deţine și documente 
privind campania de creştinare a Daciei de către 
Apostolul Andrei? 

- E posibil. Însă arhivele secrete încep cu anul 
800. La Biblioteca Vaticanului însă se poate găsi 
orice. Trebuie doar timp, omul priceput şi mult 
noroc. „Ai omul potrivit, doctore, omul care vrea 
bani, care vrea succes, care ştie ce caută. Ai nevoie de 
mult noroc“, cum îmi spunea Schiavolli, omul meu 
de-acolo. 

- Au trecut 500 de ani de când custozii acestor 
valori se ocupă de documente. Nu le-au clasificat, nu 
ştiu ce au acolo? 

- Repet: 47 de kilometri. Vezi un vraf imens, de 
un metru, pe care este o mică etichetă, scrisă de 
mână, în care se spune cam ce ar fi acolo, dar nimeni 
nu a citit documentele. După patru ore şi jumătate de 
mers, am înţeles ce este acolo. Nu este rea-voință. Ar 
trebui să ai 10.000 de oameni specializați în limbile 
latină şi greacă veche pentru a vedea ce este acolo, să 
lucreze 24 de ore din 24 ca să realizeze în 10-15 ani 
catalogarea informațiilor. 


„Absența academicienilor 
nu mai este scuzabilă“ 


- Este o provocare următorul congres de daco- 
logie pentru societatea culturală din România? 

- Într-un fel, poate să fie. Pentru că, până acum, 
cu toate că au fost invitate să participe Ministerul 
Culturii, Academia, universităţile, numai particularii 





62 


anul III e nr. 29 


HISTORIA 


ROSI 





L 


a 


E 


Lea iti) 





au venit să-şi susțină comunicările. În mod oficial, 
nici un reprezentant al acestor instituţii nu a venit la 
congresele noastre. Vin senatori şi deputaţi, dar ca 
simpli cercetători particulari. Le e frică. Faptul că 
Vaticanul se va implica în acest congres ar putea să 
imprime o notă discordantă pentru cei din România, 
care fac parte din cultura oficială de la Bucureşti. 
Acum, lipsa lor nu mai este scuzabilă. Patriarhia 
Română a fost mereu alături de noi, direct sau indi- 
rect. După primul şi al doilea Congres, am primit 
scrisori de felicitare de la Preafericitul Teoctist pen- 
tru organizare. De aceea, îi vom invita şi pe reprezen- 
tanţii Bisericii Ortodoxe. 

- Datorită acestor congrese, au apărut tineri 
cercetători care se implică direct în studiul istoriei 
vechi. Ce puteți să ne spuneți despre experimentul 
de Ia Cucuteni? 

- În mod oficial, nu se implică nimeni. Unul din- 
tre academicienii de frunte, care a venit la Congresul 


al IV-lea, mi-a spus anul trecut: „Dragul meu, dom- 
nule doctor, am fost tras de urechi de colegii de la 
Academie fiindcă am venit la congresul de dacologie. 
Chiar şeful meu mi-a spus că, atunci când aude 
cuvântul «dac», i se ridică părul pe el...“ La o aseme- 
nea alergie faţă de trecutul țării, ce poţi spune? 

Eu îi sprijin pe tinerii care au început experi- 
mentul de la Cucuteni, fiindcă este foarte important 
pentru studiul istoriei noastre. Proiectul pe care l-am 
pornit cu cei de la Iaşi cu privire la cercetarea cetă- 
ților dacice a început să dea roade. Ei au prezentat 
deja primele cetăţi din secolul XI î.H. Este vorba de 
17 cetăţi şi fortificaţii dacice din teritoriile extracar- 
patice şi de alte 74 care au fost construite până în sec- 
olul IV d.H., tot din zonele extracarpatice. Vor conti- 
nua să cerceteze cetăţile intracarpatice şi în afara 
frontierelor actuale, adică pe tot teritoriul vechii 
Dacii. Vor întocmi o hartă a fortificațiilor realizate de 
strămoşii noştri în tot spaţiul ancestral. 








anul III e nr. 29 


63 


ROST 


ALTER EGO 





Străinul 


„Civilizarea“ fricii. Teama de celălalt 


Durerea, suferința, moartea sunt categorii respinse de omul modern. 
Secularizarea societăţii a condus Ia dispariția spaimei de pedeapsa 
nemântuirii, ca în Evul Mediu creștin, sau de cea a destructurării totale 
a lumii, ca în religiile precreștine. Binele și răul sunt pe pământ, chiar 
înlăuntrul nostru. Le denumim complexe, frustrări, pulsiuni, refulări, 
angoase, inconștient, le acceptăm ca probe ale „complexității“ naturii 
umane - şi le exorcizăm prin defulări. De Ia culpabilizarea excesivă, 
am ajuns la respingerea toală a culpabilităţii, și, ca atare, la retuzul 


oricărui tip de suferinţă. 


Corina Bistriceanu 





tent ca “ceilalți“, ca spaţiul cotidian în care ne 

mişcăm sub imperiul întâmplării, ciocnindu-ne 
cu alteritatea dureroasă a celor ce nu suntem noi. Nu 
putem suprima cu totul altercaţiile, deşi ne ima- 
ginăm izolarea ca starea de securitate totală. 

În planul individual, pericolul cel mare este 
reprezentat de celălalt. Dacă în Evul Mediu diprețul 
lumii presupunea disprețul de sine, astăzi lumea 
devine o ameninţare, un câmp de luptă, iar sinele, 
reduta în spatele căruia ne putem găsi confortul, 
plăcerea, sau pur şi simplu liniştea. Frica devine o 
emoție individuală, un şoc, adesea precedat de sur- 
priză, provocată de conştiinţa unei primejdii. 

]. Ortega y Gasset îşi intitula o prelegere 
„Celălalt-ul ca pericol şi eu-l ca supriză“, distingând 
între două lumi ce se amenință reciproc, lumea inte- 
rioară a fiecăruia dintre noi şi lumea externă, a celor- 
lalți, a non-eului, „marea straneitate“, domeniu 
„absolut străin şi inospitalier“. Este o concepție 
îndeobşte acceptată cea care distinge între „lumea 
mea“, alcătuită din lucruri care există pentru avanta- 
jul şi în folosul meu, şi lumea exterioară, străină, for- 
mal şi constitutiv periculoasă. Conduita noastră 
devine, astfel, determinată de anticiparea reacţiilor 
celuilalt, şi anume a celor mai amenințătoare dintre 
ele. Ca atitudine generală, ne este caracteristică pru- 
denţa (sentiment anterior fricii), iar orice efort de 
adaptare la celălalt presupune luptă, confruntare, 
ostilitate generalizată, încurajată de paradigma indi- 
vidualistă care domină lumea noastră. 


] nfernul modern pare să fie definit tot mai insis- 


Acest tip de retragere în spatele redutei sinelui 
este tipul firesc al reacției în fața străinătății sau a 
stranietății. În comunitatea tradițională, această 
redută era mult mai puternică, întărită de blidajul 
familiarităţii dintre oameni şi dintre oameni şi 
univers. Practic, întregul cosmos - „lumea“ - era spaţi- 
ul familiar, protector, deschis şi benefic în fața celor 
„ai locului“, închis ermetic în fața intruşilor. „Lumea 
noastră e lumea cea adevărată, e lumea bună, cu 
oameni şi pomi înfloriți... aşa cum a făcut-o 
Dumnezeu“, spunea o țărancă din Făgăraş, citată de 
Ernest Bernea. Aşa cum, însă, chiar şi casa Domnului 
a fost călcată şi prădată de duşmani - mitul raiului 
prădat de Iuda, în timpul ospăţului sacru al lui 
Dumnezeu -, şi casa, spaţiul familiar al omului, poate 
fi cucerit, prădat, pângărit de intruşi. Străinul este un 
necunoscut, un emisar al altei lumi, posibil distruc- 
tivă, incompatibilă cu „lumea noastră“, lumea lui 
Dumnezeu. El se opune categoriei autohtonismului, 
a „oamenilor pământului“, cei care ţin de locul lor 
din strămoşi. Pentru aceştia, proprietatea chiar are 
rost sacru şi întemeietor şi abia în subsidiar, econo- 
mic. Ei sunt ai locului, nu locul este al lor; de aceea nu 
îl pot părăsi, căci plecarea ar însemna un sacrilegiu, 
contestarea originii, deci - la limită - negarea pro- 
priei existenţe. Aşa cum locul originii te apără şi îţi 
este prielnic, căci te recunoaşte ca aparținându-i legi- 
tim, locul străin te poate expulza, este nesigur ca 
nisipurile mişcătoare: „Nicăieri nu-i bine ca-n satu' 
tău şi-n casa ta. Acolo-i locu' tău, acolo-i rodu' tău. 
Poţi căpăta toate celea în străini şi tot nu-i bine. Şi 
când mergi afară, mergi pe sigur; calci în curte ca 
prin casă. În străini calci tot cu teamă; nu ştii ce vine, 





64 


anul III e nr. 29 


ALTER EGO 


ROST 





x 


ce te-aşteaptă 
făgărăşeancă. 

De aceea, cei care îndrăznesc să treacă dinspre 
locul prielnic spre cel necunoscut sunt apăsaţi, se 
crede, de un fel de blestem al hotarului. Dacă au ple- 
cat din lumea lor este pentru că aceea i-a excomuni- 
cat; şi dacă nu şi-au putut ține rostul acolo unde le-a 
fost dat şi unde ar fi avut sporul cuvenit fiilor pămân- 
tului, cu atât mai puţin, se crede, ar putea să şi-i ţină 
în străini. Ei sunt, aşadar, alungaţi de păcatele 
săvârşite față de propria lor lume. Păcatul celui care 
îşi abandonează locul de baştină este echivalent cu al 
unui paricid. EI este veneticul, cel fără căpătâi, adică 
fără casă, fără rădăcină. Căci în primul rând omul 
ţine de neam, iar în ultimul rând, de pământ: neamul 
îi este îngropat în locul de baştină, acolo unde tre- 
buie să se alăture la rândul lui. Ca pe vremea antici- 
lor, pentru care înstrăinarea pământului însemna sa- 
crilegiul profanării mormintelor strămoşilor, româ- 
nii au păstrat sentimentul sfințeniei obcinei. Atât de 
mult, încât şi astăzi, pe alocuri, casa, neamul sau mor- 
mântul se suprapun în acelaşi spaţiu sacru şi, tocmai 
prin aceasta, familiar. 

În satul românesc, omul venit din altă parte, 
oricât de mult ar sta - ba chiar cu cât mai mult ar sta 
- rămâne un străin, un posibil agent stihial, distruc- 
tiv. Integrarea lui se face adesea, prin anularea iden- 


- îşi spune temerile o altă bătrână 


lui; altminteri, „păstrând“ o identitate pe care ori- 
cum a abandonat-o abandonându-şi sorgintea, ră- 
mâne un ins fără nume, fără drepturi, fără rost. Con- 
form cercetărilor lui Paul Stahl, există un sistem 
foarte bine închegat de mijloace prin care o obşte se 
apără de intruziuni şi prin care un străin poate 
pătrunde - măcar formal - în ea. În primul rând, 
pământul - spaţiul - aparține bărbaţilor; ei îl pri- 
mesc „zestre“ şi nu fetele, care își schimbă identita- 
tea, casa, neamul la căsătorie şi căreia i se cuvin, aşa- 
dar, numai bunuri mobile, dispensabile. Apoi, deoa- 
rece tentaţia bărbaţilor de a revendica pământ şi în 
locul de provenienţă al soţiei este destul de mare, se 
descurajează căsătoriile în afara satului: precauția 
endogamiei se opune tentativelor „de cucerire“ din 
partea unora din alte sate. Şi, în orice caz, se acceptă 
mai uşor căsătoria unui băştinaş cu o femeie străină 
decât căsătoria uxorilocală (în care tinerii căsătoriţi 
se stabilesc în gospodăria fetei) cu un străin de sat. 
Cazurile de excepție în care o familie rămâne fără 
moştenitori pe linie masculină sunt rezolvate prin 
căutarea unui „ginere de curte“; dacă acesta este 
străin (pentru că orgoliul localnicilor nu îi lasă să îşi 


piardă numele moştenit pentru a-l adopta pe cel al 
socrului), el este determinat să se separe de grupul 
de origine, să îşi uite identitatea originară şi este 
supus unei inițieri amănunțite în grupul soției. De 
altfel, pentru un venetic, acest tip de căsătorie cu una 
din fetele comunității-gazdă este cea mai bună cale 
de integrare sau măcar de a fi acceptat în această 
comunitate. În ritualurile de căsătorie ale multor 
popoare europene este prezent momentul de con- 
fruntare între „oastea“ miresei şi cea a mirelui, tră- 
dând împotrivirea - simbolică - a părinţilor fetelor 
de a le încredința unor străini. „Oştile“, alaiurile de 
nuntă sunt cu atât mai falnice, desfăşurarea forțelor 
este cu atât mai impresionantă, cu cât cele două nea- 
muri sunt mai străine unul de altul. În orice caz, chiar 
dacă se încheie căsătoria, accesul străinului la 
pământul socrului nu este garantat decât în cazul în 
care acesta nu mai are alți moştenitori. Altfel, el nu 
„îşi găseşte loc“ în obştea de adopţie. Chiar şi în cazul 
terenurilor nemoştenite, rămase de izbelişte sau 
care trebuie vândute din motive economice intră în 
funcțiune dreptul de preempțiune, conform căruia 
au prioritate la cumpărare rudele, apoi vecinii, 
ceilalți membri ai obștii, ai satului sau ai confeder- 
aţiei săteşti. Numai în ultimul rând, când nimeni 
dinăuntru nu şi-a însuşit pământul, poate un străin 
cere să cumpere; şi în acest caz statutul lui de propri- 
etar este şubred, căci funcţionează dreptul de 
retragere, care permite unui localnic să răscumpere 
proprietatea vândută unui străin, restituindu-i banii 
dați. 


Străinul, cetățean de rangul doi 


Starea de străin este, aşadar, nefastă. Poziţia 
socială, familială, economică rămâne inferioară față 
de a celorlalți, chiar faţă de a socrului său în cazul 
încheierii unei căsătorii locale, care îi devine ante- 
cesor adoptiv. Această situaţie este, adesea, explicată 
şi ca efect, prin faptul că „bărbaţii plecaţi din satul lor 
nu pot fi decât oameni fugiţi, fie de sărăcie, poate 
chiar din iobăgie sau din cine ştie ce alte situaţii şi 
pricini socotite neonorabile. În sat, ei intră ca slugi 
prin familiile băştinaşe şi nu pot fi luaţi în căsătorie 
decât de femei care nu-şi găsesc soți mai acătării: 
văduve sărace, mame necăsătorite sau dudele satu- 
lui, adică slutele şi proastele“, nota Henri Stahl în 
studiul său privind satele devălmaşe româneşti. În 
altă parte, într-un document din 1788, este prins 
aproape un întreg asemenea destin nefast şi toată 
durerea celui pe care l-a apăsat: „Adică eu Pavăl, care 





anul III e nr. 29 


65 


ALTER EGO 





am fost pe lângă Simion Ciupărcă, aice la Vatra 
Câmpulungului, acmu de opt ani, dat-am aciastă 
scrisoare me la mâna lui Solomon Floce şi a 
nepoților lui de frate, precum să să ştie, precum mai 
sus am arătat, viind aice la Câmpulung de câţiva ani, 
fiind om străin, şi am trăit pe lângă acest om Simion 
Ciupărcă cu dreptate şi cu muncă şi nimărui până 
acmu nice o răutate n-am făcut, adică orce feliu de 
pricină, bătăi sau furtuşaguri sau alte fapte rele, 
acmu din poronca lui Dumnăzău viindu-mi ceasul să 
mă căsătorescu, după cum au poroncit Dumnăzău că 
nu poate omul singur să trăiască pre pământ, şi 
poate parte me au fost la acest loc, şi m-am încuibat 
în niamul numitului Solomon, adică să eu soț o 
nepoată a frățâne-său, deci eu aşe încredințăz cu 
această adivărată scrisoare la mâna domnilor-sale că 
eu şi de acmu înainte între acesti niamuri ce am 


= 
= 
=) 
E 
So 
= 
ca 
E 
[>] 





încăput, să trăiesc cu plecăciune şi înțălegire, să fiu 
smerit înaintea lor, după cum voieşte Dumnezău; 
fiindcă eu sunt om strein între dânşii, totdiauna să le 
dau cinste cee ce se cade şi să mă feresc de pricinile 
cele răle, de bătăi şi de altile, nimărui nice o răutate 
să nu fac, făr de cât mult puţin ce mi-a da Dumnăzău 
să-m stăpânesc, osăbit şi din moşioara ce le-a dat 
Dumnăzău şi cât mi-ar da şi mie, atâta să aibu a 
stăpâni, mai mult să n-aibu a mă întinde... Eu Pavăl 
om strein“.! Iată cum - deşi în varianta sa cea mai 
bună, în care protagonistul a fost primit ca ginere 
într-o familie localnică - străinătatea apasă ca un 
stigmat, îndemnând la smerenie în fața localnicilor şi 
la recunoştinţă față de norocul de a i se fi făcut loc, de 
a fi „încăput“ într-un neam autohton, fără ca prin 
această adopţie să i se şteargă vina: Pavăl rămâne, de 
fel, de nicăieri, „om strein“. 


1 Cf. Paul Stahl, Triburi şi sate din sud-estul Europei, Ed. Paideia, Bucureşti, 200, p. 151. 





anul III e nr. 29 


LA ROST 


ROST 





Analiştii faţă cu 
fundamentalismul 





Mircea Platon* 





„Pronia“, ca să-mi irit din start cititorii care nu 

simpatizează cu Biserica - a făcut să locuiesc în 
Boston în perioada scandalului preoților pedofili din 
Biserica Romano-Catolică. Isteria ziarelor de stînga - 
printre care cele mai active erau „Boston Globe“ şi 
„Boston Phoenix“, o publicaţie distribuită pe gratis şi 
scrisă de şi pentru stînga homosexual-new ageiistă - 
şi a diverselor grupuri de presiune, fiecare cu agenda 
lui, avea densitate de smog. Pornită de a fapte reale 
şi momentan condamnabile penal (dacă tot insti- 
tuționalizăm moravurile pidosnice ale vechilor 
greci, să nu uităm că homosexualitatea lor nu era 
relaţia cazanieră dintre doi bărbaţi trecuţi, chei, şi cu 
burtă, ci iubirea anagogică a unui astfel de exemplar 
matur, de exemplu burduhosul Socrate, pentru 
efebi!) întreaga afacere a căpătat extrem de repede 
un aer extrem de improbabil. Şi aceasta datorită fap- 
tului că o întreagă ciupercărie de facțiuni ideologice 
căuta să-şi împrăştie sporii şi să-şi avanseze agenda 
cu ajutorul emoţiei create de acest scandal. În loc să 
se discute din punct de vedere duhovnicesc şi penal 
despre ce s-a întîmplat, tot ce vedeai în presă era ba 
că e timpul ca Biserica Romano-Catolică să hiro- 
tonească femei, pentru că, vezi bine, ele nu sînt ped- 
ofile; ba că e timpul ca preoții catolici să fie lăsaţi să 
se căsătorească, inclusiv homosexual etc. Singurul 
lucru care nu s-a discutat a fost despre legitimitatea 
acceptării homosexualilor în rîndul clerului. Nici un 
ziar nu a folosit cuvîntul „homosexuali“ sau „gay“, ci 
„pedofili“, deşi 90% din abuzurile reclamate erau 
împotriva adolescenților de sex masculin. Ceea ce 
conta nu era deci situaţia în sine, ci avansarea sfrun- 


AN 
] ntîmplarea - sau poate ar trebui să spun 


* maplaton2000Oyahoo.com 


tată, cu prilejul şi sub inspiraţia isteriei mediatice, a 
revendicărilor feministe, a devianțelor sexuale etc. 
Episodul mi-a venit în minte cu ocazia recentei 
parade a homosexualilor din Bucureşti, atunci cînd, 
în replică la un amar de pătrunzător articol al lui 
Adrian Papahagi în cotidianul „Averea“, s-a afirmat 
că e uşor să fii batjocoritor dar e mai greu să încerci 
să fii rațional şi să discuți aşezat aceste probleme pe 
care Occidentul şi le-a rezolvat de o manieră satis- 
făcătoare de multă vreme. Dacă o despuiere semi- 
ejaculîndă pe străzile marilor oraşe reprezintă 
premisa unei discuţii raționale, atunci nu mai am ce 
adăuga. Dar nu mă pot opri să nu menționez un 
exemplu despre cât de raţional se procedează în 
țările civilizate atunci cînd se urmăreşte un edict în 
spiritul corectitudinii politice (pe numele său ade- 
vărat „marxismul Şcolii de la Frankfurt“, după cum 
scria recent Peter Hitchens în „Spectator“). În 17 
noiembrie 2001, în Stanley Park din Vancouver, o 
bandă de huligani beţi îl ucid cu bite de baseball şi 
tacuri de biliard pe Aaron Webster, zugrav şi fotograf 
în vîrstă de 41 de ani. Parcul respectiv, datorită faptu- 
lui că Vancouver - oraş de stînga, cu legislație „uma- 
nitară“ - e un fel de epicentru al drogaţilor şi 
vagabonzilor, e scena unor repetate astfel de acte de 
violență. Dar de data aceasta victima s-a întîmplat să 
fie un homosexual. Ancheta a arătat că Aaron 
Webster se afla acolo în căutare de „an anonymous 
sexual liaison“. În cele câteva zile care au urmat 
crimei, grupurile de activişti pro-homosexuali, unul 
din capii poliţiei din Vancouver, precum şi majori- 
tatea canalelor mediatice leagă crima petrecută de 
discriminarea homosexualilor. Se cere adăugarea 
homosexualilor pe lista grupurilor minoritare prote- 
jate prin lege împotriva unor „hate crimes“ (cum ar fi 
antisemitismul). La o săptămînă de la uciderea lui 
Webster, ministrul de justiție, hotărît să răspundă 
„indignării publice generate de omorîrea din bătaie 
a unui gay“, anunță că va include homosexualii în 
rîndul grupurilor protejate de Codul Penal împotriva 
lui „hate speech“. Adică nu mai ai voie să spui nimic 





anul III e nr. 29 


67 


ROST 


LA ROST 








împotriva homosexualilor, fie că eşti persoană indi- 
viduală sau juridică, precum o Biserică. În 2003 Bill 
C-250 devine lege, spre bucuria celui care a propus 
legea, homosexualul socialist Svend Robinson, demi- 
sionat între timp din Parlament din motive de clep- 
tomanie (a fost prins furînd inelul de logodnă pe 
care plănuia să-l ofere partenerului său). Dar apoi 
urmează lovitura de teatru. În februarie 2004 Curtea 
Supremă de justiţie din British Columbia decide că, 
de fapt, nu există dovezi suficiente care să susţină 
acuzaţia de „hate crime“ împotriva lui Ryan Cran, lid- 
erul bandei care I-a ucis pe Webster. În fapt, nu exista 
nici o dovadă că cei patru huligani au fost motivaţi de 
homosexualitatea victimei lor, de care s-ar părea că 
nici nu erau conştienţi. Replica lui Robinson a fost să 
facă apel la procurorul general din British Columbia 
ca acesta să vegheze la respectarea legii aprobate în 
Parlament în virtutea unui proces care nu se 
încheiase şi a unei emoții care nu îşi avea suport în 
realitate. 

Mecanismul acesta de manipulare emoţională a 
legislaţiei nu e un accident. În condiţiile relativismu- 
lui dogmatic postmodern, în care nimic nu e ade- 
vărat succesiv pentru că totul e adevărat simultan, în 
care categoriile logicii, moralei şi esteticii au căpătat 
sex devenind instrumente de opresiune patriarhală 


şi însemne ale falocraţiei, în condiţiile în care con- 
cluzia mediată de judecată nu mai e posibilă, singu- 
rul lucru care ne mai rămîne e concluzia i-mediată a 
sentimentului. Nemaiavînd cum să argumentezi ceva 
nu-ți mai rămîne decât să spui că e „cool“ sau „naşpa“, 
orice analiză mai aprofundată implicînd folosirea 
unor categorii de gîndire scoase în afara legii pre- 
cum: „bine“, „frumos“, „clasic“, „rău“, „urit“. Acum 
nimeni nu mai e „urit“ sau „rău“ şi nici măcar „fru- 
mos“, „gras“ sau „slab“, toţi sîntem „diverşi“. 
Tînărul, sau bătrânul, golan care-şi pune cercei în 
sprînceană, belciuge în limbă, tatuaje-n ceafă şi tri- 
couri cu necuratu' pe el ştie ce vrea să ne transmită 
prin asta. Noi însă trebuie să ne prefacem că aceste 
mesaje nu au alt înțeles decât că emițătorul lor e „alt- 
fel“, „diferit“, eventual, după expresia folosită de 
activişti pentru a descrie „nediscriminator“ un oraş 
potopit de traficanţi şi consumatori de droguri, 
„vibrant“. Dacă cineva poartă un tricou cu zvastică 
sau cu mesaj rasist, toată lumea îl ia ca atare. Dar 
dacă același om afişează însemne demonice şi are un 
comportament de tentă vădit antisocială, brusc tre- 
buie să ne suspendăm capacitatea de înțelegere. Şi 
asta pentru că, dacă rasismul e un fenomen recunos- 
cut ca atare, diavolul e marele absent al cosmopolisu- 
lui nostru postmodern. Şi unde nu e dracu, nu e 
nevoie nici de alungarea lui. Aşa că 
putem porni cu tot analfabetismul 
proaspăt al emoției noastre la lupta 
împotriva celor care mai cred că 
există. 

Şi aşa s-a întîmplat cu recentul 
caz al „exorcizării de la Tanacu“. S-a 
vorbit de Evul Mediu, de „criminalul 
cu barbă roşie“ care ar trebui „răstig- 
nit“, „obiceiuri primitive“ contrare 
creştinismului care e „o religie a val- 
orilor“ (de parcă ar fi filosofia lui 
Kant), de religia ortodoxă care 
educă şcolarii „să se teamă, să 
privească cu ură şi să discrimineze“, 
de scoaterea religiei din şcoli şi a 
Patriarhului Teoctist din „fruntea 
procesiunilor menite să aducă ploa- 
ia pe pămînt“, de „conservatorismul 
reacționar“ al intelectualilor din 
mediile urbane asemănători lide- 
rilor „fundamentalismului islamic“, 
de diferenţa dintre „lupta iluzorie a 
exorciştilor cu Răul şi lupta cu relele 
sociale sau comunitare, care este 





anul III e nr. 29 


LA ROST 


ROSI 





una reală, concretă, civică“, de „delir mistic“, dări- 
marea Patriarhiei şi „exorcizarea“ (adică uciderea) 
Patriarhului etc. Unii preoţi de mir au sărit să-şi 
ceară iertare în fața credincioşilor pentru 
„fărădelegile de la Tanacu“, un altul a fumegat 
împotriva unei „reţele de mănăstiri naţionaliste şi 
antiecumeniste din Moldova“, un altul a cerut 
„restricționarea accesului mirenilor la spovedanie în 
mănăstiri“. În fine, şi la noi s-a trecut la ventilarea 
propriilor agende, miînii, frustrări, conflicte intestine 
(între călugări şi preoții de mir) şi interconfesionale. 
Ilustrativă în acest sens este concluzia din finalul 
unui articolul de Ion Zubaşcu în „România liberă“: 
„Toată ţara s-a acoperit de mănăstiri fără să ştie cine- 
va cu adevărat ce se întîmplă dincolo de zidurile lor 
şi cine sînt de fapt vieţuitorii care au abandonat lupta 
cu sinele şi societatea, alegînd calea riscantă a 
fanatismului religios. Scriem de ani de zile că în 
Biserica Ortodoxă Română este nevoie de o reformă 
profundă, de multă ordine şi legalitate, dar pînă 
acum nu pare să ne fi auzit cineva. Cu această crimă 
îngrozitoare de la Mănăstirea Tanacu 
s-a ajuns la o limită dincolo de care nu se poate înain- 
ta fără schimbări majore în structurile profunde ale 
Bisericii Ortodoxe Române.“ Cert e că nimeni nu a 
aşteptat ca justiţia - aşa cum e ea în România - să-şi 
spună cuvintul. Nici măcar Biserica. După cum a 
remarcat şi BBC-ul, părintele Daniel Corogeanu a 
fost caterisit fără a fi fost judecat de Consistoriu. 
Atunci ce să ne mai mirăm că aceeaşi oameni - cum 
ar fi Gabriel Andreescu sau Ioan Groşan - care în 
cazul gurului Bivolaru îndemnau la ponderaţie, 
administrarea de probe şi respectarea deontologiei 
profesiei de jurnalist, în cazul preotului Daniel 
Corogeanu se arată a fi iuți la mînie. 

Mi-e teamă că mai „medievali“, mai de gloată şi 
mai susceptibili de frisoane iraționale au fost şi sînt 
reprezentanţii presei decît inculpatul ieromonah 
Daniel. Dacă acesta din urmă n-o fi avînd discer- 
nămîntul duhurilor care i-ar fi prins bine pentru ceea 
ce a încercat să facă, analiştii noştri, grăbiţi să mai 
dea o lovitură „fundamentalismului“, au uitat de dis- 
cernămîntul logic, de codul deontologic şi de 
onoare. Onoare care, în cazul Bisericii, a fost „repera- 
tă“ în poziţia „laicatului ortodox de calitate, ataşat 
acelei «urbanităţi» a credinței pe care o încarnează 
Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Horia Patapievici, 
Cristian Bădiliță, Toader Paleologu, Dan Ciachir“. 
Adăugîndu-l la această listă şi pe Adrian Papahagi, 
autorul rîndurilor de mai sus, trebuie să menţionez 
că, oricât de mult i-aş preţui pe aceşti intelectuali, şi 


oricât aş deplinge faptul că unii din ierarhii noştri nu 
fac mai mult pentru a-i asocia discursului public non- 
liturgic al bisericii, onoarea Bisericii nu stă doar în 
laicatul de calitate, urban şi rafinat, dar căruia în 
anumite cazuri i-a luat destul de mult pentru a lua 
calea Bisericii, şi că mănăstirile nu sînt populate de 
laicatul care reprezintă „urbanitatea credinţei. 
Dramele, patimile şi pătimirile României profunde şi 
de multe ori nămoloase scapă rafinaților citadini, fie 
ei şi ortodocşi. 

De fapt, „exorcismul de la Tanacu“ e mai impor- 
tant pentru liniile pe care le trasează în interiorul bi- 
sericii decît în afară. Senzaţionalismul şi tenden- 
ționismul anti-monastic n-au început acum. Pentru a 
nu mai cobori pînă la Reformă, voi spune doar că în 
secolul al XVIII-a discursul protestant şi Luminist 
împotriva vieții monastice, bazat şi el tot pe senti- 
ment, a dus la apariția unui gen literar cu certe 
reuşite estetice (de la Diderot la Sade şi la romanul 
gotic englez) care pune în umbră mizerabilele arti- 
cole apărute în presa română de astăzi. Şi tot în acel 
secol a explodat în mod dramatic şi mai vechea dis- 
pută dintre jansenişti şi iezuiți, care pare a-şi găsi o 
corespondență în B.O.R. de astăzi. În 1728, după ce 
în 1710 Ludovic al XIV-lea dărîmase mănăstirea Port: 
Royal, janseniştii şi-au găsit un nou punct de raliere 
la mormîntul diaconului Pîris. Deşi acesta murise 
fără să renunţe la jansenism, bolnavii care se duceau 
la mormîntul său se vindecau. Faptul, pretindeau 
janseniştii, dovedea clar că diaconul nu murise în 
eroare religioasă ci din contra. Minunile, atestate de 
oameni respectabili, au dat naştere trei ani mai tîrziu 
la o întreagă mișcare, a convulsionarilor, de caracter 
destul de dubios, în care religia se întilnea cu şarla- 
tanismul. Condamnările papale împotriva janse- 
niştilor, pamfletele iezuite împotriva convulsionari- 
lor, şi introducerea obligaţiei de a dovedi pe patul de 
moarte că te-ai spovedit la un preot care a acceptat 
bula antijansenistă Unigenitus - altfel nu ţi se admi- 
nistra „L'extreme onction“ - au dus la o ruptură dra- 
matică în sînul Bisericii catolice franceze. De o parte 
stăteau janseniștii, cu aliaţi în rîndul „maselor“ cita- 
dine, al micii burghezii, al avocaţilor, şi al unor ie- 
rarhi, de cealaltă iezuiţii, cu o parte a episcopilor, 
marea nobilime, țăranii şi regele. Dacă iezuiții au 
reuşit să-i elimine pe jansenişti din învățămînt şi 
episcopat, janseniştii au izbutit să-i suprime pe iezuiți 
în toată Europa şi, la Revoluţia Franceză, arondis- 
mentele populate de ei au fost cele mai fervent 
jacobine. De fapt, de o parte a rămas entuziasmul re- 
ligios care, lăsat fără ierarhie, s-a transformat în 





anul III e nr. 29 


69 


ROST 


LA ROST 





febră politică, de cealaltă parte au rămas, alături de 
țăranii credincioşi, mai ales ierarhia mondenă şi 
abaţii de salon, episcopii atei din care s-a ales mai 
apoi un Taleyrand. De o parte a rămas energia popu- 
Iară, de cealaltă onctuozitatea prinților bisericii. 

E exact ceea ce, judecînd după reacţiile anti- 
Tanaciene, ne pîndeşte şi pe noi. Să ne refugiem în 
elitism laic sau secularizat. Să condamnăm „funda- 
mentalismul“ din mănăstirile moldovene. Să cerem 
„bilete de confesiune“ enoriașilor şi „certificate psi- 
hice“ novicilor. Scandalul de la Tanacu nu e un scan- 
dal al Bisericii reacționare. „Înnoirea“ nu e soluția, ci 
cauza anumitor slăbiciuni ale bisericii. Teodor 
Baconsky scrie că Daniel Corogeanu e prea tînăr 
pentru a fi duhovnic. Dar s-a întrebat cineva de ce în 
ultimii zece ani s-a dus o îndirjită campanie de întine- 
rire a stareţilor şi episcopilor din Mitropolia Mol- 
dovei şi Bucovinei? S-a întrebat cineva de ce, tot 
acolo, s-au pensionat forțat atît de mulţi preoți 
bătrîni dar în putere pentru a fi înlocuiți cu tineri 
ecumenici, de şcoală nouă? A sesizat cineva că în ca- 
lendarul religios al Mitropoliei Moldovei şi Bucovi- 
nei s-au înmulțit dezlegările Ia peşte, astfel încât mol- 
dovenii au acum un regim mai bogat în fosfor decît 
cel al restului țării? Întrebat la radio Trinitas despre 
canonicitatea acestui lucru, un preot portavoce mi- 
tropolitană a răspuns: „Da' ce, vă deranjează să mîn- 
cați mai mult peşte?“ Aud că la acelaşi post de radio 
se argumentează în favoarea introducerii teatrului în 
instituţiile de învățămînt religios. Seminariştii şi stu- 
dențţii vor pune de acum în scenă piese cu vieţile 
sfinților menite să ne ridice nivelul moral şi să ne 
îndemne a ne duce Ia biserică. E exact ceea ce făceau 
iezuiţii în secolele al XVII-a şi al XVIII-lea. Şi nu mă 
miră. Dacă tot intenționăm să ne transformăm 
mănăstirile în puncte de atracţie turistică, cu „mo- 
nahi“ în costume de „epocă“ reconstituind pentru 
deliciul turiştilor străini scene de pitoresc monahal 
de altădată, nu mă miră că „urmarea lui Hristos“ în 
mănăstire lasă loc „imitaţiei sfinţilor“ pe scena 
teatrului. Nişte impersonatori ai sfințeniei nu pot 
înțelege, judeca sau apăra Biserica. Nu ştiu dacă 
Părintele Corogeanu e vinovat sau nu, deşi dosarul 
alcătuit de BBC aruncă serioase urme de îndoială 
asupra versiunii vehiculate de ziarele româneşti pînă 
acum. Ceea ce ştiu e că pe vremea nu demult apusă 
cînd nu existau duhovnici chiriarhali de 24 de ani, ci 
mărturisitori ca părintele Paisie sau Cleopa, nu se 
dădea oamenilor prilej de sminteală. Biserica au 
luat-o din miinile bătrînilor ierarhii de şcoală nouă 
ale căror tendințe de calvinizare a Ortodoxiei, de 





scurt-circuitare a canoanelor şi canonirilor, au 
urmări dăunătoare şi în plan social şi bisericesc. 
Avînd în față spectrul „teatrului“ din Mitropolia Mol: 
dovei şi Bucovinei, nu pot să nu mă bucur de iniţiati- 
va Î.PS. Bartolomeu al Clujului de a iniţia „cursuri“ 
de duhovnicie care să completeze pregătirea scolas- 
tică a viitorilor preoți. 

Aşadar se cere nu restaurarea ci înnoirea B.O.R., 
într-un moment cînd pînă şi catolicii încearcă să-şi 
reînvechească vinul liturgic. Dar care e identitatea 
avută în vedere, care e modelul acestei operaţii cos- 
metice? Corupţie şi cazuri de extremă mizerie umană 
- de la pedofilie la moartea datorită refuzului trata- 
mentului medical - există în tot spectrul religios, de 
la catolici la baptişti. Neîmbisericiţii care atacă 
Ortodoxia în România, atacă Baptismul sau Catoli- 
cismul în America. Cazuri de corupţie se găsesc în 
orice corporație religioasă sau politică. Atunci de ce 
să reformăm Ortodoxia? Să o mai diluăm? Dar avem 
garanția că vor fi românii mai buni fără biserică, sau 
cu o „religie în limitele raţiunii“? Este instinctul „sec- 
ular“ al românului mai sănătos decât simțul religios? 
Nu am nici un indiciu. După 1989 românii au dat 
dovadă de crasă nesimţire şi debusolare politică, 
votindu-i cu sîrg pe neo-comunişti şi neo-securişti. 
Pînă una alta, Ortodoxia - pe care din fericire nu ne- 
am ales-o în aceşti ani, ci ne-a fost lăsată moştenire - 
rămîne singurul nostru semn de noblețe. Şi asta pen- 
tru că ne transcende în timp şi intenţii pe toți: intelec- 
tuali „urbani“ sau nu, burghezi şi țărani. Să nu ne le- 
pădăm deci de ea. Să nu o reformăm sub imperiul 
unei emoții. Ci, liniştiţi, să ne tragem mai aproape de 
vatra liturgică. 





70 


anul III e nr. 29 








Romfest XXI 


organizaţia românilor de pretutindeni 


PREŞEDINTE DE ONOARE 
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa 


PREŞEDINTELE SENATULUI 
Marcel Petrişor 


PREŞEDINTE 
Claudiu Târziu 


VICEPREŞED 
Mihail Albişteanu 
Răzvan Codrescu 


SECRETAR GENERAL 
Nicu Butnaru 
e-mail: romfest?romfest.org 
tel.: 0723.504.807 


Filiale 


BACĂU 
Mihai Moisă 
e-mail: bacau?2romfest.org 
tel.: 0234. 511.609 


BRAŞOV 
Antonio Aroneasa 
e-mail: brasov?2romfest.org 
tel: 0726.329.098 


BUCUREŞTI 
George Strungă 
e-mail: bucuresti ?romfest.org 
tel: 0722.293.221 


CONSTANȚA 
Marcel Bouroş 
e-mail: constanta?romfest.org 
tel.: 0744.664.431 


GALAȚI 
Cătălin Maghiar 
e-mail: galati?romfest.org 
tel.: 0721.412.360 


IAŞI 
Mihail Albişteanu 
e-mail: iasi2?romfest.org 
tel.: 0740 132 215 


PRAHOVA 
Dan Nicodim 
e-mail: prahova?romfest.org 
tel.: 0244.514.337 


TIMIŞ 
Alin Mihăiuţi 
e-mail: timisEromfest.org 
tel.: 0722.690.067 


Reprezentanți 
teritoriali 


BIHOR 
Virgil Colţoiu 
e-mail: bihor?romfest.org 
tel.: 0744.839.024 / 0726.339.049 


CLUJ 
Cristian Berce 
e-mail: clujOromfest.org 
tel.: 0744.399.582 


COVASNA 
Dan Tănasă 
e-mail: covasna?romfest.org 
tel.: 0744.822.581 


HARGHITA 
Ştefan Jitaru 
e-mail: harghita?romfest.org 
tel.: 0742.065.332 


SATU MARE 
Marius Baloş 
e-mail: satumare?romfest.org 
tel.: 0742.279.277 


ROST: cuvînt, rațiune, sens, ordine 


x 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai târziu, 
în latina populară, a început să însemne şi „gură“ în general. În româna veche, 
sub forma rost, a fost moştenit cu acest din urmă înţeles, păstrat astăzi doar în 
cîteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua a rost) şi stînd la 
baza verbului a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tilc“, 
„noimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod curent. Așa a apărut verbul a 
rostui („a da sens“, „a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rosti- 
toare, dar şi rostuitoare. Omul are un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută 
să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În orice caz, starea cea mai rea a omu- 
lui este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu care poate fi 


făcut omului este de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 

Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv la nivelul lumii 
româneşti, care în comunism şi-a pierdut rostul şi care trebuie să se redescopere 
pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. 


Gruparea revistei „ROST“ 


Mihail ALBIŞTEANU - profesor, 
doctorand în istorie e Silviu ALUPEI - 
jurnalist e Demostene ANDRONESCU 
- istoric, poet, publicist, fost deţinut 
politic e Antonio ARONEASA - teolog, 
profesor e Alexandru BOER - poli- 
tolog, publicist e Pr. Gabriel BOTE- 
ZAN e Corina BISTRICEANU - lector 
universitar, doctorand în sociologie, 
publicist e leromonah Amfilohie 
BRÂNZĂ e Pr. Gheorghe CALCIU - 
publicist, fost deţinut politic e Răzvan 
CODRESCU - publicist, poet, traducă- 
tor e Richard CONSTANTINESCU - 
medic, asistent universitar, publicist 
e Viorel DOLHA - profesor, publicist 
e Laurenţiu DUMITRU - teolog, publi- 
cist e George ENACHE - lector univer- 
sitar, doctorand în istorie e Cristian 
IVĂNUȚĂ - profesor, doctorand în is- 
torie e Dan LUCINESCU - scriitor, fost 


Lămuriri 


deținut politic e Cătălin MAGHIAR - 
profesor, doctorand în istorie e Dumi- 
tru MANOLACHE - jurnalist e Con- 
stantin MIHAI - filolog, cercetător in- 
dependent e Constantin MIU - profe- 
sor universitar doctor e Silviu B. 
MOLDOVAN - istoric e Paul NISTOR - 
istoric, publicist, doctorand e Cristi 
PANTELIMON - lector universitar, 
doctorand în sociologie, publicist e 
Viorel PATRICHI - jurnalist e Adrian 
Nicolae PETCU - istoric, publicist e 
Marcel PETRIŞOR - profesor, scriitor, 
fost deținut politic e Mircea PLATON 
- asistent universitar, doctorand în 
istorie e Nicolae STROESCU-STÂNI- 
ŞOARĂ - doctor în filosofie, scriitor e 
Claudiu TÂRZIU - jurnalist e Florea 
TIBERIAN - profesor, publicist e Va- 
rujan VOSGANIAN - doctor în econo- 
mie, scriitor, senator e 


Revista ROST şi Asociaţia Romfest XXI - editorul publicaţiei - sînt două 
entități distincte, cu vieți proprii, chiar dacă există o legătură puternică între 
ele, asemenea aceleia dintre un părinte şi copilul său. 

Nu toţi cei care alcătuiesc gruparea revistei ROST sînt şi membri ai aso- 








ciației. Şi nici membrii organizaţiei nu fac parte cu toţii din gruparea publicaţiei. 
De asemenea, nu toate punctele de vedere exprimate în revistă sînt şi ale orga- 
nizaţiei. Poziţiile oficiale ale Asociaţiei Romfest XXI sînt întotdeauna semnalate 
ca atare şi poartă semnăturile liderilor organizaţiei cu precizarea funcţiilor 
deținute. 


VA Se Re 


A 
i EA SOpE Pi, 
Constaântin Noica LL Terre) 
a = 


Di Di 





Pr. Voicescu 


? 




















Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației ROS T pot trimite contravaloarea revistei (15.000 lei/ex. - numerele 
1-9, şi 12, 22.500 lei/ex. - numerele duble 10-11 şi 14-15, 20.000 lei/ex. - numerele 16, 17, 18, 19, 20, 23 şi 24, 40.000 
lei/ex. - numerele duble 21-22, 25-26, 30.000 lei-ex. - numerele 27 şi 28), prin mandat poştal, pe numele: Târziu Claudiu 
Richard, CP 62, OP 66, Bucureşti. Precizați pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în câte exemplare şi adresa dvs. 
Pentru informaţii sunați la tel: 0740.103.621