Rost anul III, nr. 33, noiembrie 2005

ROSI 


cultural, politic, religios 


Y, 


"ETi LUCA ȚĂ 


un adevărat 
purtător de Hristos 





În căutarea unei identități Despre nevoia educației 
pentru Europa creştine în şcoli 
de Arhim. luvenalie Ionașcu de Corina Bistriceanu 
Nu-i Năstase ca Fellini, Cu Holocaustul ne-am lămurit; 
nici Băse ca Mussolini! cum rămâne cu comunismul? 
de Viorel Patrichi de Adrian Papahagi 


an III e nr. 33 e noiembrie 2005 e 70 pagini e 3 lei (30.000 ROL) www.romfest.org 


Coperta I: Părintele Iustin Pârvu 


S U N a Y/ numărul 33 e noiembrie 2005 


EDITORIAL În căutarea unei identități 
Două cenuşărese pentru Europa 
de Claudiu Târziu... mananc 3 de Arhim. Iuvenalie IONaȘCU.........accc. 36 
INIŢIATIVE SUB LUPĂ 
Clubul cititorilor Secolul corporatismului 
revistei ROST... nenea 4 sau secolul corporațiilor 
transnaționale? (2) 
MARTORI Al VEACULUI de Cristi Pantelimon... 38 
Fapte, vorbe, gînduri........................ 5 _ 
IN DEZBATERE 
REPERE Conceptul de marketing religios 
Părintele Iustin, un adevărat purtător de Bogdan-Aurel Teleanu.................. 42 
de Hristos 
de Pr. Gheorghe Calciu... acnee 10 HISTORIA 
Basarabia 1940. 
Morala unei vieți câştigate Dovezile unei trădări (3) 
de Adrian Alui Gheorghe............cnuaaeee 13 de Florea Tiberian... cana 45 
Sfinţit prin pătimire Securitatea şi terorismul 
de Richard Constantinescu... 5 (inter)naţional (2) 
de Mircea STĂNESCU... nnnaaanannaaee 48 
Părintele Iustin Pârvu, 
repere biografice.....................eaaa. 18 Părintele Inochentie 
de la Brâncoveni 
Apoftegme.............aaaaaeaeaenenenneneneneneee 18 de Cosmin Oprea... 53 
Mănăstirea Petru Vodă şi păstorul ei ESENȚIAL 
de Camelia COrban....... nn 19 Omul între lege şi fărădelege 
de Antonio Aroneasa........ mananca 58 
POLITICA, LA DESCUSUT 
Nu-i Năstase ca Fellini, Pentru o posibilă hermeneutică 
nici Băse ca Mussolini a ideii de națiune 
de Viorel Patrichi........mcmnonenenneanoeeeea eee 21 de Constantin Mihai... manance neeaneaee 61 
SOCIETATE DECANTĂRI 
Cu Holocaustul ne-am lămurit; Supra-subiectul gogolian 
cum rămâne cu comunismul de Emil lordache...........acccnnnneeen aaa 63 
de Adrian Papahagi... aceea 27 
Arta traducerii 
Despre nevoia educaţiei creştine de Daniel Mazilu... mananca 65 
în şcoli 
de Pr. prof. Radu Iași... 29 Critica criticii şi alte critici 
de Mircea PILON... nnnnnnnnnnnaaaaaaaac 67 
Credinţă şi încredere - 
o analiză sociologică IN MEMORIAM 
de Cristian Mihai Pomohaci şi Călătoria spre rai 
Corina Bistriceanu........cn cecene nano eee 32 de Richard Constantinescu... 69 
IMPORTANT! 


Începând cu 15 septembrie, pentru corespondență şi pentru mandate poştale veţi 
folosi adresa: Târziu Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. Vechea căsuță poştală (CP 
62, OP 66, Bucureşti) rămâne valabilă încă o lună, în ideea că unii dintre cititorii noştri au 
expediat deja corespondență pe această adresă. Dar vă rugăm să folosiţi de acum numai 
CP 27, OP 23, Bucureşti. Vă mulțumim pentru înţelegere. 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociația 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


RELAȚII PUBLICE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
romfestOromfest.org 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
George STRUNGĂ 


REDACŢIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI 
PE! 

Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Alexandru BOER 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Arhim. luvenalie IONAŞCU 
Dumitru MANOLACHE 
Paul NISTOR 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel PETRIŞOR 
Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 
Varujan VOSGANIAN 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
CP 27, OP 23 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-6312 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacţiei. 
ROST este difuzată în ţară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Două cenușărese 


Educaţia și cultura sînt veşnicele cenușărese. 

Ne-am obișnuit atit de mult să le vedem în mizerie, încît 
ni se pare că asta este starea lor naturală. Trăiesc din 
firimiturile scăpate printre degetele domeniilor favorizate, 
umblă cîrpite şi sînt tratate cu disprețul cuvenit celor care 
„nu produc“. În plus, prima a fost supusă de toţi miniştrii 
săi chinurilor unei „reforme“ bezmetice, care naște 


numai frustrări şi confuzie. 








Claudiu Târziu 





decate de nanism nici anul acesta. Primul 

este de numai 4% din PIB, cu 1,22% sub 
media europeană. Al doilea este încă şi mai ruşi- 
nos: 0,15% din PIB. Oricât de bun manager ar fi un 
ministru, cu aceşti bani nu va putea decât să mime- 
ze progresul. În fapt, cultura românească se va face 
tot cu căciula în mînă pe la porţile sponsorilor, 
stînd astfel sub semnul imprevizibilului. 

Iar şcoala românească nu va ieşi nici o iotă din 
mizerie. Fără condiţii de lucru normale, fără lefuri 
care să-i motiveze şi fără să se bucure de o brumă 
de respect din partea diriguitorilor treburilor pu- 
blice, dascălii îşi vor face datoria cu aceeaşi leha- 
mite. Şi asta nu ne poate lăsa indiferenți, căci de 
pofta de muncă a profesorilor depinde viitorul 
acestei naţiuni. Nu exagerăm defel. 15 ani de edu- 
caţie făcută la minima rezistență au efecte devasta- 
toare. Cele mai vizibile sînt: generaţiile de analfa- 
beţi, lipsa crasă de profesionalism pe mai toate pa- 
lierele societății, răsturnarea scării de valori. 

O naţiune se transformă într-o turmă (popu- 
laţie, după vorba politicienilor noştri care grăiesc 


B ugetele Educaţiei şi al Culturii n-au fost vin- 


adevărul fără s-o ştie) în absenţa unei bune edu- 
caţii şi nu se poate afirma fără o cultură mare. 
Educaţia şi cultura se hrănesc una pe cealaltă. Sînt 
vitale una pentru cealaltă şi împreună pentru un 
popor. Faptul nu este evident pentru guvernanţii 
noştri post-decembrişti. Ei au față de educaţie şi de 
cultură o atitudine fariseică. Inconştienţi, nu con- 
sideră educaţia şi cultura priorităţi naţionale. În 
principiu, desigur, sînt de acord să dea mai mulți 
bani acestora. Dar cînd împart bugetul, le sacrifică 
invariabil. 

În situaţia de decădere morală şi spirituală a 
României de azi, prima măsură a unui guvern 
responsabil ar trebui să fie acordarea unui statut 
privilegiat educaţiei şi culturii. Nu declarativ, ci 
prin acţiuni concrete. Alocarea unui buget conve- 
nabil este doar prima dintre acestea. 

Impactul în societate al unei politici educaţio- 
nale şi culturale înțelepte ar fi covîrşitor. Să nu 
uităm că sufletul românului a fost mutilat prin edu- 
cația şi cultura comuniste. Natural, îndreptarea nu 
va fi obținută decît printr-o educaţie şi o cultură 
făcute în sens invers. 

Asupra acestei nevoi de ameliorare au atras 
atenţia şi protestele dascălilor, de la începutul anu- 
lui şcolar, şi demisia ministrului Educaţiei, Mircea 
Miclea. Din păcate, Puterea nu a înțeles să răspundă 
cum se cuvine la astfel de semnale. Pentru asta 
avem şi noi, simpli electori, partea noastră de vină, 
căci i-am votat pe cei care sînt astăzi la guvernare. 
Iar naivitatea de a fi crezut că ei sînt altfel decât pre- 
cedenţii nu ne este decît circumstanță atenuantă. 





anul III e nr. 33 


ROST 


INIŢIATIVE 





Clubul cititorilor 
revistei ROSI 


ROST organizează un Club al cititorilor săi, în 
cadrul căruia aceştia să se întîlnească periodic, să 
dezbată problemele reale ale actualități, să-şi 
exprime public punctele de vedere, să se împriete- 
nească şi să încerce să schimbe ceva în bine în 
România. Sîntem convinşi că, adunaţi în jurul revis- 
tei ROST, cuvîntul nostru, al tuturor, redactori şi 
cititori, îşi va face simțită puterea. 

Formalităţile sînt reduse la minimum, iar cali- 
tatea de membru al Clubului vă dă drepturi, fără să 
vă impună obligaţii (nu există cotizaţie, nu sînteţi si- 
liţi să participaţi la vreo acţiune etc). 


Cum deveniți membru 


e Abonaţii revistei devin automat membri. 

* Cititorii care nu au abonament la ROST, dar 
doresc să fie membri ai Clubului, trimit o cerere (în 
care vor specifica numele şi prenumele, adresa pentru 
corespondență, vîrsta, numărul de telefon şi adresa de 
e-mail). Cererea poate fi trimisă în orice moment prin 
e-mail, la romfest21 Oyahoo.com, sau prin poştă, pe 
adresa Revista ROST, OP 66, CP 62, Bucureşti. 

e Calitatea de membru se certifică printr-o 
legitimaţie pe care o veţi primi în 30 de zile de la 
depunerea cererii. 


Drepturi 


e Membrii Clubului sînt invitați din timp, în 
mod expres, la toate manifestările publice ale revis- 
tei ROST şi ale asociaţiei care o editează. 

e Membrii Clubului beneficiază de reduceri la 
materialele promoţionale (şepci, tricouri, insigne). 

e Membrii Clubului vor fi invitaţi la întrunirea 
lunară a secții locale ale Clubului. 


Iniţiatorii secţiilor locale 


O persoană, care doreşte să iniţieze o secţie 
locală a Clubului, trebuie să parcurgă următoarele 
etape: 


* Trimite redacţiei o scrisoare de intenţie (în 
care va spune şi la ce manifestări se gîndeşte să orga- 
nizeze în secţia Clubului) şi un curriculum vitae. 

e Va fi contactată în termen de şapte zile de 
către o persoană din redacție, care îi va propune o 
dată de întîlnire cu directorul publicaţiei. Aceasta 
numai dacă oferta sa a fost acceptată de redacţie. În 
caz contrar, nu este contactat. 

0 Va avea o discuţie cu directorul revistei, în 
urma căreia acesta va decide dacă îl împuterniceşte 
să organizeze secția Clubului. 

Aşteptăm propuneri de colaborare în acest sens 
din cât mai multe oraşe. Dorim ca în scurt timp să 
deschidem secţii ale Clubului în Buzău, Brăila, Cluj, 
Craiova, Deva, Focşani, Piatra Neamţ, Piteşti, Plo- 
ieşti, Rîmnicu Vilcea, Miercurea Ciuc, Satu Mare, Si- 
biu, Stntu Gheorghe, Suceava, Timişoara. 


Activitatea clubului 


e Va promova revista ROST. 

e Va organiza lunar întruniri ale cititorilor în 
localităţile de domiciliu ale acestora. În aceste 
întruniri vor fi dezbătute teme de interes general, de 
[a influenţa religiei în societate Ia istoria culturii, dar 
şi chestiuni legate de actualitatea dureroasă, de la 
efectele unor măsuri ale guvernului la consecințele 
reale ale posibilei „integrări europene“ a României. 
La aceste întruniri vor fi invi- 

tate perso- 
nalități mar- 
cante ale vie- 
ţii culturale, 
p religioase şi 
politice, locale 
sau din țară. 
Dezbaterile vor 
fi relatate în re- 
vista ROST. 

e Va sprijini 
distribuirea revis- 
tei ROST. 









ANU e ii.) 





MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Fapte, vorbe, 


La mulți ani, Părinte! 


La 23 noiembrie, Părintele Gheorghe Calciu 
împlineşte 80 de ani. Membrii asociaţiei Romfest 
XXI - al cărei preşedinte de onoare este - şi 
colaboratorii revistei ROST îi urează cu drag „La 
mulți ani!“. Să ne trăiţi părinte şi să ne fiţi alături 
cît mai multă vreme de-acum încolo! Pr. Gh. 
Calciu s-a născut la 23 noiembrie 1925, la 
Mahmudia - Tulcea. Intrat în lupta naţională de 
pe băncile liceului, a fost deținut politic timp de 
21 de ani în temnițele comuniste. Este fondator al 
Romfest - Întrunirea Românilor de Pretutindeni, 
preşedinte al Consiliului Internaţional Romfest şi 
autor al volumelor: Șapte cuvinte către tineri (Ed. 
Anastasia, 
Bucureşti, 
1996), Christ 
is calling 
You. A course 
in catacomb 
pastorship 
(St. Herman 
of Alaska 
Brotherhood, 
Platina/ 
California, 
1997), 
Rugăciune şi 
lumină mis- 
tică. Eseuri şi 
meditații 
religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), 
Războiul întru cuvânt (Ed. Nemira, Bucureşti, 
2001), Homo americanus. O radiogratie ortodoxă 
(Ed. Christiana, Bucureşti, 2002). Părintele 
Gheorghe Calciu se raportează, în toate 
demersurile sale de angajament public, cu 
precădere a tineri. Mesajul său creştin este 
indisolubil legat de mesajul naţional, în duhul cel 
mai pur al tradiţiei ortodoxe. 





Cu ce zestre intrăm în Europa? 
Conferința „Ortodoxia în Europa“, organizată, la 
10 octombrie, de Romfest XXI la Colegiul „Andrei 


ginduri 





Şaguna“ din Braşov, a fost susţinută de 
Părintele Doctor Cornel Toma şi de scriitorul 
Răzvan Codrescu. Ne-am străduit 

să captăm atenţia publicului braşovean, 

dar şi a clericilor. Am vrut ca această 

conferință să fie un „motiv“ şi un loc de întâlnire 
între „popor“ şi reprezentanţii Bisericii, 

altul decât Biserica. Cuvântările celor doi invitați 
au plăcut, mai ales că au fost pe o temă 

de strictă actualitate. Una dintre întrebările 
esenţiale desprinse din conferință este: 

Cum şi cu ce zestre intrăm în Europa? Înainte 

de a răspunde trebuie să ne recunoaştem şi să ne 
apreciem propriile valori. Redăm în continuare 
fragmente din expunerile conferenţiarilor. 


Moștenire mare, 

prost chivernisită 

Răzvan Codrescu: „Lumea ortodoxă are o 
problemă gravă: sîntem depozitarii unei 
moşteniri unice, dar prost chivernisite. Din 
păcate, invocăm Tradiţia, dar ne ridicăm rareori 
la înălţimea ei (...). În particular, iată cazul părin- 
telui Stăniloae, fără îndoială cel mai mare teolog 
român. Nu există, probabil, în nici o țară din 
lume, o personalitate de talia părintelui Stăniloae 
atit de puţin cercetată la ea acasă. Părintele 
Stăniloae s-a transformat într-o realitate oarecum 
transcendentă şi bună de invocat. (...) Părintele 
Stăniloae a fost preocupat să concretizeze în 
publicistica sa curentă şi în viața de toate zilele, 
marile adevăruri fondatoare ale Ortodoxiei. 
Extrage din Ortodoxie aici o întreagă teologie a 
socialului şi a naţionalului, aspecte 

ale gîndirii părintelui Stăniloae care astăzi sînt 





anul III e nr. 33 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





îndeobşte trecute cu vederea din rațiuni oarecum 
ideologice. (...) Constatăm cu amărăciune că este 
în curs de edificare o nouă gîndire unică 
asemănătoare cu gîndirea unică «veche» 
(comunistă - n.n). Aceasta nu suportă ideea de 
Dumnezeu, de tradiţie ...(...) Se pune problema 
integrării noastre europene. Un fel de integrare 
cu orice preţ, care a devenit, nu realitate, ci 
dogmă ideolgică. (...) Sîntem europeni prin 
tradiţia noastră, sîntem organic europeni 

şi părintele Stăniloae sublinia foarte bine acest 
lucru, că Ortodoxia românească are această 
dimensiune a latinităţii, această întîlnire unică şi 
fericită între spiritul răsăritean şi spiritul 
apusean. Tocmai acest lucru nu am ştiut să-l 
chivernisim şi din cauza aceasta Europa face 
abstracţie de noi. (...) Ne complacem într-o 
ficţiune şi nu sîntem în stare să ieşim în lume cu 
adevărata noastră înzestrare şi să convingem că 
sîntem înzestrați. (...) Trebuie să convingem 
lumea, şi Ortodoxia românească trebuie să 
convingă prin faptele ei. Bineînţeles că nu 

de una singură, ci în conjuncţie permanentă 

cu toate resursele interne ale lumii româneşti: 
cu politica, cultura românească, cu tot ceea 

ce poate da România ca entitate naţională 

unei Europe care încă mai poate fi concepută ca 
unitate în diversitate“. 


România ortodoxă — punte 

între Occident și Orient 

Preot Doctor Cornel Toma: „Se spune în mod 
eronat că teologia părintelui Stăniloae este o 
teologie de mare profunzime, dar nu ar avea un 
impact social. Relaţia dintre persoană 

şi comuniune arată tocmai acest model 

de societate de tip personalist şi comunitar, care 
este fundamentală pentru existența noastră. 
Relaţia dintre persoană şi comuniune este, 
oarecum, un ideal împlinit în creştinism prin 
teologia părintelui Stăniloae. Părintele Dumitru 
Stăniloae este un eveniment, fiind considerat de 
majoritatea teologilor ortodocşi cel mai mare 
teolog al secolului trecut. Este un geniu teologic 
datorită faptului că a reuşit în special să aducă 
teologia în albia Sfinţilor Părinţi, dar şi pentru 
faptul că a reuşit să conlucreze şi să răspundă 
tuturor provocărilor şi tuturor aspirațiilor din 
timpul lui. În Dogmatica lui spunea că 
«dogmele ortodoxe nu sînt adevăruri fixe, 
imobile, ci sînt adevăruri eterne 


care au menirea să răspundă tuturor năzuințelor 
şi aspirațiilor umane». De asemenea, în cartea 
lisus Hristos sau restaurarea omului spunea 

că <în centrul existenţei umane stă Hristos ca 
arhetip al persoanei şi comuniunii şi în Hristos 
putem să găsim răspunsurile, soluțiile la toate 
problemele existenţiale». Părintele Stăniloae 
poate să reprezinte astăzi cel mai bine 

cultura şi teologia românească ortodoxă. 

De altfel, a şi lansat un concept nou în teologia 
modernă, acela de «Ortodoxie latină». 

Pînă la părintele Stăniloae Ortodoxia 

era cunoscută în Occident sub forma tradiţiei 
elene sau a tradiţiei slave. Părintele Stăniloae 
arată că există şi ortodoxia latină fondată 

şi exprimată de poporul român, 

pentru că noi ca români, deşi aparținem 
latinilor, din punct de vedere al credinței 
sîntem în comuniune cu răsăritenii. 

De aceea, România, din punct de vedere 

al strategiei europene, este un pod, un liant 
între Orient şi Occident“. 


Vize pentru 

fraţii basarabeni 

De la 1 ianuarie 2007, ca pe vremea 
comunismului, între românii de dincoace 

şi cei de dincolo de Prut se vor întări granițele. 
Deja, la această oră, pentru a intra în 

România dinspre Republica Moldova, 
basarabenii au nevoie de o anumită sumă de bani 
sau de invitaţie din partea unor români 

de aici. De la 1 ianuarie 2007 însă nu vor mai 
putea păşi în patria-mamă decât dacă vor avea 
viză pe paşaport. Vestea a fost dată chiar de 
miniştrii de Externe ai celor două state 
româneşti, M.R. Ungureanu şi Vasile Tarlev. 

Ei argumentat măsura prin faptul că UE cere 
României să-şi securizeze frontierele. 
Deocamdată Chişinăul nu intenționează 

să pună vize pentru românii de 

dincoace de Prut. 


Mănăstire deschisă 

pentru sinistraţi 

Părintele Pahomie, duhovnicul schitului de maici 
„Acoperămîntul Maicii Domnului“ din Helegiu - 
Bacău, le oferă un adăpost credincioşilor care au 
rămas fără gospodării din pricina inundaţiilor. 
Părintele se căzneşte de mai multă vreme să 
organizeze un cămin pentru persoanele nevoiaşe. 





anul III e nr. 33 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





l-ar prinde bine o mînă de ajutor. Schitul are câte- 
va chilii şi o mică fermă. „Îi aştept aici pe 
sinistraţii, bărbaţi şi femei, din județul Bacău, dar 
şi din alte județe, care vor să se apropie mai mult 
de Dumnezeu. Masa şi casa şi-o vor cîştiga, aşa 
cum facem şi noi, călugării, prin muncă“, 

ne-a spus Pr. Pahomie. 


Sfinta Parascheva 

Şi în acest an, sărbătoarea Sfintei Cuvioase 
Parascheva, alăturată kitsch-ului numit „Zilele 
Iaşilor“, a umplut pînă la refuz străzile capitalei 
Moldovei. Cea mai amplă manifestare anuală 
creştin-ortodoxă din România a adus sute de mii 
de pelerini la moaştele ocrotitoarei întregii 
Moldove. Sărbătorile Iaşilor au durat şapte zile, 
încadrîndu-se în registrul obişnuit. Adică, pe lîngă 
evlavia specifică momentului, aceleaşi obiceiuri 
proaste: furturi, beţie şi violență. Poate ceva mai 
multe tone de gunoaie decit în trecut. 


Aceasta se întîmplă din cauza faptului că Primăria, 


care nu scapă ocazia de a-şi face reclamă cu astfel 
de prilejuri, transformă hramul, prin zilele 
oraşului, într-o serbare populară - cîmpenească, 
dar mutată pe beton. Cucernicia şi răbdarea 

pelerinilor, ameste- 
cate cu chiotele 
beţivilor 
consumatori de mici 
pipăraţi (inclusiv ca 
preț) 
cu fumul frigăruilor, 
mizeria de nedescris 
de pe bulevardele 

| principale şi 

De CruAucaIlA grijă de a te feri de hoţi a lăsat 
în urmă un gust amar, iar nu un sentiment 
de pioşenie şi reculegere. 








„Dilema Veche“ și 

„România Literară“, 

la același patron 

Mircea Dinescu şi Dinu Patriciu au anunţat că au 
fondat un nou trust de presă, Satyricon, din care 
vor face parte publicaţiile patronate 

pînă acum de primul, „Dilema veche“, „Plai cu 
Boi“ (şi-a încetat demult apariţia) şi „Aspirina 
Săracului“ (un soi de „Academia Caţavencu“ în 
criză de inspiraţie), dar vor prelua şi „România 
Literară“. Dinescu şi Patriciu vor deţine cîte 50% 
din grupul de presă. Ei anunțat că nu vor da pe 


nimeni afară, ci, dim- 

potrivă, vor mai 

angaja oameni pen- 

tru editarea unor 

suplimente 

şi a unei noi reviste: 

„Rrom sărac, rrom 

bogat“. Acum, nu 

prea vedem rostul 
pentru care 

să faci o revistă despre ani în registru 

telenovelistic, dar oamenii îşi cheltuie 

banii cum vor. Poate speră la vreo contribuţie 

din fonduri europene la bugetul trustului. 

Dincolo de asta, este clar că, dacă pînă 

şi reviste de calibrul „Dilemei“ sau a 

„României Literare“ au nevoie de noi susţinători 

financiari, nu sînt prea mulţi iubitori 

de presă culturală în țara asta. 





A început bătălia 
ecumeniști-conservatori 

pentru Patriarhie 

ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul 

de Alba Iulia, şi PS Laurenţiu Streza, 

Episcopul Caransebeşului, au fost desemnaţi de 
Sf. Sinod drept candidaţi pentru scaunul 

de mitropolit al Ardealului, Crişanei şi 
Maramureşului şi arhiepiscop al Sibiului, rămas 
vacant după ce ÎPS Antonie Plămădeală a trecut 
cele veşnice, la finele lui august. Noul mitropolit 
va fi ales, la 3 noiembrie, de un colegiu electoral, 
convocat de Patriarhul 
Teoctist şi format din 156 
de membri. Din cursă a 
fost eliminat fără 
menajamente cel mai bun 
candidat: ÎPS Serafim 
Joantă, Mitropolitul 
românilor din Germania 
şi Europa Centrală. 
Cunoscut ca un rugător 
de mare rîvnă, cult, fără 
legături cu fosta 
Securitate, cu masoneria sau cu mediul politic de 
Ia noi, ÎPS Serafim nu şi-a găsit 

destui susținători. El a fost sacrificat pînă şi de 
tradiţionaliştii din Sinod, care altminteri îl plac, 
pentru că nu voiau ca, la o adică, să se împartă 
voturile între ÎPS Serafim şi ÎPS Andrei, 
oferindu-i victoria PS Laurenţiu. Miza este mare: 








anul III e nr. 33 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





nu numai Mitropolia Ardealului, ci şi scaunul 
patriarhal. Tabăra care îşi va impune candidatul 
în fruntea Ardealului are şanse mari să obțină şi 
Patriarhia, cînd va veni vremea ca Prea Fericitul 
Teoctist să treacă la cele veşnice. PS Laurenţiu 
este unul dintre cei care promovează 
ecumenismul şi a fost propus de un alt ecumenist 
convins, ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul 
Banatului, dar este susținut şi de ÎPS Daniel al 
Moldovei, ecumenist cu state vechi. ÎPS Andrei are 
susținerea conservatorilor din BOR, fiind propus 
de ÎPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul 
Clujului. Imediat după anunțarea candidaţilor au 
şi început atacurile sub centură. În „România 
Liberă“ din 29 octombrie, ÎPS Andrei a fost atacat 
virulent de neobositul vrăjmaş al Ortodoxiei 1. 
Zubaşcu. Arhiepiscopul este acuzat de colaborare 
cu Securitatea. E adevărat că ÎPS Andrei a semnat 
cîndva, sub presiune, un angajament cu 
Securitatea, dar n-a turnat pe nimeni; notele sale 
informative sînt inofensive şi au fost scrise doar 
sub forţa amenințării. Vom demonstra asta 

cu documente, într-un număr viitor al ROST. 

Pe de altă parte, în „Averea“ din aceeaşi zi a 
apărut un articol despre masonii din Biserică, 
între care ar fi şi ÎPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul 
Moldovei. Autorul, Carol Hirşan pe numele său, 
vrea să ne convingă de inactualitatea şi 
inadecvarea poziţiei antimasonice a BOR, 
adoptată în 1937 şi niciodată revizuită. Într-o 
beţie de cuvinte, ni se spune că masoneria şi 
Biserica merg mînă în mînă în mod natural din 
vremuri imemoriale, că masoneria este o 
organizaţie de lobby şi atît - cu nimic anticreştin 
sau dăunător în ea -, că numeroşi ierarhi 
ortodocşi sînt masoni, chiar dacă nu recunosc, şi 
că ăsta e un lucru bun. Unde-am mai auzit noi 
asta? Iaca la PS Ioachim Băcăuanul, Episcopul 
Vicar al Romanului, fidel al ÎPS Daniel şi, desigur, 
membru de vază al taberei ecumeniste din BOR. 
Cele două ieşiri în presă sînt, de fapt, primele lovi- 
turi vizibile ale 

ecumeniștilor (cărora le-am putea spune foarte 
bine sincretiști, ca să risipim 

confuzia). Cu una au vrut să surpe credibilitatea 
candidatului conservator, cu cealaltă - 

să preîntimpine ofensiva conservatorilor, 
bagatelizînd un subiect foarte sensibil cu care ar fi 
putut fi atacați. Probabil că vor urma şi alte 
lovituri pînă în ziua alegerilor. Dumnezeu 

va îngădui ceea ce merităm. 





Un conservator eurosceptic 
la conducerea Poloniei 
Lech Kacinski, zis „Incoruptibilul“, fost primar al 
Varşoviei, a cîştigat alegerile pentru preşedinţia 
Poloniei. Fratele geamăn al şefului Partidului 
naționalist-catolic „Lege şi Justiţie“ nu crede în 
valorile liberalismului, nu doreşte trecerea rapidă 
la euro, nu-i suportă pe homosexuali şi se declară 
nemilos față de corupți. Lech Kacinski a fost 
ministru al Justiţiei şi preşedinte al Curţii de 
Conturi, avînd o reputaţie de dur. După toate 
probabilitățile, noul preşedinte va aduce 
schimbări majore în politica Poloniei, care vor 
aa avea efecte 
inclusiv asupra 
rolului jucat de 
țara sa în UE. 
Noul preşedinte 
vrea impozite 
mai mari pen- 
tru bogaţi şi 
scutiri de taxe 
numai pentru 
familiile care, în 
buna tradiţie creştină, au mulți copii. Kacinski a 
anunţat că o problemă ce implică renunțarea la o 
parte din suveranitatea naţională, precum 
adoptarea euro, nu poate fi soluţionată decât prin 
referendum, programat cel mai devreme în 2010. 
El vrea ca Polonia să fie cît mai vizibilă în politica 
internațională şi a făcut adesea apel în campanie 
la mîndria naţională. Părerile sale ferme, legate 
de nerecunoaşterea „drepturilor 
homosexualilor“, menținerea unor 
reglementări stricte privind avorturile şi reîn- 
tronarea valorilor creştine în societate, ar fi putut 
duce la pierderea alegerilor în oricare altă țară 
europeană, nu şi în Polonia - apreciază analiștii 
politici. 





O nouă provocare 

a extremiștilor maghiari 

Continuă provocările unor extremiști unguri de la 
vîrful autorităţilor locale din judeţul Covasna. În 
momentul impunerii unui prefect maghiar în 
acest judeţ, am avertizat că vor creşte tensiunile 
interetnice pe fondul unor abuzuri ale 
autorităților. Guvernul n-a luat în seamă protestul 
mai multor organizații civice şi politice, între care 
şi Romfest XXI. Iar acum, guvernul poate constata 
că am avut dreptate. De pildă, pe sediul 





anul III e nr. 33 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Consiliului Judeţean Covasna a fost pusă stema 
fostului judeţ Trei Scaune din timpul imperiului 
austro-ungar. Forumul Civic al Românilor din 
Covasna şi Hargita a protestat energic, alături de 
alte asociaţii şi fundaţii. Dar degeaba. 

Guvernul tace, liberalo-democraţii nu vor să-i 
supere pe udemerişti. 


Istoria care plînge 
şi speră 
Casa Românească din Paris a găzduit la 22 
octombrie 2005 o manifestare dedicată 
luptătorului anticomunist Ion Gavrilă-Ogoranu 
care trăieşte la Alba Iulia. Autor al unei tetralogii 
memorialistice zguduitoare, 
Brazii se trîng, dar nu se îndoiesc, 
Ion Gavrilă-Ogoranu (acum în vîrstă de 
83 de ani), crede că „este o datorie a noastră 
să informăm opinia publică mondială 
despre rezistența armată anticomunistă 

3 din România“. „Sînt 
adeptul istoriei vii, 
care plînge şi care 
speră“, a mărturisit 
bădia Gavrilă. Printre 
participanţi au fost 
Marie Joelle Dessere, 
o susținătoare a demer- 
surilor de recuperare 
a memoriei anticomu- 
niste din România 
şi istoricul francez Stephan Courtois, autor al 
volumului Cartea Neagră a comunismului, 
tradusă în 27 de limbi. Organizatorul acestor 
întâlniri a fost tînărul Robert Adam, doctorand în 
ştiinţe politice la Paris. 





Mircea Eliade, 
așa cum a fost 
La librăria „N. Steinhardt - Humanitas“, 
spre sfirşitul lui octombrie, a fost lansată 
cartea, în două volume, 
Rădăcinile româneşti 
ale lui Mircea Eliade de 
Mac Linscott Ricketts 
(Ed. Criterion 
Publishing). 
Americanul, 

fost doctorand al lui 
Eliade pe cînd acesta 
era profesor la 


anul III e nr. 33 





Universitatea din Chicago, 

a alcătuit poate cea mai bună 

monografie despre savantul român. 

Ediţia princeps a cărții, în limba engleză, 

a apărut în 1988, la Columbia University 
Press. „Este o cercetare obiectivă 

a operei şi vieţii lui Mircea Eliade“, a precizat 
editorul Gabriel Stănescu. 


A murit maestrul 

Ion Irimescu 

Ajuns în pragul venerabilei virste de 103 ani, 
sculptorul Ion Irimescu a trecut la cele veşnice, la 
27 octombrie, în casa sa din Fălticeni. lon 
Irimescu era membru de onoare al Academiei 
Române, a primit numeroase premii şi distincții în 
țară şi în străinătate, printre care Premiul pentru 
excelență în cultura română. „Sculptorul de 
suflete“, cum era supranumit, lon Irimescu s-a 
născut la 27 februarie 1903, în satul Preuţeşti, 
aproape de Fălticeni, județul Suceava. A urmat 
cursurile Academiei de Arte Frumoase din 
Bucureşti (1924-1928), sub îndrumarea marelui 
sculptor Dimitrie Paciurea. 
Bursier al statului român, 
şi-a continuat studiile în 
Franța, la Fontenay-aux- 
Roses (1930-1932). După 
întoarcerea în țară, a fost RP 
profesor de desen la licee din Pe (E 
mai multe oraşe din țară aa 
(1933-1940) şi, apoi, profe-  & 

sor de sculptură la academiile de Arte Frumoase 
din Iaşi, Cluj şi la Institutul de Arte Plastice 
„Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti (din 1964 pînă 
la pensionare), aici devenind şef al Catedrei de 
Sculptură. Între anii 1978-1989 a fost preşedinte 
al Uniunii Artiştilor Plastici. A expus pentru prima 
oară în 1928, la Salonul Naţional de Pictură şi 
Sculptură de la Bucureşti, apoi a fost prezent cu 
expoziţii personale - foarte puţine la număr - şi 
colective în mai multe capitale ale lumii (Paris, 
Moscova, Belgrad, Budapesta, Istanbul, Varşovia, 
Roma, Praga, Oslo, Tokyo etc.). A mai realizat şi 
pictura interioară a Bisericii din Oprişenii 
Fălticenilor. În 2003 au fost organizate 
numeroase manifestări în cadrul Programului 
Naţional „Centenar Ion Irimescu - 2003“, seria 
acestora debutind cu o şedinţă omagială la 
Academia Română, la 27 februarie, şi cu o 
adunare festivă la Fălticeni, la 28 februarie. 








ROST 


REPERE 





Părintele Iustin, un 
adevărat purtător de Hristos 


2 





Pr. Gheorghe Calciu 





Vodă (județul Neamţ), pe un drum deloc 

uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce 
treci printre casele pitite pe după garduri sărace, 
case ce par şi mai mici la umbra munţilor împădu- 
riți, se deschide deodată o poiană, neaşteptată pri- 
velişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite se- 
ver împrejurul unei biserici ridicată după modelul 
celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tă- 
cută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu 
cumva € scris pe frontispiciul bisericii, în numele 
voievodului celui sfânt: „Aici voit-a Domnul să în- 
frâng pe păgânul jefuitor“. 

Zidurile pictate în motive din vremea Voievodu- 
lui se răsfață în lumina de apus. Vezi judecata din ur- 
mă, Slava sfinţilor mucenici, harta României Mari, 
neciuntită de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, păzită 
de sfinți şi de ostaşi de ieri şi de azi. Este un moment 
de trecere din prezent în trecut. 

Din Biserică se aud cântări şi litanii neîncetate, 
curtea e plină de oameni, în majoritatea lor simpli, 
câţiva monahi, tineri, unii foarte tineri, robotind 
prin curte, pelerini care aşteaptă să fie găzduiți. 
Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În faţa 
uşii a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, 
copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii 
şoptesc rugă-ciuni, alții citesc acatiste sau canoane. 
În odăița aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu 
spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici 
pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pe- 
lerini-penitenţi care vin la el din toate colțurile țării, 
să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinței, să-şi 
uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăi- 
ţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în 
ea şi Raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu 


p e plaiul nemţean care duce spre satul Petru 


prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi Iadul păcate- 
lor mărturisite, grozave sau mărunte. 


17 ore în scaunul de spovedanie 


Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca 
duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenți, îţi 
trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngro- 
zeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprin- 
zând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit 
în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în 
a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. 
Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin 
aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te 
îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, 
asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci 
stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni 
sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Și se risipeşte 
spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă ușurat“. 

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii 
părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la 
părinții profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se 
împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, 
când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umă- 
rul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am 
întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spo- 
vedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat 
umărul pe care am pus păcatele mele prin spoveda- 
nie“. Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele pă- 
cate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea 
şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit 
pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un 
duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat 
la spovedanie, decât oricare altul. 

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în 
scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în 
preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răb- 
darea şi uşurarea inimii şi a minţii de povara păcate- 
lor ascultate. 

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenții 
săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în 
sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le 
spune, cum le aşază sufletul curățat prin spovedanie 





10 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROSI 





în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să 
nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care peni- 
tenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au 
fețe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de 
poezii de pe frontul din Rusia - unde fusese trimis 
de mareşalul Antonescu să moară -, că „Ostașii au 
chip ca de înger când mor“. 

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, 
dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui 
este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cu- 
vânt, cu o forță irezistibilă, fără a-ți viola gândul şi 
sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din 
toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui 
este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestră- 
mutată a credinței lui, dintr-o experienţă de duhov- 
nic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor 
prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi 
unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăci- 
unea şi cu dragostea. Un pelerin îmi spunea - şi eu 
am fost de părerea lui - că cel mai tare (exprimarea 
lui) dintre toți monahii de astăzi este Părintele Ius- 
tin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar 
în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra 
oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, 


N K = 





într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice 
arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne me- 
reu izolat, ieşind din această situaţie forțată numai 
prin gesturi de voință excepțională, care rămân me- 
morabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu 
mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una 
cu penitentul pe care îl curăță prin spovedanie, şi-l 
consolează prin cuvânt bun şi iubire. 


Dragoste prin fapte, 
patriotism fără lozinci 


Pot spune că, prin experiența anilor de puşcărie, 
prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare 
putere de dragoste pe care o practic fără efort şi pe 
care nu am avut-o înainte de această experiență. Dra- 
gostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dra- 
gostea părintelui Iustin se exercită la nivelul unei țări 
întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc 
[a numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc. 

Dumnezeu a dăruit țării, pe vremea persecuției 
comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai 
mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţi- 
nut credința în inimile românilor prin cuvântul lor 
tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul 
ierarhilor era ambiguu, aceşti părinți spirituali au 
ținut sus inima românească în nădejdea că Dumne- 
zeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor 
scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Dom- 
nul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile 
vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: 
bine, bine. 

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în 
adânc, în ascuns alţi sfințiți părinţi care au luat locul 
celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea 
comunismului, oameni cu o mare putere de sacrifi- 
ciu — şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 
ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu 
pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi cres- 
cuți în închisori, batjocoriţi, umiliți, dar niciodată 
frânți, au învățat acolo că adevărata dragoste de 
neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţiona- 
lism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dra- 
gostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul 
patriotard de partid. 

Acolo am înțeles şi am trăit această dragoste, 
fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit 
Biserica, patria şi neamul de care eram despărțiți 
prin violență şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, 
aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu 
apărută odată cu neamul în ea dintru început, ca la 








anul III e nr. 33 


11 


ROST 


REPERE 





noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticu- 
rile verbale comuniste erau preluate (fără nici o re- 
zistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai 
Bisericii şi de o parte din elita țării noastre. Acolo am 
învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea 
cu care evreii au făcut-o în timpul robiei; acolo am în- 
văţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cris- 
tică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pen- 
tru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi 
ereticii din Vest (şi de Ia noi) care ne batjocoresc su- 
fletul şi iubirile cele mari. 

De aceea, părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi 
călugării care păstrează această dragoste nestinsă şi 
linia de credință adevărată, neîntinată de cea mai 
mare erezie a secolului - cum o numesc grecii —, ecu- 
menismul, devenită la noi ceea ce era până în 1990 
erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierar- 
hiei şi de unii preoții care pun înaintea purității Orto- 
doxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlăstar al 
masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate 
crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase (liber- 
tate, egalitate, fraternitate), dar care nu s-a sfiit deloc 
să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu mațele 
ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut 
integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinți: 
masoneria şi erezia. 


Adevăraţii purtători de Hristos 


Sufletul românesc, simplu şi curat, a simțit ere- 
zia şi pericolul. Cei buni se adună în jurul unor du- 
hovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul 
lor de adevărată învățătură. Ei nu se tem de teroriști, 
ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comu- 
nişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pen- 
tru a-i pune la locuri de „cinste“, pentru că adevăra- 
tele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de lo- 
curi de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevăra- 
ta credință, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru 
păcatele făcute, aici se sfințeşte prin formula pe care 
spoveditorul o rosteşte a sfârşit: „...iar eu, netrebni- 
cul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de 
sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în nu- 
mele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi 
pururea şi în vecii vecilor. Amin“. Apoi cu sfătuirea 
blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!“ 


Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinți 
părinți şi duhovnici decât au fost în vremea comunis- 
mului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea 
Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. 
Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt 
pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toa- 
te riscurile unei predici libere de orice minciună şi 
care nu aspiră nici la funcţii administrative, nici la 
scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu 
purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi. 

Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cu- 
nosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica 
adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecu- 
menice şi al tuturor canoanelor şi învățăturilor sfin- 
ților părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament“, fără 
inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice 
a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu 
salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui 
Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci nu- 
mai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hris- 
tos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe 
uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, 
pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el 
însuşi urmând Marelui Păstor Iisus. 

În chemarea la ascultare, lisus ni se adresează 
tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoților, 
diaconilor, ieromomabilor, ierodiaconilor, monahi- 
lor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care 
lisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspun- 
dem în cazul neascultării chemării Domnului nostru 
isus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi or- 
dinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor 
care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va 
fi ca un foc! 

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către 
purtătorii adevărați de Hristos şi ne rugăm ca cei 
buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte fa- 
ruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu 
toți viețuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevă- 
rate care „nu au trecut pe la Irod“ să fie înălțate ca 
nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor 
trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul 
Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca 
lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacri- 
mile pocăinței noastre, aurul minții, tămâia inimii şi 
smirna sufletului nostru. Amin! 


“ După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor primului, din Ocişor — 
Hunedoara. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sa; probabil erau câteva zeci de agenți. Într-o noapte, târziu, 
cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenții Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat 
repede în casă un bărbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, 
care a aflat de prezența mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine“. Omul a adăugat însă imediat, mişcându-şi 
degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod“. 





12 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROST 





Morala 


unei vieţi câştigate: 


Adrian Alui Gheorghe 





iața omului seamănă, pînă la un punct, cu 

„stihiile“. Porneşte blind, amuşină orizontu- 

rile, după care se repede să rupă totul în jur, 
aşa cum face apa trezită uneori. După o vreme însă, 
ajunsă într-o vale largă, se linisteşte, se reintegrează 
liniştii şi ordinii, mai supusă parcă, împăcată cu sine 
şi cu ceilalți. Oamenii care vin la părintele Iustin, la 
mănăstirea de la Petru Vodă, par să fie dintre cei 
care s-au oprit din zbuciumul lor, care caută liniştea, 
pacea interioară. Şi cine poate să-ți dea pace inte- 
rioară, dacă nu cel care a găsit-o, a dobîndit-o? Vezi, 
astfel, condiţia socială năvalnică, funcţia înaltă, îm- 
blînzindu-se în fața uşii părintelui Iustin. Aici omul 
îşi restabileşte înălțimea în raport cu ceilalți şi nu în 
raport cu proiecția unor funcţii trecătoare. Uneori e 
ipocrită această ieşire din lume, dar repetiţia poate 
duce, în final, la „o conciliere“ cu sine a fiecăruia. De 





asta, cînd l-am întrebat pe părintele Iustin despre 
cum l-a cunoscut pe părintele Cleopa, acesta a răs- 
puns cu toată dragostea care vede un lucru din toate 
părțile, concomitent: „Părintele Cleopa este părin- 
tele Cleopa! Un mare duhovnic. Dar eu am pe suflet 
o sminteală pe care nu pot să nu o spun. Părintele 
Cleopa i-a umplut de mîndrie pe activiştii comunişti. 
Veneau la el şi primeau binecuvântare. Toţi făceau 
cale bătută la el, să primească binecuvîntări oficiale. 
Şi ei mergeau şi spuneau: «Ei, m-a binecuvîntat pă- 
rintele Cleopa, înseamnă că e mare lucru de capul 
meu!». Cu harul său, cu credinţa sa, cu numele său, 
cred că el ar fi putut să-i facă pe mulţi activişti să se 
ruşineze de faptele lor, să se modifice, să fie mai 
umani. În vremurile alea era bine ca cineva să-i certe 
pe cei care în societate propovăduiau ateismul, iar 
în particular veneau la părintele Cleopa să pri- 
mească binecuvântare pentru faptele lor. În acelaşi 
timp părintele Cleopa a ţinut trează în mulţi creştini 
simpli rugăciunea şi credința. Pe mulți oameni i-a 
«mîncat Raiul după ce l-au cunoscut pe părintele 
Cleopa“. 

Am văzut oameni care se supărau că nu pot in- 
tra mai repede, vociferau, apostrofau pe cei care stă- 
teau mai mult în chilia părintelui. Căci fiecare îşi des- 
carcă desagii din suflet cum poate. Dar caracterele, 
se ştie, sînt trei sferturi rodul răbdării; cine nu stăpi- 
neşte „arta răbdării“ pe lumea asta nu este pregătit 
pentru competiţie, nu este pregătit să cîştige. Spune, 
de altfel, şi părintele Iustin, care şi-a educat îndelung, 
în închisoare, răbdarea: „Răbdarea este axa pe care 
ne mişcăm noi...! Răbdarea face parte dintr-o smere- 
nic, cu cît omul este mai mulțumit şi mai mulțumitor, 
mai satisfăcut, mai împăcat cu toată lumea, atunci îşi 
clădeşte destinul pe răbdare. Poate să fie răbdare 
mai puțină de voie, să fie de nevoie... Dar experiența 
asta, a răbdării, te face din ce în ce mai tare, mai în- 
crezător, îţi creează personalitatea.“ 

Şi cine stăpineşte «arta răbdării» pare să domine 
şi timpul, acel mult, puţin cu care a fost dăruit. Răb- 
darea te mai învață un lucru: că nu trebuie să te lupţi 


” Fragment din prefața cărții Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieți câştigate de Adrian Alui Gheorghe 


(Ed. Credința strămoşească, 2005) 





anul III e nr. 33 


13 


ROST 


REPERE 








14 


cu lumea din jur, ci s-o domini trăind ca lumea din 
jur. Dacă te opui apei care vine năvalnică, vei fi în- 
vins în final, ea perseverează, tu oboseşti. Dar dacă te 
laşi dus de curgerea ei, trăind în sensul curgerii ei, o 
poți domina fără să oboseşti, folosindu-i energia în 
folos propriu, poziționîndu-te pe val. Dar totul în li- 
mitele moralității, pentru că e singura noastră punte 
spre Dumnezeu. În afara moralității, viața omului e 
un surogat, o mizerie. Aşa şi cei închişi pe nedrept în 
închisorile comuniste au învins, parte dintre ei, pen- 
tru că au trăit pe cursul vieții şi nu împotriva acesteia, 
şi-au refăcut lumea din toate amănuntele pe care le 
aveau în preajmă. Spune, de altfel, părintele Iustin: 
„Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de 
multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. 
Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în 
capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul tre- 
buie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poa- 
te trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgi- 
re, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles co- 
muniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata liber- 
tate, că toate metodele lor de tortură, toate metode- 
le de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinți decât 
robi, au sfințit pămîntul țării cu sînge de mucenici“. 
Concluzia dialogului nostru, desfăsurat „în câte- 
va reprize“ de-a lungul unei ierni, poate fi sintetizată 
astfel: Nu bucata de piine e problema României de 
azi, asta se va rezolva pentru că poporul e vrednic şi 
va găsi mijloace să lucreze cu folos un pămînt roditor 
de la Dumnezeu. Problema cu care se confruntă Ro- 


mânia începutului de mileniu III este problema mo- 
rală. Chiar dacă vrem să iertăm, trebuie să nu uităm 
ceea ce trebuie să iertăm. Conştiinţa iertării trebuie 
să urmeze conştiinţei păcatului. Petre Tuţea a găsit o 
formulă magistrală pentru individualizarea celor 
care au trăit „o viaţă“ identificîndu-se cu sacrificiul 
pentru o idee: meseria de român! Da, este singura 
care poate fi alăturată numelor celor care au stat în 
închisorile comuniste, care au pătimit doar pentru că 
şi-au afirmat mai mult decât alții calitatea de român. 
În Schimbarea la faţă a României, apărută cu mult 
timp înaintea celui de-al doilea Război Mondial, Emil 
Cioran, analizînd profilul românului şi în-deobşte a 
intelectualului, spune la un moment dat: „N-am întâl- 
nit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori de- 
cât românul. De cînd există România nici un intelec- 
tual nu a murit pe o idee, vreau să spun că nici unul 
nu s-a substituit unei idei“. 

A trebuit să vină perioada postbelică, prigoana 
declanșată de comuniştii antinaționali, ca să-l con- 
trazică, măcar parţial, pe Cioran. 

Da, au fost mulți intelectuali români care au 
murit pentru o idee. Sau au fost mulți români care au 
supravieţuit ca acea idee să nu moară! 

Părintele Iustin poate esenţializa morala după 
care au trăit creştinii în istoria aceasta atit de zbuciu- 
mată a credinţei, un amestec de sacrificiu şi iubire 
împărtăşită, de suferință şi căutare fără oboseală. 
Pentru orice revelaţie, chiar de o clipă, trebuie să 
munceşti mult, mult, uneori o viață! 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROST 





Sfinţit prin pătimire 


Scriitorul Adrian Alui Gheorghe a avut privilegiul unui lung dialog 
cu Pr. lustin Pârvu, de la Mănăstirea Stinţii Arhangheli Mihail şi 
Gavril“ de la Petru-Vodă (judeţul Neamţ). Dialogul desfășurat la 
începutul acestui an, cam de pe la Bobotează până înspre Prier, şi 

a fost pus de către interlocutorul părintelui Iustin Pârvu sub semnul 
câtorva versuri: „Câtă luciditate, atâta sfințenie, / Câtă sfințenie, 


atâta putere; / Câtă putere, atâta credinţă; / Câtă credinţă, atâta 
omenie...“. Din această împărtășire la flacăra cuvântului 
duhovnicesc a ieşit volumul Părintele Iustin Pârvu şi morala 
unei vieți câştigate (Adrian Alui Gheorghe, Ed. Credinţa 


strămoşească, 2005). 


Richard Constantinescu 





versul românesc, acest „acasă“ al părintelui 

(„unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot 
trăi în Dumnezeu“), problema suferinței mântuitoa- 
re din închisorile comuniste, Biserica în acele vre- 
muri, dar şi problemele ei actuale, şi relaţia ei cu in- 
telectualul român. 

Aşa cum transpare din amintirile îndepărtate 
ale părintelui, viața sa a fost de la început axată şi 
configurată de muzica bisericească şi cea a clopote- 
lor, fiind pentru un timp întreruptă de o stranie mu- 
zică, precum cea a zăvoarelor şi lanțurilor, pentru ca 
apoi să revină la melosul copilăriei... 

Împreună cu cei patru fraţi, de sărbători colinda 
mănăstirile, preferând Durăul - unde a şi intrat ca 
frate, la vârsta de 18 ani. De aici, după un an şi jumă- 
tate, pornea spre Cernica să urmeze seminarul. 
După cum cu umor povesteşte părintele, aici avea să 
ajungă trecând mai întâi pe la un lustragiu din gara 
Bucureşti, care-i înşfăcă o groază de bani numai pen- 
tru că i-a făcut botinele să lucească, şi dindu-şi ultimii 
lei pe un taxi pină-n poarta mănăstirii, că doar nu-şi 
mai putea permite să-şi prăfuiască încălțările. La 
intrarea în Cernica a dat nas în nas chiar cu directo- 
rul seminarului, care, văzându-l, îi spuse: „De unde 
vii, frate? Ai venit cu maşina? De la Durău? Ei, numai 
de la Durău se putea veni cu maşina, că acolo e bo- 
ierie...!“. 

După patru ani, seminarul desființându-se, pă- 
rintele a fost repartizat la „secţia monahală“ a Semi- 


C artea are în prim plan subiecte precum uni- 


narului Râmnicu-Vâlcea, de unde va fi mutat la Se- 
minarul din Roman, pentru finalizarea studiilor; 
constată, în decursul anilor de când a părăsit Cer- 
nica, o involuţie în modul de pregătire. 


Închis pentru credinţă 


Într-o zi a lui 1948, „două maşini de un lux 
nebun“ (maşini în care tov. Chivu Stoica gonea prin 
capitală - fără permis şi fără a da socoteală dacă lo- 
vea vreun biet trecător, maşini cu care „elita“ comu- 
nistă pornea prin Bucureşti şi de Ia ale căror geamuri 
fumurii ochea câte-o casă, în care urma să se mute, 
după ce proprietarul era evacuat şi arestat pentru 
„activitate duşmănoasă-“...) se opresc în fața Episco- 
piei Romanului, unde părintele Iustin Pârvu se afla 
în cea de-a treia sa zi de slujire, de la terminarea se- 
minarului. L-au ridicat, ducându-l la Securitatea din 
Roman, unde dintr-o dată ajunsese „duşman al po- 
porului“, „bandit“. Este întemnițat pentru propagan- 
dă religioasă, peste şaisprezece ani urmând a trece 
pe rând prin închisori precum Roman, Suceava, 
Aiud, Baia Sprie, Gherla, Colonia de muncă Peri- 
prava. Şi toate acestea pentru faptul de a-L fi ales pe 
Hristos... Când a intrat la Aiud, în fața ferestrei celulei 








anul III e nr. 33 


15 


ROST 


REPERE 





sale „se zărea o nuieluşă groasă cam cât degetul“, iar 
când a ieşit de aici aceasta devenise copac... 

Dacă inițial dorea să fie liber, ulterior şi-a dat 
seama că suferința sa a fost în planul lui Dumnezeu, 
ca prin jertfa lui şi a altora ca el în închisoare să se is- 
păşească păcatele neamului. Acest gând l-a făcut să 
suporte orice nedreptate, orice supliciu, pentru că o 
făcea în numele neamului său, în numele lui Hristos. 
Era bucuros când ştia că suferă pe nedrept, chiar 
ajunsese să-i iubească pe torționari, să se roage pen- 
tru ei. „EL te bate şi tu-l ierţi. Te uiţi la dânsul şi-l ierți. 
Aceasta-i creştinismul...! Nu când mâncăm colivă. Ci 
când te loveşte şi nu te doare.“ (Pr. D. Bejan, Bucu- 
riile suferinţei). Aminteşte că a plâns de multe ori, 
dar lacrimile sale au fost lacrimi de bucurie... A învă- 
țat smerenia, cea care luminează mintea, iar prin 
durere a deprins răbdarea. 

Asemenea osemintelor celor 11.000 de călugări 
şi preoți ucişi de către comuniștii ruşi în anii 1919- 
1920 la mănăstirea Oranki, şi în jurul închisorilor co- 
muniste de la noi „dacă dai cu târnăcopul, la câțiva 
centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, fru- 
moase, galbene. E semnul sfințeniei, fiindcă au ajuns 
acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin su- 
ferință, prin jerttă“, spune părintele. Ei sunt aseme- 
nea primilor creştini torturați pentru credință! 


Un Paște în mina-temniţă 


Un episod care relevă starea de bucurie litur- 
gică, trăită în acel arhipelag al durerii, este cel al 
Sfintelor Paşti de la Baia Sprie. Preoţii şi o parte 
din deţinuţi erau în post; administraţia închisorii 
încerca să-i determine să mănânce de frupt, ade- 
menindu-i cu friptură, pe care au refuzat-o ori au 
păstrat-o pentru după Înviere. S-a anunţat mărirea 
normei - câteva sute de tone trebuiau extrase şi 
evacuate, anunț primit cu resemnare. S-au spove- 
dit, iar cei care au lucrat în schimbul de noapte au 
trăit momente de înălțare sufletească: prin lovirea 
sfredelelor de mină, au imitat sunetul de toacă şi 
de clopote, premergător slujbei, într-o grotă a fost 
amenajat un altar, au făcut cruci din bârne de 
mină, iar un sobor de preoți în frunte cu părintele 
Valeriu Antal, ce avea drept epitrahil un ştergar alb 
de casă, oficia. În liniştea subteranei părintele a 
strigat: „Veniţi de luaţi Lumină!“. S-au aprins lăm- 
paşele, s-a citit Evanghelia, şi preotul a anunţat bu- 
curia: „Hristos a înviat!“. A fost, precum ar spune 
Sf. loan Gură de Aur, „o vreme când vasele Bisericii 
erau de lemn şi sufletul slujitorilor era de aur. 


Acum vasele bisericii sunt de aur, iar sufletele 
noastre sunt de lut!“. 

Pr. Iustin aminteşte de modul cum milițienii îşi 
băteau joc de deţinuţi, comportament de care nu s-au 
dezbărat nici cei de astăzi. Dar felul de a se purta era 
diferit, în sensul că erau mai protectivi cu străinii. „La 
corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele 
mai multe ori protejaţi maghiarii, nemţii...“, dovedin- 
du-se astfel „spiritul acesta, de inferioritate în faţa 
străinului...“. 

Vagonetarul, agricultorul, „banditul“ Iustin Pâr- 
vu, spera ca, datorită faptului că a muncit, să i se re- 
ducă pedeapsa, dar de fiecare dată, din partea Comi- 
tetului Central, veneau anii de prelungire a pedep- 
sei... Venea cineva de la Securitate şi semna: „încă 24 
de luni“! 

Cu înțelepciunea de acum, părintele afirmă: 
„Când judeci istoria la o distanță de câteva decenii, 
altfel o vezi, înţelegi că acolo a fost şi voința lui Dum- 
nezeu care te zgâlțâie ca să vezi mai bine lumea în 
care trăieşti.“ 

Părintele Iustin Pârvu nu a scăpat nici o ocazie 
să îi îndemne pe oameni să se reîntoarcă la carte, la 
cuvântul scris. „Am respirat libertate prin cărți, am 
văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul 
cărţilor“, cărțile circulând numai în fascicule, pe pa- 
gini încât „niciodată n-au fost citite atât de bine, 
niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles“. Acolo nu 
s-a putut rezista decât prin credință şi prin cultură. 
Astfel că, dacă măcar zece a sută din cei ieşiţi din 
acest sanctuar al durerii, care a fost închisoarea, ar fi 
făcut câte o mănăstire, astăzi poporul român ar fost 
un popor mântuit, crede părintele. 

Poezia lui Eminescu la încălzit. Poate chiar 
Rugăciunea eminesciană, pe care toţi ţăranii, mai 
ales bucovinenii, o ştiu pe de rost ca din Sfânta Scrip- 
tură: „Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându- 
te, / Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / 
Fii scut de întărire / Și zid de mântuire, / Privirea-ţi 
adorată / Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată 
/ Şi pururea fecioară, / Marie!“, să-i fi amintit de copi- 
lărie. Spune părintele: „Cine scrie poezie acela e copi- 
lul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har...“. 


Dostoievski vs. Sadoveanu 


Părintele se raportează adesea Ia scriitorii ruşi, 
în special la Dostoievski, pentru care Sfânta Scrip- 
tură a fost cartea sa de căpătâi, atât în închisoare cât 
şi în restul existenţei sale. Dostoievski l-a cunoscut pe 
Hristos în temniță, unde a pătruns şi taina omului. 





16 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROSI 





Opera sa respiră tema mântuirii şi a confruntării cu 
imaginea lui Hristos şi a creştinismului. 

La întrebarea cu privire la politica românească, 
părintele răspunde prompt: „Dar noi avem politică? 
Noi avem politicieni? [...] Avem tot felul de aventu- 
rieri, de făcături care nu înseamnă nimic nici pentru 
familiile lor, dar să mai însemne ceva pentru țară, 


mâni, paradoxal, doar învrăjbirea îi ţine alături. Ana- 
lizând situația actuală a țării spune că „România € o 
şcoală după furtună“. 

În această cruntă perioadă, „fiecare a evadat în 
felul său din minciuna oficială, fiecare a înțeles dife- 
rit ceea ce a trăit. lar Ia şi după Revoluţie n-a existat 
un moment în care toate istoriile individuale să se 
unească, să găsească o motivaţie comună, dinamică“. 

Părintele Iustin se referă şi la „discursul simplific- 
ator al profesorului de istorie, care nu vroia să facă 
echilibristică pe o funie de cuvinte cu multiple conota- 
ţii“, cum de altfel se întâmplă, din păcate, şi astăzi când 
ar trebui să discutăm relaxat despre anumite persoa- 
ne sau evenimente încă ţinute într-o aură de mister. 

Vorbeşte şi despre trădarea intelectualilor şi 
despre cecitatea lor lăuntrică. Le lipseşte pregătirea 
duhovnicească elementară, „prea uşor au divorțat de 
interesele şi de valorile Ortodoxiei“, simțul răspun- 
derii morale s-a diminuat drastic, sunt versatili - pre- 
cum Sadoveanu (cel ce semna condamnări la 
moarte, în perioada când a fost preşedinte al Marii 
Adunări Naţionale, sau să amintim de faptul de a-l fi 
uitat pe Gr. T. Popa, când acesta era hăituit), Bogza şi 
alții... 

Părintele Iustin Pârvu este convins că timpul în 
care ne vom reface fibra noastră morală, iar țara va fi 
pe un făgaş normal, este egal cu timpul cât a durat 
„stricăciunea“ comunistă. 


Biserica în lanţuri 


Ortodoxia românească este prezentată azi sub 
unghiul compromisului - acuzată că în rândul aces- 
teia nu a existat o rezistență puternică, cum s-ar fi 
cuvenit. Se uită de „holocaustul moral împotriva 
Ortodoxiei“ (Antonie Plămădeală), de restricțiile 
impuse bisericii în acele timpuri: eliminarea în- 
vățământului religios din şcoli, scoaterea facul- 
tăţilor de teologie din universităţi, cenzura publi- 
caţiilor, punerea sub controlul statului a centrelor 
episcopale şi a instituţiilor Patriarhiei din Bucu- 
reşti, excluderea arbitrară a monahilor din mănă- 
stiri, culminând cu distrugerea a zeci de biserici. 


Nici o biserică nu a suferit atât de mult precum 
Biserica Ortodoxă, o biserică în lanţuri, care însă 
şi-a păstrat virtualitatea integrală a creştinismului 
de la început. Cea mai puternică forță de rezistență 
a constituit-o rețeaua de parohii active; nici o bise- 
rică de la sat n-a fost închisă. Biserica satului şi ci- 
mitirul, martirii şi sfinții nevăzuți şi mai ales mo- 
nahismul au fost forțele vitale pentru creştinismul 
român din acei ani. N-a existat o zi aliturgică! Toată 
istoria ei a fost un drum al Crucii. Biserica Orto- 
doxă a fost o Biserică în stare de veghe, aşa încât 
nici comunismul, nici alte influenţe nu au schimbat 
ritmul său liturgic. Dacă Biserica se află acum, după 
cum spune părintele Iustin Pârvu, „în starea aceas- 
ta de umbră“ - faptul trist că unii preoți nu sunt 
interesaţi decât de a strânge cât mai mult, de a nu se 
interesa de omul în suferință şi că vor „să fie sala- 
riaţi, să trăiască bine şi să moară pensionari“ - 
crede că „este tocmai voinţa lui Dumnezeu ca 
atunci când va veni vremea, | Biserica ] să strălu- 
cească mai mult decât soarele de pe cer.“ 

Ortodoxia românească are mari virtuţi euro- 
pene, constituind o forță de integrare pentru tradiții 
şi culturi diverse. Răsăritul a dat Europei de altădată 
creştinismul. Trebuie să i-l dăruim din nou astăzi - 
crede părintele. 

Cartea lui Adrian Alui Gheorghe este una de- 
spre caracter, despre oameni alături de care nu 
mai simţeai nici frigul, nici foamea, nici răceala 
lanţului pe fluierul piciorului. Ea redă, prin amin- 
tirile părintelui, spuse cu înțelepciune, toată gro- 
zăvia unui imperiu al suspiciunii, al delatorilor, al 
urii. Criminalii devin educatori, iar victimele sunt 
considerate criminali, bandiți. „Pentru duşmanii 
poporului nu există nici milă, nici îndurare“, era 
scris pe frontispiciul de la intrarea în închisoarea 
Piteşti. Nu mai exista noţiunea timpului. Timpul 
murise. Totul se reducea la prezentul terifiant. În 
schimb, dacă „afară“ se spulberase speranţa într-o 
schimbare, în închisoare aceasta nu murise, se 
maturizase. 

Trăind între cruce şi infern, credinţa l-a salvat pe 
părintele Iustin de la ucronia detenției. 

Iniţial, cartea s-ar fi numit, neinspirat, Părin- 
tele Iustin Pârvu şi morala unei vieți sacriticate, 
dar Adrian Alui Gheorghe, stabilind titlul final, 
după ce l-a cunoscut îndeaproape pe părintele 
permanent „îngropat în lume“, cred că se va fi 
gândit şi la vorbele Sfântului Luca - Arhiepiscopul 
Crimeei: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat cu- 
răţeşte sufletul.“ 





anul III e nr. 33 


17 


ROST 


REPERE 





Părintele Iustin Pârvu 


Repere biografice 


e Născut la 10 februarie 1918, la Petru Vodă - 
Neamţ. 

e 1936, intră frate la Mănăstirea Durău. 

e 1930, se înscrie la Seminarul teologic de la 
Mănăstirea Cernica. 

e 1942 - 1944, merge ca preot misionar pe 
frontul de est pînă la Odesa. 

e 1948, este arestat pe motive politice şi con- 
damnat la 12 ani închisoare; trece prin închi- 
sorile Suceva, Văcăreşti, Jilava, Aiud; în ultima 
clipă, înainte de a fi trimis la „reeducare“ la 
Piteşti, este trimis să muncească, deţinut 
fiind, în mină la Baia Sprie. 

e 1960, este condamnat la încă patru ani de 
temniță pentru că nu s-a lepădat de credință. 


e 1964, este eliberat şi devine muncitor forestier. 

e 1966 - 1975, preot-monah la Mănăstirea 
Secu. 

e 1975 - 1990, vieţuieşte la Mănăstirea Bistriţa. 

e 1990 - 1991, este preot slujitor şi duhovnic la 
Mănăstirea Secu. 

e 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă 
- Neamţ, al cărei stareţ şi principal duhovnic 
este. 

e 2000, ridică un schit de maici lîngă mănăsti- 
rea Petru Vodă, o casă de educaţie pentru co- 
pii şi un azil pentru bătrîni. 

e 2003, înființează o publicaţie de învățătură şi 
atitudine ortodoxă, cu apariţie lunară, numită 
„Glasul Monahilor“. 


Apoftegme 


Redăm aici câteva apoftegme, culese de ucenici 
şi apropiaţi ai Părintelui Iustin Pârvu, spre avă folosi 
sufleteşte. 


O Văzând niste fraţi care tocmai se călugăriseră 
şi care veniseră să-i binecuvînteze cu un cuvînt pen- 
tru viață, Părintele Iustin a spus: „Vai, ce de îngeri 
aici!“. 

O Şi apoi, sfătuind şi îndemnînd spre jertfelni- 
cie, a zis: „Prigoane, puşcării, lagăre, temnițe, 
izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am 
trecut şi noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce 
veți trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul 
lumii pînă azi“. 

O Un frate a întrebat: „Părinte, Avva Varsanufie 
vorbeşte că în vremea sa mai rămăseseră doar trei 
purtători de Dumnezeu. Şi dacă asta era la 550 de ani 
după Hristos, astăzi câți mai sînt?“ A răspuns bătrânul: 
„Trei sute. Căci la sfirşitul vremii sfinții nu vor mai 
face semne şi minuni, ci vor petrece neştiuţi şi necu- 
noscuți, în smerenie“. 

O Un ucenic a întrebat: „Părinte, ce va să zică 
aceea că ceea ce va veni «nu a mai fost de la începutul 
lumii pînă acum?“ „Păi nu vezi - a zis părintele - că 
lumea întreagă e un Piteşti [e vorba de „reeducarea“ 


de la Piteşti - n. red.] uriaş? Dacă pînă acum slugile 
diavolului au vrut să ne lepădăm de credință, de 
Adevăr, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. 
Acum e încă o oarecare pace. Dar vor veni zile cînd se 
vor strădui din toate puterile să îndrăcească, să sata- 
nizeze omul. Şi ei ştiu de acum cum s-o facă. Şi cine şi 
cît se va putea împotrivi îndrăcirii forțate? Aceasta 
este plinirea cuvîntului pe care l-a zis Mîntuitorul: 
«Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de 
[a începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de 
nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un 
trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile» (Ma- 
tei 24: 21-22)". 

O Cineva l'a întrebat: „Părinte, am ispite, ce să 
fac?“. A zis bătrînul: „Cere de la Dumnezeu să-ţi mai 
adauge. Aceasta este Crucea. Nu cere să ţi se ia, ci să 
ți se mai adauge. Ca să meriţi Învierea“. 

O O ucenică, mama unui baiat şi însărcina- 
tă cu al doilea copil, îi mărturiseşte Părintelui că 
acum sarcina i se pare mult mai puţin dificilă față 
de precedenta. Părintele îi răspunde: „Asta pentru 
că primul a fost baiat şi vrajmaşul s-a luptat cu mai 
multă îndîrjire, ca nu cumva să ajungă unul în plus 
la Taina Hirotoniei“. După câteva luni, femeia a năs- 
cut o fetiţă. 





18 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROSI 





Mănăstirea Petru Vodă 
şi păstorul ei 


Camelia Corban 





n această lume dominată de bani, plăceri 

egoiste, sete de putere şi de a avea, în acest 
99 A univers unde omul este abandonat progre- 
siv comandării maşinilor, când un număr mic de îm- 
bogățiți sărăceşte marea majoritate a oamenilor - 
este timpul ca oamenii să se ridice şi să spună «Nu, 
este suficent!. Trebuie să se sfârşească cu materialis- 
mul sălbatic, să intre în lume puţină: conștiință, spi- 
rit, dragoste“. 

Iată un strigăt lansat de un om al secolului XX. 
Ajungem, din fericire, să resimțim golul, abisalul din 
noi, când conştiinţa noastră realizează zădărnicia 
dorințelor egoiste, materiale, aşa cum bine spune în- 
țeleptul: „Toată dulceața cea lumească în lumea 
aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bo- 
găția trec. Frumuseţea şi sănătatea se veştejesc. Prie- 
tenii cei de aproape se răpesc de moarte!... Îndulceş- 
te dar necazurile noastre Doamne!“ 

Iată invocarea lui Dumnezeu, iată resortul in- 
tim, profund care reface în noi geneza cosmică, care 
relansează spiritul nostru în competiția spre înălțimi- 
le neatinse ale desăvârşirii şi dă un sens fundamen- 
tal vieţii, conferindu-i atributele speranței, iubirii şi 
credinţei în ocrotirea celestă. 

Din această perspectivă ontologică, omul, în 
lupta sa cu răul, acel rău materializat în dezechili- 
brul proceselor anatomo-fiziologice şi metabolice 
care generează starea de aşa-zisă boală a ființei 
noastre, găseşte, printre multele căi empirice, natu- 
riste etc de vindecare şi... acea întoarcere la cauza 
primordială a răului, materializată prin impu- 
rificare, prin „murdărire“ a fiinţei, în totalitatea ei 
(atât fizic, cât mai ales psihic şi spiritual), prin- 
tr-o proastă gestionare a valorilor noastre materia- 
le, morale, juridice, estetice, etice, sociale şi, sinteza 
lor, valorile religioase. Acestea din urmă dăruiesc 
omului o puritate interioară care îl fac imun în fața 
răului de orice natură. 


Dar unde găsim acest antidot, acest leac care să 
tămăduiască suferința, să aducă armonia stricată de 
răul care lucrează în noi şi în afara noastră şi din 
cauze care scapă şi acum minuţioaselor cercetări ale 
ştiinţei umane? 

Sunt locuri în care oamenii primesc o „îngrijire“ 
specială. La fel cum şi doctorii acestor locuri sunt într- 
un fel, şi ei, în mod haric, „speciali“. Este vorba de locu- 
rile unde trăiesc şi se roagă pentru noi oamenii dăruiți 
lui Dumnezeu. Iar puterea lor este nemăsurată pentru 
Că, şi ne permitem o antinomie, această putere nu este 
a lor, ci ea vine în ei, dăruită din transcendent, din 
spaţiile sacre neaccesibile nouă, dar deschise acelor 
suflete purificate în rugăciune şi adorare a „înălțimii 
desăvârşirii celei nespuse şi a adâncului tainelor celor 
neurmate“ ale lui Dumnezeu. Iubirea, cu care Divinul 
ne înconjoară din măreţia Sa Universală, devine „ener- 
gie necreată“! care mângâie, curățeşte, tămăduieşte şi 
luminează ființele umane care au inspiraţia, ardoarea 
şi dorința de a primi toate aceste daruri cuminecătoare 
şi vindecătoare ale sufletelor şi trupurilor noastre. 

Un asemenea loc este Mănăstirea Petru Vodă a 
cărei stăreţie este ţinută cu vrednicie şi har de Pă- 
rintele protosinghel Iustin Pârvu. În peisajul de 
basm al Munţilor Neamţului avem privilegiul să gă- 
sim această perlă din salba de mănăstiri din zonă şi 
să-l întâlnim pe acest om. Ce înseamnă oare pentru 
destinul nostru să-l cunoaştem pe stareţul Mânăstirii 
Petru Vodă? Este un dar de mare preţ. Se nasc în noi 
întrebări despre temeinicia existenței noastre. Căpă- 
tăm conştiinţa măreției umane. Marea armonie pe 
care o refuzam din ignoranță ni se deschide în fața 
ochilor. Lumina sufletului acestui om este o oglindă 
magică în care ne oglindim pentru a ne vedea sufle- 
tul. El are puterea de a corecta priveliştile arse ale in- 
teriorului nostru cu bunătate şi înţelegere, izvorâte 
dintr-o mare dragoste de oameni, limpede şi simplă 
ca adevărul însuşi. 

Părintele Iustin Pârvu este o eminență a neamu- 
lui românesc şi a credinţei în Dumnezeu. Lumina sa 


1 Dumitru Stăniloae, Filocalia sau Culegere din Scrierile Sfinților Părinţi care arată cum se poate omul curăța, lumina şi 


desăvârși. 





anul III e nr. 33 


19 


ROST 


REPERE 





străjuieşte ocrotitor peste oameni şi locuri. Mărturia 
harică se revarsă peste noi dincolo de cuvânt. Lumi- 
na lui materializează gândurile, curăță inimile şi co- 
rectează aspiraţiile. Adevărul curge lin, se separă în 
noi de părelniciile cu care ne înşelăm noi înşine. În 
fața Părintelui Iustin nu ne mai putem minți. Toată 
murdăria noastră iese la suprafață, şi mai mult, Sfin- 
ţia Sa o curăță cu marea-i bunătate şi cu puterea ha- 
rului ce sălăşluieşte în el. 

Destinul său se identifică cu cel al neamului ro- 
mânesc. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, 
arşița, obida au transtigurat în ființa lui Chipul lui 
Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oa- 
meni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbună- 
rii, blestemului sau urii. 

Pentru Părintele Iustin, viața înseamnă sacrifi- 
ciul părții față de întreg, a singularului faţă de social 
şi ne duce cu gândul la rugăciunea: „Îţi mulţumesc 
Doamne că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru nea- 
mul meu“, aşa cum spunea Petre Ţuţea, cu care Părin- 
tele a stat în închisorile politice. Viaţa este un mijloc, 
un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi ab- 
solutizat, în clipa în care viața ar deveni totul, ea ar 
sărăci până la desființarea spirituală a subiectului 
trupesc şi moral pe care îl veşniceşte (Max Scheler). 
Părintele Iustin revarsă peste noi înveşnicirea. 

Starețul Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru 
Vodă, la 10 februarie 1918, într-o familie de țărani de 
munte şi a crescut împreună cu cei cinci frați şi două 
surori. La 18 ani a intrat în viaţa monahală, la schitul 
Durău, mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. 
Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi faptele 
de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufle- 
tul său matricea valorilor fundamentale ale neamu- 
lui, neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau 
a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în 
sufletul său curat. 

Un chip de o seninătate siderală te întâmpină, 
cu o privire caldă şi, în acelaşi timp, pătrunzătoare. 
Trăsăturile fine, delicate, ţinuta sprintenă şi elegan- 
tă fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi 
bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este 
imensa lumină cu care ne învăluie prezența sa. Este 
greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi 
teamă, de fericire şi rigoare severă, de putere 
autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi 
zâmbet şugubăț împăciuitor, de simplitate şi imen- 
să generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o co- 
moară în suflet pe care vei încerca mereu să o me- 
riţi, pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiție, 
fără preţ, nemărginită. 


Acest călugăr, desprins parcă din icoanele sfinte 
ale neamului nostru închinător lui Hristos şi Sfintei 
sale Maici Maria, este unul din acei oameni care aduc 
alinarea sufletelor şi trupurilor celor în suferințe de 
tot felul. Mii de oameni vin la Sfinţia Sa pentru a se 
tămădui de multele rele prinse de ei de pe unde nu 
poți să-i închipui cu mintea. 

Aici, la Petru Vodă, la mănăstirea păstorită de Pă- 
rintele Iustin, eşti primit cu multă înțelegere, respect, 
omenie. Nu poți să fii nici tu altfel când în jurul tău 
domneşte o tainică şi blândă lumină cuminecătoare. 
Simţi sfinţenia cum învăluie totul, cuprinzându-te şi 
pe tine. Te simţi deodată bun şi fericit. Când dangătul 
polifonic al clopotelor adună lumea Ia sfintele slujbe, 
poiana, în mijlocul căreia este aşezată mănăstirea, se 
însufleţeşte, brazii înalți cu poalele umbroase freamă- 
tă de o adiere tandră, razele soarelui adaugă o lumină 
delicată, cernută de nuanțele pastelate ale amurgului. 
Cerul aşterne o lacrimă de rouă peste biserică şi peste 
pădure, de unde cântarea liturgică se face auzită până 
spre înălțimile munţilor. Oamenii se adună sfioşi în 
biserică. Alături de ei, se coboară, din picturile pereţi- 
lor, sfinţii noştri, cu capetele împodobite de aura 
strălucitoare a jertfei făcută din iubire de oameni şi de 
Dumnezeu şi, în acelaşi fel, de jertfa pentru neamul 
nostru românesc, greu încercat de puterile întune- 
cate şi potrivnice lui Dumnezeu. 

În această atmosferă de înfrățire a imanentului cu 
transcendentul, porțile Luminii se deschid şi Harul se 
coboară peste noi - curățind, vindecând şi luminând 
totul. Poiana mănăstirii se însuflețeşte de un freamăt 
sublim. Stelele încet închid pleoapa nopţii, lăsând loc 
primelor raze ale soarelui. Odată cu stelele şi călugării 
se retrag în chilii, unde veghea şi ruga lor se săvârşeşte 
în taina sufletelor. După o asemenea experiență, omul 
capătă noi forțe. El devine puternic, sănătos şi curat la 
suflet. Iubirea îi inundă ființa. El poate acum să se ierte 
pe sine şi să-i ierte pe cei ce i-au greşit, aşa cum şi el, la 
rândul său, a fost iertat şi eliberat de greutatea patimi- 
lor care îl apăsau, pricinuindu-i suferință şi boală. 

Iată cum destinul omului poate fi corijat. Iată 
cum poți fi vindecat. Iată cum se poate dobândi acea 
stare de pace şi armonie cu noi înşine şi cu Dum- 
nezeu. Coborâm din această „gură de rai“ care este 
poiana mănăstirii Petru Vodă, cu binecuvântarea Pă- 
rintelui Iustin. Acum suntem altfel. Suntem frumoşi, 
buni şi fericiți şi, mai mult decât toate, suntem sănă- 
toşi la trup şi la suflet. 

Iată cum acționează „lumina necreată“ care co- 
boară, prin sufletele alese de Dumnezeu, asupra oa- 
menilor, bucurând firea cu darul neasemuit al vieții. 





20 


anul III e nr. 33 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





Vedere de pe centura politicii 


Nu-i Năstase ca Fellini, 
nici Băse ca Mussolini! 





Viorel Patrichi 





Ghinghis Han. Acum, a ajuns să fie comparat 

cu Benito Mussolini. Şi noi care credeam că 
omul a fost doar „mariner“. De ce rosteşte Adrian Năs- 
tase o asemenea bomboană de declaraţie? Fiindcă 
Traian Băsescu „îşi permite să decreteze că PSD tre- 
buie să fie pedepsit... vrea probabil un ţarc, un lagăr, 
pe care să-l numească «opoziţie» şi în care să bage 
PSD-ul, adică vreo 600 000 de membri plus, even- 
tual, cei patru milioane şi ceva de cetățeni care ne-au 
votat. Să ne punem în piept câte o insignă galbenă, să 
nu mai avem drepturi civile şi, eventual, ca o soluţie 
finală, PSD-ul să dispară dintr-o Românie purificată şi 
portocalie. De altfel, referirea incalificabilă la sângele 
lui Mircea Geoană arată clar că Băsescu are o gândire 
totalitară. Dacă ar fi să-l compar cu cineva, ar fi poate 
cu Mussolini. Aceeaşi educaţie, aceeaşi fanfaronadă, 
doar uniforma cu multe fireturi lipseşte! Din păcate, 
mi-e teamă că nu exagerez! Pentru că aici nu e vorba 
numai de pripăşirea vremelnică a lui Traian Băsescu 
la Cotroceni sau despre PSD, este vorba despre impu- 
nerea unui principiu pe care nu-l putem accepta: cine 
ajunge la putere îi rade pe ceilalți! Un principiu care 
este esența totalitarismului!“. 


Ţ raian Băsescu nu mai este doar urmaşul lui 


Lovitura prezidenţială și ţarcul 

Dacă vom face o analiză a structurii de adâncime 
a ofuscării lui Adrian Năstase, vom sesiza un cuvânt 
rar, dacic şi de-a dreptul obsesiv pentru Partidul lu 
Mucles: „ţarc“. Teama că ar putea ajunge în țarc sau că 
este deja într-un țarc îl sufocă pe Adrian Năstase. 


Marinarul s-a abținut cu greu când a auzit de 
comparația cu Mussolini, deşi Il Duce chiar era un om 
educat. „N-am aflat de domnul ăsta să fie pe lista co- 
rupţilor, dar de Năstase am aflat“, a venit lovitura 
prezidenţială. Cum să nu te gândeşti iar la... ţarc? 

Şi-atunci, Împăratul-de-Mătase îşi pune în joc şi 
calităţile de Fellini pe Dealul Spirii. Vrea Traian Bă- 
sescu să-i schimbe pe Adrian Năstase şi pe Nicolae Vă- 
căroiu? Vrea. Vor „bocii“ să modifice regulamentul 
Parlamentului ca să ne schimbe? Vor. Ei bine, noi o să 
le tragem câte-o moţiune pe zi! Plus vreo sută de 
amendamente la fiecare articol din regulament. A, 
Traian Băsescu vrea Parlament unicameral? Propu- 
nere normală, practic. De ce ar trebui să aibă Româ- 
nia atâţia „aleşi“, cam câţi are şi America? Atunci să 
aşteptăm până se face referendum pentru Parlament 
unicameral şi abia apoi să elaborăm şi regulament 
nou, a sugerat Ghiţă Funar. Iarăşi, o propunere co- 
rectă. Se supune la vot, aprobă şi parlamentarii PNL- 
PD. Când au priceput şi ei ce-a ieşit, au zis că n-au 
ştiut ce votează. Să nu-i trimiţi, bace Traiane, pe Cen- 
tura Politicii? 


„Si fandaxia-i gata!“ 


Chestia cu „îţi dăm noi moţiuni de nu le poți 
duce“ îmi aminteşte de o întâmplare politică de-a 
dreptul... suprarealistă. Cică Teodor Stolojan era pe 
cai bălani. Sigur pe el, a anunţat că va publica dosa- 
rele celor „o sută unu dalmaţieni de la PSD“. Buuun! 
Într-o noapte, pe la ora 2.00, când omul este mai bui- 
mac decât aviatorul Iovan, sună telefonul: „Alo!? 
Teo? La telefon Guzganu Rozaliu. Dragă Teo, scuză- 
mă că te deranjez la o oră aşa de târzie... ştii... în sfâr- 
şit... m-am tot frământat... n-am putut să amân. Am 
înțeles că vrei să publici dosarele celor o sută unu 
dalmaţieni de la PSD.“ „Da, bine, la ora asta, nu cred 
că...“ „Leo, tu ai dovezi pentru iniţiativa asta îndrăz- 
neaţă şi interesantă?“ „Sigur, tot ce-a apărut în pre- 
să...“ „Leo, atunci vei avea o sută unu procese în toată 





anul III e nr. 33 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





țara. Vom avea grijă să fii convocat în aceeaşi zi la 
toate instanțele. Somn uşor, Teo!...“. 

Şi „fandaxia-i gata“! Şantaaaj! Nu pleca, Teo! Nu 
ne lăsa, Stolo! Este un şantaj politic... Un-te duci, mă, 


Teo, măăă!... 
„Un braconier în politică“ 


Acum, Traian Băsescu degeaba îl mai trimite pe 
Adrian Năstase la pasajul de ierunci. Dacă au şi cerbii 
vreun bacil-ceva? Şi-atunci i-a tras şi el o copită preşe- 
dintelui: „Traian Băsescu nu este nici vânător, nici 
preşedinte. Traian Băsescu este braconier în politi- 
că“. Iar vânătoare, iar braconaj, tot cu gândul la ace- 
Iaşi... „țarc“. „Minte Traian Băsescu, nu are voie să or- 
ganizeze referendum:. 

Cu ochii împăienjeniţi de ciudă că Adrian Năs- 
tase atrage prea multe gazetărese-pistol cu ironia lui 
aleasă, Prostănacu' amenință cu un nou congres la 
Partidu' lw Mucles, ca să-şi fortifice poziția. Fiindcă 
este sinucidere curată să accepți un adjunct mai deş- 
tept ca tine. Numai că are mult de căutat. 

Estimp, tataie nu se arată interesat de „revoluţia 
binelui“ , pe care a lansat-o Mircea Geoană. S-a dus la 
Suceava şi a mai scremut un aforism: „Avem şi noi o 
boală în țara asta, iar aceasta este alternanța la putere“. 

Alternanță, dar nu cu Buharin şi Kirov! Nu cu 
Anti-Duhring! Nu cu Mitrea şi I.C. Frimu. Cu Victor 
Ponta, da! Şi cu feciorii lui, crescuţi în pempărşi, care 
poartă cravate roşii - ce vremuri, Mult Iubite şi Sti- 
mate! - tricouri roşii, cu portretul zăludului Ernesto 
Che Guevara. „Cine a fost Guevara?“ îi întreabă un 
ziarist afurisit. „Cum cine? Guevara... Guevara cred 
că a jucat la Borusia Dortmund... 

No, ş-apăi s-or supărat şi loan Rus din Arghel pe 
Prostănacu', tune gheavu-foolele lui! Că nu vrea să 
scape Partidu' lu Mucles de girofaruri. Ş-atunci nu- 
ma, Geoană, Năstase şi Mitrea „sunt nişte autişti po- 
litici“. 


Cum lovești o națiune 


Miniştrii noştri se dau de ceasul morţii să-i scoa- 
tă pe țăranii din satele patriarhale şi să-i transforme 
peste noapte în... fermieri. Aşa poftesc gânditorii de 
Ia Bruxelles, tutelaţi de Pierre Moscovici, descenden- 
tul unui conaţional de-al nostru de pe Prut. Progra- 
mul de modernizare a satului românesc dovedeşte 
nu atât superficialitate, cât iresponsabilitate. În arti- 
colul „România renunță la o moştenire pe care alții 
ar da orice s-o poată păstra“, Tom Gallagher îi trage 


de urechi pe guvernanţii români. De altfel, nu este o 
chestiune care-i priveşte doar pe neghiobii care pre- 
tind că ne reprezintă interesele şi, cum ajung sus, in- 
vocă „aquisul comunitar“. „Ar trebui tras, cu vigoa- 
re, semnalul de alarmă: identitatea unei națiuni şi se- 
minţele refacerii sale sunt de găsit mai degrabă la 
țară, decât la oraş“, avertizează Tom Gallagher, un 
străin care gândeşte mai româneşte decât majori- 
tatea parlamentarilor noştri. O strategie UE bine gân- 
dită ar fi trebuit să încurajeze comunitățile rurale să 
înființeze mici întreprinderi bazate pe meşteşugurile 
ţărăneşti ale mobilei şi țesutului. De fapt, eşecul 
SAPARD dovedeşte cât de greşite sunt ideile Bru- 
xelles-ului în ce priveşte agricultura României. 


Loc pentru plângere 


Unii încă mai cred că un popor întreg poate fi 
damnat, că avem restanţe mari, ce trebuie plătite ge- 
neraţie după generaţie. Dacă se poate „cash“, dacă 
nu - să dăm Vatra Dornei, Slănic Moldova, Slănic Pra- 
hova, Valea Oltului, Valea Prahovei... Le „privatizăm“ 
şi scăpăm de blestem până la următoarea supărare. 
În timp ce oficialii noştri îşi pun chipauca pentru co- 
memorarea holocaustului, Asociaţia Romfest XXI 
propune realizarea unui Memorial al Suferinței Ro- 
mâneşti. Un loc unde ar putea plânge la ei acasă şi 
politicienii de la Bucureşti. O idee similară are şi Paul 
Goma. Consiliul Mondial Român îi propune ui Tra- 
ian Băsescu să instituie o zi pentru cinstirea memo- 
riei celor care au sfârşit în pușcăriile comuniste. Este 
o obligație morală pentru românii de azi şi pentru 
cei ce vor veni. 

Noi ştim ce răspunsuri vor primi inițiatorii: nici 
unul. 


Ultima inspecţie 


Oli Rehn, comisarul pentru extindere, a venit la 
Bucureşti, cu mai puţin de două săptămâni înainte 
de publicarea raportului de ţară de către Comisia Eu- 
ropeană. Aşa cum spunea şi Traian Băsescu, raportul 
nu va preciza data aderării noastre la Uniunea Euro- 
peană. Franco Frattini, vicepreşedintele Comisiei Eu- 
ropene, şi-a manifestat însă speranța că nu va fi ne- 
voie de activarea clauzei de amânare. EI a subliniat 
că raportul va prezenta progresele realizate în dome- 
niul reformelor din România. 

Totodată, Jonathan Scheele, şeful Delegației 
Comisiei Europene la Bucureşti, a anunțat că rapor- 
tul de ţară „va fi optimist“. Demnitarul european a 





22 


anul III e nr. 33 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





avertizat că România este cunoscută ca o ţară cu 
mulţi oameni corupți. Acum circulă zvonuri că Bulga- 
ria a rămas în urmă şi că ar putea să întârzie adera- 
rea țării noastre. 

Bucureştiul face demersuri pentru a-i convinge 
pe liderii celor 25 de țări membre să recomande rati- 
ficarea tratatului de aderare a României în parla- 
mentele naţionale. În acest scop, premierul Călin Po- 
pescu Tărcieanu a vizitat Franța şi Italia. Gianfranco 
Fini, ministrul de Externe al Italiei, a anunțat că sus- 
ține integrarea rapidă a ţării noastre. 


Puțin mai târziu 


Baronesa Emma Nicholson a venit iar pe la Bu- 
cureşti. Să ne potolească zelul. „Sfatul meu este să 
faceţi reforma parlamentară puțin mai târziu şi să vă 
concentrați numai pe capitolele de integrare în UE. 
Reforma parlamentară nu este una din soluţiile pen- 
tru integrare. Deci entuziasmul privind schimbarea 
Parlamentului bicameral trebuie să mai aştepte. Vă 
sugerez să vă consumaţi energia pentru alte provo- 
cări cu care se confruntă România. Chiar şi integrată 
în UE, nu va însemna că România va fi tratată ca un 
partener egal cu țările membre ale Uniunii. Acest sta- 
tut presupune o evoluție în timp...“. Cu alte cuvinte, 
nu trebuie să-l schimbaţi pe Adrian Năstase. Este 
foarte straniu că aceeaşi înaltă doamnă spunea foar- 
te răspicat, pe timpul regimului Năstase, că în Româ- 
nia este: „Cărapşîn! Cărapşîn! Cărapşîn!“ Când să fi 
spus adevărul? 


Români integrați în UE 


În timp ce politicienii de la Bruxelles ne amenin- 
ță cu tot felul de cartonaşe galbene şi clauze de salv- 
gardare, unii conaţionali de-ai noştri aplică politica 
europeană pe cont propriu. Fiindcă nu au de lucru 
aici, ei migrează prin toată Europa. Începând cu 1 oc- 
tombrie, românii pot pleca mai ieftin din ţară. 
Trebuie să aibă 300 de euro pentru cinci zile, în loc 
de 500, ca până acum. Aflaţi la munci grele şi, de mul- 
te ori, umile, în Spania, Italia sau Germania, lucrăto- 
rii români au trimis rudelor sărace din ţară două mi- 
liarde de euro în acest an. Cu 684 milioane de euro 
mai mult decât în 2004. Aproape un miliard de euro 
au trimis acasă şi românii din Basarabia. Românii au 
constituit colonii întregi în ţările occidentale şi îşi 
organizează uneori şi şcoli în limba maternă. 

În aşteptarea raportului de ţară al Comisiei Eu- 
ropene din octombrie, România şi-a trimis 35 de par- 


lamentari observatori la Bruxelles. Toţi au promis că 
vor uita de partidele lor şi vor reprezenta interesele 
patriei. PD a fost primit cu unanimitate de voturi în 
Partidul Popular European, iar Partidul Conservator 
a fost respins fiindcă „nu îndeplineşte criteriile PPE“. 

Există însă şi alte forme de prezentare în afară 
pentru valorile noastre. După ce opera lui Constan- 
tin Brâncuşi a urcat pe locul cinci în lume printre ar- 
tiştii cei mai bine vânduți din toate timpurile, spaţiul 
românesc se mai poate mândri cu un super-record, 
înregistrat de „Guinness Book“. Colecţia de Aur a Vi- 
nurilor de la Mileştii Mici din Basarabia a fost califi- 
cată drept cea mai mare colecţie de vinuri de calitate 
din lume. O sticlă de vin de la Mileştii Mici costă până 
la 500 de euro. Fără taxe. 


Doctrina lui Traian 
al II-lea la ONU 


Consiliul de Securitate al Organizației Naţiuni- 
lor Unite a adoptat la New York rezoluţiile 1624, pri- 
vind amenințările la adresa păcii şi securității, şi 
1625, referitoare la prevenirea conflictelor. Comuni- 
tatea internaţională pune din nou accentul major pe 
lupta contra terorismului de grup sau de stat şi pe 
eforturile de rezolvare a conflictelor regionale în- 
gheţate, de care vorbea şi Traian Băsescu imediat 
după învestire. Discursul preşedintelui român la 
ONU a reliefat din nou importanța implicării interna- 
ţionale în Transnistria, regiune guvernată de un re- 
gim terorist. Conform ultimului recensământ al po- 
pulației, realizat de Igor Smirnov, 39% din locuitorii 
Transnistriei s-au declarat moldoveni, adică români, 
28% - ucraineni şi 25% - ruşi. Prin urmare, popula- 
ţia majoritară din această regiune controlată de ar- 
mata rusă este terorizată de o minoritate puternic 
înarmată, susținută de Kremlin. În consecință, pre- 
şedintele României a cerut comunității internaționa- 
le să se implice efectiv în rezolvarea conflictului. 

Fidel doctrinei sale privind internaţionalizarea 
Mării Negre, Traian Băsescu a acuzat Moscova Că tra- 
tează Pontul Euxin ca pe „un lac rusesc“. Într-un dis- 
curs rostit la Universitatea americană Stanford, el a 
subliniat că refuzul Kremlinului de a internaționaliza 
problemele din zona Mării Negre ar putea provoca 
tensiuni similare celor din Balcanii de Vest. EI este 
convins că implicarea Statelor Unite în stabilizarea 
zonei este necesară şi benefică pentru toată lumea. 
În 1992, România s-a retras din formatul de nego- 
cieri pentru Transnistria, ceea ce a fost „o mare gre- 
şeală“, după opinia lui Traian Băsescu. Mihai Răzvan 





anul III e nr. 33 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








=) 
E 
= 
=) 
= 
5 
= 
a 
=: 
S 


24 


Ungureanu, ministrul nostru de Externe, promite că 
România se va implica în tratative, fie sub steag pro- 
priu, fie sub drapelul Uniunii Europene. 

UE a trimis 50 de observatori care să monitori- 
zeze frontiera dintre Ucraina şi Transnistria, unde 
OSCE vrea să organizeze alegeri libere şi democrati- 
ce peste opt luni. Cât de „libere şi democratice“ vor fi 
aceste alegeri într-o zonă unde se află o armată de 
ocupație, cu formaţiuni paramilitare ale mafiei ruse, 
rămâne de văzut. Este însă pentru prima oară când 
UE se implică direct în spaţiul ex-sovietic. 

Aflat şi el la sediul ONU, Vladimir Voronin a 
primit asigurări că Departamentul de Stat american 
doreşte reîntregirea Republicii Moldova cu Transnis- 
tria. Ulterior, Viktor luşcenko şi Vladimir Voronin s-au 
întâlnit la Kiev pentru a analiza dosarul trans- 
nistrean, care trebuia dezbătut la consultările multi- 
partite de la Odesa, în perioada 26-27 septembrie. 
Vorbe, vorbe, vorbe! 

În paralel, Duma de la Moscova a votat o rezolu- 
ție prin care susţine că legislaţia din Transnistria este 
compatibilă cu normele de drept european şi inter- 
naţional. Este primul pas spre recunoaşterea de către 
Rusia a acestei fâşii de pământ ca stat, independent 
de Basarabia. 

Pe măsură ce trece timpul, importanța geo- 
strategică a Nistrului pare să crească tot mai mult. Re- 
zolvarea acestor tensiuni este decisivă pentru pacea 
României şi a UE, dar ea este posibilă dacă se ţine 
seama de interesele marilor puteri. 

În timpul recentei întâlniri de la ONU, care a du- 
rat doar 20 de minute, Bush a discutat cu Putin de- 
spre necesitatea ca petrolul şi gazele din Rusia să pă- 
trundă tot mai mult în Statele Unite. Doar 2% din hi- 
drocarburile ruseşti intră pe piața americană, atât de 


rentabilă pentru Moscova. Putin a promis tot spriji- 
nul pentru companiile „ExxonMobil“, „ConoccoPhi- 
lips“ şi „Chevron 'Texaco“ spre a licita pentru zăcă- 
mintele din Marea Barents. Concomitent, Statele 
Unite sprijină intrarea Rusiei în Organizaţia Mon- 
dială a Comerțului. 

Pe de altă parte, Serghei Lavrov, şeful diploma- 
ției ruse, a declarat că Moscova recunoaşte „interese- 
le legitime“ ale americanilor în spațiul fostei URSS, 
dar metodele Washingtonului trebuie să fie „clare şi 
transparente“. 


Iarăși între Moscova și Bruxelles 


După ce a trecut pe la Bagdad, Mihai Răzvan Un- 
gureanu, şeful diplomaţiei române, a făcut o vizită la 
Moscova. România are deja consulate la Sankt Peter- 
sburg şi la Rostov-pe-Don, urmând să deschidă altele 
în Urali şi în Siberia. 

Cu acest prilej, Serghei Lavrov a declarat că Ru- 
sia este de acord cu participarea României la nego- 
cierile pentru Transnistria. România participă la ela- 
borarea unei poziţii europene unitare privind con- 
flictul din Transnistria, ne asigură ministrul Ungu- 
reanu. 

Pe de altă parte, Vladimir Voronin a declarat că 
între Chişinău şi Moscova există un singur diferend: 
Transnistria. Kremlinul a trimis la Chişinău mai 
mulți demnitari care să facă presiuni asupra condu- 
cerii politice de-acolo. Aflat acum alături de Voronin, 
Iurie Roşca, vicepreşedintele Parlamentului de la 
Chişinău, a ţinut un discurs în cadrul şedinţei Comi- 
tetului de Cooperare Parlamentară Republica Mol- 
dova - Uniunea Europeană. El a precizat, în fața par- 
lamentarilor europeni, că organizarea alegerilor li- 


SIA [i 


anul IIl e nr. 33 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





bere în Transnistria este posibilă numai dacă se în- 
trunesc următoarele condiţii: retragerea trupelor de 
ocupaţie ale Rusiei şi a armamentului lor, dizolvarea 
structurilor paramilitare ale regimului terorist, con- 
dus de Igor Smirnov. Este grav că UE şi SUA pun pe 
aceeaşi balanță autorităţile constituționale de la Chi- 
şinău şi regimul criminal de la Tiraspol, a mai adău- 
gat lurie Roşca. 


Voronin renunţă la gazul rușilor 


Într-un interviu acordat BBC, Vladimir Voronin 
a declarat că renunță la gazul ruşilor pentru suvera- 
nitatea patriei. El este convins că basarabenii ar fi 
gata să trăiască în frig fără gazul din Rusia, dacă vor 
majora preţul sau dacă ruşii îi vor deconecta de tot, 
dar nu vor renunța la integritatea şi suveranitatea 
Republicii Moldova. EI se aşteaptă ca Rusia să răs- 
pundă la blocada Chişinăului contra Transnistriei 
prin retorsiuni economice şi chiar printr-un nou con- 
flict armat. Vladimir Voronin şi-a reafirmat încrede- 
rea în sprijinul acordat de Ucraina, România şi de 
Uniunea Europeană. 

De altfel, Bruxellesul a inaugurat deja Misiunea 
Delegației Europene la Chişinău, care va fi condusă 
de italianul Cesare De Montis. Până acum, Comisia 
Europeană era reprezentată în Basarabia de Delega- 
ţia cu sediul la Kiev. Europenii fac paşi de melc, având 
aceeaşi sensibilitate față de frisonele Crivățului. 


Îmbrăţișarea Marelui Urs 


Un moment politic semnificativ s-a consumat la 
Londra pe 4 octombrie: summit-ul semestrial UE-Ru- 
sia. Conducătorii europeni l-au primit cu entuziasm 
pe Vladimir Putin la un dialog consacrat energiei şi 
comerțului dintre cei doi giganţi. Un dialog care se 
derulează pe fondul unei dependențe tot mai mari a 
UE față de resursele energetice din Federaţia Rusă. 
Iar Marele Urs cunoaşte foarte bine această slăbiciu- 
ne şi o va fructifica în scopuri strategice. Rusia vrea 
relaţii tot mai strânse cu UE, ceea ce ar fi o contra- 
pon-dere politică pentru fricțiunile politice cu SUA. 

Cifrele seci creează frisoane pentru cei care încă 
mai au coşmaruri cu tancuri sovietice: jumătate din 
necesarul de gaz metan şi peste o treime din petrolul 
consumat de cele 25 de state membre ale Uniunii 
Europene provin din Federaţia Rusă. Conform unui 
raport al Agenţiei Internaţionale pentru Energie, ce- 
rerea europenilor pentru gaz metan din Siberia va 
creşte cu 50% în următorii 15 ani. Chestiunea a deve- 


nit de mare actualitate şi la Londra. Resursele Marii 
Britanii din Marea Nordului se află în curs de epui- 
zare. De aceea, în 2006, Marea Britanie va începe să 
importe gaze naturale pentru prima dată în 30 de 
ani. Nu întâmplător, Alan Johnson, secretarul Comer- 
țului şi Industriei, a spus în fața oamenilor de afaceri 
că Rusia devine „o ţară-cheie pentru securitatea eco- 
nomică“ a Marii Britanii. 

Întâlnirea a fost tutelată de Tony Blair, premierul 
Marii Britanii, Jose Manuel Durao Barroso, preşedin- 
tele Comisie Europene, şi de Benita Ferrero-Waldner, 
comisar european pe probleme de relaţii externe. 
Blair a remarcat creşterea volumului de schimburi 
dintre Rusia şi Uniunea Europeană. „Daţi-mi voie să 
spun cât de importantă devine colaborarea dintre 
Europa şi Rusia în patru spaţii comune: economie, 
securitate, afaceri externe, cultură şi educaţie“, a sub- 
liniat premierul britanic. 

Părțile se înțeleg perfect în ce priveşte lupta con- 
tra terorismului, o provocare gravă, dar şi un pretext 
pentru diverse acte politico-militare. În acest con- 
text, Putin a cerut extrădarea oligarhilor fugiți, dar şi 
a cecenului Ahmed Zakaev, fost director al Teatrului 
din Groznîi. Zakaev a obținut azil politic la Londra. El 
este acuzat de Kremlin că ar avea activităţi teroriste, 
dar Tribunalul de la Londra a solicitat probe pe care 
nu le-a primit. 

Printre dezacordurile majore, rămâne sprijinul 
acordat de Moscova față de programul nuclear al Te- 
heranului. 

Un detaliu care se pierde uşor printre atâtea in- 
terese majore. Dovadă şi decizia recentă a Agenţiei 
Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena 
să mai amâne dosarul Iranului până va sesiza Con- 
siliul de Securitate. 

În acestă conjunctură geo-economică, Vladimir 
Putin, fost general KGB, apoi comandant al FSB, a pu- 
tut pătrunde în buncărul amenajat în subteranele 
Londrei pentru conducătorii britanici în situaţii de 
criză. Cu acelaşi zâmbet subțire, Putin a intrat în sala 
„Cobra“, pentru a discuta cu Tony Blair, despre nece- 
sitatea cooperării bilaterale în lupta cu fantomele 
teroriştilor. Cobra este acronimul de la „Cabinet Offi- 
ce Briefing Room A“. De data aceasta, erau convor- 
biri Rusia-Marea Britanie. 


Rice curtează Asia Centrală 


Creşterea influenţei americane în Asia Centrală 
este una din priorităţile politice ale Washingtonului. 
Condoleezza Rice, secretarul Departamentului de 





anul III e nr. 33 


25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Stat american, a făcut o vizită de trei zile în regiune. 
În prealabil, ea a ţinut să precizeze că turneul nu este 
îndreptat contra intereselor Rusiei, țară foarte sensi- 
bilă la tot ce se întâmplă în acel nou El Dorado al lu- 
mii. Oricum, SUA vor să-şi consolideze poziţia în regi- 
une, ceea ce, la urma urmei, ar fi imperios necesar, 
chiar dacă prezența americanilor acolo irită atât Mos- 
cova, cât şi Beijingul. Cooperarea Washingtonului cu 
aceste regimuri totalitare, conduse de foşti activişti 
sovietici, este însă foarte delicată, dar e de preferat 
izolării lor. Pe lângă presiunea exercitată de Rusia, 
trebuie menţionat şi un alt fenomen: radicalizarea is- 
lamismului, cu sprijin iranian sau saudit. 

Prima etapă a fost Bişkek, capitala Kîrgizstanu- 
lui. Condoleezza Rice a discutat cu premierul Felix 
Kulov şi cu preşedintele Kurmanbek Bakiev, pe care 
alegeri. Ei au convenit că baza militară americană de 
la Manas trebuie păstrată. „Nu cred că trebuie să ale- 
geți între bune relații cu Statele Unite şi bune relații 
cu Federaţia Rusă sau cu China“, le-a recomandat 
Condoleezza Rice. Accentul s-a pus pe parteneriatul 
strategic dintre Statele Unite şi Kirgizstan. 

Au urmat alte discuţii cu liderii politici din Afga- 
nistan, din Kazahstan şi din Tadjikistan, state de im- 
portanță strategică tot mai mare pentru America. La 
Kabul, unde s-a întâlnit cu preşedintele Hamid Kar- 
zai, talibanii au tras patru rachete asupra centrului 
capitalei afgane, cu puţin timp înaintea sosirei dem- 
nitarului american. 

Condoleezza Rice a trecut şi prin Pakistan pen- 
tru a evalua dimensiunea dezastrului produs de cu- 
tremure. Ea a anunţat că America va trimite ajutoare 
numeroase pentru sinistraţi. 


Bush vorbește cu Dumnezeu 


Când comicul involuntar invadează marea poli- 
tică, nu se mai poate face nimic. Trebuie doar să râzi. 
Cică Dumnezeu i-ar fi spus lui Bush să invadeze 
Irakul şi Afganistanul, relevă AFP, care invocă un nou 
documentar de la BBC. Nu degeaba prestigiosul trust 
de presă BBC a fost avertizat de Tony Blair că mani- 
festă atitudini... antiamericane. 

Potrivit documentarului, şeful de la Casa Albă a 
făcut aceste afirmaţii în cursul unei întâlniri cu preşe- 
dintele palestinian Mahmud Abbas şi ministrul său 
de externe de atunci, Nabil Shaath, în iunie 2003. 
„Preşedintele Bush ne-a zis tuturor: Dumnezeu mi-a 
dato misiune. Mi-a spus: «George, du-te şi bate-i pe te- 
roriştii din Afganistan». Şi aşa am făcut. Iar apoi 


Dumnezeu mi-a spus: «George, du-te şi pune capăt ti- 
raniei din Irak». Şi aşa am şi făcut“, a relatat Nabil 
Shaath. Tot Dumnezeu l-a îndemnat pe Bush să sus- 
țină crearea unui stat palestinian. „Şi acum iarăşi aud 
cuvintele lui Dumnezeu venind la mine: «Du-te şi fă- 
le palestinienilor un stat, dă-le israelienilor securita- 
tea lor şi fă pace în Orientul Mijlociu». Şi aşa voi face, 
martor mi-e Domnul“, ar mai fi spus preşedintele 
SUA, citat de Nabil Shaath. În ce-l priveşte, Mahmud 
Abbas, prezent la rândul său la acea întâlnire de la 
Sharm EI-Sheikh, şi-a amintit că George W.Bush a 
subliniat că are o „datorie morală şi religioasă“ şi s-a 
angajat să le creeze palestinienilor un stat indepen- 
dent. Documentarul BBC intitulat „Elusive peace: 
Israel and the Arabs“ are în centru încercările de a 
aduce pacea în Orientul Mijlociu, începând de la ne- 
gocierile susținute de fostul preşedinte american Bill 
Clinton în 1999-2000 şi până la retragerea israeliană 
din Fâşia Gaza din această vară. Filmul surprinde în- 
tâmplări din spatele uşilor închise, în contextul eşe- 
cului tratativelor de pace şi al evoluţiei intifadei - răz- 
boiul pietrelor. 

Să-i fi şoptit Dumnezeu ceva şi despre Marea 
Neagră? 


Cine ţi-a mai da inel... 


La 13 octombrie, s-au împlinit 125 de ani de re- 
laţii diplomatice româno-americane. Ambasada Sta- 
telor Unite de la Bucureşti a găzduit un simpozion. 

După un an de lipsă, avem, în sfârşit, un nou am- 
basador american la Bucureşti. Este domnul Ni- 
cholas Taubman. După 1930, Arthur Taubman, tatăl 
lui Nicholas, a pus bazele unei afaceri cu piese de 
schimb şi reparații auto, pentru înființarea căreia a 
fost nevoit să vândă atât inelul de logodnă al soției 
sale, cât şi propriul său inel de membru al Lojei Ma- 
sonice. Spune agenţia Mediafax! Deşi avea doar şase 
clase, el a creat o companie care nu a ieşit în nici un 
an în pierdere şi a făcut ca familia Taubman să devi- 
nă una dintre cele mai bogate din statul Virginia. 
Cooptat ca asociat al tatălui său, în 1956, la doar 26 
de ani, Nicholas Taubman a ocupat mai multe posturi 
în cadrul firmei Advanced Auto Parts, al cărei preşe- 
dinte a devenit în 1969, când i-a succedat tatălui lui. 
Între anii 1985 şi 1997, a fost director executiv al 
companiei, transformând firma într-o reţea naţiona- 
lă de furnizare de piese de schimb, a doua ca mărime 
din Statele Unite. Nicholas Taubman figurează prin- 
tre sponsorii importanţi ai campaniei electorale a lui 
George Bush. 





26 


anul III e nr. 33 


SOCIETATE 





Cu Holocaustul ne-am 
lămurit; cum rămâne 
cu comunismul? 


De șaizeci de ani ni se repetă până la saţietate refrenul unicității shoah. 
În Franța, unde am trăit vreme de opt ani, nu trece o zi să nu auzi de 
Holocaust: un film, o dezbatere, un documentar, o comemorare, un 
articol de ziar. Evreii ne aduc aminte obsesiv de suferința neamului 
lor, şi au tot dreptul să o tacă. Oricât ne-am ascunde după deget, 
Europa n-a făcut nimic pentru a opri industria morții, iar statele mai 
mult Sau mai puțin ocupate de Germania au contribuit la convoaiele 


cu destinația Auschwitz, Birkenau, Treblinka. 


Adrian Papahagi” 





imensiunile ororii naziste au fost redate în 

mii de lucrări savante, în sute de opere de 

memorialistică sau ficţiune, unele recom- 
pensate prin Nobeluri, în toate manualele de istorie 
de pe glob. A existat un proces la Niirnberg, a func- 
ționat justiția paralelă a lui Simon Wiesenthal. Nazis- 
mul este interzis în lumea întreagă, antisemitismul şi 
negaționismul sunt incriminate penal în întreaga 
Europă, inclusiv la noi. 

Papa loan-Paul II, preşedinţii şi şefii de guverne 
ai statelor europene, printre care şi Traian Băsescu 
de curând, şi-au cerut în mod solemn scuze poporu- 
lui evreu pentru tolerarea sau săvârşirea genocidu- 
lui. Preşedintele României şi-a inaugurat politica ex- 
ternă, fie şi printr-o coincidență calendaristică, prin 
participarea la comemorarea a şaizeci de ani de la 
distrugerea lagărelor de exterminare naziste. Timp 
de şaizeci de ani, istoricii, tribunalele, presa, oamenii 
politici şi-au făcut datoria faţă de memoria tragică a 
Holocaustului. 

Dar iată că la doar şaisprezece ani de la prăbu- 
şirea comunismului în Europa de Est, în anul de gra- 
ţie 2005, în care mii de oameni mor de malnutriție în 
Coreea comunistă sau se îneacă încercând să fugă 
din Cuba, Rifondazione Comunista sau Partidul Co- 
munist Francez sunt partide onorabile, ultimul ieşit 
de curând de Ia guvernare. În Est, comuniştii, torționa- 


rii şi securiştii conduc destinele țărilor pe care le-au 
asuprit timp de cincizeci de ani. Kaghebiştii Putin, 
Iliescu, Gregor Gysi, trotzkiştii Lionel Jospin, Joschka 
Fischer, maoistul Daniel Cohn-Bendit sunt preşe- 
dinţi, şefi de partide, miniştri, europarlamentari. Ele- 
vii francezi, pe care o lege recentă îi exmatriculează 
dacă poartă o cruce vizibilă la gât, pot în schimb — şi 
o fac până la greață — să poarte tricouri cu mutra de 
mardeiaş nespălat a teroristului Ernesto Che 
Guevara. 

În România, proaspăt ieşită din comunism, nu- 
meri pe degete memorialele victimelor comunismu- 
lui din anii '50-60 sau din 1989. Elevii de gimnaziu 
intervievaţi într-un documentar recent („1989: 
Sânge şi catifea“, despre care am mai scris în ziarul 
Averea), consideră că Ceauşescu şi comunismul au 
fost buni pentru că prețurile erau mici şi nu era şo- 
maj. Marii stalinişti ca Nicolschi au murit în casele lor 
cu tablouri de patrimoniu pe pereţi sau dau lecţii po- 
porului ca Brucan. 

Intelectualitatea română, rezistentă prin cultu- 
ră sub Ceauşescu, este ocupată de ani buni cu denun- 
țarea legionarismului lui Nae Ionescu, Cioran şi Elia- 
de. Voi mărturisi că Nae Ionescu nu mi-a plăcut nicio- 
dată; publicistica lui polemică îmi pare mediocră, 
gândirea lui filozofică — neoriginală, prezența lui pu- 
blică — lamentabilă. Cioran a fost un exaltat de ge- 
niu, dar cine citeşte cu atenţie Schimbarea la faţă a 
României va vedea că totalitarismul lui avea să fie 


1 O variantă a acestui text a fost publicată în ziarul Averea din 13 octombrie 2005. 
2 Adrian Papahagi este doctor în anglistica la Sorbona, specialist în engleza, franceza şi germana medievale. 





anul III e nr. 33 


SOCIETATE 





pus în practică ad litteram de comunişti: naţionali- 
zări, urbanizare forțată etc. Eliade a scris trei-patru 
articolaşe mai compromițătoare, ceea ce l-a costat ca- 
riera în Franța controlată intelectual de stânga. În ce: 
priveşte pe legionari, ei au plătit mai toţi cu viața cre- 
dința şi excesele lor. Cum să nu-ţi fie însă greață vă- 
zând cum vânătorii noştri de bursulițe, voiaje şi sti- 
pendii stângiste se năpustesc ca hienele asupra me- 
moriei singurilor români cu adevărat cunoscuţi în 
străinătate, a singurei generaţii cu adevărat mari — 
în mod omogen mari! — a României? Fiii staliniştilor 
de ieri sunt corifeii progresismului stângist şi detrac- 
torii interbelicilor care au plătit cu viața sau cu cari- 
era naivitatea unei rătăciri juvenile. 

Îmi exprimam de curând tristeţea de a vedea ge- 
nerația de mâine căzând în laţul progresismului ghif- 
tuit şi schimbând zgarda ruginită a comunismului, 
pe care o regretă părinții lor, cu zgarda catifelată a 
consumismului, unde capitalul şi ideologia secula- 
ristlibertină îşi dau mâna pentru a îneca în fumul 
bienpensismeului orice urmă de discernământ. 

Dar astăzi îmi dau seama că singurul semn de 
normalitate din partea noastră, a celor care — nu din 
virtute, ci datorită binecuvântatei noastre tinereți — 


= va 





, L ci DAN 
nu am făcut compromisuri sub comunism şi nu ne-am 
turnat fratele, este să fim revoltați, neiertători, jus- 
quauboutiști ca Simon Wiesenthal. Pentru ca genera- 
ţia de mâine să nu fie mai rea decât cea de ieri tre- 
buie ca mai ales noi, cei care eram suficient de tineri 
pentru a nu ne ticăloşi, dar suficient de maturi pen- 
tru a înțelege ce se întâmpla în jurul nostru în ultimii 
ani de comunism, să fim justiţiari. Procesul comunis- 
mului trebuia făcut în 1990; acum e prea târziu pen- 
tru a asana viața politică şi publică din România. Dar 
nu e prea târziu pentru a ne angaja, ca generaţie, în 
publicistică, în politică, în universităţi, în arte pentru 
demascarea comunismului şi a derivatelor sale stân- 
giste (anticlericalismul, poliția gândirii, delaţiunea in- 
telectuală, internaţionalismul multiculturalist etc.). 

Dacă momentul istoric al procesului comunis- 
mului a fost ratat, nu e niciodată prea târziu pentru a 
împiedica revenirea lui sub alte avataruri. A fi tole- 
rant nu înseamnă a-ţi oferi creierul spre spălare, a fi 
creştin nu înseamnă a fi o oaie tâmpă si inertă în faţa 
bestiei galopante a masificării, ateismului şi imorali- 
tății. Imitatio Christi înseamnă şi să pui mâna pe bici 
pentru a alunga vânzătorii de deşertăciune şi falşii 
prooroci din templul Adevărului! 





28 


anul IIl e nr. 33 


SOCIETATE 


ROSI 





Despre nevoia educaţiei 
creștine în școli 


Educaţia, ca preocupare formativă a omului, nu poate să tie 
determinată istoric. Asupra începuturilor ei nu există date precise. 
Chiar înainte de constituirea grupurilor umane primare (Clan, trib), 
educaţia a fost o realitate în sânul familiei. Ea rezultă dintr-un instinct 
existent în structura umană, care s-a manifestat în sânul familiei încă 


de a apariţia ei. 





Pr. prof. Radu Ilaș 


fi existat numai o singură familie. Constituiţi 

într-o familie, membrii ei au constatat exis- 
tența şi a altor familii. De aici şi apariţia relaţiei socia- 
le, care nu se putea desfăşura la voia întâmplării şi 
după bunul plac al oricui. Rânduirea raporturilor 
dintre oameni şi grupări a impus tuturor şi fiecăruia 
un anumit mod de comportare. Or, a ajunge să te 
comporţi într-un anumit fel, înseamnă a trece printr-o 
filieră educativă, indiferent de dimensiunile ei. Dar 
manifestarea fenomenului educaţional nu poate fi 
exclusiv datorat existenței unui cadru social. Este de 
presupus, pe bune temeiuri, că în simplu cadru fami- 
lial părinţii tindeau să-şi crească copiii într-un anume 
fel, care reprezenta forma lor de viață optimă. Bu- 
nul-simţ are rezerve să admită că familia, de la prima 
ei închegare, şi-a crescut fiii urmărind un ideal edu- 
cativ. Dar este indiscutabil că, pentru a face viața po- 
sibilă şi suportabilă în familie, părinții au trebuit să 
impună copiilor anumite norme de conduită. Aces- 
tea au fost primele manifestări ale faptului educa- 
țional. Se înțelege că pe parcursul dezvoltării înjghe- 
bărilor omeneşti comunitare, educaţia a căpătat noi 
valențe şi, de unde a fost o activitate derivată dintr-o 
inițiativă particulară, a ajuns să fie o preocupare de 
stat. Ştim bine ce importanță avea în societatea ro- 
mână educaţia. Presupunea existența unui model, 
necesita o persoană care să modeleze ființele încă 
nestructurate, după un anumit sistem educativ şi era 
de aşteptat ca acest sistem să nu fie unul singur, ci să 
genereze o multitudine de asemenea sisteme. Este 
de neimaginat existența unei societăţi care să nu în- 
scrie printre primele preocupări procesul educativ. 


D e asemenea, nu se cunoaşte epoca în care să 


Astăzi, în acest stadiu de constituire gigantică a so- 
cietăților, diversitatea relaţiilor din sânul lor ame- 
nință să le descompună şi să le împingă în haos şi 
anarhie, așa încât, după cum au nevoie de variate co- 
duri de legi, care să reglementeze diferitele sectoare 
de activitate, ele au cel puţin în aceeaşi măsură ne- 
voie de o reglementare, în primul rând, a dezvoltării 
individului. Şi dacă legea se exercită asupra individu- 
lui, din momentul în care el devine obiect juridic şi 
sancționabil în caz de nesupunere la ordinea publi- 
că, obligându-se aşadar la mijloace de constrângere 
şi forță, educaţia în schimb se desfăşoară punând ac- 
centul aproape exclusiv pe mijloace pacifiste, pe o în- 
drumare care să caştige adeziunea obiectului ei şi să 
formeze un ins conform unui model valabil în socie- 





anul IIl e nr. 33 





ROST 


SOCIETATE 








tatea respectivă. Încât se poate spune, în mare, că 
educaţia prezidează în general existența individului 
până dobândeşte răspundere juridică, iar de aici, 
existența lui este prezidată de legea scrisă. Aşadar, 
este de neimaginat funcţionarea normală a unei so- 
cietăți, fără să se consacre dezvoltării indivizilor care 
o compun, un capitol extrem de important, acela al 
educaţiei. 

În faza actuală a societăţii noastre, educaţia, atât 
a individului cât şi a grupurilor sociale, a dobândit o 
importanță crucială. Creşterea numerică a cetățeni- 
lor, apariţia unei diversităţi de profesiuni şi ocupații 
până acum necunoscute la noi, face din ce în ce mai 
dificilă exercitarea legii asupra întregului corp social. 


Scoala, amvonul cunoașterii 


De bună seamă că şcoala este un patrimoniu de 
date, cunoştinţe, informaţii, formule, care ne înar- 
mează în raport cu societatea şi natura. 

Ea formează ceea ce se numeşte omul cult şi in- 
struit. Tehnicianul, profesorul, savantul, omul de 
specialitate reprezintă produsul şcolii. Şi numai în 

TI [5 OUA OATRRILE EREI, 


cazuri cu totul excepţionale, reprezintă astăzi, ca şi în 
trecut, au apărut specialişti într-un domeniu sau altul, 
care s-au format prin experienţe şi mijloace proprii. 
Statul şi societatea rezervă şcolii un procent din bu- 
get, care ar trebui să fie cât mai considerabil, pentru 
ca acesta să-şi atingă obiectivele. Dar de obicei activi- 
tatea de cunoaştere care domină spiritul şcolii nu de- 
păşeşte în marea majoritate a cazurilor orizontul 
imanent. Ea satisface aproape în exclusivitate nevoi- 
le omului legate de viața pământească. Dar nevoile 
lui depăşesc limitele cadrului terestru. De la un anu- 
mit moment al vieţii, omul începe să înţeleagă ne- 
voia integrării lui într-o ordine al cărei principiu nu 
se mai află în el sau în existența socială. Acest prin- 
cipiu, care reprezintă termenul ultim al existenței 
umane, se află în transcendenţă. 

Domeniul transcendenţei poate fi şi el, până la 
un punct, obiect de cunoaştere, ca toate celelalte, cu 
specificarea că el nu se mai confundă cu obiecte din 
natură (spre exemplu: istoria, geografia sau filoso- 
fia). Simpla cunoaştere, aşa zisă naturală, nu mai 
este suficientă. Ea se completează printr-o cunoaşte- 
re simultană cu o trăire a faptului religios, orientate 
spre Divinitate. 

Toate disciplinele de cunoaştere care formează 
materia şcolii, sfârşesc prin a-şi găsi rațiunea în cu- 
noaşterea şi trăirea ființei supreme care este Dum- 
nezeu. Evident, nu orice individ este urmărit de gân- 
dul prelungirii cunoaşterii lui dincolo de traiul coti- 
dian. Nu orice individ îşi pune, cu alte cuvinte, pro- 
blema mântuirii. Dar în orice caz, nevoia lui de echili- 
bru şi de împăcare cu sine şi cu lumea, care este o ne- 
voie specifică ființei umane, nu poate fi satisfăcută 
numai în cadrul oferit de statutul cultural procurat 
din şcoală. Chiar dacă un individ nu-şi pune proble- 
ma mântuirii, în orice caz, caută să găsească o formă 
fericită a relaţiei lui cu lumea materială şi imaterială, 
şi cu atât mai mult a unui reper sigur şi de nezdrunci- 
nat în curgerea impetuoasa a evenimentelor. De aici, 
rezultă necesitatea creării unei legături trainice şi 
profunde între şcoală şi Biserică. 


Religia, un imperativ 
al şcolii de azi 


Astăzi, suntem în situaţia ca educaţiei să-i revină 
tot ceea ce legea nu poate reglementa şi ține sub con- 
trol. O societate care vrea să-şi asigure buna funcţio- 
nare numai prin instrumentul legii, degenerează în 


dictatură înăbuşitoare sau în anarhie dezvoltată şi 
este sortită eşecului. Singurul remediu este educaţia. 





anul IIl e nr. 33 


SOCIETATE 


ROST 





Faptul este cu atât mai întemeiat, cu cât şi viața de fa- 
milie a dobândit aspecte şi dimensiuni care afectează 
relația dintre părinți şi copii. 

De unde, acum un secol de pildă, unitatea şi 
coeziunea familiei nu constituiau o problemă, în ziua 
de astăzi ele formează însăşi chezăşia instituției fami- 
liale, iar pentru garantarea lor se impune o preocu- 
pare asiduă, atât din partea capilor familiei, cât şi a 
acelei instituţii sociale, care nu este alta decât şcoala. 
Totuşi, această concepție, de esență strict laică, în vir- 
tutea căreia educaţia este încredințată în exclusivitate 
şcolii, prezintă grave lacune şi ele nu pot fi soluţio- 
nate decât printr-o conlucrare profundă şi continuă 
între şcoală şi Biserică. Şcoala care își imaginează că 
se poate debarasa de serviciile Bisericii este ca un ar- 
hitect al unei construcţii căreia i se cunoaşte planul 
până la fundaţie, iar de acolo se pierde în necunoscut. 

Obiectivele finale ale procesului educaţional 
aparțin religiei. Ea îndrumă paşii nu numai ai copilu- 
lui sau ai tânărului de pe băncile şcolii, dar şi ai stu- 
dentului şi chiar ai omului matur. Căci, dacă şcoala 
este un creuzet în care omul se formează până la 
vârsta cristalizării personalităţii lui, religia este tipa- 
rul în care individul se formează şi trăieşte până la 
săvârşirea lui din viață. Iată de ce Biserica este o cita- 
delă de valori şi activități mult mai largă decât 
şcoala, iar aceasta din urmă presupune, prin natura 
şi destinaţia ei, să-şi intersecteze directivele şi pre- 
ocupările cu acelea ale Bisericii. 

Fără Biserică, societatea este ca o mare ambar- 
cațiune fără busolă. Mai mult, pe lângă faptul că 
prezidează faza finală şi obiectivele ultime ale exis- 
tenței umane, Biserica participă activ la viaţa persoa- 
nei, încă de la începuturile ei. 

Reintroducerea învățământului religios dobân- 
deşte noi dimensiuni în contextul actual al societății 
noastre. Puzderia de idei, formule, ritualuri şi credin- 
țe pseudoreligioase amenință nu numai tradiţiile po- 
porului nostru, dar şi temeiurile lui de viață. Chiar 
dacă am evalua numai victimele pe care le fac, mai 
ales printre tineri, practicile yoga, încă am avea mo- 
tive destule pentru a argumenta nevoia unei prezen- 
țe constante a religiei în cadrul şcolii. Ca să nu mai 
vorbim despre consecințele educaţiei ateiste, pe care 
societatea noastră a cunoscut-o aproape jumătate de 
veac. Să nu ne imaginăm că urmările acestei educaţii 
se vor pierde de la sine în cursul timpului. Ele trebuie 
tratate cu seriozitate, competenţă şi însuflețire du- 
hovnicească, deoarece insistența şi viclenia cu care 
au fost săpate în conştiinţa lumii româneşti nu pot fi 
înlăturate prin simpla desfăşurare a lucrurilor. Ad- 


versarii creştinismului au gândit cu multă eficiență, 
din punctul lor de vedere, şi au procedat premeditat 
ca adevăraţi experţi în materie, la introducerea hao- 
sului care se manifestă încă şi astăzi în perimetrul 
religios. Religia, ca disciplină umanistă, are menirea 
de a combate năvala de rătăciri generate în chip pre- 
meditat în societatea românească. 

Acesta este încă un argument care pledează pen- 
tru solidarizarea şcolii cu Biserica. 


Efecte speciale 
ale predării religiei în şcoală 


Introducerea religiei ca materie de învățământ 
nu poate fi redusă la o simplă transmitere de cunoş- 
tințe, care permit elevului să ştie în mare ce este Bise- 
rica şi ansamblul de forme şi mituri legate de activi- 
tatea ei. 

Profesorul de religie trebuie să aibă şi chema- 
rea de a trezi în elevi simțământul religios şi cre- 
dinţa în Dumnezeu. Niciodată şi nicăieri, feno- 
menul religios n-a rămas doar o simplă materie de 
învățământ. „Obiectul“ religie trebuie să se în- 
ței şi de respectarea preceptelor derivate din ea. 
Or, a crede în Dumnezeu şi a trăi efectiv simțămân- 
tul religios, atrage după sine o tendință de apro- 
piere de ființa divină şi, în replică, o aplecare a 
Divinităţii prin harul şi grija ei asupra credincio- 
sului. De aici, elevul va dobândi un echilibru su- 
fletesc şi o sănătate spirituală, care îi permit să pă- 
trundă, să asimileze şi să dezvolte cunoştinţele că- 
pătate într-un grad superior rezultatelor învățării 
în afara sentimentului religios. Întrucât, profeso- 
rul de religie, care trebuie să fie neapărat cel puţin 
dreptcredincios, dar, pentru o mai mare eficiență, 
preot, ştie să insufle în elevi credința în Sfânta 
Treime şi a bunurilor pe care Ea le revarsă asupra 
credincioşilor, este de aşteptat ca procesul de în- 
vățământ să se desfăşoare în mod armonios şi să 
ajungă la rezultate benefice. 

În concluzie, predarea religiei în şcoală consti- 
tuie un capitol deosebit în ansamblul disciplinelor de 
învățământ, prin faptul că nu se rezumă la un aport 
de cunoştinţe, ci adaugă acestora noi forțe sufleteşti 
şi tendinţe spirituale, susceptibile să atragă asupra 
elevului revărsarea harului divin. Chiar dacă această 
revărsare de har nu se produce vizibil şi nu poate fi 
înregistrată în orice împrejurare, ea acţionează asu- 
pra elevului, lărgindu-i capacitatea de cunoaştere şi 
fortificându-i tonusul vital. 





anul III e nr. 33 


31 


ROST 


SOCIETATE 











32 


Credinţă şi încredere - 
o analiză sociologică 


Una din întrebările ce se întâlnesc frecvent în sondajele din 
România este cea legată de încrederea în instituţii. În cele ce 
urmează vom evidenția unele aspecte legate de acest tip de 
întrebare. Sondajele de a care am pornit sunt cele organizate de 
Institutul de Sondare a Opiniei Publice al Fundaţiei „România de 
Mâine” şi realizate cu participarea directă a studenților Facultății 
de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Spiru Haret, publicate 


în ziarul Adevărul atât în 2004 cât şi în 2005. 


Cristian Mihai Pomohaci 
Corina Bistriceanu 





rele instituţii? au tost propuse următoarele va- 
riante de răspuns: foarte multă, multă, puțină, 
foarte puţină, deloc. În funcţie de distribuţia răspun- 
surilor am evidenţiat trei tipuri de instituţii: 
a) Instituţii în care populaţia are încredere 
sporită 


| a întrebarea Câtă încredere aveţi în următoa- 


b) Instituţii în care populaţia are încredere rela- 
tiv crescută 














C) Instituţii în care populaţia are încredere 
scăzută 














Fiecăreia din aceste categorii i se asociază câte o 
instituţie astfel: 

- pentru categoria a - Biserica 

- pentru categoria b - Armata 

- pentru categoria c - Partidele Politice 

Această particularizare este interesantă pentru 
a studia tendințele percepției populaţiei, referitor la 
aceste tipuri de instituţii. Desigur, era de aşteptat ca, 
într-un an (am studiat comparativ 2004 şi 2005), să 
nu apară diferenţe foarte mari. Totuşi, comparând 
statistic distribuțiile pentru fiecare categorie, notăm 
diferențe semnificative între 2004 şi 2005. Fiecare 
caz în parte merită analizat, căci evoluţiile, pe cele 
trei tipuri de instituții, au explicații particulare. 


Biserica, încredere și credință 


Aşa cum de altfel apare în mai toate sondajele, 
Biserica reprezintă instituţia în care populaţia are 





anul IIl e nr. 33 























SOCIETATE ROST 
cea mai mare încredere. Datele pentru cei doi ani se viaţa publică în scopul redescoperirii vieţii comuni- 
prezintă astfel: tare este unul din motivele puternicei atracţii pe care 
i Biserica românii - tributari unui culturi de tip comunitar, ru- 
aci ral - o resimt faţă de Biserică, la această oră poate 
cea mai conservatoare instituţie românească. Din 
SR acest punct de vedere este remarcabilă tendinţa in- 
—— ] versă pe care populaţia o urmează în comparaţie cu 
elita politică: în vreme ce România este antrenată în 
Go. Ba (E =) procesele integrării şi globalizării, populaţia se în- 
Foante | 1ana | puna Ţ! ER Deloc Ț dreaptă spre instituţiile conservatoare, tradiționale. 
ja2004| an.4% | 35:0% | 135% | 40% | Gui |] 
lm2005| 50.1% | 33,2% | 9% | 3% | 3,9% | Armata: două tipuri 
Este evidentă tendința de migrare a opțiunilor de încredere 
populaţiei spre categoria „Foarte multă“ încredere, 
creşterea fiind de la 41,4% Ia 50,1%. Putem interpre- Aceasta este instituţia la care, cel puţin aparent, 
ta această tendință ca pe una nu neapărat pozitivă, nu se observă nici o tendință de schimbare a opțiu- 
pornind de la observaţia că în general oamenii „işi  nilor. 
aduc aminte de Dumnezeu la vreme de necaz. To- 2 A9pata 
tuşi, întrucât aplicăm teorema - clasică în sociologie ui: 
- conform căreia amenințarea externă tinde să | 
crească coeziunea unui grup, putem traduce creşte- Fu 
rea accentuată a încrederii totale („în cea mai mare 
măsură“), contatată la mai bine de jumătate din po- Fă 
pulaţia investigată drept un semn al identificării pu- 
ternice cu Biserica. Spre deosebire de alte instituții - me 
politice, economice, sociale, ba chiar şi culturale - Bi- az 
serica trece drept independentă de eventualele in- zeu] 
fluenţe exterioare, percepute ca amenințătoare la Chiar dacă statistic se poate spune la limită că 
adresa identității naționale şi culturale. Motivele avem diferențe semnificative, acestea se observă în 
creşterii încrederii într-o instituţie aparent retrasă partea stângă a opțiunilor, pe de altă parte, luând în 
din viața publică pot părea de neînțeles unui obser- considerare faptul că migrația opțiunilor este din- 
vator superficial. Ori tocmai aceasta retragere din spre categoriile „Puţină“ şi „Deloc“ spre „Foarte puţi- 
nă“, este clar că diferenţele 
sunt nesemnificative între cei 
doi ani. Putem totuşi lansa o 
ipoteză prin care, deşi cantita- 
tiv gradul de încredere al pop- 
ulației în armată este acelaşi 
în acest an şi în anul trecut, 
calitativ putem avea două 
tipuri uşor deosebite de încre- 
dere din punct de vedere cali- 
tativ. Evenimentele care ar fi 
putut influența această evo- 
luţie calitativă a încrederii în 
îB armată sunt integrarea în 
Ş Alianța Nord-Atlantică şi par- 
AI ticiparea activă la conflictele 
| internaționale în care Alianța 
& este implicată. Din acest punct 
de vedere, percepţia asupra 
anul III e nr. 33 33 

















ROST 


SOCIETATE 





armatei poate fi una care nu mai coincide cu cea a 
anilor trecuţi, atunci când ea era considerată o insti- 
tuţie tradițională, ale căror valori - loialitate, bra- 
vură, patriotism, rigoare - reprezentau o societate 
de asemenea tradițională. Astăzi, armata este de- 
finită mult mai raţional, cu precădere prin prisma 
raționalității politicii şi geopoliticii internaționale. 
Armata română este partenerul altor armate străine; 
ea nu mai este datoare să apere exclusiv România, ci 
şi alte teritorii sau „obiective strategice“. Pe de altă 
parte, teritoriul românesc poate fi apărat şi de alte 
armate aliate, pe care ar trebui, aşadar, să le investim 
de asemenea cu încrederea noastră. Rațiunea po- 
liticii actuale tinde să substituie, ca motivaţie a în- 
crederii susținute în armată, devotamentul faţă de o 
instituție eminamente naţională. Spre deosebire de 
Biserică, armata română nu mai este exclusiv a 
României. Sunt interesant de urmărit consecințele 
pe care conştientizarea acestei modificări de definire 
a unei instituţii-cheie le va produce în percepţia pop- 
ulației. De vreme ce încrederea este o valoare subiec- 
tivă, care se acordă pe baza comprehensiunii, a ca- 
pacităţii de identificare între populaţie, pe de o par- 
te, şi instituția creditată, pe de altă parte, riscăm să 
anticipăm o scădere a acestui indicator pe viitor. To- 
tuşi, acest lucru nu ar exclude o mai bună apre-ciere 
a eficienţei armatei, de pildă. 





Partidele politice sau forțarea 
raţională a încrederii 


Această categorie reprezintă o surpriză având în 
considerare ideea vehiculată vis-a-vis de partidele 
politice. În toate discuţiile există tendinţa de a afirma 
că populaţia nu are încredere în partidele politice şi 
că această neîncredere este în creştere. Comparând 
cei doi ani am obţinut diferenţe semnificative din 
punct de vedere statistic 


_Portide politie 
600% 


400% 





Analizând Erie lei mai sus, se observă că la 
primele două categorii practic nu avem diferenţe. În 
partea stângă se observă o uşoară migraţie a opţiu- 
nilor populaţiei dinspre „Deloc“ spre „Foarte puţină“ 
şi „Puţină“. Aceasta înseamnă că populația manifestă 
totuşi o tendință de uşoară creştere a încrederii în 
partidele politice. Care este însă fondul acestei creş- 





34 


anul III e nr. 33 


SOCIETATE 


ROSI 





teri? Dacă creşterea încrederii în Biserică se baza pe 
o accentuare a identificării subiective a populației cu 
valorile religiei ortodoxe, dacă uşoara variaţie a în- 
crederii în armată poate indica începutul înlocuirii 
valorilor militare tradiționale cu cele ale noilor insti- 
tuţii transnaţionale, relativa deplasare de la rezerva 
totală spre investirea partidelor cu „puţinul“ credit 
înregistrat în sondaj are, credem, baze pur raţionale. 
De altfel, spre deosebire de primele două instituţii, 
partidele nu sunt potrivite unei asemenea aprecieri 
subiective precum încrederea. Ele sunt instituții noi, 
neverificate, neorganice culturii noastre. Au apărut 
ca fenomen artificial şi, ca atare, s-au „bucurat“ de 
toată suspiciunea populară. Relativa deplasare pozi- 
tivă a încrederii în 2005 poate fi efectul ultimelor ale- 
geri generale, când a avut loc răsturnarea partidei 
aflate la putere. Ca orice alt eveniment asemănător, 
această evoluţie ar fi putut declanşa un anumit „opti- 
mism- în legătură cu capacitatea proprie a populației 
de a înţelege şi manevra instrumentul electoral şi, 
deci, de a credita, din acest punct de vedere partide- 
le. Totuşi, acest credit nu le investeşte ca instituţii de 
orientare, de îndrumare socială - aşa cum este Bise- 
rica sau cum a fost armata - ci ca instituții ce ar putea 
fi ele manevrate, orientate conform raţiunii popu- 
lare. În momentul când interesul pentru acest tip de 
implicare civico-politică scade, 
este de aşteptat ca şi neîncrede- 
rea funciară în acest tip de orga- 
nizaţii să revină. 


Concluzii 


În lucrarea de față scopul 
principal a fost de a prezenta 
anumite aspecte legate de încre- 
derea populaţiei în instutuţii. 
Concret, două aspecte au făcut 
obiectul preocupării noastre: 

- ierarhizarea instituţiilor 
după încrederea populaţiei, por- 
nind de la distribuţia răspun- 
surilor; 

- modificările în încrederea 
(atitudinea) populaţiei vis-a-vis 
de anumite instituții. 

În ceea ce priveşte primul 
aspect, observăm o ierarhizare a 
instituţiilor conform cantității de 
încredere după criteriul subiec- 
tiv: instituţiile cele mai subiec- 





anul IIl e nr. 33 


tive, cele mai „familiale“ (dacă familia ar fi figurat în 
lista instituţiilor testate probabil că s-ar fi aflat pe 
primele locuri) atrag cea mai mare încredere din 
partea populaţiei, instituţiile „obiective“, a cărei ra- 
țiune de a exista este una legitimată exterior, econo- 
mic sau politic, au, încă, grade scăzute de încredere. 
Putem deduce că acest tip de atitudine îi recomandă 
pe români ca o populaţie care se raportează încă 
afectiv, subiectiv la instanțele vieții publice. În ceea 
ce priveşte cel de-al doilea aspect, se poate afirma că 
există o uşoară tendință de apreciere a încrederii „ra- 
ționale“ a populaţiei în instituţii, oricum însă nesem- 
nificativă față de remarcabila creştere a ataşamentu- 
lui față de organizarea „neraţională“ (în sensul că nu 
este susținută de un interes public rațional, lumesc) 
a instituţiei bisericeşti. De altfel, un alt lucru pe care 
l-am observat în urma analizei datelor şi a observaţii- 
lor de pe teren este posibilitatea ca încrederea popu- 
laţiei în instituţii să fie determinată de distanța din- 
tre instituţie şi politică. Adică cu cât instituţia este 
considerată mai neimplicată în politică, „departe de 
politică“, cu atât încrederea este mai mare. 

Ne rezervăm însă la a considera aceste observa- 
ţii drept ipoteze. Din punct de vedere sociologic, con- 
firmarea lor trebuie, desigur, susținută de cercetări 
aprofundate. 





=] 
IB= 
=] 
[=j 
| 
E 
EI 
[=i 
i=| 
= 


35 


ROST 


SOCIETATE 











În căutarea unei identități 
pentru Europa 


O Constituţie Europeană a tost deja redactată şi se află în fază de 
ratiticare din partea statelor membre. Excepţie fac Franţa şi 
Olanda, care, pînă acum, au respins-o. Vom încerca să înțelegem 
şi de ce aceste state au procedat la aceasta măsură. Deocamdată, 
ne interesează să observăm un aspect esenţial, care, de fapt, ne 
scapă uneori printre degete: şi anume, dacă există un „om 
european“. Adică, dacă se poate identifica un „spirit al Europei“, 


ca element constitutiv, creator de ethos. 


Arhim. luvenalie Ionașcu 





cream „noul om european“, ca să putem 

vorbi de un „nou spirit european“. Dar cum 
s-ar putea crea ceva „nou“, dacă ignorăm ceea ce 
este, şi care nu este deloc „vechi“, în sensul de peri- 
mat sau depăşit, ci este însuşi fundamentul Eu- 
ropei, cu structurile sale culturale şi duhovniceşti? 
Ştim că niciodată o lege n-a creat comunitatea, ci 
aceasta din urmă a creat-o pe prima şi a validat-o. 
Tratatele eventual exprimă comunitatea. Nu Con- 
stituția creează Europa, ci comunitatea Vechiului 
Continent creează ceea ce ar trebui să fie Consti- 


U nii au fost de parere că ar trebui mai întîi să 


tuţia Europeană. 


Foto: Bogdan Ofotrei 





Constituţia trebuie să se raporteze la un subiect, 
care să aibă o unitate spirituală de fond, dincolo de 
orice diversitate. Dacă ea urmăreşte doar interesele 
economice şi politice, riscă să rămînă un artificiu, 
care să nu servească la nimic altceva decât la even- 
tuale conflicte în viitor. 

Pentru a răspunde la aceste probleme, ar trebui 
să ne punem câteva întrebări de maximă importanță: 
1. Ce a fost Europa? 2. Există un « om european », ca 
subiect cultural şi spiritual al Constituţiei pe care ne- 
o dorim?; 3. Ce consecințe presupune absorbţia altor 
state, unele atit de diferite din punct de vedere cul- 
tural şi religios?; 4. Nu cumva Europa riscă să devină 
un fel de „mozaic“, alcătuit din elemente juxtapuse la 
întîmplare, fără un liant care să-i dea o unitate pro- 
fundă? Desigur, nu e uşor să răspundem la aceste 
întrebări înainte de a face cîteva observaţii pre- 
liminare. 

Înainte de toate, nu putem vorbi de Europa, fără 
să avem o minimă idee despre ceea ce reprezintă ea 
din punct de vedere cultural şi spiritual. Nu putem 
construi o Europă cu o identitate proprie, ignorînd 
în acelaşi timp identitatea pe care ea şi-a construit-o 
de-a lungul secolelor. Ar însemna să construim casa 
noastră comună pe nisipuri mişcătoare. Nu cred că 
am putea construi Europa fără să avem clară mai 
întîi „ideea de Europa“, adică ceea ce reprezintă ea, 
care-i este propria identitate, pentru ca mai apoi să 
identificăm caracteristicile aşa-zis-ului „om euro- 
pean“. 

Avea dreptate Platon cînd afirma că statul nu 
este altceva decît imaginea mărită a sufletului omu- 
lui. Personalitatea unui stat este caracterizată de cali- 





36 





anul III e nr. 33 


SOCIETATE 





tăţile cetățenilor care-l compun. Aceştia din urmă 
crează legile după care statul se conduce şi tot ei 
suportă consecinţele legilor pe care le votează. Dacă 
o societate e coruptă, legile vor fi pe măsură. Aşadar, 
nu vom putea construi o Europă unită şi autentică, 
dacă ignorăm cetăţenii care o constituie, sufletul co- 
munităților care participă. Trebuie, în mod necesar, 
să plecam de la sufletul omului, pentru a construi 
statul, iar mai departe, Europa. Aceasta nu poate fi 
casa noastră, dacă noi nu ne simțim europeni, dacă 
spiritul nostru nu se exprimă în Constituţia după 
care Europa se conduce. Altfel, cine va locui în ea? 

Ca să înțelegem ce a fost Europa, ce este şi cum 
va trebui să fie, ar trebui să ne întrebăm: „Cum a 
ajuns Europa să fie ceea ce este?“ Pentru a răspunde, 
ar trebui, în primul rînd, să identificăm „spiritul 
european“. 

Lao privire atentă, ne vom da seama cu uşurinţă 
că Europa a fost dintotdeauna: 

1. O realitate „meta-geografică“, avînd deci gra- 
nițe nedefinite şi flexibile; 

2. O realitate „meta-politică“. O excepție o repre- 
zintă Imperiul Roman, dar şi aici distincţiile care se 
impun sînt prin ele însele limitative; 

3. O realitate prevalent „spirituală“ şi „cultura- 
lă“. Fără aceste elemente, nici nu putem vorbi de o 
identitate a Europei. 

Noi preferăm să vorbim despre Europa doar 
(sau prevalent) în sens politic şi economic. Au fost 
desființate graniţele dintre statele componente, exis- 
tă o (fragilă, e drept) unitate monetară, se tinde spre 
realizarea unei armate comune, se încearcă o unifor- 
mizare legislativă (uneori cu efecte foarte discuta- 
bile), se fac eforturi în vederea unităţii de orientare 
politică etc. Se pare însă că ignorăm să răspundem la 
întrebarea: ce este cu adevărat şi din ce a luat naştere 
Europa? Vorbim de unificarea Europei, dar sîntem si- 


guri că ea reprezintă ceva ce poate fi unit? Avem de-a 
face cu o realitate geografică, politică, economică, 
sau cu ceva mai mult? Dacă vrem să răspundem la 
aceste întrebări, ar trebui să înțelegem că Europa are 
nişte baze culturale şi spirituale care o definesc. Dacă 
nu-i definim personalitatea pe care şi-a constituit-o 
de-a lungul a peste două milenii, riscăm să trăim într- 
un fel de „confederație“ artificial constituită, ame- 
nințată continuu de conflicte inerente şi deci de dez- 
membrare. Iar prețurile s-ar putea să fie destul de 
mari. 

Cred că, pentru a defini „spiritul Europei“, ar 
trebui să tinem cont de principalele rădăcini din care 
ea s-a născut: 

1. În ordine istorică, primul este cultura greacă 
şi greco-romană; 

2. În al doilea rînd, este duhul Evangheliei lui 
Hristos; 

3. Apoi, revoluţia tehnico-ştiințifică, aceea care a 
marcat profund ultimele secole şi este în curs de 
desfăşurare, cu viteze greu de ținut sub control. 

În afară de acestea, sînt şi alte elemente, de 
diverse tipuri şi efecte, asupra cărora nu ne vom opri 
acum. Credem însă că nu putem ignora rădăcinile 
din care Europa s-a născut, dacă nu vrem să aducem 
pe lume un „avorton“, după cum s-a exprimat careva. 

Actualele discuţii pe marginea menţionării nu- 
melui lui Dumnezeu în textul Constituţiei şi a recu- 
noaşterii rădăcinilor creştine ale culturii europene 
indică o gravă carenţă în mintea celor care cred că 
pot construi o „altă Europă“ decit cea care s-a născut 
deja, avînd propria identitate. Nu noi am generat 
Europa, ci ne-am născut în ea. Şi avem datoria să-i 
dăm o Constituţie care să o reprezinte, în spiritul său, 
şi, în acelaşi timp, să ne reprezinte, să o simţim că 
este „a noastră“. Iar cetățenii Europei să se simtă la ei 
acasă. 








anul IIl e nr. 33 


37 


ROST 


SUB LUPĂ 








Secolul corporatismului 
sau al corporațiilor 
transnaţionale? 2) 


Statul corporatist este singurul în măsură să aducă la realitate 
aceste imperative. Corporaţiile sunt de două feluri: unele sunt 
economice (agricultura, industria, meseriile, comerțul, creditul, 
transporturile), altele, neeconomice (biserica, armata, magistratura, 


Cristi Pantelimon 





nu este neutru, ci îşi propune un ideal pentru co- 

munitatea naţională - ne amintim că şi Gusti 
propunea un sistem de sociologie care avea de ase- 
menea un astfel de plan ideal la nivel statal), indivi- 
dul abstract al democraţiei parlamentare nu există. 
E există numai în calitate de membru al unei cor- 
porații, deci de instrument al unui instrument al sta- 
tului. Fără conotaţii negative, individul este sclavul 
statului, aşa cum în antichitate, la Aristotel, sclavul 
era un fel de „instrument însuflețit“ al stăpânului 
său. Aceasta deoarece scopul statului corporatist nu 
este dezvoltarea individuală sau afirmarea cu orice 
preţ a individului, ci afirmarea idealului național, 
care este necesarmente unul colectiv. În această afir- 
mare colectivă instrumentele mari sunt corporaţiile, 
iar în cadrul lor, instrumentele ultime sunt indivizii. 
Avem de-a face, aşa cum se poate observa, cu o doc- 
trină a unui stat perfect ierarhizat şi dezindividuali- 
zat, în care fiecare corporație are o funcţie socială 
distinctă care se subsumează idealului naţional. Inte- 
grarea individului este şi ea totală. Nici un individ nu 
rămâne în afara acestui sistem totalizant, în care fie- 
care trebuie să îndeplinească o funcţie, după model 
aproape biologic. De aceea, Manoilescu va spune: 


] n această construcţie ideală (în sensul că statul 


1 Secolul corporatismului, p. 62. 
2 ibid, p. 67. 


ştiinţa şi artele, educaţia naţională, sănătatea publică). Aceasta este 
şi osatura statului corporatist, în care corporațiile sunt 
„subinstrumente în serviciul statului, care la rândul său este 
instrumentul cel mai înalt, destinat să servească un ideal superior al 
colectivității naționale. “! 


„Corporatismul este doctrina organizării funcționale 
a națiunii. Corporaţiile nu sunt decât organele care 
îndeplinesc aceste funcțiuni.“? 

Corporaţia este un organ colectiv, dar care se 
deosebeşte de profesie. Aici apar diferenţele 
majore între corporatismul politic manoilescian şi 
cel stric economic al Evului Mediu. În cazul aces- 
tuia din urmă, o corporație reprezenta, de cele 
mai multe ori, numai comunitatea unei profesii. 
La Manoilescu, corporaţia are un sens deosebit. Ea 
se referă nu a o activitate anume (profesie), ci la 
o funcţie socială, care este necesarmente mai vas- 
tă. Caracterul „politic“ (în sens de organ al exis- 
tenţei armonioase a statului) al corporației face ca 
în cadrul ei să „încapă“ mai multe profesii, teore- 
tic, oricât de multe. De exemplu, în corporaţia apă- 
rării pot intra oricâte profesii ce țin de industria 
militară, de educaţia militară, de serviciul militar 
propriu-zis, de alimentaţia în cadrul armatei etc. 
Toate aceste activități presupun fiecare în parte 
numeroase profesii. Însumarea lor dă corporaţia 
apărării. Aşadar, o corporație manoilesciană cu- 
prinde şi înglobează armonios oricâte profesii dis- 
tincte. Ceea ce dă unitate corporației este finalis- 
mul concepției: toate corporaţiile, deşi eterogene 
(adică formate din mai multe profesii) sunt supu- 
se „convergenţei scopului“. 





38 


anul III e nr. 33 


SUB LUPĂ 


ROSII 





În „lupta“ sa cu sistemul politic democratic, cor- 
poraţiie se vor lovi invariabil de partide. Cum se va 
desfăşura această luptă şi care vor fi consecinţele ei? 

Dacă rolul corporațiilor este unul strict funcţio- 
nal, este de stabilit în ce măsură rolul funcţional al 
partidelor este mai important decât cel al corporații- 
lor. Evident, regimul partidelor politice este unul 
ideologic, de secol XIX. Multipartidismul nu repre- 
zintă, pe de altă parte, o necesitate funcțională: pen- 
tru aceeaşi funcție, nu e nevoie de mai multe organe. 
După părerea lui Manoilescu, partidele politice nu 
mai au nici un rol, de vreme ce problema echilibrului 
între revoluție (stânga spectrului politic) şi reacțiune 
(dreapta) nu mai există, o dată cu recâştigarea între- 
gii libertăți politice de către cetăţeni. Partidele nu pot 
îndeplini roluri sociale, dar nici roluri economice, 
căci nu au fost create pentru aşa ceva. Rezultă că nu- 
mai corporaţiile au viitor, partidele politice fiind or- 
ganisme perimate. Chiar dacă, în principiu, nu sunt 
interzise, în regimul corporativ partidele vor avea 
mari dificultăţi în a exista, căci ele ar trebui, pentru a 
fi reprezentative, să fie capabile să cucerească cvasito- 
talitatea spiritului public la un moment dat, și să ştie 
să-şi păstreze nealterată influența asupra acestuia. 


Organizarea statului corporativ 


În statul corporatist, puterea legislativă supre- 
mă aparține numai parlamentului corporativ, deci 
corporațiilor. La rândul lui, statul corporatist are un 
rol de arbitru între corporaţiile care-l slujesc. El este 
şi corporație, dar şi supracorporaţie. 

În cele din urmă, după ce prezintă cu lux de 
amănunte doctrina corporatismului, Manoilescu dă 
şi definiţia corporației: „Corporaţia este o organiza- 
ţie colectivă şi publică alcătuită din totalitatea (sau 
din partea) persoanelor (fizice sau juridice) îndepli- 
nind împreună aceeaşi funcțiune națională, şi are ca 
scop asigurarea exercitării acestei funcțiuni în intere- 
sul suprem al națiunii, prin reguli de drept impuse, 
cel puţin, membrilor săi.“3 

Câteva caracteristici ale corporațiilor, aşa cum 
le concepe Manoilescu, sunt utile pentru a determina 
apropierile şi diferențele față de corporatismul me- 
dieval. 

Mai întâi, corporaţiile sunt naționale. Cele me- 
dievale erau locale. Caracterul național a corporații- 
lor se impune cu necesitate, dacă ne gândim că în Ro- 
mânia (dar şi în alte țări, cum ar fi Polonia, ex-lugos- 
3 Ibid,, p. 152. 

4 Ibid, p. 157. 





lavia, ex-Cehoslovacia) există numeroase şi puter- 
nice minorități naționale, care au un rol central în 
anumite ramuri economice. Aşadar, acest caracter 
preîntâmpină, pe de o parte, cosmopolitismul facil al 
elitei democratice, pe de altă parte, posibilele 
înstrăinări ale funcţiunilor naţionale datorate etni- 
cilor minoritari. Condiţia este indispensabilă real- 
izării unei unităţi naţionale funcţionale. În al doilea 
rând, corporaţiile sunt unitare. Acest caracter rezultă 
logic din caracterul unitar al funcţiunii pe care o 
îndeplineşte corporaţia în stat. Corporaţiile sunt 
totalitare. Acest lucru înseamnă că „reţeaua corpo- 
raţiilor cuprinde națiunea întreagă şi că nu lasă nici 
o activitate naţională neîncadrată într-o corpo- 
rație.“4 „Totalitarismul“ corporatismului este firesc, 
în măsura în care, aşa cum ştim deja, baza de pornire 
a lui este ideea completei unități naţionale pe schele- 
tul corporațiilor. Corporaţiile au caracter deschis. 
Acest caracter este cu atât mai important cu cât ad- 
versarii corporatismului pretind că acestea ar fi, du- 
pă model medieval, nişte instituții închise, improprii 
lumii moderne. Această libertate a intrării în corpo- 
raţie se referă numai la eventualele piedici de natură 


PE F « Z spa 
DE 


na e: E a 





anul IIl e nr. 33 


II 





bar setotoici 


ROST 


SUB LUPĂ 





ereditară. În afara acestora, evident, există condiții şi 
criterii clare de admitere, care nu pot fi puse la îndo- 
ială. Mai mult, aceste condiţii de admitere trebuie să 
fie severe, astfel încât în cadrul corporațiilor compe- 
tența să fie asigurată din plin. Caracterul deschis nu 
este echivalent cu devălmăşia. Nu oricine poate face 
parte dintr-o corporație, ci numai cine este pregătit 
pentru aşa ceva. Corporaţia nu este o castă închisă. 
În fine, corporaţiile sunt neexclusive. Acest lucru în- 
seamnă că un om poate aparține în acelaşi timp mai 
multor corporaţii, situaţie care se întâlnea foarte rar 
în cazul breslelor medievale. 


Valorile corporatismului 


Care sunt valorile interne ale corporatismului? 
Sau care este etica sa? Manoilescu porneşte de Ia criti- 
ca idealului individualist, în speţă a bunăstării indivi- 
dului. Acest „ideal“ este părăsit în cadrul corporatis- 
mului şi înlocuit de un alt ideal, cel naţional. Etica 
adiacentă este una funcțională, o etică ce rezultă din 
natura organică a instituţiilor. Diferenţele dintre va- 
lorile democratice şi cele corporatiste sunt enunțate 
pas cu pas: „Respectul masei este înlocuit în morala 
corporatistă prin respectul națiunii şi al idealurilor 
sale. Respectul libertăţii individuale este înlocuit 
prin respectul libertăţii colectivitătilor organizate, 
deci a autonomiei corporative. Cultul majorităţii 
este înlocuit prin cultul națiunii şi al imperativelor 
sale morale ($.a.) (...) Națiunea este scopul. Corpora- 
ţia este mijlocul. Iată întreaga morală corporatistă.“5 

Corporaţiile au puteri normative interne, dar şi 
puteri normative externe. O corporație este cu atât 
mai integrată cu cât are puteri normative interne 
(exemplu: biserica, armata, universitatea, care au in- 
dependență normativă față de mediul politic ex- 
tern), ceea ce este foarte firesc, dar şi externe (ceea ce 
este mai greu de admis, dar este real). De exemplu, ar- 
mata are putere normativă asupra tuturor cetăţeni- 
lor în caz de război, iar corporaţia învățământului îi 
obligă pe cetăţeni să-şi dea copiii la şcoala primară. 

Ierarhia intercorporativă este un aspect esențial 
al corporatismului, care se referă Ia relaţiile corpora- 
țiilor între ele, la posibilele ierarhizări între acestea 
(nu în interiorul lor). Unii autori (ca, de exemplu, O. 
Spann) admit această ierarhie. Există în opinia lui 
Spann o inegalitate a corporațiilor, prin urmare, o ie- 
rarhie între ele, „calculată“ în funcţie de gradul de 
spiritualitate pe care-l reprezintă fiecare. În această 


5 Did, p. 171. 
6 Ibid, p. 186. 


ierarhie, corporaţiile intelectuale sunt considerate 
superioare celor active. În schimb, din punctul de ve- 
dere al autorului român, această ierarhie este impo- 
sibilă şi neavenită. Toate corporaţiile sunt Ia fel de 
importante, pentru că toate funcţiile unui organism 
sunt la fel de importante. O singură corporație are 
un Statut privilegiat. Aceasta este corporaţia (Şi, în 
acelaşi timp, supracorporația) statului. Statul este 
„singura formaţie socială a cărei preeminență se 
impune fără intervenţia unor criterii arbitrare şi exo- 
gene.“e Aceste precizări sunt cu atât mai importante 
cu cât relaţiile dintre corporaţii şi relaţiile dintre stat 
şi corporaţii definesc starea dinamică a unei societăţi 
organizate pe principii corporatiste. Tocmai de aceea 
este foarte bine de ştiut care sunt relaţiile posibile în- 
tre aceste organisme ale statului. Este important de 
precizat, de asemenea, că statul-corporaţie este res- 
ponsabil de apărarea naţională, de politica externă 
şi de ordinea internă, iar în calitate de supracorpora- 
ție, el este dator a veghea la armonizarea şi la coor- 
donarea activităţii celorlalte corporaţii. 

În ce priveşte modalitatea de organizare a acti- 
vităţii legislative, Manoilescu este de părere că so- 
luţia optimă este aceea cu două camere legiuitoare 
corporative, una care să reflecte compoziția corpora- 
țiilor economice, iar cealaltă compoziţia corporaţii- 
lor aşa-zis culturale. Prima ar urma să se cheme Ca- 
mera corporativă economică, iar cea de-a doua, Ca- 





g 
E 

Mi 
E 

“8 





40 


anul III e nr. 33 


SUB LUPĂ 


ROST 





mera corporativă social-culturală. Unul dintre princi- 
piile cele mai semnificative şi mai revoluționare toto- 
dată după care va funcţiona parlamentul corporativ 
va fi acela după care o lege care interesează direct o 
anumită corporație să nu poată fi votată împotriva 
voinței acelei corporaţii, chiar dacă majoritatea 
membrilor camerei (sau camerelor) ar fi de acord. 
Căci majoritatea devine, în acest sens, una dintre for- 
mele violenței, spune Manoilescu. Spiritul corpora- 
tiv nu se poate sprijini decât în cazuri extreme pe 
această doctrină a majorității, de inspiraţie democra- 
tică. În acelaşi spirit antidemocratic, economistul ro- 
mân propune o monarhie corporatistă, nu o repub- 
lică de acelaşi tip. 


Concluzii 


Corporatismul manoilescian este antidemocra- 
tic, organicist, etatist şi totalitar. El nu suprimă liber- 
tatea individuală, ci doar aşază această libertate sub 
tutela unui ideal naţional, coordonat de la nivelul 
corporației sau supracorporaţiei statului. Însă, cel 
mai important aspect al programului de față nu este 
atât modul de organizare internă (care este destul de 
simplu în spiritul său, în ciuda numeroaselor aspecte 
pe care le comportă, şi pe care lucrarea lui Manoiles- 
cu le dezvoltă), ci presupoziţiile internaţionale de la 
care porneşte. Am putea spune că acest corporatism 
este răspunsul organicist la nevoia de limitare a ex- 
ploatării sau colonialismului mondial, pe care 
autorul român a explicat-o în lucrările ce vizau 


i ie 
e tat da a 





schimburile economice internaţionale. Aceste schim- 
buri se desfăşoară sub semnul raportului fatal de 1 la 
10, adică țările agricole sunt nevoite să facă eforturi 
înzecite pentru a putea să-şi plătească importurile de 
factură industrială din țările avansate. Acest raport 
este cel care determină încercarea de reorganizare a 
lumii pe baze noi, corporatiste şi naţionale, astfel 
încât fiecare națiune să devină o monadă capabilă de 
„negocieri“ corecte cu statele industrializate. Aşadar, 
corporatismul nu poate fi înţeles în afara raportului 
de exploatare la nivelul schimburilor internaționale 
şi nici în afara unui naționalism organic, care pune 
mai presus de interesele individuale, de grup, ideolo- 
gice etc, interesul național, sau idealul naţional. În mă- 
sura în care se admit aceste ipoteze de lucru şi în mă- 
sura în care sistemul corporatismelor naționale s-ar 
generaliza, iar statele mari ar renunța la pretenţiile 
de hegemonie asupra celor mici (prin decapitaliza- 
re) sistemul lui Manoilescu ar putea deveni realist. 
Ne întrebăm însă: este realistă această ipoteză a eli- 
minării cu bună ştiinţă, din proprie iniţiativă, a deca- 
lajelor între statele industrializate şi cele rămase în 
urmă? În fond, corporatismul nu este posibil decât ca 
urmare a unei decizii prealabile de renunțare la „im- 
perialism“ sau dominație economică. Dar o atare de- 
cizie nu pare a fi tentantă pentru statele mari şi in- 
dustrializate. Şansele corporatismului manoilescian 
sunt extrem de diminuate tocmai privite prin prisma 
dimensiunii lui externe. Căci „relaţiile internaţiona- 
le“, chiar între state corporatiste, vor fi întotdeauna 
guvernate de „imperativele“ forței şi dominaţiei. 





anul III e nr. 33 


41 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Conceptul de 
marketing religios 


Opinia lui Rossman Marlen L. că „religia joacă un rol însemnat în modul în care 
oamenii percep şi utilizează produsele și serviciile“!, ne-a făcut să ne întrebăm 
dacă introducerea instrumentelor de marketing în Biserică înseamnă O 
desacralizare a modului ei de a acționa în lume, sau, mai degrabă, o formă de 
adaptare a acesteia la condiţiile sociale contemporane. Cert este că, indiferent 
dacă ne referim Ia contribuția marketingului în organizarea vieții bisericeşti, 
sau Ia implicarea Bisericii în activități de marketing, în ambele cazuri este 


vorba, de fapt, de marketing religios. 


Bogdan-Aurel Teleanu 





AN 
nsuşirea de către Biserică a conceptului de mar- 


keting religios reprezintă o formă de adaptare a 

limbajului bisericesc Ia limbajul economiei mo- 
derne?. Utilizarea instrumentelor de marketing de 
către Biserică se justifică prin faptul că, în interiorul 
ei, respectiv între membrii acesteia, există un raport 
de schimb sau tranzacţionare. Predica, cateheza, lite- 
ratura religioasă, obiectele de cult, serviciile religioa- 
se în general sunt câteva dintre produsele, tangible 
products, care pot face obiectul unor tranzacţii bise- 
riceşti3, în schimbul cărora unica pretenţie a Bisericii 
este de a câştiga la credinţa în persoana Mântuitoru- 
lui lisus Hristos şi în învățătura Sa pe toţi cei cărora li 
se adresează. Pe lângă acest argument, care justifică 
clasificarea „Bisericii ca subiect al marketingului reli- 
gios“4, trebuie să adăugăm şi necesitatea Bisericii de 
a beneficia de resurse financiare şi de a avea o ges- 
tiune economic〠cu respectarea, implicită, a valori- 
lor creştine. 

Factorul determinant care justifică conexiunea 
dintre marketing şi religie îl constituie amploarea fe- 


* Bogdan Teleanu este doctor în teologie şi publicist 
1 Rossman Marlen L. - Multicultural Marketing, New York, 1994, p. 42. 

2 Marco Borsa - „Marketing e civilită mercantile“, (Prefată) în Gaj Milo, L'altro marketing, Milano, 1993, p. XIV. 
3 Shawchuck Norman et alia - Marketing for Congregations, Nashville, 1993, p. 240. 

4 Gaj Milo - Idem, p. 107. 

5 Gaj Milo - Laltro marketing, Milano, 1993, p. 103-104. 
6 Fiorentini Giorgio - Organizzazioni non profit e di volontariato, Milano, 1992, p. 223. 


7 Alfonso Nieto - Econonomia dei media, Curs Ia Facultatea de Comunicare Sociala Instituţională a Universităţii Santa Croce, 
Roma, 2000/2001. 


3 Philip Kotler - Managementul marketingului, Teora, ediţia a IV-a, 2005, p.745. 


nomenului comunicării. Dezvoltarea tehnicilor de 
comunicare i-a transformat pe oameni în „consuma- 
tori de informaţie“ şi a dus la apariţia unei pieţe a in- 
formaţiei, a unui mediu în care sunt promovate ofer- 
te şi sunt verificate cereri sub formă de informaţie”. 
Interesul față de informaţia religioasă, stimulat de 
circulaţia ideilor pe piața informaţiilor, apropie mar- 
ketingul religios de marketingul informativ şi de 
marketingul ideologic, aplicat cu precădere în po- 
litică, cultură, armată, economie etc. 

Dat fiind faptul că marketingul modern se orien- 
tează în funcţie de activitatea de comunicare, re- 
zultă că factorul determinant pentru existența unui 
marketing religios este informaţia religioasă. Aceas- 
ta are rolul 1) de a influența comportamentul oame- 
nilor, alături de factorii culturali, sociali, personali şi 
psihologici, şi 2) de a contribui la o segmentare a pie- 
ței pe criterii religioase. Principalul efect benefic al 
aplicării marketingului religios îl constituie respecta- 
rea credinței religioase a fiecărei persoane în parte şi 
a comunităţilor religioase în general. 

În ciuda faptului că informaţia este evaluată ca 
bun sau obiect de marketing, datorită caracteristici- 





42 


anul III e nr. 33 


ÎN DEZBATERE 


ROSI 





lor informaţiei, se cuvine a fi mai degrabă inclusă în 
domeniul marketingului serviciilor, decât în cel al 
produselor. În acest sens, Christian Grânraos spune: 
„Un serviciu este o serie de activităţi de natură mai 
mult sau mai puțin intangibilă care, în mod normal, 
dar nu şi necesar, au loc în interacțiunea dintre client 
şi angajat; şi/sau resurse fizice sau produse; şi/sau 
sisteme ale furnizorului de serviciu; toate acestea 
sunt furnizate ca soluţii la problemele clientului?. 
Conform acestui principiu, furnizarea de informaţie 
reprezintă, de fapt, furnizarea de soluţii la proble- 
mele clienţilor. Despre felul în care marketingul 
serviciilor se aplică în cazul instituţiilor religioase 
este extrem de prețioasă remarca făcută de Fioren- 
tini Giorgio. Acesta afirmă că aplicarea acestui mar- 
keting în cazul instituţiilor religioase se face „nu 
atât pentru a intra în logica comercializării propriu- 
lui crez religios, ci pentru a manifesta propriile ca- 
pacități de exprimare a credinței prin transpunerea 
în activități de serviciu a propriilor principii religioa- 
se...“10. Cu alte cuvinte, conţinutul acestei remarci 
poate fi tradus în limbaj biblic prin expresia Sf. Ap. 
Iacob „Credinţa fără fapte este moartă“ (Iacob 2, 26) 
sau, mai precis, „din faptele mele îţi voi arăta cre- 
dința mea“ (Iacob 2, 18). 

Însă, cea mai semnificativă similitudine consi- 
derăm că există între marketingul religios şi marke- 
tingul valoric. O trăsătură caracteristică marketingu- 
lui, ca de altfel a oricărei activităţi economice, este 
noţiunea de valoare. „Marketingul - afirmă Philip 
Kotler - este un proces social şi managerial prin care 
indivizi şi grupuri de indivizi obţin ceea ce le este ne- 
cesar şi doresc prin crearea, oferirea şi schimbul de 
produse având o anumită valoare“. Pentru ca pro- 
cesul economic să funcţioneze este nevoie de un sis- 
tem de referință, a unui tip de relaţie care stabileşte, 
prin comparații, raportul între cerere şi ofertă. Acest 
sistem de referință îl reprezintă „valoarea de 
schimb“, concept dezvoltat de-a lugul timplului, în- 
cepând cu Aristotel şi terminând cu economiştii cla- 
sici, Smith şi Ricardo!2. Valoarea de schimb, element 
care determină diferența dintre cerere şi ofertă, re- 
zultă din tranzacţionarea sau „schimbul de valori în- 


tre două părţi“l5. 

Accentul pus pe valoare în operaţiile de marke- 
ting reprezintă un mod de gândire specific marketin- 
gului valoric al cărui obiectiv principal este, după 
Philip Kotler, „specializarea în crearea clientelei, nu 
numai în crearea produselor, dovedind capacitatea 
de creatori de cerere şi nu numai de creatori de pro- 
duse“. Prin această strategie de marketing se urmă- 
reşte stabilirea unor legături puternice cu clienții 
prin creşterea indicelui de fidelitate al clienţilor, pro- 
fitul fiind reprezentat de valorea vieţii unui client. 
Elementul cheie al desfăşurării marketingului valo- 
ric îl reprezintă calitatea care, conform lui John F. 
Welch Jr., este „cea mai bună poliţă de asigurare a fi- 
delității clienților“. 

Condiţia umană este determinată de valoare, 
iar posibilitatea actualizării acestei valori o reprezin- 
tă virtuțile. Acestea, conform afirmațiilor lui Alasdair 
Macintyre vizează o „acţiunea concretă“15 prin care 
se urmăreşte atingerea acelor „scopuri care sunt bu- 
nuri autentice pentru om“!6, În condiţiile în care con- 





A, = SS JA Ea 


9 Christian Grânraos - Management e Marketing dei Servizi, SEDI, Torino, 1994, p. 27. 
1 Fiorentini Giorgio - Organizzazioni non profit e di volontariato, Milano, 1992, p. 228. 


1! Philip Kotler - Managementul marketingului, Teora, 1998:. 


12 Dicţionar de politică, Oxford, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001. 


15 Philip Kotler - Idem, p. 16. 
14 Philip Kotler - Idem, p. 9. 


15 Alasdair Macintyre - Tratat de morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 163. 


16 Alasdair Macintyre - Idem, p. 168. 








anul III e nr. 33 


43 


ROST 


ÎN DEZBATERE 








44 


statăm apropierea existentă între marketingul reli- 
gios şi cel valoric, dar şi rolul virtuţilor în recunoaş- 
terea şi însuşirea valorilor, putem concluziona că 
fundamentul marketingului religios îl reprezintă 
practicarea virtuților, în special a celor care au tan- 
genţă cu viața bisericească. 

Din perspectivă creştină, raţiunea oricărei ac- 
țiuni umane, inclusiv a oricăror tranzacţii sau schim- 
buri întreprinse de om, o reprezintă valoarea mân- 
tuirii. Un exemplu în acest sens îl reprezintă capod- 
opera literară tragică „Faust“ a poetului şi filozofului 
european Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) 
în care personajul principal, dorind să-şi prelungeas- 
Că viaţa şi fericirea, face un pact cu diavolul, riscând 
să-şi piardă sufletul, adică propria sa mântuire. În ca- 
zul lui Faust, mântuirea propriului suflet reprezintă o 
valoare de schimb pe care, săvârşind binele, reuşeşte 
să o valorifice corespunzător doar prin intervenția 
lui Dumnezeu. 

În concluzie, orice formă de marketing - fie el 
informativ, ideologic, de servicii, valoric, calitativ 


etc. -, care ia în considerare prezența lui Dum- 
nezeu, Dreptatea şi Binele absolut, poate fi numit 
un marketing religios. Esenţa unui asemenea mar- 
keting, pe care îl definim ca fiind religios, o repre- 
zintă indubitabil raportarea la Valoarea Supremă, 
adică la Dumnezeu, care cere în mod expres ampli- 
ficarea calităţilor noastre, în special a virtuţii cre- 
dinței, cu scopul de a ne câştiga mântuirea. Prin 
urmare, reținem aspectul integrativ al marketingu- 
lui religios, în sensul că toate celelalte forme de 
marketing, fără să suporte modificări, pot fi inte- 
grate acestuia. Astfel, putem vorbi de marketing 
religios ori de câte ori omul recurge la acele virtuţi 
care, pe lângă faptul că-l ajută să finalizeze acţi- 
unea propusă, contribuie la apropierea de Dum- 
nezeu şi dobândirea perfecțiunii umane, adică a 
sfințeniei vieţii. Acest lucru este posibil cu condiția 
ca omul contemporan să se reorienteze axiolgic 
spre Dumnezeu, astfel încât să integreze toate va- 
lorile într-o viziune unitară care să fie subordonată 
valorii religioase. 


z 
E 
E 
Ş 
9 
E 
9 
E 
5 


anul IIl e nr. 33 


HISTORIA 





Basarabia 1940. 
Dovezile unei trădări e 


Tabloul situației diplomatice, după patru ani de ministeriat Titulescu, 
se prezenta dezastruos: din 1932 până în 1936, singurele rezultate 
concrete ale intensei activități diplomatice, purtate într-o manieră 
foarte personală, se soldaseră cu slăbirea considerabilă a poziției 
României faţă de imperiul de Ia răsărit şi izolarea ei tață de aliaţi, în 
primul rând de Polonia, manevre Ia care a contribuit decisiv şi 
diplomaţia franceză, care spera, în felul acesta, că o Românie timorată 
de pericolul din est va reveni pe făgașul politicii antantiste, respingând 


avansurile germane.! 


Florea Tiberian 





pensată în nici un fel prin întărirea (formală) a 

statutului ei juridic ce rezulta din pactul 
Briand-Kelogg (1928), cuplat artificial de Titulescu 
cu convenţia pentru definirea agresorului, semnată 
de Uniunea Sovietică şi România la 4 iulie 1933 la 
Londra. Pentru că, tot la începutul anului 1929, prin 
intermediul Poloniei, guvernul român primise din 
partea ruşilor propunerea de a aplica pactul Kelogg 
printr-un protocol, semnat la 7 februarie, care a ră- 
mas cunoscut sub numele adjunctului comisarului cu 
afaceri străine al Rusiei, Litvinov2. 

Reprezentantul diplomatic italian la Bucureşti l-a 
atenționat în zadar pe Gafencu despre inutilitatea 
semnării protocolului Litvinov „Preziosi s-a străduit 
în lungi convorbiri să-mi explice că protocolul Litvi- 
nov nu înseamnă nimic, că e o cursă întinsă în care 
vom cădea, şi că se miră că eu, «atât de inteligent», nu 
pricep asta“. (Gafencu, op. cit., p. 225). De altfel, Ga- 
fencu, pe atunci subsecretar de stat la comunicaţii, 
fusese pus la curent cu dedesubturile ofertei sovieti- 
ce de către specialiştii diplomaţiei: „Arion, directorul 
politicii orientale din minister, mi-a atras atenţia asu- 
pra faptului că «toate declaraţiile oficiale ale cârmui- 
torilor ruşi până la cele mai recente note privitoare 
[a pactul Kelogg, iscălite de Cicerin şi Litvinov, amin- 


$ lăbiciunea (reală) a României nu putea fi com- 


teau, fie pe faţă, fie prin subînțelesuri, că între Rusia 
şi România dăinuieşte o stare de război, în temeiul 
căreia trupele româneşti ocupă Basarabia. Pactul Ke- 
logg nu putea să aibă deci nici un efect între Rusia şi 
noi. Năvălirea oștilor bolşevice în Basarabia nu ar fi 
însemnat, după teoria bolşevistă, un act de agresiu- 
ne, adică o tulburare a păcii, ci o simplă operaţie de 
război între două ţări care sunt de atâta vreme în sta- 
re de război.» (ibidem, p. 227). 

În aceste condiții, diplomaţia română a „inven- 
tat“ o formulă adăugată textului-bază, din care să re- 
iasă, că între cele două țări „dăinuie“ o stare de pace. 
Însă acele cuvinte din preambulul protocolului Litvi- 
nov: „Statele subsemnate, în dorința de a întări sta- 
rea de pace existentă între ele...“ nu pot ţine locul 
unui tratat de cooperare. Starea de pace nu putea fi 
existentă între două ţări care nu aveau în vigoare un 
Tratat de Pace după încheierea primului război mon- 
dial, cu integritatea teritorială recunoscută de ambe- 
le părţi. Formulele lui Titulescu, sub aparența unei 
subtilităţi inteligente, ascundeau o extrem de pericu- 
loasă fragilitate. 

În urma întrevederii cu ministrul polonez Szem- 
beck, Gafencu consemnează, în data de 24 decembie 
1931, două elemente neliniştitoare: faptul că „Rusia 
nu acceptă decât pacte separate“ şi existența unor 
deosebiri de fond între pactul polonez şi pactul româ- 
nesc. „Pactul polono-rusesc se sprijină pe tratatul de 
pace polono-rus şi pe lămuririle politice şi teritoriale 


1 Mihail Sturdza mai dă în vileag faptul că Titulescu a escamotat telegrama prin care Petrescu-Comnen, ministrul 
României la Berlin, transmitea, pe la mijlocul lui octombrie 1934 propunerile Germaniei de a înarma România în 
schimbul unor facilităţi comerciale, astfel că la 22 octombrie 1934 Goering reînnoia aceste propuneri, respinse şi ele 


de guvernul român. (op. cit. pp. 86-89). 
2 Cf. Grigore Gafencu, op. cit., pp. 224-225. 





anul III e nr. 33 


ROST 


HISTORIA 





prevăzute în acest tratat. În al doilea rând, pactul 
vorbeşte de «neviolabilitatea integrității teritoriale». 
Iată două puncte care vor lipsi din pactul nostru!!“5. 

Aflată în această situaţie, România respingea cu 
înverşunare propunerile repetate (din 22 octombrie 
şi 20 noiembrie 1934, 13 noiembrie 1936, 20 februa- 
rie şi 20 martie 1937) ale Germaniei de a ne garanta 
frontierele şi de a ne înarma, în schimbul unor con- 
tracte comerciale şi a transformării noastre în avan- 
post răsăritean menit să asigure securitatea Europei 
Centrale în această parte a continentului, faţă de ten- 
dințele expansioniste ale Uniunii Sovietice. 

Alex Mihai Stoenescu este un alt cercetător care 
admite caracterul de trădare pe care l-a reprezentat 
faptul cedării Basarabiei şi a nordului Bucovinei. 
„Documentele confidenţiale ale ministrului de Ex- 
terne, date publicităţii de Academia Română în 1992, 
arată pericolul în care ne-am aflat permanent, odată 
cu apariția revizionismului şi cât de greşită a fost res- 
pingerea brutală a garanțiilor germane.“5 Conluzia 
autorului: „Cam tot ce a fost gândire de Dreapta ro- 
mânească din această perioadă (...) a pornit de la 
premisa corectă că Franța trădează România pentru 
o înțelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt 
care trebuia să declanșeze o apropiere sistematică şi 
inteligentă de Germania.“ (ibidem, pp. 203-264). 

„Pentru a înțelege cât mai bine că cedarea teri- 
toriilor din 1940 a reprezentat un act de înaltă trăda- 
re, ne vom opri cu analiza asupra unui aspect tehnic, 
dar nu mai puţin important.“ (op. cit., pp. 281-282, 
subliniere în text). Aici, autorul se referă la planurile 
militare de apărare a ţării, nefuncţionale la data ulti- 
matumului rusesc, din cauza înzestrării defectuoase 
a armatei. Întocmit de generalul Ion Antonescu, pla- 
nul „Traian“ prevedea rezistența statului român la o 
agresiune venită simultan din trei părți, şi la care ar 
fi trebuit să recurgă militarii în 1940. 

„Carol II ştia de el. Pentru asta se deplasa foarte 
des în 1934 la Marele-Stat Major, unde Ion Antonescu 
îi făcea prezentări detaliate ale planurilor de opera- 
ţii. După întocmirea tuturor acestor planuri de apă- 
rare, Antonescu a descris şi nevoile de dotare ale Ar- 
matei pentru a putea asigura în practică apărarea ță- 


3 Însemnări politice, ed. cit. p. 286. 
4 Cf. Surdza, op. cit., pp. 16-20. 
5 A.M. Stoenescu, op. cit... 91. 


S'Titulescu s-a străduit, dimpotrivă, să-şi manifeste disprețul faţă de Germania: „...la 18 martie 1933 (deci la numai două 
luni de la numirea noului cancelar - nota mea, F.T.), Titulescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere secretă,... Adolf Hitler i-a 
acordat-o imediat, deplasându-se pentru asta la Miinchen, dar Titulescu nu s-a mai dus, punându-l pe liderul Germaniei 
în cea mai penibilă situaţie.“ (ibidem, p. 75). 

7 Maria, Regina României, Povestea vieții mele, apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, 
vol. II Eșecul democraţiei române, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, p. 203. 


rii. Aici s-a lovit de afacerile regelui... Pentru acest 
motiv, lon Antonescu era îndreptățit să considere ati- 
tudinea regelui Carol II în 1940 drept înaltă trădare, 
ştiind bine amândoi că se putea rezista contra agre- 
siunii sovietice. Ajutat de un alt trădător, generalul 
Florea Țenescu, Carol II a jucat comedia Consiliului 
de Coroană.“ (cf. op. cit., pp. 283-284). 

Faţă de această veritabilă înscenare, pentru a în- 
țelege mobilul şi motivele intime ale acestei atitudini 
ale lui Carol, autorul este de părere ele trebuie căuta- 
te şi judecate într-un context mai larg, începând din 
copilărie. Astfel, sursele consultate compun treptat o 
altă imagine decât cea „de suprafață“: cea a unui 
prinţ destrăbălat, cu simpatii stângiste şi admiraţie 
pentru regimurile autoritare bolşevic şi fascist. 


Stângismele lui Carol 


„În perioada adolescenţei, lui Caroli s-a adus un 
preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de 
«idei socialiste înaintate». Acest individ, pe nume 
Mohrlen, a avut o influență decisivă, exact în perioa- 
da critică, asupra tânărului prinț, umplându-i mintea 
«cu îndoieli tulburătoate, mai ales în privința menirii 
lui de prinț şi de oştean şi, de asemenea, îi zdruncina 
ideile asupra religiei.»... Dar lucrul cel mai periculos 
a fost educaţia republicană pe care a primit-o...7 În 
1911, avansat la gradul de sergent, Carol, încă un co- 
pil, a refuzat să îmbrace uniforma militară, replicând 
asistenței, în cap cu Regele CarolI, că avea convingeri 
antimilitariste şi antimonarhice. (cf. op. cit, p. 204). 

Carol va renunța, în 1919, la calitatea de Princi- 
pe Moștenitor al României, expediind, în acest sens, 
o scrisoare tatălui său, Regele Ferdinand, la 1 
august. Pentru a fi sigur că avea să fie publicată, a 
trimis un exemplar şi liderului socialist Toma 
Dragu. (ibidem, p. 211). 

„Nu există mărturie a unui om politic din preaj- 
ma lui Carol care să nu confirme înclinațiile sale 
socialiste - care l-au şi apropiat de fascism - şi să nu 
amintească de predilecţia sa de a se înconjura de 
«bolşevici» - indivizi care vedeau în regimul comu- 
nist viitorul omenirii. (...) De altfel, ideea de republi- 





46 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 





că s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. În con- 
semnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary repro- 
duce mărturia unei cunoştinţe, Lala de Beloy, care 
«afirmă că prinţul Carol i-a spus cândva că nu vrea să 
fie rege, ci preşedinte de republică». În anul 1918, el 
a declarat anturajului său: «Ştiu bine că în 20 de ani 
România... va fi republică; de ce să fiu împiedicat 
atunci să trăiesc cum vreau?“ (ibidem, p. 291). 
Autorul lucrării din care am reprodus pe larg 
aceste citate construieşte ipoteza conform căreia Ele- 
na Lupescu ar fi putut intra în anturajul lui Carol ca 
agentă a URSS. Colaţionarea unor surse care eviden- 
țiază o serie de activități suspecte ale acesteia, pre- 
cum şi opiniile unor personalități avizate ale epocii, 
par să susţină această ipoteză, la care autorul revine 
de mai multe ori în cadrul lucrării, volumele II şi III. 
Pentru scopul textului de față prezintă un interes fap- 
tul că „...Elena Lupescu întreținea legături informati- 
ve cu activiști din rândurile socialiștilor români, de 
regulă evrei, şi că prințul Carol folosea acest canal 
pentru a produce campanii de presă împotriva Bră- 





tienilor şi a prințului Barbu Știrbey.“ (ibidem, pp. 
220-221). Mai mult, „lonel Brătianu comunicase cu 
titlu confidenţial unor ziarişti francezi că «principele 
Carol era în legătură cu ruşii, prin intermediul doam- 
nei Lupescu, agentă sovietică.“8 „Nu trebuie să ne 
mire faptul că exact în acea perioadă (anul 1925 - n. 
mea, F.T.), în jurul lui Carol au apărut nişte indivizi 
suspecți, care s-au constituit într-un fel de grup po- 
litic carlist: «Acest grup de opoziţie a atras o mulțime 
de socialiști, precum şi câțiva extremişti, ceea ce i-a 
îndreptăţit pe adversari să-i spună «Carol bolșe- 
vicub, din cauza relaţiilor sale politice».“ (ibidem, 
pp. 221-222). 

Rămâne în sarcina cercetărilor şi a documen- 
telor ulterioare, conchide autorul, să lămurească 
„dacă comportamentul regelui Carol al II-lea a fost 
influențat de o agentă sovietică. Am avea astfel un 
răspuns şi pentru marile enigme ale deciziilor aber- 
ante de politică externă din anii premergători şi pen- 
tru prăbuşirea teritorială inexplicabilă din 1940.“ 
(op. cit., p. 223). 


3 Ibidem, p. 221, citând din cartea prințului Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României. 





anul III e nr. 33 


ROST 


HISTORIA 





Securitatea și terorismul 
(inter)naţional e) 


Despre relațiile dintre Securitatea lui Ceaușescu şi terorismul 
internaţional (1977-1989) ştim astăzi mai multe lucruri decît s-ar 
putea crede Ia prima vedere. În acest progres al cunoașterii 
trecutului nostru recent doar arhivele româneşti rămîn închise. 


Mircea Stănescu 





mativ de Securitate începînd din 1978, prin 

UM 0920 din cadrul USLA. Planul de ascultări 
prin tehnica operativă (T.0.) purta numele „Ma- 
licius“1. 

Conform informaţiilor de presă, în perioada 
ianuarie-aprilie 1979 „locotenent-colonelul“ Hel- 
mut Voigt de la Stasi ar fi avertizat CIE că „Şacalul“ 
(Carlos) pregătea un atentat asupra unui avion 
TAROM, care „venea de la Tel Aviv“ la Bucureşti, 
atentat comandat de regimul de la Bagdad. La rîn- 
dul ei, Securitatea ar fi încercat să preîntimpine 
acest atentat „oferindu-i [lui Carlos - n.n.] alte con- 
tracte mai bine plătite“2. Informaţia este cu totul 
îndoielnică. Mai întîi, ofițerul Voigt era maior, iar 
nu locotenent-colonel. Apoi, date fiind măsurile 
antiteroriste luate de autorităţile israeliene, un 
asemenea plan de atentat pornind de pe Aero- 
portul din Tel Aviv era greu de imaginat, iar de 
realizat şi mai greu. Încă: teroristul Carlos îşi avea 
cartierul general pe teritoriul unui stat comunist 
(Ungaria), situaţie care făcea imposibilă organiza- 
rea de atentate vizind un alt stat comunist. Și, în 
fine, faptul că Securitatea l-ar fi plătit pe Carlos ca 
să nu comită presupusul atentat asupra avionului 
TAROM şi, în plus, că l-ar fi angajat doar ca să-i dea 
o altă ocupaţie (mai bine plătită) nu are nimic de-a 
face cu modul său de operare. 


C arlos şi conexiunile sale erau urmăriţi infor- 


1 „Ziua“, 22 iunie 2005. 
2 „Ziua“, 22 iunie 2005. 
3 „Ziua“, 22 iunie 2005. 


4 Extrase au fost publicate în „Ziua“, 21 aprilie 2000. Potrivit „Evenimentului Zilei“ din 6 septembrie 2000, după 1996, 
cînd s-a schimbat puterea politică, el a fost găsit în fişetul fostului procuror-general adjunct, gl. Gheorghe Diaconescu. 


5 $. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 
6 Ibidem. 
7 Ibidem. 


La 10 aprilie 1979, cînd Carlos se afla la Hotelul 
Budapesta din capitala ungară, a primit un telefon 
de la It-col. Sergiu Nica („Andrei Niţescu“)3. Cu aceas- 
tă ocazie a fost stabilită o întîlnire. Potrivit unui Ra- 
port înaintat conducerii Centrului de Intormaţii Ex- 
terne la 21 februarie 1990, întocmit de lt.col. Sergiu 
Nica, primul contact direct pe care Securitatea la 
avut cu Carlos a fost în august 1979, la Pragat. Secu- 
ritatea aflase printr-o „sursă“ externă că teroristul 
„trăia în ţările socialiste cu asentimentul şi sprijinul 
acestor state (R.D.G, R.PP,, R.S.C., R.PU. şi lugosla- 
via) şi, în plus, că era interesat să realizeze un contact 
şi cu autoritățile din România.5 Lt.col. Sergiu Nica, 
şeful Serviciului Informativ de la USLA (UM 0620), 
cel căruia i-a fost transmisă informaţia, a transmis-o 
la rîndu-i şefilor săi, col. Ştefan Blaga şi gl.lt. Iulian 
Vlad. După ce aceştia s-au întîlnit cu informatorul, 
Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, l-a însărcinat pe 
Nica să meargă în străinătate „pentru a verifica infor- 
maţia cu privire la identitatea lui Carlos, a atitudinii 
acestuia față de România şi eventuale posibilități de 
a ne sprijini în neutralizarea trădătorului Pacepa.“e 
Împreună cu It-col. Ion Deaconescu, acesta a mers la 
Praga, unde „am efectuat prima întâlnire cu Carlos şi 
alți câțiva membri ai organizației sale“. Apoi, o bună 
perioadă de timp nu s-a mai întîmplat nimic. În 1980, 
după preluarea conducerii CIE de către Pleşiţă, aces- 
ta l-a chemat pe Nica şi i-a cerut să ia din nou legătu- 
ra cu Carlos şi să-i organizeze o întâlnire cu el. Prin 
„sursa“ externă pe care Securitatea o avea, Nica a 





48 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


ROSI 





reuşit acest lucru, „dar cu multe, multe suspiciuni din 
partea acestuia [a lui Carlos - n.n.], deoarece nu am 
dat nici un semn de viață după atita timp“. 

Ofițerii unităţii 0544/R, Sergiu Nica şi Ion Dea- 
conescu, s-au întîlnit cu Carlos şi Weinrich la Praga, 
Ia cofetăria Hotelului Intercontinental, întâlnire înre- 
gistrată de Securitatea cehoslovacă (STB). Cu acea 
ocazie, Nica a spus că: „La noi, la cel mai înalt nivel, 
[oficialii] sînt impacientaţi de a vedea proiectul reali- 
zat“9 (atentatul asupra postului de radio Europa Li- 
beră), manifestindu-şi dorința ca la sfîrşitul lui no- 
iembrie să vină la Bucureşti pentru punerea ei la 
punct. Carlos şi Weinrich au spus că au nevoie de 
timp pentru planificarea acţiunii, şi că înainte de în- 
ceputul anului următor li se pare imposibil de înfăp- 
tuit. Apoi Nica a încheiat astfel: „În orice caz, vă asi- 
gur[:] dacă doriţi, sînteţi bine veniţi în România. Vă 
puteți muta la noi chiar în [cu - n.n.] baza pe care o 
aveţi aici. Şi avem şi alte proiecte pentru dumnea- 
voastră, în perspectivă.“10 

După această discuţie, lucrurile se precipită. 
Conform surselor lui Schrom, primul contact pe care 
Carlos l-a avut cu Securitatea externă din România, 
pe teritorul țării noastre, a fost la 18 august 1980. În 
prealabil, la 1 august el sosise la Budapesta cu un pa- 
şaport diplomatic sirian, pe numele „Khouri Mi- 
chel“11. La Bucureşti a stat cinci zile, după care pe 23 
august 1980 s-a întors în Ungaria prin Berlin, cu un 
paşaport diplomatic sud-yemenit (comunist), pe nu- 
mele „Mohamed Ali Aedaross“. A doua vizită în Ro- 
mânia pare să fi avut loc la 30 august, când Carlos a 
plecat la Berlin sub același nume („Mohamed Ali 
Aedaross*), vizită care a durat pînă la 8 septembrie, 
cînd se întoarce la Budapesta sub numele de „Khouri 
Michel“. A treia vizită a lui Carlos la Bucureşti a avut 
loc la o săptămînă distanță, după care zborurile sale 
către România devin mai dese. Conform investigației 
făcute între 1997 şi 2000 de Parchetul Militar din 


3 Ibidem. 
9 Ziua“, 22 iunie 2005. 
10 Ibidem. 


România, Carlos a intrat în ţară „de cel puţin zece 
ori“12. 

Securitatea externă i-a comunicat lui Carlos că 
„secția română a postului [Radio Europa Liberă de la 
Miinchen | trebuia aruncată acum în aer“ şi că dorea 
„ca teroristul să ucidă cinci români care trăiau în 
exil“15. La început, Carlos a fost rezervat faţă cu cere- 
rea Securităţii, întrucît, deşi România era membră a 
Tratatului de la Varşovia şi întreținea relaţii cu state- 
le arabe şi OEP, avea legături şi cu Israelul. EI s-a te- 
mut deci să nu cadă în mîinile Mossadului, serviciul 
secret israelian. Acesta este motivul pentru care - ca 
să fie sigur înainte de a primi comenzi de la Securita- 
tea externă din România - a trimis-o de câteva ori pe 
Magdalena Kopp la Bucureşti!“. 

La Bucureşti, Kopp a fost contactată de către un 
ofițer al CIE, sub numele de acoperire „Andrei Niţes- 
cu“. Conform informaţiilor de presă din România de 
după 1989, avînd ca sursă Parchetul Militar, numele 
acestuia este Sergiu Nica, pe atunci It.-col. în CIE. 
Kopp şi Nica („Niţescu“) au discutat deschis, prima 
mărturisindu-i temerile, iar cel de-al doilea dindu-i 
asigurări că grupul din care făcea parte va fi protejat 
față de Mossad. Mai mult, ca dovadă de încredere, ofi- 
țerul Securităţii i-a dezvăluit „câteva lucruri interne 
din activitatea serviciului secret israelian în Româ- 
nia“15. Apoi, Kopp a obținut promisiunea ca în situa- 
ţia în care va avea necazuri, grupul va fi găzduit în 
România, promisiune pe care nu o făcuse pînă atunci 
nici un stat din Est. 

La jumătatea lui septembrie 1980 a avut loc o în- 
trunire a conducerii Securității maghiare, la care au 
luat parte col. Lajos Kovâcs, şeful Secţiei Terorism In- 
ternaţional, gl. Lajos Kârâsz (nu cunoaştem funcția 
acestuia) şi gl. Mikl6s Redey (şeful Direcţiei a II-a - 
Contraspionaj, din cea de a III-a Direcţie Principală a 
Ministerului de Interne). După ce s-au informat reci- 
proccu privire la planul comun al Securității şi al gru- 


11 O listă cu 12 identități false folosite de Carlos de-a lungul timpului poate fi găsită în „Ziua“, 6 ianuarie 1998. 


12 „Evenimentul Zilei“, 6 septembrie 2000. 


13 0. Schrâm, op. cit., p. 212. Cu privire la aruncarea în aer a redacţiei române a postului de radio a fost vehiculată ideea că 


atentatul ar fi țintit uciderea redactorului Emil Georgescu, aserțiune greu credibilă, căci dacă Securitatea externă ar fi urmărit 
doar acest lucru, ar fi procedat la un atentat punctual, aşa cum a făcut de altfel mai tîrziu. Acest punct de vedere, adoptat şi de 
Procuratura Generală germană, are rolul de a grupa suita de atentate asupra postului de radio şi a angajaţilor săi sub umbrela 
comenzii Securităţii, însă încearcă să explice neconvingător atentatul de mai-nainte, împotriva postului, prin cel de mai tirziu, 


împotriva lui Emil Georgescu. Cf. William 'Totok, Procesul teroristului Johannes Weinrich. Ţinta atentatului asupra Europei 


Libere din 1981: Emil Georgescu, „Observator cultural“, . A se vedea şi „Ziua“, 22 ianuarie 1998 şi 3 februarie 2004. 


14 Vezi şi „Ziua“, 7 mai 1999. 
15 0. Schrom, op. cit., p. 213. 





anul III e nr. 33 


49 


ROST 


HISTORIA 








pului Carlos de a arunca în aer RFE/RL, gl. R6dey a 
conchis: „am transmis toate informatiile sovieticilor. 
Daca vor, ei au greutatea de a ne dispensa de respon- 
sabilitati.“16 După câteva zile, gl. Kărâsz şi-a informat 
tovarășii că KGB a transmis informaţia Politbiro-ului, 
„care se arătase foarte interesat de plan“. 

După întîlnirea grupului Carlos cu Pleşiţă şi sta- 
bilirea condiţiilor colaborării, la începutul lui 1981 
Nica a fost mutat la CIE „cu caz cu tot“18, fiind inte- 
grat într-un „colectiv“ care se ocupa de „lichidări“ şi 
atentate pe teritoriul statelor democratice occiden- 
tale!9. Această unitate, denumită codificat UM 0544/R, 
răspundea direct în fața şefului CIE, Nicolae Pleşiţă, 
iar acţiunile sale au fost coordonate mai întâi de gl. G. 
Zagoneanu, iar apoi de gl.lt. Aristotel Stamatoiu. 
Unitatea avea „în lucru“ un număr de opozanți şi 
circa 30 foşti ofițeri de Securitate trecuţi la „inamic“. 
„În perioada 1981-1982 (iunie) - susţine Nica -, gral. 
It. PLEŞIȚĂ N. a efectuat mai multe întâlniri cu Carlos 
şi alți membri ai organizaţiei acestuia, urmărind ur- 
mătoarele: / - determinarea lui Carlos să nu între- 
prindă acțiuni teroriste împotriva României / - acor- 
darea unor facilităţi acestuia la Bucureşti cu alți 
membri din țări ale Americii de Sud etc. / - determi- 
narea lui Carlos să ne sprijine în neutralizarea trădă- 
torului Pacepa.“20 


Acest raport pune mai multe probleme, legate 
de conţinut şi de contextul în care a fost elaborat. Mai 
întîi, el nu spune nimic despre conținutul şi modul 
cum a decurs prima întîlnire, de la Praga, din august 
1979, între trimişii Securităţii şi Carlos. Prin urmare, 
dacă informaţia este adevărată - şi am văzut că este 
- ea are o relevanță redusă comparativ cu întâlnirile 
dintre grupul Carlos şi responsabilii Securităţii care 
au avut loc la Bucureşti, şi în care au fost stabilite 
operaţiunile teroriste comune, modul lor de execu- 
tare şi condiţiile colaborării. Apoi, cele trei obiective 
ale Securităţii externe comunicate de document nu 
se regăsesc decit în foarte mică măsură în operaţiuni- 
le ulterioare. Documentul nu spune nimic despre 
cele „cel puţin şapte“ atentate puse la cale de CIE îm- 
preună cu grupul Carlos. În schimb, vorbeşte despre 
o presupusă tentativă de asasinare a lui Pacepa care 
nu a avut loc niciodată. Dacă ideea Securităţii - certă 
- de a-l asasina pe Pacepa prin grupul Carlos sau cu 
sprijinul acestuia a existat vreodată, ea a fost rapid 
abandonată, căci grupul nu avea nici o posiblilitate 
de operare pe teritoriul SUA. Totodată, documentul 
focalizează atenţia asupra atentatelor organizate de 
Securitate împotriva acelor dezertori ai săi, fără să 
sufle un cuvînt despre cele puse Ia cale şi realizate 
împotriva scriitorilor şi jurnaliştilor opozanți ai poli- 
ticii regimului de la Bucureşti. Din acest motiv, auto- 
rul său nu omite să spună că majoritatea ofițerilor 
Securităţii trecuţi la „inamic“ „au fost condamnaţi [la 
moarte] pentru trădare de către instanțe[le]'21 regi- 
mului Ceauşescu, unitatea din care el făcea parte 
fiind - vezi Doamne - una de execuţie. Idee vehicula- 
tă ulterior şi de Nicolae Pleşiță. 

La rîndul său, contextul în care a fost elaborat 
documentul ridică alte semne de întrebare. El a fost 
înaintat conducerii CIE în data de 21 februarie 1990, 
deci după evenimentele din 1980, într-un context po- 
litic şi social extrem de tensionat. La 21-22 februarie 
au avut loc în Bucureşti manifestații de stradă, la fel 
ca şi în fața clădirii guvernului, populaţia protestind 
împotriva revenirii în forță la putere a vechilor struc- 
turi ale statului comunist, care îşi asiguraseră mono- 
polul puterii. După aceste incidente, între Ion Iliescu 


16 Stenograma discuţiei se găseşte în dosarul C-79 al AVE. Cf. „Ziua“, 22 iunie 2005. 
17 Ziua“, 22 iunie 2005. 
18 $. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 

19 Potrivit unei informaţii de presă, care are ca sursă un fost ofiţer al UM 0920, aflată în subordinea USLA, alături de Nica la 


grupul „R“ al DIE au mai fost transferați col. Gheorghe Preda, col. Aurel Dina, col. loan Dobra şi alți doi ofițeri cărora nu li se 
spun numele. Cf. „Jurnalul Naţional“, 17 februarie 2004. 


20 $. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 
21 Ibidem. 





50 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


ROST 





şi guvernul său, pe de o parte, şi partidele istorice re- 
născute, pe de alta, a fost realizat un compromis care 
a dus la formarea CPUN (prima structură preparla- 
mentară de la căderea regimului Ceauşescu). În 
aceeaşi perioadă, Securitatea redacta şi ea citeva 
„note“ cuprinzând persoane care făcuseră parte din 
propria-i conducere22. Limbajul acestor ultime docu- 
mente, care reprezintă o emanaţie a Direcţiei Anche- 
te Penale a Securităţii, este revelator pentru scopul 
urmărit de puterea politică de atunci: la presiunea 
publică a fost avută în vedere condamnarea penală a 
respectivilor, împreună cu Nicolae Pleşiţă. În limba 
de lemn, ele vorbesc despre „unele aspecte“ privi- 
toare la „faptele incriminatorii“ săvârşite de „unii ge- 
nerali din fostul Departament al Securităţii Statu- 
lui“?5. Ulterior, totul a fost sistat, dintre toți, singurul 
anchet penal fiind Nicolae Pleşiţă. 

Conform informaţiilor de presă din România de 
după 1989, avind ca sursă Procuratura, grupul Car- 
los a fost însărcinat de Securitatea externă să realize- 
ze „cel puţin“ şapte atentate24. 

Primul atentat. Pentru îndeplinirea comenzii de 
la Miinchen - supravegherea „obiectivului“ şi execu- 
tarea acţiunii -, Magdalena Kopp a cerut la început 
34 de paşapoarte italiene, franceze, vest-germane şi 
austriece, cu ajutorul cărora să evite supravegherea 
serviciilor secrete şi a autorităţilor occidentale. Paşa- 
poarte pe care le-a şi primit de la Securitatea externă 
a României. Acestea erau copii perfecte ale originale- 
lor. În total, grupul a primit 64 de paşapoarte şi 39 de 
permise de conducere auto false. Totodată, i s-a pus 
[a dispoziţie un centru de antrenament al CIE de la 
Dejani-Vaida Rece?5 şi o mare cantitate de arma- 
ment. Conform informaţiilor de presă din surse occi- 
dentale, „Explozibilul fusese furnizat de agentul ro- 
mân «Andrei [Niţescu “26, alias Sergiu Nica. În ziarul 
„Ziua“ din 29 septembrie 2000 au fost publicate 


două „adrese“ din arhivele CIE, în care Unitatea Anti- 
teroristă a Securităţii externe (UM 0544/R) - a cărei 
ocupaţie de căpătii am văzut că era chiar terorismul 
- cerea depozitului său de armament (UM 0297) să 
scadă din inventar o mare cantitate de arme şi muni- 
ție folosite în „operaţiuni speciale“27. Despre acestea, 
ziarul „Ziua“ afirmă că au fost folosite „în acţiunile te- 
roriste puse la cale împotriva unor persoane con- 
damnate pe timpul regimului Ceauşescu [dezertori - 
n.n], precum şi [în] legătura conspirativă cu temutul 
Carlos Ramirez Sanchez“28, fiind semnate de It-col. 
Sergiu Nica, devenit între timp şeful unității de „lichi- 
dări“. Prima dintre adrese este redactată în vederea 
„Operațiunii 207“, datată 22 iunie 198129, poartă nr. 
102/71/0010748 şi are la bază un raport operativ 
aprobat de şeful Securităţii, Tudor Postelnicu (care, 
cu siguranță, conţinea indicaţia cu privire la ce acţiuni 
va fi folosit armamentul în cauză), datat 21 octom- 
brie 1980, care poartă nr. 0012578. Arsenalul a fost 
ridicat de către It-col. Costin Dumitru pentru UM 
0102 şi 0544/R. Perioada acţiunii corespunde cu 
etapa de dinainte de cele „cel puţin şapte atentate“ 
puse la cale de Securitate și executate de grupul Car- 
los. Întrucât documentul nu indică nici un gram de 
explozibil plastic, marea cantitate de armament şi 
muniţie este o indicație asupra faptului că grupul era 
plătit de CIE (şi) în armament, pe care îl vindea pe 
piaţa terorismului internațional pentru a se autofi- 
nanța sau cu care îşi plătea, la rîndu-i, colaboratorii 
din alte grupări. A doua acţiune de scădere din inven- 
tar, realizată în vederea „Operațiunii 363“, este cu- 
prinsă în adresa datată 9 decembrie 1981 şi poartă 
nr. 91/002602130. Documentul din urmă poartă avi- 
zul şefului Securităţii externe, Nicolae Pleşiță. Totuşi, 
trebuie spus că la data cînd armamentul şi muniția 
pentru prima operațiune au fost scoase din depozit, 
Pleşiță era şef al CIE5L. Între alte „articole“ - necesa- 


22 Vezi doc. 38, 39 şi 40 publicate de Marius Oprea în Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), laşi, 


Editura Polirom, 2002, pp. 413-420. Cei vizaţi sînt: Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu şi Gheorghe Vasile. 


23 M. Oprea, op. cit, pp. 413-420. 

24 Vezi de pildă „Ziua“, 7 ianuarie 1998. 

25 Vezi „Ziua“, 7 ianuarie 1998 şi 9 iulie 1999, 

26 „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. 

27 Vezi şi „Evenimentul Zilei“, 6 septembrie 2000. 
28 „Ziua“, 29 septembrie 2000. 


29 Deşi diferenţa este irelevantă, trebuie spus că în „Evenimentul Zilei“ din 6 septembrie 2000 data apare ca fiind 2 iunie 1981, 
iar în „Jurnalul Naţional“ din 17 februarie 2004, 28 iunie 1981. 


30 Deşi diferenţa este irelevantă, trebuie spus că în „Evenimentul Zilei“ din 6 septembrie 2000 data apare ca fiind 


8 decembrie 1981. 


3 Bl a fost numit oficial la 1 septembrie 1980, şi a ocupat funcţia pînă în data de 1 decembrie 1984 (alături de cea de 


prim-adjunct al ministrului de Interne). 





anul III e nr. 33 


51 


ROST 


HISTORIA 





re şi ele finanțării grupului - era vorba de 215 kg de 
explozibil plastic, 550 de capse pirotehnice şi fitil 
detonant. Parte din acestea au fost folosite în aten- 
tatele comune ale Securităţii cu gruparea Carlos. 

Cu organizarea şi executarea atentatului de la 
Miinchen, Carlos l-a însărcinat pe Johannes Weinrich 
(„Steve“), „inginerul“ grupului (după numele de cod 
dat de Securitatea ungară). Pentru observarea obiec- 
tivului, grupul Carlos s-a folosit de vechi activişti ai 
Celulelor Revoluţionare germane, care, ca autoh- 
toni, nu atrăgeau atenţia, iar pentru executare a ape- 
lat la sprijinul autonomiştilor elveţieni Giorgio Bel- 
lini (nume de cod intern: „Roberto“ - fost membru al 
Brigăzilor Roșii) şi Bruno Breguet („Luca“), şi al bel- 
gianului Luc Edgar Groven („Eric“), care, deşi de na- 
ționalitate belgiană, era membru al organizaţiei se- 
paratiste basce ETA. Conform informaţiilor lui Ri- 
chard H. Cummings, fost director pentru securitate 
al RFE/RL (începînd din noiembrie 1980), la realiza- 
rea atentatului au mai participat Jos6 Maria Larret- 
xea („Schep“) şi o femeie rămasă neidentificată cu 
numele de cod „Secretara“, ambii din ETA22. 

„Inginerul“ Weinrich a mers el însuşi la Miin- 
chen ca să supervizeze desfăşurarea acţiunii - bote- 
zată de CIE „Tangoul miinchenez“ -, deşi după aten- 
tatul eşuat de la Aeroportul Paris-Orly, pe numele său 
fusese emis un mandat de arestare. Paşapoartele din 
România au făcut ca deplasarea să se desfăşoare în 
deplină securitate. Atentatul era foarte important, 
căci de reuşita lui depindea obţinerea de către gru- 
pul Carlos a altor comenzi de pe piaţa terorismului 
internațional. 

La 11 octombrie 1980 Carlos şi Magdalena Kopp 
au plecat cu avionul la Bucureşti. De la Aeroportul 
Otopeni au fost luaţi de ofițerul de legătură şi adjunc- 
tul şefului unităţii de „lichidări“ al CIE, It.-col. Nica („Ni- 
țescu“), care i-a condus la o casă conspirativă. Carlos a 
fost primit de însuşi şeful Securităţii externe, Nicolae 
Pleşiţă, cu care s-a înțeles că: „Grupul trebuia să efec- 
tueze atentate în diferite țări şi primea pentru aceasta 
ajutor tehnic, logistic şi financiar.“35 A doua zi, Kopp a 
deschis la Banca Română de Comerţ Exterior (deve- 
nită după 1990 Bancorex) contul cu nr. 47112103502, 
„care a fost aprovizionat [alimentat - n.n.] în mod con- 
stant de serviciul secret“34, deci de Securitatea externă 


32 „Evenimentul Zilei“, 21 februarie şi 1 mai 2004. 
33 0. Schrom, op. cit., p. 216. 

34 Ibidem. 

35 Ibidem, p. 218. 

36 Ibidem, p. 219. 

37 „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. Vezi şi relatarea lui Richard H. Cummings, „Evenimentul Zilei“, 21 februarie şi 1 mai 2004. 


condusă de Pleşiţă. Pentru acoperirea tranzacţiei, 
Kopp avea acces la cont cu un paşaport RFG falsificat, 
pe numele „Anna Luise Kramer“. 

După stabilirea condiţiilor concrete de muncă şi 
de luptă, Johannes Weinrich a început pregătirea de- 
taliată a atentatului asupra secţiei române a postului 
de radio Europa Liberă. Curînd însă, unul dintre 
colaboratorii grupului pe care se bazase, Gerd-Hin- 
rich Schnepel, membru al Celulelor Revoluţionare, s-a 
retras din acțiune. Carlos şi Weinrich îi propuseseră 
să se alăture ORI, însă Schnepel se săturase de vărsa- 
rea de sînge şi nu mai voia să ia parte la crime înfăp- 
tuite la comandă. Decizia o luase în urma morții Bri- 
gittei Kuhlman („Emma“, „Halimeh“), şi ea membră 
a Celulelor Revoluţionare - petrecută la 4 iulie 1976, 
după atacul comandoului israelian de la Entebbe (în 
Uganda), care a avut loc în urma deturnării unui 
avion cu pasageri israelieni, atentat pus la cale de 
FPEP-CS. Drept care, el le-a spus celor doi că nu vrea 
să ajungă nici la închisoare, nici la cimitir. 

În urma activităţii echipei de observare pe teren 
a obiectivului, Weinrich a strîns un material care în- 
suma peste 70 de pagini A4, conținînd: fotografiile şi 
schiţele clădirii, lista cu echipamentul şi explozibilul 
necesare, şi variantele de fugă de Ia faţa locului. În 
acest timp, lucrătorii maghiari de la serviciul de as- 
cultări al AVH au aflat - din discuţiile pe care mem- 
brii grupului le purtau în cartierul lor general din 
Strada Vend - „că colegii lor de la serviciul secret ro- 
mân însărcinaseră, se pare, grupul Carlos să lichide- 
ze cinci disidenţi şi să arunce în aer la Miinchen sec- 
ţia română a postului Europa liberă.“35 La 23 ianua- 
rie 1981, Securitatea maghiară a mai aflat că teroriş- 
tii au stabilit să fie detonate prin teleghidare patru în- 
cărcături explozive camuflate într-o maşină-capcană. 

La 31 ianuarie 1981, cînd Carlos, Weinrich şi 
Kopp au plecat din Budapesta în străinătate, Securi- 
tatea ungară le-a percheziționat locuința-cartier ge- 
neral. Pe lîngă cantitatea enormă de arme (valize în- 
tregi cu pistoale, amortizoare, puşti automate şi lune- 
te, explozibili) au fost găsite planurile detaliate ale 
atentatului şi „fotografiile disidenților care trebuiau 
ucişi“36. Conform informaţiilor de presă venite din 
surse occidentale, Carlos a fost la Bucureşti, unde a 
stat pînă în data de 3 februarie?”. (va urma) 





52 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


ROST 





Portretul unui ierarh ortodox din secolul al XVIII-lea 


Episcopul Inochentie 
de la Brâncoveni 


În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Țara Românească a cunoscut 


> 


vremuri tulburi, pe de o parte, datorită ocupaţiei Olteniei de către austrieci 
(1718-1739) şi, pe de altă parte, deselor războaie ruso-austro-turce 
desfășurate de cele mai multe ori pe teritoriul său. Totuşi, prin contribuția 
unor ierarhi remarcabili, viața bisericească a cunoscut o înflorire deosebită. 
Unul dintre vrednicii episcopi ai acestei perioade este Inochentie de la 
Brâncoveni, vlădică al eparhiei Râmnicului. EI şi-a desfăşurat activitatea 
pastorală într-o perioadă diticilă când Oltenia trebuia să suporte 


„jugul de tier austriac“. 
Cosmin Oprea 





cant prin moartea lui Ştefan de la Govora, în 

septembrie 1727, s-a ţinut obișnuita adunare 
electivă, formată din reprezentanții clerului şi ai bo- 
ierimii, pentru alegerea unui nou episcop. Adunarea 
avea menirea să aleagă trei candidaţi pe care Admi- 
nistraţia îi va face cunoscuţi Oberdirectorului din Si- 
biu. Acesta, la rându-i, va recomanda pe unul dintre 
candidați, Curţii din Viena, urmând a se obţine recu- 
noaşterea împăratului. Cei trei candidaţi au fost: Ino- 
chentie, egumenul de la Brâncoveni, Dositei, eclesi- 
arhul episcopiei şi Nicodim, egumen de la Tismana. 
Generalul-comandant Tige din Sibiu, Oberdirectorul 
Olteniei primise din partea Administraţiei din Craio- 
va, un raport pentru a fi verificat şi trimis la Curtea 
din Viena. Tige îl va desemna pe Inochentie, care, 
după multe frământări şi tergiversări, a fost ales şi 
episcop. Împăratul de la Viena i-a ordonat lui Tige, la 
11 mai 1728, să ia de la noul numit jurământul de 
credință şi, abia apoi, să-l instaleze.! 

Hirotonia întru arhiereu a lui Inochentie a fost 
săvârşită la Belgrad de mitropolitul sârb Moise 
Petrovici, iar instalarea s-a făcut de episcopul 
Timişoarei, Nicolae, pe care mitropolitul sârb îl dele- 
gase în acest scop, spre finele anului 1728. Istoricul 
Nicolae Dobrescu precizează din ce cauză a fost întâr- 
ziată instalarea, nefiind exclusă posibilitatea ca Ino- 


$ caunul episcopal de la Râmnic rămânând va- 


chentie să fi fost instalat de autoritatea laică, şi după 
aceea confirmat de cea bisericească. Mai târziu, Con- 
siliul de război din Viena a interzis mitropolitului 
sârb orice amestec în treburile Bisericii Ortodoxe 
Române din Oltenia. 

Inochentie a fost călugărit în 1702, la mănăsti- 
rea Tismana „unde petrecuse multă vreme“. De aici e 
ales egumen al mănăstirii Motru, căreia prin diată îi 
va lăsa la moartea sa (1 februarie 1735), moşiile de 
la Dobra şi Zlaşova. De aici va ajunge egumen la mă- 
năstirea Brâncoveni?. 


Apărătorul drepturilor 
Bisericii Ortodoxe 


În urma raportului împuternicitului imperial 
Koch, în ce priveşte mănăstirile, se dă un nou decret 
imperial (27 aprilie 1729) care se ocupă de mai 
multe probleme. Se cerea prin acest decret o situaţie 
cât mai amănunțită în privinţa veniturilor mănăstiri- 
lor din Oltenia, atât a celor închinate, cât şi a celor 
domneşti. Acest lucru se făcea ca să se vadă ce biruri 
s-ar mai putea lua de la fiecare. În al doilea rând, se 
prevedea ca averile mănăstirilor închinate să se ia de 
fisc, aşa cum se mai procedase în trecut, iar asupra 
celor domneşti, împăratul cere Oberdirectorului 
Tige să însărcineze Administraţia din Craiova, ca să 
verifice care fuseseră prerogativele domnului în ase- 
menea cazuri şi ce s-ar putea păstra din ele, fără să 


1 N. Dobrescu, Istoria bisericii române din Oltenia în timpul ocupațiunii austriace (1716-1739). Cu 220 acte şi fragmente 


inedite culese din arhivele din Viena, Bucureşti, 1906, p. 77 


2 Ibidem, pp. 109, 133 





anul III e nr. 33 


53 


ROST 


HISTORIA 





trezească în țară nemulțumiri. Autoritatea austriacă 
încerca să se inspire din tradiţiile locale de conduc- 
ere ca nu cumva altfel, populaţia din provincie să se 
răscoale împotriva sas. 

Preoții şi diaconii trebuiau să fie scutiți de a mai 
da cuvenitul plocon episcopului, dar în schimb, pen- 
tru a se crea un nou venit tezaurului împărătesc, 
aceiaşi preoţi şi diaconi sunt supuşi la biruri către 
fisc, ca şi toţi ceilalţi locuitori, după legislația austria- 
că. Intenţiile Curţii erau ca din banii care se vor strân- 
ge de la clerul român să se întrețină în Craiova trei 
călugări catolici, pentru ca să predea tineretului ro- 
mân „humaniara“. În acest fel se dorea încet, dar si- 
gur, infiltrarea catolicismului în provincie, mai ales 
prin învățământ. Tendinţe de uniatism nu au fost în 
cei douăzeci de ani de ocupaţie austriacă în Oltenia, 
dar pe viitor se preconiza un asemenea fenomen. 

Episcopului i se impunea să dea a treia parte a 
veniturilor sale (în primul an de episcopat) aceluiaşi 
tezaur împărătesc. Decretul punea în vedere Oberdi- 
rectorului să observe ca numărul preoților şi dia- 
conilor să nu crească peste măsură, iar celor ce se vor 
hirotoni în afara granițelor, să nu li se permită a ofi- 
cia slujbele în ţară. Aceasta era o măsură de a restric- 
ționa numărul preoților, mai ales că în ultima perioa- 
dă tot mai mulți veneau din sudul Dunării pentru a 
sluji în Oltenia. 

Inochentie, împreună cu 14 egumeni şi mai 
mulți preoți au semnat un memoriu împotriva aces- 
tui decret. Problema numirii egumenilor veni să mă- 





Foto: Bogdan Onofrei 


3 Ibidem, op. cit., p. 83 
4 Ibidem, p. 93 
5 Şt. Lupa, Gh. Moisescu, A. Filipașcu, Istoria Bisericii Române, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 


Române, Bucureşti, 1958, p. 180 


rească şi mai mult nemulțumirea. Episcopul s-a bucu- 
rat de dreptul tradițional de a propune Oberdirecto- 
rului pe egumeni, pentru locurile vacante, în prima 
parte a păstoririi sale. Mai târziu i-a fost luat acest 
drept şi dat Administraţiei din Craiova. Inochentie va 
protesta, considerând că el cunoaşte mai bine pe 
călugări decât cei ce sunt în funcţii civile şi ca atare 
nu va recunoaşte egumenii recomandaţi de Adminis- 
traţie, obiectând împotriva acestui procedeu. 

După moartea generalul Tige, a venit în postul 
de comandant al Ardealului şi Oberdirector peste Ol- 
tenia, generalul Wallis. Acesta îi va lua apărarea lui 
Inochentie, la Curtea de la Viena, dar cu toate aces- 
tea hotărârea a fost definitivă în ce priveşte numirea 
egumenilor. 

La 4 septembrie 1730, episcopul Inochentie 
trimite un memoriu comandantului Wallis pentru 
scutirea preoţilor şi diaconilor de dări. Acesta, în 
înțelegere cu conducerea de la Viena şi ținând cont 
de faptul că nici clerul din Serbia nu plătea dări, 
hotărăsc la 10 octombrie 1730 scutirea de acest bir. 
Curtea de la Viena aprobă legea, „dar cu condiţia ca 
să plătească, în locul lor, locuitorii“. Decizia a ridicat 
mari proteste în rândul populației, ducând în cele 
din urmă la bejeniet. 

După ce episcopul Inochentie de la Brâncoveni 
a participat la alegerea mitropolitului Vincențiu 
loanovici, scrie comandantului Wallis că a văzut cum 
în diecezele Timişoara, Arad, Caransebeş şi Buda, 
ierarhii de acelaşi rit cu ei petrec în pace, fiind privi- 
legiaţi de autorități. EI cere un asemenea tratament 
şi pentru clerul din Oltenia „şi nu ceva mai mult 
decât s-a dat acelora“. 

Scrisorile din 14 iulie şi 27 decembrie 1731 către 
generalul Wallis arată nemulțumirile episcopului 
Inochentie în legătură cu drepturile tradiționale ale 
ierarhului în eparhia sa, drepturi ce au fost flagrant 
încălcate de Administraţia habsburgică. La 31 iulie 
1732, Curtea trimite un rescript generalului Wallis, 
privitor la plângerile episcopului. Pe unele le rezolvă 
favorabil, pe altele nu. În 1733 episcopul personal a 
mers până la Viena cu plângerile sale împotriva con- 
ducerii austriece. 

Episcopul Inochentie de la Brâncoveni, alături 
de Damaschin Dascălul şi Climent de Ia Bistriţa, a în- 
scris o pagină de luptă îndârjită în istoria Bisericii Or- 
todoxe din Oltenia, contra stăpânirii habsburgice5. 





54 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


Legăturile Episcopului 
Inochentie cu Transilvania 


După 1700, românii ortodocşi transilvăneni au 
rămas fără arhipăstor sufletesc, mai mult de jumă- 
tate de secol. În această perioadă, Râmnicu-Vâlcea 
este un punct de spijin bisericesc foarte important. 

Fiind îngrijit şi plăcut tipărite, având un conţi- 

nut dogmatic-liturgic ortodox neîndoielnic, cuprin- 
zând slujbe în româneşte, cărțile lui Inochentie nu 
rămân numai în granița eparhiei Râmnicului, ci trec 
peste Carpaţi, ducând cu ele faima tipografiei râm- 
nicene. Astfel, în Transilvania şi Banat au apărut: 
Molitvelnicul din 1730, Ceaslovul din 1731, Triodul 
din 1731, având cea mai mare răspândire, Liturghi- 
erul din 1733. Mai mult chiar, se vorbeşte de un 
depozit foarte mare de cărți bisericeşti ale lui Ino- 
chentie „un fel de librărie“, la negustorul Dimitrie 
Moldovan din Sibiu, evident, cu scopul ca de aici să 
fie cumpărate şi răspândite la toate bisericile româ- 
neşti din Transilvania. Depozitul avea aşa de multe 
cărți, încât Camera Ardeleană, con- 
fiscându-le după moartea episcopu- 
lui Inochentie, le-a vândut cu o sumă 
de şase mii de florini, ceea ce era 
foarte mult pentru acea perioadă. 
Din aceasta se poate constata că aria 
de răspândire a tipăriturilor lui Ino- 
chentie în Transilvania şi Banat a 
fost foarte mare. 

Episcopul Inochentie a hiro- 
tonit preoți în eparhia sa pentru ne- 
voile spirituale ale credincioşilor. 
Astfel, Dascălul Ioan a fost hirotoni- 
sit la Râmnicu-Vâlcea, în mai-iunie 
1733 şi Vasile Dascălul, la 5 august 
1734, pentru biserica din Făgăraş. În 
martie 1734, Inochentie a trimis şi 
un sfânt antimis bisericii din şcheii 
Braşovului. Legăturile dintre Râmni- 
cu Vâlcea şi credincioşii ortodocşi 
din şcheii Braşovului s-au întărit 
foarte mult în timpul ocupaţiei aus- 
triece în Oltenia. 

La 20 ianuarie 1728, generalul 
Tige dă dispoziţie preoţilor din Bra- 
şov, ca de acum înainte să aparțină în 
cele bisericeşti de Episcopia Râmni- 
cului. Inochentie va încasa ploconul 


EA 
= 
E 
E 
& 
Fi 
3 


ROSI 


vlădicesc, dar va avea şi multe probleme din cauza 
preoților de acolo. El intervine deseori în diferite cer- 
turi provocate de judecata greşită a protopopului 
Florea. Preotul Toader îl va învinui pe episcop că ar fi 
aderat la unirea cu Roma, ceea ce era fals. Din cauza 
marii tulburări ce s-a făcut din această pricină în bise- 
rica din Braşov, protopopul Florea a trimis o scri- 
soare episcopului Inochentie, printr-o delegaţie, în 
care prezintă neajunsurile şi tulburările credincioşi- 
lor din şcheii Braşovului. Ortodocşii braşoveni erau 
foarte sensibili la dreapta credință, şi de aceea, orice 
zvon despre uniaţie, mai ales în această perioadă, îi 
făcea să devină foarte revoltați împotriva celor care 
aderau la greco-catolicism. La 10 decembrie 1732, 
episcopul Inochentie îl va caterisi pe preotul Toader, 
care va fi iertat doar la intervenția domnitorului 
Grigore Ghica”. 

Din cele expuse până aici, precum şi datorită 
unei bogate corespondențe, (tot cu conținut cano- 
nic) se poate constata cât de mult a contribuit epis- 
copul Inochentie la ridicarea nivelului cultural şi la 


T 


xl 


[IL 


[| 





6 $. Sterie, Documente privitoare Ia trecutul românilor din Șchei (1701-1795), vol. HIV, Braşov, 1901-1903, p. 123 


7 S. Stinghe, op. cit. pp 155-157 


anul III e nr. 33 


ROST 


HISTORIA 





păstrarea duhului Ortodoxiei în Transilvania, con- 
siderându-i pe ortodocşii braşoveni ca pe proprii săi 
fii duhovniceşti. 


Raporturile cu Biserica 
Ortodoxă Sârbă 


Noul procedeu întrebuințat la alegerea episcop- 
ului de Râmnic, fără a mai cere recunoaşterea mitro- 
politului sârb (de care depindea canonic), a influ- 
ențat foarte mult legăturile dintre eparhia Râmnicu- 
lui şi mitropolia sârbească. Episcopului sârb nu-i ră- 
mânea decât să săvârşească sfinţirea celui deja nu- 
mit de împărat. Aşa a fost şi cazul episcopului Ino- 
chentie de la Brâncoveni, care a fost hirotonisit la 
Belgrad, de către mitropolitul Moise Petrovici, la sfâr- 
şitul lui 1728. Inochentie va participa în 1730 la 
Congresul bisericii din Belgrad, iar la 2 aprilie 1731, 
va fi prezent la Belgrad, însoţit de doi egumeni, la 
alegerea noului mitropolit sârb, Vichentie loanovici. 
De asemenea, în 1732, este invitat la Congresul sârb 
de la Belgrad „unde face plângere publică... în contra 
Administraţiei, care se amesteca în jurisdicțiunea sa 
bisericească“, ceea ce însemna un act de mare curaj 
în acea vreme. 

Biserica Ortodoxă Sârbă, neavând tiparniță, a 
folosit pentru nevoile ei, pe cea de la Râmnic. De sub 
teascurile acesteia apar şi cărțile de slujbă slavoneşti 
pentru a putea fi la îndemâna credincioşilor orto- 
docşi sârbi. Aici a tipărit mitropolitul Moise Petrovici, 
în 1726, cartea „Întâia învățătură pentru tineri“ în 
limbile slavonă şi română. Aceasta a fost retipărită 
apoi de mai multe ori, fiind o carte necesară credin- 
cioşilor. 


Activitatea pastorală 
și tipografică 


Ca păstor sufletesc, episcopul Inochentie, vă- 
zând trista stare de lucruri în care se afla clerul ol- 
tean, trimite o circulară în 1731, tuturor preoților şi 
diaconilor din eparhia Râmnicului, în care îi invită, îi 
sfătuieşte şi le porunceşte să ţină cont de mai multe 
reguli tipiconale ce erau frecvent ignorate. Adminis- 


8N. Dobrescu, op. cit., pp. 94, 109 


9V. Molin, Tiparnița de la Râmnic în aa păstoririi lui Inochentie. Incercările de înnoire în anii 1730-1732în Mitropolia 
Oltenieie, XV, 1963, nr. 3-4, pp 187-19 


10 M. Manolache, Viaţa și activitatea episcopului Inochentie al Râmnicului (1727-1735), în Mitropolia Oltenieie, XIX, 1967, 


nr. 9-10. p. 749 


1 N. Dobrescu, op. cit., p. 59 
12 A. Sacerdoţeanu, Tipografia Epahiei Râmnicului (1705-1825), în Mitropolia Olteniei, XII, 1960, nr. 5-6, pp. 317-318 


traţia austriacă şi-a adus aportul ei în ce priveşte dis- 
ciplina clerului oltean, care de cele mai multe ori era 
certat cu legea. 

Dacă din punct de vedere editorial, episcopul 
Inochentie avea la îndemână manuscrisele gata 
întocmite, ca tipograf însă, nu mai avea aceeaşi situa- 
ție favorabilă din timpul episcopului Damaschin. 
Pentru a renova tiparnița care era foarte veche şi 
rudimentară, apelează la meşterii tipografi sibieni. 
Va chema la Râmnicu-Vâlcea pe tipograful sas, Peter 
Barth, care va veni în 1730 „pentru a supune unei 
revizii generale modesta instalaţie tipografică de 
aici“. Dar Peter Barth va fi incapabil de a reface tipar- 
nița şi se va ajunge la un lung proces cu episcopul 
Inochentie”. Astfel cărţile tipărite de episcopul 
Inochentie la Râmnic sunt zăţuite din vechiturile de 
chirilică uzate, rămase moştenire de la episcopul 
Damaschin. Situaţia financiară a eparhiei era una 
defavorabilă şi de aceea, de cele mai multe ori, 
proiectele episcopului Inochentie nu puteau fi con- 
cretizatel0. 

Cu toate că episcopul Inochentie a păstorit în 
vremuri aşa tulburi, totuşi în timpul său s-au tipărit la 
Râmnic nu mai puţin de şase cărți de cult, atât de ne- 
cesare bisericilor româneşti ortodoxe din toate pro- 
vinciile. Inochentie, ca vrednic urmaş al lui Damas- 
chin, se găsea într-o situaţie favorabilă în ce priveşte 
munca editorială. El dispunea de o prețioasă moşte- 
nire, anume acele traduceri din slavoneşte şi greceş- 
te ale lui Damaschin, de care se va folosi din plin!!. 

Inochentie, ca un „cleric învăţat şi zelos pentru 
cultură“, îşi are şi el meritul său, supraveghind apariţia 
lucrărilor şi suportând toate cheltuielile de tipărire. 

Molitvelnicul apare în 1730, în româneşte. Pre- 
fața e semnată de episcopul Inochentie şi adresată 
mitropolitului sârb Moise Petrovici: 

„Şi întâi, am pus în cuget grija Sfintelor Biserici 
„.. şi văzându-le prea lipsite de trebuincioasele cărţi în 
limba noastră cea da moşie ... am socotit a îmbogăţi 
sfintele Beserici cu înmulţirea sfintelor cărți, în limba 
patriei noastre româneşti ...“.12 

În 1731 apare Ceaslovul în slavoneşte şi ro- 
mâneşte, tipograf fiind Ieremia Atanasievici şi 
Triodul în 1731, tipărit tot de Ieremia Atanasievici. 





56 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 





Foto: Bodan Onofreg 


În ce priveşte limba, se poate observa că e foarte 
corectă, fidelă originalului grecesc, deşi a fost tipărit 
pentru prima dată în româneşte. Aceasta înseamnă 
că traducătorul nu putea fi un om mediocru, ci un 
bun cunoscător al limbilor clasice şi desigur, acesta 
era ierarhul Damaschin Dascălul!5. Liturghierulva fi 
tipărit în 1733, tipogratul fiind loan Făgărăşanul. 
Nicolae Iorga, referindu-se la această carte, zice că ea 
„reproduce desigur cartea de acelaşi fel care ieşise la 
Bucureşti în 1728“14. În 1734, Catavasierul şi „Întâia 
învățătură pentru tineri“ vor fi tipărite numai în 
limba slavonă. 

Cărțile tipărite de Inochentie, sunt îmbrăcate 
într-o haină grafică aleasă, fiind bogat ilustrate cu xi- 
logravuri, având multe flori de compoziție tipogra- 
fică şi arabescuri. Ele nu mai sunt prezentate într-o 
formă stereotipă ca înainte, ci se introduc, pe lângă 
chipurile sfinţilor, şi o mulțime de scene religioase, 
cum se găsesc de exemplu în Molitvelnicul de la 1730; 
scena Botezului, a Cununiei şi a Sfântului Maslu. 

Prin tipăriturile sale, episcopul Inochentie a 
contribuit la dezvoltarea limbii noastre literare, 
datorită folosirii corecte a limbii şi fidele originalu- 





lui'5. Fiind tipărite în limba populară, înțeleasă de 
românii de pretutindeni, ele s-au răspândit şi în afara 
granițelor episcopiei Râmnicului, într-un număr 
destul de mare. Ierarhul s-a îngrijit personal de for- 
ma, de stilul şi de conţinutul lor. Tipăriturile sale au 
fost de un real folos vieţii noastre bisericeşti şi litera- 
turii româneşti! 

După o păstorire de aproape opt ani, acest har- 
nic vlădică s-a stins în scaun, în ziua de 1 februarie 
1735Y. A luptat cu multă dârzenie şi curaj pentru 
păstrarea neştirbită a drepturilor Bisericii Ortodoxe 
din Oltenia. Nu a dezarmat în fața greutăților şi ame- 
nințărilor venite din partea Imperiului Austriac, 
dând dovadă prin aceasta de mult curaj şi patriotism, 
asemenea altor ierarhi ortodocşi din această pe- 
rioadă. A lucrat cu îndemânare şi pricepere a ridica- 
rea nivelului cultural al păstoriţilor săi şi bunăstarea 
tuturor bisericilor din eparhia sa, mărind averea 
episcopiei cu multe moşii şi danii. Meritul cel mai 
mare al lui Inochentie e acela că s-a îngrijit de tipări- 
rea manuscriselor episcopului Damaschin Dascălul, 
prin care aduce o prețioasă contribuţie la unitatea şi 
dezvoltarea limbii noastre literare.18 


13 C. Erbiceanu, Cel dintâi triod imprimat în româneşte, în Biserica Ortodoxă Română, XV, (1891-1892), pp 127-132 
14 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieții religioase a românilor, vol. II, Bucureşti, 1928, p. 112 


15 C. Erbiceanu, op. cit, pp. 128-129 
15 M. Manolache, op. cit. p. 751 


1 N. Şerbănescu, Episcopii Râmnicului, în Mitropolia Olteniei, XVI, 1964, nr. 3-4, p. 193. 


15 M. Manolache, op. cit. p. 754 





anul III e nr. 33 


ROST 


ESENȚIAL 





Omul între lege 
şi fărădelege 


Lumea în care trăim își făurește tot mai mult propriile legi pe care 


Lp vA 


omul trebuie să le respecte. Fără îndoială, legea este dată pentru a fi 
respectată şi aceste legi sunt necesare pentru a menţine omenirea 
în limitele unei vieți normale. Să nu uităm că primul dătător de legi 
a fost Însuşi Dumnezeu, EI cunoscând că omul, după căderea în 
păcat, nu va mai face o distincţie clară între bine şi rău. 


Antonio Aroneasa 





află în Decalog - au fost urmate de-a lungul is- 
toriei de nenumărate legi date de autoritățile 
omeneşti. În Vechiul Testament legile dumnezeieşti 
au avut rolul de a-i menţine pe iudei într-o relaţie per- 
manentă cu Dumnezeu, arătându-le care sunt 
aspectele principale în legătură cu această relație: 
Dumnezeu Unul, lipsa cultului idolatru, păstrarea cu 
sfințenie a zilei de odihnă etc., dar, în acelaşi timp, 
Dumnezeu le-a arătat iudeilor că nu îl pot cunoaşte 
pe EI făcând abstracţie de buna conviețuire cu 
semenii lor şi de aceea le dă şi legi care vizează relaţi- 
ile interumane: cinstirea părinților, oprirea crimei, a 
desfrânării, a hoţiei, a minciunii etc. Acesta este în 
mare Decalogul, adică esența legii morale a Ve- 
chiului Testament. Mântuitorul Hristos vine în lume 
şi nu desființează, nu „strică” legea, dar o depăşeşte. 
Adică, legea veche este necesară bunei vieţuiri, dar 
nu este suficientă pentru mântuire şi prin urmare 
Mântuitorul ne dăruieşte Fericirile din Predica de pe 
Munte, prin care ne arată cum trebuie să fie „candi- 
datul“ la mântuire. 
Legea Vechiului Testament este într-un fel o lege 
a firii care ne arată cum trebuie să trăim păstrându- 
ne în limitele umanului şi astfel să evităm păcatul, iar 
Legea Noului Testament depăşeşte firea, scandal- 
izează normalitatea. De ce? Hristos ne spune că vor fi 
fericiţi cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei 
curați cu inima etc., ori pentru cel care trăieşte în 
societate astfel de virtuţi îl fac un pierzător în faţa 
celorlalți, dar nu şi înaintea lui Hristos. Legea morală 
creştină - şi mă refer aici atât la cea veche, cât şi la 


|, egile date de Dumnezeu - a căror esență se 


cea nouă, pentru că nu poți ajunge la Hristos decât 
împlinind poruncile - este dată pentru a fi împlinită, 
dar mai mult decât atât ea este încălcată (sau 
depăşită). Ea este dată pentru cei care vor să trăiască 
moral pentru a ajunge mai apoi pe treptele sfințe- 
nici. Sfințenia nu exclude comportamentul moral, ci 
îl presupune. Fac abstracţie de legea morală doar 
două categorii de oameni: cei lipsiţi de conştiinţă 
morală şi sfinții, adică aceia care se află la cele două 
extreme, ale răului şi ale binelui. Primii sunt mai pre- 
jos de moralitate, iar ceilalți au şi depăşit-o prin 
cunoaşterea lui Dumnezeu, care este Izvorul binelui 
şi Binele suprem. 

Problema care se pune este cea a sensului. Prin 
urmare noi încotro ne îndreptăm? Putem ajunge ori 
la sfințenie, ori la nebunie morală, alegerea ne 
aparţine. Dumnezeu ne îndeamnă, ne dă sfatul şi noi 
alegem. În această alegere se interpune însă 
conştiinţa morală şi legea omenească. Pe care le 
ascultăm şi ce ne spune fiecare? 


Conștiinţa morală 


Încă de la creaţie, Dumnezeu a pus în om ceva ce 
îl deosebeşte radical de celelalte viețuitoare. Con- 
ştiinţa morală a fost aşezată de Dumnezeu în om pen- 
tru ca aceasta să îi fie ghid, îndrumător în libertatea 
cu care omul a fost înzestrat de către El. Altfel spus, 
conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în om şi 
nu există făptură umană care să fie lipsită de ea. Ea 
ne însoţeşte mereu atunci când vrem, când săvârşim, 
sau după ce am săvârşit o faptă. În aceste trei mo- 
mente legate de faptă şi de săvârşirea ei se manifestă 
conştiinţa morală în om. Ea opreşte de la rău, sau 





58 


anul III e nr. 33 


ESENȚIAL 


ROSI 





îndeamnă la bine, ne arată cât de rea sau bună este 
fapta pe care o săvârşim, ne mustră sau ne apreciază 
în legătură cu fapta pe care am săvârşit-o. 

Nici un om nu este lipsit de glasul interior al 
conştiinţei morale şi prin urmare nu este scuzabil în 
nici un fel în fața Dreptului Judecător, de răul 
săvârşit, cu atât mai mult cu cât conştiinţa îl judecă 
pentru aceasta aici pe pământ. Fără îndoială, acest 
„barometru“ numit conştiinţă morală este extrem de 
necesar în călătoria omului prin viață. Pentru a fi 
însă şi eficient, glasul interior al conştiinţei morale 
trebuie ascultat şi, fireşte, urmat. şi aici intervine 
relaţia dintre aceasta şi libertatea dăruită omului de 
Dumnezeu. Întrucât conştiinţa în general opreşte de 
[a rău - având în vedere înclinația excesivă a omului 
spre rău - ne putem întreba dacă omul mai este într- 
adevăr liber. Există un răspuns ferm, dat de vieţile 
sfinților care ne-au arătat că libertatea deplină se 
câştigă doar lăsându-ne duşi în „robia iubirii dum- 
nezeieşti“. Această robie extatică a iubirii de Dumne- 
zeu ne face liberi pe deplin, 
aşa cum înlănţuirea patimilor, 
oferindu-ne „pe tavă“ iluzia 
dobândirii libertăţii totale - 
ilustrată de maxima „fac ce 
vreau“ neurmată, bineînțeles 
de firescul „dar răspund pen- 
tru ceea ce fac în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor“ - 
ne duce de fapt într-o robie 
împovărătoare din care cu 
greu se poate ieşi. Aşadar, în 
virtutea libertăţii primite ca 
dar, omul care urmează con- 
ştiinţei morale dobândeşte o 
mai mare libertate în Dum- 
nezeu. 


Cine are conștiință 
morală? 


Toţi oamenii, indiferent 
de naţionalitate, de religie, au 
fost înzestrați de Dumnezeu 
cu conştiinţă morală. Aici 
apare o problemă delicată, 
referitoare la mântuirea ne- 
creştinilor, care totuşi ur- 
mează legii morale naturale - 
făcând binele şi evitând răul - 
şi la care ne oferă un răspuns 


anul III e nr. 33 


clar Sfântul Apostol Pavel: „când păgânii, care nu au 
lege, din fire tac ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt 
lor uși lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor 
prin mărturia conştiinţei şi prin judecătile lor, care 
îi învinovăţesc Sau chiar îi apără în ziua când, 
potrivit Evangheliei mele, Dumnezeu va judeca 
prin lisus Hristos, cele ascunse ale oamenilor“ 
(Romani 2, 14-16). Prin urmare, dacă necreştinii 
urmează legii divine prin conştiinţa morală din ei, 
cu atât mai mult noi, creştinii, ar trebui să urmăm 
acesteia. De ce? Pentru că novă ni s-a dat chiar mai 
mult decât atât, avem Evanghelia lui Hristos, care 
este o Evanghelie a iubirii şi în care dualitatea bine- 
rău dispare întrucât cel ce iubeşte nu mai face răul. 
Nu putem împlini legea iubirii fără să urmăm 
conştiinţei morale, pentru că aceasta ne conduce 
către Hristos şi, făcând aşa, vom ajunge să trăim ca 
o realitate vie frumoasele cuvinte ale Fericitului 
Augustin, „iubeşte şi tă ce vrei“ pentru că acela care 
iubeşte nu vrea să facă răul. 






























ROST 


ESENȚIAL 








Între judecata conștiinței 
şi responsabilitatea morală 


Realitatea de zi cu zi ne arată că, din păcate, 
omul dă prilejul conştiinţei morale, de cele mai 
multe ori, doar pentru judecarea faptelor rele şi deci 
pentru mustrare. De unde această tendință a omului 
de a săvârşi mai mult răul decât binele? Am putea 
spune simplu şi fără să greşim că aceste porniri neg- 
ative sunt urmări ale păcatului strămoşesc. Însă, prin 
Botez, Mirungere şi împărtăşirea cu celelalte Taine 
omului i s-a dat posibilitatea să devină curat, să se 
mântuiască, ba, mai mult, i s-au dat prin Taina 
Mirungerii darurile Duhului Sfânt spre lucrarea lor 
întru desăvârşire. Însă Sfintele Taine şi toată lu- 
crarea lui Dumnezeu asupra omului, nu au în vedere 
suprimarea libertăţii şi prin urmare această libertate 
este cea care ne dă „dreptul“ în continuare să ne în- 
dreptăm spre rău. Dulcea libertate ni s-a dăruit pen- 
tru a ne îndumnezei, pentru a deveni prin credință, 
har şi fapte bune fii ai lui Dumnezeu şi nu pentru a 
păcătui. Adam şi Eva dintru început au înțeles greşit 
această libertate şi au ascultat mai degrabă glasul 
ispititor al celui rău decât glasul cel iubitor al lui 
Dumnezeu, ceea ce a dus inevitabil la căderea în pă- 
cat şi la îndepărtarea de Dumnezeu. Am putea spune 





| că orice păcat personal este prin 
urmare un fel de reactualizare a 
păcatului strămoşesc întrucât, atunci 
când păcătuim, facem ceea ce au 
făcut şi protopărinții noştri în Rai. 
Orice păcat îşi are originea în primul 
rând într-o proastă înţelegere şi 
întrebuințare a libertăţii umane. 
Însă libertatea mai implică ceva pe 
lângă putinţa de a face orice - „toate 
îmi Sunt îngăduite, dar nu toate îmi 
sunt de folos“, spune Sfântul Apostol 
Pavel - şi anume, responsabilitatea 
pentru fapta săvârşită, dar şi asu- 
marea consecinţelor. 

Omul este o făptură respons- 
abilă şi aceasta se va vedea în modul 
cel mai clar la Dreapta Judecată. Cel 
care face păcatul, însă, nu mai vede 
responsabilitatea pe care o are pen- 
tru fapta săvârşită şi nici nu vrea să 
vadă inevitabilul judecății asupra sa. 
Bineînțeles, dacă păcatul afectează şi 
viața societăţii - crimă, viol, furt etc. 
- atunci omul va răspunde şi în fața 
autorităţii omeneşti. Responsabilitatea este aşadar 
un fel de răsplată, bună sau rea, în legătură cu fapta 
săvârşită. 

Însă, pe lângă responsabilitate în urma faptei, se 
răsfrâng asupra omului şi anumite consecințe. Într-o 
mare măsură consecinţele se împletesc cu răsplata 
primită pentru faptă, însă acestea mai pot fi şi meto- 
de de „pedagogie divină“ prin care Dumnezeu în 
marea Sa iubire caută îndreptarea omului pe drumul 
cel bun. Consecințele, efectele păcatului se resimt cel 
mai bine în viață, atât în cea personală cât şi în cea 
comunitară. Bolile, necazurile, calamitățile naturale 
nu trebuie să fie privite ca revărsare a mâniei divine 
peste sărmana făptură umană, ci drept consecințe 
ale păcatelor săvârşite în trecut. Este vorba, simplu, 
de legea cauzei şi a efectului care spune că orice acți- 
une întreprinsă de om este o cauză care va genera un 
efect şi care se aplică şi în privința moralității. Fapta 
omului generează efecte atât asupra vieții spirituale 
cât şi asupra celei materiale. În mod firesc, omul care 
conştientizează măreția zidirii sale „după chipul lui 
Dumnezeu” trebuie să dorească o viață bună atât 
pentru el cât şi pentru semenii lui. Viaţa bună şi fru- 
moasă este o consecinţă firească a cunoaşterii prac- 
tice a lui Dumnezeu şi pleacă din pacea spirituală pe 
care omul şi-o câştigă numai înfăptuind binele. 





60 


anul IIl e nr. 33 


ESENȚIAL 


ROST 





Pentru o posibilă 
hermeneutică a ideii 


de naţiune 


Într-un context al multiculturalismului şi al lui 


political correctness, al globalizării endemice, o privire critică, 
lucidă asupra proiectului romantic al ideii de națiune se 


reclamă cu atât mai mult a fi făcută. 


Constantin Mihai 


n recurs la un asemenea proiect nu poate 
U ocoli reflecţiile teologice - unele notabile, 

altele profund amendabile - ale Părintelui 
Dumitru Stăniloae cu privire la o posibilă hermeneu- 
tică a naţiunii. De altfel, încercarea de fundamentare 
teoretică a ideii de naţiune, din perspectiva teologiei 
şi a metafizicii religioase, era cvasi-recurentă în 
perioada interbelică, aceasta fiind decelabilă la o 
parte însemnată a elitei - să amintim două para- 
digme esenţiale: Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. 

Dumitru Stăniloae făcea parte din pleiada de 
patrologi şi istorici ai creştinismului antic care-i 
mai cuprindea pe Teodor M. Popescu, Ioan G. 
Coman, Iustin Moisescu, Dumitru Fecioru, Olimpiu 
Căciulă ş.a. 

Plecând de la ideea lui Bulgakov potrivit căreia 
lumea este Sofia în formă creată, teologul D. 
Stăniloae consideră că națiunea are drept funda- 
ment „un model dumnezeiesc etern“, model pe care 
națiunea trebuie să-l realizeze la modul absolut. Un 
aspect grav apare în momentul în care „diversifi- 
carea omenirii în naţiuni ar fi o urmare a căderii în 
păcat, o deviere de Ia calea pe care vrea Dumnezeu 
să se dezvolte omenirea“. Într-o asemenea ipostază, 
națiunea este lipsită de substanța eternă, legitimantă 
- Părintele Stăniloae vorbeşte, în acest caz, despre 
naţiune ca despre o entitate ontologică potrivnică lui 
Dumnezeu -, datoria oricărui creştin constând toc- 
mai în implicarea sa pentru scoaterea umanităţii din 
această stare de păcat. 





Se ridică, acum, o întrebare firească: oare „diver- 
sificarea omenirii în naţiuni“ constituie un păcat sau o 
consecință a păcatului? Răspunsul teologului român 
este revelator în acest sens: „Națiunea, în faza păcatu- 
lui, are manifestări păcătoase, pentru că natura ome- 
nească în general, cu toate diversificările în care se 
înfăţişează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din 
starea păcătoasă nu se face prin anularea calităților 
naționale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în gen- 
eral. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţion- 
al, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi 
răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi“. 

Metafizicianul Nae Ionescu considera că naţi- 
unea ca realitate istorică - aşadar, una dintre cele 
două accepţii - este o consecință a păcatului originar 
prin care ființa umană a căzut în istorie, prin care s-a 
marcat începutul istoriei. Precum am observat, 
există o relație de co-naturalitate între naţional şi 
uman, acest raport constituind, totuşi, o chestiune 
dificil de clarificat. Naţionalul şi umanul sunt unite 
inseparabil, la modul cel mai tainic şi profund, de 
unde ideea că naţiunile reprezintă aceeaşi umanitate 
în forme şi grade diferite. Naţionalul sau, altfel spus, 
individualul este însuşi umanul, care prezintă esen- 
țialmente o anumită calitate. Calitatea națională, 
mai ales cea a „eului omenesc“, nu este superficială, 
a posteriori, ci ea face parte integrantă din traseul, 
destinul lui fundamental, figurând, invariabil, prin- 
tre determinantele imaginii eterne. 

„Modelul ceresc al fiecărui om - afirmă D. Stăni- 
loae - este modelul omului concret, precizat isto- 
riceşte“. 





anul III e nr. 33 


61 


ROST 


ESENȚIAL 








Umanul se regăseşte în structura profundă a 
„firii naţionale“, prin aceasta anulându-se teoria 
unui fals antagonism între național şi uman. 

„Calitatea națională, care nu este altceva decât o 
formă generală a sufletului, nu se dizolvă în har, ci 
harul se lasă turnat în tiparul sufletului național, 
sublimând această calitate a sufletului“ (Stăniloae). 

Prin urmare, națiunea este o „realitate voită 
etern de Dumnezeu“; dreptul său la existență 
poate fi privit ca un fapt natural, inevitabil în 
iconomia divină. Sinteza dintre naţiune şi creşti- 
nism, în vederea atât a păstrării specificului națiu- 
nii, cât şi a salvării unităţii creştinismului, a ecu- 
menicităţii sale se poate realiza prin armonizarea 
idealului naţiunii cu cel creştin. Această problema- 
tică a fost amplu dezbătută în catolicismul occiden- 
tal interbelic (Maritain, Blondel, Maurras), din per- 
spectiva dualității metafizice dintre natura şi su- 
pranatura, dualitate care împiedică armonizarea 


idealului naţiunii cu cel creştin, națiunea fiind 
exclusă din această ecuaţie. 

Fundamentul teologic al naționalului se sprijină 
pe faptul că dezvoltarea lumii este o revelare în timp 
a eidosului care ființează etern. Creaţia propriu-zisă 
nu a constat într-o simplă dezvăluire a lumii în tiparul 
ei deplin, întrucât această dezvoltare nu s-a realizat 
decât prin conlucrarea Proniatorului cu lumea. 

Încercarea de justificare teologică a naţiunii ca- 
pătă consistență în măsura în care se acceptă presu- 
poziţia inițială potrivit căreia „națiunea este o desco- 
perire în timp a chipurilor care există etern în Dum- 
nezeu“. Trecerea în planul teologiei istoriei validează 
demersul lui D. Stăniloae de interpretare a naţiunii, 
având la bază modelul etern, divin, care îi asigură ca- 
racterul imuabil. Această încercare de interpretare 
critică a ideii de naţiune nu trebuie înțeleasă ca o mo- 
tivare a vreunui proiect utopic, retrograd, ci numai o 
problematizare a unei perspective a teologiei politice. 





62 


anul III e nr. 33 


DECANTĂRI 


ROST 





Supra-subiectul 


gogolian 


Acest text ne-a fost înmânat spre publicare de regretatul 
profesor Emil Iordache, cel mai mare traducător din limba 
rusă al nostru, în urmă cu cîteva săptămâni, puțin înainte de a 
pleca Ia cele veşnice. Speram într-o colaborare de lungă 
durată şi de mare folos pentru cititorii noştri. Dumnezeu a 
hotărît însă alttel. Ne facem o datorie de onoare din a publica 
acest text, cu regretul că timpul nu a mai avut răbdare cu pro- 
fesorul Iordache. Tototdată, îi aducem un ultim omagiu la 


rubrica „in memoriam“. (ROST) 


Emil Iordache 





radiţia interpretării psihologice sau, mai 

exact, psihanalitice a creaţiei lui Gogol, ca du- 

rată, este comparabilă cu durata existenţei 
tradiţiei aplicării procedurilor psihanalitice Ia textele 
literaturii ruse. Alături de fantasticul isteric al lui Dos- 
toievski, fantasticul gogolian a fost şi este câmpul cel 
mai generos pentru interpretarea analitică. Totuşi, 
atraşi de perspectivele evidente, deschise în faţa exe- 
geților de aventurile nasului maiorului Kovaliov, aceş- 
tia au neglijat o altă temă tradițională pentru psihana- 
liză: reflectarea conflictului dintre părinți şi copii. Or, 
permanență, evidentă sau ascunsă, cu care Gogol re- 
vine la această temă pe parcursul întregii traiectorii a 
operei sale şi, cu atât mai mult, originalitatea cu care 
o transferă în textul beletristic, ar merita mai multă 
atenție. 

În legătură cu Gogol, s-au pus demult bazele 
metodicii descrierii morfologice care au demonstrat 
dependența teleologiei sale de subiectele religioase 
ale secolului al XVIII-lea, tratate în literatura maso- 
nică teozofică. Totuşi, ideologia, inclusiv cea religioa- 
să, doar raţionalizeză preferințele, obsesiile şi de- 
pendenţele care ne stăpânesc; în cel mai bun caz, ea 
ne dă senzaţia că noi le stăpânim sau, cel mai adesea, 
ne dă senzaţia că vom reuşi să le stăpânim cândva şi, 
cel mai des, regretul că nu le putem stăpâni. De 
aceea, analiza ideologică, chiar dacă este foarte nece- 
sară, este insuficientă pentru înţelegerea unui text 
literar, care este o cristalizare a psihicului, ca să nu 
mai vorbim de înţelegerea psihicului uman ca atare. 


Or, pentru psihanaliză, o procedură cât se poate de 
obişnuită este apelul la fanteziile clientului şi 
căutarea în ele a unui subiect universal, cam ar fi, de 
pildă, complexul oedipian. Cei care caută o unitate 
morfologică în mulțimea subiectelor gogoliene, sunt 
fie optimişti, fie pesimişti. Optimiştii ar vedea aici 
chezăşia unității dinamice a personalității umane, iar 
pesimiştii ar găsi incapacitatea noastră de a ne eli- 
bera de trecut; oricâte necazuri ne-ar aduce acesta. 
Ca urmare a lecturii atente, se poate contura un, hai 
să-i spunem aşa, supra-subitect gogolian, cam cu ur- 
mătoarea succesiune de motive: eroul-orfan doreşte 
să-şi modifice situaţia familială dar întâlneşte 
împotrivirea unui adversar, un personaj mai în 
vârstă, de același sex, care se află în relaţii de rude- 
nie cu eroul sau cu cea pe care o iubeşte eroul. Eroul 
nu se poate opune acțiunilor directe ale adversarului 
şi este nevoit să apeleze Ia ajutorul forțelor suprana- 
turale (un ţigan, o înecată, un drac, un schimnic 
sfânt). Aceste forţe îl mută pe erou şi / sau pe adver- 
sar într-un spaţiu deosebit, în care sau datorită căruia 
eroul primeşte putere asupra adversarului. Totuşi, 
această putere se cere transferată în realitatea în care 
continuă să domine adversarul. Pentru acest trans- 
fer eroul trebuie să plătească printr-o pedeapsă, care 
precede îndeplinirea dorințelor sale. 

Acesta este, în linii mari, subiectul romantic al 
fantasticului gogolian. Mişcarea de la romantism la 
realism, de Ia fantezie spre verosimil, îl conduce pe 
autor la crearea eroului „nedreptăţit“, a „minus“- 
eroului. Altă consecință a acestei mişcări, săvârşită 
treptat de Gogol, constă din estomparea şi înlocuirea 





anul III e nr. 33 


63 


ROST 


DECANTĂRI 








Foto: Bogdan Onofrei 


motivelor familial-erotice cu altele, ca şi transfor- 
marea treptată a figurii eroului. Ţinând cont şi de 
perioada creaţiei mature, putem reformula supra- 
subiectul gogolian. Eroul nu este satisfăcut de poziţia 
sa în lume şi încearcă să pretindă la ceva inaccesibil 
lui din cauză că lumea este condusă de alții - de pă- 
rinți, de societate sau de stat. Eroul fuge de realitatea 
care îi aparţine puterii într-o lume suprareală, care-i 
este accesibilă datorită harului său. Acolo găseşte un 
ajutor sau un mijloc de a pune stăpânire pe realitate, 
care, la întoarcerea în realitate, îi permite să-şi schim- 
be situaţia în lume, trecând printr-o pedeapsă ce-l pu- 
rifică de supranatural, sau, datorită pedepsei, îi per- 
mite să părăsească lumea asta. Dar la Gogol eroul 
poate şi să nu pretindă o altă situaţie şi atunci devine 
erou nedreptăţit, a cărui istorie nu are final. Evoluţia 
acestui subiect ne permite să facem presupunerea că 
Gogol s-a îndepărtat treptat de poziţia inițială a copi- 
lului care încearcă să stăpânească lumea, dar n-a 
ajuns niciodată în poziţia tatălui, care stăpâneşte 
această lume. Despre acest lucru ne vorbeşte, în tex- 
tele târzii ale lui Gogol, apropierea funcţiilor eroului 
tânăr şi ale mijlocitorului: în locul dorinţei de a-şi 
ocupa propriul loc în lume, Gogol resimte tot mai 
mult dorința de a descoperi îndărătul lumii reale lu- 
mea ascunsă a posibilului, a supranaturalului, lumea 
din care vin toate schimbările. Este logic să presupu- 
nem că aceasta este reflectarea schimbărilor care vin 
o dată cu vârsta în conştiinţa scriitorului. Astfel, ieşim 
din literatura propriu-zisă şi pătrundem în biografie. 
Or, biografia lui Gogof oferă cel puţin tot atâta spațiu 
pentru interpretările psihanalitice ca şi opera sa. 
Bazându-ne pe datele furnizate de operele de tinere- 
țe, am putea spune că în acestea se manifestă o origi- 
nală transformare a complexului oedipian, care, con- 
form tradiţiei de punere în legătură cu subiectele mi- 


tologice, ar putea fi numită complexul hamletian 
(avându-l în vedere mai degrabă pe eroul cronicilor 
decât pe cel shakespearean): copilul, care şi-a pierdut 
pe unul dintre părinți, presupune că pe celălalt pă- 
rinte îl are complet la dispoziţia sa şi de aceea per- 
cepe noul mariaj al acestuia nu doar ca pe o trădare, 
ci şi ca pe un atentat la propria sa persoană; de aceea 
retragerea în fantezie, la limita nebuniei, îi permite 
să-şi restabilească drepturile ştirbite, să-i pedepseas- 
că pe cei care l-au ofensat etc. Întrucât Serile în cătu- 
nul de lângă Dikanka au tost scrise doar la câţiva ani 
după moartea tatălui, am putea presupune că fante- 
zia tânărului nu a evoluat întâmplător pe calea des- 
crisă. În continuare, referindu-ne la textele din Mir- 
gorod, am putea presupune că, la un moment dat, 
Gogol a trecut printr-o criză de masculinitate: poate 
că trecerea din fantezie, în care Gogol se identifica cu 
eroul, în realitate s-a dovedit mai puţin rezultativă 
decât şi-ar fi dorit. Drept confirmare a acestei pre- 
supuneri, am putea indica faptul că în mitul cultural 
despre Gogol lipseşte orice faptă cât de cât masculină 
- un duel, o iubire etc. Astfel, ar putea fi acceptată 
ideea că psihicul gogolian s-a dezvoltat după tipul 
feminin, înțelegând prin acesta nu psihotipul univer- 
sal-biologic codificat, ci complexul stereotipurilor 
socioculturale de comportament feminin, în fine, am 
putea să ne gândim la spaima de care Gogol a încer- 
cat să se salveze cu ajutorul râsului şi al fanteziei, de 
care a ajuns până la urmă să se îndoiască şi şi-a pus 
toate speranţele în religie ca ultim ajutor. 

Dar nu trebuie să uităm că orice interpretare psi- 
hanalitică este o ipoteză, adică o substituție, în sensul 
că ne punem în locul celui analizat şi de aceea inter- 
pretarea este o includere a noastră în jocul semnelor. 
În procesul obişnuit de lucru al analistului, rezul- 
tatele acestui joc pot fi verificate cu ajutorul reacțiilor 
clientului; însă, analizând un text literar, această veri- 
ficare nu este posibilă. Şi, cu toate că astăzi apare 
ideea de a considera orice text drept rezultatul unui 
experiment asociativ, ceea ce permite includerea ori- 
cărui autor într-o procedură psihanalitică aproape 
standard, rămâne întrebarea: pentru cine facem aşa 
ceva? Analiza clientului nevrotic trebuie să-l ajute pe 
acesta să trăiască. Pe cine trebuie să ajute analiza bio- 
grafiei unui om decedat? N-ar fi oare suficient să ne li- 
mităm la analiza a ceea ce el însuşi a menit publicării, 
prin aceasta renunțând la eventualele pretenţii înain- 
tate interpreților (dar nu interpretărilor!), şi să nu ne 
atingem de ceea ce scriitorul a decis să păstreze doar 
pentru sine? Este o întrebare care, în ultimă instanță, 
ține de etică. 





64 


anul IIl e nr. 33 


DECANTĂRI 





Arta traducerii 


Afirmația că traducerea (ca proces) este un efort teribil 

nu trebuie, în opinia mea, demonstrată. Traducătorii nu au 
nevoie de argumente, iar ceilalţi nu le vor înţelege până la 
capăt. Doar experienţa vie a traducerii te apropie de miezul 
problemei. Dar afirmaţia că traducerea te poate îmbunătăți, 
aceasta, da, are nevoie de o prezentare şi de o încercare 


de argumentare. 


Daniel Mazilu 





tea l-a surprins lucrând la Crimă și pedeapsă. 

Se ştie că el şi-a asumat rolul unui liant, 
precum Th. Carlyle a fost la vremea lui între Anglia 
şi Germania, între cultura noastră şi cea slavă, tra- 
ducând zeci de cărți din limba rusă, precum şi texte 
din cehă şi poloneză. Am fost surprins să aflu că, 
dintre toate aceste cărţi, cea care i-a dat cel mai mult 
de muncă a fost cea a lui Pavel Florenski, Stâlpul şi 
Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă 
în douăsprezece scrisori (Polirom, 1999). Numai ci- 
tind această carte (cu tot cu note!) poţi înțelege oare- 


p robabil, pe traducătorul Emil Iordache moar- 


cum afirmaţia sa. Dar una e să citeşti o carte pentru 
a şti ce se găseşte în ea, iar alta e să o citeşti pentru a 
o traduce. Între aceste două modalități de lectură se 
inserează subtil traducătorul, mai corect devine tra- 
ducător cititorul ce-şi depăşeşte lectura pentru sine. 
Iar Emil Iordache prefera să spună: „Eu nu am citit 
din literatura rusă decât cărţile pe care le-am tradus“. 

Să vorbim însă de traducerea anagogică. Cum 
trebuie înțeleasă această expresie? În primă instanţă, 
socotim că exercițiul traducerii îți îmbunătăţeşte 
gradul de cunoaştere a limbii din care traduci. Să ne 
amintim, de exemplu, de părerea lui Unamuno care a 
învăţat daneza traducându-l pe Kierkegaard. Apoi, 
putem considera că exercițiul traducerii îţi favorizea- 
ză o mai bună dominare a limbii tale. Vezi opinia lui 








anul III e nr. 33 


Foto: Bogdan Onofrei 


ROST 


DECANTĂRI 








E. Betti din L'ermeneutica come metodica generale 
delle scienze dello spiritu. În al treilea rând, am pu- 
tea sesiza o amplificare a fiinţei tale. Vestitul Carol 
Quintul a spus odată următoarele: „Câte limbi străi- 
ne cunoşti de atâtea ori om eşti“. Dar oare traduce- 
rea nu-i „face“ traducătorului mai mult decât aces- 
tea? Nu voi susține că ceea ce poate îmbunătăţi spiri- 
tual traducătorul este doar textul. Traducerea lui, de 
cele mai multe ori o clonare parţial reuşită, „C'est la 
facon de lire tres lentement“ cum ar fi spus Faguet în 
a sa L'art de lire. Or, citind atât de lent nu mai poți fi 
scutit de chinul de a regândi cot la cot cu autorul 
fiecare idee. Lectura, considera Schopenhauer în 
Parerga und Paralipomena te eliberează de efortul 
gândirii. Citind, eşti un fel de „spectator neangajat“. 
Traducerea însă te scoate vrând-nevrând din acest 
paradis şi te aruncă în situaţia de a-ţi câştiga sensul 
cu sudoarea frunţii tale. 

Stâlpul şi Temelia Adevărului este o adevărată 
enciclopedie. Notele şi scurtele comentarii ocupă 
127 de pagini. Conţinutul lor îl fac pe orice savant 
vanitos să moară de invidie. Sute de cărți citate, ne- 
numărate încercări etimologice, scheme, operaţii 
matematice toate migălos lecturate şi traduse. Cele 
15 capitole cu privire la „amănunte presupuse în text 
ca fiind deja cunoscute“ constituie iarăşi un prilej de 
mare efort intelectual. Studii despre teoria infinitu- 
lui, probleme de logică, teorii cu privire la iraționali- 
tatea în matematică, analize ale conceptelor de iden- 
titate, timp şi destin, studii de iconologie (vezi meto- 
da lui Aby Warburg), exegeze Ia textul „mistic“ al lui 
Pascal din 1654 etc. îţi reamintesc imediat de atmos- 


=) 
g 
=] 
[=) 
i 
= 
:a 
= 
=) 
[2 


fera cărţilor Cum văd eu lumea (Einstein) şi Ciberne- 
tica (N.Wiener). Cât priveşte conținutul cărții, cele 
douăsprezece scrisori, o dată citite, adică traduse, nu 
te mai pot lăsa să fii cel ce ai fost. Totul este străbătut 
de convingerea lui Florenski că „singurul mijloc legi- 
tim de cunoaştere a dogmelor este experienţa reli- 
gioasă vie“. Or, eu sunt aproape convins că întâlnirea 
lui Emil Iordache cu această experiență religioasă a 
lui Florenski a avut un impact mai mare asupra fiin- 
ței sale decât au avut notele şi comentariile ştiinţifice 
asupra inteligenţei lui. Traducerea a apărut cu un su- 
perb studiu introductiv scris de diac. Ion Ică jr. Dacă 
editura i-ar fi fost solicitat lui Emil Iordache acest 
studiu, probabil că l-ar fi scris. 

Cred însă că atitudinea sa, atunci când a aflat 
că această carte ajunsă în librării la preţul de un 
euro, a spus mai mult decât orice studiu. Supărat, 
ne-a recomandat să o citim neapărat. Citind-o, am 
putut spune cuvintele de mai sus. Acum moartea 
i-a adăugat un nou aspect în jocul (in)vizibilităţii 
sale. Vizibilitatea şi invizibilitatea traducătorului 
țin de arta traducerii. Autorul şi traducătorul nu 
pot ocupa acelaşi loc în peisajul cititorului. Murind 
însă traducătorul, autorul fie rămâne în orizontul 
cititorului plin de recunoştinţă față de munca 
interpretului său, fie porneşte în căutarea unui alt 
interpret, fie se va face nevăzut pentru o vreme. 
Dar oare prin aceasta nu iese la iveală aportul 
uriaş pe care o cultură îl obține din partea traducă- 
torilor? Nu aduce cu sine invizibilitatea / inexisten- 
ţa traducătorului invizibilitatea unui mesaj pe care 
limba română nu-l rosteşte deloc? 





66 


anul III e nr. 33 


DECANTĂRI 


ROST 





Critica Criticii 
şi alte critici 


Mircea Platon 








cu bună ştiinţă, celălalt, un reputat critic, a vă- 

tămat-o dorind să o protejeze. Primul găseşte 
că: „Viaţa culturală românească a fost dominată 
multă vreme (şi continuă să fie) de tagma criticilor 
literari (de fapt, semicritici). Ei îşi dau cu părerea 
despre toate... Fără să vreau să pun la punct pe ni- 
meni, consider că a venit vremea ca istoricii şi criticii 
literari să-şi asume doar rolul care este strict al lor 
într-un peisaj variat şi pitoresc, anume acela de relee 
între autorii de literatură şi cititori. Depăşirea acestui 
rol riscă să-i facă adesea caraghioşi. A-l judeca pe 
Noica de la nivelul criticii literare, a le administra dis- 
cipolilor acestuia lecţii de «democraţie»... e semnul 
unei uşoare maladii spirituale, pe care Noica, proba- 
bil, ar fi numit-o «todetită».“ 

La aceste imputări, cel de-al doilea răspunde pe 
un ton sfătos, la care-i dau dreptul şi vârsta şi me- 
ritele: „Nu o dată s-a explicat că o anume extensie a 
criticii literare în România se bizuia pe interdicțiile ce 
funcționau în domenii afine precum filosofia, istoria, 
sociologia, politologia, care au fost nevoite a-şi trans- 
la unele preocupări şi puncte de vedere în spaţiul, 
ceva mai slobod, al comentariului închinat litera- 
turii. Bieţii critici s-au văzut nevoiţi a prelua o misi- 
une a conştiinţei publice ce le revenea prin omisi- 
unea ei, din motive ideologice, în compartimentele 
specifice. A fost una din supapele la presiunea 
ideologizării şi a cenzurii... Se pot pune totuşi măcar 
două chestiuni. Oare între critica literară, eseu, filo- 
sofie există delimitări nete, o etanşeizare? Nu cumva 
raportul dintre ele implică o anume interactivitate? 
Dacă...«discipolii filosofi ai lui Noica» (de bună seamă 
şi Noica însuşi) sunt «excelenți scriitori», de ce să 


p rimul dintre ei, un cunoscut patrolog, a ţintit 


Cu ocazia unui recent schimb de focuri literare pe marginea 
influenței antume şi postume a lui Constantin Noica, 
doi dintre protagoniști au rănit în treacăt şi critica literară. 


n-aibă voie criticii literari a se rosti asupra lor? Avem 
impresia că, în duhul discriminator şi suficient al «ca- 
târilor de la Păltiniş», de care se distanţa atât de su- 
gestiv Nicolae Steinhardt, interlocutorul nostru tra- 
tează critica cu o distractivă condescendenţă, o ia de 
Sus, ca şi cum s-ar putea omologa o axiomatică ierar- 
hie a activităţilor spiritului, grade cazone ale do- 
meniilor sale.“ 

Cu alte cuvinte, în primul caz criticii sunt îndem- 
naţi să stea liniştiţi la locurile lor, să fie o curea de 
transmisie între autori şi cititori. Adică, după o 
modernă concepție surprinzătoare la un om de for- 
maţie clasică, să fie o anexă a departamentului de 
marketing editorial. A doua poziţie pune pe seama 
conjuncturii încălcarea de hotare filosofice a criticii 
literare. A fost o stare de fapt, nu una de drept. Criti- 
ca, prin natura ei, nu are a se ocupa de filosofie. Deşi 
îşi manifestă jignite rezerve în ceea ce priveşte im- 
potența filosofică a criticii, ele rămân neformulate în 
toată tăria lor şi nu pot decât să înregistrez firavul 
gest de protest al Criticului, fără a-l putea considera 
însă o pledoarie. 

Convins fiind că doar concentrarea asupra 
altor puncte aflate în litigiu le-a sărăcit comba- 
tanţilor silogismele referitoare Ia critica literară, 
m-am gândit că nu ar fi rău să încerc să „reperez 
onoarea“ acestei meserii pe cale de dispariție. Cri- 
tica e un departament al bunelor-maniere. Ea codi- 
fică nu numai întâlnirea cititorului cu operele liter- 
are, dar şi întâlnirea operelor literare între ele, 
introduce cărţile noi cărților clasice şi substanţia- 
lele fantome ale trecutului mai rarefiatelor spirite 
viitoare. Într-o „soţietate fără prinţipuri“, carevasă- 
zică fără maniere, critica literară nu poate supra- 
viețui, aşa cum nu poate supravieţui nici un alt cod 
sau ritual complex. 





anul III e nr. 33 


67 


ROST 


DECANTĂRI 





E îndreptăţită critica literară să se ocupe de 
filosofie? Da. Chiar dacă toți criticii ar fi nişte imbe- 
cili, critica în sine tot ar avea căderea să se pre- 
ocupe de filosofie. De filosofia discursivă, desigur, 
nu de cea matematică, răsucită din catene alge- 
brice. Cândva, critica literară făcea parte din trivi- 
um - gramatică, logică şi retorică -, înmănuncheată 
logicii. Critica are ca obiect valorile estetice, filo- 
sofia are ca obiect valorile existenţei şi cunoaşterii. 
Or noi trăim şi cunoaştem şi prin literatură. Lu- 
crarea lui Berdiaev despre Dostoievski e una de 
critică sau de filosofie? E un eseu de critică filo- 
sofică sau unul de filosofie critică? Prerogativa unui 
critic, ca şi aceea a unui filosof, e de a distinge, de a 
discerne. Sigur, câmpul său de acţiune e ficțiunea 
care, aşa cum arăta Burke, nu va avea niciodată 
câştig de cauză ontologică în faţa realităţii: „Alege o 
zi în care să reprezinţi cea mai sublimă şi emoţio- 
nantă tragedie care există; alege cei mai renumiţi 
actori; nu scuti nici o cheltuială pentru costume şi 
decoruri; uneşte cele mai mari realizări ale poeziei, 
picturii şi muzicii; şi după ce-ţi vei fi strâns audi- 
enţa, chiar în momentul când minţile le stau arcuite 
în aşteptare, dă de ştire că un criminal de stat de 
rang înalt e pe punctul de a fi executat în piaţa ală- 
turată; instantaneea golire a teatrului îţi va de- 
monstra comparativa slăbiciune a artelor imitative 
şi va proclama triumful realei empatii.“ Criticii lite- 
rari nu sunt geambaşi de cărţi şi filosofii nu sunt 
negustori de idei. Decât criticii şi filosofii proşti. A 
face filosofie poate însemna a depăna o manie, 
după cum a face exegeză literară poate însemna o 
nobilă exercitare a inteligenței. Sau o ignobilă exte- 
riorizare a invidiei. În principiu însă, nu văd de ce a 
identifica şi apăra valoarea literară e mai prejos 
decât a identifica, practica şi apăra de sofişti viața 
bună. Critica e reflexie scufundată în înțelesul scri- 
iturii artiste; nu simplu narcisism erudit de 
suprafață, ci căutare de sens dincolo de limitele jar- 
gonului. Şi poate nega cineva că, de multe ori, sen- 
sul unei opere literare se confundă cu sensul în- 
tregii noastre vieţi? 

Legată de aceasta, şi ațâțând Ia situarea subal- 
ternă a criticii în ierarhia genurilor şi speciilor, mai 
există o imputaţie. Şi anume aceea că, de fapt, criti- 
ca e un gen parazitar, că trăieşte pe spinarea operei 
literare, că speculează creaţia. După părearea mea, 
această acuză s-ar putea aduce oricărui produs ar- 
tistic în măsura în care implică reflecţia. Orice pic- 
tură, sculptură, poezie, gând, creşte dintr-un fond 


de viaţă - viață trăită, viaţă visată, citită sau uitată 
-, e nutrită de o experienţă care e deja acolo. Nu 
numai pictura există datorită peisajului, ci şi pei- 
sajul datorită picturii. Întreagul noastru parcurs 
mundan (conştient şi inconştient) e căutare de, şi 
investire cu sens a realității. La limită, se poate 
spune că, pentru critic, lumea înconjurătoare o con- 
stituie cărţile. Ele constituie fundalul, dacă nu chiar 
fondul, experienţei sale. În interiorul lor operează 
el discriminări şi asocieri aşa cum altcineva ope- 
rează într-un peisaj sau într-un bloc de marmură. 
Arta mare şi filosofia de altitudine sunt spon- 
taneități canonice. M-aş bucura să pot spune: critica 
se inspiră din literatură în vreme ce literatura are 
nevoie doar de natură. Dar adevărul e că şi literatu- 
ra trăieşte din literatură. Homer, Vergiliu, Dante, 
Chaucer, Shakespeare ori Goethe nu au fost nişte 
sofomori. Primul, dacă a existat, avea în spate o bo- 
gată tradiţie. Dacă nu a existat, era tradiţia însăşi. 
Vergiliu îl purta în sine pe Homer, Dante pe 
Vergiliu, Chaucer pe Dante, Shakespeare pe 
Chaucer iar Goethe pe toți. Arta mare e nutrită de 
canon şi critica e cea care se ocupă de stabilirea 
acestuia. Ea menţine mecanismele formal-concep- 
tuale ale artei. Ea antrenează conştiinţa critică a 
creatorului fără de care acesta n-ar putea finisa, 
lega, da formă. Platon ne învăţa că natura e o copie 
a Ideii şi că literatura e o copie a copiei. Dar dacă 
natura rămâne întotdeauna doar natură, literatura 
devine uneori supra-natură. Arde drept spre matcă. 
Şi criticii trebuie să aibă grijă de această flacără, să 
nu se stingă. Să perpetueze ceremoniile literaturii. 
Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. 

Pe cineva care ştie să asculte păsurile unui pri- 
eten, să-i spună acestuia o vorbă bună şi să-i descâl- 
cească „povestea vieții“, nu-l acuzi de parazitism. Or 
crtiticul tocmai asta e: un ascultător profesionist! al 
spovedaniei scriitorului, fie el naiv sau cabotin. A 
profesa critica literară înseamnă în ultimă instanță a 
fi încă interesat de ceilalți. Când nu te mai mişcă ni- 
meni altcineva decât propria persoană, te apuci de 
scris poezii. Creatorii nu au timp decât de cărţile lor. 
Comentatorii au răgaz şi curiozitate pentru poveştile 
tuturor. 

Dacă în România literaţii se interesează încă de 
filosofie e pentru că, tot aici, filosofii se mai intere- 
sează încă de literatură. Altminteri am face cu toții - 
critici şi filosofi - deconstructivism. Şi-abia atunci ar 
fi fiecare cu golul lui. Deocamdată, împărtăşim ace- 
leaşi valori. 


1 Nu mă refer la criticii informatori ai securităţii, desigur. Profesionalismul lor e dincolo de hotarele esteticii. 





68 


anul III e nr. 33 


IN MEMORIAM 


ROST 





Călătoria spre rai 


Pierderea bunului şi dragului profesor Emil Iordache (1954-2005), 
figură luminosă, om frumos şi de o foarte mare generozitate, a 
mijlocul lunii octombrie, a şocat şi îndurerat lumea ieșeană. Lumea 
celor care într-adevăr L-au apreciat şi L-au iubit, nu a prietenilor intere- 
saţi şi ipocriți, care nu mai pridideau cu regretele prin ziarele locale 


Sau cu doliul din bărbi... 


Richard Constantinescu 





a scris cele mai emoţionante rânduri despre 

cel ce a fost cel mai important traducător al li- 
teraturii slave din țară, un fin intelectual, un mare 
profesor, şi mai mult decât toate acestea un om. 

Iată ce a scris Dorin Spineanu: „Prietene Emil 
Iordache, dacă eşti (şi eşti) pe recepție, află că, fără 
tine, la cafeneaua Boema mă plictisesc cumplit. Dacă 
dai un semn, dragul meu suflet-viu, vin.“ 

Bunătatea prof. Iordache nu cunoştea limite. Îi 
ajuta şi pe cei care cândva i-au făcut rău. Una din ulti- 
mele lovituri pe care a primit-o Emil Iordache a fost 
îndepărtarea, în mod mișelesc, din colectivul editori- 
al al unei reviste ieşene, al cărei secretar general de 
redacţie era, de către cei care o conduceau în mod 
dictatorial... Bineînţeles că, şi aceştia, care în urmă cu 
două săptămâni îl înlăturaseră din redacţie pe motiv 
de „incompetenţă“ pe omul care tradusese zeci de 
cărți din cea mai mare literatură, care scrisese nenu- 
mărate volume şi îngrijise tot atâtea ediţii ale diverşi- 
lor autori importanţi, la moartea sa erau „foarte“ 
afectaţi...! 

S-a dus Emil Iordache şi cu el un model. 

În studenţie, cunoştea deja operele funda- 
mentale ale literaturii ruse mai bine decât unii pro- 
fesori, mulţi dintre aceştia fiind din aceia „pe 
puncte“, care parcurseseră treptele ierarhiei uni- 
versitare foarte repede, sau, după o expresie la mo- 
dă astăzi, „au ars etapele“... Era convins, precum 
Ortega y Gasset, că „misiunea universităţii este cul- 
tura“ şi în acest sens a luptat permanent spre a 
determina o schimbare în acest învățământ româ- 
nesc „falsificat la toate palierele“. Universitatea în 
cadrul căreia te prefaci că oferi şi pretinzi ceea ce 
nu se poate nici pretinde şi nici da, este o instituţie 
falsă şi demoralizantă. 


preciez sinceritatea lui Dorin Spineanu, care 


A fost şeful Catedrei de Slavistică a Facultăţii de 
Litere din cadrul Universităţii „Al. |. Cuza“ şi titular al 
cursurilor „Epoci culturale slave“, „Literatura rusă“, 
„Laureaţi ai Premiului Nobel“, „Antropologie cultu- 
rală“, „Epoci literare slave“. Studenţii, vorbind de- 
spre profesorul lor, spuneau că „e singurul care a ză- 
bovit în gândurile noastre şi după terminarea orelor 
de curs. Modul în care vorbea, modul în care, verbal 
sau nu, comunica, modul în care ne privea şi ne 
simțea făcea din el o persoană aparte.“ Susţinea că în 
învățământul superior, în construirea Universităţii, 
trebuie să pornim de la student, nu de la ştiinţă, nici 
de la profesor. „Universitatea trebuie să fie proiecția 
instituţională a studentului... 

Emil lordache a debutat în anul 1982, în „Su- 
plimentul literar şi artistic“, şi a colaborat cu studii şi 
articole de critică şi istorie literară, recenzii şi pre- 
zentări de cărți, traduceri în reviste precum „Caiete 
botoşănene“ (pe care de fapt el le realiza), „Steaua“, 
„Luceafărul“, „Ateneu“, „Cronica“, „Timpul“, „Contra- 
punct“, „România literară“, „Observator cultural“, 
„Poesis“, „Însemnări ieşene“ etc. În urmă cu câteva săp- 
tămâni, ne-a oferit un text, care apare în acest număr 
din ROST, şi ne-a asigurat de tot sprijinul său. 

Opera sa cuprinde cărţi de critică literară, studii 
şi eseuri, traduceri, ghiduri de conversaţie. Exempli- 
ficăm cu câteva din titlurile cărților sale: Semiotica 
traducerii poetice (Junimea, 2003), Carte către Ser- 
ghei Esenin (Timpul, 1995), Evadări din Zoorlanda 
(Moldova, 1998), Serghei Esenin. Omul şi poetul (]u- 
nimea, 1998), Literatura orizontală (Timpul, 1998), 
Cărţile de pe masă (Timpul, 2000), Studii despre 
Gogol (Timpul, 2000), Persanul cu nas de argint 
(TipoMoldova, 2002), Variaţiuni pe marginea subte- 
ranei (Convorbiri literare, 2004). A fost cel mai im- 
portant traducător român din limba rusă şi unul din- 
tre cei mai mari din Europa, tălmăcind nume pre- 
cum: Feodor Abramov, Casa (Univers, 1985), Losif 





anul III e nr. 33 


69 


ROST 


IN MEMORIAM 





70 


Brodski, Din nicăieri, cu dragoste (Timpul, 1995), 
Mihail Bulgakov, Însemnările unui tânăr medic 
(Polirom, 2005), F.M. Dostoievski, Însemnări din 
subterană (Timpul, 1996), Idiotul (Polirom, 1998), 
Jurnal de scriitor vol 1, 1, III (Polirom, 1998, 1998, 
2000), Jucătorul și alte microromane (Polirom, 
2003), Venedikt Erofeev, Moscova - Petușki (Cartier, 
2004), Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevă- 
rului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăspre- 
zece scrisori (Polirom, 1999), Daniil Harms, Mi se 
spune capucin (Polirom, 2002), Dmitri Merejkovski, 
Gogol şi diavolul (Fides, 1996), Vladimir Nabokov, 
Clipa de curaj sau Drumul spre Zoorlanda (Panteon, 
1996), Boris Pasternak, Doctor Jivago (Polirom, 
2000), Andrei Platonov, Moscova cea fericită şi alte 
nuvele (Polirom, 2003), John Toland, Viaţa lui Adolf 
Hitler, vol. I(Moldova, 1995), Lev Tolstoi, Anna Kare- 
nina (Polirom, 2003), Viktor F. Vostokov, Incursiune 
în medicina indo-tibetană (Polirom, 2001). S-a stră- 
duit permanent, şi a reuşit, să facă mai uşoară învă- 





țarea limbii ruse, alcătuind fie ghiduri precum: Ghid 
de conversație român-rus (Polirom, 2000), Ghid de 
conversaţie rus-român (Polirom, 2003) sau cursuri 
audio. 

A publicat reportajul-eseu Pașii poetului (Tim- 
pul, 2000), în colaborare cu Gellu Dorian, contri- 
buind astfel la mai buna cunoaştere a biografiei emi- 
nesciene. De asemenea, a tradus în limba rusă, în 
anul 2000, an dedicat poetului naţional, un volum de 
poezii, venit după aproape 20 de ani de aşteptare, ce 
cuprinde, pe lângă poeziile antume foarte cunos- 
cute, poezii postume şi antume religioase, cenzurate 
în timpul regimului comunist. Mai adăugăm la aceas- 
tă impresionantă operă peste două sute de articole 
publicate în reviste din ţară şi din străinătate şi un 
manual de jurnalism, pe care, din generozitate, la 
pus la dispoziția studenţilor pe internet şi care a fost 
„preluat“, fără jenă şi fără a indica autorul, de către o 
profesoară în cadrul cursurilor pe care le ţinea la o 
universitate din vestul țării. 

Am fost onorat să particip la 
compatibilizarea traducerii cărţii 
Însemnările unui tânăr medic a lui 
Bulgakov, din punct de vedere a lim- 
bajului medical. Avea să fie ultima sa 
carte. 

Nu pot să nu relatez ultima 
întâlnire cu profesorul Iordache, de 
la „Boema“ ieşeană, când, împreună 
cu prietenul Dan Mazilu, ne-am bucu- 
rat, câteva ore, de prezenţa atât de 
caldă şi de plină de învățăminte. 
Când a aflat că una din cărțile tra- 
duse de el, Stâlpul şi temelia adevă- 
rului, de Pavel Florenski, era la ofer- 
ta unei librării la doi poli, ne-a împăr- 
tăşit cât de tulburătoare a fost expe- 
riența traducerii acestei cărți şi, sco- 
țând din buzunar suma amintită, 
mi-a spus: „Mergeţi şi cumpăraţi car- 
tea!“. Tot aşa de tulburat a fost şi 
atunci când, rugându-l să-mi scrie 
câteva rânduri pe volumul Moscova 
cea fericită şi alte nuvele al lui 
Andrei Platonov, pe care-l considera 
cel mai mare scriitor al secolului al 
XX-lea, i-am spus că am cumpărat-o 
la un preţ şi mai mic! 

Va rămâne în amintirea noastră 


7 E acasi şi prin aceste ultime mirări şi gesturi. 


Dumnezeu să-l odihnească! 





anul III e nr. 33 


EDITORIAL 





Două cenușărese 


Educaţia și cultura sînt veşnicele cenușărese. 

Ne-am obișnuit atit de mult să le vedem în mizerie, încît 
ni se pare că asta este starea lor naturală. Trăiesc din 
firimiturile scăpate printre degetele domeniilor favorizate, 
umblă cîrpite şi sînt tratate cu disprețul cuvenit celor care 
„nu produc“. În plus, prima a fost supusă de toţi miniştrii 
săi chinurilor unei „reforme“ bezmetice, care naște 


numai frustrări şi confuzie. 








Claudiu Târziu 





decate de nanism nici anul acesta. Primul 

este de numai 4% din PIB, cu 1,22% sub 
media europeană. Al doilea este încă şi mai ruşi- 
nos: 0,15% din PIB. Oricât de bun manager ar fi un 
ministru, cu aceşti bani nu va putea decât să mime- 
ze progresul. În fapt, cultura românească se va face 
tot cu căciula în mînă pe la porţile sponsorilor, 
stînd astfel sub semnul imprevizibilului. 

Iar şcoala românească nu va ieşi nici o iotă din 
mizerie. Fără condiţii de lucru normale, fără lefuri 
care să-i motiveze şi fără să se bucure de o brumă 
de respect din partea diriguitorilor treburilor pu- 
blice, dascălii îşi vor face datoria cu aceeaşi leha- 
mite. Şi asta nu ne poate lăsa indiferenți, căci de 
pofta de muncă a profesorilor depinde viitorul 
acestei naţiuni. Nu exagerăm defel. 15 ani de edu- 
caţie făcută la minima rezistență au efecte devasta- 
toare. Cele mai vizibile sînt: generaţiile de analfa- 
beţi, lipsa crasă de profesionalism pe mai toate pa- 
lierele societății, răsturnarea scării de valori. 

O naţiune se transformă într-o turmă (popu- 
laţie, după vorba politicienilor noştri care grăiesc 


B ugetele Educaţiei şi al Culturii n-au fost vin- 


adevărul fără s-o ştie) în absenţa unei bune edu- 
caţii şi nu se poate afirma fără o cultură mare. 
Educaţia şi cultura se hrănesc una pe cealaltă. Sînt 
vitale una pentru cealaltă şi împreună pentru un 
popor. Faptul nu este evident pentru guvernanţii 
noştri post-decembrişti. Ei au față de educaţie şi de 
cultură o atitudine fariseică. Inconştienţi, nu con- 
sideră educaţia şi cultura priorităţi naţionale. În 
principiu, desigur, sînt de acord să dea mai mulți 
bani acestora. Dar cînd împart bugetul, le sacrifică 
invariabil. 

În situaţia de decădere morală şi spirituală a 
României de azi, prima măsură a unui guvern 
responsabil ar trebui să fie acordarea unui statut 
privilegiat educaţiei şi culturii. Nu declarativ, ci 
prin acţiuni concrete. Alocarea unui buget conve- 
nabil este doar prima dintre acestea. 

Impactul în societate al unei politici educaţio- 
nale şi culturale înțelepte ar fi covîrşitor. Să nu 
uităm că sufletul românului a fost mutilat prin edu- 
cația şi cultura comuniste. Natural, îndreptarea nu 
va fi obținută decît printr-o educaţie şi o cultură 
făcute în sens invers. 

Asupra acestei nevoi de ameliorare au atras 
atenţia şi protestele dascălilor, de la începutul anu- 
lui şcolar, şi demisia ministrului Educaţiei, Mircea 
Miclea. Din păcate, Puterea nu a înțeles să răspundă 
cum se cuvine la astfel de semnale. Pentru asta 
avem şi noi, simpli electori, partea noastră de vină, 
căci i-am votat pe cei care sînt astăzi la guvernare. 
Iar naivitatea de a fi crezut că ei sînt altfel decât pre- 
cedenţii nu ne este decît circumstanță atenuantă. 





anul III e nr. 33 


ROST 


INIŢIATIVE 





Clubul cititorilor 
revistei ROSI 


ROST organizează un Club al cititorilor săi, în 
cadrul căruia aceştia să se întîlnească periodic, să 
dezbată problemele reale ale actualități, să-şi 
exprime public punctele de vedere, să se împriete- 
nească şi să încerce să schimbe ceva în bine în 
România. Sîntem convinşi că, adunaţi în jurul revis- 
tei ROST, cuvîntul nostru, al tuturor, redactori şi 
cititori, îşi va face simțită puterea. 

Formalităţile sînt reduse la minimum, iar cali- 
tatea de membru al Clubului vă dă drepturi, fără să 
vă impună obligaţii (nu există cotizaţie, nu sînteţi si- 
liţi să participaţi la vreo acţiune etc). 


Cum deveniți membru 


e Abonaţii revistei devin automat membri. 

* Cititorii care nu au abonament la ROST, dar 
doresc să fie membri ai Clubului, trimit o cerere (în 
care vor specifica numele şi prenumele, adresa pentru 
corespondență, vîrsta, numărul de telefon şi adresa de 
e-mail). Cererea poate fi trimisă în orice moment prin 
e-mail, la romfest21 Oyahoo.com, sau prin poştă, pe 
adresa Revista ROST, OP 66, CP 62, Bucureşti. 

e Calitatea de membru se certifică printr-o 
legitimaţie pe care o veţi primi în 30 de zile de la 
depunerea cererii. 


Drepturi 


e Membrii Clubului sînt invitați din timp, în 
mod expres, la toate manifestările publice ale revis- 
tei ROST şi ale asociaţiei care o editează. 

e Membrii Clubului beneficiază de reduceri la 
materialele promoţionale (şepci, tricouri, insigne). 

e Membrii Clubului vor fi invitaţi la întrunirea 
lunară a secții locale ale Clubului. 


Iniţiatorii secţiilor locale 


O persoană, care doreşte să iniţieze o secţie 
locală a Clubului, trebuie să parcurgă următoarele 
etape: 


* Trimite redacţiei o scrisoare de intenţie (în 
care va spune şi la ce manifestări se gîndeşte să orga- 
nizeze în secţia Clubului) şi un curriculum vitae. 

e Va fi contactată în termen de şapte zile de 
către o persoană din redacție, care îi va propune o 
dată de întîlnire cu directorul publicaţiei. Aceasta 
numai dacă oferta sa a fost acceptată de redacţie. În 
caz contrar, nu este contactat. 

0 Va avea o discuţie cu directorul revistei, în 
urma căreia acesta va decide dacă îl împuterniceşte 
să organizeze secția Clubului. 

Aşteptăm propuneri de colaborare în acest sens 
din cât mai multe oraşe. Dorim ca în scurt timp să 
deschidem secţii ale Clubului în Buzău, Brăila, Cluj, 
Craiova, Deva, Focşani, Piatra Neamţ, Piteşti, Plo- 
ieşti, Rîmnicu Vilcea, Miercurea Ciuc, Satu Mare, Si- 
biu, Stntu Gheorghe, Suceava, Timişoara. 


Activitatea clubului 


e Va promova revista ROST. 

e Va organiza lunar întruniri ale cititorilor în 
localităţile de domiciliu ale acestora. În aceste 
întruniri vor fi dezbătute teme de interes general, de 
[a influenţa religiei în societate Ia istoria culturii, dar 
şi chestiuni legate de actualitatea dureroasă, de la 
efectele unor măsuri ale guvernului la consecințele 
reale ale posibilei „integrări europene“ a României. 
La aceste întruniri vor fi invi- 

tate perso- 
nalități mar- 
cante ale vie- 
ţii culturale, 
p religioase şi 
politice, locale 
sau din țară. 
Dezbaterile vor 
fi relatate în re- 
vista ROST. 

e Va sprijini 
distribuirea revis- 
tei ROST. 









ANU e ii.) 





MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Fapte, vorbe, 


La mulți ani, Părinte! 


La 23 noiembrie, Părintele Gheorghe Calciu 
împlineşte 80 de ani. Membrii asociaţiei Romfest 
XXI - al cărei preşedinte de onoare este - şi 
colaboratorii revistei ROST îi urează cu drag „La 
mulți ani!“. Să ne trăiţi părinte şi să ne fiţi alături 
cît mai multă vreme de-acum încolo! Pr. Gh. 
Calciu s-a născut la 23 noiembrie 1925, la 
Mahmudia - Tulcea. Intrat în lupta naţională de 
pe băncile liceului, a fost deținut politic timp de 
21 de ani în temnițele comuniste. Este fondator al 
Romfest - Întrunirea Românilor de Pretutindeni, 
preşedinte al Consiliului Internaţional Romfest şi 
autor al volumelor: Șapte cuvinte către tineri (Ed. 
Anastasia, 
Bucureşti, 
1996), Christ 
is calling 
You. A course 
in catacomb 
pastorship 
(St. Herman 
of Alaska 
Brotherhood, 
Platina/ 
California, 
1997), 
Rugăciune şi 
lumină mis- 
tică. Eseuri şi 
meditații 
religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), 
Războiul întru cuvânt (Ed. Nemira, Bucureşti, 
2001), Homo americanus. O radiogratie ortodoxă 
(Ed. Christiana, Bucureşti, 2002). Părintele 
Gheorghe Calciu se raportează, în toate 
demersurile sale de angajament public, cu 
precădere a tineri. Mesajul său creştin este 
indisolubil legat de mesajul naţional, în duhul cel 
mai pur al tradiţiei ortodoxe. 





Cu ce zestre intrăm în Europa? 
Conferința „Ortodoxia în Europa“, organizată, la 
10 octombrie, de Romfest XXI la Colegiul „Andrei 


ginduri 





Şaguna“ din Braşov, a fost susţinută de 
Părintele Doctor Cornel Toma şi de scriitorul 
Răzvan Codrescu. Ne-am străduit 

să captăm atenţia publicului braşovean, 

dar şi a clericilor. Am vrut ca această 

conferință să fie un „motiv“ şi un loc de întâlnire 
între „popor“ şi reprezentanţii Bisericii, 

altul decât Biserica. Cuvântările celor doi invitați 
au plăcut, mai ales că au fost pe o temă 

de strictă actualitate. Una dintre întrebările 
esenţiale desprinse din conferință este: 

Cum şi cu ce zestre intrăm în Europa? Înainte 

de a răspunde trebuie să ne recunoaştem şi să ne 
apreciem propriile valori. Redăm în continuare 
fragmente din expunerile conferenţiarilor. 


Moștenire mare, 

prost chivernisită 

Răzvan Codrescu: „Lumea ortodoxă are o 
problemă gravă: sîntem depozitarii unei 
moşteniri unice, dar prost chivernisite. Din 
păcate, invocăm Tradiţia, dar ne ridicăm rareori 
la înălţimea ei (...). În particular, iată cazul părin- 
telui Stăniloae, fără îndoială cel mai mare teolog 
român. Nu există, probabil, în nici o țară din 
lume, o personalitate de talia părintelui Stăniloae 
atit de puţin cercetată la ea acasă. Părintele 
Stăniloae s-a transformat într-o realitate oarecum 
transcendentă şi bună de invocat. (...) Părintele 
Stăniloae a fost preocupat să concretizeze în 
publicistica sa curentă şi în viața de toate zilele, 
marile adevăruri fondatoare ale Ortodoxiei. 
Extrage din Ortodoxie aici o întreagă teologie a 
socialului şi a naţionalului, aspecte 

ale gîndirii părintelui Stăniloae care astăzi sînt 





anul III e nr. 33 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





îndeobşte trecute cu vederea din rațiuni oarecum 
ideologice. (...) Constatăm cu amărăciune că este 
în curs de edificare o nouă gîndire unică 
asemănătoare cu gîndirea unică «veche» 
(comunistă - n.n). Aceasta nu suportă ideea de 
Dumnezeu, de tradiţie ...(...) Se pune problema 
integrării noastre europene. Un fel de integrare 
cu orice preţ, care a devenit, nu realitate, ci 
dogmă ideolgică. (...) Sîntem europeni prin 
tradiţia noastră, sîntem organic europeni 

şi părintele Stăniloae sublinia foarte bine acest 
lucru, că Ortodoxia românească are această 
dimensiune a latinităţii, această întîlnire unică şi 
fericită între spiritul răsăritean şi spiritul 
apusean. Tocmai acest lucru nu am ştiut să-l 
chivernisim şi din cauza aceasta Europa face 
abstracţie de noi. (...) Ne complacem într-o 
ficţiune şi nu sîntem în stare să ieşim în lume cu 
adevărata noastră înzestrare şi să convingem că 
sîntem înzestrați. (...) Trebuie să convingem 
lumea, şi Ortodoxia românească trebuie să 
convingă prin faptele ei. Bineînţeles că nu 

de una singură, ci în conjuncţie permanentă 

cu toate resursele interne ale lumii româneşti: 
cu politica, cultura românească, cu tot ceea 

ce poate da România ca entitate naţională 

unei Europe care încă mai poate fi concepută ca 
unitate în diversitate“. 


România ortodoxă — punte 

între Occident și Orient 

Preot Doctor Cornel Toma: „Se spune în mod 
eronat că teologia părintelui Stăniloae este o 
teologie de mare profunzime, dar nu ar avea un 
impact social. Relaţia dintre persoană 

şi comuniune arată tocmai acest model 

de societate de tip personalist şi comunitar, care 
este fundamentală pentru existența noastră. 
Relaţia dintre persoană şi comuniune este, 
oarecum, un ideal împlinit în creştinism prin 
teologia părintelui Stăniloae. Părintele Dumitru 
Stăniloae este un eveniment, fiind considerat de 
majoritatea teologilor ortodocşi cel mai mare 
teolog al secolului trecut. Este un geniu teologic 
datorită faptului că a reuşit în special să aducă 
teologia în albia Sfinţilor Părinţi, dar şi pentru 
faptul că a reuşit să conlucreze şi să răspundă 
tuturor provocărilor şi tuturor aspirațiilor din 
timpul lui. În Dogmatica lui spunea că 
«dogmele ortodoxe nu sînt adevăruri fixe, 
imobile, ci sînt adevăruri eterne 


care au menirea să răspundă tuturor năzuințelor 
şi aspirațiilor umane». De asemenea, în cartea 
lisus Hristos sau restaurarea omului spunea 

că <în centrul existenţei umane stă Hristos ca 
arhetip al persoanei şi comuniunii şi în Hristos 
putem să găsim răspunsurile, soluțiile la toate 
problemele existenţiale». Părintele Stăniloae 
poate să reprezinte astăzi cel mai bine 

cultura şi teologia românească ortodoxă. 

De altfel, a şi lansat un concept nou în teologia 
modernă, acela de «Ortodoxie latină». 

Pînă la părintele Stăniloae Ortodoxia 

era cunoscută în Occident sub forma tradiţiei 
elene sau a tradiţiei slave. Părintele Stăniloae 
arată că există şi ortodoxia latină fondată 

şi exprimată de poporul român, 

pentru că noi ca români, deşi aparținem 
latinilor, din punct de vedere al credinței 
sîntem în comuniune cu răsăritenii. 

De aceea, România, din punct de vedere 

al strategiei europene, este un pod, un liant 
între Orient şi Occident“. 


Vize pentru 

fraţii basarabeni 

De la 1 ianuarie 2007, ca pe vremea 
comunismului, între românii de dincoace 

şi cei de dincolo de Prut se vor întări granițele. 
Deja, la această oră, pentru a intra în 

România dinspre Republica Moldova, 
basarabenii au nevoie de o anumită sumă de bani 
sau de invitaţie din partea unor români 

de aici. De la 1 ianuarie 2007 însă nu vor mai 
putea păşi în patria-mamă decât dacă vor avea 
viză pe paşaport. Vestea a fost dată chiar de 
miniştrii de Externe ai celor două state 
româneşti, M.R. Ungureanu şi Vasile Tarlev. 

Ei argumentat măsura prin faptul că UE cere 
României să-şi securizeze frontierele. 
Deocamdată Chişinăul nu intenționează 

să pună vize pentru românii de 

dincoace de Prut. 


Mănăstire deschisă 

pentru sinistraţi 

Părintele Pahomie, duhovnicul schitului de maici 
„Acoperămîntul Maicii Domnului“ din Helegiu - 
Bacău, le oferă un adăpost credincioşilor care au 
rămas fără gospodării din pricina inundaţiilor. 
Părintele se căzneşte de mai multă vreme să 
organizeze un cămin pentru persoanele nevoiaşe. 





anul III e nr. 33 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





l-ar prinde bine o mînă de ajutor. Schitul are câte- 
va chilii şi o mică fermă. „Îi aştept aici pe 
sinistraţii, bărbaţi şi femei, din județul Bacău, dar 
şi din alte județe, care vor să se apropie mai mult 
de Dumnezeu. Masa şi casa şi-o vor cîştiga, aşa 
cum facem şi noi, călugării, prin muncă“, 

ne-a spus Pr. Pahomie. 


Sfinta Parascheva 

Şi în acest an, sărbătoarea Sfintei Cuvioase 
Parascheva, alăturată kitsch-ului numit „Zilele 
Iaşilor“, a umplut pînă la refuz străzile capitalei 
Moldovei. Cea mai amplă manifestare anuală 
creştin-ortodoxă din România a adus sute de mii 
de pelerini la moaştele ocrotitoarei întregii 
Moldove. Sărbătorile Iaşilor au durat şapte zile, 
încadrîndu-se în registrul obişnuit. Adică, pe lîngă 
evlavia specifică momentului, aceleaşi obiceiuri 
proaste: furturi, beţie şi violență. Poate ceva mai 
multe tone de gunoaie decit în trecut. 


Aceasta se întîmplă din cauza faptului că Primăria, 


care nu scapă ocazia de a-şi face reclamă cu astfel 
de prilejuri, transformă hramul, prin zilele 
oraşului, într-o serbare populară - cîmpenească, 
dar mutată pe beton. Cucernicia şi răbdarea 

pelerinilor, ameste- 
cate cu chiotele 
beţivilor 
consumatori de mici 
pipăraţi (inclusiv ca 
preț) 
cu fumul frigăruilor, 
mizeria de nedescris 
de pe bulevardele 

| principale şi 

De CruAucaIlA grijă de a te feri de hoţi a lăsat 
în urmă un gust amar, iar nu un sentiment 
de pioşenie şi reculegere. 








„Dilema Veche“ și 

„România Literară“, 

la același patron 

Mircea Dinescu şi Dinu Patriciu au anunţat că au 
fondat un nou trust de presă, Satyricon, din care 
vor face parte publicaţiile patronate 

pînă acum de primul, „Dilema veche“, „Plai cu 
Boi“ (şi-a încetat demult apariţia) şi „Aspirina 
Săracului“ (un soi de „Academia Caţavencu“ în 
criză de inspiraţie), dar vor prelua şi „România 
Literară“. Dinescu şi Patriciu vor deţine cîte 50% 
din grupul de presă. Ei anunțat că nu vor da pe 


nimeni afară, ci, dim- 

potrivă, vor mai 

angaja oameni pen- 

tru editarea unor 

suplimente 

şi a unei noi reviste: 

„Rrom sărac, rrom 

bogat“. Acum, nu 

prea vedem rostul 
pentru care 

să faci o revistă despre ani în registru 

telenovelistic, dar oamenii îşi cheltuie 

banii cum vor. Poate speră la vreo contribuţie 

din fonduri europene la bugetul trustului. 

Dincolo de asta, este clar că, dacă pînă 

şi reviste de calibrul „Dilemei“ sau a 

„României Literare“ au nevoie de noi susţinători 

financiari, nu sînt prea mulţi iubitori 

de presă culturală în țara asta. 





A început bătălia 
ecumeniști-conservatori 

pentru Patriarhie 

ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul 

de Alba Iulia, şi PS Laurenţiu Streza, 

Episcopul Caransebeşului, au fost desemnaţi de 
Sf. Sinod drept candidaţi pentru scaunul 

de mitropolit al Ardealului, Crişanei şi 
Maramureşului şi arhiepiscop al Sibiului, rămas 
vacant după ce ÎPS Antonie Plămădeală a trecut 
cele veşnice, la finele lui august. Noul mitropolit 
va fi ales, la 3 noiembrie, de un colegiu electoral, 
convocat de Patriarhul 
Teoctist şi format din 156 
de membri. Din cursă a 
fost eliminat fără 
menajamente cel mai bun 
candidat: ÎPS Serafim 
Joantă, Mitropolitul 
românilor din Germania 
şi Europa Centrală. 
Cunoscut ca un rugător 
de mare rîvnă, cult, fără 
legături cu fosta 
Securitate, cu masoneria sau cu mediul politic de 
Ia noi, ÎPS Serafim nu şi-a găsit 

destui susținători. El a fost sacrificat pînă şi de 
tradiţionaliştii din Sinod, care altminteri îl plac, 
pentru că nu voiau ca, la o adică, să se împartă 
voturile între ÎPS Serafim şi ÎPS Andrei, 
oferindu-i victoria PS Laurenţiu. Miza este mare: 








anul III e nr. 33 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





nu numai Mitropolia Ardealului, ci şi scaunul 
patriarhal. Tabăra care îşi va impune candidatul 
în fruntea Ardealului are şanse mari să obțină şi 
Patriarhia, cînd va veni vremea ca Prea Fericitul 
Teoctist să treacă la cele veşnice. PS Laurenţiu 
este unul dintre cei care promovează 
ecumenismul şi a fost propus de un alt ecumenist 
convins, ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul 
Banatului, dar este susținut şi de ÎPS Daniel al 
Moldovei, ecumenist cu state vechi. ÎPS Andrei are 
susținerea conservatorilor din BOR, fiind propus 
de ÎPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul 
Clujului. Imediat după anunțarea candidaţilor au 
şi început atacurile sub centură. În „România 
Liberă“ din 29 octombrie, ÎPS Andrei a fost atacat 
virulent de neobositul vrăjmaş al Ortodoxiei 1. 
Zubaşcu. Arhiepiscopul este acuzat de colaborare 
cu Securitatea. E adevărat că ÎPS Andrei a semnat 
cîndva, sub presiune, un angajament cu 
Securitatea, dar n-a turnat pe nimeni; notele sale 
informative sînt inofensive şi au fost scrise doar 
sub forţa amenințării. Vom demonstra asta 

cu documente, într-un număr viitor al ROST. 

Pe de altă parte, în „Averea“ din aceeaşi zi a 
apărut un articol despre masonii din Biserică, 
între care ar fi şi ÎPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul 
Moldovei. Autorul, Carol Hirşan pe numele său, 
vrea să ne convingă de inactualitatea şi 
inadecvarea poziţiei antimasonice a BOR, 
adoptată în 1937 şi niciodată revizuită. Într-o 
beţie de cuvinte, ni se spune că masoneria şi 
Biserica merg mînă în mînă în mod natural din 
vremuri imemoriale, că masoneria este o 
organizaţie de lobby şi atît - cu nimic anticreştin 
sau dăunător în ea -, că numeroşi ierarhi 
ortodocşi sînt masoni, chiar dacă nu recunosc, şi 
că ăsta e un lucru bun. Unde-am mai auzit noi 
asta? Iaca la PS Ioachim Băcăuanul, Episcopul 
Vicar al Romanului, fidel al ÎPS Daniel şi, desigur, 
membru de vază al taberei ecumeniste din BOR. 
Cele două ieşiri în presă sînt, de fapt, primele lovi- 
turi vizibile ale 

ecumeniștilor (cărora le-am putea spune foarte 
bine sincretiști, ca să risipim 

confuzia). Cu una au vrut să surpe credibilitatea 
candidatului conservator, cu cealaltă - 

să preîntimpine ofensiva conservatorilor, 
bagatelizînd un subiect foarte sensibil cu care ar fi 
putut fi atacați. Probabil că vor urma şi alte 
lovituri pînă în ziua alegerilor. Dumnezeu 

va îngădui ceea ce merităm. 





Un conservator eurosceptic 
la conducerea Poloniei 
Lech Kacinski, zis „Incoruptibilul“, fost primar al 
Varşoviei, a cîştigat alegerile pentru preşedinţia 
Poloniei. Fratele geamăn al şefului Partidului 
naționalist-catolic „Lege şi Justiţie“ nu crede în 
valorile liberalismului, nu doreşte trecerea rapidă 
la euro, nu-i suportă pe homosexuali şi se declară 
nemilos față de corupți. Lech Kacinski a fost 
ministru al Justiţiei şi preşedinte al Curţii de 
Conturi, avînd o reputaţie de dur. După toate 
probabilitățile, noul preşedinte va aduce 
schimbări majore în politica Poloniei, care vor 
aa avea efecte 
inclusiv asupra 
rolului jucat de 
țara sa în UE. 
Noul preşedinte 
vrea impozite 
mai mari pen- 
tru bogaţi şi 
scutiri de taxe 
numai pentru 
familiile care, în 
buna tradiţie creştină, au mulți copii. Kacinski a 
anunţat că o problemă ce implică renunțarea la o 
parte din suveranitatea naţională, precum 
adoptarea euro, nu poate fi soluţionată decât prin 
referendum, programat cel mai devreme în 2010. 
El vrea ca Polonia să fie cît mai vizibilă în politica 
internațională şi a făcut adesea apel în campanie 
la mîndria naţională. Părerile sale ferme, legate 
de nerecunoaşterea „drepturilor 
homosexualilor“, menținerea unor 
reglementări stricte privind avorturile şi reîn- 
tronarea valorilor creştine în societate, ar fi putut 
duce la pierderea alegerilor în oricare altă țară 
europeană, nu şi în Polonia - apreciază analiștii 
politici. 





O nouă provocare 

a extremiștilor maghiari 

Continuă provocările unor extremiști unguri de la 
vîrful autorităţilor locale din judeţul Covasna. În 
momentul impunerii unui prefect maghiar în 
acest judeţ, am avertizat că vor creşte tensiunile 
interetnice pe fondul unor abuzuri ale 
autorităților. Guvernul n-a luat în seamă protestul 
mai multor organizații civice şi politice, între care 
şi Romfest XXI. Iar acum, guvernul poate constata 
că am avut dreptate. De pildă, pe sediul 





anul III e nr. 33 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Consiliului Judeţean Covasna a fost pusă stema 
fostului judeţ Trei Scaune din timpul imperiului 
austro-ungar. Forumul Civic al Românilor din 
Covasna şi Hargita a protestat energic, alături de 
alte asociaţii şi fundaţii. Dar degeaba. 

Guvernul tace, liberalo-democraţii nu vor să-i 
supere pe udemerişti. 


Istoria care plînge 
şi speră 
Casa Românească din Paris a găzduit la 22 
octombrie 2005 o manifestare dedicată 
luptătorului anticomunist Ion Gavrilă-Ogoranu 
care trăieşte la Alba Iulia. Autor al unei tetralogii 
memorialistice zguduitoare, 
Brazii se trîng, dar nu se îndoiesc, 
Ion Gavrilă-Ogoranu (acum în vîrstă de 
83 de ani), crede că „este o datorie a noastră 
să informăm opinia publică mondială 
despre rezistența armată anticomunistă 

3 din România“. „Sînt 
adeptul istoriei vii, 
care plînge şi care 
speră“, a mărturisit 
bădia Gavrilă. Printre 
participanţi au fost 
Marie Joelle Dessere, 
o susținătoare a demer- 
surilor de recuperare 
a memoriei anticomu- 
niste din România 
şi istoricul francez Stephan Courtois, autor al 
volumului Cartea Neagră a comunismului, 
tradusă în 27 de limbi. Organizatorul acestor 
întâlniri a fost tînărul Robert Adam, doctorand în 
ştiinţe politice la Paris. 





Mircea Eliade, 
așa cum a fost 
La librăria „N. Steinhardt - Humanitas“, 
spre sfirşitul lui octombrie, a fost lansată 
cartea, în două volume, 
Rădăcinile româneşti 
ale lui Mircea Eliade de 
Mac Linscott Ricketts 
(Ed. Criterion 
Publishing). 
Americanul, 

fost doctorand al lui 
Eliade pe cînd acesta 
era profesor la 


anul III e nr. 33 





Universitatea din Chicago, 

a alcătuit poate cea mai bună 

monografie despre savantul român. 

Ediţia princeps a cărții, în limba engleză, 

a apărut în 1988, la Columbia University 
Press. „Este o cercetare obiectivă 

a operei şi vieţii lui Mircea Eliade“, a precizat 
editorul Gabriel Stănescu. 


A murit maestrul 

Ion Irimescu 

Ajuns în pragul venerabilei virste de 103 ani, 
sculptorul Ion Irimescu a trecut la cele veşnice, la 
27 octombrie, în casa sa din Fălticeni. lon 
Irimescu era membru de onoare al Academiei 
Române, a primit numeroase premii şi distincții în 
țară şi în străinătate, printre care Premiul pentru 
excelență în cultura română. „Sculptorul de 
suflete“, cum era supranumit, lon Irimescu s-a 
născut la 27 februarie 1903, în satul Preuţeşti, 
aproape de Fălticeni, județul Suceava. A urmat 
cursurile Academiei de Arte Frumoase din 
Bucureşti (1924-1928), sub îndrumarea marelui 
sculptor Dimitrie Paciurea. 
Bursier al statului român, 
şi-a continuat studiile în 
Franța, la Fontenay-aux- 
Roses (1930-1932). După 
întoarcerea în țară, a fost RP 
profesor de desen la licee din Pe (E 
mai multe oraşe din țară aa 
(1933-1940) şi, apoi, profe-  & 

sor de sculptură la academiile de Arte Frumoase 
din Iaşi, Cluj şi la Institutul de Arte Plastice 
„Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti (din 1964 pînă 
la pensionare), aici devenind şef al Catedrei de 
Sculptură. Între anii 1978-1989 a fost preşedinte 
al Uniunii Artiştilor Plastici. A expus pentru prima 
oară în 1928, la Salonul Naţional de Pictură şi 
Sculptură de la Bucureşti, apoi a fost prezent cu 
expoziţii personale - foarte puţine la număr - şi 
colective în mai multe capitale ale lumii (Paris, 
Moscova, Belgrad, Budapesta, Istanbul, Varşovia, 
Roma, Praga, Oslo, Tokyo etc.). A mai realizat şi 
pictura interioară a Bisericii din Oprişenii 
Fălticenilor. În 2003 au fost organizate 
numeroase manifestări în cadrul Programului 
Naţional „Centenar Ion Irimescu - 2003“, seria 
acestora debutind cu o şedinţă omagială la 
Academia Română, la 27 februarie, şi cu o 
adunare festivă la Fălticeni, la 28 februarie. 








ROST 


REPERE 





Părintele Iustin, un 
adevărat purtător de Hristos 


2 





Pr. Gheorghe Calciu 





Vodă (județul Neamţ), pe un drum deloc 

uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce 
treci printre casele pitite pe după garduri sărace, 
case ce par şi mai mici la umbra munţilor împădu- 
riți, se deschide deodată o poiană, neaşteptată pri- 
velişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite se- 
ver împrejurul unei biserici ridicată după modelul 
celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tă- 
cută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu 
cumva € scris pe frontispiciul bisericii, în numele 
voievodului celui sfânt: „Aici voit-a Domnul să în- 
frâng pe păgânul jefuitor“. 

Zidurile pictate în motive din vremea Voievodu- 
lui se răsfață în lumina de apus. Vezi judecata din ur- 
mă, Slava sfinţilor mucenici, harta României Mari, 
neciuntită de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, păzită 
de sfinți şi de ostaşi de ieri şi de azi. Este un moment 
de trecere din prezent în trecut. 

Din Biserică se aud cântări şi litanii neîncetate, 
curtea e plină de oameni, în majoritatea lor simpli, 
câţiva monahi, tineri, unii foarte tineri, robotind 
prin curte, pelerini care aşteaptă să fie găzduiți. 
Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În faţa 
uşii a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, 
copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii 
şoptesc rugă-ciuni, alții citesc acatiste sau canoane. 
În odăița aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu 
spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici 
pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pe- 
lerini-penitenţi care vin la el din toate colțurile țării, 
să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinței, să-şi 
uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăi- 
ţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în 
ea şi Raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu 


p e plaiul nemţean care duce spre satul Petru 


prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi Iadul păcate- 
lor mărturisite, grozave sau mărunte. 


17 ore în scaunul de spovedanie 


Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca 
duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenți, îţi 
trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngro- 
zeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprin- 
zând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit 
în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în 
a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. 
Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin 
aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te 
îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, 
asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci 
stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni 
sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Și se risipeşte 
spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă ușurat“. 

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii 
părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la 
părinții profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se 
împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, 
când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umă- 
rul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am 
întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spo- 
vedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat 
umărul pe care am pus păcatele mele prin spoveda- 
nie“. Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele pă- 
cate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea 
şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit 
pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un 
duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat 
la spovedanie, decât oricare altul. 

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în 
scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în 
preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răb- 
darea şi uşurarea inimii şi a minţii de povara păcate- 
lor ascultate. 

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenții 
săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în 
sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le 
spune, cum le aşază sufletul curățat prin spovedanie 





10 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROSI 





în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să 
nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care peni- 
tenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au 
fețe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de 
poezii de pe frontul din Rusia - unde fusese trimis 
de mareşalul Antonescu să moară -, că „Ostașii au 
chip ca de înger când mor“. 

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, 
dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui 
este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cu- 
vânt, cu o forță irezistibilă, fără a-ți viola gândul şi 
sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din 
toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui 
este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestră- 
mutată a credinței lui, dintr-o experienţă de duhov- 
nic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor 
prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi 
unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăci- 
unea şi cu dragostea. Un pelerin îmi spunea - şi eu 
am fost de părerea lui - că cel mai tare (exprimarea 
lui) dintre toți monahii de astăzi este Părintele Ius- 
tin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar 
în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra 
oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, 


N K = 





într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice 
arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne me- 
reu izolat, ieşind din această situaţie forțată numai 
prin gesturi de voință excepțională, care rămân me- 
morabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu 
mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una 
cu penitentul pe care îl curăță prin spovedanie, şi-l 
consolează prin cuvânt bun şi iubire. 


Dragoste prin fapte, 
patriotism fără lozinci 


Pot spune că, prin experiența anilor de puşcărie, 
prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare 
putere de dragoste pe care o practic fără efort şi pe 
care nu am avut-o înainte de această experiență. Dra- 
gostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dra- 
gostea părintelui Iustin se exercită la nivelul unei țări 
întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc 
[a numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc. 

Dumnezeu a dăruit țării, pe vremea persecuției 
comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai 
mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţi- 
nut credința în inimile românilor prin cuvântul lor 
tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul 
ierarhilor era ambiguu, aceşti părinți spirituali au 
ținut sus inima românească în nădejdea că Dumne- 
zeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor 
scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Dom- 
nul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile 
vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: 
bine, bine. 

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în 
adânc, în ascuns alţi sfințiți părinţi care au luat locul 
celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea 
comunismului, oameni cu o mare putere de sacrifi- 
ciu — şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 
ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu 
pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi cres- 
cuți în închisori, batjocoriţi, umiliți, dar niciodată 
frânți, au învățat acolo că adevărata dragoste de 
neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţiona- 
lism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dra- 
gostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul 
patriotard de partid. 

Acolo am înțeles şi am trăit această dragoste, 
fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit 
Biserica, patria şi neamul de care eram despărțiți 
prin violență şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, 
aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu 
apărută odată cu neamul în ea dintru început, ca la 








anul III e nr. 33 


11 


ROST 


REPERE 





noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticu- 
rile verbale comuniste erau preluate (fără nici o re- 
zistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai 
Bisericii şi de o parte din elita țării noastre. Acolo am 
învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea 
cu care evreii au făcut-o în timpul robiei; acolo am în- 
văţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cris- 
tică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pen- 
tru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi 
ereticii din Vest (şi de Ia noi) care ne batjocoresc su- 
fletul şi iubirile cele mari. 

De aceea, părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi 
călugării care păstrează această dragoste nestinsă şi 
linia de credință adevărată, neîntinată de cea mai 
mare erezie a secolului - cum o numesc grecii —, ecu- 
menismul, devenită la noi ceea ce era până în 1990 
erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierar- 
hiei şi de unii preoții care pun înaintea purității Orto- 
doxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlăstar al 
masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate 
crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase (liber- 
tate, egalitate, fraternitate), dar care nu s-a sfiit deloc 
să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu mațele 
ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut 
integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinți: 
masoneria şi erezia. 


Adevăraţii purtători de Hristos 


Sufletul românesc, simplu şi curat, a simțit ere- 
zia şi pericolul. Cei buni se adună în jurul unor du- 
hovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul 
lor de adevărată învățătură. Ei nu se tem de teroriști, 
ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comu- 
nişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pen- 
tru a-i pune la locuri de „cinste“, pentru că adevăra- 
tele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de lo- 
curi de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevăra- 
ta credință, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru 
păcatele făcute, aici se sfințeşte prin formula pe care 
spoveditorul o rosteşte a sfârşit: „...iar eu, netrebni- 
cul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de 
sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în nu- 
mele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi 
pururea şi în vecii vecilor. Amin“. Apoi cu sfătuirea 
blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!“ 


Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinți 
părinți şi duhovnici decât au fost în vremea comunis- 
mului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea 
Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. 
Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt 
pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toa- 
te riscurile unei predici libere de orice minciună şi 
care nu aspiră nici la funcţii administrative, nici la 
scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu 
purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi. 

Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cu- 
nosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica 
adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecu- 
menice şi al tuturor canoanelor şi învățăturilor sfin- 
ților părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament“, fără 
inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice 
a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu 
salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui 
Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci nu- 
mai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hris- 
tos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe 
uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, 
pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el 
însuşi urmând Marelui Păstor Iisus. 

În chemarea la ascultare, lisus ni se adresează 
tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoților, 
diaconilor, ieromomabilor, ierodiaconilor, monahi- 
lor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care 
lisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspun- 
dem în cazul neascultării chemării Domnului nostru 
isus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi or- 
dinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor 
care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va 
fi ca un foc! 

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către 
purtătorii adevărați de Hristos şi ne rugăm ca cei 
buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte fa- 
ruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu 
toți viețuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevă- 
rate care „nu au trecut pe la Irod“ să fie înălțate ca 
nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor 
trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul 
Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca 
lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacri- 
mile pocăinței noastre, aurul minții, tămâia inimii şi 
smirna sufletului nostru. Amin! 


“ După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor primului, din Ocişor — 
Hunedoara. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sa; probabil erau câteva zeci de agenți. Într-o noapte, târziu, 
cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenții Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat 
repede în casă un bărbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, 
care a aflat de prezența mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine“. Omul a adăugat însă imediat, mişcându-şi 
degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod“. 





12 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROST 





Morala 


unei vieţi câştigate: 


Adrian Alui Gheorghe 





iața omului seamănă, pînă la un punct, cu 

„stihiile“. Porneşte blind, amuşină orizontu- 

rile, după care se repede să rupă totul în jur, 
aşa cum face apa trezită uneori. După o vreme însă, 
ajunsă într-o vale largă, se linisteşte, se reintegrează 
liniştii şi ordinii, mai supusă parcă, împăcată cu sine 
şi cu ceilalți. Oamenii care vin la părintele Iustin, la 
mănăstirea de la Petru Vodă, par să fie dintre cei 
care s-au oprit din zbuciumul lor, care caută liniştea, 
pacea interioară. Şi cine poate să-ți dea pace inte- 
rioară, dacă nu cel care a găsit-o, a dobîndit-o? Vezi, 
astfel, condiţia socială năvalnică, funcţia înaltă, îm- 
blînzindu-se în fața uşii părintelui Iustin. Aici omul 
îşi restabileşte înălțimea în raport cu ceilalți şi nu în 
raport cu proiecția unor funcţii trecătoare. Uneori e 
ipocrită această ieşire din lume, dar repetiţia poate 
duce, în final, la „o conciliere“ cu sine a fiecăruia. De 





asta, cînd l-am întrebat pe părintele Iustin despre 
cum l-a cunoscut pe părintele Cleopa, acesta a răs- 
puns cu toată dragostea care vede un lucru din toate 
părțile, concomitent: „Părintele Cleopa este părin- 
tele Cleopa! Un mare duhovnic. Dar eu am pe suflet 
o sminteală pe care nu pot să nu o spun. Părintele 
Cleopa i-a umplut de mîndrie pe activiştii comunişti. 
Veneau la el şi primeau binecuvântare. Toţi făceau 
cale bătută la el, să primească binecuvîntări oficiale. 
Şi ei mergeau şi spuneau: «Ei, m-a binecuvîntat pă- 
rintele Cleopa, înseamnă că e mare lucru de capul 
meu!». Cu harul său, cu credinţa sa, cu numele său, 
cred că el ar fi putut să-i facă pe mulţi activişti să se 
ruşineze de faptele lor, să se modifice, să fie mai 
umani. În vremurile alea era bine ca cineva să-i certe 
pe cei care în societate propovăduiau ateismul, iar 
în particular veneau la părintele Cleopa să pri- 
mească binecuvântare pentru faptele lor. În acelaşi 
timp părintele Cleopa a ţinut trează în mulţi creştini 
simpli rugăciunea şi credința. Pe mulți oameni i-a 
«mîncat Raiul după ce l-au cunoscut pe părintele 
Cleopa“. 

Am văzut oameni care se supărau că nu pot in- 
tra mai repede, vociferau, apostrofau pe cei care stă- 
teau mai mult în chilia părintelui. Căci fiecare îşi des- 
carcă desagii din suflet cum poate. Dar caracterele, 
se ştie, sînt trei sferturi rodul răbdării; cine nu stăpi- 
neşte „arta răbdării“ pe lumea asta nu este pregătit 
pentru competiţie, nu este pregătit să cîştige. Spune, 
de altfel, şi părintele Iustin, care şi-a educat îndelung, 
în închisoare, răbdarea: „Răbdarea este axa pe care 
ne mişcăm noi...! Răbdarea face parte dintr-o smere- 
nic, cu cît omul este mai mulțumit şi mai mulțumitor, 
mai satisfăcut, mai împăcat cu toată lumea, atunci îşi 
clădeşte destinul pe răbdare. Poate să fie răbdare 
mai puțină de voie, să fie de nevoie... Dar experiența 
asta, a răbdării, te face din ce în ce mai tare, mai în- 
crezător, îţi creează personalitatea.“ 

Şi cine stăpineşte «arta răbdării» pare să domine 
şi timpul, acel mult, puţin cu care a fost dăruit. Răb- 
darea te mai învață un lucru: că nu trebuie să te lupţi 


” Fragment din prefața cărții Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieți câştigate de Adrian Alui Gheorghe 


(Ed. Credința strămoşească, 2005) 





anul III e nr. 33 


13 


ROST 


REPERE 








14 


cu lumea din jur, ci s-o domini trăind ca lumea din 
jur. Dacă te opui apei care vine năvalnică, vei fi în- 
vins în final, ea perseverează, tu oboseşti. Dar dacă te 
laşi dus de curgerea ei, trăind în sensul curgerii ei, o 
poți domina fără să oboseşti, folosindu-i energia în 
folos propriu, poziționîndu-te pe val. Dar totul în li- 
mitele moralității, pentru că e singura noastră punte 
spre Dumnezeu. În afara moralității, viața omului e 
un surogat, o mizerie. Aşa şi cei închişi pe nedrept în 
închisorile comuniste au învins, parte dintre ei, pen- 
tru că au trăit pe cursul vieții şi nu împotriva acesteia, 
şi-au refăcut lumea din toate amănuntele pe care le 
aveau în preajmă. Spune, de altfel, părintele Iustin: 
„Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de 
multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. 
Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în 
capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul tre- 
buie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poa- 
te trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgi- 
re, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles co- 
muniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata liber- 
tate, că toate metodele lor de tortură, toate metode- 
le de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinți decât 
robi, au sfințit pămîntul țării cu sînge de mucenici“. 
Concluzia dialogului nostru, desfăsurat „în câte- 
va reprize“ de-a lungul unei ierni, poate fi sintetizată 
astfel: Nu bucata de piine e problema României de 
azi, asta se va rezolva pentru că poporul e vrednic şi 
va găsi mijloace să lucreze cu folos un pămînt roditor 
de la Dumnezeu. Problema cu care se confruntă Ro- 


mânia începutului de mileniu III este problema mo- 
rală. Chiar dacă vrem să iertăm, trebuie să nu uităm 
ceea ce trebuie să iertăm. Conştiinţa iertării trebuie 
să urmeze conştiinţei păcatului. Petre Tuţea a găsit o 
formulă magistrală pentru individualizarea celor 
care au trăit „o viaţă“ identificîndu-se cu sacrificiul 
pentru o idee: meseria de român! Da, este singura 
care poate fi alăturată numelor celor care au stat în 
închisorile comuniste, care au pătimit doar pentru că 
şi-au afirmat mai mult decât alții calitatea de român. 
În Schimbarea la faţă a României, apărută cu mult 
timp înaintea celui de-al doilea Război Mondial, Emil 
Cioran, analizînd profilul românului şi în-deobşte a 
intelectualului, spune la un moment dat: „N-am întâl- 
nit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori de- 
cât românul. De cînd există România nici un intelec- 
tual nu a murit pe o idee, vreau să spun că nici unul 
nu s-a substituit unei idei“. 

A trebuit să vină perioada postbelică, prigoana 
declanșată de comuniştii antinaționali, ca să-l con- 
trazică, măcar parţial, pe Cioran. 

Da, au fost mulți intelectuali români care au 
murit pentru o idee. Sau au fost mulți români care au 
supravieţuit ca acea idee să nu moară! 

Părintele Iustin poate esenţializa morala după 
care au trăit creştinii în istoria aceasta atit de zbuciu- 
mată a credinţei, un amestec de sacrificiu şi iubire 
împărtăşită, de suferință şi căutare fără oboseală. 
Pentru orice revelaţie, chiar de o clipă, trebuie să 
munceşti mult, mult, uneori o viață! 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROST 





Sfinţit prin pătimire 


Scriitorul Adrian Alui Gheorghe a avut privilegiul unui lung dialog 
cu Pr. lustin Pârvu, de la Mănăstirea Stinţii Arhangheli Mihail şi 
Gavril“ de la Petru-Vodă (judeţul Neamţ). Dialogul desfășurat la 
începutul acestui an, cam de pe la Bobotează până înspre Prier, şi 

a fost pus de către interlocutorul părintelui Iustin Pârvu sub semnul 
câtorva versuri: „Câtă luciditate, atâta sfințenie, / Câtă sfințenie, 


atâta putere; / Câtă putere, atâta credinţă; / Câtă credinţă, atâta 
omenie...“. Din această împărtășire la flacăra cuvântului 
duhovnicesc a ieşit volumul Părintele Iustin Pârvu şi morala 
unei vieți câştigate (Adrian Alui Gheorghe, Ed. Credinţa 


strămoşească, 2005). 


Richard Constantinescu 





versul românesc, acest „acasă“ al părintelui 

(„unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot 
trăi în Dumnezeu“), problema suferinței mântuitoa- 
re din închisorile comuniste, Biserica în acele vre- 
muri, dar şi problemele ei actuale, şi relaţia ei cu in- 
telectualul român. 

Aşa cum transpare din amintirile îndepărtate 
ale părintelui, viața sa a fost de la început axată şi 
configurată de muzica bisericească şi cea a clopote- 
lor, fiind pentru un timp întreruptă de o stranie mu- 
zică, precum cea a zăvoarelor şi lanțurilor, pentru ca 
apoi să revină la melosul copilăriei... 

Împreună cu cei patru fraţi, de sărbători colinda 
mănăstirile, preferând Durăul - unde a şi intrat ca 
frate, la vârsta de 18 ani. De aici, după un an şi jumă- 
tate, pornea spre Cernica să urmeze seminarul. 
După cum cu umor povesteşte părintele, aici avea să 
ajungă trecând mai întâi pe la un lustragiu din gara 
Bucureşti, care-i înşfăcă o groază de bani numai pen- 
tru că i-a făcut botinele să lucească, şi dindu-şi ultimii 
lei pe un taxi pină-n poarta mănăstirii, că doar nu-şi 
mai putea permite să-şi prăfuiască încălțările. La 
intrarea în Cernica a dat nas în nas chiar cu directo- 
rul seminarului, care, văzându-l, îi spuse: „De unde 
vii, frate? Ai venit cu maşina? De la Durău? Ei, numai 
de la Durău se putea veni cu maşina, că acolo e bo- 
ierie...!“. 

După patru ani, seminarul desființându-se, pă- 
rintele a fost repartizat la „secţia monahală“ a Semi- 


C artea are în prim plan subiecte precum uni- 


narului Râmnicu-Vâlcea, de unde va fi mutat la Se- 
minarul din Roman, pentru finalizarea studiilor; 
constată, în decursul anilor de când a părăsit Cer- 
nica, o involuţie în modul de pregătire. 


Închis pentru credinţă 


Într-o zi a lui 1948, „două maşini de un lux 
nebun“ (maşini în care tov. Chivu Stoica gonea prin 
capitală - fără permis şi fără a da socoteală dacă lo- 
vea vreun biet trecător, maşini cu care „elita“ comu- 
nistă pornea prin Bucureşti şi de Ia ale căror geamuri 
fumurii ochea câte-o casă, în care urma să se mute, 
după ce proprietarul era evacuat şi arestat pentru 
„activitate duşmănoasă-“...) se opresc în fața Episco- 
piei Romanului, unde părintele Iustin Pârvu se afla 
în cea de-a treia sa zi de slujire, de la terminarea se- 
minarului. L-au ridicat, ducându-l la Securitatea din 
Roman, unde dintr-o dată ajunsese „duşman al po- 
porului“, „bandit“. Este întemnițat pentru propagan- 
dă religioasă, peste şaisprezece ani urmând a trece 
pe rând prin închisori precum Roman, Suceava, 
Aiud, Baia Sprie, Gherla, Colonia de muncă Peri- 
prava. Şi toate acestea pentru faptul de a-L fi ales pe 
Hristos... Când a intrat la Aiud, în fața ferestrei celulei 








anul III e nr. 33 


15 


ROST 


REPERE 





sale „se zărea o nuieluşă groasă cam cât degetul“, iar 
când a ieşit de aici aceasta devenise copac... 

Dacă inițial dorea să fie liber, ulterior şi-a dat 
seama că suferința sa a fost în planul lui Dumnezeu, 
ca prin jertfa lui şi a altora ca el în închisoare să se is- 
păşească păcatele neamului. Acest gând l-a făcut să 
suporte orice nedreptate, orice supliciu, pentru că o 
făcea în numele neamului său, în numele lui Hristos. 
Era bucuros când ştia că suferă pe nedrept, chiar 
ajunsese să-i iubească pe torționari, să se roage pen- 
tru ei. „EL te bate şi tu-l ierţi. Te uiţi la dânsul şi-l ierți. 
Aceasta-i creştinismul...! Nu când mâncăm colivă. Ci 
când te loveşte şi nu te doare.“ (Pr. D. Bejan, Bucu- 
riile suferinţei). Aminteşte că a plâns de multe ori, 
dar lacrimile sale au fost lacrimi de bucurie... A învă- 
țat smerenia, cea care luminează mintea, iar prin 
durere a deprins răbdarea. 

Asemenea osemintelor celor 11.000 de călugări 
şi preoți ucişi de către comuniștii ruşi în anii 1919- 
1920 la mănăstirea Oranki, şi în jurul închisorilor co- 
muniste de la noi „dacă dai cu târnăcopul, la câțiva 
centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, fru- 
moase, galbene. E semnul sfințeniei, fiindcă au ajuns 
acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin su- 
ferință, prin jerttă“, spune părintele. Ei sunt aseme- 
nea primilor creştini torturați pentru credință! 


Un Paște în mina-temniţă 


Un episod care relevă starea de bucurie litur- 
gică, trăită în acel arhipelag al durerii, este cel al 
Sfintelor Paşti de la Baia Sprie. Preoţii şi o parte 
din deţinuţi erau în post; administraţia închisorii 
încerca să-i determine să mănânce de frupt, ade- 
menindu-i cu friptură, pe care au refuzat-o ori au 
păstrat-o pentru după Înviere. S-a anunţat mărirea 
normei - câteva sute de tone trebuiau extrase şi 
evacuate, anunț primit cu resemnare. S-au spove- 
dit, iar cei care au lucrat în schimbul de noapte au 
trăit momente de înălțare sufletească: prin lovirea 
sfredelelor de mină, au imitat sunetul de toacă şi 
de clopote, premergător slujbei, într-o grotă a fost 
amenajat un altar, au făcut cruci din bârne de 
mină, iar un sobor de preoți în frunte cu părintele 
Valeriu Antal, ce avea drept epitrahil un ştergar alb 
de casă, oficia. În liniştea subteranei părintele a 
strigat: „Veniţi de luaţi Lumină!“. S-au aprins lăm- 
paşele, s-a citit Evanghelia, şi preotul a anunţat bu- 
curia: „Hristos a înviat!“. A fost, precum ar spune 
Sf. loan Gură de Aur, „o vreme când vasele Bisericii 
erau de lemn şi sufletul slujitorilor era de aur. 


Acum vasele bisericii sunt de aur, iar sufletele 
noastre sunt de lut!“. 

Pr. Iustin aminteşte de modul cum milițienii îşi 
băteau joc de deţinuţi, comportament de care nu s-au 
dezbărat nici cei de astăzi. Dar felul de a se purta era 
diferit, în sensul că erau mai protectivi cu străinii. „La 
corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele 
mai multe ori protejaţi maghiarii, nemţii...“, dovedin- 
du-se astfel „spiritul acesta, de inferioritate în faţa 
străinului...“. 

Vagonetarul, agricultorul, „banditul“ Iustin Pâr- 
vu, spera ca, datorită faptului că a muncit, să i se re- 
ducă pedeapsa, dar de fiecare dată, din partea Comi- 
tetului Central, veneau anii de prelungire a pedep- 
sei... Venea cineva de la Securitate şi semna: „încă 24 
de luni“! 

Cu înțelepciunea de acum, părintele afirmă: 
„Când judeci istoria la o distanță de câteva decenii, 
altfel o vezi, înţelegi că acolo a fost şi voința lui Dum- 
nezeu care te zgâlțâie ca să vezi mai bine lumea în 
care trăieşti.“ 

Părintele Iustin Pârvu nu a scăpat nici o ocazie 
să îi îndemne pe oameni să se reîntoarcă la carte, la 
cuvântul scris. „Am respirat libertate prin cărți, am 
văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul 
cărţilor“, cărțile circulând numai în fascicule, pe pa- 
gini încât „niciodată n-au fost citite atât de bine, 
niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles“. Acolo nu 
s-a putut rezista decât prin credință şi prin cultură. 
Astfel că, dacă măcar zece a sută din cei ieşiţi din 
acest sanctuar al durerii, care a fost închisoarea, ar fi 
făcut câte o mănăstire, astăzi poporul român ar fost 
un popor mântuit, crede părintele. 

Poezia lui Eminescu la încălzit. Poate chiar 
Rugăciunea eminesciană, pe care toţi ţăranii, mai 
ales bucovinenii, o ştiu pe de rost ca din Sfânta Scrip- 
tură: „Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându- 
te, / Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / 
Fii scut de întărire / Și zid de mântuire, / Privirea-ţi 
adorată / Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată 
/ Şi pururea fecioară, / Marie!“, să-i fi amintit de copi- 
lărie. Spune părintele: „Cine scrie poezie acela e copi- 
lul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har...“. 


Dostoievski vs. Sadoveanu 


Părintele se raportează adesea Ia scriitorii ruşi, 
în special la Dostoievski, pentru care Sfânta Scrip- 
tură a fost cartea sa de căpătâi, atât în închisoare cât 
şi în restul existenţei sale. Dostoievski l-a cunoscut pe 
Hristos în temniță, unde a pătruns şi taina omului. 





16 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROSI 





Opera sa respiră tema mântuirii şi a confruntării cu 
imaginea lui Hristos şi a creştinismului. 

La întrebarea cu privire la politica românească, 
părintele răspunde prompt: „Dar noi avem politică? 
Noi avem politicieni? [...] Avem tot felul de aventu- 
rieri, de făcături care nu înseamnă nimic nici pentru 
familiile lor, dar să mai însemne ceva pentru țară, 


mâni, paradoxal, doar învrăjbirea îi ţine alături. Ana- 
lizând situația actuală a țării spune că „România € o 
şcoală după furtună“. 

În această cruntă perioadă, „fiecare a evadat în 
felul său din minciuna oficială, fiecare a înțeles dife- 
rit ceea ce a trăit. lar Ia şi după Revoluţie n-a existat 
un moment în care toate istoriile individuale să se 
unească, să găsească o motivaţie comună, dinamică“. 

Părintele Iustin se referă şi la „discursul simplific- 
ator al profesorului de istorie, care nu vroia să facă 
echilibristică pe o funie de cuvinte cu multiple conota- 
ţii“, cum de altfel se întâmplă, din păcate, şi astăzi când 
ar trebui să discutăm relaxat despre anumite persoa- 
ne sau evenimente încă ţinute într-o aură de mister. 

Vorbeşte şi despre trădarea intelectualilor şi 
despre cecitatea lor lăuntrică. Le lipseşte pregătirea 
duhovnicească elementară, „prea uşor au divorțat de 
interesele şi de valorile Ortodoxiei“, simțul răspun- 
derii morale s-a diminuat drastic, sunt versatili - pre- 
cum Sadoveanu (cel ce semna condamnări la 
moarte, în perioada când a fost preşedinte al Marii 
Adunări Naţionale, sau să amintim de faptul de a-l fi 
uitat pe Gr. T. Popa, când acesta era hăituit), Bogza şi 
alții... 

Părintele Iustin Pârvu este convins că timpul în 
care ne vom reface fibra noastră morală, iar țara va fi 
pe un făgaş normal, este egal cu timpul cât a durat 
„stricăciunea“ comunistă. 


Biserica în lanţuri 


Ortodoxia românească este prezentată azi sub 
unghiul compromisului - acuzată că în rândul aces- 
teia nu a existat o rezistență puternică, cum s-ar fi 
cuvenit. Se uită de „holocaustul moral împotriva 
Ortodoxiei“ (Antonie Plămădeală), de restricțiile 
impuse bisericii în acele timpuri: eliminarea în- 
vățământului religios din şcoli, scoaterea facul- 
tăţilor de teologie din universităţi, cenzura publi- 
caţiilor, punerea sub controlul statului a centrelor 
episcopale şi a instituţiilor Patriarhiei din Bucu- 
reşti, excluderea arbitrară a monahilor din mănă- 
stiri, culminând cu distrugerea a zeci de biserici. 


Nici o biserică nu a suferit atât de mult precum 
Biserica Ortodoxă, o biserică în lanţuri, care însă 
şi-a păstrat virtualitatea integrală a creştinismului 
de la început. Cea mai puternică forță de rezistență 
a constituit-o rețeaua de parohii active; nici o bise- 
rică de la sat n-a fost închisă. Biserica satului şi ci- 
mitirul, martirii şi sfinții nevăzuți şi mai ales mo- 
nahismul au fost forțele vitale pentru creştinismul 
român din acei ani. N-a existat o zi aliturgică! Toată 
istoria ei a fost un drum al Crucii. Biserica Orto- 
doxă a fost o Biserică în stare de veghe, aşa încât 
nici comunismul, nici alte influenţe nu au schimbat 
ritmul său liturgic. Dacă Biserica se află acum, după 
cum spune părintele Iustin Pârvu, „în starea aceas- 
ta de umbră“ - faptul trist că unii preoți nu sunt 
interesaţi decât de a strânge cât mai mult, de a nu se 
interesa de omul în suferință şi că vor „să fie sala- 
riaţi, să trăiască bine şi să moară pensionari“ - 
crede că „este tocmai voinţa lui Dumnezeu ca 
atunci când va veni vremea, | Biserica ] să strălu- 
cească mai mult decât soarele de pe cer.“ 

Ortodoxia românească are mari virtuţi euro- 
pene, constituind o forță de integrare pentru tradiții 
şi culturi diverse. Răsăritul a dat Europei de altădată 
creştinismul. Trebuie să i-l dăruim din nou astăzi - 
crede părintele. 

Cartea lui Adrian Alui Gheorghe este una de- 
spre caracter, despre oameni alături de care nu 
mai simţeai nici frigul, nici foamea, nici răceala 
lanţului pe fluierul piciorului. Ea redă, prin amin- 
tirile părintelui, spuse cu înțelepciune, toată gro- 
zăvia unui imperiu al suspiciunii, al delatorilor, al 
urii. Criminalii devin educatori, iar victimele sunt 
considerate criminali, bandiți. „Pentru duşmanii 
poporului nu există nici milă, nici îndurare“, era 
scris pe frontispiciul de la intrarea în închisoarea 
Piteşti. Nu mai exista noţiunea timpului. Timpul 
murise. Totul se reducea la prezentul terifiant. În 
schimb, dacă „afară“ se spulberase speranţa într-o 
schimbare, în închisoare aceasta nu murise, se 
maturizase. 

Trăind între cruce şi infern, credinţa l-a salvat pe 
părintele Iustin de la ucronia detenției. 

Iniţial, cartea s-ar fi numit, neinspirat, Părin- 
tele Iustin Pârvu şi morala unei vieți sacriticate, 
dar Adrian Alui Gheorghe, stabilind titlul final, 
după ce l-a cunoscut îndeaproape pe părintele 
permanent „îngropat în lume“, cred că se va fi 
gândit şi la vorbele Sfântului Luca - Arhiepiscopul 
Crimeei: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat cu- 
răţeşte sufletul.“ 





anul III e nr. 33 


17 


ROST 


REPERE 





Părintele Iustin Pârvu 


Repere biografice 


e Născut la 10 februarie 1918, la Petru Vodă - 
Neamţ. 

e 1936, intră frate la Mănăstirea Durău. 

e 1930, se înscrie la Seminarul teologic de la 
Mănăstirea Cernica. 

e 1942 - 1944, merge ca preot misionar pe 
frontul de est pînă la Odesa. 

e 1948, este arestat pe motive politice şi con- 
damnat la 12 ani închisoare; trece prin închi- 
sorile Suceva, Văcăreşti, Jilava, Aiud; în ultima 
clipă, înainte de a fi trimis la „reeducare“ la 
Piteşti, este trimis să muncească, deţinut 
fiind, în mină la Baia Sprie. 

e 1960, este condamnat la încă patru ani de 
temniță pentru că nu s-a lepădat de credință. 


e 1964, este eliberat şi devine muncitor forestier. 

e 1966 - 1975, preot-monah la Mănăstirea 
Secu. 

e 1975 - 1990, vieţuieşte la Mănăstirea Bistriţa. 

e 1990 - 1991, este preot slujitor şi duhovnic la 
Mănăstirea Secu. 

e 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă 
- Neamţ, al cărei stareţ şi principal duhovnic 
este. 

e 2000, ridică un schit de maici lîngă mănăsti- 
rea Petru Vodă, o casă de educaţie pentru co- 
pii şi un azil pentru bătrîni. 

e 2003, înființează o publicaţie de învățătură şi 
atitudine ortodoxă, cu apariţie lunară, numită 
„Glasul Monahilor“. 


Apoftegme 


Redăm aici câteva apoftegme, culese de ucenici 
şi apropiaţi ai Părintelui Iustin Pârvu, spre avă folosi 
sufleteşte. 


O Văzând niste fraţi care tocmai se călugăriseră 
şi care veniseră să-i binecuvînteze cu un cuvînt pen- 
tru viață, Părintele Iustin a spus: „Vai, ce de îngeri 
aici!“. 

O Şi apoi, sfătuind şi îndemnînd spre jertfelni- 
cie, a zis: „Prigoane, puşcării, lagăre, temnițe, 
izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am 
trecut şi noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce 
veți trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul 
lumii pînă azi“. 

O Un frate a întrebat: „Părinte, Avva Varsanufie 
vorbeşte că în vremea sa mai rămăseseră doar trei 
purtători de Dumnezeu. Şi dacă asta era la 550 de ani 
după Hristos, astăzi câți mai sînt?“ A răspuns bătrânul: 
„Trei sute. Căci la sfirşitul vremii sfinții nu vor mai 
face semne şi minuni, ci vor petrece neştiuţi şi necu- 
noscuți, în smerenie“. 

O Un ucenic a întrebat: „Părinte, ce va să zică 
aceea că ceea ce va veni «nu a mai fost de la începutul 
lumii pînă acum?“ „Păi nu vezi - a zis părintele - că 
lumea întreagă e un Piteşti [e vorba de „reeducarea“ 


de la Piteşti - n. red.] uriaş? Dacă pînă acum slugile 
diavolului au vrut să ne lepădăm de credință, de 
Adevăr, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. 
Acum e încă o oarecare pace. Dar vor veni zile cînd se 
vor strădui din toate puterile să îndrăcească, să sata- 
nizeze omul. Şi ei ştiu de acum cum s-o facă. Şi cine şi 
cît se va putea împotrivi îndrăcirii forțate? Aceasta 
este plinirea cuvîntului pe care l-a zis Mîntuitorul: 
«Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de 
[a începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de 
nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un 
trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile» (Ma- 
tei 24: 21-22)". 

O Cineva l'a întrebat: „Părinte, am ispite, ce să 
fac?“. A zis bătrînul: „Cere de la Dumnezeu să-ţi mai 
adauge. Aceasta este Crucea. Nu cere să ţi se ia, ci să 
ți se mai adauge. Ca să meriţi Învierea“. 

O O ucenică, mama unui baiat şi însărcina- 
tă cu al doilea copil, îi mărturiseşte Părintelui că 
acum sarcina i se pare mult mai puţin dificilă față 
de precedenta. Părintele îi răspunde: „Asta pentru 
că primul a fost baiat şi vrajmaşul s-a luptat cu mai 
multă îndîrjire, ca nu cumva să ajungă unul în plus 
la Taina Hirotoniei“. După câteva luni, femeia a năs- 
cut o fetiţă. 





18 


anul III e nr. 33 


REPERE 


ROSI 





Mănăstirea Petru Vodă 
şi păstorul ei 


Camelia Corban 





n această lume dominată de bani, plăceri 

egoiste, sete de putere şi de a avea, în acest 
99 A univers unde omul este abandonat progre- 
siv comandării maşinilor, când un număr mic de îm- 
bogățiți sărăceşte marea majoritate a oamenilor - 
este timpul ca oamenii să se ridice şi să spună «Nu, 
este suficent!. Trebuie să se sfârşească cu materialis- 
mul sălbatic, să intre în lume puţină: conștiință, spi- 
rit, dragoste“. 

Iată un strigăt lansat de un om al secolului XX. 
Ajungem, din fericire, să resimțim golul, abisalul din 
noi, când conştiinţa noastră realizează zădărnicia 
dorințelor egoiste, materiale, aşa cum bine spune în- 
țeleptul: „Toată dulceața cea lumească în lumea 
aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bo- 
găția trec. Frumuseţea şi sănătatea se veştejesc. Prie- 
tenii cei de aproape se răpesc de moarte!... Îndulceş- 
te dar necazurile noastre Doamne!“ 

Iată invocarea lui Dumnezeu, iată resortul in- 
tim, profund care reface în noi geneza cosmică, care 
relansează spiritul nostru în competiția spre înălțimi- 
le neatinse ale desăvârşirii şi dă un sens fundamen- 
tal vieţii, conferindu-i atributele speranței, iubirii şi 
credinţei în ocrotirea celestă. 

Din această perspectivă ontologică, omul, în 
lupta sa cu răul, acel rău materializat în dezechili- 
brul proceselor anatomo-fiziologice şi metabolice 
care generează starea de aşa-zisă boală a ființei 
noastre, găseşte, printre multele căi empirice, natu- 
riste etc de vindecare şi... acea întoarcere la cauza 
primordială a răului, materializată prin impu- 
rificare, prin „murdărire“ a fiinţei, în totalitatea ei 
(atât fizic, cât mai ales psihic şi spiritual), prin- 
tr-o proastă gestionare a valorilor noastre materia- 
le, morale, juridice, estetice, etice, sociale şi, sinteza 
lor, valorile religioase. Acestea din urmă dăruiesc 
omului o puritate interioară care îl fac imun în fața 
răului de orice natură. 


Dar unde găsim acest antidot, acest leac care să 
tămăduiască suferința, să aducă armonia stricată de 
răul care lucrează în noi şi în afara noastră şi din 
cauze care scapă şi acum minuţioaselor cercetări ale 
ştiinţei umane? 

Sunt locuri în care oamenii primesc o „îngrijire“ 
specială. La fel cum şi doctorii acestor locuri sunt într- 
un fel, şi ei, în mod haric, „speciali“. Este vorba de locu- 
rile unde trăiesc şi se roagă pentru noi oamenii dăruiți 
lui Dumnezeu. Iar puterea lor este nemăsurată pentru 
Că, şi ne permitem o antinomie, această putere nu este 
a lor, ci ea vine în ei, dăruită din transcendent, din 
spaţiile sacre neaccesibile nouă, dar deschise acelor 
suflete purificate în rugăciune şi adorare a „înălțimii 
desăvârşirii celei nespuse şi a adâncului tainelor celor 
neurmate“ ale lui Dumnezeu. Iubirea, cu care Divinul 
ne înconjoară din măreţia Sa Universală, devine „ener- 
gie necreată“! care mângâie, curățeşte, tămăduieşte şi 
luminează ființele umane care au inspiraţia, ardoarea 
şi dorința de a primi toate aceste daruri cuminecătoare 
şi vindecătoare ale sufletelor şi trupurilor noastre. 

Un asemenea loc este Mănăstirea Petru Vodă a 
cărei stăreţie este ţinută cu vrednicie şi har de Pă- 
rintele protosinghel Iustin Pârvu. În peisajul de 
basm al Munţilor Neamţului avem privilegiul să gă- 
sim această perlă din salba de mănăstiri din zonă şi 
să-l întâlnim pe acest om. Ce înseamnă oare pentru 
destinul nostru să-l cunoaştem pe stareţul Mânăstirii 
Petru Vodă? Este un dar de mare preţ. Se nasc în noi 
întrebări despre temeinicia existenței noastre. Căpă- 
tăm conştiinţa măreției umane. Marea armonie pe 
care o refuzam din ignoranță ni se deschide în fața 
ochilor. Lumina sufletului acestui om este o oglindă 
magică în care ne oglindim pentru a ne vedea sufle- 
tul. El are puterea de a corecta priveliştile arse ale in- 
teriorului nostru cu bunătate şi înţelegere, izvorâte 
dintr-o mare dragoste de oameni, limpede şi simplă 
ca adevărul însuşi. 

Părintele Iustin Pârvu este o eminență a neamu- 
lui românesc şi a credinţei în Dumnezeu. Lumina sa 


1 Dumitru Stăniloae, Filocalia sau Culegere din Scrierile Sfinților Părinţi care arată cum se poate omul curăța, lumina şi 


desăvârși. 





anul III e nr. 33 


19 


ROST 


REPERE 





străjuieşte ocrotitor peste oameni şi locuri. Mărturia 
harică se revarsă peste noi dincolo de cuvânt. Lumi- 
na lui materializează gândurile, curăță inimile şi co- 
rectează aspiraţiile. Adevărul curge lin, se separă în 
noi de părelniciile cu care ne înşelăm noi înşine. În 
fața Părintelui Iustin nu ne mai putem minți. Toată 
murdăria noastră iese la suprafață, şi mai mult, Sfin- 
ţia Sa o curăță cu marea-i bunătate şi cu puterea ha- 
rului ce sălăşluieşte în el. 

Destinul său se identifică cu cel al neamului ro- 
mânesc. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, 
arşița, obida au transtigurat în ființa lui Chipul lui 
Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oa- 
meni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbună- 
rii, blestemului sau urii. 

Pentru Părintele Iustin, viața înseamnă sacrifi- 
ciul părții față de întreg, a singularului faţă de social 
şi ne duce cu gândul la rugăciunea: „Îţi mulţumesc 
Doamne că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru nea- 
mul meu“, aşa cum spunea Petre Ţuţea, cu care Părin- 
tele a stat în închisorile politice. Viaţa este un mijloc, 
un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi ab- 
solutizat, în clipa în care viața ar deveni totul, ea ar 
sărăci până la desființarea spirituală a subiectului 
trupesc şi moral pe care îl veşniceşte (Max Scheler). 
Părintele Iustin revarsă peste noi înveşnicirea. 

Starețul Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru 
Vodă, la 10 februarie 1918, într-o familie de țărani de 
munte şi a crescut împreună cu cei cinci frați şi două 
surori. La 18 ani a intrat în viaţa monahală, la schitul 
Durău, mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. 
Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi faptele 
de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufle- 
tul său matricea valorilor fundamentale ale neamu- 
lui, neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau 
a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în 
sufletul său curat. 

Un chip de o seninătate siderală te întâmpină, 
cu o privire caldă şi, în acelaşi timp, pătrunzătoare. 
Trăsăturile fine, delicate, ţinuta sprintenă şi elegan- 
tă fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi 
bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este 
imensa lumină cu care ne învăluie prezența sa. Este 
greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi 
teamă, de fericire şi rigoare severă, de putere 
autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi 
zâmbet şugubăț împăciuitor, de simplitate şi imen- 
să generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o co- 
moară în suflet pe care vei încerca mereu să o me- 
riţi, pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiție, 
fără preţ, nemărginită. 


Acest călugăr, desprins parcă din icoanele sfinte 
ale neamului nostru închinător lui Hristos şi Sfintei 
sale Maici Maria, este unul din acei oameni care aduc 
alinarea sufletelor şi trupurilor celor în suferințe de 
tot felul. Mii de oameni vin la Sfinţia Sa pentru a se 
tămădui de multele rele prinse de ei de pe unde nu 
poți să-i închipui cu mintea. 

Aici, la Petru Vodă, la mănăstirea păstorită de Pă- 
rintele Iustin, eşti primit cu multă înțelegere, respect, 
omenie. Nu poți să fii nici tu altfel când în jurul tău 
domneşte o tainică şi blândă lumină cuminecătoare. 
Simţi sfinţenia cum învăluie totul, cuprinzându-te şi 
pe tine. Te simţi deodată bun şi fericit. Când dangătul 
polifonic al clopotelor adună lumea Ia sfintele slujbe, 
poiana, în mijlocul căreia este aşezată mănăstirea, se 
însufleţeşte, brazii înalți cu poalele umbroase freamă- 
tă de o adiere tandră, razele soarelui adaugă o lumină 
delicată, cernută de nuanțele pastelate ale amurgului. 
Cerul aşterne o lacrimă de rouă peste biserică şi peste 
pădure, de unde cântarea liturgică se face auzită până 
spre înălțimile munţilor. Oamenii se adună sfioşi în 
biserică. Alături de ei, se coboară, din picturile pereţi- 
lor, sfinţii noştri, cu capetele împodobite de aura 
strălucitoare a jertfei făcută din iubire de oameni şi de 
Dumnezeu şi, în acelaşi fel, de jertfa pentru neamul 
nostru românesc, greu încercat de puterile întune- 
cate şi potrivnice lui Dumnezeu. 

În această atmosferă de înfrățire a imanentului cu 
transcendentul, porțile Luminii se deschid şi Harul se 
coboară peste noi - curățind, vindecând şi luminând 
totul. Poiana mănăstirii se însuflețeşte de un freamăt 
sublim. Stelele încet închid pleoapa nopţii, lăsând loc 
primelor raze ale soarelui. Odată cu stelele şi călugării 
se retrag în chilii, unde veghea şi ruga lor se săvârşeşte 
în taina sufletelor. După o asemenea experiență, omul 
capătă noi forțe. El devine puternic, sănătos şi curat la 
suflet. Iubirea îi inundă ființa. El poate acum să se ierte 
pe sine şi să-i ierte pe cei ce i-au greşit, aşa cum şi el, la 
rândul său, a fost iertat şi eliberat de greutatea patimi- 
lor care îl apăsau, pricinuindu-i suferință şi boală. 

Iată cum destinul omului poate fi corijat. Iată 
cum poți fi vindecat. Iată cum se poate dobândi acea 
stare de pace şi armonie cu noi înşine şi cu Dum- 
nezeu. Coborâm din această „gură de rai“ care este 
poiana mănăstirii Petru Vodă, cu binecuvântarea Pă- 
rintelui Iustin. Acum suntem altfel. Suntem frumoşi, 
buni şi fericiți şi, mai mult decât toate, suntem sănă- 
toşi la trup şi la suflet. 

Iată cum acționează „lumina necreată“ care co- 
boară, prin sufletele alese de Dumnezeu, asupra oa- 
menilor, bucurând firea cu darul neasemuit al vieții. 





20 


anul III e nr. 33 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





Vedere de pe centura politicii 


Nu-i Năstase ca Fellini, 
nici Băse ca Mussolini! 





Viorel Patrichi 





Ghinghis Han. Acum, a ajuns să fie comparat 

cu Benito Mussolini. Şi noi care credeam că 
omul a fost doar „mariner“. De ce rosteşte Adrian Năs- 
tase o asemenea bomboană de declaraţie? Fiindcă 
Traian Băsescu „îşi permite să decreteze că PSD tre- 
buie să fie pedepsit... vrea probabil un ţarc, un lagăr, 
pe care să-l numească «opoziţie» şi în care să bage 
PSD-ul, adică vreo 600 000 de membri plus, even- 
tual, cei patru milioane şi ceva de cetățeni care ne-au 
votat. Să ne punem în piept câte o insignă galbenă, să 
nu mai avem drepturi civile şi, eventual, ca o soluţie 
finală, PSD-ul să dispară dintr-o Românie purificată şi 
portocalie. De altfel, referirea incalificabilă la sângele 
lui Mircea Geoană arată clar că Băsescu are o gândire 
totalitară. Dacă ar fi să-l compar cu cineva, ar fi poate 
cu Mussolini. Aceeaşi educaţie, aceeaşi fanfaronadă, 
doar uniforma cu multe fireturi lipseşte! Din păcate, 
mi-e teamă că nu exagerez! Pentru că aici nu e vorba 
numai de pripăşirea vremelnică a lui Traian Băsescu 
la Cotroceni sau despre PSD, este vorba despre impu- 
nerea unui principiu pe care nu-l putem accepta: cine 
ajunge la putere îi rade pe ceilalți! Un principiu care 
este esența totalitarismului!“. 


Ţ raian Băsescu nu mai este doar urmaşul lui 


Lovitura prezidenţială și ţarcul 

Dacă vom face o analiză a structurii de adâncime 
a ofuscării lui Adrian Năstase, vom sesiza un cuvânt 
rar, dacic şi de-a dreptul obsesiv pentru Partidul lu 
Mucles: „ţarc“. Teama că ar putea ajunge în țarc sau că 
este deja într-un țarc îl sufocă pe Adrian Năstase. 


Marinarul s-a abținut cu greu când a auzit de 
comparația cu Mussolini, deşi Il Duce chiar era un om 
educat. „N-am aflat de domnul ăsta să fie pe lista co- 
rupţilor, dar de Năstase am aflat“, a venit lovitura 
prezidenţială. Cum să nu te gândeşti iar la... ţarc? 

Şi-atunci, Împăratul-de-Mătase îşi pune în joc şi 
calităţile de Fellini pe Dealul Spirii. Vrea Traian Bă- 
sescu să-i schimbe pe Adrian Năstase şi pe Nicolae Vă- 
căroiu? Vrea. Vor „bocii“ să modifice regulamentul 
Parlamentului ca să ne schimbe? Vor. Ei bine, noi o să 
le tragem câte-o moţiune pe zi! Plus vreo sută de 
amendamente la fiecare articol din regulament. A, 
Traian Băsescu vrea Parlament unicameral? Propu- 
nere normală, practic. De ce ar trebui să aibă Româ- 
nia atâţia „aleşi“, cam câţi are şi America? Atunci să 
aşteptăm până se face referendum pentru Parlament 
unicameral şi abia apoi să elaborăm şi regulament 
nou, a sugerat Ghiţă Funar. Iarăşi, o propunere co- 
rectă. Se supune la vot, aprobă şi parlamentarii PNL- 
PD. Când au priceput şi ei ce-a ieşit, au zis că n-au 
ştiut ce votează. Să nu-i trimiţi, bace Traiane, pe Cen- 
tura Politicii? 


„Si fandaxia-i gata!“ 


Chestia cu „îţi dăm noi moţiuni de nu le poți 
duce“ îmi aminteşte de o întâmplare politică de-a 
dreptul... suprarealistă. Cică Teodor Stolojan era pe 
cai bălani. Sigur pe el, a anunţat că va publica dosa- 
rele celor „o sută unu dalmaţieni de la PSD“. Buuun! 
Într-o noapte, pe la ora 2.00, când omul este mai bui- 
mac decât aviatorul Iovan, sună telefonul: „Alo!? 
Teo? La telefon Guzganu Rozaliu. Dragă Teo, scuză- 
mă că te deranjez la o oră aşa de târzie... ştii... în sfâr- 
şit... m-am tot frământat... n-am putut să amân. Am 
înțeles că vrei să publici dosarele celor o sută unu 
dalmaţieni de la PSD.“ „Da, bine, la ora asta, nu cred 
că...“ „Leo, tu ai dovezi pentru iniţiativa asta îndrăz- 
neaţă şi interesantă?“ „Sigur, tot ce-a apărut în pre- 
să...“ „Leo, atunci vei avea o sută unu procese în toată 





anul III e nr. 33 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





țara. Vom avea grijă să fii convocat în aceeaşi zi la 
toate instanțele. Somn uşor, Teo!...“. 

Şi „fandaxia-i gata“! Şantaaaj! Nu pleca, Teo! Nu 
ne lăsa, Stolo! Este un şantaj politic... Un-te duci, mă, 


Teo, măăă!... 
„Un braconier în politică“ 


Acum, Traian Băsescu degeaba îl mai trimite pe 
Adrian Năstase la pasajul de ierunci. Dacă au şi cerbii 
vreun bacil-ceva? Şi-atunci i-a tras şi el o copită preşe- 
dintelui: „Traian Băsescu nu este nici vânător, nici 
preşedinte. Traian Băsescu este braconier în politi- 
că“. Iar vânătoare, iar braconaj, tot cu gândul la ace- 
Iaşi... „țarc“. „Minte Traian Băsescu, nu are voie să or- 
ganizeze referendum:. 

Cu ochii împăienjeniţi de ciudă că Adrian Năs- 
tase atrage prea multe gazetărese-pistol cu ironia lui 
aleasă, Prostănacu' amenință cu un nou congres la 
Partidu' lw Mucles, ca să-şi fortifice poziția. Fiindcă 
este sinucidere curată să accepți un adjunct mai deş- 
tept ca tine. Numai că are mult de căutat. 

Estimp, tataie nu se arată interesat de „revoluţia 
binelui“ , pe care a lansat-o Mircea Geoană. S-a dus la 
Suceava şi a mai scremut un aforism: „Avem şi noi o 
boală în țara asta, iar aceasta este alternanța la putere“. 

Alternanță, dar nu cu Buharin şi Kirov! Nu cu 
Anti-Duhring! Nu cu Mitrea şi I.C. Frimu. Cu Victor 
Ponta, da! Şi cu feciorii lui, crescuţi în pempărşi, care 
poartă cravate roşii - ce vremuri, Mult Iubite şi Sti- 
mate! - tricouri roşii, cu portretul zăludului Ernesto 
Che Guevara. „Cine a fost Guevara?“ îi întreabă un 
ziarist afurisit. „Cum cine? Guevara... Guevara cred 
că a jucat la Borusia Dortmund... 

No, ş-apăi s-or supărat şi loan Rus din Arghel pe 
Prostănacu', tune gheavu-foolele lui! Că nu vrea să 
scape Partidu' lu Mucles de girofaruri. Ş-atunci nu- 
ma, Geoană, Năstase şi Mitrea „sunt nişte autişti po- 
litici“. 


Cum lovești o națiune 


Miniştrii noştri se dau de ceasul morţii să-i scoa- 
tă pe țăranii din satele patriarhale şi să-i transforme 
peste noapte în... fermieri. Aşa poftesc gânditorii de 
Ia Bruxelles, tutelaţi de Pierre Moscovici, descenden- 
tul unui conaţional de-al nostru de pe Prut. Progra- 
mul de modernizare a satului românesc dovedeşte 
nu atât superficialitate, cât iresponsabilitate. În arti- 
colul „România renunță la o moştenire pe care alții 
ar da orice s-o poată păstra“, Tom Gallagher îi trage 


de urechi pe guvernanţii români. De altfel, nu este o 
chestiune care-i priveşte doar pe neghiobii care pre- 
tind că ne reprezintă interesele şi, cum ajung sus, in- 
vocă „aquisul comunitar“. „Ar trebui tras, cu vigoa- 
re, semnalul de alarmă: identitatea unei națiuni şi se- 
minţele refacerii sale sunt de găsit mai degrabă la 
țară, decât la oraş“, avertizează Tom Gallagher, un 
străin care gândeşte mai româneşte decât majori- 
tatea parlamentarilor noştri. O strategie UE bine gân- 
dită ar fi trebuit să încurajeze comunitățile rurale să 
înființeze mici întreprinderi bazate pe meşteşugurile 
ţărăneşti ale mobilei şi țesutului. De fapt, eşecul 
SAPARD dovedeşte cât de greşite sunt ideile Bru- 
xelles-ului în ce priveşte agricultura României. 


Loc pentru plângere 


Unii încă mai cred că un popor întreg poate fi 
damnat, că avem restanţe mari, ce trebuie plătite ge- 
neraţie după generaţie. Dacă se poate „cash“, dacă 
nu - să dăm Vatra Dornei, Slănic Moldova, Slănic Pra- 
hova, Valea Oltului, Valea Prahovei... Le „privatizăm“ 
şi scăpăm de blestem până la următoarea supărare. 
În timp ce oficialii noştri îşi pun chipauca pentru co- 
memorarea holocaustului, Asociaţia Romfest XXI 
propune realizarea unui Memorial al Suferinței Ro- 
mâneşti. Un loc unde ar putea plânge la ei acasă şi 
politicienii de la Bucureşti. O idee similară are şi Paul 
Goma. Consiliul Mondial Român îi propune ui Tra- 
ian Băsescu să instituie o zi pentru cinstirea memo- 
riei celor care au sfârşit în pușcăriile comuniste. Este 
o obligație morală pentru românii de azi şi pentru 
cei ce vor veni. 

Noi ştim ce răspunsuri vor primi inițiatorii: nici 
unul. 


Ultima inspecţie 


Oli Rehn, comisarul pentru extindere, a venit la 
Bucureşti, cu mai puţin de două săptămâni înainte 
de publicarea raportului de ţară de către Comisia Eu- 
ropeană. Aşa cum spunea şi Traian Băsescu, raportul 
nu va preciza data aderării noastre la Uniunea Euro- 
peană. Franco Frattini, vicepreşedintele Comisiei Eu- 
ropene, şi-a manifestat însă speranța că nu va fi ne- 
voie de activarea clauzei de amânare. EI a subliniat 
că raportul va prezenta progresele realizate în dome- 
niul reformelor din România. 

Totodată, Jonathan Scheele, şeful Delegației 
Comisiei Europene la Bucureşti, a anunțat că rapor- 
tul de ţară „va fi optimist“. Demnitarul european a 





22 


anul III e nr. 33 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





avertizat că România este cunoscută ca o ţară cu 
mulţi oameni corupți. Acum circulă zvonuri că Bulga- 
ria a rămas în urmă şi că ar putea să întârzie adera- 
rea țării noastre. 

Bucureştiul face demersuri pentru a-i convinge 
pe liderii celor 25 de țări membre să recomande rati- 
ficarea tratatului de aderare a României în parla- 
mentele naţionale. În acest scop, premierul Călin Po- 
pescu Tărcieanu a vizitat Franța şi Italia. Gianfranco 
Fini, ministrul de Externe al Italiei, a anunțat că sus- 
ține integrarea rapidă a ţării noastre. 


Puțin mai târziu 


Baronesa Emma Nicholson a venit iar pe la Bu- 
cureşti. Să ne potolească zelul. „Sfatul meu este să 
faceţi reforma parlamentară puțin mai târziu şi să vă 
concentrați numai pe capitolele de integrare în UE. 
Reforma parlamentară nu este una din soluţiile pen- 
tru integrare. Deci entuziasmul privind schimbarea 
Parlamentului bicameral trebuie să mai aştepte. Vă 
sugerez să vă consumaţi energia pentru alte provo- 
cări cu care se confruntă România. Chiar şi integrată 
în UE, nu va însemna că România va fi tratată ca un 
partener egal cu țările membre ale Uniunii. Acest sta- 
tut presupune o evoluție în timp...“. Cu alte cuvinte, 
nu trebuie să-l schimbaţi pe Adrian Năstase. Este 
foarte straniu că aceeaşi înaltă doamnă spunea foar- 
te răspicat, pe timpul regimului Năstase, că în Româ- 
nia este: „Cărapşîn! Cărapşîn! Cărapşîn!“ Când să fi 
spus adevărul? 


Români integrați în UE 


În timp ce politicienii de la Bruxelles ne amenin- 
ță cu tot felul de cartonaşe galbene şi clauze de salv- 
gardare, unii conaţionali de-ai noştri aplică politica 
europeană pe cont propriu. Fiindcă nu au de lucru 
aici, ei migrează prin toată Europa. Începând cu 1 oc- 
tombrie, românii pot pleca mai ieftin din ţară. 
Trebuie să aibă 300 de euro pentru cinci zile, în loc 
de 500, ca până acum. Aflaţi la munci grele şi, de mul- 
te ori, umile, în Spania, Italia sau Germania, lucrăto- 
rii români au trimis rudelor sărace din ţară două mi- 
liarde de euro în acest an. Cu 684 milioane de euro 
mai mult decât în 2004. Aproape un miliard de euro 
au trimis acasă şi românii din Basarabia. Românii au 
constituit colonii întregi în ţările occidentale şi îşi 
organizează uneori şi şcoli în limba maternă. 

În aşteptarea raportului de ţară al Comisiei Eu- 
ropene din octombrie, România şi-a trimis 35 de par- 


lamentari observatori la Bruxelles. Toţi au promis că 
vor uita de partidele lor şi vor reprezenta interesele 
patriei. PD a fost primit cu unanimitate de voturi în 
Partidul Popular European, iar Partidul Conservator 
a fost respins fiindcă „nu îndeplineşte criteriile PPE“. 

Există însă şi alte forme de prezentare în afară 
pentru valorile noastre. După ce opera lui Constan- 
tin Brâncuşi a urcat pe locul cinci în lume printre ar- 
tiştii cei mai bine vânduți din toate timpurile, spaţiul 
românesc se mai poate mândri cu un super-record, 
înregistrat de „Guinness Book“. Colecţia de Aur a Vi- 
nurilor de la Mileştii Mici din Basarabia a fost califi- 
cată drept cea mai mare colecţie de vinuri de calitate 
din lume. O sticlă de vin de la Mileştii Mici costă până 
la 500 de euro. Fără taxe. 


Doctrina lui Traian 
al II-lea la ONU 


Consiliul de Securitate al Organizației Naţiuni- 
lor Unite a adoptat la New York rezoluţiile 1624, pri- 
vind amenințările la adresa păcii şi securității, şi 
1625, referitoare la prevenirea conflictelor. Comuni- 
tatea internaţională pune din nou accentul major pe 
lupta contra terorismului de grup sau de stat şi pe 
eforturile de rezolvare a conflictelor regionale în- 
gheţate, de care vorbea şi Traian Băsescu imediat 
după învestire. Discursul preşedintelui român la 
ONU a reliefat din nou importanța implicării interna- 
ţionale în Transnistria, regiune guvernată de un re- 
gim terorist. Conform ultimului recensământ al po- 
pulației, realizat de Igor Smirnov, 39% din locuitorii 
Transnistriei s-au declarat moldoveni, adică români, 
28% - ucraineni şi 25% - ruşi. Prin urmare, popula- 
ţia majoritară din această regiune controlată de ar- 
mata rusă este terorizată de o minoritate puternic 
înarmată, susținută de Kremlin. În consecință, pre- 
şedintele României a cerut comunității internaționa- 
le să se implice efectiv în rezolvarea conflictului. 

Fidel doctrinei sale privind internaţionalizarea 
Mării Negre, Traian Băsescu a acuzat Moscova Că tra- 
tează Pontul Euxin ca pe „un lac rusesc“. Într-un dis- 
curs rostit la Universitatea americană Stanford, el a 
subliniat că refuzul Kremlinului de a internaționaliza 
problemele din zona Mării Negre ar putea provoca 
tensiuni similare celor din Balcanii de Vest. EI este 
convins că implicarea Statelor Unite în stabilizarea 
zonei este necesară şi benefică pentru toată lumea. 
În 1992, România s-a retras din formatul de nego- 
cieri pentru Transnistria, ceea ce a fost „o mare gre- 
şeală“, după opinia lui Traian Băsescu. Mihai Răzvan 





anul III e nr. 33 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








=) 
E 
= 
=) 
= 
5 
= 
a 
=: 
S 


24 


Ungureanu, ministrul nostru de Externe, promite că 
România se va implica în tratative, fie sub steag pro- 
priu, fie sub drapelul Uniunii Europene. 

UE a trimis 50 de observatori care să monitori- 
zeze frontiera dintre Ucraina şi Transnistria, unde 
OSCE vrea să organizeze alegeri libere şi democrati- 
ce peste opt luni. Cât de „libere şi democratice“ vor fi 
aceste alegeri într-o zonă unde se află o armată de 
ocupație, cu formaţiuni paramilitare ale mafiei ruse, 
rămâne de văzut. Este însă pentru prima oară când 
UE se implică direct în spaţiul ex-sovietic. 

Aflat şi el la sediul ONU, Vladimir Voronin a 
primit asigurări că Departamentul de Stat american 
doreşte reîntregirea Republicii Moldova cu Transnis- 
tria. Ulterior, Viktor luşcenko şi Vladimir Voronin s-au 
întâlnit la Kiev pentru a analiza dosarul trans- 
nistrean, care trebuia dezbătut la consultările multi- 
partite de la Odesa, în perioada 26-27 septembrie. 
Vorbe, vorbe, vorbe! 

În paralel, Duma de la Moscova a votat o rezolu- 
ție prin care susţine că legislaţia din Transnistria este 
compatibilă cu normele de drept european şi inter- 
naţional. Este primul pas spre recunoaşterea de către 
Rusia a acestei fâşii de pământ ca stat, independent 
de Basarabia. 

Pe măsură ce trece timpul, importanța geo- 
strategică a Nistrului pare să crească tot mai mult. Re- 
zolvarea acestor tensiuni este decisivă pentru pacea 
României şi a UE, dar ea este posibilă dacă se ţine 
seama de interesele marilor puteri. 

În timpul recentei întâlniri de la ONU, care a du- 
rat doar 20 de minute, Bush a discutat cu Putin de- 
spre necesitatea ca petrolul şi gazele din Rusia să pă- 
trundă tot mai mult în Statele Unite. Doar 2% din hi- 
drocarburile ruseşti intră pe piața americană, atât de 


rentabilă pentru Moscova. Putin a promis tot spriji- 
nul pentru companiile „ExxonMobil“, „ConoccoPhi- 
lips“ şi „Chevron 'Texaco“ spre a licita pentru zăcă- 
mintele din Marea Barents. Concomitent, Statele 
Unite sprijină intrarea Rusiei în Organizaţia Mon- 
dială a Comerțului. 

Pe de altă parte, Serghei Lavrov, şeful diploma- 
ției ruse, a declarat că Moscova recunoaşte „interese- 
le legitime“ ale americanilor în spațiul fostei URSS, 
dar metodele Washingtonului trebuie să fie „clare şi 
transparente“. 


Iarăși între Moscova și Bruxelles 


După ce a trecut pe la Bagdad, Mihai Răzvan Un- 
gureanu, şeful diplomaţiei române, a făcut o vizită la 
Moscova. România are deja consulate la Sankt Peter- 
sburg şi la Rostov-pe-Don, urmând să deschidă altele 
în Urali şi în Siberia. 

Cu acest prilej, Serghei Lavrov a declarat că Ru- 
sia este de acord cu participarea României la nego- 
cierile pentru Transnistria. România participă la ela- 
borarea unei poziţii europene unitare privind con- 
flictul din Transnistria, ne asigură ministrul Ungu- 
reanu. 

Pe de altă parte, Vladimir Voronin a declarat că 
între Chişinău şi Moscova există un singur diferend: 
Transnistria. Kremlinul a trimis la Chişinău mai 
mulți demnitari care să facă presiuni asupra condu- 
cerii politice de-acolo. Aflat acum alături de Voronin, 
Iurie Roşca, vicepreşedintele Parlamentului de la 
Chişinău, a ţinut un discurs în cadrul şedinţei Comi- 
tetului de Cooperare Parlamentară Republica Mol- 
dova - Uniunea Europeană. El a precizat, în fața par- 
lamentarilor europeni, că organizarea alegerilor li- 


SIA [i 


anul IIl e nr. 33 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





bere în Transnistria este posibilă numai dacă se în- 
trunesc următoarele condiţii: retragerea trupelor de 
ocupaţie ale Rusiei şi a armamentului lor, dizolvarea 
structurilor paramilitare ale regimului terorist, con- 
dus de Igor Smirnov. Este grav că UE şi SUA pun pe 
aceeaşi balanță autorităţile constituționale de la Chi- 
şinău şi regimul criminal de la Tiraspol, a mai adău- 
gat lurie Roşca. 


Voronin renunţă la gazul rușilor 


Într-un interviu acordat BBC, Vladimir Voronin 
a declarat că renunță la gazul ruşilor pentru suvera- 
nitatea patriei. El este convins că basarabenii ar fi 
gata să trăiască în frig fără gazul din Rusia, dacă vor 
majora preţul sau dacă ruşii îi vor deconecta de tot, 
dar nu vor renunța la integritatea şi suveranitatea 
Republicii Moldova. EI se aşteaptă ca Rusia să răs- 
pundă la blocada Chişinăului contra Transnistriei 
prin retorsiuni economice şi chiar printr-un nou con- 
flict armat. Vladimir Voronin şi-a reafirmat încrede- 
rea în sprijinul acordat de Ucraina, România şi de 
Uniunea Europeană. 

De altfel, Bruxellesul a inaugurat deja Misiunea 
Delegației Europene la Chişinău, care va fi condusă 
de italianul Cesare De Montis. Până acum, Comisia 
Europeană era reprezentată în Basarabia de Delega- 
ţia cu sediul la Kiev. Europenii fac paşi de melc, având 
aceeaşi sensibilitate față de frisonele Crivățului. 


Îmbrăţișarea Marelui Urs 


Un moment politic semnificativ s-a consumat la 
Londra pe 4 octombrie: summit-ul semestrial UE-Ru- 
sia. Conducătorii europeni l-au primit cu entuziasm 
pe Vladimir Putin la un dialog consacrat energiei şi 
comerțului dintre cei doi giganţi. Un dialog care se 
derulează pe fondul unei dependențe tot mai mari a 
UE față de resursele energetice din Federaţia Rusă. 
Iar Marele Urs cunoaşte foarte bine această slăbiciu- 
ne şi o va fructifica în scopuri strategice. Rusia vrea 
relaţii tot mai strânse cu UE, ceea ce ar fi o contra- 
pon-dere politică pentru fricțiunile politice cu SUA. 

Cifrele seci creează frisoane pentru cei care încă 
mai au coşmaruri cu tancuri sovietice: jumătate din 
necesarul de gaz metan şi peste o treime din petrolul 
consumat de cele 25 de state membre ale Uniunii 
Europene provin din Federaţia Rusă. Conform unui 
raport al Agenţiei Internaţionale pentru Energie, ce- 
rerea europenilor pentru gaz metan din Siberia va 
creşte cu 50% în următorii 15 ani. Chestiunea a deve- 


nit de mare actualitate şi la Londra. Resursele Marii 
Britanii din Marea Nordului se află în curs de epui- 
zare. De aceea, în 2006, Marea Britanie va începe să 
importe gaze naturale pentru prima dată în 30 de 
ani. Nu întâmplător, Alan Johnson, secretarul Comer- 
țului şi Industriei, a spus în fața oamenilor de afaceri 
că Rusia devine „o ţară-cheie pentru securitatea eco- 
nomică“ a Marii Britanii. 

Întâlnirea a fost tutelată de Tony Blair, premierul 
Marii Britanii, Jose Manuel Durao Barroso, preşedin- 
tele Comisie Europene, şi de Benita Ferrero-Waldner, 
comisar european pe probleme de relaţii externe. 
Blair a remarcat creşterea volumului de schimburi 
dintre Rusia şi Uniunea Europeană. „Daţi-mi voie să 
spun cât de importantă devine colaborarea dintre 
Europa şi Rusia în patru spaţii comune: economie, 
securitate, afaceri externe, cultură şi educaţie“, a sub- 
liniat premierul britanic. 

Părțile se înțeleg perfect în ce priveşte lupta con- 
tra terorismului, o provocare gravă, dar şi un pretext 
pentru diverse acte politico-militare. În acest con- 
text, Putin a cerut extrădarea oligarhilor fugiți, dar şi 
a cecenului Ahmed Zakaev, fost director al Teatrului 
din Groznîi. Zakaev a obținut azil politic la Londra. El 
este acuzat de Kremlin că ar avea activităţi teroriste, 
dar Tribunalul de la Londra a solicitat probe pe care 
nu le-a primit. 

Printre dezacordurile majore, rămâne sprijinul 
acordat de Moscova față de programul nuclear al Te- 
heranului. 

Un detaliu care se pierde uşor printre atâtea in- 
terese majore. Dovadă şi decizia recentă a Agenţiei 
Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena 
să mai amâne dosarul Iranului până va sesiza Con- 
siliul de Securitate. 

În acestă conjunctură geo-economică, Vladimir 
Putin, fost general KGB, apoi comandant al FSB, a pu- 
tut pătrunde în buncărul amenajat în subteranele 
Londrei pentru conducătorii britanici în situaţii de 
criză. Cu acelaşi zâmbet subțire, Putin a intrat în sala 
„Cobra“, pentru a discuta cu Tony Blair, despre nece- 
sitatea cooperării bilaterale în lupta cu fantomele 
teroriştilor. Cobra este acronimul de la „Cabinet Offi- 
ce Briefing Room A“. De data aceasta, erau convor- 
biri Rusia-Marea Britanie. 


Rice curtează Asia Centrală 


Creşterea influenţei americane în Asia Centrală 
este una din priorităţile politice ale Washingtonului. 
Condoleezza Rice, secretarul Departamentului de 





anul III e nr. 33 


25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Stat american, a făcut o vizită de trei zile în regiune. 
În prealabil, ea a ţinut să precizeze că turneul nu este 
îndreptat contra intereselor Rusiei, țară foarte sensi- 
bilă la tot ce se întâmplă în acel nou El Dorado al lu- 
mii. Oricum, SUA vor să-şi consolideze poziţia în regi- 
une, ceea ce, la urma urmei, ar fi imperios necesar, 
chiar dacă prezența americanilor acolo irită atât Mos- 
cova, cât şi Beijingul. Cooperarea Washingtonului cu 
aceste regimuri totalitare, conduse de foşti activişti 
sovietici, este însă foarte delicată, dar e de preferat 
izolării lor. Pe lângă presiunea exercitată de Rusia, 
trebuie menţionat şi un alt fenomen: radicalizarea is- 
lamismului, cu sprijin iranian sau saudit. 

Prima etapă a fost Bişkek, capitala Kîrgizstanu- 
lui. Condoleezza Rice a discutat cu premierul Felix 
Kulov şi cu preşedintele Kurmanbek Bakiev, pe care 
alegeri. Ei au convenit că baza militară americană de 
la Manas trebuie păstrată. „Nu cred că trebuie să ale- 
geți între bune relații cu Statele Unite şi bune relații 
cu Federaţia Rusă sau cu China“, le-a recomandat 
Condoleezza Rice. Accentul s-a pus pe parteneriatul 
strategic dintre Statele Unite şi Kirgizstan. 

Au urmat alte discuţii cu liderii politici din Afga- 
nistan, din Kazahstan şi din Tadjikistan, state de im- 
portanță strategică tot mai mare pentru America. La 
Kabul, unde s-a întâlnit cu preşedintele Hamid Kar- 
zai, talibanii au tras patru rachete asupra centrului 
capitalei afgane, cu puţin timp înaintea sosirei dem- 
nitarului american. 

Condoleezza Rice a trecut şi prin Pakistan pen- 
tru a evalua dimensiunea dezastrului produs de cu- 
tremure. Ea a anunţat că America va trimite ajutoare 
numeroase pentru sinistraţi. 


Bush vorbește cu Dumnezeu 


Când comicul involuntar invadează marea poli- 
tică, nu se mai poate face nimic. Trebuie doar să râzi. 
Cică Dumnezeu i-ar fi spus lui Bush să invadeze 
Irakul şi Afganistanul, relevă AFP, care invocă un nou 
documentar de la BBC. Nu degeaba prestigiosul trust 
de presă BBC a fost avertizat de Tony Blair că mani- 
festă atitudini... antiamericane. 

Potrivit documentarului, şeful de la Casa Albă a 
făcut aceste afirmaţii în cursul unei întâlniri cu preşe- 
dintele palestinian Mahmud Abbas şi ministrul său 
de externe de atunci, Nabil Shaath, în iunie 2003. 
„Preşedintele Bush ne-a zis tuturor: Dumnezeu mi-a 
dato misiune. Mi-a spus: «George, du-te şi bate-i pe te- 
roriştii din Afganistan». Şi aşa am făcut. Iar apoi 


Dumnezeu mi-a spus: «George, du-te şi pune capăt ti- 
raniei din Irak». Şi aşa am şi făcut“, a relatat Nabil 
Shaath. Tot Dumnezeu l-a îndemnat pe Bush să sus- 
țină crearea unui stat palestinian. „Şi acum iarăşi aud 
cuvintele lui Dumnezeu venind la mine: «Du-te şi fă- 
le palestinienilor un stat, dă-le israelienilor securita- 
tea lor şi fă pace în Orientul Mijlociu». Şi aşa voi face, 
martor mi-e Domnul“, ar mai fi spus preşedintele 
SUA, citat de Nabil Shaath. În ce-l priveşte, Mahmud 
Abbas, prezent la rândul său la acea întâlnire de la 
Sharm EI-Sheikh, şi-a amintit că George W.Bush a 
subliniat că are o „datorie morală şi religioasă“ şi s-a 
angajat să le creeze palestinienilor un stat indepen- 
dent. Documentarul BBC intitulat „Elusive peace: 
Israel and the Arabs“ are în centru încercările de a 
aduce pacea în Orientul Mijlociu, începând de la ne- 
gocierile susținute de fostul preşedinte american Bill 
Clinton în 1999-2000 şi până la retragerea israeliană 
din Fâşia Gaza din această vară. Filmul surprinde în- 
tâmplări din spatele uşilor închise, în contextul eşe- 
cului tratativelor de pace şi al evoluţiei intifadei - răz- 
boiul pietrelor. 

Să-i fi şoptit Dumnezeu ceva şi despre Marea 
Neagră? 


Cine ţi-a mai da inel... 


La 13 octombrie, s-au împlinit 125 de ani de re- 
laţii diplomatice româno-americane. Ambasada Sta- 
telor Unite de la Bucureşti a găzduit un simpozion. 

După un an de lipsă, avem, în sfârşit, un nou am- 
basador american la Bucureşti. Este domnul Ni- 
cholas Taubman. După 1930, Arthur Taubman, tatăl 
lui Nicholas, a pus bazele unei afaceri cu piese de 
schimb şi reparații auto, pentru înființarea căreia a 
fost nevoit să vândă atât inelul de logodnă al soției 
sale, cât şi propriul său inel de membru al Lojei Ma- 
sonice. Spune agenţia Mediafax! Deşi avea doar şase 
clase, el a creat o companie care nu a ieşit în nici un 
an în pierdere şi a făcut ca familia Taubman să devi- 
nă una dintre cele mai bogate din statul Virginia. 
Cooptat ca asociat al tatălui său, în 1956, la doar 26 
de ani, Nicholas Taubman a ocupat mai multe posturi 
în cadrul firmei Advanced Auto Parts, al cărei preşe- 
dinte a devenit în 1969, când i-a succedat tatălui lui. 
Între anii 1985 şi 1997, a fost director executiv al 
companiei, transformând firma într-o reţea naţiona- 
lă de furnizare de piese de schimb, a doua ca mărime 
din Statele Unite. Nicholas Taubman figurează prin- 
tre sponsorii importanţi ai campaniei electorale a lui 
George Bush. 





26 


anul III e nr. 33 


SOCIETATE 





Cu Holocaustul ne-am 
lămurit; cum rămâne 
cu comunismul? 


De șaizeci de ani ni se repetă până la saţietate refrenul unicității shoah. 
În Franța, unde am trăit vreme de opt ani, nu trece o zi să nu auzi de 
Holocaust: un film, o dezbatere, un documentar, o comemorare, un 
articol de ziar. Evreii ne aduc aminte obsesiv de suferința neamului 
lor, şi au tot dreptul să o tacă. Oricât ne-am ascunde după deget, 
Europa n-a făcut nimic pentru a opri industria morții, iar statele mai 
mult Sau mai puțin ocupate de Germania au contribuit la convoaiele 


cu destinația Auschwitz, Birkenau, Treblinka. 


Adrian Papahagi” 





imensiunile ororii naziste au fost redate în 

mii de lucrări savante, în sute de opere de 

memorialistică sau ficţiune, unele recom- 
pensate prin Nobeluri, în toate manualele de istorie 
de pe glob. A existat un proces la Niirnberg, a func- 
ționat justiția paralelă a lui Simon Wiesenthal. Nazis- 
mul este interzis în lumea întreagă, antisemitismul şi 
negaționismul sunt incriminate penal în întreaga 
Europă, inclusiv la noi. 

Papa loan-Paul II, preşedinţii şi şefii de guverne 
ai statelor europene, printre care şi Traian Băsescu 
de curând, şi-au cerut în mod solemn scuze poporu- 
lui evreu pentru tolerarea sau săvârşirea genocidu- 
lui. Preşedintele României şi-a inaugurat politica ex- 
ternă, fie şi printr-o coincidență calendaristică, prin 
participarea la comemorarea a şaizeci de ani de la 
distrugerea lagărelor de exterminare naziste. Timp 
de şaizeci de ani, istoricii, tribunalele, presa, oamenii 
politici şi-au făcut datoria faţă de memoria tragică a 
Holocaustului. 

Dar iată că la doar şaisprezece ani de la prăbu- 
şirea comunismului în Europa de Est, în anul de gra- 
ţie 2005, în care mii de oameni mor de malnutriție în 
Coreea comunistă sau se îneacă încercând să fugă 
din Cuba, Rifondazione Comunista sau Partidul Co- 
munist Francez sunt partide onorabile, ultimul ieşit 
de curând de Ia guvernare. În Est, comuniştii, torționa- 


rii şi securiştii conduc destinele țărilor pe care le-au 
asuprit timp de cincizeci de ani. Kaghebiştii Putin, 
Iliescu, Gregor Gysi, trotzkiştii Lionel Jospin, Joschka 
Fischer, maoistul Daniel Cohn-Bendit sunt preşe- 
dinţi, şefi de partide, miniştri, europarlamentari. Ele- 
vii francezi, pe care o lege recentă îi exmatriculează 
dacă poartă o cruce vizibilă la gât, pot în schimb — şi 
o fac până la greață — să poarte tricouri cu mutra de 
mardeiaş nespălat a teroristului Ernesto Che 
Guevara. 

În România, proaspăt ieşită din comunism, nu- 
meri pe degete memorialele victimelor comunismu- 
lui din anii '50-60 sau din 1989. Elevii de gimnaziu 
intervievaţi într-un documentar recent („1989: 
Sânge şi catifea“, despre care am mai scris în ziarul 
Averea), consideră că Ceauşescu şi comunismul au 
fost buni pentru că prețurile erau mici şi nu era şo- 
maj. Marii stalinişti ca Nicolschi au murit în casele lor 
cu tablouri de patrimoniu pe pereţi sau dau lecţii po- 
porului ca Brucan. 

Intelectualitatea română, rezistentă prin cultu- 
ră sub Ceauşescu, este ocupată de ani buni cu denun- 
țarea legionarismului lui Nae Ionescu, Cioran şi Elia- 
de. Voi mărturisi că Nae Ionescu nu mi-a plăcut nicio- 
dată; publicistica lui polemică îmi pare mediocră, 
gândirea lui filozofică — neoriginală, prezența lui pu- 
blică — lamentabilă. Cioran a fost un exaltat de ge- 
niu, dar cine citeşte cu atenţie Schimbarea la faţă a 
României va vedea că totalitarismul lui avea să fie 


1 O variantă a acestui text a fost publicată în ziarul Averea din 13 octombrie 2005. 
2 Adrian Papahagi este doctor în anglistica la Sorbona, specialist în engleza, franceza şi germana medievale. 





anul III e nr. 33 


SOCIETATE 





pus în practică ad litteram de comunişti: naţionali- 
zări, urbanizare forțată etc. Eliade a scris trei-patru 
articolaşe mai compromițătoare, ceea ce l-a costat ca- 
riera în Franța controlată intelectual de stânga. În ce: 
priveşte pe legionari, ei au plătit mai toţi cu viața cre- 
dința şi excesele lor. Cum să nu-ţi fie însă greață vă- 
zând cum vânătorii noştri de bursulițe, voiaje şi sti- 
pendii stângiste se năpustesc ca hienele asupra me- 
moriei singurilor români cu adevărat cunoscuţi în 
străinătate, a singurei generaţii cu adevărat mari — 
în mod omogen mari! — a României? Fiii staliniştilor 
de ieri sunt corifeii progresismului stângist şi detrac- 
torii interbelicilor care au plătit cu viața sau cu cari- 
era naivitatea unei rătăciri juvenile. 

Îmi exprimam de curând tristeţea de a vedea ge- 
nerația de mâine căzând în laţul progresismului ghif- 
tuit şi schimbând zgarda ruginită a comunismului, 
pe care o regretă părinții lor, cu zgarda catifelată a 
consumismului, unde capitalul şi ideologia secula- 
ristlibertină îşi dau mâna pentru a îneca în fumul 
bienpensismeului orice urmă de discernământ. 

Dar astăzi îmi dau seama că singurul semn de 
normalitate din partea noastră, a celor care — nu din 
virtute, ci datorită binecuvântatei noastre tinereți — 


= va 





, L ci DAN 
nu am făcut compromisuri sub comunism şi nu ne-am 
turnat fratele, este să fim revoltați, neiertători, jus- 
quauboutiști ca Simon Wiesenthal. Pentru ca genera- 
ţia de mâine să nu fie mai rea decât cea de ieri tre- 
buie ca mai ales noi, cei care eram suficient de tineri 
pentru a nu ne ticăloşi, dar suficient de maturi pen- 
tru a înțelege ce se întâmpla în jurul nostru în ultimii 
ani de comunism, să fim justiţiari. Procesul comunis- 
mului trebuia făcut în 1990; acum e prea târziu pen- 
tru a asana viața politică şi publică din România. Dar 
nu e prea târziu pentru a ne angaja, ca generaţie, în 
publicistică, în politică, în universităţi, în arte pentru 
demascarea comunismului şi a derivatelor sale stân- 
giste (anticlericalismul, poliția gândirii, delaţiunea in- 
telectuală, internaţionalismul multiculturalist etc.). 

Dacă momentul istoric al procesului comunis- 
mului a fost ratat, nu e niciodată prea târziu pentru a 
împiedica revenirea lui sub alte avataruri. A fi tole- 
rant nu înseamnă a-ţi oferi creierul spre spălare, a fi 
creştin nu înseamnă a fi o oaie tâmpă si inertă în faţa 
bestiei galopante a masificării, ateismului şi imorali- 
tății. Imitatio Christi înseamnă şi să pui mâna pe bici 
pentru a alunga vânzătorii de deşertăciune şi falşii 
prooroci din templul Adevărului! 





28 


anul IIl e nr. 33 


SOCIETATE 


ROSI 





Despre nevoia educaţiei 
creștine în școli 


Educaţia, ca preocupare formativă a omului, nu poate să tie 
determinată istoric. Asupra începuturilor ei nu există date precise. 
Chiar înainte de constituirea grupurilor umane primare (Clan, trib), 
educaţia a fost o realitate în sânul familiei. Ea rezultă dintr-un instinct 
existent în structura umană, care s-a manifestat în sânul familiei încă 


de a apariţia ei. 





Pr. prof. Radu Ilaș 


fi existat numai o singură familie. Constituiţi 

într-o familie, membrii ei au constatat exis- 
tența şi a altor familii. De aici şi apariţia relaţiei socia- 
le, care nu se putea desfăşura la voia întâmplării şi 
după bunul plac al oricui. Rânduirea raporturilor 
dintre oameni şi grupări a impus tuturor şi fiecăruia 
un anumit mod de comportare. Or, a ajunge să te 
comporţi într-un anumit fel, înseamnă a trece printr-o 
filieră educativă, indiferent de dimensiunile ei. Dar 
manifestarea fenomenului educaţional nu poate fi 
exclusiv datorat existenței unui cadru social. Este de 
presupus, pe bune temeiuri, că în simplu cadru fami- 
lial părinţii tindeau să-şi crească copiii într-un anume 
fel, care reprezenta forma lor de viață optimă. Bu- 
nul-simţ are rezerve să admită că familia, de la prima 
ei închegare, şi-a crescut fiii urmărind un ideal edu- 
cativ. Dar este indiscutabil că, pentru a face viața po- 
sibilă şi suportabilă în familie, părinții au trebuit să 
impună copiilor anumite norme de conduită. Aces- 
tea au fost primele manifestări ale faptului educa- 
țional. Se înțelege că pe parcursul dezvoltării înjghe- 
bărilor omeneşti comunitare, educaţia a căpătat noi 
valențe şi, de unde a fost o activitate derivată dintr-o 
inițiativă particulară, a ajuns să fie o preocupare de 
stat. Ştim bine ce importanță avea în societatea ro- 
mână educaţia. Presupunea existența unui model, 
necesita o persoană care să modeleze ființele încă 
nestructurate, după un anumit sistem educativ şi era 
de aşteptat ca acest sistem să nu fie unul singur, ci să 
genereze o multitudine de asemenea sisteme. Este 
de neimaginat existența unei societăţi care să nu în- 
scrie printre primele preocupări procesul educativ. 


D e asemenea, nu se cunoaşte epoca în care să 


Astăzi, în acest stadiu de constituire gigantică a so- 
cietăților, diversitatea relaţiilor din sânul lor ame- 
nință să le descompună şi să le împingă în haos şi 
anarhie, așa încât, după cum au nevoie de variate co- 
duri de legi, care să reglementeze diferitele sectoare 
de activitate, ele au cel puţin în aceeaşi măsură ne- 
voie de o reglementare, în primul rând, a dezvoltării 
individului. Şi dacă legea se exercită asupra individu- 
lui, din momentul în care el devine obiect juridic şi 
sancționabil în caz de nesupunere la ordinea publi- 
că, obligându-se aşadar la mijloace de constrângere 
şi forță, educaţia în schimb se desfăşoară punând ac- 
centul aproape exclusiv pe mijloace pacifiste, pe o în- 
drumare care să caştige adeziunea obiectului ei şi să 
formeze un ins conform unui model valabil în socie- 





anul IIl e nr. 33 





ROST 


SOCIETATE 








tatea respectivă. Încât se poate spune, în mare, că 
educaţia prezidează în general existența individului 
până dobândeşte răspundere juridică, iar de aici, 
existența lui este prezidată de legea scrisă. Aşadar, 
este de neimaginat funcţionarea normală a unei so- 
cietăți, fără să se consacre dezvoltării indivizilor care 
o compun, un capitol extrem de important, acela al 
educaţiei. 

În faza actuală a societăţii noastre, educaţia, atât 
a individului cât şi a grupurilor sociale, a dobândit o 
importanță crucială. Creşterea numerică a cetățeni- 
lor, apariţia unei diversităţi de profesiuni şi ocupații 
până acum necunoscute la noi, face din ce în ce mai 
dificilă exercitarea legii asupra întregului corp social. 


Scoala, amvonul cunoașterii 


De bună seamă că şcoala este un patrimoniu de 
date, cunoştinţe, informaţii, formule, care ne înar- 
mează în raport cu societatea şi natura. 

Ea formează ceea ce se numeşte omul cult şi in- 
struit. Tehnicianul, profesorul, savantul, omul de 
specialitate reprezintă produsul şcolii. Şi numai în 

TI [5 OUA OATRRILE EREI, 


cazuri cu totul excepţionale, reprezintă astăzi, ca şi în 
trecut, au apărut specialişti într-un domeniu sau altul, 
care s-au format prin experienţe şi mijloace proprii. 
Statul şi societatea rezervă şcolii un procent din bu- 
get, care ar trebui să fie cât mai considerabil, pentru 
ca acesta să-şi atingă obiectivele. Dar de obicei activi- 
tatea de cunoaştere care domină spiritul şcolii nu de- 
păşeşte în marea majoritate a cazurilor orizontul 
imanent. Ea satisface aproape în exclusivitate nevoi- 
le omului legate de viața pământească. Dar nevoile 
lui depăşesc limitele cadrului terestru. De la un anu- 
mit moment al vieţii, omul începe să înţeleagă ne- 
voia integrării lui într-o ordine al cărei principiu nu 
se mai află în el sau în existența socială. Acest prin- 
cipiu, care reprezintă termenul ultim al existenței 
umane, se află în transcendenţă. 

Domeniul transcendenţei poate fi şi el, până la 
un punct, obiect de cunoaştere, ca toate celelalte, cu 
specificarea că el nu se mai confundă cu obiecte din 
natură (spre exemplu: istoria, geografia sau filoso- 
fia). Simpla cunoaştere, aşa zisă naturală, nu mai 
este suficientă. Ea se completează printr-o cunoaşte- 
re simultană cu o trăire a faptului religios, orientate 
spre Divinitate. 

Toate disciplinele de cunoaştere care formează 
materia şcolii, sfârşesc prin a-şi găsi rațiunea în cu- 
noaşterea şi trăirea ființei supreme care este Dum- 
nezeu. Evident, nu orice individ este urmărit de gân- 
dul prelungirii cunoaşterii lui dincolo de traiul coti- 
dian. Nu orice individ îşi pune, cu alte cuvinte, pro- 
blema mântuirii. Dar în orice caz, nevoia lui de echili- 
bru şi de împăcare cu sine şi cu lumea, care este o ne- 
voie specifică ființei umane, nu poate fi satisfăcută 
numai în cadrul oferit de statutul cultural procurat 
din şcoală. Chiar dacă un individ nu-şi pune proble- 
ma mântuirii, în orice caz, caută să găsească o formă 
fericită a relaţiei lui cu lumea materială şi imaterială, 
şi cu atât mai mult a unui reper sigur şi de nezdrunci- 
nat în curgerea impetuoasa a evenimentelor. De aici, 
rezultă necesitatea creării unei legături trainice şi 
profunde între şcoală şi Biserică. 


Religia, un imperativ 
al şcolii de azi 


Astăzi, suntem în situaţia ca educaţiei să-i revină 
tot ceea ce legea nu poate reglementa şi ține sub con- 
trol. O societate care vrea să-şi asigure buna funcţio- 
nare numai prin instrumentul legii, degenerează în 


dictatură înăbuşitoare sau în anarhie dezvoltată şi 
este sortită eşecului. Singurul remediu este educaţia. 





anul IIl e nr. 33 


SOCIETATE 


ROST 





Faptul este cu atât mai întemeiat, cu cât şi viața de fa- 
milie a dobândit aspecte şi dimensiuni care afectează 
relația dintre părinți şi copii. 

De unde, acum un secol de pildă, unitatea şi 
coeziunea familiei nu constituiau o problemă, în ziua 
de astăzi ele formează însăşi chezăşia instituției fami- 
liale, iar pentru garantarea lor se impune o preocu- 
pare asiduă, atât din partea capilor familiei, cât şi a 
acelei instituţii sociale, care nu este alta decât şcoala. 
Totuşi, această concepție, de esență strict laică, în vir- 
tutea căreia educaţia este încredințată în exclusivitate 
şcolii, prezintă grave lacune şi ele nu pot fi soluţio- 
nate decât printr-o conlucrare profundă şi continuă 
între şcoală şi Biserică. Şcoala care își imaginează că 
se poate debarasa de serviciile Bisericii este ca un ar- 
hitect al unei construcţii căreia i se cunoaşte planul 
până la fundaţie, iar de acolo se pierde în necunoscut. 

Obiectivele finale ale procesului educaţional 
aparțin religiei. Ea îndrumă paşii nu numai ai copilu- 
lui sau ai tânărului de pe băncile şcolii, dar şi ai stu- 
dentului şi chiar ai omului matur. Căci, dacă şcoala 
este un creuzet în care omul se formează până la 
vârsta cristalizării personalităţii lui, religia este tipa- 
rul în care individul se formează şi trăieşte până la 
săvârşirea lui din viață. Iată de ce Biserica este o cita- 
delă de valori şi activități mult mai largă decât 
şcoala, iar aceasta din urmă presupune, prin natura 
şi destinaţia ei, să-şi intersecteze directivele şi pre- 
ocupările cu acelea ale Bisericii. 

Fără Biserică, societatea este ca o mare ambar- 
cațiune fără busolă. Mai mult, pe lângă faptul că 
prezidează faza finală şi obiectivele ultime ale exis- 
tenței umane, Biserica participă activ la viaţa persoa- 
nei, încă de la începuturile ei. 

Reintroducerea învățământului religios dobân- 
deşte noi dimensiuni în contextul actual al societății 
noastre. Puzderia de idei, formule, ritualuri şi credin- 
țe pseudoreligioase amenință nu numai tradiţiile po- 
porului nostru, dar şi temeiurile lui de viață. Chiar 
dacă am evalua numai victimele pe care le fac, mai 
ales printre tineri, practicile yoga, încă am avea mo- 
tive destule pentru a argumenta nevoia unei prezen- 
țe constante a religiei în cadrul şcolii. Ca să nu mai 
vorbim despre consecințele educaţiei ateiste, pe care 
societatea noastră a cunoscut-o aproape jumătate de 
veac. Să nu ne imaginăm că urmările acestei educaţii 
se vor pierde de la sine în cursul timpului. Ele trebuie 
tratate cu seriozitate, competenţă şi însuflețire du- 
hovnicească, deoarece insistența şi viclenia cu care 
au fost săpate în conştiinţa lumii româneşti nu pot fi 
înlăturate prin simpla desfăşurare a lucrurilor. Ad- 


versarii creştinismului au gândit cu multă eficiență, 
din punctul lor de vedere, şi au procedat premeditat 
ca adevăraţi experţi în materie, la introducerea hao- 
sului care se manifestă încă şi astăzi în perimetrul 
religios. Religia, ca disciplină umanistă, are menirea 
de a combate năvala de rătăciri generate în chip pre- 
meditat în societatea românească. 

Acesta este încă un argument care pledează pen- 
tru solidarizarea şcolii cu Biserica. 


Efecte speciale 
ale predării religiei în şcoală 


Introducerea religiei ca materie de învățământ 
nu poate fi redusă la o simplă transmitere de cunoş- 
tințe, care permit elevului să ştie în mare ce este Bise- 
rica şi ansamblul de forme şi mituri legate de activi- 
tatea ei. 

Profesorul de religie trebuie să aibă şi chema- 
rea de a trezi în elevi simțământul religios şi cre- 
dinţa în Dumnezeu. Niciodată şi nicăieri, feno- 
menul religios n-a rămas doar o simplă materie de 
învățământ. „Obiectul“ religie trebuie să se în- 
ței şi de respectarea preceptelor derivate din ea. 
Or, a crede în Dumnezeu şi a trăi efectiv simțămân- 
tul religios, atrage după sine o tendință de apro- 
piere de ființa divină şi, în replică, o aplecare a 
Divinităţii prin harul şi grija ei asupra credincio- 
sului. De aici, elevul va dobândi un echilibru su- 
fletesc şi o sănătate spirituală, care îi permit să pă- 
trundă, să asimileze şi să dezvolte cunoştinţele că- 
pătate într-un grad superior rezultatelor învățării 
în afara sentimentului religios. Întrucât, profeso- 
rul de religie, care trebuie să fie neapărat cel puţin 
dreptcredincios, dar, pentru o mai mare eficiență, 
preot, ştie să insufle în elevi credința în Sfânta 
Treime şi a bunurilor pe care Ea le revarsă asupra 
credincioşilor, este de aşteptat ca procesul de în- 
vățământ să se desfăşoare în mod armonios şi să 
ajungă la rezultate benefice. 

În concluzie, predarea religiei în şcoală consti- 
tuie un capitol deosebit în ansamblul disciplinelor de 
învățământ, prin faptul că nu se rezumă la un aport 
de cunoştinţe, ci adaugă acestora noi forțe sufleteşti 
şi tendinţe spirituale, susceptibile să atragă asupra 
elevului revărsarea harului divin. Chiar dacă această 
revărsare de har nu se produce vizibil şi nu poate fi 
înregistrată în orice împrejurare, ea acţionează asu- 
pra elevului, lărgindu-i capacitatea de cunoaştere şi 
fortificându-i tonusul vital. 





anul III e nr. 33 


31 


ROST 


SOCIETATE 











32 


Credinţă şi încredere - 
o analiză sociologică 


Una din întrebările ce se întâlnesc frecvent în sondajele din 
România este cea legată de încrederea în instituţii. În cele ce 
urmează vom evidenția unele aspecte legate de acest tip de 
întrebare. Sondajele de a care am pornit sunt cele organizate de 
Institutul de Sondare a Opiniei Publice al Fundaţiei „România de 
Mâine” şi realizate cu participarea directă a studenților Facultății 
de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Spiru Haret, publicate 


în ziarul Adevărul atât în 2004 cât şi în 2005. 


Cristian Mihai Pomohaci 
Corina Bistriceanu 





rele instituţii? au tost propuse următoarele va- 
riante de răspuns: foarte multă, multă, puțină, 
foarte puţină, deloc. În funcţie de distribuţia răspun- 
surilor am evidenţiat trei tipuri de instituţii: 
a) Instituţii în care populaţia are încredere 
sporită 


| a întrebarea Câtă încredere aveţi în următoa- 


b) Instituţii în care populaţia are încredere rela- 
tiv crescută 














C) Instituţii în care populaţia are încredere 
scăzută 














Fiecăreia din aceste categorii i se asociază câte o 
instituţie astfel: 

- pentru categoria a - Biserica 

- pentru categoria b - Armata 

- pentru categoria c - Partidele Politice 

Această particularizare este interesantă pentru 
a studia tendințele percepției populaţiei, referitor la 
aceste tipuri de instituţii. Desigur, era de aşteptat ca, 
într-un an (am studiat comparativ 2004 şi 2005), să 
nu apară diferenţe foarte mari. Totuşi, comparând 
statistic distribuțiile pentru fiecare categorie, notăm 
diferențe semnificative între 2004 şi 2005. Fiecare 
caz în parte merită analizat, căci evoluţiile, pe cele 
trei tipuri de instituții, au explicații particulare. 


Biserica, încredere și credință 


Aşa cum de altfel apare în mai toate sondajele, 
Biserica reprezintă instituţia în care populaţia are 





anul IIl e nr. 33 























SOCIETATE ROST 
cea mai mare încredere. Datele pentru cei doi ani se viaţa publică în scopul redescoperirii vieţii comuni- 
prezintă astfel: tare este unul din motivele puternicei atracţii pe care 
i Biserica românii - tributari unui culturi de tip comunitar, ru- 
aci ral - o resimt faţă de Biserică, la această oră poate 
cea mai conservatoare instituţie românească. Din 
SR acest punct de vedere este remarcabilă tendinţa in- 
—— ] versă pe care populaţia o urmează în comparaţie cu 
elita politică: în vreme ce România este antrenată în 
Go. Ba (E =) procesele integrării şi globalizării, populaţia se în- 
Foante | 1ana | puna Ţ! ER Deloc Ț dreaptă spre instituţiile conservatoare, tradiționale. 
ja2004| an.4% | 35:0% | 135% | 40% | Gui |] 
lm2005| 50.1% | 33,2% | 9% | 3% | 3,9% | Armata: două tipuri 
Este evidentă tendința de migrare a opțiunilor de încredere 
populaţiei spre categoria „Foarte multă“ încredere, 
creşterea fiind de la 41,4% Ia 50,1%. Putem interpre- Aceasta este instituţia la care, cel puţin aparent, 
ta această tendință ca pe una nu neapărat pozitivă, nu se observă nici o tendință de schimbare a opțiu- 
pornind de la observaţia că în general oamenii „işi  nilor. 
aduc aminte de Dumnezeu la vreme de necaz. To- 2 A9pata 
tuşi, întrucât aplicăm teorema - clasică în sociologie ui: 
- conform căreia amenințarea externă tinde să | 
crească coeziunea unui grup, putem traduce creşte- Fu 
rea accentuată a încrederii totale („în cea mai mare 
măsură“), contatată la mai bine de jumătate din po- Fă 
pulaţia investigată drept un semn al identificării pu- 
ternice cu Biserica. Spre deosebire de alte instituții - me 
politice, economice, sociale, ba chiar şi culturale - Bi- az 
serica trece drept independentă de eventualele in- zeu] 
fluenţe exterioare, percepute ca amenințătoare la Chiar dacă statistic se poate spune la limită că 
adresa identității naționale şi culturale. Motivele avem diferențe semnificative, acestea se observă în 
creşterii încrederii într-o instituţie aparent retrasă partea stângă a opțiunilor, pe de altă parte, luând în 
din viața publică pot părea de neînțeles unui obser- considerare faptul că migrația opțiunilor este din- 
vator superficial. Ori tocmai aceasta retragere din spre categoriile „Puţină“ şi „Deloc“ spre „Foarte puţi- 
nă“, este clar că diferenţele 
sunt nesemnificative între cei 
doi ani. Putem totuşi lansa o 
ipoteză prin care, deşi cantita- 
tiv gradul de încredere al pop- 
ulației în armată este acelaşi 
în acest an şi în anul trecut, 
calitativ putem avea două 
tipuri uşor deosebite de încre- 
dere din punct de vedere cali- 
tativ. Evenimentele care ar fi 
putut influența această evo- 
luţie calitativă a încrederii în 
îB armată sunt integrarea în 
Ş Alianța Nord-Atlantică şi par- 
AI ticiparea activă la conflictele 
| internaționale în care Alianța 
& este implicată. Din acest punct 
de vedere, percepţia asupra 
anul III e nr. 33 33 

















ROST 


SOCIETATE 





armatei poate fi una care nu mai coincide cu cea a 
anilor trecuţi, atunci când ea era considerată o insti- 
tuţie tradițională, ale căror valori - loialitate, bra- 
vură, patriotism, rigoare - reprezentau o societate 
de asemenea tradițională. Astăzi, armata este de- 
finită mult mai raţional, cu precădere prin prisma 
raționalității politicii şi geopoliticii internaționale. 
Armata română este partenerul altor armate străine; 
ea nu mai este datoare să apere exclusiv România, ci 
şi alte teritorii sau „obiective strategice“. Pe de altă 
parte, teritoriul românesc poate fi apărat şi de alte 
armate aliate, pe care ar trebui, aşadar, să le investim 
de asemenea cu încrederea noastră. Rațiunea po- 
liticii actuale tinde să substituie, ca motivaţie a în- 
crederii susținute în armată, devotamentul faţă de o 
instituție eminamente naţională. Spre deosebire de 
Biserică, armata română nu mai este exclusiv a 
României. Sunt interesant de urmărit consecințele 
pe care conştientizarea acestei modificări de definire 
a unei instituţii-cheie le va produce în percepţia pop- 
ulației. De vreme ce încrederea este o valoare subiec- 
tivă, care se acordă pe baza comprehensiunii, a ca- 
pacităţii de identificare între populaţie, pe de o par- 
te, şi instituția creditată, pe de altă parte, riscăm să 
anticipăm o scădere a acestui indicator pe viitor. To- 
tuşi, acest lucru nu ar exclude o mai bună apre-ciere 
a eficienţei armatei, de pildă. 





Partidele politice sau forțarea 
raţională a încrederii 


Această categorie reprezintă o surpriză având în 
considerare ideea vehiculată vis-a-vis de partidele 
politice. În toate discuţiile există tendinţa de a afirma 
că populaţia nu are încredere în partidele politice şi 
că această neîncredere este în creştere. Comparând 
cei doi ani am obţinut diferenţe semnificative din 
punct de vedere statistic 


_Portide politie 
600% 


400% 





Analizând Erie lei mai sus, se observă că la 
primele două categorii practic nu avem diferenţe. În 
partea stângă se observă o uşoară migraţie a opţiu- 
nilor populaţiei dinspre „Deloc“ spre „Foarte puţină“ 
şi „Puţină“. Aceasta înseamnă că populația manifestă 
totuşi o tendință de uşoară creştere a încrederii în 
partidele politice. Care este însă fondul acestei creş- 





34 


anul III e nr. 33 


SOCIETATE 


ROSI 





teri? Dacă creşterea încrederii în Biserică se baza pe 
o accentuare a identificării subiective a populației cu 
valorile religiei ortodoxe, dacă uşoara variaţie a în- 
crederii în armată poate indica începutul înlocuirii 
valorilor militare tradiționale cu cele ale noilor insti- 
tuţii transnaţionale, relativa deplasare de la rezerva 
totală spre investirea partidelor cu „puţinul“ credit 
înregistrat în sondaj are, credem, baze pur raţionale. 
De altfel, spre deosebire de primele două instituţii, 
partidele nu sunt potrivite unei asemenea aprecieri 
subiective precum încrederea. Ele sunt instituții noi, 
neverificate, neorganice culturii noastre. Au apărut 
ca fenomen artificial şi, ca atare, s-au „bucurat“ de 
toată suspiciunea populară. Relativa deplasare pozi- 
tivă a încrederii în 2005 poate fi efectul ultimelor ale- 
geri generale, când a avut loc răsturnarea partidei 
aflate la putere. Ca orice alt eveniment asemănător, 
această evoluţie ar fi putut declanşa un anumit „opti- 
mism- în legătură cu capacitatea proprie a populației 
de a înţelege şi manevra instrumentul electoral şi, 
deci, de a credita, din acest punct de vedere partide- 
le. Totuşi, acest credit nu le investeşte ca instituţii de 
orientare, de îndrumare socială - aşa cum este Bise- 
rica sau cum a fost armata - ci ca instituții ce ar putea 
fi ele manevrate, orientate conform raţiunii popu- 
lare. În momentul când interesul pentru acest tip de 
implicare civico-politică scade, 
este de aşteptat ca şi neîncrede- 
rea funciară în acest tip de orga- 
nizaţii să revină. 


Concluzii 


În lucrarea de față scopul 
principal a fost de a prezenta 
anumite aspecte legate de încre- 
derea populaţiei în instutuţii. 
Concret, două aspecte au făcut 
obiectul preocupării noastre: 

- ierarhizarea instituţiilor 
după încrederea populaţiei, por- 
nind de la distribuţia răspun- 
surilor; 

- modificările în încrederea 
(atitudinea) populaţiei vis-a-vis 
de anumite instituții. 

În ceea ce priveşte primul 
aspect, observăm o ierarhizare a 
instituţiilor conform cantității de 
încredere după criteriul subiec- 
tiv: instituţiile cele mai subiec- 





anul IIl e nr. 33 


tive, cele mai „familiale“ (dacă familia ar fi figurat în 
lista instituţiilor testate probabil că s-ar fi aflat pe 
primele locuri) atrag cea mai mare încredere din 
partea populaţiei, instituţiile „obiective“, a cărei ra- 
țiune de a exista este una legitimată exterior, econo- 
mic sau politic, au, încă, grade scăzute de încredere. 
Putem deduce că acest tip de atitudine îi recomandă 
pe români ca o populaţie care se raportează încă 
afectiv, subiectiv la instanțele vieții publice. În ceea 
ce priveşte cel de-al doilea aspect, se poate afirma că 
există o uşoară tendință de apreciere a încrederii „ra- 
ționale“ a populaţiei în instituţii, oricum însă nesem- 
nificativă față de remarcabila creştere a ataşamentu- 
lui față de organizarea „neraţională“ (în sensul că nu 
este susținută de un interes public rațional, lumesc) 
a instituţiei bisericeşti. De altfel, un alt lucru pe care 
l-am observat în urma analizei datelor şi a observaţii- 
lor de pe teren este posibilitatea ca încrederea popu- 
laţiei în instituţii să fie determinată de distanța din- 
tre instituţie şi politică. Adică cu cât instituţia este 
considerată mai neimplicată în politică, „departe de 
politică“, cu atât încrederea este mai mare. 

Ne rezervăm însă la a considera aceste observa- 
ţii drept ipoteze. Din punct de vedere sociologic, con- 
firmarea lor trebuie, desigur, susținută de cercetări 
aprofundate. 





=] 
IB= 
=] 
[=j 
| 
E 
EI 
[=i 
i=| 
= 


35 


ROST 


SOCIETATE 











În căutarea unei identități 
pentru Europa 


O Constituţie Europeană a tost deja redactată şi se află în fază de 
ratiticare din partea statelor membre. Excepţie fac Franţa şi 
Olanda, care, pînă acum, au respins-o. Vom încerca să înțelegem 
şi de ce aceste state au procedat la aceasta măsură. Deocamdată, 
ne interesează să observăm un aspect esenţial, care, de fapt, ne 
scapă uneori printre degete: şi anume, dacă există un „om 
european“. Adică, dacă se poate identifica un „spirit al Europei“, 


ca element constitutiv, creator de ethos. 


Arhim. luvenalie Ionașcu 





cream „noul om european“, ca să putem 

vorbi de un „nou spirit european“. Dar cum 
s-ar putea crea ceva „nou“, dacă ignorăm ceea ce 
este, şi care nu este deloc „vechi“, în sensul de peri- 
mat sau depăşit, ci este însuşi fundamentul Eu- 
ropei, cu structurile sale culturale şi duhovniceşti? 
Ştim că niciodată o lege n-a creat comunitatea, ci 
aceasta din urmă a creat-o pe prima şi a validat-o. 
Tratatele eventual exprimă comunitatea. Nu Con- 
stituția creează Europa, ci comunitatea Vechiului 
Continent creează ceea ce ar trebui să fie Consti- 


U nii au fost de parere că ar trebui mai întîi să 


tuţia Europeană. 


Foto: Bogdan Ofotrei 





Constituţia trebuie să se raporteze la un subiect, 
care să aibă o unitate spirituală de fond, dincolo de 
orice diversitate. Dacă ea urmăreşte doar interesele 
economice şi politice, riscă să rămînă un artificiu, 
care să nu servească la nimic altceva decât la even- 
tuale conflicte în viitor. 

Pentru a răspunde la aceste probleme, ar trebui 
să ne punem câteva întrebări de maximă importanță: 
1. Ce a fost Europa? 2. Există un « om european », ca 
subiect cultural şi spiritual al Constituţiei pe care ne- 
o dorim?; 3. Ce consecințe presupune absorbţia altor 
state, unele atit de diferite din punct de vedere cul- 
tural şi religios?; 4. Nu cumva Europa riscă să devină 
un fel de „mozaic“, alcătuit din elemente juxtapuse la 
întîmplare, fără un liant care să-i dea o unitate pro- 
fundă? Desigur, nu e uşor să răspundem la aceste 
întrebări înainte de a face cîteva observaţii pre- 
liminare. 

Înainte de toate, nu putem vorbi de Europa, fără 
să avem o minimă idee despre ceea ce reprezintă ea 
din punct de vedere cultural şi spiritual. Nu putem 
construi o Europă cu o identitate proprie, ignorînd 
în acelaşi timp identitatea pe care ea şi-a construit-o 
de-a lungul secolelor. Ar însemna să construim casa 
noastră comună pe nisipuri mişcătoare. Nu cred că 
am putea construi Europa fără să avem clară mai 
întîi „ideea de Europa“, adică ceea ce reprezintă ea, 
care-i este propria identitate, pentru ca mai apoi să 
identificăm caracteristicile aşa-zis-ului „om euro- 
pean“. 

Avea dreptate Platon cînd afirma că statul nu 
este altceva decît imaginea mărită a sufletului omu- 
lui. Personalitatea unui stat este caracterizată de cali- 





36 





anul III e nr. 33 


SOCIETATE 





tăţile cetățenilor care-l compun. Aceştia din urmă 
crează legile după care statul se conduce şi tot ei 
suportă consecinţele legilor pe care le votează. Dacă 
o societate e coruptă, legile vor fi pe măsură. Aşadar, 
nu vom putea construi o Europă unită şi autentică, 
dacă ignorăm cetăţenii care o constituie, sufletul co- 
munităților care participă. Trebuie, în mod necesar, 
să plecam de la sufletul omului, pentru a construi 
statul, iar mai departe, Europa. Aceasta nu poate fi 
casa noastră, dacă noi nu ne simțim europeni, dacă 
spiritul nostru nu se exprimă în Constituţia după 
care Europa se conduce. Altfel, cine va locui în ea? 

Ca să înțelegem ce a fost Europa, ce este şi cum 
va trebui să fie, ar trebui să ne întrebăm: „Cum a 
ajuns Europa să fie ceea ce este?“ Pentru a răspunde, 
ar trebui, în primul rînd, să identificăm „spiritul 
european“. 

Lao privire atentă, ne vom da seama cu uşurinţă 
că Europa a fost dintotdeauna: 

1. O realitate „meta-geografică“, avînd deci gra- 
nițe nedefinite şi flexibile; 

2. O realitate „meta-politică“. O excepție o repre- 
zintă Imperiul Roman, dar şi aici distincţiile care se 
impun sînt prin ele însele limitative; 

3. O realitate prevalent „spirituală“ şi „cultura- 
lă“. Fără aceste elemente, nici nu putem vorbi de o 
identitate a Europei. 

Noi preferăm să vorbim despre Europa doar 
(sau prevalent) în sens politic şi economic. Au fost 
desființate graniţele dintre statele componente, exis- 
tă o (fragilă, e drept) unitate monetară, se tinde spre 
realizarea unei armate comune, se încearcă o unifor- 
mizare legislativă (uneori cu efecte foarte discuta- 
bile), se fac eforturi în vederea unităţii de orientare 
politică etc. Se pare însă că ignorăm să răspundem la 
întrebarea: ce este cu adevărat şi din ce a luat naştere 
Europa? Vorbim de unificarea Europei, dar sîntem si- 


guri că ea reprezintă ceva ce poate fi unit? Avem de-a 
face cu o realitate geografică, politică, economică, 
sau cu ceva mai mult? Dacă vrem să răspundem la 
aceste întrebări, ar trebui să înțelegem că Europa are 
nişte baze culturale şi spirituale care o definesc. Dacă 
nu-i definim personalitatea pe care şi-a constituit-o 
de-a lungul a peste două milenii, riscăm să trăim într- 
un fel de „confederație“ artificial constituită, ame- 
nințată continuu de conflicte inerente şi deci de dez- 
membrare. Iar prețurile s-ar putea să fie destul de 
mari. 

Cred că, pentru a defini „spiritul Europei“, ar 
trebui să tinem cont de principalele rădăcini din care 
ea s-a născut: 

1. În ordine istorică, primul este cultura greacă 
şi greco-romană; 

2. În al doilea rînd, este duhul Evangheliei lui 
Hristos; 

3. Apoi, revoluţia tehnico-ştiințifică, aceea care a 
marcat profund ultimele secole şi este în curs de 
desfăşurare, cu viteze greu de ținut sub control. 

În afară de acestea, sînt şi alte elemente, de 
diverse tipuri şi efecte, asupra cărora nu ne vom opri 
acum. Credem însă că nu putem ignora rădăcinile 
din care Europa s-a născut, dacă nu vrem să aducem 
pe lume un „avorton“, după cum s-a exprimat careva. 

Actualele discuţii pe marginea menţionării nu- 
melui lui Dumnezeu în textul Constituţiei şi a recu- 
noaşterii rădăcinilor creştine ale culturii europene 
indică o gravă carenţă în mintea celor care cred că 
pot construi o „altă Europă“ decit cea care s-a născut 
deja, avînd propria identitate. Nu noi am generat 
Europa, ci ne-am născut în ea. Şi avem datoria să-i 
dăm o Constituţie care să o reprezinte, în spiritul său, 
şi, în acelaşi timp, să ne reprezinte, să o simţim că 
este „a noastră“. Iar cetățenii Europei să se simtă la ei 
acasă. 








anul IIl e nr. 33 


37 


ROST 


SUB LUPĂ 








Secolul corporatismului 
sau al corporațiilor 
transnaţionale? 2) 


Statul corporatist este singurul în măsură să aducă la realitate 
aceste imperative. Corporaţiile sunt de două feluri: unele sunt 
economice (agricultura, industria, meseriile, comerțul, creditul, 
transporturile), altele, neeconomice (biserica, armata, magistratura, 


Cristi Pantelimon 





nu este neutru, ci îşi propune un ideal pentru co- 

munitatea naţională - ne amintim că şi Gusti 
propunea un sistem de sociologie care avea de ase- 
menea un astfel de plan ideal la nivel statal), indivi- 
dul abstract al democraţiei parlamentare nu există. 
E există numai în calitate de membru al unei cor- 
porații, deci de instrument al unui instrument al sta- 
tului. Fără conotaţii negative, individul este sclavul 
statului, aşa cum în antichitate, la Aristotel, sclavul 
era un fel de „instrument însuflețit“ al stăpânului 
său. Aceasta deoarece scopul statului corporatist nu 
este dezvoltarea individuală sau afirmarea cu orice 
preţ a individului, ci afirmarea idealului național, 
care este necesarmente unul colectiv. În această afir- 
mare colectivă instrumentele mari sunt corporaţiile, 
iar în cadrul lor, instrumentele ultime sunt indivizii. 
Avem de-a face, aşa cum se poate observa, cu o doc- 
trină a unui stat perfect ierarhizat şi dezindividuali- 
zat, în care fiecare corporație are o funcţie socială 
distinctă care se subsumează idealului naţional. Inte- 
grarea individului este şi ea totală. Nici un individ nu 
rămâne în afara acestui sistem totalizant, în care fie- 
care trebuie să îndeplinească o funcţie, după model 
aproape biologic. De aceea, Manoilescu va spune: 


] n această construcţie ideală (în sensul că statul 


1 Secolul corporatismului, p. 62. 
2 ibid, p. 67. 


ştiinţa şi artele, educaţia naţională, sănătatea publică). Aceasta este 
şi osatura statului corporatist, în care corporațiile sunt 
„subinstrumente în serviciul statului, care la rândul său este 
instrumentul cel mai înalt, destinat să servească un ideal superior al 
colectivității naționale. “! 


„Corporatismul este doctrina organizării funcționale 
a națiunii. Corporaţiile nu sunt decât organele care 
îndeplinesc aceste funcțiuni.“? 

Corporaţia este un organ colectiv, dar care se 
deosebeşte de profesie. Aici apar diferenţele 
majore între corporatismul politic manoilescian şi 
cel stric economic al Evului Mediu. În cazul aces- 
tuia din urmă, o corporație reprezenta, de cele 
mai multe ori, numai comunitatea unei profesii. 
La Manoilescu, corporaţia are un sens deosebit. Ea 
se referă nu a o activitate anume (profesie), ci la 
o funcţie socială, care este necesarmente mai vas- 
tă. Caracterul „politic“ (în sens de organ al exis- 
tenţei armonioase a statului) al corporației face ca 
în cadrul ei să „încapă“ mai multe profesii, teore- 
tic, oricât de multe. De exemplu, în corporaţia apă- 
rării pot intra oricâte profesii ce țin de industria 
militară, de educaţia militară, de serviciul militar 
propriu-zis, de alimentaţia în cadrul armatei etc. 
Toate aceste activități presupun fiecare în parte 
numeroase profesii. Însumarea lor dă corporaţia 
apărării. Aşadar, o corporație manoilesciană cu- 
prinde şi înglobează armonios oricâte profesii dis- 
tincte. Ceea ce dă unitate corporației este finalis- 
mul concepției: toate corporaţiile, deşi eterogene 
(adică formate din mai multe profesii) sunt supu- 
se „convergenţei scopului“. 





38 


anul III e nr. 33 


SUB LUPĂ 


ROSII 





În „lupta“ sa cu sistemul politic democratic, cor- 
poraţiie se vor lovi invariabil de partide. Cum se va 
desfăşura această luptă şi care vor fi consecinţele ei? 

Dacă rolul corporațiilor este unul strict funcţio- 
nal, este de stabilit în ce măsură rolul funcţional al 
partidelor este mai important decât cel al corporații- 
lor. Evident, regimul partidelor politice este unul 
ideologic, de secol XIX. Multipartidismul nu repre- 
zintă, pe de altă parte, o necesitate funcțională: pen- 
tru aceeaşi funcție, nu e nevoie de mai multe organe. 
După părerea lui Manoilescu, partidele politice nu 
mai au nici un rol, de vreme ce problema echilibrului 
între revoluție (stânga spectrului politic) şi reacțiune 
(dreapta) nu mai există, o dată cu recâştigarea între- 
gii libertăți politice de către cetăţeni. Partidele nu pot 
îndeplini roluri sociale, dar nici roluri economice, 
căci nu au fost create pentru aşa ceva. Rezultă că nu- 
mai corporaţiile au viitor, partidele politice fiind or- 
ganisme perimate. Chiar dacă, în principiu, nu sunt 
interzise, în regimul corporativ partidele vor avea 
mari dificultăţi în a exista, căci ele ar trebui, pentru a 
fi reprezentative, să fie capabile să cucerească cvasito- 
talitatea spiritului public la un moment dat, și să ştie 
să-şi păstreze nealterată influența asupra acestuia. 


Organizarea statului corporativ 


În statul corporatist, puterea legislativă supre- 
mă aparține numai parlamentului corporativ, deci 
corporațiilor. La rândul lui, statul corporatist are un 
rol de arbitru între corporaţiile care-l slujesc. El este 
şi corporație, dar şi supracorporaţie. 

În cele din urmă, după ce prezintă cu lux de 
amănunte doctrina corporatismului, Manoilescu dă 
şi definiţia corporației: „Corporaţia este o organiza- 
ţie colectivă şi publică alcătuită din totalitatea (sau 
din partea) persoanelor (fizice sau juridice) îndepli- 
nind împreună aceeaşi funcțiune națională, şi are ca 
scop asigurarea exercitării acestei funcțiuni în intere- 
sul suprem al națiunii, prin reguli de drept impuse, 
cel puţin, membrilor săi.“3 

Câteva caracteristici ale corporațiilor, aşa cum 
le concepe Manoilescu, sunt utile pentru a determina 
apropierile şi diferențele față de corporatismul me- 
dieval. 

Mai întâi, corporaţiile sunt naționale. Cele me- 
dievale erau locale. Caracterul național a corporații- 
lor se impune cu necesitate, dacă ne gândim că în Ro- 
mânia (dar şi în alte țări, cum ar fi Polonia, ex-lugos- 
3 Ibid,, p. 152. 

4 Ibid, p. 157. 





lavia, ex-Cehoslovacia) există numeroase şi puter- 
nice minorități naționale, care au un rol central în 
anumite ramuri economice. Aşadar, acest caracter 
preîntâmpină, pe de o parte, cosmopolitismul facil al 
elitei democratice, pe de altă parte, posibilele 
înstrăinări ale funcţiunilor naţionale datorate etni- 
cilor minoritari. Condiţia este indispensabilă real- 
izării unei unităţi naţionale funcţionale. În al doilea 
rând, corporaţiile sunt unitare. Acest caracter rezultă 
logic din caracterul unitar al funcţiunii pe care o 
îndeplineşte corporaţia în stat. Corporaţiile sunt 
totalitare. Acest lucru înseamnă că „reţeaua corpo- 
raţiilor cuprinde națiunea întreagă şi că nu lasă nici 
o activitate naţională neîncadrată într-o corpo- 
rație.“4 „Totalitarismul“ corporatismului este firesc, 
în măsura în care, aşa cum ştim deja, baza de pornire 
a lui este ideea completei unități naţionale pe schele- 
tul corporațiilor. Corporaţiile au caracter deschis. 
Acest caracter este cu atât mai important cu cât ad- 
versarii corporatismului pretind că acestea ar fi, du- 
pă model medieval, nişte instituții închise, improprii 
lumii moderne. Această libertate a intrării în corpo- 
raţie se referă numai la eventualele piedici de natură 


PE F « Z spa 
DE 


na e: E a 





anul IIl e nr. 33 


II 





bar setotoici 


ROST 


SUB LUPĂ 





ereditară. În afara acestora, evident, există condiții şi 
criterii clare de admitere, care nu pot fi puse la îndo- 
ială. Mai mult, aceste condiţii de admitere trebuie să 
fie severe, astfel încât în cadrul corporațiilor compe- 
tența să fie asigurată din plin. Caracterul deschis nu 
este echivalent cu devălmăşia. Nu oricine poate face 
parte dintr-o corporație, ci numai cine este pregătit 
pentru aşa ceva. Corporaţia nu este o castă închisă. 
În fine, corporaţiile sunt neexclusive. Acest lucru în- 
seamnă că un om poate aparține în acelaşi timp mai 
multor corporaţii, situaţie care se întâlnea foarte rar 
în cazul breslelor medievale. 


Valorile corporatismului 


Care sunt valorile interne ale corporatismului? 
Sau care este etica sa? Manoilescu porneşte de Ia criti- 
ca idealului individualist, în speţă a bunăstării indivi- 
dului. Acest „ideal“ este părăsit în cadrul corporatis- 
mului şi înlocuit de un alt ideal, cel naţional. Etica 
adiacentă este una funcțională, o etică ce rezultă din 
natura organică a instituţiilor. Diferenţele dintre va- 
lorile democratice şi cele corporatiste sunt enunțate 
pas cu pas: „Respectul masei este înlocuit în morala 
corporatistă prin respectul națiunii şi al idealurilor 
sale. Respectul libertăţii individuale este înlocuit 
prin respectul libertăţii colectivitătilor organizate, 
deci a autonomiei corporative. Cultul majorităţii 
este înlocuit prin cultul națiunii şi al imperativelor 
sale morale ($.a.) (...) Națiunea este scopul. Corpora- 
ţia este mijlocul. Iată întreaga morală corporatistă.“5 

Corporaţiile au puteri normative interne, dar şi 
puteri normative externe. O corporație este cu atât 
mai integrată cu cât are puteri normative interne 
(exemplu: biserica, armata, universitatea, care au in- 
dependență normativă față de mediul politic ex- 
tern), ceea ce este foarte firesc, dar şi externe (ceea ce 
este mai greu de admis, dar este real). De exemplu, ar- 
mata are putere normativă asupra tuturor cetăţeni- 
lor în caz de război, iar corporaţia învățământului îi 
obligă pe cetăţeni să-şi dea copiii la şcoala primară. 

Ierarhia intercorporativă este un aspect esențial 
al corporatismului, care se referă Ia relaţiile corpora- 
țiilor între ele, la posibilele ierarhizări între acestea 
(nu în interiorul lor). Unii autori (ca, de exemplu, O. 
Spann) admit această ierarhie. Există în opinia lui 
Spann o inegalitate a corporațiilor, prin urmare, o ie- 
rarhie între ele, „calculată“ în funcţie de gradul de 
spiritualitate pe care-l reprezintă fiecare. În această 


5 Did, p. 171. 
6 Ibid, p. 186. 


ierarhie, corporaţiile intelectuale sunt considerate 
superioare celor active. În schimb, din punctul de ve- 
dere al autorului român, această ierarhie este impo- 
sibilă şi neavenită. Toate corporaţiile sunt Ia fel de 
importante, pentru că toate funcţiile unui organism 
sunt la fel de importante. O singură corporație are 
un Statut privilegiat. Aceasta este corporaţia (Şi, în 
acelaşi timp, supracorporația) statului. Statul este 
„singura formaţie socială a cărei preeminență se 
impune fără intervenţia unor criterii arbitrare şi exo- 
gene.“e Aceste precizări sunt cu atât mai importante 
cu cât relaţiile dintre corporaţii şi relaţiile dintre stat 
şi corporaţii definesc starea dinamică a unei societăţi 
organizate pe principii corporatiste. Tocmai de aceea 
este foarte bine de ştiut care sunt relaţiile posibile în- 
tre aceste organisme ale statului. Este important de 
precizat, de asemenea, că statul-corporaţie este res- 
ponsabil de apărarea naţională, de politica externă 
şi de ordinea internă, iar în calitate de supracorpora- 
ție, el este dator a veghea la armonizarea şi la coor- 
donarea activităţii celorlalte corporaţii. 

În ce priveşte modalitatea de organizare a acti- 
vităţii legislative, Manoilescu este de părere că so- 
luţia optimă este aceea cu două camere legiuitoare 
corporative, una care să reflecte compoziția corpora- 
țiilor economice, iar cealaltă compoziţia corporaţii- 
lor aşa-zis culturale. Prima ar urma să se cheme Ca- 
mera corporativă economică, iar cea de-a doua, Ca- 





g 
E 

Mi 
E 

“8 





40 


anul III e nr. 33 


SUB LUPĂ 


ROST 





mera corporativă social-culturală. Unul dintre princi- 
piile cele mai semnificative şi mai revoluționare toto- 
dată după care va funcţiona parlamentul corporativ 
va fi acela după care o lege care interesează direct o 
anumită corporație să nu poată fi votată împotriva 
voinței acelei corporaţii, chiar dacă majoritatea 
membrilor camerei (sau camerelor) ar fi de acord. 
Căci majoritatea devine, în acest sens, una dintre for- 
mele violenței, spune Manoilescu. Spiritul corpora- 
tiv nu se poate sprijini decât în cazuri extreme pe 
această doctrină a majorității, de inspiraţie democra- 
tică. În acelaşi spirit antidemocratic, economistul ro- 
mân propune o monarhie corporatistă, nu o repub- 
lică de acelaşi tip. 


Concluzii 


Corporatismul manoilescian este antidemocra- 
tic, organicist, etatist şi totalitar. El nu suprimă liber- 
tatea individuală, ci doar aşază această libertate sub 
tutela unui ideal naţional, coordonat de la nivelul 
corporației sau supracorporaţiei statului. Însă, cel 
mai important aspect al programului de față nu este 
atât modul de organizare internă (care este destul de 
simplu în spiritul său, în ciuda numeroaselor aspecte 
pe care le comportă, şi pe care lucrarea lui Manoiles- 
cu le dezvoltă), ci presupoziţiile internaţionale de la 
care porneşte. Am putea spune că acest corporatism 
este răspunsul organicist la nevoia de limitare a ex- 
ploatării sau colonialismului mondial, pe care 
autorul român a explicat-o în lucrările ce vizau 


i ie 
e tat da a 





schimburile economice internaţionale. Aceste schim- 
buri se desfăşoară sub semnul raportului fatal de 1 la 
10, adică țările agricole sunt nevoite să facă eforturi 
înzecite pentru a putea să-şi plătească importurile de 
factură industrială din țările avansate. Acest raport 
este cel care determină încercarea de reorganizare a 
lumii pe baze noi, corporatiste şi naţionale, astfel 
încât fiecare națiune să devină o monadă capabilă de 
„negocieri“ corecte cu statele industrializate. Aşadar, 
corporatismul nu poate fi înţeles în afara raportului 
de exploatare la nivelul schimburilor internaționale 
şi nici în afara unui naționalism organic, care pune 
mai presus de interesele individuale, de grup, ideolo- 
gice etc, interesul național, sau idealul naţional. În mă- 
sura în care se admit aceste ipoteze de lucru şi în mă- 
sura în care sistemul corporatismelor naționale s-ar 
generaliza, iar statele mari ar renunța la pretenţiile 
de hegemonie asupra celor mici (prin decapitaliza- 
re) sistemul lui Manoilescu ar putea deveni realist. 
Ne întrebăm însă: este realistă această ipoteză a eli- 
minării cu bună ştiinţă, din proprie iniţiativă, a deca- 
lajelor între statele industrializate şi cele rămase în 
urmă? În fond, corporatismul nu este posibil decât ca 
urmare a unei decizii prealabile de renunțare la „im- 
perialism“ sau dominație economică. Dar o atare de- 
cizie nu pare a fi tentantă pentru statele mari şi in- 
dustrializate. Şansele corporatismului manoilescian 
sunt extrem de diminuate tocmai privite prin prisma 
dimensiunii lui externe. Căci „relaţiile internaţiona- 
le“, chiar între state corporatiste, vor fi întotdeauna 
guvernate de „imperativele“ forței şi dominaţiei. 





anul III e nr. 33 


41 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Conceptul de 
marketing religios 


Opinia lui Rossman Marlen L. că „religia joacă un rol însemnat în modul în care 
oamenii percep şi utilizează produsele și serviciile“!, ne-a făcut să ne întrebăm 
dacă introducerea instrumentelor de marketing în Biserică înseamnă O 
desacralizare a modului ei de a acționa în lume, sau, mai degrabă, o formă de 
adaptare a acesteia la condiţiile sociale contemporane. Cert este că, indiferent 
dacă ne referim Ia contribuția marketingului în organizarea vieții bisericeşti, 
sau Ia implicarea Bisericii în activități de marketing, în ambele cazuri este 


vorba, de fapt, de marketing religios. 


Bogdan-Aurel Teleanu 





AN 
nsuşirea de către Biserică a conceptului de mar- 


keting religios reprezintă o formă de adaptare a 

limbajului bisericesc Ia limbajul economiei mo- 
derne?. Utilizarea instrumentelor de marketing de 
către Biserică se justifică prin faptul că, în interiorul 
ei, respectiv între membrii acesteia, există un raport 
de schimb sau tranzacţionare. Predica, cateheza, lite- 
ratura religioasă, obiectele de cult, serviciile religioa- 
se în general sunt câteva dintre produsele, tangible 
products, care pot face obiectul unor tranzacţii bise- 
riceşti3, în schimbul cărora unica pretenţie a Bisericii 
este de a câştiga la credinţa în persoana Mântuitoru- 
lui lisus Hristos şi în învățătura Sa pe toţi cei cărora li 
se adresează. Pe lângă acest argument, care justifică 
clasificarea „Bisericii ca subiect al marketingului reli- 
gios“4, trebuie să adăugăm şi necesitatea Bisericii de 
a beneficia de resurse financiare şi de a avea o ges- 
tiune economic〠cu respectarea, implicită, a valori- 
lor creştine. 

Factorul determinant care justifică conexiunea 
dintre marketing şi religie îl constituie amploarea fe- 


* Bogdan Teleanu este doctor în teologie şi publicist 
1 Rossman Marlen L. - Multicultural Marketing, New York, 1994, p. 42. 

2 Marco Borsa - „Marketing e civilită mercantile“, (Prefată) în Gaj Milo, L'altro marketing, Milano, 1993, p. XIV. 
3 Shawchuck Norman et alia - Marketing for Congregations, Nashville, 1993, p. 240. 

4 Gaj Milo - Idem, p. 107. 

5 Gaj Milo - Laltro marketing, Milano, 1993, p. 103-104. 
6 Fiorentini Giorgio - Organizzazioni non profit e di volontariato, Milano, 1992, p. 223. 


7 Alfonso Nieto - Econonomia dei media, Curs Ia Facultatea de Comunicare Sociala Instituţională a Universităţii Santa Croce, 
Roma, 2000/2001. 


3 Philip Kotler - Managementul marketingului, Teora, ediţia a IV-a, 2005, p.745. 


nomenului comunicării. Dezvoltarea tehnicilor de 
comunicare i-a transformat pe oameni în „consuma- 
tori de informaţie“ şi a dus la apariţia unei pieţe a in- 
formaţiei, a unui mediu în care sunt promovate ofer- 
te şi sunt verificate cereri sub formă de informaţie”. 
Interesul față de informaţia religioasă, stimulat de 
circulaţia ideilor pe piața informaţiilor, apropie mar- 
ketingul religios de marketingul informativ şi de 
marketingul ideologic, aplicat cu precădere în po- 
litică, cultură, armată, economie etc. 

Dat fiind faptul că marketingul modern se orien- 
tează în funcţie de activitatea de comunicare, re- 
zultă că factorul determinant pentru existența unui 
marketing religios este informaţia religioasă. Aceas- 
ta are rolul 1) de a influența comportamentul oame- 
nilor, alături de factorii culturali, sociali, personali şi 
psihologici, şi 2) de a contribui la o segmentare a pie- 
ței pe criterii religioase. Principalul efect benefic al 
aplicării marketingului religios îl constituie respecta- 
rea credinței religioase a fiecărei persoane în parte şi 
a comunităţilor religioase în general. 

În ciuda faptului că informaţia este evaluată ca 
bun sau obiect de marketing, datorită caracteristici- 





42 


anul III e nr. 33 


ÎN DEZBATERE 


ROSI 





lor informaţiei, se cuvine a fi mai degrabă inclusă în 
domeniul marketingului serviciilor, decât în cel al 
produselor. În acest sens, Christian Grânraos spune: 
„Un serviciu este o serie de activităţi de natură mai 
mult sau mai puțin intangibilă care, în mod normal, 
dar nu şi necesar, au loc în interacțiunea dintre client 
şi angajat; şi/sau resurse fizice sau produse; şi/sau 
sisteme ale furnizorului de serviciu; toate acestea 
sunt furnizate ca soluţii la problemele clientului?. 
Conform acestui principiu, furnizarea de informaţie 
reprezintă, de fapt, furnizarea de soluţii la proble- 
mele clienţilor. Despre felul în care marketingul 
serviciilor se aplică în cazul instituţiilor religioase 
este extrem de prețioasă remarca făcută de Fioren- 
tini Giorgio. Acesta afirmă că aplicarea acestui mar- 
keting în cazul instituţiilor religioase se face „nu 
atât pentru a intra în logica comercializării propriu- 
lui crez religios, ci pentru a manifesta propriile ca- 
pacități de exprimare a credinței prin transpunerea 
în activități de serviciu a propriilor principii religioa- 
se...“10. Cu alte cuvinte, conţinutul acestei remarci 
poate fi tradus în limbaj biblic prin expresia Sf. Ap. 
Iacob „Credinţa fără fapte este moartă“ (Iacob 2, 26) 
sau, mai precis, „din faptele mele îţi voi arăta cre- 
dința mea“ (Iacob 2, 18). 

Însă, cea mai semnificativă similitudine consi- 
derăm că există între marketingul religios şi marke- 
tingul valoric. O trăsătură caracteristică marketingu- 
lui, ca de altfel a oricărei activităţi economice, este 
noţiunea de valoare. „Marketingul - afirmă Philip 
Kotler - este un proces social şi managerial prin care 
indivizi şi grupuri de indivizi obţin ceea ce le este ne- 
cesar şi doresc prin crearea, oferirea şi schimbul de 
produse având o anumită valoare“. Pentru ca pro- 
cesul economic să funcţioneze este nevoie de un sis- 
tem de referință, a unui tip de relaţie care stabileşte, 
prin comparații, raportul între cerere şi ofertă. Acest 
sistem de referință îl reprezintă „valoarea de 
schimb“, concept dezvoltat de-a lugul timplului, în- 
cepând cu Aristotel şi terminând cu economiştii cla- 
sici, Smith şi Ricardo!2. Valoarea de schimb, element 
care determină diferența dintre cerere şi ofertă, re- 
zultă din tranzacţionarea sau „schimbul de valori în- 


tre două părţi“l5. 

Accentul pus pe valoare în operaţiile de marke- 
ting reprezintă un mod de gândire specific marketin- 
gului valoric al cărui obiectiv principal este, după 
Philip Kotler, „specializarea în crearea clientelei, nu 
numai în crearea produselor, dovedind capacitatea 
de creatori de cerere şi nu numai de creatori de pro- 
duse“. Prin această strategie de marketing se urmă- 
reşte stabilirea unor legături puternice cu clienții 
prin creşterea indicelui de fidelitate al clienţilor, pro- 
fitul fiind reprezentat de valorea vieţii unui client. 
Elementul cheie al desfăşurării marketingului valo- 
ric îl reprezintă calitatea care, conform lui John F. 
Welch Jr., este „cea mai bună poliţă de asigurare a fi- 
delității clienților“. 

Condiţia umană este determinată de valoare, 
iar posibilitatea actualizării acestei valori o reprezin- 
tă virtuțile. Acestea, conform afirmațiilor lui Alasdair 
Macintyre vizează o „acţiunea concretă“15 prin care 
se urmăreşte atingerea acelor „scopuri care sunt bu- 
nuri autentice pentru om“!6, În condiţiile în care con- 





A, = SS JA Ea 


9 Christian Grânraos - Management e Marketing dei Servizi, SEDI, Torino, 1994, p. 27. 
1 Fiorentini Giorgio - Organizzazioni non profit e di volontariato, Milano, 1992, p. 228. 


1! Philip Kotler - Managementul marketingului, Teora, 1998:. 


12 Dicţionar de politică, Oxford, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001. 


15 Philip Kotler - Idem, p. 16. 
14 Philip Kotler - Idem, p. 9. 


15 Alasdair Macintyre - Tratat de morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 163. 


16 Alasdair Macintyre - Idem, p. 168. 








anul III e nr. 33 


43 


ROST 


ÎN DEZBATERE 








44 


statăm apropierea existentă între marketingul reli- 
gios şi cel valoric, dar şi rolul virtuţilor în recunoaş- 
terea şi însuşirea valorilor, putem concluziona că 
fundamentul marketingului religios îl reprezintă 
practicarea virtuților, în special a celor care au tan- 
genţă cu viața bisericească. 

Din perspectivă creştină, raţiunea oricărei ac- 
țiuni umane, inclusiv a oricăror tranzacţii sau schim- 
buri întreprinse de om, o reprezintă valoarea mân- 
tuirii. Un exemplu în acest sens îl reprezintă capod- 
opera literară tragică „Faust“ a poetului şi filozofului 
european Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) 
în care personajul principal, dorind să-şi prelungeas- 
Că viaţa şi fericirea, face un pact cu diavolul, riscând 
să-şi piardă sufletul, adică propria sa mântuire. În ca- 
zul lui Faust, mântuirea propriului suflet reprezintă o 
valoare de schimb pe care, săvârşind binele, reuşeşte 
să o valorifice corespunzător doar prin intervenția 
lui Dumnezeu. 

În concluzie, orice formă de marketing - fie el 
informativ, ideologic, de servicii, valoric, calitativ 


etc. -, care ia în considerare prezența lui Dum- 
nezeu, Dreptatea şi Binele absolut, poate fi numit 
un marketing religios. Esenţa unui asemenea mar- 
keting, pe care îl definim ca fiind religios, o repre- 
zintă indubitabil raportarea la Valoarea Supremă, 
adică la Dumnezeu, care cere în mod expres ampli- 
ficarea calităţilor noastre, în special a virtuţii cre- 
dinței, cu scopul de a ne câştiga mântuirea. Prin 
urmare, reținem aspectul integrativ al marketingu- 
lui religios, în sensul că toate celelalte forme de 
marketing, fără să suporte modificări, pot fi inte- 
grate acestuia. Astfel, putem vorbi de marketing 
religios ori de câte ori omul recurge la acele virtuţi 
care, pe lângă faptul că-l ajută să finalizeze acţi- 
unea propusă, contribuie la apropierea de Dum- 
nezeu şi dobândirea perfecțiunii umane, adică a 
sfințeniei vieţii. Acest lucru este posibil cu condiția 
ca omul contemporan să se reorienteze axiolgic 
spre Dumnezeu, astfel încât să integreze toate va- 
lorile într-o viziune unitară care să fie subordonată 
valorii religioase. 


z 
E 
E 
Ş 
9 
E 
9 
E 
5 


anul IIl e nr. 33 


HISTORIA 





Basarabia 1940. 
Dovezile unei trădări e 


Tabloul situației diplomatice, după patru ani de ministeriat Titulescu, 
se prezenta dezastruos: din 1932 până în 1936, singurele rezultate 
concrete ale intensei activități diplomatice, purtate într-o manieră 
foarte personală, se soldaseră cu slăbirea considerabilă a poziției 
României faţă de imperiul de Ia răsărit şi izolarea ei tață de aliaţi, în 
primul rând de Polonia, manevre Ia care a contribuit decisiv şi 
diplomaţia franceză, care spera, în felul acesta, că o Românie timorată 
de pericolul din est va reveni pe făgașul politicii antantiste, respingând 


avansurile germane.! 


Florea Tiberian 





pensată în nici un fel prin întărirea (formală) a 

statutului ei juridic ce rezulta din pactul 
Briand-Kelogg (1928), cuplat artificial de Titulescu 
cu convenţia pentru definirea agresorului, semnată 
de Uniunea Sovietică şi România la 4 iulie 1933 la 
Londra. Pentru că, tot la începutul anului 1929, prin 
intermediul Poloniei, guvernul român primise din 
partea ruşilor propunerea de a aplica pactul Kelogg 
printr-un protocol, semnat la 7 februarie, care a ră- 
mas cunoscut sub numele adjunctului comisarului cu 
afaceri străine al Rusiei, Litvinov2. 

Reprezentantul diplomatic italian la Bucureşti l-a 
atenționat în zadar pe Gafencu despre inutilitatea 
semnării protocolului Litvinov „Preziosi s-a străduit 
în lungi convorbiri să-mi explice că protocolul Litvi- 
nov nu înseamnă nimic, că e o cursă întinsă în care 
vom cădea, şi că se miră că eu, «atât de inteligent», nu 
pricep asta“. (Gafencu, op. cit., p. 225). De altfel, Ga- 
fencu, pe atunci subsecretar de stat la comunicaţii, 
fusese pus la curent cu dedesubturile ofertei sovieti- 
ce de către specialiştii diplomaţiei: „Arion, directorul 
politicii orientale din minister, mi-a atras atenţia asu- 
pra faptului că «toate declaraţiile oficiale ale cârmui- 
torilor ruşi până la cele mai recente note privitoare 
[a pactul Kelogg, iscălite de Cicerin şi Litvinov, amin- 


$ lăbiciunea (reală) a României nu putea fi com- 


teau, fie pe faţă, fie prin subînțelesuri, că între Rusia 
şi România dăinuieşte o stare de război, în temeiul 
căreia trupele româneşti ocupă Basarabia. Pactul Ke- 
logg nu putea să aibă deci nici un efect între Rusia şi 
noi. Năvălirea oștilor bolşevice în Basarabia nu ar fi 
însemnat, după teoria bolşevistă, un act de agresiu- 
ne, adică o tulburare a păcii, ci o simplă operaţie de 
război între două ţări care sunt de atâta vreme în sta- 
re de război.» (ibidem, p. 227). 

În aceste condiții, diplomaţia română a „inven- 
tat“ o formulă adăugată textului-bază, din care să re- 
iasă, că între cele două țări „dăinuie“ o stare de pace. 
Însă acele cuvinte din preambulul protocolului Litvi- 
nov: „Statele subsemnate, în dorința de a întări sta- 
rea de pace existentă între ele...“ nu pot ţine locul 
unui tratat de cooperare. Starea de pace nu putea fi 
existentă între două ţări care nu aveau în vigoare un 
Tratat de Pace după încheierea primului război mon- 
dial, cu integritatea teritorială recunoscută de ambe- 
le părţi. Formulele lui Titulescu, sub aparența unei 
subtilităţi inteligente, ascundeau o extrem de pericu- 
loasă fragilitate. 

În urma întrevederii cu ministrul polonez Szem- 
beck, Gafencu consemnează, în data de 24 decembie 
1931, două elemente neliniştitoare: faptul că „Rusia 
nu acceptă decât pacte separate“ şi existența unor 
deosebiri de fond între pactul polonez şi pactul româ- 
nesc. „Pactul polono-rusesc se sprijină pe tratatul de 
pace polono-rus şi pe lămuririle politice şi teritoriale 


1 Mihail Sturdza mai dă în vileag faptul că Titulescu a escamotat telegrama prin care Petrescu-Comnen, ministrul 
României la Berlin, transmitea, pe la mijlocul lui octombrie 1934 propunerile Germaniei de a înarma România în 
schimbul unor facilităţi comerciale, astfel că la 22 octombrie 1934 Goering reînnoia aceste propuneri, respinse şi ele 


de guvernul român. (op. cit. pp. 86-89). 
2 Cf. Grigore Gafencu, op. cit., pp. 224-225. 





anul III e nr. 33 


ROST 


HISTORIA 





prevăzute în acest tratat. În al doilea rând, pactul 
vorbeşte de «neviolabilitatea integrității teritoriale». 
Iată două puncte care vor lipsi din pactul nostru!!“5. 

Aflată în această situaţie, România respingea cu 
înverşunare propunerile repetate (din 22 octombrie 
şi 20 noiembrie 1934, 13 noiembrie 1936, 20 februa- 
rie şi 20 martie 1937) ale Germaniei de a ne garanta 
frontierele şi de a ne înarma, în schimbul unor con- 
tracte comerciale şi a transformării noastre în avan- 
post răsăritean menit să asigure securitatea Europei 
Centrale în această parte a continentului, faţă de ten- 
dințele expansioniste ale Uniunii Sovietice. 

Alex Mihai Stoenescu este un alt cercetător care 
admite caracterul de trădare pe care l-a reprezentat 
faptul cedării Basarabiei şi a nordului Bucovinei. 
„Documentele confidenţiale ale ministrului de Ex- 
terne, date publicităţii de Academia Română în 1992, 
arată pericolul în care ne-am aflat permanent, odată 
cu apariția revizionismului şi cât de greşită a fost res- 
pingerea brutală a garanțiilor germane.“5 Conluzia 
autorului: „Cam tot ce a fost gândire de Dreapta ro- 
mânească din această perioadă (...) a pornit de la 
premisa corectă că Franța trădează România pentru 
o înțelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt 
care trebuia să declanșeze o apropiere sistematică şi 
inteligentă de Germania.“ (ibidem, pp. 203-264). 

„Pentru a înțelege cât mai bine că cedarea teri- 
toriilor din 1940 a reprezentat un act de înaltă trăda- 
re, ne vom opri cu analiza asupra unui aspect tehnic, 
dar nu mai puţin important.“ (op. cit., pp. 281-282, 
subliniere în text). Aici, autorul se referă la planurile 
militare de apărare a ţării, nefuncţionale la data ulti- 
matumului rusesc, din cauza înzestrării defectuoase 
a armatei. Întocmit de generalul Ion Antonescu, pla- 
nul „Traian“ prevedea rezistența statului român la o 
agresiune venită simultan din trei părți, şi la care ar 
fi trebuit să recurgă militarii în 1940. 

„Carol II ştia de el. Pentru asta se deplasa foarte 
des în 1934 la Marele-Stat Major, unde Ion Antonescu 
îi făcea prezentări detaliate ale planurilor de opera- 
ţii. După întocmirea tuturor acestor planuri de apă- 
rare, Antonescu a descris şi nevoile de dotare ale Ar- 
matei pentru a putea asigura în practică apărarea ță- 


3 Însemnări politice, ed. cit. p. 286. 
4 Cf. Surdza, op. cit., pp. 16-20. 
5 A.M. Stoenescu, op. cit... 91. 


S'Titulescu s-a străduit, dimpotrivă, să-şi manifeste disprețul faţă de Germania: „...la 18 martie 1933 (deci la numai două 
luni de la numirea noului cancelar - nota mea, F.T.), Titulescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere secretă,... Adolf Hitler i-a 
acordat-o imediat, deplasându-se pentru asta la Miinchen, dar Titulescu nu s-a mai dus, punându-l pe liderul Germaniei 
în cea mai penibilă situaţie.“ (ibidem, p. 75). 

7 Maria, Regina României, Povestea vieții mele, apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, 
vol. II Eșecul democraţiei române, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, p. 203. 


rii. Aici s-a lovit de afacerile regelui... Pentru acest 
motiv, lon Antonescu era îndreptățit să considere ati- 
tudinea regelui Carol II în 1940 drept înaltă trădare, 
ştiind bine amândoi că se putea rezista contra agre- 
siunii sovietice. Ajutat de un alt trădător, generalul 
Florea Țenescu, Carol II a jucat comedia Consiliului 
de Coroană.“ (cf. op. cit., pp. 283-284). 

Faţă de această veritabilă înscenare, pentru a în- 
țelege mobilul şi motivele intime ale acestei atitudini 
ale lui Carol, autorul este de părere ele trebuie căuta- 
te şi judecate într-un context mai larg, începând din 
copilărie. Astfel, sursele consultate compun treptat o 
altă imagine decât cea „de suprafață“: cea a unui 
prinţ destrăbălat, cu simpatii stângiste şi admiraţie 
pentru regimurile autoritare bolşevic şi fascist. 


Stângismele lui Carol 


„În perioada adolescenţei, lui Caroli s-a adus un 
preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de 
«idei socialiste înaintate». Acest individ, pe nume 
Mohrlen, a avut o influență decisivă, exact în perioa- 
da critică, asupra tânărului prinț, umplându-i mintea 
«cu îndoieli tulburătoate, mai ales în privința menirii 
lui de prinț şi de oştean şi, de asemenea, îi zdruncina 
ideile asupra religiei.»... Dar lucrul cel mai periculos 
a fost educaţia republicană pe care a primit-o...7 În 
1911, avansat la gradul de sergent, Carol, încă un co- 
pil, a refuzat să îmbrace uniforma militară, replicând 
asistenței, în cap cu Regele CarolI, că avea convingeri 
antimilitariste şi antimonarhice. (cf. op. cit, p. 204). 

Carol va renunța, în 1919, la calitatea de Princi- 
pe Moștenitor al României, expediind, în acest sens, 
o scrisoare tatălui său, Regele Ferdinand, la 1 
august. Pentru a fi sigur că avea să fie publicată, a 
trimis un exemplar şi liderului socialist Toma 
Dragu. (ibidem, p. 211). 

„Nu există mărturie a unui om politic din preaj- 
ma lui Carol care să nu confirme înclinațiile sale 
socialiste - care l-au şi apropiat de fascism - şi să nu 
amintească de predilecţia sa de a se înconjura de 
«bolşevici» - indivizi care vedeau în regimul comu- 
nist viitorul omenirii. (...) De altfel, ideea de republi- 





46 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 





că s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. În con- 
semnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary repro- 
duce mărturia unei cunoştinţe, Lala de Beloy, care 
«afirmă că prinţul Carol i-a spus cândva că nu vrea să 
fie rege, ci preşedinte de republică». În anul 1918, el 
a declarat anturajului său: «Ştiu bine că în 20 de ani 
România... va fi republică; de ce să fiu împiedicat 
atunci să trăiesc cum vreau?“ (ibidem, p. 291). 
Autorul lucrării din care am reprodus pe larg 
aceste citate construieşte ipoteza conform căreia Ele- 
na Lupescu ar fi putut intra în anturajul lui Carol ca 
agentă a URSS. Colaţionarea unor surse care eviden- 
țiază o serie de activități suspecte ale acesteia, pre- 
cum şi opiniile unor personalități avizate ale epocii, 
par să susţină această ipoteză, la care autorul revine 
de mai multe ori în cadrul lucrării, volumele II şi III. 
Pentru scopul textului de față prezintă un interes fap- 
tul că „...Elena Lupescu întreținea legături informati- 
ve cu activiști din rândurile socialiștilor români, de 
regulă evrei, şi că prințul Carol folosea acest canal 
pentru a produce campanii de presă împotriva Bră- 





tienilor şi a prințului Barbu Știrbey.“ (ibidem, pp. 
220-221). Mai mult, „lonel Brătianu comunicase cu 
titlu confidenţial unor ziarişti francezi că «principele 
Carol era în legătură cu ruşii, prin intermediul doam- 
nei Lupescu, agentă sovietică.“8 „Nu trebuie să ne 
mire faptul că exact în acea perioadă (anul 1925 - n. 
mea, F.T.), în jurul lui Carol au apărut nişte indivizi 
suspecți, care s-au constituit într-un fel de grup po- 
litic carlist: «Acest grup de opoziţie a atras o mulțime 
de socialiști, precum şi câțiva extremişti, ceea ce i-a 
îndreptăţit pe adversari să-i spună «Carol bolșe- 
vicub, din cauza relaţiilor sale politice».“ (ibidem, 
pp. 221-222). 

Rămâne în sarcina cercetărilor şi a documen- 
telor ulterioare, conchide autorul, să lămurească 
„dacă comportamentul regelui Carol al II-lea a fost 
influențat de o agentă sovietică. Am avea astfel un 
răspuns şi pentru marile enigme ale deciziilor aber- 
ante de politică externă din anii premergători şi pen- 
tru prăbuşirea teritorială inexplicabilă din 1940.“ 
(op. cit., p. 223). 


3 Ibidem, p. 221, citând din cartea prințului Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României. 





anul III e nr. 33 


ROST 


HISTORIA 





Securitatea și terorismul 
(inter)naţional e) 


Despre relațiile dintre Securitatea lui Ceaușescu şi terorismul 
internaţional (1977-1989) ştim astăzi mai multe lucruri decît s-ar 
putea crede Ia prima vedere. În acest progres al cunoașterii 
trecutului nostru recent doar arhivele româneşti rămîn închise. 


Mircea Stănescu 





mativ de Securitate începînd din 1978, prin 

UM 0920 din cadrul USLA. Planul de ascultări 
prin tehnica operativă (T.0.) purta numele „Ma- 
licius“1. 

Conform informaţiilor de presă, în perioada 
ianuarie-aprilie 1979 „locotenent-colonelul“ Hel- 
mut Voigt de la Stasi ar fi avertizat CIE că „Şacalul“ 
(Carlos) pregătea un atentat asupra unui avion 
TAROM, care „venea de la Tel Aviv“ la Bucureşti, 
atentat comandat de regimul de la Bagdad. La rîn- 
dul ei, Securitatea ar fi încercat să preîntimpine 
acest atentat „oferindu-i [lui Carlos - n.n.] alte con- 
tracte mai bine plătite“2. Informaţia este cu totul 
îndoielnică. Mai întîi, ofițerul Voigt era maior, iar 
nu locotenent-colonel. Apoi, date fiind măsurile 
antiteroriste luate de autorităţile israeliene, un 
asemenea plan de atentat pornind de pe Aero- 
portul din Tel Aviv era greu de imaginat, iar de 
realizat şi mai greu. Încă: teroristul Carlos îşi avea 
cartierul general pe teritoriul unui stat comunist 
(Ungaria), situaţie care făcea imposibilă organiza- 
rea de atentate vizind un alt stat comunist. Și, în 
fine, faptul că Securitatea l-ar fi plătit pe Carlos ca 
să nu comită presupusul atentat asupra avionului 
TAROM şi, în plus, că l-ar fi angajat doar ca să-i dea 
o altă ocupaţie (mai bine plătită) nu are nimic de-a 
face cu modul său de operare. 


C arlos şi conexiunile sale erau urmăriţi infor- 


1 „Ziua“, 22 iunie 2005. 
2 „Ziua“, 22 iunie 2005. 
3 „Ziua“, 22 iunie 2005. 


4 Extrase au fost publicate în „Ziua“, 21 aprilie 2000. Potrivit „Evenimentului Zilei“ din 6 septembrie 2000, după 1996, 
cînd s-a schimbat puterea politică, el a fost găsit în fişetul fostului procuror-general adjunct, gl. Gheorghe Diaconescu. 


5 $. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 
6 Ibidem. 
7 Ibidem. 


La 10 aprilie 1979, cînd Carlos se afla la Hotelul 
Budapesta din capitala ungară, a primit un telefon 
de la It-col. Sergiu Nica („Andrei Niţescu“)3. Cu aceas- 
tă ocazie a fost stabilită o întîlnire. Potrivit unui Ra- 
port înaintat conducerii Centrului de Intormaţii Ex- 
terne la 21 februarie 1990, întocmit de lt.col. Sergiu 
Nica, primul contact direct pe care Securitatea la 
avut cu Carlos a fost în august 1979, la Pragat. Secu- 
ritatea aflase printr-o „sursă“ externă că teroristul 
„trăia în ţările socialiste cu asentimentul şi sprijinul 
acestor state (R.D.G, R.PP,, R.S.C., R.PU. şi lugosla- 
via) şi, în plus, că era interesat să realizeze un contact 
şi cu autoritățile din România.5 Lt.col. Sergiu Nica, 
şeful Serviciului Informativ de la USLA (UM 0620), 
cel căruia i-a fost transmisă informaţia, a transmis-o 
la rîndu-i şefilor săi, col. Ştefan Blaga şi gl.lt. Iulian 
Vlad. După ce aceştia s-au întîlnit cu informatorul, 
Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, l-a însărcinat pe 
Nica să meargă în străinătate „pentru a verifica infor- 
maţia cu privire la identitatea lui Carlos, a atitudinii 
acestuia față de România şi eventuale posibilități de 
a ne sprijini în neutralizarea trădătorului Pacepa.“e 
Împreună cu It-col. Ion Deaconescu, acesta a mers la 
Praga, unde „am efectuat prima întâlnire cu Carlos şi 
alți câțiva membri ai organizației sale“. Apoi, o bună 
perioadă de timp nu s-a mai întîmplat nimic. În 1980, 
după preluarea conducerii CIE de către Pleşiţă, aces- 
ta l-a chemat pe Nica şi i-a cerut să ia din nou legătu- 
ra cu Carlos şi să-i organizeze o întâlnire cu el. Prin 
„sursa“ externă pe care Securitatea o avea, Nica a 





48 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


ROSI 





reuşit acest lucru, „dar cu multe, multe suspiciuni din 
partea acestuia [a lui Carlos - n.n.], deoarece nu am 
dat nici un semn de viață după atita timp“. 

Ofițerii unităţii 0544/R, Sergiu Nica şi Ion Dea- 
conescu, s-au întîlnit cu Carlos şi Weinrich la Praga, 
Ia cofetăria Hotelului Intercontinental, întâlnire înre- 
gistrată de Securitatea cehoslovacă (STB). Cu acea 
ocazie, Nica a spus că: „La noi, la cel mai înalt nivel, 
[oficialii] sînt impacientaţi de a vedea proiectul reali- 
zat“9 (atentatul asupra postului de radio Europa Li- 
beră), manifestindu-şi dorința ca la sfîrşitul lui no- 
iembrie să vină la Bucureşti pentru punerea ei la 
punct. Carlos şi Weinrich au spus că au nevoie de 
timp pentru planificarea acţiunii, şi că înainte de în- 
ceputul anului următor li se pare imposibil de înfăp- 
tuit. Apoi Nica a încheiat astfel: „În orice caz, vă asi- 
gur[:] dacă doriţi, sînteţi bine veniţi în România. Vă 
puteți muta la noi chiar în [cu - n.n.] baza pe care o 
aveţi aici. Şi avem şi alte proiecte pentru dumnea- 
voastră, în perspectivă.“10 

După această discuţie, lucrurile se precipită. 
Conform surselor lui Schrom, primul contact pe care 
Carlos l-a avut cu Securitatea externă din România, 
pe teritorul țării noastre, a fost la 18 august 1980. În 
prealabil, la 1 august el sosise la Budapesta cu un pa- 
şaport diplomatic sirian, pe numele „Khouri Mi- 
chel“11. La Bucureşti a stat cinci zile, după care pe 23 
august 1980 s-a întors în Ungaria prin Berlin, cu un 
paşaport diplomatic sud-yemenit (comunist), pe nu- 
mele „Mohamed Ali Aedaross“. A doua vizită în Ro- 
mânia pare să fi avut loc la 30 august, când Carlos a 
plecat la Berlin sub același nume („Mohamed Ali 
Aedaross*), vizită care a durat pînă la 8 septembrie, 
cînd se întoarce la Budapesta sub numele de „Khouri 
Michel“. A treia vizită a lui Carlos la Bucureşti a avut 
loc la o săptămînă distanță, după care zborurile sale 
către România devin mai dese. Conform investigației 
făcute între 1997 şi 2000 de Parchetul Militar din 


3 Ibidem. 
9 Ziua“, 22 iunie 2005. 
10 Ibidem. 


România, Carlos a intrat în ţară „de cel puţin zece 
ori“12. 

Securitatea externă i-a comunicat lui Carlos că 
„secția română a postului [Radio Europa Liberă de la 
Miinchen | trebuia aruncată acum în aer“ şi că dorea 
„ca teroristul să ucidă cinci români care trăiau în 
exil“15. La început, Carlos a fost rezervat faţă cu cere- 
rea Securităţii, întrucît, deşi România era membră a 
Tratatului de la Varşovia şi întreținea relaţii cu state- 
le arabe şi OEP, avea legături şi cu Israelul. EI s-a te- 
mut deci să nu cadă în mîinile Mossadului, serviciul 
secret israelian. Acesta este motivul pentru care - ca 
să fie sigur înainte de a primi comenzi de la Securita- 
tea externă din România - a trimis-o de câteva ori pe 
Magdalena Kopp la Bucureşti!“. 

La Bucureşti, Kopp a fost contactată de către un 
ofițer al CIE, sub numele de acoperire „Andrei Niţes- 
cu“. Conform informaţiilor de presă din România de 
după 1989, avînd ca sursă Parchetul Militar, numele 
acestuia este Sergiu Nica, pe atunci It.-col. în CIE. 
Kopp şi Nica („Niţescu“) au discutat deschis, prima 
mărturisindu-i temerile, iar cel de-al doilea dindu-i 
asigurări că grupul din care făcea parte va fi protejat 
față de Mossad. Mai mult, ca dovadă de încredere, ofi- 
țerul Securităţii i-a dezvăluit „câteva lucruri interne 
din activitatea serviciului secret israelian în Româ- 
nia“15. Apoi, Kopp a obținut promisiunea ca în situa- 
ţia în care va avea necazuri, grupul va fi găzduit în 
România, promisiune pe care nu o făcuse pînă atunci 
nici un stat din Est. 

La jumătatea lui septembrie 1980 a avut loc o în- 
trunire a conducerii Securității maghiare, la care au 
luat parte col. Lajos Kovâcs, şeful Secţiei Terorism In- 
ternaţional, gl. Lajos Kârâsz (nu cunoaştem funcția 
acestuia) şi gl. Mikl6s Redey (şeful Direcţiei a II-a - 
Contraspionaj, din cea de a III-a Direcţie Principală a 
Ministerului de Interne). După ce s-au informat reci- 
proccu privire la planul comun al Securității şi al gru- 


11 O listă cu 12 identități false folosite de Carlos de-a lungul timpului poate fi găsită în „Ziua“, 6 ianuarie 1998. 


12 „Evenimentul Zilei“, 6 septembrie 2000. 


13 0. Schrâm, op. cit., p. 212. Cu privire la aruncarea în aer a redacţiei române a postului de radio a fost vehiculată ideea că 


atentatul ar fi țintit uciderea redactorului Emil Georgescu, aserțiune greu credibilă, căci dacă Securitatea externă ar fi urmărit 
doar acest lucru, ar fi procedat la un atentat punctual, aşa cum a făcut de altfel mai tîrziu. Acest punct de vedere, adoptat şi de 
Procuratura Generală germană, are rolul de a grupa suita de atentate asupra postului de radio şi a angajaţilor săi sub umbrela 
comenzii Securităţii, însă încearcă să explice neconvingător atentatul de mai-nainte, împotriva postului, prin cel de mai tirziu, 


împotriva lui Emil Georgescu. Cf. William 'Totok, Procesul teroristului Johannes Weinrich. Ţinta atentatului asupra Europei 


Libere din 1981: Emil Georgescu, „Observator cultural“, . A se vedea şi „Ziua“, 22 ianuarie 1998 şi 3 februarie 2004. 


14 Vezi şi „Ziua“, 7 mai 1999. 
15 0. Schrom, op. cit., p. 213. 





anul III e nr. 33 


49 


ROST 


HISTORIA 








pului Carlos de a arunca în aer RFE/RL, gl. R6dey a 
conchis: „am transmis toate informatiile sovieticilor. 
Daca vor, ei au greutatea de a ne dispensa de respon- 
sabilitati.“16 După câteva zile, gl. Kărâsz şi-a informat 
tovarășii că KGB a transmis informaţia Politbiro-ului, 
„care se arătase foarte interesat de plan“. 

După întîlnirea grupului Carlos cu Pleşiţă şi sta- 
bilirea condiţiilor colaborării, la începutul lui 1981 
Nica a fost mutat la CIE „cu caz cu tot“18, fiind inte- 
grat într-un „colectiv“ care se ocupa de „lichidări“ şi 
atentate pe teritoriul statelor democratice occiden- 
tale!9. Această unitate, denumită codificat UM 0544/R, 
răspundea direct în fața şefului CIE, Nicolae Pleşiţă, 
iar acţiunile sale au fost coordonate mai întâi de gl. G. 
Zagoneanu, iar apoi de gl.lt. Aristotel Stamatoiu. 
Unitatea avea „în lucru“ un număr de opozanți şi 
circa 30 foşti ofițeri de Securitate trecuţi la „inamic“. 
„În perioada 1981-1982 (iunie) - susţine Nica -, gral. 
It. PLEŞIȚĂ N. a efectuat mai multe întâlniri cu Carlos 
şi alți membri ai organizaţiei acestuia, urmărind ur- 
mătoarele: / - determinarea lui Carlos să nu între- 
prindă acțiuni teroriste împotriva României / - acor- 
darea unor facilităţi acestuia la Bucureşti cu alți 
membri din țări ale Americii de Sud etc. / - determi- 
narea lui Carlos să ne sprijine în neutralizarea trădă- 
torului Pacepa.“20 


Acest raport pune mai multe probleme, legate 
de conţinut şi de contextul în care a fost elaborat. Mai 
întîi, el nu spune nimic despre conținutul şi modul 
cum a decurs prima întîlnire, de la Praga, din august 
1979, între trimişii Securităţii şi Carlos. Prin urmare, 
dacă informaţia este adevărată - şi am văzut că este 
- ea are o relevanță redusă comparativ cu întâlnirile 
dintre grupul Carlos şi responsabilii Securităţii care 
au avut loc la Bucureşti, şi în care au fost stabilite 
operaţiunile teroriste comune, modul lor de execu- 
tare şi condiţiile colaborării. Apoi, cele trei obiective 
ale Securităţii externe comunicate de document nu 
se regăsesc decit în foarte mică măsură în operaţiuni- 
le ulterioare. Documentul nu spune nimic despre 
cele „cel puţin şapte“ atentate puse la cale de CIE îm- 
preună cu grupul Carlos. În schimb, vorbeşte despre 
o presupusă tentativă de asasinare a lui Pacepa care 
nu a avut loc niciodată. Dacă ideea Securităţii - certă 
- de a-l asasina pe Pacepa prin grupul Carlos sau cu 
sprijinul acestuia a existat vreodată, ea a fost rapid 
abandonată, căci grupul nu avea nici o posiblilitate 
de operare pe teritoriul SUA. Totodată, documentul 
focalizează atenţia asupra atentatelor organizate de 
Securitate împotriva acelor dezertori ai săi, fără să 
sufle un cuvînt despre cele puse Ia cale şi realizate 
împotriva scriitorilor şi jurnaliştilor opozanți ai poli- 
ticii regimului de la Bucureşti. Din acest motiv, auto- 
rul său nu omite să spună că majoritatea ofițerilor 
Securităţii trecuţi la „inamic“ „au fost condamnaţi [la 
moarte] pentru trădare de către instanțe[le]'21 regi- 
mului Ceauşescu, unitatea din care el făcea parte 
fiind - vezi Doamne - una de execuţie. Idee vehicula- 
tă ulterior şi de Nicolae Pleşiță. 

La rîndul său, contextul în care a fost elaborat 
documentul ridică alte semne de întrebare. El a fost 
înaintat conducerii CIE în data de 21 februarie 1990, 
deci după evenimentele din 1980, într-un context po- 
litic şi social extrem de tensionat. La 21-22 februarie 
au avut loc în Bucureşti manifestații de stradă, la fel 
ca şi în fața clădirii guvernului, populaţia protestind 
împotriva revenirii în forță la putere a vechilor struc- 
turi ale statului comunist, care îşi asiguraseră mono- 
polul puterii. După aceste incidente, între Ion Iliescu 


16 Stenograma discuţiei se găseşte în dosarul C-79 al AVE. Cf. „Ziua“, 22 iunie 2005. 
17 Ziua“, 22 iunie 2005. 
18 $. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 

19 Potrivit unei informaţii de presă, care are ca sursă un fost ofiţer al UM 0920, aflată în subordinea USLA, alături de Nica la 


grupul „R“ al DIE au mai fost transferați col. Gheorghe Preda, col. Aurel Dina, col. loan Dobra şi alți doi ofițeri cărora nu li se 
spun numele. Cf. „Jurnalul Naţional“, 17 februarie 2004. 


20 $. Nica, Raport înaintat conducerii CIE la 21 februarie 1990, în „Ziua“, 21 aprilie 2000. 
21 Ibidem. 





50 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


ROST 





şi guvernul său, pe de o parte, şi partidele istorice re- 
născute, pe de alta, a fost realizat un compromis care 
a dus la formarea CPUN (prima structură preparla- 
mentară de la căderea regimului Ceauşescu). În 
aceeaşi perioadă, Securitatea redacta şi ea citeva 
„note“ cuprinzând persoane care făcuseră parte din 
propria-i conducere22. Limbajul acestor ultime docu- 
mente, care reprezintă o emanaţie a Direcţiei Anche- 
te Penale a Securităţii, este revelator pentru scopul 
urmărit de puterea politică de atunci: la presiunea 
publică a fost avută în vedere condamnarea penală a 
respectivilor, împreună cu Nicolae Pleşiţă. În limba 
de lemn, ele vorbesc despre „unele aspecte“ privi- 
toare la „faptele incriminatorii“ săvârşite de „unii ge- 
nerali din fostul Departament al Securităţii Statu- 
lui“?5. Ulterior, totul a fost sistat, dintre toți, singurul 
anchet penal fiind Nicolae Pleşiţă. 

Conform informaţiilor de presă din România de 
după 1989, avind ca sursă Procuratura, grupul Car- 
los a fost însărcinat de Securitatea externă să realize- 
ze „cel puţin“ şapte atentate24. 

Primul atentat. Pentru îndeplinirea comenzii de 
la Miinchen - supravegherea „obiectivului“ şi execu- 
tarea acţiunii -, Magdalena Kopp a cerut la început 
34 de paşapoarte italiene, franceze, vest-germane şi 
austriece, cu ajutorul cărora să evite supravegherea 
serviciilor secrete şi a autorităţilor occidentale. Paşa- 
poarte pe care le-a şi primit de la Securitatea externă 
a României. Acestea erau copii perfecte ale originale- 
lor. În total, grupul a primit 64 de paşapoarte şi 39 de 
permise de conducere auto false. Totodată, i s-a pus 
[a dispoziţie un centru de antrenament al CIE de la 
Dejani-Vaida Rece?5 şi o mare cantitate de arma- 
ment. Conform informaţiilor de presă din surse occi- 
dentale, „Explozibilul fusese furnizat de agentul ro- 
mân «Andrei [Niţescu “26, alias Sergiu Nica. În ziarul 
„Ziua“ din 29 septembrie 2000 au fost publicate 


două „adrese“ din arhivele CIE, în care Unitatea Anti- 
teroristă a Securităţii externe (UM 0544/R) - a cărei 
ocupaţie de căpătii am văzut că era chiar terorismul 
- cerea depozitului său de armament (UM 0297) să 
scadă din inventar o mare cantitate de arme şi muni- 
ție folosite în „operaţiuni speciale“27. Despre acestea, 
ziarul „Ziua“ afirmă că au fost folosite „în acţiunile te- 
roriste puse la cale împotriva unor persoane con- 
damnate pe timpul regimului Ceauşescu [dezertori - 
n.n], precum şi [în] legătura conspirativă cu temutul 
Carlos Ramirez Sanchez“28, fiind semnate de It-col. 
Sergiu Nica, devenit între timp şeful unității de „lichi- 
dări“. Prima dintre adrese este redactată în vederea 
„Operațiunii 207“, datată 22 iunie 198129, poartă nr. 
102/71/0010748 şi are la bază un raport operativ 
aprobat de şeful Securităţii, Tudor Postelnicu (care, 
cu siguranță, conţinea indicaţia cu privire la ce acţiuni 
va fi folosit armamentul în cauză), datat 21 octom- 
brie 1980, care poartă nr. 0012578. Arsenalul a fost 
ridicat de către It-col. Costin Dumitru pentru UM 
0102 şi 0544/R. Perioada acţiunii corespunde cu 
etapa de dinainte de cele „cel puţin şapte atentate“ 
puse la cale de Securitate și executate de grupul Car- 
los. Întrucât documentul nu indică nici un gram de 
explozibil plastic, marea cantitate de armament şi 
muniţie este o indicație asupra faptului că grupul era 
plătit de CIE (şi) în armament, pe care îl vindea pe 
piaţa terorismului internațional pentru a se autofi- 
nanța sau cu care îşi plătea, la rîndu-i, colaboratorii 
din alte grupări. A doua acţiune de scădere din inven- 
tar, realizată în vederea „Operațiunii 363“, este cu- 
prinsă în adresa datată 9 decembrie 1981 şi poartă 
nr. 91/002602130. Documentul din urmă poartă avi- 
zul şefului Securităţii externe, Nicolae Pleşiță. Totuşi, 
trebuie spus că la data cînd armamentul şi muniția 
pentru prima operațiune au fost scoase din depozit, 
Pleşiță era şef al CIE5L. Între alte „articole“ - necesa- 


22 Vezi doc. 38, 39 şi 40 publicate de Marius Oprea în Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), laşi, 


Editura Polirom, 2002, pp. 413-420. Cei vizaţi sînt: Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu şi Gheorghe Vasile. 


23 M. Oprea, op. cit, pp. 413-420. 

24 Vezi de pildă „Ziua“, 7 ianuarie 1998. 

25 Vezi „Ziua“, 7 ianuarie 1998 şi 9 iulie 1999, 

26 „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. 

27 Vezi şi „Evenimentul Zilei“, 6 septembrie 2000. 
28 „Ziua“, 29 septembrie 2000. 


29 Deşi diferenţa este irelevantă, trebuie spus că în „Evenimentul Zilei“ din 6 septembrie 2000 data apare ca fiind 2 iunie 1981, 
iar în „Jurnalul Naţional“ din 17 februarie 2004, 28 iunie 1981. 


30 Deşi diferenţa este irelevantă, trebuie spus că în „Evenimentul Zilei“ din 6 septembrie 2000 data apare ca fiind 


8 decembrie 1981. 


3 Bl a fost numit oficial la 1 septembrie 1980, şi a ocupat funcţia pînă în data de 1 decembrie 1984 (alături de cea de 


prim-adjunct al ministrului de Interne). 





anul III e nr. 33 


51 


ROST 


HISTORIA 





re şi ele finanțării grupului - era vorba de 215 kg de 
explozibil plastic, 550 de capse pirotehnice şi fitil 
detonant. Parte din acestea au fost folosite în aten- 
tatele comune ale Securităţii cu gruparea Carlos. 

Cu organizarea şi executarea atentatului de la 
Miinchen, Carlos l-a însărcinat pe Johannes Weinrich 
(„Steve“), „inginerul“ grupului (după numele de cod 
dat de Securitatea ungară). Pentru observarea obiec- 
tivului, grupul Carlos s-a folosit de vechi activişti ai 
Celulelor Revoluţionare germane, care, ca autoh- 
toni, nu atrăgeau atenţia, iar pentru executare a ape- 
lat la sprijinul autonomiştilor elveţieni Giorgio Bel- 
lini (nume de cod intern: „Roberto“ - fost membru al 
Brigăzilor Roșii) şi Bruno Breguet („Luca“), şi al bel- 
gianului Luc Edgar Groven („Eric“), care, deşi de na- 
ționalitate belgiană, era membru al organizaţiei se- 
paratiste basce ETA. Conform informaţiilor lui Ri- 
chard H. Cummings, fost director pentru securitate 
al RFE/RL (începînd din noiembrie 1980), la realiza- 
rea atentatului au mai participat Jos6 Maria Larret- 
xea („Schep“) şi o femeie rămasă neidentificată cu 
numele de cod „Secretara“, ambii din ETA22. 

„Inginerul“ Weinrich a mers el însuşi la Miin- 
chen ca să supervizeze desfăşurarea acţiunii - bote- 
zată de CIE „Tangoul miinchenez“ -, deşi după aten- 
tatul eşuat de la Aeroportul Paris-Orly, pe numele său 
fusese emis un mandat de arestare. Paşapoartele din 
România au făcut ca deplasarea să se desfăşoare în 
deplină securitate. Atentatul era foarte important, 
căci de reuşita lui depindea obţinerea de către gru- 
pul Carlos a altor comenzi de pe piaţa terorismului 
internațional. 

La 11 octombrie 1980 Carlos şi Magdalena Kopp 
au plecat cu avionul la Bucureşti. De la Aeroportul 
Otopeni au fost luaţi de ofițerul de legătură şi adjunc- 
tul şefului unităţii de „lichidări“ al CIE, It.-col. Nica („Ni- 
țescu“), care i-a condus la o casă conspirativă. Carlos a 
fost primit de însuşi şeful Securităţii externe, Nicolae 
Pleşiţă, cu care s-a înțeles că: „Grupul trebuia să efec- 
tueze atentate în diferite țări şi primea pentru aceasta 
ajutor tehnic, logistic şi financiar.“35 A doua zi, Kopp a 
deschis la Banca Română de Comerţ Exterior (deve- 
nită după 1990 Bancorex) contul cu nr. 47112103502, 
„care a fost aprovizionat [alimentat - n.n.] în mod con- 
stant de serviciul secret“34, deci de Securitatea externă 


32 „Evenimentul Zilei“, 21 februarie şi 1 mai 2004. 
33 0. Schrom, op. cit., p. 216. 

34 Ibidem. 

35 Ibidem, p. 218. 

36 Ibidem, p. 219. 

37 „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. Vezi şi relatarea lui Richard H. Cummings, „Evenimentul Zilei“, 21 februarie şi 1 mai 2004. 


condusă de Pleşiţă. Pentru acoperirea tranzacţiei, 
Kopp avea acces la cont cu un paşaport RFG falsificat, 
pe numele „Anna Luise Kramer“. 

După stabilirea condiţiilor concrete de muncă şi 
de luptă, Johannes Weinrich a început pregătirea de- 
taliată a atentatului asupra secţiei române a postului 
de radio Europa Liberă. Curînd însă, unul dintre 
colaboratorii grupului pe care se bazase, Gerd-Hin- 
rich Schnepel, membru al Celulelor Revoluţionare, s-a 
retras din acțiune. Carlos şi Weinrich îi propuseseră 
să se alăture ORI, însă Schnepel se săturase de vărsa- 
rea de sînge şi nu mai voia să ia parte la crime înfăp- 
tuite la comandă. Decizia o luase în urma morții Bri- 
gittei Kuhlman („Emma“, „Halimeh“), şi ea membră 
a Celulelor Revoluţionare - petrecută la 4 iulie 1976, 
după atacul comandoului israelian de la Entebbe (în 
Uganda), care a avut loc în urma deturnării unui 
avion cu pasageri israelieni, atentat pus la cale de 
FPEP-CS. Drept care, el le-a spus celor doi că nu vrea 
să ajungă nici la închisoare, nici la cimitir. 

În urma activităţii echipei de observare pe teren 
a obiectivului, Weinrich a strîns un material care în- 
suma peste 70 de pagini A4, conținînd: fotografiile şi 
schiţele clădirii, lista cu echipamentul şi explozibilul 
necesare, şi variantele de fugă de Ia faţa locului. În 
acest timp, lucrătorii maghiari de la serviciul de as- 
cultări al AVH au aflat - din discuţiile pe care mem- 
brii grupului le purtau în cartierul lor general din 
Strada Vend - „că colegii lor de la serviciul secret ro- 
mân însărcinaseră, se pare, grupul Carlos să lichide- 
ze cinci disidenţi şi să arunce în aer la Miinchen sec- 
ţia română a postului Europa liberă.“35 La 23 ianua- 
rie 1981, Securitatea maghiară a mai aflat că teroriş- 
tii au stabilit să fie detonate prin teleghidare patru în- 
cărcături explozive camuflate într-o maşină-capcană. 

La 31 ianuarie 1981, cînd Carlos, Weinrich şi 
Kopp au plecat din Budapesta în străinătate, Securi- 
tatea ungară le-a percheziționat locuința-cartier ge- 
neral. Pe lîngă cantitatea enormă de arme (valize în- 
tregi cu pistoale, amortizoare, puşti automate şi lune- 
te, explozibili) au fost găsite planurile detaliate ale 
atentatului şi „fotografiile disidenților care trebuiau 
ucişi“36. Conform informaţiilor de presă venite din 
surse occidentale, Carlos a fost la Bucureşti, unde a 
stat pînă în data de 3 februarie?”. (va urma) 





52 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


ROST 





Portretul unui ierarh ortodox din secolul al XVIII-lea 


Episcopul Inochentie 
de la Brâncoveni 


În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Țara Românească a cunoscut 


> 


vremuri tulburi, pe de o parte, datorită ocupaţiei Olteniei de către austrieci 
(1718-1739) şi, pe de altă parte, deselor războaie ruso-austro-turce 
desfășurate de cele mai multe ori pe teritoriul său. Totuşi, prin contribuția 
unor ierarhi remarcabili, viața bisericească a cunoscut o înflorire deosebită. 
Unul dintre vrednicii episcopi ai acestei perioade este Inochentie de la 
Brâncoveni, vlădică al eparhiei Râmnicului. EI şi-a desfăşurat activitatea 
pastorală într-o perioadă diticilă când Oltenia trebuia să suporte 


„jugul de tier austriac“. 
Cosmin Oprea 





cant prin moartea lui Ştefan de la Govora, în 

septembrie 1727, s-a ţinut obișnuita adunare 
electivă, formată din reprezentanții clerului şi ai bo- 
ierimii, pentru alegerea unui nou episcop. Adunarea 
avea menirea să aleagă trei candidaţi pe care Admi- 
nistraţia îi va face cunoscuţi Oberdirectorului din Si- 
biu. Acesta, la rându-i, va recomanda pe unul dintre 
candidați, Curţii din Viena, urmând a se obţine recu- 
noaşterea împăratului. Cei trei candidaţi au fost: Ino- 
chentie, egumenul de la Brâncoveni, Dositei, eclesi- 
arhul episcopiei şi Nicodim, egumen de la Tismana. 
Generalul-comandant Tige din Sibiu, Oberdirectorul 
Olteniei primise din partea Administraţiei din Craio- 
va, un raport pentru a fi verificat şi trimis la Curtea 
din Viena. Tige îl va desemna pe Inochentie, care, 
după multe frământări şi tergiversări, a fost ales şi 
episcop. Împăratul de la Viena i-a ordonat lui Tige, la 
11 mai 1728, să ia de la noul numit jurământul de 
credință şi, abia apoi, să-l instaleze.! 

Hirotonia întru arhiereu a lui Inochentie a fost 
săvârşită la Belgrad de mitropolitul sârb Moise 
Petrovici, iar instalarea s-a făcut de episcopul 
Timişoarei, Nicolae, pe care mitropolitul sârb îl dele- 
gase în acest scop, spre finele anului 1728. Istoricul 
Nicolae Dobrescu precizează din ce cauză a fost întâr- 
ziată instalarea, nefiind exclusă posibilitatea ca Ino- 


$ caunul episcopal de la Râmnic rămânând va- 


chentie să fi fost instalat de autoritatea laică, şi după 
aceea confirmat de cea bisericească. Mai târziu, Con- 
siliul de război din Viena a interzis mitropolitului 
sârb orice amestec în treburile Bisericii Ortodoxe 
Române din Oltenia. 

Inochentie a fost călugărit în 1702, la mănăsti- 
rea Tismana „unde petrecuse multă vreme“. De aici e 
ales egumen al mănăstirii Motru, căreia prin diată îi 
va lăsa la moartea sa (1 februarie 1735), moşiile de 
la Dobra şi Zlaşova. De aici va ajunge egumen la mă- 
năstirea Brâncoveni?. 


Apărătorul drepturilor 
Bisericii Ortodoxe 


În urma raportului împuternicitului imperial 
Koch, în ce priveşte mănăstirile, se dă un nou decret 
imperial (27 aprilie 1729) care se ocupă de mai 
multe probleme. Se cerea prin acest decret o situaţie 
cât mai amănunțită în privinţa veniturilor mănăstiri- 
lor din Oltenia, atât a celor închinate, cât şi a celor 
domneşti. Acest lucru se făcea ca să se vadă ce biruri 
s-ar mai putea lua de la fiecare. În al doilea rând, se 
prevedea ca averile mănăstirilor închinate să se ia de 
fisc, aşa cum se mai procedase în trecut, iar asupra 
celor domneşti, împăratul cere Oberdirectorului 
Tige să însărcineze Administraţia din Craiova, ca să 
verifice care fuseseră prerogativele domnului în ase- 
menea cazuri şi ce s-ar putea păstra din ele, fără să 


1 N. Dobrescu, Istoria bisericii române din Oltenia în timpul ocupațiunii austriace (1716-1739). Cu 220 acte şi fragmente 


inedite culese din arhivele din Viena, Bucureşti, 1906, p. 77 


2 Ibidem, pp. 109, 133 





anul III e nr. 33 


53 


ROST 


HISTORIA 





trezească în țară nemulțumiri. Autoritatea austriacă 
încerca să se inspire din tradiţiile locale de conduc- 
ere ca nu cumva altfel, populaţia din provincie să se 
răscoale împotriva sas. 

Preoții şi diaconii trebuiau să fie scutiți de a mai 
da cuvenitul plocon episcopului, dar în schimb, pen- 
tru a se crea un nou venit tezaurului împărătesc, 
aceiaşi preoţi şi diaconi sunt supuşi la biruri către 
fisc, ca şi toţi ceilalţi locuitori, după legislația austria- 
că. Intenţiile Curţii erau ca din banii care se vor strân- 
ge de la clerul român să se întrețină în Craiova trei 
călugări catolici, pentru ca să predea tineretului ro- 
mân „humaniara“. În acest fel se dorea încet, dar si- 
gur, infiltrarea catolicismului în provincie, mai ales 
prin învățământ. Tendinţe de uniatism nu au fost în 
cei douăzeci de ani de ocupaţie austriacă în Oltenia, 
dar pe viitor se preconiza un asemenea fenomen. 

Episcopului i se impunea să dea a treia parte a 
veniturilor sale (în primul an de episcopat) aceluiaşi 
tezaur împărătesc. Decretul punea în vedere Oberdi- 
rectorului să observe ca numărul preoților şi dia- 
conilor să nu crească peste măsură, iar celor ce se vor 
hirotoni în afara granițelor, să nu li se permită a ofi- 
cia slujbele în ţară. Aceasta era o măsură de a restric- 
ționa numărul preoților, mai ales că în ultima perioa- 
dă tot mai mulți veneau din sudul Dunării pentru a 
sluji în Oltenia. 

Inochentie, împreună cu 14 egumeni şi mai 
mulți preoți au semnat un memoriu împotriva aces- 
tui decret. Problema numirii egumenilor veni să mă- 





Foto: Bogdan Onofrei 


3 Ibidem, op. cit., p. 83 
4 Ibidem, p. 93 
5 Şt. Lupa, Gh. Moisescu, A. Filipașcu, Istoria Bisericii Române, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 


Române, Bucureşti, 1958, p. 180 


rească şi mai mult nemulțumirea. Episcopul s-a bucu- 
rat de dreptul tradițional de a propune Oberdirecto- 
rului pe egumeni, pentru locurile vacante, în prima 
parte a păstoririi sale. Mai târziu i-a fost luat acest 
drept şi dat Administraţiei din Craiova. Inochentie va 
protesta, considerând că el cunoaşte mai bine pe 
călugări decât cei ce sunt în funcţii civile şi ca atare 
nu va recunoaşte egumenii recomandaţi de Adminis- 
traţie, obiectând împotriva acestui procedeu. 

După moartea generalul Tige, a venit în postul 
de comandant al Ardealului şi Oberdirector peste Ol- 
tenia, generalul Wallis. Acesta îi va lua apărarea lui 
Inochentie, la Curtea de la Viena, dar cu toate aces- 
tea hotărârea a fost definitivă în ce priveşte numirea 
egumenilor. 

La 4 septembrie 1730, episcopul Inochentie 
trimite un memoriu comandantului Wallis pentru 
scutirea preoţilor şi diaconilor de dări. Acesta, în 
înțelegere cu conducerea de la Viena şi ținând cont 
de faptul că nici clerul din Serbia nu plătea dări, 
hotărăsc la 10 octombrie 1730 scutirea de acest bir. 
Curtea de la Viena aprobă legea, „dar cu condiţia ca 
să plătească, în locul lor, locuitorii“. Decizia a ridicat 
mari proteste în rândul populației, ducând în cele 
din urmă la bejeniet. 

După ce episcopul Inochentie de la Brâncoveni 
a participat la alegerea mitropolitului Vincențiu 
loanovici, scrie comandantului Wallis că a văzut cum 
în diecezele Timişoara, Arad, Caransebeş şi Buda, 
ierarhii de acelaşi rit cu ei petrec în pace, fiind privi- 
legiaţi de autorități. EI cere un asemenea tratament 
şi pentru clerul din Oltenia „şi nu ceva mai mult 
decât s-a dat acelora“. 

Scrisorile din 14 iulie şi 27 decembrie 1731 către 
generalul Wallis arată nemulțumirile episcopului 
Inochentie în legătură cu drepturile tradiționale ale 
ierarhului în eparhia sa, drepturi ce au fost flagrant 
încălcate de Administraţia habsburgică. La 31 iulie 
1732, Curtea trimite un rescript generalului Wallis, 
privitor la plângerile episcopului. Pe unele le rezolvă 
favorabil, pe altele nu. În 1733 episcopul personal a 
mers până la Viena cu plângerile sale împotriva con- 
ducerii austriece. 

Episcopul Inochentie de la Brâncoveni, alături 
de Damaschin Dascălul şi Climent de Ia Bistriţa, a în- 
scris o pagină de luptă îndârjită în istoria Bisericii Or- 
todoxe din Oltenia, contra stăpânirii habsburgice5. 





54 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 


Legăturile Episcopului 
Inochentie cu Transilvania 


După 1700, românii ortodocşi transilvăneni au 
rămas fără arhipăstor sufletesc, mai mult de jumă- 
tate de secol. În această perioadă, Râmnicu-Vâlcea 
este un punct de spijin bisericesc foarte important. 

Fiind îngrijit şi plăcut tipărite, având un conţi- 

nut dogmatic-liturgic ortodox neîndoielnic, cuprin- 
zând slujbe în româneşte, cărțile lui Inochentie nu 
rămân numai în granița eparhiei Râmnicului, ci trec 
peste Carpaţi, ducând cu ele faima tipografiei râm- 
nicene. Astfel, în Transilvania şi Banat au apărut: 
Molitvelnicul din 1730, Ceaslovul din 1731, Triodul 
din 1731, având cea mai mare răspândire, Liturghi- 
erul din 1733. Mai mult chiar, se vorbeşte de un 
depozit foarte mare de cărți bisericeşti ale lui Ino- 
chentie „un fel de librărie“, la negustorul Dimitrie 
Moldovan din Sibiu, evident, cu scopul ca de aici să 
fie cumpărate şi răspândite la toate bisericile româ- 
neşti din Transilvania. Depozitul avea aşa de multe 
cărți, încât Camera Ardeleană, con- 
fiscându-le după moartea episcopu- 
lui Inochentie, le-a vândut cu o sumă 
de şase mii de florini, ceea ce era 
foarte mult pentru acea perioadă. 
Din aceasta se poate constata că aria 
de răspândire a tipăriturilor lui Ino- 
chentie în Transilvania şi Banat a 
fost foarte mare. 

Episcopul Inochentie a hiro- 
tonit preoți în eparhia sa pentru ne- 
voile spirituale ale credincioşilor. 
Astfel, Dascălul Ioan a fost hirotoni- 
sit la Râmnicu-Vâlcea, în mai-iunie 
1733 şi Vasile Dascălul, la 5 august 
1734, pentru biserica din Făgăraş. În 
martie 1734, Inochentie a trimis şi 
un sfânt antimis bisericii din şcheii 
Braşovului. Legăturile dintre Râmni- 
cu Vâlcea şi credincioşii ortodocşi 
din şcheii Braşovului s-au întărit 
foarte mult în timpul ocupaţiei aus- 
triece în Oltenia. 

La 20 ianuarie 1728, generalul 
Tige dă dispoziţie preoţilor din Bra- 
şov, ca de acum înainte să aparțină în 
cele bisericeşti de Episcopia Râmni- 
cului. Inochentie va încasa ploconul 


EA 
= 
E 
E 
& 
Fi 
3 


ROSI 


vlădicesc, dar va avea şi multe probleme din cauza 
preoților de acolo. El intervine deseori în diferite cer- 
turi provocate de judecata greşită a protopopului 
Florea. Preotul Toader îl va învinui pe episcop că ar fi 
aderat la unirea cu Roma, ceea ce era fals. Din cauza 
marii tulburări ce s-a făcut din această pricină în bise- 
rica din Braşov, protopopul Florea a trimis o scri- 
soare episcopului Inochentie, printr-o delegaţie, în 
care prezintă neajunsurile şi tulburările credincioşi- 
lor din şcheii Braşovului. Ortodocşii braşoveni erau 
foarte sensibili la dreapta credință, şi de aceea, orice 
zvon despre uniaţie, mai ales în această perioadă, îi 
făcea să devină foarte revoltați împotriva celor care 
aderau la greco-catolicism. La 10 decembrie 1732, 
episcopul Inochentie îl va caterisi pe preotul Toader, 
care va fi iertat doar la intervenția domnitorului 
Grigore Ghica”. 

Din cele expuse până aici, precum şi datorită 
unei bogate corespondențe, (tot cu conținut cano- 
nic) se poate constata cât de mult a contribuit epis- 
copul Inochentie la ridicarea nivelului cultural şi la 


T 


xl 


[IL 


[| 





6 $. Sterie, Documente privitoare Ia trecutul românilor din Șchei (1701-1795), vol. HIV, Braşov, 1901-1903, p. 123 


7 S. Stinghe, op. cit. pp 155-157 


anul III e nr. 33 


ROST 


HISTORIA 





păstrarea duhului Ortodoxiei în Transilvania, con- 
siderându-i pe ortodocşii braşoveni ca pe proprii săi 
fii duhovniceşti. 


Raporturile cu Biserica 
Ortodoxă Sârbă 


Noul procedeu întrebuințat la alegerea episcop- 
ului de Râmnic, fără a mai cere recunoaşterea mitro- 
politului sârb (de care depindea canonic), a influ- 
ențat foarte mult legăturile dintre eparhia Râmnicu- 
lui şi mitropolia sârbească. Episcopului sârb nu-i ră- 
mânea decât să săvârşească sfinţirea celui deja nu- 
mit de împărat. Aşa a fost şi cazul episcopului Ino- 
chentie de la Brâncoveni, care a fost hirotonisit la 
Belgrad, de către mitropolitul Moise Petrovici, la sfâr- 
şitul lui 1728. Inochentie va participa în 1730 la 
Congresul bisericii din Belgrad, iar la 2 aprilie 1731, 
va fi prezent la Belgrad, însoţit de doi egumeni, la 
alegerea noului mitropolit sârb, Vichentie loanovici. 
De asemenea, în 1732, este invitat la Congresul sârb 
de la Belgrad „unde face plângere publică... în contra 
Administraţiei, care se amesteca în jurisdicțiunea sa 
bisericească“, ceea ce însemna un act de mare curaj 
în acea vreme. 

Biserica Ortodoxă Sârbă, neavând tiparniță, a 
folosit pentru nevoile ei, pe cea de la Râmnic. De sub 
teascurile acesteia apar şi cărțile de slujbă slavoneşti 
pentru a putea fi la îndemâna credincioşilor orto- 
docşi sârbi. Aici a tipărit mitropolitul Moise Petrovici, 
în 1726, cartea „Întâia învățătură pentru tineri“ în 
limbile slavonă şi română. Aceasta a fost retipărită 
apoi de mai multe ori, fiind o carte necesară credin- 
cioşilor. 


Activitatea pastorală 
și tipografică 


Ca păstor sufletesc, episcopul Inochentie, vă- 
zând trista stare de lucruri în care se afla clerul ol- 
tean, trimite o circulară în 1731, tuturor preoților şi 
diaconilor din eparhia Râmnicului, în care îi invită, îi 
sfătuieşte şi le porunceşte să ţină cont de mai multe 
reguli tipiconale ce erau frecvent ignorate. Adminis- 


8N. Dobrescu, op. cit., pp. 94, 109 


9V. Molin, Tiparnița de la Râmnic în aa păstoririi lui Inochentie. Incercările de înnoire în anii 1730-1732în Mitropolia 
Oltenieie, XV, 1963, nr. 3-4, pp 187-19 


10 M. Manolache, Viaţa și activitatea episcopului Inochentie al Râmnicului (1727-1735), în Mitropolia Oltenieie, XIX, 1967, 


nr. 9-10. p. 749 


1 N. Dobrescu, op. cit., p. 59 
12 A. Sacerdoţeanu, Tipografia Epahiei Râmnicului (1705-1825), în Mitropolia Olteniei, XII, 1960, nr. 5-6, pp. 317-318 


traţia austriacă şi-a adus aportul ei în ce priveşte dis- 
ciplina clerului oltean, care de cele mai multe ori era 
certat cu legea. 

Dacă din punct de vedere editorial, episcopul 
Inochentie avea la îndemână manuscrisele gata 
întocmite, ca tipograf însă, nu mai avea aceeaşi situa- 
ție favorabilă din timpul episcopului Damaschin. 
Pentru a renova tiparnița care era foarte veche şi 
rudimentară, apelează la meşterii tipografi sibieni. 
Va chema la Râmnicu-Vâlcea pe tipograful sas, Peter 
Barth, care va veni în 1730 „pentru a supune unei 
revizii generale modesta instalaţie tipografică de 
aici“. Dar Peter Barth va fi incapabil de a reface tipar- 
nița şi se va ajunge la un lung proces cu episcopul 
Inochentie”. Astfel cărţile tipărite de episcopul 
Inochentie la Râmnic sunt zăţuite din vechiturile de 
chirilică uzate, rămase moştenire de la episcopul 
Damaschin. Situaţia financiară a eparhiei era una 
defavorabilă şi de aceea, de cele mai multe ori, 
proiectele episcopului Inochentie nu puteau fi con- 
cretizatel0. 

Cu toate că episcopul Inochentie a păstorit în 
vremuri aşa tulburi, totuşi în timpul său s-au tipărit la 
Râmnic nu mai puţin de şase cărți de cult, atât de ne- 
cesare bisericilor româneşti ortodoxe din toate pro- 
vinciile. Inochentie, ca vrednic urmaş al lui Damas- 
chin, se găsea într-o situaţie favorabilă în ce priveşte 
munca editorială. El dispunea de o prețioasă moşte- 
nire, anume acele traduceri din slavoneşte şi greceş- 
te ale lui Damaschin, de care se va folosi din plin!!. 

Inochentie, ca un „cleric învăţat şi zelos pentru 
cultură“, îşi are şi el meritul său, supraveghind apariţia 
lucrărilor şi suportând toate cheltuielile de tipărire. 

Molitvelnicul apare în 1730, în româneşte. Pre- 
fața e semnată de episcopul Inochentie şi adresată 
mitropolitului sârb Moise Petrovici: 

„Şi întâi, am pus în cuget grija Sfintelor Biserici 
„.. şi văzându-le prea lipsite de trebuincioasele cărţi în 
limba noastră cea da moşie ... am socotit a îmbogăţi 
sfintele Beserici cu înmulţirea sfintelor cărți, în limba 
patriei noastre româneşti ...“.12 

În 1731 apare Ceaslovul în slavoneşte şi ro- 
mâneşte, tipograf fiind Ieremia Atanasievici şi 
Triodul în 1731, tipărit tot de Ieremia Atanasievici. 





56 


anul III e nr. 33 


HISTORIA 





Foto: Bodan Onofreg 


În ce priveşte limba, se poate observa că e foarte 
corectă, fidelă originalului grecesc, deşi a fost tipărit 
pentru prima dată în româneşte. Aceasta înseamnă 
că traducătorul nu putea fi un om mediocru, ci un 
bun cunoscător al limbilor clasice şi desigur, acesta 
era ierarhul Damaschin Dascălul!5. Liturghierulva fi 
tipărit în 1733, tipogratul fiind loan Făgărăşanul. 
Nicolae Iorga, referindu-se la această carte, zice că ea 
„reproduce desigur cartea de acelaşi fel care ieşise la 
Bucureşti în 1728“14. În 1734, Catavasierul şi „Întâia 
învățătură pentru tineri“ vor fi tipărite numai în 
limba slavonă. 

Cărțile tipărite de Inochentie, sunt îmbrăcate 
într-o haină grafică aleasă, fiind bogat ilustrate cu xi- 
logravuri, având multe flori de compoziție tipogra- 
fică şi arabescuri. Ele nu mai sunt prezentate într-o 
formă stereotipă ca înainte, ci se introduc, pe lângă 
chipurile sfinţilor, şi o mulțime de scene religioase, 
cum se găsesc de exemplu în Molitvelnicul de la 1730; 
scena Botezului, a Cununiei şi a Sfântului Maslu. 

Prin tipăriturile sale, episcopul Inochentie a 
contribuit la dezvoltarea limbii noastre literare, 
datorită folosirii corecte a limbii şi fidele originalu- 





lui'5. Fiind tipărite în limba populară, înțeleasă de 
românii de pretutindeni, ele s-au răspândit şi în afara 
granițelor episcopiei Râmnicului, într-un număr 
destul de mare. Ierarhul s-a îngrijit personal de for- 
ma, de stilul şi de conţinutul lor. Tipăriturile sale au 
fost de un real folos vieţii noastre bisericeşti şi litera- 
turii româneşti! 

După o păstorire de aproape opt ani, acest har- 
nic vlădică s-a stins în scaun, în ziua de 1 februarie 
1735Y. A luptat cu multă dârzenie şi curaj pentru 
păstrarea neştirbită a drepturilor Bisericii Ortodoxe 
din Oltenia. Nu a dezarmat în fața greutăților şi ame- 
nințărilor venite din partea Imperiului Austriac, 
dând dovadă prin aceasta de mult curaj şi patriotism, 
asemenea altor ierarhi ortodocşi din această pe- 
rioadă. A lucrat cu îndemânare şi pricepere a ridica- 
rea nivelului cultural al păstoriţilor săi şi bunăstarea 
tuturor bisericilor din eparhia sa, mărind averea 
episcopiei cu multe moşii şi danii. Meritul cel mai 
mare al lui Inochentie e acela că s-a îngrijit de tipări- 
rea manuscriselor episcopului Damaschin Dascălul, 
prin care aduce o prețioasă contribuţie la unitatea şi 
dezvoltarea limbii noastre literare.18 


13 C. Erbiceanu, Cel dintâi triod imprimat în româneşte, în Biserica Ortodoxă Română, XV, (1891-1892), pp 127-132 
14 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieții religioase a românilor, vol. II, Bucureşti, 1928, p. 112 


15 C. Erbiceanu, op. cit, pp. 128-129 
15 M. Manolache, op. cit. p. 751 


1 N. Şerbănescu, Episcopii Râmnicului, în Mitropolia Olteniei, XVI, 1964, nr. 3-4, p. 193. 


15 M. Manolache, op. cit. p. 754 





anul III e nr. 33 


ROST 


ESENȚIAL 





Omul între lege 
şi fărădelege 


Lumea în care trăim își făurește tot mai mult propriile legi pe care 


Lp vA 


omul trebuie să le respecte. Fără îndoială, legea este dată pentru a fi 
respectată şi aceste legi sunt necesare pentru a menţine omenirea 
în limitele unei vieți normale. Să nu uităm că primul dătător de legi 
a fost Însuşi Dumnezeu, EI cunoscând că omul, după căderea în 
păcat, nu va mai face o distincţie clară între bine şi rău. 


Antonio Aroneasa 





află în Decalog - au fost urmate de-a lungul is- 
toriei de nenumărate legi date de autoritățile 
omeneşti. În Vechiul Testament legile dumnezeieşti 
au avut rolul de a-i menţine pe iudei într-o relaţie per- 
manentă cu Dumnezeu, arătându-le care sunt 
aspectele principale în legătură cu această relație: 
Dumnezeu Unul, lipsa cultului idolatru, păstrarea cu 
sfințenie a zilei de odihnă etc., dar, în acelaşi timp, 
Dumnezeu le-a arătat iudeilor că nu îl pot cunoaşte 
pe EI făcând abstracţie de buna conviețuire cu 
semenii lor şi de aceea le dă şi legi care vizează relaţi- 
ile interumane: cinstirea părinților, oprirea crimei, a 
desfrânării, a hoţiei, a minciunii etc. Acesta este în 
mare Decalogul, adică esența legii morale a Ve- 
chiului Testament. Mântuitorul Hristos vine în lume 
şi nu desființează, nu „strică” legea, dar o depăşeşte. 
Adică, legea veche este necesară bunei vieţuiri, dar 
nu este suficientă pentru mântuire şi prin urmare 
Mântuitorul ne dăruieşte Fericirile din Predica de pe 
Munte, prin care ne arată cum trebuie să fie „candi- 
datul“ la mântuire. 
Legea Vechiului Testament este într-un fel o lege 
a firii care ne arată cum trebuie să trăim păstrându- 
ne în limitele umanului şi astfel să evităm păcatul, iar 
Legea Noului Testament depăşeşte firea, scandal- 
izează normalitatea. De ce? Hristos ne spune că vor fi 
fericiţi cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei 
curați cu inima etc., ori pentru cel care trăieşte în 
societate astfel de virtuţi îl fac un pierzător în faţa 
celorlalți, dar nu şi înaintea lui Hristos. Legea morală 
creştină - şi mă refer aici atât la cea veche, cât şi la 


|, egile date de Dumnezeu - a căror esență se 


cea nouă, pentru că nu poți ajunge la Hristos decât 
împlinind poruncile - este dată pentru a fi împlinită, 
dar mai mult decât atât ea este încălcată (sau 
depăşită). Ea este dată pentru cei care vor să trăiască 
moral pentru a ajunge mai apoi pe treptele sfințe- 
nici. Sfințenia nu exclude comportamentul moral, ci 
îl presupune. Fac abstracţie de legea morală doar 
două categorii de oameni: cei lipsiţi de conştiinţă 
morală şi sfinții, adică aceia care se află la cele două 
extreme, ale răului şi ale binelui. Primii sunt mai pre- 
jos de moralitate, iar ceilalți au şi depăşit-o prin 
cunoaşterea lui Dumnezeu, care este Izvorul binelui 
şi Binele suprem. 

Problema care se pune este cea a sensului. Prin 
urmare noi încotro ne îndreptăm? Putem ajunge ori 
la sfințenie, ori la nebunie morală, alegerea ne 
aparţine. Dumnezeu ne îndeamnă, ne dă sfatul şi noi 
alegem. În această alegere se interpune însă 
conştiinţa morală şi legea omenească. Pe care le 
ascultăm şi ce ne spune fiecare? 


Conștiinţa morală 


Încă de la creaţie, Dumnezeu a pus în om ceva ce 
îl deosebeşte radical de celelalte viețuitoare. Con- 
ştiinţa morală a fost aşezată de Dumnezeu în om pen- 
tru ca aceasta să îi fie ghid, îndrumător în libertatea 
cu care omul a fost înzestrat de către El. Altfel spus, 
conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în om şi 
nu există făptură umană care să fie lipsită de ea. Ea 
ne însoţeşte mereu atunci când vrem, când săvârşim, 
sau după ce am săvârşit o faptă. În aceste trei mo- 
mente legate de faptă şi de săvârşirea ei se manifestă 
conştiinţa morală în om. Ea opreşte de la rău, sau 





58 


anul III e nr. 33 


ESENȚIAL 


ROSI 





îndeamnă la bine, ne arată cât de rea sau bună este 
fapta pe care o săvârşim, ne mustră sau ne apreciază 
în legătură cu fapta pe care am săvârşit-o. 

Nici un om nu este lipsit de glasul interior al 
conştiinţei morale şi prin urmare nu este scuzabil în 
nici un fel în fața Dreptului Judecător, de răul 
săvârşit, cu atât mai mult cu cât conştiinţa îl judecă 
pentru aceasta aici pe pământ. Fără îndoială, acest 
„barometru“ numit conştiinţă morală este extrem de 
necesar în călătoria omului prin viață. Pentru a fi 
însă şi eficient, glasul interior al conştiinţei morale 
trebuie ascultat şi, fireşte, urmat. şi aici intervine 
relaţia dintre aceasta şi libertatea dăruită omului de 
Dumnezeu. Întrucât conştiinţa în general opreşte de 
[a rău - având în vedere înclinația excesivă a omului 
spre rău - ne putem întreba dacă omul mai este într- 
adevăr liber. Există un răspuns ferm, dat de vieţile 
sfinților care ne-au arătat că libertatea deplină se 
câştigă doar lăsându-ne duşi în „robia iubirii dum- 
nezeieşti“. Această robie extatică a iubirii de Dumne- 
zeu ne face liberi pe deplin, 
aşa cum înlănţuirea patimilor, 
oferindu-ne „pe tavă“ iluzia 
dobândirii libertăţii totale - 
ilustrată de maxima „fac ce 
vreau“ neurmată, bineînțeles 
de firescul „dar răspund pen- 
tru ceea ce fac în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor“ - 
ne duce de fapt într-o robie 
împovărătoare din care cu 
greu se poate ieşi. Aşadar, în 
virtutea libertăţii primite ca 
dar, omul care urmează con- 
ştiinţei morale dobândeşte o 
mai mare libertate în Dum- 
nezeu. 


Cine are conștiință 
morală? 


Toţi oamenii, indiferent 
de naţionalitate, de religie, au 
fost înzestrați de Dumnezeu 
cu conştiinţă morală. Aici 
apare o problemă delicată, 
referitoare la mântuirea ne- 
creştinilor, care totuşi ur- 
mează legii morale naturale - 
făcând binele şi evitând răul - 
şi la care ne oferă un răspuns 


anul III e nr. 33 


clar Sfântul Apostol Pavel: „când păgânii, care nu au 
lege, din fire tac ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt 
lor uși lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor 
prin mărturia conştiinţei şi prin judecătile lor, care 
îi învinovăţesc Sau chiar îi apără în ziua când, 
potrivit Evangheliei mele, Dumnezeu va judeca 
prin lisus Hristos, cele ascunse ale oamenilor“ 
(Romani 2, 14-16). Prin urmare, dacă necreştinii 
urmează legii divine prin conştiinţa morală din ei, 
cu atât mai mult noi, creştinii, ar trebui să urmăm 
acesteia. De ce? Pentru că novă ni s-a dat chiar mai 
mult decât atât, avem Evanghelia lui Hristos, care 
este o Evanghelie a iubirii şi în care dualitatea bine- 
rău dispare întrucât cel ce iubeşte nu mai face răul. 
Nu putem împlini legea iubirii fără să urmăm 
conştiinţei morale, pentru că aceasta ne conduce 
către Hristos şi, făcând aşa, vom ajunge să trăim ca 
o realitate vie frumoasele cuvinte ale Fericitului 
Augustin, „iubeşte şi tă ce vrei“ pentru că acela care 
iubeşte nu vrea să facă răul. 






























ROST 


ESENȚIAL 








Între judecata conștiinței 
şi responsabilitatea morală 


Realitatea de zi cu zi ne arată că, din păcate, 
omul dă prilejul conştiinţei morale, de cele mai 
multe ori, doar pentru judecarea faptelor rele şi deci 
pentru mustrare. De unde această tendință a omului 
de a săvârşi mai mult răul decât binele? Am putea 
spune simplu şi fără să greşim că aceste porniri neg- 
ative sunt urmări ale păcatului strămoşesc. Însă, prin 
Botez, Mirungere şi împărtăşirea cu celelalte Taine 
omului i s-a dat posibilitatea să devină curat, să se 
mântuiască, ba, mai mult, i s-au dat prin Taina 
Mirungerii darurile Duhului Sfânt spre lucrarea lor 
întru desăvârşire. Însă Sfintele Taine şi toată lu- 
crarea lui Dumnezeu asupra omului, nu au în vedere 
suprimarea libertăţii şi prin urmare această libertate 
este cea care ne dă „dreptul“ în continuare să ne în- 
dreptăm spre rău. Dulcea libertate ni s-a dăruit pen- 
tru a ne îndumnezei, pentru a deveni prin credință, 
har şi fapte bune fii ai lui Dumnezeu şi nu pentru a 
păcătui. Adam şi Eva dintru început au înțeles greşit 
această libertate şi au ascultat mai degrabă glasul 
ispititor al celui rău decât glasul cel iubitor al lui 
Dumnezeu, ceea ce a dus inevitabil la căderea în pă- 
cat şi la îndepărtarea de Dumnezeu. Am putea spune 





| că orice păcat personal este prin 
urmare un fel de reactualizare a 
păcatului strămoşesc întrucât, atunci 
când păcătuim, facem ceea ce au 
făcut şi protopărinții noştri în Rai. 
Orice păcat îşi are originea în primul 
rând într-o proastă înţelegere şi 
întrebuințare a libertăţii umane. 
Însă libertatea mai implică ceva pe 
lângă putinţa de a face orice - „toate 
îmi Sunt îngăduite, dar nu toate îmi 
sunt de folos“, spune Sfântul Apostol 
Pavel - şi anume, responsabilitatea 
pentru fapta săvârşită, dar şi asu- 
marea consecinţelor. 

Omul este o făptură respons- 
abilă şi aceasta se va vedea în modul 
cel mai clar la Dreapta Judecată. Cel 
care face păcatul, însă, nu mai vede 
responsabilitatea pe care o are pen- 
tru fapta săvârşită şi nici nu vrea să 
vadă inevitabilul judecății asupra sa. 
Bineînțeles, dacă păcatul afectează şi 
viața societăţii - crimă, viol, furt etc. 
- atunci omul va răspunde şi în fața 
autorităţii omeneşti. Responsabilitatea este aşadar 
un fel de răsplată, bună sau rea, în legătură cu fapta 
săvârşită. 

Însă, pe lângă responsabilitate în urma faptei, se 
răsfrâng asupra omului şi anumite consecințe. Într-o 
mare măsură consecinţele se împletesc cu răsplata 
primită pentru faptă, însă acestea mai pot fi şi meto- 
de de „pedagogie divină“ prin care Dumnezeu în 
marea Sa iubire caută îndreptarea omului pe drumul 
cel bun. Consecințele, efectele păcatului se resimt cel 
mai bine în viață, atât în cea personală cât şi în cea 
comunitară. Bolile, necazurile, calamitățile naturale 
nu trebuie să fie privite ca revărsare a mâniei divine 
peste sărmana făptură umană, ci drept consecințe 
ale păcatelor săvârşite în trecut. Este vorba, simplu, 
de legea cauzei şi a efectului care spune că orice acți- 
une întreprinsă de om este o cauză care va genera un 
efect şi care se aplică şi în privința moralității. Fapta 
omului generează efecte atât asupra vieții spirituale 
cât şi asupra celei materiale. În mod firesc, omul care 
conştientizează măreția zidirii sale „după chipul lui 
Dumnezeu” trebuie să dorească o viață bună atât 
pentru el cât şi pentru semenii lui. Viaţa bună şi fru- 
moasă este o consecinţă firească a cunoaşterii prac- 
tice a lui Dumnezeu şi pleacă din pacea spirituală pe 
care omul şi-o câştigă numai înfăptuind binele. 





60 


anul IIl e nr. 33 


ESENȚIAL 


ROST 





Pentru o posibilă 
hermeneutică a ideii 


de naţiune 


Într-un context al multiculturalismului şi al lui 


political correctness, al globalizării endemice, o privire critică, 
lucidă asupra proiectului romantic al ideii de națiune se 


reclamă cu atât mai mult a fi făcută. 


Constantin Mihai 


n recurs la un asemenea proiect nu poate 
U ocoli reflecţiile teologice - unele notabile, 

altele profund amendabile - ale Părintelui 
Dumitru Stăniloae cu privire la o posibilă hermeneu- 
tică a naţiunii. De altfel, încercarea de fundamentare 
teoretică a ideii de naţiune, din perspectiva teologiei 
şi a metafizicii religioase, era cvasi-recurentă în 
perioada interbelică, aceasta fiind decelabilă la o 
parte însemnată a elitei - să amintim două para- 
digme esenţiale: Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. 

Dumitru Stăniloae făcea parte din pleiada de 
patrologi şi istorici ai creştinismului antic care-i 
mai cuprindea pe Teodor M. Popescu, Ioan G. 
Coman, Iustin Moisescu, Dumitru Fecioru, Olimpiu 
Căciulă ş.a. 

Plecând de la ideea lui Bulgakov potrivit căreia 
lumea este Sofia în formă creată, teologul D. 
Stăniloae consideră că națiunea are drept funda- 
ment „un model dumnezeiesc etern“, model pe care 
națiunea trebuie să-l realizeze la modul absolut. Un 
aspect grav apare în momentul în care „diversifi- 
carea omenirii în naţiuni ar fi o urmare a căderii în 
păcat, o deviere de Ia calea pe care vrea Dumnezeu 
să se dezvolte omenirea“. Într-o asemenea ipostază, 
națiunea este lipsită de substanța eternă, legitimantă 
- Părintele Stăniloae vorbeşte, în acest caz, despre 
naţiune ca despre o entitate ontologică potrivnică lui 
Dumnezeu -, datoria oricărui creştin constând toc- 
mai în implicarea sa pentru scoaterea umanităţii din 
această stare de păcat. 





Se ridică, acum, o întrebare firească: oare „diver- 
sificarea omenirii în naţiuni“ constituie un păcat sau o 
consecință a păcatului? Răspunsul teologului român 
este revelator în acest sens: „Națiunea, în faza păcatu- 
lui, are manifestări păcătoase, pentru că natura ome- 
nească în general, cu toate diversificările în care se 
înfăţişează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din 
starea păcătoasă nu se face prin anularea calităților 
naționale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în gen- 
eral. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţion- 
al, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi 
răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi“. 

Metafizicianul Nae Ionescu considera că naţi- 
unea ca realitate istorică - aşadar, una dintre cele 
două accepţii - este o consecință a păcatului originar 
prin care ființa umană a căzut în istorie, prin care s-a 
marcat începutul istoriei. Precum am observat, 
există o relație de co-naturalitate între naţional şi 
uman, acest raport constituind, totuşi, o chestiune 
dificil de clarificat. Naţionalul şi umanul sunt unite 
inseparabil, la modul cel mai tainic şi profund, de 
unde ideea că naţiunile reprezintă aceeaşi umanitate 
în forme şi grade diferite. Naţionalul sau, altfel spus, 
individualul este însuşi umanul, care prezintă esen- 
țialmente o anumită calitate. Calitatea națională, 
mai ales cea a „eului omenesc“, nu este superficială, 
a posteriori, ci ea face parte integrantă din traseul, 
destinul lui fundamental, figurând, invariabil, prin- 
tre determinantele imaginii eterne. 

„Modelul ceresc al fiecărui om - afirmă D. Stăni- 
loae - este modelul omului concret, precizat isto- 
riceşte“. 





anul III e nr. 33 


61 


ROST 


ESENȚIAL 








Umanul se regăseşte în structura profundă a 
„firii naţionale“, prin aceasta anulându-se teoria 
unui fals antagonism între național şi uman. 

„Calitatea națională, care nu este altceva decât o 
formă generală a sufletului, nu se dizolvă în har, ci 
harul se lasă turnat în tiparul sufletului național, 
sublimând această calitate a sufletului“ (Stăniloae). 

Prin urmare, națiunea este o „realitate voită 
etern de Dumnezeu“; dreptul său la existență 
poate fi privit ca un fapt natural, inevitabil în 
iconomia divină. Sinteza dintre naţiune şi creşti- 
nism, în vederea atât a păstrării specificului națiu- 
nii, cât şi a salvării unităţii creştinismului, a ecu- 
menicităţii sale se poate realiza prin armonizarea 
idealului naţiunii cu cel creştin. Această problema- 
tică a fost amplu dezbătută în catolicismul occiden- 
tal interbelic (Maritain, Blondel, Maurras), din per- 
spectiva dualității metafizice dintre natura şi su- 
pranatura, dualitate care împiedică armonizarea 


idealului naţiunii cu cel creştin, națiunea fiind 
exclusă din această ecuaţie. 

Fundamentul teologic al naționalului se sprijină 
pe faptul că dezvoltarea lumii este o revelare în timp 
a eidosului care ființează etern. Creaţia propriu-zisă 
nu a constat într-o simplă dezvăluire a lumii în tiparul 
ei deplin, întrucât această dezvoltare nu s-a realizat 
decât prin conlucrarea Proniatorului cu lumea. 

Încercarea de justificare teologică a naţiunii ca- 
pătă consistență în măsura în care se acceptă presu- 
poziţia inițială potrivit căreia „națiunea este o desco- 
perire în timp a chipurilor care există etern în Dum- 
nezeu“. Trecerea în planul teologiei istoriei validează 
demersul lui D. Stăniloae de interpretare a naţiunii, 
având la bază modelul etern, divin, care îi asigură ca- 
racterul imuabil. Această încercare de interpretare 
critică a ideii de naţiune nu trebuie înțeleasă ca o mo- 
tivare a vreunui proiect utopic, retrograd, ci numai o 
problematizare a unei perspective a teologiei politice. 





62 


anul III e nr. 33 


DECANTĂRI 


ROST 





Supra-subiectul 


gogolian 


Acest text ne-a fost înmânat spre publicare de regretatul 
profesor Emil Iordache, cel mai mare traducător din limba 
rusă al nostru, în urmă cu cîteva săptămâni, puțin înainte de a 
pleca Ia cele veşnice. Speram într-o colaborare de lungă 
durată şi de mare folos pentru cititorii noştri. Dumnezeu a 
hotărît însă alttel. Ne facem o datorie de onoare din a publica 
acest text, cu regretul că timpul nu a mai avut răbdare cu pro- 
fesorul Iordache. Tototdată, îi aducem un ultim omagiu la 


rubrica „in memoriam“. (ROST) 


Emil Iordache 





radiţia interpretării psihologice sau, mai 

exact, psihanalitice a creaţiei lui Gogol, ca du- 

rată, este comparabilă cu durata existenţei 
tradiţiei aplicării procedurilor psihanalitice Ia textele 
literaturii ruse. Alături de fantasticul isteric al lui Dos- 
toievski, fantasticul gogolian a fost şi este câmpul cel 
mai generos pentru interpretarea analitică. Totuşi, 
atraşi de perspectivele evidente, deschise în faţa exe- 
geților de aventurile nasului maiorului Kovaliov, aceş- 
tia au neglijat o altă temă tradițională pentru psihana- 
liză: reflectarea conflictului dintre părinți şi copii. Or, 
permanență, evidentă sau ascunsă, cu care Gogol re- 
vine la această temă pe parcursul întregii traiectorii a 
operei sale şi, cu atât mai mult, originalitatea cu care 
o transferă în textul beletristic, ar merita mai multă 
atenție. 

În legătură cu Gogol, s-au pus demult bazele 
metodicii descrierii morfologice care au demonstrat 
dependența teleologiei sale de subiectele religioase 
ale secolului al XVIII-lea, tratate în literatura maso- 
nică teozofică. Totuşi, ideologia, inclusiv cea religioa- 
să, doar raţionalizeză preferințele, obsesiile şi de- 
pendenţele care ne stăpânesc; în cel mai bun caz, ea 
ne dă senzaţia că noi le stăpânim sau, cel mai adesea, 
ne dă senzaţia că vom reuşi să le stăpânim cândva şi, 
cel mai des, regretul că nu le putem stăpâni. De 
aceea, analiza ideologică, chiar dacă este foarte nece- 
sară, este insuficientă pentru înţelegerea unui text 
literar, care este o cristalizare a psihicului, ca să nu 
mai vorbim de înţelegerea psihicului uman ca atare. 


Or, pentru psihanaliză, o procedură cât se poate de 
obişnuită este apelul la fanteziile clientului şi 
căutarea în ele a unui subiect universal, cam ar fi, de 
pildă, complexul oedipian. Cei care caută o unitate 
morfologică în mulțimea subiectelor gogoliene, sunt 
fie optimişti, fie pesimişti. Optimiştii ar vedea aici 
chezăşia unității dinamice a personalității umane, iar 
pesimiştii ar găsi incapacitatea noastră de a ne eli- 
bera de trecut; oricâte necazuri ne-ar aduce acesta. 
Ca urmare a lecturii atente, se poate contura un, hai 
să-i spunem aşa, supra-subitect gogolian, cam cu ur- 
mătoarea succesiune de motive: eroul-orfan doreşte 
să-şi modifice situaţia familială dar întâlneşte 
împotrivirea unui adversar, un personaj mai în 
vârstă, de același sex, care se află în relaţii de rude- 
nie cu eroul sau cu cea pe care o iubeşte eroul. Eroul 
nu se poate opune acțiunilor directe ale adversarului 
şi este nevoit să apeleze Ia ajutorul forțelor suprana- 
turale (un ţigan, o înecată, un drac, un schimnic 
sfânt). Aceste forţe îl mută pe erou şi / sau pe adver- 
sar într-un spaţiu deosebit, în care sau datorită căruia 
eroul primeşte putere asupra adversarului. Totuşi, 
această putere se cere transferată în realitatea în care 
continuă să domine adversarul. Pentru acest trans- 
fer eroul trebuie să plătească printr-o pedeapsă, care 
precede îndeplinirea dorințelor sale. 

Acesta este, în linii mari, subiectul romantic al 
fantasticului gogolian. Mişcarea de la romantism la 
realism, de Ia fantezie spre verosimil, îl conduce pe 
autor la crearea eroului „nedreptăţit“, a „minus“- 
eroului. Altă consecință a acestei mişcări, săvârşită 
treptat de Gogol, constă din estomparea şi înlocuirea 





anul III e nr. 33 


63 


ROST 


DECANTĂRI 








Foto: Bogdan Onofrei 


motivelor familial-erotice cu altele, ca şi transfor- 
marea treptată a figurii eroului. Ţinând cont şi de 
perioada creaţiei mature, putem reformula supra- 
subiectul gogolian. Eroul nu este satisfăcut de poziţia 
sa în lume şi încearcă să pretindă la ceva inaccesibil 
lui din cauză că lumea este condusă de alții - de pă- 
rinți, de societate sau de stat. Eroul fuge de realitatea 
care îi aparţine puterii într-o lume suprareală, care-i 
este accesibilă datorită harului său. Acolo găseşte un 
ajutor sau un mijloc de a pune stăpânire pe realitate, 
care, la întoarcerea în realitate, îi permite să-şi schim- 
be situaţia în lume, trecând printr-o pedeapsă ce-l pu- 
rifică de supranatural, sau, datorită pedepsei, îi per- 
mite să părăsească lumea asta. Dar la Gogol eroul 
poate şi să nu pretindă o altă situaţie şi atunci devine 
erou nedreptăţit, a cărui istorie nu are final. Evoluţia 
acestui subiect ne permite să facem presupunerea că 
Gogol s-a îndepărtat treptat de poziţia inițială a copi- 
lului care încearcă să stăpânească lumea, dar n-a 
ajuns niciodată în poziţia tatălui, care stăpâneşte 
această lume. Despre acest lucru ne vorbeşte, în tex- 
tele târzii ale lui Gogol, apropierea funcţiilor eroului 
tânăr şi ale mijlocitorului: în locul dorinţei de a-şi 
ocupa propriul loc în lume, Gogol resimte tot mai 
mult dorința de a descoperi îndărătul lumii reale lu- 
mea ascunsă a posibilului, a supranaturalului, lumea 
din care vin toate schimbările. Este logic să presupu- 
nem că aceasta este reflectarea schimbărilor care vin 
o dată cu vârsta în conştiinţa scriitorului. Astfel, ieşim 
din literatura propriu-zisă şi pătrundem în biografie. 
Or, biografia lui Gogof oferă cel puţin tot atâta spațiu 
pentru interpretările psihanalitice ca şi opera sa. 
Bazându-ne pe datele furnizate de operele de tinere- 
țe, am putea spune că în acestea se manifestă o origi- 
nală transformare a complexului oedipian, care, con- 
form tradiţiei de punere în legătură cu subiectele mi- 


tologice, ar putea fi numită complexul hamletian 
(avându-l în vedere mai degrabă pe eroul cronicilor 
decât pe cel shakespearean): copilul, care şi-a pierdut 
pe unul dintre părinți, presupune că pe celălalt pă- 
rinte îl are complet la dispoziţia sa şi de aceea per- 
cepe noul mariaj al acestuia nu doar ca pe o trădare, 
ci şi ca pe un atentat la propria sa persoană; de aceea 
retragerea în fantezie, la limita nebuniei, îi permite 
să-şi restabilească drepturile ştirbite, să-i pedepseas- 
că pe cei care l-au ofensat etc. Întrucât Serile în cătu- 
nul de lângă Dikanka au tost scrise doar la câţiva ani 
după moartea tatălui, am putea presupune că fante- 
zia tânărului nu a evoluat întâmplător pe calea des- 
crisă. În continuare, referindu-ne la textele din Mir- 
gorod, am putea presupune că, la un moment dat, 
Gogol a trecut printr-o criză de masculinitate: poate 
că trecerea din fantezie, în care Gogol se identifica cu 
eroul, în realitate s-a dovedit mai puţin rezultativă 
decât şi-ar fi dorit. Drept confirmare a acestei pre- 
supuneri, am putea indica faptul că în mitul cultural 
despre Gogol lipseşte orice faptă cât de cât masculină 
- un duel, o iubire etc. Astfel, ar putea fi acceptată 
ideea că psihicul gogolian s-a dezvoltat după tipul 
feminin, înțelegând prin acesta nu psihotipul univer- 
sal-biologic codificat, ci complexul stereotipurilor 
socioculturale de comportament feminin, în fine, am 
putea să ne gândim la spaima de care Gogol a încer- 
cat să se salveze cu ajutorul râsului şi al fanteziei, de 
care a ajuns până la urmă să se îndoiască şi şi-a pus 
toate speranţele în religie ca ultim ajutor. 

Dar nu trebuie să uităm că orice interpretare psi- 
hanalitică este o ipoteză, adică o substituție, în sensul 
că ne punem în locul celui analizat şi de aceea inter- 
pretarea este o includere a noastră în jocul semnelor. 
În procesul obişnuit de lucru al analistului, rezul- 
tatele acestui joc pot fi verificate cu ajutorul reacțiilor 
clientului; însă, analizând un text literar, această veri- 
ficare nu este posibilă. Şi, cu toate că astăzi apare 
ideea de a considera orice text drept rezultatul unui 
experiment asociativ, ceea ce permite includerea ori- 
cărui autor într-o procedură psihanalitică aproape 
standard, rămâne întrebarea: pentru cine facem aşa 
ceva? Analiza clientului nevrotic trebuie să-l ajute pe 
acesta să trăiască. Pe cine trebuie să ajute analiza bio- 
grafiei unui om decedat? N-ar fi oare suficient să ne li- 
mităm la analiza a ceea ce el însuşi a menit publicării, 
prin aceasta renunțând la eventualele pretenţii înain- 
tate interpreților (dar nu interpretărilor!), şi să nu ne 
atingem de ceea ce scriitorul a decis să păstreze doar 
pentru sine? Este o întrebare care, în ultimă instanță, 
ține de etică. 





64 


anul IIl e nr. 33 


DECANTĂRI 





Arta traducerii 


Afirmația că traducerea (ca proces) este un efort teribil 

nu trebuie, în opinia mea, demonstrată. Traducătorii nu au 
nevoie de argumente, iar ceilalţi nu le vor înţelege până la 
capăt. Doar experienţa vie a traducerii te apropie de miezul 
problemei. Dar afirmaţia că traducerea te poate îmbunătăți, 
aceasta, da, are nevoie de o prezentare şi de o încercare 


de argumentare. 


Daniel Mazilu 





tea l-a surprins lucrând la Crimă și pedeapsă. 

Se ştie că el şi-a asumat rolul unui liant, 
precum Th. Carlyle a fost la vremea lui între Anglia 
şi Germania, între cultura noastră şi cea slavă, tra- 
ducând zeci de cărți din limba rusă, precum şi texte 
din cehă şi poloneză. Am fost surprins să aflu că, 
dintre toate aceste cărţi, cea care i-a dat cel mai mult 
de muncă a fost cea a lui Pavel Florenski, Stâlpul şi 
Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă 
în douăsprezece scrisori (Polirom, 1999). Numai ci- 
tind această carte (cu tot cu note!) poţi înțelege oare- 


p robabil, pe traducătorul Emil Iordache moar- 


cum afirmaţia sa. Dar una e să citeşti o carte pentru 
a şti ce se găseşte în ea, iar alta e să o citeşti pentru a 
o traduce. Între aceste două modalități de lectură se 
inserează subtil traducătorul, mai corect devine tra- 
ducător cititorul ce-şi depăşeşte lectura pentru sine. 
Iar Emil Iordache prefera să spună: „Eu nu am citit 
din literatura rusă decât cărţile pe care le-am tradus“. 

Să vorbim însă de traducerea anagogică. Cum 
trebuie înțeleasă această expresie? În primă instanţă, 
socotim că exercițiul traducerii îți îmbunătăţeşte 
gradul de cunoaştere a limbii din care traduci. Să ne 
amintim, de exemplu, de părerea lui Unamuno care a 
învăţat daneza traducându-l pe Kierkegaard. Apoi, 
putem considera că exercițiul traducerii îţi favorizea- 
ză o mai bună dominare a limbii tale. Vezi opinia lui 








anul III e nr. 33 


Foto: Bogdan Onofrei 


ROST 


DECANTĂRI 








E. Betti din L'ermeneutica come metodica generale 
delle scienze dello spiritu. În al treilea rând, am pu- 
tea sesiza o amplificare a fiinţei tale. Vestitul Carol 
Quintul a spus odată următoarele: „Câte limbi străi- 
ne cunoşti de atâtea ori om eşti“. Dar oare traduce- 
rea nu-i „face“ traducătorului mai mult decât aces- 
tea? Nu voi susține că ceea ce poate îmbunătăţi spiri- 
tual traducătorul este doar textul. Traducerea lui, de 
cele mai multe ori o clonare parţial reuşită, „C'est la 
facon de lire tres lentement“ cum ar fi spus Faguet în 
a sa L'art de lire. Or, citind atât de lent nu mai poți fi 
scutit de chinul de a regândi cot la cot cu autorul 
fiecare idee. Lectura, considera Schopenhauer în 
Parerga und Paralipomena te eliberează de efortul 
gândirii. Citind, eşti un fel de „spectator neangajat“. 
Traducerea însă te scoate vrând-nevrând din acest 
paradis şi te aruncă în situaţia de a-ţi câştiga sensul 
cu sudoarea frunţii tale. 

Stâlpul şi Temelia Adevărului este o adevărată 
enciclopedie. Notele şi scurtele comentarii ocupă 
127 de pagini. Conţinutul lor îl fac pe orice savant 
vanitos să moară de invidie. Sute de cărți citate, ne- 
numărate încercări etimologice, scheme, operaţii 
matematice toate migălos lecturate şi traduse. Cele 
15 capitole cu privire la „amănunte presupuse în text 
ca fiind deja cunoscute“ constituie iarăşi un prilej de 
mare efort intelectual. Studii despre teoria infinitu- 
lui, probleme de logică, teorii cu privire la iraționali- 
tatea în matematică, analize ale conceptelor de iden- 
titate, timp şi destin, studii de iconologie (vezi meto- 
da lui Aby Warburg), exegeze Ia textul „mistic“ al lui 
Pascal din 1654 etc. îţi reamintesc imediat de atmos- 


=) 
g 
=] 
[=) 
i 
= 
:a 
= 
=) 
[2 


fera cărţilor Cum văd eu lumea (Einstein) şi Ciberne- 
tica (N.Wiener). Cât priveşte conținutul cărții, cele 
douăsprezece scrisori, o dată citite, adică traduse, nu 
te mai pot lăsa să fii cel ce ai fost. Totul este străbătut 
de convingerea lui Florenski că „singurul mijloc legi- 
tim de cunoaştere a dogmelor este experienţa reli- 
gioasă vie“. Or, eu sunt aproape convins că întâlnirea 
lui Emil Iordache cu această experiență religioasă a 
lui Florenski a avut un impact mai mare asupra fiin- 
ței sale decât au avut notele şi comentariile ştiinţifice 
asupra inteligenţei lui. Traducerea a apărut cu un su- 
perb studiu introductiv scris de diac. Ion Ică jr. Dacă 
editura i-ar fi fost solicitat lui Emil Iordache acest 
studiu, probabil că l-ar fi scris. 

Cred însă că atitudinea sa, atunci când a aflat 
că această carte ajunsă în librării la preţul de un 
euro, a spus mai mult decât orice studiu. Supărat, 
ne-a recomandat să o citim neapărat. Citind-o, am 
putut spune cuvintele de mai sus. Acum moartea 
i-a adăugat un nou aspect în jocul (in)vizibilităţii 
sale. Vizibilitatea şi invizibilitatea traducătorului 
țin de arta traducerii. Autorul şi traducătorul nu 
pot ocupa acelaşi loc în peisajul cititorului. Murind 
însă traducătorul, autorul fie rămâne în orizontul 
cititorului plin de recunoştinţă față de munca 
interpretului său, fie porneşte în căutarea unui alt 
interpret, fie se va face nevăzut pentru o vreme. 
Dar oare prin aceasta nu iese la iveală aportul 
uriaş pe care o cultură îl obține din partea traducă- 
torilor? Nu aduce cu sine invizibilitatea / inexisten- 
ţa traducătorului invizibilitatea unui mesaj pe care 
limba română nu-l rosteşte deloc? 





66 


anul III e nr. 33 


DECANTĂRI 


ROST 





Critica Criticii 
şi alte critici 


Mircea Platon 








cu bună ştiinţă, celălalt, un reputat critic, a vă- 

tămat-o dorind să o protejeze. Primul găseşte 
că: „Viaţa culturală românească a fost dominată 
multă vreme (şi continuă să fie) de tagma criticilor 
literari (de fapt, semicritici). Ei îşi dau cu părerea 
despre toate... Fără să vreau să pun la punct pe ni- 
meni, consider că a venit vremea ca istoricii şi criticii 
literari să-şi asume doar rolul care este strict al lor 
într-un peisaj variat şi pitoresc, anume acela de relee 
între autorii de literatură şi cititori. Depăşirea acestui 
rol riscă să-i facă adesea caraghioşi. A-l judeca pe 
Noica de la nivelul criticii literare, a le administra dis- 
cipolilor acestuia lecţii de «democraţie»... e semnul 
unei uşoare maladii spirituale, pe care Noica, proba- 
bil, ar fi numit-o «todetită».“ 

La aceste imputări, cel de-al doilea răspunde pe 
un ton sfătos, la care-i dau dreptul şi vârsta şi me- 
ritele: „Nu o dată s-a explicat că o anume extensie a 
criticii literare în România se bizuia pe interdicțiile ce 
funcționau în domenii afine precum filosofia, istoria, 
sociologia, politologia, care au fost nevoite a-şi trans- 
la unele preocupări şi puncte de vedere în spaţiul, 
ceva mai slobod, al comentariului închinat litera- 
turii. Bieţii critici s-au văzut nevoiţi a prelua o misi- 
une a conştiinţei publice ce le revenea prin omisi- 
unea ei, din motive ideologice, în compartimentele 
specifice. A fost una din supapele la presiunea 
ideologizării şi a cenzurii... Se pot pune totuşi măcar 
două chestiuni. Oare între critica literară, eseu, filo- 
sofie există delimitări nete, o etanşeizare? Nu cumva 
raportul dintre ele implică o anume interactivitate? 
Dacă...«discipolii filosofi ai lui Noica» (de bună seamă 
şi Noica însuşi) sunt «excelenți scriitori», de ce să 


p rimul dintre ei, un cunoscut patrolog, a ţintit 


Cu ocazia unui recent schimb de focuri literare pe marginea 
influenței antume şi postume a lui Constantin Noica, 
doi dintre protagoniști au rănit în treacăt şi critica literară. 


n-aibă voie criticii literari a se rosti asupra lor? Avem 
impresia că, în duhul discriminator şi suficient al «ca- 
târilor de la Păltiniş», de care se distanţa atât de su- 
gestiv Nicolae Steinhardt, interlocutorul nostru tra- 
tează critica cu o distractivă condescendenţă, o ia de 
Sus, ca şi cum s-ar putea omologa o axiomatică ierar- 
hie a activităţilor spiritului, grade cazone ale do- 
meniilor sale.“ 

Cu alte cuvinte, în primul caz criticii sunt îndem- 
naţi să stea liniştiţi la locurile lor, să fie o curea de 
transmisie între autori şi cititori. Adică, după o 
modernă concepție surprinzătoare la un om de for- 
maţie clasică, să fie o anexă a departamentului de 
marketing editorial. A doua poziţie pune pe seama 
conjuncturii încălcarea de hotare filosofice a criticii 
literare. A fost o stare de fapt, nu una de drept. Criti- 
ca, prin natura ei, nu are a se ocupa de filosofie. Deşi 
îşi manifestă jignite rezerve în ceea ce priveşte im- 
potența filosofică a criticii, ele rămân neformulate în 
toată tăria lor şi nu pot decât să înregistrez firavul 
gest de protest al Criticului, fără a-l putea considera 
însă o pledoarie. 

Convins fiind că doar concentrarea asupra 
altor puncte aflate în litigiu le-a sărăcit comba- 
tanţilor silogismele referitoare Ia critica literară, 
m-am gândit că nu ar fi rău să încerc să „reperez 
onoarea“ acestei meserii pe cale de dispariție. Cri- 
tica e un departament al bunelor-maniere. Ea codi- 
fică nu numai întâlnirea cititorului cu operele liter- 
are, dar şi întâlnirea operelor literare între ele, 
introduce cărţile noi cărților clasice şi substanţia- 
lele fantome ale trecutului mai rarefiatelor spirite 
viitoare. Într-o „soţietate fără prinţipuri“, carevasă- 
zică fără maniere, critica literară nu poate supra- 
viețui, aşa cum nu poate supravieţui nici un alt cod 
sau ritual complex. 





anul III e nr. 33 


67 


ROST 


DECANTĂRI 





E îndreptăţită critica literară să se ocupe de 
filosofie? Da. Chiar dacă toți criticii ar fi nişte imbe- 
cili, critica în sine tot ar avea căderea să se pre- 
ocupe de filosofie. De filosofia discursivă, desigur, 
nu de cea matematică, răsucită din catene alge- 
brice. Cândva, critica literară făcea parte din trivi- 
um - gramatică, logică şi retorică -, înmănuncheată 
logicii. Critica are ca obiect valorile estetice, filo- 
sofia are ca obiect valorile existenţei şi cunoaşterii. 
Or noi trăim şi cunoaştem şi prin literatură. Lu- 
crarea lui Berdiaev despre Dostoievski e una de 
critică sau de filosofie? E un eseu de critică filo- 
sofică sau unul de filosofie critică? Prerogativa unui 
critic, ca şi aceea a unui filosof, e de a distinge, de a 
discerne. Sigur, câmpul său de acţiune e ficțiunea 
care, aşa cum arăta Burke, nu va avea niciodată 
câştig de cauză ontologică în faţa realităţii: „Alege o 
zi în care să reprezinţi cea mai sublimă şi emoţio- 
nantă tragedie care există; alege cei mai renumiţi 
actori; nu scuti nici o cheltuială pentru costume şi 
decoruri; uneşte cele mai mari realizări ale poeziei, 
picturii şi muzicii; şi după ce-ţi vei fi strâns audi- 
enţa, chiar în momentul când minţile le stau arcuite 
în aşteptare, dă de ştire că un criminal de stat de 
rang înalt e pe punctul de a fi executat în piaţa ală- 
turată; instantaneea golire a teatrului îţi va de- 
monstra comparativa slăbiciune a artelor imitative 
şi va proclama triumful realei empatii.“ Criticii lite- 
rari nu sunt geambaşi de cărţi şi filosofii nu sunt 
negustori de idei. Decât criticii şi filosofii proşti. A 
face filosofie poate însemna a depăna o manie, 
după cum a face exegeză literară poate însemna o 
nobilă exercitare a inteligenței. Sau o ignobilă exte- 
riorizare a invidiei. În principiu însă, nu văd de ce a 
identifica şi apăra valoarea literară e mai prejos 
decât a identifica, practica şi apăra de sofişti viața 
bună. Critica e reflexie scufundată în înțelesul scri- 
iturii artiste; nu simplu narcisism erudit de 
suprafață, ci căutare de sens dincolo de limitele jar- 
gonului. Şi poate nega cineva că, de multe ori, sen- 
sul unei opere literare se confundă cu sensul în- 
tregii noastre vieţi? 

Legată de aceasta, şi ațâțând Ia situarea subal- 
ternă a criticii în ierarhia genurilor şi speciilor, mai 
există o imputaţie. Şi anume aceea că, de fapt, criti- 
ca e un gen parazitar, că trăieşte pe spinarea operei 
literare, că speculează creaţia. După părearea mea, 
această acuză s-ar putea aduce oricărui produs ar- 
tistic în măsura în care implică reflecţia. Orice pic- 
tură, sculptură, poezie, gând, creşte dintr-un fond 


de viaţă - viață trăită, viaţă visată, citită sau uitată 
-, e nutrită de o experienţă care e deja acolo. Nu 
numai pictura există datorită peisajului, ci şi pei- 
sajul datorită picturii. Întreagul noastru parcurs 
mundan (conştient şi inconştient) e căutare de, şi 
investire cu sens a realității. La limită, se poate 
spune că, pentru critic, lumea înconjurătoare o con- 
stituie cărţile. Ele constituie fundalul, dacă nu chiar 
fondul, experienţei sale. În interiorul lor operează 
el discriminări şi asocieri aşa cum altcineva ope- 
rează într-un peisaj sau într-un bloc de marmură. 
Arta mare şi filosofia de altitudine sunt spon- 
taneități canonice. M-aş bucura să pot spune: critica 
se inspiră din literatură în vreme ce literatura are 
nevoie doar de natură. Dar adevărul e că şi literatu- 
ra trăieşte din literatură. Homer, Vergiliu, Dante, 
Chaucer, Shakespeare ori Goethe nu au fost nişte 
sofomori. Primul, dacă a existat, avea în spate o bo- 
gată tradiţie. Dacă nu a existat, era tradiţia însăşi. 
Vergiliu îl purta în sine pe Homer, Dante pe 
Vergiliu, Chaucer pe Dante, Shakespeare pe 
Chaucer iar Goethe pe toți. Arta mare e nutrită de 
canon şi critica e cea care se ocupă de stabilirea 
acestuia. Ea menţine mecanismele formal-concep- 
tuale ale artei. Ea antrenează conştiinţa critică a 
creatorului fără de care acesta n-ar putea finisa, 
lega, da formă. Platon ne învăţa că natura e o copie 
a Ideii şi că literatura e o copie a copiei. Dar dacă 
natura rămâne întotdeauna doar natură, literatura 
devine uneori supra-natură. Arde drept spre matcă. 
Şi criticii trebuie să aibă grijă de această flacără, să 
nu se stingă. Să perpetueze ceremoniile literaturii. 
Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. 

Pe cineva care ştie să asculte păsurile unui pri- 
eten, să-i spună acestuia o vorbă bună şi să-i descâl- 
cească „povestea vieții“, nu-l acuzi de parazitism. Or 
crtiticul tocmai asta e: un ascultător profesionist! al 
spovedaniei scriitorului, fie el naiv sau cabotin. A 
profesa critica literară înseamnă în ultimă instanță a 
fi încă interesat de ceilalți. Când nu te mai mişcă ni- 
meni altcineva decât propria persoană, te apuci de 
scris poezii. Creatorii nu au timp decât de cărţile lor. 
Comentatorii au răgaz şi curiozitate pentru poveştile 
tuturor. 

Dacă în România literaţii se interesează încă de 
filosofie e pentru că, tot aici, filosofii se mai intere- 
sează încă de literatură. Altminteri am face cu toții - 
critici şi filosofi - deconstructivism. Şi-abia atunci ar 
fi fiecare cu golul lui. Deocamdată, împărtăşim ace- 
leaşi valori. 


1 Nu mă refer la criticii informatori ai securităţii, desigur. Profesionalismul lor e dincolo de hotarele esteticii. 





68 


anul III e nr. 33 


IN MEMORIAM 


ROST 





Călătoria spre rai 


Pierderea bunului şi dragului profesor Emil Iordache (1954-2005), 
figură luminosă, om frumos şi de o foarte mare generozitate, a 
mijlocul lunii octombrie, a şocat şi îndurerat lumea ieșeană. Lumea 
celor care într-adevăr L-au apreciat şi L-au iubit, nu a prietenilor intere- 
saţi şi ipocriți, care nu mai pridideau cu regretele prin ziarele locale 


Sau cu doliul din bărbi... 


Richard Constantinescu 





a scris cele mai emoţionante rânduri despre 

cel ce a fost cel mai important traducător al li- 
teraturii slave din țară, un fin intelectual, un mare 
profesor, şi mai mult decât toate acestea un om. 

Iată ce a scris Dorin Spineanu: „Prietene Emil 
Iordache, dacă eşti (şi eşti) pe recepție, află că, fără 
tine, la cafeneaua Boema mă plictisesc cumplit. Dacă 
dai un semn, dragul meu suflet-viu, vin.“ 

Bunătatea prof. Iordache nu cunoştea limite. Îi 
ajuta şi pe cei care cândva i-au făcut rău. Una din ulti- 
mele lovituri pe care a primit-o Emil Iordache a fost 
îndepărtarea, în mod mișelesc, din colectivul editori- 
al al unei reviste ieşene, al cărei secretar general de 
redacţie era, de către cei care o conduceau în mod 
dictatorial... Bineînţeles că, şi aceştia, care în urmă cu 
două săptămâni îl înlăturaseră din redacţie pe motiv 
de „incompetenţă“ pe omul care tradusese zeci de 
cărți din cea mai mare literatură, care scrisese nenu- 
mărate volume şi îngrijise tot atâtea ediţii ale diverşi- 
lor autori importanţi, la moartea sa erau „foarte“ 
afectaţi...! 

S-a dus Emil Iordache şi cu el un model. 

În studenţie, cunoştea deja operele funda- 
mentale ale literaturii ruse mai bine decât unii pro- 
fesori, mulţi dintre aceştia fiind din aceia „pe 
puncte“, care parcurseseră treptele ierarhiei uni- 
versitare foarte repede, sau, după o expresie la mo- 
dă astăzi, „au ars etapele“... Era convins, precum 
Ortega y Gasset, că „misiunea universităţii este cul- 
tura“ şi în acest sens a luptat permanent spre a 
determina o schimbare în acest învățământ româ- 
nesc „falsificat la toate palierele“. Universitatea în 
cadrul căreia te prefaci că oferi şi pretinzi ceea ce 
nu se poate nici pretinde şi nici da, este o instituţie 
falsă şi demoralizantă. 


preciez sinceritatea lui Dorin Spineanu, care 


A fost şeful Catedrei de Slavistică a Facultăţii de 
Litere din cadrul Universităţii „Al. |. Cuza“ şi titular al 
cursurilor „Epoci culturale slave“, „Literatura rusă“, 
„Laureaţi ai Premiului Nobel“, „Antropologie cultu- 
rală“, „Epoci literare slave“. Studenţii, vorbind de- 
spre profesorul lor, spuneau că „e singurul care a ză- 
bovit în gândurile noastre şi după terminarea orelor 
de curs. Modul în care vorbea, modul în care, verbal 
sau nu, comunica, modul în care ne privea şi ne 
simțea făcea din el o persoană aparte.“ Susţinea că în 
învățământul superior, în construirea Universităţii, 
trebuie să pornim de la student, nu de la ştiinţă, nici 
de la profesor. „Universitatea trebuie să fie proiecția 
instituţională a studentului... 

Emil lordache a debutat în anul 1982, în „Su- 
plimentul literar şi artistic“, şi a colaborat cu studii şi 
articole de critică şi istorie literară, recenzii şi pre- 
zentări de cărți, traduceri în reviste precum „Caiete 
botoşănene“ (pe care de fapt el le realiza), „Steaua“, 
„Luceafărul“, „Ateneu“, „Cronica“, „Timpul“, „Contra- 
punct“, „România literară“, „Observator cultural“, 
„Poesis“, „Însemnări ieşene“ etc. În urmă cu câteva săp- 
tămâni, ne-a oferit un text, care apare în acest număr 
din ROST, şi ne-a asigurat de tot sprijinul său. 

Opera sa cuprinde cărţi de critică literară, studii 
şi eseuri, traduceri, ghiduri de conversaţie. Exempli- 
ficăm cu câteva din titlurile cărților sale: Semiotica 
traducerii poetice (Junimea, 2003), Carte către Ser- 
ghei Esenin (Timpul, 1995), Evadări din Zoorlanda 
(Moldova, 1998), Serghei Esenin. Omul şi poetul (]u- 
nimea, 1998), Literatura orizontală (Timpul, 1998), 
Cărţile de pe masă (Timpul, 2000), Studii despre 
Gogol (Timpul, 2000), Persanul cu nas de argint 
(TipoMoldova, 2002), Variaţiuni pe marginea subte- 
ranei (Convorbiri literare, 2004). A fost cel mai im- 
portant traducător român din limba rusă şi unul din- 
tre cei mai mari din Europa, tălmăcind nume pre- 
cum: Feodor Abramov, Casa (Univers, 1985), Losif 





anul III e nr. 33 


69 


ROST 


IN MEMORIAM 





70 


Brodski, Din nicăieri, cu dragoste (Timpul, 1995), 
Mihail Bulgakov, Însemnările unui tânăr medic 
(Polirom, 2005), F.M. Dostoievski, Însemnări din 
subterană (Timpul, 1996), Idiotul (Polirom, 1998), 
Jurnal de scriitor vol 1, 1, III (Polirom, 1998, 1998, 
2000), Jucătorul și alte microromane (Polirom, 
2003), Venedikt Erofeev, Moscova - Petușki (Cartier, 
2004), Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevă- 
rului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăspre- 
zece scrisori (Polirom, 1999), Daniil Harms, Mi se 
spune capucin (Polirom, 2002), Dmitri Merejkovski, 
Gogol şi diavolul (Fides, 1996), Vladimir Nabokov, 
Clipa de curaj sau Drumul spre Zoorlanda (Panteon, 
1996), Boris Pasternak, Doctor Jivago (Polirom, 
2000), Andrei Platonov, Moscova cea fericită şi alte 
nuvele (Polirom, 2003), John Toland, Viaţa lui Adolf 
Hitler, vol. I(Moldova, 1995), Lev Tolstoi, Anna Kare- 
nina (Polirom, 2003), Viktor F. Vostokov, Incursiune 
în medicina indo-tibetană (Polirom, 2001). S-a stră- 
duit permanent, şi a reuşit, să facă mai uşoară învă- 





țarea limbii ruse, alcătuind fie ghiduri precum: Ghid 
de conversație român-rus (Polirom, 2000), Ghid de 
conversaţie rus-român (Polirom, 2003) sau cursuri 
audio. 

A publicat reportajul-eseu Pașii poetului (Tim- 
pul, 2000), în colaborare cu Gellu Dorian, contri- 
buind astfel la mai buna cunoaştere a biografiei emi- 
nesciene. De asemenea, a tradus în limba rusă, în 
anul 2000, an dedicat poetului naţional, un volum de 
poezii, venit după aproape 20 de ani de aşteptare, ce 
cuprinde, pe lângă poeziile antume foarte cunos- 
cute, poezii postume şi antume religioase, cenzurate 
în timpul regimului comunist. Mai adăugăm la aceas- 
tă impresionantă operă peste două sute de articole 
publicate în reviste din ţară şi din străinătate şi un 
manual de jurnalism, pe care, din generozitate, la 
pus la dispoziția studenţilor pe internet şi care a fost 
„preluat“, fără jenă şi fără a indica autorul, de către o 
profesoară în cadrul cursurilor pe care le ţinea la o 
universitate din vestul țării. 

Am fost onorat să particip la 
compatibilizarea traducerii cărţii 
Însemnările unui tânăr medic a lui 
Bulgakov, din punct de vedere a lim- 
bajului medical. Avea să fie ultima sa 
carte. 

Nu pot să nu relatez ultima 
întâlnire cu profesorul Iordache, de 
la „Boema“ ieşeană, când, împreună 
cu prietenul Dan Mazilu, ne-am bucu- 
rat, câteva ore, de prezenţa atât de 
caldă şi de plină de învățăminte. 
Când a aflat că una din cărțile tra- 
duse de el, Stâlpul şi temelia adevă- 
rului, de Pavel Florenski, era la ofer- 
ta unei librării la doi poli, ne-a împăr- 
tăşit cât de tulburătoare a fost expe- 
riența traducerii acestei cărți şi, sco- 
țând din buzunar suma amintită, 
mi-a spus: „Mergeţi şi cumpăraţi car- 
tea!“. Tot aşa de tulburat a fost şi 
atunci când, rugându-l să-mi scrie 
câteva rânduri pe volumul Moscova 
cea fericită şi alte nuvele al lui 
Andrei Platonov, pe care-l considera 
cel mai mare scriitor al secolului al 
XX-lea, i-am spus că am cumpărat-o 
la un preţ şi mai mic! 

Va rămâne în amintirea noastră 


7 E acasi şi prin aceste ultime mirări şi gesturi. 


Dumnezeu să-l odihnească! 





anul III e nr. 33 


ROST: cuvint, rațiune, sens, ordine 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai târziu, în latina populară, a început să 
însemne şi „gură“ în general. În româna veche, sub forma rost, a fost moştenit cu acest din urmă înțeles, păs- 
trat astăzi doar în câteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua la rost) şi stînd la baza verbului 
a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tilc“, „noimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod 
curent. Aşa a apărut verbul a rostui („a da sens“, „a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rostitoare, dar şi rostuitoare. Omul are 
un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În orice caz, starea cea 
mai rea a omului este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu care poate fi făcut omului este 
de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 





Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv Ia nivelul lumii româneşti, care în comunism şi-a pierdut 
rostul şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. 





ECDL 


cultural, politic, religios 


Aldo nai zauie 


Abonamentele se fac 
trimițind un mandat poştal 
(în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă 
şi perioada de abonament) 
pe numele 
Târziu Claudiu Richard, 
CP 27, OP 23, Bucureşti. 
Preţul unui abonament: 
O 6 luni: 18 lei 

(180.000 lei vechi) 
O 12 luni: 36 lei 

(360.000 lei vechi). 
Pentru abonaţii din Europa 
abonamentul este de 
50 Euro, iar pentru cei 
de pe celelalte continente, 
70 USD pe an. 
Taxele poştale sunt incluse 
în preț. 


Preţul abonamentelor deja 
încheiate nu se modifică. 








Gruparea revistei „ROST“ 


Mihail ALBIŞTEANU - profesor, 
doctorand în istorie e Silviu 
ALUPEI - jurnalist e Demostene 
ANDRONESCU - istoric, poet, 
publicist, fost deținut politic e 
Antonio ARONEASA - teolog, 
profesor e Alexandru BOER - 
politolog, publicist e Pr. Gabriel 
BOTEZAN e Corina BISTRICEANU - 
lector universitar, doctorand în 
sociologie, publicist e leromonah 
Amfilohie BRÂNZĂ e Claudia 
BURUIANĂ - lector universitar, 
doctorand e Pr. Gheorghe CALCIU 
- publicist, fost deţinut politic e 
Mihai CÂŞLARIU - avocat, publicist 
e Răzvan CODRESCU - publicist, 
poet, traducător e Richard 
CONSTANTINESCU - medic, asistent 
universitar, publicist e George 
ENACHE - lector universitar, 
doctorand în istorie e Pr. Radu ILAŞ 
- profesor, publicist e Pr. Arhim. 
Iuvenalie IONAŞCU - publicist e 
Cristian IVĂNUȚĂ - profesor, 
doctorand în istorie e Dan 


Lămuriri 


LUCINESCU - scriitor, fost deţinut 
politic e Cătălin MAGHIAR - profe- 
sor, doctorand în istorie e Dumitru 
MANOLACHE - jurnalist e 
Constantin MIHAI - doctorand în 
filologie e Constantin MIU - 
profesor universitar doctor e Silviu 
B. MOLDOVAN - istoric e Paul 
NISTOR - istoric, publicist, doctor- 
and e Cristi PANTELIMON - lector 
universitar, doctorand în 
sociologie, publicist e Viorel 
PATRICHI - jurnalist e Adrian 
Nicolae PETCU - istoric, publicist e 
Marcel PETRIŞOR - profesor, 
scriitor, fost deținut politic e 
Mircea PLATON - asistent 
universitar, doctorand în istorie e 
Marcel Răduț SELIŞTE - teolog, 
publicist e Nicolae STROESCU- 
STÂNIŞOARĂ - doctor în filosofie, 
scriitor e Claudiu TÂRZIU - 
jurnalist e Florea TIBERIAN - 
profesor, publicist e Varujan 
VOSGANIAN - doctor în economie, 
scriitor, senator e 


Revista ROST şi Asociaţia Romfest XXI - editorul publicaţiei - sînt două entități distincte, cu vieţi 
proprii, chiar dacă există o legătură puternică între ele, asemenea aceleia dintre un părinte şi copilul său. 
Nu toţi cei care alcătuiesc gruparea revistei ROST sînt şi membri ai asociaţiei. Şi nici membrii organiza- 


ţiei nu fac parte cu toții din gruparea publicaţiei. De asemenea, nu toate punctele de vedere exprimate în 
revistă sînt şi ale organizaţiei. Poziţiile oficiale ale Asociaţiei Romfest XXI sînt întotdeauna semnalate ca atare 
şi poartă semnăturile liderilor organizaţiei cu precizarea funcţiilor deținute. 


2 Muleânazati 
































Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 

Nicu Steindhardt 

Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 

Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 

Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 

Nae Ionescu 

Nr. 8 — octombrie 2003, dedicat lui 

Valeriu Gafencu 

Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat lui 
Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 

Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 

Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 

Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 

Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 

Ernest Bernea 

Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 

Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 

Părintelui Arsenie Boca 

Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Galeriu 

Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 

Vasile Lovinescu 

Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 

Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Voicescu 

Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 

Părintelui Arsenie Papacioc 

Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 

Vasile Voiculescu 

Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Brânzaş 

Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 

Aron Cotruș 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei (15.000 
lei/ex. - numerele 1-9, şi 12, 22.500 lei/ex. - 
numerele duble 10-11 şi 14-15, 20.000 lei/ex. - 
numerele 16, 17, 18, 19, 20, 23 şi 24, 40.000 lei/ex. 
- numerele duble 21-22, 25-26, 30.000 lei-ex. - 
numerele 27, 28, 29, 30, 31 şi 32), prin 

mandat poştal, pe numele: Târziu Claudiu Richard, 
CP 27, OP 23, Bucureşti. Precizați pe mandatul 
poştal ce număr al revistei doriți, 

în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru 

informații sunați la tel: 0740.103.621