Rost anul VII, nr. 82, decembrie 2009

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 














Semnificația unei victorii 
de Claudiu Târziu 
Marginalii 
postelectorale 
de Răzvan Codrescu 


an VII e nr. 82 e 4lei e 3€ 





INI [a arii ””) 
ceru ljtaz Ei românismului! 











Bioetica tehnologiei 
informaționale 
de Pr. dr. Mihai Valică 
Creştinul şi politica 
de Paul Ghiţiu 


www.rostonline.org 


Coperta I: J.V. Iamandi 


sumar 


EDITORIAL 
Semnificaţia unei victorii 
de Claudiu Târziu... nec eaeaeneneaceneaeaaeaeaeea 
MARTORI Al VEACULUI 
Asociaţia „Rost“ şi-a înnoit 
conducerea...............e emma enaeeeaeeaeeeeaee 


Regăsire 


de Marcel Răduţ Selişte ........ ceeace 


Evenimentele lunii...............mceeenceeeeaeeee 


POLITICA, LA DESCUSUT 
Marginalii postelectorale 
de Răzvan COdrescu.......ne anna aaaaee 


Tratatul de la Lisabona şi 
Republica Moldova 
de Dan: Dutigaciii: cusca cea acte ca 


REPERE 
Povestea nemuritorului Jacques 
de:Claiidii Târziti: sense nasa osti 


Un senior pentru neliniştea noastră 


de Râzvan Codrescu... nana 21 


Gânduri despre un prieten deosebit 


de Erast Călinescu... nenea nana 22 


]:V. Iamandi: „Lupta îi i sta bisericii 
ară“ 


se dă şi înăuntru şi în 





numărul 82 e decembrie 2009 


Formarea bisericilor autocefale 
din Balcani 
de Alexandru Racu... enenaeenaeeaaee 30 


Preotul misionar în spitalul de psihiatrie 
de Pr. Dr. Radu Ilaș....... 35 





Originile corectitudinii politice 
de William S. Lind. cecene eneca anca eee 39 


MEMORIA 
Eroii uitaţi 
de Daniel FOCŞA......mncccneennnaaa ea 44 


Horia Bernea şi țara din vis 
de Teodora ROŞCA... aaa 45 


CENTENAR NOICA 
Ce preţ are un lucru? 
de Paul-Gabriel Sandu... eaaseeeeoaaceeaeea 47 


Centenar Noica - Eugen Ionescu 
de Constantin Mihai... nana 48 


VIA SACRA 
Sf. Antipa de la Calapodeşti. 
Floarea pustiei 
de Monahul Iustin... nana 50 


LA ROST 
Uniunea Scriitorilor şi „Cazul Goma“ 
de Flori Bălănescu... ceea ennenanenanenaae 57 





de Horia Brad Bioetica tehnologiei informaționale 
de Pr. prof. dr. Mihai Valică....... anca 3 
DECANTĂRI 
Reflecţii despre curaj şi jertfă SEMNAL EDITORIAL 
de ALEXandru RACU. „n... anna 26 Memoriile unui maestru uitat 
de Linu Dragu Cătălin POPian......e mana 72 
Creştinul şi politica 
de Paul Ghiţiu. „n.n naeaaaee 29 Pentru inimă şi minte... 73 
OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostogmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIŢIU 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Daniel FOCŞA 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Dragoş MOLDOVEANU 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
lonuţ TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Semnificaţia unei victorii 


Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale şi apoi rezultatul scrutinului au rupt 
România în două. Oamenii de dreapta s-au împărțit și ei: pro sau anti-Băsescu. Eu am fost 
între cei care L-au susținut public, în turul doi, pe Traian Băsescu. Gestul meu a stirnit mirare 
şi comentarii pe internet. O parte dintre prietenii mei de idei au afirmat că e musai să 
scăpăm de Băsescu, fie şi cu prețul alegerii lui Mircea Geoană (PSD). Alții, că trebuie să fim 
neutri. Între cei care a optat pentru neutralitate s-a aflat şi scriitorul Mircea Platon, care şi-a 
articulat cel mai bine pozitia, în textul intitulat „Autopsia unor alegeri”, apărut pe un blog. 


Claudiu Târziu 





| i împărtăşesc opinia lui Mircea Platon că nu tre- 


buie să credem nici în PDL, nici în PSD (eu aş 

băga în aceeaşi oală, fără rezerve, şi PNL, că 
restul nu mai contează), că războiul lor este unul 
fratricid, că ambele tabere sînt dedicate globalizării 
secularizării Sau instrumentalizării religiei în 
favoarea ingineriilor sociale, pierderii suveranității 
României în favoarea UE. şi revoluției democratice 
globale, că amândouă partidele sînt adversarele 
Dreptei conservatoare/tradiţionaliste, pe care nu 
obosesc să o hărțuiască (în forma ei culturală şi 
civică, fiindcă nu există şi ca reprezentare partinică), 
că oligarhii unuia nu sînt mai buni decât ai celuilalt, 
pe scurt, că Băsescu şi ai lui sînt parte a problemei și 
nu Soluția. 

Însă, deşi PDL şi PSD au scopuri similare - de a 
obține puterea şi a uza de ea în folos propriu, lezînd 
interesele şi năzuințele legitime, ca şi aspirațiile 
trancendente ale poporului -, mijloacele, ritmul şi 
calitatea umană diferă. În aparență, aceste „amă- 
nunte“ sînt insignifiante în raport cu efectul. Dacă 
rezultatul este acelaşi, ce-mi pasă că unulil obţine cu 
bita, cât ai clipi, iar celălalt cu mănuşi, într-o zi? Mă 
interesează din punct de vedere tactic și strategic. A 
opta, într-un moment critic, pentru PDL şi Traian 
Băsescu nu însemnă nici o cauţionare a acestora, 
nici vreo tovărăşie cu ei, nici să negociezi adevărul, 
ci să-ți acorzi timp. Un răstimp în care îţi poți organi- 
za rezistența şi, eventual, ofensiva. 

Mircea Platon nu propune o soluţie, ci suge- 
rează o coagulare a oamenilor de dreapta care, 
răspunzându-și la câteva întrebări esenţiale („Cine 


! http;//culianu.:wordpress.com/ 


sîntem? Ce vrem să facem? Ce sîntem dispuşi să sa- 
crificăm pentru a construi ceva?”), vor identifica 
soluția. Dar de 20 de ani ne tot punem întrebările 
astea şi altele, iar răspunsurile parcă mai mult ne 
dezbină decât ne unesc. Să presupunem că nu mai 
durează mult şi vom găsi soluţia. Dar pînă atunci? 
Mircea Platon lasă de înțeles că trebuie să păstrăm 
neutralitatea - nu ne implicăm, îi lăsăm pe pesedişti 
şi pedelişti să se sfişie între ei. Din păcate, nu ne per- 
mitem să rămînem neutri. 

Schimbînd ce e de schimbat, e ca şi cum 
România, pentru că nu poate alege între Est şi Vest - 
căci şi Rusia, şi SUA & UE au, în ultimă instanță, ace- 
leaşi scopuri - ar decide să fie neutră. Ar fi ideal, dar 
poate? Cînd vom fi ca Israel sau Norvegia, ne vom 
căpăta privilegiul neutralității. 

UE se deosebeşte de CSI prin mijloacele între- 
buințate, ritmul revoluţiei şi calitatea umană a celor 
care o conduc. La fel şi PDL de PSD. 

În Rusia orice opoziţie este pedepsită cu un 
glonţ în cap, cu aruncarea în puşcărie sau cu exilul. 
Maniera violentă şi grăbită de a lichida opoziția 
internă este tradusă într-o agresivitate nedisimulată 
în politica externă. În statele UE, în trepte diferite, 
pentru că nu există încă o unitate de monolit, opozi- 
ţia este înfrântă prin legi, prin procese de durată, 
prin acțiuni de manipulare a opiniei publice şi, la 
rigoare, prin vot (fie şi repetîndu-l pînă iese cum tre- 
buie, aşa cum s-a întîmplat cu Constituţia UE). 
Raportul birocraţiei de la Bruxelles cu conducerea 
statelor componente ale UE este marcat de 
negocieri îndelungate, de cumpărarea acordului, de 
manevre subtile prin care sînt atinse obiectivele. 

(continuare în pagina 12) 





anul VII e nr. 82 


MARTORI Al VEACULUI 














Răzvan Codrescu, Mihail Albișteanu, Claudiu Târziu, Marcel Petrişor, Iulian Capsali 





Asociaţia „Rost' 
şi-a înnoit conducerea 


[ic la Bucureşti, sîmbătă, 28 noiembrie 


a.c., în şedinţă ordinară, Adunarea Generală a 
Asociaţiei „Rost“ a primit 19 membri, a ales un 
nou preşedinte de onoare, a completat com- 
ponența Senatului, a desemnat un nou Consiliu 
Director şi a hotărît principalele acţiuni pentru 
anul 2010. Manifestarea a fost girată de senatorii 
Asociaţiei, în frunte cu scriitorul Marcel Petrişor, 
fost deținut politic, preşedinte al Senatului „Rost. 
Scriitorul Răzvan Codrescu, fondator al Aso- 
ciației „Rost“ şi ucenic al părintelui Gheorghe Cal- 
ciu (cel care ne-a fost lider spiritual până la trece- 
rea sa la Domnul), este noul preşedinte de onoa- 
re al organizaţiei. 
În Senat au intrat domnii Jacques V. laman- 
di, fost deţinut politic, Erast Călinescu şi Corne- 


liu Marcu. Conducerea executivă va fi asigurată 
de: Claudiu Târziu (preşedinte), Mihail Albiş- 
teanu (vicepreşedinte), Iulian Capsali (vicepre- 
şedinte), Paul Ghiţiu (secretar general), Nicu 
Butnaru, Ionel Rusei şi pr. Marcel Răduţ - Selişte 
(membri). 

Activitatea asociaţiei a fost reorganizată pe 
şapte Departamente. De asemenea, au fost înfiin- 
țate şase Grupuri de expertiză - care vor pune 
diagnostice şi vor propune soluţii la problemele 
societății româneşti pe următoarele domenii: 
Cultura naţională, Educaţie, Biserică, Economie 
și finante, Relaţii internaţionale şi Românii de 
pretutindeni, Politică internă şi administraţie. 

În plus, au fost făcute mai multe propuneri 
pentru sprijinirea revistei ROST. (R.B.) 





anul VII e nr. 82 


MARTORI Al VEACULUI 





Regăsire 


Marcel Răduţ Seliște 





âmbătă, 28 noiembrie 2009 d Hr. în ziua de 

pomenire a Sfântului Preacuvios Ştefan cel 

Nou şi a Sfântului Mucenic Irinarh şi cele 
dimpreună cu dânsul şapte sfinte femei, am avut 
bucuria de a fi binecuvântat să întâlnesc, reîntâl- 
nesc, faţă către faţă, oameni dragi mie şi luptători 
curajoşi pe frontul duhovnicesc al mărturisirii 
credinței noastre creştine ortodoxe. 

Prietenul şi fratele meu întru Hristos, jurna- 
listul creştin Claudiu Târziu, m-a invitat să parti- 
cip la Adunarea Generală a Asociaţiei „Rost“, co- 
munitate întru comuniune de mireni, monahi şi 
preoți creştini ortodocşi aflaţi în împreună lucra- 
re în a mărturisi rostul duhovnicesc al vieţii omu- 
lui în Univers, într-o lume populată de oameni 
care treptat îşi uită rostul dumnezeiesc al existen- 
ței, preferând otrava dulceagă şi plină de primej- 
dii a întunericului. 

Am ajuns în sala unde era găzduită adunarea 
cu o oarecare întârziere. Socoteala mea de acasă 
nu s-a potrivit cu mersul de melc al unui tren de 
călători CFR ajuns în Gara de Nord cu aproape o 
oră întârziere. Intrând în sală, mi-am cerut stân- 
gaci iertare şi m-am aşezat pe primul scaun pe 
care l-am zărit liber. Atmosfera era relaxată. Ni- 
mic pretenţios, nimic oficial. Nişte prieteni s-au 
întâlnit în numele prieteniei lor în Hristos. 

Fratele meu Claudiu mi-a oferit o mare sur- 
priză. Ascultam, cuprins oarecum de un fel de 
tihnă, cuvintele rostite de Claudiu, moderator şi 
preşedinte de şedinţă, îndoită slujire pe care şi-o 
îndeplinea cu simplitate, fără să lovească în audi- 
toriu cu acele „pietre“ - cuvintele în haină oficială 
- care transformă astfel de întâlniri în „şedinţe de 
partid“. Tihna mi-a fost risipită şi m-am trezit cu- 
prins de o mare emoție când l-am auzit pe Claudiu 
că le propune membrilor adunării ca din conduce- 
rea executivă a Asociaţiei „Rost“ să fac şi eu parte. 
Nici nu ştiu ce am răspuns. Cred că ceva de genul 


„mi-ai făcut o mare surpiză“, „sunt onorat“ etc. 


În discuţiile de după încheierea lucrărilor 
Adunării ROST, am simţit cu putere şi chiar cu 
durere cât de grea este crucea de preot. Când un 
om ca profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, fost 
deținut politic, îţi zice „părinte“, toată goliciunea 
propriilor păcatelor ţi se arată în fața ochilor 
sufletului. Am suferit eu vreo secundă măcar, 
între cei patru pereţi aducători de disperare, dar 
şi de mântuire ai unei celule de închisoare comu- 
nistă? Nu! Doar haina preoțească, semn al harului 
- har pe care îl port nu datorită vreunei virtuți 
personale, ci numai prin mila lui Dumnezeu - îi 
determină pe oameni să-mi zică „părinte“. Eu - 
acel „EU“ care-mi este sufletul aflat mereu în 
căutarea lui Dumnezeu - nu merit să fiu strigat 
„părinte“! Cinstea pe care mi-a făcut-o profesorul 
Marcel Petrişor, unul dintre seniorii suferinţei 
neamului nostru, atunci când mi-a zis „părinte“, 
mi-a fost ca o caldă mustrare părintească... 

Dacă un om ca poetul, eseistul şi traducă- 
torul Răzvan Codrescu, ucenic al Părintelui 
Calciu, îţi spune că este impresionat de cum 
aşterni cu stângăcie, pe hârtie, gândurile-ți efe- 
mere, ți se face ruşine şi obrajii prind a avea 
culoarea zăpezii căci frica de păcat te cuprinde la 
gândul plin de dojană că lauda primită este cel 
puțin nemeritată. Eu - acel „EU“ care scrijeleşte în 
țărâna lumii căutând soarele din adâncuri cu 
speranţa că va scăpa de întuneric - abia desenez 
literele alfabetului, încălzit fiind de entuziasmul 
de fluture aflat la vederea celei dintâi petale de 
floare. Cinstea pe care mi-a făcut-o poetul Răzvan 
Codrescu, purtător al Luminii spre luminarea 
întunericului din noi, mi-a fost ca o îmbrățişare 
primită de la un frate mai mare la ceas de apus de 
soare, atunci când fratele mai mic începe a se 
teme de duhurile nopții. 

Adunarea Generală a Asociaţiei ROST a fost 
pentru mine o regăsire. Regăsirea de sine în 
calda îmbrăţişare a unor prieteni buni. Prietenii 
mei întru Hristos aflați mereu pe drumul măr- 
turisirii rostului. Rostul dumnezeiesc al vieții în 
Hristos... 





anul VII e nr. 82 


MARTORI Al VEACULUI 





Evenimentele lunii 





Concert de colinde eveniment 

în București 

Compania de Teatru „Dan Puric” şi Art & Event 
Management a organizat un concert-eveni- 
ment, joi 17 decembrie, începînd cu ora 19.00, 
la Sala Rapsodia din Bucureşti. Concertul 
„Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Țara 
Colindelor” a fost susţinut de corul Psaltic 
„Horevma” al Mănăstiriea Turnu - Prahova, şi 
corul Psaltic de maici de la Mănăstirea 
Diaconești - Bacău. Alături de colindele 
tradiţionale, un moment important l-a consti- 





ii buric Do mitteare 
LINU-I, DOAMNE, DALBE FLORI 
ÎN ŢARA COLINDELOR 


ao fa 9 


GRUPUL PSALTIC 
AL MĂNĂSTIRII TURNU 
PRAHOVA 


GRUPUL PSALTIC 


AL MAICILOR DE LA P? 4 
MĂNĂSTIREA P 
DIACONEŞTI 


LANSAREA ALBUMULUI 7 


ICOANA NOILOR (E, 
MARTIRI _Ă 
AI PĂMÂNTULUI 
ROMÂNESC | ) 
o ÎS N e 
DAN PURIC la" az, 
= 
RĂZVAN CODRESCU n a 


Sala Rapso 
joi 7 dece 


tuit prezentarea albumului „Icoana Noilor 
Martiri ai Pământului Românesc” - prin cele 
două dimensiuni esenţiale pentru cultura 
noastră: unicitatea esteticii iconografice bizan- 
tine şi paginile de istorie recentă a României 
de după cel de-al Doilea Război Mondial. 
Evenimentul a fost prezentat de Dan Puric şi 
Răzvan Codrescu şi transmis în direct 

pe internet, pe pagina Asociaţiei „Rost“, 
www.rostonline.org. (A.R.) 





ipecani, 53 evenimenttranemislive e 
emma mmwronenlineorg — sAprasta! Ș0 PI 














O victorie chinuită, 

cu ajutorul diasporei 

Traian Băsescu a cîştigat alegerile prezi- 
denţiale, cu 50,33% din voturi, la o distanță de 
numai 70.000 de voturi de Mircea Geoană 


(49,66%). Prezenţa la vot a fost de 58,02%. 

În seara alegerilor, Mircea Geoană s-a crezut 
deja preşedinte, pe baza unor sondaje de 
opinie operate la ieşirea de la urne. Bucuria sa 
a fost grăbită şi ridicolă. Mă rog, omul a fost 
silit să joace comedia asta, pentru a putea con- 
testa alegerile. După ce, numărând voturile, 
BEC a anunţat a doua zi victoria lui Băsescu, 
PSD a acuzat că alegerile au fost fraudate. Nici 
0 supriză, era un scenariu ştiut. 

Traian Băsescu şi-a trecut în cont, cu aceste 
alegeri, trei recorduri: de patru ori ales în 
funcţii care presupun votul unui electorat 
numeros (de două ori primar general al 
Bucureştiului, de două - preşedinte al 
României); a ieşit preşedinte a doua oară con- 
secutiv; a învins cea mai mare coaliţie alcătuită 
împotriva unui om politic în ultimii 20 de ani. 
Geoană are un motiv de frustrare în plus: e a 
doua oară cînd este înfrânt în alegeri de către 
Băsescu (după cele pentru primăria Capitalei). 
O altă observaţie: românii din străinătate au 
decis câştigătorul, ei votînd masiv cu Băsescu. 
În ţară, Băsescu a obţinut mai puţine voturi 
decât Geoană. Este pentru prima dată cînd 
diaspora are cuvîntul decisiv în privința 
viitorului României. Băsescu ar trebui să fie 
conştient că nu a fost votat cu dragă inimă, ci a 
primit un vot negativ, îndreptat contra lui 
Geoană, a PSD şi a mogulilor. Şi încă: jumătate 
din cei care au fost la urne, nu-l vor, iar alte 
opt milioane de alegători, care au absentat, 
sînt scîrbiţi deopotrivă şi de Băsescu, şi de 
Geoană. 

Băsescu a obţinut o victorie chinuită, fiind 
mult mai îndatorat românilor care l-au votat 
acum decît în 2004 (e lesne de îneţeles de ce). 
Prin urmare, Băsescu să nu se împăuneze cu 
această victorie, ci să devină mai 

responsabil şi să caute soluţii pentru România. 
Să vedem dacă se va dovedi demn de creditul 
pe care l-a primit. (C.T.) 





anul VII e nr. 82 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





PSD a comis un sacrilegiu 

1 decembrie 2009. Ziua naţională a României. 
Timişoara - oraş simbol al jertfei pentru liber- 
tate. Piaţa Operei, loc al jertfei din decembrie 
1989. Balconul Operei este acoperit de 
steaguri roşii. Balconul de unde, pe 20 decem- 
brie 1989, era citită celebra Proclamaţie de la 
Timişoara, cu al său punct 8 pentru lustrarea 
nomenclaturiştilor. 





20 de ani de la o revoluţie furată. O zi în care 
urmaşii PCR vor să înhaţe şi simbolurile acelei 
revoluţii. Făptuitorii, Geoană, Antonescu, 
Ciuhandu, n-au curaj să se arate, vorbesc din 
clădirea Operei. Afară, cîteva sute de aplaudaci 
de partid strigă: „Geoană, preşedinte!”. Cu- 
rînd, nu se mai aud. Îi acoperă glasurile timi- 
şorenilor revoltați, 3000 - 4000 de oameni, 
mulţi dintre cei care au fost aici şi în decem- 
brie 1989. Geoană şi restul ies pe uşa din dos. 
Timişorenii au spus: ne-ați călcat în picioare, 
ne-ați jefuit orice speranță, ne-aţi mîncat 20 de 
ani din viaţă, dar nu ne cereţi să ne şi placă. 
Pînă aici. 

TVR tace. E condusă de pesedistul Sasu. 
Realitatea 'Tv şi Antena 3 manipulează. Mai au 
puțin şi cer intervenţia minerilor, pentru a eli- 
bera Piața Operei de „golani”. Sînt televiziu- 





nile lui Sorin Ovidiu Vîntu şi Dan Voiculescu, 
oameni cu vechi legături în fosta Securitate. 
Ion Iliescu, principalul responsabil de crimele 
din 89 şi 90, spune că manifestanţii sînt necivi- 
lizaţi. Doamne, ce eufemism! Putea să strige, 
ca odinioară în Piaţa Universităţii: nişte huli- 
gani. Sau putea să reclame amestecul „agen- 
turilor străine”. 

La Braşov, Cluj, Bucureşti, Constanţa şi Iaşi au 
loc manifestații spontane de solidarizare cu 
Timişoara şi de protest contra tentativei de 
confiscare a simbolurilor revoluţiei. Parcă n-au 
trecut 20 de ani. Trăim momente similare cu 
cele din 89. De data aceasta, revoluţia nu mai 
e îndreptată contra unui regim şi a unui dicta- 
tor, ci a ticăloşiei şi a prostului gust. E o revo- 
luţie a bunului-simţ. Iar bunul-simţ nu este la 
politicienii-păpuşi, ci în stradă. 

Evenimentele de ieri fac cât o pereche de 
palme zdravăne pe obrajii graşi ai clasei 
politice. Pe unii poate îi va trezi. Altora ar tre- 
bui să le amintească de ruşine: Radu 
Cîmpeanu, fost lider PNL, Mircea Ionescu 
Quintus, fost lider PNI, Gheorghe Ciuhandu, 
primar al Timişoarei şi fost lider al PNŢCD, 
Emil Constantinescu, fost lider CDR şi fost 
preşedinte al României, Mircea Diaconu, mare 
actor şi senator PNL, Radu Sârbu, fost ministru 
şi lider PNŢCD. Cînd au fost sinceri, atunci 
cînd s-au ridicat împotriva neocomunismului 
şi au luptat contra lui Iliescu & Co, sau azi, 
cînd vor să-l aducă pe bătrânul stalinist din 
nou la putere dimpreună cu toată şleahta sa de 
comunişti reşapaţi, foşti securiști reciclați în 
capitalişti şi mafioţi odioşi? 

Atenţie! Băsescu şi PDL nu există în această 
ecuaţie. Nu PDL şi Băsescu au fost la 
Timişoara. Nu Băsescu şi PDL sînt simbolurile 
anticomunismului sau paznicii acestora. 
Băsescu şi PDL sînt, probabil, doar beneficiarii 
unei prostii monumentale comise de păpuşarii 
lui Geoană şi Antonescu. (C.T.) 


Reţeta secretă: 

capitalism pe banii Securității 

De Ziua Naţională a României, canalul „Arte“ 
din Franţa a difuzat filmul documentar „Kapi- 





anul VII e nr. 82 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





talisme - notre recette secrete” („Capitalism - 
reteta noastra secreta“), realizat de regizorul 
român Alexandru Solomon. Filmul este alcătu- 
it dintr-o serie de interviuri cu cei considerați 
primii capitalişti ai României: Dan Voiculescu, 
Dinu Patriciu, George Pădure, loan Nicolae. Ei 
au în comun fie afacerile cu statul, fie munca 
în comerțul exterior înainte de revoluţie, care 
înseamnă şi colaborarea cu Securitatea, după 
cum recunoaşte Voiculescu. 

Punctul de plecare al documentarului este o 
revenire imaginară a lui Nicolae Ceauşescu în 
România de azi. EL i-ar regăsi pe unii dintre 
politrucii şi securiştii săi de ieri transformați 
în mari capitalişti cu ajutorul sistemului de 
relaţii, a complicităţilor şi a banilor moşteniţi 
din „epoca de aur“. 

Dan Voiculescu povesteşte că, în decembrie 
1989, era director general al firmei Crescent 
din Cipru - sucursala Bucureşti, cu un salariu 
fabulos pentru acele vremuri, de 5.000 de 
dolari. „Compania noastră a lucrat în strînsă 
colaborare cu o companie de comerţ exterior 
creată legal de statul român, care şi ea era 
foarte serioasă. Dar care aparţinea Securităţii 
statului. Şi asta înseamnă că am lucrat cu toate 
instituţiile statului, inclusiv cu Securitatea“. 
Compania Crescent, pentru care lucra 
Voiculescu, era înregistrată într-un paradis fis- 
cal, în Cipru, iar banii pe care i-a produs pen- 
tru Securitate au dispărut după 1990. După 
revoluţie, guvernul român a angajat o echipă 
de experţi financiari canadieni pentru a da de 
urma conturilor Securității. Căutau două 
miliarde de dolari dispărute. 

Voiculescu spune că experţii canadieni le-au 
spus autorităților române că Voiculescu tre- 
buie arestat şi adevărul despre conturile 
Securității vor ieşi la lumină. Evident, nu a fost 
arestat. Iar Voiculescu spune că i-a iertat pe 
canadieni. 

Ioan Niculae, patronul InterAgro, a lucrat pen- 
tru Securitate timp de trei ani şi jumătate, apoi 
a fost trimis în comerţul exterior. Pentru cei 
mai tineri, care încă nu au aflat adevărata isto- 
rie a regimului comunist, precizez că nu puteai 
lucra în comerțul exterior decât cu voia 


Securităţii, iar cei mai mulți dintre angajaţii 
din domeniul acesta erau securiști, dacă nu 
cumva toți. Ei aveau acces la conturile firmelor 
Securităţii, iar după căderea lui Ceauşescu şi 
desființarea poliţiei politice, şi-au însuşit banii 
pe care îi făcuseră pe acele companii. Nimeni 
nu i-a mai putut trage la răspundere, întrucât 
serviciul secret a fost refăcut abia după eveni- 
mentele de la Tg. Mureş, iar cea mai mare 
parte dintre securişti au fost transferați în ser- 
viciile secrete ale poliţiei şi armatei. Deci s-au 
rupt legăturile. În plus, majoritatea lucrăto- 
rilor din comerțul exterior erau aşa de bine 
conspiraţi, încît după ce a căzut regimul au 
părut oameni de afaceri onorabili, fără legă- 
turi cu Securitatea. 

Dinu Patriciu povesteşte că a creat prima firmă 
privată din România, Alpha, un birou de arhi- 
tectură, în februarie 1990, iar primul milion l-a 
făcut un an mai târziu, din câteva proiecte imo- 
biliare pe nişte terenuri pe care le deținea şi 
care au fost vîndute unor „antreprenori cu 
viziune“. Povestea e la fel de credibilă ca aceea 
a îmbogățirii lui Viorel Cataramă (nu e din 
film, dar şi el a fost în comerţul exterior al 
Securităţii), care pretinde că a făcut bani 
vînzând nişte motociclete de epocă pe care le-a 
cumpărat pe nimic. 

Adevărata lovitură a lui Patriciu a venit în tim- 
pul guvernării Năstase, cînd i-a fost făcută 
cadou - aproape, avînd în vedere valoarea 
reală - Rafinaria Vega, a Petromidia. Omul mai 
are şi acum 0 datorie de 571 de milioane de 
dolari către stat, care trebuie plătită pînă în 
2010. Libia avea o creanță de 85 de milioane 
de dolari pentru lucrări făcute de Petromidia 
pe vremea lui Ceauşescu, o creanță pe care a 
recuperat-o Patriciu. E ilegal? Patriciu afirmă 
că nu, ci doar imoral. Procurorii au altă 
părere. Cum de a luat-o el şi nu statul? „Statul 
nu dispunea de resursele intelectuale să fie un 
mai bun negociator. Funcţionarii din comu- 
nism şi-au păstrat posturile, nu aveau suficien- 
ță experiență în economia liberă. Dar capitalis- 
mul e imoral. Există o mitologie pe dos a suc- 
cesului: nu poți să ai succes decit dacă furi. 
Sorin Ovidiu Vîntu şi-a construit şi el imperiul 





anul VII e nr. 82 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





cu ajutorul foştilor Securişti. Unii i-au fost aso- 
ciaţi, alții angajaţi. Reţeaua FNI era coordonată 
în toate judeţele de foştii oameni ai Securităţii. 
Vîntu nu a făcut nici un secret din asta, ba 
chiar se mîndreşte cu faptul că pentru el au 
lucrat mulţi ofiţeri superiori din fosta poliţie 
politică şi mulți nomenclaturişti comunişti. 

În final, Ceauşescu poate fi mulţumit: oamenii 
din sistemul său au reuşit. Ei deţin puterea şi 
creează modelul de succes în capitalism, cum 
au făcut-o şi în comunism. 

Acum înțelegeţi opoziţia noastră, a „defaza- 
ilor“ anti-comunişti? (I.C.R.) 


Românii renunță la cultură 
pentru pîine 

Consumul cultural a înregistrat, până la 
mijlocul lui 2009, cele mai scăzute valori com- 
parativ cu ultimii cinci ani, din cauza actualei 
crize economice care a determinat publicul să 
economisească banii destinaţi unor activități 
precum teatrul, muzica ori filmul, potrivit 
Barometrului de Consum Cultural, lansat de 
Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul 
Culturii. 

Dacă anul trecut procentul celor care 
cumpărau muzică era de 63%, consumul a 
scăzut în acest an până la jumătate (30%). 











Cercetarea a arătat o scădere cu aproximativ 
20% şi în cazul achiziţiilor de filme, 

iar consumul de teatru s-a redus cu 15%. 

Şi frecventarea spectacolelor de cinema a 
scăzut în medie cu 17%. 

Dintre toate activităţile culturale, sectorul de 
carte este printre cele mai puţin afectate, pro- 
centul celor care au cumpărat cărți anul acesta 
fiind de 45% faţă de 51% în 2008. (HB.) 


Lansare: „Răstigniri ascunse“ 
Fundaţiile „Buna Vestire” şi „George Manu” au 
organizat pe 14 noiembrie 2009, la Muzeul de 
Istorie din Bacău, lansarea volumului doi al 
cărţii Răstigniri ascunse, de Petru C. Baciu. „O 
pagină mai puţin cunoscută a istoriei 
băcăuane. O poveste adevărată despre eroism, 
credință, idealuri, trădări, înfrângeri şi răstig- 
niri. O istorie care nu se învaţă la şcoala“ - 
după cum au spus organizatorii. 

Autorul a suferit 16 ani de temniță sub comu- 
nisti pentru crezul sau naţionalist şi creştin. 
La lansare au vorbit unei asistenţe numeroase 
dl Petru C. Baciu, camaradul său de ideal şi 
suferință Virgil Totoescu şi Mihai Moisă, 
preşedintele Fundaţiei „Buna Vestire“ - Filiala 
Bacău. (FD) 


O mărturisire de credință 
cutremurătoare 

Un reportaj, ca o radiografie a ortodoxiei 
noastre de azi, a fost difuzat pe Pro TV, în emi- 
siunea România, te iubesc. Subiectul: pelerina- 
jul la moaştele Sfintei Parascheva de la Iaşi. 
Cine a reuşit să treacă peste stilul tendențios - 
deh, meteahnă cronică a presei româneşti -, a 
asistat la o cutremurătoare mărturisire de 
credință colectivă. Desigur, depinde cum 
priveşti fimul: cu faţa sau cu spatele la 
Dumnezeu. Necredincioşilor filmul le va fi 
dezvăluit obscurantismul ortodox. Dar, pentru 
credincioşi, mesajul esenţial al acestui reportaj 
este taman pe dos faţă de cel pe care şi-a pro- 
pus reporterul să-l transmită. La noi sînt nu- 
meroşi oameni care cred cu tărie în Dumne- 
zeu, în puterea binefăcătoare a sfinţilor, în 
miracole. Pentru credința lor sînt răsplătiți de 





anul VII e nr. 82 


MARTORI Al VEACULUI 





Dumnezeu şi aici, prin minunile care li se 
întâmplă şi pe care le mărturisesc. (I.C.R.) 
Despre sfinţii închisorilor, 

la Brăila și Galaţi 

Asociaţia „Rost“ a organizat, în parteneriat cu 
Consiliul Judeţean Brăila şi Biblioteca „Panait 
Istrati“, expoziţia foto-documentară Pe drumul 
Învierii, referitoare la martiriul pentru Hristos 
în temnițele comuniste a şase personalități 
exemplare ale Bisericii Ortodoxe Române: 
părintele Arsenie Boca, părintele Arsenie 
Papacioc, părintele Daniil - Sandu Tudor, 
părintele Gheorghe Calciu, loan Ianolide şi 
Valeriu Gafencu. Expoziţia conţine documente 
din arhivele Securităţii, dar şi din arhivele 
familiilor celor evocaţi, şi fotografii inedite. 

La Brăila expoziţia a fost deschisă pe 10 
noiembrie a.c., la Biblioteca Judeţeană „Panait 
Istrati“, şi a putut fi văzută pînă pe 4 decem- 
brie. Din 8 decembrie a.c. pînă pe 10 ianuarie 
2010, este deschisă la Şcoala Generală nr. 22 
„Dimitrie Cantemir”, din Galaţi. Urmează ca în 
tot anul 2010 să fie purtată prin mai multe 
oraşe ale țării. (A.R.) 


CEDO interzice crucea 

în școlile italiene 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a 
hotărât că expunerea crucifixului în şcolile 
publice din Italia încalcă dreptul la educaţie şi 
la libertate religioasă. CEDO a precizat că 
prezența crucifixului este deranjantă pentru 
copiii care au o altă religie decât cea creştină 
sau care sunt atei. 

Un caz similar a fost judecat anul trecut în 
România, iar atunci ONG-urile şi Ministerul 
Educaţiei, care au contestat o decizie a 
Consiliului Naţional pentru Combaterea 
Discriminării, au cîştigat bătălia în justiție. 
După informaţiile noastre, folosindu-se de 
precedentul Italia, antihristul care a declanşat 
războiul contra icoanelor din România anul 
trecut a deschis şi el o acțiune la CEDO. Lai- 
catul ortodox trebuie să reacționeze, alături de 
instituţiile statului român, pentru ca nu cumva 
să i se dea câştig de cauză antihristului. (H.B.) 


Topul orașelor unde poți trăi bine 
Revista Capitala făcut un top al oraşelor din 
România în care e cel mai bine să locuieşti. 
Surprinzător, sau poate nu, topul e dominat de 
oraşele foarte mari, cu Bucureştiul - moț. 
Capital spune că, deşi este aglomerat, zgomo- 
tos, murdar şi scump, Bucureştiul e oraşul în 
care se trăieşte cel mai bine. Avantaje: şomaj 
mic, salarii mari, locuri de distracţie berechet, 
spectacole de teatru, vedete ale muzicii inter- 
naţionale care poposesc aici mai des, eveni- 
mente culturale, apropierea de mare şi de 
munte. 

Pe locurile următoare, la diferenţe de punctaj 
neglijabile, sînt Timişoara, Cluj şi Constanţa. 
Iaşi, Sibiu, Braşov şi Oradea vin ceva mai 
departe, dar la un nivel bun de trai. Aşa încât 
Ardealul şi Banatul sînt fruncea între provinci- 
ile istorice. (A.R.) 


Plecăciune la moartea 

unui antrenor 

Am aflat întîmplător că, recent, a murit un om 
despre care am amintiri luminoase: 
antrenorul de box Anton Cojan, de la Sport 
Club Bacău. S-a stins încă în putere, la 61 de 
ani, în urma unei boli incurabile. Nu l-am mai 
văzut de mulţi ani, dar mereu m-am gîndit la 
el ca la o persoană care m-a ajutat să mă 
formez ca om. 

Anton Cojan mi-a pus prima oară mănuşile de 
box în miini. Aveam vreo 13 ani, energie din 
belşug şi agresivitate destulă. Făcusem încă 
vreo trei sporturi, începînd de la şapte ani, dar 
nici unul nu mă disciplinase şi nici nu mă 
provocase cât să-i rămîn fidel. „Maistrul“ Cojan, 
cum îi spuneam (unii din neştiință, alţii prin 
molipsire, dar nici unul cu ironie), m-a învățat 
să stau în gardă, să dau directe, upercuturi şi 
croşee şi mai ales să gîndesc. A reuşit să-mi 
bage în cap nu numai scheme ofensive şi 
defensive (atât cât a reuşit), ci şi lecţia esenţială 
a acestui sport de gentlemani. Şi anume că în 
ring trebuie să fii ca în faţa unei table de şah, 
să anticipezi acţiunile adversarului şi să vii cu 
măcar o lovitură înaintea lui. „Băi, degeaba ai 
forță dacă n-ai creier!“ - ne spunea tuturor 





10 


anul VII e nr. 82 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





cînd greşeam. Iar în cantonamente 

ne provoca la partide de şah şi încuraja 
campionate între noi. 

Această perspectivă asupra boxului, pe care 
mi-a deschis-o Anton Cojan, m-a determinat să 
fac acest sport pînă Ia sfârşitul liceului. 
Maestrul Cojan, fost boxeur la categorii mici, 
avea o inimă mai mare decît el. Suferea în 
colţul ringului alături de noi cînd eram învinşi 
şi se bucura ca un copil cînd cîştigam. 

Mereu serios, aspru şi rău de gură, camufla o 
bunătate rară. Din cînd în cînd, un zîmbet 
ştrengăresc, apărut cînd te certa mai cu foc, îl 





arăta aşa precum era, un sufletist. „Băi, un 
boxeur trebuie să fie rău, să plesnească de rău- 
tate, că altfel nu învinge“, era felul său de a 
exprima curajul şi duritatea, bărbăţia pe care 
ţi-o cere boxul. 

Ca pugilist, Anton Cojan a avut 157 de meciuri, 
timp de 13 ani. A fost campion național şi 
internațional. Din 1974, pînă cînd a închis 
ochii, a antrenat generaţii după generaţii de 
tineri, scoțînd campioni la toate categoriile. De 
multe ori, meritele sale au trecut în umbra 
altor nume, pentru că Anton Cojan era modest 
şi pasionat de ce făcea, n-avea nevoie de lauri. 
A trăit şi a murit potrivit crezului său: un băr- 
bat puternic nu are nevoie de ajutor sau de 





confirmări din afară. Dumnezeul să-l ierte şi 
să-l odihnească! (Claudiu Târziu) 


Sfinţi ai vremurilor noastre 

Vă anunțăm apariţia calendarului Predania 
2010 - „Sfinţi ai vremurilor noastre“. 
Calendarul înfăţişează 12 chipuri de Sfinţi con- 
temporani - români, greci, sârbi, ruşi şi arabi -, 
ce dau pildă de sobornicitatea Ortodoxiei şi de 
lucrarea sfinţitoare a Bisericii, împreună cu 
câteva cuvinte de folos ale acestora. 

Petreceți lunile anului alături de Sfântul 
Nectarie din Eghina, Mitropolitul Pentapolei, 
făcătorul-de-minuni; Sfântul Siluan Athonitul, 
propovăduitorul iubirii lui Hristos; Sfântul 
Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi 
Jiciei, noul Gură-de-Aur, Sfântul loan din 
Kronstadt, preotul cu rugăciunea de foc; 
Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, nevoitorul în 
pustia Hozevei; Sfântul Amvrosie de la Optina, 
marele stareț şi văzător-cu-duhul; Sfântul 
Rafail (Hawaweeney), episcopul Brooklynului, 
propovăduitor arab în America şi prietenul 
său, Sfântul Tihon Mărturisitorul, Patriarhul 
Moscovei şi Luminător al Americii; Sfântul 
Luca, Episcopul Crimeei, doctorul fără-de- 
arginți şi mărturisitorul dreptei-slăviri în 
prigoana comunistă; Sfântul loan Maximovici, 
episcop al San Francisco-ului, făcătorul-de-mi- 
nuni şi râvnitor al părinteştilor predanii; 
Sfântul Anthim din Hios, marele duhovnic şi 
tămăduitor al ostrovului Hiosului, întemei- 
etorul mănăstirii Panaghiei; şi Sfântul Seratim 
din Viriţa, stareţul înzestrat cu darul înainte- 
vederii şi facerii-de-minuni de la Lavra 
Sfântului Alexandru Nevski. Pe lângă aceştia, 
în fiecare lună sunt însemnate praznicele 
împărăteşti, cele patru Posturi ale Bisericii, 
sfinţii Români, precum şi alți sfinți mai puţin 
cunoscuţi la noi, dar cu importanţă în icono- 
mia Mântuirii. (E.P) 


Călugărit la 100 de ani 

În ultimul timp, văzând deşertăciunea lumii de 
azi, mai multe personalități ale vieţii 
româneşti au decis să intre în monahism, ca 
să-şi salveze sufletul. Aşa s-a întâmplat cu scri- 





anul VII e nr. 82 


IN 


MARTORI Al VEACULUI 





itoarea Zoe Dumitrescu - Buşulenga, devenită 
maica Benedicta, sau cu actorul Dragoş 
Pâslaru, călugărit sub numele Valerian. 

Tot aşa, la mijlocul lunii octombrie, în Sf. 
Mănăstire Pătrunsa (în județul Vâlcea, la o alti- 
tudine de 1000 de metri), a fost tuns în mona- 
hism dl Victor Ionescu (n. 18.08. 1910), un 
reputat chimist, care pe timpul celui de-al 
doilea război mondial a fost şeful centrului de 
meteorologie al Armatei. 

Bătrânul, care poartă acum numele de 
Simeon, este urmaş al corifeului Şcolii 
Ardelene Samuel Micu. Aerul tare de munte, 


dimineţile reci de toamnă sau de iarnă, oste- 
neala în rugăciune şi posturile aspre par să-l fi 
întărit şi mai mult pe proaspătul călugăr. 
Monahul Simeon are singur grijă de sine, par- 
ticipă la toate slujbele şi uimeşte prin supleţea 
minţii sale. Sfinţia sa dă dovadă de o luciditate 
de invidiat, de o cultură enciclopedică şi de o 
memorie remarcabilă - fiind o adevărată 
bibliotecă ambulantă de poezie. 

La vară, monahul Simeon va împlini o sută de 
ani, iar fraţii săi întru călugărie se roagă 
bunului Dumnezeu să ajungă la această vârstă 
sănătos, să se bucure împreună. (R.V.) 


Editorial (urmare din pag. 3) 


În vreme ce Rusia nu se preocupă de cum este per- 
ceput comportamentul său, UE este grijulie cu 
imaginea şi cu păstrarea aparenţei democratice. 
Finalitatea este aceeaşi, dar maniera mai soft, mai 
perfidă, dacă vreţi, a establishmentului european îţi 
dă timp şi îţi îngăduie şi anumite modalități de 
apărare. 

Cam asta este și diferența dintre PDL şi PSD. 

Mijloacele, ritmul şi calitatea umană sînt fac- 
torii care determină gradul de libertate pe care ţi-l 
dă guvernarea unuia sau a celuilalt. Gradul de liber- 
tate funcționează, după mine, ca principal criteriu în 
distingerea răului mic de cel mare. 

Desigur, natural şi în perfectă concordanță cu 
voința divină, libertatea trebuie să fie deplină, iar 
acceptarea oricărei îngrădiri a ei este un compro- 
mis. Dar cel mai adesea în istorie n-am avut parte de 
libertate în toată puterea cuvîntului. 

O analiză onestă a guvernărilor la care au par- 
ticipat PD(L) şi PSD (FDSN/PDSR) relevă că primul 
are mijloace mai soft, un ritm de împingere spre 
groapa comună (apud. M. Platon) mai lent şi o cali- 
tate umană ceva mai ridicată (aici, desigur, inter- 
vine subiectivitatea fiecărui „analist“, deci și a mea, 
dar cred că ştiu ce vorbesc după 18 ani de presă, din 
care 15 de cotidian, adică în prima linie). Ca să mă 
opresc numai la Traian Băsescu şi Mircea Geoană, a 
căror înfruntare a stirnit atita patimă, observ că 


nici măcar susținătorii celui de-al doilea nu îi 
recunosc vreo calitate specială. E un om slab, nepri- 
ceput şi manevrat de alţii. Băsescu are multe 
păcate, din care mitocănia i se reproşează cel mai 
des (deşi, în ultimii ani s-a șlefuit mult). Snoava cu 
Băsescu-dictator nu o cred nici adversarii săi, care 
au lansat-o2 

În schimb, Băsescu are cel puţin două însuşiri 
importante pentru un şef de stat: ambiția de a 
rămâne în istorie (nu degeaba vrea să-şi lege numele 
de reformarea statului) şi voința de a-şi urmări pro- 
priile proiecte (ceea ce îl face mai puţin controlabil 
din afară sau dinăuntru). Cele două calităţi lau 
împins Să îşi treacă în cont câteva realizări însem- 
nate, chiar dacă discutabile sub raportul formelor 
sau al efectelor lor: desecretizarea celei mai mari 
părți a dosarelor Securităţii şi predarea lor către 
CNSAS, condamnarea comunismului, legea votului 
uninominal, înlesnirea obținerii cetățeniei române 
de către basarabeni, înființarea Direcţiei Naţionale 
Anticorupție şi a Agenţiei Naţionale pentru 
Integritate. În concluzie, pentru oamenii de dreapta 
adevăraţi, alegerea lui Băsescu preşedinte şi 
rămînerea PD-L la guvernare nu înseamnă o victo- 
rie, ci doar un răgaz care i se oferă pentru a-şi orga- 
niza defensiva şi, eventual, ofensiva. 

Iată de ce l-am votat pe Băsescu. 

Nu în el îmi pun nădejdea, ci în noi. 


2 Hal de dictator: nu a fost în stare să doboare un guvern, al lui Tăriceanu, nu a reuşit să-şi salveze propriul 
guvern de la demitere, el însuşi a fost suspendat şi puţin a lipsit să nu fie şi demis, iar de cinci ani încoace este 


înjurat în toate ziarele mari şi la principalele televiziuni. 





12 


anul VII e nr. 82 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Marginalii postelectorale 


Răzvan Codrescu 





ocrotitor al marinarilor. După primele es- 

timări (care au produs jubilaţia prematură 
a struțocămilei comunisto-liberale), situaţia s-a 
răsturnat în favoarea preşedintelui Băsescu, ce şi- 
a adjudecat un nou mandat (cu 50, 33 % din votu- 
rile exprimate). În aparenţă, diferența este foarte 
mică (mai puţin de un procent, însemnînd cam 
între 70 şi 80 de mii de voturi), dar în realitate 
este aproape fabuloasă, dacă se ţine seama ce 
uriaşă mobilizare de forțe s-a făcut împotriva 
unui singur om (care, pe deasupra, îşi mai poartă 
şi partidul în spinare). A fost, fără nici o îndoială, 
cea mai murdară - şi probabil şi cea mai costisi- 
toare - campanie electorală din 1990 încoace, 
mobilizind nu numai politicianismul deşănţat 
(ajuns la paroxismul abjecţiei vindicative), dar şi 
mafiile financiare (ieşite pentru prima oară la 
rampă, cu un fel de indecenţă a disperării) sau 
trusturile mediatice (cu batalioane întregi de năi- 
miţi ai microfonului sau ai condeiului). 

Iată însă că, în ciuda acestei „monstruoase 
coaliţii”, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfântului 
Nicolae şi al românilor din străinătate, Traian Bă- 
sescu, dincolo de succesul său personal, ne-a scă- 
pat de perspectiva de a aniversa 20 de ani de la 
„Revoluţia furată” cu Ion Iliescu şi ai lui reveniți la 
putere, pe mîna josniciei (şi impotenţei) liberale. 

Unii sînt de părere că victoria lui Traian 
Băsescu ar fi una de rău augur pentru ţară, a cărei 
scenă politică va rămîne pe mai departe divizată 
şi învrăjbită tocmai în plină criză generală. Ar fi 
însă de ajuns ca liberalii să renunţe la ideea fixă 
că Traian Băsescu reprezintă răul absolut şi să se 
angajeze alături de PDL în formarea unui guvern 
„de dreapta” (măcar vorbă să fie!) ce ar putea 
guverna nestînjenit vreme de 4 ani, lăsînd com- 
plet pe dinafară PSD-ul şi aşchiile lui fetide. După 
ce s-au făcut de rîs într-un asemenea hal, liberalii 
nu mai sînt în situaţia de a pune condiţii, ci ar tre- 
bui să renunţe şi la pretenţia de a da un premier, 


şadar, Sfintul Nicolae nu se dezminte ca 





14] 






8 
) 











mulțumindu-se doar cu negocierea posturilor 
ministeriale. Atrăgînd de partea ei şi U.D.M.R. 
(care atât aşteaptă, după ce în ultima vreme nu i-a 
ieşit mai nimic), noua alianță şi-ar asigura şi o 
confortabilă majoritate parlamentară, iar viața 
politică românească ar putea intra într-o perioa- 
dă de stabilitate şi colaborare constructivă, care 
ar redresa şi imaginea externă a țării. Preşedin- 
tele Băsescu s-a declarat dispus, în mare, la 
această soluție, iar dacă ea nu se va realiza, atun- 
ci de vină vor fi mai ales păguboasele orgolii li- 
berale, care au stat şi acum 4-5 ani la originea 
reprobabilului război româno-român la care am 
fost nevoiţi să asistăm atîta amar de vreme. 
Pretinsele forțe democratice „de dreapta” ar avea 
datoria de a dovedi împreună că România poate 
fi guvernată eficient şi fără Partidul Comunist 
deghizat în Partid Social-Democrat, dar şi fără 
imixtiunile politice ale clientelismului de tip 
mafiot. 

E mai puţin esenţial pentru țară dacă per- 
danţii penibili ai alegerilor din 6 decembrie vor fi 





anul VII e nr. 82 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 











Sa 


PSD+PC 


ÎNVINGEM ÎMPREUNĂ 


Au trecut $ ani în care n-am putut să mişcăm nimic. N-am mai făcut privatizări, n-am 
prea putut să mai tragem sfori şi când am încercat să furăm ca înainte, mulţi dintre noi 
am ajuns cu dosare la Parchet pentru corupţie. Ne-a ajuns atâta scandal! Vrem liniştea 
de până în 2004! Numai în linişte putem privatiza ce a mai rămas de privatizat, putem 
controla, fără să fim deranjaţi, toate televiziunile şi presa şi am putea chiar încerca să 
învăţăm România să vorbească rusa. Împreună vom învinge pentru că tot împreună 
avem peste 100 de ani de comunism, iar acum a sosit din nou timpul nostru. 


VÂNTU 
PREȘEDINTE 


VANGHELIE 


PREȘEDINTE 


ILIESCU 


PRESEDINTE 


VOICULESCU 


PREȘEDINTE 


MIRCEA _ 
elzi07.9 PA 


la [212l=iA[eilUle 
PREȘEDINTE 


NĂSTASE 


PREȘEDINTE 


PREȘEDINTE 





debarcaţi sau nu din fruntea partidelor lor. De- 
cenţa ar cere ca ei să se retragă singuri din funcţi- 
ile pe care nu le-au onorat şi eventual să iasă la 
schi cu Klaus Johannis pe pârtia de la Păltiniş. 
Sasul va povesti cum sibienii nu lau votat pe 
Geoană ca să nu-şi piardă primarul, Geoană va 
povesti cum e cu experienţa care te face să ştii 
cînd ai câştigat şi cînd ai pierdut („Culmea somnu- 
lui? Să te culci preşedinte şi să te scoli prostă- 
nac!”), iar Crin va povesti cum e să cîştigi mai 
multe procente decît propriul partid şi totuşi să 
nu-ți folosească la nimic, ba chiar să te expună 
unui ridicol fără precedent. 

Pe lîngă „mogulii” ulceraţi, marele perdant 
rămîne - deşi nu-l plinge nimeni - Ion Iliescu, 
care a pierdut ultima şansă de a mai juca vreun 
rol (fie şi de culise) pe scena politică a țării. „Ju- 
cător” redutabil se dovedeşte încă o dată Traian 





Băsescu, care în lunga campanie a ambelor tururi 
a punctat aproape fără greş, inclusiv pe serviciul 
adversarului, arătînd că ştie să fie nu numai „lup 
de mare”, ci şi „vulpoi bătrân”. Nenorocirea ar fi 
ca temperamentul sau năravurile să-l facă să 
chivernisească prost ceea ce a cîştigat, căci atunci 
răul de pe urmă ar fi mai mare decât cel dintii. 
Rămîne de sperat că Dumnezeu le va da tuturor 
buna „minte a românului de pe urmă”, iar 
democraţia românească va face, după 20 de ani, 
pasul decisiv de la „originalitate” la un bun 
europenism. 

Cît despre o adevărată dreaptă românească, 
ea rămîne în continuare o năzuință neîmplinită, 
căci PNL şi PDL nu reprezintă, orice s-ar spune, decăt 
un fel de „dreaptă a stângii”, cu care te poți cîrpi con- 
junctural, dar care pe termen lung nu poate salva o 
Românie bolnavă în fibra şi-n spiritul ei. 





14 


anul VII e nr. 82 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Tratatul de la Lisabona 
şi R. Moldova 


abstracție de o «Mare Europă» de Ia Atlantic la Vladivostok“. 


„O nouă ordine mondială... nu poate face 


(Serghei Lavrov și Franco Frattini) 


Uniunea Europeană își moditică, treptat, protilul. 
Tratatul de la Lisabona este semnat de toate cele 27 de state membre, iar Comisia Europeană 
îşi intensifică etorturile pentru ca textul să poată intra în vigoare. Documentul - care va 


EA 


afecta, fără îndoială, „politica externă“ a Bruxellesului, inclusiv pe dimensiunea răsăriteană 





Dan Dungaciu 


Când vreau să vorbesc 
cu Europa, la cine sun? 


A rămas celebră dubitaţia formulată de ame- 
ricanul Henry Kissinger: „Când vreau să vorbesc 
cu Europa, la cine sun?“. Tratatul de la Lisabona 
este şi o tentativă de a da acest răspuns, prin crea- 
rea funcţiilor de Preşedinte al Consiliului Euro- 
pean (neoficial, preşedinte al UE) şi de Înalt Re- 
prezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Poli- 
tică de Securitate (neoficial, Ministrul de Externe 
al UE). Cum vor funcţiona în realitate aceste insti- 
tuţii, urmează să vedem. Şi, mai ales, cine le va 
conduce. Dintre cele două poziții, ultima este, 
indiscutabil, cea mai importantă. 

Viitorul „ministru de Externe“ va fi vicepre- 
şedinte al Comisiei Europene şi va avea la dispo- 
ziție un masiv costisitor - Serviciul pentru acțiune 
externă, cu 3.500 de diplomaţi! - cu care va ges- 
tiona politica externă a UE, în numele Consiliului 
European. Poziţia are un potenţial enorm, 
depinde cine şi cum o va folosi. Este însă evident 
că apare astfel o nouă structură birocratică, ce 
riscă să se autonomizeze faţă de Comisie. Nu pu- 
ține voci avertizeză că aceasta va permite Berli- 
nului şi Parisului (flancaţi de parteneri din „ve- 


nu poate fi isnorat de Chișinău. 


chea Europă“) să orienteze politica externă a UE 
pe o direcţie favorabilă lor. Iar Estul nu este o pre- 
ocupare predilectă a celor două capitale, cu atât 
mai puțin o politică răsăriteană care, în numele 
„vecinătăţii europene“, să intre în divergență cu 
Moscova. 


Se schimbă 
mecanismul de decizie 


Tratatul de la Lisabona generează schimbări 
consistente la nivelul deciziei din UE. Votul cu 
majoritate calificată devine regula generală în 
Consiliu. De acum încolo, deciziile adoptate de 
Europa post-Lisabona se vor baza pe opțiunea a 
cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc 
cel puţin 65% din populaţia Europei. Asta 
sporeşte evident ponderea „vechii Europe“ (în 
special axa Franța-Germania-ltalia) în detrimen- 
tul „noii Europe“ (statele răsăritene). Germania, 
de pildă, va spori ca influență: având 82 milioane 
de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% 
la 17,2%. 

E adevărat, totuşi, că actuala procedură de 
vot, din Tratatul de la Nisa, prin care deciziile se 
iau cu majoritate de voturi, va mai fi utilizată 
până în 2014, după care va urma o perioadă de 
tranziţie până în 2017, interval în care statele 





anul VII e nr. 82 


15 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 


















membre vor mai putea cere formula de decizie 
unanimă. Dar un lucru este cert: în momentul în 
care se va pune, realist, problema integrării în UE 
a unui stat precum R. Moldova, ponderea 
decizională la nivelul Bruxellesului va fi de 
partea „vechii Europe“ într-o proporţie incompa- 
rabil mai mare decât acum. 


Acomodarea internă 


La „oboseala extinderii“, prezentă în acest 
moment la Bruxelles, se va adăuga, după adopta- 
rea Tratatului, nevoia de reacomodare internă 
din UE. Asta înseamnă, pe de-o parte, acordul fin 
între interesele vechilor lideri ai UE - liderii gu- 
vernamentali şi Comisia Europeană - şi noile rea- 
lități. Marile puteri europene, înainte de toate, 
vor trebui să-şi găsească noile „locaţii“ în instituți- 
ile noi apărute şi să aleagă liderii care să-i repre- 
zinte şi care, probabil, vor trebui să fie suficient 
de slabi încât să îi poată accepta toţi... Este clar că 


procesele noi de luare a deciziilor vor trebui 
încercate şi testate, şi o bună parte din energia 
Uniunii se va descărca de acum încolo în aceste 
procese. Despre extindere se va vorbi puţin, chiar 
deloc (cu excepţia Islandei, care a anunţat că 
începe negocierile de aderare anul viitor şi, even- 
tual, a Croaţiei). 


„Noua Europă“ și Rusia 


O Europă unită şi tot mai puternică politic, 
nu doar economic, este de multă vreme o dorință 
clar exprimată de state precum Rusia sau China. 
Motivul e evident: de acum încolo vor evolua pe 
scena globală trei actori coerenți şi capabili, prin 
diverse combinații şi alianțe, să fie cu adevărat o 
provocare pentru cel care rămâne, deocamdată, 
singurul hegemon mondial - America. 

Sugestiile pentru un parteneriat ruso-euro- 
pean devin tot mai clare. La 9 noiembrie, minis- 
trul italian de Externe, Franco Frattini, şi omolo- 
gul său rus, Serghei Lavrov, semnau împreună un 
articol în ziarul italian „La Stampa“. Putem citi în 
el despre nevoia unei „case comune europene“ în 
contextul unei „noi ordini mondiale“. Aceasta va 
fi „bazată pe interdependență şi cooperare pen- 
tru soluţionarea problemelor comune [şi care] 
nu poate face abstracţie de o „Mare Europă“ de la 
Atlantic la Vladivostok“. Numai o astfel de Euro- 
pă, cred autorii, ar fi capabilă să garanteze o Eu- 
ropă stabilă şi o lume mai bună. 

Textul face bilanțul relaţiilor strategice din- 
tre UE şi Rusia (în 1996, Rusia şi UE au încheiat 
Acordul de parteneriat şi colaborare, iar în 2004 
au ajuns la o înțelegere privind înființarea a 
patru „spaţii comune“, UE devenind principalul 
partener economic al Rusiei). E menţionată şi co- 
laborarea dintre Rusia şi NATO, datorită Consi- 
liului NATO-Rusia, instituit la Pratica di Mare, în 
Italia, în 2002. Dar asta nu e suficient, cred auto- 
rii. Soluţia este „casa comună europeană“, pe 
care Frattini şi Lavrov o văd ca o necesitate obiec- 
tivă. 

Pentru a o construi este nevoie nu doar de 
relansarea politică a relaţiei dintre NATO şi Rusia, 
cât mai ales de crearea unui nou acord între UE şi 
Rusia, adică „un parteneriat strategic nu numai 





16 


anul VII e nr. 82 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





economic, ci şi politic“. De la care se trece la ideea 
atât de dragă ruşilor - cea a „creării unei noi arhi- 
tecturi de securitate europeană“, o „sinergie“ 
între „OSCE, NATO, UE, CSI, OASC - Organizaţia 
Acordului privind Securitatea Colectivă“. Autorii 
articolului cred că apropiata intrare în vigoare a 
Tratatului de la Lisabona e un cadru ideal pentru 
o nouă colaborare. 


Ce se întâmplă cu Estul? 


Există premisele unei atenuări a interesului 
UE pe spațiul estic după intrarea în vigoare a 
Tratatului de la Lisabona şi acest lucru trebuie 
evitat cu orice preţ. Cum am sugerat deja, dinco- 
lo de etapa firească de „digerare“ internă a noilor 
reglementări, schimbarea accentului decizional 


pe „vechea Europă“ va tempera şi ea viitoarea 
extindere a UE spre Răsărit. Coerenţa pe care 
Bruxellesul o va căpăta în politica externă - care 
nu trebuie exagerată, dar nici minimalizată -, face 
mult mai plauzibilă o apropiere strategică de 
Federaţia Rusă. 

„Vechea Europă“, adică nucleul dur şi 
aproape majoritar Franța-Germania-ltalia, nu are 
de gând să înceapă o confruntare cu Moscova de 
dragul statelor răsăritene, inclusiv a RM. Cel pu- 
țin din acest punct de vedere, Tratatul de la Lisa- 
bona nu pare tocmai favorabil statelor din „veci- 
nătatea estică“ a UE, în condiţiile în care ponde- 
rea votului „noii Europe“ se va diminua, iar spriji- 
nul spre extinderea UE spre teritoriul „vecinătății 
apropiate a Rusiei“ venea cu precădere de la 
„noua Europă“. 





Jose Manuel Durao Barroso, Nicolas Sarkozy şi Dmitri Medvedev 





anul VII e nr. 82 


17 


ROST 


REPERE 





Încă o mărturie în procesul comunismului 


Povestea nemuritorului 


Jacques 


Jacques Iamandi s-a împrietenit cu moartea de tînăr. 

A supravieţuit unui război în Indochina franceză, traversării 
în marş forțat a continentului asiatic şi temnițelor comuniste. 
La vîrsta de 81 de ani pare nemuritor, într-o generaţie din care 


au mai rămas o mînă de mărturisitori. 


Claudiu Târziu 





| dintr-un exil de 30 de ani, Jacques Ia- 


mandi nu admite că mai sînt români care se 

îndoiesc că regimul comunist a fost răul abso- 
lut al secolului XX. „Comunismul a fost o luptă 
continuă împotriva firescului. Şi, la noi, ca şi în 
alte părți, a început prin a desființa «lumea ve- 
che», adică prin a ucide elitele țării, prin a răpi po- 
porului credința în Dumnezeu şi prin a impune 
alte «modele» umane şi un alt set de valori“, crede 
Iamandi. A simțit revoluţia comunistă pe pielea 
lui. 





Jacques Iamandi s-a născut în 1928, la Iaşi, 
într-o familie cu rădăcini imperiale bizantine, 
Paleologu, şi deopotrivă în boierimea locală, 
Iamandi. Bunicul său dinspre mamă, Jacques 
Paleologu, a fost jurnalist şi diplomat. Bunicul 
dinspre tată, Vasile Iamandi, avocat, profesor uni- 
versitar, mare moşier şi parlamentar liberal. 

Tatăl lui Jacques Iamandi, Dimitrie, a fost 
avocat al Poliţiei şi al Siguranţei statului pînă la 
23 august 1944. Trei luni mai tîrziu, n-a mai rezis- 
tat hărțuielii la care-l supunea noul regim şi s-a 
sinucis. 

Cu o asemenea „origine nesănătoasă”, în 
primăvara lui '45, Jacques Iamandi a fost dat afa- 
ră din şcoală în ultimul an de liceu şi din Clubul 
Sportiv al Armatei, unde practica motociclismul. 
Acesta a fost începutul prigoanei. 


A ieșit din ţară, dar s-a întors 


Printr-o relaţie a mamei sale, s-a angajat la 
Ajutorul catolic american, o organizaţie de bine- 
facere, care a încercat să-i protejeze pe oameni de 
năvala comuniştilor. „Familiile burgheziei şi nobi- 
limii româneşti erau date afară din funcții publice 
şi din locuinţe. Noi le ajutam să-şi mute o parte 
din lucruri, câte puteau lua, din casele din care 
erau evacuați, şi să se întreţină”, explică Iamandi. 

În anul 1949, Ajutorul catolic a fost desti- 
inţat de regimul comunist, care îl considera o 
organizaţie subversivă. lamandi a plănuit să fugă 
din ţară împreună cu mama lui. Au reuşit să trea- 
că ilegal frontiera, împreună cu alți şapte cunos- 





18 


anul VII e nr. 82 


REPERE 


ROST 





cuţi, doar cu lucrurile de pe ei şi cu puţini bani şi 
bijuterii. Au fost prinşi de milițienii iugoslavi şi 
anchetați dur timp de trei zile. „Ne plimbau în 
cerc cu miinile ridicate, cînd oboseam şi lăsam 
miinile în jos, asmuţeau cîinii pe noi”. Apoi, iugo- 
slavii au decis să-i predea grănicerilor români. „În 
drum spre granița românească, le-am dat miliţie- 
nilor care ne însoțeau aurul şi banii pe care îi 
aveam la noi, în schimbul a două ore în care să 
dispărem. Am trecut înapoi în România”, îşi 
aminteşte bătrânul. 


Poliţia politică 
l-a făcut dezertor 


„Sfătuit de un prieten de familie, m-am înro- 
lat în marina militară, sperînd că aşa voi găsi o 
ocazie să ies din ţară fără bătăi de cap”, spune. A 
făcut doi ani de armată şi, cînd să se libereze, 
stagiul militar la Marină a fost prelungit cu un an. 
O revoltă cu surdină i-a scos din bocanci pe ofi- 
țerii politici. Pe pereţii closetului au fost scrijelite 
lozinci anticomuniste şi îndemnuri la represalii: 
„Moarte lui Bodnăraş!. Autorităţile au închis WC-ul 
şi au deschis o anchetă. Şi-au încercat un pansa- 
ment pentru nervii celor care aşteptau liberarea: 
concediul. În drum spre casă, Iamandi a aflat că i 
se cere capul pentru inițierea rebeliunii din uni- 
tate. A fugit din țară cu un şlep pe Dunăre. Nu atit 
de teamă, cât mai ales de amorul unei fete de la 
Paris, membră a Casei Regale Române. 


În Legiunea Străină 


Ajuns în Franţa, a aflat că iubirea vieţii lui ur- 
mează să se mărite. Dezamăgit, s-a înrolat în Le- 
giunea Străină, cu gînd de moarte. Nu s-ar fi sinu- 
cis, căci asta e păcat fără răscumpărare, dar moar- 
tea în luptă era o soluţie bună, cu parfum de ero- 
ism. „După o instrucţie sumară, am fost trimişi în 
Indochina Franceză, să luptăm contra guerrilelor 
locale comuniste. M-am oferit mereu voluntar în 
cele mai dificile misiuni, dar Dumnezeu m-a 
păzit”. În junglă a învăţat să-şi stăpînească nervii. 
Panica era mortală. Şi îi bintuia zilnic. „Eram cu 
ochii pe camarazii mai puţin rezistenți psihic. Îi 
dezarmam şi îi imobilizam la cel mai mic semn că 


îşi pierd cumpătul. Altfel, riscam să ne omoare pe 
toți. Instinctul meu de conservare era mai puter- 
nic decât durerea unei iubiri trădate”. 


Marș forțat peste Asia 


În 1952, lamandi a căzut prizonier, alături de 
alți 120 de camarazi, într-o ambuscadă pregătită 
cu complicităţi din Statul Major al armatei regu- 
late franceze. „Aveam identități false. Eu spu- 
neam că sînt suedez, pentru că eram blond, şi că 
mă numesc Lup Larsen. Însă, un coleg, maghiar 
din Ardeal, m-a trădat. Am dus o anchetă sînge- 
roasă, din care n-am crezut că mai scap viu. Apoi 
am fost băgat într-un convoi de 800 de oameni, 
care a pornit pe jos spre Moscova. Mi-am zis că voi 
muri pe drum, dar am scăpat şi din asta“, măr- 
turiseşte Iamandi. 

Calvarul marșului spre Moscova a durat 
aproape un an. Prizonierii munceau prin satele 
prin care treceau, pentru un blid de mîncare. 
Uneori căpătau şi ceva de îmbrăcat. Autorităţile 
chineze le-au dat pufoaice noi şi şepci îmblănite, 
dar ruşii le-au confiscat hainele şi i-au îmbracat în 
zdrenţe. Cel mai rău era însă fără încălțăminte. Îşi 
înfăşurau picioarele în bucăți de carton şi cîrpe, 
dar răzbeau repede tălpile prin ele. Din 800 de 
oameni, doar 14 au supraviețuit pînă în inima 
sovietelor. Cei cîțiva români din grup, au fost 
trimişi, cu escortă, în România. Jacques Iamandi a 
evadat din tren, în gara Nicolina - Iaşi. 


„Haiduc“ în București 


Vreme de doi ani s-a ascuns în Bucureşti. În 
acest timp a dormit pe la prieteni, prin scări de 
bloc şi poduri părăsite. „Am făcut manifeste anti- 
comuniste, pe care le distribuiam pe la adunări 
publice. Şi am organizat un grup de studenţi pen- 
tru rezistență. N-am plecat în munţi, pentru că am 
crezut că pot lovi mai bine din oraş“, ne poves- 
teşte Iamandi. La un ceai dansant, a cunoscut-o 
pe Mitzura Arghezi, care l-a ascuns acasă la tatăl 
ei. Bătrânul poet ieşea zilnic în poarta casei şi vin- 
dea mere pentru a supravieţui. „Nu am vorbit 
prea mult cu Tudor Arghezi. Am luat masa împre- 
ună de cîteva ori şi am rămas cu un gust amar, 





anul VII e nr. 82 


19 


ROST 


REPERE 





pentru că fiul lui, Barițiu, îl certa că nu face fru- 
mos pe lingă mai marii regimului, ca să ducă o 
viață îmbelşugată”, afirmă Iamandi. 


Nouă ani de pușcărie politică 


Obosit de pîndă şi trădat de un cunoscut, 
care îl provocase să-l ucidă pe Gheorghe Gheor- 
ghiu-Dej, Iamandi a fost arestat în aprilie 1955. A 
fost condamnat la opt ani de închisoare pentru 
dezertare şi „uneltire contra ordinii sociale“. A 
executat aproape nouă ani, pînă în 1964. Golgota 
lui s-a numit Rahova, şi Jilava, şi Aiud, şi Gherla, şi 
toate coloniile de muncă silnică din Delta 
Dunării. Moartea nu l-a vrut nici atunci. Dintre 
toate umilințele, două îl sperie şi acum: frigul şi 
foamea. „Tăiam stuf, de la 5 dimineața pînă la 6 
seara, în apă pînă la genunchi la minus 3 - 4 
grade. Gerul n-avea vigoare cât să îngheţe Dună- 
rea, dar ne tăia picioarele protejate doar de o 
foaie de cort şi de opinici”, spune. Însă, foamea 
era cu adevărat neîndurătoare. Erau oameni care 
şi-ar fi ucis părinţii, dacă le-ar fi cerut-o gardi- 
nenii, pentru un castron de murdărie căldă pore- 
clită ciorbă. 


Scos cu forcepsul 
din România 


Eliberat din închisoarea politică, stigmatul 
„duşman al poporului“ îl oprea să-şi continue 
studiile şi îi interzicea dreptul la un loc de muncă. 
Într-un târziu, uzînd de relațiile mamei sale, a fost 
admis în ultimul an, la seral, la Liceul „Aurel 
Vlaicu“ din capitală. Iamandi s-a angajat la o fab- 
rică de componente electronice şi a absolvit 
liceul. Însă, deja era îndrăgostit de profesoara sa 
de chimie, Mariana Feneș, soţia lui Duiliu Zamfi- 
rescu, nepotul scriitorului cu acelaşi nume. Maria- 
na a divorțat de Zamfirescu şi, în anul 1975, a 
emigrat în Canada. Un unchi bogat al Marianei, 
stabilit de mult în Canada, şi-a cumpărat nepoata 
de la regimul comunist. După un an, Mariana s-a 
întors în ţară şi s-a căsătorit cu Iamandi. Femeia a 
plecat la Montreal, iar el trebuia să suporte proce- 
dura ghimpată a emigrării legale. Securitatea şi 
Partidul se opuneau. Mariana Iamandi a protes- 


tat vehement şi a amenințat că va face greva 
foamei în faţa ambasadei României la Ottawa. 
Jacques Iamandi le-a spus politrucilor că este 
capabil de orice dacă nu este lăsat să-şi între- 
gească familia. Pînă la urmă i-au dat paşaport. 
Însă, în Canada, soţia i-a mărturisit că, o singură 
dată, a căzut în ispita înfidelităţii. Au divorțat. 





/ 
A /, A 
/ Ii caut 


Lider al românilor canadieni 


În 1977, lamandi s-a întors în România, deşi 
nu avea încă protecţia cetățeniei candiene, şi s-a 
însurat cu o fostă colegă de serviciu, Ştefania. A 
trecut din nou prin furcile caudine ale PCR şi ale 
Securităţii, pentru ieşi din ţară cu noua soţie. 
Amenințarea cu ambasada Canadei a funcționat 
şi atunci. 

În Montreal, Jacques Iamandi s-a înstărit şi a 
devenit un reper în comunitatea românească. 
Preşedinte al „Comitetului pentru Democraţie în 
România“, activ în Congresul Internaţional al 
Românilor de Pretutindeni - Romfest şi susţină- 
tor al manifestărilor de la Cîmpul Românesc de la 
Hamilton, Iamandi şi-a făcut datoria de a lupta 
contra comunismului şi de a mărturisi despre gu- 
lagul comunist. 

De puţină vreme, s-a întors în România, 
unde îşi aşteaptă mântuirea. 





20 


anul VII e nr. 82 


REPERE 





Un senior pentru 
neliniștea noastră 


Răzvan Codrescu 


acă ar avea, pe lingă atîtea numeroase 
[) calități, şi darul sau răbdarea scrisului, 

d- ]. V. Iamandi ar putea face un best- 
seller din romanul vieţii sale. O viață de pere- 
grinări şi aventuri trăite nu o dată la limita riscu- 
lui suprem, dar care n-a eşuat nici o clipă în sim- 
plu experimentalism, ci a fost constant strălumi- 
nată de principii şi idealuri: de la prima tinerețe 
legionară, marcată de entuziasmul jertfelnic al 
unei întregi generaţii, trecînd prin clandestini- 
tatea vieţii de fugar din anii stalinismului, prin 
experiența exotică a Legiunii Străine franceze 
(de unde s-a întors străbătînd China pe jos), 
prin teroarea temniţelor şi lagărelor comuniste, 
prin lunga odisee a exilului, pînă la deziluziile 
unei repatrieri tirzii într-o Românie postcomu- 
nistă care este încă departe de a-şi fi regăsit 
reperele. 

Traseul său existenţial seamănă într-o oare- 
care măsură cu cel al unui alt personaj aristocra- 
tic cu structură de Don Quijote: regretatul prinț 
Ilie-Vlad Sturdza (trecut la rîndul său prin 
Legiunea de acasă, prin Legiunea franceză, prin 
dramele exilului), care a apucat să pună pe hîrtie 
câte ceva, dar mult prea puţin în raport cu cele 
trăite de-a lungul şi de-a latul lumii, sub fatali- 
tatea istorică a unui „secol nebun”. O nebunie 
destructivă căreia anumite firi alese au înțeles că 
nu i se poate răspunde onorant decit printr-o altă 
nebunie - una nobilă şi mărturisitoare, în sens 
paulinic şi donquijotesc. 

Practicant redutabil în tinereţe al mai mul- 
tor sporturi (box, rugby etc.), luptător şi conspir- 
ator necumințit de vremuri, visător generos al 
unei ordini mai bune, amestec rar şi indefinit de 
vitalism şi idealism seniorial, „nemuritorul 
Jacques” (cum inspirat l-a numit mai demult pri- 
etenul Claudiu Târziu), deşi cu inima obosită de 





truda anilor, păstrează şi astăzi, octogenar, o 
seducătoare tinereţe interioară, care dă pe din 
afară prin ochii albaştri şi pe chipul deopotrivă 
distins şi destins, gata parcă mereu de o nouă 
aventură primenitoare, de reacţia vie şi trează la 
toate strîmbătăţile sau micimile veacului. 

„Reacţionarul” acesta incorigibil nu vorbeşte 
peste măsură de mult, dar ştie să se aprindă vor- 
bind, iar în clipele de graţie se lasă înduplecat să 
povestească, plin de un haz poznaş, din preaplinul 
unei vieți care se refuză şi nostalgiei posomorite, 
şi îngrădirilor senectuţii. E în verbul lui un fel de 
vervă miezoasă, de o înțelepciune vioaie şi neos- 
tentativă, greu de reprodus sau de imitat. Face de 
regulă figura unui conviv generos, capabil să însu- 
fleţească şi să se însuflețească, să dăruiască şi să 
se dăruiască, boiereşte, mai cu seamă cui simte că 
înțelege şi că merită. 

Tăiat din stofa de cel mai bun preț a boieri- 
mii de altădată, cavaler nedezminţit în toate înţe- 
lesurile cuvântului, „nemuritorul Jacques” este 
poate o ipostază pe cale de dispariţie a umani- 
tății, dar şi o dovadă vie a potenţialităţilor ei fasci- 
nante, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o la îndemînă 
în acest tîrziu al istoriei, ca să nu ne uităm pînă la 
capăt şansa de a fi mai mult decit sîntem. 

Cred, de aceea, că prezentul număr din 
revista ROST, dedicat d-lui ]. V. lamandi, este 
nu doar o reverență faţă de trecut, ci şi o nădejde 
în încă posibila în-dreptare a viitorului după o 
altă măsură umană: cea a nobleţii care onorează 
şi obligă deopotrivă. 

Dacă „nemuritorul Jacques” n-ar fi existat, 
m-aş fi străduit să-l inventez. Pentru că însă 
există, m-am străduit doar să-i schițez portretul, 
nemîngiiat de a nu fi un zugrav mai desăvârşit, 
dar încrezător că puterea modelului va lucra din- 
colo de neputerile mele, spre folosul unui secol 
care va fi unul al regăsirii rectitudinii pierdute... 
sau nu va mai fi deloc. 





anul VII e nr. 82 


21 


ROST 


REPERE 





Gânduri despre 
un prieten deosebit 


Erast Călinescu 








la Montreal. Mi l-a prezentat un bun şi neui- 

tat prieten comun, Nicu Naum. Casa lui era 
deschisă pentru toți: pentru prieteni, pentru noi 
veniţi, pentru Români aflaţi în vizită sau cu tre- 
buri în Canada. De fiecare dată, primirea era cal- 
dă, ospitalieră, fără formalităţi şi prețiozități. 
Doamna Ştefania era totdeauna gata să te pri- 
mească şi să te facă să te simți ca la tine acasă. În 
timpul cumplitei suferințe a lui Nicu mi-am dat 
seama şi mai bine de câtă dragoste, de cât devo- 
tament prietenesc față de un om în grea suferință 
este capabil Vasile. Săptămâni întregi, zi de zi, îl 
ajuta, îl transporta Ia spital, îl încuraja. Eu locu- 
iam la 200 km de Montreal, într-un târg, pe malul 
fluviului Saint Laurent, iar Vasile mă ținea la 
curent cu starea bietului Nicu. Am reuşit să-l mai 
văd doar cu o zi înainte de a se sfârşi... 

Un gest de a lui Vasile, pe care nu- pot uita 
este că, într-o bună zi mi l-a adus acolo, în locul 
acela izolat, pe Demostene Andronescu, veteran 
al închisorilor politice din Țară, pe care nu-l mai 
văzusem demult. Un prilej de bucurie, care ne-a 
răscolit amintiri şi gânduri pentru viitor. Ne-am 
plimbat pe malul fluviului, pe un dig şi, cu toată 
ceața care se lăsase, ne-am fotografiat împreună. 

Acum, casa Ştefaniei şi a lui Vasile devenise 
singurul loc din Montreal unde mă simţeam ca la 
mine acasă. De la o vreme însă, simțeam că ne 
cam trage aţa spre Țară. Eu am început să-mi 
lungesc vizitele la ai mei, iar Vasile s-a mutat de 
tot, aici. Aşa că ne-am reîntâlnit la Bucureşti. 

Aici, ne-am revăzut prietenii şi ne-am făcut 
alții noi. Casa lor a rămas tot deschisă, acum şi 
pentru cei veniți din Canada. 

Cu prilejul întâlnirilor noastre, am cunoscut 
şi altă preocupare permanentă a lui Vasile: incu- 
rabila strădanie de a reconcilia oameni de bună 


ÎL, -am cunoscut pe Vasile Iamandi în Canada, 








; | 0 

credință, divizați de duhul cel rău al altora, de rea 
credință. Tenacitatea sa, călită prin viaţa lui plină 
de încercări trăite pe trei continente, îl face ca nici 
victoriile să nu-l "umfle în pene”, dar nici nereuşi- 
tele să nu-l descurajeze! O calitate demnă de ad- 
mirat şi de urmat cu aceeași străduință ca şi a lui 
Vasile. 

Dar, cum omul nu a fost făcut să fie perfect, 
căci dacă rămânea aşa, mai locuia şi azi în Rai şi 
nu la Bucureşti, Vasile are şi un mare defect care, 
după unii îi umbreşte vrednicele sale de laudă ca- 
lităţi: cu aceeaşi tenacitate ca şi în cele bune, nu se 
lasă convins să lase după el o cronică a vieţii sale 
bogate în suferinţe şi în aventuri, trăite prin Eu- 
ropa, Asia şi America, mai ceva ca vestitul Pa- 
pilon! 

Eu îl rog pe Bunul Dumnezeu să-i dea sănă- 
tate şi putere ca să transforme şi acest mare 
defect într-o frumoasă calitate, scriindu-şi memo- 
riile, ca o mărturie pentru generațiile actuale, al 
căror obiectiv în viață pare să fie doar "confor- 
tul”, cu orice pref 


IN 


EA 4 





22 


anul VII e nr. 82 


REPERE 


ROST 











].V. Iamandi: 


„Lupta împotriva 
Bisericii se dă și 
inăuntru și în afară“ 


- Stimate domnule Jacques Vasile Iamandi, 
se împlinesc 20 de ani de la evenimentele din 
decembrie 1989, asupra cărora nu suntem pe de- 
plin edificaţi. Cum vedeţi dvs, ca supraviețuitor al 
unei generaţii mucenicite de regimul comunist, 
acele evenimente şi ce a urmat? 

- Tată, s-au scurs 20 de ani de aşteptare za- 
darnică de la aşa zisa revoluţie din decembrie 
1989. După ce am trăit euforia unor evenimente 
dătătoare de speranţe, retrăiesc amintirea acelui 
«016, ol6, Ceauşescu nu mai e!; astăzi pot spune 
cu regret (nefiind un nostalgic ca cei pe care îi 
condamnam odinioară, dar pe care acum, deşi nu 
îi aprob, îi înţeleg) că este singurul fapt concret 
pe care l-au adus evenimentele anului 1989. 


Moartea tiranului. Am aşteptat americanii, care, 
după ce ne-au vândut, ne-au întreținut cu focul în 
paie al unor manifeste instigatoare şi al unor emi- 
siuni de radio ațâțătoare, care nu făceau decât să 
dea carne de tun Securităţii. Supraviețuitor, 
întors după o moarte aparentă de opt ani şi jumă- 
tate de gulag, cu toate promiscuităţile inerente 
lagărului de exterminare comunist, după 12 ani 
şi jumătate de exil, am hotărât în familie, cate- 
goric, că atâta timp cât vor fi comuniştii stăpâni, 
nici mort nu vreau să mă întorc în țară. Atunci 
când nu mai speram, când epuizasem toate aştep- 
tările, au venit veştile surprinzătoare din țară. Mă 
văd agitat, nedormit, cu ochii în două televizoare, 
mutând din canal în canal şi din jurnal în jurnal. 





anul VII e nr. 82 


23 


ROST 


REPERE 





Sorbind cu aviditate şi groază cifrele exagerate 
intenţionat, care ajunseseră la 50.000 de morți. 

De la primul cuvânt rostit de Ion Ilici Iliescu, 
care, împreună cu Petre Roman şi Silviu Brucan, 
a anunțat înființarea Frontului Salvării Naţionale, 
am intuit imediat ce se întâmplă, ce s-a petrecut şi 
ce ne aşteaptă. Asasinarea urgentă a cuplului Cea- 
uşescu mi-a întărit bănuielile. Cu vagile speranțe 
pe care mi le dădeau diverse manifestații sau 
Piaţa Universităţii, vedeam disperat cum orice 
pâlpâire se stinge. Am pierdut bătălia cu marele 
trăgător de sfori KGB-ist şi pierdută a rămas până 
acum, bătrânul păpuşar fiind şi astăzi vedeta unei 
mass-media în parte coruptă, care contribuie din 
plin la haosul politic din ţară. După umila mea 
părere, a fost o lovitură de stat pentru a schimba 
o garnitură comunistă cu alta, la fel de comunistă. 
Surprinzători pentru ei au fost acei tineri care au 
murit cu piepul gol pentru libertate. Adevăraţii 
eroi, singurii cinstiţi şi corecți. A fost un genocid a 
cărui cifră nu se ştie exact. Sunt întrebări pe care 
ni le-am pus cu toții şi care au rămas până astăzi 
fără răspuns. 

Am câştigat libertatea de a ne striga nemul- 
țumirile şi nedreptățile, dar, din păcate, nu sunt 
urechi de auzit şi nu suntem luaţi în seamă. 

- Cea mai mare parte a foştilor deţinuţi poli- 
tici s-au implicat, după 1989, în educaţia tinerei 
generaţii pe principii naționaliste şi creştine. 
După 20 de ani de investiţii sufleteşti, băneşti, de 
energie, de timp şi speranţă, care este rezultatul, 
din punctul dvs. de vedere? 

- Este adevărat că ne-am implicat mult, după 
cum tot atât de adevărat este că am şi greşit. Este 
regretabil că infiltraţii, de cei care au avut interes 
să ne dezbine, speculând micile sau marile noas- 
tre orgolii şi veleităţi, în bună parte au reuşit. 
Ceea ce face ca azi să avem două organizații ale 
foştilor deţinuţi politici şi mai multe grupări na- 
ționaliste, din păcate antagoniste, fiecare ară- 
tând cu degetul spre celălalt şi folosind insulte, cu 
acelaşi limbaj pe care îl folosesc adversarii noştri. 

Am uitat că suntem creştini, am uitat că 
dragostea şi unirea vor face puterea noastră. 
Regretatul Dimitrie Paceag, care s-a ocupat mult 
de educaţia tineretului, avea deviza „să cultivăm 
ceea ce ne uneşte şi să uităm ceea ce ne desparte“. 


Din păcate, cei care lau urmat au continuat 
având grupuri separate, care vor moşteni ideile 
celor care se arată cu degetul. Speranța mea este 
ca aceşti tineri să fie mai inţelepţi decât noi, 
bătrânii, să reţină numai crezul care ne uneşte şi 
şi-a păstrat valabilitatea. Cred că s-ar fi putut face 
mult mai mult pentru acest tineret, în majoritatea 
cazurilor respins sau uitat. Dar şi noi am uitat că 
îmbătrânim, că forțele şi energia ne scad şi că am 
fi putut să ne rezumăm numai la rolul de mentori 
la distanță şi nu la acela de dădacă. 

- La ora când facem acest interviu ne pregă- 
tim de alegeri prezidenţiale. Mai credeți în clasa 
politică românească? 

- Clasa politică românească actuală este 
putredă din cap până în picioare. Putredă, corup- 
tă, vicioasă, mincinoasă, interesată doar de bine- 
le personal, total străină de binele poporului. 
Speranţe sunt, dar nu imediat şi mai ales nu recu- 
zându-ne. Avem obligaţia şi datoria să votăm. Nu 
absenteismul şi resemnarea şi dezamăgirea ne 
vor salva. Spre asta suntem intenționat dirijați, 
pentru că îi favorizează pe actualii politicieni. 

Din 1989 încoace, nu am dat un vot masiv 
majoritar decât lui Iliescu şi PSD-ului, ajutându-i 
să-şi sporească miliardele, să ne calce în picioare 
drepturile, legea şi Constituţia. În două ocazii, am 
votat la limită Convenţia Democratică sau Alianța 
DA. Probabil că alta ar fi fost situaţia dacă le-am fi 
dat un vot majoritar. Vina este numai a noastră. 
Oamenii care ar merita încrederea noastră tre- 
buie să îi găsim şi să îi cernem noi din pleava ce- 
lor care se numesc politicieni. Asta cere timp şi 
răbdare. Un om providențial nu va apărea din se- 
nin; el trebuie de asemenea găsit, promovat şi 
votat. Ştiu că este dezamăgitor ca an de an să 
votezi împotriva celor care nu vrei să iasă, an de 
an să alegi dintre două rele, răul cel mai mic. Nu 
avem încotro, asta este satanizarea post-comu- 
nistă, împotriva căreia trebuie să luptăm cu răb- 
dare şi inteligență, pentru a ajunge la liman. 
Neexercitându-ne drepturile cetăţeneşti, este o 
dovadă de dezinteres, abandon şi laşitate. 

Referitor la preşedinte, eu merg la vot. Nu 
ştiu cine va ieşi, dar ştiu cine nu vreau să fie pre- 
şedinte. Şi mai ales ştiu că nu vreau să am un 
preşedinte care merge clandestin, în plină cam- 





24 


anul VII e nr. 82 


REPERE 


ROST 





panie electorală, la vecinii din răsărit pentru a 
cere sfaturi şi ajutor, gajând cu interesele țării. De 
asemenea, votez pentru un parlament unicame- 
ral şi pentru reducerea numărului de trântori. 

- Sunteţi un om din Biserică și unul care nu 
se dă în lături de Ia contribui cu tot ce poate pen- 
tru ca adevărul să fie cunoscut. Biserica a trecut 
printr-o prigoană de 50 de ani, în care, pentru a 
supraviețui, a făcut şi destule compromisuri, dar 
acum suntem în liberate şi putem să ne purtăm 
fără nici un fel compromis. Cum vă apare imagi- 
nea Bisericii și mai ales miezul ei de credință şi de 
acțiune? 

- Biserica a avut, are şi va avea mereu o mare 
influență în viața oamenilor. Şi mai ales a cetăţe- 
nilor unei țări creştin- ortodoxe. Cu toate vicisitu- 
dinile celor 50 de ani de comunism care au dis- 
trus multe, credința strămoşească a rămas pe 
locul ei nezdruncinată. Desigur, pădure fără uscă- 
turi nu există, am avut şi cazuri când feţe biseri- 
ceşti au cedat. Ei vor răspunde la judecata supre- 
mă. Dar am avut preoți, monahi şi arhierei mar- 
tiri, care au mers la moarte pentru Hristos sau 
care, jertfindu-se cu noi în puşcărie, timp de 10, 
15, 20 ani, cu toate riscurile, au slujit pentru noi 
[a toate sărbătorile, liturghiile. Ei ne-au dat curaj 
şi speranţă. În trecut, cu toate persecuțiile, am 
simțit Biserica mult mai aproape de noi decât 
astăzi. Avem un partiarh pomenit ca mare om de 
afaceri, şi mă întreb dacă nu am avea mai mare 
nevoie de un păstor care să fie aproape de cler, de 
noi şi de sufletele noastre. Cu ajutorul lui Dum- 
nezeu, mai avem o pleiadă de adevăraţi voievozi 
ai ortodoxiei, adevăraţi duhovnici, mulți dintre ei 
trecuți prin iadul gulagurilor, care fac faima bise- 
ricilor, schiurilor şi mănăstirilor noastre. Uitaţi- 
vă la tineret, uitaţi-vă la miile de credincioşi, care 
de câteva ori pe an, în diverse localități ale țării, 
înfruntă toate greutățile - frig, ploi, cozi -, pen- 
tru a se închina la moaştele unor sfinți, convinși 
fiind că rugăciunile le vor fi ascultate. 

Lupta împotriva Bisericii, din păcate, se dă 
azi atât din interior, cât şi din afara Bisericii. Nu 
cu un limbaj de lemn, „politic corect“ sau ecu- 
menic, putem pune stavilă sectarismului şi homo- 
sexualităţii sau batjocoririi Sfintelor Icoane şi ata- 
curilor asupra familiei. În această luptă, pentru a 


fi eficienți, avem nevoie de sprijinul ierarhiei 
Bisericii Ortodoxe Române şi de solidaritatea 
organizaţiilor civice creştine. Noi recunoaştem şi 
respectăm credința şi religiile compatrioților 
noştri de alte confesiuni şi nu ne amestecăm în 
tradițiile exercitate în bisericile, catedralele sau 
templele lor. Totodată îi rugăm să ne acorde şi 
nouă aceeaşi înțelegere, lăsându-ne să ne rugăm 
liniştiţi în bisericile noastre. 

- Care e mesajul esenţial pe care ar trebui să-l 
transmită generaţia dvs. generaţiilor noi? 

- Din nefericire, nu avem o presă de speciali- 
tate care să se adreseze tinerilor pentru a le com- 
pleta lacunele. Noi avem mass-media politizată la 
extrem, care nu se pricep şi nu au căderea să vor- 
bească tinerilor şi mai ales celor de Ia sate. De 
aceea, trebuie să ne asumăm răspunderea până 
când această lacună va dispărea, să ne adresăm 
lor şi să-i ajutăm. Generaţiile viitoare ar trebui să 
înveţe, înainte de toate, că nu tot ce zboară se 
mănâncă. Ar trebui din copilărie să îi învăţăm să 
silabisească uitatul şi românescul abecedar al 
celor şapte ani de acasă. Este o nevoie elemen- 
tară, a cărei lipsă se simte la semenii noştri, de la 
cei mici la cei cu barbă albă. Numai înțelegând ce 
înseamnă adevăr, cinste, dreptate, onoare, cre- 
dință, respect, țară vom putea înțelege mai uşor 
că a fi cetățean înseamnă a avea un lot de drep- 
turi şi o tonă de îndatoriri. Numai respectând 
aceste drepturi şi datorii poți deveni cu adevărat 
cetăţean al unei naţii pe care trebuie să o iubeşti, 
să o serveşti şi să faci front comun cu ea. Înainte 
de a vorbi de politic, generaţiile viitoare trebuie 
să ştie că cel mai valoros bun pe care îl au este li- 
bertatea, care trebuie menținută cu prețul unor 
jertfe şi care se pierde foarte uşor. Noi, bătrânii, 
datorită unor împrejurări independente de voin- 
ţa noastră, am pierdut-o şi mai luptăm încă şi as- 
tăzi, după 50 de ani, pentru a o recuceri pe de- 
plin. Despre democraţie, trebuie să spun că nu 
este un concept fix, este ceva ce poate fi îmbu- 
nățit mereu. 

Politica nu este nici un mijloc de a face cari- 
eră şi nici de a te îmbogăți. În politică devii un sol- 
dat al Țării tale şi un servitor al celor care te-au 
ales. 

A consemnat Horia Brad 





anul VII e nr. 82 


25 


ROST 


DECANTĂRI 





La douăzeci de ani de la revoluţia română 


Reflecţii despre 
curaj şi jertfă 


„Cavaleri ai unui ev apus, noi întruntăm de fapt o lume întreagă. 

Am fost lipsiți de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepți şi arm 
intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Am fost anticomuniști, 
antiburghezi şi antinazişti. Suntem acuzați că am fost şi antisemiţi, dar noi îi 


iubim în Hristos pe evrei” (Ioan Ianolide) 


„La revolution sera spirituelle, ou elle ne sera pas” (Charles Peguy) 


Alexandru Racu 





a anului 1940, atunci când a cedat Basara- 

bia şi Nordul Bucovinei, Uniunii Sovietice, 
fără să tragă un foc de armă. Am fost nu doar 
ucişi, ci şi îngenunchiaţi, astfel încât, nu moartea 
în sine a reprezentat catastrofa, ci felul în care am 
murit. Decesul României a fost întâi de toate un 
deces moral şi abia apoi unul teritorial. 

Aproape cincizeci de ani mai târziu, Româ- 
nia a reînviat, atunci când pe străzile Timişoarei 
şi Bucureştiului s-a strigat: „Vom muri şi vom fi 
liberi!”. Moartea celor care au înfruntat tancurile 
lui Ceauşescu a reprezentat o jertfă de răscumpă- 
rare a acelui moment de laşitate colectivă din 
vara lui 1940, perpetuat în laşitatea cotidiană în 
care marea majoritate a românilor s-a complăcut 
timp de patruzeci şi cinci de ani. În vara lui 1940, 
românii erau chemaţi să-şi găsească libertatea 
prin moarte, înfruntând asemeni polonezilor 
atât agresiunea Germaniei naziste şi a Italiei fas- 
ciste, cât şi pe cea a Uniunii Sovietice. Erau che- 
maţi să se desființeze ca stat, pentru a-şi păstra in- 
tegritatea morală ca popor. Românii au ales însă 
să supraviețuiască, şi ironia sorții face că nici 
aceasta nu au făcut-o cum trebuie, cel puțin dacă 
e să ţinem cont de o serie de decizii politice şi 
strategice nefericite din timpul războiului, ale lui 
Antonescu, în special decizia de a continua 


R omânia Mare a murit la sfârşitul lunii iunie 


războiul după eliberarea teritoriilor ocupate de 
sovietici. În chip fatal, lipsa de eroism iniţială a 
populaţiei s-a combinat cu lipsa de pragmatism 
ulterioară a conducătorului providenţial, chemat 
să suplinească deficitul de curaj al poporului. Am 
fi trebuit să fim un popor eroic cu un conducător 
pragmatic. A fost însă invers, iar consecințele au 
fost catastrofale. 

Soarta României Mari ne arată faptul că un 
popor nu poate trăi pe seama jertfei înaintaşilor, 
în cazul de faţă, jertfa celor care au murit în răz- 
boiul de reîntregire a neamului. Jertfa zideşte, 
dar mai devreme sau mai târziu totul se va pră- 
buşi fără reactualizarea jertfei, fără retrăirea con- 
cretă de către noile generaţii a momentului înte- 
meierii prin jertfă. Soarta României contempo- 
rane va fi aceeaşi sau poate chiar mai rea decât 
cea a României Mari, dacă va continua să trăiască 
pe seama jertfei celor ucişi în Revoluţie. Sângele 
vărsat nu numai dă viață, ci şi osândeşte. Nu nu- 
mai pe asasini, ci şi pe cei care profită de pe urma 
jertfei, fără să şi-o asume. 

Cel care nu este dispus să moară pentru li- 
bertate nu o merită. Mai mult chiar, libertatea îi 
este o povară căreia nu îi poate face faţă, îi este 
pricină de sminteală şi de pierzanie. Am pierdut 
Kosovo pentru că nu-l meritam, îmi spunea un 
sârb astă vară la Muntele Athos. Lăsând la o parte 
păcatul convertirii la cultura fără de Dumnezeu a 
Occidentului modern, pe care îl invoca Sfântul 





26 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 


ROST 











/ a 0 
Nicolae Velimirovici atunci când medita asupra 
cauzei ocupării Serbiei de către Germania Na- 
zistă, păcat pe care şi România interbelică, Ia fel 
ca toate celelalte state ortodoxe, l-a săvârşit, ne 
putem întreba totuşi: dacă acesta este cazul sâr- 
bilor, care, la o populaţie de mai puţin de jumă- 
tate din cea a României, au pierdut mai mult de 
două milioane de oameni în două războaie mon- 
diale, care să fie oare cazul românilor, unde cifre- 
le sunt cu mult mai subțiri, datorită talentului 
nostru înnăscut de a fenta istoria? Meritam (meri- 
tăm) noi Basarabia pentru care n-am fost în stare, 
atunci când istoria ne-a chemat să o facem, să 
murim cu demnitate? Mai mult decât atât. Meri- 
tăm noi libertatea câştigată cu preţ de sânge în 
decembrie 1989? În aceste zile de comemorare, 
avem cu toţii datoria unui examen de conștiință. 

Tot ce a urmat cedării fără luptă a Basarabiei 
şi Bucovinei de Nord, pierderile teritoriale ulte- 
rioare, defularea prin pogrom a frustrării cauzată 
de modul nedemn în care am pierdut aceste teri- 
torii, aventura militară iresponsabilă a lui Anto- 
nescu (care nu a ştiut unde să se oprească), umi- 
lința de la 23 August şi mizeria morală în care za- 
cem de atunci încoace, toate acestea par să se 








înscrie într-un lanţ al fatalităţilor. Atunci când în 
cele din urmă am intrat în război, aliaţi cu un 
criminal la fel de mare ca Stalin (criminalul nazist 
răpindu-ne altminteri cam tot atâta teritoriu cât 
ne-a răpit criminalul comunist), am scornit din 
nefericire şi o sintagmă menită să ascundă trista 
realitate, în ceea ce ne priveşte. Acea sintagmă, 
„războiul sfânt împotriva bolşevismului”, o mai 
întâlneşti chiar şi astăzi în unele medii naționalis- 
te şi creştine. Să fim însă ucizi şi sinceri cu noi 
înşine, căci fără adevăr jertfa se goleşte de sens. 
Ideea unei alianţe între victimă şi călău (al atâtor 
neamuri - evrei, greci, sârbi, polonezi - printre 
care chiar şi neamul tău) este hilară. Ideea unui 
„război sfânt” purtat de victimă în alianță cu călă- 
ul este de-a dreptul grotescă. Avem de-a face cu o 
nmistificare istorică de care trebuie să ne descoto- 
rosim definitiv, dacă nu vrem să construim o 
Dreaptă bună doar pentru a ridica mingi la fileu 
ideologilor de stânga vechi şi noi. Singurul mod 
prin care războiul ar fi putut să fie „sfânt”, într-un 
anume fel (căci, în sens propriu, războiul sfânt 
este un concept islamic, nu creştin), ar fi fost refu- 
zul oricărui compromis cu tiranii vremii (naziștii 
şi comuniştii), refuzul „realismului” specific exis- 





anul VII e nr. 82 


27 


ROST 


DECANTĂRI 





tenței burgheze, apărarea teritoriului de ambii 
agresori şi ulterior rezistența armată în condiții 
de ocupaţie. Atunci, „la cald”, trebuia să fim lipsiţi 
de realism. Acum, „la rece”, trebuie dimpotrivă, 
să dăm dovadă de un realism necruţător, refu- 
zând în orice chip să ne supraestimăm, atât trecu- 
tul cât şi prezentul, pentru a avea un viitor. 
Repet, nu faptul că România a fost învinsă de 
URSS (Şi iniţial şi de puterile axei) ci, felul în care 
a fost învinsă, a reprezentat adevărata catastrofă 
prin care a luat sfârşit România Mare. Iar din acest 
punct de vedere, singurul care contează de altfel 
cu adevărat, vina pentru ce s-a întâmplat cu Ro- 
mânia, în şi în urma celui de-al doilea război mon- 
dial, şi pentru ceea ce se întâmplă acum, nu o 
poartă vitregia sorții, ghinionul situării la răscruce 
de vânturi, iudeo-masoneria sau cei care ne-au 
vândut la Yalta. Nu este vina blestematului rege 
Carol al II-lea. Nu este doar vina „elitelor” sau 
doar „vina maselor”. Este vina poporului român 
în ansamblul său, vină care este amplificată de 
fiecare dată când, încercând să dăm seama de des- 
tinul nostru, suntem lipsiţi atât de conştiinţă na- 
țională - înjurând aleatoriu categoria socială de 


care avem norocul să nu aparținem -, cât şi de con- 
ştiinţă creştină. Adică, suntem lipsiți de conştiinţa 
propriei responsabilități. Soarta României, de azi 
şi de ieri, este din vina noastră a tuturor, o vină 
care se aplică şi retroactiv, căci, după cum ne 
învață Sfântul Pavel, în Adam am păcătuit cu toți. 

Însă în ochii lui Dumnezeu, nu istoria poli- 
tică, ce îşi găseşte expresia în schimbări de gra- 
niţe sau de regimuri contează, ci istoria profundă 
a spiritului. Nu contează dacă pierzi sau dacă 
câştigi. Contează cum te lupţi. Astfel, nici un po- 
por nu este nedreptăţit de istorie căci istoria nu-şi 
face propria judecată ci Dumnezeu o judecă după 
criterii dumnezeieşti. Hristos ne învață să nu ne 
temem de cei care ucid trupul dar de suflet nu se 
pot atinge. Un popor poate fi invadat, jefuit şi îm- 
pilat, independent de virtuțile sale, însă nimeni 
nu-i poate lua autentica libertate care se exprimă 
prin martiriu, altminteri, martiriul fiind singurul 
fapt al existenţei umane care are capacitatea de a 
transforma timpul în eternitate şi de a răscum- 
păra catastrofele şi umilințele istoriei la Judecata 
de Apoi. Acesta este, cred eu, sensul profund al 
momentului decembrie 89. 











« 








28 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 





Creștinul și politica 


Paul Ghiţiu 





spre: nemilostenie, despre moarte şi da- 

toria față de cei morți, despre milostenie şi 
despre sufletul-burtă; adică despre grija față de 
aproapele nostru. Multe alte Evanghelii ne amin- 
tesc şi ele de aproapele nostru şi de dragostea pe 
care trebuie să i-o purtăm pentru a ajunge în Îm- 
părăţia lui Dumnezeu, adică pentru a face posi- 
bilă transformarea noastră, pentru a ne înălța 
spiritual şi a trece prin poarta morţii în lumea 
iubirii şi a luminii. 

isus, întrebat fiind, cu gând viclean, de către 
un învățător al Legii (care tâlcuia şi învăța pe alţii 
Legea lui Moise) despre cum poate fi definit 
aproapele, povesteşte acestuia, şi asistenței, că 
un om (un om oarecare, orice om) este atacat de 
tâlhari şi lăsat pe drum dezbrăcat şi pe moarte. Pe 
lângă el trec nepăsători un preot şi un levit (re- 
prezentanți ai puterii spirituale dar şi lumeşti). 
Un samarinean însă (neam disprețuit şi chiar con- 
siderat duşman de către evrei) se opreşte, îl îngri- 
jeşte pe loc, îl ia cu el, îl lasă în grija gazdei, căreia 
îi plăteşte un avans şi îi promite că la întoarcere 
va achita şi restul. Cum învățătorul este de acord 
că samarineanul a fost aproapele celui căzut în 
necaz, Hristos îi spune: Mergi și fă şi tu asemenea. 

Dacă în spaţiul public religios oamenii Bise- 
ricii se ocupă de ajutorul spiritual, politicienii 
(partidele) sunt cei care revendică în spațiul pu- 
blic laic grija universală față de ceilalți şi, atât prin 
accesul la guvernarea centrală şi locală, cât şi prin 
prezența în Parlament, participă la decizii care 
privesc toate faţetele existenţei noastre. 

Imensa majoritate a celor din politică, care 
îşi aleg misiunea sacră de a imagina un viitor mai 
bun pentru comunitatea națională şi de a organi- 
za, precum Moise, deplasarea prin deşertul reali- 
tății spre acel obiectiv, sunt, spre deosebire de 
acest părinte al evreilor, nişte jalnici închinători 
la idoli. Ei, cei care ar trebui să administreze 
această țară şi acest popor, destinele oamenilor şi 


p ildele ultimilor duminici ne-au vorbit de- 


locurilor de aici, şi care, spre deosebire de Moise, 
au la îndemână tot ceea ce au nevoie să ştie, pen- 
tru a o face, nu numai că abandonează de îndată 
grija şi responsabilitatea faţă de ceilalți, dar nici 
nu au avut-o vreodată. 

Rare cazuri de samarineni printre politicie- 
nii noştri. Atunci când nu sunt chiar ei tâlharii la 
prima mână, ori trec pe lângă popor nepăsători, 
precum preotul şi levitul, ori se opresc, înhaţă ce 
mai găsesc, îl chinuiesc şi batjocoresc, iar la urmă 
îi trag şi şuturi în burtă, în coaste sau în gură - cel 
mai adesea. Și asta pentru că deşi se declară creş- 
tini, au unele cunoştinţe, cel mai adesea rudimen- 
tare, participă la slujbe oficiale şi la nevoie mi- 
mează îngrijorarea față de problemele morale cu 
care naţia se confruntă, ei nu dau doi bani pe 
Dumnezeu. Idolii lor sunt trupul (burta, sub- 
burta...) hainele, maşinile, vilele, lanțurile 
groase de aur, manelele... adică banii şi puterea. 

De aceea, ar trebui ca adevărații creştini să 
se intereseze şi să se implice în politică, să lupte 
cu luciditate pentru înfruntarea şi rezolvarea 
problemelor lor, fie ca cetățeni, fie ca administra- 
tori ai puterii. „Abţinerea de a politică se consti- 
tuite într-un mod de a face politică, tot aşa cum 
lupta împotriva lui Dumnezeu implică recunoaş- 
terea existenței lui Dumnezeu. Respingerea pute- 
rii politice de către cei buni va permite celor 
nevaloroși să administreze treburile statului și 
conduce la degradarea vieții politice. Administra- 
rea puterii politice însemnează mii şi mii de pos- 
turi definite de responsabilități față de societate. 

Creştinii prezenţi în structurile de partid pot 
ajuta partidele să rămână deschise adevăratelor 
probleme sociale şi pot ridica mult nivelul vieții 
politice. Singura condiţie este să nu se întâmple 
invers: să nu-și sacritice în partid, în administra- 
rea puterii politice, conştiinţa lor creştină. Din 
acest punct de vedere, activitatea politică cu toată 
complexitatea şi multiplele ei ispite este una din 
cele mai dificile provocări puse în fața creştinu- 
lui“, spune părintele profesor Vasile Răducă în 
cursul său de morală. 





anul VII e nr. 82 


29 


ROST 


DECANTĂRI 





Ortodoxie şi naționalism (3) 


Formarea bisericilor 
autocefale din Balcani 


Alexandru Racu 





zentat una dintre principalele forțe care au 

participat la războiul de eliberare de sub 
stăpânirea otomană din 1821, fapt care a conferit 
Bisericii, într-o primă etapă, rolul de lider al revo- 
luţiei din teritoriile greceşti. De altfel, momentul 
simbolic care marchează debutul revoluţiei este 
binecuvântarea drapelului revoluţionar de către 
Mitropolitul Gherman de Patras, după litughia 
slujită la praznicul Bunei Vestiri - sărbătoare de- 
venită zi naţională a Republicii Elene. Se estimea- 
ză că aproape jumătate din comunitatea monas- 
tică a Sfântului Munte Athos, la vremea aceea nu- 
mărând în jur de şase mii de vieţuitori, a partici- 
pat la luptele de eliberarel. 

Cu toate acestea, la cererea sultanului Mah- 
mud, Patriarhia din Constantinopol, alături de 
celelalte Patriarhate din Imperiul Otoman, a con- 
damnat oficial revoluţia, afirmând că rebeliunea 
împotriva suveranului legitim se identifică cu re- 
beliunea împotriva lui Hristos însuşi, care a spus 
că orice stăpânire lumească derivă de la Dum- 
nezeu. Documentul, citit în toate bisericile din 
Constantinopol, în care se afirmau acestea, îl ex- 
comunica în mod oficial pe Alexandru Ipsilanti, 
liderul Eteriei. La rigoare, canoanele care interzi- 
ceau clerului să participe la război fuseseră încăl- 
cate. Potrivit lui Steven Runciman, un părinte al 
Bisericii precum Sfântul Vasile cel Mare ar fi fost 
îngrozit de politica revoluţionară a episcopului 
de Patras?2. Chestiunea este spinoasă şi nu se 
opreşte aici. În timpul ostilităţilor, atunci când 


E piscopii, monahii şi clericii greci au repre- 


grecii aveau disperată nevoie de ajutor interna- 
țional din partea celorlalte puteri creştine, chiar 
dosarul de la Ferrara-Florenţa a fost întrucâtva 
dezgropat, Arhiepiscopul Gherman depla- 
sându-se în 1822, în scopul obținerii de sprijin 
militar la Congresul European de la Verona, unde 
printre altele s-a discutat chiar problema accep- 
tării uniaţiei în schimbul mijlocirii ajutorului cu 
pricina din partea Occidentului. 











Excomunicarea oficială a lui Ipsilanti şi con- 
damnarea revoluției nu au reuşit să prevină spân- 
zurarea de către Sultan a Patriarhului Ecumenic 
Grigore al V-lea câteva zile mai târziu, chiar în 
Duminica Paştelui, eveniment care a stârnit largi 
proteste internaționale. Tradiţia spune că Patriar- 
hul şi episcopii s-ar fi pocăit ulterior pentru re- 


1 Preot Claudiu Cotan, Ortodoxia și mișcările de emancipare naţională din Sud-Estul Europei în secolul al XIX-lea, 


Editura Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 158 


2 Steven Runciman, The great Church in captivity- A study of the Patriarchate of Constantinople from the eve of 
the Turkish conquest to the Greek war ofindependence, Cambridge University Press, 1968, p. 411 


3 Claudiu Cotan, Op. cit. pp. 161-162 





30 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 


ROST 





dactarea respectivei enciclice, însă istoriografia 
oficială este sceptică. În mod cert însă, în con- 
ştiinţa elenă, Grigore a rămas atât ca un martir al 
Bisericii cât şi al naţiunii, fapt reflectat de o pic- 
tură expusă în muzeul Mănăstirii Marea Meteoră, 
unde Patriarhul martirizat prin spânzurare este 
încadrat de doi îngeri, unul dintre ei oferindu-i 
coroana de martir, iar celălalt steagul elen. 

Însă, atunci când succesorul lui Grigore al 
V-lea, Evghenie al II-lea, la presiunea Porții, a 
reiterat condamnarea oficială a revoluţiei şi 
apelul adresat insurgenților de a depune armele, 
răspunsul primit din Pelopones va fi o scrisoare 
semnată de douăzeci şi opt de episcopi şi aproa- 
pe o mie de preoți în care se proclamă libertatea 
Greciei, iar Patriarhul este numit „ludă” şi „lup în 
piele de oaie”€. Altfel spus, prin reiterarea con- 
damnării, Patriarhul din Constantinopol avea să 
fie perceput de către clerul revoluţionar drept un 
executant servil al ordinelor Porții. De acum 
înainte, în teritoriile greceşti eliberate, numele 
Patriarhului nu va mai fi pomenit la slujbe, nu vor 
mai fi trimişi seminarişti la studii la Constanti- 
nopol, iar Patriarhul, la rândul lui, nu le va mai 
trimite rebelilor Sfântul Mir. Astfel începe o schis- 
mă în cadrul bisericii greceşti care va lua sfârşit în 
mod oficial, abia în 1852, însă ale cărei consecin- 
țe vor fi resimţite până în zilele noastre. 

Eliberată de sub jugul otoman, cu preţul 
unei schisme de Constantinopol, noua biserică 
independentă a Greciei nu ştia că o aşteaptă un 
alt jug, acela al statului secular şi al reprezentan- 
ților săi formaţi în Occident. Astfel, deşi în prima 
constituție grecească de la 1822 se specifica (cu 
toate că erau tolerate oficial toate religiile) că 
„acei locuitori ai Greciei care cred în Hristos sunt 
greci”, naționalitatea identificându-se cu religia, 
iar Ortodoxia căpătând statutul de religie ofi- 
cialăs, în timp, Biserica va începe să-şi piardă din 
ce în ce mai mult din autoritatea socială. După 
cum subliniază Charles Frazee, „vântul bătea îm- 
potriva poziţiei dominante a Bisericii în viaţa in- 


dividului şi a naţiunii”, şi bătea de la Apus. „Un 
nou spirit, care privea spre Occident, spre Occi- 
dentul secular al revoluțiilor franceză şi ameri- 
cană, se răspândea în Grecia, luând locul vechiu- 
lui principiu al unei comunități ortodoxe”. 

Dat fiind faptul că mare parte din averea sa 
fusese cheltuită în scopul susţinerii militare a in- 
surgenților şi datorită faptului că un mare număr 
de preoți şi episcopi pieriseră în luptă, biserica se 
afla la capătul războiului într-o stare foarte pre- 
cară. La acestea se adăugau dezordinea şi incerti- 
tudinea cauzate de ruptura cu Constantiopolul, 
pe care noile elite seculare, în loc să încerce să o 
depăşească, dimpotrivă, căutau să o adâncească. 
Deja în 1821, părintele neo-elenismului, Adaman- 
tios Korais, afirma în comentariul său la Politica 
lui Aristotel, publicat la Paris, faptul conform că- 
ruia „clerul din teritoriile eliberate ale Greciei nu 
mai datorează recunoaştere autorității Patriarhu- 
lui din Constantinopol, corupt prin poziţia sa de 
subordonat al unui tiran fără de lege. De-acum 
înainte, Biserica Greciei trebuie să fie condusă de 
un sfânt sinod, ales liber de către cler şi de către 
laicat, precum era obiceiul Bisericii din vechi- 
me”. 

Dacă până la începutul anilor treizeci relaţi- 
ile dintre noul guvern grec şi clerul din teritoriile 
eliberate, pe de-o parte, şi Patriarhia din Constan- 
tinopol, de cealaltă parte, vor fi unele de tatona- 
re, cel puţin comunicarea dintre cele două părți 
fiind reluată, acestea se vor înrăutăţii dramatic 
odată cu aducerea pe tronul Greciei a prințului 
Otto al Bavariei, minor la data respectivă, şi a 
regenței bavareze care va reforma radical insti- 
tuțiile greceşti. Unul dintre cei trei membrii ai 
regenței, liberalul protestant Georg von Maurer, 
şcolit în drept în Franța lui Napoleon, se va ocupa 
de reorganizarea bisericii elene, după un model 
altminteri complet străin tradiţiei ei, alături de 
un telolog autohton, Teoclit Farmakides, fidel 
întru totul ideilor lui Adamantios Korais. Maurer 
şi Farmakides vor fi autorii constituţiei bisericeşti 


4 Charles Frazee, The Orthodox Church and independent Greece - 1821-1852, Cambridge University Press, 1964, 


p.35 
5 Ibidem, p. 46 
6 Ibidem, pp. 46-48 
7 În Charles Frazee, Op. cit, p. 102 





anul VII e nr. 82 


31 


ROST 


DECANTĂRI 


























de la 1833, redactate după modelul constituţiei 
bisericeşti bavareze, dar şi după un alt model de 
tristă amintire pentru conştiinţa ortodoxă, 
anume modelul impus Bisericii Ruse de către Pe- 
tru cel Mare. În esență, noua constituţie biseri- 
cească era cât se poate de protestantă, subordo- 
nând întru totul Biserica puterii monarhice, iar 
ironia sorții face ca doctrina erastianistă izvorâtă 
din principiile lui Marsiglio di Padova să fi trium- 
fat în Grecia la exact trei sute de ani după ce prin 
The Act in Restraint ofAppeals, Henric al VIII-lea, 
întemeietorul Anglicanismului, impusese practic 
un regim identic bisericii din Anglia. 

Astfel, Biserica Elenă era proclamată autoce- 
fală în mod necanonic, întrucât autocefalia nu i-a 
fost oferită de Biserica mamă, şi pusă sub autori- 
tatea Regelui Greciei, care de acum înainte va 
numi episcopii prin decret. Ca şi în cazul sistemu- 
lui petrin, era introdusă şi funcția de procurator 
al Sfântului Sinod, numit tot de rege, fără de care 
Sinodul nu putea lua nici o decizie. În plus, la 
recomandarea Sinodului, oficialii statului puteau 
transfera, supspenda sau depune din scaun epis- 
copii. Oficial, noua constituţie prevedea că în 
materie spirituală, singurul cap al Bisericii este 





doar la chestiunile seculare. În fapt, totul se 
reducea la un subterfugiu juridic. Căci, după cum 
bine remarca Bonald, „doar prin abstracţiune se 
poate separa religia interioară (adoraţia) de reli- 
gia exterioară (cultul), la fel cum tot doar prin 
abstracţiune se poate separa omul fizic de cel 
spiritual”8. Ca atare, noua constituție bisericeas- 
că includea în categoria acţiunilor deopotrivă 
spirituale şi seculare, întemeierea mănăstirilor, 
hirotonirile, educaţia clerului sau procesiunile 
publice, acțiuni care puteau fi astfel interzise în 
cazul în care autorităţile ar fi considerat că aces- 
tea din urmă dăunează interesului public. În plus, 
cu scopul de a elimina orice influență externă, nu 
doar turcească ci şi rusească, constituţia le 
interzicea clericilor să corespondeze sau să intre 
în contact cu orice persoană cu funcţii politice 
sau ecleziastice din străinătate. Astfel, potrivit lui 
Charles Frazee, „dacă a existat vreodată o bise- 
rică completamente deposedată de autoritate şi 
redusă la o totală dependență faţă de stat, acesta 
este cazul Bisericii Greciei sub constituţia lui 
Maurer”. Date fiind condiţiile enumerate mai 
sus, doar intervenţia directă a Jarului l-a împiedi- 


8 Louis Ambroise de Bonald, Theorie du Pouvoir Politique et Religieux, Union Generale d'Editions, Paris, 


1966, p. 203 
9 Charles Frazee, Op. cit., pp. 113-114 





32 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 


ROST 





cat pe Patriarhul Constantinopolului să excomu- 
nice întreaga Biserică a nou formatului stat grec. 

Constituţia a fost criticată în termeni duri de 
cercurile bisericeşti conservatoare grupate în 
jurul lui Constantin Oeconomos, principalul 
adversar doctrinar al lui Farmakides, care, prin- 
tre altele, va acuza noua constituție de prezbite- 
rianism, întrucât noul regim bisericesc includea 
în sinod şi preoţi de mir. O altă sursă puternică a 
opoziţiei era Țarul (opoziţie altminteri ipocrită în 
mare măsură, întrucât, după cum am văzut, mo- 
delul relaţiei Biserică-stat propus de Maurer şi cel 
al lui Teofan Prokopovici erau unul şi acelaşi) 
care, dat fiind statutul său oficial de protector al 
creştinilor din Imperiul Otoman, dorea să-şi men- 
țină influența asupra Bisericii greceşti prin inter- 
mediul Patriarhiei din Constantinopol. Altmin- 
teri, emergența naţionalismelor religioase din 
Balcani nu era văzută cu ochi buni de Rusia, în- 
trucât acest fenomen nu putea să sfârșească decât 
cu subminarea proiectul ecumenic panslavist de 
reunificare a Bisericii Universale cu Imperiul 
Universal. Opoziția rusească era cu atât mai pu- 
ternică, cu cât noul suveran al Greciei era catolic 
şi nu intenționa de fel să-şi schimbe confesiunea. 
Nu în ultimul rând, trebuie menţionată şi puterni- 
ca opoziţie populară față de noile măsuri, mani- 
festată în rândurile Bisericii de jos şi în special în 
rândul monahilor. Ca şi în Rusia lui Petru cel 
Mare, aceştia din urmă au reprezentat categoria 
cea mai puternic afectată de secularismul agresiv 
al statului construit după calapod apusean, noul 
guvern grec desființând patru sute douăsprezece 
mănăstiri ale căror proprietăţi vor fi secularizate. 
Mii de oameni de rând se vor strânge în jurul 
unor figuri harismatice cu vocaţie profetico-re- 
voluționară, dintre care cea mai semnificativă 
este aceea a unui călugăr numit Hristofor, care, în 
predicile sale, îl făcea Antihrist pe regele Otto, 
afirma că nu recunoaşte nici un alt suveran decât 
Țarul Rusiei şi îi îndemna pe oameni să răstoarne 
regimul, afirmând în plus că sinodul a încăput pe 
mâna unor evrei al căror obiectiv este să rupă 
Biserica Greciei de Patriarhia din Constan- 
tinopol.I0 


10 Ibidem, pp. 187-190 
1! Ibidem, pp. 176-177 


În timp, ce-i drept, militantismul lui Constan- 
tin Oeconomos a dat oarecare roade, tabăra con- 
servatoare devenind din ce în ce mai influentă 
într-un sinod care va solicita din ce în ce mai insis- 
tent în anii '40 dobândirea autonomiei față de 
stat şi soluţionarea crizei intervenite în relaţiile 
cu Constantinopolul. Împletită cu o flexibilizare a 
atitudinii Patriarhiei care va începe să se resem- 
neze în fața faptului împlinit, presiunea conserva- 
torilor va rezulta în cele din urmă în obținerea 
unei soluţii de compromis. Otto şi guvernul său 
erau de asemenea forțați să ajungă la un compro- 
mis, dat fiind faptul că numărul episcopilor, 
rămaşi doar opt în 1852, se micşora din ce în ce 
mai mult, noi epsicopi neputând fi înscăunați 











canonic datorită rupturii cu Constantinopolul. În 
cele din urmă, prin tomosul sinodal din 16 iunie 
1852, emis de Patriarhia din Constantiopol, se va 
reface deplina comuniune dintre aceasta din 
urmă, alături de celelalte patriarhate, şi Biserica 
Greciei, care îşi va căpăta autocefalia în mod 
canonic, fiind pusă sub autoritatea unui sinod 
permanent prezidat de Mitropolitul Atenei!l. 
Prevederile tomosului au intrat în vigoare 
prin semnarea de către Otto la 9 iulie 1852 a le- 





anul VII e nr. 82 


33 





ROST 


DECANTĂRI 





gilor 200 şi 201, prin care se revenea Ia vechiul 
model bizantin de numire al episcopilor, anume, 
sinodul propunea trei candidați dintre care 
suveranul alegea unul. Statul secular, păstra prin 
aceasta un grad semnificativ de autoritate asupra 
Bisericii, iar felul în care noua lege distingea între 
afacerile interne şi cele externe ale sinodului (în 
acestea din urmă statul având dreptul să intervi- 











ă din Galaţi 


nă) menținea o interpretare foarte largă a sferei 
de legitimă intervenţie a statului. Corespon- 
dența membrilor sinodului cu reprezentanții 
autorităților politice şi ecleziastice externe con- 
tinua să fie controlată de către Ministerul Cul- 
telor. În fine, procuratorul sinodului a fost 
înlocuit cu un comisar regal care poseda aproape 
aceleaşi puteri ca şi cel dintâi, sinodul neputând 
să ia nici o decizie fără semnătura lui. Potrivit lui 
Frazee, cele două legi erau departe de prevederi- 
le tomosului, practic, constituția lui Maurer fiind 
doar modificată, nu înlăturată. Însă resemnată în 
fața unui stat care era ferm decis să-şi păstreze 
controlul asupra Bisericii Greciei, Patriarhia din 
Constantiopol a ales în cele din urmă să accepte 
reconcilierea în singurele condiții posibile!2. 

În ultimă instanță, cazul formării Bisericii 
Autocefale Elene este un caz tipic de triumf insti- 
tuțional al modernității, promovate prin vectorul 


12 Ibidem, pp. 191-195 
13 Ibidem, p. 196 





statului secular asupra tradiţiei, şi de instru- 
mentare, cu participarea (bine intenţionată şi 
chiar eroică, însă nu canonică) unei mari părți a 
Bisericii, a identităţii religioase în scopuri străine 
de religia în cauză. 

Exemplul de față ne situează dincolo de dez- 
baterea care opune teoria conform căreia naţi- 
unea produce naționalismul sau naționalismul 
produce națiunea. În fapt, avem de-a face cu o 
falie care separă națiunea de naționalism, fără ca 
vreunul dintre cele două elemente să-l creeze pe 
altul, un caz tipic, pentru a vorbi în termeni 
marxişti, de alienare a societăţii prin stat, 
printr-un stat străin de tradiţia şi cultura unui 
popor. Falia cu pricina reflectă falia socială care 
separă poporul creştinat de elita seculară, în care 
poporul nu se regăseşte. Iar din punctul acesta de 
vedere, putem spune că în bună măsură, ca 
urmare a revoluţiei elene, Biserica greacă a sărit 
din lac în puț. Frazee notează că „poziţia sinodu- 
lui Greciei independente” vizavi de puterea 
politică, „nu prezenta o îmbunătățire semnifica- 
tivă”15 în raport cu poziţia precedentă avută în 
cadrul imperiului păgân. Iar dacă e să purcedem 
la o analiză de mai mare profunzime, abordând 
subiectul infiltrării spiritului completamente 
străin de duhul Ortodoxiei, ai cărui exponenţi 
erau Korais şi Farmakides, în expresiile teologice 
şi spirituale ale vieţii bisericeşti din noul stat gre- 
cesc, putem emite un verdict chiar mai pesimist, 
împreună cu părintele Ioannes Romanides care, 
reflectând asupra subterfugiilor istoriei, afirma 
că „marele noroc al Ortodoxiei la vremea când 
adepţii lui Korais erau la putere în Grecia, a fost 
că statul grec nu s-a extins până la muntele Athos 
şi la multele mănăstiri din ceea ce rămăsese din 
Imperiul Otoman. Altminteri, imbecilităţile lui 
Adamantios Korais ar fi avut un efect şi mai dis- 
tructiv asupra Ortodoxiei Romane, astăzi numită 
Ortodoxie Bizantină, din cauza aceluiaşi Ada- 
mantios Korais care şi-a asumat misiunea de a-i 
convinge pe locuitorii Vechii Grecii că nu erau şi 
romani, ci exclusiv greci care, chipurile, îşi uita- 
seră adevărata identitate naţională”!4. 


14 Ioannes S. Romanides, Franks, Romans, feudalism and doctrine, Holy Cross Orthodox Press, 1982, p. 52 





34 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 





Preotul misionar în 
spitalul de psihiatrie 


Pr. Dr. Radu Ilaș 





u durere trebuie să recunoaştem că, în 
epoca în care trăim, religia şi religiozitatea 
omului sunt în declin. 

Nu este cazul să cercetăm cauzele acestui 
declin, dar consecinţele lui sunt mult mai grave 
decât ne închipuim. Omul de astăzi îşi imagi- 
nează că fundamentele lui existenţiale sunt de 
ordin economic, crede că prin împlinirea nevoi- 
lor materiale şi-a creat o bază de viață şi un cerc 
de existență care îl scuteşte de orice alte preocu- 
pări, îşi ridică ochii spre cer şi aşteaptă de acolo 
mărinimia Atotputernicului. Este, pentru omul 
de astăzi, în cel mai fericit caz, un imperativ pe 
care îl satisface așteptând binefacerile Proniei 
Cereşti. El exclude că în binefacerile acestei 
Pronii rolul său ca om şi creatură a lui Dumnezeu 
sunt decisive în realizarea acestei condiţii fericite 
aici pe pamânt. Credinţa, nădejdea şi dragostea i 


CI 





Ip 





se par omului contemporan un bun pe care îl 
primeşte în dar de la Dumnezeu şi că atât este 
suficient pentru a-şi împlini rolul în lume şi a-și 
asigura fericirea şi echilibrul cotidian. 

EI uită că la Dumnezeu ajung doar Sfinții şi 
că omului îi este dat să se mântuiască numai dacă 
într-adevăr mântuirea se situează în centrul exis- 
tenţei lui. 

De aceea, apropierea de Dumnezeu şi do- 
bândirea mijloacelor care îl ajută pe om să se 
mântuiască presupun, în primul rând, învățătura 
căilor de apropiere de Dumnezeu şi a strădaniei 
neobosite în virtutea acestei apropieri. 

Pentru împlinirea acestei apropieri, socie- 
tatea a lăsat omului religia cu toate mijloacele ei 
de a face o pregătire a mântuirii. În virtutea aces- 
tei convingeri a corpului social s-a ajuns ca, în 
cadrul Bisericii şi a şcolii, elevul, creştinul să facă 
din religie un domeniu la fel de important ca 
domeniul dreptului, matematicii, fizicii şi a ori- 


ȚA v 
i pat Şi 











anul VII e nr. 82 


35 


ROST 


DECANTĂRI 





cărei alteia dintre comandamentele învățămân- 
tului organizat după normele validate în învă- 
țământul contemporan. 

De bună seamă că omului îi este îngăduit să 
nădăjduiască în deschiderea unui orizont capabil 
să-i aducă mântuirea prin desfăşurarea propriilor 
sale forțe sufleteşti. Dar, aceste forțe au nevoie de 
o îndrumare deplin iniţiată în calea omului către 
valoarea divina. 

De aceea, religia se învaţă în biserici şi şcoli 
sub inițierea unui ins, care el însuşi reprezintă un 
factor de cunoaştere şi înțelepciune şi care nu 
poate fi altul decât preotul. 

Credincioşii văd în Biserică, în primul rând, 
un edificiu în care îşi împlinesc aspiraţiile de or- 
din spiritual. Este de la sine înţeles că biserica 
presupune prezența preotului ca factor hotărâtor 
al aspirațiilor de ordin religios ale credinciosului, 
aspirații pe care este calificat să le satisfacă prin 
intermediul preotului. Biserica presupune un 
anumit exerciţiu religios, în cadrul unei anumite 
religii. Religiile sunt variate şi ele presupun o 
anumită modalitate în strădania credinciosului 
de a se apropia de Dumnezeu. 

Această strădanie presupune o anumită 
credință, iar credința este absolut indispensabilă 
în apropierea de Dumnezeu. Omul nu ar fi capa- 
bil să se apropie de Dumnezeu, dacă nu ar avea o 
anumită credinţă. Fenomenul credinței pre- 
supune, neapărat, o anumită modalitate în apro- 
pierea de Dumnezeu, care nu se poate realiza fără 
autoritatea preotului, dar nici fără aservirea pu- 
terilor sufleteşti în apropierea de Dumnezeu. 

Aşadar, preotul deţine căile acestei apropie- 
ri, dar ele nu pot fi împlinite fără aportul forțelor 
lăuntrice ale credincioşilor. 

Preotul însuşi acționează în virtutea unei mi- 
siuni pe care şi-o îndeplineşte ca un slujbaş al Lui 
Dumnezeu. Această slujbă, în predicarea Lui 
Dumnezeu, nu este posibilă fără ca preotul, el în- 
suşi, să fie primul credincios şi să predea credin- 
cioşilor obiectul credinţei prin ajutorul anumitor 
metode. 

Este de reţinut că preotul, pentru a-şi exerci- 
ta îndatoririle lui, are nevoie de stăpânirea tutu- 
ror căilor care îl fac apt să-L predice pe Dumne- 
zeu. Toate cunoştinţele care îi facilitează preotu- 


lui predicarea religiei presupun, neapărat, un 
exerciţiu datorită căruia preotul este capabil să 
înțeleagă toate mărturiile legate de fenomenul 
credinţei şi să le explice credincioşilor în asa fel 
încât aceştia să dobândească o cunoaştere a tutu- 
ror căilor pe care le presupune o religie, astfel 
încât credincioşii să ajungă la o anumită intimita- 
te cu căile care îl conduc spre Dumnezeu. 

Iată de ce este necesar ca preotul să facă par- 
te din echipa terapeutică a spitalului de psihiatrie. 

Terapia ortodoxă în spitalul de psihiatrie nu 
este o concepţie nouă în istoria medicinii şi în 
istoria psihiatriei. 

Istoria psihiatriei româneşti se împleteşte 
strâns cu istoria bisericii româneşti şi se diferenți- 
ază de alte istorii ecleziastice, pentru că tradiţia 
bisericii ortodoxe, în privința îngrijirii bolnavilor 

N ATTA TUE | 






LDA 
IA at] A 


EM N P/.ă 








HU i 34 DA A J A O ui 2 

psihici, este o tradiție animată de toleranță, de 
oblăduire, de iubire. De asemenea, bolnițele au 
fost organizate pe lângă mânăstiri (încă din 
perioada Sfântului Vasile Cel Mare) iar bolnavii 
psihici erau îngrijiţi în cadrul acestora. 

Este firesc ca, în cadrul unui spital de psihia- 
trie, biserica şi medicina să conlucreze pentru a 
trata suferința psihică, întrepătrundere destul de 
dificila peste tot în lume şi este greu de imaginat 
aceasta fără abordarea haristica pe care o pre- 
supune şi apropierea de credinţă şi de biserică. 

Terapia religioasă creştin-ortodoxă în psihia- 
trie combină antropologia medicală psihiatrică 
creştină, vizând restaurarea hristologică a fiecă- 
rui pacient psihiatric creştin. 





36 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 


ROST 





Ontologia, în esenţa ei, nu poate fi un pro- 
dus al analizei gnosologice, ci o concepție a exis- 
tenței spiritului şi a lumii care premerge oricărei 
teorii a cunoaşterii şi există independent de 
conştiinţa individuală. 

Terapia spiritual-religioasă subliniază di- 
mensiunea religioasă a pacientului, vizând un cri- 
teriu de personalitate. 

Terapia spiritual-religioasă ortodoxă este un 
antidot la singurătate şi stigmat prin boală, ofe- 
rind o altă concepţie a bolii, cea spiritual-religi- 
Oasă. 

Terapia spiritual-religioasă creştină ortodo- 
xă în psihiatrie nu este o concepţie nouă: în isto- 
ria medicinii şi în istoria psihiatriei întâlnim 
vechi referiri. Medicina, dintru început, era 
strâns legată de religie, de credința creştină orto- 
doxă, boala fiind ca o încercare, ca o cruce pe 
care trebuie să o poarte creştinul pentru a se 
mântui. 

Acest concept influențează pozitiv accepta- 
rea bolii de către pacient, vindecând reacţia psi- 
hogenă determinată de conştientizarea dureroa- 
să a bolii severe psiho (psihoze). 

Este o concepție structuralistă care ține de 
fenomenologie-existențialism şi hermeneutică, 
duhovnic şi morală creştină ortodoxă, văzând în 
fiecare pacient psihiatric creştin ortodox o ființă 
unică, liberă şi responsabilă, potenţial sănătoasă, 
prin recuperarea nivelului spiritual religios pier- 
dut (alterat) de boală. 

Terapia religioasă creştină ortodoxă se ofe- 
ră, alături de celelalte terapii psihiatrice, într-un 
program complex de recuperare a nivelelor per- 
sonalității pacientului. Ea nu se oferă ca substitut 
al celorlalte terapii, ci procedează gnosologic me- 
dical psihiatric, servind dimensiunile: axiologi- 
cal, etic şi religios a personalității umane premor- 
bide pe care o presupune. 

Scopul medicinii somatice este să ofere 
sănătate trupului, în timp ce scopul medicinii 
spirituale este vindecarea minții, liniştire, ilu- 
minare. 

Terapia religioasă ortodoxă scoate în evi- 
dență dimensiunea spiritual religioasă a pacien- 
tului, vizând un criteriu de personalitate (un ni- 
vel al personalităţii) pe care pacientul l-a avut an- 


terior bolii şi la care se tinde să revină prin trata- 
ment medicamentos, psihologic şi spiritual-reli- 
gios. 

Este o terapie pe care pacientul o urmează 
doar dacă în sistemul personal de valori există 
credința în Dumnezeu, exprimată în acest spațiu 
geografic românesc, prin religia creştin-ortodoxă 
de origine apostolică, valoare culturală, istorică 
şi națională a românilor. 

Cu această condiţie, terapia religioasă oferă 
un plus de speranță prin credința personală a 
pacientului. Este o terapie şi nu o magie, plecând 
de la ştiinţa medicală psihiatrică, ca însoțind 
întotdeauna terapia biologică şi, eventual, pe cea 
psihologică, socioterapia şi ergoterapia. Ca şi te- 
rapia psihologică, se aplică imediat după criză, în 
etapa a Il-a terapeutică, urmând întotdeauna pe- 
rioadei acute de boală, tratată biologic. Preotul 
insistă (terapia spirituală) ca pacientul să nu în- 
trerupă tratamentul medicamentos şi-l ajută pe 
acesta să nu se stigmatizeze şi îi îmbunătăţeşte 
imaginea şi încrederea în sine. 

Tratamentul religios, alături de celelalte ti- 
puri de tratament psihiatric, recuperează bio-psi- 
ho-socio-spiritual personalitatea, îmbunătăţind 
timpul de remisie şi salvând nivelul profesional, 
familial şi social al pacientului. 

Terapia religioasă ortodoxă are ca suport 
credința pacienților ortodocşi trăită şi conceptua- 
lizată, axul central fiind concepţia creştină 
despre viață, boală şi moarte, dar şi relaţia creş- 
tină în dialogul EU-TU, îmbunătăţită de valorile 
virtuţilor creştine, încununate tainic şi luminos 
de dragostea care niciodată nu piere. 

Având ca sistem de referință concepţia creş- 
tină despre boală, comportamente şi trăiri regre- 
sive ca: stigmatizarea, dependența, victimizarea, 
disperarea şi izolarea pacientului creştin cu per- 
sonalitatea regresată post psihiatric, se pot corec- 
ta şi trata urmând o mai uşoară recuperare fami- 
lială, socială şi profesională. 

Terapia religioasă este o terapie sacră, săvâr- 
şită în lăcaşurile sacre din cadrul spitalelor de că- 
tre preoți, fiind simbolul sănătății şi normalității 
spirituale şi psihice, atât de râvnite de pacienți, 
dar şi prin microgrupul religios format din creş- 
tini sănătoşi, pacientul considerându-se şi el mai 





anul VII e nr. 82 


37 


ROST 


DECANTĂRI 





sănătos, încercând şi reuşind, de cele mai multe 
ori, să-şi uite condiţia de bolnav. 

Este un mod eficient de luptă cu scăderea 
stimei de sine, cu rutina, cu plictisul, cu apatia 
(simptomatologie negativă sau deficit organic, 
reziduală psihozei şi care rămâne întotdeauna 
prezentă chiar şi după cel mai modern tratament 
biologic, neuroleptic, atipic). 

Mânăstirile şi bisericile au fost şi sunt prefera- 
te întotdeauna de pacienți. Efectele de liniştire şi 
de normalizare ale Sfintelor Taine şi Sfintelor Li- 
turghii fiind unanim recunoscute de ei şi preferate 
spitalelor şi policlinicilor unde ei îşi trăiesc psiho- 
traumatizant şi stigmatizant condiţia de bolnav. 

Efectele de liniştire şi încredere sunt atât de 
apreciate de către pacienţi încât ei, exagerând, 
consideră suficient acest tratament, abandonân- 
du-l pe cel biologic. 

Pentru ca această metodă terapeutică să fie 
urmată de pacient, este necesară prezenţa credin- 
ței ortodoxe în sistemul de valori personale. 

Prima sarcină a duhovnicului ca şi a psihia- 
trului credincios este aceea de a pune diagnosti- 
cul duhovnicesc, adică este nevoie să stabilească 
ce componentă a suferinței are o cauza duhovni- 
cească, nemijlocită. şi se poate supune tratamen- 
tului duhovnicesc. Trebuie stabilit, totodată, care 
anume din suferințele lui reprezintă manifesta- 
rea unei boli sufleteşti care îşi are cauza în tulbu- 
rări ale activităţii cerebrale sau a întregului orga- 
nism şi, ca atare, cere competența medicală. 

Pe măsura însănătoşirii bolnavului, pon- 
derea ajutorului psihologic se va diminua, iar cea 
a ajutorului duhovnicesc va creşte. 

Ca un considerent general asupra bolilor de 
ordin sufletesc trebuie să spunem că tratarea lor, 
într-o ambianţă cultic-religioasă, este singura efi- 
cientă asupra modalităţilor de soluţionare a ei, 
care pune un accent decisiv pe elementul mate- 
rial, social şi politic. 

Experiența medical-educativă a dus la con- 
cluzia că participanţii la opera de vindecare susți- 
nuți de un sentiment religios spiritual au mult 
mai multe şanse pentru recuperarea lor. 

Un ins susținut de o convingere religioasă şi 
de un comportament corespunzător îşi va găsi 
mult mai uşor calea de apropiere de Dumnezeu şi 


de salvare a sufletului lui. 70% dintre pacienţi 
sunt de acord asupra beneficiilor credinței şi spi- 
ritualităţii religioase care le da un scop bine de- 
finit în viață şi o speranță substanțială de vinde- 
care a bolii. 

Fapt de retinut este, însă, acela că femeile au 
mai multă înclinare religioasă decât barbaţii, 
rezolvare a situaţiei dificile din viața lor. Acest 
comportament, mai propriu femeilor, le acordă o 
mai mică dependenţă faţă de oameni, le susține 
în profesie şi în îndeletnicirile lor, ca şi cum ar 
vorbi cu Dumnezeu. 

Această dependenţă de Dumnezeu, le ofera 
femeilor o mai mare posibilitate de integrare în 
societate, le protejează împotriva aspirității simp- 
tomelor bolilor, a internărilor în spital şi hotărăş- 
te sporirea bucuriei la bolnavele de ordin psihic. 

S-a observat că subiectele cărora li se reduce 
tratamentul doar la metode psihiatrice fără spri- 
jinirea lui pe o concepţie sacra nu dau aceleaşi 
rezultate ca atunci când tratamentul psihiatric 
este dublat de o viziune religioasă. 

Prin Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfin- 
tele Taine şi, nu mai puțin, prin citirea cărților sa- 
cre, atât femeile cât şi bărbaţii au şansa de a se 
vindeca mult mai uşor în cazul unei suferințe de 
ordin psihiatric. 

Ca atare, tratamentul orietat, în primul rând 
spiritual-religios, exprimat prin nivelul de revenire 
finală a pacientului, prezintă o importanță 
deosebită în adâncirea relației moral-spirituală 
dintre medic şi pacient. Medicului îi revine un res- 
pect constant față de orientarea religioasă a 
pacientului. Nu este lipsită de importanţă orienta- 
rea religioasă în relaţia medic-pacient pentru că te- 
rapia religioasă este şi o socio-terapie datorită şi 
faptului că ea este veche de sute de ani, interzice- 
rea ei în ţara noastră de-a lungul perioadei comu- 
niste fiind profund nefericită pentru bolnavii de 
ordin sufletesc cât şi pentru instituția medicală. 

Să nu neglijăm influența defavorabilă pe 
care o au asupra bolnavilor sectele religioase. Ele 
trebuie combătute, cu energie şi pricepere, pen- 
tru a le neutraliza efectele în procesul curativ. 

Prin jertfă şi iubire pentru aproapele nostru 
vom contribui la alinarea bolii sufleteşti. 





38 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 





Originile corectitudinii 


politice 


William S. Lind* 





e unde ne vin toate lucrurile astea despre 

care auzim de ceva vreme încoace - femi- 

nismul cel persecutat, mişcarea pentru 
drepturile homosexualilor, statisticile inventate, 
istoria rescrisă, minciunile, pretenţiile şi toate ce- 
lelalte? Pentru prima dată în istoria lor, ameri- 
canii trebuie să se teamă de ceea ce spun, de ceea 
ce scriu şi de ceea ce gândesc. Ei trebuie să se 
teamă dacă pronunță un cuvânt greşit, un cuvânt 
declarat ofensator, lipsit de bun-simţ, rasist, se- 
xist sau homofob. 

Am văzut că au existat state, cu precădere în 
secolul trecut, unde aşa ceva s-a întâmplat. Întot- 
deauna le-am privit cu un sentiment de milă şi, ca 
să fim cinstiţi, cu o umbră de amuzament, pentru 
că ni se părea extrem de ciudat ca oamenii să trăi- 
ască într-un mediu în care să le fie teamă de cu- 
vintele pe care le vor rosti. Iar această situație 
există acum în țara noastră. O întâlnim cu precă- 
dere în campusurile studenţeşti, dar se răspân- 
deşte în întreaga societate. De unde provine? Şi 
ce este? 

O numim corectitudine politică. La origine, 
numele s-a născut ca o glumă, mai precis în ben- 
zile desenate şi nici astăzi nu prea obişnuim să îl 
luăm în serios decât pe jumătate. În realitate, este 
vorba de ceva extrem de serios. Este cea mai 
mare pacoste a secolului, molima care a ucis zeci 
de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în 
China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala 
ideologiei. Corectitudinea politică nu este o glu- 
mă. Corectitudinea politică este extrem de gravă. 

Dacă o privim analitic, dacă o privim istoric, 
vom înțelege imediat despre ce este vorba. 
Corectitudinea politică este marxism cultural. 
Marxism tradus din termenii economici în ter- 
meni culturali. Un efort care nu coboară doar 














până în anii '60, cu hipioți şi mişcări pacifiste, ci 
până la Primul Război Mondial. Dacă vom com- 
para doctrina. corectitudinii politice cu marxis- 
mul clasic, asemănările sunt frapante. 

În primul rând, ambele sunt ideologii totali- 
tare. Natura totalitară a corectitudinii politice nu 
se dezvăluie nicăieri cu mai multă claritate decât 
în campusurile studenţeşti, multe dintre acestea 
fiind, din acest punct de vedere, mici Corei de 
Nord cu ziduri acoperite de iederăi, în care stu- 
dentul sau reprezentantul facultăţii care îndrăz- 
neşte să depăşească limita stabilită fie de femi- 
niste, de activiştii în favoarea drepturilor homo- 
sexualilor, de grupul hispanic sau de cel al popu- 
laţiei de culoare sau de orice alte grupuri sanctifi- 
cate ca „victime” de corectitudinea politică, poate 
avea serioase probleme juridice. În interiorul sis- 
temului închis al facultăţii vor suporta acuzaţii 
categorice - un fel de judecată secretă - şi pedep- 
se. Aceasta nu este decât o privire sumară asupra 
viitorului pe care corectitudinea politică îl 
pregăteşte societăţii în ansamblu. 

Într-adevăr, toate ideologiile sunt totalitare 
pentru că esenţa unei ideologii (atrag atenţia că, 
înțeles în mod corect, conservatorismul nu este o 
ideologie!) este să preia o filozofie şi să spună, pe 
baza acesteia, că anumite lucruri trebuie să fie 


” William $. Lind este reprezentant al paleoconservatorismului american şi expert în probleme militare. 
1 Ivy covered North Koreas - referitor la universităţile „elitiste” nord-americane, din nord-est, cu pereţi acoperiți 


de iederă 





anul VII e nr. 82 


39 


ROST 


DECANTĂRI 





adevărate - de pildă, că întreaga istorie a culturii 
noastre este istoria opresiunii femeii. Întrucât 
realitatea contrazice această afirmaţie, realitatea 
trebuie interzisă. Trebuie interzisă cunoaşterea 
propriei noastre istorii! Oamenii trebuie obligați 
să trăiască în minciună, dar, pentru că oamenii 
refuză în mod natural să trăiască astfel, ei vor as- 
culta, vor privi şi vor spune: „Stai puţin. Nu e ade- 
vărat! Văd că nu e adevărat!” În acest caz, puterea 
statală trebuie să fie în spatele pretenţiei de a trăi 
în minciună. Tocmai din acest motiv ideologia 
creează în mod invariabil un stat totalitar. 

În al doilea rând, marxismul cultural al co- 
rectitudinii politice, la fel ca marxismul econo- 
mic, are o singură explicaţie asupra istoriei. 
Marxismul economic susţine că întreaga istorie 
este determinată de proprietatea asupra mijloa- 
celor de producţie. Marxismul cultural, sau corec- 
titudinea politică, afirmă că istoria în ansamblul 
ei este determinată de raporturile de putere, prin 
care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc. 
dețin puterea asupra altor grupuri. Nimic altceva 
nu mai contează. Întreaga literatură, la drept 
vorbind, este despre aceste raporturi de putere. 
Tot ceea ce aparține trecutului se referă doar la 
acest subiect. 

În al treilea rând, la fel ca şi în marxismul 
economic clasic, anumite grupuri, adică munci- 
torii şi ţăranii, sunt a priori bune, în timp ce al- 
tele, adică burghezia şi deținătorii de capital, sunt 
rele. În marxismul cultural al corectitudinii 
politice, anumite grupuri sunt bune - feministele 
(doar femeile feministe, femeile nefeministe se 
socoteşte că nici nu există), negrii, hispanicii, ho- 
mosexualii. Aceste grupuri se hotărăşte că sunt 
„victime” şi, prin urmare, automat „bune”, in- 
diferent de ceea ce fac (...). 

Şi, în final, ambele au o metodă de analiză 
care oferă automat răspunsurile dorite. Pentru 
marxistul clasic, este economia marxistă. Pentru 
marxistul cultural, este deconstrucția. În esenţă, 
deconstrucţia ia orice text, îi înlătură orice sem- 
nificaţie şi reintroduce orice înţeles dorit. Astfel, 
descoperim, de exemplu, că tot ceea ce a scris 
Shakespeare este despre suprimarea femeilor 
sau că Biblia este, de fapt, o carte despre rasă şi 
sex. Toate aceste texte nu fac decât să le aducă 


apă la moară, dovedind că „toată istoria se rezu- 
mă la care grupuri deţin puterea asupra celor- 
lalte”. Similitudinile sunt aşadar foarte clare între 
marxismul clasic cu care eram obişnuiţi în fosta 
Uniune Sovietică şi marxismul cultural pe care îl 
vedem astăzi sub forma corectitudinii politice. 

Dar aceste asemănări nu sunt întâmplătoare 
şi nu au apărut din nimic. Corectitudinea politică 
îşi are istoria ei, o istorie mult mai lungă de care 
puţini au cunoştinţă, cu excepţia unui mic grup 
de universitari care au studiat-o. Şi această istorie 
coboară, precum spuneam, până în timpul 
Primului Război Mondial, aşa cum este cazul atâ- 
tor altor boli care contribuie Ia declinul societății 
şi culturii noastre. 

Teoria marxistă susținea că, în momentul în 
care va izbucni războiul la nivel european (aşa 
cum s-a întâmplat în 1914), clasa muncitoare din 
întreaga Europă se va ridica şi va răsturna guver- 
nele burgheze, deoarece muncitorii aveau mai 
mult în comun unii cu ceilalți, pe deasupra 
granițelor naţionale, decât aveau cu burghezia şi 
cu clasa conducătoare din propria țară. Ei bine, 
anul 1914 a venit şi nu s-a întâmplat nimic. În 
întreaga Europă, muncitorii s-au adunat în jurul 
propriului steag şi au pornit să se lupte între ei. 
Kaiserul Wilhelm al II-lea a strâns mâinile lide- 
rilor Partidului Social Democrat Marxist şi a 
anunțat că, din acel moment, nu mai există par- 
tide, există doar germani. Şi aşa s-a întâmplat în 
fiecare ţară europeană. Aşadar ceva era greşit. 

Marxiştii ştiau (altfel nu s-ar fi numit 
marxişti!) că nu teoria era greşită. Într-un final, în 
1917, au dat o lovitură marxistă de stat în Rusia şi 
părea că teoria funcționează, dar s-a împotmolit 
din nou. Nu s-a răspândit în celelalte țări, iar 
încercările de a o răspândi care au urmat după 
război, precum revolta spartakistă din Berlin, 
guvernul Bela Kun în Ungaria sau Sovietul de la 
Munchen, nu au fost susținute de muncitori. 

Aşadar, marxiştii aveau o problemă. Şi doi 
teoreticieni ai marxismului au început să ocupe 
de ea: Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs 
în Ungaria. Gramsci susținea că muncitorii nu-şi 
vor vedea adevăratele interese de clasă, aşa cum 
au fost definite de marxism, până când nu vor fi 
eliberați de cultura vestică şi, în mod special, de 





40 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 


ROST 





religia creştină - ei fiind orbiţi de religie şi de cul- 
tură, în detrimentul propriilor interese de clasă. 
Lukacs, care a fost considerat drept cel mai strălu- 
cit teoretician marxist de la Marx încoace, se 
întreba în 1919: „Cine ne va salva de civilizaţia 
vestică?” 'Tot el a teoretizat că obstacolul suprem 
în crearea paradisului marxist era cultura: civi- 
lizaţia occidentală însăşi. 

Lukacs are o şansă de a-şi pune în practică 
ideile, când, o dată cu instalarea guvernului 
bolşevic al lui Bela Kun în Ungaria, în 1919, este 
numit comisar adjunct la Cultură. Primul lucru pe 
care l-a făcut a fost să introducă educaţia sexuală 
în şcolile din Ungaria. Aceasta a generat lipsa de 
sprijin a muncitorilor pentru guvernul lui Bela 
Kuhn, populaţia fiind îngrozită de măsura respec- 
tivă, inclusiv muncitorii. Dar Lukacs realizase 
deja legătura care continuă să ne surprindă pe 
mulți dintre noi astăzi şi pe care am considera-o 
ca fiind „ultima modă”. 

În Germania anului 1923, este întemeiat un 
institut de cercetări care preia rolul de a traduce 
marxismul din termeni economici în termeni cul- 
turali, ceea ce creează corectitudinea politică aşa 
cum o cunoaştem astăzi şi ale cărei baze le-a pus 
spre sfârşitul anilor '30. Aceasta s-a întâmplat 
deoarece Felix Weil, fiul tânăr şi putred de bogat 
al unui comerciant german, a devenit marxist şi 
avea mulți bani de cheltuit. Deranjat de dezacor- 
durile dintre marxişti, el finanţează ceea ca s-a 
numit Prima Săptămână de Lucru Marxistă, unde 
i-a reunit, timp de o săptămână, pe cei mai impor- 
tanți gânditori germani, printre care şi Lukacs, 
pentru a se ocupa de diferențele doctrinare. 

Şi spune: „Avem nevoie de un institut”. 
Washingtonul este plin de institute şi ne gândim la 
ele ca fiind foarte moderne. În realitate, ele au 
ceva vechime. Weil dotează cu cele necesare un 
institut, asociat Universităţii din Frankfurt şi înte- 
meiat în 1923 şi care inițial trebuia să se numească 
Institutul de Marxism. Dar oamenii care l-au fon- 
dat au considerat că, pentru început, nu ar fi fost în 
avantajul lor să fie identificați în mod deschis ca 
marxişti. Ultimul lucru pe care îl doreşte corecti- 
tudinea politică este ca oamenii să conştientizeze 
că este o formă de marxism. În schimb, au preferat 
să îl denumească Institutul de Cercetări Sociale. 


Felix Weil este foarte clar în privința scopu- 
rilor sale. În 1971, i-a scris lui Martin Jay, autorul 
unui importante cărți despre Şcoala de la Frank- 
furt, denumirea informală sub care va deveni 
cunoscut Institutul de Cercetări Sociale: „Voiam 
ca Institutul să devină cunoscut, poate chiar fai- 
mos, prin contribuţiile la doctrina marxistă”. Ei 
bine, a avut succes. Primul director al Institutului, 
economistul austriac Carl Grunberg, şi-a încheiat 
cuvântul de deschidere, potrivit lui Martin Jay, 
„afirmând fără echivoc credinţa sa personală în 
marxism ca metodologie ştiinţifică”. A mai spus 
că marxismul va fi principiul dominant al Insti- 
tutului şi acest lucru nu s-a schimbat niciodată. 

La început, munca de la Institut era mai de- 
grabă convenţională, dar, în 1930, a venit un nou 
director, pe nume Max Horkheimer, ale cărui vi- 
ziuni erau foarte diferite. Horkheimer a fost un 
marxist renegat. Oamenii care creează şi formea- 
ză Şcoala de la Frankfurt sunt marxişti renegați. 
Ei continuă să fie marxişti în gândire, dar s-au dis- 
tanțat de linia partidului. Moscova se uită la ceea 
ce fac ei şi spune: „Hei! Asta nu ne reprezintă, nu 
are binecuvântarea noastră!” 

Erezia iniţială a lui Horkheimer consta în 
interesul său deosebit pentru Freud, iar cheia tra- 
ducerii marxismului din termeni economici în 
termeni culturali este dată de faptul că l-a combi- 
nat cu freudismul. Din nou, Martin Jay notează: 
„Dacă se poate spune că, în primii ani ai istoriei 
sale, Institutul s-a preocupat în principal de ana- 
liza sub-structurii socio-economice a societăţii 
burgheze” (şi atrag atenţia că Jay este foarte 
favorabil Şcolii de la Frankfurt; nu citez aici dintr- 
un critic), „în anii care au urmat după 1930, pre- 
ocupările principale s-au îndreptat către supra- 
structura culturală. Într-adevăr, formula marxistă 
tradițională privind relaţia dintre cele două a fost 
adusă în discuţie de teoria critic”. 

Lucrurile despre care auzim de ceva vreme 
încoace - feminismul radical, departamentele de 
studii despre femei, despre homosexuali, despre 
negri - toate sunt ramuri ale teoriei critice. În 
mod esenţial, ceea ce face Şcoala de la Frankfurt 
este ca, în anii '30, folosindu-se atât de Freud, cât 
şi de Marx, să creeze teoria critică. Termenul este 
ingenios, pentru că eşti tentat să întrebi: „Care 





anul VII e nr. 82 


41 


ROST 


DECANTĂRI 





este teoria?” Teoria constă tocmai în a critica. 
Teoria este calea de a răsturna cultura occiden- 
tală şi ordinea capitalistă, fără a stabili o alterna- 
tivă. Şcoala de la Frankfurt refuză în mod explicit 
să facă acest lucru. Reprezentanţii acesteia susțin 
că nu se poate face aşa ceva, că nu ne putem ima- 
gina cum va arăta o societate liberă (conform 
propriei definiții a societăţii libere). Atât timp cât 
trăim sub represiune - represiunea unei ordini 
economice capitaliste care creează (în teoria lor) 
condiţia freudiană, condiţiile pe care Freud le 
descrie la indivizii reprimaţi - nu putem nici 
măcar să ne imaginăm aşa ceva. Ceea ce face 
Teoria critică este doar să critice. Apelează la cea 
mai distructivă critică din câte sunt cu putință, în 
toate modurile posibile, pentru a răsturna status- 
quo-ul. Şi, bineînțeles, când auzim din partea 
feministelor că societatea în ansamblul ei 
oropseşte femeile şi aşa mai departe, acest tip de 
critică este un derivat al teoriei critice. Totul 
începe în anii '30, nu în anii '00. 

Alți membri importanţi care s-au alăturat în 
acea perioadă sunt Theodore Adorno şi, în spe- 
cial, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Fromm şi 
Marcuse introduc un element central pentru 
corectitudinea politică, anume elementul sexual. 
Şi mai ales Marcuse, care, în propriile lucrări, 
militează în favoarea unei societăți de „perversi- 
tate polimorfă”, aceasta fiind definiţia sa privi- 
toare la viitorul lumii pe care doresc să o creeze. 
În anii '30, Marcuse scrie o serie de lucruri foarte 
radicale privind necesitatea eliberării sexuale, 
care este valabilă pentru întregul Institut. La fel 
se întâmplă cu cele mai multe teme ale corectitu- 
dinii politice, tot din primii ani ai deceniului 
patru al secolului trecut. În viziunea lui Fromm, 
masculinitatea şi feminitatea nu reprezentau re- 
flecţii ale unor diferențe sexuale „esenţiale“, aşa 
cum considerau romanticii. Acestea erau deriva- 
te, în schimb, din diferenţe în funcțiile vitale, care 
sunt determinate în parte social. „Sexul este un 
construct; diferenţele sexuale sunt un construct”. 

Un alt exemplu este accentul pus pe mediul 
înconjurător. „Materialismul, de la Hobbes în- 
coace, a condus către o atitudine manipulatoare 
şi dominantă față de natură”. Acestea sunt cuvin- 
tele scrise de Horkheimer în 1933 în Materialis- 


mus und Moral (Materialism şi morală). Potrivit 
lui Martin Jay, „tema dominaţiei omului asupra 
naturii va deveni o preocupare centrală a Şcolii 
de la Frankfurt în anii următori”. „Antagonismul 
lui Horkheimer față de fetişizarea muncii (aici se 
vor distanţa în mod clar de marxismul ortodox) a 
arătat o altă dimensiune a materialismului său, 
revendicarea unei fericiri umane, senzuale”. 
Într-unul dintre cele mai tranşante eseuri ale sale, 
Egoismul şi mișcarea pentru emancipare, Scris în 
1936, Horkheimer „a problematizat ostilitatea 
față de satisfacția personală, inerentă culturii 
burgheze”. EI s-a referit favorabil la Marchizul de 
Sade, datorită „protestului său împotriva asce- 
tismului în numele unei moralități superioare”. 
Cum de ne-am pomenit cu toate aceste 
lucruri aici? Cum de au ajuns în universităţi şi, la 
drept vorbind, în vieţile noastre de zi cu zi? 
Membrii Şcolii de la Frankfurt sunt marxişti, dar 
au, totodată, şi origine evreiască. În 1933, naziștii 
au preluat puterea în Germania şi, deloc sur- 
prinzător, au închis Institutul de Cercetări So- 
ciale. Membrii săi au fugit. Fi au luat drumul New 
York-ului, reînființând aici Institutul, în 1933, cu 
sprijinul Universităţii Columbia. Deşi majoritatea 
reprezentanților Institutului a continuat să scrie 
în limba germană, gradual, pe parcursul anilor 
"30, aceştia şi-au îndreptat atenţia dinspre teoria 
critică a societăţii germane, critică distructivă a 
fiecărui aspect al acelei societăți, către teoria cri- 
tică îndreptată asupra societăţii americane. O 
nouă şi foarte importantă tranziţie s-a realizat 
odată cu începutul celui de-al Doilea Război 
Mondial. O parte a acestora a început să lucreze 
pentru Guvernul american, printre aceştia Her- 
bert Marcuse, figură emblematică a OSS (prede- 
cesorul CIA), în timp ce alţii, incluzându-i pe 
Horkheimer şi Adorno, s-au mutat la Hollywood. 
Aceste origini ale corectitudinii politice nu 
ar fi însemnat prea mult pentru noi astăzi dacă 
nu ar fi existat două evenimente ulterioare. 
Primul a fost revolta studenţilor de la mijlocul 
anilor '60, determinată în principal de opoziția 
față de recrutare şi faţă de războiul din Vietnam. 
Dar studenţii rebeli aveau nevoie de o teorie de 
un anumit fel. Nu puteau pur şi simplu să apară şi 
să strige în gura mare: „În niciun caz! Noi nu vom 





42 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 











merge în Vietnam!” Studenţii aveau nevoie de o 
explicaţie teoretică pentru a legitima o asemenea 
atitudine. Foarte puţini erau interesați să par- 
curgă Capitalul lui Marx. Marxismul economic 
clasic nu este chiar la îndemâna oricui, iar majori- 
tatea rebelilor acelor ani nu erau foarte profunzi. 
Din fericire pentru ei şi din nefericire pentru ţara 
noastră astăzi, şi nu doar în spaţiul universitar, 
Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite şi după 
ce Şcoala de la Frankfurt s-a reîntors la Frankfurt 
după război. Şi, în timp ce domnul Adorno era 
îngrozit de revolta studenţilor izbucnită pe pă- 
mânt german - în momentul în care rebelii pă- 
trund în sala de clasă unde preda Adorno, acesta 
cheamă poliția care îi arestează -, Herbert Mar- 
cuse, care a rămas în SUA, a privit revolta studen- 
țească din anii '60 ca pe o mare oportunitate. A 
văzut în aceasta şansa de a face din munca Şcolii 
de la Frankturt teoria Noii Stângi americane. 
Una dintre cărţile lui Marcuse a fost cartea de 
căpătâi, devenind practic „biblia” SDS2 şi a stu- 
denţilor revoltați din anii ” 60. Această carte a fost 
Eros şi civilizație. Marcuse argumentează că, în 
ordinea capitalistă (Marcuse minimalizează aici 
marxismul, subtitlul lucrării fiind: O anchetă filo- 
zotică asupra lui Freud, dar cadrul rămâne mar- 
xist) represiunea este esența acestei ordini şi ne 
oferă persoana pe care o descrie Freud - persoana 
cu toate complexele şi nevrozele ei, datorită 
reprimării instinctelor sexuale. Doar dacă vom dis- 


truge această ordine asupritoare ne putem crea 
viitorul, în care să eliberăm erosul, să eliberăm 
libidoul, în care să avem o lume a „perversității 
polimorfe” şi în care să faci ce te taie capul. Şi, 
apropo, în această lume nu va mai exista muncă, ci 
doar joc. Ce mesaj extraordinar pentru radicalii de 
la mijlocul anilor * 60! Aceştia erau studenţi, baby 
boormerii, care au crescut fără a fi nevoiţi să se pre- 
ocupe vreodată de altceva decât, eventual, de a 
obţine o slujbă. Şi acum apare un tip care scrie 
într-un stil foarte accesibil lor. Nu sunt nevoiţi să 
citească prea mult din marxismul dur şi li se spune 
tot ceea ce doresc să audă, ceea ce este esenţial: 
„Faci ce te taie capul!”, „Dacă te simţi bine, fă-o! şi 
„Nu va mai trebui să munceşti vreodată!” Apropo, 
tot Marcuse a creat fraza: Make love, not war! 
(„Faceţi dragoste, nu război!”). Revenind Ia situaţia 
cu care oamenii se confruntă în campusurile uni- 
versitare, Marcuse defineşte toleranța eliberatoare 
ca fiind intoleranța pentru orice vine dinspre 
Dreapta şi toleranţă faţă de tot ceea ce vine din- 
spre Stânga. Marcuse s-a alăturat Şcolii de la 
Frankfurt în 1932 (dacă îmi amintesc bine). 
Aşadar, totul derivă din anii 1930. 

În concluzie, America de astăzi este în 
mijlocul celei mai mari şi mai cumplite transfor- 
mări din istoria sa. Statele Unite devin un stat ide- 
ologizat, o ţară cu o ideologie oficială aplicată de 
către puterea statală Prin hate crimes (crimele 
din ură), avem cetăţeni închişi pentru concepțiile 
politice. Iar Congresul se pregăteşte să extindă şi 
mai mult această categorie. Acțiunea afirmativă 
este parte din acest sistem. Teroarea la care este 
supus orice disident de la corectitudinea politică 
în campusuri este parte din acest sistem. Este 
exact ceea ce am văzut că s-a întâmplat în Rusia, 
în Germania, în Italia, în China, iar acum vine pe 
pământ american. Şi e greu de recunoscut, pen- 
tru că o numim corectitudine politică şi râdem 
mult pe seama ei. Mesajul pe care îl transmit 
astăzi este că nu e o glumă. Corectitudinea poli- 
tică este aici, este în continuă creştere şi va dis- 
truge, în cele din urmă, aşa cum urmăreşte, tot 
ceea ce am definit ca libertatea şi cultura noastră. 

Traducere realizată de Dragoş Moldoveanu 


2 SDS - Studenţii pentru o Societate Democratică, mișcare activistă a studenţilor în anii "60, promotoare 


a ideilor Noii Stângi 





anul VII e nr. 82 


43 


ROST 


MEMORIA 





Eroii uitaţi 


Daniel Focșa 


noiembrie 2009. Am revăzut de cu- 
) rând, după mulți ani, acel episod din 

„Memorialul durerii” închinat lui 
Tudor Greceanu, unul dintre cei mai buni piloţi 
de vânătoare români şi singurul supravieţuitor al 
singurei evadări de la Aiud. 

La ora când scriu textul acesta, suntem în 
preajma alegerilor şi mass-media vuieşte de ace- 
leaşi refrene ale pustiului, ale neputinței sforăi- 
toare, ale relei-credințe şi minciunii crase. Cuvin- 
tele lui Greceanu îmi sună straniu. 

Evadarea de la Aiud... Un eşec, dar un gest 
simbolic. Dintre cei trei participanţi, Greceanu 
este prins imediat şi călcat în picioare. Dar scapă 
cu viață. Valeriu Şirianu şi Gheorghe Spulbatu 
sunt şi ei găsiţi în câteva zile. În final, ultimii vor 
fi asasinați de Securitate (Îndeplinirea con- 
damnării la moarte prin împuşcare? În maşină 
sau la marginea şanţului?), iar Greceanu va 
închide ochii, la câțiva ani de la „Revoluţie”, cu 
sufletul greu de dezamăgire. La scurt timp, soţia 
sa Lia va muri în condiţii suspecte, arzând într-un 
incendiu în propria ei casă. 

Epoca începută la 6 martie 1945 se pre- 
lungeşte, într-un mod insidios, până azi. Sunt 
lucruri evidente, banale poate, dar să nu obosim 
să le repetăm: Revoluţia a fost furată, Securitatea 
n-a dispărut, ci s-a metamorfozat. Autenticilor 
eroi şi adevăratelor victime ale comunismului nu 
li s-a făcut dreptate nici până în ziua de astăzi. 
România este condusă de o clasă politică jalnică 
şi odioasă, descendentă directă din nomenclatu- 
ra comunistă ceauşistă şi dejistă. În vreme ce 
foştii activişti şi foştii securişti au acaparat în 
bună măsură economicul, politicul, mass-media, 
în care proliferează cancerigen de douăzeci de 
ani încoace, odraslele lor îşi fac doctorate prin 
Occident şi se pregătesc pentru cariere la fel de 





strălucite şi de urât-mirositoare ca şi părinții şi 
bunicii lor. 

Cine le va face vreodată dreptate lui Tudor 
Greceanu şi soţiei sale Lia, ori tatălui ei, loan 
Tobă Hatmanul, vânător de partizani în Crimeea, 
condamnat de bolşevicii sovietici şi de cei 
români, trecut prin toate lagărele „marii noastre 
vecine de la Răsărit”? Dar Adrianei Georgescu - 
traumatizată pe viață -, bătută şi violată în 
detenţie doar pentru că fusese secretara lui 
Nicolae Rădescu? Dar Smarandei Brăescu, care a 
dus faima României pe două continente, înainte 
de război, ca aviatoare şi paraşutistă - hăituită de 
Securitate până şi-a dat duhul, răpusă de cancer 
în 1948 şi îngropată pe ascuns, sub o identitate 
falsă? Dar lui Ion Profir, cel mai bun pilot român 
de bombardament, care s-a sinucis la Paris după 
război, fiindcă dezamăgirea cântărea insuporta- 
bil de greu? (Nu, el nu a fost o victimă directă a 
regimului comunist - vor obiecta unii. Fie-mi 
îngăduit să-i pomenesc totuşi numele şi să mă rog 
pentru sufletul lui). Dar generalilor Nicolae 
Macici şi Radu Korne, străluciți comandanţi pe 
frontul de est, omorâți în bătaie în puşcăriile noii 
„democraţii populare”? Cât cântăreşte sângele 
lor? 

Oare odraslele de activişti, azi politicieni 
onorabili, simt mirosul urât din îndepărtatul şi 
rafinatul Occident, de acolo de unde îşi fac doc- 
toratele ? 

Sunt sigur că nu. 

În momentul în care domnii care conduc 
trusturi de presă, mari companii, partide politice 
ori servicii secrete, vor arunca al miilea zâmbet 
disprețuitor, vor rosti al miilea discurs mincinos, 
vor încheia al miilea contract gras ori vor mânji 
pentru a mia oară cuvântul „România” (prin sim- 
pla rostire), le recomand să-şi amintească cine 
sunt. Ei, părinţii şi bunicii lor. Şi să observe că sân- 
gele lui Şirianu, Spulbatu, Macici, Korne şi al altor 
câtorva sute de mii de români nu s-a uscat încă. 





44 


anul VII e nr. 82 


MEMORIA 


ROST 








Horia Bernea 


Prem art jena ata lare tei e. 


Estate pe 













Amintiri din cetatea nevăzută (3) 


Horia Bernca şi ţara 


Cin vis 


4/5 decembrie 2009, 
Sfântul loan Damaschin 





Cartea de care mi-am amintit am găsit-o întoc- 
mai, acolo unde o lăsasem, în acel departament al 
bibliotecii cu albume de iconografie şi scrieri de 
suflet. Am deschis-o la dedicație, rememorând 
momentul firesc în care, în urmă cu vreo dois- 
prezece ani, intram în grabă la domnul Horia 
Bernea în birou, doar ca să-l văd şi să-mi scrie ceva 
pe albumul său. Ştiu că s-a uitat atent şi mi-a spus: 
„Nu fii tristă”, deoarece, contrar firii mele, se pare 
că în acel moment vedeam o situație fără soluții. 
Privindu-mă, întrucât aveam sentimentul că 


priveşte omul în ansamblu şi contextual, chiar ca 
pe o extensie a ființei sale, m-a întrebat scurt: „De 
unde ai asta?”, iar eu credeam că se referea la 
crucea de Pădureni de la gât. Dar nu, el se referea 
chiar la cămaşa simplă pe care o purtam, cu bro- 
derie mecanică, dar în care pictorul a descoperit 
crucea, împletită într-un decor vegetal. Era acea 
cruce pe care Horia Bernea, născut chiar de 
Înălțarea Sfintei Cruci, o vedea peste tot. Şi nu pen- 
tru că ar fi forțat cunva nota, ci pentru că pur şi sim- 
plu era un om extrem de atent la detalii şi care 
descoperea cu bucurie sursa, cred, a bucuriei sale. 

Pot spune că părea un om inaccesibil, dar de 
fapt era un om exigent cu el însuşi, atent însă la 
cei din jur, chiar dacă întâlnirea dura doar un mi- 
nut, spre exemplu. Şi iubea sinceritatea. O extin- 


1 14 septembrie 1938, Bucureşti - 4 decembrie 2000, Paris; pictor, director al Muzeului Ţăranului Român 


(1990-2000), fiu al cunoscutului etnolog Ernest Bernea 





anul VII e nr. 82 


45 


MEMORIA 











sese chiar ca normă a ţăranului român văzut de 
Horia Bernea. Acesta era un țăran care îl iubea pe 
Dumnezeu, care cunoştea rânduielile firii şi era 
sincer în arta sa, în raportarea la obiect în sine. 
De aceea muzeul lui devenise, într-un anume 
sens, țara mea. Țara din vis, aşa cum Horia Ber- 
nea 0 văzuse şi prin care mie îmi plăcea mult să 
mă plimb. Îmi amintesc de ziua în care Horia Ber- 
nea fusese ghid în țara mea. Am parcurs o parte 
din muzeu şi ne-am oprit la icoane. El iubea icoa- 
na țărănească, ce uneori ascunde sau descoperă, 
depinde cum te raportezi la subiect, amănunte 
duhovniceştri într-o înţelegere concretă a lumii. 
Masa Raiului este un astfel de subiect. 

Pentru Horia Bernea, muzeul său se organi- 
za într-o viziune apofatică, o revelaţie a tainei, în 
care dincolo de obiect, în cazul acesta, se deschi- 
de o altă poveste. Acest sistem de raportare la şti- 
ința muzeului, deşi contestat după canoanele 
uzuale ale sus-numitei ştiinţe, permite o raporta- 
re axiologică la frumuseţea umană. A nu se înţe- 
lege greşit că se făcea o distincţie între obiecte 
frumoase şi urâte; nicidecum. Este vorba despre 
modul în care dincolo de estetic, fiecare obiect 
are o frumuseţe a sa, un rost al său. 

Gândit în perioada dintre cele două războa- 
ie mondiale ca muzeu al artei populare şi con- 
struit în acest scop, transformat apoi în muzeu al 
partidului, recuperat şi redenumit de către 
Bernea, în 1990, Muzeul Ţăranului Român, cred 








că titlul extraordinar de Muzeu European al Anu- 
lui, acordat în 1996 şi pentru prima dată unei ţări 
din Est, a venit ca o recunoaştere din partea cultu- 
rii europene a identităţii României frumoase. 
Pentru că în muzeul lui Bernea despre asta este 
vorba: o Românie frumoasă. Care este totodată şi 
bună şi adevărată. 

În acest fel, mi s-a reconfirmat părerea că lu- 
mea are nevoie de frumos şi are nevoie de poves- 
te. Pentru că, de fapt, opera sa de maturitate, acest 
muzeu, spune o poveste lumii întregi. Trebuie 
doar să doreşti, fără prejudecăţi, să intri în ea. 

De la plecarea sa au trecut 10 ani. Dar el, deşi 
a murit la Paris, s-a întors în vecinătatea muzeului 
pe care l-a iubit atât de mult, în curtea bisericii 
Mavrogheni. Crucea sa este asemeni celor pe care 
le mai puteți întâlni pe cuprinsul țării din vis. 

Iar eu închei aici, cu un citat al său, din car- 
tea pe care o am alături: „Obligați să asistăm ne- 
putincioşi la devastarea morală şi fizică din jur, 
«avangarda» în sensul ei «tradițional a trebuit să- 
şi schimbe direcţia, metodele şi scopul. Într-un 
context agresiv, unde se încearcă cu ură şi meto- 
dă desfigurarea noastră, rațiunea de a exista a ar- 
tei rămâne aceea de a ne ajuta să supraviețuim 
spiritual, de a viza dincolo de ea pentru a ne ajuta 
să credem în cele ce nu se văd... O avangardă «a 
reboutb»... Într-o lume de nebuni şi ticăloşiți cel 
mai curajos şi nonconformist gest este de a te păs- 
tra om «normab!“2 


2 Din art: „Avantaje spirituale ale unui artist din Est, p.79, Horia Bernea, septembrie 1990, în : Muzeul Naţional 
de Artă al României, Departamentul de Artă Contemporană, Horia Bernea, Bucureşti 1997. 





46 


anul VII e nr. 82 


CENTENAR NOICA 





Ce preţ are un lucru? 


„Voluptatea se uită şi se reface. De aceea e din nou posibilă. 
De aceea n-ar mai trebui să tie niciodată posibilă. Dacă nu rezistă 
nici în memorie, ce preţ are un lucru?” (C. Noica) 


Paul-Gabriel Sandu 





ici cea mai intensă plăcere, cea mai rigu- 

roasă şi deplină bucurie nu sunt absolvite 

de necesitatea de a-şi conţine propriul 
sfârşit. Există în orice mişcare sufletească, oricare 
i-ar fi adâncimile şi crestele, un apex dincolo de 
care nu mai este posibilă decât coborârea. Apoi, 
în cele din urmă, voluptatea care a pus stăpânire 
pe noi cade în uitare. Ca şi când nici n-ar fi fost. Şi 
nu neapărat pentru că ni se întâmplă ceva din 
afară, ci pentru că ființa umană nu poate suporta 
tensiunea şi incandescența voluptăţii decât pen- 
tru durate scurte de timp. Voluptatea este posi- 
bilă pentru că se reface mereu, pentru că poate fi 
recucerită, cu preţul de a fi din nou pierdută. Însă 
condiţia ei de posibilitate, este, în acelaşi timp şi 
în mod paradoxal, „condiția imposibilității ei”. 

Ce fel de voluptate este aceea care se dizolvă 
şi se topeşte în amintire? Ea nu mai poate fi nici- 
cum sustrasă fulgerătoarei clipe, ci coboară, deo- 
dată cu ea, în uitare, fără să lasă nici o urmă. 
Prezenţa ei fulgurantă se refuză oricărui fel de 
posesie. O nouă voluptate nu este o formă de re- 
cuperare a celei trecute, ci o formă de refuzare şi 
negare a ei, un mod de infirmare al acesteia din 
urmă. Voluptăţile infirmă voluptatea, făcând-o cu 
putință într-un mod privativ. Nu putem niciodată 
trăi până la capăt voluptatea, iar posibilitatea 
retrăirii ei ne este luată prin uitare. Şi atunci ce fel 
de voluptate este aceasta? Care este prețul unei 
bucurii trecătoare, oricât de intense ar fi ea, dacă 
„nu rezistă nici în memorie”? 

Este aici, în gândul acesta neterminat al lui 
Noica, o întrebare încă mai radicală, o întrebare 
care se ridică tocmai în fața provizoratului şi pre- 
carității condiţiei ontologice umane ca „fiinţă a 
intervalului”. Omului i se refuză orice formă de- 
plină de posesie, trebuind să se mulțumească 


mereu cu ceea ce nu-l poate mulțumi. Devenirea 
nu pare a putea fi, în vreun fel, recuperată „întru 
fiinţă”. „Ce preț are orice lucru?” poate fi între- 
barea căruia Noica i-a opus un model ontologic, 
în încercarea de a o soluţiona pozitiv. De aceea 
filosoful a gândit devenirea individualului uman 
ca pe una orientată, iar nu ca pe o rătăcire în 
interval; de aceea îndemnul lui a fost acela de a 
face ca toate determinaţiile să țină laolaltă şi să 
fie puse în slujba unui scop, de a nu lăsa nimic la 
întâmplare, de a recupera mereu în prezent, tre- 
cutul prin proiectele viitoare. 





i îm / 

Devenirea întru fiinţă este posibilă - acesta 
este răspunsul nicasian la întrebarea de mai 
înainte, valoarea unui lucru este dată de con- 
strucția din care face parte, de scopul căruia îi 
este subsumat. Însă este vreun mod de a justifica 
scopul ca atare, altfel decât prin acest „a fi pe dru- 
mul” către el? Nu este acest „a fi pe drum” ade- 
vărata şi singura valoare justificabilă, singurul 
răspuns posibil în fața „imposibilei întoarceri”? 





anul VII e nr. 82 


47 


ROST 


CENTENAR NOICA 





Centenar Noica - 
Eugen lonescu 


Constantin Mihai 





narului Constantin Noica - Eugen Ionescu, 

un moment de prestigiu pentru cultura 
română, prin aniversarea a două personalități pe 
care se sprijină indelebil spaţiul intelectual mo- 
dern. Alăturarea lor nu este deloc întâmplătoare 
dacă ne gândim că ambii erau membri de marcă 
ai grupării Criterion, fondată în anul 1932 - din 
păcate, cu o existență mult prea scurtă (toamna 
anului 1934) -, grupare din care făcea parte ma- 
joritatea tinerei generaţii interbelice sau a gene- 
rației'27. Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, 
Mircea Eliade, Emil Cioran, Arşavir şi Haig 
Acterian, Mihail Polihroniade, lon 1. Cantacuzino, 
Alexandru Christian Tell, Henri H. Stahl şi mulţi 
alţii. În plus, prietenia dintre Noica şi Eugen 
Ionescu se cimentase în cadrul Criterionului, 
într-un grup de apropiați, unde mai regăsim pe 
Petru Comarnescu, Dan Botta, Horia Stamatu, 
Mircea Nicolau - aşa cum descrie P. Comarnescu, 
în Jurnalul său. 

Mircea Vulcănescu, unul dintre liderii gene- 
rației'27, în faimosul său text programatic Spiri- 
tualitate, publicat în revista „Criterion” (anul |, 
nr.2, 1 noiembrie 1934, pp.3-4) - a nu se confun- 
da această revistă de arte, litere şi filosofie, 
Criterion, revistă apărută din octombrie 1934 
până în februarie 1935, cu gruparea cu acelaşi 
nume, care a funcționat anterior, deşi o parte din- 
tre membrii săi se regăsesc printre semnatarii 
revistei - plasa pe Noica şi Eugen Ionescu în a 
doua categorie a conceptului de spiritualitate, ce 
cuprinde grupurile ce pun accentul pe a doua 
accepție a cuvântului, cea culturală. Potrivit 
teoriei lui Mircea Vulcănescu, Noica se înscrie în 
curentul neoclasicismului umanist, în care „pri- 
ma şi a doua accepţie a spiritualității (interioară 


nul 2009 a stat sub semnul festiv al cente- 


şi duhovnicească) sunt admise numai ca forme 
antropologice, fiind respinse în ceea ce ele 
pretind a avea irațional şi ireductibil”. De altfel, în 
acest grup regăsim pe Dan Botta, Ion Canta- 
cuzino, Petru Comarnescu şi Mihail Sebastian, în 
prelungirea antecesorilor săi Tudor Vianu, Camil 
Petrescu, şi poate chiar Şerban Cioculescu - deşi, 
acesta este adversarul neînduplecat al oricărei 
spiritualități religioase. În schimb, Eugen Ionescu 
se înscrie în curentul majoritar al unei spirituali- 
tăți noi, revoluționare, având cap de afiş pe 
Mircea Eliade şi continuând cu Emil Cioran, Ilarie 
Dobridor, Petru Manoliu, Mihail Ilovici etc. În 
contrapunct cu „intransigența dogmatică a Orto- 
doxiei, cu materialismul istoric marxist, cu parti- 
cularismul doctrinei naţionaliste şi cu caracterul 
rotund şi definit al neoclasicismului”, acest cu- 
rent manifestă vădite predilecţii interioare. Tră- 
săturile distinctive ale acestui tip de spiritualitate 
agonică sunt „luciditatea, negația şi tragicul unei 
îndoieli care se vrea depăşită în recunoaşterea 
unui om nou, care încă nu se arată”. 

În 1934, trei tineri autori sunt premiaţi pen- 
tru debut editorial: Constantin Noica, pentru 
volumul Mathesis sau bucuriile simple, Eugen 10- 
nescu, pentru volumul Nu, iar Emil Cioran, pen- 
tru volumul Pe culmile disperării. Din comisia de 
premiere făcea parte şi Mircea Vulcănescu, care 
intuise calităţile extraordinare ale mai tinerilor 
săi confrați, girând, astfel, parcursul lor intelectu- 
al, lucru pe deplin confirmat de devenirea lor 
ulterioară. În descendența filosofiei creştine a lui 
Mircea Vulcănescu din Existenţa românească, 
operă pe care ilustrul filosof şi sociolog român nu 
a mai apucat s-o desăvârşească, din cauza unor 
timpuri extrem de dure sfârşite pentru el tragic - 
moartea sa martirică de la Aiud (28 octombrie 
1952) -, Noica oferă în Rostirea filosofică româ- 
neascăun răspuns şi o continuare a lucrării vulcă- 





48 


anul VII e nr. 82 


CENTENAR NOICA 


ROST 





nesciene. Filosofia ființei şi a firii începută de Mir- 
cea Vulcănescu, în paradigma sa creştină, este 
dusă mai departe şi aprofundată sistemic de 
Noica, într-un context ideologic defavorabil ori- 
cărei libertăţi creative. Urmând modelul akade- 
mos - ului magistrului său Nae Ionescu, Noica 
încearcă să pună bazele unei adevărate şcoli care 
să stimuleze gândirea liberă, originalitatea, per- 
sonalitatea, o şcoală riguroasă a filosofiei, unde 
filosofarea să devină un serios act de trăire. Cu 
alte cuvinte, Noica a vrut să fondeze o şcoală a 
elitei în care filosofia să depăşească cadrul strâmt 
al scientismului, al raţionalității endemice, mor- 
bide şi să se altoiască pe dimensiunea umanului, 
a dăruirii de sine, a acelei deschideri fiinţiale care 
nu limitează, ci dimpotrivă transcende contin- 
gența. De la logica lui Hermes, o replică a logicii 
scientiste, dăunător de formalizate la ontologie, 
la filosofia ființei şi a firii, Noica realizează o 
operă majoră pentru cultura română, prin pro- 
funzimea şi originalitatea sa. 

De la poziţia sa iconoclastă din volumul de 
debut Nu, confesiunea unui tânăr care îşi punea 
problemele vieţii literare interbelice, într-un stil 
de o febrilitate pertect adecvată şi cu dese scăpări 
de adâncire psihologică (Ion 1. Cantacuzino), 
Eugen Ionescu evoluează spre arta dramatică a 
absurdului, devenind unul dintre reprezentanții 
săi. Precum Beckett, Eugen Ionescu extrage din 
problematica filosofică şi din critica limbajului o 
operă oarecum clasică, amplă şi reînnoită, ali- 
mentată de o inspiraţie spontană şi susținută de 
o practică a structurilor de expresie. Dramaturgul 
român trece de la un anti-teatru limitat la jocurile 
limbajului şi la oglinzile interiorităţii la o punere 
în discuţie a existenţei. El se detaşează de realis- 
mul psihologic şi social, în favoarea dimensiunii 
metafizice a viziunii, a transgresării istoricităţii. 
Temele sale majore gravitează în jurul evanes- 
cenţei, a luminii, a lentei dispariţii în timp a 
ființei, a morţii, precum şi a inerţiei, a apăsării şi a 
durității ca expresii ale brutalității, urii şi intole- 
ranței. Disponibilitatea existentului de a se afir- 
ma într-un proces permanent de metamorfoză 
permite reconcilierea contrariilor. Întreaga 
creaţie ionesciană se află sub semnul metafizicu- 
lui, al problematizării sale în vederea depăşirii 








tuturor canoanelor şi convențiilor formaliste, un 
exerciţiu al asumării propriei libertăţii umane, ca 
posibilitate permanentă de alegere. 

Aceste două personalități ale culturii româ- 
ne au făcut şi dovada caracterului lor uman, prin 
asumarea unor poziţii tranşante împotriva ideo- 
logiei comuniste, criminale şi atee: dacă Eugen 
Ionescu a fost obligat să aleagă calea pribegiei, 
devenind una dintre vocile semnificative ale exi- 
lului românesc anticomunist, prin atitudinea sa 
fermă şi fără echivoc împotriva diavolului roşu, 
prin implicarea în cadrul unor acțiuni articulate 
ale intelectualității româneşti, Noica a ales calea 
martiriului din temnițele comuniste, alături de 
elita mărturisitoare a colegilor săi de generaţie, 
trecută prin teribile experimente de dezumani- 
zare. Acest ceas aniversar, unul al excelenţei cul- 
turale româneşti, se reclamă a fi continuat prin 
restituirea integrală a tradiţiei intelectuale şi spi- 
rituale interbelice, prin revalorizarea sistematică 
a operelor lor, rostuitoare de semnificaţie în pla- 
nul creaţiei. 





anul VII e nr. 82 


49 


ROST 


VIA SACRA 





Sf. Antipa de la Calapodeşti 


Floarea pustiei 


Monahul Iustin 





se cuvine a fi prețuit mai mult în ţara 

noastră, este Sfântul Antipa de la Calapo- 
deşti. Prăznuit pe 10 ianuarie şi cinstit ca sfânt în 
mod deosebit de părinţii athoniţi şi de cei din 
Lavra Valaamului, Cuviosul este aproape necu- 
noscut multor români, chiar şi celor din împre- 
jurimile satului natal, Calapodeşti, comuna Dealu 
Morii, județul Bacău. 

Drumul, care urcă şi coboară dealurile de ră- 
sărit ale județului, poartă călătorul într-o altă 
lume, liniştită, ferită de tulburarea vieţii cotidi- 
ene. Simplitatea oamenilor şi peisajul pitoresc 
ajută pelerinul să se transpună în timpul copilă- 
riei Sfântului. Singura piedică în calea acestei 
interiorizări este freamătul maşinilor care trans- 
portă muncitorii şi materialele de construcție 
necesare ridicării schitului închinat atât Sfântului 
Antipa, cât şi Tuturor Sfinţilor Români. Pentru că 
în acest loc Episcopia Romanului a hotărât de 
caţiva ani să ridice o mănăstire în cinstea Cuvio- 
sului, ale cărui moaşte! se află la Mănăstirea Va- 
laam. O iniţiativă lăudabilă, care trebuia să-şi fi 
avut începutul mult mai devreme şi a cărei 
realizare, astăzi, se desfăşoară anevoios din 
cauza lipsei viețuitorilor şi a sprijinului financiar. 
Să sperăm că în viitor, prin rugăciunile Sfântului, 
acest loc va deveni unul de sihăstrie autentică, 
unde să se înalțe necontenit rugăciuni către 
Dumnezeu. 

Învrednicindu-mă să mă închin părticelei 
din sfintele sale moaşte, care răspândeşte o mi- 
reasmă puternică, precum şi crucii sale de că- 
lugărie - adusă de nişte călugari de la Valaam 
care, dorind să meargă pe urmele pământeşti ale 
Cuviosului, au ajuns şi în satul lui natal - m-am 
întristat şi eu ca şi aceştia, de lipsa de interes pen- 
tru Sfântul Antipa. Dumnezeu ne-a binecuvântat 


U nul din Sfinții pământului românesc, care 


10 părticică din aceste moaşte se află, şi la Calapodeşti 


cu multe lucruri care ne întăresc credința, şi ne 
ajută în lupta duhovnicească, dar depinde şi de 
noi să le descoperim şi să le valorificăm. 
Nădăjduim ca acest articol să trezească interesul 
pentru acest mare Cuvios, care nu-şi merită 
„anonimatu/”. 


Tânărul Alexandru. Copilăria 
şi dorinţa vieţii pustnicești 


La începutul secolului XIX, se naşte dintr-o 
familie evlavioasă, Alexandru, viitorul leroschi- 
monah Antipa. Tatăl său, Gheorghe al lui Con- 
stantin Luchian, diaconul bisericii din sat, şi 
mama Sa, Ecaterina a lui Atanasie, devenită ulte- 
rior schimonahia Ecaterina, şi-au dorit foarte 
mult copii, dar Dumnezeu nu le-a ascultat dorința 
decât după îndelungi rugăciuni. Dar nu numai că 
le-a împlinit cererea stăruitoare, ci i-a şi binecu- 
vântat cu un băiat, care va ajunge pe înalte culmi 
duhovniceşti. Se spune că Alexandru era un copil 
simplu, nepriceput şi cam neîndemânatic, dar 
Dumnezeu, care urăşte cele semețe ale lumii, 
avea să-l proslăvească în chip deosebit, rânduin- 
du-l în ceata sfinților. 

Fiind dat la şcoală, deşi arătându-se râvnitor 
spre studiu, nu putea asimila materia, încât das- 
călul său l-a povăţuit să renunţe şi să deprindă un 
meşteşug, Însă tânărul Alexandru, rod al rugăciu- 
nii, odraslă aleasă, se încăpățâna să înveţe a citi, 
făgăduind că dacă va reuşi se va dedica lecturilor 
duhovniceşti ale dumnezeieştilor cărți şi întărit 
de Duhul Sfânt, Alexandru a izbutit. Pe când era 
încă în şcoală, tatăl său a murit, prin aceasta, 
transferându-i partea sa de responsabilităţi. A 
fost silit să deprindă un meşteşug, anume cel al le- 
gătoriei de cărți, şi nu după multă vreme, rezol- 
vase problemele băneşti ale familiei. Însă inima 
lui suferea de o mare apăsare. Ceva lipsea, se sim- 
țea gol pe dinăuntru, şi negăsindu-şi liniştea su- 





50 


anul VII e nr. 82 


VIA SACRA 


ROST 








fletească în cele materiale, a căzut cu lacrimi în 
fața lui Dumnezeu, cerându-i ajutorul. Se spune 
Că la varsta de 20 de ani, aflat în rugăciune, inima 
i-a fost cuprinsă de o mare bucurie, iar mintea i 
s-a luminat. A simțit „ceva”, a simțit chemarea 
dumnezeiască. Un glas tainic la chemat şi de 
acum înainte totul i s-a desluşit. Ascultând glasul 
Evangheliei, va lepăda deşertăciunea şi dulcețile 
pământeşti şi va lua „jugul lui Hristos”, lucrându- 
şi pământul mântuirii. Desfătarea şi-o va găsi în 
înfrânare şi asceză; bogaţia, în sărăcie; hrana, în 
rugăciune, iar prin lacrimile sale îşi va curăți nă- 
vălirea patimilor. Sosise vremea urcusului său 
duhovnicesc, spre Împărăţia Cerurilor. Într-o 
noapte, pe furiş, părăsi casa părintească îndrep- 
tându-se spre mănăstirea Neamţului. Ajungând 
aici şi rugându-se în fața icoanei făcătoare de 
minuni a Maicii Domnului, perdeaua care acope- 
rea icoana s-a tras singură într-o parte, în biserică 


2 Este vorba de Mănăstirea Căldărușani 


St Antipa de la 
Calapodeşti 
nemaifiind nimeni. Era primul semn al ocrotirii 
Maicii Domnului, care a primit lacrimile vărsate 
de părinţii lui, în special de mama sa. Dar căile 
Domnului sunt întortocheate. Tânărul Alexandru 
nu-şi va găsi locul în Mănăstirea Neamţului, 
starețul rămânând neînduplecat la stăruințele 
acestuia de a fi închinoviat acolo. Paşii l-au purtat 
spre o mănăstire din Muntenia, unde a dus aspre 
nevoinţe, condițiile fiind sărăcăcioase. Viaţa lui 
aspră, desăvârşita lepădare de sine, postul, 
privegherile, însoţite de rugăciunea tainică pe 
care a deprins-o de la un schimonah, Ghedeon, 
din apropierea Mănăstirii, l-au făcut remarcat în 
obşte astfel încât duhovnicul l-a îndrumat către 
Sfântul Munte Athos. Totuşi, simțind nevoia con- 
firmării din partea unui Bătrân îmbunătățit, tâ- 
nărul Alexandru a alergat la Părintele Dimitries, 
starețul Mănăstirii Brazi, cunoscut pe atunci ca un 
iscusit duhovnic. De obicei, acesta oprea pe cei ce 


3 Însemnare despre Cuviosul Dimitrie: În acea vreme, arhimandritul Dimitrie, stareţul Mănăstirii Brazi, din 


Moldova, avea faimă pentru înalta lui trăire duhovnicească şi faptele alese. Înainte de a fi stareț, el a trăit viață 
pustnicească aspră într-o pădure mare, unde din întâmplare a găsit îngropat un vas mare plin cu bani de aur. În 
vas a găsit şi o însemnare, unde se spunea că aceşti bani sunt ai Mitropolitului Teodosie al II-lea, care i-a ascuns 
acolo, prevăzând sfârşitul său mucenicesc din mâna turcilor. În însemnare se mai spuneau şi acestea: „Cine va 
găsi aceşti bani este îndatorat să zidească din ei o mănăstire şi trei schituri” şi că „la terminarea de zidit a celui 
din urmă al treilea schit, va afla şi moaştele mele”. Înştiintând pe Mitropolitul de la Iaşi despre această min- 
unată descoperire şi primind de la el binecuvântare, arhimandritul Dimitrie a început cu râvnă să împlinească 
ultima dorinţă a fericitului Mitropolit Teodosie II: a fost înălțată o mare biserică precum la Neamţ, iar în urmă, s- 
a terminat şi construirea celui de-al treilea schit, unde arhimandritul Dimitrie a rânduit ca în ograda lui să se 
sape şi pentru dânsul un mormânt. Pentru că groapa se tot dărâma, părintele Dimitrie a poruncit sa se sape în 
prezența lui şi, săpându-se, s-a găsit sicriul cu moaştele fericitului Mitropolit Teodosie II, ale cărui moaşte le-a 
sărutat şi Părintele Antipa şi care, conform acestuia, aveau un miros foarte plăcut. Mitropolitul Teodosie II a fost 
omorât de tătari, fiindu-i tăiat capul, şi îngropat noaptea de către nişte creştini. 





anul VII e nr. 82 51 


ROST 


VIA SACRA 





doreau să meargă în Sfântul Munte, însă acum, 
spre mirarea multora, a acceptat, nu înainte de a-l 
tunde în monahism, cu numele de Alimpie. De- 
acum înainte, viitorul ieroschimonah Antipa îşi 
va lucra virtuțile în pământ străin, dar cu inima 
aţintită mereu spre cele de sus, capătul călătoriei 
pământeşti a fiecăruia. 


În Athos, printre străini, dar 
în grija Maicii Domnului 


Ajuns în Sfântul Munte a vrut să intre ucenic 
la doi călugări români, ieroschimonahul Nifon şi 
ieroschimonahul Nectarie, dar aceştia au hotărât 
să-şi facă ucenicia într-o mănăstire grecească. 
Aşadar, timp de 4 ani, monahul Alimpie va avea 
ascultare la bucătăria mănăstirii Esfigmenu. Să 
nu credem cumva că în toţi aceşti ani, Sfântul 
Antipa va fi fost ferit de ispite. Din contră, a suferit 
mari încercări, dar marea evlavie în Preasfânta 
Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea lui, l-au 
ferit de deznădejde. După acest timp de ucenicie 
în mănăstirea Esfigmenu, Părintele Nifon l-a luat 
ca ucenic, schimnicindu-l cu numele de Antipa. 
Acest fapt nu este chiar întâmplător. Părintele 
Nifon“ era frământat de ideea ridicării unui schit 
românesc în Sfântul Munte şi avea nevoie de aju- 
tor. Văzând în Alimpie un om de nădejde, s-a gân- 
dit că va fi tocmai omul potrivit pentru a ajuta la 
împlinirea acestui gând măreț. Însă Părintele 
Nifon a fost silit să-l lase pentru o vreme pe schi- 
monahul Antipa să meargă la pustie, îndeplinin- 
du-i-se vechiul său vis. Totuşi, nu i-a dat nimic 
pentru cele de trebuință, aşa încât Sfântul Antipa 
se va lovi de noi încercări, pe care le va depăşi 
prin mijlocirea şi intervenţia directă a Maicii 
Domnului, în care şi-a pus de la început încrede- 
rea. lată ce-avea să se întâmple. Afundându-se în 
munte, a ajuns la o chilie dărăpănată, cu pereții 
căzuți, care abia se mai țineau. Aici a găsit pe o po- 
liță o icoană cu Maica Domnului, dar fiind veche 
şi deteriorată, abia i se mai distingea chipul. Pă- 
rintele Antipa s-a bucurat de găsirea icoanei şi 
alergând la un pictor pe care-l cunoştea, ucrai- 


nean de origine, ierodiaconul Paisie, l-a rugat s-o 
curețe cu mare băgare de seamă. Dar spălând pic- 
torul icoana, aceasta s-a curățat de la sine, strălu- 
cind mai mult decât una nouă, iar în scurt timp se 
va arăta şi făcătoare de minuni. De această 
icoană, Sf. Antipa nu s-a despărțit niciodată, ea 
rămânând la Mănăstirea Valaam, în biserica mare 
a mănăstirii, cu hramul Sfinților Părinți făcători 
de minuni Serghie şi Gherman, în partea stângă, 
pe stâlpul micului iconostas. 

În chilia dărăpănată nu se putea locui, dar 
Maica Domnului a rânduit ca Sfântul Antipa să se 
întâlnească „din întâmplare” cu un alt pustnic de 
la care va primi 5 galbeni, pentru cele ce va socoti 
de trebuință: „Părinte, nişte oameni buni mi-au 
dat 5 galbeni, rugându-mă să-i dau vreunui pust- 
nic sărac al Muntelui şi eu, rugându-mă Dom- 
nului, m-am hotărât să-i dau celui dintâi cu care 
mă voi întâlni. Aşadar, i-ai sfinţia ta, poate îţi vor 
fi de trebuință.” Schimonahul Antipa a primit cu 
bucurie, şi slăvind pe Dumnezeu pentru o faptă 
minunată ca aceasta a chemat un dulgher să facă 
reparaţii. Dar după câteva săptămâni, muncitorul 
s-a îmbolnăvit, căzând jos în apropierea chiliei. 
Părintele Antipa, neavând putere să-l ducă înăun- 
tru a aşezat icoana Maicii Domnului undeva în 
apropierea bolnavului, iar el s-a retras în desişul 
pădurii, pentru a se ruga. O Preasfântă Fecioară, 
de Dumnezeu Născătoare, cine nu te va ferici pe 
tine sau cine nu va lăuda preaslăvitele tale mi- 
nuni, că grabnică ajutătoare eşti spre cei ce 
aleargă Ia tine şi izbăvitoare din nevoi a celor ce 
strigă către tine, Împărăteasa Cerului, a monahi- 
lor ocrotitoare şi a oamenilor mijlocitoare! Cu si- 
guranță asta va fi exclamat Sfântul Antipa, când, 
întorcându-se de la rugăciune l-a găsit pe dulgher 
deja lucrând şi complet vindecat. „Icoana ta este 
făcătoare de minuni şi ea m-a vindecat. Că fiind 
eu lungit ca un mort, deodată am simțit venind 
de la icoana Împărătesei cereşti o adiere caldă şi 
dătătoare de viaţă, care m-a încălzit desăvârşit, şi 
făcăndu-mă sănătos, m-am sculat şi m-am apucat 
de lucru” a mărturisit cel ce mai înainte căzuse 
jos răpus de boală. Aşadar, după acest eveniment, 


4 Părintele Nifon (1807-1901), fost ucenic al Cuviosului Irinarh Roseti (vestit stareţ al mănăstirii Horaița şi ctitor 
al Mănăstirii Tabor - Palestina) este ctitorul Schitului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte. După un timp a 
fost descoperit cu moaşte, care există şi acum spre închinare în Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, 


Mănăstirea de care aparține Schitul Românesc Prodromu. 





52 


anul VII e nr. 82 


VIA SACRA 


ROST 





în urma intervenţiei Maicii Domnului, părintele 
Antipa va avea o chilie unde se va nevoi toată 
viața, aşa cum îşi dorise. Sau cel puţin aşa părea, 
pentru că în tot acest timp, strădania Părintelui 
Nifon de a ridica un schit al românilor în Sfântul 
Munte a început să prindă contur. Mai întâi s-a 
cumpărat un metoc în Iaşi, apoi s-a obţinut un 
teren pe care să se ridice clădirile, iar numărul 
monahilor creştea. Atunci, bătrânii români s-au 
gândit să ceară ajutorul părintelui Antipa, iar 
acesta, făcând ascultare a acceptat. L-au rânduit 
chelar, ascultare de care se îngrijea cu strictețe, 
iar mai târziu, a fost rânduit duhovnic, dându-i-se 
în seamă grija schitului, Părintele Nifon fiind ple- 
catvreo 3 ani în România, după ajutoare. Metocul 
din Iași având nevoie de un iconom a fost rân- 
duit pentru acest lucru Părintele Antipa, care 
avea să se despartă pentru totdeauna de locurile 
sfinte ale Athosului, şi să vină în ţară. 


În România, 
la metocul din Iași 


Iată-l părăsind liniştea Sfântului Munte pen- 
tru un oraş agitat, stresant cum am spune noi 
astăzi. Însă chiar dacă a schimbat locul, Părintelui 














Antipa nu i-a scăzut nici râvna față de cele duhov- 
niceşti, nici dorul de pustie, de care se va învred- 
nici mai târziu. După cum l-a sfătuit şi Părintele 
Nifon, nu a renunțat nici la rânduiala schimni- 
cească. Postul aspru (nu mânca nimic cu zilele), 
seriozitatea, râvna, dragostea, smerenia şi blân- 
deea (chiar şi când mustra, şi o făcea ori de cate 
ori era cazul) au atras pe cei din jur, ajungând să 
fie iubit de toți, indiferent de stare. Toţi se bucu- 
rau de sfatul lui şi primeau cu smerenie mus- 
trarea, ştiindu-l un mare nevoitor. Se spune că 
mai ales Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu 
îi purta un respect deosebit, iar acest respect era 
reciproc. Dar dragostea față de Părintele Antipa 
nu se rezuma doar la mulțimea de oameni care-l 
înconjura cu diverse ocazii, ci se vedea şi în bunul 
mers al metocului. Câştigul era astfel de două ori 
mai mare, pentru că Părintele Antipa reuşea nu 
numai să strângă ajutoare pentru Schitului 
Românesc Prodromu din Sfântul Munte, dar 
lucra şi la zidirea sufletelor celor ce alergau Ia el. 
Totuşi, dragostea pentru pustie nu-i dădea pace... 

Părintele Nifon, fiind pe deplin mulțumit de 
strădania ucenicului său, dar totodată văzând că 
cele strânse sunt insuficiente, s-a gândit să 
meargă în Rusia după ajutoare şi să ia cu sine şi 
pe smeritul şi înțeleptul Antipa. La aflarea acestei 
veşti, Părintele Antipa a simţit că odată ajuns pe 
meleagurile Rusiei, va rămâne acolo pentru tot- 
deauna. 


În Rusia, printre alți străini, 
dar tot aproape de Dumnezeu 


Găzduit fiind la nişte oameni evlavioşi din 
această ţară, va găsi un loc liniştit, o căsuță cu 
livadă, unde se va dedica rugăciunii şi nevoinţei, 
loc pe care-l va părăsi foarte rar. Chiar şi aşa, co- 
lecta mergea foarte bine, pentru că oamenii evla- 
vioşi din acele părţi aflând de dânsul, au adus sin- 
guri daruri şi bani. Mai ales când au auzit că e 
vorba de a se face o biserică nouă, fiecare se între- 
cea în a aduce darurile cele mai bine plăcute. Însă 
o mare ispită era pe cale să se întâmple. Din 
motive numai de Dumnezeu ştiute şi îngăduite, 
corabia care transporta odoarele s-a scufundat în 
Marea Neagră. În acea noapte, Părintele Antipa, 





anul VII e nr. 82 


53 


ROST 


VIA SACRA 





când se afla în rugăciune, a auzit spărgându-se cu 
mult zgomot şi fără nici un motiv sticla icoanei 
Maicii Domnului, cea pe care o avea din Sfântul 
Munte. A înțeles din aceasta că trebuie să se aştep- 
te la o nenorocire, lucru care s-a şi întâmplat. Toţi 
s-au mâhnit, numai el şi-a păstrat nădejdea. În 
scurt timp a adunat o altă sumă însemnată de 
bani, cu gândul de a o trimite în Sfântul Munte, 
dar pentru aceasta, banii trebuiau schimbaţi în 
aur, iar pe atunci, liberarea aurului din casierie 
era oprită. Aflat în impas, Părintele a alergat 
unde în altă parte decât la Maica Domnului, nă- 
dejdea celor fără de nădejde şi celor biruiţi ajută- 
toare. În timpul rugăciunii, a auzit în minte un 
glas stăruitor: „Asta-i treaba Mitropolitului”. Și 
într-adevăr, prin intervenţia Prea Sfințitului către 
Ministerul de Finanţe, s-a reuşit schimbarea bani- 
lor în aur pentru Sfântul Munte, iar după puţină 
vreme, credincioşii au uitat de scufundarea vasu- 
lui şi au început din nou să adune daruri de mult 
preţ. 

Viaţa sa aspră pe care şi-o însuşise de la înce- 
put nu a putut să nu atragă atenţia celor din jur, 
impresionați de asceza şi înfrânarea Cuviosului, 
precum şi de dragostea pentru rugăciune şi viața 
duhovnicească. Un respect deosebit îi purtau Mi- 
tropoliţii Isidor al Petrogradului şi Filaret al Mos- 


Mănăstirea Calapodești 


i 
:| 
i] 


Li 





covei, oameni de o foarte înaltă ținută duhovni- 
cească la rându-le, cel de-al doilea fiind canonizat 
şi prăznuit la 19 noiembrie. Sfântul Antipa s-a în- 
vrednicit chiar să participe la aflarea moaştelor 
Sfântului Tihon din Zadonsk, invitat la această 
procesiune de către Mitropolitul Isidor. 


La Valaam, în singurătate 


Dorul de linişte l-a însoţit mereu pe Părin- 
tele Antipa, iar gândul pustiei îl urmărea stărui- 
tor. De aceea, încă din primele zile ale stabilirii în 
Rusia, el a vizitat Mănăstirea Valaam, îndrăgind 
din toată inima colibele netulburate din acel pus- 
tiu. Iar după terminarea colectei ce-l mai împiedi- 
ca să se dedice ascezei în aceste locuri netulbu- 
rate? Pravila şi-o făcea în limba română şi pe 
lângă canonul de pustnic (schimnic) şi postul 
aspru, Părintele mai citea două acatiste ale Maicii 
Domnului şi pomenea pe cei trecuţi în pomelni- 
cul său, care era foarte lung. Era însetat de rugă- 
ciune atât de mult încât se plângea mereu că nu-i 
ajunge timpul pentru cât ar vrea să se roage. Și 
era atât de pătruns de cuvintele rugăciunii încât 
nu de puţine ori, fraţii l-au auzit plângând şi sus- 
pinând. De la biserică era nelipsit, considerând 
despre aceasta că: „Multe mănăstiri am văzut eu 








54 


anul VII e nr. 82 


VIA SACRA 


ROST 





în Rusia şi peste graniță, zidite cu multă bătaie de 
cap, dar bătaia de cap şi zidirea lor sunt treburi 
mireneşti pline de griji. Viaţa monahului este în 
biserică, iar îndeletnicirea lui, pravila călugăreas- 
că”. Aşadar, rugăciunea în biserica este de mare 
preţ, dar acest lucru nu se va putea face fără îm- 
plinirea pravilei de chilie, după cum însuşi a dat 
pildă. Altădată, fiind întrebat ce este de trebuință 
cel mai mult pentru desăvârşirea în rugăciune, a 
răspuns: răbdarea. Paştele, Învierea Domnului 
este învățătura şi sărbătoarea fundamentală pen- 
tru orice creştin, iar rânduiala Postului Mare, pre- 
mergător acestui praznic al praznicelor este una 
deosebită. Este deosebită atât prin asprime, cât şi 
prin frumuseţea liturgică. În prima şi ultima săp- 
tămână a acestui Post, Părintele Antipa nu gusta 
nimic, nici mâncare şi nici băutură. Aceiaşi rân- 
duială de post desăvârşit, o avea în fiecare luni, 
miercuri şi vineri de peste an, precum şi în ajunul 
Naşterii şi Botezului Domnului. În restul zilelor 
de marţi, joi, sâmbătă şi duminică gusta ceva la 
prânz şi doar atât. Deoarece el vieţuia în schit, 
când venea în mănăstire (de 3 ori pe an) se supu- 
nea rânduielii mănăstireşti, care era mai puțin 
aspră. De asemenea, deşi îi răpeau din timp, 
Cuviosul primea la el pe oricine-i cerea sfatul. 
Odată, unul dintre ucenicii din mănăstire La 
întrebat cum poate împăca postul aspru din schit 
cu pogorămintele mănăstirii, dictate mai ales de 
întâlnirea cu mirenii. Sfântul a răspuns din 
Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel: 
„întru toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi 
flămând, şi în belşug şi în lipsă” (Filipeni 4, 12). 
Chilia lui era cu desăvârşire goală. N-avea decât 
un analog şi o strană, iar în loc de pat avea doar o 
pătură aspră, întinsă pe jos. Nenăzuind spre 
nimic pământesc, îşi dedica tot timpul rugăciunii, 
smerindu-se şi mustrându-se pe sine, ceea ce îl 
făcea plăcut în fața lui Dumnezeu, dar îl evidenția 
şi în fața celorlaţti monahi, care îi purtau un 
respect deosebit. 


Aproape de sfârșitul său 
pământesc 


În anul în care a părăsit lumea noastră trecă- 
toare, el a văzut în biserică, în Sâmbăta Mare, 


nişte monahi necunoscuţi, ale căror chipuri stră- 
luceau puternic, într-un mod pe care Sfântul An- 
tipa nu-l putea descrie, pentru că nu-l mai întâl- 
nise. În toamna acelui an, pe când se ruga, icoana 
Maicii Domnului a plecat singură de la locul ei şi i 
s-a aşezat pe piept, în timp ce celelalte au căzut 
jos. Bătrânul a aşezat icoana Ia locul ei, iar aceas- 
tă întâmplare minunată a destăinuit-o doar cu 
trei zile înainte de sfârşitul său pământesc şi nu- 
mai unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai săi. 

Măsura duhovnicească Ia care a ajuns Sfân- 
tul Antipa reiese nu numai din cele petrecute 
până în momentul descris mai sus, ci şi din urmă- 
torul: aflat pe patul de moarte, cu două zile înain- 
te de sfârşitul său, înconjurat de cei apropiați, 
călugări şi laici deopotrivă, a cunoscut cu duhul 
că un frate de mănăstire, țăran bătrân, cuprins 
de apoplexie a căzut mort în biserica mănăstirii, 
aflată la 5 km depărtare. Acest lucru a fost ade- 
verit mai târziu de un monah care tocmai ajun- 
sese în schit. 

În data de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 
de ani, iubitorul pustiei şi odrasla României, 
Părintele Antipa, s-a mutat la cele veşnice. 


Prezenţa Stareţului la 
Calapodești, după moarte 


Iată viața împresionantă a Sfântului Antipa, 
care, alături de Părinţii Nifon şi Nectarie, poate fi 
considerat ctitorul Schitului Athonit Prodromu 
din Sfântul Munte Athos, unde mulți monahi şi 
mireni, români sau de alte naţionalităţi, şi-au 
găsit mântuirea. Prin viața sa, Părintele Antipa a 
dovedit că omul sfințeşte locul şi a confirmat va- 
loarea universală a ortodoxiei, diversitatea în 
unitate, cum spunea un gânditor rus. Dumnezeu 
este acelaşi peste tot şi ascultă rugăciunea noas- 
tră oriunde ne-am afla. Postul, credința nestră- 
mutată în Maica Domnului şi nu în ultimul rând 
rugăciunea, au fost armele de care s-a folosit Sfân- 
tul Antipa pentru a birui ispitele de multe feluri, 
de la oameni sau de la draci, unelte cu care şi-a 
„croit” drum prin deşisul ispitelor vieţii pămân- 
teşti. Dintre tot ce putem oferi lui Dumnezeu, nu- 
mai dragostea nu poate fi măsurată. O spune 
Sfântul Apostol Pavel în binecunoscutul capitol 





anul VII e nr. 82 


55 


ROST 


VIA SACRA 





13 al Epistolei către Corinteni: „De aş grăi în lim- 
bile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu 
am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval 
răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi taine- 
le toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea 
atâta credință încât să mut şi munţii, iar dragoste 
nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărți toată avuţia 
mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dra- 
goste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea în- 
delung rabdă; dragostea este binevoitoare, dra- 
gostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 
Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută 
ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte 
răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de 
adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le 
nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade 
niciodată. Cât despre proorocii - se vor desființa; 
darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfărşi; [...] Şi 
acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, 
dragostea. Iar mai mare decât acestea este 
dragostea.” Ori, Părintele Antipa a dat dovadă de 
dragoste nefățarnică, profundă, autentică. A dat 
dovadă de dragoste când a luat jugul lui Hristos, 
când a fugit de acasă pentru a se călugări, când a 
fost rânduit iconom şi în general, în toată viaţa sa 
duhovnicească - dragoste față de rugăciune, 
dragoste faţă de împlinirea poruncilor, dragoste 
față de Dumnezeu şi de aproapele, dragoste pen- 
tru tot lucrul bun. Iar Dumnezeu i-a răsplătit în- 
miit dragostea, rânduindu-l cu moaşte plăcut mi- 
rositoare. Sfântul Antipa a semănat dragoste şi a 
cules veşnicia în Iubirea Absolută; a dat voință şi 
a luat putere, a renunţat la plăcerile egoiste şi tre- 
cătoare, iar acum se bucură de dumnezeiasca sla- 
vă şi se desfătează de glasurile îngerilor, cu care 
aduce laudă lui Dumnezeu în Ceruri. Rugăciunea 
nu este din această lume, iar prin rugăciune, Sfân- 
tul Antipa s-a mutat, treptat, în lumea cealaltă. În- 
tâi s-a mutat cu gândul şi cu dorirea, iar apoi su- 
fletul său a moştenit viața veşnică. 

În urma sa, pe locurile natale, s-a ridicat o 
mică aşezare dedicată lui, a cărui stareţ, este Pă- 
rintele Pahomie, originar din Comăneşti, vieţui- 
tor şi el pentru un timp în Sfântul Munte. Acesta, 
cu ajutorul unor binecredincioşi din Bucureşti a 
reuşit să îmbrace cu argint crucea de călugărie a 
Sfântului, adusă de călugării ruşi, oferindu-i cin- 


stirea cuvenită. Această cruce a rămas la diferite 
persoane până când Sfântul a rânduit să se înfiin- 
țeze acest schit unde sa fie oferită spre închinare. 
Un preot de mir, în posesia căruia s-a aflat pentru 
o bucată de timp, a mărturisit că luând-o la el cu 
ocazia diferitelor procesiuni, a adus multă alinare 
celor de față. Există chiar şi cazul fericit al unei fe- 
mei dintr-un sat apropiat, care a fost vindecată de 
o ceață pe ochi după ce s-a rugat Sfântului şi s-a 
atins de această cruce. 





De asemenea, Părintele Pahomie mărturi- 
seşte că a simţit de la bun început prezenţa sfân- 
tului pe acele meleaguri şi nădăjduieşte că, în vii- 
tor, zona se va umple mai ales de monahi iubitori 
de nevoință, asemeni Cuviosului Antipa, sau 
măcar de oameni simpli, care să treacă pragul 
mănăstirii pentru a înălța un cuvânt de laudă 
către Dumnezeu, cel minunat întru Sfinţii Săi. Cu 
siguranță, Sfântul Antipa de la Calapodeşti este 
un sfânt al neamului românesc a cărui cinstire 
trebuie să sporească, mai ales în zonele înveci- 
nate: Bacău, Adjud, Bârlad, ai căror binecredin- 
cioşi locuitori sunt datori să cunoască Sfântul de 
lângă ei. 





56 


anul VII e nr. 82 


LA ROST 





Alegeri la USR 


Uniunea Scriitorilor 
şi „Cazul Goma“ 


Flori Bălănescu 





Ioan Stoiciu la un mesaj colectiv, prilejuit 

de apariția textului Domniei Sale „Mano- 
lescu reales? Goma, preşedinte de onoare”, în zia- 
rul „Cotidianul”!. Între timp, au avut loc alegerile 
pentru preşedintele USR. De atâţia ani mă ocup 
de redactarea şi editarea cărților lui Paul Goma în 
România şi nu mă lasă indiferentă felul în care 
este tratat scriitorul de ai lui. 


cum câteva zile îi răspundeam dlui Liviu 


Stimate Domnule Stoiciu, 

După cum bine ştiţi, nu sunt membră a USR. 
Ceea ce nu mă împiedică să (mă) întreb de ce nu 
este Paul Goma membru al USR. Pentru că nu 
ştiu, vă întreb pe Dvs.: poate fi propus şi ales 
preşedinte de onoare al unei instituţii cineva care 
nu are calitatea minimală de simplu membru?2. 
În cazul în care este viabilă această posibilitate, 
întrebarea următoare: este posibil să fie remu- 
nerat în vreun fel anume preşedintele de onoare? 
Pentru că aici nu vorbim despre vreun Nicolae 
Manolescu - despre care ştim câte funcţii şi veni- 
turi are -, ci despre un om fără venituri, lăsat pe 
drumuri şi fără cetăţenie de statul român (comu- 
nist şi „de drept”). 

Îmi pare rău că trebuie să spun: breasla 
Domniilor Voastre s-a mulțumit să considere că 


Paul Goma este „prea...” şi „prea...”, să ia de bună 
afirmaţia de circar a lui Dinescu: „i-am primit, bă, 
pe toți înapoi”5, precum şi răspunsurile contra- 
dictorii ale oamenilor USR-ului, cum că Paul 
Goma ar fi primit imediat după instalarea lui Di- 
nescu o scrisoare „personală” prin care era anun- 
țat că a fost repus în drepturi..., apoi că nu s-a 
găsit nimic în arhiva etc. etc. Tot aşa cum scriitorii 
se mulțumesc să afirme că pe Paul Goma nu lau 
dat afară din USR colegii săi, ci numai Partidul & 
Securitatea. Este una din veşnicele noastre pro- 
bleme: nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne 
miroase. 


Paul Goma 








1 Apărut în 22 noiembrie 2009. În acel articol, scriitorul 1... Stoiciu reaminteşte: „Mai grav, singurul simbol româ- 
nesc al disidenţei scriitoriceşti, Paul Goma, care ar fi putut să dea strălucire USR azi, nu numai că n-a fost repus în 
drepturi (el trăieşte din 1977 din mila statului francez, ca refugiat politic), dar sub preşedinţia lui Manolescu a fost 
diabolizat în stilul cel mai nedemn cu putință!” şi cere: „După 20 de ani de decadență scriitoricească, lui Goma tre- 
buie să i se facă dreptate: să fie ales azi preşedinte de onoare al USR! EI ar da credibilitate morală USR.” 

2 Înaintea Conferinţei Naţionale a USR, din 23 noiembrie a.c., un grup de scriitori au făcut un apel public pentru 
alegerea lui Paul Goma ca preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din România. 

3 Mircea Dinescu susţine că, atunci când era preşedinte al USR, imediat după revoluţie, i-a reprimit în Uniune pe 
toţi cei excluşi pe motive politice. 





anul VII e nr. 82 57 


ROST 


LA ROST 





De aceea, ca om din afara acestei Uniuni, văd 
situaţia altfel: Paul Goma să redevină membru al 
USR, aşa cum sunteţi şi Domniile Voastre, mem- 
bru cu drepturi depline. 

De 20 de ani, ne-am pierdut şi candorile şi 
răbdările, de acum, dacă vrem să se mai schimbe 
ceva în bine, nu trebuie decât să încercăm să 
facem lucruri mărunte şi normale. 

Toate cele bune, 

Flori Bălănescu 


P.S. din 24 noiembrie 2009: 

Lucrurile rămân la fel şi după alegerile pen- 
tru preşedinţia USR, de ieri. Tocmai am primit un 
mesaj de la dl Stoiciu. Îmi retransmite mesajul 
unui scriitor venerabil, care a preferat să nu 
răspundă întregului grup căruia se adresase dl 
Stoiciu. De aceea, nu-mi permit să îi dau numele, 
însă, indirect, răspunsul mi se adresa, pentru a 
clarifica, pesemne, parte din „nedumeririle” 
mele. Realesul preşedinte al USR, Nicolae Mano- 
lescu, secondat de scriitorul (şi omul politic libe- 
ral!) Varujan Vosganian, la interpelarea poetului 
Liviu loan Stoiciu, a negat că Paul Goma este 
membru al USR. Este o declaraţie făcută în plenul 
unei adunări, deci, este o poziţie publică. Dl Ma- 
nolescu a mai spus că Paul Goma, nefiind mem- 
bru al USR, nu are cum să primească pensie, aju- 
tor etc. A doua parte a afirmației se referă la o ciu- 
dată încăpățânare a conducerii acestei instituţii, 
care o ţine langa de 20 de ani, că scriitorul refu- 
giat politic la Paris a refuzat constant invitaţia de 
a reveni ca membru. Răspunsul lui Paul Goma 
(pe care, de altfel, îl ştim, fiindcă l-a spus-scris de 
foarte multe ori) este: „Nu am primit niciodată, 
nici un fel de hârtie prin care să mi se confirme ca 
aș fi fost reprimit în Uniune. DAR ASTA AM MAI 
SCRIS-0... Care este „statutul” meu? NU ŞTIU! AM 
MAI SCRIS despre „contradicțiile” Blandienei cu 
Manolescu - faţă de „docomentul” publicat de 
mine în Culoarea... [curcubeului] - unde se spune 
limpede că fusesem exclus”. 

Presa îl citează şi pe dl Varujan Vosganian: 
„..«Nu pot să-l bag cu forța în Uniune», a tranşat 
Vosganian disputa”. Aserţiunea este corectă în 
formă şi falsă în conţinut. ÎL rog pe dl Vosganian 
să dea publicităţii „actele doveditoare”, să ne 


luminăm odată. Altfel, este nefiresc ca un foarte 
prizat scriitor ce trăieşte în afara ţării să afirme că 
Paul Goma „este membru al Uniunii: ca și mine ca 
şi alții din afara țării” |sublinierile îi aparţin , sin- 
gura problemă a Domniei Sale fiind teama că va 
fi reales Nicolae Manolescu. Reacţia mea la epis- 
tola electronică a dlui Stoiciu se referă la îngrijo- 
rarea pentru Paul Goma, nu mă interesează cine 
este şeful scriitorilor, cu atât mai puțin cu cât pe 
scriitorii care-şi trimit reprezentanţii să voteze 
nu-i interesează. 


kk 


DI George Onofrei este inginer şi locuieşte în 
Galaţi. M-a contactat recent, la câţiva ani după ce 
a aflat de „Apelul Goma”. Este revoltat de felul în 
care este tratat Paul Goma de către cobreslaşi. 
Ştiind că nu are putere reală (cine, în afară de 
aceia cărora vrem să le atragem atenţia are?), a 
încercat ceva aflat la îndemână. A găsit pe site-ul 
USR o adresă de contact, de la Departamentul de 
Externe al USR. Sună foarte... diplomatic, nu? La 
1 martie 2009, îi scrie pe e-mail dnei Irina Horea: 


„Stimată doamnă Irina Horea, 

Cu totul întâmplător, astăzi, am dat de site-ul 
Uniunii Scriitorilor şi am avut plăcerea să constat că 
la rubrica de contacte US există şi un departament 
de externe. Am consultat lista cu unele CV-uri ale 
unor scriitori şi ce-am constatat: sunt membri per- 
soane care au publicat doar câteva rânduri în câte o 
revistă şi, hop!, s-au trezit scriitori peste noapte. Nu 
am pregătirea să judec valoarea lor, dar cum puteți 
dormi liniştită, stimată doamnă, când lui Paul 
Goma de douăzeci de ani i se refuză dreptul, legitim 
în fond, de a fi membru în US? 

Ştim că vă este comod să primiţi o leafă şi să 
nu deranjați pe marele Dvs. şef: Nicolae Manoles- 
cu. Am văzut ce-a scris despre Goma în Istoria 
Critică a Literaturii Române. un erou prea mic 
pentru un razboi atat de mare!!! Dar despre fap- 
tul că Goma are zeci de cărţi publicate, unele din- 
tre ele publicate şi în străinătate, ce părere aveţi? 
Aţi ridicat vreodată această problemă? Sau 
proveniți şi Dvs. din rândurile oculte ale unor 
structuri de vreo 20 de ani apuse şi reînviate? 





58 


anul VII e nr. 82 


LA ROST 


ROST 





Este strigător la cer ce se întâmplă. Se 
comentează pe posturi despre opoziţia scriito- 
rilor de pe alte meleaguri, dar despre ai noştri 
nimic. Ca şi cum nici n-ar exista. Să nu credeți că 
nu sunt oameni în țara asta care nu se lasă 
prostiţi. Consider că nu vă faceți treaba, atâta 
timp cât un scriitor de talia lui Goma este încă în 
exil şi nu este nici acum membru al US. Cine, sti- 
mată doamnă, spunea înainte de 89 despre 
Goma că nu este un scriitor de valoare? Securita- 
tea! Deşi zilnic cărţile lui erau comentate pe larg 
la Radio Free Europe de către Monica Lovinescu 
şi Virgil Ierunca. Poate nu ştiţi, şi atunci vă spun 
eu, că până în aprilie 1977 Goma a fost membru 
al US şi a fost exclus cu ajutorul confraților lui de 
breaslă, pe criterii politice. De asta revin: cum 
puteţi sta linistită când aveţi de soluţionat un ast- 
fel de caz? Acum, că sunteti la curent cu toate aces- 
tea, cum 0 să reacţionaţi? 

O să las un timp, după care vă voi face publi- 
că, prin media, lipsa Dvs. de reacţie. Bănuiesc ca 
n-o Să vă puneţi rău cu şeful, ca să dezbateţi acest 
caz atât de delicat. 


Cu stimă, 
George Onotrei, Galaţi” 
[scrisoare publicată cu acordul autorului] 


Răspunsul vine destul de prompt, la 5 mar- 
tie. Cităm numai ce ne interesează, considerând 
că este de interes public: „Paul Goma n-a fost 
exclus de colegii lui din USR, ci printr-o decizie a 
conducerii PCR nesupusă votului Consiliului 
USR, neconsultat în această privință. În 23 
decembrie 1989, la propunerea noii conduceri, 
interimare, a USR, lui Paul Goma i s-a trimis o 
scrisoare în care îi era reconfirmată calitatea de 
membru al USR. Paul Goma a refuzat. N-a revenit 
asupra refuzului nici până astăzi”. 

Să înţelegem că noua gardie iacobină a 
Uniunii a smuls inima feudalismului roşu din 
pieptul USR în chiar prima zi a preluării puterii şi 
primul gest pe care l-a făcut a fost acela de a reda 
demnitatea scriitorilor oprimaţi de Fiara Comu- 
nistă? Să-i acordăm un mic credit dlui Mircea 
Dinescu şi să admitem că toate aceste fapte de vi- 
tejie nemaiauzită se petreceau sub tirul teroriş- 


tilor kaghebişti, că Poşta Română era încă în dis- 
pozitivul de interceptare al Securităţii şi mult- 
invocata scrisorică s-a „perdut”... Însă, de câte 
decenii mai este nevoie pentru ca făuritorii poli- 
ticii de la USR să se pună de acord asupra strate- 
giei mediatice în vederea unui răspuns credibil? 
Un refuz din partea lui Paul Goma în decembrie 
1989 - când îşi aştepta România şi românii cu 
inima la gură - este absolut NEVEROSIMIL. 

DI Onofrei revine, pe bună dreptate, 
nemulțumit (la fel de retoric, neavând interlocu- 
tor): „[...] De 19 ani urmăresc ceea ce se întâmplă 
cu Goma şi pot să mărturisesc că relativ recent 
am înțeles deplin ceea ce se întâmplă de fapt cu 
intelectualii din ţara noastră. În mod normal, ar 
fi trebuit ca schimbul de opinii să-l am cu Dl. 
Nicolae Manolescu, dar el face parte din sistemul 
care la exclus pe Goma. N-are cum să fie 
imparţial. Dvs. trebuie să fiţi imparțială, pentru că 
funcţia publică vă obliga. Uniunea Scriitorilor nu 
se poate considera o castă închisă, care deţine 
adevărul absolut. Un intelectual trebuie să se 
îndoiască. În acest caz aveţi o mare răspundere. 
Şi acum mă întreb: de ce nu v-aţi documentat 
temeinic atunci când mi-aţi dat răspunsul la 
scrisoare? Aţi afirmat că lui Goma i s-a trimis o 
scrisoare prin care i s-a confirmat statutul de 
membru al US şi că acesta a refuzat. Aţi văzut Dvs. 
această scrisoare? Mă îndoiesc. Păi, ia gândiţi-vă 
şi Dvs. logic: cine se gândea să-i redea lui Goma, 
pe 23 dec. '89, acest drept, când Ceausescu era 
încă prin ţară? 

De doi ani, eu şi Goma ne scriem şi puteți 
consulta pe site-ul lui în Jurnalul pe 2009 care a 
fost răspunsul său. Sunteţi din interior şi ştiţi 
foarte bine cum stau lucrurile cu Goma atunci 
când se pomeneşte despre el (cine îndrăzneşte!). 
În 19 ani nu s-ar fi făcut public refuzul lui Goma? 

În '90 relaţiile dintre Goma şi intelectualii 
din ţară erau bune. Dacă în '77 scriitorii n-au avut 
curajul să protesteze, ceea ce nu-i cu totul condam- 
nabil, de ce în anii '90 n-au manifestat vehement 
în favoarea înapoierii cetăţeniei lui Goma? Păi nici 
n-aveau cum, pentru că ei erau preocupaţi de cum 
să-l reabiliteze pe Iliescu după mineriadă! 

Pot să vă scriu argumentat pagini întregi 
despre comportamentul discutabil al scriitorilor 





anul VII e nr. 82 


59 


ROST 


DECANTĂRI 





după “90. Trebuie să ştiţi că sunt intelectuali în 
această țară care nu mai sunt dispuşi să înghită la 
nesfârşit minciuni. Dacă suntem unde suntem 
este şi pentru comportamentul nostru. Goma nu 
este pus de mine pe un piedestal numai că i-am 
citit romanele şi pentru că a înjurat (meritat) inte- 
lectualii din țară. Goma este un simbol pe care îl 
avem şi de care ne batem joc. Pentru ca acest po- 
por să poată spune că a avut şi el un Soljenițîn, 
Goma şi-a pus totul în joc: viaţa, familia, cariera, 
țara în care trăia, relaţiile cu prietenii, totul! Pu- 
teți contesta acest lucru cu argumente solide? 
Doamnă, mie mi-a fost teribil de frică de Securita- 
te fără să am nici o legatură vreodata cu ei. Am 
cunoscut umilința teribilă a intelectualului care 
nu se poate exprima liber în țara lui. Şi acum, că-l 
avem pe al nostru, noi ce facem? De asta, doam- 
nă, vă scriu, pentru că n-am avut curajul să strig, 
n-aţi avut curajul să strigați, dar măcar să-l punem 
la locul pe care îl merită. Este revoltător! 

Că nu vă place de Goma pot să înțeleg, dar 
nu înţeleg de ce a trebuit să minţiți în legatură cu 
acea scrisoare din 23.12.1989. Acum vă pot spune 
cu certitudine că, dacă nu indicaţi sursa acelei 
presupuse scrisori, va trebui să daţi socoteală în 
presă. De ce aveţi obligaţia să furnizaţi sursa? 
Citiţi, vă rog, obiectivele US, conform cu Statutul: 
asociaţie profesională de utilitate publică şi are 
ca scop sprijinirea literaturii, a intereselor profe- 
sionale, economice, sociale şi morale ale scriito- 
rilor. 

Să nu considerați că apelul meu este ten- 
denţios, dar în această situaţie, Dvs. chiar aveţi o 
problemă! 


Cu deosebită consideraţie, 
Ing. George Onofrei, Galaţi, 14.09.2009” 
[scrisoare publicată cu acordul autorului] 


kkk 


Indiferent cine o conduce, instituţia trebuie 
să funcţioneze normal, în scopul sprijinirii „lite- 
raturii, a intereselor profesionale, economice, 
sociale şi morale ale scriitorilor”. 

Ar fi onorant, nu pentru Paul Goma, ci pen- 
tru dl Nicolae Manolescu să limpezească această 


situaţie. E normal să poată (putem) face distincţia 
între criticul literar şi managerul care trebuie să 
fie preşedintele USR. Venise timpul, de dinainte 
de a da publicităţii verdicte (despre relaţia cu 
Paul Goma, despre turnătorii de la USR, despre 
natura de prozator îndoielnică a unor scriitori 
celebri etc. etc.), pentru ca dl Manolescu să ia de- 
cizii în sprijinul unor principii universale şi pro- 
fund umane, având legătură cu literatura şi cu 
scriitorii ei. Ne-am fi bucurat dacă cele declarate 
mai an ar fi avut urmări pozitive de substanță, în 
aşa fel încât USR să nu se mai hrănească din 
aceeaşi mentalitate a jocurilor de interese, sub 
pancarta unei prăvălii dichisite unde găseşti şi 
marfă de calitate, şi produse de mâna a doua, şi 
expirate. „Ştim aşadar că cel puţin unul din doi 
scriitori din conducerea U.S.R. este curat. Deo- 
camdată. [...] Cred că a venit timpul să privim cu 
mai mult optimism viitorul trecutului nostru: nu- 
mărul celor care au semnat angajamente la Secu- 
ritate este cu mult mai mic decât ne-am închipuit 
la un moment dat. Aflaţi sub şocul unor dezvă- 
luiri îngrozitoare (Doinaş, Paleologu, Caraion, 
Uricaru), începusem să ne temem pentru onoa- 
rea breslei literare. Se pare că ne putem redobân- 
di încrederea. Nu toţi am fost turnători”. (Nicolae 
Manolescu, Scriitorii și Securitatea, „România 
Literară”, Nr. 51-52/ 2008) 

Dacă pe vremuri folclorul spunea că unul 
din trei români care se întâlneau la o şuetă era 
turnător, iată, unul din doi membri ai Consiliului 
USR a deţinut înalta calitate. 

După cum tot constatăm de 20 de ani 
încoace, unele arhive ale Securităţii sunt scoase la 
iveală numai dacă interesul „naţional” o cere. 
Însă, în graba de a dosi ori distruge probe rămân 
întotdeauna urme. Una dintre acestea este o 
notă-raport olografă a securistului Victor Achim, 
din 9 aprilie 1977, ce rezumă o şedinţă a „Comite- 
tului Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti”. A fost 
reprodusă în Culoarea curcubeului '77. Cod 
„Bărbosul”. Documentul confirmă pregătirile 
pentru excluderea scriitorului din USR, în aprilie 
1977, pe când era torturat la Rahova. O analiză 
circumstanțială relevă că dl Goma are dreptate. 
Cine a citit (multă) memorialistică de închisoare 
recunoaşte stilul Securităţii şi verosimilitatea 





60 


anul VII e nr. 82 


DECANTĂRI 








celor rememorate de Paul Goma în legătură cu 
ancheta de la Rahova: „14 APRILIE [...] 

Pe la ora nouă a intrat Grenadă [Vasile 
Gheorghe]. Cămaşă proaspătă, cravată veselă - 
el însuşi grozav de vesel: 

- Ei, Goma, acu” poa: să-ţi faci rugăciunea dupe 
urmă! Eş' ter-me-nat, sempaticule! - o mai auzisem, 
de astă dată era chiar vesel. Ia te uită!, a arătat o hâr- 
tie. Actul de deces! Deces fără glorie... (...) Trăgem 
linie şi făcem adunarea: eşti pe mâna noastră, 
ancheta-i pe “fârşite, ai două capete de acuzare 
babane, «Europa» se face că plouă, nici un cuvințel 
despre tine, Uniunea Scriitorilor te-a exclus... 

- Noutate veche... M-a exclus de acum câteva 
luni... 

- Te înşeli, frumosule! Te-a dat afar ieri...(...) 

- Cine m-a exclus: Hobană? 

- Nu băiete, Consiliul te-a exclus - eşti mort 
şi livid 

Paul Goma revine în ediţia electronică a 
cărții cu o notă din 2008: „În dosarul meu fi- 
gurează o «hârtie» manuscrisă (reprodusă aici, în 
secțiunea «Bărbosul» de la pag. 408). O «hârtie» 
dactilografiată este reprodusă în «Memorialul 








Durerii» realizat de Lucia Hossu-Longin în anul 
2000 pentru Televiziune Română. 

Ce anume neagă Ana Blandiana, N. Manoles- 
cu, Fănuş Neagu? Existenţa «hârtiei» care dove- 
deşte actul de vânzare-de-frate? «Hârtia» există. 
Ca şi fapta”. 


Iată „hârtia”: 

„151/A.Y/9-04-1977 

NOTĂ-RAPORT 

Azi a avut loc şedinţa Comitetului Asociaţiei 
scriitorilor din Bucureşti în care principalul 
punct al ordini [!] de zi a fost pregătirea alegerii 
viitoarelor organe. 

Cu această ocazie s-a pus în discuţie şi pro- 
blema excluderii lui Paul Goma din Uniunea 
Scriitorilor. 

[propozițiune ştearsă, înlocuită cu: iar la 
punctul diverse s-a pus în discuție PAUL GOMA] 

Au fost prezenţi şase din cei nouă membri ai 
Comitetului. A [!] lipsit NINA CASSIAN, EUGEN 
JEBELEANU şi MARIN PREDA, deşi au fost 
anunțați şi se găsesc la Bucureşti. Au mai partici- 
pat Virgil Teodorescu, preşedintele Uniunii, 





anul VII e nr. 82 


61 


ROST 


LA ROST 





Dumitru Ghişe, vicepreşedinte la C.C.E.S., Vasile 
Nicolescu, Directorul Direcţiei culturale din 
C.C.ES. şi IL. BUCUROIU, activistul secţiei care 
răspunde de Uniune. 

Cînd s-a discutat «Cazul Goma», tov. George 
Macovescu, secretarul Asociaţiei, a făcut o scurtă 
informare în care a arătat pe scurt activitatea 
infracţională a lui GOMA PAUL. 

La acelaş [!] lucru s-a referit și Dumitru Ghişe. 

Propunerea excluderii a fost votată în una- 
nimitate conform articolului [două cuvinte 
şterse] fiind acuzat că a încălcat articolul 9 din 
Statutul Uniunii. 

În încheierea discuţiilor Fănuş Neagu, mem- 
bru al Comitetului, a propus ca procesul verbal 
prin care s-a luat această hotărire să fie semnat şi 
de cei trei membri care au lipsit de la această 
şedinţă. Propunerea a fost aprobată”. 

Cât de moral li se pare tuturor celor care au 
ținut frâiele USR după 1989 ca unii precum Nina 
Cassian sau Fănuş Neagu să binemerite de la scrii- 
torimea şi poporul român [şi chiar de la Institutul 
Cultural Român], tot aşa cum generalul securist 
Nicolae Pleşiţă a binemeritat până mai ieri, când 
a trecut la veşnica odihnă? 

Scriitorii (chiar trebuie să spun mereu: unii 
scriitori?) l-au înjunghiat pe la spate când anche- 
tatorii îl zdrobeau în bătăi, otrăvindu-l, pentru a 
se asigura că moare în câteva zile „de moarte 
bună”, iar Pleşiţă îl umilea trăgându-l de barbă, 
„prieteneşte”... 

De ce argument o fi nevoie pentru a convin- 
ge conducerea USR că trebuie să facă un gest 
absolut firesc față de Paul Goma? 

De ce argumente o fi nevoie pentru statul 
român de drept să recunoască public demnitatea 
şi statura morală a lui Paul Goma, dintr-o vreme 
în care noi, cu puţinele excepții ce nu fac decât să 
confirme regula tristă a aşităţii, tăceam şi „rezis- 
tam” te miri cum şi pentru ce? 

De ce vrea statul român - să îl numim pe 
Traian Băsescu, preşedintele care a condamnat 
comunismul, pentru că nu îl costă nimic! - să îl 
umilească pe Paul Goma? 

De ce Monica Macovei - de la care toţi am 
aşteptat schimbări fundamentale în Justiţie - l-a 
trimis să facă cerere de redobândire a cetăţeniei? 





Mulţi s-au trezit vorbind limba de lemn a 
corectitudinii politice, spunând că şi ei au făcut o 
asemenea cerere. Dar să facă cerere cine a vorbit 
mereu limba de lemn a corectitudinii ideologice. 
Paul Goma a rupt rândul şi ne-a arătat că liberta- 
tea este posibilă şi începe cu fiecare dintre noi, pe 
când noi stăteam în linie. Cine face asemenea afir- 
maţii se compară cu Paul Goma, şi nu este cazul. 

De ce dovezi o fi nevoie (precum în cazul 
condamnării comunismului!?) aşa încât repre- 
zentanții noştri să înțeleagă că nu avem nevoie să 
ne împăunăm cu eroi după ce au murit, avem 
nevoie să fim o societate normală, cu reflexe 
sănătoase, avem nevoie să recunoaştem demnita- 
tea şi calitatea de orice natură a unui om în tim- 
pul vieţii sale. Paul Goma nu este doar „disiden- 
tul”, „cel mai mare şi mai cunoscut opozant al co- 
munismului din România”, „un Soljeniţin ro- 
mân”, „marele scriitor” sau „controversatul/ ne- 
talentatul scriitor” etc., este şi un om în vârstă, 
bolnav, lipsit de mijloace financiare, care a suferit 
pentru noi şi care, azi, în 25 noiembrie 2009, tră- 
ieşte în refugiu politic la Paris, cu familia sa, care 
îi împărtăşeşte soarta şi statutul. 

Paul Goma nu este o arhitectură efemeră, un 
simbol de hârtie, este un om viu. 








62 


anul VII e nr. 82 


LA ROST 





Bioetica tehnologiei 
informaţionale 


„Revolution doesn't happen when society adopts 
new technologies - it happens when society adopts 
new behaviors?. 

(Clay Shirky) 





Pr. prof. dr. Mihai Valică* 


Ț: ultimele decenii a apărut o serie de noi fe- 


nomene şi procese ce caracterizează evoluţia 

societății umane în ansamblu eis, care sublini- 
ază faptul, că ne aflăm într-o perioadă de mutații 
profunde ce definesc tranziţia“ de la societatea 
industrială, la societatea de tip informaţional. 
Aceasta se manifestă sub forma unei crize a mo- 
delului capitalist de dezvoltare şi prin apariția 
unor concepte noi neexplicate suficient?. 





Tehnologia, între N »-€ 
transcendental și imanent a a — 
întrucât tehnologiile, inclusiv cele informaţio- 
nale, la fel ca şi ştiinţa, inventariază progresele în 








Unii prezintă tehnologia nu numai ca instru- 


ment sau unealtă, ci şi ca activitate socială, şi 
chiar simbolică prin care omul a învățat şi va în- 
văța să-şi exprime identitatea creatoare. Totuşi, 
teologia nu poate fi de acord cu această opinie, 


procesul de cunoaştere omenească, acestea fiind 
doar instrumente ale cunoaşterii şi nu reprezintă 
cunoaşterea însăşi. Cred că această concepţie stă 
Ia baza confuziei, care face ca societatea informa- 


” Universitatea Albert Ludwig, Freiburg, Germania 
1 Prescurtare de la Radio Frequency Identification Device. 


2 „Revoluţia nu se întâmplă atunci când societatea adoptă noi tehnologii, ci atunci când societatea adoptă noi 
comportamente”. 


3 De exemplu: dezvoltarea tehnologiei de vârf (hi tek), explorarea cosmosului, ingineria genetică, etc. 


4 Această tranziție s-a materializat pe plan internaţional în următoarele fenomene şi procese majore: globalizarea 
fluxurilor de schimburi materiale şi nemateriale (financiare şi informaţionale) dublată de integrarea regională, 
pe plan naţional prin reînnoirea interesului statelor pentru dezvoltarea durabilă, privită sub cele trei aspecte 
definitorii (economică, ecologică şi socială), şi pentru edificarea unei societăți (informaţionale) a cunoaşterii, 
iar la nivelul individului prin căutarea unei noi identități. Vezi Gabriela Lucia Sabău, Premise ale procesului 
tranziţiei de Ia societatea industrială la socitatea cunoaşterii în: 
http://209.85.129.132/search?q=cache:mRw]IFtrPeMJ:www.acad.ro/pro_pri/doc/st_g03.doc+Mumford+despre 
+critica+tehnologiei&ed=8&hl=de&ct=clnk. 

5 Idem, ibidem. 

6 Analizând evoluţiile tehnologice, o serie de savanţi (M. Heidegger, 1962, L. Mumford, 1964, M. Foucault, 1972, D. 


Bohm, 1983, 1. Prigogine, 1. Stengers, 1984) au demonstrat că, de fapt, progresele tehnologice se bazează pe 
avansuri mai largi, de natură epistemologică şi ontologică şi nu invers. 





anul VII e nr. 82 63 


ROST 


LA ROST 





țională să fie identificată cu societatea cunoaş- 
terii”. 

Tehnologiile informaţionale se dezvoltă pe 
baza ştiinţei fundamentată în era modernă. Aces- 
tea constituie vehicule pentru diseminarea cu- 
noaşterii ştiinţifice şi perpetuează ordinea şi 
explicaţiile „ştiinţifice“ specifice acestei ere” şi 
nicidecum nu au rolul de a înrobi pe om sau a-i 
limita acestuia libertatea. 

Preeminența tehnologiei informaţionale în 
fața individului riscă să sacrifice individul în 
numele ştiinţei, a societăţii, a binelui mondial, a 
popoarelor etc. Preeminenţa conştiinţei ştiinți- 
fice, care pretinde că numai oamenii de ştiinţă 
sunt chemați să emită norme etice! este total 
inacceptabilă, mai ales atunci când este vorba de 
destinul hristic al omului şi de conştiinţa lui reli- 
gioasă. 


Spengler spune în acest sens, că omul, dacă 
nu este atent, poate deveni din stăpân al lumii în 
sclav al maşinii, adică al tehnologieill. 

Este cunoscută publicului larg critica „cla- 
sică” a tehnologiei, care o consideră în general 
periculoasă şi chiar dăunătoare omului. Această 
opinie este susținută de mari gânditori: Oswald 
Spengleri?, Martin Heideggeri5, Friedrich Juen- 
ger!4, Lewis Mumfordi5, Jacques Ellul'6, Olivier 
Clement! şi mulţi alţii! iar mai recent Ovidiu 
Hurduzeu în cartea Unabomber, profetul 
ucigași? sau în Sclavii fericiț?0, precum şi Adrian 
Stoica, cercetător în agenţia spaţială NASAZI, 
susțin păreri similare. 

Unii dintre ei consideră că tehnologia, ca şi 
cunoaşterea, are şi o dimensiune transcenden- 
tală, un „domeniu al ideilor”, fiind legată de sis- 
temele de credințe, de valorile şi preferinţele aso- 


7 Vezi Gabriela Lucia Sabău, Premise ale procesului tranziţiei de la societatea industrială la socitatea cunoaşterii, 
în:http://209.85.129.132/search?q=cache:mRw]IFtrPcMJ:www.acad.ro/pro_pri/doc/st_g03.doc+Mumford+desp 


re+critica+tehnologiei&cd=8&hl=de&ct=clnk. 


3 Vezi Igor Cojocaru, Tehnologiile Informaționale şi de Comunicaţii, în: 
www.akademos.asm.md/.../%20%%20Academos+ 1+2009%2022%20TEHNOLOGIILEY%20INFOR- 
MAŢIONALEY%20 Tehnologiile informaționale reprezintă un domeniu foarte important în dezvoltarea 
economică şi culturală a oricărei societăți. Aplicarea largă şi multilaterală a acestora în activitatea omului 
impune civilizației moderne noi posibilități calitative care la rândul său 
contribuie la formarea societăţii informaționale. Vezi pe larg: http://www.bitplus.moldinfonet.md/ro/about/ 

9 Vezi Inglis, A., Ling, P, Joosten, V,, Delivering Digitally: Managing the Transition to the Knowledge Media, Kogan 


Page, London, 1999. 


10 vezi Dr. Pavel Chirila, Pr. Mihai Valica şi Dr. Madalina Popescu, Piste false în bioetica modernă, în: 
http://ww.crestinortodox.ro/morala/91063-piste-false-in-bioetica-moderna. 

11 Spengler, 0., Der Mensch und die Technik. Beitrag zu einer Philosophie des Lebens, Miinchen, 1931, p. 31. 

12 Vezi Spengler, 0., Der Mensch und die Technik. Beitrag zu einer Philosophie des Lebens, Miinchen, 1931. 


13 Heidegger, M., Being and Time, Oxford, Blackwell, 1962. 


14 Juenger, Friedrich Georg, Die Perfektion der Technik (traducere în engleză: The Failure of Technology: 
Perfection without Purpose, Henry Regnery Company, 1949. 

15 Mumford, L., The Pentagon of Power: the Myth of the Machine, London, Secker and Warburg, 1964. 

16 Ellul, Jacques, L'Apocalypse: architecture en mouvement (traducere în engleză: Apocalypse, A Crossroad Book, 
1977; Ellul, Jacques, Le bluff technologique (traducere în engleză: The technological bluft, William B. Eerdmans 


Publishing Company, 1990). 


17 Vezi Adevăr şi libertate. Ortodoxia în conteporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu 1, trad. 


rom. Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu, 1997. 


18 Vezi şi: Postman, Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, New York, 1992; 
Picard, Max, Flucht von Gott (traducere în engleză: The Flight from God, Regnery Gateway, 1951; Postman, 
Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, New York, 1992; Davis, Erik, 
Technosis. Muth, Magic and Mysticism in the Age of Information, Three Rivers Press, 1998; Bohm, D., 
Wholeness and the Implicate Order, London, Ark, 1983; Prigogine, 1., Stengers, I., Order out of Chaos: Man's 
New Dialogue with Nature, New York, Bantam Books, 1984; Foucault, M., Histoire de Ia Folie a Age Classique, 


Paris, Gallimard, 1972. 


19 Ovidiu Hurduzeu, „Unabomber, profetul ucigaș”, Editura Logos, Bucureşti, 2007. 
20 Ibidem, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, ediţie completă, laşi, 2005. 
21 Vezi Dr. ing Adrian Stoica, Da, trebuie să ne temem de tehnologie, dar să nu intrăm în panică, în Ziarul Lumina, 


sâmbătă, 18 iulie 2009, pp. 89. 





64 


anul VII e nr. 82 


LA ROST 


ROST 





ciate acestora, ce inhibă sau validează anumite 
acțiuni22. Atunci când tehnologia nu ţine cont de 
acest lucru şi se dezvoltă neluând în calcul com- 
plexitatea persoanei umane, ar putea duce la 
ceea ce Olivier Clement numea „fatalitatea 
tehnocratică“23 şi astfel se produce ruptura între 
om şi tehnologie, care îi poate deveni potrivnică 
şi chiar dăunătoare?4. În acest caz „transcen- 
dența” tehnologiei se pierde şi se poate uşor 
transforma într-un instrument de distrugere. 

Jacques Ellul afirmă că tehnologiile moder- 
ne formează un Sistem: „un ansamblu de elemen- 
te interconectate, aşa încât evoluţia unuia pro- 
voacă evoluţia ansamblului, iar fiecare modifi- 
care a ansamblului se răsfrânge asupra fiecărui 
element în parte”35. 

În teoria sistemic??6, omul este considerat o 
maşină productivă, care răspunde unor nece- 
sităţi tehnice. Nevoile sale omeneşti sunt luate în 
considerație, numai atâta timp cât satisfacerea 
lor respectă un protocol tehnic, iar individul, în 
rolul său de „sclav specializat”, contribuie la spo- 
rirea eficienței. Munceşti într-o corporație, ai o 
„poziție”, un „venit”, eşti un „sclav fericit” al siste- 
mului. Ai paşaport cu cip, eşti liber să vizitezi Dis- 


neyland-ul, Las Vegas-ul, ai dreptul să munceşti în 
UE. Te opui? Eşti un nimeni fără identitate. Deci 
sitemul totalitar al catagrafierii biometrice sau al 
tehnologiei fară limite morale, ar putea confisca 
şi fura identitatea socială a persoanei umane. 
Potrivit celor ce susțin tehnologia fără granițe, 
orice considerente etice sau religioase, care se 
opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei sau ar 
interfera în mod „parazitar” cu logica ei, trebuie 
extirpate din „sistemul total“, sau, adaptate „fac- 
torului tehnologic”?7. În acest mod apare eviden- 
tă subordonarea omului noilor tehnologii, elimi- 
nându-l, astfel, din categoria fiinţelor libere şi 
transformându-l din persoană în instrument ne- 
cesar sistemului. 


Imago Dei — 
ontologia iconică a omului 


În filosofia elenă, la Platon, la stoici si mai 
târziu la neoplatonici?8, tema „Chipul lui Dum- 
nezeu” (eikon - imago Dei) reprezintă un termen 
fundamental, iar în Vechiul Testament constituie 
însuşi nucleul antropologiei. În Noul Testa- 
ment termenul se îmbogăţeşte cu un conținut 


22 Vezi şi Strange, S., An Eclectic Approach în C. Murphy and R. Tooze (eds.) The New International Political 


Economy, Boulder, Co., Lynne Rienner, 1991. 
25 Olivier Cl&ment, op. cit. p. 39. 


24 De exemplu sistemul biometeric este foarte vulnerabil şi nesigur. Citirea cu multă uşurinţă, de către oricine 
deţine un computer perfermant, a datelor cu caracter personal (nume, prenume, CNP, naţionalitate, vârstă, 
etc.), citirea datelor cu caracter biometric (amprenta digitală, amprenta facială, amprenta retinei); clonarea 
cip-urilor, modificare datelor şi ataşarea lor la un alt paşaport; urmărirea individului purtator de act electron- 
ic cu cip; sustragerea datelor personale şi biometrice din bazele de date Schengen; citirea datelor cu caracter 
personal într-un mod extrem de facil şi citirea datelor cu caracter personal folosind dispozitive compatibile 
GSM. Vezi Matthias Becker, „Position ist Identităt“. Der US-amerikanische Geograph Jerome Dobson warnt vor 
Gefahren der Ortungstechnik. Drohen durch GPS-Technik neue Formen der Sklaverei? În: 


http://Awww.geog.ku.edu/peoplepages/Dobson_D.shtml. 


25 Jacques Ellul, Le systăme technicien, Calman-L6vy, Paris, 1977, p.158; Despre tehnologie ca sistem integrat vezi 
de asemeni volumele Sclavii fericiţi (mai ales eseul „Angrenajul tehnologic”) şi Unabomber, profetul ucigaș, 


ambele de Ovidiu Hurduzeu. 


26 Vezi pe larg Structuralismul şi teoria sistemică, în: http:/ /www.esnips.com/doc/8ca75e47-96af41d0-9af8- 


3£62751d1242/6-structuralismul-si-teoria-sistemica 


27 Ovidiu Hurduzeu, Au voie ortodocșii să critice tehnologia? Sau Lupta Părintelui Iustin cu ciberantropii, în 
http://proortodoxia.wordpress.com/2009/04/25/au-voie-ortodocsii-sa-critice-tehnologia/. 


2 Vezi H. Willms, Eikon. Eine begriftsgeschichtliche Untersuchung zum Platonismus. 1. Philo von Alexandria mit 
einer Einleitung iiber Platon und die Zwischenzeit, Minster, 1935; G. Kittel, Theologisches Wârterbuch zum 
Neuen Testament, 2, pp. 386-387; P. Aubin, „L image de 1 'oevre de Platon“ in Recherches de science 
religieuse, 41 (1953), pp. 348-379. H. Merki, „Ebenbildichkeit”, in Reallexicon fiir Antike und Christentumn, 4, 
1959, pp. 459-479. Aceeasi idee o gasim la Sf. Macarie Egipteanul: “intre Dumnezeu si om exista cea mai mare 
inrudire”, Omilia XIV, in Scrieri (Omilii duhovnicesti ), trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Bucureşti, 


1992, p. 266. 





anul VII e nr. 82 


65 


ROST 


LA ROST 





hristologic, dând astfel noi dimensiuni 
antropologiei. După Sfântul Apostol Pavel, lisus 
Hristos „este chipul Dumnezeului celui nevă- 
zut”29. Omul nu este numai „limbajul lui Dumne- 
zeu”30, ci chiar imago Deis!, deci „chipul şi asemă- 
narea Lui”. În literatura patristică imago Dei este 
axa în jurul căreia se structurează cosmologia, 
antropologia şi însăşi hristologias?. 

Expresia Imago Dei în om, după Sfinţii 
Părinți, este tratată în consens unanim, atunci 
când e vorba de ontologia chipului şi a asemă- 
nării omului cu Dumnezeu, întrucât aceştia ex- 
clud orice concepție substanţialistă despre „chip 
şi asemănare”. Imago Dei constă în mod funcțio- 
nal, deci practic, în manifestarea vieții sale spiri- 
tuale, ca nevoie primordială şi centrală. Primatul 
vieţii spirituale activează aspiraţia ființei noastre 
umane spre absolut, spre arhetipul ei divin, spre 
Dumnezeu. 

Tema imago Dei reprezintă temelia antropo- 
logiei ortodoxe$5. Acest lucru face foarte greu de 
explicat - şi cu atât mai greu de înțeles - natura 
„chipului lui Dumnezeu”, adică omul. Conform 
Revelaţiei divine, el este creat din trup şi suflet. 
Trupul este din materia comună Cosmosului, iar 
natura sufletului are o înrudire specială cu 
Dumnezeu. „Omul este înrudit cu Dumnezeu”3%, 
spune Sfântul Grigorie de Nyssa. El explică de ce 
natura omului se sustrage consideraţiei teoretice 


29 Coloseni 1, 15. 


- atheoretos -, adică nu poate fi cuprinsă într-o 
formulare definitivă, sau o definiţie clară a „chi- 
pului”. El argumentează că „din moment ce 
Dumnezeu este necuprins, este cu neputinţă ca 
«chipul Lui din om să nu fie şi el de necuprins”35. 
Din acest motiv, tot el spune, este mai uşor să 
cunoşti cerul decât pe tine însuți. Omul rămâne 
un mister şi devine preotul întregului cosmos: „în 
calitate de pământ, sunt legat de viaţa de jos, dar 
fiind şi o părticică dumnezeiască, eu port în mine 
dorința vieţii viitoare”3. Deci chiar prin actul 
creaţiei omul participă la Existenţa divină, este 
„neamul lui Dumnezeu”3, şi din acest motiv 
„chipul” anticipează îndumnezeireas:. 

Termenul de imago Dei este îmbogăţit de 
Sfinții Părinţi ai Bisericii prin diverse păreri teo- 
logice. Sfântul loan Damaschin scrie: „în câte mo- 
duri se foloseşte expresia «după chip»? După fap- 
tul că omul are rațiune, intelect şi libertate; după 
faptul că mintea omului naşte cuvânt şi emite 
duh; după calitatea de stăpân a omului..."39. 
Sfântul Epifanie al Ciprului crede că chipul lui 
Dumnezeu în om este în toată ființa umană şi 
„unde anume este sau unde se împlineşte chipul 
lui Dumnezeu în om este cunoscut numai de 
Dumnezeu însuşi, Cel care a dat prin har omului 
existența Sa după chip”+0. Sfântul Macarie Egip- 
teanul consideră că chipul lui Dumnezeu ar fi 
liberul arbitru, sau comuniunea cu Dumnezeul. 


30 Elie Wiesel, Chassidimus - ein Fest fiir das Leben. Celebration hassidique, Seuil, Paris, 1972, p. 94. 


3I Facerea 1, 26-27. 


32 Vezi Vladimir Lossky, Essai sur Ia theologie mystique de I Eglise d'Orient, Paris, 1944, pp. 109-129. 
33 Antropologia creştină ortodoxă cuprinde şi noțiuni ca: homoiosis, syngeneia, charis, hyothesia, theotis, care 


vin în completarea noţiunii de imago Dei. 


34 Sfântul Grigorie de Nyssa, Oratio catehetica, 5, citat de Pr. Tache Sterea, Dumnezeu, Omul şi Creația în teologia 
ortodoxă și în preocupările ecumenismului contemporan, Teză de doctorat, în Ortodoxia XLIX nr. 1-2, ianuar- 
ie-iunie, 1998, p. 65. Vezi şi Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Institutului 


Biblic si de Misiune al BOR, Bucureşti, 1996, pp.109-113. 


35 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului 11, PG 44, 153D-156B, apud Panayotis Nellas, Omul - ani- 
mal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 60. Vezi si R. Leys, 
L'image de Dieu chez S. Gregoire de Nysse. Esquisse d'une doctrine, Bruxelles-Paris, 1951, pp. 77-78. 


36 Paul Evdokimov, L'Orthodoxie, Paris, 1965, p. 80. 
37 Fapte 17, 28-29. 
38 Vezi Paul Evdokimov, op. cit., p. 80. 


39 Sfântul loan Damaschin, Despre cele doua vointe in Hristos 30, PG 95, 168B, apud Panayotis Nellas, 


op. cit., p. 60. 


40 Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion 70; PG 42, 344B, apud Panayotis Nellas, op. cit. p. 00. 
41 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, ed. cit. pp. 82-83. 





66 


anul VII e nr. 82 


LA ROST 


ROST 





Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o 
„reciprocitate între Dumnezeu şi om”. Ontologic, 
această reciprocitate se referă la relația Arhetip şi 
imaginea Sa, care trebuie să devină evidentă la 
nivel existenţial, printr-o dublă mişcare: mişcarea 
lui Dumnezeu spre om, prin întrupare, şi miş- 
carea omului spre Dumnezeu pentru îndum- 
nezeire (theosis). 

Asemănarea omului cu Dumnezeu „priveşte 
nivelul existenţial”42, deci nu ontologic: devenim 
astfel dumnezei prin har, luând parte la viața 
Dumnezeirii, îndumnezeindu-ne prin participare 
la viaţa divinăt. Pe scurt, „sensul îndum- 
nezeirii”, constă desigur într-un „aspect suprana- 
tural, însă acesta e mai mult precondiţionat decât 
un efect”44. 


Chipul omului - redus 
de la sacru la profan 


Deci omul este înțeles de Părinţii Bisericii 
„în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. 
Ontologia lui este iconică”45. 

Din păcate există o tendință vizibilă în socie- 
tatea contemporană de a reduce persoana uma- 
nă la condiţia de instrument şi coborâtă de la 
imago Dei la imago oeconomicus şi la homo cipi- 
cus. Mesajul care ni-l transmite Sf. Apostol Pavel 
este mai actual ca oricând: „Şi să nu vă potriviţi cu 
acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minții, 
ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce 
este bun şi plăcut şi desăvârşit“46. 

Personal consider următoarele acțiuni, ca 
fiind imorale şi nedemne de ființa umană”: 


42 Pr. Tache Sterea, op. cit, p. 67. 





a. colectarea şi stocarea datelor personale cu 
scopul de a fi livrate unor organizaţii suprasta- 
tale, care invocă terorismul şi alte scopuri mondi- 
aliste; 

b. identificarea frauduloasă a unei persoane 
fără ştiinţa ei, mai ales în locurile unde ea nu este 
obligată să se prezinte; 

c. înregimentarea electronică biometrică a 
omului, care îl acuză a priori ca posibil infractor 
şi îl clasează în categoria mărfurilor, a fiinţelor 
necuvântătoare înjosind astfel demnitatea teo- 
logică şi umană a persoanei“$; 





d. creerea unei baze de date biometrice cen- 
tralizată la nivel mondial, având în vedere vul- 
nerabilitatea acesteia de a fi decodificată de per- 
soane rău intenţionate sau de servicii secrete; 

e. legiferarea implantului medical, care con- 
form H.G. 55/2009 permite controlul proceselor 


43 Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der 
Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumănisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, ed. Christiana, 
Bucureşti, 2008, pp. 206-216. Lucrarea este publicata în limba germana, în format PDF, si pe site-ul 
Universitătsbibliothek Freiburg, la adresa http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/. 


4 Lars Thunberg, Man and the Cosmos, The Vision of St. Maximus the Confessor, Crestwood, 1985, p. 62, apud 


Pr. Tache Sterea, op. cit. p. 67. 


45 Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu 


2002, p. 69. 
46 Romani 12, 2. 


47 Vezi pe larg studiul despre cipuri al pr. dr. Mihai Valică, din cartea Vindecarea, a prof. univ. dr. Pavel Chirilă, ed. 


Christiana, pp. 235-248. 


48 Prin demnitate teologică se înţelege destinul hristic si procesul de îndumnezeire al omului, iar prin demnitate 


umană se înţelege doar dimensinea lui imanentă. 





anul VII e nr. 82 


67 


ROST 


LA ROST 





fiziologice normale ale organismului uman şi 
controlul concepției umane (proceerea). 

E vizibil faptul, că toate aceste acțiuni încalcă 
flagrant drepturile fundamentale ale omului, ale 
conştiinţei creştine şi au o amprentă malefică 
dusă la extrem. 

Prin aceste acţiuni omul poate fi redus sau 
degradat la nivel existenţial, din punct de vedere 
al demnităţii teologice, umane şi sociale, adică 
moral şi civic, de la imago Deiîn om, la un simplu 
număr sau cip electronic prin înscrierea sa într-o 
evidenţă biometrică, întrucât cel care nu va figu- 
ra într-o bază de date biometrice nu există. 
Practic el nu va exista din punct de vedere social. 

Deşi prin înregistrarea şi prelucrarea datelor 
personale biometrice, omul nu poate fi nicide- 
cum redus sau deteriorat din punct de vedere 
ontologic, totuşi nu cred că e moral sau etic să fie 
înjosită şi manipulată latura existenţială a imago 
Dei*9 în om. 

Ontologia teologică a omului este iconică, 
are o identitate taborică50, adică este în relație 
„fată către faţă” cu Dumnezeu, în demnitate, cin- 
ste şi slavă dumnezeiască. Acesta este şi modelul 
conveţuirii sociale a omului. Astfel, omul este 
creat să trăiască în raporturi de dialog personal 
cu semenii săi şi nu poate fi folosit, reducându-l la 
o identitate numerică impersonală, în sensul apo- 
caliptic ca „număr al omului”s!, aşa cum se tinde 
cu frenezie, parcă pentru a împlini întocmai pro- 
feția apocaliptică chiar sub ochii noştri... 


Omul, între ipocrizie și 


> 


tehnologia manipulării 


Se protestează că paşapoartele biometrice 
ne transformă într-un număr, deşi noi înşine re- 
ducem totul Ia cifre şi funcţii. Este deranjant fap- 
tul că poliţia de frontieră ne ia drept obiect de in- 
ventar, ne scanează după iris şi retină. Însă, se 
scapă din vedere, că în societatea modernă nu 
contează decât ființa noastră măsurabilă, scana- 








bilă, cu scopul de a fi „înregimentată“ şi pusă la 
treabă în folosul sistemului creat de cei ce vor să 
stăpânească total omul şi nicidecum să-l con- 
ducă... 

De exemplu CV-ul nostru „La zi” nu ar putea 
oare fi considerat un preambul la paşaportul bio- 
metric pentru a ne branşa la sistem? Nu se accep- 
tă cu prea multă uşurinţă, de către unii, să furni- 
zeze date standardizate celor care deţin puterea 
economică pentru a fi eficientizate la maximum 
resursele fizice şi intelectuale ale persoanei 
umane? Nu este oare comportamentul nostru, în 
acest context, o autoînvoire tacită pentru teroris- 
mul tehnocratic? Sau poate fi considerată incon- 
secvența omului ipocrizie, vieţuire în sistem de 
bunăvoie sau un pact pentru supravețuire, in- 
conştiență, neprincipialitate, necredință, autotră- 
dare, resemnare sau cedare la şantajul sistemic? 
Sau poate însemna şi faptul că omul nu ştie ce 
vrea sau vrea ce nu ştie? 

Un lucru este sigur, că pentru cei care îl gân- 
desc pe homo religiosus în termenii lui homo 
economicus sistemul evidenţei biometrice nu 
este malefic, ci semnifică bunăstare, civilizaţie, 
cultură, ştiinţă, modernitate şi chiar libertate...! 

Din punctul lor de vedere biometria este 
greu de combătut şi greu să i te împotriveşti, în- 
trucât în societatea secularizată de astăzi, mai ni- 
mic nu a rămas „extra-tehnic”52. Tehnologia in- 


49 Este vorba despre dimensiunea comunitară a Sfintei Treimi. 


50 Vezi Matei 17, 1-8. 
51 Apoc. 13, 18 


52 Ovidiu Hurduzeu, Au voie ortodocşii să critice tehnologia? Sau..Lupta Părintelui Iustin cu ciberantropii, în 
http://proortodoxia.wordpress.com/2009/04/25/au-voie-ortodocsii-sa-critice-tehnologia/. 





68 


anul VII e nr. 82 


LA ROST 


ROST 





formaţională contemporană nu mai ţine cont de 
Dumnezeu, Adevăr, Har, Persoană sau firesc, ci îşi 
extrage înțelesul din propria substanță şi nu se 
lasă criticată „din afară” şi nu mai ţine cont de 
nimeni şi de nimic. În numele cui şi cum să te îm- 
potriveşti unei forțe ce-şi arogă prerogativele di- 
vinităţii?, întreabă retoric Ovidiu Hurduzeu3. 


Provocările recente ale 
tehnologiei informaţionale 


Fără îndoială, ştiinţa şi tehnologia folosi- 
toare omului sunt o „străduință spre Creaţie“, în 
vreme ce religia creştină este o „străduință spre 
Creator“ spune părintele telegrafiei fără fir, 
fizicianul Edouard Branleys*. Ele trebuie să lu- 
creze sinergic pentru om. Cei ce contestă rațiu- 
nea, ştiinţa şi tehnica în slujba omului, găsindu-şi 
refuzul doar în revelaţie, stiu foarte bine că cele 
două sunt complemenatre, nu se exclud. Eșecu- 
rile ştiinţei sau folosirea tehnologiei împotriva 
omului de către unii, nu pot discredita sau incri- 
mina ştiinţa sau tehnologia însăși. 

Însă acţiunea de introducere a docu- 
mentelor biometrice, această nouă provocare a 
tehnologiei recente este evident împotriva omu- 
lui, întrucât biometria presupune conectarea la 
un sistem central de supraveghere a omului, 
care merge mult prea departe55. Se ştie că intro- 
ducerea lor în actele de identitate, este o etapă 
înaintea implantării acestor date în corpul nos- 
tru. Aceasta se pratică deja în multe ţări din 
lume5e. 

A permite ca, chipul nostru să fie „clonat 
electronic” şi înregimentat în cipuri şi apoi 
manipulat după bunul plac al cuiva, înseamnă a 
„amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a diminua 
identitatea noastră iconică, care este unică, la un 
număr într-o bucată de plastic sau într-un server. 

Ar fi de dorit ca, Biserica să ia atitudine mo- 
rală împotriva acestei tendinţe de a diminua iden- 


53 Idem, ibidem. 


titatea taborică a persoanei umane, adică a arheti- 
pului divin şi să sancționeze moral „ştiința” imo- 
rală, mondialismul despotic şi tehnologia totalita- 
ră şi înrobitoare, care transformă pe om într-un nu- 
măr sau instrument, şi să atenţioneze profetic 
atunci când ştiinţa sau tehnologia nu mai slujesc 
omului, ci unui grup de interese, fie „ştiinţific”, eco- 
nomic, financiar, politic, mondialist etc., şi care ur- 
măreşte să organizeze creaţia ca o totalitate închi- 
să, în care omul este micul ei DumnezeuS7. 

Unii spun, că oricum putem fi urmăriţi, cu 
sau fără cipuri. Că oricum putem fi urmăriți este 
adevărat, dar se caută perfecționarea acestor mij- 
loace de suraveghere cu orice preț. 

Nu este suficient argumentul celor ce spun: 
oricum avem cipuri în carduri, teletoane mobileetc., 
de ce ne-ar deranja unul în plus în actele de identi- 
tate? Afirmația nu ţine cont de faptul că actele de 
identitate sunt lucruri indispensabile, le folosim toa- 
tă viaţa şi suntem foarte atenți să nu le pierdem, pe 
când telefonul mobil şi cardurile nu sunt indispen- 
sabile, poți renunța Ia ele, dacă vrei să nu fii contro- 
lat şi urmărit. Pe această „grijă” deosebită se bazează 
şi cei ce doresc controlul total asupra omului... 

De aici şi până la dictatura biometrică nu e 
dacât un pas, dictatură, care va condiţiona exis- 
tența omului de supunerea oarbă şi discreţionară 
de o persoană, de un sistem sau de o ideologie to- 
talitară, aşa cum este profețit în Apocalipsa 13-14. 

Precizez faptul că, acţiunea în sine de punere 
în practică a catagrafiei biometrice, sau numărul 
666 precum şi documentele biometrice nu tre- 
buie demonizate, întrucât nu au o valoare onto- 
logică în sine, ci ele au o funcţie preventivă din 
punct de vedere teologic, deoarece prin prooroci- 
ile biblice sunt deconspirate de Duhul Sfânt ca 
fiind acţiuni ale lui Antihrist. Dacă toate acestea 
ar avea o valoare ontologică reală, atunci atri- 
buim răului o existență ontologică. Or, răul este 
doar un accident în creaţie. Lucrarea de amăgire 
a lui antihrist nu se poate reduce doar la un nu- 


54 Vezi Daniel Vernet, Biblia şi Știința, în: colecţia Glasul Îndrumătorului Creştin, nr. 48, Paris, 1986, p. 12. 

55 Vezi dr. Cristian Cobeli şi pr. Dr. Mihai Valică, CIPURILE RFID - QUO VADIS, în: Dictatura biometrică. Cipul con- 
trolului total, edit. Fundaţia Petru Vodă şi Asociaţia Civic Media, Botoşani, 2009, pp. 76-85. 

56 Vezi pe larg, : http;//video.google.co.uk/videoplay?docid=-2029681589148358971&hl-en 

57 Vezi studiul Pr. Dr. Mihai Valică, România - un posibil loc de început al pecetluirii apocaliptice? în: http://apolo- 
geticum.wordpress.com/2009/01/31/audio-pr:prof-mihai-valica-studiu-asupra-microcipului/ 





anul VII e nr. 82 


69 


ROST 


LA ROST 





măr, la această stocare electronică sau la tehnolo- 
gia informaţională şi nu înseamnă că, dacă le-am 
evita sau refuza, am scăpa definitiv de el şi ne-am 
mântui pur şi simplu. Ea trebuie privită doar ca 
una din acţiunile nenumărate ale celui rău, care 
finalmente urmăreşte umilirea şi controlul total 
asupra omului şi nimicirea lui. 


Propuneri și perspective 


Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, 
care nu fac cinste creştinilor, pot afirma cu toată 
convingerea, că introducerea cipurilor este, fără 
îndoială un scandal, o jignire, o umilință şi o lipsă 
de respect adusă persoanei umane. 

Neacceptarea cipurilor biometrice nu trebu- 
ie privită ca o reacţie de fanatism religios ci, ca 
una firească de apărare împotriva unei înregi- 
mentări electronice forțate într-un sistem de su- 
praveghere suspect, ocult şi periculos. 

Nu propun o contra tehnică sau o contra cul- 
tură a modernizării, întrucât tehnologia şi mo- 
dernizarea în general nu conduc neapărat la se- 
cularizare sau la înjosirea demnităţii umanes:, ci 
propun o bioetică a tehnologiei în general şi a 
tehnologiei informaţionale în special, care să ţină 


cont nu doar de valorile umane sau economice, ci 
şi de cele creştine, care să apere în mod unitar şi 
holistic persoana uamnă. 

Toate argumentele teologice, etice, juridice, 
politice, civice, sociale, ştiințific-academice, din do- 
meniul IT şi cele juridic-naţionale şi internaţionale 
prezentate în diferite studii de numeroşi autori5?, 
ne îndreptăţesc eclesial dar şi civic, să ne expri- 
măm poziţia noastră clară şi să sancționăm moral 
fără echivoc acţiunea scandaloasă şi discreționară 
de utilizare a cipurilor în documentele personale, 
precum şi a implaturilor medicale RFID în viaţa ro- 
mânilor, introduse brutal fără o dezbatere publică 
prealabilă şi să intervenim pe lângă autorităţile pu- 
blice europene şi româneşti pentru: 

a) respectarea Cartei Drepturilor Funda- 
mentale ale Omului şi a Constituţiei României, în- 
trucât impunerea documentelor biometrice este 
o încălcare flagrantă a libertăţilor fundamentale 
ale ființei umane, a dreptului de opinie în proble- 
mele care privesc viața noastră şi un afront adus 
Creştinilor din România și din întreaga lume; 

b) dezbaterea publică a ordonanțelor şi hotă- 
rârilor de guvern (0.G.U. 94/2008%, H.G. 
1566/200861, 0.G. 207 din 04/12/2008) privind 
impunerea obligativităţii actelor de identitate cu 


58 Vezi Hans Joas, Fiihrt Modernisierung zur Sâkularisierung? în: Gottesrede in postsăkularer Kultur, Hrsg. Peter 


Walter, Verlag Herder, Freiburg, 2007. 


59 Vezi John Williams, Director, MIT Auto-ID Labs at the RFID Academic Convocation, (2006); ***, Internet ofall 
things - from wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Internet_of_Things; Kurt Monse, The relationship 
between RFID policy and RFID adoption in the EU a win-win situation?, Conference „lowards a European 
Policy on RFID“, Brussels, 19 September (2008); RFID Journal Events, http://Awww.rfidjournalevents.com; 
Charles Mutigwe and Farhad Aghdasi, http;//ww.rfidresearch.net/documents/RFIDResearchTrends.pdf, 
Klaus Pavlik, The why and how Cornerstones for a EuropeanRFID research policy, Conference „Towards a 
European Policy on RFID“, Brussels, 19 September (2008); ***, VeriChip RFID Implants in Mexican Attorney 
General's Oftice Overstated, http://www.spychips.com/press-releases/mexican-implant-correction.html, 29 
November (2004); Birgit Gampl, Veronique Corduant, Guidelines and legislation - The regulatory side of RFID, 
Conference „Towards a European Policy on RFID“, Brussels, 19 September (2008); Michael Glazkov, Totale 
Uberwachung, Ausweise mit biometrischen Merkmalen, FSU Jena, 07 July, (2008); O. Vermesan, RFID Sensing 
and Interacting Technology Fusions, Joint EC/EPoSS Expert Workshop 2008 Beyond RFID - The Internet of 
Things, Brussels, Belgium, 11 - 12 February (2008); ***, Scandal: Wal-Mart, P&G Involved in Secret RFID 
Testing, November 10, (2003), http://Awww.spychips.com/press-releases/broken-arrow.html; Aura Bolboasa, 
Mihaela Stoica, Pașapoartele cu cip, siguranţă sau furt de identitate? VIDEO, Ziarul Adevărul, 18 mar (2009), 
http://www.adevarul.ro/articole/pasapoartele-biometrice.html; Melanie R. Rieback Bruno Crispo Andrew $. 
Tanenbaum, 15 Your Cat Infected with a Computer Virus? IEEE International Conference onPervasive 
Computing and Communications, Pisa - Italy, 4, 13-17 March (2006); Steve Range, RFID marks dawn of 


Internet of things, 21 November (2006), 


http://Awww.ted.com/talks/pattie_maes_demos_the_sixth_sense.html; Dictatura biometrică. Cipul controlului 





total, Botoşani, 2009, pp. 76-85. 


60 Publicat in Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 485 din 30/06/2008. 
61 Publicat in Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 842 din 15/12/2008. 
62 Publicat in Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 831 din 10/12/2008. 





70 


anul VII e nr. 82 


LA ROST 


ROST 





cip biometric şi a H.G. 55/2009 privind introdu- 
cerea implanturilor medicale, precum şi a codu- 
rilor juridice, care printre altele, dezincriminează 
incestul, prostituţia, homosexualitatea etc.; 

C) obligativitatea statului român de a nuanța 
legile de mai sus pe motive de conştiinţă religioasă 
şi de a elibera documente de identitate fără cip pen- 
tru cei ce doresc acest lucru, însă nu doar pentru o 
perioadă provizorie de 6-12 luni, ci pe o perioadă 
de valabilitate identică cu cele care conţin datele 


NM 


i gal ll 


î eipata e A 

















personale biometrice pe cip. Eliberarea docu- 
mentelor biometrice să se facă numai la cererea 
expresă a persoanelor care le solicită. 


Concluzii 


Tehnologia în slujba omului are şi o dimensi- 
une transcendentală, un „domeniu al ideilor”, 
fiind legată de sistemele de credinţe, de valorile 
şi preferințele asociate acestora şi poate astfel, 
uşura viața omului oferindu-i timp suplimentar 
pentru a se ocupa de mântuirea sufletului. 

Atunci când tehnologia nu ţine cont de com- 
plexitatea persoanei umane şi de destinul hristic 
al omului şi se susține preeminenţa tehnologiei 
în fața individului, se produce ruptura între om şi 
tehnologie, devenindu-i astfel, potrivnică şi chiar 
distrugătoare. În acest mod tehnologia se trans- 
formă într-un instrument malefic. 

La fel, ştiinţa biometrică, care reduce per- 
soana umană la o simplă tehnologie şi suport 


electronic de emițătoare şi implanturi, având ca 
punct de referință doar interese economice şi 
control total al omului, poate deveni un instru- 
ment de tortură socială, psihologică şi morală. 

Tehnologia biometrică actuală reduce pe 
Om de la imago Dei, la un simplu număr sau cip 
electronic, întrucât din punct de vedere al evi- 
denţei biometrice, cel care nu va figura într-o 
bază de date nu va exista din punct de vedere 
social şi astfel va fi lipsit de toate drepturile. În 
acest caz Biserica şi în general Teologia are 
menirea de a apăra „firea omului” şi condiția lui 
psiho-socială în toată normalitatea ei personală 
şi nu pe bucățele, ci unitar şi holistic. 

Ontologia omului este iconică şi are o identi- 
tate taborică, deci față către față în demnitate, 
cinste şi slavă dumnezeiască şi nu o identitate 
numerică impersonală, în sensul apocaliptic ca 
„număr al omului”64. 

Neintervenţia promptă a Biericii şi a socie- 
tății civile pentru a evita această sumbră perspec- 
tivă, va da impresia că, muţenia a devenit o stare 
de fapt atât în Biserică, cât şi în întrega Românie 
de azi. Cei responsabili eclesial şi civic, care nu 
iau atitudine, ar putea fi acuzaţi de slugărnicie, 
pasivitate, resemnare sau chiar trădare... 

A îndrăzni pentru a birui lumea$5 nedrep- 
tății şi a păcatului este semnul de recunoaştere a 
unei Biserici lucrătoare în iubire şi a unei succe- 
siuni apostolice depline nu numai în har ci şi în 
acţiune şi ar contura o țare normală şi încă vie... 

Creştinul este chemat să arate firescul cre- 
dinței lui, într-o lume în care creştinismul a deve- 
nit pentru unii atât de nefiresc şi chiar o piedică 
pentru cei ce vor să stăpânească lumea şi pe om 
în mod totalitar. A renunța la această chemare, în- 
seamnă a renunța la chipul şi asemănarea noa- 
stră cu Dumnezeu, deci la imago Dei în noi şi 
aceasta ar marca sfârşitul libertății noastre şi în- 
ceputul sclaviei antihristice. 

Sper să nu fim noi generaţia care trăieşte 
ultima filă din istoria libertăţii umane şi în acelaşi 
timp cred cu tărie, că Bunul Dumnezu va inter- 
veni la momentul oportun. 


63 Publicat în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 112 din 25/02/2009. 


64 Apoc. 13, 18 
65 Joan 16, 33. 





anul VII e nr. 82 


7I 


SEMNAL EDITORIAL 





Memoriile unui 
maestru uitat 





Linu-Dragu Cătălin Popian 


rare cu Mănăstirea Crasna - Prahova, pri- 
mele două volume din Memorii, de Con- 
stan-tin C. Popian (1882-1969). 

Popian este numele unui mare artist, maes- 
tru, apostol şi părinte, a cărei rază, chiar şi de pes- 
te vremi, poate străluci vederii noastre şi fi de fo- 
los sufletelor, României şi conştiinţei universale. 

Numele lui nu este îndeajuns de cunoscut 
opiniei publice Ia nivel naţional şi internaţional. 
Totuşi, Constantin C. Popian, pentru toţi cei ce 
l-au cunoscut şi văzut, (zeci de mii de persoane, 
între 1900-1969) a fost un Maestru şi om de tea- 
tru demn de Maestrul său, Constantin Nottara, 
precum şi de colegii lui de Conservator, lon Ma- 
nolescu, Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Sto- 
rin sau Petre Lăcusteanu. Originalitatea chemării 
şi a misiunii lui C.C. Popian este următoarea: 
acesta a oferit Episcopiei Râmnicului un primat 
absolut în lume. Este vorba de organizarea oficia- 
lă a unei echipe de teatru a eparhiei, formată nu 
numai din amatori, ci şi din specialişti, caz unic în 
Istoria Bisericii Universale. Eparhia Romei, a Flo- 
renţei au avut echipe de pictori, sculptori, muzi- 
cieni şi poeţi, dar nu şi o echipă de teatru! 

Maestrul C.C. Popian a fost o personalitate 
spirituală unică, în care s-a unit virtutea inimii cu 
a minţii, voința cu smerenia, demnitatea cu bună- 
tatea şi cunoaşterea. La fericita mirare că Popian 
a fost prea multe deodată, răspunde o frază a 
colegului şi prietenului său, Victor Eftimiu, care 
scrie: „În țările mici şi tinere ale Orientului, mun- 
ca nu e împărțită. Cei mai mulți nu fac nimic, iar 
cei ce muncesc îndeplinesc menirea altor o sută”. 

Popian a scris aceste memorii - incomplete 
de altfel şi autocenzurate - la rugămintea noa- 
stră, a celor care s-au bucurat de geniul lui: elevi, 
colegi, preoţi, fii, nepoți, colaboratori. Dar oricât 


E ditura Agnos din Sibiu a lansat, în colabo- 


MEMORII. 


Conetantin C. Popian 


O viaţă de om 


(1882-1913) 


Constantin C. Popian 


MEMORI[ 


O viaţă de om 
(1913-1944) 
Vol. li 





s-a autocenzurat, aceste memorii nu puteau 
vedea lumina tiparului sub regimul celor fără 
patrie şi Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât activi- 
tatea lui, directă şi prin elevi, a atins Bugeacul, 
Cadrilaterul, Bucovina de nord înstreinate, pre- 
cum şi Banatul Sârbesc, şi mai înstrăinat. 





72 


anul VII e nr. 82 


SEMNAL EDITORIAL 


ROST 





Mișcarea conservatoare 


Paul Gottfried 


Paul Gottfried 





Cartea (Ed. Logos, Bucureşti, 2009) este o analiză asupra luptei 


Mişcarea 
conservatoare 


dintre facțiunile Dreptei americane - dacă acceptăm că la dreapta se 
integrează şi paleo-conservatorii, şi neoconservatorii, şi libertarienii. 
Paul Gottfried cunoaşte bine situația Dreptei americane nu numai la 
nivel teoretic, ci şi practic. Lectura acestei cărți ne-ar putea deschide 
ochii asupra a ceea ce se pregăteşte şi României - la noi ajungând 
fenomene politice şi sociale care în SUA sau alte state, cu o democrație 


mai veche, s-au consumat deja. 


Reeducarea de la Aiud 


Demostene Andronescu 





Mai cunoscut 
ca poet al închiso- 
rilor comuniste, 
fostul deţinut poli- 
tic Demostene An- 
dronescu se dove- 
deşte şi un intere- 
sant analist şi me- 
morialist al feno- 

T | menului concetra- 

oaza pers A ționar. Volumul de 

față (Ed. Christiana, Bucureşti, 2009) reu- 

neşte testamentar între copertele lui memo- 

riile şi versurile sale din închisoare. Totul se 

preface într-o mare lecţie de istorie şi într-o 
valorificare paideică a suferinței. 


A Treia Forță 


ECONOMIA 


Economia libertăţii 


Biserica și elitele 
intelectuale interbelice 


Constantin Mihai 


Volumul (Institutul European, Iaşi, 
2009) îşi propune să deceleze relaţia dintre 
Biserică şi intelectualitatea interbelică, 
pornind de la cîteva probleme punctuale şi 

extrem de pre- 
sante în contex- 
tul de atunci: 
Regența Patri- 
arhală, schim- 
barea Calenda- 
rului, intruziu- 
nea politicului 
în viaţa Biseri- 
cii, învățămîn- 
tul teologic. 


Biserica și elitele 
intelectuale 
interbelice 


Constantin Mihai 


John Chrysostom Medaille, Ovidiu Hurduzeu 





LIBERTĂȚII 


Renașterea României profunde 


Antologia coordonată de John Chrysostom Mâdaille şi Ovidiu Hurduzeu 


(Ed. Logos, Bucureşti, 2009) propune o a treia cale economică, între capi- 
talism şi socialism: distributivismul. Autorii arată că şi capitalismul, şi s0- 
cialismul folosesc persoana umană ca pe o marfă, fără respect pentru liber- 
tatea ei. Potrivit autorilor, distributivismul funcţionează în mai multe locuri 
din lume, cu rezultate remarcabile. Medaille ne asigură că pentru România a 
trece la distributivism nu înseamnă altceva decât a ne întoarce la o mai veche 
organizare mai bună, care ne era proprie pînă în veacul al XIX-lea. 








anul VII e nr. 82 


75 


ROST 





Abonaţi-vă la ROST! 
Avantaje: 


e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Taxele poştale sunt suportate de redacție 


Vă puteţi abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi citeț numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 
| Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 
| e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis [ 
la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal | 
12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27 


Ofciul Poşta 23, Bucureşti. 
l Preţul în țară: Preţul în străinătate: | 
| - 24 lei - 6 luni -50 euro/ an în Europa 

| - 48 lei - un an -70 USD/ an pentru celelalte continente | 
LL ÎL a a n n n a a a a a a a a a a n a a a a i L_] 


În acest număr semnează: e Flori Bălănescu - doctor în istorie, publicist, ultima carte 
publicată: Dialog (cu Paul Goma, Ed. Vremea, 2009) e Erast Călinescu - inginer, publicist e 
Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Ghid pascal (Christiana, 2009) e Dan 
Dungaciu - doctor în Socilogie, profesor universitar, Universitatea Bucureşti, publicist, ulti- 
ma carte publicată: Cine suntem noi? (Cartier, 2009) e Paul Ghiţiu - scriitor, regizor şi pu- 
blicist creştin, ultima carte publicată: Reabilitarea politicii (Dacia, 2000) e RadulIlaş - preot 
în Bucureşti, la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru Obregia“, doctor în Teologie, profe- 
sor, publicist e Daniel Focşa - istoric, publicist, autor al volumului Escadrila albă. O istorie 
subiectivă (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008) e Constantin Mihai - doctor în litere la 
Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, asistent universitar, ultima carte publi- 
cată: Biserica și elitele intelectuale interbelice (Institutul European, 2009) e Alexandru 
Racu - doctorand în Ştiinţe Politice la Ottawa - Canada, publicist e Marcel Răduţ Selişte - 
preot la Spitalul Judeţean Craiova, master în Comunicare, publicist, ultima carte publicată: 
Cu căruța prin democraţia românească (Editura de Sud, 2009) e Teodora Roşca - iconar, 
doctor în teologie, publicist e Paul-Gabriel Sandu - Masterand în Filosofie, Albert-Ludwigs- 
Universitaet Freiburg, Germania, publicist e Claudiu Târziu - jurnalist e Mihai Valică - 
preot în Suceava, doctor în Teologie, profesor, publicist, ultima carte publicată: Teologie 
socială (în colab., Chiristiana, 2009) 





74 anul VII e nr. 82 


Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 

Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Nr. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 - iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Ne. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 7 - septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu 

Ne. 8 - octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu 
Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui Dumitru 
Stăniloae 

Nr. 10-11 - decembrie 2005, dedicat lui Vasile Băncilă 
Nr. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Ne. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 - iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat 
N. 17 - iulie 2004, dedicat lui (tefan cel Mare - epuizat 
Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 
Nr. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie 
Boca - epuizat 

Nr. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat 
Părintelui Constantin Galeriu 

Nr. 23 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

N. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 

Nr. 25-26 - martie-aprilie 2005, dedicat Părintelui 
Constantin Voicescu 

Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat 
Nr. 28 - iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc 


Nr. 29 - iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea - 


epuizat 
Nr. 30 - august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu 
Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat Părintelui Liviu 
Brânzaş 
Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 
Ne. 33 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui lustin Pârvu 
Nr. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 
Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 
Nr. 36 - februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 - aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 
Nr. 39 - mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat luilon Gavrilă 
Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat Părintelui 
Adrian Făgeţeanu 
Nr. 44 - octombrie 2006, 
dedicat lui Gabriel Constantinescu 
Ne. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinţi 
Nr. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica 
Nr. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, 
dedicat Părintelui Benedict Ghiuş 
Nr. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide 
Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 
Nr. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 
Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 
Nr. 55 - septembrie 2007, 
dedicat lui Alexandru Mironescu 
Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian 
Boghiu 
Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 
Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui Demostene 
Andronescu 
Nr. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 
Ioanichie Bălan 
Nr. 61 = martie 2008, dedicat lui Dan Botta 
N. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 





părintele 
un cruciat a 





Părintele Iustin 
i ez 
purtător depgigiărat 


Constantin Noica 


mm pe 70 e 00 mam i 








Nr. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 

Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 

Nr. 67 - septembrie 2008, dedicat Părintelui Chesarie 
Gheorghescu 

Nr. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu de la Sihăstria 
Nr. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 

Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 

Nr. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui Gheorghe Stănescu 
Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 

Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 

Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 

Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 

Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 

Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 

Nr. 80 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat părintelui 

Roman Braga 





Cei care doresc să-şi completeze colecția publicaţiei 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 București. 
Precizați pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți 
în cite exemplare şi adresa dvs. Pentru informaţii sunaţi 
Ia tel: 0740.103.621 





ROSII, suspinul României profunde 


În fauna jurnalistică de astăzi, există o revistă care are singularitatea unui vultur aflat 
întimplător într-o crescătorie de găini. Revista aceasta se numeşte ROST. Celelalte, în marea 
lor majoritate, se numesc „dezordine“. Specializate să culeagă orice informaţie, precum găinile 
boabele de porumb în ogradă, cotcodăcesc încontinuu, creând un zgomot de fond binevenit 
pentru confuzia generală planificată. Aceste ziare-găini întrețin, de fapt, haosul din fosta 
gospodărie numită România şi care altădată avea şi ea un rost. Ziare specializate să întreţină 
dezechilibrul permanent, să te linşeze informaţional, pentru ca nimic să nu aibă consistență, 
definiţie; un fel de criză continuă, ca un teren predispus alunecărilor a cea mai mică ploaie. Ce 
casă poţi construi pe terenul acesta? Cum poți planta un pom? Ce credință poate creşte în lumea 
neorînduielii? Da, „neorînduială“ - acesta este ordinul de astăzi pentru România agonică pe 
care o trăim. Şi cu toate acestea, România profundă răspunde aşa cum mai poate, abia şoptit, 
suspină prin fibra neînvinsă a rânduielii ei dintotdeauna. Acest suspin profund al României 


eterne se numeşte ROST. 
Dan Puric 





EISAg4ZE 760017