Rost anul VII, nr. 78, august 2009

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 








Bucuriile;suferinței 


Despre Memorialul Aiud, cu 
prof. univ. dr. Pavel Chirilă 
de Claudiu Târziu 
Conservatorism, Liberalism, 
Socialism 
de Alexandru Racu 


an VII e nr.78 e 4lei 








De ce tace Rusia? 
Dar America? 
de Dan Dungaciu 
Costache Oprişan şi generația 
corăbiilor arse la mal 
de Florin-Ciprian Mitrea 


www.rostonline.org 


Coperta I: Părintele Dimitrie Bejan 





Ss U n a numărul 78 e august 2009 
EDITORIAL Despre proiectul ROST 
Proiectul Aiud: semne de împăcare? şi provocările veacului 
de Răzvan COdTeSCU....... nana nenea 3 dialog Gabriel Stănescu - 
Și Claudiu TATZi0E sncuscosaa nasca asa 40 
ÎN DEZBATERE 
Despre „Proiectul Aiud“ - interviu cu dl. Biserica şi elitele 
prof. univ. dr. Pavel Chirilă de Constantin Mihai... anna 47 
de Claudiu Târziu... aeneaenocanaen nenea eee 5 

IN MEMORIAM 
O inexactitate care mă priveşte şi o Amintiri despre pr. Constantin Mihoc 
părere despre „Proiectul Aiud“ de Paul S. Grigoriu... accea 50 
de Claudiu Târziu... ceea naennencan nenea eee 12 

VIA SACRA 
Atacul la persoană, o nouă modalitate Vocaţia religioasă a femeii 
apologetică? de Paul EVdOkiMOV....... une nnnnnanananaeaaeaeaaaee 53 
de Pr. ANtONi0 ArONEasa...n mmm 14 î 

DECANTĂRI 
CHIPUL COMUNISMULUI, AZI Măsura vremii: îndemn la normalitate 
Jurnalul unei călătorii în Cuba (3) de Şilylu Mai: none odaie ca 55 
de Marcel Răduţ Selişte.......... nana eneanaeaeaeane 17 

Constantin Oprişan 
POLITICA, LA DESCUSUT şi generaţia corăbiilor arse la mal 
De ce tace Rusia? Dar America? de Florin-Ciprian Mitrea... aneneaeneeaeceee 57 
de Dan DUngaciu...mn ananas 24 

Dumnezeu şi filosofia 
Un exemplu francez: Marine Le Pen de Paul-Gabriel Sandu... cueacaaaaaaaaaeaa 62 
de Daniel FOCŞAL...nnnannnnnnnnn nana 26 _ 

LA ANIVERSARĂ 
REPERE Un aristocrat al istoriografiei române: 
Centenar Dimitrie Bejan Profesorul Gheorghe Buzatu 
de Horia Brad... 28 deDr. Corneliu CIUCanuL anno 64 
Oranki. Amintiri din captivitate SEMNAL EDITORIAL 
de SilViU Man... 29  Oenciclopedie necesară: 

Biserica în dosarele Securității 
Crucea de la Oranki de George Enache 
de Preot Dimitrie Bejan... aaanaenoeneceee 3] şi Adrian Nicolae Petcu... nenea 08 
DIRECȚII CHESTIONAR 
Conservatorism, Liberalism, Socialism Despre convingerile religioase 
de Alexandru Racul... aaceeeaeaaeeaaaaaeeaeaase 33 “ale rOMÂNIlOr. nn nnreeeeeeeeaazeee 70 

OFERTĂ 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostogmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Răzvan CODRESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 


ABONAMENTE 
OP 23, CP 27 
Bucureşti 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Proiectul Aiud: 
semne de împăcare? 


Dezveliţi tot adevărul și le spuneți tuturor 


Cum muriră traţii noştri pentru Neam și Țara lor! 





Răzvan Codrescu 





e blogul d-lui V. Roncea, o doamnă tempera- 

mentală, dar complet dezinformată în pri- 

vința subiectului pe care-l abordează, înşiră 
citeva enormități înveninate, sub titlul delirant 
“Hidra cripto-comunistă contra Vetrei Monahale 
de la Ripa Robilor” (pe autoare n-o deranjează “să 
combată” pe un blog, pe care sînt adulați Iulian 
Vlad, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Corneliu 
Vadim Tudor, Mihai Pelin, Artur Silvestri, Radu 
Beligan, Paul Everac, Mihai Ungheanu etc., dar în 
schimb e convinsă că există o “hidră cripto-comu- 
nistă” avîndu-l printre capete pe... Claudiu 
Târziu!). Textul este atit de plin de neadevăruri fla- 
grante şi raționamente abrupte încât nici nu merită 
efortul unui comentariu punctual. 

Interesant este însă altceva. La sfirşitul arti- 
colului d-nei Vasiliu-Scraba, titularul blogului 
inserează o notă în care citim: “Personal resping 
categoric ideea unui «Centru Cultural» inspirat 
din modele străine de Ortodoxie, dar susțin Pro- 
iectul Centrului de Martirologie al d-lui dr. Pavel 
Chirilă, alături de Mănăstirea Sfinţilor Închiso- 
rilor a Părintelui Justin Pârvu, dar numai cu apro- 
barea planului de către Părinte şi deţinuţii politici 
şi cu binecuvântarea Episcopului locului, ÎPS An- 
drei Andreicuţ, şi, mai ales, a Mitropolitului Bar- 
tolomeu Anania, fost deținut politic şi înalt ierarh 
al Bisericii Ortodoxe Române”. 

Înduioşător, nu-i aşa? Să observăm mai întîi 
cât de grijuliu a devenit dintr-o dată promotorul 


campaniei antipatriarhale şi antisinodale cu 
binecuvântările arhiereşti. Nu-i rău deloc. Sigur, 
spre a se învrednici de importanta dumnealui 
susținere, Proiectul trebuie să mai îndeplinească 
şi alte condiţii sine quibus non: să fie aprobat de 
Părintele Iustin şi de personajul colectiv numit 
“deţinuţii politici” (aceştia trebuind să fie toți ca 
unul, dacă aspiră la susținerea “fraților nepă- 
taţi”). Iarăşi s-ar putea zice că nu-i tocmai rău. Ne- 
cazul ar putea veni, totuşi, de la frecventele ne- 
concordanțe ale vieţii şi firii omeneşti. Căci ce 
ne-am face dacă, să zicem, Părintele Iustin şi 
Deţinutul aprobă, dar ierarhii, dintr-un motiv 
sau altul, nu dau binecuvîntarea?! Sau dacă ie- 
rarhii binecuvintează, dar Părintelele Iustin şi 
Deţinutul, dintr-un motiv sau altul, nu aprobă! 
Să nădăjduim însă că Dumnezeu va fi mai bun cu 
noi decit sîntem noi cu EI şi, de hatirul morţilor 
noştri, nu ne va pune/lăsa într-o asemenea... 
“dilemă” (horribile dictu). 

Personal (adică însuşi, în persoană, cu toată 
decisiva sa personalitate), d-V. Roncea se declară 





m  POPESCUTEOI 
Ghesise POPESCU MARI. 
POPESCU VICTOR pa 











anul VII e nr. 78 


ROST 


EDITORIAL 





dispus să susțină şi “Mănăstirea Sfinţilor Închiso- 
rilor a Părintelui Justin Pârvu”, şi “Proiectul Cen- 
trului de Martirologie al d-lui dr. Pavel Chirilă”. O, 
câtă generozitate şi cât simţ al proprietății (aşa, ca 
să se ştie că nu-s ale tuturor şi ale nimănui)! Un 
singur lucru se “respinge categoric”, un singur 
lucru nu poate fi personaladmis de d-l V. Roncea: 
“ideea unui «Centru Cultural» inspirat din mo- 
dele străine de Ortodoxie”. Nici aici n-ar fi nimic 
de zis (se ştie cât rău ne-au făcut modelele străine 
şi heterodoxe de-a lungul vremii), numai că... de 
unde pînă unde un “Centru Cultura!” la Aiud?! 
Nimeni n-a propus vreodată aşa ceva, şi încă în 
răspărul Ortodoxiei! Aici d-l Roncea se încurcă în 
ițele propriilor diversiuni alarmiste. Nu ştiu cum 
e, n-am făcut această experiență, dar probabil că, 
atunci cînd minți cu atita patimă şi neruşinare, 
ajungi treptat să crezi în propriile minciuni... 

Sperietoarea unui “Centru Cultural” este fic- 
țiunea manipulatorie cu care gaşca de agitatori 
publici a fraților Roncea şi a “mişcăriştilor” în su- 
tană au căutat să intoxice opinia publică orto- 
doxă, sugerînd că s-ar urmări, de către forțe 
oculte (musai heterodoxe şi cripto-comuniste), 
deturnarea Proiectului Aiud în direcţia cea mai 
odioasă ortodoxului habotnic: cultura. 

Ei bine, fie cultura cât de bună sau cât de rea, ea 
n-are nimic de-a face, în mod autonom, cu 
Proiectul Aiud, în nici una dintre variantele pro- 
puse. Toate au ca principal şi indiscutabil obiectiv 
Mănăstirea, ca axă şi cadru tradițional pentru po- 
menirea liturgică, pentru cinstirea mistică şi mo- 
rală a martirilor Crucii de la Aiud şi din toate tem- 
nițele ateismului roşu. Singura discuţie era ca pe 
lingă Mănăstire - sau, mai exact spus, în cadrul ei - 
să funcţioneze şi un Centru de cercetări martiro- 
logice, sub exclusiva supraveghere şi coordonare a 
Stăreţiei şi a Arhiepiscopiei locului, aşa cum pe 
lîngă/în cadrul multor mănăstiri pot funcţiona şi 
funcţionează efectiv, prin tradiție, un muzeu, sau o 
tiparniță, sau o şcoală bisericească, sau un atelier 
de pictură ori de broderie, sau vreun aşezămînt 
social. Unele ca acestea nu intră în excluziune cu 
menirea liturgică, nici cu puritatea ortodoxă a unei 
lavre, ci se subordonează celorlalte nevoinţe speci- 
fice, în numele şi în slujba lui Hristos. Centralitatea 
Mănăstirii în cadrul Proiectului memorial exclude 


orice analogie cu Sighetul: la Sighet avem memo- 
rialul fără Dumnezeu, la Aiud avem - şi vom avea - 
memorialul cu Dumnezeu. 

Discuţiile iscate în jurul Proiectului Aiud, în 
urmă tendenţios radicalizate, n-au avut inițial ca 
obiect real decât o anume concepţie arhitectoni- 
că, deci ceva de ordin exterior şi negociabil. Re- 
zervele față de un plan sau altul n-au fost în aceas- 
tă privință neîndreptăţite, dar aceasta este o cu 
totul altă discuţie. Totul se putea rezolva creşti- 
neşte, civilizat şi responsabil, prin dialog consul- 
tativ şi în pace comunitară. Dar în locul duhului 
creştin unii au înţeles să cultive duhul învrăjbirii, 
al suspiciunii apriorice, al insinuării indigne sau 
chiar al asasinatului moral, uzînd de cea mai jos- 
nică recuzită polemică şi diversionistă (care încă 
la noi, din păcate, face deliciul vulgului, ca şi moji- 
ciile vadimiste sau stupidităţile OTV-iste), cu vor- 
be grele, mistificări, decontextualizări, ceea ce a 
generat un nou, păgubos şi total inutil „război ro- 
mâno-român”, cu atit mai grav şi mai jenant cu cît 
a angajat însăşi imaginea publică a Ortodoxiei. 
Manipularea panicardă a fost atât de abil şi de 
abject concertată (ca şi în cazul abuzurilor bio- 
metrice) încât a luat şi minţile unor oameni seri- 
oşi şi cinstiţi sufleteşte, ceea ce explică şi o recen- 
tă „scrisoare deschisă a elitei morale a României” 
(pusă la cale şi mediatizată tot de fraţii Roncea şi 
de ciracii lor), în care respectabili supraviețuitori 
ai temniţelor comuniste (dar şi vreo 15 organiza- 
ţii „anticomuniste“ mai mult sau mai puţin fanto- 
matice) îşi exprimă faţă de Înaltul Bartolomeu 
Anania îngrijorarea cu privire la dejucarea Pro- 
iectului Aiud şi la pretinsa lor marginalizare con- 
textuală. Iar „jalba” se încheie astfel: „Noi credem 
însă că nici o binecuvântare nu va fi valabilă pînă 
nu se va lămuri cumplitul adevăr legat de holoca- 
ustul roşu. Pînă atunci, singurii care au drept să 
spună ceva în această problemă sînt tocmai cei 
care au suferit. Vreţi să faceţi ceva înălțător pen- 
tru martiri? «Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi 
tuturor/ Cum muriră frații noştri pentru Neam şi 
Țara lorb”. 

Fondul chestiunii - necesitatea pomenirii 
întru adevăr - este incontestabil, dar cîteva obser- 
vații se impun, spre împreună-lămurire. Mai întîi o 
observaţie asupra unui detaliu care s-ar putea să 





anul VII e nr. 78 


EDITORIAL 











Pr. Augustin d 


țină şi de graba redactării: “cei care au suferit” (şi 
în fața cărora, într-adevăr, s-ar cuveni să umblăm 
în genunchi) nu sînt “singurii care au drept să 
spună ceva în această problemă”, ci numai cei din- 
îi. Dreptul lor suveran nu este exclusivitatea, ci 
prioritatea morală. Ei trebuie - înaintea oricăror 
altora - consultați şi ascultați cu toată reverența. 
Altminteri, dreptul de a spune ceva, de a se impli- 
ca atitudinal, îl au toți cei ce simt creştineşte şi 
româneşte, şi care vor continua să o spună şi după 
ce venerabilii supraviețuitori ai temniţelor nu vor 
mai fi printre noi. Cu cât mai mulți se vor implica, 
cu cît mai multora le va păsa, cu atât memoria va fi 
mai vie şi mai durabilă. 

Nu ştiu dacă şi ce va fi răspuns Înaltul Barto- 
lomeu la această scrisoare deschisă, dar ştiu şi 
mărturisesc că “a face ceva înălțător pentru mar- 
tiri” a fost o preocupare a sa constantă şi eviden- 
tă, concretizată inclusiv în sfințirea ca biserică a 
Mausoleului de la Aiud (act care a reprezentat 
stricta sa inițiativă: „lată, am venit să sfinţesc 
acest prestol realizat prin grija deosebită a Aso- 
ciației Foştilor Deținuți Politici din Sibiu. [...] Şi 


“ Vorba aceea: „Dacă tăcea, filosoafă rămânea”. 





am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind 
că este bine ca această masă să nu fie doar un sim- 
bol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar paras- 
tase, ci, cel puţin din cînd în cînd, să se săvirşeas- 
că pe ea şi Sfinta Liturghie. Pentru aceasta este 
nevoie de o sfințire specială. În piciorul Sfintei 
Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir - în 
acest loc al martirajului - şi documentul care s-a 
citit în fața frăţiilor voastre, şi care rămîne aici, 
sub pecete, atât cît va dura acest jertfelnic şi cât va 
dura acest monument. [...] În numele lui Dumne- 
zeu şi în numele morţilor noştri, vă mulțumesc tu- 
turor celor ce ați jertfit şi ați ridicat acest monu- 
ment memorial, celor ce ați zidit acest jertfelnic 
pe care astăzi s-a săvirşit, pentru întiia oară, Sfin- 
ta Liturghie a Sfintului loan Gură de Aur” - 14 
septembrie 2000). 

Dacă însă marea urgență - prisosind chiar 
asupra oricărei binecuvântări, cum citim în scri- 
soare - este aceea de a lămuri “cumplitul adevăr 
legat de holocaustul roşu”, datorie sacră atît de 
frumos exprimată în versurile citate (“Dezveliţi 
tot adevărul şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră 
fraţii noştri pentru Neam şi Țara lor!”), atunci ni- 
mic nu apare mai potrivit şi mai îndreptățit decât 
un centru de martirologie chiar în cadrul năzuitu- 
lui complex memorial. Că lumea ortodoxă româ- 
nească are resursele - inclusiv şi mai ales mona- 
hale - cu care să răspundă acestui obiectiv major 
e dovedit cu prisosinţă de realizările de pînă 
acum ale unor mănăstiri precum Petru-Vodă, Dia- 
coneşti, Oaşa sau Rarău, pe care sînt sigur că ni- 
meni nu le ignoră. Deci, oameni buni, dincolo de 
falsele litigii, iată-ne “gînd la gînd cu bucurie”! 

O dată ajunşi aici, oricine, de acum 
înainte, va mai încerca să confişte Proiectul Aiud 
în numele vreunei persoane sau vreunui grup de 
interese (mănăstiresc sau nemănăstiresc), sau va 
perora aiurea (ca d-na Vasiliu-Scraba, altminteri 
respectabilă în domeniul dumneaei de compe- 
tență”) îşi va trăda impuritatea (ca să nu spun 
necinstea sufletească) şi se va face vinovat față de 
memoria şi de moaştele martirilor. 

Dumnezeu să ne păzească, la rugăciunile 
sfinților noştri ştiuți şi neştiuţi, de micimile noas- 
tre secesioniste. Restul va veni pe deasupra. 





anul VII e nr. 78 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Proiectul Aiud 


„Centrul de martirologie 
este un act măreț 
al Bisericii luptătoare“ 


Interviu cu Domnul Prof Univ. Dr. Pavel Chirilă 


| n jurul „Proiectului Aiud” s-a iscat, mai ales în 


ultimele luni, o mare dezbatere, pe alocuri 

foarte contondentă, în lumea ortodoxă. 
Discuţie care s-a lăsat cu supărări între persona- 
lități a căror împreună-lucrare este altminteri 
foarte importantă pentru reuşita proiectului. 

Polemica a pornit de la o idee acceptată de 
toată lumea la început: înființarea, pe lângă o 
mănăstire, la Aiud, a unui Centru de Studii 
Martirologice. Câteva persoane foarte active mai 
ales pe internet au răspândit suspiciune că acesta 
va fi de fapt un „centru multicultural şi multiconfe- 
sional”, apoi că în activitatea sa se vor implica 
reprezentanţi ai unor organizaţii secrete, anticreş- 
tine şi antiromâneşti, pentru a-i deturna cercetă- 
rile şi scopul; că, în fine, va fi confiscat şi îndreptat, 
nici mai mult, nici mai puţin, împotriva lui Hristos 
şi a neamului. Pe marginea acestui scenariu con- 
spiraţionist şi fantasmagoric au fost brodate şi alte 
năluciri, cum este, de pildă, aceea că biserica mănă- 
stirii nu va fi una ortodoxă, ci o... moschee! 
Profesioniştii dezinformării au reuşit să 

convingă multă lume, între care şi foşti deţinuţi 
politici, că francmasoneria, de mână cu serviciile 
secrete (româneşti şi străine), în înţelegere cu 
anumite grupări culturale şi de conivență cu 
însăşi oligarhia, va transforma Aiudul, dintr-un 
loc de cinstire al martirilor creştini, în unul de 
condamnare a neamului şi al lepădării de Hris- 
tos. Odată ce minciuna a fost crezută, toți cei care 
s-au exprimat în favoarea înființării unui centru 
de martirologie la Aiud au devenit suspecți, de la 
ÎPS Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Albei Iulia, şi 
Dan Puric, până la Răzvan Codrescu şi subsem- 
natul. Singurul care nu a fost încă atacat de 
“zeloţi” este dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă. 


Dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă, preşedintele 
Asociaţiei Christiana, ctitor de biserici şi mănă- 
stiri, fondatorul primului spital creştin de la noi 
de după revoluţie şi al unui hospice în Bucureşti, 
om implicat puternic în viaţa Bisericii şi a Cetăţii, 
este unul dintre susținătorii la vârf ai „Proiectului 
Aiud”. Cunoaşte bine toate etapele de până acum 
ale acestuia, dar a evitat să se amestece în pole- 
mică. Astăzi consideră că este obligatoriu să-şi 
spună punctul de vedere, pentru a risipi confuzia 
şi a încerca o împăcare între frați. 

- Domnule Profesor, dvs. aţi avut ideea ca în 
viitoarea mănăstire de la Aiud să întemeieze un 
Centru de Studii Martirologice. Le-aţi propus-o 
părintelui Iustin Pârvu, de a cărui personalitate 
duhovnicească v-aţi declarat impresionat, şi pre- 
cuviosului părinte Augustin, duhovnicul schitului 
de Ia Râpa Robilor. Ce v-a împins să faceţi această 
propunere? 

- Am avuto parte din membrii familiei deţinuţi 
politici şi, în plus, predau la Facultatea de Teologie 
un curs de medicină pastorală. Temele acestui curs, 
asupra cărora m-am aplecat ani de zile, m-au con- 
vins să acord o atenţie şi o preocupare maximă 
martirologiei: schingiuirile sfinților, curajul în faţa 
morţii, probarea şi depăşirea limitelor anatomice şi 
psihologice ale fiinţei umane, suferința şi excluzi- 
unea socială - asumate pentru Hristos, capacitatea 
de a dizolva toate valorile prezentului în numele 
unei vieţi viitoare cu Hristos ş.a. 

- Cum vă sustineţi ideea? 

- Biserica este zidită pe sângele martirilor - 
fără a căror prezenţă fizică (în Sfântul Antimis) 
nici nu putem face Sfânta Liturghie. 

În al doilea rând, secolul XX a dat, cred, mai 
mulți martiri decât primele trei secole. 





anul VII e nr. 78 


ÎN DEZBATERE 


ROST 

















Prof Univ. Dr. Pavel Chirilă 





Este absolut obligatoriu să-i descoperim şi 
să-i cunoaştem, să nu lăsăm pământul şi oamenii 
trecători - fie ei ai Bisericii sau nu - să-i îngroape 
şi să-i uite. 

În al treilea rând, de martirii noştri, ai 
creştinilor, trebuie să ne ocupăm noi creştinii, 
căci numai noi le cunoaştem definiția, şi, prin 
sfânta euharistie, avem acelaşi sânge şi părtăşie 
cu ei. 

- Ce își propune, în opinia dumneavoastră, 
acest centru de studii martirologice? Ce urmează 
a fi el, în fond? 

- În opinia mea martirologia, ca ştiinţă, se 
ocupă cu studierea persoanelor umane martiri, 
adică a acelor morţi pentru Hristos care răspund 
criteriilor de definire a martirilor în Biserica 
creştină. 

În credința noastră, mântuirea este perso- 
nală, în Biserică (în comuniune). 

De aceea centrul epistemologic şi eclezial al 
martirologiei este persoana umană şi nu grupările 
sociale, politice, armate, ideologice, partinice etc. 

- Vreţi să tiţi mai explicit? 

- Vreau să spun că, după părerea mea, nu 
există liberali-martiri, țărănişti-martiri, demo- 
crați-martiri... Există martiri pe numele lor... 
Moartea este o taină mare. 


În momentul când omul trece prin ea, multe 
din valorile acestei lumi pălesc, rămân în urmă şi 
devin neesenţiale pentru mântuire. Foştii deți- 
nuți politici care au rămas drepţi până la sfârşit şi 
au fost în pragul morţii, înţeleg aceasta. 

Centrul de studii martirologice, aşa cum îl 
am eu în minte, este o lucrare sfântă de teologie 
socială, este un act eclesial măreț al Bisericii lup- 
tătoare, care aduce slavă Bisericii triumfătoare. 
Nu aduce şi nu trebuie să aducă nici răzbunare, 
dar nici indiferența față de toţi morţii de la Aiud şi 
de toate jertfele umane care au fost acolo. Creştin 
fiind, nu mă interesează decât numele mic, de 
botez, al martirului, pentru a-l putea pomeni la 
rugăciune. Nu mă intresează numele torționaru- 
lui sau delatorului, ci cel mult fapta lui, pentru a 
nu se repeta în generaţiile următoare. 

- Centrul de martirologie a speriat destulă 
lume înainte să se ştie în ce va consta... 

- Vor fi câteva camere pentru cercetătorii in- 
teresați, un muzeu, o bibliotecă pentru câteva mii 
de volume şi documente în domeniu, un labora- 
tor de imagistică şi audio pentru înregistrarea 
documentară a mărturiilor, săpăturilor, docu- 
mentelor inedite, gropilor comune etc., un osuar. 

- De ce a trezit acest proiect atâta scandal în 
lumea monahilor și mirenilor ortodocşi? 

- Întrebaţi-i pe scandalgii - monahi sau mi- 
reni. Aceştia sunt scandalagiii văzuţi. 

Există, sunt convins, şi nişte scandalagii ne- 
văzuți, probabil fiii, rudele sau legăturile de sân- 
ge ale foştilor torţionari, comandanţi de în- 
chisori, instrumentele represiunii etc., care 
lucrează prin scandalagii văzuți. Lor, însă, nu tre- 
buie să le fie frică, ci să aibă încredere în creştini. 
Creştinii se roagă mult pentru vrăjmaşii lor. 
Există multe dovezi în Pateric care arată cum vrăj- 
maşii lui Hristos i-au trimis pe creştini în Rai, şi 
uneori creştinii au ajuns aici chiar „la braț” sau 
„de gât” cu vrăjmaşii lor. 

Petre Ţuţea spunea că religia creştină este 
singura care porunceşte iubirea vrăjmaşilor. De 
aceea este ultima mare religie a lumii, căci o reli- 
gie superioară iubirii vrăjmaşului nu poate exista. 

- Există persoane, unele chiar printre foştii 
deținuți politici, care zic că e mai bine să nu se 
facă un centru de martirologie la Aiud, căci va ți 





anul VII e nr. 78 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





deturnat de către vrăjmaşii Bisericii. Dvs. ce 
părere aveţi despre aceste temeri? 

- Îndoiala, frica şi incertitudinea nu aparțin 
Bisericii lui Hristos. Cei care se clatină în cele 
văzute ale Bisericii se clatină şi în cele dinlăuntru 
ale lor. Sufletul lor e clătinat şi îndoielnic. Dacă ar 
fi gândit aşa primii creştini ai Bisericii, n-am mai 
fi avut azi temelii bimilenare. 

















Cei care se îndoiesc de acest proiect sunt unii 
dintre cei care nu vor să se facă. 

Trebuie să ne ferim de ei. 

- Vă pun o întrebare delicată. Ce părere aveţi 
despre poziția Pr. lustin şi atitudinea unor mo- 
nahi de Ia Petru Vodă faţă de acest proiect? 

- Nu e delicată deloc. Pentru suferinţa de la 
Aiud şi pentru autoritatea duhovnicească a Pr. 
Iustin trebuie să-i sărutăm mâna şi să-i apărăm 
reputaţia de care se bucură în popor. 

Eu, personal, nu înţeleg câteva lucruri care 
„pleacă din Petru-Vodă”. Să le luăm pe rând. 

În urmă cu câţiva ani, când am lansat ideea 
unui centru de studii martirologice, i-am împăr- 
tăşit-o Pr. Iustin. A fost întrutotul de acord, chiar 
s-a bucurat că cercetarea martirilor ar fi sub auto- 
ritatea onestă a creştinilor, călugărilor, ierarhilor. 
Ulterior (vezi ziarul „Ziua” nr. 4534 de joi, 14 mai 
2009) părintele şi-a schimbat opţiunea, afirmân- 


du-și răspicat părerea că centrul de studii mar- 
tirologice este „un centru cultura!” şi că trebuie 
îndepărtat din mănăstire. 

În urmă cu câteva luni, un părinte de la 
Petru-Vodă a întocmit o temă de arhitectură şi a 
exclus din ea complet centrul de studii martiro- 
logice. I-am telefonat să-i cer explicaţii. Mi-a 
răspuns că a proiectat „un arhondaric mai mare 
ca să aibă loc acolo şi cercetătorii”. 

- Cum interpretaţi aceste oscilaţii contradic- 
torii? 

- Nu pot să le interpretez. Poate că Pr. Iustin, 
prin această opoziţie, fiind un duhovnic renumit, 
vede sau simte ceva ce nu sunt eu în stare să per- 
cep acum. Dar există câteva argumente logice, 
singurele la care eu am acces, care mă determină 
să militez în continuare pentru centrul de studii 
martirologice. 

Ştiu că intenţia mea şi a celor care pro- 
movează studiul martirilor la Aiud este sinceră şi 
nu urmăreşte decât cinstirea martirilor şi 
întărirea Bisericii. Din acest punct de vedere, nu 
greşim față de nimeni şi credem că şi noi facem 
voia lui Dumnezeu. 

Argumentul că în mănăstire trebuie să fie 
doar liturghie, şi nu implicarea mirenilor, nu stă 
în picioare, din mai multe motive. Cercetarea 
martirilor poate fi făcută exclusiv cu monahi, 
dacă sunt buni specialişti şi dacă nu au sentimen- 
te persistente de respingere, neîncredere şi an- 
goasă când întâlnesc mireni. Am văzut însă că şi 
mirenii sunt primiţi bine în mănăstiri, mai cu 
seamă când donează ceva. Deci excepţii pot fi. În 
plus, există, sunt convins, mireni buni profesio- 
nişti şi foarte buni creştini, la fel de buni ca unii 
călugări. 

Întâlnim în mănăstirile ortodoxe ascultări 
diverse: țesut covoare, pulovere, făcut şindrilă, 
prelucrare de lemn, crescut nutrii, vaci, oi multe, 
prăşit porumb etc. 

Cu ce or fi mai duhovniceşti aceste ascultări 
decât studiul martirilor, nu înţeleg. 

Am întâlnit în textele iscălite de Pr. Iustin 
câteva expresii care sugerează faptul că Sfinţia Sa 
nu este singurul autor a ceea ce iscăleşte. Statura 
duhovnicească de Pateric a părintelui Iustin mă 
face să cred că între limbajul duhovnicesc al Prea 





anul VII e nr. 78 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Cuvioşiei Sale şi expresiile „torpilă japoneză”, 
„vârful sabiei” sau „centru cultura!” nu există nici 
o legătură. 

Toate aceastea mă fac să cred că Părintele 
Iustin încă doreşte ca la Aiud să fiinţeze un centru 
de studii martirologice.! 

Dacă totuşi la Aiud nu se va naşte cercetarea 
martirilor, avem posibilitatea, libertatea, râvna şi 
bucuria să o facem oriunde în altă parte. 

Iar eu voi rămâne acelaşi admirator şi voi 
avea aceeaşi evlavie pentru cel ce este Părintele 
Iustin de la Petru Vodă. Poate, pentru binele şi 
liniştea părintelui, treptat, vor obosi şi „ucenicii 
de serviciu” - plini de râvnă, dar lipsiţi de pri- 
cepere - care îl înconjoară de atâta vreme, 
sperând că vor învăța ceva de la Sfinţia Sa. 
Excluderea centrului de studii martirologice din 
spaţiul eclesial riscă deturnarea şi capturarea lui 
de către atei şi necreştini (care, oricum, cinste lor, 
se luptă din greu, cu trudă şi cu mândrie, să-şi 
reactiveze memoria). De aceea, cred cu tărie că 
cercetarea martirilor este bine să se facă sub 
autoritatea unei mănăstriri. 


Sfântul Vasile cel Mare a adus bolnavii în 
mănăstire încă în secolul IV. Nu cred că e cazul 
ca noi să scoatem martirii din mănăstire în se- 
colul XX. 

- Dumneavoastră aţi dat o idee, dar nu sun- 
teți nici fost deținut politic, nici arhitect, nici 
monah la Aiud, nici factor de decizie în Biserică. 
Cine credeţi că are autoritatea să intervină în 
proiectul de Ia Aiud? 

- Pentru că mi-aţi pus această întrebare, am 
să vă răspund mai în detaliu pentru că din cauza 
unor confuzii asupra dreptului şi obligaţiei de a 
interveni s-au născut multe certuri, care n-au 
făcut decât să întârzie proiectul. 

ÎPS. Andrei este autoritatea eclezială su- 
premă, care decide în Sfânta Arhiepiscopie a Alba 
Iuliei. Ierarhul locului hotărăşte. În mod fericit, 
ÎPS. Andrei este un om care iubeşte martirii şi 
sunt convins că, dacă Dumnezeu l-a aşezat ierarh 
peste altarul suferinței carcerale din România, 
are curajul şi înțelepciunea să guverneze acest 
mare şi prețios proiect al Bisericii şi neamului 
nostru. Sper ca ÎPS Andrei să fie o stâncă de care 

















! Interviul a avut loc Ia începutul lunii august. Pe 21 august a.c., părintele Iustin Pârvu, dr. Pavel Chirilă, maestrul 
Dan Puric şi liderii foştilor deţinuţi politici au semnat un comunicat comun în care arată că la Aiud se va face şi 
centru de martirologie, pe lângă mănăstire. Redăm documentul în paginile următoare. 





anul VII e nr. 78 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





se vor lovi - şi se lovesc - toți detractorii, fie ei 
monahi sau mireni. 

Foştii deţinuţi politici au desigur autoritatea 
morală să susțină un asemenea proiect şi să-l 
apere în faţa celor care nu-l doresc sau se sperie 
de el. Ei pot face relatări şi sugestii valoroase 
privind adevărul istoric, viața cotidiană în 
închisori, metodele de schingiuire fizică şi pre- 
siune psihică, bolile, hrana, îmbrăcămintea, con- 
diţiile ambientale ale închisorii, relaţia socială, 
rugăciunea, trăirea, asceza asumată sau nu, leza- 
rea anatomică şi spirituală a ființei umane etc. 

Dacă există foşti deţinuţi politici care se pri- 
cep - în mod expres şi atestat - la arhitectura 
mănăstirească sau funcţia arhitecturală a unui 
centru de cercetare, atunci au dreptul să-şi spună 
opinia, şi este realmente bine să se ţină cont de 
părerea lor. 

- Ce rol a jucat și ce responsabilitate are 
maestrul Dan Puric în acest proiect? 

- De la lansarea ideii, până în prezent, 
maestrul Dan Puric este omul care a făcut cel mai 
mult pentru acest proiect. Domnia sa a ajutat la 
obţinerea unei extensii de teren la Aiud, fără care 
nu s-ar putea face o mănăstire mare, şi a virat o 
primă sumă de bani pentru începutul lucrărilor. 
Cei care îl critică n-au făcut nimic pentru Aiud, nu 
au donat nimic, doar critică. Jignirile care i s-au 
adus - pe internet şi în presă -, calomniile, 
bănuielile, sunt pentru el un mic botez al focului, 
la care a răspuns cu demnitate până acum: adică 
a păstrat liniştea solemnă a omului superior, care 
nu răspunde, înjosindu-se, atâta timp cât proiec- 
tul merge înainte. 

D- Dan Puric mi-a mărturisit de mai multe 
ori Că nu are nici o cădere să se exprime asupra 
arhitecturii aşezământului şi nici nu vrea să se 
implice. Această decizie aparține Arhiepiscopiei 
de Alba Iulia. Dar ca român şi creştin sensibil la 
istoria creştină a acestui neam - care este o reali- 
tate obiectivă ce nu poate fi înlăturată - şi la jert- 
fele lui, va continua să sprijine moral şi material 
acest aşezământ. 

- Dar noi, creştinii de rând, ca mine şi ca 
dumneavoastră, ce putem face pentru Aiud? 

- Să milităm pentru ideea construirii 
Memorialului Aiud, să ne bucurăm că se face şi să 


ne expunem opiniile cu smerenie, făcându-le 
cunoscute ierarhului locului, nu dând buzna cu 
aparatul de filmat „acasă” la episcop şi pe blog- 
guri. Iar limbajul trebuie să fie decent, corect, să 
exprime un cuget bun şi buna intenţie. Dacă nu 
putem face nimic pentru Aiud, să încercăm să 
facem altceva plăcut lui Dumnezeu, căci Dum- 
nezeu Îa judecată ne întreabă şi de timpul pierdut 
pe pământ şi de binele pe care puteam să-l facem 
şi nu l-am făcut. 

- Prima variantă a proiectului a fost criticată 
pentru dimensiunea ei arhitecturală. Înţeleg că 
acum există o altă variantă, agreeată şi de ÎPS 
Andrei... 

- Prima variantă a fost criticată pe nedrept, în 
sensul că nu i s-a dat arhitectului nici o temă de 
arhitectură; s-au repezit însă s-o critice săptămâni 
în şir. Ştiu că în prezent există o altă variantă: 
mănăstire şi centru de martirologie. Referințele 
asupra d-lui arhitect Radu Mihăilescu, autorul 
acestui proiect, sunt dintre cele mai bune. 

Dacă ÎPS Andrei a agreat această nouă va- 
riantă, înseamnă că se lucrează la documentaţia 
de avizare. Nu ştiu amănunte, nu mai sunt la 
curent, pentru că de trei săptămâni duhovnicul 
de la Aiud este mai greu de contactat. 

- Ce v-a impresionat neplăcut în disputa cre- 
ată pe marginea proiectului Aiud? 

- Calomniile, insultele, minciunile, manipu- 
larea, confuziile, limbajul trivial (departe de 
orice mentalitate creştin-ortodoxă) făcute fără 
oprelişti pe anumite blogguri care se declară 
ortodoxe. 

- Există manipulare în toate aceste dis- 
pute? 

- Desigur. Să vă exemplific. Nimeni dintre 
iniţiatorii proiectului Aiud nu a pronunțat sintag- 
ma “centru cultural”, pentru că realmente desco- 
perirea şi identificarea martirilor nu este un act 
de cultură, ci o lucrare spirituală în cel mai înalt 
înțeles al cuvântului. 

La un moment dat detractorii proiectului au 
introdus sintagma “centru cultural”'susținând cu 
tărie (de Ia ei înşişi) că la Aiud se doreşte un cen- 
tru cultural. 

Au pus acest zvon în gura Pr. Iustin şi au 
început să lupte din toate puterile împotriva „cen- 





10 


anul VII e nr. 78 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





trului cultural“, adică, de fapt, împotriva proiectu- 
lui Aiud - Centrul de studii martirologice. 

Astfel oamenii neavizaţii au înțeles că Pr. 
Iustin respinge crearea unui centru de studii mar- 
tirologice, pentru “a salva Aiudu/. 

Ultimul manipulator este un domn din 
Constanța care îi pune, abrupt, Părintelui Arsenie 
întrebarea: "mănastire sau centru cultural?” 
Toate întrebarile ulterioare sugerează răspun- 
surile programate: "mănăstire” şi nimic “altceva”. 

Asistăm la aceeaşi intenție susținută cu 
tenacitate şi manevrată abil din culisele manipu- 
larii: excluderea cercetării martirologice. Ceea ce 
este dureros e faptul că martirii noştri sunt con- 
damnaţi la uitare chiar de către pretinşii orto- 
docşi. Mi-ar plăcea să cred că sunt doar cu starea 
de veghe amorțită şi nu sunt instrumente 
conştiente ale duşmanilor ortodoxiei. 

Uneori, manipularea abilă alternează cu 
minciuna (îi amintim domnului din Constanţa să 
fie atent la cuvinte căci în Sfânta Scriptură scrie 
că diavolul este tatăl minciunii). În interviul cu 
Pr. Arsenie, interviervatorul spune textual: ”...le e 
frică să fie mănăstire... Nu mai vor să facă în prin- 
cipal o mănăstire...”. 

Eu vă spun că niciodată, nimeni nu a vrut să 
excludă mănăstirea. Pr. Iustin, Î.PS Andrei şi Pr. 
Augustin ştiu asta. 

Iar mai jos, spre sfârşitul interviului toarnă 
altă minciună alarmistă: "Credem că se încearcă 
să se preia de către alţii, care nu sunt foarte cin- 
stiţi, ideea aceasta a Aiudului” (sublinierea ne 
aparține). 

- Cum ar fi posibilă o rezolvare fericită a 
Aiudului? 

- Cei dornici să se implice în proiectul Aiud să 
înțeleagă că cercetarea şi descoperirea martirilor 
este un act eminamente spiritual şi eclesial, că nu 
trebuie exclus din mănastire un astfel de centru 
de martirologie (ar fi chiar păcat) şi să pună 
umărul fiecare la edificarea acestui memorial 
românesc. 

- Vă implicaţi în continuare în proiectul Aiud? 

- În etapa actuală, nu e rolul şi nici pricepe- 
rea mea: arhitectură, construcții, şantiere etc. 
Este misiunea exclusivă a ÎPS Andrei şi a specia- 
liştilor. 


Voi milita însă pentru proiectul Aiud şi voi 
încerca să ajut cum pot. Am propus ÎPS Andrei, şi 
a fost de acord, să constituie un grup de lucru 
consultativ, format din teologi, istorici, sociologi, 
monahi, foşti deţinuţi politici, cercetători, 
antropologi - creştini autentici, oameni din 
Biserică -, care să-i prezinte analize pertinente şi 
direcţii de cercetare ale fenomenului carceral şi 
martirologic. În felul acesta, în luarea deciziilor, 
Înaltpresfinţia Sa s-ar sprijini pe opinii protesio- 
niste şi avizate. 

- Dacă totuşi în acest proiect intervin 
securiști, masoni, ezoteriști, atei, necreştini etc, 
ce e de făcut? Știu că la Petru Vodă şi dumnea- 
voastră, şi Dan Puric aţi fost bănuiţi că faceţi 
parte dintre aceştia. 

- Întâi, vă răspund printr-o întrebare. Dacă în 
acest proiect intervin foşti deţinuţi politici turnă- 
tori, care nu s-au pocăit pentru faptele lor, 
călugări care scot cercetarea martirilor din 
Biserică, falși episcopi şi arhimandriţi care bântu- 
ie prin mănăstiri, oameni fricoşi care zic „mai 
bine să nu-l facem decât să fie distrus”, oameni 
care confundă cultura cu spiritualitatea, monahi 
care cred că cercetarea istorică şi arheologică se 
poate face în arhondaric, bloggeri care ţin „predi- 
ci bune la toată trebuința” - ce e de făcut? 

Cred totuşi că există şi un răspuns teologic la 
această întrebare. 

Am învăţat de la duhovnicul meu că una din 
cele mai mari taine şi puteri ale Bisericii Creştine 
este faptul că Dumnezeu întoarce răul în bine în 
virtutea actului proniator şi grijii lui Dumnezeu 
pentru mântuirea neamului omenesc. 

Dacă întemeietorii mănăstirii şi centrului de 
studii martirologice de la Aiud sunt bine inten- 
ționați, iubesc Biserica şi cred cu tăria cu care 
mută munții sau Râpa Robilor din loc, atunci toți 
cuceritorii noştri ori se vor converti, ori vor fi 
îndepărtați prin mâna tare a lui Dumnezeu care 
celor mândri le stă împotrivă. 

Aici îşi găsesc sens cuvintele atât de des 
repetate în pateric: „...Să punem început bun”. 

Pentru acest început bun şi buna intenţie a 
noastră a celor care inițiem lucrarea - Dumne- 
zeu o va ocroti în veci. Altfel, să nu fie! 

Interviu realizat de Claudiu Târziu 





anul VII e nr. 78 


IN 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





O inexactitate care 
mă priveşte și o părere 
despre „Proiectul Aiud“ 


Claudiu Târziu 





lează 0... să-i spunem inexactitate, pe care 

cred că trebuie să o îndrept. Sînt unele 
enormităţi pe care nu mă obosesc să le neg, pen- 
tru că sînt evidente. Neadevărul asupra căruia 
mă opresc acum, deşi minor în corul denigrator, 
ar putea afecta însă persoane pe care le respect şi 
le iubesc. 

Mai mulți internauți ortodocşi afirmă, fără 
să fi făcut o minimă verificare, că eu susţin „pro- 
iectul Puric” privind construirea unei mănăstiri, 
pe lângă care să existe şi un centru de martirolo- 
gie la Aiud. Nu-l susţin, cum nu- susțin nici pe cel 
atribuit părintelui Iustin Pârvu de la Petru Vodă. 
Pentru a pleda pentru un proiect, trebuie să am 
căderea şi să-l cunosc - dacă se poate chiar în de- 
taliu. Nu am văzut decât „pozele” de ansamblu a 
două proiecte. Înţeleg că, pînă la urmă, ÎPS An- 
drei a optat pentru un al treilea proiect - care 


p mai multe site-uri şi bloguri se vehicu- 











mi-a rămas necunoscut şi el (în cazul acestuia nu 
am văzut nici o fotografie măcar). 

Nici părintele Iustin, nici prietenul Dan Pu- 
ric, nici ÎPS Andrei Andreicuţ, episcopul locului, 
care are dreptul asupra deciziei finale, nu mi-au 
cerut părerea. Și nu aveau de ce. 

Nu am nici competenţa profesională, nici au- 
toritatea morală să mă pronunț asupra a cum tre- 
buie făcut Memorialul de la Aiud. 

Ca mădular al Bisericii şi ca român, am cre- 
zut de datoria mea să mă pronunţ asupra necesi- 
tății existenței unui Memorial la Aiud - care în- 
seamnă, sub toate aspectele, un loc de cinstire. 
Părintele Iustin a avut excelenta idee ca, lângă 
monumentul de la Aiud ridicat în memoria celor 
ucişi în închisoarea oraşului de către comunişti, 
să fie clădită o mănăstire. DI. dr. Pavel Chirilă a 
propus - inspirat şi domnia sa, cred eu - să fie 
înființat, pe lîngă mănăstire, un centru de cerce- 
tări martirologice - adică o instituţie care să do- 
cumenteze cum au fost martirizaţi mii de români 
pentru Hristos, în timpul prigoanei comuniste. 
Iar ÎPS Andrei a binecuvântat iniţiativa. 

O astfel de lucrare îmi pare este esenţială 
pentru cunoaşterea istoriei noastre recente şi 
deopotrivă pentru întărirea noastră în credinţă. 

Aşadar, m-am declarat principial un adept al 
ideii de mănăstire cu centru martirologic. Dar 
cum să arate acesta vor stabili alţii mai îndreptă- 
țiți decât mine. 

Cunoscînd cît de important poate deveni 
pentru români un astfel de Memorial (pentru că 
mănăstirea şi prezența sfintelor moaşte, care fac 
minuni, ar credibiliza enorm centrul de martiro- 
logie, iar adevărurile rostite de acolo ar fi devas- 
tatoare), antihriştii şi antiromânii au uneltit întîi 
dezbinarea dintre luptătorii pentru aceeaşi cauză 
şi apoi blocarea proiectului cu orice preţ. Una din- 





12 


anul VII e nr. 78 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





tre metodele pentru amânarea oricărei decizii a 
fost inventarea unei probleme. ce se face la Aiud, 
mănăstire sau centru cultural? Au muşcat mo- 
meala inclusiv unii călugări. Învrăjbirea s-a pro- 
dus, iar vara dă să se încheie înainte să se fi săpat 
baremi un metru de fundaţie pentru Memorialul 
de la Aiud. 

Cei care se panichează şi panichează lumea 
că lupta se duce mai ales contra mănăstirii, se 
înşală şi înşeală. Deja, la Aiud există un schit (ridi- 
cat tot prin strădania precumpănitoare a părinte- 
lui Iustin), iar ca biserică e folosit chiar monu- 
mentul închinat celor căzuţi în închisori (tîrnosit 
ca atare de însuşi ÎPS Bartolomeu). De acolo, ose- 
mintele mucenicilor, cinstite ca sfinte moaşte, 
sînt trimise la mănăstiri din toată ţara, de la Mun- 
tele Athos şi de la Locurile Sfinte. Deci, să fim lu- 
cizi, asta nu mai pot să oprească duşmanii, dar 
fondarea centrului de martirologie, care să dez- 


văluie şi cine au fost călăii şi care le-au fost unelte- 
le şi metodele, poate fi încă împiedicată. 

Mai încoace a mai apărut o temere: ce ne fa- 
cem dacă acel centru de martirologie va fi prelu- 
at de forţe ostile şi îndreptat împotriva Bisericii şi 
aromânilor? Cine să-l preia, oameni buni, dacă el 
se va afla sub controlul direct al mănăstirii? Și 
chiar aşa, să îngăduie Dumnezeu ca diavolul să-şi 
bată joc de sfinţii Săi, tocmai pe un loc de marti- 
raj şi într-o mănăstire dreptmăritoare? 

Ne luptăm cu fantome şi nu mai construim 
nimic. Asta şi vrea vrăjmaşul. 

Nădejdea mea este că părintele arhimandrit 
Iustin Pârvu şi ÎPS Arhiepiscop Andrei Andreicuţ, 
cei care poartă în primul rînd responsabilitatea 
asupra marii lucrări de la Aiud, să readucă pacea 
între ortodocşi şi să impulsioneze începerea con- 
strucţiei. 

Doamne, ajută! 


Comunicat despre Proiectul Aiud 


Iată că „semnele de împăcare“ la care ne referisem interogativ într-un articol anterioar (7 august 2009) 
s-au concretizat pe 21 august, într-un Comunicat ce poartă antetul Federaţiei Române a Foştilor Deținuți Poli- 
tici şi Luptători Anticomunişti (FRFDPLA) şi un număr de zece semnături, printre care cele ale părintelui arhi- 
mandrit Iustin Pârvu, actorului şi regizorului Dan Puric, doctorului Pavel Chirilă, inginerului dr. Constantin 


Iulian (preşedintele Federaţiei) şi inginerului Gheorghe Jijie (secre- 


tarul Federaţiei). 


Semnatarii precizează că sînt de acord ca Memorialul de a Aiud 
să conţină, pe lîngă mănăstire, şi un centru de martirologie. În felul 
acesta, se pune punct polemicilor cu privire La ce trebuie să se con- 
struiască la Aiud, întreţinute pe anumite bloguri pretins ortodoxe. 
De asemenea, toate intrigile, care au urmărit să-i pună unul împotri- 
va altuia pe aceşti bărbaţi vrednici ai Bisericii, sînt spulberate. 

Comunicatul precizează: „Suntem bucuroşi că acest proiect 
pleacă din inițiativa unui mare duhovnic al neamului românesc, 
pătimitor al Aiudului, Părintele Iustin Pârvu, şi sub înalta binecu- 
vântare a unui Înalt Ierarh al Bisericii Româneşti, ÎPS Andrei 
Andreicuţ, precum şi cu susținerea publică a unui reprezentant al 


societăţii civile, actorul şi regizorul Dan Puric“. 





CemoNiCcAT 
căra ȚARĂ 


FAFBRLA. îşi dela IRKAY seed 
În. vealtaeea Aeărellaz de. În Ad ere anale te 


demaleuizua doaz masăiri și & urmă ceulim dedicat 





C et mamă vatamare nmoabinuln. Rom 
Gal Aowasa Comună . 
a van desmaeă Meci | eu lidittea mano 








mea: denatiăi 





R cada . 
Groduesee Fadel (FR NRAA.) ile 


nenul igiae Malaia eredida veaxlră cret! 








A aaecebure mad. cenarinii duilaa / Pezut 


2. Steer na,  Giieontane pai 





en orvaci UA — 
Sa munte TU 

Aosuiu Zânsu feline: fala 
meci. E ese Aba 
2 PoTescu fre 
Conneilu MARCU = 


2. MEMBRU 

In REGAZAR 

3, Aa) maner 
Meuse 
ME A BRU 


whe 


APMELU 
Roz DR. 
MEMBRU 


5 23 


made pateu cotatii AAZE 
STEAM RUA Aia 

m Rx Aa —] 
Lă 











Din facsimilul documentului olograf, se vede că precizarea din final, privitoare Ia posibilele răstălmăciri 
diversioniste din presă sau de pe internet, este adăugată şi semnată de însuşi părintele Iustin. 

Lucrurile par să fi intrat, cel puţin la nivelul de sus, pe bunul făgaş al Ortodoxiei cuminecătoare şi împreună- 
lucrătoare. Să nu ne amăgim însă că sabotorii de serviciu ai oricărei bune înţelegeri se vor consola prea lesne cu 
noua situație. Sau, altfel spus, să nu ne grăbim să spunem „hop“ înainte de-a fi trecut puntea de-a binelea. 





anul VII e nr. 78 


13 


ÎN DEZBATERE 





Atacul la persoană 
- o nouă modalitate 
apologetică? 


Pr. Antonio Aroneasa 





u poți decât să te întristezi atunci când răs- 

foieşti unele bloguri ortodoxe în care, prin 

atacuri dure la persoană, se face, chipurile, 
apologia ortodoxiei. Ceea ce nu reuşeşte să facă 
de ani de zile presa de scandal, prin subiectele 
senzaţionale în care sunt atacați reprezentanți ai 
Bisericii implicaţi în diverse nereguli, reuşesc să 
realizeze, în mai puţin de un an anumiţi gazetari 
„ortodocşi”. Scandalul iscat în jurul Proiectului 
de la Aiud nu face deloc cinste Bisericii. 
Diferenţele de opinie apărute între domnul Dan 
Puric şi părintele Justin Pârvu au fost transferate 
de doritorii de scandal pe un teren mlăștinos, cel 
al reglării de conturi şi al atacului la persoană 
prin care, cred ei, aduc un mare serviciu 








CLER SRI SENINA n Mai ati, LA 


Părintelui Justin, sau BOR. Citind blogul dom- 
nului Victor Roncea şi mai ales forumul pe care 
sunt postate opiniile vizitatorilor, te cruceşti de 
lipsa de cunoştinţă a celor care postează comen- 
tarii, dar mai ales de graba atacului furibund, lip- 
sit de orice logică şi de esenţă reală, asupra unor 
persoane ca Dan Puric sau Î.PS. Andrei Andrei- 
cuţ. Este de ajuns să nu îţi placă o persoană, sau 
să agreezi atacul declanșat asupra ei de o terță 
persoană, pentru a arunca asupra acesteia etiche- 
te ca: mason, demonic, eretic, colaborator al se- 
curității etc. De fapt, „ortodocşii” care apelează la 
o asemenea tactică nu fac decât să împrumute ar- 
mele dracului, dar şi cele folosite de susținătorii 
„corectitudinii politice” care, atunci când vor să 
arunce un con de umbră asupra cuiva, îi lipesc bi- 
necunoscutele etichete de legionar, fascist, 


sa USER ȚEL BEA DR pe PE EI 





i , 
LE 


Pictură mural; 


Moldovita 





14 


anul VII e nr. 78 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





reacționar, sau antisemit. Nu se vede clar? Armele 
sunt aceleaşi! Oare raţiunea duhovnicească pe 
care trebuie să o pună în lucrare orice creştin, 
înțelepciunea Duhului Sfânt pe care am primit-o 
ca dar la intrarea noastră în Biserica lui Hristos 
prin Taina Mirungerii - precedată de Botez şi de 
Euharistie - nu arată celor care folosesc otrava 
urii că ortodoxia nu se apără aşa? Pentru aceas- 
ta este nevoie să fii în Biserica lui Hristos cu 
întreaga ta ființă, asumându-ți asceza şi rugă- 
ciunea ca mijloace de purificare duhovnicească 
şi trupească, să participi la Trupul lui Hristos în 
mod real şi să aduci în mijlocul lumii tot mai 
desacralizate şi „dez-dumnezeite” mesajul lui 
Hristos: IUBIREA. 

Or, prin aceste mijloace abjecte este adusă ura: 
iată fraţilor ce se petrece în Biserica lui Hristos! 
Poftiţi, noi astfel înțelegem să îl propovăduim pe 
Mântuitorul! Asta spun, indirect prin mesaj şi direct 
prin faptele lor cei care îl atacă cu o ură viscerală pe 
Dan Puric, pe Răzvan Codrescu, Î.PS. Andrei 
Andreicuț şi pe alţii (ordinea este aleatorie). 
Personal, nu am văzut nici un atac la adresa părin- 
telui Justin Pârvu din partea lui Dan Puric, sau pe 
blogul prietenului Claudiu Târziu, sau vreo referire 
pozitivă la altă problemă spinoasă, cea a implan- 
turilor biometrice. Faptul că părintele Andrew 
Phillip şi-a exprimat opinia, în mod nuanțat, că la o 
adică acceptarea cipurilor nu este lepădare de 
Hristos - ține doar de dreptul legitim la opinie. 
Opinia personală a părintelui nu poate fi atribuită 
nici directorului, nici grupării revistei ROST, nici 
autorului interviului. Pe lângă această opinie sunt 
trecute cu vederea, intenţionat, toate celelate luări 
de poziţie pe care le-a avut Claudiu Târziu în legă- 
tură cu cipurile biometrice, aspect asupra căruia 
insist întrucât datele se pot găsi cu uşurinţă atât pe 
internet cât şi în paginile revistei ROST. 


Confuzia și lipsa dragostei 


Ceea ce s-a creat nu este decât confuzie. Do- 
rința cea mai mare a diavolului este să provoace 


zavistie între prieteni şi să semene confuzie. Toţi 
suntem în jurul părintelui Justin Pârvu, dar avem 
opinii contrare pe care le susţinem cu patimă 
mânjindu-ne prin presă. Toţi suntem ai lui Hris- 
tos, dar nu ne înțelegem întrucât nu avem „gân- 
dul lui Hristos” — aşa cum ne îndeamnă sfântul 
Apostol Pavel - şi nici iubirea Lui. 

În istoria Bisericii au existat divergențe de 
opinii chiar în ceea ce priveşte învățătura de cre- 
dință, dar cei care au fost în Adevăr s-au înțeles în 
Iubire. Chiar între Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel 
au fost opinii contrare în privința obligativității 
circumciziei pentru creştinii proveniți dintre nea- 
muri, acestea întâmplându-se înainte de sinodul 
de la Ierusalim din anul 50, la care, în duhul dra- 
gostei lui Hristos, au fost rezolvate aceste proble- 
me. Însă, apostolii nu s-au „mânjit” în public, pen- 
tru că nu aveau între ei ura, şi mai mult decât atât, 
problemele lor ţineau de dogmele Bisericii şi nu 
de vreo opinie personală, sau de patimi. În de- 
cursul istoriei Bisericii „au existat lupte, schisme, 
acuzaţii reciproce, calomnii, presiuni; dar este o 
diferență între ce a fost şi ce este acum: la temelia 
acelor tulburări despre care ne vorbeşte istoria 
erau întotdeauna lupte dogmatice, în vreme ce 
acum sunt patimi omeneşti.” 

Noi nu mai suntem în stare să murim pentru 
Adevăr, pentru Hristos, dar pentru apărarea opi- 
niilor personale, da, şi pentru aceasta scoatem în 
față tot arsenalul de care dispunem: ura, josnicia, 
injuria, batjocura. 

Cu acestea, din orice împrejurare, din orice 
subiect, cât de mic, se face un mare şi urât tablou 
al scandalului care pătează obrazul Trupului lui 
Hristos care este Biserica. Mă bucură însă ceea ce 
se întrevede din rândurile citite pe blogul lui 
Claudiu Târziu: „Mai întîi, fără să se pună de 
acord, ci doar din lucrarea lui Dumnezeu, s-au 
revăzut părintele Iustin Pârvu, starețul mănăs- 
tirii Petru Vodă (Neamţ), şi maestrul Dan Puric. 
Primul a venit să se intereseze de cum merge 
proiectul pentru ridicarea Memorialului. Al 
doilea era în trecere dinspre Banat spre Bistriţa şi 


1 Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2008, pag. 26. Aceste cuvinte ale părin- 
telui N. Afanasiev, scrise în prima jumătate a sceolului trecut, sunt extrem de actuale şi redau foarte bine esența 
luptei iscate recent, mai mult în presă şi pe blogurile personale în jurul monumentului care se doreşte a fi con- 


struit la Aiud. 





anul VII e nr. 78 


15 


ÎN DEZBATERE 











a intrat să se închine. În ciuda, uneltirilor unor 
duşmani ai ortodoxiei, s-a făcut astfel primul pas 
spre reapropierea celor două personalități ale Bi- 
sericii”. De ce mă bucură? Pentru că acestea văde- 
sc intenţia bună a autorului lor, ceea ce dă spe- 
ranță şi mă face să mă gândesc la o pildă pateri- 
cală în care un ucenic s-a dovedit a avea înțelepci- 
une dumnezeiască prin care a reuşit să realizeze 
împăcarea a doi bătrâni înduhovniciți. Aceştia se 
supăraseră pentru motive neîntemeiate, dar uce- 
nicul, prin dragostea şi înțelepciunea sa a reuşit 
să îi îmbrăţişeze din nou, cu dragoste, pe cei doi. 

Cred că asta şi aşteaptă lumea de la noi, şi 
mai cred că rolul ucenicului poate fi jucat de 
fiecare dintre noi! Nu suntem doar simpli gaze- 
tari, iar pe lângă un cod deontologic al jurnalistu- 
lui obişnuit avem ceva mai presus de care trebuie 
să ţinem seama: Poruncile dumnezeieşti şi Legea 
morală creştină în totalitatea ei. Pentru a le res- 
pecta, însă, trebuie să le cunoaştem, după care să 
le punem în practică. Noi nici nu mai ştim că tre- 
buie să luptăm pentru Hristos şi pentru Biserica 
Sa şi nu pentru satisfacerea patimilor proprii. Nu 
cred că poţi spune după un atac lansat în presă: 


„Doamne, îți mulțumesc că mi-ai dat tărie să măr- 
turisesc cuvântul Tău”, de vreme ce mărturiseşti 
propria patimă. Eventual, poţi scoate un triumfă- 
tor şi diabolic: „i-am zis-o şi de data asta” sau ,i- 
am făcut-o”, privind satisfăcut la gândurile şi 
cuvintele veninoase, la caricaturile răutăcioase 
pe care le-ai lansat. La vederea acestui tărăboi 
necreştinesc saltă de satisfacție demonii, pentru 
că li se face voia, dar şi „neprietenii” Bisericii. 
Oare asta vrea Hristos de la noi? Oare pentru asta 
izvorăsc miresme şi tămăduiesc bolile moaştele 
sfinților de la Aiud? Nu cred! Bine ar fi să îi rugăm 
pe aceştia din urmă să ne îndrume spre regăsirea 
înțelepciunii şi dragostei frățeşti unul de altul 
pentru ca împreună să putem lupta „împotriva 
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva 
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotri- 
va duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” 
(Efeseni 6, 12). Asta este calea şi asta este orto- 
doxia: mărturisirea credinței în Hristos şi în 
Biserica Lui, cu tot ceea ce presupune aceasta, şi 
nu mărturisirea propriilor patimi şi neajunsuri în 
urma căreia să fie lăsată falsa impresie a unei 
apologii a Bisericii şi a duhovnicilor ei. 





16 


anul VII e nr. 78 


CHIPUL COMUNISMULUI, AZI 





Jurnalul unei 
călătorii în Cuba «m 


Marcel Răduţ Seliște 


10. Student la facultatea 
torturii 





Gânduri: Îmi amintesc de mişcările studen- 
țeşti ale anilor '90. Piaţa Universităţii, bătăile 
suferite de la mineri, grevele studenţeşti împotri- 
va corupției şi mizeriei din învățământul superi- 
or, Zona Liberă de Comunism, frământarea şi 
lupta unei generații sătule de comunism şi înseta- 
tă după libertate. Studenţimea română a fost în- 
vinsă, atunci, pentru o vreme. Minerii, Iliescu, 
partidul-stat şi mafia politico-economică au fost 
mai puternici. Totuşi, atunci s-au sădit lăstarii fi- 
ravi ai României europene, atunci a început, de 
fapt, călătoria românilor către democraţie... 

Jurnal Astăzi este cald în Havana. Ploaia de 
ieri a înmuiat mizeria, soarele de azi o usucă, o 
împietreşte. Merg împreună cu Camil spre o zonă 
din apropierea centrului Havanei, la câteva străzi 
de Capitoliu. Aceeaşi trecere şocantă de la atmos- 
fera de carnaval care fardează locaţiile turistice 
ale Havanei, la atmosfera de hazna, de mormânt 
împuţit bântuit de cadavre vii, a cartierelor locui- 
te de cubanezii de rând. Trecerea e rapidă, la doar 
două străzi distanţă. Încercăm să-l găsim pe lide- 
rul mişcării studenţeşti de opoziţie. Intrăm în 
casa cu trei etaje, strecurându-ne în urma unui lo- 
catar şi urcăm iarăşi pe scara murdară. Parcă nu 
mai miroase aşa de rău ca ieri sau poate că înce- 
pem să ne obişnuim cu mirosul morții. Avem no- 
roc. Uşa apartamentului se deschide. Ne răspun- 
de o negresă. Are un picior retezat şi se sprijină 
pe nişte cârje. Camil o întreabă de dizident. Ne- 
gresa ne zâmbeşte blând. Nestor Rodriguez este 
acasă. Ne invită să intrăm. Apare şi Nestor. E 
scund, îndesat şi cu chipul brăzdat de riduri mari 
şi cicatrice. 


Nestor este liderul Mişcării Cubaneze a Tine- 
rilor pentru Democraţie, organizaţie care militea- 
ză pentru autonomia universitară şi depolitiza- 
rea învățământului superior din Cuba. Organiza- 
ţia are peste 400 de membri activi şi a reuşit să 
strângă de la studenți şi profesori aproape 5.000 
de semnături în favoarea autonomiei şi depoli- 
tizării facultăţilor cubaneze. Nestor Rodriguez ne 
vorbeşte cu un fel de oboseală, parcă îşi caută cu 
atenție cuvintele. Suferința acestui om se poate 
exprima sec printr-o cifră: zece. Zece ani a petre- 
cut Nestor Rodriguez în închisorile cubaneze. E 
un student bătrân. Student la facultatea torturii. 
A fost liberat în 2005, după ce a executat ultima 
condamnare primită, una la şase ani de închi- 
soare. Securitatea îl monitorizează permanent. 
Uneori, securiştii pun la cale câte o bătaie. În vara 
acestui an, prin iulie, a fost atacat în propria casă 
din Baracoa, de agenţi ai Securităţii. Pur şi simplu 
au intrat peste el şi l-au luat la bătaie, fără vreo 
explicaţie. 

Nestor este un visător. Universităţi autono- 
me şi depolitizate, dreptul studenţilor de a navi- 
ga fără restricții pe Internet, dreptul studenților 
de a se organiza în asociaţii independente, drep- 
tul studenților de a-şi exprima liber opiniile poli- 
tice, dreptul de a trăi în normalitate, acestea şi 
multe alte raze de lumină formează visul lui Nes- 
tor Rodriguez. Însă, până la împlinirea acestui 
vis, Nestor trebuie să lupte cu coşmarul vieţii de 
cubanez. Ne povesteşte despre proiectele organi- 
zației lui. Sunt două proiecte: obținerea autono- 
miei universitare cu tot ceea ce presupune aceas- 
ta şi reînființarea Universităţii Catolice „Santo 'To- 
mas de Villanueva“. Tresar când aud de acest pro- 
iect. ÎI întreb dacă ierarhia Bisericii Catolice din 
Cuba îl sprijină, măcar neoficial. Răspunsul este 
negativ. Diplomaţia Vaticanului are subtilități pe 
care Nestor nu le poate înțelege. 





anul VII e nr. 78 


17 


CHIPUL COMUNISMULUI, AZI 





Nestor ne spune cu o tristeţe sporită că ges- 
tul Uniunii Europene de a dialoga cu regimul co- 
munist din Cuba a avut ca efect intensificarea 
opresiunii. Fraţii Castro au exploatat la maxim 
acest gest pe care l-au prezentat în faţa cubanezi- 
lor ca un fel de gir moral acordat regimului comu- 
nist de către Uniunea Europeană. Dizidenţii cuba- 
nezi s-au simțit trădați şi părăsiți de un aliat de la 
care aşteptau un sprijin total. Nestor Rodriguez 
este însă optimist. Nu vor renunţa la luptă. Cu nici 
o săptămână înainte de vizita noastră, el împreu- 
nă cu alți patru prieteni aflaţi în închisoare au de- 
clanşat o grevă a foamei pentru a forța autorită- 
țile să amelioreze condiţiile teribile în care sunt 
încarceraţi deţinuţii politici. Securitatea a reacțio- 
nat ca de obicei, adică la bătut crunt, dar lui Nes- 
tor Rodriguez nu-i mai pasă. „Ne vom face datoria 
până la capăt. Numai voi, cei din Lumea Liberă, să 
nu ne uitaţi, să nu ne abandonaţi“, ne spune Nes- 
tor la despărțire, aproape în şoaptă. Europa, auzi 
acest strigăt? Europa, dormi? Europa, trezeşte-te! 


11. O seară de jazz 


Gânduri Dictatura îţi răpeşte libertatea fizi- 
că şi depune toate eforturile posibile pentru a-ţi 
distruge libertatea interioară, libertatea sufletu- 
lui. Un om supus torturii ideologice de zi cu zi 
prin intermediul căreia o dictatură îşi perpetuea- 
ză Stăpânirea, va căuta întotdeauna să evadeze 
din acest mecanism al terorii. Cubanezii se refu- 
giază în muzică. Muzica îi ajută să supraviețuias- 
Că. În cartierele murdare ale Havanei, aproape la 
tot pasul eşti asaltat de sunetele muzicii cuba- 
neze. Din case, din maşini, de la colț de stradă, 
muzica tradițională cubaneză se ridică spre cer, 
spre Dumnezeu şi mărturiseşte în felul ei împotri- 
va dictaturii. Este muzica libertăţii mult visate... 

Jurnal: Camil mi-a propus să mergem la un 
club de jazz. Şocul trecerii de la democraţie la dic- 
tatură a fost prea mare pentru noi. Ne resimţim. 
Suntem la marginea unei crize nervoase. Într-un 
fel, mă bucură faptul că am ajuns la această căde- 
re nervoasă. Înseamnă că suntem oameni liberi, 
că virusul dictaturii nu mai este în noi, că respin- 
gem aproape bilogic starea de semi-sclavie în 
care cubanezii trăiesc o jumătate de secol. Accept 














propunerea lui Camil. O seară de jazz ne-ar prin 
de bine. ÎI las pe Camil să aleagă locul. Îi place 
mult jazz-ul. Îmi vorbeşte de trupe şi solişti de 
jazz, pare că este un „connaisseur”. Aşteptăm să 
se facă seară. Clubul ales de Camil se deschide 
abia la ora zece seara. Am ceva emoţii. Nu am mai 
ieşit până acum noaptea târziu prin Havana. Am 
preferat să rămânem în casa unde suntem găz- 
duiți. E mai prudent. Totuşi, este necesar să ne 
oferim această seară de relaxare. Am ajuns la club 
fără probleme. „Vezi, Havana pare un oraş nor- 
mal, dintr-o democraţie europeană, seara, când 
se aprind luminile!”, îmi mărturiseşte Camil, im- 
presionat de strania şi deopotrivă minunata 
transformare a Havanei. Într-adevăr, noaptea, 
străzile şi clădirile Havanei au un farmec aparte. 
Parcă şi mirosul cumplit din timpul zilei bate în 
retragere. 

Intrăm în club după ce plătim câte zece 
pesos convertibili de fiecare, adică în total vreo 
18 euro. În preţ este inclusă o băutură. Clubul 
este amenajat în fostul subsol al unui bloc turn. 
Ţevile de evacuare a dejecţiilor din băile aparta- 
mentelor de deasupra străpung tavanul, dar sunt 
vopsite în culori discrete şi nu ies în evidență. Re- 
prezentanții jalnici ai clasei de mijloc occidentale 





18 


anul VII e nr. 78 


CHIPUL COMUNISMULUI, AZI 


ROST 





sunt şi ei prezenți. Au aceeaşi atitudine pe care 
am observat-o de când am venit în Cuba, atitudi- 
nea unor stăpâni de plantație veniţi în vacanță la 
moşia din colonii. Germani, englezi, spanioli stau 
aşezaţi la mese, pufăie țanțoşi din havanele de 
contrabandă şi beau „Cuba Libre”. Comandăm 
băutura. Camil vrea să fumeze. Cere un foc de la 
chelner şi ignoră atenţionarea acestuia cum că 
havana pe care o pufăie nu e veritabilă, ci 
proastă, foarte proastă. Am cumpărat câte o cutie 
de havane de la gazda noastră. Ne garantase că 
sunt luate direct din fabrică. Oricum, nu mai con- 
tează. Sunt havane din Cuba şi noi suntem mulțu- 
miţi cu asta... 

Începe spectacolul. O trupă formată din şase 
cubanezi revarsă asupra noastră muzică de jazz 
cubanez. Inima trupei este o cubaneză mulatră, 
trecută de vârsta a doua, care stăpâneşte minu- 
nat pianul şi propria-i voce. Împreună cu ea cântă 
soţul, un basist excelent, fiica, o tânără negresă cu 
o voce caldă, dar încă puţin lucrată, un saxofonist 
negru foarte talentat, un toboşar nervos şi plin 
de ritm şi un trompetist care a extaziat publicul 
din club. Îi ascult şi mă las purtat de muzica lor. În 
timpul celor două ore de jazz, dictatura fraţilor 
Castro a fost suspendată. Nici măcar gardianul în 
civil cu faţă de securist care păzea clubul nu mai 
era gardian. Pulsa şi el împreună cu noi în ritmul 
muzicii de jazz. Dictatura căzuse, Cuba era o ţară 
liberă, cubanezii îşi redobândiseră demnitatea. 
Muzica de jazz devenise pentru toți cei aflați în 
club un fel de liant, un suflet de grup, un imn 
înălțat libertăţii ființei umane. Revoluţia muzicii 
de jazz a învins în acel club, insulă pierdută în 
oceanul de suferință care este Havana. Am plecat 
spre gazdă după miezul nopții. Purtam în suflet 
libertatea în stare pură. Libertatea muzicii de jazz 
cubanez... 


12. Cruciada femeilor în alb 


Gânduri: Atunci când trăieşti într-o închisoa- 
re mare cât o insulă, vei rezista chinurilor doar 
dacă îţi vei afla puterea în conştiinţa nevinovăţiei 
tale. Vorbeam acum un an cu un fost deţinut poli- 
tic de la noi, din România. Îmi spunea că a rezis- 
tat tuturor umilințelor şi torturilor din închisoare 


pentru că ştia că cei vinovaţi în faţa lui Dumnezeu 
erau torţionarii şi nu cei torturați. Loviturile 
peste gură cu care îl chinuiau securiști ajunseseră 
să-i pară dulci ca nişte picături de miere. De ce? 
Pentru că în adâncul sufletului o voce tainică îi 
spunea că fiecare lovitură primită îl apropia şi 
mai mult de Dumnezeu... 

Jurnal: Astăzi e duminică aşa că am hotărât 
să mergem la biserică. Biserica catolică „Santa 
Rita” din cartierul Miramar, cartierul unde sunt 
sediile ambasadelor străine şi casele nomenclatu- 
riştilor cubanezi. Un fel de „Primăverii” de la noi. 
Am luat un taxi. Lui Camil nu-i e prea bine. Acest 
doctorand la Logică refuză aproape biologic să se 
adapteze sistemului ilogic şi demonic al comunis- 
mului cubanez. Când ajungem la biserică, messa 
catolică îl revigorează. De ce am ales biserica 
Santa Rita? Este biserica unde duminică de dumi- 
nică se strâng soțiile deținuților politici cubanezi 
din Havana. Grupul acestor femei se numeşte 
„Damas de blanco”, Femeile în alb. Aceste femei 
curajoase nu fac politică. Ele ştiu doar că soţii lor 
sunt închişi pe nedrept şi vor să-i vadă eliberaţi 
din închisoare, acasă, lângă cei dragi. Forma lor 
de protest este simplă. Se îmbracă în alb şi poartă 
în mâini buchete de flori pe care, după messă, le 
împart credincioşilor prezenți. 

La predică am avut parte de o surpriză de 
proporţii. „Înțelegi ce zice preotul?”, mă întreabă 
Camil. Îi răspund negativ. Nu înţeleg prea bine 
limba spaniolă. „Le pomeneşte pe „Damas de 
blanco” în predică. Spune că persoanele care for- 
mează grupul din stânga altarului sunt persoane 
chinuite, izgonite şi aflate în mare suferință. Îi în- 
deamnă pe credincioşi să nu uite că Hristos ne-a 
poruncit să ne ajutăm semenii aflaţi în suferință 
şi că la Judecata de Apoi, Hristos ne va întreba 
cum ne-am făcut datoria față de cei care acum su- 
feră cumplit”. Preotul le-a mai pomenit pe femei 
de câteva ori în predica lui dedicată apropiatei 
sanctificări a unui preot cubanez din secolul al 
XIX-lea, Jose Olallo Valdes, membru al Ordinului 
Ospitalierilor. Curajul preotului m-a emoţionat 
profund. În biserică se aflau cel puţin trei agenţi 
ai securităţii comuniste. Totuşi, preotul şi-a făcut 
datoria față de Hristos şi a mărturisit credința 
noastră creştină. 





anul VII e nr. 78 


19 


CHIPUL COMUNISMULUI, AZI 








După messă am ieşit în fața bisericii. Am 
observat imediat pe securiști. Instinctul m-a aju- 
tat să-l identific pe unul dintre ei chiar în timpul 
slujbei religioase. Un negru tânăr, atletic, aşezat 
într-un loc de unde putea să ţină sub observaţie 
atât grupul de femei, cât şi restul credincioşilor. 
Pe treptele din fața bisericii, femeile grupului 
„Damas de blanco” s-au aşezat ca pentru poză. 
Vreme de un minut, două s-au lăsat fotografiate 
de unul dintre securişti, un tinerel cu alură de jur- 
nalist. Îi zâmbeau şi fluturau spre el buchetele de 
flori. În cele două colţuri ale bisericii, ceilalţi doi 
securişti supravegheau „la vedere” grupul şi 
aruncau priviri severe către noi. Era evident că-i 
deranja faptul că fotografiam grupul. Nu am insi- 
stat. După câteva fotografii şi o filmare cu apara- 
tul foto, am părăsit zona. 

Pe diavol îl arde dacă îi răspunzi cu un zâm- 
bet plin de milă. Am privit la securiştii cubanezi. 
Erau absolut neputincioşi. Câteva femei îmbră- 
cate în alb, purtând flori în mâini şi milă în zâm- 
bete i-au umilit, făcând inutilă atotputernicia lor. 
Pe treptele bisericii catolice „Santa Rita” din 
Havana, într-o după-amiază însorită de duminică, 
diavolul a fost învins de femeile lui Hristos, 
Damas de blanco... 








13. Jurnalist în ilegalitate 


Gânduri: Oraşul Santa Clara îmi oferă 
aici, în Santa Clara speranţa renaşterii poporului 
cubanez îmi pare parcă mai mare ca în Havana. 
Oraşul este plin de tineri. În piaţeta din faţa hote- 
lului unde ne-am cazat - plătim 30 de euro pen- 
tru o noapte petrecută într-un fel de celulă mur- 
dară în care sunt înghesuite două paturi - am vă- 
zut până seara târziu, zeci de grupuri de elevi cu- 
banezi. Veseli, guralivi, parcă neştiutori, nepăsă- 
tori la drama permanentă a vieţii de cubanez. 
Tinereţea are puterea de a învinge chiar şi o tira- 
nie. Îmi amintesc de tinerii noştri asasinați în De- 
cembrie 1989. După câţiva ani de la moartea lor 
s-a spus că au murit degeaba. Acum, aici, în Cuba 
comunistă înțeleg că moartea lor ne-a dăruit 
nouă, românilor, libertatea. Inclusiv libertatea de 
a spune, cu inconştienţă şi nesimţire că ei, tinerii 
din Decembrie 1989 au murit degeaba... 

Jurnal: Guillermo Farifias Hernandez este li- 
cenţiat în psihologie şi prizonier politic. ÎI întâlni- 
sem în Havana, în casa unei avocate dizidente şi 
stabilisem să-l vizităm în Santa Clara. Locuieşte 
într-o casă cu etaj, cu camere mici, sufocate parcă 





20 


anul VII e nr. 78 


CHIPUL COMUNISMULUI, AZI 


ROST 





de ziduri murdare şi strâmbe. Ne aşezăm pe nişte 
scaune, în sufragerie, dacă se poate numi sufrage- 
rie un fel de intrând al unui hol. Farinas încearcă 
să ne demonstreze că e optimist. Ne zâmbeşte me- 
reu şi ne îndeamnă să nu ne grăbim, ci să mai ză- 
bovim la discuţii. Ne înduplecă şi petrecem cu el 
mai mult de o oră, cu mult peste cele 30 de minu- 
te pe care le-am stabilit ca limită de siguranță. 

Farifias a executat trei sentinţe de închisoare 
pe motive politice, ultima dintre ele fiind suspen- 
dată din executare datorită deteriorării grave a 
sănătăţii. Acum Farifias este acasă, în libertate 
condiționată. Este aşa de bolnav încât nu poate fi 
tratat în infirmeria mizerabilă a închisorii. Auto- 
ritățile comuniste l-au liberat condiționat de tea- 
mă să nu le moară în închisoare. Se pare că Raul 
Castro nu doreşte escaladarea scandalului cu or- 
ganizaţiile pentru drepturile omului din Occi- 
dent. 

Farifias este unul dintre jurnaliştii în ilegali- 
tate ai Cubei comuniste. Redacţia „Cubanacan 
Press” are sediul la el acasă. Sediu e mult spus 
pentru a descrie o masă de lemn, trei scaune 
vechi şi un PC primit de la o organizație umanita- 
ră din Europa. Totuşi, din cămăruța murdară şi 
slab luminată de un bec chior, pornesc spre lume 
zeci de articole despre dictatura comunistă, de- 
spre abuzurile regimului fraților Castro, despre 
coşmarul în care s-a transformat pentru cubanezi 
revoluția continuă a lui Fidel. 

Farifias ne povesteşte despre încercările dis- 
perate ale Partidului Comunist Cubanez de a păs- 
tra controlul asupra unei populaţii înfometate şi 
tot mai nemulțumite. Rectorul şcolii de partid din 
Havana a propus înființarea unor sate captive, un 
fel de colonii penitenciare unde să fie exilați toți 
deținuții politici şi opozanții din Cuba. Această 
măsură ar urma să completeze o altă decizie abe- 
rantă a comuniştilor cubanezi, anume crearea unei 
direcții militarizate de contrainformaţii în cadrul 
partidului. Farifias a publicat pe site-ul „Cuba- 
nacan Press” un articol intitulat „Gulagul ce va să 
vină” în care povestea despre discuţiile de la 
şcoala de partid. Securitatea l-a interogat de mai 
multe ori şi a încercat să afle prin „metode speci- 
fice” care sunt sursele lui Farifas, cine i-a spus lui 
ce s-a discutat la şedinţa politrucilor. „Deocam- 


dată nu au aflat şi nici nu or să afle”, ne spune Fa- 
rifas, zâmbind sfidător. 

Guillermo Farifias Hernandez visează la ziua 
în care „Cubanacan Press” va fi o agenţie de presă 
liberă într-o Cubă democratică. Speră să trăiască 
până atunci. ÎL privesc cu strângere de inimă. Are 
trupul uscat, brăzdat de tăieturi şi răni, urmele 
bătăilor şi intervențiilor chirurgicale pe care le-a 
suferit în toţi aceşti ani de tortură. Trupul lui Fari- 
fas îmi pare o rană deschisă. Ochii lui rămân însă 
ferestrele unui suflet curajos, sufletul unui om 
care a ales să moară în demnitate, decât să tră- 
iască în sclavie, sufletul lui Guillermo Fariias 
Hernandez, un jurnalist în ilegalitate... 


14. Familia unui prizonier 
politic 


Gânduri. Care sunt oare gândurile unui om 
aflat în puşcărie pentru că a cutezat să se exprime 
liber împotriva tiraniei? Cum îi pare acestui om 
sacrificiul pe care îl cere familiei rămase în chin- 
gile dictaturii? Câtă putere trebuie să fie într-un 
om care acceptă suferința nu doar pentru el, dar 
şi pentru cei dragi ca preț al mărturisirii adevăru- 
lui? Câţi dintre noi ar renunța la binele familiei, 
chiar şi la un „bine” precar şi degradant, pentru a 
lupta cu tirania şi a mărturisi adevărul? 

Jurnal. O mamă cu fiul ei. l-am cunoscut 
acasă la Farifias, jurnalistul anti-comunist din 
Santa Clara. Mama a intrat sfioasă în camera 
unde o aşteptam. Îi era parcă ruşine să vorbească 
cu noi. Băiatul, un puşti de vreo zece ani, a păşit 
îndrăzneţ spre noi şi ne-a întins mâna. Ne-am sa- 
lutat ca nişte bărbaţi, privindu-ne în ochi şi strân- 
gându-ne mâinile cu fermitate. Mama şi băieţelul 
curajos sunt familia lui Omar Moises Ruiz, prizo- 
nier politic într-o închisoare din provincia Sanctu 
Spiritus. O întrebăm pe mamă la câţi ani e con- 
damnat soţul. Nu ne răspunde, ne spune doar că 
e condamnat pentru acțiuni împotriva regimului. 
Apoi, se întoarce cu spatele spre băiat şi ne arată 
prin semne: la optsprezece ani. Nu vrea ca băiatul 
să afle că nu-şi va mai întâlni tatăl vreme de opt 
sprezece ani. Picături de lacrimi îi lucesc în ochi, 
dar îşi revine rapid. Nu trebuie să-l sperie pe 
copil. 





anul VII e nr. 78 


21 


CHIPUL COMUNISMULUI, AZI 














i 





Soţul Barbarei Rojo Arias este încarcerat 
împreună cu deţinuţii de drept comun. Autorități- 
le comuniste procedează aşa cu deţinuţii politici 
tocmai pentru a le face detenţia cât mai dificilă cu 
putință. Omar Moises Ruiz este grav bolnav. Bar- 
bara Rojo Arias a fost obligată să se retragă din 
„Damas de blanco”, grupul de rezistenţă al soți- 
ilor de prizonieri politici, pentru a obține amelio- 
rarea condiţiilor de detenţie ale soțului şi mai 
ales, asistență medicală pentru acesta. Barbara 
ne face un semn discret spre băiat şi ne spune, în 
şoaptă, că şi copilul este bolnav, suferă de ulcer. 
Despărțirea forțată de tată i-a provocat un şoc. 
Acum înțeleg seriozitatea şi lipsa oricărui zâmbet 
de pe chipul copilului. 

Barbara Rojo Arias este economist de profe- 
sie. Până la condamnarea soțului lucra la o bancă 
de stat. După arestare, directorul a început să 
facă asupra ei diferite presiuni, inclusiv să-i ceară 
să comită nereguli. De fapt, directorul avea ordin 
de la partid să o determine să demisioneze, ceea 
ce s-a şi întâmplat. Barbara şi copilul trăiesc din 
mila rudelor, din mici comisione pe care le mai 
face Barbara şi din ajutoarele primite din lumea 
liberă. În general, soțiile celor condamnaţi pen- 
tru motive politice nu pot să-şi păstreze locul de 
muncă. Ajutor de şomaj nu primesc pentru că ofi- 
cial, în Cuba comunistă nu există şomeri. 

Barbara ne spune că programul de vizite la 
închisoare este foarte restrictiv: o vizită familială 


o dată la 45 de zile şi o vizită matrimonială o dată 
la 60 de zile. Când soțul are drept la pachet, îi 
duce mâncare şi haine, uneori şi medicamente 
primite de la organizaţiile umanitare occiden- 
tale. O întrebăm dacă există vreo şansă ca soţul să 
fie liberat condiționat sau eventual, grațiat. Bar- 
bara zâmbeşte trist, priveşte spre copil, şi ne spu- 
ne că speranța nu moare niciodată. Vorbe rostite 
pentru copil. Ochii ei ne mărturisesc însă că este 
disperată. 

Îl privesc pe băieţelul tăcut şi maturizat 
înainte de vreme. Simt cum mă cuprinde revolta. 
Revoltă împotriva mea pentru că nu pot face ni- 
mic pentru acest copil. Revoltă împotriva comu- 
niştilor care au transformat Cuba într-o insulă-în- 
chisoare, schingiuitorii de copii. Revoltă împotri- 
va europenilor care vin aici să petreacă în dezmăț 
cu curvele şi bişnițarii, europeni umflaţi de bu- 
năstarea egoistă a societăţii consumiste şi nepă- 
sători la drama cubanezilor. Simt revoltă împotri- 
va întregii lumi, iar pentru o clipă mă revolt şi îm- 
potriva lui Dumnezeu: de ce atâta suferință, 
Doamne? 


15. Piaţa Universităţii 
comuniste din Havana 
Gânduri Îmi amintesc anii de liceu. Frigul din 


clase, în timpul iernii, tabloul lui Ceauşescu atâr- 
nat deasupra tablei, orele de învățământ politic în 





22 


anul VII e nr. 78 


CHIPUL COMUNISMULUI, AZI 


ROST 





care ni se spunea cât de minunată e patria noastră 
socialistă, fața impertinentă a secretarului de par- 
tid, un individ cu ceafa groasă şi apucături de porc, 
toate acele clipe chinuite ale unei adolescențe 
irosite. Apoi, a venit Decembrie 1989. Am ieşit în 
stradă. S-a tras în noi. Armata, Securitatea, 
teroriştii, nu ştim exact cine a tras. Unii dintre noi 
au murit. Ceilalți am supraviețuit, am uitat şi acum 
ne irosim pentru a doua oară viaţa. 

Jurnal: Astăzi, am fost la miting. Comunis- 
mul, ca şi nazismul, reinventează permanent isto- 
ria, o jupoaie de sensuri, o seacă de conţinuturi şi 
o supune țelurilor revoluţiei la care sunt con- 
damnaţi pentru totdeauna supuşii regimului. O 
astfel de răstălmăcire a fost pretextul mitingului 
din această după-amiază. Au fost comemorați opt 
studenţi la medicină cubanezi executaţi de spani- 
oli cu peste o sută de ani în urmă pentru că ar fi 
profanat mormântul unui jurnalist spaniol. Câte- 
va mii de studenţi şi elevi au fost mobilizați în 
piața Universităţii din Havana. Activiştii PCC, ai 
FEU (organizaţia comunistă a studenţilor cuba- 
nezi) şi ai organizaţiilor de pionieri au controlat 
cu 0 extraordinară precizie mulțimea tinerilor. 
Atmosfera de la mitingul din Havana mi-a rea- 
mintit de anii când participam ca pionier şi mai 
târziu ca utecist, la defilările de 23 august. Am 
reîntâlnit stafia tovarăşului de la judeţ, individul 
care cu mişcări încete, priviri severe şi ordine 
scurte îi instruieşte pe tovarăşii de la Propagan- 
dă. Aproape că am fost pe punctul de a o saluta cu 
„Bună dimineaţa, tovarăşa instructor” pe indivi- 
da cu părul prins tinereşte în două codițe, respon- 
sabila cu organizarea pionierilor. Am fost cuprins 
de o sumedenie de sentimente pe care le cre- 
deam uitate, îngropate în adâncul sufletului. În- 
să, un sentiment a fost mult mai puternic şi m-a 
salvat din coşmar, sentimentul de silă. 

Am fost trezit cu brutalitate din acest şir al 
trăirilor amestecate, de urletele preşedintelui 
FEU, un tânăr negru care a început să declame de 
pe un podium amenajat în mijlocul pieței despre 
revoluția continuă, despre Fidel, despre Raul, 
despre hotărârea tinerilor cubanezi de a muri 
pentru apărarea cuceririlor revoluţiei. Cei opt 
studenţi cubanezi asasinați de spanioli a fost po- 
meniți doar în două fraze ca exemplu de atitudi- 


ne revoluţionară. În rest, spanacul cunoscut al 
unui discurs aşa-zis revoluționar, tot textul gravi- 
tând în jurul fraţilor Fidel şi Raul Castro, salvato- 
rii poporului cubanez. După urlătoare a urcat pe 
podium un individ cu o chitară. Atmosfera s-a 
schimbat. Parcă eram la Cenaclul Flacăra al tova- 
răşului Adrian Păunescu, poetul de casă al Ceau- 
şeştilor. Se cânta despre eorismul tinerilor revo- 
luţionari, în ritmul muzicii cubaneze. La un semn, 
activiştii au început să aplaude, urmați imediat 
de tineri. După recitalul cântăreţului, din boxele 
aşezate în colţurile pieţei au răsunat sunete de 
trompetă. Începea marşul. În capul coloanei au 
fost aşezaţi câţiva militari purtând steaguri naţio- 
nale, urmați de un grup de pionieri şi studenţi cu 
steagurile organizaţiilor, iar la urmă, mulțimea. 
În primul şir al mulţimii, activul de partid şi de 
stat de la ministerul educaţiei. Turma s-a pus în 
mişcare, mânată cu precizie de dulăii partidului, 
activişti şi securiştii. Tinerii păreau că se amuză, 
semnificația mitingului le era străină, ei doar ie- 
şiseră la defilare. Studenţii chinezi au fost cei mai 
nepăsători față de disciplina cerută de organiza- 
tori. Au părăsit coloana şi au început să facă poze 
soldaților din garda de onoare, ba chiar să se şi 
pozeze cu aceştia. După câteva minute de dezor- 
dine, o tovarăşă activistă a venit şi i-a reaşezat în 
coloană, însă cu mult tact şi multe zâmbete, aşa 
cum se cuvine unor trimişi ai marelui popor prie- 
ten chinez. 

Relaţia regimului Castro cu tinerii este una 
aparte. Fraţii Castro ştiu cât de periculoasă este 
acumularea de energie în rândul tinerilor. De 
aceea, regimul comunist este mai blând cu tinerii. 
Li se îngăduie o anumită libertate de manifestare 
în modă, muzică, distracţii şi sex. Bineînțeles că 
există control. Pe de o parte, securitatea monito- 
rizează foarte atent mediile universitare, pe de 
altă parte accesul la diferite „item”-uri occiden- 
tale (haine, electronică, telefoane mobile etc.) 
este îngrădit de costurile ridicate. Fraţii Castro is- 
pitesc tinerii propriului popor cu un fel de „carpe 
diem” cenuşiu în speranța că flacăra revoltei nu 
se va aprinde şi că tinerii nu vor ieşi în stradă, la 
un alt fel de miting decât cel organizat de acti- 
vişti, aşa cum au ieşit tinerii români în Decembrie 
1989. Speranță zadarnică... 





anul VII e nr. 78 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





De ce tace Rusia? 
Dar America? 


Dan Dungaciu* 





nariilor. Constituirea Alianţei pentru Inte- 

grarea Europeană (AIE) este un pas salutar 
şi productiv. Dar nu e totul. Miza internă rămâne 
acum premierul viitorului guvern, pentru că dacă 
poziţiile de preşedinte al Parlamentului şi cea de 
şef al statului sunt garantate pe termen lung, cea 
de premier, nu. 

Cine îşi asumă această sarcină îşi pune în joc 
imaginea sa şi, posibil, a partidului din care pro- 
vine. Garanții juridice pentru a asigura patru ani 
poziţia de premier, indiferent de circumstanțe, 
nu există, doar (prezumtive) acorduri politice. 
Uşor de spus, greu de făcut. Dar acesta va fi unul 
dintre testele majore ale AIE. Dincolo însă de bu- 
cătăria internă, în cazul Republicii Moldova sem- 
nalele politice externe vor fi decisive. 


L: Chişinău este vremea negocierilor şi a sce- 


„Două state, un singur popor“ 
- versiunea rusească 


Cu excepţia unor scurte şi inconsistente co- 
mentarii, Moscova tace în legătură cu evoluţiile 
de la Chişinău. Atenţia e în altă parte şi, culmea 
ironiei, aşa cum, cu ceva vreme în urmă, euro- 
atlanticii credeau că rezolvă problema RM prin 
Ucraina, aşa şi ruşii par că abordează dosarul Chi- 
şinău tot prin... Kiev. Mesajul trimis recent de pre- 
şedintele rus Dmitri Medvedev către ucraineni 
este cel mai dur din istoria relaţiilor dintre cele 
două state. Preşedintele Iuşcenko - şi nu Ucraina! 
- este acuzat fățiş de blocajul relaţiilor bilaterale, 
dar scrisoarea vorbeşte clar despre „o nouă eră” 
după alegerile prezidenţiale. Strategia Rusiei este 
una a seducţiei: nu e vorba despre măsuri dure şi 
intruzive la adresa Ucrainei, ci de asimilarea 
firească în sfera de influenţă. Cităm în continuare 


"d.dungaciuOgmail.com 


tot din preşedintele Medvedev: „Pentru Rusia, 
ucrainenii sunt de secole nu numai vecini, ci frați, 
pentru care nutrim sentimentele cele mai căldu- 
roase, cu care împărtăşim o istorie, o religie şi o 
cultură comune, cu care suntem legați printr-o 
cooperare strânsă, prin legături de rudenie şi in- 
terumane indestructibile”. Ideea culturii comune 
ruso-ucrainene a fost subliniată şi de recenta vizi- 
tă de zece zile a Patriarhului rus Kiril 1 în „Mica 
Rusie”, prima vizită externă oficială. Și ea plină 
de semnificaţii într-o geopolitică a ortodoxiei re- 
gionale. Lupta e, iată, pentru „sufletul Ucrainei”, 
nu doar pentru resursele ei; deci miza e pe ter- 
men lung. Pe acest fundal, după alegeri, Kievul 
riscă să devină indisolubil legat de Moscova prin 
proiecte, acorduri şi parteneriate care, cel puțin, 
vor bloca orice inițiativă a Ucrainei de a rupe cor- 
donul ombilical rusesc. 


Ucraina - stânga-mprejur? 


În acest context, devine explicabilă tăcerea 
Moscovei față de evenimentele din Moldova. Ru- 
sia aşteaptă evoluţiile de la Chişinău, în condiţiile 
în care echilibrul relativ de putere, prost gestio- 
nat, poate arunca tânărul stat în criză. De acționat, 
va acţiona mai încolo, mai ales dacă în Ucraina va 
fi o echipă simpatică Moscovei. Ceea ce e perfect 
plauzibil. În această situaţie, datele de pe teren se 
schimbă. Căci Ucraina e importantă pentru 
Chişinău nu doar prin prisma schimburilor eco- 
nomice, ci şi prin ponderea pe care Kievul o are în 
soluţionarea chestiunii transnistrene (un „5+2” 
cu o Ucraină pro-Moscovită e mort până şi pe hâr- 
tie). Ce va face Chişinăul în cazul victoriei partidei 
pro-ruseşti la Kiev? Cum va rezista unei asemenea 
presiuni? Nici chiar sprijinul european nu va fi 
suficient în aceste condiţii... Fără umărul geo- 
politic al „uitatei” Americi acest lucru e de necon- 





24 


anul VII e nr. 78 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





ceput. O Americă tăcută şi ea în legătură cu evo- 
luţiile de la Chişinău, chiar dacă din alte motive. 


Cu gândul la epuizarea 
Rusiei... 


Relaţia SUA-Rusia nu e deloc limpede. După 
vizita lui Barack Obama la Moscova a urmat 
turneul lui Joe Biden în Ucraina şi Georgia (nu şi 
în Republica Moldova). Întors acasă, vicepreşe- 
dintele american vorbeşte despre o Rusie pe cale 
de dispariţie, care „nu îşi mai permite” să-şi ame- 
nințe vecinii, pentru că nu mai poate. Pe termen 
lung, Rusia e condamnată atât economic, cât şi 
demografic. Concluzia lui Biden: în 15 ani Rusia 
nu va mai fi mare putere, pentru că e con- 
damnată la subdezvoltare... Nu e neplauzibil. Din 
păcate, însă, trăim în prezent, nu în „pe termen 
lung”. Iar în prezent, după cum au demonstrat 
toate acțiunile Rusiei, aceasta nu are deloc de 
gând să se resemneze în „vecinătatea apropiată”. 
În plus, niciodată nu s-a corelat voința de putere 
a Moscovei cu bogăţia ţării - Rusia nu a fost nicio- 
dată bogată în sensul occidental al termenului, 
dar avidă de putere a fost întotdeauna! Mai mult, 
dacă este adevărat ceea ce spune Joe Biden, 
atunci prognozele acestea le ştiu şi ruşii - idee 
confirmată de recenta declaraţie a lui Medvedev 
despre eşecul strategiei economice ruseşti (aluzie 
evidentă la Putin). Şi nu avem nici o garanţie să 
credem că nu vor trage concluzii complet diferite. 
Conştientă de faptul că Rusia mai are 15-20 de ani 
de elan geopolitic, e foarte posibil ca Moscova să 
încerce să concretizeze tocmai în acest interval 
propria supremație. Adică, să se instaleze atât de 


profund şi „cu acte în regulă” în regiune, încât 





2 
e 

















nicio schimbare de regim să nu o poată afecta 
major. În acest caz, trebuie să ne aşteptăm nu la 
resemnare, ci la precipitare a Rusiei. Înainte de 
toate, în Georgia sau Ucraina, apoi în Republica 
Moldova. De aceea devine imperativă implicarea 
SUA - America, singură, nu te poate scoate din 
sfera de influență a Rusiei, dar fără America un 
asemenea lucru e de neconceput. 


Cine va opri presiunea 
ruso-ucraineană? 


O Ucraină care va înclina spre Răsărit rămâ- 
ne marea provocare geopolitică regională, pe 
care tânărul stat cu capitala la Chişinău nu o 
poate neglija. Din această perspectivă, un parte- 
neriat cu SUA este obligatoriu, iar America va tre- 
bui să-şi ia misiunea în serios. Problema este de 
fond. Influența americană în Republica Moldova 
nu e chestiune de modă, ci necesitate geopolitică. 
La fel ca şi „soft-power”-ul european, cel american 
este mult sub cel rusesc. Având frontieră comună 
cu unul dintre cele mai pro-americane state din 
regiune, Moldova continuă să fie reticentă la 
asemenea valori. Iar intervenţia Washingtonului, 
dincolo de expertizele partizane doldora de 
idiosincrasii de care beneficiază nu o dată, păcă- 
tuieşte şi prin viziune birocratică - la Departa- 
mentul de Stat, Republica Moldova stă în acelaşi 
pachet cu Ucraina şi Belarus, de unde abordarea 
Chişinăului nu dinspre Vest (inclusiv sau mai ales 
Bucureşti), ci dinspre... Răsărit. Apropo de asta, 
dacă ar fi să invocăm aici anii 1996-2000 din 
România, cu care este comparată situația actuală 
de la Chişinău, cel mai important eveniment 
petrecut atunci pentru viitorul european al Ro- 
mâniei a fost calificarea Bucureştiului pentru 
NATO în timpul războiului din Iugoslavia şi 
semnarea Parteneriatului Strategic cu SUA. Asta a 
fost ancora ce a legat indestructibil România de 
spaţiul euro-atlantic spre care jinduia. Deocam- 
dată, la Chişinău, „corectitudinea politică” pare 
că a învins: numitorul comun al programelor de 
partid, percepției publice sau presiunilor externe 
este echivalarea în importanță strategică a SUA 
cu Federaţia Rusă şi a României cu Ucraina. O vi- 
ziune prea mică pentru un război atât de mare. 





anul VII e nr. 78 


25 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Un exemplu francez: 
Marine Le Pen 


Daniel Focșa 





tot mai populară în rândurile electoratului 
francez, Marine Le Pen aduce un suflu nou 
în sânul Frontului Naţional, formaţiune politică 
percepută şi prezentată de adversari în culorile 
unui extremism populist nociv. 
Dacă faptul că este fiica lui Jean-Marie le Pen 
a reprezentat cu certitudine un avantaj şi o ram- 
pă de lansare pentru Marine, totuşi calităţile ei 
personale în politică sunt evidente de ani buni. 
Licenţiată în drept (1990), avocat în Baroul 
parizian (1992 - 1998), Marine Le Pen îşi face 
propriu-zis apariţia pe scena politică franceză în 
2002. Din 2004 este deputat în Parlamentul euro- 
pean (realeasă anul acesta), iar din 2007, vice- 
preşedinte executiv al Frontului Naţional. Contes- 
tată uneori chiar de către câţiva dintre „greii” par- 
tidului, a reuşit să polarizeze atenția şi chiar 


Ţ: mai vizibilă pe scena politică din Franța şi 


admiraţia generaţiilor mai tinere printr-un stil ca- 
racterizat de naturalețe şi francheţe (sau cel pu- 
țin aceasta este impresia pe care o lasă). Recen- 
ziile la cartea sa autobiografică (A contre flots, 
Editions Jaques Grancher, Paris, 2006) vorbesc 
despre aceeaşi impresie de naturaleţe, stil direct 
şi franc. 

Privită în contextul politic actual din Franța 
şi Europa, ascensiunea politică a Marinei Le Pen 
nu pare lipsită de semnificaţie. Momentul este 
propice pentru a pune accentul pe problemele se- 
rioase ale Hexagonului, iar fiica preşedintelui EN 
nu pierde nici un prilej pentru a le aduce în discu- 
ție. Desigur, ele constituie, în linii mari, şi calul de 
bătaie al acestei formaţiuni politice. 

În primul rând, imigrația. Problemă nu doar 
franceză, ci europeană, fenomen încurajat de că- 
tre oligarhia care dirijează actualmente Uniunea 
Europeană. „Obiectivul UE este acela de a aduce, 
în următorii douăzeci de ani, 150 de milioane de 

















26 


anul VII e nr. 78 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





imigranți, din care 23 de milioane în Franța, chi- 
purile pentru a compensa scăderea demografică, 
în loc să pună în practică o politică de creştere a 
natalității”, afirma Marine Le Pen pe 26 mai 
2009, la postul de televiziune LCI. „O imigrație 
care este din ce în ce mai arogantă şi din ce în ce 
mai violentă. Insecuritatea nu a fost niciodată 
atât de gravă. Astăzi, ea afectează pe toată lumea, 
se răspândeşte ca un cancer, iar puterea este inca- 
pabilă să dea cea mai mică replică acestui feno- 
men”. 

Despre pericolul imigrației nelimitate 
(susținută cu ardoare mai ales de stânga politică), 
o adevărată bombă cu efect întârziat pentru Fran- 
ţa şi pentru întreaga Europă, Marine Le Pen vor- 
beşte pe larg şi în lucrarea ei, A contre flots - Îm- 
potriva curentului. „Refuzând cu orice preţ 
promovarea în funcţie de merite, stânga a trădat 
adevărata egalitate de şanse: aceea oferită 
muncii şi talentului. Susţinând orbeşte o imi- 
graţie sălbatică şi fără limite, a devenit complice 
cu marele capital care, din anii '70 încoace, vede 
în această venire în masă a unor muncitori slab 
calificați o metodă fantastică de a exercita o presi- 
une asupra muncii francezilor (op.cit, pp. 197 - 
198). „Stânga a trădat şi cauza femeii, făcându-se 
complice cu o imigrație care a adus cu sine şi isla- 
mismul, retrogradandu-le la o condiţie servilă, 
până acum necunoscută în Occident” (ibidem, p. 
200). 

O altă deosebire de nuanţă față de vechea gar- 
dă a partidului este accentul pe care Marine Le Pen 
îl pune pe partea socială şi economică a realităților 
franceze, subliniind rolul nefast pe care con- 
strucţia Uniunii Europene îl are în aceste domenii 
şi afirmând că aderarea la această structură a adus 
Franței sărăcie, slăbiciune, dispariţia unor meserii 
tradiționale, ruinarea unor categorii de producă- 
tori şi în final o situaţie extrem de vulnerabilă în 
condițiile actualei crize mondiale. Ea foloseşte 
chiar termenul de „patriotism economic”. 

În ceea ce priveşte politica externă franceză, 
poziţia ei coincide perfect cu cea a Frontului Naţi- 
onal. O respingere categorică a oricărei încercări 
de aderare a Turciei la UE, acest fapt constituind 
un prim pas spre dizolvarea construcției europe- 
ne. Întrebată - cu candoare - de realizatorul unei 











emisiuni pe postul de televiziune LCP (28 mai 
2009) de ce este contra aderării Turciei, Marine 
Le Pen atinge un punct sensibil: „Pentru că Turcia 
nu este O ţară europeană, din punct de vedere 
cultural, geografic, istoric. Un parteneriat privile- 
giat - este altceva, însă aderarea la Uniunea Euro- 
peană nu poate fi acordată indiferent cărei țări 
care ar întruni criteriile necesare, fiindcă în acest 
caz s-a terminat cu UE; în acel moment am putea 
vorbi despre crearea unui guvern mondial - dar 
poate că acesta este şi obiectivul...”. 

Desigur, aceste luări de poziţie tranşante 
deranjează, fiind îndreptate contra sistemului şi 
a tuturor tabuurilor „corectitudinii politice”. Nu 
este deci o întâmplare faptul că în 2007 a făcut 
obiectul unei agresiuni armate, şi nici - poate 
chiar mai grav - coalizarea întregului eşichier po- 
litic contra ei şi a Frontului Naţional, cu ocazia 
alegerilor parţiale de anul acesta pentru primăria 
din Henin-Beaumont. Dacă în primul tur de scru- 
tin Frontul Naţional a obţinut 39,34% din voturi 
în aceste alegeri, pentru al doilea tur toate parti- 
dele, de la dreapta aşa-zis gaullistă până la extre- 
ma stângă comunistă şi-au dat mâna pentru ca 
„extremista” Marine Le Pen să nu câştige. A pier- 
dut cu 47,02%, o înfrângere care, aşa cum spunea 
ea, seamănă mai mult cu o victorie. 

Ceea ce arată că viitorul Frontului Naţional 
şi al Marinei Le Pen rezervă încă multe surprize. 





anul VII e nr. 78 


27 


REPERE 





Centenar Dimitrie Bejan 


Horia Brad 





e câte ori îmi cad în mini pagini memorabile 
despre personalități prea puţin cunoscute, 
îmi spun cât de săraci sîntem. Duhovniceşte 
şi cultural. Pentru că din nepăsare sau ignoranță, ră- 
mâînem străini de valorile neamului nostru, nu le că- 
utăm opera şi nu încercăm să învăţăm din vieţile lor. 

O astfel de personalitate a fost părintele Dimi- 
trie Bejan de la Hirlău, un preot - martir, o minte lu- 
minată, un model de rectitudine şi de trăire creştină. 

Cusslabele noastre puteri, ne-am apropiat puţin 
de viața şi scrierile părintelui Dimitrie, nu într-atât cât 
să pretindem că-l cunoaştem, dar sufient cât să vă 
deschidem o uşă către el. E important să ne cunoaş- 
tem Sfinţii, eroii, elita intelectuală, ca să ne vinde- 
căm de toate complexele şi ca să recunoaştem dru- 
mul pe care trebuie să mergem. 

Paginile care urmează se constituie într-o sim- 
plă invitaţie Ia a-l cunoaşte pe părintele Dimitrie, nu 
într-un documentar exaustiv. 

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 
octombrie 1909, la Hirlău - Iaşi. A urmat cursurile 
Seminarului Teologic Ortodox Veniamin Costache 
din Iaşi, apoi Facultatatea de Teologie şi, în paralel, 
Facultatea de Istorie din Bucureşti. A avut astfel 
parte de mari dascăli, ca Nichifor Crainic şi Nicolae 
Iorga. După absolvirea celor două facultăţi, a avut 
burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi 
Atena. La întoarcere, a devenit asistent universitar la 
catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat 
istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti. 

Dornic de o mai bună cunoaştere a poporului 
român, s-a înscris în echipele de cercetare sociolo- 
gică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu 
care a mers în Basarabia. 

La începutul celui de-al doilea războli mondial, 
părintele Dimitrie Bejan s-a înrolat în armată, ca 
preot militar, cu gradul de maior. Şi s-a întors în Ba- 
sarabia, de această dată pentru a-i apăra pe românii 
de acolo. Căzut prizonier la ruşi, în 1943, a fost 
deportat în Siberia, la Oranki. Toţi ofiţerii români şi 
germani prinşi de ruşi au fost trimişi la Oranki, 
într-o fostă mănăstire ortodoxă transformată în 
închisoare. După cinci ani de detenție, a fost judecat 


de un tribunal militar moscovit şi condamnat la 
moarte, pentru că a susținut că Basarabia este pă- 
mânt românesc. 

Părintele Dimitrie a contestat sentința şi a ce- 
rutsă i se acorde dreptul de a fi judecat de un tribu- 
nal din țara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri de- 
loc sensibili la drepturile omului, -au repatriat. În 
documentele însoțitoare ale deținutului, ruşii atră- 
geau atenția autorităţilor române să fie vigilente cu 
părintele Dimitrie, pentru că „are mare putere de 
convingere, fiind un mare duşman al comunismu- 
lui”. Tribunalul militar din Bucureşti la condamnat 
la detenţie pe viață. A fost eliberat de la Aiud pe 23 
august 1964, cu decretul de amnistie generală, după 
25 de ani de închisoare. A suferit în lagărele şi 
închisorile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele 
Cavnic (1948 1956), Bărăgan, Răchitoasa. 

În detenție, s-a împrietenit cu câțiva din marii 
noştri intelectuali interbelici închiși: Nichifor 
Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Paul Zafiro- 
pol şi cu părinţi duhovniceşti ca Benedict Ghiu, Ar- 
senie Papacioc şi Dumitru Stăniloae. 

După eliberare, autoritățile au încercat să-l câş- 
tige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghin- 
dăuani - Iaşi, unde a stat însă numai cinci ani. Co- 
muniştii, furioşi că rămîne ferm în crezul său națio- 
nalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în citeva 
rînduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simu- 
lacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai 
slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hîrlău) pînă 
în decembrie 1989. Sfinţia sa a continuat să pri- 
mească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos. 

În noaptea de 22 decembrie 1989, părintele 
face un act pilduitor îl salvează de Ia linşaj pe secu- 
ristul care îl păzea. 

După revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat 
mărturisirea cu un mai mare patos şi pe mulţi i-a 
adus la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut vo- 
lumul Bucuriile suferinței, iar postum, cărțile: Oran- 
ki. Amintiri din captivitate, Vifornița cea mare, Ho- 
tarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri. 

S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 
1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească 
discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe 
mormânt. O ultimă dovadă de smerenie. 





28 


anul VII e nr. 78 


REPERE 





Oranki. Amintiri 
din captivitate 


Silviu Man 





consacrat cum se cuvine în ierarhia litera- 

turii concentraţionare româneşti, eclipsat 
fiind de nume mult mai sonore, precum Paul 
Goma, N. Steinhardt, Elisabeta Rizea sau lon 
Ioanid. Ceea ce este întrucâtva nedrept, având în 
vedere nemaimpomenitul traseu biografic pe 
care l-a parcurs autorul volumului Oranki. 
Amintiri din captivitate (Şi a încă cinci apărute 
până acum: Vifornița cea mare, Bucuriile sute- 
rinței, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple 
povestiri). 

Născut în 1909, absolvent al Facultăţii de 
Teologie de la Iaşi şi al Facultăţii de Istorie, o 
vreme membru în echipele de cercetare ale lui 
Dimitrie Gusti, după ce este hirotonisit preot, în 
1938, ia parte la campania de eliberare a 
Basarabiei. Cade prizonier la sovietici şi de 


p ărintele Dimitrie Bejan este departe de a fi 











atunci îşi va începe lunga drumeție prin gulaguri. 
Atlet al temniţelor în URSS (probabil tot acel 
URSS feeric şi blând, despre care dau mărturie 
câțiva scriitori mai mult sau mai puţin tineri, de la 
noi sau de aiurea), vreme de şase ani “vizitează” 
obiective de înalt interes turistic precum lagărele 
de la Astrahan, Oranki, Kiev, Sverdlovsk, 
Karaganda (azi în Kazahstan), Arhanghelsk (tot 
lângă Marea Albă) şi Moscova (care, de fapt, e 
peste tot). Republica Socialistă România îl 
primeşte cu tentaculele deschise - abia în 1948 - 
şi-l plimbă pe la Jilava, Aiud şi Canal, îl 
deportează doi ani în Bărăgan, după care, până la 
amnistia din 1964, îl mai condamnă la încă şase 
ani de Aiud. 

La Oranki (Nijni Novgorod), înainte de 1917, 
era o mănăstire. Aici “veneau să se închine 
Domnului țarii Rusiei”. Într-una dintre chilii, se 
pare că Lev Tolstoi şi-a scris Învierea, fiindcă aici 
trăiau numai monahi şi cărturari de viță nobilă, 
“aici se practicau artele şi literele, alături de exer- 
cițiile mistice”. Comuniştii, recunoscuţi pentru 
respectul deosebit acordat deopotriva credinței 
şi culturii, au dat crucile jos, au văruit temeinic, 
au ctitorit un lagăr, iar lui Iisus înviat, zugrăvit pe 
peretele catapetesmei, i-au tras un glonț în 
frunte. 

“La Mănăstârca a crescut pustiul”, oftează, 
nu fără instinct poetic, Părintele Bejan. Şi într- 
adevăr, citind, înţelegi că sub bagheta comunistă, 
orchestra de prizonieri (cu componență inter- 
naţională, de la nemți până la spanioli) nu poate 
cânta decât pe trei note, din gama cea mai de jos, 
mărci ale pustiului şi absurdului: Frigul, Foamea 
şi Frica (ca la I.D. Sârbu). Mai cu seamă Frigul : 
“Bra o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În 
aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul 
coborâse jos, jos de tot. Arăta - 47*C. Era 
«răcoare».” 





anul VII e nr. 78 


29 


ROST 


REPERE 





A nu se înțelege că tortura se rezuma doar la 
dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porţii 
generoase, şi o cruzime de o vioiciune fără 
pereche. Iată o scenă tulburătoare : 

“Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la 
oişte şi alți patru la ţepuşe; o sută, două sute de 
sănii - poate mai multe, şi-n jur, escortă şi câini 
lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, 
trăgeam sania după noi încărcată până sus, un 








kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în 
fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, 
curgeau pe frunţile noastre sudori, care înghețau 
îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. 
Când ieşeam la loc aşezat, înghețau hainele pe 
noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea 
la coborâş, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; 
trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu 
înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste 
rupte. [...] Şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, 
patru.” 

În schimb, toamna absurdul se îmbracă în 
haine de propagandă mucedă: şcolarii aproape 
morţi de foame stau cu gura căscată la învăță- 
toarea lor care îi învață să cânte “imnul 
cartofilor” şi, cocoţată pe o grămadă de barabule, 
le ţine discursuri viforoase despre importanța 
zarzavaturilor şi datoria de a le culege, în numele 
Tătucului şi al colhozului, amin. 





Realitatea însă, nu se rezumă numai la astfel 
de episoade descurajante. Spre deosebire de per- 
sonaje din cărți precum O zi din viața lui Ivan 
Denisovici a lui Soljenițin, cei din Oranki par că 
încearcă - şi reuşesc adesea - să-şi păstreze ome- 
nia, într-un fel uimitor de firesc. Cum altfel decât 
printr-o omenie neştirbită s-ar putea explica un 
episod atât de dezarmant precum acela în care 
Bejan, preot ortodox, o ia prin gerul năprasnic, 
ca să boteze clandestin fiul unui securist sovietic 
şi al unei evreice? Sau aşa-zisul “Al optulea Sinod 
ecumenic”? Lecţie pentru orice conflict intercon- 
fesional artificial creat, în cadrul acestui “Sinod”, 
trei sute de preoți din lagăr - ortodocşi, catolici şi 
reformaţi - s-a întâlnit vreme de patruzeci de seri 
la rând (!!) pentru a discuta despre dogmele lor şi 
a pune umărul cumva “la carul istoriei, împot- 
molit la 1054. 

Cum altfel decât printr-un simţ nealterat al 
demnităţii s-ar putea explica demararea unei... 
greve a foamei (1500 de oameni deja flămânzi, 
vreme de zece zile, într-un lagăr dintr-o ţară din 
ale cărei dicționare se eliminase de mult cuvântul 
“erevă”!)? Oranki... abundă în astfel de scene care 
transcend senin mizeria şi care - surprinzător de 
des pentru o carte de acest gen - mustesc de 
umor savuros. A se vedea, de exemplu, meciul de 
fotbal dintre “selecţionatele” ad-hoc ale 
României şi Ungariei, ai căror jucători leşinați se 
chinuie, prin ploaie, să urnească din loc o minge 
mare de cârpe, grea, “leneşă şi ghiftuită”, o par- 
tidă a cărei miză, fireşte, n-a putut fi alta decât... 
teritoriul unei Transilvanii rămase departe. 
Dovada cea mai clară că fotbalul, sport-rege, dar 
cât se poate democrat, ocroteşte patriotismele 
admiratorilor săi chiar şi pe maidanele totalitare. 

Aceste pagini, în esenţa lor, nu sunt nici pagi- 
ni de istorie, nici fire de tort ale unei vieţi de om 
„aşa cum a fost”. Scrise fără pic de resentiment, 
de un om care şi-a îndurat soarta cu demnitate, 
ele par mai degrabă o invitaţie la a înţelege, fără 
vreo interpretare vulgar-masochistă, para- 
doxalele bucurii pe care ți le poate da o anume 
gen de suferință asumată. Vocea Părintelui Bejan 
e liniştită, o linişte de după furtună, acea furtună 
care aduce, pe căi de taină, epifania şi călirea 
omului. 





30 


anul VII e nr. 78 


REPERE 





Crucea de la Oranki 


Preot Dimitrie Bejan 


ănăstirea Oranki din Rusia a fost înfi- 
M ințată în secolul al XVIII-lea, pe un aflu- 

ent al Volgăi, fiind destinată nobililor 
ruşi. A fost în funcțiune până la revoluția din 
1918, când a fost închisă de atei şi prefăcută în 
puşcărie. 

În biserica propriu-zisă pereţii au fost daţi cu 
var şi astfel sfinţii au dispărut sub var. A devenit 
puşcărie pentru femei. Apoi lagăr de prizonieri 
de război, din anul 1942; iar la ora actuală este 
din nou puşcărie pentru femei. De pe cele cinci 
turle crucile au fost aruncate la pământ, crescând 
în locul lor cinci plopi. 

Două cruci, lucrate în rădăcină de măr sălba- 
tic, le-am adus eu în ţară - una am donat-o Mănăs- 
tirii Sihăstria, iar a doua va sta pe pieptul meu, la 
moartea mea. 

Chipul acestei cruci se poate reproduce de 
un sculptor în lemn. 





Sperăm ca Bunul Dumnezeu să-i ajute pe 
credincioşii ruşi să refacă aici şi-n alte mănăstiri 
toată viața monahală care a strălucit în Rusia 
până în 1918, şi lume de pe lume să vină la Oranki 
şi să se închine, transfiguraţi, în fața icoanei 
învierii Domnului nostru Iisus Hristos de dea- 
supra catapetesmei bisericii de vară. 

Această icoană este tot ce-a putut da spiritul 
rusesc iconografiei pravoslavnice. Acolo Hristos 
n-a fost lovit cu sulița în inimă, ci i s-a tras un glonț 
de plumb drept în frunte, care se găseşte şi acum 
înfipt adânc. Şi-i bine aşa, să rămână icoana lui 
lisus Cel împuşcat şi ucis a doua oară la Oranki, ca 
o mărturie vie a însălbăticirii omului, pentru toţi 
cei care vor trăi în veacurile viitoare. 

Noi toţi, prizonierii ofițeri români, ne-am 
închinat suspinând înaintea icoanei învierii 
Domnului din Sfânta Mănăstire Oranki. De câte 
ori vedeam icoana, ne creştea sufletul şi ne lumi- 
na mintea. Totdeauna eram ca în fața unei mi- 
nuni unice. 





Pr. Dimitrie Bejan, atături de ÎPS Seratim Joanta şi Pr. Rafail Noica 








anul VII e nr. 78 


31 


ROST 


REPERE 














Eu am adus în ţară o copie după această 
icoană, în timp ce eu eram la puşcărie nu ştiu cine 
şi-a însuşit-o prin furt. Era icoana învierii lui lisus 
Hristos transfigurat, împuşcat în frunte, dar 
măreț în zborul Lui de întoarcere la Tatăl Ceresc. 

Pierderea acestei icoane a însemnat mari 
amărăciuni pentru mine, care am adus-o în țară, 
şi jale adâncă pentru cei care au cunoscut acolo 
această unică şi splendidă şi cu totul originală 
icoană a învierii. 

Nicăieri prin lume nu s-a putut realiza o mai 
desăvârşită transfigurare în lumină a lui lisus 
Hristos. 

Pierderea acestei icoane nu poate fi compen- 
sată şi făcută cunoscută de noi, pentru cei care 
vor citi rândurile de mai sus. 

Nicăieri pe lume nu-i lisus mai isus transfi- 
gurat ca-n icoana învierii de la Oranki. 

În fața acestei icoane au îngenuncheat toți 
țarii Rusiei, începând cu Petru cel Mare; iar dintre 
români, cel mare învățat al timpurilor, Dimitrie 
Cantemir, voievod, a îngenuncheat aici în faţa 
icoanei cu toată familia sa şi cu toţi boierii şi 
ostaşii care l-au urmat pe voievod în surghiunul 
rusesc. 

Tot aici a trăit în incinta mănăstirii, într-o 
clădire hexagonală supraetajată, Măria Cantemi- 





rovna - fiica voievodului moldovean -, numită în 
cronicile ruseşti „Măria Cantemirovna, împără- 
teasa neîncoronată a tuturor ruşilor“. 

Tot aici îşi îndrepta paşii de pocăință marele 
scriitor Lev Tolstoi, care într-o noapte de iarnă 
grea a murit bătrân şi umilit într-o gară periferică 
în apropiere de „Iasnaia Poliana“. 

De cele mai multe ori țarii Rusiei veneau la 
Paşti să sărbătorească Sfânta înviere la Oranki. Şi 
acum există casa, destul de modestă, în care 
locuiau aici țarii, în faţa căreia se afla un izvor şi o 
fântână, „izbuc“, din care adesea am băut şi eu apă. 

Era obiceiul să îngenunchezi în faţa fântânii 
şi, dacă erai bun la Dumnezeu, apa se ridica din 
fundul pământului, gâlgâind şuvoi până la gura 
ta. Dacă erai om păcătos, izvorul rămânea în fun- 
dul pământului mut şi surd. 

Eu dau mărturie şi acum, la bătrâneţe, pen- 
tru această realitate. Aici, la acest izbuc, am făcut 
slujbă pentru ploaie împreună cu un preot bătrân 
rus fără un ochi şi fără o mână. Erau de față zeci 
de mii de ruşi pravoslavnici. 

De îndată ce am terminat rugăciunea, s-a 
pornit imediat ploaie. Acest fenomen s-a petrecut 
tot atunci când seceta a cuprins toată Rusia, de la 
Volga până la Prut şi toată România până la Olt, 
în vara anului 1946. 

Tot acolo, într-o văiugă din dosul Altarului, 
am aflat trupul neputrezit al unui mitropolit rus 
împuşcat în frunte, pentru că n-a mers în pas cu 
ateismul. Căci, dacă în România se cunosc 
numele a circa 20 de preoți ortodocşi împuşcaţi, 
în spatele altarului de la Oranki, într-o vale, 
grămădiți unul peste altul, stau scheletele a 
11.000 de preoți şi călugări care au răspuns NU la 
chemarea guvernului ateu. 

Toţi aceşti călugări sfinţi, ucişi pentru cre- 
dința în Hristos, sunt o parte din martirii pe care 
i-a dat Biserica Rusă în acest secol zbuciumat... 

Subsemnatul acestor rânduri dau mărturie 
despre cele afirmate mai sus că aşa stau lucrurile 
la noi. Şi acum, la sfârşitul vieţii mele pământeşti, 
dau mărturie scrisă pentru cele afirmate mai sus 
şi semnez pentru adeverire cu propria-mi mână. 

Căci Bunul Dumnezeu m-a ajutat să intru în 
puşcărie şi să ies din puşcărie cu fruntea sus şi ilu- 
minat. Amin! 





32 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 





Conservatorism, 
Liberalism, Socialism 


Alexandru Racu 





Ontologia liberală 


Un autor liberal precum Friedrich Hayek, a 
avut, spre deosebire de diverşi apologeți ai libe- 
ralismului de pe la noi, decenţa de a fi liberal pe 
propriile picioare. Astfel, într-un eseu din Consti- 
tuția Libertăţii, intitulat “De ce nu sunt Conserva- 
tor”, Hayek separa apele indicând faptul că, în 
afară de antipatia faţă de centralismul statal so- 
cialist, liberalismul şi conservatorismul nu au 
mai nimic în comun. Mai mult chiar, Hayek su- 
gerează că există asemănări foarte relevante 
între socialişti şi conservatori, astfel încât “unui 
socialist pocăit îi este mult mai uşor să-şi găsească 
un nou lăcaş spiritual în tabăra conservatoare 
decât în cea liberală”. În opinia lui Hayek, atât 
conservatorul cât şi socialistul se consideră 
îndreptăţiți să-şi impună valorile de care sunt 
ataşați asupra altora în timp ce, chipurile, oricât 
de profunde i-ar fi convingerile morale şi spiri- 
tuale, liberalul refuză să facă același lucru. 

„În ultimă instanță“, conchide Hayek, „po- 
ziția conservatoare se sprijină pe credința că în 
orice societate există persoane superioare ce pot 
fi recunoscute ca atare, şi care ar trebui să aibă o 
mai mare influență asupra afacerilor publice 
decât altele” - principiu ierarhic pe care, de altfel, 
s-au bazat toate societăţile din istoria umanităţii, 
mai puțin societatea modernă. Hayek afirmă însă 
că liberalul “nu neagă că există oameni superiori 
- nu este un egalitarist - dar neagă că cineva ar 
avea autoritatea să decidă cine sunt aceşti 
oameni”!. Dar această afirmaţie reprezintă, evi- 
dent, un sofism, un raţionament circular. În 
definitiv, din poziția conform căreia nimeni nu 
are autoritatea să ia o astfel de decizie rezultă în 
mod logic că oamenii sunt prin natură egali în 


incapacitatea lor de a distinge binele de rău. De 
unde rezultă evident egalitarismul. Ne întoarcem 
astfel la principiile de bază ale liberalismului 
modern care se regăsesc în filozofia lui Thomas 
Hobbes. Sistemul lui Hobbes se sprijină pe o 
antropologie radical pesimistă conform căreia 
virtutea umană, înțeleasă fie în sens antic, fie în 
sens creştin, nu poate exista. Altfel spus, liberalis- 
mul se naşte din premisa că oamenii sunt toți la 
fel de răi; că nu pot exista nici sfinţi, nici înţelepţi. 

După cum bine ştim de la Carl Schmitt, ne- 
garea liberală a deciziei (în cazul de faţă decizia 
priveşte oamenii care ar trebui să conducă, fapt 
ce trimite implicit la decizia cu privire la valorile 
pe care ar trebui să se fundamenteze societatea) 
nu înseamnă dispariţia deciziei. Deciziile se iau 
fie că vrem, fie că nu vrem (Chiar şi decizia de a 
nu decide tot decizie este). Potrivit lui Schmitt, 
negarea liberală a deciziei trădează de fapt do- 
rința nemărturisită de a muta decizia din sfera 
politică în cea economică, unde decide mâna 
invizibilă a lui Adam Smith. Aşa cum subliniază şi 
C.B. Macpherson, mecanica socială a lui Hobbes 
precum şi dezvoltarea ei ulterioară la Locke, sunt 
o reflectare directă a noii “societăţii de piaţă” ce 
apare în Anglia secolului XVII. Părinții liberalis- 
mului resping premisa aristotelică, preluată de 
către creştinism, a caracterului natural al socie- 
tăţii. Dacă la Hobbes societatea artificială, consti- 
tuită prin contract, se baza încă pe frica de 
moarte, deja la Locke, finalitatea devine acumu- 
larea, punându-se astfel bazele actualei societăți 
ce gravitează în jurul consumatorului şi al 
instinctelor sale. Astfel, în ciuda a ceea ce afirmă 
Hayek, în esenţa sa, liberalismul este Ia fel de 
egalitar precum socialismul; doar că, refuză să 
tragă concluziile necesare din această situaţie - 
lipsa oricărei justificări de natură etică, şi nu doar 
utilitară, a diferenţelor de venit. O societate care 


1'Textul lui Hayek se găseşte Ia http;//www.lewrockwell.com/orig6/hayek1.html 





anul VII e nr. 78 


33 


ROST 


DIRECŢII 

















respinge posibilitatea existenţei oricărei forme 
de aristocrație, nu poate fi decât o societate de 
piață în care aristocrația naturală este înlocuită 
de aristocrația financiară, “cea mai ignorantă şi 
mai ordinară formă de aristocraţie”?, şi în care ie- 
rarhia valorilor se stabileşte în funcţie de topul 
vânzărilor. Cât despre presupusa neutralitate şi 
imparțialitate a ordinii liberale şi presupusul re- 
fuz al liberalului de a-şi impune propriile valori 
asupra altora, acest gen de discurs apare în medi- 
ile liberale ca rezultat al unui proces de amnezie 
deliberată față de adevăratele presupoziţii onto- 
logice ale acestei ideologii, aşa cum au fost defi- 
nite de către Hobbes. 


Miturile liberale 


Însă nu trebuie să fii mare filozof ca să-ți dai 
seama cât de ipocrită poate fi o asemenea afir- 
maţie, iar istoria o demonstrează cu prisosință. 
Critica lui Schmitt la adresa parlamentarismului 
liberal demonstrează clar că, la rigoare, liberalis- 
mul supravieţuieşte în fața atacurilor diverselor 
forme ideologice moderne doar prin reîn- 








toarcerea periodică la dictatura de tip hobbesian. 
Lovitura de stat din Chile, cea din Algeria, 
Guantanamo Bay şi închisorile secrete ale CIA, în 
fine, pomparea a sute de miliarde de dolari în fali- 
mentarele bănci americane, prin decizia acelo- 
raşi politicieni care au trâmbițat în cele patru zări 
principiile “ortodoxiei” neo-liberale, sunt doar 
câteva exemple cu privire la cât de fidel îşi este 
propriilor principii liberalismul, atât cel politic 
cât şi cel economic. După cum ne învață acelaşi 
Schmitt, liberalismul nu funcţionează în situațiile 
de excepţie, de altfel singurele care spun cu ade- 
vărat ceva despre natura lumii în care trăim. Alt- 
fel spus, pentru a supravieţui, liberalismul este 
constrâns, ca orice alt sistem politic, să decidă 
asupra relaţiei prieten/duşman şi să-şi reducă la 
tăcere inamicul, prin mijloace violente dacă este 
necesar. Liberalismul, după cum afirma Donoso 
Cort6s, există doar “în acel interval scurt în care 
este posibil să răspunzi la întrebarea “Hristos sau 
Barabbas? cu propunerea de a numi o comisie de 
investigaţie” 5 

Pretenţiile liberale conform cărora statul 
secular este neutru, pe când cel teocratic sau legi- 


2 Carl Schmitt, Political Theology, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts and London, translated from the 


German by George Schwab, 1988, p. 60 
3 Ibidem, p. 63 





34 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 


ROST 





timat din punct de vedere religios nu, reprezintă 
o ofensă la adresa intelectului uman, întrucât, 
dacă ar fi cu adevărat neutru, statul ar trebui să 
nu fie nici secular, nici teocratic (sau fundamen- 
tat religios), ceea ce evident este imposibil. Şi aici, 
liberalismul se sprijină pe uitarea deliberată a 
rădăcinilor sale hobbesiene. Hobbes admitea în 
mod fățiş că toleranța religioasă înseamnă 
războiul tuturor împotriva tuturor, şi că, în con- 
secință, supraviețuirea statului depindea de exis- 
tența unei singure religii civile şi de încapsularea 
oricărui altfel de sentiment religios în adâncul 
conştiinţei individuale. Mai târziu însă, epigonii 
lui Hobbes au dezvoltat mitul neutralității libe- 
rale, al statului secular, neutru din punct de 
vedere axiologic. Ca să dăm un exemplu care ţine 
de o dezbatere recentă de la noi, trebuie spus că, 
în definitiv, un spaţiu public din care s-au scos 
icoanele nu este un spaţiu public neutru, ci un 
spaţiu public fără Dumnezeu. Iar a fi fără Dumne- 
zeu înseamnă orice doar neuralitate nu. De altfel, 
un critic post-modern al liberalismului, cu ale 
cărui idei altminteri nu simpatizez, subliniază 
foarte bine faptul conform căruia în realitate libe- 
ralii “aduc în sfera publică o credință deopotrivă 
privată şi contestabilă, de natură seculară” (sepa- 
rația dintre Biserică şi stat, „libertatea de expri- 
mare”, dreptul de a face ce vrei cu propriul corp - 
mai puţin gesturi religioase în public etc.) „în 
timp ce refuză să admită un privilegiu similar 
credințelor non-seculare“. Altfel spus, liberalii le 
spun credincioşilor „să-şi lase rucsacul la intrarea 
în spaţiul public” în timp ce ei îşi permit „să intre 
cu câteva valize“ 4 


Asemănări și diferențieri ale 
celor trei ideologii 


Este important însă să analizăm şi asemănă- 
rile pe care le semnalează Hayek între socialism şi 
adevăratul conservatorism. Cu mult înaintea lui 
Marx, Bonald vitupera împotriva noii societăţi 
burgheze, a cărei unică religie, potrivit reacţiona- 


rului francez, era banul. Bonald compara noul fe- 
nomen capitalist cu un “delir universal”. Oamenii 
odinioară solidari în cadrul ordinii organice a 
Vechiului Regim, se găseau acum “într-o stare de 
perpetuu război şi viclenie” încercând fiecare să 
obţină profit pe seama “sărăcirii şi ruinei ce- 
luilalt”. Principiile comerțului modern, socotea 
Bonald, “îl aşează pe om într-o stare de sălbăticie 
vizavi de semenul său”. Potrivit lui Bonald, soci- 
etatea burgheză este caracterizată de “egoism, 
dorințe artificiale şi lipsite de moderație, extre- 
ma inegalitate a averilor” elemente care “ase- 
meni unui ulcer devorant au atacat principiile 
conservatoare ale societăţilor”. Pe scurt, societa- 
tea burgheză pentru un conservator ca Bonald 
reprezenta “la propriu, spectacolul hidos al unei 
bande de sălbatici” care caută să-şi răpună prin 
orice mijloace competitorii.5 În Manifestul Parti- 
dului Comunist, Marx nu scria lucruri cu mult 
diferite: “Oriunde a triumfat, burghezia a pus ca- 
păt tuturor relaţiilor feudale, patriarhale şi idi- 
lice. A zdrobit fără milă relaţiile feudale care îl le- 
gau pe om de «superiorii lui naturali», lăsând nici 
o altă legătură între om şi om decât interesul indi- 
vidual şi plata în bani. A înecat cele mai cereşti 
extazuri ale devoţiunii religioase, ale entuziasmu- 
lui cavaleresc, ale setimentalismului filistin, în 
apa îngheţată a calculului egoist. A transformat 
valoarea personală în valoare de schimb, şi în 
locul nenumăratelor libertăţi concesionate în 
mod irevocabil, a instaurat o singură libertate - 
Liberul Schimb. Într-un cuvânt, a înlocuit exploa- 
tarea învăluită în iluzii politice şi religioase cu 
exploatarea, fățişă, lipsită de ruşine, directă şi 
brutală.” 

Deşi marxismul se distanţa în mod radical 
de gândirea conservatoare prin prisma ateismu- 
lui său fondator şi a tuturor consecințelor acestu- 
ia, socialiştii şi conservatorii erau reuniți de un 
acelaşi sentiment de oroare față de aspectul noii 
societăți capitaliste. Marx însuşi recunoştea de 
altfel că primele măsuri de protecţie socială pen- 
tru clasa muncitoare, expropiată de către burghe- 


4 William E. Connolly, The Ethos of Pluralization, University of Minnesota Press, Minneapolis, 2004, pp. 124, 130 
5 L-A. de Bonald, Theorie du Pouvoir Politique et Religieux, Union Gnsrale d'Editions, 1966, pp. 118, 230 
6 Karl Marx, Manifesto of the Communist Party, în The Marx-Engels Reader, edited by Robert C. Tucker, Princeton 


University, 1978, p. 475 





anul VII e nr. 78 


35 


ROST 


DIRECŢII 





zie şi nobilimea liberală şi supusă unui regim de 
exterminare prin muncă, au reprezentat opera 
partizanilor Vechiului Regim. Cu toate acestea, 
pentru Marx, capitalismul era un rău necesar, o 
etapă peste care nu se putea sări în istoria eman- 
cipării umanității, ce urma să se desăvârşească în 
societatea comunistă. De asemenea, violența re- 
voluţionară reprezenta şi ea tot un rău necesar. 
Deconectat de la valorile eterne de bine şi rău pe 
care numai religia le poate furniza, marxismul nu 
putea în cele din urmă decât să aplaude cinic oro- 
rile istoriei şi să-şi pregătească la rândul lui con- 
tribuția. Drept consecință, la fel cum liberalismul 
avea Să justifice ulterior, retroactiv, procesul de 
acumulare primitivă a capitalului (iniţial l-a 
camuflat în teoria lui John Locke a „acumulării 
proprietăţii prin muncă în starea de natură“) şi 
zecile de milioane de victime pe care le-a produs 
(dacă e să ne gândim doar la exterminarea indie- 
nilor şi comerțul cu sclavi) prin prisma bunăstării 
generalizate pe care economia de piață a produs- 
o în cele din urmă, tot astfel şi Marx, avea să justi- 
fice aceleaşi samavolnicii şi, avant Ia lettre, crime- 
le socialismului real din secolul XX, prin prisma 
bunăstării generalizate ce avea să vină odată ce 
societatea ajungea în comunism. În sine, dife- 
renţa constă doar în faptul că justificarea sacrifici- 
ilor umane pe care istoria le pretinde în numele 
unui viitor mai bun, nu este făcută de Marx în 
mod retroactiv (ca în cazul gânditorilor liberali 
sau hegelieni), ci se bazează în schimb pe nişte 
pretenţii profetice, pe credința conform căreia 
spectacolul sângeros al istoriei avea să se termine 
cu paradisul pe pământ. Însă aspectul cel mai re- 
levant în cazul de față este faptul că, în definitiv, 
atât socialismul cât şi capitalismul împărtăşesc 
acelaşi dispreț față de persoana umană, înțeleasă 
în unicitatea ei irepetabilă. Sacrificarea acesteia 
din urmă este pe deplin justificabilă în numele 
utilității sociale de ansamblu. După cum sublinia 
şi Christos Yannaras, cele două sisteme împărtă- 
şesc “aceleaşi premise fondatoare, aceeaşi des- 
cendeță din metafizica occidentală, aceleaşi rădă- 
cini într-un raționalism care produce în mod ne- 
cesar infailibilitatea” şi, pe cale de consecinţă, to- 
talitarismul. Întreaga gândire occidentală poartă 





de altfel amprenta acelei nefericite ecuaţii augus- 
tiniene a mântuirii, conform căreia chinurile 
celor din iad sporesc desfătarea celor din rai. Mai 
mult, finalitatea țintită de către ambele sisteme 
este o fericire impersonală, mecanică, absurdă şi 
abrutizantă, încapsularea fiinţei umane într-un 
univers al prosperității desăvârşite, părăsit de 
orice urmă a prezenţei divine sau umane. Altfel 
spus, ambele ideologii ne îndeamnă să ne limi- 
tăm la “a trăi bine”, aici şi acum. Yannaras, Sub- 
liniază faptul că, măcar, socialismul are decența 
de a nu se considera creştin, în timp ce universul 
capitalist american abundă în diverse evanghelii 
ale prosperității. 














Liberalismul a ieşit învingător din con- 
fruntarea cu comunismul nu pentru faptul că 
primul ar fi fost în sine superior din punct de 
vedere moral. Aparenta sa superioritate morală 
s-a datorat, de fapt, rezervorului de tradiţie pre- 
modernă care l-a alimentat în mai mare măsură 
decât în cazul socialismului, şi asta doar pentru 
că marxismul (mă refer doar la partea lui teore- 
tică), dintr-un exces de onestitate intelectuală, a 
avut curajul să tragă până la capăt concluziile 
care rezultau din fundamentele gândirii mo- 
derne, rupându-se astfel de trecut într-o manieră 
mai radicală decât a făcut-o liberalismul. În sine 


7 Christos Yannaras, The Freedom of Morality, St. Vladimir's Seminary Press, New York, 1984, pp. 131, 153, 205 





36 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 











însă, această rezervă de pre-modernitate, care ne 
mai ajută încă să rămânem normali şi în actualele 
vremuri post-moderne, nu are legătură nici cu ca- 
pitalismul nici cu socialismul8. Ambele ideologii 
au contribuit şi continuă să contribuie la eroda- 
rea ei. Liberalismul a învins doar pentru că în cele 
din urmă s-a dovedit a fi mult mai performant din 
punct de vedere economic. Nimic mai mult. După 
cum bine remarca părintele Seraphim Rose, “nu 
poate exista o apologie filozofică a liberalismului 
ci doar una retorică sau pragmatică”. 


Aclimatizarea 
neo-conservatorismului 
în România 


Deosebirile dintre liberalism şi conserva- 
torism pe care le semnalează Hayek, precum şi 
asemănările dintre conservatorism şi socialism, 
sunt relevante în special pentru cazul românesc, 
unde, pe fondul unei inculturi întru ale gândirii 
politice şi al unei prostituţii intelectuale, 
fenomene de altfel întru totul explicabile într-o 
societate post-comunistă, s-a aciuat în ultimii ani 
hibridul ideologic numit neo-conservatorism 
(sinteză de protestantism american şi ideologie a 
pieţei libere). În momentul de faţă, în SUA, pro- 
iectul politic neo-conservator îşi dă duhul. Natura 
hibridă a alianţei pe care Hayek a semnalat-o 





= 3 PU iat It 

acum cincizeci de ani şi-a arătat în cele din urmă 
roadele prin finalul dezastruos al guvernării 
Bush. Partidul Republican este rupt în două, rup- 
tură care reflectă ruptura analogă Ia nivelul bazei 
sociale a partidului. De o parte, o comunitate de 
afaceri tot mai alienată de originile calviniste ale 
ethosului capitalist, risipitoare, lacomă, nesimţită 
şi tot mai obişnuită să întindă mâna la stat. De 
cealaltă parte, o grupare protestantă tot mai apo- 
caliptică şi tot mai sectarizată în raport cu restul 
societăţii (de cel puţin o generaţie, aproape toți 
copiii americani din familiile creştine “funda- 
mentaliste” sunt şcolarizați fie în sistemul privat 
de învățământ, fie acasă). 

Eşecul neo-conservatorismului nu poate fi 
pus, aşa cum ar tinde unii “apărători ai dreptei” 
de la noi, pe seama nu ştiu cărei conspirații a 
mediilor universitare americane, tot la fel cum 
triumful lui nu se poate explica, aşa cum o fac 
mediile universitare cu pricina, printr-o conspi- 
raţie a “marii finanţe”. Eşecul neo-conservatoris- 
mului ţine de natura hibridă a ideologiei în 
cauză. Aşa cum a prezis Sheldon Wolin în zilele de 
început ale administrației Reagan, proiectul lui 
Reagan de a reface ethosul Americii tradiționale 
printr-o accelerare a modernizării capitaliste a 
fost de la bun început sortit eşecului, întrucât 
politicile neo-liberale duc cu necesitate Ia distruge- 
rea bazei materiale a comunităţilor tradiționale: 





3 Leo Strauss, The Three Waves of Modernity, în An Introduction to Political Philosophy, The University of 


Chicago Press, 1988, p. 98 





anul VII e nr. 78 


37 


ROST 


DIRECȚII 





“una dintre condiţiile necesare pentru ca o 
economie inovatoare să funcționeze liber este 
distrugerea legăturilor tradiţionale. Moderniza- 
rea economică nu înghite doar resurse naturale 
ci şi baza tradiţională a societăţilor: capitalul pro- 
fesional, profesiile tradiționale, relațiile familiale 
şi inter-personale, moralitatea tradițională”?. 
Deşi peste ocean curentul neo-conservator 
îşi dă ultima suflare, ecourile sale pe plaiurile 
mioritice par să nu-şi fi pierdut nimic din prospe- 
țime. În definitiv, raportarea intelighenţiei româ- 
neşti la producţiile ideologice ale Occidentului a 
fost întotdeauna defazată. Neo-conservatorismul, 
ca să-l parafrazez pe Eminescu, “era pe când nu s-a 
zărit”, iar astăzi, când de-abia am început şi noi 
să-l vedem, nu e. Însă dat fiind faptul că neo-con- 
servatorismul este un masiv cu doi versanţi, unul 
economic, celălalt religios, exportarea lui prin 
regiunile răsăritene ale Europei devine extrem 
de problematică. Căci, după cum bine ştim, de la 
Weber încoace, economia de piață nu produce 
religie ci se hrăneşte cu ea. Iar dacă capitalismul 
american nu se mai înțelege bine nici măcar cu 
protestantismul care i-a dat naştere, ajungând la 
epuizarea resurselor calviniste din care s-a hrănit 
până în prezent, cum oare ar putea să se înţe- 
leagă cu înapoiata Ortodoxie, inamicul numărul 
unu al “civilizaţiei” în România? De altfel, pentru 
un autor ca domnul Traian Ungureanu o astfel de 
rețetă economică de succes este imposibilă. 
Societăţile răsăritene, ne informează dânsul, sunt 
bune doar să livreze “forță de muncă şi costuri de 
producţie mici”! răspunzând “mecanic unei 
solicitări mecanice” a pieţei Occidentale. Însă la 
capitolul “calitate intrinsecă a lumii româneşti” 
stăm mult mai prost decât visează “adepții «pie- 
țelor emergente»”, care îşi pun probabil speranța 
în posibilitatea ca Ortodoxia să reprezinte un fel 
de etanol care să înlocuiască petrolul protestant 
care e pe terminate, repunând astfel în mişcare 
maşinăria capitalistă. “Răsăritul Providenţiab”, 
subliniază Traian Ungureanu, nu este nicidecum 


“acea zonă de energie şi spiritualitate conservată 
intact care salvează un Occident corupt”. În stră- 
fundurile Răsăritului zace de fapt “o cultură obo- 
sită de insucces şi subdezvoltare”, “sentimentul 
de inferioritate ortodox” cu ale sale “fixaţii naţio- 
naliste” şi panslaviste. Cert, România profundă 
nu este îndeajuns de protestantă, drept pentru 
care, singurul lucru pentru care e bună, până 
când i-o veni mintea la cap, este să îndeplinească 
funcţiile mecanice cu care se ocupă muncitorul 
alienat al lui Karl Marx. Sper că Traian Ungu- 
reanu îşi dă seama că proiectul unei protestanti- 
zări, sau măcar al unei catolicizări a României 
este total utopic, rămânând doar alternativa 
descrisă de Mircea Platon: românii smintiți din 
Ortodoxie nu devin buni catolici ci devin, ca toţi 
ceilalți europeni, indiferenți religios sau eventual 
musulmani. lar atunci, vorba tovarăşului Lenin, 
“ce-i de făcut?”. Mai mult, ce-i de făcut, dacă chiar 
şi în SUA, machiavelica elită neo-conservatoare 
se va dovedi incapabilă de-acum înainte să mai 
manipuleze “nucleul cultural protestant”? Cine, 
sau ce anume, îi va putea apăra pe gânditori pre- 
cum Traian Ungureanu de pericolul Islamic 
asupra căruia TRU şi mentorul său Huntington au 
tot atras atenţia în ultimii ani? 


Ortodoxiei și 
conflictele ideologice 
ale modernității 


Aşa cum am scris-o şi în alt articol, Max 
Weber, sociolog care s-a dovedit în cele din urmă 
mai lucid decât Marx în ceea ce priveşte analiza 
capitalismului, şi-a dat seama că mai devreme sau 
mai târziu, evoluţia lumii moderne se va reduce 
la două variante: fie religia (apariţia uneia noi 
sau revenirea uneia vechi), fie “pietrificarea 
mecanizată”, maşinăria diabolică în care indi- 
vidul se identifică total cu funcţia sa de roti- 
țăli, totalitarismul birocratic, ce poate fi la fel 
de bine capitalist sau socialist (alternativa 


9 Fred Cox, Understanding the Diverging Trajectories of the United States and Western Europe: A Neo-Polanyian 


Analysis, Politics&Society, nr. 35, issue 3, 2007, p. 22 


10 În cele ce urmează citez din articolul domnului Traian Ungureanu, Și idioții locali sunt utili, din nr. 984, (13-19 


ianuarie 2009) al Revistei 22 


1! Leo Strauss, Natural Right and History, The University of Chicago Press, 1955, p. 42; sau, afirmaţia celebră a lui 
Andre Malraux: “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” 





38 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 


ROST 





Orwell/Huxley).12 Or, din moment ce protes- 
tantismul calvinist produce capitalism, săpându- 
şi singur groapa prin chiar acest proces de pro- 
ducţie, care, odată finalizat, îneacă ascetismul 
calvinist prin consumul bogăției produs de etho- 
sul economisirii, rezultă că alternativa religioasă 
la “pietrificarea mecanizată” nu poate fi în nici un 
caz acelaşi protestantism care a construit 
America şi care a adus lumea modernă în actuala 
ei situație. Prin protestantism se intră în capita- 
lism, însă reciproca nu este valabilă. Drept pentru 
care, în lipsă de suport religios, domnului Traian 
Ungureanu şi prietenilor săi nu le rămâne decât 
cea de-a doua posibilitate, de altfel singura 
soluție ce poate să prevină o înfrângere a 
Occidentului într-un conflict inter-civilizaţional. 
Este evident că Occidentul nu poate câştiga un 
astfel de conflict prin propria cultură, ci doar prin 
supremaţia tehnologică, economică şi militară. 
Nu are rost să mai spunem însă că o astfel de vic- 
torie presupune implicit moartea oricărei culturi. 
În fine, este clar că, prin strădania lor de a-i eman- 
cipa pe români de identitatea ortodoxă, autorii 
din categoria domnului Traian Ungureanu con- 
tribuie, poate în mod inconştient, la apariţia unei 
societăți atomizate de români amnezici şi spălaţi 
pe creier, care va fi trecut cu totul în adminis- 
trarea Leviathanului de la Bruxelles. Sau, altfel 
spus, tot o Uniune Sovietică, doar că nu cu un sin- 
gur post de televiziune ci cu patruzeci. Din 
moment ce pentru domnul Traian Ungureanu 
românii care caută o alternativă, mai mult sau 
mai puţin “răsăriteană”, la dihotomia capita- 
lism/socialism sunt nişte “idioţi utili”, şi din 
moment ce împărțeala lui Huntington i-a con- 
damnat, cel puţin pentru mult timp de acum 
înainte la idiotism cronic, singura concluzie la 
care poate ajunge domnia sa este că, idioţi fiind, 


e bine să se facă utili cui trebuie, anume mul- 
tinaţionalelor în căutare de forță de muncă ief- 
tină. Între timp, noi ar trebui să credem că finali- 
tatea unui astfel de hocus pocus socio-economic 
nu este cea mai dezaxată post-modernitate ci, 
dimpotrivă, redescoperirea de către români a lui 
Goethe şi Beethoven! 

Dincolo de toate acestea, pot să spun că tenta- 
tiva lui Traian Ungureanu de a fi, asemeni lui 
Hayek, liberal pe propriile picioare, de fapt, mai 
degabă de a exclude Ortodoxia dintre potenţialii 
aliați ai capitalismului pe care îl venerează, este de 
apreciat. Este bine că domnul Ungureanu, de altfel 
eseist deosebit de talentat, a pus cât de cât punctul 
pe i, subliniind faptul că, în definitiv, Ortodoxia şi 
capitalismul (înțeles ca ideologie şi nu doar ca sim- 
plu mecanism neutru ce poate şi trebuie să fie disci- 
plinat în numele unor valori etice foarte precise) nu 
au nimic în comun. De altfel, în ciuda strădaniei 
unora de a ne zugrăvi o imagine de talibani, noi nu 
le cerem altor intelectuali să subscribe la nu ştiu ce 
gândire cu sens unic, de tip neo-legionar, ci doar să 
dea dovadă de coerență şi onestitate intelectuală. 
Mult mai problematică mi se pare însă poziţia unor 
membri ai laicatului ortodox de pe La diverse publi- 
caţii de elită, care încearcă să ne convingă de posi- 
bilitatea şi de oportunitatea unei astfel de alianțe, 
care ne avertizează condescendent, de la înălțimea 
statutului lor de doctori în teologie, că trebuie să ne 
“urbanizăm” credința şi să ne-o adaptăm la exi- 
gențele europene, care ne mustră ofuscaţi pentru 
faptul că nu înțelegem că locul natural al Ortodoxi- 
ei româneşti nu este în comuniune cu “slavofilii” de 
la Răsărit, ci în comuniune cu muribundele centre 
universitare catolice din Occident ce se chinuie să-l 
integreze pe Hristos în lungul lanţ al ființării post- 
darwiniste, care începe cu maimuța şi se termină cu 
extraterestrul. Aceştia chiar că ne consideră idioţi. 


12 Weber sublinia de altfel faptul că această corespondență este naturală întrucât economia capitalistă a creat un 
stat după chipul şi asemănarea sa. Statul modern, ale cărui principii comuniştii şi fasciştii le-au dezvoltat la 
maxim, reproduce astfel în mod fidel structura birocratic/totalitară a uzinei capitaliste. Ambele mecanisme se 
bazează pe mecanizare, calcul impersonal şi reducerea persoanei umane la funcţia productivă pe care aceasta 
o îndeplineşte (Georg Lukacs, Histoire et Conscience de Classe, Les Editions de Minuit, 1960, pp. 123-124) 
Astfel, alternativa dintre capitalism şi socialism se reduce Ia alternativa dintre mai multe uzine (care, dacă e să-i 
dăm crezare lui Marx - până acum istoria confirmă - tind să se concentreze în conglomerate industriale din ce 
în ce mai mari) sau o singură uzină. De altfel, teoreticienii marxişti din cadrul Şcolii de Ia Frankfurt ajung la 
concluzia eşecului proiectului revoluționar marxist atunci când realizează că regimurile socialiste au sfârşit, la 
fel ca cele capitaliste, prin triumful birocraţiei. Şcoala de la Frankfurt operează astfel o trecere de la marxismul 
revoluţionar la teoria critică, un fel de marxism al disperării. 





anul VII e nr. 78 


39 


DIRECȚII 





Dialog Gabriel Stănescu - Claudiu Târziu 


Despre proiectul 
ROST și provocările 


veacului 


- Stimate domnule Claudiu Târziu, sunteți 
fondatorul şi editorul unei reviste de spirituali- 
tate ortodoxă, binecunoscută în România. Cum 
s-a născut ideea înființării acestei reviste şi în ce 
măsură sunteţi convins că are un impact impor- 
tant într-o societate postcomunistă în care se 
păstrează în conştiinţa mireanului nostru o serie 
de prejudecăţi şi sechele atee? 

- Dragă domnule Gabriel Stănescu, dacă nu 
eram convins că revista „ROST* va putea avea 
o influență în lumea românească, nu aş fi creat-o. 
Această publicație nu este o jucărie personală, nu 
este rodul vreunui orgoliu şi nici vreo afacere. Re- 
vista „ROST* este parte dintr-un mai vast pro- 
iect pentru resurecţia morală şi spirituală a româ- 
nilor de pretutindeni al Asociaţiei „ROST“ - pe 
care, de asemenea, o conduc. De altfel, revista 
este una în duh ortodox, dar nu se ocupă doar de 
viața Bisericii, ci are încă doi piloni: cultural şi 
politic. De altfel, se şi subintitulează explicit: 
revistă de cultură creștină şi politică. Suntem con- 
vinşi că politicul, pentru a fi în slujba binelui pu- 
blic - aşa cum se cuvine - trebuie să fie nutrit de 
credință, iar cultura fără Dumnezeu e doar aflare 
în treabă, pe când cultura creştină poate zidi. 

Organizaţia şi revista s-au născut din inițiati- 
va unui grup de tineri intelectuali din Biserică, 
între care eu mi-am asumat rolul de ferment, de 
animator şi de liant. Au venit în gruparea aceasta 
oameni cu pregătiri, vârste, realizări profesio- 
nale, temperamente şi aspirații dintre cele mai 
diferite. Sunt preoți, teologi, profesori, filosofi, 


istorici, lingviști, jurnalişti, sociologi, avocaţi, 
politologi, economişti etc. Toţi suntem legaţi 
între noi şi motivaţi în demersul nostru de cre- 
dința în Dumnezeu şi de dragostea față de nea- 
mul românesc. 

Am avut privilegiul ca încă de la începutul 
acestei întreprinderi, în 2002, să fim girați, la 
modul onorant şi îndatoritor deopotrivă, de un 
grup de vechi luptători anticomuniști - care şi-au 
probat credința prin jertfă în temniţele 











” Interviul a apărut iniţial în nr. 4-5 (141-142), april-may, 2009 al revistei româno-americane „Origini - romanian 
roots“ (SUA), cu titlul: „Claudiu Târziu: Încă lipseşte dialogul şi împreună - lucrarea între intelectualii din 
Biserică şi ierarhie“. Intrucit credem că este un text lămuritor în multe privințe, iar revista “Origini” se 


adresează mai ales diasporei, l-am preluat aici. 





40 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 


ROST 





comuniste timp de zeci de ani -, în frunte cu 
regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 
cel care ne-a fost şi preşedinte de onoare. Din 
Senatul Asociaţiei “ROST”, condus de scriitorul 
şi fostul deținut politic Marcel Petrişor, a făcut 
parte şi o legendă a luptătorilor anticomuniști 
din munţi, regretatul Ion Gavrilă - Ogoranu, şi 
mai fac parte încă o serie de modele vii pentru 
noua generaţie, cum sunt poetul, istoricul şi fos- 
tul deţinut politic Demostene Andronescu sau 
fostul deţinut politic Petru C. Baciu. 

În privinţa sechelelor şi a prejudecăţilor care 
ne trag pe noi românii în jos, menirea „ROST” 
este tocmai de a ajuta lumea românească să-şi re- 
găsescă rostul pierdut în comunism, redescope- 
rindu-se pe sine, în primul rând prin recursul cri- 
tic la o tradiţie legitimantă, deopotrivă naţională 
şi europeană. 

Iar cei şase ani scurşi deja de când am fondat 
organizaţia şi revista omonimă sunt de natură să 
ne dea speranțe că efortul nostru nu este zadar- 
nic. Am reuşit în aceşti ani să facem unul dintre 
lucrurile cele mai importante pe care ni le-am 
propus: să coagulăm un grup de elită, care să 
analizeze pertinent problemele lumii româneşti 
şi să propună soluţii viabile pentru rezolvarea 
lor, din perspectivă conservatoare. 

- Cum vedeţi o schimbare [a față a României 
pornind de la morala creștină? 

- Mai întâi observ cu bucurie că România nu 
a fost descreştinată, aşa cum s-a întâmplat cu alte 
state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia 
în detrimentul credinței. Nici înainte de comu- 
nism, nici în timpul acestei năpaste de 45 de ani, 
nici după. Şi nu neapărat pentru că românul nu ia 
nimic în serios, aşa cum s-a spus, ci, după mine, 
pentru că românul e conservator din fire: el s-a 
născut creştin şi nu-l convingi să renunţe la icoa- 
nă, la biserică şi la preotul lui. 

Desigur, nu ne amăgim cu ideea ca România 
este Grădina Maicii Domnului. Nu este, că dacă ar 
fi n-am fi înregistrat milioane de avorturi în 
ultimii 20 de ani, n-am vedea bătându-se creştinii 
la coadă la Agheazma Mare, n-am vedea nici dera- 
pajele - unele de-a dreptul smintitoare - ale unui 
Sinod alcătuit în mare parte din “prinți” ai Biseri- 
cii şi care îşi permite să treacă nonşalant peste 


trădări ale credinţei ca aceea comisă de ÎPS 
Nicolae al Banatului, care s-a împărtăşit cu greco- 
catolicii. 

M-aţi întrebat de morala creştină. Asta se 
poate confunda cu morala laică. Şi una, şi cealaltă 
îţi spune să nu furi, să nu ucizi, să nu înşeli etc. 
Dincolo de morală, pentru o adevărată schimba- 
re la faţă, România are nevoie de trăire creştin- 
ortodoxă. 

Sigur, spre deosebire de alte popoare, româ- 
nii încă umplu bisericile în fiecare duminică, con- 
struiesc biserică după biserică, mănăstire după 
mănăstire, de 20 de ani încoace (într-un efort 
demn de toată lauda, dar care ar trebui canalizat, 
în opinia mea, de către preoți şi spre alte zidiri, 
sociale, culturale, nu numai spre clădiri), încă 
acordă un respect deosebit preoților, ţin pos- 
turile mari, cinstesc sărbătorile creştine ş.a. Mai 
avem însă mult până să ne trăim credința deplin. 

Una peste alta, cred că demersul “ROST” 
nu este asemănător predicatorului din pustiu, nu 
vine într-un deşert spiritual, ci porneşte de Ia pre- 
mise foarte promițătoare. Iar ca “ROST” sunt 
multe alte organizaţii şi publicaţii ale laicatului. 
Mai ales în ultimii ani am observat o emulaţie de 
excepţie pe direcţia asta. S-au făcut remarcaţi 
apologeți cu un mare impact la public ca maestrul 
Dan Puric, sau ca ai mei congeneri Mircea Platon 
şi Danion Vasile. Au apărut noi reviste ortodoxe, 
în care se manifestă o credință bărbătească, sănă- 
toasă, în care spiritul critic îşi îndeplineşte funcția 
lui naturală de îndreptare. 

Pe de altă parte, încă lipsește dialogul și îm- 
preuna-lucrare între intelectualii din Biserică şi 
ierarhie. Or acesta este un mare neajuns. Ierarhia 
bisericească, în cea mai mare parte a sa, nu inte- 
gral, căci sunt şi excepții, nu înţelege să se folo- 
sească de expertiza pe care o pot asigura intelec- 
tualii laici. Ierarhii au în general tendința de a 
controla totul, iar intelectualii le par incontrola- 
bili. Rari sunt arhiereii care, precum vlădica Bar- 
tolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Cri- 
şanei şi Maramureşului, pot şi vor să întreţină dia- 
logul şi colaborarea - pe proiecte punctuale - cu 
intelectualii ortodocşi. 

Lamura neamului, din care fac parte şi unii, 
şi ceilalți, are responsabilitatea îndreptării 





anul VII e nr. 78 


41 


ROST 


DIRECŢII 





poporului pe calea cea bună. Şi este important ca 
această lamură să fie unită în acţiuni. 

- Care credeţi că sunt valorile pe care trebuie 
să le apărăm de influenţele negative ale societății 
de consum? 

- După căderea comunismului în Est, ne-am 
aruncat, fără plasă de siguranţă, în brațele capi- 
talismului sălbatic. Lipsurile îndurate în vremea 
dictaturii sunt răzbunate şi de români printr-o fu- 
rie a consumului. Dar aceasta nu este decât un 
efect al unui fenomen cu implicaţii dintre cele 
mai grave: globalizarea. Globalizarea aduce, prin 
politici dintre cele mai dăunătoare - ca multicul- 
turalismul, feminismul, discriminarea pozitivă a 
tuturor minorităților -, nivelarea socială, etnică 
şi culturală - pe care n-a izbutit-o comunismul... 
Despre efectele nocive ale globalizării, un Ovidiu 
Hurduzeu, de pildă, a scris extraordinar de limpe- 
de şi de bine argumentat. 

Pentru a salva din fața tăvălugului, calea e 
una singură, întoarcerea la, sau, după caz, anco- 
rarea în valorile perene. credinţa în Dumnezeu, 
tradiţia, familia... 

Prin globalizare, cu tot şirul său de politici, 
tocmai în aceste valori se loveşte cel mai puter- 
nic. Credinţa este scoasă din sfera publică, pre- 
cum 0 boală ruşinoasă, tradiţia este contestată, 
familia este dizolvată - prin încurajarea unei vieți 
“libere” de orice contract, de orice convenţie, în 
fapt o viaţă de desfrânare, prin promovarea agre- 
sivă a homosexualității, prin “planificarea fami- 
lială” etc., etc. 

- Care ar fi diterenţele dintre ortodoxie şi 
neoprotestantism? 

- Sunt diferențe esenţiale de raportare la 
Dumnezeu, la Sfânta Scriptură, la icoană, la rolul 
Bisericii, la viață. Ar fi oţios să intrăm acum în 
detalii. Esenţial mi se pare că nu poți amesteca 
lucrurile, şi nu poți spune că există mai multe 
adevăruri. Există un singur Adevăr treimic, o sin- 
gură Biserică - pe care noi, ortodocşii, o mărtu- 
risim în simbolul de credință, ca pe Una, Sfântă, 
Sobornicească şi Apostolească -, există un singur 
sens al vieţii, mântuirea, şi un singur mod de a te 
mântui, credința cea adevărată, Ortodoxia. Asta o 
cred eu ca ortodox şi o mărturisesc, fără a încerca 
să impun nimănui credința mea. De aceea, mi se 


pare cu totul ofensator şi periculos să declari că 
toate “tradiţiile” sunt adevărate şi bune şi să în- 
cerci o unificare a denominaţiunilor creştine sub 
aceeaşi pălărie, aşa cum intenţionează mişcarea 
ecumenistă. Cine încearcă asta îmi primejduieşte 
mântuirea şi, deci, nu poate fi prietenul meu. 

- Se poate interpreta tendința de ecumeni- 
zare Ia nivel planetar ca o expresie camuflată a 
tendinței generale de globalizare? 

- Ecumenismul este forma de globalizare spi- 
rituală. Însă, în opinia mea, ecumenismul a murit 
înainte de a se naşte. Ce se face acum este doar 
menținerea artificială, sub aparate, a unui corp 
aflat în moarte clinică. Instrumentele de resus- 
citare nu mai folosesc demult, iar aparatele care 
totuşi împiedică declararea morţii sunt exclusiv 
politice. Cu alte cuvinte, aşa cum ne-au avertizat 
mulți mari duhovnici ai Ortodoxiei, ecumenis- 
mul nu numai că este o erezie, dar este şi doar 
politică, fără urmă de credinţă. Folosesc aici ter- 
menul de ecumenism nu în sensul de dialog şi de 
colaborare, altminteri fireşti, ci în acela de 
sicretism religios, de abandon al propriei cre- 
dințe, de amestec al “tradiţiilor”. 

- Credeţi că Ordodoxia ar putea fi o piedică 
în efortul actual de integrare reală în Uniunea 
Europeană Sau, dimpotrivă, că Ortodoxia este 
expresia specifică a spiritualității românești, un 
dat fără de care nu putem vorbi de un specific 
naţional, de o identitate culturală? 

- Cred cu tărie în asta: că poporul român s-a 
născut creştin. Până la 1054 creştinismul a fost 
una, adică dreapta credință, Orto-doxie. Catolicii 
s-au desprins de Biserică din ambiţie umană, iar 
toate inovațiile pe care le-au adus dreptei credințe, 
pentru a-şi justifica acţiunea schismatică, nu mai 
sunt în duh cu moştenirea hristică transmisă prin 
Sfinţii Apostoli. În aceste condiţii, se pune din nou 
întrebarea la care un Nae Ionescu a dat un răspuns 
radical: sunt români românii de alte confesiuni? 

Eu cred că ei îşi păstrează calitatea etnică de 
români, chiar dacă parte din spiritualitatea şi din 
zestrea lor culturală este diferită. Este ca şi cum 
un om şi-a pierdut un braț sau un picior, supravie- 
țuieşte, dar nu mai este întreg. Asta pe de o parte. 

Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integrăm în Uni- 
unea Europeană pe temeiuri confesionale, iar 





42 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 








La Târgul de Carte şi Revistă Religios 





credința noastră n-ar trebui să încurce pe nimeni 
într-un proces strict politic şi administrativ. De 
altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxă Româ- 
nă nu s-a pronunțat în chestiuni de integrare. 
Biserica va lua poziţie numai atunci când, prin 
acțiunile sale, Uniunea Europeană va aduce atin- 
gere credinţei noastre. De pildă, dacă Parlamen- 
tul European hotărăşte că, de mâine, România şi 
celelalte state membre trebuie să dezincrimineze 
prostituţia, să permită căsătorii între homosexu- 
ali şi adoptarea de copii de către cupluri de ho- 
mosexuali, sau să nu mai accepte construirea bi- 
sericilor mai înalte de cinci metri, sau să scoată 
toate crucile din spaţiul public, inclusiv de la 
răspântiile drumurilor şi de pe biserici, atunci 
Biserica - şi mă refer aici nu numai la partea de 
administraţie bisericească sau la ierarhie, ci la în- 
tregul popor binecredincios - este chemată să se 
opună, să-şi probeze credința prin mărturisire şi, 


căi [ i MI I i 
alături de Pr. Amfilohie Brânza și Razvan Codrescu. 20 octombrie 2006 











la nevoie, prin faptă, printr-o opoziție limpede. 

Dar, în aceste condiţii, ne vom pune între- 
barea: în ce vrem să ne integrăm? Bun, am fost si- 
liţi să renunțăm la o parte din suveranitatea şi 
independenţa noastră de stat şi să intrăm în UE, 
că altfel ne păştea falimentul şi, poate, Doamne- 
fereşte!, dezintegrarea. Însă, când ai de ales între 
Hristos şi orice pe lumea asta, tu, creştin ortodox, 
nu mai stai pe gânduri. 

Eu m-aş bucura ca occidentalii să-şi dea 
seama că în Est, în ciuda lungii dominaţii comu- 
niste, care a vrut să ni-l scoată pe Hristos din 
inimi, există o mare sensibilitate religioasă şi că e 
bine să nu ne fie lezată această sensibilitate. 

- Cunoașteți articolul lui Eliade intitulat „De 
ce sunt intelectualii laşi?“ Cum aţi răspunde azi 
Ia această întrebare? 

- Am avut privilegiul de a cunoaşte, de la o 
vârstă foarte tânără, câțiva foşti deţinuţi politici 





anul VII e nr. 78 


43 


ROST 


DIRECŢII 





care mi-au îndreptat paşii pe calea cea bună. De la 
ei ştiu că şi în interbelic, şi mai târziu, în timpul 
comunismului, majoritatea celor care trădau, 
care deveneau colaboraţionişti, care făceau com- 
promisuri majore şi în puşcărie, şi în libertatea 
falsă din afara temniţei, erau intelectuali. Aceşti 
prieteni ai mei mai în vârstă, ei înşişi intelectuali, 
cred că intelectualii erau laşi şi cedau mai repede 
pentru că îşi închipuiau că este mai importantă 
mintea lor, contribuţia lor ştiinţifică şi creaţia lor, 
decât sângele lor, decât jertfa la care erau 
chemați pentru Hristos şi pentru neam. 

Astăzi, mijloacele de constrângere şi de îm- 
pingere către trădare - trădarea credinței, a pa- 
triei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce 
iubeşti - s-au schimbat. Nu mai eşti întemnițat, nu 
mai eşti schingiuit, nu mai eşti înfometat... Păs- 
trând proporţile şi schibând ceea ce e de schim- 
bat, este diferența dintre “reeducarea” de Ia Pi- 
teşti şi “reeducarea” de la Aiud. În prima, trăda- 
rea se obținea prin schingiuiri trupeşti şi prin ino- 
cularea unei frici animalice, care de multe ori du- 
cea la nebunie, iar în a doua, trădarea era rodul 
unor presiuni psihologice şi a unor pedepse oare- 
cum suportabile (izolare, de exemplu). Dar în 
ambele procesul de “reeducare” era unul umili- 
tor şi urmărea acelaşi lucru: dezumanizarea celor 
supuşi acestui proces. 

Astăzi, intelectualii au de ales între a fi poli- 
tically correct - ceea ce presupune uşi deschise, 
posibilități de avansare în carieră, bani, vizibili- 
tate - sau politically incorrect- ceea ce echivalea- 
ză cu marginalizarea socială; devii nefrecventa- 
bil, eşti privit cu suspiciune, dar şi cu invidie pen- 
tru cerbicia ta; uneori eşti concediat sub pretexte 
străvezii sau chiar pe motivul că eşti “extremist” 
etc. În funcţie de tăria ta de caracter, de obligaţi- 
ile familiale şi de alți factori de presiune, alegi. Nu 
înseamnă neapărat că eşti laş, ci doar slab. 
Cunosc mulți intelectuali care au aceleaşi convin- 
geri ca mine, dar n-ar îndrăzni să şi le exprime 
public, pentru a nu-şi periclita poziţia socială. 

Ca să dau totuşi o notă de optimism, cred că 
Dumnezeu ţine cu cei curajoşi. 

- Sunteţi un intelectual tânăr, activ, aş spune 
chiar un personaj harismatic, model pentru gen- 
erația Dvs. Ce vă nemulțumeşte și ce vă bucură în 


această lume care își caută „rostul“ vieţuirii pe 
Pământ? 

-Mă măguliți. Şi sunt destul de tânăr încă pen- 
tru a mi se stimula mândria - ceea ce e un păcat 
(râde). Dincolo de glumă, mă nemulțumeşte bla- 
zarea pe care o văd la cei mai mulţi din generaţia 
mea şi, încă şi mai mult, mă indignează lipsa de 
entuziasm, de energie şi de dăruire pentru binele 
public pe care o întrezăresc la generaţiile mai 
tinere. Cred că mereu lumea a fost schimbată de 
către tineri, că e de datoria lor să dea de pământ 
cu falşii idoli - cum sunt azi cei legați de glo- 
balizare -, că ei au forța şi nebunia să jertfească, 
pentru ca pe jertfa lor - şi nu neapărat de sânge - 
să se întemeieze o lume mai bună. Până la sfâr- 
şitul veacurilor, despre care nu ştim când va fi, ar 
trebui ca fiecare nouă generaţie să-şi propună să 
facă lumea mai bună. Or acum văd nişte tineri, 
vorba cuiva, gata îmbătrâniţi, acriţi, sceptici, când 
nu cinici, puşi pe căpătuială, conformişti, degrabă 
trădători... E foarte trist. 

Faptul care mă bucură, mă face optimist şi 
întrucâtva îmi dă motivaţia pentru ceea ce fac 
ține, numai aparent paradoxal, tot de tineret. Nu 
toți tinerii sunt morţi-vii, există încă destui care 
nu numai că fac performanță profesională dar 
Simt şi nevoia să construiască şi pentru alții. Sunt 
destui tineri care îşi asumă, întăriți de credința în 
Dumnezeu, rolul pe care odată l-au avut lupătorii 
anticomuniști din munți, şi anume de a întreține 
speranța. Luptătorii aceia din munţi - tineri şi ei 
pe vremea aceea - nu erau suficient de mulți şi 
bine înarmaţi încât să câştige războiul cu un 
regim criminal, dar reuşeau să țină flacăra spe- 
ranței aprinsă. Atât cât au fost ei de veghe în 
munți, românii ceilalți, mulți şi laşi sau doar 
neputincioşi, au nădăjduit că regimul va pica. Iar 
demnitatea noastră de neam ne-a fost salvată de 
aceiaşi luptători, care au arătat că poporul român 
nu bagă capul în jug fără nici un fel de împo- 
trivire. 

- Ce personalități ale lumii creştine aţi cunos- 
cut după decembrie '89 şi ce transformări sufle- 
teşti s-au produs în sufletul Dvs. după asttel de 
întâlniri? 

- Din păcate pentru mine, m-am mutat în ca- 
pitală destul de târziu, abia acum opt ani. Aşa că, 





44 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 


ROST 





prin forța împrejurărilor, am fost văduvit de întâl- 
niri cu o serie de oameni de Ia care mi-ar fi plăcut 
să mă pot împărtăşi spiritual, cultural. Regret 
enorm, de pildă, că nu i-am cunoscut pe Petre Ţu- 
țea, Nicu Steinhardt, Horia Bernea. Însă, cu toate 
acestea, ocupaţia mea de jurnalist şi faptul că am 
intrat de foarte tânăr în legătură cu foştii deţinuţi 
politici, mi-au oferit ocazii să cunosc un număr de 
personalități proeminente ale lumii naţional- 
creştine. Am avut bucuria de a primi girul, sprijinul, 
sfatul şi dojana părintelui Gheorghe Calciu, m-am 
apropiat întrucâtva de părintele Iustin Pârvu, 
starețul de la Petru Vodă, de părintele Arsenie 
Papacioc, de ÎPS Bartolomeu Anania, de intelec- 
tuali ca Răzvan Codrescu, Dan Puric, Dan C. Mi- 
hăilescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pa- 
vel Chirilă, Costion Nicolescu, Marcel Petrişor, 
Demostene Andronescu, Gabriel Constantinescu, 
şi mă opresc aici, fiindcă oricum sunt mult mai 
mulți şi tot voi omite pe cineva. l-am cunoscut, 
fără însă a fi în relaţii apropiate, pe PS Justinian 
Chira, episcopul Maramureşului şi Sătmarului, PS 
Ioan al Covasnei şi Harghitei, părintele Constan- 
tin Galeriu, părintele Constantin Voicescu, părin- 
tele Teofil Pârâian, părintele Grigorie Băbuş, 
Sorin Dumitrescu, Mihai Şora, H.-R. Patapievici, 
Teodor Baconsky - şi aici lista ar fi prea lungă. 

Fiecare m-a îmbogăţit cu ceva. Pe unii i-am 
cunoscut întâi din cărțile lor şi apoi am vrut să-i 
întâlnesc faţă către față. Cu alții s-a întâmplat 
invers. Cred că de la toți am înțeles un lucru 
esenţial: cât de important este să păstrezi calea 
împărătească. 

Nu pot spune că vreunul mi-a provocat o 
schimbare sufletească majoră, nici măcar dintre 
cei care îmi sunt prieteni, cum e bunăoară dl 
Răzvan Codrescu. Dar cu toții m-au ajutat la o mai 
corectă înţelegere a lumii, să-mi ascut simţul pen- 
tru nuanţe, să mărturisesc într-un fel ferm, 
limpede, dar fără stridenţe şi neostentativ. 

- Ce primejdii ne vor aştepta în viitor? Sau 
altfel spus: ne putem aștepta Ia ceva bun în viitor 
sau doar la manitestarea Răului în lume? 

- Viitorul îl ştie doar Dumnezeu. Noi putem 
face supoziţii pe baza a ceea ce se înâmplă deja. 
Dar nădejdea nu trebuie să ne părăsească nicio- 
dată. Cred că va fi atâta bine şi atâta rău în lume 


cât au fost şi până acum, poate cu o altă intensi- 
tate. Trebuie să ne pregătim însă continuu, că 
indiferent ce se întâmplă pe lumea asta, ținta 
noastră, a creştinilor, este câştigarea împărăției 
cerurilor. 

- Cum vom putea lupa împotriva Răului ge- 
neralizat, a tentativelor Ocultei de a denatura și 
distruge acea zeste de religiozitate care pentru 
Mircea Eliade era un indiciu al supraviețuirii spe- 
ciei om? 

- Ştiu că vă voi spune un truism, dar poate 
pentru că e aşa nu e foarte mult luat în seamă: 
lupta cu răul din noi înşine este cea mai impor- 
tantă. Dacă am duce o bătălie pe viață şi pe moar- 
te cu păcatele noastre, cu gândurile noastre rele, 
cu ispitele, poate că şi lumea ar fi mai bună. De 
vreme ce toţi ne lăsăm pradă micilor noştri de- 
moni interiori, nu ne putem plânge că Răul e ge- 
neralizat în lume. Până să ne facă Oculta sclavii 
păcatului şi deci victime ale diavolului, ne 
aruncăm noi singuri în brațele vrăjmaşului prin 
lipsa noastră de trăire creştină, prin refuzul de a-l 
cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Mulţi sun- 
tem creştini doar cu numele, mergem la Sfânta 
Liturghie, ne spovedim, poate că ne şi împărtă- 
şim, dacă avem câte un duhovnic mai blând, însă 
nu trăim cu adevărat numai pentru Hristos. 

Evident că din toate căderile interioare 
multe își au cauza şi în exterior. Faptul că, odată 
ieşit pe stradă vezi imagini smintitoare, că te 
enervezi în trafic şi aproape că eşti împins să 
înjuri, să gândeşti rău, să-ţi faci dreptate de unul 
singur etc., nu este doar'vina ta. Dar dacă ai fi mai 
puternic duhovniceşte, toate astea ar trece fără 
Să te atingă. 

Apoi, vin şi marile manevre, împingerea 
către păcate mai mari, cum este pofta de averi 
nemăsurate, stăpânirea altor semeni şi altele. 
Că diavolul nu stă degeaba. Dar ştim bine că îl 
avem pe Hristos oricând şi oriunde cu noi, dacă 
ne rugăm - aşa cum ne învață duhovnici. Să 
plecăm genunchii la rugăciune, să începem 
orice lucrare cât de mică închinându-ne şi 
cerând ajutorul Domnului, să ţinem posturile şi 
să respectăm toate celelalte spuse de Biserică şi 
ni se va da nouă răspuns bun la toate provocă- 
rile veacului. 





anul VII e nr. 78 


45 


ROST 


DIRECŢII 





- Care sunt maeştrii dvs. spirituali, cei văzuţi 
şi cei nevăzuţi? Ce v-a determinat să îi cunoaşteţi 
şi să-i iubiţi? 

- Iau referirea dvs. la “maeştrii spirituali” în 
sensul cel mai larg şi spun: modele am avut şi am, 
dar mentor n-am avut. A fost o lipsă pe care am re- 
simțit-o acut. Când eram adolescent şi chiar mai târ- 
ziu m-ar fi ajutat enorm să am un mentor. Astăzi, 
deja am ajuns la o vârstă şi la o experienţă de viață 
când nu mai am nevoie. Dar, cum spuneam, modele 
am avut, iar pe unele le-am numit. Părintele Calciu 
cred că a fost cel mai puternic pentru mine, pentru 
că ne asemănam și temperamental şi a dovedit că te 
poţi ridica şi din fundul iadului - unde s-a prăbuşit 
întimpul “reeducării” de la Piteşti - la un nivel de 
credință la care mă rog lui Dumnezeu să ajung şi cu. 

Pe urmă, am mai învățat de la prieteni mai în 
vârstă destule lucruri. Mi-a plăcut să am prieteni 
mai mari, pentru că întotdeauna m-am simțit mai 
matur decât cei de vârsta mea şi pentru că am 
vrut să am de la cine învăţa. 


/A 


Claudiu Târziu prezintă expoziția 


„Pe drumul învierii stirea 
Sf. loan Casian din Constanța 


cz 


Însă, ca orice creştin, am şi eu un duhovnic. 
EI este îndrumătorul meu spiritual. 

- Cum va arăta lumea de mâine în condiţiile 
în care, cum spunea Malreaux, „omul va fi reli- 
gios sau nu va fi deloc“? 

- Dacă i-ai luat omului verticala, se sufocă pe 
orizontală. De asta au picat regimurile comunis- 
te. Omul este construit cu un dor al transcenden- 
ței, al misterului, al paradisului pierdut. Poate să 
nu-şi dea seama că el este neîmplinit, în ciuda 
tuturor realizărilor pământeşti, din pricina faptu- 
lui că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar asta e 
realitatea. Omul religios e prea puţin, pentru că 
mulți sunt şi azi religioşi fără să trăiască propriu- 
zis credința, fiind pietişti, superstițioşi, confor- 
mişti, orice, dar nu trăitori creştini. Omul restau- 
rat, adică omul reîndumnezeit, este ceea ce aştep- 
tăm de la viitor. Şi ştim că se va întâmpla asta: unii 
vor fi, alţii nu. Dar cu toţii se vor înfricoşa la 
Parusie. 

Interviu realizat de Gabriel Stănescu 











46 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 





Biserica şi elitele 


Constantin Mihai 





duvită de izolaţionismul regimului comu- 

nist şi supusă unei sistematice ideolo- 
gizări, s-a aflat, în primii săi ani de recâştigare a 
libertăţii, sub semnul unui nou patos recuperator. 
Era vorba de restituirea unor momente semnifica- 
tive din istoria sa, pe fondul unui exercițiu firesc al 
recuperării memoriei colective. Dincolo de 
această practică absolut necesară, se ridicau 
numeroase probleme care ţineau de reînnoirea 
limbajului, prin reintroducerea în circuitul public 
a unor termeni, concepte obnubilate de vocabu- 
larul bolşevic. Unul dintre aceşti termeni care a 
inflamat dezbaterea publică a fost cel de elită, mai 
ales că adecvarea sa noţională la realitatea postco- 
munistă existentă era destul de îndoielnică. 

„Dezbaterea asupra elitelor apare sub forma 
mai multor categorii de enunţuri culturale. Pe de 
o parte, avem un discurs ştiinţific, ale cărui 
mijloace şi finalităţi traduc un interes de ordin 
pur teoretic, intelectual. EI a fost asumat de mai 
multe discipline teoretice, în primul rând de către 
sociologie, sub diversele sale înfățișări, de 
ştiinţele politice şi, în cele din urmă, de istori- 
ografie. Pe de altă parte, se poate regăsi o 
intenție pragmatică şi militantă. Aceasta era 
interesată a discuta asupra legitimării (sau a 
deligitimării) anumitor categorii sociale şi 
politice, dar şi de reconstrucţia unui limbaj al ier- 
arhiei şi al autorităţii în interiorul noii societăţi 
postcomuniste”l. 

Dezbaterea asupra elitelor implică atât ches- 
tiunea intelectuală în sine, cât şi aspectul istorio- 
grafic: al puterii, al ierarhiei sau a diferitelor for- 
me instituite social. Ceea ce este important de 
subliniat, încă de la început, este aspectul consub- 


D upă decembrie 1989, cultura română, vă- 


stanțialității dintre elite şi putere, nici unul dintre 
aceşti doi termeni neputând fi analizaţi in absen- 
tia. Există mai multe teorii asupra elitelor de care 
se ocupă şi cercetătorul Florea Ioncioaia: dacă 
teoria sociologică asupra elitelor „ezită între 
finalitatea pragmatică (inclusiv ideologică) şi cea 
pur ştiinţifică”, „teoria ştiinţifică a elitelor, aşa 
cum apare ea astăzi, este în afara obiecţiilor, 
curente altădată, privind sensurile sale anti- 
democratice şi anti-egalitare”. 

Orice teorie a elitelor acceptă principiul 
societății ierarhice; „elitele nu sunt instrumentul 
şi miza acestei ierarhii, cât acele grupuri în interi- 
orul căruia se constituie decizia politică şi influ- 
ența socială care controlează anumite segmente 
din societatea civilă şi emit reprezentări simbol- 
ice cu caracter general”2. Motivația propensiunii 
pentru elite este multiplă în spaţiul românesc 
postcomunist: arheologică (identificarea repere- 
lor istorice); pedagogică (recuperarea unui mo- 
del paideic pentru noile grupuri care îşi asumă 
responsabilităţi sociale), Jegitimantă (recali- 
brarea la o tradiţie întreruptă). De aceea, „o isto- 
rie a elitelor ar trebui să pună accentul pe grupu- 
rile conducătoare, înţelese ca purtătoare ale pu- 
terii, fie ea politică sau simbolică”. 

Problema majoră care se ridică vizează clari- 
ficarea conceptului de elită, existând numeroase 
accepțiuni ale sale care provoacă serioase con- 
fuzii în discursul public sau în cel academic. Potri- 
vit opiniei lui Mircea Platon, „elita trebuie să re- 
prezinte poporul. E elita cuiva. Elitele istorice, or- 
ganice, aşa erau. Erau, ca să zic aşa, dobânda unui 
capital uman investit istoric. Elitele de astăzi se 
autolegitimează şi se autoreproduc. Sunt para- 
zitare şi necinstite. Nu sunt elitele organice”5. 

Dincolo de elitele sociale, administrative, 
elitele politice - noţiunea de elită este specifică 


1 Florea Ioncioaia, Revolta ierarhiei. O discuţie asupra temei elitelor şi a proiecției sale istoriografice, în 
Xenopoliana, Buletinul Fundaţiei Academice A. D. Xenopol, Iaşi, an IV, nr.1-4, 1996, p.56. 


2 Ibidem, p.79. 


3 Mircea Platon, Elitele. Intelectualii şi dreapta, în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A Treia Forță. România 


profundă, Bucureşti, Logos, 2008, p.228. 





anul VII e nr. 78 


47 


ROST 


DIRECŢII 





societăților liberale şi industriale; de aceea atunci 
când vorbim despre elite ne raportăm îndeosebi 
la elitele politice - există şi conceptul de elite cul- 
turale sau intelectuale, un concept echivoc 
„întrucât se presupune că elitele au prin natura 
lor un capital cultural sau intelectual, iar în cul- 
tură poziţionările sunt extrem de fluide, marcate 
de practici greu codificabile. Este adevărat că se 
poate constata în secolul nostru formarea unor 
pături intelectuale foarte active, relativ solidare 
şi dispusă la a-şi afirma responsabilitatea 
guvernării. De asemenea, impactul valorilor in- 
telectuale în lumea de astăzi este greu de com- 
parat cu situaţia altor epoci istorice: puterea 
politică este dependenţa într-un anumit grad de 
influenţa intelocraţiei. Totuşi, intelectualii alcătu- 
iesc un grup de status care-şi conservă cu greu 
puterea în interiorul aceleaşi caste şi, mai ales, 
care reuşeşte foarte rar să alcătuiască un corp 
social unificat”A. 

Prin urmare, se pare că există o anumită 
imprecizie terminologică a conceptului de elite 
intelectuale, mai ales la nivelul practicii sale cul- 
turale greu de codificat. Şi totuşi, dacă se pleacă 
de la presupoziţia că elitele ar trebui să repre- 
zinte națiunea, fiind dobânda unui capital uman 
investit istoric şi dacă ţinem cont de tripla moti- 
vaţie: arheologică, pedagogică şi legitimantă, 
cred că putem accepta utilizarea termenului de 
elite intelectuale, mai ales pentru spațiul inter- 
belic, unde acest concept apare mai clar definit la 
nivelul practicii sale culturale. 

Dacă chestionăm fundamentele unei culturi 
moderne care a oferit suficiente probe ale exce- 
lenţei noastre, aceasta nu înseamnă că punem la 
îndoială reputaţia sa. Există în acest sens o critică 
care s-a axat într-o manieră sistematic argumen- 
tată asupra acestui aspect, critică provenită din 
domeniul ştiinţelor sociale. Raportând conţinu- 
tul unei culturi la forțele sociale care o susțin, 
acordând o importanță aparte manifestărilor 
tradiționale, colective în dauna formelor de 
expresie individuală şi preferând mesajul latent 
în defavoarea celui formulat, ştiinţele sociale ar 


4 Florea Ioncioaia, op.cit., p.77. 


conduce la negarea existenţei unei ierarhii, la 
nivelul valorilor intelectuale, în schimbul unui 
relativism cultural în care toate formele de expre- 
sie şi toate perioadele contează. 

De pildă, pentru orice cercetător care se 
ocupă de perioada interbelică românească, 
studiul elitelor culturale ridică numeroase pro- 
bleme spinoase. Pe de o parte, dezbaterea gene- 
rală cu privire la raportul din ce în ce mai conte- 
stat dintre cultură populară și cultura elitelor 
nu a dat roade, ascendenţa unei culturi de masă 
explicând că studiul practicilor culturale, în 
cazul generaţiei criterioniste, se pune în termeni 
specifici. Pe de altă parte, atenţia focalizată 
asupra istoriei intelectuale implică, de aseme- 
nea, descifrarea unui registru important, cel al 
intersectării dintre cultural - în cazul de faţă teo- 
logic - şi politic. 

De aceea, obiectivul major al unui asemenea 
demers ar trebui să vizeze interpretarea, din per- 
spectiva istoriei culturale, a relaţiei dintre intelec- 
tualitate şi Ecclesia, ca o ecuaţie reală care a re- 
glat, până la un punct, mecanismul de funcţiona- 
re al elitei interbelice. Răspunsul său la provocă- 
rile modernității nu ţine de recursul la izolațio- 
nism Sau la paseism, cum greşit s-a acreditat 
ideea, ci de revenirea la firesc, la organic, la natu- 
ral, toate întrupate de Tradiţia Bisericii sau Pre- 
danie. În măsura în care această elită intelectuală 
era coparticipantă la viaţa Bisericii, mărturisea 
acelaşi crez de credinţă, printr-o practică efectivă 
(trăire), atunci era absolut normal ca ea să ve- 
gheze la respectarea liniei de funcţionare a Eccle- 
siei şi să sancționeze drastic, atunci când era 
cazul, eventualele devieri sau rătăciri ale chiriar- 
hilor. Astfel, critica ei teologică era una construc- 
tivă, în sensul recuperării tezaurului patristic, 
dogmatic, canonic şi liturgic, şi nu una nihilistă, 
realizată din perspectiva raționalismului sau a 
materialismului ateu. 

Prin urmare, elita interbelică grupată în ju- 
rul Şcolii lui Nae Ionescu era o elită intelectuală 
organică, la modul ei deplin, mărturisitoare a 
Adevărului christic, coliturghisitoare în interio- 


5 A se vedea în acest sens, Christophe Prochasson, De Ia culture des foules £ Ia culture des masse, in Andr6 
Burguitre, Jacques Revel, Histoire de la France. Choix culturels et m&moire, Paris, Seuil, 2000, pp.183-232. 





48 


anul VII e nr. 78 


DIRECȚII 


ROST 





rul Ecclesiei, ataşată structural tradiției patristice, 
o elită creştină care nu a abdicat de la misiunea ei 
esenţială: reconectarea cu luciditate, realism şi 
profunzime la Predanie ca unica măsură de dez- 
voltare firească a unei culturi rodnice. Dacă ne 
raportăm la elitele intelectuale româneşti din 
perioada postcomunistă, se poate remarca uşor 
diferența specifică în raport cu elita interbelică 
creştină: creştinismului contemplativ, mistic, 
liturgic, dogmatic şi canonic profesat de elita 
interbelică i se contrapune agnosticismul, pul- 
verizarea sufletească practicată de elita culturală 
postcomunistă. O radiografie minuțioasă a elitei 
româneşti postcomuniste nu va putea ocoli pro- 
blematica abdicării ei de la misiunea ei normală: 
mărturisirea. valorilor fundamentale ale creşti- 
nismului ca singura posibilitate de revigorare a 
culturii române, de scoatere a ei din tiparele ide- 
ologizante marxiste. 

Elita interbelică creştină era conectată Rea- 
lului ca urmare a raportării la faptul esenţial al În- 
trupării, Răstignirii, Învierii şi Inălțării Mântui- 
torului. Toate aceste repere nu constituie simple 
atitudini metafizice pe care ființa umană e 
datoare să le urmeze pentru a evita o anumită 
pedeapsă sau pentru a obține mântuirea, ci eve- 
nimente istorice. Acestea „definesc coordonatele 
în care au fost create şi în care s-au aflat după 
Cădere şi se regăsesc în Hristos omul şi lumea. 
Din acest motiv, ele definesc adevărata natură a 
omului, adevărul istoriei. În afara acestora, 
creaţia e contrară naturii şi numai în ele îşi 
găseşte ea naturalitatea şi înaintează spre 
desăvârşire”, 

Spre deosebire de elitele post-decembriste 
dominate de o lipsă flagrantă de orientare, de 
poziționare în real din cauza absenței unor 
„convingeri temeinice, convingeri reale, ale 
vieţii” - de care vorbea Părintele Justin Pârvu - 
elitele interbelice creştine credeau în realitatea 
concretă a Întrupării. Asttel, omul devine real în 
virtutea acestui fapt major, mărturisind un crez al 
Adevărului. Intelectualul interbelic creştin nu era 
un sacerdot al nimicului, dacă ne raportăm la for- 


mularea lui Mircea Platon referitoare la intelectu- 
alul postmodern, ci un protector permanent al 
realului ca sursă primordială de respiraţie fireas- 
că a vieţii. Ancorat în orizontul istoric, de care nu 
încerca să fugă, atent la realitate, fără a pierde 
din vedere dimensiunea sa spirituală, intelectu- 
alul interbelic creştin împlinea vocaţia sa de măr- 
turisitor. 

Operația specifică de creaţie a elitei inter- 
belice creştine se reducea la orientarea, sistem- 
atizarea şi dezvoltarea puterilor reale din hao- 
sul existent. De aceea, ea nu a făcut decât să 
formuleze tendinţe care preexistau în real. Cu 
alte cuvinte, datoria elitei interbelice era aceea 
de a facilita legii realității libera ei dezvoltare şi 
completa ei realizare, adică ea îşi propunea să 
fie ceea ce era, nu ceea ce dorea ea să fie, dar să 
ştie ceea ce era. Naturaleţea era legea ei funda- 
mentală de funcţionare. Împlinind legea rea- 
lităţii şi propria lege, neridicându-se împotriva 
legii lui Dumnezeu, elita interbelică creştină 
întrupa calitatea fundamentală a omeniei. Ea 
ştia să-şi măsoare puterea proprie, dând voie 
energiilor interioare să se desfăşoare după 
plinătatea ei desăvârşită. 

Acest capitol al raportului dintre Biserică şi 
elită este unul esenţial pentru reconfigurarea 
istoriei intelectuale interbelice, mai ales că el dă 
măsura unei dezvoltări fireşti a practicilor cul- 
turale, a reprezentărilor sale. Apelul la memorie 
prin reînvierea unor modele autentice este un 
exercițiu care ar trebui să fie din ce în ce mai 
prezent în spaţiul românesc, în condiţiile în care 
se doreşte o primenire. Recalibrarea la tradiția 
intelectuală autentică este un prim pas impor- 
tant în conştientizarea unei culturi a elitelor năs- 
cute, nu făcute, a unui tip fecund care poate 
refertiliza solul autohton. Istoria elitelor interbe- 
lice creştine reprezintă un moment decisiv în 
istoria reperelor identitare, mai ales acum când 
procesul de disoluţie este în plină derulare, ele 
constituind oaza noastră de naturaleţe, sursa 
indeniabilă a unui reviriment autentic în spațiul 
românesc. 


6 Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Sibiu, Deisis, 2002, p.128, apud Gheorghe Fedorovici, România în 
tranziţie. De la Orwell la Huxley, pp.362-363, postfață la Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A Treia forță. 


România profundă, Bucureşti, Logos, 2008. 





anul VII e nr. 78 


49 


IN MEMORIAM 





Amintiri despre 
pr. Constantin Mihoc 


Preacucernicul Preot Lector Dr. Constantin Mihoc, parohul Bisericii St. 
Arhangheli Mihail şi Gavril din Berlin, a decedat în seara de 4 august a.c, în 
cursul unor lucrări de demolare a unei clădiri pe locul căreia urma să ridice o 
biserică nouă. A fost surprins de surparea unui zid, fiind îngropat sub dărâmă- 
turi. Părintele Constantin Mihoc ar fi trebuit să meargă pe 17 august la Suceava, 
pentru a-şi sărbători, împreună cu familia, nunta de argint. EI făcea parte dintr-o 
familie cu nu mai puțin de 31 de preoți, dintre care cinci sunt fraţii săi. Pe data 
de 15 august 2009, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, a tost înmormântat 
în curtea Bisericii „Bunavestire” din satul Sfântu Ilie (ud. Suceava), de către un 
mare sobor de arhierei şi preoți, în frunte cu ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei. 


Paul S. Grigoriu 





Ț; 1997 aveam nouăsprezece ani şi tocmai ter- 


minasem primul an la Facultatea de Teologie. 

La Graz, în Austria, urma Să aibă loc o mare în- 
tâlnire cu caracter ecumenic, iar duhovnicul meu, 
părintele Mihail Spătărelu, m-a recomandat ca 
participant. Eram încântat de ideea de a vedea 
încă un oraş austriac, după ce, cu câţiva ani înain- 
te, vizitasem minusculul Haag şi maiestuoasa Vie- 
na. Aşa că mi-am luat valiza în spate şi, cu 300 de 
dolari diurnă în buzunar, am urcat în trenul din 
Gara de Nord. 

Am ajuns după o călătorie fără prea multe 
peripeții şi am urcat într-un autobuz ce-i ducea pe 
participanţi la familiile care urmau să-i găz- 
duiască. Mă uitam la numele de pe bileţelele pe 
care le primisem şi imediat am detectat un alt pa- 
sager care urma să fie colegul meu de cameră. 
Aveam să aflu după câteva clipe că era părintele 
Constantin Mihoc. 

Eu aveam pe atunci părul lung prins într-o 
coadă împletită şi patru cercei, trei în urechea 
stângă şi unul în dreapta. Odată coborâţi din 
autobuz, părintele, un bărbat tânăr, în plină pu- 
tere, slab fără a fi deşirat şi cu barba blond-închis 
încadrând un chip frumos din care străluceau 








ochii vii, a început să mă examineze. l-a luat ceva 
timp până să-şi dea seama că sunt tot român, în 
ciuda aspectului neobişnuit, iar când i-am spus că 
sunt student la teologie, m-a întrebat: 

-Bapltistă? 

-Nu, părinte, ortodoxă. 

-Păi... înseamnă că nu prea dai pe la cursuri, 
altfel ar trebui să mă cunoşti. Eu sunt profesor 
acolo, asistent de Patrologie. 

-Da, însă eu nu sunt la secţia pastorală, ci la 
litere, deci nu am avut cursuri de Patrologie în 
anul l. 

-Şi eşti ortodox cu cerceii ăştia? 

“Ştiţi cum e cu Scriptura şi Tradiţia: acelaşi 





50 


anul VII e nr. 78 


IN MEMORIAM 


ROST 





adevăr veşnic în forme mereu noi, am recitat eu 
un fragment din lecţia de Dogmatică. 

Dar părintele a rămas circumspect şi părea 
că nu aveam să găsim prea multe de vorbit în săp- 
tămâna ce urma. Odată ajunşi la gazdă ne-am ales 
paturile şi prosoapele, ne-am urat noapte bună şi 
am adormit. În dimineaţa următoare, am con- 
statat cu groază că îmi uitasem acasă toţi ciorapii, 
şi fără ei adidaşii mă rodeau îngrozitor. Părintele 
n-a stat pe gânduri şi a scos o pereche de sandale 
din valiză, salvându-mă de la bătături şi răni. Am 
început din nou o conversaţie oarecare, dar deo- 
dată, cum nu-mi mai răspundea, m-am întors şi 
l-am văzut în genunchi, la rugăciune. Se ruga cu 
mâinile ridicate, iar chipul transfigurat m-a trimis 
cu gândul, nu ştiu de ce, la Sfântul loan Botezăto- 
rul. Nu l-am mai tulburat, dar am început să vor- 
bim iarăşi în autobuz, în drum spre locul unde 
aveau loc întâlnirile între reprezentanții diferite- 
lor confesiuni. Mi-am pus la bătaie cunoştinţele 
teologice pentru a-mi exprima speranţele şi deza- 
măgirile în legătură cu viaţa spirituală şi biseri- 
cească. Şi convorbirea a devenit brusc vie, iar 
părintele Constantin m-a şi lăudat pentru felul în 
care puneam unele probleme. În timpul zilei ne 
despărțeam. Fiecare se ducea la diferite confer- 
inţe sau plimbări în oraş şi ne reîntâlneam seara, 
pentru a merge la gazdă. 

Eram în Postul Sfinţilor Apostoli, dar dintre 
românii care locuiau împreună cu noi, doar 
părintele îl ţinea. Dar o făcea blând şi fără pic de 
ostentație. “Eu aşa m-am obişnuit, nici nu-mi vine 
să mănânc altceva”, spunea şi, în acelaşi timp, 
binecuvânta, când era rugat, masa noastră, a 
celorlalți, plină de bucate de dulce. 

Vorbeam din ce în ce mai mult, împărtăşind 
uneori şi din impresiile conferințelor la care se 
întâmpla să ne găsim în aceeaşi sală. Deşi îi spus- 
ese părintelui meu duhovnic despre cercei, în 
următoarele zile nu mai făcuse nici o remarcă în 
acest sens, iar părul lung nu-l deranja deloc. 
Gândeam asemănător în multe privințe, dar 
părintele Constantin îmi tempera cu discernă- 
mânt avânturile juvenile. Cum transmiteam zil- 
nic câte o cronică a evenimentelor la radio, într-o 
dimineață m-a ascultat şi mi-a spus: “Foarte fru- 
mos materialul tău. Frumos şi echilibrat.” 


Altădată mi-a făcut cunoştinţă cu mitropoli- 
tul de atunci al Moldovei, Înalt Prea Sfinţitul Da- 
niel, actualul patriarh. Am stat cu el la masă şi 
vedeam pe chipul părintelui Constantin respec- 
tul şi dragostea față de ierarhie. “Ia uitaţi ce bine 
arată episcopul cutare, i-am spus când am trecut 
pe lângă o față bisericească din altă țară.” “Aşa e, 
dar şi al nostru e falnic tare.” 

Despre Înalt Prea Sfinţitul Serafim spunea: 
“O, păi el e postitor aspru...” 

Într-o seară, un părinte din Dobrogea a pier- 
dut autobuzul şi l-am luat în camera noastră, 
unde am început iar să discutăm aprins. Încer- 
cam să-i conving, pe cei doi preoți că muzica pe 
care o ascult nu e atât de nocivă pe cât vor s-o 
prezinte unii frați ortodocşi. Fiecare a venit cu 
argumentele ui şi deşi nu am ajuns la o concluzie 
fermă, nimeni nu a ridicat tonul. Părintele 
Constantin a făcut însă, discret şi delicat, aluzie la 
rugăciunea de seară: “E, Paul, cred că-l cam ţinem 
pe părinte din rugăciune, aşa că hai să ne pregă- 
tim de noapte.” 

În ultima seară a şederii noastre la Graz, 
multe localuri au dat mâncare şi băutură gratis 
tuturor participanților. Rătăcind pe străzi m-am 
întâlnit cu părintele care mi-a spus prietenos: 
“Hai să bem şi noi o bere împreună.” “Bine, dar 
eu am mai băut patru.” 

“Dacă ai mâncat înainte şi eşti odihnit, poţi 
să bei şi atât. Doar să-ţi ştii măsura.” 

Înainte de a pleca am asistat la o Sfântă 
Liturghie ortodoxă, unde părintele ar fi vrut să 
slujească, dar n-a ajuns Ia timp. În schimb s-a 
împărtăşit, în timp ce eu, când mi s-a întins ana- 
fură, am refuzat: “Nu, mulțumesc, eu am mâncat 
deja.” “Dar ştii că la biserică se vine înainte să 
mănânci?” - m-a întrebat cu o undă de asprime cel 
care ţinea farfuria cu pâine sfințită. “Lasă-, a 
intervenit părintele Constantin. A greşit şi el, n-a 
ştiut, data viitoare n-o să mai greşească.” 

Şi atunci am văzut îmbinarea de rigoare şi 
blândeţe care face preotul deopotrivă bun şi 
iubit. 

Trebuia să luăm trenul din Graz până în Vie- 
na şi apoi să-l schimbăm. Dar am avut întârziere 
mare, aşa că legătura cu altă garnitură s-a făcut 
undeva, în Ungaria, într-un câmp. Trenul nou era 





anul VII e nr. 78 


51 


ROST 


IN MEMORIAM 





foarte aglomerat şi n-am mai putut să urc în el. 
Disperat la gândul că aveam să rămân singur într- 
un câmp din Ungaria, am început să alerg pe 
lângă vagoane, până când am dat de părinte. 
Imediat mi-a luat bagajul şi, cu încă un călător, 
m-a tras de mâini pe geam, în timp ce trenul deja 
o luase din loc. Până la Bucureşti, am stat iar de 
vorbă ceasuri întregi, alături de noi fiind şi o mai- 
că de vreo 40-50 de ani de la asociaţia Christiana. 
Încă de atunci aveam mici bănuieli în legătură cu 
mişcarea ecumenică şi l-am întrebat pe părinte 
dacă nu cumva e tot o urzeală necreştinească. 

“E foarte posibil. Noi însă trebuie să pro- 
fităm de aceste întâlniri pentru a ne mărturisi cu 
tărie credința ortodoxă, fără să-i lăsăm să ne 
impună nimic.” 

La plecare, părintele Constantin era prie- 
tenul meu. Mi-a strâns mâna şi mi-a spus: “De 
acum încolo, dacă ai probleme la facultate din 
cauza părului sau a altor motive, să ştii că ai un 
aliat la cancelarie.” 

În anul următor ne-am mai văzut de câteva 
ori pe holurile facultății şi am schimbat câteva 
vorbe. După un timp am aflat că părintele plecase 
la Berlin şi n-am mai păstrat legătura. 


+ 


În 2004, am mers la Berlin să-mi vizitez un 
prieten şi să văd un concert. Cu o zi înainte de ple- 
care, m-am întâlnit în Bucureşti cu un fost coleg 
de facultate care mi-a spus că tocmai vorbise cu 
părintele Constantin Mihoc şi mi-a dat numărul 
lui de telefon. L-am sunat a doua zi după ce am 
ajuns la Berlin şi am stabilit că urma să ne vedem 
duminica, la biserică. Am intrat deci în mica încă- 
pere unde se strângeau pe atunci membrii comu- 
nității ortodoxe române din Berlin, iar părintele 
m-a recunoscut imediat, deşi trecuseră mulți ani. 
Le-a făcut semn celor de la strană să-mi dea să 
citesc Apostolul şi apoi să mă primească între ei, 
pentru a cânta în micul cor coordonat de Iustin, 
fiul părintelui. L-am regăsit acelaşi, atent, pătruns 
şi deschis către ceilalți, la slujire şi la predică. Nu 
era ce s-ar putea numi un predicator genial. 
Tălmăcea Evanghelia simplu, prin cuvinte ce 
ajungeau direct la cei care ascultau, fără fraze 





întortocheate, dar fidel adevărului celor citite. 
Precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, nu cu 
meşteşug, retoric, ci cu conştiinţa asumării lui 
Hristos răstignit şi înviat. La sfârşit m-a prezentat 
doamnei preotese şi eu am povestit câteva dintre 








Pr. Constantin Mihoc 


peripețţiile din Austria. Am vrut să-mi cumpăr o 
carte dar părintele a insistat să mi-o dăruiască, 
apoi mi-a dat şi nişte bani de cheltuială, spunând 
că nu sunt mulți, dar îmi vor folosi ca să iau ceva 
de prin Berlin. A fost ultima oară când l-am văzut 
şi când am vorbit cu el, deşi i-am transmis încă o 
dată salutări printr-un enoriaş care-mi dăduse 
adresa de mail. 


Cu ajutorul lui Dumnezeu, plănuiesc să-mi 
petrec Revelionul la Berlin. Mă şi gândeam să iau 
legătura cu părintele Constantin, ca să văd dacă 
pot să-i aduc ceva din țară, când am aflat că a tre- 
cut la cele veşnice. Clădind biserica de piatră, aşa 
cum a clădit-o pe cea spirituală în toţi anii săi. 
Cele povestite mai sus pot părea neinteresante. 
Dar am vrut să împărtăşesc cu alții câteva clipe de 
preţ petrecute alături de părintele Constantin, 
prietenul care sper să mijlocească în cer pe lângă 
Dumnezeu şi Maica Domnului, pentru mine, 
păcătosul. Dumnezeu să-l odihnească! 





52 


anul VII e nr. 78 


VIA SACRA 


ROST 





Vocaţia religioasă 
a femeii 


Se impută adeseori creștinismului un anume misoginism, uitîndu-se că, prin 
Maica Domnului, „Noua Evă”, creştinismul a reabilitat femeia și a aşezat-o mai 
presus de orice făptură creată. 

Teologul rus din exil Paul Evdokimov a scris o carte referenţială cu titlul Femeia 
şi mîntuirea lumii (apărută şi în româneşte, la Editura Christiana, în 1995 şi 
2004). Spre Lămurirea adevăratului punct de vedere creştin asupra statutului şi 
valorii femininului, am selectat mai jos cîteva tragmente dintr-o altă scriere, mai 


sintetică, a aceluiași ilustru autor rus: „Femeia şi Cuvîntul: vocaţia religioasă a 
femeii” (traducere din limba franceză: loana Milutinovici). (R. C.) 


Paul Evdokimov 





al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Dacă 
masculinul participă la Întrupare numai 
prin tăcere, în persoana dreptului Iosif, femeia 
este, dimpotrivă, cea care rosteşte Fie! din partea 
tuturor („lată roaba Domnului! Fie mie după 
cuvântul tău!”). Acelui Fie! creator al Tatălui („Şi a 
zis Dumnezeu: Să fie lumină...” etc.) îi răspunde 
smeritul Fie! al „roabei Domnului”. Hristos nu 
putea să ia carne şi sînge de om dacă Umanitatea 
însăşi, prin Fecioara Maria, nu 1 le-ar fi oferit de 
bunăvoie în dar, ca pură ofrandă. Fecioara este 
punctul de întâlnire între cei doi Fie! chip al 
Bisericii, ea întruchipează principiul eclezial al 
protecţiei materne; orantă (rugătoare), ea este 
însăşi rugăciunea Bisericii, marea mijlocitoare. 
Femeia are felul său propriu de a fi, capaci- 
tatea firească de a-şi împleti ființa în relația per- 
sonală cu Dumnezeu şi cu ceilalți. În ciuda alteră- 
rilor istorice, cărora şi femeia le cade victimă, ea 
păstrează în adîncul ființei ei taina firii şi haris- 
melor proprii, pe care Sf. Pavel o desemnează 
prin „vă!”. Din păcate, Marea Desfrânată a Babilo- 
nului (Apocalipsa 17, 5) profanează şi degra- 
dează feminitatea, abătînd-o de Ia firea ei: ea 
sfişie vălul, se dezbracă, renunță la taina femi- 
nină, la acel Fie! adresat eternei ei actualități 
maternale. 


B iblia o prezintă pe femeie ca „loc” consacrat 


Cuvintul apostolic (1 Petru 3, 4: „Podoaba 
voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, 
podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, 
ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioa- 
sa podoabă a duhului...”) este adresat oricărei 
femei şi el conţine o întreagă Evanghelie a fe- 
mininului referitoare la maternitatea spirituală. 
Acest text defineşte cu precizie harisma funda- 
mentală a femeii: naşterea în inima ei a omului 
lăuntric (homo cordis absconditus). Bărbatul este 
în cea mai mare măsură tentat să nu se intereseze 
decât de propriu-i scop; instinctul matern al 
femeii, însă, ca şi la nunta din Cana Galileii (loan 
2, 1-10), descoperă imediat setea de spiritual şi 
găseşte izvorul euharistic pentru a o potoli. 
Raportul ființial mamă-copil face ca femeia, Eva, 
„izvor de viaţă”, să vegheze asupra oricărei fiinţe, 
să protejeze viaţa şi lumea. Harisma maternității 
sale interiorizate şi universale o îndreaptă pe 
fiecare femeie spre cel înfometat şi spre cel 
nevoiaş, vădind admirabil esența femininului: 
fecioară sau soţie, orice femeie este mater in aeter- 
num (mamă veşnică), menită să „clocească” tot ce- 
i iese în cale, descoperind chiar şi în ființa cea mai 
virilă un copil slab şi fără apărare. 

Dacă am defini dragostea masculină, „a iubi” 
înseamnă „a avea nevoie”, pentru femeie, însă, „a 
iubi” înseamnă „a satisface nevoia”, a-i ieşi în 
întîmpinare şi a-i răspunde. lisus, văzînd-o pe 
mama Sa, iar în apropierea ei pe ucenicul pe care-l 





anul VII e nr. 78 


53 


ROST 


VIA SACRA 











iubea, i-a spus: „Femeie, iată fiul tău!” - cuvînt 
fundamental, care face din Fecioara Maria chip al 
Bisericii-Mamă, iar din orice femeie o potenţială 
existență eclezială. 

Sufletul feminin este mai apropiat de izvoa- 
re, de origini, de geneză. Biblia ridică femeia la 
rangul de organ al receptivității duhovniceşti a 
naturii umane. De altfel, promisiunea mântuirii a 
fost făcută în mod direct femeii: ea este cea care 
primeşte Buna Vestire, ea este cea căreia Cel Învi- 
at i Se arată mai întâi; femeia „înveşmîntată în 
soare” este cea care simbolizează, în Apocalipsă, 
Biserica triumfătoare; de asemenea, imaginea 
miresei sau a logodnicei este cea pe care Dumne- 
zeu o alege pentru a exprima dragostea Sa pen- 
tru om şi caracterul de „nuntă” al comuniunii cu 
acesta. Şi, lucrul cel mai important, Întruparea se 
înfăptuieşte în firea feminină a Fecioarei: ea este 
cea care Îi dă Cuvîntului carnea şi sîngele ei. 
Paternităţii absolute, caracteristice ființei divine, 
îi răspunde în mod direct maternitatea feminină, 
ca specitic religios al naturii umane. 

Hirotonia, episcopatul şi preoția întruchi- 
pează funcţia masculină a mărturisirii: episcopul 
atestă validitatea mîntuitoare a Tainelor şi pose- 








dă puterea de a le celebra. EI are harisma de a ve- 
ghea asupra integrităţii şi curăţiei tezaurului cre- 
dinței şi apără puterea pastorală. Slujirea femeii 
apalține preoţiei împărăteşti feminine, nefiind o 
funcţie atribuită, ci un dat al firii sale. Slujirea ie- 
rarhică (preoţia) nu se numără printre harismele 
ei, pentru că ea ar trebui să-şi trădeze propria fire 
- maternă, interiorizată, contemplativă. În orice 
caz, vocaţia ei, personalizată suprem în Fecioara 
Maria, nu este una inferioară, ci una pur şi simplu 
diferită. Istoria Martei şi a Mariei dovedeşte că 
Evanghelia ridică femeia pe acea culme spirituală 
a accesibilității nediscursive Ia „singurul lucru de 
folos”. 

Femeia are o înțelegere intuitivă. Prin pro- 
funzimea valorilor Duhului, ea este înzestrată în 
mod natural cu sensibilitatea religioasă. Afirma- 
ţia că „sufletul este în mod natural creştin” 
(anima naturaliter christiana) este valabilă în 
primul rînd pentru femeie. Cîtă vreme rămîne pe 
linia firii ce i-a fost hărăzită, femeia propovă- 
duieşte Cuvântul dincolo de cuvinte, prin întrea- 
ga sa alcătuire ființială, născîndu-L tainic din 
adîncul firii ei şi dăruindu-L lumii însetate de 
plinătate. 





54 


anul VII e nr. 78 


DECANTĂRI 





Măsura vremii: 
îndemn la normalitate: 


Silviu Man 





turale ale zilelor noastre, trebuie spus de la 

bun început că dl. Mircea Platon este per- 
sona non grata în ochii celor mai mulţi dintre in- 
telectualii „consacraţi”. Are toate calitățile pentru 
a enerva. o întreagă pleiadă de cărturari, de la sim- 
plii purtători de diplomă şi sacou la intelectualii 
cu „operă” şi vechime: e erudit (dar, surpriză!, fără 
a-şi face un idol din erudiție), e ancorat bine de tot 
în realitate (ceea ce-l împiedică să bată câmpii într-o 
vreme în care mulți din gânditorii noştri plutesc 
prin ceața ideilor şi ideologiilor ca personajele din 
tablourile lui Chagall), are curaj şi umor (în zilele 
acestea, în care mai toate chipurile şi semnăturile 
din reviste şi televizoare ne reamintesc că nivelul 
de trai a crescut şi suntem fericiți - asta pe un ton 
sobru, responsabil, ba chiar uşor îngrijorat) şi un 
verb care nu iartă. În plus, dacă e să-l credem pe 
di. Mircea Mihăieş, mai e şi posesorul unei bărbi 
care are scopul de a spori „spectaculozitatea bine 
ambalatului produs de marketing”. Şi dacă 
atributele de mai sus nu sunt suficiente pentru a 
provoca repulsie, în mod sigur înfricoşătoarea tri- 
adă: conservatori, român, ortodox (a se citi: 
ANTIPROGRESIST, ULTRANAŢIONALIST şi FUNDA- 
MENTALIST) will do the job... 

Mircea Platon este un caz cu totul aparte în 
peisajul intelectual românesc: nu scrie de dragul 
stilului (deşi nu am întâlnit până acum vreo per- 
soană care să poată polemiza onorabil cu d-sa, 
dovadă că, în loc de argumente, dl. Platon se po- 
meneşte periodic inundat de la etajele superioa- 
re ale culturii cu adjective suave şi atacuri la per- 
soană), nici aşteptând să fie remarcat de vreun 


p entru cei nefamiliarizați cu polemicile cul- 


for intelectual (deşi orice publicație culturală 
serioasă sau instituție de cultură au nevoie ca de 
aer de oameni cu pregătirea şi talentul d-sale), 
nici ca să se îmbete de ovaţiile publicului. Nu scrie 
de dragul nimănui. lar asta s-ar putea să însemne 
că e liber. 





Ap 


MĂSURA VREMII: 
ÎNDEMN 
LA NORMALITATE 


MIRCEA PLATON 
GHEORGHE FEDOROVICI 











Reriii- 











Scrisul său, ca de altfel şi scrisul elegant, sobru 
şi dens al d-lui Gheorghe Fedorovici, nu presupune 
dedublări, echivocuri, tehnici delicate de a evita 
răspunsurile, patinaj artistic printre concepte 
costelive. Iată de ce avem de-a face, în Măsura 
vremii... cu 0 carte scrisă nu de doi publicişti/filo- 
zofi/teologi/eseişti/scriitori, ci mai ales de doi 
oameni. Oneşti. Şi curajoşi. Ceea ce scriu nu este 
exercițiu intelectual, ci mărturisire, în cel mai 
limpede şi mai frumos sens al cuvântului. Acesta 
este motivul pentru care, deşi plină de contre puse 
elitei (politice şi intelectuale), cartea d-lor este o 
carte a afirmației, iar nu a negaţiilor. Ideile nu 
sunt, deci, dependente de ideile opuse (precum în 
polemicile nesfârşite din multe şi scămoase reviste 
culturale sau talk-show-uri), ci de realități. Realităţi 


* Volum de Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Ed. Predania, Bucureşti, 2009 

1 Conservator a cărui semnătură (sau măcar menționare) lipseşte însă, inexplicabil, din numărul 280, 28 iunie 
2009 dedicat „Conservatorismului românesc azi” (coordonator - Cristian Ghinea), al revistei Dilema Veche. M- 
aş fi aşteptat ca distanța dintre Dilema Veche şi paleoconservatorismul căruia îi aparţine şi Mircea Platon să fie 
ceva mai mică decât distanța dintre Dilema Veche şi libertatea „pieței de idei”. 





anul VII e nr. 78 


55 


ROST 


DECANTĂRI 





care acum sunt, însă, deformate. Sau ascunse prin 
unghere întunecoase. Ca urmare, în teatrul de 
umbre în care trăim de 20 + 45 ani, ne dau de înțe- 
les autorii, nu este nevoie decât de un gest - nor- 
mal şi direct: să aprindem lumina. 

Opac să fii la dovezi, greață nesfârşită să ai 
de istorie şi de tradiție, credincios al globalizării 
şi consumerismului să fii şi tot n-ai cum să nu 
înţelegi că eseurile lui Mircea Platon şi Gheorghe 
Fedorovici nu sunt poligon al urii şi disprețului 
(aşa cum pretind unii „pacifişti”, care în schimb 
preferă epitetele domestice, de exemplu „tică- 
1os”2). Dar, desigur, ca întotdeauna la noi, sunt 
greu de suportat oamenii care îşi iau menirea în 
serios şi preferă DA-ului ambiguu, un NU hotărât, 
fără paranteze şi steluțe explicative, ca în 
reclamele Ia telefoane mobile. 

Măsura vremii, spuneam, este o carte lipsită 
de ambiguități: autorii leagă cu nod gros elita 
gnostică de fundamentaliștii hiperortodocși 
(două aparente extreme având în comun mima- 
rea adevărului şi umbrele supradimensionate), 
politicianismul deşănţat european de politicia- 
nismul deşănţat naţionalist (având în comun im- 
postura), capitaliștii parfumati, cu morgă civiliza- 
tă de comuniștii cu morgă identică și miros ase- 
mănător - şi asta pentru că Platon şi Fedorovici 
ştiu că, departe de a fi elemente în opoziţie reală, 
aceste perechi nu sunt decât electrozii între care 
funcţionează de fapt sistemul. Sistem, care (o ştie 
orice om care a citit câte ceva despre propagandă 
şi o bănuieşte oricine are capul pe umeri) nu se 
mai impune coercitiv, cu Manifestul Partidului 
Comunistsau Mein Kampful într-o mână şi mitra- 
liera în cealaltă, ci, mai inteligent şi mai rentabil, 
mimează contrariile (sociale, politice, culturale, 
economice) între care se duce viața unei națiuni. 
Ceea ce rămâne nereşapat în acest fel se numeşte 
„normalitate”. 

Odată descoperită această enclavă a norma- 
lităţii, vom vedea mai clar locul în care ne aflăm 
(şi, deci, sensul vieţii noastre): 

„Sântem împliniți, adică fericiţi, în măsura în 
care ne cunoaştem locul propriu - în lume, în via- 


ţa noastră. Locul, adică rostul propriu. Indiferent 
de gradul în care acesta este realizat, sânt împli- 
nit. Greşeala pe care o săvârşim cel mai adesea 
constă în prejudecata de a crede că a fi împlinit 
înseamnă a ne afla la capătul unui traseu spectac- 
ulos, dificil în orice caz, că împlinirea reprezintă 
starea ultimă de desărvârşire, când, de fapt, noi 
nu sântem niciodată împliniţi, propriu-zis, ci 
întotdeauna într” o împlinire” (G. Fedorovici) 

.. “împlinire” care este radical opusă “rea- 
lizării” cu orice preț a pseudo-omului contempo- 
ran - „Un soi de android spălat pe creier de corec- 
titudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără 
istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în 
lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corpo- 
rată, în hotelul global, un clonat care îşi este pro- 
priul lui Dumnezeu.” (M. Platon) 

Şi odată găsindu-ne locul, vom putem vedea 
limpede şi pe cel de lângă noi, viu în fața noastră, 
iar nu prin ecranul televizorului, de unde divele 
autohtone încă ne mai solicită, în schimbul unui 
salariu gras, să-i ajutăm pe semenii noştri în sufe- 
rință (trimițând bani, detaşaţi, printr-un SMS sau, 
eventual, dansând pentru ei în studiourile TV). 

Măsura vremii este o carte a durerii. Durerea 
celor care au scris-o nu este însă durere de 
oameni înfrânți. Nu poţi să le transmiţi autorilor 
după lectură: „Lasă, dragă Mircea, dragă Gheor- 
ghe, it's all gonna be OK”, fiindcă nu vorbim aici 
de o durere de frustrați, emo intelectuali prizând 
dileme şi idei la modă, nici de durerea maso- 
chistă a victimei care ştie că e rentabil să fii vic- 
timă. O durere care nu cere calmante, alinare şi 
tratament medical. 

Citindu-le articolele şi eseurile, nu mi-am 
putut scoate din minte o replică a lui Andrei 
Tarkovski : „Mă interesează un erou care merge 
până la capăt, în ciuda tuturor obstacolelor. Pentru 
că numai o astfel de persoană poate merita cu ade- 
vărat victoria."3 O formulare care poate ilustra, în 
simplitatea ei aparentă, destinul celor doi. Aşadar, 
nu trebuie uitat că această carte s-a născut din du- 
rerea celor care şi-au asumat, cu seninătate şi curaj, 
un drum. Drumul. Ceea ce ne urez şi nouă. 


2 Vezi pe internet „polemica” Platon-Gottfried-Tismăneanu-Mihăieş, începută de Ia acest articol. 


3 „Dialogue with Andrei Tarkovsky about Science-Fiction on the Screem”, interviu cu Naum Ambramov (1970), în 
Andrei Tarkovsky: interviews, edited by John Gianvito, University Press of Mississippi, 2006. 





56 


anul VII e nr. 78 


DECANTĂRI 





Constantin Oprişan 
Și generaţia 
corăbiilor arse la mal 


Florin — Ciprian Mitrea 


comunitate naţională este sănătoasă 
Q doar în măsura în care se sprijină pe o cul- 

tură sănătoasă. La rândul ei, o cultură 
este sănătoasă numai în măsura în care este o cul- 
tură a duhului (cum spune părintele Rafail 
Noica!) sau o cultură mărturisitoare. Ca români, 
deci ca membri ai unui popor ortodox încă de la 
naşterea sa, avem această fericire că nu trebuie să 
săpăm prea mult pentru a descoperi funda- 
mentele creştine ale culturii noastre, întrucât ele 
ne întâmpină, încă, pretutindeni, dacă avem ochi 
să le vedem. Cu toate acestea, simțim cu toții cum 
darurile neamului nostru s-au acoperit, de-a lun- 
gul istoriei recente, de o zgură groasă de defor- 
mări, uitări şi minciuni. În paralel cu această 
tristă tendință, însă, Dumnezeu a rânduit ca în 
ultimii ani să iasă la iveală o pleiadă întreagă de 
mărturii despre fenomenul rezistenţei prin cul- 
tura înduhovnicită în condiţii de prigoană 
extremă. Unul dintre reperele deja clasice ale 
acestei culturi mărturisitoare româneşti, căruia 
revista ROS T2 i-a dedicat un număr relevant în 
acest sens, este, fără îndoială, poetul filosof 
Constantin Oprişan. Despre moartea sa martirică 
şi despre geniul său creator ştim detalii impresio- 
nante din relatările Părintelui Gheorghe Calciu şi 
ale scriitorului Marcel Petrişor, colegii săi de sufe- 
rință din celula nr. IV din Casimca Jilavei. Recenta 
publicare în volums, de către editura Christiana, 
a operei poetice create în închisoare de Constan- 
tin Oprişan şi memorate (iar ulterior, când 





teroarea istoriei a îngăduit-o, transcrise pe hâr- 
tie) de părintele Gheorghe Calciu şi de scriitorul 
Marcel Petrişor, ne oferă posibilitatea de a contin- 
ua analizarea gândirii poetului filosof. 

Ceea ce frapează în modul cel mai direct la 
conținutul acestor poezii este modul în care 
Constantin Oprişan a reuşit, printr-o raportare 
creştină la situaţia limită reprezentată de viaţa de 
închisoare, să-şi valorifice duhovniceşte vasta 
cultură filosofică acumulată în libertate. De 
aceea, Cărțile spiritului reprezintă un model deo- 





constantin 
oprişan 








sebit de convingător pentru modul în care un 
tânăr îşi poate lucra talantul în cele mai grele con- 
diții, fiind, în acest sens, o pledoarie puternică 
împotriva deznădejdii. Valoarea operei lui Opri- 
şan se întemeiază, pe de o parte, pe forța gându- 
lui poetic (a cărui profunzime şi amploare de 


1 Cf. Ieromonahul Rafail Noica - Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002. 
2 ROST. Revistă de cultură creştină şi politică, nr. 70, decembrie 2008. 
3 Constantin Oprişan - Cărțile spiritului şi alte poezii, ediţie îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor, 


Răzvan Codrescu, ed. Christiana, Bucureşti, 2009. 





anul VII e nr. 78 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





viziune asupra istoriei şi devenirii culturale a 
omenirii îl apropie mult de lirica eminesciană) 
iar, pe de altă parte, pe dimensiunea pedagogică 
(impregnată de podvig, adică de asumarea orto- 
doxă a suferinţei). Cele două dimensiuni nu pot fi 
înțelese decât ca interdependente, întrucât valoa- 
rea culturală a poemelor izvorăşte din experiența 
de viaţă iar cultura filosofică a poetului, la rândul 
ei, devine lucrătoare prin transformarea ei din 
podoabă intelectuală în resursă de rezistență şi în 
pretext de reflecţie duhovnicească. Astfel, expe- 
riența creatoare a lui Oprişan reprezintă una din- 
tre cele mai vii confirmări (alături de numeroase 
alte mărturii) ale faptului că cea mai autentică 
formă de rezistență prin cultură a avut loc în 
spațiul concentraționar, prin transfigurarea 
celulei în Academie şi chilie. 

Acest fenomen a fost posibil pentru că, aşa 
cum, de pildă, mărturiseşte părintele Roman 
Braga, în închisoare intelectualul se poate elibera 
de sclavia cărților, de „cunoaşterea cosmologică 
a ceea ce este în afară”, întrucât „în libertate nu ai 
cum să ştii cine eşti; numai golit prin constrân- 
gere sau de bună voie îţi dai seama că eşti făcut 
doar din citate.” Pe de altă parte, o dată depăşite 
limitele intelectualismului, citatele şi cunoştințe- 
le înmagazinate nu numai că nu se pierd ci, dim- 
potrivă, se umplu de viaţă şi devin cu adevărat 
utile. De aceea, părintele Braga subliniază că în 
temniță „tot ce am înmagazinat afară, căpăta un 
profil spiritual, cu înțeles nou; că toate acelea 
erau pentru viaţă şi nicidecum să le păstrez 
amorțite în memorie.” 

În ceea ce-l priveşte pe Costache Oprişan 
este evident că a urmat acelaşi traseu. Fiind tobă 
de carte (în special filosofică), având şi o expe- 
riență paideică în preajma lui Heidegger, remar- 
cat de către profesorii de la Facultatea de 
Filosofie din Cluj (la fel cum profesorii de la 
Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi îl consi- 


derau pe studentul Valeriu Gafencu un element 
strălucit), tânărul filosof învaţă, în închisoare, 
să-şi poarte duhovniceşte nu numai crucea ci şi şi 
povara formării sale culturale. Prin cruce, 
Oprişan devine din filosof academic, un adevărat 
filosof. Aceasta înseamnă că, aşa cum scrie părin- 
tele Serafim Rose, „a fi filosof - nu un filosof pro- 
fesionist sau academic, ci unul pentru care a trăi 
înseamnă a cugeta - presupune multă sufer- 
ință...”.* Prin urmare, putem spune despre 
tânărul Oprişan că a cunoscut, prin suferința 
închisorii, calea adevăratei filosofii, trecând de la 
o filosofie a minții, la o filosofie a inimii, hrănită 
din „suflet cald şi dulce, din pâine şi din vin” şi 
dintr-un trup „de iască” îmbibat de „fiere şi oțet”. 
Rezultatul palpabil a fost că perspectiva filosofică 
a studentului eminent devine o perspectivă orto- 
doxă, iar reflecţia sa îmbracă haina poetică, cea 
mai înaltă formă de limbaj, după rugăciune. 
Astfel, prin suferință, mintea filosofică s-a unit cu 
inima iubitoare şi a rodit hrană duhovnicească 
din care s-au adăpat, ca de la un izvor de apă 
proaspătă, camarazii de celulă şi, prin ei, gene- 
rația tinerilor de acum. 

Ca la aproape toți poeții închisorilor, întâl- 
nim şi la Constantin Oprişan o vie conştiinţă de 
generaţie, chiar dacă nu la fel de explicit expri- 
mată ca, de pildă, în cazul lui Radu Gyr. Ceea ce îl 
integrează pe Oprişan, din punct de vedere poe- 
tic, generaţiei sale, este tema drumului desăvâr- 
şirii spirituale şi al mărturisirii idealului ca drum 
fără întoarcere spre steaua polară a Adevărului. 
Pentru filosoful poet mort la Jilava, atât viaţa cât 
şi cunoaşterea sunt forme de alergare a căror va- 
loare nu rezidă în mişcarea propriu-zisă ci în 
direcţia ei. De aceea, „Nici mersul nu-i nimica, ci 
sensu-n care mergi/Şi cum îţi faci din sensuri, cu 
spiritul, un nod”, „Căci nu e totul fapta, ci spiritul 
din ea”.8 Aşadar, pentru Oprişan, ceea ce con- 
tează în viață ca şi în demersul intelectual şi spi- 


4 Dinu Cruga - Trepte duhovniceşti. Interviu cu Părintele Roman Braga, Arhiepiscopia Ortodoxă Română, Alba 


tulia, 1998, p. 47. 
5 Idem, pp. 48 - 49. 


6 Jeromonah Damaschin - Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, traducere de constantin Făgeţan şi Pr. 
Constantin Jinga, ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p.123. 


7 Cf. Constantin Oprişan - op. cit, p. 17. 
3 1dem, p. 37. 





58 


anul VII e nr. 78 


DECANTĂRI 


ROST 





ritual este orientarea. Pentru noi cei de azi, atât 
de impregnați de duhul unei lumi dezorientate, 
cufundată într-o „stare de lipsă de har, de cădere 
copleşitoare”9, care apreciază strălucirea fără 
conţinut, eficiența fără morală, comoditatea fără 
responsabilitate, spectacularul fără valoare, 
mesajul lui Oprişan şi al generaţiei sale este unul 
puternic antirelativist şi restaurator al ierarhiei 
valorice fireşti în viața omului şi în societate. 

Nu este deloc întâmplător faptul că în poezia 
carcerală a lui Costache Oprişan apar în mod con- 
stant, în diverse contexte, tema necesității merge- 
rii hotărâte înainte, spre ideal, şi tema întoarcerii 
ca ispită. Cel mai puternic apare această idee în 
sfatul pe care Oprişan îl atribuie lui Don Quijote 
(model al idealistului lucid): „Să nu te-ntorci din 
cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne 
pururi în a Sodomei carceri; /Prin fier, prin apă, 
dar numai înainte, /Căci drumurile-n spirit nu 
suferă întorceri!”10. Prin faptul că în redarea ideii 
centrale se regăsesc atât referinţe culturale laice 
(personajul lui Cervantes interpretat via 
Unamuno) cât şi referinţe biblice (imaginea lui 
Lot care părăseşte cetatea pierzării fără a privi în 
urmă), aceste versuri se constituie într-unul din- 
tre cele mai elocvente ilustrări ale raportării 
duhovniceşti la cultură, deprinse de Oprişan în 
temniță. Este, bineînțeles, foarte semnificativ, 
faptul că dintre referințele culturale laice, prefe- 
rințele poetului filosof se îndreaptă spre Miguel 
de Unamuno, principalul punct de legătură fiind 
dimensiunea tragică. Aşa cum elocvent rezumă 
Mircea Florian, sentimentul tragic al vieții, în vi- 
ziunea lui Unamuno, este reprezentat de „năzuin- 
ţa veşnic nesatisfăcută de către ştiinţă spre nemu- 
rire, năzuință identificată cu credința şi cu reli- 
gia.”!! Conştiinţa tragicului îi apropie, aşadar, din 
punct de vedere filosofic pe Unamuno şi Oprişan. 
Pe de altă parte, însă, avem de-a face cu două 


raportări diferite la problematica tragicului. La 
Unamuno se poate vorbi de o instalareîn tragicul 
trăit ca sfâşiere şi ca năzuință neîmplinită, iar la 
Costache Oprişan este vorba despre o depășire a 
tragicului prin trăirea credinței şi a nemuririi (nu 
doar ca năzuință, cum e la Unamuno), ci ca reali- 
tate pipăită prin roadele crucii. 

Pentru Costache Oprişan, cetatea pierzării, 
sodoma spiritului este anchiloza gândirii prin 
încremenirea ei într-un „sistem osificat” (ceea ce 
ne aminteşte de părerea lui Nae Ionescu potrivit 
căreia sistemul este piatra tombală a unui 
filosof), „minciuna realistă cârpită cu ştiinţă” şi 
„neantul pozitiv”, într-un cuvânt scientismul rece 
ca sursă a nihilismului.!? În acelaşi duh, un alt 
martir al închisorilor (care, însă, a apucat să lase 
o operă scrisă înainte de detenţie), Mircea 
Vulcănescu, adevăratul lider al criferioniștilor, 
arăta că generaţia tânără interbelică s-a definit şi 
prin faptul că a luat parte la procesul de „lichi- 
dare a secolului al XIX-lea”, având „prilejul unic 
de a trăi chiar momentul de ruptură, de tăiere a 
punților, în urma căruia întoarcerea înapoi a 
devenit imposibilă”.15 Şi pentru că în orice aler- 
gare sau marş înainte intervin obstacole, descu- 
rajări şi căderi, Oprişan ne arată că în spațiul 
luptei duhovniceşti înfrângerile exterioare tre- 
buie să devină pricini de întărire şi de sporire a 
spiritului ofensiv: „Când ochiul nu mai vede şi 
drumul pare-nchis,/ Iar duhul îndoielii spre- 
ntoarceri te împinge, / Închide ochiul searbăd şi- 
aruncăte-n abis, /Lovind cu pieptul moartea - şi 
sigur vei învinge”. 1! Făcând parte dintr-o gene- 
rație a eşecurilor politice dar a biruințelor spiri- 
tuale, Oprişan ne oferă un adevărat îndreptar al 
valorificării duhovniceşti a înfrângerilor: „Să te 
ridici mai tare din orice prăbuşire,/ Săgeţi de fier 
să-ţi fie cuvintele temute, /Ştiinţa ta: credința, iar 
forţa ta: iubire;/ Să-ţi faci din geniu spadă, iar scu- 


9 Expresie prin care Mircea Vulcănescu descria situaţia de criză spirituală şi economică a tinerei generaţii 
interbelice dar perfect valabilă şi pentru momentul istoric actual. Cf. Mircea Vulcănescu - «Tânăra generaţie». 
Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români? ediţie îngrijită de Marin Diaconu, ed. Compania, 


Bucureşti, 2004, p.122. 
10 Constantin Oprişan, op.cit, p.41. 


11 Mircea Florian - Introducere în filosofia istoriei, ed. Garamond, Bucureşti, p. 84. 


12 Idem, pp.33 - 35. 
13 Cf. Mircea Vulcănescu, op.cit. p.70. 
14 1dem, p. 55. 





anul VII e nr. 78 


59 


ROST 


DECANTĂRI 





tul din virtute.”15 Astfel, forța combativă (împotri- 
va răului) şi curajul mărturisitor izvorăsc din 
chiar maturizarea de pe urma înfrângerilor: „Nu 
vin după victorii, ci vin să fiu înfrânt,/ De-aceea, 
urii voastre eu nu-i voi da ocol, /Ci toată o voi 
prinde în trupu-mi tremurând, /Şi răutatea voas- 
tră voi face-o un simbol.”I6 Aşadar, intuim în 
Oprişan un luptător duhovnicesc, la fel cum 
ajunsese şi Valeriu Gafencu, pentru care adevăra- 
ta valoare a alergătorului rezidă nu în numărul 
trofeelor lumeşti ci în mulțimea cicatricilor şi a 
ridicărilor. 

Aşa cum Mircea Vulcănescu descria tinerii 
intelectuali interbelici drept „soldaţi ai unui 
gând” a căror vocaţie este „rostirea unui crez” !, 
prin aceasta definindu-se şi pe sine, cum Petru C. 
Baciu (remarcabil luptător poet în rezistența din 
munți şi din închisori) dădea mărturie despre 
noblețea unui „crez nebiruit” având ca temelie 
sângele cu care „înmulţit-am belşugul Țării 
mele”i5, cum Radu Gyr îşi vedea generaţia ca pe 
un Făt - Frumos ce-şi soarbe din lanțuri „puteri 
adânci de neînvins”, stând în viscole ca bradul şi 
„tare ca un crez”, Constantin Oprişan şi-a scris 
poeziile, la rândul său, de pe poziţia unui 
războinic al cugetului angajat în luptă cu iluziile şi 
minciunile produse de mintea umană căzută şi de 
ispitele vrăjmaşului. EI este un Don Quijote al 
filosofiei care „răstoarnă turme-n cale”, trecând 
„prin mori de vânt”, care „înfruntă inerția cu spi- 
ritul activ”, ducând „mai departe lancea şi trag- 
icul avânt, călcând ca pe-o ruină neantul pozi- 
tiv”20 şi aruncându-şi gândul „ca pe-o lance” în 
stele21. Valorificarea poetică a metaforei militare 
este dezvoltată în modul cel mai explicit în poezia 
„Controversă”. În această adevărată profesiune 
de credință, vedem că duşmanii cu care lăncierul 


15 1dem, pp. 55-56. 
16 jdem, p.44. 
17 Mircea Vulcănescu, op.cit. p. 111. 





filosof se luptă sunt toți reprezentanţii filosofiei 
moderne nihiliste. Acestora, poetul le aruncă 
mănuşa-n obraz cu îndrăzneală mărturisitoare: 
„Voi care îmi huliți stăpânul, când gândul searbăd 
vi-l despic, /Găsesc sub lustrul teoriei credința 
voastră în nimic.” 22 Rând pe rând, filosoful poet 


> 








ia cu asalt redutele conceptuale ridicate de Kant, 
Hegel, Bergson, Husserl sau Heidegger necruțân- 
du-i nici pe Wagner sau Goethe şi nici măcar pe 
Cervantes (al cărui personaj i-a servit drept ghid 
prin codrul cunoaşterii descris în Cartea psiho- 
logică). Tuturor acestora, întemniţatul de la Jilava 
le arată că, în comparaţie cu idealul creştin, „visul 


18 Petru C. Baciu - poezia „Crez” în volumul Inimi zăvorâte. Memoria temniţei, ed. Fundaţiei Culturale Buna 


Vestire, Bucureşti, 1999, p.69. 


19 Radu Gyr - „Crezul”, în volumul As' noapte [isus mi-a intrat în celulă. Poeți după gratii. Poezii, ed. Elisavaros, 


Bucureşti, 2005, p. 59. 
20 Constantin Oprişan, op. cit. p. 35. 
21 1dem, p.59. 
2 1dem, p.68. 





600 


anul VII e nr. 78 


DECANTĂRI 


ROST 





lor, oricât de mare, abia-l zăresc pe la carâmb”33. 
În final, aprigul luptător le mărturiseşte tuturor 
înțelepților lumii acesteia taina forței sale: „Eu, 
cel ce vă dărâm c-un deget, sunt cel mai prost sol- 
dat al Lui."24 

Această răfuială cu armata filosofică a lumii 
moderne nu este pentru Oprişan doar o dărâ- 
mare a idolilor adolescenţei (necesară, de altfel, 
şi în cazul său, pentru maturizarea duhovniceas- 
că) ci reprezintă şi o identificare a rădăcinilor 
filosofice ale ideologiei comuniste. Cu alte 
cuvinte, Oprişan îşi asumă hotărât rolul de soldat 
al spiritului împotriva materialismului. Scopul 
său declarat este acela de a străpunge, cu lancea 
Adevărului, materia „în inima-i de fier” şi de a o 
face „să cadă în genunchi, ca-n vechiul lerihon”.25 
Duşmanii săi nu sunt, însă, numai filosofii nihi- 
lişti şi ideologiile secolului XX, ci întreaga civiliza- 
ție materialistă născută din rătăcirile acestora şi 
ipostaziată de o lume artificială „cu soare şi stele 
de neon” şi de „roboții şi porcii de metal”.2 În 
acest context, putem vorbi şi de o conştiinţă 
politică autentică la Oprişan, dată de înţelegerea 
faptului că „politica născută din antice virtuți” a 
fost „înjunghiată-n jungla corsarilor moderni” 27 

În consecință, poetului filosof nu-i mai 
rămâne decât să renunţe la orice iluzii şi să 
depăşească politicul prin spiritual, alegând calea 
jertfei de sine şi a luptei duhovniceşti. 

Ca orice creator care urmează calea ade- 
văratei filosofii, Constantin Oprişan se raportea- 
ză la problema cunoaşterii din perspectiva 
Adevărului, ceea ce îl plasează pe o clară poziţie 
antirelativistă. La această caracteristică se adaugă 
preocuparea pentru problema libertății, ca 
marcă specifică a gândirii lui Oprişan. În numele 
sfintei libertăţi, autorul Cărţilor spiritului denun- 
ță cartezianismul cu al său lanț al percepțiilor 


25 Cf. Idem, p. 68. 
24 jdem. 

25 dem, p. 56. 

26 CE. 1dem, p.55. 
27 Cf. Idem, p.38. 
2 Idem, p. 29. 

29 Cf. Idem, p. 51. 


clare şi se războieşte cu viermele scepticismului 
şi al solipsismului care stă la baza întregii filosofii 
moderne.28 La capătul grelei lupte, aşa cum se 
arată în „Cartea noologică”, poetul spadasin 
înţelege că mintea nu poate fi scoasă din captivi- 
tate şi din beznă decât prin suferință, iar părtaş 
cunoașterii nu poate deveni decât prin întâlnirea 
cu Hristos.29 Ca şi Valeriu Gafencu, care se ruga, 
în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, pentru 
dobândirea robiei care eliberează sufletul, în 
schimbul libertăţii care robește sufletul, Oprişan 
ajunge să jertfească de bunăvoie aparenta liber- 
tate a înțelepţilor lumeşti (care e doar un joc al 
umbrelor ca în mitul platonician al peşterii) pen- 
tru primirea jugului dătător de har şi pace al 
Mântuitorului. 

Aşadar, după truda chinuitoare a căutării int- 
electuale, mintea poetului filosof, smerită şi spo- 
rită prin suferință, ajunge să se odihnească în 
dragostea de Adevăr. De fapt, avem de-a face cu 
încă o expresie minunată a perspectivei răsărite- 
ne asupra cunoaşterii, definită de Mircea Vulcă- 
nescu drept întâlnire între Logos şi Eros, prin 
care iubirea devine „o cale, un instrument, un 
mijloc de cunoaştere adâncă”30. Astfel, râvnind 
după adevărata cunoaştere, Oprişan ajunge să 
descopere ceea ce Nae Ionescu numea funcția 
epistemologică a iubiriis!. De aceea, întreaga 
cugetare a poetului martir de la Jilava se con- 
densează într-un efort conştient de dobândire a 
libertății prin cunoaşterea Adevărului, ceea ce nu 
înseamnă altceva decât împlinirea cuvântului 
Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi”. Împli- 
nindu-şi alergarea în chip jertfelnic, Constantin 
Oprişan s-a făcut pildă peste generaţii că, pentru 
atleţii duhului, cea mai scumpă încununare este 
coroana cu spini şi că filosofia cea mai înaltă este 
purtarea crucii. 


30 Mircea Vulcănescu - Logos și Eros, ed. Paideia, Bucureşti, 1991. 
3I Cf. Nae Ionescu - „Iubirea, instrument mistic de cunoaştere”, în Opere, II. Cursuri de metafizică, 2, ediţie îngri- 
jită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea, ed. Roza Vânurilor, Bucureşti, 2005, pp. 88 - 93. 





anul VII e nr. 78 


61 


ROST 


DECANTĂRI 





umnezeu și filosofia 


Paul-Gabriel Sandu 





ele patru prelegeri apărute în cadrul volu- 
mului Dumnezeu şi filosofia la Galaxia 
Guttenberg, au fost susţinute de către Gil- 
son la Universitatea din Indiana, în anul universi- 
tar 1939-1940. Faptul că textele au fost scrise pen- 
tru a fi ascultate, iar nu citite, imprimă stilului 
marca oralităţii, îmblânzeşte frazele şi conferă 
tonului un aer mai curând relaxat, uneori chiar 
jovial. Şi cu toate acestea, geometria ideilor nu 
are nimic de suferit, gândul se desfăşoară cu clari- 
tate, mişcarea sa este firească, ca bătăile unui 
pendul. 
Prelegerile se concentrează asupra proble- 
mei divinității şi a modului în care această pro- 


Etienne Gilson, Dumnezeu şi filosofia, 


Galaxia Guttenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, 120pp. 


tuturor acelor intrepretări, pentru care celebra 
afirmaţie „toate sunt pline de zei”, ar însemna, de 
fapt, „nu există nici un zeu în nimic.” „Cel mai 
blând lucru - scrie Gilson - care poate fi spus 
despre această interpretare este că e cam 
îndrăzneață” (p.25), concluzionând apoi, câteva 
rânduri mai jos, în acelaşi ton ironic, că ar trebui 
să încercăm şi „O a treia ipoteză, şi anume că, de 
regulă, filosofii vor să spună tocmai ceea ce 
spun!” 

Problema divinității rămâne o chestiune 
ambiguă pentru gândirea grecească, incapabilă 
să conceptualizeze un Dumnezeu creator, şi mai 
presus de toate, un Dumnezeu personal. Cu alte 
cuvinte, va spune Gilson, „filosofii n-au reuşit să 
treacă dincolo de esențe, înspre energiile esen- 





blemă a fost dezbătută şi considerată 
în cele patru mari etape ale gândirii 
europene: filosofia greacă, cea creş- 
tină, apoi cea modernă şi, în fine, cea 
contemporană. Punctul de pornire 
al lui Gilson este situat, desigur, în 
preajma întâlnirii dintre gândirea 
mitologică (teologică) şi gândirea 
filosofică grecească. Concluzia la 
care ajunge filosoful francez este că 
filosofia greacă nu ar fi putut fi 
altoită pe tulpina gândirii mitolo- 
gice, ci nu s-a putut naşte decât ca 
violență exercitată împotriva aces- 
teia. Şi cu toate acestea, gândirea gre- 
cească nu s-a putut elibera niciodată 
până la capăt de mitologie. „[...] 
celor mai mari filosofi greci le-a fost 
greu, ca să nu spunem imposibil, să 
reconcilieze interpretarea religioasă 
a lumii cu interpretarea ei filoso- 
fică” (p. 34). 

Făcând o astfel de afirmaţie, 
Gilson va trebui să dea o replică 





Mănăstirea Sf. loan Casian - Constanţa 

















62 


anul VII e nr. 78 


DECANTĂRI 


ROST 





țiale care constituie chiar cauzele lor, până când 
revelația iudeo-creştină nu i-a învăţat că „a fi” este 
adevăratul nume al ființei supreme” (p. 65). 
Aşadar, deodată cu epoca creştinismului, o divini- 
tate personală şi care să poată răspunde iubirii 
fiecăruia dintre noi a devenit conceptibilă, în 
vreme ce filosofia greacă, cea care a aşezat ideea 
de bine pe cea mai înaltă treaptă a arhitectonicii 
ontologice, deşi fascinată de această idee, „indră- 
gostită”, s-ar putea, la limită, afirma, de această 
idee, a fost incapabilă să gândească reflexia aces- 
tei iubiri, ca iubire personală a unui Dumenzeu 
treimic. Cu alte cuvinte, deodată cu gândirea 
creştină, existența a putut fi gândită ca act, iar 
ființa divină, ca acea ființă a cărei existență este 
esenţa însăşi. Mergând pe firul acestei idei, se 
poate lesne afirma că existența unei cauze 
supreme, în care esența şi existența coincid, este 
locul de întâlnire al gândirii Sf. Toma şi cea a lui 
Augustin. 

Deodată cu trecerea la filosofia modernă, 
care debutează cu strigătul cartezian „cogito ergo 
sum”, se produce o ruptură şi o revenire la mo- 
mentul gândirii greceşti, însă cu pretenţia de a 
putea rezolva toate problemele survenite în acest 
interval de timp. „Descarets le urma anticilor 
aproape ca şi cum nimic nu i-ar despărţi, cu 
excepţia fizicienilor.” (p. 73), notează Gilson, 
găsind disscutabilă până şi afirmaţia carteziană 
cum că ideea de Dumnezeu creştin ar fi înnăscută 
minții umane. Descartes nu a făcut altceva, 
potrivit filosofului francez, decât să folosească 
ideea de Dumnezeu pentru ducerea la bun sfârşit 
a proiectului său metafizic, de vreme ce „teologia 
naturală a lui Descartes nu doar că s-a limitat la a 
lua în considerare acele atribute divine care oferă 
o explicaţie a lumii, ci a şi conceput aceste atribu- 
te în aşa fel încât ele să ofere o explicaţie a lumii 
carteziene.” (p. 79). Transferul centrului de greu- 
tate de pe „a fi”, aşa cum era el exprimat în „eu 
sunt cel ce sunt” în „a crea”, aşa cum este conce- 
put Dumnezeul cartezian sau cel malebranchean, 
este modificare esenţială, care survine în ceea ce 
priveşte ideea de divinitate în modernitate. 

Capitolul care încheie volumul de față pri- 
veşte felul în care conceptul de Dumnezeu a fost 
resemnificat de gândirea contemporană, domi- 


nată, după părerea autorului, de ideile lui Imm. 
Kant şi cele ale lui Auguste Compte. Ambii filosofi 
impun cunoaşterii standardele şi rigoarea 
cunoaşterii ştiinţifice, şi ajung, prin aceasta, să 
facă din problema divinitătii o problemă care nu 
poate fi pusă, sfârşind prin a privi „ceea ce noi 
numim teologie naturală doar [ca] vorbărie 
goală.” (p.95.) De vreme ce ştiinţa nu pare a se in- 
teresa decât de „cum” şi niciodată de „ce”, proble- 
ma divinitătii nu numai că nu mai poate primi 
nici o rezolvare, dar nici măcar nu mai poate fi 
pusă. Ca şi când, gândirea contemporană, sesi- 
zând incomensurabilele dificultăţi pe care postu- 
larea divinității drept cauză a tuturor lucrurilor o 
implică, a renunțat la ideea de divinitate în sine, 
aşa cum 0 făcuse deja Laplace, prin celebra sa 
afirmaţie. 

Redus de către ceea ce Gilson numeşte „gân- 
direa contemporană” la un „de ce”, Dumnezeu 
este revocat din funcţie şi primeşte, asemenea 
flogistonului, şi a altor ipoteze astăzi ironizate, 
titulatura de ipoteză ştiinţifică perimată. Însă 
este aceasta un mod autentic de a gândi divinita- 
tea, ca pe o ipoteză de care, odată descoperit elec- 
tronul, nu ar mai fi nevoie? Gilson răspunde aces- 
tei întrebări afirmând că „Dumnezeu i se oferă în 
mod spontan majorităţii mai degrabă ca o pre- 
zență confuză decât ca un răspuns la vreo proble- 
mă, atunci când ne aflăm in fața vastităţii ocea- 
nului, în simplitatea nemișcată a munţilor sau în 
viața misterioasă a cerului înstelat de vară.” (p. 
99). Gilson se întoarce, în fapt, la celebrul pariu 
pascalian, evidenţiindu-i încă o dată avantajele, 
eliberând ştiinţa din postura sa decizională cu 
privire la existența divinității, semnalând un fapt 
cu certitudine definitoriu pentru paradigma şti- 
inţifică contemporană, cea care „preferă absența 
totală a inteligibilităţii în locul unei inteligibilități 
neştiințifice.” (p. 109). 

Concluzia prelegerilor ţinute de Gilson 
aduce cu sine, simultan, un îndemn. Pentru că, 
dacă „o lume care l-a pierdut pe Dumnezeul creş- 
tin nu poate semăna decât cu o lume care nu la 
găsit încă” (p. 112), atunci singura soluţie este re- 
cuperarea „adevărului întreg”, întoarcerea către 
„Cel Care Este, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac 
şi al lui Iacob” (p. 118). 





anul VII e nr. 78 


63 


LA ANIVERSARĂ 





Un aristocrat al istoriografiei române: 


Profesorul 


Gheorghe Buzatu, 70 


Istoricul Gheorghe Buzatu a împlinit 70 de ani. 


Chiar niţel mai târziu decât s-ar îi cuvenit, din pricini 


pe care nu le mai invocăm aici, suntem datori 


cu un medalion aniversar. 


Dr. Corneliu Ciucanu 


ăscut la 6 iunie 1939, în comuna Sihlea, 
N județul Vrancea, Profesorul Gheorghe 

Buzatu are o activitate ştiinţifică marcată 
de cărţi, culegeri de documente şi studii 
reprezentative referitoare la problematica celui 
de al doilea război mondial, la viaţa şi activi- 
tatea Mareşalului lon Antonescu, la chestiunea 








petroliere internaţionale, la evoluţia Dreptei 
interbelice, la seviciile secrete şi spionaj. 
Totodată, istoricul Gh. Buzatu a contribuit la 
apariţia unor mari sinteze, semnând impor- 
tante capitole în volumele VIII şi IX ale Istoriei 
românilor, editată de Academia Română şi pu- 
blicând, alături de istoricul Ioan Scurtu, Istoria 
Românilor în secolul XX (1918-1948). În acest 
cadru, menţionăm şi faptul că Gh. Buzatu este 
iniţiatorul şi coordonatorul unei impresionante 








64 


anul VII e nr. 78 


LA ANIVERSARĂ 


ROST 





serii de lucrări, care a depăşit deja 140 de titluri, 
încluse în Colecţia „Românii în istoria univer- 
sală”. 

Personalitatea istoricului a prilejuit sâmbătă 
25 iulie 2009, în oraşul de pe malul Milcovului, în 
sala Muzeului Unirii din Focşani, cinstirea sa, 
printr-un simpozion omagial intitulat „Profesorul 
Gh. Buzatu la 70 de ani. Omul şi opera“ şi 
lansarea lucrării - în două volume - Paradigmele 
istoriei. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu, coordo- 
nată de către doamna Stela Cheptea, directorul 
Centrului de Istorie şi Civilizație Europeană din 
cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române. În 
primul rând s-a remarcat prezenţa unui număr 
impresionant de personalităţi. Simpozionul oma- 
gial a fost condus de un prestigios prezidiu, con- 
dus în calitate de moderator de către reputatul 
istoric loan Scurtu şi în care s-au regăsit preşedin- 
tele Academiei Oamenilor de Ştiinţă, general (r) 
prof. univ. dr. V. Cândea, istoricii Ion Solcanu, La- 
vinia Betea, Ştefan Alexianu, (fiul lui Gh. Ale- 
xianu, guvernatorul Transnistriei), apoi N. Dia- 
conu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean 
Vrancea, Horia Dumitrescu, directorul Muzeului 
Judeţean Vrancea şi admirabilă gazdă a reuniu- 
nii, d-na Stela Cheptea şi, bineînţeles, istoricul şi 
profesorul Gh. Buzatu, considerat pe bună drep- 
tate de către participanți, omul zilei. 

Printre cei care au luat cuvântul prezentând 
viața, opera şi personalitatea Profesorului con- 
semnăm cunoscuți istorici şi cadre didactice de la 
universităţile din Bucureşti, Craiova, Constanța, 
Iaşi, muzeografi, cercetători, directori de edituri. 
Amintim, în acest context, alocuţiunile rostite de 
către loan Scurtu, Gh. Jipa Rotaru, Constantin 
Buşe, George Potra, Lavinia Betea, Valentin Cior- 
bea, Marcel D. Popa A. Pentelescu şi alții. Mulți 
s-au referit la calitățile umane, la caracterul său 
deosebit, la verticalitatea sa în diverse ipostaze 
ale carierei, la altitudinea morală, la generozi- 
tatea şi omenia sa. Cei prezenţi au depănat 
amintiri cu prietenul şi colegul Gh. Buzatu şi au 
cerut Profesorului să publice monografia inte- 
grală a Mareşalului Ion Antonescu, subliniind fap- 
tul că nici un alt specialist român nu va reuşi să 
conceapă şi să publice o astfel de operă, ce impli- 
că o muncă titanică, o acuratețe specială în a se- 


lecta şi interpreta documentele și, nu în ultimul 
rând, curaj şi rectitudine în a depăşi ipotezele 
eronate, tendenţioase lansate în spiritul corecti- 
tudinii politice, modă îmbrățişată cu prea multă 
uşurinţă de o parte a istoricilor din zilele noastre. 

Tinerii istorici au ţinut să menţioneze rolul 
de maestru al Profesorului, de creator de şcoală 
istorică. Sorin Damean de la Universitatea din 
Craiova a readus în memoria distinsei asistențe 
faptul că în 1999, cu prilejul omagierii istoricului 
Gh. Buzatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, tot 
la Focşani, profesorul A. Pentelescu a lansat ter- 
menul de „buzăţei”, desemnându.-i, astfel, pe tine- 
rii cercetători aflați sub îndrumarea reputatul is- 
toric. La începutul anilor '90, fiind student al Fa- 
cultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al. |. 
Cuza” din Iaşi, alături de alţi colegi agasați de mo- 
notonia cursurilor şi seminariilor de la Facultate, 
lam căutat şi descoperit pe Profesor. ÎL cunos- 
cusem din scris, mai cu seamă dintr-o colosală 
lucrare a Domniei Sale publicată în 1988 (primul 
volum), în 250.000 de exemplare: Din istoria se- 
cretă a celui de-al doilea război mondial. L-am în- 
tâlnit pe marele istoric. L-am ascultat. Şi l-am iubit 
pentru înțelepciunea, curajul şi cumsecădenia sa. 
La sediul Centrului de Istorie şi Civilizație Euro- 
peană din Cuza Vodă nr. 41, am organizat o serie 
de simpozioane, dezbateri, lansări de carte, pe 
teme absolut interesante, prezentate distorsion- 
at până nu demult şi considerate încă tabu la 
începutul anilor *90. Numărul participanţilor era 
covârşitor şi impresionant din perspectiva pre- 
zenţei la astfel de întâlniri a mai multor generaţii: 
elevi, studenți, oameni în vârstă, mulți dintre ei 
supraviețuitori ai temnițelor comuniste. Pentru 
noi, studenţii, cuvântul Domnului Profesor era 
realmente revelator, era cu adevărat ziditor. Pro- 
fesorul răscolea în fiecare dintre noi acele latenţe 
sufleteşti nebănuite. Eram fericiți că-l ascultam. 
Eram încrezători în puterile neamului. În sinea 
noastră gândeam la vremurile când, cu timidi- 
tate, dar totodată cu mândria inițiatului, vom 
putea spune că „am fost şi noi în Arcadia”... Sub 
greutăţile vieții, Grupul nostru de la Iaşi a fost 
răspândit în cele patru colţuri ale țării. Basara- 
benii s-au întors acasă, sunt profesori şi cercetă- 
tori la Chişinău şi s-au raliat forțelor politice 





anul VII e nr. 78 


65 


ROST 


LA ANIVERSARĂ 





naționale şi anticomuniste. Alţii s-au pribegit 
peste hotare... Dar, în cercurile absolvenţilor 
Facultăţii de Istorie a Universităţii ieşene, rămâne 
regretul că nu s-a dorit ca, după 1990, Profesorul 
Gh. Buzatu să ţină, cu harul său binecunoscut, 
cursurile şi seminariile privind chestiuni de ma- 
ximă importanță ale istoriei contemporane şi 
anume: România în timpul celui de al doilea 
război mondial, actul de la 23 august şi problem- 
atica participare a României la Conferința Păcii 
de la Paris (1946-1947), comunizarea țării etc. 


+ 


Lucrarea omagială dedicată istoricului Gh. 
Buzatu este editată în două volume consistente 
ce însumează 1159 de pagini şi este coordonată 
de doamna Stela Cheptea. Cele două tomuri 
cumulează studii, articole şi prezentări elogioase 
adresate sărbătoritului, semnate de 97 de colabo- 
ratori, printre care academicienii Viorel Barbu, 
Dan Berindei, M. Petrescu-Dâmboviţa, Valeriu D. 
Cotea, Florin Constantiniu, Al. Zub, reputați pro- 
fesori universitari, printre care C. Gh. Marinescu, 


tru Ursachi, M. Iacobescu şi mulţi alţii, dar şi 
tineri cercetători, mulți dintre ei foşti doctoranzi 
ai ilustrului îndrumător. 

După rostirea alocuţiunilor din prezidiu şi 
intervenţiile participanţilor din sală, doamna 
Stela Cheptea a vorbit despre iniţiativa de a mar- 
ca într-un mod cu totul special, fastuos, cei 70 de 
ani împliniți de Profesorul Gh. Buzatu, ani dedi- 
cați în mare parte istoriei. Iniţiativa s-a materia- 
lizat prin publicarea lucrării omagiale Paradig- 
mele istoriei. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu. 
Opera marelui istoric şi principalele repere bio- 
grafice sunt prezentate în capitolul introductiv, 
intitulat: Gh. Buzatu - o biografie altfel, alcătuit 
de dr. Stela Cheptea, colegă şi colaboratoare a 
Profesorului timp de mai multe decenii. Un alt 
compartiment important al lucrării este cel inti- 
tulat O samă de cuvinte... despre Gh. Buzatu, în 
care au fost concentrate evocările şi aprecierile 
numeroaselor personalități ale culturii române 
despre viața şi activitatea ştiinţifică a Profesoru- 
lui, iar Historia magistra vitae, reprezintă capi- 
tolul în care se regăsesc studiile şi articolele celor 
care au contribuit la alcătuirea acestui Omagiu. 
De asemenea, lucrarea mai conţine capitolele 





Dan Zamfirescu, Şt. S. Gorovei, lon Solcanu, Pe- 


| De Ia dreapta: prot. Gh. Buzatu, dr. Silviu Moldovan, 
îi Petru C. Baciu (fost deținut politic) şi Claudiu Târziu. Bacău, 1999 
Fă | p $ 

















66 


anul VII e nr. 78 


LA ANIVERSARĂ 


ROST 





Varia, Gh. Buzatu - pagini regăsite, Opera (biblio- 
grafia completă) şi Ilustrații. 

În primul capitol, semnat de Stela Cheptea, 
dar şi în volumul al II-lea, la capitolul Ilustrații, 
lucrarea ne dezvăluie aspecte ce ţin de condiţia 
istoricului, supus imixtiunii politicului vremelnic. 
În virtutea obiectivităţii cercetării. istorice, 
reflecția istorică şi istoricul s-au plasat din tot- 
deauna sub teroarea istoriei. Dispariţiile violente 
ale lui N. Iorga şi Gh. Brătianu răpuşi de tăvălugul 
istoriei sunt exemple abominabile ale intole- 
ranței factorului politic în raport cu istoricul, ata- 
şat de principii şi crezuri imuabile. În anii "80, 
Profesorul Gh. Buzatu s-a aflat şi el în atenţia or- 
ganelor de Securitate. Astfel, i s-a întocmit un do- 
sar de urmărire informativă cu nr. 4. 638, pe pe- 
rioada octombrie 1988 - decembrie 1989. Ca o 
consecinţă a statutului de urmărit, istoricului Gh. 
Buzatu i s-a retras dreptul semnătură pe data de 
13 ianuarie 1989, chiar în momentul în care, sub 
tipar, se afla un masiv volum de 1.050 pagini, inti- 
tulat. Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, 
editat de Profesor şi de colegii săi, Ştefan Lemny 
şi loan Saizu. Manevra Securităţii şi a Cenzurii a 
fost dejucată în ultimul moment prin schimbarea 
anului de apariţie: adică în loc de anul 1989, a 
fost trecut anul 1988. În dosarul de urmărire in- 
formativă, istoricul Gh. Buzatu apare sub numele 
de Barbu sau Banu, dar totodată, apar şi indica- 
tivele celor care au dat informații despre Obiec- 
tiv. Astfel, capitolul Ilustrații conţine reproduceri 
după delaţiunile informatorilor, desemnați de 
ofițerii de Securitate cu apelativele codificate 
Ana-Maria, Sam, Bazil, uşor de identificat în 
peisajul istoriografic ieşean. 

Profesorul Gh. Buzatu poate fi încadrat 
firesc în galeria marilor istorici români alături de 
B. P. Haşdeu, M. Kogălniceanu, A. D. Xenopol, N. 
Iorga şi Gh. Brătianu. Activitatea ştiinţifică şi ca- 
racterul integru îl recomandă ca model de cerce- 
tare şi reper moral mai multor generaţii de isto- 
rici. Dacă analizăm viața şi opera Profesorului de 
la Iaşi putem decodifica noi înțelesuri ale 
istoricului de vocaţie. Istoricul de calitate este 
preot-misionar, ostaş şi ascet, totodată. Istoricul 
oficiază la catedră precum preotul în altar, ros- 


1 “histoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006. 


tind Adevărul evanghelic al Învierii neamului 
său, el luptă pentru Adevărul naţiei sale şi jert- 
feşte continuu, îndepărtând ispitele cotidiene, ca 
un eremit în pustia veacului său. Istoricul trăieşte 
în trecutul pe care îl cântăreşte şi în viitorul în 
care va fi cântărit. Actualiatea este doar o etapă 
intermediară ca scop şi pasageră ca finalitate. 
Restul rămâne ... istorie. 

În decembrie 2005, s-a lansat celebrul Apel, 
intitulat Libertate pentru istorie, semnat de 
istoricii francezi Alain Decaux, Pierre Milza, Marc 
Ferro, Rene Remond. Acest adevărat manifest- 
program propune o serie de principii definitorii 
ale profesiunii de istoric: „Istoria nu-i o religie. 
Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici 
un lucru interzis, nu cunoaşte tabu-uri. El poate 
să deranjeze. 

Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu 
are rolul de a exalta sau de a condamna. EI 
explică. 

Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu 
aplică trecutului schemele ideologice contempo- 
rane şi nu introduce în evenimentele de odin- 
ioară sensibilitățile prezentului. 

Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, 
într-un demers ştiinţific, colecționează amintirile 
oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu 
documentele, cu obiectele cu urmele existente şi 
stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie 
dar nu se rezumă la ea. 

Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un 
stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine 
nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. 

Politica statului, chiar animat de cele mai 
bune intenţii, nu este politica istoriei”. 

În temeiul realităţilor desprinse din faimo- 
sul Apel, conchidem că Profesorul Gh. Buzatu a 
intuit cu mult mai devreme aceste axiome de 
referință ale istoricului, ca truditor al trecutului şi 
istoriei, ca artă şi ştiinţă a revelaţiei peste timp, 
necondiționată, eliberată de normele şi îngrădiri- 
le momentului politic. Profesorul a devansat, în- 
tr-un mod cu totul suveran, prevederile respec- 
tivului manifest programatic prin însăşi viața şi 
opera sa, închinate Istoriei, timp de peste o jumă- 
tate de veac. 





anul VII e nr. 78 


67 


ROST 


SEMNAL EDITORIAL 





O enciclopedie necesară 


Biserica în dosarele 


Securităţii 


Istoricii George Enache și Adrian Nicolae Petcu, cercetători ai CNSAS, au iniţiat publicarea 
unei enciclopedii în fascicule intitulată Biserica Ortodoxă în dosarele Securității, prin care 
publicul larg va avea posibilitatea să înțeleagă mai bine viața Bisericii Ortodoxe Române în 
comunism, dar şi să afle capitole inedite ale biografiilor unor personalităţi reprezentative 
ortodoxe. Deja se află în lucru 30 de astfel de fascicole. Fiecare cuprinde un studiu consis- 
tent, O anexă cu documente din dosarele Securităţii, o anexă foto, bibliografie şi indice. 

Cu sprijinul editurii Partener din Galaţi, primele două volume, Monahismul ortodox şi 
puterea comunistă în anii 50 şi Părintele Arsenie Boca în atenţia puterii politice din 
România, au fost scoase în condiţii gratice excelente. 

De asemenea, foarte curând, vor apărea Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română 
în perioada 1948-1964 şi Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae popovici al Oradiei. 
Puteţi comanda cărțile prin e-mail: editurapartener?yahoo.com sau Ia fax: 0336105602. 
Redăm mai jos motivaţia autorilor referitoare la demersul lor. (ROST) 


Notă preliminară 


Colecţia „Biserica ortodoxă în dosarele Securi- 
tății” îşi propune să depăşească cadrele dezbateri- 
lor cu caracter strict academic şi să ofere publicului 
larg, iubitor de istorie, informaţii pe care le conside- 
răm importante pentru cunoaşterea evoluției vieții 
bisericeşti din România în perioada comunistă. 
Deocamdată a fost stabilit un program de editare a 
30 de volume, proiectul urmând a se dezvolta pe 
măsură ce şi alți autori vor adera la principiile colec- 
ției şi vor dori să publice sub auspiciile ei. 

Dosarele Securităţii constituie miezul docu- 
mentar al tuturor volumelor din serie şi de aceea, 
firesc, acest lucru a fost evidenţiat în titlul colec- 
ției. Cei interesaţi vor afla în principal de ce şi în 
ce mod au fost urmăriți, arestaţi şi condamnaţi 
mari personalități ale cultelor din România, care 
a fost politica regimului comunist față de cultele 
religioase, prin ce metode a fost impusă această 
politică, care au fost instrumentele represiunii şi 
multe alte aspecte, pe care mai ales documentele 
fostei Securităţi le pot releva. 

Ideea de la care s-a pornit este cea a unei 
enciclopedii „de buzunar” (inspirată de modele 


precum „Que sais-je?”) referitoare Ia istoria cul- 
telor din România comunistă, din care fiecare 
cititor să ia ceea ce- interesează în mod efectiv: o 
carte, două sau, poate, toate volumele care ur- 
mează să apară. Fiecare volum a fost gândit ca o 
entitate în sine, din care lectorul poate afla ele- 
mentele fundamentale ale chestiunii care-l pre- 
ocupă, dar, în acelaşi timp, fiecare parte a colec- 
ției se deschide spre celelalte prin multe fire, 
după cum se va observa, într-o încercare de a re- 
zolva astfel „spaţial” chestiunea atât de complexă 
a vieţii religioase din România comunistă. Chiar 
dacă foarte sintetice în multe cazuri, lucrările 
propuse respectă toate standardele ştiinţifice în 
vigoare, structura lor urmând a fi compusă în 
general din două părți: studiul propriu zis şi o 
anexă în care vor fi incluse documente sau 
fotografii existente în dosarele fostei Securități. 
Având în vedere modul în care au fost gândite 
volumele din cadrul colecției, un istoric specializat 
pe istoria bisericii nu trebuie să se aştepte să gă- 
sească în mod obligatoriu informaţii noi, spectac- 
uloase, pe marginea subiectelor tratate, deşi aces- 
te lucruri nu vor lipsi, alături de subiecte cunoscute 
şi bine cercetate urmând a se aborda teme noi, 





68 


anul VII e nr. 78 


SEMNAL EDITORIAL 


ROST 





care încă nu au intrat în atenţia cercetătorilor. De 
asemenea, nici bibliografiile propuse nu vor fi 
exhaustive, ci se vor constitui doar în puncte de 
pornire pentru cei interesați în aprofundarea 
problemelor. Pur şi simplu, am decis, dat fiind 
interesul publicului pentru subiectul „cultele reli- 
gioase în România comunistă” , că este necesar să 
fie făcute accesibile o serie de cercetări care zac în 
publicaţii apărute în tiraje reduse sau deja epui- 
zate şi să se ofere o perspectivă de ansamblu, inte- 
ligibilă pentru un cititor „mediu”, care deocamda- 
tă lipseşte în peisajul istoriografic românesc. 

EI > 3 





MONAHISMUL ORTODOX 
ȘI PUTEREA COMUNISTĂ 





Atunci când spunem cititor „mediu”, înțele- 
gem pe cineva care nu are o pregătire de speciali- 
tate în domeniul istoriei, dar dispune de un orizont 
cultural care să-l determine să citească, referitor la 
istoria Bisericii în anii comunismului, şi altceva 
decât puzderia de cărțulii „pioase” apărute pe mar- 
ginea subiectului după 1989, în care critica de text 
şi puterea de sinteză sunt înlocuite de o avalanşă de 
adjective sau decât articole de ziar scrise în 
necunoştință de cauză. Sunt destui oameni care 
vor, pur şi simplu, să înțeleagă ceea ce s-a petrecut 
în domeniul vieții religioase în acei ani, să observe 
nuanțele şi să sesizeze complexitatea fenomenului. 

Avertizăm pe amatorii de informaţii gen 
tabloid că nu vor găsi în textele colecţiei „demas- 
cări” de „colaboratori” ai fostei poliții politice. 
Facem parte din cei care nu cred că istoricii ar tre- 
bui să se erijeze în instanțe morale sau judiciare, 
acest lucru însemnând o trădare a istoriei ca 
ştiinţă. Poate mulți vor fi nemulțumiți că nu am 


lăudat sau atacat pe „măsură” pe unul sau altul 
din personajele prezente în texte. Destinele pro- 
tagoniştilor sunt contextualizate în cadrul larg al 
epocii iar cititorul va avea surpriza, dacă va avea 
curiozitatea să parcurgă toate volumele din 
colecţie, că o persoană cu valențe eminamente 
negative într-un context, în alt context devine un 
personaj cu rol pozitiv. Prin urmare, nu ne intere- 
sează să găsim cu orice preţ „esența” vreunei per- 
soane, ci, în primul rând, să prezentăm faptele pe 
care le-a făcut fiecare şi impactul lor asupra 
ansamblului. Este o încercare de depăşire a apre- 
cierilor simpliste şi de surprindere a complexi- 
tății faptelor, dar şi a contextelor multiple în care 
oamenii sunt obligaţi să evolueze. 

În acelaşi timp, prezenta serie de volume 
ajută la înțelegerea mai nuanțată a conținuturilor 
„anticomunismului”, înţeles adesea într-un mod 
grosier şi univoc, existând persoane care, fără să 
înțeleagă lucrurile, condamnă cultele religioase 
de „colaboraţionism” şi lipsă de atitudine „antico- 
munistă”. Practic fiecare volum va oferi şi un anu- 
mit „stil” de raportare la comunism, care nu se 
rezumă la blamarea regimului şi împuşcarea 
agenților acestuia. „Lupta împotriva comunismu- 
lui” a avut pe plan bisericesc fațete multiple, care 
s-au potenţat reciproc şi au jucat rolul lor în sub- 
versiunea şi combaterea regimului ateu. 

De asemenea, atenționăm că nu trebuie cău- 
tat vreun sens special în listele de persoane care 
vor fi protagoniștii diverselor volume. Pur şi sim- 
plu, acest lucru ţine de stadiul mai mult sau mai 
puţin avansat de elaborare a lucrărilor. Nu ne-a 
interesat în special calitatea de „martir”, ci rele- 
vanța personajelor studiate pentru istoria vieții 
religioase din România. Cât mai multe persona- 
lități ecleziastice vor beneficia de atenţia cuven- 
ită, delimitându-ne astfel de acele liste de „mar- 
tiri” ortodocşi apărute în ultimul timp, parţiale şi 
tendenţioase, care „privatizează” zone de sufe- 
rință din perioada comunistă. 

Încheiem aceste rânduri cu speranța că 
demersul nostru va fi corect înțeles şi va ajuta la 
lămurirea opiniei publice din România într-o 
chestiune delicată şi controversată. 

George Enache 
Adrian Nicolae Petcu 





anul VII e nr. 78 


69 


ROST 


CHESTIONAR 





Despre convingerile religioase 


ale românilor 





Centrul pentru Studii Teologice Aplicate din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din 
Craiova îşi propune să cerceteze convingerile religioase ale credincioșilor. 

Dacă acceptaţi să participaţi la această cercetare, vă rugăm să trimiteţi răspunsurile dvs. 
(fără nume) la următoarea adresă: revista ROST, OP 23, CP 27, sector 6, Bucureşti, 


sau pe e-mail, la revistarost?gmail.com. 


1. Vă consideraţi o persoană religioasă? 
2) da 

b) nu 

C) nu ştiu 


2. Ce reprezentare aveți despre 
Dumnezeu? 
2) un principiu 
b) o persoană 
C) altceva. Ce anume? ............nnnaeeeeeaeeeeeeaezeeezaaece 


3. După părerea dvs., care sunt 
valorile morale cele mai importante 
ale religiei pe care o practicaţi? 


4. Care este cel mai important aspect 
în practicarea religiei dvs.? 

2) spovedania 

b) împărtăşania 

C) participarea la Sf. Liturghie 

d) sfeştania 

e) pomenirea viilor 

f) pomenirea morților 

8) cititul acatistelor 

h) rugăciunile dimineții şi serii 

i) pelerinajul la locuri sfinte 

j) să-ţi faci semnul Sf. Cruci când treci pe lângă o 
biserică 

k) să ai practica ta personală 


D) altceva. Care? ............. 





Bifați maxim 3 variante, în ordinea importanței 
pe care o acordați. 


5. Credeţi în învierea morților? 
2) da 

b)nu 

C) nu ştiu 


6. Dacă da, când credeți că vor învia aceştia? 


7. Vă rugați şi îi pomeniţi pe cei dragi care au 
adormit în Domnul? 

2) da 

b)nu 


8. Credeţi că credinţa şi faptele pe care le-aţi 
săvârşit în viața aceasta sunt decisive pentru 
evoluția sufletului Dvs. după moarte? 

2) da 

b) nu 

€) nu ştiu 


9 . Caracteristici socio-demografice: 


3) stare civilă ................. 
4) ocupaţie, profesie .... 








70 


anul VII e nr. 78 


Abonaţi-vă la ROST! 
Avantaje: 

| 

L 

L 

L 


e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Plătiți mai puţin cu 25% decât la chioșc e Taxele poştale sunt suportate de redacție 


Vă puteți abona: 
e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi cite numele, adresa com- 
| pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, ' 
Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 
e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis | 
| la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociației ROST, cod fiscal Î 
[| 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la CP 27, | 


| Oficiul Poştal 23, Bucureşti. | 
I Preţul în țară: Preţul în străinătate: I 
L - 18 lei - 6 luni - 50 euro/ an în Europa | 
| - 30 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | 
[5 BB BEBE BBB BB PB BBB BP BD BED N N E) 


În acest număr semnează: e Antonio Aroneasa - preot, profesor, 
publicist e Corneliu Ciucanu - doctor în Istorie, cercetător la Institutul 
“AD. Xenopol” - Iaşi, coautor al volumului Radiografia Dreptei 
Româneşti (Gh. Buzatu, Cristian Sandache, FF Press, Bucureşti, 1996) 
e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Ghid pascal 
(Christiana, 2009) e Dan Dungaciu - doctor în Sociologie, conferenţiar 
universitar, Universitatea Bucureşti, publicist, ultima carte publicată: 
Cine suntem noi? (Cartier, 2009) e Daniel Focşa - istoric, publicist, 
autor al volumului Escadrila albă. O istorie subiectivă (Ed. Vremea, 
Bucureşti, 2008) e Paul S. Grigoriu - muzician, publicist e Silviu Man - 
student, publicist e Constantin Mihai - doctor în litere la Universitatea 
Michel de Montaigne, Bordeaux 3, asistent universitar, ultima carte 
publicată: Gilbert Durand. Les Metamorphoses de lanthropologie de 
TImaginaire (2009) e Florin Ciprian Mitrea - doctorand în Științe 
Politice al Universităţii Bucureşti e Alexandru Racu - doctorand în 
Ştiinţe Politice la Ottawa - Canada e Paul-Gabriel Sandu - masterand în 
Filosofie al Universităţii din Freiburg (Germania), asistent cercetător al 
Centrului de Studii Fenomenologice - Universitatea Bucureşti, publicist 
e Marcel Răduţ Selişte - preot, publicist, a publicat volumul Cu căruța 
prin democrația românească (Sud, 2009) e Gabriel Stănescu - scriitor, 
director al revistei „Origini” din SUA e Claudiu Târziu - jurnalist. 


Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 
Nicu Steindhardt 
Nr. 2 -— aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4-— iunie 2003, dedicat lui 
Mihai Eminescu 
Nr. 5-—iulie 2003, dedicat lui 
Nicolae Paulescu 
Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 
Nae Ionescu 
Nr. 8 — octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 
Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia — epuizat 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 
lui Ștefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 
Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 
Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 
Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaş 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 
Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 
Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 
Ion Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 
dedicat Părintelui Adrian Făgeţeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 
Simion Mehedinți 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 
Părintelui Rafail Noica 
Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, 
dedicat Părintelui Benedict Ghiuș 
Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 
Ioan Ianolide — epuizat 
Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 
Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim 
Măndiţă 
Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului 
Bartolomeu 
Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 
Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru 
Mironescu 











Centenarul nagterii um marin 
IP za VP sia 333 

















| mm 


| | 


Cta Pta 









a. | 
parintert ss 


un adevâraţ 
purtator de Hiistoy 






..r 
Pompe me 
dee ate | 
Se | 
.—. 
—— 
iei 











Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu 
Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 
Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 

Demostene Andronescu 
Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 

Ioanichie Bălan 

Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta 
Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 
Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 
Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 
Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui 

Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 — octombrie 2008, dedicat Părintelui 
Marcu de la Sihăstria 
Nr. 69 — noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 — decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 
Nr. 71-72 — ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 
Nr. 73 — martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 — aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 
Nr. 75-76 — mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 
Nr. 77 — iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 





Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației 
ROST pot trimite contravaloarea revistei 

(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel: 0740.103.621 


O 








EISAgAgE 760017