Puncte Cardinale anul IX, nr. 4 (100), aprilie 1999

«Dintre publicaţiile di 4 țară e care e miau căzut în 1 mână, Puncte Cardinale este singura scrisă 


32 dă 


de români, în limba POMÂNă.„... i EET e 


>> [tă 







credinta 
iubire 
speranta 





Atunci când d-l Răzvan Codrescu mi-a propus, pentru prima dată, 
să-mipubliceun text în Puncte Cardinale, am fost, totdeodată, surprins 
şi bucuros. În general, îmi place, oarecum oportunist, să apar în acele 
publicaţii care mă onorează ele pe mine, iar nu invers. 

Admiram Puncte Cardinale pentru probitatea şi seriozitatea 

materialelor publicate, pentru pertinenţa analizelor realizate, pentru 


bogăţia informaţiilor, adeseori 
inedite, într-un domeniu delicat şi 
controversat, care în ochii multora 
dintre intelectualii noştri «subţiri» 
era, oarecum a priori, clasat şi 
blamat. Revista (care, de altfel, nu 
se gaseapreauşor)era mereu bună 
Şi vie. 

Sunt destui din aceia care 
s-au grăbit sa pună o etichetă 
acestei prestigioase realizări. Mai 
precis, isereproşează ataşamentul 
deschisla«cauzalegionară». In ceea 
cemă priveşte, nu am nici un fel de 
prejudecăţi în această privinţă. Mai 
degrabă o anumită simpatie 
temperată. Observ că atunci când 
dau de ani devin 4/0, iar când dau 
de u/tra devin reticent. Consider 
însă că Puncte Cardinale a ales 
calea justă: nurestaurarepatetică, 
ci recuperare lucidă. Căci sunt 
puncte de recuperat şi de valori- 
ficat, după cum sunt şi unele de 
părăsit, invalidate de istorie şi, mai 
ales, de analiza creştină a 
fenomenului. Un fenomen cum a 
fost cel legionar nu poate fi ignorat, 
nici expediat, dar nici îmbrăţişat 
necondiţionat. Cititorul atent va fi 


descoperit, per total, în Puncte E 
Cardinale, o atitudine echilibrată, V at 
in care nota (auto) critică n-a lipsit, "S Sasa: Ti 3 


.7 


x 


insoţită însă totdeauna şi de o 
anumită apologie francă şi cinstit 
asumată. 

In această cheie trebuie citită 
revista: a respectului pentru o 
tradiție românească autentică, a demersului pentru continuarea unui 
parcurs al societăţii româneşti în direcţia sugerată de această tradiţie 
centrată pe credința dreaptă a unei Biserici păstrătoare a Revelaţiel 
neştirbite; acurajului de adezvălu/necruțătoranumite pericole diabolice, 
care pasc perlid societatea noastră contemporană, bolnavă de sincretism 
şi relativism, minată de un intelectualism superficial şi snob. 


mp dara 


pe . E Dă 4 x 
SA căi sale i at . ti 
ŞI : i 


„be a d” 4 ră A Liz me a DU =. 
E. 3 Pa p ! a - i) - br: 


Zi > -j > - =] gay” 54 ) se" + = 
E a ca N a In E e E Ea a a e e lt pe În O Aa e i e a A ia a e a e a 


PU NCuE E 
CAR Matia 


E 
Ă 3 Bă PA ță e, pu 
A 5] VLA Ft 4 9 | 





. 
j 


AF E "7 i îi i i Ă 
E Mea CREME oc. aie ta Aaa N 


„ION IOANID 









Ceea ce mi se pare mai important, din punctul meu de vedere, este 
faptul că aria acoperită de Puncte Cardinalerămâne şi se recunoaşte a 
fi situată în teritoriul Bisericii, respectând tot ceea ce înseamnă 
Sfântă Tradiţie autentică. Combativitatea şi asumarea unui rol 
activ vin, în acest context, de la sine. Nu trebuie ignorată, desigur, nici 
O bine construită dimensiune cu/furală, 

Nu se impune, bineînţeles, 
să fii de acord cu toate punctele de 
vedere exprimate în revistă. Ele 
acoperă un spectru larg. Vor fi fiind 
apărut, câteodată, şi exagerări sau 
greşeli în unele atitudini. Ele nu 
sunt, insă, niciodată rodul relei 
credinţe sau al unei proaste 
intemeieri. Sunt numai explorări 
eşuate, din care se pot, totuşi, trage 
destuleînvăţăminte utile. Desigur, 
pentru unii revista poate fi 
incomodă... Cu atât mai bine! 

Un naționalism frumos, 
respon-sabil, asumat şi compăti- 
mitor răzbate din programul perio- 
dicului sibian. Cu un ochi spre 
trecut şicuunul spreviitor, Puncte 
Cardinale reuşeşte să fie în pre- 
zent — autentic, militant şi peda- 
gogic. Eu cred că naționalismul 
adevărat, creştin şiroditor, trebuie 
redescoperit, reconstruit frumospe 
străvechi temeiuri, reabilitat şipus 
în joc întru izbăvire. Fără Patrie 
rişti să ajungi rapid fără Tată. Şi 
reciproca este valabilă: fără Tatăl 
în Treime, ajungi cu siguranță fără 
Patrie. 3 

La NUMARUL 100, nu pot 
decât să-mi declar admiraţia şi 
simpatia mea pentru Puncte 
Cardinale, alături deurările de noi 
izbânzi în teritorii creştine cât mai 
vaste. Orientarea să-i fie totdeauna 
după steaua polară Hristos, iar 
Duhul Sfânt să umile pânzele 

călătoriei sale spre direcţia cea 
bună, în care cele patru puncte cardinale se topesc într-unul singur: 
Raiul, 
COSTION NICOLESCU 
Nota Redacţiei: Mulţumim D-lui Costlon Nicolescu şi tuturor celor ce au avut 
bunăvoința de a ne transmite în scris, pentru acest număr festiv (a se vedea pp. 
12-19), gândurile și sentimentele lor faţă de revista noastră. 




















De ez e 30 
O E el IM 


GABRIEL 


CONSTANTINESCU 





$ Născut 1921, Sibiu; fiul scriitorului 

Paul Constant: 

Şabsolvent al liceului "Gh, Lazăr” din 

Sibiu (1940); 

$absolventa! Şcolii Militare de Ofiţeri 
!] de Cavalerie "Regele Ferdinand !” din 
'! Târgovişte (1942). 

„ Qrepartizat în Regimentul de Gardă 
Călare, cu care participă la campania 
anticomunistă din Răsărit; 
$prizonierîn U.R.S.S., din august 1944 
în mai 1948; 

în anii 1948-1949, urmează cursurile 
Facultății de Filosofie din Bucureşti; 
$1950:este arestat de Securitate, judecat 
şi condamnat la 10 ani de închisoare 

'| politică; 

1! $1960-1962: domiciliu obligatoriu în 

| Bărăgan, se căsătoreşte cu Maria Blaj 
'! (a rândul său deţinută politică), cu care 

|| va avea 2 fete; £ 

| | $1962-1975: lucrează la Intreprinderea 

de Construcții din Sibiu, fiind întâi 
muncitor necalificat, apoi contabil; 
urmează, la fără frecvență, cursunle 

Facultăţii de Cibernetică din Bucureşti 

(1966-1972); 

$1975-1987; informatician în cadrul 

Centrului de Proiectări Sibiu, de unde s- 

a şi pensionat; 

$după prăbuşirea regimului comunist, 

întemeiază şi conduce revista Puncte 

cardinale; 
41996: îi apare, la Ed. Anastasia din 

Bucureşti, studiul monografic Filosofia 

arabă a istoriei. Ibn Haldun, 

$in pregătire: Marginalii la Talmud 
(Ed. Dacia, Cluj) și Evreii în România 
(Ed. FRONDE, Alba lulia-Paris). 





— mom 


PAG. 2 NR.4/100 Aprilie '99 


| 








Reporter: Sunteţi directorul unei publicaţii 
care se bate donquijoteşte, de mai bine de op! 
ani, cu “morile de vânt ” ale prezentului româ- 
Hesc. Vărecunoaşteți învreunfel în Cavalerul 
Tristei Figuri? 
G.Constantinescu: Da, îndeosebi în 
momentele de cumpănă, când mi se întâmplă 
să trăiesc cu nebună luciditate ceea ce el trăia 
cu lucidă nebunie. Pe Don Quijote îl durea 
lumea în care trăia, lipsa ei de ideal, de““puncte 
cardinale”. Aidoma lui Don Quijote, mă simt 
ŞI eu din “secta” celor ce cred într-un ideal şi 
înțeleg să-l asume cu toată seriozitatea. Nu 
ştiu dacă am reuşit să fiu la înălțimea lui Don 
Quijote, care simbolizează credința ce nu 
poale fi înfrântă nici prin violență, nici prin 
batjocură. Ştiu însă că, pentru idealul pe care 
mi l-am asumat, am avut parte în viață atât de 
violență, cât şi de batjocură. Pentru noi, pentru 
generaţia celor ce-am bântuit temniţele 
comuniste, figura lui Don Quijote a fost, aş 
zice, o paradigmă şi o obsesie. O““generație de 
Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”, 
cum o caracteriza fratele meu de credință, 
poetul Demostene Andronescu. O generație 
care, sub teascul suferinței, aavut poate misiu- 
nea pe care Unamuno i-o atribuia lui Don 
Quijote în lumea contemporană: “Să strige, să 
strige în deşert!”, căci Dumnezeu aude, chiar 
când oamenii nu aud... E ca în Evanghelie: 
“Dacă ar tăcea aceştia, pietrele ar striga...” 
Rep.: Cum s-au născut Punctele cardinale şi 
cine le-a botezat? 
G.C.: Spre jumătatea anului 1990, toți oamenii 
cu capul pe umeri au înțeles că speranţele din 
Decembrie '89 fuseseră doar o amăzire. 
Reînființarea Securităţii (în urma evenimen- 
telorde la Târgu-Mureş), rezultatele alegerilor 
din Mai şi constituirea unui guvern “legitim”, 
acărui primă măsurăa fost chemarea minerilor 
pentru a apăra “democrația originală” şi a 
spulbera fenomenul sublim al Pieţii Universi- 
tății, m-a pus în fața altemativei: resemnare 
sau luptă. Valorificând singurele urmări 
pozitive ale evenimentelor din Decembrie 
'89, libertatea de asociere şi libertatea de 
expresie, am optat pentru Jupfă, arma aleasă 
fiind cavântul. Cu un grup alcătuit din foşti 
deținuți politici şi dintineri intelectuali sibieni, 
am luat inițiativa înființării unei publicații 
care să apere tradiția românească autentică, 
demascând diversiunile neo-comuniste, dar şi 
celelalte forme de stângism anticreştin şi 
antinaţional. În legătură cu apariția revistei, 
îmi fac datoria să-i numesc, ca primi““militanți” 
în redacţia Punctelor cardinale, pe camaradul 
de pușcărie Constantin Iorgulescu şi petânărul 
inginer Constantin Apolzan. 

Iniţiativa noastră a găsit dintru început 
spriţin în Bucureşti, mediator fiind scriitorul 
Marcel Petrişor, şi el fost deținut politic. 


De la stânga la dreapta: 
Gabriel Constantinescu 
Marcel Petrişor 
einen Andronescu 


PUNCTE CARDINALE 
«PRINCIPIILE NU AU VÂRSTA» 
„- Convorbire eu DA Gabriel Coistantinescu, directorul revistei Puricte cardinale 


Demostene Andronescu şi Răzvan Codrescu, 
care scoseseră mai înainte o foaie numită 
Veghea, ni s-au alăturat în mod fericit. Pe 
urmăcercul colaboratorilor s-a lărgit, angajând 
şi vechiul Exil. Numărul de pagini a crescut şi 
el, de la 8 la 12, apoi la 16, iar uneori la24. A 
fost şi o creştere calitativă, experiența 
acumulată spunându-şi cuvântul, 

În ceea ce priveşte denumirea revistei, unii 
cred că a fost preluată din titlul cărții lui 
Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. E 
însă o simplă coincidență (non € vero, ma € 
ben trovalo), Ceea ce am avut noi în vedere, 
dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, 
a fost ideea pură şi simplă de orientare, de 
recuperare a reperelor, atât de necesară unui 
popor dez-orientat cu brutalitate de lungile 
decenii de comunism, 

Rep.: Răsfoind colecţia revistei, se observă 
că pe frontispiciu scrie mai întăi “Periodic 
pentru afirmarea valorilor democraţiei 
creştine ”; apoi, dinfebruarie 1991: “Periodic 
independent de orientare democrat-creştină" ; 
iar din iunie 1992: “ Periodic independent de 
orientare naţional-creştină ”... E vorba de o 
“evoluție”, de o “schimbare la față"? Mă 
refer mai întâi la statutul de "independență", 
apoi la diferența dintre oorientare “democrat- 
creştină” şi una “naţional-creştină”... 

G.C.: “Evoluție” - da, “schimbare la faţă” - 
nu. Sămăexplic. Laînceputul anului 1990, un 
grup de foşti deținuți politici înființase o 
formațiune politică de inspirație occidentală, 
Uniunea Democrat Creştină (U.D.C.). Prin 
Ianuarie '90, venind la Bucureşti, am întâlnit 
la sediul U.D.C. mulți camarazi de temniţă şi 
de prizonierat în U.R.S.S., unii intelectuali de 
o valoare deosebită (ca regretatul Virgil 
Alexandru loanid), majorititatea foşti 
legionari. Dacă această formațiune politică ar 

fi viat, ar fi fost, cred, un câştig pentru dreapta 

din România. Securitatea a avut însă grijă să 
infiltreze U.D.C.-ul, chiar la vârf, cu agenți 

pregătiți din vreme, unii recrutaţi chiar din 

emigrație. Unul dintre aceştia, lider al 

partidului, a şi făcut, cu un prilej oficial, 

următoarea declarație stupefiantă: “Primim în 

partid foşti comunişti, dar nu primim foşti 

legionari!”. A doua zi, sediul U.D.C. era gol 

de valori autentice... În acel moment, deşi 
personal n-am fost membru al Legiunii, am 
hotărât sădeclarăm “independența” Punctelor 
cardinale, ca să evităm orice confuzii şi 
suspiciuni. N-am fost niciodată “organ de 
partid”. 

Cea de a doua schimbare de pe frontispiciu, 
“de orientare național-creştină "s-a produs în 
momentul în care PN.Ţ.-ul şi-a adăugat, din 
interese conjuncturale, codița de “creştin şi 
democrat”; '“creştin-democrația” a fost 
confiscată de politicianism. Ţărăniştii au ucis- 
o demagogic, ei rămânând şi astăzi fără o 
adevărată identitate doctrinară, și cu atât mai 
puț creştină... i 

fapt, noi am fost consecvenți. Incă de la 
primul număr am afirmat ideea națională şi 
ideeacreştină, chiar dacă din rațiuni strategice 
am folosit etichetele menționate mai sus. 
Rep.: Mulţi v-au calificat, mai mult sau mai 
puţintendențios, drept "publicaţie legionară" 
În ce raport vă aflaţi, mai exact, cu 
legionarismul? 
G.C.; Avem convergențe, nu la nivelul 
formelor, ci la cel al principiilor directoare: 
slujim acelaşi ideal național şi creştin. Ca şi 
vechiul legionarism, credem că înnoirea socială 
pleacă de la om, mai precis de la o reformă 
moral-spirituală. Nu ne asumăm excesele 
trecutului legionar (ce şi-au avut, totuşi, 
motivaţia lor politică şi psihologică), dar ne 
înclinăm cu respectul cuvenit în faţa 
sacrifictilor legionare şi nu uităm persecuțiile 
pe care acești cruciați ai românismului le-au 









îndurat sub toate regimurile (carlist, 
antonescian, comunist). În acelaşi timp, ne 
îndurerează dihoniile prezentului, pe care le 
considerăm sterile şi chiar sinucigașe. 
Rep.: Înrevistăsemneazămulți reprezentanți 
ai generaţiei războiului şi închisorilor 
comuniste. În ce măsură aţi reuşit să captați 
interesul generaţiilor mai noi? Mă refer atât 
Ja cititori, cât şi la colaboratori. 

G.C.: Vreausă fac o confidență. De multe ori, 
în ultimul timp, m-am simțit atât de obosit 
încât mi-am zis căasosit vremeasăabandonez 
Punctele cardinale. Nu ştiu însă cum se face 
că, de câte ori mă simt împins să transpun în 
fapt acest gând, primesc o scrisoare sau un 
telefon, de la vreun elev sau student, care mă 
întreabă cum poate procura Punctele cardinale 
(noi nefiind legaţi, din motive pe care ar fi 
oțios să le înşir aici, de nici o rețea de difuzare 
a presei). Şi deodată mă trezesc spunându-mi: 
Mergi mai departe! 

Punctele cardinale se vor o punte între 
generații. Principiile nu au vârstă. În practică, 
am rezervat pagini şi rubrici tinerei generații, 
în care au scris deja numeroşi elevi de liceu, 
studenți sau tineri jurnalişti... Chiar redactorul 
şef, Răzvan Codrescu, n-a împlinit încă 40 de 
ani... 

Rep.: Cum ați reuşit să asiguraţi apariția 
regulată a revistei, în ciuda tirajului redus şi 
a dificultăţilor de difuzare? Ba chiar ați scos 
şiunjel de supliment, Lumea Satelor, casă nu 
mai vorbesc de faptul că aţi editat şi căteva 
CărȚI... 

G.C.:; Explicaţia este că nu ne-am propus atât 
să dobândim, cât să dăruim. Punctele cardinale 
nu sunt o afacere, ci o datorie. Un fapt pe care 
l-au înțeles oameni entuziaşti din Ţară şi din 
Exil, care ne-au sprijinit de-a lungul vremii, 
fiecare după puterile lui. | in să le mulțumesc 
încă o dată tuturor, indiferent de forma în care 
ne-au ajutat. Fără ei n-am fi răzbit până la 
numărul 100. 

Ne-am chivernisit, deci, cu puținul pe care 
l-am avut, punându-ne nădejdea în Dumnezeu, 
a Cărui mână am sirnțit-o asupra noastră. Din 
păcate, însă, a trebuit să întrerupem Lumea 
satelor (publicație destinată celor din mediul 
rural, de care mai nimeni nu se preocupă), 
precum şi editarea de cărți, concentrându-ne 
resursele, puține câte sunt, pentru a salva 
revista mare... 

Rep.: Carecredețicăsuntprincipalele puncte 
câştigate în toți acești ani? 

G.C.: Mai întâi, am ținut să cinstim memoria 
celor căzuți şi să încercăm să le facem dreptate. 
Apoi am creat câteva punți: între bătrâni şi 
tineri, între Ţară şi Exil, între confesiunile 
creştine, ş.a.m.d. Ne-am atras un public fidel, 
ce poate deja constitui nucleul unei noi drepte 
româneşti, deşi se află destul de risipit. În fine, 
am arătat, cred, că o publicaţie serioasă de 
dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate 
răspunde plauzibil provocărilor actualități. 
Rep.: Cum vedeţi lucrurile în perspectivă? 
Credeţi că revista va rezista pauperizării 
generale şi prejudecăţilor ideologice ale 
vremii? “Pâinea şi cuțitul”, financiar şi 
propagandistic, se află la stânga... Cum 
evaluați șansele dreptei în acest context? 
G.C.: Nusuntprofet. Deocamdatănădăjduiese 
că vom ajunge, cu ajutorul lui Dumnezeu, 
până la sfârşitul anului în curs, Noi înțelegem 
să ne facem datoria, fără puseuri de disperare. 
„_ În ce priveşte dreapta în general, ea este 
încă firavăastăzi, la noi şi aiurea, dar falimentul 
galopant al stângii o va întări în viitor, iar 
propriile ei virtuți o vor ajuta să renască din 
cenuşă, căci “cu noi este Dumnezeu”... Suntem 
puţini, dar îmi vin în minte vexsurile bătrânului 
lancu Văcărescu: “La fapta bună/Puţini s- 
adună;/Mult pot puţinii/Buni împreună...” 


interviu realizat de Rafael UDRISTE 

















PUNCTE CARDINALE 


«lar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la 
Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, 
către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema losif, din 
casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul 
la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu 
tine. Binecuvântată eşti tu între femei [...] Nu teteme, căciai aflat 
har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu, şi vei 
chema numele lui lisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt 


Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 3 





sevachema, şi Domnul liva da Lui tronului David, părintele Său. 
Şi va împărăți peste casa lui lacov în veci, iar împărăția Lui nu va 
avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de 
vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: 
Duhul Sfânt Se va pogori peste tine şi puterea Celui Preaînalt te 
va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul 
lui Dumnezeu se va chema [...] Şi a zis Maria: /ată roaba 
Domnului. Fie mie după cuvântul tău!» (Luca 1, 26-38). 








Fiat-ul Mariei reprezintă 
încuviințarea şi angajarea umanităţii 
în iconomia dumnezeiască a 
mântuirii. Voința omului se smereşte, 
în deplină libertate, dinaintea voinţei 
lui Dumnezeu. Creatura consimte 
Creatorului ei, cu prisos de har, iubire 
şi bucurie. Prin Maria grăieşte nu 
doar fecioara din Nazaretul Galileei, 
ci întreaga făptură omenească. 
Dumnezeire şi omenitate într-o voință 
şi într-o lucrare — iată sensul adânc al 
fiat-ului marianic, pe care Biserica îl 
cinsteşte de două mii de ani şi de care 
se înfioară etern cerurile şi pământul! 

Feciorelnica încuviințare a 
Mariei reprezintă esenţa şi culminaţia 
umanului în raport cu divinul. Această 
tainică armonie mântuitoare este 
prăznuită până azi, în ziua de 
Bunavestire, de către întreaga 
creştinătate. Din acest izvor de 
smerenie începe să curgă peste lume 
lumina neînserată a Zilei Opta, slava 
negrăită a Împărăției lui Dumnezeu. 

În aşteptarea marelui praznic 
al Învierii Domnului, lumea creştină 
este chemată în această zi a bucuriei 
să se pătrundă de pilda Fecioarei, 
înviind-o în cugetul şi-n fapta fiecărui 
credincios («Fie, Doamne, după 
cuvântul Tău, facă-se voia Ta»). Sau, 
cel puțin, aşa s-ar cuveni să fie... 

* 


Dar ce vedem în jurul nostru, 
chiarde Bunavestire, în această lume 
care se pregăteşte să sărbătorească 


| 


| 
T 





| i 


în 0000 eta ete. rez Ata o duoile <. 


e i 
i că 
a 
Ș 


pa 


să 
două mii de ani de creştinism? Sânge 
şi moarte, în numele unei dreptăţi care 
umblă cu capul spart! Voinţei lui 
Dumnezeu, Care ne cheamă la iubire 
cuminecătoare, i se opune violent 
voinţa trufaşă a omului, care se crede 
buricul pământului! Vieţi nevinovate 
pier într-un măcel motivat, chipurile, de 
presupuse imperative «umanitare»! 
Fiat-ul omului nu mai răspunde 
îngerului luminii, ci îngerului 
întunericului; el nu mai încuviințează 
naşterea, ci distrugerea; nu mai poartă 
spre ordineatranscendentă a mântuirii, 
ci spre ordinea imanentă a unei lumi 
dezdumnezeite. 

Ar fi oţios să intrăm aici în 
detaliile politice ale intervenției armate 
aN.A.T.O. în Serbia. Desigur, Slobodan 
Miloşevici este un personaj problematic 
(os de comunist, roşu în cerul gurii), 
dar de-acum nu mai este vorba de 
arbitrariul unei voințe dictatoriale, ci de 
întregul popor sârb, care-şi apără /a 
unisontemeiurile istorice şi demnitatea 
statală. Distincția propagandistică 
dintre "popor" şi "conducătorii" lui nu 
este, în acest caz, decât o minciună 
sfruntată, îndărătul căreia se caută o 
scuză morală pentru un măcel absurd, 
Desigur, comunitatea internațională are 
dreptul să se îngrijoreze de anumite 
abuzuri şi să apere principiile unui larg 
consens democratic, dar de ce oare 


ș. 
gb 4: 
e alma dia 


e A A dn SI aa 


| 





această grijă se manifestă atât de 
diterențiat? Conflicte etnice şiteritoriale, 
presărate cu abuzuri strigătoare la cer, 
au avut loc, nu demult, şi-n Cecenia 
sau în Transnistria, fărăcaN A.T.O.să 
fi intervenit în vreun fel şi fără ca un Bill 
Clinton să se fi sinchisit atât, perorând 
despre «moralitate» (ce ironie!) în fața 
«națiunii americane»... E limpede că 
nu este vorba aici de «moralitate» şi 
«dreptate», ci de interese de tip 
imperialist (politice, economice şi 
strategice). Paguba-timpul o va dovedi 
- nu este doar a sârbilor sau a spaţiului 
balcanic, ci a întregii Europe, terorizate 
de Golemul iudeo-american. Desigur, 
civilizația trebuie apărată, dar cine dă 
dreptul ca ea să fie cârpită cu cadavre, 
prin mijloacele violenţei vindicative? 
Barbaria ucigaşă nu poate fi instrument 
al civilizaţiei; ea trebuie deconspirată 
ca o formă de terorism organizat în 
folosul celui mai tare. Politic vorbind, 
totul se pierde într-un hățiş de 
contradicții şi de tirade demagogice, 
peste care tronează, sfidător, Îngerul 
Morții... 

Creştineşte vorbind (să fie 
«fundamentalism» acesta?), nu putem 
decât să constatăm, cu amară 
luciditate, că lumea noastră a ajuns 
într-un impasteribil, amintind profeţiile 
despre Antihrist... În pragul zilei de 
Bunavestire, în vremea de reculegere 


şi purificare a Postului Mare, cu o 
săptămână înainte de Paştele catolic 
şi cu două săptămâni înainte de cel 
ortodox, creştinii se ucid unii pe alții, 
uitând complet de cele dumnezeieşti, 
cuprinşi de un fel de demonie 
deghizată în retorisme justițiare, în 
care «litera» triumfă monstruos 
asupra «spiritului». Cu atât mai 
nedemnă apare atitudinea pro- 
americană de vierme complexat pe 
care a adoptat-o (impunând-o întregii 
politici a Puterii în funcţiune) 
preşedintele României, după ce mai 
deunăzi deplângea (pozând în 
puritate victimizată)... «mizeria» vieții 
politice! Curat murdar, d-le 
Constantinescu! lardacăse va spune 
că, în fond, li se răspunde sârbilor «cu 
aceeaşi monedă», cum să ocoleşțti 
întrebarea (ce trebuie şi mai abitir 
pusă acelor marțafoi politici ce fac 
paradă de «creştin-democraţie»): e 
oare creştinismul civilizaţia lui «ochi 
pentru ochi şi dinte pentru dinte»? 
Triumful Răzbunării asupra lubirii nu 
de la Hristos l-am învățat... Şi nici 
triumful interesului asupra «minimei 
morale»... 

Pe Câmpia Mierlei, Hristos 
este răstignit a doua oară — de 
bombardaţi şi de bombardatori 
deopotrivă; dar şi de propria noastră 
complicitate morală la acest spectacol! 
apocaliptic al DREPTĂȚII CARE 
UCIDE... 

Răzvan CODRESCU 


Ama a at 


pF i 
e e pa 
Sp e pă, 


o pt Vie ARII 
PT Be 


HARTA OPERAȚIUNII 
"FORŢĂ DETERMINATĂ" 



























Reporter: lată că a trecut mai bine de un an de la singura vizită pe care 
ați făcut-o în România după căderea dictaturii ceauşiste. Era, dacă nu mă 
înşel, prin februarie-martie 1990. V-a lăsat oare vizita aceea un gust atât de 
amar încât n-aţi mai fost tentat să reveniţi? 

Preot Gheorghe Calciu: Vizita mea în țară, la scurtă vreme după 
căderea lui Ceauşescu, s-a nimerit, într-adevăr, pe fondul unor fapte nu 
numai neplăcute, dar profund îngrijorătoare. Atunci s-a petrecut, sub zâmbetul 
larg al viitorului preşedinte Iliescu, prima venire masivă a minerilor în 
Capitală. Acum, privind retros- 
pectiv evenimentele, îmi dau 
seama că a fost un preludiu al 
«mineriadei» din iunie '90 şi că 
tactica Puterii neocomuniste a 
fost dintru început limpede şi 
unitară. Am înţeles că s-au făcut 
atunci referiri şi la umila mea 
persoană, aducându-mi-se, în 
văzul întregii țări, nişte acuzații 
pe cât de grave, pe atât de 
neîntemeiate. Eu de-abia sosisem 
în ţară şi, asaltat de rude şi de 
prieteni, nu urmăream trans- 
misiunea de la televizor, Cunosc incidentul mai ales din 
relatările altora. Nu i-am învinovățit pe mineri nici atunci 
şi nici mai târziu. Vina aparține celor care s-au folosit de 
ei fără nici un fel de scrupule, compromițând cu bună 
ştiinţă, pe termen lung, imaginea poporului român în 
ochii întregii lumi civilizate. 

Incă de pe atunci se crease în țară o tensiune extrem 
de periculoasă, ce se pare căn-a mai putut fi dezamorsată. 
Ştiţi care a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o un 
ziarist atunci, încă de pe aeroport? «Întorcându-vă în 
țară, nu vă simțiți oare în nici un fel... manipulat?y. Pe 
mine întrebarea asta m-a surprins mai mult decât tot ce 
s-a întâmplat după aceea! Era reflexul unei psihoze 
publice. l-am răspuns, fireşte, că eu, ca preot, sunt 
«manipulat» în permanenţă, anume de lisus Hristos... 

Inflația de zvonuri şi suspiciuni, unele de-a dreptul 
absurde, face parte din tactica tradiţională a comunismului. Eu cunosc tactica 
aceasta dintr-o experiență de o viaţă, plătită cu ani grei de puşcărie. Sigur că 
vizita în România, pe care o visasern şi o aşteptasem ani în şir, mi-a lăsat, în 
aceste condiții şi un gust amar. Pe de altă parte, însă, căldura cu care m-au 
primit atâția şi atâţia alții. cunoscuți şi necunoscuţi, mi-a mai îndulcit această 
amărăciune, Oricât de rău aş fi primit de către unii, eu am sărevin întotdeauna 
cu drag în țară, în măsura în care împrejurările vieţii mi-o vor permite, 

Rep.: 7recând peste neplăcerile personale, ce părere aveți despre 
devenirea generală a societății româneşti după evenimentele din decembrie 
1989? 

Pr. Gh. C.: Nu ştiu dacă ați făcut-o intenţionat, dar mă bucur că aţi ocolit 
termenul impropriu de «revoluție». Nu vreau să intru într-o discuție oțioasă 
despre «culisele» evenimentelor; cert este că, indiferent de cum au stat 
lucrurile de fapt, marea mişcare populară a reprezentat factorul decisiv, atât 
din punct de vedere «istoric», cât și din punct de vedere «mistio). Ea a 

însemnat, cred eu, ceva mai mult decât o revoluție, pentru că «revoluționarii» 
noştri, tinerii care au ieşit în stradă, n-au premeditat lucrurile şi n-au folosit 
violența. Ceea ce a primat a fost spiritul de jertfă, iar nu spiritul de frondă. A 
fost ca un fel de dobândire a învierii prin moarte. Tinerii — şi chiar copiii — 
au mers ca mieii spre junghiere. Nu «eroi», ci martiri trebuie să fie numiţi, 
ca să nu se piardă cumva dimensiunea mistică a lucrurilor. În acest sens se 
poate spune că a fost vorba de un «miracol». Dar numai de unul inițial. Ce s- 
a întâmplat după aceea — şi se întâmplă şi astăzi — e o altă problemă, Vedeți, 
în istorie se petrec uneori miracole, dar nu se instaurează miracole. Vreau 
să spun că ceea ce s-a câştigat într-o clipă de iluminare, individuală sau 
colectivă, se poate pierde în clipa următoare, din nepricepere sau din 
neglijență. Cui îi dă mult, Dumnezeu îi şi cere mult. Zadarnic ai reuşit o 
cucerire dacă nu eşti în stare s-o păstrezi şi s-o consolidezi, adică să 
chiverniseşti cu înțelepciune darul ce ți s-a făcut. Primejdia în care mi se pare 
că ne aflăm noi acum, ca popor, este aceea de a ignora că am fost beneficiarii 
unui «miracol», de a pierde dimensiunea aceasta mistică a faptelor şi de a ne 
întoarce, vorba Sfântului Aposta! Petru, «precum câinii la propria vărsătură», 
Dacă vom uita de Dumnezeu, aşa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca răul 
de pe urmă să ajungă mai mare decât cel dintâi... 

Trebuie admis în principiu că orice ordine nouă implică un haos prealabil 
și că nu se intră uşor într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de 
dezastru organizat. Abia acum, în noul context, se poate vedea cu adevărat 
cât rău a făcut comunismul, atât la nivel material! şi social, cât şi la nivel 
sufletesc și individual, Fiziceşte, comunismul a exterminat la noi câteva sute 
de mii de oameni, pe când sufleteşte a ucis mai multe milioane... 

Rep.: Da, /răim o criză morală şi o criză de mentalitate... 

Pr. Gh. C.: Exact, Şi pentru a le putea depăși, trebuie să se facă apel la 
fondul creștin al acestui popor, în aşa fel încât e! [fondul creştin] să fie 
actualizat și valorificat ca atare. Învierea din moarte a spiritului românesc, 


DE VORBĂ 
CU PĂRINTELE 
GH. CALCIU-DUMITREASA 





sub semnul credinţei şi iubirii creştine, este inarea urgență a acestor vremi. 
Dacă această «reformă» va fi înfăptuită, celelalte vor veni pe deasupra. 

Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcut-o comunismul şi cum pare 
hotărâts-o facă din nou, carul înaintea boilor. Nu mai trebuie să pornim, cum 
bine observa cineva, de la ideea construirii unei lumi noi, de la care să emane 
unom nou, ci dimpotrivă, trebuie să construim un adevărat orn nou, de la care 
să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă. 

Rep.: Acest «om nou» înțeleg că ar frebui să fie omul creştin. Unora ar 
putea însă să li se pară un 
paradox: cum ar putea fi «nou» 
ceva vechi de două mii de ani?! 

Pr. Gh. C.: Nu e nici un 
paradox. Nou, în sens creştin, 
înseamnă viu şi actual. «Nimic 
nu este nou sub soare», ne învață 
înțelepciunea biblică. Singurul 
nou adevărat a fost întruparea şi 
învierea lui Hristos. Altminteri 
«noutatea» în istorie nu este decât 
o perpetuă reactualizare şi 
îmbogăţire a unor valori 
eterne. Este, dacă vreţi, capa- 
citatea de atrăi într-un chip nou pe temeiurile unei experienţe 
milenare. În absența unor astfel de temeiuri, «noutatea» 
este o simplă aventură, o iluzie chiar. «Omul nou» noi nu 
suntem în situația de a-l crea din nimic, ci pe baza tradițiilor 
strămoşeşti. Poporul român este chemat să se redescopere 
ca popor creştin. Creştin în fond, el trebuie să redevină 
creştin și în fapt, să trăiască în mod conştient creştineşte. 
Avem de reînnodat un lanț rupi în urmă cu o jumătate de 
veac. Ca să ne reînnoim pe noi înşine trebuie ca mai întâi 
să ne reîntoarcem la noi înşine. Acesta — iar nu simpla 
«muncă», cum se strigă peste tot—este adevăratul imperativ 
al ceasului de față. Tot de muncă este vorba şi aici, dar de 
o muncă mult mai subtilă şi mai anevoioasă, de o muncă 
înlăuntrul nostru, în «mina» sufletelor noastre. Pe aceasta 
să o facem şi nici pe cealaltă să n-o uităm! 

Rep.: Și cui credeți că i-ar reveni principala 
misiune în această necesară reformă moral-spirituală? 

Pr. Gh.C.: Neîndoielnic că în primul rând Bisericii Ortodoxe Române. 
Numai că Biserica noastră, din păcate, a trecut şi ea în ultimele decenii 
printr-o gravă stare de decădere, pierzându-și vechiul şi firescul ei prestigiu. 
Unii au ajuns chiar, din lipsă de discernământ, să pună slăbiciunea Bisericii 
ca instituție pe seama Ortodoxiei înseşi, a Bisericii ca realitate mistică... Cert 
este că Biserica noastră, ca instituție istorică, se află confruntată cu o gravă 
criză internă; de aceea, nu trebuie aştepiat totul numai de la corpul preoţesc 
şi călugăresc. Toţi creştinii din România sunt chemaţi, mai mult decât 
oricând, la «lupta cea bună», fiecare după puterile şi cu mijloacele sale, astfel 
ca nici un talant să nu rămână îngropat. Partidele, uniunile, fundaţiile, toate 
organizațiile creştine înebisericeştiş ar putea juca şi ele un rol important, în 
măsura în care se var dovedi la înălțimea orientării creştine pentru care au 
optat. Este nevoie de o vie conştiinţă misionară, de o campanie susținută de 
educare creştină a tineretului, mai ales prin presă şi şcoală, E regretabil că 
autoritățile, care am auzit că fac multă paradă de creştinism exterior ŞI 
ocazional, nu înlesnesc acest proces de asanare morală şi că, de pildă, 
reintroducerea religiei în şcoli «se mai discută» încă! Câtă vreme oamenii 
vor fi abandonaţi, sub pretextul unei libertăţi rău înțelese, hazardului 
informațional şi educațional, ori tentaţi să se alinieze din nou vreunei înguste 
«direcții oficiale», ei nu vor ieşi din temniţele nevăzute ale vechii mentalități 
şi nu vor fi, deci, cu adevărat liberi. 

Rep.: Aveţi încredere în capacitatea poporului român de a trece peste 
acest impas istoric? 

„Pr. Gh. C.: Am încredere în Dumnezeu, în tradiția naţională şi în 
tineretul acestei ți. Nu mă aştept ca impasul să fie depăşit peste noapte. 
Trebuie să ostenim, să veghem şi să ne rugăm, păstrându-ne nădejdea chiar 
şi-n deruță şi suferință, căci nădejdea noastră este la Cel ce «a biruit lumea». 
Nu este uşor să răzbeşti peste toate piedicile și prin toate cursele întinse la 
tot pasul de puterile mai mult sau mai puțin oculte ale acestui veac. Lupta se 
duce peunplan mult mai larg şi la unnivei mult mai înalt decât ne închipuim 
de obicei. Lumea întreagă este astăzi bântuită de forțele întunericului, chiar 
dacă nu pretutindeni în acelaşi chip. Feţele răului sunt multiple şi înşelătoare. 
Ştiţi că românul are o vorbă; «Nu te închina până nu ştii cine este sfântul 1. 
Trebuie să păzim mai mult decât oricând înțelepciunea aceasta. Şi să fim 
uniți în duhul răbdării. Lumea a început de la Dumnezeu şi în Dumnezeu se 
va sfârşi, 

Rep.: Cum ar fi România pe care o visaţi şi o nădăjduiţi? 

Pr. Gh. C.: Am să mă exprim până la capăt nu în termeni politici, ci în 
termeni spirituali. România pe care o visez eu este cea care îşi va aduna la 
sân pe toţi fii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toți să fim una, pe 
pământul milenar al suferințelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul 
Crucii lui Hristos, 

Rep.: Să vă audă Dumnezeu. 














PUNCTE CAADINALE 





CHEMARE LA 
RUGACIUNE 
PENTRU NEAM 


Adresăm acest Apel la rugăciune tuturor 
românilor din exil şi din teritoriile ocupate. Țara şi 
poporul românesc sunt în pericol. La cine să 
strigăm? Mai putem noi să ne punem nădejdea în 
fiii oamenilor? lată, politicienii şi cei din fruntea 
Statului ne-au înşelat şi au împins țara spre pierzanie. 
Ne putem încrede în puterea noastră? lată, tăria 
noastră este neputincioasă! Ca întotdeauna. în 
clipele de restrişte ale tulburatei noastre istorii 
naționale, în luptă cu forțele diabolice ale răului, ne 
îndreptăm cu credință gândul spre Dumnezeu, spre 

| Biserica lui Hristos, spre Icoană, post şi rugăciune. 

Frați români de pretutindeni, amenințată de 

cavalerii apocalipsei internaţionale, țara noastră 
este pe punctul de a fi ştearsă din Istorie. Suntem 
în impas! A sosit momentul să ne unim măcar acum 
în rugăciune, căci numai rugăciunea ne mai poate 
salva. Dumnezeu nu a abandonat niciodată poporul 
nostru, scoțându-l la liman, trimiţându-i oamenii 
de care a avut nevoie, pentru că niciodată nu au 
lipsit rugătorii neamului acestuia. Împreună, 
solidari, uniți prin credință, să rugăm pe bunul 
Dumnezeu să ne lumineze rugăciunea şi să arate 
calea cea bună pentru poporul român. Toţi creştinii 
să închinăm cu smerenie o săptămână de post aspru 
şi de rugăciune comunitară. Acest post să înceapă 
pe data de luni, S Aprilie şi să sfârşească în Sâmbăta cea Mare, 10 Aprilie. În 
această sâmbătă, la ora 2 p.m., după ora americană de pe coasta de est, toată 
suflarea românească angajată în această acţiune sacră va rosti, în biserici sau 
acasă, rugăciunea de salvare a neamului. O sugestie a acestei rugăciuni o găsiți 
alăturat, dar preoții dumneavoastră, monahii sau grupurile de rugători o pot 
îmbunătăți, după inspiraţia pe care îngerul Domnului le-o va dărui. 

Ridicăm această rugăciune pentru salvarea țării noastre de tot răul în care 
au scufundat-o cei care ar fi trebuit s-o iubească şi s-o apere, cât şi pentru 
odihna tuturor martirilor care s-au jertfit pentru ea. 

Rugaţi pe toți prietenii dumneavoastră, pe preoţii bisericilor la care 
mergeţi, pe monahi, pe monahii şi pe ierarhi să se unească în această rugăciune 
cu toată turma credincioşilor români, pentru că rugăciunea în Biserică şi sub 
conducerea lor duhovnicească este mai bine primită. Ea va intra în urechile 
Domnului şi El va mântui poporul Său. Dumnezeu iubeşte pe fiii Săi şi 
niciodată nu va da piatră în loc de pâine, sau şarpe în loc de peşte, celui ce-i 
cere. Rugăciunea comună şi făcută cu ardoare va schimba destinul neamului 
nostru, va îmblânzi inima celor care îi asupresc şi îi va reda demnitatea 
creştină şi națională de altădată. 

Dumnezeu să ne ajute şi să primească rugăciunea noastră. Amin! 


A 


CIC II 


[3 Anastasis (icoană din Biserica Ortodoxă Română ES 
"Buna Vestire" de la Montreal, Canada) 





Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 5 


RUGĂCIUNE 
LA VREME 
DE NEVOIE 


Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule 
şi Duhule Sfânt, în acest post al sfintelor patimi ale Fiului 
Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, venim la Tine, Doamne, 
cu pocăință şi durere în inimi, să ne rugăm pentru poporul 
românesc. Ascultăcererea noastră în ajunul marii sărbători 
a Învierii [riumfale a Mântuitorului nostru Hristos. Intră, 
Doamne, ca un împărat ceresc în țara noastră şi în neamul 
nostru şi-l scapă, Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi 
nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului 
românesc şi viaţa lui o calcă în picioare. Făcultu-l-a să 
locuiască în intuneric ca morții cei din veacuri, şi sufletul lui 
este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l 
conducă şi au uitat că Tu ai spus că cel ce vrea să fie întâiul, 
să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufi, 
au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au 
vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar 

pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe 
veci, l-au înstrăinat. 

Dar poporul acesta Te slăveşte, Doamne, nu numai 
cu buzele, ci şi cu inima. Adu-Ți aminte de el pentru cei care 
Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic 
se roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, 
chiar dacă Suntem nevrednici de mila Ta. Pentru că toți ne- 
am abătut, toți am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoții şi 
credincioşii. Nu mai este nici unul care să facă dreptate, nu 
maieste niciunul! Ci încetează, Doamne, bătaia Ta împotriva 
poporului românesc, adu-Ți aminte de bunătatea Ta şi-l miluieşte pe el. Adu-Ţi aminte, 
Iisuse, de fraţii noştri, care sunt în afara țării, în exil, sauvânduţi o dată cu teritoriile cedate, 
şi-l miluieşte pe el. Reunifică poporul Tău, repune-l în cinstea pe care a avut-o la Tine mai 
înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutățile, îndemnurile la desfrânare, la 
neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta. Rugători aducem pentru noi pe Maica Tacea Sfântă, 
Pururea Fecioara Maria, Puterile cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe mucenicii neamului 
nostru şi pe toți mucenicii, Sfinții Şi cuvioşii care au Slujit Ție, cu credinţă curată 

Adu-Ți aminte, Stăpâne, de toți cei care S-au jertfit pentru Cruce, Biserică. Țară şi 
Neam, adu-[i aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanța iertării 
noastre. Redă poporului nostru pământul pe care l-a păzit cu grijă şi credință prin veacuri, 
redă-i bisericile şi mănăstirile vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor 
pământului, Stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naționala de altădată, conducători 
buni şi cinstiți, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine. 
Iisuse, Mare Arhiereu, preoţi dăruiți Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor. 
adevăraţi secerători, aşa cum îi vrei Tu, Milostive. Auzi-ne, Doamne, întru îndurarea Ta! 
Nu intra, Stăpâne, la judecată cu robii Tăi, ci întoarce-Ți iar privirea spre Noi şi ne ridică 
din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare. Și trecând prin patimile toate, curăţaţi prin 
suferinţă, Să ajungem şi la Sfânta Ta Îmviere, lisuse, slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl 
şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! 


Coat Sei, ps sii dia bc 


) 
cei 
pa Eta 
m i 4 
4 AC Pi 


E 
mda Sora 

















Apariția, în două numere consecutive ale revistei Puncte Cardinale, a textului intitulat “Cazul Codreanu” a stârnit, spre surprinderea mea, O 
seamă de reacții de dezaprobare şi chiar de indignare din partea unor supraviețuitori ai Mişcării Legionare. Două au fost, îndeobşte, motivele acestor 
reacții: ]. faptul că eu “m-am legat” de d-l Horia Sima, îndrăznind să afirm că, sub conducerea sa, s-au comis “unele erori şi excese ” şi 2. faptul 
că eu am afirmat că Mişcarea Legionară, în vechile ei forme, nu mai este posibilă azi în România. 

Scrisoarea deschisă care urmează mu s-a născut dintr-o pornire polemică şi nu trebuie văzută ca expresie a unui orgoliu lezat; am simţit doar 
nevoia unei noi încercări de lămurire onestă, locmai din respectul pe care îl port întregii “generaţii legionare”, martirajului şi suferințelor ei. Sper 
că respectul şi admiraţia mea nu vor trece din nou drept “impietate ”, doar pentru Că refuză să fie “oarbe”... 


SCRISOARE 
DESCHISA 
CÂTRE 
BĂTRÂNII 
LEGIONARII 


Incercând să măapropii de personalitatea atât de 
nedreptățită a lui Comeliu Codreanu (şi, implicit de 
complexul fenomen legionar), eu am făcut-o de pe 
pozițiile prezentului şi, pe cât mi-a stat în putinţă, în 
perspectiva efernului. N-am intenționat să fac 
monografie istorică, ci doar să schițez cadrul actual 
al unei reevaluări necesare. Deaceea, n-am considerat 
cătrebuie să-mi împănez textul cu indicații şi trimiteri 
bibliografice, nici cu oțioase discuţii de amănunt. 
Ţin totuşi să precizez că n-am tratat lucrurile “după 
ureche”, ci întemeiat pe o documentare onestă şi 
relativ întinsă (începând cu scrierile Căpitanului şi 
aleprincipalilorautori legionari, trecând prin literatura 
ŞI presa epocii respective şi ajungând până la sursele 
de informare mai noi, româneşti şi străine, atât pro, 
cât şi anti-legionare). Fireşte că am căutat, pe cât mi- 
a stat în putință, să corelez aceste informații livreşti 
cu anumite mărturii orale ale unor oameni care au 
trăit evenimentele (fie ca participanți direcţi, fie ca 
simpli observatori). Convingerea care mi s-a format, 
înurrnaacestorstrădanii documentare şi arăbdătoarei 
lor cumpăniri, a fost aceea că generația mea (a celor 
născuți după 1950) “cunoaşte” istoria legionară 
aproape numai sub forma a două “legende”; fie 
legenda neagră, de uz popular (impusă de iudeo- 
masonerie şi perpetuată de comunişti), fie legenda 
awilă, de uzmai restrâns (întreţinută, cu o pietate altminteri de înțeles, de supraviețuitorii 
Mişcării şi de o mică elită de mai tineri admiratori). Mărturisesc că inima m-a tras 
dintru început spre această “legendă aurită”(neîndoielnic mai apropiată de adevăr). 
Numai că nefiind vorba numai de umila mea persoană, ci de o întreagă generaţie care 
frebuie să afle, am ales să încerc desluşirea adevărului dincolo de legende. Şi asta, 
pentru faptul că trăim într-o lume sătulă de “legende”, iar noua generație, bună sau 
rea, este una bolnav de circumspectă şi obositor de critică. N-o mai poți convinge cu 
simpli ditirambi, Ba mai mult decât atât: “imaginea” pe care am moştenit-o din 
comunism despre legionari şi legionarism este pe cât de falsă, pe atât de înrădăcinată; 
aşa că chiar ceea ce Dumneavoastră vi se va fi părut o “impietate” strigătoare la cer, 

altora, mai tineri, li s-a părut a fi un scandalos “partizanat”! 

Eu ştiam bine că voi avea de înfruntat sistemul de prejudecăți al generaţiei mele, 
scepticismul şi chiar ignoranţa ei. De aceea, venite dintr-acolo, rezervele şi obiecțiile 
nu m-au surprins. Va trebui să treacă încă multă vreme până când majoritatea celor 
născuți Şi crescuți în comunism să ajungă a-şi modifica, sub presiunea adevărului şi 
în temeiul libertăţii, schemele mentale pe care le-a moştenit. M-au surprins însă 
obiecțiile dumneavoastră. Şi nu atât obiecțiile în sine, cât arifudinea generală pe care 
ați înțeles s-o adoptați în fața unui prezent atât de complex şi de necruţător, dacă vreți. 

Inţeleg că v-am părut prea sceptic, ba chiar pesimist. Au existat şi insinuări cura 
că eu aş face Jocul cine ştie cui. Există un nămol al suspiciunilor şi un nămol al 
cuvintelor; mi-ar plăcea să avem luciditatea de a nu ne înfunda în el, cu atât mai mult 
cu cât, dincolo de pura factologie, ne unesc aceleaşi credințe, aceleași principii, 
aceleaşi idealuri. Şi pe mine m-ar face fericit, ca şi pe dumneavoastră, o renaştere 
națională în spirit legionar. Nu-mi permit să fac pe sfătuitorul cu dumneavoastră, dar 
punctul meu de vedere, la care-mi veți da măcar în principiu dreptul, este că vremurile 
de acum nu sunt destul de coapte pentru aşa ceva. Mi-am zis că nu e cazul să disper, 
dar nici să mă amăgesc; ceea ce se poate și trebuie făcut deocamdată ar fi să se rupă 
tăcerea, în numele adevărului scris cu sânge, Cred că suntem datori cu toții, înainte 
de orice altceva, să încercăm a reda conştiinţei româneşti memoria adevăraţilor noştri 
martiri. Şi mai cred că noi, cei tineri, trebuie să învăţăm cu smerenie, dar şi cu 
luciditate, atât din realizările cât şi din scăderile experienţei legionare; să salvăm din 
ea ceea ce este de salvat în eternitate, fără să ne speriem de faptul că nu se poate salva 
fotul. Aceasta nu este, în fond, decât o fatalitate a condiţiei istorice; în toată istoria 
numai Hristos a fost fără de păcat, numai în El a sălăşluit desăvârşirea... De aceea, 
mi-am zis că ar fi bine să pornesc, în toate, nu de la dogma excelenţei, ci de la 
imperativul dreptei judecăți (fireşte, în limita puterilor mele). 

În “Cazul Codreanu” am căutat să scot la lunină ceea ce mai s-a părut, după 50 
de ani, a fi rămas actual și chiar eter, dincolo de clocotul sterp al patimilor şi al 
orgoliilor. Şi am căutat să ocolesc (sau să nu pomenesc decât în treacăt) anumite 
aspecte ce mi s-au părut că aparțin mnai trecutului. Ştiu că dumneavoastră vă 
împărțiți până astăzi în “simişti” şi “antisimiști” (“papanacişti” sau “mexicani”, zic 
unii). Eu nu pot hotărî care dintre “tabere” are mai multă dreptate di punctul 
dumneavoastră de vedere. Ceeace am putut, am şi făcut: am arătat adică, fără să insist 
şi fără să absolutizez, cum se văd lucrurile din afară, cu ochii altei epoci şi altei 
generaţii. Dacă “cazul Codreanu” mi s-a părut exemplar, “cazul Sima” continuă să 
mi se pară neesențial (nu retrospectiv, fireşte, dar în perspectivă). 

Altminteri eu îl respect pe d-! Horia Sima şi îmi place să cred că, dacă a greşit 
cuiva şi cândva, a făcut-o fără intenţii vinovate şi sub “teroarea istoriei”, cum ar fi zis 
Mircea Eliade, Şi mai am convingerea că credinţele şi principiile transced omeneştile 
greşeli, că sângele şi suferința mărturisesc peste şi dincolo de neîmpliniri. Dumnezeu 
iartă" greşalele noastre” (mai ales pe cele “fără de voie”) şi nu pierde niciodată măsura 
jertfelor de care ne învrednicim, nici măsura credinței cu care ne luptăm între came 
şi duh. 

E multă dezbinare astăzi în viața noastră publică. La ce i-am nai adăuga un spor 
de confuzie şi de tensiune? Eu unul, când privesc cu atâta venerație măreția unică a 
generaţiei dumneavoastră, puțin îmi pasă dacă sunteți “simişti” sau “antisimiști”; 













ceeaceadmir şi voi admira întotdeauna este adâncimea 
rădăcinilor şi vigoarea trunchiului; abia dacă bag de 
seamă subțirimea ramurilor bătute de vânt... 

În ce priveşte afirmația mea că Mişcarea 
Legionară nu mai este deocamdată posibilă ca atare 
în România, ea nu are alt temei decât neiertătoarea 
realitate a lumii de azi. Constatarea aceasta îmi 
strânge şi mie inima, mai ales că îmi dau bine seama 
că numai cinstea şi dăruirea de tip legionar, atât de 
profund creştine şi atât de curat rornâneşti, ar putea 
constitui un antidot eficient în actuala noastră stare 
de corupţie morală şi politică. Dacă mă îndoiesc 
asupra posibilității actuale a reapariției aufenticului 

fenomenlegionar lascarănaţională, asta nu atinge cu 
nimic nici istoria legionară, nici setul de valori 
veşnice ale legionarismului şi nici o eventuală 
resuscitare viitoare. După părerea mea (deşi admit că 
istoria s-ar putea să mă contrazică, plină de surprize 
cumeste!), vatrebui o generaţie neatinsă de comunism 
şi crescută în cultul adevărului şi a valorilor eterne 
pentru ca fenomenul legionar să se mai poată repeta 
cândva în istoria națională, nu în mici şi răzlețe 
grupuri elitiste, ci la nivelul unei țări întregi. Şi mă 
întreb dacă nu cumva va fi nevoie chiar de mai mult 
decât atât: de un întreg context european asemănător 
celui de la 1927... 

Realităţile - m-au învăţat, ca şi pe dumneavoastră, Eminescu şi Nae Ionescu - 
sunt singura bază solidă de discuție. Ştiţi bine că chiar dacă ele nu corespund ideilor 
sau dorințelor noastre, nu e indicat să le ignorăm, căci orice formă de “idealism” se 
plăteşte în istorie. Şi eu mărturisesc că de asta mă tem de la o vreme: nu cumva să mă 
las fiurat, mai ales în probleme de interes general, de abstracțiuni mentale şi de amăgiri 
sentimentale. De aceea m-am obişnuit “s-o iau cu binişorul”, ca nu cumva să anulez 
posibilitățile de mâine prin pripa sau prin erorile de azi. 

Tot ei - dascălii mei, dascălii noştri - m-au învăţat că realitățile, odată corect 
descitiate, pot fi influențate, dar nu violentate. Singurul care poate schimba brusc 
realitatea este numai bunul Dumnezeu, dar nici El nu vrea s-o facă întotdeauna, deși 
ar putea. Nici Hristos însuşi n-a vrut să siluiască lumea: n-a anulat răul, ci ne-a dat 
numai putinţa de a-l anula noi înşine, în timp. Orice mutație a realităților se pare că 
trebuie să fie rezultatul unor îndelungate eforturi omeneşti, pe care Dumnezeu le 
consfințeşte când crede de cuviință. Trebuie timp, trudă, răbdare, jertfă şi rugăciune. 
Trebuie, altfel zis, să merităm mai întâi “darul” unei alte realități. Poporul român de 
azi (pe care eu mă feresc să-l confund cu “neamul” românesc cel veşnic) are, 
bunăoară, ceea ce merită deocamdată. EI trebuie învățat să merite mai mult. Cât va 
dura acest proces de “ în-vrednicire”, numai Dumnezeu ştie. Mi se pare însă că doar 
la capătul lui va fi cu putință un nou “miracol” legionar... 

Legionarismul se poate întemeia (şi dumneavoastră o ştiţi mai bine decât mine) 
numai pe o mare generaţie tânără, călăuzită de un autentic duh creştin. Credeţi că 
-observând atent realitatea -avem astăzi o astfel de generație? Ştiu, sespune cătinerii, 
copiii chiar, au făcut Revoluţia Română din Decembrie. Eu sunt ultimul care să 
conteste acele clipe de eroism sincer şi curat. Sângele acelor tineri strigă din pământ, 
către Dumnezeu. Jertfa, martirajul nu pot fi umbrite de nimic. Dar mă întreb şi vă 
întreb totuși: întrucât a fost “revoluție”? Câţi au fost acei tineri (din cele 5-6 milioane 
ale acestei ţări?). Care au fost idealurile lor (dincolo de vagile lozinci ale “libertății” 
şi “democrației”)? Câtă disperare a intrat în subitul lor eroism? Şi, mai ales, ce a reuşit 
să ridice poporul român pe jertfa lor inocentă? O democrație “originală”?! O 
“cucuvea” pentru liniștea noastră?! 

Numai din pură disperare, fără nişte credințe bine definite şi fără nişte mari idei 
supraordonatoare, se poate dărâma, dar nu se poate construi. Tineretul României a 
dat ce-a avut el mai bun în faza destructivă, dar a început să se poticnească, 
dezorientat, în faza constructivă ce s-ar fi cuvenit să urmeze. Acestui tineret îi lipseşte 
încă, într-o proporție îngrijorătoare, orizontul spiritual, cultural şi politic necesar 
marilor primeniri istorice. Că nu e vina lui, că e victimă a vremurilor, asta e o altă 
poveste. Cert rămâne că aşa ni se impune realitatea, azi... 

Cred că dacă există intenția de a se face ceva util şi pentru acest tineret, atunci 
e| trebuie tratat fără idealisme, educat şi asistat cu dragoste şi cu răbdare, iar 
nicidecum invitat spre aventuri ce i-ar depăşi deocamdată şi puterile, şi înțelegerea. 
Nu atât un nou patid, fie cl şi legionar, e de lipsă acum, cât o amplă campanie de 
pedagogie naţională şi creştină. Altminteri n-ar face decât să punem din nou carul 
înaintea boilor... 

Cam acestea au fost considerațiile care au stat la baza așa-zisei mele “impietăţi”. 
S-ar putea şi să fi greşit: credeți-mă că m-aș bucura! 

Aş dori mult să vă convingeți, măcar de data aceasta şi măcar în sinea 
dumneavoastră, că aveţi în mine unaliat și un admirator: există totuşi şi specia aceasta 
de aliați - sinceri, dar (uneori) incomozi, Şi poate că nu e rău, mă gândesc, să existe 
mai multe căi spre aceeași țintă. Cineva tot o va atinge, în cele din urmă... 

În fond, dacă suntem pătrunşi cu toţii de măreția lui Lisus Hristos, atunci ne mai 
putem şi certa pe papi şi pe patriarhi! Sigur că această “ceartă” nu e lucrul cel mai 
înţelept, dar important este căn-am uitat esenţialul. Pot pieri toţi papii şi toți patriarhii; 
noi nu vom rămâne niciodată orfani! 

Și pentru că mi se pare că arm vorbit despre lucruri eteme, nu voi încheia cu 
“Trăiască Legiunea și Căpitanul”, ci cu “Aşa să ne ajute Dumnezeu”! 

Răzvan CODRESCU 














Ceea ce se vede trebuie mărturisit la timpul potrivit. 
Precumi-a explicat Sfântul Calinic unuia dintre ucenicii 
Săi: “Fătul meu, mulți sunt din călu gări şi mireni numai 
cu numele creştini, iar cu viaţa şi faptele sunt departe de 
adevărul creştinătăţii; de aceea la unii ca aceştia nu ai 
voie să le arăţi ce ai văzut la mine; iar pe cei ce-i vei 
cunoaşte Că sunt buni creştini şi cred în darul şi puterea 
lui Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăţi Şi să scrii, 
numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare” 

In textul ce urmează voi dezvălui doar o parte din 
minunile Sf. Calinic - şi anurne, ceea ce s-a făcut public 
prin monahii de la Sf. Mănăstire Cernica. Pentru restul, 
nu Sunt vrednic şi nici autorizat să vorbesc. 








Sf. Calinic, pe numele său mirean: Constantin, s-a 
născut în Bucureşti, la data de 7 octombrie 1787. A avut 
şansa unor părinți foarte evlavioşi, creştini autentici. Despre 
tată, Antonie, nu cunosc amănunte. A pierit, probabil, 
destul de timpuriu, căci soția lui, Floarea, intră în călugărie 
la Sf. Mănăstire Pasărea, luând numele Filoteia. 

Antonie şi Floarea au avut fii. Ei vor merge către 
Domnul: fiul mai mare ajunge preot de mir, apoi monah, 
cu numele Acachie. Fiul cel mic este Constantin. Tradiția 
îl descrie astfel: “Constantin era un tânăr mărunțel la trup, 
cu chip cuvios, față luminoasă şi ochi vii, în care se citeau 
curăția inimii şi flacăra credinţei”. 

Incepuse să frecventeze tot mai asiduu împrejurimile 
Sf. Mănăstiri Cernica - numită aşa pentru că s-a construit 
pe fosta moşie a vornicului Cernica Ştirbei. Acolo, la Sf. 
Mănăstire, era stareț un ardelean, cu totul deosebit, un 
drept pe nume Gheorghe. Acesta, ucenic al Sf. Paisie 
Velicikovski de la Neamţ, îşi îmbunătățise viața, după 
pravila Sfântului Munte Athos, şi statornicise la Cernica 
duhul de viață athonit, inclusiv rugăciunea isihastă. 

Constantin fu cucerit. În anul 1807, la 19 ani, el 

părăseşte lumea laică, intrând în monahism. Pe atunci 
stareț al Cernicăi devenise bătrânul Timotei. Acesta îl 
primeşte pe tânăr şi îl dă în ascultarea părintelui Pimen. În 
anul 1808, Constantin a fost tuns monah, cu numele 
Calinic. 


Despre vieţuirea Sf. Calinic, încă din primele zile 
monahale, tradiția precizează următoarele: “Tânărul 
monah postea peste măsură, își împlinea pravila înnespuse 
osteneli şi se lupta împotriva somnului, dormind numai 
trei ceasuri pe noapte, şi nu lungit în pat ca alții, ci 
odihnindu-se pe un scăune!, într-un ungher al chiliei”. 

Duritatea înfrânărilor, blândeţea ființei şi iubirea 
nemăsurată pentru Hristos au strălucit ca un diamant în 
acel tânăr, aducându-i foarte repede un nume bun. Astfel, 
Calinic progresează vertiginos în ierarhia duhovnicească: 
la 3 decembrie 1808 e hirotonit ierodiacon, iar la 13 
februarie 1813 e hirotonit ieromonah. Pe măsură ce urca 
treptele ierarhiei, acest călugăr îşi înmulţea nevoințele şi 
se smerea tot mai tare. Drept urmare, la 20 septembrie 
1815, este hirotesit duhovnic de însuşi Nectarie, Mitro- 
politul Ungrovlahiei. Zice tradiția: “Era atât de iscusit în 
cele duhovnicești, încât veneau la dânsul, pentru 
mărturisirea păcatelor, nu numai monahii şi lumea din 
afară, ci şi chiar mitropolitul”. 

În anul 1816, adormind Timotei, este ales stareț 
cuviosul Dorotei, iar Calinic trece în ascultarea lui, Din 
voia Domnului, acesta îl va trimite, un an mai târziu, la Sf. 
Munte Athos, pentru a-l aduce de acolo pe cuviosul 
Pimen. 

Pimen fusese întâiul duhovnic al lui Calinic; ei se 
reîntâlnesc cu bucurie la Sf, Munte, iar fostul maestru îi 
arată discipolului viața athonită şi-l duce să-i cunoască pe 
sfinții ascunși prin mănăstiri, prin schituri, prin peşteri. 
Aceşti sfinţi i-au vorbit lui Calinic, transmițându-i 
experiența lor zguduitoare. Tânărul valah nu i-a uitat 
niciodată, pelerinajul la Sf. Munte fiind unul dintre 
momentele hotărâtoare ale formării lui spirituale, 

În anul 1818, el se întoarce, împreună cu Pimen, la 
Cernica. Dorotei adoarme pe 13 decembrie, iar pe 14 
decembrie obştea (care nu |-a vrut pe Pimen) îl alege drept 
stareţ pe Calinic. Avea atunci 31 de ani. În numai doi ani 
termină de pictat biserica Sf. Nicolae din Ostrovul cel 
mare al mănăstirii. Această grabnică împlinire a unui lepat 





PUNCTE CARDINALE 





mi od m A poa Pi 


C 
Ă 
Le 
N 
I 
G 





DE LA CERNICA 


lăsat de starețul Timotei este primul indiciu despre 
prodigioasele capacități organizatorice şi vocația de ctitor 
ale noului stareț. Intuindu-i valoarea, Mitropolitul Dionisie 
Lupu îl ridică, pe 9 aprilie 1820, la rangul de arhimandrit. 


Tradiția susține că Sf. Calinic avea o părere deosebit de 
înaltă despre viața călugărească, zicând: “Viaţa în obşte, în 
sfânta ascultare, a întemeiat-o Însuşi Domnul Hristos prin 
pilda vieţii Sale pământeşti”. Despre stăreţie, aşijderi, avea 
o opinie modelată după Sf. Părinți: “Starețul este inima 
tuturor inimilor care îl caută sau care îi cer îndurare sau 
alinare. El e calea spre desăvârşire a tuturor sufletelor 
credincioase din jurul său”, 

Daromul lui Dumnezeu nu se mulțumea doarcuopinii; 
el le trecea în practică. Multiple mărturii atestă calitățile 
starețului Calinic: dragoste îndelung răbdătoare, bunătate, 
asprime necesară, lupta împotriva morţii sufleteşti (interzice, 
de pildă, bârfa). A păstorit mănăstiri şi schituri (Pasărea, 
Țigăneşti, Căldăruşani, schitul Icoana, Ghighiu, Poiana 
Mărului, Răteşti şi Ciorogârla) , precum şi biserici de mir 
(Câmpina, Chenoaia, Tohanii Buzăului). 

Dumnezeu ajută orice viață dedicată Căii. Precum ştiu 
cei care practică, la un moment dat se ivesc o serie de semne 
care indică în mod clar ajutorul divin. Atari semne au 
funcție complexă: ele permit aspirantului să continue Calea, 
eliminând dificultăți grave sau înlesnind fapte ziditoare; ele 
arată prezența, atenția şi ocrotirea lui Dumnezeu; ele sunt, 
pentru ceilalți, mărturii ale Căii, 

(4) Părintele mulțimii 

Întâiele atestări clare mi-au provenit din anul 1821, 
anul răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi al Eteriei. Forţele 
represive turceşti intrând în Valahia, au ajuns pe la mijlocul 
lunii mai în preajma Bucureştilor, oprindu-se în satul 
Căţelu. Venireaturcilorasemănat panica printre bucureşteni, 
care s-au refugiat în număr copleşitor la Sf. Mănăstire 
Cernica. Iniţial, turcii au vrut să dărâme așezământul cu 
tunurile; dar s-au potolit repede, datorită asigurărilor lui 
Calinic, 

În schimb, acesta rămăsese cu mulțimea flămândă şi 
înspăimântată, care trebuia liniştită şi, mai ales, hrănită. lată 
relatarea tradiției: “Nici călugării nu mai aveau ce mânca. 
În adânca lui mâhnire, Sfântul Calinic a îngenuncheat şi s- 
a rugat cu multe lacrimi înaintea icoanei Maicii Domnului 
şi a Sfântului Nicolae, Când şi-a sfârşit rugăciunea, a văzut 
şi minunea. Pe poarta mănăstirii intrau cinci care trase de 
câte doi boi, pline cu pesmeţi”, 

(b) Fântâna turcilor 

Evenimentele ce urmează par roman de aventuri, însă 
sunt Întru totul reale, bine atestate documentar, 

Un paşă al oștirii turceşti se aşezase în satul Pantelimon. 











4 
Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 7 





Deloc respectuos faţă de valorile creştine, acesta intră în 
Sf. Mănăstire Pasărea şi răpeşte o călugăriță. Calinic (care 
păstorea acel aşezământ) intervine energic: paşa e silit de 
superiorii săi să dea drumul călugăriței. Dar el jură că se 
va răzbuna şi că în aceeaşi noapte va jefui mănăstirea 
Cemica şi-l va ucide pe stareţ. 

Permiteţi-mi să apelez iarăşi la istoria conservată de 
tradiţie: “Sfântului Calinic i s-a dat de veste şi de astă- 
dată. A îngenuncheat din nou în rugăciune şi lacrimi, 
chemând şi pe părinți la priveghere toată noaptea. 
Dumnezeu n-a voit moartea păgânului, ci i-a întors inima 
spre desăvârşirea binelui. Era miezul nopții şi toți ostașii 
gata de pornire asupra sfintei mănăstiri. Inainte de plecare, 
paşa a cerut să i se aducă o cafea. In clipa când i-a întins 
cafeaua, sluga a tras asupra lui. Glonţul s-a oprit în punga 
cu galbeni pe care paşa o purta în chirnir şi astfel a scăpat 
cu viață. Turcul s-a înspăimântat atât de mult de o astfel 
de întâmplare, încât, sfătuindu-se cu ofițerii de sub 
comanda lui, nu numai căn-a mai prădat sfânta mănăstire, 
dar a trimis starețului punga cu galbeni să facă o cişmea, 
drept mulțumire că scăpase cu viață”. 

Necunoscute sunt căile Domnului! Poate că bieţii 
creştini avură nădejde în gestul disperat al siugii, dar în 
nici un caz nu s-au aşteptat la o delegaţie de turci cu o 
pungă de galbeni. Uimirea Sf. Calinic fu atât de mare, 
încât el a crezut că i se întinde o cursă şi n-a vrut să pună 
mâna pe bani. Le-a dat voie turcilor să ridice singuri 
cişmeaua. 

Aceştia, fără zăbavă, au construit o fântână de piatră 
spre malul de nord al Ostrovului Sf. Gheorghe. | s-a spus 
“Fântâna turcilor”. 

(C) Istoria cu făina 

Semnele Căii indicau faptul că rugăciunea şi postul 
sfântului dobândiseră puterea de a afecta realitatea 
înconjurătoare. Calinic însuşi constată acest dar; şi îl va 
folosi cu mare încredere. Astfel, rămânând odată 
mănăstirea fără făină, el zice doar atât: “S-avem nădejde 
ta Maica Domnului şi la Sf. Ierarh Nicolae şi nimic nu ne 
va lipsi!” După care intră în chilie şi începe să se roape. 
Tradiția ne-a păstrat această rugăciune, adresată Sf. 
Nicolae, pe care o puteți afla în documentele Sf. Mănăstiri 
Cernica. Dar, mai ales, ni s-a păstrat relatarea 
evenimentelor ulterioare: “Şi viind vremea de vecernie, 
a pus să se citească paraclisul Sf. Nicolae, iar după otpust 
a ieşit afară. Şi minunea lui Dumnezeu! Ce să vadă? În 
fața arhondăriei, un car mare plin cu făină şi doi oameni, 
care îl tot întrebau pe eclesiarhul Haralambie unde s-o 
descarce, că au fost trimişi cu această milostenie la sfânta 
mănăstire de stăpânul lor. Cum şi cine era acel milostiv, 
n-au vrut să spună. lar după ce au descărcat făina în 
hambarul din pitărie, s-au dus zoriți la treburile lor”. 

Istoria cu făina este tipică pentru ajutorul pe care 
Dumnezeu îl dă sfinților, precum şi tuturor celor care se 
nevoiesc pe Calea Strâmtă, Acest ajutor reprezintă 
realizarea practică a vorbelor rostite de lisus: “Şi toate 
câte veți cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 
21,22), “Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, 
orice vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?(...) Căutați mai 
întâi împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate 
acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 31 şi 33). 

(d) Răsplata înzecită 

Caracteristica fundamentală a semnelor Căii este că 
ele înseamnă transpunerea directă în realitatea cotidiană 
a cuvintelor hristice, care - altminteri - par incredibile 
pentru omul profan. 

Un alt exemplu foarte la îndemână s-a petrecut în 
anul 1627, pe când Calinic sta de vorbă cu fostul său 
duhovnic, Pimen. lată ce ne spune tradiţia : “A venit 
înaintea lui un om, rugându-l să-l împrumute cu nişte 
bani, că are mare nevoie. Cuviosul i-a dat 50 de lei. La un 
ceas după plecarea acelui om, s-a pomenit cu un tânăr, 
care, săruțându-i dreapta, i-a zis: «Taică părinte, tatăl meu 
a murit şi a lăsat săaduc la mănăstire 1.000 de lei; iată 500, 
iar ceilalți îi voi aduce mai pe urmă, că acum nu mi se 
întâmplă”, 

Imediat, atât Pimen, cât şi Calinic şi-au dat seama că 
acesta fusese un semn de la Dumnezeu, atât pentru a-i 
pune la încercare mila, cât şi pentru a-i arăta, pe viu, că 
Domnul îl răsplăteşte înmulțit pe cel milostiv. 

Astfel,semnele deveniseră deja încercări şi învățături, 
Dumnezeu îl pregătea pe Calinic pentru misiuni mari. 

va urma) 
Radu COMANESCU 

















Unul dintre aspectele mar- 
cante ale ideologiei dominante 
din Occident, ce a prins a se 
manifesta cu o nouă vigoare în 


toamna şi iarna lui 1989, este fără 
îndoială demonizarea conştiinţei 


= PSEUDO-NATIONALISM 


“Naţionalism-rasism-fas- 


ANII-FASCISM 


urma evenimentelor care au SI 
zguduit Europa centrală şi de est în N 


Dacă, în momențul de 
faţă, comunismul îşi face oarecum 
reintrarea în scenăsau pur şi simplu 
îşi manifestă în continuare 
prezența, aceasta se datorează mai 
multor factori. Pe de o paite, 
angoasa libertăţii, frica de ne- 
prevăzut, de instabilitate, în fond 
de viaţa ca atare - sindrom firesc al 
populațiilor care au fost îndelung 


cism-nazism” constituie azi un supuse existenței planificate şi 
cliche, lanţ de sinonime menit să s-au adaptat la iresponsabilitatea 
desem-neze pericolul din umbră de masă -, iar, pe de altă parte, 


care amenință “democrația” şi 
chiar viața întregii “omeniri”. Conceptele se asamblează automat, dând naştere 
unui limbaj formalizat, de sine stătător şi fără legătură cu realitatea, dar care, prin 
propozițiile de o mare simplitate pe care le permite, pune la îndemâna vorbitorilor 
osumă de răspunsuri gata făcute, dispensându-i de dificultatea reflecţie; personale 
şi creînd sentimentul une; certitudini.[...] 
) Cu mare diticultate pătrunde în acest timp în Ocident, pentru a fi imediat 
înăbuşit, cuvântul celor ce rup consensul ideologic. Cu aceeaşi îndârjire cu care 
au apărat până mai ieri comunismul, o serie de intelectuali occidentali se reped 
acum asupra naționalismului “feroce” al lui Soljeniţin. Cine este în realitate 
Soljenițin, esența personalității şi a geniului lui, acestea le sunt însă necunoscute, 
Creştinismul fiindu-le străin, ei nu pot înțelege că la Soljeniţin iubirea de neam 
înseamnă iubirea pentru popor ca făptură a mâinilor lui Dumnezeu, făptură care 
are locul său, doar de Dumnezeu ştiut, în planul divin al Mântuirii lumii: fiecare 
popor, spune el, “chiar şi cel mai mic... poartă în sine o faţetă aparte a planului 
lui Dumnezeu” (Discursul la primirea Premiului Nobel). Şi pentru că fiecare 
popor este, prin însăşi existența sa, semn al puterii creatoare şi al “raţiunii lui 
Dumnezeu”, chemarea lui Soljeniţîn este: “Iubeşte toate celelalte popoare 
precum îţi iubeşti propriul popor” (Cum să reîntemeiem Rusia). În marea lor 
ignoranță, ziariştii şi criticii se întrec în a face din Soljenițin exponentul 
imperialisrnului rus, când el este cel care, de la un capăt la altul al operei sale, cu 
consecvență desăvârşită şi cuun devotamentarzător pentru neamul său, îndeamnă 
poporul rus la căință sinceră, la reîntoarcerea spre sine şi la renunțarea 
necondiționată la imperiu. Atitudinea față de Soljenițin în Occident este profund 
revelatoare. lgnoranță, iubire, lene mentală şi rea-voință se amestecă toate, 
formând liantul actualei ideologii: fruct otrăvit al multor decenii de îndoctrinare 
- benevolă! - marxistă şi comunistă, ca şi al noului utopism apusean. 
Condamnarea sentimentului național a devenit acum o opinie-standard, 
decretată şi amplificată - ceea ce creează iluzia consensului - de mass-media. O 
întâlnim la tot pasul, în discursul politic, în banalitatea conversațiilor zilnice; şi 
o aflăm girată de spirite subțiri, care organizează congrese şi colocvii la nivel 
academic internațional, 
Aşa se face că în zilele de 27-29 februarie 1992, Palatul Chaillot din Paris 
a găzduit Colocviul Internaţional al cărui apogeu politic l-a constituit prezența 
preşedintelui Comisiei Comunității Europene, Jacques Delors, şi a preşedintelui 
Franței, Franşois Mitterrand, colocviu întitulat “Triburile sau Europa”. În fața 
barbariei naţionaliste (triburile ”)trebuiadeci săse înalțe, cao nouă Țarăa Făgăduinței, 
ca un nou Viitor Luminos, “construcția” europeană, sistemul desăvârşit datorită 
căruia omenirea va ieşi în sfârşit din primitivismul multi-secular şi, redusă la un 
numitor comun, va trăi până la sfârşitul veacurilor în pace şi bunăstare.[...] 
Revelând opoziţia între ideologia occidentală dominantă, susținută de 
intelectuali şi de politicieni, şi popoarele din estul Europei, cu suferințele şi 
aspiraţiile lor, Congresul a dezvăluit, de fapt, cât de stabilizate sunt în Apus 
structurile gândirii totalitare şi care sunt actualele ei moduri de manifestare. 
Numărând printre organizatori reprezentanți ai aripii de stânga a Partidului 
Socialist Francez, iar printre participanţi foştii tovarăşi de drum ai comuniştilor, 
foşti maoişti şi foşti discipoli ai lui Sartre - cel care prin lipsa de onestitate “a 
pervertit”, cum spunea Eugen Ionescu, '“intelectualitatea franceză” -, congresul 
urmărea să continue, aşa cum a apărut în programul inițial, abandonat ulterior, 
“modelul marilor întruniri internaţionale din Parisul anilor '30, din sălile Pleyel 
şi Wagram, când lumea trebuia mobilizată împotriva fascismului”.[...] Sub 
lozinca anacronică a antifascismului, s-a manifestat putemic o intenție de 
falsificare a sensului luptei popoarelorîmpotriva comunismului, de culpabilizare, 
cum a apărut într-o serie de luări de cuvânta națiunilor din centrul şi estul 
Europei, de demonizare aconştiinţei naționale. Pentru ca, pe ruinele comunismului 
şi în prelungirea lui, să se înalțe versiunea occidentală, mai subtilă dar nu mai 
puțin periculoasă, a construcției utopice internaţionaliste: aşa-numita “nouă 


Europă”, 
ESI 


Rezistența anti-comunistă nu mi se pare să-şi fi pierdut, pentru țările noastre 
în general şi pentru România în special, nimic din actualitatea sa stringentă.[...] 
După o existență concretă timp de o jumătate sau, în cazul nefericitei Rusii, de 
trei sferturi de veac, comunismul nu mai este doar un sistem eronat de gândire, 
ci o formă de societate cu structurile ei, care a modelat (cum a şi fost intenția) 
““materialul uman” şi a produs comportamente specifice, In timp ce venirea 
comunismului a depins foarte puţin de voința popoarelor noastre - cu atât mai 
puţin a popoarelor care nu au fost comunizate prin forța brută a armelor, la 
sfârşitul celui de al II-lea război mondial -, ieşirea din comunism depinde în mare 
parte de voința individuală de a ne împotrivi tendinței inerente sistemului: 
colectivismului şi atracției lui principale, care este tocmai lipsa de libertate, 
liniștea (aparentă) a conștiinței posedate, Căci libertatea nu înseamnă anarhic, ci 
responsabilitate, dificultatea de a alege şi (re)descoperirea adevăratelor valori 
care dau sens existenței umane, 


caracterul proteic al comunis- 
mului, capacitatea lui formidabilă de a se metamorfoza, şi, ce este cel mai 
important, de a parazita valori şi sentimente autentice, de a se hrăni din chiar 
contrariul său, din înseşi forțele rezistenței anti-comuniste, pe care Je deturnează 
în folosul său.[...] 

Parazitarea rezistenţei anticomuniste şi în special parazitarea conştiinţei 
naţionale: acesta este fenomenul major care, sub diferite forme şi în diferite 
proporții, caracterizează acum Evropa de Est, constituind, acolo unde prezența 
Jui este marcantă, o nouă făză a comunismului. 

Căci perioada în care ne aflăm este tocmai aceea a unei confruntări ocultate, 
de unde şi marea ei dificultate. Comunismul nu se mai manifestă, în general, 
printr-un conflict deschis cu popoarele, cu valorile şi sentimentele lor - într-un 
conflict deschis comunismul nu ar putea decât să piardă-, ci se ascunde chiar sub 
anti-comunism, pe care îl parazitează şi îl subminează. Analizând esenţa perestroicii 
gorbacioviste, pe care o denumeşte “Katastroika”, Alexandru Zinoviev arată 
confiscarea de către comunism a anti-comunismului: “Din moment ce țara 
alunecă pe o pantă pe care nu o dorim”, spun activiştii de partid, “trebuie ca noi 
să coborâm înaintea tuturor, ca să putem să frânăm, încețul cu încetul, această 
mişcare deplorabilă” (Aatastroika, 1990). Comunismul nu numai că se alătură 
deci, în această perioadă, anti-comunismului, dar ar vrea chiar să ia inițiativa, în 
scopul de a-l controla şi de a-l anihila, imprimându-i o altă direcţie! 

Simţindu-şi slăbiciunea, comunismul înțelege în acelaşi timp foarte bine că 
forța reală, puterea de viață şi resursele spirituale îi aparțin adversarului: 
conştiinţei naționale, prin esență anti-comunistă. Cum scrie Soljeniţin: “De la 
sentimentul național vrea comunismul să primească forțele fizice şi spirituale 
care îi lipsesc” (““Quand le communisme enfourche la monture du nationalisrne”, 
în L'Exreur de l'Occident, 1980), 

De fapt, comunismul supravieţuieşte acum într-o formă care, deşi nouă, are 
în spate lunga istorie a național-bolșevismului, început nu cu apelul lui Stalin 
către poporul rus în timpul celui de-al II-lea război mondial, ci mai dinainte, din 
1920. Conflictul polono-sovietic, de la care porneşte național-bolşevismul lui 
Nikolai Ustrialov, fusese momentul-cheie care arătase atât formidabila putere a 
sentimentului național, cât şi posibilitatea detumnării lui în folosul bolşevismului. 

Comunismul muribund se aruncă instinctiv asupra acelei forțe pe care o 
Simte vie: sentimentul național, conştiinţa comunității de neam, tradiția şi 
credința poporului. Nu ca un adversar, căci nu mai are puterea să o facă, ci ca un 
parazit care se lipeşte de un corp străin, din care încearcă să-şi extragă seva şi pe 
care înacelaşi timp îl îmbolnăveşte şi îl sfâşie în bucăți. Simbolic este astfel faptul 
că, în Afganistan, comuniştii, intuindu-şi sfârşitul, s-au pus să taie fâşii din 
steagul verde al Profetului, pe care le-au cusut apoi pe steagul lor roşu..[...] 

E? 


Prin reactivarea ŞI metamorfozarea național-bolşevismului, comunismul 
face un formidabil salt înainte, pentru că trece de la o formă de propagandă 
neputincioasă - de mulți ani deja ideologia comunistă nu a mai avut nici o putere 
asupra minţii oamenilor, nici măcar activiştii de partid nu mai credeau în ce 
spuneau - la o propagandă de mare eficacitate. Este trecerea de la minciuna 
gogonată, de la ficțiunea pură, la o minciună mai subtilă, având o considerabilă 
putere de convingere. Căci, așa cum se ştie, o propagandă nu poate fi eficace decât 
dacă porneşte de la fapte reale, cărora le va atribui însă un alt sens decât cel firesc, 
Actuala propagandă pseudo-naționalistă, amestec de adevăr şi minciună, se 
grefează pe dragostea de țară, pe sentimente, pe gânduri, atitudini care au o 
ancorare reală în existență - oameni de bună-credință se pot de aceea lăsa înşelaţi 
acesta fiind tocmai scopul propagandei - şi pe care le canalizează într-o direcție 
şi într-un scop străine conştiinţei naționale, ba chiar contrarii ei. Cum spune 
Vâclav Havel: “Adevărul nu este numai ce gândim, ci şi de Ce, cui şi în ce 
circumstanțe îi spunem !”. Cuvintele adevărului pot fi spuse în slujba minciunii.[. .] 

Datoria noastră este de a apăra sensul adevărat al comunității naționale ca o 
comunitate de suferință, de destin istoric, de suflet şi de viziune spirituală. 

E mare distanța care separă Apusul de Răsăritul Europei, dacă Occidentul 
uitându-se încoace, nu găseşte nimic altceva de spus decât :Jos naţionalismul!», 
sau *'Jos fascismul!”, fără să vadă cine s-a aruncat în şaua naționalismului Şi 
probabil că nu este aici numai ignoranță,confuzie, miopie, neputința de adistinge 
între pseudo-naționalism şi conştiinţa națională autentică. Mai este încă ceva: 
condamnând sentimentul național de parcă ar fi o barbarie inadnisibilă o 
boală ruşinoasă, această parte marcantă a Occidentului condamnă, în baza 
unor reflexe mentale îndelung întreţinute, opoziția lacomunism, cuatât mai mult 
cu cât sentimentul național seopune actualei utopii anti-naţionalea Occidentului 
însuşi 

Eliberarea de utopism, a cărui manifestare planetară a fost comunismul, nu 
s-a încheiat nici în Est, nici în Vest. Dar ne aflăm lao răscruce, unde putem alege 
unde gândul și fapta noastră, fie ea cât de măruntă, pot avea o înrâurire asupra 
direcției pe care o va lua Istoria. 


Monica PAPAZU 











La Pbibes 
e SEA DRE ee 


















Ă d Ea J, 
Atata 


4 , om porni de la ceea ce a devenit un loc 

comun şi un concep! preambalat pentru 
uzul politicienilor: observaţia că ne-am aflat, noi 
românii, la marginea sferei de interese a imperiilor 
rus, austriac şi otoman. Explorând, constatăm că 
şi în Imperiul roman strămoşii noştri aveau o 
poziţie periferică; de asemenea, în cel bizantin, 
sau în raport cu puterea politică sau ideologică 
absorbantă a arpadienilor, angevinilor sau 
jagellonilor. Se constituie toate acestea într-un 
bun pretext pentru a ne plânge mioritic de milă, 
pentru a ne găsi noi justificări şi scuze: ce putem 
face, amărăţii de noi, veşnic marginalizaţi, veşnic 
persecutați, veşnic “sub vremi”! 

La o privire mai atentă, constatăm însă că 
situația noastră nu e atât de specială cum pare şi 
că în esență orice popor care n-a fos! vreodată 
“mare”, care nu s-a aflat vreodată în centrul unui 
imperiu, ca popor dominant, a trebuit să-şi 
chivernisească istoria în umbra altora. Abstracţie 
făcând de perioadele de relativă independenţă 
politică a popoarelor “mici”, afirmația de mai Sus 
devine aproape un lruism. Ceea ce conturează un 
model de dinamică a puterii politice pe suprafețe 
geografice, cu un grad suficient de repetabilitate 
în istorie pentru a putea fi luat în consideraţie ca 
instrument de anticipare. 

Să analizăm dinamica puterii pornind de la 
condiția iniţială a existenţei, pe o suprafață dată, 
a unui imperiu. Adică, a unei Structuri statale ce 
prezintă următoarele caracteristici: 

- caracter multinațional; 

- existența unui popor dominant (în mod 
excepțional pot fi două - mezii şi perşii, grecii şi 
macedonenii, austriecii şi ungurii e!c.); 

- existenţa unui mijloc de comunicare valabil 
pentru întreaga suprafață (de regulă, limba 
poporului dominant); 

- existenţa unei singure armate, în care ordinele 
se dau (de regulă) în limba poporlui dominant; 

- sub raportul gradului de civilizaţie, poporul 
dominant nu se află situat la nici una dintre extreme; 
adică, imperiul are rol civilizator pentru unele 
dintre popoarele sale, şi frenator, pentru altele. 

Să exemplificăm, în special, această din urmă 
caracteristică. Imperiul roman, civilizator pentru 
barbari, era debitor sub raportul civilizaţiei grecilor 
incluşi în granițele sale, aşa cum era Imperiul 
habsburgic locuitorilor Țărilor de Jos, aşa cum 
era Imperiul rus țărilor baltice, constituindu-se 
fotodată în purtător de civilizaţie - de un anumit 
tip de civilizaţie - pentru popoarele Asiei centrale 


PUNCTE CARDINALE 


În ceea ce priveşte limba poporului dominant ca 
“lingua franca” a imperiului şi a armatei, vom 
exemplifica invocând un clasic al literaturii: Jaroslav 
Hasek. În Svejk, roman al imperiului, regimentele 
ceheşti Sunt comandate, în limba germană, de ofițeri 
austrieci sau germanizaţi: unul dintre aceştia 
explică: «Știu că sunteți nişte derbedei şi că trebuie 


PUIERII 


să vi se scoată din cap toate nebuniile. Cu ceha 
voastră nici la spânzurătoare n-ajungeţi! 
Comandantul vostru suprem este neamţ. Auziţi? 
Nieder rămâne nieder, porcilor, chiar dacă ar fi să 
vă rămână oasele acolo în mocirlă. Aflaţi că nieder 
exista încă pe timpul vechii Rome. Şi pe vremea 
aceea exista în armată un comandament unic şi o 
limbă unică. Ce credeţi voi, că ofițerii romani ar fi 
înghițit ca trupa să vorbească etrurisch? Aşa că 
doresc ca toți să răspundei nemţeşte şi nu în limba 
voastră pocită». 

Acest interludiu ne permite să evaluăm 
valabilitatea considerațiilor noastre atât în cazul 
Imperiului roman, cât şi al celui austro-ungar. 

Evoluţia în timp a imperiului conduce însă, 
implacabil, către dezechilibru între poporul 
dominant şi totalitatea sau majoritatea popoarelor 
dominate. Cel mai important, poate, este 
dezechilibrul demografic: fie prin inglobarea de noi 
popoare, fie prin secătuirea vitalității poporului 
dominant, dublată de o creştere a natalității, de 
obicei a celor mai săraci şi mai dispreţuiţi dintre 
supuşi; poporul dominant, chiar dacă rămâne cel 
mai numeros dintre popoarele din imperiu, rămâne 
în inferioritate clară față de populaţia însumată a 
acestora. Raporturile de dominanţă formală se 
inversează faţă de cele reale, iar imperiul devine, 
[reptat, un uriaş cu picioare de lut. Nu întâmplător, 
austriecii i-au asociat pe unguri la dominaţia 
imperiului în momentul în care ajunseseră într-o 
inferioritate numerică clară față de totalitatea 
popoarelor supuse, acest paleativ a funcţionat doar 
câteva decenii, până când dinamica demografică a 
latinilor şi slavilor din imperiu a adus ambele 
popoare dominante într-o stare de inferioritate 
numerică. 

Un alt exemplu: URSS s-a destrămat la puţin 
timp după ce ruşii ajunseseră să reprezinte mai 
puțin de jumătate din populaţia imperiului şi 
aproximativ în momentul în care populaţiile slave, 
în ansamblu, traversau acest prag demografic critic. 

Dacă criteriul demografic este comensurabil 
(cifrele sunt accesibile pentru imperiile recente și se 
poate pune în evidență o corelare clară între 
cantitativul demografic şi calitativul politic), alte 
criterii, care funcţionează în paralel, sunt mai greu 
de exprimat în termeni obiectivi. Valori precum 
energia unui popor, dinamismul lui, spiritul lui de 
inițiativă, coeziunea, capacitatea de a identifica, 
promovaşiutilizapropriile valori, tinereţea, curajul, 
elc. sunt greu de definit şi imposibil de măsurat 
(chiar dacă unele dintre ele pot fi evaluate din 
interpretarea statisticilor demografice). Totuşi, în 
momentul în care aceste valori “migrează” de la 
poporul dominant spre popoarele dominate, imperiul 
este “copt” pentru prăbuşire şi aşteaptă accidentul 
politic care să-i dea brânciul final. 

Ceea ce susţinem noi este că, în momentul 
exploziei imperiului, rămăşiţele sale tind să se 
coaguleze politic nu aleatoriu, ci în unităţi 
determinate de comunitatea de limbă, Pe fondul 
haosului şi confuziei consecutive unui asemenea 
eveniment politic, oamenii tind să “țină aproape " şi 
ceea ce-i “ține aproape " cel mai bine este un mijloc 
de comunicare comun, Esle această tendință 
comparabilă cu acel principiu din mecanică ce 


Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 9 























obligăcorpurile ca, în absenţa unor forțe coercitive 
exterioare, să ocupe poziţiile de energie potenţială 
minimă; energia potențială minimă, într-un câmp 
de forțe politice, o constituie conglomeratul de 
unități delimitate pe criteriul etnic, în profunzime 
insăpe criteriul unui mijloc comun de comunicare. 

Aceste unități evoluează apoi, firesc, către 
state naţionale; acestea îşi menţin un timp oarecare 
o independenţă reală şi ceva mai mult timp una 

formală. Cu trecerea vremii, cele mai multe dintre 

ele cad sub influența unui imperiu în expansiune, 
se poate întâmpla însă ca unul dintre aceste state 
naționale, dotat cu un polenţial demografic sau 
energetic ieşit din comun, să acapareze treptat în 
serviciul său energiile popoarelor vecine, să se 
întărească pe măsură ce realizează aceste 
acumulări şi să devină centrul unui nou imperiu, 
de regulă pe leritorii şi cu elemente etnice 
provenind de la două sau mai multe imperii apuse. 
Acapararea energiilor popoarelor dominate nu 
trebuie înțeleasă numai în sensul primar (de 
exemplu, al jefuirii bogățiilor acestora ori a 
recrutării forțate a bărbaţilor tineri în armata 
imperială); în primul rând, imperiul “suge” 
energiile popoarelor dominate atrăgându-le 
valorile intelectuale, cărora li se dă posibilitatea 
să se manifeste mai bine într-o capitală 
prestigioasă, într-o cultură mare, într-o structură 
politico-administrativă influentă, etc.; această 
cooptare se face pe baze voluntare şi este 
condiționată, de regulă, de o conversie ideologică 
a celui nou-venit: ca român, bunăoară, puteai, 
păstrându-ți identitatea etnică, să faci carieră la 
Istanbul, dacă mărturiseai credința musulmană, 
la Viena, dacă o mărturiseai pe cea (greco- 
catolică), la Moscova, dacă o mărturiseai pe cea 
Comunistă. 

Odată încheiată faza de constituire a umui nou 
imperiu, în jurul unui nou popor dominant, fază 
încheiată prin subordonarea de jure sau de facto 
a popoarelor până la limita (fluidă) a imperiilor 
vecine, suntem în condiția inițială stabilită 
(aleator) la începutul acestei analize, care a 
acoperit deci un ciclu al unui proces periodic. 

Am văzut deci că, în cursul acestui ciclu, 
puterea a migrat de la imperiu către statele 
naționale şi înapoi către imperiu. Acestei 
previzibile dinamici pulsatorii a puterii între sedii 
de natură dinainte stabilită i-am dat numele de 
“pulsația puterii în istorie”. 


Victor Alexandru BALTAG 



















Nu cred că suni singurul care s-a întrebat de ce 
adevăratul naționalism este îngropat astăzi sub 
multitudinea propriilor sale patologii. Să luăm cazul 
României. Ne amintim că în epoca interbelică 
discursul naţionalist era apanajul elitelor ortodoxe 
- cristalizare sau nu sub forma unor partide politice. 
Pe atunci, “naţionalist” era orice element valoros 
care se punea pe sine îndărătul ideii naţionale, “pl [E 
slujindu-şi comunitatea cu armele Tradiţiei. După Si pisal GA 
Marea Unire, această smerire (însoțită de exaltarea S& Și sei 
destinului românesc) a reprezentat un fel de ERATE 
dominantă culturală, la impunerea căreia au 
contribuit - pe fondul unui elan binecuvântat - toate 
clasele sociale. Convergenţa atâtor forțe era desigur 
facilitată de factori deopotrivă interni şi externi. Pe 
plan local, jerrfa de sânge cerută de Primul Război WR 
Mondial a recreat, după cele două secole de IE 
prostituție fanariotă, un fel de elipsă morală, ale le 
cărei focare - Biserica şi Neamul - s-au putut humina la: 
reciproc. Pe plan european, românismul a profitat zeta! i i 
de maturizarea Statului-Providenţă şi a logicilor a 
economice de tip corporatist: peste tot, pericolul 
bolşevic - exprimat printr-o viziune internaţionalistă 
- era contracaral prin afirmarea unei politici 
“organiciste”. Acest context pro-naţionalist s-a 
dizolvat începând cu 1944, când Aliaţii au priceput 
că adevăratul câştigător al războiului era Stalin. 
Perioada post-belică a schimbat radical datele 
naționalismului tradițional. În primul vând, 
fenomenul ca atare afost diabolizat printr-o campanie 
ideologică menită să fixeze ecuația naționalism = 
nazism. S-a spus că ambele războaie mondiale au fost produsul unor 
inflamații naţionaliste, uitându-se adevărul potrivit căruia naţionalismul 
devine belicos numai atunci când este şi ateu. În al doilea rând, popoarele 
intrare în malaxorul “lagărului socialist” aufost deliberat deznaționalizare, 
fie prin matracaj propagandistic, fie prin organizarea de exoduri şi 
colonizări artificiale. În al treilea rând, Occidentul s-a transformat într- 
un bloc militar opus blocului comunist, comportându-se, în toate 
împrejurările majore, ca ansamblu supranaţional. În sfârşit, explozia 
telecomunicaţiilor, dezvoltarea grupurilor industriale multi-naţionale, 
integrarea economică provocată de revoluţia informatică a anilor '70, 
încheierea unor acorduri tarifare şi vamale de tip GATT şi crearea unor 
structuri monopoliste în domeniul bancar au redus realitatea naţională a 
popoarelor laun patrimoniu simbolic, subordonat curentelor "elobaliste”. 

Murajiile evocate adineaori sunt realități pe cât de banale, pe atât de 
ignorate - totuşi - în rarele dezbateri serioase care au ca obieci, în vremea 
din urmă, destinul românismului. Ar trebui să ținem seama de starea 
actuală a planetei pentru a ne resitua, ca identitate etnică, într-o dinamică 
deocamdată copleşitoare. Avem datoria de a elimina toate mistificările, 

Ioate portretele retuşate, toate golurile şi defazările în plasa cărora ne-au 
caplurat cele cinci decenii de delir comunist. Din păcate, acest exercițiu 
de luciditate critică va mai trebui amânat, din pricina unor lacune pentru 
moment insurmontabile. De pildă: pedagogia naţională (ca şi imaginarul 
nostru istoriografic) nu au fost până acum nici demarxizate nici racordate 
Ja criteriile analitice ale prezentului. Trăim în plină minciună statistică; 
economia românească nu este decât o maşinărie velustă care funcționează 
în gol; Şcoala, Biserica şi Justiţia sunt departe de a constilui, aşa cum ar 

finormal, osalura axiologică a societăţii româneşti: prima este abandonată 

financiar, cea de-a doua, plimbată pe la festivități burleşti, ultima, 
aservită guvernului neocomunist, sub bagheta căruia ne continuăm, de 
patru ani, prăbuşirea 

În 1994, problema naționalismului românesc este maltratată de 
diverşi impostori rămaşi sau veniţi în fruntea bucatelor. Gluma proastă 
numiră “vadimism", jacobinismul-zâmbărej practicat la Cotroceni, 
persistența nocivă areloricii protocroniste de genul “Cântarea României 
reprezintă actele unei tragi-comedii care ne va desfigura chipul şi ne va 
proiecta, iremediabil, în ridicol. Atâta vreme câ! aceste pseudomovfoze 
ale duhului național vor ocupa forul, generaţiile tinere - să zicem cel care 
îşi vor lua bacalaureatul anul acesta - vor resimţi în continuare greaţa de 
atrăi intr-o socletateacare dansează laprapriul parastas. Între jeremiadele 


d 1u 
Bă i 


) LR 
Mer A să 


Ali 








SA, 
za IES AIE gri 
Da ja ape e 
ci Agapi ial 
Ai v ? 
Va ji Pa 2 at di 
i ji Aa i 


srerile ale Opoziţiei şi autocelebrările Puterii, tinerii 
noştri vor visa- în daunaromânismului - la meleaguri 
mai puțin groteşti... 
Nu vreau să mă alătur, din plăcerea gratuită a 

exerciţiului stilistic, celor care profelizează acru, 
fără a sugera vreo alternativă la situația pe care o 
deplâng. În ce mă priveşte, credcă simpla întoarcere 
la Hristos ar putea îndrepta firea românilor către 
izvorul din care s-au născut. Tot ea, împăcarea cu 
Dumnezeu, ar putea regenera treptal ceea ce ne 
lipseşte cu desăvârşire în acest moment istoric: O 
adevărată sensibilitate politică de dreapta. Am spus 
acest lucru adesea Dacă nimic nu se petrece în 
profunzime, faptul nu se explică doar prinpuţinătatea 
yocilor,a energiilor luptătoare sau a banilor: eşecul 
trebuie pus şi pe seama ierarhiei noastre bisericeşti, 
care, cu rare excepții, nu a luat în serios realitatea 
descreştinării maselor şi nici nu a căutat să-şi apropie 
durabil clasa intelectuală. Dacă nu există mântuire 
înafara Bisericii şi nici Liturghie în afara antimisului 
semnat de episcopul locului, înseamnă că împăcarea 
Noastră cu Hristos nu poate avea alt mijlocitor decăt 
ierarhia, de la ultimul diacon până la Patriarh. 
Toate popoarele creştine, fie că ne referim la grecii 
postbizantini sau la armenii din regatul medieval al 
Ciliciei, au supraviețuit atunci când conducătorii lor 
- că s-ar fi munit etnarh sau catolikos - au fost 
deopotrivă păstori duhovniceşti şi lideri naţionali. 
Fără a pretinde confuzia dintre Stat şi Biserică 

(regența asigurată de patriarhul Miron Cristea a 
fost, cum se ştie, catastrofală) şi fără a expedia 

responsabilităţile personale la adăpostul unei “umbrele” paternaliste, 
Sunt siguy că o mai sinceră implicare a Bisericii în viața cetății ar asana 

oarecum miaştina politicianismului necuvios în care ne zbatem din 1989 

incoace. Deşi au greşit, păstorii au fost iertaţi de poporul credincios, fără 

mofturi şi ceremonii. n pofida acestei creştineşti indulgenţe, raporturile 

intra-ecleziale rămân crispate, vagi sau formale. lerarhia Ocupă o parte 

mai importantă a scenei, dar rolul care i se rezervă rămâne secundar. 

Inainte vreme, valoarea de bază a programalicii sacerdotale era 

“adeziunea”. Astăzi, ea se humeşte “neutralitate”, când accentele a Și 
trebuit să cadă exact invers. Laşitatea de ieri capătă mai nou culorile unui 
Oportunism vătuit. Dacă ierarhia - în sânul căreia există, din fericire, şi 
bărbați apostolici care nu mai vor să ştie de fyică - se va scălda în aceste 
ape călduțe, atunci ultimele poduri de contact se vor rupe. În loc să se 
refugieze intr-un soi de Fanar abstract, Sfântul Sinod ar trebui să-şi 
amintească adevărul că demisia magisterială încurajează, sub toate 
formele, ferişismul intelectual şi înmulțirea sectelor: cazul Bisericii 
Romano-Catolice Stă mărturie în acest sens. Şi, într-adevăr. Situația 
catolicismului apusean este elocventă: ierarhia a încremenit într-un 
aggiornamento axat pe un “modernism” şi pe un “concordism” perimat, 
de 30 de ani, Vaticanul a purtat dialoguri cu toate Pozitivismele, cu 
derilele Joe de i n cu psihanaliza şi chiar cu marxismul. dar 

lat revalorizarea ii ) i 

Di ad i “noul ai N aa 7 sr ue fel a si azi 
occidentale şi-au găsit modele cosmologi i) zi ce Fling 

gice şi teologice în afarapastoralei 
şi a calehezei romane, Poporul a deviat spre diferite orientalisme 
vuigarizate (ase vedea, de pildă, imensul succes al buddhismului “popular” 
în SUA sau Franța), iar intelectualii au eşuat într-un i ti 
New Age. Dintr-o asemenea evoluţie se pot deduce înv A 


«LAjie ăjăminte atotvalabile 
pentru raportul dintre ierarhie şi turmă: păstorii au mai mult decât 


obligația, au vocaţia de ase ancora într-o Tradiţie mobilă, care să ştie să- 
şi dovedească vitalitatea printr-un permanent răspuns la provocările 
modernităţii. 

Renaşterea Ortodoxiei este prea adesea Fândită ca întoarcere la 
creștinismul interbelic. E drept, de acolo avem ce recupera, fie că vorbim 
despre sinteza neo-patristică începută în jurul revistei Gândirea, fie căne 
referim la spiritul de jertfă al tineretului najionalist. Dar avem în paralel 
datoria de a fi oameni ai vremii acesteia, creatori capabili să aia - 
sub povățuirea clerului - căile României de mâine. 


Andrei ZIMBRE ANU 


Le LE Ala 






da 
a 


a 


” 




















Credința ţăranului se manifestă în cadrul Bisericii căreia 
îi aparține - pentru români, cu precădere, cea Ortodoxă. 
Biscrica, în sensul ei plenar, este compusă din ansamblul 
credincioşilor care-i mărturisesc adevărul de credință. Piatra 
ei de temelie este Însuşi Hristos, iar țăranul este conştient de 
acest lucru, vorbind, adesea, de Biserica lui Hristos. Aceasta 
este prezentă, în chip văzut şi nevăzut, în întreg spaţiul şi 
timpul credincioşilor (aşa cum, de altfel, solicitau Apostolii: 
“Vrem, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând 
mâini sfinte, fără mândrie şi fără şovăire” - 1 Timotei 2,8; cf. 
şi Ioan 4, 20-24). 

Atât spațiul cât şi timpul ţăranului sunt ordonate de 
credință. Este încă unul dintre meritele de necontestat ale 
Părintelui Dumitru Stăniloae contribuția pe care o aduce în 
definirea creştină a conceptelor de spațiu şi timp, în unitatea 
lor oarecum ipostatică: “Spaţiul este o relaţie interpersonală 
ca şi timpul"; “Atât timpul, cât şi spaţiul implică cea mai 
mare libertate a creaturii'=. Lumea țărănească nu are nimic 
cartezian. Omul nu este singur, abandonat într-un spațiu 
tndimensional obiectiv şi inert. Coordonata spirituală este 
totdeauna prezentă. Mai mult chiar, ea este cea mai importantă. 
Omul locuieşte împreună cu Dumnezeu şi cu lumea Lui. 
Acesta nu este disipat, în chip anteist, în întreaga natură, ci 
poate fi întâlnit în tot locul ca prezență personală, manifestându- 
se prin intermediul energiilor Sale necreate, conlucrând cu 
oamenii pe întreg parcursul vieţii lor, în măsura în care ei sunt 
dispuşi în mod liber la aceasta. 

Biserica are, atât în spaţiu, cât şi în timp, centrele ei de 
forță şi momentele ei “tari”, 

Unastfel de centru de forță, poate în chip şi mai accentuat 
pentru sat, îl reprezintă însuşi lăcaşul bisericii. Acolo se 
săvârşesc slujbele, acolo se slujesc Tainele, acolo se citeşte 
din cărțile sfinte, acolo este casa lui Dumnezeu. Acolo te 
privesc de pe pereţi, veghetori, toţi Sfinţii Bisericii biruitoare. 
La biserică îşi începe omul drumul vieții de creştin, la Botez, 
şi tot acolo şi-l încheie, la prohodire. Biserica este locul de 
întâlnire cu Hristos în Sfânta Cuminecătură. Biserica nu 
numai Că este aşezată în centrul /opos-ului sătesc, dar se 
constituie şi în centrul spiritual al satului, concentrând credința 
lui şi iradiindu-şi spre el învățătura şi poruncile. Poţi să 
nesocotești, eventual, rânduielile Bisericii, poţi lucrasinucigaş 
împotriva lor, dar nu poți s-o ignori. Toate drumurile din sat 
duc la biserică. Cânda fost posibil, eaa fostaşezată pe un deal, 
dominând locul. Turla i se vede de departe şi anunță locul. În 
jurul bisericii se află, adesea, cimitirul. În jurul cimitirului - 
satul. În marginea satului, uneori, dai de ziduri de mănăstire 
(dacă ne gândim, mai ales, la cele mai mici, transilvane, 
distruse odinioară de generalul Bukow). În biserică şi în 
preajma ei se află locul de întâlnire cel mai important al 
satului. La răscruci - troițele. Culmile sunt marcate, şi ele, 
adesea, cu cruci. Casele, de asemenea, poartăînsemnul crucii, 
fie împlântat pe acoperişuri, fie desenat pe pereți. In casă - 
icoanele. Sunt cercuri concentrice în jurul altarului jertfei 
nesângeroase în cuvânt de rugăciune. Totul este bine strecurat 
prin credință: şi lumea cea mare, şi satul cu împrejurările şi cu 
toate ale lui, şi casa. Crucea pecetluia tot: de la lingură la 
fântână, de la haină la persoană, de la furcă la mormânt (a se 
vedea, în acest sens, expunerea de la Muzeul Ţăranului 
Român). ri 

Când merge țăranul labiserică? In primul rând- duminica 
şi la marile sărbători, pentru Sfânta Liturghie. Apoi, la 
parastase, fie cele pentru ai casei, fie cele de obşte (la Moşi de 
tot felul sau în sâmbetele Postului Mare). Mai vine, apoi, la 
Deniile din Săptămâna Patimilor, îndeosebi la cele de joi 
seara (12 Evanghelii) şi de vineri seara (Prohodul Domnului). 
Merge, de asemenea, la slujbele ocazionate de momentele 
“detrecere” din viața omului: la botez, lacununie, la prohodire. 
Mersul la biserică implică o pregătire, o curățire în primul 
rând, fiind atât un prilej de întâlnire cu Dumnezeu, cât şi unul 
de întâlnire cu ceilalți săteni. Biserica îşi joacă, în sat, în cel 
mai înalt grad, rolul ei comunitar. In prelungirea slujbelor 
bisericeşti, țăranii adastă în preajma ei, ocrotiți de sărbătoare, 
pentru a pune [a cale toate ale satului, pentru a-și comunica, 
unii altora, câte ceva despre ei înşiși. Țăranii iau drept martor, 
spre întărirea spuselor lor, pe Dumnezeu: “Martor mi-e bunul 
Dumnezeu! ” sau “Uite, suntem lângă sfânta biserică, şi nu 
mint, că m-ar bate Dumnezeu! ”. Şi se pecetluiesc cu semnul 
crucii. Atât în biserică, cât şi în preajma ei, comportamentul 
țăranu ui se încadrează firesc într-o rânduială veche, care, fără 
a fi tiranică, nu poate fi încălcată decât cu marele risc al 
izolării. Biserica nu rămâne un spaţiu închis, delimitat cu 
străşnicie de ziduri izolatoare, ci se revarsă în sat, unde este 
prezentă prin ieșirile preotului (cu botezul la Bobotează, cu 
Icoana la Crăciun etc. ), prin troițele ce marchează răspântiile, 
prin icoane şi cărți (indeosebi Sfânta Scriptură, Ceaslovul, 
Psaltirea), prin rugăciunile ei... Într-un cuvânt, prin duhul ei 
venind de la Duhul Sfânt. 





PUNCTE CARDINALE 





TÂRANUL 
SI POCARELE SALE 
DE CREDINTA 
ÎN SPATIU 
SI 1IMP 


Un loc aparte îl ocupă cimitirele, care, îndeosebi când se 
află împrejurul bisericii, aduc mai degrabă cu nişte grădini. 
Mai ales țărăncile sunt foarte ataşate de ele. Părintele Dumitru 
Teologul spunea, în anii comunismului, că această cinstire a 
morților şi responsabilitatea pe care o simte românul pentru ei 
sunt atât de puternice încât îl vor ajuta să nu se rupă niciodată 
complet de Biserică. Cinstirea morţilor exprimă, deodată, 
respectul față de trecut şi nădejdea în viitor. Ea este sensul 
învățăturii Bisericii despre unitatea ei permanentă, în ciuda 
separării temporare în Biserică luptătoare şi Biserică biruitoare. 
Țăranul este ataşat Bisericii şi pentru că este singura prin care 
poate depăşi limitările acestei lumi. Prin ea poate ajunge la 
Dumnezeu. Va căuta, ca atare, să poarte cu el Biserica peste 
tot, să introducă şi în familia, şi în casa lui aceeaşi rânduială. 
Țăranul are cu el, în traista sufletului, pretutindeni, câteva 
daruri de preț şi de leac: rugăciunea, semnul crucii (făcut 
adesea şi desenat pe cele mai diferite obiecte), pomenirea 
deasă a numelui lui Dumnezeu în exprimări ca “Să dea 
Dumnezeu!” “Să ne audă Dumnezeu!”, “Să ne ierte 
Dumnezeu! ”, “Să ne ajute Dumnezeu!” etc. Toate acestea nu 
se fac în sensul unor manifestări superstițioase, ci, din contră, 
ca O consacrare, ca o punere sub ocrotirea Celui Care S-a 
răstignit pentru fiecare om şi rămâne lângă el mereu, gata să- 
i fie nu numai samaritean (cf. Luca 10, 33-35), ci chiar prieten 
(cf. loan 15, 13-15), ă 

Mai mult decât biserica, mănăstirea este aceea care 
concentrează şi iradiază credință. Țăranii consideră că este de 
mult folos să te duci la mănăstire, mai ales atunci când ai un 
necaz mai mare. Acolo sunt slujbe dese; acolo sunt călugări cu 
viaţă de sfințenie - mari duhovnici ale căror rugăciuni sunt mai 
ascultate de Dumnezeu şi care pot să-ți dea leacul duhovnicesc 
cel bun întru vindecare mântuitoare, acolo sunt moaşte şi 
icoane făcătoare de minuni. Visul oricărui țăran, dar mai ales 
al țărăncilor, era să ajungă să se închine la sfânta mănăstire. 
Simţeau acolo existența unui altfel de spațiu şi altfel de timp, 
racordate nu atât la vremelnic, cât la veşnicie. Drumul la 
mănăstire poate fi individual sau în familie, cu varii prilejuri, 
sau în procesiune, la marile sărbători sau la hramuri. 

Mai erau, apoi, pustnicii de prin peşteritle munților sau 
din adâncul pădurilor. Ii vedeai rar, cu greu, dacă îţi oferea 
Dumnezeu această şansă, dar, în mod cert, şi ei reprezentau 
focare de credință. 

Regăsim, aşadar, la țăranul român o concepție creştină 
autentică despre spațiu şi timp, în deplină concordanță cu cea 
teologică: “Spațiul este forma relaţiei între Dumnezeu cel 
supraspațial şi infinit şi între persoanele finite, forma care 

face posibilă mişcarea între ele, dar prin aceasta şi spre 
Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit în afara 
comuniunii cu alte persoane”. 

Cel Rău este şi el prezent în lumea satului. Slujitorii lui îşi 
fac “lucrarea” lor, o lucrare pe dos. Ca atare, apar Jocuri 
blestemale, locuri. în care s-au petrecut şi se petrec lucruri 
oribile, lucruri pe care este mai bine să le ocoleşti, dacă n-au 
fost exorcizate. De remarcat cum, pentru țăran, locuința, 
lucrurile diavolului sunt concepute ca fiind extrem depărtate, 
după cum se vede din exprimări ca acestea: “la dracu'n 
praznic” (dar diavolul nu are praznic!), “pe unde-a-nțărcat 
dracu' bălaia”, “pe unde nici dracu' n-a umblat”, “la mama 
dracului” etc, 

Dimpotrivă, alte locuri sunt gură de rai, grădina lui 
Dumnezeu, loc sfânt... Întreaga țară a fost considerată, pe 
alocuri şi uneori, Grădină a Maicii Domnului. 

Reperele în timpale ţăranului român sunt și ele constituite 
pe temeiul credinţei. 

Ziua are ca momente de concentrare dimineața, timpul 
mesei şi seara, toate însoțite de rugăciune - cel mai adesea 
Tatăl nostru. Noaptea, miezul ei (cu cântecul lugubru de 


Aprilie '99 Nr. 4/100 PAG. 11 


cucuvea) par să îi fie mai prielnice diavolului şi să-i facă pe 
oameni mai conştienţi de existența şi prezența lui şi de 
pericolul care vine de aici. Se ştie că vrăjmaşul este 
“neadormit” - te pândeşte în tot momentul. Cu toate acestea, 
în chip paradoxal, omul este mai expus la tot felul de căderi 
în timpul zilei, când vigilența îi este mai stinsă. 

Săptămâna se centrează pe duminică - ziua Invierii, 
când se merge la biserică, cu toată pregătirea necesară 
aferentă. Dar şi vinerea, şi miercurea, uneori chiar şi lunea, 
îşi au importanța lor anume, în legătură cu postul şi, în 
general, cu iconomia mântuirii. In basme şi poveşti ele sunt 
personificate sub chipul unor femei sfinte, binevoitoare şi 
binefăcătoare (Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri etc.). Şi între 
zile, sunt unele care par ai fi mai prielnice celui rău, care au, 
ca atare, ceasuri rele (marțea, sâmbăta etc.). 

Apoi, anul, cu sărbătorile sale ca nişte noduri într-un şir 
de mătănii, structurează viața satului. lerarhia sărbătorilor, 
cel puțin a celor mai importante, este, la țăran, foarte 
apropiată de cea a Bisericii în care viețuieşte. Intre ele, “cea 
mai mare, cea mai însemnată, mai sfântă şi mai 
îmbucurătoare sărbătoare de peste an, după spusa românilor 
de pretutindenea, este sărbătoarea Paştilor, Paştile sau 
Ivierea Domnului”. Românii o aşteaptă nu numai cu “un 
post atât de îndelungat şi de greu cum e Postul Mare sau 
Păresimile”, ci şi “cu cel mai mare dor şi bucurie '*. 
Mărturia este de cea mai mare importanță, pentru că vine nu 
ca o observaţie sociologică realizată pe un eşantion oarecare, 
supusă unui relativisra mai mare sau mai mic, ci ca o 
înregistrare a unei stări de obşte (“după spusa românilor de 

pretutindeni). Ea este în deplină concordanță cu învățătura 
Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, anul este periodizat în 
câteva etape mari, în care sărbătorile şi posturile, îndeosebi 
cel Mare, al Paştilor, ocupă un loc important. Comportamentul 
ţăranului are, pe de o parte, câteva componente etice şi 
religioase generale, iar pe de altă parte, unele particulare, 
ținând seama tocmai de jalonarea pe care o fac sărbătorile şi 
perioadele pregătitoare, mai lungi sau mai scurte, ținând de 
ele, In perioadele respective, legătura cu Dumnezeu şi cu 
Sfinții Lui este mai strânsă şi mai concentrată. Această 
concentrare este un sprijin şi o întărire şi pentru perioadele 
intermediare. Dincolo de scopurile şi rezultatele imediate ale 
orientării după sărbători, constând, în principal, într-o punere 
în rânduială a vieții personale şi sociale, există un scop 
suprem -cu bătaie eshatologică: acela al mântuirii. Vieţuirea 
cu Dumnezeu, acum şi aici, este menită să conducă la 
viețuirea cu E! în veşnicie. “Ceea ceeste înnoieste căutarea, 
fendința spre viitor”, afumă Părintele Stăniloae. Şi tot el 
adaugă: “Noi suntem vii, întrucât noi ne întindem spre viitor 
prin actul prezent”. 

Sărbătorile şi, în general, calendarul pun în fața conştiinţei 
ţăranului atât viața şi lucrarea Mântuitorului, în timpul vieții 
Sale pământeşti, cât şi, prin Sfinți, modele de viață spre 
întărire. Ca atare, calendarul creștin are un rol mai complex 
decât acela de orientare în timp: orientarea spre Dumnezeu. 
Cel ce ine sărbătorile san păzeşte sărbătorile şi ține posturile 
va avea un răspuns bun de la Dumnezeu, şi invers. 

Dacă în păgânism şi în religiile precreştine, ciclul 
anotimpuritor, dimpreună cu ciclul muncilor agrare şi 
pastorale aferent, influențastabilirea sărbătorilor, în creştinism 
temeiul lor stă în rememorarea şi actualizarea vieții lui 
Hristos şi a Sfinților Săi, care, împreună, determină toată 
activitatea ţăranului. Nu mersul vremii dictează efectuarea 
unei anumite lucrări, ci cursul calendarului creştin, cu 
sărbătorile sale (sunt lucruri şi lucrări care se fac, la Sfântul 
Gheorghe, sau la Sfântul Dumitru, sau la Sfântul Toader, sau 
la Rusalii, sau la Sfântul Ilie etc.). Desigur, din punct de 
vedere cronologic, diferențele nu sunt în general, mari, însă 
accentul este altul - e! cade pe partea spirituală a lucrării, pe 
colaborarea cu lumea cerească şi cu timpul ei de dincolo de 
timp. Conţinutul lucrării capătă şi el o notă sporită de 
spiritualitate, prin invocarea lui Dumnezeu şi a prietenilor 
Săi. 

În felul său de a vieţui, țăranul se racordează mereu la 
transcendent, care-i devine apropiat. Şi, atunci, timpul este 
depăşit într-o trăire autentică şi reală, căci: “Numai depășind 
fimpulca interval real noi ajungem îneternitate, muevitându- 
['*, Prin felul în care realizează timpul şi se mişcă în el, 
țăranul are, în mod cert, o ancorare solidă în etemitate, 
Note 
1, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 
I, Ed, Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 
Bucureşti, 1978, p. 20]. 

2, Ibidem, p, 189, 

3. Ibidem, pp. 199-200, 

4, Simion FI. Marian, Sărbătorile la români, Ed. Fundaţiei Culturale 
Române, Bucureşti, 1994, vol, II, p. 122, 

5, Pr, Prof, De, Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 188. 

6, Ibidem, p. 191. 








A, 


SA 


«Imi pare rău după Veghea: titlu 
SP - PR TE pa pata in Pa PR 
BCogrâila... in democratie, dacă nu te orieni 


Ye Der le Că 24 [| Iha! fa | +1 $ X € Î fă CAR a ans c 
| LI Vâta dă SaR ta LAa FRPOE citi i SU AU «i SU | YA 


“În presa românească postdecembristă a apărut, în anul 1991, o 
revistă cu o circulație destul de restrânsă: se numeşte Puncte Cardinale Şi 
a fost lansată la Sibiu de un grup de foşti deținuți politici (unii dintre ei 
membri, în tinerețe, ai Frăţiilor de Cruce), cu sprijinul câtorva reprezentanți 
ai generației tinere. Revista a reuşit performanța admirabilă dea apărea timp 
de aproape nouă ani fără nici o întrerupere. Credincioasă principiilor ei 
național-creştine, a reuşit să umple un gol în presa românească de azi, 
amintind, mmutatis mutandis, de Cuvântul lui Nae lonescu, de Calendarul lui 
Nichifor Crainic sau de Rânduiala lui Ernest Bernea, dar şi de prestigioasa 
revistă culturală Gândirea. Prin Puncte Cardinale, spiritul dreptei creştine 
a cunoscut, în răspărul vremurilor, un început de resurecție, ce merită salutat 


în acest moment jubiliar, cu bune speranţe de viitor”, 
SILVIU ALUPEI 


(ziarist) 
GT II SE IL e EI DES Prea 


"Confruntările social-politice care frământă neamul nostru în perioada 
zisă «de tranziție» au reafirmat o idee fundamentală: adevărata dreaptă este 
meta-politică, situându-se, prin conținutul şi aspiraţiile ei, nu la dreapta 
«centrului», ci /ninimavăzduhului, între «lerusalimul Ceresc» şi întruchiparea 
lui lumească, între adevărurile revelate şi tumultul cetății. 

Într-un peisaj social confuz şi profanat de «stângi» şi «drepte» 
deghizate, Puncte Cardinale, de-a lungul celor 100 de acte de jertfă şi curaj, 
aregândit deschis valorile noastre creştineşti şi naționale, în spiritul «Sfintei 
Treimi» care încununează istoria tragică a ultimelor noastre generaţii: 
Mihai Eminescu, Comeliu Codreanu, Mircea Eliade. 

Profund îndatorat, mulțumesc celor ce au dat naştere acestei 
«Reviste-Letopisepy şi îi urez avânt, viață lungă şi largă răspândire." 

PAUL BARBAĂNEAGRĂ 

(regizor de film) 


"Este inutil să-i asigur pe cititorii şi pe realizatorii revistei Puncte 
Cardinale în privinţa bucurie: ocazionate de apariția acestui număr jubiliar, 
Punte de întâlnire între Tradiţie şi Modernitate, între Ţară şi Exil, între 
generaţia veche şi generația nouă, Puncte Cardinale rămâne cea mai 
durabilă și mai ziditoare publicaţie periodică de dreapta de după 1990. 
Tocmai de aceea, în acest moment jubiliar, ce alt mesaj mai nimerit i-aș 
putea adresa decât străvechea şi spornica urare latinească: VIVAT, 


CRESCAT, FLOREAT!" 
GH. BUZATU 


(istoric) 
Îi et si tiera e Parent 0 iati e a 


"În moralitatea volatilă a ziarelor şi revistelor din România, Puneze 
Cardinale reprezintă, pentru noi toți, un liman al slujirii adevărului creştin 
şi naţional, un port în care credința şi iubirea de neam găsesc un adăpost 
împotriva furtunii care încearcă să zguduie temeliile creştine şi naționale ale 


dăinuirii prin vreme, oa 
Cu efort, cu sacrificii, cu devoțiune, o mână de oameni, mai tineri şi 


mai seniori, menţin în viață, prin cuvântul lor, convingerile cele mai nobile 
ale acestui neam şi crezul creştin şi național al generaţiilor care au vegheat 
destinul României şi al Bisericii noastre. 
La mulți ani, Puncte Cardinale, la mulți ani tuturor ostenitorilor! 
La mulți ani și celor care, citind revista, o fac vie în inimile şi în 


cugetele lor!”, 
PR. GH. CALCIU 


(Statele Unite) 


"Pentru mine, revista Puncte cardinale este cea mai puternică dovadă 
că duhul generației de aur a Gândirii nu a pierit. Este aceeaşi autenticitate 
în cultura înaltă, este aceeaşi trăire a Tradiţiei deschise către Universal şi 
este aceeași boltă a Ortodoxiei — albastre și sofianice. 

Acum, revista trebuie (cred) să facă un pas mai departe: trebuie să 


învingă!”, 





RADU COMĂNESCU 
(ziarist) 


Î Yet : Fa) 
SARAE E5a LUA PILU, 
Di 2» 





av! Dar nici Puncle cardinăle nu e rău: Mal 
rişti să nu te mai orientezi deloc... Lrebuie recuper: 
i dă si-un sut în fund!) 


PETRE ŢUŢEA (Bucureşti, aprilie 1991) 





"Puncte Cardinale înseamnă în primul rând Răzvan Codrescu, Zis şi 
Vasile A. Marian, zis şi Adolf Vasilescu ş.a.m.d. Aceşti «zişi» sunt tot atâtea 
genii literare, politice şi gazetăreşti, pitite în dosul unor pseudonime util- 
conjuncturale. Fără zarva subtilă a Puncfelor Cardinale ale lui Codrescu 
et comp., pazetăria românească a ultimului deceniu ar fi boantă, lipsită de 
tăişul textului ortodox riscat şi de savoarea lui sinucigaşă. 

În contextul presei actuale, publicaţia sibiană, ascultând de bagheta 
rebel-prudentă a lui Răzvan Codrescu, reprezintă sarea şi piperul expresiei 


publice româneşti”. 
SORIN DUMITRESCU 


(pictor) 
e CI III OEI DI 


"Fundaţia VASILE NETEA, prin principalii săi membri fondatori 
(Lucreția Netea, Gelu Netea, Laura Netea şi Dumitru Poptămaş), mulţumeşte 
revistei Puncte cardinale, Şi în mod special redactorului-şef, D-l Răzvan 
Codrescu, pentru excepționala prezentare, de fond şi grafică, privind viaţa 
şi opera marelui istoric dispărut, realizată în nr. 99, cu prilejul împlinirii celor 
10 ani de la moartea sa, Urăm totodată revistei, ajunsă acum la numărul 100, 
şi D-lui Gabriel! Constantinescu, directorul ei, viață lungă spre dreapta slujire 
a Neamului Românesc şi apărarea valorilor sale tradiționale creştin-ortodoxe! 

FUNDAŢIA "VASILE NETEA” 


"Pas cu pas, lună de lună, la un anumit soroc, de opt ani încoace, 
am avut în mână prilejul de a sta de vorbă cu lumea în care trăim, cu trecutul, 
prezentul şi viitorul prefigurat în cele patru «puncte cardinale». Mi-am 
regăsit uneori gândurile în rândurile scrise de redactorii cunoscuţi şi 
îndrăgiți, am învăţat multe de la aceşti frați de luptă şi idealuri şi am 
continuat să gândesc şi să visez pe marginea vreunui articol. Am întâlnit în 
Redacţie mulți oameni ce-şi vor avea locul în Istoria vie a acestei perioade. 
Printre ei, mereu prezent, pe cel ce a dus greul revistei, pe tot mai albitul 
Gabrie| Constantinescu, pe care greutățile l-au apăsat, dar nu l-au înfrânt, 

Să dea Dumnezeu ca la Sibiu, încă mult timp, să ştim că există 
oameni care cugetă, lăcrimează și speră într-un viitor mai bun pentru 
neamul românesc”. 

ION GAVRILĂ-OGORANU 
(luptător în munți şi scriitor) 


"După dezmăţul şi barbaria marxistă, timp de 50 de ani, asociate 
cu genocidul culturii şi poporului român, numele revistei Puncte Cardinale 
a venit ca o binefacere, căci de asta avea nevoie urgentă și imperioasă 
tineretul lipsit de accesul la valorile fundamentale ale spiritualității şi 
culturii româneşti. Trebuia dezgropată cultura națională, cu toate aspectele 
specificităţii ei, iar gunoaiele marxismului - aruncate la coș, În acest proces 
de asanare, Punctele Cardinale reprezintă o expresie aaristocrației spirituale 
româneşti. 

Revista a fost primită cu mare bucurie ŞI renăscută speranță şi în 
Exilul românesc, atât datorită titlului ei, cât şi conţinutului, hrănit din marea 
moştenire a generației de la 1922. Fie ca ea să dăinuiască în aceleaşi linii de 
forță, cao punte mărturisitoare între generaţia veche ŞI generaţiile noi, între 
românu din țară şi românii înstrăinaţi, între ortodocşii majoritari şi frații lor 
greco-catolici, între totceea cereprezintă conşti ință şi vrednicie românească", 

IOAN HALMAGHI 


(ziarist româno-american) 


“Puncte Cardinale acoperă un gol în publicistica românească de 
după 1989. Pentru a-şi recăpăta locul care li se cuvine în Conştiința 
românilor, ideile şi idealurile naţionale şi creştine au nevoie de oameni 
precum cei care semnează în paginile sale. Cu constanţă și cu demnitate 
Puncte Cardinale aruncă o lumină asupra căilor posibile de ieşire din 
confuzia ce domneşte în viața noastră politică şi socială. La numărul 100 
urăm publicaţiei LA MULȚI ANII". 

NICOLAE HENEGARU 
Și redacția revistei 
“VREMEA DREPTEI 





za Bd Bai îl iata e Ea a . 


ee a Daia e Te 


| 
j 
4 
| 
| 
| 















"Dintre publicaţiile din țară care mi-au căzut în mână, Puncte 
Cardinale este singura scrisă de români, în limba română. Prin asta cred 
că am spus tot”. 





ION IOANID 


(scriitor) 
i CERIS II PRI PRISER 3 


"Cred că revista Puncte Cardinale, de orientare național-creştină 
(ortodoxă), este deosebit de utilă, inclusiv pentru românii din Diaspora, care 
sunt supuși unui puternic proces de pierdere a identității lor naţionale şi 
ortodoxe. Ortodoxia este matricea formatoare a poporului român; de aceea, 
numai 0 cultură ortodoxă autentică poate salva identitatea românească. 
După cum singură Ortodoxia poate salva lumea, căci ea reprezintă însăşi 
«ființa omului». 

In ce mă priveşte, citesc cu regularitate Puncte Cardinale, chiar dacă 
nu împărtăşesc unele puncte de vedere”. 

Î. P.S. SERAFIM JOANTĂ 


(Germania) 
a E PESE Ta DEAR SANIE ERIE a 


"În definirea presei noastre de azi, două cuvinte îmi vin imediat în 
minte: dezamăgirea şi falimentul. Puncte Cardinale reprezintă însă o gazetă 
atipică. Însuşi faptul că durează de atâta vreme e o «anomalie». Adaug oa 
doua: revista o fac, dacă nu mă înşel, doar o mână de oameni, care - de asta 
sunt sigur - nu se vor îmbogăţi niciodată din scris. 

N-aş risca să evaluez programul revistei. E limpede însă că acesta a 
fost mereu susținut cu texte de o ținută intelectuală impecabilă şi cu o rigoare 
aproape cazonă, chiar şi în imprecație sau în pamflet. Asta, de regulă, îl 
descurajează pe inamici, care tac şi aşteaptă... Aşa că la cât mai multe numere 
în anii grei care vin!". 























RADU MAREŞ 
(scriitor şi editor) 


"Puncte Cardinale, che segno regolarmenie da diversi anni, 
rappresenta per me una fonte non conformista per attingere notizie sugli 
eventipoliticie culturali della Romania. nun Europa largamente dominata 
dal «pensiero unico» liberaldemocratico e soltoposta a un intenso e 
multiforme processo di americanizzazione che minaccia la sopravvivenza 
stessa della sua civiltă, periodici come Puncte Cardinale non solo 
COSTILUISCONO veri e propri centri di resistenza, ma Svolgono una funzione 
vitale, perche mostrano la validitădella twadizione spirituale cui si riferiscono 
applicandone i criteri all 'interpretazione della realtă 

Intale cuadro, ritengo utile anche laseriavalorizzazione del fenomeno 
legionario che Puncte Cardinale cerca di effettuare, perche, lungi 
dall 'esaurirsi nei termini di uno sterile nostalgismo, | 'eredită legionaria 

puo rappresentare un punto di riferimento importante per quella che vorrei 
definire, parafrasando Armin Mohler, la «rivoluzione conservatrice» 
europea'. 
































("Puncte Cardinale, în care semnezregulat de mai mulți ani, reprezintă 
pentru mine o sursă non-conformistă de informare asupra evenimentelor 
politice şi culturale din România. Intr-o Europă amplu dominată de «gândirea 
unică» liberal-democrată şi supusă unui intens şi multiform proces de 
americanizare ce amenință însăşi supraviețuirea civilizației sale, periodice 
precum Puncte Cardinale nu constituie doar adevărate centre de rezistență, 
dar îndeplinesc o funcțiune vitală, pentru că pun în evidență validitatea acelei 
tradiții spirituale ale cărei criterii le aplică în interpretarea realității, 

În acest cadru, consider utilă şi evaluarea serioasă a fenomenului 
legionar pe care Puncte Cardinale se străduieşte s-o realizeze, pentru că, 
departe de a se epuiza în termenii unor nostalgii sterile, moştenirea legionară 
poate reprezenta un punct de referință important pentru ceea ce aş defini, 
parafrazându-l pe Armin Mohler, drept «revoluția conservatoare» 
europeană”. 

CLAUDIO MUTTI 
(editor şi publicist) 








«Dumneavoastră, la 
convingător pentru lumea de a 
faţă de cei vii şi [aţă de cei mo 





"Dincolo de efectele ei benefice, abundența informațională la care 
asistăm astăzi generează şi întreţine un fenomen extrem de nociv: 
desacralizarea cuvântului. Faptul este cu atât mai alarmant, cu cât trece 
aproape neobservat, iar consecinţele lui, deosebit de grave, se resimt în 
primul rând în plan moral şi spiritual. lată, dar, că ceea ce nu s-a reuşit în 
cincizeci de ani de comunism, se reuşeşte cu deosebit succes printr-o 
avalanşă de publicaţii aşa-zis «independente», însă a căror orientare este 
limpede la o privire mai atentă. 

În acest context, publicaţia Puncte Cardinale este pentru orice 
cititor un cadru de referință în căutările cu care se confruntă societatea 
contemporană creştină, reuşind cu deosebit succes să ofere soluția 
evanghelicăacolo unde eroarea, confuzia, minciuna, defăimarea, denaturarea 
adevărului şi mizeria morală îşi caută locul. Regăsim în paginile ei 
«cuvântul care zideşte» la temelia spirituală a unui neam creştin ce şi-a 
înțeles şi asumat vocația vocaţia de «Poartă a creştinătăţii». 

Îi dorim aşadar curajul mărturisiri, «tinerețea fără bătrânețe şi 
viața fără de moarte» a tuturor eroilor noştri care au vegheat, cu arma şi 
cuvântul rugăciunii, la hotarele României Creştine! 


Dumnezeu să vă binecuvânteze”. ă 
PROTOS. JUSTIN PARVU 
(Mănăstirea Petru-Vodă) 


"Fundaţia Culturală «Franța-România» (F.R.O.N.D.E.), înfiinţată în 
1993, al cărei director general sunt, a acordat premiile sale anuale unor 
scriitori anticomunişti precum Ana Selejan (7rădarea intelectualilor), lon 
Gavrilă Ogoranul (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc) şi Marcel Petrişor 
(Secretul Fortului 13). Premiile pe 1996 şi 1997 s-au cumulat, laureată fiind 
publicația Puncte Cardinale (Periodic independent de orientare naţional 
creştină) din Sibiu, condusă de Domnii Gabriel Constantinescu (director), 
Răzvan Codrescu (redactor-şef), Demostene Andronescu (redactor-şef 
adjunct), Constantin Iorgulescu şi Marcel Petrişor. Prin acordarea acestui 
premiu, am ținut să recunoaştem publicație: Puncte Cardinale virtutea de 
a-şi asuma tradiţia în spirit, responsabilitatea morală şi civică, apărarea 
identității naționale, a credinței în Dumnezeu şi a demnităţii — daruri 
esențiale în perspectiva unei adevărate reînvieri româneşti. 

Cu prilejul numărului 100, se cuvin reînnoite aprecierile la adresa 
acestei publicaţii unice în felul ei în peisajul presei româneşti actuale. Fie 
ca ideile ei călăuzitoare, creştine şi naționale, să triumfe împotriva 
«terorismului intelectuabal «gândirii unice», exercitat, într-un sens dizolvant. 
de puternicii zilei şi de politrucii lor de pretutindeni!”. 

G. PIŞCOCI-DĂNESCU 
(editor şi publicist) 


"Transmitdirectorului revistei Puncte Cardinale şi întregului colectiv 
redacțional felicitările mele sincere. Aţi conceput O revistă în care sensul 
sublim alacelui sine ira er studio, precum şi semnificaţia tolerantului dicton 
Audiatur et altera pars — ambele, adevărate puncte de plecare, etice — 
triumfă”. 

DORU POPOVICI 
(muzicolog) 


"Puncte cardinale este 0 revistă de care avem nevoie, cum avern 
nevoie de oricare altă revistă de atitudine, ideologică şi culturală. Ea a vrut, 
în toţi anii care au trecut de la apariția ei; să idenţifice o dreaptă românească 
şi europeană, să pună în lumină legătura care există între ideologie şi 
credință. Desigur, uneori a exagerat, dar nu poți fi perfect obiectiv atunci 
când iubeşti... Plecând de latitlul cărții lui Crainic Puncte cardinale în haos, 
cred că această revistă tensionează spiritul şi, în măsura în care ar strânge 
colaboratori de prestigiu, ar putea să fie nu Axa sau Buna Vestire, aşa cum 
se crede îndeobşte despre ea, ci Gândirea sau Vremea acestui prezent 
problematic”. 

DAN STANCA 
(scriitor şi ziarist) 


VIN Care ( 
Yi cu Du 


PR. CONSTANTIN VOICESCU (Mislea, septembrie 1997) 











Inițial, intenționam să ne referim (= 
doar la receptarea strict actuală a lui 
Nae Ionescu: la o privire mai atentă, 
însă, cele patru moduri de a nu-l 
înţelege pe Nae lonescu se vădesc a-şi 
avearădăcinile în perioada comunistă; 
referirile la ea au devenit astfel 


"DESPRE PATRU MODURI 
DEA NU-L ÎNȚELEGE 
pi PE NAE IONESCU 





a 


nu este publicat în întregime (şi câtă 
vreme există fericita speranță că, în 
afarădetitlurile ştiute, vor fi descoperite 
şi alte cursuri ţinute de Profesor, cum 
ar fi de pildă cel de angelologie) şi nici 
opera discipolilor nu este cunoscută în 
totalitate. Dacă opera lui Eliade aapărut 
în mod masiv şi cea a lui Noica este 
cunoscută, în linii mari, cărțile funda- 


n ———— 


de Ali NE Sa ase la 1. IGNOR, REA, mentale ale lui Vulcănescu, ca să dăm 

de ignorare. Despre ea vorbea şi un 2. ANULAREA: doar un exemplu, abia urmează să 
A - ve . 

Acid Miza Pope 3, DESPĂRȚIREA DE “ROADELE” LUI; ac MA 


care a adus neprețuite servicii culturii 
române din amarul său exil italian. În 
numărul 6/1967 al Revistei Scriitorilor  N————— 


Români (care apărea la Munchen), Mircea Popescu scria un articol intitulat “Nae Ionescu, 
inexistentul”, în urma constatării că în vol. Ia! Dicţionarului Enciclopedic Român, apărut 
la Bucureşti în 1964, sub ediga Academiei RPR, Nae lonescu nu exista, deşi “a creat o 
şcoală românească de gândire, a dat tonul unei întregi generaţii de intelectuali români, a 
anticipat teme ce de-abia după cel de-al doilea război mondial au ajuns la modă la Paris, 
Dacă ar fi liberi sau nu le-ar fi teamă să mărturisească, toţi cărturarii de seamă din România 
de astăzi trecuți de patruzeci de ani ar fi în măsură să le vorbească tinerilor, şcolarilor, de 
filozoful Nae Ionescu şi de ce a însemnat el pentru cultura românească. Nici unul dintre 
scriitorii, gânditori, artiştii, savanții, istoricii care contează azi, în țară sau în exil, nu ar fi 
fost ceea ce este, fără înrâurirea, pozitivă sau negativă, a lui Nae Ionescu.” 

Nici în anii ce au urmat lucrurile nu aveau să se schimbe prea mult; iată, de pildă, 
Dicţionarul de filozofie, apărut la Editura 
Politică, în 1978, nu înregistrează nici 


4. TĂLMĂCIREA LUI ÎN AFARA ORTODOXIEI 


atunci când se vorbeşte despre 
————— 2) miracolul generaţiei interbelice, 


pomenindu-se doar discipolii, fără a se aminti numele Profesorului, chiar şi în situații care 
ar impune acest Jucru cu stringență: ca și când generația aceasta ar fi fost o “generație 
spontanee”! 

Mai mult chiar, în unele cazuri este asociată acestei omisiuni o altă atitudine, la fel 
de pernicioasă: i se atribuie lui Nae Ionescu nu vreun merit, ci dimpotrivă, efecte 
sterilizante asupra celor cu care a venit în contact, citându-se cazul unora dintre aceştia, 
care s-au ratat sau au dat o operă de dimensiuni reduse, cum ar fi Vasile Băncilă, uitându- 
se că nu în cantitate să valoarea operei unui scriitor. 

4. În sfârşit, un al patrulea mod de a nu-l înțelege pe Nae lonescu este şi cel mai 
primejdios, pentru că izvorăşte din buna-credință şi are, deci, şanse să prindă în conştiinţa 
publică. I-am aşeza în această categorie pe cei care se apropie de gândirea lui Nae Ionescu 
deopotrivă cu iubire şi cu un 
instrumentar ştiinţific, dar fără 








el vreun filozof român cu numele de 
Nae lonescu, deşi este pomenit la art. 
“Trăirism” (care ar fi un “curent 
iraționalist profascist”). 

“Imexistent” este Nae lonescu şi 
pentru o mare parte din intelectualitatea 
de astăzi, de la filozofii “de meserie”, 
grăbiţi să stabilească ierarhii sau să 
scrie istorii din care Nae Ionescu lipseşte, 
până la intelectualii “subțiri”, dispuşi să 
facă digresiuni cu pretenții despre o 
temă cum ar fi “Cunoaşterea lui 
Dumnezeu”, fără ca măcar să 
pomenească numele Profesorului care, 
ne place sau nu, a spus lucruri 
fundamentale în domeniu. 

Dar zadamică le este truda, căci, 
vorba aceluiaşi Mircea Popescu, “ceea 
ce nici lui Dumnezeu cel atotputernic 
nu-i reuşeşte” n-are cum să reuşească 
unor simple creaturi ale sale; așa se face 
că Nae lonescu se “răzbună” cu cea mai 
usturătoare ironie posibilă atunci când 
îi auzim pe cei ce se obstinează să-l 
declare inexistent dezvoltând cu morgă 
teme sau idei preluate din arsenalul 
naeionescian, ca şi când le-ar aparține. 


MIRCEA ELIADE, GEORGE RACOVEANU 
DIN PREFAȚA LA CULEGEREA DE TEXTE CONVORBIRI - 1951 


*..Va veni o zi când patimile vor amuţi şi greşelile se vor ierta; va veni o zi când 
judecata istoriei se va mărturisi de la sine, firesc, aproape pe nesimţite. Noi, elevii şi 
colaboratorii lui Nae Ionescu, [...] aşteptăm fără teamă ziua aceea, chiar dacă ea va veni 
târziu de tot, când nu voni mai fi pe aici ca s-o cunoaştent. 

Până atunci, însă, vom continua să mărturisim pentru Profesorul Nae lonescu. Să 
spunem, adică, ce am învăţat de la el şi cum ne-a învăţat. Opera scrisă a lui, ce a fost mai 
prețios, mai viu şi mai rodnic din geniul Profesarului, a trecut în «viaţă» - adică în lecţiile 
şi seminariile de la Facultatea de Litere, în convorbirile cu prietenii şi elevii, în unele 
scrisori din ultimii lui ani. Ştim cât de mult i s-a reproşat această lipsă de «seriozitate»; că, 
adică, n-a scris cărți, ci s-a mulțuniut să le gândească, şi mai ales să înveţe pe alții cum să 
gândească şi cum să scrie cărţi [...] Jar dacă e adevărat că lui Nae Ionescu nu i-a fost 
îngăduit să-și scrie «cartea» - singura care ar fi fost cu iotul şi cu totul a lui, fiind totodată 
şi piatra sa de mormânt - nu e mai puțin adevărat că din cursurile, conferințele, prefețele 

şi articolele lui se vor putea alcătui într-o zi cărți destule [...] 

Nae Ionescu ne-a învățat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură 
socralică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l dădea de- 
agata; nu ni-l impunea. Neobliga să judecăm noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri 
concluzia propriilor noastre eforturi [...] Ne învăța cum să citim un texi filosofic şi ne 
îndemna să mergem totdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau despre 
un sistem de filosofie. 

Nae Jonescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul şi 
agnosticismul domneau încă în Universitățile româneşti, a arătat validitatea metafizicei 
şi a vorbit cu înțelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă. Se poate chiar spune 
că, datoriţă în primul rând eforturilor lui, filosofia românească a depăşit complexele de 
inferioritate care, de la Titu Maiorescu încoace, o păstrau într-o dependență completă de 
şcolile filosofice apusene”... 


instrumentar religiosortodox. Amavut 
ocazia, în multe rânduri, să constat cât 
este de primejdios să se apropie cineva 
de Nae Ionescu fără acest instrumentar, 

Îndrăznesc să afirm chiar: Nae 
Ionescu nu poale fi priceput în afara 
Ortodoxiei (să nu se grăbească să 
jubileze propovăduitorii inter- 
naționalismului, cei care sunt dispuşi 
să-i recunoască Profesorului doar un 
interes “provincial”, “regional”; nici 
Hegel nu poate fi priceput în afara 
protestantismului!). 

La aceste constatări m-a condus 
lectura unei încercări de apropiere de 
filozofia lui Nae Ionescu - o încercare 
onestă din punct de vedere intelectual 
- materializată într-o carte nepublicată 
încă, dedicată filozofiei lui, al cărei 
autor nu-l vom divulga. Buna-credință 
şi o lectură avizată a textelor rămase de 
la Nae Ionescu, publicate sau nu, îl fac 
pe autor să descopere cheia de boltă a 
gândirii naeionesciene: problema 
mâniuirii, dar neluarea în seamă a ceea 
ce Ortodoxia înțelege prin mântuire 
(nu mântuire prin faptă, ca în 





2. A doua categorie îi reuneşte pe 
cei care țin cu orice chip să-/ desființeze 
pe Nae Ionescu ca gânditor. Aici îşi au locul mai întâi cei care substituie filozofului pe 
ideolog, şi cei care vor să demonstreze că filozofia lui este “emanația” unei anumite 
ideologii, încercând astfel! să acrediteze ideea că nu există un filozof Nae lonescu, ci doar 
un ideolog Nae lonescu. Atitudinea este de regulă caracteristică perioadei comuniste, deşi 
se găsesc şi astăzi vajnici susținători ai ei. Alături de aceştia îşi are locul o categorie nouă 
de intelectuali, în stricta contemporaneitate, care constituie ceea ce am numi elita anti- 
națională; atitudinea acestei elite nu-l vizează în mod special pe Nae lonescu, deşi este o 
țintă predilectă; ea îşi propune să descompună întreaga structură a creativității naţionale, 
tot ce poartă semnul specificității naţionale, şi apoi, bucată cu bucată, s-o anuleze. 
Pretextele în numele cărora se petrece această dezintegrare dinlăuntru a creaţiei naționale 
sunt diferite; pentru evrei, de pildă, vina oricărei spiritualități naţionale ar fi una metafizică: 
ea ar fi “naționalistă”, prin urmare, xenofobă şi potenţial fascistoidă; din cauza acestui 
“pericol potenţial” pe care |-ar închide în sine, tot ceea ce poartă semnul inconfundabil! al 
spiritualității unui neam trebuie să dispară. Ştim cu toții cine sunt campionii acestei teorii; 
că la ea s-au raliat intelectuali autohtoni nu trebuie să ne mire: trădarea a fost dintotdeauna 
vocaţia intelectualului de stânga. Desigur, ei pot pretexta cu totul alte motive. Bunăoară, 
originalitatea. Așa s-a născut, dintr-un efort colectiv bine concertat, acea abjecție semnată 
de Marta Petreu în paginile ultimului număr pe 1994 al României literare, despre 
“plagiatul” Nae Ionescu, Intelectualii de bun-simţ din această țară vor fi fost tulburaţi de 
această perspectivă răsturnată asupra lui Nae Ionescu, pe care-l ştiau - cum de altfel o spun 
cei mai mari oameni de cultură români ai veacului, elevii săi - de o necontenită inventivitate 
şi mereu la pânda ideii (“Scuipa inteligență”, zicea Ţuţea). De bună seamă, văzând că 
demersul continuă cu Blaga şi, precum se pare, în curând, cu Vulcănescu şi cu toți ceilalți 
care s-au hrănit din vâna națională, intelectualii de bun-simţ se vor fi lămurit repede cum 
ecuaceastănovă “campanie”; și vor fi așezat şi această nouă dovadă de agresiune spirituală 
acolo unde îi e locul. 

3, AJ treilea mod de a nu-l înțelege pe Nae Ionescu este acela de a-l despărți de 
“roadele” sale care, ştim cu toții, sunt cele mai însemnate figuri din cultura veacului XX, 
de laNoicaşi Cioran la Eliade şi Vulcănescu, Felul în care i-a marcat fiecăruia dintre aceştia 
Nae lonescu destinul cultura! (şi nu numai) necesită o cercetare de durată şi depăşeşte cu 
mult atribuțiunile unui simplu articol. Pe de altă parte, această cercetare nici nu poate fi 
efectuată în clipa de față în mod exhaustiv, atâta vreme cât ceea ce a rămas de la Nae lonescu 





protestantism, nici prin iubirea 
aproapelui, ca în infernul filantropic 
catolic, ci prin iubirea de Dumnezeu, care, la Nae lonescu, întocmai ca în Ortodoxie, stă 
înaintea iubirii aproapelui, cu toate consecințele ce decurg de aici) îl conduce pe autor la 
a încheiere contrară Ortodoxiei: aceea că Nae lonescu şi-ar fi ratat mântuirea şi că ar fi 
profesat în consecință, origenista mântuire colectivă, mai ales în ultima parte a vieții sale. 
Este aici o concepție catolicizantă, evoluționistă, despre dogmă, care, nemulțumindu-te, 
îți dă prilejul să intervii asupra ei, s-o modifici, s-o transformi; şi care nu consună nicicum 
cu modul cum Profesorul concepea Ortodoxia, pe care o prețuiatocmai pentru ataşamentul 
ei nestrămutat faţă de Predanie, de Tradiţia apostolică. Ni se pare că autorul tranşează aici 
celebra întrebare pe care Vulcănescu şi-a punea: “Să fi alunecat aici Nae Ionescu de la 
poziţia lui religioasă, a transcendenţei asociale a creştinismului, la mântuirea socială prin 
politică?” în favoarea celei din urmă. 

Autorul nostru ar fi avut ocazia să afle, dacă ar fi cunoscut esența Ortodoxiei, că ea 
concepe nația ca pe o comunitate de destin, Biserica însăși fiind trup mistic al lui Hristos; 
dar comunitatea spirituală nu se confundă cu una politică și soluţiile uneia sunt inoperante 
pentru cealaltă. 

Opţiunea origenistă care îi este atribuită lui Nae lonescu acuză o inconsecvență cu 
sine a Profesorului, despre probabilitatea căreia Vulcănescu ne prevenise cu câteva pagini 
mai înainte: “L-am urmărit de departe şi pot mărturisi că, niciodată, în această peregrinare, 
Nae lonescu nu s-a convertit, nu s-a schimbat, n-a trădat Și nu s-a trădat”, 

A spune despre Nae lonescu - cel care şi-a deschis perelegerile universitare cu țăioasa 
lecţie despre “Funcțiunea epistemologică a iubirii”, la doar 29 de ani, dovedind astfel un 
creştinism deplin închegat, ferm, “nutrit din seva autentică a tradiției Părinților” 
(Vulcănescu), pe care nu doar îl propovăduia ex carhedra, ci îl Şi practica în deplină 
conformitate cu prescripțiile Bisericii -a spune despre un asemenea mărturisitor al dreptei 
credințe că, aproape 20 de ani mai târziu, ar fi regresat către erezia origenistă, este, desigur, 
0 erezie, 

De aceea, le-am cere tuturor celor care pun mâna pe o carte a lui Nae Ionescu, sau 
pe condeiul cu care vor scrie despre el, să facă mai întâi o rugăciune; pentru ei ÎnŞişI şi 
pentru a lor înțelegere. 

Avea dreptate Vasile Băncilă; nu oricui îi este îngăduit să se apropie de Nae lonescu. 


Dora MEZDREA 





e ... d NN N N e N AI m. 


a 


EI Ii 


ți EP) 


| 
h 
i 
i 





prior im ia 
ţ p 








(urmare din numărul trecut) 

Fac aici o paranteză şi introduc o butadă a lui Petre 
Ţuţea. Pe când era la Aiud, în închisoare - relatarea o 
am de la el personal - a luat cuvântul la o şedinţă cu 
caracter obligatoriu a deținuților politici. Atunci a 
vorbit pentru credință, a combătut ştiinţa materialistă, 
afirmând superioritatea teologiei. Butada era 
următoarea. “Teologia este singura ştiinţă adevărată. 
Toate celelalte ştiinţe umane, abia şi-au luat 
bacalaureatul. Ele mai au de parcurs o universitate 
pentru a ajunge la adevăruri generale. Teologia este 
Singura ştiinţă adevărată, pentru că ea lucrează cu 
adevăruri absolute.” 


Poziţia aceasta, cu corecturile respective, o are şi 


N E CARa 


CTE CARDINAL 


Nae Ionescu, aşa cum o avem şi noi toți. În perioada 


anilor imediat premergători celui de-al doilea război 
mondial, teologia ortodoxă românească, nu în totalitatea 
ei, încerca să se pună de acord cu ştiinţa, părându-i-se 
căanumite descoperiri revoluționare noi puneau reli gia 
în umbră. „Profesorul se ridică împotriva acestui 
servilism involuntar al teologilor față de ştiinţă: 
"Această atitudine care dezonorează teologia, pentru 
că o atinge în demnitatea ei de ştiinţă de sine stătătoare, 
cel puțin tot atât de curată ca toate celelalte ştiinţe, şi 
care înfăţişează pe ostenitorii respectivi nu numai ca 
neştiutori, dar şi ca neconvinşi ai teologiei, este 
fundamental falsă” (p. 30). 

Toţi aceşti teologi care încercau să refacă acordul 
cu ştiinţa sucombau în moralism, socotind că religia 
este, în primul rând, un cod de comportament superior 
oricărei alte etici. Nae Ionescu a sesizat exact pericolul 
şi s-aridicat împotriva lui. Aceşti teologi afirmau, opus 
chiar propriei lor intenții, că religia s-a perimat şi că 
numai morala rămâne etern valabilă, ceea ce constituia 
nu numai un nonsens, dar şi o abdicare de la poruncile 
divine. 

Nae Ionescu face o distincție netă între religie şi 
morală, în articolul cu acest titlu. El constată că un om 
religios adevărat este şi un om moral, dar moralitatea 
lui este numai o consecință a religiozității sale. “A 
înlocui religia printr-o predică morală-spune profesorul 
- înseamnă a crede... că religia poate fi redusă la 
morală. Asta însă ne-ar îndepărta de la adevăratul sens 
al ortodoxiei şi ne-ar arunca iremediabil în lagărul unui 
«protestantism care a luat câmpii» (pentrua întrebuința 
chiar termenul domnului Profesor Iorga)” (p. 32). 

Imi aduc aminte că profesorii mei de teologie, în 
special părintele Rezuş, care preda Teologia 
Fundamentală, subliniau şi ei această distincție netă 
între morală şi religie, pe de o parte, şi între religie şi 
ştiinţă, pe de alta. El ne spunea la cursul lui care 
înlocuia Apologetica de altă dată: “Punerea de acord a 
religiei cu ştiinţa este un fapt istoric depăşit. Ea aparține 
sfârşitului Evului Mediu şi Renaşterii. In prezent, 
ştiinţa este aceea care trebuie să se pună de acord cu 
religia.” 

Mi se pare un fapt foarte adevărat. Dar nu acesta 
trebuie să fie lucrul cel mai important pentru credință, 
căci ştiinţa este o creație umană care şi-a înrobit 
creatorul, pe care l-a făcut, în cel mai bun caz, o anexă, 
atunci când nu l-a transformat în victimă. Pentru 
ortodoxia trăită în duhul Sfinţilor Părinți ai Bisericii, 
cunoaşterea raportului față de Dumnezeu este 
chestiunea esenţială. Acestraporteste unul de umilință, 
după modelul umilinței desăvârşite, Hristos. 

Ortodoxia vorbeşte despre kenoza lui Dumnezeu. 
Kenoza este un cuvânt foarte complex; el implică 
umilință, coborâre, dezbrăcare de slavă, adică exact ce 
a făcut lisus când a acceptat să se întrupeze pentru noi, 
făcându-se subiect al kenozei. Este adevărat că nu am 
întâlnit cuvântul kenoză la Nae Ionescu, dar afirmațiile 
kenotice nu lipsesc deloc de Ia el. A 

Textul de la care au plecat teologii în această 
privință este la Filipeni 2, 6-10. Va trebui să citez 
integral, deoarece foarte puțini creştini, chiar 
intelectuali de frunte, ştiu acest lucru: “:...Care, în 
chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El 
întocmai cu Dumnezeu. Ci S-a deşertat pe Sine, chip de 
rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la 
înfățișare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine, 
ascultător făcându-Se Tatălui până la moarte, şi încă 
moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a 
preaînălțat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus 
de tot numele: ca în numele lui Hristos tot genunchiul 


| să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al 


celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că 
Domn este lisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu 


Tatăl,” 
A fost un citat lung, dar necesar. Nae Ionescu 


tocmai despre această “deşertare” vorbes!e care este o 


e A 





2% 


ORTODORIA | 
LUI 
RAE JORESCU 


subliniere ortodoxă. Catolicii au insistat pe suferință şi 
pe gloria Mântuitorului, pe aspectul juridic al 
răscumpărării, dar kenoza au studiat-o mult mai puțin. 

Profesorul, căruia nu i-a scăpat nimic din sensurile 
ortodoxiei, spune: “Primul act al lui a fost de umilință şi 
de supunere. Şi-a recunoscut natura pămânească, atâta 
vreme cât nu-i sosise încă ceasul; şi a acceptat legea firii 
în care se întrupase, înțelegând că ceea ce era dumnezeiesc 
în El abia mai târziu trebuia să lucreze” (p. 40). 

Toată această kenoză este însoțită de durere, de 
suferință. Nae Ionescu cunoaşte şi recunoaşte suferința 
drept un dat permanent al existenței omului, o trăsătură 
aproape structurală lui, din clipa căderii în păcat. Într-o 
scurtă incursiune în gândirea filozofică şi teologică a 
lumii, el analizează poziția acestor şcoli şi curente față 
de durere. 

Budismul aşează durerea chiar la baza existenței, 
afirmând prin aceasta caracterul ei de necesitate absolută. 
Din această stare, omul se smulge prin negarea existenței, 
adică prin transgresarea din realitate, saltul la Nirvana. 
Dar, această ieşire este un salt în gol. Nirvana este 
nonexistența. 

Recunoscând inteligenţa şi frumuseţea construcției 
filosofice a moralismului negativ budist, autorul se 
întreabăretoric“'dacă această subtilă şi confuză dialectică, 
înfăţişată sub forma unei exagerate cosmogonii, este, cu 
adevărat, mai impunătoare decât recunoaşterea simplă, 
dar tragică a durerii, aşa cum o face creştinismul”. 

Nici o cultură, nici o filozofie trecută şi prezentă nu 
a putut ignora suferința sau durerea, căutând s-o rezolve 
într-un anumit fel: lumea greacă, dincolo de estetismul 
ei senin şi de hedonismul afirmat, era profund măcinată 
de prezența durerii în lume, prezenţă pe care filosofii 
căutau s-o explice, s-o accepte, sau s-o evite. Erosul grec 
era înfrățit cu moartea, hedonismul era, de fapt, 
“expresiunea unei dorinți crescute şi împuternicite de 
golul rece al durerii” (p. 46). 

Împotriva acestui estetism festiv şi fals, cinismul 
grec era o sfidare a suferinţei, fără să fie o rezolvare a ei. 
Cinicul nu aducea o soluție umanităţii îndurerate, ci se 
însingura, se impunea printr-un prestigiu de orgoliu şi de 
dispreț faţă de ceilalți. Nici o soluţie. Pe de altă parte, 
epicureismul, pe care vulgul îl înțelege greşit ca pe o 
petrecere continuă pentru a evita suferința, era un sistem 








Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 15 






de purificare prin plăcere, până se ajungea la ataraxia 
lui Epicur, care însemnao evaziune în faţa suferinţei şi 
care trebuia să ducă, în consecințele ei ultime, la 
sinuciderea teoretizată şi practicată de Hegesias cel 
întunecat. 

Acest faliment al gândirii greceşti dovedeşte că 
ceea ce urmăreau grecii cu atâta stăruință, izgonirea 
durerii din lume, era o imposibilitate şi că, dincolo de 
seninul artei şi gândirii greceşti, sta ca o sentinelă 
neagră şi terifiantă suferința, “care se strecoară 
pretutindeni, acolo unde nevoia fericirii se face simțită” 
(p.47). ri 

Spre deosebire de toate aceste atitudini prezentate 
până aici, creştinismul consideră durerea ca pe o 
realitate, dar nu caută s-o nege, ci s-o valorifice. “De la 
răstignire - afirma Nae Ionescu - lumea ştia că nu 
durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru 
suferința sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care 
personalitatea noastră spirituală o păstrează în fața lor” 
(p. 48). In felul acesta, autorul ajunge la convingerea 
profund creştină că durerea însăşi poate deveni un 
izvor de nesfârşită bucurie, dacă îndeplineşte un rol şi 
capătă un sens în efortul nostru de a atinge mântuirea. 
Pentru el, creştinismul este o dezlegare dumnezeiască 
a problemei lui lov, dreptul care suferă. 

Sunt surprins că Nae lonescu nua invocat niciodată, 
în această explorare a cauzelor suferinței în lume, 
conexiunea ei adâncă, în psihologia omului, cu teama 
de durere pe care o găsim atât de frapantă în Capetele 
Sfântului Maxim Mărturisitorul. In esență, Sf. Maxim 
spune că suferința ne-a devenit structurală după căderea 
în păcat şi că atitudinea creştină, consecinţă a atitudinii 
lui Hristos, este de acceptare aei cu curaj şi cuumilință, 
pentru a face din ea elementul de bucurie al mântuirii 
noastre. Dar, spune el mai departe, omul este speriat de 
durere şi fuge de ea, refugiindu-se în plăcere. Plăcerea 
însă, o dată consumată, naşte durere, şi atunci omul 
fuge după altă plăcere şi mai mare, căci există un vârtej 
ascendent al plăcerii consumate, în care omul intră cu 
necesitate. Şi aşa, din plăcere în durere, şi din durere în 
plăcere, ajungi în pragul morţii şi al disperării absolute, 
clipa în care înţelegi inutilitatea fugii de durere, rolul 
salvator al suferinței. Dar este prea târziu. 

Sfinții Părinți au vorbit mereu despre o dizolvare 
a ființei noastre în Hristos-suferind, despre regăsirea 
fiinţei noastre în Invierea Domnului. În cuvinte proprii. 
Nae Ionescu afirmă şi el acelaşi lucru de pe poziţia lui 
de filozof creştin, cunoscător al dogmelor creştine: 
“Lumea trebuie să tindă iar către EI, să se destrame în 
EI, sărenunțe în EI la fiinţa ei şi totul va reintra din nou 
în echilibru, în plenitudine” (p, 50). 

Voi lăsa la urmă problema Învierii, aşa cum o vede 
Nae Ionescu şi voi prezenta celelalte teme, pentru ca să 
încununăm acest studiu cu glorificarea omului prin 
lisus. 

Cineva ar putea întreba: “De ce se ocupă Nae 
Ionescu de toate aceste probleme, de ce nu se limitează 
la domeniul lui filozofic şi se bagă în treburile 
teologilor? Nu cumva vrea să le dea lecții de dreaptă 
credință?”. 

Nae lonescueste un filozofcreştin. Catoţi filozofii, 
este şi el preocupat de problemele esențiale ale gândirii 
şi destinului uman: existență, moarte, salvare, 
Dumnezeu şi lume. Fiind un filozofcreştin, este normal 
să dea răspuns la toate aceste probleme în sensul 
religiei creştine şi, mai mult, a! celei ortodoxe. Să nu 
uităm că unele curente în teologia modernă au fost 
susținute, în cea mai mare măsură, de filozofi. Aşa este 
cazul neotomismului. 

Este normal, ca pentru el, problema mântuirii şi a 
căilor de a ajunge la ea, viața, moartea şi învierea, să 
fie preocuparea cea mai imperioasă. Ataşat total la 
ortodoxism, el caută să-şi explice caracteristicile cele 
mai specifice ale ortodoxiei şi să nu lase nimic din ceea 
ce este mai important în teologia şi practica noastră. 
Uneori, el este puțin cam prea polemic, în special faţă 
de protestantism, dar nimeni nu îi poate reproşa 
manifestarea sentimentului lui de ataşament la Biserica 
din care face parte. E] nu era un simplu teoretician, ci 
[răia credinţa în toată intensitatea ei. Cine crede în 
ceva devine propagator al credinței lui. Cel mai adesea 
caută să explice filosofic şi psihologic deosebirea 
dintre cele trei culte principale, fireşte cu aserțiunea 
superiorității ortodoxiei. Dacă nu crezi în superioritatea 
Bisericii tale, atunci nu-ți rămâne decât s-o părăseşti. 

nainte de a aborda studiile lui despre ortodoxie, 
catolicism şi protestantism, vom căuta să vedem cum 
înțelege el noţiunile fundamentale ale creştinismului, 

ca; iertarea, iubirea, predania, sau tradiția etc. 
(va urma) 




















În articolul intitulat “Corneliu Coposu a „. 
ştiut când să moară”, editorialistul cotidianului 
Adevărul, Cristian Tudor Po pescu, la câteva zile 
după încheierea Congresului Partidului Naţional 
Țărănesc Creștin Democrat, comenta în 
următorii termeni dorința neîmplinită a multora 
dintre adepţii Opoziţiei ca fruntaşul țărănist să 
mai fi trăit câteva luni: “Fiind un om politic între 
atâtea animale politice, Coposu nu i-a ascultat Şi 
a Ştiutsă moară la timp. Adică exactîn momentul Sua 
în care perseverența PNȚCD în ideile promovate - 
de un lider a cărui autoritate morală descuraja 
orice contrazicere-monarhism, opoziție de dragul 
opoziţiei, inflexibilitate politică, blocarea 
întineririi conducerii partidului - ar fi devenit 
fatală în perspectiva alegerilor din 1996”, 
In contrast cu rigiditatea morală a lui 
Corneliu Coposu, păguboasă în planul 
realizărilor politice imediate, ziaristul citat mai 
sus îl apreciază în termeni elogioși pe noul 
preşedinte al noul PNŢCD, Ion Diaconescu. 
“Domnia-sa are tăria să pună o frână fermă 
sterilei visătorii monarhiste - a 
anulat intonarea imnului regal la 
Congresul PNȚCD - precum și 
izbucnirilor anticomuniste fără 
noimă ale lui Ticu Dumitrescu 
sau Răzvan Dobrescu; şi va şti cu 
siguranță să-l potolească, în 
cadrul Convenţiei, şi pe guralivul 
Cerveni... DI. Diaconescua evitat, 
gândind politic corect, inter- 
zicerea negocierilor cu forța electorală incontestabilă care rămâne PDSR”. 


a 7 a! 
0:29 ./ 


Mărturisim că, în decursul celor șase ani care s-au scurs de la 
evenimentele din Decembrie '89, nu puține a fost prilejurile în care ne- 
am exprimat dezacordul cu unele afirmaţii, atitudini şi manifestări ale frunta- 
şilor național-țărănişti proveniţi din rândul foștilor deținuți politici. Le reproşam 
acestora că, participând cotla cot cu membri marcanţi ai Partidului Comunist 
(inclusiv cu Jon Iliescu) la “procesul de democratizare a României”, 
confereau de fapt onorabilitate politică unor indivizi care serviseră până mai 
ieri dictatura comunistă, mulți dintre ei fiind vinovaţi moral şi chiar penal de 
fapte infamante, comise în dauna neamului românesc, 

Drept și bine ar fi fost ca foştii deținuți politici să-și desfăşoare activitatea 
Hurmmai în cadrul AFDPR, făcând din această asocia țieunforşio instanţă morală 
pe deasuprapartidelor politice. Nerespectând acest comandament, foştii deţinuţi 
politici, deveniți deputaţi sau senatori, au contribuit, prin prezenţa lor în 
Parlament, la decorul democratic de care avea nevoie Puterea neocomunistă. 
ÎLa observația făcută mai sus s-ar putea obiecta că dacă în Decembrie '89 
foștii deţinuţi politici nu s-ar fi angajat în politică, astăzi nu ar exista Opoziţie. 
Nimic mai greşit decât această supoziție. Nu numai că ar fi apărut, spontan, 
partide de opoziție la guvernarea Iliescu, dar ele ar fi fost mult mai radicale 
decât partidele grupate în Convenţia Democratică. O dovadă în acest sens o 
constituie Partidul Democrat, condus de fostul prim-ministru Neulănder- 
Roman, care, în multe privințe, combate mai viguros actuala Putere decât o fac 
celelalte partide de opoziție, De asemenea, C.V. Tudor nu ar fi așteptat patru 
ani pentru a-și disputa întâietatea cu Ion Iliescu, iar Gh. Funar nu s-ar fi 
mulțumit numai cu câteva portofolii periferice. Ar fi luptat să dobândească 
integral guvernarea. 

Cu excepția unui strat subțire contonat în perceptele ideologiei marxiste, 
foştii comunişti sunt avizi de putere şi de câştiguri dobândite fără muncă. Dacă 
nu ar fi fost teama de Opoziția anticomunistă, care să-i oblige să se coalizeze 
pentru a-şi păstra privilegiile, rechinii de teapa lui C.V. Tudor, Funar, Gavra, 
Adrian Păunescu etc. etc. s-ar fi sfâşiat demult între ei, creând climatul pentru 
o adevărată revoluție morală, de care țara şi neamul au imperioasă nevoie, 


Participarea foştilor deţinuţi politici la viața politică activă aduce în 
actualitateo problemă delicată: problema vârstei. Abordând această problemă, 
Dl. Ion Diaconescu, proaspătul preşedinte al PNŢCD, face următoarele două 
afirmații, pe care Academia Caţavencu nu scapă prilejul să le amendeze. Priraa: 
“Câr timp vor mai fi valizi seniorii partidului, aceştia vor rămâne la conducere”. 
Cea de a doua: “Media de vârstă |a conducerii partidului - n.n.) este în jur de 
52 de ani, o vârstă colosal de tânără pentru politică”. 

Privitor la prima afirmaţie, se pare că atât preşedintele partidului, Dl. lon 
Diaconescu, cât și prim-vice președintele, Dl. Gabriel Țepelea, și-au rătăcit 
certificatele de naştere. Pentru a nu fi însă consideraţi cârcotași, menţionăm 
următoarele cifre care precizează vârsta la care câteva nume sonore de 
politicieni au înțeles să părăsească scena politică. 

Winston Churchill şi-a luat rămas bun de la viaţa politică la vârsta de 81 
de ani, după ce timp de aproapeo jumătate de veaca participat directa politica 
Angliei. 

Charles de Gaulle s-a retras din politica activă la vârsta de 70 de ani, după 
ce a condus destinele Franţei în cele mai dramatice momente din istoria 
contemporană a Republicii. 

Ronald Reagan a renunțat la politica activă la vârsta de 78 de ani, după 


uzi ii A fi 
ÎN A LUI 




























cea deținuttimp de8ani demnitatea de președinte 
al Statelor Unite. 

Francois Mitterand s-a retras din viața 
politică la vâsrat de 79 de ani, după ce timp de 14 
ani a deţinut demnitatea de preşedinte al Franţei. 

Și, în același context, să-l menționăm şi pe 
Helmut Kohl], care este de 14 ani cancelarul 
Germaniei, vârsta lui actuală fiind de 66 de ani. 

Faţă de precizările de mai sus, suntem 
„. îndrituiţi să ne întrebăm: ce altceva decât anii 
„petrecuţi în închisoare ne potoferi, dreptearanţie 
a capacităţii lor politice, atât DI. lon Diaconescu, 
la cei 79 de ani pe care îi poartă pe umeri, cât şi 
DI. Gabriel Țepelea, ajuns la venerabila vârstă 
de 80 de ani? În această ordine de idei, poate că 
ar fi fost util să ni se precizeze când un octogenar 
încetează să mai fie valid. Valid atât fizic, cât şi 
intelectual. 

Cât priveşte cea de a doua afirmaţie, cea 
reteritoare la vârsta medie “colosal de tânără” 
a conducătorilor PNŢCD, ne îngăduim să-i 
sugerăm Dlui. Ion Diaconescu un procedeu prin 
care acestindicator statistic poate 
fi îmbunătăţit, astfel încât 
“vârsta medie” să devină mai 
“colosal de tânără” decât este 
în prezent. Să mai coopteze în 
conducerea partidului încă doi, 
trei lonuţi și “vârsta medie” va 
scădea spectaculos! 

Procedeul nu este însă lipsit de 
riscuri. Aplicându-l,s-arputeasă 
se comită și alte indiscreții din intimitatea Partidului Naţional Țărănesc pe 
lângă noutatea că Iuliu Maniu s-ar fi ocupat direct de arestarea Mareșalului 
Antonescu. Dar pentru a nu fi acuzați de colportare de calomnii la adresa 
marelui om politic, este bine să cităm dintr-un interviu acordat cotidianului 
România liberă: “Dacă nu ar fi existat decalarea de pe 26 pe 23 august, bunicul 
meu era cel care era mandațat de către Maniu și de către Rege să se ocupe de 
arestarea Mareșalului Antonescu. Prin această decalare, a apărut Bodnăraş de 
la comunişti”. Comentariile la astfel de afirmaţii sunt de prisos. Poate doar 
că “vârsta medie” nu-i întinereşte pe octogenari şi nici nu-i maturizează pe 
cei cruzi... 

+ 


O discuţie purtată de comentatorul politic al postului de radio BBC cu 
Dnii. Radu Vasile, noul secretar general al PNŢCD, Mircea Ciumara. membru 
plin al BCCC, şi Răzvan Dobrescu, membru supleant al aceluiași for al 
partidului, ne-a dus cu gândul la anecdota moralizatoare despre văduva 
japoneză pe care soțul, aflat pe patul de moarte, a rugat-o să-i rămână 
credincioasă măcar până se va usca pământul de pe mormânt. A doua zi după 
înmormântare, văduva se zorea să zvânte cu evantaiul pământul încă reavăn 
de pe mormânt... 

Cu prilejul acelei discuții, am allat, declarația fiind făcută în termeni 
categorici, că “PNŢCD nu este partid monarhist”, Am mai aflat, apoi, că 
PNŢCD nu este robul unor principii imuabile şi că, în consecință, partidul 
condus până deunăzi de Corneliu Coposu nu respinge din capul locului orice 
formă de colaborare cu actuala Putere, adică o colaborare cu criptocomuniştii. 
Totul depinde de rezultatul alegerilor din acest an. Dacă va câştiga alegerile, 
PNŢCD se va menţine ferm pe poziţia anticomunistă a “Seniorului”. Dacă 
însă rezultatele alegerilor nu var fi concludente, atunci se va face apel la 
detiniția politicii ca “artă a compromisului”, găsindu-se un modus vivendi 
acceptabil cu actuala Putere. Un punct de vedere pe care preşedintele partidului, 
DI. Ion Diaconescu, nu numai că nu l-a dezavuat, dar l-a întărit, în repetate 
rânduri, cu prilejul frecventelor sale apariţii pe micul ecran. 








pzavaaă 


Noul curs politic adoptat de PNȚCD, cu girul “seniorilor valizi” din 
partid (aceştia fiind, cu excepția Dlui. Ion Raţiu, foști deținuți 
politici), ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva după moartea lui 
Corneliu Coposu, partidul nu revine la orientarea pronunțat de stânga pe 
care a avut-a în perioada interbelică, orientare formulată de Petre 
Pandrea în următorii termeni: “Duşmanul este la dreapta” şi “Nu există 
adversari la stânga”. 

Desigur, orice partid politic urmăreşte “a ajungela puterea de a guverna”, 
dar aceasta numai dacă eforturile depuse în acest sens au în vedere “realizarea 
unui ideal etic social”. Or, orice colaborare cu comunismul înseamnă o negare 
a acestui principiu. Aşa stând lucrurile, dobândirea puterii de a guverna fără 
a ține seama de prețul plătit devine un act profund imoral, 

, De aceea ar fi fost bine ca membrii PNŢCD, foşti deținuți politici, să iasă 
din actualul joc politic, lăsând formulele de mezalianţă cu Puterea comunistă 
pe seama Dlui. Mircea Ciumara și a cohortei de foşti membri PCR care au 
invadat partidul lui Iuliu Maniu, fără să fi făcut însă un prealabil popas pe 
“drumul Damascului”, În orice caz, oOpoziţie politică condusă de personalități 
ca Dnii, Dinu Patriciu sau Petre Roman s-ar putea dovedi mai eficace decât 
opoziția făcută de Dnii. lon Diaconescu și Gabriel Țepelea. Primii cunosc 
Puterea din interior, Ceilalţi se pare că i-au uitat colții, 


Gabriel CONSTANTINESCU 


























PUNCTE CARDINALE 


> "EFECTUL DE SERĂ" AL DEMOCRATURII 3 


Democratura este una dintre sintagmele predilecte din discursul politic al lui Emil 
Constantinescu inainte de a deveni președinte, prin ea fiind vizată impostura democraţiei 
“originale”... Disocierile erau cu atât mai necesare cu cât puterea de atunci (Şi nu încă întreaga 
clasă politică) excela în diabolica “artă” a echivocului... 

Democratura nu este însă limitată la “originalitatea” regimului Iliescu. În /storia Europei 
(coordonatori ]. Carpentier şi F. Lebrun) se face distincția între autentica democrație (ateniană) 
ŞI pseudo-democraţia (romană) în care “în ciuda încercării de armonizare a diferitelor forme de 
guvemământ, puterea este în mâna unei minorităţi privilegiate în cadrul unui sistem în care 
democrația nu e decât o aparenţă!” 

E cazul să ne întrebăm: la doi ani de la schimbarea echipei politice de la putere, ce altceva 
s-a mai schimbat? Respirăm oare aerul adevăratei democrații sau ne sufocă în continuare “efectul 
de seră” al democraturii? 

(Reforme fără fond avem, autorități (care nu îşi exercită autoritatea) avem, reprezentanți 
parlamentari (care nu ne mai reprezintă) avem, la capitolul Minorităţi stăm chiar deosebit de bine. 
Ar mai fi de îndreptat doar câteva ““chichiţe”: punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (care, 
pentru Emil Constantinescu, nu mai este de actualitate), ca şi dezvăluirea adevărului despre 
revoluția (sau - ca să ne spălăm pe mâini - evenimentele din Decembrie), ca şi legea deconspirării 
poliției politice - toate amânate la calendele greceşti... Dar tocmai etema amânare a acestor 
priorități devenite ?nactuale, “exilate” temporar (?) din conținutul reformei (limitate doar la 
aspectul economiei nefuncţionale) de către reformiștii “pragmatici” şi “realişti”, defineşte fără 
echivoc minoritatea privilegiată care administrează (cu toate formularele democrației riguros 
completate) statul român la ora actuală, şi anume mafia securistă. Ei şi? - ridică nepăsători din 
umeri cei pe care aerul neepurat de toxine al democraturii nu îi sufocă (deocamdată), victime 
intoxicate de către subteran dar viguros curent de opinie conform căruia ei (securiştii) ne-au 
scăpat de Ceaușescu, ei sunt specialiştii care se pricep să ne conducă, ei (prin privatizare şi 
manaceriat) îşi vor schimba în cele din urmă mentalitatea, devenind din comuniştii de azi liberalii 

de mâine... 

Nu e aşa. Securitatea relansată prin hăcuirea stăpânului (deposedat atât de “prerogativele” 
puterii, cât și de fondurile de care nu se mai aude nimic) nu vrea democraţie liberală, cu standardele 
ei de bunăstare şi civilizație pentru toți (patroni şi angajați deopotrivă), ci capitalism bananier, 
în care angajații prost plătiți, înfometați, lipsiți de energia care să le permită revendicări, se târăsc 

la picioarele patronilor, la fel cum aceştia, la rândul lor, s-au târât cândva la picioarele fostului 
stăpân. 

Nu demult, englezii solicitau insistent listele cu masoni, adică deconspirarea masoneriei. 
Recent, tot englezii își exprimau îngrijorarea față de numeroșii homosexuali din guvernul Blair 
(“deconspiraţi” de o anumită parte a presei), nu pentru că ar fi homosexuali (ceea ce în Anglia 
e deja o tradiție”), ci pentru că, în cercul lor închis, trăgându-se și susținându-se unii pe alții în 
structurile puterii, acționează ocult, ca o mafie. Englezii, cărora de multă vreme le curge prin 
sânge adevărata democrație, au sesizat la timp pericolul glisării spre democratură, prin dispariția 
concurenței (ca principiu promotor al celei mai avantajoase oferte) de pe piaţa politică. 

In condițiile instaurării oculte a unei oligarhii străine (şi adverse!) faţă de interesul național, 
necesitățile social-economice ale majorității nu mai sunt detectate şi receptate prin promovarea 
concurențială a ofertei politice de jos în sus. Oculta minoritate privilegiată îşi impune de-acum, 
in detrimentul majorităţii, necesităţile ei, transmise de sus în jos prin coruperea, șantajul, 
amenințarea reprezentanților politici ai majorității. Aparențele democrației pot fi respectate până 
la organizarea de alegeri libere (!!!), dar delegații forțelor politice câștigătoare îşi întorc (ca 
floarea-soarelui) fața de Ia electoratul trădat la “soarele” (nevotat) al oligarhiei atotcorupătoare. 
In această situație, instituțiile statului de drept funcționează de fapt numai pentru această oligarhie 
ocultă. Atunci când drepturile consfințite de constituție ale cetățeanului intră în conflict cu 
interesele acestei oligarhi. instituţiile intră într-un soi de grevă (nedeclarată) față de cetățeanul 
pe care îl plimbă de la Ana la Caiafa, până când acesta renunță, scârbit, epuizat, resemnat, la 
revendicarea drepturilorsale... Autorităţile statului îşi exercită autoritatea împotriva cetățeanului 
astfel reprimat. Ce-i rămâne de făcut acestui cetățean, dacă vrea să trăiască în aceste condiţii, este 
să se integreze în interesele (atât de evidente!) ale mafiei instalate la putere. În democratură, 
maşinăria, instituţiile specifice democrației funcționează, dar prin “venele” lor circulă, de sus în 
jos, numai sângele intereselor prioritare ale Securității nedeconspirate și “liberalizate”. În această 
situaţie, zadarnic vom calchia la nesfârșit instituțiile occidentale, căci copiile obţinute vorsemăna 
cu originalul aşa cum un mancurt seamănă cu un om... 


<Î ŞI IAR RĂMÂNE TOTUL O LUNGĂ TEORIE... 4 


Pentru a curma această impostură este necesară selecția oamenilor politici numai în funcție 
de capacitatea acestora - ceea ce ar presupune, însă, elaborarea unor criterii drastice (odată cu 
organismele de resort care să le aplice) de definire şi testare a capacității aspiranților la statutul 
de om politic... adi a 

Care este, bunăoară, capacitatea de efort cerebral, de analiză, sinteză şi promptă decizie, 
capacitatea de luptă politică, de a face ordine în propriul partid, de aici în Convenţie, de aici în 
coaliţie, şi de aici în întreaga țară, a actualului lider P.N.Ț.C.D.? Când nu încurcă borcanele 
(confundând, festiv, data de / Decembrie cu 1 Mai), “figura de stil” predilectă a acestei statui a 
“seninătății” pare a fi anacolutul... Dacă, pe lângă subiect ŞI predicat, exprimarea mai necesită şi 
câte un afurisit de complement sau vreun pezevenghi de atribut, ca să nu mai vorbim de acele 
“subversive” propoziții subordonate, d-l Diaconescu taie brusc nodul gordian al frazei cu câte o 
interjecție cu valoare (numai pentru domnia sa) predicativă, din repertoriul * e-he-he şi “ă-hă- 
hă”, autosuspendându-se șoltic din relația sacu “andrisantul” rămascu buza umflată, în așteptarea 
mesajului politic... : | 

Ce-i drept, d-l Diaconescu a ajuns la concluzia că ar carn trebui să cedeze scaunul, dar, vai, 
nu găsește pe nimeni vrednic, fiind condamnat în continuare a locul de muncă - adică să tragă 
P.N.Ţ.C.D. afară de pe scena politică şi din istorie... Cât de național este acest partid, dacă 
eludează sistematic pericolul dezintegrării statului naţional? Cât de fărănesc, dacă nu are ca 
prioritate restaurarea clasei țărănești în cadrul unei agriculturi funcţionale, care să absoarbă 
muncitorimea din sectoarele falimentare ale industriei? Cât de creștin, dacă dă la cap adevăraților 
urmași ai lui Coposu, de ale cărui moaște politice știe însă să se prevaleze în scopuri electorale? 
Și cât de democrat, dacă evită convocarea unui congres care să-i rezolve odată criza de identitate? 
Altminteri, el manifestă, o relativă intransigenţă. de pe soclul uzurpat al lui Maniu, față de 
“Jabilitatea” politică a ciociolinelor pediste. Dar dacă stăm strâmb (asta fiindu-ne starea de fapt) 
și judecăm drept, oare actuala conducere P,N.Ț.C.D, nu joacă şi ea la două capete? După ce, la 
vârf, a bătut palma cu U.D,M:R „ul, acceptând peste capul electoratului înființarea universității 
maghiare de stat, același vârf incearcă să scoată castanele din foc cu mâna justiţiei devenite subit 
independente!,.. Dar cu legea dosarelor cum rămâne? Dar situația lui Ticu Dumitrescu în acest 
partid? Dar contractul cu România? Argumentul incâlcâri, mal bine zis al anulării acestuia. îl 


ENA ZEII SE a Or 


Dai Si = <> SIE 


R 
l 





Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 17 


constituie invocarea necesarei coalizări pentru a trece puntea guvernării... VA 

în condiţiile în care deosebirile esenţiale de imagine dintre P.D. şi P.N.Ţ.C.D. sunt (şi ele) 
terminate, cetățeanului “neturmentat” nu-i mai rămâne de ales decâi între o ciociolină 
“charismatică”, care, ce-i drept, ştie şi poate să se bată pentru a-și vedea realizat marele “ambiț”, 
şi ociociolinămumificată, mulțumindu-se doar cu mimarea zaharisităa unor aparențe onorabile.. 


TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME... $ 


Dacă regimul Iliescu a fost și de stânga şi de dreapta, acționând, la umbra etatismului în 
floare, pentru “liberalizarea” și implementarea mafiei securiste, regimul Constantinescu nu este 
nici de stânga, nici de dreapta... | 

Pentru că începuseră să se facă auzite unele voci care solicitau un bilanţ, 4-l Constantinescu 
şi-a coborât privirile din sfera macro (unde realizărili curg căcălău) şi s-a uitat atent la realitatea 
din jurul său. Ce să vezi? Vorba lui Creangă: “Brânză-n cui, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin 
buzunări”! În aceste condiții, preşedintele a “decretat” că tranziția s-a terminat (o dată cu țara...). 
Dar luminiţa de la capătul tunelului tot nu se zărea... Şi atunci, preşedintelui nu i-a mai rămas decât 
elaborarea unui program de făurire a societății de tranziție multilateral dezvoltate... ŞI astfel, 
distinsul universitar a lansat pe piața ideilor conceptul de post-tranziție care, logic, ar însemna 
0 (nouă!) tranziție, de la vechea tranziție (încheiată, în “viziunea” d-lui Constantinescu, Şi 
devenită de-acum pre-tranziție) la viitoarea tranziție post-post... mortem! Explicații teoretice 
edificatoare vom primi probabil! în primul tom din “gândirea” preşedintelui... ta Si 

După mai bine de doi ani de exercitare a mandatului, d-l Constantinescu orbecăie încă în 
labirintul unei imposturi mai cețoase și mai consistente în echivocuri decât cea în care se 
complăcea Ion Iliescu. În esență, Iliescu a fost totuşi coerent cu premizele sale, netrădându-și 
“idealurile”: nu s-a lepădat de comunismul ale cărui valori au fost doar “întinate”, nici nu L-a scos 
pe Dumnezeu în față, pe post de agent electoral, declarându-se chiar “liber-cugetător”... 

D-I Constantinescu a fost însă mandatat de electoratul său ca să ia taurul de coame și să taie- 
n came vie. Dar, după venirea sa la putere, a rămas “încremenit în proiect”... 

Pe ce s-o fi bazat oare d-l Constantinescu, casă mu-i schimbe din funcție, atâta amar de vreme, 
pe de-alde Cochinescu şi Măgureanu, înscăunați de Ion Iliescu în fruntea unor instituții-cheie 
precum Procuratura şi S.R.I.-ul? De ce atunci când, în sfârşit, a catadicsit să reteze aceste două 
capete ale balaurului roșu, a făcut-o numai cu sula (presei) în coaste? 

„„Apoi schimbarea de optică a emanatului Pieței Universității față de punctul 8 al 
Proclamaţiei de la Timişoara, pe care nu îl mai socotește de actualitate - aceasta reprezentând, 
de fapt, apostazia politică a d-lui Constantinescu. 

„„Apoi schimbarea sentimentelor sale față de Alianţa Civică (etichetată drept “club al 
frustraților”) şi garantarea (făcând parte din acelaşi proces de schimbare) din partea celui eliberat 
de frustrări pentru realizați Viorel Cataramă și Sorin Dimitriu... 

„Apoi schimbarea din funcţie (pentru liniştea lor...) a lui Victor Ciorbea şi înlocuirea sa cu 
un văcăroi țărănist (după chipul şi asemănarea opoziției dinafara şi dinăuntrul P.N.Ţ.C.D....), sau, 
ulterior, a ministrului Daniel Dăianu, pentru că acesta nu vroia în ruptul capului să-şi dea acordul 
scris pentru mega-escrocheria achiziţionării de cobre (de parcă nu ne fripseserăm îndeajuns cu 

pume...)... 

Astfel că, a început să se lamenteze (cum că justiția, bunăoară, n-ar merge cum trebuie...), 
încercând să paseze responsabilitate pentru nereformarea... reformei (de la nivelui miniştrilor 
i-responsabili ca degrevaţi de responsabilitate, la cel al directorilor de întreprinderi), pentru ca în 
cele din urmă să solicite o schimbare de mentalitate din pastea celor care aşteptau ca lucrurile să 
se schimbe... 

„Ceea ce ar însemna să acceptăm ca poliția, de pildă, să nu-i mai “salte” pe răufăcători, nici 
să-i strângă cu ușa (de fapt, nici nu prea se mai osteneşte s-o facă), ci să aştepte impasibilă din 
partea acestora o “schimbare de mentalitate”... Sau ca armata să-şi fumeze în tihnă figaretele din 
dotare, aşteptând ca duşmanul care ne-ar invada țara să facă stânga-mprejur, iluminat de o subită 
“schimbare de mentalitate”... 

Desigur că se impun câteva întrebări dureroase: 

1) A intenționat oare d-l Constantinescu să ducă de nas, de la început, Alianţa Civică Şi să 
“dribleze” flerul lui Comeliu Coposu, care l-au desemnat, susținut şi girat în fața electoratului ca 
unic candidat la președinție din partea Convenţiei? 

2) Ar fi putut oare să procedeze altfel decât glisând dintr-un compromis într-altul, în 
condițiile în care Securitatea, aflată la ea acasă în “patrulaterul roșu”, a penetrat masiv (în absenţa 
suspectă a oricărei verificări!) și partidele aflate în opoziție până la alegerile din '96? 

Dincolo de orice răspuns, cert este că, la peste doi ani de când așteptăm să vedem o 
schimbare, d-l Constantinescu se prezintă cu desăvârşire schimbat! De aici, altă întrebare: 

3) Se cuvine să încărcăm “nota de plată” a actualului preşedinte cu toate iluziile noastre 
pierdute? 

Da, se cuvine; căci, după cum toată abjecția și toate spasmele comunismului muribund 
trebuiau să poarte un nume, un singur nume, și atunci li s-a spus Iliescu, tot astfel toate aspiraţiile, 
toate speranțele pe care am fost chemaţi să le rectădim împreună, au purtat, la rându-le, un singur 
nume: Constantinescu. 


Î ULTIMA SOLUȚIE... 


Se poate afirma că democrația este starea naturală nu doar a naţiunii, ci a întregului univers 
creal, răscumpărat şi condus de Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiu! şi Dumnezeu-Duhul Sfânt; iar 
Aceştia trei una sunt. Ca o copie palidă a acestei “structuri” divine, statul de drept se întemeiază 
şi el pe existența funcțională a trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească), care dau 
conținut, prin activitatea lor, formei numite stat. 

Precum în cer Dumnezeu nu îl obligă pe omul creat să facă voia Lui, ci îl previne asupra 
consecințelor, lăsându-l pe cel avizat să-L aleagă în deplină libertate, așa și pe pământ statul de 
drept respectă liberul arbitru al individului ca parte integrantă în armonia întregului. 

Precum în cer democrata ordine divină a putut fi încălcată prin tentativa luciferică de a-L. 
detrona pe Creator şi de a instaura o “nouă ordine” (de fapt, o dez-ordine universală, ca negare 
a ordinii inițiale), așa şi pe pământ naturala ordine democrată a națiunilor poate fi sabotată (sau 
chiar distrusă), dinăuntrul sau dinafara statului, prin tentative de instaurare a unei alte voințe 
politice decât cea exprimată de națiune. 

Dar, precum în cer democratica Dumnezeire ripostează “dictatorial”, azvârlind în întuneric 
creaturile răzvrătite împotriva ordinii divine, așa şi pe pământ națiunea trebuie să riposteze 
autoritar la tentativele de substituire a democraticei ordini fireşti cu nefireasca şi ucigătoarea dez- 
ordine dirijată de structuri oculte de putere, ostile armoniei sociale. 

In esență, este vorba deo “dictatură” nu de genul celei “profețite” de Comeliu Vadim Tudor, 
ci de genul celei profesate de un Franco sau de un Pinochet, ca mijloc de instaurare a adevăratei 
democraţii... 

Traian Călin UBA 
(“golan” fundamentalist frustrat) 



























Împlinirea a zece ani de la moartea lui 
Mircea Eliade [decedat la Chicago, la 22 
aprilie 1986 - n. red.] a fost celebrată cu noi 
reproşuri şi exagerări de către actuala poliție a 
gândirii, de multă vreme mobilizată în scopul 
unui soi de linşaj postum al marelui istoric aj 
religiilor. Pe 27 aprilie şi 15 mai 199, 
inchizitorul de serviciu (este vorbade lingvistul 
Cesare Segre) a publicat în Corriere della 
Sera o pereche de articole în care sunt relansate 
acuzaţii mai vechi aduse lui Eliade (Şi lui 
Dumezil). lată o scurtă mostră: “Cel mai 
compromis de fascism e Mircea Eliade (1907- 
1986). De ia participarea juvenilă la mişcarea 
criminală românească numită Garda de Fier, 
el a ajuns la celebrarea totalitarismului lui 
Salazar, iar în cele din urmă la justificarea 
genocidului nazist, Aici legătura dintre teorie şi practică e evidentă: ajunge să ne gândim la 
celebrarea mistică a riturilor de sânge şi de sacrificii omeneşti, într-o adevărată religie a 
aie Eliade a elaborat, pe baza teoriilor sale asupra originilor, o adevărată doctrină 
rasistă”. 

Zadamicaintervenit Julien Ries (directoral Centrului al Istoria Religiilor din Louvain), 
cerând să se arate unde anume se găseşte la Eliade pretinsa “justificare” a “genocidului 
nazist”: Segre i-a răspuns, sfidător, că “recurge la argumente de tip revizionist”. Zadamic 
a denunțat Ries tentativa de a se regiza împotriva lui Eliade un proces întemeiat pe elemente 
ținând de planul ideologic, cărora li se forțează confirmarea “cu ajutorul unor texte eliadiene 
scoase din context şi interpretate în lumina ideologiei”, Cotidianul condus de Mieli i-a dat 
ultimul cuvânt lui Segre, care nu s-a priceput să facăaltceva decât săreia acuzaţia de “nazist” 
la adresa lui Eliade: “Membrul Gărzii de Fier, care se revendica deja de la o ideologie 
mistico-magică, adversarul neîmpăcat al lumii rezultate din revoluțiile de la 1789 şi 1848, 
adrniratorul lui Salazar, corespondentul fide! al lui Evola, e firesc să fi justificat genocidul”. 
: aci că tocmai autorul unor astfel de rânduri îi atribuie lui Eliade, textual, o formă 

e “delir”... 

De delirat începuse să delireze, încă din 1949, un Ambrogio Donini, care încercase în 
Zadar să îl convingă pe Cesare Pavese să nu publice la [editura] Einaudi două cărți ale lui 
Eliade, calificându-l pe acesta drept “un scelerat refugiat din România, agitator fascist” [uno 
scellerato fuoruscito dalla Romania, mesiatore fascist). Aceştia sunt termenii prin care 
Furio Jesi rezumă conținutul scrisorii pe care Donini i-o expediase în 1949 lui Pavese, pe 
atunci funcționar la Einaudi (“Un caso imbarazzante”, în Tuttolibri, nr. 15, 2] apr. 1979). 
Dar primul atac dur și premediatat la adresa savantului român iese la iveală în 1972, când 
un fantomatic “Institut Dr. J. Niemirower” din Ierusalim a publicat un Dosar Mircea Eliade, 
în primul număr al unui la fe) de fantomatic buletin în limba română, intitulat Zolador 
(“Origini”, în ebraică). Dosarul ierusalimitean cita câteva afirrnaţii pe care Eliade le-ar fi 
făcut în decembrie 1937, în revista legionară Buna Vestire. Mai ales, această frază: “Poate 
neamul românesc să-şi sfârșească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte- 
o istoția, surpat de mizerie și siflis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini?”. Întemeiat pe 
dezmințirea lui Eliade şi încercând o analiză lingvistică a fragmentului, loan P. Culianu a 
ajuns la concluzia că era vorba de un fals grosolan, 

Că ceea ce apăruse în 7o/ado! fusese o foarte josnică misti ficare, e astăzi mai mult decât 
evident, căci textul în discuţie e accesibil în original în bibliotecile româneşti şi a fost chiar 
retipărit. Din cuvintele citate de Toladot, nu rămâne nici măcar o umbră. Oricum, conținutul 
dosarului respectiv a fost popularizat în Italia, în 1977, de Alfonso Maria Di Nola, în La 
Rassegna mensile di Israel, acţiunea de divulgare a fost continuată de Furio Jesi, mai întâi 
în revista întemeiată de Adriano Olivetti, Comunită (“Cultura di destra e religione della 
morte”, 179, apr. 1978), apoi în eseul Culfura di destra (Milano, 1979; reimpr. 1993). 

Punerea lui Eliade sub acuzația de “antisemitism” avea drept scap - scrie Jesi - “să 
denunțe gafa unuia dintre cei mai prestigioși savanţi ai Universităţii din lerusalim, Gershom 
Scholem, carea găsit de cuviință să-l omagieze pe Eliade, contribuind laun volum în onoarea 
acestuia”; dar Zoladot încerca, mai ales, să opună un veto influent candidaturii lui Eliade la 
Premiul Nobel (o discretă aluzie la această interdicție se poate găsi în romanul lui Eliade 
Nouăsprezece trandafiri). 

in orice caz, în anii '70, campania împotriva lui Eliade a cunoscut și desfăşurări 
ulterioare, În aprilie 1978, Furio Jesi a scris, în revista lui Olivetti, că Eliade “n-a văzut nimic 
scandalos în a reprezenta în străinătate, ca ataşat cultural, acel guverm român care, în vara 
lui 1942, semna, alături de delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, acordul de deportare a 
tuturor evreilor români în lagărele de exterminare”. Rămânând de discutat în ce măsură un 
atașat cultural poate fi făcut responsabil de prevederile guvernului care l-a numit, în cazul 
dat, problema nici nu se mai pune, pentru simplul fapt că numirea lui Eliade a avut loc nu 
în 1942, ci în 1940, nai exact pe data de 10 aprilie. Or, în acea epocă nu ajunsese la putere 
generalul Antonescu, care, de altfel, n-a subscris nici el, niciodată, solicitării lui Eichmann, 
lucru care a fost stabilit de o sursă mai presus de orice bănuieli: istoricul evreu Nagy- 
Talavera. in schimb, se constată că guvernul care i-a dat lui Eliade însărcinarea de atașat 
cultural a fost cel naţional-liberal, condus de Gheorghe Tătărescu (24 nov. 1939 - 4 iulie 
1940), om politic care era un declarat adversar al Axei și un ferm susținător al alianței cu 
Anglia. În particular, ministrul Culturii de ja care Eliade îşi primise numirea a fost Constantin 
C. Giurescu, un democrat ce va deveni după aceea istoric oficial al Partidului Comunist 
Român, 

Cu toate acestea, “argumentele” lui Jesi au avut succes: într-o recenzie la Cultura di 
destra, recenzie apărută în La Repubblica din 4 mai 1979, Enrico Filippini a ajuns chiar să 
afirme că Eliade i-ar fi “pârât la SS pe evreii români”! Delirium tremens. 

Subiectul a fost reluat în 1986, într-o manieră formal mai echilibrată, de Crescenzo 
Fiore (Storia sacra e storia profana in Mircea Eliade) şi de Vittorio Lanternari (în La critica 
Sociolozica). Dar s-a ajuns din nou la stadiul de delir: într-un articol masiv întemeiat de 
dosarul israelian, Radu loanid (“Mircea Eliade şi fascismul”, în La Critica Sociolopica, nr. 
84, ian-mart. 1988) îl acuza pe Eliade, printre altele, de a fi “arătat o totală lipsă de 


A 





ÎNCBIZIȚIA MARXISTĂ 
IMPOTRIVA LUI 


MIRCEA ELIADE 
„CLAUDIO MUTI 








sensibilitate în privința marii tragedii a 
holocaustului” și de a le fi dat lui Hitler şi 
Mussolini “un certificat de bună purtare”. 

l-a revenit apoi lui Alfonso Di Nola 
rolul de a lua cuvântul, la doisprezece ani 
de la prima sa intervenţie. Recapitulând 
într-un lung articol (“Mircea Eliade tra 
scienza delle religioni e ideologia 
«guardista»”, în Marxismo oggi, nr. 5-6, 
1989, pp. 66-71) termenii în care se 
desfășurase dezbaterea în jurul lui Eliade 
şi revendicându-şi meritul de ao fi suscitat 
în Italia. Di Nolacomitea noi gafe (greşind 
numele lui Codreanu, data asasinării 
acestuia etc. ), exagerări (făcând din Eliade 
un “înalt funcţionar” al regimului 
Antonescu, mistificări (denaturând sensul 
unor declaraţii ale lui Eliade), A atins limitele grotescului susținând că Comeliu 
Codreanu “cade victimă răzbunării unor membri ai propriilor hoarde” [cade vittima di 
una faida di gregari delle sue orde). Totodată, constrâns să dea o replică celor care 
puseseră la îndoială autenticitatea sursei israeliene pe care el o folosise în La Rassegna 
mensile di Israel, Di Nola căuta să dreagă lucrurile, admițând un fapt important: 
“Documentul publicat în Israel” îi parvenise “doar într-o semnalare rezumativă”, dar 
nu fusese “depistat originalul, în pofida cercetărilor întreprinse în colecțiile de 
periodice ale bibliotecilor israeliene”. Cu alte cuvinte: nici Di Nola şi nici Jesi n-au 
văzut vreodată “sursa” în jurul căreia instrumentaseră scandalul! 

La începutul anilor '90, intelizhenția mondialistă reînflorită în noua Românie 
democratică s-a mobilizat şi ea pentru campania postumă împotriva lui Eliade. Zigu 
Omeaa putut să scrie în cele din urmă o carte despre Extrema dreaptă românească [este 
vorba de volumul Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei 
Culturale Române, Bucureşti, 1995], unde Eliade este citat tot timpul, de la pagina $ 
până la pagina 455. Tonul a fost dat încă o dată de la Ierusalim, unde un “Centni 
Intemaţional pentru Studiul Antisemitismului” a publicat, sub semnătura lui Leon 
Volovici [a se vedea volumul apărut ulterior la “Humanitas”, în 1995, /deologia 
naționalistă şi “problemaevreiască ”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual 
în România anilor '30), un nou şi mai bine articulat dosar acuzator la adresa lui Eliade 
şi a altor câțiva intelectuali români din “tânăra generație” [interbelică]. Ecoul a ajuns 
până la Paris, unde Edgar Reichmann îi pusese deja în gardă, în mai multe rânduri, pe 
cititorii publicației Le Monde împotriva “capcanelor mortale ale lui Eliade”; în Les 
Temps Modernes (“Mircea Eliade et la Garde de Fer”, nr, 540, apr. 1992, p. 110), 
Norman Manea îşi încheie propriul rechizitoriu împotriva lui Eliade cu un argument 
tipic ideologic: “Nu avea încredere nici în democraţie, nici în modernitate, rămânând 
legat de rădăcinile etnice ale valorilor culturale”, 

Tot în Franța, Isac Chiva îi face lui Eliade imputări de acelaşi gen, distingând în 
opera sa, pe care o numeşte malifaisante (sic), “o gândire cu adevărat obscurantistâ”, 
“o gândire explicit fascistă şi antisemită”, ergo “un cumul al deviațiilor schizoide din 
această ultimă jumătate de secol”; iar acest prea demn emul al lui Lukacs şi Jesi nu se 
mulțurneşte cu extinderea capetelor de acuzare pe planul moral, ci îl învinuieşte pe 
istoricul religiilor de a se fi numărat efectiv printre artizanii unei “istorii omicide”. Ba 
mai mult, Isac Inchizitorul pretinde că opera ar trebui lichidată în bloc; “Pentru că eu 
- scrie textual - îl consider pe Mircea Eliade un poligraf mediocru, atât ca romancier, 
cât şi ca istoric al religiilor sau etnograf; rămâne un teolog, deși s-ar fi vrut un om de 
ştiinţă” (“A propos de Mircea Eliade. Un temoignage”, în Le Genre Humain, nr. 26, 
nov. 1992, pp. 89-102, passim). 

Intervineacum, împotriva “teologului” Eliade, Marele Inchizitor Daniel Dubuisson, 
care emite o condamnare elegant teologică, acuzându-l de erezie: “Concepţia eliadiană 
a sacrului, contrafăcând retorica religioasă curentă, este, în raport cu iudeo-creştinismul, 
una eretică” (“Metaphysique et politique. L'ontologie antisemite de Mircea Eliade”, în 
Le Genre EHumain, nr. 26, nov. 1992, pp. 103-118). Anathema sit! Dar într-o țară laică 
va fi mal prudent să se adauge acuzației de erezie și o altă imputare, prin care opera lui 
Eliade să cadă măcar sub rigorile legii Gayssat-Fabius din 13 iulie 1990, aceea care a 
restaurat în Franța delictul de opinie. Iată-l deci pe Dubuisson inculpându-l pe Eliade 
de a fi construit 0... “ontologie antisemită”! 

De la ontologie la metafizică tou court: în stadiul succesiv despre Mitologiile 
secolului XX (ed. it. Bari, 1995), Dubuisson îşi propune să aprofundeze cercetarea 
asupra “originilor nemărturisite” ale teoriilor lui Eliade şi să clarifice cum savantul 
român va fi fost “obsedat de preocuparea de a da o bază metafizică aversiunii sale faţă 
de evrei şi de evreism”, În cartea lui Dubuisson, Eliade nu-i singur, ci apare flancat de 
alte “personaje” puțin recomandabile, pe care el le-a înălțat “la rangul de pânditori” 
“propagandistul fascist” Evola, Ren€ Gutnon, Henry Corbin. 

Obiectivul acestor manevre ni se pare destul de limpede, Disputaiscată în ultimele 
decenii în jurul lui Nietzsche și Heidegger a demonstrat că, dacă un gânditor este pus 
în banca acuzaților, sub învinuirea de complicitate (fie ea şi postumă, ca în cazul lui 
Nietzsche) cu național-socialismul, sau cu oricare adevărată ori doar presupusă 
Variantă de fascism, atunci opera sa nu mai are voie să constituie un punct de referință 
în noua eră a umanității inaugurată “după Auschwitz”, lar dacă se va voi să se 
recupereze opera celui acuzat, atunci va fi obligatorie o nouă lectură radicală, care să 
opurifice deorice valență “heterodoxă”, împăcând-o cumva cu “ortodoxia” modemităţii. 
“Nazificaţi” şi apoi “denazificaţi” Nietzsche şi Heidegger, acum a venit rândul lui 
Dumezi! și Eliade. Dacă se va voi să li se restituie acuzaților demnitatea morală cerută 
de noua eră şi dreptul de cetăţenie în republica ideilor, va fi necesar să fie trecute sub 
tăcere acele aspecte ale operei lor ce nu corespund gândirii dominante... 


(Text apărut în publicația italiană Pagine libere, sept. 1996, pp. 48-50; 
traducerea în limba română îi aparține lui Răzvan Codrescu). 








il 


noii 


Sa > e dai 


" 
| 
| 
| 








e... (Paucue-ae. ol 
ALEXANDRU DUȚU 


Plecarea dintre noi a academicianului Alexandru Duţu 

(2 septembrie 1928 — 12 ianuarie 1999) a fost aproape ignorată de 
presa centrală (atât scrisă, cât şi audio-vizuală), inclusiv de cea 
culturală. Una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti 
postbelice s-a retras discret dintr-o lume în care confuzia valorilorse. | 
uneşte cu nesimțirea şi impietatea. Probabil căo parte a intelighenției 
laice şi stângiste nu a ajuns să-i ierte faptul că a fost un apologet | 
cultural al Ortodoxiei («... Biserica Ortodoxă şi-a păstrat substanța, 


e 
Lă 
3 


3 


deoarece s-a sprijinit, întotdeauna, pe activitatea duhovnicilor şi a I-A | 
“4 109 „a 


mănăstirilon», pe acea «ierarhie pnevmatică ce a menţinut vie 
spiritualitatea ortodoxă bazată pe Taine şi pe perfecționarea 
persoanei», scria nu demult în Secolul 20) şi că, în vremea din urmă, se implicase, de partea 
studenților teologi, în scandalul (regizat de politrucii de la G.D.S. şi 22, în frunte cu «europeanul 
de nicăieri» Gabriel Andreescu) privind manifestările religioase în spațiul universitar... 

Născut la Bucureşti, fiu al unui jurist (Nicolae Duţu) şi al unei doctoriţe (Eliza Duţu, 
n. Negoescu), a urmat cursurile Liceului «Matei Basarab» (bacalaureat în 1947), ale Facultăţii 
de Filologie a Universităţii Bucureşti (1947-1951), luându-și ulterior şi licenţa în Teologie, în 
pofida vitregiei vremurilor. A frecventat gruparea spirituală a «Rugului Aprins» de la Mănăstirea 
Antim din Bucureşti. A funcționat ca bibliograf la Biblioteca Academiei (1951-1963), apoi a 
fost cercetător la institutul de Studii Sud-Est Europene. 

Debutul său absolut datează din 1957 (în Gazeta literară), iar debutul editorial din 
1959 (vol. Ecouri iberice şi hispano-americane în România). A colaborat la Tribuna, Steaua, 
Viața Românească, România literară, Luceafărul, Secolul 20, Synthesis, Revista de istorie şi 
leorie literară etc. A îngrijit, comentat, prefațat sau tradus lucrări şi autori de prim rang din 
cultura română sau europeană (G. Coşbuc, N. orga, Divina Comedie, H. Wallon, V. L. Tapi€, 
E. R. Curtius etc.). 

Istoric comparatist al literaturii, culturii şi mentalităților, a publicat numeroase 
volume (în 1974 primind Premiul «B.P. Hasdeu» al Academiei), devenite, mai toate, titluri de 
referință în bibliografia materiei respective (le citez în continuare doar pe cele mai importante): 
Shakespeare în Rumania. A bibliographical essay... (Bucureşti, 1964), Explorări în istoria 
literaturiiromâne (Bucureşti, 1969), Les livres de sagesse dans laculture roumaine. Introduction 
âl histoire des mentalites sud-est europeennes (Bucureşti, 1971; în 1972: Cărţile de înțelepciune 
în cultura română), Eseu în istoria modelelor umane. Imaginea omului în literatură şi pictură 
(Bucureşti, 1972), Sinteză şi originalitate în cultura română. 1650-1848 (Bucureşti, 1972), 
Umaniştii români şi cultura europeană (Bucureşti, 1974), Cultura română în civilizaţia 
europeană modernă (Bucureşti, 1978), Literaturacomparată şi istoria mentalităților (Bucureşti, 
1982), Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităților (Bucureşti, 1986). 

In urmă cu un an, d-l Dan Ciachir cita, în Curentul (6 aprilie 1998), aceste cuvinte 
apologetice şi mărturisitoare ale profesorului Al. Duţu (rostite în cadrul unor lecţii ținute în 
Franţa, în 1995, ulterior publicate sub titlui Y-a-/-i/ une Europe Orthodoxe?), cu care socotesc 
potrivit să închei şi necrologul de față: «Dacă Europa sud-estică a cunoscut ravagiile stăpânirii 
imperiale şi devastările totalitarismului. cauzele nu trebuie căutate în Ortodoxie. Biserica 
Ortodoxă nu poartă nicidecum răspunderea căderii Constantinopolului sau a acordurilor de la 
Yalta, nici a dezmembrării lugoslaviei şi a numeroaselor atacuri împotriva Tratatului de la 
Versailles. Biserica Ortodoxă este prea puţin înțeleasă de această civilizaţie a trupului obsedată 

de criterii politice şi prea adeseori ispitită de soluţii rapide şi radicale, rezultate din primatul 
politicului». 

Unaristocratal spiritului— Veşnica lui pomenire/— pleca dintre noi spre mijlocul lunii 

ianuarie: în urmă, aveau să vină hoardele minereşti... (R. C.) 


OCTAVIAN TOMUȚĂ 


Încă unul dintre Don Quijoţii generației 1948 și-a dezbrăcat 
armura şi, cu sufletul gol, a păşit de cealaltă parte. În dimineața 
zilei de 19 februarie a.c., bunul şi dragul nostru prieten şi camarad 
de luptă şi idealuri, Octavian Daniil Tomuţă ne-a părăsit. A 
trecut de cealaltă parte discret şi sfios, aşa cum a trecut şi prin 
viață. O dată cu plecarea lui, lumea a rămas mai săracă cu un Om 
şi cu un vis, iar noi, prietenii lui, mai singuri şi mai stingheri. 

Octavian (Tavi pentru prieteni şi apropiaţi) Tomuţă s-a 
născut la 8 mai 1924 în comuna Daia, judeţul Mureş (fostul judeţ 
Târnava Mare). A absolvit cursurile şcolii primare în comuna ERIE 
natală, iar primele cinci clase liceale le-a urmat la liceul “Principele Nicolae” din Sighişoara, În 
clasa a VI-a s-a transferat la liceui “Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit, ca şef de 
promoție, în anul 1944. Amintim că liceul “Radu Negru” din Făgăraş fost o adevărată pepinieră 
de luptători, aici activând o puternică Frăție de Cruce, care a dat rezistenței anticomuniste multe 
figuri de legendă. | 

În toamna aceluiaşi an (1944), tânărul Octavian Tomuţă a intrat prin concurs la Şcoala 
Politehnică din Bucureşti, “Facultatea de Electrotehnică”, pe care nu a apucat să o absolve, 
deoarece, la 24 mai 1948, pe când era în ultimul an de studii, a fost arestat, fiind implicat în 
organizaţia anticomunistă a studenţilor legionari din Politehnică. A fost judecat şi condamnat la 
10 ani temniţă grea. A fost întemnițat la Piteşti, unde a trăit din plin toate ororile reeducării. 
Experiența trăită aici, departe de a-l frânge, i-a întărit credința în Dumnezeu şi în valorile pentru 
apărarea cărora a luptat şi şi-a sacrificat tinereţea. Lt : 

După expirarea celor 10 ani de pedeapsănua fostpus în libertate, ci amai executat încă patru 
ani pedeapsă administrativă. S-a eliberat în 1962 şi, ca majorităţii celor ce au fost arestaţi de pe 
băncile şcolii, nu i s-a dat voie să-şi continue studiile. Pentru a-și câștiga existența, s-a angajat 
ca muncitor necalificat și, în același timp, tenace ca un ardelean ce era, a luat facultatea de la 
început. În 1965 s-a înscris la cursurile serale ale Institutului Politehnic, iar în 1971, la vârsta de 
47 de ani, a obținut diploma de inginer electronist. 

După o remarcabilă activitate profesională la întreprinderea“ Acumulatorul” din Bucureşti, 
s-a transferat la Institutul de Cercetări pentru Electrotehnică din Bucureşti, unde a lucrat până 
la pensionare, în 1992. ȘI | 

În 1964, Octavian Tomuţă s-a căsătorit, întemeind o solidă familie creştină, aşa cum o Visase 
în anii petrecuţi în temniţă. Are trei copii, doi băieţi şi o fată, pe care i-a crescut frumos, în spiritul 
idealurilor sale. Nu se poate spune, deci, despre el că nu a lăsat în urma sa dâră. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace! 


PUNCTE CARDINALE 














Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 19 


CO TERTI LA (ATEI EA 


“Zis-a Domnul către Moise: Ciopleşte două table de piatră, precum cele dintâi, şi 
suie-te la Mine în munte şi voi scrie pe aceste table cuvintele care au fost scrise pe tablele 
celedintâi, pecare le-ai sfărâmat” (Ieș. 34, 1).“Cutainăs-au făcutdinnoucele douăplăci, 
pentru că se înmulțiseră şi neştiința şi păcatul. După cum se pare, s-au scris de două on 
poruncile, pentru două feluri de duhuri: pentru duhul care conduce şi pentru duhul care 

este supus.” 

Moise a cioplit tablele şi a suit în munte, întâlnind pe Domnul în nor (34, 2-5). 
Dumnezeu i-a arătat slava Sa, iar Moise L-a rugat din nou să însoțească EI poporul (34, 6- 
9). Dumnezeu reînnoieşte făgăduințele Sale şi avertizează că, în Canaan, evreii vor fi 
amenințați de idolatrie (34, 10-17). Urmează prevederi despre sărbători (34, 18-27). 

“Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopți; şi nici pâine 
n-a mâncat, nici apăn-abăut” (Ieş. 34,28). Aceasta “nuestecuputință firii omeneşti, dacă 
nu cumva se împărtăşeşte de hrana duhovnicească, pe care o primesc sufletele sfinte, de 
pe acum, de la Duhul Sfânt"?. 

“Jar când se pogora Moise din muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, 
el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el. Deci Aaron şi toţi fiii lui 
Israel, văzând pe Moise că are fața strălucitoare, s-au temul să se apropie de el" (leş. 34, 
29-30). “Iluminarea nu înseamnă nimicirea trupului, ci mai degrabă o schimbare spre bine 
şi spre slavă, de la stricăciune şi nestricăciune, pentru că precum trupul nostru a fost umilit 
de necurățire, la fel, eliberându-se de ea, să strălucească'”. Strălucirea e proprie tuturor 
sfinţilor, însă nu întotdeauna în chip văzut: Ce avea Moise era ceva simțit, pe când aceasta 
este ceva netrupesc”"“. Faţă de strălucirea lui Moise, cu mult mai mare e lumina ce ni se arată 
nouă: “Faţa lui Moise strălucea de atâta slavă că nu putea fi privită de ochii israelitenilor, 
iar în Noul Testament fața lui Hristos strălucea cu mult mai mult decât aceea (ME. 17.,2)”>. 

“Atunci i-a chemat Moise şi au venit la el Aaron şi toate căpeteniile obştei şi Moise 
a grăit cu ei. lar după ce a incetat de a grăi cu ei, Moise şi-a acoperit fața cu un văl. Când 
însă intra el înaintea Domnului, ca să vorbească cu EI, atunci îşi ridica vălul până când 
ieşea; iar la ieşire spunea fiilor lui Israel cele ce i se porunciseră de către Domnul. Şi 
vedeau fiii lui Israel că faţa lui Moise strălucea şi Moise îşi punea iar vălul peste fața sa, 
până când intra din nou să vorbească cu Domnul ” (leş. 34, 31-35). Deşi legea a fost fixată 
în scris pe table de piatră, Moise aduce permanent noi precizări, grăind poporului. E aici 
o indicație a /radiției orale. Vălul de pe faţa lui Moise, începând cu Sfântul Aposto! Pavel 
(27 Cor. 3, 14-16), s-a interpretat ca oprire la litera legii, fără a vedea că legea vesteşte pe 
Hristos. “Cel ce a reuşit să pătrundă adâncul sensului legii şi, îndepărtând ca pe un văl 
obscuritatea ei, să ajungă la cele tainice, a imitat pe Moise - care, pe când vorbea cu 
Dumnezeu, îşi scotea mahrama- şi a trecut de la literă la Duh'*. “În întoarcerea noastră spre 
Domnul rezidă ridicarea vălului. De aici putem conchide că atâta vreme cât citim sfintele 
cărți fără să le înțelegem, câtă vreme ele ne sunt neînțelese şi încuiate, noi nu suntem încă 
întorşi cu fața spre Dumnezeu'”. 

Sfântul Maxim Mărturisitorul recapitulează: “Urmând lui Dumnezeu care-l chema şi 
ridicându-se peste toate cele de aici, a intrat în întunericul unde era Dumnezeu, adică în 
viețuirea cea fără formă, nevăzută şi netrupească, cu mintea eliberată de orice legătură cu 
altceva în afară de Dumnezeu. Şi aflându-se în aceasta, pe cât era cu putință firii omeneşti 
să se învrednicească de ea, primeşte, ca pe o cunună vrednică de acea fericită urcare, 
cunoştinţa care depăşeşte începutul timpului şi al firii, făcându-și chip şi pildă a virtuţilor 
pe Dumnezeu Însuşi. Şi modelându-se frumos după Acela, ca o scrisoare care păstrează 
imitația arhetipului, coboară de pe munte arătând, însemnat pe fața sa, şi celorlalți semeni 
harul slavei de care s-a împărtăşit, oferindu-se şi înfățişându-se cu îmbelşugare ca unul ce 
s-a întipărit de chipul dumnezeiesc'”*. 

Moise repetă poporului poruncile legii. Aminteşte întâi de sabat (35, 1-2); apoi 
îndeamnă la aducereade ofrande constând în materii de preţ(35,3-9).“Legeaduhovnicească, 
insă, cere de la noi, pentru lăcaş, aur care să vină dinlăuntrul nostru, argint care să vină 
dinlăuntrul nostru şi tot aşa pentru celelalte materiale”. 

Sunt începute lucrările de confecționare a cortului şi a obiectelor de cult. Toate s-au 
făcut după chipul arătat lui Moise pe munte (35, 340, 33). Cortul era acoperit cu piei de 
berbec vopsite în roşu şi albastru. “Acestea arătau pe Hristos, Acoperământul Bisericii. Şi 
anume albastru, ca pe Cel ce e din cer şi de sus; şi de culoare roşie, ca pe Cel ce a venit în 
trup."?. 

După terminarea lucrărilor, un nor a acoperit Cortul şi acesta s-a umplut de slava 
Domnului (40, 34). In tot timpul peregrinării lui Israel în pustie, norul i-a călăuzit, arătând 
evreilor direcția şi timpul în care să pornească, după cum indica şi popasurile (40, 35-38). 
Cortul se aşeza în mijloc, iar împrejurul său îşi instala poporul corturile. E o pildă şi pentru 
noi, de aavea Biserica în centrul vieții noastre, urmând calea pe care ne-o arată Mântuitorul 
Hristos. 





Eugenia GHIMICI şi loan USCA 

NOTE 

1. Clement Alexandrinul, Srromare, VI, 134, 1. 

2, Sf. Simeon Metafrastul, op. cit, 62. 

3. Metodiu de Olimp, Despre îmviere, II, 16. 

4. Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 5, 

5. Ibid. 

6. St. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXI. 

7. Origen, Omilii la Cartea Proorocului leremia, V, 8. 

8. Ambigua, |5. 

9, Origen, Omilii la Cartea leşirii, XUU, 3. 

10. Sf. Chiril al Alexandriei, Inchinare... (p. 352). 














Deşi a trecut mai bine de jumătate de veac de când Mişcarea Legionară nu mai 
este decât legendă, ea continuă să se bucure de o deosebită atenție; nu atât din partea 
istoricilor (care ar avea căderea să se aplece asupra acestui atât de controversat şi de 
hulit fenomen românesc şi, sine ira e! studio, să-l prezinte cu toate ale lui, bune sau 
mai puțin bune), ci, cu precădere, din partea detractorilor săi ideologici (recrutaţi, ca 
de obicei, din tabăra antinaționată şi anticreştină a internaţionaliştilor de tot felul), 
Unii dintre aceşti detractori nu fac altceva decât să reia clişeele mistificatoare ale 
propagandei antilegionare mai vechi (comunişti, antonescieni, carlişti), să le amplifice 
ŞI să le repună în circulație, pentru uzul demolatorilor postdecembrişti ai valorilor 
spirituale româneşti; mai subtili şi mai sotisticați, “scomind în retorica ascunsă a 
textelor, în cutele discursului politic şi în meandrele mentalități”, fac trimiteri, pentru 
a explica apariția şi succesul legionarismului, la imaginarul colectiv românesc (mitul 
„regenerării” prin distrugere şi moarte, legenda Meşterului Manole, simbolistica 
jertfei mioritice etc.). După d-l Sorin 
Alexandrescu, de exemplu, succesul 
Mişcării Legionare “s-a datorat 
Sincronizării ei cu o anumită 
mitologie politică mai generală, 


APOSTROF - AREA 








mai ales de a fi fost mâncători de comunişti, vârf de lance al burgheziei împotriva 
clasei muncitoare. Astăzi, însă, pentru că a fi sau a fi fost anticomunist este o virtute, 
d-na M. P. nu mai recunoaşte Mişcării Legionare acest merit. Legionarii au toate 
păcatele de pe lume. Suntantisemiţi, xenofobi, naționaliști, extremişti, antidemocrați, 
obscurantişti etc., numai anticomunişti nu! Într-un singur loc pomeneşte, într-o 
formulare foarte ambiguă, câ “el [Codreanu] mărturiseşte, de asemenea, că în 
perioada 1919-1920 era animat de idei anticomuniste...” Observaţi că era doar 
“animat de idei anticomuniste” şi numai “în perioada 1919-1920”! Nu reiese de aici 
că el şi ai lui ar fi întreprins ceva împotriva acestui flagel, nici dacă, după 1920, a mai 
fost măcar “animat” de asemenea idei. Dacă vajnica inchizitoare s-ar fi aplecat mai 
cu grijă asupra fenomenului legionar şi l-ar fi studiat fără idei preconcepute, ar fi 
observat, de bună seamă, permanență componentei anticomuniste în doctrina 
legionară. De asemenea, i-ar fi căzut în mână, probabil şi Ci irculara din 30 mai | 956, 
în legătură cu politica externă a 
României, în care Şeful Legiunii 
face unele considerații care, din 
nenorocire pentru poporul român, 
s-au dovedit a fi profetice. Căci iată 
ce spune Codreanu acolo: “De vor 


singura care îi putea acorda prestigiu, | De 
aceea a «perpetuării regenerării»”... intra trupele ruseşti pe Ja noi ŞI vor 
In cele ce urmează, vom face ieşi învingătoare, în numele 
diavolului, cine poate sâ creadă, unde 


câteva considerații pe marginea 
amplului eseu al doamnei Marta 
Petreu, apărut în revista clujeană 
Apostrof(an IX, nr.4/95, 1998, pp. 11- 
21), sub titlul “Doctrina legionară şi 
intelighenția intesbelică”. 

Cineva care nu ar şti că rubrica “Dosar”, sub care apare eseul amintit, este o rubrică 
permanentă a Apostrof - ului clujean, ar fi tentat să creadă că d-na M. P.. înfierând 
intelighenția interbelică românească, întocmeşte celor încriminați dosare penale. Şi, 
de fapt, asta şi face! Neputândsă le conteste opera, încearcă să-i asasineze moral, căci, 
pentru dumneaei (ca, de altfel, pentru majoritatea intelighenţiei româneşti 
postdecembriste de extracție marxistă), a fi ori a fi fost legionar (sau numai 
simpatizant al acestei diabolizate mişcări) constituie o crimă incalificabilă, care 
umbreşte, sau chiar anulează total, orice merit. 

De altfel, profesoara de filosofie din Cluj nu este la prima tentativă de asasinat 
moral. Se pare că dumneaei şi-a făcut din aceasta o adevărată profesiune. Este 
suficient să amintim, în acest sens, încercarea sa de a-l desființa pe “măruntul” 
(calificativul aparține d-lui Virgil Nemoianu, pare-mi-se) Nae Ionescu, acuzându-l de 
plagiat (România literară, nr. 49-50, 1994), mai târziu aplicând acelaşi procedeu lui 
Blaga şi Cioran (în paginile aceleiaşi publicaţii). 

De data aceasta, d-na M. P, s-a hotărât “a demasca” în bloc pe toți intelectualii 
interbelici de dreapta care “pe măsura aderării lor la ideologia legionară... propagă, 
argumentează şi dezvoltă, prin articolele lor, părți ale doctrinei legionare”, de parcă 
a nu fi indiferent şi a participa la frământările epocii tale, aşa cum au făcut aceia, ar 
constitui o infamie. Minţi iscoditoare şi spirite neliniştite, preocupate de problemele 
cetății şi de destinul neamului lor, cum au fost Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin 
Noica, Vasile Marin etc., nu puteau să rămână indiferenți şi să nu “reacționeze la 
provocările veacului”, neparticipând la cea mai mare aventură spirituală apoporului 
român, aventură cu care au fost conternporami. Căci, îi place sau nu îi place doamnei 
doctor în filozofie, asta a fost Mişcarea Legionară: o mare “aventură” (în sensul bun 
al cuvântului) spirituală, angajând energiile unei întregi generaţii, 

Pentru că, din perspectiva stângii intelectuale, opțiunea prolegionară a “acestei 
generații dezaoreabil mistice” (sintagma îi aparține lui Cami! Petrescu) trebuie să fie 
neapărat infamă, autoarea consacră mai mult de jurnătate din lungul său expozeu 
diabolizării Mişcării Legionare, prezentându-i tendenţios doctrina şi întemeietorul, 
De fapt, dumneaei nu face decât să reia clişeele antilegionare ale duşmanilor acestei 
mişcări, pe care încearcă să le “argumenteze” cu citate (decontextualizate) din 
Iteratura legionară, pe care o parcurge nu pentru a înțelege fenomenul legionar, ci 
pentru a găsi “chichițe” care să-i susțină aserțiunile. Iată, spre exemplu, cum 
răstălmăceşte ultimul cuvânt pronunțat de Codreanu la procesul de la Turnu-Severin 
(care aavut loc între 20-26 mai 1925); “Noi am luptat şi tot ce am făcut, am făcut numai 
din credință şi dragoste pentru Țară. Ne luăm angajamentul de a lupta până la capăt” 
- spune Codreanu; la care autoarea adaugă: “adică de a asasina în continuare”; iar În 
altă parte (căci repetă această răstălmăcire, de care pare foarte mândră): “adică de a 
ucide până la capăt”! De asemenea, prin nu ştiu ce alambicată interpretare, deduce 
“reacționarismul extrem al legionarismului, faptul că (acesta) a fost ideologie a crimei 
şi intoleranței, a supunerii necondiționate la voința Căpitanului...” din ceea ce scrie 
Codreanu în ordinul de zi nr. t, din 24 iunie 1927, ziua înființării Legiunii Arhanghelul 
Mihail: “Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are 
îndoieli”. De unde o fi dedus dumneaei, din acest citat, “reacționarismul extrem al 
legionarismului... ideologie a crimei şi intoleranței, a supunerii necondiționate...”, 
mărturisesc sincer că nu înțeleg, 

O altă observaţie. Se ştie (Şi nimeni nu poate nega acest lucru) că principala 
componentă a Mişcării Legionare a fost anticomunismul. De altfel, de la aceasta s-a 
pornit. Dacă d-na M. P. ar fi citit atent Pentru legionari (din care citează totuşi 
abundent), ar fi găsit chiar de la primele pagini temeiul începuturilor Mişcării 
Legionare, în capitolul “În pădurea Dobrina”, unde Codreanu spune fără nici un fel 
de echivoc; “Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă 
gravă... Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut 
şi ceilalți de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, 
ajungând să încalce şi locurile noastre, noi nu ne supunem, ci să ne retragem cu toții 
în pădure, înarmaţi...” Apoi toate acţiunile lui din perioada 1919-1920 sunt îndreptate 
împotriva acestui pericol, Dar d-na M.P. eludează acest lucru, Discursul său se 
deosebește astfe! de clișeele antilegionare comuniste, în care legionarii erau acuzați 








este mintea care să susțină, că ele vor 
pleca de lanoi înainte dea ne sataniza, 
adică bolşeviza? Consecințele? Inutil 
ale discuta”. Le-am trăit cu toții şi le 
mai resimțim şi astăzi... 

Pe de altă parte, d-na M. P., prezentând doctrina Mişcării Legionare, nu ține 
seama de dimensiunea spirituală a acesteia, de faptul că această mişcare nu a fost un 
partid politic, ci o mişcare spirituală, o şcoală, un sistem pedagogic de educare şi 
formare a “omului eroic”. Incă de la începuturile Legiunii, Codreanu face următoarea 
precizare: “Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un rnare om politic, 
aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator”. Este adevărat, în evoluțiaei, Mişcarea 
Legionară a trebuit să se manifeste şi politic, iar atunci a apărut “Garda de Fier” şi 
partidul “Totul pentru Țară”, constituind conjunctural expresia politică a Mişcării. 
Acest lucru, pe care mulți astăzi nu pot (sau refuză) să-l înțeleagă, l-au înțeles, la 
vrensea respectivă, tineri intelectuali ca Eliade, Cioran, Noica etc. care au salutat cu 
entuziasm această adevărată “revoluție spirituală”, fată, de pildă, ce scria Mircea 
Eliade în vol. Il al Memoriilor sale (redactat mult mai târziu, când, nemaiavând motive 
să fie entuziasmat, putea judeca lucrurile la rece): “Nu ştiu cum va fi judecat de istorie 
Comeliu Codreanu. Fapt este că patru luni după fenomenalul succes electoral al 
mişcării legionare, şeful ei se afla condamnat la 10 ani de temniță grea, iar după încă 
cinci luni era executat. Evenimente care mi-au reconfirmat că generația noastră nu are 
destin politic. Probabil că Corneliu Codranu nu m-ar fi contrazis. Căci pentru el, 
mişcarea legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esență erică şi 
religioasă. Repetase de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui 
«om nou». Ştia demult că regele îi pregăteşte pieirea şi, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut 
salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea 


jertfei...”. Iar în altă parte, în acelaşi volum, notează că “mişcarea legionară avea 


structură şi vocație de sectă mistică, iar nu de mişcare politică”. 

După ce îi prezintă, în culorile pe care le-am arătat, pe principalii doctrinari ai 
Mişcării Legionare (Comeliu Codreanu şi Vasile Marin), d-na M. P. se ocupă de 
contribuția doctrinară a altor intelectuali din epocă: “Am urmărit - spune dumneaei 
- doctrina legionară așa cum a fost ea creată de întemeietorul mişcării, C.Z. Codreanu, 
şi aşa cum a fost ea argumentată de V. Marin... Adausuri şi retușuri doctrinare se fac, 
din mers, şi în continuare, pe măsură ce la mişcarea legionară aderă un număr tot mai 
mare de tineri intelectuali şi pe măsură ce intelectuali cunoscuţi, ca Nichifor Crainic, 
Nae Ionescu, Mihail Manolescu ş.a., comentează cu simpatie, de dinafara mişcării, 
„Programul, idealurile şi metodele ei”. Apoi adaugă, în cea mai pură limbă de lemn: “La 
nivelul actual al cercetărilor, putem susține că Nichifor Crainic şi mai ales Nae 
Ionescu - prin publicistica lor antidemocratică, naționalistă, prin cursurile lor de 
factură mistică, antiraționalistă, precum şi prin exemplu personal - au pregătit şi au 
influențat o parte a intelectualităţii tinere în direcția ideologiei legionare creştin-ortodoxe,. 
In mod sigur, influența lui Nae Ionescu a fost mai putenică decât a lui Crainic”. Mai 
ceva decât în Istoria filosofiei româneşti a politrucului comunist Gh. Al. Cazan! 

Dintre tinerii intelectuali legionari, sau simpatizanți ai Mişcării, a căror activitate 
publicistică a contribuit substanțial la creşterea influenței şi prestigiului legionarismului, 
autoarea îi remarcă pe Eliade, Noica şi Cioran, cu menţiunea că acesta din urmă “a 
fost un simpatizant al legionarilor cât se poate de erețic faţă de doctrina oficială”. Şi 
conchide: “Articolele tinerilor intelectuali prolegionari... sunt mai confuze decât 
laconicele texte ale lui Codreanu şi decât foarte precisele texte ale lui V. Marin; ele 
au un ton bombastic, ernfatic şi un aer mistic pâclos, inespirabil. Este vorba despre o 
mistică a omului nou, a mântuirii neamului, a morții, a trecutului ancestral mitizat etc. 
Rezultanta este un fel de nebuloasă nocivă; nocivă în sine şi nocivă practic, căci... 
ideile şi idealurile îşi probează adevărata lor calitate în zona practică. Or, în această 
zonă, ideile şi idealurile legionare îşi trădează caracterul antiuman şi intoleranța față 
de tot ce nu li supune necondiţionat, în zona vieții reale, aceste idei alimentează 
violența şi represiunea, crima organizată”. 

Cu o asemenea caracterizare, compromiterea respectivilor intelectuali este 
asigurată, Simplu şi pe o cale îndelung bătătorită! În felul acesta, democrația de azi, 
ca şi comunismul de ieri, poate face tabula rasa din toată istoria şi spiritualitațea 
românească, ce ar urma să înceapă abia de la indispozițiile civice şi intelectuale ale 
unei Marta Petreu sau ale unui Sorin Alexandrescu, muiate, precum posmagii, înte- 
O “supă de cultură” d la Bernard Pivot... 

Demostene ANDRONESCU 





— N! 9. va." 


„—._.— 





Cuvântul “Cabală” provine din rădăcina ebraică Kabeli 
care înseamnă “a primi”, de unde transpunerea cu sensul de 
“transmitere”, “tradiție” sau “revelație”, desemnând 
învățătura ezoterică şi mistică, precum şi curentul teosofic 
din iudaism. Cu privire la acest subiect extragem mai jos 
câteva repere, remarcabile pentru obiectivitatea lor, din 
monumentala operă enciclopedică în 18 volume a lui Will 
Durant, intitulată Kulturgeschichte der Menschheit (Istoria 
culturii omenirii), pe care le prezentăm în rezumat, mai jos, 
cu unele adaosuri şi actualizări. 

Misticismul este la fel de vechi ca şi poporul evreu. La 
fondul său originar s-au adăugat influențe din dualismul 
zoroastrian (războiul dintre Lumină şi Întuneric), din 
concepțiile neoplatonice (în care creaţia este înlocuită cu 
emanația), din mistica neopitagoreică a semnificației 
numerelor, din teosofia gnostică din Siria şi Egipt, din 
scrierile apocrife precreştine, din misticii Indiei, [slamului 
şi Bisericii creştine medievale. Daradevăratele rădăcini ale 
misticismului iudaic se găsesc în spiritualitatea şi tradiția 

iudaismului. Încă din perioada precreştină circulau printre 
evrei interpretări secrete ale Cărții Genezei şi ale capitolelor 
] şi X din Cartea lui lezechiel. Talmudul, respectiv Mişna, 
a interzis însă transmiterea acestor misterii chiar şi celor 
mai de încredere discipoli care studiau religia iudaică. 
Fantezia spiritelor preocupate de fundamentele credinței 
nu putea fi împiedicată săse întrebe ce s-a întâmplat înzinte 
de creaţie şi de Adam, şi ce va urma după sfărșitul lumii. 
Concepția lui Filon iudeul despre Logos şi înțelepciunea 
divină ca forță creatoare a lui Dumnezeu este un exemplu 
de astfel de speculații. Esenienii posedau scrieri secrete, pe 
care le păzeau cu grijă să nu intre în mâna neiniţiaților. 
Existau, de asemenea, cărți apocrife, ca de pildă Cartea 
Jubileelor, care conţineau o cosmogonie mistică. Unul 
dintre mistere era numele Iahve. Despre literele din care era 
alcătuit, Tetragrammaton-ul, se spunea, în şoaptă, că ar 
avea o semnificație ascunsă şi o putere supranaturală, care 
nutrebuie împărtășite decât persoanelorcapabile să păstreze 
o taină. Unii învățați babilonieni atribuiau puteri tainice 
literelor alfabetului ebraic şi numelor îngerilor. Cel care 
cunoştea aceste nume dobândea puterea să controleze 
forțele naturii. Existau iniţiaţi în stare să declanşeze, cu 
ajutorul magiei albe sau negre, forțe tainice, acărorstăpânire 
era posibilă ca urmare a unui legământ cu îngerii sau cu 
demonii. 

În primele secole după Hristos, a apărut în Babilon o 
carte esoterică intitulată Sefer Yezira (Cartea Creaţiei). 
Misticii, printre care şi Jehuda Halevi, susțineau că ea ar fi 
fost scrisă de Avraam, sau chiar de Dumnezeu. Conform 
învățăturii conţinute în această scriere, creația s-a înfăptuit 
prinintermediul azece sephiroth-uri. Acestea erau numere 
sau principii, şi anume: spiritul divin, trei emanații (aerul, 
apa şi focul), trei dimensiuni spaţiale la stânga şi trei 
dimensiuni spațiale la dreapta. Ele determină conținutul 
creației, iar cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului 
ebraic determină forma prin intermediul căreia creația 
devine inteligibilă. Carteaaconstituit subiect de comentarii 
ştiinţifice în cercurile cabalistice de la Saadia, până relativ 
recent, în secolul XIX. 

În jurul anului 840, un rabin babilonian a adus această 
învățătură mistică evreilor din Italia, de unde, apoi, a ajuns 
în Germania, Provențaşi Spania. Se pare că Ibn Gabirol şi- 
a însuşit unele idei din misticismul oriental, pe care le-a 
reformulat în teoria sa despre existența unor ființe 
intermediare între Dumnezeu şi lume. Dar cel care a folosit 
din plin tradiția mistică iudaicăa fost Abraham Ben David, 
în campania purtată împotriva raționalismului lui 
Maimonide. Fiul său, Isaak cel Orb, și elevii săi, Asriel şi 
Esra din Gerona, au împins lucrurile mai departe. Fi sunt 
probabil autorii celei de a doua scri fundamentale a 





PUNCTE CARDINALE 


Cabalei, Sefer ha Bachir (Cartea Luminii), un comentariu 
mistic al primului capitol din Cartea Facerii. În această 
scriere sunt prezentate emanaţiile demiurgice despre care se 
vorbeşte în Sefer Yezira. Aceste emanații sunt Lumina, 
Înţelepciunea şi Rațiunea, o întreită manifestare a Logosului, 
un gen de treime iudaică. Atât de puternică a fost fervoarea 

mistică încât rabinul Eleazar din Worms (1176-1238) şi 

Abraham Ben Samuel Abulafia (1240-1291) consideră că 

studiul învățăturii secrete este mai folositor decât studiul 

Talmudului, datorită profunzimii sale. 

Până în secolul XIII denumirea de Cabală s-a impus ca 
o determinare atotcuprinzătoare a învățăturilor secrete. Dar 
consacrarea Cabalei cauncurentmajor în sânul spiritualității 
iudaice se produce în anul 1295, când Mose Ben-Şem Tob 
de Leon publică cartea Sefer ha Zohar (Cartea Splendorii). 
“Această lucrare uriaşă (aproape 1000 de pagini în ediția 
aramaică din Mantova) - scrie Mircea Eliade în Istoria 
credințelor şi ideilor religioase - a avut un succes fără egal 
în istoria Kabbalei. Este singurul text care a fostsocotit carte 
canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de 
Biblie şi Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar- 
ul prezintă conversațiile teologice şi didactice ale faimosului 
Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi 
adepții săi. Multă vreme, savanții au considerat «Cartea 
Splendorii» drept o compilaţie de origini diverse, unele 
conținând chiar idei formulate de R. Simeon. Dar Gershom 
Scholem a demonstrat că autorul acestui «roman mistic» 
este kabbalistul spaniol Moise de Leon.” 

În Cartea Zohar sunt prezente toate elementele de bază 
ale Cabalei, şi anume: afirmaţia despre existența unui 
Dumnezeu atotcuprinzător, care nu poate fi cunoscut decât 
prin iubire; fefragrammaton-ul; existența demiurgilor 
creatori şi emanațiile; analogia platonică dintre macrocosmos 
şi microcosmos; data la care va veni Mesia şi modul în care 
se va produce acest eveniment; semnificația mistică a 
momentelor ritualului şi a numerelor rituale, a literelor, 
punctelorşi liniilordintextele sfinte; interpretarea simbolică 
a textului Bibliei; concepția despre femeie ca origine a 
păcatului şi totodată ca întruchipare a misterului creației. 

Influența Cabalei a fost considerabilă. O bună perioadă 
de timp, Cartea Zohar a făcut concurență Talmudului, unii 
cabalişti atacându-l direct, pe motiv că ar fi o scriere 
învechită, exagerat de meticuloasă. De remarcat faptul că 
ideile Cabalei au influențat chiar şi pe unii talmudişti, cum 
e cazul eruditului Mose Nachmani (1195-1270). Credința 
în autenticitatea şi în originea de inspirație divină a Cabalei 
a fost larg răspândită printre evreii europeni. Consecința 
orientării spiritului iudaic spre misticism a fost diminuarea 
interesului pentru studiul ştiinţelor filozofiei, iar epoca de 
aura lui Maimonide a luat practic sfârşit o dată cu instaurarea 
autorității Cărții Zohar. 

Influența Cabalei nu s-a exercitat însă numai asupra 
lumii iudaice, ci şi asupraunor gânditori creştini. Raimundus 
Lullus (1235-1315) a preluat, în lucrarea sa Ars Magna, 
mistica numerelor şi literelor din Cabală. Pico della 
Mirandola (1463-1494) credea că a găsit în Cabală dovezile 
de necontestat pentru divinitatea lui Hristos. Paracelsus, 
Comelius Agrippa von Nettesheim, Robert Fludd şi alți 
mistici creştini s-au hrănit din speculațiile ei. Johannes 
Reuchlin (1455-1522) recunoaşte că în operele sale De 
verbo mirifico şi Deartecabbalisticas-ainspirat din Cabală 
şi nu este exclus ca şi Jakob Băhme (1575-1624) să fi fost 
influențat de idei cabaliste. 


x 


“În momentul în care a apărut Zohar-ul = scrie Max |. 
Dimont în Evreii, Dumnezeu şi Istoria- cabalismul nua mai 
continuat multă vreme să parcurgă existența evreilor ca un 


curent unificat, ci s-a împărțit în două direcţii. O direcţie 


Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 21 





caută elementul rațional şi ştiinţific, devenit metafizic ca 
orientare. Această direcție a dus la Spinoza şi la şcoala 
raționalistăa filosofilorşi oamenilor de ştiinţă occidentali, 
găsindaderenți printre savanții evrei şi creştini deopotrivă. 
Celălalt curent a apărut în Germania şi a străbătut timp de 
secole Europa Răsăriteană. A început cu misticismul şi a 
degenerat în superstiție, având Kinnanhora ca temă 
centrală.” 

Punctul de vedere exprimat de Dimont este de două 
ori contestabil. A afirma că raționalismul european şi-ar 
avearădăcinile în Cabalăşi că s-ar fi structurat ca atare prin 
intermediul lui Spinoza este mai mult decât o aberaţie. 
Probabil că, dacă Descartes şi Leibniz, darchiarşi Spinoza, 
ar lua cunoştinţă de această părere, s-ar răsuci în mormânt. 
Cât priveşte cea de-a doua afirmație privitoare la Cabală, 
că “a început cu misticismul şi a degenerat în superstiție, 
având Kinmanhora ca temă centrală”, ea este jignitoare 
pentru numeroşii evrei care consideră Cabala drept o 
componentă majoră a spiritualității iudaice. (Într-o notă 
de subsol, Dimont ne lămureşte că termenul Kirnmanhora 
înseamnă “fără deochi”, simbolul superstiției evreieşti în 
Evul Mediu). 

Un argument în sprijinul iezei că ar fi o eroare să 
considerăm Cabala ca o “degenerare în superstiție” o 
constituie faptul că la Universitatea ebraică din Ierusalim 
funcționează o catedră de Mistică, deținută din 1933 până 
în 1982 (anul morții sale) de Gershom Scholem. Despre 
acest savant, într-o notă de prezentare la Cabala şi 
simbolistica ei, publicată de Editura Humanitas în traducere 
după originalul apărut în anul 1960 cu titlul Zur Kabbala 
und ihrer Symbolik, editorii scriu: “Studiile lui Scholem 
despre Cabală- învățătura ocultă iudaică mistico-teozofică 
- sunt o contribuție fascinantă la înțelegerea istoriei şi 
psihologiei evreilor. Imaginile și simbolurile mereurepetate 
ale unei mişcări ale cărei învățături ezoterice au fost 
răspândite de-a lungul secolelor în diverse şcoli nu se pot 
parcurge integral doar strict noțional. Scholem le explică 
în contextul viu al tradiției mistice”. 

Unpunctde vedere similareste exprimat şi de Maurice- 
Ruben Hayoun, în capitolul intitulat “inflorirea Cabalei 
Iudaism şi esoterism” din vol. | al lucrării O istorie 
intelectuală a iudaismului. Dar cea mai convingătoare 
dovadă a actualității Cabalei pentru spiritualitatea iudaică 
o constituie operele închinate Cabalei de Rabinul Dr. 
Alexandru Şafran, apropiat României şi românilor prin 
multiple legături. În contextul acestei problematici, 
consemnăm două opere fundamentale publicate şi în 

limba română de Editura Hasefer: Cabala (apărută inițial 
la Editura Payot, Paris, cutitlul La Cabale) şi Înţelepciunea 
Cabalei (publicată în anul 1986 la Editura Stock, Paris, cu 
titlul Sagesse de la Kabbale). 

Cabala nu s-a bucurat însă numai de aprecieri 
elogioase, Istoricul Heinrich Graetz, în monumentala sa 
operă în | | volume, Geschichte der Juden vondenăltesten 
Zeilen bis auf die Gegemwart (Istoria evreilor din cele mai 
vechi timpuri până în prezent) exprimă o necruțătoare 
critică la adresa Cabalei şi a creatorilor ei. Şi cum studiile 
care elogiază misticismul iudaic şi Cabalasunt la dispoziția 
cititorului român prin lucrările publicate de editurile 
Humanitas şi Hasefer, în cele ce urmează vom expune 
punctul de vedere exprimat de Heinrich Graetz în această 
problemă. Aceasta pentru echilibru. 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 

















PAG. 22 NR. 4/100 Aprilie '99 








Consemnăm aparițiaa patrutithrinoi la Edituaa.. 


«Anastasia» din Bucureşti, vizând tot atâtea ipostaze 
Sau vârste ale culturii creştineromâneşti de-a hngul 
secolului care stă să se încheie. Le prezentăm aici în 
ordinea impusă de cronologia autorilor. asupra 
unora dintre ele urmând să revenim în mamevele 
viitoare, într-un context ceva mai larg. 


upă ce, în 1995, Editura «Anastasia» 

oferiseprimareeditare postbelicăa unei 

cărți de NICOLAE C. PAULESCU 

(1869-1931), Instincre sociale. Parimi 
şiconflicte. Remedii morale, acum pune la îndemâna 
publicului contemporan o altă lucrare a marelui 
savant şi gânditor creştin, tot din ciclul intitulat 
«Fiziologie filosofică»: Noţiunile de «Sufleb» şi 
«Dumnezeu» în fiziologie (în afaracolecțiilor; ediţie 
îngrijită, prefaţă — «Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa 
lui Scio Deum esse» — şi repere bio-bibliografice de 
Răzvan Codrescu). 

Prima parte a volumului cuprinde cele trei 

lecţii faimoase ținute de profesorul Paulescu în 
1905, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 
cadrul cursului de Fiziologie: «Finalitatea în 
biologie», «Materialismul» (cu un apendice în care 
este discutată critic cartea fiziologistului francez A. 
Dastre, La vie er la mort, apărută în 1904) şi «Suflet 
şi Dumnezeu» (cu un apendice intitulat «deea de 
Dumnezeu în ştiinţă»). În partea a doua sunt grupate 
alte trei lecții complementare («Definiţia fiziologiei», 
1900; «Metoda fiziologiei sau metoda experimen- 
tală», 1901; «Generaţia spontanee şi darwinismul în 
fața metodei experimentale», 1902 — aceasta din 
urmă generatoare a unor îndelungate polemici în 
epocă), precum şi o suită de articole publicate de N. 
C. Paulescu în Convorbiri literare sau în Spitalul: 
«Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns 
D-lui Dr. N. Leon», 1904; «Generaţia spontanee şi 
darwinismul. Răspuns la răspunsul D-lui Dr. N. 
Leon», 1905; «'Transformism ori Paulism" şi 
"Fiziologie sentimentală”. Răspuns D-lui D. 
Voinov», 1907; «"'Dovezi” nevalabile. Răspuns la 
răspunsul D-lui D. Voinov», 1908. Textelealcătuiesc 
cea mai sistematică critică ştiinţifică românească a 
darwinismului şi a materialismului în genere, făcută 
cu erudiție, dar şi cu simț filosofic, de pe poziții 
neostentativ creştine. 

Editorii au ales — ca şi în cazul cărții anterioare 
soluţia actualizării textului (subaspectul ortografiei, 
punctuației, lexicului şi morfologiei, dar şi al noilor 
reguli şi exigențe editoriale), reținând doar o parte 
din formele specifice autorului sau epocii (a se 
vedea Nora asupraediției), ceea ce înlesneşterecepția 
actuală, dar păstrează, în linii mari, şi «nota stilistică» 
paulesciană (secundară, în fond, într-un expozeu 
ştiinţific). Apărută iniţial în 1905 (sub titlul 
Philosophie biologică. Noţiunile «Suflet şi 
«Dhomnedeu» în physiologie), cartea a mai fost 
reeditată în 1944, de către Dr. V. Trifu (discipolallui 
Paulescu),subtitlul Fiziologie filosofică, L. Noţiunile 
«Suflet» şi « Dumnezeu» înfiziologie, într-o ediţie nu 
doar greu de păsit astăzi, dar atinsă şi ea de «vetusteţe» 
(în ciuda unor merite incontestabile). 

Reamintim că, după testamentul lui N. C. 
Paulescu (datat 20 III 1931), în ciclul «Fiziologie 
filosofică» mai figurează: Spitalul, Coranul, 
Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913), Cele 
patru patimi şi remediile lor (1921), Viţiile jidanilor 
(titlu sub care se grupează mai multe broşuri, 
marcate de antisemitismul exacerbat al epocii) şi 
Biserica şi Sinagoga (1924-1925) — volume încă 
nereeditate (Şi, unele, greu reeditabile), cu excepția 
capitolului Francmasoneria (extras din contro- 
versatul volum din 1913 şi publicat de Editura 
«Majadahonda» în 1996, sub îngrijirea istoricului 
Gh. Buzatu). Volumul recent apărut la «Anastasia» 
nu este în nici un fel tributar ideilor antisemite ale 
autorului, reprezentând o dezbatere pur ştiinţifică şi 

filosofică — probabil cea mai actuală din întregul 
scris paulescian, 













PUNCTE CARDINALE 


ărintele Ivan Kulighin (n. 1885),cunos- 
cut drept IOAN, PĂRINTELE CEL 
STRĂIN, a fost personajul harismatic 
în jurul căruia s-a închegat gruparea 
spiritualăa «Rugului Aprins», la sfârşitul 
celui de-al doilea război mondial. Format la Optina şi 
trecut în România ca însoțitoral Mitropolitului Nicolae 
al Rostovului (căruia îi era duhovnic), a petrecut 
câţiva ani la mănăstirile Cernica şi Antim, sfârşind 
prin a fi arestat şi condamnat de bolşevici, care l-au 
retrimisîn Rusia, la muncă silnică, în ciuda faptului că 
era un sexagenar bolnav şi fără patimi politice. Acolo 
i s-a pierdut urma, după 1947. Personajul a păstrat 
multă vreme o aură cvasi-legendară, întărită prin 
cartea Părintelui Andrei Scrima (Zimpul Rugului 
Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană), 
publicată acum câțiva ani la Editura «Humanitas» şi 
amplu mediatizată. Acolo Părintele Scrima face un 
întins şi subtil comentariu teologic al scurtului cuvânt 
testamentar pe care Părintele loan l-a lăsat ucenicilor 
săi, dar personajul însuşi rămâne învăluit în mister, 

Din recentul volum publicat la «Anastasia» 
(col. «Comorile Pustieb»), Cuviosul Ioan cel Străin 
(din arhiva Rugului Aprins), figura lui loan Kulighin 
reînvie întoată emoționanta ei autenticitate. A Icătuito- 
rul ediţiei, prof. Gheorghe Vasilescu, a adunat mate- 
riale — în cea mai mare parte inedite — din biblioteci şi 
arhive bisericeşti (a se vedea Lănmvrirea editorială): 
o amplă relatare autobiografică a Părintelui loan, mai 
mujte variante ale cuvintelor către ucenici (dar şi 
binecuvântarea pe care acesta a dat-o poetului Sandu 
Tudor, ce i-a fost urmaşspiritual, primind întâi numele 
călugăresc de Agaton, apoi pe cel de Daniil, pentru ca, 
Vreo zece ani mai târziu, să i se piardă şi lui urma prin 
închisorilecomuniste) şi mai multe scrisori din detenţie 
ale Părintelui loan (din vremea cât a fost deținut în 
România, până la pronunțarea sentinţei). Într-o 
secțiune numită «Documentan» sunt adunate toate 
actele oficiale româneşti privitoare la Părintele loan, 
dar şi câteva referitoare — direct sau tangențial — la 
Mitropolitul Nicolae al Rostovului. Editura a con- 
siderat util să mai introducă, în Addenda, versiunea 
Al. Mironescua cuvântului către ucenici (textul origi- 
nar rusesc al cuvântului pare să se fi pierdut) şi relata- 
rea aceluiași despre Părintele loan, precum şi un fiag- 
ment dintr-un interviu al Părintelui Roman Braga (şi 
el un apropiat al «Rugului Aprins»). Volumul se 
bucurădeun «Cuvântde încheierey»al Arhimandritului 
Sofian Boghiu, care a pus la dispoziţia editorilor şi o 
fotografie inedită a Părintelui loan (reprodusă în 
fruntea cărții), 

Volumul prezintă, deci, un dublu interes: 
duhovnicesc Şi documentar. El va fi unmat în curând 
deun volum cutexte inedite de şi despre Sandu Tudor 
(în col. «Intelectualii Bisericii>). 





Z INTILĂ HORIA (1915-1992) esteuna 

7/4 dintre marile figuri ale Exilului 
românesc postbelic. După stadii relativ 
scurte în Italia, Argentina și Franța, s-a 
stabilit definitiv în Spania (1964; cetăţenia a căpătat- 
o abia în 1972). S-a impus spectaculos în literatura 
europeană prinromanul de mare succes Dieu es/ncen 
exil, scris şi publicat în franceză (Fayard, Paris, 1960), 
pentru care 1 se atribuie prestigiosul Premiu Goncourt 
(ce i-a adus bucuria consacrării, dar şi amărăciunea 
unei ample campanii dezlănțuite împotriva sa de 
către anumite cercuri evreieşti, în atmosfera grea de 





stângisma Franţei anilor 60). Calomniile n-au putut 
umbri nici valoarea omului, nici pe cea a operei. 
Vintilă Horia s-a impus ca romancier, eseist, critic şi 
istoric literar, profesor (la Madrid şi Alcalâ de 
Henares) şi publicist, nelipsindu-i nici ipostazele — 
mai intime — de poet şi traducător de poezie. A scris 
în patru limbi (română, spaniolă, franceză şi italiană), 
fiind un model de conştiinţă romanică şi europeană. 

O bună parte a operei sale beletristice se 
revendică de Ja «paradigma Exilului»; cap de serie 
rămâne Dumnezeu S-a născut în exil. Jurnalul lui 
Ovidiu la Tomis, romanreeditatrecent la «Anastasia» 
(în afara colecţiilor). Prima traducere în româneşte 
apăruse la Madrid, în 1978. În 1990, la o editură 
craioveană, apăruse o ediție ce poate fi calificată ca 
dezastruoasă. De data aceasta, sub egida «A nasta- 
siei», Dumnezeu s-a născut în exil capătă haina 
editorială românească ce i se cuvenea. Traducerea 
lui Al. Castaing (revăzută, pare-se destul de sumar, 
de către autor) a fost fericit revizuită acum de d-na 
Heana Cantuniari şi de d-l Mihai Cantuniari; 
prefața — «Un roman al exilului: între nostalgia 
spaţiului pierdut şi dorul rnetafizic» — este semnată 
de regretata hispanistă Monica Nedelcu. Ediţia 
cuprinde, în chip de postfață, şi textul academicia- 
nului francez Daniel Rops («Descoperirea unui 
romancier»), precum şi câteva pagini deutile (Repere 
bio-bibliografice». 

Prin reinterpretarea destinului ovidian pe 
fondul agoniei lumii vechi (Hristos s-a născut deja), 
Vintilă Horia seridică la generica dramă existențială 
a Exilului şi la problematica Libertății umane (în 
confiuntare cu orice formă posibilă de «totalitarism» 
sau de «teroare a istoriei»), romancierul fiind dublat 
de un filosof, dar şi de un mărturisitor. «Tezismul 
creştin (avant la lenre, înlăuntrul convenției), 
«ădilismub> mioritic (cu poate prea accentuate ecouri 
blagiene, dar şi sămănătoriste) sau nota de «traco- 
manie» (pe linia B. P. Hasdeu — N. Densusianu — V. 
Pârvan - V. Lovinescu), asupra cărora s-au formulat 
reproşuri pripite, se topesc în ficțiune, căpătând o 
dublă coherență: eszezică şi psihologică. Sănu uităm, 
pe de altă parte, că romanul e scris în franceză şi 
adresat cu precădere recepției occidentale, nesaturate 
de «locurile comune» ale «mitologiei» noastre cul- 
turale şi identitare. «Stridenţele» -— atâtea câte sunt şi 
dacă pot fi calificate ca atare — scapă, desigur, unei 
«urechi» străine şi nepătimaşe... De altfel, acordarea 
Premiului Goncourt şi destinul ulterior al cărții 
(traduse în 15 limbi) o confirmă cu prisosință. 


pațiul nu ne permite să ne referim aici 
decât în treacăt la volumul de debut al 
cunoscutului publicist creştin 
COSTION NICOLESCU (cel ce a 
realizat, între altele, ani de-a rândul, excelentul 
supliment 4/fa & Omega al ziarului Cotidianul). 
Apărută în colecţia «Homo symbolicus» a Editurii 
«Anastasia, cartea — intitulată Spre o cultură liturgică 
— se bucură de binecuvântarea Î. P. S. Bartolomeu 
Anania, Arhiepiscopul Clujului, şi de cuvântul înainte 
(«Grădina lui Costion») al Excelenței Sale, D-l Teodor 
Baconsky, Ambasadorul României pe lângă Sfântul 
Scaun. Cele zece texte reunite între copertele 
volumului au apărut anterior în diferite publicaţii 
periodice (mai ales în eleganta revistă 7) ransilvani) 
şi constituie o suită de cuceritoare meditații (cu 
caracter preponderent aforistic) asupra temeiurilor 
vieții şi culturii creştine, la răscrucea inefabilă dintre 
tradiție şi actualitate. Scrisul lui «Costiory răSCUm- 
pără ceva din relativa sărăcie şi inabilitate a 
publicisticii creştine ortodoxe de azi, constituindu- 
se într-un discret «model paideicy» al recuceririi 
esențialului. 

Last but not least, se cade menţionată splendida 
ținută grafică a cărții — observaţie valabilă şi pentru 
celelalte titluri prezentate aici, înnobilate toate de 
măiestria profesională a d-nei Doina Duzmimescu 
(director artistic al Editurii «Anastasia»)), 

Răzvan CODRESCU 








——..—.—...——. CZ... — ... —.—.—._—_  ""V "—————— O DUDU 
M/S 





PUNCTE CARDINALE 


Aprilie '99 NR. 4/100 PAG. 23 





Airinei, Cristian 
Alupei, Silviu 
Anderca, Traian T. 


Andronescu, Demostene (redactor-șefad ) 
Ardeleanu, George 


Bacu, Dumitru (Franța) ? 
Badea, Viorel 
Baltag, Victor Alexandru 
Banea, Dumitru 

Banea Ligia (secretar de redacție) 
Barbăneagră, Paul (Franţa) 
Bădițescu, Carolina (frad.) 
Bădițescu, Marius 

Băncilă, Maria (trad ) 
Berghezan, Ilie 

Berzescu, Atanasie 
Bogoevici, Radu 
Brahonschi, Gheorghe * 
Brânzaş, Liviu * 

Brudiu, M. 

Buculei, Teodor 

Bunta, Silviu 

Burz Pânzaru, Andrei 
Buzi, Theodor (Elveţia) 


Calciu |-Dumitreasa), Gheorghe (S.U.A.) 


Cazacu, Marcel Gh. 
Căbaş, Doina Marilena (corector) 
Călinescu, Erast (Canada) 
Chesaru, Radu 
Ciuchină, Teodora (feHnoredactor) 
Clonaru, Victor 
Codrescu, Răzvan (redactor-şef) 
Codresin, Carmen 

Cojocaru, Nicolae “> 
” Comănescu, Radu 
Coman, Alexandru (Germania) 
Constantinescu, Constantin 
Constantinescu, Gabriel (director) 


Constantinescu, Laurențiu (tehnoredactor) 


Crăcea [Jianu], Flora 

Crăcea, N. [Nicu] 

Crăciun, Adrian (/e/Hnoredactor) 
Crepcia, Nicolae 

Cristescu [-Dinescu], Sofica “? 
Crivăţ [Vasile] Anca 
Crivăţ-Vasile, Adolf [Marian] 


Damian, Cosma 

Delcescu, Mihai (Germania) 
Deliu, Iulian 

Dobrescu, Valerian (Germania) 
Donciu, lrina-Elena 
Dragodan, Constantin Aurel 
Dulgheru, Elena 
Dumitreasa, lon 
Dumitrescu, Florin (rrad.) 
Dumitrescu, Mircea 
Dumitrescu, Monica 
Dumitriu, Nic. C. 
Dunăreanu, Radu 

Duţă, Cristina 


Enescu, Radu (Spania) 
Eşan, loan 


Fabini, Hermann 
Făgărăşanu, Sorin V. 
Filip, Lucian (redactor) 
Funda, Dimitru [Tache] 


Ganea, Marian 

Gavrilă |Ogoranul, lon 
Gândea, D. 

Gheorghiță, Viorel 

Gherasim, Gabriel (S.U.A.) 
Gherasim, Teodor (S.U.A.) 
Ghermani, Dionisie (Germania) 


Ghibu, Diana 

Ghimici, Eugenia 

Ghinea, Simion * 

Golea, Traian (S.U.A.) 
Gorunescu-Penciu, Gheorghe 
Grebenea, N. [Nicolae] 
Grossu, Sergiu (Franța) 
Groza, Dumitru “e 

Guga, Silviu 

Gulan, Aurelian 


Halmadi, Corneliu (tehnoredactor) 
Halmaghi, loan (S.U.A.) 

Hâncu, Cristiana 

Hossu, Andrei-lustin 

Hraşovan, Rafael 

Hristu, Damian 


loanid, Alexandru Virgil 

logu, Petre 

lonaşcu, Juvenalie (Italia) 
Iorgulescu, Constantin (redactor) 
Iovan, loan 


Jivan, Ştefana 
Joantă, Serafim (Germania) 


Langa, Tertulian 
Leiter, Octavian 
Lungu, Neculai Vasile 


Marcu, Anghel “? 
Marian, Doina 
Marian, Vasile A. (V. A. M.) 
Marineasa, Zaharia * 
Marinica, Mihai 
Matei, Geta 

Mateiaş, Virgil “* 
Maxim, Aurel * 
Maxim, Virgil “ 
Mărculescu, Radu 
Mărgineanu, Monica 
Vezdrea, Dora 
Mihuţ, Ilie 

Mocanu, Sebastian 
Moga Grigore (rad) 
Mohanu, Constantin 
Moise, Victor 
Moisin, Anton 


Mureşan, Vlad (M. Vlad) 


Mutti, Claudio (corespondent Italia) 


Naidim, Marin 

Nasta, Atanasie 
Nădăban, Fred 
Neamţu, Mihai George 
Necula, Ionel 

Nedelea, loan [Jean] 
Neştian, Valeriu [C.] 
Netea, Gelu [Gheorghe] 
Nicolae, C. 

Nicolau, Mircea 
Nicolau, Nae 

Nicolescu, Costion 
Nistor, G. 

Nistor, loan (secretar de redacție) 


Oancea, Radu 

Oniga, Dumitru 

Oprişiu, loan 

Orth, Ştefan (grafician) 


Paceag, D.G. 

Pană, Zahu [Zaharia] (S.U.A.) 
Pantazi, lon (Germania) ? 
Papazu, MYlonica (Danemarca) 
Paragină, lon 

Paraschivescu, lon 

Păun, Nicu 

Păvălucă, Cristian 

Pârău, Eugen Vlad 

Pâslaru, Serafim V. 
Petrescu, Aspazia 

Petrişor, Marcel (redactor) 
Phillip, D. (Canada) 

Pivin, George Leandru “? 

Pop, Livia 

Pop, Nicolae 

Popescu, Florin 

Popescu, Traian 

Popescu, Valentin (frad.) 
Popovici, Doru 

Poptămaş, Dumitru 
Protopopescu, Vlad (Australia) 


Radu, Ştefan 
Rădulescu, Octavian A, 
Răzeşu, Andrei 


Râmboiu, Septimiu 
Rezachevici, Constantin 


Sari [Sarry], Achile * 
Săndoiu, Gabriel 
Sfințescu, Duiliu (Franța) 
Stăncescu, Andrei 
Stănescu, Bucur 
Stănescu, Gheorghe 
Stroe, Ionuţ 

Sturdza, Ilie-Vlad (Spania) 
Suru, Şerban 


Ştefan, Corina 
Ştefan, Horia 
Şuteu, Maria Livia (/rad.) 


Tarcea, Mircea 

Tămaş, Adriana (trad.) 

Tănase, Viorel 

Teglaru-Voina, Dina 

Teodot (Teofil) Monahul (de la Suceava) 
Tiberian, Florea 

Timaru, Mihai 

Tutunea, Junona 


Ţene, Ionuţ 
Ţigu, Viorel Gh. 


Uba, Traian Călin 
Ungureanu, lon (Germania) 
Urdea, Radu 

Usca, loan Sorin 

Uţică, Nicolae 


Vasigu, D. 

Vasilescu, Adolf 

Vasilescu, Ovidiu (S.U.A.) 
Vasiliu, Mugur 

Vasiliu-Scraba, Isabela 
Vălimăreanu, Petre (Germania) “? 
Vântu, Cornel 

Victor, N. 

Vrânceanu, Dora 

Vuia, Ovidiu (Germania) 


Zaharia, Octavian 
Zeană, lon 
Zimbreanu, Andrei (Franţa) 


Lista alfabetică de mai sus cuprinde numai numele autorilor care au elaborat materiale/prestat lucrări special 
pentru Puncte Cardinale, sau care ne-au dat personal îngăduința de a le prelua/traduce materiale apărute în alte 
publicații (din țară sau din străinătate). S-au dat cu italice pseudonimele, iar cu boldite au fost marcate numele celor 
ce au avut — constant sau doar temporar — cea mai mare pondere în realizarea revistei (indiferent de activitatea 


prestată). 


Unii colaboratori au rămas fideli revistei, alții (după o prezenţă mai mult sau mai puțin îndelungată) s-au îndepărtat 
de ea: tuturor li se cuvin, însă, mulțumirile noastre. 


Se cade să închinăm un gând pios şi plin de recunoştinţă celor ce au părăsit, între timp, lumea aceasta (în dreptul 
numelor respective figurează semnul crucii), dar pe care-i păstrăm vii în inimile noastre. 


Nu au fost incluse în această listă numele celor ale căror contribuții au fost preluate, fără accept direct, din alte 


surse (volume sau periodice, mai vechi sau mai noi, din țară sau din străinătate), nici numele celor ce n-au semnat 
decât «drepturi la replică» sau diferite comunicate (mai mult sau mai puțin oficiale). De asemenea, nu figurează în 
lista alfabetică numele celor doar intervievaţi de-a lungul vremii (Doina Cornea, Corneliu Coposu't, Sergiu Cunescu, 
Marian Munteanu, Petre Ţuţea“, Constantin Ticu Dumitrescu, Sorin Dumitrescu, Teodor Baconsky etc.), cărora le 
rămânem nu mai puţin îndatorați. 

Pentru sprijinul acordat, adeseori cu distinsă discreţie, revistei şi editurii noastre (dar şi efemerei foi Lumea satelor 
— supliment al Punctelor cardinale, apărut lunar, din octombrie 1994 până în iunie 1996), se cuvin evocate cu 
recunoştinţă multe alte nume (respectăm aceeaşi ordine alfabetică): Mircea Alexe (Germania), Constantin Apolzan 
(Germania), George Bălaşu (Canada), Elena şi Vasile Becheş (S.U.A.), Nidia Belcea, Eftimiu Benea?, Maria 
Brahonschi, Aurel Buzi (Germania), Ana Chenereş, Liliana Chiaburu, Andreea Ciulin, Maria Constantinescu, Elena 
Cristescu, Victor Dinescu, Oara Drăgan, Alexandru Fonta (Canada), Elena Ghyka (S.U.A.), Mihai Ghyka, Vasile 
Giurea (Austria), Ileana Grozavu, Jacques lamandi (Canada), Aurel lonescu (Germania), Mihai Maghiar (Australia), 
Andreas Makarov (Germania), Ana-Maria Marin (Elveţia), Tip. Masib (conducerea şi colectivul tipografic), Constantin 
Mărăndici (S.U.A.), Mihaela Moisin (Canada), Nicolae Moroica (Germania), Laura Munteanu (Suedia), Constantin 
Nagacevschi'? (Germania), Nicu Naum (Canada), Dan Păun (S.U.A.), George Petre (Australia), G. Pişcoci-Dănescu 
(Franța), Vetuţa şi Mihai Pop? (Canada), Nicolae Popa (S.U.A.), Silvia Popa, lulian Popescu, Traian Popescu 
(Spania), Nicolae Pora (Canada), Aureliu Răuță? (Spania), Mirel Stoenescu (Elveţia), Petre Sultana (Canada), Elena 
Titi (S.U.A.), lon Tolan (Germania), Constantin Vasiliu (S.U.A), lon Vladovici, loan Vonica. 

Tuturor acestor colaboratori şi sprijinitori neprețuiți le este închinat cu precădere acest număr festiv. 


«PUNCTE CARDINALE» 




















PAG. 24 NR. 4/100 Aprilie '99 


Anvierea Domnului este speranţa noastră, luălţarea 
Domnului este gloria noastrâ», ne încredințează Fericitul Augustin. 
Esenţa crestinismului stă tocmai în această nădejde a slavei ce va să 
vie. Mristos pătimește, moare, învie si se inniță de-a dreapta Tatălui; 
daraceste (repteale jestiei răseranpărătoare nu privese doar persoana 
divino-uumană a Imi lisus iristos, ci destinul generic al Omului 
Bestaurat. Ele nu reprezintă doar <o performanţă» personală cu 
valoare de model istoric Gimitatio Christ), ci temeiul si caranția 
dumnezeiască a mântuirii potenţiale a /uturor oiunenilor. lisus dă 
chip veșnic «Noului Adam, nu în mod simbolic, ci în mod rază Mar 
actun Ilristos a inviat din morţi, Siind începătură a învierii celor 
adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, (ot printr- 
In OIn Și invierea morţilor. Căci precuun în Adaun toţi nor, asa si în 
Ilristos toţi vor învia» Cor. 15, 20- 
22). Prin lisus Hristos omul este re- 
creat în chip tainic, în chiar 
temeiurile ființei lui. De aceea 
suntem chemaţi (dar nu 
constrânsi!) să fim una intru 
Miristos - centrul mistic al innoirii 
si plinătăţii noastre. 

Omul a fost făcut «lupă 
chipul si asemânarea lui 
Dumnezeu». Ceea ce va să spună că 
noi, crestinii, nu avem (ermen 
absolut de raportare existențială 
in lumea aceasta, ci dincolo de ca . 
Noi nu suntein chemați să ne în- 
Luimim (cum pare să creadă 
rătăcita constiință nodlernâ), ci să 
ne in+bunnezeirn. În acest proces 
de induinnezeire (2/zeosis), omnul 
con-lucrează cu Duhul Siânt, este 
adică chemat să activeze mistice 
pentru propria sa desăvârșire. 

4'hipubeste ceva dat prin 
creaţie (și reiterat prin nastere); 
vrea Sau nu vrea, omul il poartă în 
el, ca pe um temei al posibilei 
«asemănări». Finalitate ultimă a 
«hipului», asemănarea este ceva 
de ordin porenfial în care este 
implicată direct Jibertatea fiinţei 
omenești. Dumnezeu nu ne 
mMântuieşte fără voia noastră, 
Având «chiput, depirute de noi să 
re lee rin Semi na rea», 

Tradiţia teologică asimi- 
lează aulesea «chipul» cu mintea 
(venimpelumeca îiințe raționale), 
iar «asemănarea cu inima (/e- 
venim in burme liinţe iubitoare). 
Contopirea minţii cu inima este 
dezideratul ultim al misticii 
crestine, ce-si are suprema expresie 


în isihasm . Dumnezeu este iubire si col ce rămâne în îubire rămâne în 


Duunnezes si Diunnezeu rimâne întru cb ( Zoan 4, 16). 


De aceea si in centrul Novelaţiei dumnezeiesti stă porunca iubirii 
lie în varianta nedesăvârsită a Legii celei Vechi (in care modelul iubirii 
este incă prmenese trugostea «le sine însuși), fie în expresia desăvârșită a 
Legii velei Noi (in care snodelul iubirii este dermezelese dragostea lui 








Prin păcatul sirămoșese, Îinţa omenească <a cazu» dia 
starea ei originară. Lăsându-se szzit it de îspită, omul si-a pe er ii 
raționalitatea; ««hipul» dumnezeiesc s-a întunecat în el. Tocrnai de 
accea a iesit și din dreapta casemânare». El uită că aceasta consti în 
comuniunea duhovnicească a sineritei iubiri și ajunge să creadă, la 
sugestia «șarpelui», că ea ar consta în identiticareia orgolivasă cu 
atoiputernicia și atotstiinţa divină (Dar... în Ziua in care veţi anâuicia 
din el vi se vor deschide ochii si sef fi ca Purnnezeu, cunoscănul 
binele si rău - Fac.3, 3: subl. u.). Toată istoria, ca domeniu al omului 
căzut, stă sub semnul acestei sininteli, al acestui fas înţeles a/ 
asemănării, care unu este decăt extinderea la scară umană a păcatului 
luciteric. Omul istoric - în care cehipul»s-a degradat si «asemănarea» 
reală s-u abolit - mu este altceva decât o ființă bolnavi de hurciterisaa. 

Dar Dinunezeu, iu iubirea 
Sa, nu-l părâsește pe om, ci îi 
figiăduieste, îi inlesneste si îi 
Siriu cază mântuirea (la care insă 
nu-l sileste; căci asa cun în mol 
liber a păcâtuit, tot în mol liber 
(rebuie să se nântuiuscă). Prin 
lisus Cel Înviat, «chipul stricat se 
relace în On; croeslinul nu este doar 
imoraliceste, ci si ontologic altul 
(participând tainic - prin Botez si 
Fuharistie - la anmmanitatea nouâ« 
a lui Hristos). «Vechiul Adam» se 
restaurează prin Noul Ada». laur 
tvată învățătura si pilda lui Uristos 
inseiunnă vădirea dumnezeiască a 
dreptei «asemănări», calea în- 
duunnezoirii omului restaura. A 
(rii intru lristos insoarnnii a ridica 
«“'hipub la «asemănare», a realiza 
plinătatea iubirii în plinătatea 
rațiunii 

Pe această cale, omului i 
se. rulesehide vesnica Împărăţie 
(aionios basileia). Căci dacă 
moartea este o consecință obiectivă 
a păcatului («.. plata păcatului 
este moartei - Jorz 6,23), abolirea 
acestuia inseamnă si abolirea 
morții (Cel fără de păcat» este și 
«Cel fără de moarte»). Crucea lui 
Ilristos este taina dumnezeiască a 
înnoirii, învierii si inălţirii tirii 
create, prin comuniune cu 
absolutul necreat. 

Vieţii intru moarte îi ia 
locul viaţa intru inviere 
(anastasis), lăcă de care toată 
credința noastră ar îi în zadar (/ 
(or. 13,14: 19). lată de ce în Învierea 
“| «limeea dintâi a sâmbetelor» si în 
n — luălţarea lui Hristos «ale-a dreapta 


Tatalui» stă zii/cjlea și slava întregii Făpluri; iată de ce, în răstimpul de 


10 de zile dintre praznicul Învierii și cel al inâtţării, ca strigă de hucurie, 


Dunnezeu faţă de lume), Dra este fiinţa creată care se inplineste prin 


iubiru 





cu strigăt ingerese: Bucură-te, bucură-te, Noule lerusalime, căci slava 
Domnului peste tine a răsărit Saltii, saltă de-acuna şi te bucură, Sioane, 
iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleste-te întru învierea Celui 
Născut al tău. 


Haăzvun CODRESCU 
Imaginile : Anastasie (detalii de frescă de la Chora) 


Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), Î omputerizată 
INCTE CARDINALE 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), | 1PINALE" 


RE E Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adiunct), 1 ÎN an 
7,R.D. Sucursala SIBIU Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN (Ad) S.R.L 


i nr. 251100996517509 


Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel. 0969/422536 | NE Company 






aa