Puncte Cardinale anul IX, nr. 6 (102), iunie 1999

în vederea binelui Viitor... 








Vehiculată o vreme doar ca deziderat, devenită 
&POI axă ideologică a “gândirii unice” mondialiste, 
“noua ordine mondială” a intrat acum în faza 
“implementării” efective, reiterînd în multe privințe, 
deşi cu o recuziță mai subtilă, sinistra aventură a 
comunismului marxist. Agresiunea declanşată 
împotriva Serbiei de aşa-zisa “comunitate internaţio- 
nală” (în realitate de noul şi unicul “jandarm” mondial, 
Statele Unite, cu prelungirea braţului său înarmat, 
Alhanța Nord-Atlantică) nu reprezintă, în ultimă analiză, 
decât semnalul inaugural al unei alte ere istorice, ce 
înlocuieşte, în pragul noului mileniu, era numită 
postbelică. Realităţile şi principiile care au conformat 
viaţa internațională a ultimilor 50 de ani (“războiul 
rece”, arbitrajul O.N.U, respectarea principială a 
vuveranității statale, primatul “forței dreptului” şi nual 
“dreptului forței” etc.) sunt clasate din mers şi înlocuite 
cu dominația unică şi discreționară a superputerii 
iudeo-americane (față de care Europa se dovedeşte tot 
mai evident doar o structură funcţională tolerată şi 
subordonată), reducerea rolului O.N.U. la o simplă 
convenție decorativă, teoretizarea şi aplicarea aşa- 
zisei “desuveranizări” sau “suveranităţi - limitate”, 
terorismul planetar (economic şi, in extremis, militar) 
al celui mai tare. Noul “comunitarism” (exaltat de o 
întreagă propagandă demagogică) nu reprezintă, în 
realitate, decât cadrul necesar al unui nou imperialism 
mondial, foarte asemănător - în spirit, dacă nu în literă 
- cu diabolicul plan de dominație universală schiţat cu 
| cinism în controversatele Protocoale ale Înțelepților 
Sionului! 

Serbia nu este decât prima victimă (nu tocmai 
inocentă, ce-i drept) a acestei “noi ordini mondiale”, 
fiind întrebuințată deopotrivă ca “sperietoare” şi 
“cobai”, sub pretextul - pe cât de ieftin, pe atât de 
absurd - al pedepsirii al unui lider fatidic: “dictatorul” 
Slobodan Miloșevici. Numai că în timp ce Slobodan 
Miloșevici îşi păstrează şi chiar îşi consolidează puterea 
şi popularitatea (ajungând să facă, pentru sârbi, figură 
de “erou naționa!”), țara este spulberată, iar poporul 
decimat, acțiunea “Forței Aliate” căpătând tot mai 
mult caracteristicile şi proporţiile unui genocid! 

Nu dreptatea “îi mână în luptă” pe americani şi pe 
acoliții lor, nici vreun pretins model civilizaţional. Nu 
este dreptate aceea care ucide fără nici un discernământ, 
nici civilizație aceea care se lasă pradă demoniei 
destructive. Moartea și distrugerea des-ființează, nu 
în-dreaptă, Dacă există o respectabilă “civilizaţie 
occidentală”, aceea nu se poate recunoaşte în 
mentalitatea anticreştină și antinaţională a democrației 
stângiste, nici în utilitarismul cinic și agresivitatea 
belicoasă a Golemului american, Vocea: adevăratei 
civilizaţii occidentale s-a făcut auzită, dar strigă în 
pustiu, mai degrabă incomodându-i pe puternicii zilei! 
este vocea uriașuluj organism secular al Bisericii 
Romano-Catolice (exprimată oficial prin gura 
Suveranului Pontif), a opiniei publice europene (ce 
protestează tot mai vehement, de la un capăt la altul al 





si dai aa alea ci era cae 


Căii 





că 


3, sa PROTOCOALELE ÎNȚELEPTILOR SIONULUI, XV 2.4 


bătrânului continent, împotriva agresiunii din Balcani), 
a cercurilor politice care şi-au afişat dezacordul cu acest 
gen de operaţiune “umanitară” (contrazicând flagrant 
rațiunile defensive ale N.A.T.0.), a acelor state ce au 
păstrat dintru început o atitudine rezervată faţă de acest 
demers abuziv (Italia, Grecia, Ungaria, într-o oarecare 
masură Franța, etc.). 

Dincolo de demagogia “dreptății” şi a “valorilor 
civilizației”, se desluşeşte (pentru cine nu e filozof 
humanist, ca d-l Liiceanu!) un cu totul alt “mesaj”: 
există o singură putere mondială, care nu admite 
nesupunere sau autodeterminare, ci doar obediență 
necondiționată pe linia “noii ordini mondiale” 
programate la Washington (via Tel-Aviv). Această nouă 
putere o dată consolidată, trebuia să-şi arate muşchii, 
intimidând nu atât un popor anume, cât întregul 
mapamond, şi descurajând astțel orice tentativăulterioară 
de nealiniere, Această demonstrație de forță a scos în 
relief, pentru cei ce se mai îndoiau, şi faptul că Rusia nu 
mai reprezintă un adversar redutabil și că, în general, nu 
mai există în lumea actuală nici o contra-forță 
semnificativă la nivel militar. Îngenuncherea până la 
capăt a Serbiei nu mai are altă miză decât una de orgoliu 
şi de avantaj psihologic. 

În fond, se poate lesne observa că “aliaţilor” puţin le 
pasă de albanezi, a căror cauză nu constituie decât un 
paravan conjunctural, Reticenţi să-i găzduiască şi să-și 
asume răspunderea lor, aliaţii i-au îndemnat pe refugiații 
albanezi să se întoarcă spre Kosovo, în gura lupului și în 
bătaia proiectilelor (care au și atins câteva convoaie). 








N DOR Jim at ? FEED AEARa ec na Ea ai 


un societățile creştine, în care am semănat atât de adân ci rădăcini de dezbinare şi PI n multumire, nu se poate restabili 
ordinea decât prin măsuri nemiloase, dovezi ale unei i puteri inflesibiles de, Didi Să se dea Vreo atentie victimelor care sed 


mere taina apnee demne că esa RO ce VB 








Nr. 0/102 


TUNIE. 
1999 


16 pag. - 5000 lei 


Problema urii eterne şi radicale care va dăinui între cele 
două popoare vecine, după. încheierea “intervenţiei 
aliate”, Occidentul nici nu pare să şi-o pună în mod 
serios, Sondaje recente au arătat, de altfel, că mai bine 
de jumătate din efectivele N.A.T.O. nici n-au idee 
împotriva cui luptă, nici de ce... 

Aceasta este creația supremă a “civilizaţiei 
americane”: mercenarul robotizat, profesionist al 
distrugerii şi al masacrului cu sânge rece. Americanii 
devin tot mai mult o naţiune de criminali senini. Nu e 
nici o deosebire esențială între un personaj paranoid de 
teapa generalului Wesley Clark şi tot mai numeroşii 
delincvenți juvenili din şcolile şi colegiile americane, 
care mitraliază sau pun bombe, salutându-se cu “Heil 
Hitler!”. Pe unii ca aceştia se va întemeia, vai, noua 
“arhitectură” a “ordinii mondiale” şi noul “paradis 
terestru” al “fericirii şi bunăstării” sans frontieres! 
Aceasta este “civilizația” pe care pariază şi la noi acei 
şabăs-goim intelectuali care se autoproclamă “societate 
civilă”! 

Cu atât mai ridicolă ne apare recenta inculpare a lui 
Slobodan Miloşevici, de către noul “Tribunal al 
Poporului” de la Haga, drept “criminal de război”; nu 
că liderul comunist sârb ar fi vreun mieluşel, dar ce mai 
înseamnă “criminal de război”? Cu ce sunt mai puțin 
“criminali de război” un Bill Clinton sau un. Wesley 
Clark, care tutelează şi administrează de mai bine de 
două luni, cu zâmbetul pe buze, măcelul pretins 
“justițiar” a sute şi mii de civili nevinovaţi, nu doar 
Sârbi, dar şi - “din greşeală” - albanezi?! 

Aliații, pretinzând că vor să slăbească forța militară 
sârbă, au bombardat până acum, cu nemiluita, case 
particulare, şcoli, creşe, spitale, maternităţi, închisori, 
poduri, autobuze, fabrici de medicamente, convoaie de 
refugiați... Av pierit, în acest răstimp batjocorit al 
vremii pascale, mai mult copii, femei şi bătrâni decât 
“slobodani” şi “arkani”! Darce dacă: “dreptatea” merge 
înainte! “Tot înainte!”... 

Unii au încercat să țină contabilitatea gafelor 
sângeroase ale N.A.T.O. (atât cât permite parşivu! 
“război mediatic”): după unii ar fi vreo 12, după alţii 
vreo 15-16; bilanțul morților are însă mult mai multe 
cifre (o dată, bunăoară, s-a “greșit” cu o sută de vieți de 
refugiați dintr-o singură “ochitură”!)... 

Exori inerente? Aşa a început, odinioară, şi marea 
teroare comunistă (0 altă “ordine” ideală, cu pretenții 
mondialiste, al cărei bilanț provizoriu se ridică astăzi la 
o sută de milioane de morţi!), Fiind omul o fiinţă 
“jucăuşă” (homo ludens), iar areşeala fiind “înscrisă în 
legile omeneşti” (errare humanum est), iese. treaba 
dracului când prindem a ne juca cu bombe = şi nu doar 
pe Internet, dar şi prin ogrăzile oamenilor (de dragul 
lor, Hreşte!).., 

ŞI iată cum vechiul slogan parodic din vremea 
comunismului, “Din greşeală în greşeală, spre victoria 
finală!”, redevine de o tragică actualitate... 


Răzvan CODRESCU 


șa 
3 
A 
XV 
ă 


în 


e 


mes 








PAG. 2 NR. 6/102 lunie '99 


(urmare din numărul trecut) 


Am spus mai spre începutul acestui studiu că voi 
lăsa la urmă problema Învierii Dornnului, pentru a 
putea încheia cu un triumf divin lucrarea de analiză 
începută. Pentru ca lisus să moară şi să învieze, a 


trebuit mai întâi să se nască. Nici acest eveniment 5 
extraordinar din istoria mântuirii nu a rămas în afara 


preocupărilor filosofului român. 
“Naşterea lui Hristos arată momentul în care 
Dumnezeu S-a făcut om. lar această apariţie a lui 


Hnstos, anunțată în legea veche in zeci şi sute de | E. 


At > 
i i Ni fe 
S, E a 14." a, 
A 0 oa AP 
e Er nt 
| IX ei 
S „ct Set 
Ta? Ag 
- bau ». 4 - 


moduri, este faptul fundamental al adevăratei 3. 


antropologii ca înțelegere a omului” (p. 37). 
Această lumină aruncată asupra antropologiei 


constituie o mare biruință: lisus-Dumnezeu, devenit 


om depiin, biruie păcatul şi moartea, înnoieşte întreaga 
făptură: Hristos-Noul Adam. Prin lisus ni se revelează 


dumnezeirea, dar, în acelaşi timp, şi tot prin El, omul 


se ridică la cunoştinţa esenței lui divine. Omul este 
aşezat mai presus de îngeri, căci el va ţine scaun de 
judecată pentru îngeri, aşa cum afirmă Si Apostol 
Pavel (/ Cor6, 3). 

Filosoful analizează procesul de antropocentrizare 
a întregului univers, început de Renaştere şi continuat, 
în forme schimbate, în epoca modernă. În felul acesta, 
ființa umană a fostintegrată într-un sistem simplificator, 
mişcarea pe o singură linie, care este cea a materiei. 
Dumnezeu, chiar dacă nu este negat, este scos în 
afara lumii, spre a nu tulbura spiritele simplificatoare. 
Este foarte greu pentru omul de ştiinţă, ca şi pentru 
filosoful raționalist, să admită îndumnezeirea omului 
Şi, prin el, salvarea întregii firi. 

“Într-o cosmologie creştină consecventă, înger şi 
om se mişcă pe linii deosebite; cel dintâi, nefiind decât 
ideal de sublimare a lucrurilor; cel de-al doilea, treaptă 

de ajungere la Dumnezeu.” 

Mi se pare extraordinar de frumos şi just ceea ce 
spune autorul. Şi acum am ajuns la Înviere. 

Mărturisesc fără jenă că am cetit de mai multe ori 
articolele despre Înviere, nu pentru că mi-ar fi fost greu 
să le înțeleg - un teolog, oricât de slab pregătit ar fi el, 
a lucrat cu aceste noțiuni - ci pentru că aş fi vrut să-l 
prind pe marele profesor cu o cât de mică inexactitate. 
Dar nu a fost posibil. Articolele despre Înviere, ca şi 
celelalte, de altfel, rămân pe linia unei ortodoxii 
ireproşabile şi luminează bucuria biruinţei binelui. 

Voi începe cu un anunţ învingător, pe care îlaflăm 
la începutul articolului: “A înviat Hristos!” 

Sună sacerdotal. Parcă a ieşit preotul din altar cu 
lumânarea aprinsă, anunțând învierea. Şi mai departe: 

“A înviat, cum vom învia şi noi atunci când vor 
suna trâmbițele judecății din urmă, când se vor rupe 
pecețile cărții şi vor cădea zidurile carcerii vremii, 
adică la sfârşitul veacului... Ne-am născut în timp, am 
murit în timp; vom învia însă dincolo de veac. Întocmai 

ca Hristos, devenitom şi jertfit în veac, dar înviat afară 
de acesta” (p. 52). 

O afirmație teologică făcută cu tărie şi fără replică. 
Adevărată, fără umbră de îndoială. Sacrificiul, moartea, 
Învierea, toate sunt miracole divine care depăşesc 
puterea de înțelegere a minţii noastre, ca şi Sfânta 
Euharistie. În ciuda faptului că noi nu vedem decât 
pâine şi vin, realitatea adevărată este cea a credinței: 
acolo este trupul şi sângele Domnului, Nae lonescu 
face 0 distincție netă între obiectul investigației şi 
metoda de investigație adecvată lui: 

"Înseamnă că există nai multe planuri de existență 
şi că pentru fiecare din aceste domenii, noi trebuie să 
avem mijloace specifice de investigație. Că nu putem 
să ințelegem prin rațiunea noastră decât numai ceea 
ce cade înlăuntrul veacului nostru; şi că pentru ceea 
ce esta în afara lui, avem nevoie de alte instrumente, 
în speţă, de credință” (p. 53), 

Filosoful lasă locul credinciosului şi această 
rnodestie a unei inteligențe deosebite, care ştie să-şi 
recunoască neputința, este foarte meritorie. El înțelege 


ÎN e fu 


TARE pia 
id. eat 


RTODOXIA 
LUI 
RAE JORESCU 


SP 





deplin şi fără opoziție disperată din partea minţii că 
Hristos este Mântuitorul nostru şi că jertfa Lui este faptul 
hotărâtor al mântuirii noastre. Învierea Lui este cea în 
eternitate, viața veşnică în şi cu Dumnezeu. 

Articolul “Paştele gândului şi celelalte paşte” are un 
conţinut de-a dreptul zguduitor. Paştele gândului este 
acela în care “te supui - ceară moale şi receptivă - 
tuturor sugestiilor transcendenţei; când te pregăteşti 
pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda 
caldă şi învăluitoare a cultului - minunată propedeutică 
la deschiderea cerurilor” (p. 56) 

Sunt cuvintele lui Nae lonescu. Minunate cuvinte! 
Ele par rostite de un Părinte al Bisericii, de un trăitor în 
pustie. Cu pietate rosteşte cuvintele; cu pietate şi 
tnstețe constată cum un duh protestant ucide în noi 
Paştele gândului, pentru a-l înlocui cu o celebrarea unui 
Erou, sau supraom, 

Tendința contemporană de a face din Hristos un 
erou şi din procesul şi răstignirea Lui un fe! de “afacere 
Dreyfus” este un pericol mai mare decât necredința. 
Pentru că necredința neagă neargumentat şi brutal, pe 
când această răsucire a Paştelui gândului spre alt 
Paşte, înlocuieşte un adevăr printr-un mit. Şi oamenii 
sunt amatori de mituri; cu atât mai amatori, cu cât sunt 
mai cultivați. 

Nu se poate să nu mai citez un fragment. Nu vreau 
să privez pe cititor de o bucurie aşa de mare închisă în 
câteva propoziţii. Ascultați; 

“A răsunat în mine joi seara strigătul sfâşietor al 
crainicului; «Astăzi S-a spânzurat pre lemn Cel ce 
spânzură pământul pe ape» şi s-a întors în mine sufletul 
In seara de vineri, la cântarea de prohodire, care 
mărturisea că în mormânt fu pusă, prin pogorârea lui 
Hristos, Însăşi viața.” 

Mi-ar fi plăcut să pot scrie şi eu o asemenea frază. 
Ealoveşte nu numalin sensibilitatea estetică a fiecăruia 
dintre noi, dar merge mult mai departe, la ființa noastră 
















mistică, la cununia noastră de taină cu Hristos răstignit. 


' Cumizbeşte în inimă propoziția: "Astăzi se spânzură 


pre lemn Cel ce spânzură pământul pe ape. 
Numai în aceste clipe de lipsă de apărare a 
sufletului nostru în fața duicei violențe a harului, 


| înțelegem; înțelegem că nu este vorba de simbolul 


morții lui lisus în acest moment, ci de moariea Lui 
reală, de atunci, care este aceeaşi cu cea de acum, 
altfel, deosebită şitotuşiaceeaşi. Înțelegemcă patimile, 


' moartea, răstignirea şi Învierea nu sunt simboluri, Ci 


fapte. Ele nu “inseamnă”, ci “sunt”, căci Paştele sunt 
dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie (p. 58). 

Sunt multe probleme pe care profesorul le atacă 
şi toate legate de creştinism în general şi de ortodoxie 
în special. Acest mic volum de numai o sută de pagini 
cuprinde o largă tematică religioasă, cu care autorul 
nu a glumit deloc, pe care a tratat-o cu seriozitate şi 
credință şi care zguduie sufletul cititorului. 

Numai faptul că un laic, şi care nu a făcut teologia, 
ci doar filosofia şi logica, se preocupă atât de adâncde 
problemele de credință este de natură să dea de 
gândit. Creştinul de astăzi, scăldat de toate apele 
indiferentismului şi împuns de şocurile crimelor, sau 
de excesul de sexualism, priveşte religia cu o uşoară 
notă de scepticism, sau, în cel mai bun caz, de 
agnosticism, şi crede că Dumnezeu există, dar undeva 
foarte departe, iar credința, chiar dacă nu e un lucru 
perimat, este ceva greu de atins. 

Dacă citeşte însă această carte, care este şi un 
studiu antropologic, nesistematic, dar real şi de pe 
poziţii net creştine, va începe să gândească în alt chip, 
îşivapune întrebările cualtion şiva căuta răspunsurile 
cu altă sârguință decât cea de până acum. Sunt de 
acord că această carte poate fi un adevărat îndreptar 
ortodox, o călăuză spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi 
a propriilor adâncimi; sunt de acord că impactul ei 
asupra celor cu o sensibilitate alta decât a amatorilor 
de senzațional este puternic. De aceea o şi recomand 
celor care nu o cunosc, pentru a înțelege, de pe poziţii 
străine apologeticii pe care ar fi făcut-o un teolog, 
problema credinței. Nae ionescu nu este un autorcare 
poate fi biruit uşor de un sceptic, sau de un intelectual 
agnostic. 

Voi încheia cu un adevăr care îmi este foarte drag 
şi pe care l-am afirmat totdeauna, nu ca pe o 
descoperire personală, ci ca pe o aserțiune căreia m- 
am raliat fără rezerve: aceea că poporul român este 
născut creştin, că această încreştinare a coincis, în 
linii mari, cu însăşi zămislirea neamului nostru şi că, 
datontă acestui fenomen foarte rar în istoria naşterii 
popoarelor moderne, creştinismul este structural 
sufletului românesc. 

Va fi citatul final şi finalul studiului de față: 

“Aceasta |coincidenţa istorică dintre naşterea şi 
creştinarea noastră ca popor) explică de ce ortodoxia 
noastră țărânească nu este atâto religie, cuo biserică 
chezăşuitoare a credinței , cât, mai ales, un fel de 
cosmologie, în care elementele de dogmă strict 
ortodoxe se hipostaziază în realități concrete; de ce, 
cualte cuvinte, creştinismula coborâtia nai în realitățile 
imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers 
specific românesc, obiectivat aşa de caracteristic în 
folclorul nostru” (p. 74). 


Ci şat € în sumarul i 

Zi SIA) Ă E] 
Teviste pă RP 
ha Ream tim, de asemenea, că textele 
ne! publi păstrează şi nu se restituie, 


Tise de mână nu sunt luate în 


Pa e. 








—————.— ._.—.—.—.— 








LOVITURĂ DE STAT CU IZ LIBERAL 


E o coincidență, oare, că P.D.-ul din afara Convenţiei 
şi P.N.L.-ul dinlăuntrul acesteia au acționat concertat 
pentru demiterea lui Victor Ciorbea? Şi asta - după cum 
declară fostul premier într-un articol din Hamburger 
Abendblatt-“tocmaiîn momentul în care urma să semnăm 
un acord hotărâtor de trei ani cu F.M.]. Cu aceasta au fost 
spulberate şi programe generoase de finanțare ale Băncii 
Mondiale şi ale G24, în'valoare de 10 miliarde de dolari.” 
Dar de ce şi-ar dori aceste: partide de guvemământ să 
împiedice infuzia de capital a investitorilor străini? Pentru 
că venirea acestora îi sperie pe miliardarii de carton care 

“Şi-au împărțit între ei restul de avuţie a F.P.S.”, căci “în 
România există, încă din perioada comunistă, ai fa 
uriaşe de care sunt prinse sute de mii de societăţi comerciale 
care sunt conduse de membrii de partid. Aceşti oameni 
încasează taxe pe toate importurile şi exporturile, un fel de 
vamă. Preluarea firmelor româneşti de către investitorii 
străini le-ar anula acestora venituri lucrative”. 

Se-pare-că al: doilea motiv-pentru- care această 
monstruoasă coaliție P.D.N.L.-istă l-a înlăturat din funcție 
pe incoruptibilul premier este că “Victor Ciorbea: s-a 
angajat solemn, în fața tuturor miniştrilor de Externe ai 
țărilor NATO convocați la Bruxelles, să «desovietizeze») 
serviciile secrete ale țării”, în contextul în care “consilierul 
adjunct pentru securitate naţională al Casei Albe, Jim 
Steinberg, care l-a însoțit pe preşedintele S.U.A. Bill 
Clinton la Bucureşti”, menționase, fără nici un echivoc şi 
fără nici o “anestezie” diplomatică, în fața ziariştilor (la 14 
iulie 1997), adevăratul motiv pentru care S.U.A. au refuzat 

să susțină integrarea României în NATO în primul val: 
“Serviciile. secrete româneşti sunt pline cu ofițeri de 
Securitate cărora nu li se pot încredința secrete NATO” 
(Pacepa dixif'!) 

Războiul nu numai declarat, ci şi declanşat împotriva 
mafiei securiste prin înlocuirea lui Virgil Măgureanu la 
conducerea SRI, a declanşat, la rândul său, lovitura de stat 


“reformistă” cu iz liberal, prin care Victor Ciorbea - 


exponentul şi vârful de lance al interesului național -a fost 
debarcat, cu consimțământul preşedintelui Emil 
Constantinescu, de la conducerea executivului de către 
specialiştii infiltrați (în Cl Be LO aut to de 15.000?) 
în cadrul Convenţiei. 

lată de ce generalul Pacepa, naşul rețelelor securiste 
care l-au slujit atât pe““dezmoştenitul” Ceauşescu cât şi pe 
“legitimul” moştenitor al Kremlinului, lon Ilici Iliescu, 
demască - cu Securitatea pre Securitate călcând - şi 
imposturaactualului preşedinte al României, care “continuă 
să creadă ca şi Ceaușescu că spionajul (economic - n.n.) 
este o baghetă fermecată care poate vindeca în mod magic 
mizeria economică a Țării” prin preluarea, în absența 
adevăratei privatizări, a “*problemelor de nerezolvat ale 
unui guvern care se teme să reformeze economia şi care 
încearcă să se integreze în lumea occidentală pe uşa din 
dos”?. 

În condițiile în care “experții americani sunt acum 
convinşi că serviciul de spionaj al României va continua 
să țină în mâinile sale o bună parte a funcțiilor externe şi 
economice ale statului, aşa cum le-a ținut şi în anii 
comunismului, şi că ofițerii săi acoperiţi vor împânzi în 
continuare Ministerul de Externe, ambasadele, agențiile 
comerciale şi celelalte reprezentanțe ale României din 
țările NATO” - ce am fi putut aştepta de la summit-ul 
NATO de la Washington?! Suntem nemulțumiți căS.U.A. 
nua precizat nici un termen concret pentru cel de-al doilea 
val al integrării în NATO (amânat la Sfântul Aşteaptă, ca 
şi legea deconspirării Securității din România)?! 

Dacă, în locul desovietizării (curățirea țării de securiști) 
începute de Victor Ciorbea, atât de mediatizata afacere 
Megăapower Sau nu mai puţini vestita listă a lui Severin 
(“recitată” recent, în stare de hipnoză, de plutonierul Petre 
Olaru) rămân în continuare lanivelul unorşantaje electorale 
abil orchestrate sub Paghetafermecată(yorbalui Pacepa!) 
a actualului preşedinte la adresa posibililor săi 
contracandidați, atunci întregul electorat, hipnotizat de 
marele iluzionist de la Cotroceni, rămâne condamnat la 
tranziție silnică pe viaţă, de la marile speranțe la iluzii 

pierdute... 


1. lon Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securității, ed, 
Omega, București, 1999, p. 31, 

2. Ion Mihai Pacepa - - interviul acordat săptămânalului 22/9- 
15 februarie 1999, p.14. 

3. Ibidem, 





“liber sI, sa ca dedu ac inca 

tămbălă Supa eso ii” dinămice), ve 
să in a Co i acolo i d scuipăt-o. Parveniţi 
astfel îi s si ee ele ucere absorb ge a Tape 
vocației” lor delideri dna 


de Da 7 ap tea 


vecenţii 


ps) 





dj at Sa, 
i ee dati 
z eterul 





POSIBILE MOTIVAŢII ALE 
= “DINAMISMULUI” LIBERAL 


Dacă reprezentanții F.MĂ. veniți la Bucureşti la 

începutul acestui an pentru încheierea noului acord sfand- 
by cu România nu s-au lăsat descurajați nici de criza 
guvernamentală şi nici de “tradiționalele” mineriade puse 
în scenă cu ocazia venirii lor, cu siguranță că vor fi încercat 
şi ei, catotromânul, un sentiment de mare lehamite asistând 
Jascandalul financiar (mai eficient pentrualungarea specială 
a acestora!) oferit de P.N.L. cuocazia întârzierii votării legii 
bugetului (în absența căreia F.M.L nu stă de vorbă cu noi!). 
In speță, e vorba de conflictul dintre ministrul liberal al 
Finanţelor, Decebal Traian Remeş (care - pentru a reuşi să 
plătească ratele scadente la creditele neperformante. în 
planul reformei, contractate de guvernarea P.D.S.R. - este 
nevoitsăsuspende, |arecomandareaF.M.I., toate facilitățile 
fiscale obținute în Parlament de comisia lui Cataramă) şi 
consilierul (tot liberal!) al ministrului, Viorel Cataramă 
(care, fustrat de suspendarea facilităților scontate, îi cere 
preşedintelui P.N.L. convocarea conducerii de partid pe 
motiv căministrul Finanțelorar încălca docrrina economică 
liberală). În ce anume constă această “doctrină” - 
deocamdatănu suntem lăsaţi să aflăm, căci “munții” liberali 
Dinu Patriciu şi Horia Rusu, care s-au scremut cu surle şi 
tobe să îndoctrineze partidul, au născut... un plagiat (al 
cărții What everyone should know about economics and 
prosperity semnate de un alt cuplu liberal mai puțin celebru; 
James D. Gwartney şi Richard L. Stroup) pe care P.N.L, 
însă, nu şi-l însuşeşte ca atare, pentru că - după cum 
opineazăunul dintre vicepreşedinţi săi - trebuie să elaboreze 
un alt “crez” economic “în limitele (sic?) gândirii liberale 
autohtone” - eveniment inevitabil, dat fiind că limitele 
autohtone ale acestei ““gândiri” sunt... nelimitate! 

|n ceea ce priveşte conflictul Cataramă/Remeş, acesta 
a fost mediatizat prin personalizarea şi falsa lui reducere la 
opoziţia Cataramă . “ultraprogresistul”/Remeş 
“ultraretrogradul”, obnubilându-se necesitatea statului 
român, sărac din punct de vedere financiar, de a opta pentru 
o politică fiscală de austeritate şi nu pentru luxul unei 
relaxări fiscale, în interesul, de fapt, al promovării capitalului 
roşu autohton prin alungarea capitalului străin... Avem 
nevoie vitală de împrumutul F.M.I., mai ales de unda verde 
dată de această organizație intemațională investitorilor 
străini? Sau ne ducem de râpă prin noi înşine - varianta 
“Jiberală” a lui noi nu ne vindem fara... 

Domnul Remeş, devenit deja celebru prin încercareasa 
antinomicădeaspori veniturile profesorilor prin impozitarea 
meditaţiilor, sau prin vestita sa taxă pe scaun, nu este, totuşi, 
un maniac “colector de taxe”. Predecesorul său cu ştaif, 
Daniel Dăianu, aemis şi el““taxe de solidaritate cu reforma”, 
(Care reformă? - s-au întrebat în acel moment toți cei 
ameninţaţi cusolidaritatea...). Nici fostul ministru de Finanțe 
propus de liberali, nici actualul ministru libera! nu sunt 
inconştienți (deşi di. Decebal Traian suferă de la botez de o 


anumită contradicție în termeni...), ci disperaţi. Menirea 


lor, ca miniştri de Finanţe, e să adune, de bine de rău, niscai 
parale pentru alcătuirea bugetului. Neputând să declare 
răspicatcă instituţiile statului mafiot nu pot colecta dările de 
la nedeconspirata Securitate liberalizată, atunci îi jupoaie 
prin taxe peste taxe, t.v.a.-uri peste t.V.a.-uri, pe proştii care 
nu pot să fure sau să dribleze fiscul (căci Apt proştii nu 

se îmbogățesc, nu-i aşa, domnule liberal Dinu Patriciu?) în 
timp ce membrii (de partid) ai diverselor A.G.A. şi C.A. 
obțin în Parlament (ca reprezentanți ai proştilor plătitori de 
supra-taxe) reduceri şi scutiri de impozite pe profit, de Lv.a,, 








lunie '99 NR. 6/102 PAG, 3! 


de taxe vamale - tot atâtea măsuri de legiferare, de fapt, a 
evaziunii fiscale. 

Cum se explică situația contradictorie în care, pe de 
oparte, ministrul Industriilor Radu Berceanu (deși aparține 
unui partid declarat de centnu-stânga), refuzând dialogul 
cu infractorul Miron Cozma, este decis - prin anularea 
subvenţiilor nerentabile-să le ofere cu voluptate minerilor 
promisa de către fostul premier “reformă pe pâine” (poate 
ca“recompensă'” la “reforma” guvernamentalăa acestora 
din 1991), în timp ce, pe de altă parte, ultra-liberalul (1!!!) 
Viorel Cataramă “negociază” cutovarăşul (săude teniscu 
piciorul) Miron Cozma, vânturând pe sub nasul minerilor 
instigați la grevă de aceleaşi forțe subversiveanti-româneşti 
“o inițiativă legișlativă privind relansarea pe termen de 5 
ani (sechelele cincinalului?!) a datoriilor din toată 
economia națională şi anularea penalităților?... (S-o fi 
gândit şi la relansarea “prin noi înşine” a propriilor sale 
datorii față de Bancorex?...) 

Viorel Cataramă nua fost, însă, mandatat sănegocieze 
cu Miron Cozma în Valea Jiului nici de guvem, nici de 
senat, nici de P.N.L.! Daratunci, pentru cine şi pentru ce 
a negociat “dinamic” vajnicul liberal (pe atunci...)? 

Un posibil răspuns ni-l oferă raportul din 12 martieal 
senatorului A.N.C.D. Şerban Săndulescu, în care se 
conturează rolul lui Cataramă de “consilier” al lui Miron 
Cozma şi Romeo Beja în decizia acestora de a porni cu 
oştile minereşti spre Bucureşti: “După vizita efectuată de 
Cataramă în Valea Jiului şi discuţiile purtate de acesta 
separat cu Miron Cozma şi Romeo Beja, s-a hotărât ca în 
scurt timp minerii să pornească spre o destinație inițial 
necunoscută, dar care ar fi dus ia Bucureşti”. 

Lepădarea ulterioară a măştii liberale de către Viorel 
Cataramă, prin convertirea lui fățişă la bisericuța din 
“schitul” Măgureanu (de unde, pălit de accese vadimiste, 
condamnă rasismul (sic!] bucureştenilor față de mineri, 
somându-l pe Emil Constantinescu să dezmintă public 

“implicarea lui Ion Iliescu şi a lui Petre Roman în 
mineriadele din '90 şi '9 1"), dezvăluie, în sfârşit, doctrina 
economică a mafiei securiste care, “sub acoperirea” 
liberalismului 'rrrrrromânesc (situat la antipodul 
adevăratului liberalism, pentru care granițele naționale nu 
constituie piedici naționaliste" în caleacapitalului străin), 
blochează, practic, orice încercare de reformă. 


“AU DE PATRIE, VIRTUTE, 
NU VORBEŞTE LIBERALUL, 

 DEALCREDE CĂ VIAŢA-I 
E CURATĂ CA CRISTALUL?” 


N-au ştiut fruntaşii P.N.L. ce hram poartă miliardarul 
de carton propulsat în fruntea partidului şi de aici în 
funcția-cheie de preşedinte al Comisiei Economice a 
Senatului? N-au ştiut aceste ţiitoare ale lui Cataramă că 
libido-ul lor politic îşi face mendrele cu banii storşi din 
țepuirea Bancorex-ului sau escrocarea depunătorilor SAFI? 
De ce nu au reacționat față de aceste injustiții comise de 
Viorel Cataramă nici unul din miniștrii liberali (Quintus 
ŞI Stoica) ai Justiţiei? Sau, poate, ca oameni de drept, şi- 
au |uat dreptu” de la “sponsorul” şi bătut (în lupta pentru 
ascensiune în partid, de Valeriu Stoica) și cu banii luați 
(circa un milion de dolari investiţi “strategic” în PN.L.), 
în locul căruia este momit să vină “cu portofelu” plin”, 
noul bibic sedus de nurii liberali ai Convenţiei: George 
Pădure, “independentul” care (în turulal doileaalalegerilor 
din'98) l-asprijinitpe Sorin Oprescu, candidatul P.D.S.R.... 
Şi, catacâmul să fie complet, în acest timp, pe tuşă îşi face 
încălzirea reactivatul Radu Câmpeanu! 

n acest “cuibuşor (liberal) de nebunii”, cu ce e mai 
breaz Valeriu Stoica decât Viorel Cataramă? 

Actualul ministru al imyustifiei din România a devenit 
deja““celebnu” ca jurist, jucându-se de-a “alba-neagra” cu 
bancruta frauduloasă - infracțiune dezincriminată ca 
“necesitate” legislativă (prietenii ştiu de ce hoţul 
dezincriminat de Valeriu Stoica rămâne negustorcinstit!) 
Şi reincriminată după cinci luni, ca să putem avea şi noi 
faliţii noştri! 

S-a interesat S.R.-ul câţi faliţi frauduloşi au fost 
făcuţi scăpaţi în acest interval, prin acest soi de amnistiere 
(termen de largă circulație atât în actuala coaliție, cât şi la 
Cotroceni, când vine vorba de aflarea adevărului...)? 


Care este rezultatul trâmbițatei re-re-relansări a luptei | 


împotriva corupției, în condiţiite în care în toate funcțiile 
Traian Călin UBA 


(continuare în pag.6) 





CD Ca i 


Pe 


i 
PE II =, 


N 


—— , ——. "N 


CR MI a a i da 


PN 


PAG. 4 NR.6/102 lunie '99 


PUNCTE CAADINALE 








Aşa-zisa “revoluție română” a fost de fapto reuşită lovitură de stat, proiectată, 
organizată şi condusă de un dirijor din umbră, rostul ei fiind salvgardarea valorilor 
materialismului anticreştin şi antinaţiona! în condițiile unor prefaceri socio-politice 
a căror esenţă consta în renunțarea la comunismul tradițional de tip bolşevic. Cine 
se mai îndoiește de acest adevăr este bine să citească, între altele, lucrarea lui Michel 
Castex, conducătorul echipei de ziarişti a Agenţiei France-Presse trimisă în România 
pentrua scoate la lumină, prin investigații la faţa locului, adevărul despre evenimentele 
din Decembrie '89: Un mensonge gros comme le siecle - Roumaine, histoire d'une 
manipulation [O minciună mare cât secolul - România, istoria unei manipulări], 
Albin Michel, Paris, 1990. 

La originea acestei lovituri de stat s-a aflat incapacitatea lui Nicolae Ceauşescu 
de a înțelege că aceleaşi forțe oculte care au inventat comunismul şi apoi i-au 
favorizat instaurarea şi consolidarea în forma sa cea mai radicală, bolşevismul, au 
ajuns la concluzia că sosise momentul să se treacă la o nouă formă de acțiune în 
marşul spre milenarul lor țel, stăpânirea lumii. După experimentul comunist care 
s-a soldat, după cele mai prudente estimări, cu 100 de milioane de victime, aceleaşi 
forțe oculte propun astăzi omenirii un nou experiment socio-politic, cunoscut sub 
denumirea de “Noua Ordine Mondială” - Novus Ordo Seclorum, aşa cum stă scris 
pe “Marele sigiliu” de pe bancnota de | dolar, simbolul forței prin care acesă 
se va înfăptui. O ordine în care națiunile încetează să mai ființeze e 


CINE CONDU 


în Dai PPE e RAI 3 a RIA API 





ontologice cu destin propriu, hotarele dintre state sunt abolite treptat, iar omeni 
urmează să fie condusă de un guvern mondial. 
“Premizele acestei noi ordini mondiale - scria în 1991 Horia Sima, în artic 
intitulat “Mondialism şi naționalism ”, publicat în Țara şi Exilul (Curier informativ 
al Mișcării Legionare) - ar fi o economie liberă, fără frontiere, care ar fi deschisă 
tuturor popoarelor şi care ar asigura buncistarea şi fericirea tuturor oamenilor. 
Aces guvern mondial ar dispune şi de o forță militară, suficient de puternică pentr 
a impune respectul legii internajionale oriunde s-ar ivi conflicte sau tulburări ce 
ar primejdui conviețuirea pașnică a naţiunilor. Se preconizează o forță operativă 
rapidă, care să intervină, ca la apăsarea unui buton, în orice punct al planetei 
noastre, unde ințelepții guvernului mondial ar descoperi vreo neregulă sau un acl 
” de nesupunere cae să pună în primejdie armonia universală şi stabilitatea acestui 
organism suprem ”. 

În acest context, evenimentele din Decembrie '89 din România, ca de altfel 
prăbuşirea, în același an, a tuturor regimurilor comuniste din Europa răsăriteană, 
prăbuşire urmată de dezagreparea Uniunii Sovietice, se înscriu în consecvența 
logică a acțiunilor acelor forțe care militează din umbră pentru înfăptuirea unei 
entități politice globale. Parafrazând cunoscuta replică a maurului din piesa lui 
Schiller (Conjurația lui Fiesco), se poate spune că, spre sfârşitul anilor '80, oculta 
care a creat comunismul a hotărât: “Comunismul şi-a făcut datoria, comunismul 
poate să plece”. Comunismul, dar nu şi comuniştii! 


a ape pg Pi 






Aşa cum a arătat evoluția ulterioară a faptelor, comuniştii s-au dovedit utili 
forțelor oculte care se găsesc în spatele ofensivei politice dezlănţuite pentru 
înfăptuirea Noi Ordini Mondiale. Ideologia căreia i-au fost devotați comuniştii - 
marxismul - este consubstanţial mondialismului. Atât internaționalismul comunist, 
cât și globalismul comunitarist au la bază o concepție anticreştină și resping orice 
formă de determinare națională. Poziția comunismului clasic față de naționalism nu 
mai trebuie subliniată. Antinaţionalismul este unul dintre principiile fundamentale 
ale materialismului marxist, formulat fără echivoc în Manifestul Partidului Comunist: 
“Muncitorii nu au patrie!”. Cât priveşte relațiile mondialismului cu doctrinele 
naționaliste, să-l ascultăm în continuare pe autorul articolului citat mai sus: 
“Această tendință de globalizare a lumii se izbeşte insă de o puternică împotrivire 
din partea unei alte componente a vieţii sociale: naționalismul. Acesta nu este o 
apariție tardivă a epocii noastre, cum se spune de la Revoluţia franceză, ci datează 
odată cupopoarele, De lanaşterea lor, popoarele sunt naționaliste, sunt concrescute 
Cu această manifestare a ethosului lor. Du există popor, oricât de înapoia! cultural, 
care să nu-şi descopere centrul de grăvitate în sine însuşi, în aspiraţiile şi credințele 
lui. Naționalismul, latent în formele lui primare, izbucneşte cu putere la lumină 
când împrejurările externe Îi sunt favorabile (..) Între mondialism şi naționalism 
există o conlradicție iremediabilă. Mondialismul nu se va impune niciodată 
sacrificând ființa popoarelor. Se va putea ajunge la acorduri regionale şi chiar 
continentale, care să evite conflagrațiile sângeroase din trecut, dar totdeauna cu 
consimțământul popoarelor, şi nu impunându-le de sus în jos, în mod arbitrar, pe 
baza unei ordini mondiale abuzive”. 

Cât privește localizarea în timp a deciziei “comunismul poate să plece”, ca a 
fost luată în momentul în care forțele oculte pregătite să toarne fundația edificiului 
“Noii Ordini Mondiale” au avut certitudinea că abolirea comunismului nu va fi 





urmată de o resurecție cu caracter naţional-creştin. Comunismul îşi făcuse cu 
prisosință datoria! La noi bilanțul hecatombei comuniste este cumplit. Din rândurile 
luptătoriloranticomunişti nu mai supraviețuia decât o mână de foşti deţinuţi politici, 
pentru care prăbuşirea comunismului a venit prea devreme pentru a intra în legendă 
şi prea târziu pentru a se realiza. Elitele spirituale ale neamului au pierit exterminate 
în temnițele comuniste, sub privirile complice ale Occidentului. Satu! românesc, 
odinioară depozitarul valorilor tradiţionale ale neamului românesc, a fost supus 
unei criminale agresiuni morale şi materiale, mai ales prin colectivizarea forțată, cu 
intenția vădită de a-l aneantiza. Şi de ce această dezlănțuire de ură devastatoare 
împotriva izvorului de viață al naţiunii, ne spune C.Rădulescu-Motru, în Românismul- 
catehismul unei noi spiritualități (1936): “Pentru că satul este înfăptuirea unitară 
cea mai veche şi cea mai originală a vieţii politice şi culturale româneşti. In sat 
s-a înfrățit poporul românesc cu munca. În sat s-a format tipul naţional al 
ţăranului. În sat - ca într-un adevărat stat suveran - s-a păstrat în decursul vremii 
autonomia limbii, a obiceiului şi a simțului moral românesc". 

Dar cea mai nocivă moştenire lăsată de regimul comunist a fost atmosfera 
spirituală infestată de miazmele ideologiei marxiste, pe care românii au trebuit să 
o respire de-a lungul a celor cincizeci de ani de îndoctrinare sistematică. Timp de 
o jumătate de veac, încă din leagăn, românilor le-au fost otrăvite sufletele, le-a fost 
deformată dreapta gândire şi, ceea ce este mai grav, le-a fost alterată capacitatea de 
a deosebi valorile de nonvalori, binele de rău. Şi deşi întreaga populație a țării a fost 
îlăntată de virusul materialismului şi ateismului marxist, primejdia reală pentru 

şi viitorul neamului au reprezentat-o cele peste patru milioane de membri 







partid, mărturisitori = fie şi doar conjuncturali - ai religiei comuniste. Existența 
stei impresionante mase de purtători de carnete roşii în momentul în care forțele 
ulte au luat hotărârea - “Comunismul şi-a făcut datoria, comunismul poate să 
plece”, a afectat, este greu de spus pentru câtă vreme, evoluţia socială, politică, 
economică şi spirituală a României postdecembriste. 

Conducătorii loviturii de stat din Decembrie '89, comunistul Ion Iliescu, 
adeptul comunismului de tip gorbaciovist, şi evreul Petre Roman, garantul intereselor 
iudaice în România, au pretins că au preluat conducerea politică a țării în calitate 
de ''emanaţi” ai unei “revoluții anticeauşiste ". (Termenul de “revoluție 
anticomunistă ” este evitat cu grijă de “emanați ".) Afirmația este parțial adevărată. 
Echipa Iliescu a fost într-adevăr “emanată”, dar nu de vreo revoluţie, ci de Partidul 
Comunist, ale cărui interese le-a preluat total şi a cărui doctrină a adaptat-o la 
momentul “comunismul poate săplece ", acceptând ridicarea restricțiilor cu privire 
la libertatea de asociere şi la libertatea de expresie. Și astfel în România locul 
partidului unic a fost luat de pluralismul politic, iar monopolul ideologic de o presă 
liberă. 

Acceptarea celor două libertăți fundamentale proprii regimurilor democrate nu 
a fost însă considerată o primejdie reală pentru guvernarea Iliescu. În viziunea 
ideologului loviturii de stat din Decembrie "89, evreul comunist Silviu Brucan, 
poporul român este un “popor nătâng " (stupid people) care abia peste douăzeci de 
ani va fi capabil să asimileze sistemul de guvernare democratic, exprimându-și prin 
intermediul lui opțiunile politice şi aspirațiile spre afirmarea intereselor naționale. 

Cât priveşte primejdia reprezentată de apariția unor partide politice cu orientare 
anticomunistă, ea s-a dovedit lipsită de un temei real. Cu toate că de libertatea de 
asociere s-au grăbit să beneficieze şi supraviețuitorii “partidelor istorice "prestaţia 
lor, cu nesemnificative excepții, într-un moment istoric în care se punea problema 
reconstruirii țării din temelii, a fost lamentabilă. Au fost reînființate Partidul 
Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, dar cum democrația se bazează pe 
număr/cantitate, din dorința de a ajunge la puterea de a guverna, conducătorii lor au 
renunțat la calitatea de “partide de program ”, pentru care guvernarea se identifică. 
curealizarea unui ideal etic social, şi au adoptat metodele “partidelor oportuniste", | 
pentru care guvemarea este un mijloc de satisfacere a intereselor personale. 
Nerăbdători să-şi trăiască a doua tinerețe politică, actualii fruntaşi “istorici "mulți 
dintre ei foşti deținuți politici, pentru a face faţă competiţiei electorale, au acceptat, 
fără discriminări, chiar şi la nivelul conducerii partidelor, o infuzie de membri PCR. 
Replica liderului țărănist lon Diaconescu la obiecția că un anumit candidat la o 
demnitate politică a fost membru PCR - “Şi ce dacă a fost comunist/” = este 
antologică. 








ATEIȚIRR PEPTIDE TI EA DO) SR eee amarat ret 
i € AA - 


















A Ş j AA A ati | | pă e e ora Su | ap E ip 
CALEA COMPROMISULUI POLII 


Pe za 


ICIANIST. 





Alegerile din 1996 au infirmat proorocirea “Oracolului de la Dămăroaia”. 
“Poporul nătâng” a răsturnat guvernarea Iliescu înainte de împlinirea celor douăzeci 
de ani de incapacitate de a participa, cu responsabilitate şi spirit de discernământ, 
la procesul democratic. Din păcate, însă, reprezentanţii “partidelor istorice”, cărora 
românii le-au dat votul, în speranța unei intervenţii energice pentru refacerea țării 
după şase ani de dezastroasă guvernare neocomunistă, nu au dovedit că sunt la 
înălțimea încrederii acordate, Totul a început cu cea de “ia doua minciună 
mare cât secolul”: existenţa celor 15.000 de specialişti care urmau să [ai 
preia toate responsabilitățile guvernării, atât la nivel central cât şi lanivel 


a 


„7. 


ăsta gt rien cap pn lia ue E PE DIE III De me 


— —.——— — 


. 5 
0 a 











PUNCTE CARDINALE 


Iunie '99 NR. 6/102 PAG. 5 





local, înfăptuind o adevărată minune, “Contractul cu România”, prin care toate 
relele acumulate (de-a lungul jumătăţii de veac de dictatură comunistă ŞI În cei şase 
ani de dictatură iliesciană) urmau să fie eradicate în doar 200 de zile! Bineînţeles 
că garanția pentru  realizabilitatea. promisiunilor şi programelor trâmbiţate în 
perioada de propagandă electorală a constituit=o prezumția de probitate morală a 
politicienilor Convenţiei Democrate. Cum să nu-ai încredere în cei ce fâlfâiau 
steagul Brătienilor şi al lui Maniu, făuritorii României Mari? 

Deoarece Convenţia Democrată nu a obținut la alegerile din 1996 majoritatea 
absolută pentru a guverna singură, s-a pus problema formării unui guvern de 
coaliție. În democrațiile consolidate, în astfel de situaţii se fac alianțe între partide 
apropiate doctrinar, dar în nici un caz “alianţe cu dracu”. Or la noi, toate partidele 
cu care se puteau încheia alianţe erau mlădiţe ale Partidului Comunist. În această 
situație putea fi urmată una din următoarele două căi: calea principialităţii politice 
şi a demnităţii naționale, refuzând, în numele suferi nțelor neamului, orice formă de 
colaborare cu un partid de sorginte comunistă, indiferent de firma cu care se 
înfăţişează pe scena politică, sau calea unui compromis dezonorant. Convenţia 
Democrată, sub conducerea octogenarului lon Diaconescu, din dorința de a nu 
pierde prilejul participării la guvernare, a ales cea de a doua cale, formând o coaliție 
cu una din mlădiţele Partidului Comunist, anume Partidul Democrat, condus de 
Petre Roman, fiul comunistului ErmstNeulănder alias Valter Roman (omul Moscovei, 
combatant în brigăzile internaţionale în războiul civil din Spania, revenit în țară ca 
politruc-şefal diviziei de voluntari “Horia, Cloşca şi Crişan”, formată din prizon ieri 
de război în Uniunea Sovietică, şi, în final, organizatorul procesului de epurare a 
corpului ofițeresc al oştirii, în vederea 
transformării armatei române într-o 
armată roşie). 

În fața posibilităţii ca în 1996 
“istoricii” să fi adoptat o atitudine 
radicală, refuzând. orice formă de 
compromis cu partidele politice desprinse 
din trunchiul Partidului Comunist, se 
pune întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat într- 
o atare situație, cine ar fi guvernat ţara? 
Nu s-ar fi întâmplat nici o tragedie! Aşa 
cum ţara şi neamul nu au pierit în cei 
cincizeci de ani de dictatură comunistă, 
nu ar fi pierit nici dacă guvernarea 
neocomunistă s-ar fi prelungit cu încă 

patru ani. Libertatea de asociere şi 
libertatea de expresie sunt drepturi 
garantate de Constitutie și este greu de 
presupus că dacă tov. Ion Iliescu ar fi 
rămas în continuare la Cotroceni, SRI-ul 
ar fi redevenit Securitatea din perioada ei 
de glorie, când îndeplinea funcția de. , 
centru vital al puterii politice. In rest, 
totul ar fi rămas ca înainte. Corupţia s-ar 
fi practicat ca şi până atunci, structurile 
comuniste ar fi fost conservate cu 
discreţie, ca şi în trecut, iar clientela 
partidelor din arcul guvernamental s-ar fi bucurat de aceleaşi privilegii. Cât priveşte 
politica externă, adeziunea României la structurile euro-atlantice ar fi rămas, aşa 
cum este şi astăzi, o promisiune şi o perspectivă de viitor. NATO şi Uniunea 
Europeană duc politica porților deschise. Doar data accesului rămâne neprecizată... 

În schimb, rămânând de cealaltă parte a baricadei, în opoziție, “partidele 

istorice” şi-ar fi onorat cartea de vizită, ridicându-se deasupra mizeriei morale 
instaurate şi continuate de guvernarea Iliescu. Prin refuzul de a participa la 
guvernare alături de (neo)comunişti, segmentul încă nelămurit din opinia publică, 
cei ce în 1996 şi-au dat votul partidelor de extracție comunistă, ar fi înțeles până la 
urmă că au greşit. Dar cel mai de preţ câştig obținut prin intransigența în faţa oricărei 
forme de compromis ar fi fost unul de ordin moral. Confruntaţi cu refuzul 
“istoricilor” de a participa la guvernare în condiţii nedemne, toți aventurierii 
deveniți ţărănişti sau liberali după Decembrie '89, în speranța pricopselii, văzându- 
și aşteptările înşelate, ar fi migrat spre alte zări politice, acolo unde puteau să-şi 
rotunjească averile fără muncă, prin fraudă şi speculaţii necinstite. Astfel ar fi avut 
loc o autoepurare politică pe criterii morale, fără să fie necesară intervenţia unui 
serviciu de cadre, Şi, ceea ce ar fi fost mai important, ar fi avut loc o decantare 
morală în rândurile foştilor membri ai Partidului Comunist, deveniți, după Decembrie 
'89, membri ai altor partide. De o parte, cei ce “au fost făcuți” membri de partid în 
virtutea unui mecanism. politico-administrativ. şi care, în condiţiile dispariţiei 
acestei presiuni, au putut să-și exprime liber convingerile şi adevăratele opțiuni 
politice, De cealaltă parte, cei ce au devenit comunişti din convingere şi care au fost 
infiltrați în partidele cu caracter anticomunist pentru a le altera fermitatea doctrinară 
şi a le compromite. Răgazul de patru ani în opoziţie ar fi fost benefic şi sub acest 
aspect. Agenţii provocatori infiltrați ar fi putut fi depistaţi şi eliminaţi, și, de ce nu, 
în acest timp ar fi putut fi pregătit temeinic un detaşament de specialişti în 
perspectiva viitoarei guvernări, care chiar dacă nu ar fi atins numărul de 15.000, ar 
fi fost suficient de mare pentru a se evita diletantismul în guvernarea țării. Am fi 
avut, ceea ce nu avem astăzi, o clasă politică dotată cu cele două calități necesare 
pentru a se bucura de stima celor pe care îi guvernează: profesionalism şi 
moralitate. 








Dar n-a fost să fie aşa. Teama bătrânilor de “a nu trece în neființă” înainte de 
a-şi vedea împlinit visul de o viaţă, un fotoliu de ministru sau cel puţin un'scaun de 
parlamentar, şi îngrijorarea tinerilor că ar putea pierde prilejul de a se înfrupta din 
avantajele conferite de puterea politică la care jinduiau de şase ani, au fost 
argumente prea putermice, determinându-i pe ““is/orici”” săaleagă calea compromisului 
doctrinar şi moral şi să accepte formarea unei coaliții cu democraţii lui Petre Roman. 
Ce a urmat se ştie... 





promisiuni neonorate, lipsa de principialitate, dar mai ales actele de corupţie care 
au maculat imaginea actualei guvernări, nu este cu putință. Câteva aspecte şocante, 
nu pot fi însă trecute cu vederea. 

La nivelul guvernului, incompetența miniştrilor CD este de notorietate publică. 
Probabil, adepţi ai metodei comuniste de calificare la locui de muncă, “isroricii” au 
impus în funcţii ministeriale figuri total necorespunzătoare. Nume ca Ciumara, 
Spineanu, Dejeu, Petrescu sau Tăriceanu sunt elocvente în acest sens. (Spiritul de 
obiectivitate ne obligă să nu includem în această categorie şi miniştrii PD). Cât 
priveşte nivelele inferioare ale administraţiei, situaţia este la fel de gravă. Locul 
pedeserizării a fost luat de cederizare, sacrificându-se astfel competența 
profesională pe altarul apartenenţei politice. 

Corupţia practicată în cercurile actualei puteri se află în competiţie cu aceleaşi 
năravuri practicate în timpul guvernării 
Iliescu, pe care, se pare, a reuşit chiar să 
le depăşească. Îndemnul părintelui Matei 
Boilă, senator PNŢCD, către tovarăşii 
săi de partid exprimă fără echivocnivelul 
moral al actualilor “istorici”: “Fraților, 
eu nu vă cer să respectaţi întocmai cea 
| deaoptaporuncă din Decalog, «Să nu 

furi», dar vă îndemn să furați mai puţin!”. 
O stare de fapt pe care prim-ministrul 
Radu Vasile a confirmat-o prin următoa- 
rea constatare: “În curând nu va mai fi 
nimic de furat”! 

Puseurile de amnezie ale actua- 
lei clase politice cu privire la trecutul 
comunist sunt revoltătoare, La zece ani 
de la prăbuşirea comunismului şi la 
aproape trei ani de la preluarea puterii de 
către ţărănişti şi liberali, nici unul dintre 
vinovaţii de crimele comise împotriva 
românilor nua fost nici măcar întrebat de 
activitatea sa din trecut. Atât torționarii, 
cât şi patronii lor morali au dobândit 
deplină onorabilitate polițică, iar 
parlamentarii “istorici” îi alintă pe 
comuniştii deveniți deputaţi sau senatori 
cu apelativul de “colegi”. În schimb 
atitudinea faţă de adepții crezului naționalist, deşi aceştia şi-au adus cu prisosință 
contribuția de jertfă şi suferință la lupta împotriva comunismului, este de o 
“inflexibilă principialitate”, luptând din răsputeri să împiedice renaşterea unei 
drepte autențice, care nu are nimic comun cu extremismul şi xenofobia. La acest act 
de slugărnicie față de spiritul mondialist care guvernează cercurile oficiale din 
Apus, îl voi lăsa pe un ilustru reprezentant al “/ărănismului interbelic” să le dea 
răspunsul. 

“Xenofobismul - ne spune C.Rădulescu-Motru în lucrarea citată mai înainte - 
este un semn de primitivism sau un semn de degenerare a naționalismului, În timpul 
primitivității, orice popor poate fi excitat la ură contra străinilor. Este Suficient ca 
cineva să scornească vreo primejdie pe seama străinilor, pentru ca ură contra lor 
să fie pornită. În timpul nostru, xenofobismul este o armă politică întrebuințată de 
cei care fac demagogie naționalistă. Pentru aceștia naţionalismul nu este o 
încordare cerută de o înaltă spiritualitate, ci este o numărătoare de apetituri în 
vederea împărțirii unei prăzi. Cum românismul nostru adânceşte naționalismul, el 
n-are nici O legălură cu demagogia xenofobismului...”? 

Unrechizitoriu avant la lettre la adresa celor doi mari şarlatani din viaţa politică 
şi culturală a României comuniste şi postcomuniste: “justițiarul” Vadim Tudor şi 
“rribunul” Adrian Păunescu, toboşarii unui pseudo-naționalism pe gustul foştilor 
securişti şi al foștilor activişti de partid, Dar şi o lămurire utilă pentru D-l Octavian 
Palercare, din motive legate de trecut, confundă intenționat naționalismul românesc 
autentic de coloratură creştină cu alte forme de naționalism, teoretizate şi puse în 
practică pe aiurea... 

Concluzia nu poate fi decât tristă. Pentru clasa politică din România, şi în primul 
rând pentru actualii deținători ai puterii politice, interesele personale precumpănesc 
faţă de comandamentele morale, O stare de fapt pe care, în mod cert, opinia publică 
şi masele de alegători nu o vor lăsa neamendată... 


Gabriel CONSTANTINESCU 


În imagine: Bancherul Raţiunii Pure (1937) de Jack Levine 








PAG. 6 NR. 6/102 Iunie '99 





Lacrimile şi durerile stau astăzi alături 
de etica consumeristă. într-un amalgam 
paradoxal şi autonomizator, ce-l despartepe 
omde Dumnezeu; dealtfel trăim într-o sinteză 
babilonicăce a transformat lumea în Corabia 
lui Sebastian fără busolă. Din păcate, în 
urma asalturilor secularizatoare. aie 
profanului brut, ultima redută a comuniunii 
ființale - Biserica - se retrage în scoica unei greşite interpretări şi trăiri aşa-zis atemporale, 
lăsând omul religios singur şi fără apărare în fața fiarei socialului. Individul debusolat şi 
agresat de o axiologie pervertită cade pradă uşor unor promisiuni eschatologice de tip 
oriental, de fapt ispitei psihedelice de factură satanică. În acest sens. omul riscă să devină 
un Golem numerotat, nu într-un sat global, cum afirma un reputat sociolog, ci mai degrabă 
într-un ghetou lipsit de tradiţie şi dinamizat de forţele artificiale ale întunericului. 

Din cauza. însingurării. individului, omul trăitor. întru Hristos, lipsit de sprijinul 
comuniunii în Biserică, se înstrăinează de Fiinţă şi Taine. Acesta ajunge să caute palealive 
ce înlocuiesc Euharistia cu drogurile consumiste promovate deo publicitate ce se substituie 
trăirilor specifice sfințeniei. 

Orice încercare, deocamdată timidă, a Bisericii Ortodoxe Române de a se apropia de 
viața omului trăitor în social, pentru a-l îndrepta spre calea trăitoare întru Hristos şi pentru 
smulgerea acestuia din ghearele unei etici materialiste, nu face decât să bucure pe fiecare 
credincios adevărat. Această apropiere a Bisericii de omul social nu Jace decăt să reînvie 
vechea tradiție ortodoxă a comuniunii trcitoare în sfințenie a tuturor credincioşilor. De fapt, 
caviaţa fiecărui credincios să fie o mărturie a Adevărului, o i milare, în tensiunea aşteptării 
Judecăţii de Apoi, a vieţii Mântuitorului. În aceste condiţii, societatea este de fapt 
comuniunea credincioşilor mărturisitori în Adevăr. adică Biserica Nouă, românilor, nu ne 
rămâne decât să creăm, prin credință, o Românie asemeni unei biserici ce străluceşte în 
soarele amiezii. 

Mulți reproşează greşit Ortodoxiei că nu s-a implicat de-a lungul vremurilor în timpul 
istoric real, asemeni catolicismului, pentru a încerca să-l modeleze conform unui moment 
specific. Această viziune accentuată a implicării Bisericii în istorie (specifice hunii catolice) 
nu face decăt să arunce religia în istorism. De fap!, în Ortodoxie timpul este meta-istoric; 
prinrugăciune şi contemplaţie, credința noastră a adus timpul în bătaia inimii Adevărului. 
Ortodoxia, prin razele luminoase. ale credinței, a înghețat timpul în trăirea creştină 
autentică. La catolici, acțiunea prea implicată în timp a făcut ca Biserica să fie modelată 
de vicisitudinea fiecărui moment al timpului. “Căci trebuie să înțelegem, în fond, că 
Ortodoxia nu este un pelerinaj în timp; mai degrabă timpul este cel care ar călători de-a 
lungul ei. Şi pe itinerariul său, timpul sau lumea o acoperă cu diverse forme de dominare 
ideologică. Totuşi, Ortodoxia rămâne transparentă, liberă chiar, sub acest jug, în ciuda 
tuturor evidențelor care ne sar în ochi” (Vladimir Zielinsky - Dincolo de ecumenism). 
Paradoxal, opresiunea istoriei asupra Bisericii Ortodoxe a fost ca lapovița în zilele calde 
aleprimăverii. Ortodoxiaşi-apăswat nealterată tradiţia. Întotdeaunarugăciunea Ortodoxiei 

a schimbat lumea în meta-istorie. 

Cheia transformării mundanului în Ortodoxie este rugăciunea. Peniru ortodocşi 
rugăciunea a însemnat o apropiere de Cer nu în singurătate, ci în comuniune. Românii au 
preferat mu rugăciunea individuală, egocentrică. ci pe cea de mijlocire sau intercesiune = 
O rugăciune a indiviclului în comuniune cu semenii săi. Nu poți fi ferit de rău dacă nici cei 
apropiaţi ție nu sunt feriţi de rele. Această rugăciune de mijlocire a creat premisele unităţii 
statale a românilor. În istoria noastră. nu întâmplător Ştefan cel Mare şi Sfânt a ridicat o 
mănăstire sau biserică după fiecare luptăcâşti gată, drept mulțumire către Dumnezeu pentru 
victorie; aceste lăcașuri sfinte au însemnat altare de rugăciune întru binele şi Sfințenia 
neamului. Călugării, prin rugăciunea lor, Sunt partea lucrătoare întru Harul mijlocitor spre 
Adevăr a neamului din care fac parte. Călugării, prin imitatio Christi, sunt prima treaptă 
spre desăvârşire şi exemplul harismatic pentru semeni în căutarea lui Dumnezeu. Iar 
comuniunea în Biserică prin Liturghie, aşa cum afirma Sfântul loan din Kronstadt, este 
“Cerul pe Pământ”. Neamul în comuniunea Bisericii - iată care ar trebui să fie năzuinţa 


= Torei => 
Veda da at SA: Pe pet? Na ad ati că 
ca e e tab ci = 
| ș: 
a 
-j OA “I 
e 2 


pios dz a epave azi 2 







(urmare din pag. 3) 

de conducere de la parchetele de pe lângă toate instanțele 
judecătoreşti procurorii sunt numiți decătreministrul Justiţiei 
(cu excepția procurorului general al parchetului de pe lângă 









MARIONETELE MAFIEI SECURISTE 


















fiecărui credincios. Putem spune, 
parafyazându-l pe Vladimir Volkov, că 
“Biserica este patria mea". O credință 
(ortodoxă), o Biserică, un neam, iată sufletul 
românismului. Astfel, princredința ortodoxă 
sevarealizaliantul între Biserică şi societate, 
într-o sinteză desăvârşită, asemeni unei 
Eubkaristii. În unitatea credinţei România se 
va lumina, cu smerenie, în soarele Adevărului. ca o Biserică gătită pentru sărbătoarea 
aramului. “Piu 
fe: Fiecare român ar trebui să aibă drept crez următorul cuvânt din Apocalipsă (2: 10); 
“Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieții ” Numai pe calea sfințeniei vom 
putea deschide calea lui Hristos. Fiecaresfânt lrebuie să ne fie un permaneni exemplu frăitor 
de aşteptare tensionată a Judecăţii de Apoi: “Căci, dacă păcătuim cu voia după şa am 
primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne hici O jertfă pentru păcate (Evrei 10:26). 
Tradiţia de jertfă a Sfinţilor Părinţi este cartea deschisă prezentului pentru drumul pe care 
lrebuie să-l urmăm noi spre Mântuire. Ei Ei, | 

“Închide trupului uşa chiliei, şi cuvântului uşa limbii, şi duhului rău uşa dinăuntru 
(Sfântul loan Scărarul -- Scara). Dar cea care ace ca sfinţenia să fie lucrătoare în lume este 
iubirea, această energie a inimnii care uneşte Cerul cu Pământul şi pe om Cu semenul Său. 
De aceea, fiecare credincios trebuie să urmeze, asemeni lui lisus, calea lubirii Dar Pentru 
împlinirea iubirii credinciosul alege şi treapta pocăinței: “Pocăinţa este împrospătarea 
botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață”, pentru că “Cel ce 
a biruit patimile răneşte pe draci” (Sfântul loan Scărarul - Scara). rs e 

Prin rugăciune şi căință suntem co-participanţi în comuniunea Bisericii, prin Sfintele 
Taine, la Trupul lui Hristos. Prin credinţă devenim parte din Trupul Mântuitorului. “Toate 
/ucrurile împreună lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu ” (Romanti 8:2 8), Prin 
credința în Hristos, împlinită în Biserica Ortodoxă, noi românii vom fi făclii de lumină pe 
Calea spre Mântuire. Tradiţia strămoşească păstrează pilde vii de sfințenie, bine CUnOSCuLe 
în hagiografia națională, de la Apostolul Andrei până la Paisie Velicikovski - tămăduitorul 
sufletului românesc prin “Rugăciunea lui lisus". Cu “Rugăciunea lui lisus” în gând, fiecare 
românar contribui la împlinirea României, în Harul Duhului Sfânt, aşa cum au visat-o marii 
naţionalişti interbelici. În fapt, nevoia de sfințenie este necesitatea rugăciunii, în consecință 
setea de Dumnezeu - pasul omului spre smerenia desăvârșită. “Dacă însetează cineva, Să 
vină la Mine şi să bea” (loan 7:37). 

Avem exemple de numeroase personalităţi care prin credință, smerenie şi nu în ultimul 
rând suferinţă au ajuns la sfințenia cea revelatoare de Dumnezeu. O astfel de personalitate 
afost Corneliu Zelea Codreanu, pe care suferințele îndurate în închisoare, în primăvara lui 
1938, l-au apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Toate aceste trăiri întru Adevăr le-a (YaNSpus 
în cunoscutele Ata ări de la Jilava: “Când am terminat Evangheliile am înțeles că stau 
aici în închisoare din voia lui Dumnezeu, că, deşi n-am nici o vină sub latură juridică, EI 
mă pedepsește pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa mea. M-am liniştit. ” 
Toate aceste interiorizări l-au dus la concluzia că “omenirea a suferit acest proces de 
descreștinare de-a lungul veacurilor până la noi, cu mici svâchiri spre adâncuri... 
Creştinarea în suprafaţă pare că a preocupat mai mult lumea.” De aici “caracteristica 
timpului nostru: Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alți oameni, nu cu lupta dintre poverile 
Duhului Sfânt şi poftele firii noastre pământeşii, ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra 
oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului şi păcatului. ” 

Fiecare credincios romântrebuie să aleagăcalea sfinţeniei. a luptei îndârjitecu păcatul 
şi nefirescul. Nevoia de sfințenie este startul pe calea tensionată spre Adevăr. Dacă 
societatea este în Biserică, atunci putem spune asemeni Sfântului Irineu din Lyon: “Unde 
este Biserica, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este 
Biserica și tot harul. Şi Duhul este Adevărul” (Contra ereziilor). Sfințenia comuniunii în 
Biserică înseamnă fiinţare întru Adevăr. E tot ce putem năzui mai înalt şi mai curat pentru 
neamul nostru românesc. 


E Ionuţ ŢENE 





cândva, a României...), după ce a eşuat în avansurile sale 
prin Care a încercat să-şi lege catarama de P.A.R., mizează 
pe alternativa “colaboraționistă” în cadrul “echipei Cata- 
ramă- Vosganian” care “vacontinuasă funcționeze indiferent 
de datele biografice (sic!) ale fiecăruia dintre noi.” 

Ion Diaconescu, care, cândva, şi-a definit, comod, 


În fostele țări comuniste în care reforma a datroade, ea partidul ca fiind de centru (taman ca partidul lui Virgil 


Curtea Supremă de Justiţie)? Care sunt criteriile reale de a fost înfăptuită şi de cei de stânga şi de cei de dreapta, aflați Măgureanu!), evitândun efoit argumentativ (care i-arputea 


promovare în aceste funcţii? Ce valoare mai are înlocuirea 
celor 31 de prim-procurori, în urma bilanţului negativ 
înregistrat de Ministerul Public, în condițiile amendării şi 


că în Procuratură securiştii “învechiți în zile rele” nu au fost moarte la viață... 
înlocuiți de cei din tânăra gardă? 


alternativ la putere şi deopotrivă loiali interesului național; — fi fatal) de situare într-o altă poziție decât cea recomandată 
pentru aceste forțe politice care au pus umărul la refacerea (de la centiu...), îl descrie, în consecință, pe Cataramă ca pe 


bă 


țării lor, reforma nu a însemnat însă liberalizarea jafului, ci “o persoană simpatică”, urându-i succes (sic!) pe noul lui 
amânării la infinita legii Ticu Dumitrescu? Cine garantează o necesitate vitală, o întoarcere a întregii națiuni de la drum... 


În urma consemnării acestor afinități “Ja cataramă” 


Lanoi, liberalii se considerăa fi unicii îndrituiți să şadă (reprezentând tot atâtea autocaracterizări ale celor 


De ce mumai la presiuneasindicatelor, ministrul Justiţiei la putere, arătând cu aplomb spre propria lor doctrină “de  autoproclamați “de dreapta”), nu e greu de observat că 
elaborează Geci de lege a răspunderii ministeriale? ȘI dreapta” şi confiscându-le astfel, în scop electoral, celor adevărata dreaptă, exclusă de la guvernare prin debarcarea 
de ce în “viziunea” lui Valeriu Stoica această lepe atât de pretinși de stânga, legitimitatea înfăptuirii reformei (cuvânt lui Victor Ciorbea, nu a fost încă lăsată să arate ce poate, jar 
mult aşteptată reglementează numai responsabilitățile golit însă, la români, de orice conținut, după zece ani de de vafisă guverneze, Vatrebui să înceapă să facă ordine prin 


politice ale miniştrilor, “neglijând” implicaţiile penale “democraţie originală”). 
(speciale!) şi necesitând, din această cauză, “completările” 


ulterioare ale senatorului P.N,Ț.C.D. Comeliu Turianu (ca în continuare a Iliescu, fie că îşi Spray-ază emanația cu 


punerea autoritară în practică a poruncii (anti-“liberale””): 


Neîndoielnic, actuala s/ângă “românească” (Becăpute Să nu furi! 


Reformanu vademara în Româniadecât prin legiferarea 


pedepsirea miniştrilor pentru încălcarea constituției, violarea  odicolon marca “ Meleşcanu”) este compromisă. Este, însă, punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (de. care, 


unei legi existente, împiedicarea prin violență sau fraudă a  compromisă şi dreapta? 
exerciţiului dreptului electoral al cetățenilor, inducerea în 


actuala coaliție, în frunte cu Emil Constantinescu, fuge însă 


După tunurile “liberale” date de Viorel Cataramă la ca dracul de tămâie). În absența acestei legi, toată agitația . 


eroare cu rea-credință şi în prejudiciul intereselor țării a Bancorex și SAFI şi după înregimentarea lui explicită în nebuloasei liberale (care a cuprins de curând şi domeniul 


Parlamentului, provocarea de daune statului)? 


partidul securiştilor (cărora numai Virgil Măgureanu, 


Justiţiei, unde ar avea loc “revoluții” şi “'cutremure””) nu e 


Pe cine mai vrea să “dezincrimineze” Valeriu Stoica adăpostit în buncărul său de dosare, le mai poate garanta decât praf aruncat în ochii electoratului de marionetele 


prin elaborarea acestui “eliptic” proiect de lege? Nucumva imunitatea), acest personaj tentacular (pentru care a garantat 


mafiei securiste care, după ce au câştigat alegerile, refuză să 


chiar dezincriminările pentru care-i revine răspunderea . la timpul cuvenit Emil Constantinescul) este în continuare  lupte-conform propriilor lor declarații=pentnu a mai prelua 


ministerialA? 


Este oare responsabil ministrul Justiţiei de... respon- Quintus, ca un “incontestabil om de dreapta.” 
Varujan Vosganian, situându-se alternativ ba înc IC 
Convenţiei, ba în teleguța propriei sale alternative (foste, a României. 


sabilitatea sa specială pentru tranziția României de la statul 
de tip comunist la cel de tip mafiot? 


perceput şi categorisit de liderul P.N.L, Mircea Ionescu puterea, complăcându-se în situația decorativă (dar bine 


plătită, plină de avantaje şi... lipsită de răspundere 
penală!) de bombonele “democrate” pe coliva kaghebistă 


So m n i a a a 


a APS o PRE 








i 
| 
4 


.—...——u__3 







In varaanului ! 854, pe Valea Jiului, în preajma Sf. Mânăstiri 
Lainici, s-a petrecut un eveniment zguduitor, pe care nici o 
relatare nu-i poate prinde bine în cuvinte. Pentru a înțelege această 
istorie, trebuie să ne reamintira că există două cauze supranormale 
ale conservării trupurilor după moarte. Prima cauză este sfințenia, 
situație când fenomenul neputrezirii se asociază cu emanarea 
miresmei duhovniceşti, cu vindecări miraculoase, cu alte 
manifestări ale puterii sfinte: Cea de-a doua cauză este, dimpotrivă, 
blestemul malefic, situație când mortul devine strigoi. Atunci nu 
şe observă nici. un fenomen similar sfințeniei; din contră, 
colectivitatea este bântuită de nenorociri şi spaime. 

In vara anului 1854, pe când Sf. Calinic. se îndrepta către 
Mânăstirea Lainici, fiii unui om bogat îl roagă să zăbovească în 
satul jor până a doua zi, sâmbătă, când i se făcea parastas tatălui 
lor. Sfântul a observat repede tulburarea acelor oameni; şi a 
rămas. Seara, el află că răposatul are o poveste necurată: fiind 
dezeropat, a fost găsit neputrezit. “De trei ori” - zice tradiția - "îi 
făcuseră parastas cu arhierei şi preoți, i se câtiseră rugăciunile de 
dezlegare, aşa cum se citeşte pentru odihna celor răposaţi, dar tot 
nu putrezise”. Fiii hotărâseră să-l dezeroape şi a patra oară, pentru 
0 nouă încercare de exorcizare, dar erau deja cam la capătul 
puterilor, “A douazi Sf. Calinica slujit Sfânta Liturghie la biserica 
satului şi apoi a mers la mormântul răposatului. Acesta fusese 
dezgropat şi rezemat de zidul bisericii, în picioare. Era îmbrăcat 
cu haine lungi de mătase, fără a fi fost ceva putrezit de pe dânsul. 
La sfârşitul slujbei. parastasului, Sfântul a început să citească 
rugăciunea de iertare şi dezlegare a păcatelor, Şi cum citea aşa, 
trupul răposatului se prefăcea în țărână, începând de la picioare. 
Când a terminat rugăciunea, nu mai rămăsese din el decât o 
grămăjoară de țărână amestecată cu oase albe. Toţi cei de față au 
plâns, s-au minunat şi au dat slavă lui Dumnezeu, care dăruise o 
putere ca aceea Sfântului Ierarh Calinic”. 

Din punct de vedere documentar, minunea este atestată de 
locuitorii unui întreg sat, cu fersnitate. Ceea ce tradiția numeşte, 
fără relief, “au plâns” şi “s-au minunat” au fost, de fapt, scene de 
veritabilă zdrobire a inimii şi de înfricoşată uluială.- Astfel, 
vremurile evanghelice se reîntorseseră în Oltenia veacului trecut. 
Sf. Calinic se dedică vindecărilor şi marelui exorcism, acte pe care le 
va îndeplini chiar şi după moartea trupească. zii i 

În bună parte cunoaștem istoria acelor minuni datorită 
arhimandritului Anastasie Baldovin, ucenical Sfântului. Relatările 
sale, împletite cu cele ale tradiţiei, stau la baza expunerii mele. 

Dar nu vreau să încep această expunere fără a vă cita 
cuvintele pe care un alt mare înduhovnicit, părintele Dumitru 
Stăniloae, le-a scris în anul 1981 despre Sf. Calinic; “Suferea cu 
cei nefericiţi, îi ajuta pe toți despre care ştia că sunt în nevoi. Banii 
pe care cei bogați îi dăruiau pentru slujbele bisericeşti, el îi 
trimetea de îndată celor săraci. Avea liste cu nevoiașii din mai 
multe oraşe şi le trimetea bani de îndată ce primea. Când nu avea 
nimic ce să le trimită, plângea şi cerea celor care se aflau în jurul 
său «să-i facă rost de bani pentru a-i trimite sărmanilor frați ai lui 
Hristos». Nu avea în chilia sa decât un ulcior cu apă şi toată viața 
a purtat aceleași veşminte aspre şi sărăcăcioase”. 


TACI ET ZII DE EREI TD sean 


e IS IE pa a pi ce Cai : 
GU. CUNOSCĂTOR CU D 





JUR , li Ă 






Condacul 10 al acatistului Sfântului Calinic începe aşa: 
“Cunoscător cu Duhul, ai văzut mutarea la cer a părintelui Nican- 
dru”. Episodul s-a petrecut pe cărările unui munte, la puţină vreme 
după ce Episcopul dezlegase blestemul mortului neputrezit. Acel 
Nicandru despre care se vorbeşte era starețul Mânăstirii Cernica, 
iar toată întâmplarea indică faptul că Sf. Calinic nu a încetat de a 
se afla în legătură de iubire cu mânăstirea sa de rhetanie, chiar 
dacă, fiziceşte, trăia la sute de km distanță. lată relatarea tradiţiei, 
care se bazează pe însemnările cuviosului Baldovin: 

“După trei zile de şedere în Schitul Lainici, Sf. Calinic a 
pornit în jos, spre Episcopie, pe cărări de munte. Și cum cobora 
aşa în urma celorlalți, s-a oprit într-un loc mai ridicat, s-a aşezat 

jos şi a început să plângă. Unu! dințre ucenicii săi a îndrăznit să- 
| întrebe dacă nu cumva are vreo durere, pentru că, de multă 
postire, era uneori istovit de suferință. 

- Nu, fătul meu, a răspuns Sfântul. Dar nu credeam să mai 
trăiesc să văd alt stareț schimbându-se în Cernica. Nicandru, 
starețul Cernicăi, a murit... 

Ucenicul și-a însemnat ziua. După două săptămâni a fost 
trimis cu treburi la București şi, ducându-se şi pe la Cernica, a aflat 
că starețul Nicandru răposase în ziua şi ceasul în care e! fusese în 
munții Schitului Lainici, cu Sfântul Calinic”. 

Acesta a fost un act tipic de clarviziune în prezent. EI denotă 
- precum am subliniat deja- faptul că Sfântul se afla în tainic raport 
permanent cu obștea Mânăstirii Cernica. Este posibil ca el să fi 
participat, în duh, la toate marile evenimente ale respectivei obşti, 
precum s-a atestat în cazul altor sfinți care mergeau în duh la Sfinte 
Liturghii, în biserici aflate la sute de km distanță. Sub acest aspect, 
moartea starețului Nicandru a dat pe față o putere tipică 
înduhovniciţilor creștini, 








PUNCTE CARDINALE 





= i pă i Pi PA 


ee ] E A 
20 E ad Dat attna 


DE LA 


În ziua de azi moaștele Sfântului Calinic sunt renumite mai 
ales pentru puterea lor vindecătoare şi de exorcism. Ambele clase 
de minuni, izgonirea diavolilor şi vindecările miraculoase, sunt 
extrem de proprii creştinismului, fiind unele dintre principalele 
activități ale Domnului nostru lisus pe pământ. Sfântul Calinic 
le-a îndeplinit încă din timpul vieții, pe când păstorea eparhia 
Râmnicului. 

Se poate afirma că începutul oficial al manifestării sale ca 
exorcist a avut loc în biserica Episcopiei Râmnicului. lată, din 
nou, relatareatradiției: “Minunea aceasta a săvârşit-o în paraclisul 
Episcopiei Râmnicului, de față fiind preatu! Costache, protiereul 
oraşului, arhimandritul Anastasie Baldovin, meşterul Costache, 
celcezidise biserica Episcopiei şi Schitul Frăsinei, şi alți credincioşi 
din oraş. Sfântul slujea Sf. Liturghie şi, la sfârşitul ei, a fost rugat 
să citească o rugăciune unei femei bolnave. Era stăpânită de un 
duh rău. O țineau patru oameni. Țipa și spumega. Hainele de pe 
ea erau numai zdrențe. Cu multă greutate au izbutit să o aşeze în 
genunchi sub omoforul Sfântului Calinic. După ce acitit rugăciunile 
rânduite, a binecuvântat-o de trei ori, zicându-i: 

- În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te! 

Și îndată femeia s-a sculat sănătoasă și cu toate puterile 
trupului întregi, s-a închinat pe la sfintele icoane, mulțumind lui 
Dumnezeu în văzul şi auzul mulțimii din biserică”. 

Observând apoi că este mai mult goală, acea femeie cerea cu 
disperare îmbrăcăminte. O va îmbrăca Sf. Calinic, cu propriile 
sale veşminte arhiereşti. Urmarea minunii este. oarecum 
tulburătoare. Văzând alungarea demonului, mulțimea a început 
să-l laude pe Calinic cu glas tare. Acesta, din groază față de slava 
lumească, a fugit în chilie şi plângea în ruptul inimii. Ucenicilor 
care |-au găsit, el le-a zis: “Văd că pentru multele mele păcate mă 
pedepseşte Dumnezeu. Spuneți la toţi cănu pentru mine, păcătosul, 
a făcut Dumnezeu această minune, de a tămăduit femeia”. 

În mod sigur exorcismul a fost o faptă de mare putere 
creştină. Dar exorcişti sunt mai mulți, sunt şi dintre cei lepădaţi de 
Domnul. Elementul ce distinge aici un sfânt faţă de ceilalţi oameni 
este smerenia lui extraordinară şi autentică. Abia fuga de slavă şi 
zdrobirea inimii l-au ridicat pe Calinic deasupra tuturora, 


mm e — 


ET sera 






Atestările vindecărilor miraculoase încep, aproape în serie, 
după anul 1860. Meşterul Costache, de care a fost vorba mai 
înainte, avea un fiu epileptic. “Într-o zi - zice tradiţia - băiatul 
s-a prăbușit ja pământ, făcea spume la gură şi tremura. Boala era 
nespus de grea. Nefericitul meşter a alergat la Episcopie. A 
căzut la picioarele Sfântului, istorisindu-i marea nenorocire a 
fiului său, | 

- Du-te acasă, meşter Costache - i-a zis Sf. Calinic, după ce 
i-a ascultat durerea. Du-te şi te roagă Maicii Domnului”. 

Totuşi, meşterul nu va apuca să se roage: întors acasă, e! își 
găseşte băiatul sănătos, îngenuncheat dinaintea icoanei Preasfintei 
Fecioare. După propria lui relatare, băiatul îl vedea şi pe Calinic 
rugându-se: «Nu vedeți cum se roagă Prea Sfinţitul Episcop? De 
acum încolo nu mă mai îmbolnăvesc». Meşterul Costache s-a 
întors imediat la Episcopie, ca să mulțumească Sfântului. În 
poartă, s-a întâlnit cu arhimandritul Baldovin, pe care Calinic îl 





lunie '99 NR. 6/102 PAG. 7 


trimisese cu moaştele Sfântului Mucenic Mercurie, ca să le sărute 
bolnavul.” | 

Astfel, se poate susține că această vindecare a fost atât de 
fulgerătoare, încât l-a luat pe nepregătite chiar şi pe Sfântul 
Calinic. Pacientul era deja sănătos atunci când el l-a trimis pe 
Baldovin cu moaştele. Se cunoaşte, așadar, că lucrarea este a 
harului lui Dumnezeu, nicidecurn a puterilor omeneşti. Şi pentru 
că este a harului, este cu atât mai adevărată şi mai vrednică de 
pomenire. 

Altevindecări celebre au fost săvârșite de Sf. Calinic mai ales 
cu efect reparatoriu. La Sf. Mânăstire Frăsânei, Sf. Calinic 
a pus o “legătură de blestem", instituind o zonă tabu pentru 
femei, cu raza cam de 2 km jur împrejurul aşezământului 
monahal. Dar locurile sunt muntoase, iar în primele zile după 
instituirea blestemului, unele ființe au călcat interdicția fără să 
vrea. “Prin vara anului 1862 sau 1863 -zicetradiţia- s-a întâmplat 


'că o fată din satul Muereasca, alergând după o vită, a trecut din 


greşeală hotarul. Urmarea a fost că s-a îmbolnăvit de boala 
copiilor [epilepsie - n.m.]. In deznădejdea lor, părinții s-au rugat 
de preotul satului să stăruiască pe lângă Sfântul Calinic, 
s-o ierte şi s-o tămăduiască.” Sfântul a iertat-o imediat, zicând: 
“Ce tristă întâmplare”. Pentru tămăduire, însă, a fost nevoie 
de un efort deosebit. Calinic trebui să plece în satul bolnavei. 
Acolo, el o mângâie pe frunte, o încurajează şi începe să se roage. 
“Apoi, şi-a pus omoforulşi i-a citit rugăciunea de iertare; astropit- 
o cu aghiazmă pe frunte, a mângăâiat-o şi a zis, din nou: «Da, da, 
ai să te faci sănătoasă!». Şi a plecat. Într-adevăr, copila s-a 
tămăduit”. Z 





— ED 97-a pap 0 e MOR pe PrRi 49 25 e Drd sara IESTI ară 
1 “DARUL PROOROCIEI 2 
ci ALA iai Pra OA ice ae 


În Epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel repetă de vreo patru 
ori că darul cel mai înalt pe care îl poate primi un creştin de la 
Dumnezeu este darul proorocirii. Sf. Calinic a avut acest dar, pe 
care înadins l-am lăsat la sfârşit. 

Icosul 10 al acatistului său afirmă: “Darul proorociei de 
asemenea îl aveai, spunând încă toate cele nevăzute, prin care ne 
întăreşti şi ne călăuzeşti prin noianul înşelăciunilor, ce la tot pasul 
vrea să ne amăgească”. lar mai departe: “Bucură-te povestitor al 
multor taine,/ Bucură-te, văzător peste veacuri al celor ce vor să 
fie”. 

Majoritatea profețiilor Sfântului Calinic au fost înregistrate 
de către ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin. Ele 
acoperă întreaga gamă a fenomenului, de la preziceri individuale 
până la preziceri privind viitorul umanității. 

n categoria prezicerilor individuale. este celebră povestirea 





morții mitropolitului Nifon. Acesta vine să se spovedească la 


Calinic, iar după plecarea sa, Sfântul îi declară lui Baldovin: “Să 


ştii, fătul meu, că Nifon mi-a spus totul şi este nădejde de 


mântuirea lui... Să ştii că la 7 ani când mă vor dezeropa pe mine, 
va intra Nifon Mitropolitul în mormânt”. 

În categoria prezicerilor colective stau numeroasele profeții 
cu privire la România, dintre care nu toate au fost făcute publice. 
Sfântul a anunțat corect izgonirea lui Cuza (pe care a prins-Q, în 
viață fiind), apoi alegerea prințului străin şi războiul de 
independență. Încă din anul 1848, într-o rugăciune intensă, i se va 
arăta că izbăvirea României urmează să înceapă în anul 1992 (el 
a văzut anu! 7500 de la facerea lumii). 

In categoria prezicerilorasupra umanității, Sfântul a proorocit 
izbucnirea primului război mondial (“un rezbel aşa de mare, cum 
n-a mai fost de când pământul”). Din câte îmi dau seama ar putea 
exista profeţii încă nedate publicităţii, mai ales referitoare la 
sfârşitul lumii. 






„XR + d 24 
ea A dee ae A cf i preia E a Sea Ca de ta 

E pe Pot. PT ACE id AP. P 3 2 8 dale 

tel Da De re ae a Ia BIN A 


În luna aprilie 1867 Sf. Calinic află de la Domnul că va 
adormi peste un an. Ca atare, el lasă scaunul episcopal şi se 


reîntoarce la iubita sa Mânăstire Cernica. S-a reîntors în acea Sf. | 


Mânăstire pe data de 24 mai 1867, iar după o zi s-a retras în chilie, 
pe care nu o va mai părăsi până la sfârşit. A ştiut chiar şi data 
precisă a morţii sale: 11 aprilie 1868, pentru care s-a pregătit din 


vreme. “În ziua amintită - ne mărturiseşte tradiţia-, pe la ceasurile 


cinci dimineața, Sfântul a rugat pe ucenicul Ghermano să-i dea 
altă cămaşă, căa cam năduşit şi că vede în chilie niște oameni mari, 
care au venit să-l ia cu dânşii. După aceea, i-a cerut o cruce. A 
sărutat-o şi a zis: 

- Sfântă Cruce, ajută-mă; Slavă Domnului pentru toate şi să 
ne vedem şi în Rai! 


ŞI sprijinindu-şi capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat: 


adânc de trei ori şi şi-a dat sufletul”. 

Totuşi, deşi a adormit întru Hristos, Sfântul Calinic a rămas, 
precum îl descrie icosul 12 al acatistului său, “comoara noastră ce 
nu se termină”. Toţi aceia care au vizitat Sf. Mânăstire Frăsânei 
sau Sf, Mânăstire Cernica ştiu bine că Sfântul nu a plecat dintre 
noi pe de-a-ntregul. Puterea sfințeniei sale trăieşte încă, iar eu 
mărturisesc că în biserica Mânăstirii Cernica, lângă racla ce 
adăposteşte moaştele acestui Sfânt, am simțit-o cu toată ființa. Şi 
tocmai pentru că am simțit-o, m-am hotărât să vă vorbesc despre 
viața şi minunile părintelui nostru Calinic, 

Radu COMĂNESCU 


E, 


PD p... 


| 





A 


DP ..—.—.—.—_ ——— 


p...-n OC——_ 





99 








și pia 


ei 0 3 a ph d it: d da x %. o sp ae 4 
TAL Maat 30 DR TITI tote atata 8 e PO IS A aia 


în 
pă o x SA ra jă Bec 4 > n A DA pd dn 
pote ati e Da ră a i N IE rată a gi p i i Ada Ai 
Pt Ni 44 TRI Să dat e d ZiNiRĂ vaca 
pia pa SA? A RI îi tati Aa Die a a 
ii ma pi 3 ia | API Szatase t Si 
ș a ogezute AP m) a! E Di Map 





$ 


pi 


: 
ip 
3 
PT 
ae 
că 












șa : î par ave 25 30 Z: 
0 a, i Al A e . esta si, = AI A Aa a a pă cae toti ză, Fă data se 
zi N ÂNMiriio ste pei ate iasa 
Sidi ie 
ze (at e La pita Pa IEI pp 0 siinză paleti 
Fi 











eri 400% stantate eat 9 d aa) 
ZA pi mite e 
ş: î) d A i Cetate £ E PE Ie 


ROVERE 2 AZ 


Măafluprintre fericiți posesori ai primelor două volume 
din ediţiaoriginalăa Filocaliei, dăruite mie chiar de Părintele 
Stăniloae. Am fost martor la uimirea sa când i s-a permis 
continuarea publicării Filocaliei. De aceea, cartea Părintelui 
Maciej Bielawski, vicerectoral Colegiului Pio Romeno din 
Roma, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică 
despre lume, pe care am găsit-o în cursul şederii mele în 
Bucureşti, mi-a stâmit un mare interes. A trebuit să-mi trimit 
cărțile prin poştă înapoi spre Australia, primindu-ie cu 
întârziere. Între timp primisem numerele din Dec. '98 şi lan. 
'99 ale Punctelor Cardinale, cuprinzând recenzia cu critica 
severă a D-lui Răzvan Codrescu. Am reținut doar că 
prefaţatorul ne asigura că această carte'ne arată din nou fața 
unui Occident care ştie să recepteze pozitiv lurnina Răsăritului 
(Orientale lumen) şi gândeşte autentic şi decrispat «pro 
Oriente».” 

Dezamăgire însă, însoțită de o irepresabilă indinare! 
Toată cartea este un fel de fantezie new-age-istă, dovedind 
o completă lipsă de înțelegere pentru Ortodoxie şi pentru 
Filocalie, ca şi o foarte superficială cunoaștere a României, 
precis “orientată” însă, De pildă, Părintele Bielawski nu-și 
poate reține un strigăt de indignare în fața viziunii “mitice” 
a României; “În ochii săi (- ai Părintelui Stăniloae), țara şi 
poporul român (dar ce anume însemna acest termen într-o 
societate pluralistă cum era România/Transilvania în 1940?) 
apar ca nişte îngeri... România ca un paradis... Un lucru e 
limpede; nu e un adevăr, e o exagerare”. România este o țară 
relativ tânără, aflată încă în căutarea “unei, identități 
româneşti”! Părintele Stăniloae era un țăran şi avea nostalgia 
satului, crezând că tot ce e rău vine din Occident! “Nu era 
oare anacronic?”. Cartea ne dă mai degrabă o idee nu prea 
favorabilă despre nivelul învățământului din reputatele 
universități pontificale și de la Pio Romeno. N-ar merita să 
fie semnalată decât pentru că reflectă adevărata față a 
“deschiderii” pentru “lumina orientală”, 

Ce a putut aşadar justifica, în fața acestor declarații 
inepte şi a atacului aproape nedisimulat împotriva Bisericii 
Ortodoxe, graba cu câre cartea, o insultă la adresa memoriei 
Părintelui Stăniloae, a fost oferită publicului românesc 
(lipsit, chipurile, de “lucrări de referință care să-i orienteze 
interesul”) și hiperbolica ei prezentare, făcută în limba de 
lemn a “societății deschise”, drept “lentila diafană a unei 
alterităţi autentic dialogice prin care privită opera Părintelui 
Dumitru Stăniloae devine oarecum mai limpede pentru noi 
românii”? (subi, n.), de către reprezentanți ai clerului, şi încă 
dintre aceia care ar trebui să ştie cel mai bine, tocmai într-o 
perioadă în care începe să se agite iar problema autonomiei” 

Transilvaniei, teritoriu atât de “pluralist” şi “european”? 
Justificarea ar trebui să ne stâmească o firească îngrijorare, 
“Lectura imanentă pe care Păr, Bielawski o face operei lui 
Dumitru Stăniloae dovedește o exemplară adecvare la 
obiect, E] nu încearcă să placheze deasupra conținuturilor 
scheme exterioare artificiale, ci lasă înseşi aceste conţinuturi 
să-și dezvolte logica intemă... Ea vine să confirme un fapt 








PUNCTE CAADINALE 


Verificat în ultimul timp şi în alte domenii (literatură, istorie, 
politică) şi anume că adeseori cercetățorii străini discern mai 
bine fenomenele româneşti decât românii înşişi. + Chiar dacă 
uneori această înțelegere e necomplezentă cu susceptibilitățile 
şi imaginile noastre aufoflatante despre istoria şi cultură 
națională, ea are în schimb avantajul unei racordări nornale 
- nici hipertrofiate, nici minimalizatoare - a fenomenelor 
româneşti la scata istoriei şi valorilor universale” (subl. n.), 
Lucrul poate fi adevărat, dar cu condiția ca aceste fenomene 
să fie mai înțâi bine cunoscute făptic, în amănunte istorice (cu 
cât mai multe, cu atât mai bine), în bună ordine cronologică 
şi de preferat în limba lor. lar Părintele Bielawski nu le 
cunoaşte. Lectura dovedeşte o exemplară inadecvare la 
obiect şi uneori îţi face impresia că vicerectorul de la Pio 
Romeno nu ştie despre ce vorbeşte. În realitate ““plachează 
deasupra conținuturilor scheme exterioare artificiale” şi 
ascunde toemai logica intemnă a conţinuturilor, Cartea este o 
încercare grosolană de mistificare. Celor care s-au grăbit cu 
traducerea li se cuvine în mod normal o sancțiune canonică. 
lar Fundaţia Gojdu, căreia i se atribuie inițiativa ediţiei 
româneşti, ar face mai bine dacă ar finanța traduceri ale operei 
Părintelui Stăniloae. 

În primul rând, expunerea suferă de viciul fundamental al 
considerării teologiei drept o activitate intelectuală 
independentă, rod al unei reflecții pessonale condiţionate de 
problemele timpului. Părintele Stăniloae “a fost un teolog 
ortodox cu toate implicațiile acestei opfiun?”, scriind cărți care 
“aşteaptă să fie studiate şi preluate de reflecţia teologică în 
patrimoniul universal”, eventual să primească vreun premiu. 
Faptul că s-a născut din părinţi ortodocşi, a fost botezat 
oitodox şi că era preot ortodox i se pare irelevant. Părintele 
Maciej vrea să înțeleagă cum a putut Părintele Dumitru să 
“facă” oteologie atât de înaltă rămânând fidel până la sfârşitul 





că 
vieţii sale “curentului” de larevista Gândirea, carea participat 
la “o mișcare mai largă ce caută să elaboreze o doctrină 
naționalistă românească, mişcare. în care au fost implicați 
mulți intelectuali români ai acelei epoci”, “atitudine care a 
conduslaconsecințecum au fost fascismul, româno-centrismull, 
claustrofobia şi xenofobia ete.”, atitudine “susținută şi de 
Biserica Ortodoxă” (subl. n.), în acelaşi timp “inculturând” 
elemente de filosofie marxistă în faza de elaborare a teologiei 
sale “în umbra comunismului”. În Doornartica sa, Părintele îşi 
prezintă propria teologie “aproape ca într-un manua!”, 
manifestând o carență de “informaţie elementară” din cauză 
imposibilității de a participa la “panteonul teologic” din 
perioada post Vatican II, în faza definitivării “teologiei” sale, 
Carența de informație elementară e în terenul Părintelui 
Bielawski şi acest simplu fapt reduce la zero întreasa sa 
speculație. Dogmatica este un manual pentru pregătirea 
viitorilor preoți în institutele teologice, apărut cu aprobarea 
Sfântului Sinod, expunând deci învățătura perenă a Bisericii! 
Ea cuprinde de fapt substanţa cursurilor de dogmatică ținute 
la Sibiuşi la Bucureşti până în 1958 şi poate era chiar redactată 
la data arestării Părintelui Stăniloae în forma în care a apărut 
după douăzeci de ani. De aceea şi puținele citate din scrierile 
altor teologi sau filosofi ai creştinismului (care nu sunt mai 
mult decât ilustrarea unor păreri predominante în alte 
“confesiuni” şi sunt în general polemice) se opresc în jurul 
acelei date. Concentrarea asupra “autorilor vechi” (aici e 
vorba de Părinţii Bisericii) şi “temelor teologice esenţiale” nu 








Ca Dei acea E 3 


se datorează, fireşte, imposibilității de a avea “noutăți 
teologice”, ci caracterului de curs de dogmatică şi faptului că 
marii Părinţi sunt cel care au avut rolul cel mai mare în 
formularea “hotărârilor” marilor concilii împotriva ereziilor 
născute din raționalism, care în esenţă se rezumă la negarea 
Întrupării Fiului lui Dumnezeu în om şi a Învierii Sale cu 
trupul. Ceea ce Părinţii au apărat cu înverșunare a fost 
dogma: “Dumnezeu s-a înomenit, pentru ca omul să se 
îndumnezeiască”. De remarcat insistența cu care se vorbeşte 
în carte de “evenimentul Hristos” şi “înțelegerea spirituală” 
a Întrupării şi Învierii. Teologia marilor Părinţi nu a fost-o 
activitate “intelectuală”, ci cateheză şi predică, mărturie. 
După 1968 Părintele Stăniloae a participat din plin la 
“panteonul teologic”, fiind perfect informat de toate “noutățile 
teologice”, pe care le-a respins explicit. Acestea au fost 
pentrul confirmarea părerii saleconstante despre imaturitatea 
spirituală a Occidentului. Părintele a fost toată viața lui doar 
un învățător al dreptei credințe, aşa cum e păstrată în Biserica 
Ortodoxă, în calitatea sade preot. Nu “originalitatea” gândirii 
sale personale (Părintele s-ar fi revoltat primul de această 
apreciere) i-a atras popularitatea, ci strălucirea Adevărului 
Evangheliilor şi semnul că Dumnezeu l-a scos biruitor din 
încleştarea cu întunericul. De aceea poporul a putut să vadă 
în el un “profet”, “to făclie a Ortodoxiei” (cum l-a numit, prin 
anii '70, un tânăr lucrător de la Muzeul Naţional de Istorie, 
care a plecat la mănăstire, provocând un mare scandal). 
Părintele a arătat adevărata față a ţăranului român şi a 
temeiurilor rezistenţei sale multimilenare. Opera Părintelui 
este o cateheză şi o predică adresată poporului său şi de aceea 
este “Teologul României”. Nu pot să uit momentul în care 
Părintele mi-a spus cu uimire şi emoție că i s-a aprobat de 
către Departamentul Cultelor continuarea Filocaliei. Soţia 
sa, care era de față, s-a închinat şi a zis; “Minunea lui 
Dumnezeu'"! Totatunci i s-a permis să-şi editeze cursurile de 
dogmatică şi de mistică. Şi într-adevăr a fost o minune. 
Părintele Stâniloae e unul dintre creatorii recunoscuţi ai 
teologiei “neo-patristice”. Părintele Bielawski trebuie să 
admită că impulsul iniţial vine mai din adânc şi mai de 
demult. Să ne oprim mumai la o etapă mai recentă: mişcarea 
de revitalizare a Ortodoxiei în fața ofensivei catolice şi 
iluminist-masonice din sec. XVIII, înflorită la Athos prin 
lucrarea Sf. Nicodim Aghioritul şi în Moldova, Valahia şi 
Rusia prin lucrarea starețului Paisie Velicikovski de la 
Mănăstirea Neamţ şi a ucenicilor săi, în care publicarea 
aproape concomitentăa/ ilocaliei greceşti şi acelei slavoneşti 
ajucatun rol central. Să.nu uităm că Nicodim Aghioritul este 
în același timpşi alcătuitorul Pidalionului, cea mai autoritară 
colecție a canoanelor ortodoxe, şi a Hristoitiei, codul de bună 
purtare creştinească. Filocalia nu este o “meditație despre 
Dumnezeu, om şi lume de-a lungul secolelor”, reflectând un 
mod de gândire subtil şi rafinat pentru că a “inculturat! | 
filosofia elenă, ci un “manual” de viață ascetică, o culegere | 
din scrierile Sfinţilor Părinți “cari arată cum se poate omul | 
curăți, lumina şi desăvârşi”. Momentul Nichifor Crainic, | 
“prin care s-a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei | 
româneşti în duhul ortodox... înnoind prin reactualizarea 
tradiției o teologie care se mulțumea cu câteva coji din 
această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin | 
interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, cum scria chiar | 
Părintele Stăniloae, este desigur trecut sub tăcere. (ai 


aa 





aie e Cr 








a iati n Albea it az 


——” 





Seaflă în lucrarea Părintelui Bielawski un pasaj revelator 
carecao lentilă diafană concentrează tendința întregii lucrări. 
Este vorba de “monahii sciți” sau “daco-romani”, “categorie 
introdusă” de Părintele Stăniloae cu speranța de a ““deduceo 
«definiție» a poporului său... În aceste punct cuvintele 
Părintelui Dumitru devin oarecum exagerate şi prin urmare 
lipsite de legătură cu realitatea”. Or, această “categorie” a 
“monahilorsciți” nu a fost nicidecum “introdusă” de Părintele 
Stăniloae. Ei sunt bine documentaţi în secolele 4-6 d. H., în 
Dobrogea (Sciţia Minor) şi este sigur că sunt continuatorii 
vechilor asceți isihaşti daci, tot atât de bine documentaţi, 
creştinați. Tema a fost cercetată extensiv atât de teologi 
români, cât și de istorici, aflându-se în categoria informaţiei 


elementare. Există asupra ei o bibliografie mult mai vastă 


decât articolul de circumstanță citat de Părintele Bielawski. 
Din Sciţia Mică purcede loan Cassian, sau Cassian Romanul, 
introducătorul monahismului în Occident, unul dintre părinții 
din Filocalie! + Fa Bă | 

Se poate că această cunoaştere (comună în atmosfera 


culturală a României dinainte de război, primul studiuasupra 


călugărilor sciți apărând chiar la Sibi,u în 1936) să fi fost un 
îndemn pentru Părintele Stăniloae să traducă Filocalia în 
româneşte. Impulsul primar a venit însă direct din lumea 


“monahală, pentru că se simţea imperios nevoiaei. “Imaginea 


mătreață” (aici o îngrozitoare greşeală detipar..., necorectată) 
a Părintelui Stăniloae lipsit de ocupaţie, frustrat de pierderea 
poziției de rectoral Academiei A ndreiene şi retrogradarea lui 
ca simplu profesor la Bucureşti în 1947, meditând şi 
“încercând să înțeleagă şi să traducă Filocalia în timp ce 
teroarea comunistă continua să crească nu numai în țara sa 
[subl. n.], dar şi într-o mare parte a Europei” (sublinierea 
mentală e a Părintelui Bielawski: n-aţi suferit voi românii 
mai tare ca alții!), ca să umple golul provocat în viața sa de 
schimbări atât de dramatice şi pe care “numai un lucru atât 
despiritual ca Filocalia l-apututumple”,““oanume identificare 
petrecându-se în mintea Părintelui Dumitru, care a asociat 
evenimentul filocalic din sec. XVIII cu propria sa metodă 
feologică şi, prin urmare, cu România însăşi”, are în sine 
ceva “ironic”, cum se exprimă Părintele Bielawski. Este de 
fapt ridicolă. Nu trebuie “studiat planul Filocaliei Părintelui 
Stăniloae pentru a descoperi ce se află în spatele numărului 
volumelor şi paginilor traduse”, pentru că ne-o spune chiar 
el in prefața primului volum, apărut pe când se mai afla la 
Sibiu, în 1946: “am socotit că tălmăcirea acestei comori de 
spiritualitate ortodoxă în limba românească nu mai poate 
aştepta zeci sau chiar sute de ani, până vom avea măcar o 
bună parte din textele ei în ediții cât mai critice. În linii mari, 
cetitorii români vor putea cunoaşte şi din traducerea unor 
texte cu anumite greşeli de amănunt, învăţăturile vieții 
practice în duh ortodox. În primul rând colecţia acestor 
scrieri se adresează monahilor noştri. Dar în Biserica 
Ortodoxă socotim că nu există o linie de separație netă între 
viața monahului şi viața creştinească în general... [iar] la noi, 
în ultima jumătate de veac s-au împuținat izvoarele patristice, 
menite să dea o substanță mai precisă şi mai specific 
ortodoxă predicii şi trăirii creştine” (vol. I, ed. II, p. VIII). 
Volumul al doilea era gata tot de atunci şi s-a întârziat 
tipărirea sa numai din pricina primului volum, epuizat într- 
untimprecord.“ Împlinireaacestei fapte, în greutățile timpului 
de faţă, se datoreşte dragostei ce s-a trezit în poporul nostru 
față de această carte”, scrie în Prefaţa la cel de-al doilea 
volum, încurajat să dea cât mai repede şi celelalte volume. De 
altfel, în acel timp ținea cursul de mistică! Aceasta este însăşi 
Spiritualitatea ortodoxă, ieşită de sub cenzură în 1978! 
Poporul român a aflat în ea arma cu care să reziste creşterii 
teroriicomuniste! Cu ea a rezistat““în umbracomunismului”, 
în miunți şi în închisori, dar și în închisoarea generală care a 
devenit țara pentru multă vreme. Cu ea va trece şi prin 
“mlaștina disperăni”. 

Traduceri ale Filocaliei existau deja şi se înscriau în 
activitatea mai generală de traducere din Sfinţii Părinți, 
evident pentru necesitățile învățământului teologic. Părintele 
leromonah Serafim Popescu de la Mănăstirea Brâncoveanu, 
împreună cu Părintele Arsenie Boca, a adus de la Athos 
manuscrisele româneşti ale Filocaliei, care se aflau acolo 
adunate pentru tipar din 1937 şi pentru care monahii, neavând 
mijloacele dea le tipări acolo, au încercat să obțină sprijin din 
țară. Nichifor Crainic planificase tipărirea tuturor 
manuscriselor Sfinţilor Părinți aflate la Sfântul Munte. 
(Părintele Bielawski nu pomenește niciodată sau nu cunoaşte 
faptul că Nichifor Crainic fusese profesor la Facultatea de 
Teologie, iar Părintele Stăniloae a venit la București în locul 
său, în timp ce acesta se ascundea, hăituit de comuniști). lată 
ce mai spune Părintele în prefeţele sale: “Un cald cuvânt de 








PUNCTE CARDINALE 


mulțumire trebuie să aduc P.C. Părinte leromonah Arsenie de 
la Mănăstirea Brâncoveanu... [care] a binevoit să scrie după 
dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei 
redactare... Prin prezența aproape necontenită și prin stăruința 
ce-a pus-o pe lângă mine de a face această traducere, mi-a 
alimentat curajul în mod considerabil, ca să pot duce la capăt 
o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aş fi 
săvârşit-o. lar după ce din prima ediție am vândut 800 de 
exemplare, prin abonamentele făcute pentru a doua oară, 
mi-a dat imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot P.C. a 
executat şi copeita” (vol.I, ed.II, p.XI1). “P.C. poate fi numit 
pe drept cuvânt ctitor de frunte a! Filocaliei româneşti. După 
imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, 
acum Susține cu putere neslăbita lucrare de tipărire. Dacă 
Dumnezeu va ajuta să apară întreaga opesă în româneşte, acest 
lucru varămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale 
"Şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mănăstirii 
de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiției 
ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale 
învățăturii stăruițoare şi ale dragostei de suflete” (vol.I, ed.II, 
p.IV). 

Părintele Arsenie Boca! Cel al cărui nume a fost înscris la 
locul cel mai decinste pe crucearidicată de către supraviețuitorii 
rezistenței anti-comuniste la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, 
pentru că “a ținut ca nimeni altul flacăra credinței, împotriva 
comunismului ateu, aducând lumea lângă altarele lui Hristos, 
fiind această rezistență mai importantă decât lupta politică sau 
armată anticomunistă”, dar şi pentru că i-a ajutat direct, moral 
şi material, pe luptătorii din rezistența făgărăşană, între 1945 
şi 1948, în aceeaşi ani în care cu putere neslăbită lucra la 
tipărirea Filocaliei! (v. Puncte Cardinale, Febr. '96). Anii 
Rugului Aprins (la care au participat şi călugări ruşi fugiți din 
Rusia, arestați, deportați şi executați), asupra căruia cursul de 
mistică şi apariția Filocaliei au avut un impact hotărâtor. 
Părintele Arsenie a fost întemnițat şi trimis la Canal, “fiind 
peste tot un exemplu de demnitate şi un sprijin pentru fiații 
săi”, Întemniţarea Părintelui Stăniloae şi a “liderilor” Rugului 
Aprins s-aaflat în legătură cu atacul general planificat împotriva 
Bisericii, începând cu mănăstirile “care înainte de 23 august 
au avut un ol antipopular şi antisocial, constituind focare ale 
organizației legionare şi puncte de sprijin ale regimurilor 
burghezo-moşiereşti””, iar “după 23 auoust au continuat 
activitatea lor antipopulară prin lupta împotriva regimului 
nostru, această activitate fiind accentuată şi mai mult în urma 
afluenţei elementelor dușmănoase care caută - şi în unele 
locuri au reuşit - să extindă influența lor asupra unui număr 
însemnat de credincioşi, în special în rândul țăranilor mai 
înapoiaţi, aceasta concretizându-se atât prin creşterea numărului 
celor care intră în mănăstiri, cât şi prin numărul ridicat al celor 
care participă la hramuri şi sărbători religioase”, suna referatul 
adresat lui Alexandru Drăghici, Măsuri în problema 
mănăstirilor de pe teritoriul RPR, în Oct. 1955, propunând 
soluții pentru a “înlătura aceste pericole” (Magazin Istoric, 
Aug, 1998, p. 29). Partidul nu a îndrăznit să atace imediat 
problema, întrucât “starea de înapoiere culturală a majorității 
credincioşilor nu garantează succesul acestei măsuri”, ci din 
contră, “poate danaştere latulburări”, iar dispersarea călugărilor 
ar fi făcut “imposibilă urmărirea lor... aoentura din mediul 
rural negarantând sesizarea din timp a eventualelor reacții 
duşmănoase”. A stat în legătură şi cu intensificarea procesului 
de “transformare socialistă a agriculturii”. Războiul total 
împotriva ţăranului român şi temeiurilor sale spirituale. 
Părintele Bielawski nu ştie aceste lucruri, atribuind întemnițarea 
Părintelui Stăniloae intenției partidului de a extermina pe 
intelectuali. Nu ştie desigur că intelectualii respectivi, mai toți 
având legături cu Rugul Aprins, au fost condamnați pentru 
legături cu ““fugarii legionari” din străinătate, de la care 
primeau literatura ““mistico-legionară” destinată “camarazilor 
legionari” din țară în vederea pregătirii răsturnării regimului şi 
nu pentru că făceau discuții literare libere, comentau pe Hegel 
şi scriau epigrame. În 1958, călugărul Andrei Serima, fost 
bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei şi implicat în Rugul 
Aprins, publica un articol intitulat “L 'avenementphilocalique 
dans l'Orthodoxie roumaine”. “Datorită acestui articol 
Părintele Stăniloae a devenit mai bine cunoscut în Occident”, 
reține Părintele Bielawski. Dar totodată a devenit şi mai bine 
cunoscut Securităţii! Ancheta preliminară în cazul 
intelectualilor mistico-legionari stabilise (fals) că Părintele 
Scrima transportase un “român legionar” în Franța, împreună 
cu poezii ale lui Vasile Voiculescu. Arestarea Părintelui şi a 
grupului Rugul Aprins a urmat imediat. În proces, procurorul, 
făcând aluzie la denumirea grupului, i-a acuzat că “vor să-i 
ardă pe rug” şi că discutau texte dușmănoase la adresa 
regimului (Sf. Vasile cel Mare, Sf, loan Scărarul etc.), E vorba 


Iunie '99 NR. 6/102 PAG. 9 





desigur de “infiacțiunea de uneltire contra ordinii sociale”, 
art, 209 din Codul Penal al R.P.R. A urmat, în lanuarie 1959 
decretul pentru închiderea tuturor mănăstirilor şi schiturilor 
care nu erau monumente istorice, excluderea din mănăstiri a 
tuturor călugărilor mai tineri de. 55 de ani şi “încadrarea lor 
în câmpul muncii”. Atunci s-a fabricat (în laboratoarele 
literare ale Securităţii şi Institutului de Istorie Literară şi 
Folcloral lui George Călinescu) şi acel cocktail Molotov, din 
plin sprijinit de “documente” măsluite (menținute ca 
“outentice” în toate istoriile “obiective” ale Mişcării Legionare 
şi “dreptei româneşti”), care este oferit drept “doctrină 
naționalistă ortodoxisto-mistico-legionară-mioritico-nazisto- 
necrofiliacă-etc., ideologie monstruoasă, cu Evanghelia într- 
o mână şi revolverul în cealaltă”, care a jucat şi joacă încă un 
rol atât de eficace în întreținerea confuziei, mai ales în capul 
intelectualilor “societăţii Civile”, asupra Mişcării Legionare 
şi “dreptei româneşti”, ca şi în condiționarea reflexului de 
teamă de a se apropia de acest subiect. 
Prezențaconstantăamonahilor “explicădeceo credință 
așa de vie şi de susținută [la popor] nu s-a completat în chip 
necesar cu o ierarhie bisericească puternic închegată” (Nae 
lonescu, “Biserica țăranilor”?). Monahii erau această ierarhie, 
lucru perfect dovedit istoric. Aceşti monahi din Carpaţi au 
fost cei care au asigurat şi “identitatea românească” prin 
Ortodoxie, identificată cu Legea, Lex Vlahorum, ritus 
Valachiae (cumafostun Sofronie din Cioara, în Transilvania 
“plurinațională” şi “pluriconfesională” în care s-a nâscut, 
format şi a nevoit şi Părintele Stăniloae). Ne întrebăm a cui 
a fost mâna netrebnică care a martelat numele Părintelui 
Arsenie Boca de pe crucea de la Mănăstirea Sâmbăta, sub 
privirile îngăduitoare ale mai marilor mănăstirii (Puncte 
Cardinale, Aug. '97)? Să fie doar o neglijență editorială 
faptul că în cea mai recentă ediție a Filocaliei prefața la ediția 
originală, care trebuie să apară în orice reeditare, lipseşte? Că 
într-o carte numită Oranki, prefațată cu multă simțire de 
Gabriel Ţepelea, descriind suferințele prizonierilor români 
în Rusia, pasajul descriind masacrarea a 11.000 de călugări 
ruşi de către bolşevici în 1918 şi ale căror cadavre fuseseră 
descoperite de autor, Părintele Dimitrie Bejan, a fost suprimat, 
deşi în manuscris seafla? Cei ] 1.000 de martiri au fost incluşi 
în Sinaxarul Ortodox al Părintelui Ioanichie Bălan şi au fost 
pomeniți şi de Părintele Stăniloae în conversațiile cu Sorin 
Dumitrescu (7 dimineți cu Părintele Stăniloae). Numele 
Părintelui Stăniloae nu-l mai poate martela nimeni. Dar cu 
adevăratul Părinte Stăniloae nu putem intra în rândul “lumii”. 
Atunci să-l “cosmetizăm”, să-l ambalăm “frumos”, să-l 
vopsim puţin roz marxist şi verde ecologist, asta place la 
nemți, poate aşa îl putem vinde la “Noua Europă”! Noroc că 
avem un New Europe College care să o facă! 
Dacăeste vorba săne reamintim“marea lecție fundatoare 
a propriei noastre tradiții” (şi fără îndoială că este o nevoie 
reală) e bine să ne reamintim că această tradiție este tradiția 
lui Hristos. Nu este lecţia culturii, ci lecţia apostolilor, 
martirilor, mărturisitorilor şi nevoitorilor duhovniceşti, ca 
Părintele Arsenie Boca, ca Părintele Stăniloae. “Ce-mi 
explică mie marile filosofii ale antichității? Ce-mi explică 
Platon? Ce-mi dau filosofiile occidentale care, pierzând 
spiritul tainei, spun că Dumnezeu e distant, că nu are niciun 
rol în viața noastră? Câţi oameni se hrănesc cu această 
filosofie? Un mic grup care pretinde că cugetă. Pe când 
Evanghelia hrăneşte de generații şi va hrăni până la sfârşitul 
lumii viața oamenilor... Credința este adevărata ştiinţă... Eu 
cred că noi] trebuie să rămânem în creştinismul de la 
început, Poporul român s-a precizat capopor prin creştinism... 
Păcatcă intelectualii noştri nu s-au aplecat asupra spiritualității 
poporului nostru”, spunea Părintele tinerilor din ASCOR. 
Biserica nu are de ce să “dialogheze” cu lumea, cu ereziile, 
să “negocieze”, deoarece nu caută să “dobândească” nimic 
de laele, Numai vânzătorii negociază. Biserica doar vorbeşte 
cu sufletele care şi-au pierdut calea, invitându-le să se 
întoarcă la sânul ei. Ea doar dăruieşte, pentru că are totul, 
Căci Hristos nu s-a întrupat ca să salveze /umea, sau'“tradiția 
europeană”, ci ca să salveze pe cei pe care Tatăl i-a dat Lui 
din luame. “Nu mă rog pentru lume, dar pentru cei pe care mi 
i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi.,. Eu le-am dat cuvântul Tău, dar 
lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum din lume 
nu sunt nici Eu” (oan 17, 9, 16). De ce să-l vindem pe 
Părintele Stăniloae pentru comori pământeşti pe care molia 
şi rugina le strică, şi pe care furii (e sapă şi le fură. Îl dăruim 
cu dragă inimă, fără să aşteptăm nimic în schimb. Şi ne vom 
aduna comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, 
nici furii nu le sapă şi nu le fură. 
Vlad PROTOPOPESCU 
(Australia) 


PAG. 10 NR.6/102 Iunie 199 


Pe mulți care mă cunosc îi va surprinde titlul acestui 
eseu, ştiind că am fost, sunt şi voi rămâne un “artist de 
stânga!”: Spre deosebire de tatăl meu adevărat- regretatul 
chirurg loan Popovici, ucis mişeleşte în închisoarea de Ja 
Gherla, la 26 septembrie 1959 - şi de tatăl meu vitreg - 
regretatul dirijor şi compozitor Mircea Popa, distins cu 
două premii de compoziţie '“George Enescu”, în perioada 
României interbelice - care, au fost adepţi ai partidului 
“Garda de Fier”. Mai precis, chirurgul, după ce a făcut 
spionaj pentru gruparea lui Iuliu Maniu, la Budapesta, 
condamnaț la, moarte de. exponenţii, statului 


cezato -crăiesc şi eliberat, ca printr-un 


miracol de armata română, 








cuceritoatea capitalei ungare, pe - atunci terorizată de 


prosovieticul comunist Bela Kun, a părăsit Partidul Naţional 


“Țărănesc; motivul: a' fost “ulcerat sufleteşte” de 


evenimentele tragice din însângefatul an 1929, când Iuliu 
Maniu şi Alexandru Vaida au înăbuşit în sânge revolta 
minerilor din Valea Jiului - care a fost, este și va rămâne 
“Defileul plângerilor”... Tatăl meu adevărat, scârbit de 
politica fostului erou din anul 1918 - Juliu Maniu - care 
alături de genialul Ionel Brătianu a avut un rol de seamă în 
naşterea “României Mari”, la | decembrie a aceluiaşi an, 
'a trecut de partea constelației charismaticului Corneliu 
Zelea Codreanu, Este cazul să menţionez că nefericitul 
medic a fostun adept ardent al tezelor lui Spengler, legate 
de““Crepusculul Occidentului” şi, în acest contextsuimbru, 


el credea, “trup și suflet”, că guverne conduse de o nouă : 


morală, în estul Europei şi în bătrâna Asie, vor crea o 
ambianță spirituală solară, anunțând - avant la lettre - o 


viață demnă, sub cerul “făcliilor pentru înviere”... Tatăl 


meu vitreg - l-am numit din nou pe Mircea Popa - a fost 
atras în “mişcare” în ziua când la Cluj, la o adunare cu mii 
destudenți, nu Octavian Gogaa fostaclamat, ci “Căpitanul”, 
De altfel, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, în a sa carte 
dedicată țării noastre-““sub trei dictaturi” - a reliefat faptul 
că “Garda de Fier” a fost cel mai puternic partid din 
România dintre cele douărăzboaie! Totodată, e] aaccentuat 
că, după moartea celor 14 legionari exterminați de regele 
Carol al il-lea, avându-l în frunte pe Comeliu Zelea 
Codreanu, partidul acestuia a trecut într-un con de umibră, 
ca în luna ianuarie 1941 să iesă definitiv din istorie!! Cei 
doi părinți ai meiau d i aie alertei 1 
asasinarea genialului Nicolae Iorga, care, trebuie să 
subliniem - sine ira et studio - nu a fost, deloc străin de 
crimele carliste, într-un stat de drept! Din nefericire, 
artistul Mircea Popa, mult apreciat de George Enescu, 
George Georgescu, Radu Gyr şi Marțian Negrea, a avut 
multe de pătimit în “obsedantul deceniu” pentru ideile lui 
politice, iar chirurgul a plătit cu viața după îngrozitoarea 
“Revoluţie din Ungaria”, an în care vestul european şi 
SUA au vândut a doua oară statele devenite prin forță 
comuniste și ataşate Moscovei. Cu puţin înaintea arestării 
sale - la 15 august 1957 - bietul chirurg mi-a mărturisit 


| următoarele: “Ruda noastră, A.C. Popovici, a avut mare 


dreptate când, în ânul 1907, după Napoleon Bonaparte, 
Manzoni şi Bălcescu, a pledat pentru «Statele Unite ale 
Europei», socotind că, odată cu prăbuşirea lunii germane, 
rușii vor intra, definitiv, în Europa”!!! Fărăalte comentarii... 

În ceea ce mă priveşte, am avut complexe, fiind 
poreclit, la școală, “bogătașul”,„. deoarece tatăl meu - un 
celebru medic, cu studii aprofundate făcute la Budapesta 
şi în Wiena imperială -a fost foarte bogat; proprietar a 100 
de apartamente, cu acțiuni la bancă şi cu un sanatoriu 
particular, în timp ce aristocrata și distinsa Fupenia 


E 





nă în, miza ia 244 





PUNCTE CARDINALE 


Popovici, mama mea, ce se trăgea din tamilia Gârlişteanu, 
cea carenua dorit să treacă de la ortodocşi la greco-catolici, 
beneficia de produsul multor, foarte multor hectare de 
părnânt, ca şi bunicul meu, protopopul loan Vida, fost 
senator țărănist, bun prieten cu Ion Vidu, Coriolan 
Byediceanu şi Alexandru Vaida, Accentuez; am avut 
complexe, ştiind că în jurul meu, minerii de la Doman, 


N MM 


DORU. U POPOVICI 












E ări zi AB SE 342) TI 00: DE oda 
pui sis piețe sei eaez AU tei ot Ai Spa) i: 















RES ie ză Te Pa 





CA zi lee SE (Iz Es 
să sa în sul i pile 1433 3 


Secul şi din alte centre muncitoreşti din județul Caraş- 
Severin - m-am născut în “Cetatea de Foc”, la Reşiţa- trăiau 


într-o neagră mizerie, Darşi țăranii din acele locuri mirifice 


au avut o soartă similară. De aceea, adesea cântam doina cu 
dureroasele ei cuvinte: 

“Drum la deal şi drum la vale, 

Îmi fac veacul tot pe cale; 

N-am în lume sărbătoare, 

Bat-o crucea ursitoare 

Care m-a ursit pe mine 

Să n-am nici un ceas cu bine, 

Ci să mă trudesc pe lume, 

Naăcazul Să mă sugrume ”. 

De altfel, în romanul meu autobiografic - Prea târziu - 
am descris, cu sufletul la gură, moartea unui miner, Azi pot 
spune că dimineţile, când plec la radio, cu adresez soției 
mele, Alina, cuvintele: “Ne vedem seara”,,, în timp ce 
minerul se adresează nevestei şi copiilor lui astfel: “Dacă 
vrea Dumnezeu, ne revedem seara”... 

Poate că aţi înțeles, dragi cititori, de ce am devenit, spre 
disperarea familiei mele, un intelectual **de stânga”... 


o ovi 











UR i 


Şi aciun să revenim la terna anunțată. Şi concepută 
după semnificația atât de înțeleaptă a cuvintelor: “istoria 
se scrie numai după documente și - vai... - nu după 
resentimențe”!!! 

Să nu uităm că, unul dintre ideologii legionarilor - 
tulburătorul profesor universitar Nae lonescu, despre care 
marele filozof german Hartmann a spus că “prin Nae 
Ionescu România a devenit egala Europei”! - a creat o 
autentică şcoală de filosofie românească şi a format mulţi 

căiturari. impresionanţi, precum Emil Cioran, 
Mircea Eliade, Radu Gyr, 
on Barbu, artişti ca 









Dimitrie Cuclin, Paul Constantinescu, Liviu Rusu, Dinu || 
Bădescu, Şerban Tasian, Valentina Creţoiu, Mircea 
Hoinic, Miron Şoarec şi de talia lui Georpe Georgescu, 
Petru Comarnescu, Ionel Perlea, Mircea Vulcănescu, 
George Breazul, Zeno Vancea, Sabin V. Drăgoi... şi 
enumerarea poate continua. | | 

Greşesc acei care generează noi “dosare politice”! Eu 
pledez pentru “autonomia esteticului”, în ceea ce priveşte 
judecarea unei opere. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie |. 
spus adevărul, raportat la viața respectivului creator. 

+ 


Unul dintre muzicienii multilaterali - compozitor, 
muzicolog, filosof, scriitor, estetician, profesoruniversitar 
- din România tragicului nostru secol, care s-a ataşat de 
Mişcarea legionară, poate fi socatit pro fundul exponental 
generației enesciene: Dimitrie Cuclin. Dealtfel, în perioada 
guvernării lui Horia Sima, el a condus Conservatorul 
bucureştean. Ne-a lăsat foarte multe simfonii, piese 
camerale, corale, lieduri şi opere, dintre care reliefez 
“Mereagridele”, unde se evidenţiază influenţa culturii 
tracilor asupra intelectualilor din legendara Eladă. S-a 
afimatcaun compozitor care aobținutosinteză personală, 
îmbinând cu măiestrie, mijloacele de expresie din arta 
sonotăa lui Bach, a lui Beethoven, şi a lui Vincent d'Indy 
- fostul său profesor de la “Schola cantorum!” din Paris - şi 
dinclasicismul românesc; mnilenarul nostru folclorțărănesc. 
Concepţiile lui muzicale sunt puse în lumină în profundul 
său Tratat de estetică. Desigur că multe aspecte pot fi 
combătute-nereferimla concepțiile despre “arta decadentă 
din vestul european”, în care a inclus impresionismul şi, 
mai ales, “spiritul disolvant al şcolii lui Arnold 
Schânberg”... 

Dimitrie Cuclin, anticomunist convins, i-a prețuit, 
foarte mult pe Spengler, Blaga, Nae Ionescu, Emil Cioran, 
Mircea Eliade, Radu Gyr şi Mircea Vulcănescu, Adesea 
mi-asubliniat sensul cuvintelor lui Dan Botta, din volumul 
Limite: “Comunismul respiră un ideal asiatic, un ideal de 
plebe. Comunismul, ca produs al unui asiatic = Marx, se 
ştie, era evreu - nu putea fi fecund decât în Asia. Ceea ce 
a părut multora paradoxal - faptul că această doctrină a 
putut prinde într-o economie primitivă, când ea fusese 
concepută ca expresie ultimă a capitalismului - nu e deloc 
întâmplător. Solidaritatea comunismului cu Rusia e 
manifestă.” 

Între sistemul tonal, cantabil prin excelență, preconizat 
de Dimitrie Cuclin şi ortodoxismul său proverbial există 
oconcordanță. După marele creator, perfecțiunea armoniei 
tonale şi aceea a universului sunt generate de Cel de Sus, 
iar în acest context, artistul pleda pentru continuarea 
“sintezei geniale Bach-Beethoven”. lată ce 
spunea remarcabilul gânditor Hartmann | 
despre Dimitrie Cuclin şi estetica acestuia: (07. 











PUNCTE CARDINALE 


Iunie '99 NR. 6/102 PAG. 1] 





“De când Schopenhauer a scris al 33-lea capitol al 
completărilor la a 3-a carte a sa din Lumea ca voinţă şi 
reprezentare - «Despre metafizica muzicii» -, nu s-au mai 
tipărit idei atât de originale precum cele ale lui Cuclin 
reteritoare la această problemă”. 

TotDimitrie Cuclin-caşi Nichifor Crainic în Nostalgia 
Paradisului - socoteşte că viitorul aparține cărturarilor şi 
creatorilor din estul european (şi nu vestului european 
“decadent”), precum şi din celelalte continente, dar mai cu 
seamă din Asia. 

Pentruideile sale, în perioada stalinistăa fostîncarcerat 
şi apoi eliberat. A trăit solitar, apreciat de un grup restrâns 
de intelectuali, printre care m-am aflat şi eu. Nu întâmplător, 
o parte din vasta mea corespondență cu acest “mare 
necunoscut”, publicată la Editura “Junimea” din Iaşi, a fost 
recenzată, favorabil, în peste... 20 de articole! 

In cartea mea Muzica corală românească am 
consemnat următoarele: “Profesor care a crescut generații 
de muzicieni deosebit de înzestrați, cu care ne mândrim, 
artist rafinat şi literat irecuzabil de mare valoare, Dimitrie 
Cuclin reprezintă o luminoasă individualitate, demnă de o 
caldă preţuire.” 

Un alt membru al partidului creat de “Căpitan” a fost 
excelentul compozitor Paul Constantinescu. Despre opera 
sa, bazată pe folclorul străvechi şi pe muzica bizantină, am 

consemnat următoarele: “Prin Miorița mai ales, dar şi prin 
celelalte poeme create, Paul Constantinescu şi-a dobândit 
«perenitatea». Arta sa are o veritabilă capacitate de a 
emoționa, un lirism cald, sincer, cuceritor, distilat în retortele 
unui meşteşug desăvârşit. A fost un excelent cunoscător al 
sufletului uman şi deseori a dat glas cântecelor optimiste, 
străbătute de culori vii, dedicate vieţii. Opera sa continuă 
să lumineze cultura românească şi să desfete auditorii, care 
participă în zilele noastre într-un număr considerabil la 
înfloritoarea viață muzicală.” 

Paul Constantinescu a fost atras în Legiune de bunul 

său prieten, muzicologul, profesorul şi compozitorul din 
Bucovina de Nord, Liviu Rusu. Au colaborat la revista 
Iconar cu nedrept uitatul scriitor (legionar. ca şi dânşii) 
Mircea Streinul. Paul Constantinescu s-a arătat ca un 
potrivnic față de estetica şcolii lui Amold Schânberg şi, în 
general vorbind, împotriva spiritului de disoluție din arta 
de avangardă din Apusul bătrânului nostru continent. Pe 
reprezentanții acestui fel de a concepe lumea frumosului 
sonorîi numea, ca şi Dimitrie Cuclin, “perverşi şi molohi”... 
Poate fi socotit ca fiind unul dintre cei mai valoroşi 
exponenți ai “eufoniei ortodoxismului” din arta sonoră 
europeană. Unii susțin că a fostevreu la origine şi căpe tatăl 
său l-ar fi chemat Cohn... Din această cauză, un mărunt 
folclorist l-a atacat violent în presa vremii, fapt care l-a 
determinat pe marele compozitor, care a fost şi rămâne 
Paul Constantinescu, să părăsească Legiunea. După 
septembrie 1940, Paul Constantinescu a păstrat o totală 
tăcere, rămânând un admirator al lui Codreanu şi al 
constelației lui Nae Ionescu, şi un denigrator al lui Horia 
Sima, pe care l-a poreclit: “Sinistrul Cesare Borgia al 
Românilor”!!! 

Liviu Rusus-aexpus mult, foarte multpentru “Căpitan”. 
De aceea, a fost arestat, după rebeliunea ““verzilor”; a 
acceptat, pentru reabilitare, să lupte pe frontul de est; s-a 
refugiat, de două ori, din Cernăuţi - în anul 1940 şi în anul 
1944 - pierzând toată averea şi un tratat de armonie de peste 
1000 de pagini! A activat şi în calitate de directoral Operei 
din Odessa, unde localnicii l-au iubitenorm, considerându- 
lun “muzician savant”... După 23 august 1944, Liviu Rusu 

a fost condamnat la moarte, apoi salvat de George Enescu 
şi Mihail Jora. În “obsedantul deceniu” a suferit mult, 
foarte mult, până la ieşirea lui la pensie, când a fost lăsat, 
în sfârşit, în pace... Ne-a lăsat moștenire madrigale și piese 
camerale, o carte dedicată lui loan D. Chirescu şi foarte 
multe studii. Poate fi reliefat printre marii profesori de 
compoziție! Multă vreme s-a numărat, ca și mine, fostul 
său elev, printre membrii activi ai “Cenaclului Dimitrie 
Cuclin”, unde s-a înfățișat ca “un nou Nae lonescu'... L-a 
“divinizat” pe creatorul acestui important cenaclu, iar în 
acest climat de ortodoxism îl citez pe Geo Bogza, fidel 
participant şi admirator al operei “Mereagridele”, care a 
subliniat următoarele: ““Scriu - spune Geo Bogza - numele 


acesta cu acelaşi sentiment de venerație şi cu acelaşi 
sentiment al valorii cu care aş serie cele câteva mari nume 
din cultura noastră. Scriu numele lui Dimitrie Cuclin, ca şi 
cum âş scrie numele lui Vasile Pârvan, al lui Constantin 
Brâncuşi, al lui Nicolae Iorga, al lui Lucian Blaga, al 
oricăruia dintre cărturarii şi creatorii în ființa cărora geniul 
nostru s-a afirmat în mod hotărât şi cu cea mai mare 
strălucire. Scriu numele lui Dimitrie Cuclin cu acelaşi 
sentiment al valorii, dar cu o mare amărăciune, ca şi cum aş 
scrie numele lui Pârvan, a cărui operăs-ar afla în manuscris, 
ca şi cum aş scrie numele lui Brâncuși, ale cărui sculpturi nu 
ar fi fost expuse, ca şi cum aş scrie numele lui Blaga, ale 
cărui versuri ar circula copiate de mână, ca şi cum aş scrie 
numele lui Iorga, ai cărui studenți deveniți profesori nu l-ar 
mai pomeni în fața noilor generații, şi aşa mai departe, şi aşa 
mai departe... Peste puţin timp, compozitorii români se vor 
întruni în adunarea lor generală şi cu acest prilej îmi îngădui 
să le aduc încă o dată aminte de Cuclin şi, încă o dată, să-i 
strig numele în auzul întregii cetăți.” 

Prietenia dintre Dimitrie Cuclin şi Geo Bogza s-a 
asemănat cu aceea dintre catolicul Paul Claudel şi sionistul 
Darius Milhaud; în această privință putem pune în lumină 
semnificația acelui înțelept audiatur et altera pars... 

Mircea Hoinic, venit din Cernăuţi, a activat, ca şi Liviu 
Rusu (fostul său magister), în constelația “*Gărzii de Fier”. 
A scăpat, ca prin minune, de condamnarea la moarte, ca 
apoi, după sângeroasele evenimente din incandescentul 
august 1944, să se mute la Timişoara. Aici s-a afirmat prin 
creația lui corală, camerală şi simfonică; totodată şi prin 
măiestria dirijatului coral şi a violoncelistului, de o fină 
muzicalitate. Miron Şoarec s-a înscris în “*Mişcare” încă din 
anul 1936; moldovean la origine şi bun prieten cu Corneliu 
Zelea Codreanu, distinsul pianist a fost mult apreciat de 
genialul George Enescu, pe care l-a acompaniat, tulburător, 
în “Sonata lui Cesar Franck”; a mai acompaniat-o pe 
remarcabila violonistă italiană Gioconda de Vito, precum 
şi pe mulţi alți dotați interpreți. După 23 august 1944 s-a 
retras la Reşiţa, ca profesorde pian, la Şcoala de Muzică din 
oraş; acondusorchestramuncitoreascădin centrul siderurgic 
cu mult succes şi a colaborat de minune cu Ion Voicu, Radu 
Aldulescu, Mihai Constantinescu şi Martha Kessler. S-a 
distins şi în viața muzicalăa orașului Timişoara, ca în ultima 
partea vieții lui zbuciumate- trăind mereu cuteama arestării 
sale, - datorită intervențiilor lui Sigismund Toduţă, să fie 
numit profesor universitar la Conservatorul din Cluj; acolo 
a pus bazele orchestrei de cameră “Dinu Lipatti”, cu care a 
concertat cu un real succes în fosta R.F.G. N-am să uit 
tălmăcirea nobilă dată suitei mele Codex Caioni, ce are la 
bază vechi melodii transilvane, culese de umanistul loan 
Caioni, la finele secolului al 17-lea. Ele ne dovedesc 





vechimea şi continuitatea culturii româneşti din Ardeal. 

Dupădivorţul părințilormei,mama meas-arecăsătorit 
cu dirijorul şi compozitorul Mircea Popa. Între anii 1950- 
1975, mariajul lor a fost mişcător... Aitistul mi-a dirijat 
raulte lucrări, culminând cu valorificarea admirabilă a 
operei mele Promerheu, scrisă în memoria tatălui meu 
adevărat şi concepută pe un libret propriu, după piesa lui 
Victor Eftimiu; premiera a avut loc la Opera Română din 
Bucureşti, în decembrie 1964. Toată presa a apreciat 
interpretarea, în care s-au distins celebrul bariton David 
Ohanesian, marele creator al ““Oedip-ului enescian”, şi 
regretata şi sensibila soprană Elisabetha Necula Cârțiş. 
Mircea Popa a suferit mult la moartea lui Corneliu Zelea 
Codreanu; a părăsit partidul acestuia, după exterminarea 
lui Nicolae Iorga. Dintre cei cu care a comunicat sufleteşte 
au fost: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, 
Radu Gyr, Sever Popovici, Mircea Hoinic, Liviu Rusu şi 
Miron Şoarec. A murit prematur, după repetiție la Operă, 
pe când se pregătea pentru untureu peste hotare cu opera 
Oedip de George Enescu. O hemoragie cerebralăi-a grăbit 
sfârşitul, tocmai când interpreta fragmentul răscolitor în 
care se accentuau cuvintele; “Omul este mai puternic 
decât destinul”!!! 

O precizare necesară: în ultima parte a vieții s-a 
împrietenit cu profundul compozitor evreu Ludovic 
Feldman, căruia i-a tălmăcit - cu multă forță emoțională - 
opusurile, tipice pentru postexpresionismul românesc. 

Dintre cântăreții români care au avut de suferit 
îngrozitor de pe urma activității lor filo-legionare, nu pot 
a nu-i menționa pe Valentina Creţoiu, Şerban Tasian şi 
Dinu Bădescu, cei ce au intrat în lumea limpedelor mituri 
încă în tragica lorexistenţă: la Wiena, cei trei au ““narcotizat 
publicul”, iarîn țară, alături de Dora Massini, Arta Florescu, 
Nicolae Secăreanu şi, nu în cele din urmă, de Egizzio 
Massini, au generat multe spectacole cu... Boema de aur 
a lui Puccini. 

Fostul meu elev, şi al lui Aurel Stroe, mult dotatul 
compozitor Grigore Nica, a fost maltratat înspăimântător 
şi condamnat la 16 ani de către odioşii stalinişti. pentru 
activitatea sa legionară... În cele din urmă, eliberat, dat 
afară din Conservatorul bucureştean, apoi reprimit şi 
repus în toate drepturile, Grigore Nica şi familia sa au putut 
să beneficieze de un trai ceva mai liniştit. Cerând, cu puţin 
înainte de sângeroasele evenimente din decembrie 1989, 
să emigreze la Los Angeles, din noua fost exclus şi pus la 
zidul infamiei - de data aceasta din Societatea Română de 
Radiodifuziune. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a emigrat în 
SUA - după 1990 - unde s-a impus în calitate de fecund 
creator, care nu a uitat că s-a născut în fosta “Dacie Felix”. 
Cei ce i-au umilit familia sunt şi astăzi tot în fruntea 
bucatelor, datorită unui scârbos spirit tranzacțional. 

sk 

Ar mai fi de amintit şi alți muzicieni. Mă opresc aici. 

Dintre aceştia, nici unul nu a făcut crime. După penibila 
guvemare a guvernului Maniu, o mare parte din intelectualii 
de frunte ai țării au crezut că salvarea va veni din partea 
legionarilor. Azi, fenomenul este clasat. Rămâne caistoricii 
să-şi facă datoria. Un fapt nu poate fi contestat: “Garda de 
Fier” a fost violent anticomunistă şi antisovietică; ea a 
pledat pentru ajutorarea săracilor, pentru ortodoxism şi 
pentru aprofundarea unor culturi solare. Drumul ales- mă 
refer la asasinate - după părerea mea nu a fost cel adevărat. 
Dar, cum suntem un popor creştin, este cazul să privim 
obiectiv, tolerant şi fără răzbunări, “fenomenul legionar”, 
Nu înțeleg cum unii români i-au iertat pe “staliniştii anilor 
'50' şi i-au demonizat şi îi demonizează pe toţi legionarii? 
“Căințachristică” artrebui săstea la baza moralei acceptate 
de străvechiul nostru popor daco-roman, Detest războiul 
româno-român” şi îndemn a adânci Biblia şi a ajunge la 
concluzia că “lisus Christos este adevărata noastră 
transcendență”... 


P.S, Datele mi-au fost oferite de părinții mei, dar mai 
ales de Dimitrie Cuclin, Liviu Rusu, Petru Comamescu, 
Miron Şoarec, Paul Constantinescu şi Mircea Hoinic. Am, 
în manuscris, cartea Falimentul verde, dialogurile mele cu 
Mircea Popa despre corelaţiile dintre “Garda de Fier” şi 
intelectualitatea României interbelice. 





—] ——... ——_. ——_ -_-— 








PAG. 12 NR, 6/102 Iunie '99 





CABALAR 


PUNCTE CARDINALE 





“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 


2. HIRSCH HEINRICH GRAETZ 
ȘI CABALA (2) 


Relatăm în continuare poziţia istoricului HI. Graetz 
față de Cabală, așa cum este expusă în versiunea prescurtată 
a /storiei sale, intitulată Volkshimliche Geschichte der 
Juden (storia evreilor în versiune prescurtată). 

Un lucru este sigur şi anume că la origine Cabala s-a 
voit a fi o alternativă la filozofia lui Maimonide. Ideea că 
evreii ar putea fi obligați să se limiteze la învăţarea unui 
sistem filozofic aristotelice le provoca oroare celor care, în 
adânca lor cucemicie, considerau că fiecare cuvânt din 
Biblie şi din Talmud conţine adevărul divin. Prin Cabală 
se găsise însă calea de a salva iudaismul de reflecțiile 
filozofice despre Dumnezeu şi de a-l readuce pe făgaşul 
evlaviei. Aceastăcale a fost adoptată de evreii din Germania 
Și din Franța de Nord, ea corespunzând orientării ţosafiste. 
in schimb, evreii credincioşi din Franţa de Sud şi din 
Spania, obişnuiţi să respire aerul lbertăţii spirituale şi 
familiarizați cu gândirea filozofică, nu s-au putut declara 
de acord cu vederile cabaliştilor fără o investigaţie critică. 
Pentru ei, un iudaism văduvit de profunzimea ideilor 
elaborate îşi pierdea din valoare. Prescripțiile cuprinse în 
Lege, ca şi ritualul, trebuiau să fie dublaţe de semnificații 
ideative. Înacestcontext, chiar şi adversarii lui Maimonide 
acceptau căprescripțiile Legii nu se comportau cahatărârile 
arbitrare ale unui tiran, ci, în calitatea lor de ordonanţe 
divine, ele trebuiau să conțină un fond de raționalitate. Şi 
cum până şi cele mai aparent neînsemnate prescripţii 
biblice ca şi versetele cele mai obscure din Scriptură au la 
bază o motivație rațională, tot astfel şi sentențele agadice 
din Talmud trebuie săaibă un conţinut ideativ, fără de care 
nu ar avea rațiune de a fi. Care este atunci poziţia Cabalei 

în acest context? 

Cabala este produsul confuziei în lumea ideilor. Ea 
constituie o tentativă de a ocoli alternativa dintre credința 
bazată pe litera textelor şi calea filozofică, oferind un al 
treilea drum, Ştiinţa secretă dezvoltată de cuplul Asriel- 
Esra constituie o concepție teosofică, dacă nu total nouă, 
cel puțin cu pronunțate accente de originalitate, Trecând 
de la o problemă de neînțeles la alta tot la fel de confuză, 
Cabalase rătăceşte în cele din urmă în zonele înceţoșate ale 
fantasticului, în care raționamentul nu mai funcţionează şi 
unde nici chiar imaginația nu se mai poate avânta în zbor. 
Folosind ca punct de plecare idei cu care toți gânditorii 
epocii sunt de acord, Cabala ajunge la o serie de concluzii 
care contrazic premizele de la care s-a plecat. Unitatea se 
transformă în diversitate, realitatea spirituală devine obiect 
pipăibil, iar credința senină se transformă în superstiție. 

Cabala originară formulează următoarele principii. 
Divinitatea este mai presus de orice; chiar mai presus de 
Fiinţă şi Gândire. În consecință despre Dumnezeu nu se 
poate afirma nimic. Nici unul dintre atributele umane nu- 
i pot fi atribuite, întrucât orice atribut care poate fi gândit 
este o limitare, iar divinitatea este nelimitată în toate 
privințele, Aceasta, nelimitarea, este singurul atribut care 
îl poate caracteriza pe Dumnezeu. Ca urmare, Cabala îl 
denumeşte pe Dumnezeu “Nemărginirea" sau “Infinitul ” 
(în ebraică En-50/). Această denumire a constituit prima 
inovație a cabaliştilor. În continuare, divinitatea sau En- 
Sof fiind atoteuprinzătoare, nu poate fi cuprinsă de mintea 
omenească; ea este incognoscibilă, ascunsă, acoperită de 
un Vă! impenetrabil și, într-un anumit sens, “neființă”, 

întrucât ceea ce nu poate fi sesizat de spiritul omenesc şi 
nu poate fi conceput de gândire nu poate avea existență în 
accepțiunea pe care omul o acordă acestui concept. Ca o 
concluzie la acest raționament, între existența absolută şi 
neant poate fi pus semnul egalității. Neputând fi cunoscută 


Rabinul Dr. Alexandru Safran 





prin efort uman, pentru a-şi dovedi existența divinitatea 
trebuie să se reveleze, iar pentru a-şi face cunoscută esenţa, 
ea trebuie să acționeze şi să creeze. 

Existența inferioară, lumeae femerăşi lipsită de speranță 
nu poate fi rezultatul direct al creației lui En-Sof. Deoarece 
infinitul şi perfecțiunea absolută nu poate da naştere 
nemijlocit la ceva limitat şi imperfect, Dumnezeu - En-Sof 
- nu este creatorul nemijlocit al lumii. Actul creației s-a 
înfăptuit într-un mod afectat de realitatea absolutului şi 
nemărginirii divine, Eu-Sofaemanat din infinitatea strălucirii 
sale o substanță spirituală, o forță sau o potenţă, aşa cum este 
denumită de obicei această emmanație. Avându-și originea în 
perfecțiunea divină, potența participă la desăvârşirea şi 
nemărginirea lui Dumnezeu, fără însă a se confunda cu 
cauza care a generat-o. În concluzie, o potență emanată din 
En-Sof nu este identică cu sursa emaânației, ci doar 
asemănătoare cu ea, întrucât emanaţia posedă, pe lângă 
caracterul de nemărginire dobândit de la originea ei, și 
trăsătura de mărginire rezultată din faptul că, în raport de 
cauză, este efect. Cabala denumeşte acest prim produs 
spiritual al lui En-Sof “prima sefiră”. La rândul ei, această 
primă potență spirituală emană oa doua potență, aceasta pe 
oa treia şi aşa în continuare, până la a zecea treaptă. Cele 
zece potențe emanate din Dumnezeu sunt denumite de 
Cabală “cele zece sefirot” (pluralul de la sefira), sau cele 
zece principii. În viziunea cabalistică, cele zece sefirotsunt: 
eter elion (cununa supremă), Holma (înţelepciunea), 
Bina (discemământul), acestea sunt cele trei sefirot-uri 
supreme. Urmează apoi cele şapte sefirot-uri inferioare, 
numite și sefirof-urile edificiului: Flesed (dragostea), Din 
(judecata), Tiferai (frumuseţea), Netzah (veşnicia), Hod 
(măreţia), Esod (temelia) şi Malhut (regatul). 

Cele zece substanțe emanate împreună cu En-Sof 
formează o unitate desăvârşită, prezentând doar fețele 
diferite ale aceleiaşi realități. Ele se deosebesc una de alta 
la fel cum se deosebesc diferițele culori în case se descompune 
lumina, Deşi provin din divinitate, emanaţiile sunt 
independente, dar limitate. Domeniul lor de activitate este 
determinat de capacitatea şi forța pe care le-o conferă En- 
Sof. Prin intermediul lor Dumnezeu se poate face vizibil sau 
chiar se poate întrupa. Atunci când în Sfânta Scriptură se 
întâlnesc expresii de fonma: “Dummezeu a vorbit”, sau 
“Dumnezeu s-a coborât pe pământ”, nu trebuie să se 
înțeleagă că însăşi divinitatea a săvârşit aceste acte, aşa cum 
cred cei care acceptă textele literal. În astfel de formulări, 
prin Dumnezeu trebuie să se înțeleagă una dintre cele zece 
emanații. Aroma jertfelor care se ridică de pe altare nu este 
inspirată de însuşi Dumnezeu, ci de una dintre emanaţii. 

Prin astfel de explicaţii cabaliştii credeau că pot depăși 
dificultățile create de conceptul de divinitate ca spirit pur, 
ca şi înțelegerea modului în care Dumnezeu este prezentat 
în Biblie. Divinitatea fiind acorporală şi infinită, nu faca 
nimic din ceeace este corporal şi nici nu poate avea contacte 
cu realități corporale, Emanaţiile însă, care pe lângă latura 
infinită auşi o latură finită şi deci corporală, se potmanifesta 
corporal şi pot stabili raporturi cu astfel de realități. 

La fel de fantastică ca şi concepția despre realitatea 
divină este şi teoria cabalistică despre creație. Dumnezeu 
sau EmSo/nuacreatnemijlocit lumea vizibilă, ci activitatea 
sa creatoare s-a făcut prin intermediul emanațiilor, Toate 
lucrurile, nu numai speciile, ci şi indivizii care există în 
lumea inferioară, îşi au modelul, arhetipul, în lumea 
spirituală. Întregul univers poate fi comparat cu un arbore 
uriaş care are o mulţime de crengi şi frunze şi ale cărui 
rădăcini se găsesc în planul spiritual al emanațiilor, Alte 
imagini cabalistice compară universul cu un lanţ a cărui 
ultimă verigă se găseşte în lumea principiilor, sau cu o mare 
ce se alimentează neîntrerupt dintr-un izvor veşnic, 


AP 
d ia er | 


pi a 
PA 
N 


w îi) 
map At 


AR NN 


? 
Şt 


d date 


+ 
e 49! 
Da 


* 
ir a 


Î 


O dovadă incontestabilăa existenței lumii superioare 
o constituie sufletul omenesc, care se găseşte într-o relație 
nemijlocită cu toate principiile. Datorită acestor legături, 
sufletul poate acționa atât asupra emanațiilor, cât şi chiar 
asupradivinității. Prin manifestările sale morale şi religio- 
ase, sufletul este în măsură să declanşeze sau să împiedice, 
prin principiile intermediare, intervenția binefăcătoare a 
lui Dumnezeu, Prin faptele sale bune, sufletul atrage 
lumina grației divine, prin cele rele poate să o stingă. 

Poporul lui Israel a fost ales să se bucure din plin de 
grația divină pentru a stăpâni lumea. În acest scop i s-a 
revelat Legea şi cela 613 precsripții religioase privind 
respectarea ritualului prin care poate fi influenţată lumea 
spirituală superioară, obligând-o să-l servească şi să-l 
ajute să-și împlinească destinul. În consecință, ritualul are 
o semnificație profund mistică şi o valoare veşnică. El 
constituie miţlocul magic pentru a dobândi stăpânirea 
lumii Și pentru a se împărtăşi din binecuvântarea divină. 
“Adevăratul cucernic este temelia hanii ”. Înacestcontext, 
o semnificație deosebită o au Templul şi Jertfa. Ele 
păstrează vie legătura dintre lumea inferioară şi lumea 
superioară. Templului pământean îi corespunde templul 
ceresc (sefirot). Binecuvântarea preotului, care se 
săvârşeşte cu cele “zece” degete ridicate, stimulează cele 
zece principii să-şi reverse binecuvântarea lor asupra 
humii inferioare. După distrugerea Templului locul jertfei 
a fost luat de mgăciune; de aceea ea are o profundă 
semnificație mistică, Rugăciunile prescrise dau rezultate 
dacă cel care se roagă ştie cărei sefire să se adreseze, în 
funcție de situația respectivă şi de scopul. urmărit, 
Rugăciunile, deci, trebuie îndreptate către o sefiră şi nu 
către Dumnezeu. Fiecare cuvânt, chiar fiecare silabă din 
textul rugăciunii, ca şi fiecare gest din timpul cât se 
rosteşte rugăciunea, determină, după Cabală, efecte în 
lumea spiritelor. Intexpretarea mistică a prescripțiilor 
religiei iudaice constituie punctul central al Cabalei. De 
pe această poziție cabaliştii îşi formulează criticile 
împotriva filozofiei lui Maimonide. În timp ce adepții 
acestuia consideră că din punct de vedere filozofic unele 
dintre reglementările iudaice sunt fără importanță, misticii 
le consideră ca având o importanță deosebită şi o 
semnificație profundă. Pentru toate aceste motive, ei se 
consideră păstrătorii iudaismului autentic. 

Concepţia despre responsabilitatea şi judecata 
sufletelor ce are loc după existența pământească a fost 
accentuată de Maimonide caunadintre cele mai importante 
componente ale iudaismului. Din spirit de contradicţie, 
Cabala a eliminat-o din cadrul sistemului ei, înlocuind-o 
cu propriile sale idei „despre care pretinde că sunt vechi şi 
adevărate de când lumea. Pomind de la premiza că 
sufletele ar fi preexistat oricărui act de creație în lumea 
spirituală, Cabala afirmă că ele sunt obligate să parcurgă 
existența pământească în unire cuun trup înlăuntrul căruia 
viețuiesc un timp. Acest popas pământesc al sufletelor 
constituie un examen prin care trebuie să demonstreze că, 
în ciuda legăturilor cu trupul, ele se păstrează pure, Dacă 
un suflet trece cu bine acest examen, după moarte se 
reîntoarce în imperiul spiritual şi vieţuieşte veşnic la un 
loc cu principiile. Dacă însă nu trece această probă şi se 
întinează în existența lumii inferioare, atunci trebuie să 
repete periplul pământean (de maximum trei ori) până 
când, în urma unui examen reuşit, se poate reîntoarce la 
cer, (va urma) 

Gabriel CONSTANTINESCU 





_—————.. 
m ec te ri a ae II e e a Baa m a a Pam e e at ta a a pa i im a E O E 


—.” 


T—.7..—.—.—.—_.—._....———.———— —7—..0.———— —————__..—_”_.——..———7.—— ———— n. 7 ——— o 1. 





PUNCTE CARDINALE 


(urmare din numărul trecut) 


Transformarea zeilor uranici în. “dii otiosi” nu este nici ea străină de 
degradarea sacrului. “Uitarea Marelui Zeu este un fenomen natural, nu istoric, 
cum credea Wilhelm Schmidt” (NO, 82), deci ține de eroziunea ideilor formulate, 
a sacrului întrupat, şi nu de faptul că omul, trecând de la stadiul culegătorului 
la cel al păstorului sau agricultorului, “făcea” istorie. De aceea, “istoria 
fiinţelor supreme de structură celestă este de o importanţă capitală pentru cel 
care vrea să înțeleagă istoria religioasă a umanității în ansamblul ei” (SP, 112). 
Şi asta pentru că “îndepărtarea divină exprimă, în realitate, interesul din ce în 
ce mai mare al omului pentru propriile... descoperiri religioase, culturale şi 
economice [...] Descoperirea agriculturii transforma radical nu numai economia 
omului primitiv, ci, înainte de toate, economia sacrului. Alte forme religioase 
intră în joc: sexualitatea, fecunditatea, mitologia femeii şi a Pământului” (id., 
116). 

Avem de-a face, prin urmare, cu un impuls antropocentric care explică 
“solidarizarea omului cu nivelele inferioare ale creaţiei”, proces detaliat astfel: 
“Toată drama aşa-zisei «degenerescențe religioase»... ține de acest fapt: 


descoperind sacralitatea vieţii, omul s-a lăsat progresiv antrenat de propria sa 
descoperire: s-a abando- 


nat hierofaniilor vitale... 
Şi s-a depărtat de sacra- 
litatea care-i depăşea 
nevoile imediate şi zil- 
nice. Prima «cădere» a 
omului... a fost o cădere 
în viață: omul s-a 
îmbătat descoperind 
puterea şi sacralitatea 
vieții” (MYM, 231). 

Ideologia adiacentă 

divinității Supreme nu 
dispare însă, ci se refugiază în alte forme. “Îndepărtat din cult... Cerul se 
menţine în viaţa religioasă prin intermediul simbolismului. lar acest simbolism... 
susține... numeroase rituri (de ascensiune, de iniţiere, de regalitate), mituri 
(Arborele cosmic, Muntele cosmic, lanţul săgeţilor care unesc Pământul şi 
Cerul erc.), legende (zborul magic etc.). Simbolismul «Centrului Lumii»... 
ilustrează de asemenea importanța simbolismului celest: comunicarea cu Cerul 
se efectuează într-un Centru, iar acesta constituie imaginea exemplară a 
transcendenţei. S-ar putea spune că însăşi structura Cosmosului /s. mea/ 
păstrează vie amintirea Fiinţei supreme celeste, ca şi cum zeii ar fi creat Lumea 
în aşa fel încât ea să nu poată să nu le reflecte existenţa...” (SP, 119). 
Ţinând cont de aceste procese ce pot duce la o diferenţiere extrem de 
accențuată a experienţei religioase, cu atât .mai nobilă apare munca 
hermeneulului de a recupera semnificaţia desfigurată, integrând-o ansamblului 
ideatic inițial. Obţinerea acestei viziuni globale, care în mod ideal ar trebui să 
| coincidă cu universul mental al “omului originar”, este nu numai posibilă, dar 
constituie țelul suprem, încoronarea şi justificarea muncii istoricului religiilor 
şi a metafizicianului, “Fiecare produs folcloric- legendă, vrajă, proverb - poartă 
în sine universul mental care i-a dat naştere, întocmai cum un ciob de oglindă 
păstrează aceeaşi lume ca şi întregul din care s-a desprins” (CLM M, 396). Prin 
urmare, “singurul mijloc de a înţelege o credință arhaică este să încercăm 
reintegrarea ei în întregul din care a făcut cândva parte...” (id., 456). 

Orice manifestare a sacrului se desfăşoară între doi poli: de la unitate la 
multiplicitate. Cu cât urcăm spre izvoarele unei tradiţii, cu atât găsim mai puţine 
versiuni paralele, iar deosebiriie. dintre ele se estompează până ce ating 
indistincțiunea mătcii comune din care au înmuguri!. În fiecare religie, 
heterodoxia se amplifică cu vremea, iar miturile centrale se despletesc într-o 
luxurianţă de basme şi legende. Poveştile sunt grămada de membre sfăşiate ale 
mitului, arată Lovinescu (MS, 30). 

Dacă acest proces este intrinsec structurii sacrului, înseamnă că el poate fi 
extrapolat pentru întreaga istorie spirituală a omenirii. Din moment ce actuala 
conştiinţă a omului privind poziţia lui în Cosmos întruchipează o «cădere» (MR, 
361) - astfel că putem vorbi de un adevărat “dezastru ontologic” - şi “orice 





Iunie '99 NR. 6/102 PAG. 13 





poveştile şi legendele, ca şi Legea eternă, care cu fiecare revărsare 
reîmprospătează sacralitatea epuizată a lumii. În Kalevala, cuvintele epopeii 
sunt înfăşurate pe o jurubiță ţinută într-un “fund de-uicior de-aramă”. 
Zarathustra lui Nietzsche cere Soarelui să binecuvânteze pocalul ce vrea să-şi 
reverse “mierea”, adică înţelepciunea acumulată în meditaţie şi solitudine pe 
vârful muntelui. 

Dar fiecare liturghie ne reaminteşte că mesajul creştin se pogoară sacrificial 
în lume “ca sânge al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulți se varsă.” 
După o legendă celtică, Iosif din Arimatheea ar fi cules într-un potir sângele 
scurs din trupul lui Hristos în timp ce agoniza pe cruce. În multe alte tradiții, 
operaţia de transmitere a unei învățături este simbolizată de imaginea vasului 
din care izvorăşte cunoaşterea, ca o apă vie, elixir de nemurire etc. Acelaşi 
arhetip îl avea în vedere V. Lovinescu descriind “secretul băsmuirii” ca o 
“dezvăluire prin enigmă, prin care se strângea convergent roua cerului în 
fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se 
distribuia divergent în lumea sublunară” (MS, 30). 

Acest complex de valori simbolice ale vasului fondează şi o tipologie 
metaforică a unghiurilor de abordare a fenomenologiei sacrului. 

Astfel, se poate observa că doctrinari ai Tradiţiei primordiale ca Guenon şi 
Lovinescu, pornesc de 
la vasul întreg, care dăi- 
nuie în Cer, deasupra 
manifestării şi a tuturor 
eonilor. Primii oameni 
au sorbit din el înţelep- 
ciunea divină, turnând- 
0 ulterior într-un Sis- 
tem perfect articulat, o 
philosophia perennis 
în chip de Sfânt Graal, 
ce se fransmite neştirbit 
din generaţie în gene- 
rație. Cadenţa matematică a avatarilor din fiecare ciclu se însărcinează cu 
umplerea continuă a Cupei. Conform unei alte legende celtice citate de 
Gucnon; Seth a reuşit să recupereze din Paradisul terestru preţiosul vas al 
Graalului, stabilind astfel primul “centru spiritual destinat să înlocuiască 
Paradisul pierdut (...); deci posesiunea Graalului reprezintă păstrarea integrală 
a tradiției primordiale într-un astfel de centru spiritual” (s. mea). Pentru 
autorul rândurilor de mai sus, acest tezaur esoteric se poate conserva nealte-rat 
şi în anumite centre pământeşti, nu numai in divinis: “...centrul suprem păstrează 
întotdeauna intact depozitul tradiţiei şi nu este afectat de schimbările care apar în 
lumea exterioară” (id., 45). | ; 

1.P.Culianu are o cu totul altă viziune. El admite “cioburile”, pluralitatea 
experienţelor religioase, totalitatea versiunilor unui mit, dar nu şi “vasul” 
întreg, decât ca fractal. De altfel, nici nu consideră că variantele aparțin unui 
mit, ci că ele se dezvoltă mai mult sau mai puţin paralel, pe baza aceluiaşi 
mecanism mental guvernat de setul de reguli. Nu se pune deci problema originii 
unei forme religioase: primordiale sunt cioburile şi legile (aleatorii) de 
compoziţie. Dacă putem vorbi de un ansamblu, de o construcție mitico- 
religioasă, ea nu poate avea decât o structură fractală. 

Teza potrivit căreia religiile se constituie din jocurile combinatorii ale 
minții umane cu aceste piese disparate, pe care le permută în fel şi chip, răzbate 
şi în romanul-puzzle Jocul de smaragd. Desigur, se pot construi o mulțime de 
“propoziţii” inteligente din aceste fărâme, ba chiar texte seducătoare precum 
cel citat, însă cuvântul VEŞNICIE poate să rămână multă vreme inaccesibil. 
Hans, micul prizonier al Crăiesei Zăpezilor, nu l-a putut alcătui din bucățile de 
gheață cu care sejucapână ce nu i-a ieşit şi ciobul din ochi, odată cu lacrimile... 

In fine, M. Eliade are în vedere masa enormă de sfărâmături pe care, într- 
o operă de arheologie spirituală, le culege, le degajează din sedimentele amorfe, 
inventariindu-le cu grijă, apoi le selectează şi le clasifică, pentru a restaura 
vasul întreg, 

Convingerea lui este că el nu poate “cădea” în lumea noastră fără să se 
spargă: fisurile apar imediat, iar fărâmițarea nu s-ar opri niciodată dacă nu ar 
exista noi infuzii de sacru care retopesc materialele vechi, plămădind alte 


cultură este o «cădere în istorie»” (IS, 214), iar pe de altă parte, în subconştientul forme. “Când unitatea primordială se sparge... instinctul ontologic, latent în 


omului modern “dăinuie un întreg deşeu mitologic” (id., 22), extrapolarea este 
justificată. Am avea, la un capăt, unitatea spirituală a omului arhaic, iar la 
celălalt, molozul de superstiții şi automalisme parareligioase ale civilizaţiei 
noastre desacralizate. 

Acestei istorii spirituale desfăşurate pe orizontală, între două capete ce 
reprezintă fiecare contrariul celuilal, îi corespunde un model analog, de astă 
dată “vertical”, ai cărui poli sunt Cerul şi Pământul. Potrivit unei străvechi 
concepții mesopotamiene ce se regăseşte şi în teoria sacrificiului brahmanic, 
între aceste două nivele, transcendent şi imanent, există un raport de omologie 
inversă: mâna dreaptă a omului corespunde mâinii stângi o zeului, un vas spart 
pe pământ este întreg în lumea cealaltă etc.? Meditând asupra acestei teorii, ni 
se dezvăluie sensul unor practici şi credințe actuale. Putem înţelege, bunăoară, 
de ce “cioburile aduc noroc” şi, mai cu seamă, de ce, în momentul când 
defunctul este scos din casă, există obiceiul să se spargă o cană, un vas oarecare, 
chiar pe pragul uşii, El confirmă faptul că viaţa pământească e sortită să merite 
să fie făcută “țăndări”, din moment ce omul se va bucura de o existenţă plenară 
în Cer, într-un corp indestructibil, 

Pe de altă parte, vasele sunt prin excelenţă recipientele în care se păstrează 


orice fărâmătură din marea unitate inițială, încearcă să realizeze unitatea în 
celălait cap: în infinit [...] Această tragică condiţie a individualizării, aamarupa, 
tinde tot către... Marele Tor... Şi dacă acest «individual» nu este suprimat = ca 
în tehnicile ascetico-meditative sau în contemplația pur metafizică - chiar de 
către omul însetat după autonomia spirituală absolută, el este suprimat prin 
însuşi instinctul speciei sale, care tinde să se înmulțească la infinit... restaurând 
haosul, adică imaginea adulterată a Unităţii primordiale...” (MR, 346). 

Un vas plin e o tăcere. Tăcerea Dumnezeului de dincolo de lume. Un vas 
golit şi spart e o altă tăcere, a ruinelor părăsite. Reconstituirea vasului plecând 
de la viziunea fulgurantă a totalităţii lui este o poveste. Povestea lumii aşa cum 
a ieşi! din mâinile Creatorului ei. 

Florea TIBERIAN 


NOTE 

1. V, art "Dintr-o antropologie” (1939), inclus în Meşterul Manole, ed. cit., p. 183. 
2. În "Concepţia libertăţii în gândirea indiană”, în Drumul spre centru, ed, cit., p. 204; 
Yoga. Nemurire şi libertate, ed. Humanitas, Buc., 1993, p. 308. 

3, Regele Lumii, ed. Rosmarin, Buc., 1994, p. 44, 











Pi o 











PAG. 14 NR. 6/102 lunie '99 





nul trecut Editura «Anastasia» publica 

py, Integrala prozei literare a.lui V. 
VOICULESCU (1884-1963), repurtând 

———] UN Succes deosebit, atât în rândul 
protesioniştilor literaturii, cât şi al 

publicului larg. Anul acesta, în contextul festiv al 
Târgului internaţional de Carte de la Bucureşti (3-6 
iunie), editura bucureşteană a lansat /ntegrala 
operei poetice a aceluiaşi autor — ediţie 
monumentală (800 pp.), îngrijită şi prefațată tot de 
d-na Roxana Sorescu (cercetător principal la 
institutul de istorie şi Teorie Literară «G. Călinescu») 

Ediţia cuprinde nu doar totalitatea poeziilor 
publicate până în prezent, în volume sau periodice, 
Ci şi un mare număr de piese inedite, revelând 
dimensiuni noi (şi oarecum surprinzătoare, precum 
cea ludic-erotică, din perioada senectuţii) ale creaţiei 
lirice voiculesciene. Desigur, latura ce apare cea 
mai bine consolidată este aceea a meditației 
religioase (cunoscut ca poet religios «gândirist» 
încă de pe la sfârşitul anilor '20, V. Voiculescu 
trăieşte, după război, o nouă efervescenţă mistică 
Şi creatoare, pe fondul apropierii sale de gruparea 
spirituală a Rugului Aprins). Faimoasele Sonete 
închipuite.. (create în ultimul deceniu de viaţă şi 
apărute postum, în 1964) nu reprezintă o izbândă 
unică şi izolată, multe creații din anii respectivi 
ridicându-se la aceeaşi înălțime valorică. În aceste 
condiții, integrala operei poetice depăşeşte în interes 
Integrala prozei literare (care cuprinde mult mai 
puține elemente-surpriză); ea constituie pasul cel 
mai important spre o ediţie critică integrală a 
beletristicii. voiculesciene (ce s-ar completa. cu 
dramaturgia şi publicistica literară, dar şicu anumite 

pagini memorialistice şi epistolare), realizabilă în 
anii urrnători. 
După o meticuloasă notă asupra ediției şi a 
amplă prefață, ediţia se împarte în două mari 
secțiuni: poeziile antume (respectând succesiunea 
volumelor publicate de autor până în 1944) şi poeziile 
postume (grupate în patru subsecţiuni, dintre care 
a treia cuprinde Sonete!e închipuite..., considerate 
culmiriația creației voiculesciene). Textele poetice 
sunt urmate de o «Mică antologie critică» (|. Pillat, 
T. Vianu, G. Călinescu, Vi. Streinu, O. Papadima, 
Şt. A. Doinaş etc.) care, alături de indicele alfabetic 
de titluri, dă ediţiei o funcţionalitate largă (având în 
vedere că, din 1990, V. Voiculescu figurează şi în 
programele de liceu, atât ca poetcât şi ca prozator). 
Un aspect ce nu trebuie trecut cu vederea este şi 
frumoasa ținută grafică a volumului (datorată d-nei 
Doina Dumitrescu, directorul artistic al editurii, şi 
maestrului Sorin Dumitrescu, preşedintele Funda- 
ție! «Anastasia»). 

În lumina acestui adevărat eveniment cultural, 
este de înțeles că atât standul «Anastasia» de la 
Târgul internaţional de Carte, cât şi Catalogul editat 
cu acest prilej au fost dedicate lui V. Voiculescu (cu 
interesante materiale de arhivă, unele inedite: 
fotografii, facsimile etc.). Editorii au beneficiat de 
sprijinul Muzeului Literaturii Române şi al 
moştenitorilor poetului (d-na Gabriela Defour- 
Voiculescu și d-! Andrei Voiculescu), precum şi de 
cel al marelui său prieten, părintele Andrei Scrima. 


ărintele arhimandrit MINA DOBZEU 
(n. 1921) a devenit, după apariția 
Jurnalului fericirii a! lui N. Steinhardt 
i (1991), o figură aproape legendară. 
Este vorba de ieromonahul basara-bean care l-a 
botezat în inchisoare (la 15 martie 1960) pe cărturarul 
evreuceavea să devină harismaticul părinte Nicolae 
da la Rohia (figură de prim-plan a Ortodoxiei 
româneşti postbelice, evocată de însuşi Sanctitatea 
Sa Papa loan Paul |i, cu prilejul recentei vizite 
ecumenice în România), Episodul neobişnuitului 
botez reprezintă, fără îndoială, una dintre secvențele 





PUNCTE CARDINALE 





cele mai impresionante din Jurnalul fericirii şi mulți 
se vor fi întrebat cine este acest enigmatic Mina 
Dobzeu şi ce s-a întâmplat cu el după ieşirea din 
temniţele comuniste... 

Cu atât mai mare va fi interesul față de recentul 
volum editat la «Anastasia» (în col. «Comorile 
Pustiei»), Trei strigări împotriva lui Antihrist. 
Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, 
ce poartă chiar semnătura botezătorului lui N. 
Steinhardt! Iscusitduhovnic din Episcopia Romanului 
şi Huşilor, părintele arhimandrit Mina Dobzeu ne 
destăinuie, în cele aproape 150 de pagini ale cărții, 
«istoria adevărată» „a luptei sale cu puterile 
întunericului acestui veac. Călugărit de la o vârstă 
foarte fragedă, a avut de înfruntat, în strai monahal, 
anii cei mai grei ai istoriei româneşti din acest secol. 
Cele «trei strigări împotriva lui Antihrist» marchează 
cele trei momente esenţiale ale atitudinii sale 
protestatare în numele lui Hristos: momentul 1948 
(când a răspândit un afiş-manifest anticomunist, 
pentru care a fost imediat arestat), momentul 1959 
(când a trimis o scrisoare deschisă tuturor ierarhilor 
ortodocşi şi consiliului profesoral al Institutului 
Teologic din Bucureşti, protestând împotriva 
desființării mănăstirilor şi agresării directe a 
învățământului teologic, fapt pentru care a şi intrat 
pentru mai mulți ani în închisoare) şi momentul 
1986-88 (când a trimis un şir de şapte scrisori 
deschise către Nicolae Ceauşescu, criticând ateismul 
regimului, ruinător al ființei moral-spirituale a neamului 
românesc, într-a vreme în care forța de reacţie a 
Bisericii Ortodoxe Române părea completanihilată). 

Din mărturiile sale (structurate. şi «diortosite» 
editorial) reiese nu doar imaginea unuivajnic luptător 
şi apologet, dar şi aceea a unui vizionar şi tâlcuitor al 
semnelor cereşti. Pagini întregitâlcuiesc pe larg atât 
anumite pasaje din Apocalipsă, cât şi propriile sale 
«vedenii», de care Dumnezeu l-a învrednicit de-a 
lungul anilor. În simplitatea lor mărturisitoare, aceste 
texte au o deosebită temperatură mistică şi aduc 
elemente interesante cu privire la istoria şi 
spiritualitatea românească a ultimei jumătăţi de veac. 
De un interes aparte sunt relatările privitoare la anii 
de închisoare, din care nu lipseşte, se înțelege, cazul 
N. Steinhardt, a se vedea mai ales capitolele «Ai 
văzuttu pe Hristos?», «Întemniţele Satanei. Întâlnirea 
cu N. Steinhardt şi «Se botează robul lui Dumnezeu 
Nicolae...» (cu precizarea că toate titlurile sunt 
editoriale). 

Volumul se încheie cu un apel către tânăra 
generaţie şi cu o epistolă câtre ierarhi («Pentru o 
biserică dinamică» — 1993), vădind o conştiinţă 
creştină mereu trează şi o energie misionară pe care 
vârsta n-a ajuns s-o împuţineze. Am îngrijit şi prefațat 
această carte cu nădejdea că ea poate constitui o 
pildă de abnegaţie creştină şi de mărturisitoare 
«sărăcie cu duhul» pentru cruciații şi rugătorii 
«nesofisticaţi» ai vrernurilor noi. 


n meritoriu poet creştin (de data 
ZA aceasta mirean) se dovedeşte a fi d-l 
PETRE BEREA, autorula două volume 
a de versuri apărute în acestanla Editura 








«Nona» din Piatra Neamț: Străin în Purgatoriu şi 
Regăsirea în speranţă (ambele prefaţate generos 
de d-l Marcel Drăgotescu). Este vorba de un 
debut editorial târziu («tomnatic>, cum îl numeşte 
prefațatorul), dar cu atâtmai demn de respectuoasă 
atenție. Sunt compoziţii lirice de «o sinceritate 
frustă, directă şi credibilă, ce nu acceptă formulări 
absconse sau sofisticate şi care-i înnobilează 
versurile cu străluminări perene», citim în prefața 
primului volum. lar în prefața celui de al doilea, 
d-l Drăgotescu observă: «... avem de-a face cu o 
poezie de o factură cu totul particulară [...] şi pe 
care este practic imposibil să o situezi cu certitudine 
în vreunul dintre “sertăraşele” deja cunoscute şi 
demult consacrate ale genului. Este vorba de o 
poezie filosofică? Este o transpunere în versuri a 
unor momente fundamentale din Noul Testament? 
Sau ni se oferă o spovedanie sui generis a unui 
suflet extrem de sensibil, dar greu încercat de 
oameni şi de viață? Greu de spus, fiindcă — după 
cât se pare — ni se oferă din toate acestea cate 
ceva». 

Volumele ni se par, înainte de orice altceva, 
mărturii mişcătoare ale unui suflet pios, cuceritor 
mai ales prin puritatea trăirilor. Recuzita poetică 
este cea tradițională, corectă şi gingaşă, deşi 
pasibilă de monotonie (toate poeziile sunt construite 
din catrene cu rimă încrucişată). Discursul curge 
domoi, ca-ntr-o reverie luminoasă; durerile însele 
sauindignările în fața veacului sunt, cu rare excepții, 
depăşite de puterea credinței şi de ispitele 
sfătoşeniei. Cel mai adesea, mai cu seamă în al 
doilea volum, poezia devine text şi pretext de 
rugăciune: «Slavă Ție, Doamne, Cel ce mă- 
ndrăgeşti/ Ura mea-ndulceşte-o cu nectar din rai/ 
Sufletul să-mi vindeci şi să mă-ntăreşti/ Harul Tău, 
Isuse, grabnic să mi-l dai!» (Eu aştept minunea). 

Volumele sunt bogat ilustrate (primul de d-l 
Mihai Agape, al doilea de d-! Vasile Brânzan) şi 
tipărite cu caractere ce imită scrisul caligrafic de 
mână, în năzuinţa (lăudabilă în sine) de a fi cât mai 
cochete. Ansamblul insuflă duioşie, mai cu seamă 
într-o lume atât de de-liricizată (chiar şi la meridianul 
tradițional-liric al «Moldovei de sub munte»...). 


rin bunăvoința şi strădania. d-lui 
Claudio Mutti, după ce spre stârşitul 
anului trecut îl omagiase. pe 
Constantin Noica, trimestrialu! literar 
italian Letteratura-Tradizione a dedicat numărul 
său din ianuarie a. c. (||, 5) unui alt gânditor român: 
profesorul Nae lonescu. Sunt incluse texte despre 
Nae lonescu semnate de Claudio Mutti, Mircea 
Eliade, Emil Cioran, Gabriel Stănescu, Sorin 
Alexandrescu (?!). Tânărul prozator Dan Stanca 
figurează cu un amplu fragment din romanul Aripile 
Arhanghelului Mihail (frescă memorabilă a lumii 
româneşti la răscrucea dintre comunismul ceauşist 
şi neo-comunismul post-decembrist). Nae Ionescu 
însuşi este antologat cu trei texte gazatăreşti (din 
volumul fRoza vânturilor): «Cultură şi democraţie», 
«Arta fascistă» şi «Virgula». La secţiunea «Poezie» 
întâlnim numele unui alt autor român: Aron Cotruş 
(cu o poezie închinată Căpitanului). Toate versiunile 
italiene sunt semnate de directorul literar al 
publicaţiei, profesorul Claudio Mutti. 

Să adăugăm că pe p. 2 este semnalată apariția 
volumului Nae lonescu, !// fenomeno legionario 
(Edizioni al! insegna del Veitro, Parma, 1998), iarla 
p. 32 se află o scurtă recenzie a romanului lui Vintilă 
Horia, Dumnezeu s-a născut în exil (anunțând 
noua ediție italiană de la Bompiani), E limpede că 
afinităţile intre români şi italieni (spre deosebire de 
cele intre români şi francezi) sunt mai mult de 
dreapta decât de stânga... 


Răzvan CODRESCU 





ORI TA. COCOS OO PI a LV AVU OD 





m ae 


Isi 


| 
| 
| 





ÎN Mi 


SI * 


- 


- 


pm > 






PUNCTE CARDINALE 


O MĂRTURIE ÎN AMURG 


Corneliu Z. Codreanu, lon |. 
Moțaşi Vasile Marin au fost, fără 
îndoială, figurile cele mai ilustre 
ale Mişcării Legionare de până la 
1938. Toţi trei aveau să 
sfârşească, în '37-'38, ca martiri 
ai Neamului şi ai Crucii. În urma 
lor au lăsat familii îndurerate şi 
hărăzite ele însele altor grele 
încercări. Cele trei văduve- Elena 
Codreanu, lridenta Moţa (sora 
Căpitanului) şi Ana-Maria Marin 
- vor fi hărţuite ani îndelungați, 
atât sub Carol Il şi lon Antonescu, 
cât şi sub comunişti. Doamna 
Elena Codreanu şi doamna 
Iridenta Moţa au rămas în țară. 

Doamna Ana-Maria Marin (n. 


neuitat joacă aievea pe dinaintea 
cititorului. Portretele, uneori 
întregite subtil din imagini 
disparate, sunt întotdeauna vii şi 
surprinse în esenţialitatea lor: 
Vasile Marin (Vasia), mama 
acestuia, Corneliu Codreanu, 
Elena (Lilica) Codreanu, «fetele» 
din închisoare (mai ales 
«Motănelul», Marieta Nicoară, 
viitoarea Maică Mihaela, săvârşită 
din viață în închisoarea comunistă 
de la Ciuc, după o îndelungată 
suferință), «cuconul Bibb> («mare 
moşier, mare avocat, mare 
păcălib)), dar şi Valerica țiganca 
(gardiancă de la Jilava), 
tumătoarea Ileana (de la Mislea) 


1910), dupăani grei de închisoare,  ÎLe Aa AVAB BDIa:a) PAM e sau «Neagra» (securista parşivă 


a emigrat în Elveţia, unde aavut Si 3:Neb:i ice. pu Vaio), UV Crt 


răgazul şi harul de a aşterne pe 
hârtie o prețioasă suită de amintiri, 
al căror interes depăşeşte latura strict personală. Nu 
sunt doar pagini din viața unei Doamne exemplare, ci 
uneori adevărate documente de istorie contemporană. 
Debutul editorial şi l-a făcut în Occident, cu volumul 
intitulat Poveste de dincolo... (Amintiri din țara 
culropită), scris (poate din discreție) la persoana a treia 
şi apărut la Madrid, în 1979, dar greu accesibil cititorilor 
din țară. De aceea, în cele ce urmează, nu mă voi referi 
la el decâttangenţial, cu atât mai mult cu cât materia lui 
a trecut, în bună parte, în cele două volume tipărite în 
România după prăbuşirea regimului comunist (al doilea 
fiind în curs de apariție, la Editura «Puncte Cardinale»). 

Cu prima sa carte apărută în țară, la Editura 
«Gordian» din Timişoara, şi purtând catitiu o cunoscută 
metaforă creştină - Prin poarta cea strâmtă =, doamna 
Ana-Maria Marin devine mărturisitoare harismatică, 
la îndemâna celor de acasă, pentru o întreagă generație 
martirizată şi pentru câteva zeci de ani de istorie 
românească («Am terminat de scris o poveste trăită, 
povestea Cruciaților secolului XX, saga cavalerilor 
verzi, ostaşi ai Arhanghelului Mihail...»). Dar interesul 
cărții nu stă doar în pura factologie, ci şi în capacitatea 
de lucidă meditație creştină a autoarei, precum şi în 
măiestria şi siguranța stilului. Substanța ideatică şi 
scriitura de tip modern, luminate de o neretorică, dar 
fermă conştiinţă creştină, amintesc într-o oarecare 
măsură de Jurnalul fericirii al regretatului N. Steinhardt 
(d-na Ana-Maria Marin, născută Ropală, medic de 
profesie, este fiica unui ofițer român şi a unei evreice 
creştinate, îmbinând în mod fericit virtuțile sufletului 
românesc neatins de morbul balcanic şi pe cele ale 
sufletului evreiesc neotrăvit de morbul sionist). 
Volumul ni se prezintă clasic prin concizie şi modern 
prin structură, urmând «fluxul memoriei» (ca şi cel 
anterior, dar de data aceasta chiar la persoana 1), 
alternând secvențele temporale şi spaţiale, dar ocolind 
cu mult tact excesele analitice sau descriptive. Hotărât 
lucru, doamna Ana-Maria Marin dovedeşte calități 
scriitoriceşti apreciabile. Lectura te fură şi ajungi să 
regreți la sfârşit că nu durează decât preț de 85 de 
pagini! Memoriile se referă la figuri şi evenimente 
cuprinse între 1932 (anul în care tânăra doctoriță Ana- 
Maria Ropală îl cunoaşte pe tânărul avocat, publicist şi 
luptător naționalist Vasile Marin) şi 1964 (anul în care, 
«cu părul alb), văduva eroului de la Majadahonda iese 
pe poarta închisorii de femei de la Oradea, după şase 
ani de întemnițare ilegală, fără procedură 
judecătorească), O viaţă plină de experienţe-limită, 
trei regimuri politice (carlist, antonescian şi comunist), 
tragedia iegiQară şi o IregGĂ galerie de fi iguri de 


PI LI EEE Rr 


PP et 


„Re dacţia re vi Sei plic Cardinale fi ce URII pel 


și] 


| Vu p. 4 Ş « 

| Pe re Îţ: Y, rț î SUC i ei | 7 |; CUNO: stinț cel "Cc Ă VOrs: 
ră nului în curs ci pre 
jet adr ry 

eo; tu isitoarelele t; Xe vi 
[i 
îi 


—— i ni 7 ae ri ta mi mA 











de la Bacău) - ca să dăm doar 
câteva exemple. 

Poate mai puțin elaborat decât 
volumele anterioare, cel în curs de apariţie (a se vedea 
ilustrația) are însă o mai mare încărcătură lirică; în el 
sunt inserate, de altfel, şi câteva texte poetice, atât în 
română, cât şi în franceză (pentru acestea din urmă n-am 
vrut să riscăm o traducere editorială; ele se vor regăsi, 
negreşit, într-un viitor volum complet de versuri ale 
autoarei). De data aceasta nu mai avem de-a face doar cu 
evocarea unei vieți pe fundalul istoriei contemporane, ci 
şi cu o înfiorată incursiune în trecutul daco-român, până 
larădăcinile legendare ale neamului. Desigur, nu rigoarea 
informaţiei e de căutat aici, nici justețea «ştiinţifică» a 
perspectivei, ci sentimentul care domină şi însuflețeşte 
expunerea. Autoarea se mişcă între istorie şi mit, 
construind o imagine fascinantă (deşi discutabilă) a 
etnogenezei şi devenirii româneşti, pe urmele unor 
Nicolae Densuşianu (Dacia preistorică) şi Vasile 
Lovinescu alias Geticus (Dacia hiperboreeană), dar şi 
cu sugestii dinspre un Mircea Eliade (De /a Zalmoxis la 
Genghis-Han) sau un Vintilă Horia (Dumnezeu s-a 
născut în exil). Convenţia literară este cea a unei povestiri 
de la bunică la nepoată, de la «inițiat» la «neofib», de 
unde şi aparenta simplitate a discursului, temperatura 
lui emoţională şi tenta de duios didacticism familial. 
Povestea autobiografică creşte, de la un moment dat, ca 
o mlădiţă pe trunchiul acestui trecut milenar, hrănită de 
seve străvechi, păgâne şi creştine deopotrivă, în 
transcendența axiologică a unei Tradiţii unificatoare. 
Dincolo de narațiune, se insinuează o bună sfătoşenie şi 
o credință reconfortantă în destinul neamului românesc, 
nu fără percepţia lucidă a general-umanului. Identitatea 
românească se deschide, prin creştinism, universalității 
esențiale a lumii lui Dumnezeu şi în ochii miraţi ai 
nepoatei putem ghici -noi înşine «nepoți» prin convenţie 
- o înțelegere mai presus de zarva cuvintelor... 

Doamna Ana-Maria Marin face parte dintre acei 
«oameni tragici şi sintetici» despre care vorbea Vasile 
Marin în Crez de generație şi care au încercat cândva, 
împotriva tuturor vrăjmăşiilor şi trădărilor, să dea 
Neamului Românesc şi Creştinătății Răsăritene un sens 
activ şi major, istoric şi spiritual. Sângele celor mai 
mulți dintre ei strigă din pământul acestei țări mucenicite; 
oasele altora se odihnesc prin cimitire străine; iar cei 
puțini ce-au mai rămas în viaţă sunt poate pilde vii pe 
care Dumnezeul Neamurilor le-a păstrat dinaintea unor 
generaţii piticite, Oare văzându-i, nu-i vom vedea, şi 
auzindu-i, nu-i vom auzi? Atunci ar însemna că nu ne- 
am născut - noi, nepoţii de la Soare-Răsare - decât ca să 
fim groparii destinului românesc. Să ne ferească 
Dumnezeu de-o asemenea contra-slujire! 

BAZAU CODRESC U 





ra 


ălre. acei dbon: fi, din ari Sau. din s trăini itate, care au | 
“pr imi f rev! ta, de [i 1 anuarie 1099 9 până în pr ZEI! t, di Thu pi AU AC hit t abonamentul. Sumele. 'esne ctive sunt 


vit IL subz i ațe Di abili, CA | in conte xi | fina A Ciz r tot mai dific iți De cat îl trăba tem, | 














i 
contracteze abon mente p entru (r “umestr rela. TI: SiIV ale | 


(ul ur sut bon; ment! trimeș trial, pi ențru România, & (i de 20 mii ci (sum Ce includeş N LOU mai 
i diţi ). Pentru regimul abonâmențelo individuale ! din străinătate se pot OD ține 
| nlor rmaţii telefonic A) a num; rul 0 040/06 9425: 36, Mulţumiri pi ntru înţelegere! i A: EDAC ŢIA 














Iunie '99 NR. 6/102 PAG. 15 


| Zauine-ae.. Ca Ceuine-de... € Cinete.. 


Părintele Arhimandrit 


AA a ON ARGATU 


După mai mulți ani de suferință fizică (de-a lungul 
căroraa fost practic imobilizat în chilia sa de la Mânăstirea 
Cemica), s-a mutat la cele veşnice unul dintre cei mai 
iscusiți duhovnici şi mai puternici exorcizatori din 
România postbelică: Părintele Arhimandrit Ilarion 
Argatu. 

Iniţial preot de mir, Părintele Argatu s-a călugărit 
după moartea soției sale, urmându-şi o vocaţie pe care 
o resimțise încă din prima tinereţe. Intrat în conflict cu 
autoritățile comuniste, el a fost condamnat la moarte, 
fără a putea fi prins şi executat. A stat ascuns vreme de 
16 ani, iar condamnarea la moarte nu i-a fost ridicată 
oficial decât după 42 de ani! 

A adus lumină şi izbăvire multor suflete, a pus 
umărul la multe ctitorii (cumpărase chiar pământ pentru 
ridicarea unei biserici ortodoxe în Țara Sfântă, dar s-a 
izbit de opoziția statului israelian), iar oamenii, încă de 
multă vreme i se închinau ca unui sfânt. 

A fost înmormântat la Boroaia, în inima Moldovei 
(de unde se trăgea). Neamul românesc are încă un 
rugător puternic în ceruri, iar numele lui va fi pomenit 
pururea cu înfiorată venerație. 

Fie ca bunul Dumnezeu să ne învrednicească de 
rugăciunile lui. (R.C.) 










DUMITRU SOLCAN 


Camarazilor legionari, cât şi prietenilor care l-au 
cunoscut şi l-au prețuit, în anii de temniță şi în afara 
temniței, cu durere le aducem vestea trecerii la cele 
veşnice, în dimineaţa zilei de 8 martie 1999, la Iaşi, a lui 
Dumitru Solcan. 

Cunoscut prin calităţile sale sufleteşti, blând şi 
răbdător în suferință, caracterizat printr-o modestie rară 
şi o corectitudine exemplară, Dumitru Soican atrecut la 
cele veşnice cucredința în învierea de apoi şi cu conştiinţa 
împăcată că şi-a încheiat drumul acestei vieți în «lupta 
cea bună» de creştin, român şi legionar. 

Născut în 1920, în satul Părțeştii de Jos, județul 
Suceava, într-o familie de buni creştini, începutul 
învățăturii l-a făcut în satul natal, iar cursurile secundare 
la liceul din Câmpulung Moldovenesc. Aici a cunoscut 
Mişcarea Legionară şi s-a încadrat în Frăţiile de Cruce, 
unde şi-a desăvârşit educaţia legionară. Studiile 
universitare le-a urmat la Politehnica din laşi, absolvindu- 
le cu brio. 

In 1948 a fost arestat şi condamnat la ani grei de 
temniță. Pedeapsa la muncă silnică a executat-o în Zarca 
Aiudului şi în lagărul de muncă forțată de la minele de 
plumb din Baia Spriei. 

Drumul <alvarului l-a parcurs cu seninătate şi cu 
demnitatea luptătorului de primă linie. 

În 1964a fosteliberatşi viața lui a căpătat alt aspect. 
Hărțuit mereu de Securitate, n-a abdicat nici o iotă de la 
crezul lui legionar. 

A murit senin şi liniştit, cum mor numai oamenii 
aleşi de Dumnezeu. 

Pentru cei ce l-au cunoscut a rămas o pildă şi un 
imbold întru slujirea lui Dumnezeu şi a Neamului 
Românesc, 

Dumnezeu să-l ieste şi să-l odihnească în pace. 








































e 








PAG. 16 NR. 6/102 lunie 99 





PUNCTE CARDINALE 








ACTUALITATEA LUI EMINESCU + ACTUALITATEA LUI EMINESCU $ ACTUALITATEA LUI EMINESCU 4 ACTUALITATEA LUI EMINESCU 


MISIUNEA NOASTRA CA STAT 


Sunt în viața popoarelor situațiuni în care 
omul luminat trebuie să seridice mai presupus de 
strâmte vederi de partid şi să judece oamenii şi 
faptele cu imparţialitatea istoriografului 
nepreocupat. 

O asemenea situațiune e şi aceea în care 
statul român se află în zilele noastre. 

Desvoltarea politică a poporului român a 
ajuns într-un stadiu în care oricărui popor i se 
pune întrebarea: eşti ori nu eşti un element capabil 
de a întemeia şi de a menţine ordinea socială ca 
garanţie de desvoltare, pe o bucată oarecare de 
pământ? 

De astăzi înainte nu mai e cu putință să 
trăim sub forma, mai mult ori mai puțin nedefinită, 
de până acum; atât situația generală a Orientului 
cât şi aspiraţiunile noastre proprii ne hotărăsc a 
ne constitui în stat deosebit și cu desăvârşire 
neatârnat. 

lară dacă nu vom fi capabili de a săvârşi 
prin noi înşine această operă de constituire, atunci 
vatrebuisărenunțăm, pentru totdeauna poate, la 
realizarea scumpelor noastre dorinţe de 
neatârnare, căci de astăzi înainte relaţiile 
internaționale indefinite nu mai sunt cu putință în 
Europa. 

Aceasta e alternativa fatală în faţa căreia 
seaflă neamul românesc înzilele noastre; aceasta 
e morala şi neînduratul adevăr pe care nici un 

român nu trebuie să-l scape din vedere; nouă, 
generațiunilor înviață, ne-acăzut sarcina măreață 
de a dovedi că bună a fost prăsila ce Traian a 
sădit pe pământul Daciei şi că nu în zadar au 
luptat străbunii noştri atâtea veacuri de-a rândul. 

O idee avusese Traian în vedere când s- 
ahotărât să verse sângele oştenilor romani pentru 
cucerirea Daciei: voia să stabilească ordinea şi 
să aşeze un strat de cultură omenească la gurile 
Dunării. 

Această idee, din care s-azămislit neamul 
românesc, nici până în ziua de astazi nu s-a 
realizat; optsprezece veacuri au trecut, 
optsprezece sute de ani de-a rândul am luptat 
fără de curmare ca să câştigăm o singură zi de 
desvoltare pacinică; astăzi a sosit acea zi şi, 
acum ori niciodată, vom face pasul hotărâtor 
pentru împlinirea misiunii noastre istorice. 

Mari suntvremurile în care trăim şifiecare 
dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din 
conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost 
chemat prin aceea că se află în rândul românilor 
azi în viață. 

$ 


Când românii se reivesc în istorie, la 
Argeş şi la Suceava, ei sunt un element prigonit 
ce caută un adăpost spre a se putea desvolta în 
pacinică retragere. Dovadă sunt rămăşiţele 
începutului de cultură ce s-au păstrat din acele 
timpuri depărtate. Era sădită în inimile acelor 
oameni vechi iubirea pentru tot ce [e] drept, bun 
și frumos; însă nobila sămânță, abia răsărită din 
pământ, era mereu strivită şi iar strivită de copitele 
sălbaticelor cete de vrăjmaşi, 

Veacuri au trecut astfel; în curgerea 
veacurilor cetele sălbatice au pierit una câte una, 


„PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 











În ziua de 15 iunie se împlinesc. 110 aui de la 
moartea lui Mihai Eminescu. Pe 20 decembrie 1999 
sau pe 15 ianuarie 2000) se vor împlini 150 de ani de la 
naşterea sa. Redacția "Punctelor Cardinale” salută 
hotărârea Ministerului Culturii de a declara anul 2000 
"Anul Eminescu”. Această inițiativă este răspuusul 
cel mai ferm care purea [i dat numeroşilor detractori 
actuali ai poetului, precum şi uu prilej de restituire a 
personalității şi operei eminesciene în toată fascinanta 
lor complexitate, profunzime şi actualitate - ceea ce 
poate echivala cu un excurs spre femeiuri, cu 
redescoperirea “conştiinţei noastre mai bune”, la 
capătul unui veac de uitări impioase şi în pragul unui. 
mileniu care ne provoacă şi ne obligă deopotrivă. 

Ain ales pentru pagina de faţă un text eminescian 
(luându-ne îngăduința de a face în el câteva sublinieri) 
scrisacum 120 deani, dar în carese păstreazăproaspete 
năzuințele eterne ale unui "românism” esențial -nu al 
consumului, ci al creaţiei; nu al dreprurilor, ct al. 
datoriilor... Da a A Zi 






















ac) 








iar astăzi stăm adăpostiţi între hotarele ţării noastre 
şi nimeni nu mai îndrăsneşte să calce fără de 
învoirea ori fără de voia noastră aceste hotare. 

E mică țărişoara noastră, îi sunt strâmte 
hotarele, greutățile vremurilor au ştirbit-o; dar 
această țară mică şi ştirbită e țara noastră, e țara 
românească, e patria iubită a oricărui suflet 
românesc; într-însa găsim toate, putințele 
desvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă. 

Athena era un petec de pământ şi totuşi 
numai din comorile ei şi-a luat împărăția lui 
Alexandru podoabele măririi. 

S-o facem mare pe țărişoara noastră prin 
roadele muncei noastre şi prin mărirea vredniciilor 
noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 


Ligia RANFA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 
dresa Redactiel: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 069/422536 


———_.— 
DN a i 












jigneşte în lucrare şi dacă nu putem să ne urmăm 
în pace desvoitarea, atunci [e] bine să ştim că nu 
mai sunt copitele sâlbaticelor cete de vrăjmaşi 
cari strivesc sămânţa abia încolţită, ci hula, vrajba 
şi ura ce ne-o facem noi înşine. 

Nu mai putem astăzi să ne desvinovâățim, 
ca în trecut, cu vrăjmaşii ce ne înconjoară şi nu ne 
lasă să înaintăm spre împlinirea misiunei noastre; 
ori de câte ori ne oprim în cale, dovedim că nu 
suntem vrednici nici de locul la care ne-a pus 
întâmplarea. 

E un român slab de înger acela care 
sperie țara cu primejdii ce ne-ar fi amenințând din 
afară: soarta, viitorul nostru şi al urmaşilor noştri 
atârnă de la înțelepciunea noastră şi de la buna 
chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea 
misiunei istorice ce ni se cuvine şi numai spre a 
acestei uneia şi singure misiuni; primejdiile, dacă 
ne ameninţă, ne ameninţă din /ăuntru. 

Uşurinţa, reaoa-credinţă, nesocotința ori 
zelui pătimaş la noi înşine, numai acestea pot să 
fie izvorul primejdiilor ce ne ameninţă, şi vai şi 
amar de noi dacă, în vremile noastre mari, am 
avea parte de a fi conduşi de oameni mici, al 
căror cap e prea strâmt spre a putea cuprinde 
concepția bogată a misiunei unui popor întinerit 
după o viață de optsprezece veacuri, ori a căror 
inimă e prea sarbădă spre a se putea încălzi de 
această misiune, oameni ce ar voi să ne ducă 
unde n-avem să mergem prea în pripă, prea 
departe ori în direcții nepotrivite cu firea blândă şi 
aşezată a neamului nostru. 

Trebuie să fim un strat de culțură la gurile 
Dunărei' aceasta e singura misiune a statului 
român şi oricine ar voi să ne risipească puterile 
spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă 
în picioare roadele muncei străbunilor noştri. 

Aici, între hotarele strâmte ale ţărei 
româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură 
din care au să se împrumute fraţii noştri de prin 
țările de prinprejur, dimpreună cu celelalte 
popoare mai înapoiate decât noi. 

Legăturile de sânge şi identitatea individualităţii 
naţionale față cu unii, comunitatea tradițiunilor 
istorice şi identitatea vederilor religioase față cu 
alții, ne deschid şi netezesc calea înrâurirei 
pacinice şi binefăcătoare, pe care trebuie să 
păşim cu cea mai deplină bună-credință. 

Astfel înțelege societatea modernă 
misiunea statului român; astfel rezultă ea din 
istoria noastră; astfel a fost concepută chiar de 
către întemeietorul neamului românesc. Niciodată 
nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a 
manifestat în noi chiar nici tendința de a supune 
pe alţii, ci totdeauna românul s-a mulțămit a fi 
adăpostit şi a se desvolta pe pământul său; dacă 
vom urma şi în viitor tot astfel, lăsând în pace pe 
cei ce ne lasă în pace şi trăind în bună înţelegere 
cu cei ce nu ne jignesc, vom aduce societății 
europene şi îndeosebi statelor vecine serviciul pe 
care nici un alt stat nu-l poate aduce, deoarece 
nici unul nu are cu popoarele de primprejur 
legăturile pe cari le avem noi. 


2 noiembrie 1879 0 ac se 


ACTUALITATEA LUI EMINESCU $ ACTUALITATEA LUI EMINESCU $ ACTUALITATEA LUI EMINESCU + ACTUALITATEA LUI EMINESCU 


Editura 





[Tehnoredactare computerizată 
"BUNCTE CARDINALE” 
n PITT ȘT et ai DIE IERT ET REA 










Prințing Company