Puncte Cardinale anul IX, nr. 1-2 (97-98), ianuarie-februarie 1999

credinta 
iubire 
speranta 












"Când conduci pe alții, taci tu şi să vorbească faptele tale. 


(Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa, mutat la cele veşnice spre sfârșitul anului trecut) 


PUNCLE 
CASDINALE 








ați 


ANUL IX 
Nr. 1-2 
(97-98) 

Ianuarie 


Februarie 
1999 





24 pag. - 3000 lei 


PERIODIC INDEPENDED DE ORIENTARE NATIODAL-CKES TIDVA 





INIMA LUI SAL 


Atunci cînd preşedintele Emil 
Constantinescu, la doar câteva luni de la 
chinuitul triumf electoral din noiembrie 
'96, a declarat public că noua coaliţie 
democrată a câştigat alegerile, dar nu şi 
puterea, declaraţia sa a fost considerată o 
gafă politică. Luat în sine, acest exces de 
sinceritate a fost, desigur, una dintre gafele 
bonome ale preşedintelui, căci în politică 
nimeni nu-şi proclamă slăbiciunea cu glas 
tare. Inabilul avertisment acoperea totuși o 
realitate gravă: alegerile din "96 au instaurat 
o pulere de paie, lipsită nu doar de 
competenţe, dar şi de autoritate (cât de uşor 
s-a trecut peste grăitoarea dezvăluire că, la 
un moment dat, membri S:P.P, de la 
Cotroceni îşi reglau tirul pe.... portretul 
prezidenţial!). Minată de puternice 
disensiuni interioare, ieftin demagogică , 
fără experienţă şi fără rectitudine morală, 
noua coaliție n-a făcut decât să 
caricaturizeze actul de guvernare, dând 
apă la moară abjecţiei neocomuniste, ce a 
continuat să lucreze eficient, pe baza unor 
structuri de tip mafiot. Bruma de simpatie 
pe care şi-o dobândiseră"'democrații”, mai 
mult pe fondul disperării faţă de “regimul 
Iliescu”, decât prin propriile virtuţi, s-a 
risipit după mai puțin de “200 de zile”. Mai 
mult decât atât: noua putere a reuşit să 
devină din ce în ce mai antipatică, prin 
ineficiența. tot mai evidentă, dar şi prin 
modul arogant de a-şi mascaslăbiciunea şi 
deruta. 

Evenimentele din a doua jumătate a 
lunii ianuarie n-au făcut decât să dea pe 
față această stare de lucruri, obligându-ne 
să ne trezim din iluzia greu întreținută a 
unei democraţii funcționale, S-a dovedit 
că mentalitatea românească, judecată la 
nivel de mase, n-a suferit nici o evoluție 
semnificativă în anii din urmă, iar instituțiile 
“Sțatului de drept” s-au dezumilat înainte 
de-a apuca să-şi arate mușchii, România (a 
cărei stemă ar putea deveni cazmaua 
minerească botezată “inima lui Stalin”) nu 
este decât scena cenușie a unei parodii 
statale, iar poporul român, în starea lui 
actuală, reprezintă nu doar o ruşine a 
Europei contemporane, dar şi o ruşine a 
propriei lui istorii. 

Răspunderea pentru acest dezastru 
național nu este doar a unei forțe politice 
sau aalteia, ci ne revine tuturor (chiar dacă 
în măsuri diferite), După prăbuşirea 
vechiului regim comunist, noi n-am mai 


îi împotriva românilor... (ianuarie Ido) ri 


reuşit să ne racordăm unitar şi coherent la un 
ideal naţional însuflețitor, ci ne-am căutat 
fiecare interesele proprii, individuale sau de 
grup. La nivelul de siis, vechii privilegiați 
voiau să-şi păstreze privilegiile, pe calea 
unui conservatorism clientelar, în vreme ce 
frustrații trecutului voiau să acceadă ei înşişi 
spre privilegii, pe calea slugarnică a unei 
“europenizări” necondiționate, La nivelul 
de jos, cei “proşti, dar mulţi” (sau, mă rog, 





acei stupid people ai lucidului cinism 
brucanian) nu-şi doreau decât“ pâine şi circ”, 
încercând să adulmece dincotro ar putea 
veni satisfacerea mai comodă a intereselor 
lor meschine şi imediate. În ciuda retoricii 
demagogice (de la retorica gravă a 
“ințeresului național” până la retorica 
mahalagească a “țărişoarei”), aproape 
nimănui nu i-a păsat cu adevărat de destinul 
românesc, de aşezarea noastră istorică în 


faţa lumii, sau de aşezarea noastră mistică 
în fața lui Dumnezeu. Am încetat demult 
să ne mai simțim şi să mai reacționăm ca Q 
comunitate responsabilă: fără credință în 
Dumnezeu, fără voinţă națională, fără 
demnitate de sine, noi ne-am transformat 
într-o adunătură pestriță de aspiranți la “o 
viață mai bună“, fiecare pe cont propriu, 
sau cel mult în “gaşca” lui. Cu aceste date, 
nu vom reuşi niciodată să construim nimic, 
ci doar să facem umbră pământului cu 
chipul nostru larvar, la periferia lumii 
civilizate (indiferent dacă ne prosternăm, 
conjunctural, spre Moscova sau spre 
Bruxelles). 

“Reforma” urgentă de care avem în 
mod vital nevoie nu este atât una economică 
Şi instituțională (aspecte ce nu trebuie, 
desigur, neglijate), cât una care ține de 
moralăşi mentalitate. Asupra materialului 
uman nu s-a lucrat mai deloc în aceşti ani 
de bâjbâieli sterile; ba dimpotrivă, 
principalii factori ce ar fi putut determina 
o metanoia națională au fost — sistematic! 
— fie discreditaţi, fie pervertiţi: Biserica, 
Şcoala, mass-media. Politicienii şi 
intelectualii s-au înstrăinat complet de 
problemele esențiale ale poporului român, 
iarclerul şi ierarhia bisericeascănu reuşesc 
să facă faţă solicitărilor unei lumi 
destructurate, asupra căreia nu mai pot 
avea impactul de odinioară. Este o criză 
generalizată a factorilor formatori, care 
se adânceşte pe zi ce trece, nimeni nefiind 
dispus s-o trateze cu seriozitate, deoarece 
ea nu aduce profitul material imediat după 
care toată lumea aleargă cu limba scoasă, 

A cincea mineriadă (“mironiadă”?) a 
fost oglinda monstruozității naționale pe 
care am reuşit s-o desăvârşim, cu generală 
iresponsabilitate, în prelungirea nopții 
comuniste. Nu disoluția Statului ar trebui 
să ne înorijoreze prioritar, ci disoluția 
Omului. 

ŞI totuşi nu mă pot abţine, în final, de 
la o mărturisire ce unora li se va părea, 
poate, scandaloasă: ofițerului superior al 
armatei române care se roagă de mineri să 
nu-l lovească, sau premierului român care 
linge la Cozia ciubotele unui mârlan 
paranoic, eu unul le prefer bestia 
dezlănțuită, care măcar e vie şi are minima 
demnitate a bestialităţii ei... Dacă ne e scris 
să ne reîntoarcem în regnul animal, atunci 
mai bine “rinocer” decât “vierme”! 

Răzvan CODRESCU 





















PAG. 





2 NR. 1-2/97-98 lan-Febr.'99 PUNCTE CARDINALE 


2990-1998 


Ne dăm încă foarte puţin seama de ceea ce înseamnă această sumbră epocă pe care a 
iraversat-o România: 1990-1998. Aproape nouă ani de frenezie, de optimism, de tâlhării şi de crime. 
Nouă ani bogați şi plini de surprize, care au făcut să se uite trădările, complicitățile, crimele sociale, 
eroismele celor ce s-au Opus răului, atâtea vicii şi virtuţi care n-ar încăpea într-o epopee. 

! După 1990 s-a uitat tot: şi Piteștiul, şi canalul Dunăre-Marea Neagră, şi trădările şi ororile 
din perioada anterioară, şi luptele din rezistenţă... S-a sperat câtva timp în sancţiuni. S-a crezut că 
măcar mart! criminali vor fi pedepsiţi, măcar cazurile de revoltătoare laşitate vor fi pălmuite. Nu s- 
a tăcut nimic. “Publicul”, ca şi conducătorii, au uitat orice “extremă”; şi trădările, şi eroismele. 
Lumea voia să uite perioada comunistă, şi tot ceea ce amintea de ororile ei. Eroismele au fost uitate, 
crimele au fost iertate - şi a început acea exasperant de revoltătoare risipă de bani şi energie, care 
caracterizează ultimii nouă ani din viaţa politică românească. 

Aceşti ouă ani de frenezie şi scandal sunt cei mai fertili în tot soiul de fenomene sociale 
parazitare. Acum se descoperă stilul marilor panamale, acum apar “damele voalate”, acum se ţes cele 
dintâi escrocherii politice. Concomitent cu nâruirea “idealurilor” generaţiei de foc, şi cu nevoile 
formulării politice ale României postdecembriste, încep a se ridica şi a se fortifica cele mai impure 
glorii, cele mai incerte aristocrații ministeriale, cele mai demagogice personalităţi. Ori de unde ai 
pleca în cercetarea actualei descompuneri a vieţii civile româneşti - trebuie să ajungi la o enigmă, 
care îşi găseşte explicaţia în acei ani obscuri de după 1989. Majoritatea conducătorilor vieţii politice 
româneşti de astăzi atunci au debutat, atunci şi-au pregătit ascensiunea, atunci şi-au consolidat 
averea. Majoritatea potentanţilor administrativi, după 7989 au învăţat arta îmbogăţirii rapide. 
Atunci a început perioada posibilităților optime pentru fraudă, pentru corupție, pentru cinism. Nu 
pot avea nici o încredere într-un om politic care şi-a început cariera în această tristă epocă. Sunt sigur 
că sistemul de corupție şi de descompunere civilă era atât de inevitabil - încât oricine a condus, 
începând de atunci. ţara, nu mai poate crede sincer în intransigență, în onestitate, în dezinteresare. 
Simplul fapt al participării directe la viața politică şi administrativă de după 1989 exclude 
posibilitatea oricărei înnoiri, oricărei credinţe, oricărei mistici civile. 

Sunt oameni care astăzi taie şi spânzură în țara românească, şi despre care nimeni nu poate 
spune precis ce bine au făcut, ce au muncit, de unde le vine puterea sau averea. Există atâţia gazetari, 
atâția subsecretari de stat, atâția parlamentari - cu care ne-am trezit deodată deasupra capului, stăpâni 
pe o putere sau pe un prestigiu ocult... Şi cu toate acestea nu e nimic ocult în notorietatea şi forța unor 
asemenea personaje sinistre... 

Câte din personajele care conduc astăzi destinele țării au comis, înainte şi după 1989, cele 
mai odioase fapte împotriva ţării şi a conştiinţei umane!... Dar noi am uitat şi am iertat. Și am 
îngăduit, după 1989, să se creeze cele mai seci glorii politice, cete mai seârboase terori prin şantaj, 
cele mai criminale demagogii. 

Niciodată în istoria României contemporane n-am atins o treaptă mai josnică, un nivel moral 
mai degradant. Niciodată nu s-au atins asemenea culmi de inconştienţă şi de laşitate. Nouă ani de 

completă democraţie, de desfrâu şi de stare de asediu - au fost de ajuns ca să prefacă pe “cetăţeanul” 
român într-un om lipsit de curaj civic, fără iniţiativă, fără elan revoluţionar, sceptic şi resemnat. 
Autorii morali şi materiali ai acestui atentat împotriva demnităţii româneşti s-au recrutat în marea 
lor majoritate dintre afaceriştii, securiştii şi nomenclaturiştii odioasei epoci de dinainte de 1989. 
Încercaţi să reconstituiţi biografia oricărui potentat al zilei, a oricărui samsar sau escroc, gazetar cu 
reşedinţă de vară sau ja francmason - Şi veți întâlni un punct mort: 1989. Aici se opresc toate 
investigaţiile. De aici înapoi nu mai ştie aproape nimeni nimic. Înainte de 1939 a fost securist sau 
informator, sau activist de partid, sau nomenclaturist, Şi deodată...omul nostru a ajuns milionar, 
ministru, samsar oficial sau bancher. 

Există astăzi în România câțiva indivizi pe care într-o zi va trebui să-i pălmuiască întreaga 
țară. Fiecare dintre ei a scris o pagină criminală în istoria nenorocitei noastre epoci. Dar este 
revoltător să constaţi indiferența sau neputința românilor. Aceşti oameni, în altă țară, dacă n-ar fi 
murit demult pe spânzurătoare, ar fi fost cel puţin mai prudenţi şi mai puțin obraznici. La noi însă 
aceşti afacerişti fără scrupule ocupă toate posturile de comandă... Orice clasă socială a plătit, 
câteodată cu nedreaptă dobândă, crimele şi abuzurile făcute împotriva țării. A existat un 1907 pentru 
boieri şi arendași, a existat gulagul comunist pentru burghezia mioapă şi hrăpăreaţă. Va veni un 
1907 şi pentru politicienii de astăzi şi pentru clientela lor. Vor plăti şi ei... 

Aş mai putea crede în forţa şi vitalitatea poporului românesc, dacă n-aş spera că o asemenea 
revizuire se va face curând? 































































Ne-a părăsit 
prematur, în urma 
unui atac de cord, la 
doar 50 de ani 
(împliniți “pe 14 
octombrie 1998), una 
dintre cele mai nobile 
şimai complexe figuri 
culturale româneşti 
ale sfârşitului de veac: 
profesorul Marian 
Papahagi, şeful Ca- 
tedrei de Limbă şi Literatură haliană, Spaniolă şi 
Portugheză de la Universitatea “Babeş-Bolyai 
din Cluj şi directorul Academiei Române de la 
Roma (căreia a reuşit să-i redea, în timp destul de 
scurt, cevadinprestigiul de odinioară). Descendent 
dintr-o familie de aromâni cu aleasă tradiție 
intelectuală, era nu doar un om de erudiție şi 
concepție, ci şi un excelent organizator practic al 
demersului cultural, cu o neprecupețită putere de 
dăruire şi cu un neostentativ entuziasm misionar. 
Ultima parte a vieții şi-a petrecut-o într-o 
permanentă deplasare între Cluj şi Roma, 
cheltuind o energie aproape supraomenească, 
voindsăfăcă totul temeinic şi integral: conducerea 
şi restaurarea “din mers” a Academiei de la 
Roma, conferințe de-a lungul şi de-a latul Italiei, 
cursuri universitare şi coordonări de doctorate în 
fară, proiecte editoriale, noua'versiune comentată 
a Divinei Comedii (ajunsese deja pe la jumătatea 
Purgatoriului) și câre altele! Dacă nevredhnicia 
româneascăa fostruşinată de cineva în aceşti ani, 
acela a fost, mai mult decât oricare altul, 
romanistul Marian Papahagi... 

Dincolo de pilda umană şi profesională pe 
care a dat-o zi de zi şi ceas de ceas, rămâne în 
urma Sa O operă substanțială de critic şi istoric 
literar, de eseist şi de traducător: Exerciţii de 
lectură (1976 — debut editorial), Eos şi utopie 
(1980-—probabil cea mai cunoscută dintre cărţile 
sale), Critica de atelier (1983), Intelectualitate şi 
poezie (1986), Cumpănă şi semn (1991), Faţa şi 
reversul (7994), Fragmente despre critică (1994) 
şi grandioasa ediție neterminată a capodoperei 
danteşti (pe care nimeni în România nu cred c-ar 
mai putea-o realiza astăzi la acelaşi nivel). 
Coordonase, alături de Mircea Zaciu şi Aurel 
Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, lucrare 
monumentală (realizată, înlinii mari, încă dinainte 
de 1989), alcăreiprimvoluma apărut în 1995, iar 
al doilea — chiar spre sfărşitul lui 1998 (îmi 
amintesc bucuria cu care mi l-a arătat la Roma; 
cine-ar fi crezul, acum O lună şi jumătate, că era 
O bucurie rostită “cu limbă de moarte '?). 

În urma lui Marian Papahagi rămâne un gol 
greu de umplut, dar şi o mare pildă intelectuală, 
care poate că nu va întârzia să rodească printre 
noi, spre bucuria eternă a sufletului său dentra 

dal ciel della divina pace... 





MIRCEA ELIADE 


P.S.:Acest text aparține, într-adevăr, lui 
Mircea Eliade. El a apărut în Vremea din 27 
octombrie 1935, sub titlul“*1918-1921”, referin- 
du-se, bineînţeles, la realitățile perioadei respec- 
tive. Pentru că aceste realități seamănă atât de 
izbitor cu realitățile perioadei pe care o traver- 
sează acum “acest neam fără noroc”, ne-am 
permis să adaptăm articolul lui Eliade epocii 
noastre, făcând în text modificările de rigoare 
(pe care le-am cules, pentru a le scoate în evidenţă, 
cu caractere cursive). 

(D.A.) 


Preşedintele Emil Constantinescu. sau. 


“infirmarea proverbului: "Cine râde la urmă, râde. 


niz birt zana 0 i a UP APD e A 


Răzvan CODRESCU 








m 47 e 


| 
| 
ă! 
| 
| 


n rr 
———_ 


n m a 


acea ale er: 


00707070 i E a 





In voluminoasamonografie dedicată 
gnozelor dualiste ale Occidentului”, loan 
Petru Culianu îşi definitivase în bună 
măsură concepția şi modul de abordare 
aistoriei religiilor. Concluziile formulate 
la sfârşitul cărții sunt utilizate în sensul 
extinderii metodelor de cercetare a 
miturilor gnostice, care devin astfel 
instrumente operaţionale pentru întreaga 
fenomenologie religioasă. Pe scurt, 
acestea se pot sistematiza în următoarele 
puncte: 

l. A cerceta originea unui fenomen 
religios este superfluu, pentru că toate 
tradițiile umanității se constituie plecând 
de la premise asemănătoare, de unde 
apropierile dintre ele. Teza difuzionistă 
se cere completată, dacă nu înlocuită de 
procesul “transmiterii cognitive”. 

2. Transmiterea cognitivă, sau 
regândirea activă a tradiției, se bazează 
pe intertextualitate şi pe un set de reguli 
latent în orice conştiinţă, alcătuit dintr- 
un ansamblu de aserțiuni fundamentale 
de genul: există o lume; lumea cealaltă 
este localizată în cer, există un trup şi 
există un suflet; trupul moare şi sufletul 
se duce pe lumea cealaltă (c/ op.cit., p. 
40). 

3. Setul de reguli stă la baza 
procesului de generare a oricărui sistem 
religios, păstrându-și funcționalitatea şi 
în gândirea ştiinţifică. Odată declanşat, 
acesta tinde să producă un număr inefinit 
de variante ale modului-bază, care se 
ramifică în logica binară proprie 
fractalilor. Plecând de la acestprincipiu. 
se pot reconstitui “hărțile mentale” ale 
tuturor sistemelor religioase trecute, ca 
şi petele albe ce aşteaptă a fi explorate în 
acest chip de mentalitatea sacrală. În 
cele din urmă religiile, ca şi orice alt 
produs al gândirii omeneşti, se pot 
descrie ca “jocuri mentale”, mintea fiind 
un spațiu sui-generis n-dimenstonal. 

4. Corolarul acestui principiu îl 
constituie demiterea metodei de 
cercetare a miturilor prin invarianți sau 
universalii religioase, dându-se prioritate 
absolută întregii game de variante, care 
devine un indicator pentru “spectrul de 
toleranță” al sistemului. 

Nu mi-am propus, în cele ce 
urmează, efectuarea unei “tomografii” 
amănunțite a condiţiilor în care s-a 
cristalizat concepția lui I.P.Culianu. 
Încercarea mea se focalizează în special 
pe lămurirea semnificației şi a 
consecințelor a ceea ce Sorin Antohi” a 
numit “dramaţica schimbare de 
paradigmă” promovată de tânărul savant 
român în istoria religiilor, examinând 
mai ales poziţia pe care se situa în ultimii 
ani ai unei vieţi atât de brutal întrerupte 
şi felul în care înțelegea să-i servească 
disciplina. Pentru că, dincolo de straniul 
amestec de inteligență debordantă şi 
deconcertante naivități, de îndrăzneli 
fecunde alături de superstiții pozitiviste, 
ne aflăm într-adevăr în fața unei viziuni 
care a reuşit să incite mediile științifice 
de specialitate (şi nu numai), datoare 
acum cu 0 reacție pe măsură. 

Una dintre cele mai frapante noutăți 
metodologice, formulată încă din 1983 
(în Psychanodia, ediţia Leiden), dar 
generalizată deplin în versiunea engleză 
a cărții despre gnoze (editată postura, în 
1992), înlătură ca insuficient fondată o 
teorie care întrunea acordul majorității 


1) Ed. Nemira, Buc., 1995. 
2) V. postfața volumului Eros şi magie in 
Renaștere, Ed. Nemira, Buc, 1994, p.436, 


PUNCTE CARDINALE 


„cercețătorilor: Propunând dualismul ca 
invariant, lansează o provocare greu 
digerată de reprezentanții școlii germane 
de istorie “a religiilor, care atnbuiseră 
tuturor dualismelor o aripine iraniană. 
Mitul dualist nu e împrumutat de nicăieri, 
afirmă Culianu,“...aşa cum mitul poto= 
pului, înainte de a fi iudaic, grec sau 
maya, este, în primul rând, mitul 
potopului” (Gnoze/e..., ed.oit., p. 16); Deci 
pentru cercetător, subiectul mitului, în 
cazul de față potopul, nu are o realitate în 
sine. Odată cu această precizare 





spirituală cu una psiho-somatică, artrebui 
să dea de gândit faptul că, aşa cum 
Demiurgul din miturile dualiste ale 
gnosticilor, prin tot ceea ce întreprinde, 
este adversarul unui Creator supraordonat 
lui, lectura gnosticilor se opune. inter- 
pretărilor tradiționale la Vechiul Testa- 
ment, corespunzând cu nesupunearea 
funciară a eroului din mitul pe care îl 
promovează, Astfel.că în realitate avem 
de-a face cu purtătorii unui fenomen de 
contracultură, identificat ca atare de 
Culianu: gnoza dualistă reprezintă '...0 





preliminară este criticat sincretismul ca 
principiu explicativ pentru gnosticism şi, 
în consecință, faptul că s-ar fi format prin 
colaționarea unor elemente de împrumut 
(iBidem, pp. 79, 80). Însă chiar autorul va 
fi nevoit să se încline în fața evidenţei 
negate, subliniind în repetate rânduri, între 
care la p. 304, că dualiştii şi pseudo- 
dualiştii operează pe un material mitic 
preexistent. Lucru adevărat pentru toți 
snosticii, din moment ce-şi exercită 
inteligența hermeneutică asupra unor 
mituri mai vechi sau mai noi, de la acela 
al Creaţiei la doctrina lui Mani, sau la 
feluritele apocalipse mult gustate în epoca 
elenistică. 

Ceea ce e într-adevăr original, 
“categorial” în gnosticism, este nu 
materialul în sine, ci tipul de discurs prin 
care este exploatat, aici Culianu punând 
magistral în evidență cele câteva principii 
simple cu care operează intelectualul 
gnostic şi ereziarhii: exegeza inversă a 
primelor trei capitole din Geneză, 
combinarea în diferite chipuri a două 
mituri dualiste mai răspândite (al 
Demiurgului antagonist şi al Mamei/ 
Sophiei). 

Cât priveşte tipologia însăşi, împinge 
lucrurile şi mai departe susținând că ea se 
explică prin structura “bicamerală” a 
creierului, prin opoziţia dintre partea 
dreaptă şi partea stângă (idem, cap. L. 10). 
Evident, cercetările neurofiziologice pe 
care se bazează autorul? nu pot explica de 
ce emisfera cerebrală stângă a omului, 
care determină preeminența mâinii drepte, 
este mai dezvoltată funcțional decât 
cealaltă, în timp ce la animale această 
specializare lipseşte. A spune că dominația 


mâinii drepte “se întemeiază pe 


transformarea istorică a creierului uman” 
(p.43) nu lămureşte, totuşi, cauza acestei 
transformări, câtă vreme evoluția rămâne 
doar o ipoteză. De fapt, dincolo de această 
rezolvare facilă, care înlocuieşte o realitate 





3) Robert Hertz, De la preeminence de la main 
droite, fusese citat și de M. Eliade în 
Prolegomene la dualismul religios, pentru 
constatarea că privilegiul acordat mâinii drepte 
se datorează polarităţii religioase (şi nu invers). 
V, Nostalgia originilor, Ed. Humanitas, Buc., 
1994, p. 201. 


mişcare ştiinţifică extrem de critică la 
adresa paradigmei dominante. În contextul 
său, gnosticismul se defineşte aşadar prin 
apartenența lui la contracultură” 
(id, p. 76). 

intr-adevăr, nimeni n-ar fi putut 
evidenția mai pregnant caracterul 
raționalist al acestor sisteme, a câror 
construcţie constituia îndeletnicirea 
preferată - un gen de hobby-a unei întregi 
categorii de intelectuali, ale căror capete... 
bicamerale nu digeră logica paradoxală a 
acelei coincidentia oppositorum. “Eonul 
dogmatic” ce se deschidea atunci, fondat 
pe ceea ce L. Blaga a numit “antinomii 
transfigurate”, îi lăsa pe aceşti evhe- 
merizanţi în afara lui. Şi, de-a lungul 
epocii sale de glorie, vor rămâne exteriori 
lui toți cei în care radicala mutație 
spirituală introdusă de creştinism nu va 
găsi un teren fertil pentru o transformare 
interioară. Gnosticii de toate categoriile 
Şi din toate timpurile vor continua să se 
delecteze cu contradicţiile vânate în 
textele vetero-testamentare şi să propună 
ajustări raţionaliste care să slujească 
prejudecățile cu care s-au apropiat de ele, 
ca şi propriile versiuni mitice acreditate. 
Situaţia este semnalată în repetate rânduri 
în lucrare: '*...numeroase texte gnostice... 
încearcă să propună pur şi simplu o 
exegeză rațională a pasajului din Geneza 
1,2...” (id, p.172), o “hermeneutică 
rațională” (p.182). “Invățaţii care au 
colaționat Biblia erau tradiționalişti şi nu 
se gândeau la vremurile raționaliste ce 
aveau să vină”, ceea ce arată de ce, în 
aceste cărți sacre, “...contrasensurile 
„„mişună pentru ochii unui exeget din 
epocaelenistică-romană...” (pp. 304.305). 

Cu atât mai curioasă apare concluzia 
lui Culianu, care, în pofida acestor 
caracteristici proprii gnosticismului, şi 





4) E simptomatic că structura logică pe baza 
căseia Culianu clasifică dualismele este 
simbolizată de un arbore a cărui coroană se 
formează numai prin ramificații binare. Nu e 
greu să recunoaştem în acest model arborele 
Cunoştinţei Binelui şi Râului (v. Arborele 
gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul 
timpuriu la nihilismul modern, Ed. Nemira, 
Buc., 1998). Din fructele acestui arbore dual 
par să fi gustat gnosticii, din moment ce miturile 
lor denotă o cunoştinţă puternic scindată. 


lan.-Febr.'99 NR. 1-2/97-98 PAG. 3 


bazat pe legea de proliferare declanşată 
chiar de sistemul “exegezei inverse”, o 
preia el însuşi ca metodă de cercetare 
general-valabilă, conferindu-i demni- 
tatea unei “mathesis universalis "după 
expresia lui H. R. Patapievici (v. 
Postfața). 

Dar dacă eficiența acesteia a fost 
demonstrată în domeniul gnozelor 
dualiste, încercarea “inventatorului” ei 
de a o transpune şi în alte sisteme de 
referință nu mai este convingătoare, 
tocmai pentru că “gramatica” diferă de 
la unul la altul. Apelând la acest termen, 
întrebuințat tot de H. R. Patapievici 
pentru a caracteriza plastic setul de reguli 
care guvernează un “lexic” religios 
(idem, p. 353), consemnăm tendința lui 
Culianu de a minimaliza importanța 
acestui lexic (adică fondul de credinţe), 
deducându-i originea din “gramatică”, 
din regulile de funcționare a minţii 
umane.* Considerând materialul religios 
lipsit de consistență, revendică setului 
de reguli întâietatea absolută. Aceasta 
revine la aafirma că miturile şi credințele 
nu implică o realitate transcendentă care 
să le fi justificat apariţia. E ca şi cum un 
matematician ar postula că existență în 
sine au numai operatorii algebrici, nu şi 
mulțimile pe care lucrează, sau un 
semiolog ar concepe predicația fără 
subiectul care se predică, semnificantul 
fără semnificat! 

De fapt, scepticismul lui Culianu 
atinge nu numai mitul, ci şi alte 
componente ale fenomenologiei 
religioase. Ca şi Michel Meslin, socoteşte 
că simbolurilor, arhetipurilor, nu li se 
poate acorda rolul de punte de legătură 
cu vreo realitate transmundană, aderând 
la definiția aproape berkeleyană a lui 
Gilbert Durand, după care “...conştiinta 
nu distinge constituția analitică a lumii 
[ceea ce nu e neapărat greşit - n.mea], ci 
influența fenomenelorasupra simţurilor.” 


(continuare în pag. 5) 
Florea TIBERIAN 





5) Această tendinţă se opune şcolii 
criticate de el pentru faptul că ar fi creat un 
“lexic” în parte arbitrar- cum scrie Patapievici 
(loc. cit.), care adaugă că un “lexic fără 
gramatică este ca o limbă fără interjecţii.” Se 
pare că “primul sistem de semnalizare” este 
socotit a priori inferior vorbirii, după cum 
aprehensiunea intuitivăa realității, exprimată 
apoi prin gesturi sau semne simbolice, este 
socotită inferioară logicii discursive, “ştiinţei 
sacre” codificate în texte, hermeneuticii 
savante şi cunoştinţelor înmagazinate de 
erudiți. 

Nu voi încerca aici să aduc documente 
sistematice privind înțelesurile multiple şi 
simultane care se transmit prin intermediul 
unor semne şi sunete simple, aparținând 
limbajelor “primitive”. O asemenea discuție 
ar trebui să includă problema relaţiei dintre 
figurativ şi non-figurativ, naturalism şi 
geometrism, Sunete mistice şi vorbire 
articulată. (Marii artişti, dar şi specialiştii în 
arta sacră, cunosc capacitatea semantică 
superioară a semnelor şi formulelor 
schematice de a comunica esențialu!). Se pot 
oferi, insă, câteva exemple de “lexic” religios 
cu “gramatica” redusă la minimum, Gesturile 

rituale spontane, rostirile liturgice, 
rugăciunile neformalizate dogmatic, adoraţia 


' mistică ce transgresează orice capcane, fiorul 


sacru, ca şi orice experiență de autentică 
credință - lar acestea sunt mai multe decât 
vrem să credem - constituie afirmaţii 
metafizice extrem de dense, care preced 
“oramatica”. Lor le revine prioritatea 
formativă asupra conştiinţei umane, 
determinându-i structura şi regimul de 
funcţionare. Conștiinţa, psihicul, sunt 
performate de apriorismul experiențelor 
religioase decisive şi nu invers. 

6) V. Mircea Eliade, Ed. Nemira, Buc., 
1995, pp.78, 79. 

















PAG. 4 NR. 1-2/97-98 lan-Febr.'99 


PUNCTE CARDINALE 





—ct CIT 


fa 
al 
49 2 


La Madonna di Sant' Alessio (veche icoană bizantină 
l 
Tendinţa dominantă în lumea modernă este aceea de 
a se subsuma religia culturii, confundându-se astfel două 
tipuriesenţial diferite de realități spirituale, În fapt, religia, 
cel puţin în tradiţia gândirii creştine, reprezintă cu forul 
altceva şi decât fiecare ramură a culturii în parte, și decât 
cultura în ansamblul ei. 
Privit independent de raportul său cu Dumnezeu, 
omul poate desfăşura. în lume două feluri de activităţi 
(conforme “dublei naturi "a fiinţei sale): unele materiale. 
alcătuind ceea ce numim îndeobşte civilizație, iar altele 
spiriluale, alcătuind ceea ce numim îndeobşte cultură. 
Aceastădistincție''spengleriană” între cultură şi civilizație 
(reflectând, într-un fel, evoluţia divergentă a conceptelor 
respective în spațiul german şi în cel francez) rămâne 
foarte utilă Şi se impune astăzi poate mai mult.decât ieri 
(dincolo de succesiunea “biologizant-mecanicistă” pe 
care o teoretizase gânditorul german). Din păcate, ele se 
confundă adesea. ma: mult sau mai puţin deliberat, nu 
doar în limbajul curent, dar şi înanumite studii specializate, 
ajungându-se până la formulări de tipul““cultură materială“ 
sau “civilizație spirituală“, care întrețin şi adâncesc 
confuzia, în loc să o înlăture. În orice caz, civilizația şi 
cultura sunt deopotrivă produse nalurale ale geniului 
omenesc şi reprezintătitlul nostru de nobleţe in perspectivă 
ÎSIOrică. 

Privit în raportul său cu Dumnezeu, deci cuspiriful 
absolut, omul este predispus, prin latura spirifualăa fiinţei 
sale, nu doar la o activitate de tip cultural (ce se poate 
desfăşura, până la urmă, şi cu Dumnezeu, şi fără 
Dumnezeu), ci şi la o activitate de tip religios (în care 
Dumnezeu rămâne factor indispensabil şi primordia!). 
Există, prin urmare, o sferă a spiritualității, de care țin, 
principial vorbind, atât religia cât şi cultura. Dar, în vreme 
ce cultura are o origine naturală şi o finalitate istorică, 
religia are origine supra-nanală (revelaţia) şi finalitate 
supra-istorică (mântuirea). 

Se scapă adeseori din vedere un aspect esenţial: orice 
religie autentică se cere asumată prin credință, iar 
adevăratul începutal vieții religioase se face prin opțiunea 
categorică pentnu o religie (“Să nu ai alți Dumnezei în 


” Acest corvegno, reunind editori de carte religioasă din Italia 
şi România, s-a desfăşurat în zilele de 10 şi 1 | decembrie 1998, 
la Academia României din Roma, fiind organizat de Ambasada 
României pe lângă Stânțul Scaun, în colaborare cu Uniunea 
Editorilor şi Libraritor Catolici Italieni (U.E.L.C.1.). Din ţară, au 
fost reprezentate editurije Anastasia, Arhidiecezana Cluj, Ars 
Longa, Dacia, Editura Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti, 
Editura Didacţică și Pedagogică, Puncte Cardinale, Viaţa 
Creştină. Rămâne regretabil că nu au răspuns invitațiilor în 
primul rând câteva edituri religioase importante, precum cea a 
Institutului Biblic sau Deisis, dar şi câteva edituri laice care au 





ASPECTE ALE DIALOGULUI 


RELIGIE — 


CULTURA 


ÎN ORTODOXIA ACTUALĂ 


(Comunicare ținută la reuniunea româno-italiană cu tenpa 
II libro e la fede. La ricerca di Dio in un mondo secolariazat0) 


afară de Mine!”). Cine se arată dispus să acorde credit la 
toate, acela nu crede, cu adevărat, în nimic. Acest gen de 
“deschidere” spirituală este specific şi chiar indispensabil 
mentalităţii culturale (care se bazează pe însumare), da nu 
şi mentalităţii religioase (care se bazează pe opțiune). Cel 
ce-şi zice “credincios”, pretinzând “a crede” în acelaşi timp, 
bunăoară, şi-n Hristos şi-n Buddha, şi-n înviere şi-n 
reîncamare, este ori naiv ori năuc. Religia — oricare ar fi ea 
—este un absolut în care nu se poate crede relativ. Oice dez- 
absolutizare te aşază în afara religiosului: poți fi un ins 
cumsecade, “cult” şi ““emancipat”, dar “om religios” nu te 
mai poți numi. “Donjuanismul” religios, flirtul cu mai 
multe religii deodată, nu poate fi decât semn de “uşurătate” 
sufletească. De altfel, e un adevăr istoriceşte verificat că 
eclectismul marchează epocile de criză moral-spirituală. 
religiile stingându-se în eclectism, aşa cum culturile se sting 
uneori în civilizaţie. 

Pe de altă parte, e un adevăr de-acum banal că 
manifestările. culturale în genere, s-au născut. din viața 
religioasă şi în slujba acesteia. Cazul originii artelor este cel 
mai notoriu. Nimeni nu mai contestă astăzi că primele 
manifestări artistice ale omului bunăoară. picturile rupestre 
— aveau o semnificație magico-religioasă; s-a vorbit chiar, 
în legătură cu ele, de o “religie a cavemelor” (A. Leroi- 
Gourhan), puternic contaminată de magie. Nu doar artele 
plastice, ci şi toate celelaite arte tradițonale (de la muzică şi 
dans la poezie şi teatru) şi-au început istoria în sfera 
sacrului; cul/ura este — nu doar lingvistic— derivată din cult 
(*.,. e rezultatul diferenţierii şi extensiunii cultului”. zicea 
Berdiaev, dezvoltând ipoteza mai veche a lui Burckhardt). 

Prin unnare, condiția originară a culturii este aceea de 
a lucra cu mijloace relative. în slujba absolutului, Istoria 
spirituală a omului reprezintă un lung şi complex dialog 
între religie şi cultură. Au existat epoci în care religia a fost 
dominantă, subordonându-şi manifestările culturale, aşa 
cum au existat şi epoci în care primatul a revenit culturii, cu 
orgoliile ei autonome. Această deplasare de accent pare să 
aibă un caracter oarecum regulat, epocile /eocentrice, axate 
pe “revelaţia” sacrului (cum au fost Antichitatea timpurie 
şi Evul Mediu), alternând cu epocile an/ropocentrice, axate 
pe “revelaţia” profanului (cum au fost Antichitatea clasică 
şi Modermnitatea), Pe de o parte, omul care-şi adoră zeii; pe 
dealtă parte, omul care seadorăpe sine însuşi. Pe de o parte, 
credința şi smerenia, altoite pe “sentimentul stării de 
creatură" (Rudo!fOtto); pe de altă parte, rațiunea şi orgoliul, 
altoite pe aserțineacă omul ar fi “măsurăa tuturor lucrurilor” 
(Protagoras). Pe de o parte obsesia i/umintirii mistice şi a 
mântuirii în etemitate; pe de aită parte, obsesia cunoaşterii 
de tip luciferic şi a creației întăuntrul acestui “veac”, Sau, 
cu formula augustiniană: “Două iubiri au durat două cetăți: 
unaa iubirii de Dumnezeu, duse până la uitarea de sine; alta 
a iubirii de sine, duse până la uitarea de Dumnezeu” (De 
civitate Dei, XIV, 28). 

Rezultă de aici două mari tipuri de cultură: cultura 
ancillară (de la lat. ancilla, “cea care slujeşte”), specifică 
epocilor teocentrice, de esență “serafică“, şi culrura 
aulonomă, specifică epocilor antropocentrice, de esență 
““luciferică“. Geniul creator şi iscoditor al omului 
(interprețabil, în termeni creştini, ca o consecință a statului 
ontologic al ființei umane, făcute “după chipul şi 
asemănarea” Creatorului) poate lucra în numele lui 





scos de-a lungul vremii şi carte religioasă (Humanitas, Polirom 
etc.), Din partea itahiană au fost prezente edituri reputate precum; 
Ancora, Centro Ambrosiano, Cittă Nuova, Dehoniane, La Scuola, 
Morcelliana, Paoline, SEI, Studium, Urbaniana University Press 
etc. La deschiderea lucrărilor au luat cuvântul regretatul Marian 
Papahagi (directorul instituției care a găzduit întâlnirea), Excelenţa 
Sa, D-I Teodor Baconsky (ambasadorul României pe lângă Sfântul 
Scaun şi inițiatorul reuniunii), D-l Giovanni Batista Dadda 
(reprezentant oficial al U.E.L C.1.)şi Eminenţa Sa, Cardinalul Paul 
Poupard (preşedinte al Consiliului Pontifical a! Culturii), De-a 
lungul celor două zite, au vorbit, printre alții: prof. Ana Andreescu 


Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, sau poate lucra în "rume 
propriu şi împotriva lui Dumnezeu. 

Oricum, religia nu trebuie confundată nici cu 
cultura în genere, nici cu cultura religioasă (ancillară) în 
particular. Deşi aparțin sferei comune a spiritualităţii, 
religia a fost şi rămâne altceva decât cultura, pe care o 
poate cataliza, dar cu care nu se poate identifica. În cultura 
românească, problema a fost viu dezbătută în perioada 
interbelică, pomindu-se mai ales de la marea vogă a 
filosofiei lui Lucian Blaga (două dintre cărțile acestuia, 
Orizont şi stil şi Artă şi valoare -— primatipărită la Milano, 
în 1946, a doua rămasă în manuscris, la Bompiani —au fost 
traduse şi în limba italiană de Antonio Banfi, care le-a şi 
prezentat în dovătexte incluse în volumul posturn Antonio 
Banfi, Filosofia dell 'arte, scelta, introduzione e note di 
Dino Formaggio, Editori Riuniti, Roma. 1962). Lucian 
Blaga (mai cu seamă în asa 7rilogieavalorilory—căâlcând 
pe urme cu deosebire nemțeşti — prezenta religia ca pe o 
ramură a culturii. Teoretizând atotputemicia stilurilor 
culturale (determinate de “categoriile abisale” ale 
subconştientului), el considera că religiile se supun şi ele 
fatalităţii factorilor stilistici. 1 s-areproşat, pe bună dreptate, 
că afirmaţia este valabilă doar pentru anumite aspecte 
formale ale religiilor (cu precădere ale celor aşa-zis 
naturale”), pentru plăsmuirile mitice sau pentru anumite 
“aventuri”, parareligioase. Altminteri. observa teologul 
Nichifor Crainic, marile religii (şi mai cu seamă 
creştinismul) nu se supun “legilor genetice obişnuite după 
care se nasc şi mor formele artei, ale filosofiei, ale culturii 
în genere”, căci religia autentică are (şi) o origine 
supranaturală (Punctecardinale în haos, Bucureşti, 1936), 
p. 179; “Raportul genetic dintre religie şi cultură“ va fi 
tratat mai sistematic şi mai detaliat în volumul Nostalgia 
Paradisului). Concepţia filosofică a lui Blaga, cu toate 
sugestiile şi seducțiile ei, s-a dovedit de altfel destul de 
vulnerabilă în fața unei critici severe şi avizate, întreprinse 
— nu numai dintr-un punct de vedere strict teologic, ci Şi 
dintr-unul mai larg filosofic — de către părintele Dumitru 
Stăniloae (Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi 
ortodoxie, Sibiu, 1942), devenit ulterior unul dintre cei 
mai importanți teologi ai Ortodoxiei contemporane. Cei 
ce caută să treacă religia prin patul procustian al culturii, 
Chiar dacă lasă impresia că o preţuiesc, nu-i sunt decât 
adversari camuflați, Astfel, scria D. Stăniloae, “Dl. Blaga 
procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva 
spunându-i vorbe de mângâiere” (ed. cit. — p, 37). 

Prin urmare, religia nu este subordonată culturii, 
cimai degrabă supraordonată acesteia. În istoria spirituală 
a lumii, nu seligiile s-au altoit pe culturi, ci culturile s-au 
altoit pe religii. Culturile antireligioase sunt culturi 
“matricide”, expresii ale perversiunii, ale “ieşirii din fire”, 
Culturile ancillare sunt “instrumente” ale mântuirii, 

vehicule” spre Dumnezeu, Culturile autonome nu sunt 
decâtstranii tentative ale omului secularizat de a-şi legitima 
solitudinea ontologică. 

„. Noitrăimspasmotic astăzi, pe câtse pare, amurgul 
unei epoci antropocentrice, de cultură autonomă. Dacă 
alternanța despre care vorbeam nu este o iluzie, atunci ne 
aşteaptă, intr-un viitor nedefinit, zoxii unei alte epoci 


(continuare în pag, 5) 





(reprezentând Ministerul Culturii din Romfnia), prof. Francisca 
Băltăceanu, prof. Cesare Bissoli, Pierluigi Cabri, prof. Vincenzo 
Cappelietti, prof. Mario Cattaneo, Pr. Fabio Ciardi, prof. Piero 
Coda, Smaranda Cosmin Puchilă (principala moderatoare din 
partea română), Giovanni Battista Dadda (principalul moderator 
din parțea italiani), Dan Damaschin, prof. Mihai Gherman, pr. 
Ştefan loae, pr. Juvenalie Tonaşcu, Giuseppe Lazzaro, prol. 
Gaspare Mura, poetul Adrian Popescu, Smaranda şi Christian 
Vâmaș etc. (am respectat ordinea alfabetică) Desigur, partea 


română a fost cea care a avut multe de învățat, mai ales sub aspect 
tehnic şi organizatoric 





ş 


n e muta = cimiaaui: 


a i ame 


— —— 7... PF .._———. 9” —.—— 7 —._.——7 ———— O... 








(urmare din pag. 4) 


teocentrice, de cultură ancillară. Poate acel “nou Ev 
Mediu” profețit prea devreme de Berdiaev şi căruia post- 
modernismul i-ar putea fi un soi de “alexandrinism”... În 
orice caz, “nostalgia Evului Mediu”, în sens creştin, sau 
nostalgia Tradiţiei, în sens guenonian, nu reprezintă, 
principial,vreo formă de paseism istoric, cum îşi închipuie 
unii, ci tentativa de recuperare a esențialului pierdut. 
Raportându-ne la factorul “timp”, nu este vorba nici de 
sin-cronie, nici dedia-cronie,ci mai degrabăde necesitatea 
spirituală a unei meta-cronii soteriologice. 


Ul 


Având conştiinţa sau numai intuiţia acestei 
deosebiri esențiale între religie şi cultură, lumea ortodoxă 
de azi, abia ieşită de sub teroarea ateismului comunist, 
manifestă tendința unui anume radicalism religios, 
mergând până la diabolizarea globală şi aprioricăa culturii 
moderne, pe care o receptează ca pe un factor dizolvant, 
căruia este nepregătită să i se opună cu arme academice. 

Anul trecut, spre exemplu, în Rusia, la 
Ekaterinburg, s-a întâmplat un fapt pe cât de incredibil, pe 
atât de îngrijorător: ierarhul locului respectiv, episcopul 
Nikon, a decis scoaterea din biblioteca Seminarului 
Teologic şi arderea în piața publică a cărților unor teologi 
ruşi din exil, considerați a fi trădat puritatea Ortodoxiei, nu 
neapărat prin concesii dogmatice, cât printr-o prea mare 
deschidere spre actualitate şi spre valorile culturale ale 
Occidentului! Din declaraţiile destul de confuze ale unor 
membri ai eparhiei şialeunorelevi ai Seminarului Teologic, 
rezultă o suspiciune primitivă față de discursul teologic 
prea'cultural”, prin care, insinua cineva, “poți să ajungi în 
altă parte”... “Ereticii” vinovați de “tălmăcirea liberă a 
învățăturii lui Hristos” se numesc Aleksandr Schmemann, 
loan Meyendorf, Aleksandr Men şi Nikolai Afanasiev! 
Deşi nus-au numărat printre victimele recente ale barbariei 
pravoslavnice, nici un Paul Evdokimov sau un Vladimir 
Lossky nu sunt prea agreați în Rusia... 

Răsăritul pare să reitereze, printr-un anacronism 
deconceitant, anumite atitudini radicale, de care şi Apusul 
s-a făcut vinovat cândva, dar pe care le-a depășit demult. 
Straniu este că radicaliştii ortodocşi de azi, porniţi să se 
războiască nu doar cu oamenii, dar şi cu cărţile, nu uită 
niciodată să le reproşeze catolicilor trecutul inchizitorial! 

Abiaieşitdin““noaptea barbară”, care-l înstrăinase 
de izvoarele culturii antice, dar şi de Părinții greci ai 
Bisericii, Apusul a cunoscut, cu secole în urmă, violența 

Inchiziției sau suficiența acelui graecum est, non legitur. 






3 25 AS „dă e 
for Atta ERA Ac e 


Da 


sees, si NU şi A ia BA 








PUNCTE CARDINALE 


Răsăritul de astăzi, ieşit dintr-o nouă noapte barbară”, care 
l-a înstrăinat de Europa occidentală şi de tehnicile culturii 
moderne, pare să trăiască aceeaşi ispită a 
“fundamentalismului” sau a suficienţei izolaționiste (sub 
forma unui soi de... [afirm est, non legitur). 

E legitim săne întrebăm, nu cu reproşuri indignate, 
ci cu îndurerată iubire, care sunt explicaţiile acestei stări de 
lucruri şi care ar fi căile de ao depăşi. Căci de soluționarea 
acestei crize conjuncturale depinde unitatea lumii creştine 
şi salvarea tradiţiei europene. 

Desigur, tensiunile dintre Occident şi Orient au şi 
vechi rădăcini istorice. Acest impas al trecutului poate fi 





însă depăşit în multe privințe, cum s-a şi dovedit în deceniile 
din urmă. Din nefericire, dincolo de divergențele 
confesionale, Ortodoxia se simte agresată în temeiuile ei 
de invaziaculturii secularizatea Occidentului contemporan. 
Ingrijorată de tendințele dizolvante ale acestei culturi, o 
mare parte a lumii ortodoxe se crede datoare să se supere pe 
însuşi discursul detip cultural. Hipersensibilizată de lungile 
decenii de prigoană politico-ideologică, ea tinde să vadă în 
laicismul democratic un fel de continuare ““cosmetizată* 
ateismului comunist. Unei culturi fără Dumnezeu ea crede 
că-i preferabil să-i opună o religie fără cultură. 

Ceea ce uită numeroşii adepți ai acestei poziții 
elementare şiexclusiviste este tocmai marealecție fundatoare 
a propriei lor tradiții. Ivit în vremurile de prelungită agonie 
a culturii păgâne, creştinismul primelor secole a ştiut să 
combată această cultură cu chiar uneltele ei. Sfinţii Părinți 
au fost, în majoritatea lor covârşitoare, mânuitori erudiţi şi 
subtili ai formelor culturii greco-latine, pe care le-au pus în 
slujba noilorconținuturi de credință. De la Origen şi Clement 
din Alexandria până la marii capadocieni, de la leronim şi 
Augustin până la Maxim Mărturisitorul şi loan Damaschin, 
ej s-au delimitat critic de spiritul culturii păgâne, dar n-au 
ignorat şi n-au refuzat instrumentele pe care aceasta li le 
oferea. Buna pregătire culturală le-a sporit şi creditul. şi 
eficiența: păgânismul a fost învins pe limba lui. Cu o 
desăvârşită înțelepciune, ei au realizat o dublă performanță: 
aceea de a salva ceea ce era viabil din cultura lumii vechi şi 
aceea de a oferi, dintru început, un instrumentar cultural noii 
lumi creştine. Geniul natural al Eladei şi-a găsit împlinirea 


2 i A 





SA tate CAR sef 
dă A ci SA aa Sa d) E ir 





te e 





lan.-Febr. '99 NR. 1-2/97-98 PAG. 5 











“postumă“ în lumina supra-naturală a Revelaţiei. 
Platonismul, neoplatonismul şi aristotelismul au intrat 
transfigurate în cetatea lui Dumnezeu. În felul acesta, între 
cele două lumi a existat o ruptură spirituală, dar o 
continuitate funcțională. Ordinea creştinănue distructivă, 
ci integratoare; ea nu anulează, ci convertește. Cultura a 
suferitatunci omefanoia,o mutație ontologicăşi axiologică, 
sub semnul biruitor al Crucii. Şi de o meranoia € nevoie şi 
astăzi. Panica în faţa culturii nu este semn de putere, ci de 
slăbiciune, Religia nu se confundă cu cultura, dar nici nu 
este incompatibilă cu ea. Religiile dau suflet cultuxilor, iar 
culturile dau trup religiilor. 

Beneficiind de un mai lung exercițiu al 
modemităţii, într-un cadru istoric mai puțin contorsionat, 
învățând poate şi din mai vechile lui erori i post-medievale, 
creştinismul occidental s-a priceput să reacționeze mai 
complex la provocările secularizării. EI a înțeles cătrebuie 
să recucerească lumea dinlăuntrul culturii, iar nu dinafara 
ei. Ortodoxia, oricâte puncte de divergență ar păstra cu 
creştinismul occidental, s-ar cuveni să-i prețuiască 
exigenţele culturale şi strategiile civilizatorii. Aşa cum 
Occidentul barbarizat a reînvățat cândva lecţia culturii de 
la Bizanțul ortodox şi imperial, tot aşa s-ar cuveni astăzi ca 
Orientul barbarizat să reînveţe lecţia culturii de la un 
Occident care şi-a însuşit-o bine, contrazicând prejudecata 
ideologică a obscurantismului religios”. 

Avândun model diacronic în Tradiţia patristico- 
bizantină şi un model sincronic în creştinismul occidental 
de azi, Ortodoxia trebuie să se deschidă culturii, fără a-şi 
sacrifica temeiurile (aşa cum au ştiut s-o facă câțiva mari 
teologi ai Răsăritului contemporan, printre care şi părintele 
D. Stăniloae). lar dacă în cultura secularizată sirate a avea 
un adversar primejdios, atunci să-şi reaminteascăadevărul 
elementar că, pentru a fi combătut eficient, adversarul 
trebuie bine cunoscut, ba chiarînvins cu propriile lui arme. 
Altminteri orice frondă rămâne sterilă. 

Lumea creştină se confruntă, în ansamblul ei, cu 
provocările tot mai perverse ale spiritului secular. Dacă 
marile confesiuni istorice nu vor avea înțelepciunea și 
disponibilitatea de a-şi reuni forțele şi vocațiile, deopouivă 
mistice, morale şi culturale, în acestadevărat Armaghedon 
spiritual, atunci creştinismul secolului XXI va cunoaşte o 
criză fără precedent. Dacă unirea Bisericilor creştine pare 
încă o frumoasă şi nobilă utopie, uitarea lor de acțiune şi 
re-acțiune împotriva adversarilor comuni ar putea fi o 
realitate exemplară a trăirii întru Hristos, o formă de 
soteriologie infraistorică, mărturisitoare şi creatoare ad 
maiorem Dei gloriam. 




























Răzvan CODRESCU 
















(urmare din pag. 3) 


Mai suspectă este ralierea, în privința 
originii riturilor, la explicația unor biologi 
şi psihanalişti jungieni, potrivit cărora ele 
ar deriva din anumite instincte şi “rituri” 
din lumea animală. Această soluţie, care 
reduce ritualurile la un soi de tropisme, i 
se pare “...pentru moment, unica poziție 
acceptabilă” (op.cir., p.107). Cât despre 
transcendența. spirituală, o respinge 
tranşant ca neverificabilă empiric (!), 
păzind cu strictețe sfatul lui L.. 
Wittgenstein despre “metoda justă a 
filosofiei”: **...să nu se spunănimic altceva 
decât ce se poate spune”, iardacă “...cineva 
ar vrea să spună ceva metafizic, să 
demonstreze că nu adat nici o semnificație 
vreunuia dintre semnele propozițiilor 
sale.” 

Desigur, oricine îşi va da seama de 
îndată că este imposibil să spui ceva, nu 
neapărat metafizic, fără ajutorul 
semnificanţilor. A crede că se pot emite 
semnale fără semnificație reprezintă o 
contradictio in adjecto. Dar să presu- 
punem că Wittgenstein se referea la o 





7) Tractatus logico-philosophicus, apud 
Culianu, op.cit., pp.76-77. 


semnificaţie secundă, la conotație. Chiar 
şi aşa, prescripția lui rămâne inoperantă 
nu numai pentru speculațiile filosofico- 
religioase, dar şi pentru orice alt domeniu 
al gândirii umane. Precum a arătat Patrick 
Suppes, el însuşi un analist al limbajului 
filosofic, orice formă de cunoaştere, se 
sprijină, în ultimă instanţă, pe supoziţii de 
natură metafizică, deoarece - continuă 
ideea filosoful ieşean - aceste supoziții 
ale intelectului compun chiar metafizica 
unui timp. Ea nu e nici adevărată, nici 
falsă, “ea este... odată cu credințele şi 
ştiinţele noastre'*, astfel că “...cel care 
propune eliminarea completă a 
metafizicii, comite el însuşi propoziții 
metafizice” (Afloroaei, loc. cif.). Ultimele 
observații vin să completeze evaluarea 
extrem de critică, dar nu mai puțin 
pertinentă, adresată de Afloroaei direcției 


8) Apud Şt. Afloroaei, Cum este posibilă 
filosofia în Estul Europei, Ed. Polirom, laşi, 
1997, pp. 265-266. 

9) Aceeaşi situaţie o surprinde M, Eliade 
când arată că produsele şi creativitatea 
folclorică folosesc materiale în care teoria e 
deja conținută. V., interalia, Comentarii la 
legenda Meşterului Manole, inclusă în 
antologia Drumul spre centru, Ed. Humanitas, 
Buc., 1991, p. 400, 


filosofice postmoderne. vis-a-vis. de 
metafizică şi religie; “Aproape paradoxal, 
discursul care se voieşte cu tot dinadinsul 
postmodesnnuse află deloc într-o situație 
singulară. Întrucâte! nu recunoaşte o formă 
mai justă de comprehensiune şi nu poate 
numi o a treia instanţă în disputa sa cu 
modernitatea, aceasta suspendă 
interpretarea ca atare. Gestul său nu diferă 
prea mult de cel al rațiunii «luminilony: 
disolutiv și diseminator, agresiv şi frivol, 
el trădează absența oricărui reper dincolo 
de propria sa voință. Ca şi cel modern..., 
el secularizează în definitiv totul. Şi o 
face aducând orice limbaj - religios, 
metafizic, istoric - în elementul laic şi 
exterioral timpului” (idem, pp. 236-237). 

În acest cadru referențial se situează 
O altă concluzie importantă a studiului 
despre gnoze, aceea că “toate miturile 
sunt deopotrivă de adevărate” şi “numai 
puterea le face pe unele mai «adevărate» 
decât altele” (Culianu, op.cit, p. 340). 
Ultima parte a propoziției lasă a înțelege 
că religiile (“jocurile minţii”), când nu 
sunt impuse de-a dreptul de “jocurile 
puterii”, au a suferi imixtiunea acestora, 
persuasivă sau brutală. 


Faptul se verifică mai mult pentru 
fazele posterioare preluării puterii politice 
şi, se pare, nu pentru toate religiile. În 
orice caz, curentele mistice şi ascețice de 
pretutindeni au rămas străine de 
influențele politice, ca şi de tentațiile 
utilizării lor. Convertirile silite au loc 
numai după ce seducția exercitată de o 
nouă perspectivă spirituală asupra unor 
minți (prin experiență directă, cuvânt, 
faptă, puterea exemplului) le exaltă 
suficient pentru a le insufla hotărârea de a 
constitui primele nuclee de putere. Nu 
putem să nu fim de acord cu remarca de 
bun simț a lui Thomas Carlyle în ce 
priveşte propagarea unei noi religii. Înainte 
ca orice manipulare politicăsă fie posibilă, 
expansiunea ei nu se explică prin sabie, 
căci “la început orice părere nouă este 
tocmai o minoritate la unu (...) Un singur 
om din lumea întreagă crede în ea (...) 
Dacă el va lua o sabie şi va încerca să o 
răspândească, nu va reuşi mare lucru," 


Florea TIBERIAN 
(va urma) 





10) Cultul eroilor, Institutul European, 
laşi, 1996, p.78. 











PAG. 6 NR. 1-2/97-98 Ian.-Febr. "99 





TRADITIA BIZANTINĂ SI CREATIA MUZIGALĂ ROMANEASCA 


Doresc să consemnez aici corelația sublimă între 
ortodoxism şi muzica bizantină, pornind de la sensul 
profund al cuvintelor lui Mircea Eliade: “Ortodoxia e, 
pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie acmalizat 
în pe ele şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim 
creştini -pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă 
simplaumanitate, şi să cuprindă din acel sucalmetafizicii, 
care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o 
axă centrală în Univers şi în noi înşine, Acele conştiinţe 
care trăiesc efectiv o viaţă sufletească - nu pot îndepărta 
altfel sentimentul tragic al existenţei decât prin 
creştinism”. 

Muzica bizantină, pe fond românesc, s-a născut din 
îmbinarea armonioasă dintre cântecul din mirifica Eladă 
şi psalmodia ebraică. Ea a fost monodică, iar melosul 
respectiv a reliefat o policromie de game şi de ritmuri - 
neîncadrate în măsuri - şi o arhitectură bazată pe 
principiul variaţiei continue. Răscolitorul cărturar Dan 
Botta consemna următoarele: “Arta bizantină, în care 
formele canonice ale spiritului grec ajung la o severitate 
şi o rigiditate de piatră, a multiplicat, cum era şi firesc, 
sermmele prozodice pe texte. Bizantinii cunoşteau opera 
acestei magii a versului. Evlavia nu e inspirată numai de 
fextul brut, de seria de reprezentări elementare ale 
graiului, ci ea este mai mult produsul unei puteri 
incantalorii şi implicit ad unui ritm în care zac esenţele 
milei, ale durerii sau ale morții. Muzica Bizanțului nu 
cunoştea ceea ce numim armonie. Ea era, ca şi muzica 
imnurilor antice, monodică. Fiică a tradiţiei clasice, ea 
a cunoscut doar ritmul procesional, acea blândă 
majestate, acea severitate senină pe care Statuarii antici 
0 înscriau în frizele templelor. 

Bizanțul a dăruit însă monodiei clasice o varietate, 
0 plenitudine fără seamăn de ritmuri. Nuanrele unei 
bogate armonii par a stărui ascunse, în firul ceresc, de 
infinite lungimi, al cântării bizantine. Până la Bizant, 
muzica antică suferă aceleaşi transformări ca şi plastica 
Jrizelor. Din umană, devine ascerică; din spiritualistă, 
devine mistică...” 

Lafinelesecolului al 1 8-lea, influențele artei sonore 
din vestul european i-au determinat pe compozitorii 
noştri să scrie pe mai multe voci şi Să-Şi însuşească 
tehnica de creaţie din marile epoci (culturale) ale 
Apusului. Ceeace nu înseamnăcă au neglijatsplendidele 
imne bizantine, ale înaintaşilor, de o grandoare austeră 
şi hieratică. În această ambianţă, a corespondențelor 
spirituale dintre literatura, plastica şi muzica bizantină, 
vom prețui atât pe compozitorii imnografi - Sau 
“compozitorii monodici” - cât şi pe marii anonimi care 
considerau că muzica s-a născut în climatul rugăciunii, 
sub cerul ideologiei christice, Şi că nu este nevoie ca 
autorii respectivi să-şi iscălească opusurile. Cel ce a 

studiat şi s-a impus - plenar - şi pe plan internaţional, în 
ceea ce priveşte muzica bizantină, a fost părintele 1.D. 
Petrescu, despre care acelaşi Dan Botta a scris că: 
“Problemele de tehnică poetică, strict legale de 
problemele muzicii, ne-au făcut să cercetăm de curând 
cartea plină de învăţătură a părintelui Petrescu de la 
biserica Visarion”. Ca apoi să adauge: “O artă atât ie 
ritinică, în care tonurile transparente, cu luminozități de 
frescă, erau chemate să invoce harul, nu putea recurge 
decât la nobilul diatonism grecesc. Toate nuanțele 
umbrei, chiar în arta veche le aducea chromatismuul şi 
enharmaonisrul asiatic, şi pe cari le profesau lapetreceri 
aulețiii citariştii, fiutrăpărăsite ca expresiiale vulgarităţii, 
Bizantul înflorea în divin. 

Cartea părintelui Petrescu ne încleamnă spre această 
mare lumină, din care lumea medievală şi-a tras toate 
ale ei. Prin transparenţa suprafirească a cântărilor pe 
cari le închide, ea evocă acea viziune de rai pe care 
cruciații din cronica lui Villehardouin au avut-o în faţa 
| celor o mie de cupole de aur ale Constantinopolei”. 

Vă vom prezenta, succint principalele şcoli 
componistice religioase, de după anul 1800, cristalizate 
| pe pământul fostei “Dacii Felix”. Era firesc, ca la 
început, cântarea nouă bazată pe armonie, polifonice şi o 





PUNCTE CARDINALE 


formă de tip vest-european Să sufere influenţe. În acest 
context ne referim la cele venite din constelația 
romantismului muzical german şi, în acest Sens, Sunt 
caractristice lucrările lui Alexandru Flechtenmacher, 
Ioan Andreisau Eduard Wachmann. Continuând creator 
această linie a celor trei “germani filo-români”, 
compozitorii din nordul Moldovei, în frunte cu Ciprian 
Porumbescu, Isidor Vorobchievici, Eusebie şi Gheorghe 
Mandicevschi, cei din Banut, în frunte cu Ion Vidu şi 
Timotei Popovici, cei din Muntenia, în frunte cu George 
Sfephanescu şi cei din Transilvania, în frunte cu Iacob 
Mureşianu şi Gheorghe Dima, au dat naştere la piese de 
cult în care se remarcă o îmbinare armonioasă a 


mijloacelor de expresie ale arteisonore romantice germane 
cu cele din străvechea muzică bizantină - ulterior, în urma 
influențelor orientale, devenită muzică psaltică. Un caz 










HRISTOS ACHEIROPOIETOS 
("Cel nefăcut de mână omenească”) 





aparte îl constituie Gavril Muzicescu, înrâuritde liturghia 
rusă. Este, în mare vorbind, un “compromis fericit” - ca 
să-l cităm pe Zeno Vancea... lar lucrările, valoroase. La 
finele secolului al 19-lea şi da începutul secolului 20, se 
impune “Curentul tradirionalist”, cel care îl are ca 
exponenţi pe marii artişti Dumitru G. Kiriac, Gheorghe 
Cucu, Theodor Teadorescu, loan Chirescu, Nicolae Lungu 
şi mulți alții, ce pornesc de la muzica bizantină şi psaltică 
şi, mai ales, de la mişcătoarea şi milenara noastră melodie 
de strană. În cartea noastră Muzica corală romă nească, 
apărută în cadrul Editurii Muzicale, în anul 1906, deci în 
plină societate comunistă, la pagina 341 am evidenţiat 
următoarele: “Cel mai realizat moment din muzica noastră 
corală bisericească îl constituie curentul tradiţionalist, 
curentul ce cultivă cu precădere cântarea de strană, 
strâns legată de cântecul popular românesc, contribuind 
în acest fel la crearea mult aşteptatului stil autohton. În 
ciuda împotrivirilor violente ale oficialităților, dar mai 
ales ale conducerii Bisericii Ortodoxe, ce considera nejustă 
şi aproape imposibilă tratarea corală a cântecului de 
strană, deoarece s-ar crea un Stil impur, aceste arhaice 
melodii neputând fi transcrise în notația europeană, un 
număr considerabil de creatori deosebit de dotați au scris 
și alte lucrări legate de cult în acest stil autentic, ajungând 
în scurtă vreme la o reuşită deplină”. Ca apoi, la pagina 
343, să subliniez că “Puncrul culminant al muzicii 
religioase în epoca dintre cele două războaie este atins de 





Paul Constantinescu în Oratoriul de Crăciun (1936) 
pentru solişti, cor şi orchestră şi în Patimile Domnului 
(1943) -oratoriul pentru solişti, cor şi orchestră, pe lexte 
bizantine din epoca medievală, descifrate, traduse şi 
rânduite de Î. D. Petrescu. Arta sa reprezintă oprelucrare 
creatoare a stilului lui D.G. Kiriac, dar şi 0 renaştere a 
vechii muzici bizantine. Din acest punc! de vedere, cele 
două oratorii pot fi considerate pe drept cuvânt ca având 
o importanță covârșitoare în muzica universală, la care 
se adaugă atât noblețea expresiei, cât şi noutatea 
limbajului folosit. ” Nelipsind nici consideraţiile asupra 
cântecelor de Crăciun: “Un alt gen cultivat de aproape 
toți compozilorii români, sub forma unor simple 
prelucrări de folclor, îl constituie colindul şi cântecul de 
stea. Melosul lor modal, de o rară frumuseţe Și cu o 
originalitate deplină, ritmică variată, mai întotdeauna 
asimetrică, au fost tratate şi dezvoltate cu succes mai ales 
de compozitari ca D.G. Kiriac, Gheorghe Cucu, Teodor 
Teodorescu, Sabin V. Drăgoi, loan D. Chirescu, Dimitrie 
Cuclin, Roman Vlad şi introduse mai apoi în muzica 
simfonică de George Enescu, Mihail Andricu, Mihail 
Jora, Sabin V. Drăgoi, Marțian Negrea, Paul 
Constantinescu, Sigismund Toduţă, Zeno Vancea şi de 
către mulți dintre tinerii compozitori din zilele noastre.” 
Aşa cum consemnează talentata muziciană Irinel 
Anghel, în a sa carte Orientări, direcții, curente ale 
muzicii românești din a doua jumătate a secolului XX, 
apărută în cadrul Editurii Muzicale a Uniunii 
Compozitorilor şi Muzicologilor, 1998, în contexiul 
eufoniilor religioase s-a impus un nou tip de neobizantism. 
Se cuvine a cita următoarele, consemnate la pagina II: 
“Avândo arie ceva mai largă de raportare stilistică decât 
muzica folclorică (reperată cel puţin teoretic strict 
spațiului românesc), arta sonoră de inspirație bizantină 
urmează totuşi aceleaşi trasee, cu revenirile aferente la 
diferite niveluri parcurse deja: de la bizantinismul frust 
preluat în creaţia contemporună la prefigururea unei 
lumi muzicale metabizantine. Actul estetic astfel rezultat 
poate avea, în consecință, fie o coloratură locală, 
individuală (bizantinismul românesc, spre exemplu), fie 
mult mai generoasă, surprinzând, prin modelarea unor 
arhetipuri ale muzicii şi spiritualității bizantine, întreaga 
arie de reflectare a acesteia, potenţialitățile ei universale.” 
Din toate acestea reiese că ortodoxismul românesc 

a fOst, este şi rămâne marele univers al inspiraţiei pentru 
compozitorii români din toate generaţiile, iar în această 
ambianță Spirituală, muzica bizantină şi psaltică a 
constituit ceea ce pentru drumețul curajos a semnificat 
“steaua polară”. Literatura, plastica şi muzica din 
vremuri de denuult, ca şi cele din zilele noastre, s-au 
înfrățit, dând naştere la o cultură sublimă, aceea a 

creştinismului ortodox. 

Vom încheiaa citând un fragment semnificativ din 
eseul lui Dan Botta intitulat Erumosul românesc: “Opera 
de artă răsfrânge - cum ar răsfrânge marea coloritul 
specific al coastei - stilul pământului în care S-a născut. 
Şi precum marea nu restituie caracterul momentaan, 
local, pitoresc, al pământului, ci poartă până la mari 
depărtări nuanţa indefinită, coloritul aş spune liric, 
general, al ucestuia, tot aşa stilul pământului nu e 
restituit niciodată de operele de pitoresc , de dorită 
colorare specifică, ci de acelea care întind până departe 
sufletul lor inspirat. E unparadoxacesta-şi semnulunei 
damnaţii, desigur, - că tocmai acele lucrări care ating un 
maximum de abnegaţie şi tind a se dezrobi de timpul şi 
spațiul contigenţial, poartă mai limpede şi mai viu, Să 
zicem, caracterele patriei. Eroicşi lucid, mistic şi pasionat, 
omul e făurit ca o piatră misterios alintată de valuri, de 
elementele pământului său. Şi tot aşa gândurile sale. 
Sub tn cer înalt, limpede, static, pe un pământ asediat de 
marmoră, în care palmii poartă pe frunte o răcoare şi o 
linişte de templu, se va ivi o artă ale cărei constante vor 
Ji claritate, majestate, euritmie.” 


DORU POPOVICI 





———— 








PUNCTE CARDINALE ian-rebr 99 NR. i-207-08PA4G.7 





Realizările ştiinţei moderne par să intre în contradicție cu 
religia. Dar pentru un număr mereu mai mare de savanţi occidentali, 
aceleaşi descoperiri oferă suport spiritualității şi dau indicii asupra 
naturii lui Dumnezeu. 

Acesta este subiectul pe care vestita revistă VNEWSWEEK îl 
găzduieşte în mod predilect în numărul ei din 27 iulie 1998. Sharon 
Begin a intervievat o seamă de savanți eminenţi cu privire la relația 
dintre ştiinţă şi religie. Şi, în disprețul corpului de prejudecăți 
contemporane ale omului comun, autoarea conchide că ştiinţa ÎI 
găseşte pe Dumnezeu. 

De exemplu, Allan Sandage, în copitărie un “ateist practicant” 
(1), după ce a petrecut o viață întreagă sfredelind, ca astronom, 
cerurile, declară: “Știința m-a adus la concluzia că lumea e mult 
mai complicată decât poate ştiinţa să explice (...) Doar prin 
supranatural poți înțelege misterul existenţei ”. 

Spaţiul civilizației creştine este, deloc întâmplător, locul unde 
s-a odrăslit metoda experimentală. Orientul extrem nu se interesa 
de investigarea naturii, socotiţă perisabilă şi chiar iluzorie. Islamicii, 
în ciuda performanţelor din algebră, au lăsat misterele fizicii în 
mâinile lui Allah şi în cărțile lui Aristotel. În schimb, Biblia, cu 
accentul ei pus pe creația specială şi cu distincția sacru/profan (aşa 
cum arată cercetările lui Pierre Chaunu), a impregnat mediul 
spiritual care a facilitat savanților o apropiere fertilă de natură, într- 
un mod favorabil ştiinţei, Universul creat de un Dumnezeu raţional 
trebuia să fie un univers rațional şi convergent cu mintea umană. 
Aceasta este presupoziția de bază a ştiinţei, operaţionalizată în 
epoca modernă cu aportul uriaş al teologiei. Din contră, azi ştiinţa 
a fost confiscată de filosofii care se află într-o gravă adversitate cu 
axiomele care fac posibilă ştiinţa însăşi. De pildă, recursul sistematic 
la ideea de “hazard” ca mecanism ziditor al arhitecturii nespus de 
complexe a Universului. Hazardul a devenit astăzi, în opoziţie cu 
toate principiile fondatoare ale ştiinţei, zeu/evol/uţionist al /acunelor. 
E! justifică ceea ce este cea mai mare dintre ereziile antiştiințifice 
contemporane, anume credința obscură că “din haos se naşte 
ordinea” (order out of chaos). 

Revenind la istorie, un univers creat (conform Geneze:) era şi 
un univers contingent (care putea, deci, să fi fost sau nu; adică 
nenecesar, ca una din infinitele posibilităţi ale lui Dumnezeu). Ca 
atare, savanții au început să realizeze că legile ce prezidează 
universul pot fi descoperite prin experiment şi nu neapărat deduse 
din gândirea pură cala Aristotel. “Aşa a apărut ştiinţa experimentală 
dintr-o doctrină religioasă”, spune Kenneth Woodward. Încât, 
continuă el, revoluția ştiinţifică din secolul XVII nu chestiona defel 
existența lui Dumnezeu, ci “geografia sacră” a lui Aristotel, 
presupunând că pământul şi corpurile cereşti erau fixe şi eterne. 
Ceea ce pare, privind retrospectiv, conflict între religia medievală 
şi ştiinţa emergentă, era mai degrabă contactul „ostil dintre 
aristotelianismul (de care era saturată teologia occidentală a vremii) 
şi noile descoperiri provocatoare şi incomode. “Într-un anume 
sens, religia s-a ars penlru că s-a infipt prea tare într-o anumită 
viziune ştiinţifică a lumii, care a fost ulterior abandonată ”, explică 
Owen Gingetich, profesor de istoria ştiinţei la Harvard. Copernic, 
Galilei, Kepler au demonstrat cu o precizie tot mai mare că 
pământul şi celelalte planete orbitau în jurul soarelui. Dar toţi erau 
creştini devotați, care apărau viziunea aceasta despre univers ca 
fiind mai demnă de Creator. 

Incidentul “Galilei” a fost lămurit recent într-o lumină mai 
puţin prometeică (vezi cartea lui A, Koestler, Lunaticii, Ed. 
Humanitas, 1995). Aceasta nu a fost niciodată o simplă ciocnire 
între ştiinţă și religie. Galilei a supraevaluat probele pe care le putea 
oferi şi, în mod nechibzuit, l-a caricaturizat pe Papă în scrierile sale. 
Ori, cum papalitatea era pe vremea aceea instituție publică protejată 
de lege, iar Inchiziția avea şi atribuții penale în statul medieval, 
arestul lui Galilei nu mai apare ca fiind întru totul arbitrar, 

De fapt, conflictul ştiință-religie a fost detonat la proporții de 
masă de către iluminiştii francezi, ca bază ideologică de luptă 
împotriva Bisericii. Un caz polemic în această schemă este însă 
asasinarea de câtre revoluționarii francezi ne-obscurantişti a lui 
Antoine Lavoisier. “Reacționar”, întemeietorul chimiei, savant 
creştin, era prea ataşat de o ordine “revolută”, împreună cu care 
trebuia să moară. Episodul nu trebuie uitat, mai ales că el nu încape 
prea des în manualele de istorie a ştiinţei, privilegiu pe-care îl are 
numai cazul nefericitului Giordano Bruno, 

Astăzi, universul mecanic, guvernat până în ultima fibră de 
determinismul legilor fizice (care l-au făcut pe Carl Sagan - ateu şi 
mitograf science-ficționist - să declare că în e! “nu mai este nimic 

















de făcut pentru un Creator ”), este chestionat de fizica cuantică, 
"Si cum însuşi conceplul de materie a fost dematerializat, nici o 
filosofie materialistă nu mai poate pretinde că este «ştiinţifică» ” 
(A. Koestler). Revoluția capătă mari proporții. Ea îşi răsfrânge 
consecințele şi în psihologie (unde sunt puse sub semnul întrebării 
cele două mari curente pandeterministe: psihanaliza şi 
behaviorismul) sau în sociologiile deterministe ale lui Marx, 
Spencer şi ale urmaşilor acestora. 

De la George Town la Berkeley, teologi şi oameni de ştiinţă, 
care nu mai concep reducerea miracolului vieţii la un lanţ de reacții 
biochimice, sau a miracolului creaţiei la un “sughiț” în spațiu şi 
timp, se unesc în institute şi proiecte comune, iar tot mai multe cărți 
de-ale lor poartă nume ca acestea: Știință şi Teologie, Credința in 
Dumnezeu - o nouă eră a Ştiinţei, Ipoteza creaţiei, Evoluţionismul 
- o teorie în criză, Darwinismul: sfârşitul umui mit etc. 

Fizicienii apreciază că, dacă una dingură dintre marile 
constante ale universului ar fi fost infinitezimal diferită, atunci 
atomii şi-ar fi pierdut coeziunea, stelele s-ar fi aprins, iar viața nu 
ar mai fi fost posibilă. John Polkinghorne, care a avut o carieră 
strălucită ca profesor de fizică la Cambridge, înainte de a deveni 
preot, arată: “Atunci când iţi dai seama că legile naturii trebuie să 
fie incredibil de fin acordate pentru a produce universul pe care 
îl vedem, apare ca firească ideea că universul nu «s-a întâmplat» 
din senin, ci că trebuie să existe în spatele lui un scop! ”. Charles 
Townes (laureat Nobel în fizică, în 1964, pentru descoperirea 
principiilor laserilor) adaugă: “Mulți au sentimentul că, într-un 
anumit mod, o inteligenţă trebuie să fi fost implicată în apariția 
legilor universului (...) Eu simt prezența puternică şi acțiunile unei 

fiinţe creatoare, cu mult dincolo de mine şi totuşi mereu personală 
şi apropiată”. (lată că o simplă şi delicată potrivire cu teologia 
ortodoxă - Dumnezeu transcendent prin ființă şi imanent prin 
lucrarea energiilor necreate - se regăseşte spontan la unu! dintre 
liderii fizicii mondiale!). Pentru mulți credincioşi, sentimentul 
divinității, al unei prezenţe nevăzute din spatele lumii vizibile, a 
fost mereu şi este concretizat în ideea unui Dumnezeu personal 
care intervine în lume. Unii savanţi găsesc o deschidere remarcabilă 
pentru astfel de manifestări la nivelul evenimentelor cuantice sau 


subatomice, unde s-ar putea întrezări un fel de vad spre o realitate | 


de substrat, care pune capăt universului newtonian etanşeizat în 
determinismul lui imanent. “Mecanica cuantică ne permite să 
concepem acțiunea specială divină", spune R.]. Russel, fizician 
devenit teolog, fondator al “Centrului pentru Ştiinţe Naturale şi 
Teologie” ( Berkeley), William Stoeger, profesor de astronomie la 
Universitatea Arizona, este şi preot: “Da, am avut experiența unui 
conjlici între ştiinţă şi religie. În clasa a Vl-a sau a VIl-a!”. Joel 
Primack, astrofizician la Universitatea California, arată că cea mai 
extinsă magnitudine imaginabilă a universului este de 1029 (un 10 
urmat de 29 zerouri). Cea mai mică mărime descrie lumea 
subatomică şi este de 10 urmat de 24 zerouri. Oamenii sunt exact 
la mijloc: "Oare nu'se transformă asta într-o poziție privilegiatăY”, 
Primack descrie situația aceasta ca 0 soul-satisfying cosmology 
(“o cosmologie care mulţumeşte sufletul”, pe placul sufletului 
nostru). În S.U.A. arată Newsweek, aproape 90% din americani 
cred într-un Dumnezeu personal: Totuşi (lucru valabil şi la noi) 
William Stoeger avertizează că religia e în pericol de a fi văzută, 
de oameni nefamiliarizați cu domeniul ştiinţei. “ca un anacronism”, 
ceea ce denotă o sensibilitate foarte opacă. S-ar putea produce 
nenumărate exemple ruinătoare pentru o atare concepție. 
Sherrington, fondatorul de mare răsunet al neurofiziologiei (Şi 
laureat Nobe!) l-a avut ca discipol pe Sir John Eccles, şi el deţinător 
al premiului Nobel pentru fiziologie (1963). lată ce declară el: 
“Dacă spun că unicitatea persoanei umane nu provine din codul 
genetic, nu provine din experienţă, atunci de unde provine ea? 
Iată răspunsul meu: dintr-o creaţie divină, Fiecare persoană este 
0 creaţie divină ”. Oricât de mult am supune controverselor astfel 
de enunţuri, este cert că ele îi fac ridicoli şi evanescenți pe aceia 
dintre protesorii de liceu care mai colportează scheme materia- 
liste, sau pe activiştii acelor “secte intelectuale” ce propagă un 
ateism agresiv, în disprețul total al noilor alternative ştiinţifice. 
Este însă adevărat că şi şcoala românească de apologetică se 
resimte după moartea ei clinică de sub comunism. Încât, e stringentă 
nevoie de muncă multă pentru asimilarea noilor dezvoltări din 
ştiinţe. Oricum, un lucru este clar: pe lângă teologi, în acest proiect 
este chemat să colaboreze atât omul cu vocație ştiinţifică, cât şi cel 


ie filosofică. 
cu vocaţie filosofică Vlad MUREŞAN 


PAG. 8 NR. 1-2/97-98 lan.-Febr. '99 





PUNCTE CARDINALE 


HOMOSEXUALITATEA DIN PUNCT DE VEDERE MEDICO-SANITAR 
Este activitatea homosexuală ceva normal? 


CE FAC 
HOMOSEXUALII 


SIDA a devenit pentru prima oară 
endemică prin practicile sexuale ale 
homosexualilor şi de la ei s-a răspândit 
în alte segmente ale populaţiei. Dacă nu 
ar fi fost homosexualii, acest pericol nu 
s-ar fi abătut în asemenea măsură asupra 
Americii şi Europei, deoarece se 
răspândeşte mai ales prin practicile lor 
bizare şi anormale. Bisexualii şi 
homosexualii . toxico-dependențţi 
infectează populaţia heterosexuală cu 
SIDA! 

In ciuda acestei calamități, liberalii 
susțin că nu există diferenţă între sexul 
hetero-şi cel homosexual. Pentru a evita 
să-i şocheze pe oamenii normali, presa 
pur şi simplu nu arată nici una dintre 
practicile abominabile ale homo- 
sexualilor. 

1) Sexul ora! este practicat de toţi 
homosexualii. În majoritatea acestoracte 
ei înghit spermă. Sperma conţine aceiaşi 
germeni care există în circuitul sanguin. 
Consecința este că înghițind spermă te 
expui aceluiași risc ca atunci când s-ar 
consuma sânge uman. 

2) Sexul anal este practicat de 90% 
din homosexuali. Grupul studiat de 
Corey şi Holmes a declarat câ a avut în 
medie 110 parteneri diferiți şi 68 de 
raporturi anale pe an. 

În timpul 'raportului anal, rectul 
devine un recipient, în care se amestecă 
salivă; fecale. spermă și toți germenii 
din aceste surse. Deoarece peretele rectal 
este foarte subțire, se întâmplă. foarte 
des să. se. rupă, permiţând agenților 
contaminatori să intre direct în fluxul 
sanguin. „Acest lucru poate duce şi la 
transmiterea hepatitei B, altă boală 
mortală, ce poate fi transmisă 
nevinovaților foarte uşor. 

5) Introducerea mâinii/brațului 
în anusul partenerului (fistin2). În 
raporturile anormale ale homosexualilor 
sunt folosite diverse obiecte ce'se 
introduc în anusul partenerului. până 
acolo că se produc leziuni ireparabile. 

4) Sexul fecal este practicat de:80% 
dintre homosexuali. Ei ling, îşi introduc 
limba în anusul partenerului şi înghit 
fecale. Acest obicei ne-european şi bizar 
este principala cauză a hepatitei. După 
Departamentul de Sânăţate Publică din 
San Francisco, 80% din cele 75,000 
cazuri de hepatită din oraş sunt între 
homosexuali. Hepatita este extrem de 
contagioasă şi se răspândeşte prin 
condiții de igienă necorespunzătoare. 
Oameni nevinovaţi suntîn pericol dea fi 
infectați cu hepatită de la homosexualii 
care lucrează în număr mare ca bucătari 
şi chetneri. 

Această practică: sexuală este de 
asemenea responsabilă de răspândirea 
țifoidei, a herpesului şi a cancerului, 
Cam 10% din homosexuali admit că 
mănâncă fecale și beau urină. 

5) Sexul urinar este practicat de 
29% din homosexuali, care-l numesc 
golden shower. Aceasta înseamnă a bea 
sau a face spălături cu urină, substanţă 


Dr. E.R. Fields 


“Homosexualii în armată”, “Drepturile homosexualilor”, “Ei 
Sunt peste tot şi sunt exact ca noi” - aceasta este linia promovată de 
presa liberală. Este activitatea homosexuală bună pentru armată, 
şcoli şi societate? Este acest stil de viaţă dezirabil la fel ca o relație 
heterosexuală? 


Presa, şcolile, politicienii şi chiar unele biserici promovează 
ideea că homosexualitatea nu este diferită de uniunea dintre un 
bărbat şi o femeie. Detaliile şi consecinţele practicilor homosexuale 
au fost trecute sub tăcere în toate discuţiile şi dezbaterile, chiar şi în 
cele ale Congresului. Care sunt aceste pericole? 





extrem de toxică. Consumul de urină poate HIV. sexul între homosexuali este o ruletă 
cauza moartea. TUSească. 

6) Sadomasochismul este practicat Este îngrijorător că un mare număr 
de 37% din homosexuali. Asta înseamnă de homosexuali lucrează în domeniul 
că torturează sau sunt torturați pentru a alimentației publice sau în sectorul sanitar. 
obține plăcere sexuală. Numeroase decese În acest fel se pot transmite cu uşurinţă 
în oraşele cu mulți homosexuali s-au hepatita, tuberculoza, paraziţii intestinali 
datorat strangulării “accidentale” în. şi alte boli. În loc să împiedice asemenea 
timpul practicării sadomasochismului. La persoane de a intra în contact cu alimente 
San Francisco autorități medicale sau pacienți administrația, Clinton a 
“îngrijorate” au considerat necesar să elaborat legi care-i promovează, în ideea 
organizeze, pe banii contribuabililor, “împiedicării discriminării”. 
cursuri pentru homosexuali, spre a-i  Sexulprotejat între homosexuali - 
învăța cum să-şi lege partenerul fără 0 glumă 
să-l omoare. “ Însăşi natura homosexualității 

7) Promiscuitatea. 60% din împiedică orice efort al simpatizanților 
homosexuali practică sex cu necunoscuți. dea se asigura că practică “sex protejat”. 
Un studiu din 1992. în Seattle, a “Homosexualii sunt prin natura lor 
demonstrat că homosexualul mediu promiscui şi mulți dintre ei practică orgii; 
sodomizează într-un an 108 bârbaţi Şi sadomasochism şi sex cu necunoscuţi. 
înghite spermă de la 45. “În oraşele mari, cu comunităţi 

1 homosexuale numeroase, au apărut, ca 

CONSECINTELE * Ciupercile otrăvite după ploaie, afaceri 
MEDICALE ȘI SOCIALE care le satisfac nevoile nenaturale, de ex. 
ALE ACT VITAȚII “băi pentru homosexuali” sau "camere 
HOMOSEXUALE de tortură” echipate cu biciuri, lanţuri şi 

alte instrumente, Ar fi vai de politicianul 

78% din homosexuali contractează ce s-ar încumeta să ceară închiderea lor! 
boli transmise pe cale sexuală. Intre 39% Homosexualii trăiesc mai puţin 
şi 59% au fost infestați cu viermi” > Durata” medie “de viață a 
intestinali, infectii răspâridite doar în țările” homosexualilor este de 42 de ani, doar 
lumii'a treia. Această promiscuitate este 9% depășesc vârsta de 65 de ani. Dacă 
şi 'singurul motiv pentru care, în 1992, SIDA este cauza morţii, vârsta medie 
83% din totalul cazurilor de SIDA din. scade la 39 de ani, Lesbienele trăiesc în 
SUA au fost între bărbați homo/bisexuali. - medie 45 de ani, 24% depăşind 65 de ani. 
Bisexualii sunt principalii vectori de Moartea violentă mai răspândită 
transmiţere a acestei boli. Cu toate că Homosexualii sunt expuşi de 100 de 
orice persoană se poate infecta cu virusul ori mai mult crimelor comise de alți 


Seattle, U.S.A: Foşti homosexuali manifestând împotriva homosexualității 








homosexuali. Sinuciderile sunt de 25 de 
ori mai răspândite. Asta indică că există 
probleme relaționale severe. Înainte de 
actuala eră a “corectitudinii politice”, 
Asociaţia Americană a Psihiatrilor a 
definit homosexualitatea ca boală 
psihică. 

Crimele în serie de multe ori implică 

homosexuali 

Mulţi dintre notorii criminali în serie 
ai ultimilor ani au fost homosexuali. 
Recent executatul John Wayne Gacy, 
Jeffery Dahmes şi pedofilul asasin 
Wayne Williams. 

Homosexualii molestează copii 

Cu toate că presa liberală tace 
eforturi să ascundă acest lucru, există 
grupări militante, ca “Asociaţia 
nordamericană de dragoste între bărbaţi 
şi băieţi” (NAMBLA) sau “Pedofilii 
anonimi”(PAN). NAMBLA are mii de 
membri care cer public autorizarea legală 
a practicilor lor anormale. Mulţi pedofili 
importă pornografie cu copii din țări în 
care această activitate oribilă este 
protejată de legile guvernelor liberale, 
cum ar fi Olanda sau Danemarca. 

Cei care promovează aceste crime 
îşi sfătuiesc aderenţii cum să câştige 
încrederea copiilor - chiar ajungând 
profesori, preoți sau şefi de cercâtaşi. 
Un membru al Cabinetului Clinton. 
lesbiana Roberta Achtenberg, a condus 
o vendetă de 2 ani impotriva Cercetașilor, 
pentru refuzul lor de a admite homo- 
sexuali în poziţii de conducere. 

Cu toate că ar putea exista nişte 
dovezi discutabile referitoare la faptul 
că unii dintre homosexualii mai 
efeminaţi au fost programaţi genetic 
așa, este mult mai probabil că homo- 
sexualitatea este o perversiune dobân- 
dită. 

Presa a ridiculizat eforturile 
cetățenilor decenți de a-şi proteja copiii 
împotriva acestor scelerați. S-ar spune 
că șefii presei protejează intenționat 
organizații ca NAMBLA. 

Homosexualitatea - un pericol 

pentru civilizaţie 

De-a lungul istoriei descoperim că 
atunci când homosexualii ies la rampă, 
societatea se află în declin. Toate 
civilizaţiie sunt creaţiile hetero- 
sexualilor. Când o civilizaţie ajunge Ja 
punctul în care bărbaţii ei nu mai sunt 
constructori, războinici şi taţi, apare 
cancerul homosexualității. Grecia şi 
Roma ab dispărut în parte din priciină 
efeminării şi a homosexualității. 

Patrioţii ar trebui să condamne 
homosexualitatea ca o amenințăre adusă 
familiei şi națiunii, 

În loc să încurajeze. familia. ca 
fundament al unei, societăți sănătoase, 


i] guvernul nostru corupt încurajează 


homosexualitatea, acordându-i drepturi 
speciale. 

Homosexualitatea, în concluzie, este 
o perversiune ce ar trebui exclusă 
definitiv dintr-o societate normală. 


(Traducerea din engleză 
s-a efectuat în Redacţie) 





tin a AS 


—— —— SP O — ——— 

















PUNCTE CARDINALE 


HOMOSEXUALITATEA DIN PUNCT DE VEDERE MORAL.-RELIGIOS 


lan.-Febr. '99 NR. 1-2/97-98 PAG. 9 





Dacă iubeşti pe cineva, spune-i adevărul despre păcatul lui. 


Multă vreme, atâta timp cât ruşinea faptelor rele era 
mai mare decât neruşinarea păcatului săvârşit, 
homosexualitatea era o problemă privată, problema 
individului sau, în cel mai rău caz, a familiei. 
Homosexualul, prin morala sociată şi religioasă, ştia că 
Viciul lui eta un păcat şi nu făcea din el un exhibiţionism 
public, nici o virtute, cum se întâmplă astăzi. 

Toate religiile şi toate societăţile au disprețuit 
homosexualitatea ca pe un act împotriva naturii, ceea ce 
nu înseamnă că nu au existat mereu astfel de deviații 
sexuale. Grecia antică a cunoscut efebii, tinerii frumoşi 
care erau instrument de plăcere perversă; Roma, la rândul 
ei, ajunsese, la un moment dat, după pătrunderea 
influențelor orientale, într-o decădere atât de mare, încât 
un senator a propus ca pe Via Appia, devenită bulevard 
al homosexualilor, să se bată țăruşi de lemn cu vârful în 
sus pentru a împiedica plimbările cu scopuri indecente. 

Apariţia creştinismului, care pune accent pe morală şi 
pe respectarea raportului natura! dintre sexe, a redus 
uluitor numărul homosexualilor prin convertirile acestora, 
ceea ce denotă că viciul nu este ireversibil şi că vindecarea 
de el nu este imposibilă. Dar, cu mult înainte de creştinism, 
mozaismul pedepsea homosexualitatea foarte drastic, 
eventual chiar cu moartea. “Să nu te culci cu un bărbat 
cum te culci cu o femeie. Aceasta este spurcăciune” (Lev. 

18, 22). 

Nu mai amintim de Sodoma şi Gomora, pedepsite 
pentru perversiunile sexuale ale bărbaţilor şi femeilor din 
cetate, încât nici măcar zece drepți nu s-au găsit în ele, 
pentru a fi salvate. Astfel păcatul împotriva firii este 
pedepsit şi de Dumnezeu, şi de oameni. 

Creştinismul nu mai pedepseşte homosexualitatea cu 
moartea, ci sancţiunea este morală: individul vicios este 
acoperit de ruşine şi de oprobiul public, iar dacă 
perseverează, este exclus din Biserică. Drasticitatea 
morală era atât de necruțătoare, încât Sf. Apostol Pavel 
scrie credincioşilor din Corint să nu stea nici la masă cu 
un desfrânat: “Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecați, 
dacă vreunul, numindu-se frate, va fi desfrânal, sau 
lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, 
saurăpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeți la masă” 
( Cor. 5, 1). 

In acest verset încă nu este vorba de homosexualitate, 
ci doar de desfrânarea trupului şi a relațiilor. Dar Sfântul 
Pavel, care cunoştea bine viaţa bisericilor înființate de el, 
ştia că mulți dintre cei convertiți veneau în Biserică 
aducând cu ei toate păcatele practicate înainte de 

convertire. Aceştia nu înțelegeau păcatele aşa cum le 
socotea Biserica, erau lacși, seduceau femeile şi chiar 
bărbaţii. Pavel, care era un pur, nu putea accepta ca 
morala creştină să fie amestecată cu viciile păgâne şi 
cerceta mereu viața credincioşilor săi. lată cum vede el 
această purificare de mentalitatea veche: “Nici furii, nici 
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu 
vor moşieni Împărăția lui Dumnezeu. Și aşa erau unii 
dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfințit, dar v-aţi 
îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul 
Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6, 10-11). 

Problema homosexualității este tratată de Pavel foarte 
explicit şi în termeni duri în Epistola către Romani. 
Creştinii din Roma aduceau o moştenire grea, aşa cum 
am arătat la începutul articolului, încât homosexualitatea 
devenise o problemă politică, Cu atât mai mult constituia 
o problemă morală pentru creștinism. De aceea, Sf. 
Apostol Pavel se ridică împotriva păcatului desfrânării şi 
al homosexualității cu multă vigoare: “Pentru aceea, 
Dumnezeu i-a dat unor palimi de ocară, căci la ei, 
femeile au schimbat fireasca rânduială cu cea impotriva 
firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după 
fire apărţii femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru 
alții, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei 
răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom, 1, 26-27). 

Oare să se fi referit Sf, Pavel la anumite boli sexuale 
specifice acestei categorii atunci când spune că și-au luat 
în ei pedeapsa? Se pare că așa este, 

Medicina modernă, care este, în cea mai mare parte, 
în mâinile unor oameni care privesc medicina ca pe o 
profesie, şi nu ca pe ceva sfânt, care gândesc materialist 


Pr. Gh. CALCIU 


Problema homosexualității constituie una dintre 
marile provocări ale sfârşitului de veac. În ultimii 
ani, printr-un soi de mimetism decerebrat, ea a 
devenito problemă spinoasă şi în lumea românească. 
Este îngrijorător, bunăoară, că la Salonul Naţional 
al Cărţii “ Tomis 98” de la Constanţa singurul titlu 


epuizat a fost Dicţionarul Gay publicat de Editura 
“Nemira” (în care - ca o culme a profanării - este 
înregistrat şi... lisus Hristos!). In cele ce urmează, 
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa discută 
problema homosexualității din perspectiva morală, 
duhovnicească şi socială a creștinismului ortodox. 





şi luptă împotriva valorilor creştine, a emis, nu demult, 
ipoteza că homosexualitatea este un destin determinat de 
existența unor centri nervoşi specifici în creierul unor 
persoane, centri pe care ei i-au fixat în structura creierului 
şi împotriva cărora nu se poate lupta. Deci, 
homosexualitatea intră în categoria unor determinări pe 
care nici legea, nici morala nu le pot condamna. Ulterior, 
s-a dovedit că această afirmaţie era un fals ştiinţific, fie din 
necunoaştere - medicii confundând centrele -, fie din rea 
voință, mai ales că toți aceşti medici fie erau ei înşişi 
homosexuali, fie că aparțineau grupurilor anticreştine. 

De altfel, înşişi homosexualii vindecați dovedesc acest 
fapt: homosexualitatea - care nu este o determinare naturală, 
prin existența unor centri nervoşi specifici, ci o adicție, o 
deviere determinată de influențe ale mediului, de seducția 
sexuală a unor indivizi practicanți asupra copiilor sau a 
maturilor- poate fi vindecată prin tratamente psihice şi mai 
ales prin voinţa încordată a deviatului sexual, sub influența 
unor factori sociali puternic solicitanţi şi a credinței 
îndeosebi, spre revenirea la normal, 

Cu câţiva ani în urmă, homosexualii, conform unui 
obicei american de a face demonstrații pentru orice, au 
făcut un marş uriaș, cu sute de mii de persoane, încercând 
să impună societăţii americane viciul lor drept o virtute 
naturală şi insinuând că aceasta este normal, ba anormală 
le părea lor heterosexualitatea, Între timp, viciul acesta a 
căpătat azi! de cetate în multe țări europene şi în unele state 
americane: s-au făcut căsătorii între homosexuali şi, ceea 
ce constituie un adevărat blestem, li s-a dat dreptul cuplurilor 
de homosexuali să înfieze copii, pentru a-i corupe de mici. 
(Homosexualitatea presupune relații între persoane de 
acelaşi sex - homo - indiferent dacă sunt bărbaţi sau 
femei.) În luna iulie 1998, în oraşul Seattle, capitala 
statului Washington, a avut loc o adunare organizată de 
asociația Exodus, care se ocupă de homosexuali pentru a- 
i aduce la calea normală. Această demonstrație a reunit 
circa 850 de persoane, foste homosexuale, care au revenit 
la normal prin credință, prin dragostea celor care s-au 
ocupat de ei, prin terapie psihică şi, în primul rând, prin 
intervenția reprezentanților Bisericii. Demonstrația a avut 
loc în Seattle, care este unul dintre oraşele cu un mare 
procent de homosexuali. 

Această demonstrație a fost făcută la îndemnul 
grupurilor religioase de dreapta, care îşi revigorează 
cruciada împotriva homosexualității la un nivel nemaiatins 
înainte. Conducătorul acțiunii, cel puțin sub aspectul 
prestigiului, este predicatorul James Kennedy, unul dintre 
cei mai populari evanghelişti din America, la radio şi 
televiziune. Grupurile religioase de dreapta implicate sunt 
foarte largi şi foarte cunoscute în Statele Unite: Christian 
Coalition, Consiliul pentru Cercetarea Familiei, 
Focalizare pe Familie şi alte grupuri, în număr total de 
cincisprezece, Acțiunea a fost declanşată în urma unei 
declarații făcute de liderul majorității Senatului, Trent 
Lott, care, întrebat fiind dacă homosexualitatea este un 
păcat, a răspuns: “Da, este, În America, în clipa de faţă, 
există un curent care vrea să facă din această alternativă un 
stil de viață de acceptat.., Trebuie să-i iubim pe acești 
oameni deviaţi, să nu-i excludem, ci să |e arătăm că există 
o cale pentru a acţiona drept față de ei. Trebuie să-i 
considerăm ca pe nişte bolnavi, ca pe orice dependent de 


alcool, de droguri, de sex sau ca pe nişte cleptomani. 
Pentru toți există un tratament”, 

Grupurile religioase de dreapta au scos în evidență 
cazurile de homosexuali vindecați, care au format familii 
normale şi au o viață fericită, pentru că aceste asociații 
religioase consideră că, prin calificarea homosexualilor 
ca dependenți de sex, oficialitatea îi va trata ca pe orice 
dependenţi, încercând să-i vindece şi să nu încurajeze 
prin ei un stil de viață imoral, necreştin şi exhibiționist. 
In felul acesta se va pune capăt diviziunilor dintre grupurile 
care-i apără pe homosexuali ca pe o minoritate și cei care 
îi acuză de imoralitate şi perversiuni. 

Robert Knight, directorul asociaţiei Srudii Culturale, 
scrie: “În sfârşit, a venit timpul să vorbim deschis 
împotriva homosexualității şi a celor care activează 
deschis pentru ei”. Atât el cât şi alte grupuri creştine s-au 
bătut luni de zile cu Casa Albă şi au reuşit până la urmă 
să împiedice numirea de către Preşedintele Ciinton aunui 
homosexual ca ambasador la Luxemburg. Acţiunea 
grupurilor religioase de dreapta împotriva homo- 
sexualității a polarizat societatea americană creştină şi 
familiile tradiţionale, care au contribuit cu bani la 
susținerea acestei vaste campanii. Focalizare pe Familie, 
condusă de Dobson June, a trimis sute de mii de plicuri 
la familiile şi persoanele cunoscute de ei ca tradiționaliste, 
în vederea adunării de fonduri. Plicul conţinea şi istoria 
unui tânăr de 20 de ani care a scăpat de acea perversiune 
sexuală. În acelaşi timp, Dobson previne că nu este vorba 
de a-i ataca violent pe aceşti deviaţi, dar că “nici nu dorim 
ruşinea deschisă a pederaştilor”. 

Cei care trăim în America am văzut, de multe ori, 
demonstrații ale homosexualilor care cereau recunoaşterea 
lor ca o minoritate natural determinată şi alocarea unor 
fonduri masive pentru tratarea bolilor lor specifice, în 
special SIDA. Fără nici o excepţie, toate aceste 
demonstrații erau însoțite de gesturi obscene, de săruturi 
publice între cei de acelaşi sex, de lesbiene defilând cu 
pieptul gol şi de bărbaţi cu partea din spate a pantalonului 
lipsă aproape complet, plus rânjetele lor sfidătoare. 

Dacă privim la demonstrația făcută de homosexualii 
vindecaţi din oraşul Seattle, vedem numai zâmbete 
decente, bucurie şi încredere [a se vedea fotografia de pe 
pagina alăturată]. Sloganurile pe care le-au folosit 
demonstranții nu conțin nimic agresiv la adresa 
homosexualilor, ci numai îndemnuri de bine. Ideea 
generalăa demonstrației a fost: Voi mărturisim adevărul 
că homosexualitatea poate fi vindecată. Mulţumim lui 
Trent Lot, lui Reggie White şi artiştilor Angie şi Debbie 
Winans pentru a fi avut curajul să rostească adevărul. 

Spicuiesc din manifestul acestor “vindecaţi”: Dacă 
iubeşti pe cineva, spune-i adevărul despre păcatul lui... A 
numi homosexualitate un păcat nu înseamnă a lovi într- 
un homosexual, ci înseamnă că eşti pentru viața 
adevărată... Studiile arată că homosexualitatea este însoțită 
frecvent de alcool, droguri, violență şi tulburări 
emoționale, iar asta se întâmplă chiar şi în oraşele în care 
s-au admis căsătoriile între homosexuali, cum este San 
Francisco, Bolile sexuale sunt de şase ori mai frecvente 
la pederaşti decât la heterosexuali, în special SIDA, 
gonoreea, hepatita A şi B... Preoții şi pastorii pot mărturisi 
despre mii de cazuri de vindecare de pederastie, Mulţi 
dintre ei, părăsind deviația, au ales viaţa de celibat ori s- 
au căsătorit. Dar ei au avut parte de iubirea pastorului sau 
a preotului şi de ajutorul familiei şi al prietenilor... Nu 
trebuie să fii fără păcat ca să vorbeşti despre păcat. 
Soluția pe care o dăm noi nu este una politică: nici 
republicană, nici democrată, nici independentă. Este 
soluția Adevărului. Vă cerem să examinați problema 
homosexualității cu toate faptele în mână, nu cu jumătăți 
de adevăruri, nu cu adevăruri partizane, nu cu etichetări 
ostile. Noi vrem să aducem nădejdea noastră în Hristos 
în inima celor care şi-au pus toată nădejdea numai în 
homosexualitate, 

Astfel apare o nouă manieră de a privi perversiunea 
sexuală ca pe orice maladie care poate fi vindecată. și 
această vindecare se face prin Doctorul suprem al 
trupurilor şi al sufletelor noastre, Domnul nostru lisus 
Hristas, singura nădejde şi ocrotire a noastră. 











PAG. 10 NR. 1-2/97-98 lan.-Febr. '99 


PUNCTE CARDINALE 


PROFILURI LIRICE PROFILURI LIRICE + 





SUPRAVIEŢUITORII 


despre Andrei Tarkovski 


Adînca fîntînă 
în care doarme 
PRIMUL-TĂU-FIU 


Arderea oraşului din temelii 
lată, chiar sub palmele mele 
Numai nu iese fum 
Numai fum nu iese 


(Tablourile pictorului) 
Fuga oamenilor izgoniți 
în Egipt 

ȘI a împăraților, vezi bine 


ŞI cei care cred, şi cei care nu cred 
..„ lasă-i să se apropie 

Amprentele mîinii mele 

pe pieptul tău 

— cred că vor rămâne aşa... 


Tu care vii de foarte departe 
Renasc în mine 

De foarte demult 

Culorile apelor sparte 

De după de rîuri 

E foarte aproape 

Fugeau peste crînzuri 
Oceane mioape 

Eu care vin de foarte departe 
Eu care vin de foarte departe 
Din ochii tăi verzi şi rîuri sărate 
ŞI rîuri sărate 

De după de rîuri 

De după de foarte 

Aproape 

Şi poate 


TREIMEA ÎN IARBĂ 


Pe coclauri 

Coceam lauri. 

Din lulele curg ninsori 
Busuioc din părul tău 

Să acopere comori. 

Zace luna jumătate 

Stilpui rîd pe înfundate 
Cerul stă. E brumăriu 
Stele curg în ceas tirziu 

De pe fruntea ta pe-a mea. 
Ce cuvinte să ne dea? 

Ce cuvinte să ne dea 
Presărate pe podea 
Dumnezeu, din spicul său? 
Ce cuvinte ne-o şopti 
Dumnezeu...? — de n-om greşi! 
Și duşmanului i-om spune 
Vorbe bune. Pe tăciune 
Ochi deschis i-om arăta 
Va mai sta. 

Ploaia va veni ghiulea 
Peste noi şi peste ceşti 

Ce cuvinte să ne dea? 

Fiul Său şi Mama Sa 

Vin spre noi pe fir de nea 
Ce răspunsuri om rosti? 
Vorba cui ne-o despărți? 
Ochiul unei margarete 
Ţrei grăunţi din trei versete 
Și o trecere de noapte 

„„„ Cuiul cui va fiînge şoapte? 
Cine s-o opri la cină 

De la masa cea vecină 
Piinea inimii va frînge 


0 59 sa Zat 


DEAL GIi)Ei Ul 





D-ra Elena Dulgheru, autoarea versurilor 
reunite în această pagină, este studentă în ultimul an 
la U.A.T.C. (Comunicaţii Audio-Vizuale). 

A colaborat cu eseuri şi cronici de film la 
România literară, Noul Cinema şi pagina creştină 
săptămânală (“Calea, Adevărul şi Viaţa”) a 
cotidianului Ziua, 

A tradus din rusește, pentru Editura 
“Anastasia”, două titluri de mare succes: Sfântul 
Teofan Zăvorâtul, Ce este viața duhovnicească şi 
cum să te apropii de ea (col. “Comorile Pusţiei”, 
1997) şi Pavel Florenski, Dogmatică şi dogmatisrn. 
Studii şi eseuri teologice (col. “Dogmatica”, 1998), 
căreia i-a redactat şi prefața. Are în pregătire 
versiunea românească a cărții lui Serghei Nilus, 
Întâmplări de la Optina. 

Deosebita sa sensibilitate religioasă se face 
simțită, neostentativ, şi-n creaţia sa lirică. Ca poetă, 
a debutatradiofonic, pe 1 CĂ 1998, în cadrul emisiunii 
“Poezie românească“ (redactor: Ioana Diaconescu). 

Florilegiul de față (din motive de spațiu, mai 
puţin bogat decât ne-am fi dorit) constituie şi el un 
debut, pe care-l nădăjduim de cât mai bun augur. 

(Fotografia care însoțește versurile, aleasă de 
autoarea însăși, a fost realizată de d-l Radu Igazsag. 
in ce priveşte regimul majusculelor şi mai ales 
punctuația zgârcită, ne-am străduit să respectăm 
dactilogramele, înțelegând -—cu bătrânească smerenie 
— că în privința “*modelor” nu e de glumit, mai ales 
când ai de-a face cu genus irritabile vatum...). 


Spuse ““da”, dar haina-şi stringe 
Se ridică, pleacă-n grabă 
Umbra cui e-atit de slabă? 

„.„ Nu ne da cuvinte multe... 
Scrisul va rămîne scris 

lar învinsul a învins 

Ploaia cerului din noi 

Azi răsună. Sîntem doi. 














te ES ILES IE DIR PITT DOE Asau 
ai ala II n j DD ju DN 
RE pi Au Pi DETA RIP IP Ras E e 





E uşor cînd eşti uşor 
lubirea n-are greutate 
Respirarea, un fuior 
Ne pierde de identitate 


Ce uşor e să iubeşti 

Cînd peştele se uită-n tine 
Dintr-un acvariu de poveşti 
Răsar limane de albine 


Doar vorbele îmi poartă greul 
Și depărtarea — promoroacă 
E arătarea mea săracă 

În poarta serii — curcubeul 


Eu n-am minune personală 
Minune e grădina-n care stau 

Și vrejul vinului de seară 
Lumina prinsă-n găuri de coclau 


S-or duce paşii mei pe gîrla serii 
Şi răsuflarea-n frunze-o aţipi 
Cind răsări-va iarba învierii, 
Cînd Eloh va rosti o nouă Zi. 





CRĂPAREA BUZELOR O 


Ah, cîntecul 

S-a întrupat deodată în mine 
Şi m-a înălțat 

pe marginea văli 

Nestingher 

Urmăream ciocirlia: 

Tot mai sus 

în lumină 

se pierde. 





Soldaţii se pregătesc 
să iasă 
Soldaţii se pregătesc 
să iasă la atac 
— numai Dumnezeu duce crucea. 
Soldaţii se pregătesc 
cu miile, peste morminte 
peste surori, peste nouri de piclă 
părăsiți de părinți, să iasă la atac; 
ei nu dorm 
Doar zăngăne arginții mormintelor, 
zpindărite de cizme 
Arginții amintirilor de civil, 
În flancuri de naţii 
în flancuri de uri 
în flancuri de cizme 

şi decorații 
printre inimi şi tuburi catodice 
urcă soldații, aşteptînd 
— Fie-vă milă şi plîngeți! — 
aşteptind sfîrşitul 
de civili... 





E! vorbea despre Dumnezeu și despre pătimire 
Ea vorbea despre Dumnezeu şi despre splendoare 
Vorbele lor se împleteau şi zideau Turnul 

— Amiîndoi vorbeau limba păsărilor. 


Dar, pentru că el fusese legat cu jurămint 

Dar, pentru că în ea splendoarea se transforma 
în pătimire 

Cel Negrăit le încurcă limbile. 


II 
Ea tăcea despre Dumnezeu şi despre pătimire 
El tăcea despre Dumnezeu şi despre splendoare 
Miinile lor urcau pînă sus, printre miei, 
pe peretele Templului. 


II 
Săgeata: din cer, scăpătînd, rupse inima. 
Săgeata; din inimă, scăpătind, țintui inima 
într-o risipire de rovă şi flăcări: 
— portocală din cer pe pămînt — 


Inălțind, înălțînd, 
vocea Tatălui 

— strugurele 
primea 

mieii lui, micii ei 
în lumină. 





3 
4 
i 
- 
: 
A 
Ai 
: 








— — ".—. 7”  — ———_—  —— —————_——— ——_ - 
vreo CI - ca ..——. Da = Y 


3 î ) fa 
- , . ine ă .Ș 
xi >> i aa 1 
E 
cul ea e De a 
pt a i IE 3 ari S i 
, pata că 





a pa 
„coat a. ae e Ba 


- = NT 2 frece și aa 
. „> apa Nae mp îm Sa să 
astă Sao Ia? Ei coc A 


| 


LO 


16 


22 


28 


3] 


34 


37 


40 


43 


46 


49 


52 


55 


i 5 


O, magule Simoane şi toți care 
celor divine, ce cu bunătatea 
s-ar rîndui, le-aduceţi profanare, 
ademenind cu bani murdari dreptatea, 
în ceasu-acesta trimbița vă sune, 
c-a treia vale-n veci vă e cetatea! 
Urcam pe-o nouă buză de genune, 
urmînd stîncoasa punte care poartă 
spre miezu-acelui loc de spurcăciune. 
O, cugete suprem, ce mare artă 
ŞI-N cet, Şi pe pămînt, şi-n iad vădeşti, 
veghind ca totul drept să se împartă! 
Pe-ntinsul sur al stîncii diavoleşti 
văzut săpate găuri rotunjite, 
la fel de largi părînd cînd le priveşti. 
Nu-s nici mai strâmte, nici mai mari croite 
decit în mîndru-mi San Giovanni-n care 
li-s celor ce botează hărăzite; 
şi unde, nu demult, pe una-atare 
am spart-o eu, ca unul mic să scape: 
o spun spre-a nu mai cleveti oricare... 
În gura fitecărei gropi încape 
un osîndit cu capu-n jos, de-afară 
abia-i mai vezi țurloaiete aproape. 
Atit de rău-s arşi în tălpi de pară, 
încît întruna se smucesc cumplit, 
de-ar rupe lanţ sau funie-ntr-o doară. 
Cum de unsoare-i focul întețit, 
la fel pe-acolo-i orişice ciolan 
de-a lungul labei mult mai chinuit. 
“Cine-i, maestre,-acel ce strigă-n van, 
mai tare decit toți ce-l înconjoară, 
părînd să-l ardă tocul mai avan?”, 
Răspunse el: “Pe unde-n jos coboară 
al rîpei mal să mi te duc de vrei, 
ţi-o spune»-acela soarta lui amară“. 
“La tot ce-ţi place mă supun”, zisei, 
“că-mi eşti stăpîn Şi voia-ţi lege-mi este, 
şi chiar de tac, citeşti în ochii mei”, 
Ajunşi atunci pe-a patra dintre creste, 
ocol am dat, prin stinga coborînd 
spre strîmtul fund de ciur al văii-aceste, 
Maestrul bun, povara mea purtind 
pe şoldul lui, mă duse spre spărtura 
în care-aceta da din tălpi, plingînd. 
“O, suflet trist, ce-ţi canoneşti făptura 
Cu susu-n JOS, ca parul în pămînt, 
oricine-ai fi, de poți, deschide-ţi gura!”. 
Un frate spovedind părea că sînt, 
pe care-un ucigaş parşiv îl cheamă, 
s-amîne clipa morții, din mormînt. 
“Venişi şi tu”, porni ciudos să geamă, 
“Venişi și tu, o, Bonifaciu, aci? 
Minţit-a cartea cu puţin, bag seamă. 
Te-ai şi scîrbit de-acele bogății 
de-al căror drag nu te-ai sfiit s-o-nşeli 
pe mîndra doamnă, spre-a o pingări?”, 


= ape ur" Simpă -A 


PUNCTE CARDINALE 


DIVINA 


COMEDIE, 


a lui Dante Alighieri 


într-o nouâ versiune 


58 


6] 


6? 


70 


73 


76 


79 


82 


85 


88 


9] 


94 


97 


100 


103 


106 


109 


112 


românească 


de Răzvan Codrescu 


INI RINUIL 


Cum pradă ruşinoasei năuceli 
cad cei ce să-nţeleagă n-au putere, 

la fe! şi eu de-acele cleveteli. 

Atunci Virgil: “ZI-i fără-ntirziere: 
«Nu-s eu acel ce crezi c-aş fi, nu-s euy!”. 
Răspuns-am, deci, precum văzui că-mi cere. 

ZMicnind din glezne şi oftind din greu, 
îmi zise duhul, copleşit de Jale: 
“Atunci la ce mă chemi din chinul meu? 

De-ai ostenit să baţi atita cale 
pe coasta ripei, spre-a mă iscodi, 
să ştii că-n cea dintii dintre mantale 

fui îmbrăcat şi-s de-ai ursoaicei fii, 
pentru ursacii mei virînd în pungă 
bănet pe lume şi pe mine-aci. 

Sub ţeasta mea le fuse dat s-ajungă 
celor mai vechi ca mine-n simonie, 
ce zac pnn piatra despicată-n dungă. 

Mi-e dat să cad acolo jos şi mie, 
cînd o veni cel care te crezui, 
de ţi-am vorbit cu-atita pripă ţie. 

Dar eu să-mi coc picioarele stătui 
mai mult ca el cu capul în țărină, 
căci scurtă-o fi pe-aici zăbava lui: 

un mai nemernic l-o urma în brînă, 
ce-Apusu-n făr” de lege-! păstorește, 
şi amîndoi i-om sta sub căpățină. 

Un lason nou va fi, cum se citeşte 
în Macabei, şi slab ca vechiul crai 
vă fi şi cel ce-n Franța cirmuieşte”, 

Nu ştiu de-am fost smintit cînd îi strigai, 
în loc de alt răspuns, aşa-ntr-o doară: 
“Ia spune-mi, cînd l-a pus chelar la rai 

pe Sfintul Petru, oare ce comoară 
pretinse Domnu-n schimbul slujbei sale? 
«Urmează-mă!», atita-i spuse doară. 

Nici Petru, nici ceilalți n-au luat parale 
de la Matia, cînd a fost sortit 
în locul celui rătăcit din cale. 

Stai bine-acolo, straşnic pedepsit! 

Vezi de-ți păzeşte-arginții necurați, 
de-al căror drag cu Carol te-ai sfădit! 

De n-ar fi cinstea față de prelați 
şi de acele sfinte chei pe care 
în viaţă ai ajuns să le înhaţi, 

te-aş biciui cu vorbe mai amare, 
căci Voi, avarii, lumea o mihniți, 
strivind pe buni şi dînd la răi onoare. 

loan de voi zicea, ce păstoriţi, 
cînd despre marea tîrfă profeţise, 
cea preacurvind cu regii ei năimiţi; 

pe lume şapte capete primise 
şi zece coarne ce i-au dat tărie 
cit soţul ei virtutea o-ndrăgise. 

Făcutu-v-aţi un zeu din bogăție; 
de cei păgîni atit vă osebeşte, 
că ei adoră-un zeu, iar voi o mie? 


ai E na toti 


j il 3 E 4 
caci GE La) 





lan.-Febr. '99 NR. 1-2/97-98 PAG. |] 


Închin 
cu smerenie această tălmăcire 
memoriei ilustrului romanist şi dantolog 
MARIAN PAPAHAGI 


Cei doi poeţi se află în cel de-al treilea brîu al 
cercului aloptulea, în locul unde sînt pedepsiți simoyiacii 
(adjectiv derivatdela numele lui Simon Magul, pomenit 
retoric şi în primul vers al acestui cînt), înfipți cu capul 
în scobiturile pietrei şi agitîndu-şi în aer picioarelearse 
de flăcări. 

În faţa gropii în care zace papa Nicolae UI (pe 
care-l provoacă la un scurt dialog), Dante face un 
aspru rechizitoriu al papilor simoniaci (a se vedea 
versurile90-117—una dintre marile diatribe danteşti). 
În cele din urmă, cei doi poeţi ajung la puntea întinsă 
spre cel de-al patrulea briîu. 

Justraţia care însoţeşte textul îi aparține lui Gustave 
Dor&. 


Cîntul al nouăsprezecelea 


114 >! 





115 O, Constantine, ce păcat puieşte 
nu creştinarea ta, dar zestrea care 
dintru-nceput pe papi îi ispiteşte!”. 
118  Şi-ntimpceeu îi înălțam mustrare, 
acela, plin de remuşcări sau ciudă, 
ÎŞI vîntura picioarele mai tare. 
121 Cred că-i plăcu maestrului s-audă 
ce-am Zis, căci de pe buze îmi sorbea, 
cu mulțumire, dreapta vorbă crudă. 
124 Îşi luă atunci din nou povara mea 
şi-n brațe mă săltă, la pieptul lui, 
suind pe calea ce-ndărăt ducea. 
127 Şi lesne astfel mă purtă pe grui, 
acolo unde cea de-a patra vale 
dă-n cea de-a cincea, printr-un loc silhui. 
130  Odată-ajunşi, mă puse jos agale, 
ierindu-mă de-acele stinci colțoase, 
de nu le-ar da nici caprele tircoale. 
133  Şi-o vale nouă-n fața-mi se căscase, 


NOTE 

Versul |: Simon Magul — vrăjitor din Samaria; auzind de minunițe săv irşite 
de apostolii Domnului, le-a propus acestora să-i vindă “secretul” pe bani (v 
Fapte 3, 9-20). Păcatul simoniei denumeşte generic utilizarea frauduloasă 
a bunurilor Bisericii, 

Versul 5: Simoniacii sint chemaţi la judecată; în uzanța medievală, crainicul 
aduna paporul prin sunetul trimbiței, pentru comunicarea veştilac importante 
sau deciziilor oficiale. 

Versul 6. A treia “bolgie” 

Versul 19: în original: somma sapienza, adică “ințelepciunea divins*, 
Versurile 17-21. Este vorba de biserica San Giovanni din Florența. unde 
Dante însuşi a primit botezul. În jurul batusteriului erau scobite nişte găuri 
rotunde, unde stăteau preoții oficianţi. Se pare că Dante, s preasalvaun copil 
amenințat cu înecu! (circumstanțele rămîn obscure), spărsese jgheabul 
batisteriului — act interpretat de uni: rău-voitori ca o profanare premeditată. 
Versurile 49-51: Asasinii, în special paricizii, erau osindiţi de legile 
medievale sâ îe viriți cu capul într-o groapă, apoi înhumați de vii. Mai 
înainte, însă, trebuiau să-şi mârtunsească toate păcatele, Unii, spre a mai 
amina momentul fatal, îşi rechemau confesorul, dind din Picioare, În semn 
Că ar mai avea un păcat de mărturisit. 

Versurile 53-57: Osinditul îl crede pe Dante papa Bonifaciu VIII (1294- 
1303), despre care “citise” în “carea destinului” (cei din iad au o oarecare 
previziune a viitorului) că avea să moară curind, Bonifaciu (personaj aprig 
duşmânit de Dante) l-ar fi determinat prin înşelăciune pe predecesorul său, 
papa Celestin V, să renunţe la scaunul papal (aluzie la acest episod şi În 
Cîntui JI, versul 60). La bella donna (“mindra doamnă”) simbolizează 
Biserica. 

Versul 69. Mantia papală. 

Versurile 70-71: Grija osînditului pentru propria familie fusese precum 
aceea a ursoiacei pentru puii ei. Comparația se întemeiază pe faptul că 
personajul în cauză, papa Nicolae III (1277-1280), era din vestita casă 
Orsini (orso, “urs”), ai cărei membri erau chiar porecliţi “fiii Ursoaicei” 
Versurile 82-83: Bertrand de Got, arhiepiscop de Bordeaux, ales papă În 
1305, sub numele de Clement V (cel ce avea să mute reşedinţa papală la 
Avignon = Situație perpetuată pină în 1377). A murit în 1314 

Versurile 55-57. Clement V a obținut tiara cu sprijinul lui Filip cel Frumos, 
aşa cum biblicul lason obținuse demnitatea de mare preot de la regele 
Antioh al Siriei, făgăduindu-i bani (v. 1! Macabei 3, 7-26). 

Versul 96; În locul lui Iuda Iscariateanul (v. Fapte |, 13-26). 

Versul 99: Este vorba de un presupus conflict cu Carol 1 d' Anjou (victimă 
a aşa-numitelor "vecernii siciliene”, care au pus capăt domniei casei de 
Anjou în Sicilia). 

Versul 106 şi urm... Aluzie la Apocalipsa lui loan, cap. XVII, Într-o 
interpretare sui generis. “Masca tirfă” ar fi Roma creştină, iar “soţul ei” — 
Papa. 

Versurile 115-117: Împăratul Constantin cei Mare (306-337), după o 
tradiţie medievală, i-ar & dăruit papei Silvestru 1 (314-336) stăpînirea 
asupra Ramei (după ce capitala imperială fusese strămutată la 
Constantinopol). 

Versul 133. A patra "bolgie”, destinată celor ce s-au indeletnicit În viaţă cu 
ghicitoria (+, Cîntul XX, a cărui nouă versiune românească o vom include 
in numărul dia martie sau aprilie). 























PAG. 12 NR. 1-2/97-98 lan.-Febr. '99 





Dumnezeu a hotărât ca preoții să se distingă, începând 
cu veşmintele lor, de restul poporului. Până la primirea 
Legii, nu se face mențiunea vreunui semn distinctiv al 
preoților, mai cu seamă că, în Israel, sacerdoțiul a fost 
înterneiat în urma descoperirilor primite de Moise. 

Sunt prezentate întâi veşmintele arhiereului, veşminte 
pe care le vor lucra “cei iscusiți, pe care i-am umplut de 
duhul înțelepciunii şi al priceperii” "(leş. 28, 3). Duhul 

"acesta nu-i altceva decât priceperea, puterea aceea 
sufletească de a contempla existențele, puterea de a fi 
consecvent, puterea de a deosebi ceea ce este asemenea, 
puterea de a compasa, de a porunci, de a interzice şi de a 
conjectura cele viitoare”. Nu se încredințează oricui 
lucrarea celor sfinte: “Cei înţelepţi cu mintea au o însuşire 
firească proprie; aceştia primesc de la cea mai înaltă 
înțelepciune duh de înțelegere subo formă dublă, făcându- 
se pe ei înşişi vrednici de primire? 

“Iată dar veșmintele ce (rebuie să facă. hoşen, efod, 
hiton, chidar şi cingătoare” (leş. 28, 4). Să vedem, pe 
scurt, ce sunt acestea: 

a) Hoşenul (28, 15-30) era o podoabă pectorală, 
trecută în Biserica creştină de rit bizantin sub numele de 
engolpion (la sân). Engolpionul e o icoană-medalion, 
lucrată din email), aur sauargint și înfățişând pe Mântuitorul 
Hristos sau pe Maica Domnului, preînchipuiți de Urima şi 
Tumim (28,30), adică arătarea şi adevăruP. Engolpionul 
e purtat doar de către arhiereu. 

b)Efodul (28, 6-7), sau umerarul, e omoforul (= purtat 
pe umăr) de azi, piesă vestimentară specifică arhiereilor, 
Omoforul arată firea noastră căzută, pe care a ridicat-o 
Hristos, restaurând-o. 

c) Hitonul (28, 39) era un veșmânt lung, devenit în 
Biserică așa-numitul stihar, veşmânt comun celor trei 
trepte ierarhice; el închipuie fie curăția îngerească, fie 
strălucirea Dumnezeirii, 

d) C/udarul (28, 37-38), turban purtat de arhiereii 
Legii Vechi, a devenit mitra episcopală de mai târziu. 
“DupăSimeonal Tesalonicului, mitrasimbolizeazăcununa 
de spini a Mântuitorului, precum şi mahrama (sudariul) de 
pe capul Lui. Ea este totodată semnul demnității şi măririi 
împărăteşti a Mântuitorului, precum şi al vredniciei primite 
de arhiereu de la Hristos, ca săvârşitor principal al celor 
sfinte și al tainelor Lui”*. 

e) Meilul (23, 31-35) era, de asemenea, un veşmânt 
lung până la pământ, împodobit cu ciucuri şi clopoței. 

£) Cingătoarea (28, 8), sau brâul, este purtată până 
astăzi de către preoți şi episcopi (în Biserica Romano- 
Catolică şi de către diaconi) și simbolizează măreția cu 
care S-a încins Hristos, ori ştergarul cu care S-a încins 
Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină. 

“Pentru acestea vor lua aur curat şi mătăsuri violete, 
pupurii şi Stacojii şi in subţire şi vor face efod lucrat cu 
iscusință din fire de aur, de mătase violetă, stacojie, 
răsucită şi de in răsucit” (leş. 28, 5-6). “Felul lucrăturii 
veșmântului, care cade până la călcâie, prin feluritele sale 
simboluri materiale, arată acoperit legătura care se întinde 
de la cer până la pământ. Culoarea purpurie se scoate din 
apă, inul din pământ, culoarea vânătă, care este întunecată, 
se aseamănă cu cerul, după cum culoarea stacojie se 
aseamănă cu focul”. Toată creația e chemată să 
liturghisească. E sugerată aici şi legătura dintre cer şi 
pământ înfăptuită în Hristos, a Cărui frumusețe o arată 
hainele preoțeşti, “căci prin aur se înțelege ca Dumnezeu; 
prin psofiră ca Unul ce are demnitatea împărătească; prin 
mătasea fină, Cuvântul subțire şi netrupesc; prin hiacintul 
cu înfățișarea cerului (...)caUnul cee desusşi din cer, Căci 
oare nu e deodată Dumnezeu şi Împărat, Cuvântul Jui 
Dumnezeu Tatăl?*. 


|. Clement Alexandrinul, Sromate, VI, 154, 4. 

2. Ibid,, |, 26, 2. 

3. CE LG, pp, 334-535 (Ene Bramşte, Liturgica generală, EIB, 
Bucureşti, LO8$), 

4 LG, p. 533, 

5. Clement Alexandnnul, Stromate, V, 32, 3. 

6. SC. Chiril ol Alexandriei, Închinare... (p. 197) 


Efodul “va Ji din două bucăţi: una pe piepl şi alta pe 
spafe, unite pe umeri cu două încheletori” (leş. 28, 7). 
Pieptul e sediul vieții afective. De aceea, “Moise pune pe 
pieptul preotului (efodul) judecății, ca semn al rațiunii, 
arătând prin simboluri că preotul trebuie să-şi înfrâneze, 
prin judecata rațiunii, pomirile patimilor mâniei'”. 

Se arată apoi modul de confecționare a brâului (28, 8); 
încheiețorilor efodului (28. 9-14); hoşenului împodobit cu 
12 pietre prețioase şi prins cu lănţişoare de aur (28, 15-29), 
“Lănţişoarele prin care aceste podoabe se prind de brațe mi 
se pare că ne învaţă că viața înaltă se împleteşte, prin 
îmbinarea înţelepciunii făptuitoare, cu contemplația 
lucrătoare, dat fiind că inima închipuieşte contemplația, iar 
braţele, faptele”. 

In hoşen se vor pune Urim şi Tumim (28, 30); apoi se 
va face meilul (28, 31-32), “Zarpe/apoale îi vei face de jur 
împrejur ciucuri tot de mătase violetă, stacojie, vişinie şi de 
în răsucit; şi printre ciucuri vei pune clopoței de aur de pur 
împrejur aşa: un ciucure şi un clopoțel de aur, un ciucure 
şi un clopoțel de aur” (eş. 28, 33-34). Între veşmintele 
arhiereilor creştini se numără şi sacosul, fără corespondent 
în Vechiul Testament, la care sunt atașați nasturi în formă 
de clopoței de aur, la fe! cu cei prinşi de poalele meilului. 
“Clopoțeii cu care se încheie cele două părți ale sacosului 
simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă 
din gura episcopului; prin numărul lor (câte şase de fiecare 
parte) ei reprezintă şi glasul celor 12 apostoli la propovăduirea 
Evangheliei'*. Mantia arhierească, de asemenea, e 
împodobită cu clopoței şi cu rodii lucrate din aut. “Clopoţeii 
de aur, urmaţi fiecare de câte o rodie de jur împrejurul 
hainei, închipuiesc strălucirea faptelor bune. Căci două sunt 
faptele prin care sporeşte virtutea: credința în Dumnezeu şi 
oconştiință în purtarea vieții. (...) Credința să răsune puternic 
în predica despre Sfânta Treime, iar viața să fie asemenea 
fructului numit rodie. Căci învelişul rodiei nu se poate 
mânca, fiind tare şi aspru, dar ceea ce se ascunde înăuntru 
este plăcut la vedere prin chipul frumos şi felurit al fructului, 
însă şi mai plăcut la gust şi dulce la mâncare. Tot aşa, 
viețuirea înțeleaptă şi aspră este greu de primit şi neplăcută 
simțurilor, dar e plină de bune mângâieri şi dulce în rodul 
Lp 

“Să faci după aceea o tăbliță şiefuită, de aur curat, şi 
să sapi pe ea, cum se sapă pe pecete, cuvintele: Sfințenia 
Domnului, şi s-o prinzi cu mur de mătase violetă de chiar, 
aşa ca să vină în partea dinainte a chidarului. Acesta va fi 
pe fruntea lui Aaron şi Aaron va purta pe fruntea sa 
neajunsurile prinoaselor afierosite de fiii lui Israel şi ale 
futuroy darurilor aduse deei; ea va fi purureape fruntea lui, 
pentru a atrage bunăvoința Domnului spre ei " (leş. 28, 36- 
38).“Capul împodobiteudiademă înseamnăcununa rânduită 
celor ce au bineviețuit, întrucât aceasta este împodobită cu 
o tăbliță de au pe care sunt săpate semne tainice”"!. “Tiara 
de aur, cea înaltă, arată puterea împărătească a Domnului, 
pentru că Mântuitorul este Capul Bisericii (£/ 3, 23)"2. 

Veşmintele preoţeşti, față de cele ale ashiereului, erau 
mult mai simple şi se compuneau din: hiton, cingătoare, 
turban şi pantaloni de în (28, 40-42). “Inul peste părțile 
trupului din preajma coapselo; înseamnărăcirea atoteuvenită 
a plăcerilor trupului. Căci inul e rece. lar fierbințeala 
dorințelor urâte e străină de orice sfânț”"?. 

Acestea erau veşmintele pe care trebuiau să le îmbrace 
arhiereul şi preoții atunci când intrau să slujească în Cortul 
adunării. 


IT IPRI SET PE EAI a aa 


14, SFINȚIREA PRE 


ilie 08 DA e auz Ie 35 la be atace tal ce A Al 





Preoția Vechiului Testament a fost aşezată printr-un 
ritual de investire, săvârşit la porunca lui Dumnezeu. Moise 
a luat un vițel şi doi berbeci fără cusur, azime frământate cu 
untdelemn, şi le-a a dus la Cortul adunării (29, 1-3), Unma 
spălarea completă a celor ce erau preațiți, simbol al curăției 


7. Nil Ascetul, Cuvânt? ascetic, 56. 

8. Sf, Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise (p. 85), 
9 LG, p. 527. 

10, Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit (p. 83). 

11. Ibid (p. 84), 

12. Clement Alexandrinul, Srromate, V, 37, 5. 

13, SE Chiril al Alexandriei, op. cit (p. 389) 





JA CARTEA JEgdM 





lXuntrice. Arhiereul era înveşmântat solemn, iarpecapise 
turna untdelemn, ca semn al consfi înțirii sale (29, 4-7). 

Aaron “s-a uns cu untdelemn sfințit şi a fost pus căpetenie 
şi conducător al preoților şi al poporului, ba a primit şi o 
tăbliță de aur pe vârful frunții lui, având scris pe ea numele 
Domnului. lar aceasta era în chip lămurit simbolul 
Mântuitorului nostru Împăratşi caodiademă strălucitoare 
şi slăvită”""*. Se jertfea apoi viţelul, după un anume ritual, 

şi unul dintre berbeci (29, 8-16); “Sângele jertfelor care se 
făceau pentru iertarea păcatelor era adus pe altar, iar 
carnea se ardea în afara taberei. Căci nimeni fiind înăuntrul 
viciilor acestei lumi nu scapă de păcat şi sângele jextfei nu 
este bine primit la Dumnezeu dacă nu iese dintinatrupului 
său'”!5, 

“Săi tai apoi berbecul în bucăţi, să speli cu apă 
mărunlaiele şi picioarele şi să le pui pe bucăţi lângă 
căpățăna lui "(leş. 29,17), “Săbăgăm de seamăcă pieptul 
se scoate întreg, iar pântecele nu se scoate, ci se spală. Căci 
înțeleptul poate să-şi lepede şi să-şi taie toată mânia, dar 
pântecele nu-l poate înlătura, Firea sileşte şi pe cel mai 
înfrânat să se folosească de hrana trebuitoare”!€. 

Primul berbec e adus ardere-de-tot Domnului (29, 
18). E înjunghiat şi berbecul al doilea, iar cu sângele lui 
sunt unşi arhiereu! şi preoţii, pe urechea dreaptă, pe 
degetul mare al mâinii drepte şi pe degetul mare al 
piciorului drept (semnificând dreptatea slujitorilor); e 
stropit cu sânge jertfelnicul şi, de asemenea, se stropesc 
veşmintele preoțeşti, sfințindu-se. Grăsimeaşi măruntaiele 
celui de al doilea berbec, împreună cu o turtă, o pâine şi O 
azirnă,suntaduse de preoți ca dar legănat înaintea Domnului 
(ritual prin care a jerttă e închinată Domnului, revenind 
apoi jertfitorului). Veşmintele sfințite rămân preoților 
viitori (29, 19-30). Sfințirea prin sângele animalelor 
junghiate vesteataineviitoare:““Cele săvârşite sunt chipuri 
şi, ca să spunem aşa, erau preînchipuiri ale sfințirii în 
Hristos. (...) Dacă n-ar fi aşa, ceea ce e mai înalt se 
binecuvântează de către ceea ce este mai mic, dacă firea 
omului e mai înaltă decât firea vițelului saua berbecului". 

"Să iei apoi berbecul cel pentru sfințire şi să fierbi 
carnea lui în locul cel sfânt; şi să mănânce Aaron şi fiii lui 
carnea berbecului acestuia şi pâinile cele din paner, la 
uşa cortului adunării, că prin acestea s-a făcut curățirea 
lor pentru a fi Sfinţiţi şi pentru a li se încredința preoția; 
nimeni altul să nu mănânce, că sunt sfinţite ” (Jeş. 29, 31- 
33). “Numai sufletelor sfințite li se cuvine să se 
împărtăşească de hrana sfântă, adică de trupul lui Hristos; 
cei dealtneam nu'se potapropia de binecuvântare. Prin cel 
de alt neam se înțelege neamul necredincios încă şi 
nebotezat şi, pe lângă aceasta, cel căzut într-o cugetare 
străină şi contrară opiniilor sfinţilor şi dezbinat în dogme 
perverse”"!$. 

Ritualul se repeta 7 zile larând (numărul? simbolizând 
sfințenia). În cele 7 zile se aduceau și alte jertfe (miei, 
făină, vin). Dumnezeu anunţă că va sfinți Cortul adunării 
şi jertfelnicul şi va locui în mijlocul fiilor lui Israel (29, 34- 
45), 

“Şivor cunoaşte că Eu, Domnul, sunt Dumnezeul lor, 
Cel ce i-am scos din pământul Egiptului, ca să locuiesc în 
mijlocul lor şi să le fiu Dumnezeu!” (Ieş. 29, 46). Sfântul 
Maxim Mărturisitorul arată că sunt trei Paşti: |. Paştele 
sărbătorit în Egipt (Jeş. 12); 1]. Paştele prăznuit în Pustie 
(leş. 14); FL. Paştele viitor, din pământul făgăduinței 
(anunțat aici). 

Cele trei sărbătoriri indică trei realități ale vieții 
spirituale: |. Curăţirea de păcat, în viața aceasta; II. 
Cunoaşterea mai clară a rațiunii lucrurilor, în chip mintal 
şi netrupesc(Pustia fiind părăsirea formelor); (11. Serbarea 
în veacul viitor, mâncând în mod nemijlocit Rațiunea 
culminantă a Înțelepeiunii!”. 

“Să faci de asemenea un jertfelnic de tămâiere, din 
lemn de salcâm, dar să-l faci pătrat, lung de un cot şi lat 


Eugenia GHIMICI şi loan USCA 
(continuare în pag, 16) 





14. Glafire la Facere, |. 
(5. Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LX, 104. 
16, Nil Ascetul, op, cit, 37. 

17. Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare... (p. 390). 
19. Jbid (p, 391), 

19, CC. Ambigua, 127, 





DR. 



















E 


3 





ȘI 

Cel ce aparține sincer şi implicat 
câmpului unei credințe i se dăruieşte cu 
conştiinţa că acea credinţă este cea bună, 
cea dreaptă, cea dumnezeiască, cea 
dreptmăritoare. Pe scurt, acesteia i se 
spune dreapta credință şi prin aceasta 
este deosebită de toate celelalte credințe 
care sunt, mai mult sau mai puțin, greşite. 
Dacă n-ar fi aşa, credința omului sau 
poporului respectiv ar deveni formală 
sau acela chiar ar renunța la ea şi ar 
schimba-o cu o alta, ce i s-ar părea mai 
bună (lucru care, de altfel, se şi întâmplă 
uneori). 

Țăranula ținut la credința sa dreaptă 
care, pentru el, este mai presus de orice 
îndoială şi de orice discuţie. În istoria 
românilor, abdicările mai masive de la 
credinţa străbună au fost rare şi ele s-au 
datorat îndeosebi unor presiuni cu 
caracter economic, cu substrat național 
ŞI politic, şi, într-o măsură mai redusă, 
slăbiciunilor clerului, 

Credința dreaptă, pentru român, este 
cea primită de la părinţi şi, prin Biserică, 
transmisă printr-o tradiție vie de-a lungul 
timpului. Ea a căpătat astfel caracter de 
testament, deci de lege. Garantul dreptei 
credinţe este Biserica. Cel ceţine dreapta 
credință este numit, în consecinţă, drepr- 
credincios sau bine-credincios. Ceea ce 
trebuie să facă el pentru a-şi păstra 
această condiţie este să participe cât mai 
continuu şi mai îndeaproape la viața 
Bisericii şi să-i promoveze învăţăturile 
şi preceptele. Țăranul român ținea şi ține 
cu sfințenie la credința sa (“Creştin 
m-a născut, creştin vreau să mor! ), 
tocmai pentru că o considera dreaptă şi 
potrivită, prin răspunsurile ei, pentru a- 
i călăuzi viața. 

O credinţă reală este o credință vie, 
adică trăită, transpusă şi mărturisită prin 
fapte. În acest sens, lon, un țăran din 
comuna Bogdan Vodă (Cuhea), din 
Maramureş, participant, la 29 iunie 1992, 
la hramul Mănăstirii Râmeţ, spunea: 
“Biserica noastră, e sfântă şi 
rânduitoare. Dar trebuie trăită. Aici e 

problema. Trebuie (să fie) trăitoare. 
Biserica singură nu ne-o mântui. Faptele 
noastre şi inima noastră apropiată de 
Dumnezeu. Și atunci, dacă avem 
dragoste de aiestea, toate le cuprinde 
dragostea. Toate trebuiesc aplicate, 
'răite. Şi apoi devin una câte una. 

Acest lucru face ca o credință să nu 
fie egală cu sine mereu şi să poată avea 
fluctuații, atât la nivel istoric, cât şi la 
nivel geografic. Din cauza unor COim- 
plexe de împrejurări, sunt unele perioade 
când credinţa este mai puternică şi altele 
când ea este mai slabă, sunt regiuni unde 





PUNCTE CARDINALE 
COSTION NICOLESCU ji 


CREDINȚA SI IPOSTAZELE EI 
ÎN LUMEA TRADIȚIONALĂ 
ROMÂNEASCĂ 


credința este mai “tare” şi regiuni în care 
ca este mai diluată, mai impregnată cu 
elemente idolatre. 

In general, în fiecare epocă 
credincioşii cei mai exigenți consideră 
credința din vremea lor ca fiind mai slabă 
decât a acelora dinainte. Bătrânii îşi 
consideră, în acelaşi fel, copilăria ca pe o 
vreme în care credința era “alta”, adică 
mai tare: “/nainte (n.n.: în tinerețea sa) 
eraaltăevlavie, altă credinţă. Ținea lumea 
posturile, mergea la biserică. Nu urla, nu 
injura. Acuma minte omul în casă, nu mai 
are frică de Dumnezeu. Nu mai ştie pe ce 
lume trăieşte. Acuma nu mai are lumea 
niciocredință. Dincepricină? Dinpricină 
de slăbiciune. S-a lăsat de voia lui 
Dumnezeu şi a intrat în voia diavolului ” 
(Monahul Porfirie Stoica, Mănăstirea 
Râmeț, 28 iunie 1992). Monahul Porfirie 
e, de fapt, un țăran retras la bătrâneţe la 
mănăstirea în care fiul său este preot, iar 
fiica sa monahie. El explică deci slăbirea 
credinței prin depărtarea de Dumnezeu şi 
de rânduielile Bisericii. 

Sunt însă şi perioade de întărire a 
credinței. Astfel, Grigorco Brânduşa 
(comuna Boian, țaionul Novosulița, 
regiunea Cernăuţi, din Bucovina aflată 
acum în Ucraina), studentă la Cernăuţi, 
afirma, la canonizarea Sfântului Ştefan 
cel Mare, de la Mănăstirea Putna, la | 
julie 1992, că asistă la o renaştere a 
credinței, atât la sat, cât şi la oraş: “Știri, 
acum la Paşti, am fostla biserică şi ne-am 
spovedit şi ne-am împărtăşit. (..) Și în 
oraş erau foarte mulți care făceau asta. Şi 
tineri. Noi am atras atenţia, am fost cu 
toată grupa, cu toare fetele. Foarte mulți 
fineri. Şi oameni în vârstă, Şi copii. Cu 
toți; cu lot cu familiile. Chiar vedeam 
cum vincu familiile întregi. S-au întors cu 
fața spre Dumnezeu”. Sigur, această 
reîntoarcere este legată de căderea 
comunismului în Ucraina şi de introdu- 
cerea unei anumite libertăți. Dar alteori 
credinţa se întăreşte, în mod paradoxal, în 
perioada de restrişte. Este vorba, în acest 
din urmă caz, de o întărire calitativă, nu 
numerică. Credincioşii sunt lămuriţi şi se 
cern. Cei tari se întăresc şi mai mult, şi-şi 
mărturisesc credința, chiar şi cu prețul 
vieții sau al pierderii unoravantaje sociale 
sau materiale. Ei sunt apoi factorul de 
regenerare, după ce vremurile grele au 
mai trecut. 

Slăbirea credinței poate conduce la 
situații mai grave, de cădere din credinţă, 
sau la adoptarea unei credințe greşite. 
“Mai cade câte unul. Îl duce în eroare 
(sectanții-n.n.). Nu știu cum. Îi amăgeşte. 
Știu eu ce face cu dânşii? Ii duce în 
eroare, așa... Şi sepredau la dânşii acolo ” 
(Drăgoi Toader, comuna Bosanci, jud. 
Botoşani, Mănăstirea Putna, 2 iulie 1992), 
Este interesant acest fapt, că țăranul vede 
în căderea din credinţă o capitulare, o 
trădare aproape. 


Cei ce nu au o credință dreaptă, dacă 
nu sunt cumva necredincioşi, au o credință 
greşită, proastă, rea, adică cu abateri. 
Credinţa greşită este fie o credință diferită 
de ceaaromânului, fie o credință care este 
însoțită de fapte rele, greşite. 

O treaptă încă şi mai joasă este 
credința deşartă, lipsită de conținut, de 
greutate. Ea denumeşte, de asemenea, 
superstiția (1) şi eresurile. “Credinţa 
deşartă, afirmă George Barițiu, esfe acea 
soră hăbăucă a credinţei adevărate”. “Ea 
e veche ca şi neamul omenesc ", adaugă e! 
în continuare, referindu-se la vechii greci 
şi la vechii latini (2). Vorbind despre 
superstiție Gh. F. Ciauşianu o consideră 
“o deviere a sentimentului religios, prin 
care suntem aduşi a ne crea false 
îndatoriri, a ne teme de lucruri de care n- 
ai de ce să te temi sau a pune nădejde în 
altele, care sunt deşarte ” (3). 

A avea o credinţă dreaptă sau greşită 
nu era un lucru lipsit de importanță în 
societatea românească rurală. Acest lucru 
a şi condus, de altfel, la apariţia în limba 
românăadouăexpresii referitoare )a însuşi 
caracterul omului, spunând mult despre 
încrederea ce o poți avea înel. Suntoameni 
de bună-credinţă (>sinceri, cinstiţi, curați 
la gând, la vorbe şi la fapte), în mâinile 
cărora te poți încredința fără griji, şi 
oameni de rea-credință (>care, cu ştiinţa 
sau cu voia, urmăresc a face rău şi trebuie 
evitați”) (4). 

Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte 
de credința oarbă: “Credinţă oarbă are 
acela care nu împlineşte prin credință 
poruncile dumnezeieşti (5). Când cineva 
“crede orbeşte”, adică absolutizează 
credința în dauna mărturisirii €i reale, 
prin fapte, riscăsă cadă. Credința ţăranului 
este o credinţă iscoditoare, fără a fi însă 
ispititoare. EL vrea să știe, să cunoască, 
dar nu mânat de îndoială, ci de dorinţa de 
a fi mai aproape de Dumnezeu şi de cele 
sfinte. 

Românii n-au avut în vocabularul lor 
Cuvintele ateu şi ateism, ele fiind 
semnalate pentru prima dată abia spre 
anul 1850, în Magazinul istoric pentru 
Dacia. (6) Ei le-au avut însă din vechime 
pe cele de necredinţă şi de necredincios, 





(1) Dicţionarul limbii române, tomul |, partea 
|, Tipografia Ziarului “Universul”, Bucureşti, 
1940, p. 891. 

(2) George Barițiu, “Credinţa deșartă”, în vol. 
Viaţa şi ideile lui G Barițiu, studiu şi antologie, 
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pp. 170-171. 
(3) Gh. F. Ciauşianu, Superstipiile poporului 
român, Libr. Socec & Co. şi C. Sfetea, Academia 
Română, col. “Din viaţa poporului român”, 
culegere şi studii, voi. XXI, Bucureşti, 1914, p.l. 
(4) Dicționarul limbii române, loc cit. 

(5) Maxim Mărturisitorul, “Răspunsuri către 
Talasie”, în Filocalia românească, vol. 3, 
Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 254. 
(6) Dicţionarul limbii române, tomul i, Partea 
[, Librăriile Socec & Co. şi C. Sfetea, Bucureşti, 
1913, pp. 351-352, 


— m d 


— ———— 


Ian.-Febr. '99 NR. 1-2/97-98 PAG. 






(a 






143 


i 







FF: a 
Sr St 


* 


PI P77, 


A 03 -. 
daf _ 
SPT Ri a oncait > FIN ae PE IP TIRDI 
pa SA, 


îy ă 
Pi i = 


se 







FE i a . 
Rar, | d 
Suge 


A 
ă 
o A 


cu conotații spirituale mult mai 
participative. A fi în necredinţă, lipsit de 
credință, implică un mod de viaţă şi de 
comportare adecvat, lipsit de statură 


morală şi exprimat prin fapte 
condamnabile, De obicei, prin termenul 
de necredincios este sancționat nu numai 
ateul (care îndeobşte este o ficțiune, el 
raportându-se, totuşi, la Dumnezeu, prin 
negarea Lui), ci şi cei ce nu sunt în 
credința românului, cei ce sunt de alte 
confesiuni, ce nu pot fi în adevărul de 
credință. 

Necredinţa este o aberaţie a gândirii 
omului. lată cum apare ea într-unul din 
proverbele publicate de Iuliu A. Zanne: 
“Necredinţa curge din prostia minții, că 
Nu ne iartă să cunoaştem adevărul de 
minciună ”. Pentru români necredința 
nu este absolută, ea este raportată direct 
la Dumnezeu, la Hristos: “Oamenii cei 
inchinători de idoli şi păcătoşi carii în 
necredinţă viețuiră ca şi dobiroacele”. 
(7). Necredinţa duce deci la o cădere în 
starea de animalitate. 

Există o opoziţie ireductibilă între 
credința adevărată şi alte credințe, care, 
în cele din urmă, după concepția 
românului, tot necredințe sunt. “După 
ce lumina Evangheliei au gonit 
întunericele necredinţei şi au strălucit 
credința în lume, s-a stins slava 
grecilor "(8). Nu este o mărturie directă, 
ci una indirectă, prin limbă, prin felul în 
care ea semnifică. 

Necredința, în strânsa şi directa ei 
legătură cu proasta cunoaştere, cu 
depărtarea de adevăr şi, mai ales, de 
Adevărul revelat, este un real pericol 
pentru umanitate, “Adevărul necredinței 
îneacă toată lumea”, scrie Antim 
Ivireanul într-o predică a sa. Şi tot el, în 
alt loc: “Şi acestea toate (n.n.: relele) mu 
se trag dintr-alta, fără numai din 
necredința noastră; că ni s-au împietrit 
inimile întru răutăţi” (9). 

Ştiut este că Hristos a pus la temelia 
relaţiei Sale cu oamenii credința, fie ea 
Şi “cât un grăunte de muştar” (Matei 17, 
20), care trebuie să conducă la 
încredințarea totală în mâinile Lui. Trei 
sunt marile virtuţi teologale: credin/a, 


(continuare în pag. 15) 





(7) M. Gaster, Crestomaţia română, vol. 1, 
304/1 = însemaare de la 1692. 

(8) loan Molnar, Retorică, adecă învățătura 
şi întocmirea frumoasei cuvântări, 42/13, 
Crăiasca Tipografie Orientalicească a 
Universităţii Peştii, Buda, 1798. 

(9)Antim Ivireanul, Opere, “La duminica 
vameşului cuvânt de învăţătură”, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1972, p. 27. 

















| 


Note de lectură = Note de lectură = Note de lectură = Note de lectură = Note de lectură = Note de lectură. 


Mihail, coboritor din neamul istoric 
al Sturdzeştilor, neam a cărui istorie se 
împleteşte cu aceea a Moldovei şi 
României moderne, a fost ambasador de 
carieră, primul ministru de Externe în 
guvernul Antonescu şi primul legionar 
îndepărtat de ambițiosul general. 
Implicat direct într-unele din cele mai 
importante evenimente ale anilor 30 
(semnarea Pactului Briand-Kellog, 
tratativele româno-sovietice de la Riga 
1932), aflat în relații cu diplomați sau 
oameni de stat, descoperind pe parcurs 
Mişcarea Legionară şi integrându-se 
acesteia, suferind alături de ea 
represiunea antonesciană, membru al 
Guvernului Român de la Viena, Mihail 
Sturdza este probabil cel mai bun martor 
al unei istorii triste. 

Cartea împleteşte în chip fericitstilul 
memorialistic cu cercetarea informației 
din alte surse. Parcurgând această carte, 
cititorul poate să aibă o imagine nefardată 
asupra mai multor probleme majore ale 
istoriei interbelice, cu grave repercusiuni 
asupra neamului românesc: mutilarea şi 
comunizarea României; rolul pe care 
poziția geopoliticăa României şi politica 
ei interbelică l-au avut în declanşarea 
celui de al doilea Război Mondial, 
precum şi rolul nefastal polițicii externe 
a regelui Carol II şi a oamenilor săi. 

Pentru cititorul pasionat de istoria 
modernă a României, cartea lu; Mihail 
Sturdza poate prezenta o revelaţie 
cutremurătoare: vinovăția unei întregi 
clase politice pentru soanta tragică a 
României, clasă politică ai cărei 
reprezentanți, de la Titulescu la Maniu, 
sau de la țrădare la orbire, au croit făgaşul 

dezmembrăni şi înrobirii Țării, 

Au fost însă și excepții: "În toate 
clipele importante, în toate crizele acestei 
epoci, prin natura funcțiilor mele sau 
din proprie inițiativă, am fost în contact 
cumai toate personalitățile conducătoare 
ale politicii româneşti. Până în momentul 
însă al răpirii Basarabiei, nu am găsit 
printre aceste personalităţi şi în partidele 
care le reprezentau nici o înțelegere a 
adevăratei semnificaţii istorice a 
momentelor ce le trăiam şi, prin urmare, 
nici o adevărată înțelegere a intereselor 
româneşti în faţa furtunii ce se apropia. 
Aceasta cu două excepţii: Corneliu 
Codreanu, Şeful Mişcării Legionare, şi 
Gheorghe Brătianu, Şeful Partidului 
Liberal Dizident, In ceea ce priveşte pe 
Octavian Goga, înţelegerea exista, dar 
atitudinea lui nu s-a manifestat cu 
vigoarea celor precedenţi.” 

Cartea are patru părți, intitulate 
semnificativ: Titulescu, ministrul 
duşmanului; Carol, regele ucigaş; 
Antonescu, conducătorul paranoic; 
Mihai, moştenitorul păcalului. 

Dacă privim harta Europei 
interbelice, putem înțelege sursa 
evenimentelor tragice pe care le-a 
traversat: teritoriile şi populaţia pe care 
o pace neînţeleaptă le-a răpit Germaniei 
învinse, precum şi prezența 
amenințătoare a Rusiei Sovietice, care 
continua declarat politica țaristă pe o 
nouă bază: ideea revoluţiei comuniste 
mondiale. Această idee a revoluţiei 
mondiale fusese concepută de Lenin, 
care spusese: “În urmărirea obiectivelor 
noastre putem să ne permitem, cu toată 
puterea noastră de distrugere, să 
colaborăm cu anumite puteri capitaliste, 
Putem chiar încheia cu ele alianțe, cu 
scopul de a le momi într-un fals 
simțământ de securitate. Când guvernele 
lor, bazându-se pe reazimul nostru, se 
vor azvârii în nu ştiu ce nebunească 


PUNCTE CARDINALE 





MIHAIL STURDZA 


Prai Mzistra u Al2rfer i-a 


Ettura «DACIA» 


Via de Janulro - Model 
1266 


aventură, le vom lăsă să se prăbușească şi 
vom clădi imperiul nostru pe ruinele lor”. 

Stalin a urmărit cu consecvență 
aceeaşi idee, declarând în Comintern, cu 
doar câteva zile înainte de semnarea 
tratatului Ribbentrop-Molotov:"Tovarăşi, 
pace sau război ? Această chestiune a 
intrat într-o fază crucială. Toată chestiunea 
depinde în mod absolut de poziţia ce o va 
lua Uniunea Sovietică. Suntem complet 
convinşi că dacă încheiem un tratat cu 
Franţa şi Marea Britanie, Germania se va 
simți silită să cedeze în chestia poloneză 
şi să stabilească un modus vivendi cu 
Puterile Apusene. În acest caz, războiular 
fi evitat şi dezvoltările ulterioare ar fi 
foarte primejdioase pentru noi. Pe de altă 
parte, dacă primim propunerea germană, 
Germania vaataca Polonia, iar intervenția 
Franţei şi a Marii Britanii e absolut sigură. 
Tovarăşi, am expus vederile mele. Repet: 
este interesul nostru ca războiul să fie cât 
mai lung posibil”. 

Mihail  Studza menţionează 
recunoaşterea oficială în /storia 
diplomației sovietice, a acţiunilor 
diversioniste ale Sovietelor în perioada 
anilor '30; "Noua atitudine a guvernului 
sovietic (pactele de neagresiune, pacte de 
asistență mutuală cu Franța şi 
Cehoslovacia, intrarea în Liga Naţiunilor) 
avea ca motiv necesitatea de a stânjeni 
proiectele unui nou Pact între cele patru 
mari Puteri” (adică Franța, Marea Britanie, 
italia şi Germania), 

Astfel că rolul nefast de aţâțător la 
război revine în primul rând Rusiei lui 
Stalin şi abia apoi Germaniei lui Hitler. 
Asupra acestui aspect merită remarcată 
contribuţia cărții lui Victor Suvorov, 
Spărgătorul de gheaţă (Editura Polirom, 
1995), pe care o recomandăm cititorilor 
iubitori de istorie. 

Faţă de aceste considerente ale 
politicii sovietice, față de insistența de a 
nu recunoaște apartenența Basarabiei la 
România, orice politică de apropiere de 
Moscova a Franţei şi Marii Britanii, 
semnatarele Tratatului de la Versailles, ar 
fi trebuit să fie privită de politicienii 
români cel puţin cu mare suspiciune. În 
locul acesteia îl găsim pe "marele" 
Titulescu între promotorii Tratatului de 
neagresiune franco-sovietic (1933), al 
Tratatului de asistență mutuală franco- 
sovietic (2 Mai 1935) şi al Tratatului de 
asistență mutuală sovieto-cehostovac (16 
Mai 1935). Aceste tratate erau evident 
îndreptate împotriva Germaniei, cu care 
România nu avea granițe, cum nici cu 
Franţa sau Marea Britanie, iar dificultățile 
oricărui ajuțor de la asemenea distanță era 








vizibil de pe hartă, dacă nu din amara 
experiență a primului război, 

Dar "politica" lui Titulescu nu s-a 
redus doarlaatât. Intervenţia lui în vederea 
sancționării Italiei la Liga Naţiunilor 
pentru intrarea trupelor sale în Abisinia 
(1936), în numele unor principii iluzorii, 
care nu se aplică nici astăzi, a făcut ca 
România să piardă un aliat prețios, Italia, 
țară latină alături de care luptase în primul 
Război. Acest lucru se va dovedi hotărîtor 
pentru sfârtecarea României la Viena, în 
1940. 

Dar poate cel mai "ciudat" incident 
este istoria /elegramei pierdute: telegrama 
prin care Petrescu-Comnen, ambasadorul 
României la Berlin. transmisese la 
Bucureşti propunerea Germaniei din 22 
Octombrie 1934, prin care se angaja să 
garanteze toate graniţele României, cu 
singura condiţie ca trupelor ruseşti să nu 
le fie permisă trecerea prin teritoriul 
românesc. Cu alte cuvinte, propunerea 
germană garanta şi granițele de Est ale 
României, într-un moment în care aceste 
grânițe "nu primiseră încă o garanție 
perfectă din partea vechilor noştri aliați”, 
cu condiția ca România să se angajeze să 
şi le apere, Dartelegrama, văzută de Mihail 
Sturdza la Berlin, dispare; la 
Departamentul Politic de la Bucureşti nu 
ştia nimeni de ea (cu excepția, desigur, a 
lui Titulescu însuşi). Noile reguli introduse 
de Titulescu îşi făcuseră efectul, omul său 
de la Cifru nu le mai transmisese 
Departamentului Politic, ci direct lui 
Titulescu, iar Titulescu nu reacţiona, 
fiindcă aceste propuneri nu conveneau 
politicii sale de apropiere între Franţa şi 
Soviete, chiar dacă era evident că această 
apropiere lăsa România complet 
descoperită la Est. 

Înţelegând repede ce se petrecea, 
Sturdza a încercat şi a obţinut o 
recontirmare a acestor propuneri, pe o 
cale care să nu implice "inconvenientele 
şi primejdiile publicității”. La sugestia sa, 
Gheorghe Brătianu a făcut o vizită lui 
Goering la Berlin, cu ocazia întrevederii 
omul numărul doi al Reich-ului repetând 
aidoma propunerile anterioare. 

Dar "politica" lui Titulescu, contrară 
intereselor României, îşi urmează cursul, 
fiind susținută de toți aceia care, 
"neglijând" adevăratele și declaratele 
intenţii sovietice, urmăreau să o 
reintroducă pe tabla de şah a Europei într- 
0 coaliție anti-germană. Astfel, Titulescu 
Şi oamenii săi pun bazele unei politici 
falimentare, dacă nu de-a dreptul 
(rădătoare, continuată de Carol şi camarilla 
sa, contribuind la declanşarea celui de al 





Ian.-Febr.'99 NR. 1-2/97-98 PAG. 14 


doilea Război Mondial şi lăsând 
România fără de scăpare în fața 
pretențiilor sovietice şi aresentimentelor 
germane. Pentru că, spune autorul: "In 
Berlin nimeni nu ignora rolul pe care 
Titulescu îl jucase în timpul negocierilor 
acestor două instrumente [Paciele de 
asistență mutuală franco-sovietic şi 
sovieto-cehoslovac - n.n.]; se găseau 
foarte probabil şi personalități care ştiau 
că e! însuşi redactase Pactul franco- 
sovietic”. Şi astfel Germania, care avea 
interese deosebite în România, de natură 
economică, dar şi strategică, se vede 
nevoită să-şi caute alți aliați şi să 
încurajeze astfel pretenţiile ixedențiste 
ale vecinilor noştri. 

Poloniei, care era legată de România 
printr-un Tratat de Alianţă (1921), 
"singura garanție internațională pe care 
am avut-o vreodată împotriva amenin- 
țării sovietice”, 1 s-a indicat (10 Octom- 
brie 1932) de către Titulescu că poate să 
încheie un Tratat de neagresiune cu 
Rusia, independent de poziția României. 
Astfel, ca urmare a acțiunilor lui 
Titulescu, România rămânea singura țară 
- dintre cele vecine cu Rusia Sovietică - 
cu frontierele de Esi neapărate prin 
tratate. Toate celelalte (Finlanda, Esto- 
nia, Lituaniaşi Polonia) reuşiserăsă încheie 
Tratate de neagresiune cu Sovietele. 

Pentru a-şi ascunde adevăratele 
intenții, precum şi pentru "aamăgi opinia 
noastră publică printr-un fals simțământ 
de securitate”, Titulescu a alcătuit alte 
artificiale legături: Alianţa Balcanică 
(1934) cu lugoslavia, Grecia şi Turcia, 
dar fără Bulgaria, căreia îi vom ceda 
ulterior Cadrilaterul, Pactul de Definire 
a Agresiunii încheiat cu Sovietele, şi 
care pretindea că înlocuieşte Pactul de 
Neagresiune. De asemenea, pentru a da 
iluzia că procedează ca polonezii, care 
după semnarea Tratatului de neagresiune 
încheiaseră o Convenţie feroviară, 
Titulescu realizează şi el o Convenţie cu 
Sovietele, dar în care "cuvintele de 
graniță, punct de graniță, vamă, 
autorități vamale, precum şi orice alt 
cuvânt sau expresie care ar fi confirmat 
sau implicat existența unei granițe la 
Nistru, erau cu îngrijire suprimate şi 
înlocuite cu circumlocuțiuni”. Grav era 
"nunumai faptul că Savietele obținuseră 
încă o dată ceea ce le fusese negat la 
Riga... darşi faptul material al restabilirii 
comunicaţiilor întrerupte de mai bine de 
15 ani, fărăca motivul acestei întreruperi 
să fi fost în cea mai mică măsură 
înlăturat", Mai rămâne de amintit 
mascarada care a însoţit reluarea 
relaţiilor diplomatice cu Rusia Sovietică 
(9 lunie 1934), când presa aservitătitrase 
despre faptul că Rusia se angajase să 
returneze Tezaurul României !!! 

Tristă este, aşa cum aminteam la 
început, lipsa de reacție a oamenilor 
politici la această evoluție (oricât de 
ascunsă) a politicii externe a României, 
ceea ce i-a permis lui Carolsăo continuie 
până la tragicul și previzibilul ei final, 
chiar după destituirea lui Titulescu 
(destituire care nu trebuia decât să 
mascheze ducerea ei cu mijloace mai 
subtile), Oamenii noştri politici erau prea 
ocupați să se lupte pentru a capta 
bunăvoința regelui, fiind obedienti 
acestuia în ciuda oricărorsemnale. Dacă 
luliu Maniu, după evidentul eşec al 
politicii sale, care avusese ca scop 
readucerea lui Carol pe tron pentru 
câştigarea unei poziții forte în politica 
românească, înțelegea să adopte politica 


(continuare în pag, 15) 


N —— Pra 7 CL. CTP a 


dna 220 


—_—— 1. O —— —__._._—— rr _—.————— 7 —._..— 7... i 


— 7 aL _——_—  -_———uy 





(urmare din pag. 14) 





struțului, retrăgându-se la Bădăcin, lon 
Mihalache continua până în pânzele albe 
politica de concesii față de jocurile 
primejdioase ale lui Carol, contribuind 
astfel la netezirea drumului către tragedia 
neamului românesc. Dinspre Partidul 
Liberal, aceeaşi atitudine: pe plan intern, 
lupta încrâncenată pentru putere, cu 
folosirea oricăror mijloace; iar pe plan 
extern, alinierea la o politică al cărei 
prim scop era apărarea intereselorF ranţei 
şi Marii Britanii, în pofida evidenţei că 
această politică primejduia interesele 
româneşti şi demonstra implicit că cele 
două puteri erau gata să sacrifice 
Basarabia în propriul tor interes. Politica 
trădătoare a guvernului liberal a devenit 
evidentă în 1936, când, ca urmare a 
ratificării de către Parlamentul francez 
(27 Februarie) a Pactului de asistență 
mutuală franco-sovietic, războiul era 
gata să înceapă. Dar pentru ca cele două 
tratate îndreptate contra Germaniei 
(franco-sovietic şi sovieto-cehoslovac) 
să aibă o valoare practică, în condiţiile 
în care Sovietele nu aveau acces către 
mijlocul Europei, trebuia ca România 
să-şi deschidă graniţele pentru trecerea 
trupelor ruseşti. 

"In noaptea de 8 martie 1936”, ne 
spune Mihail Sturdza, “am fost trezit în 
casa noastră din strada Kreţulescu de 
Miroslav Arczicievschi, Ministrul 
Poloniei la Bucureşti, un vechi prieten şi 
coleg al meu de la Riga. Domnia Sa 
venea foarte alarmat, pentru a-mi pune 
sub ochi un document ce presupun că-i 
fusese procurat de serviciile ataşatului 
său militar. Era un ordin dat de 
Franasovici, ministru al Lucrărilor 
Publice, a cărui semnificaţie şi origine 
de caracter pur militar nu lăsa nici o 
îndoială. În scurt, liniile ferate din 
Basarabia, Moldova şi Bucovina erau 
puse la dispoziția transporturilor de trupe 
Sovietice. Ordine erau date pentru 
acumularea materialului de transport la 
stațiile de graniță sau la cele vecine 
(deosebirea între intervalul şinelor 
româneşti şi ruseşti obligând la o 
transbordare). Ne-a trebuit câtăva vreme, 
lui Arczicievschi şi mie, pentru a înţelege 
toată gravitatea trădării, toată fățărnicia 
cucare pregătirea ei fusese ascunsă până 
atunci opiniei publice româneşti. Dacă 
războiul izbucnea, Polonia, înşelată de 
către aliata ei, România, s-ar fi văzut 
deodată întoarsă pe la Sud de către armate 
pe care le considera cu drept cuvânt 


dușmane. În ceea ce privea România, 


iza A 3 >; 
[i +) Li . pe A E 
SI / Lip i 34 Ă g i hu, 
NE Es, et ri PI . , 
i (a gt & d | ză f i 
| E CI 05 PA INI LAT. - 
di A 1Y ş Pi gi au 
j My 
















E. a TF AE 


ÎN. 
(urmare din pag. 13) 


E 


nădejdea şi iubirea. Chiar dacă ele sunt, în fapt, 
ipostatice, începutul îl face credința, ca un avans, ca +) 
livrare pentru început gratuită din neştiința omului. Cu 
puțină, dar temeinică credință, dialogul, comunicarea 
cu Dumnezeu poate lua naştere. Credinţa nu este un 


cunoaștere cu care întră într-un proces dialectic şi este 


însoțită şi probată prin fapte. 


Este de remarcat cât de fundamentată teologic este 
concepția românului despre credință şi necredinţă, 
pentru că el d leagă de acestea două - de o dreaptă 


făptuieşte rău este, din capul locului, necredincios, 


orice ar susține e! cu cuvântul, 


Dreapta credinţă are pentru țăranul român atributul 
unicităţii. Nu există pentru el variante egal valabile. 


PUNCTE CARDINALE 


Note de lectură = Note de lectură = Note de 


d a—ne b. 


alăturea de Soviete într-un război 
european, ea era mai dinainte şi în orice 
eventualitate învinsă.” 

Era "uitată" trista experiență a 
Tratatului de la Levadia (1876) încheiat 
cu Rusia țaristă şi nerespectat la sfârşitul 
unui război în care le-am fost aliați şi 
salvatori într-o clipă de cumpână a lui, 
când am pierdut sudul Basarabiei, 
recâştigat (1856) ca urmare a războiului 
Crimeii. Era "uitată", de asemenea, 
politica Cominternului, care considerând 
România un stat multinațional, avea ca 
obiectiv dezmembrarea ei. 

Alarmat, Mihail Sturdza se adresează 
singurei forțe politice capabile în acel 
moment să se opună (dacă ar fi fost cazul, 
și cu arma în mână) trecerii trupelor 
Sovietice şi prin aceasta implicării 
României într-un război care nu era al ei 
Şi din care nu putea să iasă decât mutilată. 
Acestă forță era Mişcarea Legionară şi de 
atunci datează relațiile lui Sturdza cu 
Corneliu Codreanu. Informaţia pe care 
ne-o transmite autorul este deosebită, 
explicând adevăratele şi gravele 
contradicții care opuneau Mişcarea 
Legionară celorlalte partide, şi îndeosebi 
camarillei regale: "Codreanu a văzut 
situația aşa cum 0 văzuseră Generalul 
[Cantacuzino - n.n.], Gheorghe Brătianu 
şi cu mine. Cu nici un preţ Sovietele nu 
trebuiau să intre şi să traverseze ca prieteni 
teritoriul nostru. Cel dintâi convoi al lor, 
oricare ar fi fost el - după informațiile 
polone era vorba de trenuri cu personalul 
terestru şi cu materialui tehnic al Aviației 
Roşii în drum spre Praga - va fi atacat şi 
escorta nimicită. Legiunea va continua 
lupta orbeşte, fără a se gândi la biruință 
sau înfrângere.” Şi autorul continuă: 
"Dispozițiuni au fost luate imediat”. 

La 30 Mai 1936, într-o Circulară de 
politică externă, Codreanu denunța 
politica lui Titulescu şi apropierea fatală 
de Rusia Sovietică: "Este un gestde trădare 
pe care Poporul Român l-ar face față de 
Dumnezeu, față de ordinea morală a 
acestei lumi şi față de popoarele care stau 
în slujba acestei ordini în războiul cu 
forțele nimicitoare ale Răului”. "Această 
Circulară”, ne spune mai departe Mihail 
Sturdza, "a fost urmată de Memoriul din 5 
Noiembrie 1936, adresat Regelui şi 
oamenilor politici ai Ţării. Corneliu 
Codreanu punea răspicat întrebarea 
poziției României în cazul unei încercări 
de trecere a Armatelor Sovietice peste 
teritoriul nostru. Toate declaraţiile sale 
publice, participarea legionarilor la 
războiul din Spania, înflăcăratele 
manifestații de admirație şi iubire care au 


_ ZII f PITT 


> pe 2 de 
poa o e 0 a Aia ans Paula ii 


întovărăşit reîntoarcerea celor care 
căzuseră în lupta contra comunismului, 
au întărit aceste «puteri» în convingerea 
că numai peste trupul Legiunii îşi puteau 
atinge scopurile lor." 

"Războiul nua început, fiindcă Marea 
Britanie nu l-a vrut, fiindcă Statele Unite 
nu erau încă prezente, fiindcă Polonia 
urma încă politica lui Pilsudski. Războiul 
nu a izbucnit atunci, fiindcă dispozitivul 
Puterilor Anonime abia începuse a se 
alcătui şi fiindcă ele făcuseră greşeala de 
a da alarma Alianţei Franco-Sovietice 
înainte ca această alianță să aibă, 
milităreşte vorbind, o valoare practică”. 

lată, deci, un exemplu concludent al 
jocului cu focul pe care oamenii politici 
care conduceau România îl practicau în 
dauna intereselor Ţării! 

Este probabil că vâlva pricinuită de 
evenimentele amintite mai sus l-a obligat 
pe Carol la demiterea lui Titulescu, astfel 
că "moştenitorii portofoliului său să ţină 
seama de sensibilitatea specială a opiniei 
publice româneşti privitor la alianța cu 
Polonia [celălalt stat-tampon între Rusia 
Sovietică şi centrul Europei - n.n.] şi vor 
pretinde, sau unii vor încerca cu 
sinceritate, prin schimburi de vizite între 
Bucureşti şi Varşovia şi diferite alte 
manifestații, să restabilească relațiile de 
bună prietenie şi de încredere ce existau, 
în perioada pre-titulesciană, între cele 
două țări. In adâncimea ei, însă, politica 
Regelui şi a guvernelor sale va rămâne 
identică cu cea a cârdăşiei Titulescu- 
Beneş.” O asemenea politică, potrivnică 
realităților geografice, ducea într-adevăr 
şi Cehoslovacia lui Beneş: cu o populație 
de 14 milioane de locuitori [față de numai 
6 milioane după Război - n.n.], cu peste 7 
milioane de alte minorități, din care 2 
milioane de germani la granița cu 
Germania, dar fără graniță cu Sovietele, 
Cehoslovacia a dus în permanență o 
politică anti-germană şi pro-sovietică, în 
cârdăşie cu Titulescu. "Pe toate câmpurile 
de bătaie unde interesele naționale şi 
politice ale Berlinului puteau fi stânjenite”, 
ne spune autorul, "Cehoslovacia îşi făcuse 
o datorie de a fi prezentă”, cum ar fi 
poziția partizană pe care o luase în luptele 
civile din Spania, alături de comuniști, 
unde nici unul din interesele ei nu era nici 
pe departe implicat.” O explicație ar putea 
fi păcatul originar de la întemeierea 
statului cehoslovac: trădarea şi arestarea 
la 14 Ianuarie 1920, de către Legiunea 
Cehoslovacă, aamiralului Kolceak, Şeful 
Rezistenței Naţionale Anti-Bolşevice din 
toată Rusia, şi predarea lui Centrului 
Bolşevic de la irkuțk, în schimbul căruia 


ri A pi Dotat sia pa pre 
Pola, pe e și 








Rezistența ţăranului la asaltul prozelitist pe care diverse 
religii l-au exercitat de-a lungul timpului, inclusiv la 
efensiva sectară din zilele noastre, nu s-a făcut în baza 
unei intoleranţe funciare, ci a unei temeinice ancorări în 
adevărul unei credințe unice, întemeiată pe adevărul 
dogmatic că Dumnezeu este Unul, lată ce spunea în acest 
sens o țărancă din Agârbiciu, județul Sibiu, prezentă la 
concept gol, ea este rodul unei anumite modalități de sfinţirea noii biserici a Mănăstirii Râmeţ, la 28 iulie 
1992: “Oamenii încă sunt credincioşi. Oamenii încă îşi 
țin credința. Noi nu ne luăm după alții... Sunt oameni, 
domnule, care vor să-ți strice liniştea şi spun că «ar fi 
mai bine să vii la noi la biserică». Biserica noastră e sus 
în ceruri, e prima Biserică. Ortodocşii... Apoi, nu ne 
cunoaştere şi de exprimarea ei prin fapte, Cel ce luămdupăalții. Doamne fereşte! Noi ținem legea noastră. 
Fiecare aşa cum îşi aşterne, aşa doarme. N-avem treabă 
cuei! Nu-i hulim, nu-i batjocorim... Dumnezeu i-o aduce 
odată la unirea credinței. Va fi, o să fim toți, o turmă şi 
un păstor. Asta vrem să fim, o turmă şi un păstor, că 






Ian.-Febr. '99 NR. 1-2/97-98 PAG. 15 


lectură = Note de lectură = Note de lectură = Note de lectură = 





cehoslovacii vor primi o treime din 
TYezaurul Imperial Rus, care rămăsese 
sub controlul lui Kolceak. 

Dovada că guvernanţii României 
înțelegeau să continuie politica lui 
Titulescu a fost lipsa de reacție a acestora 
la cartea insolentă a ambasadorului 
Cehoslovaciei la Bucureşti, Jean Sheba. 
Acesta "considera axa politică şi militară 
Moscova-Bucureşti-Praga ca şi formată” 
şi "ne învinuia de anu fi luat încă măsurile 
tehnice necesare pentru a permite o mai 
rapidă deplasare a trupelor ruseşti, 
alergând în ajutorul Cehoslovaciei, şi 
cerea în termeni aproape cominatorii, să 
procedăm fără întârziere ... la construirea 
noilor căi ferate, noilor poduri şi noilor 
şosele necesare", Mihail Sturdza 
intervine pentru clarificarea opiniei 
publice, semnând, în 1936, o broşură 
intitulată Regat! Independent Român sau 
Protectorat Ceho-Sovier?, broşură 
distribuită membrilor Parlamentului, 
membrilor Guvernului, personalităților 
politice, serviciilor Ministerului 
Afacerilor Externe, Corpului Diplomatic 
şi presei. Reacţia cercurilor oficiale a 
fost semnificativă prin încercările de a- 
| salva pe Jean Sheba şi a-l păstra la 
Bucureşti, dar opinia publică l-a 
determinat să plece declarând "că nu era 
el vinovatul”. 

Mihail Sturdza remarcă, pe drept 
cuvânt, că "misterul Titulescu era o parte 
dintr-o taină mult mai cuprinzătoare. 
Cum se explică faptul că, de la Rege 
până la ultimul ministru, toți conducătorii 
unui popor, adânc simţitor, în totalitatea 
lui, au neglijat groaznica primejdie ce o 
reprezenta râvna cotropitoare a vecinului 
de peste Nistru; cum se poate explica că 
acest Rege şi aceşti miniştri au ales să fie 
orbi la această primejdie şi surzi la atâtea 
strigăte de alarmă, până când muscalul a 
ajuns la Chişinău ?"... 

Horia ȘTEFAN 


| SCA 
AAA FA 


eta țar, 





toate sfintele mănăstiri şi biserici se roagă pentru 
unirea credinței. Să fim toţi una cum este un Dumnezeu. 
Să fie un Dumnezeu şi o turmă, într-o credinţă toţi 
Toți să ne rugăm într-o credinţă şi într-un gând”. 

Drăgoi Toader, țăran din Bosanci, județul Botoşani, 
un sat în care baptiştii şi-au făcut puternic simțită 
prezența, răspunde astfel avansurilor acestora: 
“Domnule, dacă în asta m-am botezat, mai trebuie o 
dată să mă botez? Nu-i destul atâta, o dată?” (la 
Putna, 2 iulie 1992), 

În discursul său de recepție la Academie, Liviu 
Rebreanu avea dreptate să arate: “Religia aceasta, 
legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru, 
pe deasupra tuturor controverselor teologice" (10). 





(10) Liviu Rebreanu, Lauda ţăranului român, Imprimeria 
Naţională, Bucureşti, 1940, p.9. 












PAG 10NR 1-29795 ln-tebr.99 PUNCTE CARDINALE CEE 
ALTTATEA DEVENITĂ LEGEND 


i 


SR i de a bi 


pm, RUGACIUNE ARHIEREASCĂ 
27 PENTRU MOŢA ȘI MARIN, 
MARTIRII LEGIONARI CĂZUȚI | 
LA MAJADAHONDA 


Aa, La prohodul mucenicilor Crucii şi ai Neamului, loan Moţa şi Vasile Marin, 

aduşi din Spania şi înmormântați la Bucureşti - la 13 Februarie 1937 - au Slujit 
+ 4PS. Mitropolit al Ardealului, Nicolae, P.S. Episcop Vartolomeu al Râmnicului şi 
| P5. Veniamin, vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurați de un sobor de 






» peste 200 de preoți. 





"Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu înţelepciunea Ta cea ncgrăită ai zidit pe om şi 
ai aşezat hotare Vieții lui, ascunse numai intru ştiinţa Ta, Stăpâne, ne ridicăra mâinile şi 
inimile când se desparte om de om şi se desfac legături scumpe, pe cari Tu le-ai rânduit şi 
al binecuvântat pe acest pământ trecător, ca să se găsească iarăşi în viaţa cea fără de 
Slarşit. 

Unde jertfaomuluie mai mare şimaicurată, acoloeştişi Tu, Atotţiitorule, maiaproape. 
Lapicioarele Crucii şi inaintea țertfeiisbăvitoarea Unuia Născut Fiului Tău şi Mântuitorului 
nostru, covârşiţi de milostivirea Ta, ne amuţesc cuvintele pe buze, dar ni se pleacă 
genunchii şi mâinile în smerită închinare către Tine, iubitorule de oameni. 

Tuaihotărâtsă chem! pecalea jertiei, întru odihna careestela Tine, perobii Tăi, iubiții 
noştri fil şi Iraţi IOAN MOȚA şi VASILE MARIN, şi lângă sicriul care poartă ceea ce a fost 
trecător în fiinţa lor, gândurile şi simţămintele noastre se preschimbă în cucernică 
rugăciune câtre Tine, Părinte al îndurărilor. 

Nusă plângem am venit aici, căci smerenia cugetului nostru în faţa bunăvoirii Tale de 
a primi jertia aleşilor Tâi nu ne îngăduie să însoţim cu plângere sfârşitul vieţii lor. Ci arm 
venit să-Ţi mulţumim, Părinte, că ni i-ai dăruit aşa de mari şi curaţi cu sufletul, ca să se 
invrednicească a primi duhul credinţii până la moarte, duhul jertfirii de sine, care este 
scara cea mai aleasă, dată nouă oamenilor, de înălţare către Tine. 

În răscrucea patimilor prin care a trecut poporul românesc în lunga sa istorie, Tu, 
Cârmuitorul soartei lui, ai întărit inimile părinţilor noştri întru răbdare de mucenici; Îu, 
ca răsplată, ne-ai trimis slobazenia din legăturile robiei de veacuri; şi tot Tu ai aşezat (ara 
făgăduinței, pe care ne-ai hărăzit-o întru bunătatea Ta, pe temeliile jertfei [ără de seamăn 
acelor maibuni șimalviteji iai neamului nostru. ŞI dacă, în bucuria ameţitoarea biruinţii 

dobândite, am uitat poruncile |alc şi ne-an plecat urechile spre ispilcle amagitoare ale 
păcatelor cari scoboară şi duc la pierzare neamurile, iartă-ne, Doamne, râtâcirea şi 
daruieşte-ne tăria intoarcerii din nou pe căile Ţale! 

Slăvirnu-Te pe Tine, Părinte, că ne-ai trimis lumina pilduitoarei jerifelnicii a aleşilor 
Tăi loan şi Vasile, ca să ieşim din întunericul nepăsării, al îndoielii şi a oricărei micimi de 
suflet în urmărireadestinuluinostru. in judecăţile Tale, nepătrunsedeminteaomenească, 
i-ai dus departe de noi, totuşi în ţara aceleiaşi (răţii de sânge, la lupta grea purtată pentru 
Crucea şi impărăţia Ta, ca astfel jertia lor să strălucească ct atât mai limpede înaintea 
ochilor noştri, în toată frumuseţea ei, dezbrăcată de orice interes legat de pământ. 

Slăvimu-Te pe Tine, Hristoase Dumnezeule, că ai învrednicit poporul nostru, ca din 


| Cu acest prilej de jale a părinţilor, soțiilor şi orfanilor rămaşi in urmă, dar Şi de 
5 inaltareculegerereligioasăşinațională, |. PS. Nicolae Bălanarostitcutrernurăâtoarea 
î.. rugaciune pecareo redăm aici (din “Solia”, Vol. 2, Nr. 5. 21 Martie 1937) 





mijlocul lui să alegi ostaşi credincioşi pentru lucrul Tău, cari de dincolo de moarte ne 
trimitsolia şimărturisireacredinţiilor, cum numai depe buzele marilor Tăi mucenici din 
veacurile dela inceput arăsunat în lume: £u așa am în/eles datoria vieții mele. Ara hbit 
pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru EL "(din Testamentul lui Moţa). 

Binecuvântată să fie vatra farnilială şi iubitorii părinţi cari au crescut aceste odrasie 
scumpe în grădina neamului nostru; einu-şi vor vedea fii în jurul lor aici pe pământ, dar 
cu atât mai mult se vor ridica cu gândul la cer, unde s-au înălțat sufletele lor. Tu, 
izbăvitorule, Care ştergi lacrimile celor îndureraţi, ocroteşte cu mângâterile Tale soțiile 
credincioase ale celor chemaţi la Tine şi înger păzitor trimite copiaşilor lor. 

Tu, Mântuitorule, Care ne-ai răscumpărat cu scump sângele Tău vărsat pe Cruce 
şinulaşi nicio jertfă neprihănită fără bmecuvântarea Ta, fă să rodească jertia plâcuţilor 
robilor Tăi, loan şi Vasile, pe pământul ţării noastre, pe care au iubit-o din toată inima 
lor, roadele virtuţilor care înalță neamurile şi le fac biruitoare împotriva puterilor 
întunericului. Revarsă în sufletele fiilor poporului românesc duhul credinţei care mută 
munţii, duhul iubirii care toate le rabdă şi niciodată nu piere, duhul nădejdii care leagă 
inimile de ţelurile cele mai presus de fire ale vieţii ce se înfrățeşte cu jertia, Trimite 
conducătorilor poporului nostru duhul înţelepciunii Tale. Pogoară în inimile tineriraii 
noastre duhul ascultării de voia Ta cea siântă, duhul rugăciunii şi al muncii, duhul 
jertlelnicei care s-a sălăşiuit în aleşii Tăi loan şi Vasile. 

Biserica Ta, clădită pe jertfa Ta pe Cruce, prin noi, smeriții slujitorii ei, însoţeşte cu 
binecuvântările sale sufletele robilor Tăi loan şi Vasile pe drumul veşniciei; şi dacă 
oameni fiind, truppurtând şi în lumevicţuind, au căzut în neascultarea poruncilor Tale, 
Tu uşurcază-le, iartă-le. lasă-le toate greşelile cele de voie şi fără de voie, cele cu şilința 
şicuneşiința, iar sulletele lui ,capeale slugilor Yale celor bune şicrediicioasc, primeşte- 
le întru bucuria Ta, Stăpâne, în corturile drepţilor le aşează şi le odihneşte pe ele. Căci 
el au împlinit cuvântul ce ni l-ai dat prin îngerul Bisericii Tale: "Fii credincios până la 
moarte, şi-ţi voi da ţie cununa vieţii” (4poca//ps 2, 10). 

Binecuvântate să [ie numele lor în cartea veşniciei Tale şi neuitatţă să rămână 
amintirea lor în neamul nostru, din veac în veac! 

Tu ne-ai dat nădejdea vieţii celei veşnice, întru care, în legătură cu Tine, primim cu 
Supunereceea cene dai şicu smerenie dăm ceeace ne iei, căci Tueşti Dumnezeul nostru 
şi Ţie se cuvine toată cinstea, slava şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, 
Amin!” 


COTERTARIU LA CARIEA dEsdiidd 


(urmare din pag. 12) 


de un col şi înalt de doi coți, coarnele lui să fie din el. Să 
imbraci cu aur curat partea lui de sus, pereții împrejur şi 
coarnele lui; şisă-i faci împrejur o cunună de au» împletită" 
(Jeș. 30, 1-3). Tămâia e o răşină aromatică, obținută prin 
crestarea scoarței unor arbori orientali. Evreii foloseau un 
amestec special, în care intrau inițial 4 plante aromatice, una 
fiind răşina amintită, numită /ibona, căci provenea din 
Liban. Pomind de la buna-mireasmă a tămâii, Clement 
Alexandrinul descrie astfel altarul tămâierii: “simbol al 
pământului din care ies miresmele, care se află așezat în 
mijlocul acestei lumi'”*. Hristos e preînchipuit prin altarul 
tărnâierii care “a fost făcut din lemne ce nu putrezesc (şi) a 
fost poleit întreg cu aur, Fiindcă trupul lui Hristos este 
nestricăcios şi are în sine firea dumnezeiască”, 

“Jertfelnicul să-l aşezi în fața perdelei, care este 
dinaintea chivolului legii, unde am să Mă arăt Eu ție” (Jeş. 
30, 6). “Despre locul cel din mijloc spune că este la mijloc 
între cer și pământ; alții spun că este simbol al lumii 
spirituale și al lumii materiale”, 

“Pe el Aaron va arde lămâie mirositoare în fiecare 
dimineaţă, când pregăteşte candelele” (leş. 30, 7). BB 
1914; Şi va arde pe el Aaron lămâie compusă, subțire, 
“Tămâia e compusă pentru că, Dumnezeu fiind Cuvântul, 
S-a făcut trup și S-a compus Emanuil cu noi, firea 
dumnezeiască şi omenitatea adunându-se, în chip negrăit, 


20. Stromate, V, 33, |. 


2]. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit (p. 302). 
22. Clement Alexandrinul, Srromate, V, 33, 2 


într-o unitate mai presus de minte. Şi e subțire, pentru că nu 
are grosimea slujirii celei după lege”>. “Dacă se spune că 
Domnul, Marele Arhiereu, înalță lui Dumnezeu tămâia cu 
bun miros, nu trebuie să înţelegem prin aceasta Jertfa şi 
bunul miros al tămâiei, ci că Domnul înalță jertfa primită a 
dragostei, bunul miros ce! duhovnicesc, care este adus pe 
altar”, 

“Aaron va săvârşi Jertța de curăţire peste coarnele 
(altarului) o dată pe an" (leş. 30, 10). “Coarnele altarului, 
canişte mâini întinse, preînchipuiesc formacinstitei cruci", 
Raritatea jertfei se motivează prin aceea că “Moise, în 
înțelepciunea sa, ştia bine că uşor disprețuieşte cineva ceea 
ce este obişnuit şi accesibil, pe când ceea ce este îndepărtat 
şi o raritate e considerat în mod natural foarte însemnat **. 

Se instituie o taxă de cult pentru israeliții adulţi, de o 
jumătate de siclu de argint de fiecare om (30, 11-16), 
“Trebuie să băgăm de seamă că (acest siclu) n-are înțeles 
material, ci duhovnicesc, care se socoteşte că trebuie (dat) 
de către toţi la fel". Cortul va avea o baie de aramă (un fe! 
de lighean) pentru spălarea preoților înaintea slujirii celor 
sfinte (30, 17-21). 

“Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Să lei din cele 
mal bune mirodenii: cinci sute sicli de smirnă aleasă, 
jumătare din aceasta, adică două sute cincizeci sicli de 
scorţişoară mirositoare; două sute cincizeci sicli trestie 


23, Sf, Chisil al Alexandriei, op. cir, (p. 306). 

24, Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 67, |. 

25. Sf. Chiril al Alexandriei, op, cir, (p. 302), 

26, Sf. Vasile cel Mare, Despre Du/uul Sfânt, XXVII. 
27, Sf. Ambrozie, Scrisori, VII, 4, 


mirositoare; cinci sute sicli casie, după siclul sfânt, şi 
untdelemm de măsline un hin şi să faci din acestea mir 
peniru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul 
făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta 
ungere" (leş. 30, 22-25), “In textele istorice vechi, ungerea 
era rezervată regilor, ca la hitiți şi canaaniți. Prin ungere, se 
realiza legătura regelui cu divinitatea şi se acorda monarhului 
un caracter sacru. În ceea ce priveşte clerul, textele sacerdotale 
vechi amintesc numai ungerea marelui preot (Jeș. 29, 7,29; 
Lev. 4, 3, 5, 16 etc,). Ulterior, ea s-a extins asupra tuturor 
preoților”? Se poate face o comparație între ungerea 
pieoților și a regilor israeliți şi Taina Mirungerii: “Dacă 
untdejemnul acela amestecat avea atâta putere, că cei unşi 
cu el dobândeau slava împărătească, cu cât mai vârtos cei a 
căror minteşi om dinăuntruauprimitungereauntdelemnului 
sfinţitor al veseliei şi au luat arvuna Duhului cel bun, nu se 
vorridica la măsura desăvârşirii, adicăa lui Hristos, făcându- 
se părtași de împărăția, înfierea şi cunoaşterea tainelor Lui şi 
având dreptul să intre la Tatăl şi să iasă, după plăcerea lor?">, 
Cu acest mit era sfințit cortul şi toațe obiectele din el, 
poparul nefiind, însă, uns. Pedeapsa pentru cel ce s-ar fi uns 
cu mir era moartea (30, 26-33), Lui Moise i s-a cerut să facă 
Şi o tămâie specială şi să o țină înaintea chivotului, nefiind 
îngăduit să se ardă din ea (30, 34-38). 
Capitolul 31 vorbeşte despre meşterii cortului (31, 1- 
(1) şi serbarea zilei de odihnă (31, 12-17), Domnul “a 
prescris pentru cei slabi o parte prin păzirea unei singure 
zile, iar celor tari le-a rezervat plinătatea, Sinagoga păzeşte 
ozi, Biserica păzeşte nemurirea. Așadar, în lege este o parte, 
în Evanghelie, desăvârşirea”, 
(va urma) 


28. EX, p. 227, 
29, Sf, Simeon Metafrastul, Para/rază la Macarie Egipteanul, 74, 
30, Sf. Ambrozie, Scrisori, LXXIV, 5. 








Relativ la anunţul publicat în numărul 16 
al revistei Memoria, la rubrica "În căutarea 
omului pierdut”, privitor la medicul lon 
Simionescu, subsemnatul, fost deținut în 
colonia de muncă “Peninsula” de la Canalul 
Dunăre-Marea Neagră in perioada 5 
noiembrie 1950 - 26 mai 1954, sub prestație 
de jurământ pol să relatez următoarele: am 

ost dus la “Peninsula” de la penitenciarul 
Gherla, la data de 5 noiembrie 1950, Cupă ce 
am Scăpal ca prin minune de o bătaie soră cu 
moartea ce ni se programase, la sfârşitul hui 
octombrie 1950, mie şi consăteanului meu, 
căpitanul de artilerie Gligor Pavel, de către 
elevii lui Țurcanu de la Gherla, conduşi de 
Popa Alexandru (Zis Țanu), sosiți de curând de 
la Piteştipentrua introduce şi aici “reeducarea” 
deținuților, inițiată, la sugestia lui Stalin, de 
către conducătorii comunişti ai țării. 

Laarestarea mea, în iunie 1948, eu eram 
şef de lucrări la Observatorul astronomic al 
Universităţii din Cluj, iar Gligor, căpitan de 
artilerie la un regiment din Te. Mureş. Fiind 
originari din Aiud, ca şi toți ceilalți deținuți 
originari din judeţul Alba, am fost duşi de la 
Aiud la Gherla, cu toate că în acea perioadă 
deținuții intelectuali anticomuniști erau 
întemnițați la Aiud, iar muncitorii şi țăranii la 
Gherla. Motivul era evident: să nu facem 
Cumva, Cu ajutorul populației, o răscoală şi 
să evadăm din închisoare. Minunea că am 
scăpal din mâinile torționarilor lui Popa Țanu 
a constat în faptul că, în acelaşi timp, Gligor 
a fost dus la Baia Sprie, iar eu la Canal. La 

“Peninsula” am primit primul pachet cu 
vorbitor, pe la sfârşitul lui aprilie 1951. Eram 
slab sub orice limită, cu picioarele umflate ca 
nişte butuci. La-revederea cu soția mea, la 
vorbitor, adică la o distanţă de 3 m., în spatele 
a două garduri de sârmă ghimpată, am rugat- 
O Să-mi trimită încă un pachet pe acea lună, 

pentru a mă putea reface. Ca urmare a 
indrăznelii de a veni la vorbitor, soția mea, 
rarmasăcu 2 copii la 23 de ani, afost concediată 
din modestul post pe care-l obținuse şi 
evacuată dincasa încare locuia. Răspunzând 
cererii mele, la câteva zile, în luna mai, mi-a 
sosit la “Peninsula” pachetul cerut. Odatăcu 
sosirea acestuia, mi-a fost dat să-l cunosc pe 
doctorul Simionescu. Ofiţerul politic al 
coloniei, locotenentul major Chirion, fost 
hamaal în portul Constanţa, l-a chemat prin 
brigadieri, însala de distribuire a pachetelor, 
pe doctorul Simionescil, pe fotograful de ho 
din Constanța, Cicu, şi pe mine. Tuturora ne 
sosise câte un pacher în plus. Politrucul 
Chirion ne-a primit pe toți cu o salbă de 
înjurături pe care nu le pot reproduce. A 
incepul, în ordinea vârstei, cu doctorul 
Simionescu, pe care, pe un lon ridical, l-a 

cut hoț, exploatator al poporului, fascist, 

ucigaș, bandit etc., toate aceste epitete fiind 
însoțite de cele mai abjecte înjurături care pot 
ieşi din gura unui fost hamal. Pe acelaşi lon şi 
cuacelaşi limbaj acontinuatcu Cicu, făcându- 
I poate fiindcăerau consăteni, hoț şi îmbogăţit 
pe spinarea poporului muncitor. Turbat de 
mânia proletară ce pusese stăpânire pe el, de 
mine a uitat. apoi, ne-a trimis pe toți Irel, sub 

unalt potop de înjurături, la barăcile noastre. 

Pachetele au fost returnate. 

Odată cu această pățănie mi-am dat 
seama că persoana atât de umilită de fostul 
hamal era fostul ministru al Sănătății şi fostu | 
preşedinte al Asociaţiei “Generaţia de la 
'22". Ca fost ministru, n-ar fi trebuit să fie 
adus la Canal. A mai fost cazul lui Victor 
Jinga, dar după mumai căteva hi fusese 
trimis la închisoare. După cum vam vedea 
însă, până la o eventuală trimitere. la 
închisoare a doctarului Simionescu, acestui 
Îi va fi dat să treacă prin “pădurea cu fiare 
sălbatice” şi să înfrunle “mlaştina 
deznădejdii ". 

Ieșind de la audiența în care ani fOSI 
înjurați atât de copios de către politruc ul 
Chirion, mi-a fost dat să vădunom eu sufletul 
completrăvăşii: doctorul Simionescu, profund 
afectat de umilința la care a fost supusa 





PUNCTE CARDINALE 


Ea a 


poa iai 





A A muri 
a m E 


mai putut scoate nici o vorbă, simţeam că-i 
este ruşine că din sânul neamului nostru pot 
ieşi specimene de talia lui Chirion. Fotograful 
Cicu, cu fața complet tumefiată din cauza 
soarelui, plângea intens. Ne-am dus fără nici 
o vorbă, fiecare la baraca lui, Am împărtăşit 
acest episod unui număr limitat de persoane 
din brigada mea. Munca la Canal fiind doar la 
inceputurile ei şi promisiunile de “eliberare” 
fiind mereu exprimate de către ciracii care ne 
conduceau, oamenii deveniseră foarte prudenţi 
şi suspicioşi. Foarterarierauceicare îndrăzneau 
să ajute, în mod discret, pe un proaspăl venit la 
închisoare, ca nu cumva Să i se aducă o nouă 
condamnare, pentru “ajutor legionar” 

La căteva zile după episodul pachetelor, 
într-o sâmbătă seara, la mumărătoare, toată 
colonia fiind adunată pe platou, am văzul Cum 
era adus doctorul Simionescu de la birourile 
administraţiei, situate lângă poartă, de unbraț 
şi de altul, de către brigadierii de la brigăzile 
studenţeşti 13 şi 14, Bogdănescu şi Enăchescu, 
frecuţi prin forja “reeducării” şi “dezuma- 
nizării” de la Piteşti, Chimuiţi şi bătuţi în 
continuare, studenţii din aceste brigăzi erau 
obligați să realizeze 3-4 norme față de ceea ce 
realizau muncitorii civili şi, pe deasupra, săfie 
şi călăii coloniei, fiind daţi ca exemplu de 
“hărnicie "princontrast cu “lenevia” restului 
oamenilor, căre nu puteau realiza mai mult de 
două norme. Pentru că funcţia de călău să fie 
realizată total, săptămânal, sâmbăta seara, 
erau aduşi la aceste brigăzi câte 15-20 de 
deţimuţi din colonie, după liste întocmite de 
politruc sau de brigadieri, pentru a fi supuşi 
presiunilor: de renunțare la propria 
personalitate “Reeducaţi”, studenții primeau 
de acasăpachete la discreție, Pentru acamufla 
acțiunea de “reeducare”, aplicată 
“recalcitranţilor”" din colonie, unii Studenţi 


du cerut de acasă acordeoane, iar ferestrele le” 


erau camuflate cu pături. Pentru a ilustra 
efortul supraomenesc. la care erau supuşi 
studenţii, voi daumexemplu dinrealizările lor: 
în toamna lui 1950, în 8 ore de lucru, fiecare 
student. a săpat, încărcat şi transportat cu 
roaba în medie 12 mc de pământ, lao distanță 
de 15-20 de metri şi la 4-3 metri înălțime, 
realizând un rambleu de cale ferată lung de 
aproximativ 1 km. Oamenii de la celelalte 
brigăzi, îngeneral mai învârstădecâl studenții, 
erau înjuraţi şi bătuți pentru incapacitatea lor 
de a fi la înălțimea studenților, conduşi de 
brigadierii Bogdănescu şi Enăchescu. Din 
mulțimea dețimuţilor care aveau o oarecare 
influență asupracamarazilor lor, dar nuputeau 
realiza normele cerute, politrucul, ajutat de 
brigadierii zeloşi, întocmeau liste cu cei ce 
urmau Să fie “sancţionaţi” de către studenţii 
anume indicaţi să facă aces! serviciu, ei înşişi 
fiind rău văzuţi. Era unanim cunoscut cazul 
brigadierului Subţirică, fost şi el hamal în 
portul Constanţa, promovat colegial de către 
Chirion, dar bătut din ordinul acestuia, 
impreună cu un lot de 15 inşi, atăt de crunt 
încăt a fost internat mai multe săptămâni în 
spitalulcoloniei. Motivul. Subţirică “pactase” 
cu deținuții. Regulat, “realizările” bieţilor 
studenți erau date ca exemplu pe colonie şi 
erau afişate, in perioada de incepu, pe un 
mare panou, în centrul coloniei, sub tithul: 
“Înteeceri socialiste! Ulterior, s-a renunţat 


ad Pa date % rr e e | 
PE za pă ae Di 3 2 $ 


a e 
/ i 
x ai A 


lan.-Feb 


e sl. e su Ș - | 
d pna = 


la această titulatură, deoarece s-a socotit că 
deținuții politici nu Sunt demni să se întreacă 
în muncă sub egidă socialistă. 
În perioada în care doctorul Simionescu 

a fost “transferat” pentru a fi “reeducat" de 
către Bogdănescu (Enăchescu îi era 
subordonat acestuia), Studenţii construiu la 
vreo 15-20 km de colonie o fabricăde cărămidă 
şi se găseau în faza ridicării acoperişului la 
15-20 de metri înălțime. Doctorul Simionescu 
trebuiasărealizeze o normă mărită de dulgher, 
ceea ce era o imposibilitate, socotind că până 
la vârsta lui nu pusese mâna pe O teslă sau pe 
bardă şi fierăstrău. Din această cauză a fost 
dat înprimire celor mai răi şefi de echipă, care 
îl insultau şi-l băteau zi de zi, fapt pe care l-au 
observat, după cum se va vedea mai departe, 
şi soldaţii care făceau paza şantierului. 
Perioada respectivă fiind aceea de ploi dese 
(luna iunie), drumurile fiind mumai cele de 
câmp, după întoarcerea de la lucru a 
studenților, pe podeaua barăcii se depunea un 
strat de noroi de 2-3 cm. În vacarmul şi 
noianul de insulte pe care le primeau cei ce nu 
reușeau sădevină dulgheri în 2-3 zile, în frunte 
cu doctorul Simionescu, aceştia erau puşi să 
curețe cu lopata acest noroi, apoi să spele cu 
apăpodeaua dintre priciurile barăcii. Aproape 
de regulă nemulțumit, brigadierul dicta 
pedeapsă suplimentară pentru nereuşita 
curățeniei. Dacă brigadierul constata că 
ordinul dat n-a fost executat cu destulă 
conştiinciozitate, cei însăcinaţi cu bătaia 
suplimentară erau bătuţi la rândul lor de alți 
deţinuţi, pentru pactare- cu împricinatul. 
Doctorul Simionescu era învinuit de acțiunile 
lacare participaseră în timpul studenţiei sale. 
Pe lângă toate acestea, doctorul Simionescu 
era obligat să-şi facă demascarea aşa cum şi- 
o făcuseră studenţii de la Piteşti, lucru pe care 
acesta mu-lpuleaconcepe, întrucât nu-și putea 
nega şi condamna trecutul de luptător pentru 
acțiunea de aşezare a neamului său obidit în 
drepturile ce i se cuveneau. După 8-10 zile, 
“pădurea cu fiare sălbatice” l-a adus pe 
doctorul Simionescu în stare de disperare. Pe 
şantier, tinerii securiști, mulți dintre ei fiind 
țărani Chinuiți în acțiunea de colectivizare, 
observau şi ei cum un bărbat voinic, având 
cam 50. de ani, era batjocorit zilnic de mai 
ținerii săi tovarăşi de muncă, care îi puteau fi 
copii. În momentul în care domnul doctor, 
ajuns în “mlaştina deznădejdii”, a căutat să- 
şi pună capăt zilelor părăsind cordonul de 
pază al şantierului, Soldatul în dreptul căruia 
a făcut acest pas al supremei disperări i-a 
strigat cu toată puterea: “Domnule doctor, vă 
rog să vă întoarceţi, alifel sunt nevoit să vă 
împuşc!". Doctorul îşi continua drumul. 
Comandantul pazei şantierului, un subofițer 
de securitate, l-a somat pe soldat să tragă, şi 
fiindcă acesta a refuzat să-i execute ordinul, a 
lual arma din mâna soldatului şi l-a împuşcat 
pe fugar. Probabil că spera Într-o rapidă 
avansare, ca mulţi alți militari care au comis 
astfel de critne, începând cu domnia regelui 
Carol al II-lea şi contimiând cu aceea a lui 
Stalin. Onoare soldatului care a refuzat să 
Iragă, dar cine poate şti ce i s-a întâmplat după 
aceea pentru această neexecutare de ordin? 
În aceeași zi, toată colonia a aflat de. 
mMOnsIruoasa crimă comisă de oamenii 


r.'99 NR. 1-2/97-98 PAG. 17 





patronaţi de Bogdănescu. O imensă durere 
şi un doliu profund s-a aşternut în suflelele 
futuror robilor din colonie. Zile întregi s-a 
vorbit numai de acest evenimenl. lragic. 
Fiecare deținul, considerat de regim ca 
periculos, putea ajunge însituația doctorului 
Aceasta fiindcă în colonie se mai cunoştea 
cazul tehnicianului Dumitrache, care, ca 
brigadier al mecanicilor de locomolive Diesel 
de la şantierul Mamaia, reuşind să-şi facă o 
relaţie cu o şoferiță care venea la atelier 
când avea nevoie de reparații la camionul 
său, a reușit să evadeze cu ajutorul acesteia, 
la începutul lunii aprilie 1951. Deplasându- 
se în tren spre Bucureşti, fusese prins de 
securiști din cauza unei cicatrici pe care o 
avea pe obraz, şi care se reflecta în geamul 
vagonului. Fusese bătut cumplit şi, cu fața 
plină de plăgi şi sânge, fusese adus în colonie 
şi legat, ca lisus pe cruce, de un stâlp din 
mijlocul coloniei, alături de panourile cu 
“întrecerile socialiste , pentru ca cei 8-10 
mii de deţinuţi să vadă pe viu ce pol păți 
“bandiții” ce-şi permit Să sfideze pulerea 
populară. Leşinat şi imvadat de muşte, în 

noapleaurmătoare fusese împuşcat şi aruncat 

în gardul de sârmă ghimpată din apropiere 

(de către prim-brigadierul Madan, cu un 
pistol primit de acesta de la politrucul 

Chirion) sub cuvânt că a vrul să evadeze. Ce 

mult seamănă această explicaţie cu “fuga de 

sub escortă " de pe timpul sceleratului Carol 

al Il-lea!... 

La nici O săptămână după împuşcarea 
lui Simionescu, soția lui, probabil alarmată 
de returnarea pachetului, s-a prezentat la 
vorbitor. Spunându-i-se că soțul ei a fost 
transferat laali loc de muncă, probabil intrată 
în panică de eventualitatea omorării soțului 
său, a început să blesteme, plângând în 
hohote. Toţi deţinuţii din barăci priveau 
înlemniți la acest spectacol, care ne-a 
impresionat până la lacrimi. Pentru u-l 
întrerupe, conducerea coloniei a urcat-u cut 
forța pe doamna Simionescu într-o maşină şi 
a dus-o la Constanţa. 

Oamenii din colonie mai erau îngroziți 
de faptul că, supuşi la munci peste puterile 
lor, flămânzi şi bătuţi, mulți deținuți Şi-au 
pierdut minţile în “Peninsula”. Se mai 
aăugau apoi şedinţele săptămânale de 
“reeducare ”, în “laboratorul "de la brigăzile 
]3 şi 14, unde “'regalistul” Bogdănescu se 
pregătea săiasăcurat dinpuşcărie.- Inaugust 
1951, când se tăiaseră pachetele pentru 
intelectuali, împreună cu Tudor Neamţu, 
ginerele lui Argetoianu, am fost programat 
lao “lecție” in “laboratorul " lui Bogdănescu, 
într-o sâmbătă noaptea, în timp ce brigada 
noastră, a 6-a, se găsea la lucru, Anunţaţi 
discrel despre aceasta de brigadierul nostru, 
Florescu, un fost inspector de bancă, am fost 
hotărâţi Să fugim în caz că ar fi venit studenții 
după noi, dar şi de astă-dată un înger păzitor 
ne-a salvat. Se renunțase la bătaia ce ni se 
pregălise. 

Fără a fi implicaţi în procesul lui 
Țurcanu, cum ar fi meritat, Bogdănescu a 
terminat în anii următori medicina la Cluj şi, 
după aceea, a funcționat ca medic-şef al 
Dispensarului din Măguri-Răcătău = Cluj, 
până la pensionare. Locuieşte în Cluj, într- 
un foarte frumos apartament din strada | 

Ghicanr. 11. Inviaţacivilă, prin 1985-86, m- 
am întâlnit cu el la nişte excursii făcute de 
OJ T. Cluj. Făcându-ne că nu ne cunoaştem, 
mi-a afirmat că este medic primar gr, 1 şi are 
un salariu de 7.200 de lei, când pensia mea 
era doar de 2.200 lei... 

Cu cărțile pe față, după 1989, l-am 
întrebat cine a hotărât în 1951 să nu fiu bătul 
şi de ce l-a omorăl pe Simionescu în 1951? 
La primă întrebare nu mi-a răspuns, iar la a 
doua mi-a răspuns că mu l-a împuşcat el, dar 
a recunoscut că doctorul Simionescu se 
hotărâse să se simucidă, ieşind din cordon, 
din pricina stării sufleteşti în care fusese 

de brigada 13. 
| Ştefan RADU 
























| greu încercată (şi-a pierdut tatăl la numai 6 ani, iar mama sa, 
rămasă văduvă cu doi copii, a avut de făcut față unor mari ASE rea pe PR capăt aaa ERA ae 











PAG. 18 NR. 1-2/97-98 Ian.-Febr."'99 





asceți de odinioară. 


m PUI 


TIE 


na d? Ma 


sfânt. 


esențial şi să fim una întru Domnul! 


În ziua de 16 decembrie 1998, în 
locuinţa sa din Pompano Beach, Florida, 
GEORGE DONEV U.S.A, în pragul vârstei de 90 de ani, 
inima gazetarului româno-american 
George Donev a încetat să mai bată. 
Fiu de scriitor şi om de dreapta, George Donev şi-a făcut ucenicia gazetărească 
la Bucureşti, în anii '30. În perioada 1938-1940 a scos revista satirică Rățoiul. 
In 1940, fiind funcționar la Oficiul Cinematografiei, Ministerul Culturii îl 
trimite cu o misiune culturală în America (la Hollywood). Ajunge în Lumea Nouă 
în 1941, pe o cale ocolită, prin Orientul îndepărtat, deoarece izbucnise războiul 
şi vapoarele de pasageri nu se mai încumetau să traverseze Atlanticul. Între timp, 
România a rupt relaţiile cu Statele Unite; George Donev nu şi-a mai putut 
îndeplini misiunea, dar nici nu s-a mai putut întoarce în țară. 
Stabilit în Statele Unite, a prestat activitate de gazetar şi tipograf; numele său 
a fost prezent constant în publicaţiile exilului românesc, de pe o poziție ferm 
anticomunistă. A fost redactor-şef al publicației America (Cleveland. Ohio). La 
Cuvantul Românesc (Hamilton, Canada) a colaborat neîntrerupt vreme de peste 
22 de ani (iulie 1976 — decembrie 1998), semnând fie cu numele său adevărat, 
fie cu psedonimul Stroe Moldovanu. Participant constant la toate reuniunile 
importante ale exilului românesc, ultimul său articol a fost despre Romfest '98 
(prilej cu care a putut revedea Bucureştiul, după mai bine de o jumătate de secol, 
ca într-o călătorie de adio). Dumnezeu i-a dăruit, dincolo de numeroasele 
încercări, să fie zvelt şi cu mintea limpede până-n ultimele zile de viaţă. 
A fost înmormântat în cimitirul aşezământului Vatra Românească (Grasse 
Lake, Michigan). Odihnească-se în pace! 


Născut la Bucureşti, pe 12 februarie 1924. într-o familie 


privațiuni materiale), BANU RĂDULESCU a urmat şcoala 
primară peste drum de Malmaison-temuta închisoare unde 
avea el însuși să fie azvârlit de comunişti. 

Liceul “militar, început la Cernăuţi şi continuat la 
Mănăstirea Dealul, l-a urmat ca bursier an de an, scutindu- 
şi familia de povara taxelor şcolare. Primul său profesor de 
română, Augustin Z. N, Pop, îi descoperă înclinațiile literare 
Şi-i veghează debutul absolut (o schiţă publicată în revista 
Flamuri, la numai 13 ani). 

După terminarea liceului (1943), a făcut studii de 
medicină (la Institutul medico-militar, în 1946 obţinând 
gradul de sublocotenent-medic, apoi la Facultatea de 
Medicină din Bucureşti, pe care a trebuit să o întrerupă în 
1948, în pragul anului VI, când a fost condamnat la 10 ani 
de închisoare). 

Încă din 1945 fusese trimis în fața Curţii Marţiale, sub 
acuzaţia de a fi scris epigrame impotriva comuniştilor din 
guvernul Groza, dar fusese achitat datorită intervenţiei 
vechilor magistrați, După ce în 1947 fusese abuziv scos din 
armată şi trecut în “cadrul disponibil”, în 1948 va fi arestat împreună cu dr, Marin 


Zamfirescu (în cabinetul căruia lucra), pentru o presupusătentativă de a fugi din țară 


(una diptre numeroasele inscenări ale recent înfiinţatei Securităţi). Va efectua 6 din 
cei 10 ani la care [usese condamnat, trecând prin închisorile Poarta Albă, Văcăreşti, 
Jilava, Caransebeş, Piteşti, Canal, Gherla. 

Eliberat în 1954, este împiedicat o vreme să-şi definitiveze studiile (răstimp în 
care lucrează ca “soră medicală” la Sanatoriul TBC Geoagiu), În urma unei audienţe 


PUNCTE CARDINALE 


ILIE CLEOPA 


În noaptea de | spre 2 decembrie, la Mânăstirea Sihăstria din nordul Moldovei, 
a încetat să bată inima trupescă a unuia dintre cei mai iscusiţi duhovnici ai Ortodoxiei 
contemporane: Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa, în vârstă de 86 de ani. 

Născut în 1912, a pornit la numai 15 ani pe calea monahismului, pe care a urmat- 
omai bine de şapte decenii, până la desăvârşire. În 1933 a primit hirotonia, ostenindu- 
se la mânăstirile Putna, Slatina şi Sihăstria, dar şi în pustnicie, asemenea sfinţilor 


Maiestuos şi smerit deopotrivă, amestec harismatic de patriarh, sihastru, haiduc 
Şi voievod, el era întruchiparea vie a Tradiţiei ortodoxe şi a temeiurilor de viaţă ale 
neamului românesc. Rugător şi mărturisitor, războindu-se cu veacul, Părintele Ilie 
Cleopa s-a luptat lupta cea bună a credinței strămoşeşti şi a făcut pârtie spre cer 
mulțimilor însetate de Dumnezeu, care-l cercetau cu miile şi i se închinau ca unui 


Duhul lui va continua să lucreze tainic, în cer şi pe pământ, ca unul ce s-a 
învrednicit de lumina care nu apune. Fie ca în bătaia acestei lumini să ne regăsim 




























BANU RĂDULESC 























(R. C.) 





Autorul “Proclamaţiei de la 
Timişoara” (cu faimosul Punct 8 — 
una dintre cele mai pure expresii ale 
anticomunismului Szaetua p GEORGE SERBAN 

dar care, din păcate, n-a ajuns 

niciodată să se materializeze efectiv), publicistul şi scriitorul George Şerban, 
a plecat prematur dintre noi, răpus de o mai veche afecțiune cardiacă, sub 
privisile neputincioase ale soției şi fiului său. 

Născut la Buzău, pe 25 iunie 1954, a absolvit Universitatea “Al. |. 
Cuza” din laşi (secţia Sociologie-Psihologie) şi a urmat studii de specializare 
în ziaristică (Lille) şi politologie (Washington). A fost director şi redactor-şef 
al cotidianului Timişoara, preşedinte al Societăţii Civice cu acelaşi nume, 
membru fondator şi vice-preşedinte al Alianței Civice, membru marcant şi 
deputat P.N.Ţ.C.D. de Timiş, membru al Uniunii Scriitorilor şi al P.E.N.- 
Clubului Român, autor al romanelor Somnul, Jahtul (blocati de cenzura 
comunistă) şi Turnirul, a sute de articole (politice, sociologice, literare). Pe 
lângă “Proclamaţia de la Timişoara”, a fost şi co-autor al “Cartei Alianţei 
Civice”, iar la propunerea sa, ziua de 16 decembrie (când scânteia anticeauşistă 
ŞI anticomunistă s-a aprins la Timişoara) a fost declarată oficial “Zi de luptă 
împotriva toțalițarismului”. 

A încetat din viaţă pe 15 ianuarie 1999, în toiul nopţii. Trupul său 
neînsuflețit a fost; depus la sediul P.N,Ţ.C.D. — Timiş, iar ceremonia 
inmormântării a avut loc duminică, 17 ianuarie. la Cimitirul Eroilor din Calea 
Lipovei. 

Dumnezeu să-l odihnească şi să aibă în pază familia îndoliată. 


la ministrul Ilie Murgulescu, i se aprobă reînmatricularea în 
1955, iar în 1956 îşi trece examenul de Stat, devenind 
medic. stagiar la Maternitatea Filantropia. În timpul 
revoluției anticomuniste din Ungaria (toamna lui 1956), 
este arestat temporar, fără a mai fi însă condamnat. 
Funcţionează ca medic (întâi în provincie, apoi în Capitală) 
până în 1965, când, îmbolnăvindu-se grav de plămâni, este 
nevoit să-și întrerupă cariera medicală. 

Se va dedica scrisului şi, în 1967, pe fondul 
temporarei “liberalizări” din primii ani ai regimului ceauşist, 
va debuta editorial cu volumul de nuvele Dincolo de 
aşteptare. In acelaşi an, devine membru al Uniunii 
Scriitorilor. A publicat numeroase volume de proză(romane, 
nuvele, povestiri): Verdictul, Lumină şi piatră, Oameni şi 
oameni, Păsările mari nu cântă, Nimic despre fericire (cu 
care a obținut Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), 
In iarbă, cu faţa la soare etc. 

După evenimentele din 1989, se numără printre 
membrii de onoare ai AFDPR şi ai PEN-Club. Îşi dedică 
toată energia editării publicaţiei Memoria- revista gândirii 
arestate (ajunsă de curând la numărul 25, pe care redactorul- 
şef n-a mai apucat să-l vadă tipărit) şi Fundaţiei Culturale 
«Memoria», făcând figura unui adevărat cruciat împotriva uitării şi lăsând în urma 
lui o mare pildă mărturisitoare, În ultimul an de viață a lansat grandiosul proiect al 
“Memorialului Fortul 13 Jilava”, alături de un alt mare dispărut: arhitectul Anghel 
Marcu (al cărui necrolog l-am publicat în numărul din decembrie '98). 

S-a stins la Berlin, în ziua de 9 decembrie 1998. Adus în țară, a fost înmormântat 
la cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, în penultima zi a anului care s-a încheiat. 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Său! (R.C,) 


Fauine-ae e Vuuinerae „„(Puuineroe, „Puuine-ae „+. Pauine-te „..Datuine- „.„(Pauuine-ae 



































—_. —J ———. 7" ——— ..— _..———  . — .—__—.———_ .—— „COC 7 "LO O O—-——-__."'——. "IE. =.“ 





9 Ppes 


LE i 


PUNCTE CARDINALE in rev. 99 NR. 12p97-98PAG.19 


Stimaţi domni, 


Stimată Redacţie, 


i Am 18 ani, mă numesc Mihai Cioboteanu şi sunt din Bucureşti. Sunt 
în ultimul an la un liceu de italiană şi am de gând să urmez Facultatea de 
Ştiinţe Politice. 

De mic mi-a plăcut să fiu mai altfel decât [7] şi cred că ŞI sunt, într-o 
mică măsură. 

Primele mele “amintiri” din viaţa noastră politică țin de perioada '94 
9 Atunci am făcut greşeala “benefică” de a citi “Politice” (horia roman 
patapievici). Prima dată m-am entuziasmat, fiindcă, am zis eu, am descoperit 
“adevărul adevărat”. Norocul meu a fost că tocmai incepusem la şcoală să 
studiem Mihai Eminescu şi profesoara noastră de română (Care spunea că 
“dacă e nevoie să fiu fascistă ca să îmi [7] valorile, atunci sunt fascistă”) 
mi-aarătat valorile reale. (Şi oricum prease îngroşase tabăra “demitizatorilor” 
Şi aş fi trecut singur de partea cealaltă). Numai că este destul de greu să crezi 
în continuare în valorile clasice. Acum am văzut eu că e la modă curentul 
ăsta de opinie cioraniano-nietzscheian (“omul e nimic”, “viaţa e rahat”, 
"românii au fost şi sunt în continuare nişte...”). Este dramatic că mulți cred 
asta dinteribilism, din spiritul de contră (însă eu ştiu foarte bine ce înseamnă 
nonconformism, şi ştiu căexistă nişte limite). V-am ziscă şi eu am fosttentat 
să contrazic, aşa din plăcerea contrazicerii (şi cred eu că, în adâncul 
sufletului, tot spiritul rebel m-a făcut să-i părăsesc pe “nihilişti”, fiindcă am 
găsit un luminiş paşnic un pom ale cărui roade sunt culese de puţini. Sper 
să nu fie nimic mârşav sau pervers; dacă aşa s-a întâmplat, acum e bine că 
am ajuns aici). 

In concluzie, după ce am citit literatură legionară, Petre Ţuţea, “Puncte 
cardinale” (din mai '98), m-am format ca ...român. (Nu-mi place deloc să 
fiu numit în vreun fel legionar, naționalist, xenofob etc. pentru că eu mă 
manifest aşa cum vreau eu, nu cum îmi impune o doctrină anume. De fapt 
cred că a fost o greşeală a lui Codreanu de a-şi intitula mișcarea “Legiune”, 
pentru că astfel a devenit uşor de etichețat şi dat într-o extremă sau alta). 

Eu am doar 18 ani, deci-timp pentru făcut ceva rămâne. Cred că 
generaţia mea reprezintă începutul schimbării de mentalitate. Peste 10-15 
ani va fi luptă în zona noastră internă, luptă adevărată. Sunt tinerii de la PD 
Şi PRM şcoliţi de “maeştrii” Neutander şi C. V. Tudor. Sunt multe de făcut, 
sunt foarte multe de făcut la noi în ţară, şi asta este deliciul adevăraţilor 
gospodari. 

Însă acum, adevărul este că toată lumea visează. Problema care mă 
macină pe mine este următoarea: Ca să fii un om respectat de toată lumea 
trebuie să fii ales (ales de istorie, de inconştientul națiunii). Intrebarea este 
- sunt eu un ales? Sau sunt pur şi simplu un adolescent care visează şi care 
într-un final o să aibă casâ, nevastă, copii (dacă e hamic poate să aibă Dacie, 
poate chiar săscrie la unziar). Eu trebuie săştiu. Poteusă fac ceea ce trebuje 
pentru țară? Problema mea seamănă cu problema unui artist. Artistul 
trăieşte din lumea artei, şi dacă sufletul lui nu este îndeajuns de aproape de 
artă pentru a putea să se afirme, rămâne pe dinafară. Planul meu este 
următorul: odată intrat la facultate, caut neapărat un grup de studenţi care 
să-mi împărtășească părerile şi cu care să formez O “Gardă a Conştiinţei 
Naţionale” care, duminica, să țină adunări în cartierele muncitoreşti ale 
Bucureştiului. Dar asta înseamnă zile, chiar nopți, plecate de acasă, 
conflicte cu autorităţile, procese, bătăi, amenzi, poate chiar exmatriculare 
din Facultate (mă îndoiesc că la SNSPA să existe profesori cu frică de 
Dumnezeu şi care să fie naționalişti). Enumeraţia reprezintă doar putea 
negativă. Eu aş accepta-o bucuros, cu condiţia să iasă ceva. Dacă Ştiu cănu 
bat aiurea - ““mişc munţii”. Eu cred, dar ce să cred? Nu e de ajuns să cred 
în Dumnezeu Şi în neam, trebuie să urmez şi cu o “şcoală”, că aşa nu fac 
nimic. Am fost la legionari, însă am plecat dezamăgit. (Cu ocazia asta mi- 
am dat seama cum nu trebuie să ajung şi am constatat că poate sunt eu 
entuziasmat, dar există alții şi mai patetici). “Puncte Cardinale” sunt ca un 
fel de cursuri, dar mie îmi trebuie profesori. (La SNSPA o să învăţ numai 
aşa, pentru a da substanță ideilor mele). Dumneavoastră - bunicii, nu 


4 părinţii - trebuie să faceți legătura cu noi. 


Eu vă stau la dispoziţie (v-am spus, aim doar 18 ani; Codreanu, 
Mussolini - mă scuzați că fac comparaţia, dar trebuie să spun lucrurilor pe 
nume - încă nu făcuseră nimic până la această vârstă). ȘI așa suntem puțin i 
în generația mea care suntem preocupaţi, așă că vă invit să ne valorificaţi. 

Poate că aţi observat o serie de defecte şi calități la mine, dar nu 
contează. Contează că vreau să mă schimb cum va fi mai bine pentru a-i 
ridica pe români din mocirlă. Incă doar sper Şi vreau să-mi împlinesc 
idealul, însă nu am ajuns să cred. | j 

În concluzie, vă rog foarte mult să mă îndreptaţi către cineva (preferabil 
din Bucureşti) alături de care să mă pot forma. Gândesc româneşte, mai 
rămâne să acţionez româneşte. mia A 

Reacducându-vă aminte că “apa trece şi pietrele rămân” şi că “nu mor 
caii când vor câinii” şi atenționându-vă că soranul națiunii naşte monştri, 
vă urez mult succes în continuare şi aştept să-mi scrieți. 


Mihai CIOBOTEANU 
București 





Prin amabilitatea domnului profesor Valeriu C. Neştian, am reuşit să 
citesc şi eu colecția din anul acesta a revistei “Puncte Cardinale”. Este 
de-a dreptul remarcabil ceea ce faceţi dumneavoastră aici. Imi dau seama 
la ce presiuni sunteți supuși, atât din partea adversarilor declarați, şi aş 
spuneeu tradiționali”, ai Mişcării Legionare, câtşi din partea inconştienței 
unora care 0 fac pe “marii legionari”, dar încă mai visează la “Daciada”. 
Îndârjirea dumneavoastră merită toată lauda. Continuaţi în aceeași 
manieră, căci adevărul va ieşi odată la suprafaţă! 

Nu se poate, nu pot să concep ca nedreptatea şi nesimţirea să fie astăzi 
“legile de bază” ale statului nostru “democratic”. Nu are nici un rostsă mă 
apuc eu aici să critic guvernul, parlamentul şi alte instituții de astea care 
fac “cinste” țării. Este treaba lor, numai că nimeni nu este nemuritor, iar 
chiar dacă mulți dintre ei sunt ca nişte “plopi” în Dealul Mitropoliei, nu au 
însă rădăcini acolo. 

Eu altceva aş vrea eu să vă întreb: Dumneavoastră mai credeți în 
biruința Mişcării Legionare? Credeţi că doctrina Mișcării Legionare este 
perimată? 

Eu însă cred în biruința Mişcării Legionare! Chiar dacă sunt tânăr, 
încă sunt pe băncile facultăţii, cred sincer că numai Mişcarea Legionară 
va mai reda românilor mândria națională. 

Cum cred “democraţii noştri” că vor putea ei să câştige prețuirea 
Occidentului dacă nu fac altceva decât să cerşească câte o “firmitură” de 
la masa “bogaţilor”? De renunțat la Bucovina de Nord, sudul Basarabiei 
şi Cadrilater au renunțat pentru o efemeră intrare în NATO! Acum fac | 
“ochi dulci” şi şoptesc ““vorbe de amor” Israelului, tot pentru o efemeră | 
admitere în NATO! 

De aceea vă rog, dumneavoastră, în calitate de gazetari, dar şi de buni 
români (nu mă îndoiesc de asta), trebuie să militați cu toate energiile de 
care dispuneți pentru unitatea tuturor fracţiunilor legionare şi neo- 
legionare, fie că sunt *simiste”, “codreniste” sau ce-or mai fi ele. Vedeţi, 
tocmai această lipsă de unitate face ca Mişcarea Legionară să nu se refacă, 
aşa cum au făcut-o partidele istorice. Şi aceste partide istorice au fost 
denigrate, şi membrii lor au suferit, nu numai Mişcarea Legionară, darele 
acum sunt la putere, pe când Mişcarea Legionară nu prea mai există. 
Această ură, care durează de peste 50 de ani între fraţi, nu mai poate 
continua. Mişcarea Legionară ori va fi una singură, ori nu va mai fi deloc. 
Asta ar trebui să priceapă toţi “războinicii”, mulţi dintre ei octogenari, dar 
care educă tinerii să se lupte cu alți tineri. 

Vă rog, în numele memoriei Căpitanului, a sufletului său care de 60 de 
ani nu-şi cunoaşte odihna, nu vă limitați numai la a scrie istorie, chiar dacă 
ea este adevărată! 

Dumneavoastră aveți relații, cunoaşteţi multe medii legionare, mulți 
legionari, aşa că mi se pare logic să militați pentru unitate. Măcar pentru 
tineretul chinuit şi dezorientat de astăzi aveţi această datorie. 

Cristian UNGUREANU 


laşi 
REVELION 1999 


Am mari probleme cu adevărul meu personal. Este foarte bolnav 
Am fost cu el la spital, unde Ştiinţa - de sub neprihănirea aseptică a 
halatului ei scrobit - a conchis că “e prea târziu”... 

„„ De arunci a trecut multă vreme, dar adevărul meu nu vrea să 
moară (aşa cum i-a profeţii Ştiinţa, neapărat obiectivă), însă nici nu 
trăieşte... Se zbate întruna... 

Cunoştințele au venit să-l vadă pentru ultima oară; apoi pentru | 
adoua, atreia ultimă oară, pânăcând adevărul care trăgea să moară (fără | 
însă a corespunde așteptărilor...) a început să-i neliniştească... Cei mai 
simpli serugau ca Dumnezeu să-l țină în viaţă, să-i dea sănătate, cealaltă | 
parte, aflată într-o expectativă desigur ştiinţifică, opina că ar fi mai bine 
pentru liniştea noastră şi, bineînţeles, a lui, să moară cât mai repede... 
Popii erau şi ei în dilemă - neştiind pentru ce anume să se roage; aşteptau. | 
smeriţi şi cuvioşi cum îi ştim, ca Altcineva să le reveleze adevărul despre... 
adevărul care se încăpățâna să supraviețuiască. Până când, întreaga 
colectivitate, exasperată de acest penibil miracol, l-a luat pe sus şi l-a 
îngropat de viu (cu lot cu miracol) adânc de tot, sub pământ, la groapa 
comună a Adevărului... Casă nu-l mai audă cum sezbate şi acolo, au turnat 
peste groapă strivitoare temelii de beton, deasupra cărora şi-au construit 
firme - palate. 

Sărbătorile (religioase sau laice) sunt foarte deprimante când nu 
ai ce sărbători. Asta te izolează de toţi cei implicați în “sărbătoarea ” din 
Decembrie. Atunci mă duc să beauo vodcă în Piaţa Universităţii - noaptea, 
când tarabele sunt închise şi activitatea (de comercializare a revistelor şi | 
casetelor porno din dreptul crucilor înălțate în memoriam) este - prin | 





forța lucrurilor = sistată... Nu, nu beau singur; becni cu morții mei. Nue | 


deloc creştineşte, dar o vodcă băută cu morţii tăi pică uneori foarte bine! 
E târziu, anul nou Stă să înceapă, ar fi timpul să plec acasă, dar |. 

morții nu mă lasă... Cei “vii” or să-nceapă colindul: - Sorcova, vesela... |. 
Traian Călin UBA 











PAG. 20 NR. 1-2/97-98 Ian.-Febr. 199 





PUNCTE CARDINALE 


Ea 
e 
i 


Îi 


? d 
e 
4 3 
"E | Fi 
E, 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 
Rabinul Stephen S. Weise 


21. MAIMONIDE 0) 


Caracterizând contribuția lui Maimoni- 
de la clarificarea şi sistematizarea ideilor 
fundamentate ale religiei iudaice, Solomon 
Grayzel scrie în lucrarea sa A History of the 
Jews (publicată înanul 5721-1961, îneditura 
The Jewish Publication Society of America- 
Philadelphia): 

“Deoarece religia iudaică este bazată pe 
un sistem de îndatoriri morale active (7mizzvor), 
nu este suficientă expunerea temneiunlor teo- 
retice care stau la baza acestor îndatonri, ci este 
necesar ca întreaga comunitate să fie 
familiarizată cu conținutul lor. Până la 
Maimonide, prescripțiile rabinice nu au fost 
niciodată adaptate condițiilor concrete. 
Numeroasele discuții purtate între tanaiți 
[perioada 200 î.d.Chr. - 200 d, Chr. = n.n.] 
sau între amoraimi [perioada de canonizare 
a Mişnei 200 - 400 d, Chr, - n.n.], având ca 
temă problemele fundamentale ale Legii, se 
găsesc împrăştiate în tratatele Talmudului. 
O situaţie care necesita o urgentă ordonare şi 
clarificare a preceptelor legii iudaice. Dar o 
astfel de operă presupunea nu numai erudiție 
învastul domeniual teologiei, ci şi capacitatea 
de a opera o selecție în noianul de opinii, 
aUeSeOri contradictorii, exprimate de tanaiţi 
şi de amoraimi”. Ceea ce nu a reuşit să 
realizeze convingător evreul marocan Alfasi, 
în tentativa sa de a sistematiza şi codifica 
Talmudul, va infăptui cu o sută de ani mai 
târziu Maimonide: o codificarea Talmudului 
pe care o intitulează Wine Tora - Repetarea 
Legi! sau A doua Tora-pentnu a sublinia faptul, 
adeseori trecut cu vederea, că la baza Talmu- 

dului se găsesc cele cinci cărți ale lui Moise, 

In această lucrare, scrisă în neoebraică, 

Maimonide ordonează într-o succesiune 
logică, uşor de înțeles, “toate. preceptele 
conținute de Pentateuh şi cele mai importante 
prescrpții din Mişna şi Ghemara. “Am 
denumit această lucrare Mişne Tora - 
precizează Maimonide în introducere - 
deoarece cel care citeşte mai întâi legea 
scrisă (Pentateuhul) şi apoi această complație 
care cuprinde întreaga lege transmisă oral, 
nu mai are nevoie să consulte nici o altă 
carte”. Cele 613 prescripții extrase din 
Talmud au fost ordonate în 14 capitole, 
fiecare capitol constituind o “carte” în 
cuprinsul căreia autorul nu se mulţumeşte să 
anunțe conținutu! prescnpțiilor selectate, ci 
demonstrează şi obligativitatea practicării 
lor de către credincioşi. 

Dacă Mişne Tora a constituit, într-un 
anumit sens, un adevărat catehism al 
iudaismului ortodox, un îndrumar de viață 
care se adresează tuturor credincioşilor, 
indiferent de gradul lor de cultură, cea de a 
doua mare operă a lui Maimonide - Moreh 
nebukim (Călăuza rătăciților sau Călăuza 
nehotărâților) - are caracter filozofic şi se 
adresează numai unei categorii restrânse de 
cititori. Scrisă pentru intelectualii ale căror 
convingeri oscilau între tradiția religioasă și 
teoriile filozofice şi științifice ale epocii, 
Maimonide îşi propune să demonstreze 
existența unui acord între iudaism, în speţă 
Biblia şi Talmudul, şi filozofia lui Aristotel, 
O tentativă temerară, care va influența 
putemic gândirea iudaică, dar şi filozofia 
creștină și musulmană medievală, al cărei 





Sani 2 u Pi 


a L = at pr, 
- “sa Pa: E N 


Te e, "s 
N N es e N Cu E 


CALAUZA RĂTACIŢILOR 
(pagină de manuscris, Barcelona, 1348) 


succes Mircea Eliade îl explică în următorii 
termeni (în capitolul intitulat “Maimonide: 
între Aristotel și Tora” din Jsforia credințelor 
şi ideilor religioase): “Geniul religios evreu 
se caracterizează, deopotrivă, atât prin 
fidelitatea faţă de tradiția biblică, precum și 
prin capacitatea de a suferi nurneroase influenţe 
exterioare, fără a se lăsa însă dominat de ele”, 
Călăuzarătăciţilor a fostredactată iniţial 
în limba arabă, dar după scurt timp a fost 
tradusă în ebraică şi apoi în latină, conţinutul 
ei provocând una dintre cele mai violente 
dispute teologico-filozofice din secolul XIII. 
“Inainte de orice, mi-am propus! - spune 
Maimonide, în capitolul intitulat “Remarci 
introductive” - să explic sensul anumitor 
cuvinte întrebuințate în cărțile profetice”. In 
această ordine de idei, el consideră că multe 
expresii şi pasaje din Biblie pot avea 
semnificaţii diferite, dupăcum sunt interpretate 
țextua!, figurativ sau simbolic. Luate textual, 
uneledintre aceste expresii constituie adevărate 
pietre de poticnire pentru cei-care, deşi sincer 
religioşi, respectă rațiunea ca pe cel mai înalt 
daral omului. Acești oameni nu trebuie forțați 
să opteze pentmu o religie fără rațiune sau 
pentru o rațiune fără religie, Rațiunea a fost 
dată omului de Dumnezeu şi ca urmare nu 
poate fi în contradicție cu revelația divină. 
Acolo unde apar astfel de contradicții, ele sunt 
rezultatul interpretării strict textuale a unor 
expresii, fără a ține seama de faptul că ele au 
fostastfe! formulate pentrua fi cât mai sugestive 
pentru oamenii simpli şi necultivați, cărora 
Biblia li se adresează în aceeaşi măsură ca Și 
învățaţilor. 
De la constatarea că înt-un anumit mod 
se adresează cuvântul Scripturii celor cu o 
putere de înţelegere limitată şi în alt mod 
înțeleptului, Maimonide se angajează în 
aprofiundarea esenței divine. Existenţa unei 
rațiuni superioare care puvemează întregul 
univers poale fi dedusă din ordineaşi finalitatea 
din natură. Lucrurile există numai pentru că 
Dumnezeu, cauza lor, există, iar dacă s-ar 
accepta că El nu există, ar trebui să se tragă 
concluzia că nimic nu poate exista”, Pe acest 
temei, este absolut necesar să se accepte 
existența lui Dumnezeu, Reproducând teza 
aristotelică, Maimonide dovedeşte existența 
lui Dumnezeu prin necesitatea admiterii; unui 
prim motor, a cărui existență şi esență sunt 


3 
14 
A 
e 
a 


i 
FI 





identice, Şi că “ceea ce se poate 

afirma despre esența divină este Ga 
faptulcăeanu necesităexistența 
UNEI cauze”. 

Întrucât Dumnezeu este rațiune pură, 
trebuie să fie imaterial. De aceea, pasajele din 
Biblie în care se vorbeşte despre părțiletrupului, 
sau atributele corporale ale lui Dumnezeu, 
trebuie interpretate metatoric. De fapt, (ŞI în 
această privință Maimonide se dovedeşte a fi 
adeptul doctrinei mutazilite) despre Dumnezeu 
niu ştim altceva decât că El există. Chiar şi 
atributele fără corespondent material pe care 
[e folosim cu referire la divinitate, ca intelect, 
atotputemicie, milă, iubire, unitate, voință, au 
o anumită semnificație când sunt folosite cu 
referire la Dumnezeu şi altă semnificaţie când 
sunt folosite cu referire laoameni. Prin urmare, 
formularea unei definiții a ființei divine nu 
este posibilă, după cum nu este cu putință să 
ocaracterizăm prin atribute, calități şi predicate 





pozitive. Când Biblia spune că, Dumnezeu 


sauun înger “a vorbit” profeților, nu trebuie să 
ne închipuim că s-a auzit o voce sau sunete. 
“Esenţa prafeției şi adevăsata ei înțelegere 
este emanația care, izvorând din Dumnezeu, 
pătrunde prin intermediul intelectului activ, 
mai întâi în capacitatea de gândire şi apoi în 
puterea imaginativă... Şi această stare este 
suprema împlinwea fanteziei creatoare”, Ceea 
cenerelatează profeţii nu s-a produs în realitate, 
CI într-o viziune sau într-un vis care trebuie 
interpretat alegoric, 

Are lumea un început în timp, sau 
universul este veşnic, aşa cum afirmă Aristotel? 
in această problemă rațiunea dibuie în 
necunoscut, spune Maimonide. Noi nu suntem 
capabili să demonstrăm, nici veşaicia, nici 
crearea lumi. In consecință, este recomandabil 
săacceptăm credința strămoşilor noştri despre 
crearea lumii, dar şi aceasta în sens alegoric. 
Adarn este forma activă, spiritul, Eva materia 
pasivă, cauza răului, iar şarpele, fantezia 
creatoare. Rău! nu are substanță, e! este absența 
binelui. De multe ori însă răul apare ca atare 
numai prin prisma înțelegerii limitateaomului. 
Intr-o înțelegere superioară, în fiecare rău se 
poate descoperi că, în raport de întregul 
situației, este de fapt fie bine, fie un act de 
necesitate. 

Dumnezeu i-a conferit omului voință 
liberă, însuşire care îl face să fie om. Acţionând 
în baza acestei însuşiri, omul alege uneori 
răul, în astfel de situații Dumnezeu a preştiut 
care va fi alegerea sa, dar această preştiință nu 
implică predestinarea. Este omul nemuritor? 
La această întrebare, Maimonide nu dă un 
răspuns categoric, |n Călăuză evită întrebarea, 
afumând că 'sufletul care trăieşte după moarte 
nu este acelaşi cu sufletul din clipa naşterii 
omului”, Prin această concepție aristotelico- 
averroistă, el neagă de fapt nemurirea 
individuală. În Mișne Tora merge mai departe 
şi neagă învierea trupului, ironizând 
reprezentarea musulmană despre un paradis 
materia! epicurian, pe care o consideră ca o 
concesie făcută imaginației oamenilor de rând, 
din considerente morale. In Călăuză însă este 
categoric, afirmând că spiritul imaterial, care 
supravieţuieşte trupului, nu are conştiinţă 
individuală, Cum însă concepția despre 
învierea în țrup se găseşte în miezul învățăturii 
iudaice şi musulmane, Scepticismul său a 
stâmit violente proteste. Invăţatul musulman 


POŞTEI IE 7 TIP 


ar 


pai 
, 


PPR ie „ 
SI d i. Nei res E: ri 
Y + n ş ra, E ” , 
A Ș, 43 AISI fite m - 
s 43 po ni 
= pu Ar P. 
E 
, y - 
fe, d, . PA > ZI a 
+ “3, -” “ + 
i 
se Id 





Abd al-Latif i-a acuzat că “îngroapă 
principiile tuturor religiilor cu mijloacele cu 
care artrebui să le apere”. Dar nu numai atât. 
Vederile sale cu privire la viața veşnică şi 
fericirea în Paradisul lui Mahomed au fost 
formulate într-un moment în care oştile 
musulmane conduse de Saladin, încleştate 
cu cruciații celei de a treia cruciade, aveau 
nevoie de un stimulent de natură religyoasă 
pentru a disprețui moartea pe câmpul de 
luptă. Pentru a evita eventualele neajunsuri 
provocate de vederile sale în această 
problemă, Maimonide a publicat opusculul 
intitulat Maamar tehiat ha-metim (Despre 
învierea morților), în care dă expresie din 
nou îndoielilor cu privirea la nemurire, dar în 
acelaşi timp recunoaşte învierea morților ca 
dogmă a religiei. 

Pentru comeniatorii săi evrei, 
Maimonide a fost “Celălalt Moise”, marele 
filozof al iudaismului medieval. Fără să-i 
conteste importanța, Etienne Gilson este 
ceva mai rezervat în capitolul intitulat 
“Filozofia evreiască” din lucrarea sa F'i/ozofia 
în Evul Mediu, “Oricât de pătrunzătoare, şi 
chiarprofundă, ar fi gândirea lui Maimonide, 
Călăuza nehotărăţilor nu se poate compara 
cu marile sume creştine din secolul următor. 
Fa nu se ridică la înălțimea lor nici prin 
multitudinea problemelor, nici prin puterea 
de construcție cu care vaşti să le ordonezeun 
Toma d' Aquino. Influenţa lui Maimonide 
asupra gândirii creştine din Evul Mediu a 
fost totuşi considerabilă”; 

După o viață închinată cercetării 

ştiinţifice, religiei strămoşilor săi și binelui 
comunității, Maimonide se stinge din viață, 
oarecum devreme, la vârsta de 69 de ani. 
Dintr-o scrisoare adresată lui Samuel ben 
Judah ibn Tibbon, traducătorul Călăuzei din 
arabă în ebraică, ne putem da seama de 
epuizantul program zilnic pe care-i respecta 
cu neclintită conştiinciozitate. “Nu trebuie 
să aştepţi să poți sta de vorbă cu mine în 
problemele ştiinţifice nici măcar 0 oră. 
Obligaţiile mele faţă de fiul lui Saladin sunt 
foarte grele, In fiecare zi trebuie să-| vizitez 
ŞI dacă el, sau vreuna dintre femeile 
haremului, nu se simte bine, îmi petrec toată 
ziua la palaţ... Mai devreme de după-amiază 
nu sosesc acasă. Când ajung, sunt aproape 
mort de foame. Aici găsesc sala de aşteptare 
plină de bolnavi, de teologi, de prieteni și de 
duşmani... Mă spăl pe mâini şi-i rog pe 
pacienți să aștepte până iau ceva în gură = 
singuca mea masă în 24 de ore. Apoi măocup 
de bolnavi până se înserează şi uneori până 
târziu în noapte... Când termin, sunt atât de 
epuizat încât abia mai pot vorbi. tată de ce nu 
reuşesc să port o discuție particulară nici 
măcar în ziua de sabbat, În această zi, imediat 
dupăserviciul religiosde dimineaţă, întreaga 
comunitate vine la mine şi eu trebuie să le fiu 
învățător...” 

A murit în anul 1204. Rămășițele 
pământeşti ale lui “RAMBAMP”, aşa cum 
i-a reținut numele lumea iudaică, au fost 
inhumate în Palestina, în localitatea Tiberias, 
mormântul său putând fi văzut şi astăzi, 


(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 








- urmare din numărul trecut - 


Dacă, între 1793 şi 1794, multe loji preferă să-şi tragă 
obloanele, unele reuşesc să împace Arta Regală cu 
Revoluţia. La începutul lui '93, la Paris operează, printre 
alte loji, «Centrul Prietenilor, fosta lOjă «Întrunirea 
Prietenilon». 

Cîteva studii au permis să poată fi atestată lg zi 
influența pe care masoneria le-a avut în provincie. Săluăm 


un cazemblematic: Toulouse, Aici, în '93, patru loj ideci ț 
să se transforme în loji republicane şi recunosc ca Mare 
Onent- Convenţia Naţională. Aceste loj; contribuie activ, 


la victoria Revoluției, furnizînd cadrele partidului iacobin. 
Un mason, Barrere, devine membrual Comitetului Sănătății 
Publice. Nu e un caz izolat. Un alt mason, Lepeletier de 
Saint-Fargeau («La Parfaite Union» din Valencienne); 
este autorul noului plan de educaţie națională propus de 


Robespierre. Chiaracestcomitetvaoreanizaasaltul asupra” 


Bastiliei. Membrii comitetului sînt în majoritate recrutați 
din rîndurile lojilor masonice. Printre ei se evidențiază: 
Lassalle, Tassin, Deleutre, Quatremere, Jannin, Osselin. 
Garran de Coulon, Moreau de Saint-Merry, Bâilly. 
Comitetul, instituie „o „forță armată burgheză. Iniţial, 
comandantal acesteiaeste nuinit masonul d” Aumont, care 
însă refuză funcţia, În ocul său es e alesmasonul Lassalle; 
adjunct al Comandantului este masonul Gaullard. 

Îndimineațade 14 iulie, cormitetul trimite patru delegaţii 
la Bastilja;. pentru a-l “soma pe guvernator să-și retragă 
tunutile. Din cele patru delegaţii, trei sînt cu certitudine 
formate din masoni. = 

“Asaltul Bastiliei, e condus je masonul Moreton de 
Chambrillant. Masonii Santerre şi Palloy comandă grupul 
din foburgul St. Antoine, Masonul Fournier conduce 
grupul. din cartierul alelor. Masonul. Caconnier e în 
fruntea grupului de Cavaleri ai Arcului. În spatele acestei 
montări, în calitate de regizor, acelaşi. Mare Maestru al 
Maelâi Orient al Franței. diicele d'Orleans. Rolul'său de 
instigatorŞi finanțatoral rebeliunii a fostamplu documentat 
şi încă de-atunci denunțat dee către toate curțile Europei. 

În ziua „ce a urmat cuceririi Bastiliei, „comitetul 
insurecționăl devine; Comuna din Paris. Ca'primar este 
ales masonul Bailly, Forța armată burgheză se transformă 


în Gardă Naţională. Carlig ei este masonul, 


Y. A, > 


Lafayette. să 

După 14 iulie, Arcul A /Adează noile foruri 
municipale şi continuă să participe din plin la acțiunile 
revoluţionare. Unele loji continuă să opereze şi în anii cei 
mai plini de frămîntări; altele se transformă în cluburi 
politice, iar membrii lor migrează către diferitele partide 
revoluționare. În orice caz, masoneria este incontinuu 
prezentă în mijlocul frămîntărilor revoluționare. 

Am amintit cazul lojii celor «Nouă Surori», care se 
transformă în «Societatea Naţională Nouă Surori». Ar 
putea fi citate şi alte exemple. Clubul'“Prietenii Adevărului”, 
inaugurat în 1790,nueraaltcevadecito fostălojă masonică. 
[ar «Societatea Enciclopedică» din Toulouse provenea de 
fapt din loja «Enciclopedica». 

Dar clubul cel mai important este fără îndoială Clubul 
Jacobinilor. Despre rolul jucat în Revoluție de către această 
asociaţie - faptele vorbesc de la sine. Nucleul original îl 
constituia Clubul Breton. Odată dizolvat acesta, membrii 
săi înființară Clubul lacobinilor. Originea masonic 
acestui club este deci evidentă, după cum evident este 


faptul că nucleul director al acestuia era constituit din. 


masoni. Masoneria continuă aşadar să fumizeze statul 
major al Revoluţiei. 

Sub auspiciile masonilor d' Aiguillon şi Noailles,-în 
noaptea de 4 august 1789, a fost înfăptuită“ abolirea 
drepturilor feudale. Sub inspirația masonului Lafayette a 
fostaprobată şi promulgată Declarația DrepturilorOmului 
şi ale Cetăţeanului. Masonul Le Chapelier este cel ce 
redactează legea de abolire a corporațiilor, punându-i 
practic pe muncitori la cheremul patronilor, Masonul 
Chaumette este cel care, în octombrie 1792,ales preşedinte 
al Comunei din Paris, accelerează procesul de decreştinare, 


â lojilor franțuzeşti față de Actele elimină sie 


PUNCTE CARDINALE 







e 42% RP Sufti Ni 2, 
i În PE aL este redat . 
textul unei conferințe pe care am tinut-o în. 
timpul colocviului “De la contrarevoluție la ) 
revoluțiile naționale. Procesul Revoluției 
franceze”, organizat în 7 octombrie 1989 la 
Montichiari (Brescia) de Comitetul din. 
“Brescia pentru contra-celebrarea Revoluţiei 
„franceze. , m. (O) 
i Am găsit cu cale să-l. retușez, “doar... 
Tosrai Sumar, , lăsîndi intact tonul colocvial, cu. 
„avantajele şi. restricţiile pe... care. aceasta le. | 
pretinde... ; 









di 







mai Ape taia a S-a c-azis ti e 
P) 


ri 
at aiiti ov EP fate di ag ai 3 i sziția 





9 îi Ard pr 
Pia. y 
. Fi d 
ai i 
ra Rad 





“prinpromovarea cultului Raţiunii. Membrul cel ii influent 


al Comitetului de Siguranță Generală este masonul Amar. 
În ianuarie 1793 devine miniştru de Interne masonul Garat, 
care anterior fusese ministrii de Justiţie, Mason, este 
deopotrivă Marat, inițiatîn 1774înloja«King Head Jeward 
din Londra. 

Ştim cumpaevoluasituația za itică. Mai întii reacţiunea 
din termidor şi mai apoi dominația napoleonică, în timpul 
căreia masoneria va trăi momente de înflorire. Din această 
scurtăexpunere au rezultat fapte şi documente care dovedesc 
influența masoneriei în Revoluţie, 

În acest momentse impune totuşi un răspuns la cel puțin 
două din obiecțiile ridicate de tezele contrarevoluționare. 
Prima: cume cuputințăsă sealtibuie masoner iei participarea 
la revoluţie, cînd mai mulți. masoni au. sfirşitei înşişi 
ghilotinaţi? Cum ecu putinţă să se vor bească de conspirație 
masonică, cînd î însuşi- “Marele Maestru F ilip d' Oilcans a 
sfirşit sub supliciu revoluționarilor? A doua: masonii care 
au luat parte la evenimentele revoluționare au Suta nucă 
masoni, ci ca revoluționari., 

Să verificăm soliditatea celei dintii A ati E adevărat 
că mai mulți masoni aucăzut victime ale aceleiaşi maşinării 
revoluţionare:pe care au pus-o în mişcare, dar aceasta nu 
diminueazăcunimi€ responsabilitatea. Dacăaceastăobiecţie 
ar fi reală, ar trebui” Să” afirmăm că Troțki, Buharin şi 
compania nu au jucat nici un rol în Revoluţia bolşevică, 
pentru că au fost eliminați de Stalin, său că girondinii nu au 
avut nici un rol în Revoluția franceză, pentru că au fost 
eliminați de iacobini! 

Desigur, nu a existat o conspirație masonică în sensul 
unei conspirații decise, dirijate de un centru unic Şi puse în 
aplicare de o grupare, oniogenă ŞI perfect organizată. Se 
poate totuși vorbi de | conspirații patţiale şi locale. Masonii 
s-au lăsat la rîndul lor antrenăți de-patimile politice ale 
vremii şi au militat în diferite partide, propunând diferite 
programe. Dar dincolo” “de de. toate diferenţele, exista o 
perfectă coincidențăa scopului urmărit: :distiugerea vechiului 
regim şi edificareă uneinoisocietăți revoluționare. Dacă, în 
luptele pentru puteie. căre au însoțit. £ acest, “proiect, unii 
masoni au fost! eliminaţi de alți masoni-e o chestiune care 
priveşte în exclusivitate dialectica revoluţionară, dar care 
nu constituie o obiecţie serioasă. 

A doua, obiecție a fostiinaintată, Printre “alții, e G. 
Lefebvte, iăr ulterior de Le Bihahşi Soboul într-un colocviu 
din-1969 despre «Revoluția franceză Şi masoneria)) Le 
Bihan jezuima problema în ăceşti termeni: se evoibi 
despre O influență a masonilor, dar nu despre o fue a 
masoneriei, midi sună aaa 


a 00 LR 


+ doua 6biecţie. SL, pi US L e 

Am mai Vobitpinăacum despreto ft ate. 
în cluburi. politice. revoluționare, în îm brăcind astfel: o: haină 
mai potrivită noilOr circumstanţe: Şi acesta este deja un fapt 
incontestabil. Dar” au existat. loji care” au participat la 
evenimentele revoluționare. fără a-şi schimba structura 
masonică originară: pe i cîteva documente 
masonice oficiale, 

La citeva zile după cucerirea Bastiliei, loja «Parfaite 
Union» din Montauban orpanizează o întrunire în care 
membrii sînt invitați să adopte, să consfințească și să apere 








Autorul. / 


lan.-Febr. '99 NR. 1-2/97-98 PAG. 21 


Le Si 


NCEZĂ 


toate actele emanate de Adunarea Naţională. In ziua 
utmătoare; preşedintele aceleiași loji, Malezieux de Hamel, 
elogiazăr«fericita revoluţie care se înfăptuieşte» și 
mulţumeşte Marelui Arhitect al Universului (Dumnezeul 
masonic)căa făcut ca aşa ceva să fie cu putință. In aceeași 
şedinţă, un alt mason, Corbin de Pontbriand, afirmă că 
dizbindalibertăţii şi a patriotismului este cea mai plenară 
izbîndă aadevăratului mason». 

La Nancy, în 25 august 1789, masonii lojii «Sf. loan 


“ lerusalimiteanul»> sărbătoresc «fericitele evenimente a 


căror ştire am primit-o ieri de la Paris», precum şi pe 
«curajoşi francezi care le-au pus la cale». In iunie 1790, 
loja “Prietenia” din Bordeaux scria unei loji austriece: 


“ «Cu toate că marea noastră Societate ia rareori parte la 


evenimentele politice, eanu poate totuşi rămîne insensibilă 
(.. şi exaltă noile principii revoluţionare, aflate - afumă 
" documentul - într-un perfectacord cu principiile masonice, 
În august 1790, loja «Adevărata Lumină» din Saint- 
Fargeau susţine că «un adevărat şi bun mason nu este şi nu 
trebuie să fie străin de spiritul unei revoluții destinate să 
aducă fericire Franţei şi, mai departe, prin intermediul 
unei mişcări generale de revoltă; lumni intregi». În aceeaşi 
vară, loja «Triumful Prietenieiy din Draguignan trimite 
Adunării Naţionale oadresăprin care-şi texprimăpropi iile 
felicitări şi care se încheie cu-un. jurămint; «Jurăm. pe 
onoarea noastră de masoni (.. )să luptăm cu spada noastră 
înflăcăratăîmpotrivaăristocrației, despotismului ŞI tuturor 
tiranilor din lume». Într-o circulară a lojii «Sfîntul loan de 
Scoţia al Contractului. Sociaby (20 noiembrie 1790) se 
afirmăcă «din sînul nostruşi-atrasseva Adunarea Naţională 
a Franței:în redactarea celebrei Declaraţii a Drepturilor 
Omului». Loja «C lermonb> din Toulouse susține explicit 
că printre «regenerator ii) „Franţei, (aşa “Sint numiţi 
revoluționarii) se numără mulți masoni: -- 

Arfi deajunsaceste exemple pentniaelinina obiecţia 
mai sus pomenită. Lajile s-au umplicat î în prima linie £ a 
Revoluției. Şi au făcut-o într-atit. încitsimboli istica masonă 
a pătruns în practica revoluționară: Şi adat naştere) unei noi 
simbolistici maăsonico-revoluționare. ia 

Dar dovadacea, mai ievideniăa participării EA 
a masonilor în câlitate de masoni - -Oconstituie 'Circularele 
trimise periodic de iaMaie!e Orientla lojiledin dependența 
sa. Circulara din 9 noiembrie 1789 admite explicit că 
numeroşi masoni au 'luat- parte: la evenimentele 
revoluționare (textul nu vorbeşte de fapt de revoluție, ci de 
«conjunctura actuală»: o altă exprimare a aceleiaşi 
substanțe). În alte circulare, Marele Orient invită lojile să 
colecteze fonduri şi să trimită o donație patriotică Adunării 
Naţionale. Circulara din 25 ianuarie 1790 relevă că pină şi 
profanii s-au convins că focul sacrual egalității este păstrat 
în templele masonice. Circulara din 4 ianuarie 1791 
elogiază rolul masoneriei în restituirea drepturilor ce i-au 
fost uzurpate omului. Acest concept este subliniat în 
circularele din 5 ianuarie şi din 16 februarie 1792. Marele 
Orient continuă să emită circulare de acest fel pe tot 
parcursul lui 1793. În aceea din 8 august 179, crinii casei 
de Bourbon au fostrăzuiți de pe sigiliu. În circulara din27 
decembrie, ultima despre care există informații, sigiliul 
nicinu mai apare. Masonii au participat aşadar la Revoluție 
ca revoluționari şi ca masoni. 


ok 


ale“ Pi 2) 
Ajunşi aici, nu ne mai rămîne decît să subliniem 


* principalele date de fapt: 

9 masoneria a contribuit la pregătirea ideologică a 
Revoluției; 

O masoneriaa lansatîn Franțammi/ul revoluției victorioase, 
prin Franklin şi Lafayette; 

9 masoneriaa jucatun ro! hotăritor în frămîntările care au 
dus la cucerirea Bastiliei; 

9 masoneria a participant activ la evenimentele 
revoluţionare ulterioare; 

9 masonii au operat în dublă calitate; de revoluționari şi 
de masoni. 















—. .——. ....——.—_ CP N > 


pe ai 











PAG. 22 NR. 1-2/97-98 lan.-Febr. '99 


upă marele succes repurtat cu monumentala * 


ZD Integrală a prozei literare a lui Vasile 
Voiculescu, Editura “Anastasia” a încheiat 
ii în forță anul editorial 1998. În ajunul 
sărbătorilor de lamă, pe lângă frumosul 
calendar cu “cei mat iscusiți duhovnici” ai Ortodoxiei 
româneşti contemporane (pe care l-am semnalat în 
numărul de Crăciun), au apărut titluri noi, cuo tematică 
foarte diversă. 
Astfel, în colecţia “Eikona”, au văzut luminatiparului, 
adunate pentru prima vară în volum. (traducere din 
franceză: Gabriela Ciubuc), sub titlu! Chipul /ui 
Dumnezeu, chipul omului, 12 studii de iconologie şi 
arhitectură bisericească ale părintelui profesor NIKOLAI 
OZOLIN, de la Institutul “Saint Serge” din Paris, 
publicate de-a lungul anilor fie în broşuri, fie în diferite 
reviste specializate din Occident. Autorul rus, discipol de 
primă mărime al regretatului Leonid Uspensky (a cărui 
Teologie a icoanei în Biserica Ortodoxă apăruse. în 
aceeaşi colecție a “Anastasiei”, în urmă cu patru ani, în 
traducerea şi cu prefața d-lui Teodor Baconsky), ne oferă, 
pe lingă dense considerații de teologie şi exegeză a 
icoanei (ce alcătuiesc grosul volumului), un expozeu 
istoric al “redescoperirii icoanei” (nu doar în Occident, 
dar şi în Rusia occidentalizată de după Petru !), precum 
şi câteva utile medalioane de teologi ruşi ai icoanei (S. 
Bulgakov, L. Uspensky, VI. Lossky), încheind cu două 
studii consacrate problemelor actuale ale arhitecturii 
bisericeşti ortodoxe (la răscrucea dintre Tradiţie şi 
modemitate) şi simbolismului cosmic al bisericii creştine 
(potrivit Mistagogiei Sfântului Maxim Mărturisitorul). 

Incitantul eseu al lui MAX PICARD (traducere din 

germană: Patricia Mertu şi pr. George Remete), prefațat 
de pr. prof. Dumitru Gh. Popescu şi postfațat de pr. 
prof. Constantin Galeriu, Fuga de Dumnezeu (col. 
“Impasuri şi semne”), îşi are punctul de plecare în cuvintele 
Fericitului Augustin: “Unde va merge cel ce va fugi de la 
fața lui Dumnezeu? Merge ba într-o parte, ba în alta, 
aserneni celui ce caută lacul fugii sale... Unde vei merge, 
unde vei fugi? De vei fugi de EI, fugi chiar la El. Fugi ca 
să ] te înfățişezi, nu ca să te ascunzi: căci nu poți să te 
ascunzi, Ci numai să te dezvălui”. Lumea Fugii, care e tot 
mai mult a noastră, se apune lumii Credinței, care 
agonizează în noi, Dar dialectica Fugii poartă tot spre 
Dumnezeu, Care e pretutindeni, în ciuda îndoielilor 
noastre. “Şi cu cât creația Fugii creşte, depărtându-se tot 
mai puternic”, încheie M. Picard, “cu atât mai clar se 
înalță El, Unicul: Dumnezeu” (p. 151). 

Volumul Masoneria şi Revoluţia franceză 
(traducere: Florin Dumitrescu), semnat de italianul 
GIANPIOMATTOGNO este alcătuit dintr-o conferință 
ținută în 1989 la Brescia (publicată în serial şi de Puzcte 
cardinale, ultima ei parte figurând chiar în numărul de 
față), o amplă bibliografie comentată a problemei 
(organizată în |! secțiuni tematice) şi un apendice referitor 
larelaţia dintre spiritul Enciclopediei şi acțiunea masonică. 
Autorul, om de dreapta, nu adoptă totuşi tonul 
rechizitoriului ideologic, ci pe acela al cercetării 
istoriografice scrupuloase. Volumul se completează cu o 
postfață semnată de d-l Radu Comănescu (autor a! unei 
relativ. recente /storii a franemasoneriei, realizate în 
colaborare cu d-l Emilian M. Dobrescu): “Masonii — 
«ziditonii» istoriei modeme”, P 

O reeditare ce se poate dovedi încă utilă, mai ales 
într-un. învățământ teologic în care apologetica a fost 
decenii larând în grea suferință, este cea a cărții părintelui 
IOVA FIRCA (1908-1988), Cosmogonia biblică şi 
feoriile ştiinţifice (col. “Eseu teologic”), Studiul, datând 
din 1943, “erudit și bine articulat, străbătut de un admirabil 
patos mărturisitor şi apologetic, nu doar că luminează, 
din perspectivă creştin-ortodoxă, raportul complex dintre 
religie şi ştiinţă (spulberând teza incompatibilității lor), 
dar aduce în fața generației de astăzi, ca pe o reamintire 
care obligă, o nouă dovadă despre nivelul cultural și 
efervescența creatoare la care ajunsese Teologia 
românească în perioada interbelică“ (citat din Cuvântul 
înainte semnat de Părintele Galeriu). După o amplă 
introducere, autorul îşi structurează expunerea în trei 
capitole; “Credința şi ştiinţa”, “Raportul dintre 
COSmMogoNia mozaică şi cosmogoniile popoarelorantice”, 
“Principii” (un al doilea volum, intenționat de autor, n-a 
mai ajuns să fie redactat), 

D-l CONSTANTIN C, PAVEL (profesor de 





PUNCTE CARDINALE 





Teologie morală, astăzi nonagenar), autorul unei lucrări 
devenite clasice în bibliografia teologică românească, 
Problema răului la Fericitul Augustin. Studiu de filosofie 
morală (1937; reed. 1996), semnează recentul volum 
intitulat Introducere în gândirea Fericitului Augustin 
(col. “Dogmatica”), adresat în special tineretului studios. 
E o primă lucrare de acest gen realizată de un cercetător 
român şi cuprinde următoarele capitole (unele împrumutate 
din studiul citat mai înainte, altele reproduse din revistele 
teologice postbelice): “Viaţa şi formația intelectuală a 
Fericitului Augustin”, “Creştinismul şi filosofia antică în 
gândirea Fericitului Augustin”, “Condiţiile colaborării 
rațiunii cu credința în opera Fericitului Augustin”, 
“Concepţia morală a Fericitului Augustin”, “Problema 
răului la Fericitul Augustin”, “Contribuţia Fericitului 
Augustin la progresul gândirii filosofice”. Volumul mai 
cuprinde, în final, câteva “Repere cronologice”, un “Indice 
alfabetic al scrierilor augustiniene” (în latină şi română) şi 
o amplă “Bibliografie osientativă“ (adusă la zi). 


= n seria “Religie” a Editurii “Humanitas” a 
/, apărut, spre sfârşitul anului trecut, o carte 
fundamentală pentru cultura Europei 
ICI Prem creştine: JAROSLAV PELIKAN, 
Fecioara Maria de-a lungul secolelor. 
Locul ei în istoria culturii (traducere: Silvia Palade). 
Ediţia engleză datează din 1996; acelaşi autor, în 1985, 
publicase un studiu dedicat lui Jeszs ț/rough (he Centuries 
(şi el în curs de traducere la “Humanitas”). Studiul din 
1996 este un pandantal celui din 1985 (v. scurta prefaţă de 
la pp. 7-8). 

“ Autorul — ne avizează editorii pe coperta finală — şi- 
a propus să prezinte, într-o ordine mai mult sau mâi puțin 
cronologică, ipostazele distincte, dar convergente ale 
Fecioarei Maria, urmărindu-le evoluția şi continuitatea de- 
a lungul vremii, în diverse culturi. Cartea porneşte de la 
apariția Mariei în Biblie, se opreşte asupra felului în care 
a fost văzută de antichitatea târzie, apoi de Biserica 
răsăriteană, de musulmani, de catolici, de protestanți. Este 
analizat locul Fecioarei Maria în literatură de la opera lui 
Dante până la cea a lui Goethe —, în arta plastică şi în 
muzică; sunt descrise apariţiile sale miraculoase...” 

Deşi scrisă mai degrabă fără pietate, cu o erudiție rece, 
cartea orientează util într-un domeniu mariologia, în sens 
larg — pentru care bibliografia în limba română este extrem 
de săracă. Cartea lui J. Pelikan (n, 1923, profesor la Yale 
University, autorul faimoasei Zhe CAr;stian Iradition: A 
History of Development of Doctrine, în cinci volume) vine 
imediat după Maica Domnului în Biserica Ortodoxă de 
Alexis Kniazev, apărută în aceeaşi colecție a Editurii 
“Humanitas” (colecție coordonată de pr. Vasile Răducă, 
a cărui activitate didactică şi editorială merită toate laudele 
noastre). 





lu: IOAN PETRU CULIANU cu volumul 
postum Arborele gnozei. Mitologia 
POS gnostică de la creştinismul timpuriu la 

nihilismul modern (traducere din engleză: 
Corina Popescu), pandant al Gnozelor dualiste ale 
Occidentului. Este fără îndoială, cea mai completă 
prezentarea gnosticismului şi aimplicaţiilor sale în cultura 
europeană, dar şi o contribuție metodologică de excepție 
(cu îndrăznețe aspecte polemice), din perspectiva a ceeace 
autorul numeşte "“morfodinamica obiectelor ideale” (a se 
vedea mai ales pp. 19-43). “Cel mai revoluționar aspect al 
gândirii lui Culianu — scria Umberto Eco în 1997 = apare 
în ultima sa carte, Arborele gnozei. Sistemele gnostice, 
arată Culianu, au toate ceva în comun şi sunt totuşi diferite, 





[4 ditura “Nemira” completează seria scrierilor 





formând un fel de arbore binar, care permite diverselor 
tulpini ale gândirii gnostice să se permute de pe O căiare 
pe alta. Această dinamică a ideilor este cu siguranță 
mai puternică decât voinţa individuală şi ea constituie 
elementul care împinge grupurile şi societățile să se mişte 
în direcții diferite [....] «deiley, spune Culianu, «formează 
sisteme care pot fi socotite obiecte ideale), existente în 
dimensiunea lor logică, iar aceste obiecte ideale se unesc 
şi se separă printr-o ars combinatoria de tip matematic. 
Concepţia sa nu este fără legătură cu structuralismul lui 
L&vi-Strauss, pe care Culianu îl reciteşte în lumina unei 
teorii «morfodinamice»” (a se vedea, în numărul de față 
al Punctelor cardinale, și eseul despre 1 P. Culianu 
semnat de d-l Florea Tiberian, care formulează și unele 
rezerve asupra premiselor gândirii lui Culianu, cerămâne 
greu digerabilă dintr-o perspectivă coherent creştină, fie 
ea teologică sau filosofică). 


unor noi volume de versuri, chiar dacă ele 
nu vin dinspre lumea propriu-zisă a 
a literaţilor”. 

Un poet de o cuceritoare delicateţe, cu o expresie 
lirică sigură şi concisă, amintind pe alocuri de tehnica 
hai-ku-urilor Japoneze, dar puternic ancorat în 
spiritualitatea creştină, se dovedeşte medicul DAN IOAN 
NISTOR (n. 1942 la Petroşani, fiu de preot ardelean), ce 
debutase editorial în 1996, cu volumul Pelerin pe drumul 
măstinilor (Editura “Metafora” din Constanţa). Anul 
trecut, la aceeaşi editură, i-a apărut un nou volum de 
versuri, Doamne, nu spre semeția mea..., în care fiorul 
mistic se adânceşte, până la o adevărată mefanoia a 
cuvântului (“Șoaptă şi/ tremur/ de gând reîncep/ Duh 
peste ape/ să Te percep”). lată poezia pe care autorul 
însuşi a ales-o pentru coperta finală: “Arşiţă şi per/ Te-ai 
aşternuit,/ din Tine,/ spre Tine să-ntind/ braţe de aer,/ apă 
şi țărână/ Cel Necuprins/ întreg şi fărâmă“ 
(Alcătuire).V olumul se încheie cu o emoţionantă 
Mărturisire (deşi autorul pare să se exprime mai sprinten 
în vers decât în proză!): “Cred în puterea tămăduitoare a 
cuvântului şi gândului izvorât din şi îndreptat spre fapta 
creştină [...] Datoare sunt gândul şi ruga mea să stărule 
întru aflarea frumuseţii cuvântului Sfinţilor Părinţi, trăitori 
şi purtători de Dumnezeu”... 

D-l DUMITRU ONIGA, mai veche cunoştinţă a 
noastră, fost deținut politic, sârguitor cu fapta şi cu 
condeiul întru apărarea demnității creştine a neamului 
românesc, este autorul substanțialului volum de versuri 
Novissima Tristia (1948-1989), apărut anul trecut la 
Editura “Cuvântul Nostru” din Suceava. Titlul nu trebuie 
să inducă în eroare: poetul sucevean, ce se simte exilat“ în 
veacul nostru proscris [...] în veacul nostru barbar”, nu 
este doar un tânguitor ovidian, ci un suflet cu arderi 
cotruşiene, amar fără să fie tragic, păstrând în subsidiar 
acea "nădejde flămândă de izbândă“ care a fost a întregii 
lui generaţii martirizate (în Răvaş rătăcitor, dezamăgit 
de mitul fals al Occidentului, conchide: “Destul! Mă- 
ntorc înapoi La bietele, urpisite popoare,/ Nu mau am ce 
căuta la voi,/ Nu-i nicăieri nici o scăpare./ Revin la 
Stăpânul, la neamul meu,/Căci nădejdea e numai în noi/ 
Şi-n Dumnezeu”), Discursul liric îmbracă formele cele 
mai variate, de la versul alb şi liber până la rigorile 
extreme ale glosei (poezia intitulată eminescian Glossa e 
una dintre puţinele încercări izbutite de acest fel de după 
Eminescu). Versurile de pe coperta finală sunt de neuitat; 
“Nu plâng pe tinerețea irosită/ În nopțile ce ticăie târziu,/ 
Ci mă străpunge-un ghimpe de ispită/ Că nu pot fi ce-aş 
fi putut să fiu”,.. 


g// e face plăcere să semnalăm şi apariția 





erită menționată proaspăta ediție italiană 
a celor patru conferințe pe care NAE 
IONESCU le-a ținut în lagărul legionar 

—————— dela Miercurea Ciuc (mai 1938). Şi prima 
= lei românească postbelică apăruse, de altfel, tat în 
Italia, în 1963, prin grija lui Constantin Papanace. 
Traducătorul şi editorul italian de astăzi este d-l Claudio 
Mutti (bine cunoscut cititorilor revistei noastre). JI 
fenomene legionario (Edizioni all insegna del Veltra, 
Parma, 1998, 100 pp.) conține, pe lângă conferințele 
protesorului (pp. 63-94) şi un articol al său din Buna 
Vestire (27 iunie 1937), “Sub semnul Arhanghelului” 
(pp. 93-96), texte semnate de Dan Stanca (ae Zonescu 


> 








PUNCTE CARDINALE 


Atrâgeam atenţia, luna trecută, asupra substanțialei cărți în care călugărul benedictin 
polonez Maciej Bielawski (actualmente vicerector al Colegiului Pio Romeno din Roma) 
prezintă lumii creştine apusene, cu o remarcabilă intuiție a esențialului, personalitatea şi opera 
teologicăapărintelui Stăniloae. În timp ce noi invocăm retoric şi steril memoria marelui teolog, 
alții îl abordează senos şi sistematic, din afara Ortodoxiei, construindu-i o posteritate 
europeană, după mâsura înțelegerii lor. Editorul român al cărții (diac. loan. Ică jr.) aveatoată 
dreptatea să scrie; «Mă bucur să salut cartea părintelui Maciej Bielawski, această 
lentilă diafană a unei alterități autentic dialogice, prin care opera părintelui 
Stăniloae devine oarecum mai limpede şi pentru noi, românii. 
Cartea părintelui Macie) Bielawski ne arată din nou fața 
unui Occident care ştie să recepteze pozitiv 
lumina Răsăritului (Orientale lumen). şi 
gândeşte autentic şi decrispat pro Oriente. 
Oare când vom înregistra o deschidere 
spirituală simetricăpro Occidente şi din partea 
Răsăritului, și mai ales a românilor, latini 
răsăriteni prin structură şi vocație?). “ 4 | 

Recent, editura catolică romană Cittă AN N 
Nuova a scos o monumentală enciciopedie a Ș 
sfinților. După primele 12 volume, închinate sfinților veneraţi în creştinismul apusean (dintre 
care mulți se regăsesc şi-n calendarul ortodox), a apărut şi primul dintre cele două volume 
masive rezervate sfinților venerați numai în Răsărit, până la cele mai recente canonizări (sfinții 
români se află înregistrați scrupulos cu toții, iar unora li se acordă un spațiu considerabil). 
Cultura ortodoxă nu şi-a propus să realizeze ceva echivalent la ea acasă, nici măcar pentru 
propria tradiție... Noi ne pricepem de minune să ne exaltăm trecutul, dar ne arătăm mai puțin 
vrednici să-l slujim şi să-l impunem convingător dinamicii culturale. 

Spre sfârşitul anului trecut m-am aflat, pentru scustă vreme, la Roma. Unul dintre 
lucrusile care m-au impresionat în mod deosebit este tot mai masiva prezență a icoanei în 
bisericile romano-catolice. «Redescoperirea icoanei) este, cel puțin în Italia, un fenomen 
pe cât de extins, pe atât de viu. La Santa Maria in Trastevere, bunăoară, în desăvârşită 
consonanță cu vechiul mozaic bizantin din absida centrată, două icoane pe lemn, în cel mai 
pur stil bizantin, străjuiesc de-a dreapta şi de-a stânga altarului (Hristos binecuvântând şi 
Maica Domnului cu Pruncul, ca în tradiția răsăriteană); iar în partea frontală a mesei de 
marmură de sub baldachin, unde se oficiază Sfânta Euharistie, e aşezată o altă mare icoană 
bizantină, cu Sfântul Chip de la Edesa, ce! nefăcut de mână omenească (archeiropoietos). Am 
văzut acolo, ca şi în multe alte locuri, credincioşi catolici sărutând înfiorați icoanele bizantine 
şi închinându-li-se cu evlavie, îngenunchind pe lespezi şi rugându-se dinainţea lor, sub lumina 
linăa lumânări loraprinse alături. Icoane ortodoxe se vând pretutindeni, dar şi broşuri intitulate, 
de pildă, Să cântăm impreună cu frații din Orient... 

Cum să nu-ţi aminteşti câte lucrări esenţiale de iconologie şi artă sacră în general au apărut 
în Occidentul ultimelor decenii, exaltând valorile Răsăritului creştin, nu doar cu o profundă 
înțelegere mistică, darşi cu o elegantărecuzită culturală? Cardinahul Christoph von Schânbom, 
arhiepiscop al Vienei, despre care se vorbeşte tot mai mult ca de un posibil! succesor al lui loan 
Paul al țl-lea pe Scaunul papal, este unul dintre marii specialişti actuali în teologia icoanei, 
cunoscător profund şi admirator sincer al creştinismului răsăritean (/coana lui Hristos, titlu de 
referință în bibliografia iconologiei contemporane, a apărut şi în româneşte, la Editura 
«Anastasia»... 

Exemplele de felul acestase pot înmulți indefinit. Cert este că lumea catolică, în chiar inima 
ei, a învățat să-şi depăşească prejudecățile istorice şi a început să înțeleagă unitatea în 
diversitate tradiţiei creştine europene, fiind mai deschisăcaniciodatădialogului înterconfesiona! 














lan.-Febr.'99 NR. 1-2/97-98 PAG. 23 





cu bisericile orientale. Catolicisrnul vădeşte astăzi conştiinţa limpede că unei Europe comune 
secularizate, intrate într-o profundă criză morală şi identitară, nu i se poate opune eficient decât 
o Europă a unității creştine, revigorată de la izvoarele ei. i 
Din păcate, Răsăritul, ulcerat şi sălbăticit de un lung şir de experiențe catasfrofale, atât în 
ordinea politică, cât şi în ordinea culturală, nu mumai că nu manifestă aceeaşi deschidere, dar 
pare să nici nu recepteze mesajul real a! romano-catolicismului actual. Mulţi dintre noi 
ne-am obişnuit să judecăm acest romano-catolicism cu măsuri desuete, mai ales în 
prelungirea ortodoxismului interbelic, încăpățânându-ne să ignorăm că 
- după Conciliul Vatican II (1962-1965) lumea catolică a cunoscut 
/ o primenire complexă, de un realism lucid, 
( d) conştientizându-şi limitele şi redefinindu-şi 
a A] vocaţiile, în contextul unei modernități 
a problematice; că s-au dat mai multe enciclice 
papale (în frunte cu Orientale lumen) în care 
Răsăritul este recunoscut ca leagăn al 
civilizației creştine, iar dialogul cu Ortodoxia 
ca o prioritate ecumenică, dincolo de utopiile 
unui unionism retoric şi abstract, că Papa Paul 
al Vl-lea şi Patriarhui Athenagoras al 
Constantinopolului au deschis calea unei reapropieri rodnice şi decrispate a celor două mari 
arii ale creştinismului tradițional, care nu se mai privesc prin anatemele trecutului, ci prin 
imperativele prezentului, cu toată răspunderea mistică şi morală faţă de chemarea dintâi («ca 
toți să fim una»); că, mai presus de toate, creştinismul nu poate contracara agresiunile fără 
precedent ale secularizării şi ale curentelor dizolvante (dinlăuntrul şi din afara sa) decât printr- 
a tezistență globală şi concertată, printr-o unitate de acțiune şi re-acțiune, ceea ce ne apropie 
fiind infinit mai important decât ceea ce ne separă. 

Noul dialog între lumea catolică şi lumea ortodoxă a avut, în ultimele decenii, două şanse 
extraordinare: prăbuşirea treptată a comunismului în Răsărit şi prezența pe scaunul papal a lui 
Ioan Paul al II-lea, provenit din fostul lagăr comunist, având sânge slav şi dovedind o 
receptivitate deosebită față de valorile şi problemele creştinismului răsăritean. Se va rata oare, 
din pricina unor orgolii sau complexe prea omeneşti, marea cruciadă pe care vremurile o 
reclamă şi căreia Dumnezeu Însuşi pare a-i fi netezit calea? 

S-a discutat îndelung - şi se discută încă - despre oportunitatea scontate: vizite în România 
a Sanctității Sale, Papa loan Paul al II-lea. Eu unul nu pot să cred că miopia va triumfa şi că 
ortodoxia românească va fi incapabilă să-şi depăşească inerțiile sau complexele: ar fi cel mai 
mare şi mai paradoxal semn de slăbiciune din partea unei Biserici care se bucură în România 
de o majoritate și de un credit statistic dovedite. Eu cred că Biserica mea este într-adevăr 
putemică şi că-şi poate îngădui să rămână senină în puternicia ei, răspunzând cu înțelepciune 
şi eleganță unui moment istoric crucial. De ce n-ar fi România, în pragul aniversării a 2000 de 
ani de creştinism, prima țară ortodoxă care să primească destresat, cu conştiinţa vie a identității 
ei nenegociabile, dar şi cu intuiţia unei mari misiuni istorice, vizita unui Papă care ştie să-i 
prețuiască tradițiile şi să-i gireze prestanța? De ce n-am arăta lumii ce înseamnă îmbrățişarea 
frățească a unei ortodoxii de două ori milenare? De ce nu i-am dezarma astfel pe toți adversarii 
şi detractorii Bisericii Ortodoxe Române, care ne cred incapabili de gesturi mărețe, neatâmate 
şi cuminecătoare? 

Eu unul cred şi mărturisesc că Ortodoxia în genere, şi ortodoxia românească în pasticular, 
are multe de dăruit şi multe de dobândit. «Indrăzniţi, nu vă temeți!»... Dărui-vom şi vom 
dobândi! 


Răzvan CODRESCU 


n-avem la îndemână decât aşa-numitul “număr zero”, 


ovvero il demone perfetto), Gabriel Stănescu (Una 
coscienza tragica nella cultura romena interbeilica) şi 
Constantin Papanace (Nae Jonescu e il fenomeno 
legionario şi Discorso in memoria di Nae Ionescu). 
Tradus de curând în franceză şi-n italiană, Nae Ionescu 
începe să aibă, ca şi Corneliu Codreanu, o surprin- 
zătoare, poate, posteritate occidentală... 

Aici e poate locul să menționăm şi numărul pe iunie- 
iulie-august 1998 al trimestrialului literar italian 
LETTERATURA-TRADIZIONE (unde este director 
literar acelaşi C. Mutti, față de care “cultura tradițională” 
românească acumulează tot mai multe datorii...), număr 
dedicat lui Constantin Noica (în pregătire aflându-se şi 
un număr consacrat lui Nae Ionescu, maestrul “filosofului 
de la Păltiniş”). 


runcând o privire şi în aria publicaţiilor 
periodice, să semnatăm apariția a două noi 
săptămânale de dreapta, precum şi prestația 

a îmbunătățită a unuia apărut mai demult. 
În decembrie 1998 a demarat, după o 
lungă gestație, VREMEA DREPTEI, publicaţie patronată 
de merituoasa editură *“Vremea” (condusă de d-l N. 
Henegaru și de d-na Silvia Colfescu). Acelaşi N. 
Henegaru este directorul noii reviste, al cărei redactor- 
șef se numeşte lon Aramă. Conţinutul primelor 6 numere 
(ultimul apărut la jumătatea lui ianuarie 1999), variat şi 
actual, îmbinând discret informaţia cu pledoaria 
ideologică, îndreptățește cele câteva ecouri favorabile de 
care s-a bucurat în presa centrală, Este una dintre puţinele 
reviste de dreapta de la noi care nu emană din medii 
legionare (dar nicr nu pare stresată de vecinătatea lor). 
Din nefericire, dificultățile financiare vor impune, se 
pare, renunțarea temporară la periodicitatea săptămânală, 
pentru una lunară (regim deocamdată fatal, aş zice, 


pentru publicaţiile de acest gen, într-o lume dominată — 
politic, economic şi cultural — de diferitele forme ale 
stângii). 

O altă tentativă înrudită vine dinspre generaţia mai 
tânără, pe urmele Mişcării d-lui Marian Munteanu, dar cu 
0 concepție publicistică nouă şi îndrăzneață (experiență în 
multe privinţe inedită în peisajul cam bătrânicios a! presei 
noastre de orientare creştină şi națională): este vorba de 
LINIA ÎNTÂI (“Săptămânal a! oamenilor tineri”), avându- 
| ca redactor-şef pe d-i Miron Manega. Deviza revistei 
este: ““Foloseşte-ţi libertatea din Decembrie”. Deocamdată 


dA 


[lustrație din numărul-pilot al publicației Linia întâi 
(pagina finală) 


difuzat promoțional spre sfârşitul anului trecut (“Acest 
aumăr-pilotal publicației Linia înțâi este doar o machetă. 
Şi o promisiune. Toate textele rubricilor şi articolelor 
care lipsesc vor putea fi citite începând din luna ianuarie, 
când revista va apărea în regim săptămânal. Fiţi cu ochii 
pe noi!” (vechea Mișcare uza de o formulă oarecum 
opusă: “Suntem cu ochii pe voi!”; ni se pare că noua 
formulă exprimă, cu sau fără voie, un plus de maturitate, 
care este al întregii societăți româneşti). E o promisiune 
frumoasă, care sperâm să se materializeze pe termen 
lung, în ciuda tăcerii rău-voitoare pe care restul presei a 
înțeles s-o păstreze după acest prim semnal. 

În fine, publicația lunară PERMANENȚE (de 
orientare nedisimulat legionară) merită felicitări pentru 
frumosul număr (11/1998) închinat comemorării a 60 de 
ani de la asasinarea lui Comeliu Codreanu şi a celor 
treisprezece camarazi care i-au împărtăşit soarta, pe 30 
noiembrie 19338, în marginea Pădurii Tâncăbeşti. La o 
mențiune deosebită ne obligă articolul polemic al d-lui 
Sebastian Mocanu, “Machiavelism ratat” (pp. 19-20), 
răspunzând straniei malițiozități ignorante pe care d-l 
Andrei Pleşu continuă s-a arate față de trecutul legionar. 
Într-adevăr, afirmația ministrului de Exteme (dintr-un 
interviu televizat cu publicistul Cristian Tudor Popescu), 
anume că “legionarii au cedat Ardealul”, este de un 
absurd care poate lăsa perplex chiar şi pe cel mai elementar 
cunoscător al istoriei noastre interbelice! D-l Mocanu nu 
amendează doar acest flagrant neadevăr, ci discută mai pe 
larg cazul d-lui Pleşu, cu referinţe la Minima moralia şi 
la devenirea ulterioară a autorului, la care “sănătatea 


morală“ (de care = cu madestie retorică — se declara lipsit 


în 1988) pare să fi rămas invers praporțională cu restul 
darurilor sale incontestabile... 
pi Răzvan CODRESCU 


















Domnule Ambasador, cine se teme de vizita Papei în România? 

Nu cred că e vorba despre o temere, ci despre o percepție diferită 
asupra consecinţelor ei. Ortodocşii speră că ea ar putea legitima starea 
de fapt, întrucât principala gazdă a Papei ar fi Biserica majoritară. 
Greco-catolicii (şi romano catolicii) aşteaptă de la vizită o mai bună 
apărare a «dreptului lor de cetate». Statul român ar dori ca vizita să-i 
aducă un foarte autoritar sprijin peplanulintegrării europene. Sf. Scaun 
însuşi speră că vizita ar putea deschide o nouă etapă în dialogul genera! 
dintre catolici şi ortodocşi... Sigur că toate speranțele de care vorbescar 
putea fi exprimate și în termenii unor aprehesiuni specifice. Prefer totuşi 
să vă descriu conjunctura în perspectiva uneia dintre cele trei «virtuți 
teologice»... 

Vizita va avea loc sau nu? 

Nu văd de ce nu ar avea loc în mai anul acesta, aşa cum se 
preconizează de ceva timp. Dacă proiectul va eşua, vina nu va fi a uneia 
sau alteia dintre Biserici. Va fi a noastră, ca români. Vă dau câteva 
amănunte, pentru a vă explica de ce. În primul rând, loan Paul al II-lea 
doreşte enorm să ne viziteze şi şi-a rezervat pentru acest proiect toată 
luna mai. Anul viitor - anul marelui jubileu creştin - Papa nu va părăsi 
Roma (decât, poate, pentru a merge în pelerinaj la Ierusalim). Mai târziu 
de 2000 intrăm într-un orizont imprevizibil. Apoi e important să vină la 
noi în țară acest Papă, pentru că pe tronul Sfântului Petru nu va mai sta 
prea curând un polonez, carea trăit şi a învins comunismul, care a marcat 
istoria post-belică a lumii şi care gândeşte ca noi, cei din Estul Europei... 
Actualul Suveran Pontif cunoaşte Ortodoxia şi o admiră. E pur şi simplu 
«de-al nostru», ca sensibilitate, cultură, mod de a privi lumea. Avem 
nevoie de prezența lui pentru a lansa câteva semnale esenţiale: acela că 
Biserica noastră Ortodoxă e realmente autocefală şi că, prin urmare, nu 
primeşte comenzi de la nici o altă Biserică ortodoxă, chiar dacă rămâne 
în comuniune cu toate Bisericile-surori. Acela că Ortodoxia nu este un 
«handicap» în calea integrării europene, ci o /iferentă deschisă, capabilă 
să participe şi să contribuie creator la o nouă arhitectură a continentului. 
Acela că Statul Român realizează în fapt pluralismul confesional, privindu- 
l ca pe o sursă de bogăţie spirituală şi nu ca pe o nedorită moştenire 
conflictuală. Nu în ultimul rând, am profita dacă, pe fondul vizitei şi în 
continuarea ei, s-ar ajunge la o reconciliere durabilă între Biserica 
Ortodoxă și Biserica Română Unită cu Roma (Greco-catolică), aflate 
într-un conflict care a durat prea mult şi care apare în străinătate ca un 
mare minus. 

Ce mai lipseşte pentru ca acest eveniment să aibă într-adevăr loc? 

Formal vorbind, nu mai lipseşte decât invitația scrisă pe care P.Y. 
Patriarh Teoctist ar putea să i-o adreseze Papei imediat după viitoarea 
reuniune a Sfântului Sinod, de la începutul lunii februarie. După cum 
știți, loan Paul al Ii-lea a fost deja 
invitat de şeful Statului şi de 
compatrioții noștri de confesiune 
catolică. Sfântul Părinte nu poate 
însă veni la noi dacă Biserica 
majoritară na consimte acest lucru. 
De zece ani, ierarhii noştri 
consideră vizita ca fiind 
«inoportună» atâta timp cât 
dialogul dintre cele două Biserici 
românești nu începe. Din 
octombrie anul trecut, acest dialog 
a început. Peste câteva zile, la 28 
ianuarie, va avea loc, la Blaj, a 
doua întâlnire a Comisiilor de 
dialog. E irealist să credem că în 
cele două întâlniri se vor rezolva 
toate problemele existente. E foarte 
realist însă să credem că vizita 
Papei ar stimula dialogul și ar 
pecetlui simbolic dezideratul 
reconcilierii: nimeni nu s-ar mai 










Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director) 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 

Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN 

Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109, tel. 069/422536 


PUNCTE CARDINALE 


i 
B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 





PAG. 24 NR. 1-2/97-98 lan-Febr.99 PUNCTE CARDINALE 


«..E IMPORTANT SĂ VINĂ 
LA NOI ÎN ȚARĂ ACEST PAPĂ...» 


Interviu cu Excelenţa Sa, DI. Ti 2odor Baconsky, 
Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun 


Papa loan Paul II caută spre România... 








putea întoarce la ostilitatea 
anterioară fără a fi acuzat de 
inconsecvenţă și nesinceritate. Ne 
alăm în fața unui moment crucial. 
Ar fi de dorit ca delegatiile de la Blaj 
să cadă de acord asupra vizitei, ca 
garanţie că principiile stabilite la 
București, după prima întâlnire a celor două biserici, vor inspira în 
continuare dialogul şi împăcarea. 

Din ce spuneţi, rezultă că există o divergență între Sf. Sinod, încă 
ezitant cu privire la vizita Papei, şi autorităţile Statului român, care doresc 
foarte mult acest lucru? 

N-aş numi-o «divergență», ci mai degrabă «nesincronizare». Sub 
comunism, Statul dicta şi toţi supușii săi ascultau. Acum se poartă - 
printr-o exagerare simetrică - «libertatea» absolută. Noul Stat democratic 
a sprijinit Bisericile, și în primul rând pe cea ortodoxă, majoritară. De 
curând, di. Prim Ministru Radu Vasile a oferit sprijin pentru viitoarea 
nouă Catedrală patriarhală din Bucureşti. Secretariatul pentru Culte 
acoperă şi el- în moduri foarte concrete - nevoile curente ale comunităților 
religioase. În mare, Statul nostru şi-a făcut datoria, chiar dacă rămân 
încă destule obiective neatinse (cum ar fi adoptarea Legii Cultelor sau 
restituirea unor bunuri patrimoniale care au aparținut diferitelor 
Biserici). Pot să vă spun însă că riscăm să părem neserioşi în afară atâta 
timp cât Statul îl invită pe Papă, dar vizita se amână fără termen, pentru 
că Biserica are alte «priorități». E nevoie de o mai mare deschidere a 
Bisericii tață de politica externă a României: orice dizarmonie în zona 
definirii interesului național nu poate fi decât păgubitoare pentru noi 
toți, ca români. Când opinia publică şi cancelariile neortodoxe văd că 
Papa a putut vizita toate țările neortodoxe din jurul nostru (inclusiv cele 
baltice), statele islamice, Sarajevo și chiar Cuba comunistă, dar nu poate 
«intra» într-o țară ca România, ajung pe bună dreptate la concluzia că 
Nic sunt leones... Apărem într-o lumină proastă, ca o societate primitivă, 
neprimitoare, închisă şi ostilă... Nu ştiu dacă o asemenea «imagine» 
serveşte în vreun fel pomenitul inferes naţional! 

Dommnule Ambasador, o ultimă întrebare. Cum comentaţi opinia 
potrivit căreia o vizită a Papei ar deschide calea «prozelitismului» catolic? 

Mi separecă opinia aceasta e cam străvezie sub raport psihanalitic. 
Ea dă mai degrabă măsura unor complexe decât pe aceea a unor riscuri 
autențice. Cu ani în urmă, Papa Paul al Vl-Jea s-a întâlnit cu Patriarhul 
Ecumenic Athenagoras: au devenit ortodocşii din regiune catolici? 
Actualul Suveran Pontit s-a întâlnit cu lideri religioşi din toată lumea 
fără ca tradiţiile pe care aceia le reprezentau să se altereze. Amintiţi-vă 
de reuniunea «Oameni şi religii» care a avut loc în toamna trecută la 
Bucureşti. Au trecut după aceea 
românii ortodocşi la alte confesiuni 
sau religii? O Biserică detalia celei 
Ortodoxe din România (a doua, ca 
importanță, din tot spațiul creştin 
răsăritean) nu are de ce să se 
«teamă» de prezența la Bucureşti, 
pentru două-trei zile, a 
succesorului Apostolului Petru. 
Dimpotrivă, ea ar putea lace istorie, 
























dinamismul... Şi ac arăta că este 
pregătită pentru mileniul LII, adică 
pentru o nouă eră, în care ideile, 
oamenii, credinţele şi valorile vor 
fi «condamnate)» să se întâlnească 
tot mai des. 

Vă mulțumesc, Excelenţă. 


(Interviu preluat din pagina creştină 
a cotidianului Ziua, cu îngăduința 
Fundaţiei " Anastasia”) 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Tao SRL 


Printing Company 








afirmându-şi identitatea, tradiția,