Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 5 (209), mai 2008

“Chiar dacă nu s-ar fi petrecut intervenţia brutală a Securităţii, tot nu aş fi rămas pe viață în Statele Unite. Cu toate că, după cinci 





ani de rezidenţiat, aveam dreptul să cer şi să obțin cetățenia americană, nu am făcut-o, iar asta nu din cine ştie ce patriotism radical, ci 
pentru că niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc, singurul care ţine de 


cald...” 







speranţa 





Biserica Ortodoxă şi inchizitorii societății civile. În 
ultimul timp tot mai multe nume sonore de intelectuali, fie ei 
literați, preoţi. ierarhi, filozofi sau ziarişti. sunt acuzaţi ca 
foşti colaboratori ai Securităţii. Presa a preluat fie informaţii 
concrete, fie doar zvonuri. şi i-a tocat mărunt pe cei în cauză. 
Cu sau fără probe. respectivii au fost de-a dreptul linşaţi de 
colegii lor, ori de cei cu interese meschine. 

Cum poate fi numită o persoană colaboratoare a 
Securităţii şi acuzată de „poliție politică”, atâta timp cât nu 
a făcut un angajament scris cu Securitatea, aşa cum e cazul 
Arhiepiscopului Pimen al Sucevei și Rădăuţilor? Răspunsul 
e simplu şi uşor de intuit: „deconspirarea” inventată s-a făcut 
selectiv şi în raport de gradul de incomoditate al acestora 
pentru cei de la putere. E cunoscut că de mulţi ani IPS 
Pimen critică, cu responsabilitate pastorală. mafia lemnului, 
abuzurile şi cârdăşia politică, organizate la nivel local şi 
central, cu implicaţii sociale, economice şi psiho- 
comportamentale dezastruoase. Pentru acest curaj jertfelnic 
demn de toată lauda, ÎPS Pimen a fost „dat pe mâna opiniei 
publice”, pentru a-i pune pumnul în gură şi a-l compromite. 
Furia justiţiarilor din mass-media s-a declanșat la comanda 
politică, prin „tonomatul publicistic” bine cunoscut, în care 
bagi banul şi scoţi un articol calomniator la adresa oricui. 

De câţiva ani asistăm la o furibundă campanie de 
presă îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe şi a slujitorilor 
ei, pe tema colaborării Bisericii cu Securitatea, Nu e nimic 
nou sub soare! Campania de calomniere și discreditare a 
Bisericii Ortodoxe Române a început încă din primele zile 
ale anului 1990 și a continuat până în prezent, cu o intensitate 
când mai accentuată, când mai temperată, în funcţie de 
interesele manipulatoare ale mai marilor zilei. Când a fost 
nevoie de a se abate atenţia de la realităţile fierbinţi ale vieţii 
politice românești, diversiunea contra Bisericii Ortodoxe a 
funcţionat cu precizia unui ceasornic elveţian, iar o parte 
din opinia publică a înghiţit momeala. 

În repetate rânduri Biserica Ortodoxă a fost prezentată 
ca o adevarată sperietoare în faţa opiniei publice, mulți 
intelectuali, între care și jurnalişti, instigând la ură împotriva 
preoțimii ortodoxe, scoțând din bogata lor zestre culturală 
cele mai suburbane injurii şi cuvinte de ocară, În toți acești 
ani post-revoluţionari, Biserica Ortodoxă a fost pusă la colţ 
de „imaculata societate civilă”, vânată și culpabilizată pentru 
fel de fel de fantasmagorii, urmărindu-se cu tot dinadinsul 
ca aceasta să fie aruncată în lada de gunoi a societăţii 
româneşti. 

Biserica în comunism. Având în vedere isteria creată 
în mass--media pe marginea subiectului legat de colaborarea 
Bisericii cu Securitatea. precum și diversiunea creată de 
fostul ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, şi de anumiţi 
analişti politici şi jurnalişti. considerăm util să aducem câteva 
lămuriri opiniei publice, în vederea unei percepții autentice 
a realităţilor socio-politice în care Biserica Ortodoxă și-a 
desfășurat activitatea. la fel ca întregul Neam Românesc, în 
perioada dictaturii comuniste. Trebuie să reținem faptul că 





PUNC 
CASDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





SEC 


> E __/ 


în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta, 
nici o instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea 
normal; nici măcar o instituție cum este Biserica. Este absurd 
să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte 
instituţii ale Statului (Învățământul, Justiţia, Poliţia. Armata 
etc.). mai ales că aceasta a fost considerată dușmanul cel 
mai mare al statului comunist. Securitatea a exercitat 
permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele 
posibile: filaj. tehnică operativă etc. Toate instituţiile bisericeşti 





(Patriarhia, Episcopiile, şcolile teologice, mânăstirile, 
parohiile), au constituit obiective de urmărire ale Securităţii 
comuniste. Urmărirea slujitorilor bisericeşti de câtre Securitate 
rezulță din dosarele păstrate în arhivele ei cu privire la 
rezistența armată din munţi, ori referitoare la colectivizare. 
Biserica fiind considerată o instituţie potrivnică statului 
comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. Istoricul 
George Enache, care a lucrat în arhivele Securităţii și a publicat 
O carte bazată pe documente în această privinţă. consideră 
că toţi înalții ierarhi, începând cu Patriarhul, aveau dosare de 
urmărire, cu un material extrem de complex. Studiile recente 
ale istoricilor Cristian Troncotă, Constantin Aioanei, Vasile 
Cristian, bazate pe documente din fondul „D” al Arhivelor 
SRI şi pe stenogramele Biroului Politic al Comitetului Central 
al PCR, identifică obiectivele urmărite de către partid faţă de 
Biserica Ortodoxă, obiective care, în lipsa unei colaborări 
efective a ierarhilor Bisericii, trebuiau atinse de către 
Securitate prin măsuri de forţă și alte înscenări diavolești. 


A E ANUL XVIII 


da Lia 


i [O : 
JIRI ] _ A] ii DP ap i 


(Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania) 






Nr. 5/209 


7 PY | 
2008 





16 PAG-—3lei 


A Dă 


AA 


Evident că obiectivul PCR a fost crearea unei Biserici 
obediente. Istoricul George Enache constată că acest lucru 
nu s-a întâmplat! În primii ani ai regimului comunist partidul 
a fost nevoit să accepte în funcţiile bisericeşti chiar persoane 
cu atitudine anticomunistă. Recunoaşte acest lucru chiar şi 
calomniosul raport Tismăneanu” (care este un atentat la 
adevăr și istorie). 

Într-o notă informativă dată în 1950 despre Episcopul 
locotenent al Dunării de Jos se spune: „Episcopul Antim 
Nica ne propăvăduieşte că regimul de astăzi este trecător, 
credința va învinge, comuniştii sunt trădătorii ţării. noi. 
preoții, să fim la datorie. Anglo-americanii ne vor salva de 
haosul comunist!”. lată aşadar că şi ierarhii ortodocşi şi-au 
pus mari speranțe în venirea americanilor, care n-au mai 
ajuns decât după 1990, când au venit cu armate întregi de 
evanghelişti „.neprihăniţi” de peste Atlantic, să ne ..salveze” 
sufletele din „.pierzătoarea” credință ortodoxă! După 
instaurarea regimului comunist, Biserica a fost 
marginalizată şi persecutată, fiind considerată o instituţie 
retrogradă şi reacționară, fiind supusă unui control sever 
din partea statului comunist, şi doar prin clarviziunea şi 
tactul unor ierarhi de seamă, precum Patriarhul Justinian 
Marina, a reuşit să-şi câştige dreptul la supravieţuire, în 
schimbul unor compromisuri cu statul comunist. Biserica 
Ortodoxă a fost nevoită să accepte compromisul în limitele 
graniţelor morale, fără să cadă în resemnare sau trădare, şi 
să renunţe la anumite laturi ale activităţii social-filantropice, 
întrucât singurul filantrop — cu otravă şi nu cu har divin — 
trebuia să fie statul comunist, adică dracul în carne şi oase. 
De aceea au confiscat toate mijloacele materiale de 
susținere a acestor activităţi. Biserica fost nevoită să 
accepte înlăturarea ei din viața publică, activitatea ei 
limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de 
cult. A practicat mai mult filantropia Cuvântului lui 
Dumnezeu şi a aşteptat să treacă „tăvălugul roşu”, cu toate 
că Hristos ne permite ca atunci când suntem prigoniţi într- 
o cetate să fugim în alta. Biserica Ortodoxă a preferat să 
lupte în cetate, decât să fugă, chiar cu riscul de a cădea 
victimă... Şi a fost o victimă a holocaustului roşu. dar nu a 
victimizat pe nimeni. 

Biserica nu şi-a mai putut continua lucrarea ei 
filantropică şi de asistenţă socială, fiind desființate toate 
aşezămintele bisericeşti de acest gen. A fost suprimat 
învățământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială 
din spitale, azile de bătrâni, unităţi militare, închisori etc. 
Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu 
mici excepţii (ca Telegraful român), au fost desfiinţate patru 
Academii Teologice şi mai multe Seminarii Teologice. De 
asemenea, au fost desființate câteva eparhii şi aproximativ 
20 de ierarhi au fost forţaţi să se retragă din scaune. Familiile 
preoților erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi 


Pr. Dr. Mihai VALICĂ 
(continuare în pag. 2) 








PAG. 2 Nr. 5/209 Mai 2008 


PUNCTE CARDINALE 


BISERICA ȘI SECURITATEA 


(urmare din pag. 1) 


umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinței creştine. 
Soţiile preoților erau privite adeseori cu suspiciune în anumite 
colective de muncă pentru originile „nesănătoase”. Copiii 
preoților nu aveau acces la foarte multe specializări şi şcoli 
în vremea comunismului. Pe cine mai interesează astăzi 
toate aceste drame ale preoţimii ortodoxe? Doar legătura 
preoților cu Securitatea mai prezintă interes! 

O situaţie similară, sub otomani. Situaţia grea prin 
care a trecut Biserica Ortodoxă în timpul regimului comunist 
ne duce cu gândul la situația, la fel de dificilă. în care se 
găsea Biserica Ortodoxă din Constantinopol, imediat după 
căderea capitalei imperiului sub dominaţia turcească (1453). 
In schimbul toleranței acordate, creştinii nu aveau voie să 
facă propagandă sau să combată credința musulmană, căci 
aşa ceva se pedepsea cu moartea. De asemenea. creştinii 
nu aveau voie să ridice biserici noi, iar pe cele vechi le 
puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turceşti (care 
acorda foarte rar asemenea aprobări). Tot în acea perioadă, 
crucile de pe biserici au fost dărâmate, iar tragerea clopotelor 
a fost interzisă, cu excepția Muntelui Athos. Multe biserici 
din Constantinopol au fost transformate în moschei. Îi putem 
oare condamna pe creștinii de atunci că şi-au trădat 
credința? ÎI putem acuza pe Patriarhul Ghenadie Scholarios 
că şi-a trădat misiunea şi pe Hristos? ÎI putea Patriarhul 
Ghenadie alunga pe Mahomed al II-lea Cuceritorul din 
Constantinopol? Îl putea Patriarhul Teoctist răsturna pe 
Ceauşescu şi regimul comunist? Biserica, prin slujitorii ei, 
a încercat să menţină tradiţiile creştine şi flacăra credinţei 
în inimile și sufletele credincioşilor. Preoţimea ortodoxă, 
care astăzi este etichetată ca trădătoare a credincioşilor ei, 
a avut de înfruntat multe pericole. Pentru zelul lor misionar, 
mulți preoți au fost consideraţi ostili regimului comunist şi 
au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie, fiind abrupt 

„catalogaţi ca „reacţionari”, „chiaburi” sau „legionari”. /n 

"timp ce mii de preoţi şi călugări ortodocşi erau aruncaţi în 
lemnițele comuniste ori izgoniți din mânăstiri, mulți dintre 
cei care astăzi umilesc şi ironizează Biserica trudeau din 
greu la făurirea comunismului şi a omului nou al societăţii 
socialiste multilateral dezvoltate. Să nu uităm că Biserica 
Ortodoxă în timpul asupririi comuniste nu și-a modificat 
dogmele și morala, nici cultul și nici propria istorie, în vreme 
ce mulți dintre detractorii ei de azi s-au aliniat 
„materialismului științific”, pentru a fi pe placul conducerii 
superioare de partid și de stat! 

Biserica Ortodoxă și prigoana postdecembristă. 
Dacă torționarii Securităţii comuniste, între două lovituri de 
seceră și ciocan, ori una de bocanc, îi gratulau pe preoți cu 
apelative de genul: „moșieri”, „burghezi”, „bandiţi”, 
„reacționari”, „homosexuali” ori „legionari”, corifeii 
societăţii civile de astăzi nu se lasă mai prejos, preoțimea 
ortodoxă nefiind altceva decât „satane în sutane”, „turnători 
la Securitate”, „fasciști”, „xenofobi”, „fundamentalişti” — 
ticăloși în faţa cărora și cei mai mari ticăloși mor de invidie! 
Batjocoritori, dispreţuitori, ironici, îngâmfaţi, plini de ură și 
venin, o mare parte a scribilor din România își savurează 
cu satisfacție linșajul mediatic declanșat împotriva preoțimii 
ortodoxe, E suficient să fii preot ortodox pentru ca să fii 
supus oprobiului public, Dacă în comunism eram aruncaţi 
în pușcărie, astăzi suntem invitați „la țepe!”, Ne amintim 
cuvintele securistului de serviciu care îl ancheta pe 
profesorul Teodor M. Popescu; „Eşti legionar pentru că ești 
teolog, și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist 
înseamnă a fi legionar!”, Aceeași logică securistă 
funcționează și azi în rândul inchizitorilor antiortodocși: 
„Eşti preot ortodox, și fiindcă ești preot ortodox ai fost 
turnător la Securitate!”. Brutalitatea, vehemența și 
agresivitatea limbajului cu care este abordată și tratată 
preoțimea și ierarhia ortodoxă în societatea românească 
contemporană ne reamintesc de practicile și metodele 
staliniste de intimidare a Bisericii: manipularea, calomnia, 
dezinformarea și incitarea la luptă împotriva „dușmanului 
de clasă”. Unii dintre detractorii Bisericii Ortodoxe se cred 
mari specialişti în arta manipulării și diversiunii, dar 
stângăcia mânuirii condeielor şi a vorbelor le trădează 
ignoranța şi impostura, Mulţi i-ar dori pe preoţii ortodocşi 


jertfiți pe vechile „altare ale cunoaşterii și reeducării” de la 
Piteşti, Aiud, Jilava ori Poarta Alba. Suntem astăzi atacați, 
înjurați, scuipaţi, detestaţi de nişte inși rotofei, care se lăfăie 
în redacţiile unor ziare sau televiziuni, deşi în perioada 
regimului comunist au adoptat politica struțului, iar acum, 
după ce a trecut furtuna, îşi arogă rolul de justiţiari. Unde au 
fost atunci inchizitorii de astăzi? Este regretabil că tocmai 
cei care au stat departe de viaţa Bisericii în perioada 
comunistă își arogă acum dreptul de judecători ai acesteia. 
Tristă ironie! Pentru neputințele, tăcerea şi neîmplinirile 
Bisericii Ortodoxe din timpul dictaturii și prigoanei comuniste, 
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a cerut public 
iertare credincioşilor săi, în chiar primele zile ale anului 1990. 
Deşi a fost permanent hulită şi discreditată de duşmanii ei în 
aceşti ani ai „libertăţii”, Biserica Ortodoxă a rămas stâlpul 
de încredere al multor români, ocupând primele locuri între 
instituţiile Statului în care omul de rând îşi mai pune încă 
nădejdea. Mulţi dintre inamicii Bisericii nu-şi pot explica acest 
fapt, deşi răspunsul este foarte simplu: preoțimea ortodoxă a 
fost aproape de oameni, de necazurile şi bucuriile lor, şi în 
comunism, şi în democraţie. Chiar cu angajamente la 
Securitate, cei mai mulți preoţi ortodocşi au încercat să fie la 
înălțimea chemării şi misiunii lor. Nu L-au trădat nici pe 
Hristos şi nici pe omul credincios, chiar dacă Biserica a fost 
nevoită să suporte umilințele „cezarului” comunist. Nu vrem 
să ascundem faptul că şi în rândul preoțimii ortodoxe există 
lichele şi uscături, oameni care sfidează bunul simț minimal 
Şi normele moralei creştine. Au existat fără îndoială şi feţe 
bisericeşti care s-au dovedit foarte sensibile şi zeloase în a 
face metanii şi ploconeli Partidului şi Securităţii. în schimbul 
asigurării unor avantaje prea-lumeşti pentru ei şi progeniturile 
lor de os popesc! Dar putem oare culpabiliza peste 10.000 de 
preoți ortodocşi pentru că există în rândul lor şi câteva cazuri 
negative, care-şi trădează chemarea și misiunea preoțească? 
Cu toate persecuțiile şi umilințele la care a fost supusă, 


Biserica Ortodoxă nu a putut fi îngenuncheată de Securitate, 


la fel cum nu va putea fi dărâmată nici de anumiţi indivizi ai 
„societăţii civile” de azi, care pozează în moralişti şi mari 
lideri de opinie, deşi în acele vremuri erau comunişti — sau 
măcar utecişti — veritabili. 

Comuniștii şi securiştii — liberi și prosperi. Faptul că 
statul comunist a controlat Biserica prin Securitate, aşa cum 
a controlat toate instituţiile statului din vremea respectivă, nu 
înseamnă că preoții şi ierarhii au fost nişte trădători ai 
oamenilor, ci dimpotrivă, au fost aproape de oameni, 
încercând să le sădească în suflete credința și nădejdea în 
Dumnezeu, ajutându-i şi întărindu-i în fața greutăților de zi 
cu zi. Biserica a fost „controlată”, îndrumată, condusă şi 
păzită cu adevărat de Însuşi lisus Hristos prin Duhul Sfânt 
Numai niște minţi schizofrenice pot crede cu atâta uşurinţă 
că preoții lrădau secretul Tainei Spovedaniei la Securitate, 
Afirmația ministrului lorgulescu că preoțimea ortodoxă a 
divulgat secretul Spovedaniei trebuia să atragă după sine 
dovezile pe care domnul ministru s-a bazat, ori, în caz contrar. 
demisia domniei sale, Aşa se întâmplă într-o democraţie 
aulenlică sau într-o țară normală ! 

Istoricul Marius Oprea a afirmat foarte limpede că 
dosarele preoților, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, 
sunt de urmărire, nu de turnătorie. /ar dacă au fost şi turnători 
Cu angajamente scrise, acest lucru este o chestiune de 
conştiinţă a fiecărui preol sau ierarh în parte, constituie un 
delict moral şi nu unul penal. Însă constatăm că se judecă 
delictele morale, lar cele penale, săvârşite de torţionari, se 
Irec sub tăcere. "n cunoscut jurnalist de la „Europa Liberă” 
arată că cleciui pervers al acestei continue demascări şi 
înfierări cole o adâncă somnolenţă etică. Acelaşi jurnalist 
atrage atenția că, pentru spectatorii dosariadei, cele mai 
odioase personaje ale regimului trecut sunt „turnătorii”, însă 
nu aceştia urmăreau, anchelau, terorizau sau omorau, ci 
Ofițerii Securităţii. Românul acumulează pasiv ştiri în această 
problematică, fără să sesizeze că marele absent al acestei 
poveşti este rocmai personajul principal, Securitatea, care a 
evitat abil să apară în scenă. Securitatea îşi vede în continuare 
de treabă. Foştii securişti au fost înaintați în grade şi puşi lupi 
de pază la S.R.]. O altă parte dintre securiştii care au terorizat, 
umilit ori ucis, se bucură de pensii care variază între 20 si 40 





milioane de lei lunar, iar victimele lor „se bucură” şi ele de 
pensii cam de 10 ori mai mici. CNSAS-ul a deconspirat 
puţin peste o sută de foşti agenți ai Securităţii, fare au făcut 
poliție politică. Unii se bucură de o pensie tihnită, alţii au 
răposat, iar alții au servit şi mai servesc Patria! Să nu uităm 
de zecile de mii de securişti deveniți peste noapte... 
revoluționari! Să nu uităm de securiştii care au umplut ŞI 
umplu Parlamentul României, în aceşti ultimi 19 ani de 
„democraţie originală”! 

Se cuvine să acordăm. dacă nu respect. cel puţin 
prezumția de nevinovăție unei categorii sociale care în 
proporție de 25% a trecut prin pușcăriile comuniste, Ne- 
am bucura să aflăm de la CNSAS că alături de cei peste 
2500 de preoți ortodocşi din temniţele comuniste au fost 
închişi şi 2000 de scriitori dizidenţi, precum Mircea Dinescu, 
membru PCR şi absolvent de ..Ştefan Gheorghiu”. şi 2000 
de ziarişti, precum Cornel Nistorescu, care a slujit cu mult 
devotament presa comunistă din România lui Ceauşescu, 
şi 2000 de actori precum Florin Călinescu, care întruchipa 
în personajele sale nenumărate figuri de ingineri comunişti 
şi utecişti ai societăţii socialiste, şi 2000 de ingineri precum 
Cristian Tudor Popescu. pasionaţi de literatura ştiințifico- 
fantastică etc. 

Deconspirare selectivă. Din păcate, toată această 
tevatură a dosariadei scriitorilor, preoţilor, ierarhilor este o 
diversiune bine ticluită de aceiaşi slujitori ai Securităţii, 
pentru a se evita dosariada politicienilor. Asistăm la o 
deconspirare selectivă, vizând de preferință personalități 
ale societății civile sau bisericeşti. Într-o chestiune atât de 
gravă precum deconspirarea mecanismelor represiunii 
comuniste nimeni nu se întreabă cine spune, de ce spune şi 
ceea ce spune. Totul este o cacealma! La ambiguitatea 
judecății opiniei publice pune umărul şi neputinţa sau 
incompetența CNSAS-ului, care de la o zi la alta dă soluții 
contradictorii, care pun în încurcătură chiar şi pe membrii 
Colegiului... N. C. Munteanu atrăgea atenția că rapiditatea 
demersurilor nu dă timp evaluărilor obiective. Mediatizarea 
nu excelează prin calitate, ci copleşeşte prin cantitate. S- 
au salvat şi milițienii. judecătorii. procurorii şi trepăduşii 
din judeţeana de partid, ori grangurii din Comitetul Central. 
E cel puţin curios faptul că astăzi opinia publică nu mai 
este interesată de torționarii Securităţii comuniste. ci doar 
de victimele lor. Uităm prea uşor că Securitatea a creat 
statul român postcomunist. lenorăm faptul că Securitatea 
a creat ceea ce numea un marcant membru mason S. T. 
„capitalismul securisto-nomenclaturist”, sau „capitalismul 
de cumetrie” - vorba tovarăşului lon Iliescu. Uităm că 
Securitatea a creat România falimentară de azi şi că printre 
primii capitalişti cei mai mulţi au fost securişti sadea, pentru 
că ei au avut şi banii, și oportunitatea de a se lansa în 
afaceri, şi — evident — „experienţă”. Pe bună dreptate N. C. 
Munteanu constata că din holda de turnători nu se mai 
vede cal, nici călăreț, şi nu se mai vede nici Securitatea... 

La ce să ne aşteptăm? CNSAS-ul a încălcat în 
repetate rânduri legea fără să fie tras la răspundere. Acelaşi 
lucru îl fac şi membrii Guvernului şi nu se întâmplă nimic. 
Totul este un circ ieftin! Securiştii pot să râdă încă o dată de 
noi, în hohote, De ce n-ar face-o, atâta vreme cât o fac pe 
banii noştri? Revenind la preoțimea ortodoxă. e bine ca 
opinia publică să realizeze că nu din cauza Bisericii 
Ortodoxe Române şi a preoților ei a ajuns România în 
dezastrul economic şi moral de astăzi! Dacă preoțimea, în 
vremea comunismului, era la coada societății, de ce n-ar fi 
la coadă şi la deschiderea dosarelor, cum pe bună dreptate 
spunea scriitorul Dan Ciachir! 

Noi, ca preoți, putem fi înjuraţi, blamaţi, scuipaţi, 
terfeliți, huliţi, ironizaţi, huiduiţi etc.. dar Biserica lui Hristos 
va dăinui până la sfârşitul veacurilor Şi nici porțile iadului 
nu 0 vor putea birui, cu atât mai puţin diatribele snoabe ale 
unor intelectuali și ziarişti de mâna a doua. Spre deosebire 
de domniile lor, noi am ales să-L mărturisim pe Hristos şi 
în comunism, şi o facem şi acum, în capitalism! În fața 
valului de ură şi calomnie, Biserica Ortodoxă răspunde, 
așa Cum a făcut întotdeauna în trecutul ei istoric, cu 
binecuvântare, smerenie şi răbdare, urmând îndemnul 
Sfântului Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; 
prigoniţi fiind, răbdăm; defăimaţi fiind, mângâiem. Ca 


gunoiul lumii am ajuns, lepădătura tuturor...” (/ Cor 4, 12- 
13), 











CELE DOUĂ ROMÂNII, 





In remarcabila sa lucrare Istoria, Adevărul şi 
Miturile, autorul, loan Aurel Pop, profesor universitar la 
Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din 
Cluj, face următoarea observaţie cu privire la gradul de 
veridicitate al studiilor istorice. “Distincția între trecut ŞI 
discursul istoric despre trecut. chiar dacă ambele sunt 
denumite în mod curent istorie, este veche, iar filozofii 
istoriei au analizat acest lucru sub o multitudine de faţade. 
în funcție de diverşi factori, inclusiv şcoala de gândire căreia 
i-au aparținut. Este clar că istoria ca discurs nu se suprapune 
niciodată istoriei reale. dar majoritatea istoricilor sunt de 
acord că ea, istoriografia. tinde să se apropie cât mai mult 
de istoria reală, dacă istoricul este onest şi îşi cunoaşte 
meseria. [...] Prin urmare, credem că istoricul nu ajunge 
niciodată la adevărul absolut (care este apanajul divinității), 
dar. dacă este onest şi bine pregătit. ajunge la adevăruri 
parțiale”. 

In măsura în care istoricul îndeplineşte cele două 
condiţii obligatorii care îl confirmă în această profesiune — 
“este onest” şi “işi cunoaşte bine meseria” —, nu poate 
evita să menţioneze în “discursul istoric” faptul că trecutul 
pe care l-a investigat este alcătuit din lumini şi umbre. 
Măreţia, înțelepciunea. noblețea, demnitatea. onoarea, 
loialitatea. generozitatea, curajul. vitejia, eroismul şi 
martiriul în numele unei credinţe sau al unui ideal dau viață 
şi înfrumuseţează paginile cărților de istorie. oferind modele 
de urmat în contextul procesului de educaţie patriotică, 
obligatoriu pentru orice națiune care ține să-ţi afirme 
existenţa. La polul opus. umbrele. faptele care urâţesc chipul 
trecutului: josnicia. cruzimea. samavolnicia. încălcarea 
obligaţiunilor asumate. „Coruptia, duplicitatea, mişelia. 
perfidia, dezertarea de la datorie. Taşitatea şi trădarea — 
actul cel mai reprobabi! pe care-l poate săvârşi un om faţă 
de semenii săi sau față de comunitatea din care face parte. 

“ În /nfernul, prima parte a poemului Divina Comedie, 
Dante Alighieri (1265-1321) veştejeşte păcatele contempo- 
ranilor, dar și pe cele ale precursorilor și posteriorităţii. 
vinovăţiile pe care implacabila justiţie divină le-a sortit 
osândei veșnice. “Cum este conceput şi rânduit Infernul — 
ne lămurește Francesco De Sanctis în /storia literaturii 
italiene — ne-o explică poetul însuşi. arhitect şi filozof al 
construcțiilor sale. Împărăţia răului este împărțită în trei 
lumi, corespunzătoare celor trei mari categorii de nelegiuiri: 
necumpătarea și violenţa. șiretenia și premeditarea rece. 
Fiecâre din aceste categorii se împarte în genuri şi specii. 
în cercuri și brâuri. Conceptul etic al acestei scări a crimelor 
constă în convingerea că acolo unde infamia este mai mare, 
crima este și ea mai mare, iar infamia nu stă atât în fapt cât 
în intenţie”, ci 

În viziunea luj Dante, Infernul este un con cu vârful 
„în jos, împărțit în nouă cercuri, care la rândul lor sunt 
E pe în brâuri. Pe măsură ce cobori spre vârful 
nului, cercurile sunt din ce în ce mai mici, iar faptele 
comise de cei care le populează din ce în ce mai grave. 
„Cercul al nouâlea este destinat ispășirii celei mai odioase 
crime pe care O poate săvărşi un om; a A ȘI în sfârşit, 
în ultimul brâu al cercului destinat trădătorilor, înfi ipt în 
mijlocul gheții eterne, tronează Lucifer, Satana, „care ține 
în cele trei guri ale sale pe Iuda, Brutus și Cassius, 
simbolurile celei mai detestabile formă de trădare: "trădarea 
binefăcătorilor”, ui 
Dar înainte ca actele de trădare să ajungă în faţa 
„instanței supreme spre a fi confirmate ca m iar cel care 
le-au înfăptuit să-şi primească osândă “cuvenită. ele sunt 
judecate de instanțele ordinare ale unor sisteme juridice 


„inperfecte sau părtinitoare, Aşa.se face că, uneori, în 


existența istorică, trădători notorii, în loc să fie azvârliți în 
cercul' al noulea al Înfernului, ajung personalităţi: 


proeminente, încununate uneori cuaură de eroi. Mai 


îngrijorătoare însă decât indulgenţa sau lipsa de fermitate 
cu care sunt tratate adeseori actele de trădare este frecvenţa 
cu care ele sunt semnalate de istorici pretutindeni şi În 
toate timpurile, % 


$ »$ - | | i . 











PUNCTE CARDINALE 


Mai 2008 Nr. 5/209 PAG. 3 








Ca fenomen nociv, care afecteză grav evoluţia firească 
a comunităților în sânul cărora se produce, trădarea nu numai 
că nu ne-a ocolit nici pe noi, pe români, dar se pare că pământul 
românesc s-a dovedit a fi un sol fertil pentru această buruiană 
otrăvitoare. Prea multe şi prea dăunătoare au fost trădările 
care ne-au marcat atât trecutul îndepărtat, cât şi cel recent. 
Dacă astăzi ne este dat să trăim tragedia scindării naţiunii în 
cele două Românii, adevărata Românie şi România comunistă, 
faptul se explică printr-o nefastă succesiune de acte de trădare. 
O realitate care. în momentele de indignare şi revoltă faţă de 
dezordinea spirituală şi materială în mijlocul căreia trăim, ne 
face să ne întrebăm dacă nu cumva nevrednicia şi nemernicia 
nu sunt trăsături definitorii ale noastre. ale românilor... 

Pentru a nu cădea însă pradă unor impulsuri emoționale 
provocate de prea multele neîmpliniri, care se ţin lanţ şi par a 
nu se mai termina niciodată. problema trădărilor care ne-au 
poluat trecutul, dar şi istoria recentă, trebuie abordată cu calm 
şi metodic. Nu ştim dacă în contextul altor culturi europene 
trădarea a fost tratată de istorici ca un capitol distinct al istoriilor 
naționale. La noi, însă. un istoric “onest şi bine pregătit”, din 
respect față de adevăr, S-a încumetat să abordeze cu 
profesionalism această față întunecată a frământatului nostru 
trecut şi să-l facă cunoscut aşa cum a fost, fără retuşuri şi fără 
omisiuni, mizând pe rolul de memento pe care-l poate îndeplini 
0 Istorie a trădării la români. 

Cu titlul acesta, istoricul Mircea Bălan publică, la 
Editura Eurostampa din Timișoara. un op în două volume, 
însumând 800 de pagini. în cuprinsul cărora. bazându-se pe 
informaţii şi izvoare credibile şi convingătoare, tratează 
fenomenul trădării la români. (Primul volum acoperă perioada 

"De la origini până la Mihai Viteazul”. iar cel de- al doilea - 
“De la Mihai Viteazul până astăzi”.) că soti 

Din cuprinsul acestei dense lucrări - "care trebuie citită, 

pentru ca scopul urmărit de autor să fie atins — reproducem 


definiţia dată trădării. Ea constituie criteriul în raport de care 


actele de trădare pot fi evaluate ătât ca evenimente istorice, 
cât mai ales din punctul de Vedere al încărcăturii morale căre 
le grevează. 

“Trădarea este o infracțiune gravă ântistatală, vizând 
suprimarea sau ştirbirea unității suveranității sau independenţei, 
subminarea economică ori politică a țării. Tot ca trădare sunt 
calificate acțiunile comise în timp de război, de natură să 
favorizeze activitatea dușmanului, să slăbească puterea de 
luptă a propriei armate, precum și transmiterea secretelor de 
stat unei puteri sau organizaţii străine”, Și pentru ca aspectul 
moral să nu se estompeze, Mircea Bălan vine cu următoarele 
precizări: “Trădarea e o încălcare a normelor de conduită 
morală, o impietate, un sacrificiu, o crimă și, chiar dacă e 
dictată de înalte raţiuni — salvarea patriei. de exemplu —, 
rămâne condamnabilă din punct de vedere etic și creştin”, 
Următorul “caz” real confirmă convingător cuprinsul 
definiţiei de mai sus. 

În ziua de 6 februarie 1917, colonelul Al. Sturdza, 
comandantul Diviziei a 15-a, vine în sectorul diviziei pe care 
o comandase înaintea Diviziei a 1-a, însoțit de aghiotantul 
său, locotenentul Wachman, și de ordonanţă, sub pretextul că 
doreşte să-și ia rămas-bun de la foștii săi camarazi. Aici, la 
poalele dealului Voloșcani, Sturdza şi aghiotantul său trec, 


peste linia tranşeelor și a rețetelor de sârmă ghimpată. la 


inamic. Ordonanţa, țăran român, refuză să-i urmeze și este 


"împuşcat cu sânge rece de cel pe care-l slujise cu credință! 


Așadar, fiul lui Dimitrie Sturdza, fostul şef al Partidului 
Liberal, de mai multe ori prim-ministru al României, şi ginerele 
fruntaşului conservator Petre Carp, nu era numai /rădător, ci 
şi criminal Aj 

“Patru zile mai târziu, pe 10 februarie, în sectorul Diviziei 
a 8-a, este prins principalul complice al lui Sturdza, locotenent- 
colonelul Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25, pe când 
se întorcea din liniile germane, unde se întâlnise cu tovarășul 
său, de la care primise instrucţiuni şi manifeste. Toată ziua de 
1 februarie, austro-germănii au așteptat, conform “chemării” 
lansate de trădatorul Sturdza, ca trupele române să părăsească 
tranșeele şi să se predea inamicului. Aşteptarea a fost însă 


] 


zadarnică. Din liniile Armatei Române n-a venit decât un 
puternic bombardament de artilerie, care anunța prăbuşirea 
planului trădător. 

Cât îl priveşte pe Crăiniceanu, acesta a fost adus în 
fața Curţii Marţiale sub învinuirea de instigare la trădare, 
crimă pedepsită în timp de război cu moartea. Se pare că 
magistraţii care l-au judecat au ținut seama de faptul că 
trădătorul era fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru 
de Război, și nepot de soră al generalului Prezan, 
comandantul Armatei a |V-a. Şi. în loc de condamnarea la 
moarte, au rostit o sentință de condamnare la muncă silnică 
pe viață. Aflând aceasta. generalul Prezan a avut o reacție 
asemănătoare eroilor din tragediile antice. A casat sentința 
şi l-a trimis din nou în judecată pe fiul surorii sale, iscălind 
apoi personal sentința de condamnare la moarte. Sentința 
a fost executată în Vinerea Paştelui. In faţa celor pe care- 
i comaândase, trădătorul a fost împuşcat de un pluton din 
propriul său regiment. 

Dar marile acte de trădare din timpul războiului 
pentru Întregire. care au scindat unitatea naţiunii într-o 
Românie eroică şi o Românie capitulardă, au fost săvârşite 
de o bună parte a oamenilor politici de frunte, de unele fețe 
bisericeşti, precum şi de unii oameni de cultură. 

Imediat după intrarea în Bucureşti, feldmareşalul 
Mackensen a luat contact cu P. P. Carp, şeful Partidului 
Conservator, cerându-i să nominalizeze câțiva membri ai 
partidului său, care să preia administrarea civilă a 
teritoriului ocupat. Aşa a luat ființă “guvernul de giganţi” 
din care au făcut parte nume de prestigiu din rândul 
oamenilor politici ai timpului. 

Dar acţiunea de colaborare cu inamicul în timp de 
război nu s-a limitat la constituirea unei i admninistraţii civile. 
Interesul germanilor s-a concentrat îndeosebi spre opera 
de propagandă menită să submineze atât moralul oştaşului 
român, rămas credincios Coroanei şi Guvernului legitim 
al țării, cât şi pe cel al populaţiei civile din teritoriul ocupat. 
Lista celor al căror nume ar fi trebuit stiematizat la stâlpul 
infamiei, pentru trădarea intereselor naţionale, este dureros 
de lungă. Ea începe cu Mitropolitul primat al României, 
Alex. Conon Donici. semnatarul “Chemării” prin care 
ostaşii români din tranşeele de pe ! frontul Moldovei erau 
incitaţi la insubordonare. Şi ea continuă cu nume 
prestigioase. de prelați şi teologi, din rândul cărora o 
menţiune specială se cuvine profesorului de teologie, 
scriitorului şi traducătorului. Sfintei Scripturi, Gala, 
Galaction. Prezenţa sa pe această listă a ruşinii dovedeşte 
încă o dată că, într-un regim de independenţă a valorilor, 
între talent, erudiție şi moralitate nu există întotdeauna o 
relaţie de armonie. De altfel. Gala Galaction va recidiva 
în timpul regimului comunist. Cu care a colaborat fără 
rezerve, în numele unui „umanitarism” rău înțeles. până 
la sfârşitul vieţii. 

Un alt focar de colaboraționism, care şi-a desfăşurat 
activitatea în paralel cu grupul politicienilor conservatori 
condus de P. P. Carp, a fost grupul strâns în jurul lui 
Constantin Stere, D, D. Pătrăşcanu, loan Slavici şi Tudor 
Arghezi. Folosind ca mijloc pentru a-şi răspândi ideile ziarul 
Lumina, €i nu vor osteni să Verse veninul propagandei 
filogermane pentru a submina atât moralul populaţiei din 
teritoriul ocupat, cât mai ales spiritul combativ al ostașilor 
de pe front. În acest context, se cuvine să menţionăm 
demnitatea cu care românii aflați sub ocupaţia trupelor 
Vrăjmaşe du respins loviturile propagandistice la care erau 
supuşi sistematic. O reacţie firească, dacă ținem seama 
că nu era familie în teritoriul ocupat să nu aibă cel puţin un 
membru — părinte sau fiu = pe câmpul de luplă din 
Moldova, 

Sfârşitul fericit al războiului, euforia victoriei şi 
înfăptuirea României Mari au făcut ca ideea pedepsirii 
celor care s-au pus în slujba inamicului să fie privită printr- 
O optică specifică momentului istoric pe care-l trăia țara. 
Este drept că, după izgonirea trupelor germane, au fost 
arestaţi Constantin Stere, Costache Lupu, Virgil Arion, D, 
D, Pătrășcanu şi în jur de 20 de ziarişti, în frunte cu Tudor 
Arghezi, care-şi puseseră condeiele î în slujba propagandei 
germane; dar atât Regele, cât şi principalul său sfetnic, 
lon |. C. Brătianu, S-au opus ideii unui proces de mari 
proporţii, în care principalul acuzat ar fi trebuit să fie P. P. 
Carp, omul de încredere al Comandurii germane, cu care 
Mackensen a luat legătura imediat după sosirea în 
Bucureşti. "O măsură greşită” — scrie |. G. Duca în Amintiri 
politice; “Prea am oferit lumii spectacolul că România 


(continuare în pag. 4) 








PAG. 4 Nr. 5/209 Mai 2008 





(urmare din pag. 3) 


este țara impunităţii. Pentru educația morală a acestui popor, înfierarea legală a vinovaţilor 
s-ar fi cuvenit şi desigur că, prin pildele date atunci. am fi înlăturat multe scăderi ulterioare. 
Care au inăbuşit dorul de bine, setea de dreptate ce ne însuflețeşte neamul”, O reflecţie mai 
actuală ca oricând, pe, care, dacă am fi urmat-o. alta ar fi fost. fără îndoială, istoria noastră 
postdecembristă. 

România Mare a fost mai mult o speranță decât o împlinire, leşită slăbită biologic 
din război (220.000 de morţi, 3% din populație — cel mai mare procentaj de pierderi dintre 
toate statele Atlantei!) şi vlăguită economic din pricina uriaşului efort depus spre a face față 
cerințelor războiului, dar şi trupelor de ocupație germane, austro-maghiare şi bulgare, care 
au jefuit din teritoriile ocupate tot ceea ce se putea jefui, economia țării trebuia să satisfacă 
atât nevoile din interior, cât şi achitarea facturilor prezentate de “aliaţi” pentru furnizările 
de echipament în timpul războiului. 

La toate acestea se adăugau amenințările din afară. Eram înconjurați numai de 
duşmani, care ne voiau pieirea. Rusia bolşevică la răsărit. care ținea să redobândească nu 
numai Basarabia, ci întreaga Moldovă; la apus, revizionismul maghiar, care nu se putea 
împăca cu faptul că Transilvania, urmând calea firească a dreptului de autodeterminare a 
națiunilor, alesese să se unească cu patria-mumă, Şi ca Şi cum acest cleşte care ne ameninţa 
nu era deajuns, la sud bulgarii revendicau nu numai Cadrilaterul, dar, dacă era cu putință, 
Dobrogea întreagă. O situaţie grea, care. pe lângă problemele polițice create, impunea şi 
costuri în domeniul apărării mai presus de posibilităţile țării. În timp ce toate statele care 
participaseră la marea conflagrație scăpaseră de povara întreținerii unor mari armate, noi 
trebuia să echipăm şi să instruim o armată supradimensionată, capabilă să ne apere fruntariile. 
Mai cu seamă la răsărit, unde primejdia comunistă nu ne ameninţa numai integritatea 
teritorială, ci şi existenţa noastră ca naţiune creştină. 

Prinsă la mijloc în jocul de interese ale marilor puteri, politica externă a României nu 
a găsit întotdeauna cele mai fericite soluții. Atât Mica Înţelegere (România, lugoslavia şi 
Cehoslovacia), cât şi Înțelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia) s-au 
dovedit construcţii lipsite de consistență, care s-au prăbuşit la prima ameninţare serioasă. 
Cât priveşte “garanţiile” Franței şi Angliei, aceștea nu s-au referit niciodată la primejdia 


reprezentată de Uniunea Sovietică, deşi teza Cominternului în problema naţională, formulată. 


încă din 1923 de Buharin, stipula fără echivoc că “România este un stat multinațional, 
creaţie artificială a imperialismului apusean. şi ca atare trebuie dezmembrată”! 

Eforturile depuse de România Mare pentru a se ajunge la o normalizare a situației 
politice. sociale și economice au fost întrerupte de două evenimente tragice. În ziua de 20 
iulie 1927, Regele Ferdinand îţi dă obştescul sfârşit. La câteva ore după moartea sa Principele 
Mibai este proclamat de Parlament Rege al României, iar prerogativele regale, deoarece 
noul rege era minor, au fost preluate de o Regență. Explicaţia formală a înlăturării Principelui 
Carol, fiul Regelui Ferdinand, de la succesiunea la tron o aflăm din următorul comunicat, 
publicat pe 21 ianuarie 1926 în Monitorul Oficial: “A. S. Regală Principele Carol, Moştenitorul 
tronului, comunicând în șcris M. S, Regelui renunţarea sa irevocabilă la succesiunea 
Tronului şi la toate prerogativele ce decurgeau din această calitate şi din aceea de membru 
al familiei regale, M. S, Regele s-a văzut nevoit să primească această renunțare...” 
Explicaţia reală a decăderii sale din calitatea de principe moştenitor a fost însă şirul de 
nemernicii de care s-a făcut vinovat, atât în anii războiului, cât și în perioada următoare. 

La 24 decembrie 1927, s-a produs cel de-al doilea deces cu consecinţe ireparabile 
pentru viitorul țării, Ion 1, C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţionăl Liberal şi prim- 
ministrul României, se stingea din viaţă. O afecţiune laringiană, urmată de o infecţie 
generalizată, au curmat firul vieţii celui care, alături de Regele Ferdinand. a fost omul 
politic al cărui nume va rămâne veşnic legat de făurirea României Mari. 

Dispariţia de pe scena politică a lui lon |. C. Brătianu, personalitate harismatică şi în 
același timp autoritară, i-a oferit lui luliu Maniu şi naţional-țărăniștilor mult așteptatul prilej 
de a sparge zăpoarele impuse de guvernul liberal. Și pentru că liberalii insistaseră să se 
producă dezmoștenirea Principelui Carol, în răfuiala sa cu adversarii politici, luliu Maniu 
se va pune în fruntea mişcării de readucere a acestui aventurier pe tronul României. 
Acţiunea sa va izbuti și, în iunie 1930, Carol devine Regele României. Ce a însemnat 
această nefericită “Restauraţie” ne spune Pamfil Șeicaru în capitolul final al amplei sale 
lucrări Istoria Partidelor Naţional, Țărănesc şi Naţional Țărănesc, intitulat “Quidquid delirant 
reges.., (în traducere liberă: “Când regii sunt nebuni furioşi...”); 

“După 1930 a început trivializarea funcţiei regale, a dispărut majestalea ei. Regele 
Carol II a ignorat decența, nu s-a sfiiț să dea funcţiei regale o rentabilitate ca în epoca celor 
mai hrăpăreţi domni fanarioți. Ca o apă care nu este strânsă între maluri solide, revărsându 


se pustiitoare, domnia Regelui Carol [I n-a întâmpinat nici o rezistenti lin mea vlasei 
politice, în stare să-l facă să simtă teama unei posibile trimiteri peste ho Partidele 
democratice n-au avut forța de intimidare a clasei politice din epoca de tea primului 
război mondial; au ceda! ca un mal nisipos sub presiunea crescândă u pe țurburi, a 


cărei tendinţă era să se reverse, să inunde nesăţioasă cât mai multe spai |, pentru a aduce 
ruină. De la 1918 până în 1940, când a început hârtănirea României Mari, s-a lăsat asupra 
țării, ca un blestem, umbra lui Carol II, lar Mihai a completat opera tatălui, ducând țara în 
robia moscovită, Biet neam eroic și fără noroc, ce crunt a ispâşi! devotamentul închinat 
instituției monarhice!”, 
ȘI Pamfil Şeicaru nu este singurul contemporan care-l judecă aşa cum | se cuvine pe 
cel care, după ce i-a uzurpat tronul propriului său fiu, devenind Regele Carol al II-lea, s-a 
dovedit a fi un scelerat imoral, hoţ și ucigaș, dar mai presus de toate — vânzător de țară, 
' Pentru a-ȘI păstra privilegiile pentru el şi pentru camarila din jurul sâu, în fruntea căreia 
trona țiitoarea oficială - evreica Elena Wolf Lupescu —, n-a pregetat să cedeze la târgul 
vremii, fără să se tragă nici un foc de armă, jumătate din pământul țării pentru întregirea 
| căreia îsi iertfiseră viata peste 200.000 de români! 





“O ambiţie nemăsurată şi un diabolic spirit de dominație l-a impins pe Carol - SE 
Generalul Platon Chirnoagă în concluzia capitolului “Dictatura Regelui Carol al II-lea” din 
lucrarea /sforia politică şi militară a războiului României contra Rusiei bolşevice — la 
asasinate şi acte de brutală autoritate în conducerea statului. Dezmembrarea țării. pe 
frontierele de răsărit, apus şi sud, în favoarea Rusiei. Ungariei şi Bulgariei, din vara anului 
1940, a căzut tot în sarcina'lui. el fiind singurul responsabil de politica externă a țării. La 
acestea trebuie să se mai adauge o nestăpânită poftă de a jefui ai utul statului şi 
desconsiderarea aruncată naţiunii prin prezenţa lângă el a Elenei Lupescu | 

În deplină cunoştinţă de ceea ce se petrecea în România. cancelariile occidentale, 
din raţiuni de ordin economic și politic, au evitat să adopte o atitudine dezaprobatoare faţă 
de fărădelegile săvârşite de monarhul de la Bucureşti. (Germania naţional-socialistă era 
indiferentă câtă vreme i se onorau contractele de livrare de petrol şi cereale, iar Franţa şi 
Anglia ştiau că atâta vreme cât Carol este pe tron pot conta pe sprijinul său tacit, reflex al 
alianței din timpul primului război mondial.) | 

Nu tot prin aceeași optică amoralăşi ipocrită, specifică marilor puteri, au recepționat 
observatorii oneşti tragedia trăită de poporul român. Observațiile făcute de Henri Prost, un 
prieten sincer al românilor, în Deștin de Ja Roumanie, sunt grăitoare în acest sens: 

“ Adevăratele resentimente în contra lui Carol provin din imoralitatea, din duplicitatea, 
din lăcomia lui, dintr-o ambiţie care l-a făcut să nu dea inapoi în faţa nici unui act. Am y orbit 
de viaţa lui particulară; niciodată nu i s-a iertat legătura lui cu Elena Lupescu, Am vorbit de 
«afacerile» lui; toată lumea în România era la curent cu metodele lui de îmbogăţire. In chip 
diabolic ştia să încurajeze neînțelegerile între co-partizani, să discrediteze şi să ridiculizeze 
pe politicieni, constrângându-i la alianțele cele mai neprevăzute, să favorizeze pe cei care 
înclinau spre abuzuri pentru ca să-i aibă mai bine în mână. Interzicând partidele. el a făcut 
de neîntrebuințat Constituţia din 1923. Sub regimul dictatorial al;Constituţiei din 1938, al 
Cărui Singur avantaj era să asigure o oarecare stabilitate guvernamentală, schimbările de 
echipe ministeriale erau mai frecvente de cum fuseseră vreodată sub regimul parlamentar. 
EI a distrus totul din statul pe care fusese chemat în iunie 1930 să-l conducă. A înşelat pe 
toată lumea. Promisiunile lui, demonstrațiile de bunăvoință, sau chiar afecțiunea lui nu 
Inspirau nici o încredere. i 

Cineva era invitat la o plimbare pe iahtul lui, iar peste câteva zile era arestat pentru 
ca să i se ia averea. Acei care I-au servit cu.cea mai mare abnegație. rând pe rând, au fost 
victimele nerecunoştinţei, dacă nu şi brutalităţii sale. 

În fine, când a ordonat executarea lui Codreanu. apoi când, după asasinarea lui 
Călinescu, a ordonat să fie executaţi ca represalii numeroşi legionari, Carol a zdrobit 
inimile tuturor românilor care reșpectau demnitatea țării lor Şi care refuzau să vadă 
introducându-se în România practicile Turciei lui Abdul-Hamid. 

4... Unpopor profund legat de principiul monarhic. uşor de,guvernat, indulgent față de 


, greşelile omeneşti, nu avusese de la Regele lui decât dispreţ şi aversiune? 


Sfârşitul unei domnii sângeroase. prin izeonirea din țară a nemernicului care sub 
numele de Carol al II-lea a uzurpat Tronul României. nu a însemnat însă ŞI lichidarea răului 
pe care-l lăsa în.urma sa. Ar fi greşit să trecem cu vederea peste faptul că instaurarea 
dictaturii regale, în februarie 1938, s-a făcut cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe 
Române; Acceptând demnitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Prea Fericitul 
Miron Cristea a prohodit sistemul democratic care făurise România Mare. Şi înaltul prelat 
nu a fost singura personalitate politică marcantă a României interbelice vinovată de 
complicitate la lovitura de stat prin care Carol'al |I-lea abroga Constituţia pe care jurase 
solemn șă o respecte şi îşi aroga puteri discreționare în guvernarea țării. Din guvernul 
prezidat de Patriarhul Miron Cristea, cu excepția lui lulia Maniu şi Octavian Goga, făceau 
parte, la loc de cinste, cu rang, de “minişiri de Stat”. toți ceilalți [oşti prim-miniştri ai 
Românie) Mari: Gheorghe Tătărăscu, Dr, Constantin Anghelescu, Nicolae lorga, Mareşalul 
Alexandru Averescu, Alexandru Vaida Voievod, Generalul Artur Văiţoianu şi George 
Mironescu, O, abandonare, condampnabilă a principiilor. morale şi politice, deja cu iz de 
trădare, preludiu al. “marilor trădări” care vor duce țara, din dezastru în dezastru. până la 
situaţia tragică din zilele noastre, când. nu de puţine ori. ne ruşinăm că suntem români. 


(Va urma) 


= 
“5 CE 


VICTOR MARCEL ARMEAN 


“a bă, e Xe VTR 

i 4 "Sa stinsdin viață, la vârsta de 84 de ani, bunul nostru coleg şi camarad 
"Victor Marcel Armean, “* 
pro uNăscut la 24 noiembrie 1924 în oraşul Agnita, a absolvit Liceul 
Principele Nicolae” din Sighişoara, unde s-a format în cadrul „Frăţiilor de 
Cruce”, împreună cu atâţia alți colegi de generaţie. 

Ac dă În, 1946 s-a înscris la Facultatea de Filosofie-Psihologie din cadrul 
“Universităţii „Regele Ferdinand” din Cluj. 

| A fost arestat în ziua de 13 mai 1948, laolaltă cu un grup de elevi şi 

studenţi din Sighişoara, judecat şi condamnat la 5 ani de detenție. 

A trecut prin groaznicele închisori din Piteşti şi Gherla, unde a fost 
supus la torturi fizice şi degradare morală, în sistemul diabolic al „reeducării” 
instrumentate de activişti de Partid cu funcţii înalte şi de către Securitate, la 
ordinele primite de la Moscova. 

Eliberat la data de 5 martie 1953, a fost din nou arestat şi cercetat timp 
de 3 luni de către Securitatea din Braşov, în primăvara lui 1959. 

Ulterior s-a stabilit în Agnita, unde în timpul guvernării CDR a fost ales 
primar al oraşului. Nu şi-a putut termina mandatul din motive de sănătate. 

A trecut la cele veşnice la 31 martie 2008. 


TUT ZITEC TUTITE ET 


$ 


Zaharie URDEA 











| 


| 4 ai 


PUNCTE CARDINALE 


Mai 2008 Nr. 5/209 PAG. 5 





BISERICA, 
SINAGOGA, 
LOJĂ 


LO.JA: 








EREZIE. NEOPĂGÂNISM 


(Urmare din numărul trecut) 


Confuzii și contradicții 
Baza înfiinţării și funcţionării lojilor masonice e contradictorie şi inconsecventă: 
francmasonii români îi cercetează pe discipoli (din România) asupra sentimentelor şi datoriilor 
lor față de țară. familie, ceilalți oameni şi — mai la sfârşit — faţă de Dumnezeul unic. Este ca 
ŞI cum francmasoneria internaţională ar face un favor Dumnezeului unic şi românilor să 
creadă în El... $ 
Contradicţia este și mai evidentă când aflăm că unele statute spun francmasonilor că 
pol crede. altele că este obligatoriu a crede, al-tele că apartenenţa la această asociaţie nu 
Irebuie considerată o religie, dar suprinzător, în alt loc se zice că pentru a fi admis în lojă 
trebuie să crezi în pseudo-divinitatea numită Marele Arhitect al Universului, cu toate că, de 
fapt, nici nu ar exista propriu-zis vreun dumnezeu al masonilor. 
Francmasoneria trăieşte, aşadar, dintr-o ambiguitate fundamentală, provenită pe de o 
parte din recurgerea la ritualuri cu caracter religios (sau care trimit la ritualuri sacre) şi din 
“proclamarea unor țeluri religioase (întemeierea unei noi „religii” universale; sau reconstrucția 
“Templului lui Solomon, sau combaterea unui tip de creştinism — cel catolic şi. mai larg, cel 
întemeiat pe Sf. Tradiţie'etc.), iar, pe de altă parte, din negarea cu. vehemenţă a propriei 
vocaţii şi intenţii religioase. Deşi afirmă că nu se vrea a fi o religie, francmasoneria trăieşte 
din nişte principii cu caracter religios și se articulează ca modus vivendi de o manieră care 
aduce aminte îndeaproape de organizațiile cu caracter religios. 


„ui Franemasoneria e ceva, dar nu se ştie ce. 
1 12 aziga) 35 334 mute! nl]. lătal > fie „puutitie = rtorrozabrih: 
Francmasoneria e (ca persoană juridică). după unele texte. asociaţie, după altele — 
societate. după altele — organizație, În ritualul de iniţiere descris la pâg. 124 din /sforiă 
Franc-Masoneriei e numită alianţă. În acelaşi volum, la pag. 154. francmasoneria e numită 
/rălernitate; la pag. 2]. în fine, 6 numită instituţie. “ 
Statutul Marii Loji Naţionale Române, Art. |, prevede că Marea Lojă Naţională 
Română e o asociație — ceca ce corespunde cu terminologia Legii 21/1924. Dar actul de 
egalizare emis în baza acestui statut spune că statutul de persoană juridică se acordă, 
„societăţii“. Totuși, Judecătoria Sectorului 3, în dosarul nr. 57/PJ/93. foloseşte de trei ori pe 
parcursul actului de legalizare al MLRN expresia „Marea Lojă Naţională din România”, 
fără să o definească (ca și cum nu ar fi nici asociaţie, nici societate, nici altceva, sau 
eventual ar fi ceva ce pu trebuie sau nu poale fi definit. sau ca şi cum toată lumea ar trebui 


'îa 13 12», 


Isa ştie ce e fără să mai fie definită...). 


Contestarea dogmelor 


Unele statute vorbesc de o divinitate numită Marele Arhitect al Universului ca fiind 
divinitatea lor, ca mai apoi„câteva rânduri mai jos, să amintească de depunerea unui jurământ 
pe.0 cârte numită a unei „legi sfinte” — carte a cărei identitate rămâne neprecizată; mai mult, 
la întrunirile lor. nu au voie să discute probleme politice și religioase (principiul 7); în altă 
parte, francmasonii sunt îndemnați să nu uite a-și cultiva religia proprie, dar un rând mai jos 
se spune că [rancmasoneria nu trebuie considerată religie, Marea Lojă Unită a Angliei 
emite, la. [ iunie | 1985, o afirmaţie pe care ei o numesc fundamentală: conform acestei 
afirmaţii. masoneria nu ar fi o religie, cu toate că le impune membrilor să creadă şi ei în ceva 
superior. Tot aici ni se spune că frahemasonii nu ar avea un dumnezeu al lor, dar că ar fi bine 
ca jurământul să se facă pe o carte despre care ei IN pIgA Cred că e sfântă, sau pe Biblie, 
SA Aceste ali rmaţii, pe câ! sunt de „fundamentale“, pe atât sunt de labile, superficiale, 
contradictorii ; şi, în ultimă instanţă, penibile. Rezultatul acestei ambiguităţi este o anumită 
diluare a religiosului, o rupere a lui de dogme. de învățătura de credință, Acest lucru serveşte 
de minune orientării. profund antiecleziale a (rancmasoneriei Şi caracterului ei sincretist, 
amalgămat: învăţătura de credință (dogmele) nu mai sunt necesare, ba chiar sunt văzute de 
către francmasonerie ca un dușman de moarte, ce trebuie nimicit. Masoneria respinge 
astfel dogmele « ca paradigme ale formulării adevărului transcendent și. o dată cu ele, și 
„conţinutul lor specii ic de adevăr. În locul lor plasează niște ritualuri de tip religios, care se 
sustrag însă total unei vieţi liturgice propriu-zise, şi O pretinsă „neutralitate” cu privire ri 
orientarea ( Welanschauung) împărtăşită de aderenți (care, după cum vom vedea, e orice, 


numai neutralitate nul). pi 2 f a ÎBEȚI-A A 
E d / E [i 
- 


pi. 3 Dia se) cala sau trădarea propriilor concepte Ti 


P 
| m-a 


j 


4 


picat âneria dovedeşte consecvență sau: contradicții lamentabile în interiorul 
propriei „doctrine”, sau pe parcursul dintre preceple şi aplicaţie; iată, de pildă, citind principiile 





Anul trecut, la Editura Puncte Cardinale, a apărut micul volum 
Biserică, Sinagoga, Loja. Ispitirea din Carantânia, Drum ul 
Damascului, Disoluria masonică. semnat de Mihail Gavril. Intrucat 
tirajul este aproapeepuizat, iar mulți cititori interesaţi nu și-au putut- 
0 procura ca atare, ne-am hotărât ca, începând din acest număr, să 
publicăm în serial papinile introductive şi parțea a treia a cărţii (cea 
referitoare la franemasonerie în raport cu religiile biblice), 
răspunzând mai multor solicitări în acest sens care ne-au parvenit la 
hedacţie, Am renunțat aici la notele de subsol, dar vom publica la 
sfârşitulserialului lista surselor bibliografice, 


ei învistoria masoneriei (bineînțeles cea scrisă de ei înşişi), constatăm următoarele: în 
capitolul unu. în care îşi prezintă aceste principii, ei scriu că intenționează ca prin această 
asociaţie să îi facă pe oameni mai virtuoşi, mai solidari, oameni care să îşi respecte 
cuvântul dat: iar în capitolul care prezintă unele date istorice se afirmă că Tribunalul 
Masoneriei l-a condamnat pe Franz Ferdinand la moarte în 1912. Autorii explică aceste 
contradicții într-un mod facil şi cinic, ca și când moartea unui om ar fi un abuz individual şi 
subiectiv. 

Convenţia de la Luxembrug (dar şi alte convenţii), încheiată la 15 mai 1954 între 
principalele puteri francmasonice europene, este foarte preocupată de două teme majore; 
să țină sau să nu ţină Biblia deschisă la ritualurile lor, şi să interzică în loji discuţiile 
religioase şi politice. Această atitudine are cel puţin două semnificații: 1) a ţine Biblia 
deschisă la întruniri — fără să poţi vorbi din ea — seamână a gest magic sau este pur şi simplu 
o formalitate, nu o credință sinceră; 2) conform cu rațiunea de a fi şi a vorbi a unui creştin. 
doar diavolul încearcă să-l oprească a vorbi despre religie sau despre Dumnezeul lui. 


„Marele Asa al Universului”: teologie deistă 


- Francmasoneria speculativă tradițională crede în existenţa unui „Mare Arhitect al 
Universului”, a unui Dumnezeu care va fi i plănuit şi construit întregul univers. O astfel de 
reprezentare cu privire la Dumnezeu este una de factură deistă, specifică mentalități 
mecaniciste a secolului al XVIII-lea. Conform deismului, Dumnezeu ar fi creat (sau rânduit) 
lumea așa cum e, iar, după creaţie, s-ar fi retras, lăsând-o pe aceasta să subziste în sine = 
ca o construcție sau ca un mecanism autonom, De aici rezultă o ruprură între Dumnezeu şi 
lume. Dumnezeu, conform acestei accepții arhitectonic-mecaniciste a deismului. e atestat 
de către ordinea din creaţie, dar nu e nicidecum prezent în mod personal şi activ în ea. 
Deismul refuză orice formă de providenţă divină. de revelaţie, de inițiativă dumnezeiască 
“în lume și. implicit, de relaţie concretă de viață a omului cu Dumnezeu. - 
"Pentru creştini Dumnezeu e Persoană; pentru masoni e „ideal” (?!), iar religia lor e 
„religia Republicii” (ce-o fi asta. nimeni nu știe!) se pe care ei o consideră „mai Sfântă ca 
toate celelalte”. În fine, ..Dumnezeu e principiu”... Dar dacă Dumnezeu e principiu, atunci 
nu te poți ruga lui Dumnezeu, căci nu poţi să zici: „Principiule, fie-ţi milă de mine!”, 
Aceasta e una din diferențele fundamentale față de religia creștină, unde Dumnezeu e 
Persoană ŞI creştinul se roagă Lui. 

În Constituţiile lui Anderson, din anul 1723, se scrie astfel: „Adam, primul nostru 
strămoş, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Univ ersului, 
trebuie să fi avut ştiinţele liberale, în special Geometria, înscrise în inima sa...”, E un alt 
exemplu când neadevărul devine temei; singura carte din istoria umanităţii care re vorbeşte 
despre Adam e; Sf. Scriptură a iudeilor și creştinilor, dar ea nu vorbeşte nicăieri despre 
vreun Mare Arhitect. A lega crearea lui Adam de un Mare Arhitect e o scorneală nefericită. 

„Autorul (J, Lhomme) vorbeşte la pag. 372 despre un: dumnezeu „arhitect şi 
inginer”, iar la pag..375 are grijă să se lepede de creştinism, spunând că „masoneria nu 
pretinde apartenenţa lao religie determinată” şi „ar fi inoportun să se pună în lumină 
conţinutul creștin din denumirea de «Mare Arhitect al Universului»”. Un Dumnezeu conceput 
exclusiv ca „Mare Arhitect al Universului” e, de fapt, Marele Absent din viaţa acestei lumi. 
Pe de altă parte, concepută ca ansamblu arhitectonic sau ca mecanism, lumea e înțeleasă 
ca o entitate, ce-i drept. raţională, dar lipsită de viață. Viaţa, prezenţa personală concretă, 
relaţia dintre seu” şi „tu dintre un „eu” omenesc și un „Tu” divin — toate acestea sunt 
anulate de către teologia deistă a Jrancmasoneriei tradiționale, De aceea, părăsită de 
dumnezeul cel rece, lumea și ordinea din ea s-ar afla în pericolul dezintegrării. ale cărei 
simptome sunt (ciudat) de nuțură politică — titania, absolutismul, intoleranța etc. Cum însă 
relația dintre divinitate şi univers nu e, conform deismului, decât una exterioară, „Marele 
Arhitect al Universului” nu poate interveni să repare lucrurile, Locul lui.e luat însă de 
francmasonerie, a cărei funcţiune ar consta tocmai în , picaj eăe ds alele prin 
readucerea lumii pe traiectoria ei „raţională”, = d | 

La mii de ani după ce Israel descoperă Diet unic, masoneria emite: o. 
aberaţie profund antiteologică şi se autodefineşte ca atare: dumnezeul unui francmason 
este dumnezeul religiei lui. Spre deosebire de teologia deistă a francmasoneriei tradiționale, 
Biserica și Sinagoga învaţă împreună existența unui Dumnezeu creator, dar şi proniator al 
acestei lumi. Dacă învăţătura despre „Marele Arhitect al Universului” e deistă, învăţătura 
“Vechiului şi Noului Testament e feistă. Conform învățăturii iudeo-creştine. Dumnezeu nu e 
un simplu Arhitect, la fel cum lumea nu e, nici ea, o simplă construcţie sau un simplu” 
mecanism. Dumnezeu e Dumnezeul cel viu Care continuă să lucreze în acest univers şi 
după creaţie, descoperindu-Se pe Sine şi aflându-Se în permanent dialog cu lumea. lar 
lumea însăși, fiind rațională, e comunicativă; şi, implicit, e o lume vie. 
În concluzie, învățătura despre Dumnezeu a francmasoneriei speculative 
tradiţionale e incompatibilă atât cu teologia creştină, câ! și cu cea iudaică. 


(Va urma) 
Mihail GAVRIL. 








PAG. 6 Nr. '5/209 Mai 2008 


PUNCTE CARDINALE 





Eroi uitaţi ai rezistenţei 
armate anticomuniste 
din munţii Bucovinei 





Cercetări efectuate imedia! după căderea regimului comunist, care au bene ficial 
de mărturii directe ale ultimilor supraviețuitori, cât şi de descoperirea de însemnări şi 
memorii ale unora dintre cei dispăruţi, pe de o parte, precum şi de accesul la Arhivele 
Securităţii, pe de alta, au permis publicarea unor studii şi reportaje, datorate unor istorici 
sau jurnalişti, ca Adrian Brişcă, Lucia Hossu-Longin, Constantin Dinu Vasiliu, Alexandru 
Băncescu, Alexandru Zotta şi alţii. Aceste cercetări au dus la dezvăluirea motivaţiei şi 


Vladimir Macoveiciuc a fost considerat pe bună dreptate cel mai de temut dintre 
partizanii Bucovinei, datorită intransigenţei sale împotriva ocupaţiei sovietice şi împotriva 
“cozilor de topor”. A fost urmat de luptători de elită; printre care erau: Vasile şi Gheorghe 
Motrescu, lon şi Gheorghe Chiraş, Vasile Juravle, Archip Rusu şi Silvestru Macoveiciuc, 
fiul său 

Grupul său a acţionat în zona dinspre sud a Bucovinei şi avea o mare mobilitate, 
intrând în legătură şi cu alte grupuri de luptători, chiar şi din zone mai îndepărtate. Macoveiciuc 
stabilise legături și cu generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne într-un guvern de după 
23 august 1944. Adesea, venea la București, de unde se întorcea cu bani şi cu muniţie 
(Dimitrie Rusu): “Prima acțiune a grupului condus de Macoveiciuc, în aprilie 1944, a fost 
strângerea refugiaților... aflaţi prin păduri şi conducerea lor spre liniile româneşti. Erau 
bătrâni, femei şi copii, cu animale și bagaje... Numai Macoveiciuc avea o armă YB. El 
mergea în fruntea coloanei, iar eu cu Sfichi Aurel... tăiam crengile şi tufişurile cu toporişca 
pentru a deschide drumul ca să treacă animalele și bagajele”. 

Vladimir Macoveiciuc avea gradul de sergent și era decorat cu “Virtutea Militară” 
pentru acte de vitejie pe frontul de est. Germanii însă îl înălțaseră la gradul de sublocotenent. 


LUPTA DIN POIANA HACIUNGUL MARE 


Într-un raport asupra activităţii grupului său; Vladimir Macoveiciuc relatează: “În 
ziua de 15.05.1944, ne-am procurat de la un depozit rusesc 20 de grenade şi 4 arme şi am 
reuşit să evacuăm 80 familii, cu copii şi vite, pe care le-am trecut peste linia de front 
rusească, în partea neocupată a ţării româneşti... In ziua de | iunie am trecut din. nou 
frontiera în partea ocupată. unde ne-am pus la pândă pentru a face o ispravă țării-noastre., 
Unii din informatori ne-au adus ştiri că ar umbla prin păduri un grup puternic de ofițeri 
sovietici, încadrat de două plutoane de soldaţi...” 

„În ziua de 18.06.1944 am tras-un atac puternic la linia rusească, unde erau cam 5 
cuiburi de mitralieră... La punctul Topliţa... ne-am tras până la o distanţă de 20 m de 
tranșeele inamicului, aruncându-i 46 grenade, de pe urma cărora am auzit țipete, vaiete și 
strigăte înfiorătoare, rămânând mulţi morţi şi răniţi... am deschis foc. ruşii au început să ne 
lovească cu brandurile, să arunce rachete şi, văzându-ne în pericol, am fugit în pădure, 
fiind susținuți de pușştile mitraliere”, 

„++. în zorii zilei de 20 iunie 1944 ne-am aşezat... în Poiana Haciungului Mare... cam 
pe la 11,30 și-a făcut apariţia în poiană o patrulă de 4 bolşevici, pe pieptul cărora străluceau 
decoraţiile, Le-am dat drumul să treacă de noi... După 20 de minute a sosit şi grosul 
coloanei în poiană, alcătuit din 9 ofiţeri călări, încadraţi de două plutoane... Atunci, arma 
automată de la intrarea în poiană a început să tragă foc în urmă lor. Atât ofiţerii cât şi soldaţii 

s-au oprit, întorcându-se să vadă cine a împuşcat. În acel moment, puşca-mitralieră a 
sergentului Rusu Archip şi cea a caporalului Chircher Anania, precum şi pistoalele automate 
ale lui Grijincu, Onica şi Rotariu au început foc din faţă și din dreapta. Ofițerii ruşi au sărit 
de pe cai, culcându-se la pământ. Restul trupei s-a deplasat către pădure, de unde însă a 
început un groaznic foc din automate, carabine și grenade, din partea grupului nostru. O 
mare parte din bolșevici au murit în poiană, loviți de flăcăii noştri. Lupta a ținut o oră şi mai 
bine, trăgându-se câteva mii de cartușe ȘI câteva zeci de grenade. In Poiana Haciunegul 


Mare a rămas un mare număr de cadavre”, 
„După încetarea focului, am fost descoperiţi de o baterie de artilerie și de mai multe 


Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume 
În cartea ploriosului trecut 

Și mulţi dușmani ar vrea să ne sugrume. 
Dar până când mai stau Carpaţii scut 

Acel ce ne va şterge de pe lume 

Să ştie toți că încă nu-i născut! 


GRUPUL 
VLADIMIR 
MACOVEICIUC 


eroismului partizanilor bucovineni, dar şi a trăirii umane de către aceştia a încercărilor 


(Cântec ostăşesc) 


prin care au trecut împreună cu apropiații lor. 

Rândurile de faţă înmănunchează o parte din aceste informaţii, pagini din tragediile 
asumate în mod conştient şi eroic de către luptători pentru apărarea pământului care le-a 
dat viată şi pe care l-au moştenit datorită jertfei apărătorilor lui din cursul istoriei noastre 


zbuciumate. 


identitate, din care am dedus că erau ofiţeri de stat-major... Tot materialul a fost predat 


Corpului de armată”. 

Actele predate au fost foarte importante. Însuşi g generalul Mihail Cămărașu i-a decorat 
pe partizani cu „Virtutea Militară” şi cu „Bărbăţie şi Credinţă”. iar nemţii le-au conferit 
„Crucea de Fier”. În plus. ca să-l laude pe Vladimir Macoveiciuc, nemții i-a pus fotografia 
prin vitrine, în oraşele şi comunele din zonă. punând astfel securitatea pe urmele lui. 

ăi 

În iarna anului 1944/1945, pe când guverna guvernul Rădescu, Comitetul Militar al 
Mişcării Naţionale de Rezistență îi dă lui Vladimir Macoveiciuc misiunea de a organiza 
rezistența anticomunistă în munţii din nordul României. inclusiv din Bucovina. Pentru 
camuflarea misiunii, primeşte un ordin, ca genist, pentru deminarea munților în urma 
războiului şi uniformă de locotenent. Tot la București, stabileşte legătura cu comandanți ai 
Mişcării Legionare, de la care primeşte sume de bani, necesare activităţii clandestine. 

Reîntors în munți, ia legătura cu Ovidiu Găină din Rădăuţi, comandantul unui grup de 
legionari din Germania, parașutați în Munţii Apuseni, în 1945, şi stabiliți ulterior pe masivul 
Giumalău, din Bucovina, pe care îi ajută să deplaseze armament, echipament şi aparate de 
emisie într-un loc minat. din pădure, pentrit a nu cădea în mâna securității. 

Încă după 23 august 1944. Vladimir Macoveiciuc îşi pusese familia la adăpost, în 
com. Pomi, jud. Satu Mare. Un fost dezertor de pe front, Tudose Simion din Vicovul de Jos, 
aflând că s-a pus un premiu pe capul lui Macoveiciuc, conduce NKVD-ul în satul Pomi. În 
8 septembrie 1945 familia lui Macoveiciuc este arestată de ruşi, inclusiv prietena lui Silvestru, 
Marioara Gabor. de.16 ani. În drum spre Câmpulung, fata este violată de toţi ruşii. apoi e 
abandonată. Marioara porneşte pe jos până în' Maramureş şi, ajunsă acasă, moare după 
câteva zile. Familia lui Macoveiciuc este anchetată şi bătută până la leşin la arestul NKVD- 
ului din Câmpulung, apoi la închisoarea din Suceava. Copilul, Victor, într-o stare jalnică, 
este purtat de sovietici prin păduri, să-şi strige tatăl. Dar Vladimir Macoveiciuc rezistă ŞI îl 
scrie evreului Biener, şeful Siguranţei din Suceava. că dacă nu i se eliberează familia. va 
trece la represalii, Familia este achitată „din lipsă de probe”. 

Cei care au urzit trădarea lui Macoveiciuc,, Tudose Simion. Brăileanu Teodor şi 
Șumlanschi Arcade, sunt prinşi. judecaţi și. executaţi în baza „legilor nescrise” 
parțizanilor. 

În 8 iulie 1946, şeful postului de jandarmi din Vicovu de Jos, Alexandru Sclipa, care 
până atunci îl ajutase pe Macoveiciuc, îl trădează. În timp ce era la sora sa, casa este 
înconjurată de 4 plutoane de jandarmi şi incendiată, Silvestru iese afară, spunând că se 
predă, ca să distragă atenţia jandarmilor. Vladimir aruncă o grenadă fumigenă şi încearcă 
să fugă, dar este împuşcat în picior şi în piept. Știind ce îl aşteaptă, scoate pistolul şi se 
împuşcă în tâmplă 

Pe monumentul eroilor din comuna Vicovul de Jos, numele lui Victor Macoveiciuc 


ale 


este scris la loc de cinste 
+A* 


Silvestru Macoveiciuc, fiul lui Vladimir, continuă lupta, după moartea tatălui său. 
încă timp de doi ani; în 1948, pentru că securitatea trecuse la represalii împotriva familiei 
sale, decide să se predea, Dar rudele nu îi sunt eliberate şi Silvestru evadează. întorcându- 
se la camarazii sâi de luptă; în 1949 este prins, prin trădare, anchetat la Suceava şi judecat 
la laşi, apoi trecut prin multe închisori. La Ta. Ocna se îmbolnăvește de plămâni, dar 


branduri... 


Labuntur anni.. 


CLEMENT BORCEA 


Pe 21 aprilie 2008 a plecat dintre noi — puţinii din 
generaţia noastră care încă mai zăbovim pe tărâmul acesta — 
camaradul și prietenul Clement Borcea. A venit pe lume Ja Î] + 


iunie 1914, în com. Berești, jud. Bacău = comună al cărui. ca 


primar era tatăl său. Restul familiei se îndeletnicea cu 
agricultura. A urmat şcoala primară din comună, âpoi Liceul 
Militar din laşi și Școala de Ofiţeri de Artilerie din Timișoara, 
ieşind sublocotenent în 1936. Din garnizoanele prin care a. 
trecut amintim Ismailul, unde avea să o întâlnească pe aceea 
care avea să-i fie până la sfârşit tovarășă de viață. Puțin 
înainte de izbucnirea războiului, l-am cunoscut la Râmnicu- 
Sărat, în cadrul Regimentului 28 Artilerie, Divizionul 2 
Obuziere, din care şi eu făceam parte. El, acum locotenent, 


comanda o baterie de tragere, iar cu cram observator» 


dar am salvat 7 cai, am smuls mai multe decoraţii, galoanele ofiţerilor, pistoale 
și arme automate, portharturi şi genţi şi o raniţă cu acte importante, precum şi actele lor de 


suspect de maşină... 


Împreună am făcut sângeroasele campanii din Basarabia şi 
de la Odessa, din 1941. Apoi ne-am întors în garnizoană, ca în 
anul următor șă porhim din nou în campafile şi să fim angajaţi 
în catastrofală bațalie de Ja, Cotul Donului = Stalingrad, Din 
aceasta, Si 'cart asc pat cu Yiața căzând prizonieri şi au 
supravi pi Ali A fernal pe şleaurile viscolite, cum şi 
călătoriet fi A IVI todnele morții albe, au ajuns în final în 
im 3 [be tel d la Oranki, în care m-am regăsit şi eu 
cu! Cl (ACI ne aştepta însă lupta cu comisarii politici, 
> silniciile, căutau să ne coopteze în divizii de 
* voluntari A “să impună cu forța comunismul și în țara 
ioâstră. Printre | cei care au respins cu indignare aceste 
prăpuheri s-a, aflat și Clement Borcea. În final, după greva 
“foamei de la Oranki, declarată în semn de protest față de 
muncile silnice! la care eram supuși, sovieticii au făcut un 
transport cu noi, „refuznicii” şi „instigatorii”, către lagăre de 
pedeapsă. Din acest transport făcea parte și Clement Borcea. 
Astfel am ajuns la cel mai infernal lagăr de peste Volga, Usciora, 
numit de localnici şi „Gaura Dracului”. Acolo, pentru refuzul 
de-a ieşi la muncă, am fost închişi într-un izolator, în condiţii 


reuşeşte să supraviețuiască până la eliberare. Moare, însă, în scurt timp, într-un accident 


Erast CĂLINESCU 


grodznice. Am ripostat printr-o grevă a foamei pe viaţă şi pe 


"moarte, în urma căreia am avut câştig de cauză, obligând 


puterea locală să ne dea în scris că nu vom mai 

fi obligaţi să muncim. La aceste acțiuni a avut 

partea lui de contribuție şi Clement Borcea. După 

aceea periplul nostru prin lagăre de pedeapsă a 
continuat până în 1950, când am ajuns în ţară, la 

Sighet şi apoi la Bragadiru, de unde, după încă 

alte luni de aşteptare, am fost eliberaţi — el în mai 

1951, eu în iulie al aceluiaşi an. Ca noi toți cei 
repatriați de U.R.S.S. cu invizibila dangă de 
„Contra-revoluționar” pe spate, şi Clement Bocea 

a avut necazuri cu autorităţile de atunci. 
Suspectat, urmărit şi marginalizat, cu greu îşi 

găsește la Craiova un modest loc de muncă, Abia 

după 1989 reuşeşte, pentru el şi familia lui, să 

creeze nişte condiţii normale de viață. Acum, 

când a plecat către celălalt tărâm, să-i spunem 

la despărțire: „Odihnească-te Domnul în Împărăția Sa”. 

Radu MĂRCULESCU 

















PUNCTE CARDINALE 


Mai 2008 Nr. 5/209 PAG. 7/ 





Despre Nichifor Crainic s-a spus că veste poetul nostru 
creştin prin excelență, cum este Paul Claudel poetul creştin 
francez prin excelență, sau Rainer Maria Rilke poetul creștin 
german prin excelență” [1]. S-a născut la 22 decembrie | 889. în 
Bulbucata. jud. Giurgiu (fost Vlașca). A fost teolog renumit. poet 
de valoare, editor, publicist, secretar general al Ministerului 
Cultelor, Ministru al Propagandei în perioada dictaturii 
antonescient, Intre anii; 1947-1962 a fost detinut politic în 
închisorile comuniste. A obținut. în 1930, Premiul Naţional 
pentru Poezie, iar în anul'1940 a devenit membru titular al 
Academiei Române. Autor a numeroase volume de poezii, 
eseuri. memorii. ideolog devotat. s-a stins din viață la 20 
august 1972. în Bucureşti, lăsând în urmă-i numeroase 
manuscrise sau texte interzise în timpul regimului comunist, 
tipărite însă după 1989. Nichifor Crainic este „cel mai mare 
poet creştin român şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini 
al lumu” [2] ) 

Cunoscut mai ales ca ideolog al revistei Gândirea, a 
cărei conducere a preluat-o în 1926, precum şi ca semnatar al 
unor articole-program care au impus o direcție estetică derivată 
din tradiţionalism, ..gândirismul”, Nichifor Crainic a fost un 
luptător înverşunat pentru credința ortodoxă. „aceasta fiind 
expresia cea mai înaltă și mai pură a autohtonismului naţional. 


După Crainic, duhul național nu poate fi separat de ortodoxie. ; 


Teza e fundarnentată nu numai pe datele istorice ale unui popor: 
care s-a născut creștin ortodox. ci și pe concepția estetică a 
frumosului văzut teologic, acesta! din urmă cu rădăcinile în 
gândurea abatelui Bremond” [3]: Adept al unei poezii ca formă 
de rugăciune, „multe din poeziile religioase ale lui Nichifor 


Crainic au tonalitatea psalmitor biblici, prin exprimarea exaltată * 
a recunoştinței fată deminunile lumii, faţă de Qfeator? [4]. Aşa” 


sunt poemele: Terrine patriarhale, Colind. lisus prin grâu, 
Cântecul potirului, Rugăciune, Prinos, Desmărginire, 


Lumânările, Milogul, Excelsior. Mănăstirea, În Țara de peste: 


veac, Noapteă Invierii, Duminica şi multe altele. 

Nichifor Crainic pledează pentru rugăciune ca unică 
posibilitate de întâlnire a omului cu Dumnezeu, iar lipsa acesteia 
face ca întâlnirea să nu se producă, din pricina păcatului ..cu 
glas de uragan” care. o dată săvârşit; pune bariere între noi Și 
cer. Prin poezia:rugăciune, însă, barierele şi limitele pot fi 

depășite. De aici, setea de absolut, dorul de Dumnezeu: „„/n 


Tara lui Lerui-Ler/ Năzuiest un colț de cer/ De-ai găsi de n-oi Tr 
| nu e vizibilă: nici în închisoare. nici în afara ei. Este Lumina 


găsi/ Nimeneă nu poate şti,/ Singur Lerui-Ler”. 
„O calitate esenţială a poeticii lui Crainic rămâne'viziunea 
tradiționalistă. Poetul impune o lume a credinței văzută ca o 
uriașă ecclesia, în care zboară porumbei „ca nişte duhuri sfinte”, 
iar Mântuitorul lisus Hristos trece pe vremea ceca „gustând în | 


mers prieteniă! pescarilor din Galileea”, Văzându-i pe apostoli. 


poetul trăieşte clipa de revelaţie a marii întâlniri cu Cel ce este 
lubire: „recură veacuri, şicuele/ Că treci din nou mi s-a păru/ 
Și- Ți caul urma luminoasă! În lutul moale s-o sărul”. 

| „În esenţă, la autorul: Țării de peste veac nota de 
autenticitate ține de certitudinea univocă. netulburată, refractară 
interogaţiilor, lumea contemplată de el reprezentând ordinea 
1heurgică; e o lume de duminică. gata zidită. nu una care se face 
sub ochii privitorului: a arhitectură încheiată, căreia omul 
modern. însingurăt în; aşezări de beton şi fier, subordonat 
mașinismului, îi ignbră dimensiunile” [5] = așa apreciază opera 
lui Crainic criticul Constantin Ciopraga. lar Alexandru 
Condeescu, varbind! despre! perioada petrecută în temnițele 
comuniste, precum „un; lov cărturar și rătăcitor”, afirmă că 
„Nichifor Crainic e mat mult decât un precursor, el e chiar un 
întemeietor la'noi âl «rezistenței prin cultură»: rezistență la 
bestialitate, teroare și ură, provocate de dezlânţuirea în secolul 
nostru 'a' lui zăon politikâm.în ce are acesta mai agresiv — 
Egirl totalitar” [6]: 0. 139 

| O capodoperă a poeziei scrise în temniţele Aiudului e 
Unde sunt cei care nu mai sunt? — poezie a Luminii, deoarece 


i Pr. Prof. Dumitru Stâniloac. „Poezia creştină a lui Nichifor 
Crainic”, prefaţă la vol, Șaim peste prăpastie U ersuri inedile 
create în temnițele Aiudului, Ed. Roza V ânturilor, Bucureşti, 


ha di (1..p.305 

„1. lanolide, op-cil, p. 32, cica 
j ie oil A al, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi 
Clujului. Poezia religioasă română modernă. Mari poeţi de 
inspiraţie creştină”, în Srudii feologice. Revista Facultăţilor de 
Teologie din Patriakhia Română, Seria a |l-a, Anul XLVI, Nr. 
113, ianuarie-iunie 1994. p. 12. i 
4. lon Buzaşi. Poezia religioasă românească. + 
Dacia, 2003, Pas 
5. Constantin Ciopraga, 

| European, laşi, 1997. p.97. > 

a teacă „Nichifor Crainic sau speranța în 


Dumnezeu”. prefaţă la vol: Spiritualitatea Roaiie! E all 
Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1998. p.7, 


intologie, Ed. 


Pesonalitatea literaturii române. 





— 


„poetul cugetă din nou pe Dumnezeu în sens ortodox. ca lumina 
supremă: nu ca întuneric, dar ca lumina care intrece puterea 
noastră de-a vedea. o dată ce suntem obişnuiţi numai cu lumina 
care, de fapt. e un întuneric ce nu explică prin sine nimic” [7]: 
„Întrebat-am luminoasa ciocârlie 4 Gandelă ce leagănă-n tărie/ 
Untdelemnul cântecului sfânt:/ Unde suni cei care nu mai 
sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Zis-a ciocărlia: S-au 
ascuns/ În lumina Celui nepătruns./ Înirebat-am bufnița cu 
ochiul sferic,/ Oarba care vede-n intuneric/ Tainele neprinse 
de cuvânt:/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei 
care: nu mai sunt?/ Zis-a bufnița: Când va cădea/ Marele- 
ntuneric, vei vedea ”. Ne-am putea întreba de ce este o poezie 
despre lumină? În mod cert, Părintele Stăniloae se referă la 
„lumina neînserată! despre care vorbeşte Sf. Simeon Noul 
Teolog în /mnele sale. Dar şi la lumina râvnită în temniţele 
Aiudului, lumina cea adevărată, divină, care nu se întrevede, 


PEDNUI "Int, STEPE AIaIU . 


lui Hristos. Lumina izbăvitoare de suferinţă și mântuitoare. O 
altă părere are Pan MVizirescu: pentru care acest poem 


'ucade greu pe tristețea însingurării sale; O zbatere tragică a' 


propriului suflet, cu zboruri între genune'și slavă, între vis şi 
otravă. de care se leagă destinul uman, creşte cu înfiorare în 
necurmatul frământ de balans între fiinţă şi neființă. în care 


“se întrevede a fi el însuşi” [8]. +. 


" Cântecul-potirului e o altă capodoperă a poeziei 
carcerale, „o lecţie poetică de religie; a cărei idee 
fundamentală e că sentimentul religios se sădește în sufletul 


"copilului din cea mai fragedă copilărie, iar vechimea 


creștinismului românesc e imemorială, influențând datinile şi 
obiceiurile noastre, împletindu-se cu muncile agrare şi 
domestice, dându-le un aer de sacralitate: după seceratul holdei 
de grâne, bunicul și tata lasă o legătură de spice. înfăşurate 
cucernic cu fir de cicoare, iar în reflectarea razelor de soare, 
ele închipuie «barba lui Domnu Hristos»; pâinea'scoasă din 
cuptor, cu gesturile sfielnice şi cu semnele crucii de câtre 
bunica şi mama «părea că e fața lui Domnu Hristos». [...] 
Este un mod poetic de a spune că religiozitatea profundă a 
neamului românesc este evidentă în acest nimb de sfinţenie 
al traiului său zilnic, creştinismul său e autentic trăit zi de zi, 
cuvântul Evangheliei devenind normă de viaţă” [9], Ultimele 
două strofe sunt o încercare poetică de a reliefa 
îndumnezeirea umanului, iar prin aceasta a întregului univers : 
„Și lată potirul la gură Te-aduce,/ lisuse Hristoase, Tu, jertfa 
pe eruce:/ Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în 
spice şi mustu-n ciorchine,/ Eşti tolul în toate şi toate prin 
Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu./ Podgorii bogate 
şi lanuri mănoase,/ Pământul acesta, Iisuse Hristoase, / E raiul. 
în care ne-a vrut Dumnezeu./ Priveşte- Te-n vie şi vezi- le-n 
grâne/ Și sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,/ Tu, viața 
de-a pururi a neamului meu”, Prin aceste versuri, Crainic 
metaforizează o imagine creştină cu valenţe hristice. Potirul 
nu e numai un simbol poetic. El e însăși esența Vieţii în Hristos, 





7. Pr. Prof D. Stâniloae, art. cit, p. 15. 
8. Pan M Vizirescu, „Poetul vieţii noastre unanime”, în vol. 


"Soim peste prăpastie. Versuri inedite create în temniţele Aiudului, 


ed. cit., p. 20. 
9, 1. Buzaşi, op. cir... p. 203. 


e trăirea autentică, vie a credinţei, e singura modalitate de 
mântuire, prin înipărtășirea cu Pâinea şi Vinul Vieţii. Mai 
mult de-atât. prin aceste versuri, Crainic recunoaște 
atotputernicia Fiului lui Dumnezeu, Care e totul şi e prezent 
în toate, lar pământul românesc în care a copilărit şi a învăţat 
tainele creştine este unul paradisiac: este „raiul în care ne- 
ă vrut Dumnezeu ”. Altfel, Cântecul potirului aminteşte de o 
altă capodoperă a lui Nichifor Crainic, /isus prin grâu, sau 
de capodopera poetico-religioasă a lui V. Voiculescu, /isus 
din copilărie. 

„Poetul vieţii noastre unanime” este „poctul care se 
caută cu tărie şi se regăseşte în entitatea spirituală şi biologică 
a neamului său. pe care-l întrupează reprezentativ, cum 
mărturisește în poemul Eu. El reface mitul daco-roman şi 
întreaga desfăşurare istorică de adevăr şi poezie în trăire 
personală absolut nouă și cuprinzătoare” [10]. Poezule- 
Rugăciune ale lui Crainic sunt o dovadă în acest sens. De 
exemplu, Rugăciunea din amurg e o frumoasă expresie a 
vieţii şi a salvării din moarte prin credință. Poetul se roagă 
pentru viii şi morții neamului său, având convingerea că; 
astfel va avea puterea de a ierta şi de a ajunge, târziu, „în 
tristul amurg ”, la mila Stăpânului: „Mă rog și pentru viii şi 
pentru morţii mei./Tol una-mi sunt acuma părtaşii şi 
dușmanii,/Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,/ Și 
dragostea şi vrajba le-am împărţit cu ei.// Pe morti în: 
rugăciunea de seară mi-i culeg / Aceştia suni, Doamne, iar 
eu printre morminie./ Au fost în ei avânturi şi-au Jost şi 
pogorăminte./ Puțin în fiecare, în toți am fost întreg.// De 
viforele vieții ei sunt acum deşerţi,/ Dar dragostea, dar 
yrajba, din toate ce rămâne?! Zdrobita rugăciune la mila ta, 
Stăpâne | Suni şi eu printre morţii rugându-mă să-i ierţi // Şi 
aduhându-mi viii, lă mila ta recurg,/ Când crugul alb al zilei 
pământul încunună:/ Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna 
bună/ Târzia-nţelepciune din tristul mieu amurg”. 

La fel de frumoasă şi relevantă este Rugăciune 
pentru pace, în care poetul Nichifor Crainic, aflat în temnița 
Aiudului, îşi acceptă destinul tragic şi se roagă pentru pacea 
lumii, aducând divinității imn de slavă şi mulțumire pentru 
această noapte”. Crainic ştie că perioada întemniţării poate 
fi o şansă pentru mântuire şi pentru sfințire/ îndumnezeire a 
sufletului celui ce “suferă în-mod nedrept abuzuri şi 


“monstruozităţi carcerale; el'are puterea de a mulțumi, dar. 
"în același timp. ruga fierbinte cere îndurare, izbăvire, pace: 


„Slavă, Ție, Doamne, pentru-această noapre./ Somnul meu 
în undă lunii s-a scăldal,/ Din abisul păcii visului i-ai dav/ 
Deslegări de taine, năluciri de şoapte,/ Slavă, Ție, Doamne, 
„pentru-această noaple!// [..] Tu, răcoarea celui ars pe rug, 
lisuse,/ Și dulceața celui sfăşiat de leu,/ În arena morţii, 
Dumnezeul 'meu,/ Fii: şi răsăritul vieţii mele-apuse,/ Tu, 
răcoarea celui ars'pe rug, Iisuse!” 

Nichifor Crainic şi Radu Gyr, „ca şi alții aflați în situaţie 
"identică, au transformat pușcăriile în Academii de creație, altare 
de rugăciune şi temple ale spiritualităţii româneşti. Prin duhul 
lor, se reînvigorează poezia noastră” [11]. Acesta e unul dintre 

"argumentele (care poate nici nu mai erau necesare) că „destinul 
lui Crainic şi al celor din categoria lui s-a împletit cu destinul 
neamului, căzut sub teroarea comunistă” [12]. 

„Poezia lui Nichifor Crainic e 0 poezie a misterului 
supraluminos, o poezie a misticii ortodoxe, mistică a luminii, 
care le explică pe toate, dar care e mai presus de înțelegerea 
tuturor celor ce se împărtăşeşesc în mod umbrit de lumina Lui, 
[:..] Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create în lunga 
perioadă a martirajului său, suportat fără nici o vină de-a fi 
aparținut vreunui. partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a 
manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin. El n-a pierdut în 
zadar timpul în închisoare, şi sulerința prelungită i-a fost un 
prilej de aprofundare în meditaţie la tainele adevărate ale: 
existenței. Puitem spune că poezia de cea mai profundă 
spiritualitate românească s-a născul în închisoure şi credem că 
şi alte opere importante au fost fructul meditaţiei din această 
perioadă de grele suferințe a multor spirite alese ale poporului 
român” [13]. sil 

Poezia carcerală devine tot mai evident un capitol 
important în istoria poeziei româneşti. Ea este o... eternă 
reîntoarcere la Hristos. 


Maria-Daniela PĂNĂZAN 





„i 


10. Pan M. Vizirescu, art. cir, p. 21. 
11. Pan M. Vizirescu, „Nichifor Crainic la Academia Română”, 
în rev, Manuscriptum, nr. 1-4 (98-101), Anul XXVI, 1995, 
Număr special: „100 de manuscrise arestate - Nichifor 
Crainic”, p. 174. Ţ 
12. Ibidem. 

13, Pr. Prof. D. Stăniloae, art. ci., pp.15-16, 












PAG. 8 Nr. 5/209 Mai2008 





In sec. V după Hristos, cetățenii Imperiului bizantin erau deja pasionaţi de 
chestiunile teologice în aşa măsură încît pe străzile cetăților, în special la 
Constantinopol, se discuta aprins dacă Sfinta Fecioară este r/reotokos (Născătoare 
de Dumnezeu) sau anthropotokos (Născătoare de om). Aproape sigur, foarte puţini 
erau capabili să înțelegă consecințele introducerii unui termen de compromis precum 
acela de Hristotokos (Născătoare de Hristos), dar salvarea a venit de la episcopii 
întruniţi în sinoadele ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451), care au pus 
pază gurilor rele. Insă hotăririle sinodale nu au fost acceptate de toți creştinii, iar 
reverberaţiile rătăcirilor nu s-au stins nici pînă astăzi. 

Ceea ce părea să aparţină pină de curînd exclusiv istoriei bisericeşti, astăzi 
şi-a făcut din nou loc între credincioşi. O dată ce a răzbătut public rezultatul 
discuţiilor contemporane dintre Bisericile ortodoxe şi cele neca/cedoniene, care 
se poartă de aproape 20 de ani, a reapărut un anume tip de actualitate a discuţiilor 
pe tema monofizitismului. Mai mult, învăluit în modernitate şi erudiție, a apărut 
conceptul de miafizitism. 

Pentru a pătrunde cît mai deplin aşezarea duhovnicească şi rațiunile hotăririlor 
acestor două sinoade, ar fi nevoie de o vastă studiere a tuturor aspectelor 
dogmatice, inaccesibilă credinciosului de rînd din pricina adîncimilor teologice ce 
reclamă o pregătire specială. Însă importanța consecințelor dogmei hristologice 
este atit de mare încît trebuie cunoscute exact măcar concluziile hristologice 
sinodale şi terminologia cu care operează ele. 

Primele două sinoade, Niceea 325 şi Constantinopol 381, au desluşit, atit 
cît îi este dat omului să vadă, Dumnezeirea Fiului, a Duhului Sfint şi relaţiile 
intratreimice. Membrii primului sinod au hotărît întrebuinţarea termenului venit 
din filosofia elină homoousios — tradus în română perfect corespunzător cu de-o- 
fiinţă — pentru a arăta că Fiul este de-o-ființă cu Tatăl. (În circulaţie fusese pus în 


același timp un termen eretic şi înşelător cu atit mai mult cu cît suna aproximativ _ 


la fel: homoiousios, însemnînd asemănător-după-ființă cu Tatăl). În al doilea 


PUNCTE CARDINALE 


identificat, însă, corect fondul învățăturii histologice, deşi cu întrebuințarea citorva 


expresii nepotrivite; care au lăsat loc unor neînţelegeri [3]- : 

Sf. Chiril a ridicat prima dată problema misterioasă a persoanei, ca ce itate 
deosebită de fire [4]. Important pentru Sf. Chiril era să arate duaujpica irilor și 
unitatea persoanei. El a folosit expresia mia fusij tou Qeou Logou E ea a 
(o singură fire a lui Dumnezeu Cuvintul Intrupată), deşi în mod ăident inţe cgea 
prin ea o singură persoană, iar nu o singură fire. Că e aşa, rezultă explicit din ce- 
a de-a doua scrisoare adresată lui Nestorie. Însă această scrisoare nu I-a ferit pe 
Sf, Chiril de a fi interpretat de către alexandrinii săi, după Sinodul de la Efes, în 
sens monofizit, iar asta s-a întîmplat mai ales în urma morții sale. | 

Eutihie, starețul unei mînăstiri de lingă Constantinopol, venit din Alexandria, 
a devenit purtătorul stindardului acestor erori. El nu doar că folosea formulele 
chiriliene greşit, ci respingea ferm expresiile celor din Antiohia — a căror bună 
aplecare intrase acum într-o acțiune corectivă faţă de alexandrini — “două firi în 
Domnul” şi “deoființimea trupului Lui cu al nostru”. | 

Eutihie învăța că Hristos are o singura fire (ceea ce a atras denumirea de 
monofizitism), cea divină, deoarece a luat trupul omenesc doar în mod aparent. 
Eutihie respingea distincţia între Aypostasis (ipostas, persoană) Și physis (natură, 
fire), cu argumentul că, dacă Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi. 
În cele din urmă, eutihianismul, susținînd o fire şi o persoană, era la fel de greşit 
ca nestorianismul, care susținea două firi şi două persoane. 

Monofizitismul a alunecat spre erezie pornind de la formula chiriliană pa 
vo! Tov O£0v A0yov oeoapyouevn (0 singură fire a lui Dumnezeu Cuvîntul 
Întrupată). Faţă de această confuzie terminologică, Sinodul ecumenic de la 
Calcedon, din 451, a exprimat clar realitatea integrală a Fiului, Care este o 
singură Persoană în două firi, dumnezeiască şi omenească, păstrîndu-şi 
integritatea lor. Ele sînt unite într-un singur ipostas, dar nu se confundă, nici nu se 
separară, ci sînt neîmparțite, nedespărțite, neschimbate şi neamestecate. 


MONOFIZITIJM fi MIAFIZITIJM, EREZIE și ECUMENIJM 


sinod s-a completat dogma trinitară: este o singură Dumnezeire a Tatălui şi a 
Fiului şi a Sfîntului Duh, de aceeaşi mărire în Treime, sau, cu alte cuvinte, 
Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane. 

Îndată după aceasta s-a pus problema hristologică a raportului dintre firea 
umană şi cea dumnezeiască a lui Hristos. Dacă poziţia Persoanei Fiului în Treime 
fusese fixată şi era oarecum de înțeles, deşi cu totul neobişnuit în ordinea omenească 
a lucrurilor, acum apărea o şi mai complicată chestiune. Era clară Dumnezeirea 
lui Hristos și ea trebuia apărată în continuare, spre a nu se aluneca spre erezia 
ariană, dar era limpede şi umanitatea Sa, iar aceasta trebuia ferită de alte erezii, 
între care apollinarianismul. În ce fel este Hristos Dumnezeu şi Om totodată era o 
taină care cu greu a fost desluşită şi exprimată, iar, oricum, numai în acea măsură 
în care rațiunea slujeşte unor astfel de lucrări. Aceasta s-a întîmplat pe traiectoria 
sinoadelor de la Efes şi Calcedon, drumul fiind parcurs de o comunitate de creştini 
împărțiți, dar nedespărțiţi de perspectivele a două şcoli de gîndire aparte: antiohiană 
şi alexandrină. VIA 

Scoala antiohiană avea o abordare scripturistică istoric-literală şi, pornind 

"de la persoana istorică a Mintuitorului, accentua umanitatea Sa (mai ales în contra 
unor eretici ca Eunomie şi Apollinarie). Greşeala majoră a fost că s-a ajuns pină la 
a se susţine că între cele două firi nu există nici o legătură şi că, prin urmare, 
există două persoane în Hristos (teoria a fost numită dioprosopism). Insă marele 
merit al antiohienilor era că susțineau cu tărie deplina Lui umanitate. 

Scoala alexandrină — reprezentată în faza Efesului de Sf. Chiril, Patriarh al 
Alexandriei — cerceta lucrurile din perspectivă soteriologică, aşa că Îl privea pe 
Hristos mai cu seamă în Dumnezeirea Sa mîntuitoare. Din unghiul acesta, Sf. 
Chiril a izbutit să vadă deplinătatea ambelor firi şi unitatea Persoanei Celui în Care 

'ele se află. În ce fel erau cu putință acestea, Sf. Chiril nu a îndrăznit să caute a 
înțelege, zicind lămurit că “împroprierea” trupului și a actelor omeneşti de către 
Dumnezeu Cuvintul este “negrăită” şi “mai presus de minte” [1]. 

Nestorie, Patriarh de Constantinopol, avind o gindire de solidă extracţie 
antiohiană, a provocat disputa mariologică legată de hristologie (anume dacă poate 
fi Sfinta Fecioară socotită Născătoare de Dumnezeu), iar aceasta a amplificat 
problema hristologică pină la necesitatea de a fi soluționată în sinod, Pe de altă 
parte — de fapt în primul rind, în ordinea marilor probleme — el susţinea că în 
Hristos sînt două persoane: una divină, Logosul, și una umană, lisus, natura umană 
fiind distinctă şi independentă. Unirea era văzută ca o asociere sau cooperare a 
celor două persoane, corespunzătoare celor două firi, 

Între concluziile Sinodului ecumenic de la Efes, din 431, cele me nportante 
au vizat unitatea Persoanei lui Hristos şi existența a două firi și o sinvură Persoană 
în lisus Hristos (din asta decurpind şi concluzia că Fecioara are însuşirea de a fi 
Născătoare de Dumnezeu, /heorokos, lar nu anthropotokos şi nici măcar hristolokos), 
Evident, nestorianismul a fost condamnat ca eretic, 

Chiar dacă astăzi este aparent limpede şi simplă — cu un caracter plasat 
între notorietate și ignorare —, chestiunea firilor şi a persoanei lui Hristos este 
extrem de complicată teologic şi rămine tainică pină la sfirșitul vremurilor. Cele 
cîteva cuvinte ale acestui studiu reprezintă un rudiment al unei teologii vaste şi 
subtile, în care o introducere este făcută, în limba română, de ample articole ale 
lui Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu și Nicolae I. Popovici [2]. Sf. Chiril a 


'Pr. Dumitru Stăniloae, „Definiţia dogmatică de la Calcedon”, în Ortodoxia, an III (1951), nr. 2- 
3, p. 303. | 


Sinodul a condamnat monofizitismul şi, din nou, nestorianismul. 

Denumirea de monofizitism a apărut chiar în acea epocă, fiind un cuvînt 
compus''care acoperea perfect susținerea eutihiană referitoare la o singură fire a 
lui Hristos. In elineşte, adjectivul monos înseamnă singur, neînsoțit, singurul 
existent, în vreme ce prin mia se desemnează un element din mai multe. 

Sf. Chiril a folosit termenul mia, iar nu monos, în deplină cunoştinţă de 
cauză, nereterindu-se la singură fire a lui Hristos — care ar'fi putut fi exprimată 
prin monos 

Tot în deplină cunoştinţă de cauză, eutihianismul a fost numit monofizitism, 
luîndu-se în considerare declaraţia explicită şi obstinată a lui Eutihie: “*Mărturisesc 


că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare mărturisesc 


O singură fire”. | 

Pînă la sfirşitul penultimului deceniu al secolului XX, în cărţile de Istorie 
bisericească, atit ortodoxe [5], cît şi catolice [6], monofizitismul era numit ca 
atare, cu menţionarea variațiilor dogmatice pe care Bisericile necalcedoniene 
respective, deşi în comuniune, le au între ele. 

După aceea, însă, Bisericile monofizite au izbutit să determine folosirea în 
unele lucrări de specialitate, în special occidentale, a termenului de miafizitism. 
Argumentul acestor biserici este că ar păstra credința Sfintului Chiril de Alexandria 
pe linia formulei mia physis. In lucrarea lor [7] întocmită cu ocazia celei de-a doua 
întruniri ecumenice europene, Dietmar W. Winkler şi Klaus Augustin, teologi 
apuseni, susțin că termenul de monofizit ar fi inadecvat întrucît el “ar indica o 
erezie”. In plus, ei lasă să se înțeleagă că cei care nu au acceptat hotăririle 
calcedoniene erau îndreptățiți din pricină că sinodul “nu a reuşit să definească 
foarte exact noțiuni teologice foarte controversate, [...] ca de pildă physis, 
hypostasis, prosopon” |8]. 

Adevărul este că, indiferent de cauza neînțelegerii celor care au respins 
hotăririle Sinodului ecumenic de la Calcedon, termenul de monofizit este perfect 
adecvat celor care susținică Hristos ar avea o singură fire. Miafizit ar putea fi 
socotit cel mult Sf. Chiril, dar, aşa cum am arătat, el însuşi n-a adincit chestiunea 


“firilor lui Hristos, ci a făcut doar acel prim pas al hristologiei, în care această 


chestiune nu era abordată în mod special, Mai mult, eventualul miafizitism al 
Satului Chiril ar putea implica cel mult “o fire”, mia Physis, dar nu “singura 
fire”, monos physis, 


(i 





* Teodor M, Popescu, „Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea E că 
(1951), nr. 2-3, pp. 188-294; Nicolae 1. Popovici, Începuturile pestei an Ortodoxia an 
considerare asupra Anatematismelor lui Chiril, col, “Seria Teologică”, Sibiu, 1933; Pr. Dumitru 


Stăniloae, „Definiţia dogmatică de la Calcedon”, în Orrodoxi 
'D, Stăniloae, oc, cit. rodoxia;an Il (1951), nr. 2-3, pp. 295-440. 


* Ibidem, p. 322. 
* De pildă, cea mai bună pină astăzi lucrare românească ţ i îi 

. dea | î n domeniu: i 
Şesan, leodor Bodogac, /storia bisericească universală, EIBMBOR SA e le SE 


*De pildă, lucrarea celebrului profesor de la Universitatea G i 
S], Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, laşi, 2006, regonană din Roma, Ludvig Hertling 


* Dietmar W. Winkler şi Klaus Augustin, Bisericile di 
Fundaţia Pro-Oriente şi Arhiepiscopia Romano-Cat 
* In subsol [ie zis, aceste noţiuni rămîn controversate 
chiar dacă asta se mai întimplă şi în Răsărit, aici 
Occident ele sînt doctrinale. pă 


n Răsărit. O scurtă prezentare, editată de 
olică, Bucureşti, 2003, p. 56. 

ŞI astăzi din pricina neînţelegerii apusene şi, 
proporțiile sînt individuale, în timp ce în 





Inceputurile nestorianismului, cu specială, 


a 


> 1 





Mai 2008 Nr. 5/209 PAG. 9 





PUNCTE CARDINALE 


Lai 1 e ARON se De problema unei denumiri, ci a învățăturilor 
Pi pp cite Ș: Sint numite monofizite ori miafizite. De 
ia = Mia pa au SI Monojizitism nu este foarte precisă şi pentru 
CE ca fete P este diferit de cel armean, care este diferit 
J9piade care este diferit de cel Siriac, şi aşa mai departe, 
nefiind două Biserici monotizite cu doctrină identică. 

Totuşi, incercînd să determine revenirea Bisericilor 
necalcedoniene la dreapta credinţă, ținînd seama că între Bisericile 
ortodoxe ŞI Bisericile monofizite — numite ortodoxe orientale — 
sînt altminteri diferențe surmontabile, Bisericile ortodoxe au intrat 
în dialog cu cele monofizite. Cele mai consistente întilniri, în ce 
priveşte rezultatele, au fost la Chambâsy în 1990 şi 1993. În nici 
una nu se menționează miafizitismul, ci se caută definirea punctelor 
comune. Cheia cu care s-a încercat dezlegarea marii probleme a 
fost punctul 7 al declaraţiei comune din 1990; 

: “Ortodocşii acceptă că ortodocşii orientali vor menţine 
terminologia lor tradițională chiriliană «o fire a lui Dumnezeu 
Cuvîntul Intrupată» (par PvO1G Tov Oeov Aoyov oecapxouevn), de 
vreme ce înțeleg dubla consubstanţialitate a Logosului, pe care 
Eutihie o nega. Ortodocşii întrebuinţează Şi ei această terminologie. 
Ortodocşii orientali sînt de acord că ortodocşii sînt îndreptățiți să 
întrebuințeze formula celor două firi, de vreme ce ei admit că 
distincția este doar în teorie (1n 6ewpa)”. 

Cu alte cuvinte, fiecare parte a fost de acord că cealaltă 
parte spune acelaşi lucru în alți termeni, fiecare continuînd să-i 
folosească pe ai săi. 

În şedinţa Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 
8-9 decembrie 1994, s-au acceptat în mod oficial textele celor 
două declaraţii comune, la redactarea şi semnarea cărora BOR nu 
a avut delegați. Totuşi realizarea comuniunii nu a fost izbutită, 
deoarece ortodocşii orientali, în ciuda declaraţiei prin care pun 
semnul egalităţii între exprimările lor hristologice şi cele ortodoxe, 
nu au recunoscut categoric şi deplin hotăririle Sinodului ecumenic 
din Calcedon. (Poziţia BOR postată pe site-ul Patriarhia Română, 
accesată în februarie 2008.) 

Se observă că BOR a mers cît de departe s-a putut merge 
în relaţiile cu necalcedonienii monofiziţi, dar a pus o singură condiţie 
(chiar dacă poate nu explicit), şi anume cea a acceptării hotăririlor 
sinodale de la Calcedon. Acestă poziţie este una tradiţional-ortodoxă, 
în sensul că se păstrează însemnătatea pietrei de hotar a sinoadelor 
ecumenice. Numai pe această cale ereticii necalcedonieni — fie ei 
nestorieni ori monofiziţi — vor deveni calcedonieni, adică nu se vor 
mai pune pe ei înşişi sub anatemă. La fel ar trebui să facă şi miafiziţii 
de orice fel de coloratură, care susţin cel puţin implicit că, diferiţi 
fiind de monofiziţi şi în orice caz de nestorieni, nu stau sub anatema 
Calcedonului. Or, dacă nu au fost anatematizaţi la Calcedon, nici 


î 


nu ar mai fi necesară ridicarea anatemei, Dar. pe de altă parte, cîtă 


vreme nu recunosc hotărîrile hristologice ale sinodului calcedonian, 
ridicarea anatemei nu este inutilă, ci imposibilă, 

Deşi ar putea fi interpretate ca înscriindu-se în marele 
curs al activităţilor de tip ecumenic, discuţiile împlinite prin, 
acordurile de la Chambesy, în 1990 şi 1993, nu au avut loc într-un 
cadru ecumenic srricto sensu, fiind purtate exclusiv între 
reprezentanții unor ortodocşi şi ai unor necalcedonieni, instituţiile 
și instrumentele juridice ecumenice nefiind întrebuințate. 

| Dacă în limbajul bisericesc terminologia diplomatică este 
uneori salutară — a se vedea rolul ei în devenirea Mitropoliei 
Ungrovlahiei întru Patriarhie —, totuși în dogmatică, liturgică şi tot 
ce este legat de declararea credinţei ȘI cult, adică în actele 
atașamentului intim faţă de adevăr, nu va ajuta deloc precizia juridică 
și eleganța diplomatică, ci exclusiv o limpede mărturisire. 

Aşa că acordurile de la Chambesy, indiferent că au fost făcute 
cu monofiziţi ori cu miafiziţi, ar putea fi începuturi le primei izbinzi 
a dialogului Bisericilor ortodoxe cu heterodocşii, însă ar putea fi şi 
o mare cădere dacă, dintr-o zorire administrativă sau ecumenistă, 
în absenţa mărturisirii adevărate a recunoaşterii DeVAE lar 
dogmatice ale Sinodului ecumenic de la Calcedon, s-ar simula 


comuniunea şi s-ar ignora consecințele stricăcioase ale 


formalismului, 
lar recunoşterea Calcedonului este esenţială pentru că, așa 


cum scria părintele Stăniloae, “prin definiţia de la iei dat 
expresia cea mai justă învăţăturii evenghelice că, prin [ir 97; 
Dumnezeu S-a făcut om şi omul s-a făcut Dumnezeu, că s-a rea za 
apropierea maximă între om şi Dumnezeu, că s-a lu pei e 
din miiloc. Definiţia aceasta a fost opera Duhului înt | |. Ti 

In definitiv, de acum mono/miafiziţii au poarta eul 
acceptării Calcedonului şi astfel toate patul [Vrei ji; Ă i 
simplificările vor deveni caduce, rămînînd în mijlocul nostru Unu 


Hristos, Dumnezeu şi Om. 
Lucian D. POPESCU 


a Mie 3 pf iai 
”D. Staniloae, op. cit.+ p. 439: 






- pi 7 II e a Br, n 4, PT 

0 AT n ge zee ip pizza pc: teii Su A ei mi = € Sa, a li ji & 
e DAGTEE | DD) 
PY 4 î Pa i£ *! A i . Pai Ş3i x TE 

“5399 | j > E. ALT 

ah: zi | ei Vă V Li F, r Stă i) pi! 
Aba dj. Ă — A A! i pari ae rm oaie 2 £ a 

Poe Eta tert te a aul eu sti ate e ae etate ela (a 





E doar prilej de întristare şi jenă atunci cînd, din pompa formalismului recent şi din descreieratul establisment 

comercial, izbucnesc, cu totul desincronizat şi blasfemiator, neavenite urări de... “Paşte fericit!”. Eu, 
unul, sînt pus în dificultate, dar prefer să nu răspund nimic atunci cînd, în Săptămina Mare, mi se aruncă 
formula asta ori cealaltă, la fel de nepotrivită: “Sărbători fericite!”. 

Săptămîna Mare este o vreme pe care Biserica a rinduit-o pentru ca noi să avem mai mult sprijin spre 
a ne sincroniza (așa cum, de altfel, în tot timpul ar trebui să o facem) întru existenţa la care Hristos ne cheamă. 
În aceste zile inima noastră se poate încălzi și cerbicia noastră se poate înmuia mai lesne, căci noi devenim 
martorii patimilor lui Hristos. Deşi nu pune pe sine sac şi cenușă, ferindu-se să bată toba pe seama oricărui fel 
de detaliu al postirii. credinciosul alege să se apropie de dumnezeiasca smerenie a lui Hristos cu o minimă 
nevoinţă personală, pe care Judecătorul o va socoti de la bănuţul văduvei şi pină la darul bogatului. 

Întreaga Săptămină Mare, care începe cu slujba Deniei din seara Duminicii Floriilor, este o lentă şi 
îndelungă urcare a Golgotei. În răstimpul acesta se cuprind toate legile şi toate proorociile, vechitestamentare 
şi noutestamentare, căci dragostea lui Dumnezeu face un imposibil şi inimaginabil act de smerenie în trup 
omenesc. Evenimentele se repetă în fiecare an. implacabil. pentru că noi. cu păcatele noastre, punem la cale 
răstignirea lui Hristos, intrînd de fiecare dată, conştient ori inconştient, cu voie ori fără voie, în rolul de martori- 
complici ai deicidului. 

Pe măsură ce aceste zile trec, tensiunea se acutizează. iar cel care intră în ritmul deniilor nu se poate 
să nu simtă asta. Joi și Vineri se petrec cele mai mari grozăvii ale tuturor timpurilor. Hristos, Dumnezeu-Omul 
— Care este Calea, Adevărul și Viaţa — este vîndut, chinuit, batjocorit, ucis şi îngropat. lar noi cădem într-un abis 
al întristării o dată cu prohodirea; “Spaimă ia pe îngeri/ De grozava-Ți moarte./ O, Făcător a toate!”. 

În mod limpede, între toate acestea, ca la orice îngropăciune, nu este loc pentru urări de bine, firitiseli 
şi politeţuri, căci creştinul a devenit-acum — în fimp real, cum se zice într-un anumit jargon tehnicizant — 
contemporanul episoadelor esenţiale ale istoriei mintuirii. Chiar dacă se gîndeşte şi la ceea ce va fi Sîmbătă 
noapte şi Duminică, el o face cu sfială şi cu măsură. Nu poate ura “Sărbători fericite!” — oricum € o singură 
Sărbătoare, ba chiar Sărbătoarea —, şi nici “Paşte fericit!”, atunci cînd Hristos urcă Golgota acestor zile, sau 
este pironit pe Cruce, sau se află îngropat. Şi tocmai în vremea asta creştinul e bombardat fără scăpare — din 
televizor, din ziare. din reclame de tot soiul şi prin viu grai — cu “Paşte fericit!”, încît. chiar dacă nu ajunge să 
pască fericit, urarea îi devine familiară, iar uneori, politicos și erbivor, o mai scapă şi el... nerumegată. 

Ortodoxia nu încape așa 0 formulă — insinuată negustoreşte din advertising-ul A pusului —, căci Răsăritul 
are rînduiala lui “Hristos a înviat!” şi “Adevărat a înviat!”. 

Ceea ce este încă mai stricăcios e că formula asta nefericită, care a făcut carieră după 1989, se 
perpetuează și după Înviere, izbucnind în continuare monoton Şi irepresibil pe ecrane, din difuzoare şi de pe 
variile materiale publicitare. E o șarjă agresivă. lucriînd la desacralizarea Sărbătorii. 

larna trecută am văzut pentru prima dată în România folosindu-se cuvîntul, dacă poate fi numit așa, 
*X-mas”. Era plasat central într-o reclamă a unei companii de telefonie mobilă. Pentru cine nu ştie, X-mas 
este înlocuitorul relativ recent al lui Christmas. Aşa cum se vede, în limba engleză Crăciunul, Christmas, îl 
cuprindea întreg pe Hristos, Christ. Dar Hristos nu pare să-și mai aibă locul din cauza prilejului de fantastic 
comerţ al “sărbătorilor” globale de iarnă. căci, în loc de Chrisimas, anglofonii îl folosesc acum mai mult pe Ă- 
mas, care le sună aproximativ la fel și, dintr-un anumit unghi, este mult mai “corect”, fiind accesibil tuturor. Pe 
scurt, Hristos a fost înlocuit cu X, un nimic, iar din Crăciun n-a rămas decit sufixul... 

Or, dacă această prost-modernitate va prinde şi la români — ceea ce încă pare improbabil —, ne paşte 
O fericire vară-iarnă de genul cel mai păşunist (folosesc aici cuvintul în sensul propriu, iar nu în cel întrebuințat 


'de vrednica intelighenţie). 


Evident, nu o acreală de postitor prost-dispus trebuie să ne oprească înainte de Paşti de la urări 
exuberante în tot chipul — potrivite, de pildă, înaintea Naşterii Domnului, (dar în niciun caz impersonal şi la 
grămadă, făcute pe email şi SMS) —, ci opreliştea va să-i vină creştinului din strădania spre adecvare 
duhovnicească și din rînduiala Tradiţiei, 

lar pe ceilalți îi vom îngădui, de vreme ce nu vom fi în stare să-i ferim de îndătinările de pe urmă ale 
tragicei neînţelegeri. 


Lucian D. POPESCU 


P. $.::O persoană apropiată inimii mele, o fiinţă bine intenţionată, cucernică şi curată sufletește, dar 
răpită, cu siguranţă fără puterea de a se împotrivi, de nebunia pâşterii fericite, mi-a trimis în Săptămîna Mare 
textul “Paşte fericit!” într-o felicitare în genul mărțişoarelor de la “Fondul Plastic” şi care nu conţinea nimic 
din semnele creştine, însă îmi livra, în schimb, citeva paie pe care, la o adică, le-aș fi putut... paşte. 

ŞI sînt încredințat că ea mă va ierta pentru indelicatețea de a fi publicat această tulburătoare ilustrare, 
căci sînt sigur că ea va fi între primii care vor înţelepe., 


_ 
| BA —— i 9 
PP PI 
ă + , £ 
Ş A A Po 4 

















- - —“. -—_.— 


PAG, 10 Nr. 5/209 Mai 2008 








care iniţial nu ştia aproape nimic, pe de altă parte şi mirele ajunge să vadă ISA Ijatea | 
aşa cum e, depăşind amăgirea produsă de aparenţe. Acest ultim efect se realizează | 
fără ca mirele să fie participant la o călătorie inițiatică, cl fiind inițiat prin intermediul | 
călătoriei altei persoane, ceea ce reprezintă o formă clasică de misionarism. În | 
concluzie, basmul Cele trei rodii ne oferă un exemplu de călătorie inițiatică | 
completă, având ca funcţie secundară repăsirea formei. | 


Avem deci, până în acest moment, șase funcţii secundare ale călătoriei 
inițiaţige: funcţia de regăsire a formei, funcţia de expiere, funcţia de căutare a 
unei persoane/rude dispărute, funcţia de căutare. a unui obiect, loc ori personaj 
extraordinar, funcţia de îndeplinire a unor insărcinări sau servicii, funcţia de 
găsire a rostului (de „căutare a ursitei” — privi!” ca rost, nu ca persoană — de 

„ căutare a unei slujbe, a unui „LOC sub soare” etc.). O a şaptea funcţie ar avea-o — 
deşi cu greu pare a fi funcţie — călătoria pretexi, de la care se lansează de fapt alte 
călătorii sau aventuri, care efectuează iniţierea. 

i | LU Din țipul căutării unui loc fac parte şi basmele din ciclul interzicerilor, tipul 

PI PR o a luat Pi, A E ETEN p.. locurilor,oprite şi tipul camerei oprite [Şăincanu, 1978-216-238]. La acestea din 

A? ie ka ee agate A Înca Ma = pă urmă călătoria de căutare a unui loc, foarte scurtă, se constituie doar într-un 

VĂ Î (bit a e ae Ri ii Why, preambul al căutării perspanei dispărute. Ea este astfel o formă de călătorie prerexi 

zei 2.0 00 E Tie 02 „şi se constituie într-un bun exemplu al dificultății de a elimina acest tip din rândul 
JA A e oa e e A ra A a SE fas ” călătoriilor inițiatice. Deşi ea însăşi nu are un rol inițiatic direct.sau o funeţie 
SAD et e a A „Dă a A LN RAI inițiatică propriu-zisă, constituie o deschidere către iniţiere. Asemenea situaţii de 

| Ji A Sr DU /0 ambiguitate, cu toate,că nu devin o majoritate, sunt destul de frecvente. 


Mergând mai departe în lucrarea cercetată, la capitolul intitulat „Ciclul 
i3 serii) 70 'a-g| Juruinţelor” [Şăineanu, 1978:239 ş. u.], observăm existenţa a două tipuri largi de 
II p, O SCURT Â ÎNCERC ARE DE TIPOLOGIE. călătoție inițiatică. Pentru tipul de basm Iephia [2], avem călătoria de expiere (a 
prea inc A „jurământului făcut) combinată cu.regăsirea persoanei pierdute. Acest lucru nu 
(urmare) Eva Să = PA A i înseamnă că avem un caz de ambiguitate precum cele amintite mai sus. Câtă 
PA » „vreme însituaţia funcţiei pretext însăşi apartenenţa la călătoria inițiatică a călătoriei 
| Mergând mai departe în antologia citată, găsim din nou călătoria inițiatică şi. este oscilanță, aici nu există o, atare dilemă. Este vorba de o combinare a două 
în ciclul femeie-plantă, tipul Daphne [Şăineanu, 1978:203 ş. u.] [1]. Această. funcţii diferite, având ca rezultat obținerea unei situaţii noi, a unui alt fir epic etc. 
călătorie este însă din tipul deja menţionat al căutării unei rude sau persoane pierdute, Aceasta, nesarată că sistematizarea propusă de noi este eficientă în detectarea 
răpite sau dispărute. | Soimii aid îi Entala ine „structurii călătoriilor iniţiatice chiar şi în formele complexe de manifestare epică. 
„O situaţie specială o prezintă totuşi varianta Cele rrei rodii (șau năramze), . .. În al doilea tiprde basme din „Ciclul juruințelor”, cel al zânelor promise 
[Şăineanu, 1978:211 ş. u.]. Călătoria eroului masculin se înfăţişează aici în două [Şăineanu;, 1978:247 ş.'u:] [3]; avem întâi-funcţia de găsire a unei persoane sau | 
forme fundamentale: întâi ca pretext, apoi. ca o căutare a unei persoane unui loc extraordinar [4], iar apoi de căutare a unei persoane pierdute (părinţii, | 
extraordinare, Avem în ultima formă o completare a funcţiei deja observate, iniţial familia; uneori chiar'şi locurile natale, dar mai rar [5]. o 
sub forma căutării unui loc extraordinar. Această funcţie poate lua, iată, chipul Ciclul meramorfozelor [Şăineanu.1978:257 ş. u.] este o revenire la călătoria 
căutării unei persoane sau, cum, vom vedea, unui obiect extraordinar. Pe de altă polimortă, dar dintr-o altă perspectivă. La Cele trei rodii, de pildă, călătoria 
"parte, însă, călătoria „ca pretext” nu poate fi considerată iniţiatică, Sau, cel puţin, polimorfă are la bază lipsa de experiență, dezorientarea eroinei şi necesitatea 
nu dintru început ori ca intenţionalitate. Ea devine astfel, însă, din momentul. îndreptării acestor lipsuri. In ciclul metamorfozelor, însă, avem de-a face cu un 
întâlnirii cu un tărâm, cu un obiect sau cu o persoană extraordinară, ce declanşează alt fenomen; este vorba despre o cale său un mijloc de supraviețuire, prin 
trecerea de la obişnuit la neobişnuit, de la profan la inițiatic. Acesta este-up element metamorfozare, Dincolo de această diferenţiere — destul de subtilă —, esenţială ni 
ce merită observat, pentru că oferă o variantă structurală particulară a călătonei - se pare prezenţa în acest ciclu, într-un chip deosebit de limpede, a unei alte 
iniţiatice. funcții a călătoției inţiatice, funcția de izbăvire. Existentă ca etapă în firul epic al 
|. Cel mai atractiv aspect oferit de basmul tip.cele trei, rodii este însă călătoria ; multor basme, călătoria de izbăvire este în altele principala temă. Fie că este 
"fetei sau zânei. Apărută în lume în chip excepţional Şi supraviețuind prin sacrificiul vorba despre fuga de un demon sau zmeu, de o mamă ori un părinte rău său de 
surorilor/suratelor sale, ea este îndatţă abandonată de erou, sub cuvântul ocrotirii. altcineva, în esenţă călătoria de izbăvire este aceeaşi, constituindu-se într-un tip 
Fireşte, o călătorie este primejdioasă, mai ales pentru cineva practie nou-născut, de sine stătățor, al optulea în rândul funcțiilor călătoriei iniţiatice. Este de observat 
dar abandonarea este departe de a fi.o soluţie acceptabilă, Efectul este, desigur, . aici,faptul că o călătorie iniţiatică de izbăvire nu are în vedere totdeauna doar 
contrar: lipsită de experienţă, fata este ucisă de agentul răului (o țigancă ori o salvarea eroului, incluzând în multe cazuri şi salvarea altor persoane prin 
servitoare urâță şi rea). Urmează însă o călătorie iniţiatică specială, de multe ori înfrângerea urmăritorului rău [6]. Desigur, în tipul de basm Jason, în care un 
într-un areal aparent restrâns, alteori pe o întindere mai mare, dar caracterizată de tânăr ajunge a sluji unei făpturi a răului, întâlnim şi alte variante ale călătoriei 
polimorfism. Rând pe rând, fata (zâna) devine pasăre sau peşte, iar apoi copac,  iniţiatice, cum sunt săvârşirea sarcinilor şi respectiv regăsirea unei persoane. 
din acesta redevenind ea însăşi, fie prin ardere, fie prin realizarea unui obiect din... Acestea sunt subordonate, în acest fel de basm, călătoriei de izbăvire, 
lemn (copac sau altceva). În unele varianţe apar şi alte polimorfisme, Alte variante; , fiind în fapt părți mai mici ale acesteia sau, dacă le putem spune aşa, digresiuni 
însă aleg să se lipsească de polimorfism, călătoria devenind tipul căutării unei utile (călătorii colaterale). Desigur, rezența lor se justifică şi pe plan ideatic sau 
persoane pierdute (în cazul acesta, mirele, alesul). Desigur, aceste ultime variante  axiologic — pentru că izbăvirea Și expierea presupun o anume jertiă, asigurată 
ne interesează mai puţin, căci, de fapt, călătoria „polimorfă” ne oferă încă untipal. „prin călătoriile secundare amintite. Dar mai există şi o funcţie estetică şi epică 
călătoriei iniţiatice, acela al regăsirii formei, Această repăsire se [ace prin renaşteri asigurată de aceste „călătorii colaterale”, care imbogăţesc basmul şi măresc 


Ş 
i] 


repetare = tipic pentru iniţiere =, dar şi printr-o confuzie de; formă, deşi nu de suspansul. | | 

esenţă. Este semnificativ în această. Mila faptul că agentul răului recunoaşte dă d | (Va.urma) 
esența binelui — fata fiind reprezentanta acestuia — indiferent de formă, în vreme | în e a | E Pap ate | 
ce mirele nu izbutește acest lucru, Pierderea formei o dată cu via msaucao pt de Pra Drd! Mihai-Andrei ALDEA 


| ini | 4 





formă de atenuare a efectului morţii, este des întâlnită în folelorul literar În legende 
găsim pietre, munţi, copaci r. râuri care au fost oameni, de asemenea în basme, 3 Tipul PR A fe aloe la treptate N Tata 
ÎNy îm Mali pi 2 PR 3 i : pă phia conţine oarele trei peripeții: a) Tatăl juruieşte (mai ales inconştient 
put m analiza aici sub ectul, dar credem că in cazul obseryât de noi copilul său unui demon; b) la timpul hotărât caută să-l sustragă Necuratului; c) şi în cala a 
transformarea. vrea să marcheze confuzia eroinei, lipsa ei de oxperiență; înlăvurată urmă Îşi ajunge scopul prin diterite mijloace [Şaineanu, 1978:239]. . “ 
prin polimorfismul ce ii oferă perspective diferite atât asupra existenței, 1. Tipul Zânelor promise are următoarele 2 peripeții; a) Pentru ca pruncul să tacă, mama îi. |. 
asupra propriei persoane. Ea po le să distingă astfel ceea ce este esenţial de ceea promite o zână; b) la vârsta de însurătoare porneşte s-o caute ŞI o găseşte; c) uneori, după un. 
ce este formal: Prin efectul călătoriei iniţiatice de regăsire aformel asupra mirelui, trai fericit de AU! (care par clipe) în Ţara Nemuririi [nume dat de Şăineanu n. n], Fă 


, : i > Ă Frumos se Întoaret să-şi vudă părinţii și | Ul 
putem încadra această călătorie în clasa mai largă a călătoriilor inițiatice complete, — + în varitinta boema ZA zorii da A la repiaaiSal ie aa e Aral 

- m 0 ce că i A A a tă | | ? TIC pretexi, N) 
ŞI pe acest hu ear SA pe de d parte, fata se date ieltA la un Sersjynet [iroleză, ARICI In Başrnul bpaplan ciobanul caută o oaie, Minieria ia nejara sui 
nivel superior, câştigând experienţa necesară pentru a putea trăi în lumea despre minunată din întâmplare, jar în basmul tirolez o similară urmărire a unei oi îl 
| Po „n că di “etâdinatngintatdare” (Şăineanu, 1978'247-248. | il duce pe cioban la 





> „Un asemenea dar nu se potriveşte deloc tipului eroic, pre 


în pita E “Te i | ; ş 
Pe când în ciclul precedent ÎRcuiniă provizorie a eroului sau eroinei era într-un înveliş animal, mânat spre zări îndepărtate încă din pruncie. 
"de această dată zâna rezidă temporar într-o plantă (arbore, fruct) [tipul Daphne] şi are umâtoarele  * Ne abţinem cu greutate de la o digresiune pe tema călătoriei răului p 
'3 peripeții: a) Zâna trăieşte lericită şi nevinovată într-un arbore; b) ca-şi pierde nemurirea, asemenea călătorie, atât în urmarirea evidentăra e 
iubită de Fât-Frumos, care mai întâi o părăseşte; c) străvestită în călugăr, ca-l regăseşte şi de pildă zilnicele drumuri ale zmeului. Aceste c 
(obişnuit) se căsătoresc [Șăineanu, 1978:203].. „di însă un subiect pațalel lucrării noastre, astfe 


a puțin aplecat spre nostalgie Şi 


| prie entru că există şi o 
roilor pozitivi, cât şi în alte cadre, cum sunt 
ălătorii, ce merită o cercetare serioasă, constituie 
că ne mărginim la semnalarea lor lu 


PUNCTE CARDINALE 


“ Lăsatul Secului Şi Păresimile. Pos 
data anuală a sărbătorii. durea 
fiind de altfel denumit popul 
latinescul quadragesima). L 
Bisericii, în doi timpi: Lăsa 
Secului de brînză. E vreme 
dușmănii). Se fac plăcinte 
fiert, zicîndu-se: “Ou. 0uş 
“cu un ou se astupă şi cuu 
a doua zi de dimineaţă, pe 


tul Paştelui sau Postul Mare. fixat în funcție de 
ză 40 de zile (cît a postit şi Mintuitorul retras în pustie), 
ar “Păresimile” (cuvînt ieşit — oricît nu s-ar părea — din 
ăsatul/Lăsata Secului (Zăpostitul) se face, după rinduiala 
tul Secului de carne ŞI, O săptămînă mai tirziu, Lăsatul 
a acum să se împace om cu om (postul nu-i post, dacă ţii 
cu brînză, se bate alvița și se mănîncă musai cîte un ou 
or,/ Fie-mi postul mai ușor!”. După credința tradițională, 
n Ou se destupă gura la Paşti”. Masa se lasă neridicată pină 


ntru ca peste noapte să se înfrupte şi morţii. Lunea de după 
Zăpostit se numeşte Lunea Curată (denumire corelativă cu Săptămîna Albă), Acum 


se face Spolocania sau Spălăcania: gurile se clătesc ritual cu borş sau cu rachiu, se 
spală bine vasele în care s-a gătit “de dulce” sau “de frupt” (în unele părți, operaţiunea 
aceasta e rezervată zilei următoare, numite Marţea Vaselor), se aduce “apă de nea” 
de la pădure ȘI se stropeşte casa. Tot acum se face, pe alocuri, şi darea în tărbacă a 
ciinilor sau Jujeul. obicei straniu şi desigur precreştin: cîinii sînt zburătăciţi peuliţi cu 
joarde ŞI pietre, li se leagă tinichele de cozi şi oamenii (mai ales copiii) fac haz de 
spaima şi schelălăielile lor. 


“ Caii lui Sîntoader (prima săptămînă din Postul Mare). Stranie din cale-afară e 
sărbătoarea numită “Caii lui Sîntoader”. ce începe în simbăta din prima săptămînă a 
Postului Mare şi se întinde pe nu mai puțin de 8 zile. Sîntoader, cel care-l ține pe 
dracul de păr (dar care n-are nimic de-a face cu vreun Sfint Teodor din calendarul 
bisericesc!), are cai nărăvaşi, cu care nu-i bine să ai de-a face dacă nu ştii cum să- 
i îmblînzești. După unii, nici n-ar fi cai propriu-zişi, ci un fel de feciori-cai, cu copite, 
cozi şi coame bogate, părăsiți oarecînd de drăguțele lor. E totuşi o legătură tainică 
între ei şi caii din sat, care sînt acum. oarecum preventiv, mai bine trataţi ca niciodată. 
Răstimpul e folosit pentru multe vrăji. Fetele mari. în prima dimineaţă de Sîntoader, 
ca să aibă păr frumos (“Sîntoadere, Sîntoadere,/ Creşti cosiţa fetelor/ Cît coadele 
iepelor”), şi-l spală cu o fierțură vegetală din care nu lipseşte omanul (pe care, cînd 


îl culeg, îl “plătesc” cu piine şi sare depuse la locul cu pricina: “Oman mare, Domn - 


mare,/ Eu îţi dau ţie piine şi sare/ Tu să-mi dai mie o coadă de păr mare!”) și în care 
se pune şi lapte de iapă. Nici o fată nu iese din casă în ziua de Sîntoader înainte de a 
se fi spălat pe cap, “căci altminteri caii le vor paşte părul”. Tot acum, copiii mai 
răsăriți şi Junii se fac fraţi de cruce, jurîndu-se așa (pe piine şi sare, sau chiar pe vin 
amestecat cu cîteva picături din sîngele fiecăruia): “Eu i-oi fi frate/ pînă la moarte./ 
M-oi lăsa de piine şi de sare mai bine/ Decît să mă las de tine!” Asemenea frăție îi 


ține legaţi pină la moarte. lar dacă unul moare, celălalt continuă să-l pomenească 


aşa: “Avusei și eu fărtate/ Şi n-am avut de el parte!”. Femeile fac colivă pentru morţi 
sau împart colaci însemnați în chip de potcoavă. În zilele de Sintoader nu se mai 
toarce, nu se mai sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă la cloşcă, 
nu se ieșe la pădure, nu se fac petreceri, nu se umblă noaptea pe uliți. 


, = Îi ui Le 
2 Miezul Păresimilor (la jumătatea Postului Mare). Miezul Păresimilor sau Păreţilor... 
este mijlocul/jumătatea Postului Mare şi cade în miercurea celei de-a patra săptămîni * 


din post. Ziua aceasta este cu stricteţe păzită mai ales de către. femei, care nu 


lucrează nimic, ca să nu-și piardă. cum se crede, sporul peste an. Este însă îngăduită- 


şi recomandată numărarea ouălor pe care le-au făcut pînă atunci găinile din. 
gospodărie. Dacă numărul acestora iese cu soţ, se zice că-i de bine. Fetele cred că 
vor fi mai ochioase dacă în această zi ajung să se spele pe faţă la rîu chiar cînd se trag 


La 


clopotele la biserică. , 
>: Lazărul/Lăzărelul (în ajunul Floriilor). Numele acestei sărbători se leagă desigur 
de Simbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile, În fantezia 
populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil 


de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea și învierea naturii, In țara Mioriţei, 


Lazăr — alintat îndeobşte *Lăzărelul” — e văzut mai ales ca un ciobănaș care, plecat 
cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo și se 
prăpădeşte în floarea tinereţii. In scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie 
albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plinge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi 
inapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete, Ele umblă așa din casă în casă, iar din 
cîntecul tărăgănat al însaţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănașului, 
găsit de surorile lui, udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de 
nuc, înviază și se preface în flori. O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului 
s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, 
tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înțeapă în fusul scăpat din mina femeii. Tot 
surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas și obicelul jelitului la mort, 
De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomeniirii morților | Moșii de Florii”), 
pentru care se fac și se împart mai cu seamă plăcinte. În Muntenia şi în Pobrausă, 
femeile se abţin de la tors. În mod firesc, Lâzărul anunță și dă Paştilor; 
_Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”, Și Lazăr, de colo: “lată-le, iată-le 
după uşă,/ Cu mielul de git, | 
7: Floriile (cu o săptămînă înainte de Paști), (Aceasta este enumirea populară a 
sărbătorii din duminica ce precede Săptămina Patimilor, Pe alocuri i se' spune şi 
“Duminica Vlăstarilor”. Creştin duce la biserică flori de primăvară și PURA in 
ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către PrRlilag [ap TARUp șa 
nuc şi de salcie amintesc de ramurile de linie cu care GU Ura in fr Im -a 
întimpinat odinioară pe Hristos. Aşezale la icoane, sau deasupra ușilor şi a erestrelor, 
aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc În ea, Nu mai puţin; importantă 
tru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an, Salcia 
dă tele Supa 4 De lui. binecuvintarea Mariei. Se zice că atunci cînd Fecioara 
PARA E ii salcia s-ar fi plecat peste apă, înlesnindu-i trecerea. Drept 
pe ăţ,: A lui a binecuvintat-o, hărăzindu-i să nu se facă niciodată cărbune 
că EA Mala de poz) și să fie purtată an de an la altar. Conform tradiţiei, cu 
ca biete 


Ta 


i) 
-—n 
— - 


7) 


— 


Te 


.€30 


“+ 
ada | 
i A 


Şa 


- 


pă 


AS 


sl L— 1 > 
2 d, 4 
i - s 
= - a . 
“a d d E + 
i | să 
G “5 
. =9 p i 
L X.Y - 
a Fa 
z = =ă 
— 


n 


pr Ti 


sp 


Di 
Hi 
= 


< . 
e zi i 
1 y Y, 
ui 
. TI Xa 
- d i 
x: 2 Des 
e P 7 


HI b] i 
|Peasă-f 
Li m] 
ay să 
Ea (A 
ae A 
Mid 

J jr 
d E 
li _ a) 


390 na 


. | 
-- 
a E: 


1 Tal] 


l=j 
î. - i . 
_.. == 
..- — 
- 7 
4 Et 


i ALEI, 


ITP 103 + | 
i | 


m f) 


A - 

— - + 

i a Î i 
pe L] a 
3 > "62 


$ 3! 


> „> = Ta 
20 E E 
+ Î îi 
G 
"$ pă ț sui 
. e > A 


P 
Ş = 

Ş 

+. 


în i 
s. 
| | 
-. P 4 
- - 
"2 S 


Dă 
- 


DE 
ză 


P> 33 = 
cui A) 
t ) > 


ai 


— Ş. $ 


rĂA 





Mai 2008 Nr. 5/209 PAG. 11 





crengile de salcie sfinţite în biserică oamenii se întorc acasă și, după ce ating cu ele 
creştetele pruncilor, ca să crească mari și frumoși, le anină la icoană, păstrindu-le 
peste an. Trei miţișori (muguri) de salcie înghiţiţi la Florii l-ar păzi pe om, tot anul, de 
durerile de git. Dacă dădea furtuna sau grindina, se credea că acestea puteau fi oprite 
tot cu miţişori de salcie sfinţită, afumindu-se cu ei fie casa, fie ograda. Se puneau 
miţişori şi-n apa în care erau scăldaţi copiii de ţiță, ca să fie apăraţi boli şi de deochi. 
Abundă obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se 
spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă. cred 
că dacă se spală cu o fiertură de busuioc și ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare 
de față mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai 
frumoase și mai bogate, În unele părți, fetele fierbeau, la miezul nopții dinspre Florii, 
apă cu salcie şi busuioc, iar ziua se spâlau cu ea pe cap, zicînd: “Cumu-i părul 
înflorit,/ aşa şi păru-mpletit!/ Cum te uiţi la păru-n floare,/ aşa și la fata mare!”. Din 
vechea sărbătoare romană — F/oralia — închinată zeiţei Flora nu pare să mai fi rămas 
decit numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul 
semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se 
curăţesc și se împodobesc cu crenguțe de salcie. În popor se spune că aşa cum este 
vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin 
Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. 

75 Joimăriţa (Joia Mare). Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare 
Goia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră, sau, mai rar. Joia Seacă), 
personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în 
funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi 
cu o căldare de jăratec. pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în 
mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea 
degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi 
netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie 


„decit să facă borş şi să roșească ouăle pentru Paşti. Oamenii obişnuiesc — unii chiar 
i „în curtea bisericii — să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să 


aprindă lumînări pe morminte, cu credința că în preajma Paştilor morții se pregătesc 
să vină în vizită pe pămînt. “Focul morţilor” € însoțit de pomeni. Nu se spală rufe în 


„Joia Mare, ca să nu se scurgă lăturile:la morţi, în loc de ce li se dă de pomană. 


Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu 
toaca prin sat, cîntînd: “Toacă tocâănelele,/ Joia, Joimărelele./ Paşte popa vacile/ Pe 


„toate ogașele,/ Duminică-i Paștele”, Tot acum cade şi “Nunta urzicilor” (acestea, o 


dată înflorite, nu mai sînt bune de mîncat; dar nici zile de post nu mai sînt multe...). În 


1 unele părți, tinerii obişnuiesc să facă “strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile sau 


smintelile unor membri ai comunității. Lepădarea lui Petru (inclusă în cele 12 evanghelii 
citite seara în biserică), săvirşită în apropierea unui foc, stă la baza obiceiului ca în 
dimineaţa Joii Mari, înainte de a cînta cocoşii a treia oară, oamenii să aprindă focuri 


“prin curţi: 0 i pe 


Dă | 


n! I* Vinerea Seacă (Vinerea Mare). În Vinerea Mare, în cadrul domestic, nu e îngăduit 
„altceva decitsă frămiînți şi să coci pască (pe alocuri, e „„pogorămînt” Şi pentru cozonaci, 
„ darînniciun caz nu se va face piine!). Se ţine post negru, iar principalele griji sînt ca 


dimineaţa să calci peste un obiect de fier (ca să nu te mai lovești tot anul!), iar seara 


să mergi la biserică şi să treci pe sub Sfintul Aer/Epitaf. După slujba Prohodului, nu 


numai biserica se înconjoară de trei ori, ci şi propria casă, cu luminarea aprinsă adusă 
de la biserică şi cu care se face cruce pe fiecare perete, ca pază împotriva stihiilor. 
De altfel, luminarea — ce e bine să se aprindă şi la Înviere — nu se aruncă. ci se 
păstrează ca un fel de talisman: O poți reaprinde peste an, dacă stihiile se răzvrătesc, | 
căci are putere mare şi sfintă. În seara Vinerii Mari se aprind luminări şi pe la 
morminte, ce se lasă acolo pină se trec de tot (chiar cu riscul de a fi furate de babe şi 
folosite la fel de fel de farmece), E loc în această zi şi de lecuiri minunate. Se crede 
că poți scăpa de guşă dacă ţi-o speli cu apă neîncepută, înainte de răsăritul soarelui, 
sau dacă ţi-o atingi cu trei oase găsite pe aiurea (dar tot pină să răsară soarele) şi zici: 
„Vinerea Seacă,/ Guşă seacă!”, Cică dacă nu scapi așa de guşă, măcar nu-ți creşte 
mai mult... De mare efect ar fi şi să te cufunzi de trei ori într-o apă rece în zori, sau să 
umbli desculţ prin rouă: tot anul bolile te vor ocoli. 


:* Sîmbăta Mare şi cele trei zile ale Paștelui. În seara Simbetei Mari există — mai ales 


în Ardeal, Bucovina şi Basarabia - tradiţia focurilor de Paşti. În unele zone focurile se 
fac în comun, toţi aducind lemne pentru a le întreţine peste noapte (cui nu contribuie, 
îi merge rău peste an, expunindu-se şi riscului de a [i jefuit punitiv de lemne din gard), 
în altele fiecare casă are focul ei, Focurile de obşte se fac de obicei în apropierea 
bisericii, În Ardeal, pe alocuri, se dă drumul la vale unei roate în flăcări. pe cîte-o 
coastă de deal. Ceasul Învierii îl vestesc cocoșii, Norocoasă este familia al cărei | 
cocoș cîntă primul, căci aceleia îi va merge bine tot anul și va fi fruntaşă în sat. La 
Inviere se merge spălat și primenit cu hainele cele mai bune, de preferinţă chiar noi 
(de aici. probabil, se trage şi expresia “Paştele fudulul”), Acum toată lumea trebuie 
să meargă la biserică, pe-acasă răminind doar cei neputincioşi. Cine e bun-zdravăn 

i nu se duce la biserică de Inviere cade bolnav peste an, sau păţeşte alt necaz mare. 
| unele părţi, înainte de a pleca la slujba Invierii, oamenii se spală pe față cu apă 
proaspătă în care s-au pus un ou roșu, un ban de argint şi un fir de busuioc. Lumina 

ascală se ia de la preot și se întreţine pină la întoarcerea acasă. Cînd preotul vesteşte 
ea oamenii se îmbrățișează şi se sărută, chiar de nu s-ar cunoaşte între ei. Din 
noaptea Învierii şi pînă la Rusalii nu se mai stă în genunchi în biserică. Unii crese 
cocoşi anume pentru praznicul Învierii, iar după slujbă îi dăruiesc săracilor. De la 
biserică se vine acasă cu lumina aprinsă, de la care se aprind şi alte lămpi sau 
candele, după care e stinsă în grinda casei, însă nu înainte de a înscrie pe aceasta 
semnul crucii, prin afumare cu flacăra luminării. Semnul păzeşte casa de rele, iar 
luminarea stinsă e bine să se păstreze şi ea, ca şi cea din Vinerea Prohodului, putind 


| (continuare în pag. 12) 


















PAG. 12:Nr. $/209 Mai 2008 


(urmare din pag. 11) 7 | i 


LIU 





| Pe 


fi reaprinsă la primejdie sau necaz, căci e urgie pentru duhurile n&curate. La biserică se 
revine spre prânzul primei zile de Paşte. la aşa-numita “A doua Înviet&”! În Duminica Învierii, 
zic unii, nu se doarme — nici noaptea, nici ziua. Cînd îţi plouă la cositul fînului, înseamnă că ai 
(a)dormit în ziua de Paşte. Prima zi de Paşte e pentru petrecere şi stat acăsă! nu se gospodăreşte 
şi nu se pleacă în vizite sau călătorii. De regulă, firii mere la nâşi în a două zi, Cu OUă roşii şi 
cozonaci. Pentru alte vizite, cea mai potrivită e ziua a treia. Există şi la noi, mai puțin răspîndit 
ŞI pregnant decit la alţii, obiceiul stropitului de Paşti. Flăcăii umblă din casă în casă “cu 
udatul”, iar-fetele îi cinstesc cu ouă roşii. Pe alocuri, udatul e cu reciprocitate: lunea le 
stropesc băieţii pe fete, marțea îi stropesc fetele pe băieţi. Dacă de-a lungul Săptăminii 
Patimilor Raiul ar fi, zice-se, închis, de Paşti şi-n tot restul Săptămînii Luminate tot cel ce 
moare, oricît de păcătos va fi fost, se duce direct în Rai (iar tot cel ce se naşte, şi îndeosebi cel 
ce prinde la naştere prima bătaie de clopot de după Înviere, va avea mare nofoc în viaţă şi 
mare trecere la Dumnezeu). 
3% Ouăle de Paşti. „Hristos a înviat!”— „Adevărat a înviat!”, spunem cînd ciocnim ouă de 
Paşti: nici nu ne putem imagina sărbătoarea Paştilor fără tradiţionalele ouă roşii (cărora 
numai în al doilea rînd li se adăugă cele meşteşuait încondejate/impistrite, sau pur şi simplu 
vopsite în alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). De cînd se vopsesc pe la noi ouăle 
e greu de spus; primele mărturii scrise datează, pare-se, abia din a doua jumătate a sec. XVII 
(turcul Evlia Celebi = la 1660, apoi italianul Antonio Mana del Chiaro = pe la-1700). Ziua 
consacrată pentru vopsitul ouălor este Joia Mare (căci în Vinerea Mare nu se pospodăreşte 
nicidecum). Există numeroase legende cu privire la obiceiul de a (în)roşi ouăle. Cea mai 
răspîndită spune că Maica Domnului (în altă variantă: Maria Magdalena) a pus sub crucea 
Mintuitorului un coş cu ouă, iar pe cînd încerca fără succes să potolească zelul sălbatic al 
celor ce-L chinuiau şi batjocoreau (identificaţi cu “jidovii”), sîngele Acestuia s-a Scurs pe ele, 
înroşindu-le. Domnul Însuşi ar fi spus de pe cruce, uitindu-se în jos: "Uite, aşa să roșiți ouăle 
în cinstea chinurilor mele!” Maica Domnului ar fi fost prima care, de bucurie, la auzul veştii 
despre Înviere, ar fi roşit ouă şi ar fi copt colaci; împărțind pe la cei Sărmani, curii a rămas 
obiceiul pînă astăzi. Alte legende vorbesc'de o minune, menită să-i vindece pe unii (0 
precupeață, un'rabin etc.) 'de neîncredere în realitatea Învierii: “Cînd ouăle astea stâr face din 
albe roşii, numai atunci aş crede!”... şi ouăle s-au roşit pe dată, sub ochii celor neîncrezători. 
Ouă se mai pot roşi şi ciocni, după unele tradiții zonale, de ziua Înălţării şi chiar în Duminica 
Mare' a Rusaliilor.“Se spune că din 'ouăle roşite e bine ca măcar o treime să fie date de 
pomană. În părțile Munteniei existăvtradiția de a se da 'ouă roşii peste mormint, cu rostirea 
numelui celui îngropat acolo. Cit priveşte ciocnitul'ouălor, are şi el regulile şi credințele lui. Se 
crede. bunăoară, că cei ce ciocnesc între ei ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă. Se 
ciocneşte “capul” cu “capul” şi “dosul” cu “dosul” În prima zi de Paşti nu'& bine să se 
"ciocnească decit “eap”'cu 
mare îl ciocneşte. După un ritual mai sever. duminica ouăle se ciocnesc “cap la cap”, lunea 
“hușcă la hușcă”, iar marțea “burtă în burtă”. În mediile tradiţionale, ciocnitul se făcea “pe 
luate”, în adevărate înfruntări obşteşti. iar cei pricepuţi “să aleagă” „ouăle după “tăria” lor 
plecau acasă cu coșurile pline. În zilele de Paşti, fiecare dintre cei ai casei trebuie să mănînce 
mai întîi un ou sfinţit, iar numai după aceea şi alte feluri de mîncare. Timp de trei,zile masa 
e bine să nu se ridice şi să fie doldora de bucate. Se spune că şi Necuratul se interesează de 
ouăle roşii (cărora li, se atribuie și virtuţi apotropaice): cînd;oamenii nu vor mai colinda de * 
Crăciun și nu vor mai roși ouă de Paşti, atunci înseamnă că Dracul a devenit stăpin peste 
lume. | e DA 31 3143 | | 
5 Joile Verzi (următoarele nouă joi de după Paşte). În Joile Verzi (care variază ca număr de 
"la o zonă la alta), dacă se vrea să plouă la timp şi să nu bată piatra. atunci trebuie să nu se 
lucreze, Mai rar sînt numite — nu-i prea clar de ce — şi Joile Grele sau Joile Păzite. In prima 


„PUNCTE CARDINALE 


cap”, Cel mai mic (ca vîrstă Sau ca rang) ține oul. iar cel mai Morminte 








de pe „tărimul 





treacă pe celălalt mal, cu grosul „fiilor lui Av raam”. După alţii. ar fi locuitori atăcănul 
celălalt” (adică dintr-un fel de „lume paralelă”. cum, am zice astăzi). Sint oameni blinzi ŞI 
ătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald: umblă goi şi-se 
hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întilnesc cu femeile lor decit 9 dată pe an, la Paşte; în loc de 
înjurături, ei zic: „Du-te la Domnul!” şi „Vino |a Domnul!" cînd mor, se duc direct în Rai). 
Cum însă nu sînt pricepuţi să socotească zilele, ei n-ar şti, sărmanil, cînd pică Paştele, dacă 
româncele noastre nu le-ar da de veste aruncînd periu în jos coji-de ouă roşii. Cojile ajung la 
ei cam într-a săptămînă și.atunci sărbătoresc Paştele ca toți creştinii, infruptindu-se cu ce-a 
mai rămas în, găoacele acestor ouă; Tot la fel, ştiu că-i Crăciunul după... cojile noastre de 


nuci, date şi ele pe.apă. | 
ai Răpotinii (următoarele trei marţi de după Paşte). Trei marţi consecutive de după Paşte se 
ține Răpotinul (RepotinulRopotiriul, Robotinul), numit şi” Răpotinul țestelor”. Peimieile lasă 
orice altă treabă şi se pun pe făcut țesturi din lut (un fel de cuptoraşe mobile în formă de 
carapace/ţeastă, pentru coptul pîinii), pe care'le usucă la soare. Fac mai multe, pentru că se 
sparg lesne, iar peste an, nu se înțelege bine de ce. este interzis să se mai facă altele. Fetele 
rămase nemăritate fac şi ele cîte-un țest. îl pun pe foc pînă se incinge bine şi la urmă bagă sub 
el un cocoş de viu. crezind că astfel se vor mărita pînă la Paştele următor. Răpotinul e un fel 
de „zi a femeii” sui generis: după munca de peste zi. nevestele de adună Şi petrec, iar cu 
bărbaţii se poartă mai din scurt (aceştia trebuind „să se lase”. fără ranchiună, ca și la 
Tudorusale). În unele zone, se umblă acum cu Calpianul (sau Mumuliţa Ploii), un simulacru 
de păpușă (împodobită rudimentar..cu. cîrpe, coji de ouă roşii şi flori) pe un simulacru de; 
năsălie, cu care copiii fac procesiune de aducerea ploii („ne. Ene/ Caloiene,/ Deschide[- 
ți) portițele,/ Să curgă ploițele...” etc.); La sfîrşit. în unele părți Caloinul se îngroapă (ca să fie 
dezgropat după o zi sau trei), în altele se dă direct pe o apă curgătoare (sau se aruncă pur şi 
simplu în vreo fintină). Ca şi Paparuda, Caloianul nu mai are o dată anume, ci se face cînd 
cere vremea... i 
** Tudorusale (în a 25-a zi de după Paşte); Nu-i deloc limpede dacă Tudorusalele sînt 
Rusaliile însele sau numai un fel de înainte-mergătoare ale lor. tot din categoria zinelor. După 
comportament, par să fie nişte zîne măi blinde, care acum petrec cu Sîntoaderii (Caii lui 
Sintoader?) şi-ţi dau pace dacă nu le tulburi, nemanifestînd tăutâtea gratuită a Ielelor. Dacă 
le ţii ziua, le ai chiar de partea ta. În principiu, femeile şi fetele nu lucrează în această zi, dar 
în fapt pot culege buruieni de leac sau pot semăna cînepa: Pe âlocuri. sărbătoarea pare să se 
confunde cu Răpotinul (stind şi ea sub semnul ..autoritarismului” feminin): Aşa cum Miezul 
Păresimilor marchează jumătatea Postului Mare, Tudorusalele marchează jumătatea 
Cincizecimii (mijlocul perioadei dintre Paşti şi Rusalii). >» i 
i Ispasul şi... Paştele Cailor (de ziua Înălţării). Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după 
Înviere) poată în popi şi nuroele de Ispâș, În anumite zone se tn Mos de Ispas, casele şi 
e sinti i de, paltin, var la ferestre pun frunze de 
“fac pomeni pentru morți, î “pîine 


rugători, cu trai primitiv, dar săn 


ii: 


| 


podobite cu crene 


A B . 


părțindu-se mai ales piine A 
„Sînt marcate vitele şi se taie mieii. În nici un caz nu se dă foc din casă, că-ți mânincă lupul 
oile. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte sălutul pascal 
(“Hristos a înviat!:?.'Adevărat a înviat!”), dar mai ales în formă adăptată: “Hristos S-a 
înălțat!.... Adevărat S-a înălțat!”. Conform unei legende populare, la naşterea lui lisus. în 
grajdurile lui Crăciun, boii au fost blinzi și liniştiţi. dar caii şi-au cam dat în petec. făcind 
gălăgie mare şi tulburînd lăuzia Fecioarei. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie 
sătui decît în ziua de Ispas sau Inălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s- 


ru spii nză, ceapă verde şi rachiu. 


„apus şi “Paştele Cailor”: Cu timpul, expresia “la Paştele cailor” a ajuns însă să însemne nu 


“mai tirziu” sau “altăl-dată”, ci... 
Sfintu' Așteaptă”). 
25 Moşii de vară sau de Rusalii (în sîmbăta de dinaintea Duminicii Rusaliilor) Peste an, 


"nicicind” (devenind 'echivalentă cu expresia “la 





“Joie'Verde, cea din Săptămîna Luminată. în unele locuri există tradiţia Paparudei/Paparudelor — rOMĂhii au nu mai puţin de 8 sărbători ale Moșilor (strămoşii neamului, morţii în general). 
(ca şi Caloianul, scenariu ludico-magie pentru aducerea ploii). O ceată de fetiţe (mai frecvent: - dar cea mai importantă este ea din ajunul Rusaliilor, cînd este obiceiul să se țină şi tireuri! 
țigânci tinere, mai puţin reticente la despuiere), uneori doar una singură, poartă pe pielea  Mâri» unde oamenii găsesc cele ek csare pomenilor, dar Și prilej:de veselie şi desfătare. În 
goală un fel de fustiță din frunze verzi, cel mai adesea de brusture, dar și alte accesorii felul acesta, vag încreștinat, supravieţuieşte desigur un străvechi cult precreştin al strămoşilor. 


'(eunună de bozii, panglici roșii), dansînd așa dif'casă în casă, bătînd din palme sau pocnind * Mârcat de atitudinea specifică a geto-dacilor de a răspunde morții cu rîs şi bucurie. Cuvîntul 
“din degete; în timp ce-asistența cîntă; „Paparudă, Rudă,/ Vino de ne udă...” etc. Paparudele” moş este, de altfel, de origine traco-dacică, In mod trădițional, se credea că sufletele morților/ 
“sînt stropite bine cu apă rece, se prefac a fugi, dar revin cu urări de noroc şi belşu, iar lumea "moşilor, după ce părăsesc mormintele in Joia Mare sau Seacă (cea de dinaintea Paştilor); se 
"le răsplătește cu daruri felurite: bani, alimente, făină (ţigăncilor li: se dau şi ţoale vechi). „preumblă printre cei vii, înapoindu-se la focul lor fie în ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (pe 
Paparudele nu sînt duse numai prin gospodării, ci şi pe la toate finținile de obşte de prin sat, alocuri: sărbătoare a "despărțirii de morți”, ținută la 7-sau 9 zile după Rusalii), 


„cărora le dau roată și unde însoțitorii le udă și mai abitir, La urmă, „straiul” vegetal e „dat pe 25 Rusaliile şi... călușarii. Sărbătoarea bisericească a Poporitii Sfintului Duh, la 50 de zile | 


apă” și se încinge cite-o petrecere de fete și flăcăi. Credinţa nestrămutată este aceea că “ după Paşte (de unde şi denumirea paralelă de Cincizecime), urmată imediat de cea a Sfintei 
„fetiţele deschid ploițele”. Se poate „face Paparuda” şi-n alte zile: dacă în vechime se pare Treimi, poartă în popor numele de “Rusalii”, Duminica de Rusalii se numeşte şi Duminica 
„că ceremonia era totuşi condiţionată de o zi de, sărbătoare (una din Joile Verzi; zilele de” Mare. Acum se sfințesc hotarele, se adună tinerii la hore şi se fac, iarăşi, “înfrățiri” şi 
Rusalii; Armindenii ș, a,), mai recent se practică (atit cit se mai practică) ori de cite ori seceta * “însurățiri”. Cu Rusaliile se încheie ciclul pascal, uri popular stă în legătură, desigur, cu 
0 reclamă, gta ; i | 7” Vechea sărbătoare romană Rosalia, cind se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta 
15 Măteălăul (în Duminica Tomii, sau în lunea 'ori marțea următoare). Duminica Tomii, S-au adăugat fel de fel de alte tradiții (ca Rusalcele Slave, un fel de zine ale apelor, asemănătoare 
numită și „Paştele cel mic”, imediat următoare Duminicii Învierii, se suprapune cu obscura | Sirenelor), inclusiv o umbră de creştinism popular (Rusaliile ar fi, bunăoară, fiicele lui “Rusalim 


ă a . U $ 4 3 A . PA a x. | ş a 
sărbătoare folclorică a Mătcălăului (despre care se spiine prin unele părți că ar fi „(tatele mai  ÎMPărat”, personificare folclorică a Ierusalimului biblic), Rusaliile, considerate îndeobşte 


mic al Paștelui"), Nevăzut oamenilor păcatoșiți; Matcalul e'o făptură itinerantă, jumătate — Lotuna cu lelele, sint zine rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau minţile. Pentru a se feri de 


omenească, jumătate îngereasca. Se face pomană pentru morți, lar tinerilă ţin ca zi a + Ele Oamenii trebuie să poarte asupra lor frunze de pelin, îăr dacă le întilnesc, să evite Să le 
înfrățirii, care se poate face „pe păr”, „pe singe”, „pe'cruce"!, „pe pline”, „pe pal”, „pe datul vorbească. Fiind Zine ale apelor, de ziua lor e bine Să nu te scalzi, căci te paşte înecul. Legat 
miinii” etc. Pentriu frăţia „pe păr”, bunăoară, viitorii ;,fraţi” sau viitoarele surori” își rup cîte” de Rusali | este şi faimosul joo al căluşărilor (executat de cete de Măcăi constituite anume cu 
un fir de păr şi le îngroapă laolaltă, zicînd! „Să fim firtaţi/surate pînă la'moarte!”. Pe alocuri 4965! Pr ilej), dans ritual de origine străveche şi neclară, cu funcţie magică, pe de o parte 
este“invocât Mătcălăul însuși (după nume, parcă un fel de spaţiu miatrielal personificat):  atronat de iele, pe de altă parte capabil să vindece relele aduse de acestea. În Descrierea 


Măteălău, Matcalău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău! Ca și noi, cît vom Moldovei (cap. XVII), D Cantemir nota: "Mulțimea superstiţioasă ctede că ei [călușarii] au 
trăi/ În'tot anul te-m cinsti? [...] Ca mătcuţe ne-om nuimi/ Pînă-ni lume vom trăit”, “puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a așternut 


îi Di nud | | RU Amt, „+ “la pămînt, aceia încep săriturile lor şi, iu î i 
E Paştele Blajinilor (tot în Duminica Tomii, sau în lunea următoare); Blajinii sau iazul la Ana la nicio DI "A ui Alert Mila în a la, Ş Dicu si i IE 
RER f d plz de creștini su locu fete bă Bene ler ma er Apafi i : i e citeva cuvinte anume ticluite 


hi EA LA a ll: Da puii! PE Adi Şi poruncesc bolii să iasă”, Dacă bolnavul nu se lecuieşte nici i ii ar 
Simbetei, care cică ocolește de trei ori pămîntul, „ca un șarpe făcut de trei ori colac”, Ei s-ar scăpare. ++ tote d i ul căii 0 Zice A ie Nu, at? 
trage, zic unii. din cei care, atunci cînd Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să Răzvan CODRESCU 


n AI j 





leuştean. Se | 











PUNCTE CARDINALE 


Z 
/) 


„INTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ CINEVA 


PRETENȚIADEA 
ORICE CREDIT ŞI 
FĂRĂ IMPORTA 
ÎNȚELEAGĂ; DA 
NOUĂ, 


-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎȘI PIERDE 
ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ SE VA REDUCE LA UN SOL DE FANTEZIE 

NȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E ADEVĂRATĂ, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
CĂ E FALSĂ, NU E NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 
PENTRU CĂ ADEVĂRULNU E UN PRODUS ALSPIRITULUI UMAN, CL EXISTĂ INDEPENDENT DE 


NOI. NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


III. RECURS LA QABBALA 


(Urmare din numărul trecut) 


In Keter. Dumnezeu rămâne ascuns în transcendența 
Sa. Este Unul. trecerea din Nefiinţă în Fiinţă. În Hokkmah 
(Inţelepciune) Dumnezeu Se contemplă. Este gândirea 
divină ce cunoaște nonmanifestarea. E numită 7afă! Suprem. 
Binah (Inteligența) e oglinda divină ce cunoaşte 
manifestarea. E numită Mama Supremă. & 

Aceste prime trei sofirot, unite fără a se confunda, 
distincte fără a fi despărțite, sunt numite Marea Faţă Divină. 
Următoarele șapte sunt numite Mica Faţă. Ele sunt 
arhetipurile pe care se structurează cele şapte zile ale 
Genezei. 

Prima energie câre apare este Hesed, Îndurarea, 
Harul, Iluminarea. Este reflectarea a înțelepciunii, iar Din 
(Legea), a Inteligenței. Ambele se varsă în 7ipherer 
(Frumuseţea), inima divină, centrul tuturor armoniilor divine. 

Netsah, reflectare a lui Hokhmah şi Hesed, este 
puterea victorioasă din care iese Hod (Gloria), Maiestatea 
divină, reflectare a Inteligenţei şi Legii. Ambele dau naştere 


lui Yesod, temelia, echilibrul, reflectarea lui Keter şi Tipherer. 
Malkut este fecunditatea lumilor cuprinse în ultima sefira, 


Împărăția, Marele Recipient numit şi Soția Regelui Divin 
sau Fecioara lui Israel, în care coboară Keler, Tiphret şi 
Yesod. De aici, totul se reîntoarce în Keter, Keter şi Malkui 
măi sunt numiţi şi Regele şi respectiv Regina: 

Prima triadă (Aeter. Hokhmah, Binah) reprezintă 
sfera divină, a doua triadă (Hesed, Din, Tiphert) reprezintă 
Pneuma, Duhul, iar a treia triadă (Nerzah, Hod, Yesod) 
reprezinta Sufletul, Psyhe, adică psihicul. Malkut este corpul 
biologic, trupul. Între aceste planuri ale ființei umane şi ale 
Creaţiei există numeroase schimburi energetice şi 
informaţionale în ambele sensuri, de la spirit (Pneuima) la 
Suflet (Psyhe) și la corp, iar apoi invers. 

Adesea însă observăm că nu fiinţa spirituală (soarele 
interior) ne hrănește ființa psihofizică, ci din contră, 


cele care aduc ploaia sau timpul frumos la nivelul plexului 
nostru solar, Se spune că omul trăieşte de-a-ndoaselea, 
plexul solar fiind sclavul informaţiilor venite de jos; Valorile 


Absolutul de sus, 

Trecerea de la o triadă la alta se face prin două 
vaduri sau porți. Trecerea de la Psyhe la Pneumă se face 
prin Poarta oamenilor. simbolizată în Tradiţie de trecerea 
Mării Roșii, intrarea lui Noe în Arcă, Botezul creșțin. 
Trecerea de la Pneuma la sfera divină se face prin Poarta 
zeilor. trecută doar de lisus Hristos prin Moartea și Invierea 
Sa pe Golgota. Cu el vor trece la Parusia toţi cei Aleşi, 

Omenirea în lumea modernă se află însă, din păcate, 
' înaintea primei porți, la nivelul Psyhe, triada Netzah, Hod, 
Yesod, şi de aceea ne vom ocupa mai mult de acest nivel al 
ființei noastre și de problemele lui. 

YESOD. Primeşte energiile de la primele opt sofirot, 
pe care le face să înflorească în Ma/kul, Yesod îl conţine pe 
Yod, secretul Numelui, Vârsta sa e adolescența, când Omul 
işi descoperă eul, personalitatea, care îl ip să 
îndepărteze cârjele parentale. Adolescenţa poate fi v rsta 
celor mai înalte exaltări mistice, ce se pot investi in cl Al] 
religioase, politice, patriotice, artistice, moroasc, ia : 
ordin erotic. De aceea adolescentul poale diviniza obicctu 
exaltării sale. confundându-l - cu Numele. Tot acum se 





senzațiile (Pământul, Malkur) şi emoţiile (Luna, Yesod) sunt 


de jos capătă astfel forța de absolut capabilă să înlocuiască | 


petrece şi o hipertrofiere sterilizantă a Eului, coborârea 
devenirii la nivelul banalizării. Ori, cum ar fi zis Noica, 
devenirea întru devenire în locul devenirii întru fiinţă. Mult 
timp omul rămâne fixat aici, fie în refularea cauzată de o 
atmosferă interdictivă, fie în divinizarea acestei energii vitale, 
a Eului. 

Fiind o sefira a căii de mijloc, e expresia echilibrului 
şi armoniei — coincidentia oppositorum. Yesod mai înseamnă 
şi justețe. O parte din energiile acestui etaj trebuie consacrate 
construcției Numelui. Aici, asceza văzută ca O constrângere, 
ca şi refuzul ascezei, sunt false. Yesod e plăcerea, dar nu 
numai cea sexuală. Treptat, Omul cunoaşte diferite plăceri, 
până la suprema plăcere-iubire de Dumnezeu. La Botezul 
lui lisus Hristos, Dumnezeu mărturiseşte că Aceasta este 
Fiul meu şi în El Îmi găsesc plăcerea. Când şi omul devine 
iubire, are loc cununia divino-umană, al cărei arhietip e lisus 
Hristos, 

De această sefira e legat ritul circumciziei. Aşa cum 
la un copac trebuie tăiate ramurile de jos pentru a creşte 
ramurile de sus şi ca seva să înflorească în rod, la fel Şi Israel 


rodul său, lisus Hristos (vezi. arborele lui lesei din frescele 
mănăstirilor din Bucovina). Avraam şi aici lesei sunt Yesod-— 
Temelia vieţii. Pielea care se taie în ritul circumciziei este 
Haina de Piele în care Omul e silit să trăiască după cădere. 


Tăierea ei dezveleşte carnea (Basar), Rodul, Numele, 


Lumina din noi. La nivelul Omenirii, pielea este loan 
Botezătorul, omul în haina de piele ce trebuie să scadă pentru 
ca lisus Hristos — Rodul — să se manifeste plenar. Acesta e 
momentul tăierii capului Sfântului loan Botezatorul, 


circumcizia întregii Omeniri. În noi ea e circumeizia Eului 


pentru a ajunge la adevăratul Nume, adevărata persoană, de 
la chip la asemănare (de aceea loan spune: Eu trebuie să 
scad, iar El să crească). i A Flu 

HOD. La nivelul arborelui cunoaşterii, altriunghiului 
inferior, următoarea sefira, în ordine ascendentă, este Hod — 
Gândirea la nivel psihic, posesiunea, ce își are sediul la nivelul 
rinichilor, mai ales al celui stâng. Neîmplinită, adică 
neorientată spre Yahwe, această sefira a părţii feminine din 
noi devine logică a căderii, raţionalism îngust, reducerea 
tuturor lucrurilor la concepte inoperante, care nu-l vor putea 
scoate niciodață pe om din lumea căderii, dar care se poate 
transforma în aventura căutării Numelui în noi înşine, 

O gândire neorientată ascendent creează sisteme 
filozofice pur umane, algebrizări de tot felul, nefolositoare, 
care cu timpul îl prind pe om în labirintul lor. Hod investit 
doar în olimpiade şi examene secâtuieşte şansa noastră de a 
descoperi sensul, Pentru că îl menţin pe om la nivelul lui a 
avea și nu-l îndreaptă spre a fi, Or, a avea nu înseamnă doar 
bogăţie exterioară, avere, lăcomie; există şi un a avea 
cunoștințe, cultură, o bogăţie interioară, dacă nu reuşim să 
renunțăm și la ele la timp. A se vedea rolul adesea nefast al 
universităţilor moderne în descoperirea sensului vieţii. Ele, 
desigur, oferă cunoștințe certe, securizante, dar care nu pol 
înlocui adevăratul sens al vieţii, Abia când renunţă le ele şi 
trăieşte pentru un timp absurdul, omul intră pe calea Numelui. 
pe care îl descoperă treptat, Hod construieşte o lume 


„cerebralizată, algebrizată, atunci când nu este pe drumul 


implinirii, ca şi lumea modernă, carteziană în structurile ei 
profunde. | 


Adesea deznădejdea poate fi începutul nădejdii, 
renunțarea la o civilizație exterioară poate fi condiţia 


Mai 2008 Nr. 5/209 PAG; 13 





descoperirii adevărului superior. Dar ceea ce este 
înțelepciune pentru om, e nebunie în fața lui Dumnezeu, 
așa cum Înţelepciunea divină pare în fâța oamenilor nebunie. 
Când omul se înconjoară cu științe lumești se închide într- 
un * labirint pe care el însuşi îl creează. Când nu devine 
posesie a Numelui, //od îl face pe om să se piardă la nivelul 
orizontalităţii. 

NETZAH. Este ultimul sofira în ordine ascendentă, 
la nivelul arborelui cunoaşterii. EI simbolizează, puterea 
sub toate aspectele ei. Iniţial ea ar trebui să se manifeste ca 
putere asupra legilor căderii, cu condiţia regăsirii normelor 
ontologice. Dar în absenţa acestora, cosmosul îi devine ostil, 
iar omul încearcă să-l domine prin forță, ca şi civilizația 
modernă care s-a lăudat că a supus natura, neştiind că relația 
cu ea trebuie să fie una de prietenie, de dragoste. 

În afara legilor ontologice, puterea devine eroism 
exterior, manifestându-se ca voință, ambiţie. investite în 
întrecerea cu ceilalți, prin ignorarea singurei întreceri 
împlinitoare: cea cu tine însuți. Astfel, omul devine o fiară 
salbatică şi nu împăratul cosmosului. Atunci omul cade la 
nivelul celorlalte vieţuitoare, care îi devin concurente, semn 
al neintegrării semnificației acestei sefira. 

„Să ne amintim de relatarea lui Evgraf Kowalevski 
(Monseniorul Jean) privind galeria strămoşilor. Pe de o parte 
eroii, care au avut Simţul onoarei, iar pe de altă parte sfinții, 
care nu au avut simțul onoarei. Cele două categorii se înscriu 
în cele două moduri de raportare la sefira puterii. Cel care 
nu a împlinit această energie, nedepăşind arborele cunoaşterii 
binelui şi răului, şi care îşi investeşte energiile în conflicte 
exterioare, şi cel ce şi-a integrat energia-informaţie a acestei 
sephira şi se lipseşte de exercitarea oricărei autorități 
exterioare, Pentru el mai au autoritate doar legile ontologice. 


orez „ce se i simţite din interiorul fiinţei sale profunde. 
site ape (Probe ca Ata Pintea Ce bă EA Se i i 3 da VERLAG il ut : [ 
e circumcis, pentru ca energiile divine să se împlinească în 


PERS eim linirea Puterii se manifestă şi în consumarea 
energiilor individuale sau colective în idealurile politice. De 
asemenea, se manifestă în vanitate, în dorința de a fi lăudat, 
în gelozie, în emotivitatea devoratoare. Ele decurg din relaţia 
cu celălal. set 

Apusul, centrat pe onoare, i-a dat sabie călugărului, 
întrucât chiar Biserica Romano-Catolică purta sabie. A 
organizat cruciade pentru eliberârea Ierusalimului exterior, 
necultivând însă pe cel interior, lăsat pradă măracinilor unui 
psihism ce nu se mai hrăneşte din legile ontologice, un 
psihism depășit de ordinea arhetipală. Uitând că lerusalimul 
este cetatea păcii interioare, care nu mai eraun ideal decât 
pentru câțiva. 

In acelaşi timp ia amploare în Răsărit mişcarea 
isihastă, ce punea accentul tocmai pe isihie, pe pacea 
interioară, pe liniştea sufletului (adică a psihicului) prin 
integrarea lui în normele ontologice. Post, rugăciunea inimii, 
Liturghia Euharistică — adică viață duhovnicească. 

Evagrie Ponticul scria că dacă Împărăţia certirilor 
este contemplarea ființelor şi ea, după cuvântul Domnului, 


ca “se află înăuntrul postru”, şi dăcă lăunurul nostru se află 


sub Stăpânirea demonilor. atunci pe drept se zice că filistinil 
au pus stăpânire pe Pământul Făgăduinţei. 

Deci adevăratul Ierusalim € în noi înşine şi pe acela 
trebuie să-l despresurăm de filistini, adică de păgâni, de 
buruienişul gândurilor necurate, de mărăcinii psihici care 
cuprind palatul interior atunci când grădina nu e înarijită. 
De aceea lisus apare ca grădinar în dimineaţa învierii. 

Dincolo de buruienişul acesta aşteaptă să fie scoasă 
din somnolență Frumoasa din pădurea adormită, căre nu e 


alta decât sefira Tipheret, Frumuseţea interioară, Inima fiinţei, | 


plexul solar. Doar cel ce se aventurează pe acest drum 
presărat cu mărăcini, pe care îi răpune cu sabia cugetului 
curățat de patimi, îşi desăvârșeşte drumul spre devenirea 
înțru fiinţă, îşi cultivă eroismul interior, Ceilalţi îl manifestă 
în afară, neînțelegând că. împresurarea lerusalismului de 


câtre sarazini era un simbol pentru ceea ce se întâmpla în ei |. 


înşişi, Astfel au adus ei în Răsărit doar durere şi suferință, şi 
au plecat mai eretici decât au venit (vezi Templieri). 


(Va urma) 


"Viorel ROȘCA 














PAG. 14 Nr. 5/209 Mai 2008 


DE TERMINISMUL 


PUNCTE CARDINALE 


Winrich Alfred Lâhr 


GNOSTIC RECONSIDERAT *(11) 


(Urmare din numărul trecut) 


N, | 


2. Clement Alexandrinul şi Origen 


Clement Alexandrinul avea parte de o cunoaştere directă a surselor gnostice, în 
special a celor valentiniene, şi ştia că formula „izbăvit de natură” (phusei s6zomenan) face 
referire înainte de toate la elementul pneumatic, al sufletului, Însă Clement cunoştea și 
opera lui Irineu, iar diferite puncțe din ereziologia sa par a fi datoare polemicilor anti- 
gnostice ale episcopului din Lyon [1]. 

Având în vedere acest lucru, este remarcabil de observat cum Clement foloseşte 
imaginea ereziologică a lui Irineu cu privire la determinismul valentinian pentru a pune în 
perspectivă ereziologică fragmentele originale ale lui Valentin. Basilide şi ale fiului şi 


| elevului său Isidor. De pildă, interpretând şi criticând fragmentele lui Basilide şi Isidor, 


Clement nu încearcă niciodată să descopere stafia „determinismului gnostic” de sub cele 
mai nevinovate deghizări [2]. 

În primul pasaj din Stromate (Str. 11.10,1 sqq.) unde argumentează în mod explicit 
împotriva „determinismului gnostic”. Clement foloseşte tocmai cele două argumente pe 
care le-a întrebuințat Irineu: Pe de o parte, determinismul lui Basilide şi al lui Valentin 
distruge responsabilitatea morală a credinciosului, negând astfel diferența autentică dintre 
credinţă şi necredinţă [3]. Pe de altă parte, face inutilă activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu 
şi a Fiului Său, Domnul lisus Hristos [4]. | 

Însă Clement dezvoltă aceste puncte într-un mod particular; Pentru el, 
determinismul gnostic amenință întreaga iconomie pedagogică a. lui Dumnezeu, Acesta 
reduce fiinţele umane la nişte marionete trase de fire [5]; îl înfăţişează pe Dumnezeu ca pe 
un mecanism, de distribuție, care determină dinainte natura bună sau rea a fiecărei, ființe 
umane. Clement descrie determinismul gnostic al lui Valentin, Basilide şi Isidor în termeni 
stoici [6]; însă nu exprimă în mod explicit legătura presupusă dintre stoicism ŞI erezie [7]. 


” Articol publicat în Vigilae Christianae, 46 (1992), E. J, Brill, Leiden. /N. tr] | 


|. C/. A. Le Boulluec, La notion d 'heresie dans la literature grecque Ile-lile siccles,.. 


4. II: Clement d Alexandrie et Origene, Paris, 1985, p..409 saq, A. Le Boulluec arată 
faptul că critica lui Clement la exegeza gnostică din Sr VII.94 sq. este influențată de 
Irineu. Un alt exemplu al acestei influenţe poate fi observat în Sr 1]1.1.1 sqq. Acolo, 
Clement încearcă să explice învăţătura valentiniană şi basilidiană despre căsătorie şi 
sexualitate; acestuia îi lipseşte în mod clar citatele corespunzătoare din scrierile originale 
ale lui Valentin. Astfel, el menţionează sizigiile valentiniene ca fiind un indiciu al atitudinii 
pozitive a lui Valentin față de căsătorie (Str. I1I.1.1, cf. Irineu din Lyon, Maer. 1.6.4). 
Continuă prin a cita un pasaj din Etica lui Isidor, pe care se pare că îl consideră destul 
de acceptabil din punctul său de vedere (Sr. IIL.1,1-3, 2). După aceea, remarcă faptul că 
l-a citat pe Isidor pentru a-l respinge pe libertinistul Basilide prin vocea propriului lor 
precursor. După Clement, basilidenii sunt libertini fiindcă susţin doctrina determinismului, 
gnostic (Sr [11.3.3). Insă această observaţie pare a fi un clișeu ereziologic; Clement era 
conștient că Irineu consideră determinismul gnostic ca fiind rădăcina ideologică a 
libertinismului; în plus, el ştia foarte bine că, potrivit lui Irineu, basilidenii erau libertini, 
Cf. Irineu, Faer 1.28.2. Astfel, Clement a încercat să pună în echilibru informaţiile obţinute 
direct despre Basilide şi Isidor şi clișeul ereziologic de mâna a doua lăsat moştenire de 
către predecesorul său. | 

2. Pentru a valida această afirmaţie pe deplin va trebui să analizăm fragmentele lui 


Basilide și Isidor în cele mai mici detalii. Aici este suficient să indicăm faptul că Clement” 


pare să nu poată cita vreun fragment original al lui Valentin, Basilide sau Isidor în care 
să fi fost folosită de fapt expresia p/ysei sâzomenon. Clement are probabil dreptate 
atribuind această expresie valentinienilor, cf, Str, 11.10,2/exc. Thdor. 56.2-3(c/.J. MeCue, 
în: 7he Rediscovery of Gnosticism 1 [ed. B. Layton], Leiden, 1980, pp.404 sqq.). În alte 


„pasaje relevante, însăşi formularea lui Clement pare a indica faptul că el foloseşte 


această expresie ca pe un clișeu ereziologic pentru a pune fragmentele originale în 
perspectivă, cf. Sr, 11.115.1; 111.3.3; 1V.89.4; V.3.3; V.3.4. În pluș, este interesant de 
observat cum Clement încearcă să denunțe perspectiva lui Basilide despre teodicee şi 


martiriu ca fiind „deterministă” (€/ A. Le Boulluec, op. cit., pp. 307-308), deşi textul din 


fragmentul lui Basilide nu cere o astfel de interpretare, cf. Si 1V.81.-188,5. O strategie 
asemânătoare poate fi observată în atitudinea lui Clement faţă de concepțiile despre 
psihologie/antropologie ale lui Isidor, cf Str. 11.110,4-113:3. C/, de asemenea, C. 
Markschies, Valentinus Gnosticus? — Untersuchungen zur valentinianischen Gnosis 
mit einem kom- mentar zu den Fragmenten Valentins, Diss, theol., Tibingen, 1990, 
passim, gh 
3, Cf, Str, 11.11. (Stăhlin-Frichtel-Treu. Il | 1821544.) 
"4, CL, Str. 11,11,2 (Stăhlin-Fruichtel-Treu, 11 118,31-119,3). C/,, de asemenea, D. Amand, 
Op, cit. pp. 258-274, mai ales 272 sg, | 
5. Pentru această metaforă, c/. Marcus Antoninus 2, 1.4: 3,16.2,6.16.1;628:7,3,1 (Theiler), 
Porfir, apud Stobacus, 2.8.40 (Wachsmuth, [1] 67), 
6. Cf. mai ales Clement Alexandrinul, Str, 11.1 1.1 (Stăhlin-Fruchtel-Treu, II 118.27-30) 
7. Acest lucru corespunde cu observaţia lui A. Le Boulluec potrivit căreia Clement — 
spre deosebire de Irineu = nu consideră că ereticil sunt influenţaţi direct de filozofia 
greacă, cf. A. Le Boulluec, op. cit, p. 272 sq, 288 sqq. În plus, este important de 
observat că Clement este foarte reticent în ceea ce priveşte determinismul stoic. El mai 
"degrabă subliniază faptul că atât platonicienii cât şi stoicii descriu facultatea 
asentimentului (sygkatathesis) drept eph hgmin, ct, Sir. 11.54.5 (Stăhlin-Friichtel-Treu, 
II 142.25-26). Cf., de asemenea, observaţiile noastre de mai sus (n. 14). | 
8. CE Sr. LII, l;cf, Aristotel, EN 10944; 11134 10; SVFIV (M. Adler), sv. 


În plus, este interesant de observat cum încearcă Clement să exorcizeze năluca 
determinismului griostic prin argumente filozofice extrase din mai multe surse: Pe de o 
parte, acesta foloseşte conceptul aristotelic şi stoic al lui proairesis pentru a accentua 
libertatea esenţială şi responsabilitatea morală a credinciosului [8]. Pe de altă parte, acesta 
foloseşte conceptul stoic sygkatărhesis [..asentiment”. ..consimțământ”, „acord” — la stoici 
fiind asentimentul dat de minte propriilor percepții = n. 4] pentru a se opune determinismului 
(Str. V.3.3) [9]. „Asentimentul” este acea facultate a sufletului care îi garantează libertatea 
şi responsabilitatea morală. Aşadar, facultatea asentimentului este, de pildă, un factor 
decisiv în lupta spirituală împotriva ispitelor demonice (Sr 11.111.3-4); face ca fiinţele 
umane să fie umane în cel mai înalt sens. 

Preluând termenul stoic sygkatathesis, Clement aduce în joc o altă faţetă a vechii 
dezbateri filozofice cu privire la determinism: Crisip a apărat poziţia stoică împotriva 
criticilor Academiei făcând deosebirea între cauzele antecedente interioare şi exterioare, 
primare şi secundare, Cauza primară trebuie întotdeauna să fie situată în interiorul omului; 
este exact facultatea asentimentului din suflet [10]. 

Totuşi, recursul lui Clement la termenul stoic sygkararhesis impotriva lui Basilide 


şi a lui Valentin nu s-a dovedit tocmai un argument puternic şi util. Pe de o parte — aşa cum 


Clement însuşi arată — Basilide a folosit de asemenea exact acest termen pentru definiția pe 
care i-a dat-o credinței (pistis): potrivit lui Basilide credința este un asentiment (sygkarathesis) 
faţă de lucrurile care nu sunt percepute prin simţuri [11]. Pe de altă parte = şi încă şi mai 
important — accentul pus de Clement asupra facultății asentimentului proprie sufletului nu a 
avut nici un folos împotriva poziţiei care încerca să argumenteze pe baza naturii sufletului. 
Critica lui Clement putea fi respinsă uşor arătând că natura (physis) unei persoane nu este 
ceva în esenţă diferit de facultatea asentimentului rațional al acesteia; natura unei persoane 
raționale este desăvârșită exact în această facultate a asentimentului. 

Origen pare să ridice problema determinismului stoic pornind exact de la punctul 
unde s-a oprit Clement. În timp ce Clement a făcut o combinaţie între poziţia lui Basilide şi 


su „Cea valentiniană afirmând că ambele perspective susțin mântuirea prin natură a unor oameni, 


Origen îl adaugă pe al treilea mare eretic de secol doi. Marcion. În scrierile lui Origen, trio- 
ul Valentin, Basilide şi Marcion se găsește la tot pasul [12]. lar Origen îi atribuie în mod clar 
Şi lui; Marcion,determinismul enoști, [13] segshval aim tear DERRa, ă 

In De principiis, Origen preia şi dez oltă sugestia. lui Clement potrivit căreia 
libertatea şi responsabilitatea ființelor umane poate fi apărată punând accentul pe capacitatea 
de alegere morală sau de asentiment a sufletului [14]. Origen susţine că suntem desigur 
supuși ispitelor, exterioare. dar că totuşi putem să le rezistăm dacă am primit o instruire 
adecvată [15]. Origen apără această poziţie împotriva altor două poziţii extreme: Se sușține 
că vom fi liberi numai atunci când nu vom. mai fi supuşi deloc influențelor exterioare. iar 
cealaltă pune întreaga vină pe seama caracterului înnăscut al ființei umane. Împotriva 
ultimei poziţii Origen susține că aceasta este contrară experienței: îndrumările pedagogice 
pot provoca o schimbare de caracter [16]. 

Insă —după cum bine se ştie — Origen nu se opreşte aici. Asemenea lui Clement, 
acesta presupune că, în concepția ereticilor, Dumnezeu a creat ființele umane cu naturi 
diferite. Pentru a contracara, această afirmaţie, Origen speculează asupra posibilităţii ca 
sufletele însele să fie responsabile de deosebirile ce există în condiţia lor actuală. Aceste 
deosebiri nu se datorează unor naturi diferite, ci sunt rezultatul alegerilor morale diferite pe 
care le-au făcut în existența lor anterioară [17]. (Va urma) 

O, În româneşte de 
Alexandru ANGHEL 


| Li LI! 





9, Însă, cf. Clement ot Alexandria, Str. 11.54.5 (Stâhlin-Frichtel-Treu, [1 142.25sq.), care 
ar putea să sugereze că conceptul syghatathesis a fost folosit şi de platonicienii 


„contemporani. C/. Numenius, Fr. 45 (Des Places,91-92). 


10. Cf. SVF 11974 (v. Amim 282 sq.) = Cicero, De fato, XVII sq. (39 sq.). 
11, Cf, Str. 11.27,2 (Stăhlin-Friichtel-Treu, Ul 127.19-2] ), 
12, C/. A, v. Hanack, Der kirchengeschichiliche Ertrag der exegetischen Arbeiten 


Origenes II (TU 424), Leipzig, 1919, pp. 54-81, 


Le Boulluec, op, cit., 510-511 (n. 242; 243), Pentru Marcion ca propagator al 
determinismului gnostic, cf. Origen, Comm. in Rom. IV.12 (PG, 14 10024); Princ. 1.9.5 
(Gârgemanns- Karpp, 409). C/, de asemenea. Ongen, Philocalia 25; 27 (Junod [SC 226] 
214 sq; 274 sq.)! În timp ce în Philocalia 25 este tratată pe larg doctrina preştiinței 
divine, Philocalia 27 se ocupă de învârtoşarea inimi Faraonului. Pe de o parte, Origen 
îi atacă pe mareioniţii care considerau că învârtoşarea inimii Faraonului este opera 
demiurgului cel drept; pe de altă parte, îşi îndreaptă polemicile împotriva doctrinei 
nosțice despre naturile diferita, Cf, de asemenea, excelenta introducere a lui E. Junod, 
SC 226, 72 sqgq 103 sqq. 

14, C/, Origen, Prine. UI, 1.4 (Gorgemanns-Karpp, 468, 12 sqq.). Cf. de asemenea, Origen, 
Prince, 11, 1.2 (Gorgemanns-Karpp, 464 sq.); Origen, Jo, XIII, 10,64; Clement Alexandrinul, 
Sir. ÎL, 110.4 sq. (Stăhlin-Frichtel- Treu II 173.17 sqg.). Cf., de asemenea, Ph. ]. van der 
EI)k, „Origenes Verteidigung des freien Willens in De Oratione 6,1-2", Vigiliae 
Christianae 42 (1988), pp, 339-351. | 

15, C(. Prine, UI. 1.4 (Gorgemanns-Karpp, 470). 

16, Cf, Prince. UL. 1.5 (Gorgemanns-Karpp, 472). 

17, Cf. Prince, 1I.1.23 (Gorgemanns-Karpp, 554); Princ. 1.9.6 (Gorgemanns-Karpp, 412). 
Însă, cf observaţiile prevenitoare ale lui M. Harl, „La preexistence des âmes dans 
I'oeuvre d'Origtne”, în Origeniana Quarta, Innsbruck-Wien, 1987, pp. 238-258. 


13. Pentru un rezumat al pasajelor unde Origen pomeneşte determinismul gnostic, cf. A. 











) 
RS 


Pamfil Șeicaru, erou al primului război mondial 


(urmare din numărul trecut) 


Armata română comandată de generalul Culcer se 
găsea depliată pe Dunăre şi în lungul frontierei cu granița 
'| austro-ungară, dar fără rezerve în spatele ei. Soldaţii români 
aveau ordin să oprească inaintarea trupelor inamice în Oltenia 
şi dacă românii ar fi executat ordinul dat, ar fi fost pentru ei o 
sinucidere curată. Vremea devenise neplăcută, iarna se 
apropia cu viteză şi armata inamică formată din divizia 
germană nr. 30, împreună cu divizia bavareză nr. |], era 
nevoită să spargă frontul român. Soldatul român le stătea cu 
încăpățânare în cale, el se bătea pentru salvarea patriei, iar 
armata germană avea nevoie de o ieşire. 

Comandantul frontului român. analizând situaţia în care 
se afla armata română. avusese curaj să propună Marelui 
Cartier General abandonarea Olteniei şi retragerea armatei 
române la răsărit de Olt, unde, eventual, soldatul român ar fi 
(inut armata inamică în loc. El înțelesese că forța de luptă a 
germanilor era prea mare, dotată cu armament modern, iar 
românii în Oltenia nu puteau opune o rezistenţă îndelungată, 
cum era ordinul. Singura lor speranţa era pe Olt şi înainte de 
a trece în Muntenia o puteau face, numai că ideea era greu 
de realizat. Moralul naţiunii ar fi fost distrus, ceea ce ar fi fost 
o nenorocire. Marele Cartier General român n-avea timp să 
aprecieze ce era de făcut, trebuia să ia o hotărâre și a procedat 


O DEZMINȚIRE 


Nu demult ne-a parvenit la Mânăstirea Petru-Vodă o 
carte intitulată Părintele Gabriel, un om îndumnezeit prin har, 
scoasă la Editura «Credinţa strămoșească» și apărută, » 


chipurile, cu binecuvântarea P. S. Calinic Argeșeanul și cu 
ajutorul Părintelui Nicolae Tănase, Am aflat mai târziu că aceste | 
binecuvântări nu au existat și că editorul nu a făcut decât să 
se folosească de aceste nume spre a-și face reclamă bună, Vrem 
să atragem atenția tuturor cititorilor de carte duhovnicească, 
și nu numai, că această carte nu are nici o binecuvântare din 





NOTA REDACŢIEI: 


PUNCTE CARDINALE 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist român 
al secolului XX 


cum s-a crezut că este bine. Generalul Culcer fusese înlocuit 
cu generalul lon Dragalina, comandantul diviziei Cerna, care 
pornise la o contra-ofensivă cu un rezultat zdrobitor pentru 
armata inamică. Sublocotenentul Pamfil Șeicaru, împreună 
cu batalionul său de dorobanţi mehedinţeni. participase la luptele 
de pe Jiu şi pe Muntele Leşul, reuşind să realizeze o victorie 
impresionantă. Cu iureşul său cunoscut, batalionul capturase 
sute de prizonieri, o grămadă de armament şi tot ce duceau cu 
ei. Numai că victoria aceasta izolată nu putea schimba situaţia 
frontului. Trupele inamice aveau armament modern şi puterea 
lor era fantastică. Armata română n-avea posibilitatea să reziste 
Şi să lupte împotriva acestui armament. 

Rupt de regimentul rămas la Cerna, tânărul sublocotenent 
Pamfil Șeicaru a luptat cu batalionul său în retragerea generală. 
până s-a ajuns pentru refacere în Munţii Vrancei. În timpul 
retragerii, Şeicaru nu era în stare să găsească cel puţin un 
singur cuvânt de încurajare pentru batalionul său. rămăsese 
foarte abătut şi se întreba singur unde îi va duce soarta. Plin de 
durere, gândea la luptele la care luase parte şi nu putea da un 
răspuns clar soldaţilor săi: Care va fi oare viitorul armatei 
române? Lupta trupelor române în Oltenia a fost memorabilă 
ȘI nimeni nu 0 poate contesta, dar victoria a fost plătită cu greu, 
reducând rândurile soldaților români. Cu ce folos oare? Faţă 
de viitor nu poale nimeni să-şi facă iluzii. Un adevăr pe care 
soldatul român l-a simțit în retragere până în măduva oaselor. 
Şeicaru plecase de la Cerna cu un efectiv de 230 soldaţi şi în 
Moldova ajunsese cu numai 85. Eroismul soldatului român cra 
fără preget, flacăra strămoşească îl ținea mereu treaz şi n- 
avea timp să gândească la pierderile suferite. Retragerea din 
fața inamicului îl durea imens, numai că o împotrivire contra 
armatei germane era inutilă. Soldatul român n-avea timp să-şi 
dea seama că preţul de răscumpărare al libertăţii putea fi plătit 
cu viața, el îşi făcea datoria şi lupta pentru apărarea naţiunii. 

Ofensiva armatei germane se generalizase, iar loviturile 
primite fără întrerupere din partea nemților, deveniți aroganți, 
pusese armata română pe gânduri. Războiul abia începuse şi 
arăta clar că o victorie hotărâtoare nu exista. Românul căzuse 
intr-o indiferență dureroasă şi începuse să creadă că o victorie 
contra armatei germane nu era posibilă. Rezistenţa lor nu putea 
să-i oprească pe nemți, n-avea efectul dorit. La toate acestea 
se mai adăuga și lipsa de cooperare a soldatului rus, care era 
foarte hotărâtor pentru armata română, Era lăsată să lupte 
singură, rusul uitându-se nepăsător la eforturile soldatului 
român. Bătălia de la Bucureşti, unde inamicul intrase victorios, 
fusese pierdută din cauza rușilor, iar soldaţii români îşi puneau 


Mai 2008 Nr. 5/209 PAG. 15 


întrebări peste întrebări și n-aveau nici un fel de dezlegare 
potrivită. Singura lor posibilitate rămasă era continuarea unei 
retrageri într-o regiune cu semne de întrebare, Cu asta se 
întărea convingerea că între germani şi ruşi existau tratative 
secrete, ceea ce, pentru români, reprezenta o situație aparent 
fără ieşire. Dacă între cele două naţiuni se ajungea la o 
înțelegere, pentru România ar fi fost o nenorocire. Pacea 
separată ar fi dus la împărțirea României între ruși şi austrieci. 
Atât mai trebuia! 

Tratativele secrete duse între cele două naţiuni au creat 
României de atunci probleme destul de grave. Românul se 
afla într-o situaţie fără ieșire şi, în caz că aliaţii românilor nu 
vor interveni, totul era pierdut. Spre fericirea soldatului român, 
n-au fost lăsaţi singuri. Generalul Berthelot ajunsese pe frontul 
din România, în fruntea unei misiuni militare franceze. Ca să 
ajungă în România trebuise să treacă prin Rusia, unde situația 
ţarismului nu era imbucurătoare. Francezii observaseră că 
ceva era în mişcare şi ofițerii din misiunea militară franceză 
văzuseră perfidia ofițerilor superiori ruşi la fața locului, ca şi 
ostilitatea ruşilor faţă de români. Observând situația din Rusia, 
nu mai înțelegeau nimic şi nu ştiau ce să facă. Neîncrederea 
în aliatul lor le provoca dureri de cap şi în fața ochilor vedeau 
greutăţile pe care le vor avea în viitor. Ajunşi în România, au 
şi pornit la reorganizarea armatei române. Ofițerii fuseseră 
repartizați statelor majore ale armatei române în grad de 
consilieri şi învățau soldatul român noile metode de luptă, ca 
şi folosirea noului material de război, fără să-şi mai bată 
gândul cu ce va urma. În scurt timp, soldatul român se 
adaptase la noua instrucție, învățase totul şi abia aştepta 
momentul să se pună în mişcare. 

Venirea misiunii franceze pe frontul din România a 
fost pentru soldatul român un ajutor neașteptat şi, fără îndoială. 
extraordinar. Combatanţii francezi, în număr de 1200, şi cei 
400 de ofiţeri, ajunşi pe frontul din România, şi-au făcut datoria 
cu aceeaşi abnegaţie ca şi soldatul român, fără să se întrebe 
unde se găseau. Pentru cele două națiuni latine inamicul era 
armata germană, care năvălise în România să-şi întindă 
supremaţia Şi în această regiune. Franţa voia să dovedească 
României o simpatie fără limite şi hotărâse să trimită 
armament de război prin Rusia, care, acolo unde era așteptat 
nu ajungea şi era reținut pe undeva prin imensul teritoriu 
rusesc, Robert de Flers, ataşat militar francez şi consilier al 
contelui de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei în România. 
se afla în comisia ofiţerilor francezi care căutau cu lupa 
armamentul pierdut în Rusia. A fost găsit tocmai în... Caucaz. 
S-au reîntors pe frontul din România cu mitralierele dibuite în 
Rusia, punându-le imediat la dispoziţia armatei române. Cel 
puțin francezii se ținuseră de cuvând şi cred că nu este nevoie 
să menţionez pierderile lor pe frontul din România. Au fost 
imense, iar medicii francezi îşi făceau datoria cu îngrijirea 
răniților şi combăteau cu îndârjire epidemiile de tifos 
exantematic, adus în țară de soldaţii ruşi. Mulţi medici francezi 
au căzut victime într-o țară străină, de care, probabil, nu se 
simțeau în nici un fel legaţi. (Va urma) 
Rent Al. DE FLERS 

(Miânchen) 


Nota Redacţiei: D-l Rent Al. de Flers a avut bunăvoința 
dea ne trimite ultima fotografie a lui Pamfil Șeicaru, cu 
care ilustrăm serialul, începând din numărul de față. 


DUHOVNICEASCĂ 


partea mânăstirii noastre, Această carte este plină de învățături 
mincinoase, neortodoxe, fiind rodul unor înşelări drăceşti. 
Credincioșii sub nici o formă să nu citească astfel de rătăciri. 
[...] Nădăjduim ca Editura «Credinţa strămoşească» să-și 

(|| recunoască vina de a se folosi, fără acordul nostru, de numele 
Mânăstirii Petru-Vodă şi de alte nume implicate fără nici un 
temei — cum ar fi cel al părintelui Nicolae Tănase — şi să-şi 
retragă cartea de la vânzare, iar pe viitor să fie mai atentă în 
cercetarea materialelor primite, 


Protos. Justin Pârvu 


În numărul pe luna aprilie 2008, la pagina 9, în ultima notă de subsol a articolului “Eroismul feminim românesc în secolul XX” (semnat de Răzvan Codrescu), pe penultimul 
rând, s-a perpetuat o regretabilă greșeală din sursa citată: “snopuri de paie” în loc de “smocuri de paie”, La sesizarea Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, facem aici cuvenita îndreptare, 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(2punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO48BRDE330SV02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Tipar: PMae/ S.R.L 




















PAG. 16 Nr. 5/209 Mai 2008 


S-au scurs 19 ani de la 
trecerea spre cele veşnice a celui 
pe care îl vedem în medalionul 
alăturat. Parcă a fost ieri. Dar de 
ieri pină azi s-au întimplat atit de 
multe lucruri încît este imposibil să 
le comprimăm printr-o metaforă 

Ne întoarcem, aşadar, la 
momentul concret al înființării, la 
Tirgu Mureş, a Fundaţiei Culturale “Vasile Netea”. Era în ziua de $ 
martie 1994. Obiectul principal al activităţii acesteia s-a stabilit a fi 
reeditarea operei cărturarului şi elaborarea unor studii pertinente privind 
viața şi activitatea sa istorică şi literară. 

Uşor de zis, greu de făcut. În aşa-zisa noastră economie de piaţă, 
extrem de originală ca formă de manifestare, cartea a devenit din ce în 
ce un produs nevandabil. Costuni man, resurse mici, interes comercial 
scăzut din partea editurilor, ce preferă mai degrabă publicarea unor 
tabloide de divertisment decit lansarea, riscantă băneşte. a lucrărilor de 
ținută şi rigoare ştiinţifică. 

lată însă că după (doar) 14 ani de aşteptare, o editură fără cine ştie 
ce putere financiară şi un grup restrins de oameni şi-au asumat riscul. 
Editura Ardealul din Tirgu Mureş a scos de curind de sub tipar volumul 
Vasile Netea — evocări şi bibliografie. 

O carte pe care o considerăm fundamentală pentru cunoaşterea 
unei opere întinse pe zeci de ani, cuprinzînd peste 40 de volume şi sute 
de studii, articole şi comunicări. S-au înhămat la realizarea ei Dimitrie 
Poptămaş şi Melinte Şerban, doi dintre cei mai fervenţi păstrători şi 
susținători ai memoriei cărturarului. 

De remarcat faptul că primul cumpărător al cărții — 30 de exemplare 
- a fost Primăria din Deda, comuna natală a lui Vasile Netea. 
Nemaivorbind de liceul din comună care îi poartă numele, unde profesorul 
Gh. Dărăban. redactor-șef al revistei Vanet, a pus pe băncile elevilor 
rodul vieții mentorului lor. 

Ce conţine acest rod? Mai întii o prefață succintă, dar lămuritoare, 
semnată de Dimitrie Poptămaş, preşedintele Fundaţiei. Apoi o sumă 
întreagă de evocări aparținînd unor nume ilustre ale culturii noastre 
academicieni, scriitori, publicişti — cum ar fi: Dumitru Almaş, Ovidiu 
Papadima, Pompiliu Teodor, Dan Berindei, Francisc Păcurariu, Dumitru 
Micu, Teodor Tanco, Alexandru Zub, Vasile Vetişan, Ilie Şandru, Vasile 
Dobrescu, N. M. Rusu, Mircea Popa etc. După care urmează bibliografia 
propriu-zisă, pornind de la primele scrieri publicate la Reghin, în 1933, şi 
pînă la ultimele dinainte de anul morţii, 1989. 

Nimic nu a rămas nerelevat de autori. Puţini ştiu că Vasile Netea s- 
a lansat ca poet, prin versurile intitulate “Melancolie de iarnă”, semnate 
cu pseudonimul Victor Lucrețiu, Să mai spunem că au căutat şi au găsit, 
in ziarele şi periodicele vremii, 1200 de referinţe?! Cîtă migală! Cită 
ardoare! Cit profesionalism! 

Revenind la evocări, ele sunt deschise de către Romulus Guga, 
prin “Alfabetul sfint”. Un veritabil eseu în care frazele întrebuințate fac 
de prisos orice alt comentariu: “Alfabetul de bază al sufletului românesc 
să fie vieţile și pildele istoricilor poporului care i-a zămislit. Numele dintii 
să fie ale lui Ureche, Costin, Neculce, Șincai, Maior, Xenopol, Giurăscu, 
Daicoviciu, Pascu, Netea şi atiția alții, care au dat strălucire cuvintelor” 
Reluind și mai apăsat aceste aprecieri apoteotice, cu un alt prilej, pe care 
îl veţi vedea descris în amănunțime: “Dacă în anul 1944 Vasile Netea a 
scris cartea De la Petru Maior la Octavian Goga, cuprinzind pagini din 
zbuciumata istorie a Transilvaniei, un alt istoric ar trebui să scrie 
continuarea acestei istorii, astăzi şi mai zbuciumată, cu titlul: De /a 
Octavian Goga la Vasile Netea”, 

Un capitol deosebit îl constituie cele două interviuri anexate 
“Origore Ploeşteanu în dialog cu Vasile Netea” şi “Toader Buculei în 
dialog cu Gelu Netea”, Primul se referă, strict, la vocaţia de istoric a 
intervievatului, al doilea avind o valoare exclusiv sentimentală şi de 
Viață, 

Ceea ce va reţine fără îndoială atenţia cititorului sunt fotografiile 
Diverse instantanee surprinse în diferite etape de viață parcurse de Vasile 
Netea. Cu deosebire cele în care apare alături de luliu Maniu, lon |. ( 
Brătianu, Dinu Brătianu, Corneliu Coposu. Fotografia medalion de pe 
copertă este o copie după medalia comemorativă realizată de câtre 
sculptorul Gh. Ador la | februarie 1982, cînd Vasile Netea a împlinit 70 
de ani. 

Inchei mulțumind revistei Puncte cardinale pentru toate ocaziile 
în care, de aproape 20 de ani încoace, a găsit spaţiu pentru readucerea în 
actualitate a memoriei sale, de atitea ori şi de atiţia alții pe nedrept 


ignorată. 
Gelu NETEA 


PUNCTE CARDINALE 





A TĂCUT ȘI 9 aia 
MONICA LOVII 


în de Vie Pw 
- 
Ș) 


La nici 2 ani după Virgil 2... 
lerunca (1920-2006), s-astins, totla Paris, O. 
şi partenera sa de viață și activitate i A 
culturală anticomunistă, Monica 
Lovinescu, marea doamnă a “Europei 
Libere” de dinainte de 1989, cea care a 
dus pe calea undelor una dintre cele mai 
susținute campanii împotriva minciunii 
şi abuzurilor “iepocii de aur”. O voce 
limpede și fermă, din speța celor care pot 
să tacă, dar nu pot să fie uitate. D-l 
Liiceanu şi-a exprimat părerea că “a 
murit în stil românesc; înconjurată adică 
de ignoranţa, indiferența şi uitarea 
noastră”. Cred că se înşeală, cum a mai 
pățit-o de cîteva ori în ultima vreme, din z 
pura şi simpla înclinație spre fronda ulcerată (sindrom intelectual al andropauzei dificile). A nu mai fi în 
actualitate nu înseamnă neapărat și a fi dat uitării. Monica Lovinescu nu mai era de ani buni în actualitate, 
vremea îi trecuse, cum ni se întîmplă pînă la urmă aproape tuturora, dar acest fapt n-a fost nici o clipă de 
natură să umbrească meritele prisositoare pe care şi le-a dobîndit “la vremea ei” şi care au făcut, în felul 
lor, istorie. Noi, cei care am crescut și ne-am format, paralel cu ordinea oficială, pe fondul sonor al 
diatribelor bruiate ale Monicăi Lovinescu, n-avem cum s-o uităm, căci a intrat în fibra noastră moral- 
intelectuală, ca una ce'a fost, timp de un sfert de secol, dacă nu neapărat conştiinţa, în orice caz vocea 
noastră mai bună. A avut de atitea ori dreptate, dar știa să fie seducătoatre şi cînd n-o avea... Ambasadorul 
Teodor Baconsky e mult mai aproape de adevăr atunci cînd afirmă că “inteligența critică” şi “intransigența 
etică” ce o caracterizau “vor rămâne pentru totdeauna în memoria noastră colectivă”, Cît despre cei mai 
tineri, ei n-aveau cum s-o uite, de vreme ce nici n-au ajuns s-o cunoască şi să com-pătimească sub aceeaşi 
cruce cu ea. Nu-i vina lor, nici vina ei. Vremea trece, rolurile se schimbă, prioritățile diferă, iar uneori şi 
vocațiile obosesc. E trista şi fireasca “logică” a vieţii. Monica Lovinescu însăşi înțelesese cu seninătate 
această “regulă a jocului”. lar d-l Liiceanu mai are timp s-o înțeleagă la rîndul său, într-o pauză tîrzie de 
deşteptăciune, care i-ar putea regla umorile. 

Pentru cei pe care a ajuns să-i facă atenți mai degrabă cu moartea decît cu viața ei nu-i de prisos, 
la fatala despărțire, să-i reschițăm traseul, fără glose critice sau sentimentale, ci doar cu reverenţa unei 
posterități responsabile. Fiică a criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), verişoară a 
eseistului Vasile Lovinescu (1905-1984) şi a dramaturgului Horia Lovinescu (1917-1983), Monica Lovinescu 
s-a născut pe 19 noiembrie 1923, în Bucureşti, unde-și va face şi studiile (cele medii la Liceul «Notre-Dame 
de Sion” și la Şcoala Centrală de Fete, cu bacalaureatul în 1942, iar cele superioare la Facultatea de Litere, 
cu licența în 1946). A colaborat de timpuriu la presa literară a vremii şi a manifestat un interes aparte 
pentru dramaturgie. Plecată la Paris în 1947, ca bursieră a statului francez, obține acolo azilul politic în 
1948 (anul în care în România se instala deplin dictatura comunistă). Activitatea radiofonică şi-o începe 
în 1951, la Radiodifuziunea Franceză (unde va funcționa, ca realizatoare de emisiuni literare și muzicale, 
pînă în 1975). Din 1962 a colaborat tot mai consistent la Biroul de Corespondenţă de la Paris al “Europei 
Libere”, pînă la închiderea postului (1992). S-a ilustrat, începînd din 1967, mai ales cu emisiunile în limba 
română “Actualitatea culturală” și “Teze și antiteze la Paris”, care în țară se ascultau clandestin şi făceau 
peste noapte opinie. În paralel, a desfăşurat o bogată activitate publicistică în presa scrisă (fie cea 
franceză, fie cea a exilului românesc), a făcut numeroase traduceri şi a contribuit din toate puterile la 
exportul autenticelor valori culturale româneşti în lumea de limbă franceză. În toamna lui 1977, Securitatea 
ceaușistă a încercat s-o elimine printr-un asasinat (nereuşind decit s-o bage în comă). După 1990, a 
revenit de mai multe ori în țară, iar Editura Humanitas i-a publicat cronicile radiofonice — Unde scurte — 
și alte scrieri (mai ales cu caracter memorialistic). În dialog cu Doina Jela a realizat volumul Această 
dragoste care ne leagă, evocînd figura mamei sale, Ecaterina Lovinescu (n. Bălăcioiu), arestată de comunişti 

la vîrsta de peste 70 de ani şi moartă în temnița de la Jilava, 
unde a și fost azviîrlită într-o groapă comună. În luna martie 
a, c., Monica Lovinescu şi-a donat statului român casa din 
Paris (rue Francois Pinton 8), “în serviciul comunităţii 
românești din Franţa, pentru promovarea relațiilor culturale 
dintre România şi Franţa şi pentru conservarea patrimoniului 
simbolic al emigrației româneşti din Franţa”, deşi şi-a 
exprimat pînă în ultimele clipe dezacordul cu politica 
postdecembristă de acasă. Decedată pe 20 aprilie, într-un 
spital de lîngă Paris, trupul i-a fost depus la Biserica Română 
din Paris şi incinerat pe 24 aprilie, Urnele cu cenuşa lui Virgil 
Ierunca şi Monica Lovinescu au fost aduse în țară, expuse 
temporar la Atheneul Român și apoi depozitate în Casa 
Lovinescu din Capitală (astăzi sediu al mai multor fundaţii 
şi cercuri culturale). Post mortem, Monica Lovinescu a fost 
distinsă cu Ordinul “Steaua României” în rang de Mare 
Cavaler, 

Cîţi mai sînt încă în viață dintre cei care nu i-au 
putut închide gura pe vremuri (deşi erau gata s-o facă fără 
nici un scrupul) îşi pot freca mîinile în amurgul nimicniciei 
lor: vocea “Doamnei de Fier” a exilului anticomunist românesc 
a tăcut, în sfîrșit. Dar nu cînd au vrut unii, ci cînd a vrut 
Dumnezeu (care cred că o va odihni şi-n neortodoxa urnă de 
cenușă, căci măsurile Lui sînt adeseori cu totul altele decît ale 
noastre)... 


Li 


& 
„19 pă 
a 





Răzvan CODRESCU