Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 1-2 (205-206), ian. — feb. 2008

Ca şi Goethe pentru germani, Eminescu este conştiinţa noastră mai bună. [...] Darul ce ni s-a făcut 
prin Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care-a înteles să fie om deplin. Cineva care n-a vroil să fie 


al doilea. 


credinţă 
iubire 
speranţa 


(Constantin Noica) 


ll] ANUL XVIII 
BE E Nr, 1/2 — 205/206 


Ianuarie 
Februarie 


Ea DE 
2008 
i A 24 PAG.-3lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


EMINESCU n 


Pta 


Luni 14 ianuarie 2008, la Sala Dalles din Bucureşti, o mină de oameni cu sensibilitate 
de dreapta, mai degrabă sufletişti decit mintoși, s-au adunat să dea curs iniţiativei — lăudabile 
în sine — de a-l omagia pe Eminescu în pragul zilei lui aniversare. La ora anunțată pe 
modestele afişe, la o jumătate de duzină de conferenţiari (printre care acceptasem în prealabil 
să mă număr şi eu) se strînseseră puţin peste o duzină de auditori, cei mai mulţi oameni cu 
părul alb, născuţi şi crescuţi în respectul față de Eminescu și de valorile naţionale. Cu inima 
strinsă, mi-am asumat, în loc să cedez eternei ispite româneşti a “aflării în treabă”, 
indelicatețea de a mă retrage. Aș fi avut destule de spus, dar nu celor puţini care veniseră 
acolo (şi care nu mai aveau de ce să fie convinși), ci celor mulţi — mult prea mulţi! — care nu 
erau Şi nu sunt aproape niciodată de faţă. Să mai fi fost acolo şi o a doua duzină, de tineri cu 
urechile deschise, ar fi fost un simpozion modest, dar cu rațiunea lui suficientă. Aş [i vorbit 
cu tristeţea că doar atit de puţini ne mai putem aduna întru Eminescu, dar cu nădejdea că 
sămința ar mai putea rodi, totuşi, în cutare inimă sau minte tinără şi viu căutătoare. Dar iată 
că, pe ance trece, pare să nu mai fie loc nici măcar de această tristețe îndărătnic nădăjduitoare. 

Poate că iniţiativa a fost obscură, ora nepotrivită, organizarea proastă, nămeţii 
prea mari... Dar nici toate circumstanţele din lume nu pot motiva pînă la capăt atita puţinătate 
(noi) în faţa plinătăţii (Eminescu), atita absenţă indiferentă de la “conştiinţa mai bună” a 
acestui neam necăjit, atita moloz indigen de “uitare românească”! Nu la inițiativa marginală 


pista ie Pepi 

sP fine du dunireat vi Le, dh ce 
şi lunec lin pe uni dtrată gt 
Pa dee eşti de-a pi si a: 


Și ertare-ţi cerj cu ce-a rămas ră tam, i 


cătbam ales pe. Barabă: şi te-a 

+" desfăşurat din manța ta auguPă. 

4 ze A 

De nu ne-ai fost trimis spre înviere; n 
nu te purtăm cumva ca pe-un blesteai?. 
Cînd limba tă'e p ină.dă Putere, _* 
se cade să: de-a dau sf te tem? pe 
Cum şezi plecat, pe dimbstelar, în a : 
tu însuți pari un semn de cip 





a unor obscuri cumsecade, stinpaci în dreptatea lori ar fi trebuit să ajungă Eminescu, ci în 
inima Bucureştiului s-ar fi cuvenit să răsune la aniversarea lui vocile grele ale cetăţii, 
lamura mărturisitoare a sufletului românesc. Cine, ciţi şi pe unde mai sînt ei, aceşti mari 
absenţi de la datorie, cu ce altceva mai esenţial se ocupă şi cu ce superioară îndreptăţire mai 
fac umbră pămîntului”? 

În nici unalt an “clasa intelectuală”, Academiile, Universitățile, media n-au arătat 
mai multă oboseală sau nepăsare faţă de “poetul național”, faţă de “omul deplin al culturii 
româneşti”. Ne scandalizăm formal, dar ne dăm mîna cu toții să facem din Eminescu 
“cadavrul din debara” al unei lumi care nu-şi mai crede sieşi şi care nu mai simte nimic sfint 
în zestrea ei istorică, Și pe urmă ne grăbim să-i reproşăm d-lui Patapievici (şi altora ca el) 
îndrăzneala de a ne spune pe numele nostru de azi (cei cu “inima ca un cur”), cu care mă 
tem că vom ajunge să fim strigați şi la judecata din urmă! 

Eminescu rămine tot mai singur în maiestatea lui, iar noi tot mai singuri în 
promiscuitatea noastră larvară, în impreună-uitarea în care ne cufundăn cu toate ale noastre, 
nu fără tupeul de a mai cînta pe la chefuri, grei de voluptăţile mirlei, acel refren care 
raportat la cruda realitate, întrece penibilul tuturor manelelor: Noi sîntem români... 


4] 


Răzvan CODRESCU 








PAG. 2 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2008 





NILAJ A DA HONDA 


Locul unde acum 71 de ani cădeau pentru 
apărarea crucii legionarii lon Moţa şi Vasile Marin 
este un pământ sfinţit prin jertfă de sânge. 
Participanţii români şi spanioli de la comemorarea 
ținută pe 13 ianuarie 2008 la Majadahonda au avut 
acum, poate mai mult ca niciodată, revelaţia acestui 
fapt. Este bine ştiut că forţele întunericului sunt 
stâmnite neîncetat de puterea acestui loc dominat de 
simbolul crucii. Fără odihnă, mânate de o ură 
neimpăcată, acestea încearcă să-l profaneze în toate 
felurile, prin mâna unor oameni care şi-au vândut 
sufletele 

Comemorarea din acest an s-a ținut astfel în 
fața unui monument însângerat. Căci pentru toţi cei 
de faţă, roşul care fusese aruncat spre a murdări 
faţada monumentului nu era culoarea comunistă, a 
celor care urăsc crucea şi pe Hristos, şi împotriva 
cărora s-au ridicat fără preget şi legionarii români. 
Nu. Monumentul a sângerat de această dată şi el, la 
fel ca trupurile celor doi martiri. Într-o zi rece, dar 
calmă şi însorită, în loc de tulburare la vederea acestei 
noi blasfemii, peste întreaga asistenţă s-a aşternut o 
pace solemnă. Era deferenţa şi respectul pentru 
sângele vărsat în acel loc, a cărui semnificaţie s-a 
revelat acum cu o putere sporită. 

A inceput slujba parastasului în memoria lui 
lon Moţa şi Vasile Marin oficiată de preoţii Alexandru 
Capotă şi Mircea Bejenar. După care, ultimul dintre 
aceştia a purces cu paşi hotărâți, ținând într-o mână 
vasul cu agheazmă şi în cealaltă busuiocul, la sfințirea 
întregului loc. La alungarea diavolilor roşii cu puterea 
harică a apei. A început cu monumentul şi a continuat 
cu întreaga asistență, asupra căreia s-a revărsat din 
senin o ploaie cu adevărat cerească. O dată cu ea s- 
au revărsat în suflete credinţa şi speranţa că puterile 
divine vor ieşi mereu biruitoare în faţa forţelor răului 
Cuvântările care au urmat, deşi fuseseră pregătite 
anterior, s-au suprapus în chip desăvârşit peste acest 
sentiment încercat de mulţi dintre cei prezenţi şi au 
pus problema în mod explicit. 

În cuvântul rostit de autorul rândurilor de 
faţă s-a arătal că, deşi astăzi nu se mai trage cu 
mitraliera în chipul lui Hristos, ura înverşunată 

împotriva Sa a rămas aceeaşi ca pe timpul lui Moţa 
și Marin, Atâta doar că armele de luptă ale vremurilor 
noastre nu mai pot fi decât cele spirituale. Numai 
păstrând viu şi actualizând mereu acest chip în 
sufletele noastre, putem apăra cu adevărat şi duce 
mai departe valorile şi idealurile pentru care s-au jertfit 
cei doi mucenici 

A urmat cuvântul rostit de d-l Blas Piiar, 
liderul naționaliștilor spanioli din cadrul organizaţiei 
“Fuerza Nueva”, care, cu harul său oratoric neegalat, 
a ținut o adevărală lecţie de teologie a istoriei 
Tenebrele care acoperă în mod repetat acest loc nu 
au consistenţă. Ele sunt mereu risipite de verticala 
crucii care țâșneşte din pământul sfinţit, lăsându-l 
să fie inundat de un val de lumină, Jertfa care a 
marcat acest loc a însemnat! totodată o biruinţă asupra 
intunericului morţii, aşa cum se întreabă şi Sf, Apostol 
Pavel: “Unde-ţi este, moarte, boldul?”, Ceca ce 
comemorăm aici, an de an, recapitulează de fapt 


PROF. CONSTANTIN BUCESCU 


Mărturisitor neobosit al cauzei legionare, fost 
deținut politic (1948-1951, 1959-1964), după 1989 profesor 
de religie în București și apoi cadru universitar la 
Constanţa, Constantin Bucescu (n. 1931) va rămîne în 

memoria multora mai ales prin darurile sale oratorice și prin memoria 
sa prodigioasă, îndeosebi în privinţa versurilor din închisori (Radu Gyr 
fiind, desigur, reperul său liric absolut). 











infruntarea dintre forţele binelui şi ale răului care 
frământă întreaga lume, de la Facere la Apocalipsă. 
E vorba de încleştarea dintre orânduirile diavoleşti, 
bazate pe negarea spiritului şi prin exacerbarea 
hedonismului şi a libertăţii de a păcătui, şi orânduirea 
bazată pe valorile creştine. E lupta dintre civitas 
diaboli şi civitas Dei. lar în această luptă, într-un 
moment crucial al ei, legionarii lon Moţa şi Vasile 
Marin au dat prin jertfa lor o pildă cutremurătoare 
întregii lumi. Cuvântarea lui Blas Pinar s-a sfârşit 
printr-o adevărată închinare care a mişcat întreaga 
asistenţă prin sinceritatea, emoția şi puterea cu care 
a fost rostită: “Mulţumim, lon Moţa şi Vasile Marin! 
Mulţumim, Corneliu Zelea Codreanu! Mulţumim, 
ROMÂNIA!” 

E o mărturisire tulburătoare, care confirmă 
încă odată capacitatea neamului românesc de a dărui 
şi altora din preaplinul său sufletesc. “Hristos este 
acelaşi în Spania ca şi în România”, spunea lon Moţa 
înainte de a pleca la luptă. E o deschidere curajoasă, 
un ecumenism adevărat, izvorât dintr-o dragoste 
autentică, care sparge canoanele teologice. Jertfa lui 
lon Moţa şi Vasile Marin pe pământ spaniol este o 
piatră de temelie în multe privințe. După o formulare 
spontană a Părintelui lustin Pârvu, acest loc al jertfei 
lor reprezintă “inima şi plămânii Ortodoxiei ecumenice 
apusene”. O formulare insuflată cu siguranță de sus, 
într-o clipită de gând. Primii care au priceput 
semnificaţia acestei jertfe sunt spaniolii, desigur cei 
ataşați de valorile creştine. Dar pentru noi, românii, 
ea deschide şi alte drumuri, care poate într-o zi vor 
fi înţelese şi ele de întreaga creştinătate. 

lon Moţa şi Vasile Marin au aparținut unei 

generaţii de cruciați care au plecat să-l. apere pe 
Hristos cu arma în mână, mânaţi de o credinţă imensă 
ŞI curată, care le inunda sufletele. Ei sunt primii 
mucenici pentru Hristos în lupta cu diavolul roşu. 
Ceea ce a urmat însă în România, în temnitele 
comuniste, întrece orice închipuire. Armele împotriva 
satanizării nu mai puteau fi decât cele duhovniceşti, 
orice altă luptă fiind imposibilă. Cei care au ieşit 
învingători în această luptă poartă numele de “sfinţii 
inchisorilor”: fie că au ajuns la cununa muceniciei 
de pe cele mai înalte culmi ale trăirii creştine, fie că 
au supraviețuit prin pronie divină, pentru a depune 
mărturie. Această mărturie va trebui adusă într-o zi 
în faţa întregii lumi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu. ea 
va Îi înțeleasă aşa cum se cuvine. Căci ŞI “sfinţii 
închisorilor”, la fel ca şi Moţa şi Marin, pe ale căror 
urme au păşit ei, au ceva de dăruit întregii lumi din 
preaplinul dragostei şi al trăirii lor. Dar, mai presus 
de orice, aceştia toți veghează de acolo. din veşnicia 
iubirii dumnezeieşti în care se află, asupra destinului 
întregului Neam Românesc. În faţa acestei realităţi, 
unde mai este locul lamentaţiilor, al deplângerii 
eternului nostru ghinion istoric, al pesimismului si al 
disperării condiţiei de român? Unde, atunci când un 
gest curat, plecat din elanul câtorva tineri români 
gata de jertfă, a reuşit să atragă peste multe decenii, 
aceste cuvinte, spuse din toată inima, la mii de 
kilometri de țară: “Mulţumesc, România! "? 


Bogdan MUNTEANU 


“1. Dumnezeu l-a chemat la El pe neaşteptate, în plină putere, spre 
sfirșitul anului trecut, cu puţin înainte de marele praznic al Naşterii 
Donintilui. A fost înmormîntat pe 26 decembrie, la Cimitirul „Sf. Vineri” din 
Bucureşti, petrecut pe ultimul drum de numeroşi cunoscuți şi vechi camarazi. 
Au vorbit la căpătiiul său reprezentanţii Arhiepiscopiei Tomisului (Î. P.S. 
Teodosie, din păcate, n-a putut fi prezent personal) și nonagenarul Mircea 
Nicolau, unul dintre prietenii săi cei mai apropiați. Poate că în năzuita ediție 
a doua a dicționarului intitulat Intelectualii şi Mişcarea 1 
şi un articol închinat lui Constantin Bucescu... 

Dumnezeu să-l odihnească în cetele drepţilor. (D. A.) 


egionară se va regăsi 








PUNCTE CARDINALE 








CELE DOUA ROMÂNII, 





Primirea României, la 1 ianuarie 2007, ca stat cu 
drepturi depline în Uniunea Europeană ar fi trebuit să însemne 
sfârşitul perioadei de frământări şi neîmpliniri 
postdecembriste, care au bântuit țara vreme de 16 ani. Un 
răstimp de-a lungul căruia, spre deosebire de vecinele noastre 
Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, care reuşeau să iasă din 
comunism fără convulsii şi să înceapă procesul de 
reconstrucție politică, economică, socială şi culturală, având 
drept model instituţiile consolidate ale democraţiilor 
occidentale, România se străduia din răsputeri să păstreze 
intacte structurile comuniste, limitându-se la câteva reforme 
nesemnificative. 

Faptul că *Revoluţiile contra Revoluţiei”, insurecţiile 
populare anticomuniste din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia 
au însemnat o reală abandonare a comunismului este ilustrat 
prin profilul moral şi politic al personalităţilor cărora populaţiile 
din aceste țări le-au încredinţat conducerea şi implicit făurirea 
viitorului. În Ungaria, la începutul anului 1990, au loc alegeri 
libere, câștigate de Forulul Democrat Maghiar, formaţiune 
politică de centru-dreapta, iar Arpad Gâncz, fost deţinut politic 
condamnat la muncă silnică pe viață pentru participarea la 
revolta din 1956, este ales preşedintele țării. În Cehoslovacia, 
după răsturnarea regimului comunist, în urma masivelor 
manifestații populare (“revoluţia de catifea”), au loc alegeri 
libere, preşedinte al republicii fiind ales scriitorul Vaclav 
Havel, unul dintre iniţiatprii mişcării “Charta 77”. critic 
ncobosit al regimului comunist, fapt care i-a atras repetate 
arestări. În Polonia, la alegerile prezidenţiale din 1990. Lech 
Walesa. legendara figură a luptei împotriva comunismului. 
întemeietorul sindicatului “Solidaritatea”, este ales 
preşedintele țării cu o majoritate covârșitoare. | 

În România. însă, cu toate că a avut loc, ca şi în 
Ungaria, Cehoslovacia și Polonia, o revoltă populară, ea nua 
reuşit să înlăture de la conducere regimul comunist. Cu toate 
că “Revoluţia contra Revoluţiei” din România a fost una 
sângeroasă, soldându-se cu peste o mie de morţi şi alte multe 
mii de răniţi, beneficiara acestor jertfe nu a fost România 
adevărată, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple, ci tot România 
comunistă. Pe fondul insurecției populare, fracțiunea 
anticeauşistă din Partidul Comunist, urmând un plan pus la 
punct la Moscova de specialişti în domeniul loviturilor de stat 
și profitând de lipsa da organizare a mulțimilor dezlănţuite, 
dar mai ales de lipsa unor lideri capabili să transforme elanul 
revoluţionar în act de guvernare, a reuşit să se impună. După 
ce revoluționarii autentici au provocat căderea lui Ceaușescu 
și a adepților săi, “comuniștii reformiști”, sub conducerea 
aparateik-ului lon Iliescu, au pus mâna pe putere, şi nu greşim 
afirmând că din 22 Decembrie 1989 o deţin fără întrerupere 
până în ziua de astăzi, exercitând-o fie direct, fie prin 
mandatari care le urmează întocmai directivele. Un adevăr 
limpede ca lumina zilei, pe care toţi oamenii cinstiţi şi de 
bună-credință — Revoluţia adevărată — îl ştiu, dar pe care 
doar foarte puțini au curajul să-l rostească răspicat, pentru a 
pune capăt minciunii denumite emfatic “Revoluţie”, 

În pofida faptului că tagma actualilor istorici evită 
sistematic să formuleze un punct de vedere și concluzii cu 
privire atât la evenimentele din decembrie '89, cât şi la 
perioada postdecembristă, adevărul — fapte și făptași — nu va 
putea fi îngropat sub lespedea grea a minciunii, din care este 
clădită versiunea României comuniste, O serie de lucrări de 
referință, datorate unor cercetători obiectivi din străinătate, 
dar şi autohtoni, precum și dezvăluirile unor personalităţi care 
au participat efectiv la evenimente, au darul să facă lumină 
acolo unde s-ar dori să domnească întunericul, 

O primă lucrare asupra “Revoluţiei” din România, 
intitulată Un mensonge gros comme le siecle. Roumanie, 
histoire d'une manipulation (O minciună mare căt veacul, 
România, istoria unei manipulări), avându-l ca autor pe 
gazetarul francez Michel Castex, a fost publicată de Editura 
Albin Michel în anul 1990, deci atunci când evenimentele 
petrecute la noi în contextul “Revoluţiilor contra Revoluţiei” 
erau vii şi stârneau interesul opiniei publice occidentale, care 
asista cu satisfacţie la procesul de dezagregare a imperiului 


Gabriel CONSTANTINESCU 





sovietic. Titlul lucrării, sugestiv şi brutal, ne convinge că autorul, 
prezent în România în toiul “Revoluţiei”, nu s-a lăsat înşelat de 
criminalul foc de artificii pus la cale de organizatorii loviturii 
de stat pentru a înşela atât populaţia țării. cât mai ales 
Occidentul. Un fapt meritoriu, pe care-l subliniază editorul în 
caracterizarea finală asupra acestui important document: 

“Michel Castex a condus, de la Bucureşti, echipa de 
jurnalişti trimisă de Agenţia France-Press cu misiunea de a 
afla adevărul despre revoluția română. El s-a găsit la faţa locului 
în decembrie 1989, când, așa cum se spune, au avut loc lupte 
înverşunate. S-a reîntors la Paris copleşit de amărăciune. 

Minciuna a fost, consideră el, soclul pe care s-a edificat 
această revoluție. Un fapt grav. Dar mai grav este faptul că a 
existat un șef de orchestră clandestin. Şi cu toate acestea, ca 
un singur glas, toată presa occidentală a căzut în această 
capcană. lar noi o dată cu ea! 

Cum a fost oare posibilă o astfel de mistificare? Pe ce 
s-au bazat cei care ne-au minţit? Cine a manipulat faptele şi 
pentru ce? 

Şi de ce forțele speciale ale Securităţii, cunoscute pentru 
sinistra lor reputație, nu au luat parte la confruntări? Dar nu 
numai atât, de ce conducătorii acestor forțe s-au alăturat de la 
început noului regim? 

Mărturia lui Michel Castex nu se limitează însă la 
restabilirea adevărului cu privire la evenimentele din România. 
Ea abordează ca temă principală atât problema dezinformării, 
cât şi a aceluia care manipulează Occidentul, Gorbaciov”, 

Din păcate, cartea lui Michel Castex nu a fost tradusă în 
limba română. nici atunci când evenimentele erau în plină 
desfăşurare, nici mai târziu, pentru a servi României adevărate 
ca dovadă în eforturile pe care le face de a dezvălui adevărul 
cu privire la “Revoluție”, adevăr ocultat de România comunistă. 
Şi cazul Minciunii mari cât veacul. “minciună” dezvăluită de 
Michel Castex, nu este unul izolat. Din acelaşi imbold — 
respectul față de adevăr, dar și faţă de profesiunea de istoric — 
„ în acelaşi an fierbinte, 1990, când în ţările din Europa de Est 
erau în plină desfăşurare “Revoluţiile contra Revoluţiei”, Editura 
Piper din Minchen publică, în seria de studii dedicate istoriei 
recente, cartea istoricului Anneli Ute Gabanyi, Die unvollendete 
Revolution. Rumănien zwischen Diktatur und Demokratie 
(Revoluţia neîmplinită. România între dictatură şi democraţie). 
În legătură cu problemele abordate în acest studiu, editorul 
face următoarele precizări: 

“Nici una dintre dictatunile din Europa de Est n-a fost 
atât de totală și de brutală precum cea a lui Nicolae Ceauşescu 
în România. Şi nici una dintre ele nu s-a sfârşit la fel de dramatic, 
în fața ochilor a milioane de telespectatori din întreaga lume. 
Anneli Ute Gabanyi dezvăluie răspunsurile la o serie de întrebări 
turburătoare, A fost răsturnarea lui Ceauşescu o lovitură de stat 
sau o adevărată revoluţie populară? Cum erau şi cum funcționau 
structurile regimului? Cine sunt noii deținători ai puterii din 
rândurile Frontului Salvării Naţionale? Cum este orientată noua 
politică internă, externă și economică a României? Un lucru 
este însă cert; Revoluţia este neîmplinită atât în laturile ei 
pozitive, cât şi în cele negative”. 

Cât priveşte personalitatea autoarei acestei cărți, editorul 
face următoarele precizări de natură să ne convingă asupra 
seriozităţii şi competenţei cu care este abordată tema 
“Revoluţiei din România”. 

Anneli Ute Gabanyi, născută la Bucureşti, trăieşte în 
RFG din anii '70, Atât în Germania, cât şi pe plan internaţional 
este considerată o expertă consacrată în problemele României. 
În această calitate, ea colaborează cu articole și studii la ziare 
şi la reviste de specialitate, precum și cu comentarii la radio şi 
televiziune, Anneli Ute Gabanyi lucrează la prestigiosul Sud- 
Ost Institut din Minchen,. 

Bineînţeles că nici această valoroasă contribuţie la 
cunoașterea istoriei noastre recente nu a avut parte de o 
traducere, deşi autoarea, vorbitoare de limba română, ar fi 
putut să ne ofere propria ei versiune românească a Revoluţiei 
neîmplinite. Dar în anul 1990 editurile din România făceau 
încă parte din structurile aparatului de propagandă al Partidului 
Comunist şi respectau recomandarea imperativă a tovarăşului 


Ianuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 3 






lon Iliescu, succesorul tovarăşului Nicolae Ceauşescu la 
conducerea României postdecembriste: “Păstrați structurile!” 
(comuniste). Remarcabil este însă faptul că nici după ce 
editurile au fost privatizate, nici istoricii, nici editorii nu au 
înțeles că publicând Revoluția neimplinită ar fi făcut un 
serviciu României adevărate în confruntarea ei cu România 
comunistă. 

În aceeași perioadă (anul 1990), an în care au apărut 
lucrările menţionate mai sus, la Paris, sub semnătura lui 
Radu Portocală, la Editura Calmann-Levy, apare cartea 
intitulată Autopsie du coup d'etat roumain. En pays du 
mensonge triomphant — 1990. (Titlul versiunii în limba 
română, semnate de loana Cantacuzino şi publicate de Agora 
timişoreană, în colaborare cu Editura Continent: România: 
Autopsia unei lovituri de stat. În ţara în care a triumfat 
minciuna.) 

Înainte de a prezenta perspectiva din care este 
autopsiată “lovitura de stat” din România, câteva consideraţii 
asupra autorului şi a antecedentelor sale sunt utile. Ele, așa 
cum se va vedea, au darul să ne convingă că, la 18 ani de la 
așa-zisa “Revoluţie”, România comunistă este activă şi plină 
de viaţă, chiar dacă pentru uzul Occidentului ea s-a travestit 
în democrație. 

“Portocală Radu [tatăl autorului — n. n.] — aflăm din 
amplul documentar datorat lui Cicerone loniţoiu, Victimele 
lerorii comuniste: arestaţi, torturați, întemnițați, ucişi — s- 
născut la 12 iulie 1888 la Brăila. Absolvent al Facultăţii de 
Drept din lași, a pus bazele primei societăți studenţeşti din 
România. A luptat în Primul Război Mondial ca locotenent. 
Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Avocat de renume. 
Membru P. N. L, Primar al oraşului Brăila (1922-1925) şi 
cetățean de onoare al oraşului natal. Deputat P. N. L. în mai 
multe legislaturi... De-a lungul carierei, a primit numeroase 
distincții, printre care: Cavaleral Legiunii de Onoare (Franța), 
Ordinul Regal George 1 (Grecia), Ordinul Coroanei (Italia)... 


Arestat între 1948 şi 1949 şi deţinut la Văcăreşti. Rearestat în 
noaptea de 5 spre 6 mai 1950, in lotul foştilor miniştri. Dus la 


Sighet, unde a murit la 13 aprilie 1952. în condiţii de 
exterminare, Trupul neînsufleţit i-a fost aruncat într-o groapă 
comună din Cimitirul Săracilor de la marginea oraşului”. 

Următorul articol din acest dicţionar al ororilor 
săvârşite de regimul comunist schițează pe scurt traiectoria 
politică parcursă de Radu Portocală fiul, autorul Autopsiei 
loviturii de stat: 

“Portocală, Radu R., născut la 30 martie 1915 la Brăila. 
Doctor docent. Conferenţiar la Catedra de Inframicrobiologie 
a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Pasionat cercetător 
şi autor al multor lucrări ştiinţifice. Arestat în noaptea de 14 
spre 15 aprilie 1952 în lotul de peste 50 de rude ale foştilor 
demnitari care se aflau deja în închisori. Detenţia la Ghencea, 
Canal şi Oneşti, de unde a fost eliberat în 1954... Radu 
Portocală a reuşit să plece în Occident, fiind o voce activă a 
diasporei româneşti”, 

Am creionat fugar portetele morale şi politice ale celor 
două personalităţi, tată şi fiu, membri ai Partidului Naţional 
Liberal, partidul care a intrat în istorie prin rolul decisiv pe 
care l-a avut în cele două mari înfăptuiri ale României 
adevărate: Independenţa Țării şi Întregirea Neamului. Au 
urmat apoi anii comunismului, o perioadă nefastă, asupra 
căreia Pamfil Șeicaru face următoarele considerații în 
capitolul introductiv al lucrării sale Istoria Partidelor Naţional, 
Tărânist şi Naţional Țărănist: 

“Regimul comunist, reducând la tăcere poporul român, 
făcând cel mai radical raclaj politic, a impus în mod fatal, 
pentru reconstruirea politică a României, obligaţia de a creia 
alte organizaţii cu alte cadre, în alt spirit şi cu altă concepție 
asupra vieţii naţionale şi a Statului, La 23 august 1963 [data 
la care a fost redactat acest text — n, n.) s-au împlinit 19 ani 
de ocupaţie sovietică şi de teroare comunistă, Dar ceea ce 
era esenţial a fost salvat: comunismul nu a dezagregat 
sufltetul românesc, reacţiile globale ale unei societăți 
naţionale contra eventualei dispariţii istorice s-au produs în 
adâncimi, sufletul individual nu a fost sărăcit, forțele naţiunii 
au fost sporite [.... Va trebui să ne deprindem cu ideea unei 
lichidări totale a trecutului = pe drept sau pe nedrept, regretând 
sau nu, acestea n-au nici o importanță. Ne vom găsi în fața 
unei situaţii complet nouă, fără să aibă nimic comun cu 
trecutul, Vor răsări partide imediat după ce se vor restaura 
libertăţile fundamentale, dar vor fi altele decât cele care au 
existat până în februarie 1938. Mai bune sau mai rele, nimeni 
nu poate anticipa, mai ales sub apăsarea nostalgiei faţă de 

(continuare în pag. 4) 














PAG. 4 Nr, 1 —2 lanuarie — Februarie 2008 





ww 


CELE DOUA 
ROMÂNII o 


(urmare din pag. 3 
S 


un trecut care nu va mai reveni. Dar aceste viitoare partide 
vor avea rădăcinile înfipte în realitățile care se creiază în 
timpul ocupaţiei sovietice şi sub regimul comunist. Şi acest 
lucru este mai important decât etichetele pe care şi le vor da 
şi decit numele celor care le vor conduce”. 

“Revoluțiile contra Revoluţiei” de la sfârşitul anului 
1989 au confirmat previziunile lui Pamfil Șeicaru cu privire 
la “restaurarea libertăţilor fundamentale”. Dar din acest 
moment situaţia în țările comuniste din Europa de Est a evoluat 
diferit. În Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, deţinătorii puterii 
au înţeles că “orologiul comunismului încetase să mai bată”, 
Ei au părăsit decent puterea politică, au dizolvat partidele 
politice marxiste în numele cărora guvernaseră, făcând astfel 
posibil “să răsară partide noi, altele decât cele care existaseră 
inainte de instaurarea regimurilor comuniste”, O dovadă de 
înțelepciune politică, ale cărei consecințe benefice nu au 
întârziat să apară. 

În România, însă, evenimentele au evoluat într-un mod 
total diferit. “Tovarăşii se leapădă de ideologie, dar păstrează 
puterea”. Aşa caracterizează politologul englez Tom 
Gallagher, profesor la Universitatea din Bradford, în 
remarcabila lucrare Furtul unei națiuni. România de la 
comunism încoace, calea urmată de comuniştii români, legați 
ombilical de Kremlin. Şi nu se poate spune că nu au avut 
succes în Jocurile pe care le-au făcut în cei 18 ani post- 
decembrişti, asigurând nu numai supraviețuirea României 
comuniste, dar şi zădămicind încercările României adevărate 
de a se afirma. 

Obligaţia majoră impusă de Occident României 
comuniste în versiunea postdecembristă, pentru ca travestiul 
ei în democrație să fie credibil, a fost acceptarea pluralismului 
politic în locul partidului unic. O cerinţă rezolvată rapid. Din 
robustul trunchi al Partidului Comunist (peste 4 milioane de 
membri), devenit după eliminarea lui Nicolae Ceauşescu 
Fronlul Salvării Naţionale, au fost desprinse câteva grupuri 
care au primit acte de identitate de noi partide politice (PUNR 
- Partidul Uniunii Naţionale din România; PSM -— Partidul 
Socialist al Muncii; PS — Partidul Socialist, PDAR -— Partidul 
Democrat Agrar din România; PRM - Partidul România Mare) 
și care au populat, cu obediența cuvenită față de partidul- 
mamă, scena politică post-decembristă. 

Dar de dezlegarea la pluralismul politic nu au beneficiat 
numai Ilie Verdeț, Vadim Tudor sau Gh. Funar, şefii noilor 
partide, comuniştii cu vechi ştate de serviciu, care însă nu au 
mai încăput în structurile de conducere ale FSN, ci şi 
supraviețuitorii celor două partide istorice, PNL ŞI PNȚ (mulți 
dintre ei, foşti deţinuţi în temniţele comuniste). In loc să lase 
partidele politice care au făurit România Mare să se 
odihnească în paginile cărților de istorie şi în conştiințele celor 
care preţuiesc dezinteresat valorile trecutului, s-au lăcomit 
să se împârtăşească din bunurile și avantajele de care se 
bucură cei ce deţin puterea politică. Neînţelegând că pentru 
foştii deţinuţi politici evenimentele din decembrie '89 s-au 
petrecut prea devreme pentru a intra în istorie şi prea târziu 
pentru a se mai realiza, s-au grăbit să reînființeze cele două 
partide istorice. A fost o greșeală capitală, ale cărei consecințe 
Je resimţim din plin până în ziua de astăzi, 

Prin participarea la viața politică alături de Partidul 
Comunist, indiferent dacă el se numeşte FSN, FDSN, PDSR 
sau PSD, liberalii şi țărăniștii postdecembrişti au conferit 
legitimitate României comuniste și onorabilitate politică 
reprezentanţilor ei. Dar nu numai atât, Liberalii şi țărăniştii 
zilelor noastre uită că între vechile partide istorice și România 
comunistă, indiferent care este travestiul sub care își ascunde 
adevăratul chip, se păseşte imensul cimitir în care îşi dorm 
somnul de veci, fără cruce la căpătâi, sutele de mii de victime 
ale genocidului comunist. Un imperiu sfânt al jertfei și al 
morții, peste care, oricât s-ar strădui preopinenţii actualei scene 
politice să aștearnă un văl de tăcere şi uitare, tentativa este 
sortită eșecului, 

Dacă, în ordinea morală a faptelor, a uita crimele 
comunismului și a nu vorbi despre monstruozitatea lor este o 
atitudine care frizează blasfemia, în ordinea acţiunilor politice, 
nesocotirea genocidului comunist este practicată curent, cu 
cinism. Să nu uităm că din dorința de a accede la guvernare, 


ALTE MĂŞTI, ACEEAȘI PIESĂ... 





nici ţărănişti şi nici liberalii nu au ţinut seama de antecedentele 
comuniste ale celor ce au devenit peste noapte țărânişti sau 
liberali şi cărora li s-au oferit demnități înalte de către CDR. Să 
nu uităm că atât d-l Emil Constantinescu. omul pe care PNȚ |- 
a cocoțat în fotoliul de preşedinte al țării, cât şi d-na Zoe Petre, 
sfătuitoarea sa de taină, au făcut parte din PCR, cu funcţii şi 
responsabilităţi din vecinătatea nomenclaturii. Şi la fel să nu 
uităm că toți cei trei prim-miniștri care au condus guvernele 
CDR - Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu — au 
fost comunişti. lar mai jos pe scara ierarhică, în toate instituţiile 
vitale ale statului, nici unul dintre comuniştii aflaţi în posturile 
de conducere nu au fost clintiţi din scaun. 

Într-un document samizdat intitulat Armaghedonul 
oligarhilor mi-a fost dat să găsesc o serie de informaţii privitoare 
la adevăratul chip al celor care astăzi îşi umflă agresiv pieptul. 
pretinzând a fi urmaşii şi continuatorii politicii liberale, 
subînțelegând prin aceasta că ar fi reprezentanţii legitimi ai 
României adevărate. O pretenţie pe care însă documentul 
menţionat mai sus o contestă cu argumente convingătoare. 
Aşa, de pildă, din articolul intitulat „Orban, pudelul care latră”, 
aflăm că „Ludovic Orban, ministrul Transporturilor, a fost 
administrator la Rominserv, firmă membru al holding-ului 
ROMPETROL, al cărui principal acţionar este Dinu Patriciu... 
Instalat de Patriciu drept şef al ofensivei anti-Băsescu, Ludovic 
Orban a făcut eforturi disperate pentru a se remarca prin 
obscenitate şi trivialitate deşănțată în ochii adevăratului şef al 
PNL — Dinu Patriciu...” Până aici nimic ieşit din tiparele 
murdăriei care infestează viața politică românească. Ceea ce 
urmează, însă, devine interesant: „Tatăl lui Orban a fost securist 
în perioada cea mai neagră şi mai plină de blestemăţii a 
Securităţii. Bătrânii membrii AFDPR care mai sunt în viață şi- 
| amintesc pe măcelarul din Braşov, renumit pentru sadism şi 
maniac al bătăilor crunte...” O informaţie pe care o confirmă 
sec un document al Securităţii reprodus de lon Gavrilă Ogoranu 
în vol. IV al lucrării sale Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. 
Din „Planul de măsuri” datat 05.06.1959, aprobat de Col. de 
Securitate Solomon Dezideriu, reproducem următorul pasaj, 
care nu necesită comentarii în plus: „În scopul depistării 
banditului Gavrilă Ion... în ziua de 5 iunie 1959, se va deplasa 
la Pojorta Lt. Czicom Armin şi Lt. Orban Ludovic, care vor 
instala T.O, la locuinţa lui Drugă Victor...” 

Cazul „Ludovic Orban-tatăl și Ludovic L. Orban-fiul” 
— crucial diferit de cazul menţionat mai înainte: „Radu 
Portocală-tatăl și Radu R. Portocală-fiul” = nu este un accident 
pentru structura actualului PNL, ci însăşi esența acestuia, O 
realitate pe care o confirmâm acelaşi Armaghedon al oligarhilor 
în articolul intitulat „Famiglia liberală”. 

„«Famiglia liberală» creată de Patriciu cuprinde numai 
astfel de «curaţi liberali», «pur sânge»: Orban, odraslă de ofiţer 
de Securitate, fotomodelul Tăriceanu, crescut de colaboratorul 


PUNCTE CARDINALE 





Trei, Doamne, şi toţi trei... 


Securităţii Dan Amedeo Lăzărescu, Bogdan Olteanu. finul 
şi mâna dreaptă a lui Tăriceanu, nepot al Ghizelei Vass, 
agentă NKVD direct implicată în dosare de crimă şi chiar 
cercetată după Revoluţie o perioadă, până când. misterios, 
dosarul s-a topit. Şi exemplele pot continua. Cât despre 
Tăriceanu. practic nici nu mai încap comentarii dacă avem 
în vedere că în procesul ROMPETROL acesta depune 
mărturie în favoarea companiei Boss-ului şi împotriva 
intereselor statului româna (deşi, teoretic. reprezintă statul 
român ca prim-ministru). Un simţ de slugă fără egal. sau 
aroganța unei sfidări fără precedent, l-a determinat pe 
Tăriceanu să-i ofere, iniţial, postul Justiţiei avocatului lui 
Dinu Patriciu în dosarul ROMPETROL, Cristian Iordănescu. 
Informaţia apare chiar într-unul dintre ziarele oligarhului 
penal, «Adevărul». Ar fi putut fi un exemplu unic pentru 
întreaga Europă ca un ministru al Justiţiei să cumuleze şi 
funcţia de avocat al unui cercetat penal! Şi toate acestea în 
numele reformei, asigurării funcţionării statului de drept, 
garantării independenţei justiţiei şi continuării luptei 
anticorupție!”, 

Dar îndârjirea cu care liberalii lui Patriciu şi Tăriceanu 
s-au pus în slujba României comuniste, pentru a împiedica 
atât dezvăluirea crimelor comunismului, cât şi a marilor acte 
de corupție din perioada postdecembristă, este fără precedent. 
După înlăturarea de la conducerea ministerului Justiţiei a 
Monicăi Macovei, a urmat experimentul Chioariu. marioneta 
care ar fi trebuit să scoată de pe rol dosarele de mare corupție, 
dar și dosarele în care erau anchetați presupuşii vinovaţi de 
crime în Revoluţie şi în mineriade. Cum această tentativă a 
eşuat lamentabil, conspirația anti-Băsescu alcătuită din PNL. 
PSD, PRM, PC şi UDMR s-a fixat asupra senatorului liberal 
Norica Nicolai ca viitor ministru de Justiţie. O persoană 
energică, o adevărată „Paukeriță”, așa cum a caracterizat- 
o sugestiv un jurnalist de la cotidianul Evenimentul zilei, 
capabilă să ducă la bun sfârșit mandatul pe care i l-au 
încredinţat conspiratorii: blocarea anchetelor de corupție în 
care sunt implicaţi oameni politici şi încetarea investigațiilor 
cu privire la crimele săvârşite de regimul comunist. Refuzul 
preşedintelui Traian Băsescu de a semna decretul de numire 
pe motiv de „dosar profesional” necorespunzător (dosar 
referitor la perioada când Norica Nicolai lucrase ca procuror) 
a încins şi mai mult conflictul dintre preşedintele României 
şi PNL. Dramatic, premierul Tăriceanu a clamat faptul de a 
se fi revenit la practicile din anii comunismului, recurgându- 
se la „dosarele de cadre” pentru a exercita presiuni asupra 
persoanelor indizerabile. Cine însă vrea să afle adevăratul 
motiv pentru care „Paukeriţa” nu este cea mai indicată 
persoană să devină ministrul de Justiţie, să citească scurta 
notă intitulată „Traseul”, publicată în România liberă, pe 


(i 

















care o reproducem aici: „Norica Nicolai a absolvit cu medii foarte bune Facultatea de Drept 
a Universității Bucureşti, dar nu a neglijat nici evoluția pe linia PCR Între anii 1974 şi 1977a 
fost secretar UTC la liceul din Sinaia unde învăța. Între anii 1979 şi 1983 a tost vicepreşedinte 
al Comisiei de Cenzori în Facultatea de Drept În anul 1987 a fost aleasă secretar executiv al 
Biroului Organizaţiei de Bază (BOB) PCR a Procuraturii Olteniţa”, Aşadar, înainte de 
decembrie '89, Norica Nicolai a fost membru PCR. Şi nu unul de rând, din gloata celor patru 
milioane despre care Punctul 8 al „Proclamaţiei de la Timişoara” face următoarea precizare: 

„A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată + iața 
individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu”, 
Încă din liceu ea a înțeles cât de important este să faci parte din structurile de conducere ale 
PCR şi a dat din coate vânjos spre a ajunge cât mai sus în „aparat” 

„Revoluţia” din România, chiar dacă a fost doar „o minciună mare cât veacul”, cum 
a caracterizat-o Michel Castex, doar „o revoluție neîmplinită”, cum sună concluzia la care a 
ajuns Anneli Ute Gabanyi, sau doar „o lovitură de stat” camuflată, pe care a analizat-o cu 
pricepere şi probitate omul de ştiinţă Radu Portocală, ea a produs totuşi turbulenţe în rânduielile 
României comuniste şi a alimentat speranțele României adevărate într-o victorie totală, așa 
cum s-a întâmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Vocabule cu conotații de respect şi 
onorabilitate înainte de „revoluţie”, ca de pildă „comunist”, „membru PCR”, „secretar de 
partid” sau „securist” au devenit nomina odiosa. În Piaţa Universităţii, în zilele în care 
România adevărată părea că izbândise, se intonau până la epuizare versurile: Mai bine 
haimana, decâl trădător, / Mai bine golan, decăl dictator. /Mai bine huligan, decăt activist, / 
Mai bine mort, decât comunist!. 

Desigur, totul a fost doar un foc de paie, pe care România comunistă I-a stins repede, 
folosind mijloacele ei specifice în astfel de situaţii: diversiunea şi teroarea. Dar totodată 
„tovarăşii” au tras învățămintele cuvenite. Pe viitor, trecutul comunist — denumiri, oameni şi 
fapte — va trebui să fie ocultat cu rigurozitate. La adăpostul unui paravan fără fisuri, menit să 
ascundă trecutul de ochii prezentului, comuniştii „travestiți” în democrați vor organiza o 
amplă acțiune de dezinformare şi manipulare a opiniei publice, pentru a-şi ascunde trecutul. 
Într-o bună măsură manevrele lor au reuşit să înşele Occidentul. Nu însă şi România adevărată, 
care a demontat înşelătoria într-o formulare succintă, dar convingătoare: „La timpuri noi, tot 
noI”, 

Cum însă „tot noi” nu a însemnat şi „noi toţi”, mulţi membri de partid cu funcţii şi 
responsabilități importante în aparat nu şi-au mai găsit întrebuințare pe măsura aspirațiilor şi 
pretențiilor lor într-un PCR travestit de circumstanță în partid democrat, cu altă denumire şi 
alte structuri de conducere. Confruntați cu această situație, ei s-au îndreptat spre „partidele 
istorice”, unde la nivelul conducerii erau multe scaune neocupate. „Istoricii” i-au primit cu 
brațele deschise, fără să se sinchisească de trecutul lor politic. Prin această transfuzie de 
sânge comunist viguros în venele lor vlăguite, țărăniştii şi liberalii şi-au închipuit că le vor 
creşte șansele de a ajunge la puterea de a guverna. Un calcul fundamental greşit. cu urmări 
nefaste pentru România adevărată. Cunoscându-i indeaproape pe aceşti transfugi. este greu 
de crezut că trecerea lor din rândurile activiştilor PCR în PNȚ sau PNL s-a produs în urma 
unor frământări de conştiinţă soldate cu pierderea încrederii în ideologia manistă şi convertirea 
la valorile țărănismului sau liberalismului. Neofiţii ţărănişti şi liberali proveniți din cadrele 
PCR nu fac parte din categoria adepților marxismului care s-au lecuit de această ideologie 
după ce au avut prilejul să cunoască hidoşenia comunismului biruitor la el acasă. aşa s-a 
întâmplat odinioară cu Panait Istrat, care a avut tăria să mărturisească, în Spovedania unui 
învins, eroarea căreia i-a căzut pradă, sau cu Andre Gide, care a avut curajul să le prezinte 
marxiștilor francezi adevărul despre Rusia bolşevică în Rerour de !'URSS. 

Pentru activiştii PCR care după „Revoluţie” au trecut în barca țărăniştilor sau în cea a 
liberalilor, singurul principiu care le-a călăuzit pașii în viaţă a fost dictonul latin Ubi bene, ibi 
patria („Unde e bine, acolo e patria”). Cât timp în PCR le-a fost bine şi cald, l-au servit cu 
devotament, asigurându-și astfel avantajele și privilegiile cu care le erau răsplătite serviciile. 
Când însă, după evenimentele din decembrie '89, PCR a trebuit să se reformeze, adoptând 

perestroika și glasnost-ul impuse de Moscova, şi totodată, pentru uzul Occidentului, să se 
travestească în partid democrat, anumite restricţii au devenit inevitabile. Este împrejurarea şi 
momentul în care tovarășa Norica Nicolai devine doamna Norica Nicolai, membru al Partidului 
Naţional- Țărănesc Creştin şi Democrat. Și dacă domnia-sa în ierarhia PCR nu a reușit să 
urce mai sus de rangul de secretar executiv al Biroului Organizaţiei de Bază (BOB) a 
Procuraturii Olteniţa, în PNȚ, în principalul partid din Convenţia Democratică din România 
(CDR) cariera ei politică s-a împlinit. La alegerile din 1996 a fost aleasă deputat în Parlamentul 
României şi i s-a oferit un post important în guvern, 

Percepută iniţial ca expresie a aspirațiilor României adevărate, guvernarea CDR s-a 
dovedit incapabilă să pună capăt prezenței şi dominaţiei României comuniste în instituţiile 
statului. O situaţie de criză generalizată în faţa căreia omul de pe stradă, românul de rând, 
exasperat de ineficienţa guvernanţilor în care își pusese nădejdea că vor lichida comunismul 


inima bunului nostru frate de suferință a încetat să 
mai bată, obosită şi chinuită de lunga prigoană din temniţele 
şi lagărele comuniste. 

Credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de neam nu 
au fost învinse nici în crâncenele încercări din perioadele 
de reeducare de la Piteşti şi Gherla. 

Obârşia lui era în Sâmbăta Făgăraşului, unde se 
născuse în 25 aprilie 1925. 

A urmat clasele secundare la renumitul Liceu “Radu 
Negru”, unde s-a format în cadrul „Frăţiilor de Cruce”. 
Pentru această “vină” a fost judecat şi condamnat sub 


regimul antonescian, din 1941 până la grațierea din 1944. 
Anul 1948 îl găseşte student la Facultatea de 

Medicină din Cluj, de unde este arestat şi condamnat din 

nou, pentru că s-a opus fățiş noului regim instaurat după 23 


august 1944. 





PUNCTE CARDINALE 









lanuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 5 


FINUL ŞI NAȘUL... 


d PB zi 
: 


Matale chiar mă credeţi prostănac? 





rezidual şi consecințele lui, a izbucnit violent, lansând sloganul: „Singura soluţie, înc-o 


revoluție!”. O soluţie care însă nu intra în vederile preşedintelui țării, Emil Constantinescu, 
care, pentru a o contracara încă din faşă, a emis directiva: „Cuvântul de ordine este 
reconcilierea!”. 


O directivă pe care România adevărată a respins-o ferm. Era străveziu că în spatele 
ei se ascundea intenţia de a acorda legitimitate erei comuniste. Şi cum „partidele istorice” 
aflate la guvernare au acceptat tacit reconcilierea pentru a nu-şi periclita tihna prin acțiuni 
radicale cu caracter anticomunist, la alegerile din anul 2000 România adevărată le-a retras 
sprijinul. Urmările acestui boicot au fost dezastruoase. Ţărăniştii au fost eliminaţi, pentru 
totdeauna, din viața politică, împlinindu-se previziunea lui Pamfil Şeicaru. Liberalii, însă, au 
supravieţuit. O supravieţuire de care au profitat şi unii ţărănişti, care au trecut cu arme şi 
bagaje în tabăra liberală, printre ei numărându-se şi d-na Norica Nicolai. Sub faldurile drapelului 
liberal, domnia-sa va deveni senator, vicepreşedinte al partidului şi aspirant la fotoliul de 
ministru de Justiție. Despre convingeri şi consecvență în politică, nici o vorbă! 

În acest climat politic, România comunistă s-a dezlănţuit împotriva României adevărate, 
în intenţia nedisimulată de a o lichida total şi definitiv. Comuniştii. conduşi de bătrânul bolşevic 
lon Iliescu, au reuşit să aducă la supunere, cu excepţia susținătorilor preşedintelui Traian 
Băsescu, toate celelalte partide politice. PNL, PC, PRM şi UDMR au devenit sateliți ai PCR. 
travestit mai nou în PSD. Prin această reuşită. la ora actuală, România comunistă şi-a asigurat 


dominaţia şi conduce prin mandat guvernul. parlamentul, justiţia, armata și toate celelalte 
instituţii de bază ale statului. 
Din această postură, România comunistă încearcă să-şi ascundă trecutul. „«Nu 


trebuie!... Nu trebuie să răscolim trecutul! — surprinde Soljeniţin în capitolul introductiv al 
Arhipelagului Gulag insistența obsesivă a comuniştilor de a li se uita trecutul. Celui care va 
pomeni trecutul să i se scoată un ochi!. Însă proverbul continuă astfel: «lar celui care îl va 
uita, să 1 se scoată amândoi!» ”, 

Nu mai puţin obsesivă este insistența cu care România comunistă ține să-şi ascundă 
prezentul infestat de abuzuri, corupţie şi legi strâmbe, ticluite viclean pentru a proteja 
„democraţia originală”, căreia acelaşi Soljeniţin îi surprinde, fără cruțare, esenţa: „Sistemul 
care ne guvernează este alianța fostei nomenclaturi cu rechinii finantelor. cu falşii democrați 
şi cu Securitatea, Eu nu pot să numesc democraţie această cârdăşie. În fapt, este vorba de un 
hibrid abominabil, fără precedent în istorie”. 

Mai rămâne viitorul. Dacă România comunistă reuşeşte într-o bună măsură să 
controleze trecutul şi prezentul, este mai mult decât îndoielnic că va reuşi să domine şi 
viitorul. O îndoială provocată de contactele, atâtea câte avem, prin intermediul mass-media, 

u „tineretul comunist”. Fără să vrei, urmărindu-le comportamentul, modul de a se exprima 
şi ideile pe care le vehiculează, ajungi la părerea că toți sunt iremediabil afectaţi de progerie 
politică, sindromul care provoacă îmbătrânire prematură. Le lipsesc virtuţiile tinereţii: elanul, 
entuziasmul, altruismul, generozitatea, puterea de dăruire şi spiritul de jertfă. Cei mai mulți 
sunt croiți după chipul şi asemănarea “prostănacului” Mircea Geoană. “Elitele”, însă, fie 
calcă pe urmele lui Ion Iliescu prin viclenie și brutalitate, fie încearcă să-l depăşească pe 
Adrian Năstase în veleitarism şi aroganță. De aceea viitorul nu va fi al României comuniste, 
ci al României adevărate, (Va urma) 

După ispăşirea pedepsei, în 1957, este din nou arestat şi trece 
prin toate lagărele de muncă forțată din Delta Dunării-Periprava. 
După aproape 20 de ani de închisoare, este eliberat prin decret de 
grațiere şi se angajează ca muncitor necalificat la Uzina Tractorul din 
Braşov. Nu se lasă învins, se înscrie la Politehnică şi devine inginer la 
aceeaşi intreprindere. Este în continuare supravegheat şi tracasat de 
către organele de represiune, dar rezistă exemplar, fiind clădit din 
acelaşi aluat ca şi prietenul lui de o viață, legendarul lon Gavrilă 
Ogoranu. 

Frate al nostru, noi, cei puțini încă în viață, nu te vom uita şi, 
în amintirile noastre, vei fi mereu „Prezent”. 

Pentru patimile îndurate, pentru credința în legea creştină şi 
pentru dragostea lui de neam, primeşte-l, Doamne, în împărăția Ta. 


Nicolae Purcărea 
Braşov, 27 nov. 2007 











FIG 


4 
ud 
x 


Viaţa a 
Părintelui Gheorghe (_alciu 


PP i 
ra ni 
3 PY - 


Cartea Viaţa Părintelui Calciu, după mărturiile sale 
şi ale altora, lucrată la Sf. Mânăstire Diaconești şi apărută 
la Editura Christiana, s-a prezentat ca un omagiu şi un prinos 
de cinstire şi de recunoștință la împlinirea unui an de la 
mutarea în veşnicele lăcaşuri a Părintelui Gheorghe Calciu- 
Dumitreasa (1925-2006) — cel care a făcut parte „din 
generaţia destinată nu doar temniţei, dar şi sinistrei reeducări 
de la Piteşti, puse pe cale și dirijate de tot ceea ce 
comunismul avea mai abject. Una era să petreci ani grei de 
închisoare laolaltă cu camarazii aceleiaşi suferințe, şi chiar 
luni de tăcută recluziune într-o celulă izolată, şi alta să treci 
prin convulsiile fizice şi morale provocate de propriii tăi 
camarazi deveniți diavoli și, până la urmă, istovit, să te 
pomeneşti asemenea lor. Sunt traume sufleteşti pe care 
numai un erou le poate depăși, dar care îi rămân pe viaţă în 
cârcă, asemenea unei jivine cu ghearele înfipte în grumaz. 
Părintele Calciu ştia că o cădere poate fi depăşită numai 
prin asumarea ei conştientă şi responsabilă, şi aceasta I-a 
făcut, până la urmă, victorios” — potrivit aprecierii cuprinse 
în „Predoslovia” cărții, semnată de Î. P. S. Bartolomeu 
Valeriu Anania. 

Scopul principal al apariției acestei cărți este foarte 
bine reflectat în „Lămurire asupra ediţiei”, unde se arată 
„că nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, 
nici o făclie aprinsă să stea sub obroc. Tot astfel, nu se 
cuvenea ca viața Părintelui Gheorghe Calciu să fie tăinuită, 
ci pusă în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din neamul 
său”, Volumul este alcătuit din patru părți („Viaţa este 
Hristos”, „În prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu 
există”) și Addenda („Testament”, „La un an de la 
adormire”, „Bibliografie — Gheorghe Calciu-Dumitreasa”), 
la care se adaugă și un amplu foto-documentar. 

Totul începe cu un interviu pe care Monahul Moise 
de la Sf. Mănăstire Oașa i-l luase Părintelui Calciu cu un an 
și ceva în urmă, pe parcursul a trei zile de împreună- 
călătorie prin ţară: „o incursiune amănunţită în viaţa 
părintelui, din copilărie până în momentul expulzării sale, 
în august 1985”. Cercetându-se fondul de manuscrise al 
Arhivelor CNSAS, au fost găsite și câteva fragmente de 
manuscrise ale Părintelui, confiscate în anul 1979, înainte 
de a doua sa arestare, „Ele cuprind relatări ale unor episoade 
din prima detenție și din timpul activității de preot profesor 
la Seminarul Teologic din Bucureşti. Le redăm ca atare în 
partea a doua a cârții, ca o completare la informaţiile 
cuprinse în interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul 
de urmărire al Părintelui Calciu de la CNSAS, extrase, 
selectate şi adnotate de Monahul Moise”. Mai rămânea de 
acoperit perioada exilului în America. Pentru aceasta, 
alcătuitorii volumului s-au adresat familiei Părintelui, 
precum şi credincioșilor din Parohia „Sfânta Cruce” de 
lângă Washington D. C., unde sfinţia sa a slujit în ultimii 
aproape douăzeci de ani. „În câteva zile, toată comunitatea 
de la «Sfânta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de 
spus despre Părintele. Două suflete generoase s-au ostenit 








Ge 1-2 Ianuarie Februarie2008 PUNCTE CARDINALE 





să adune şi să ne trimită toate aceste mărturii. Cu încuviințarea 
lor, ne-am luat libertatea de a selecta și organiza materialul 
potrivit cu concepţia de ansamblu a cărţii. Am adăugat la 
sfârşit scrisorile dictate de Părintele, înainte de moarte, către 
familie, enoriaşi, către Î. P. S. Bartolomeu Anania [...], apoi 
către Părintele Iustin Pârvu şi Mănăstirea Diaconești, ultimele 
trei netipărite până acum, precum şi câteva însemnări făcute 
de cei apropiaţi, la un an de la adormire”. 

Aşadar, această carte ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu 
o viață comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferință şi la 
cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, 
fără jertfă. Tendinţa şi ispita omului contemporan, spune Sf. 
Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât 
şi noi, creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, 
ceea ce este, de fapt, imposibil. Așa stând lucrurile, cartea de 
față este un memento, o aducere aminte a vremurilor 
extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au 
avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul comunist 
şi ateu, folosindu-se de instituții diabolice, precum Securitatea, 
i-a chinuit pe cei mai buni creștini aflaţi printre noi; căci 
„comunismul a umplut cerul de Sfinţi” — zice Părintele Arsenie 
Papacioc. 

Parafrazând ceea ce Părintele Calciu însuşi spunea 
despre cartea lui loan lanolide (pe care a prefațat-o în ajunul 
morții), cititorul care se va apleca asupra acestei mărturii nu 
o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre 
credință, căci viața Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 
şi a celorlalți ca el, este un model moral şi o scară de suire 
spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru 
o vreme din mlaştina acestei vieți şi de a urca spre Soarele 
Dreptății, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum 
să nu fie cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al 
altarului care şi-a asumat suferința şi moartea ca pe o curăţire 
ŞI o înviere (căci finalitatea vieții umane nu este moartea, ci 
învierea)? Cititorul de bună-credinţă nu trebuie să treacă fără 
atenţie peste cuvintele rămase de la Părintele Calciu, ce se 
arată a fi adevărate file de Filocalie românească — şi asta 
pentru că vorbea frumos şi plin de însuflețire, cu forța 
experienţei, dar şi a harului, oprindu-se cu precădere la tema 
lui preferată: aceea a apărării credinței strămoşeşti curate, 
nealterate, autentice (potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei 
Tradiţii), ca şi a sentimentelor curat naţionale, 

Dacă vom spicui câteva dintre aprecierile şi caracteriză- 
rile unor cunoscuți și apropiaţi ai Părintelui, vom vedea că 
„felul în care părintele îşi exprima dragostea față de ceilalți 
era cu totul special. Împărtășea dragoste de la inimă la inimă, 
niciodată exprimată prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. 
În condiţiile în care, împreună cu familia, avea domiciliu 
forțat (înainte de plecarea în SUA), depuşi fiind din drepturi, 
trăind din milostenii, părintele era mult milostiv: purta de grijă 
elevilor orfani ai Seminarului (de la Mănăstirea Radu Vodă — 
Bucureşti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpăra 
haine şi cărţi, și pe toate le ştie Dumnezeu. Parcă urma 
rânduiala Sfinţilor neadormiţi, care opreau în mănăstire cât le 
era de trebuinţă pentru hrana zilnică şi restul împărțeau până 
seara” — după mărturisirea făcută în această carte de către 
Părintele Adrian Beldianu, fost elev seminarist de-al Părintelui 
Calciu, 

Scriitorul Demostene Andronescu = un vechi prieten — 
mărturiseşte că „despre părintele Calciu nu se poate mărturisi 
decât tăcând. «Căci sunt cuvinte care nu cuvântă, şi sunt 
tăceri ce pot să spună tot», Mai ales în cazul lui. Dar cum nu 
tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se tălmăci 
pe înțelesul lui rosturile firii şi deci și ale omului, va trebui 
totuşi să-l evocăm, acum şi aici, în câteva lumeşti cuvinte, pe 
care însă le vom rosti în șoaptă, spre a nu-i tulbura odihna 
întru Domnul. Curând vom prăznui un an de când acest rugător 
de performanţă şi ziditor de suflete a plecat să se odihnească 
puţin în Lumina Cea Dintâi şi să depună mărturie, în faţa 
Celui Atotputernic şi a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat 
în veşnicie, despre sine şi despre nevrednicia şi neputințele 
noastre, Cu această ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut şi i-am 


fost aproape, ne vom întâlni cu el în duh şi poate, de vom fi 
în stare de graţie, îl vom însoţi, tot în duh, într-o ultimă 
«călătorie prin duhul României». Pentru mine, apropierea 
acestei prăznuiri are și o altă încărcătură. Una specială. De 
aproape 15 ani, în fiecare toamnă, la sfârşitul lui septembrie 
şi începutul lui octombrie, prietenul meu, părintele Ghiţă — 
aşa îi spuneam noi în intimitate — îmi era oaspete. Venea şi 
se instala la mine ca la el acasă. Şi ne simțeam bine. Şi eu, 
și el. Uneori, când rămâneam singuri, dădeam în mintea 
copiilor: ne zbenguiam, ne băteam cu perne şi făceam fel 
de fel de trăsnăi. Asta poate poate pentru că nici eu, nici el 
nu am avut tinereţe. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se 
transforma în chilie de duhovnic şi în loc de pelerinaj. Venea 
multă lume să-l vadă şi să-l «pipăie» pe părintele. Unii o 
făceau doar din snobism, pentru a se putea lăuda în cercurile 
lor că l-au văzut şi au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai 
mulți veneau sfioşi, mânaţi de reale nevoi sufleteşti. Şi 
părintele avea pentru fiecare un sfat, o vorbă bună, un 
îndemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei în vârstă, dar şi 
mulți tineri, veneau pentru spovedanie. Şi părintele nu refuza 
pe nimeni. Se închidea cu fiecare într-o cameră şi acolo se 
săvârşea această Sf. Taină. După spovadă se întreținea 
îndelung cu omul, dându-i poveţe şi spunându-i vorbe de 
încurajare. Unora le dădea dezlegare, altora canoane şi 
tuturor sfaturi. Pe toți îi îndemna să-şi găsească un duhovnic 
la care să meargă des. Părintele acorda o atenţie deosebită 
tinerilor, pentru care avea o aplecare specială. Considera 
că ei sunt «sarea pământului», dar că, în acelaşi timp, sunt 


şi cei mai vulnerabili la capcanele şi smintelile acestui veac. 
Considera de asemenea, că nouă, celor mai în vârstă, ne 


revine datoria de a le îndruma paşii şi de a le veghea 
devenirea, fiindcă — spunea el — «lumea de mâine va arăta 
aşa cum vor rodi ei, şi ei vor rodi numai dacă noi îi vom 
plivi, adică dacă vom stârpi din jurul lor buruienile care-i 
sufocă»”. 

Un alt cunoscut — Lucian D. Popescu — subliniază 
faptul că „Părintele vorbea cu aceeaşi deferență cu oricine, 
fiind cu asta câteodată pricină de poticnire. Îi era la fel de 
drag să zică vorba bună țigăncii din parcarea Mănăstirii 
Voroneț, sau politicianului de cel mai înalt rang, sau 
bogătașului care nu îşi ținuse făgăduiala, sau celui ce şi-o 
ținuse, sau ierarhului, sau duhovnicului închis de comunişti 
mai mult ca el, sau intelectualului dezamăgit în sinea lui că 
dialogului i se refuzau posibilele subtilități, sau deghizatului 
securist înmuiat ori neînmuiat încă de radiațiile nenumite 
ale părintelui, sau vameşului, sau desfrânatei, sau 
lunatecului. Nu am văzut niciodată un om găsind atât de 
bine calea cea dreaptă, care e totuna cu cea de mijloc, 
atunci când ea există, în drumul complicat ce duce, mereu 
în proximitatea iadului, către Împărăţia Tatălui”, 

leromonah Amfilohie Brânză — duhovnicul de la 
Diaconești — recunoaşte că „am vorbit de aceşti părinți 
mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, 
căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. 
Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut 
împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învățat 
creștinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit 
ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se 
odihnească cei osteniți, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei 
întristați, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalți”. 

Știind, din propria-mi experiență, că fiecare întâlnire 
cu Părintele Calciu reprezenta un prilej de mare înălțare 
sufletească și de sărbătoare, fiindu-ne pildă demnă de urmat, 
de înțelepciune şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi 
uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii 
şi spiritualității noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători 
pentru toate câte ne-au dăruit! Eu unul mă simt foarte împlinit 
ŞI onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea 
şansă de a-l întâlni şi a-l cunoaşte pe Părintele Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa, păstrând nădejdea că vom şti cu toții 


pe mai departe să ne cinstim înaintașii, potrivit meritelor şi 
vredniciilor fiecăruia. 


Stelian GOMBOȘ 








e 





AP DĂ ui 1 2 î ) _— 
SCRISOARE D 
AI 1 DAT Sa 9 A A 9, 


CĂTRE PREA FERICITUL PATRIARH DANIEL 
ȘI CĂTRE SFÂNTUL SINOD 
AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE 


Prea Fericirea Voastră, Înalt Prea Sfinţiile şi Prea Sfinţiile Voastre, 


Vă adresăm acest mesaj ştiind că episcopii sunt cei cărora le revine cu deosebire 
misiunea, dar şi incomensurabila răspundere de a veghea asupra liniştii întru Adevăr a 
Bisericii. Un fapt trist pentru noi toți, în calitate de creştini ortodocşi, s-a petrecut, şi apelăm 
la păstorii noştri cu speranța că, prin purtarea lor de grijă, răul deja făcut se va îndrepta, iar 
astfel de lucruri dureroase nu se vor mai întâmpla. Este ştiut faptul că în Biserica “Sf. 
Ecaterina”, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, au slujit membri ai 
Bisericii Copte [1], Biserică necalcedoniană, cu care nu ne aflăm în comuniune. 

Avem cunoştinţă de dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale 
(necalcedoniene), dar şi de faptul că acest dialog nu a condus, cel puţin până în prezent, la 
dezicerea vechi-orientalilor de hristologia eretică pe care o mărturisesc, în contradicție cu 
învățătura Sinodului de la Calcedon [2], despre cele două firi ale Mântuitorului. La ora 
actuală există, se pare, un fel de falsă pudoare, întemeiată pe ideea unei bune înțelegeri, 
care eludează, în fapt, responsabilitatea față de mântuirea aproapelui şi care pe unii îi 
determină să ocolească termenul „eretic”. Acest termen nu este o insultă, ci un indicator al 
condiţiei celor abătuţi de la învățătura de credință ortodoxă (condiţie în care se găsesc, spre 
exemplu, şi bisericile necalcedoniene) şi îl vom utiliza ca atare pe mai departe. 

Avem cunoştinţă şi de aceea că Bisericile Vechi-Orientale nu se consideră 
monofizite, ci miafizite, susținând că cele două firi ale Mântuitorului ar fi unite într-una, dar 
fără schimbare, fără amestecare, fără confuzie, prin aceste precizări deosebindu-se de 


Nolte: 

[1] Cf, http://ww.gardianul.ro/2005/01/08/religie-c22. 

[2] “Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi Acelaşi 
Fiu, Domnul nostru lisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, 
Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat, din suflet raţional ŞI din trup, de-o-ființă cu Tatăl 
după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de 
păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut 


“pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după 


omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, 
fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire, deosebirea firilor nefiind nicidecum 
stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură 


persoană şi într-un singur ipostas, nu împărțindu-se sau despărțindu-se în două feţe, ci Unul şi 


Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul lisus Hristos, precum [au vestit] de 
la început proorocii, precum EI Însuşi ne-a învățat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă 
Crezul Părinților” (Hotărârea Sinodului al IV-lea Ecumenic, de la Calcedon, în Hotărârile 


- Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sf, Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 20). Menţionăm că, faţă de 


doctrina expusă de către Patriarhul Shenouda au o deosebită relevanţă şi Hotărârile Sinodului al 
V-lea Ecumenic, “Despre unirea firilor în Hristos. Impotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului 
Chiril”. Totodată, dat fiind că Patriarhul Shenouda susţine şi o poziţie monotelită, devin 
relevante hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic, “Despre cele două lucrări ale lui Hristos. 
Împotriva monoteliţilor”. 

[3] Patriarhul copt Shenouda afirmă: 7he Lord Jesus Christ is God Himselj, the Incarnate 
Logos. Who took to Himself a perfect manhood. His Divine nature is one with his human 
nature yet without mingling, confusion or alteration; a complete Hypostatic Union. Words are 
inadequate to describe this union — “Domnul lisus Hristos este Însuşi Dumnezeu, Cuvântul 
Întrupat. Care a luat o deplină omenitate, Firea Sa Divină este una cu firea sa omenească, însă 
fără de amestecare, fără a se confunda şi fără schimbare; o completă unire Ipostatică. Nu există 
cuvinte adecvate pentru a descrie această unire” (Shenouda al III-lea, The Nature of Christ). 
Admiţând că această poziţie poate induce în eroare pe unii ortodocşi, care ar putea crede că 
recunosc, aici, perspectiva calcedoniană, cităm pe mai departe din scrierile Patriarhului copt 
Shenouda, pentru a vedea care este, de fapt, hristologia Bisericii sale: The Divine nature (God 
the Word) was united with the human nature which Ie took of the Virgin Mary by the action of 
(he Holy Spirit. The Holy Spirit purified and sanctified the Virgin s womb so that the Child to 
whom she gave birth would inherit nothing of the original sin; the flesh formed of her blood 
was united with the Only-Begotten Son. This unity took place from the first moment of the Holy 
Pregnancy in the Virgin s womb. As a result! of the unity af both natures-the Divine and the 
human-inside the Virgin s womb, one nature was formed out of both: “The One Nature of God 
/he Incarnate Logos"as St. Cyril called it — “Natura Divină (Dumnezeu Cuvântul) s-a unit cu 
cea omenească, pe care a luat-o din Fecioara Maria, cu lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a 
curăţit și sfinţit pântecele Fecioarei, astfel încât Pruncul căruia i-a dat naştere să nu moştenească 
nimic din păcatul originar; carnea formată din sângele ei [al Fecioarei — n, tr.) a fostunită cu Fiul 
Cel Unul Născut. Această unitate s-a realizat încă din primul moment al purtării în pântece de 
către Fecioară a Sarcinii Sfinte. Ca rezultat al acestei uniri a ambelor firi- cea Divină şi cea 
umană- în pântecele Fecioarei, s-a format din cele două [firi] o fire: «Firea lui Dumnezeu 
Cuvântul Întrupat», cum a numit-o Sf. Chiril” (ipidem), Miafiziţii se revendică, în eroare, de la 
Sf. Chiril al Alexandriei, a cărui expresie mia physis tou Theou Logou sesarkomenee o 
interpetează în sens eretic, apărând o hristologie necalcedoniană, Împotriva poziţiei copte vom 
invoca, aici, un singur argument, mai mult decât relevant, însă, al Sf. Maxim Mărturisitorul. 
Acesta arată, simplu şi concis, că acceptarea unei [iri a Mântuitorului, fie aceasta rezultatul 
fuziunii, al absorbirii firii omeneşti de câtre cea divină, conform poziţiei monofizite clasice, fie 
al unirii fără de amestecare, schimbare sau confuzie, aşa cum susţin miafiziţii, neagă deofiinţarea: 
“E vădit apoi tuturor că dacă Hristos e o fire unică, nu e nici de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, nici 
cu oamenii. lar dacă după ei Hristos e după fire străin cu totul de toate cele ce sunt, îi vom 
îndemna şi pe aceşti noi dogmatişti să spună ce este după fire Ilristos în care cred Şi pentru care 
motiv Îl slăvesc pe EI, Care e hulit de ei ca nefiind nimic după presupunerile cuvintelor lor” (Sf. 
Maxim Mărturisitorul, Serieri şi epistole hristologice şi duhovniceşi, col. PSB, vol. 8 l, trad, 
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Buc,, 1990, pp. 105-106). Or, negarea deofiinţării 
face inutile Întruparea, Răstignirea şi Invierea, numai Cel Care este Dumnezeu şi om deplin 
putând restaura firea omenească, De asemenea, Patriarhul Shenouda expune şi o poziţie 





PU NCTIeE CARDINALE lanuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 7 





monofizitismul „clasic” [3]. Această hristologie este însă şi ea eretică, la fel ca şi 
monofizitismul în sens clasic, Aşadar, dat fiind că membrii Bisericii Copte nu sunt ortodocși, 
ci se păsesc într-o condiţie eretică, faptul care ne preocupă este acela că într-o biserică 
ortodoxă au slujit ereticii, 

Or, în conformitate cu canoanele Bisericii Ortodoxe, aceştia nu pot nici măcar 
intra, precum credincioşii, în bisericile ortodoxe [4], și cu atât mai puţin pot fi primiţi să 
slujească. În cazul în care, totuşi, ereticii ajung într-un locaş de cult ortodox şi slujesc acolo, 
aceasta constituie profanare a locaşului ortodox și în acesta nu se mai poate intra și sluji de 
către ortodocși decât după îndeplinirea prescripţiilor canonice adecvate situaţiei [5]. 

Apelăm, așadar, prin prezenta, la păstorii noștri cu rugămintea de a se lua 
măsurile adecvate situației date, anume urmarea rânduielii pentru curățirea locașului 
profanat, în cazul Bisericii “Sf. Ecaterina”, şi prevenirea, pe viitor, a unor astfel de 
situații, eventual prin ajutorarea comunităţii copte în sensul atribuirii acesteia a unui spaţiu 
adecvat în care să-şi poată desfăşura viața liturgică proprie, spaţiu care să nu fi fost, însă, 
afierosit ca lăcaș de cult ortodox. Susţinem această expunere, poziţia şi solicitările noastre 
cu argumentele din notele care urmează mesajului propriu-zis. Elementele teologice care 
apar în acestea sunt, fără îndoială, familiare sfințiţilor slujitori, dar, având în vedere caracterul 
public al prezentului mesaj, au fost redate spre lămurirea eventualilor cititori care nu le 
cunosc, spre a arăta că demersul nostru se întemeiază nu pe sentimente sau sentimentalisme, 
nici pe judecata egoistă a unor persoane, ci pe Tradiţia aşezată de Unul şi Acelaşi Duh 
Sfânt Care ne-a lăsat Scripturile. Nutrind convingerea că apelul nostru nu va rămâne fără 
un răspuns, ca din partea unor slujitori iubitori de Dumnezeu cărora ne-am adresat, încheiem 
cu urările noastre de viaţă lungă, întru Adevăr, spre dreaptă şi înțeleaptă cârmuire a Bisericii. 


Oana Iftime, 

bioetician, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiință-teologie 
Alexandru Iftime, 

biolog, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiință-teologie 


monergist-monotelită: Has the Lord Christ wo wills and two actions, that is a Divine will and 
a human will, as well as two actions, that is, a divine act and a human act? As we believe in the 
One Nature of the Incarnate Logos, as St. Cyril the Great called it, likewise- We believe in One 
Will and One Act: Naturally, as long as we consider that this Nature is One, the Will and the Ac! 
must also each be one— “Are Domnul Hristos două voințe şi două lucrări, adică voinţa Divină 
ŞI pe cea omenească, precum şi două lucrări, adică o lucrare duvină şi una omenească? Întrucât 
noi credem în Firea cea Una a Cuvântului Întrupat, după cum a numit-o Sf. Chiril, în mod 
similar: Credem într-o [singură] Lucrare şi într-o (singură) Voinţă: în mod firesc, atâta vreme cât 
considerăm că Firea este Una, Voința şi Lucrarea trebuie să fie. de asemenea. unice” (1bidem) 

[4] Canonul 6 al Sinodului din Laoaiceea opreşte pe eretici până şi de la a intra în bisenică (de 
slujire este clar că nu se poate vorbi): “Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, 
dacăstăruieîneres”, 

(5] lată, spre lămurire asupra condiţiei bisericilor ortodoxe în care ajung să slujească ereticii, 
canonul 46 al Sf. Nechifor şi răspunsurile Sf. Teodor Studitul la întrebări adresate sfinţiei sale 
prin intermediar de către Ilarie şi Eustatie (apud Arhid. prof. dr. loan N. Floca, Dreptul canonic 
ortodox, Sibiu, 2005). 

Canonul 46 al Sf Nichifor Marturisitorul se referă la biserici în care nu doar că au slujit ereticii, 
dar au şi fost luate în stăpânire de către aceştia (trecute la cultul lor) : “Vă sfătuim ca în 
bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o casă Simplă şi să se cânte numai de 
nevoie, aşezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se 
săvârşească rugăciune, nici să se aprindă candele şi lumânare”, ceea ce este simfonic cu Răspunsul 
Sf. Teodor la Intrebarea 3: “Cuvine-se a intra pentru rugăciune şi cântare în bisericile pângărite 
şi deţinute de preoţii care au fost părtaşi eresului?”. Răspuns: “Nicidecum nu se cuvine a intra 
în astfel de biserici, din motivele menţionate; căci scris este: «lată, casa voastră rămâne pustie» 
(M4, 23, 38); fiindcă îndată ce s-a introdus eresul, a dispărut superiorul celor de acolo. îngerul, 
după cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191), şi acea biserică s-a prefăcut în casă comună; şi 
regele David zice: «Nu voi intra în biserica celor răi» (Ps. 25, 5), iar Apostolul întreabă: «Ce 
unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii?» (77 Cor 6, 16)”. Biserica “Sf. Ecaterina” nu a fost 
trecută la cultul copt, ci a rămas ortodoxă, pen de situaţie la care face referire Răspunsul Sf. 
Teodor Studitul la Intrebarea 4: “Cuvine-se a cânta şi a se ruga în biserici pângărite de aceiaşi 
preoți, dar care nu le-au deţinut?”, Răspuns: “Negreşit că se poate intra în astfel de biserici, 
spre a se cânta şi a se ruga, anume dacă nu se mai pângăresc de acei eretici, ci se deţin de 
ortodocşi până acum. Şi în privința aceasta s-a hotărât ca un episcop sau presbiter, care sunt 
de credința cea mântuitoare, să facă deschiderea bisericii prin rugăciunea cuvenită: astfel că, 
dacă s-a făcut aceasta, nimic nu se mai opune ca într-însa să se săvârşească chiar liturghie; drept 
pildă servească împrejurarea în care Sf. Atanasie, rugat fiind de câtre împăratul Constantin să 
acorde o singură favoare, de a da arienilor în Alexandria o biserică în care să se adune pentru 
rugăciune, s-a învoit numai dacă şi lui i se va da în Constantinopol aceeaşi favoare, ca ortodocşii 
să se adune la rugăciune într-o biserică deţinută mai înainte de arieni”. Pentru “Rugăciunea la 
deschiderea bisericii profanate de câtre păgâni sau eretici”, vezi Molirfelnicul. Desigur, cele de 
mai sus nu presupun, nicidecum, că ortodocşii le pot permite ereticilor să slujească în biserică 
ortodoxă, în nădejdea că după aceca vor face rugăciunea pentru biserica profanată Şi cu aceasta 
lucrurile revin la normal. Canoanele 45 si 46 Apostolice prevăd caterisirea clericilor care 
consimt la slujirea eretică şi/sau o consideră slujire adevărată: “Episcopul sau prezbiterul sau 
diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească: iar dacă le-a permis 
acestora să săvârşească ceva ca şi clerici, să se caterisească” (Ap. 45); “Poruncim să se 
caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel de 
impărtăşire are Hristos cu veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (77 Cor 6, 
15)” (Ap. 46). În nici un caz nu se poate da acord, respectiv binecuvântare pentru slujirea de 
câtre eretici în biserică ortodoxă — nu se poate binecuvânta păcatul, şi cu atât mai puţin cel 
împotriva Duhului Sfânt, cum este “slujirea” de acest fel. După cum se cunoaşte, Sf. Vasile s- 
a rugat împreună cu poporul şi uşile bisericii nu s-au deschis pentru arieni, ci numai pentru 
ortodocşi, Sf. loan Hrisostom nu a îngăduit să se dea arienilor biserică, răspunzându-i generalului 
arian Gaina, care ceruse această favoare în numele serviciilor aduse de el Imperiului, că şi-a 
luat, deja, răsplata lumească, anume onorurile şi averile cuvenite, şi să nu cuteze să ceară 
“daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească” (Viața Sf loan Gură de Aur, Ed. Bizantină. 
Buc., 2007). Când s-a aflat Bizanțul sub latini, “răsăritenii nu liturghiseau acolo unde mai- 
nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi făcut mai-nainte apa sfântă, spre curăţire” (cf. notele 
de subsol de la Pidalion, ed. 2004, p. 83). 











Lucian D. POPESCU 


ECUMENICITATE, 
ECUMENISM 


ȘI MISIUNE ORTODOXĂ 


S-a întîmplat de multe ori în istorie ca adevărul să fie luat drept minciună. Uneori 
adevărul a ieşit mai devreme ori mai tîrziu la iveală Şi a fost recunoscut de toată lumea, dar 
în anumite chestiuni există încă tabere consistente care au păreri complet diferite. 

Spre pildă, vreme de peste 100 de ani icoanele au fost socotite rătăcire, iar închinarea 
la Dumnezeu şi sfinţi prin aceste ferestre metafizice care sînt icoanele, socotită idolatrie, 
primitivism şi erezie. Teorii neoplatonice sofisticat argumentate şi amplu dezvoltate au 
determinat sinoade întregi de episcopi să condamne icoanele, astfel că materia multora 
dintre ele a fost dezintegrată, spre disperarea oamenilor simpli, a călugărilor încăpăținați şi 
a înduhovniciţilor. Icoana, însă, nu a fost niciodată des-ființară, ci păstrată de către oameni 
insuflați, în ciuda ridicolului şi a cumplitei terori la care erau expuşi, iar mai apoi cultul ci 
a fost re-in-ființat potrivit unei rînduieli neştiute de noi, beneficiarii ei din toată vremea. 

Un alt exemplu este cel al Patriarhului Kiril Lucaris, stătător pe scaunul 
Constantinopolului în secolul al XVII-lea, care a fost socotit eretic de toți cei din vremea sa 
pentru a fi scris o mărturisire de credință calvinizantă. Urmaşilor le-a fost dat să constate 
că, în drum spre tiparnița occidentală, mărturisirea sa a fost, fără ca el să o ştie, copios 
alterată în sens calvin. Acum lui i se dă cinstirea cuvenită. 

Este foarte posibil ca oamenii, persistînd pînă astăzi în anumite erori, mai vechi sau 
mai noi, să nu mai poată reveni niciodată la variantele corecte, dar asta să nu însemne 
pieirea lor duhovnicească. Există, însă, un anume tip de eroare, numită în dogmatică 
erezie, care nu este îngăduită şi care, vehiculată, va atrage pierderea celui care o preia, şi 
cu mult mai mult a celui care o predă. Erezia este alterarea cunoștinței pe care Dumnezeu 
a îngăduit-o omului. Este o îndepărtare de la credința şi ştiinţa mîntuitoare. 

Toată lumea este de acord că rău-credincioşii, pagini ori atei [1], se vor mîntui în 
măsura în care, departe fiind de dreapta credinţă, adică neputînd-o 'cunoaşte, vor fi vieţuit 
conform legii scrise în inima lor, adică potrivit moralei naturale. 

La fel de adevărat este faptul, afirmat cu din ce în ce mai puțină tărie, că îşi vor 
pierde mintuirea cei care, cunoscînd dreapta-credinţă, o vor fi pierdut-o. La fel cu cei care, 
putînd-o dobîndi, nu au făcut-o. Pierderea sau ratarea dreptei-credințe se pot face şi sub 
forma relativizării ei, adică prin nutrirea ideii că nu sînt importante decît religiozitatea, 
bunele intenţii şi ataşamentul fața de o oarecare tradiţie particulară. 

, Dreapta-credinţă este esenţială pentru mîntuire în condiţiile arătate (dar, atenție, ea 
nu este suficientă). Şi este esențială nu doar pentru argumentul părelnic-utilitarist că ea 
aduce cea mai bună înlesnire, ci mai ales pentru că numai ea este cheia adecvată pentru 
acordarea existenței în registrul mistic. Rîvna către Împărăţia cerurilor fără dreaptă-credință, 
fără Tradiţie şi fără rînduială e un drum ocolit şi riscant. 

Slova scrisă şi ştiinţa au multe avantaje, dar se întîmplă că, întrebuințate fără 
pricepere ori cu rea intenţie, aduc mult rău prin rătăcire. Cei care au avut experiența traiului 
în comunism, şi chiar cei care îl simt numai rezidual astăzi, cunosc deja puterea confuziei, 
a zvonului şi a incertitudinii, fie ele şi numai rod al greșelii. Spunem greșeală, căci în cele 
ce urmează nu vom porni niciodată de la presupunerea unei rele voințe. 

Încercarea de faţă are mai ales scopul lămuririi unor noţiuni şi fapte ce ar putea 
altminteri duce la acea acceptare ne-cugetată, confuză şi facilă care s-a manifestat consistent 
în istoria omenirii şi cu care istoria, în definitiv, chiar a început. lar, în măsura în care va fi 
făcută în bun cuget și duhovnicie, acceptarea va fi întru dreaptă credinţă şi bună ştiinţă, ca 
una ce aduce mîntuirea celui binecredincios, iar nu una eretică şi pierzătoare. 


e parai AFI bulă 00 PIESE Fat DA ao TAL Eta Za = — 


Ecumenic este un cuvînt care a apărut în primele veacuri ale creştinismului, ca 
formă ajdectivală pentru sinodul la care participau episcopi din toate regiunile unde trăiău 
comunităţi creștine, spre deosebire de sinodul local, în care se adunau doar episcopii unei 
anumite regiuni, Au fost șapte sinoade ecumenice, toate înainte de Marea Schismă, şi de 
observat că episcopul Romei nu a participat la nici unul, delegînd însă pe alți episcopi, cu 
excepția Sinodului II de la Constantinopol, la care au lipsit chiar şi delegaţii săi. 

Etimologic, ecumenic însemnează al întregii lumi locuite, iar acest sens slujea 
perfect trebuinţei pentru care a apărul. 

Împăratul Iustinian cel Mare a dat o nouă întrebuințare cuvîntului ecumenic, 
numindu-| astfel pe patriarhul Constantinopolului, Epifanie, Mai apoi, la sinodul /oca/ întrunit 
la Constantinopol în 588, s-a hotărît ca începînd cu patriarhul din acel moment, loan Postitorul, 
toți întiistătătorii constantinopolitani să poarte acest titlu, Grigorie cel Mare, patriarh al 
Romei, avea să protesteze împotriva acestui titlu constantinopolitan, numindu-se pe sine 
servus servorum Dei, slujitor al tuturor preoților. Pe de altă parte, el a fost primul episcop al 
Romei care a folosit termenul de papă. 


' Ateul, omul care nu crede că Dumnezeu este, greșește cind spune despre sine că nu este credincios, căci, de fapt, 
el crede că Dumnezeu nu este, fiind, deci, şi el credincios, dar rău-credincios. 


PAG. 8 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie200% PUNCTE CARDINALE 


Celor cinci patriarhii ale epocii, Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, ŞI 
lerusalim — numite aici în ordinea numărului mitropoliţilor şi episcopilor avuţi în subordine 
în vremea Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon — le-a fost stabilită cu precizie cinstea de 
care se bucurau [2], într-o ierarhie nicidecum administrativă, căci o astfel de relaţie nici nu 
exista. Patriarhia Constantinopolului, apărută ultima, în 381, era în cinste următoare celei 
dintii, a Romei, VE 

Prin Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon s-a stabilit foarte exact jurisdicția pe care 
o avea fiecare patriarh, iar titlul ecumenic al patriarhului din Constantinopol n-a ştirbit 
niciodată autoritatea jurisdicțională a celorlalţi, aşa cum nu a făcut-o nici cinstea episcopului 
Romei, înainte sau după ce a început a se numi papă. După 1054, ecumenicitatea patriarhului 
nu a mai fost subiect de contradicții, el rămînînd primul în cinstea episopilor dreptcredincioși, 
adică următori tuturor hotăririlor sinodal-ecumenice, 

În concluzie, atributul ecumenic caracterizează o deplină sobornicitate sinodală a 
începuturilor dogmatice [3]. Un sinod putea chiar pe atunci să fie ecumenic sau să nu fie. lar 
asta nu avea nimic de-a face cu prezenţa ereticilor arieni, nestorieni sau monofiziţi. 

Ecumenică nu era adunarea care cuprindea pe reprezentanţii tuturor credințelor 
creştine, ci era adunarea formată din episcopi dreptcredincioşi din toată lumea. 

Dreapta-credinţă era cea stabilită în sinoadele ecumenice anterioare. Căci 
ecumenicitatea avea scopul de a desluşi, cu ajutorul harului Duhului Sfint, dreapta-credință 
şi de a o pune în cuvinte potrivite rațiunii, adică înţelegerii omeneşti. 

Cei de credință neconformă cu cea exprimată în sinoadele ecumenice nu aveau 
cum să mai participe la sinoadele următoare, ei ratind corespondența dogmatică. Este, 
deci, falsă afirmaţia ecumeniştilor din zilele noastre cum că Sfinţii Părinţi aveau o atitudine 
ecumenică întrucit s-ar fi întilnit la Sinoadele Ecumenice cu ereticii. Aserţiunea adevărată 
este că Sfinţii Părinţi se întilneau în sinoade cu cei pomeniţi pentru a stabili sinodal adevărul 
de credinţă, iar cine nu izbutea să aibă acces la acel adevăr era socotit abia din acel 
moment eretic şi, aşa cum se ştie de toți şi dintotdeauna, acela nu mai participa la nici un 
sinod ortodox, ecumenic sau local. Concluzia corectă e că Sfinţii Părinţi erau perfect 
neecumenişti în sensul de astăzi. 

Este însufleţitor a observa în desfăşurarea sinoadelor ecumenice cum, cu 
instrumentele precise — tăioase pînă la a putea deveni ucigătoare — ale filosofiei, dar totodată 
şi cu instrumente duhovniceşti, episcopii dreptcredincioşi cunoşteau ceea ce e de cunoscut 
despre Dumnezeu, adică aflau lucrarea Adevărului. 

Cea mai evidentă lecţie de ecumenicitate, în sensul conlucrării celor drepteredincioși 
în sinod, este aceea a Sinodului III Ecumenic de la Efes, din anul 431. Acolo, pe un traseu 


complicat mai ales din punct de vedere științific teologic, şcolile alexandri-nă şi antiohiană. 
amîndouă exagerind în tendințele lor hermeneutice, una în duh (iată că se poate greşi şi 


așa!), iar alta în literă, au izbuitit să afle undeva între ele calea cea dreaptă. 


Ultimul sinod ecumenic s-a desfășurat în 787. Abia în 1910, la o conferință a 
misionarilor protestanți din Edinburgh, John Raleigh Mott (1865-1955), un metodist american 
foarte cunoscut în lumea protestantă, a relansat acest cuvînt. Ecumenic are pentru el înțelesul 
de universal sau mondial, şi este strîns legat de misiunea lui confesională, căci era un mare 
misionar protestant, deținător al Premiului Nobel, cu mare randament în evanghelizare. Aşa 
cum rezultă din cartea-program pe care o publicase cu 10 ani înainte, Evanghelizarea lumii 
în această generaţie, reiese că evanghelizarea însemna aducerea la cunoştinţa tuturor a 
veştii despre Hristos. 

De ce a ales Mott un cuvînt grecesc şi complet nou pentru occidentali, ecumenic, iar 
nu unul latinesc și apropiat vesticilor, universal, este uşor de explicat fie şi numai prin 
ușurința protestantă de a recurge la precedentul extrem de îndepărtat, cît şi la text, şi prin 
interesul de a atrage lumea ortodoxă. 

Ecumenismul era pentru acest excelent misionar protestant o universalizare a veştii 
despre Hristos, dar nu numai atit. 

John Mott găsise acest nume pentru ceva ce începuse pe la mijlocul secolului al 
XIX-lea, şi anume activitatea promovată de diverse organizații anglicane, protestante şi 
ortodoxe din Europa răsăriteană. Ce era de fapt această activitate e destul de dificil de spus. 
Scopul se pare că era o unire, altminteri vag întrevăzută. Ortodocşii o voiau ca readucere a 
rătăciților la credinţă, ceilalți ar fi vrut o unire mai puţin esenţială şi deplină, mai tolerantă. 
Activitatea aceasta nu a trecut cu adevărat de faza discuţiilor niciodată. lar realitatea este 
că discuţiile au rămas pînă astăzi activitatea centrală a mişcării ecumeniste. 

Ca o rezonanţă la ceea ce făcuse lumea laică prin inventarea Societății Naţiunilor, 
s-a întîmplat că în 1948, într-o adunare a cîtorva curente ecumeniste ce a avut loc la 
Amsterdam, s-a hotărât fondarea Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva. În 
engleză i s-a zis World Council of Churches [s, n.], în franceză Conseil Ecumenique des 
Eglises [s. n.], astfel că în română acestui Consiliu i se spune cînd Ecumenic, cînd Mondial, 

În prezent, Consiliul adună 347 de organizaţii care se intitulează biserici, 
denominaţiuni ori adunări bisericeşti, din mai mult de 110 ţări şi teritorii din toată lumea. 
susținindu-se că reprezintă 560 milioane de creștini. 


Cai 


* Canonul 3 al Sinodului II de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului IV de la Calcedon, din 451. 
'Dogmă vine din elineşte, unde înscamnă opinie, părere, iar limbajul laic devenit curent i-a dat în mod ilicit acea 
nuanță peiorativă, de axiomă arbitrar asumată, nuanță total nepotrivită demersului spiritual atit de rafinat şi de 
riguros care a dus la stabilirea dogmelor în sinoadele ecumenice. 

















ECUMENICITATE, ECUMENISM 


ȘI MISIUNE ORTODOXA 


Biserica Catolică nu face parte din Consiliu, dar este foarte angajată în activitatea 
Consiliului, inclusiv în cea de învățămînt de la Bossey, putindu-se spune că e mai ecumenistă 
decit ecumeniştii. 

Biserica Ortodoxă Română, mai avansată din punct de vedere formal în ecumenism, 
este membru şi a ajuns să găzduiscă în 2007 cea de-a treia adunare ecumenică organizată 
de Consiliu din 1948 încoace (rarisimele adunări nu au nici un fel de ritmicitate, neştiindu- 
se niciodată cînd va fi organizată următoarea). 

Am încercat să ne lămurim asupra înțelesului mişcării ecumenice cercetînd ceea 
ce declară Consiliul Ecumenic al Bisericilor despre sine în orice material de prezentare 
4], şi anume că bisericile membre sînt chemate să facă următoarele lucruri: 

1.să realizeze o unitate vizibilă de credință şi o singură comuniune euharistică; 

2.să promoveze o mărturie comună în lucrarea misionară şi de evanghelizare; 

3.să se angajeze în slujirea creştină a trebuințelor omeneşti, doborînd barierele 
dintre oameni, căutînd justiția şi pacea și prezervînd integritatea creației; 

4.să întrețină înnoirea în unitate, colaborare, misiune şi slujire. 

Dar Bisericile ortodoxe, chiar prin reprezentanții lor ecumenişti, înțeleg să atingă 
aceste țeluri — exprimate, cu excepția primului, în temeni fundamental protestanți — în cu 
totul alte condiţii decît anglicanii, protestanții şi neo-protestanții. 

Şi pentru că modalitatea de realizare a scopurilor este esenţială, dar nu este stabilită, 
neexistînd nici o înțelegere, sensul ecumenismului rămîne în continuare vag. Clară e doar 
o disponibilitate la dialog interconfesional [5]. 

Poziţiile Bisericii Catolice, nemembru, şi ale Ortodoxiei sînt oarecum mai apropiate, 
dar asta nu explică nicidecum noțiunea. 


EI PC IA Ii IE e PI ee 


Dacă sensul ecumenismul este, la rigoare, incert, căci nu putem fi satisfăcuți de 
simpla obișnuinţă a vehiculării unui concept vag de felul globalizării, se observă cu ușurință 
că ecumenismul (atributul ecumenist al contemporaneității) nu are nimic de-a face cu 
ecumenicitatea (atributul ecumenic al Sinoadelor dreptei credinţe şi al Patriarhiei 
constantinopolitane). 

Termenul ecumenic este folosit astăzi de-a valma, în mod uşuratic şi periculos, 
dacă nu cumva fraudulos, pentru acoperirea unor sensuri net diferite, dintre care celor mai 
multe li se potriveşte cuvîntul ecumenist. 

Căci nu este ecumenic dialogul de azi cu eretici (dialog uneori necesar, alteori 
superfluu), ci ecumenist. 

Dar cuvintul ecumenic, întrebuințat fără mofturi semantice, trăieşte deja o modă în 
genul celei pe care, în comunism, o avea cuvintul socialist. Pe atunci, tot ce era bun era, 
într-un fel sau altul, socialist: statul, conştiinţa, etica, echitatea, gîndirea, comerţul, şcoala, 
tineretul, sportul etc. (lista e lungă și astăzi amuzantă). lar cine vroia să își asigure succesul 
imediat, recunoașterea oficială sau statutul unei modernităţi necontestate, plasa în 
demonstraţia sa, la locul potrivit, cuvîntul cheie: adjectivul socialist. 

Or, cam așa se întimplă și astăzi. De exemplu, traducătorul Mărturisirii ortodoxe a 
lui Petru Movilă, publicate la Institutul European din laşi în 2001 (traducere după textul 
latin, deși corectarea și aprobarea sinodală a fost făcută în greacă), îşi intitulează introducerea 
“Petru Movilă, precursor al spiritului ecumenic modern”. Teza este nedemonstrată și 
falsă. Traducătorul susține abrupt că “Petru Movilă a folosit experienţa catolică și a sprijinit 
mişcarea de întărire a ortodoxismului [sic] şi de cultivare a ecumenismului în dialogul 
dintre Bisericile creştine” [6]. Dar adevărul este că între Biserici nu exista nici un dialog 
instituţional care măcar să aducă vag cu cel de astăzi, iar Petru Movilă însuşi nu a avut nici 
un fel de dialog eclezial cunoscut pe teme de unire confesională. Dimpotrivă, Mărturisirea 
sa a fost scrisă din nevoia resimţită în ortodoxie de delimitare faţă de catolicism şi 
protestantism (reprezentat în forma cea mai apropiată geografic de calvinism), iar nu din 
vreo dorință de apropiere, Este de notorietate că aceeași nevoie de delimitare în secolul al 
XVII-lea i-a făcut între alții pe un Mitrofan Kritopulos şi pe un Nicolae Milescu Spătarul, 
altminteri buni ştiutori ai doctrinelor neortodoxe, să alcătuiască astfel de mărturisiri de 
credință. Ceea ce traducătorul numeşte “deschidere ecumenică” a lui Petru Movilă (pe 
care se simte dator să o scuze ca nefiind “criptocatolicism”) este, de fapt, situaţia delicată 
pe care un mitropolit ortodox supus regalității catolice, ba chiar numit în scaun de regele 
Poloniei, o avea în acea zonă ortodoxă, Ucraina, răvăşită de agresiunile unirii cu Roma şi 
de penetrarea modernismului calvin. Traducătorul = singurul veritabil ecumenist strecurat 


+ Aceste informaţii pot fi verificate de oricine pe declaraţia publică permanentă făcută de Consiliul Ecumenic al 
Bisericilor pe site-ul său oficial. | | 

* Consiliul Mondial al Bisericilor nu este singurul exponent al ecumenismului şi nu poate obliga la un anumit 
înţeles al termenului. Drept dovadă, în România s-a produs şi un alt tip de întreprindere ecumenistă, În 1998, la 
Vulcana-Băi, în judeţul Dimboviţa, într-un centru internaţional ecumenist, au fost zidite o biserică ortodoxă, o 
moschee şi o sinagogă şi, bineînţeles, s-au practicat acte interreligioase de tot soiul, Directorul general al acestui 
centru era un anume lon Popescu, director al prosperei, pe atunci, Bânci Intemaţionale a Religiilor. Bunăstarea 
centrului ecumenist a coincis cu cea a băncii, acum acele zidiri fiind în paragină. | 

* Petru Movilă, Mfărturisirea ortodoxă a credinței universale şi apostolice a Bisericii Orientale, traducere din 


latină de Traian Diaconescu, Institutul European, lași, 2001, p, 5. 


PUNCTE CARDINALE 1-10 rebruarie 2008 Nr 1-2pA6.9 





în această carte — susţine cu toată seriozitatea că Petru Movilă a organizat tipografia şi 
seminarul de la Lavra Pecerska avind în vedere “instruirea pravoslavnicilor” pentru “dialogul 
confesional din statul polon” [7]. Curat proto-ecumenism! 


Tin Ido 3ie aie aa 


Biserica Ortodoxă a rinduit între rugăciunile Liturghiei una pentru “unirea Sfintelor 
lui Dumnezeu Biserici”, Î. P. S. Bartolomeu Anania explică la ce se referă aceasta: “de ce 
acum nu se vorbeşte, la singular, de Biserică”. “E vorba de Bisericile locale, întemeiate de 
apostoli și de urmașii lor de-a lungul istoriei”. Rugăciunea aceasta este pentru ajutor împotriva 
“provocărilor ereziilor, schismelor sau mişcărilor sectare” [8] care pot tulbura orice Biserică 
ortodoxă. Ectenia aceasta nu este defel o justificare a ecumenismului prin Tradiţie. 


— IPERNURE în CI DEEE EI Pi Es IE AS Parere 


Că este necesară o cale de comunicare cu creştinii neortodocși, este cert. Rămiîne 
de discutat în ce măsură dialogul ecumenist este profitabil, adică mîntuitor. 

Scopul ortodoxiei angrenate în ecumenism este misionar, adică de a încredința pe 
neortodocşi de adevărurile sale dogmatice, de Sfinta Tradiţie şi de adecvarea cultului său 
cu tot ce implică el, de la tămiie la icoană. Sloganuri relativiste de genul “unitate în diversitate” 
sînt inacceptabile, căci aşa nu s-ar propaga dreapta-credinţă, ci o alcătuire pseudo-religioasă, 
în fapt peri-culturală şi mai degrabă socio-economică. 

Abia după dobindirea unei unități de dreaptă-credință, întemeindu-se prin asta 
comuniunea euharistică altfel inexistentă, se va putea purcede la rugăciune şi slujire laolaltă. 

Impedimentele sînt dogmatice, cultural-istorice şi de mentalitate. Dificultatea 
surclasării lor este enormă şi rezidă în faptul că, în cazul unei teologii bine articulate, cum 
spre pildă este cea catolică, diferențele sînt produsul decantat al altor percepții şi sensibilități. 
Alte daruri sufleteşti, alt profil rațional, afectiv şi volitiv, au filtrat relaţia cu Dumnezeu. Într- 
un fel vede lucrurile occidentalul şi altcumva orientalul — şi nici o diplomaţie nu va schimba 
asta, 

Un om întreg, un om mai apropiat structural de cel adamic, un posesor atit al 
darurilor contemplativ-sintetice, cît şi al celor activist-analitice, cu alte cuvinte un orientalo- 
occidental, L-ar putea desluşi pe Dumnezeu mai bine. Dar stricăciunea firii adusă de păcat 
— iar stricăciunea este din ce în ce mai acută — face ca omul să nu poată corobora toate 
resursele chipului dumnezeiesc din el, ci să lucreaze, schizoid, doar cu cîte unele. Or, 
deplinătatea nu poate fi complinită prin declaraţii şi înțelegeri la nivel înalt, ci numai cu o 
complexă reaşezare — dacă nu universală, măcar europeană — întru ortodoxie, pentru o 
împreună-lucrare. 

Ortodoxul răsăritean însuşi are de redobîndit disponibilități pe care apuseanul le-a 
păstrat, dar învățătura nu îi va fi prielnică decît întru ortodoxie. 

Prin urmare, soluții precum cea de a nu mai rosti Filioque în crez, aşa cum în ultima 
vreme fac catolicii (în frunte cu însuşi papa), este fără valoare pînă ce Filioque nu va fi 
înlocuit cu mărturisirea curată a purcederii Fiului de la Tatăl. 


—— PND USR II. PLZ Amt e 


3 


Instituționalizat, ecumenismul seamănă cu o corectitudine teologică în genul 
corectitudinii politice, în care iubirea e substituită de toleranța obligatorie. lar în acest punct, 
ecumenismul nu mai are nimic de-a face cu Biserica dreptei-credințe. Căci Biserica, noțiune 
dogmatică şi realitate duhovnicească, este trupul mistic alcătuit din drept-credincioşii aflați 
în comuniune, cap fiindu-i Hristos. 

Lumea în care se desfăşoară dialogul ecumenic funcționează după o paradigmă 
occidentală care, de vreme ce nu a putut păstra dreapta-credință, e puţin probabil să poată 
duce la recîştigarea ei. Nu în datele acestei paradigme trebuie făcută lucrarea misionară 
ortodoxă, ci mai cu seamă întru cele duhovniceşti, într-o abordare tradițională şi apostolească, 
indiferent dacă va fi făcută în țările Apusului. 

Aşa cum fiecare individ are o luptă în sine pe care trebuie să o cîştige înainte de a 
trece la cea exterioară, şi ortodoxia, cel puţin cea română, are o luptă în propria aşezare, fie 
şi numai în ce priveşte ecumenismul, Ecumenismul românesc este susținut de majoritatea 
covirşitoare a autorităților cărturăreşti ale momentului, în timp ce autorităţile duhovniceşti 
sînt, fără rest, împotrivă. De aici, la studenții teologi marea majoritate e ecumenistă, iar la 
monahi nu este. Și cum să nu fie aceştia împotriva acțiunilor de mari proporții, pentru unii 
obscure, dar despre care ei ştiu bine că nu sînt precedate de exerciţiu duhovnicesc, ci doar 
de raţionalism? 

Împăcîndu-ne în sine, deci, să fim cu băgare de seamă să nu înconjurăm marea şi 
uscatul întru rătăcire, nici să adăstăm în trîndăvia misionară de care sîntem suspectaţi. 
Discret şi fundamental, să ducem strădania duhovnicească în deşertul postmodern, cumplit 
de ispititor, dar, ca orice pustie, prielnic celor ce caută mîntuirea. Să cuvîntăm şi să lucrăm 
ortodox oriunde este cu putinţă, nelăsîndu-ne amăgiţi în discuţii sterile. Şi poate că se vor 
găsi și alte feluri de a face cunoscută dreapta-credinţă, poate chiar adunînd în tinda unor 
trebuincioase bisericuțe ortodoxe, chiar în inima Occidentului, pe acei truditori ori învățăcei 
înstrăinaţi, nu de prea mult bine, de țarina lor, care, iată, sînt din ce în ce mai mulți. 

Căci purcederea creștinismului se face mereu de la iesle şi din suferință, iar nu ex 
cathedra ori din consilii. 


" Ibidem, p.A. 
'Î. P.S Bartolomeu Anania, Carlea deschisă a Împărăției, EIBMBOR, Buc „2005, pp. 69-70. 









E limpede pentru toţi cei zdraveni la cap: 
“ecumenismul”, aşa cum se practică astăzi în mod 
curent, nu este credinţă, ci politică. Or, politica se 
bazează nu pe Adevăr, ci pe interese. lar cine stă în 
calea unei politici, deci a unei maniere de satisfacere 
a unor interese de către o entitate anume, se expune 
unui risc major 

“Ecumenismului” ideologizat i se opun în 
general cei bine înarmaţi duhovniceşte. Represaliile 
asupra lor nu întirzie. Exemplu recent: ieromonahul 
Eftimie Mitra, egumenul Schitului Huta (Bihor). 
Părintele a fost schimbat din funcție şi oprit să 
slujească şi să predice în satele învecinate, pentru că 
ar fi fost nepoliticos cu catolicii şi a ridicat glas contra 
“ecumenismului”. Pretextul a fost că părintele Eftimie 
Mitra nu are studii teologice, ca şi cum asta primează 
în monahism (părintele Cleopa şi alţi sfinţiţi slujitori 
ai noştri n-au avut şcoală mai deloc, dar s-au dovedit 
mari duhovnici şi stareţi iubiţi). Părintele Eftimie este 
cunoscut pentru activitatea sa publicistică bazată pe 
învăţătura creştină adevărată, nutrită din Sf. Scriptură 
şi din Sf. Tradiţie, ca şi pentru atitudinea 
antiecumenistă fățişă. Pentru că a încercat să 
vorbească pe aceeaşi temă la sedința cu preoții de la 
Beiuş, din 13 noiembrie 2007, părintele Eftimie a fost 
admonestat de P. S. Sofronie Drincec, Episcopul 
Oradei, care a doua zi l-a demis şi i-a interzis să mai 
slujească şi să mai predice în satele bihorene. 

P. S. Sofronie este cea mai proaspătă surpriză 
neplăcută a Sfîntului Sinod. Afirmat ca un episcop 































cu autoritate ierarhi ai noştri. Însă, imediat după ce a 


A ÎNCEPUT VÂNĂMDARILA IDE ANPDC COVE UA 


Noi suntem la vest, ortodoxia este la est... 





tradiționalist, patriot şi vrednic la Gyula, în Ungaria, fost ales la Oradea, P.S. Sofronie a început “să-şi dea 
PS Sofronie a fost susținut pentru a deveni episcop arama pe față”, cum se spune. Mai că l-a pus sub 
al Oradei de către unii dintre cei mai înduhovniciţi şi arest la domiciliu pe fostul episcop loan Mihăilţan, 
pensionat şi retras din scaun din pricina bolii, l-a exilat 


PRINCIPALE DIFERENTE DINTRE 
CAILOLICISM ȘI ORTODOXIE 





într-un capăt de județ pe Episcopul Vicar Petroniu 
Sălăjanul şi a început să tune şi să fulgere împotriva 
călugărilor antiecumenişti. | 

Acum, P. S. Sofronie încearcă să impună 
politica ecumenistă cu forţa, trecînd deja de la 
ameninţări la fapte. În şedinţa din 13.1 1.2007, a făcut 
următoarele afirmaţii grave: 

- că preoții şi călugării care se opun 
ecumenismului sînt “răzvrătiți”; 

- că Minăstirea Petru-Vodă din jud. Neamţ 
este “turbulentă” şi trebuie ocolită; 

- că nu trebuie luate în seamă cuvintele 
duhovniceşti ale părintelui Iustin Pârvu, starețul de 
la Petru-Vodă, nici acelea ale părintelui Arsenie 
Papacioc de la Techirghiol (doi dintre uriaşii duhovnici 
pe care îi mai are ortodoxia românească), nici ale 
altor “aşa-zişi duhovnici, care nu fac altceva decât 
tulburări”; 

- că monahii antiecumenişti sînt de-a valma 
“analfabeți şi inculți”; 

- că ierarhii care vor mai da binecuvîntare 
pentru cărți care se opun curentului ecumenist vor 
fi maziliţi, adică, în limbajul diplomatic pe care l-a 
folosit P. S. Sofronie, “se vor trezi mutaţi de canon 
într-o mînăstire”! 

Demiterea unui egumen mai poate fi 
acceptată, chiar dacă s-a făcut fără un motiv valid. 
Dar vorbirea de rău a unor trăitori şi apărători ai 
Ortodoxiei ca părintele lustin sau părintele Arsenie, 
sau ameninţarea unor episcopi, nu pot fi tolerate. 

Să fiu iertat, dar dacă aşa înţeleg unii sinodali 
să impună la noi “ecumenismul”, atunci mă tem că 
vor fi pricină de mare smintire. Să nu fie! 


Claudiu TÂRZIU 











Dintre numeroasele deosebiri dogmatice şi cultice dintre catolici şi 
ortodocşi, le indicăm aici, foarte pe scurt, doar pe cele mai pregnante şi mai 
pline de consecinţe în ordinea vieţii creştine; 

|. Filioque: Catolicii învaţă că Duhul Sfânt purcede nu numai de la 
Tatăl, ci şi de la Fiul. Aceasta este, din punct de vedere ortodox, eroarea 
dogmatică cea mai gravă, cu consecințe incalculabile în viaţa duhovnicească 
și liturgică (chiar dacă necunoscătorilor li se pare că n-ar fi decât o “ceartă 
de vorbe”). 

2. Supremaţia papală: Papa, “urmașul Sfântului Petru”, este 
considerat de catolici capul suprem al Bisericii creştine, locţiitorul lui Hristos 
pe pământ, mai mare decât toți patriarhii (nu doar primus inter pares). 

3, Infaibilitatea papală: Catolicii învaţă că Papa nu poate greşi, ca 
om ce este, în materie de credinţă, de aceea îl consideră instanță supremă şi 
nearhendabilă (tot ce poate fi mai opus principiului sinodalităţii). 

4. Purgatoriul: Catolicii învaţă că între Rai şi lad ar fi un loc 
intermediar, un foc mare unde stă sufletul după moarte, ca să se curățească şi 
să devină vrednic de Rai. 

5. Imaculata Concepţie; Catolicii învaţă că nu numai Hristos, ci şi 
Maica Domnului ar fi născută fără de păcat. 

6. Substanţialitatea: La sfințirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac 
rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum fac ortodocșii la Sfânta Epicleză. 
Ei pretind că Darurile se sfințesc singure, când preotul zice: Luaţi, mâncaţi... 
şi celelalte, Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri şi, în 
general, Duhul este ca şi absent din viaţa lor liturgică. 

7. Azimile: Catolicii nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime (piine 
nedospită), ca evreii. 

8. Pîinea fără vin: Catolicii îi împărtăşesc pe credincioşi numai sub 
chipul azimei, lăsând numai preoților împărtășirea şi sub chipul vinului, ceea 













































ce nu numai că încalcă tradiția euharistică a Bisericii, dar dă impresia unui 
drept privilegiat al preotului. 

9. Mirungerea: Catolicii nu-i miruiesc pe copii imediat după Botez, 
ci abia între 7-14 ani (“Confirmațiunea”), iar miruirea se face numai de către 
arhierei. 

10. Celibatul preoților: Preoţii catolici necălugări nu se căsătoresc, 
rămânând celibatari împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca 
preoții de mir să aibă familie. 

11. Indulgențele papale: “Altă rătăcire a Papei: dacă-i dai parale 
multe, poți să faci oricâte păcate — te iartă, te dezleagă. Sfinţii lor au prea 
multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau Papei, iar el vinde aceste «merite 
prisositoare» spre iertarea păcatelor ălora de nu au destule fapte bune...” 
(Părintele Cleopa). 

12, Inchiziția: Deşi nu mai există astăzi ca atare, Inchiziția (“Sfântul 
Oficiu”), prin abuzurile şi uciderile practicate secole de-a rândul în tot Apusul, 
a lăsat o pată de neşters pe obrazul lumii creştine, iar cei neavizați acuză de- 
a valma şi Biserica răsăriteană (care n-a practicat niciodată intoleranța la 
nivel instituțional), 

Toate acestea sunt inovaţii ale catolicismului impuse sau consolidate 
după Marea Schismă (1054). Or, ce este erezia? Răspunsul la această . 
intrebare ni-l dă desluşit Sfântul loan Gură de Aur: “Dacă ai schimbat un 
punct cât de mic din moneda regală, ai falsificat întreaga monedă. Asemenea 
e şi cu credinţa. Dacă ai schimbat o virgulă sau un cuvânt din învățătura de 
credinţă, ai falsificat toată credința”. Că sunt erezii mai mari sau erezii mai 
mici, aceasța este o altă discuţie... Ca şi aceea dacă ereticii se pot mântui 
sau nu (aspect care nu mai ține de judecata omenească, ci de Judecata | 


Divină, asupra căreia noi abia de suntem în măsură să facem unele 
aproximaţii),.. 





-——_ — ui DA iii ei di mi 2 alia see 





















în această privinţă. 









Când Mihai-Vodă, domnul Ungro-V lahiei, l-a alungat 
pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în 
orașul de scaun, numit Bălgrad [Alba Iulia], şi a voit ca 
să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Insă 
preoții, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credință latinească, 
nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credință 
dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică 
de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu 
sunteți mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveți harul 
Sfântului Duh în Biserica voastră. Noi însă, fiind 
drepteredincioși, avem puterea cea adevărată a harului 
Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna 
s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau să-şi 
dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. 
Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o 
dovediţi, altfel vă voi arăta eu, întru încredințarea tuturor”. 
[ar ei i-au spus: „Cum să arătăm? Căci nu e cu putință să 
dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi”. EI le-a 
zis: „În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără 
înfruntări de vorbe, putem ușor să dovedim, cu ajutorul 
lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul orașului și acolo 
să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi 
o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face și ai voştri, 
deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea 
mare, în vase osebite, pe care le vom astupa și le vom 
pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii 
pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și 
cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia 
este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui 
este rea, Dacă apa mea va rămâne nestricată, cum 
nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai 
împotriviţi și o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă 
nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat 
cu toţii într-un glas: „Bine, bine, să fie aşa!”. Și, a doua zi 
dimineaţa, a ieșit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii săi 
în piaţă, cu episcopul și cu preoții, slujind litia după obicei, 
cu cruci, cu lumânări şi candele. Şi, ajungând la locul 
pregătit, au săvârşit marea sfințire a apei, rugându-se cu 
toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi și suspine, să proslăvească 
dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de rușine, Tot în 
piaţă, dar deoparte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi 


După Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli, “episcopul sau preotul sau diaconul, dacă 
numa! s-a rugat impreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă le-a permis acelora să 








PU NCTE CARDINALE lanuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 1] 
BOBOTEAZĂ ECUMENICĂ DE LA ORADEA 


In ziua de 6 ianuarie 2008, de marele praznic al Bobotezei (Botezului Domnului), P. 
S, Sofronie Drincec, episcopul ortodox al Oradei, a săvârşit împreună cu omologul său 
greco-catolic, Virgil Bercea, slujba Aghiasmei Mari pe malul Crişului Repede, în apele 
căruia care au aruncat la sfârşit o cruce, în semn de prietenie. Au fost prezenţi numeroși 
preoți şi diaconi din ambele episcopii, precum şi un mic număr de credincioşi cam contrariați. 
Amănunte despre acest eveniment pot fi găsite în presa locală de a doua zi, dar şi în alte 
articole, fotografii şi înregistrări video legate de acest subiect postate pe internet. Co-slujirea 
la O sărbătoare şi ieurgie de asemenea importanță este o premieră mai mult decât 
îndrăzneață, discutabilă din punct de vedere canonic şi dogmatic, de unde receptatarea ei 
foarte tensionată în lumea ortodoxă românească. Forul patriarhal, ca şi în alte împrejurări 
recente, a ezitat, cel puțin până la încheierea ediţiei noastre, să se pronunțe public şi oficial 






săvârşească ceva ca şi clerici [să slujească asemenea preoţilor dreptcredincioşi], să se 
caterisească”, Or, câtă vreme romano-catolicii — şi greco-catolicii împreună cu ei — 
mărturisesc învățături de credință inacceptabile din punct de vedere ortodox (Filioque, 
purgatoriul, primatul papal, imaculata concepție), ca să nu mai vorbim de diferenţele de 
practică liturgică, ei au fost și sunt asimilați ereticilor de către tradiţia ortodoxă. “Conform 
canoanelor Bisericii Ortodoxe, dacă acestea s-ar respecta de către sinodali, ierarhii care au 
slujit cu catolicii ar trebui să fie caterisiţi. Se spune destul de limpede, pentru cine vrea să 
priceapă, că slujirea cu ereticii se pedepseşte cu depunerea din treaptă. Nu există vreun 
canon care să spună că slujirea ar fi admisă în anumite situaţii, doar la ierurgii sau la Ze 
Deum-uri. Justificări de acestea cum că «nu am săvârșit Taine, ci doar o mică rugăciune» 
sunt de-a dreptul ridicole!” (prof. Daniel Munteanu, licenţiat în Teologie). 


lată câteva imagini de la insolitul eveniment (pe lingă slujirea în comun, a mai avut 


cetățeni). (M. P) 





E 
7) ) a | 4 


SEI 2 AN gel VA d 
er aaa cai zidit pY, 





au sărat-o. După care, astfel sfințindu-şi apa, fiecare a 
turnat apa lui sfințită în câte un vas osebit, apoi şi-au pus pecețile 
pe amândouă părţile vaselor, le-au dus şi le-au pus în 
biserica cea mare, au încuiat uşile şi au plecat. În fiecare zi, 
domnitorul cu episcopul, cu preoţii şi cu toți 
dreptcredincioșşii se rugau, postind. Tot aşa au făcut şi latinii, 
Şi după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului 
un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: „Doamne, 
cheamă-i pe latini şi pe preoții lor şi nu aștepta ziua a 
patruzecea, cea hotărâtă. Să mergem la biserică şi, 
desfăcând peceţile, să deschidem ușile. Vei vedea harul lui 
Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea 
în El, nu se vor face de ruşine”, Domnitorul, deci, 


(0) IScORISIhe 
Di DEMULe... 


chemându-i pe toți, precum I-a sfătuit episcopul, a mers 
la biserică şi, deschizând uşile, au intrat cu toții. Mai întâi, 
episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la 
Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în 
Sfânta Treime slăvit şi preamărit, precum înainte vreme 
pe dreptul Tău Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tău 
și i-ai rușinat pe cei de rea credinţă, auzi-mă acum și pe 
mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toţi robii Tăi de 
aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, ci 
pentru slăvirea numelui Tău sfânt şi pentru întărirea 
credinței noastre, care este adevărata credință în Tine, arată 
întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin 
nestricăciunea ei să vadă toți că numai în Biserica Ta 
grecească și sobornicească de la Răsărit se află credința cea 
adevărată şi harul cel adevărat al Sfântului Duh, Căci Tu 
ești Singurul Care pe toate le binecuvântezi şi le sfințeşti, 
Dumnezeul nostru, şi slavă Ție Îţi înălțăm, Tatălui şi Fiului 
şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. 
Amin!”. Ridicându-se și cântând: „Doamne, Lumina mea 
şi Mântuitorul meu, de cine să mă tem...” — a rupt pecetea 


loc și o procesiune de propagandă “ecumenică” pe străzile oraşului, tratată cu răceală de 


vasului cu apă sfinţită şi, uitându-se la ea, a găsit-o mai 
curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul 
neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor 
curgător, după care strigat, zicând: „Slavă Ţie, 
Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai aplecat urechea la 
rugăciunile noastre, mărire Ţie, Care slăveşti Biserica Ta, 
slavă Ție, Care întăreşti cu slavă credința cea dreaptă şi 
nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre”. Şi a zis 
către toți: „Veniţi să vedeți cum a stat această apă atâtea 
zile, rămânând nestricată datorită harului Sfântului Duh, şi 
încredinţați-vă că adevărată este credința noastră 
ortodoxă!”. lar latinii, rugându-se şi făcând slujba după 
cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se 
afla apa lor şi, cum l-au destupat, toată biserica s-a împlut 
de duhoare, că s-au înspăimântat toți latinii şi au strigat 
cu uimire: „Adevărată este credința grecească pe care o 
ține domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul 
nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a 
mâniat pe noi şi ne-a împuțit apa”. Şi astfel, făcuți de ocară, 
latinii şi cu preoții lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii 
dintre ei s-au convertit la credința ortodoxă. lar domnitorul, 
cu episcopul său, cu preoții, cu toţi boierii şi ostaşii săi, 
plini de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slăvindu- 
L și mulțumindu-l lui Dumnezeu pentru minunea ce a 
fost spre întărirea adevăratei credințe ortodoxe. În aceeaşi 
zi a făcut un mare ospăț pentru întregul oraş şi pentru 
toată oastea sa. Toţi locuitorii țării Ardealului, cu jurământ, 
s-au arătat bucuroşi să zidească biserica şi să n-o dărâme 
niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar 
nu în Oraş, ca nu cumva, o dată cu schimbarea vremurilor, 
să fie dărâmată, ci lângă oraş, aproape de zidul cetăţii, într- 
un loc frumos) [...]. 

Și cele scrise aici le-am citit într-un letopiseţ 
muntenesc și le-am auzit de la mulți oameni vrednici de 
crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la 
părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare 
logofăt al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele 
pitar al aceleiaşi țări. 





























(Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, 
trad. Șt. Lupan, Ed, Polirom, lași, 2002, pp. 54-57) 


















PAG. 12 Nr. 1 —2 lanuarie—Februarie2003 PUNCTE CARDINALE 





“CÂND ŢI SE ÎNTÂMPLĂ CEVA NEPLĂCUT, ÎN OCHII ALTORA SE ȚESE DESPRE TINE O ICOANĂ 
NEPOTRIVITĂ FIINȚEI TALE; CÂND TU INSUȚI, JUDECÂNDU-ȚI CARENȚELE, AJUNGI SĂ TE 
ÎNDOIEŞTI, ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINILE FIINȚEI, LA IZVOARE, AD RADICES, ESTE UN MIJLOC 
TERAPEUTIC...” MIRCEA VULCĂNESCU 


II. RASARIT ŞI APUS. PNEUMA ȘI PSYHE 


(Urmare din numărul trecut) 


PNEUMA ȘI PSYHE. Despărțirea Apusului de Răsărit va accentua 
distanțarea celor două spaţii spirituale. Apusul se manifestă printr-o nesecătuită 
dorinţă de originalitate. In teologie, iconografie, ritual, viaţă bisericească, Apusul 
căută forme noi, originale, care să-l diferenţieze de Răsărit. Pofta de inovaţie cu 
orice preț nu are limită. Asta îl va face cu timpul de nerecunoscut chiar şi lui 
însuşi. O adevarată reformă avant la lertre. 

Cum arăta P. Rezuş, lumea aouseană şi-a făurit o tradiție facilă intereselor 
şi formulărilor viitoare, „devenind din păstrătoare de tradiție, făuritoare de tradiție”. 
Aşa cum am văzut, tradiţia e înlocuită cu autoritatea, iar hotărârile sinodale cu 
rațiunea singulară a Papei. Cum spunea Papa Pius IX: „Eu sunt Tradiţia”. Această 
viziune permite introducerea unor dogme noi, iar ceea ce e valabil pentru o 
rațiune singulară tinde să se generalizeze pentru orice rațiune. 

Această tendinţă va purta Apusul spre spiritul reformei. Prima reformă, 
cea catolică, s-a profilat deja pe orizontul spiritului apusean. Concepţia asupra 
Tradiţiei permite descătuşarea spiritului reformist în credință, condiţie a 
introduceni de dogme noi, precum Filioque, purgatoriul, imaculata concepție a 
Sfintei Fecioare (care jigneşte însăşi ideea de maternitate), infailibilitatea şi 
supremaţia papei, care fac din acesta un alter Christus, cum aproape se 
recomanda Papa Adrian al-lV-lea, frizând blasfemia. El se numea purtător al 
„chipului şi asemănării întru tot desăvârşitului Hristos”. Nu mai e nimic de adăugat 
la acest monument de tupeu şi îngâmfare. “ 

Spiritul reformist are la bază încrederea în Raţiune, care nu se mai supune 
Revelaţiei şi Tradiţiei. Incă din secolul al VI-lea, Boethius operează o întoarcere 
la filozofia precreştină, traducând lucrările de logică ale lui Aristotel (1). Interesul 
său pentru logică şi retorică este simptomatic pentru Apus. In apropierea lor, 
spiritul speculativ, mistic, se ofileşte de prea mult materialism. Rațiunea însă 
prinde curaj să iasă din cadrele credinţei. Boethius recunoaşte că sufletul este cu 
atât mai liber cu cât se acordă mai bine cu gândirea divină, dar nu pare a şti că 
gândirea divină transcende normele logicii umane, care este logica omului căzut. 
Că Dumnezeu ne invită tocmai la o schimbare de logică, adică la meranoia, 
“schimbarea minţii”. 

După cădere, omul cunoaşte numai logica arborelui cunoaşterii binelui şi 
răului. Hristos invită şi face posibilă trecerea de la această logică la cea a arborelui 
vieţii. Acest lucru e posibil doar prin smerirea raţiunii (despre care Einstein zicea 
că este sluga credincioasă, în timp ce intuiţia este darul divin) şi integrarea ei 
într-o logică a Duhului, iar întoarcerea la Aristotel era chiar opusul demersului la 
care Domnul ne-a invitat. 

Cunoaşterea lui Dumnezeu presupune împletirea celor două forme de 
cunoaştere teologică: apofatică şi catafatică. Cunoaşterea catafalică sau rațională 
ne ajută să cunoaştem pe Dumnezeu în calitate de cauză creatoare şi susținătoare 
a lumii (2). Cunoaşterea apofatică ne permite experierea directă a prezenţei Lui 
tainice, ce depăşeşte putinţa de definire prin cuvinte, gândirea discursivă. Aceasta 
e mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoaşterea catafatică. Oricum, nici una din 
ele nu permite cunoașterea lui Dumnezeu în fiinţa, ci cel mult în lucrarea Lui. 

Cunoaşterea catafatică, atribuindu-l Lui Dumnezeu anumite calităţi, precum 
infinitatea, atotputernicia, riscă să îl transforme într-un concept intelectual. El 
este însă dincolo de orice concept şi este dincolo chiar de cunoaşterea apofatică, 
ce cunoaște doar ceea ce lasă EI fiecăruia, după măsura curăţeniei şi elanului 
contemplativ, să cunoască. Absolutul fiinţei divine nu se lasă cunoscut, căci nu 
poate fi cuprins de sufletul omenesc finit. El se arată pe măsura creşterii interioare 
a omului. Se arată și se ascunde, pentru ca persoana umană să înainteze pe 
drumul cunoașterii, care este infinit. El Se retrage pentru a-l simţi lipsa şi pentru 
a-L căuta în continuare, cum spunea Sf. loan Gură de Aur. 

Dacă teologia apofatică presupune o uitare a lumii, fiind în continuare în 
ea, teologia catafatică e legată de lume, La Părinţii orientali, cele două sunt 
îmbinate, Totuși, Răsăritul a accentuat cunoașterea apofatică, fără de care lumea 
se opacizează, iar cunoașterea catafatică nu mai poate vedea dincolo de lume, 
esențele nepieritoare de la temeiul lucrurilor create şi nici prezenţa tainică a 
energiilor divine în lume, Lumea devine treptat o lume de obiecte neînsuflețite, 
neutre, care nu mai lasă să se vadă Sufletul Lumii ce pulsează în ele. 


' Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Ed. Humanitas, 1995, pp. 128-140, 
? Dumitru Stăniloae, 7răirea lui Dumnezeu În Ortodoxie, Ed. Dacia, 1993, pp. 85-91. 


Astfel se naşte în Apus feologia naturală, o cunoaştere pur naturală, pur 
rațională. O cunoaştere care îl întoarce pe om spre lume. Era inerentă întoarcerea 
la Aristotel, primul om de ştiinţă sistematic, inventator al biologiei, fizicii şi 
logicii, care le dă primele principii sau temeturi. Astfel, în Apus, pământul şi 
cerul sunt puse sub lentilă și li se fură orice mister. Apare o nouă cosmologie, în 
care se întrevede deja cea modernă. Mănăstirile devin, din lăcaşuri de viaţă 
duhovnicească, laboratoare de cercetare sau cazemate. Acestea sunt condiţiile 
apariţiei scolasticii. 

loan Scotus Eriugena (3) socotea că revelaţia deplină, care este Evanghelia, 
nu luminează încă mintea întunecată de urmările păcatului, motiv pentru care 
nu poate decât să făureasca anevoios o fizică, prin care să înțeleagă cel puțin 
natura şi să demonstreze existența Creatorului, care-i este cauză. In avântul ei, 
ştiinţa va uita însă acest ultim deziderat şi va rămâne doar cu cercetarea naturii. 

Eriugena are meritul de a fi tradus Corpus Areopagiticum, dar în acest 
context cultural scrierile lui Dionisie ori ale lui Grigorie de Nyssa în traducerea 
lui Eriugena nu au ecoul pe care îl meritau. Eriugena însuşi se arată mai interesat 
de exercitarea operaţiilor rațiunii, diviziunea şi analiza în cercetarea ştiinţifică, 
decât de viaţa contemplativă. Deja spiritul geometric înlocuia spiritul de fineţe, 
emisfera stângă a creierului se dezvolta în detrimentul celei drepte, în secolele 
premergătoare Marii Schisme. 

Începând din secolul al XI-lea, sub influenţa filozofiei antice, gândirea 
apuseană cunoaşte cearta universaliilor, dispută mai curând filozofică, ce va 
defini perioada scolastică. Disputa pleacă de la o problemă pusă de Porphyrios, 
filozof foarte cultivat în epocă. Problema era exprimată în trei întrebări: 1) dacă 
universaliile există în realitate sau numai în gândire; 2) în cazul în care ar exista 
realmente, dacă sunt corporale sau incorporale; 3) dacă sunt separate de lucrurile 
sensibile sau prinse în ele. 

Aceste întrebări vor separa pe proaspeţii filozofi apuseni în două mari 
tabere: realiştii şi nominaliştii. Dar chiar în interiorul acestor tabere părerile 
sunt împărțite. Deja Fer. Augustin atacase problema din secolul al V-lea într-un 


mod mai creştin. Ideile eterne se află după el în Dumnezeu, alcătuind Logosul, 
lumea inteligibilă, Fiul lui Dumnezeu. In Răsărit, problema nu a fost niciodată de 


prim ordin, considerându-se că esențele lucrurilor şi fiinţelor există mai întâi în 
Dumnezeu ca proiecte, ca modele informaţionale, dar ele pot fi întrevăzute şi în 
lucruri de către o minte înduhovnicită. De o rară frumuseţe este concepţia lui 
Evagrie Ponticul în această problemă (4). După Evagrie, omul trebuie mai întâi 
să-şi purifice prin practică (post, rugăciune, înfrânare) partea poftitoare 
(epithymia) şi partea pasională (rHymos), pentru a obține nepătimirea, apatheia, 
desăvârşirea. Abia acum, când se trece în stadiul gnostic, există două trepte de 
cunoaştere profund diferite: practicul are o cunoaştere noietică, raţională, iar 
gnosticul o cunoaştere contemplativă. Dar această din urmă cunoaştere este 
dobandită doar de către cei care au atins curăţenia. Să nu uitam că în paleoromână 
sfânt se spunea sveatii, adică alb, curat (în sanscrită şi slavă, svera înseamnă 
alb, curat). 

Cunoaşterea ultimului stadiu e o experiență supraraţională, un extaz 
intelectual vizitat de înțelepciunea dumnezeiască. Ea este asemenea cu o beţie 
sobră, methe nephalios, beţia sacră. Gnosticul cunoaşte rațiunile (/ogoi) lucrurilor 
în mod direct, într-o viziune intelectuală imposibilă fără prezenţa Harului Divin. 
Evagrie discerne astfel între dialectică sau cunoaşterea rațională şi cunoaşterea 
mistică. Prima, e relativă şi arbitrară, supusă erorii, pe când a doua e născută în 
noi de Harul lui Dumnezeu. Gnoza dumnezeiască are nevoie nu de un suflet 
dialectician, ci de un suflet vizionar. Dialectica se întâlneşte şi la sufletele care 
nu s-au curăţit încă, pe când viziunea — numai la cele curăţite. 

Deşi monahismul apusean a fost întemeiat de Cassian, un apropiat discipol 
al lui Evagrie, sămânţa aruncată de Cassian nu a prins în locul stâncos al Apusului. 
Sămânța cuvânt al lui Dumnezeu se păstrează doar în locul cel bun al inimii, de 
unde diavolul nu îl poate fura (5). Cel ce înțelege cu inima cuvântul divin îl 
păstrează, şi acesta aduce roade. Cum spune lisus: „Fie că doarme noaptea, fie 
că stă treaz ziua, sămânța încolțeşte şi creşte fără să ştie el cum” (Mc. 4, 27). 
Dar dacă sămânţa cade pe solul stâncos, ea nu prinde rădăcini; iar pe locul de 
lângă drum sămânţa e furată de păsări, adică e primită doar în minte, de unde 
mentalul agitat o pierde, Acesta pare a fi şi cazul Apusului, care tratează 
problemele teologice doar la nivel mental, rațional, la nivelul arborelui cunoașterii 
binelui şi răului. 

Revenind la problema noastră, deja în secolul al VI-lea Boethius credea 
că universaliile nu sunt decât obiecte ale gândirii, dar că subzistă în mod real în 
indivizi, devenite corporale şi sensibile prin accidente. O concepție asemănătoare 
va avea Guilelm de Champaux în teoria Comunitas Universalium, după care 
esența speciei ar fi comună indivizilor, iar aceştia nu s-ar deosebi unii de ceilalți 
decât prin varietatea accidentelor (înălțime, culoare etc.) care îi individualizează. 


W 





" E, Gilson, op. cir., pp. 186-206. 
* Evagrie Ponticul , 7ratatul practic. Gnosticul, Ed. Polirom, 1997, pp. 119-153, 
* Florin Mihăescu, Roxana Cristian , Minima Spiritualia, Ed. Rozmarin, 1995, pp. 35-38. 





Realismul, de la Anselm din Canterbury, Bernard din Chartres şi Guilelm 
de Champaux până la Toma din Aquino şi Duns Scotus, a considerat, cu uşoare 
variaţii, că universaliile au o existență substanţială reală, independente de faptul 
de a fi sau nu gândite. 


Dintre realişti, majoritatea sunt platonicieni, cu excepţia lui Toma din Aquino, 
care era aristotelician. 

Nominaliştii, de la Roscelin la Pseudo-Rhabanus şi Abaelard, confundau 
în acea perioadă ideea generală cu cuvântul prin care o denumim. Dacă pentru 
realişti specia e o realitate, pentru nominalişti numai indivizii sunt reali. Pentru 
Roscelin, cuvântul „om” nu desemnează nici o realitate care să fie a speciei 
umane. El se reduce la o emitere de sunete. Dincolo de influenţele filozofice ale 
gândirii sale, cu ecou până la empirismul logic, pozitivism, Wittgenstein şi Quine, 
asupra cărora vom mai reveni, interesante sunt consecințele teologice. 

Neacceptând existența unei esențe supraindividuale sau a unei substanțe 
suprapersonale, va interpreta în mod triteist dogma Sfintei Treimi. El nu putea 
să accepte că realitatea constitutivă a Treimii este altceva decât cele trei persoane 
distincte care o alcătuiesc. Şi în Dumnezeu, ca și în speciile create, reali sunt, 
după Roscelin, doar indivizii. Treimea este aşadar constituită din trei substanţe 
deosebite, cu o singură voinţă. El face astfel confuzie între substanță şi persoană, 
între ousia şi ipostas. Aşa ceva în Răsărit era de negândit la acea vreme, căci 
orientalii aveau proprietatea conceptelor create de ei. 

Nominalismul relua modul de a gândi al şcolii sofiste şi al epicureicilor, 
după care nu există providenţa şi nici ideea. Şi iată cum gândirea apuseană revine 
la nişte experienţe pe care Răsăritul le depăşeşte, tocmai pentru că avea în urmă 
aproape două mii de ani de gândire filozofică. Pe când Apusul descoperă aceste 
probleme ca pe ceva nou şi fascinant. Bizanțul depăşise dialectica prin mistică, 
diversitatea şcolilor contrarii prin creştinism. Apusul neavând o tradiţie, trebuia 
să aleagă între autoritate şi rațiune. Alege rațiunea şi această tendință îl va purta 
spre epoca modernă, care se întrevede deja din Evul Mediu apusean. Chiar şi 
atunci când încearcă să pună credința pe primul loc şi raţiunea pe locul doi, cum 
face Anselm din Canterbury, de fapt vede în rațiune un mijlocitor între credință 
şi viziunea mistică. Că nu este așa o dovedeşte chiar evoluţia ulterioară a gândirii 
apusene, antitradiționalistă, chiar anticreştină. ș 

Anselm doreşte să demonstreze necesitatea Sfintei Treimi şi a Intrupării, 
încercare considerată de Toma din Aquino drept contradictorie şi imposibilă. 
Chiar dacă Anselm nu şi-a propus să facă tainele inteligibile în sine, căci ar fi 
însemnat să le anuleze, a dorit să dovedească, prin ceea ce el numeşte rațiuni 
necesare, că rațiunea umană bine călăuzită ajunge în mod inevitabil să le afirme. 
De la el ne-a rămas demonstrarea existenţei lui Dumnezeu şi celebrul argument 
ontologic (6). 

Demonstrarea existenţei lui Dumnezeu îşi ia argumentele din logica lui 
Aristotel. Întrucât la vremea sa nu fuseseră traduse decât câteva lucrări de logică 
aristotelică, demonstraţia lui Anselm e mai modestă decât a lui Toma din Aquino. 
Dovezile sale consideră ca acceptate două principii: 1) lucrurile sunt inegale în 
perfecțiune; 2) tot ceea ce posedă un grad mai mare sau mai mic de perfecţiune 
o datorează participării lui la acea perfecțiune luată în forma ei absolută. De 
pildă, ceea ce este bine sau drept îşi trag esența din Binele absolut. De aici 
Anselm deduce că există o Fiinţă primă, superioară tuturor câte sunt, şi pe ea o 
numim Dumnezeu. Un argument asemănător celui al primei cauze. Argumentul 

ontologic se sprijină pe urmatoarele principii: 1) noţiunea de Dumnezeu dată de 
credință; 2) a exista în gândire înseamnă a exista cu adevărat; 3) existența noţiunii 
de Dumnezeu în gândire cere în mod logic afirmarea existenţei Lui în realitate. 

O primă observaţie: de aici până la Gândesc, deci exist al lui Descartes nu 
mai era decât un pas. Putem fără urmă de îndoială să spunem că Anselm şi 
Abaelard sunt nişte raţionalişti avant la lertre. Pentru Anselm ceea ce propune 
credinţa este nemijlocit inteligibil. Gilson constata sec că “această demonstraţie 
a existenţei lui Dumnezeu constituie, cu siguranţă, izbânda dialecticii pure, care 
operează pe o definiţie”. =: da 

Argumentaţia lui Anselm va împărți filozofii occidentali în două tabere: 
unii care vor fi de acord cu ea, toți raționalişti, precum Sf. Bonaventura, Descartes, 
Leibniz, Hegel, şi alții care au respins-o, printre care Toma din Aquino, Locke şi 
Kant, Ultimii doi, din păcate, vor contribui din plin la creionarea poziţiei 
antimetafizice şi antireligioase, al cărei reprezentant tipic va fi pozitivismul. 

Petru Abaelard s-a străduit și el să interpreteze dogmele în mod raţional, 
în special dogma Treimii. Ca şi Anselm, el confundă senin filozofia cu teologia, 
La problema universaliilor (7) el adaugă o a patra întrebare la cele trei puse de 
Porphyrios: genurile şi speciile ar mai avea vreo semnificaţie pentru gândire 
dacă indivizii care le corespund ar înceta să existe? Genul şi specia sunt esența 
comună indivizilor. Abaelard observă, ca şi Boethius mai înainte, că dificultatea 


“E, Gilson , op. cit., pp. 224-233, 
” Ibidem, pp. 258-274. 


PUNCTE CARDINALE lanuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 13 





consta în aceea că același universal (animal, om) trebuie să fie în întregime în 
sine şi, în același timp, în întregime în fiecare din indivizii cărora le este gen sau 
specie. Boethius scăpase de această dificultate spunând că, luate în sine, 
universaliile nu sunt decât obiecte ale gândirii, dar că subzistă în mod real în 
indivizi, devenite corporale şi sensibile prin accidente. Abaelard socoteşte această 
soluție inacceptabilă, căci ar fi infirmată de fizică, de experiență, care atestă că 
speciile sunt în mod real deosebite unele de altele; or, nu ar fi aşa dacă ar avea 
în comun acelaşi gen. Dacă acelaşi universal, animal, există în mod real şi în 
întregime în specia om şi în specia cal, acelaşi animal care este rațional în 
specia om e non-raţional în specia cal. Aşadar, unul şi acelaşi lucru este în 
acelaşi timp el însuşi contrariul lui, ceea ce e cu neputinţă. Răspunsul lui Abaelard 
este că indivizii nu se deosebesc între ei numai prin formele lor accidentale, ci 
prin înseşi esenţele lor, astfel încât nimic din ce se află în unul nu se află în mod 
real şi în altul. 

Concluzia lui Abaelard e simplă: de vreme ce acest gen de universalitate 
nu poate fi atribuit lucrurilor, rămâne să-l atribuim cuvintelor. Universalitatea e 
doar funcţia logică a anumitor cuvinte. Soluţia lui nu e prea departe de cea a lui 
Roscelin. După Abaelard, un universal nu e decât un cuvânt care denumeşte 
imaginea confuză extrasă prin gândire dintr-o pluralitate de indivizi asemănători 
ca natură. Nu avem despre lucruri decât imagini care îşi au originea în simţuri; 
să urcăm înapoi, dincolo de aceste imagini, până la înțelegerea absolută a naturii 
lucrurilor, abia dacă ne este cu putință, căci ne împiedică perceperea exterioară 
a accidentelor sensibile. Consecințele epistemologice sunt considerabile. Pentru 
Abaelard, singurele cunoştinţe exacte şi care au drept obiect lucrurile reale sunt. 
pentru om cel puţin, cele despre fiinţele individuale. Privitor la general putem 
avea o părere. Căci despre tot ce nu au atins cu simţurile, oamenii au mai 
degrabă o părere decât o cunoaştere. 

Avem aici un platonism pe dos: la Platon doar Ideea este inteligibilă, pe 
când lucrurile particulare ţin de o cunoaştere empirică, denumită Doxa, adică 
părere. Prin această poziţie Abaelard se situează pe acea linie imaginară ce uneşte 
gramatica speculativă cu William Ockham şi cu empirismul englez. El separă 
logica de metafizică şi îşi aduce indirect o contribuţie însemnată la apariția spiritului 
antimetafizic, ce şi-a găsit ulterior expresia deplină în pozitivism. 

Cu Ockham avem deja datele fundamentale ale filozofiei moderne. El este 
în acelaşi timp predecesorul lui Descartes şi al lui Locke. Îl anticipează pe 
Descartes atunci când recunoaşte ca valabil şi restrictiv doar un singur gen de 
demonstraţie. A demonstra o propoziție înseamnă a arăta fie că e nemijlocit 
evidentă, fie că se deduce cu necesitate dintr-o propoziție nemijlocit evidentă. Îl 
pregăteşte pe Locke atunci când crede că singura cunoaştere certă, când e 
vorba să ajungem la existențe, este cunoaşterea sensibilă. 

Majoritatea filozofilor scolastici au crezut în posibilitatea unirii într-o sinteză 
solidă a teologiei naturale cu teologia revelată, a sprijinirii dogmei pe filozofie. 

Au existat însă şi teologi care au arătat imposibilitatea acestui demers: de 
la Bernard de Clairaux la Duns Scotus, Meister Eckhart şi chiar Toma din Aquino. 
Acesta din urmă încearcă mai repede o sinteză între cele două tendinţe ale 
scolasticii (8). Filozofia sa pleacă de la o dublă condiţie: distincţia dintre rațiune 
şi credință şi necesitatea acordului lor. Domeniul filozofiei ţine exclusiv de rațiune, 
iar teologia se întemeiază pe revelaţie. Articolele de credință sunt cunoştinţe de 
origine supranaturală, cuprinse în formule al căror sens nu-l putem înțelege. 
Filozoful argumentează întodeauna căutându-şi principiile argumentării în rațiune, 
teologul argumentează întodeauna căutându-şi principiile prime în revelaţie. Dar 
după Toma, cele două pot să se împace şi să se completeze. Atunci când însă el 
încearcă să demonstreze existența lui Dumnezeu, o face cu metoda teologiei 
naturale, un eufemism pentru filozofie, şi împrumută metoda şi argumentele de 
la Aristotel. El se bucură de cunoaşterea operei filozofice a lui Aristotel, pe când 
predecesorii săi nu cunoşteau decât lucrările de logică ale acestuia. Astfel, Toma 
aristotelizează creştinismul. De acum încolo catolicismul va condamna, cum 
zice Nichifor Crainic, în numele lui Aristotel şi nu al lui lisus Hristos, în numele 
lui Ptolemeu şi nu al Evangheliei! 

Secolul al XIV-lea va depăşi această împăcare dintre filozofie şi credință 
şi se va bifurca în două tendinţe ireconciliabile: de o parte ockhamiştii, care vor 
fonda filozofia modernă cu cele două curente ale sale, raționalismul şi empirismul, 
iar pe de alta, mistica speculativă, colorată neoplatonic, de la Meister Eckhart la 
Tauler şi Ruysbroeck. Această opoziţie anunţă ruptura dintre mistică şi filozofie 
din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, radicalizarea gândirii apusene. Ultimii anunță 
deja mistica spaniolă din secolul al XVI-lea, avându-i ca reprezentanți de seamă 
pe Sf. loan al Crucii şi pe Sf. Tereza din Avila. 


(Va urma) 


Viorel ROȘCA 


* Ibidem, pp. 486-506. 























PAG. 14 Nr 1—2 Ianuarie -— Februarie 2008 


PUNCTE CARDINALE 


DIVINA COMEDIE A LUI DANIE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI 2/7 ODRESE 


PURGATORIUL 





CINTUL X 


1 Trecuţi de pragu-acelei porţi pe care 


O-nţepeneşte dragostea smintită, 
cui calea strimbă dreaptă i se pare, 


4 îi auzii închiderea scrîşnită. 


Ce oare, îndărăt de-aş fi privit, 
mi-ar fi scuzat căderea în ispită? 


7 Suiam pe strimtul stincii jgheab cotit, 


LU mute Ea aici A i, de iscusire, descriptivă a fiecărei scene. Aici îi 
rul VIrou, „la pas spre a urm a. A . gas - 
Ş Ep PE c DUE GH Ia întîlnesc — fiindu-le inițial greu să-i 
a drumului întruna şerpuire”. 2 3 E 3 - 
13 Aceasta-n mers ne-ncelini aşa identifice ca făpturi omeneşti — şi pe 


16 


19 


22 Din malul ce tiveşte golu-avan judecății divine şi de țelul suprem al 
şi pîn' la poala ripei suitoare mîntuirii. Cazuri concrete de trufaşi vor 
erau cam trei măsuri de stat uman; fi prezentate abia în cînturile următoare. 

25 şi cit putea privirea mea să zboare, | n 


28 


31 


34 


37 


40 


43 


cu laturile parcă-n unduire, 
ca valul dus şi iar la țărm venit. 


incit mai iute luna în scădere 
ajunse-n patul ei a se culca, 

decit avurăm noi în sus putere; 
ci-o dată ce din scoc am fost ieşiţi, 
pe unde culmea îndărăt se cere, 

eu vlăguit şi ambii îndoiţi 
de drumul luat, şezurăm pe-un tăpşan 
golaş, ca prin pustie rătăciţi. 


in dreapta sau în stinga, tol la fel 
părea în jur tăpşanul să măsoare. 
Pină să prindă-n sus piciorul zel, 
seama-mi dădui că ripa, ce suită 
prea lesne nu s-ar fi lăsat defel, 
aşa măiastru-n marmură cioplită 
era incit nu Policlet, ci chiar 
natura îmi păru de ea umbrită. 
Arhanghelul vestirii, care-n dar 
ne-aduse cea din vechi jelită pace 
şi-opritul cer deschisu-ni-l-a iar, 
ca viu părea aripile-a-şi desface 
spre noi, cioplit aşa gingaş în stei 
de nu-l credeai icoană care tace. 
Să juri c-ar zice Ave! aveai lemei, 
căci iat-o alături şi pe-aceea care 
deschise cerul sfint cu cheia ei; 
şi-ntipărit pe chip părea că are; 
Ecce ancilla Dei, cum ar fi 
pecetea-n ceară-nscrisă ca atare. 


Pătrunşi în Purgatoriu, cei doi 
poeţi străbat un traseu sinuos, prin 
scocul strîmt al masivului stîncos, și 
ajung în pragul primului brîu sau ocol 
(aici: cornice), unde Dante contemplă 
îndelung pildele biblice de umilință 
măiestrit cioplite în marmură, 
întrecîndu-se pe sine în virtuozitatea 


primii ispăşitori: frufaşii, care se 
spetesc sub poveri (blocuri de piatră 
mai mari sau mai mici, după vina 
fiecăruia), stîrnind compasiunea 
poetului, dar şi indignarea lui față de 
uşurinţa cu care creştinii se lasă pradă 
păcatului trufiei, uitînd de iminența 


67 De peste drum, părind a nu-nţelege, 
dintr-un palat din cele mari privea 
Micol la el ca la o făr 'delege. 
70 De-acolo apoi curmai zăbava mea, 
să pot privi mai lesne scena care 
în dosul ei din marmură albea. 
73 Era redată faima-nălțătoare 
a craiului roman care-i aduse 
papei Grigore biruință mare; 
76 zic de Traian, ce-atit de vrednic fuse; 
şi-o văduvă, de friîu-i agățată, 
din ochii plinşi vădea dureri nespuse. 
79 Călcau prin preajmă cavalerii gloată 
şi acvilele-n aur peste ei 
păreau de vînt mişcate deodată. 
82 Nenorocita, printre toți acei, 
părea a zice: „Doamne, mi-l răzbună 
pe fiul mort, că-i vai de anii mei!" 





9 PP 


i 
| 
| 
| 
| 
j 


106 Să-ţi fie, cititorule, n-aş vrea 
căinței poticnire plata care 
de Domnu-i pusă pentru fapta rea. 
109 Nu te uita la chin ce formă are, 
ci ce urmări; oricit de greu, el ține 
doar pîn' la judecata viitoare. 
112 Zisei: „„Maestre, gloata care vine 
nu pare-a fi de oameni precum noi, 
ci de-altceva, dar nu-mi dau seama bine”. 
115 Jar el: „E chinul lor de aşa soi 
că-i face-n glod chirciţi să-ngenuncheze, 
de-a fost întii şi-n ochii mei război. 
118 Mai bine lasă-ţi văzul să-i scruteze 
pe cei ce vin cu stîncile în spate 
Şi pumnii-n piept dau chip căinţei treze ”. 
121 O, voi, creştini trufaşi, mişele gloate, 
ce, orbi de ochii minţii, daţi crezare 
oricărui pas care-ndărăt v-abate, 


46 „Doar într-un punct cu mintea nu te-opri!", 85 Și-acela către ea: „„S-aştepţi fii bună 124 că sîntem viermi chiar nu-nțelegeți oare 
grăi maâestrul drag, care m-avea pînă mă-ntorc”. lar ea: „Stăpine-al meu", născuți s-ajungem fluturi îngereşti, 
pe partea unde-i locul inimii. urmă, ca omul chinuit, să spună, în zbor smerit spre judele cel mare?! 

49 Drept care, întorcind privirea mea, 88 „dar dacă nu te-ntorci? . „De n-oi fi eu, 127 La ce rivniţi spre înălțări lumeşti 


52 


55 


SH 


în spatele Mariei, unde şi 
cel ce-mi era îndrumător stătea, 
altă poveste-n stei mi se vădi, 
jar eu trecui de-a dreapta lui Virgil, 
mai îndeaproape să o pol privi 
Acolo-n piatră căpăta profil 
carul cu boi ce trase arca sfintă, 
ne-nduplecală celui neumil. 
Şi mul! norod părea că se frămintă 
în şapte coruri, de ziceau În mine 
auzul: „Nu”, iar văzul: „, Totuşi cîntă”. 


va fi un altul”. „Ce ţi-e-al altui bine, 

dacă pe-al tău uitării-l dai mereu? ”. 
91 Și el: „Pe pace fii, căci se cuvine 

să fac ce sint dator pin" la plecare; 

dreptatea vrea şi mila-n loc mă ţine”. 
94 Cel cui nimic nu-i este nou sub soare 

iscase-n piatră vorbe-nvederate, 

Cum nu-s pe-aici şi ne stirnesc mirare. 
97 Şi-n timp ce eu priveam pe desfătate 

icoanele smereniei îndrăgite 

prin cel ce este făcător a toate, 





cînd sînteți doar gîngănii ne-mplinite, 
ca larva-n care şiră nu găseşti? 
130 Cum uneori se văd închipuite, 
pe stilpi de coperişuri sau balcoane, 
figurile acelea ghemuite, 
133 ce par să fie-aievea, nu icoane, 
de milă-ţi fac, la fel simţii cătînd 
spre cei stirciți sub sarcinile-avane. 
136 E drept că, după cît cărau, mai blind 
le era chinul, sau cumplit de tot; 
iar cel ce se spetea mai mult cărînd 





61 La fel şi fumul de tămilie, bine 100 ,„/a uite-aici, domol la pas urnite”, 139 părea să-ngaime-n lacrimi: „Nu mai pot!” 
închipuit, făcea să simt cum pot şopti poetul, „cite cete vin! FE a ze 

miros şi văz În om să se dezbine. De-s trepte-n sus, prin ei ne-or fi vădite”. UNII M Aa (ela pg d erat 

| | ani , , rocurat prin. 

64 ar dinaintea sfintului chivot, 103 Cum ochii mulțumit eram să-i țin Societatea de Difuzare “Supergraph”, str. lon rs ioia 


mai mult şi mai pujin decit un rege, 
psalmistul dănţuia, smerit de tot 


spre tot ce nou în cale se ivea, 
să mi-i întorc nu-mi luă cit de puțin. 





36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel. (021)3206119, 
fax: (021)3191084, e-mail: edituraQsophiaro 











PUN 


TA 


Răzvan Codrescu 


RUG APIINS 
Fratelui loan Usca 


Castelul meu de vise este gata: 

mai am doar turla mai de sus să-i pun 
şi în creneluri gurile de tun 

cu care-om bate zmeii răi şi gloata. 
De-acum e timpul moartea să-mi răzbun, 
de pe obraz să-i şterg iubirii pata 

şi toată floarea neamului, damnata, 

la masa mea rotundă s-o adun. 

Se cade gind şi inimă de pară 

să dobindim, ca peste-un an sau doi, 
căliți în rugul cel aprins în noi, 

să dăm năvală-n bezna din afară, 
pornind, pe caii noştri de lumină, 
Armaghedonul care va să vină. 


FRUMUSETEA 


Nici tu, nici ea, nici una şi nici toate 
nu sînteți Frumuseţea, dar pe rind 

îi duceţi crucea, care pe cit poate, 

din lung de glezne pină-n larg de gînd. 
Ea n-are chip, dar chipu-i e măsură, 
se-mparte-n veci, dar nu se risipeşte, 
aievea-i, dar o vezi în ghicitură, 
cerească-i, dar te-nfrupţi din ea lumeşte. 
Nu-şi ştie carnea miezul ei de duh, 

nici inima izvodul ei de minte, 

dar vămi sînt rînduite în văzduh 

spre lămurirea cea mai dinainte 

de-a sta cu toţii, faţă către faţă, 

cu Frumuseţea care nu se-nvaţă. 


STRAGHICIRE 


Ce-i mai frumos ni-i dat numai o dată, 
căci chiar păzit cu drag în amintire, 
doar umbră e, mereu tot mai subțire, 

a clipei ce, prin firea ei, se gală. 

O, cită frumuseje-n risipire 

lăsat-ai, Doamne,-n lumea ta furată, 
să străghicim, bucată cu bucată, 

tot ce-am pierdut cindva prin nemurire! 
Voire-ar ca-n oglindă să înveţe 

şi-n ghicitură rivna mea adincă, 

din josul lumii ce-ţi ieşi din brincă 

şi pină-n susul întreitei fețe, 

de cite mii de ani de frumusețe 

ne-o izbăvi cea neivită încă. 


JUDEȚ 


De-s lanţurile de-aur sau de-argini, 
nu-nseamnă că-i robia mai uşoară, 
şi de-s mai paşnici cei care ne mint, 
minciuna tot la fel de mult măsoară, 
Căzuţi din lacul bestiei gregare 

în puțul cutrei care muşcă blind, 

am fost şi sintem neamul care moare 
pe crucea lui ca un tilhar de rînd. 
Nu duhul ne-a lipsit, nici omenia, 

ci cutezanța de a fi mai mul! 

decit plugarul care-ntoarce glia 

sau decit lotrul de la vatră smult, 
Iar cul a vrut să ne învețe sporul 
i-am dat mereu cu tifla şi piciorul. 


LIMBA NOASTRĂ 


De-am fost zidit statornică cetate, 

noi, neamul fără stea, aceea-i doar 
această limbă reavănă de har 

şi mlădioasă mai presus de toate. 

FE loc în ea de tot ce-am fost vreodată, 
dar şi de tot ce n-am ajuns a fi, 

în duhul ei mereu răminem vii 

şi ea ne-o sta chezaş la judecată. 
De-am face-n faptă ce putem prin grai, 
ni s-ar smeri pămintul sub picioare 
şi-am fi nu gură, ci adinc de rai. 

Dar leneşi şi nevrednici ei şi nouă, 
înceţi la sirg şi grabnici la uitare, 
o-năbuşim cu miinile-amindouă... 


= 


Di 


DE-A V-AŢI ASCUNSELIEA 


Ascundem fiecare un secret 

pe care singur Dumnezeu ni-l ştie 
şi-n miezul lui adinc, de rană vie, 
mocneşte moartea, ca un foc încel. 
Ne este duhul şarpe de şiret 

în ascunziş meteahna să şi-o ţie, 
dar tremură-nfricat de veşnicie, 
iubindu-şi trupul, cit ar fi de biet. 
Cu taina lui trăieşte fiecare, 

şi ne minţim din grai şi din priviri, 
şi ce-i aievea pururea ne doare, 
din toiul clipei pină-n amintiri... 
Dar asta-i îndurarea sfintă poate: 
că nu le ştim de-a fir a păr pe toate... 


NICI CRUCEA TA... 


Nimic nu-i lin, nici luminos, nici mare 
în lumea-n care, Doamne, m-ai trimis: 
de n-aş scăpa din cînd în cind spre vis, 
doar silă-aş fi şi mucedă uitare... 

Nici crucea ta putere nu mai are 

cînd te-alungăm din noi ca pe-un proscris 
şi dind cu tifla raiului promis, 

ne îndulcim, ca viermii, la putoare. 
Ni-i cloacă lumea, în răspăr de tine, 
iar de mai este-n noi vreo rămăşiţă 

din chipul tău, afurisim mai bine 

şi trunchi ceresc, şi veştedă mlădiţă, 
căci tot ce vrem, cu îndirjire vie, 

e să ne batem joc de veşnicie. 


NIMIC DI[E-A FACE 


N-avem nimic de-a face cu iubirea, 
căci numai carnea, Doamne, e de noi, 
şi nu-i iubire unde sînt nevoi, 

ci doar blestemul ce ne-ncinge firea. 
De-ar fi icoană-n noi dumnezeirea, 

nu scroafa tăvălită în noroi, 

de-am fi mai plini cu-o coastă, nu mai goi, 
n-ar ține loc de dragoste-amăgirea. 

O, tu, cel răstignit pe Căpăină, 

ca jertfa ta din morţi să ne învie, 

de-a dreapta leac, de-a stinga rană vie, 
cum mila ta de nu ai întins-o pină 

a ne trezi din moarte ca din vis, 

de crucea noastră-atirnă alt zapis! 


L.UCIFERILAND 


Cind trage visul către Soare-apune, 
rămîne malul duhului pustiu, 
iar carnea face dulce plecăciune 
în capiştile evului tirziu. 
Splendoare pare totul şi minune, 
dar nu mai este omul suflet viu, 
iar moartea a-mbrăcat, să se răzbune, 
cămaşa vieții peste anteriu. 

n Soare-apune iadul e frumos 
ca Lucifer în prima lui mărire, 
dar cade zi de zi mereu mai jos, 
să nu-i ajungă cerul la iubire, 
căci frumusețea lui atita cere; 
să dai ce-i sfint pe clipa de plăcere. 


MARLYRIA 


Cruciaţilor secolului XX 


Se cuvenea ca ei măcar să fie 
nemuritori, dar iată-i că se duc, 
lăsînd în urmă neamul mai uituc 

şi țara lor de suflet mai pustie... 

Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr, 
şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere, 
credința lămureşte-o din durere, 
nădejdea fă-o stilp de adevăr, 

iar peste toate pune steag iubirea, 

să priveghem sub ea şi morți, şi vii, 
neistoviți nicicind şi nicăirea, 

bătuţi pe crucea lumii de aci, 

dar muşinind cetatea care n-are 
nevoie nici de lună, nici de soare! 


CI€ CARDINALE cnuari:rebruaric 2008 Nr i-2PAG.is 


EET ECE OBE ICI ESP PI ZOE PA 
y SA = PF ș, 5 


15 sonete inedite 





NESOMN 


Un ochi de-adoarme, celălalt veghează, 
căci sîntem os din stirpea celor care 

se săvirşesc în zale şi călare, 

iar umbra-n urmă le mai umblă trează. 
Noi somnul îl urim ca pe-o ispită, 

şi toată lenea care-n jos ne-mbie, 

iar dacă-avem răgaz de-o bucurie, 
privim spre cer şi-aducem mulțumită. 
Hăitaşi prin veac ai tilcurilor sfinte, 
ne arde dorul chipului dintii 

şi stilp de foc ne umblă dinainte — 

şi ne-o şedea cîndva la căpătii — 
iubirea care singură ne duce 

la învierea neamului prin Cruce. 


ROSII SUPREM 
Părintelui Valerian Pislaru 


Trăim în miezul unui rug aprins, 
nemistuiţi în marea vilvătaie, 

şi peste evul ce-ndărăt s-a stins 
uriaşul crug al cerului se-ndoaie. 
Să tragem minteni veacul către veci 
e rivna noastră mai presus de toate, 
şi ne-om ascunde fața ca să treci, 

în Slava ta, cetate cu cetate. 

Tu, răstignita lumii temelie, 

tu, întreita cerurilor taină, 

tu, care-mbraci lumina ca pe-o haină, 
dă iama-n noi şi Jă-ne punte vie 
spre-acea nelume doldora de tine 

în care sinea cade grea de Sine. 


NECUMPANIRE 


De-am fi dreptății martori fiecare 

şi n-am avea vreo altă-nvredhnicire, 
ni S-ar ierta şi multa neiubire, 

şi necredința pururi cirtitoare. 

Dar noi minţim dreptăţii zi de zi 

şi ne prefacem iubitori de bine, 

şi-n numele credinţei prea puține 

ne facem ucigași credinţei vii. 

Cind nu e dreaptă cumpănire-n toate, 
chiar de-am avea virtuţi cu prisosinţă, 
virtutea însăşi ca un bici ne-ar bate. 
Ce s-a ales prin vămi din noi nu este 
decit trufie fără de putinţă, 

iar Dumnezeu — o mască pusă peste. 


NON IDEM ESI 


Dreptatea, ştiu, n-ajunge să o ai, 
de nu iți este şi de alții dată, 

nici nu te duce singură în rai, 

de n-are-n ea şi dragoste curată. 
Dreptatea multe poate, dar nimic 
de nu se-mparte-n rivna ei de vie, 
şi nu e drept pe lume mai calic 
decit e cel ce doar de sine ştie. 
Dreptatea nu e tron înalt, ci cruce, 
nu-i una-n toți, ci una-n fiecare, 

şi cit o ducem, tot pe-atit ne duce. 
lar duhul ei de vrem să nu-l ucidem, 
se cade-a şti că-n lumea-nşelătoare 
non idem est si duo dicunt idem. 


MISERERIE 


Dreptate, Doamne, nu-ţi cerşesc, ci milă, 
căci nu-i de noi dreptatea ta divină, 
ce dacă-ar fi asupra-ne să vină, 

n-ar mai rămîne om nici de prăsilă. 
Chiar sfinţi să fim, şi tot e prea puţină 
virtutea-n noi, cei învechiţi în silă, 
de-aceea fruntea ne-o plecăm umilă 
iubirii ce în chip nedrept ne-alină. 

Din îndurare-n altă îndurare 

ne tot tirim, ca firii, spre vecie, 

iar tu ne rabzi din nou pe fiecare, 
primeşti un dar şi dai în schimb o mie, 
mereu nedrepi în marea ta răbdare, 
lăsînd ca dracul mult mai drept să fie! 












PAG. 16 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2008 


PAMFIL SEICARU 

„9 ASACUM A FOST 
(1) 

Un erou al 

întregirii 

naționale 

Şi cel mai mare 

jurnalist român 

al secolului XX 






In loc de introducere 


Între cele două Războaie Mondiale, pe vremea când mă găseam în România, nu 
puteam să-mi ascund bucuria față de articolul pe care Pamfil Şeicaru îl scria zilnic în ziarul 
Curentul. Mult aş fi dorit să-l cunosc, dar la timpul acela eram mult prea tânăr şi, ca orice 
tânăr, n-aveam curaj. Încercam să descopăr informaţii cât mai multe despre această 
personalitate remarcabilă. Îmi dădusem seama că după Primul Război Mondial Șeicaru 
era un gazetar extraordinar, foarte cunoscut în presa română şi cu un curaj fără limite. 
Soarta m-a ajutat să aflu cât mai multe amănunte din viața lui prin anii '50, mai mult chiar 
decât sperasem... 


Pe timpul acela mă găseam la Consulatul General American din Salzburg; cred că 
era prin 1957-1958, când am fost trimis în Italia să studiez mişcarea Andreas Hofer. Moscova 
reuşise să-şi impună voinţa cu tărie și să joace un rol de mare putere mondială, cerând 
desființarea Departamentului în care mă găseam eu. Fusesem trimis în Tirolul de Sud, 
Italia, sau cum o numesc italienii Alto Adige, ca să fac cunoştinţă cu influenţa acestei 
organizaţii la fața locului. Şi, aşa cum se spunea, mișcarea Andreas Hofer lupta pentru 
independenţa Tirolului de Sud. Acţiunea din această regiune, despre care presa internaţională 
scria fără întrerupere, era în realitate un fel de operetă. Tirolezii din Alto Adige ar fi dont 
realmente un stat independent, dar nu incorporat Austriei. 

Mă aflam în oraşul Bressanone din Tirolul de Sud, tocmai în mijlocul regiunii în care 
aveau loc acțiunile descrise cu mare patos în presă internaţională. De jur-împrejur era 
linişte totală, iar în vecinătate, când se trecea pe stradă, auzeam vorbindu-se italieneşte, 
Oamenii îşi vedeau de treabă și nimic nu arăta că ceva s-ar fi întâmplat. Nu se auzea nimic, 
nici cel mai mic zgomot că pe undeva pe stradă aveau loc lupte. Chiar acum îmi aduc 
aminte de un telefon venit pe neaşteptate din partea soției mele, care, oarecum speriată că 
mi se putea întâmpla ceva, îmi cerea să mă reîntorc imediat acasă şi să nu stau în mijlocul 
pericolului. Râdeam fără să pun frâu veseliei care mă stăpânea şi o întrebam dacă prin 
telefon aude ceva ca să-i dovedească pericolul de care vorbeşte: vreo explozie, sau rafale 
de mitralieră. Înţelesese că îngrijorarea era fără rost şi se liniştise. 

Într-o zi, pe căldura unui soare strălucitor și sub un cer albastru fără nori, îmi luam 
micul dejun pe terasa unui local din centrul orașului Bressanone. Eram singur și mă bucuram 
de tot ce se afla în fața ochilor mei. Nici nu începusem să mănânc și un domn amabil, cu 
alură de militar, dar în civil, venea cu pas sigur către mine. Arătându-mi scaunul din faţă, 
mă lămurisem că voia să se așeze, să nu fie singur şi, eventual, să stea de vorbă cu cineva. 
Am înclinat din cap că n-aveam nimic împotrivă. Chelnerul, văzându-l, a și venit şi l-am 
auzit comandând o cafea. Din felul cum pronunţa comanda, mi-am dat seama că nu era 
italian și l-am întrebat politicos de unde venea, deoarece comanda îl dădea de gol. Mi-a 
răspuns că este român și venise la sanatoriul din Bressanone, unde îşi trata boala de la 
plămâni și astmul bronhic. Cum vorbeam o italiană perfectă pe atunci, sau mai bine zis 
dialectul napolitan, puteam discuta cu el în limba țării în care ne găseam. Auzind cum își 
comanda cafeaua, am răsuflat totuși ușurat, înțelegând că puteam vorbi liniştiţi în română, 
ca să ne înțelegem mai ușor și mai deplin. l-am spus că fusesem născut în România şi 
vorbeam româneşte, 

Din vorbă în vorbă, mărturisisem că înainte de război, în România, articolele lui 
Șeicaru puseseră stăpânire pe mine. Eram captivat de conţinutul lor şi le citeam pe 
nerăsuflate, Domnul aflat în fața mea a tresărit, Nu se putea abține și, uitându-se mirat în 
ochii mei, îmi declarase că și el făcea același lucru. Avea o admiraţie fără limite pentru 
Șeicaru și citea cu pasiune articolele lui apărute în Curentul, Nu lăsa să treacă ziua, cumpăra 
Curentul și, în drum spre serviciu, îl citea imediat. În cele din urmă, mi-a mărturisit că 
fusese coleg cu el la Liceul “Codreanu” din orașul Bârlad. De data asta rămăsesem eu 
perplex, Nu-mi venea să cred ce auzisem; în faţa mea se afla o persoană care fusese coleg 
cu Pamfil Șeicaru! Numai Providența putea să mi-l aducă în cale şi îi mulțumeam din tot 
sufletul pentru acest miracol. 

Înainte de a continua discuţia, așa cum era obiceiul, generalul se prezentase, dar nu 
i-am reținut numele, Mai corect spus, n-am fost atent. Eram sigur că în viitor nu voi mai 
avea posibilitatea să-l revâd, Cu alte cuvinte, mă aflam într-o situaţie neplăcută, sfiindu-mă 
să-i spun că nu-i reținusem numele, În minte îmi rămăsese numai diminutivul Diţă și cred 
că trebuie să fie de la Alexandru, care se pronunţă și Alexăndriţă, Nu ştiu dacă este corect, 
dar așa este părerea mea, În timpul convorbiri, generalul accentua că diminutivul pe care 
mi-l spusese îl întrebuinţau cei apropiaţi lui, şi chiar Șeicaru însuşi îl folosea. 





PUNCTE CARDINALE 














doi să ne întâlnim în micul orăşel Bressanone şi 
are cu italiana, cu atât mai mult cu cât cei ce 


treceau prin apropierea noastră nu o înțelegeau. Ne bucuram de acest fapt ca iișă iu îi 
şi de câldura soarelui, Aveam destul timp de vorbit şi, din fericire, RU, gran) pi 
plăcea să ascult povestirile fostului ofiţer superior din armata română, care în timpul a 
fusese directorul Direcţiei Tehnice din Ministerul de Război. Ascultam tot ce îmi poveste 

cu mare atenție și, obsedat de mărturisirile generalului, aveam senzaţia că a ic ada 
găsise momentul să povesească istoria lui unui străin, un străin care vorbea A a lui % 
naştere. Îmi vorbea atât de natural despre viața lui din trecut, parcă totul s-ar fi PA 
abia ieri. Îmi povestea despre lucruri de după schimbarea frontului şi nu îndrăzneam 4 

întrerup. Uitându-se direct în ochii mei, mi-a spus că a fost nevoit să părăsească ţara din 
cauza armatei sovietice, care, pe timpul acela, pusese ochii pe el. | 

În perioada războiului cu Uniunea Sovietică, condusese industria de război, cea mai 
bună ocazie pentru cei ce încercau să se pună bine cu armata roşie. După lovitura de stal 
a fostului rege Mihai [, de la 23 august 1944, era acuzat de către ei că făcea parte din 
făuritorii războiului contra Uniunii Sovietice, dar nimeni n-avea îndrăzneala să judece 
motivul. Nimeni nu gândea că el, ca ofiţer superior, trebuia să-și facă datoria. Îşi frecau 
mâinile și se bucurau că aveau ce raporta armatei roşii. Faptul că România fusese nevoită 
să declare război Uniunii Sovietice, chiar dacă n-ar fi vrut, nu-i interesa; în faţa ochilor 
aveau un profit personal. România luptase pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de 
Nord şi ținutului Herţa, ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică, dar nimic nu-i preocupa. 
Motivul era greu de înțeles, cu atât mai mult că generalul nu putea să se impotrivească. 
Obligaţia lui de român avea prioritate, era datoria fiecărui purtător de uniformă. Pentru cei 
care făcuseră raportul, dreptul Moscovei asupra ținuturilor româneşti era de neclintit. Ei 
căutau să se aranjeze şi îmi face impresia că trebuiau să o facă. Statul Român luptase 
impotriva Uniunii Sovietice să redobândească cele trei regiuni, dar “greşeala” românilor 
trebuia răscumpărată prin sânge. Cel puţin aşa se vorbea în anumite cercuri din România. 
Acum se căutau țapii ispăşitori. 

Abia ajunsă în țară, armata roşie fusese informată că pe timpul campaniei din Răsărit 
generalul comandase toată industria de război, fapt care era o crimă pentru ei. Probabil 
interesele îi obligau să o facă, sau aşteptau o recompensă din partea Sovietelor. Pentru 
armata sovietică, informaţia lor era de o valoare colosală. N-au stat mult pe gânduri, au dat 
ordin să fie scos din cadrele active ale armatei române și pus în disponibilitate. Armata 
roşie era de părere că generalul nu se putea adapta ideilor comuniste, sau, cum se spune 
mai clar, făcea parte dintr-un sistem care nu era pe placul Uniunii Sovietice şi nu trebuia 
iertat. 

Un prieten personal care lucra la Serviciul Secret al țării îl informase că numele lui 
se găsea pe faimoasa listă neagră, susceptibil să fie ridicat de renumitul vehicol închis cu 
ferestruici şi gratii, într-o noapte neașteptată, şi să dispară fără urmă. Ştirea îl neliniştea. 
Trebuia să găsească un mijloc să dispară cât mai repede posibil. Timpul era prea scurt. 





În orice caz, soarta făcuse ca amân 
eram fericiţi să vorbim o limbă asemănăto 


“celulele din creierul lui lucrau fără întrerupere şi îşi adusese aminte de un general înrudit cu 


el prin alianţă. Era Constantin Vasiliu-Rășcanu, care fusese numit ministru de Război după 
“eliberare” şi înscris chiar în Partidul Comunist. Totul se întâmpla în toamna anului 1946. 
Fără să stea mult pe gânduri, s-a dus la general, spunându-i că vrea un paşaport să meargă 
în străinătate pentru îngrijirea sănătății. Era, pe timpul acela, ultima încercare ce mai putea 
fi făcută şi spera că va avea succes. Inrudirea cu noul ministru de Război a fost o fericire 
neprevăzută. Vasiliu-Răşcanu a înțeles, i-a procurat paşapoartele necesare şi un concediu 
de două luni pentru îngrijirea sănătății în străinătate. În februarie 1947. generalul reuşeşte 
să părăsească țara împreună cu familia, formată din soție şi singurul lor băiat. 

Zâmbind visător, generalul se uita melancolic în depărtări, căutând pe acolo parcă 
ceva nedefinit. Reîntorcându-se către mine, citeam în ochii lui surâzători plăcerea pe care 
o avea pentru înflăcărarea cu care ascultam povestirile lui. Îi citeam de pe buze, pe 
nerăsuflate, cele spuse şi n-am uitat absolut nimic. Îmi povestea întâmplări din tinerețe şi 
de răstimpul petrecut la Liceul “Codreanu” din Bârlad, unde fusese coleg cu Pamfil Şeicaru. 
Bucuria mea n-avea margini şi mă rugam Celui de Sus ca generalul să nu termine cu 
povestirile lui. 

Când auzise către sfârşitul războiului de întregire că Şeicaru primise Ordinul Mihai 
Viteazul, nu fusese surprins. II ştia inimos, plin de energie şi... trăsnit. Nu uitase timpurile 
petrecute la liceul din Bârlad, acolo fuseseră împreună câţiva ani şi pentru el nu era ceva 
fantastic. Pamfil Șeicaru trebuia să-l obțină. Îi aparținea şi împotriva destinului nimeni nu 
putea găsi o portiţă de ieşire. Românismul şi patriotismul lui dovedeau marea lui dragoste 
pentru țara în care se născuse. 

In sfârşit, cunoşteam ceva din trecutul lui Șeicaru şi în momentul de faţă mă uitam la 
el cu alţi ochi. Probabil că generalul fusese înflăcărat de curiozitatea care se citea în ochii 
mei, ca şi de nevoia să se împărtășească cuiva. Simţea că timpul i se apropia de scadenţă, 
nu avea răbdare şi găsise momentul să-şi descarce inima în micul orăşel din nordul Italiei, 
unde căuta să-şi vindece boala pe care o avea la plămâni. 

Terminând liceul, fiecare şi-a urmat destinul. Şeicaru s-a dus la Facultate, iar Diţă la 
Școala Militară, făcând o carieră de invidiat. Când s-a ivit şansa efectivă a întregirii țării, 
Șeicaru a simţit că era tocmai momentul să-şi dovedească legătura sufletească cu ţara în 
care se născuse, 


Cea de-a doua întâlnire neprevăzută s-a petrecut în Elveţia, la Montreux. Băiatul 
meu cel mare îşi făcea studiile la Geneva, unde îl vizitam regulat. Din când în când făceam 
excursii pe malul lacului Leman, ajungeam la Lausanne şi chiar dădeam câte o fugă până 
la Montreux, Într-o zi, pe neaşteptate, l-am întâlnit pe Constantin Xeni, fost adjunct de 
ministru la Finanţe. Și el mi-a povestit multe despre Pamfil Şeicaru, Era un om în vârstă şi 
cred că după această convorbire n-a mai trăit mult, În orice caz, fusesem favorizat de 
soartă, Stătusem de vorbă cu două persoane care îl cunoscuseră atât de bine pe Şeicaru: un 
fost coleg de la Liceul “Codreanu” şi Constantin Xeni, mai în vârstă ca el, care căuta să- 
i potolească temperamentul înrăit de exilul nemilos. 

Am înregistrat totul și n-am uitat aproape nimic, aşa că voi încerca să rămân cât mai 
corect posibil, 

(Va urma) 
Rent Al. DE FLERS (Munchen) 











CĂLĂTORIA INIŢIATICĂ — INTRODUCERE 


Studiul de față a început ca un referat doctoral, iar o primă formă — 
scurtă — a apărut în Revista Română de Studii Elmoistorice (on-line), în octombrie 
2007 [1]. De la un rol secundar în propria călătorie iniţiatică subiectul a trecut 
insă, pas cu pas, într-o lumină ce a impus o atenţie deosebită. Argumentele, aşa 
cum vom vedea, sunt multiple. Demersul, în mare parte operă de pionierat, este 
mărginit — necesar — la basmul fantastic românesc, orice alte extinderi putându-se 
adăuga pe temeiul unei serioase cercetări ştiinţifice. 

Călătoria inițiatică apare, din perspectiva Î./ 7 
cercetătorului, ca un domeniu paradoxal nu doar prin . N A ONE 
sine, cât şi ca poziţie în câmpul culturii. Pe de-o parte, Yi) 
se vorbeşte mult, chiar foarte mult, atât despre * 
călătorie şi inițiere, cât şi despre călătoria inițiatică în 
sine. Pe de altă parte, studii propriu-zise asupra 
călătoriei iniţiatice sunt extem de greu de găsit. Există, 
se ştie, o serie de cercetări colaterale, atât asupra unor 
forme de iniţiere, cât şi asupra unor aspecte ale riturilor 
de trecere (aceste rituri fiind totodată şi de iniţiere). i 
Aceste cercetări sunt, desigur, utile. Dar sunt încă 
departe de un aparat critic bine organizat, de un 
instrument de studiu, de o analiză de referință, ca, de 
pildă, cele oferite pentru basmul fantastic de Vladimir 
Propp (şi Claude Bremond) [Propp, 1970:XV şi 
XXĂXIII]. Pentru călătoria iniţiatică nu am putut găsi 
cu nici un chip asemenea materiale. De fapt, chiar 
atunci când se atinge subiectul călătoriei iniţiatice, 
atenţia cercetătorilor (şi implicit a cercetării) se 
îndreaptă către alte aspecte şi în primul rând asupra 
inițierii, 

Culmea paradoxului este asigurată de 
contradicția dintre realitatea cercetării şi afirmaţii 
aparent desprinse de realitate, însă în fapt pertinente 
dintr-o anume perspectivă. De pildă, loan T. Morar, 
nota pe la mijlocul acestui an, într-un comentariu la 
Viaţa lui Pi, a lui Yann Martel, următoarele: Călătoria 
inițiatică a fost, de-a lungul istoriei culturii, matricea 
de bază a mii de creaţii, colective sau individuale. | 
Cu alte cuvinte, e vorba de o cărare bătătorită [2]. 

Dar din ce punct de vedere face loan T. 
Morar această afirmaţie categorică? Din punct de i 
vedere literar! Măsura originalității tale [continuă 
autorul paragraful citat mai sus] o dai, ca scriitor, 
atunci când pare că drumul tău inițiatic nu se 
întâlneşte, la prea multe răscruci, cu celelalte călătorii 
inițiatice, ale celorlalți călători. 

lată, prin urmare, că „drumul bătătorit” în ceea ce priveşte călătoria 
iniţiatică este în cazul de faţă folosirea ei în creaţia literară, existenţa ei ca matrice 
de bază a „mii de creaţii colective sau individuale”. Ei bine, tocmai această realitate, 
această prezență firească şi generală a călătoriei iniţiatice a privat-o, oricât de 
ciudat ar părea, de o cercetare în sine aprofundată. Căci, atunci când se vorbea 
despre călătoria iniţiatică, toată lumea ştia (sau presupunea că ştie) despre ce este 
vorba. Disputele apăreau, eventual, asupra inițierii, ca rost, formă, rit, eventual 
ontologie. Uimitor, dar în urma acestui interes asupra inițierii, călătoria ajungea să 
fie pierdută din vedere. Şi asta cu toate că nu există, de fapt, iniţiere fără călătorie, 
fie ea fizică ori „spre locul inimii”! lar această trecere în secundar are loc în ciuda 
multiplelor referiri la călătoria iniţiatică, din cele mai diferite domenii ale vieții 
sociale [3]. d > etil j 

Pe aceeași linie a involuntarei, reflexei treceri a călătoriei inițiatice exclusiv 
în umbra iniţierii, se aşează mulţi autori celebri. Amold Van Gennep oferă o structură 
a ritualurilor de iniţiere şi vorbeşte despre rituri de separare, acestea aplicându- 
se — parţial — şi plecării într-o călătorie. De asemenea autorul citat prezintă şi 

riturile de întoarcere, care de asemenea pot fi legate de călătoria iniţiatică [Van 
Gennep, 1996:31, 43, 76, 162, 167]. Acestea toate, deşi pot să fie de folos în 
analogii şi deducţii, sunt însă paralele cu tema în sine, run 

Mircea Eliade, pe de altă parte, în clasica Istorie a credințelor şi ideilor 
religioase, ca şi în alte lucrări, se apleacă şi el asupra iniţierii, dar nu asupra 
călătoriei iniţiatice ca fapt, ca fenomen. Chiar şi rolul călătoriei în procesul de 
iniţiere este doar constatat, dar nu analizat. Aceeași perspectivă o adoptă şi alți 
cercetători, fie ei români sau străini. 







p. a pân 
Erube 


CĂ 





'http: | storice.wordpress.com/analize-si-cercetari/mihai-andrei-aldea- 

rar eta viața ca o fură, articol apărut pe 13.06.2007 pe site-ul ziarului Cotidianul, la 
link-ul http//www,cotidianul.ro/index.php?id>1 1492&art=304 | 2&diraut=29&cHash=? | 67b80367 
» Se ajunge, de pildă, ca „turismul religios” să fie numit, nici mai mult, nici mai puţin, decât... călătorie 
inițiatic! Astfel procedează Elena Nicolae în „Călătorii iniţiatice „din | 5.05.2007, Money Express 
(cf. http://Awww.moneyexpress.ro/articol_9356/calatorii_initia-tice html), Mai are atunci rost să 
mai amintim de câte mii şi milioane de articole, eseuri şi comentarii li-te-rare ŞI [151030 ic 
vorbesc despre călătoria iniţiatică, fără a exista însă nici un studiu sistematic al acesteia” 


PUNCTE CARDINALE 







ATORI 









Exz Îz0i 


FANTASTIC 
ROMÂNESC 







Ianuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 17 


Şi Lazăr Şăineanu, în Basmele române, atinge doar în treacăt şi contextual 
problema călătoriei, fără a o avea tratată în sine. Avem astfel capitolul „Ciclul 
interzicerilor” [Şăineanu, 1978:216 ş.u.] ce înşiră o serie de călătorii — a feciorului 
de vânător, a fiului izgonit, a viteazului ce are un cal năzdrăvan, a tânărului cioban 
ete. Dar toate sunt privite din perspectiva interzicerilor, a tabuurilor sau opreliştilor 
care apar şi a efectului încălcării lor sau a încercării de încălcare, Intr-o asemenea 
optică, desigur, călătoria în sine nu mai este obiect de interes, fiind uşor trecută 
cu vederea. De altfel, singura călătorie prezentată ca atare în lucrarea citată este 
cea numită a morții [Şăineanu, 1978: 581-589], care nu este însă decât prea 
puțin iniţiatică şi oricum nu analizată în sine. 

Un ajutor serios pentru a începe să înțelegem 
călătoria iniţiatică îl aduce însă Şăineanu prin capitolul 
„Sceneria fantastică a basmelor”. În acest capitol 
descrierea „eroului basmului” trece de la înfăţişare la 
relația cu ceilalţi, şi de aici, fireşte, la încercările prin 
care eroul trebuie să treacă. Desigur, apoi se merge 
mai departe, de la încercări la călătorie [Şăineanu, 
1978:34-36). Din nefericire, realizată mult înainte de 
opera, de asemenea devenită clasică, a lui Propp, 
lucrarea lui Şăineanu este lipsită de o schematizare 
propriu-zisă a călătoriei eroului basmului fantastic [4]. 
La pp. 36-37 avem însă un fel de scurtă tipologie a 
acestui tip de călătorie, ce se poate constitui într-un 
sprijin pentru o cercetare extinsă. Vom reveni asupra 
acestei tipologii. 

Înainte de aceasta, trebuie să ne întoarcem 
însă o clipă şi la M. Eliade, spre a vedea atestările şi 
comentariile pe care ni le oferă. În Istoria credințelor 
şi ideilor religioase el prezintă, de pildă, peripețiile 
lui Ghilgameş, care intră în mare parte în tiparul 
călătoriei iniţiatice [Eliade, 2000:59-61]. Cu toate 
acestea, în paginile următoare (61-63), interesul său 
se apleacă exclusiv asupra relaţiilor dintre om şi divin, 
în perspectiva destinului, (ne)inteligibilului şi pronierii 
(neînţelese). La fel, când aminteşte de chemarea lui 
Avraam (Eliade, 2000:114], Eliade se preocupă doar 
de specificul relaţiei acestuia cu Dumnezeu. amintind 
călătoria — fie ea considerată sau nu iniţiatică — doar 
în treacăt. Aceeaşi observaţie o putem face şi în ceea 
ce priveşte ieşirea evreilor din Egipt [Eliade, 
2000:117-119, 120-121]. 

Tot aşa, călătoria lui Leto, pentru a putea 
naşte în linişte, este şi ea amintită numai tangenţial, 
ca şi călătoria fiului ei, Apollon, la hiperboreeni 
(Eliade, 2000:172-173]. Chiar şi la subcapitolul eroilor 
greci călătoriile acestora, deşi considerate definitorii 
[5], sunt doar menţionate, dar nu analizate. Şocant 
ni se pare că acest lucru se întâmplă şi cu Hercule, cu toate că autorul afirmă că 
acesta și-a dobândit condiția divină în urma unui şir de încercări inițiatice din 
care a ieşit învingător, spre deosebire de Ghilgameş şi alții asemenea care au 
eşuat [Eliade, 2000:184-185]. Or, acest „şir de încercări iniţiatice” face parte 
dintr-un sistem de călătorii iniţiatice de mare anvergură, a cărui importanţă în 
sine pare să fi scăpat celebrului nostru orientalist. De fapt, ca o paranteză, trebuie 
să amintim că de la moartea familiei sale şi până la zeificare Hercule trăieşte într- 
o permanentă şi complexă călătorie inițiatică, pe drumul virtuții. Acest lucru ar fi 
meritat observat şi cercetat. 

Revenind la opera cercetată, să menționăm că sunt doar amintite călătoria 
lui Zarathustra [Eliade, 2000:194 şi 196), călătoriile lui Mithra (Eliade, 2000:206], 
călătoria zoroastristă a sufletului după moarte [Eliade, 2000:208-210), călătoriile 
terestră şi respectiv celestă ale profetului Ilie [Eliade, 2000:216-217), plecarea în 
Egipt a lui leremia (Eliade, 2000:221], ducerea în robie a evreilor şi călătoria cu 
ei a lui lezechiel [Eliade, 2000:222-223)]. Tot în treacăt se menţionează uimitoarea 
călătorie a lui Licurg în urmărirea lui Dionisos şi repetatele drumuri sau dispariţii 
ale acestuia din urmă şi adepților săi [Eliade, 2000:226-233). 

În toate aceste cazuri călătoria inițiatică nu este privită ca fenomen în 
sine, sau, mai bine spus, nu este cercetată ca fenomen, cu toate că este prezentă 
ca fenomen! Și dacă în toate aceste cazuri o neglijare a cercetării călătoriei ca 
fenomen este explicabilă fie şi prin relaţia mai mult livrescă, teoretică, a autorului 
cu respectivele religii, în schimb cu totul uimitoare ni se pare aceeaşi abordare 
pentru budism. Într-adevăr, ştiind că M. Eliade a fost — cel puţin cea mai mare 


Lă 
a] 


(continuare în pag. 15) 





* Cu toate că, trebuie s-o spunem, este prima „tipologie” a călătoriei pe care am găsit-o, 
reprezentând încă o prioritate românească în domeniul vast al etnologiei şi folcloristicii. 

* „Naşterea şi copilăria eroilor sunt ieşite din comun... Ei sunt abandonaţi la scurtă vreme după 
naştere (Oedip, Perseu, Rhesos etc.) și sunt alăptaţi de animale, îşi petrec copilăria călătorind 
în ţări îndepărtate, se singularizează prin aventuri fără număr (mai ales isprăvi războinice ŞI 
sportive) şi celebrează nunţi divine...” [Eliade, 2000182]. 














PAG. 18 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2008 





CĂLĂTORIA INIȚIATICĂ 


(urmare din pag. 17) 


parte a vieții — un adept adevăral (practicant) al budismului, yogăi şi hinduismului, 
era de aşteptat ca drumurile lui Siddhartha, până la atingerea statutului de Buda şi 
după aceea, să îi trezească un interes suplimentar. De aici ne-am fi aşteptat să 
izvorască şi un studiu asupra călătoriei iniţiatice. Din păcate, autorul se mulţumeşte 
să înfățişeze călătoriile viitorului Buda tot circumstanţial [Eliade, 2000:280-284 
Ş.u.], axându-se pe cu totul alte aspecte decât pe ceea ce reprezintă în sine 
călătoria, mai ales privită ca inițiere. 

Pe scurt, aceeaşi menționare „din obligaţie” — dacă îi putem spune aşa — 
o întâlnim în toate situaţiile în care M. Eliade atinge în lucrarea citată fenomenul 
călătoriei (iniţiatice). Este păcat, desigur, dat fiind că fie şi din cazurile pe care le- 
am amintit până aici se poate intui posibilitatea schiţării unei tipologii a călătoriei 
cu funcție sacră, fie că este o călătorie iniţiatică pentru cel care o săvârşeşte, ori 
o călătorie destinată iniţierii lumii (misionară). 

Oricum însă, consultarea acestei lucrări ne ajută mult în cercetarea de 
față. Putem astfel observa în cazurile amintite mai sus în primul rând marea 
distincție între tipurile de călătorii sacre: cele care au ca rost inițierea eroului şi, 
respectiv, cele care au ca rost inițierea altora de către erou (desigur, eroul poate 
fi uman sau nu, după caz). 

O a treia categone este cea a dublului rost al călătoriei, respectiv atât 
iniţierea eroului cât şi, prin iniţierea sa, exprimarea unor adevăruri superioare 
într-o formă accesibilă oamenilor. O asemenea călătorie este, de pildă, cea a lui 
Avraam şi urmaşilor săi, călătorie prin care se capătă acces la o cunoaştere tot 
mai adâncă a legilor şi voinţei lui Iahveh de către eroii implicaţi, dar totodată se 
mărturiseşte această cunoaștere celor din jur, în cele mai diferite forme (Fc. 12- 
21, pentru Avraam, și 22-50, pentru urmaşii săi). 

Iarăşi suntem nevoiți să facem o paranteză. Este, desigur, de așteptat ca 
mai fiecare călătorie să aibă într-o anumită măsură un dublu rol; dar putem şi 
chiar se impune să facem distincţie între aceste trei categorii fundamentale prin 
intenția vădită a călătoriei şi prin efectele acesteia. Vom denumi, prin urmare, în 
lucrarea de faţă, categoriile enunțate, drept a) călătorii inițiatice personale, b) 


PUNCTE CARDINALE 


înţelegere şi vieţuire, niveluri 





trecere către niveluri superioare de cunoaştere, 
până atunci vag sau de loc ştiute, puțin sau deloc 


Rămânem deci la împărțirea primară a căl 
personale, 


accesibile. 
Atoriilor iniţiatice în cele trei 


'ălă ice misionare 
categorii menționate: călătorii inițiatice călătorii inițial 


şi călătorii iniţiatice complete. 

Cu toată importanţa extrem de 
sistematizare, ea rămâne, desigur, insuficient 
călătoriei iniţiatice ca fenomen. Există, ca urmare, chemare 
or largi domenii ale creaţiei literare, spre a vedea 
tipurile, structurile, funcțiile etc., călătoriilor iniţiatice. Dat fiind însă cadrul lucrării 
noastre, ca şi tipicul obişnuit al cercetării de acest fel, ne vorm mulțumi cu o 
scurtă aplecare asupra călătoriei iniţiatice în basmul românesc, folosind 
echivalentul unui sondaj sociologic. În definitiv, este ceea ce a făcut şi Propp în 
celebra sa Morfologia basmului, al cărei fundament il reprezintă basmul popular 
rus. După cum prea bine ştim, această (de)limitare nu a scăzul valoare lucrării, 
atât de importantă până în prezent pentru critica literară, pentru etnologie Şi 
foleloristică. O asemenea hotărnicire a domeniului cercetat îngăduie o mai mare 
seriozitate a demersului, cu toate că obligă şi la recunoaşterea limitelor inerente 
ale concluziilor (ceea ce, din punctul nostru de vedere, este de fapt un plus). 

Înainte de acest efort, credem însă necesar a face o ultimă paranteză. 
Dorim să ne oprim asupra unei sintagme bine-cunoscute, aceca a „eroului 
civilizator”, sintagmă uşor de pus în legătură cu subiectul nostru. Cu toate că 
eroul civilizator parcurge o călătorie inițiatică, denumirea ce i se dă vine, 
considerăm noi, în contradicţie cu esenţa, cu rosturile folclorului, inclusiv ale 
călătoriei iniţiatice. Mai precis, el apare ca urmare a unei epoci revolute a 
folclorismului, epocă de la începutul epocii moderne - bine observată de 
Cocchiara — în care anumite prejudecăţi au fost formulate şi, să spunem aşa, 
împământenite. Oarecum pe această linie, a „bunului sălbatic” [7], Van Gennep 
denumeşte pe cei care au culturi în care sacrul este deasupra profanului ca 
„semi-civilizați”, situând culturile respective pe o poziţie inferioară față de cele 
„civilizate”, în care raportul este inversat [Van Gennep, 1996: 7-8, 15-17]. Dar 
călătoria inițiatică reprezintă în sine tocmai un acces la sacrul superior, o 
recunoaştere şi venerare a acestuia, indiferent că acest sacru este clasic ori 
reformator pentru cultura în mijlocul căreia se manifestă. Însuşi Prometeu, poate 
cel mai clasic exemplu de „erou civilizator” şi aparent răsculat împotriva sacralităţii 
este observat de Mircea Eliade şi alți comentatori ca având o activitate exact 


Ei 


mare a acestei prime forme de 
ă pentru o observare corectă a 
a şi ispita exhaustivității, 


studiului extins şi intensiv al un 


Doaii [elesiinae ipiiaa dU a se PĂ E ai, 29 Fă 9 E E 7 ine PRE ore Pai a AU TREN 
călătorii inițiatice misionare şi <) călătorii. iniţiatice complete. >. contrarie: el încearcă să aducă mai multă sacralitate omenirii decât poruncesc 


Pentru acestea din urmă am intenţionat iniţial a folosi termenul de călătorii 
inițiatice cu rol (sau funcție) mixt(ă). Am renunţat însă la el, deoarece era de o 
extremă ambiguitate: după cum vom observa mai jos, orice călătorie inițiatică 
are, în afară de rolul sau funcţia primară de inițiere, o serie de funcţii secundare. 
Prin urmare termenul de „mixt” ar fi fost, în acest context, primejdios de folosit. 
În opoziţie, termenul de „completă” acoperă tipul vizat nu doar ca denumire 
aleatoare, ci ca sens. Căci dacă lumea se împarte în sacru şi profan, iar primele 
două tipuri de călătorii inţiatice vizează o trecere şi comunicare dintr-o parte în 
cealaltă, al treilea tip de călătorii inţiatice are un rost complet, vizând în fapt toate 
sensurile esenţiale ale relaţiei dintre cele două laturi ale existenţei. Ea reprezintă 
cel mai desăvârşit tip al călătoriei iniţiatice, din orice perspectivă a rostului inițiatic 
am privi-o. Desigur, o diferenţiere există la nivelul sensului iniţierii, căci există 
iniţiere în bine și iniţiere în rău. Acest lucru însă depăşeşte dimensiunea rostului — 
recunoaștem, ceva mai pragmatic — de inițiere al călătoriei, punând în discuţie 
rostul sau rolul inițierii înseşi. Noi ne-am mulțumit a observa, dacă ne putem 
exprima astfel, că tipul c) este cel mai complet din perspectiva rostului călătoriei 
de a iniţia. Într-adevăr, fiind iniţiatică şi pentru erou, şi pentru cei din jur (pe raze 
diferite), această călătorie poate fi privită — repetăm, din perspectiva funcţiei sale 
inițiatice — drept completă. 

O (altă) scurtă discuţie poate exista şi asupra numelui de călătorii inițiatice 
misionare. Într-adevăr, s-ar putea reproşa expresiei, la o primă vedere, raportul 
dintre inițiere, privită ca lucrare tainică şi misiune sau misionarism, privită ca 
lucrare de largă revelare. Contradicţia este numai aparentă. Nu tot ceea ce este 
revelat este şi înţeles, Creștinismul avertizează că „mulţi sunt chemați, dar puţini 
aleşi” (Mr 20.16). În legenda lui Zarathustra, ca şi în cele ale lui Buda sau Mahomed, 
propovăduirea este întâmpinată cu neîncredere sau chiar cu duşmâănie [Eliade, 
2000;194, 280-284, 515-519 ş.u.], Lui Alexandru Macedon, supărat că s-au 
publicat cunoștințele ce îi asigurau superioritatea, i se răspunde: au fost publicate, 
dar nu făcute publice, Se arată astfel deosebirea între existenţa informaţiei şi 
înțelegerea ei reală, aceasta din urmă fiind adevărata iniţiere. 

Prin urmare inițierea prin misiune, cu toate că este oferită tuturor, nu 
este accesibilă — sau nu pe deplin, după caz — tuturor, Ea necesită anumite condiţii, 
fără de care tinde să rămână fără efect, ori cu efect contrar [6]. De asemenea, [ie 
că ea este primită de un ascultător, de câţiva sau de mii, ea rămâne o inițiere, o 


* Să ne amintim că Mântuitorul lisus Hristos, Care spunea; Propovăduiți de pe case (MI 
10.27), spunea şi: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea 
porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi (Mt 7.6). Este 


acelaşi fenomen, al primirii complet diferite al aceluiaşi mesaj, în funcţie de capacitatea de a 
accede sau nu la inițiere. 


zeii sau, în altă perspectivă, să-i inalțe pe oameni mai repede decât le era permis 
ori pur şi simplu să limiteze despărțirea dintre zei şi oameni [Eliade, 2000: 165- 
167]. În toate aceste variante Prometeu poate apărea oricum, dar în nici un caz 
ca un „doborâtor” ori „dispreţuitor” al sacrului. Deci, oricât de paradoxal al 
părea, el nu este în sine un erou civilizator. Aceste valenţe le capătă doar din 
vremea Renaşterii încoace, în urma unei reinterpretări livreşti ce nu ține cont de 
realităţile străvechi, ci de năzuinţele renascentiste şi moderne de venerare a 
profanului şi formare a independenței față de transcendent. Ca urmare, vom 
evita în lucrarea noastră formula „erou civilizator”, ce ni se pare cel puțin 
improprie. Să notăm aici că este de bun-simţ a privi limitarea civilizaţiei şi, deci, 
civilizării, la „tehnologie” (foc, roată, arat, metalurgie etc.) ca o perspectivă 
depăşită şi considerată astăzi chiar ca rasistă. Culturile şi civilizațiile nu mai sunt, 
în zilele noastre, catalogate ca superioare” sau „inferioare” pe baza gradului de 
dezvoltare tehnologică decât dintr-o perspectivă îngustă, care ţine în unele cazuri 
de o eroare de exprimare, în altele de lipsă de obiectivitate, iar în altele de rasism 
manifest. Subiectul se arată, astfel, extrem de delicat, iar evitarea termenului de 
către noi ni se pare a fi singura soluţie convenabilă. 

Vom evita, fie şi ca preambul sau paranteză, o discuţie asupra iniţierii în 
sine. CI.-H. Rocquet remarca, în acord cu M. Eliade, că nu există religie fără 
iniţiere [Eliade, 1990:132]. Acest lucru deschide un câmp atât de larg, încât şi 
fără suprapunerea cu tema călătoriei iniţiatice ajungem a ne pierde într-o vastitate 
extremă. Cu atât mai mult având un scop clar — obţinerea unei tipologii a călătoriei 
iniţiatice — se impune renunțarea pe cât mai mult posibil la efortul hermeneutic şi 
concentrarea asupra celuia de sistematizare. Poate mai puţin atrăgător, dar absolut 
necesar pentru o exegeză coerentă şi obiectivă. 

Ne mulţumim a nota aici două aspecte fundamentale. Întâi, faptul că 
inițierea este, de fapt, un acces la mitic, simbolic şi sacru [Eliade, 1990;132, 
135], În al doilea rând, faptul că prima definire a călătoriei inițiatice o găsim în 
rostul ei, acela de a oferi iniţierea. Călătoria inițiatică, se înțelege, este acea 
călătorie prin care se oferă (şi primeşte) iniţierea. Această definire, această 
deosebire a călătoriei iniţiatice de călătoriile utilitare, de pildă, este fundamentală 
și merită subliniată, chiar dacă poate părea un truism, Scopul, de altfel, va fi 
pentru noi un criteriu fundamental în realizarea tipologiei iniţiatice, 


Pr. Drd. Mihai-Andrei ALDEA 





"Care ține de imaginea idilică şi evident incorectă a societăților şi culturilor considerate primitive 
la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX 














PU NCTIE CARDINALE Ianuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 19 


NOAPTEA DE SÂNZIEVE + ATHANORUL 00SMIG 


| | 


"ȘI, pierdut aşa, în pântecele balenei, mă rog lui Dumnezeu să mă ţină în viaţă, întreg, nedigerat de procesele economiei politice 


până în clipa când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară...” 


ȘI (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. 1, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 157) | 


„Pentru omul modern, reperele timpului sunt date de sucecesiunea 
evenimentelor istorice la care e martor sau despre care ia act într-un fel sau în 
altul. In măsura în care e om — fie el şi “modern” — el sfârşeşte prin a resimți 
succesiunea de evenimente ca “teroare a Istoriei”. Ideologiile cu tentă soteriolopică, 
ca şi diversele milenarisme pseudo-religioase nu fac decât să accentueze angoasa 
celui care se simte măcinat de Istorie. 

Ştefan Viziru caută să se sustragă discret ritmurilor vieţii moderne. El 
SABOTEAZĂ ISTORIA. Insă Ştefan Viziru e lipsit de vocaţie mistică, Aparent, 
viaţa lui nu diferă cu nimic de a colegilor săi de minister. În măsura în care 
SABOTEAZA ISTORIA, el se (re)integrează treptat ritmurilor cosmice. Desigur, 
aceasta nu înseamnă încă Marea Evadare din Timp, dar e un pas în direcția cea 
bună. 

Aici trebuie să facem nişte precizări ce vor fi, prin forța împrejurărilor, 
sumare. Pentru Mircea Eliade, iudeo-creştinismul este prima tradiţie care valorifică 
timpul istoric din punct de vedere religios, dându-i un sens soteriologic. Avem, 
deci, două matrici temporale: a) Timpul ciclic (pe care-l vom numi şi “timp 
cosmic”), în care există o anumită repetiție ciclică a epifaniilor „strâns legată de 
ritmurile cosmice” şi b) Timpul liniar (pe care-l vom numi şi “timp istoric”), în 
care epifaniile ignoră ritmurile cosmice şi unde, prin urmare, repetiţia ciclică e 
înlocuită printr-o succesiune de momente singulare ca etape irepetabile ale unui 
scenariu eschatologic. 

Descifrată în cheie minoră, această ultimă matrice temporală a dat naştere 
tuturor ideologiilor şi milenarismelor pe care le denunțam la început. Zeloții timpurilor 
biblice sunt încă printre noi. Autorul prezentului eseu are motive să creadă că 

rândurile ce urmează vor arăta măsura în care epifaniile pot dejuca bruiajul Istoriei. 
Există momente, locuri şi persoane în care şi prin care Providența ne îndrumă 
tacit. Nu e deloc întâmplător că Ştefan şi Ileana se întâlnesc în ziua Solstițiului de 
Vară în pădurea Băneasa. Alchimia califică momentul ca fiind propice începerii 
Operei la Roşu. Tradiţia populară spune că în Noaptea de Sânziene cerurile se 
deschid. In vremea copilăriei lui Ștefan, pe locul pădurii Băneasa erau nişte bălți. 
Simbolismul copacului ce creşte filtrând energiile apei ne duce cu gândul la 
ezoterismul ebraic. Pădurea Băneasa e o replică a Grădinii Edenului, iar bălțile nu 
sunt altceva decât “Apele de Jos”, preaplin al potenţialității, materie primă (şi 
ultimă) a viitoarelor transmutaţii. 

Un simbol interesant tocmai prin neverosimila lui transparenţă îl constituie 
MAȘINA cu care — după spusele lui Ştefan — Ileana a venit la prima lor întâlnire. 
Ca orice vehicul, ea înlesneşte ajungerea dintr-un loc în altul. În cazul de față, 
cele două locuri sunt despărțite nu doar prin distanță, cât mai ales prin MOD DE 
A FI. Ileana dezminte vehement existenţa maşinii, însă Viziru nu se lasă convins. 
Rolul Ilenei este congruent cu al Beatricei lui Dante. Ce-i drept o Beatrice retractilă 
Şi “carteziană”, ce nu pare a împărtăşi deloc obsesiile lui Ştefan. Aparent, ea nu 
diferă prea mult de femeile de aceeaşi vârstă şi statut social, Totuşi, din 
comportamentul Ilenei transpare o logică aparte, pe care întrebările şi nedumeririle 
“carteziene” nu fac decât s-o scoată în evidenţă prin contrast. E 

Ambianţa copacilor şi compania unei femei frumoase sunt, poate, condiții 
necesare, dar nu și suficiente pentru a sesiza puntea pe care — într-o asemenea 
noapte — suntem invitați să păşim. Ni se cere să renunțăm la toate clişeele pozitiviste 
inoculate prin şcoală şi mass-media. Astfel, pentru Ştefan, curgerea timpului nu 
este liniară şi omogenă. EI a recâștigat capacitatea de a fi sensibil la diferenţele 
CALITATIVE ale timpului. De prisos a aminti că prin “diferențe calitative” nu 
înțelegem banala împărțire în zile “bune” şi “rele” pe care subiectivitatea umorilor 
noastre mereu schimbătoare pare a fi consacrat-o. Şi aici — ca peste tot in proza 
lui Eliade — avem de-a face cu realități trans-personale. Ștefan Viziru se retrage 
periodic într-o cameră de hotel unde nu permite accesul nimănui, Desigur, suntem 
îndreptățiți să bănuim — împreună cu loana — existenţa unui veritabil LABORATOR 
(mâinile lui Ştefan miros a terbentină). Una dintre ferestrele camerei secrete dă 
deasupra parcului”, cealaltă “se deschide către mare”. Din nou, replica simbolică 
a Grădinii Edenului şi a “Apelor de Jos” din ezoterismul ebraic. 

Locul acesta ce pare a se sustrage duratei profane e perfect congruent cu 
un altul pe care Ştefan — copil fiind — îl vizita pe furiş. In camera Sambo bomboanele 
n-au nici un gust și îţi rămân în gât. Aici, foamea şi setea sunt abolite. Micul 
Ştefan reintegrează starea paradisiacă, așa cum doar copiilor le mai este îngăduit 
să o facă. Amintirea acestor momente de graţie vibrează încă în adult, sensibilizându- 

| la semnele pe care le primeşte. 4 “At - 

Nu întâmplător, la începutul romanului, portarul îi aduce lui Viziru- aflat în 
camera secretă — mănușile uitate de Ileana în taxi. Efigii ale mâinilor, mănușşile 

poartă o certă încărcătură simbolică. Să ne amintim că mâna este prin excelență 
organ al cunoaşterii, Însă — precum bănuiţi deja — nu este vorba despre cunoaşterea 
conceptuală, ci despre contactul VIU, CONCRET ce ne face apți să recunoaştem 
dimensiunea eschatologică a cosmosului. De obicei, contactul acesta ni se reteză, 
căci el ține de misterul nupțial al cununiei, faţă de care logica diurnă a silogismului 
e neputincioasă. Singurul instrument epistemologie valabil aici este dragostea. 
înrudit cu YAD (“mână”), verbul ebraic YADA înseamnă atât eu cunosc”, cât şi 
“eu iubesc”. Descriind căile iubirii — deci, ale cunoașterii — ca labirintice, vom 


. 


repeta un foarte uzat truism. Se întâmplă ca Ștefan Viziru să semene mult cu un 


scriitor la modă numit Ciru Partenie. Atât loana , cât şi Ileana vor începe prin 
a-l confunda pe Viziru cu Partenie. În proza lui Eliade, asemenea complicaţii 
nu-și găsesc rostul în nevoia scriitorului de a adăuga o notă insolită personajelor 
şi întâmplărilor sale. Căci nu psihologia interesează aici. Desigur, cititorul ar putea 
fi derutat de prea desele crize de gelozie pe care Ștefan le încearcă la adresa 
scriitorului, ce devine — graţie confuziei de la început — părtaş nedorit într-o 
aventură cu dublă miză — erotică şi epistemologică. 

Importanța mizei creşte în măsura în care dragostea lui Ştefan pentru cele 
două femei scapă oricărei codificări socio-culturale. În chip originar, eros-ul vine 
de dincolo de lume și poartă dincolo de lume, drept pentru care cutumele noastre 
nu au nici o putere asupra-i. În ultimă instanță, Ştefan caută şi găseşte o cale 
privilegiată de a transcende Timpul. Că o asemenea modalitate rămâne “ilicită” 
pentru cei mai mulţi, este altă problemă. Cunoşterea discursivă nu poate da seama 
de astfel de situaţii. Chiar şi cele mai înțelepte dintre frazele noastre nu sunt decât 
înşiruiri de cuvinte, iar sensul lor este revelat pe de-a-ntregul doar după ce vom fi 
avut TIMP să le parcurgem până la capăt. Intr-un anumit sens, gândirea discursivă 
este prizoniera timpului. Prin însăşi natura lui, simbolul scapă acestor limite. 
Realitatea sa nu se deduce logic după ce ai ajuns la capătul şirului de cuvinte 
(marcat grafic printr-un punct). Spre deosebire de cuvinte — care se desfăşoară 
unul DUPĂ altul, deci dia-cronic — simbolul tinde să fie unitar şi sincron. “Părţile” 
lui ni se înfățisează SIMULTAN. De câte ori vom încerca să-l “demontăm” pentru 
a-l prinde în logica noastră, nu vom reuşi decât să-l trădăm, coborându-l în Timp. 
Dacă Viziru declamă subit: Anch 'io son" pittore, este pentru că pictura, spre 
deosebire de actul scrisului, transpune privitorul în fața unui tot sincronic, iar nu 
în fața unui şir de semne ce se cer descifrate diacronic. Nimeni nu va “citi” o 
pictură de Van Gogh ca pe o pagină de ziar. Ajunşi în camera secretă — altfel spus, 
în “atelierul de creaţie” — prietenii lui Viziru vor fi crunt dezamăgiți: Nu există 
decât un singur tablou. Altminteri, pictorul ar cădea şi el în păcatul înşiruirii 


diacronice pe care vrea s-o evite. Subiectul său este tocmai MAȘINA văzută de 
“pictor” în pădurea Băneasa. Invitaţii cer să vadă acest unic “tablou”, însă Viziru 


nu are ce arăta. Adevăratul “tablou” se află deja sub ochii lor. 

Falsificaţi de aritmia Istoriei, invitaţilor le lipseşte acea calitate specială a 
privirii, fără de care “tabloul” rămâne invizibil. Atunci, ce rost are un asemenea 
“vernisaj”? Sau, altfel spus — cum poţi demonstra evidența? Pentru a lămuri straniul 
episod, trebuie să vorbim despre întâlnirea — “întâmplătoare” — dintre Viziru şi 
Anisie. Ca întotdeauna la Eliade, momentele-cheie sunt camuflate într-o perfectă 
“banalitate”. Aflat în delegaţie prin zona Sighişoarei, Viziru dă peste un fost coleg 
de facultate, care îi face cunoştinţă cu Anisie. Deşi “a învăţat multe”, el “n-a vrut 
să sfârşească nimic, nu şi-a luat nici o diplomă”. În urma unui accident alpin, a 
avut revelaţia trecerii timpului, dar a ghicit totodată ce s-ar putea face pentru ca 
timpul să nu mai treacă. De atunci s-a descoperit că FIINŢA TOTALĂ, reuşind 
să se integreze ritmurilor cosmice. Gesturile lui, deloc speciale sau ostentative, 
vădesc un om care și-a depăşit automatismele psiho-somatice; cu alte cuvinte, 
cineva capabil să fie prezent în fiecare clipă. Dacă noi ceilalţi ne lăsăm măcinaţi de 
obsesii, Anisie trăieşte în echilibru cu sine şi cu lumea. De îndată ce natura nu mai 
e privită ca loc comun al uzului şi abuzului cotidian, ea îşi dezvăluie dimensiunea 
simbolică: repetitivitatea anotimpurilor nu mai oboseşte; chiar şi cele mai anoste 
îndeletniciri — precum curățatul pomilor — devin prilej al reconectării la realitate. 
lată acea CALITATE SPECIALĂ A PRIVIRII fără de care misteriosul “tablou” nu 
poate fi admirat. 

Un amănunt semnificativ: Partenie şi-a intitulat nuvela “E departe stâna”, 
dar Biriş nu-şi poate aminti dacă titlul este sau nu nuanţat printr-un semn de 
întrebare. Din perspectivă eschatologică, “a ajunge la stână” înseamnă a ieşi din 
pântecele balenei, cu alte cuvinte — a scăpa de teroarea Istoriei. Însă Istoria face 
şi ea parte din scenariu. Deloc întâmplător, unul din volumele lui Partenie se 
numeşte “Plimbare pe întuneric”... 

Episodul detenţiei lui Viziru reprezintă tocmai răgazul în pântecele balenei, 
cu alte cuvinte — Faza Neagră a Operei, moment al purgatoriului şi al “morţii”, ce 
presupune abandonul tuturor certitudinilor noastre; “naşterea din nou” e posibilă 
doar dacă “materia” se află într-o stare de TOTALĂ DESCOMPUNERE. 
Neutralitatea politică a lui Viziru e o condiţie fără de care eroul s-ar rătăci în 
labirintul ideologiilor (dizolvate şi ele la Negru). Spiritul volitiv ce trebuie să 
anime pe alchimist pentru a trece cu bine proba “morţii arzătoare” nu are de a 
face cu fanatismul. Dimpotrivă, Singura performanţă a fanatismului este de a 
prelungi dureros şederea în infern, Viziru poate fi activ — deci TREAZ -— în propria 
moarte inițiatică tocmai pentru că se refuză activismului. 

Partenie este împuşcat de Siguranţă la puţin timp după ce un legionar notoriu 
il abordează din greşeală, confundându-l cu Viziru. O dată cu asasinarea scriitorului, 
Viziru este bântuit de insomnii stranii, ce s-ar putea explica — la nivel psihologic - 
prin sentimentul de culpă generat de contribuţia involuntară la omor. Oricât de 
onorabile, scrupulele morale nu dau seama cu adevărat de aceste insomnii. Veritabile 
“plimbări pe întuneric”, ele servesc la “spargerea Aurului”; cortegiul certitudinilor 


(continuare în pag. 20) 


Marian STAN 











(urmare din pag. 19) 


noastre — ceea ce numim cu mândrie bovină “Eul” nostru — este “sfârtecat”, 
“tocat”, “măcinat”, “laminat”, astfel încât să fie “vlăguit până la slăbirea extremă”, 
Fără o vigilență continuă, experienţa poate eşua în “stări negative de transă, de 
somnambulism şi mediumitate” (Julius Evola, Tradiția Hermetică..., Ed. Humanitas, 
Buc., 1999). In măsura în care reuşeşte să spargă închisoarea Ego-ului, alchimistul 
trebuie, concomitent, să păstreze principiul activ, chintesența Aurului; altfel spus, 
el trebuie să rămână treaz în noapte. 

Pentru a-şi explica misterioasele insomnii, Viziru vrea să citească ultima 
piesă de teatru a lui Partenie, semnificativ intitulată “Priveghiul”, Cum manuscrisul 
a dispărut, nimeni nu ştie dacă autorul a apucat s-o scrie până la capăt. Actorul şi 
regizorul Dan Bibicescu nu poate oferi amănunte, dar îşi expune concepţia despre 
teatru, pretinzând că Partenie o împărtăşea: dacă rosturile lumii au fost scurt- 
circuitate de Istorie, teatrul vine să scurt-circuiteze Istoria. Intrând în pielea 
personajelor sale, actorul poate epuiza — într-un timp scurt — nenumărate modalităţi 
de a fi, ceea ce echivalează, oarecum, cu a trăi — concentrat — mai multe vieţi 
complet diferite. Prin angoasele personajelor sale, actorul este nevoit să-şi 
confrunte propriile angoase, pe care scena nu face decât să le scoată la iveală. 
Înţelegem, aşadar, că — datorită convenției teatrale — actorului i se oferă şansa de 
a ieşi din pântecele balenei cu o clipă mai devreme decât ceilalți. Căci el va fi 
parcurs deja — graţie profesiei — experințe de care poate în cotidian n-ar fi avut 
parte vreodată. Ghicim în Dan Bibicescu prefigurarea unui personaj ce avea să 
apară mult mai târziu în proza eliadiană — nimeni altul decât leronim Thanase. 

Pentru a-şi salva soțul din ghearele insomniei, loana recurge la un subterfugiu 
în egală măsură bizar şi eficient: pretinde că, pentru o vreme, a fost îndrăgostită 
CONCOMITENT atât de el, de Viziru, cât şi de Ciru Partenie. Primind confirmarea 
că o asemenea dragoste este posibilă, Ştefan adoarme imediat. Trimis în misiune 
diplomatică la Londra, Viziru găseşte o nouă modalitate de a nu se lăsa confiscat 
de Istorie: în timpul bombardamentelor germane, el citeşte sonetele lui Shakespeare. 
Gest eliberator tocmai prin maxima lui gratuitate. Doar astfel mai poate omul 
modern să se salveze de la anonimatul morţii colective. Recunoaştem cu uşurinţă 
aici atmosfera pe care Eliade însuşi a resimţit-o în propriul său periplu diplomatic. 


Expulzat împreună cu ceilalți diplomaţi români după septembrie 1940, Viziru 
este silit să facă o escală în Portugalia. Graţie unei coincidențe de nume ce se va 
lămuri abia spre sfârşitul romanului, îl vedem având o relație pe cât de tumultoasă, 
pe atât de superficială cu domnişoara Zissu. Astfel, întoarcerea în țară este îndelung 
amânată. Nu întâmplător, textele alchimice avertizează împotriva reflexelor 
“roşiatice sau galbene ce pot apărea după negru, dar înaintea albului” (J. Evola, 
op. cil.) semn că purificarea a fost incompletă. Asemenea răbufniri blochează 
calea spre următorul nivel de conştiinţă; Viziru sfârşeşte prin a se simţi prizonier al 
domnişoarei Zissu.,. 

Ajuns în țară, îl regăşeşte pe Anisie: senin, dar lucid, acesta din urmă nu este 
deloc înfricoşat de perspectiva unui război. Asemenea cataclisme istorice sunt 
imposibil de evitat, atâta vreme cât, “înnebunită de aşa-zisa libertate de a-şi croi 
propriul destin”, umanitatea se comportă ca “o specie zoologică”. Singura şansă 
este ca puţinii supraviețuitori ai sfârşitului de ciclu să redescopere paradisul an- 
istoric generator de mituri. Deşi e speriat de cacofonia Istoriei, Viziru refuză în 
aceeaşi măsură şi liniştea spectrală a “paradisului” post-atomic, ce nu-i pare deloc 
mai suportabilă. Condiţionat de lumea în care trăieşte, el pare a uita că “Istoria a 
fost posibilă şi datorită unui exces de cuvinte”, Chiar şi când [| caută pe Dumnezeu, 
e] rămâne prizonier al gândirii discursive, neînţelegând că limbajul născut şi modelat 
de omul istoric este irelevant în faţa realităţilor trans-istorice, 

Spre stupoarea tuturor, Viziru se înrolează voluntar pe frontul de Est, Acest 
episod ne duce inevitabil cu gândul la anumite tehnici din tantra yoga hindusă, al 
căror pregătitor ni se va desluși mai târziu. Căci, după purgatoriul riscului asumat, 
Ministerul îl trimite cu o delegaţie economică în Portugalia, unde o va reîntâlni pe 
Ileana. Cei doi fac dragoste într-o cameră de hotel, dar sunt violent întrerupți de 
misterioase lovituri ce par a veni de pe coridor, Dacă unirea sexuală duce la 
“extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus” (J, Evola, op. cit.), 
loviturile amintesc de forța purificatoare a fierului asupra Materiei. Numai prin 
brusca suspendare a funcţiei procreative putem surprinde în stare nudă şi non- 
individuală forța de care avem nevoie pentru a pătrunde pe Calea Regală; numai 
astfel, amorul se transformă — potrivit ezoterismului trubadurilor — în a-mors (ne- 
moarte, ambrozie), După o altă perioadă pe front, eroul află printr-o telegramă că 
soţia și copilul au murit în urma bombardamentului american din aprilie 1944. 
Semn al consumării unei etape, episodul face posibilă începerea alteia, Este cât se 
poate de firesc ca valorile, cutumele şi instituțiile să cadă în desuetudine de îndată 
ce nivelul de conştiinţă ce le-a dat naştere a fost depăşit; nu mai puţin firesc este 
ca “purtătorii de cuvânt” ale acestor valori, cutume și instituţii să se retragă după 
ce și-au îndeplinit rolul: sinuciderea locastei, ca și moartea violentă a fiilor lui 
Oedip fac parte din același tip de scenariu. Purificat în pântecele de foc al iubirii, 
Viziru e pregătit să meargă mai departe, Precum Oedip, el a împlinit deja polul 
feminin al ființei sale. În limbaj alchimic, “Fecioara este Mama celui renăscut, ieşit 
din ea prin imaculata concepţiune (autopenerare, endogeneza spirituală), și, totodată, 
Soţia acestui fiu al său, care devine bărbatul ce o posedă şi o fecundează” (J, 
Evola, op. cit.). Dincolo de orice interpretare freudiană, avem de-a face aici cu 
descrierea cununiilor interioare fără de care “nașterea din nou” este de neconceput, 
Eroul e chemat “să facă opera bărbătească”, luând în căsătorie propriul potenţial 
de energii feminine şi lăsându-l să-şi reveleze astfel calitatea MATERNĂ. 
Transformate în INFORMAŢIE, ele fac posibil un nou câmp de conştiinţă; altfel 


PAG. 20 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2008 PU NCIc€ CARDINALE 


spus — o nouă naştere. După epuizarea acestui potenţial, Oedip pleacă în exil, 
călăuzit de fiica (sora) sa Antigona. 

Nu întâmplător, colonelul Băleanu — rămas fără vedere în timpul luptelor de 
la Odessa — pare a-şi aminti diverse amănunte legate de loana cu o acuratețe care- 
| surprinde pe Viziru însuşi. Orbirea colonelului este — în fapt — o experiență 
inițiatică de aceiaşi factură ca și auto-mutilarea lui Oedip. Căci, uneori, privirea 
lăuntrică nu se deschide decât cu prețul unor asemenea “accidente”. 


Îndemnat de Irina — ființa hieratică şi oraculară, superb creionată de autor — 
Viziru începe să caute pe Ileana. După un periplu prin Moldova devastată de 
secetă. eroul află despre ea că a rămas în străinătate. In acest timp, Dan Bibicescu 
scrie o piesă de teatru intitulată “Intoarcera de la Stalingrad”. Dramaturgul doreşte 
să pună astfel în lumină “un mit românesc al morții”: convoiul nesfârşit al morților 
care vin înapoi acasă de pe frontul de Est, colonelul orb ce pare a-i călăuzi (fără 
ca spectatorii să-şi poată da seama dacă traieşte sau e mort), precum şi sătenii 
care îngenunchează întâmpinându-i cu lumânările în mâini, toate acestea nu sunt 
altceva decât metafore scenice pentru liturghia cosmică la care participă deopotrivă 
viii şi morţii, celebrând împreună misterul Marii Treceri. 

Să ne amintim că termenul ebraic pentru “trecere” este tocmai PESAH. 
Potrivit lecturii cabbalistice, el poate fi interpretat şi ca “ieşire din capcană”. Puşi 
în faţa neşansei istorice, românii “ies din capcană” descoperind rostul pascal/ 
nupțial al jertfei de sine. Soluţia aceasta depăşeşte categoriile subiectivismului 
nostru umoral. Ar fi o greşeală s-o considerăm “optimistă”, sau să ne grăbim 
etichetând-o drept “pesimistă”. Realitatea de dincolo de Timp nu poate fi înțeleasă 
dacă-i aplicăm o grilă de lectură ivită în cadrul impus de Istorie şi perpetuată de o 
mentalitate pentru care participarea activă la Istorie este una dintre cele mai înalte 
“demnități” accesibile omului. 

În concepţia lui Bibicescu, teatrul are funcţia esenţială de a exorciza destinul, 
silindu-l să se manifeste în limitele spaţio-temporale oferite de convenția teatrală. 
Plasat în afara acestor limite, spectatorul scapă de tirania destinului, pe care o lasă 
să acţioneze într-un plan de realitate paralel, după reguli ce nu-şi găsesc 
aplicabilitatea dincoace de scenă. Fără ca Eliade s-o spună explicit, simpla existență 
a convenției teatrale poate sugera relativitatea funciară a concepţiilor noastre despre 
spaţiu şi timp. In fond, jocul actorilor pe scena nu-i decât replică la scară redusă 
a Jocului Cosmic. Dacă spectatorul dintr-o sală de teatru se eliberează de destin 
acceptând gratuitatea unei convenții, ce-i împiedică pe spectatorii Lumii să facă 
acelaşi lucru? Poate doar faptul că — în afara teatrului — convenţia realităţii reuşeşte 
să disimuleze aproape complet realitatea convenției. Când Viziru ia calea exilului, 
n-o face din motive politice, ci pentru a o regăsi pe Ileana. lată-l aflat în faţa celor 
din urmă cununii interioare! Căci, "dacă a devenit fecund, cu acea fecunditate 
esenţială sortită oricărei fiinţe umane, dacă a biruit sterilitatea persoanei sale, el n- 
a realizat-o încă pe aceasta din urmă la nivelul colectiv, de care orice om este de 
asemenea răspunzător” (Annick de Souzenelle, Oedip interior..., Ed. Amarcord, 
Timişoara, 1999, p. 57). Vom înţelege, aşadar, de ce — o dată ajuns la Paris — 
Viziru se simte co-responsabil pentru seceta din Moldova. Avertizăm că orice 
interpretare facil-sentimentală e înşelătoare. 

Printre manuscrisele lui Dan Bibicescu scoase clandestin peste graniţă Viziru 
găseşte şi “Jurnalul” lui Ciru Partenie. Astfel, nu ne va fi greu să ghicim identitatea 
croitoresei de care — adolescent fiind — însuşi scriitorul se îndrăgostise. Oricât de 
fragmentare, dezvăluirile din “Jurnal” oferă coerenţă întregului, legând între ele 
destinele din jurul lui Viziru. In acelaşi timp tainica şi fanica doamnă Zissu este 
“motorul imobil” care dă “fiinţă celorlalți prin simpla acţiune de prezenţă, fără 
necesitatea unei intervenţii directe” (Vasile Lovinescu, 4/ patrulea hagialâc, Ed. 
Rosmarin 1996, p. 111). 

Departe de a fi un simptom de snobism, pianul pe care doamna Zissu se 
încăpățânează să-l păstreze este simbolul nobleţei ascunse în spatele aparentei 
decreptitudini. Tocmai acest interval uriaş între ceea ce se vede şi ceea ce este 
permite cuprinderea unei game aproape inepuizabile de posibilităţi ale fiinţei. 

Toţi se dovedesc a fi personajele unui imens scenariu teleologic, pe care 
Ştefan nu întârzie să-l recunoască drept ceea ce este, pentru ca apoi să se 
abandoneze fără rezerve Providenţei. Ca din întâmplare, în ziua Solstiţiului de 
Vară, eroul ajunge într-o pădure unde regăseşte nu doar pe Ileana, dar şi MAŞINA 
pe care o “pictase” cu mulţi ani în urmă. După cum vom vedea, simbolul acesta 
dobândeşte acum valenţele unui instrument psihopomp, lată de ce Ştefan sugerează 
Ilenei să plece “în altă zi, sau cu trenul...” Insă avertismentele sunt total ignorate: 
cuplul se grăbeşte inexorabil către “acea ultimă, nesfârşită clipă “ când cerurile se 
deschid... 

A Dacă cititorul se va fi aşteptat la un happy-end convenţional, dezamăgirea 
e cât se poate de amară, Cei doi nu se regăsesc pentru “a trăi fericiți până la 
adânci bătrâneţi”. Iubirea lor nu s-a transformat din instrument de cunoaştere 
metafizică in epuizanta rutină casnică tocmai pentru că n-au avut timp să se lase 
măcinaţi de timp. Ştefan şi Ileana se întâlnesc la intervale lungi şi în semi- 
clandestinitate, ceea ce conferă relaţiei lor tensiunea fără de care revelaţiile majore 
ni se refuză. 
ps ella să mistifice totul, lumea modernă îşi închipuie eternitatea ca o 
loa Aa Re ins d ae Santa ei pu loa ră 
-circuiteze iluzia succesiunii momentelor 


(1+1+11+1...), aducând cu sine REALITATEA CLIPEI UNICE, Restul e 
literatură. : A 





Bibliografie esenţială: Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, 2 vols.. Ed Minerva, Bucureşti 
1991; Mircea Eliade, De /a Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, Bucure şti, 1995; A k 
de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Amarcord. Timişoara ra A 4 MA SI 
Souzenelle, Oedip interior. Prezenţa Logos-ului în mitul grec, Ed. rai Timis 4) da 
Julius Evola, Tradiţia Hermetică. Simbolismul ei, doctrina şi Arta Re ală Ed Si Îi 
Bucureşti,1999; Allan Watts, DAO - Calea ca o curgere de apă, Ed. ERAI Bi 


1996; Vasile Lovinescu, 4/ patrulea hagialăc, Ed. Rosmarin. Bucureşti. 1996 





PUNCTE CARDINALE 





Ianuarie — Februarie 2008 Nr. 1-2 PAG. 21 





Intr-un interviu luat de cotidianul Evenimentul zilei 
colonelului (r) Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei IV (Anchete 
şi Cercetări Penale) din cadrul Securităţii, acesta, la întrebarea 
reporterului: “Aţi lovit vreodată un anchetat?”, răspunde senin: 
“La anchetă nu am bătut, dom'le. că de bătut eu, personal, nu 
băteam, Dacă era, era unu” acolo care bătea, un oarecare 
Brânzaru... Eu nu am dat o palmă”. Are oarecum dreptate, 
căci el nu prea bătea cu palma, bătea cu ciomagul. Şi numai în 
şedinţele de anchetă de noapte. Ziua era manierat, făcea pe 
domnul. Deşi, dacă mă străduiesc să-mi aduc bine aminte, 
când se înfuria, bătea adesea şi ziua. Dar nici atunci nu bătea 
cu palma, bătea cu pumnul (avea un pumn greu ca o măciucă) 
sau arunca în cel anchetat cu ce-i venea la îndemână. În ceea 
ce-l priveşte pe Brânzaru, este adevărat, acesta era bătăuşul 
colectivului de anchetatori. Însă el nu bătea de capul lui, bătea 
la comandă, că de!, anchetatorul era şi el om şi nu putea face 
faţă atâtor “pacienţi”... De altfel, pe vremea aceea, Direcţia 
de Anchete şi Cercetări Penale din cadrul Securităţii dispunea 
de o echipă specială de bătăuşi, recrutaţi cel mai adesea dintre 
boxerii (“ieşiţi la pensie”) din lotul clubului “Dinamo”. Aceştia 
erau puşi la dispoziţia anchetatorilor, cărora le dădeau „o mână 
de ajutor” atunci când era nevoie. Şi în perioada respectivă 
(noiembrie 1956) nevoie era, şi încă mare. Şi pentru a lămuri 
cum se proceda, voi prezenta un episod din propria-mi 
experienţă. 

Am fost arestat la 10 noiembrie 1956, în legătură cu 
“proiectata” manifestaţie de solidaritate a studenţilor 
bucureşteni (care nu a avut loc niciodată) cu ceea ce s-a numit 
„revoluţia din Ungaria”. După ce am fost încarcerat în arestul 
Ministerului de Interne, am fost luat la anchetă. Am fost introdus 
într-un birou situat la etajul 5 al clădirii, unde m-a întâmpinat un 
ofițer destul de spilcuit, despre care mai tirziu aveam să aflu 
că era vestitul Gheorghe Enoiu, pe vremea aceea căpitan. 
Acesta m-a întrebat dacă ştiu pentru ce sunt arestat. La 
răspunsul meu negativ, mi-a replicat oarecum iritat: “Cum, 
mă, nu știi?! Dar cu manifestația cum e?”. “Ce manifestaţie, 
domnule căpitan?” — am întrebat eu la rându-mi. oarecum 
surprins. "Uite-l cum face pe prostul!”, zise el, țintuindu-mă 
cu o uitătură care nu prevestea nimic bun. “Lasă că o să vezi 
tu!”. Şi puse capăt scurtului interogatoriu, trimițându-mă înapoi 
în arest. ŞI, într-adevăr, am văzut. În aceeași zi, seara, pe la 
orele 22. am fost din nou dus sus, la anchetă. Enoiu era la 
biroul său, cu nasul într-un dosar pe care îl studia cu atenţie. Se 
documenta omul... După câteva momente de la intrarea mea, 
ridică ochii şi, privindu-mă fix, mă întrebă: “Hei, nici acum nu- 
ți aduci aminte de manifestaţie?”. “Nu, domnule căpitan” — 
am răspuns. “Bineee” — a zis el și, punând mâna pe telefon, a 
ordonat scurt: “Să vină sus echipa!”, Apoi m-a trecut într-o 
cameră alăturată, spunându-mi să aştept acolo. Aşteptând, am 
examinat cu privirea camera în care, în afară de două mese și 
un scaun. nu mai era nici un fel de mobilă, Pe una din mese 
erau câteva ustensile (două vine de bou, vreo trei-patru nuiele 
de diferite dimensiuni, un capăt de furtun, un gârbaci şi alte 
cele). Într-un colț, rezemate de perete, câteva băâte din lemn şi 
vreo trei tevi de fier de diferite dimensiuni. După vreo jumătate 
de oră de așteptare, a apărut, în sfârşit, Enoiu, însoțit de trei 
haidamaci. Toţi erau cu busturile goale, având pe ei doar 
maieurile. Fără a-mi mai adresa vreun cuvânt, “şeful” porunci 
celor trei: “Pregătiţi-I!”, Unul dintre ei mi-a pus cătuşile la 
mâini, apoi mi-a ordonat să mă aşez jos pe duşumea, M-au 
silit să-mi duc genunchii până sub bărbie și mi-au trecut mâinele 
încătușate peste ei, Printre mâini şi încheieturile genunchilor, 
au trecut o rangă pe care au sprijinit-o cu un capăt pe una dintre 
mese și cu altul pe cealaltă. Suspendat astfel între cele două 
mese, eram uşor de balansat, pentru a oferi bătăușilor, alternativ, 
când tălpile picioarelor, când dosul. După ce totul a fost gata, 
au purces la treabă, Începutul l-a făcut Enoiu. Primele lovituri 
au fost groaznice, Eu, bineînţeles, am început să urlu ca din 
gură de șarpe, dar urletele mele nu i-au impresionat, Totuși, 
apasat probabil de ele, Enoiu a ordonat: “Liniștiţi-l, mă, că 
trezim tot cartierul!”. Atunci, unul din cei trei s-a executat 
imediat, astupându-mi gura cu un prosop. În felul acesta 
urletele mi-au fost atenuate și “tovarășu' căpitan” și-a putut 
continua nestingherit “treaba”, La un moment dat, părându-i- 
se, probabil, că ceva nu este în regulă, i se adresă celui ce îmi 
apăsa prosopul peste gură: “Fii atent, mă, să nu se sufoce, că 
pe urmă îl plătim de bun!” La care cel vizat răspunse; “Se 
poate, tovarăşu' căpitan? Noi doar lucrăm științific”, Când 
Enoiu a obosit, considerând că își făcuse partea lui de treabă, 
întinse gârbaciul celorlalți, zicând: "Na mă, scoateți-i pantofii 


şi continuaţi voi!”. Mi-au scos imediat pantofii şi au început să 
mă bată alternativ, când la fund, cînd la tălpi. Nu ştiu de ce, dar 
atunci mi s-a părut că bătaia la tălpi este mai cumplită decât 
cea la fund, Probabil că fesele îmi fuseseră anesteziate de 
Enoiu, Nu îmi dau seama cât a durat această operaţie, dar mie 
mi s-a părut că a durat o veșnicie. La un moment dat, am 
căzul într-un fel de semileşin, din care m-au trezit băgându- 


PORTRETUL 
“ BESTIEI 
A Di ze a 


N 


mă cu capul într-o găleată cu apă. L-am auzit atunci pe Enoiu 
zicând: “Nu-l mai bateţi la tălpile goale, că n-o să-i mai puteți 
băga pantofi în picioare!”. S-au oprit și, cu mare greutate, au 
reuşit să mă încalțe. După ce mi-au legat bine şireturile, unul 
dintre ei a luat o ţeavă dintre cele rezemate de perete şi a 
început să mă lovească cu toată puterea peste tălpile pantofilor. 
Nu mi-aş fi închipuit că după o asemenea bătaie îți mai pot 
rămâne oasele picioarelor întregi. Şi totuşi rămâneau, deoarece 
loviturile erau amortizate de tălpile încălțărilor şi, mai ales. de 
reculul pe care îl căpătai datorită faptului că erai în balans. Ce 
mai. oamenii băteau, într-adevăr, științific! 

La un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa și nu mi- 
am revenit decât târziu, după miezul nopţii. Eram în arest, la 
subsol, şi colegii mei de celulă mă doftoriceau, punându-mi 
cârpe ude pe părţile traumatizate. A doua zi nu am fost luat la 
anchetă decât seara târziu. Deoarece nu mi se permitea să 
stau întins în pat (de altfel. n-aş fi putut sta decât pe burtă), am 
stat toată ziua jos pe ciment, pe genunchi şi pe coate. Când 
seara am fost luat la anchetă, eram complet epuizat. Profitând 
de starea mea deplorabilă, Enoiu îmi punea, căutând să mă 
surprindă, întrebări încuietoare. Insista să spun care a fost 
rolul meu în organizarea manifestaţiei. şi cum eu nu puteam 
recunoaşte un lucru pe care nu îl făcusem (într-adevăr, nu 
participasem la presupusa organizare, nici nu ştiam de 
manifestaţie decât foarte vag), s-a înfuriat și a început să mă 
lovească cu gârbaciul peste spate şi peste mâini. A doua zi, 
am fost dus la cabinetul medical., nu pentru a-mi alina 
suferințele (cum, naiv, am crezut eu iniţial), ci pentru ca 
doctorul să-și dea avizul că sunt încă apt să mai suport şi alte 
asemenea experienţe. Bineînţeles că doctorul (Moise Cohen 
se numea), după o examinare extrem de sumară, şi-a dat 
avizul şi au urmat alte trei nopţi cumplite, până când Enoiu 
(care, concomitent, mai “trudea” şi asupra altora) a obținut 
ceea ce voia de la noi, adică ne-a convins (pe mine şi pe 
ceilalţi) să colaborăm cu el şi să înjehebăm împreună acolo, 
în birourile de anchetă, o organizație, un fel de comandament 
care, vezi Doamne!, ar fi iniţiat şi coordonat pretinsele mişcări 
studenţeşti din epocă. 

După prăbuşirea regimului pe care l-a slujit cu exces 
de zel, Enoiu și-a rescris, pentru orice eventualitate, 
autobiografia, compunând o ediţie revăzută, corectată și 
înfrumusețată a propriului său trecut, ca mai toţi marii ticăloşi 
ai timpului respectiv, Amintesc în acest sens doar cazul 
colonelului Crăciun, artizanul reeducării de la Aiud, care, în 
interviul acordat fostului general de Securitate Neagu Cosma 
și apărut în România Mare (6 ianuarie 1998), îşi compune o 
autobiografie fără nici un fel de pată, De asemenea, imaginea 
acestuia este temenic spălată și cosmetizată într-o carte 
induioşător de naivă, intitulată Saranizarea României, a 
ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, căruia colonelul Crăciun 
i s-a “spovedit”, relatâdu-i cu lux amănunte despre activitatea 
sa ca director al penitenciarului Aiud şi scoțând în evidenţă cât 
de “omeneşte” s-ar fi purtat el cu deţinuţii, Ghinionul tuturor 
acestor “mărturisitori mincinoşi” este că încă mai trăiesc destui 
dintre cei care s-au bucurat de tratamentul lor “uman” şi care 
pot să depună la rându-le mărturie, 


În afară de episodul de mai sus, în legătură cu tovarășul 
căpitan Enoiu mai am și alte câteva amintiri. Într-o dimineaţă, 
după ultima “şedinţă de noapte”, pare-mi-se, am fost scos la 
anchetă foarte devreme. Enoiu era la biroul său, luându-și 
micul dejun. Avea în față o tavă pe care erau o ceaşcă de 
cacao cu lapte şi câteva sandvişuri, din care înfuleca cu 
voluptate. Mi s-a părut scena atât de vulgară şi individul atât de 
nesimţit încât, aproape, mi s-a făcut silă. Un om cu oricât de 
puţin bun-simţ nu ar fi făcut aşa ceva. Nu pentru că mi-ar fi 
făcut mie poftă, căci numai de mâncare nu-mi ardea în condițiile 
în care mă găseam, ci doar aşa, dintr-un dram de decenţă. La 
un moment dat, între două înghiţituri, privindu-mă fix, mă 
întrebă: “Bă, tu îi cunoşti pe fraţii Găbudeanu?”. M-a surprins 
oarecum întrebarea, dar cum îi cunoşteam, am răspuns 
afirmativ, neînchipuindu-mi că a cunoaşte pe cineva poate 
constitui un delict. La auzul răspunsului meu, Enoiu a făcut 
ochii mari, s-a congestionat la faţă şi, înşfăcând tamponul cu 
sugativă de pe birou, aruncă cât putu de tare cu el în mine. 
Cum tamponul era destul de greu, din marmură, de m-ar fi 
lovit, cred că chiar “mă plătea de bun”, cum spusese el. Ferindu- 
mă instinctiv însă, “obiectul” mi-a trecut vâjâind pe la ureche, 
izbindu-se violent de peretele din spate. Văzând că şi-a ratat 
ținta, Enoiu se repezi asupra-mi şi începu să-mi care pumni, 
înjurând: “Paştele mă-tii de bandit! De ce n-ai vorbit, mă, de ei 
până acuma?”. Nu m-a lăsat din pumni decât atunci când a 
simţit că s-a rănit la mână în cei doi dinţi pe care mi-i spărsese. 
Văzându-şi propriul sânge, se îngălbeni şi se duse precipitat la 
uşă, o deschise şi ordonă unui gardian să i se aducă spirt, vată 
şi un plasture. După ce i-au fost aduse, se doftorici cu grijă, 
uitându-se chiorâş la mine şi bombănind înjurături. Apoi, 
nemaiavând probabil chef de „muncă”, m-a expediat la celulă. 
Cu acea ocazie, mi s-a confirmat încă o dată cât de fricoase şi 
cât de laşe pot fi marile bestii cu chip de om. 

A doua amintire care merită relatată datează tot din 
perioada şedinţelor de noapte, adică a anchetelor dure. Într-o 
dimineaţă, după o asemenea noapte de coşmar, am fost luat 
(contrar uzanțelor) iarăşi la anchetă. Enoiu privea gânditor în 
gol, părând niţel descumpânit. Nu mai avea parcă siguranţa de 
sine pe care o afişa de obicei. Nu a apucat să-mi spună nimic, 
căci uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut un personaj la 
vederea căruia Enoiu țâșni în sus ca împins de un resort: ..Să 
trăiți!”. Şi rămase încremenit în poziție de drepți lângă scaunul 
de pe care se ridicase. După comportamentul său slugarnic, 
mi-am dat seama că celălalt trebuia să fi fost un personaj 
extrem de important. La început am presupus că s-ar putea să 
fie Drăghici. ministrul de Interne, însă, pentru că părea prea 
tânăr pentru o asemenea funcție (avea cel mult 28-30 de ani), 
am exclus această presupunere. M-am gândit apoi că s-ar 
putea să fie consilierul sovietic, dar, când l-am auzind vorbind 
o românească fără accent, am exclus şi această ipoteză. După 
ce personajul respectiv i-a pus, în şoaptă, câteva întrebări, 
uitându-se din când în când spre mine, Enoiu şi-a strâns 
precipitat hârtiile de pe birou, le-a pus într-o mapă pe care a 
luat-o cu el şi a părăsit încăperea. Din uşă, a mai adresat 
enigmaticului personaj un „Să trăiţi!” însoţit de data aceasta şi 
de o plecăciune. Nu mai este relevant să relatez aici discuţia 
dintre mine şi interlocutorul meu de ocazie, care nu părea 
deloc surprins sau mişcat de situaţia jalnică în care mă aflam. 
Se vedea clar că era obişnuit cu aşa ceva. Mai târziu, după 
eliberare, prin 1965, am aflat, prin intermediul televizorului, şi 
cine era cel care mă vizitase cu aproape 10 ani în urmă, în 
biroul de anchetă al lui Enoiu: era prim-secretarul de atunci al 
Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM), tovarășul Virgil Trofin. 
Acesta, impreună cu tovarășul lon Iliescu, preşedinte al Uniunii 
Asociaţiilor Studenţilor din România (UASR), în calitatea lor 
de lideri ai tineretului, aveau misiunea să urmărească şi să 
supervizeze mersul anchetelor studenţilor arestaţi. 

In sfârşit, ultima mea întâlnire cu Enoiu a avut loc în 
ultima zi de detenţie, la Aiud. Era în 31 iulie 1964 şi se făceau 
pregătiri pentru eliberarea ultimelor eşaloane de deţinuţi. De 
vreo 10 zile, zilnic se eliberase câte un lot mai mare sau mai 
mic, iar acum ne venise rândul și nouă, Eram toţi scoşi în 
curtea mare a închisorii și aşteptam cu nerăbdare plecarea. 
La un moment dat, m-am auzit strigat de un pardian, care m- 
a luat și m-a dus în faţă, la administraţie. Am fost introdus în 
biroul lui Crăciun, unde acesta şedea la taifas cu un alt ofițer. 


(continuare în pag. 22) 


Demostene ANDRONESCU 
















PAG. 22 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2008 


PUNCTE CARDINALE 
FLORA CRĂCEA 


S-a stins înainte de prima 
zăpadă a acestei ierni, după cîteva 
luni de suferință, şi doamna Flora 
Crăcea (n. Jianu), înzestrată poetă 
şi prozatoare, văduva preotului şi 
comandantului legionar Nicu Crăcea (1914- 


POMENINDU-L PE .SFÂNTI 


Mulţi nu ştiu că în Valeriu Gafencu, „Sfântul închisorilor”, se ascundea şi un poet de 
adâncă vibraţie mistică, chiar dacă vitregiile vieții şi moartea timpurie l-au împiedicat să-şi 
împlinească vocația. 

lată ce ne revelează, în mărturia lui apărută postum, prietenul cel mai apropiat al lui 
Valeriu Gafencu, camaradul de crez și de suferință loan Ianolide: „În ultima parte a vieții, 
Ru Valeriu a compus câteva poezii cu caracter au-to-biografic şi testamentar. Nu a avut nici hârtie, 




























E: 
fi 
i 





Pe să 3 | 
(Su i] j nici creion, ci le a alcătuit în minte, memorându le. Apoi au fost învățate de prieteni şi transmise 
DCHISOIILO mai departe. Exigenţele estetice pot fi justificate, dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în 
duhul care le a dat viață. Ne a spus o în-suşi Valeriu, înainte de a muri: «Aici, în Târgu Ocna, am scris 16 poezii ca un 
(estament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni, şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh 
arzător şi viu»” (Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Buc., 2006, p. 241 şi urm.). Reproducem alăturat două dintre 
acestea, marcând astfel şi comemorarea morţii sale (18 februarie 1952). 

Începând din luna martie, vom publica în trei numere consecutive un remarcabil eseu primit recent la Redacţie: 
Maria-Daniela Pănăzan, Poezia carcerală — Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Nichifor Crainic. (V. A. M.) 








DOR POEZIE 








Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie 
frumoasă ca un crin din Paradis 
Potirul florii e mereu deschis 

şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie. 
Potirul florii e o-mpărăţie 


Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită 
de-atâta priveghere şi-aşteptare, 
mi-e inima bolnavă, istovită 

de grea şi îndelungă alergare 

şi plânge ca o pasăre rănită 





Când răii mă defaimă şi mă-njură 
şi-n clocot de mânie ura-şi varsă, 
potirul lacrimilor se revarsă 

şi-mi primeneşte sufletul de zgură. 
Atunci lisus de mine mult se-ndură 


Când ochii mi-i închid şi cat în mine 
puteri să urc Golgota până sus, 

O voce, un ecou din adâncime 

îmi spune blând: „Viaţa e lisus! 
Mărgăritarul prețios e-n tine”. 


Privesc la dimineaţa minunată 
a Învierii Tale din Mormânt, 

cu Magdalena, ca şi altădată, 
îngenunchez 'naintea Ta, plângând; 
şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând. 


Sub crucea grea ce mă apasă sânger, 

cu trupu-ncovoiat de neputinţă. 

Din când în când, din cer coboar-un Înger 
şi sufletul mi-l umple cu credinţă. 
M-apropii tot mai mult de biruinţă. 












Mă plouă-n taină razele de soare, 
m-adapă lisus cu apă vie, 
grăuntele zvărlit în groapă-nvie, 
cu viața îmbrăcată-n sărbătoare 
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie. 


NOTA BENE: Cei doritori să-și procure volumul Sfântul închisorilor 
Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul 
Moise (Ed. Reintregirea, Alba lulia, 2007), îl pot contacta direc! 
pe alcătuitorul acestuia, la telefon 0749/181539 Preţul volumului 
este de numai 10 RON, iar încasările vor fi donate aşezământului 
monahal ortodox în construcţie la Aiud (lângă Mausoleul ridicat 


intru pomenirea victimelor din închisorile comuniste) 





Ai vrea ca vremea să nu treacă 
Şi pe pământ ca-n rai să fie. 
Copacii-s plini de poezie 
Când Domnul slavei îi îmbracă, 


COPACII-S PLINI DE POEZIE 


Rondel închinat lui Valeriu Gafencu, 
la 56 de ani de la adormirea sa întru Domnul 






Se duce clipa... Şi ce dacă? 
Cu ea şi noi ne ducem... Fie! 

E-atâta pace şi-armonie 

Pe chipul celui care pleacă. 
Copacii-s plini de poezie. 

lerom. Ignatie de la Cernica 


PORTRETUL BESTIEI LA TINEREŢE 


(urmare din pag. 21) 


Copacii-s plini de poezie 

Când Domnul slavei îi îmbracă 
În strai firav de promoroacă, 
Beteală nouă, argintie, 


După ce am salutat reglementar, Crăciun mi s-a adresat, privindu-mă fix; „Andronescule, uite, ai un vizitator”. Surprins, 
mi-am întors privirea spre celălalt ofițer şi, la început, nu mi-am dat seama cine este. Abia după câteva momente am realizat 
că „vizitatorul” meu era... Enoiu! Avea acum gradul de It. colonel şi se îngrășase enorm. După ce m-a măsurat câteva 
momente, mi-a spus pe un ton mustrător; „Andronescule, am auzit că nu ţi-ai băgat minţile-n cap. Faci greutăţi oamenilor de 
aici”, Şi cum eu îl priveam fără să răspund, a continuat: „Uite, eu te-am arestat, eu am venit să-ți dau drumul!”. Şi luând de pe 
birou o hirtie, mi-o întinse, privindu-mă atent, să vadă cum reacționez. Era, într-adevăr, un „Bilet de eliberare” pe numele meu. 
După ce mi-am aruncat privirea peste el, Enoiu mi l-a luat din mână, zicând: „Va trebui însă să semnezi, mai întâi, asta”, Şi 
mi-a întins un formular pe care trebuia să-l competez cu toate datele mele personale şi să-l semnez. Formularul era intitulat 
„Declaraţie-angajament”, Văzând acest titlu, i l-am înapoiat fără să-i citesc conţinutul şi, recăpătându-mi dintr-o dată graiul, 
i-am răspuns, arătând „impertinent” cu degetul, pe fereastră, forfota deţinuţilor din curtea închisorii: „Domnule căpitan, şi cu 
doresc să ies de aici, tot atât de mult ca orişicare dintre cei de acolo, însă nu cu orice preţ”, Enoiu s-a congestionat la faţă ca 
și atunci, demult, când întrebase de fraţii Găbudeanu și, ca și atunci, a proferat o înjurătură: „Paştele mă-tii, tot bandit ai 
rămas!” ȘI, luând furios „biletul de eliberare”, îl rupse şi-l aruncă la coș, Apoi Crăciun, care asistase impasibil la scenă, a 
ordonat gardianului să mă ducă înapoi, A doua zi, cu unul dintre ultimele eşaloane, am fost pus şi eu în libertate. 

Privind acum, retrospectiv și oarecum detaşat, vina cea mare a lui Enoiu, crima lui de neiertat nu o constituie atât faptul 
că a bătut și torturat oameni în anchetă. Întotdeuna în anchete s-a bătut şi s-a torturat, şi întotdeauna se va bate şi se va tortura 
(vezi recentul caz Guantanamo), Vina cea mare, crima lui de neiertat este că el a bătut și torturat oameni nevinoi ați (şi despre 
care ştia bine că erau nevinovaţi), silindu-i să-și recunoască vini imaginare pe baza cărora el și alţii ca el să poată „încropi” 
acolo, în birourile Ministerului de Interne, „organizaţii” și „comandamente” utile celor de la putere pentru draconice diversiuni, 
Pentru aceasta va trebui condamnat. 






PĂI LILI)B > 

Născută la 14 mai 1914 la Plevna 
(Bulgaria), într-o familie de aromâni, a trăit din 
pruncie cu complexul înstrăinării, iar căsătoria 
cu teologul teleormănean (2 iulie 1944) a avut 
pentru ea, cum mărturisea adesea, şi semnifi- 
cația aproape sacră a aşezării în vatra firească: 
“Prin soţul meu, alături de el, s-a ostoit marea 
mea sete de a avea o Patrie. Binecuvîntat pămînt 
valah!”. Primii ani de căsnicie aveau însă să şi- 
i petreacă mai mult în surghiun (Germania şi 
îndeosebi Italia), iar la un an de la venirea acasă, 
mai exact pe 14 mai 1948, Nicu Crăcea este 
arestat şi vîrît în închisoare pentru 5 ani. Acolo 
ia hotărîrea ca la eliberare să urmeze calea 
preoţiei, ceea ce i-a şi fost dat, ca paroh în satul 
de munte Pietriceaua, unde nimeni nu se prea 
înghesuia. În 1958 părintele este însă din nou 
arestat şi nu va ieşi decît o dată cu graţierea 
generală din 1964, trecând cu fruntea sus prin 
reeducarea de la Aiud (unde la un moment dat a 
făcut 14 zile de greva foamei). “Eu, afară, deşi 
nu primeam de la cei închişi nici o veste, ieşeam 
dintr-o biserică şi intram în alta. Şi pot spune că 
Patria, pentru mine, a fost, zece ani, la porţile 
închisorilor şi la uşile bisericilor”, scria cea care, 
cum cu duioşie îi spusese părintele, avea “stofă 
de Ana meşterului Manole”. Flora Crăcea a 
îmbrățișat întru totul idealurile legionare ale 
soțului ei, a purtat toate crucile veacului 
împreună cu el, iar în amurg l-a sprijinit să ducă 
la capăt cele 5 volume de Dezvăluiri legionare, 
scoase în regie proprie (1994-2001), ca şi propriul 
ei volumaş de Nuvele (1995). Amîndoi au scris şi 
în Puncte cardinale, mereu cu acelaşi zel 
uitisilutilil d 

După o viață împreună, în cea mai mare 
parte trăită aproape muceniceşte, odihnesc în 
acelaşi mormînt de la Bellu, iar pe crucea de 
marmură stau încrustate cuvintele pe care Nicu 
Crăcea le rostise cîndva, țintuit în patul 
bătrîneților: “Doamne, Tu ştii cît am iubit acest 
neam şi această țară!”. 

Ultimul dar pe care doamna Flora Crăcea 
ni l-a lăsat este romanul parabolă Longhin 
sutaşul, tipărit în toamna anului trecut la Editura 
Agapis. Asupra lui vom avea prilejul să mai 
revenim, căci e o carte care binemerită nu doar 
prin memoria dragă a autoarei, dar şi prin 
calitățile intrinseci ale textului (ce poate va avea 
parte şi de o ediție îmbunătăţită). Bazată pe 
legenda unei ilustre familii italiene de străveche 
origine evreiască (Barbarossa), auzită în 1947 
chiar la Florența, de la o venerabilă descendentă 
a acesteia, cartea are însă în substrat şi o 
dimensiune autobiografică: “Ideea învierii şi 
puterea credinței mi-au revenit cînd, în 1964, a 
venit a doua oară acasă soțul meu. Cine nu crede 
în învierea Domnului, nu este creştin, auzeam 
din cărțile sfinte. Aşa s-a născut romanul 
Longhin sutaşul. Longhin cra cel mai periculos 
martor şi trebuia să moară...” (a se vedea cu 
atenție prologul şi epilogul cărții, esențiale 
adevăratei ei înțelegeri). 

Dumnezeu să odihnească în pace sufletele 
lor alese, iar memoria fie să le rămînă vie şi 
lucrătoare în minţile şi în inimile celor care au 
avut bucuria să-i cunoască şi să-i prețuiască 
peste ani, ca mărturisitori exemplari ai unei 
generaţii față de care niciodată nu vom reuşi să 
ne plătim toate datoriile! 














































Răzvan Codrescu 











“Vreme trece, vreme vine,/ toate-s vechi şi nouă toate”, 


6 august 1940 — 7 decembrie 2007 scria Eminescu. Nu ne putem sustrage timpului nemilos. Sunt 
totuşi multe evenimente, fapte din trecut, care se 
reactualizează. “Nimic nu-i nou sub soare”, Timpul lasă urme 











în noi, cei trăitori, în primul rând. 
Ce poţi pane despre viața și moartea unui prieten, atunci Deşi părea definitiv depăşit, comunismul se reintoarce 


cînd o mare parte din viața lui ţi-a fost ție însuși vis și speranţă şi cînd azi sub o altă formă - chiar şi apropierea de nume o 

îi priveşti moartea ca pe un preludiu al propriei tale morți? mărturiseşte: sunt aproape aceleaşi litere. La prima vedere n- 

Fotografia alăturată ni-l arată așa cum era la absolvirea ar fi nimic în comun, chiar ar părea că cele două ideologii 

Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “1. L. Caragiale” din sunt opuse; şi totuşi de ce consumismul £LUS.OE noastre are 

POR TRANCE DPI ITP | multe în comun cu atât de denigratul d Fizi ia facă 

unui drum lung început în România și sfîrşit în America. O poveste CC Quisu misu pet COR ae a Ze ae 

de necrezut. Dar totuşi de crezut, din moment ce s-a întîmplat... E NegAl0S capitalism, SA ASEZ A 2: Pinot Mali 

utoritatea supremă nu mai este partidul unic, ci banul, puterea 

Toate au pornit năvalnic de la Biserica “Sf. Elefterie” din Bucureşti și s-au oprit, dezastruos, la lui uriaşă. După ce s-a străduit atât să distrugă comunismul, 

Templul Budist din Los Angeles. Un conglomerat de contradicții, năzuințe și deznădejdi, amestecîndu-se Europa unită încearcă să aducă pe scena istoriei o nouă formă 

de-a valma. În “epoca de aur” a lui Ceauşescu, pentru un proaspăt regizor de film, plin de avînt și bătînd de egalitarism. Termenul de “capitalism” vine de la “capital”, 

la porțile consacrării, orice cale de afirmare, dacă voia să iasă din pluton, era închisă. Nu exista alternativă. totul este deci subsumat banului. Lumea întreagă se învârte 

Unde păreau să fie toate drumurile deschise? În ţara tuturor posibilităților. În imperiul Unchiului Sam. în jurul lui. EI deţine puterea unică, rolul partidului unic. 

În Hollywood, cetatea filmului. Spre visul american și-a îndreptat Laurian visele. Cu toate pînzele sus. Globalizarea tinde către acest egalitarism forțat, în care 

Renunțînd la imposibila realitate românească. Și agățîndu-şi de catarg speranța neștirbită că nu se poate ae arse Aa i pa ll ee 0 nasa 
să nu ajungă la împlinirea a ceea ce îşi dorea cu atîta ardoare. Între aici şi acolo s-a întîlnit însă cu 


: Consumismul este o “civilizație” a lipsei de gust, a 
socoteala de acasă care nu s-a potrivit cu cea din tîrg. Visul a devenit un coşmar, iar pomul lăudat unul dispariţiei valorilor adevărate: artă, spiritualitate, morală etc. 
fără fructe, unde nu avea ce să caute cu sacul... 


Ca şi comunismul, “dărâmător” de lăcaşuri de cult, de tot ce 
Ce zi albă ziua de 25 februarie 1971! Ce scenă dostoievskiană! Ne-am dus amîndoi dimineața la era vechi şi valoros... 


Biserica “Sf. Elefterie”, am îngenuncheat în fața altarului, ne-am rugat, am aprins o lumînare. După- Arta începe să fie ignorată. Artă inseamnă unic, 
amiaza urma plecarea de la aeroportul Băneasa. În Cotroceniul de altădată, în această sfîntă biserică irepetabil. Or, “civilizația” de supermarket tinde să impuna 
veneam cu el, an de an, de Sfintele Paşti, să ne spovedim și să ne cuminecăm. l-am dat în dar, ca o ultimă lucrul de serie, prost făcut, pe care să-l cumperi cât mai des, 


a EI Fă - E] a - că Ss ă = . j 4 € LE CI 4 | e 
luare de rămas-bun. cartea lui George Călinescu Cronicile optimistului. El mi-a dat n dedicatie ne cartea pi AAA a Ch A lee (Gart ei i st RE prea iei fac ete 
iul tians kallada incotro, omule?: "Voi ţine aprinse pentru unt iuminari de amintiri, care nu se vor stinge, 


rotunde 

dacă amintirile ne vor putea aminti de ziua în care sigur ne vom revedea învingători”. Avem o libertate totală (cuvântul libertate individuală 

Ce zi neagră a urmat! După numai un an de la sosire. Am primit o scrisoare. Cu totul altfel decît este rostit cu atâta emfază azi), dar o libertate nesubsumată 
cele de pînă atunci. Cu totul specială. Detaliată, argumentată, convingătoare. Prima în care nu l-am mai unor valori, unor repere, este anarhie. Nemaiavând puterea de 
recunoscut. Optimistul optimiştilor se transformase în decepționatul decepționaţilor! Startul căpătase a discerne între bine şi rău, omul zilelor noastre nu ştie să o 
numele de finiș, iar maratonistul dornic să alerge 42 de km şi trei sute de metri a abandonat brusc cursa, folosească în favoarea lui. Alege plăcerea simțurilor în 
nemaiținîndu-l baierele răbdării... “M-am hotărît să-ți recunosc ceea ce nimeni nu este dispus să il), oarea calității şi a valorii, alege obiectualul în loc să aleagă 
recunoască. Cu atît mai puţin eu, care am sperat ca disperatul că nu voi ajunge niciodată să-ți scriu așa gi a i eo 0 NERO ge Acel ca vaga, detec a 
ceva, De un an, zi de zi, am încercat tot ce se putea încerca. Drumuri, căutări, aşteptări, întilniri, probe, ar cielal Oaie a ca + SELLE : a ii 
interviuri, oferte, amînări, reluări, refuzuri, eşuări. Nu există nimic din tot ce credeam că există. În de obiecte autenticea din materiale naturale EPiaimi Așa 
Lumea Filmului nu se poate pătrunde. Trebuie sau să faci parte din mafia evreiască, sau să fii înalt, betoane, iar interioarele sunt invadate de tot felul de obiecte 
frumos și cuceritor, sau să ai bani, mulți bani. Nu întrunesc nici una dintre aceste condiții. Este mult mai artificiale — tele-vizoare, tele-foane, calculatoare, aparate de 
departe casa mea de la poalele Hollywoodului de casele producătorilor din virf, decît este casa ta din tot felul. Mulţi oameni de ştiinţă afirmă însă că aceste aparate 
Drumul Taberei. Ce e în suflet nu e de scris. Uită şi rupe paginile de față. Eu le-am uitat. Eu nu mai sînt”. emit radiaţii nocive pentru sănătatea omului. Totul devine 

Da. Așa este, Așa era Laurian. Mic de statură, gras, cu ochelari, oarecum caraghios cînd voia să e: ie i Inc 4 iri a a ȘI pe Ic alUII le pază î apărut 
fie serios, de multe ori antipatic cînd voia să fie neapărat simpatic, deranjant prin isteţime pentru zidul ete, Aia A ai ata a Sia a Pa a = ta 
de comercianţi cărora le lipsea talentul vorbelor, dar aveau în mînă piinea şi cuțitul; şi sărac, mereu sărac. SIRe Ade cstisi de diitală Era caderi e Pa Ada 
Anul a devenit ani, iăr anii au devenit decenii. Între timp, ca o iarnă, i-a trecut viața. Ca să trăiască a fost 


: pervertească gustul natural, iar omul nu mai ştie să aprecieze 
contabil de taxe. Doar atit. Zeci de ani. “Nu cred în afişul naştere, salahor, frigider, pensie, moarte”. Ce hrana naturală, pentru că gustul acesteia nu mai este atât de 


strigăt donquijoțese! N-a avut ce face. A trebuit să creadă. incitant precum cel “artificial” 

Dar cum 9 nenorocire nu vine niciodată singură, în ultimele luni dinainte de săvirşire s-a Lumea secularizată şi secularizantă în care trăim nu 
îmbolnăvit de cancer, Un cancer galopant, necruţător, netratabil. Asemeni cancerului suferit de fratele mai este de natură să ne apropie de Dumnezeu. Deşi există 
său de cruce Mircea Veroiu. În plus, ca o bomboană otrăvită pusă pe colivă, în perioada de spitalizare a Suit, libe Kai pe rsonale, ea DU ITAL cole decât aparentă, Se 
lăsat, cu titlu de testament, ca trupul să-i fie ars după ritualul budist, iar cenușa să-i fie împrăștiată în pă aci seta ice, aug săruta -, di ea să 
cele patru vinturi... N-am nici o pornire împotriva budismului, confucianismului, brahmanismului, 4 Să 38 aprOp ă 


fate 1 ză it lume în care totul le este oferit? Câţi mai simt nevoia de a trăi 
islamismului, mahomedanismului, mozaismului și a tuturor altor isme aflate în opoziție cu poziția transpresând lumea aceasta a materialului? Consumismul este 


creștinismului. Fiecare face după cum îl duce mintea. Dar de aici şi pînă la a putea pricepe cum e posibil o “civilizaţie” a multului , a lipsei de măsură. Or, credința 

ca mintea clară a unui creștin ortodox provenit din străbuni greci, emigranți din Chefalonia şi împămînteniți înseamnă măsură, echilibru, lipsa dorinţei de acumulare în 

la Brăila, botezat în ortodoxism românesc și crezînd o viaţă în credința ortodoxă românească, să ajungă plan fizic. Accentul se mută din zona sufletului în cea a trupului. 

la moarte în confuzia unei minţi pierdute printre necunoscutele căi ale Domnului de peste mări şi țări, este Dumnezeu nu poate fi “limitat”, prezenţa Lui nu poate fi 

p care nicicum nu-l pot parcurge, Orice aş face subsumată unei lumi a non-valorii, a lipsei de măsură, sau a 
un drum pe 4 . . fizic E Elia pt 
P Ă izicului, a obiectualului 

Un singur lucru îmi rămîne. Să spun, în fața cenușii lui, ce am spus și în faţa cenușii lui Mircea Colina el Zoniuia [sina tataleci curti două leo leat 

Veroiu: “Iartă-l, Doamne, pe robul Tău Laurian Comis și primeşte-i în împărăţia Ta, Cu toate păcatele aparent atât de diferite se pot dovedi până la urmă atât de 

lui, făcute cu voie, din orbire, sau fără voie, din rătăcire”, apropiate! 

Ce destin! Ce destine dramatice! Amîndoi au murit fără cruce, fără preot, fără căldura credinței În Occident bisericile sunt goale. La noi încă nu, pentru 

strămoșești. Învăluiți într-o cenușă păgină, că noi avem încă “în sânge”, în tradiţii, în specificitatea noastră 

Mă voi ruga neîncetat. Cu toate rugăciunile mele, Sau atita cît se poate ruga Puterii Divine un ca popor, credința. Cât va mai ramâne însă din ea, în contact 

suflet omenesc pentru alt suflet omenesc, cu realităţile lumii de azi? Nu vom ajunge în curând să neglijăm 


aceste realităţi spirituale sau, chiar mai grav, să le demol: 
Ce crezi, cititorule? Se pot, oare, ierta și păcate de neiertat? ceste realităţi spirituale sau iar mai grav, Să îti cafea 
Gelu NETEA ca pe vremurile nu demult apuse? 





























































































































































































































R, 


Mihaela BACALI 





















PAG. 24 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2008 





Aflu din recenta carte a d-lui Sorin 


Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară 
(Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80), că 
în interbelicul românesc simţul onoarei. 
cel puţin la nivelul tinerei aristocrații 
intelectuale, era încă în măsură să fie 
împins pînă la soluţia extremă a duelului, 
deşi nici una dintre provocările evocate 
(fără indicarea surselor, care probabil 
sint mai ales orale) nu s-a soldat cu vreo 
confruntare propriu-zisă. Astfel, „Dan 
Botta l-a provocat la duel pe Lucian 
Blaga fără să i se dea satisfacţiel!], 
Mircea Vulcănescu a făcut acelaşi lucru 
cu Sandu Tudor, Petre Pandrea i-a 
aruncat mănuşa lui Zelea-Codreanu fără 
ca şeful Gărzii de Fier s-o ridice”'!”. Să 
observăm că, dacă duelurile ar fi avut 
loc pină la capăt, lumea românească, 
indiferent de deznodămint, ar fi rămas 
serios păgubită. Nici unul dintre cei 
implicaţi. provocaţi şi provocatori, nu era 
din categoria cenuşie a ticălosului 
mărunt. 

E ştiut că pe legionarii primei generaţii îi obseda ideea onoarei şi indignarea vindicativă 
în faţa trădării, considerate cel mai grav păcat al istoriei noastre (şi cine ar putea spune că 
nu-i aşa?). Exista o etică a cavalerismului, cu sublimităţile şi cu excesele ei, suficient de 
asumată pentru a fi plătită cu orice preţ. Pentru a pedepsi trădarea, Moţa trage în 
Vernichescu, camaradul vîndut. În numele onoarei lezate, Codreanu trage în Manciu, 
prefectul torționar. lar în cărțile „Căpitanului” citim: „Mergi numai pe căile indicate de 
onoare. Luptă şi nu fii niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Deci! să învingi 
prinir-o infamie, mai bine să cazi luptind pe drumul onoarei” (subl. mea). Legea Onoarei 
figurează de altfel, in Cărticica şefului de cuib, printre cele 6 legi de bază ale marii “familii 
legionare”. Noica însuşi, cu ostentativa sa angajare legionară de după asasinarea lui 
Codreanu, poartă crucea onoarei (cu urmări pe care le va resimţi de-a lungul întregii vieţi). 


Și iată că citesc, deunăzi. pe blogul prietenului Claudiu Târziu (sub titlul: Cum să speli 
dezonoarea?); Ă 


„Să mă ierte cititorii care mă cred mai înduhovnicit decit sînt. dar o voi spune: uneori 


regret că nu mai există instituția duelului. Lipsa onoarei la români e ca o boală de singe, 
care, mă tem, reclamă un tratament sever. 

Cum s-ar cuveni să reacţionezi la un atac în care combinaţia de rea-credință. 
mistificare, impoliteţe şi incoerenţă este deconcertantă? Primul gind este că ai de-a face cu 
un beţiv violent. Însă. dacă priveşti îndărăt la faptele mangafalei. îţi dai seama că n-are nici 
măcar scuza beţiei. Omul e ticălos. lar ticăloşia nu ştie de teama iubitoare a Domnului, ci 
numai de frica pedepsei corporale. 

Îmi asum riscul de a fi etichetat drept extremist pentru aceste consideraţii, care, vă 
asigur, pornesc dintr-o indignare legitimă”. 

Supralicitez cu bună intenţie, desigur, scriind toate cite urmează. Nu sînt totuşi atit de 
naiv încît, vorba lui Eminescu, să iau metafora (în cazul acesta a duelului) ad litreram!“. 
Dar, cum zice românul, “vorba vine”... 


' La mijloc era desigur încredințarea lui Dan Botta că Blaga, în teoria filosofico-poetică a 
„Spaţiului mioritic”, îi plagiase lui ideca de „unduire”, dintr-un eseu cu tentă thracizantă 
(polemică îndeobşte cunoscută de istoria literară), E singurul „duel” — dintre cele enumerate 
aici — pentru care, din câte ştiu, există documente scrise, deşi cuvîntul nu este avansat ca atare 
(dar poate fi presupus din următoarea frază a lui Botta: "Acest domn va avea să răspundă 
neapărat, pe altă cale, de insultele pe cari le-a rostit” — subl, mea). Pentru amănunte, a se vedea 
Dan Botta, Cazul Blaga, Ed. Bucovina — |. E. Torouţiu. Bucureşti, 1941 (reprodus, din publicaţii 
anterioare, şi în antologia Plagiatul la români, Ed. ARC, Chişinău, 2004. pp. 107-118). C/. şi 
lon Simuţ, “Lucian Blaga provocat la duel de Dan Botta”, în România literară, nr. 11/2005, 
sau Andrei Oişteanu, “Duelul la români”, în România literară, nr. 22/2005. Oricum, dintre cei 
evocați în continuare, Blaga, cel ce mărturiseşte franc într-un poem emblematic: „Fiu al faptei 
nu sint...”, e singurul ce ar putea fi suspectat de o anume laşitate. (Nota mea - R. C.) 

? Amindoi — stranie primasă a sorții! — aveau să moară mai tîrziu în temniţa comunistă de la 
Aiud: Mircea Vulcănescu în 1952 (cu mesajul testamentar: „Să nu mă răzbunaţi!”), iar Sandu 
Tudor = devenit ieroschimonahul Daniil de la Rarău = în 1962. (Nota mea -R. C.) 

' Cei doi [useseră colegi de liceu militar la Mânăstirea Dealu, Nu numai din acest episod insolit, 
dar și din tol scrisul său ulcerat rezultă că Pandrea l-a gelozit pe Codreanu pentru harisma lui, 
altminteri socotindu-l inferior intelectual şi compromiţător misticoid al spiritului cazon. Cu 
tot stingismul lui, Pandrea va ajunge şi el în temniţele comuniste (experimentind din plin, pe 
propria piele, diferența dintre teoria şi practica marxismului, precum şi dreptatea fostului său 
coleg cum că „de vor intra trupele rusești pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, 
cine poale să creadă, unde este mintea care să susțină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne 
salaniza, adică bolşeviza?”). (Nota mea — R. C.) 

* Insemnare pe marginea unei pagini de manuscris eminescian: „Prostul e cel care ia metafora 
ad litteram”, 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(apunctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 





Po 


'ȚE: PLIC 7 
2 RD 
Va) SE 
j “ai ar n) | 
Su i 
je 4 LE, bi 
d pn, În tă 


Aceeași indignare “extremistă” — 
altminteri legitimă şi de înțeles — o vor fi 
trăit. mutatis mutandis, şi cei din 
interbelic, cînd s-a transformat chiar în 
indignarea unei întregi generații, care a 
ales calea duelului eroic cu puternicii 
vremii. gata să plătească chiar preț de 
sînge pentru onoarea sa şi a neamului 
românesc. Martirajul legionar, chiar 
redus la cele câteva sute de victime de 
sub Carol II, s-a articulat în punctul de 
întîlnire dintre jertfelnicia mărturisitoare 
a muceniciei creştine (dimensiune 
prevalentă a sfinţeniei răsăritene) şi 
patosul cavalerilor cruciați (dimensiune 
prevalentă a eroismului apusean). 

Bună sau rea, “instituţia duelului”, 
ca exerciţiu radical al onoarei, este 
expresia derivată a cavalerismului, deci 
a virilităţii. Oricite rezerve s-ar putea 
formula la adresa ei, nu poți să nu-i admiri 
temeiul de verticalitate. Şi nu întîmplător, 
deși există şi excepții (care pînă la urmă 
nu fac decît să confirme regula)!”, 
nostalgia duelului franc şi bărbătesc, odinioară marcă a condiţiei aristocratice (Woblesse 
oblige), este caracteristică în măsură semnificativă oamenilor cu mentalitate de dreapta, 
pentru care rectitudinea este — sau măcar se vrea — axă a existenței. Trecerea de la ordinea 
aristocratică la ordinea burgheză şi apoi proletară a lumii a îngustat treptat şi exigenţele 
onoarei. şi practica duelului. Pentru mentalitatea stingistă, fie ea liberală. socialistă sau 
comunistă. onoarea însăşi reprezintă un concept desuet şi “reacţionar”, iar refuzul şi prohibiţia 
duelului — o formă de “civilitate” umanitarist-democratică, reflectind în mic invazia ideologică 
(“lupta pentru pace”) sau sentimentală (Make love not war) a pacifismului modern (care 
numai în mod demagogic invocă uneori şi scrupulul moral-religios. de care în alte privinţe 
nu prea se sinchiseşte, filosofia subsecventă fiind una laică. dacă nu chiar atee). Cu riscul 
ca afirmaţia să fie calificată drept “sexistă” de noii politruci ai “corectitudinii politice”, este 
desigur în joc şi trecerea de la o paradigmă “tare” /virilă a istoriei la una (mai) “moale”/ 
efeminată (ce merge de la explozia “feminismului” pînă la....“teologia feministă”). 


Ce-i drept, instituţia duelului nu mai există demult, dar duelul a continuat să fie practicat 

şi mult după ce fusese interzis. Duelatorii (duelgi1?) îşi asumau de-acum încă şi mai mult de 
dragul onoarei: nu numai riscul de a pierde duelul, dar şi pe acela de a suferi sancţiunea 
aspră a legii (care putea merge pină la proscrierea pe viaţă sau chiar pînă la pedeapsa 
capitală). Şi atunci una din două: ori erai ucis şi scăpai de la sine de sancţiunea legală, ori 
ucideai şi rămineai în afara legii. 

De aceea, creştineşte vorbind (şi mai ales dintr-o perspectivă ortodoxă, mai sensibilă 
la sfințenie decît la cavalerism), cred că lui Dumnezeu nu-i va fi plăcut niciodată duelul, de 
două ori zădărnicitor de perspective: nici ticălosul nu se mai putea îndrepta, nici virtuosul 
nu-şi mai putea valorifica liber virtutea. Moartea anula de facto, supraviețuirea anula de 
jure. Supraviețuitorul era nevoit ori să fugă, ori să se predea, iar onoarea “reperată” risca să 
rămînă fără purtător. De aceea aş îndrăzni să spun că Dumnezeu îi va fi iubit pe cei ce se 
duelau, dar va fi urit duelul, care în principiu părea o soluţie, dar în fapt era o fundătură 
(dacă. bunăoară, Cain l-ar fi ucis pe Abel în duel, n-ar fi fost mai puţin ucigaş de frate), 

In chestiunea duelului partea cea mai delicată e aceea că dreptatea intră sub hazard: 
ce se întimplă dacă nu tu, dreptul, îl omori sau răneşti pe ticălos, ci el, ticălosul, te *mătrăşeşte” 
pe tine?! Te alegi şi cu “capul spart”, şi cu onoarea “nereperată”, iar ticălosul se poate 
prevala de deznodămiînt ca să-şi disimuleze şi să-și perpetueze ticăloşia, ba încă şi cu aere 
de erou! Și atunci cine ce-a avut de cîştigat? Ce rost are? 

Oricît s-ar invoca retoric poziția clasică în materie (moartea este preferabilă 
dezonoarei), lucrurile rămîn într-o relativitate frustrantă, iar creştinismul pare pus între 
paranteze păgine. 

De aceea mai eficient pe termen lung şi mai plăcut lui Dumnezeu rămine, fără doar şi 
poate, “duelul verbal. Ticăloşia trebuie prompt şi ferm deconspirată, certată public, dată 
de ruşine. Dacă am face lucrul ăsta cum trebuie şi de cite ori trebuie, mulţi ticăloşi ar ajunge 
să-şi dorească mai degrabă să fi murit decit să îndure oprobriul pînă la moarte... Sau poate 
sînt şi eu tributar paradigmei “efeminate” a modernităţii... 


Răzvan CODRESCU 





* Cazul Petre Pandrea, bunăoară, atipic din mai toate punctele de vedere. Într-un fel, în tinereţe, 
Petre Pandrea a urmat un drum invers decit Petre Ţuţea: nu de la stinga spre dreapta, ci de la 
dreapta spre stinga. După ce scrie la Gândirea (exaltindu-l, de pildă, pe Pârvan) şi-şi pune 
semnâtura (în varianta Petre Marcu Balş) pe vestitul Manifest a! Crinului Alb (1927), avocatul 
oltean devine palopant, cum el însuşi va fi recunoscut în închisoare, prostul „tovarăş de drum” 
al comuniştilor (de menţionat, în paranteză, că a fost şi cumnatul lui Lucrețiu Pâtrăşcanu, de a 
cărui dizgrație nu se putea să nu fie el însuşi afectat), 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaai/ S.R.L 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 350399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536