Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 4 (208), aprilie 2008

CETUICER INE E- ENCE-IENI AMALIE, E-HAETISIO ASI, 
SU SE-ENIEA ÎNVIEREA IA O PIE ASI AVEM ! 
nu ae ANUL XVIII 
E E Nr, 4/208 
Ei ESI 2008 
E E 16 PAG.—3lei 
PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


credință 
iubire 
speranţa 
APRILIE 
Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





PR p.. 
F î pi 9. n 9. A s: Xa 52 rr, Ta e > Pat PE. 3 a „ra ae a 
8 xp PA | St [i A: i Ă A he] NI! UI Pi N 5 | în i | ph li oa FA 3% >. | „3, A d | 
5 N > ăl d AA E P/ aaa 3 N me ai PA N [ iti | DA 4 . 


O carte de căpătâi din “raftul meu cu minuni 
de-acasă” este cea în care Episcopul Auxentios al 
Foticeei. răspunzând parcă îndemnului evanghelic 
“Îndrăzneşte!”, prezintă miracolul Luminii Sfinte de 
Paşti de la Ierusalim. Este o teză susținută și publicată 
la Graduate Theological Union, Berkeley, California, 
şi apărută în traducere românească la Editura Deisis 
din Sibiu (1996). Ediţia românească are un prolog al 
regretatului arhimandrit Ioanichie Bălan, extras din 
cartea Mărturii româneşti la Locurile Sfinte (Huşi, 
1986), din care citez: 


“De aproape 20 de veacuri, din an în an,, în 
Sâmbătă Mare. venirea Sfintei Lumini în mod 


suprafiresc la Mormântul Domnului este o minune 
dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, despre 
care s-a scris prea puţin şi nici în zilele noastre nu se 
vorbeşte cât s-ar cuveni. Este cea mai mare minune 
văzută în zilele noastre, atât de credincioşi, cât şi de 
necredincioşi, care uimeşte toată mintea şi dovedeşte 
oamenilor, până la sfârșitul veacurilor, că Hristos, 
Lumina lumii şi Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat 
din morţi, dăruind tuturor viaţă veşnică”. 

Lucrarea Episcopului Auxentios este prefațată 
de Episcopul Chrysostomos al Etnei, care face 
următoarele precizări: 

“În fenomenul Luminii Sfinte avem o 
remarcabilă reminiscență datând din timpul Bisericii 
nedivizate a Imperiului Romano-Bizantin, a Bisericii 
celei Una a Vechii şi Noii Rome. Istoria ritului ne 
permite să aruncăm o privire asupra efectelor 
întristătoare ale Marii Schisme, care au îndepărta! 
Occidentul creștin de la o pomenire evlavioasă a 
Învierii lui Hristos. Astăzi acesta este un ritual ortodox 
prin excelență, dar este în mare măsură şi o moştenire 
lăsată de rădăcinile ortodoxe ale creștinismului, 
Această moștenire comună s-a pierdut în atitudinea 
polemică ce îi conduce acum pe cei mai mulţi catolici 
latini şi protestanți să considere fascinanta ceremonie 
drept o păcăleală ori înșelăciune.[...] 

Relatarea Episcopului Auxentios despre ritul 
Luminii Sfinte revelează astfel atât tragedia Marii 
Schisme, cât și complexitatea consecințelor ei; o 
complexitate care ne spune încă o dată că, pentru a 
realiza unitatea creştină în viitor, trebuie să ne adresâm 
trecutului cu grija, discernământul și smerenia de a 
ne supune măreției acelei mărturii creștine nedivizate 
care străluceşte în Credinţa Ortodoxă cu aceeași 
lumină blândă şi strălucitoare ce coboară în fiecare 
an asupra Mormântului lui Hristos în Ierusalim”, 

Înainte de prezenta pe scurt cercetarea 
autorului, vom cita din nou din prologul arhimandritului 
Ioanichie, care ne descrie Lumina Sfântă a Învierii 
aşa cum a văzut-o cu prilejul unui pelerinaj de Paşti la 
Ierusalim: 

“Sf. Mormânt este controlat încă din noaptea 
Vinerii Mari, după prohod, de câţiva poliţişti civili 


necreştini — un arab, un turc și unul din partea statului 
Israel. Ei verifică toate obiectele din interior să nu 
aibă vreo sursă de foc, verifică lespedea Sfântului 
Mormânt şi controlează corporal pe Arhiereul grec 
care răspândeşte vată pe Mormântul Domnului. Apoi 
se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa Sfântului 
Mormânt cu două mai! peceți, benzi de pânză albă cu 
ceară Şi sigilii la capete, în formă de X. Gardienii 
rămân de pază la uşa Mormântului până când se 
aprinde Lumina Sfântă... Procesiunea pentru Vecernia 
Sâmbetei Mari se formează la sediul Patriarhiei 
Ortodoxe... La ora 9 dimineaţa procesiunea porneşte 
spre Biserica Sfântului Mormânt... În biserică, slujitorii. 
împreună cu Patriarhul, se opresc în faţa Sfântului 
Mormânt pecetluit”. Urmează înconjurul bisericii de 
trei ori, în sunetul clopotelor şi în cântările rituale. “A poi 
Patriarhul cu toţi slujitorii se retrag în altarul bisericii 
ortodoxe de vizavi şi stau în aşteptare. Între timp vin 
diferiţi delegaţi oficiali, autorități locale şi bisericeşti, 
armene, catolice şi copte. Miile de credincioşi stau cu 
felinarele speciale în mâini, să ducă acasă, în țara lor, 
Sfânta Lumină. Cei mai mulţi, însă, ţin în mâini câte 
un mănunchi de 33 de lumânări albe, legate între ele, 
simbolizând numărul anilor pe care i-a trăit Mântuitorul 
pe pământ... Fiecare se roagă în tăcere, așteptând cu 
emoție Lumina Divină, Deodată vin însă câteva sute 
de arabi ortodocşi, foarte evlavioşi, dar fanatici: 
înconjoară S(, Mormânt, se roagă tare, cu mâinile în 
Sus, se urcă unii pe umerii altora, se agaţă de pereţii 
baldachinului Sfântului Mormânt, de jur-imprejur, ca 
albinele pe fagur, şi ridică, mâinile, cerând Sfânta 
Lumină: Doamne, trimite-ne din Cer Lumina!” Pe la 
ora 12 Patriarhul este condus în fața Sfântului 
Mormânt. “Aici este controlat peste tot de poliţişti ne- 
creştini, în prezenţa reprezentanţilor oliciali armeni, 
catolici şi copţi, să nu aibă vreo sursă de foc. Apoi 
Patriahul desigilează uşa Sfântului Mormânt prin 
ruperea peceților şi intră în prima încăpere, însoțit, 
după tradiţie, de un arab musulman”, Acesta rămâne 
aici și supraveghează, în timp de Patriarhul intră în a 
doua încăpere şi îngenuchează în fața lespedei 
Sfântului Mormânt. “Se stina toate lumânările, 
candelele, luminile. În biserică se face o nare tăcere. 
Emoţia minunii îi cuprinde pe toţi... După 15-20 de 
minute de rugăciune fierbinte, lumea din biserică 
observă o lumină puternică, precum o scânteie de 
fulger, coborând în zig-zag din cupola mare a 
bisericii... Se zice că dacă nu vin arabii să se roape, 
întârzie venirea Sfintei Lumini... În mulțime se aud 
glasuri de emoție, în toate limbile. Scânteia 
dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfântului 
Mormânt, ca un glob de lumină ce se stărâmă în mici 
bucăţi, apoi intră înăuntru ca o subţire rază de loc, 
coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata 


SA 


a 
Ş 
F. 


(continuare în pap. 2) 


















PAG. 2 Nr. 4/208 Aprilie 2008 





(urmare din pag. 1) 


răspândită deasupra, care se încarcă de o rouă divină. În această clipă Sfânta Lumină a 
venit! Minunea s-a săvârşit! Mulțimea aşteată cu nerăbdare Sfânta Lumină, cu mâinile 
întinse... Patriarhul adună cu mâinile vata aprinsă de o flacără galben-verzuie, care timp de 
câteva minute nu frige. Apoi pune vata aprinsă în două cupe de aur şi iese în prima încăpere. 
“Aici aprinde două buchete mari de câte 33 de lumânări, în prezența musulmanului, iar 
cupele le dă, pe două ferestre mici, afară, la cei doi diaconi ortodocşi. Aceştia duc o cupă 
la Sf. Altar, iar pe a doua la Biserica Sfinţilor Împărați Constantin şi Elena, de la Patriarhie. 
Apoi Patriarhul iese în faţa Sfântului Mormânt, cu cele două făclii aprinse, şi strigă de trei 
ori: Veniţi de luaţi Lumină!... Toţi credincioşii aprind felinarele şi buchetele de lumânări. 
Biserica este parcă o flacără vie! Mulţi se atinga de flacără cu faţa, cu mâinile, cu hainele. 
pentru binecuvântare, fără a se arde, Tot acum iau Sfânta Lumină de la Patriarh şi catolicii, 
armenii şi copţii, ducând-o în altarele lor, unde o păstrează tot anul... La ora 2 după miezul 
nopții Liturghia Invierii ia sfârşit”, 





Lucrarea de doctorat a Episcopului Auxentios cuprinde 7 capitole, începând cu o 
retrospectivă istorică asupra fenomenului Luminii Sfinte, în care prezintă mărturii din sec. 
IV şi până în zilele noastre. Citez şi aici câteva. e. . | 

Eusebiu al Cezareei (sec. 1V), Sf. Chiril al Ierusalimului (sec. 1V), călugărița spaniolă 
Egeria (sec. IV), Lecţionarul Armean (sec. V). Lecţionarul Georgian (sec. VII). Codicele 
Patriarhiei Ierusalimului (sec. XII) fac referiri la ceremonia Luminii Sfinte, dar fără a 
menţiona anume natura ei miraculoasă. Singurele tangențe cu miraculosul fenomenului le 
aflăm în mărturiile lui Eusebiu (care descrie transformarea minunată a apei în untdelemn 
de către Sf. Narcis, în noaptea Paştilor) şi în jurnalul Egeriei (care face precizarea că 
Lumina nu-i adusă de afară, ci “este luată dinăuntrul grotei”), 

Incepând din sec. IX, mărturiile sunt mai explicite. Astfel. călugărul occidental 
Bernard, martor al miracolului în anul 870, relatează: “Merită să spunem ce se întâmplă în 
Sâmbăta Sfântă, la privegherea Paştilor. Slujba începe dimineaţa în această biserică. Apoi, 
când ia sfârşit, se merge la procesiune, cântându-se Kirie eleison, până ce vine îngerul și 
aprinde Lumina în candelele care atârnă deasupra Mormiîntului, Patriarhul trece o parte din 
această lumină episcopilor şi restului mulțimii. şi fiecare are Lumina acolo unde stă”. Tot 
din sec. IX încep să dea mărturie şi o serie de autori musulmani. În anul 947. clericul 
Niketas îi scrie Împăratului Constantin VII Porfirogenetul despre încercarea unui emir 
furios de a pune capăt (fără succes, desigur) ritului Luminii Sfinte.. | 

În anul 1238, Papa Grigore IX emite o bulă prin care interzice orice participare la, 
ritul Luminii Sfinte, pe care îl condamnă ca pe o fraudă, fără a aduce argumente. A fost 
prima condamnare oficială a ceremoniei de către Biserica latină şi sfârşitul oricăror reacţii 
occidentale de simpatie faţă de Lumina Sfântă, E 

Relatări pro şi contra autenticităţii Luminii Sfinte nu lipsesc din nici unul dintre 
secolele care au urmat. Dintre clericii occidentali care au negat miracolul (P. Walter — 
"1481, F. Suriano — 1524. J. Doubdan — 1651, H, Maundrell — 1696), unii susţin că acest 
miracol se producea cu adevărat înainte de anul 1244, când Ierusalimul a fost ocupat de 





Moartea fulgerătoare a lui George Pruteanu, la numai 
60 de ani, în plină vervă polemică şi creatoare, ne-a adus 
parcă aminte, mai mult decît altele, că nu sîntem decit pînă [| 
la o vreme... ai | 

Va fi murit „cu zile”, zic unii, aruncînd încă o dată. 
vina pe jalnica stare a spitalelor româneşti şi pe indolenţa * 
de-acum proverbială a cadrelor noastre medico-sanitare, 
Moartea a survenit în seara de joi 27 martie, la Spitalul “Sf. 
Pantelimon” din Bucureşti, unde fusese internat în urmă cu * 
două zile, pentru o afecţiune cardiacă. Medicul Mircea 
Ungureanu a declarat că la internare prezentase 
simptomele unui infarct, cu durere puternică în piept şi 
greutate respiratorie. A acceptat să rămînă la spital numai 
la insistențele neinspirate ale familiei, fiind internat în Secţia 
de Cardiologie, unde i s-a aplicat imediat “tratamentul 
specific”, Cert este că, la 48 de ore de la internare, George 
Pruteanu a făcul un infarct extins și a murit sub nasul 
“specialiștilor”... 

Personaj complex şi surprinzător, fluctuant 
temperamental şi ideologic, dar intelectual de gust şi bine 
ancorat în cultură, talentat profesor și om de televiziune, 
scriitor elegant și mare împătimit de limba română, 
traducător al lui Dante Alighieri și adversar virulent al 
“gunoiului” manelist și al kitsch-ului de orice fel, încăpăţinat 
şi mai mereu perdant în politică (pe linia descendentă PNŢ- 
PSD-PRM), George Pruteanu n-a fost un om de dreapta, 
dar a fost un bun român și o prezenţă publică pregnantă, 
ăudată și contestată deopotrivă, pe drept și pe nedrept. Iritînd 
și încîntînd alternativ, nu fără o particulară notă de 
donquijotism ulcerat, era genul care nu se uită ușor și care 
cu timpul devine aproape un factor ambiant, 

S-a născut la 15 decembrie 1947, în București, cu 
prenumele George-Mihail, Tatăl lui, Saul Pruteanu, a fost 
medic și profesor universitar, iar mama, Sofia Pruteanu, 
funcționară. A făcut studii filologice la universităţile din laşi r 


şi București, iar ulterior a obținut, paradoxal, un doctorat în atitudine (Expres, Eveninientul Zilei, Dilema, Curentul, în 

i plăcea să precizeze că n-a fost membru PCR, urmă România Mare ș. a.), răspunzind — mai mult sau mai 

Începând din 1972, a scris — printre aventuroase „păcate - puţin pertinent; dar niciodată cenușiu = mai tuturor provocărilor 

noii lumi româneşti (care-i rămine în multe privinţe datoare). % ajuns să-l simpatizeze niciodată (şi printre care mărturisesc 
Între 1995 şi 1999, a fost realizatorul unui program zilnic - cu inima strînsă că m-am numărat). 


filosofie, 


ale tinereţilor”, cu iz de roman picaresc — articole şi eseuri 
pentru diverse reviste literare (Convorbiri literare, Cronica, 


România literară, Contemporanul etc.), iar după 1989 şi-a de 5 minute despre folosirea corectă a limbii române („Doar 
o vorbă să-ţi mai spun!”), mai întâi la Tele 7 ABC (1995), apoi 


extins activitatea de critic literar la cea de jurnalist de 


PUNCTE CARDINALE 


“ Luminii Sfinte transcende propriă sa istorie şi propriul său caracter. Substanţa lui miraculoasă 


“înşine, fiecare în taina sufletului său creştin. care se pregăteşte să întâmpine Sfânta 
a Ra PR 













musulmani şi până când Biserica Catolică avusese control asupra ceremeniei, după care 
“Jucrarea lui Dumnezeu a căzut în mâinile schismaticilor răsăriteni şi a devenit o impostură 
şi un truc”, O reacție a Bisericii Ortodoxe la această campanie a fost cea a Patriahului 
Paisie al Constantinopolului, care, în-1727, a ameninţat cu excomunicarea pe oricine ar 
impiedica pe credincioşi să facă pelerinaje la Sf. Mormânt, sădind în ei “impietăţi satanice 
și distructive, ori necredinţă şi rea-voinţă'... e 

Alte capitole ale lucrării Episcopului Auxentios analizează ritul Luminii Sfinte din 
perspectivă teolopică și liturgică. 

Un deosebit interes prezintă însă observaţiile finale ale autorului: PP în 

“Am privit ritul Luminii Sfinte dintr-o perspectivă... care implică, cel puţin până în 
sec, LX; apariţia supranaturală a unei flăcări şi diferite imagini de lumină... apariție legată 
de manifestările şi imaginile dumnezeieşti din Sf. Scriptură, din mărturia Părinților şi din 
imagistica Luminii a iconografiei pascale ortodoxe... Se iveşte [astfel] o imagine care se 
detașează din mărturia istorică, liturgică ori teologică. Ivirea acestei imagini complexe 
reprezintă modul de teologhisire al Bisericii răsăritene — al descoperirii adevărurilor 
dumnezeieşti... Deşi multe din relatările de după Marea Schismă sunt marcate de polemică. 
relatările istorice mai timpurii despre rit suntulibere de astfel de accente şi dau mărturie 
despre acceptarea lui universală în lumea creștină, cel puţin de după secolul IX, dacă nu şi 
mai înainte... Mai mult. în îndelungata sa istorie și în ciuda turbulentelor prefaceri bisericeşti 
şi. politice din Ierusalim, ritul Luminii Sfinte și-a menţinut consecvent focarul inițial: 
aprinderea minunată a Luminii pascale şi primirea ei cu bucurie de către credincioşi... Nu 
numai Lumina pascală este împărțită de preot, ca o imitare directă a ceremonialului din 
lerusalim. dar nu este ceva neobişnuit ca Lumina Sfântă să fie luată şi dusă de la Ierusalim 
în Grecia sau în Europa răsăriteană, pentru a aprinde cu ea candela de priveghere. de la 
care sunt aprinse apoi lumânările de Paşti ale credincioşilor... La un nivel universal. ritul 



















rezidă în cele din urmă în minunea de care face pomenire... Dacă lumina din mormântul 
lui Hristos, amintită în relatările scripturistice ale Învierii. este aceeași cu Lumina care 
apare în timpul celebrării ritului Luminii Sfinte (şi eu cred că aceasta este); dacă Lumina 
Sfântă este aprinsă în mod supranatural (şi eu cred că aşa este); dacă lumina necrată 
văzută de omul luminat de har este aceeaţi cu cea văzută de cei prezenți la ceremonia 
Luminii Sfinte (şi eu cred că aceasta este) — toate aceste probleme nu sunt rezolvate de 
istorie, de erudiție sau de ştiinţă. Răspunsul la ele îl oferă. în cele din urmă. însăși realitatea 
Invierii”. R 

O scriere deosebită şi prin bogăţia de informaţii, dar mai ales prin încărcătura ei 
spirituală, nu prea des întâlnită într-o lucrare ştiinţifică, de doctorat. O scriere care ne pune 
pe gânduri şi ne face să ne întrebăm despre noi înşine. despre credinta sau necredința 
noastră, ca Şi Sf. Apostol Toma. care a crezut numai după ce a văzut... 
lar răspunsul Ja întrebările noastre nu are cine să ni-l dea mai con ingător decât noi 












ia 





- 





Sărbătoare a Învierii Domnului, 


A. Zi 
ATP pina total 






Sage BR TA 
Erast CĂLINESCU 






la ProTV (1995-1996), iar în urmă la TVRI (1997-1999, cu 
o scurtă revenire în 2006). 

Un capitol aparte îl constituie prestația sa de la catedră 
(ajuns pînă la gradul de conferenţiar, a predat de-a lungul 
anilor la Şcoala Superioară de Jurnalistică, la Universitatea 
Ecologică, la Universitatea “Hyperion” şi la Universitatea 
„Spiru Haret” din Bucureşti, dar şi la Constanţa sau Bistriţa), 
care a lăsat urme adinci asupra multor tineri de vocaţie. Cît 
de îndrăgit şi de creditat era de studenții săi se poate vedea 
şi de pe teribilul său blog de pe internet (ce ar fi păcat să nu 
se, mai poată accesa şi post mortem, cum pare să se 
intimple), probabil unic în România prin extensiunea și 
varietatea discuțiilor. 

In 1996 a fost ales ca senator de Constanţa al Partidului 
„Naţional-Țărănesc Creştin şi Democrat, dar a demisionat 
“în 4998, In 2000 a fost ales din nou, de această dată în 

Bistriţa-Năsăud, ca membru al Partidului Social Democrat, 
În 2003, a demisionat din PSD şi s-a alăturat oarecum 
ostentativ Partidului România Mare, candidind pentru Senat 
pe listele de la Suceava. În 1997, a introdus un proiect de 
lege - „Legea Pruteanu” — care cere ca toate textele publice 
în limbi străine de pe teritoriul României să conţină şi 
traducerea exactă în limba română. Legea (500/2004) a 
fost adoptată de Parlament şi promulgată de preşedintele 
lon Iliescu în 2004, într-o variantă modificată, care nu 
conține sancţiunile prevăzuțe în proiectul iniţial 

Și-a publicat în volume principale studii, eseuri şi. 

articole (Petru Dumitriu: Pactul cu diavolul — 1995; Partidul, 
şi partida, Atitudini politice — 2000; Cronica unei mari 
„dezamăgiri, O istorie mediatică = 2000; Feldeința 
călinesciană, Studiu monografic = 2001; Elemente esenţiale 
de tehnică mediatică — 2002), dar, din păcate, nu şi 
traducerea în limba română a /nfernului dantesc, la care a 
„lucrat peste 20 de ani — mai mult cu sîrg decit cu har — şi 
care e cunoscută doar în formatul electronic. 
Acum, cind nu mai e, personalitatea sa controversată 
se profilează parcă mai limpede, atît în unitatea, cît şi în 
diversitatea ei, lăsînd loc de regret chiar şi celor ce n-au 


Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. 
Răzvan Codrescu 


—_ — OC —— ——  _—.———_.————— 


7 


——— > —————— — î  .—. 








PUNCTE CARDINALE Aprilie 2008 Nr: 4/208 PAG. 3 


Luna trecută am primit, prin poşta elecironică, o invitație mai puţin obişnuită (redactată stîngaci. 
dacă nu chiar agramat): „Duminică orele 13,00 - la Templul Istoric Masonic din Str. Gramont nr. 3 sector 4 
Bucureşti, vă invităm la o Conferinţă de presă. ocazie cînd inaugurăm un Magazin Masonic și deschidem 
oficial Muzeul şi Biblioteca Masonică a Marii Loji Naţionale a României și a Centrului Regional de Studii 
Francmasonice Paris = [?1]'— urmată de un dineu. Vor fi prezenţi şi Mari Maieșştri din alte țări. precum și 
Suveranul Mare Comandoral Supremului Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat al Franţei, Atotputernicul 
Frate Huber Greven, care dimineața la orele 10.00 va consacra o Lojă de Perfecţie de Grad 14, în cadrul 
Supremului Consiliu Român al Ritului Scoţian Antic și Acceptat condus de Atotputernicul Frate Roman 
Daniel, În speranța unei cunoașteri reale în slujba cetățenilor liberi fiind cu toții, vă aşteptăm cu drag la aceste 
evenimente ale căror mesaje, opinii interne şi externe să aibă un ecou pozitiv pentru România în Contextul 
actual European şi Intercontinental. Vă rog să primiţi întreaga pratitudine” (m-am străduit să reproduc întocmai). 
Să mă duc? Să nu mă duc?... Curiozitatea era mare, căci nu ştiam despre masoni decît din cărți și din presă 
(unde informaţiile sînt adeseori superficiale şi contradictorii). Pe de altă parte, de mai multă vreme mă bintuie 
o întrebare, căreia speram astfel să-i găsesc măcar un început de răspuns: cum poate fi înțeleasă relația cu 
masoneria a unor clerici ortodocşi?, care mai şi pretind public că nu există nici o contradicție între linia 
Bisericii şi cea a masoneriei? Şi am hotărît să mă duc, propunîndu-mi însă să încerc să fac abstracție de ceea 
ce ştiu sau cred despre masonerie și să mă pun, pe cît posibil. în pielea unui observator neutru ŞI „Virgin”... 


Pe 23 martie, după Liturghie, bucuros de prima zi însorită de primăvară, o apuc la pas spre adresa 
din invitaţie. Templul Istoric Masonic din str. Gramont nr. 3 nuci decit o casă de prăvăliaş înstărit de pe la 1905, 
cu etaj şi cu 0 fișie de curte, străjuită de strania „troiță” cu simboluri masonice „Sfinţită” prin vara anului 
trecut. Am grijă să trec pragul porții nu mai tirziu de ora indicată (13.00) şi aflu în curtea îngustă, unii în 
picioare, alții așezați pe nişte bănci lipite de zid, cam o duzină de oameni de presă, majoritatea tineri în blugi 
și adidaşi, aşteptînd cuminţi să fie invitaţi înăuntru. Mai în fundul curții. drepți, scrobiţi, spînzuraţi de papioane. 
un grup de „„frați” stau de vorbă între ei şi din cînd în cînd îşi consultă ceasurile. cu o vagă afectare. Par oameni 
subțiri, civilizaţi, de la care te-ai fi așteptat la mai multă rigoare protocolară. Conferința de presă a început însă 
cu o întirziere de mai bine de 30 de minute față de ora comunicată în invitații şi, deşi nu eram decit vreo 20. 
n-am încăput toți în cămăruța spre care am fost îndrumați (iar dintre cei ajunşi înăuntru, numai jumătate au 


„ . 
i. îm”) 


i TAIPEI OT aY Sau NN 
-. MA 


CEE “e | putut ocupa un loc pe scaun). N-au fost însă singurele impoliteți organizatorice. Cuvintul în franceză al unui 
54 RA A NN A tn e , mason de rang înalt n-a beneficiat de nici o traducere (mizindu-se poate pe „francofonia” apriorică a românilor. 
DRĂGAN a. ş m ._. . . “ . . ai 
_ E care cred că de data aceasta s-a aflat în nemărturisită suferință), iar de sanctuarul propriu-zis, în care se 
—_ - î-.— N în pi, 


desfăşoară ritualurile, am fost ținuți cu grijă la distanță (fiind de fapt plimbaţi numai prin „dependinţe”). 

La conferința de presă, ne-am atlat tață în față cu trei „Atotputernici”: Atotputernicul Frate Viorel 
Dănacu, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale a României; Atotputernicul Frate Huber Greven. Suveranul 
Mare Comandor al Supremului Consiliu al Ritului Scoţian Antic ŞI Accept 
„Daniel Roman, din fruntea Supremului Consiliu Român al Ritului Scoţian 

„0 D-I Dănacu, principalul amfitrion, face o scurtă introducere formală, accentuînd pe ideile de 
reorganizare din mers şi de transparență a activităţii masonice din România. Se pricepe să pară cel mai 
volubil şi mai „deschis” dintre toți. Un coleg de breaslă îmi şopteşte, de alături, că actualul 
fi fost pe vremuri milițian. Mie mi se pare că aduce mai degrabă a chelner de lux, 
să precizeze că Loja sa, spre deosebire de obedienţele preponderent atee ale 
respect faţă de religie; membrii jurînd din capul locului pe „Sfinta Biblie”. 

D-l Dănacu îi dă destul de repede cuvîntul d-lui Greven. franțuzul! cel mai vîrstnic dintre toţi, 
personaj stilat și viclean, cu aer de iezuit trecut la „frățiori”. Acesta ne vorbeşte pe scurt despre „spiritualitatea” 
masonică, străduindu-se să se coboare elegant la înțelegerea noastră de neinițiaţi: purtători de tradiţii milenare. 
masonii n-au mai nimic de-a face cu politica. aşa cum 'calomnios se pretinde despre ei, ci caută „perfecția” 
spirituală, nu-i preocupă micile mistere (cum ar fi, bunăoară, de ce e cald sau de ce e frig), ci Marile Mistere 
(care nu mai sînt însă exemplificate). Se raportează la ideea de Dumnezeu. chiar dacă nu neapărat personal, 
iar Marele Arhitect al Universului este simbolul cumulativ al tuturor ideilor de Dumnezeu din religiile tradiționale, 
cu o pretinsă notă de determinare și concretețe dată de însuşi numele său. | 

Mai plictisit și mai posac, urmează la cuvînt d-l Roman. pe ai cărui umeri par să apese toate 
problemele nerezovate ale masoneriei române şi chiar universale. Salută progresul „administrativ” al structurilor 
masonice de la noi, tradus mai cu seamă în Supremul Consiliu pe care-l conduce şi în proaspăta Lojă de 
Perfecție de Grad 14 (care netezeşte decisiv calea spre gradele mai înalte, pînă la Gradul 33 = şi cînd spune 
„Gradul 33”, i se simte un plus de înfiorare în glas), ) 

Urmează un simulacru de „dialog” cu sala, dar cu ochii pe ceas, Noi ne-am îndeplinit scopul 
propagandistic, par să sugereze amfitrionii, şi ar fi bine să nu ne mai complicăm cu discuţii (care nu ştii 
niciodată unde duc), ci să trecem la numărul final (prezentarea muzeului şi magazinului) şi la gustările în aer 
liber (numite în invitaţie „dineu”). Cele citeva întrebări, de alfel, sînt mai degrabă timide şi neesenţiale, poate 
și din ignorarea problematicii masonice, poate și dintr-o anumită bănuială că răspunsurile n-ar putea fi decit 
adie | 29 politicos-evazive (cum s-au și dovedit de fapt), Mă înicumet şi cu, din uşă: „Noi, peinițiaţii, căutăm să 
i agil! Sp numărăm obediențele masonice din România și nu mai prididim: ne ies 8 sau 9, iar unii Zic că ar fi chiar | l, 


| . x «A A "p i d 
Pe ll pp 


at al Franţei; Atotputernicul Frate 
Antic şi Acceptat, 


Mare Maestru ar 
șlefuit pe la case mari. Ține 
Marelui Orient, are profund 


70 0 dă | (continuare. în pag. 4) 
id, pr 


—————————————————— ni 


"pipi PTA 


* 
Pa (7 e 110 MAD 0 Eta 


"Este vorba de Centrul Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti (Caragiale e cu noi!), care pretindea 
deunâzi a [i descoperit câ St. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu ar [i fost „primul mason român”. Am scris 
un articol separat despre accastă năstruşnicie, aşă că nu mai revin aici. 

* Dau numai citeva exemple foarte recente ([Ară să intru deocamdată în amănunte): amestecul (televizat) de ritualuri 
masonice şi ortodoxe de la înmormintarea lui Florian Piuiş; preotul şi cadrul universitar Emil Jurcă din Timişoara, 
intervievat în numărul dedicăt morții lui Pittiş de către o publicaţie masonică din Bucureşti, unde declară nu numai 
apartenenţa sa la masonerie, dar şi faptul ca şi-a ridicat biserică pe banii „Irăţiorilor”; preotul Vasile Olteanu din 
Brașov, care, participind la lansarea unei reviste masonice locale, le-a mulțumit public masonilor că există: înregistrarea 
video (lesne de accesat pe internet) a sfințirii unei plroițe” cu simboluri heterodoxe, în chiar incinta Templului 
Istoric Masonic din str. Gramont, de câtre un tînâr preot ortodox (despre care am aflat în urmă că se numeşte Cristi 
Niculescu și că a fost trimis acolo de câtre... Arhiepiscopia Bucureştilor), Nu mă refer şi la ce s-a întimplat în 
Catedrala de la Timişoara, căci acolo a fost un ritual heterodox, dar nu masonic 


" A nu se confunda cu Marea Lojă Naţională din România, condusă de d-l Chirov 


ici (cel firitisit de Patriarhia 
Română), care e alta pînă la adversitate. 





a" 





PAG. 4 Nr. 4/208 Aprilie 2008 


(urmare din pag. 3) 


şi toate în frondă unele cu altele. Peste atitea divergențe, e şi ceva care vă uneşte?”, În timp ce cu vorbesc, cei 
trei latină grav din cap (inclusiv franțuzul, de parcăar înțelege). Cum termin, d-l Dânacu zice: „Vă mulțumesc 
că mi-aţi pus această întrebare! Din păcate, aşa este, dar...” (toată lumea e ochi şi urechi, de o parte şi de 
cealaltă). Acest „dar” îmi aduce brusc aminte de paginile lui N. Steinhardt cu imaginarul rechizitoriu „țărânesc” 
făcut unui luda care ar vrea să se disculpe (la fiecare „dar” al vânzătorului, interlocutorul îl aduce, „ţărâneşte”, 
la realitatea brută a faptei lui). „Aşa este”, zice d-l Dănacu, „dar pentru cel iniţiat, pentru adevăratul mason, 
masoneria e una singură...” etc, etc. Îmi vine să-i spun şi eu, ca țăranul” din Steinhardt: „Atotputernice, nu 
mă aburi! In ce fele una, dacă de fapt sînt 8,9 sau || obedienţe, şi se ciondănesc toate între ele?!” inţeleg însă 
că n-are rost să insist, aşa că-i ascult amuzat pledoaria și la sfirşit îi mulțumesc politicos. 

Conferinţa de presă s-a terminat şi toată lumea pare uşurată, În drum câtre odaia-muzeu de la etaj. 
spre care duce o scară spiralată, sîntem îndemnați să poposim citeva clipe dinaintea „banierei” masonice, 
străjuite frontal de bustul lui Cuza, iar de-a dreapta şi de-a stinga de portretele înrămate ale „marilor masoni 
români”, de la Horea pînă în zilele noastre. „Sadoveanu ştiam, da' şi Goga, dom'le?!” exclamă cineva, mai 
de-o parte. Ei da, uite că şi Goga... 

Muzeul e de fapt o cămăruţă aproape mansardată, cu rafturi de jur-imprejur. D-l Dănacu ne prezintă, 
cu un fel de mindrie şcolărească pentru buna pavoazare, citeva diplome şi medalii, precum şi o legitimaţie de 
mason de la 1947. Cineva observă. sub sticlă, şi două farfurii pictate şi smălțuite. „E ceramică de Horezu. O 
preţuim pentru că regăsim în ea simbolurile noastre”. „Ce simboluri, adică?”, îndrăzneşte o duduiţă. „Păi... 
soarele, luna...” (dau toți să fotografieze). Şi unul. mai hitru: „Soarele și luna? Păi mai e, dom'le, ceva să nu 
fie masonic?”. Marele Maestru suride şi trece mai departe... 

Coborim, dăm ocol prin spate, pe un lung culoar care pleacă de sub scări (pavoazat cu mesajele de 
recunoaştere a Lojii de către alte foruri masonice din lumea întreagă), trecem prin faţa uşii de la „camera 
interzisă” (deasupra căreia scrie cu litere de-o şchioapă: Libertate-Egalitate-Fraternitate) şi ieşim la celălalt 
capăt al curţii, unde a fost amenajat magazinul masonic (director: Marius Ludovic Nagy). Cărţi, reviste, 
insigne. baniere, mănuşi. colane, cravate, papioane, sorțulețe... Un coleg, care pare fascinat de acestea din 
urmă, se interesează de preţ. Depinde. lată un sorț pentru Gradul 3... lată şi unul de Mare Comandor.;: Pot 
ajunge pînă la vreo 4 milioane de lei vechi, dar, ca toate celelalte obiecte de ritual intern, nu se vind decit 
membrilor. Profanul îşi poate cumpăra o carte, o revistă, o insignă... (De altfel, la plecare, ni se dă fiecăruia 
cîte-o pungă de hirtie cu baniera imprimată pe ea, iar înăuntru cite-o Medalie Jubiliară cu tricolor“ și cîte-un 
număr din revista Cuvint masonic, editată de pomenitul Centru. Regional de Studii Francmasonice Paris- 
Bucureşti, prezidat de acelaşi Viorel Dănacu'.) 

Între timp, afară, în curte, mesele cu bucate s-au înmulțit: salamuri uscate, brînzeturi fine, fripturi, 
cîrnaţi. plăcinte (la care un frate cu papionul mai strimb ne îmbie cu precădere, părînd gata să ne dea şi rețeta), 
iar mai la o parte un fel de bar improvizat. cu bere, vin, răcoritoare şi cafea. Spiritualitatea masonică nefiind 
una ascetică, fraţii, chiar dacă jură pe Sfinta Biblie, n-au probleme cu Sfîntul şi Marele Post. Colegii din presa 
laică par destul de încîntaţi, dar observ şi cîteva colege care se țin mai deoparte (sfioase, circumspecte sau 
poate chiar postitoare). Ceva îmi spune că reflectarea în presă va fi una favorabilă. Ceea ce înseamnă că 


scopul gazdelor a fost atins. Libertate şi transparenţă („în slujba cetăţenilor liberi fiind cu toţii”). Ce „ocultă?! 


Ce conspirație”?! Șorţuleţe și papioane. Patriotism european, * SP mn 

Prind în treacăt discuţia dintre doi reprezentanţi ai presei. ce-şi aprind ghiftuiți țigaretele, privind 
oarecum cu jind (ca şi mine, recunosc) la superba țigară de foi a Atotputernicului Frate Huber Greven (care 
reuşeşte, cu eleganţă, să fumeze, să vorbească, să mănince şi să bea în acelaşi timp!). „ — Şi cu secretu' 
masonic cum rămîne? — Păi nu mai sînt secreți, sînt numai discreți... Că legea nu dă voie la asociaţii secrete”, 
Nu ţin să mai zăbovesc şi scap la larg, pe străzile însorite. Dau spre Parcul Carol (alt mason!) și caut să-mi 


' decantez mental impresiile. Strîng mina în buzunar, pe aparatul foto, de care m-am putut folosi din plin. 


Lumea nu e scorțoasă și n-are papioane, ceea ce dintr-o dată mi se pare reconfortant. Cînd tai mahalaua, spre 
Pasajul Mărăşeşti, pentru prima oară aud manele și nu mă deranjează... 

Din păcate, tot nu m-am dumirit cu clericii îndulciţi la Loji, Ce-l lipseşte lui Hristos şi găseşti la 
Marele Arhitect? Şi cum să-i spui lui cutare și lui cutăriță Atotputernicul, cînd în Biserica în care slujeşti 
Atotputernic e numai Dumnezeu? Şi ce-ai tu, popă ortodox, cu unii care înfulecă şi împart hartane în Postul 
Mare? Nici eu nu-s prea postitor, dar la un popă nu se cade... Sau tragi tu nădejde să afli în Loja de Perfecţie, 
cu fratele Greven de-a dreapta şi cu fratele Roman de-a stînga, desăvirşirea Tatălui Ceresc? Templul lor poate 
că nu-i chiar capiştea păgînă, „troița” din curte poate că nu-i chiar crucea luată în deşert, dar şorțulețul sigur 
nu este patrafir, nici Marile Mistere nu sînt Sfintele Taine... Dar poate că nu „Spiritualitate” cauţi tu în Loji. ci 
altceva... Puterile și măririle lumii acesteia? Ei zic că nu ți le pot da... Dar poate că mint şi ei cu graţie, așa cum 
te-au învăţat și pe tine să minţi... i 

Am fost în str. Gramont nr. 3 și mărturisesc că masonii (sau măcar unii dintre ei) sînt în realitate mult 
mai agreabili decît cei din cărţi. Dar, creştineşte vorbind, mi se pare ca în proverbul acela englezesc: nici un 
cimitir nu este atît de frumos încît să te vrei îngropat în el, $. 
Răzvan CODRESCU 


+ Marcînd 5 ani de la constituirea Marii Loji Naţionale a României (2002-2007, sau 6002-6007, după calendarul 


"masonic). „Medalia este un simbol masonic care are inscripţionate: numele Marii Loji Naţionale a României, data 


constituirii — 13-14 aprilie 6002, compasul şi echerul, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, în întregime fiind suflată cu 
aur” (din descrierea oficială emiţătorilor). 

* În punga mea am găsit numărul 1/2008. E frumos, luxos chiar, dar plin de greşeli (se vede încă o dată că scrisul nu= 
i partea tare a masonilor noştri „antici şi acceptaţi”), Râsfoiesc. „Personalitate de referință a francmasonerici 
naţionale”, Al. |, Cuza este prezentat ca „Făuritorul României Moderne”. Autorul articolului este... Radu Theodoru, 
Dacă-i unul şi acelaşi cu marele antisemit, atunci încurcate sînt căile (nu numai ale Domnului). Dr, Viorel Dânacu 
semnează o notă comemorativă la 50 de ani de la „trecerea în neființă” a lui Constantin Brâncuşi, Se vede că 
sculptorul nu va fi fost frate, căci atunci probabil câ n-ar fi trecut „în neființă”, ci în „Orientul Etern”. La pagina 9 
dau de articolul pe care l-am criticat malan, citindu-l pe internet: „Constanțin Brâncoveanu, primul mason român”, 
Un alt franţuz, Jean-Claude Bousquet, Președinte al „Confederaţiei Marilor Loji Unite ale Europei”, prezintă mai 
pe larg „Spiritualitatea masonică” (,„... francmasoneria Ritului Scoţian Antic şi Accepta! a adoptat deviza ORDO 
AB CHAO. Astfel se explică prezenţa atitor simboluri cosmice în templele noastre”). Adrian Mac Liman, Mare 
Maestru al Marii Loji Confederate a Spaniei, extinde discuţia asupra riturilor masonice, chemind la Agapa Fraternă 
(„continuare a lucrării şi parte integrantă a ei”), Un Philippe Doucet tratează mai liric despre „Simbolismul 
Marelui Arhitect al Universului”, încheind astfel: „Nu mai sint singur, retras de lume. MARELE ARHITECT AL 
UNIVERSULUI mi-a redat tinereţea şi dorința În puritatea Sa. Această dorinţă era mascată de pasiunile mele şi se 
transformase în raport de forţe şi putere, El m-a eliberat în carnea și spiritul meu”, Pe penultima pagină, drd Liviu 
Andreescu îi face un elogiu deșânțat lui Miron Cristea, numit „Patriarhul Neamului” (dar desigur nu pentru că a 


' fost Patriarh al Bisericii strămoşeşti, ci pentru câ a fost (rate venerabil „în noua arhitectură a iubirii, ... în Marele 


Arhitect”). Portretul este complet fals şi asupra cazului îmi propun să revin cu o altă ocazie (deocamdată 
menţionind numai paradoxul că tocmai sub patriarhatul său SI. Sinod a condamnat francmasoneria, în | | martie 
1937, pe baza raportului întocmit de Mitropolitul Nicolae Bălan). 





PUNCTE CARDINALE 





iai BALACA GIN 
SUIE AUR a 
sr (IRI 














“PUNCTE CARDINALE Aprilie 2008 Nr:4/208 PAG!5 





„ Anulirecăţ, lu E dilurăPupcte Cardinălg a apărutmiculyolum 
- pi Piseridaj Sinaboga, Loja. Ispitirea din Curantania, Drumul 


Damascului, Disalătia inasonică, semnat de Mihail Caay rul. Iitrucăt 


| tirajul este aproape epuizat, iar mulți cititori interesaţi nu și-au putut-o 
procura sa ALAre, Ne-am hgtărăt Ca incepând din Aces număr să 
publicăm in serial p: Ali (fă introductive și partea a treia a cărții (cea 


referitoare la frunecmasonerie în raport eu religiile biblice), răspunzând 


a | ma i'multăr sulicitări în acest sens care ne-au pan enit la Redacţie. Am 
LO A ( | % L | renuntăt aici li mire „le subsol, dăr vom publica la sfârșitul serialului 
i lista surselor bib ogor alice, 


ul , 2Wb un 9 i i + i ivite ; 
D IO ) D 5% V e i 2 why Av! i Ti ot, 
Lămurire editorială A Fă „de sape E e! Aer ae peă 
AU E 71 rm Ni | y manu i Ăşa'eum reiese din statutele francmasonilor. sub cupola lor.vin atât credincioşi, 
| DR ju „cât şi atei, Am decis. deci, să analizăm și statutele. lor, cu intenţia de-a feri de o tristă 
14 Radiografie comparativă a temeiurilor tradiționale şi a stării actuale a celor două sminteală pe acei oameni de bună-credinţă care vor să ofere un ajutor social semenilor. 
mari religii biblice. cartea, de faţă arată cu precădere cum amândouă deopotrivă, dincolo de Literatura anti-ortodoxă, anti-iudaică. anti-atee și anti-masonică nu a reprezentat 


tensiunile istorice existente între ele, sunt agresate de spiritul dizolvant al (franc)masoneriei, pentru noi o bază de referință şi nu am luat-o în considerare decât în mod tangenţial. Ne-am 
aproape generalizat astăzi ca paradigmă ideologică dominantă a modernităţii crepusculare. bazat în primul rând pe ceea ce spun cei analizaţi gri ei ia [- A ti 


| Adresată unui public larg. cartea sintetizează Jămuritor şi nepretenţios-o vastă | - CANI) m 
informaţie (ale cărei principale repere se regăsesc în Anexa bibliografică), [1] m m i NU SPID_ NDANDĂI N ÎNIIC 
„Titlul (dublat de un subtitlu întreit metaforic) nu pune nicidecum pe picior de egalitate ; ff Do hai LOJĂ E R EZI EA NEOPAGANISM 
Loja cu Biserica sau Sinagoga. ci indică prin juxtapunere cuprinderea problemelor abordate. .. E N NIL 2 ti pă Aa | 
Structura cărții este ea însăși ternară: prima parte este o introducere catehetică în doctrina... iu!) TÂDEY ALU CA Sms [21 | 
istoria şi viaţa Bisericii; a doua parte prezintă statutul tradiţional și pe cel actual'al Sinagogii Francmasoneria vorbeşte mereu de Hiram — arhitectul Templului lui Solomon. 


(sublinindu-se atît deosebirile. cît şi asemănările faţă de Biserică); partea a treia deconspiră "Nicăieri în Vechiul Testament nu se găseşte această menţiune. Se vorbeşte de regele Hiram 
pretenţiile nelegitime ale sincretismului, masonic deca se substitui religiilor tradiţionale,» al Tirului (cf. ////Regi 5. 1).care nu este constructor, ci rege, şi nu putea fi'un simplu supus 
relativizându-le și dizolvându-le temeiurile. - 5! sii si urs | > “allui Solomon. Se mai aminteşte de un'Hiram din Tyr (cf. 7/7 Regi'7.13-50). care însă nu este 

») Autorul arată; punctual şi deslușit multiplele incomparibilirăi dintre religiile biblice nici el arhitect. ci turnător de metale (versetul 14: Acesta era fiul unei văduve din Nefiali 
Şi pseudo-spiritualitatea de tip masonic. cu un accent aparte pe dimensiunea caritarivă (întrucât ” Tată! lui, un tirian, era arămaăr. eră şi Hiram plin de pricepere, cu meșteșug şi cu Ştiinţa de 
francmasoneria Că să se pal nm de regulă prin pretinsul ei statut formal dei „Organizaţie a face orice lichu din ara-mă.). De ăsemenea, în Sf. Scriptură se vorbeşte de un Adonhiram. 


filantropică”). ji 32 5b isjiirartia „us “fiul lui Abda (cf.1// Regi 4. 6), numai că nici atesta niu era arhitect, ci strângător de biruri. În 
43 iesi este, înainte de toate, urmare a lui Hristos (imitatio Christi). Asemenea ' rest, nicăieri nu este Vorba de un Hiram. arhitect al opiu lui Solomon. 

Mântuitorului în pustia Carantaniei, creștinul este permanent ispitit de forțele răului, pe'care “1 6 ot 1 1 i 

este chemat să le identifice și să le biruie (Vade'retro): Iudaismul (mozaismul) este văzut în Ambiguitatea funadiiientâlă şi din tisa francmasoneriei 

condiția paulinică de pe driwiul Damascului, de dinaintea convertirii prin dumnezeiască =. 

strâluminare. Francmasoheria, în pofida retoricii ei constructive”, hu este, în ultimă analiză, Cuvântul „mason” nu înseamnă altceva decât zidar, Franc-masoneria nu era iniţial 


decât un permanent futror dizolvant. de care creştinul şi evreul au d se păzi deopotrivă, dacă "decât Mediu zidarilor liberi, care îşi păstra cu sfințenie secretele meseriei şi avea grijă să- 
nu vor să-și trădeze esenţial credința, relația mistică şi morală cu Dumnezeu şi cu senienii.  î inițieze în ele! 'pe cei i profani, Ci vechi au acordat întotdeauna o atenţie cu totul specială 
25 Pentru a se lămuri încă şi mai bine poziţia creştin-ortodosă faţă de maievrele și “meseriei de zidar. deoarece ei i se datorau atât construcțiile sacre (temple, catedrale, biserici). 
provocările de tip masonic, volumul include şi o “Anexă documentară cu hotărârea de ” 'cât'şi'cele laice somptuoase. care făceau eloria stăpânitorilor de odinioară, De câtă atenţie 
condamnare Oficială a franemasoneriei luată Sf. Sinod'al'B'O.R. la data de |! martie 1937 (Şi se bucurâu maeştrii zidari din vechime reiese şi din balada românească a Meşterului Manole, 
rămasă încă în Vigoare), pe baza raportului întocmit de Mitropolitul Nicolae palat (1 die "unde voievodul însuşi tratează cu zidarul arhitect şi inspectează cu grijă ctitoria. Acesta este 
1955), eri ti april >16 , | "cadrul pe care s-a Pliat francmasoneria modernă, „speculativă”. Spre deosebire de breasla 
Am decis publicarea cărţii cu încredințarea că fiecare cititor atent şi onest = fie el “TAdarilot liberi, francmasoneria speculativă nu are nimic de a face cu zidăria, folosindu-se 
creştin, evreu sau chiar mason conjunctural — se'va alege din ea cu o corectă orientate de numele breslei în mod parazitat, în schs metaforic. 
argumentativă şi cu prilejul de a medita i în mai bună cunoştinţă de cauză asupra lumii în care Cu toate că recurge la numeroase gesturi rituale, constituindu-şi de-a lungul timpului 
trăim Și asupra propriului său „pariu "existențial, Căci numâi de aici poate începe adevărața, un cult foarte bogat în obiecte ŞI acte cu caracter simbolic, francmasoneria, cel puțin în 
libertate, care înseamnă lămurire Şi asumare responsabilă a așezării noastre între Veac și discursul propriu gradelor inferioare (ucenic, calfă. maestru), nu se vrea a fi 0 religie, fapi 
veșnicie. MIAM gri i bile subliniat de fiecare dată cu obsținaţie, Cu precădere, Marele Orient al Franţei a căutat cu 
grijă să înlăture orice suspiciune în acest sens, iar aceasta nu pentru a nu deranja cumva 
„Biserica, ci, „dimpotrivă, mai curând la presiunea membrilor francezi ai primelor grade 
| „impregnați de spiritul ateist propriu iluminismului (perioada de maxim succes al 
Acest studiu apare “după O îndelungă reflecţie asupra fenomenului religios ŞI social “francmasoneriei), membri care au manifestat permanent o anumită suspiciune faţă de aspectul 
din vremea noastră, și mai cu seamă asupra aspectului caritativ al vieţii religioase. religios al ritualurilor francmasone, În acest sens, Marele Orient al Franţei va merge până 
Timpul prezent ese un timp al sincretismelor, adică al confuziilor tragice şi sa încât, „În 1877 va respinge, obligativi itatea de a crede i în Dumnezeu şi în „Marele 
periculoase: astăzi tot mai mulți filozofi, păimiţi şi îmbătaţi d e falsul înger de lumină, încearcă Arhitect al Universului” 
să ne conVingă că toate căile sunt valabile; or, Ha A postolici ne avertizau în zorii Cu toate acestea, în cadrul ritualului scoţian al celui de-al 33- lea g grad (ultimul şi cel 
creştinismului: „Există două di a vieții și a morții” + N, mai important al francmasoneriei — șuyeran mare inspector general) se vorbeşte de instaurarea 
Necazurile, bolile, nemulțumirile şi șingurăla-lea există în lume, Prin ele diferite unei religii masonice ca ultim țel al ei, după ce, în prealabil, se va fi petrecut distrugerea 
sisteme religioase ȘI ideologice se apro ie de sufletul omului. | Bisericii catolice ca paradigmă a tiraniei. intoleranței şi fanatismului. De asemenea, în 
Studiul de faţă vrea să fie o contribuţie modestă la „limpezirea, stării de fapt: în ritualul celui de-al 32-lea grad, al principelui sublim al secretarului regal, grad răspândit cu 
numele cui, cun), unde, pe cine ajută reprezentanții unei religii sau, dimpotrivă, cei lipsiţi deo precădere în țările anglo-saxone (Marea Britanie, SUA, Canada), era vorba (cel puţin până 
religie, fici fh fn tau în anii 40) de o nouă cruciadă, ultima, care să elibereze Ierusalimul şi în urma căreia 
Precizăm că analiză, ŞI cameniarie noastre se bazează exclusiv. pe învățătura ȘI masonii şă reconstruiașcă Templul solomonic, La fel, cel de-al 30-lea, grad, cel de cavaler 
statutul fii iecărei instituții (apartenențe) şi nu, pe lucrarea lor concretă, E un studiu comparațiv “kadosh (4adoş, „sacru”, în ebraică), este înțeles ca fiind combatant impotriva guvernanţilor 
al conceptelor, O analiză pe verțicala jstoriei şi a actelor morale și sociale (adică o perspectivă . şi preoților (fapt. simbolizat prin câlcarea în picioare, în cadrul ritualului, a tiarei papale). 
aplicativă) merită a fi făcută la alte dimensiuni, de cercețători competenţi în domeniu, [,.] Oswald Wirth, unul din principalii teoreticieni franemasoni, vorbeşte în acest sens deschis 
Studiul îşi propune o prezentare a țrăsăturilo esenţiale care caracterizează identitațea. de caracterul subversiv, anti-eclezial al francmasoneriei. 
creştină, iudaică și masonică, i 1 i dă a îi Cu alte cuvinte fiecare mason poale avea religia lui, sau să nu aibă nici o religie. 
A Evlavia creștinilor "pentru, Dumnezeul cel i în Treime și EV lavia iudeilor Dale ut Ritualie, găseşti de toate la masoni: elemente de kabbala, săbii, cap de mort; 
Dumnezeul unic este un motiv suficient de puternic pentru a nu comite o impietate şi a nu pune, ; şorțuri, tichii, figuri geometrice, mistrie, compas. Ceea ce contează la ei cu adevărat este 
alături două învățături sfinte cu învățătura distrugătoare de dogme a masonilor, Totuși, am. conştiinţa faptului că masonul este mason prin jurământ. devotament şi ascultare — iar nu 
inclus în aceşt studiu și analiza asociaţiei numite Francmasonerie, deoarece există tendința. dumnezeul lui, cu care s-a dus acolo sau pe care l-a părăsit. Dacă porunca superiorului este 
să fie folosite sintagme de tipul..mason creştin” sau „mason evreu”, sau — încă şi mai gray — „contrară dumnezeului țâu, tu ca mason, trebuie să asculți de şeful-mason. nu de dumnezeul 
să se creadă că lucrând împreună oamenii de diferite religii, sub umbrela . „Marelui Arhitect”, tău n ui tu 
francmașonerja ar fi ceva superior oricărei religii, S-ar putea crea falsa impresie că dacă eşti i Bu (Va urma) 


francmason nu mai contează ce ești în rest. / | | | i LOU | Mihail GAVRIL 


(7) i f [] j j | 4 UY, UI 


iat inu Cuvânt înainte 


| > 
Hi iN] ji 


Ş 















PAG. 6 Nr. 4/208 Aprilie 2008 


Eroi uitaţi ai rezistenţei 
armate anticomuniste 
din munţii Bucovinei 


Cercetări efectuate imediat după căderea regimului comunist, care au beneficiat de mărturii  cătuşe pe mâini, să mă duc forţ 
9 ? Lj * - * a * Li . . [3 .. . ] 4 i | 
directe ale ultimilor supraviețuitori, cât şi de descoperirea de însemnări şi memorii ale unora dintre cei n-am putut să-l trădez. Aista-i adevărul!. 





Motto: “Bucovină, Bucovină, 
Cruce ruptă-n două, 
Peste trupul tău se-nclină 
Răstignire nouă...” 

(Dragoș Vitencu) 


dispăruţi, pe de o parte, precum şi de accesul la Arhivele Securităţii, pe de alta, au permis publicarea 
unor studii şi reportaje, datorate unor istorici sau jurnalişti, ca Adrian Brişcă, Lucia Hossu-Longin, 
Constantin Dinu Vasiliu, Alexandru Băncescu, Alexandru Zotta şi alții. Aceste cercetări au dus la 
dezvăluirea motivaţiei şi eroismului partizanilor bucovineni, dar şi a trăirii umane de către aceştia a 
încercărilor prin care au trecut împreună cu apropiații lor. 

Rândurile de faţă înmănunchează o parte din aceste informaţii, pugini din tragediile asumate 
în mod conştient şi eroic de către luptători pentru apărarea pământului care le-a dat viaţă şi pe care l-au 
moştenit datorită jertfei apărătorilor lui din ciursul istoriei noastre zbuciumate. 


Munţii Bucovinei, prima zonă de rezistență 
anticomunistă 


1944. Marele Stat Major Român, văzând 
apropierea de Nistru a invadatorilor sovietici, a pus la 
punct un plan de rezistență armată în zona munților 
Bucovinei. Constantin Dinu Vasiliu, ofiţer de' Stat 
Major în acea vreme şi devenit apoi luptător în 
rezistenţă, subliniază eficienţa deosebită a batalionului 
“Bucovina”, care se bucura de o mare simpatie printre 
localnici, atât români, cât şi ucrainieni antisovietici, 
mulți dintre ei alăturându-se, ca voluntari, celor trei 
companii care acționau în zonele Vatra Dornei, Fundu 
Moldovei şi Putna, sub comanda ofiţerilor români — 
unii activi, dar majoritatea rezervişti provenind mai 
ales dintre profesori şi învăţători, dar şi dintre țărani 
lăsati la vatră, oameni mai în vârtstă, care îşi făcuşeră 
datoria de ostaşi şi nu mai aveau, deci, obligaţii 
militare, . hăt stie Talie aia t. 
Centrul de rezistență armată anticomunistă 
din munţii Bucovinei şi-a inceput activitatea de luptă 
în martie 1944, activitate care a durat timp de 15 ani, 
adică până în 1959, când a fost lichidat de către trupele 
Securităţii ultimul combatant. 


1, CONSTANTIN CENUȘĂ (1911-1964). 


Constantin Cenuşă s-a născut în com. Putna, 
dintr-o familie săracă, de muncitori forestieri, 
profesiune pe care a practicat-o şi el. A luptat pe frontul 
de răsărit, de unde s-a întors grav rânit. In martie 
1944, când trupele sovietice intră în Bucovina, se 
refugiază într-o văgăună din munţi, între cele două 
linii ale frontului, cea sovietică şi cea româno-germană, 
împreună cu un grup de putneni, care aveau încredere 
în el și pentru că era un perfect cunoscător al pădurilor 
din zonă, | 

Soţia sa, Maria Cenuşă, notează în jurnalul său: 
“Veneau ruşii ca greul pământului, Era în 1944... Am 
făcut colibe în creierul munţilor. Într-o zi vine un 
pădurar, prieten cu soţul, şi-i spune: «Cată şi te ascunde 
în gaură de şarpe! Ferească Dumnezeu cum te caută 
ruşii! Trecem peste altă creastă, ajungem între nişte 
stânci grozav de mari, ne aşezăm jos să facem foc, 
fripem niște carne de cerb, o mâncim goală şi nu 
mai fac nici un pic de foc, de frică să nu ne păsească 
ruşii [...]. După 8 zile mă duc la alţii şi-i întreb ce se 
mai aude nou? Îmi spun toți că partea noastră de sat 
a ars toată, l-au dat rușii foc. Vai de mine! Ne-au ars 
casa cu toate mândreţile întrânsa!”, 

Din Memoriile lui Cozma Pădurean, prieten şi 
camarad de luptă: “În luna mai 1950, într-o seară, |- 
am cunoscut pe Constantin Cenușă, în valea pârâului 
Ascunsu. Era un bărbat înalt, voinic, frumos, cu ochii 
albaştri, cu barba blondă, îmbrăcat cu un veston kaki, 
cu căciulă de tip sovietic pe cap, purtând arma în 
bandulieră şi ținând mâna pe un automat Beretta”. 

Acţiunea lui Constantin Cenuşă a început cu 
un grup mobil de 120 oameni, cu care a ținut pe loc 
un regiment sovietic, în iunie 1944, timp de 24 de 
ore, până când i-au sosit întăriri. Ocupând poziţii 


dominante, a făcut ravagii printre ruşii care încercau 
să se infiltreze, fără a avea nici o pierdere, nici măcar 
un rănit. A fost decorat de germani cu Crucea de Fier, 
iar de români cu Virtutea Militară. Într-o incursiune în 
spatele liniilor sovietice din sectorul Suceviţa- 
Voivodeasa (iulie 1944), Cenuşă, personal, a capturat 
un maior sovietic, care, predat la comandamentul din 
Câmpulung, a furnizat informaţii prețioase. Pentru 
această faptă Cenuşă a fost decorat cu Vulturul german 
şi-a primit o scrisoare de felicitări de la generalul 
comandant al corpului 17 de armată german. 
Colaborarea cu armata germană a durat până în 
septembrie 1944. 

În ce priveşte motivaţia luptei partizanilor 
bucovineni, aceştia nu erau atât de naivi ca să creadă 
că i-ar putea alunga pe invadatori. Rolul pe care şi-l 
asumau era de a apăra populaţia în cazul unei retrageri 
a inamicului şi de a-l slăbi în vederea eliberării țării de 
către occidentali. Un episod menţionat în sentința 
grupului Cenuşă este semnificativ: “Inculpaţii i-au 


întrebat pe pădurari dacă sunt comunişti şi unde le . 


sunt, carnetele roşii... Negăsind carnetele, i-au pus să 
strige de trei ori cu glas tare: «Jos republica!» şi «Să 
trăiască partizanii până vin americanii!» Dar, în curând, 
urmau să-şi dea seama că chiar slabele ajutoare în 
armament, provizii şi medicamente, parașutate, erau 
adesea capcane ale NKVD-ului şi Securităţii. Maria 
Cenuşă, 1945: «Eram foarte credincioşi. Amândoi ne 
rugam tot timpul la Sf. Anton de la Padova să ne scape 
din mâinile NKVD-ului”, 

După 1944 în grupul lui Cenuşă au luptat numai 
români, Grupul a rezistat 8 ierni la hărţuirea continuă a 
Securităţii, care strângea mereu cercul. Lupta devenea 
tot mai inegală. Rudele luptătorilor erau arestate, 
anchetate, torturate. Maria Cenuşă este arestată şi 
trecută printr-o suită de anchete brutale, schingiuiri şi 
umilințe, fiind bătută, spânzurată de mâini, supusă la 
şocuri electrice, spre a spune unde e ascuns soțul ei. 
Gravidă în luna a 4-a la arestare, naşte în închisoare 
un copil, Iliodor, care o va însoţi în beciurile Securităţii, 
în cele 8 arestări. “Eu sunt gravidă în luna a patra şi nu 
mai pot rezista la fugă. Mă duc la sora mea în sat, 
ajung dimineaţa şi la ora 10 sunt arestată. Ei mă duc la 
Rădăuți, Acolo-i venită «echipa fulger», care mă ia la 
întrebări: - Unde-i soțul? Dar eu foarte hotărâtă: că 
dacă mor şi tot nu spun. Zic: Nu ştiu. Încep şi mă bat 
de mă usucă, și eu tot aşa spun tot timpul, că numa nu 
ştiu. După ce-au văzut că după atâta bătaie numa nu 
știu, m-au băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau 20 de 
bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii. Toată ziua mă 
(ineau sub pază într-un veceu, lar noaptea între bărbați, 
tot în picioare, Nimeni nu se culcă! De 3-4 ori pe noapte 
mă duceau la anchetă, să spun de soţ. Eu numa nu 
şliu, nu ştiu! Până în 7 luni m-au tot bătut. După 7 luni 
de sarcină nu m-au mai bătut, dar își băteau joc, tare, 
Mă puneau să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt 


ca cocoşul, să zbier ca oaia, să orăcâăi ca broasca, să” 


nechez ca caii, dar nici n-au scos nimic din gura mea 
contra soţului, pe care l-am iubit atât de mult... Într-o 
zi mă aduce şi mă întreabă: - Eşti bogată? Zic: - Da, 
sunt bogată în sărăcie. Zice: - Da de ce-ai lăsat soţu să 


PUNCTE CARDINALE 





Domnule, la mine nu cântă 


lupte contra noastră? Zic: - j 
Da tu ştii ce-a făcut el? 


găina, cântă cocoşu! Zice: - 
Zic: - Nu ştiu. Zice: - Aici îţi vor rămâne oasele. Dacă 
spuneai, rămâneai acasă între copii tăi, dar aşa ai să 
putrezeşti în celulă. Incă noi suntem prea buni. Şi le- 
am spus dumnealor; - Eu, când m-am cununat cu 
acest om, nu mi-a pus nimeni ochelari de pânză, să 
nu-l văd. Cât l-am văzut cu ochii, fără ochelari, mi-o 
fost tare drag şi nu mi-a pus nimeni nici lanţuri, nici 
at la cununie, aşa că 
„„ Pe ziua de 


2 August încep durerile serioase de naştere, dar nu 
spun nimic. Dar eu'tot între bărbaţi! Dar dureri de 
moarte! Toţi strigă să mă ia să mă ducă la spital. Vine 
ofiţerul de servici şi mă duce pe jos, până la spital. 
Eu tare m-am ţinut sănu mă vaiet, dar până la spital 
am zis: ău-ău-ău-ău-ău. Abia pe ziua de 5 august nasc, 
tare, tare greu. Mi-a dat biata moaşă ce a putut din 
spital. Dar copilul, bun şi sănătos şi frumos tare. Mă 
duce înapoi, dar mă bagă tot între bărbaţi. Dar nu 
aveam unde să-l scald. Dimineaţa, când ne scotea la 
program, îmi da voie“să spăl cârpe pentru copil la 
cişmea cu apă rece. Da copilu, dumnezeiesc de bun. 
Când veneam de la program,-puneam o cârpă de-a 
lui udă în sân şi o încălzeam pe subțiori şi-l ştergeam 
pe bietu şi bunu copil peste tot, şi era bine şi creştea 
ca din apă”. Cozma Pătrăucean: “În timpul 
numeroaselor deplasări prin pădure făcute cu Cenuşă, 
am văzut deseori pe soţia lui, Maria, pe care miliția o 
purta împreună cu copilul, ca să-i înmoaie înima, să- 
i fie jale de ei, flămânzi, desculți şi dezbrăcaţi. Mult 
au mai suferit! Ce trebuie să fi fost în inima lui Cenuşă, 
numai el ştia! Îi vedea de la distanță, dar nu se arăta, 
pentru că agenţii Securităţii erau la pândă”. 

Sătenii, ameninţaţi de Securitate, nu-i ajută. Nu- 
i primesc nici la fântână. Zeci de ţărani sunt arestați. 
Teroarea este cumplită. lon Cenuşă, un nepot de 16 
ani, este purtat prin păduri şi pus să-şi strige unchiul. 
Este bătut în cap, motiv pentru care pierde un ochi, 
Spânzurat de mâini, rămâne pentru toată viaţa cu braţul 
drept scos din umăr şi bolnav de inimă. 

In luna august 1951, Constantin Cenuşă şi 
Cozma Pătrăucean decid să se predea, cu condiţia ca 
rudele lor până la gradul II să nu fie acuzate sau 
persecutate. Securitatea a promis, dar nu şi-a 
respectat promisiunea. Soţiile lor au fost din nou 
arestate şi condamnate la câte 15 ani muncă silnică. 
Paraschiva Pătrăucean a primit condamnarea după o 
anchetă în timpul căreia a fost bătută cu o vergea de 
fier care i-a deformat şira spinării, rămânând infirmă 
pe viață. Constantin Cenuşă şi Cozma Pătrăucean au 
fost duşi la Bucureşti şi daţi pe mâna experţilor NKYD- 
ului, care i-au supus la torturi greu de imaginat, apoi 
au fost judecaţi. Cenuşă a fost condamnat la moarte, 
pedeapsă comutată apoi la 25 de ani muncă silnică. 
Pătrăuceanu a primit 25 de ani muncă silnică, a trecut 


„pe la Gherla şi Canal, a fost eliberat în 1964 şi a murit 


de cancer în 1992, 

aie Constantin Cenuşă a trecut prin aproape toate 
închisorile comuniste. Eliberat în ianuarie 1964, o 
dată cu ultimii deţinuţi politici, în 7 februarie este 
găsit spânzurat în şura sa, fără să lase nici o scrisoare. 
Adrian Brişcă citează declaraţia unui prieten al lui 
Cenuşă, din Valea Putnei: “L-am vizitat pe Cenuşă la 
câteva zile după ce a fost eliberat şi i-am propus să 
mergem să vânăm ceva, pentru a se reface cu carne 
de vânat, Mi-a răspuns să mai aştept vreo săptămână, 
să se mai întărească, fiind prea slăbit. Revenind după 
câteva zile, am văzut în fața casei o maşină, iar în 
casă erau trei tineri, civili, stând în picioare, în timp 
ce prietenul meu stă la masă şi scria ceva. Crezând 
că este anchetat de securiști, m-am speriat şi am fugit 
iara doua zi am auzit că Cenuşă a fost găsit Spânzurat. 
in şură”, ŞI istoricul continuă, citând alte cazuri la fel 
de suspecte: “Constantin Mirăuţă a fost împuşcat prin 
geam, la scurță vreme după ce a fost eliberat: asupra 
lui Gavril Vatamaniuc au fost făcute 4 încercări de 
asasinare; elevii Mihai Nedelcu din Bucureşti şi Nicolae 


Săvuică din Frăţeşti au fost păsiți snâ i 
găsiți spânzu 
timp după eliberare...” f ala ar, 


Culegere de 
Erast CĂLINESCU 





Radu Gyr este „poetul închisorilor prin excelenţă”, 
unul dintre cei mai valoroşi poeţi români. redescoperit de 
publicul mai larg după 1989, prin destinul său poetic dramatic. 
Pe numele său adevărat Radu Demetrescu, el s-a născut la 2 
martie 1905 la Câmpulung Muscel, ca fiu al actorului Ştefan 
(Coco) Demetrescu, a cărui amintire o evocă riguros, dar şi 
cald în Calendarul meu. Prietenii. momente şi atitudini literare. 
Poetul a debutat în anul 1924, cu volumul intitulat Linişti de 
schituri. A fost comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. 
conferențiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. 
Este autorul multor celebre versuri din epocă: Sfânta tinereţe 
legionară, Imnul Moţa-Marin, Imnul Muncitorilor. Merită 
amintit faptul că a fost laureat al mai multor premii ale Societăţii 
Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. iar în 1940. pe 
timpul guvernării legionare, a fost director general al teatrelor. 
După detenţia de sub regimul lui Carol II, este închis şi de 
Antonescu, apoi este eliberat şi trimis spre „reabilitare“ în 
batalioanele de la Sărata. În 1945. regimul comunist îl 
încadrează în „lotul ziariştilor“ şi îl condamnă la 12 ani. Revine 
acasă în 1956, dar cunoaşte mai multe condamnări, suportând 
nigorile închisorilor din Vaslui, Miercurea Ciuc, Jilava, Aiud 
ete. Ultima condaninare a avut ca motiv de acuzare celebrul 
poem, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, loane!, poetul fiind 
condamnat chiar la moarte, dar după un an comutându-i-se 
pedeapsa în muncă silnică pe viață. În 1963 a fost grațiat, ca 
şi alți oameni de cultură ai vremii. Ş 

„Poezia închisorilor ridică lirismul lui Gyr la o înălțime 
spirituală şi artistică absolut memorabilă. E o faţă inedită, aşa 
cum pentru Voiculescu e cea a sonetelor, în traducere 
imaginară. din Shakespeare. O combustie lirică intensă, o 
transfigurare a omului şi o acumulare sentențioasă, unde 
propria existență se află în câteva situaţii-limită, o recomandă 
ca pe un versant necunoscul, întregitor, dureros şi inegalal al 
poeziei române” [1]. Astfel, putem vorbi despre capodopere 
ale genului, pentru că „universul concentraționar, carcera, în 
speţă, spațiu de suferință, dar şi de visare, sunt descrise, în 
simbolismul lor, de către Radu Gyr, la un nivel neegalat de 


alți autori” [2]. j 
Poemul Ridică-te, Gheorghe; ridică-te, loane! 


„deschide un periplu în memoria dureroasă a unui timp 
pierdut. Trecutul apasă peste prezent, ca un blestem-ce-nu 


poate fi îndepărtat”'(3]. Adresarea directă este vie şi 
emoţionantă. Pentru autor, refrenul are conotații adânci, 


Gheorghe și lon sunt nume frecvent întâlnite în popor. De 
aceea, aceste nume devin simboluri ale luptei pentru libertate: 
Îndeosebi pentru libertatea interioară, pentru descătuşarea 
sufletească, pentru apărarea credinţei și-a valorilor creștine, 
De aceea, poezia începe meditativ, fiind o exprimare poetică 
a ideilor pentru care nu trebuie să se ridice la luptă poporul, 
abia apoi numindu-se scopul superior al luptei: Nu pentru-o 
lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ 
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ Ridică-te, Gheorghe, 
ridică-te, loane!; Strofa următoare are ecouri de ectenie, având 
expresii tipice ale rugăciunii liturgice: Pentru sângele neamului 
(ău curs prin şanţuri,/Pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ 
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, 
Gheorghe, ridică-te, loane!. Astfel, poetul sensibilizează şi 
impresionează cititorul, făcându-l părtaş la cântecul său de 
luptă. Ritmul liturgic al textului se îmbină cu ritmul imnic. In 


mod evident, poemul apare că un imn al chemării la înălțarea 


spirituală a unui popor, la împlinirea unor deziderate de 
veacuri, Motivele sunt christice, apar în acest poem cuvinte și 
expresii profund creştine: neam, piroane, lacrimă, libertate, 
icoane, lanţuri, lumină, toate exprimând un Corpus Christi 
simbolic, un strigăt puternic de libertate, o dorinţă fermă de a 
apăra, precum martirii de odinioară, credința străbună: Și ca 
să-ţi pul tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe 
icoane./ Pe toate ce slobode-ţi ies înâinie,/ Ridică-te, 
Gheorghe, ridică-te, loane!/ Ridică-te, Gheorghe; pe lanţuri, 
pe funii!/ Ridică-le; loane, pe sfinte clolane!/ Sus: pe lumina 
din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te; loane! 

Comparat cu imnul lui Andrei Mureșanu, Un răsunel, 
poemul lui Radu Gyr a fost un strigăt de libertate rostit în 
numele neamului său. Fără îndoială, „poezia lui Radu Gyr 


reia numai îndemnul la lupta pentru libertate într-o retorică 


persuasivă, agitatorică, de o mare simplitate, în care, alături 
de imperativul ridică-te (titlu şi refren al poeziei, dar şi repetat 


| Adrian Popescu, Lancea frântă. Lirica lui Radu Gyr, d. Didactică şi 


Pedagogică, Buc... 1995, p. 75, 

: Jbidem, p. 76. 

' idem, p. 79. | 

y pi pai Poezia religioasă românească. Antologie, Ed. Dacia, Cluj- 


Napoca, 2003, pp. 267-268. 


PUNCTE CARDINALE 


sub formă de anaforă; din 24 de versuri, 8 încep cu acest 
imperativ reluat din titlu), pregnantă este alăturarea antonimică 
(de asemenea repetată) adverb/conjuncţie adversativă [...]. 
Alăturarea antonimică nu/ci atrage după sine o dezvoltare a 
opoziţiei (nu pentru zadarnice bunuri materiale, ci pentru râvnita 
şi neprețuita libertate), prezentată într-o succesiune de 
metafore: văzduhul liber de mâine, pentru sângele neamului 
lău curs prin șanțuri, pentru cântecul tău țintuit în piroane, 
peniru lacrima soarelui tău aprins, ca să aduni chiuind pe 
lăpşane o claie de zări şi-o căciulă de stele” [4]. 

Rostirea poetică a lui Radu Gyr se așază dintru început 
Sub semnul unei lupte interioare pentru ieşirea la lumină şi 
izbăvire. Poetica textelor sale este un Cântec de luptă prin care 
îşi fixează un program coerent, biruit de convingerea lăuntrică 
a omului care are datoria să suporte toate până la sfârşit, 
deoarece adevărata înfrângere nu este o pierdere de ordin 





material, ci spiritual; Nu dor nuci luptele pierdute;/ nici rănile 
din piept nu dor,/ cum dor acele'brăţe Slute/ care să luple nu “ omul se poate mântui prin lubire. dar şi prin suferință.” 
“mai vor//Cât timp în piept inima-ţi cântă! ce-nseamnă-n luptă: "Poezia Basm e o expresie culminantă a suferinței 


un braț răpus?/ Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă/ când te 
ridici c-un steag mai sus?/ Că-nf ânt nu eşti atunci când sângeri,/ 
nici când în lacrimi ochii ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sun 
renunțările la vis. pri LI 

Alte poezii sunt adevărate rugăciuni. expresii culminânte 
ale întâlnirii omului cu Dumnezeu. Această întâlnire nu poate 
avea loc decât într-o stare umană de profundă pocăință şi 
asumare deplină a suferinței nedreptăţilor. Așa este, de pildă. 
poezia Metanie: Doamne, fă din suferință,/ Pod de aur, pod 
înalt, / Fă din lacrimă velinţă/ Ca-nir-un pal adâne şi cald // Din 
lovirile nedrepte/ Faguri facă-se şi vin / Din înfrângeri, scări. 
şi treple,/ Din căderi, urcuş alpin // Din veninul pus în cană/ Fă 
miresme ce nu pier/ Fă din fiecare rană/ o cădelniţă spre cer;/ 
/ ȘI din fiece dezastru! şi crepuscul stins în piept,/ Doamne, fă 
lăstun albastru/ şi fă zâmbel înțelept. A 

Întâlnirea omului cu Domnul! Hristos este şi tema 
capodoperei liricii lui Radu Gyr. Azi-noapte lisus (sau lisus în 


"celulă) este textul care semnifică destinul fiecărui deţinut politic 


de-a fi solidar cu suferința umană a Mântuitorului, ca şi suferința 
Mântuitorului care devine solidară cu a lor. Este arhicunoscut 
faptul că “dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai 
mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al 
osândiţilor a fost Jisus în celulă. [...] Cu vizita aceasta, pe cât 
de tainică, pe atât de reală, începe poezia. Și lisus participă la 
țoată mizeria vieţii deținutului, la toate chinurile lui, se face 
pârtaș la toate suferințele lui, în mod firesc, ca un prieten, ca un 
semen şi totuși ca un Dumnezeu [...] Comuniunea cu 
Dumnezeu în restriște a fost dintotdeauna actul de tărie al 
sufletului românesc prigonit; strivit și răstignit” [5]. 

Domnul Hristos ajunge în celulă, devine un deţinut 
asumându-și soarta celor pedepsiţi pe nedrept, dar, mai mult 
de-atât, simbolizând speranţa și singura lor mângâiere, 
Identificându-se cu deţinuţii, EI vine cu haine vărgațe, trece 
dincolo de zăbrele și cere tăcere celui pe care-l vizitează, 
oferindu-i privilegiul Întâlniri care îi dă puterea să spere, deşi 
finalul poeziei este ambiguu. Prima parte a poeziei este 
construită pe ideea întâlnirii cu Hristos în celulă: Azi-noapre 


* loan lanolide, /nroarcerea la Hristos Document pentru o lume nouă, Ed 


“Chnstiana, Buc „2006, p. 30| 


Aprilie 2008 Nr. 4/208 PAG.7 





lisus mi-a intrat în celulă. / O, ce trist şi ce-nali părea Christ!/ 
Luna venea după EI, în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai 
irist/ Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca 
nişte păduri./ Luna-L bătea cu argint pe veşminte/ argintându- 
/pe mâini vechi spărturi/ Uimit am sărit de sub pătura sură: 
/- De unde vii, Doamne, din ce veac?/ lisus a dus lin un deget 
la gură/ şi mi-a făcul semnca să tac // S-a aşezat lângă mine 
pe rogojină./ - Pune-mi pe răni mâna ta!/ Pe glezne-avea 
urme de cuie şi rugină / parcă purtase lanţuri cândva // Ofiând 
şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea tu libărci/ Luna 
lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui vărgi / 
/ Părea celulă munte, părea căpățână/ şi mişunau păduchi şi 
puzgani./ Am simţit ciim îmi cade capul pe mână/ şi-am 
adormit o mie de ani. 

Partea a doua a poeziei prezintă O simetrie cu primă, 
numai că Hristos nu se mai află prezent fizic în celulă. 
Prezenţa Lui se mai simte doar prin mirosul de trandafiri. 
probabil ca simbol al mirosului de tămiie sau mir. care sunt 
folosite la slujbele bisericeşti. Trezirea din vis este identică 
în acest moment cu revenirea la stărea de fapt, la zeuduitoarea 
conştiinţă a omului care înțelege că a fost privilegiat să vadă 
chipul Celui ce este Lumină. că a fost martorul unei revelații, 
martorul prezenţei vii a Mântuitorului în conștiința celui care 

„aşteaptă izbăvirea: Când m-am deșteptat din afunda genună,/ 
miroseau paiele a trandafiri / Eram în celulă şi era lună,/ 
“numai lisus nu era nicăiri. // Am întins braţele“ nimeni, tăcere / 
Am întrebat zidul: nici unrăspuns!/ Doar razele reci, ascuţite- 
n unghere,/ cu suliță lor m-au străpuns! - Unde eşti, 
Doamne? Am urlat la zăbrele / Din lună venea fum de cățui.. / 
M-am pipăil... şi pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor 
Lui. | 
Asemenca Apostolului Toma, poetul a pnmit dovada 
cuielor şi-a rănilor Lui. pentru a crede definitiv în Mântuitorul 
şi Izbăvitorul său. Conştient de clipa revelaţiei căreia tocmai 
„i-a fost martor, poetul reia imaginea inițială. conferind poeziei 
o compoziţie circulară şi reducând esenţa textului la cele 
două imagini de incipit şi final. Dovada de netăgăduit că Azi- 


noaple lisus mi-a intral în celulă este aceea că pe mâinile 
mele, am găsit urmele cuielor Lui. Această întâlnire 


revelațională simbolizează identificarea totală a suferintei 
umane -cu-Patimile Lui. sensul conotativ lăsând loc ideii că 


detenției. a cumplitei umilinţe. a nedreptății şi a adevăratei 
răstigniri, în plan sufletesc, a omului de cultură. a cărui singură 

"vină era credința în Dumnezeu şi în artă. Deşi titlul poate 
deruta, versurile exprimă o dramă cumplită, o suferință ce 
va fi resimțită înmiit în această viață şi dincolo de ea. Inspirată 
de dorul de fetiţa lui, pe care n-o mai văzuse de atâția ani. 
poetul scrie: Fetița a rămas departe-n poveşti,/ cu mâini de 
icoană curată, iar tatăl ei a murit de atunci nu o dată./ ci de 
sute de ori, de o mie de ori.../ De o mie de ori a fost tras pe 
roată,/ spânzural de.o mie de ori de sfori,/ de o mie de ori pus 
pe cruce,/ de 6 mie de ori perpelit în dogari,/ de o mie de ori, 
de o' mie de ari... Repetarea Obsedantă a numeralului este 
mai deprabă'o subminare a dorinței creatoare de a fi liberă. 
nu încătuşată, de a fi acasă. alături de copilă, nu în carceră, 
de'ă fi spirit liber, nu “pus pe cruce” de-atâtea ori... Sufletul 
cere imposibilul, iar nercalizarea dorinței devine obsesie, 
frustrare a fiinţei, dor... 

Radu Gyr a fost considerat “un Homer al închisorilor 
(Vietor loan Pica), un autor lependar care, deşi văzut de 
puţini în carne și oase, dobândeşte dimensiuni mitice, prin 
opera sa” [6]. Om al suferinţei, Radu Gyr este un poet tragic 
“prin transformarea dramei personale în cântecul tragic al 
unui neam întreg. Tragic e şi omul istoriei pentru că, deşi 
conștient de limitele sale, el forțează limita umană. [...] 
Credinţa nu exclude întrebările şi chiar disperarea, senzaţia 
de abandon. [..] Gyr se salvează însă prin artă. Sau mai 
exact, este, cred, iertat pentru că mult a iubit” [7]. Sau am 
putea încheia cu acel Cântec deplin al lui Radu Gyr: N-ai 
lăuda de n-ai Ştii să blestemi,/ Surâd numai acei care suspină,/ 

zi n-ai lubi de n-ar fi fost să genii,/ De n-ai fi plâns, n-ai 
duce-n ochi lumină./ Şi dacă singur rana nu-ți legai,/ Cu mâna 
ta n-ai unge răni străine. / N-ai jindui după frânturi de rai/ De 
n-ai purta un ciob de iad în tine./ Că nu te-nalţi din praf dacă 
nu cazi/ Cu fruntea jos, în pulberea amară, Și dacă-nvii în 
cântecul de azi/ E că mureai în lacrima de-aseară. 


Maria-Daniela PĂNĂZAN 





A 


* Adnan Popescu, op cir.p.9l 
" Ibidem, pp. 100-101. 











_ Aia Pt IP a Su 


XP iz 


k =] 














PAG. 8 Nr. 4/208 Aprilie 2008 





ETTITITEETEEIEE IT EEEIUIEEII 
ela 

O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi eroismul 
feminin: de la crucea umilă a naşterii de prunci și până la crucea apoteotică a mărturisirii lui 
Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat — discret, dar energic — lupta bărbătească a eroilor sau 
martirilor noştri ştiuți şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă — mamă, soră, soție sau 
fiică — s-a scris atât de puţin, fiind până astăzi insuficient înțeleasă şi preţuită în drama şi în 
măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi 
cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistența la încercări 
şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecând la moarte fiii, soții, fraţii, părinţii, 
petrecându-i rugătoare, cu inima şi cu gândul, şi asumându-şi tăria de a duce mai departe, în 
firescul ei cotidian, viața dăinuitoare peste toate morţile istoriei, 

După veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au 
primit cununa mucenicească deopotrivă nenumărați bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul 
jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, 
îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinței răbdătoare, cel mai adesea mule şi anonime. 
Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esențial în economia vieţii, a fost, veacuri 
de-a rândul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei 
seculare, sfinţit de roadele pântecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sângeroase, 
de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii. ţ 

Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele 
aventuri totalitareale secolului XX — cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după 
triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluțiilor comuniste, al lagărelor şi 
al gulagurilor, al terorismelor de toate culonie, 
al apostaziilor şi smintelilor amplificate 
mediatic şi chiar legiferate la adăpostul 
ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de 
la un capăt la celălalt, de duhul neopăgân, 
împins nu o dată până la adevărate forme de 
satanism individual sau colectiv. Un secol în 
care s-a urmărit parcă programatic — chiar 
dacă nu s-a reuşit pe deplin — ca lumea lui 
Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui 
Antihnst. 

Comunismul a fost culminaţia politică 
şi ideologică a acestui marş dizolvant, 
reiterând — nu în numele altor zeități, ci în 
acela al ateismului radical — marile persecuții 
din zorii erei creştine [1]. Martirajul creştin 
al ţărilor prin care a bântuit „stafia” anunţată 
de evreul Karl Marx a dublat şi chiar a depâşit 
numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena 
deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinței, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase 
ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile 
firești ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncând-o pe „câmpurile de luptă” ale 
Veacului. în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se 
actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rânduri capabilă 
de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptății a fost în multe 
cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a Naşterii răscumpărătoare, 








României i-a fost dat să cunoască, în această privinţă, o experienţă poate unică în toată 
istoria europeană. lar această experienţă se leagă precumpănitor și organic de un alt fenomen 
unic, care a fost cel al legionarismului românesc — nu atât ca front politic, cât ca „şcoală 
spirituală”, în care, după năzuinţa în atâtea ipostaze întruchipată a harismaticului ei întemeietor, 
„dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” (Cărlicica şefului de cuib, ed, 
1940, p, 65). Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă creştină şi 
naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui eroism existenţial fără de 
care nimic nu poate nici să se primenească, nici să dureze. Târziu, în dizgrație și apoi în 
închisoare, un luliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai 
degrabă un educator, un formator şi catalizator de conştiinţe și energii creatoare, decât un 
lider politic în sensul curent al cuvântului); "Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost 
superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba şi salvarea țării, căi politice; el a ales 
o cale superioară, şi anume să realizeze mai întâi caractere, educând un tineret care, pe căi 
de înălțare patriotică, să se dăruiască total, moral și spiritual; să creeze mai întâi o elită 
conducătoare și abia apoi un partid” (apud vol, Din luptele tineretului român: 1919-1939, 
Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, p, 267), 

Nu este locul aici a intra în istoria legionară dintre cele două războaie, pentru a arăta 
cât de mare și de complex a fost aportul femeilor/fetelor în mişcarea lui Codreanu, Se ştie că 
eroismul lor mărturisitor a mers chiar până la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburător 
rămânînd cel al Nicoletei Nicolescu), Dar nu neapărat moartea este măsura eroismului 
asumat. Ba se poate spune că uneori a trăi eroic, asumându-ţi toate consecinţele unui act de 


! „Printre amintirile copilăriei mele — mărturisea nu demult autoarea acestei cârți = şi-a Micul loc 
o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt 
am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici, 
Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile; Atunci, bunicul ne- 
a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat — şi le consider încă — 
testamentul său politic; «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!» 
(citatul acesta, ca şi cele de la notele 4 şi 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viaţă în 
temniţele comuniste”, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neami, la 17 martie 
2007). 


PUNCTE CARDINALE 





PREFAŢĂ LA A DOUA EDIȚIE A CĂRȚII 
" STRIGAT-AM CĂTRE TINE, DOAMNE... + 





Co Brmete D 


e gata să-şi ascultă ghearele 


curaj şi rectitudine, într-o lume care te vânează din toate părțile şi | re 
| mai mare gest de 


pe spinarea ta, este o cruce mai grea decât moartea. Sau, altfel spus, ce a 
curaj eroic nu esto să mori pur şi simplu, ci să trăieşti clipă de clipă sub spectrul morii “n a 
de moarte”, cum ziceau legionarii, Un gest de un curaj „nebun”. cum a fost bunăoară cel din 
8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maică Mihaela de la Vladimireşti). pe atunci 
studentă la ANEF, care pe stadion, în plină manifestaţie festivistă, în prezenţa ese E iu 
Carol II, a pus mâna pe un microfon şi a strigat în auzul tuturor: „Corneliu Zelea odreanu 
este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte! ”, nu este mai prejos, ca dimensiune 
eroică, de moartea ei martirică în închisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai târziu, după ce Irgeuse 
cu fruntea sus prin toate prigoanele generaţiei sale. Când ţi-ai jertfit întreaga viaţă unei Cauze 
care te transcende, şi ai trecut prin toate vămile suferinței, moartea poate fi şi o incununare, 
dar mai degrabă seamână cu o izbăvire... | | 
A trăi neîncovoiat o viață mai cumplită decât moartea — iată marea lecţie a eroismului 
legionar, deprins şi manifestat de elita morală a unei generaţii formate în E rățiile de Cruce 
și în „Cetăţuile” de fete (şi căreia îi aparține, cu cinste, şi autoarea acestei cărți). Deşi poate 
să pară altfel, marea măsură a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelică, a martirilor 
legendari (în frunte cu Moţa, Marin și Codreanu însuşi, sau, pentru că este vorba de femei, cu 
Nicoleta Nicolescu și Elena Bagdad), ci epoca ulterioară, a prigoanelor de o jumătate de 
secol începute sub Antonescu şi continuate sub comunişti, în care floarea acestei generaţii, 
bărbaţi şi femei deopotrivă, a fost târâtă prin lagăre şi închisori, apoi marginalizată şi calomniată 
sistematic, ba chiar persecutată şi în urmaşii ei (care cel mai adesea n-aveau altă „vină 
decât că se născuseră din părinţi „stiomatizaţi”). Ce miracol psihologic şi paideic se ascunde 


în îndepărtata „sfântă tinereţe legionară” a unor octogenari şi nonagenari care continuă să-şi 


mărturisească până la ultima suflare crezul 
sublim care le-a adus atâtea chinuri şi 
nenorociri, într-o istorie a tuturor deziluziilor! 

Sensibilitatea legionară, profund 
creştină în resorturile ei cele mai intime, a 
presimţit din capul locului (adică încă din 
primii ani de după bolşevizarea vecinilor de 
la Răsărit) iminenţa şi amploarea pericolului 
comunist; şi a fost conştientă nu numai de 
dimensiunea istorică a acestui. pericol, dar 
şi de dimensiunea lui mistică (Polşevizarea 
fiind percepută ca o formă de satanizare, 
cum timpul a şi dovedit-o, mai bine decât 
suntem unii dintre noi dispuşi s-o 
recunoaşteam astăzi). Chiar antipoliti- 
cianismul şi antisemitismul conjunctural al 
legionanlor nu sunt, privite mai atent, decât 
consecințe ale anticomunismului lor. întrucât 
oamenii politici de stânga contribuiau la ruinarea ordinii creştine, iar dintre evrei se recrutau 
principalii agitatori şi agenţi comunişti ai vremii. Era deci în logica lucrurilor ca, o dată 
comunizată România, cu tancurile sovietice şi cu complicitatea abjectă a Occidentului, noul 
regim proletar să vadă în Mişcarea Legionară (sau în ce mai rămăsese din ea, după ce 
Antonescu însuşi se străduise, cu sprijin german, s-o scoată din istorie) adversarul său cel mai 
radical şi mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut să se refugieze peste granițe 
au fost urmăriți şi arestaţi cu miile, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai vârstnici. notorii sau 
anonimi, umplând lagărele şi puşcăriile țării „eliberate”, de unde cei mai mulți n-au mai ieşit 
decât la graţierea generală din 1964, unii (cei arestaţi de Antonescu în 1941, după aşa-zisa 
„rebeliune”, şi apoi preluaţi ca atare de capitularzi şi de comunişti) însumând şi 23 de ani de 
închisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, aşa cum atestă toate sursele documentare). 
Tot legionarii — efectivi sau doar simpatizanți — au alcătuit şi grosul rezistenţei armate din 
munţi (lichidate treptat până spre începutul anilor 60), care în spiritul şi litera ei îşi are originea 
tot în vizionarismul eroic şi jertfelnic al lui Codreanu [2]. 

Despre comportamentul impresionant al legionarilor în închisorile comuniste 
mărturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N, Steinhardt. R. Wurmbrand, |. loanid 
etc.); oricâte rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost — şi înainte, şi după 1944 — 
campionii rezistenţei româneşti anticomuniste şi, vorba lui Mircea Eliade, singura mişcare 


politică românească „care lua în serios creştinismul şi Biserica” (Memorii, vol. Il, Editura 
Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27). b 
- 


sa 
i 


' 





Neopăgânismul comunist, în faza lui vindicativă și de instaurare prin teroare, a înființat 
Şi ceva ce nu mai existase înainte; inchisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism 
feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privințe, nu mai 
aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcționat până la 
desființarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni exteme) 
au fost deţinuțe femei de cele mai diverse condiţii şi orlentări, unele având legături — directe 
sau doar de familie — cu „partidele istorice”, altele neavând nici o apartenență politică, dar 
fiind considerate „elemente reacționare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. 
Poate încă şi mai mult decât în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deținut-o însă legionarele 


(i 


2 un. În fața acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în 
munţi, Acolo unde românul a primit luptă cu toate puhoaiele duşmane. [...] Decât să ni se usuce 
trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa 
murind cu toţii în munţi, pentru credința noastră. [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare 
Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi Cita 
urmăriți de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al 
tuturora Va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat ne 
şi cel din urmă” (Pentru legianari, ed. 1936, p. 312). 





amului românesc; 











PUNCTE CARDINALE 


fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute 
doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca 
simple simpatizante. Prigonirea ŞI încarce= 
rarea femeilor este, din păcate, un capitol 
mai puțin cunoscut al fenomenului 
concentraționar comunist, deşi în ultimii 10- 
12 ani s-au adunat tot mai multe mărturii 
documentare sau memorialistice, iar una 
dintre cărțile de mare succes din această 
categorie, Benie soit-tu, prison! / Bine- 
cuvântată fii, închisoare!, de Nicole Val&rv- 
Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, 
soția poetului şi luptătorului anticomunist 
Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă 
transpunere cinematografică (în regia lui 
Nicolae Mărgineanu). Nici celebrul 
documentar „Memorialul durerii”. deşi 
realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), 
n-a tratat suficient problema închisorilor de 
femei, având şi neajunsul de a fi ocolit 
„prudent” implicaţia legionară. În acest A du 
context, reeditarea cărții de faţă este un act pe 
cât de nobil, pe atât de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) 
Oțel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă prețuire. 

Mergând pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriță Ana-Maria 

Mann (1910-2001) [3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din țara cotropită (în 
regia autoarei, Madnd, 1979), Prin poarta cea strâmtă (Editura Gordian, Timişoara. 1993 — 
contribuţia cea mai importantă. recenzată şi de Aspazia Oțel Petrescu) și Povestea neamului 
românesc scrisă de o bunică peniru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), 
doamna Aspazia Oțel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temniţă grea [4|) adaugă. într-un rodnic 
amurg, trecutului său de Juptătoare pentru Cruce, Neam şi Țară un prezent de neistovit patos 
mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de 


LD 3ă e. PN) 7307 Ț: a <a ah 
| A 3 Pi rr 


* Născută Ropală, fiică a unui ofițer român şi a unei evreice creştinate, văduva avocatului şi 
comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937). căzut pe frontul de la Majadahonda, alături 


de lonel Moţa; trecută prin închisorile comuniste, apoi emigrată în Elveţia şi recăsătorită Van 
Saanen 


* „erminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi când părinţii s-au stabilit. datontă refugiului 
în Ardeal, la Șugag. jud. Alba. rar cu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj 
În acei ani, am intra! într-o organizaţie de uneri anticomunişti şi noi. letele, aveam misiunea de 


a strânge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte. 


de a termina anul IV, am fost descoperită şi. atunci. am plecat acasă cu gândul de a intra în 
rezistența din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de 
sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinților şi au 
inceput să tragă după mine. M-am gândit la mama și m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, 
umilitoare, cu patul de la pistol. atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj. care au durat 
un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămâna Patimilor. Mascarada 
«Procesului de la Cluj». care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, 
medici, profesori, urmărea să ne prezinte țării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea 
şi sentințele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li 
s-au adăugat. abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! - n. R. C |” (Aspazia Ojel 
Petrescu, mărturisire preluată din sursa cit; la nota 1) 


eparhiot. 


Aspazia (Pazi) O cl Petrescu 


LA 





Episcopul loan Mihălţan al Oradiei, Bihorului şi Sălajului a păstorit 
între anii 1990-1992, ca arhiereu vicar, şi între anii 1992-2007. ca episcop 


EI a fost şi va rămâne, în conştiinţa discipolilor, profilul teologului şi 





Aprihe 2008 Nr. 4/208 PAG. 9 





eroism feminin românesc din zbuciumata 
istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut 
până acum, în cele aproape două decenii de 
la prăbuşirea globală a comunismului. 
doamna Aspazia Oțel Petrescu a devenit o 
adevărată instituție a memoriei naţionale 
Prezentă activ la toate comemorările cama- 
radelor de suferinţă. evocându-le individual 
sau gencric, în scris sau prin viu grai, 
implicându-se în mai toate inițiativele majore 
de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în 
prigoancle mai vechi sau mai noi, tâlcuind în 
cei mai puri termeni creştini întreaga 
suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, 
domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi 
sensul și măreţia luptei şi jertfei eroice a 
„cruciaților secolului XX”, cu o constanţă şi 
o vigoare comparabile poate numai cu ceea 
ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisiri, 
dintre bărbaţii supraviețuitori ai manilor bătălii 
şi prigoane, regretatul lon Gavrilă Ogoranu 
(1922-2006). 

Volumele de amintiri şi evocări publicate până astăzi de doamna Aspazia Oțel Petrescu 
— Sirigat-am către Tine, Doamne... (Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 
2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului lon Coja [5]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi 
Paraclisul Naşterea Maicii Domnului" de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta 
anticomunistă (Editura Scara, Bucureşti. 2001, cu un capitol IV cuprinzând cea mai completă 
listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării; multe cu moarte martirică) şi Adusu- 
mi-am aminte (Rovimed Publishers. Roman. 2007. cu splendide ilustraţii alb-negru și color, de 
o certă valoare documentară) — se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin 
românesc de extracție legionară, de la premisele anilor 40 şi până la experiențele- limită ale 
închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea. descrise nu doar cu tot 
scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite [6]). ci şi cu ales dar narativ (autoarea. de 
neam răzeşesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi). ceea ce le preface în icoane 
Vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Fie ca 
acestea să fie, măcar în câteva dintre numeroasele cazuri (în frunte cu cela! Maicii Mihaela. 


de la a cărei moarte martirică se împlinesc în această primăvară 45 de ani), icoanele înainte- 
mergătoare ale unor sfinte mucenițe din sinaxarele bisericeşti de mâine! 


Răzvan CODRESCU 





* „Un nume pentru eternitate” (cizez aici incheierea: .... neştiut ar fi rămas şi martiriul 
legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se ițea dintre ele conşuiința excepțională. 
dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Ojel Petrescu. Un nume pentru 
eternitatea noastră românească”) 

"Nici în mormânt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem 
transferată. Puşcăria era sinistră. deţinutele dormeau pe jos, mâncarea era execrabilă. Directorul 
închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice Meac să fii pedepsit, iar 
pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu cram ținute iarna la izolator. atunci ni se 
punca un sistem complicat de cătuşe, care se strângeau pe mână la orice mişcare. Cu asemenea 
câtuşe, m-au vârât în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atât de mulți încât, la inceput, 
cozile lor mi s-au părut snopuri de paie!” (Aspazia Ojel Petrescu: mărturisire preluată din 
sursa cit. la nota |) 


Dr. loan Mihălţan (1926-2008) 















al omului de cultură cu deschidere spre universal. Colaborator apropiat şi 
sfetnic luminat al multor personalităţi culturale, profesori şi ierarhi, îndrumător 
al multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc al atâtor generații de 
preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme academice de specialitate 
din ţară, la înmormântare l-au plâns şi regretat cu toţii. A fost o prohodire a 
unui distins ierarh şi cărturar al Bisericii care m-a impresionat profund datorită 
atmosferei de reculegere, decenței şi sobrietăţii în care s-a desfăşurat. M-aş 
bucura să ştiu că atât contemporanii, cât şi posteritatea îi vor acorda, 
totdeauna, cinstea, recunoştinţa și prețuirea cuvenite pentru tot ce a făcut, 
pentru ceea ce a fost şi însemnat (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în 
memoria noastră colectivă (pentru care mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată). 

Sunt încredinţat că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi 
slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu să- 
| ierte, să-l odihnească şi să-l răsplătească pentru faptul că i-a făcut pe ei, ori 
pe copiii lor, oameni cu şcoală teologică înaltă, hirotonindu-i apoi preoți şi 
diaconi, instalându-i în parohiile încredințate lor spre slăvirea lui Dumnezeu 
și păstorirea turmei celei cuvântătoare, 

Pentru cel ce a târnosit şi binecuvântat atât de multe lăcașuri de 
închinare și a lăsat urme de neşters în sulletele celor păstoriţi atâţia ani, să 
zicem: Veşnică să-i fie pomenirea! 
















— .- —— 
- 






ee 







0, o 






La 


ya pă 
















Drd, Stelian Gomboş 
Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte 























PAG. 10 Nr. 4/208 Aprilie 2008 


OGIA 


mA E ep 
| e 
) 


pi 






= 


ASIA 






. 


47 af 
.. 


= , XR 
rap ml di în | Dosar JE 
II b: O SCURTĂ ÎNCERCARE DE TIPOLOGIE. 





Pentru că tipologia noastră urmează a se aplica la folclorul literar românesc sau, mai 
exact, la basmul românesc, trebuie să apelăm. desigur. la celebra lucrare a lui Lazăr Șăineanu, 
Basmele române. Această operă monumentală va constitui materialul nostru de lucru. În ceea 
ce priveşte metoda, în afară de cele deja arătate în secţiunea anterioară ŞI de precizările ce 
urmează, considerăm necesar a preciza importanța lui Propp. Metoda acestuia de analiză şi 
„descompunere” a basmului a fost sursa noastră de inspiraţie pentru tipologia prezentă, Am 
constatat că o serie de metode folosite de folcloristul rus în Morfologia basmului se aplică 
foarte bine şi călătoriei inițiatice. Rezultă un model sistematic pe care îl considerăm bine 
întemeiat ştiinţific şi eficient şi în acelaşi timp uşor de folosit în anâlize ulterioare; | 


. 


„us Preciză  pecgeițalea de a evita o lipologizare simplistă bazată, un pretins criteriu, 
topografic. De imită e tipul „călătorie scurtă” și respectiv esti sus” ori „în jos” 


ş.a.m.d. pot fi utile în hotarele unei analize literare, dar devin total insuficiente şi chiar inaplicabile 
pentru un alt nivel de cercetare (etnologică, folcloristică etc.). Așa cum vom vedea, distanţa 
„scurtă” sau „„lungă” este un criteriu înşelător, mai ales că de multe ori o pădure apropiată, o 
vale sau o câmpie învecinată sunt porţi către alte tărâmuri, Ceea ce contează cu adevărat este 
nu lungimea călătoriei în unităţi de-măsură, ci rosturile călătoriei, acestea fiind singurele în 
măsură să o definească real. Până la urmă, acest lucru este mai mult decât firesc: este vorba 
de călătorii cu rost, iniţiatice, nu de curse de alergări sau antrenamente fizice (la care, într- 
adevăr, distanța ar deveni un criteriu fundamental, alături de tipul terenului şi alte condiţii 
conexe). 
i Ji 

Primul popas în lucrarea lui Lazăr Șăineanu îl facem la scurta înşiruire de călătorii ale 
eroului pozitiv prezentată la paginile 36-37. 
Autorul ne oferă aici întâi tipul călătoriei „în.căutarea ursitei”, ajungând „Făt- 
într-o „pădure deasă”, de fapt un alt tărâm (vom reveni mai jos asupra noțiunii d 
deosebit de importantă atât în băsmul românesc în general. cât mai ales pentru călătoria. 
iniţiatică, după cum vom vedea). | 
se “Algoileatip este al călătoriei — „mult mai depărtată” — pe „fărâmul celălalt”, numit şi 
„Lumea Neagră” — spre deosebire de tărâmul acesta, „Lumea albă” — şi care are însuşiri şi 
“imagini diferite de cele comune lumii cunoscute, obişnuite. Alte lumi extraordinare sau alte 
tărâmuri sunt cele ale lumilor aeriană, cerească și paradisiacă — găsite printr-un arbore, 
munte, pasăre etc. Suntem însă obligaţi să observăm că generalizarea termenilor de „Lumea 
Neagră” sau „Lumea albă” constituie o eroare a autorului citat, Întâi, folosirea lor este limitată 
lâţ geografic dar mai ales ca sens şi frecvenţă. Apoi, „Lumea neagră” se spune îndeobşte 
unui anume „alt tărâm”, adică /adului. Şi, cu toate că multe basme românești prezintă şi o 
„coborâre la lad” mai mult sau mai puţin făţişă, această nu devine totuşi o regulă nici pentru 
basmul fantastie românesc și nici pentru sensul termenului „tărâmul celălalt”, 

“Un altreilea tip al călătoriei este prezentat de Șăincanu foarte abrupt, fără pregătire, 
ca de la sine înțeles; cel al căutării unei persoane sau rude pierdute, răpite sau dispărute. In 
unele basme acest tip al călătoriei este singurul întâlnit, în altele reprezintă doar o etapă. ȘI 
acest fel de călătorie este, desigur, iniţiatică, 1100 

A Indeplinirea unei însărcinări (sau unor însârcinări) devine a patra categorie a călătoriilor 
inițiatice pe care o putem identifica în paginile amintite, Desigur, categoriile respective nu 
sunt privite de autor din perspectiva iniţierii, ci din cea a eroului de basm, sau, mai bine zis, din 
pr Aha îndatoririlor, puterilor și acţiunilor existente la un asemenea erou; Oricum, însă, 
categoriile există și formează prime repere pentru o tipologie. 

De la eAlătoria pentru îndeplinirea unor însăreinâri, menţionând felurite încercări şi 
realizări extraordinare ale eroilor, precum şi tovarășii și obiectele ajutătoare acestor eroi, 
autorul cităt merge însă câtre consideraţiuni asupra timpului în basmul românesc, Deși suntem 
obligaţi a ne opri și asupra rimpului, ca și asupra fărâmului, o vom face după ce încercâm a 
"mai identifica tipuri de călătorii pe baza lucrării citate. Menţjonăm alei — deși este oricum 
evident — faptul că în vreme ce Lazar ȘAineanu face tipologia basmului românesc pe motive 
[ff În tipologia calatoriei iniţiatice trebuie să ne axim pe funcții. 













DE aa a î 
! Se poate verifica aceasta atât Id cuprinsul lucrării citate, cât şi în declaraţiile autorului (de 
pildă Şâineanu, 1978:161-162). 


PUNCTE CARDINALE 


> 


Fapos, 
e tărâm”, — 








ricini. Întâi, deoarece motivaţia este foarte 


importantă pentru orice iniţiere, deci implicit şi pentru călătoria inițiatică. In al doilea rând, 
pentru că sunt forme de călătorie asemănătoare ca desfăşurare (aspect epic), dar care diferă 
prin funcţie în mod fundamental; iar această diferenţiere are efecte semnificative asupra 
rostului şi desfăşurării ulterioare a basmului. În al treilea rând, folosim funcţiile drept criteriu 
pentru că nu se poate organiza eficient o tipologie a călătoriei iniţiatice pe alte baze. De pildă 
distanța. aşa cum am arătat, nu poate fi folosită în mod eficient drept criteriu, După cum vom 
vedea, o călătorie poate avea loc dintr-o cameră într-alta (în cazul inter icerilor, de pildă), din 
palat într-o câmpie sau pădure învecinată, dintr-un sat într-altul, dintr-o țară într-alta sau peste 
trei ori peste șapte mări și țări, Este nu doar greu, ci pur şi simplu subiectiv şi nerelevant să 
defineşti aceste călătorii pe baza distanței. In definitiv călătoria inițiatică, fie ea îndepărtată 
sau apropiată, prezintă aceleași caracteristici și fi uncţii, iar instrăinarea şi extraordinarul sunt 
mult mai importante decât distanţa, care foloseşte mai curând ca un pretext epic, Intr-o 
situaţie similară se găseşte şi timpul, dacă încercăm a-l folosi drept criteriu tipologic. Incă de 
la formulele de început ale basmului (a se vedea și Șăineanu, 1978: 142-146) se poate observa 
că povestitorii așază cele întâmplate într-un al! imp. Caracteristicile acestuia variază oarecum, 
dar esenţială este capacitatea sa de a se sustrage delimitărilor comune (iar aici apare o 
deosebire fundamentală față de legendă. unde se incearcă precizarea unui anume timp 
istoric). Acest fapt înlătură pusibilitatea apelării la timp ca la un criteriu funcțional pentru 
băsmul fantastic românesc, lie" şi din. perspectiva subiectului care ne interesează. Funcția 
călătoriei iniţiatice apare, în contrast cu distanţa şi timpul, ca un criteriu axiologic, definitoriu, 
ştiinţific şi eficient, cel mai potrivit pentru o tipologie bine organizată. 

“Aşa cum se poate vedea cu ușurință, există trei niveluri mari în care putem aşeza 
funcţiile atribuite călătoriei iniţiatice. i 

Primul nivel. care este axiologic. e cel al funcţiei de iniţiere în sine. Această funcţie o 
îndeplinesc absolut toate călătoriile iniţiatice. definind în sine categoria studiată. 

Al doilea nivel este al celor trei diviziuni descifrate în capitolul anterior (călătorii 
inițialice personale, călătorii iniţiatice misionare şi călătorii inițialice complete) şi care dau 
prima împărțire sau clasificare a călătoriilor iniţiatice, Această împărțire se face după direcția 
de exercitare.a funcţiei de iniţiere, i 

Al treilea nivel este al funcţiilor secundare, pe care nu îndrăznim a le numi pretexte, 
căci numai rareori au acest statut. în multe alte cazuri fiind foarte importante. Am găsit până 
acum patru funcţii secundare [2] — ce pot avea. desigur. nenumărate variante =, dar vom 
vedea că mai există şi altele; şi este firesc să încercăm a le detecta şi pe acestea înaintea altor 
analize şi observaţii (precum cele privind modul în care sunt prezente şi se structurează 
funcţiile secundare. sau cele asupra timpului şi tărâmului. ca şi asupra structurii călătoriei 
inițiatice etc.). 


Facem acest lucru din mai multe p 


-- 
- 


„. Mergând la secțiunea Basmelor române a lui Şăineanu dedicată în sine basmului 
românesc, găsim încă de la început călătoria iniţiatică. Ea apare ca element fundamental al 
„ciclului părăsirilor” [Şăineanu. 1978:165 ş.u.]. Acesta are ca element caracteristic „părăsirea 
(maitotdeauna provizorie) a ființei iubite în urma unei greşeli”. In toate cele trei tipuri prezentate 
[3] călătoria este cheia dezlegării problemelor. Ea se prezintă la o primă vedere ca o formă a | 
funcţiei de regăsire a unei rude/persoane pierdute. funcție amintită ceva mai sus. Dar apare 
aici şi o altă funcţie, de expiere. Intr-adevăr, mai ales în primele două tipuri, dar şi în al treilea 
de multe ori. călătoria are o evidentă funcţie de răscumpărare a greşelii sau păcatului ce a 
declanşat despărțirea (sau părăsirea). Exemple sunt din destul, amintim chiar pe primul 
prezentat de autorul citat. cel al femeii care. greşind grav faţă de bărbat cade sub blestem, 
plătindu-şi greşeala cu străduinţele şi chinurile călătoriei. Avem prin urmare o altă funcție 
secundară a călătoriei inițiatice. aceea de expiere sau răscumpărare a păcatului (greşelii). 
Această expiere este totodată o iniţiere, întrucât nu are doar rostul de a face pe cineva să 
plătească o datorie (greşeală, păcat); ci şi pe acela de a-i transforma şi pe cel care a greşit, şi 
pe cel căruia s-a greşit în persoane diferite, capabile să iasă din condiţia iniţială pentru a 
rămâne împreună, 

Trebuie să remarcăm însă că expierea din cazul A. al femeii care greşește. este 
foarte diferită de alte răscumpărări. sau iertări prezente în basmul românesc. lar diferența 
principală este dată de dimensiunea uriașă a răscumpărării în răport cu dimensiunea vizibilă 
a greşeli. Pentru a nu insista peste măsură asupra acestui tip, fie-ne îngăduit să ne exprimăm 
credința că o asemenea expiere excepţională — sau, am putea spune, exagerată — se datorează 
caracterului excepțional al eroului. Acest caracter nu presupune doar o exigenţă sporită a 
acestuia, ci şi un nivel echivalent din partea partenerului de viaţă. În lipsa acestei echivalenţe. 
ea trebuie câştigată printr-o inițiere care este pe cât de dură, pe atât de eficientă, 

O dată dusă la capăt, călătoria de expiere se dovedeşte a fi eliberatoare pentru 
amândoi soţii (căci, dincolo de blestemul imediat şi urmările sale evidente, se pare că şi cel 
ce părăseşte nu are parte de o situaţie fEricită sau măcar liniştită până la deznodământul 
basmului [4]). Călătoria de acest fel. cu dublă funcţie de regăsire şi expiere, se dovedeşte 


P.! 


astfel a avea o înaltă putere inițiatică [5]. 
5 - fa i 


MI Ă i] 


L 


(Va urma) 


Pr, Drd. Mihai-Andrei ALDEA 


” 





* În căutarea ursitei, în căutarea unui loc sau (cum vom vedea mai jos) obiect extraordinar de 
căutare a unei persoane pierdute şi respectiv îndeplinirea unei (unor) însăreinări, 
"A. Femela greşeşte, e părăsită de bârbat, pleacă în căutarea lui, îl găseşte şi se împacă. B. 
Bărbatul greşeşte ȘI femeia (zâna) îl părăseşte, pleacă în căutarea ei, o găseşte şi se împacă: C 
Vât-Fhimos răpeşte hainele zânei la scăldat şi o ia de nevastă, ca îşi repăseşte hainele şi fuge: 
Făt-Frumos pleacă în câutarea ci, o păseşte şi se împacă, ) : î 
* Acest lucru se poate deduce atât din răutatea femeii pe care bărbatul fugar este nevoit a0 
aven de nevastă până când femeia sa cea adevărată îşi împlineşte călătoria, cât şi, de pildă, din 
soarta zânei răpite de zmeu ete. [Şăineanu, 1978:166, 186 şei]. e 

* Ceea ce corespunde de altfel gândirii creştine clasice, unde smerirea prin încercări şi prin 
mustrare sau certare au un rol [undamental şi o eficienţă excepţională (a se vedea, ca i A le 
Isaia, cap. 53, sau Evrei, cap. 11 şi 12, De alitel, acest raport între greşeală şi expiere cs o 
adevărată paradigmă pentru raporturile dintre Dumnezeu şi Poporul Ales, dintre Dumnez 

şi credincios. lar nivelul de asprime al certării creşte o dată cu nivelul de cunoaștere si A pă 
a) persoanei (cf. Luca 12, 47-48). Caz de călătorie iniţiatică de expiere lipsită de altă n A 
secundară avem la Daniel, cap, 4. Aici se arată cum Nabucodonosor, pentru trufia şi TAN 
credință şi recunoştinţă dovedite înaintea lui Dumnezeu, este osândit la pierderea ul ae 
a râtăci şapte ani cu fiarele câmpului. După acest soroc, mintea îi este îna RA Ac A i 
regatul, iar Nabucodonosor se arată înțelepţit prin această certare a lui Bi iza i Sei 


PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2008 Nr.4/208 PAG. 11 





a % “v “- -p . —] — Lă i 
a) 4 Om O | PA 1-4 e Bi d A 
da = Si i | îi r A fr) i DN Pr . i 
ă BI & | ta N A C SĂ tf [pă îi DA Şi i 
NOR EI fă N ON 
Să A Hi i U a Si 3 fe ÎN 
ti d a e vi & e! MP, E + j E d La ab A 


ÎN NOUA VERSIUNE a MATEI (A LUI 


PURGATORIUL 


CÎNTUL XII 


Urmindu- -ŞI drumul prin ce| de-al doilea brîu al Purgatoriului (briu în care eşte aid trufia), 
Dante contemplă pildele de trufie - biblice şi mitologice — măiestrit sculptate în piatra drumului străbătut de 
cei doi poeţi. Înainte de a pătrunde î în cel de-al doilea briu sau ocol al Purgatoriului, un înger șterge de pe 
fruntea lui Dante unul dintre cele şapte P-euri primite la intrare, de la îngerul-chelar (cf. Purg., IX, 112- 
114): semhul trufiei! Dăcă porţile Infernilui erau marcate de vâiete cumplite, la porțile Purgatorialui se aud 
cîntări nespus de frumoase (aici: Beatas pauperes spiritu.., „Fericiţi cei săraci cu duhul...). „Marea-n 


1 Cadoi plăvani ce-n jug s-ar opinti, vrednici!” (în orig.: Ja ben guidara, „bine, cîrmuita”, — caracterizare. ironică), din versul 102, este cetatea 





mersei la pas cu umbra-mpovărată, 
cil bunu-mvăţător mă păsui: 

4 dar cînd îmi zise: „Lasă-i şi iţi cată 
de drum, c-aicea [iecare-i bine 
la barca lui să tragă din lopată” 

7 de şale mă-ndreptai, cum se cuvine 

„Să meargă omul, deşi mintea mea 
urma plecate gindurile-a-şi ține. 

10 Urnit, de voie pasul meu zorea : 
în rind cu al maestrului să fie, 
şi mersul nostru sprinten se vădea. 

13 „Je uită-n jos”, îmi zise dinsul mie, 

„Căci mult mai lesne vei umbla pe-aci 
văzind ce drumul pe sub tălpi ţi-mbie ". 

16 Cum pe morminte, spre-a se pomeni, 

Stă scris în piatră cine-acolo zace 
şi ce isprăvi în viață săvirşi, 

19 inci! adesea-a lăcrima ii face 
al amintirii bold pe-aceia care 
nu pol, miloşi, cu gîndul să se-mpace, 


22 la fel văzui, dar încintind mai tare 
 “prinarta lor, figuri întruchipate - 
a pe-al coastei briuce neeracărare. 
25 Vedeam, de-o parte, pe acel ce-n toate 
mai mindru fit între făpturi, căzînd 
avan din cer ca Julgerul cînd bate. 
28 Vedeam pe Briareu inert zăcind, 
țintii de sus, de ceealaltă parte, 
în frigul greu al morții înghețind 
31 Vedeam pe Pallas, pe Timbreu, pe Marte 


natală a lui Dante, Florenţa. 


A: 


== 











EN 
t 


aa 


> „a 
A 4 


hrană 
FISE 
Da i 
* - 
e a mms... amro 
mb 


19” 


pot 


SP otv. 


4 a 


a 
i 


Dante în reprezentarea lui Andrea del Castagno 
58 Mai arătă înfr întă cum fugise 4 
asira oaste, Olofern cind fuse 


ucis, iar leşul i se risipise. 
61 Vedeam ruina Trgiei crunt răpuse: 


incă-narmaţi pe lingă-al lor părinte, 3 „0, [lioane, cit de jos căzul 
privind Uriaşii-ajunşi ciozvirle moarle, “sub ochi icoana-aceea mi te-aduse! 

34 Vedeam pe Nemrod, parcă fără minte, 64 Din stil sau din penel, ce pricepul., i 
cătind la poala turnului spre cei maestru linii şi-umbre trase-atare, 
ce-n Senaar sfidară cele sfinte. inci! şi-un duh subtil rămine mul? 

37 0, Niobe, cu ce ochi de lacrimi grei, -" * 67 Morți morții, viii vii la-nfăţişare: 
cu şapte fii ucişi şi şaple fiice, | Li 'nicicei ce-aievea i-au văzul mal bine 
te-am desluşit în drum, sub paşii mei! nu cred c-au fost să-i desluşească-n stare. 

40 O, Saul, cum mi te-ai vădit aice, 70 Umblaţi cu fruntea sus şi plini de sine, 
înfipt în spada-ți, pe Ghelboa-n care feciori ai Evei, nu cătaţi Că nu-s 
nici ploi, nici rouă n-au măi fost să pice! A ai voştri paşi minaţi cum se cuvine! 

43 O, tu, nebună-Arahne, ce-arătare! 73 Ocol dădusem muntelui în sus 
Păianjen te-am văzul pe jumătate, i şi soarele urcase-n drumul lui 


pe zdreanța piînzei ce ţi-a Jos! pierzare, 
46 O, Roboam, amenințări sfruntate 
nu ţi-am citit pe chip, ci spaimă doară, 
în carul ce te-a fost scăpal de gloate! 
49 Mai arăta a stincii artă rară 
cum malcii sale Almeon făcu 
podoaba rea plătită scump să-i pară. 
52 Mai arăta cum chiar în templu Ju 
Senaherib de fiii-i încolţi! 
şi cum acolo duhul şi-l dădu, 
55 Mai arăta şi ce măcel cumpli! 
făcu Tumiri cînd lui Cir Îi zise: 
„Vruşi sînge, fii de singe năpădit!”, 


mai mult decit credeam, de ginduri i dus, 
76 cindcel ce grijuliu păşea pe grui, 
în fața mea, grăi; „„ În sus priveşte! 
Să umbli-ngindural momentul nu-i... 
79 Un inger, iată, către noi zoreşie, 
iar lucrul ei, cum bine poți vedea, 
1» aşasearoabă-uzilei şi-l plineşte. 
82 La chip şi-n gesturi preusmerit te-aş vreu, 
ca el cu irag spre-nalturi să ne-mbie; 


c-ozi cum alta-nvecin-oficaea” 


85 Deprins cu vorba lui menită mie 
Cd vremea să n-o pierd, de ne-nţeles 
nimic la el n-ar fi putul să-mi fie. 


88 Spre noi îşi da făptura pură ghes 
în dalb veşmint, de-un fel la-nțăţişare 
cu luciul stelei cel în zori purces. 
91 Braţe şi aripi desfăcind uşoare, 
grăi: ,„ Veniţi, căci treptele-s aproape 
şi calea-acum e lesne suitoare! 
94 Nu-n mulți aşa de-nal! cuvint încape: 
"0, neam născul să-şi ia spre ceruri zborul, 
Cum poate-njos o boare să te scape? " 
97 Spre-o treaptă-n stei ne duse-ndrumătorul: 
| cu-aripa fruntea mi-o atinse şi 
îmi slobozi la drum deschis piciorul 
100 Cum unde prinzi prin dreapta a sui 
mai Sus de Rubaconie, către schitul 
Ce-o domină pe marea-n vrednici, 
103, un şir de trepte fac mai lin suilul, 
durate-acolo de pe vremea-n care 
nu se umbla-n măsuri cu măsluitul, 
116 aşa şi-aici mai lină puntă are 
ripa ce dă către cealaltă brină; 
dar ici şi colo piatra-mpunge lare. 
109 Pe-acolo opintindu-ne-ntr-o rină, 
Beates păuperes spirilu deodată 
am auzil cum voci Suanve-ngină. 
12 Ce diferite de infern Se-arată 
acele porţi! Aici se-aud ciîntări, 
acolo jos —durere cruni strigală. 
115 Suiam de-acum acele sfinte scări 
ŞI mă simţeam la pas chiar mai uşor 
decit pe ale şesului cărări, 
118 | iscodii aţunci pe-nvăţător: 
„Ce greutate mi s-a luat, de-mi pare 
Că mi niai fac efort, ci parcă zbor?" 
121 Iar el: ,, Cind toate P-eurile care 
pe chip rămase-ţi sint, de-acum pălite, 
ca-ntiiul fi-vor şterse fiecare, 
124 de buna ta voire biruite, 
tălpile nu doar slobode de greu, 
Ci bucuroase s-or lăsa urnite ”. 
127 Atunci întocmai am făcu şi eu 
ca unii ce pe cap aufăr să ştie 
ceva, şi văd că-s iscodiţi mereu; 

130, şi-atunci spre creştet mina şi-o îmbie, 
de cută şi găsesc ce nu puluse 
"vădit de-a dreptul ochilor să fie. 

133 Cu degetele către frunte duse, 
dădui de-acele şase slove-nscrise 
de cel ce semn cu cheile îmi puse, 

136 şi domul meu zimbi, căci mă zărise. 


Î 


E 4 





(În numărul viitor: Cintul XIII) 


Volumul bilingv Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, 
Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, poate fi procurat prin 


Societatea de Difuzare “Superpraph”, str. lon Minulescu 
36, sector 3, Bucureşu, cod 031216; tel. (021)3206119, 
fax: (021)3191084; e-mail: editura(Asophia.ro 














PAG. 12 Nr. 4/208 Apnlie 2008 








PUNCTE CARDINALE 


„ÎNTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ CINEVA 
PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎȘI PIERDE 
ORICE CREDIT ȘI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ SE VAREDUCE LA UN SOIDE FANTEZIE 
FĂRĂ IMPORTANŢĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E ADEVĂRATĂ, EAAPARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
ÎNȚELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU ENICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 
NOUA, PENTRU CĂ ADEVĂRULNU E UN PRODUSAL SPIRITULUI UMAN, CL EXISTĂ INDEPENDENT DE 
NOI.NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAŞTEM...” (RENE GUENON) | 


III. RECURS LA QABBALA 


(Urmare din numărul Irecul) 


Am auzit oameni de o vastă cultură tradițională 
spunând că religia creştină este exclusiv exoterică. 
Să spui asta despre o religie a tainei: mi se pare nu 
doar lipsă de informare, ci. şi rea-credinţă. 
Creştinismul e astfel pus în opoziţie cu religiile 
orientale, dar şi cu Islamul, care are o latură esoterică 
(sufi). Se ignoră astfel întreaga tradiţie a 
creştinismului. E adevărat că Apusul a încercat să 
reducă totul la planul raţional, să elimine orice urmă 
de mistic. lar acest efort îşi are victoria sa în 
protestantism, care reduce chiar şi Cuvântul, 
revelaţia, la un sens intelectual pur, ignorând că de 
cele mai multe ori ceea ce te convinge la cineva e 
mai mult decât ceea ce spune, e prezenţa sa, c gradul 
de realizare în el a ceea ce spune. E ceva dincolo de 
cuvinte; or, Apusul a făcut un efort demn de'o cauză 
mai bună: să reducă totul la cuvinte (vezi nominalismul 
şi urmaşii săi). Răsăritul a păstrat însă dimensiunea 
mistică a creştinismului, plecând chiar şi numai de la 
conştientizarea mai multor planuri de lectură ale 
Scripturii. Evagrie Ponticul, Grigorie de Nazianz, 
Maxim Mărturisitorul, loan Scărarul sunt doar câţiva 
dintre Părinţii care au încercat o înțelegere mai 
profundă a textelor biblice. 

ludaismul a avut o dimensiune esoterică, 
tradiţia ebraică spunând că doctrina esoterică conţine 
tainele ascunse ale timpurilor, transmise de Moise lui 
losua, iar de acesta profeților, printr-un lanţ inițiatic 
care îi leagă pe toţi, de la început până în zilele noastre. 
Colegiul rabinic ştia că Tora are un sens ascuns 
încredințat doar câtorva iniţiaţi, transmis din gură în 
gură. Conţinutul acestei cunoaşteri e adunat în 
Qabbala. A 

OQabel înseamna “a conţine”, iar Qab c o 
unitate de măsură a capacităţii. Cu timpul Qabbala a 
ajuns să însemne conţinutul, adică Tradiţia însăşi. 

Evanghelia menţionează că lisus Hristos se 
adresa poporului în pilde, pe când ucenicilor apropiaţi 
le vorbea direct. Bunăoară, în Emaus, când lisus li 
Se arată celor doi ce veneau de la Ierusalim după 
Înviere, ei îşi spun unul către altul Oare nu ardea în 
Hol inimă noastră, când ne vorbea pe cale şi când 
ne tălcuia Scripturile? (Luca 24-32). lar ceva mai 
încolo le-a spus despre împlinirea celor scrise în 
Lege despre EI și Atunci le-a deschis mintea ca să 
priceapă Scripturile (Luca 24-45), În nici un caz un 
fexi din Scriptură nu se reduce la sensul literal, altfel 
nu ar avea nevoie de o fălcuire, Desigur, aceasta nu 
se reduce la simpla erudiție, căci fără ajutor de sus 
erudiția rămâne sterilă. Doar Duhul Sfânt deschide 
mintea şi ochiul interior spre înțelegerea a ceea ce 
este dincolo de text. jul 


| 
'* Dumitru Stâniloae. 7rărea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Lu, 
Dacia, 1993, pp. 36-44, | 


ce 4 


4 

Părintele Stăniloae [1] vorbeşte de două 
perspective diferite asupra lumii: pomul vieții şi pomul 
cunoştinţei binelui şi răului. Privirea lumii cu o minte 
înduhovnicită corespunde pomului vieţii şi ne pune în 
legătură cu Dumnezeu, iar atunci când e privită şi 
folosită printr-o simţire dezlegată de mintea 
înduhovnicită, reprezintă pomul cunoştinţei binelui şi 
răului şi-l desface pe om de Dumnezeu. Pomul vieții e 
toată cunoştinţa şi experienţa prin care omul sporeşte 
în bunătate reală. lar pomul cunoștinței binelui şi răului 
e toată cunoştinţa. sau experiența de care se 
împărtăşeşte omul amăgit de ideea că este bună, dar în 
realitate este rea. ya 

Sf. Grigorie de Nyssa vede pomul cunoștinței 
mai ales în aspectul sensibil al lumii, care poate naşte 
răul în om prin aceea că este sesizat exclusiv prin 
simţirea lui. Înainte ca omul să fie întărit spiritual, se 
poate aprinde de frumusețea sensibilă a lumii. De 
aceea, omul e mai bine să-şi concentreze atenția spre 
sensurile spirituale ale lumii până ce se întăreşte 
duhovniceşte, lar Sf. Vasile cel Mare zice: De aceea s- 
a sădil un pom purtător de fructe frumoase, pentru ca 
în reținerea de la dulceaţă, care arată prin înfrânare 
binele, să ne învrednicim cu dreptate de cununile 
răbdării. Căci mâncării i-a urmal nu numai 
neascultarea, ci şi cunoştinţa goliciunii. 

Cunoaşterea la nivelul arborelui cunoaşterii 
binelui şi răului vede în lume ultima realitate, una opacă, 
prin care nu se mai poate întrezări ceea ce o depăşeşte. 
Această cunoaştere priveşte lumea doar ca obiect de 
satisfacere a pasiunilor omului. Cunoaşterea la nivelul 
arborelui vieţii vede în lume o realitate secundă, prin a 
cărei transparență întrevede scopul suprem al omului 
şi al lumii: unirea cu Dumnezeu. | 

După D. Stăniloae, lumea ca pom al] vieții n-a 
încetatsă fie după căderea oamenilor. Ea doar s-a 
ascuns în adâncul lumii. Aceasta ar putea corespunde 
cu dispariţia oraşului ascuns care există în folclorul 
atâtor popoare, Salemul, Luzul, Nedeia-Cetate, Agartha 
s-au ascuns oamenilor când starea lor n-a mai permis 
comuniunea, | 

Nu aș fi înțeles mai clar aceste lucruri fără 
ajutorul acelei franţuzoaice extraordinare care este 
Annick de Souzenelle [2], a cărei carte, Simbolismul 
corpului uman, tratează tocmai problema acestor doi 
arbori din noi înșine, ce formează, în viziunea Qabbalei, 
Arborele Sophirotic. A 

Geneza vorbeşte despre cei doi arbori aşezaţi în 
mijlocul grădinii, ceea ce arată că ei sunt de fapt unul 
singur, simbol axial al întregii creaţii, Arhetip Divin al 
Creaţiei. Arborele Sophirotic e pus în analogie cu 
tetragrama Yod-/He-Vav-He, Numele divin, Yahve, şi 
cu corpul uman, unde capul este Yod, coloana 
vertebrală Vav, iar cele două părţi ale corpului cei doi 


“ Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Rd. 


Amarcord, 1996, pp. 34-37. 


Hle. Arborele cunoaşterii binelui şi răului este partea 
inferioară a Arborelui Sophirotic, Zov ve Ra, adică, 
împlinitul şi neîmplinitul, armonia şi haosul, lumina şi 
încă-ne-lumina, dualitatea manifestării. Aceşti doi poli 
îl formează pe Adam, cel creat parle bărbătească şi 
parte femeiască ( Geneza |, 27). Parte barbătească 
(Zakhor) este cel ce își aminteşte de rezerva sa de 
energic (Nqevah) păstrătoare, de femininul său 
neîmplinit, şi porneşte pe calea cuceririi Numelui său. 
Femininul c umbra fiecăruia, ce conţine secretul 
Numelui nostru. 

Rodul Pomului Cunoaşterii dualității este 
cunoaşterea unităţii cucerite, Yod-ul, Numelui divin 
Yhwh. Adam mănâncă rodul înainte de a fi devenit el 
însuşi acel rod, înainte de a-l lucra spre a se împreuna 
cu femininul său. 

Această situaţie îmi aduce aminte de o poveste 
românească, Fata Moşului şi a Babei, care spune 
ceva despre noi înşine. Pe drumul spre Sfânta 
Duminică, adică Tipheret, Soarele, căci Duminica e 
ziua soarelui (unul interior), fata moşului, adică 
Împlinitul din noi, Zakhor, îngrijeşte copacul uscat 
de omizi, fără să se gândească la rodul faptei sale. La 
întoarcere, pomul îi oferă fructele lui. Fata babei, 
leneşă şi rea, gândeşte că trebuie să primească rodul 
fără lucrarea asupra arborelui. La întoarcere, rodul i 
se refuză. Sunt aici două atitudini tipice celor două 
părți din noi. Dacă omul ar fi crescut în el Arborele 
Cunoaşterii şi abia apoi ar fi gustat fructul, n-ar fi 
fost izgonit din Unitate. Întru pat într-o lume pe măsura 
cunoaşterii dualității, în haină de piele' omul trebuie 
să continue lucrarea neînfăptuită acolo. Pielea este 
opacitatea sa la orice cunoştinţă reală, ce ar depăşi 
logica căderii. Atâta timp cât rămâne la acest nivel, 
omul va fi orb şi surd la adevărata cunoaştere. 

Cele zece Sofirot [3] ale Arborelui exprimă zece 
energii divine, zece aspecte divine, zece arhetipuri care 
nu vor să limiteze lumea sa absolută, nici diferenţierea 
sa într-o diversitate infinită de aspecte. Fiecare se/ira 
primeşte totalitatea Luminii necreate, dar fiecare o 
exprimă în modul său propriu. 

Primă sefira este Kerer, Coroana, iar dincolo 
de ea se mai află Ain'Sof Aor, adică Lumina Infinită, 
apoi Ain Sof, Cel fără de sfârşit, şi apoi, la urmă, Ain, 
adică Neantul sau Punctul de sus. Ele sunt expresia 
celui ce nu poate fi cunoscut, nici numit, dar care se 
face cunoscut prin intermediul celor zece Sophiror. 
Toate emană din Kerer, primul dintre ele, şi se 
desfaşoară până în Malkur, ultimul. 

Această desfăşurare se face după o ierarhie de 
trei triade care se vor vărsa în recipientul lor comun, 
Malkut. 

ţ Prima triadă — Keter (Cununa), Hokhmah 
(Inţelepciunea), Binah (Inteligența) — este cea a 
transcendenței divine. 

A doua triadă — Hesed (Îndurare), Din (Legea, 
Dreptatea), Tipheret (Frumuseţea) — exprimă planul 
Principiilor Creaţiei, al legilor.» Wat 

A treia triadă - Nersah (Putere), Hod 
(Maiestate, Slavă), Yesod (Temelie) — este Înfăptuirea 
Creaţiei. 

Malkut (Împărăţia) semnifică Creaţia însăşi, 
“imanenţa” divină, care;este totală receptivitate faţă 
de Dumnezeu. poat, 


+ W 


(Va urma) 
Viorel ROŞCA 





' Op, cit. „pp. 43-46. 





o 


îm 4 














PUNCTE CARDINALE 





Aprilie 2008 Nr. 4/208 PAG. 13 


DETERMINISMUL 
GNOSTIC RECONSIDERAT* 


In acest articol [1], dorim să ne îndreptăm 
atenţia asupra clişeului ereziologic al determinismului 
gnostic aşa cum apare la cei mai vechi creziologi. În 
acest scop, va fi oferită o scurtă istorie a acestui 
clişeu, aşa cum poate fi observată la lrineu, Clement 
Alexandrinul şi Origen. După aceea vor fi trase din 
observaţiile noastre unele concluzii cu un caracter 
mai! general. 

Deşi nu ne concentrăm asupra problemei 
extrem de complicate dacă acuzația de determinism 
gnostic este sau nu o deseriere corectă a atitudinii 
teologice a unei surse gnostice sau a alteia, 
presupunem că cercetarea recentă asupra acestei 
probleme justifică abordarea noastră mai degrabă 
sceptică: înainte de a aprecia justeţea acuzaţiei de 
determinism gnostic, trebuie să pricepem atitudinea 
creziologică care a generat această acuzaţie [2]. 


1. Irineu din Lyon 


Afirmația că unii eretici considerau o anumită 
clasă de oameni ca fiind „mântuiţi prin fire” îşi face 
prima apariţie clară la Irineu, aer. Irineu expune 
doctrinele şcolii valentiniene; acesta îşi întrerupe 
relatarea prin unele remarci polemice, atunci când 
spune (Maer, 1.6.2); „Ei afirmă că sunt mântuiţi în 
mod absolut şi în orice fel. nu datorită faptelor lor, ci 
fiindcă sunt de natură spirituală (naturaliter spiritales 
/ to physei pneumatikous einai)” [3]. 

Apoi — într-o bună manieră polemică — Irineu 
contină să descrie cumplitele consecințe avute de 
această doctrină asupra comportamentului moral al 
ereticilor. 

În Haer 11.29.1-3, critica lui Irineu îndreptată 
împotriva determinismului gnostic devine totodată mai 
interesantă și mai specifică prin faptul că prezintă un 

"amestec particular de argumente teologice şi 
filozofice. Acolo, Irineu încearcă să respingă perspec- 
liva valentiniană cu privire la soarta diferită a 


” Articol publicat în Vigilae Christianăe, 46 (1992), E.J]. 
Bnil, Leiden, [N.tr.] > va, 

1. O versiune mai veche a acestui articol a fost citită sub 
formă de comunicare a a XI-a Conferinţă Patristică de la 
Oxford (august 1991), Îmi exprim mulţumirile acelor membri 
ai Conferinţei care au discutat cu mine pe marginea acestei 
lucrări, în special dr. A. van Hoek (Universitatea Harvard). 
2, Pentru abordările anterioare ale acestui subiect şi ale 
altora înrudite, cf, de ex., H. Langerbeck, Au/să/ze zur 
Gnosis (ed, H. Dârries), Gbttingen, 1967, pp. 38-82, mai 
ales 63 sqq 4 L. Schottroff, „Animae naturaliter salvandac. 
Zum Problem der himmlischen Herkunfi des Gnostikers”, 
în Walther Eltester (ed), Christentum und Gnosis (BZNW 
37), Berlin, 1969, pp. 65-97; B, Aland, „Erwăhlungs- 
theologie und Menschenklassenlehre, Die Theologie des 
Herakleon als Schlussel zum Verstândnis der christlichen 
Gnosis?”, în Gnosis and Gnosticism, papers read at the 
seventh international conference on palristic studies 
(NHS 8), Leiden, 1977,pp. 148-184; Eadem, „Gnpsis und 
Kirchenvăter. lhre Auscinanderselzung um die 
Interpretation des Evangeliums”, în Gnosis (PS Hans 
Jonas), Gouingen, 1978, pp. 158-215; A. Dihle, „Das 
Problem der Entscheidungsfreiheit in [ruhehristlicher 
Zeit. Die Uberwindung des gnostischen Heilsdeterminis- 
mus mit den Mitteln der griechischen Philosophic”, în 
Gnadenwahl und Entseheidungs/reiheit in der Theolo- 
gie der Alten S irche (ed. F. von Lilienfeld/E, Miuhlenberg) 
(Oikonomia 9), Erlangen, 1980, pp. 9-31; 90-94, /dem, The 
Theory of Will in Classical Antiquity, Berkeley-Los 
Angeles-Londra, 1982, pp. 99 sqq., 150-157, e 
3. Inneu din Lyon, Haer. 1.6.2 (Rousseau-Doutreleau | 


264] 92-95), 


Winrich Alfred Lohr 


substanțelor/elementelor pneumatice, psihice şi hilice. 
El observă că în escatologia valentiniană există o 
contradicţie interioară: pe de o parte, această 
escatologie funcționează potrivit principiului naturalist 
„asemănător cu asemănător” [4]; adică cele trei 
substanțe ating până la urmă o poziţie care este 
predeterminată de propriile lor naturi. Pe de altă parte, 
psychikoi ating, poziția lor (intermediară) dacă sunt 
„drepţi”, şi anume dacă au credinţă şi au realizat fapte 
bune. Irineu acum susţine că, dacă psychikoi îşi ating 
starea finală datorită propriei substanțe a sufletelor lor, 
atunci atât credința celui care crede cât şi coborârea 
Mântuitorului ar fi complet inutile [5]. 

Acest ultim argument pare a fi versiunea creştină 
a unui binecunoscut argument filozofic. De pildă, 
Academia platonică sceptică respinsese deja 
determinismul stoicilor cu acelaşi argument (aşa-numitul 
argos logos / „argumentul indolent”) [6]. Astfel, 
transpunerea creştină efectuată de Irineu a unui 
argument anti-stoic sugerează faptul că acesta considera 
doctrina valentiniană referitoare la diferența de naturi 
ca liind într-o privinţă importantă înrudită cu 
determinismul (stoic). Totuşi, Irineu nu face o paralelă 
directă şi explicită între heimarmene stoică şi 
determinismul valentinian. În aer. 11.14.4, Irineu mai 
degrabă susține o provenienţă stoică a escatologiei 
valentiniene, deoarece aceasta funcționează potrivit 
principiului „asemănător cu asemănător” [7]. 

Dar critica lui Irineu nu se opreşte aici. Acesta 
continuă mai degrabă să afirme (/aer 11.29.2) că dacă 
psihicii drepţi sunt mântuiţi, trupurile lor trebuie să se 
bucure şi ele de această mântuire, din moment ce au 
luat parte la faptele pe care psihicii le-au săvârşit. În 
felul acesta, lrineu dovedeşte că valentinienii se 
contrazic pe ei înşişi dacă neagă învierea morţilor şi 
„salus carni”, mântuirea cărnii [8]. 

Astfel, Irineu îşi încheie ingenioasa să critică a 
escatologiei valentiniane luând poziţie într-o controversă 
filozofică contemporană: Are sufletul facultăţi diferite 
(în secolul al doilea această perspectivă a fost atribuită 
lui Aristotel [9] sau stoicilor [10]) sau părţi diferite 


4, Cf. C. W. Miller, Gleiches zu Gleichem. Ein Prinzip 
friihgriechischen Denkens (Klassisch-Philologische 
Studien, 31), Wiesbaden, 1965, mai ales pp. 167-174, 

5, lrincu din Lyon, Haer, 11.29,1 (Rousseau-Doutreleau [SC 
294) 296-297). 

6. Stoicii au adoptat acest argument pentru propriile lor 
scopuri. CJ, Origen, Cels, 11.20 (Chadwick 86, n, 2), (Ps.)- 
Plutarch, De fato 11/574E; Cicero, De faro XII (28 sq.); 
SVF UI, 9561 (v. Amim 277 sq). Cf, de asemenea, D. Amand, 
Fatălisme et liberie dans l'antiquite grecque, Amsterdam, 
1973 (ed, a doua), pp. 212-223, 

7, Rousseau-Doutreleau (SC 294), pp. 136-137, Irineu 
atribuie principiul „asemânâtor cu asemânâtor” stoicilor 
şi „universi quotquot Deum ignorant poetae et 
conscriptores” (c/, C, W, Muller, op. cil.), 

8. Rousseau-Doutreleau (SC 294), p. 296 sg. 

9. Cf. Tertullian, De anima XIV, 3; cf, de asemenea, 
comentariul lui Waszink ad /ocum. 

10. Cum ar [i Posidonios; c/. Galen, De placitis Hippo- 
cratis et Plafonis 476, 2-6; 501 (Mueller); c/. |. G. Kidd, 


(doctrina platonică)? Irineu optează pentru prima 
soluţie: Mintea nu este un lucru în esenţă diferit de 
suflet, ci mai degrabă o mişcare și un act al sufletului. 
Astfel, potrivit lui Irineu, valentinienii greşesc atunci 
când afirmă că în cele din urmă doar cea mai înaltă 
parte din suflet ajunge la Pleroma. 

Într-un al treilea pasaj, când discută problema 
libertăţii umane în Haer. 1V.37.2, Irineu scrie: „Dacă, 
pe de altă parte, unii sunt prin fire buni şi alţii sunt 
prin fire răi, atunci nici primii nu sunt demni de laudă 
datorită bunătăţii lor, din moment ce au fost creaţi în 
acest fel, şi nici ultimii nu suntvrednici de a fi învinuiți, 
din moment ce şi ei au fost creaţi în acest fel” [11]. 
Aici vedem cum Irineu se foloseşte de un alt argument 


filozofic îndreptat împotriva determinismului stoic: 


Dacă oamenii sunt complet determinaţi în ceea ce 
fac, nu pot fi nici lăudaţi şi nici învinuiți — aceştia nu 
sunt responsabili de acţiunile lor din punct de vedere 
moral. Şi Irineu continuă prin a dovedi din Scriptură 
că noi suntem liberi şi responsabili în opţiunile noastre 
morale şi chiar în actul de credință [12]. Acest 
argument merge inapoi până la Aristotel; a fost 
probabil folosit de Academia sceptică împotriva 
stoicilor; a fost în mare măsură folosit în secolul al 
doilea de către filozofi cum ar fi Alkinoos sau 
Alexandru din Afrodisia sau de către teologi cum ar 
fi lustin Martirul [13]. 

Pe scurt: Irineu denunță imagistica naturalistă 
a escatologiei valentiniene ca fiind stoicism deghizat, 


Dezyvoltând acest clişeu ereziologic, susține că 


valentinienii cad şi ei pradă unui tip de determinism 
care neagă atât oikonomia lui Dumnezeu. cât şi 
responsabilitatea morală a ființelor umane. Dar, deşi 
episcopul din Lyon respinge determinismul prin 
argumente anti-stoice, acesta nu compară nicăieri în 
mod direct determinismul valentinian cu cel stoice [14]. 


(Va urma) 


În româneşte de 
Alexandru ANGHEL 


„Posidonius on Emotions”, în Problems in Stoicism (ed. 
A. A, Lone), Londra, 1971, pp. 200 sqq. 

11. Rousseau (SC 100) 922 sg. 

12. Cf. Irineu din Lyon, FHaer. 1V.37.2-6 (Rousseau [SC 
100] 924 sqq.). Cf, de asemenea, E. P. Meijering, „lrenacus* 
Relation to Philosophy in the Light of his Concept of 
Free Will”, dar şi în God being history. Studies in Patristic 
Philosophy, Amsterdam-Oxford-New York, 1977, pp. 19- 
30. Meijering se concentrează asupra concepţiei lui Irineu 
despre liberul arbitru al lui Dumnezeu. 

13, Cf. Cicero, De fato XVII (40), Alkinoos (Albinus), 
Did. XXVII (Hermann, 179.5 sqq./Whittaker-Louis 51) 
Alexandru din Afrodisia, De fara 34 (Bruns, 205.9 sqq.); 
lustin Martirul, / apol, 43.2, cf, C. Andresen, „Justin und 
der mitilere Platonismus”, ZNIV 44 (1952/53), 194; 
Athenagoras, leg. 24.3 (Marcovich, 80), cf. de asemenea, 
Aristotel, EN 11,5/1113b sqg. 

14. Poate că atitudinea lui Irineu ar putea fi comparată cu 
cea a lui lustin Martirul, Alkinoos (Albinus) (cf. nota 
precedentă), Apuleius, De Plat 1.12, care atacă doctrina 
stoică a sorții (/Heimarmene) fără adresare directă, cf. 
observaţia lui C. Andresen (op. cir, p. 154). În plus, 
discuţiile medioplatonice legate de problema sorții şi a 
liberului arbitru au fost profund influențate de de 
argumente şi terminologie de sorginte stoică, c/., de pildă, 
De Lacy-Einarson în introducerea lor la Pseudo-Plutarh, 
De fato., LCL, 405, 303 sgq.; ]. Dillon, The Middle 
Platonists, Londra, 1977, p. 84 sqq. (Antiochos din 
Askalon); p. 320 sqg. (Pseudo-Plutarh, Apuleius). 








[* al 











PAG. 14 Nr. 4/208 Aprilie 2008 


7] AȘA CUM AFOST) 
(5) 


“Un erou al 





b] 
! 






„ nationale 

şi cel mai mare 
jurnalist român. 
al secolului XĂ 


Pamfil Șeicaru, erou al primului război mondial 


Prin-anii '50, soarta m-a făcut să-l întâlnesc la Bressanone pe fostul lui 
coleg de liceu Diţă, care, în cele câteva ore cât am stat de vorbă, îmi povestise 
o grămadă de lucruri despre Pamfil Șeicaru. El venise la Bârlad în clasa V-a să 
termine Liceul Codreanu şi să-şi ia bacalaureatul. Pentru următoarele convorbiri 
mă pregătisem sufleteşte şi, ca să nu uit cele povestite de general, l-am întrebat 
dacă are ceva împotrivă să pun pe hârtie câte ceva din conversaţia noastră. 
Răspunsul a fost că nu. Simţea că umbra nevăzută se apropia cu paşi uriaşi de el 
şi se pregătea pentru un drum fără sfârşit. Îmi spunea că îi era complet egal ce 
voiam să fac cu cele narate de el şi nici nu era interesat. Era bucuros că putuse 
sta de vorbă într-o ţară străină cu cineva care cunoştea limba'lui maternă. În 
afară de asta, era fericit că putea să-şi descarce sufletul faţă de cineva care 


vorbea limba română, o fiinţă pe care o întâlnise din întâmplare. Dar ce era ŞI. 


mai important, era faptul că persoana care stătea cu el.de vorbă i se, părea 
simpatică şi asta îi ajungea. Printre altele, mi-a mărturisit că în Italia era singur, 
băiatul lui se găsea la Paris cu serviciul, iar soția murise cu câţiva ani mai în 
urmă. Era o pierdere enormă şi nu-şi putea înfrâna durerea. Îşi dorea liniştea 
eternă şi era fericit să-şi revadă soția... 

În Moldova, Liceul Codreanu era unul dintre cele mai bune. La Bârlad, 
apariția lui Şeicaru făcuse vâlvă. Nu era un elev obişnuit, era plin de viaţă şi 
vervă. Aducea un suflu romantic, chiar revoluţionar, iar colegii considerau că el 
și cu Mihail Mircea (Mişu Mendel) reprezentau studioşii clasei. Ştia să 
impresioneze din prima secundă, ceva pe care colegii lui de la liceu nu o puteau 
înţelege. Mulţi dintre colegii lui erau intimidaţi de cel care, aşa cum făcea impresia, 
dădea cu barda în Dumnezeu. Se angaja în discuţii academice cu profesorul 
Gheţu şi, din cauza ideilor pe care noul elev le vehicula, profesorul Iliescu îl 


socotea “socialistul” clasei. Dar nimeni n-avea idee că idolii lui erau profesorii 


Nicolae lorga şi A. C. Cuza, care, în aceeaşi măsură ca şi el, avuseseră în 
tinereţea lor idei socialiste. Apoi, nimeni nu ştia că pe Strada Strâmbă din Bârlad 
cumpăra zilnic gazeta Neamul Românesc şi o citea din scoarță în scoarță, Mai 
toţi foştii lui colegi de liceu erau convinşi că avea capul plin de Karl Marx, 
Engels şi alţii, că-i disprețuia pe naționaliști şi mai ales pe antisemiţi. Era o aparență 
destul de înşelătoare, nepricepută de majoritatea colegilor, nici de profesori. 
Totuşi, sunt sigur că în momentul de faţă este timpul să se spună că prima lui 
legătură cu'ideile politice a fost cu cele marxisto-socialiste, ca şi câteva experienţe 
cu sindicalismul revoluţionar, de nuanţă anarhistă. In această direcţie citise foarte 


PREZ EVEI VAI 











de preşedinte al Asociației Ziariştilor și Editorilor Creştini 

















PUNCTE CARDINALE 





mult şi faptul se dovedea când stătea de v orbă pe teme politice cu persoanele din 
jurul lui. 

Ca tânăr elev, citise imens. Cărţile au fost şi au rămas întotdeauna pasiunea 
lui. Când le lua în mână avea o bucurie de copil şi nu-putea să le lase până nu le 
termina, Absorbit de cartea care îl pasiona, n-auzea nimic, nu-l interesa ce se 
întâmpla în jurul lui şi se lăsa complet absorbit de gândurile sale, Fantezia lui 
bogată rătăcea pe tărâmuri captivante, se lăsa legănat în visuri fermecătoare, 
făcându-şi planuri de viitor. Era un romantic par excellence, îi plăcea să citească 
poezii, să le recite şi să-şi lase ochii privind în îndepărtări, căutând ceva nedesluşit. 

Le scăpase şi faptul că îl vizita mereu pe nenea Gică, poctul Gheorghe 


. Tutoveanu, care locuia la Bârlad. Făcuse cunoştinţă cu el pe vremea când era în 


 întregirii Aki 


Clasa VI-a la Liceul Codreanu, Acolo, la Tutoveanu, avea la dispoziţie o bibliotecă 
aleasă şi bogată. Citise o carte după alta şi desele lui vizite în casa lui Gheorghe 
Tutoveanu dovedeau că nu se putea despărţi de biblioteca poetului. Era un sensibil 
şi un înamorat de versuri frumoase, cu atât mai mult de versurile cristaline ale lui 
Gheorghe Tutoveanu. Cei doi, mama Zoe şi nenea Gică, erau mentorii lui discreți. 
În mijlocul lor, personalitatea tânărului Pamfil Șeicaru se preciza şi cei doi 
înțeleseseră planurile lui de viitor. În casa lui nenea Gică s-a putut familariza cu 
Sully Prudhomme, poctul Jean-Marie Guyau, Leconte de Lisle, Mistral, Verlain; 
Rimbaud şi alți scriitori şi poeţi francezi. Era îndrăgoştit de literatura franceză şi 
savura tot ce îi cădea în mână. În afară de asta, se mai poate spune că cel care 
i-a îndrumat paşii într-o direcţie hotărâtă a fost tot poetul Gheorghe Tutoveanu. 

Cei patru ani au trecut şi, terminând liceul, s-a prezentat la Facultate. 
Era în perioada primului război mondial, câre făcea ravagii. România nu intrase 
încă în război, dar țara având nevoie de tineri luptători, s-a prezentat imediat ca 
voluntar. Dătoria de român avea prioritate şi nu încerca să' se sustragă unei 
obligaţii numite în gândurile lui sfântă. Fusese trimis în tranşeele pentru întregirea 


naţională ca sublocotenent în Regimentul 17 Mehedinţi, comandând o companie 


de mitraliori. A făcut parte din grupul Cerna, care încerca să oprească înaintarea 
trupelor inamice în Oltenia. Unităţile germane şi austro-ungare porniseră vijelios 
în luptă şi, profitând de o ceaţă densă, reuşiseră să încercuiască armata română, 
aflată în curs de retragere. Văzând că rezistenţa de necrezut a românilor îi stătea 
în cale, armata năvălitoare înțelesese că regiunea Orşova trebuia ocupată şi erau 
nevoiţi să o lichideze cu orice preţ. Lupta decisivă s-a dat pe muntele Alion, unde 
trupele române căutau o ieşire din încercuire. Fiind câştigat de ideea datoriei 
naţionale, sublocotenentul Șeicaru s-a remarcat prin curajul său nebun. În toiul 
luptelor, uitase că aspiraţiile lui erau pentru o reformă socială, sau mai bine zis 
republicană. Lupta venise la momentul oportun, având posibilitatea să-şi | 
dovedească patrioțismul împotriva agresorilor germani şi. austro-ungari. 


Tot în această regiune, pe dealul Moşului, într-o noapte din septembrie | 


1916. Pamfil Șeicaru se afla împreună cu Petre Gămâănescu. oltean ȘI tot 
sublocotenent. Stăteau cu faţa spre inamic, supravegheau mişcările acestuia, 
când, pe neaşteptate, un proiectil căzuse între ei explodând, aruncându-i într-o 
parte şi în alta. După explozie s-au ridicat, s-au scuturat de praf şi s-au întrebat 
dacă vreunul este rănit. Cum nici unul nu era rănit, ba nici măcar zgâriat, Şeicaru 
făcuse un legământ pe care niciodată n-a fost în stare să-l uite: Dacă voi trăi şi 
voi avea posibilitatea, voi clădi o bisericuţă în acest punct. S-a ţinut de cuvânt, 
numai că n-a putut sfinţi bisericuţa care poartă hramul Sfintei Ana, numele mamei 
lui, pentru care avea o adoraţie fără limite. Fusese trimis în Occident cu o misiune 
de Mareşalul Antonescu, fiind nevoit să rămână într-un exil fără sfârşit. În 
momentele lui de tristă amintire, stăpânit de o duioşie fără margini, spunea: Pe 
locurile acelea se află o mânăstire ridicată de mine, pe a mea cheltuială, fără 
să cer nici o contribuţie de la stat şi nici prin subscripţie publică. A fost ridicată 
întru pomenirea camarazilor mei morţi în anii războiului pentru realizarea Daciei 
Traiane, care a fascinat generaţiile-ce au precedat anul crucial. 

Singura lui dorinţă ar fi fost să revadă locurile atât de dragi lui, răspândite 
peste tot pe unde luptase, dar n-a fost posibil. Era marea lui dorință, ar fi vrut să 
le revadă şi n-a fost înțeles. Regimul comunist, adus în ţară de trupele sovietice, 
nu putea da înapoi. | 


_ 


(Va urma) 


Ren€ AL DE FLERS (Minchen) 






Jurnalistul Răzvan Bucuroiu (TVR, revistele Deontologie profesională; Comisia pentru Premiile AZEC şi alcătuind şi primul Consiliu Director al AZEC. 
Lumea credinței şi Lumea monahilor) a fost ales în funcţia — Comisia pentru jurnaliştii români de peste hotare. | 


Asociaţia are ca scopuri promovarea valorilor 


La Adunarea Generală au fost prezenţi ca invitaţi: profesionale şi morale în cadrul breslei ziariştilor creştini 
din România (AZEC), iar publicistul și editorul Răzvan Cezar Ion, preşedintele Asociaţiei Jurnaliștilor din România, 


Codrescu (Ed. Christiana, revistele Lumea credinței și — Mihai Miron, preşedintele Uniunii Jurnaliștilor Profesioniști 
Puncte cardinale) a fost desemnat vicepreşedinte, într-o din România, şi Adrian Moise, vicepreşedinte al Uniunii 


şi în media românească, “salubrizarea” segmentului cărții 
religioase de producțiile îndoielnice şi de actele de piraterie 
intelectuală, precum și stabilirea unui dialog cu Bisericile 

















Ţăranului Român, luni 24 martie a, c. Pe lângă cei doi, 
Adunarea Generală a AZEC i-a ales în Comitetul Director 
pe Claudiu Târziu (revistele Formula As şi Rost), Cristian 
Curte (Radio România), Costion Nicolescu (MŢR), Andrei 
Vlădăreanu (revista Lumea credinței) şi Victor Roncea 
(cotidianul Ziua). De asemenea, Adunarea Generală a 
AZEC a înființat trei comisii; Comisia de Etică și 











şedinţă a Adunării Generale care a avut loc la Muzeul Sindicale MediaSind, care au transmis mesaje de susţinere 


pentru noua asociaţie, Indira Crasnea, preşedinte interimar 
al Clubului Român de Presă, a transmis la rându-i un mesaj. 

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creștini din 
România (AZEC) este o organizaţie neguvernamentală 
autonomă și apolitică, Organizaţia a fost înființată în 
toamna anului trecut din inițiativa lui Răzvan Bucuroiu, 
Răzvan Codrescu și a Mihaelei Voicu (Ed, Sophia), cei trei 


din România, pentru mai corecta informare a publicului. 
AZEC îşi propune şi organizarea unor cursuri de jurnalism 
creștin, acordarea de premii anuale pentru cele mai bune 
materiale de presă şi pentru carte religioasă, o bursă a 
locurilor de muncă în domeniu, dar şi asigurarea de 
consultanță şi asistență pentru ziariști și editori, în cazul 
încălcării dreptului la liberă exprimare și libertate de 
conştiinţă. (C. Ti) 














Don Quczare în Eaz? 










| Textul acesta e O datorie de conştiinţă. El a început să germineze în mine cu vreo 25 
de ani în urmă, în serile/nopţile când îl ascultam pe Paul Goma citindu-şi romanele la 
microlonul “Europei Libere”. După '90, când, în sfârşit, a început să [ie editat şi în România, 
i-am reintânlnit amintirile, scrise negru pe alb, transpuse în concretul palpabil al hârtiei. Erau 
(sunt) acolo cu toţii, negrii și albii, cei răi ŞI cei buni. Eugen Țurcanu şi Gruenberg, zis 
Nicolschi, Goiciu, Enoiu. dar Şi mai recenţii (şi mai românii) Goran Gheorghe, Vasile 
Gheorghe, Nicolae Pleşiţă etc,. etc. De cealaltă parte a baricadei: lon Gănescu, Ferdinand 
Klapka, dar şi mai recenții Ladea, Bedivan, Cristoiaica. Dâmboviceanu etc.. ete. Listele nu 
Sunt exhaustive. Cu siguranță, voi fi uitat nume (mai) importante — şi dintre „negri”, şi dintre 
„albi”, Dar dacă îi ştiu pe cei amintiţi mai 
sus, €, în primul rând, meritul lui Paul Goma. 

Cu o încăpățânare şi un curaj atât de 
rare printre români (Cel puţin, printre cei de 
la nord de Dunăre), Goma a scris letopiseţul 
terorii securiste, dar şi pe cel al reacţiilor 
stârnite de vitregia comunistă pe meleagurile 
noastre. De la rezistența pură şi simplă (nu 
cea „prin cultură”), până la trădarea la fel de 
pură şi de simplă... 

Desigur, letopiseţul supără. El e 
oglinda curajului, dar şi a puținătății noastre. 
Cu toate că se opreşte la anul 1977, citindu-l, 
vom descoperi originea unor grave 
inconsecvenţe şi trădări ale intelectualităţii 
româneşti de azi, o 

Să ne mirăm că mulţi nu sunt deloc 
flatați de imaginea lor din oglindă şi doresc 
să o facă țăndari? Când vine vorba de Goma, 
„liberalii” îşi dau mâna cu foştii propagandişti 
ai naţionalismului cu voie de la C. C.; oameni 
subțiri, intelectuali veritabili, scriitori cu talent 
şi influență împart aceeași tranşee (pardon — 
același şanţ) cu dulăi decrepiţi de teapa unor 
Pleşiţă, Burtică sau chiar Ștefan Andrei. 
Fiecare avertizează, se revoltă, se umilă în 
pene pe limba şi în stilul său. Generalul fost 
decorat de însuși De Gol, ce contează câteva fire smulse din barba „de rabin” a unui legionar 
fascist? La alt post de televiziune. cu alte vorbe şi alt temperament, junele Nicolae Manolescu 
insinuează că Goma are 70 de ani, s-a ramolit. scrie aberaţii în jurnal... 

Da. S-a ramolit. Şi are obsesii bolnăvicioase. Crede, scrie, spune că: 
|) Ideologia comunistă, ca și partidul care a pus-o în practică, este criminală, iar 

a, mâna inarmală a Partidului. nu a fost cu nimic mai prejos de mult hulitul Gestapo. 


A n 


d 
| £. 
j 

i 


doar pentru slavofili. dar şi pentru ..europenizații” care au vrut, cu orice preț. în NATO. şi 
înU£, * ile | « 
53) Pentru a-și înțelege istoria, românii trebuie să afle care a fost comportamentul 
evreilor basarabeni (nu al tuturor, dar al multor, al prea multor evrei basarabeni) în perioada 
28 iunie-3 iulie 1940 (“săptămâna roşie”). | 
Să le examinăm pe fiecare: » | . | 
Ideologia comunistă n-a murit. Reziduurile ei otrăvite se regăsesc în mintea şi-n 
sufletul mai tuturor politicienilor, ca şi în ale multor, prea multor ziarişti... Incă mai'vioi Sunt 


9 Li! 





PUNCTE CARDINALE 





SINGURATIC 





2) Basarabia e pământ românesc. Adevărul acesta a fost, este, va fi incomod. Şi nu celui ce-a îndrăznit să atenteze la statutul lor public — trecându-i de la ..victime” la rubrica 








Aprilie 2008 Nr. 4/208 PAG. 15 





foştii securiști. Fie că tânjesc demagogic după vremea „bunului patriot Ceauşescu”, fie că au 
„năpârlit” şi au fost primiţi în partidele istorice, ei nu sunt deloc interesați ca românii să iasă 
din uitare 

Trecem mai departe. De fapt, nu trecem. Căci tot despre relaţia românilor cu propria 
istorie va fi vorba, 

În 1993, s-a întâmplat să-l cunosc pe Andrei. Bun vorbitor de română, Andrei s-a 
prezentat drept „un student străin”, Nu a trebuit să aştept prea mult pentru a afla de unde 
anume: din Uniunea Sovietică (atenţie: episodul datează din 1993; eram, deci, la doi ani 
DUPĂ dispariţia U.R.S.8.). Devenisem curios — fosta Uniune e mare... Tânărul recunoaşte 

sfios: din Chişinău. Până la ceasul acela nu 
întâlnisem basarabeni. Deşi referinţa la 
Soviete mă descumpănea, eram bucuros. 
Euforia a fost de scurtă durătă. „Studentul 
străin” (de altfel, bursier al statului român) 
m-a readus cu picioarele pe pământ. Pe 
pământ sovietic. Bunica lui Andrei, 
moldoveancă curată, s-a pus în mijlocul 
drumului pentru a nu lăsa ajutoarele din 
România să ajunţă în Respublică. Ei 
lăcrimau când pica un avion sovietic în 
Nagorno-Karabak. Ei nu-i vor pe români. In 
fond, America şi Australia vorbesc aceeaşi 
limbă şi. nu vor să se unească, nu? Fiul 
aparatcik-ului din Moldova nu era sensibil 
la argumente de ordin istoric. În cazul lui, 
mancurtizarea reuşise. ; 
Desigur, amnezia e întreţinută perfid 
şi legiferată prin tratate internaţionale. S-ar 
spune că patriotismul cu iz de ectoplasmă şi 
borş al d-nei Leonida Lari are menirea de 
„a-i discredita pe basarabeni în ochii celorlalți 
români. Şi reuşeşte din plin. La fel de 
pricepuţi în acest sens sunt şi acei bursieri 
de peste Prut care preferă să comunice între 
dânşii folosind limba rusă... Dar poate îi 
judecăm prea aspru. noi, românii ceilalți, 
cei ce nu ştim pe pielea noastră cum € să te naşti şi să trăieşti într-o Respublică (ex)Sovietică... 

Despre perioada 28 iunie-3iulie 1940, Paul Goma a scris Săptămâna Roşie”, tom 
masiv, ce adună, pe lângă contribuțiile autorului, documente de arhivă şi relatări din presa 
vremii, toate având ca subiect isprăvile celor prea nerăbdători să trăiască în Respublică... O 
săptămână roşie nu doar din punct de vedere ideologic... 

Fiii, nepoții, complicii nerăbdătorilor de atunci au țesut o conspirație a tăcerii în jurul 


























n a-ă 










CA 


alăturată. Cu câteva îmbucurătoare excepții. omerta funcționează. 

Paul Goma este — încă o dată — solitar, Cu riscul de a comite o bârbarie lingvistică. aş 
spune că e MAI solitar decât în 1977, Acum 30 de ani, balaurul numit politica! correctness 
abia eclozase. Azi a crescut, iar barbariile pe care le pune la cale nu sunt (doar) de ordin 
lingvistic... 










Marian STAN 












* Cartea poate fi descărcată intrând pe www.paulgoma.com. 


Tineni caută întotdeauna (conştient sau nu) pe acei oameni capabili să-i modeleze, să-i îndnume spre un 
anumit ideal. Fiecare generație îşi are liderii ei. In absența unui model, nu se poate vorbi despre o generație, fiindcă 
rolul modelului e de a revela un orizont pe măsura aspirațiilor ei, În lipsa un astfel de orizont, generațiile se succed 
fără rost şi fără idealuri, Aşa cum observa Mircea Vulcănescu, o generaţie nu-şi impune singură misiunea ei. 
Generaţia se „coagulează” în clipa în care i se imprimă o direcţie. 

Fiecare generație își aşteaptă modelul, clipa ei de har, Atunci, energiile ei latente converg într-o direcţie 
creatoare. Am incercat deseori să-mi imaginez ce se întâmplă în clipa întâlnirii unei generații cu modelul ei 
formator. N-am reuşit niciodată să duc gândul până la capăt. Până când l-am urmănt recent pe Dan Puric într-o 
conferinţă cu tinerii. Şi mi-am zis că un astfel de om ar putea fi conştiinţa unei generaţii, având toate premisele 
pentru a deveni un lider, un model, un îndrumător de generație. 


Întâi de toate, este un om suficient de tânăr pentru a fi „credibil” 


A 


în ochii tinenilor. Tinerii i-au pnvit mereu 


cu oarecare neincredere pe cei prea în vârstă. Dan Punc are o priză formidabilă la tinerii atraşi de spectacolul de 
jdei in genere. Important e însă faptul că le revelează acestor tineri valorile perene ale tradiției creştine a neamului 
românesc. Valori pe care marea lor majontate nu le-ar descoperi niciodată pe cont propriu, Flindcă între generaţia 
dintre cele două războaie, de pildă, şi „generaţia 2000” a survenito „fractură”, În acest interval (deopotrivă temporal 
şi moral) s-a distrus în mod sistematic accesul neingrădit al tinerilor spre valorile autentic româneşti, 

Dan Puric are vocația mărturisirii valonilor, realizând un „liant” între reperele creştin-tradiționale (pe care 
le cunoaşte în litera şi în duhul lor), şi „foamea; tot mai crescândă a tinerilor de noutate. Marea sa lecţie e aceea că 
valonile sunt mereu actuale, cu condiția de a fi autentice, Numai pseudo-valorile se degradează şi se pierd. .. 

Dan Puric ar putea fi „omul providenția!” pentru recuperarea acestor repere, de care tânăra generație are, 
mai mult ca oricând, nevoie. Dacă Dan Puric se va achita (sau nu) de o atare „misiune” (cu atât mai ingrată cu cât 
vocea lui e mai singulară în contextul actual), vom afla în următorii ani, Ar putea fi marele „ro! al vieţii sale! Până 
atunci, ne simțim martonii pnvilegiaţi ai unui fenomen ce tinde să la amploare pe zi ce trece. Un reviriment necesar 


A! 


7 NI 
W (ş 


și aproape vital, în contextul (atât de debusolant uneori) al integrării noastre europene. 


Alexandru Valentin CRĂCIUN 
(student) 

















PAG. 16 Nr. 4/208 Aprilie 2008 


PUNCTE CARDINALE 





cateheză despre 


De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, prin lume 
a început să circule o ispititor de științifică teorie care susține 
pină astăzi, cu diferite aşezări, că lumea a apărut din nimic 
şi prin nimic. Un vid adimensional indefinibil a provocat, 
fără cauză şi fără scop, o existență pluridimensională infinită. 
Teoria mai spune că, după ce lumea materială moartă a 
acestui atît de potent nimic a apărut, ea, rodul nimicului, a 
făcut aşijderea nimicului, adică a plămădit la întîmplare o 
formă de existență superioară, anume viața. Se susține că, 
în continuare, viața a făcut şi ea la fel, adică din inferior a 
făcut superior, din simplu complex, din neinteligenţă a mers 
pină la genialitate, fără nici un plan, fără determinare 
exterioară, ci în pofida factorilor exogeni, dar neîncetat 
progresiv, cu salturi calitative de la o categorie la alta 
(categorii dintre care intermediarii au dispărut fără urmă). 

De cînd evoluționismul şi-a făcut loc între evoluaţi 
şi neevoluaţi, lumea balansează între două tendinţe la fel de 
proaste: ignorarea evoluţionismului şi ignorarea 
creaționismului. Or, spre a nu fi credinciosul — care nu e 
specialist nici în biologie, nici în filosofie ori teologie — ispitit 
cine ştie cum de “neştiința” sa, el trebuie să caute astăzi la 
măsura ştiinţifică a evoluționismului față de creaționism. 

Mai întîi trebuie spus răspicat că, în cazul în care 
declararea credinţei creştine maschează comoditatea 
rațională a insului de a se informa, după putere, fie şi numai 
la nivelul “cultuni generale”, despre temeiurile creaționiste 
şi evoluționiste, declaraţia aceasta nu este virtute, ci vină. 

Pe de altă parte, încă şi mai mare vină au'cei care 
opresc pătrunderea oricăror argumente ştiinţifice creaționiste 
în şcoli, ci prezintă evoluționismul nu doar cu ascunderea 
părților lui slabe, ci şi ca singura teorie ştiinţifică în domeniu. 
Astfel de lucrări săvirşite astăzi sint din aceeaşi categorie 
cu cele de la începuturile evoluționismului, cînd, de pildă, s- 
a înlocuit mandibula unui craniu de maimuţă cu a umană. 
ca să se poată pretinde că s-a găsit dovada intermediară a 
evoluţiei! În mod esenţial, ştiinţa presupune onestitate, iar 
inșelăciunea şi tirania indică slăbiciunea argumentului şi 
imperfecţiunea teoriei, 

Se poate constata că acum marea majoritate a 
biologilor sînt evoluționiști. Însă există și creaționişti convinşi 
și foarte riguroşi din punct de vedere ştiinţific, iar simplul 
fapt al majorităţii nu este garanţia corectitudinii. În afară de 
Charles Darwin, biologia nu are oameni de ştiinţă cu nume 
la fel de sonore, nici de creaționişti, nici de evoluţionişti, 
care să fie recunoscute de oricine. Dar sînt mulţi alţi savanţi 
din acea vreme şi mai de apoi care au fost creaţionişti 
convinşi, dintre care celebri sînt lordul Kelvin, fizician, Louis 
Pasteur, biochimist şi bacteriolog, și însuşi Einstein. Nicolae 
Paulescu, descoperitorul insulinei, a fost şi el un savant 
creaţionist. De fapt, cu puţine excepţii, toți oamenii foarte 
inteligenţi — mai cu seamă inteligenți în acea măsură de la 
care se defineşte penialitatea — au declarat credința lor în 
Dumnezeu. E de notat că după moartea lui Einstein nu s-au 
făcut în ştiinţă descoperiri care să consolideze 
evoluționismul, unii susţinînd chiar contrariul, respectiv că, 
din unghi ştiinţific, demonstraţia s-a șubrezit de atunci 
încoace. 

Prin urmare, cel care socotește că Dumnezeu a făcut 
cerul şi pămîntul, adică lumea nevăzută şi pe cea văzută, 
iar mai apoi toate cîte sînt în lumea noastră, nu are a se teme 
că acesta este neapărat rodul unei superstiții sau al unei 
gindiri rudimentare și precare, deoarece nu numai ei sînt în 
această situaţie, ci și unii dintre cei mai însemnați savanţi și 
mai străluciți gînditori moderni, 

Creaționismul se întinde de la creaţionismul biblic 
pînă la evoluționismul teist. Creaționismul bibilic acoperă 
toate demersurile celor care acceptă ipoteza creaţiei divine 
în forma definitivă a existențelor, demersuri care se rezumă 


www,punctecardinale.ro 
e-mail; ligia(a punctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S, A, L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO49BRDE330$V02146903300 
LORIN PAL 


abat 
( 


a 

i >> 
„je 

rasi 

3 

P 

Me ci 

= —. 


» 





la a emite teorii despre starea de fapt constatabilă ştiinţific şi 
exclud speculaţiile contrare referatului biblic al Facerii. 
Evoluţionismul teist este eticheta pentru susținerile că 
Dumnezeu a făcut ca fiinţele PărDigLE Și să evolueze unele 
“din altele. 


Nu vom trece în revistă a uită creaționiste 
împotriva evoluţionismului, deoarece pe tărim ştiinţific 


lucrurile se complică pînă la a nu mai putea fi urmărite și, cu 


atit mai puţin, susținute de nespecialişti. Totuşi vom menţiona 
cîteva dintre cele ce fac cu putință asumarea ideilor 
creaționiste în forma biblică, întrucit, la urma urmei, ca în 
orice alt domeniu în care nu toți vom fi fiind specialişti, avem 
„totuşi posibilitatea alegerii uneia dintre variantele care, 
dezvoltate de specialiști. sînt verifi cabile măcar în parte cu 
propria noastră grilă de înţelegere. Ba chiar este o datorie să 
ne informăm şi să cugetăm, după putere, la astfel de lucruri, 
căci ar fi păcat să dăm credit evoluţionismului doar pe criterii 
de tipul asemănării între om şi maimuţă, sau să permitem 
ideilor evoluționiste să ne submineze credința creştină. 

De pildă, se întimplă ca multora să le fie greu să aşeze 
în tabloul înțelegerii personale împrejurarea că, după socotelile 
geologilor, globul pămintesc pare să fie mult mai bătrîn decit 
după socotelile biblice. Dar ce ar fi spus:oamenii de ştiinţă 
dacă l-ar Îi văzut pe Adam a doua zi după facerea sa de către 
Atotţiitorul? Biblia arată că Adam a fost făcut de Dumnezeu 
om adult, iar Tradiţia spune că ar fi fost ca de treizeci de ani, 
de virsta pe care Hristos, Noul Adam, o avea cînd a început 
lucrarea Sa. Deci dâcă, fiind făcut Adam ca de treizeci de 
ani, ar fi fost văzut de omul de ştiinţă a doua zi după facere, 
acesta n-ar fi zis: “lată o ființă omenească în virstă cam de o 
zi!”, ci: “lată o fiinţă omenească în vîrstă cam de treizeci de 
ani!” Tot aşa, geologul spune despre pămînt că are mai multe 
miliarde de ani, dar aceasta este o înșelare, căci Dumnezeu 
a creat lumea văzută într-o plinătate care nu e istorică şi de 
aceea nici nu mai poate fi percepută în istorie. 

Mult mai greu € de înțeles cum se poate ca fenomenul 
evoluției să sfideze ceca ce în fizică se numeşte principiul al 
doilea al termodinamicii şi care, fără excepţie, se verifică 
prin aceea că în lumea materiei toate sînt supuse stricăciunii 
și declinului, iar nu îmbunătățirii şi progresului. 

Studiul fosilelor nu a reușit să producă nici măcar 
un singur exemplu de tranziție evoluționistă: Adică nu există 
nici un intermediar fosil între speciile despre care 
evoluționismul susţine că au apărut unele din altele, deşi există 
nenumărate fosile atit din vremea “apariţiei” speciilor 
“superioare”, cît şi din vremea “apariţiei” speciilor 

“inferioare”, Dimpotrivă, stadiul fosilier indică apariţia 
simultană a speciilor, În schimb, există cîteva celebre fraude 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


IQ)! NISVI 


și 
= 


şi erori ale unor evoluţionişti în legătură cu fosile date sau 
luate drept “veriga lipsă dintre om şi maimuţă”. 

Presupunerile ev oluţioniste au mari dificultăţi. 
Însuşi Darwin recunoștea că este o absurditate de cel mai 
înalt grad să se susțină că ar fi apărut prin evoluție organe 
cum € ochiul. care presupun dezvoltarea combinată a atit 
de multor părți care funcţionează împreună. 

Poate că unora dintre creştini le este greu să 
accepte că toţi oamenii îi au strămoşi pe Adam şi Eva, fiind 
dispuşi să “cedeze” și șă admită că mai mulți indivizi făcuţi 
de Dumnezeu au contribuit la umplerea pămîntului. Însă 
amprenta genetică a oamenilor indică faptul că toți au 
strămoşi un același bărbat și-o aceeași femeie. Genetica 
dovedeşte că aceşti doi strămoşi au putut avea înscrise în ei 
câracteristicile tuturor raselor care au ieşit din coapsele lor, 
rase care, din punct de vedere ştiinţific, s-au putut separa în 
timpul pe care Tradiţia îl indică de la Facere încoace. 

Specificul genetic al fosilelor umane foarte vechi 
indică pînă şi catastrofa diluviană, căci oamenii de astăzi nu 
sînt purtătorii tuturor Caracteristicilor genetice ale unei 
populații despre care fosilele arată că a'existat pe pămint 
doar pînă la un moment dat. Genetica dovedeşte că între cei 
de astăzi sînt descendenţi ai lui Noe, dar nu și descendenţi ai 
urichilor şi mătuşilor lui. 

Argumente de tipul acesta sînt multe, iar discuţiile 
între evoluţioniști Şi creaționişti sînt foarte serioase, așa că, 
cel puţin pentru asta, nimeni nu poate să pretindă că a crede 
că Dumnezeu le-a făcut pe toate așa cum sint ar fi o idee 
inadmisibilă ori “depăşită”. Nu e o prosteală de babe, ci o 
ipoteză cu care se poate opera — şi se operează — inclusiv 
şriințific. Dimpotrivă, se poate face demonstraţia că 

evoluționismul este o speculație care nu respectă rigorile-|-- 
unui ice. . 

: “Dar mai important “decît aceasta este că textul biblic 
al Facerii, de la care pleacă şi ideile creaţioniste creştine. 
nu numai că nu este exclus de constatările biologice, 
geologice şi ale altor ştiinţe, ci că acest text este singura 
explicaţie care furnizează legături coerente între aceste 
constatări. 

În evoluționismul “clasic”, presupunerea caracterului 
creator al nimicului obligă şi la presupunerea unor ulterioare 
intervenții determinante ale nimicului fără de care, în foarte 
multe momente, nimic nu ar mai fi fost; posibil. Or, din 
absurdul reducerii la nimic rezultă că, dimpotrivă, nimicul 
este ceva. Însă acestea nu sînt ale biologiei, chimiei, fizicii 
ori geologiei, ci ale filosofiei şi teologiei. 

Rînduiala vieţii nu este doar ceva, ci este Însuşi 
Adevărul, iar pentru ajungerea la Acest Adevăr există o 
strîmtă poartă duhovnicească spre care teologia poate desluşi 
calea cea dreaptă. 

Un Miguel de Unamuno scria că cel căruia rotirea 
stelelor din cer îi miroase numai a materie, acela se miroase 
pe el însuşi. Or, noi, oamenii moderni, sîntem în pericol să 
devenim purtători tocmai de astfel de duhniri. pentru că, în 
cădere, expuşi pericolului involuției, ne luăm uneori 
libertatea de a nu cunoaşte ceea ce, fiind arătat în făpturi de 
Însuşi Dumnezeu, se poate într-adevăr cunoaşte, 


Lucian D. POPESCU 





Repere bibliografice; Bibha, EIBMB. O, R., Buc, 1988, 
Pr Gheorghe Calciu, Rugăciune şi lumină mistică, Ed. Dacia, 
Cluj-Napoca, 2000; Oana Ifiime, Introducere în antievo- 
luţionismul ştiinţific, Ed. Anastasia, Buc, 2003; Henn M 
Morris, Gary E. Parker, Introducere în ştiinţa creaționistă, 
Ed. Anastasia, Buc., 2000; Ierom. Serafim Rase, Cartea Facenii, 
crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Buc, 2001; A. 
E. Wilder Smith, Mans Origin, Man's Destiny, Bethany House 
Pub, 1975, 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Tipar: Pas S.R.L