Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 8 (212), august 2008

Quod erat demonstrandum: “... nu este îngăduit nici unui ierarh, preot, diacon, monah, monabhie sau credincios mirean din Biserica 
Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină. De asemenea, nu este îngăduit nici unui cleric ortodox să 


concelebreze Sfintele Taine şi lerurgii cu slujitori ai altor culte...” 


credinţă 
iubire 
speranţa 


PU IC 
CADINALE 


(Din Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 9 iulie a. c.) 


ale ANUL XVIII 


Al 


NI IPA pi 


AUGUST 
2008 


16 PAG.-—3lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


2 PREEEE ae SEIN'CUILLUI SINOD 


ACTULI 


“Conform martorilor oculari, în cadrul Sfintei Liturghii, la 
momentul împărtăşaniei, IPS Nicolae Corneanu, 
Mitropolitul ortodox al Banatului, a plecat din mijlocul 
credincioşilor şi a urcat la altar. unde a cerut permisiunea 
de a se împărtăşi. Ca răspuns, Excelenţa Sa Mons. Francisco 


adi ZI 


i “poat; 


Javier Lozano, Nunţiul Papal în România. conformitradiţiei, 


[sic!], i-a dat în mînă Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae Sfîntul 
Trup, după care i-a fost înminat potirul cu Sîngele Domnului. 
din care Inalt Prea Sfinţia Sa Nicolae s-a împărtăşit singur...” 
(pe site-ul http;//www,greco-catolica,org/a357-La- 
Timisoara-s-a-intamplat-o-minunec.aspx) 


ACTUL 2 


251 4 Ti'tiu 


' Di FIY 
Mirela Corlățan: Îna// Prea Sfinţile, este adevărat că v-aţi 
împărlăşii duminică în biserica greco-catolică din Timişoara? 
Nicolae Corneanu: Am fost alături de ei, însă nu m-am 
împărtășit, 

Mirela Corlățan: Preoţi: greco- :aatofiei descriu în detaliu 
cum ați primi polirul din partea nunţiului apostolic. Să înțeleg 
că mint? 

Nicolae Corneanu: Formal e adevărat. Era sfîrșitul 
Liturghiei, al mesei, și m-am ridicat pentru a mă alătura 
lor, întrucit voiam să adresez un cuvint credincioșilor. Nu 


DUPĂ CĂDEREA CORTINEI 


Noi, “habotnicii” ăştia, câre nu lăsăm Biserica să- 
şi vadă arhiereşte de treburile ei, ce şi pe cine să mai credem? 
Regretă cu adevăratierarhul de la Timişoara, se va fi pocăit 
el efectiv măcar în fața Sfintului Sinod, sau “regretul şi 
pocâința... ca prim semn de îndreptare” sint doar un artificiu 
necesar în economia comunicatului oficial? Ca să nu mai fie 
suspiciuni după atitea declarații contradictorii sau ocolitoare 
ale celui împricinat, n-ar fi fost mult mai firesc şi mai cinstit 
ca, în lipsa oricărei alte sanctiuni, să i se impună măcar o 
clară mărturisire publică de dreaptă credinţă, cu cerere de 
iertare față de credincioşii în rindul cărora "a produs tulburare” 
şi pe care a fost totuşi dezlegat să-i păstorească mai departe? 

Abia ieşit din şedinţa Sinodului care “a luat act de 
regretul şi pocăinţa” sa, prima declaraţie publică a Înaltului 
Nicolae a fost una de evidentă eschivă. [i pare rău, dar nu 
pentru ceea ce a făcut, ci doar pentru situația care s-a creat. 
La întrebarea dacă regretă, ar fi putut răspunde simplu: “Da, 
regret (sau, mărog, "Nu, nu regret”); răspunsul a fost însă 
unul evaziv, ocolindu-se cu obstinație şi termenul de 
“greşeală”, înlocuit prin sintagma "ceea ce am făcut eu”. 

Gestul de eleganţă ultimă cu care ne-ar putea 
surprinde Înaltul Corneanu, dacă regretul şi pocăința sa n-ar 
constitui doar“'pretexte de lucru”, ar fi acela de a se retrage 
din scaunul pe care l-a necinstit şi a-şi petrece ultimul lustru 


am luat însă Sf. Împărtășanie... (în Cotidianul din 27 mai 
2008) 


ACTUL3 


Răzvan Bucuroiu: /nal!r Prea Sfinția Voastră, este adevăral 
că v-aţi împărtăşi! la biserica greco-catolică din Timişoara, 
ucuni două duminici? 
“Nicolae Corneanu: Da. este perfect adevărat. [...] Am simțit 
“un sentiment de... dacă pot spune aşa... frățietate față de 
obştea de credincioși [...] şi. printr-un gest spontan, m-am 
apropiat şi eu de cei care se împărtăşeau şi m-am împărtășit 
și eu alături de ceilalți... 
Răzvan Bucuroiu: /nalr.Prea Sfinţia Voastră, după ce emoția 
a Irecul, vă pare rău peniru aces! gesi? 
Nicolae Corneanu: Sincer să spun, nu-mi pare rău, doar că 
regret că am dat prilej la comentarii din cele mai felurite şi, 
majoritatea, destul de negative... (la dezbaterea A.Z.E.C. din 
4 iunie 2008, prin telefon) 





pp aL, alei 446 ul: ada 


i „COMUNICATUL BIROULULDE PRESĂ 


 ALPATRIARHIEI ROMÂNE 


SI i PI PE 0 a Vai 
Nine 2) | 


[i Vin n ini ba din A-le de 8- 0 i MI 2008 | 
Sfântul Sinodal Bisericii Ortodoxe Române a luat în discuție, 
împărtăşirea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae, | 
“Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco- catolică şi i 
“concelebrarea Prea Sfi itului, Părinte Sofronie, Episcopu d 
[O ioaa) gh i co-catolic la Sta de sfințire a 
" Aghiazmei Mari. Sfântul Sinod, a dezaprobat Batu 
 necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare. 
"în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul şi 
| „pocăința acestora, pe care le-a primit ca prim semn de) , 
îndreptare, dit, iba 
Îi În legătură cu Luc Madi ia eta] şi eta 
“al ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor, monahiilor şi 
credincioşilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relaţie | 
"cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane şi al învățăturii ! 
de credință ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este 
"îngăduit nici unui ierarh, preot, diacon, monah, monahie i 
„sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să . 
"se împărtășească euharistic în altă Biserică creştină. De 
"asemenea, nu este îngăduit nici unui cleric ortodox să | 
| "concelebreze Sfintele Taine şi lerurgii cu slujitori ai altor. 
„culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea - 
i cu Biserica Ortodoxă şi, în consecință, vor suporta sancţiuni 
" canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: | 
"depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi . 
" oprirea'de la împărtășanie a credincioşilor mireni”, - | 


ip) 
Tai DN 





y 


ACTUL 4 


“În şedinţa de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfintul 

Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în discuție 

împărtăşirea Inalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae, 

Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi 

concelebrarea Prea Sfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul 

Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfințire a 

Aghiazmei Mari 
Sfintul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor 

doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfintul 
Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora, pe care le- 

a print ca prim semn de îndreptare...” (în comunicatul din 

9 iulie 2008 al Biroului de Presă al Patriarhiei Române) 


ACTUL 5 


Pr. Visarion Alexa: A fost o greşeală gestul pe care l-aţi 
făcu? 

Nicolae Corneanu: Deocamdată... Sfintul Sinod a fost. să 
zic aşa, cu obiectivitate critică faţă de: ceea ce am făcut eu. 
dar... e dreptul Sfintului Sinod... 

Pr. Visarion Alexa: Regretaţi lucrul acesta? 

Nicolae Corneanu; Sigur că îmi pare rău că s-a ajuns la aşa 
O Situaţie... (pentru Radio România Actualităţi. după 
incheierea şedinţei Sfintului Sinod) 


al vieţii în smerită rugăciune, în pacea vreunei minăstiri 
dreptmăritoare, căinindu-şi păcatele mai vechi şi mai noi, 
căci pe nemitarnicul Judecător nu-l va mai putea duce cu 
vorba, răspunzînd mereu pe alături de întrebare. 

În lipsă unui asemenea gest, Ca şi al unei mea culpa 
publice fără echivoc, impresia pregnantă rămine aceea că 
ierarhul de la Timişoara nu regretă nimic din ceea ce a făcut, 
ci mai degrabă îşi ride în barbă, cum îşi va fi ris şi cind a 
trecut de la angajarea legionară la angajarea comunistă, apoi 
de la angajarea comunistă la angajarea democratică. Biserica, 
Ortodoxă este pentru el o pălărie bună la toate, iar Sfintul 
Sinod se face complice în majoritate zdrobitoare (47-11) la 
acest versatilism dizolvant, inventind deunăzi, ca un fel de 
circumstanță atenuantă, ceva ce nu s-a mai pomenit în nici o 
legislație religioasă sau laică de pe fața pămintului: avantajul 
celui care a păcătuit primul! Deşi recunoscut ca demn de 
caterisire, gestul este de data aceasta iertat, dar vai de cei 
care s-ar intimpla să-l mai comită: aceia vor fi caterisiţi sau 
depuşi din treaptă, ca nişte banali păcătoşi la a doua mină! 

“Tatăl minciunii” să rămină în scaun, că de odraslele lui vom 
avea noi grijă de acum înainte! 

“Biserica nuțaie capete!”, a proclamat retoric P. $, 
Vincențiu. Dar a omis să precizeze... pină cind. Noi ne-am fi 
aşteptat ca Biserica să-i taie Înaltului Nicolae nu capul, ci 
doar — pardon de expresie! - “macaroana”. Dar nici de atit nu 
s-a dovedit în stare. 

Răzvan CODRESCU 


PAG. 2 Nr. 8/212 August 2008 





În România interbelică, apoi în rezistența armată 

anticomunistă din munţi şi în temniţele politice 
comuniste nu a existat acest radicalism confesional 
intre români, care astăzi polarizează intelectualitatea 
țării. Un lon Gavrilă Ogoranu, de pildă, nu-i mai mică 
figură a rezistenţei eroice româneşti pentru că a fost 
— Dumnezeu să-l odihnească — greco-catolic şi nu 
ortodox. La Aiud au fost închişi şi au murit cu miile, 
apărind Crucea şi Neamul, atit ortodocşi, cit şi greco- 
catolici. Mausoleul-biserică ridicat acolo îi pomeneşte 
pe toţi şi reprezintă o expresie unică şi nediscursivă a 
ecumenismului suferinței şi a jertfelniciei generice 
pentru Hristos. Despre rămăşiţele adunate în osuarul 
de acolo nu se poate preciza dacă şi care aparțin unor 
ortodocşi sau unor greco-catolici. Se vede că moartea 
stă sub alte rînduieli, e mult mai “ecumenică” decit 
viaţa şi numai bestia nu se cutremură dinaintea ei (deşi 
un Rudolf Otto, în cartea sa despre Sacru, mărturi- 
| seşte a observat pînă şi la iapa lui, Diana, “cutremurul 
“RI SR sacru” în fața unui cadavru de aceeaşi specie). 
Sub acest nivel bestial a înțeles să cadă, din păcate, episcopul greco-catolic 
Florentin Crihălmeanu, prin incomensurabila mojicie comisă recent pe seama 
mitropolitului ortodox de la Cluj. Neconsolaţi de deconspirarea publică a “calului 
troian” pe care şi-l dobindiseră în cetatea ortodoxă, dar şi în lipsă acută de 
argumente teologice, greco-catolicii se pretează în ultima vreme la astfel de mojicii 
anecdotice cu caracter insinuant-vindicativ, utilizind fără nici o urmă de scrupul 
decontextualizarea şi mistificarea calomnioasă, ba chiar afişind — de la vlădică la 
opincă — un fel de beatitudine delirantă a turpitudinii demagogice. 

|. P. S. Bartolomeu a răspuns cu elegantă cumpănire (reproduc mai jos 
atit “precizarea” episcopului unit de Cluj-Gherla, cît şi “precizarea la precizare” a 
înaltului ierarh ortodox), evitînd să califice aşa cum ar fi meritat lipsa de discreție 
şi de cinste sufletească a omologului său pastoral din minoritatea “fraţilor” uniţi 
cu Roma, 

Nu-ţi trebuie acuitate intelectuală sau erudiție teologică, ci doar cel mai 
elementar bun-simţ pentru a vedea că situaţiile nu se pot compara: Î. P. S. Nicolae 
s-a împărtășit el însuşi cu catolicii ca ierarh (nu ca simplu preot sau credincios 
anonim), într-o împrejurare prin nimic deosebită, în vreme de |, P. S. Bartolomcu 
a dat Sf. Împărtășanie (muratis mutandis, ca şi nunțiul apostolic prezent la 
Timişoara!) unor frați de suferință care i-au solicitat-o, într-o împrejurare cu 
/otul specială şi legată de un trecut comun legitimant. Pe de altă parte, greco- 
catolicul venit să se împărtășească la ortodocşi e ca şi cum s-ar reîntoarce acasă, 
în comunitatea liturgică din care s-a desprins cîndva şi a cărei conştiinţă continuă 
să supraviețuiască în însăşi denumirea noii sale confesiuni. Ca să nu mai spun că, 
din pricina împrejurărilor istorice cărora au trebuit să le facă față, mulţi greco- 
catolici, inclusiv preoţi, au trecut într-o Viaţă de om de colo-colo chiar de mai 
multe ori, fiind alaltăieri greco-catolici, ieri ortodocşi, azi iar greco-catolici, iar 
miine poate iar ortodocși. Aceste cazuri au existat şi vor mai exista, făcînd parte 
din drama religioasă a Ardealului de după 1700, iar ele au fost mereu privite cu 
condescendentă înțelegere. Ortodocșşii nu au însă nici un motiv istoric de a merge 
să se împărtășească la catolici, de care nu-i leagă nici tradiţia, nici cine ştie ce 
presiuni ale momentului. 

Prin urmare, Î. P. S. Bartolomeu rămîne în continuare un stilp de rezistență 
al Ortodoxiei, în vreme ce Î, P. S. Nicolae nu este decit cariul care roade la baza 
acestui stilp, la rind cu toţi trădătorii de ieri şi de azi ai dreptei credinţe răsăritene, 





Răzvan CODRESCU 


PUNCTE CARDINALE 
SIILPUL SI CARII | | Apei 1 (Precizare) 


- 


Săptămîna trecută, pr. Daniel Avram, purtător de cuvint al P. S. 
Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco- . 
Catolică, de Cluj-Gherla, a dat publicităţii următoarea precizare: 

“Referitor la interviul acordat de Prea Sfinţia Sa Florentin, 
Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj- 
Gherla, ziarului Făclia din data de 21-22 iunie a. c., precizăm: 

La una dintre întrebările formulate de jurnalista M. Tripon, 

Prea Sfinţia Sa Florentin face următoarea remarcă: Un astfel de exemplu 


a fost oferit şi în comisie chiar de către vicepreşedintele acesteia, unul 


"dintre înalții ierarhi ai BOR. Acesta ne-a relatat cum, în timp ce eră la 
" Sfânta. Liturghie, la cuminecare, a venit un preot unit care i-a spus: «Eu 
“sunt preot greco-catolic şi doresc să mă împărtăşesc. «Ce era să fac?» ne- 
a întrebat, în comisie, pe noi. «Trebuia să-l dau afară? Sigur că nu. L-am 


cuminecat şi am continuat celebrarea liturgică ». pa 

Înaltul ierarh lă care face aici referire Prea Sfinţia Sa Florentin 
este Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei 
Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Mitropoliei 
Ortodoxe a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureșului, Vicepreşedinte 
în cadrul Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica 


Greco-Catolică din România”. 


= 


Anexa 2 (Precizare la precizare) 


| 

„» Săptămîna aceasta, Î. P- S. Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania 

precizează la rîndul său: | | AX 
“La 14 septembrie 2000 (Ziua Crucii), invitat de Asociaţia din 


„Sibiu a Foștilor Deținuți Politici şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului 


Andrei de Alba lulia, am oficiat sfințirea monumentalului mausoleu 


"din cimitirul oraşului Aiud şi o Liturghie cu parastas în memoria celor 


decedați în odioasa închisoare din aceeaşi localitate, slujbă la care au 
asistat aproximativ 400 de foşti deținuți politici, supraviețuitori 
«aiudeni», veniţi din toată ţara. Înainte de începerea slujbei, chiar în 
capelă, pe lângă slujitorii deja înveșmântaţi, au apărut doi preoți bătrâni, 
îmbrăcați în veşminte, unul din ei gârbov, împovărat de ani şi suferinţe. 
Mi-au spus că sunt greco-catolici, foşti şi ei deţinuţi politici, şi m-au 
rugat să-i primesc să slujească laolaltă cu noi, pentru ca tot împreună 
să ne rugăm pentru morţii noştri. Am fost de acord, au slujit, s'au 
împărtăşit, şi tot împreună am făcut pomenirile. Şi a fost pace. 

La proxima întâlnire de dialog cu ierarhii greco-catolici am 
relatat acest fapt emoționant şi cu totul special din viaţa mea. 

Acum, după aproape opt ani, Prea Sfinţitul Florentin 
Crihălmeanu (cu care, de altfel, am o relație personală bună) scoate 
acest episod din naftalina unei memorii aproximative, spre a denunța, 


„chipurile, inconsecvenţa mea în contexul «cazului Corneanu», dar şi 


spre a pune sub semnul întrebării autoritatea mea morală de a mă 
pronunța într-un anume fel. Mult mai tânăr şi fără experiența celor din 


„generația mea, colegului meu din strana stângă îi e greu să realizeze că 


atunci, în cimitir, se crease o situație cu totul excepţională, că eu şi 
preoţii greco-catolici aveam o platformă comună: anii de temniță şi 
numele celor exterminați acolo. Cred că, oricum, între gestul meu de la 


„Aiud şi acela al mitropolitului timişoarean este, totuşi, o diferență”. 





“P PROFESORUL DAN SLUȘANSCHI 





pentru ediţia critică De antiquis et hodiernis Moldaviae 
nominibus, Historia Moldo-Vlachica (Bucureşti, 
Editura Academiei, 1983), Şi mai de curînd cu Premiul 
Special al Uniunii Scriitorilor, pentru ediția critică 
Descriptio Antiqui Et Hodierni Status Moldaviae! 






Joi 24 iulie a, c,, la 
Biserica Sf, Ilie-Gorgani din 
Bucureşti, a avut loc slujba de 
inmormintare a profesorului 
Dan Slușanschi, clasicist şi indo-europenist de talie 
europeană, care a închis ochii pe 22 iulie, în urma 
atac cerebral. Avea numai 65 de ani şi era unul dintre 
puținii cărturari autentici care ne-au mai rămas. 

Născut la Sibiu, pe 12 septembrie 1943 
(părinţii: Barbu Sluşanschi, scriitor şi luptător 
naționalist, şi Silvia Sluşanschi, n. Procopovici, 
profesoară) avea să-şi împlinească strălucita carieră 
la Bucureşti, unde în 1965 a obţinut Diploma de merit 
în Filologie clasică (doctoratul şi-l va lua în 1972, cu 
teza Vocabularul criticii literare latine de la Seneca 
tatăl la Juvenal), fiind apoi cercetător ştiinţific la 


Institutul de Lingvistică al Academiei Române, secretar 
științific al Asociaţiei de Studii Orientale din România 
şi ilustru universitar (din 1975). A mai lost, între altele, 
Preşedinte al Societăţii Române de Studii Indo- 
curopene, director al Centrului "Eudoxiu Hurmuzachi” 
pentru Românii de pretutindeni și membru al Uniunii 
Scriitorilor din România. În 1987, în colaborare cu 
doamna Lucia Wald, a dat referenţiala /nrroducere în 
studiul limbii şi culturii indo-europene. 

S-a încumetat, după George Murnu, să ofere 
o nouă versiune românească a poemelor homerice, 
dar şi a Eneidei lui Vergiliu, iar ca asiduu şi desăvirşit 
editor (alături de regretatul Virgil Cândea) al operei 
cantemiriene, a fost răsplătit în 1984 cu Premiul 
“Perpessicius” al Muzeului Literaturii Române şi în 
1985 cu Premiul “Timotei Cipariu” al Academiei, 


Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei 
(Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2006). 
In 1994, a primit Premiul Târgului Naţional al Cărţii 
pentru traducerea comentată a monumentalei lucrări 
a lui G. Dumezil, Mir şi epopee (București, Editura 
Ştiinţifică, 1993), realizată în colaborare cu doamnele 
Francisca Băltăceanu şi Gabriela Creţia. A mai tradus, 
între altele, două dialoguri platonice (unul în colaborare 
cu regretatul Petru Creţia) şi un Mic dicționar 
enciclopedic al Bibliei (Bucureşti, Editura Humanitas, 
1999). A contribuit, iniţial, şi la noua ediție românească 
a Sepluagintei scoasă sub egida Colegiului “Noua 
Europă”, 

Dumnezeu să-l odihnească şi să-i păstreze 
amintirea vie şi lucrătoare în minţile Şi inimile tuturor 
celor ce l-au cunoscut, (R. C.) 











CREȘTIN 
POSTMODERN: 
SPOVEDANIE 
LA TANACU. 


Spovedanie la Tanacu, piesa pusă în scenă 
de Andrei Şerban după romanul jurnalistic omonim 
al Tatianei Niculescu Bran, realizată în cadrul 
Academiei Itinerante “Andrei Şerban”, prezentată 
în mai şi în iulie a. c. la Teatrul Odeon din Bucureşti, 

_a traversat ca un fulger publicul românesc. 
“Iarăşi Tanacu? ”. Cu siguranţă, nimeni nu 
mai avea chef, în România lui 2008, de acest subiect 
„dureros şi penibil, asociat imposturii şi kitsch-ului 
jurnalistic, religios şi juridic. Şi dacă redeschiderea 
„dosarului Tanacu se lasă incă aşteptată de cei a 
căror voce a fost redusă la tăcere, nimeni nu se 
„gândea la o replică recuperatoare (pe care instituţiile 
implicate nu au reuşit să o dea), venită de pe o scenă 
featrală. 

Montarea evocă, în termenii reconstituirii 
cvasijurnalistice, ultimele file din viaţa tragică a Irinei 
Cormmici, din momentul sosirii tinerei (în drum spre 
muncă în Germania) la Mănăstirea Tanacu, pentru 
a-şi vizita o fostă colegă de orfelinat, continuă cu 

“apariţia şi escaladarea crizelor, încercările nereuşite 
ale părintelui Daniel Corogeanu, ajutat de măicuţe, 
de a o elibera de posesiunea demonică, apelul fără 
succes la secția de psihiatrie a Spitalului Judeţean 
Vaslui, moartea fetei în ambulanţa Salvării şi 
întemnițarea, pentru omor din culpă, a preotului şi a 
măicuţelor, Relaţiile tensionate cu episcopul locului, 
cele ambigue cu organele de Poliţie şi cu presa 
nuanţează critic o conjunctură semnificativă (şi, 
poate, determinantă, din umbră, a cursului faptelor 
și sentințelor), pe care (evident) presa şi oficialii 
Bisericii au ocultat-o. Desigur — după cum precizează 
Tatiana Niculescu Bran, jurnalista ce a investigat 
cazul — ceea ce vedem €e o versiune asupra cvenimen- 
telor, dar 0 versiune rezultată în urma unui an de 
cercetare asiduă şi profesionistă; aşadar, probabil, 
versiunea cea “mai apropiată de adevăr”. 

Atenţia regizorală s-a concentrat pe drama 
victimelor - vinovate sau nu, la rândul lor, dar lipsite 
de apărare — a căror voce nu poate fi auzită: Irina 
Cornici, fratele ei sărac cu duhul și colega de orfelinat 
(cu toţii, jertfe ale terorii şi abjecţiei din orfelinatele 
„de moştenire ceaușistă), părintele Daniel — victimă a 
entuziasmului și a lipsei de experienţă ascetică şi 
pastorală, dar mai al :s a “mai-marilor” săi, şi “turma 
cuvântătoare” a măicuţelor, “victime” ale ascultării 
Şi grijii agapice, trecute (din inocenţă?) peste hotarele 
discernământului (dar oare nu aceasta este — în 
limitele legitimităţii morale — condiţia ascultării?)*, 

Câteva personaje secundare, înscrise. în 
sfera anonimatului şi a generalizării, punctează o 
frescă socială conturată cu echidistanţă și fină 
acuitate: un episcop corupt ideologic (“modernist” 
ȘI... “cam mason”), care încearcă prin orice mijloace 
să-i discrediteze pe rebelii “fundamentalişti” din 
jurisdicția sa; un avva statuar, din cei numiţi 
“duhovnicii neamului”, supravieţuitor, prin dârzenie 
şi credinţă, al închisorilor comuniste; un poliţist de 
la Criminalistică, cu maniere de miliţian, care “face 
ce i se spune”; o asistentă medicală care muşamali- 
zează incompetenţa (criminală a) subalternei sale, ce 
scapă basma curată; un medic credincios şi naiv; 
reportera-scriitor — raisonneur al autoarei romanului 


PUNCTE CARDINALE 


— personaj tăcut, ce consemnează, cu atenţie, faptele; 
şi, tronând peste stuporile tuturor, pătrunzând în orice 
ungher, anulând orice reflexivitate, b/izz-urile şi 
megafoanele nesăţioase ale presei — beneficiarul direct 
al acestui scandal. Nu întâmplător, pe scena goală din 
finalul spectacolului tronează un masiv clopot trist, cu 
motive medievale, îngropat între sticle goale de bere 
şi cocoloaşe de ziare, ce umpluseră, până la asfixiere, 
ultima scenă, a “linşajului mediatic”. 
Teatru-documentar, chiar reportaj teatral, în 
toată puterea cuvântului! Doar două scene simbolice 
aduc, prin poezia şi aportul lor ficțional, o altă 
dimensiune, eliberatoare şi transcendentă, care 
planează discret peste tot acest conglomerat dramatic 
de “realitațe imediată”. Este, în primul rând, scena 
nunții mistice a victimei-muceniţe cu aşa-zisul călău 
(devenit, şi el, victimă), care, din dragoste agapică, 
încercase să o salveze: muceniţa Irina şi părintele 


"TATIANA NICULESCU BRAN 


CARTEA 


JUDECĂTORILOR. 
CAZUL TANACU 


cu un cuvânt înginte de Andrei Şerban 


HUMANITAS 





Daniel, cununaţi în cer, uniţi în încercarea supra- 
omenească a încrederii lor în dreptatea lui Dumnezeu... 

Irina, devenită înger păzitor al supliciului lui Daniel... 

ŞI, în al doilea rând, împreună-rugăciunea grupului 
de călugăriţe — configurată într-o adevărată axă 
melodică a spectacolului, când evidentă (ca în saluturi 
şi binecuvântări), când subterană (ca rugăciunea tainică 
a minţii, răzbătând pe chipuri într-o pace nepămân- 
teană), când lirică şi duios-mângâietoare, când 
tranşantă și luptătoare (ca în scena exorcizării), dar 
izvorâtă totdeauna dintr-un profund resort spiritual, 


personal şi colectiv în acelaşi timp, lucrat împreună 


de actori la repetiţii, cu toată seriozitatea, dăruirea şi 
„ priceperea în materie, după modelul real al rugăciunii 
din mănăstiri. Fără doar şi poate, spectacolul îşi 
datorează puterea de convingere dărniciei nelimitate a 
actorilor = şi ei aproape anonimi, veniţi din toate 
colțurile ţării! lată un documentar al vieţii ascetice 
creștine de o uimitoare autenticitate (poate, chiar unic 
pe rampele lumii), iată locul unde doi termeni 
oximoronici — documentarul, de extracţie realistă, şi 
misteriul, prin excelenţă simbolic — ajung să se îmbine 
până la identificare, iată un argument-forte al ideii 
tarkovskiene a rugăciunii ca act potențator de creaţie. 


În ciuda climatului de receptare aparent 
inoportun şi a mediatizării deficitare şi graţie 
marketingului cultural ad-hoc, făcut din gură-n gură 
de spectatorii creştini (iată că se defineşte o nouă 
categorie de public), piesa a biruit idiosincraziile valahe, 
iar cele câteva reprezentații cu casa închisă au avut 
forța unei tornade. 








August 2008 Nr. 8/212 PAG. 3 


O Românie profundă, tradiţionalist- 
ortodoxă, umilă, haotică şi poticnită, sondată „cu 
rece obiectivitate” de o jurnalistă la Radio B.B.C.- 
Bucureşti şi recuperată simpatetic de un regizor 
celebru, rezident demult în America, a cărui faimă 
se datorează originalității şi amplorii montărilor de 
teatru antic, montări în care fiorul teluric-astral al 
„Greciei păgâne” era readus cu seducătoare măiestrie 
la viaţă... Un regizor preocupat de puterea de sugestie 
hipnotic-subliminală a limbajului sonor şi vizual de 
extracție ritualist-şamanică (via Peter Brook) şi de 
capacitatea de coagulare a personajului colectiv în 
fața unei idei oraculare... 

Andrei Şerban vorbeşte de un nou gen, 
teatrul-documentar, aflat într-o relație destul de 
imediată cu evenimentul real, jurnalistic, pe care îl 
readuce pe scenă cu minime intervenţii regizorale. 
Un teatru al reconstituirii. Aşa erau, odinioară, 
misteriile creştine: un teatru al străzii şi al 
pridvorului, al plebei, în care credinţa, naivitatea şi 
exaltarea se împleteau cu improvizația creatoare pe 
terenul comun, unanim acceptat: reconstituirea 
Evenimentului Sacru. Actorii Vicleimurilor nu, se 
considerau creatori, ci simpli reporteri ai unor fapte 
petrecute în cer. Se putea vorbi, din antichitatea elină 
şi până spre Baroc, de reconstituirea prin teatru a 
celestului . De aici; până la apariţia unui nou gen 
teatral, misteriul (creştin) postmodern, şi, 
subsidiar, la coagularea unei noi categorii de public 
—al. „intelectualului binecredincios” — e un' singur 
pas: integrarea, prin artă, a evenimentului sacru 
în structura realului, ori absorbirea realului imediat 
în suprastructura generoasă a sacrului. Realismul 
fantastic din romanul contemporan şi filmul fantasy, 
construit pe matricea literară a primului îl preced; 
iar succesul de 'care acestea se bucură e o primă 
încurajare. 

lată numitorul comun al acestor aparente 
incongruenţe. lată, cred, motivul ce l-a adus pe Andrei 
Şerban într-o mănăstire, un spital şi o cârciumă din 
judeţul Vaslui. Nu dorința de recuperare a unei 
nedreptăți („Dar care e aici dreptatea?” — mă va 
întreba), nici plăcerea detectivistă de a dezlega ițele 
unei poveşti încâlcite, nici foamea de... realitate 
românească imediată. Ci, mai degrabă, curiozitatea 
mistică, setea de necunoscut, speranța de a 
parcurge (cu ajutorul actorilor „nativi”) o experiență 
spirituală autentică, alterată până la anulare de 
tabloide, şi pe care cartea Tatianei Niculescu Bran 
nu putea decât să o sugereze. Şi, în plus, pasiunea 
pentru personajul colectiv, pentru ceea ce la grecii 
antici se numeşte „coralitate”, iar la creştinii ortodocşi 

„sobornicitate”. Şi este un miracol cum, sub bagheta 

unui regizor şi a unui dramaturg aparținând, într-o 
primă instanţă, unei spiritualităţi accentuat seculare, 
această sobornicitate ajunge să funcţioneze şi să 
creeze efluvii de vitalitate şi mărturisire creştină, pe 
care le simţim — noi, aici — „atât de specific 
româneşti”, 

lată problemele- -cheie care m-au călăuzit, 
inclusiv ca membră a Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor 
Creştini (A.Z.E.C.), în realizarea dublului interviu cu 
regizorul Andrei Şerban şi jurnalista Tatiana Niculescu 
Bran, autoarea romanului-documentar spovedanie 
la Tanacu (Ed. Humanitas, 2006)/Cartea Judecăto- 
rilor (Ed. Humanitas, 2008) şi a textului scenic care 
a stat la baza monţării.. 

lar miracolul cel mai mare — Devind dinspre 
Bucureşti — este cum doi creatori declaraţi nefami- 
liarizaţi cu mistica şi practica ortodoxă reuşesc să - 
aducă la viaţă cu atâta firesc şi vigoare, strecurat 
prin canonul valorilor universale, un sentiment al 
identităţii atât de... ortodox (deci, local?) şi atât de 
specific românesc, pe care noi îl credeam (de ce să 
nu recunoaştem?) la fel de intraductibil ca şi dorul”... 


Elena DULGHERU 


* În ce măsură abaterea, în condiţii de criză (precum cea 
de mai sus), de la rânduiala exorcizării — care, după canonul 
Bisericii, se face cu cel puţin trei preoţi, în nici un caz c 
unul singur — poate fi echivalată ilegitimităţii morale, adică 
păcatului? 














PAG. 4 Nr. 8/212 August 2008 


INTERVIU CU REGIZORUL ANDREI ŞERBAN ȘI 
JURNALISTA TATIANA NICULESCU BRAN 


Reporter A.Z.E.C.: Domnule Andrei Șerban, sunteţi Cunoscul 
in România mai ales datorită “Trilogiei Antice ” (1990), care 
s-a bucurat de un mare succes, de public şi de critică, în țară 
şi pe plan mondial. Se vorbea de originalitatea 'viziunii 
regizorale, a limbajului scenic. În 2008 reveniţi în România 
cu un subiect “tare” — ca impact mediatic, ca pretext de 
dezbatere sociologică —, dăr un subiect foarte îndepărtat de 
preocupările dvs. de până acum (ca tematică, ca abordare 
eslelică). E acesta un mod de-a vă reapropria de publicul 
român, vizând un spectru de accesibilitate mult mai larg? Sau 
O turnură în optica dvs. artistică? Unde este Andrei Șerban, 
cel pe care-l cunoaştem? y, mii e) 
Andrei Șerban: Caut să mă redefinesc în teatru de fiecare 
dată, încerc să scap de ideea urmării unui stil. încerc'să fac 
tot timpul altceva, să sparg cutia care spune că reprezint 
asta”, Am făcut şi alte spectacole în România între timp. la 
Cluj şi la Sibiu... “Trilogia” era o încercare de a merge foarte 
mult înapoi în timp. iar experiența consta în a aduce tragedia 
greacă în lumea noaştră, în viaţa noastră. Acum. ceea ce 
încerc cu “Tanacu” este nu foarte departe — apropo, ambele 
încep cu “T” —. pentru că în loc să iau un text clasic extrem 
de cunoscut, iau un text care vine din viaţă. E, aparent.un gen 
de teatru nou, earru documentar, care se inspiră din cartea 
Tatianei Niculeşcu, care a fost la faţa locului şi a studiat cu 
atenţie şi obiectivitate ce s-a întâmplat acolo, încercând să 
înțeleagă, viața unor oameni, nu să scrie o,carte despre 
simboluri şi să tragă concluzii. Şi eu, citind cartea asta la 
New York, am fost atât de atins de atitudinea ei, de felul cum 
a scris cartea aceasta, încât am vrut imediat să ne asociem, 
să lucrăm împreună la adaptarea pentru teatru a Cărții, să 
facem un subiect cu această temă. În concluzie, “Tanacu”, 
cu toate că e desprins din viaţă, ca în tragediile vechi greceşti, 
e menit să atingă o coardă foarte adâncă, foarte ascunsă în 
esența sufletului spectatorilor, și să-i atingă nu în intelect, în 
partea lor superficială, ci în ființa noastră însăşi, în ființa noastră 
adâncă. Asta este pentru mine menirea teatrului de două mii 
de ani încoace, 
Rep. Șriaţi dinainte ce coardă ascunsă urma să alingeți ? Căci 
piesa are o problematică densă. Printre sensurile pe care aţi 
declarat, oarecum impreună, că le-aţi urmărit sunt: “dramă 
neînțelegeri”, "drumul de la bunele intenţii la consecințele 
cele măi funeste”, “povestea unei iubiri interzise”. Nu sunt 
acestea prea generale? Cea mai mare parte a dramaturgiei 
universale e articulată de asemenea problematici. Totuşi, 
drăma se desfăşoară într-o Românie tradițională, declarat 
ortodoxă, iar acest contex! este esenţial în dialectica acțiunii. 
În altă parte s-ar fi întâmplat altfel. Publicul (în România) 
peniru asta a venii, nu pentru a vedea soluţionarea unei 
oarecari “iubiri interzise"... Publicul român a venii să vadă 
modul în care nişte oameni de tealru şi de presă se apropie 
de o problemă dureroasă şi necunoscută a Bisericii şi societăţii 
româneşti. Ca artist care vă desfăşuraji cea mai mare parle 
a activității în afara României, ați avut anumite relicenţe în a 
vă apropia de un subiect condiționat de conceple 
conservatoare? 
A.$.: Nu. nu am avuLnici un fel de reticențe, am avut o bucurie 
şi o libertate totală în a mă apropia de acest subiect. Chiar 
dacă aș fi locuit în România, la București, subiectul acesta e, 
într-un fel, cam venit de pe Lună: undeva, în fundul Moldovei, 
într-o mănăstire pe un deal rătăciţ..., realmente este povestea 
nor oameni care sunt atât de izolaţi, atât de marginalizaţi, 
incât nu-i înțelegem. E ca şi cum am încerca, într-o piesă de 





plată, pozitiv 





———. 


<a 


bee! n . Ar m 
me 2 Atu) Dia a - 
- + y e: ip 
pa pci ce PA a s PRI hai 


Peas a i 


teatru, să înțelegem o lume a unor roluri scrise de Shakespeare 
sau de greci... Studiam ca şi cum ai studia o piesă, deşi erau 
fapte de viaţă. În acelaşi timp, ne interesa să ne apropiem de 
ei, pentru că, oricât de departe sunt de noi, ideea era de a ne 
apropia şi a-i înțelege, nu de a-i condamna şi a-i arăta cu 
degetul, ci de a avea o atitudine de deschidere, de dorinţă de 
a afla câte ceva: cum s-a ajuns la această tragedie?... Nu ştiu 
dacă am ajuns să-i înțelegem pe ei, n-o să ştim niciodată, dar 
în încercarea de a-i înțelege şi de a spune povestea lor, ne- 
am simţit noi înşine mai sensibili şi mai deschişi faţă de 
întunericul din noi, căci este vorba despre noi, nu despre ei. 
Poate că şi Tatiana are nişte cuvinte de spus despre asta. 
Tatiana Niculescu Bran; Eu mă feresc să fac din ei sau din 
povestea lor un simbol, ei nu sunt simbolul a nimic, sunt ei şi 
povestea lor, simbolurile au fost făcute deja de presa tabloidă 
Şi nu numai. Eu am crezut în mod adolescentin că ficţiunea 
stârneşte saci mai Vii e mai bogată decât realitatea, care e 
ŞI mai puţin interesantă. şi constat acuma că 
simplul fapt de a restitui versiunea mai apropiată de adevăr 
decât versiunea tabloidă, pe care o cunoştea lumea, stârneşte 
nişte reacții, nişte emoții şi nişte planuri, chiar axiologice şi 
chiar simbolice, care mă uimesc. Şi pe care eu nu le-am 
intenționat în nici un fel. Eu am vrut numai să înțeleg ce s-a 
petrecut în acel loc cu acei oameni. Ei sunt întâmplător un 
preot şi patru maici. dar puteau să fie orice, un primar şi niște 
săteni, sau orice alți oameni care au trecut prin nişte experiențe 
care depăşeau cu mult înțelegerea lor şi ceea ce trăiseră 
până atunci. | r | SI 
Rep.: /n investigația dvs, erați conştientă că această realitate 
pe care aţi dezgropal-o nu a avul accesul să intre în presă? 
T.N.B.: Desigur, tocmai de-aia am făcut-o, altfel nu m-ar 
mai fi interesat povestea. | | 
Rep.: Din păcare, nu e nici pe departe singurul malpraxis 
grav şi neamendal din presa românească, mai ales când 
subiectul atacului este Biserica şi societatea iradițională 
T.N.B,: Cartea mea nu e polemică în nici un fel, eu nu mă lupt 
cu ceilalți colegi de breaslă în cartea asta. 
Rep.; Gestul în sine este polemic. Uneori, însuşi gestul de a 
dezgropa adevărul este polemic. pu, S, 
T.N.B.: Da, cum bunul simţ este un exotism... 
Rep.: În declaraţiie din presă, vorbiți amândoi despre 
atitudinea detaşată a regizorului, respectiv dramaturgului în 
procesul creaţiei (“impersonalitatea ” în romanul jurnalistic, 
“imparțialitatea” teatrului documentar). Este detașarea în 
aclul creaţiei o cerință permanentă, sau o etapă? E bihe să 
rămânem până la sfârşit detaşaţi? Nu riscăm să rămânem în 
afara subiectului? 
A.Ș,: Aici e mai complicat, să nu amestecăm lucrurile. Cel 
mai bun exemplu pe care pot să-l dau e acela al scriitorului 


Cehov: Cehov era un doctor, scria seara, ziua îşi vedea, 


pacienţii, care erau de tot felul, de multe ori oameni simpli 
sau săraci, mulţi din afara Moscovei. Ca orice doctor bun. 
trebuie să ai o anumită distanţă și un fel de răceală, altfel, 
dacă te implici în viața fiecărui bolnav, dacă plângi când tai 
cu bisturiul, poţi să omori pacientul. Nu înseamnă că dacă 
ești rece, ești total indiferent şi că ești un doctor prost. Dacă 
ești un doctor bun, trebuie să ai o combinaţie foarte ciudată 
între răceală şi simpatie. Adică ceva trebuie să [ie rece şi 
ceva trebuie să [je cald, Această căldură şi simpatie şi empatie 
pentru bolnavi I-a făcut să scrie piesele lui extraordinare şi 
nuvelele lui nemuritoare. Cehov a scris asemenea unui doctor, 
unui doctor de familie bun, unui doctor care vede imparţial, 


PUNCT € CARDINALE 











cu obiectivitate. care nu se identifică cu personajele lui și. în 
acelaşi timp, care are o căldură şi o simpatie infinită pentru 
destinul oamenilor, din care şi el face parte. pentru rasa 
umană, în care suntem cu toții. Păstrând proporțiile, este ceea 
ce şi eu încerc să fac în teatru. Încerc să nu apăr pe nimeni în 
mod special. Şi într-o piesă de Shakespeare unde îl avem pe 
lago împotriva lui Othello. nu îl privim pe lago ca să vedem 
ce rău este el şi ce buni suntem noi, ci încercăm să-l înțelegem, 
încercăm să înțelegem aspecte din noi înşine, toate acestea 
fac parte din noi. Facem parte din clubul umanităţii, suntem 
implicaţi. nu suntem în afară. Vrem să înțelegem şi, în acelaşi 
timp, vrem să le dăm spectatorilor libertatea să aibă ei 
alegerea. Este, cred, un act de mare vanitate să mergi la 
teatru şi să vezi teatrul prin lupa unui artist. a unui regizor- 
demiurg, care dă un fel de lecţie oamenilor despre ceea ce ei 
trebuie să vadă. ca şi cum eu aș interpreta viaţa. Trebuie să 
am umilința totală ca să-mi dau seama că nu sunt nici profet. 
nu suntnimic. sunt'doar un om printre oameni. care încearcă 
să înțeleagă toate impulsurile din viaţă. care sunt atât de 
contradictorii. şi înțeleg cât pot. pentru că nu înțeleg nici eu 
prea mult. 

T.N.B.; lar eu nu mă consider un creator, cel mult un traducător 
de limbaje. încercând să traduc într-o sintaxă acceptabilă 
pentru un lector emoții şi întâmplări din vieţile unor oameni. 
Eu nu simt în nici un fel vreo aură de creator în această 
poveste, Eu am încercat s-o redau cât mai aproape de autenti- 
citatea şi de realitatea ei. De aceea, din punctul de vedere al 
sintaxei, veți vedea că este destul de austeră. tocmai din 
respect faţă de experienţe care nu sunt ale mele în nici un fel. 
Ca să le redau, traducându-le unor oameni care, ca şi mine. 
nu Je-au trăit, a trebuit să fac un efort de natură sintactică. Eu 
nu mă consider un creator de lumi imaginare, 

Rep. Investigarea jurnalistică a adevărului desigur că vă 
obligă la detaşare şi obiectivitate. Dar adâncindu-vă în 
gândirea unor oameni, în descoperirea unor personalități. 
EXIST ȘI ceva care vă ataşează, Când v-aţi detaşat, când v- 
ați ataşat? 

TN.B. Nu m-am detaşat, pentru că nu m-am ataşat. Mie-mi 
sunt simpatici în felul lor cu toții şi am un raport destul de 
interesant cu ei, dar nu m-am ataşat niciodată, nici de ei, nici 
de valorile lor. M-a interesat întâmplarea şi ce vor fi trăit ei. 
Sigur că, ca să-l faci pe un om să-ți povestească ce a trăit el, 
emoțiile lui, trebuie să stai cu el mult timp şi să-i dai suficientă 


încredere că-i vei respecta punctul de vedere şi experiența... 
AȘ: ... Că nu-l vei exploata... 


T.N.B.: ... Că nu-l vei exploata într-un fel sau altul. că nu-ți 
vei bate joc de viaţa lui, nici de persoana lui. nici de imaginea 
lui publică, Asta ia timp şi treci nişte probe în distanța și 
încrederea pe care cineva, mai ales în: situaţia lor, o are față 
de un jurnalist. 

A:Ș.: Mai ales că, cum bine spuneai, toată lumea s-a aruncat 
să-i acuze: şi presa, și Biserica, şi justiția, de la început s-a 
aruncat Să-i acuze. . | 

Rep.: Prin Biserică înțelegând aici do 
ierarhiei), pentru că Biserica suntem şi 
A.Ş,: In orice caz, ipoteza nevinov 
nu s-a gândit că sunt nevinovați. Pe când Tatiana s-a dus 
acolo absolut deschisă, să vadă ce s-a întâmplat, fără nici un 
fel de prezumpţie sau de idee preconcepută. 


ar ierarhia (0 parte a 
In0i, "plebea” Bisericii. 
ăției trebuie pusă, nimeni 


(Va urma), 


"A consemnat 
Elena DULGHERU 




















PUNCTE CARDINALE 


Să dezbatem despre crimă 


Marcel Răduț SELIȘTE 


August 2008 Nr. 8/212 PAG. 5 


insulele Feroe (teritoriu danez), Finlanda, 
Luxemburg, Spania şi Marea Britanie De exemplu 
pot cere întreruperea sarcinii femeile aflate într-o 
situație materială foarte dificilă, dar soții trebuie 
să-şi dea consimțământul, iar femeile sunt 
obligatoriu consiliate cu, privire la consecintele 
avortului şi nu. pot lua decizia fără să mediteze 
asupra acestor consecinţe o perioadă de minimum 
7 zile. În grupul altreilea se află restul statelor 
UE, în care avortul este disponibil „la cerere" Totuşi 
nici în aceste ţări avortul nu este tratat cu 
superficialitate. În Germania, Ungaria, Belgia este 
obligatorie sau cel puțin opțională consilierea pre- 
Şi post-avort. Acordul părinților în cazul în care 
femeia însărcinată este minoră este cerut în Italia 
Grecia, Portugalia, Slovenia, Slovacia. În Cehia şi 
Slovacia nu se pot face două întreruperi de sarcină 
la mai puţin de 6 luni distanță, decât dacă femeia 
are peste 35 de ani sau a născut de două ori, în 
talia tot mai mulți medici refuză să practice avortul 
în temeiul convingerilor religioase etc 

Naţiunile UE îşi protejează viitorul. În 
România, avortul e reglementat superficial, putem 
spune chiar lăsat la voia întâmplării. Dezastrul este 
completat şi de lipsa unei corecte şi permanente 
educații pentru viață. Familia, Şcoala, Biserica sunt 
principalele instituții de la care ne-am aştepta să 
facă tinerilor noştri o astfel de educaţie. Din păcate 
instituțiile tradiționale ale poporului român au eşuat 
in a.apăra viaţa şi se limitează doar la declaraţii 
oficiale demagogice sau la firave inițiative practice, 
gesturi insuficiente, aproape inutile în lupta cu 
moartea 

Avortul este un holocaust modern, la care 
N| se cere să fim complici. Fiecare să decidă 
conform conştiinţei Până atunci, rămânem în 
Europa cea dintâi naţiune asasină a propriilor 
Copii... 


Cazul fetiţei de 11 ani din Neamt, care a 
rămas însărcinată după ce a fost violată de unchiul 
sau de 19 ani, a provocat reacţia ministrului liberal 
al Sănătății, d-l Eugen Nicolăescu. care propune 
lansarea unei dezbateri publice cu privire la avort 
Fără să fiu adeptul „teoriei conspirației”, nu pot să 
nu remarc faptul că, tot în aceste zile, a apărut 
anunţul că va fi lansată pe piață o pastilă care poate 
să întrerupă o sarcină nedorită, până la 63 de zile, 
fără să fie nevoie de intervenție chirurgicală. Această 
„pastilă-minune' va fi disponibilă în mai puţin de o 
lună în cabinetele medicale de ginecologie din 
România. În acest context, folosindu-se de drama 
fetiţei din Neamţ, ministrul Sănătăţii declară că 
„trebuie să facem o modificare legislativă care să 
permită medicului să întrerupă o sarcină chiar dacă 
ajunge la o formă foarte evoluată, în care fătul poate 
fi viabil”. Observăm că d-l ministru nu distinge între 
sarcinile provocate de actele sexuale ilegale (viol, 
incest, relații sexuale cu o minoră) şi sarcinile 
provocate de acte sexuale legale. Legislația 
românească actuală permite avorturile la sarcinile 
mai mari de 14 săptămâni numai dacă viața mamei 
este pusă în pericol sau dacă fătul are malformații 
grave. Rezultă că undeva există dorința de a se 
liberaliza avortul la modul absolut, 

Să privim în amănunt situația populației din 
România. În anul 2007 s-au născut 213,6 mii de 
copii, cu 5,9 mii mai puțini față de anul precedent 
Rata mortalității infantile (decedați sub un an la 1000 
de născuţi vii) a înregistrat o scădere: 12,0 la mie 
in anul 2007, față de 13,9 în anul 2006, ca urmarea 
reducerii numărului de decedați sub un an de la 


3052 la 571. Rata nupțialităţii (a căsătoriilor) a fost 
de 8,8 căsătorii la 1.000 de locuitori, comparativ cu 
6,8 în anul 2006, iar rata divorţialitățiia ajuns la 1,54 
divarțuri la 1000 de locuitori față de 1,51 în 2006 
Sporul natural în anul 2007 a fost de -38,5 mii 
persoane față de -386 mii persoane în anul 2006, 
astfelcă rata sporului natural a rămas neschimbată 
comparativ cu anul 2006, respectiv de -1,8 persoane 
la 1000 de locuitori. Datele statistice ne oferă o 
concluzie limpede: populaţia României este în 
continuă scădere, La desăvârşirea degradări prezenței 
noastre fizice în istorie nimic nu poate contribui mai 
bine decât liberalizarea absolută a avorturilor! 

Numărul avorturilor şi mortalitatea cauzată 
de întreruperile de sarcină plasează România pe 
primul loc, în Europa. La 1000 de nou-născuţi se 
înregistrează aprox. 1200 de avorturi, iar aceste date 
sunt doar cele centralizate în clinicile şi spitalele de 
stat, pentru că din zona instituțiilor medicale private 
nu există încă statistici clare. Aceasta înseamnă că 
pentru fiecare copil născut cel puţin un altcopil este 
omorât în pântecele mamei! 

Să nu credem că politica pro-avort este 
specifică țărilor din Uniunea Europeană. Conform unui 
studiu efectuat de Asociația „Alter-Media', situația 
diferă de la țară la țară, în UE existând trei tipuri de 
politici față de avort. În prima grupă se află Malta, 
Irlanda, Polonia şi Irlanda de Nord-UK. În aceste țări, 
avortul fie nu este permis (cazul Maltei), fie este 
permis doar în situația în care viața mamei este pusă 
în pericol sau sarcina este rezultatul unui act sexual 
ilegal. Al doilea grup include state în care se pot face 
avorturi în anumite condiţii, ceva mai relaxate: Cipru, 


Pentru a face o mărturisire de 
credinţă, pot spune că am intrat în 
contact cu valorile fundamentale ale 
lumii interbelice şi prin intermediul 
acestor trei reprezentanți ai ei, alături 
de alți reprezentanţi de marcă 


Dr. Nae Nicolau (n. 1922), 
medic, publicist, originar din 
București, a fost absolvent în 1948 al 
Facultăţii de Medicină din Bucureşti. 
Pus în urmărire de Securitate pentru 


ÎP DR.NAENICOLAU “E 





activitate legionară încă din 14 mai 1948, este prins şi arestat la 31 martie 1950 
şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. Trece prin Jilava (mai 1950-martie 
1951) și îşi execută pedeapsa la Aiud (martie 1951-august 1964). Din mai 1953 
este izolat în Zarca Aiudului până la eliberare. A avut două mici deplasări: un an 
la Constanţa, pentru un supliment de anchetă, şi un an la Gherla, cu prilejul 
marii greve a foamei din 1956. O parte din amintirile sale despre personalităţile 
cu care a stat în temnița comunistă sunt tipărite în volumele Din documentele 
Rezistenței, editate de AFDP, A fost redactor-adjunct al revistei Permanenje. In 
mai 1997, la invitaţia regretatuluilui Gh. Stănescu, a susținut, la Casa Simian din 
Rm. Vâlcea, o conferință despre Biserica Ortodoxă Română şi Martiriul său. 
Un suflet generos şi un bun cărturar, un cunoscător al fenomenului iudaic, un 
abil mânuitor al cuvântului, dr, Nae Nicolau a fost şi un poet sensibil, cu profunde 
implicaţii religioase: „O! Cerbul cu fruntea bătută-n smaralde/ Ce arc îi trimite 
săgeți de aramă?/ Ce duh fără umbre puterea-i destramă,/ În tânărul sânge râvnind 
să se scalde?/ Căzut, ochii umezi mai caută cerul/ Şi-ncet, sub sărutul de frunze 
brumate/ Pe fruntea în care ardeau nestemate/ Minunea se stinge și moare 
misterul” (Final, Aiud 1960, în Poeți după gratii, vol 2, editat de AFDPA, 
1993, p. 94). : 

L-am cunoscut personal pe Dr, Nae Nicolau, cu prilejul excepționalei 
conferințe despre Biserica Orțodoxă Română şi Martiriul său, O întâmplare 
miraculoasă, țesută parcă anume din firele nevăzute ale divinității, a făcut ca 
această conferință susținută de Dr. Nae Nicolau să constituie începutul înnodării 
unei puternice prietenii cu regretatul scriitor şi rezistent anticomunist Gh. 
Stănescu, iniţiatorul multor proiecte de restituire a istoriei noastre recente. Astfel, 
din lungile şi miezoasele convorbiri avute cu „nea Ghiţă Stănescu”, cum îi 
spuneam noi, apropiații săi, am aflat despre existența unei prietenii unice între 
Dr. Nae Nicolau, Pr. Liviu Brânzaş şi Gh. Stănescu, prietenie care se cimentase 
între ei încă din anii temniţei comuniste. Toate aceste trei personalităţi ale 
rezistenței româneşti anticomuniste ofereau un model unic de ceea ce înseamnă 
prietenia ca modus vivendi, prietenia asumată nu numai la modul profunzimii 
afective, ci mai ales al celei de ordin spiritual. 


(precum: Gh. Mihai, Elena Nicolaescu, George Popescu Glogoveanu, Alexandru 
Ștefănescu, Mircea Nicolau, Viorica Călinescu, Aspazia Oțel Petrescu, 
Constantin Emilian Bucescu). Toţi aceştia întrupează dimensiunea Omeniei 
româneşti pe care comunismul a încercat din răsputeri s-o confişte. Cine a 
avut privilegiul de a cunoaşte asemenea repere morale şi intelectuale ale națiunii 
române poate spune răspicat că a intrat în contact cu universul axiologiei 
legionare. 

Membru al Fundaţiei Culturale „Profesor George Manu”, Dr. Nae 
Nicolau reprezenta o constantă indispensabilă a revistei Permanențe, prin 
participarea sa constantă în paginile revistei, asigurându-i calitatea şi garanția 
lucrului bine făcut. Prezenţa sa în paginile publicisticii culturale, îndeosebi a 
revistelor de recuperare a memoriei colective, impunea prin prestanța intelectuală, 
prin calitatea scriiturii sale rafinate, prin profunzimea ideatică şi prin diversitatea 
problematicii abordate. De la poezie la eseu, de la analiza teologică la cea literară, 
Dr, Nae Nicolau se mişca cu o mobilitate culturală absolut deconcertantă, 
dezinvoltură care proba, dacă mai era nevoie, reala vocaţie cărturărească. Un 
intelectual creştin par excellence, Dr. Nae Nicolau nu a mai avut răgazul necesar 
de a-şi aşterne în scris toate proiectele la care visa, deşi ar fi avut multe de 
spus în varii domenii ale culturii. Ultima sa prezenţă în spațiul recuperării 
spirituale şi culturale româneşti a fost contribuţia la realizarea numărului din 
ROST, dedicat vrednicului de pomenire părinte Liviu Brânzaş, prin readucerea 
în prim plan.a unuia dintre preoţii care întrupează dimensiunea teologiei 
luptătoare. 

Prin mutarea sa la Domnul am câştigat un alt mare rugător în oastea 
din ceruri a lui Hristos, dar am pierdut un autentic român şi creştin, aici, pe 
pământ. Să ne rugăm cu smerenie Bunului Dumnezeu să-i odihnească sufletul 
în ceata celor drepţi, iar pe noi să ne învrednicească să ducem mai departe 
moştenirea lăsată de această generaţie a martiriului românesc. 


Constantin MIHAI 








PAG. 6 Nr. 8/212 August 2008 





Moaştele sfinților sînt darul final pe care ei îl fac oamenilor, după ce, îndelungă 
vreme, l-au făcut lui Hristos. La mijloc nu e o chimie specială pe care Dumnezeu 
să o acorde bineplăcuţilor Săi îndată după moarte, ci este rezultatul exerciţiului 
personal prin care sfintul s-a învrednicit, cu harul Duhului Sfînt, să se prefacă pe 
deplin, încă din timpul vieţii, în “omul lui Dumnezeu”. 

Dumnezeu a făcut lumea într-o stare în care nu era perfectă, dar în care 
existau toate datele ajungerii la perfecțiune. Omul, piesa esenţială a creațiunii, a 
primit chiar de la facere atit instrumentul devenirii, fiind făcut după chipul lui 
Dumnezeu, cît şi impulsul devenirii, fiind făcut întru asemănarea lui Dumnezeu. 
Acestea, chipul şi asemănarea, sînt începutul şi sfirşitul — rațional şi duhovnicesc 
totodată — al omului şi nu au relevanţă directă asupra aspectului sau construcției 
fizice a omului adamic. Totuşi, în existenţa sa paradisiacă, omul avea toate darurile 
neştrirbite şi înclinate spre rostul lor de îndumnezeire, iar trupul avea o aşezare 
neafectată de vreo uzură care să conducă la distrucție. lar asta întrucît nimic nu 
venea din interiorul omului ca să spurce şi să omoare, iar cele din exterior nu 
aveau putere asupra lui, ci îi slujeau în toate. 

Intiiul păcat al oamenilor i-a transformat radical pe ei înşişi şi, de asemenea, 
întreaga lume. Nu doar că omul şi-a întunecat chipul lui Dumnezeu în loc de a se 
asemăna cu EI, dar a stricat cu asta întreaga rînduială a lumii, inclusiv pe cea 
materialicească. 

Timpul nu a fost afectat ontologic, dar raportarea 
omului şi a tuturor făpturilor la timp s-a schimbat, 
căci în lume a intrat moartea trupurilor, care a limitat 
şi condiţionat devenirea omului într-un mod diferit de 
pînă atunci. 

Deşi păcatul originar a fost o greşeală a spiritului, 
cea mai stridentă consecinţă a rămas cea care se 
manifestă exclusiv în materie; moartea. Oricît de bolnav 
şi împuţinat ar fi sufletul, oricît de schimonosit, 
degenerat şi, uneori, dificil de identificat, el prezervă 
calitatea de a fi indestructibil şi, indiferent de starea 
sa, el ajunge mai devreme sau mai tîrziu să transceadă 
— chiar dacă, din păcate, nu de fiecare dată spre 
întîlnirea cu Dumnezeu. Dar trupului i s-a dat să 
suporte descompunerea şi separarea în cele mai simple 
elemente, adică o distrucţie totală, 

Pe parcursul mai multor generații, trupul a pierdut treptat din înfăţişarea şi 
puterile paradisiace, iar oamenii au trăit din ce în ce mai puţin (şi, am putea spune, 
din ce în mai urit, pînă cînd au reuşit să decanteze un anumit tip de istoricitate 
repetitivă căreia numai sfinţii i se sustrag). Imediat după cădere, nu defecțiunea 
trupească, nu stricăciunea materialicească, ci tot stricăciunea duhovnicească a 
provocat prima concretețe a morţii, atunci cînd fratele Cain l-a omorit pe fratele 
Abel. În rai păcatul dăduse morţii doar prilej, însă în afara raiului păcatul a iniţiat 
efectiv moartea. 

Nu se poate susține că primii descendenţi ai lui Adam şi ai Evei au agravat cu 
păcatele lor consecințele păcatului primordial, ci doar că mulţi dintre ei, uneori cei 
mai mulţi, au continuat linia păcătoşeniei protopărinţilor, îndepărtîndu-se de 
Dumnezeu, de rai şi de starea paradisiacă. Categorial nu poţi cădea mai jos de 
punctul în care a ajuns Adam, dar individual te poți duce, iertare pentru expresie, 
la dracu-n praznic, ajungind, de pildă, să ţi se pară că raţiunea, voința şi sentimentele 
sînt nişte impulsuri electrice cerebrale încă insuficient studiate ale unei sofisticate 
rude a gorilei, . a ai 

Sfintul face un parcurs invers alunecării adamice. Sfinții, fiecare după talanții 
săi, fac ascultare, slujesc, îndură, îşi pun viaţa pentru prietenii lor, iar toate acestea 
cu credință, cu nădejde şi cu dragoste întru Hristos. Unii sînt neştiuţi de oameni, 
iar alţii sînt ştiuţi şi, de cele mai multe ori, canonizaţi, însă izbinda fiecăruia dintre 
ei este așezarea sufletului său într-o comuniune cu Hristos atit profundă încît asta 
îi va reda ceea ce omul a pierdut prin cădere, dar nu numai atit, căci mîntuirea 
întru Hristos va fi mai mult, şi anume 6 împlinire întru Noul Adam, în Insuşi 


Dumnezeu. Or, acest traseu sfinţitor, chiar dacă se sfirşeşte cu adevărat pe cealaltă 


lume, face totuşi ca și această lume să devină o parte a Împărăției Cerurilor [1]. 
Trupul sfintului este acea parte din cele văzute ale creaţiei care se reacordă 
după simfonia transcendentă care știm că guverna raiul. lar asta datorită faptului 
că trupul este unul dintre templele [2] lumeşti în care duhul sfintului slujeşte lui 
Hristos, Nicolae Cabasila spune că “La urma urmei, aceste moaște sînt biserica 
adevarată și altarul cel adevărat, zidirea nu-i decit o imitare” [3]. Cam la fel spune 
şi Sf. loan Damaschinul: trupurile nestricate ale sfinţilor sînt “temple însufleţite 
ale lui Dumnezeu” [4], Slujirea sfintului în viaţă este una de toată ziua şi de tot 
ceasul, fie că e vremea rugăciunii, fie a lucrului, a studiului ori a odihnei, pentru că 
sfintul ÎI are întotdeauna în perspectivă pe Dumnezeu. lar la cele materiale, inclusiv 
la templul particular de carne, el priveşte ca la unele care i-au fost încredințate 
provizoriu, spre firească folosinţă, şi care aparțin, în realitate, Domnului. Rezultatul 
este că, fără să aibă obsesiile bunului proprietar legate de întreţinere și fără să fie 
ocupaţia sa principală, sfintul aduce acest templu în situația de a rezista asalturilor 
din timpul vieţii biologice, Moartea nu este un contraargument, pentru că sfintul 
caută viața duhului, iar nu evitarea morţii trupului, Dimpotrivă, el refuză să intervină 
asupra “cărnii” altfel decit după dreapta sa socotință — aproape întotdeauna 
scandalos de sumară pentru înțelepţii veacului, dar câre, cel puţin în Ortodoxie, 
nu are nimic de-a face cu ignoranța. Totuşi, efectul indirect al “tratamentului 
duhovnicesc” aplicat trupului este atit de puternic că este observabil şi după ieşirea 
sufletului, ba chiar cu mai multă evidenţă. Fără să se transforme într-un a//ceva 
"Le. 17, 21: “Căci, lată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, 
2 1 Cor. 6, 19: "Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfint care este în voi şi pe care 
îl aveţi de la Dumnezeu?”, | 
* Nicolae Cabasila, Despre viața în /Iristos, Sibiu, 1940, p. 131. 
* Sf. loan Damaschin, Dogmatica, Ed, Scripta, Buc, 1993, p. 174, 


DESPKt 
SFINTtLt 
MOASTE 


PUNCTE CARDINALE 


de tip alchimic, dar şi fără dezorganizarea putrefiantă obişnuită, trupul sfintului se 
preface într-o icoană de-sine-sfințită. El nu înfringe rinduiala întoarcerii în pămînt, 
căci, în măsura în care moaștele nu ar fi păstrate în condiţii de minimă protecție, 
ele s-ar desface. la un moment dat, fie şi numai sub acțiunea fizică a mediului, în 
cele din care au fost alcătuite. Altminteri, materia acestor trupuri, despărțită de 
suflet, rămîne să fie guvernată mistic de rațiunea nestricăciunii care a fost cultivată 
şi venerată în interiorul lor. E 

Nimic nu este formal în Ortodoxie, iar în cazul de față, în măsura în care 
moaștele rămîn, chiar şi numai parţial, întregi, ele vor putea folosi oamenilor în 
scopuri rituale, însă, dacă se vor desface în substanțe disparate, ele vor reintra în 
alcătuirea lumească, fără perturbarea vreunui echilibru şi fără aducerea vreunei 
“ofense”, | 

Dintre toate lucrurile, moaștele pot fi asemănate cel mai bine cu icoanele. De 
altfel, duhul iconoclast a fost potrivnic şi moaştelor. Iconoclaştii se rătăceau 
socotind — într-un amplu derapaj neoplatonic — că, de vreme ce Dumnezeu este 
spirit pur şi neîncăput, materialitatea icoanelor le-ar împiedica să fie reprezentări 
acceptabile ale Lui, deci icoanele ar fi erezii palpabile. Or, ideea este desființată de 
realitatea întrupării lui Hristos. Icoanele şi moaştele, sfinţite fiecare în felul lor, 
sînt ferestre între lumea văzută şi cea nevăzută, deschise de Duhul lui Dumnezeu 
către El. Or, întrucît sînt ferestre între două lumi, ele 
trebuie să aibă sprijin în fiecare dintre ele. Atit icoanele, 
cît şi moaştele au rosturi rituale şi sînt absolut necesare 
slujirii normale a Sfintei Liturghii. In nici unele nu 
este cinstită materia, dar corporalitatea lor purtătoare 
de sfinţenie înlesneşte slăbiciunii omeneşti rugăciunea 
către un sfînt mijlocitor sau, în cazul unor icoane, 
direct către Hristos. Spre deosebire de icoane, 
socotim că moaştele nu au a fi păstrate decît în biserici 
ori de către preoţi şi monahi, altminteri, pe lingă 
păgubitoarea restringere a accesului obştesc la ele, 
existind riscul căderii în ispite de genul fetişismului. 

Atit de mare este puterea mijlocitoare a sfintelor 
moaşte încît canonul 7 al Sinodului al VII-lea 
ecumenic a interzis sfinţirea bisericilor care nu ar avea 
sfinte moaşte puse în masa sfintului altar şi în sfintul 
antimis. Şi nu era o exagerare post-iconoclastă, pentru 
că apropierea litugică de sfintele moaşte se făcuse chiar de la începutul 
creştinismului, cînd frîngerea pîinii se făcea pe mormintele martirilor. 

Scriptura, consemniînd cuvîntul lui Hristos Însuşi, arată că oamenii vor învia, 
adică va fi un moment cînd se va reface unitatea dintre trup şi suflet, dar că trupul 
nu va avea o consistenţă şi nici măcar o morfologie lumească, ci una mai apropiată 
de cea a îngcrilor [5]. Asta ar trebui să îi păzească pe oameni de ispita de a crede 
că prezervarea artificială a trupului, într-o formă cît mai apropiată de realitatea 
biologică sau de forma moaştelor, ar aduce vreun beneficiu sufletului titular. 
Ortodoxia a fost ferită de această amăgire de tip superstiţios, dar în Apus — e 
adevărat că doar în cîteva mînăstiri, dar totuşi pentru multe sute de ani — a existat 
cutuma mumificărilor, ceva între o estetică macabră şi o suspectă ocazie de 
strîngere de fonduri (se plătea pentru îmbălsămare, pentru întreținere şi... pentru 
primenirea periodică a hainelor). In mistica răsăriteană, dimpotrivă, există o mare 
grijă pentru a nu se interveni asupra corpului după moarte şi de a se deosebi 
moaştele de rămășițele neputrezite din alte motive. Părintele Ilie Cleopa ne vorbeşte 


despre opt pricini de neputrezire, dintre care unele fireşti, iar altele-mai presus de” 


fire. Şi despre adevărul că întirzierea întoarcerii trupului în țărînă nu indică 
întotdeauna sfinţenia, ci, uneori, dimpotrivă, indică păcătoşenia şi dificultatea celui 
mort de a trece peste anumite praguri. | | 

Paradigma moaştelor este trupul iluminat taboric. Părintele Stăniloae spune 
că “schimbarea la faţă a lui Hristos se va radia din trupul Său înviat şi al tuturor 
celor ce-şi vor arăta credinţa prin faptele lor” [6]. lar posibilitatea manifestărilor 
suprafireşti ale trupului în această lume este explicată prin aceea că “Dacă trupul 
poate fi mediu prin care se răspîndesc cuvinte înțelepte şi se săvirşesc fapte 
bune, e firesc să poată fi şi un mediu văzut al luminii spirituale, iar din el să 
iradieze această lumină şi în universul cu care este legat, deşi această arătare a 
luminii spirituale prin materie e o mare taină” [7], pentru că “materia e făcută de 
Dumnezeu în stare să primească şi să comunice o raționalitate plină de folos 
omului”. lar o dată ce omul s-a pătruns trup şi suflet de Raţiune — de Logos — nici 
duhul şi nici măcar moaştele (pînă la eventuala lor separare în cele din care au 
fost alcătuite) nu vor mai fi părăsite de EL. | 

Prin urmare, moaştele sfinţilor nu sînt nici accidente ale “naturii” (ne-am 
ferit să ne oprim asupra acestor speculaţii, de teamă că am îneca porcii cu 
mărgăritare), nici miracole garantate şi intangibile, ci realităţi spiritualiceşti concrete, 
alcătuiri de duh și materie armonios restaurate, în care credința rugătoare şi pronia 
dumnezeiască îşi află făgaşul. Ele sînt mai importante chiar decît zidurile templului 
cu toată rinduiala lui (din ce în ce mai administrativ-proeminentă în ultima vreme), 
căci moaştele temeluiesc mistic altarul Liturghiei pămînteşti prin puterea corespon- 
dentă a unor duhuri ce slujesc Liturghia cerească. 

Moaştele sfinţilor sint cele mai izbutite icoane pe care oamenii le pot închipui 
cu înseşi carnea şi duhul lor, iar eficienţa lor mistică este echivalentă cu cea a 
Scripturilor, întrucît ele relatează și probează irefutabil istoria izbînzii neîntrerupte 
a mîntuirii neamului omenesc prin aleşii jertfelnici ai lui Hristos. | 


% 


Lucian D. POPESCU 





* MI. 22, 30; "Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii din ceruri”. 
* Dumitru Stăniloae, /isus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia 
Buc..1993, p. 201, i 
? Ibidem, pp. 201-202, 














BISERICA 
SINAGOGA 
LOJAW 


e si LOJA: EREZIE E, NEOPĂGÂNISM 


( Urmare din umărul trecul) 





E ranemasoncria: pseudo-filantropie conspirativă 
e 
y Conţinutul cărților de căpătâi ale francmasonilor (sftulea Sodir)i declaraţii, 
de principiu, comunicate) sunt redactate de oameni — nu sunt revelate; ele n-au 
nici unitate, nici autoritate sacră. î 
“Actul filantropic este declarat cu multă emfază ca fiind catacteristic 
activităţii acestei organizaţii (care se prezintă adeseori, de ochii lumii, ca 
„organizaţie fi lantropică”), dar nu se face în numele lui Dumnezeu, și în felul 
acesta Dumnezeu este eliminat atât din conșiiiara celui care dăruieşte, cât şi din 
conştiinţa celui. care primeşte. sa-si CĂ BL 
* “Faptabună nu are efecte Şi “prelungiri esha-to- lo-gi-ce, căci despre viața de 
a Oi şi condiţionarea ei i de cea prezentă nu vorbeşte nimic mutul Mare Arhitect al 
il nici statuțele „umanităriste” ale francmasonilor „iluminaţi”. 
A “Iubirea vrăjmașilor nu e poruncită şi nu există, despre iubirea aia pălai se 
| vorbeşte uneori, dar cel mai aproape este (relele din lojă. 
| Francmasonul trebuie să fie „umanist” şi „filantrop”, dar nu prea reiese 
clar de nicăieri ce anume înseamnă asta... 
Citind statutul Marii Loji Naţionale din România, găsim următoarele prevederi 
staţutare cu privire la filantropie (redusă aproape total la întrajutorarea masonică; 


„NOI şi-ai noştri”); 
|| fard 57, asistență mutuală î în orice împrejurare, sprijin mutual în toate 


uoritiuă  siâmprejurările vieţii (Art; 2); m e ir 
i e acţiuni caritative îndreptate spre'proprii. membri Fă spre cei 
| ' “nevoiaşi (Art. 6). lu icezafi lib + 


Alte documente ale francmasoneriei conţin referiri la asistenţa socială de 
tip „umanist”, direct sau indirect (în acelaşi spirit clientelar sau de castă): 
e calităţi pentru admiterea în ordinul frahcrasOIC: dispoziție 
spre umanism; 
e conceptele profane fundamentale: a promova libertatea, relaţiile 
frățeşti, 
| . francmasonii sunt datori să se ajute între ei ca frații; la fel 
- familiile (văduva, copiii) trebuie ajutaţe să ajungă la măsura ȘI, 
demnitatea părintelui lor; 
| e acţiunile de întrajutorare sunt considerate binefaceri în plan 
material; 
e după afirmaţiile francmasonilor, ei ar practica şi o morală, 
punând semnul epal între bunătate și fericire; 
* Declaraţia de Principii formulată i adoptată de Congresele 
Masonice internaţionale de la Geneva (19-21 octombrie 1921) 
'şi Paris (27-29 decembrie 1927) susține caracterul de frăţietate 
ce trebuie să funcţioneze între membrii ei. 


și 


Dumnezeu nu poate fi cunoscute către masoni 


Inventarea unui „Mare Arhitect” şi tăgăduirea lui lisus Hristos ca Mesia 
face imposibilă cunoașterea lui Dumnezeu, căci cuvântul Mântuitorului este foarte 
clar; Eu sun! Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decăt prin 
Mine, | | 

Concluziile care se impun de aici sunt: 

|. Francmasoneria, nu crede într-un Dumnezeu viu, activ şi proniator, ca 
în traditia Vechiului şi Noului Testament, ci într-un Mare Arhitect al 
Universului, care a creat lumea precum zidarul care înalță o clădire, pentru ca 
apoi să se retragă şi să devină absent din lume (deism). O astfel de învăţătură 
este o erezie, deoarece Îi refuză lui Dumnezeu prezența şi lucrarea în cadrul 


i 


"creaţiei Sale. 
2. Reducerea lui Birânezeă la un simplu Arhitect al Universului presupune 


faptul că EI nu este singurul principiu al creaţiei, Un arhitect se foloseşte de 
materia preexistentă pentru a înălța clădirea proiectată de el, Francmasonerie îi 
este în felul acesta străină învăţătura biblică despre Dumnezeu Creatorul lumii. 


PUNCTE CARDINALE 





August 2008 Nr. 8/212 PAG. 7 


Anul trecut. la Editura Puncte Cardinale, a apărut micul volum 
Biserica, Sinapuoa, Loja. Jspitirea di Curantaunia, Drumul 
Damascul ul, Disoluția masohică. semhat de Mihail Gayril. Întrucât 
lirajul este aproape cpuizatiar molți cițitori interesați nu și-au putut- 
0 procura ca atare, Nc-armn hotărât ea, începând din acest număr, să 
publică m în serial puiginile introductive şi partea a treia a cărții (cea 
referitoare la ff erhăsonbrie în raport'cu religiile-bibliee), 
răspunzând mai multor solicitări în acest sens care ne-au pare nit la 
Redacţie, Am renunțat aici la notele de subsol, dar vom publica la 
sfârşitul serialului lista surselor bibliografice. 


Astfel, ea se apropie de dualismul eretic bogomil şi pavlician, sau de cel păgân 
al parsismului. 

3. Deşi recurge la simboluri trinitare (triunghiul divin), francmasoneriei îi 
este străină învățătura creştină despre. Dumnezeu-Sfânta Treime. Conform ei, 
Dumnezeu nu este Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, ci pur şi simplu un 
„Arhitect al Universului”, care nici, nu poate, fi. atotputernic, deoarece clădeşte 


lumea dintr-o materie preexistentă. Or, nefiind atotputernic, el nu poate; fi nici + 


Dumnezeu adevărat. 
"4, Ca atare, francmasoneria manifestă de la bun început tendinţe ateiste, 


sau, în cel mai bun caz, panteiste. De altfel, francmasoneria de azi se vrea a fi |. 
neutră din acest i "de vedere, sau, at multe ori, loji: întregi s-au declarat * 


ateiste: > 4 i al y 

5. Francmasoneria nu crede în lisus Hristos ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu 
înomenit, nici nu aşteaptă (revenirea Lui în această lume, ci, la fel ca şi erezia 
ariană din veacul al IV-lea, şi, mai târziu, ca Islamul păgân, Îl consideră pe 
Hristos un soi "de profet alături de alți profeţi din alte religii. 

6. Deşi francmasoneria propovăduiește toleranța şi frăţia, ritualurile 
francmasonice sunt articulate în jurul ideii de răzbunare. a lui Hiram. 
Francmasoneria nu se cristalizează în jurul virtuţii dragostei, aşa cum este în 
morala creştină, ci în jurul resentimentului şi al dorinţei de răzbunare. În special, 
pornirea resentimentară a ei se îndreaptă împotriva Bisericii, pe care ea caută să 
o înlocuiască cu o nouă „religie” universală deistă, de factură, strict masonică. 

7.  Background-ul ideologic al francmasoneriei constă dintr-un amalgam 


de elemente eretice şi păgâne, împrumutate din misterele greceşti antice şi din; 
“alchimie, din Kabbala şi de la ereziarhii Bisericii vechi. SI AND o iterid este un 


cocktail de' reziduuri religioase şi ideologice. 

8. Francmasoneria şi-a creat o genealogie fictivă, fără legătură cu realitatea 
istorică, corelând în mod artificial profesiunea de zidar din diferite perioade ale 
istoriei cu francmasoneria speculativă. Între arhitectul/arhitecții Templului lui 
Solomon Şi cavalerii templieri cruciați există mai bine de 2000 de ani, distanță 
care nu poate fi fi acoperită. lar între aceştia din urmă şi întemeierea primei loji 
masonice propriu- zise (1717) există alți peste 500 de ani de gol istoric. Din 
punct de Vedere științific, încercarea masonică de rescriere a is-toriei are valoare 
nulă, | 

9, Nu în ultimul rând, este de remarcat dimensiunea paraculturală a 
fenomenului masonic, Francmasoneria este o pseudo-spiritualitate fabricată 
artificial. în epoca modernă, cu izvoare spirituale neautentice, scornite sau 
denaturațe, cu succes la oamenii pseudo-religioşi sau la practicanţii 
indiferentismului religios, | 3 

10. În sfârşit; deși francmasoneria îşi propune să atopovăduiască 
modernitatea după sloganul Revoluţiei franceze: „Libertate, egalitate, fraternitate”, 
o face cu mijloace pre- şi anti-moderne, departe de sfera publică, într-un dispre] 
declarat față 'de muritorii de rând „care'nu gândesc” (O. Wirth). Este vorba de 
un fals elitism, cel puţin inadecvat modernităţii pe care o trăim şi pe care au 
propovăduit-o şi lojile masonice. sa 

Toate acestea ne conduc către o singură concluzie de ansamblu: 
francmasoneria este total incompatibilă cu tradiția Vec hiului şi Noului 
Testameni, respectiv atăt CU Sinagoga, câ! şi cu Biserica, Nu poţi fi creştin 
binecredincios, sau evreu în sensul religios al cuvântului, şi (rancmason în acelaşi 
timp, Cu atât mai mult, între preoţie (indiferent că e vorba de arhierei, presbiteri 
sau diaconi) și francmasonerie există un raport de excludere totală. Un episcop, 
un preot sau un diacon care devine membru al lojei, devine, din slujitor al lui 
Hristos, preot idolatru şi păgân. În acelaşi timp; creştinul. care a devenit 
francmason s-a lepădat de Hristos și a devenit slujitor al Satanei. Şi unul şi altul 
se află în situaţia /apsi-lor din antichitatea creştină, care se lepădaseră de Hristos 
și (re)deveniseră păgâni. O singură diferenţă există între ei: pe când acei /apsi 
din vechime renunţaseră la Hristos de frică, sub ameninţare că vor fi dați morţii, 
lapsi-i-din zilele noastre o fac de bunăvoie, aula de mărire şi de dorința de a 
avea din ce în ce mai multă putere. 

Și încă ceva: în timp ce apostaţii din antichitate părăseau Biserica o dată 
cu apostazia lor, apostaţii vremilor din urmă rămân aciuiaţi în scaunele lor şi 
slujesc în taină la doi domni: diavolului şi bunului Dumnezeu... 

(Va urma) 


Mihail GAVRIL 


| 




















PAG. 8 Nr. 8/212 August 2008 





Apariţia cărții sale Cine suntem, al cărei tiraj a depășit 40.000 de exemplare în 
doar cîteva luni, i-a prilejuit actorului Dan Puric un turneu de lansări şi conferințe în loale 
zonele țării, făcând pretutindeni săli arhipline şi obligând conştiinţa intelectuală românească 
să-și regândească raporturile cu creştinismul şi cu reperele noastre identitare. Luna trecută, 
profitând de prezența marelui actor şi mărturisitor în nord-vestul țării, părintele Ion 
Alexandru Mizgan din Oradea l-a provocat la un lung interviu, pe care ne-a îngăduit să-l 
reproducem şi aici (după ce parţial a apărut şi în revista Lumea credinţei, sub titlul „„ Ortodoxia 
ca normalitate "). Fotografiile care ilusrează interviul sunt realizate fie la fața locului, fie, 
câleva săptămâni mai târziu, la lansarea bucureşteană de la Librăria Cărtureşti. (Redacţia) 


Domnule Puric, sunteți unul dintre puţinii oameni de cultură care îşi asumă Biserica şi 
Neamul Românesc. Ce reprezintă Biserica Ortodoxă şi Neamul Românesc pent Dan 
Puric? i 

Reprezintă un timp identitar al integralității. Dacă n-ar fi Biserica, categoric că ar fi o 
infirmitate. Deci reprezintă integralilatea de a fi român. 

Care e legătura, în opinia D-voastră, între Neamul Românesc şi Biserica Ortodoxă? Vă 
întreb pentru că mulți intelectuali contestă că Biserica ar îndeplini un rol ontologic în fiinţa 
Neamului Românesc? 

Nu trebuie să ne concentrăm pe cei care nu sunt de acord cu acest lucru, ci trebuie să ne 
concentrăm pe propria noastră afirmare. Biserica, Credința nu trăieşte din polemici, ci 
trăieşte din afirmare. Lucrurile parazitare, apar întotdeauna, aşa cum se spune, că răul nu 
are existență în sine, ci trebuie să apară binele ca răul să existe. Cineva m-a rugat să dezbat 
ideea învățământului ortodox în şcoală şi am zis că eu aşa ceva nu dezbat, pentru că 
învățământul ortodox este ca limba română: nu este nici obligatoriu, nici facultativ. El este! 
EI se afirmă ! El face parte din acea taină a noastră care nu se dezbate! 

Din păcate, martirii Neamului din perioada dictaturii comuniste, cum au fost Valeriu Gafencu 
sau Mircea Vulcănescu, sunt azi ignoraţi de societatea românească. Ce putem face pentru 
ca aceşti martiri să poată fi cunoscuţi de generaţia tânără ? 

În primul rând, trebuie o măsură de igienă ortodoxă. Ar trebui mărturisit. Noi nu mai avem 
reflexul de a mărturisi, noi avem reflexul de a comenta. Comentariul, părerea. este la bere. 
Omul vorbeşte, sfântul cuvântă [...]. Sfântul nu vorbeşte. Omul însă se îneacă în vorbe, el 
vrea să vorbească. Nu poţi să vorbeşti despre martiri, nu poţi să comentezi. Poţi să comentezi 
la fotbal, poţi să comentezi politică, sfinţii şi martirii nu se comentează! Despe ei se cuvântă 
cu autoritate. În zona aceasta noi trebuie să mărturisim. sigur în contra curentului. Trebuie 
să denunțăm în primul rând tot antrenamentul acesta de uitare la care este supus poporul 
român, condamnat cum am zis la un alzheimer politic, pentru că un om care nu are memorie 
şi nu are valori, poate să fie foarte repede manipulat, poate fi foarte repede distrus, poate fi 
foarte repede reflectrizat şi instrumentalizat, și atunci lucrurile acestea nu sunt nişte lucruri 
care să nu aibă o premeditare, Noi trebuie în primul rând să le denunțăm ca fiind metodologie 
de a distruge credinţa unui om și identitatea unui neam, după care trebuie să ne apucăm de 
muncă, nu să strigăm pe baricade, să strigăm: „Jos nea Vasile!”. Trebuie să construim. 
Pentru că nu putem sta în opoziţie și să fim baricadiști, să zicem: „Jos secularizarea!”. Noi 
trebuie să construim ortodox! Ei deconstruiesc, noi trebuie să construim. Pentru că altfel, 
dacă ne apucăm tot timpul de pancarde din astea; „Jos ateismul!”, „Jos secularizarea!”, ei 
oricum construiesc în felul lor. Ne dau o treabă de făcut, adică să mușcăm și să murim pe 
la gard, cu băţul ca la câine, și ei îşi fac treaba. Noi nu trebuie să fim în poziţia câinelui care 
muşcă băţul, nu stăpânul. Noi stăm cu băţul în gură. Deci trebuie mușcat stăpânul, după 
care să ne vedem de treabă. Asta este! 
Cândva ați afirmat că uriaşul lucru pe care putem noi, ca români, să-l dăm Occidentului 
este lecţia normalității! Care e lecţia normalităţii la ora actuală în spaţiul românesc? Avem 
atâta corupție, atâta imbecilitate şi impostură în toate domeniile, inclusiv în Biserică! 
Avea Titu Maiorescu o vorbă: Toate lucrurile tremură la margine, La suprafaţă se întâmplă 
din nefericire toate dezastrele astea, care sunt de fapt consecinţe. Sunt epifenomene ale 
unei sechele, a unei perioade cumplite care a fost şi este încă: comunismul! Nu poți să sari 
peste așa ceva, Eu vorbesc de România din rostul ei, cea adâncă, cea care rezistă, cea care 
nu face concesii la așa ceva, Eu vorbesc despre România încăpăţânată. Din punct de 
vedere genetic, specia superioară se caracterizează prin faptul că nu vrea să se transforme, 
Ea are un soi de încăpățânare, Ea este predispusă la procesul de perfecţionare, dar nu să se 
transforme. Specia inferioară, zice Emil Racoviţă, este specia care se aduptează tot timpul, 
Aceasta are toate datele 'să iasă din istorie. La suprafaţă noi avem mutilări. adaptări, 


integrări, aderări, dar pe dedesubturi românul îşi vede de rostul lui, Apelul pe care-l fac eu 


este la acea vână extraordinară a românului, pe care, culmea, toţi o'au în inimă, dar au uitat 
și nu mai au forța să o declare, să o mârturisească, E un fel de anestezie în toată chestia 


asta. Prin credință lucrul acesta se deschide, Prin îndrăzneală ortodoxă, nu prin tupeu = 


pentru că securiştii au tupeu, creștinii au îndrăzneală, cum a zis Hristos — se face sau începe 
să apară floarea, Şi asta trebuie făcut de la om la om; Trebuie dat exemplu, Să spui că 


lucrurile astea nu sunt bune, A întrebat-o cineva pe Maica Tereza ce e un lucru sfânt și ea 


a zis: „Uite, dragă, dacă mături bine prin curte”! Teologia lucrului mărunt. Dumnezeu este 
şi cel mai mare, dar și cel mai mic, Până să vorbim despre jubirea de aproapele, trebuie să 
facem lucrurile corect, să ne învăţăm cu acest fel de a fi creştin, Orice mănăstire, orice 
biserică, care are o curăţenie a ei, structurală și organică, denunţă faptul că acest popor are 
ordine de tip brâncușian, iar Brâncuși este de tip țărănesc. Se pare că nu-i de tip comunitar 





PUNCTE CARDINALE 











european. Asceza lui este asceza şi 
curăţenia şi ordinea şi spiritul 
geometric şi organic, cum zice 
Lucian Blaga, luat de la țăran: bine 
aşezată gospodăria, bine rostuită, 
bine echilibrată. Cei din perioada 
interbelică erau obsedaţi de rost, 
erau obsedaţi de rânduială, spuneau: 
„Bună țară, rea locmeală, mama ei 
de socoteală!”, de unde rezultă că 
socoteala este făcută de nemernici. 
Rânduiala este rezultatul socotelii, 
dar ţara e bună. Adică socoteala 
făcută de nişte securişti nenorociţi 
a făcut o rânduială alandala, iar 
lumea suferă de această schimbare 
de rânduială. Țara e foarte bună. Eu 
fac apel la ultima instanţă: la Țară! 
De la Țară să pornim la o bună 
rânduială şi la o bună socoteală. 
Deci dacă ţara e bună, dată de 
Dumnezeu, noi să facem rânduială E aa Fa 
după Țară, nu după nişte oameni 
care sunt ilegitimi. Această 
dezordine are două codițe: una de tip autohton, de țip securistic, tulbură apele ca să pescuiască 
ei ce doresc, şi alta de fip străin, din afară, venită cu interese de colonizare, cu interese de 
supunere, mai mult sau mai puţin expuse, cu interese de masăcrare a Ortodoxiei. Nu vedeţi 
că noi ne-am sectarizat? Au reuşit să ne marginalizeze. Se marginalizează așa un grup de 
homosexuali, fac o demonstrație pe stradă, şi oamenii vor să spună că nu e bine lucrul ăsta. 
că are consecinţe şi pe moment şi în timp asupra normalităţii de care vorbeam în România. 
ŞI atunci ei vor să se ducă la leleviziune. Televiziunea nu dă voie. Asta se numeşte 
persecuție soft. pentru că nu se anunţă. Televiziunea închide toate canalele unei mărturisiri. 
Se duc la presă, dar nici presa'scrisă nu permite; Deci tot persecuție. Şi atunci ei trebuie să 
iasă tot pe stradă cu icoane. Și ce se întâmplă? Rezultatul este că ei şi-au făcut lecţia. Într- 
o parte sunt nişte oameni cu o patologie certă, într-o parte este Ortodoxia. Prin urmare. ne- 
a echivalat, Ne-a pus pe unii. pe stînga, pe alții pe dreapta. Suntem egali, S-a pus semnul 
egal între Ortodoxie şi nişte oameni cu probleme. Eu nu am nimic împotriva homosexualilor, 
decât atâta doar că-i compătimesc, Sunt împotriva păcatului şi sunt împotriva faptului că 
vor să reglementeze sau să instaureze lucruri patologice în ordinea firii româneşti. Ei nu-mi 
dau voie mie să-mi păstrez curată ograda — și asta cu ajutor de la stat! 

Din păcate, noi, slujitorii altarelor, când luăm atitudine împotriva unor anomalii de ordin 
moral, suntem acuzaţi de fundamentalism ortodox, suntem catalogaţi drept oameni al Evului 
Mediu, sau drept nătângi asiatici, ori că, în calitate de creştini, nu Suntem îngăduitori cu cei 
păcătoşi. 

Am înțeles! Îi putem numi și noi pe ei fundamentalişti cu politica corectă. Nu există 
fanatism mai mare şi mai ordinar decât politica corectă, Este o ideologie soft de tip criminal, 
care distruge diferențele, Ne deosebim fără să ne diferențiem şi ne unim fără să ne 
confundăm! Românul e român, țiganul este țigan. Eu în calitate de creştin nu-l omor. Nu- 
i Zic rom ca să nu creez o confuzie, decât dacă sunt jigodie. Eu am vorbit cu un țigan care 
mi-a spus: „Domnule, eu mă simt bine că sunt ţigan!”, Deci noi ne deosebim fără să ne 
diferenţiem. Eu nu trebuie să-l rup pe țigan, să-i fac ceva. Din contră. Eu am mai spus: în 
mod normal, dacă aveam un bărbat politic, le spuneam la italieni: puneţi mâna pe un 
maculator și scrieţi! Nu ne daţi D-voastră derogare de la drepturile omului! Noi îi suportăm 
pe țigani de patru sute de ani, şi D-voastră aţi făcut isterie într-un an şi jumătate?! După ce 
ne-aţi făcut rasiști, xenofobi şi intoleranţi! D-voastră cine sunteți că într-un an şi jumătate ați 
făcut derogare de la drepturile omului şi îi dați afară? Ceea ce v-au făcut D-voastră, adică 
crime, hoţii etc,, au făcut și la noi, Numai că noi le-am gestionat, Nu cu toleranţă ipocrită, 
ci cu îngăduință creştină şi cu corecție, Noi am ştiut să-i şi apreciem, Noi am ştiut, nu să- 
i asimilăm, că niciodată n-o să-i asimilăm, ci să-i integrăm. Sunt două concepte total 
diferite. Noi am știul să-i integrăm în rostul nostru. Românul a ştiut. Dacă dumneata n-ai fost 
capabil, pe post de lider apusean, să vezi ce capodoperă de popor este poporul român, că 
datorită îngăduinţei era să ieşim din istorie, că le-am îngăduit la toţi să ne mănânce mămâliga 
cu tot cu fasole, atunci, dacă tu n-ai observat, te fac eu să observi. Să întoarcem binoclul sau 
microscopul invers să vedem cine pe cine observă.” Și atunci să spunem: mai încet cu 
drepturile omului şi să vedem drepturile lui Dumnezeu. România ca model! N-aţi putut. 
v-au furat, v-au uois, La noi se întâmplă de patru sute de ani lucrurile acestea. Am ştiut să 
ni le gestionăm. În clipa în care noi am corectat asemenea manifestări în etnia țiganilor ne- 
aţi făcut rasişti! Voi ce sunteţi? Să nu uităm că rasismul, șovinismul, xenofobia, vin de la ei, 
nu de la noi. Sunt curente occidentale, Deci să-i lăsăm pe ei cu bolile lor, şi! vorba lui 
Soljeniţn: Nu fe pot face bine pe tine de boala ta cu sănătatea mea! Atuncea lucrurile nu mai 
sunt binare. Este teoria terțului inclus. Chestia binară este dublu sens numai pe şosea, nu 


(i 


Emanuel Tânjală | 





" Aşa că o vom pune de un conflict surd, dar bun şi sănătos și 











poale să fie Şi al treilea sens: că ne pocnim. Dar în materie de politică, de sociologie, nu poți 
să fii numai alb-negru, Sunt nuanțe. La nivel de nuanțe creştinismul a lucrat uluitor. 
Creştinismul este integralitatea. Hristos nu a suferit parțial, EI a suferit cu totul, Hristosine- 
a iubit cu totul. Eu dacă îl iubesc pe țigan, îl iau cu toate. E ca și cum ai avea un copil cu 
probleme. Acesta a fost raportul nostru cu ei. O parte dintre ei trebuie condamnaţi pentru că 
Sau dus IE Occident şi ne-au pârât că suntem rasişti, că îi chinuim, şi au luat-o pe cocoașă 
că au minţit. N-au fost toţi aşa. Dar o parte s-au dus și au cerut azi! politic. Acuma să O ia 
pe cocoaşă! Le-a dat Dumnezeu ce au vrut. Trebuia să ne sărute mâna şi să zică: popor 


român, vă mulțumim că ne-aţi primit; că ne-aţi apărat de rasism! Că dacă erau în altă țară, 
poate ajungeau cine ştie cum. 


Vorbiţi mereu de 


1 Mereu despre importanţa păstrării tradiţiei şi identității noastre româneşti. Cum 
vedeți situaţia no 


de aţia astră ca români şi ca ortodocşi într-o epocă a globalizării? 

Șuţi ce se întâmplă? E cum zicea Octavio Paz, rezolvăm problema cu un principiu al fizicii 
cuantice, La nivel macrofizic Universul merge spre entropie, se extinde. La nivel microfizic 
săgeata biologiei merge spre diversitate. Toţi vor răcni după diversitate. Dorinţa aceasta de 
multiculturalițate nu e altceva decât opoziţie. 
Multiculturalitatea e un termen care e neputincios. El trebuie 
să apere, într-o tendinţă de globalizare, diversitatea. 
Diversitatea nu se apără. Nu faci din diversitate rezervăţie, 
cum au făcut americanii din indieni. Diversitatea se 
manifestă organic. Diversitatea este-o fiziologie, nu este o 
excepție. Diversitatea este un rezultat. un metabolism. Ea 
trebuie să se manifeste. Eu trebuie să las condiţiile de 
manifestare a diversităţii. Deci eu fac un ocean. schimb 
totul, apoi zic: hai să vă creez un lagăr de diversitate aici, 
unde voi puteți fi cum ați fost mai înainte! Nu se poate! E un 
artificiu! Vă daţi seama ce crimă se face? E un tăvălug 
comunist, de tip economic, că băiatul ăla, Fukuyama, a zis 
că istoria a murit. A murit la el acolo. Acolo au murit toți. 
Istoria n-a murit. Istoria e mult mai cinică, mult mai perversă, 
mult mai ordinară. Sub masca aceasta economică, sub 
tendinţa şi lăcomia transnaţionalelor, se întâmplă o 
masacrare a identităţii. Cred că Huntington spunea că 
structurile mari au informații despre noi. Invers nu. Apropo 
de deschiderea cu braţele unul către celălalt. Stai să aflăm 
ce avem de la fiecare. Numai mata să ştii despre mine? 
Lasă-mă și pe mine să știu despre ce ai şi tu acolo. Deci ne 
scanează numai ei pe noi. Și atunci a început războiul. ŞI 
atunci mai bine un război în numele lui Dumnezeu decât o 
pace în numele dracului, Pacea semnată de dracu e sinistră. 


curâtiv pentru tot restul. Trebuie să apărăm ceea ce este 
sănătos! Nu? 

Da! Sunteţi înconjurat de mulţi tineri peste tot unde mergeţi, 
atât la spectacole, cât și la conferinţe. Ce credeți că le lipseşte 
tinerilor din vremea noastră ? 

Am putea spune că tineretului de astăzi nu-i lipseşte nimic 
şi din cauza aceasta îi lipseşte totul. Au de toate. Au parte de i -: 
un soi de linşaj informaţional, de un linşaj alimentar. Este o inflaţie de produse în jurul lor. 
Sunt adimensionali. nu mai au dimensiune. Și atunci le lipseşte totul, E ca vorba aceea: 
Vom ajiinge să cunoaştem 'otul şi să nu mai înțelegem nimic. In viaţă nu e prea bine să al 
totul. Este bine ca tot ceea ce ai să ai după muncă, după un câștig onest, nu să-ți vină totul 


"de-a gata, În clipa în care-ţi vine totul de-a gata te degenerează, Informaţia de pe computer 


nu e totuna cu ceea ce dă dascălul, numai că și astăzi dascălul a devenit curea de transimisie 
pentru niște informaţii idioate. Toate mecanismele acestea de transmitere a tradiției, a 
învățământului, au fost bruiate, și atunci tânărul este undeva suspendat. Este suspendat 
nicăieri și problema nu se mai pune Ia el, problema se pune la noi, Dacă devenim foarte 
agresivi certându-l pentru ceca ce este, greșim, pentru că el este ceea Ce este ca rezultat la 
ceea ce este. Zicea cineva să faci din tine ceva după ce a făcut societatea ce a făcut cu 
tine. E sunt distruși de societate, Și atunci, cum să spun, nu alternativa, Ortodoxia nu € 
alternativa. Ortodoxia este normalitate. Ea este inhibată. Nu vedeţi că noi suntem băgaţi în 
colţ? Noi trebuie să ne justificăm! Noi ca Neam trebuie să ne justificăm! Noi ca Religie 
trebuie să ne justificăm! Se spune: cine se scuză se acuză! Deci noi trebuie să ne afirmăm, 
Lucrul acesta sau reflexul acesta trebuie făcut normal, contaminat în toată țara şi răspândit 
de la om la om. Tonul trebuie schimbat. Dacă la TV Trinitas esțe discuţie în buclă, te apucă 
somnul, Pentru că este discuţie teologică, în termeni teologici, între teologi. E sectară, Ea 
e foarte bună ca dimensiune la Trinitas, că o dimensiune, dar nu e bună ca linie de forță a 
postului de televiziune, Linia de forță se obține printr-un preot care ia un puști de |4 ani Şi» 
| întreabă: ce ştii tu despre Dumnezeu şi despre Ortodoxie? O să vedeţi răspunsuri uluitoare, 
de la cele mai cretine și stupide până la cele mai frumoase! Linia de forţă este când se ia 
un tânăr de 20 de ani şi se întreabă același lucru: care e raportul lui cu Dumnezeu? Linia de 
forţă este când iei un parlamentar, un prim-ministru, un ministru de stat, şi discutaţi firesc 
de la nivelul părintelui la nivelul omului politic, ȘI să aveţi alunci o radiografie a confuziei, 
dar veţi și puncta nişte lucruri de autentic extraordinar, după care poate să vină comentariul 
teologic, ca o catehizare, Deocamdată e în gol. Pentru că nu se face legătura cu oamenii, 
Cei de la televiziune au gândit-o prost, Au gândit-o in cere inchis, Este ca şi cum discută cei 
din Parlament între ei, într-un anumit limbaj, cu anumite reflexe. Trebuie spart lucrul ăsţa, 
ca să se fecundeze. Atunci o să vedeți inocența sau incultura, sau, dacă vreți, rătăcirea unui 
puşti de 12 ani. Și atunci să vedeţi cum se intră în alertă, cum un părinte ortodox intră în 


' alertă ca să-l salveze. Se mai primesc şi nişte telefoane, şi atunci să vedeţi cum creşte 


Problema e c 


emisiunea! A ; „gb A adr Ă 
ă limbajul de lemn ne stăpâneşte şi pe noi in Biserică la nivel naţional. Nu prea 


reuşim să pătrundem în sufletele oamenilor, cu atât mai puţin în sufletele tinerilor. 


PUNCTE CARDINALE 









August 2008 Nr. 8/212 PAG. 9 


Păi vedeți? Aţi declarat-o singur! Există un limbaj de lemn ortodox. Limbajul de lemn 
ortodox a apărut — am scris acest lucru şi în cartea mea — din defensivă, pentru că oamenii 
s-au ascuns de securiști, Și acuma nu mai este formulat. Adevărul e că nu poţi în Biserică să 
actualizezi Evanghelia în termeni brutali. Acela rămâne fix, dar limbajul teologic către 
laicat trebuie să înflorească, să iasă din bâltoacă, să se deschidă, să deschidă rana. să 
opereze. Sunt două lucruri: este limbajul de lemn comunist şi limbajul de lemn de la Bruxelles. 
Adică avem de două ori ipsos: praf de piatră și ipsos. Deci trebuie băgat un pichamăr şi 
pichamărul ăsta îl găsiți într-o modalitate chiar aspră. Sfinții scuturau! 

Problema e că noi, preoţii de astăzi, nu avem autoritatea morală şi trăirea unor oameni ai 
Bisericii cum au fost loan Gură de Aur sau Vasile cel Mare! 

Dar de ce n-o aveţi, părinte? 

Noi nu avem trăirea lor! 

Nu trăirea lor, credința lor! Ei nu aveau trăire! Trăirea este o verigă de gradul doi după 
credință. Ei aveau o credință extraordinară. În Țara aceasta există atât de multă credință, 
dar există şi laşitate. Ca să izolezi un părinte cum este părintele Iustin Pârvu, sau cum este 
părintele Arsenie Papacioc, zone de autenticitate, e un lucru 
de sadism şi de crimă ortodoxă. Ca să aderi la tăcere este o 
chestie de laşitate. De ce, domnule, faci în jurul lor o pâclă 
i îi faci bătrâni şi depășiți şi în contratimp? De ce? Care 
este instanța ortodoxă care dă circulare interne în care 
izolează faptul acesta? Eu, de exemplu, în teatru, am fost 
izolat tot de circulare interne bazate pe ignoranță, pe invidie, 
pe faptul că nimic autentic în țara asta nu trebuie să 
crească.[...] Laşitatea aceasta noi trebuie să ne-o asumăm, 
pentru că ea este a noastră, dar ea trebuie în acelaşi timp 
denunțată. Obligat. Care este creştinul care vine. pupă 
icoanele şi pe urmă îi pupă şi ciubota prefectului, care poate 
să fie un idiot, poate să fie și unul bun, dar tu săruţi numai 
icoana. Tu nu eşti un votangiu cretin. Te poți duce la vot 
categoric, dar cu o atitudine total creştină şi responsabilă 
față de Neam. 

Aţi amintit puţin mai devreme de părintele Iustin Pârvu. Ce 
credeți că reprezină părintele Iustin Pârvu pentru Neamul 
Românesc? 

Eu am spus că părintele Iustin Pârvu este grupa sangvină 
mepătată a Neamului nostru! Mai mult de atâta ce-aş putea 
să spun? Duceţi-vă şi faceţi transfuzie de la el! 

Ca om de teatru, ca artist, cum apreciați faptul că d-l Andrei 
Șerban a pus în scenă o piesă de teatru legată de cazul 
Tanacu? 

E un reflex american. Din câte am înteles, doamna de la 
BBC. care m-a sunat, se pare că e 0 creştină autentică. 
Culmea culmilor, se pare că spectacolul are o dimensiune 
creştină. Deci, într-un fel, s-a făcut un serviciu Ortodoxiei. 
Eu nu am văzut spectacolul. Eu spun ce am auzit. Toată 
lumea m-a sunat şi mi-a spus: domnule. du-te Şi vezi, că e 
foarte bun şi serveşte cauza ortodoxă. În loc să facă un 
lucru exotic, marginal, s-a preluat un subiect. Se poate pune 
în scenă şi Sf. loan Gură de Aur. Poţi să-l pui în pop-art şi ai făcut masacru, sau poți să-l pui 
să înnebunească lumea, să faci teatru creștin. E o perioadă în care teatrul se va increştina, 
Şi nu numai pe text, ci ca atitudine, Ca să faci teatru creştin nu ai nevoie de text. Poti să faci 
teatru religios, asta e altceva. Teatru creştin nu e teatru religios. Teatru religios e arta 
religioasă, arta bisericească, e într-un fel tautologic, ilustrează evenimente din viața sfinţilor. 
Arta creştină te ridică de la starea asta de somnolenţă şi te trezeşte, te încreştinează, te duce 
pe pragul bisericii, Asta e o diferenţă care trebuie foarte bine făcută, Şi pe semne e un gen 
de artă care începe să se nască. 

Biserica Ortodoxă traversează în aceste momente o perioadă tensionată. Am aici în vedere şi 
cazul mitropolitului Corneanu, dar nu numai, Cu ce ochi trebuie să privim toate aceste 
evenimente din viața Bisericii noastre? 

In nici un caz cu un ochi de panică şi isteric, Sunt multe lucruri care sunt premeditate, altele 
sunt consecinţele unor neglijenţe — şi oamenii aiurează. Atunci când eşti puternic, nu tremuri 
la lucrurile acestea. Le notezi ca Îlind nesemnificative pentru Biserică, dar le şi numeşti ca 
fiind premeditate pentru această Biserică, ca să fie lovită din interior. Numindu-le, scapi de 
ele, Ce s-a întâmplat acolo, la Timişoara, este un lucru care, dincolo de încălcarea dogmelor 
creștine ortodoxe, este un lucru care nu este civilizat. Nu este bun. Am mai spus. Pot să fiu 
prieten cu vecinul meu fără să mă culc în patul lui. E un act indecent. Forţez o intimitate. Îl 
zăpăcesc și pe el, mă zăpăcesc şi pe mine. invecinarea noastră cu greco-catolicii şi cu 
catolicii a stat din partea noastră sub semnul civilizației. Lucrurile care au fost tensionate, 
au fost tensionate de factori politici. Aşa cum au tras cu tunul să ne distrugă 160 de biserici,, 
a fost ordonanţă politică. Aşa cum li s-au luat bisericile în 1948, a fost ordonanţă politică. 
Biserica Ortodoxă, la fel ca şi Biserica Greco-catolică, s-au schimnonosit una pe altă prin 
ordonanţe politice. Curăţând mâzga asta politică, putem sta într-o învecinare, să fim 
dimpreună fără să ne confundâm, Acea frontieră, pentru bunul Dumnezeu, trebuie păstrată |. 
ca un act de civilizaţie, ŞI nu mai spunem de dogmă. Asta nu se încalcă. Deci e o dublă 
greșeală şi lucrul acesta trebuie diagnosticat ca atât, și în rest nimic mai mult. Pe lângă | 
măsurile care vor fi luate de Sinod, care vor fi mai mult sau mai puţin semnificative, tristețea 
care a marcat lumea creștină e una foarte mare şi cu consecinţe în timp. Pentru că nu face 
altceva decât să învenineze un raport care tocmai se echilibrase. Celor care vor să urmeze 
calea asta le urăm succes întru înveninare. Noi nu vom stă să aplaudăm, Vom face emisiunea 
„Surprize! Surprize!”... 


Interviu realizat de 
Pr. lon Alexandru MIZGAN 


pp== 


PAG. 10 Nr. 8/212 August 2008 


CARTEA LUI 


Cu ajutorul lui Dumnezeu, am participat la 
lansarea cărții Cine suntem, am participat la numeroase 
conferinţe, la cele două spectacole cu mesaj profund 
creştin — “Don Quijote” şi “Visul”, l-am ascultat la 
diferite emisiuni de radio şi televiziune, la care a fost 
invitat, i-am citit într-o noapte cartea, şi din toate am 
rămas cu aceeaşi concluzie: aceea că Dumnezeu — 
Bunul şi Sfântul — ne trimite câte un mesager ori mai 
mulți, prin care ne atrage atenția, printr-un semnal de 
alarmă, că nu este bine ce facem sau încotro ne 
îndreptăm, aceste persoane constituindu-se în 
întruchiparea providenţei Lui în minţile şi sufletele 
noastre. Şi deci, în această ordine de idei, voi susţine, 
o dată cu Părintele lustin Pârvu, că “personalitatea şi 
activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric 
nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriți-l, 
citiți-l şi-l veţi înțelege! Ce prezentare să faci unui 
om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, 
să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri 
şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este 
ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el — 
recunoaşte ceea ce această națiune, azi, a pierdut, 
recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, 
adevărata lui identitate — aceea de român creştin”. Cu 
alte cuvinte, “nu-ți trebuie nici o strategie politică, nu- 
ți trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te 
iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat 
la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor 
unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. D-l Dan 
Puric are această putere de a te fascina, de a te face 
să-l urmezi — şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te 
cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, 
lui i s-a dat un dar mult mai mare — arta de a câştiga 
suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este 
mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o 
practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă 
încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor 
va simţi și acest popor”. 

Și am mai înțeles ceva din toate aceste 
întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din 
păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, 
din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. 
Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă 
cu toată tăria și responsabilitatea că “au reuşit duşmanii 
Ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei 
bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în 
rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce 
pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă 
însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. 
Dan Puric te ajută să te cunoști pe tine însuţi, mai bine 
decât credeai tu că o poţi face...” 

Altfel spus, “Dan Puric mărturiseşte. O face 
firesc și integral. Și s-ar putea să facă şcoală, atrăgând 
prin autenticitatea și prin inteligenţa lui luminată de 
Duh, Este un apologelt strălucit. Unul de care 
comunitatea de credință şi iubire a Bisericii noastre 
avea realmente nevoie...” (Dan Ciachir, în prefața 
cărții), 


Prin urmare, Dan Puric e o conștiință înaltă a 
.. f » * A Li 
vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o 






5 LIVIU IOAN POPA. 









PUNCTE CARDINALE 


DAN PURIC 


vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribu- 


indu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în 


arta retoricii verbale şi aceea a omului public, 
gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. 
Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii 
noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa 
valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni 
asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă 
de o istorie inumană” (prof. Gh. Ceauşu, în postfaţa 
cărţii). Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din 
ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi prețuirea 
publică pentru el crese, „aşa încât se prezintă 100 mai 
mult ca un punct de reper. 

: Teoretic şi artistic, în mod conseovent și cu 
argumentaţie convingătoare, el pledează pentru 
păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize 
implicit şi inclusiv, dar şi pronunțându-se explicit şi 
exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil 
de către mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. 
Vocea lui este şi un semnal. de alarmă referitor la 
disoluția şi diluarea aplatizantă, relativistă şi nivelatoare 
ce ne terorizează modul de viaţă, strigăt din care străbate 
atitudinea morală exemplară şi de fineţea. spirituală de 
tip pascalian, puse cu inspiraţie, seducătoare în sl 
culturii româneşti. + A 

Cartea aceasta, care ne învaţă Cine suntem; 
este rodul unor vaste” lecturi şi profunde convorbiri 
duhovniceşti. cu păfinţi ŞI oameni îmbunătăţiți, bine 
asimilate şi argumentate cu'o sensibilitate rarisimă şi 
cu o convingătoare. vivacitate a gândiriii, Autorul este 

“veghetor" Și un “frezitor”, deoarece rafinează 
ln aasiereci de sine românească prin recursul la 
memorie, cunoscând. că aceasta este calea consolidării 
Şi, conservării conştiinţei de” sine a unui Popor. Şi asta 
pentru că el nu' luptă pentru construirea unei imagini a 
României, a unui brand de ţară, ci pentru, refacerea 
icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în în, 
atâtea, cioburi şi bucăţi. "a 

“Dan Puric, ca persoană, este. captivant şi 
00 Ara ca vorbitor în public este fascinant, ca 
actor sau regizor este original şi inspirat, că pedagog 
este model elastic. Pe de altă parte, el este o conştiinţă 
vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară 
în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al 
neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă 
şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri 
ce îl aclamă entuziasmați, ca şi prin acest volum, el nu 
face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică 
să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru 
în acelaşi timp. Îl cheamă la regenerare, la demnitate şi 
la sfidarea istoriei nefaste. Lucrarea de față conţine 
subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa 
încât ea poate fi considerată o radiografie pe viu a 


| 


etnicului românesc, 

Comparaţia între omul răsăritean şi omul 
globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o 
problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia 
atitudine întemeiată. Avem în faţa noastră o constelație 
de reflecții şi meditații antropologice, politice, morale, 
sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot 


31.07.1964, 





de uneltire împotriva ordinii de stat. După 7 ani şi 4 luni de grele încercări şi suferinţe prin 
închisorile comuniste de la Codlea, Jilava sau Galaţi, şi vreme îndelungată prin lagărele de 
muncă forțată din Delta Dunării, este „eliberat” în urma Decrețui de grațiere, la data de 





atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului 
ce poartă numele acestei țări, cu toate fazele şi etapele 


pe care le implică. Corolarul la care ne referim este | 
convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne- | 
ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc | 


şi iubesc pe Dan Puric, admirându-i demersul 
apologetic, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet l-ar 
falsifica şi înjosi, mai cu seamă acum, când acest 


cuvânt este banalizat pe toate căile. Oricine îşi iubeşte 


Țara şi Neamul, valorile sale identitare — şi asta în 
contextul multietnic, pluriconfesional şi globalizant în 
care trăim —, are, citind această carte, prilejul unei 
întâlniri abil: pentru solidarizarca cu ele. 

În loc de concluzie, voi încheia cu câteva 
cuvinte din conferinţa d-lui Dan Puric intitulată 
“Demnitatea creştină”, susținută la Alba lulia în 22 
noiembrie 2007 ŞI în care arată că “Demnitatea creşină 
nu este a “chipului omului. în om, ci este demnitatea 
chipului lui Dumnezeu în om, Şi, dacă aţi observat, 
omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se 
întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. 
Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul 
lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când 
ajunge martir, Acest chip al lui Dumnezeu din om este 
Suportul demnității creştine. Demnitatea creştină ne- 
a fost dată de lisus Hristos. Venirea Lui înseamnă 
momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. 
De aceea şi întrebuinţează Sf. Grigorie Palama 
termenul de inomenire. Nu foloseşte nici măcar 
termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor 
confuzii; zice înomenire, Dumnezeu a luat această 
dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se 
înomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi 
demnitate creştină”. Acea demnitate creştină care ne 
lipseşte multora dintre noi şi pentru care ne rugăm lui 
Dumnezeu să ne-o redea şi cu ajutorul d-lui Dan Puric. 


Stelian GOMBOŞ 





În seara zilei de 8 iulie 2008, după o îndelungată sulerință, inima 
distinsului şi credniciosului camarad Liviu loa Popa a încetat s& mai 
„bată. Îndurând fără să cârtească țoate încercările la care nemiloasa 
A boală |-a condamnat, s-a stins ca o lumânare la ultima pâlpâire, 
Născut la 07.06.1929 în Săliștea Sibiului, şi-a făcut studiile secundare la Liceul „ST, 
Vasile” din Blaj, Studiile superioare le urmează la Instituțul Politehnic din Bucureşti, obținând 
"diploma de inginer mecanic, 

După absolvire, funcţionează la uzinele „Independenţa” din Sibiu, de unde este 
arestat în toamna anului 1956, ca făcând parte dintr-o organizaţie anticomunistă, iniţiată ca 
urmare a Revoluţiei din acelaşi an din ţara vecină, Ungaria, 

La data de 01.04.1957 este arestat, judecat și condamnat la 15 ani temniţă grea de 
către Tribunalul Militar din Brașov (oraşul Stalin din vremea aceea), pentru vina de crimă 

























După „eliberare” lucrează ca inginer la întreprinderea de mecanizare a agriculturii 
(de unde se şi pensionează), mereu supravegheat şi şicanat de către organele de Securitate, 
Participă activ la evenimentele din decembrie 1989 şi apoi se angrenează în viaţa politică 
a Sibiului, ca membru al Uniunii Democrat-Creştine, pe listele căreia candidează ca senator 
la alegerile din 1992. Împreună cu alți foşti deţinuţi, înființează filiala Sibiu a Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici. A funcţionat ca membru în Comisia de aplicare a D.L. Nr. |18/ 
1990, unde a avut o contribuție decisivă. A participat activ la toate acțiunile întreprinse de 
Asociaţia noastră, fiind un exemplu de dăruire, tenacitate și spirit de dreptate, aşa cum a 
fost tot restul vieţii lui, până când sănătatea i-a îngăduit. 

Dumnezeu să-l primească în Împărăţia Sa, acolo unde au parte de odihnă cei ce s-au 
sacrificat pentru Dreptate şi Adevăr. 


Zaharia URDEA 















PUNCTE CARDINALE 
În Ros 7 
| | ie A SA ENEA) 


„INTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ CINEVA 
PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎȘI PIERDE 
ORICE CREDIT ȘI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ SE VA REDUCE LA UN SOIDE FANTEZIE 
FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E ADEVĂRATĂ, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
INȚELEAGA; DACĂ E FALSĂ, NU E NICIUN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 
NOUA, PENTRU CĂ ADEVĂRULNU E UN PRODUSAL SPIRITULUI UMAN, CI EXISTĂ INDEPENDENT DE 
NOL. NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


IV. CRIZA SUFLETULUI MODERN 


(Urmare din numărul trecuţ) 


DESPRE O FALSĂ RENAȘTERE SAU DESPRE 
PIERDEREA UNITĂȚII SUFLETEŞTI 


&, 


Dacă mişcarea Duhului Sfânt se afla în vecinătatea 
tuturor ereziilor, ducând la o disoluţie a oricărei cunoașteri 
tradiționale. în schimb “Fedeli d' Amore a reprezentat:o 
mişcare ai cărei profeţi erau conştienţi de ortodoxia lor 
absolută şi militau pentru reîntoarcerea la cea mai pură 
tradiție creştină, Atitudinea lor antipapală. ca și a altor mișcări 
medievale, era determinată de conştientizarea faptului că 
tradiția romano-catolică era una adulterată și profană; ei 
foloseau un limbaj ascuns, intențional, secret, pentru a vorbi 
de dragostea lor pentru înțelepciunea sacră. Atunci când 
vorbesc despre dragoste, nu se referă la cea profană, ci 

"simbolizează prin treptele iubirii drumul minţii către 
' Dumnezeu. Procedeul este profund ortodox, întâlnit încă de 
la Dionisie Areopagitul, pentru care Erosul are o putere 
unificatoare, opusă tendinței de independență îndividuală 
manifestate după cădere: i Dal în 

Orice dorință erotică naturală urmărește plenitudinea 
vieții. e setea de viață sădită în firea omului. Chiar eșecul 
pasiunii erotice ne arată că finalitatea ei unică e relaţia cu 

persoana lui Dumnezeu, Pentru Dionisie chiar i neînfrânatul 
participă la bine prin aspiraţia sa la unire şi iubire [1]. Numele 
de amor este acordat lui Dumnezeu şi este socotit mai 
divin decât acela de dragoste. Areopagitul spune să nu ne 
sperie numele de amor (eros), chiar dacă mulțimile simt un 
fe| de jenă la auzul său, Cât de bine se potrivesc vorbele lui 
Dioriisie cu cele ale Fidelilor Amorului din vremea lui Dante, 
îndreptate împotriva Ipocriților! Dionisie stabileşte ŞI felurile 
sau treptele amorului: Divin, Ingeresc, Spiritual, Psihic şi 
Fizic, înțeles ca o putere unificatoare ce mişcă pe cele 
superioare să poarte de grijă de cele inferioare, pe cele 
egale să stea în legatură mutuală și pe cele inferioare să se 
întoarcă spre cele superioare [2]. Aşa cum spune Christos 
VYannaras, cunoașterea apofatică este o comuniune erotică, 
un act de pătimire [3], lar Dionisie zicea despre Divina 
Înțelepciune că a fost cuprins de dorința frumuseţii ei. Asupra 
aspectului erotic al relaţiei personale a omului cu Dumnezeu 
a vorbit și Annick de Souzenelle într-o conferință la București, 
în 2001. Vorbind despre transformarea suferită de om. o 
dată cu căderea și imbrăcarea oamenilor în hainele de 
piele, în ebraică ve ra, adică încă ne-lumina, amintea faptul 
că energia care în starea edenică era investită în relaţia de 
iubire dintre om şi Dumnezeu, în starea cazută se varsă în 
erosul sexual. Ceea ce arată că erosul primește o nouă 
investire, de fapt cea iniţială. Există un eros care uneşte, 
unifică. atunci când cel cuprins de eros aparține cu totul 
celor doriţi erotic, şi un eros care desparte, ca poftă 
individuală. Dar chiar şi acesta păstrează incă ceva din 


aminitirea primului mod. ca elan de unire cu celălalț, de 


dăruire de sine. | | 
1 Acest simbolism a fost intens valorizat de acei Fedeli 


d' Amore — printre care Dante, Jacques de Baisieux, 


'Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, Institutul 


European, 1993, p. 89: 


"Ibidem, p. 84. i 
ic d Vannaras, Heidegger şi Areopagitul, Ed. 


Anastasia, 1996,p. | 19, 


Francesco da Barberino sunt cei mai cunoscuți; pentru ei 
dragostea e identică cu nemurirea, adică idealul oricărei 
mistici. Ei nu vorbesc de experimente sentimentale, ci de o 
inițiere într-o tradiție mistică, ortodoxă în structura ei, dar 
care se împotrivea rătăcirilor ce bântuiau în Biserica Romano- 
Catolică. Femeia (Rosa, Beatrice) simboliza Madonna 
Intelligenza, adică Înţelepciunea, Tradiţia, care nu mai are 
un soț, a rămas.văduvă! deoarece Papa devenind profan şi 


"ocupându-se prea mult cu rosturile lumeşti, nu mai este soțul 


Întelepciunii. Iubirea (amor) pentru ea deşteaptă pe credincios 
din somnul dogmatic, din letargia în care căzuse prin faptul 
"apartenenţei sale pasive la Biserica Romano-Catolică. 

" Aceşti trubaduri ai perioadei pre-renascentiste 
încercau să mâi salveze ceva din tradiţia vie a creştinismului 
primar, în ciuda evoluţiei timpurilor lor. Această primă 
renaştere a trecut fără urmări importante pe termen scurt. 
Disensiunile dintre papalitate şi imperiu vor măcina 
Occidentul şi o nouă perioadă, de data aceasta nefastă, va 
începe cu quattrocento-ul. Umanismul reducea totul la 
proporţii exclusiv umane. Ren Gusnon constată în Criza 


“ lumii moderne [4] următoarele constante ale Renaşterii şi 


umanismului: 1) negarea adevăratei intelectualităţi, limitarea 


separate de orice principiu; 2) o cunoaştere fragmentară, care 
urmăreşte doar aplicaţii practice, singurul scop şi motiv de 
superioritate al civilizației moderne ce nu are doar caracter 
material; 3) totul e redus la proporții exclusiv umane, orice 


principiu superior fiind ignorat şi întoarcându-se spatele cerului 
“sub pretextul cuceririi pământului; 4) epoca modernă a 


coborât până la aspectele inferioare ale omului, căutând doar 
satisfacerea laturii materiale a firii umane, o căutare iluzorie, 
deoarece creează neîncetat nevoi artificiale, noi, pe care nu 
le poate satisface, Prin toate aceste caracteristici, umanismul 


se arată, după Gucnon, a fi o primă formă a, laicismului 


contemporan. - 

Începând cu guattrocento omul pierde conştiinţa şi chiar 
senzaţia interiorităţii sale şi se simte pe el doar.ca trup, o 
senzaţie a exteriorităţii sale, ceea ce produce în plan sufletesc 
incapacitatea de a mai asculta de acele capacităţi cognitive 
care îl ridicau peste condiţia sa materială, adică intelectul 
superior şi intuiţia mistică, De acum el se va servi doar de 
rațiune și de experiența senzorială, excluzând din orizontul 
său ceea ce nu era obiect, el însuși devenind un obiect, De 
aceea omul modern va fi incapabil să înțeleagă profund 
vechile civilizaţii, inclusiv pe cea medievală din care a apărut. 
Totul e un obiect cumpărabil pe bani, iar scopul vieţii se mută 
în exteriorul său, către care aleargă descentrat din sine, pentru 
0 vreme dedublat, Pe de o parte avem amintirea vagă a legii 
morale care stabileşte limite în căutarea plăcerii, iar pe de 
altă parte o dorinţă puternică, un hedonism care îl împinge în 
căutarea sațisfacţiei, Omul Renaşterii e astfel rupt în două, 
dedublat, schizoid. 

O analiză (ină a acestui fenomen a făcut-o Mihai 
Rădulescu [5] în lucrarea Dubla personalitate în Renaștere. 
Autorul observa motivul intern al acestor transformări ale 
omului Renaşterii, trecerea de la realismul medieval la 
nominalism, curent care, defineşte Epoca Modernă, chiar 





"Rene Gucnon, Criza lumii moderne, Ed. Humanitas, 1993, 
pp. 46-51. 

“Mihai Rădulescu, Dubla personalitate în Renaştere, Ed. 
Ramida, 1996, p. 89. 


August 2008 Nr. 8/212 PAG. || 


d, 


dacă își are originile în Evul Mediu. Realismul considera ca 
reale ideile universale şi nu existenţele individuale. 
Nominalismul dă prioritate existențelor individuale, socotite 
reale, în detrimentul ideilor universale. Iniţial omul era o 
parte a comunităţii, iar acum e o ființă de-sine-stătătoare. 
Cum ironic observa autorul, omul Renaşterii cu un obraz 
râde şi cu altul plânge, cu un ochi priveşte în urmă, iar cu 
celalalt înainte, fapt care îl face contradictoriu. Chinuit între 
cele două aspecte ale sale, care îl sfâșie, omul acesta al 
Renaşterii are o gândire alambicată, deoarece nu poate 
recunoaşte în faţa lumii ceea ce crede, dar nici nu vrea să 
renunțe la ceea ce urmăreşte (ca în teama de gura lumii la 
Zoe Trahanache din O scrisoare pierdută). Astfel se 
generalizează ascunderea omului față de ceilalți şi chiar de 
el însuşi. Francis Bacon observase că există trei trepte ale 
acestei tăinuiri [6] şi ascunderi de către om a eului său: |) 
închiderea în sine, discreţia și tăcerea, pentru ca altul să nu 
ghicească ce este el; 2) disimularea, când omul lasă să se 
vadă că nu este ceea ce este el de fapt; 3) simularea, când 
se preface şi caută să dea impresia că este ceea ce de fapt 
nu este. 

"O înţelepciune rea apare din conflictul dintre esență şi 
aparență, o gândire dihotomic-antonimică. Antonimele sunt 
figuri de stil unde avem două obiecte distincte opuse: În 
mine vezi şi grindeni, şi seninuri. În gândirea dihotomic- 


antonimică avem un singur obiect cu două aspecte simultan 


opuse: Pentru mine, război e pacea. Distinsul autor găseşte 
numeroase astfel de exemple la Montaigne, Shakespeare, 
Cervantes, ori la personaje reale ale istoriei acestor vremuri. 
Dar poate cel mai reprezentativ exemplu al confuziei create 
de efortul de autoascundere a omului este un fragment din 
Cei doi tineri din Verona; De-0 părăsesc pe luliă, suni 
sperjur./ Dac-o-ndrăgesc pe Silvia, de asemeni / Înşel un 


prieten, sunt cu atât mai rău;/ Și aceeaşi forță care m-a- 
“cunoaşterii la nivelul său. empiric şi analitic al faptelor * 


mboldiv/ la jurământ mă-mpinge să mi-l calc'/ hibirea m-a- 


“ndemnat, tot ea mă-ndeamnă./ O amăgire dulce, tu, iubire./ 


Pe mine, amăgitul, mă învață/ Cum să-mi îndreplățesc aces! 
păcal!/ N-ar trebui să tit, dar asta fac,/ Uitând ce mi-a fost 
drag eu tot iubesc./ Îi pierd pe Iulia şi pe Valentin,/ Dar 
dacă-i țin pe ei mă pierd pe mine/ Şi dacă-i pierd prinei mă 
regăsesc/ Pe mine-n locul luat de Valentin;/ Şi-n locul Iuliei 
pe Silvia. | 

E un adevărat labirint sufletesc din care omul 
Renaşterii se arată incapabil de a ieși: este labirintul matricii 
de apă în care poți rătăci la nesfârşit fără vocea intuiţiei la 
care oamenii au devenit surzi. Absurdum = ceea ce provine 
din surzenie, adică din uitarea de sine, uitare a Sinelui. 

Dualismul suflet-trup, de care am amintit într-un 
capitol anterior, îşi pune şi mai mult amprenta pe sufletul 
renascentist şi va duce la cartezianism, iar apoi la uitarea 
primului termen, Dar până la uitare omul Renaşterii trăieşte 
în ipocrizie, lar modernii vor face din dedublare adevăratul 
scop al vieții şi al metafizicii,. | 

Poate că exemplul cel mai potrivit în a arăta 
modificările ce s-au petrecut cu spiritul Renaşterii este un 
personaj shakespearian cunoscut pentru viclenia sa: lago. 
Acest personaj, care întruchipează inteligența rea a 
diavolului, se întâlneşte cu o fiinţă total opusă lui, cu o gândire 
simplă, unitară, neobişnuită cu tertipurile celui pe care-l 
crede credincios, Mai întâi lago studiază pândirea maurului, 
obiceiurile lingvistice, pentru a pătrunde mai uşor în structura 
ei și a-i strica unitatea prin declanşarea celei mai 
periculoase bombe: îndoiala, iniţial străină de gândirea sa. 
Othello împărțea simplist şi naiv oamenii în drepți şi mişei, 


fapt care va uşura misiunea stegarului care îi câştigă | 


încrederea prefăcandu-se fidel sfătuitor. Replica sa: Când 
Diavolul la negre rele-ndeamnă/ sub chip de înger mai întăi 
se arată e un exemplu ce ilustrează teoria deosebirii dintre 
aparenţă şi esenţă. După ce-i câştigă încrederea, lago începe 
(continuare în pag. 14) 

Viorel ROȘCA 


“Jbidem. 





















PAG. 12 Nr.8/212 August 2008 





e 

Pînă în 1991, cînd a apărut postum Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt [1], 
ieromonahul Mina Dobzeu abia-de era cunoscut în mediul monahal sau în cel al 
foştilor deținuți politici. O dată cu Jurnalul fericirii, numele său avea să capete o 
tirzie popularitate, ba chiar şi o aură de legendă: botezătorul din închisoare al lui 
N. Steinhardt — harismaticul evreu convertit la Ortodoxie şi devenit părintele Nicolae 
de la Rohia. Totuşi popularitatea sa n-a ajuns atît de mare încât să nu se întîmple 
ca un redactor postmodernist de la Observator cultural să-şi informeze. acum 


cîțiva ani cititorii că la cutare colocviu N. Steinhardt va fi prezentă şi Mina Dobzeu.,, 
Incrucişarea drumului 'său cu cel 


al lui N. Steinhardt pare a-i fi marcat 
fatal viața, privindu-l într-un fel de 
autonomia propriei persoane. Cînd spui 
Mina Dobzeu, toată lumea avizată se 
gîndeşte reflex la N. Steinhardt. lar 
monahul cu ochi albaştri nu pare deloc 
deranjat, ci mai degrabă onorat, desigur 
şi dintr-un lung exerciţiu al smereniei. 
De altfel, el însuşi se face bucuros con- 
lucrător al acestei anexări identitare, fiind 
gata oricând să relateze, cam cu aceleaşi 
cuvinte, irezistibila poveste a celuilalt, 
în a cărui plasă de paing îngeresc îi place 
să se simtă prins, cu voia Domnului, ca 
o giză cuminte. 

Mina Dobzeu este, într-adevăr, 
înainte toate, botezătorul lui N. 
Steinhardt, dar încă prea puţini ştiu că 
nu este numai atît. Schiţindu-i acest 
portret sumar şi respectindu-i propria opțiune, voi da şi eu prioritate episodului cu 
pricina, dar fără a mă rezuma la el şi fără a-l îneca în comentarii superflue. 

Relatarea neobişnuitului botez este una dintre secvenţele-cheie din Jurnalul 
fericirii, îmi voi îngădui, de aceea, nişte citate mai lungi, pentru că niciodată nu va 
putea vorbi cineva mai îndreptăţit decit Steinhardt însuşi despre contextul şi actanţii 
acelui ceas de grație divină: 

„Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece [15 martie 1960], are loc aşa 
cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit; 
la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sunt mai ocupați, cînd agitația e maximă. 
Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor [...] Eu unul 
nu voi ieşi la plimbare. Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură 
purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că 
mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al. G. [Sergiu Al- 
George] mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă 
din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la 
medicul oficial. Căile Domnului, ocolite [...] Cînd puhoiul de oameni se întoarce 
cu zgomot mare, ducind în rînd de cite doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» 
cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din 
cameră — e o căniță roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare — şi o umple 
cu apa viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» cu apă purtat de el şi de un alt 
deţinut. Vin la capul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales 
cu vreo cîteva zile mai înainte pe Em. V. [Emanuel Vidraşcu], fost avocat şi 
profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat 
ordinul de zi «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică 
(Mihai Antonescu] și a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru 
nimic în lume orgoliosul și altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi 
îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său [...]. 

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în 
orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt 

“scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală — dar cu acea 
iscusință preoțească unde iuțeala nu stinjeneşte dicția desluşită — părintele Mina 
rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap 
și pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în 
numele Tatălui și al Fiului și al Sfintului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: 
Botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh 
rapid, 

Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușuraţi — hoţul care nu e prins în 
fapt e om cinstit — la patul unuia din preoții greco-catolici: e lingă tinetă şi balie 
(am coborit cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit Crezul (ortodox, după cum 
fusese stabilit). Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea 
ecumenismului, Gata! Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără 
de cufundare în apă, şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare 
'cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume 
îmi este dat de părintele Mina [2]; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l 
reamintesc)...” (ed. 1994, pp. 84 - 85), 

Proaspătul botezat mărturiseşte a fi trăit o stare de jubilaţie unică (explicînd, 
probabil, în foarte mare măsură, și titlul jurnalului de mai tirziu): "Cine a fost 





|. N, Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase reeditări 
ulterioare). 
2. Mirungerea a avut loc la Schitul Darvari din Bucureşti. 


PUNCTE CARDINALE 


MINA DOBZEU: 
CU STEINHARDT 


DE STEINHARDT 





creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă Botezul. 
Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi.ale fericirii. S-ar zice că 
de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să 
zică este adevărat: este adevărat că Botezul este Sfintă Taină, că există Sfinte 
Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă-mpresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, 
mă învinge, n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. ŞI o 
absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. In gură, în vine, în muşchi. Totodată 
O resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un 
zimbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de 
strat de aer blind în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea dincunele cărţii ale 
copilăriei. Un simţămiînt de siguranță absolută. O contopire mescalinică în toate ŞI 
o desăvirşită îndepărtare în senin. O 
A mînă care mi se-ntinde şi o conivență 
PARI NTELE cu înțelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, 
sînt un om nou...” (ibidem, pp. 85-86). 
În .afară' de cel botezat, de 
botezător şi de naș, mai erau de față 
deţinuţii Alexandru Paleologu şi Sergiu 
Al-George, precum şi cinci preoți 
neortodocşi (doi catolici, doi uniţi şi un 
protestant), “spre a da botezului un 
caracter ecumenic...” [3]. 


ŞIDNCOLO * 


Aceste pagini din Jurnalul fericirii 
le citisem şi le răscitisem cînd, prin 
1998, am trăit emoția de a-l cunoaşte 
pe părintele Mina Dobzeu în carne şi 
oase! un bătrîn frumos şi nesofisticat, 
parcă desprins din vechile paterice, cu 
o rivnă. misionară şi mărturisitoare încă vie, deşi poate puţin distonantă cu 
paradigma mai complexă a vremurilor noi. Ardea, mai presus de toate, de dragostea 
Basarabiei natale (se născuse, cu numele de botez Mihail, în 1921, prin părţile 


„Lăpuşnei) şi era implicat sufleteşte ca nimeni altul în-drama lui Ilie Ilaşcu şi a 


grupului său sălbatic prigonit [4]. Tocmai îi adresase lui Igor Smirnov acea teribilă 





şi memorabilă șcrisoare, în care cerea, printre altele: “Dacă Ilie Ilaşcu e în temniţă | 


grea, cu lanţuri la picioare şi cătuşi la milini, lipsit de masă suficientă şi privat pe 


viaţă de libertate, sau condamnat la moarte, primiți-mă, pe; mine, călugărul Mina 


Dobzeu, să fac schimb cu el. De! EI să fie eliberat şi să rămîn eu'să fac mai | 


departe detenţia, că aşa se ajută oamenii între ei la nevoie...” 

Eram pe atunci redactor-şef al Editurii Anastasia, iar părintele Mina Dobzeu, 
spre entuziasmul maestrului, Sorin Dumitrescu (care-l cunoscuse bine pe N. 
Steinhardt şi îi datora în mare măsură apropierea de Biserica Silvestru şi de părintele 
Galeriu), avea în traistă, neorînduite, dar proaspete, manuscrisele din care am 
croit, printr-o selecţie nu întotdeauna uşoară, micul volum memorialistic 7rei Strigări 
împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti (titlul — 


editorial — îi aparține, aţi ghicit, maestrului Sorin Dumitrescu), apărut în 1999 în | 


populara colecție “Comorile Pusţiei”. le: 

Cine este legendarul Mina Dobzeu, părintele basarabean ce l-a botezat, în 
condiţii atît de neobişnuite şi sub semnul unei senioriale Ortodoxii ecumenice, pe 
marele “războinic întru cuvînt”? Cum a ajuns în închisoare şi cum s-a apropiat de 
atipicul N. Steinhardt? Care este istoria adevărată a vieţii şi a luptei lui mărțurisitoare, 
dincolo de acest episod hipermediatizat? La toațe aceste întrebări aflam răspuns 
în acele pagini Oarecum stingace, dar nu mai puţin revelatoare, parte dactilografiat, 
parte olografe (cu un scris mărunt, aproape feminin). Cred că am articulat şi 
diortosit volumul mai repede decit avea apoi să se tipărească. Astăzi e probabil 
mai anevoie de păsit şi de aceea îmi îngădui să-l descriu pe scurt, conştient de 
limitele lui, dar cu aceeaşi senzaţie pregnantă a putea intui, dincolo de cuvinte, un 
autentic pariu existenţial întru Hristos. 

Îmi amintesc că am așezat, în loc de introducere auctorială, o autobiografie 
pe scurt (curriculum vitae) a părintelui arhimandrit, de prin 1995, ce conţinea ŞI o 
listă bibliografică (pe care, pe cît posibil, am ordonat-o cronologic). Urma mai 
ampla mărturisire a traseului său duhovnicesc, punctat de cele trei mari “lupte cu 
Satana“ (1948, 1959, 1986-1988), materializate în cele trei proteste — “strigări 
împotriva lui Antihrist — pentru care a suferit închisoare şi alte persecuții din 
partea regimului comunist. Părintele mi se vădea şi ca un interpret al “semnelor”, 
multe pagini reprezentând descrieri şi tilcuiri ale unor “vedenii” personale, sau 
interpretări su/ generis ale textelor apocaliptice. Mai multe capitole povestesc 
întîmplări şi experiențe din anii de închisoăre, inclusiv episodul botezului lui N. 
Steinhardt (mai zgircit decît ne-am [i aşteptat, dar cu sugestia implicită că lucrurile 
mari, cruciale chiar, sînt adeseori de o “clasică” simplitate). i? 

O semnificaţie aparte au cele şapte scrisori trimise lui Nicolae Ceauşescu (a 
se vedea capitolul “A treia strigare împotriva lui Antihrist”), într-o perioadă în cate 
forța de reacție a Bisericii Ortodoxe părea aproape complet anihilată de totalitarismul 


(a 


3, A se vedea, în acest număr ce-i este dedicat, şi sobra relatare a botezătorului însuşi 
(“In temniţele Satanei. Intilnirea cu N. Steinhardt” şi “Se botează robul lui Dumn 
Nicolae,..”). 
4, Nimeni n-ar fi bănuit pe atunci că Ilie Ilaşcu (care a avut ceasul lui de eroism 


autentic şi tragică măreție) avea să eşueze, o dată eliberat, în cloaca vadimistă de 
dincoace de Prut,,. 





ezeu 








PUNCTE CARDINALE 


August 2008 Nr. 8/212 PAG. 13 





DILEMELE CONVERTI SI IM PALSUL MU 1 0B/0GEALIC 


Într-un studiu foarte interesant intitulat Povestiri 
autobiografice despre convertire în Imperiul roman [1], 
Nancy Gauthier de la Universitatea din Ti 


| ours leagă 
naşterea genului autobiografic de fenomenul convertirii. 


In condiţiile în care în Antichitate — spre deosebire de 
epoca modernă - Practica introspecției ori 
„compătimitoarea punere în scenă a propriei unicităţi” 
sunt extrem de rare, chiar pentru spiritele extrovertite, 
este nevoie pentru declanşarea acestora de o experiență 
psihologică de excepție. O astfel de experiență puternică 
este convertirea, „căci îi dă posibilitatea subiectului să 
ia cunoştinţă de existenţa eului său intim" [2]. Există, se 
pare, în cele mai multe cazuri, o nevoie irepresibilă a 
convertitului de a-şi mărturisi nu atât experiența 
convertirii în sine, cât mai degrabă efectele convertirii, 
traduse prin „schimbarea codurilor de valori, de 
comportament“ [3]. Raţiunile mărturisirilor care, iată, 
dau naştere unui gen sunt diferite de la caz la caz: nevoia 
celui care a traversat o astfel de metamorfoză identitară 
de a-şi explica sieşi un proces foarte complex, dorința 
de legitimare, intenţii testimoniale şi, de ce nu, 
apologetice sau chiar polemice. Nancy Gauthier 
examinează mai multe cazuri de convertire din primele 
patru secole ale erei creştine; apostolul Pavel, martirul 
Iustinian, romancierul Apuleius, retorul Aelius Aristide, 
împăratul Iulian, episcopul de Poitiers, Ilarian, Sf. 
Augustin, Sf. Patrick, Paul din Nola ş. a. La majoritatea 
acestor conversi se manifestă impulsul incandescent 
al mărturisiri prin care se instituie un dublu dialog: cu 
Dumnezeu şi cu oamenii: „Ce am eu — se întreabă Sf. 
Augustin în Confesiunile sale — cu oamenii ca să audă 
mărturisirile mele ca şi când ar vindeca ei slăbiciunile 
mele? De ce cer să audă de la mine cine sunt, ei care 
nu vor să audă de la Tine cine sunt ei înşişi? [...] Doamne, 
chiar aşa, îți mărturisesc Ție, ca să audă oamenii. [..] 
Totuşi, Tu, Doctorul meu intim, explică-mi cu ce roadă 
fac aceste lucruri.” [4] La rândul său, Sf. Patrick 
recunoaşte cu emoție: „Nu pot să nu dau glas atâtor 
binefaceri şi îndurării pe care Dumnezeu mi le-a oferit" 
(Confessions, 3) [5]. În cazul, cel mai cunoscut, al 
apostolului Pavel — arată Gauthier —, mobilul mărturisiri 
chiar lapidare din Epistola către Galateni despre 
experiența cutremurătoare de pe drumul Damascului 
este altul: se face în contextul polemicii sale cu Biserica 
din Ierusalim şi traduce misiunea dată chiar de lisus 


' Apud Convertirea religioasă (sub conducerea lui 
Emmanuel Godo), trad. rom. de Nicolae Petuhov, Editura 
Anastasia, Buc., 2002, pp. 33-56. 

? Ibidem, p. 35. 

” Ibidem, p. 37. 

* Ibidem, p. 34. 

* Ibidem, p. 35 


de a-i creştina pe păgâni. Acestea sunt doar câteva 
exemple semnificative ale ecuației convertire-impuls 
autobiografic, într-o lume altfel refractară la punerea în 
valoare a individualităţii. 

În epoca modernă, examinată în volumul citaț de 
Frederich Gugelot de la Universitatea din Reims, situația 
nu se schimbă, cu atât mai mult cu cât epoca modernă, 
în special secolul XX, este prin excelenţă una a 
mărturisirilor şi confesiunilor, în care „noţiunea de 
intimitate şi-a schimbat conținutul”, cum ar spune Beatrice 
Didier [6], şi în care genul memorialistic îşi părăseşte 
statutul de gen de frontieră, ajungând să detroneze alte 
genuri consacrate. Paul Claudel, Julien Green, Simone 
Weil, Max Jacob, Adolphe Rette, Henri Gheon, Pierre Van 
der Meer, Leopold Levaux, Leontine Zanta ş. a. sunt doar 
câteva dintre cazurile analizate de profesorul din Reims, 
în care disponibilitatea spre confesiune este generată 
de profunda experiență spirituală, chiar dacă uneori o 
astfel de mărturisire presupune reprimarea unei pudori. 
Într-o scrisoare din 1913 către Massignon, Paul Claudel, 
după ce îşi mărturiseşte reticenţa inițială, recunoaşte: 
„Crezi că numai pentru tine ai fost convertit?“ [7]. Într-un 
secol care începe cu proclamarea orgolioasă a „morții 
lui Dumnezeu', o astfel de experiență nu mai poate fi 
claustrată în cercul strâmt al intimităţii, ea se cuvine 
exteriorizată, expusă, instrumentată. O recunoaşțe şi 
Green. „Astăzi sunt convins că ceea ce am primit ne-a 
fost dat pentru ca la rândul nostru să dăm altora şi că în 
această ordine nimic nu ne aparține în exclusivitate. Se 
poate să fiu influenţat în această privință de ideile 
timpului meu. Claudel n-a ezitat să dea uneia din cărțile 
sale un titlu, dacă vreți, izbitor, dar direct şi îndrăzneț: Ma 
conversion, la rândul său Max Jacob nu tăinuie viziunea 
primită de la Hristos” [8]. Jurnalul este cel mai adesea 
forma cea mai pertinentă de expresie pentru complexul 
proces al conversiunii. [...] 

N, Steinhardt se circumscrie aceluiaşi fenomen de 
interdependenţă dintre actul convertirii şi impulsul 


autobiografic. Afirmația unui Claude! după care în 


asemenea circumstanțe „există lucruri mult mai 
importante decât pudoarea' este confirmată cu 
prisosință de Steinhardt, Jurnalul fericirii este, cel puțin 
în punctul de plecare, jurnalul unei convertiri. În orice 
caz, conversiunea sa este nucleul şi principiul coagulant 
al textului La el intervine însă şi un paradox extrem de 
semnificativ pentru o lume din Estul Europei, aflată sub 
teroarea Gulagului, Convertirea se produce într-o celulă 
de închisoare, iar mărturisirea impulsului diaristic care 


* Apud E, Simion, Ficțiunea jurnalului intim, vol. |, Ed. 


Univers Enciclopedic, Buc., 2001. 
” Apud Convertirea... ed, cit., p. 362. 
* Ibidem, pp. 363-364. 


o configurează are loc — nota bene — în anchetele 
Securităţii, ulterioare confiscării Jurnalului fericirii. După 
prima confiscare a acestuia, din 14 decembrie 1972, 
N. Steinhardt — după cum vom vedea — este anchetat 
zilnic timp de două săptămâni şi pus să dea declarații 
peste declaraţii, În toate acestea — şi nu e vorba doar 
de o strategie de apărare — el îşi mărturiseşte mobilurile 
care au generat textul confiscat. „Cu referire la acest 
manuscris — scrie el în declaraţia din 14 decembrie 
1972, deci în chiar ziua confiscării — arăt că reprezintă 
un jurnal intim redactat de mine la domiciliul meu în 
cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau 
în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică 
trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simțit 
nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces 
sufletesc deosebit de însemnat pentru mine” [9]. 

Există în spațiul publicitar actual o sintagmă care 
inundă canalele mediatice: lucrul „care face diferenţa”. 
lată şi în cazul de faţă — dincolo de similitudinile cu 
situațiile analizate anterior — lucrul care face diferența: 
dacă un Paul Claudel, un Julien Green, un Leopold 
Levaux, un Pierre Van der Meer îşi exprimă în libertate 
mobilurile declanşatoare ale textelor lor confesive, N. 
Steinhardt îşi exprimă nişte impulsuri cvasi-identice în 
regim de teroare, într-un birou de anchetă al Secuntății. 
Ceea ce nu e puțin lucru. 

Nu ne putem da seama în ce măsură are dreptate 
Nancy Gauthier când susţine că procesul psihologic 
asociat convertirii este universal valabil, atât când e 
vorba de o trecere de la o religie la alta, cât şi când e 
vorba de modificiările comportamentale în interiorul 
aceleiaşi religii. În orice caz, modul în care se descrie 
respectivul proces i se poate aplica şi lui Steinhardt. 
Descoperirea lui Dumnezeu — spune autoarea — nu 
este o operație abstractă, ci un zbucium al întregii 
făpturi. „Viitorii convertiți suferă o angoasă metafizică 
care ia sfârşit doar în momentul în care vor afla 


„răspunsul la marile întrebări: de ce există lumea? de 


ce există omul? de ce există răul şi suferința? ce ne 
aşteaptă după moarte? ce rol joacă Dumnezeu în toate 
aceste fapte? După ce timp îndelungat a avut 
sentimentul că înaintează prin beznă, convertitul are 
într-o bună zi un fel de iluminare: răspunsul este aici şi 


(continuare în pag. 14) 
George ARDELEANU 
(fragmente din cap. VII al tezei de doctorat 


închinate vieţii şi operei lui N. Steinhardt, 
în curs de apariţie la Editura Humanitas) 





” ACNSAS, fond informativ, Dosar nr. 207, vol. 4, fI. 289- 
295 





PĂRINTELE MINA DOBZEU: CU STEINHARDT 
ȘI DINCOLO DE STEINHARDT 


ateu al regimului, Ideile sau şarjele verbale pot părea astăzi simpliste, dar angajarea 
e autentică, iar curajul aproape sinucigaş, oarecum din speța “nebuniei pentru 
Hristos”. Nu cred să-i mai fi adresat cineva lui Ceauşescu (poate doar părintele 
Calciu, dar indirect, în cele Șaple cuvinte către tineri) rînduri ca acestea: “Cine 
vede rațiune în lucrurile omului și nu vede raţiunea superioară în lucrurile naturii, 
acela este orb, Religiozitatea, prin simţul natural al omului, tinde spre această sursă 
a raţiunii supreme, îndreptindu-se către ea așa cum biologicul se îndreaptă, cu 
simţire şi dorință de viaţă, către soare — sursa fizică a luminii, căldurii şi energiei. 
Oare ce-i nefiresc aici? De ce yrei să omori ce-i firesc în om și să-i impui în loc 
ateismul, ce nu-i firesc?” (din scrisoarea a doua), Sau: “Dar acum ce vrem să 
facem din poporul acesta? Că îl defăimăm pentru credinţa lui strămoşească şi 
curată, şi-i desfiinţăm ziua de odihnă şi sărbătorile sfinte, şi-i predăm, în locul 
credinţei lui fireşti, ceea ce vrei tu — om păcâtos! Credinţa poporului acestuia, care 
este un popor prin excelenţă creştin, are cunoştinţa şi conştiinţa existenţei lui 
Dumnezeu, afirmînd-o pe temeiurile raţiunii sănătoase și lucide, şi n-are rost să i se 
predea ceea ce nu-i trebuie şi nu-i firesc...” (din scrisoarea a cincea), 

În loc de încheiere, îmi amintesc că am așezat o epistolă-apel către ierarhii 
B.O.R.. datând din 1993, adevărat manifest duhovnicesc pentru dinamizarea vieţii 
şi slujirii ortodoxe (“Pentru o Biserică dinamică”), ce-şi păstrează şi azi actualitatea 
[5]. 


cp E + . * * 
5. M-am bucurat s-o văd apoi retipărită în alte volume sau broșuri (mai bine sau mai rău 


Textele acestea, în simplitatea lor mărturisitoare, dezvăluiau atunci, la 10 ani 
de la moartea lui Steinhardt şi la 8 ani de la apariția Jurnalului fericirii, amănunte 
interesante nu numai despre smeritele “aventuri” (folosesc aici cuvîntul “aventură” 
în sensul lui originar, de *risc esenţial”) ale autorului lor, ci şi despre contextul 
general al istoriei postbelice româneşti, dintr-o perspectivă mistică şi duhovnicească, 
cu ingenue accente vizionare şi apologetice, crescînd organic din marea Tradiţie a 
Răsăritului ortodox, dar cu tot zbuciumul apocaliptic al unui veac în care par a se 
fi împlinit cuvintele profetice ale Apostolului: “Căci va veni o vreme în care nu vor 
mai suferi învățătura sănătoasă, ci — dornici să-şi desfete auzul - îşi vor îngrămădi 
învățători după poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătindu-se către 
basme” (// Timotei 4, 3-4), 

Din taina pilduitoare a acestei lupte jerttelnice vor şti poate să se cuminece, 
întru Cuvântul cel mai presus de cuvinte, cruciații şi rupătorii vremurilor noi. Un 
lucru rămîne cert: călugărul Mina Dobzeu, fără a avea altitudinea intelectuală a lui 
Steinhardt sau celorlalţi din “lotul Noica”, pe lingă care a pravitat în închisoare, şi- 
a binemeritat, prin întreg traseul unei vieţi de luptă propovăduitoare în numele lui 
Hristos, alegerea de sus ca botezător al viitorului monah legendar de la Rohia, dar 


şi o fatală posteritate alături de acesta, spre mereu înnoita preţuire a inepuizabilului 
“miracol ortodox”, 


Răzvan CODRESCU 


îngrijite), alături de alte texte congenere, cu conţinut mai teologic şi mai duhovnicesc 
decit cele din volumaşul de la Anastasia, a cărui miză fusese, în mod deliberat, una de 
ordin strict memorialistic. 























PAG. 14 Nr. 8/212 August 2008 PUNCTE oii în 


: prd a îi 
(urmare din pag. 13) a PA a e a e 
X: pe RPR NESENISZ 
N Petar a AD E OR naeia 
este simplu, limpede, venit de aproape. Şi astfel Dumnezeu să? fi ba APM AA A A ANS TA 
este desco-perit. Omului nu-i mai rămâne decât să se apropie Ph ca Pr i Ă 4 4 A udă PD ZA PN, Z AI OVI a a d 


de El. Această apropiere nu este însă uşoară şi nici nu se poate 
realiza imediat, căci presupune o rupere a legăturilor cu viața şi 
mentalitatea anterioare” [10]. | 

N. Steinhardt este mărturisitorul unei procesualităţi 
asemănătoare. Convertirea lui — am mai spus — nu este una 
fulgerătoare precum cea petrecută pe drumul Damascului. 
„Înaintarea prin beznă" de care vorbeşe Gauthier se traduce în 
discursul diaristic steinhardtian prin sintagma „perioadei de 
mlaştină” sau prin cea celiniană — asumată intertextual de autorul 
român — a „călătoriei la capătul nopții”. Între eşecul integrării în 


Li 


(urmare din pag. 11) 


şiretenie, de prefăcătorie privind-o pe Desdemona, cu 
declaraţia fierbinte de fidelitate. Demersul îşi atinge ținta, 
căci îi demonstrează maurului că deja iubita lui a arătat 
prefăctorie, infidelitate, viclenie. Maurul e atins în miezul 
logicii sale, pe care i-o face țăndări. Chiar dacă la început 
vrea mai întâi să vadă ca să creadă, ca o relicvă a purității 


Sinagogă şi botezul din celula 18 a închisorii de la Jilava se |: i ; la şi unităţii sufleteşti, Dar lago vine cu momeli noi, până 

scurg mai bine de 20 de ani de incertitudini, agoase, dibuiri, Di să NI | cândcorpulstrăin intră în sufletul maurului şi-l distruge. Și 

dileme, refuzuri ori căutări nedefinite. când-planul reușește, Othello a'intrat deja în zona ; 
Cititnd numeroase istorii ale convertirilor, Joseph Wilbois a AV, P/ A PI / // pa a Xe îi | patologicului; observat de toți ceilalţi. Această schimbare 


este în măsură să identifice, la rândul său, un scenariu al acestei A i i 

experiențe, scenariu care se desfăşoară în trei etape: prima 74 Z V (27 AT7TR ZA produsă în sufletul șI pă a ah exemplară pentru 

etapă este cea care lămureşte originea itinerariului, situației [* mutaţia pe care o aduce pai ra A A oa 

plecării, definite impecabil printr-o expresie a lui Charles du | În acest sens Vin şi observaţiile Ti 

Bos „convertirea dinaintea convertirii“; a doua este cea care Ri marginea goetheanului Faust. Tratând aceeași Etc 

descrie căutarea; a treia — cucerirea lentă a credinței [11]. începutului modernității. Nae Ionescu găseşte că o bun 
descriere a timpului spiritual al epocii e dată de termenul 


Un asemenea „scenariu” şi un asemenea proces ne ; ardă st imite Goetki 
propunem şi noi să urmărim în cazul lui Steinhardt, însă ne vom gotic, ce denumește un stil de gândire şi simţire.. oethe 
insistă pe detaliile arhitecturale ale camerei lui Faust: 


permite pentru început să răsturnăm cronologia şi să a a 
„vizualizăm” momentul apoteotic al acestei experienţe şi anume botezul creştin din 15 martie 1960. Noapte, într-o odaie înaltă, ogivală, îngustă şi golică. 

„15 martie 1960 Cuvântul Gorhish ar avea după filozoful brăilean, în afară 

Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele | de stilul arhitectural, şi semnificaţia de structură 
Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la «aer», când caralii sunt mai ocupați, | sufletească. Anume ar însemna neclar, amestecat, ca 
când agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandesţin în văzul tuturor. Conspirația în plină zi | necesitate sufletească nestăpânită, lipsit de precizie şi 
a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru | claritate. Prin asta gotic s-ar opune lui clasic, echilibrat. 
uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să | Chiar situația în care se afla Faust în acel moment al dramei 
fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe sale. El nu e mulțumit de, situaţia sa, de ştiinţa, sa. 
«bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier i mi-a spus că „nici mort” nu mă Mefistopheles îl. descrie astfel: Îi cere cerului stelele cele 
duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite). mai frumoase, iar pământului cea mai înaltă bucurie. E o 

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» — adică aproape singur, căci mai sunt câțiva scutiți de dualitate întâlnită şi în Prolog. Fauste într-o pendulare între 
plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală î în [o cundaștere:niciotiată satisfăcută pei deplin şi: aenuoiazilta 
care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar ma ales deosebirea sonoră față de camera plină Găidătad ehotăritiăeimpăcaticuiștii F | 

- păcat cu ştiinţa sa. Faust ape 
este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute tăcerea devne, vorba lui Cervantes, „un spectacol — şi (â MâzRE Ma Antâtbel"Cheaimătdeihul: macrocosntosutii 
DE POTI ȘI reculege fel i. doar privindu-l, capătă cunoaşte turii, dincolo“d 

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând pe rând de câte doi balia, ciubărul, tineta, şi un ȘI P UB PSR ŞiErCAERALUr Ii Cc aie 
«rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră — e o căniță | €€Câ ce cunoaşte prin ȘUuAțăă ceastă cunoaşte reinguă mu 
roşie, cu smalțul sărit, năclăită şi respingătoare — şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» |! aduce LE liniştea sufletească, ct continuă Să fie 
purtat de el şi de un alt deținut. Vin la patul meu şi cei doi preoți greco-catolici şi naşul. Naş l-am ales cu vreo câteva nemulțumit, din pricina SEEUCtURRI sale sufletești. Asta îl face 
zile înainte pe Em V,, fost avpcat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat | să invoce Duhul pământului, spiritul activ, principiul 
ordinul de zi. «Vă ordon, treceţi Prutul!» V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina Ia tipografie | Creator. Avem aşadar aici două căi: calea tontemplativă 
faimosul ordin. pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit pe care Faust o părăseşte în favoarea celei de-a doua, 
altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulți | ca/ea activă, trăirea directă. 
din oamneii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal. — un vechi prieten, mă rog, prieten din '54, dar spirist şi el, Duhul pământului însă îl-respinge, simțindu-i felul 
şi apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie — ori pe Al-G. a cărui personalitate mă impresionase de a fi. structura sufletească îndreptată spre cunoaştere, 
atât de puternic, care a şi rămas pentru mine fința cea mai desăvârşit multilaterală pe care am întâlnit-o în puşcărie | spunându-i: Tu ești egal cu acela pe care îl înţelegi. Prin 
şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului — Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se prin | asta Duhul pământului îl trimite înapoi spre cunoaştere, 
intensitate, şi în inteligență şi în tact şi în politețe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit | singura care i se potriveşte. Degeaba îşi doreşte Faust calea 
de grandoare — ori pe vreunul din generalii prezenți (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu ştiu să spun. | activă: nu este făcut pentru așa ceva. lată cei doi poli între 

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se | care pendulează Faust: mântuirea prin cunoaştere şi 
uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală — dar | mântuirea prin acţiune. După Nae lonescu, acestea sunț 
cu acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stînjeneşte dicţia desluşită — părintele Mina rosteşte cuvintele | două soluții fundamentale la problema mântuirii. Or, el 
trebuincioase, mă înseamnă cu însemnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (cănița eun fel |-vede î în această dualitate tragedia omului renascentist. 
de ibric bont) ş mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: Interesantă din acest punct de vedere m; se pare 
botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid. € AP | 'comparaţia. ce se poate face, între Faust şi Wagner, După 

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşurați — hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit — la patul unuia din 
preoții grec-catolici; e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toții de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox), după cum 
fusese stabilit, reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului, Gata. Botezul, în 
asemenea împreju-rări, e perfect valabil şi fără scufundare şi fără de mirun-gere. (Dacă voi ajunge să scap din 
închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă, prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de 
părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc), 

Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră, Părintele 
Mina are de spălat o cămaşă, Doctorul Al-G. Ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiți pe marginea patului din faţă. Rp tu n ac 
Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine & vorbi despre actul de creaţie la Proust, Stăm frământări, fiind mulțumit CU, Svința să: El nu mai tinde 
ingrămădiți şi vorbim aprig şi în şoaptă. Mulţi dintre deținuți, atrași de tot ce face «lotul Noica», se strâng în jurul către o cunoaștere absolută şi nu mai vede în cunoaştere o 
nostru, Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unda se află. Abstracţiunea şi documenarea îşi cale către mântuire, ci una CANA dominarea naturii. Wagner 
întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire“ [12], vrea să facă istorie, Ceea cai final va şi reuşi. Pentru 

Paragraful transcris este probabil cel mai emoționani fragment al Jurnalului fericirii. El consemnează — este Faust aceste preocupări sunt neinteresante. Cei doi se află 
evident pentru oricine — evenimentul fundamental al existenței rnemorialistului. Botezul din celula 18, date fiind | pe două planuri diterite ca înalțime a preocupărilor lor. 
circumstanțele, ia caracter de ho/d-up. Este, pe de altă parte, un Botez aflat sub pecetea ecumenismului (în afară de | Poate de aceea îl prețuieşte atât Dumnezeu pe Faust şi e 
părintele Mina Dobzeu, cel care-l oficiază, la acest ritual participă şi doi preoți greco-catolici"). Tocmai de aceea | interesat de el mai mult decât de alţii, pentru că Faust, cu 


Nae Ionescu, Faust este un metafizician, pe când Wagner 
e un om de ştiinţă. Pe atunci cele două preocupări erau 
împreună, erau compatibile. Abia în lumea modernă ele 
devin distincte, ca şi deosebirea dintre ştiinţă şi magie. 
Faust e omul Renașterii iar Wagner e omul modern. Dacă 
primul e sfâşiat de insatisfacții şi de nepotrivirea dintre 
ceea ce vrea şi ceea ce poate, Wagner nu cunoaşte aceste 


ecumenismul va deveni un principiu constant pentru întregul destin al lui Steinhardt, tot chinul său, cu toată pendularea sa, încă urmăreşte 
Scena botezului este pentru Steinhardt izvorul fundamental al fericirii care îi va marca nu numai existența, ci | mântuirea. Dar să nu uităm că omul Renaşterii duce la 
şi opera... omul modern, al cărui simbol e Wagner — omul de ştiinţă. 
' Apud Convertirea..., ed. cit., p. 39, (Va urma) 
" Ibidem, p. 372. SIRE Ai 
AN. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1991, pp. 82-84. "Nae Ionescu, Problema mântuirii în Faust al lui 
“În „Mărturisire” este consemnată şi prezența a doi preoți romano-catolici şi a unui protestant: Goethe, Ed. Anastasia, 1996, 


să-i furişeze abil îndoiala: [...] el combină bănuiala de 


4 


. > TA 








Pamfil Șeicaru, 
erou al primului război mondial 


(urmare din numărul trecut) 


Armata română se afla grămădită în câteva judeţe din 


“Moldova şi era preocupată cu ce se întâmpla în ţara vecină. 


Înţelesese că din partea ruşilor nu va exista nici un fel de ajutor 
și trebuiau să lupţe singuri împotriva armatelor germane şi 
austro-ungure, sau în cel mai rău caz vor cădea, dar cu arma 
în mână. În Moldova. soldații români trăiseră o nenorocire 
după alta, inclusiv tifosul exantematic adus de soldații ruşi 
plini cu păduchi, şi nu mai aveau răbdare să lupte cu armatele 








PUNCTE CARDINALE 


PD (7) 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist român 
al secolului XX 


inamice. Se pregăteau pentru ofensiva din iulie 1917, când. 
probabil, se decidea soarta lor. Nimeni n-avea idee ce se va 
întâmpla în viitor, dar războiul marii uniri începuse. În retragere 
soldatul român suportase imensele nenorociri, iar armata 
română se îngrămădise în puţinele judeţe din Moldova şi nu 
mai avea speranţă de victorie. Superioritatea trupelor de limbă 
germană şi ungară li se părea invicibilă. Singura hotărâre luată 
de soldatul român era să facă sacrificiul suprem şi să-şi apere 
patna. 

În primăvara anului 1917. se terminase cu punerea la 
punct al armatei române. Acum, armata română aştepta 
momentul să arăte ce învățase de la francezi. Între timp, 
mareşalul Hindenburg se prepara să pornească ofensiva 
hotărâtoare şi ordonase un atac decisiv contra frontului român. 
Armata austriacă aflată în Bucovina trebuia să atace Moldova, 
iar mareșalul August von Mackensen. găsindu-se pe valea 
inferioară a Siretului, intra imediat în acțiune. Era ultima bătălie 
împotriva armatelor de limbă germană şi ungară. În luptele 
care au avut loc la Cireşoaia. Oituz, Mărăști şi Mărăşeşti, 
soldatul român fusese luat prin surprindere tocmai în momentul 
când se spăla în apa venită din munţi şi au fost în stare să 
dovedească valoarea fantastică a instrucției franceze. Acolo, 
în lipsă de muniţie, soldatul român întorsese carabina, luând-o 
drept măciucă, demonstrând că nimeni nu-l putea opri să-şi 
apere patria şi idealul naţional, chiar dacă pierdea. În luptele 
care avuseseră loc pe valea Oituzului şi în alte părţi, românii 
arătaseră omenirii că un duşman înzestrat cu armament modern 
şi superior nu putea să treacă peste corpurile lor. L-au învins 
chiar. 


NOU.VLĂDICĂ.» 
LA CRAIOVA 


Oltenii s-au despărțit greu de fostul Mitropolit de la 


Craiova, strămutat în scaunul de la Iaşi, și au aşteptat cu emoție 

alegerea noului lor arhipăstor. Pe 8 iulie a. c,, din cei doi candidați 
— P, $, Irineu Slătineanul şi P. $. Vincențiu Ploieşteanul — Sf. Sinod . 
l-a ales (cu 24 de voturi pentru, 22 împotrivă, o abţinere) pe P. $. 

Irineu Slătineanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului şi 

proaspăt decan al Facultăţii de Teologie din Craiova. 


Născut la 16 noiembrie 1957 în Spinu-Perişani, jud. Vâlcea, 


şi primind din botez numele de loan, viitorul ierarh a urmat cursurile 
Seminarului Teologic din Craiova (1975-1980), apoi ale Institutului 


Teologie Universitar din București (1981-1985), după care s-a călugărit la Sf. Mânăstire Frăsinei (1985), sub numele 
de Irineu. Cu doctoratul obținut în Franţa (La Personne et la communion des personnes dans la theologie de Saint 
Basile le Grand), după studii la Paris şi Grenoble, în 1990 și-a început cariera didactică, predând mai întii la Institutul 
Teologic Ortodox “Saint Serge”, apoi Facultatea de Teologie din Craiova (unde devine titular al Catedrei de Teologie 


Dogmatică și Morală). 


A suit în treapta ahieriei din 1991, când a fost ales vicar al Episcopiei Râmnicului, cu titlul “Slătineanul”, În 
paralel cu treburile arhierești, a desfășuarat o susținută activitate teologico-culturală, traducând din literatura patristică 
(ex.: Sf. loan Gură de Aur) sau din teologia contemporană (ex.: Paul Evdokimov) şi scriind mai multe cărți, printre 
care: Preoți în catuşe, Bucureşti, 1997; Mistica rugăciunii inimii, Bucureşti, 1998; Experienţe mistice la Părinţii orientali, 


București, 1998. 


„Îi dorim cu toţii lungă și rodnică păstorire “sub cerurile Oltului”! 
4 P gt 


LAN 





Prima Mitropolie din părţile oltenești, sub titulatura de Mitropolia Severinului, este atestată în sec. 14. Actuala 


Mitropolie a Olteniei a fost înfiinţată la 7 noiembrie 1939, apoi desființată şi reînființată de comunişti. În scaunul 






de la Craiova s-au succedat următorii Mitropoliţi: Nifon Criveanu (1939-1945), Firmilian Marin (1947-1972), 
Teoctist Arăpașu (1973-1977), Nestor Vornicescu (1978-2000), Teofan Savu (2000-2008), 


August 2008 Nr. 8/212 PAG. 15 


Un avânt măreț anima armala română reinvială şi 
consolidată. Valoarea armalei române, reorganizate, s-a 
verificat în vara anului 1917. Pe Robert de Flers îl vedeai 
sosind la unităţile de pe front cu acea fermecătoare bunătate 
de inimă, risipind cuvinte de spiril, de fapl aprecieri măgulitoare 
pentru combatanți Sunt cuvinte din amintirile lui Pamfil Şeicaru, 
din timpul primului război mondial. Cu mitralierele dibuite în 
Rusia pentru renumitul asalt de la Cireşoaia, armata română 
pornise la o năvală furioasă și fără milă. Șeicaru, înainte de 
atac, n-avusese răbdare să aștepte. S-a dus la comandantul 
frontului, cerând cu încăpățânare comanda unei compânii de 
mitraliori. Sacrificiul putea fi absolut şi abia aştepta să ia parte 
la lupte cu mehedinţenii săi. Generalul nu s-a putut împotrivi, 
acceptase, chiar dacă avusese rețineri. Atacul împotriva 
inamicului a fost formidabil, trupele inamice au fost înfrânte la 
Cireşoaia, Oituz şi Mărăşeşti. şi după sângeroasa luptă de la 
Cireşoaia, regele Ferdinand | l-a decorat cu Ordinul Mihai 
Viteazul în grad de cavaler, cuşmă şi mantie albă, pe care se 
afla o cruce albastră. Era marele ordin militar românesc. Mai 
primise şi Steaua României cu spade, ordinul francez Croix de 
guerre, care îi fusese înmânat de generalul francez Berthelot 
însuşi, plus două citații pe armată. Pe vremea aceea, Şeicaru 
avea numai 22 de ani. 


Practica ziaristică a lui Pamfil Șeicaru 
Şi înființarea ziarului Curentul 


Dragostea pentru ziaristică începuse în anul 1912, la Liceul 
“Codreanu” din Bârlad. Influenţa directorului revistei literare 
Freamătul, Gheorghe Tuţoveanu, a fost de nedescris. Văzând 
pasiunea lui, Tutoveanu îi arătase drumul soartei sale, pe care 
trebuia să-l urmeze. Pe atunci, cu pasiunea lui pentru cărți, 
citise tot ce se afla în biblioteca poetului şi începuse să recitească 
poeţii lui preferați. În această perioadă. cuplul Tutoveanu 
avusese prilejul să-l studieze amănunțit şi, văzând valoarea 
tânărului licean, se lămuriseră de înclinarea pe care o avea. L- 
a însărcinat cu secretariatul revistei. dându-i tot ajutorul pe 
calea pe care pornise. Liceul terminat şi cu diploma de 
bacalaureat în buzunar, Șeicaru plecase la Bucureşti, să studieze 
Dreptul. Abia ajuns la facultate, primul război mondial bătea în 
uşă. Ințelesese că țara avea nevoie de el, nu putea da înapoi, 
trebuia să-şi facă datoria. Nu căuta să se retragă pe furiș, cum 
O făceau mulți alţii din familii bune, şi în 1916 s-a prezentat 
voluntar. Dragostea şi devotamentul pentru națiunea din care 
se trăgea îl îndemnau să facă sacrificiul suprem. 

Se găsea acum în Moldova, cu batalionul lui de olteni, 
unde armata română se refăcea. Șeicaru nu era obişnuit să 
stea cu mâinile în sân, trebuia să facă ceva. Se apucase să 
publice o serie de articole în ziarul Arena, care apărea la laşi, 
unde colaborau cei mai buni poeţi şi scriitori ai literaturii 
românești. Activitatea de la revista Freamătul din Bârlad îi era 
solid ancorată în suflet şi în Arena, într-o oarecare măsură, îşi 
continua activitatea d& gazetar. După război, căutând să-şi 
pregătească o situaţie în drumul pe care pornise, adunase în 
Jurul lui câţiva tineri talentaţi, reveniţi ca şi el din războiul 
întregirii năţionale, Îşi dăduse seama că în România, după primul 
război mondial, situaţia nu era încântătoare şi ceva trebuia pus 
la cale. Războiul fusese terminat cu victoria trupelor române şi 
era nevoie de o înnoire a vieţii publice şi politice în țară, care nu 
se făcea, Generaţia idealului național obosise şi devenise o 
generaţie fără aspirații, Stabilindu-se la Bucureşti, scoate 
împreună cu Cezar Petrescu, în 1919 revista satirică Hiena, 
care, aşa cum se spunea, era subvenţionată de dr. Wilhelm 
Filderman. Cei care sunt din aceeaşi generație cu mine ştiu 
cine a fost acest dr, Filderman şi sunt sigur că ei mai cunosc şi 
activitatea lui din timpul celui de-al doilea război mondial. De 
data aceasta, la Hiena, Șeicaru avea posibilitatea să-şi dezvolte 
talentul de polemist, numai că activitatea pe care trebuia să o 
facă la revista satirică abia înființată era prea puţin pentru 
așteptările lui. Combativitatea lui de luptător pe frontul întregirii 
naţionale era cunoscută, așa că revista satirică şi lucrul pe care 
trebuia să-l facă acolo nu puteau să-i satisfacă dorințele, erau 
prea puţin. Voia să facă mai mult şi în capul lui se perindau o 
grămadă de idei. Situaţia care se instalase în România întregită 
trebuia schimbată, iar el se simţea prins în imperativul acestei 
schimbări, care nu va întârzia să vină. 

(Va urma) 


Rent Al. DE FLERS 
(Munchen) 




















PAG. 16 Nr. 8/212 August 2008 


iz “Mircea ETALON, 


a a, das id 


DI Cristian lada a răspuns precizărilor mele 
privind “cazul Corneanu”. In schimb. din silenţiul domniei- 
sale a răsărit o “dublură” pe nume “loan”. un strigoi virtual 
care-i ciuguleşte polemic pe oponenții dlui Bădiliță pe greco- 
catolica.org. Arătarea dovedeşte nu numai o intimă. 
îndelungată şi expertă cunoaştere a operei trecute, prezente 
şi viitoare a dlui Bădiliţă, ci şi o uluitoare empatie teologică 
şi afinitate stilistică cu d Bădiliţă. În fapt. dacă nu ar semna 

“loan”, ai putea jura că e Bădiliţă. 

Ştiu că multă lume e de părere că nu trebuie polemizat 
cu dl Bădiliţă. Dar eu polemizez doar cu “loan”. şi o fac 
doar pentru că atât larva forumistă cât şi originalul parizian 
mi se par bune exemple de produse ale “elitei” noastre din 
ultimii 20 de ani. Intre budism şi sufism, între eurosocialism 
Şi globalism corporat. între Bădiliță şi Bucurenci, elita noastră 
a dat dovadă de un fler deosebit în a descoperi şi promova 
“talente”. Criteriul asumpţiunii e simplu: nu trebuie să-i ceri 
elitei ce nu-ți poate da, ci doar ce-ţi poate da. Nu-i cere să se 
bată pentru România. Că nu poate. Cere-i burse, că-ţi dă (la 
NEC, la Wissenschafi, la CEU, la Tescani). Nu-i cere să se 
rupă de sistem. Că nu-i vine. Cere-i să te branşeze şi pe tine, 
şi “se face”. Te servesc. 

Regretând că mi s-a dat să dezbat chestiuni arzătoare 
nu cu un autor care semnează cu propriul, nume, ci cu un 
“loan” de mâna a doua, voi răspunde chemării lui “loan” 
care mă somează să-mi exprim opinia în privinţa unui mai 
vechi articol al dlui Bădiliță şi a unor noi citate din Sfinţii 
Părinţi ai Răsăritului produse de “loan”. Voi începe aşadar 
cu citatele din Sfinţii Părinţi, voi continua cu Afanasiev. şi 
mă voi opri apoi la ce ne-a rămas de făcut. 

1. Spune deci “loan”: “Poate că vașnicii «apărători» 
ai Sf Părinţi ar trebui să mai cerceteze şi alte:scrieri ale Sf, 
Chiril al Alexandriei pe tema filioque, S-ar putea să AIBĂ 
surprize; «Spiritul Sfânt provine (proeisi) de la Tatăl şi de la 
Fiul; este evident că el (Spiritul) e de fiinţă divină provenind 
(proion) în mod fiinţial şi substanţial (ousiodos) în ea şi din 
ea» (Churil din Alexandria, Thesaurus, PG 75, 5854).* 

Nu pot decât să admir acribia cu care “loan” a scotocit 
după acest fragment. dar el nu dovedeşte nimic. Crezul niceo- 
conistantinopolitan, formulat pe baza lui /oân 15, 26, acceptat 
și în Apus și în Răsărit până când teologii franci şi vizigoți şi- 
au făcut de lucru cu formulările sinoadelor ecumenice, nu 
poate fi schimbat din cauză că așa vrea “loan” pe baza unui 
citat dintr-un Sfânt Părinte. Citatul nu e necunoscut teologilor 
ortodocși şi fluturarea lui nu schimbă cu nimic datele 


DE SF. ILIE, LA MÂNASTIR; 


Regretatul lon Gavnlă Ogoranu, aflându-se în fața monumentului ndicat pentru a 
cinsti memoria camarazilor de crez căzuți în lupta armată impotriva bolşevismului, ne-a 
lăsat indemnul consimțit de cei care ne aflam în nugăciune de pkme a jertfei lor, ca anual 
în prima săptămână (prima duminică după Sf. Prooroc Ilie să ne întâlnim cinstind locul 


sfânt şi plin de istonie, creind o tradiție generațiilor ce ne vor urma. 


Semnificaţia zilei de Sf. Ile constă în faptul că prin rugăiunea bineprinită de Dumnezeu 
s-a zdrobit ambiția regelui Agav şi a reginei Izabel de-a forța prin tiranie credința în idoli şi- 
a îndepărta poporul de credința într-un singur Dumnezeu. Consecințele minunatei 
propovăduiri a sfântului, susținute de peripețiile din refugiul în munţi, are multe asemănări 
cu aţa luptătorilor pentru Cruce și Neam din munții României, Dacă de la această întâlnire 
fizic au lipsi bădia lon Gavrilă, comandantul F.D,C. pe Ardeal prof. Olimpiu Borza (condamnat 
la moarte, dar neexeculat, apropiat şi sprijinitor al luptătorilor făgărăşeni), Constantin 
Bucescu (neobositul mărturisitor al crezului naţional şi creștin: legionar), precum şi atâţia 
alți, precum Maria Brahonschi sau soțul ei, ing. Gheorghe Brahonschi, mutaţi cu toții în 
lumea drepţilor, se cuvine a nu-i uita pe cei aflați în neputințe fizice: Gabnel Constantinescu, 
neobosita lui soție Maria Constantinescu şi cei din alte localități, pe care i-am simţit 
prezenți în spiritul lor, Lipsa lor a fost suplinită într-un fel de prezența a o mulţime de tineni' | 
ŞI de grupul de femei sibienice mandatate de inimoasa doamnă Maria Constantinescu. 

Au răspuns „Prezent la faţa locului camarazi de luptă întemnițați pentru crezul lor, 
membn marcanți ai AF.D PR. din Deva, Brașov, Sibiu, București, dintre care amintesc pe | 
Luca Călvărăsan, profesorul C, Iorgulescu, doctorul T. Mija, profesorul|. Halmaghi, Afost | 
in rugăaune şi Horia Petrașcu, fiul comandantului legionar Nicolae Petrașcu, om al loaulor 
de la Sâmbăta de Sus, apropiat al lui lon Gavrilă și-al celor ce şi-au mărturisi! crezul 


apărând libertatea cu arma în mână. 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(punctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S. A, L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Se cuvine a nu da uitării nici pe rudele luptătorilor din munţii F ăgăraş: surorile, 


PUNCTE CARDINALE 


problemei. Acestui citat din Sf. Chiril, formulat în toiul luptelor 
antinestoriene, i se pot opune citate din' Sf. Apostol loan, 

Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nazianz etc. Şi 
dacă ar fi să îl credem pe marele teolog şivistoric Georges 
Florovsky, e o mare diferență între formula lui Chiril şi cea a 
lui Augustin (vezi Florovsky, Col/lected Works, vol. VIII, 273- 

275) care e la baza catolicului filioque. 

Dar, din perspectiva în care am iniţiat aceste lămuriri, 
nu are rost să discutăm aceste lucruri. Problema. în fond. nu e 
să hotărâm eu şi cu “loan” chestiunea lui filiogue. Nu avem 
căderea. Există o formulare dogmatică în acest sens. Şi ea, 
izvorând din Tradiţie şi dând naștere la Tradiţie, afirmă 
purcederea Sfântului Duh doar de la Tatăl. Nu tot ce au spus 
Sfinţii Părinţi e dogmă, dar dogma s-a formulat prin acceptarea 
de către sinoadele ecumenice şi apoi prin preluarea de către 
Tradiţie a formulărilor Sfinţilor Părinţi. 

In rest, că Roma defineşte, acceptă sau se preface că 
acceptă chestiunea într-un sens sau în altul, nu mă priveşte 
atât timp cât nu mă sileşte, pe din dos, să-i împărtăşesc erorile. 
“loan”, om cu o singură idee şi multiple personalităţi, nu are 
decât să-şi consume fervorile convertirii la Roma fără să 
incerce a trage şi Biserica Ortodoxă după el. Pe lângă catolici 
şi ortodocşi, există. desigur, şi, o vastă panoplie de neopro- 
testanţi pe care i-a curtat și către care e posibil să se îndrepte. 
De altminteri, modul sectar de a judeca al lui “loan” devine 
evident atunci când țopăie astfel prin Tradiţie şi Scriptură, 
doar-doar se va agăța de “argumentul câştigător”. de parcă 
erudiţia sa. îndoielnică și moartă, poate înlocui Crezul rostit în 
Biserică duminică de duminică. Datoria creștinului e să'se 
împărtăşească cu Adevărul, nu să ştie istoria erorilor. Hristos 
nu-i„cere pescarului să fie doctor.la Sorbona ca să se 
mântuiască, ci doctorului de la Sorbona să aibă credinţa 
pescarului. 

2. Al doilea fragment e. un citat din Sf. Maxim 
Mărturisitorul: “Aceia din Regina oraşelor (Constantinopol) 
au alacal scrisoarea sinodală a actualului Preasfinţit Papă, 
nu in ceea ce privește loale capitolele pe care el le-a scris în 
ea, ci numai două dintre ele Unul se referă la teologie (doctrina 
despre Sf Treime) şi conform acestuia, spune că « Duhul Sfânt 
îşi are purcederea (ekporeusis/ și de la Fiul». Celălalt se 
referă la întrupare. Cu privire la primul subiect, ei (romanii) 
au adus evidenţa unanimă a Părinților Latini, şi de asemenea 
pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a făcut despre 
Evanghelia Sfântului loan. Pe baza acestor texte, ei au arătat 
că nu l-au făcut pe Fiul cauza Duhului — ei ştiu de fapl că Tatăl 



























cruce şi mormânt 










Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


NOI CLARIFICARI ÎN PRIVINŢA “CAZULUI CORNEANU” 


este singura cauză (aitia) a Fiului şi a Duhului, a unuia prin 
năâștere şi a celuilalt prin purcedere (ekporeusis) —, ci au 
semnifica! faptul că prin El purcede (proienai), arătând astfel 
unitatea şi identitatea fiinţei. Ei (romanii) au fost prin urmare 
acuzaţi exact pentru acele lucruri pentru care ar fi greşi! să 
fie acuzaţi, pe când primii (bizantinii) au fost acuzaţi pentru 
acele lucruri pentru care era drept să fie acuzați 
(monolelism). In acord cu cererea voastră, le-am cerul 
romanilor să lraducă ceea ce le-este specific lor (adică «şi 
de la Fiul») în aşa fel incât să se evite orice obscuritate care 
ar pulea să rezulte de aici. Dar întrucăt practica scrierii şi 
trimiterii (scrisorilor sinodale) a fost respectată, m-aş mira 
ca eisă acceple să facă aceasta. Este adevărat, desigur, că 
ei nu pol reproduce ideea lor într-o limbă şi în cuvinte care 

le suni străine la fel precum o pol face în limba lor maternă, 

după cum nici noi nu pulem»” (Sf. Maxim Mărturisitorul, 

Scrisoare către Marinus, PG 9/, 136, col. 7). 

De fapt. ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul aici 
nu €, ca şi în cazul lui Blemydes (de care “loan” nu mai 
suflă un cuvânt), că Sf. Duh purcede de la Fiul, ci că purcede 
de la Tatăl prin Fiul. Mai mult încă, arată că la această 
opinie apusenii au ajuns şi pe baza Sf. Chiril al Alexandriei, 
indicând astfel că, într-adevăr, între poziţia lui Chiril şi cea a 
lui Augustin nu există asemănare. După cum o spune un 
rafinat teolog drag dlui Bădiliță, PF Daniel, poziţia lui Maxim 
“Ar însemna că Duhul Sfânt'izvorăște din Tatăl ca sursă, iar 
de la Tatăl şi de la Fiul pleacă. întrucât este interior Tatălui şi 
Fiului în planul perihorezei (conținerii Şi dăruirii reciproce). 
EI purcede şi de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci 
întrucât se odihneşte în Fiul, fiind primit de către Fiul. De 
aceea se numeşte şi Duhul Fiului”. 

Mai mult îrică. dacă scrisoarea Sf. Maxim e autentică, 
atunci ea contrazice flagrant ceea ce a spus Bădiliţă în 
articolul său precedent, când scria că, până în sec. XI. 
bizantinii nu au replicat, la filiogue. Această scrisoare 
dovedeşte că. în Bizanţ, cineva a remarcat că formula latină 
e în contradicţie cu formula Crezului niceo- constantinopolitan 
și. încă din sec. VII, a cerut explicații Romei. Pentru alte 
discuţii referitoare la rolul jucat de confuzia apusenilor între 
Teologie şi lconomie. precum şi despre traducerea latină 
inadecvată a termenilor greceşti. la care face referire 
resemnată şi Sf. Maxim Mărturisitorul în citatul de mai sus. 
l-aş trimite pe *Bădiliţă” la Georgios Martzelos. Sfinţii Părinţi 
şi problematica teologică (Editura Bizantină, Buc.. 2000). 

| (Va urma) 





A DE LA SÂMBÂTA DE SUS 


verişoarele, verii, consătenii şi cunoscuții din satele din jurul Sfintei Mănăstin, care s-au 
învredniat a fi în comuniune de rugăciuni cu noi şi cu luptătorii adormiţ întru Domnul, unii fără 


Au rostit cuvântări. pănntele arhimandnt Teofil Părăian, preoții Capotă şi Bogdan, dr. 
Mija şi prof. Baciu. Cărțile aduse spre a cinsti lupta şi rezistența armată din munţi României 
au fost mărtuni pentru tânăra generație — şi nu numai. Dacă, din dragoste şi respect, sute de 
oameni s-au nevoita marca momentul intrat în tradiție, nici un reprezentant al puterii 
administrative n-a catadicsit a fi prezent. Cauza probabilă rămâne fnca de adevăr şi de trecut 

"Frați români, dacă sunteți creştini, rețineți: oamenii mor, se duc din această viață, dar 

ideile şi credințele sunt veşnice! lon Gavrilă Ogoranu şi-a încheiat lupta armată cu condeiul 
În ultima carte sa carte, cea despre.luda, scrie: „N-am scris cu gândul să mai adaug vreo 
lovitură omului despre care lisus a spus că era maibine să nu se fi născut . Am urmântsă 
pătrundem în tenebrele unor astfel de suflete, ale unor oameni, care pentru arginț, favorun şi 
ambiţii deşarte erau in stare să îşi vândă fratele, consăteanul de lângă ei. Nu pe luda din 
Iscariot am vrut să-l detest, ci pe acela posibil de lângă noi...” 

Îi mulțuniesc, stimată doamnă Anamana Ciur, că ai împlinit cu cinste dorința bunicului 
tău și fratelui Şi camaradului nostru. Dumnezeu să te răsplătească 

Gândurile mele doresc a le înmănunchia Încă odată cu Rugăciunea lui Radu Gyr: 
Doamne, răcoreşte țara,/ Suflă-i vântul peste răni Şi alină uşor seara/ Plânsul mamelor 
vădăni// Pruncii mângâie-i pe fnunte/ Şi-i dezmiardă-ncetişor! ŞI le spune să te-asculte/ Că tu 
eşti tăticul lor // Fă din lacrimi apă vie/ ŞI cununi din suferinți,/ Neamului dă-i veşnicie/ Şi 
i oceandebiruinţi//Dă-ne, Doamne, mântuirea/ Pentru jertfa ce-am adus! Şi ne curmă 
| sângiuirea,/ Dă-ne Pacea Ta de Sus!// Şi ca semn de impăcare,/ Odihneşte morţii lin/De 
i veghe la fiecare/ Dă-le, Doamne, câte-un crin!', 


Preot Gheorghe BOGDAN 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaa/ S.R.L