Puncte Cardinale anul X, nr. 7 (115), iulie 2000

2000 EIARELE JUBILEU FU. NASTERII DORRULUI 
JUBILEU NASTERII LUI CIIDAI EMINESCU 150 


PUNCE 


credinta 
iubire 
speranta 


CA3DI:NALE 


Nr. 7/115 


Iulie 
2000 


16 pag. - 5000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTITNA 








irculație în afara României; AUSTRIA. GERMANIA. FRANȚA. ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


“Luonuna vine pe ia fhâsâarr- 


= 93 


Deconspirarea afectat “ştiinţifică” a numeroa- 
selor aberaţii ale totalitarismului, rebotezate 
“mituri” şi constelate în odioase “mitologii” sui 
generis,reprezintă una dintre obsesiile istoriografice 
ale sfârşitului de secol. Extinderea abuzivă a 
“demitizării ”, de la “miturile proaste” asupra/ur/uror 
miturilor istorice naţionale, în lipsa deliberată a 
oricărei ierarhii axiologice, reprezintă un soi de 
consecvență parşivă, pătrunsărecentşi-n manualele 
şcolare, cu riscuri asupra cărora nu e locul a ne 
pronunţa aici. Privit de sus, fenomenul constituie 

onouă formăde pozitivism istoric, menit să distrugă 

legătura organică dintre trecut şi prezent, adică 
funcţia lucrătoarea Tradiţiei (ceea ce Mircea Eliade 
înţelegea, în mare, prin le my/he vivant). La noi, 
corifeul cvasi-oficial al acestei direcții istoriografice, 
abil exploatator al momentului, este d-l Lucian 
Boia, ce a izbutit să obțină efect european cu a sa 
Lamylhologie scientifique du communisme (Caen, 
1993). 

Răspunzând acestei mode şi avându-l drept 
coordonator chiar pe d-l Boia, la Editura Nemira 
din Bucureşti a apărut, în 1998, volumul intitulat 
Miturile comunismului românesc (0 selecție din 
cele două volume publicate sub același titlu, în 
1995 şi respectiv 1997, de Editura Universităţii din 
Bucureşti). Sunt reunite aici contribuţii ale unor 
cercetători îndeobşte mai tineri (unii încă studenți, 
cel puţin la data susţinerii comunicărilor respective), 
fără îndoială utile şi interesante în multe privințe, 
în pofida unei cam obositoare uniformităţi ideolo- 
gice, metodologice şi chiar stilistice. În jurul 
volumului s-a făcut un fel de vâlvă cu iz propagan- 
distic, fără ca nimeni să rişte vreo observaţie critică 
mai concretă. Impresia rezultată de aici, mai ales 
pentru publicul larg, a fostaceeaa unei întreprinderi 
fără cusur (atât sub aspectul “informaţiei”, cât şi al 
“interpretării”), aşa cum s-a întâmplat, tot cam pe 
atunci, şi cu Paradoxul român al d-lui Sorin 
Alexandrescu (la care sper să mă refer mai pe larg 
cu un alt prilej; se poate însă consulta cu deosebit 
folosexcelenta critică făcută cărții de un profesionist 
al domeniului istoriografic, d-l Demostene 
Andronescu, în articolele “Paradoxul român şi 
paradoxurile D-lui Sorin Alexandrescu” şi “Din 
nou despre paradoxurile D-lui Sorin Alexandrescu”, 
apărute anul trecut chiar în Puncte cardinale, nr. 5/ 





101, p. 5, şi nr. 8/104, p. 5,cuurm. înp. ll). 

Primasecțiunea Miturilor....“Modelul sovietic”, 
se deschide cu un studiu intitulat“*Lumina vine de la 
Răsărit. «Noua imagine» a Uniunii Sovietice în 
România postbelică, 1944-1947” şi semnat de d-l 
Adrian Cioroianu (universitar bucureştean, 
colaborator al Dilemei, istoric nu lipsit de calități, ba 
chiar posesor al unei certe harisme, valorificate şi-n 
multiple apariții televizate). 

De data aceasta, din păcate, studiul d-lui 
Cioroianu, aparent foarte erudit, pendulează jenant 
între timiditate exepetică și ignoranță documentară, 
instaurând ca “adevăr istoric” presupoziţia incultă 
că formula inclusă şi în titlu, “Lumina vine de la 
Răsărit”, ar fi o creaţie conjuncturală a “geniului 
sadovenian”, pus după Război, spre ruşinea lui şi a 
literelor româneşti, în slujba cauzei bolşevice. 

Să-lcităm însăchiarpe autor: “Pe | martie 1945, 
în după-amiaza zilei, la Sala Dalles din Bucureşti, în 
faţa unui auditoriu destins şi distins (71), se pregătea 
să conferenţieze Mihail Sadoveanu, unul dintre 
prozatorii de referințăai literaturii române, recunoscut 
ca atare şi de contemporani. Cu un titlu ce trimitea 
mai curând la geografie, această conferinţă era parte 
dintr-un ciclu temeinic pregătit de organizatori: 


Ciclul de conferințe pentru cunoaşterea URSS. 
Contribuţia maestrului Sadoveanu purta un titlu 
ce va face carieră: Lumina vine de la Răsărit. La 
prima vedere, nimic nu pare a fi mai adevărat. Cu 
sau fără permisiunea istoricului, lumina, într- 
adevăr, vine de la răsărit. Dar ce se poate întâmpla 
atunci când această evidență este menită să acopere 
şi conotaţia politică a afirmației?” (p. 22). Şi în 
nota de subsol de la pp. 22-23; “Unii dintre 
interlocutorii mei mi-au atras atenţia că sintagma 
lansată de scriitor, «Lumina vine de la Răsărib», ar 
putea fi (sunt opinii ferme că ar fi sigur) o parolă 
masonică din care inițiaţii urmau să înțeleagă un 
mesaj care să-i pună în gardă. Sadoveanu apare în 
arhivele lojilor masonice din România în anul 
1928; din anul 1935 el era Mare Maestru al Marii 
Loji Naţionale şi Mare Maestru al Francmasoneriei 
Române Unite... Textul «Luminavine de la Răsărib) 
este publicat prima dată în revista A.R.L.U.S.- 
ului, Veac nou, pe l| martie 1948. Apoi, 
A.R.L.U.S. îlretipăreşte într-o variantă dezvoltată, 
în aprilie acelaşi an, într-o broşură cu coperte roşii 
de 31 depaginiplusoplanşăcu fotografia autorului: 
Lumina vine de la Răsărit, Cartea Rusă, 1945...” 

S-ar zice că lucrurile sunt clare: 
colaboraţionistul Mihail Sadoveanu, întâmplător 
şi mason, a inventat şi a lansat, în primăvara lui 
1945, cu darul formulărilor memorabile pe care- 
| avea, lozinca propagandistică de tristă amintire, 
în care “Răsăritul” era o metaforă a Uniunii 
Sovietice. Eventuala origine masonicăa formulei, 
certă pentru unii, rămâne îndoielnică pentru 
cercetător (care, debordând de erudiție, tinde mai 
deprabă să-i afle rădăcinile - “Mihail Sadoveanu 
nu era foarte original” - în cutare stihuire ocazională 
a Mitropolitului Dosoftei, “Că de /a Moscova 
luceşte lucoare... ”, de la 16811), cum rezultă tot 
din nota citată. 

lată însă ce scrie negru pe alb într-o carte aflată 
acum, slavă Domnului, la îndemâna oricui: 
“Profesorii Universităţii [din laşi], afară de un 
grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, lon 
Găvănescul şi Comeliu Şumuleanu, erau [la 1919] 
părtaşii aceleiaşi idei de stânga. Profesorul Paul 


Răzvan CODRESCU 
(continuare în pag, 2) 








PAG. 2 NR. 7/115 Lulie 2000 





“Lumina 


(urmare din pag, 1) 


Bujor, unul din exponenții majorității, rostise lapidar chiar în plin Senat al 
României: «Lumina vine de la Răsărit», adică de peste Nistru”. Notaţia,a cărei 
exactitate de amănunt rămâne secundară, aparține lui Corneliu Z. Codreanu 
(1899-1938) şi se găseşte în volumul Pentru legionari (Editura “Totul pentru 
Țară”, Sibiu, 1936, p. 16; numeroase reeditări, inclusiv în ultimul deceniu. 
ultima fiind scoasă chiar anu! trecut, cu prilejul centenarului naşterii 


“Căpitanului”, de 
către Editura Scara), ae Q S-E E = 
Formula, considerată i SA "ŞXĂ 4 
scandaloasă din în EEtaea ră N 
perspectiva “interese- «tao pa ce $: 
lor naționale” ale mo- 
mentului respectiv 
| (1919),esteevocată de 
autor şi-n alte câteva 
rânduri. Viitorul înte- 
meietor al Legiunii era 
pe atunci proaspăt 
student al Universităţii 
ieşene, iar cartea men- 
honată a fost redactată 
în 1935-36. Deci în 
1945, când o colporta 
M. Sadoveanu, formu- 
la era deja venerabilă 
(chiar dacă nu tocmai 
de la... 16811), exact cu sensul pe care i-l dădea şi acesta, spre încântarea 
ignoranţilor “destinşi şi distinşi”, ce i-o atribuiseră chiar lui (ca şi d-l 
Cioroianu, astăzi). 

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, formula era “venerabilă” şi în alt sens: 
originea ei masonică este mai mult decât transparentă, fără a mai avea nevoie 
de cine ştie ce argumentări stufoase. Înainte de a deveni un “mit al 
comunismului”, lumina de la Răsărit ni se prezintă ca un clasic “mit masonic” 
(vorba vine), ținând de o simbolistică iniţiaticărezumată în formula latinească 
Ex Oriente lux (principiu masonic de alfabet). Ea nu viza ab origine nici O 
realitate fizică sau geografică, nici una propriu-zis politică (chiar dacă aceasta 
din urmă a ajuns oarecum implicită), ci traducea o pseudo-mistică a Luminii 
(identificată cu Adevărul masonic), altoită speculativ pe vechi simboluri 
orientale (mai ales egiptene). Într-un catehism masonic tradiţional (apud C. 
W. Leadbeater, Francmasoneria. Rituri şi inițieri, Editara Herald, Bucureşti, 
f. a., p. 21) se poate citi (am eliminat prescurtărite specifice); 

*- De unde vii ca mason? 

- Din Occident, 

- Încotro te îndrepți? 

- Către Orient. 

- De ce te întorci din Occident şi mergi către Orient? 

- Pentru a căuta uni maestru şi a primi învățătură...” 

De aici şi “Marele Orient” masonic (ale cărui implicaţii în toate revoluțiile 
modeme, cel puțin de la 1789 la 1917,e un faptdemult dovedit). D-l Cioroianu 
pomeneşte de înaltul grad masonic al lui M. Sadoveanu, iar din informațiile 
noastre (lucrul ar trebui verificat mai îndeaproape, de dragul scrupulului 
istoriografic) profesorul Paul Bujor (la care se referă sursa indicată) era şi el 
mason (ca mulţi dintre profesorii universitari cu vederi de stânga din acea 
vreme)*, Formula “Lumina vine de la Răsărit”, chiar dacă nu era neapărat o 
parolă de recunoaștere sau avertisment (cf. Mirurile..., nota cit.), a trecut cu 
naturală consecvență din mediile masonice în limbajul ideologic al stângii 
(pro)comuniste, imediat după Revoluţia bolşevică din 1917 (P. Bujor uzase 
ostentativ de ea în 1919, într-un cadru oficial, dar s-ar putea, la o cercetare mai 
meticuloasă, să i se descopere acestei formule “deviate” și alte ocurenţe în 


* Paul Bujor, doctor în ştiinţe naturale al Universităţii din Geneva, era profesor de 
morfologie animală la Universitatea din lași 








PUNCTE CARDINALE 





epocă); M. Sadoveanu o reia într-o conjunctură nouă şi infinit mai gravă, 
imediat după virarea României spre comunism (1945). E o posibilă dovadă 
indirectă că interesele masoneriei (al cărei obiectiv constant a fost dizolvarea 
ordinii politico-religioase tradiționale şi înlocuirea €ei cu o “nouă ordine 
mondială”, ce a cunoscut etape şi forme numai aparent contradictorii) au 
Mers, în prima jumătate a secolului, spre bolşevizarea Rusiei şi apoi a întregii 
Europe de Est, comunismul având - cel puţin în faza lui inițială - o importantă 
componentă masonică. Aceasta deschide, desigur, un alt plan de interpretare 
a istoriei (considerat 
tabu, ca şi aşa-numita 
orientare “revizionistă”, 
şi expediat - persiflator 
şi stigmatizant - la 
capitolul...“mitul cons- 
pirativităţii”), conform 
căruia n-ar fi deloc neîn- 
temeiată afirmaţia că 
“lumina continuă să 
vină de la Răsărit” (“cu 
sau fără permisiunea 
istoricului”, vorba d-lui 
Cioroianu), chiar dacă 
centrul de greutate al 
intereselor mondialiste 
(sans frontieres) s-a 
mutat demult în Apus 
(internaționalismul de- 
mocratic luând locul 
internaţionalismului proletar, iar comunitarismul albastru luând locul 
comunismului roşu). Reîntoarsă de la sensul ei îngustat conjunctural (Răsărit/ 
Onent> “tarul” sovietic temporar) la largul ei sens “ocult” iniţial (Răsărit/ 
Orient>= “farul” masonic etern), formula e pasibilă să-şi păstreze întreaga 
actualitate, sfidând naivele “demitizări”... 

Lăsând însă la o parte originea masonică a formulei şi posibilele ei 
implicaţii (invocate aici doar ca “ipoteză de lucru”), e de ajuns a observa, cu 
mâhnită surprindere, că istoricii noştri post-comunişti, nu mai puțin 
“deologizați” decât pe vremea comunismului, ignoră cu suficiență surse 
istorice importante (cum este şi cartea “reacționarului” Codreanu, ce! puţin 
pentru perioada 1919-1936), desigur în virtutea unei “cenzuri ideologice” 
(mergând până la ignorarea completă a unora dintre ele), ceea ce nu are nimic 
de-a face cu probitatea demersului ştiinţific, ci tinde să-l transforme pe istoric 
într-un simplu politruc, desemnat de establishment să reconstruiască istoria 
înlăuntrul cadrelor admise/agreate (political correctness?), ceea ce duce, cu 
sau fără voie, exact la opusul cercetătorului adevărat (aspirant ideal spre 
exhaustivitate în domeniul său de studiu). Utilizarea surselor nu implică nici 
o afinitate ideologică necesară cu acestea, ci doar “patima” documentării 
oneste, obiective şi cuprinzătoare (atât cât este cu putință în marginile 
omenești). Dacă ține cu tot dinadinsul, istoricul se poate delimita explicit de 
surse, dar n-are voie, deontologic vorbind, să le eludeze apriaric. Orne vedem 
în situația de a constata că la noi atât un amatoral istoriografiei contemporane 
din generațiamai vâsstnică, precum d-l Sorin Alexandrescu (cf D. Andronescu, 
art. cit. ), cât şi un profesionist al domeniului din generaţia mai tânără, precum 
d-l Adrian Cioroianu, oferă contraexemple flagrante în acest sens. (În aceste 
condiţii, un Z. Ornea poate deveni chiar “exemplu pozitiv”, el făcând totuşi, 
în pofida visceralității critice la adresa “extremismului” interbelic, dovada 
une! apreciabile acribii documentare, fundamentală pentru un istoriografcare 
se respectă.) 

Ca unul care crede că “lumina vine de la Răsărit” într-un alt sens - anume 
de la Hristos, “Soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus” -, recunosc fără rezerve 
urgenţa deconspirării “miturilor comuniste”, dar nu căzând din “lacul” 
marxism-leninismului falimentar în “puţu!” altor reducţionisme ideologico- 
metodologice, căci asta ar însemna că pretinsa “mutație revoluționară“ a 
societăţii româneşti din ultimul deceniu riscă să se verse - vorba regretatului 
Petre Ţuţea - în lunga “istorie românească a aflărilor în treabă"... 





Po O N E 


E 








La sfârşitul lunii trecute, 
prin intermediul rubricii 
“Decese” din România Liberă, 
“Prof, univ. dr. Adrian Năstase” 
ne aducea la cunoştinţă “cu 
profund regret” că “a aflat de 
plecarea dintre noi a celui 
care a fost CORNELIU 
MĂNESCU”. Apoi, fidel 
adagiului latin De mortuis nil 
nisi bene (datorat, după spusele 
lui Diogene Laertiu, lui Chilon, 
unul din cei şapte înţelepţi ai 
Antichității, care era de părere 
că moartea îl absolvă pe om de 
toate păcatele) continuă: “Odată 


cu dispariţia sa, diplomaţia românească pierde un 
reprezentant de reală valoare, un spirit lucid, echilibrat 
Şi elegant, un nume de referință. Martor al istoriei 
ultimelor cinci decenii, CORNELIU MĂNESCU s-a 
implicat efectiv în destinul României, pe care, nu 
arareori, a reuşit să-l influențeze pozitiv prin marcanta 
sapersonalitate...”. Aprecieri elogioase, rostite de obicei 
în astfel de situaţii. Când însă este vorba de “istoria 
ultimelor cinci decenii” şi de “implicarea în destinul 
României” pe care răposatul Corneliu Mănescu ar fi 
reuşit “să-l influențeze pozitiv”, afirmaţiile distinsului 
“Prof. univ. dr. Adrian Năstase” nu trebuie privite doar 
ca o bomboană pe coliva unui tovarăş de partid şi de 
crez comunist. D-l Adrian Năstase este prim- 
vicepreşedinte al PDSR, versiunea cosmetizată pentru 
uzul Occidentului a Partidului Comunist. O formațiune 
politică creată de nomenclatura comunistă (în frunte 
cu tov. lon Iliescu) cu rostul de a prezerva vechile 
structuri comuniste şi de a menţine la conducerea 
acestor structuri pe foştii tovarăşi, deveniți peste noapte 
apărători zeloşi ai “valorilor democraţiei”. În această 
lumină, aparent nevinovatul ferpar funerar ascunde 
intenția de a conferi legitimitate morală “celor cinci 
decenii” de regim comunist. O acţiune la care s-au 
asociat, prin comunicate publicate în presă, atât Senatul 
României, cât şi Ministerul Afacerilor Externe! 

Cele două instituții fundamentale ale statului sunt 
într-un deplin acord nu numai cu privire la calitățile 
excepționale pe care ilustrul dispărut le-a dovedit în 
timpul vieţii, dar şi în ceea ce priveşte destinul său după 
încetarea din viață. “Senatul României îşi exprimă 
regretul pentru trecerea în neființă a omului politic şi 
parlamentarului de excepție care a fost Corneliu 
Mănescu”, jar Ministerul Afacerilor Externe consideră 
că “Trecerea în neființă a celui ce a fost una din cele 
mai memorabile personalități care au slujit cauza 
politicii externe româneşti reprezintă o grea lovitură 
pentru diplomaţia românească, pentru toți cei care l-au 
cunoscut şi prețuit” (subl, mele). 

Aşadar, pentru “înțelepții” din Senatul României, 
ca Și pentru “Conducerea şi întregul personal al MAE”, 
omul după moarte, în speță Corneliu Mănescu, “/rece 
în neființă”. În fața acestei concepții, exprimate tranşant 
cu girul Preşedintelui Senatului României-— DI, lonescu 
Quintus — şi al Ministrului de Externe — Dl. Petre 
Roman, te simţi tentat să-ţi pui întrebarea: Oare capetele 
luminate din fruntea principalelor instituţii care, prin 
activitatea lor, ar trebui să se străduiască, în tot ceea ce 
gândesc, exprimă şi întreprind, ca România să nu 
treacă în neființă, s-au convertit în bloc la vreuna din 
sectele budiste, pentru care esența lumii şi a existenței 
umane este *“nimicul”, “golul metafizic”, “neființa”? 
Sau poate că cei care au conceput cele două elogii la 
moartea lui Corneliu Mănescu, ca şi cei care au dat 
“bun de tipar” pentru publicarea lor, nu au mers atât de 
departe cu subtilitățile filozofico-teologice, deşi 
moartea este un act atât de grav încât reflecţiile pe 
această temă sunt întru totul justificate. Poate că mai de 
grabă s-au inspirat, atunci când l-au trecut pe Corneliu 


Iulie 2000 NR. 7/115 PAG. 3 


DE so 
0 să îi 
| | 
Dă 7 


8! 
istorică, morală şi politică a 
“celor cinci decenii” de 
comunism. O reabilitare al cărei 
postulat a fost formulat de 
comunistul Ion Iliescu în 
primele ceasuri ale însânge- 
ratului Decembrie  '89: 
“Ceauşescu a întinat idealurile 
nobile ale comunismului!”. 
Faptul că Ministerul de 
Externe s-a angajat fără rezerve 
în acţiunea de reabilitare a 
trecutului comunist, nu trebuie 
să surprindă. Dintre toate 
instituţiile moştenite de la 


pe ia CC “na a fe SE EA As ps AA TE A - d =, = A 
i db l pde ra lui Corneliu Măn Cu Crai la, 3 DOC Use iaca regimul comunist, Ministerul de 


Mănescu în “neființă”, din filozofia stoică a lui Seneca 
(Zroienele): Post mortem, nihil est (După moarte nu mai 
e nimic)... 

Mă îndoiesc însă că în capetele senatorilor 

Dumitraşcu sau Bădiceanu, ca şi ale celorlalți eiusdem 
farinae din corpul “aleşilor naţiunii”, vor fi încăput 
vreodată probleme de genul celor sesizate mai sus în 
legătură cu moartea. “7recerea în neființă” este pur şi 
simplu o sintagmă de inspirație comunistă, prin care se 
subliniază componenta ateistă ce defineşte ideologia 
marxistă. Pentru creştini poziția în problema morții este 
clară şi lipsită de echivoc. În Simbolul credinţei, creştinul 
mărturiseşte: “Aştept învierea morților, Și viaţa veacului 
ce va să fie. Amin". De asemenea, în Sfânta Liturghie a 
Sfântului loan Gură de Aur preotul rosteşte la ectenie “. 
Sfârşil creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, 
în pace, şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui 
Hristos să cerem", Dar un enunț complet şi totodată 
impresionant al concepției creştine despre viață, moarte 
şi veşnicia sufletului îl găsim în “Rânduiala 
înmormântării” din Molirfelnic: “Doamne, Dumnezeul 
nostru, Cel ce cu înțelepciunea Ta cea negrăită ai zidit 
pe om din țărână şi, înfocmindu-l după chipul şi 
asemănarea Ta, l-ai împodobit cu înţelepciune şi 
frumusețe, capeo cinstită făptură cerească, spre măreția 
şi strălucirea slavei şi a împărăției Tale; dar el călcând 
cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care 
era împărtăşit, pentru ca răutatea să nu fie fără de 
moarte, din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al 
părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării 
acesteia şi acestei negrăite legături a Ta- prinvrerea Ta 
cea dumnezeiască - să se desfacă şi să se risipească, 
pentru ca Sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a 
luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă 
încele dintrucare a fost alcătuit. Ţie ne rugăm, Părintelui 
Celui fără de început şi Unuia-Născut Fiului Tău şi 
Celui de-o-fiinţă şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, să nu 
îngădui ca făplura Ta să fie înghițită de pieire; ci trupul 
să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit, iar 
sufletul să se aşeze în ceata drepţilor. ” 

Pe poziţii similare, în problema morţii, se situează 
ŞI Biserica Romano-Catolică, din al cărei Carehism 
adoptat la Conciliul Vatican II reproducem următorul 
text edificator; “Prin moarte, sufletul este despărțit de 
(rup, dar în înviere Dumnezeu vareda viaţa incoruptibilă 
frupului nostru transformat, reunindu-l cu sufletul nostru. 
După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna, 
vom învia cu toţii În ziua de apoi” 

“Trecerea în neființă ” a lui Corneliu Mănescu a 
constituit un bun prilej pentru a relansa campania ateistă, 
aparent perturbată de evenimentele din Decembrie '89. 
Faptul că Senatul şi Ministerul de Externe au adoptat o 
atitudine de sfidare a mentalităţii şi tradiţiilor creştine 
ale poporului român, prin relansarea în cuprinsul unor 
texte oficiale a concepției materialiste şi atee de origine 
marxist-leninistă, trebuie să ne dea de pândit. 

Dar lucrurile nu se opresc aici. Panegiricul dat 
publicităţii de Ministerul Afacerilor Externe este un 
document care se înscrie pe linia eforturilor de reabilitare 





Externe s-a dovedita fi o redută inexpugnabilă. Dacă în 
celelalte instituții ale statului tentativele de reformă şi 
de restructurare au înregistrat unele succese, în domeniul 
diplomaţiei nu s-a clintit mai nimic din loc. Atât în 
centrala ministerului, cât şi în reprezentanţele de peste 
hotare predomină prezenţa securisto-diplomaţilor 
moşteniţi de la regimul comunist. “Sunt profesionişti 
de neînlocuit” - este argumentul! ce ţi se serveşte ori de 
câte ori este abordat acest subiect fierbinte, omițându- 
se să se spună că cea mai mare parte din membrii 
corpului diplomatic a fost şcolită la Moscova. Or dacă 
astăzi mai există cineva care să-şi închipuie că dintre 
tinerii cu studii în Uniunea Sovietică se găseşte vreunul 
omis de la obligaţia de a semna angajamentul de agent 
KGB, acela este mai mult decât naiv... 

De altfel, importanța acordată relațiilor externe de 
oculta care a dat lovitura de stat în Decembrie '89 se 
vede din numele şi statutul politic ale personajelor care 
au condus diplomaţia în perioada postdecembristă. În 
locul ultimului ministru de Externe ceauşist, a fost 
numit Sergiu Celac, fostul translator al dictatorului 
asasinat. Un personaj dubios, cu o identitate etnică 
incertă, pe care, probabil, complotiştii l-au folosit 
pentru a spiona mişcările cuplului prezidenţial. După 
consolidarea regimului său, în urma alegerilor din 
Duminica Orbului 1990, conducătorul complotului 
anticeauşist, Ion Iliescu, i-a încredinţat conducerea 
Ministerului de Externe principalului său colaborator, 
Adrian Năstase. Acestuia i-a succedat un alt produs al 
şcolii securisto-comuniste de formare a demnitarilor 
pentrurelaţiile cu străinătatea, Teodor Meleşcanu, care 
a deținut portofoliul Externelor până la alegerile din 
Noiembrie 1996. Parţialul succes al Convenţiei 
Democrate la acele alegeri nu s-a soldat însă cu scoaterea 
Ministerului de Externe de sub influența forţelor 
criptocomuniste, prezente la guvernare prin Partidul 
Democrat condus de Petre Roman-Neulănder, fiul 
evreului cominternist ce şi-a zis Valter Roman. La 
conducerea treburilor externe ale țării vor urma pe rând 
“democrații” Adrian Severin, Andrei Pleşu şi, în final, 
însuşi Petre Roman. Din această nefastă succesiune de 
agenți comunişti la conducerea Ministerului de Externe 
poate ar fi trebuit să sperăm lao atitudine mai pronunţat 
românească din partea omului de cultură Andrei Pleşu. 
Nu a fost însă aşa. Singura sa contribuție (dincolo de 
promovarea câtorvatineri mai acătării) la deconspirarea 
adevăratului chip al diplomaţiei postdecembriste a fost 
dezvăluirea faptului că în Ministerul de Externe peste 
80% din personal este moştenit de la regimul comunist 
(un lucru pe care toată lumea îl ştia!). 

Precizările de mai sus cu privire la predominanţa 
ideologiei marxiste în orientarea politică a membrilor 
corpului diplomatic românesc ne va ajuta să desluşim 
perfida intenţie de reabilitare a trecutului comunist pe 
care o ascunde “Omagiul” închinat personalităţii lui 
Cormeliu Mănescu, dar şi să cunoaştem adevăratul chip 
al celui care “a trecut în neființă” la 26 iunie. 


(continure în pag. 4) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





Po i And $ 








PAG. 4 NR. 7/115 Julie 2000 


PUNCTE CARDINALE 





COMUNISMUL ÎNTRE FIINȚĂ ȘI NEFIINȚĂ 


(urmare din pag.3) 





Corneliu Mănescu “s-a născut la 6 februarie 
1916 în oraşul Ploieşti”. O corelaţie între data naşterii 
omagiatului şi evenimentele majore cu care a fost 
contemporan ne conduce la constatarea că în 1941, la 
intrarea României în Marele Război împotriva Rusiei 
bolşevice, pentru reîntregirea hotarului de Răsărit, avea 
vârsta de 2S de ani şi, ca majoritatea copleşitoare a 
generației sale, ar fi trebuit să se găsească pe front, 
Despre o astfel de ipostază, “Omagiul” nu ne spune 
nimic, după cum nu menţionează nici o eventuală 
participare, după 23 August 1944, la campania din 
Vest. Absența sa de pe câmpurile de bătălie este cu atât 
mai ciudată cu cât, urmând firul relatărilor biografice, 
vom afla că, “după o perioadă de activitate intensă în 
plan publicistic”, a fost propulsat direct în “structurile 
de conducere ale Ministerului Forțelor Armate”. Şi 
nefiind militar de profesie (“a absolvit Facultatea de 
Drepta Universității Bucureşti”), nu este greu să ne dăm 
seama că, în calitate de comunist, a făcut parte din 
“Aparatul politic al armatei”, fiind un “politruc”, calitate 
în care a participat, alături de un Emi! Bodnăraş şi de un 
Ernst Neulănder (alias Valter Roman), la procesul 
brutal de transformare al Oştirii României dintr-o armată 
națională într-o armată de partid. 

“Din 1960, Corneliu Mânescu a intrat în 
serviciul Ministerului Afacerilor Externe, îndeplinind 
succesiv atribuţiile de şef al Departamentului politic 
din cadrul Ministerului şi de ambasador al României în 
Ungaria(1960-1961). A deținutapoi funcția de ministru 
al Afacerilor Externe din martie 1961 şi până în 
octombrie 1972". Şi în continuare “Omagiul” enumără 
faptele sale de arme pe frontul politicii externe a 
României comuniste (“A condus delegațiile guver- 
namentale ale României la Naţiunile Unite. La 19 
septembrie 1967 a fost ales preşedinte al celei de-a XII- 
a sesiuni a Adunării Generale ONU... Între 1973 şi 
1977, a fost preşedinte al Comisiei parlamentare de 
politică externă şi preşedinte al Grupului parlamentar 
român la Uniunea interparlamentară. Ulteriora îndeplinit 
atribuțiile de ambasador al României în Franța şi, 
concomitent, şef al Delegației permanente a României 
la UNESCO, între 1977 şi 1982"). 

Elogiind personalitatea lui Corneliu Mănescu în 
calitate de ministru de Externe, “aparatnicii” din MAE 
omitun fapt important: ce se petrecea în țară în perioada 
în care “omagiatul” lustruia imaginea României în 
forurile internaţionale, ascunzând străinătăţii adevărul 
despre tragedia trăită de națiunea română sub dictatura 
comunistă, În anul 1961, când Corneliu Mănescu a 
devenit ministru de Externe, “Gulagul românesc” era la 
apogeu. Temniţele și lagărele de muncă forțată 
deveniseră neîncăpătoare pentru a adăposti oponenții 
comunismului, iar regimul aplicat deţinuţilor era unul 
de exterminare. O realitate cumplită, pe care toţi românii 
adevărați o cunosc, dar pe care, cu bună ştiinţă, 
panegiriştii din MAE o ignoră. 

Din nenumăratele feţe ale ororilor şi fărădelegilor 
săvârşite în regimul penitenciar, în anii în care Corneliu 
Mănescu reprezenta în fața Occidentului “eterna şi 
fascinanta Românie comunistă”, am ales pentru 
readucere aminte tratamentul aplicat deținuților decedați 
în lagărul de la Periprava (Delta Dunării). 
Acolo, relatează Părintele loan 
Vladovici, fost deținut politic, 
morții erau îngropaţi fără nici 
un veștmânt pe ei, aşa cum 
veniseră pe lume, în sicrie [E 
improvizate din cutii de marme- PE 
ladă, fără nici un semn de | 
recunoaştere la căpătâi. Fără 
știrea gardienilor, camarazii de 
suferință îi puneau în gură, celui 
ce se eliberase înainte de 


* 1 
1» 


A Vind. oua 
dinu pi d-aia dt 


expirarea osândei, fără decret de grațiere, o minusculă 
plăcuță de aramă, pe care îi era scrijelit, numele, în 
speranța că, după prăbuşirea comunismului, cimitirele 
în care au fost înhumate rămășițele pământeşti ale 
deținuților decedați în timpul detenţiei vor fi cercetate şi 
osemintele lor vor fi înmormântate creştineşte. Speranţă 
deşartă! România postdecembristă nu a făcut nimic 
întru cinstirea celor ce şi-au dat viața pentru libertate. 

Asocierea numelui fostului ministru de Externe 
Corneliu Mănescu cu crimele comunismului ar putea fi 
privită de unii ca forțată, obiectându-se că vinovăția 
pentru tratamentul de exterminare aplicat deținuților 
politici, ca de altfel pentru impilarea întregii populații, 
aparține Securităţii - aparatului de represiune - nu 
membrilor corpului diplomatic, persoane cu maniere 
alese şi comportament “echilibrat şi elegant”. Judecătorii 
de la Niirnberg au judecat însă altfel şi au judecat bine. 
Cu toate că, în mod cert, nici Joachim von Ribbentrop, 
nici predecesorul său Constantin Frh. von Neurath, 
miniştri de Externe ai Germaniei național-socialiste, nu 
au dat nici măcar o palmă unui evreu, au fost condamnaţi, 
primul la moarte prin ştreang, iar celălalt la 15 ani de 
temniță. În felul acesta se statua o jurisprudenţă valabilă 
pentru toate timpurile şi toate locurile. Zoți cei care 
ocupă demnități într-un regim criminal sunt răspunzători 
pentru crimele săvârşite de acel regim. Un principiu cu 
aplicabilitate nu numai în “cazul Corneliu Mănescu”; el 
ar trebui aplicat în cazul tuturor foştilor demnitari 
comunişti care, profitând de memoria scurtă aromânilor, 
îşi ascund trecutul sub pulpana îngăduitoare a 
democraţiei. 

“După o perioadă de pensionare impusă de 
divergențele cu regimul dictatorial, Corneliu Mănescu 
revine în prim-planul vieții politice ca semnatar al 
«Scrisorii celor şase», prilej cu care îşi reafirmă statura 
demnă în plan intern și internaţional, prin condamnarea 
fermă a politicii totalitarismului în România”. O suită de 
mistificări rostite cu seninătatea specifică neruşinării 
comuniste care, şi în acest caz, îşi dovedeşte măiestria cu 
care stăpâneşte arta dezinformării! Pensionarea sa nu a 
fost câtuşi de puțin consecința "divergenţelor cu regimul 
dictatorial”. Ca majoritatea “baronilor comunişti”, 
Corneliu Mănescu a 
depăşit măsura îngă- 
duită reprezentanților 
clase: muncitoare. 
Dedat la coniacurile 
franţuzeşti şi la găvanul 
cu icre negre, nua înțeles 
că ifosele de gentleman 
contrastau flagrant cu 
sobrietatea patronului 
său, după cum eleganța 
afişată de soţia sa zgâria 
orgoliul “savantei de 
renume mondial”. Cât 
priveşte “statura sa 
demnă pe plan intern şi 
internaţional”. să ascul- 
tăm scena descrisă de 

































E. 


îmi pat 
q 


x PSP POPI mea Era DAI În Dra AF pa N DTP PT ai Mpa ai sti 


pe pe 


Pr 


4 fp r'> A -» — L 
LAIL-EOST, EROI 


Victor Frunză în /storia stalinismului în România: 
“Cine a văzut filmul vizitei de stat în Franţa din 1980 
s-a putut convinge personal până unde se poate înjosi 
un om; simțindu-se complexat din pricina staturii sale, 
C. Mănescu se cocoşa pur şi simplu, cu un zâmbet 
mieros şi slugarnic, în fața mărilor lor, care îl priveau 
buzați şi profitând că se află pe scara avionului, mai 
sus”, 

În acelaşi contextde dezgustătoare denaturare 
a adevărului se înscrie şi afirmaţia din “Omagiul” 
MAE referitoare la “*Scrisoarea celor şase”: un document 
de “condamnare fermă a politicii totalitarismului din 
România”. Toţi cei şase semnatari ai “Scrisorii” erau 
comunişti cu vechi Ştate de serviciu în Partidul 
Comunist. Numele lui Gh. Apostol, Al. Bârlădeanu, C. 
Pârvulescu, C. Mănescu, S. Brucan şi Gr. Răceanu sunt 
bine cunoscute în analele Partidului Comunist Român 
ca “personalități” care au pus umărul din greu la 
instaurarea şi consolidarea regimului comunist. Ca 
urmare, ceea ce i-a determinat pe “semnatari” să 
acționeze nu a fost “totalitarismul din România”, ci 
marginalizarea lor de către Nicolae Ceauşescu. Nici 
unul din “cei şase” nu putea accepta ca de pe lista de 
onoare a ctitorilor comunismului românesc numele 
său să lipsească. De altfel, la o lectură atentă a textului 
“Omagiului””, se vede că protestul “celor şase” este 
îndreptat împotriva “politicii totalitarismului”, nu 
împotriva “totalitarismului” în sine, aşa cum au făcut- 
o miile şi miile de români care au cunoscut ororile 
temniţelor comuniste. 

Plasând “Scrisoarea celor şase” în contextul 
politic al momentului când a fost formulată (martie 
1989), putem înţelege dedesubturile ei. În Uniunea 
Sovietică, centrul vital al comunismului, datorită lui 
M.S. Gorbaciov, avea loc o schimbare de curs ideologic 
care, prin aplicarea conceptelor de “giasnost” şi 
“perestroika „urmărea scoaterea sistemului comunist 
din imobilismul tiparelor staliniste sclerozate, făcându- 

l competitiv pe piața ideologiilor. O schimbare de curs 
pe care Nicolae Ceauşescu nu a fost capabil să o 
înțeleagă, dar a înțeles-o foarte bine, în primul rând, 
tov. lon Iliescu, iar dintre “cei şase”, evreul Saul 
Briicker- alias Silviu Brucan. Mai umblat prin lume (la 
sfârşitul anului 1988 a avut o întâlnire secretă cu 
Gorbaciov la Moscova), acesta din urmă a speculat 
nemulțumirile ““celorialți cinci” şi i-a convinssă închege 
un grup “reformist” în interiorul Partidului Comunist, 
grup larg mediatizat de postul de radio“Europa Liberă”. 

Rezultatul acestei acțiuni propagandistice, 
întreținute cu girul american, a fost, în perspectivă, 
netast. Românilor li s-a inculcat ideea că Ion Iliescu ar 
fi omul providenţial care va scăpa România de 
comunism. Din fericire există încă spirite lucide, aşa 
Cum este senatorul /liberal Dan A. Lăzărescu, care 
consideră că aride politice care alcătuiesc aşa- 
numitul “pol social-democrat” nu sunt altceva decât 
“balaurul cu şapte câpete” rezultate prin sciziparitate 
din Partidul Comunist. (D-l D. A. Lăzărescu Merge 
însă mai adânc în analiza sa politică, considerând că 
unul din cele şapte căpete ale baiaurului comunist este 
însuși vicepreşedintele PNL, Valeriu Stoica, agent 
infiltrat de oculta comunistă pe moşia Brătienilor). 


a, În ceea ce ne priveşte, 


chiar dacă, în cazul Comeliu 
Mănescu, nu ne-am conformat 
preceptului De mortuis ni? nisi 
bene, în încheiere rostim cu 
sufletul deschis şi gând 
creştinesc: “Dumnezeu să-l 
ierte”, Ce ne facem însă cu cei 
care “n-au trecut în neființă”? 
Căci alegerile generale se 
apropie, iar “balaurul (roşu) cu 
șapte capete” amenință să aibă 
ŞI şapte vieţi... 





IN ai ae 












PUNCTE CARDINALE 


lulie 2000 NR. 7/115 PAG. 5 


EVREII - AGENTI Al COMUNISMULUI 


(urmare din numărul trecut) 
Problema caracterului criminal al comunismului a revenit însă în actualitate odată 
cu publicarea în Franța, în noiembrie 1997, ia Editura Robert Laffont, a lucrării Le livre 
noir du communisme - Crimes, terreur, repression (Cartea neagră a comunismului - 
Crime, teroare, represiune). Acest bilanţ al ororilor săvârşite de regimurile comuniste, 
întocmit cu rigoare ştiinţifică de istorici de prestigiu (cu orientare de stânga), respectiv 
Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Pann, Andrzej Paczkowski, Karel 
Bartosek şi Jean-Louis Margolin, a provocat un adevărat cutremur ideologic în rândurile 
stângii europene şi totodată a lezat prestigiul iudaismului, cunoscut fiind faptul că 
teoreticienii corn unismului, cât şi cei care l-au pus în practică, au fost, cu nesemnificative 
excepții, evrei, 

Tentativa teoreticienilor contemporani, confruntați cu dovezile de necontestat 
despre oronle comunismului, de a găsi o cale de ieşire din cleştele evidenţei, este la fel 
de condamnabilă ca şi crimele pe care încearcă să le justifice. Iată cum caracterizează 
Alain Besanşon această tentativă în cartea sa Venorocirea secolului - Despre comunism, 
nazism, şi unicitatea “Şoah "lui (tradusă din franceză de Mona Antohi şi publicată în 
1999 de Editura Humanitas): “În discuţiile care au urmat apariției Cărţii negre, un 
editorialist al ziarului L 'Humanite a declarat la televizor că cele 85 de milioane de morţi 
nu afectau cu nimic idealul comunist. Nu reprezentau decât o regretabilă rătăcire. După 
Auschwitz, a continuat el, nu mai poți fi nazist; dar după lagărele sovietice, poți rămâne 
comunist. Acest om, care vorbea cu sinceritate, nu-şi dădea câtuşi de puțin seama că 
tocmai formulase cea mai neiertătoare condamnare. Nu realiza că ideea comunistă 
pervertise într-atât principiul realității şi principiul moral, încât putea într-adevăr 
supraviețui celor 85 de milioane de cadavre, în vreme ce ideea nazistă se prăbuşise sub 
povaravictimelor sale, Crezând că vorbeşte caun om onest, :dealistşi intransigent, rostise 
o frază monstruoasă. Comunismul! este mai pervers decât nazismul, pentru că nu-i cere 
omului să facă în mod conştient pasul moral a! criminalului şi pentru că se serveşte de 
spirițul de justiție şi de bunătate, prezent pe întregul glob, casă răspândească peste tot răul. 
Fiecare experiență comunistă reîncepe cu inocență”. 

Pentru evrei, dezvăluirile din Cartea neagră a comunismului sunt cu mult mai 
dăunătoare. În primul rând, sub aspect cantitativ. Este greu să pui în cumpănă cele 85 de 
milioane de victime ale comunismului cu cele 6 milioane de victime ale nazismului. Dar 
pentru iudaism, mult mai gravă decât disproporția cantitativă este pierderea caracterului 
de unicirale a Șoah-ului. In conştiinţa evreimii, Șoah-ul (distrugere, catastrofă), vrea să 
ne convingă Alain Besancon în capitolul “Unicitatea Șoah-ului” din cartea sa citată mai 
sus, are o semnificaţie metafizică, “cea a Slujitorului suferind din Cartea lui Isaia, în care 
evreii văzuseră dintotdeauna chipul Israelului, iar creştinii - chipul lui Cristos. De acum 
înainte, analogia dintre cele două figuri era interpretată spre slava poporului ales. Mai 
mult, ea justifică unicitatea Şoah-ului prin luarea în considerare a unui singur crițeriu, 
calitatea unică a victimei.” Aşadar. masacrarea evreilor este unică, datorită “calității 
unice a victimei"! O afinmaţie care reaminteşte spusele lui Rabbi Şneor Zalman, pe care 
l-am citat în capitolul introducțiv al acestui 
studiu: “Evreii sunt încununarea creaţiei, 
goim-ii sunt scursura ei”. 

Confruntați cu perspectiva de a fi 
implicați atât ca autori morali, cât şi ca 
executanți, evreii au căutat o formulă de 
disociere nu numai de crimele 
comunismului, ci de comunism în 
totalitatea lui. Şi cum se pare că soluţiile 
paradoxale sunt specifice spiritului 
talmudic, aflăm din surse iudaice de 
prestigiu că toți evreii care, într-o formă 
sau alta, au participat la afirmarea 
comunismului au fost ““apostaţi” şi că 
acțiunile lor au avut caracter “antisemit”! 
Aşadar, începând cu Marx, toți evreii 
membri ai partidelor comuniste au fost 
antisemiţi, antisemitismul lor avându-și 
originea într-o trăsătură psihică, specifică 
acestui comportament paradoxal, pe care 
specialiştii o numesc “tura de sine”! 

Problema “evreilor antisemiţi” este 
analizată cu temeinicie de Paul Johnson în 

| lucrarea sa O istorie a evreilor (tradusă din 
limba engleză de Irina Horea şi publicată 
în 1999 de Editura Hasefer). În legătură cu 
Marx, Paul Johnson face următoarele 
observaţii: “Marx nueraun gânditor evreu, 
ci un gânditor antievreu. În aceasta constă 
paradoxul, care a avut o consecință tragic 
de importantă atât asupra istoriei revoluţiei 
marxiste, cât şi asupra desăvârşirii sale în 
Uniunea Sovietică şi în progeniturile 
acesteia. Rădăcinile antisemitismului lui 
Marx erau adânci. Această tradiție s-a 
continuat în două izvoare. Unul a fostacela 
al idealismului german, trecând prin 
Goethe, Fichte, Hegel şi Bauer, la fiecare 
dintre aceştia elementele antievreiești 
devenind tot mai pronunțate. Celălalt era 





acela al socialismului francez... Într-o caste publicată în 1808, Frangois Fourier identifica 
comerțul ca sursa răului în totalitatea sa, iar pe evrei cu încarnarea comerțului”. In 
continuare, Paul Johnson îi descoperă printre maeştrii antisemiţi ai lui Marx pe Pierre- 
Joseph Proudhon, pentru care evreii erau o rasă “nesociabilă, încăpățânată, infernală... 
duşmanul omenirii”, şi pe Alphonse Toussenel, care edita publicaţia antisemită Phalange. 
lar în concluzia diagnosticului pe care îl pune, Paul Johnson scrie: “De fapt, ar fi corect 
să spunem că țeoria lui Marx despre comunism era produsul finit al antisemitismului 
său”. 

Aceeaşi temă a antisemitismului evreiesc, de data aceasta în contextul Revoluției 
ruse, este tratată de Richard Pipes în lucrarea Scurtă istorie a revoluției ruse (traducere 
din engleză de Cătălin Pârcălabu, publicată de Editura Humanitas în 1998). Autorul, 
evreu de origine, profesor la Universitatea Harvard, se străduieşte să disocieze de 
comunism marea masă a evreilor din Rusia, intrată în zodia bolşevică. Citând un 
intelectual evreu din epocă, Richard Pipes explică eroarea pe care o comit ruşii, dar nu 
numai ei, considerându-i pe evrei vinovaţi de ororile Revoluției bolşevice: “Ruşii nu au 
mai văzut înainte evrei în poziții cu autoritate: nici ca guvernatori, nici ca poliţişti, nici 
măcar ca funcționari poştali... Acum evreul e la fiecare colț şi la toate eşaloanele puterii... 
Rusul îl vede astăzi ca judecător şi executor, Îi întâlneşte pe evrei la fiecare pas - nu 
comunişti, ci oameni la fel de nenorociți ca el, care totuşi dau ordine şi lucrează pentru 
regimul sovietic... Regimul ăsta, chiar dacă ar fi ieşit din străfundurile iadului, tot nu putea 
fimai rău şi mai neruşinat. Mai e de mirare că rusul, după ce compară trecutul cu prezentul, 
ajunge la concluzia că regimul actual e evreiesc şi tocmai din pricina asta diabolic?”. 

Cineva trebuie să fie totuşi vinovat de acest “regim diabolic”, şi Richard Pipes 
demascădouă figuri odioase ale Revoluției bolşevice ca prototipuri ale evreilorcomunişti. 
“Troțki - satanicul Bronstein a) antisemiţilorruşi - reacționa cuo furie nestăpânită la orice 
aluzie despre originea lui. Când o delegație evreiască aflată în vizită în Rusia i-a cerut să 
ajute nişte evrei în numele apartenenței lor etnice, Troțki a replicat înfuriat: «Eu nu sunt 
evreu, ci internaționalist!» Cu altă ocazie afirma că evreii nu-l interesau mai mult decât 
bulgarii. În toamna lui 1919, când evreii din Ucraina piereau cu miile în pogromuri, 
liderul bolşevic nu părea să aibă cunoştinţă de asta, cu toate că fusese la fața locului. Un 
alt comunist evreu, Karl Radek, a mers până într-acolo încât să mărturisească unui 
jurnalist german că ar fi de dorit să extermine toți evreii”. 

Transpunând cele două partituri dedicate antisemitismului practicat de evreii 
comunişti (Paul Johnson şi Richard Pipes)înregistrul românesc, ar trebui să-i stigmatizăm 
ca antisemiți notorii, de aceeaşi talie cu Troțki-Bronstein şi Radek-Sobelsohn, şi pe 
comuniştii noştri evrei, Ana Pauker, Chişinevschi-Broitman, Teohari Georgescu- Burăh 
Tescovici, Rădăceanu - Wurzel, Avram Bunaciu = Abraham Gutman, ca să menţionăm 
numai câteva dintre numele agenților comunişti evrei inventariaţi de “Maurice Pinay” în 
Conjuraţie impotriva Bisericii (lista completă a fruntaşi lor comunişti evrei din România 
este reprodusă în lucrarea lui Traian Romanescu, Marea conspirațieevreiască, Bucureşti, 
1997). Bineînţeles că astfel de inventare 
sunt departe de a fi exhaustive. Ele sunt 
numai vârful vizibil al aisbergului, dar 
românii care au supraviețuit celorcincizeci 
de ani de dictatură comunistă nuau uitat că 
realitatea de la noi nu s-a deosebitcu nimic 
de situația descrisă de intelectualul evreu 
rus citat de Richard Pipes: “Pe evrei îi 
întâlneai la fiecare colț şi la toate eşaloanele 
puterii”. Odată cu  degenerarea 
comunismului în “naționai-comunism””, 
evreii nu şi-au mai găsit jocul în societatea 
românească. A urmat un proces masiv de 
emigrare şi evreii din România s-au 
împrăştiat în toate cele patruzări. Unii s-au 
oprit în Europa occidentală. Alții au trecut 
peste mări şi țări şi au ajuns în America şi 
Australia. Cei mai mulți însă s-austabilit în 
Israel, punând astfel capăt îndelungatei 
peregrinări începute când Avraam, urmând 
chemarea lui Dumnezeu, a pomit, împreună 
cu familia sa, din cetatea Ur, din sudul 
Mesopotamiei, spre Pământul Făgăduinţei. 

Câţi evrei se mai găsesc astăzi în 
România, este greu de spus. Cifra de 17.000 
(“cei mai mulți oameni de vârsta a treia”), 
vehiculată oficial în preajma lui 1990, este 
puţin credibilă. in toate timpurile, 
comunitățile evreieşti şi-au tăinuit 
efectivele. Dar şi mai greu de spus este în 
ce măsură activitatea desfăşurată de evreii 
rămaşi în România nu contravine cumva 
intereselornoastre naționale. Promisiunile 
de loialitate nu lipsesc, dar experiența 
trecutului ne îndeamnă să fim prudenți. 


Gabriel CONSTANTINESCU 


d Afiş reacționar din Franța ocupată 
(1943) 


| 


A 


SA Yi 
Ş iei _ 
“ 














PAG. 6 NR. 7/115 [ulie 2000 





Pi 


=: r 


ră 

2 A 
tg 
F Pg 
“FĂ 
g 
A 


DE] 
Îi 


cs 


Pi 4, N 
gt a ja 
Nr 208 


Y 
ramii 


Mulțimea nu constituie etalonul inşilor ei repre- 
zentativi. Faptul câ un erou, un sfânt, un geniu răsar din 
sânul unui popor, nu înseamnă că ei sunt formaţi de acesta, 
aşa cum se iluzionează principiul marxist: “acumulările 
cantitative duc la saltul calitativ”. Ci probabilitatea îvini 
oamenilor excepționali creşte statistic cu numărul 
indivizilor considerați şi cu gradul lor de coeziune. Poţi 
căuta geniul cu lumânarea într-o... adunătură, oricât de 
mare ar fi, în schimb îl vei recunoaşte fără greutate la 
lumina candelei vii a obştilor şi seminţiilor ce se adună 
într-o unică ecclesia. Pentru că aceasta, la rândul ei, nu se 
alcătuieşte democratic, ca simplă adițiune şi medie a unor 
tendințe sociale, ci iradiată de charisma unei mari 
personalităţi fondatoare, fie ea de stirpe divină sau 
pământeană. Dar iată cât de frumos ne-o spune Eminescu: 

“Spiritul public este fapta puţinor oameni. O singură 
frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze 
din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură 
gigantică, care să se-nalțe din fundul abisului rnărei până 
sus în nourii gânditori din ceriul luceafărului ce se numeşte 
geniu...” (Geniu pustiu). 

În câteva cuvinte de o inspirată expresivitate, poetul 


PUNCTE CARDINALE 


a prins şi a sintetizat esența tainicului proces de congregare 
a unei colectivități, iniţiat prin simpla prezenţă a 
reformatorilor spirituali trimişi de Dumnezeu. Imaginea 
sugestivă a volburei poetice iscată de aceştia trimite direct 
la Logosul- Verb, care prin vibraţiile sale poate fonda la fel 
de temeinic o lume, ca şi o societate, dăruind informalului 
o structură. Căci dintotdeauna Principiile alcătuiesc liniile 
de forţă ale unui vortex ce organizează substanța în care se 
împlântă. la naştere astfel o pâlnie răstumată, un anafor 
(ana-phoros) care imprimă firii un impuls ascendent în 
spirală, până în zenitul astral în care se resoarbe. Făcut să se 
învârtă în jurul acestui pol suprem, haosul se învârtoşează 
şi prinde consistență, devenind Uni-vers. lar comunitatea 
care gravitează în jurul unor repere sacre, valori spirituale 
Şi morale, devine şi ea mai vârtoasă, mai vistuoasă, se umple 
de vârtute. 

Printre multe alte merite ale filosofului Constantin 
Noica se numără şi acela de a fi readus la viață sensurile 
uitate ale cuvântului “troian”, foarte potrivit pentru a reda 
caracțerul configurativ al acestei mişcări de înfăşurare, horă 
prin care lumea şi lucrurile capătă contur. Mijloc de apărare 
(şanţ, val de pământ) atribuit îndeobşte împăratului Traian, 
*... troianul era totuşi ceva, era val încremenit, întăritură, 
înainte de a fi oarbă îngrămădire, astfel că «troienirea» 
poate fi înțeleasă, la limită, drept un proces formator. (...) 
Limba a reţinut întâi isprava împăratului - ridicătura de 
pământ - şi a slăvit-o prin scrisul cronicarilor.” 

Ce semnificație se poate atribui transformării, de către 
memoria populară, a unui nume faimos într-un substantiv 
comun, decât că oamenii locului au simțit instinctiv în cel 
care-l purta, în “bădița Traian”, una din frunţile unse cu mir 
care i-a zidit ca popor? În curgerea informă a istoriei, cu 
oceanele şi cu popoarele ce se mişcă râuri-râuri, Cezarul a 
învăluit un spațiu între fruntarii ferme, a tras o roată de 
pământ. un troian înlăuntru căruias-â putut cristalizao nouă 
civilizație. Şi aşa cum el şi-a cuprins toți supuşii sub 

faldurile largi ale togii sale, poetul de geniu se înfăşoară nu 
numai pe sine în manta-i, ci își adună, ca sub patrafir 
preoţesc, tot neamul pentru care suteră. 

[ată de ce Eminescu va şti să prețuiască principiul de 
autoritate încamat de către un cezar ca Napoleon (chiar 
dacă nu mai îngenunche de lespezile catedralei din Rheims 
pentru mirungere), pe care, în manieră romantică, îl va 
idealiza într-o Odă, geamănă celei în care încearcă el însuşi 
purpura măririi. Tonul declamatoriu, imaginea emfatică a 
divinităților invocate (“Jupiter Ammon”, “Odin”) converg 
aici nu în autoportret, ci asupra figurii impunătoare a 
Irmperatorului (ms. 2262, 154r.-155r.). Decupată din fond, 
așa cum se degajă o statuie dintr-un bloc de piatră, ea este 
pusă puternic în relief în raport cu înformalui înconjurător 
pe care îl domină. 

Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n 

Corsica gravă. 

Şi în jurul vieții tale-ncepule, 

Negru, oceanul mişcă lume de valuri 

Arătând mărirea, puterea, geniul 

Singurătăţii. 

Da, oceanul, ce singur o mie de evi e, 

EI a fost proorocul căilor tale... 

Închipuit în mijlocul stâncilor din insula natală, 
înconjurată de mare aşa curn monarhul se află în mijlocul 
poporului, Napoleon este şi inspirat de oceanul popoarelor 
pe care le-a însuflețit cu geniu! său: “Peste pământ ai mişcat 
a popoarelor valuri”. Caorice cârmuitor, el îşi împrospătează 
puterile, soarbe energie oglindindu-se, contemplându-şi 
icoana în națiunea de al cărei destin trebuie în mod ideal să 
răspundă, 

ȘI din nou privit-ai atunci în oglinda-ți, 

În oceanul bătrân ce îşi mişc-a lui apă, 

Furia lui îndrăzneață, puternică, mare, 

Indiferentă 

Ai murit tu? Lumea nici astăzi nu crede. 

Înfăşurat în manta-i coborât piedestalul 

Ș-amestecat în popor, l-au mişcal cu putere 

Ochii-ţi imobili, 

Apoi, sărul de icoana-ți, de tine singur, 

Te-ai reurcat pe scări de marmură albă, 





(In luceatăr pe columna cezarilor 


Ai resuit piedestalul şi iarăşi imobil 
Stai printre secoli 

Există deci o asemănare (şi aceea formală, nu 
substanţială) între conducăton şi conduşi, dar în nici un 
caz identitate. După ce zăboveşte o vreme “amestecat în 
popor”, îndeplinindu-şi misiunea istorică, Cezarul își reia 
locul pe soclul pe care singur s-a înălțat, de unde veghează 
tăcut şi imobil, de dincolo de vremuri, umoarea şi roirea 
roadelor, Letargiei insolente a oceanului, a massei, care 
poate deveni lesne furie stihială, el îi răspunde tot printr- 
oindiferență, aceea rece şi nemişcatăa frunții de marmură, 
prima nefiind decât o reflectare inversată a acesteia: 

Fără păsare a lumii lacrimi ori doruri, 

indiferentă stai, nemişcară şi mare 

Frunte de marmor... 

Imaginea oceanului deţine multiple valențe în 
universul mental al poetului, după cum o arată numeroasele 
referinţe presărate în întreaga operă: poezie, proză, teatru, 
publicistică, însemnări fugare. În Geniu pustiu, Toma 
Nour îşi continuă glossa: “Sufletul omului e ca un val - 
sufletul unei națiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi 
turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte 
asupra mărei şi valurilor ei - ea doarme monotonă şi 
întunecată în fundul ei care murmură fără înțeles: pe când 
dacă, în senina şi albastra împărăție a cerului înfloreşte 
Lumina ca o floare de foc - fiecare val reflectă în fruntea 
sa un soare - iar marea împrumută de la cer coloarea sa, 
seninul geniului său - şi le reflecță în visul său adânc şi 
luciu. Când națiuneae-n întuneric, ea doarme-n adâncimile 
geniului şi-a puterilor sale neştiute şi tace, iar când 
Libertatea, civilizațiunea plutesc asupră-i - oamenii 
superiori se ridică spre a-l reflecta în fiunţile lor şi a-l 
arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului...” 

Aceste adâncimi neştiute, precosmogonice, 
corespunzătoare inconştientului colectiv, se traduc în 
semne vizibile printr-o suprafață de oglindire. În stare 
calmă, sunt întrunite condiţiile unui echilibru benefic care 
permite reflectarea reciprocă dintre cer şi mare. Primul 
poate “privi” acum până în fundul apelor, în vreme ce 
undele prind ca într-o mreajă icoana cerului cu soare şi 
nouri şi stele, E răstimpul în care marea “espiră”, după ce 
se burzuluise amamic la cer: 

Marea-nalţă mii de valuri, mii de braţe-albe de 
spume 

Spre a se spânzura de stele şi-a scăpa din astă lume, 

Derunată, cu turbare ea în pal! se lologeşte, 

Mişcă valurile-i negre şi espiră... 

(ms. 2290 87 v.) 

Asemenea poporului năbădăios, care în unele 
momente nu ascultă decât de o voinţă în stare să-i frângă 
îndărătnicia, liniştindu-l cu forța, abia atunci când este 
biciuită, electrocutatăde fulgere, marea renunţă ta pretenția 
de a ajunge la stele, regăsindu-şi calmul în raatca ei 
firească. Abia acum ca poate răsufla în voie, spunându-şi 
păsurile. Și cum le spune, cum “espiră”"? Prin murimur, 
cum arată o altă poezie, murmur din care sunt țesute 
poveştile şoptite la urechea poetului, Pentru că, numai 
venindu-şi în fire, lăsându-se determinat de matricea 
propriei sale naturi, oceanul inconştientului popular poate 
vedea cerul şi îşi poate depăna povestea, deschizând 
privirilor comorile adâncului său, Acum comunicarea e 
restabilită la modul complet, în paralel prin văz şi prin auz. 
intinderea de apă e netedăcao linie orizontală, neîncrețită 
de suflarea Vreunui vânt. Când o boare de duh se porneşte 
pe faţa adâncului, ca la începutul Creaţiei, sau ca în fiece 
dimineaţă în Zori, el începe să “scrie” pe oglinda apti, 
actualizând Cuvântul, atât ca ideogramă sacră, ca 

desemn »câtşicasunet mistic; marea începe să murmure. 

P utem prinde foşnetul ei în ghiocul pe care-l ducem 
instinctiv la ureche, cochilie lângă cochilie, așteptând ca 
fluidul sonoral tainelor mării să curgă dintr-o cavitate într- 
alta. De multe ori, pentru această operaţiune de transfer a 
Inauzibilului, este nevoie de un intermediar, de sensibila 


(continuare în pag, 15) 
Florea TIBERIAN 








A See | 


“eul. 
"> 





PUNCTE CARDINALE 


"Ce mi se întâmplă, o Doamne! Tu vrei ca încă o dată eu să visez măriri pe care 
apoi timpul să le distrugă? Incă o dată Tu vrei ca printre umbre şi închipuiri eu să văd 
măreție şi fast, pe care vântul le spulberă? (...) Eu nu vreau măriri deșarte, nu vreau fast 
eo iluzii care se vor destrăma la cea mai uşoară adiere de vânt, ca florile de 
migdal!...” 

"Dacă mărirea la care m-am văzut înălțat (...) a fost realitate, de ce simțurile mele 


 onumesc vis? Așadar măririle, gloria, sunt atât de asemănătoare visului, încât adevărul 


este socotit minciună, iar lucrurile închipuite, reale? ... Atât de asemănătoare este copia 


 cuoriginalul, încât te face să te îndoieşti dacă nu cumva este chiar originalul.” 


„De ce simțurile mele o mumesc vis?” - aceasta este cheia monologului lui 


| Segismundo, eroul lui Calderân, aceasta este ultima frontieră concretă, indubitabilă, 


de unde reflecţiile filosofice îşi iau zborul peste hăul interogaţiilor metafizice, unde 
simţurite nu ne mai sprijină, unde ne echilibrăm doar prin zbor, cu fiece întrebare sau 
zvâcnire de aripi. De aici începe speculația. observarea de sine prin raportarea la tot 
ce ne apare ca nefiind sinele, adică cercetare a eului în oglinda care se vădeşte a fi non- 


De ce? Pentru că simțurile nu sunt în stare să discearnă între vis şi realitate. 
Măririle, gloria, sunt atât de asemănătoare visului, încât adevărul este confundat cu 
minciuna, iar lucrurile închipuite sunt confundate cu cele reale într-o așa măsură, încât 


“copia” ajunge să fie socotită drept original. “Lumea ca teatru, prin umbriri şi 


perspective ce mimează supra-lumea divină, asernuie nenumăratele şi nepieritoarele 
stele din cer cu trecăloarele flori de câmp .. (....) Şi atunci unde se află adevărul, pentru 
actori, ca şi pun spectatori, interpreți atât unii cât şi ceilalți ai unui rol în care au fost 
distribuiți? În afara teatrului, în lume? Dacă teatul este microcosmos, iar lumea este 
un macroteatru, adevărul este, poate, dincolo de lume, la trezirea din acest vis care este 
viața (după Calder6n), sau la trezirea din aţipirea provizorie care, după Leibniz, este 
moartea”, 

Aşadar, lumea ca teatru înseamnă înlăturarea hotarului dintre vis şi veghe, dintre 


EXT Ei . | ; ap i 
„  realitateșivis,însensulcăvomsocotirealitatea iluziei teatrale drept'veridică nu pentru 
10 7, ) 


căii vom fi identificat referentul, corespondentul real (ceea ce rareori se întâmplă), ci 
pentru că, structural, iluzia teatrală se întâmplă să fie similară structurii referențiale şi 


aparențiale a realităţii. Din acest punct de vedere, al structurii aparențiale, şi mai ales 
din perspectiva teatrului, distincția între real şi iluzoniu devine inoperantă, ceea ce face 
ca lumea să ne fie populată de iluzii veridice a căror lipsă de concretețe trece 
neobservată; în fond ne orientăm după aparența realului şi... cine va verifica dacă un 


zid este real încercând să-l dărâme cu capul? Ca să verifici mereu subzistența 
 aparențelor poate fi obositor, sau chiardureros, în orice cazeste o curiozitate specifică 
filosofilor, acelor suferinzi de “miopie ontologică”, iar nu “omului sănătos”, care ia 
“lucrurile “de bune” câtă vreme nu are motive să îşi pună întrebări complicate. 


Realismul ca metodă de a copia structura aparențială a realității este imoral, odată 


“ ce spaţiul teatral devine un mediu de intoxicare (sau de virusare) a conştiințelor cu 


—.. subiecte aparent reale şi, implicit, de transofrmare a lumii reale într-o scenă sau 









tri 

De n “a | 
ARE SR 
: e Pip 
Te A 
ay 3 

? ue 
Ad 

Ş) 

i ară 15) 
ja şi 
REA sta 
A 513] 


Li 


i 


Ii 


= 15 ud 
er 4 
pia a 


îi 
4 „d, 
7 he j 
y 
i 


—r pr 
Îi, 4 


- “macro-teatru”. Realismultransformă “conştiinţa” într-un ecran de cinematograf. De 
„ fapt, scena oricărui spectacol real, sau numai veridic, rămâne exclusiv conștiința: un 
5 “eatru” subiectiv unde realitatea nu mai este demarcată de ficțiune Sau non-realitate 
„printr-o avanscenă de scânduri, ci prin convenţionalitatea simbolului. Realismul 
„> înlătură aparent (dar suficient de eficace) orice demarcație între real şi posibil. În 
“ consecință, totul devine suficieni de real atât pentru cei naivi (întotdeauna destui), cât 


şi pentru cei cu o imaginaţie bogată, sau doar pragmatici, ca şi pentru psihopaţi, filosofi 
sau indolenţi. Bineinţeles, adevărul este de păsit tot pe “scena” conştiinţei, acolo unde 
s-au strecurat “umbre” neînsoţite de obiectele corespunzătoare lor, ceea ce a putut face 
ca un Loyola, sau un Leibniz, sau un Descartes, să prefere să lase “cortina” peste 
această lume compromisă de propriile-i copii şi inacceptabil de asemănătoare visului 


4 (iardupă Leibniz identică morții) şi să aştepte primul gong al “adevărului” ca să îi 


trezească la viaţă. 
Se întâmplă însă ca. spre deosebire de multe alte invenții al căror potenţial este 
în egală măsură pozitiv şi negativ, realismul să fie prin excelență negativ - însă, dacă 


" maisusamintiţii s-au ascuns în rămurișul filosofiei lorrușinaţi de ceea ce descoperiseră, 


au existat alții. care, impudici, au înțeles cât de avantajos poate să fie să umbli “gol 


] puşcă” fărăcanimenisăremarce: cu alte cuvinte... ce nevoie săte mai îmbraci în haina 


țesută din simboluri a adevărului (pentru a putea mărturisi adevărul), odată ce nu 
interesează decât măsura în care lumea aderă la “adevăr"? Odată cu lepădarea 
simbolului, conştiințele se unifică într-o universală conștiință, asemeneaunui ecran de 
cinema: de la sobomicitatea inter-subiectivă ca principiu al obiectivității, s-a trecut la 


* subiectivitatea absolută, adică “infailibilă”, împărtășită obiectiv de întregul public 





A] , 5 ră a 
+] Alt: 


spectator, adică fără a mai fi nevoie de vreo critică, exegeză, ori cuvânt catehetic, Şi 


nu trebuie să ne mire că așa ceva a fost posibil, că “publicul” nu s-a scandalizat, că nu 
s-a “sesizat”, odată ce noi înşine am fost oarecând fascinaţi de pelicula “lisus din 
Nazareth” a lui Franco Zeftireli, 

Nu ai cum altfel să-ţi reprezinți dumnezeirea (transcendentul) decât după ce ai 
înlăturat această lume dintre tine şi Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să Se smerească 


 pânăla mărginirea înțelegerii noastre, revelându-Se celor mai curaţi şi mai rugători 


dintre noi. În schimb, a face din prezența lui Hristos, Dumnezeu și Om printre oameni, 
un rol, nu înseamnă decât a cădea in păcatul lui Arie: prezența istorică a lui Dumnezeu 
ne obligă să II reprezentăm, însă iconografic, prin urmare canonic. Ceea ce vedem în 
icoane nu este atât firea omenească a Mântuitorului, cât firea Sa dumnezeiască revelată 
nouă în desăvârşitul Său chip omenesc; de altfel, conform așa-numitei “perspective 
inverse” specifică iconografiei, am greşi dacă am pretinde că noi Îl privim pe 
Dumnezeu, sau am descrie astfel o situație strict estetică; ori, ca să nu transformăm 
icoana într-o exponată, iar biserica într-un muzeu, trebuie să ne lăsăm priviți de 
Dumnezeu-Fiul! Dar, oare am putea noi să ne ascundem de Dumnezeu? Evident, nu; 
însă, una e să întâmpini cu bucurie “privirea” Sa, şi alta să o înfrunţi demonic, ori pur 


N și simplusăo'ignori cunaivitateaateului, sau cu buna-științăa celui căzut din rugăciune 


în păcate. Niciodată nu ne ignoră Dumnezeu-Fiul, Se întâmplă însă ca noi să ÎI 
iznorăm, când facem din icoana Sa prilej al înclinațiilor noastre estetice: atunci, în 


“ inima noastră astfel împietrită, noi separăm brutal ființa omenească a Mântuitorului 


de ființa Sa dumnezeiască. Venind la întâlnirea cu icoana Sa, trebuie să ne pregătim 


1 Calderân, Teatro, Florența, 1975, în Rosario Assunto, Universul ca spectacol, Ed. 
Meridiane, București, 1983, pp. 147-148, 
2 Ibid,, p. 154 





Iulie 2000 NR. 7/115 PAG. 7 





cum se cuvine: în penumbra vecermiei ortodoxe tot creştinul să se însoţească de lumina lumânări; 
ca într-un nimb împrumutat de la vreun sfânt patronim, să se-nvăluie-n lumină cu totul: o păpădie 
de lumină purtându-şi sămânța într-o plutire fără de timp, la întâlnirea cu Însuşi Hristos. Oricine 
îşi priveşte atunci aproapele este surprins de frumuseţea omului ale cărui defecte, fie ele morale, 
sau trupeşti, au fost topite-n lumină! is 

Dar, revenind la creştinul Segismundo şi la dilemele sale, de ce identifică el visul şi implicit 
realitatea cu o minciună? Doar ştim căadevărul nu este neapărat totunacu ceeace îndeobşte numim 
“realitate”, chiar dacă adesea desemnăm realitatea prin expresia “ceva adevărat”; ştim că diferența 
între vis (sau ireal) şi realitate se rezumă la specificul percepției fiecăreia dintre aceste dimensiuni, 
respectiv a “visului” de către imaginație, iar arealului de către simțuri, în sfârşit, doar într-un context 
moral vaconsidera Segismundo “irealul” drept neadevăr sau minciună, simțindu-se aşadar înșela. 
lanazio de Loyola. pentru că se va fi simțit înşelat a propus discipolilor săi soluția ascezei 
“exerciţiilor spirituale”, în urma cărora să fie imaginată, auzită, simțită, în final trăită, o realitate 
mai reală decât realitatea acestei vieţi, Exerciţiile spirituale au constituit miezul ideologic al 
fenomenului artistic numit Baroc, care “se manifestă la Roma, oraşul papilor, în plină ofensivă 
catolică a Contrareformei. Această mişcare şi-a găsit punctul de plecare şi baza spirituală în 
conciliul de la Trento, 1545-1563. organizat prea târziu pentru a reconcilia pe catolici şi protestanți. 
Luther îl ceruse la timp, dar clivajele politice adăugate revendicărilor religioase au intensificat 
tensiunile până la ruptură. (...) Prin această «reformă catolică» trebuia recuperat, în măsura 
posibilităților, spațiul pierdut în avantajului protestantismului. (...) Spre deosebire de Renaștere şi 
de manierism, care sunt mişcări de origine intelectuală, născute în medii umaniste şi deci greu 
accesibile omului din popor, ceea ce va da naştere barocului este dorința de a restaura o disciplină 
strictă, sub conducerea fermă a papalității. Noua viziune are obligaţia de a stimula emoția colectivă 
cu scopul de a-l supune pe credincios prin amorțirea simțurilor. Arta care va apărea astfel este 
eminamente dramatică (...)” 

Exerciţiile spirituale au fost “tot atâtea premise pentru aplicarea şi dezvoltarea picturii în 
perspectivă, care la călugărul iezuit Andrea Pozzo avea să se facă întru amăgirea ochiului ad 
majorem Gloriam Dei, reprezentând vizual ceea ce pentru iezuiți era obiect de meditaţie atât de 
concentrată încât devenea vizionară, în timp ce pentru laici nu putea fi altceva decât un spectacol, 
la care ei erau nevoiți să asiste ascultând muzică de orgă, împresuraţi de fumul de tămâie - spectacol 
la care participau ca actori, nu numai ca simpli spectatori, spunând rugăciuni şi făcând examenul 
propriei conştiinţe, ajungând să-şi concentreze privirea pe imaginile zugrăvite pe pereții bisericilor 
(erau de obicei reprezentări ale fericirii cereşti înfăţişate uneori alături de caznele pe care 
protagonişti le îndurau cu eroism; destul de rar erau arătate chinurile iadului), până când se ştergeau 
hotarele dintre lumea pământească şi nădăjduita lume de dincolo, a cărei realitate, tocmai pentru 
că era iluzorie, era trăită cu aceeaşi intensitate cu care se trăia viața reală, pe care imaginaţia, 
concentrată asupra lumii de dincolo, ne-o arăta ca iluzone”. 

Dacă lumea nu este adevărată, ci doar reală, şi dacă ne putem alimenta la nesfârşit îndoiala prin 
copii ce nu mai pot fi deosebite de originale, nu este oare înțelept să ne lipsim de o atare realitate, 
păstrându-ne neîntinaţi pentru o realitate care să fie şi cea adevărată? - filosofia barocă de sorginte 
iezuită ne invită la o infinita contemplazione a Împărăției cereşti pe calea deschisă de Ignazio de 
Loyola. 

Confruntată cu amenințarea Reformei, Roma găseşte potrivite aproape orice mijloace pentru 


alimita proporțiile dezastrului; predica rostită din amvonapela bunul Simţ popular; rugul Inchiziției __ 


“erao metodă selectivă şi exemplară; dar numai teologiareprezentărilor plastice. ce acopereau pereții 
bisericilor și ale căror subiecte erau în general cunoscute omului de rând mai degrabă prin cateheza 
teatrului cu subiect religios, iar mai târziu a aşa-ziselor misterii, decât datorită preoților, se adresa 
cu adevărat ţăranului analfabet. sau meşteşugarului din sec. al X VI-lea: dintr-o singură privire omul 
simplucuprindea şi înțelegeea mai mult decât din zece predici. Astfel, concepția barocă despre lume 
s-a afirmat prin cele mai persuasive mijloace, cele ale expresiei vizuale, care au transformat 
exercițiile de admiraţie în exerciții de seducţie şi de înrobire prin magia falsificării infinitului. “Celui 
care intră în biserica Sfântului Ienazio din Romane relatează R. Assunto în Universul ca spectacol 
-arla şi filosofia Europei baroce * - îi este aproape imposibil la început să distingă cupola reală de 
ceaaparentă. pictată de călugărul Pozzo potrivit reguliloraplicate dee! şi la Frascati, la Montepulciano 
Şi la Bamberg (cu ajutorul perspectivei şi al cupolelor aparente, semicupolelor şi absidelor false şi 
al înşelătoarelor deschideri dintre coloane lucrate în spirală, dincolo de care se află saloane şi vederi 
la fel de iluzorii, şi cu ajutorul scenografiilor, al aparatelor, instalațiilor şi al întregii recuzite pentru 
serbările religioase și profane...). Aceste reguli au fost în mod expres teoretizate de Pozzo sub formă 
de instrucțiuni (de care au profitat desigur scenografii baroci ai secolului al XVIII-lea) în acel tratat 
al său, al cărui cuvânt înainte Către cel care studiază Perspectiva expune clar în fraza de început 
şi în cea finală sensul filosofic al acestor reguli: a echivala lumea reală a vieţii (Şi a spectatorului) 
cu lumea doar aparentă a reprezentărilor picturale, a amăgirilor scenice, în așa fel încât din această 
paritate (unde nu mai știm care dintre cele două lumi este cea adevărată, cea reală, şi care cea imaginară) 
observatorul este împins, este stimulat să se desprindă de lumea şi de viaţa reală şi să se încredințeze 
lumii ideale, ale cărei aparențe simulate nu sunt cu nimic mai prejos, pentru cel care le priveşte, decât 
aparențele lumii reale. Arta Perspectivei cu uimitoare desfătare amăgește cel mai ager dintre simțurile 
noastre, care este ochiul... (..) Purcede, aşadar, Cititorule, cu voioşie în lucrul tău; trage întotdeauna 
cu îndrăzneala toate liniile lucrului tău către ochi, care este făcut întru slava dumnezeiască”. 

Mărturisim căentuziasmul prometeical acestui iezuit ne înfioară. În numele Crucii spectacol! 
Vom falsifica realitatea astfel încât nu veți mai fi siguri de nimic, iar atunci veți fi pregătiți pentru 
Împărăția Cerurilor, dacă veţi mai fi în stare să vă smulgeți din contemplarea (abulică) virtual 
infinită a teatrului în teatru, înglobare telescopică de adevăruri false, odată ce însăşi realitatea - care 
realitate? - nu este mai adevărată decât un spectacol de teatru. 

Evidenţierea “lumii celeilalte” prin mijloace plastice dublate de ştiinţa geometriei, deşi o 
predică în sine, cea mai convingătoare, nu avea cum să fie altceva decăt tot o specie a “minciunii” 
de care Sfântul Lgnazio vroia să-și ferească semenii, iar basilica, 
de unde altădată prilejuia petrecerea liturghisitoare a 
credincioșilor în împărăția lui Dumnezeu, se transformase într- 
O anticameră a unui “vis” despre cer, 


Codrin V. SMIRNOFEF 
(continuare în pag. 10) 





3 GJ. R. Assunto, op. cit, pp. 155-156: “(...) să ne gândim de pildă la cel de al cincilea exercițiu al 
săptămânii, unde novicele învaţă să se concentreze până ce reușește a vedea cu ochii minţii Măcările iadului 
şi sufletele păcătoşilor care ard în el, ascultând în închipuire plânsetele, urletele şi imprecaţiile acestora; 
aspirând imaginario etiam olfacto fumul de pucioasă şi duhoarea de putreziciune; sau în săptămâna a 
patra, recomandarea de a-și reprezenta vizual, imediat ce s-a trezit din somn, contemplarea pe care o va 
face, dorind să fie plăcut impresionat şi să se înveselească din pricina atât de marii plăceri a bucuriei 
Domnului nostru Cristos.” 

4 Istoria Artei, R-A.O,, Bucureşti, 1998, p. 149, 

5, Ibid, p. 156, 

6 CI, Universul ca spectacol - arta şi filosofia Europei baroce, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983: 
Prosperliva de piltori el architetti, Andrea Pozzo, citat din ed. Romana din 1717, p. 150, 


5» 








PAG. 8 NR. 7/115 lulie 2000 










rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 





(urmare din numărul trecut) 


Cap.5, 1: “Dacă vreun suflet va păcătui Prin aceea 
Că, fiind pus să jureca martor, nuva spune ceea ce a auzit 
sau ce ştie, acela va lua asupra sa păcat”. 

Aici “nu este vorba atât de vreun aspect psihologic 
precum remușcarea, cât de urmările concrete ale unui 
păcat (bolile, calamităţile naturale, moartea) sau de efectele 

justiției umane”. 

2-3: “Sau de se va atinge cineva de orice lucru 
necurat, sau de trup necurat de fiară, sau de stârv de 
dobitoc necurat, sau de Stârv de târâtoare necurată, fără 
să ştie, se face necural şi vinovat; sau de se va alinge 
cineva de necurăţenie omenească, sau de orice fel de 
necurăţenie care spurcă, şi nu va şti, dar apoi va afla, 
acela e vinovat”. 

“Pentru poporul evreu necurăţenia era o problemă nu 
atât de igienă, cât religioasă, ea transmiţându-se prin 
simpla atingere. Descrierea animalelor curate şi a celor 
necurate este efectuată în cap. |] |. Odată devenit conştient 
de impuritatea dobândită prin contactul cu un obiect 
necurat, membrul comunității avea datoria de a cere să se 

instituie tul purificator; în cazcontrar se considera căeste 
afectată nu doar relaţia sa individuală cu Dumnezeu, dar 
chiar bunăstarea întregii comunități. Codul referitor la 
curăţenia rituală, formulat atât de amănunțit în Leviric, va 
fi reformulat şi amplificat în sec. al II-lea în Mișna, carte 
care va deveni fundamentul interpretărilor rabinice ale 
legi ferărilorculturale mozaice primare. Simplii credincioşi 
vor fi ținuți, incepând cu această epocă, să se comporte 
asemenea preoților şi leviţilor'?. Întinarea se dobândea şi 
prin atingere de trupurile animalelor moarte. Între alte 
înțelesuri, animalul e simbol al inconştientului şi al părții 
instinctuale, iar moartea duce cu gândul la păcat și la 
depărtarea de Dumnezeu. 

4-6: "Saudesevajuracinevacu buzele sale nebunește 
să facă ceva rău sau bine, orice fel ar fi fapta pentru care 
se jură oamenii fără socoteală, de nu va şti că aceasta este 
rău, civaafla în urmă, e vinovat. Deci, de se va face cineva 
vinovat de ceva din acestea şi își va mărturisi păcatul, 
atunci, pentru păcatul său, pe care l-a săvârşii, Să aducă 
Domnului jertfă din turmă, o oaie sau o capră din caprele 
sale, pentru vina păcatului, şi-l va curăţi preotul prin 
această de păcatul său şi i se va ierta păcatul”. 

Sintagma să facă ceva rău sau bine “exprimă ideea 
angajării unui individ într-o acţiune oarecare. Urmând 
impulsului de moment, acesta va jura, angajându-se într- 
O situaţie fără ieşire: dacă ceea ce a prosnis este un lucru 
rău, el nu-şi va putea respecta promisiunea, încălcând 
astfel un jurământ; dacă însă ceea ce a promis el este un 
lucru bun, pe care nu poate sau nu vrea să-! îndeplinească, 
încalcă de asemenea jurărnântul dat. În ambele cazuri se 
comite un păcat care impune jertfa de expiere”. Orice 
jurământ implică Divinitatea, astfel că e! nu poate fi călcat 
fărăatulburaordinea cosmică. Dar, cunoscând slăbiciunile 
omenești, Dumnezeu dă oamenilor posibilitatea de a 
restabili, prin jertfă, ordinea tulburată de călcarea 
jurământului, 

1. LEV, p. 169, 


2. Ibid 
3. /bid. 


Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 
Evreii o numesc fie Weigra (= şi EL a chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fie, după conţinut, Torar 
Haqohanim (= Legea Preoților) sau Torat Hagorbanot | - 
(= Legea Jertfelor). În Septuaginta, cartea se numeşte |__ 
Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel, 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferindeadrul pentru 
toate celelalte cărți biblice. În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 





PUNCTE CARDINALE 











7-10: “Jar de nu va fi în stare să aducă jertfă o oaie, 
pentru vinapăcatului său, să aducă Domnului două turturele 
sau doi pui de porumbel: unul jertfă pentru păcat, iar altul 
ardere de tot. Aceste păsări să le aducă la preot şi preotul 
să jertfească mai întâi pe cea pentru păcal, să-i frângă 
gălul, fără să despartă capul de trup, şi să stropească cu 
sângele acestei jerife pentru păcat peretele jertfelnicului. 
iar celălalt sânge să-l scurgă jos lângă jertfelnic; aceasta 
e jertfă pentu păcat. lar pe cealaltă pasăre s-o aducă 
ardere de tot, după rânduială. Şi aşa îl va curăţi preotul de 
păcalul lui şi i se va ierta”. 

“Când porunceşte prin Moise să se aducă jertfă pentru 
păcate doi pui de porumbel sau o pereche de turturele, arată 
că lui Dumnezeu Îi este bine-plăcută lipsa de păcat a celor 
simpli, lipsa de răutate şi lipsa de ură a puilor, lăsând să se 
înțeleagă că cel asemenea poate curăți pe cel asemenea; iar 
sfiala turturelelor simbolizează sfiala față de păcat”. 
“Domnul nostru lisus Hristos Se poate asemăna foarte bine 
cu oturturea sau cu un porumbel, pentru că cea dinţâi are cel 

mai bun glas şi e cea mai ciripitoare dintre păsări, iar cea de 
a doua atinge culmea blândeții. (...) Deci omorând pasărea, 
dar netăindu-i capul cu totul de la grumaz, ne-a arătat 
indirect că moartea lui Hristos n-a fost pricină de dezbinare, 
ci de unire între noi. lar stropind cu sângele păsării cortul şi 
cele din el, a arătat că sfințeşte Biserica cu sângele Său. Şi 
o turturea este pentnu păcat, iar alta spre ardere de tot. Dar 
prin amândouă se înțelege Hristos, Care pe deo parte moare 
pentru noi, pe de alta Se aduce ardere de tot spre miros de 
bună mireasmă Tatălui, şi iarăşi pe de alta Se predă pe Sine 
preț de schimb pentru viața tuturor”$. 

11-13: “Dacă însă nu-i va da mâna Să aducă nici o 
pereche de turturele sau doi pui de porumbel, atunci să 
aducă penlru greşeala sa a zecea parte dintr-o efă de făină 
bună de grâu, ca jertfă pentru păcat, dar să nu toarne pe ea 
uniclelemn, nici tămâie să nu pună pe ea, că aceasta este 
jertfă pentru păcat. S-o aducă la preot şi preotul să ia din 
ea un pumn plin, spre pomenire, şi s-o ardă pe jertfelmic, ca 
jeriță Domnului; aceasta este jertfă pentru păcat. Prin 
aceasta îl va curăți preotul de păcatul lui, pe care l-a 
săvârşit în una din întâmplările acelea, şi i se va ierta 
păcatul; rămăşița de făină va fi a preotului, ca la prinosul 
de făină”. 

“Legislatorul prevede cazul de urgenţă în care cel care 
a greşit nu are la îndemână un animal sau o pasăre pentru 
jertfă; făină în schimb avea oricine în cortul său'*. Efa era 
o măsură de capacitate, de circa 35 de litri. Untdelemnul şi 
tămâia nu erau primite ca jertfă pentru păcat, ele indicând 
curăția. “În acestea nu mai e vorba de Hristos, ci modul 
jestfei ne indică viața celui ce o aduce şi apropierea prin 
Hristos şi predarea Sa lui Dumnezeu. Căci se aduce făina, 
care se face pâine. Dar pâinea e chipul vieţii. Nu se stropeşte 
însă pe ea tămâie şi nu se toamă untdelemn (...), căci este 
pentru păcat. Iar de păcat e străină cu totul veselia, care se 
închipuieşte prin untdelemn, ca şi buna mireasmă, care se 
închiuipeşte prin tămâie, (...) Deci făina fără tămâie şi 
untdelemn e chipul vieţii care nu are veselie şi e lipsită de 





4. Clement Alexandrinul, Srramata, V, 70,4. 

5. S6. Chiril al Alexandriei, Închinarea şishujirea în duh şi adevăr, 
XV, 

6.LEV,p, 170, 








buna mireasmă. Dar în Hristos se va muta şi ea la 
veselie. Căci El curăță pe cei întinați și spală spiritual pe cei 
căzuți în necurăție””. 

14-15:“Apoi a grăit Donmul cu Moise şi a zis: De va 
face cineva greşeală şi din neştiinţă va păcătui împotriva 
celor afierosite Domnului, acela, pentru vina sa, Să ia din 
[urma de oi şi să aducă Domnului jertfă pentru vină, un 
berbec fără meleahnă, prețuit la doi sicli de argint, după 
prețul siclului sfânt”. 

“Este desemnată aici o crimă majoră, constând în 
lezarea autorităților divine, prin neglijarea săvârșirii 
sacrificiilorritualecuvenite'”. Siclul sfântaveaaproximativ 
1 1 grame; totuşi, valoarea siclului şi greutatea au variat de- 
a lungul timpului. 

16-19:“Şiceagreșit impotriva lucrului Sfânt, vaplăti 
şi va mai adăuga peste prețul lui a cincea parte din pret 
şi va da aceasta preotului şi preotul îl va curăţi prin 
berbecul jertfei pentru vină şi i se va ierta. De va greşi 
cineva împolriva uneia dintre toate poruncile Domnului 
şi va face ce nu se cuvine să facă şi din neștiinţă s-a făcut 
vinovat şivafi sub păcal, acela săaducă la preot din turma 
de oi, jertfă pentru vină, un berbec fără meteahnă, după 
prețuireasa, şi-i vacurăţi preotul greşeala, încare acăzut 
el din neştiință, şi i se va ierta. Aceasta este jertfă pentru 
greșeala cu care s-a făcut vinovat el înaintea Domnului”. 

De remarcat în toate jertfele aduse rolul hotărâtor al 
preoților, fără de care curățirea era cu neputinţă. Cu atât 
mai mult în Biserică, săvârşirea Jertfei euharistice nu 
poate fi încredințată celor ce nu s-au sustras profânului, 
prin consacrare. E ceea ce nu se înțelege în lumea 
protestantă, 

Cap. 6, l-7:“Grăit-a iarăşi Dormul cu Moise ŞI azis: 
Dacă cineva va greşi şi cu bună ştiinţă va nesocoti 
poruncile Domnului, tăgăduind inaintea aproapelui său 
ceea ce acestai-a încredințat, sau i-a lăsat înpăstrare, Sau 
ceea ce i-a furat, sau va înşela pe aproapele său, sau 
găsind un lucru pierdul şi tăgăduind înaintea hi, sau 
jurându-se strâmb pentruceva, ce atrage pedeapsă asupra 
oamenilor, dacă se va dovedi că a greşit şi s-a făcut 
vinoval, să întoarcă ce afitral, saucea răpit, sauce i-a fost 
încredinţat, sau ce a fost pierdut şi găsit de el. Tot lucrul, 
Pentru care s-a jurat Strâmb, să-l plătească deplin şi să 
mai adauge pe deasupra a cinceaparre din prețul lui şi să 
dea aceluia, al căruia este lucrul, în ziua când îşi va 
cunoaşte vina sa. lar pentru vina sa să ia din turma deoi 
un berbec fără meteahnă, după prețuirea ta, şi să-l aducă 
Domnului prin preot, jertfă pentru vină. Preotul îl va 
curăţi înaintea Domnului şi i seva ierta orice ar fi făptuil 
şi oricum S-ar fi făcut vinovar”. 

“In această înşiruire de păcate este vorba de delicte 
contra proprietății care nu pot fi dovedite şi urmărite 
juridic, conştiinţa infractorului fiind Singura în măsură să 
restabilească ordinea, prin recunoaşterea publică şi 
sacrificiu ritual. Întrucât infracțiunea nu atentează la 
integritatea lui Iahve, ci doar la bunul aproapelui, se 
impune un sacrificiu pentru vină şi nu unul pentru păcat'*. 
Dar, fiind vorba de un păcat voluntar, nu din neştiință, 
valoarea jertfei era mai mare ca la păcatele descrise 
anterior, “Aşadar, dacă judecata este atât de inflexibilă 
pentru cei ce păcătuiesc din neştiinţă, iar jertfa este necesară 
pentru curățire, pe care şi dreptul lov mărturiseşte că o 
aducea pentru fiii săi (Zov 1, 5), ce poate să spună cineva 
despre cei ce păcătuiesc cu ştiinţă sau despre cei 
indiferenţi?"9, Totuşi, chiar şi păcatul săvârşit cu voiaeste 
jertat, dacă e mărturisit şi se face ispăşire pentru el. “Deci 





Ana USCA 
2 
7. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit, XV. 
8, LEV, p. 170. 
9. Jbid. 


10. Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt despre judecata lui Dumezeu, N. 


rea pm m pia a PT De mil PR a a RR i a a E E RC nl la e ad at al, 3 





——.—. "1. 














DIACOINII 


Asistenţii şi asistentele medicale sunt în şi prin profesia lor ceea ce 
reprezintă diaconii în cler: slujirea nemijlocită. Lor le dedică o lucrare, cu totul 
aparte, doctorii Mircea Gelu Buta şi Liliana Buta, cadre universitare asociate ale U. 
M. F. Cluj şi medici la Bistriţa-Năsăud. Cartea a apărut în cadrul colecției 
“Universitaria” a Editurii Dacia, într-un veşmânt grafic ales, şi în prima sa parte 
pune în lumină spiritualizarea, “înduhovnicirea” medicinei, încă de la primele sale 
manifestări în civilizațiile orientale şi până 
în epoca modernă, cu un popas 
fundamental în Creştinism. 

Aşadar, o trecere în revistă a 
filosofiei actului curativ, dar mai cu seamă 
O privire concentrată asupra ideii de 
caritate, care se umple cu adevărat de 
conținut abia din momentul Întrupării. 

Într-o scurtă postfață, Radu 
Preda, alegând un citat din Pateric, ştie ce 
spune, făcând o trimitere la societatea de 
consum, a “hranei nesănătoase”, care 
ignoră sau sfidează legătura dintre hrana 
trupească şi nutriția sufletească - pentru 
că lucrarea aceasta este foarte actuală. 
Omul fiind creatură, fiind ființă spirituală, 
trupul nu poate fi rupt de suflet atunci 
când se pune problema vindecării sale. 
Autorii cărții dau astfel o replică multor 
E AM i colegideailot îmbătrâniţi în pozitivism, 


PUNCTE CARDINALE 









Iulie 2000 NR. 7/115 PAG. 9 


MEDICIDIE 


care au învățat să reducă omul la trup, la un mecanism fiziologic autonom, tratându- 
| ca pe un motor de automobil, în funcție de bujii sau sistem de aprindere. Până şi 
medicina antichității, medicina pre-creştină, intuise că lucrurile nu stau așa. Şi este 
cât se poate de îmbucurător că o lucrare ştiinţifică, apărută azi, trimite la Taina 
Sfântului Maslu şi la terapeutica Evangheliei. 

Cartea aceasta, intitulată O istorie universală a nursingului, care conţine 
pagini sintetice despre medicina creştină, 
despre aşezămintele spitaliceşti bizantine 


















şi despre bolniţe, se corelează cu două 0 N 
faple care o recomandă cu asupra de a n 
măsură. Unul din autori, doctorul Mircea 3 LE 






Gelu Buta, în calitate de director al 
Spitalului Judeţean Bistriţa, a înființat în 
interiorul acestuia o frumoasă capelă 
ortodoxă, sfințită în urmă cu un an şi 
deservită de un preot, iar şase luni mai 
târziu a dezvelit, în curtea aceluiaşi spital, 
un monument creştin, o Cruce, lucrare 


semnată de sculptorul Maxim Dumitraş. a Le 
E “grila” prin care se impune 


abordată lucrarea - a faptei lucrătoare şi a Tă 

3 i das, ; 
pomului lăudat (citat) potrivit roadelor 
sale; a teoriei răsfrânte în realitate. 
“Teorie” creştină! 






Le j 
AR 
“& N 
. € 























Dan CIACHIR 





despăgubind pe cei nedreptățiți şi tăind supărările frațilorcu 
fapte de iubire, ne vom izbăvi pe noi înşine de orice vină şi 
vom dobândi iertarea în Hristos". 

8-9: “Și a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte 
lui Aaron şi fiilor lui şi le zi: Rânduiala arderii de tot este 
aceasta: arderea de toi să rămână pe vatra jertfelnicului 
[oală noaptea până dimineața şi focul jertfelnicului să ardă 
peel şi să nu se stingă”. | 

“Întreţinerea neîntreruptă a arderii de tot nu reclama 

decât un sacrificiu zilnic, dimineaţa, cum s-a practicat şi în 
epoca regalității (cf. Jezechiel 46, 13-15). În schimb, în 
Ieşirea 29, 3842 şi Numeri 28, 3-8 sunt prescrise două 
arderi de tot, una dimineața şi alta seara. Indicaţia de aici 
trebuie pusă în relație cu ritualuri similare atestate la 
majoritatea popoarelor antice: întreținerea permanentă a 
focului sacru semnifica, pe de o parte, vigilența comunității 
şi, pe de altă parte, nevoia conservânii unei prezențe 
permanentea divinității. În teologiacreştină, focul permanent 
simbolizează jertfa hristică supremă'"?. Astfel că “altarul 
dumnezeiesc este Emanuil Însuşi în chip. prin Care ne 
apropie de Dumnezeuşi Yatăl slujindu-l rațional şi aducându- 
| ca jertfă buna mireasmă a virtuţilor şi sfințenia vieţuirii 
evanghelice”. 

10: “far dimineaţa preotul să se imbrace cu haina sq 
cea de in, după ce şi-a lual pantalonii săi cei de inpe trupul 
său, să ridice cenuşa arderii de tot, pe care a ars-o focul pe 

jertfelnic, şi s-o pună lângă jertfelnic”. 

Îmbrăcămintea rituală a preoților era din in, ceea ce 
semnifica, după autorii patristici, stingerea patimilor, inut 
fiind rece. Pantalonii de in erau folosiţi pentru acoperirea 
organelor genitale, cuvântul (rup fiind aici un eufemism. 

1 |: “Apoi să-şi dezbrace hainele sale şi să se imbrace 
cu alte haine şi să scoată cenuşa din tabără, la loc curat”. 

“Schimbarea veșmintelor preoțeşti cu altele de rând 
semnifică diferența de însemnătate a celor două îndatoriri 
ale preotului: pe când colectarea cenușei de pe altar era o 
funcţie sacră, îndepărtarea ei era un act minor“, 

12-13: “Dar focul de pe jertfelnic să ardă şi să nu se 
stingă; preotul să pună pe el lemne în fiecare dimineaţă, să 
așeze pe el ardere de to! şi să ardă pe el grăsimea jertfei de 
mântuire. lar focul să ardă necontenit pe jertfelnic şi să nu 
se sfingă”, 

Cum s-a arătat mai sus, prin focul nestins se înțelegea 
aducerea zilnică a jertfei arderii de tot. 





1]. Sf, Chiril al Alexandriei, op. cit, XV, 
12, LEV, p. 171. 
13, Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit, XII 
14. LEV, p. 17] 


14-18: “Rânduialaprinosului depâine, pecare preoții, 
fiii lui Aaron, trebuie să-l aducă înaintea Domnului la 
Jerifelnic, este aceasta: Să ia preotul din prinosul acesta de 
pâine un pumn de făină de grâu, cu untdelemmul ei şi cu 
[oală tămâia, care e de prinos, şi să le ardă pe jertfelnic 
mireasmă plăculă de pomenire înaintea Domnului. lar 
rămăşița din ea s-o mănânce Aaron și fii lui şi s-o mănânce 
nedospită, în locul cel sfânt, în curtea cortului adunării S- 
O mănânce, dar să nu o coacă dospită. Aceasta le-o dau 
parte din jertfele Mele. Aceasta este sfințenie mare, ca şi 
jerifa pentru păcat şi ca şi jertfa pentru vină. Tot bărbatul 
din neamul preoţesc poate să mănânce din ea. Aceasta e 
lege veşnică în neamul vostru dinjertfele Domnului. Tot ce 
se va atinge de ea se va sfinţi”. 

Această jertfă revenea numai preoților, față de alte 
ofrande care puteau fi consumate şi de familiile lor, cum 
vom vedea în alt loc, Referitor la sfințirea celor atinse de 
jertfă, “contextul reclamă interpretarea Lui ror ca referindu- 
se mai degrabă la persoane decât la obiecte, ceea ce. corelat 
cu interdicția de consumare a ofrandelor în afara spațiului 
sacru al curții altarului şi de către altcineva decât preoții, 
conduce la interpretarea verbului a sfinţi într-un sens 
interdictiv: atingerea ofrandelor sacre de către un laic 
declanşa mâniadivină'"*, Dupăo tâlcuire mistică, “arderile 
de tot indică afierosirea întreagă şi pentru totdeauna a celor 
mai aleşi sfinți. lar jertfa e viaţa în parte sfântă şi supusă lui 
Dumnezeu, a cărei închipuire e făina curată oferită prin 
pumnul preotului, împreună cu untdelemnul şi cu tămâia. 
Căci viaţa închinată lui Dumnezeu, chiar dacă e aşa numai 
în parte, trebuie să fie fără îndoială binemirositoare ŞI 
îmbibată de nădejdi grase”"s, 

19-23: “A grăit Domnul cu Moise şi azis: Prinosul lui 
Aaron şi al fiilor lui, pe care-l vor aduce ei Donmului, în 
ziua ungerii lor, este acesta: făină bună de grâu, a zecea 
parte din efă, vor aduce jertfă necontenită; jumătate din ea 
dimineața şi jumătate seara. S-o gătească în tigaie, cu 
untdelemn, s-orupi în bucăţi, cum serupe prinosul de pâine 

frământat cu untdelemn; săo aduci întru mireasmă plăcută 

Domnului. Aceasta s-o săvârşească preotul, care se va 
mirui în locul lui Aaron, din fiii lui; acesta este aşezământ 
veşnic. Prinosul acesta să-l ardă tot. Orice prinos de pâine 
din părteapreotului să se ardă to! şi să nu se mănânce nimic 
din el”, 

Sunt sacrificii aduse cu prilejul investirii în sacerdoțiu. 
“În acest caz, preotul fiind cel ce oterea jertia, îi era interzis 





15, LEV, p. 172. 
16, SE. Chiril al Alexandriei, op. cir. XII. 






să mănânce o parte din ea, cum ar fi făcut în alte împrejurări 
(...). Datoria de a arde în întregime ofranda semnni fică faptul 
că preotul nu trebuie să se situeze în afara legii, ca un 
privilegiat absolut în raporturile sale cu divinitatea, cum se 
întâmpla uneori, ca, de pildă, în Regi 2, 12 ş.u."".“Zecimea 
de făină e semnul vieții, care înalță tot timpul lui Dumnezeu 
buna mireasmă a ei. Dar o va aduce, zice, în tigaie şi 
frământată în untdelemn şi din fărâmituri. Tigaia. precum. 
socotesc, indică împreunarea cu dureri; frământarea în 
untdelemn, bogăția strălucirii; iar fărâmiturile închipuie ca 
pringhicitură frăgezimea şi delicateţea inimii sfinţilor. Căci 
viața în întregime sfântă e însoțită de dureri şi de lărgimea 
nădejdii la Dumnezeu şi de o nesfârşită delicateţe”!s. 

24-30: “Şi a grăit Donmul cu Moise şi a zis: Spune lui 
Aaron şi filor lui: Rânduiala jertfei pentru păcat este 
aceasta. jertfapentrupăcatsăsejunghie înaintea Domnului 
în locul unde se junghie şi cea pentru arderea de tot. 
Aceastaeste sfințeniemnare. Preotul, cel ce săvârşeşte jertfa 
cea pentrupăcat, s-o mănânce, dar s-o mănânce în locul cel 
Sfânt, în curtea cortului adunării. Tot ce se va alinge de 
carnea ei se va sfinți; şi de se va stropi cu sângele ei haina, 
haina stropită să se spele în locul cel sfânt. Oala de lut. în 
care s-a fiert ea, să se spargă, iar dacă ea s-a fiert în vas de 
aramă, acesta să se curețe şi să se spele cu apă. Toţi cei de 
parte bărbătească din neamul preoţesc pot să mănânce din 
ea. Aceasta este mare sfințenie înaintea Domnului. Dar 
orice jertfă pentru păcal din al cărei sânge s-a dus în cortul 
achmării pentru facerea curăţirii în locul cel sfânt, să nu se 
mănânce, ci să se ardă în foc”, 

“Distrugerea vasului în care a fost fiartă carnea jertfei 
trebuia făcută pentru că el era impregnat de sfinţenie şi risca 
să contamineze pe cel ce l-ar fi folosit în continuare. Cât 
priveşte vasul de aramă (în realitate de bronz), acesta era 
mult prea scump ca să poată fi distrus, aşa încât simpla 
fierbere şi spălare era considerată ca fiind suficientă”, 
Parte din jertfele pentru păcat se ardea în întregime. “Andere 
de tot este Hristos, predându-Se lui Dumnezeu întreg din 
întreg şi nu în parte, spre miros de bună mireasmă lui 
Dumnezeu şi Tatăl. Pentru aceea e şi Sfântul Sfinţilor”. 
Jertfele nu puteau fi mâncate în afara incinței sacre: “locul 
cel mai cuvenit pentru sfintele lucrări este Biserica lui 
Dumnezeu şi (...) în ea se săvârşeşte în mod necesar taina lui 
Hristos”! 

(va urma) 





17, LEV, p. 172. 

18, S(, Chiril al Alexandriei, ap. cir, XII. 

19. LEV, p. 172. 

20. Sf. Chiril al Alexandriei, G/afire la Levine: 
21, did, 














PAG. 1O NR. 7/115 Lulie 2000 


PUNCTE CARDINALE 





Viața este vis, sau invers, visul este viață, nu se ştie, dar,.. 
cu atât mai bine: Calderon inventase principiile jocului iluzionistic 
necesare teologilor doctrinei contra-reformatoare, iar primul dintre acestea esa că nu şi-l puteau 
permite decât în teatrul care este sufletul creştinului, nicidecum într-unul de scânduri, oricât de 
baroc- cu atât mai bine, odată ce tocmai salvarea sufletelor îi mâna pe ei în luptă! Cu o condiţie însă; 
sufletul să fie posedat de îndoială, care să trezească demonul imaginației pentru ca realitatea să fie 
devorată: abia când ochiul, perindându-se prin lumea reală ca pe scândurile unui teatru al sufletului, 
nu va mai vedea decât ficţiunile sufletului, sufletul va crede ochiului. Îndoiala. teama, fie şi numai 
pentru Siguranța zilei de mâine, sau teama de moarte, nu a lipsit niciodată: ea trebuia doar 
amplificată, orientată, folosită pozitiv. Apoi, ca să se ajungă la a crede ceea ce se vede, văzând de 
fapt ceea ce trebuie să se creadă, era nevoie ca realitatea celor reprezentate să fie recunoscută: să 
fie privit de pildă Sfântul lenazio, în plină ascensiune celestă, înconjurat de îngeri, ca şi curn ar fi 
fost văzul in realitate. Pentru aceasta realitatea trebuia rezumală la structura ei vizuală, eliminând 
tot ceea ce, neputând fi reprezentat decât simbolic, ar fi necesitat comentarii ce riscau să depășească 
orizontul de aşteptare și de înțelegere al credinciosului de rând. Astfel se creau condiţiile unei 
expuneri plastice pe principiile celei mai comune rațiuni, renunțându-se la premisa credinței, odată 
cetocmai credința urma să fie întărită şi salvată. Se renunța la sacralitatea lumii sau lumea este ceea 
ce ne amintim despre ea, în favoarea raționalității ei sau lumea este ceea ce “vedem” că este, În 
acest sens, asemenea unei deschideri de perspec/ivă către lumea celestă trebuia să fie cel mai 
convingător discurs, oferind credinciosului posibilitatea să contemple nemijlocit adevărul. Faptul 
căse impieta asupra adevărului revelat conta prea puţin faţă de câştigul protejării turmei amenințate 
deatacuri eretice. Împărăţia Cerurilor devenea astfel o minciună? Da; dara minciună binecuvântată 
de Roma, Este o iluzie? Da; dar o iluzie mântuitoare întrucât convinge. 

Esteticianul Rosario Assunto pune următoarea problemă: “Dacă toată viața este vis, adică 
iluzie, ce diferență mai este între viaţa reală şi cea zugrăvită pe decorurile care constituie fundalul 
reprezentațiilor baroce, pe cortine, pe tavanele teatrelor? Nu este oare această iluzie a perspectivei 
mai veridică decât scenele arhitectonice pe care le înlocuieşte?” 

Perspectivismul iluzoriu al decorurilor teatrale va fi “mai veridic decât scenele arhitectonice 
pe care le înlocuieşte”, deoarece respectivele scene reale, deşi percepute ca “perspectiviste'” 
mulțumită unui program educativ generalizat în şcolile Europei, sfârșesc prin a ni se releva ca 
neperspecliviste, ceea ce, chipurile, nu ar corespunde adevăratei lor naturi, ci doar aparenței lor. 
Însă, mulțumită ideotogilor şi dascălilor veghetori şi “iluminaţi”, acest “văl ijuzoriu” este înlăturat 
prin popularizarea feoretică şi mai ales plastică a efectelor geometriei proiective, “Raportul dintre 
realitate și iluzie serăstoamă continuu în teatru, după cum poetul-filosof care era Calderân, discipol 
al iezuiţilor, răstoarnă raportul dintre viața reală şi cea visată, ba mai mult, dintre viață şi moarte; 
(...) în filosofia lui Leibniz (care avea prieteni iezuiţi, precum cardinalul Țolomnei) întreaga realitate 
este reprezentație, iar răsturnarea are loc în sensul unei treziri din rnoarte (care este un fe! de aţipire 
temporară) la o viaţă adevărată, pe care reprezențările fanteziei o anticipează deja din această viață 
ca pe un adevăr mai adevărat decât realitatea.”* Cu alte cuvinte, viața este moartea din care odată 
ne vom trezi ca dintr-o reprezentaţie teatrală, ca dintr-o trecătoare “ațipire”, iar “reprezentările 
fanteziei”, bunăoară efectele sublime ale tehnicii perspectiviste ce transformă biserica (a se citi 
“catedrala”) într-un teatru (baroc), sunt adevăruri... visate, ce-i drept, dar mai adevărate decâl 
realitatea însăși. “Moartea, după Leibniz, era nurnai un trecător &far d 'assupissement: întsepătrundere 
temporarăarealelor și frumoaselor reprezentări ale vieții; însăo întrepătrundere căreia, după trezire, 
i vor urma alte reprezentări” reprezentări autentice. pe câtă vreme cele din viață sunt numai reale 

ȘI de aceea iluzorii, simple metafore. precum cele la care asistăm la teatru."* Între autenticul la care 
ne vom trezi fericiți şi “realul” morții noastre visate întru adevărata viaţă. ar fi o diferenţă ca între 
“ceva original” și ceva produs sub licenţă, sau chiar falsificat. Viaţa asta murită şi visată ar fi doar 
un scenariu de teatru, iar experiența vieţii, prin comparaţie cu cea la care ne vom trezi odată, ar fi 
tot atât de autentică pe cât cea prilejuită de lectura unui text dramatic, cu încântările și decepțiile lui, 
cu plictisul, angoasele sau fervoarea... reacții fireşti. prilejuite însă numai de “metafore” mmai mult 
ori mai puțin fericite. 

În eodiceea lui Leibniz. ne spune Rosario Assunto, “cuvintele /eatru, spectacol, revin pentru 
a desemna lumea pământească, reală, și acel adevăr mai mult decât real al împărăției cereşti aşa cum 
o anticipau pictorii baroci reprezentând-o cu bogata lor imaginaţie pe pereţii bisericilor, în nişele 
absidelor, pe cupole, pe bolți: spectacol în sens teatral, reprezentaţie la care ev]avioşii creștini asistau 
integrându-se și contemplând în ea în mod ideal cealaltă reprezentaţie, cea liturgico-lumească, a 
funcţiilor sacre, în care ei erau, aproape ca și la teatru, spectatori şi totodată actori...”'*. În Apus, 
biserica devine așadar un teatru, în primul rând pentru că lumea și viaţa sunt considerate de filosofia 
şi estetica barocă ca o reprezentaţie teatrală. Titlu! ales de Assunto eseului său înseamnă de fapt 
lumea privită ca țeatru de pe treplele catedralei unde, într-adevăr, evlavioşii creştini asistau la 
înlocuirea lumii cu falsuri perspectiviste atât de reuşite, încât ochiul nu mai distingea realitatea de 
“ecourile” ei, pierzându-se finalmente într-o “polifonie” exaltică a spațiului, care, dincolo de 
valoarea sa eclesială din ce în ce mai îndoielnică, avea valoarea subliminală a unora dintre 
spectacolele televizate de astăzi, Funcţiile spațiului eclesial baroc nu mai puteau fi sacre odată ce 

erau iluzioniste. 

Spectacolul apare, pe de o paste, când orizontul liturgic de aşteptare este definit de nivelul de 
receptare afectivă și de înțelegere al “personajului colectiv”, iar pe de altă parte când este acreditat 
anume acest nivel prin chiar scopurile reprezentării: stimularea atenţiei și a interesului pentru 
Mântuire prin identificarea lumii cereşti sentimentului de bucurie, contrar sentimentului de teamă, 
identificat veşnicei pedepse, Și încă nu ar fi nimic ciudat, dacă în liturghia catolică s-ar respecta 
forma canonică a mijloacelor de expresie rituală, consacrată de Sfintele Sinoade a toată Biserica 
(formă închizând feologia, adevărata vorbire, rugâtoare, despre Dumnezeu, care germinează în 
inima omului, spre a lumina abia apoi conştiinţa raţiunii), iar nu antropomorfismele renascentiste, 
pertect inteligibile, întnucât modelul le este realitatea lumii, şi bucurând doar mintea, “ochiul lumii 
văzute”, în dauna “ochiului” mistic, a inimii, care ajunge să nu mai vadă nebuneasca frumuseţe a 
lumii nevăzute şi, asemeni unui uriaş orb, să se jase, de nevoie, călăuzită de rațiune, purtând-o pe 
UMETI. 

Sfânta Liturghie ortodoxă a fost şi rămâne incompatibilă conceptului de spectacal teatral: 
spectatorul asimilează catharctic personajele interpretate pe scenă şi le integrează scenei subiective 
a sufletului său, acolo unde drama ja aspectul unui vis urmărit de o “conştiinţă” abulică, ruptă de 
sinele cugetător şi implicit de taina comuniunii cu întreaga fire, ruptă adică de realitate şi de adevăr, 
Impresia de “trezire din vis”, mărturisită adesea la sfârşitul spectacolului, semnalează reintrarea în 
drepturile de stăpân a sinelui cugetător, într-o “casă a memoriei” răvășită de “oaspeţii” cărora, ce- 
i drept, tot el le-a deschis, fără să se fi întrebat mai întâi “Cine-i?”, Apoi, deşi orice spectacol, fie 
e] şi liturgic, presupune o“ întindere” temporalămetaforică și subiectivă, potențială şi nedeterminată 


(urmare din pag. 7) 





7 /bid,, p. 148. 

8 /bid. pp. 148-149, 
9 Ibid.. p. 149, 

10 7id., p. 149. 


(pe care autorul o creează şi o înscrie într-un timp obiectiv, istoric, bine determinat), 
(a intrarea în biserică credinciosul ar trebui “să lase timpul afară, ca pe o slugă, să îl 
aştepte”, cum ar spune V. Voiculescu, iar nu să își îngăduie o parafiazare teatrală a 
timpului, o adăstare metaforică în ducea şi odihnitoasea “paranteză” a slujbei de 
Duminică. Liturghisirea este împreună-petrecere cu Hristos în Impărăția Cerească, 
dincolo de, iar nu în timp, salvându-ne adică de paranteza istoriei, şi o lecţie vie, 
esențială, despre adevăr, nemurire, iubire, o încordată veghere, trăire mistică, 
frângere a inimii şi împărtășire din bucuria redescoperirii esenței. a adevăratului sine 
al fiecăruia în dorul lui Dumnezeu pentru noi, Nu e nevoie de cultură teologică pentru 
a simți şi înțelege aceste lucruri, căci spațiul eclesial nu este o sală de spectacol, 
reclamând ştiinţa, ingeniozitatea sau geniul regizorilor. a! actorilor, spre a se putea 
constitui într-o “închidere” mai mult ori mai puțin simbolică, mai mult ori mai puțin 
convențională, ca un fel de pârghie care, proptită zdravân în realitatea lurnii, să 
catapulteze spiritul spectatorului în idealitatea ei. Spațiul eclezial (închegat din 
credinţă într-o măsură mai mare decât ar presupune unii clerici şi teologi preocupați 
mai degrabă de înțelegerea discursivă a Evangheliei de către “omul simplu”, 
“reductibil” la “rațiune” şi la “bun simţ”, decât de asumarea şi trăirea ei) este sacru; 
adică însuşi harul lui Dumnezeu binecuvântă pământul sufletelor în care preoții 
sădesc, numai, Cuvântul. 

Evlavia cuvintelor rugătoare, glasul cântărilor psaltice, văzul icoanelor, mirosul 
tămâli, trupul închinăciunilor, aceste taine ale Orțodoxiei transpun omul! în starea de 


slavă înălțată Domnului: eliberat de iluzia timpului înțeles ca măsură absolută, adică | 


anthropocentrică (care traduce “mişcarea” naturii drept omogenă și tridirnensională), 
omul se vindecă şi de conștiința falsă a teatralității sau subiectivității vieţii, astfel 
percepută din însingurarea tragi-comică a fotoliului de teatna, sau din cea exaltată a 
băncii de catedrală. indată ce nu se mai ştie sieşi măsură, îndată ce măsura sa este cea 


(heologică (a vieţii împărtăşite conştient cu mişcarea întregii firi create, infinit de | 


diversă, deşi izvorând din aceeaşi sursă), omul devine, dintr-un simplu participant la 
un scenariu liturgic, actant al dramei cosmice, contemplator al sinelui în perspectiva 
iconică a eternității liturgice, 

Despre pictura sacră P. Florenski ne spune că “este pentru văz acelaşi lucru ca 
Şi predica pentru auz, şi aceasta nu pentru că redă indirect conținutul unui discurs, ci 
fiindcă, în obiectul lor nemijlocit, în a cărui exprimare constă întreaga lor esenţă, atât 
icoana, cât şi discursul/ predica sunt una şi aceeaşi realitate spirituală.” Pictura şi 
predica sunt porți şi ferestre prin care credinciosul se pătrunde de una şi aceeași 
realitate a Sfintei Scripturi: “icoanele sunt pentru cei neînvățaţi ceea ce Sfânta 
Scriptură este pentru ştiutorii de carte”, 

Realitatea sacră a Scripturii se opune radical realităţii profane a cărei redare 
realistă fascina poporul evlavios al epocii baroce, convertindu-l în spectator al 
cerurilor şi al propriei sale mântuiri. Şi nu alta este logica înlăturării iconostasului 
tradițional din bisericile catolice decât triumfătoarea înlăturare a cortinei psihologice 
care impunea credinciosului diferențierea firească între lumea văzută şi cea nevăzută, 
între prozaic şi taină. între explicabil şi miracol: din acest moment însuși spectacolul 
ceresc urma să fie cea mai convingătoare teologie şi predică despre Dumnezeu şi 
mântuire, poporul creştin fiind scutit de ispita doctrinelor eretice. În schimb, iluzia de 





pe pereți. din nişele absidelar. de pe cupole şi bolți, era menită, odată cu trecerea o 


generaţii lor, săeduce conștiințele evlavioase în spiritul doctrinei contrareformatoare 
a Romei, și aceasta cu orice preţ; extirparea simțului realităţii dumnezeieşti a fost 


prețul; de atunci încoace Apusul este tributar aparatelor de întreținere a vieţii spirituale 


inventate de către doctorii Romei şi binecuvântate ex cathedra. 

"O echivalență între vis şi veghe, între realitate şi închipuire”, după cum se 
exprimă R. Assunto; cu alte cuvinte, somnambulism, iar în spiritul “caracterului 
spectacular al reprezentării perspectivalea lumii - criticat de P, Florenski în Jconostasul 
»-în care rezidăşi acea conştiinţă lipsită de simțul realităţii, de neimplicare în muncă, 
potrivit căreia viața nu este decăt spectacol şi câtuşi de puțin izbândă câştigată”, a te 
ăsa răit de viață în loc să o trăieşti, a-ţi ocupa cuminte locul hărăzit ție de o axiologie 
pe care Nici prin cap să nu-ți treacă s-o pui la îndoială, necum să o critici - aceasta şi 
nimic altceva înseamnă “lumea ca teatru”. 

Teatru-teatralitate: cum s-a ajuns de la liturghie la spectacol? O explicație 
amănunţită ar fi, cu siguranță, prea lungă. Ne rezumăn să răspundem tot printr-o 
întrebare: cum s-a ajuns la Filiogue '*? Dar la modificările şi inovațiile teologice 
ulterioare Sfintelor Sinoade de până în secolul al IX-lea Şi care impietează asupra 
caracterului revelat al dogmelor? 

Mărturisirea credinței este semnul întoarcerii bolnavului la Dumnezeu. Care, 
fărăexcepție, vindecă: Evangheliile abundă în relatări ale unor vindecări miraculoase, 
iarcondița de căpătâi avindecănii este intotdeaunacredința mărturisită de cel bolnav. 

A răspunde întrebării noastre ni se pare tot una cu a afla ce este credinţa; dar 
aceasta este o problemă arațiunii - unde, în Sfânta Evanghelie, auzim pomenindu-se 
despre rațiune ca fiind necesară credinței? lar dacă nu este necesară, dacă dăruire 
necondiționată şi nebunie este credința, atunci rațiunea îi este potrivnică, sau, cel 
puțin, nu îi este de folos, ce nevoie avem în credința noastră de rațiune, când abiectul 
credinței este Dumnezeu exprimat epifanic prin minuni, adică o alteritate absolută 
faţă de rațiune și domeniu) ei. “Ce! ce nu este cu Mine este împotriva Mea și cel ce 
nu adună cu minerisipeşte” (44, 12,30); or, ce adună rațiunea? înțelepciune? Poate 
dar aceasta este nebunie în Cer, În schimb, “adună” argumente ca să umple sacul fără 


fund al scepticismului, sau ca să stingă flăcările din infemul curiozității omeneşti. 


Când citim la Sf. Ap. Pavel: “Şi de-aş avea darul profeției şi de-aş cunoaşte toate 


tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credința toată să pot muta şi munții, dar dacă n-am 
iubire, nimic nu am'"5, aflăm ce nu este credinţa, sau aflăm aa mai radicală 
identificare a credinței cu iubirea (credința, specie a iubirii), în cea mai scurtă şi 
întreagă definire a lui Dumnezeu, A crede înseamnă a iubi - din acel moment 
binecuvântat nu mai avem nevoie de nimic ca să fim şi să ştim să fim, nici măcar de 
absoluta bunăvoință pretinsă raţional de către filosof lui Dumnezeu ca Să poată crede 
În COgilO, ergo sum. 





11 Vezi Iconostasul, Ed, Anastasia, București, 1994, 

12 St, Grigore ce! Mare, Epistola către Serenus, Episcop de Marsilia, în PL. 77, 1027, 
13 Ed cit, p. 83. 

(4 CE. Catehismul sau Îmățătuă de credință creştin ortodoxă, ediție apărută cu 
binecuvântarea inalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu Anania, Cluj, 1993, p. 113, 
15 / Corinieni LA, 2, 









a 
> 


AA ba 
4 
(> a , 
. e, 
APO d 


> A 
pd te 
=) 


d 





SP isa e prd a 
See > ete pica 
Ss 


PA 


7 
+ ea A. 


Sa 








PUNCTE CARDINALE 






Iulie 2000 NR. 7/115 PAG. 11 





“Nu ne aducem aminte ca în vreo. PNTU O[SA PEN BED) 1972-99) 5 20999 CON PUI IND AEXOZI.7A) Folosind miiloace tehnice colosale, o 


epocă România să fi avut în fruntea ei, 
ca astăzi, un guvern duşman intereselor 
ŞI cerințelor ei, Pentru întâia dată ni se 
întâmplă ca guvernul să reprezinte de-a 
dreptul străinătatea şi pretenţiile ei 
zdrobitoare.” 

La 1878, când scria aceste rânduri, 
Eminescu era îndreptățit la mirări şi 
putea să se indigneze fără a părea naiv. 

Noi însă nu mai avem dreptul la 
uimire, ştiind că toate guvernele 
“naţionale” şi “progresiste”, de la 1859 
incoace, au fost alcătuite din comisari 
europeni, reprezentanţi ai intereselor 
internaționale anticreştine şi anti- 
româneşti. (Avem o singură excepție: 
efemerul guvem legionar din toamna- 
iarna anului 1940). 

In consecință, nu suntem în nici un 
fel surprinşi de acțiunile politice ale 


| agenţilor cosmopoliţi ai francmasoneriei, travestiţi în reprezentanţi ai intereselor 


româneşti: 

De exemplu, în aprilie a. c., viitorul preşedinte al OSCE, Petre (?) Neulander, 
alias Petre Roman, a semnat, din partea aşa-zisului guvem român, un “Tratat de 
parteneriat privilegiat (?) şi cooperare” cu aşa-zisa “Republică Moldova”. 

Prin acest “tratat”, următor celui cu Ucraina, România recunoaşte încă o dată că 
nu are şi nici nu va avea pretenţii față de propriul său teritoriu, luptând, cităm, 

“pentru inviolabilitatea granițelor dintre România şi Rep. Moldova”. În acelaşi 
timp, sunt încurajate “relațiile dintre cele două state cu trecut istoric, cultural şi 
lingvistic comun”, în vederea integrării în structurile europene şi în NA TO. Trecutul 
este uitat în favoarea viitorului. Cu alte cuvinte, ne despărțim pentru a ne întâlni într- 
un cadru mai generos, “european”! 

Întreaga scatografie citată este o declaraţie de obedienţă totală față de stăpânii 
noii Europe: “Pornind de la legăturile lor privilegiate, cu rădăcini în trecutul lor 
istoric, de la comunitatea de cultură şi limbă” (în nici un caztrecutul incertal iudeilor 
fără istorie, fără cultură şi fără limbă proprie de la PD, organ al masoneriei 
rozacruciene a rozelor albastre! - n.n.); “Convinse de necesitatea de a construi 
relațiile dintre state pe baza valorilor universale de libertate, democraţie, pluralism 
şi respect al drepturilor omului”; “Sprij inind Declaraţia de independență a Republicii 
Moldova din 27 august 1991, prin care Republica Moldova s-a proclamat stat 
suveran, independent şi democratic, precum şi Declaraţia Guvernului României din 
27 august 1991, prin care a fost recunoscută independența Republicii Moldova”; 
“Salutând schimbările istorice pozitive din Europa şi având în vedere obiectivul lor 
strategic de consolidare a integrării lor economice, culturale şi spirituale într-o 
Europăunită”; “Subliniind voința şi aspirațiile lor fireşti de a contribui la consolidarea 
păcii, stabilităţii şi securității în Europaşi în întreaga lume”; “Reafirmând ataşamentul 
lor față de scopurile şi principiile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki, ale 
Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă, ale Cartei pentru Securitate Europeană, 
precum şi ale altor documente OSCE” —*Înaltele Părți Contractante (adică România 
şi Rep. Moldova — n.n.) se vor consulta între ele în principal cu referire la 
următoarele domenii: 

- sprijinul reciproc al eforturilor lor de integrare în structurile europene, în 
cadrul unei Europe unite; 

- cooperarea dintre ele în cadrul Consiliului Europei, OSCE, OCDE şi al altor 
organizaţii europene, precum şi în cadrul organizațiilor regionale şi subregionale 
din care fac parte sau față de care manifestă interese specifice; 

- colaborarea în cadrul ONU şi al organizaţiilor internaţionale din sistemul 
ONU; 

- stabilitatea şi securitatea în regiunea din care fac parte, ca şi pe plan general 
european”. 

Trebuie să înțelegem o dată pentru totdeauna că țara noastră face parte dintr-o 
“regiune”, adică provincie imperială, şi doar provinciile noastre sunt independente, 
sau, să zicem, autonome, sau, de ce nu, țări ale nimănui, fransfrontariere! 

Aşadar: 

“În acest context, Înaltele Părți Contractante şi reafirmă ataşamentul față de 
principiul inviolabilităţii frontierei existente între ele”. 

Şi încă: 

“Româniava sprijini activ pe plan internaţional acţiunile pe care le va întreprinde 
Republica Moldova pentru păstrarea unităţii şi integrităţii sale statale [...] în 
conformitate cu principiile şi standardele europene şi internaţionale în materie.” 

Dar: 

“Înaltele Părți Contractante vor sprijini activitatea în cadrul euroregiunilor 
«Prutul de Sus» şi «Dunărea de Jos», precum şi a zonei economice libere Galaţi- 
Giurgiuleşti-Reni, în conformitate cu normele, principiile şi standardele stabilite pe 
plan european pentru cooperare transfrontalieră [sic]”. 

Ce se întâmplă, de fapt; ce este această febră sinucigaşă ce a cuprins întreaga 
lume? 

Suntem în aceste zile rele martorii (deloc inocenți) ai constituirii celui mai mare 
imperiu al răului cunoscut vreodată, marele Babilon al vremurilor de pe urmă, numit 
oficial “Europa unită”. O putere tainică şi neobosită caută să convingă neamurile că 
suntem aproape de încheierea “evoluţiei” umane: realizarea la scară continentală a 
paradisului libertăţii, egalităţii şi fraternității tuturor apostaţilor de la Hristos. 








ROMÂNIA — 
TRANSFRONTARIERĂ 


ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA 
TRATATULUI DINTRE ROMANIA 
ȘI REPUBLICA MOLDOVA 
DIN 28 APRILIE 2000 


propagandă isterică încearcă pe toate 
căile să ne facă să credem că “unirea” 
aceasta este nu numai salvatoare, dar şi 
fatală, de neevitat. Celor care nu acceptă 
“condamnarea la fericire”, NATO, 
organul înarmat al revoluţiei mondiale, 
le pune înainte experimentul pilduitoral 
Serbiei, transformate în iad pământesc. 
* 


ŢARĂ 


Cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele 
noastre, de două sute şi mai bine de ani 
încoace, stăpânitorul acestei lumi, 
împreună cu slugile sale, vrăjmaşii 
istorici ai lui Hristos, lucrează pe faţă la 
nimicirea creştinismului, prin revoluții 
şi prin războaie de o amploare şi 
sălbăticie necunoscute în trecut, ce au 
costat viaţa a sute de milioane de creştini 
(70 de milioane doar în Rusia bolşevică; 
această neîntreruptă crimă împotriva lui 
Dumnezeu şi a neamurilor, ce covârşeşte mintea oricui, nu are nici o însemnătate din 
punctul de vedere al iudeilor, pe care Talmudul îi învață că neevreii, şi cu deosebire 
creştinii, sunt animale spurcate, inferioare — goim). 

Bineînţeles că răul nu se prezintă ca atare, ci ia chipul unui “bine” pervertit, 
lumesc, ai cărui agenți sunt evreii, ““mântuitori ai umanității”, conform Testamentului 
Vechi, pe care îl interpretează în folos propriu. 

“Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit 
peste vârfurile munților şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor 
merge într-acolo. ““Multe popoare vor veni şi vor zice: «Veniţi să ne suim în muntele 
Domnului, în casa Dumnezeului lui lacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem 
pe cărăile Sale». Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim. 
El va judeca neamurile şi la popoare fără de număr va da legile Sale. Preface-vor 
săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia 
împotriva altuia şi nu va mai învăţa războiul” (Jsaia 2, 2-4). 

Profeția aceasta a Sfântului Prooroc Isaia (ucis de ai săi, la fel cu toți ceilalți 
înaintemergători ai Domnului), interpretată din perspectiva Talmudului, 
fundamentează şi explică tot ce s-a întâmplat de la zisa revoluţie “franceză” până azi. 
Tâlcuirea rabinică la acest loc din /saia arată că la sfârşitul veacurilor neamurile vor 
ajunge în robia Israelului cel vechi, într-o epocă de bunăstare şi mulțumire animalică 
deplină, când armele vor fi prefăcute în unelte agricole, iarpax iudaică va face uitat 
războiul. Versetul despre transformarea săbiilor în pluguri se află gravat explicitpe 
frontispiciul Consiliului Europei masonice (formula mai veche, cominternistă. 
vorbea de schimbarea “tunurilor în tractoare”, dacă ne aducem aminte). 

Aşadar, pentru a-şi realiza visul nebunesc, luda are nevoie de pace din partea 
statelor naționale, pe care vrea să le sfărâme, transformând popoarele în turme 
obedinte, ce vorrumega paşnic în grajdul zisei “noi Europe” antihristice, ridicate pe 
ruinele “vechii Europe” creştine. 

luda are nevoie de pace pentru a lupta nestingherit războiul împotriva Bisericii 
lui Hristos, alcătuite din “neamuri”, căci neamurile vii vor da seamă la Marea 
Judecată, iar nu “omenirea” abstractă. De aceea este prohibit naționalismul şi se 
promovează “autonomia”, adică un fel de localism castrat, pustiitor şi nefiresc. 
“Independenţa” locală, în răspărul independenței naționale, este cea mai bună 
formulă prin care sunt pulverizate naţiile şi se generează războaie civile permanente, 
numai bune de pacificat cu ajutorul bombelor cu reziduuri de uraniu, ca în Kosovo! 

Aşa se face că în clipa aceasta nici un stat nu mai e liber să-şi exercite dreptul 
Suveran de a face război şi a încheia pace conform cu interesele proprii. Nici un stat 
actual nu mai e independent, cu excepția Israelului, adică SUA şi Israelul Propriu- 
zis. De la Napoleon, dar în mod expres de la Niirnberg încoace, orice război-e spurcat, 
€ o “crimă împotriva umanității”, în afară de “războiul sfânt”, continuu şi total dus 
pentru înstăpânirea păcii iudaice pe toată fața pământului. 

Când luda vrea pace, trebuie să fie pace; altminteri, în furia sa pacificatoare, 
bombardează nu numai spitalele şi şcolile în Săptămâna Mare, ci şi cimiterele 
ortodoxe. (Ca anul trecut în Serbia. În timpul războaielor civile din Rusia şi Spania, 
necredincioşii au răscolit osuarele şi cimitirele pentru a batjocori sfintele rămăşiţe 
creştineşti. Tatăl pomenitului Petre, comandantul de brigadă Ernst Neulander/ 
Valter Roman, ar avea multe de povestit în acest sens...). 

În numele acestei “păci” am ajuns să vedem semnate tratate de prietenie cu 
inamicii, dar totodată şi cu noi inşine. 

Primul tratat de acest fel a fost cel cu Ucraina; luda îi dăruia atunci vecinului 
nostru neprieten Bucovina şi celelalte teritorii cu care, vorba lui Ițic, avem doar o 

“comuniune istorică şi lingvistică”. Într-o perspectivă cât de apropiată, asemenea 

“tratate de prietenie” vor fi semnate cu Republica Maghiară Transilvania şi apoi cu 
republicile Banat, Oltenia şi Dobrogea, libere şi independente în cadrele stricte ale 
Europei lor! 

* 

De ce se plângea Eminescu în articolul pe care l-am citat la început? Pentru că 
înacel nefericitan 1878, Alianţa Universală Israelită făcea presiuni asupra Congresului 
de Pace de la Berlin pentru ca României să i se impună, ca preț al recunoaşterii 
independenţei, două condiţii; amendarea Constituţiei, în sensul incerățenirii în 
masă a evreilor (aceştia, de la câteva zeci de mii câți veniseră între 1850 şi 1876, 


(continuare în pag. 15) 





PAG. 12 NR. 7/115 Iulie 2000 


CABRNUR 





PUNCTE CARDINALE 





“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 


Rabinul Dr. Alexandru Safran 





5. UN REFLUX DE DURATĂ 


Cu tot evidentul caracter de şarlatanie religioasă 
care se degajă din viața şi activitatea personajului a 
cărui biografie a fost relatată în capitolul precedent, 
este surprinzător faptul că după moartea sa s-a înregistrat 
O puternică recrudescenţă a credinței că Sabbatai Zvi a 
fost, cu adevărat, Mesia cel profetizat în Cărțile Sfinte 
şi aşteptat de poporul iudeu. 

Caracterizând nivelul spiritualității lumii iudaice 
din secolul XVII, H. Graetz afirmă că “niciodată, de-a 
lungul îndelungatei sale istorii, poporul evreu nu a 
prezentat o imagine atât de dezolantă precum cea din 
perioada dominată de statura lui Sabbatai Zvi”. lar din 
mulțimea trăsăturilor negative care caracterizează 
această sumbră perioadă, ceea ce surprinde cu precădere 
este persistența adeziunii la mitul creat în jurul unui 
personaj care a cauzat atâtea prejudicii spiritualității 
şudaice. Dar iată faptele. 

După moartea lui Sabbatai Zvi, unul dintre adepții 
săi, Daniel! Israel Bonafoux, un cantor semidoct din 
Smirna, s-a străduit să întrețină, prin tot soiul de plăsmuiri 
fantastice, credința în decedatul “Mesia”. În această 
acțiune a fostsprijinitde un alt personaj dubios, Abrabam 
Miguel Cardoso (al cărui portret l-am schițat în capitolul 
precedent), care, după ce a fost izgonit din Tripoli din 
cauza exaltării sale mistice, şi-a continuat activitatea la 
Smirna, Constantinopol şi Cairo, unde se mai păstrau 
încă nuclee de sabbatieni. Starea de agitaţie pe care a 
reuşit să o provoace acest exaltat nu a încetat odată cu 
moartea sa. Ea a fost întreţinută de scrierile sale, un 
amestec de absurdităţi, condimentate cu afirmaţii 
raționale, care stârneau interesul contemporanilor 
animați de dorința împlinirii idealului mesianic, In 
ciuda respingerii ideilorsale de către autoritatea rabinică, 
Cardoso nu s-a rupt de comunitatea iudaică. Spre 
deosebire de e], pseudoprofetul Bonafoux, probabil din 
cauza condamnării ideilor sale de către rabinatul din 
Smirna, s-a convertit la [slam, 

Mult mai bogată în roade a fost însă propovăduirea 
în Polonia aconcepției despre mesianismul lui Sabbatai 
Zvi desfăşurată de un predicator ambulant, Mardochai 
din Eisenstadt, un om cu un fizic atrăgător, ducând o 
viață riguros morală, cu respectarea tuturor prescripțiilor 
rituale. E! şi-a desfăşurat activitatea de predicator în 
Polonia, Ungaria, Boemia şi Moravia, bucurându-se de 
O largă audienţă. În predicile sale Mardochai susținea că 
Sabbatai Zvi a fost adevăratul Mesia și că numai din 
rațiuni de ordin mistic a fost obligat să adopte 
mahornedanismul. Văzând interesul cu care îi erau 
ascultate predicile, e! a făcut pasul următor, pretinzând 
că este reintruparea lui Sabbatai Zvi şi că în ipostaza 
anterioară nu-și putuse îndeplini misiunea deoarece 
acceptase să se îmbogăţească, pe când adevăratul Mesia 
trebuie să fie sărac, Toate aceste elucubrații au fost, din 
păcate, acceptate ca adevăruri de mulți creduli, Evreii 
din Italia l-au invitat să predice, bucurându-se de o 
deosebită atenţie din partea comunităţilor din Modena 
şi Reggio. 

După un timp, Mardochai şi-a manifestat dorința 
de a se îndrepta spre Roma pentru îndeplinirea misiunii 
sale mesianice, dar, pretindea el, pentru ca această 
misiune să se bucure de succes, s-ar putea să fie mevoit 
să se boteze, aşa cum Sabbatai Zvi trebuise să se 
turcească, Desigur că evreii lucizi îşi dădeau seama de 
lhpsade consistență a afirmațiilor sale, dar nu reușeau să 
aducă la rațiune mulțimile fanatizate de profet. Întrucât 








însă această stare de spirit era de natură să dăuneze 
statutului de care se bucurau evreii în Italia, conducătorii 
comunităților iudaice i-au atras atenţia că acțiunile sale 
s-ar putea să provoace o intervenţie a Inchiziției. Teama 
-a trezit într-o oarecare măsură şi, spre a se pune la 
adăpost, a părăsit Italia, îndreptându-se prin — Ungaria 
spre-— Polonia. Aici nebunia sa s-a dovedit molipsitoare, 
determinând constituirea unei secte cu numeroşi adepți. 

O formă similară de fanatism postsabbatian şi-a 
făcut apariția în Turcia. În urma lui Sabbatai Zvi a rămas 
văduva sa, care, din dorința de a specula faima de care 
se bucurase răposatul ei soț, a provocat, printr-o 
înşelătorie, o recrudescenţă a nebuniei sabbatiene. După 
cea revenit la Salonic, ea l-a prezentat pe fratele ei Jacob 
drept fiul rezultat din căsătoria cu Sabbatai Zvi. Astfel, 
acest băiat în vârstă de zece ani a devenit, sub numele de 
Jacob Zvi, obiectul de adoraţie al sabbatienilor. Răsfățat 
cu apelativul Ouerido ( Adoratul), băiatul era considerat 
de adepții sectei ca fiind purtătorul a două suflete 
mesianice, unul provenind din casa lui David, celălalt 
din casa lui Josif, şi ca urmare adevăratul mântuitor, 
continuatorul operei tatălui său. 

Morala membrilor sectei organizate în jurul lui 
Querido era în flagrantă contradicție cu morala 
tradițională iudaică. Căsătoria nu era privităcao instituție 
cu caracter sacrosanct. Dacă, de pildă, o soţie nu se mai 
simţea atrasă de soțul ei, putea să-l părăsească, cuplându- 
se cu bărbatul faţă de care simţea-afecţiune. Afinitaţea 
electivă constituia norma de viaţă pentru adepții sectei, 
ceea ce a provocat o reacție energică din partea 
rabinatului, care i-a denunțat autorităţilor otomane ca 
elemente imorale. Autorităţile au iniţiat o severă anchetă 
pentru a stabili adevărul în legătură cu denunțul formulat 
de rabini, dar adepţii sectei învățaseră deja de la maestrul 
Jor cura să se protejeze. Toţi (în jur de 400 de sabbatieni) 
au țrecut la mahomedanism (1687), iar Jacab Querido - 
Mesia lor - şi câțiva adepţi au întreprins pelerinajul la 
Mecca, spre a se ruga la mormântul Profetului! Aceşti 
“noi-turci” au constituit o sectă distinctă, pe care turcii 








Br Do Abe d adaait Ai « 


57) 
20 DL dica 
alin) 4 Ă d însa! Ș pg 


e j = 025 Pin 





- 


iri pi 





Imagine dinlr-o carte de rugăciuni tipărită la Amsterdam în 
1666, reprezentându-l în partea superioară pe Sahbatai 4vi pe 
ron, tar în partea inferioară pe cei doisprezece apostoli ai săi 





N spe — - op nuj Pa K 
SEA “aere FE 5 PI Deep Ia 
La d 


e își 
di, 


$ 


ai 
i p- . = e fl pe pa me 
0 NPOPE IEL  OI E Tot, 
a A să 4 “i AP pa 
i - » Pi Aha | Ne $.-— AP + La pr 
£ ză = „5 Ţ => Toi e Dă e 
i SI pă p- _ mii  X i 
a ae pă r. . A 


p 


au denumit-o Dânmâh (Transfugii), în timp ce ei şi-au 
luat denumirea de Maminim (Adevăraţi credincioşi). 
La data la care H. Graetz a relatat despre aceste 
evenimente (1888), în Salonic secta număra cam 1000 
de familii (în jur de 4000 de suflete). Ei erau divizați în 
trei grupuri distincte. Primul grup era denumit “Smyrli” 
(după Smirna, locul de naştere al lui Sabbatai Zvi), cel 
de al doilea — “Jacubiţii” (după numele lui Jacob 
Querido), iar cel de al treilea — “Adepții lui Osman 
Baba” (după numele unui reformator apărut spre 
sfârşitul secolului X VIII). Din iudaism membrii acestei 
secte au păstrat circumcizia, iar pe tărâmul ideilor 
acordau o valoare deosebită Zohar-ului, din al cărui 
text erau luate temele pentru predici. 

Cu toate că, în general, lumea iudaică îi privea cu 
dispreţ pe sabbatienii de la Salonic, ei au reuşit să facă 
prozeliţi şi în afara hotarelor turceşti. În Polonia a luat 
fiinţă o sectă sabbatiană ai cărei adepți credeau că pot 
grăbi venirea Împărăției lui Dumnezeu prin pocăință. 
În funtea acestei secte se găseau Juda Chasid (“Cel 
cucermic”) din Dubno şi Chajim Malach, un talmudist 
caracterizat de H. Graetz ca “viclean”. Ambii agitau 
spiritele prin predici care atrăgeau un număr mare de 
asculțători, recrutaţi din rândul celor care hotărâseră să 
pormească pe calea pocăinţei. La început rabinii nu au 
acordat importanță exceselor mistice practicate de 
sectanți, dar după ce Zevi Aşkenazi (Hahamul Zvi) a 
tras semnalul de alarmă asupra primejdiei reprezentate 
de reapariția sabbatianismului, s-a început combaterea 
energică a adepților lui Chasid, Pentru a evita 
persecuțiile, chasidienii au emigrat din Polonia în 
Palestina. La câteva zile după sosirea lor la lerusalim, 
Juda Chasid a murit, lăsându-și adepţii dezorientați. În 
disperare, cei mai mulţi dintre aceşti aspiranţi la 
Impărăția lui Dumnezeu au trecut la mahomedanism. 
Cei rămaşi credincioşi principiilor sectei s-au grupat în 
jurul lui Chajim Malach, continuând să mărturisească 
crezul lor eretic. 

Un alt sabbatian, îndârjit care a contribuit la 
subminarea unității jumii iudaice, a fost Nehemia 
Chija Chajon (1650-1726), pe care H. Graetz îl 
caracterizează ca fiind un maestru al mistificărilar şi 
şarlataniei, Întreaga sa viaţă a fost un lanţ neîntrerupt 
de aventuri şi înşelătorii. După ce şi-a dat seama că nu 
ar€ succes în nici o activitate serioasă, s-a dedicat 
studiilor cabalistice, În cadrul viziunii cabalistice, el 
susține că adevărata teologie iudaică trebuie să 
pornească de la acceptarea unei divinități trinitare. Cu 
un text în care-şi expune vederile, Nehemia Chija 
Chajon s-a dus la Smirna pentru a obține sprijin din 
partea sabbatienilor, dar, până să câştige adepți, 
rabinatul din lerusalim l-a excomunicat şi a condamnat 
la ardere opuscului care conținea ideile sale. lzgonit de 
la Smirna, accesta s-a îndreptat spre Italia, unde la 
Veneţia s-a bucurat de oarecare audiență. Aici a 
încredinţat tiparului o altă lucrare, în care îşi 
argumentează teza trinitară ca articol de credinţă al 
iudaismului, bineinţeles fiind vorba de trinitarismul 
sabbatian, nu de cel creştin. Printre admiratorii săi din 
perioada petrecută în italia s-a numărat şi Jonathan 
Eibeschiltz, cel care va deveni mai târziu cunoscut prin 
contribuţia sa la răspândirea ereziei sabbatiene. 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 














5 PP... 7; „Ava, SID d 





UD MARE SAVANT 


CRESTIN: NICO 


PUNCTE CARDINALE 


Iulie 2000 NR. 7/115 PAG. 13 


LAE C., PĂAULESCU 13 59-1 





profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Era foarte grav. O operaţie era absolut necesară, ca 
să încercăm o salvare. Deşi nu vedea cum ar fi putut 
scăpa, primi să se lase operat. “Daţi-mi răgaz doar 
câteva zile, să-mi rânduiesc câteva chestiuni mai 
urgente... 

După intervenția făcută de profesorul agregat Gh. 
Marinescu, ajutat de mine, eram amândoi foarte 
bucuroşi: tumoarea vezicală, pe care i-am scos-o, părea 
benignă. iar profesorul suportase operaţia foarte bine. 
Dar peste trei zile profesorul îmi spunea: *“Toate bune, 
domnule doctor, însă, uite, de ieri mă plictisesc nişte 
concerte bizare; aud, în acelaşi timp, pe Lalo, pe 
Schumann, pe Bach... Ce însemnează asta?”. Ştiind că 
e un mare îndrăgostit de muzică (cânta perfect la vioară, 
pianşi orgă, şi chiar compusese câteva bucăţi religioase), 
nu m-am gândit la nimic rău şi i-am schițat o explicaţie, 
pe care a ascultat-o zâmbind prieteneşte. A douazi însă, 
îmi spuse: “De astă-dată nu mă plictisesc numai 
«concerte» anapoda, ci «opere», fiindcă, iată, şi văd... 
văd personagii, tot felul de personagii...”. Uluit, îmi 
dădui seama că era vorba de tulburări uremice, dar 
ripostai: “Domnule profesor, şocul operator... Se 
întâmplă... O să vă prescriem însă, de pildă, pilulele lui 
Lancereaux...”, Îşi întinse mâna şi luă de pe măsuţa de 
noapte o cutioară, pe care mi-o dădu binevoitor; 
“Astea?.., Le iau, dragul meu, de ieri, şi nu văd nici o 
îndreptare; dimpotrivă... Ei, lasă, nu te tulbura!... Voia 
Cuiva înainte de orice!... Mai bine spune-mi ceva de pe 
la Cameră...”. 

In aceeaşi seară, aflam rezultatul analizei: tumora 
era de natură rea - un cancer. Prin urmare, ne înşelasem 
toți, afară de profesor, care ştia demult despre ce e vorba 


PAU LESCU 


DE E ET a ȘI 
Dumnezeu 


RI zal3O7 B*OsGul E 














ANASTASIA 





EDITURA 


În! 1999 s-au împ plinit 130 deani de la naşterea 
savantului Nicolae G: Paulescu, adevăratul 
inventator, al insulinei, adversar neîmpăcat . al 
darwinismului şi unul dintre principalii 
teoreticieni ai naționalismului creştin din bin! 
pătrat al secolului XX. Cai : 

” În întâmpinarea acestei aniversări, Editura 


«Anastasia» din Bucureşti a veeditat una anti d 









şi suportase totul cu o voință de fier - voinţa unui |, 


adevărat creştin. 

La20 Martie, cu patru luni înainte, pe la 9 dimineaţa, 
am primit de la profesor o carte de vizită, pe care scria 
calm şi caligrafic: “Scumpe amice, vino, te rog, cât mai 
curând, aducând o sondă, căci tumoarea, sau un cheag, 
mă împiedică să urinez. Cu salutări afectuoase, Paulescu, 
20. INI. 1931”. 

L-am găsit desfigurat de chinuri. Nu urinase de mai 
bune de 30 de ore. Începui să-l cert că nu m-a chemat 
imediat: eram doar “medicul” său şi, în acelaşi timp, 
“asistentul” său, şi putea să dispună de mine (...) 

Vorbea cu toată lumea, calm şi cuminte; nici un 

cuvânt nu rostea decât perfect chibzuit; şi totuşi, 
halucinaţiile Lui se îndeseau şi se agravau. La un moment 
dat, îmi spuse: **Dar bine, frate, mă uit pe pereții ăştia şi 
văd toate semnele posibile și imposibile, toate 
bazaconiile! Dar nu văd, pentru Dumnezeu, nici o 
cruce...” În realitate, pe peretele din fața sa, era doarun 
Crucifix, pe care nu-l vedea. A doua zi: “Ce însemnează 
grozăvia asta de femei goale care se frământă în jurul 
meu?... Şi colo-colo... acela, «el» ce vrea cu mine? 
la-mă, Doamne!... la-mă Doamne!...”. Când se apropia 
cineva de dânsul, îl vedea uimit cum îl priveşte cu 
groază- o groază ce-l desfigura: “Du-te, lasă-mă, pleacă 
de-aici!...”, Apoi: “lartă-mă, te rog! - adăuga imediat. 
Când îmi vine cineva drag, se aşează în fața lui, şi pe 
«el» îl văd, infamul... Uite-l acolo, mereu acolo... Ne 
dădurăm seama repede cine era “el”. Intr-o zi, l-am găsit 
conpestionat, parcă strâns de gât; se lupta cu cineva, 
nevăzut de mine, şi gemea: “Nu, nu, lasă-mă!... Nu, nu 
mă lepăd, nu mă lepăd de Christos...”, 

A insistat să-l ducem acasă. Dar nimic nu putea face 
să dispară vedenia înfricoşătoare, iar boala se agrava. 
Totuşi, cu patru zile înainte de a muri, deşi agravarea 
aceasta se accentua, profesorul se linişti ca prin farmec. 
Chemă pe toţi prietenii şi elevii săi; le vorbea senin şi 
calm, le mulțumea, le da indicaţii. Doar în clipa morții, 
în dimineața zilei de duminică, 17 iulie 1931, la ora 
când în alte dăți se pregătea să meargă la Biserică, îi fu 
iarăşi prezentă'“vedenia”. După câteva cuvinte adresate 
surorii sale, Doamna Elena Angelescu, profesorul 
adiugă: “Eu mă duc...”, Îşi făcu o cruce, privi cu dispreț 





Codrescu). Cartea mai fusese. spital în 194 4 4 
de către Dr.V. Trifu, ilustru ucenical autorului. 
Ediţia din 1944. era deschisă de o amplă 
prefață intitulată «Profesorul Paulescu». 
Întrucât această prefaţi țănua amai fost republicată 
ulterior, am. otărați să. o oferim în foileton 
ci cititorilor Puncrelor. cardinale, omagiind u-) astfel 
pe. N. et Paulescu printr-o. mărturie 
cuprinzătoare. şi autorizată, dezvăluind cu 
căldură. "complexitatea. şi exemplaritatea 
sopizoxilsale dala personalități. idea 334 
„ (Menţionăm că ortografia a fost actualizată, 
punctuaţia. îmbunătățită, iar greşelile de Upari 
s-au îndreptat în mod taci, pot u “Nail ae si 


% 














spre colțul unde era “el”, făcu un gest, prin care părea 
că-i spune: “Imbecilule!”, îşi închise ochii şi ... adormi. 
“Bustul Domnului nostru lisus Christos - scria în 
testamentul său - sculptat în marmură a!bă [de Paciurea, 
cu care fusese bun prieten- n. 7.) va fi aşezat la Bellu, pe 
un piedestal format dintr-o singură bucată de piatră, pe 
care va fi scris, jos, «Familia Paulescu». La moartea mea 
să nu se puie, ca doliu, decât un steag negru, la poartă. 
Dricul să fie negru şi să aibă numai doi cai. lar slujba 
religioasă să fie celebrată de un singur preot”. 

“Un singur preot" - parohul bisericii ortodoxe al 
cărei epitrop fusese, dar, într-un colţ al camerei mortuare, 
în genunchi, a oficiat, parcă dintr-o voință supremă, şi un 
reprezentant al Bisericii catolice, fiindcă amândouă îi 
datorau recunoştinţă şi admirație. Profesorul Paulescu a 
stat, întotdeauna, deasupra nenorocitei Schisme care a 
frânt în două Biserica lui Christos, și, intotdeauna, s-a 
rugat “pentru unirea Credinței”, pe care o visa realizată 
prin Biserica română, întrucât “ea nu a luat niciodată 
parte la Schismă”, Biserica română “ar putea să profite 
de faptul incontestabil că n-a lost părtaşă la Schismă, 
ceea ce îi dă dreptul să-şi asume sarcina delicată de 
intermediar, de (ăcâtor de Pace, pentru ca să îndemne, să 


evocare de 
DR. V. TRIFU 


convingă, să roage, să implore”... “Creştinătatea 
întreagă să reintre în acelaşi staul şi să formezeo Turmă 
universală, având ca Păstor pe Dumnezeu” !. 

Prin martie 1929, profesorul Paulescumă întâmpină 
la Facultate, zicându-mi cu zâmbetul pe buze: “Vezi, 
Domnule, ce sunt astea?”. Şi-mi întinse câteva scrisori. 
Mi le-a trimis monseniorul Dolci (nunțiul apostolic de 
pe atunci). D-ta poate ştii mai bine italieneşte...” 
Incepurăm să silabisim următoarea scrisoare către 
Nunţiul Angelo Dolci: “Bari, 22 februarie 1929. 
Excelenţă Reverendissimă, îmi permit a mă adresa 
Excelenței Voastre, fiind determinat de Eminența Sa, 
Domnul Cardinal S. B. Nassali Rocca, pentru a obține 
câteva informaţii, care mi-ar fi deosebit de utile, în 
privința unor studii ale mele. E puţin cunoscut în Italia, 
însă foarte mult în străinătate, în special în Franța, 
fiziologistul şi medicul român Paulescu, ilustru savant; 
am citit zilele acestea Tratatul său de Fiziologie, care 
este eminamente clasic şi care, deşi se inspiră din 
izvoarele cele mai riguros ştiinţifice ale Fiziologiei 
experimentale, afirmă, în mod explicit şi cu adevărat 
genial, modern, finalitatea şi existența unui Dumnezeu 
personal”. Nu se poarte spune ce mare valoare 
apologetică cuprinde acest tratat, Scris de unul dintre 
cei mai eminenţi fiziologiști în viață. Aş vrea să-l fac 
cunoscut pe autor Universităților catolice din Italia, 
descriindu-l în revista noastră Srudium, sau eventual în 
ziarele noastre, unde colaborez. Însă îmi lipsesc cele 
mai elementare indicații despre profesorul Paulescu, 
care era acum câţiva ani profesor de Fiziologie la 
Facultatea de Medicină de la Universitatea din 
Bucureşti. Nu ştiu în mod pozitiv dacă este catolic; aş 


=] dori în plus, să ştiu dacă e religios practicant şi dacă 


mai deține catedra şi azi; pe cât posibil, data naşterii 
sale. Pentru aceste însemnări, vă deranjez. Îmi cer 
scuze pentru îndrăzneala ce mi-am luat şi, mulțumindu- 
vă foarte călduros, vă sărut inelul. Dr. Guido Lami, de 
la Clinica Universității Regale din Bari”. Scrisoarea 
era însoțită de o carte de vizită a Cardinalului Giovanni 
Battista Nassali Rocca, Arhiepiscopul de Bologna, cu 
o recomandație autografă. “Răspundeţi-i, domnule 
profesor!”. “Răspunde-i d-ta! Poţi adăuga: /dealul său 
este unirea Bisericilor creştine”. 

“„.dricul să fie negru”, fiindcă, după datină, el ar 
fi trebuit să fie alb; profesorul Paulescu trăise cast - o 
viață curată de anahoret, în cel mai aspru înțeles al 
cuvântului. “N-am îndrăzneala să mă compar cu tine”, 
îi scria în 1921, de la Paris, vărul său primar, Cincinat 
Pavelescu. “Tu eşti un sfânt şi o minte largă, întărită de 
o voință neînduplecată şi de o putere de renunțare 
excepțională... După tine va rămânea o operă întreagă 
şi pilda unei vieţi de apostol...”. După zece ani, Cincinat 
Pavelescu, care, cu mulţi ani înainte, boem cum era, 
pierduse manuscrisul profesorului Paulescu, 
Impărăteasa Irina (0 piesă de teatru, care îi plăcuse 
mult lui Delavrancea), saluta în versuri, cu flori în 
brațe, bustul profesorului de la Societatea Studenţilor 
în Medicină: Jată crizanteme albe / Ca şi viaţa ta... / 
Bucuria vieţii tale/ Fost-a să găseşti/ Leacurile ideale 
/ Firii omeneşti... / N-ai cules dinclipa vieții /Farmecul 
femeii... / Ca un sfânt printre ispite / Visul te purta... / 
Iată crizanteme albe / Ca şi viața ta. 

Pentru ce a voit pratesorul Paulescu să rămână 
“cast'? Nimic nu l-ar fi putut împiedica să-şi întemeieze 
o familie: i se oferiseră căsătorii excelente, femeile 
l-au stimat întotdeauna şi întotdeauna l-au înconjurat 
cu veneraăție. 

Dar de ce a fost aşa de modest? “Strig ca din fundul 


(continuare în pag. 14) 





1 Manuscris aflat în păstrarea mea; lecţia a II-a ținută la Biserica 
Sf. Anton studențimii universitare. 

2 *..aferma esplicitamente e in modo veramente geniale, 
moderno, ta finalilă e L'esistenza di un Dio personale ."”. 
Această scrisoare este în păstrarea mea. 








PAG. 14 NR. 7/115 lulie 2000 


În zilele de 24 şi 25 iunie a. c., s-a desfăşuratla Sibiu prima ediţie a Târgului Naţional 
de Carte şi Revistă Religioasâ, găzduit în spațiul de expunere al Cercului Militar din 
localitate. Lăudabila inițiativă a aparținut A.S.C.O.R -ului din Sibiu, în fruntea comitetului 
de organizare aflându-se studentul Lucian Coca. Pretinsul sprijin al Facultăţii de 
Teologie şi al Arhiepiscopiei locale “a fost sublim, dar a lipsit cu desăvârşire”... Singurii 
reprezentanți ai clerului sibian care s-au implicat efectiv, cu râvnă şi cu har, oarecum “pe 
cont propriu”, au fost tinerii preoți ortodocşi Constantin Necula (care este şi asistent 
universitar) şi Cătălin Dumitrean (deja cunoscut pentru virtuțile sale de publicist). Diac. 
loan |. ică jr, a fost prezent doar în treacăt (la standul Editurii Deisis, pe care o conduce), 
iar părintele Vasile Grăjdian (cadru didactic şi membru al Senatului universitar) a 
pasticipat, cu o mină cam opărită, numai |a'““masa rotundă“ din ultima seară (fără îndoială, 
evenimentul ce! mai reuşit al Târgului, atât prin asistenţa relativ numeroasă, cât şi prin 
densitatea problemelor abordate, în cadrul 
temei generale “Tinerețe, Ideal, 
Biserică...”), de unde nu au lipsit nici 
neobositul preot octogenar lon Vladovici 
(foarte legat sufleteşte de redacția 
Punctelor cardinale), nici tânărul teolog şi 
cadru universitar Sebastian Moldovan (cu 
o scurtă comunicare-avertisment asupra 
posibilelor implicații sociale ale perversei 
“educații sexuale” din şcolile româneşti, 
bazate pe principiile dizolvante ale 
Jibertinismului democratic de sorginte occidentală, iar nu pe temeiurile tradiționale ale 
moralei creştine). Pentru că a venit vorba de colocviul final, trebuie menționat că, dintre 
intelectualii sibieni laici, pe lângă conducerea - binevoitoare, dar cu fatale ticuri cazone 
- a Cercului Militar, au luat cuvântul, în mod mai consistent, d-l Gabriel Constantinescu 
(directorul Punctelor cardinale şi voce mărturisitoare a generaţiei mucenicite în închisorile 
comuniste) și d-l Nicolae Pop (profesor de istorie în activitate şi, de asemenea, incomod 
publicist), Induioşător a fost şi apelul la “iubire” în duh creştin făcut de admirabila 
bibliotecară Marilena Căbaş (al cărei soț, George Căbaş, entuziast ostenitor la revista 
Porunca iubirii, a fost la rândul său de față). Majoritatea vorbitorilor au pus mult suflet 
în discuţii şi au dovedit o profundă preocupare pentru problemele moral-spirituale şi 
cultural-educative ale societății româneşti post-comuniste (inclusiv pentru viitorul 
“civilizaţiei cărții”, puternic amenințat de “civilizația computerului”, dar şi de degringolada 
tot mai accentuață a şcolii româneşti, căreia i s-a făcut un rechizitoriu deosebit de dur, mai 
ales de către reprezentanţii generațiilor mai vârstnice). 

La inaugurarea oficială a Târgului a fost aşteptat zadarnic P. S. Visarion (sau măcar 
vreun reprezentat oficia! al Arhiepiscopiei), după cum, pe toată durata Târgului, au fost 
aşteptaţi zadamic “greii” teologiei sibiene. Părintele decan Abrudan, bunăoară, deşi 

locuieşte peste drum de Cercul Militar, n-a catadicsit să-i treacă pragul. S-a putut 
constata, cu generală mâhnire, pe de o parte divorțul grav dintre generaţii, iar pe de altă 
parte suficiența inerțială a Bisericii Ortodoxe, înstrăinate aproape iresponsabil de social 
şi de cultural, resemnate într-o deconcertantă “închidere” instituțională. Episodul sibian 
mi-a amintit de unul asemănător, consumat nu demult la Bucureşti, când la lansarea 
volumului Ruinele Ortodoxiei. Iugoslavia: 1991-2000 (a se vedea extrasele şi scurta 
prezentare din numărul nostru anterior), ce a avut loc chiar la Palatul Patriarhiei (în 
prezența tinerilor editori români de la Scara, a ambasadorului țării vecine şi a altor 
persoane de vază), abia au putut fi zărite câteva feţe bisericeşti anonime, P. S, Teodosie 
neonorându-şi făgăduinţa de a fi de față, iar Patriarhia - deşi în propria ogradă - negăsind 
de cuviință să delege pe cineva! Răceală la Bucureşti şi răceală la Sibiu faţă de tot ce vine 
dinspre tinerimea creştină, fie ea laică sau bisericească... lar, dincolo de răceală (ca să nu 
zic: ostilitate), o stranie alergie față de carte, de care ierarhii şi dascălii noştri teologi par 
să fugă - Doamne iartă-mă - precum dracul de tămâie! 








PUNCTE CARDINALE 





Ce-i drept, Tirgul de caste creştină de la Sibiu (prima iniţiativă de acest fel din 
România postbelică), realizat cu oarecare pripă şi cu foarte puţini bani, nu s-a ridicat la 
nivelul scontat de tinerii organizatori și de editorii participanţi. Au luat parte puține 
edituri şi publicaţii; prezenţele cele mai însemnate au fost cele ale Editurii Institutului 
Biblic... (desigur prin grija directorului “mirean” Aurelian Marinescu), Editurii Anastasia 
(cu cea mai bopată şi mai variată ofertă, deşi fără titluri de ultimă oră) şi Editurii Deisis 
(aflate Ja ea acasă). Au mai fost prezente editurile (folosesc ordinea alfabetică): A papis, 
cea a Arhiepiscopiei Sibiu (poate standul ce! mai “sărac”), Herald, Lumină din lumină, 
Oastea Domnului, Puncte cardinale (singurul stand care a oferit un titlu tocmai ieşit de 
sub tipar: Evreii în România (secolele XVI-XX) de Gabriel Constantinescu, apărut însă 
la o altă editură - F.R.ON.D.E. - şi numai parțial asimilabil “cărții creştine”) şi 
Tehnopress, la care se adaugă Trinitas şi Bunavestire (ambele prin intermediari binevoitori), 
iar dintre publicaţiile periodice, în genere 
fără o reprezentare corespunzătoare: Calea, 
Adevărul şi Viaţa (pagina creştină 
săptămânală a cotidianului Ziua, realizată 
de Fundaţia Anastasia), Iisus Biruitorul 
(organul “Oastei Domnului”), Porunca 
iubirii, Puncte cardinale, Telegraful 
român, Timotheos (publicaţie tot a “Oastei 
Domnului”, destinată tinerilor), Vestitorul 
Ortodoxiei (pe lângă standul |. B. M.). 
Dintre absenţe, cel mai mult (m-)au surprins 
cele ale Ashidiecezanei Cluj (inclusiv a revistei Renaşterea), Arhiepiscopiei de Alba 
lulia, revistei “de oceanografie ortodoxă” Scara (şi editurii omonime) şi a Supergraph- 
ului (principalul difuzor actual de carte religioasă). De menţionat că două edituri 
“siameze” - Saeculum şi Vestala - au venit la faţa locului, dar, nemulțumite de “condiții”, 
au făcut cale întoarsă, sfidând manifestarea, cu un “strop” de dreptate şi cu o “mare” de 
moft mitocănesc. 

Sub aşteptări a fost şi interesul publicului sibian: în cele două zile, nu s-au perindat 
pe la Cercul Militar mai mult de câteva sute de persoane (ceea ce nu înseamnă şi tot atâţia 
cumpărători; s-a vândut puțin, iar majoritatea expozanțţilor abia şi-au acoperit cheltuielile 
de deplasare, de la Bucureşti sau laşi). 

Cu toate aceste “minusuri” (parte explicabile în context) şi în pofida “boicotului” 
oficialităților bisericeşti și universitare, s-a pus temeiul unei manifestări inedite, ce ar 
merita să se perpetueze anual şi să-şi dobândească o tradiție (amploarea şi izbânda ei 
depinzând atât de participanții efectivi, cât şi de implicarea- în organizare şi mediatizare 
- a unor instituţii de profil, a unor sponsori locali şi a publicului însuşi, în segmentul lui 
creştin, ce nu poate fi lipsit de extensie într-un oraş universitar cu tradiția cultural- 
religioasă a Sibiului). In reconfortantul lor idealism tineresc, organizatorii din acest an 
(care au avut multe de învățat ei înşişi cu acest prilej) îşi propun, pentru ediția următoare, 
un îndrăzneţ început de “internaționalizare” a Târgului (existând premisele participării 
unor edituri religioase din Italia şi Franţa). Desigur, în această eventualitate, obligațiile 
ŞI căspunderile organizatorilor vor fi mult mai mari... 

Deşi, ca editor, n-am avut cu această ocazie nici măcar un profit financiar minim, 
mărturisesc că atmosfera “m-a furat”, că apreciez inițiativa tinerilor ascorişti de la Sibiu 
şi că nu exclud posibilitatea unei consolidări viitoare, cu voia și ajutorul lui Dumnezeu. De 
ce nu s-ar reuşi până la urmă în acțiunea conjugată a celor două instituţii naţionale ce se 
împăunează cu cel mai mare credit actual în societatea românească; Biserica şi Armata?! 

Până una-alta, nu mă pot sustrage ispitei de a încheia - “consolator” = cu versurile 
bătrânului Iancu Văcărescu, pe care le-am citat şi în cuvântul de deschidere: La fapta 
bună / Puţini s-adună; / Mult pot puţinii / Buni împreună... 

Răzvan CODRESCU 


PROFESORUL 


PAULESCU 


(urmare din pag. 13) 


unui puț - nimeni nu mă aude”, spunea dânsul cu o 
dureroasă resemnare. De ce a rămas mereu aşa de 
sobru, când învățații lumii i se adresau atât de curtenitor 
- şi atât de mândri de dânsul? Ilustrul Cushing, de pildă, 
într-o vibrantă scrisoare de invitație în America, i se 
adresa ca un elev celui mai mare fiziologistal timpului, 
După plecarea sa de la spitalul “Notre-Dame du 
Perpetue]-Secours”, unde dânsul fusese primit aşa de 
greu, fiindcă era “ortodox”, nimeni nu a mai admis să 
nu fie aca!o, în permanență, un ortodox sau doi, care să- 
| amintească pe “notre cher bon docteur...”. Era 
suficient un rând de prezentare al profesorului, pentru 
ca, imediat, şi fără vreo discuţie, să fie primiţi acolo, ca 
interni - cu casă, masă, leafă şi cele mai delicate 
atențiuni, doi studenţi sau doi medici români; chiar şi 
după moartea lui, fiindcă Paulescu n-a murit pentru 
spitalul ilustrat de Lancereaux şi de dânsul, El a murit 
doar pentru noi, pentru această țară unde “negațiunea” 
are încă o putere deplorabilă... După moartea sa, în 
1937, ilustru! Dr. Julien Huber, urmașul lui Lancereaux 


şi al lui Variot, care totuși nu-l cunoscuse personal, a 
venit la Bucureşti, să se încline, cu brațele pline de flori, 
la mormântul său, după care i-a strâns într-o grupare pe 
toți foştii interni români de la spitalul “Notre-Dame du 
Perpâtuel Secours”, pentru ca astfel să se asigure, în 
numele lui, prezența unui român la acest spital, veacuri 
de-aci înainte (...) 

De ce profesorul Paulescu, care a atacat cu atâta 
irezistibilă evidenţă negațiile divinității în Creaţie, a fost 
aşa de îngăduitor cu victimele ispitelor deşarte şi 
degeneratoare? “Iastă-le lor, Doamne!” - îi era singurul 
răspuns. 

Nu vom răspunde noi acestor înțrebăn, la care vor 
putea răspunde uşor toți cei care vor citi opera lui 


3 Când Barbu Delavrancea a fost atacat şi zeflemisit de critici, 
după reprezentarea piesei Hagi- Tudose, profesorul Paulescu i-a 
scris o scrisoare de îmbărbătare, la care marele dramaturg i-a 
răspuns trimițându-i volumul cu următoarea dedicație (datată 5 
Febr, 1913, Bucureşti); “Cel dintâiu volum învățatului şi ilustrului 
meu amic prof. dr. Paulescu, carele cel dintâiu s-a răzvrătit 
împotriva «răului tratament ce i s-a administra» lui Hagi- Tudose 
de către vechii mei duşmani (...), ca amintire de noaptea în care 
sărmanul autor a trebuit să înghiță şi să mistuie o «duzină»de şerpi, 
de șopârle şi alte lighioi, care de care mai vâscoase și mai 
neplăcute pentru «vălul său palatin» (...) Unii naivi critici teatrali 
m-au comparat cu Shakespeare, alții cu Molitre, unii că sunt 
clasic antic, alții, că sunt romantic-modem, Ce copilării! Am vnut 
să [iu ce mi-a fost dat să fiu; român sadea, burulană din pârloagele 


fiziologico-filosofică. Această operă, încă neegalată, îl 
înalță pe profesorul Paulescu, savantul intransigent şi 
omul de o bunătate fără margini, deasupra învățaților 
lumii, dovedindu-l, după părerea noastră, cel mai mare 
interpret ştiinţific al Divinităţii, prin studiul rece al 
Creaţiei înseşi, şi precursorul ştiinţific al ideii de 
pacificare a Omenirii prin Biserica lui Christos, 
Această Omenire, adânc turburată şi învrăjbită de 
concepția ordinii “oarbe” din Univers, va trebui să 
înțeleagă că ordinea conștientă este cea adevărată, că o 
Voinţă supremă rânduiește şi judecă... Când o va 
înțelege - şi o va înțelege! - va dispărea, în sfârşit, şi 
“omulmodem”-omul “inițiat” de presa, cinematograful 
şi radiourile americanizante, omul convins că le ştie pe 
toate, pretențios, agresiv şi stupid - înnebunit de pofte, 
veşnic neliniştit şi niciodată mulțumit. Atunci profesorul 
Paulescu nu va mai figura doar printre “oamenii mari”, 
ci şi pe o altă listă: cea rezervată acelora care, uitându- 
se pe ei înşişi pentru semenii lor “bolnavi” sufletește 
Ori trupeşte, au trăit ca nişte marti; şi au murit ca nişte 


Sfinţi. 


noastre bătute de Crivăţ şi arse de soarele lui Cuptor, A vroi 
altceva ar fi să vreau ceea ce nu pot să fiu. Şi decât o opintire 
zadarnică, mai bine las natura în firescul ei. Prună brumărie să 
fiu, iar nu ananas de seră. La urma urmelor, chiar şi porumbe 
bătute de primele zăpezi, decât fructe zaharisite de la Nisa...” 





| 
| 
j 


















(urmare din pag. 6) 


cutie de rezonanțăa unei conştiinţe poetice, care captează şi amplifică 
pentru urechea noastră mesajele stărilor abisale. 
ZI oceanu-ntărâtat turbatu-i: 
Răcnind, înalţă braţele-i de spume, 
Le spânzură de nori, să spargă lume 
Până furtuna-l reimpinge-n patu-i 

















































Ca un copil ce nici al spaimei nume 
N-a cunoscut vreodată încredințatu-i 
Că bolta cea albastră e palatu-i. 
Cu-asalt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate 


Rănit de fulgere, el se-ncovoaie 
Şi c-o poveste il adoarme-o boare 
Şi-n vis - un cer în fundu-i se îndoaie. 


Tot ce-a dorit în visul lui el are: 

Tărie, stele, luna cea bălaie... 

Dormind murmură - murmurând tresare. 

Eminescu a repetat pentru noi, într-un minunat sonet, aceeaşi 
veşnică poveste a oceanului care ar vrea să atingă cerul rămânând 
ocean, surprinzând cu subtilă minuțiozitate gradarea fazelor de la 
“răzvrătire” la cumințire, ce va fi urmată iarăşi de frământări. Căci 
finalul se deschide înspre o nouă perioadă de nelinişte, lăsând să se 
vadă o reînfuriere a oceanului, din cauza impulsului de a poseda 
concret ceea ce visează că are. Starea de “posesie” e cea care se exaltă 
în vis, trezindu-l, Murmurul se va transforma în namoare, ca şi plebea 
deşteptată demagogic din “somn de moarte”, de fapt din condiţia în 
care poate avea cerul: aceea de calm şi coeziune. Răscolite ape şi 
noroade se turbură deopotrivă şi numai sclipătul iscoditor al unei stele 
poate răzbate prin larma şi “turbarea” lor: 

Atunci printre nouri, prin vânt şi prin unde 

O rază de aur se toarce ușor 

Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde 
Prin vânt şi prin nor. 

În fundul cel umed al mărei turbate, 

În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar, 

Luceşte O steauă în piatră schimbată, 

În mărgăritar. 

(Când marea...) 

Dacă nu poate avea steaua, marea poate avea raza ei, înfăşurată în 
mărgăntar. Şi îi e indestul să se cumințească. Tot aşa, vulgul nu poate 
înțelege nemijlocit ideile înalte, abstracțiunile unei revelații, ci urzite 
în parabole pe care le va păstra ca mărgăritare de înțelepciune. Dacă 
ştie să le prețuiască, va putea supraviețui vremurilor de restrişte, când 
luceferii dispar de pe boltă, depănându-şi-le. Inşir-te mâărgărite. Căci 
poveştile, tradiţiile fac dintr-o turmă inconştientă un popor civilizat. 


(urmare din pag, 11) 


sporiseră la câteva sute de mii în urma invaziei din timpul războiului 
poreclit “de independență”; această hoardă de galițieni, veniți la 
pradă în spatele armatelor ruseşti, trebuia pusă degrabă în drepturi 
alături de autohtoni); a doua condiţie era re-retrocedarea către 
Rusia a părții de sud a Basarabiei, teritoriu întors României în 
1856, după Congresul de la Paris. Ceea ce s-a și făcut, România 
căpătând în schimb (şi pe drept) pământul pustiu al Dobrogei, pe 
care Austria sugera să-l colonizăm, aţi ghicit, cu evreii pe care 
imperiul nu-i mai putea mistui! 

Asta a fost la '77. A mai trebuit încă un război, mult mai 
sângeros, acela din *916, care a dus la adoptarea constituţiei din 
1923, pentru ca luda să se poată declara oficial urmaş al lui Traian 
în “America Europei”. 

Şi pentru că suntem contemporani întru acelaşi coşmar vechi 
de o sută şi cincizeci de ani, vom încheia tot cu Eminescu, lăsând 
cititorul să actualizeze locurile şi numele proprii: 

“Suntem avizaţi a aştepta siguranţa existenței statului român 
de la mila sorții, de la pomana împrejurărilor externe, care să 
postuleze ființa statului român ca pe un fel de necesitate 
internațională. 

Ce-i pasă Congresului că se răpește o parte din patria străveche 
a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă cine 
va tocul pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent. 
Astfel, fără a discuta sau gândi, s-au introdus cu toptanul legi 


PUNCTE CARDINALE 


e (n luceaiâr pe columna cezarilor 


ROMÂNIA - ȚARĂ TRANSFRONTARIERĂ 





Iulie 2000 NR. 7/115 PAG. 15 


“P PETRE IOGU 


În ziua de Siulie a. c. s-a stins 
din viață, după o lungă şi grea 
suferință, inginerul Petre logu. 
Născut la 31 martie 1927 la 
Bucureşti, dintr-o familie de 
români macedonenivenită în țară 
după primul război mondial, mai 
exact în 1923, din Macedonia 
grecească, a fost crescut şi educat 
de părinţii săi în cultul dragostei 
dețară şi de neam, aşa cum numai 
cei ce au cunoscut opresiunea 
străină ştiu să o facă. A urmat 
atât şcoala primară, cât şi 
cursurile liceale la Bucureşti, 
(unde, în 1942, a devenit membru 
al“Frăţiilor de Cruce”), iar după 
absolvirea Liceului “Spiru Haret” 
(1946) s-a înscris, la îndemnul 
părintelui său, la Facultatea de 
Agronomie, pe care însă nu a 
apucat să o termine, deoarece în 
1951, pe când era în anul doi, a 
fost arestat şi condamnat, pentru 
activitate anticomunistă, la cinci 
ani temniţă grea. S-a eliberat în 
1955 cu un decret de grațiere, dar 
nu i s-a mai permis să-şi continue 
studiile. În 1958 a fost din nou 
arestat, iar de această dată i s-a 
dato pedeapsă mult mai mare (17 
ani), fiind acuzat de “crimă de 
uncltire împotriva securității 
statului”. S-a eliberat de la Aiud, 
odată cu toţi ceilalți deținuți 
politici, în 1964, și a cunoscut, ca 
şi toți ceilalți, rigorile și şicanele 
poliției politice, care îi urmărea 
pas cu pas activitatea. A reușit 
totuși să-şi termine studiile la 
Facultatea de Construcţii a 
Politehnicii bucureştene, luându- 
şi diploma de inginer la 43 de ani. 

In 1982 a emigrat în Grecia, 
dar imediat după revoluţia din 
1989 s-a repatriat și a dus o 
susținută activitate pentru 
instaurarea în România a unei 
veritabile democraţii. A fost 
membru fondator al Uniunii 
Democrat Creştine, iar după 
infiltrarea şi deturnarea acestui 
partid de la idealurile lui inițiale, 
a dus o susținută activitate în 
Asaciaţia Foştilor Deținuți 
Politici. 

Prin dispariţia lui, mişcarea 
de asanare morală a poporului 
român suferă o grea pierdere. 

Dumnezeu să-l odihnească în 
pace şi să-i dăruiască liniştea şi 
tihna de care în viață n-a avut 
parte. 






Însă când apa mării nu mai primeşte în sânul ei căldura soarelui, 
lumina unei stele pentru a o înapoia în icoană, rămâne numai cu amarul 
ei; când un grup nu mai recunoaşte un conducător, nu-i mai reflectă 
nimbul, ci devine refractar, se complace în traiul lui amărât. Poetul care 
s-ar naşte în mijlocul lui are certitudinea elecțiunii sale divine: 
“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour 
de aur din marea de-amar”, exclamă el (mms. 2254 18 v.). 

Cu această splendidă metaforă, dintr-o singură trăsătură de pene! 
Eminescu zugrăveşte o apoteoză tot atât de exemplară ca şi a eroilor 
antici metamorfozați în astre. Soarele spiritual nu numai că iluminează 
tainițele oceanului națiunii, dar în divina-i alchimie are puterea 
miraculoasă de a-i distila apa amară în vapori dauriți. Regăsim terna 
turnată în versurile actului L, scena $ a piesei Mira; 

Când ca un soare mândru cu inima de jar, 

Ce soarbe nori de aur din marea de amar, 

El m-a-nălțat pe mine din mare, din popor 

La rangur" le mărirei, la tronu-i lucitor. 

(ms. 2254 70 v.) 

Strălucirea acestor nouri zenitali ia ochii omului de rând - când îşi 
aduce aminte să-și înalțe privirea către ei. Darpe cerul amurgului nourii 
de aur se prefac în nori arămii, şi atunci lumea îi recunoaşte ca zmei şi 
dragoni înfocaţi, plini de geniu. **O, geniu mândru”, i se adresează fata 
de-mpărat “smăului” prefăcut în “steauă” (Fata-n grădina de aur). În 
ceas vesperal, Luceafărul devine mai vizibil decât Soarele şi îi ia locul 
pe boltă: dragonul - şarpe de aramă, se substituie (luciferic? proniator?) 
Creatorului, care-i îngăduie să-şi forjeze poporul la văpaia geniului său. 
Figura lui ambiguă se lasă valorizată atât ca Demiurg, cât şi ca “Mirele 
universului - nature”, acea “frunte senină sau încinsă-n aur” care 
“modelează/ gândirea/ a mii şi mii de oameni /.../ într-o uriaşă volbură 
de foc” (c/ ms. 2254 18r.). 

După felul în care se înfăţişează, ea poate fi steaua unui neam, 
îngerul lui de strajă, sau întunecat semn al damnării înscris pe frunte, 
norocul sau blestemul lui. 

lată de ce ruga noastră adresată Celui Eten va fi cu totul alta decât 
a Smăului; “Doamne, nu ne lua al nemuririi nimb, nourul de aur ce 
miruie fruntea lui Eminescu!”. 


a — 


SURSE BIBLIOGRAFICE: 
Constantin Noica, Cirvân! împreună despre rostirea românească, Ed. Humanitas, 
Buc,, 1996, pp. 91,94; 

Pentru citatele din Mihai Eminescu am folosit: 
Opere IV, Teatru, Ed. Minerva, Buc., 1978 (ms. 2254 1. şi v., 70v.), pp. 403, 
418, resp. 77; 
Opere VI, Proza literară, Ed. Minerva, Buc., 1982 (Geniu pustiu), pp. 159, 161; 
Opere IV, Poezii postume, Ed. Saeculum 1.0., Buc,, 1998 (Când marea...) p. 
19; 
Petru Creţia, Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, Ed. Humanitas, 
Buc., 1994 (Azi oceanu-ntărătat, Fata-n grădina de aur), pp. 25, 141; 
Revista Manuscriptum nr. 111991 (Odă pentru Napoleon, Marea nalță mii de 
valuri). 













străine în toată puterea cuvântului, cari substituie pretutindenea în 
locul noțiunilor nație, țară, român, noțiunea om, cetățean al 
universului, fie din Berber, din Nigritania, din China san, în fine, 
extract de Galiţia. 

Organizația liberalo-cosmopolită a prefăcut România în mocirla 
în care se scurg murdăriile sociale ale Apusului şi Răsăritului, 
România a devenit mlaştina de scurgere pentru tot ce e moraliceşte 
şi economiceşte nesănătos dincolo de graniţe, pentru tot ce fuge de 
muncă, pentru tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de 
poliție şi de justiţia penală. 

Ce-i pasă fanariotului, al cărui tată nu ştia o vorbă românească, 
ce-i pasă lui că se vinde un pământ pe care el, cosmopolitul, 
cetățeanul universului, antihrist, s-a născut din întâmplare numai? 

Dezmoşteniţi sunt cei ce nu mai cred în nimic, dezmoşteniţi 
sunt acei cetățeni ai universului întreg ce, neavând patrie, îşi aleg 
pe cea mai ieftenă din toate, universul întreg, cei cari neavând 
popor, îşi aleg pe cel mai lesne de avut: omenirea toată. 

Ce lepasă lorcăse iao bucată din Țara Românească? Patria lor, 
universul, rămâne intactă. Ce le pasă că se robeşte o parte a 
poporului românesc? Poporul lor, omenirea, rămâne intact. Ce-i 
pasă tanariotului, ce nu este nici grec, nici român, nici francez, nici 
neamț, că se rupe patria noastră în bucăţi, poporul nostru în fâşii? 

Aceştia stau astăzi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să vânză 
țara toată şi să desființeze printr-un trafic mârşav o nație şi un stat 
pe cari zeci de popoare barbare nu le-a putut desființa.” 


Puncte Cardinale 




















Redacţia revistei Puncte 
cardinale roagă insistent pe 
abonaţii care nu şi-au achitat 
încă abonamentele pe anul în 
curs, fie ei din ţară sau din 
străinătate, să o facă 
neîntârziat, publicaţia riscând 
să sucombe din motive 
financiare, 

Orice sprijin venii în 
această perioadă deosebit de 
grea echivalează cu un gest 
salvator: daţi celei maivechi şi 
mai constante publicaţii de 
dreapta din România 
postcomunistă şansa de a 
apuca cel de-al treilea mileniu! 























PAG. 16 NR. 7/115 lube 2000 
Pa "IN DATIE 


EeTIII 
Pa | N Li Da yu 
| Li 


Sunt mai bine de 200 de ani de când rațiunea umană s-a 
desprins conștient şi oficial de spiritualitate, cu scopul declarat 
- ŞI pe deplin atins astăzi - de supremație absolută în societate, 
Odată cu încoronarea în 1793 a unei populare dansatoare 
pariziene ca Zeiţă a Raţiunii pe chiar altarul catedralei Notre- 
Dame din Paris, urmată de arderea publică a Bibliei, calea spre 
materialismul agresiv, intolerant şi omnipotent era deschisă. lar 
odată cu ea a început şi sarabanda ameţitoare a “sistemelor de 
referință”. ȘI iată-ne astăzi într-o societate informatizată, în care 
intimitatea persoanei este violată sistematic prin chiar excesul 
de informaţie şi de drepturi garantate de lege. O societate 
alienată, în care viitorul este aproape unanim considerat a fi 
sumbru, iar spusa lui Protagoras, “Omul este măsura tuturor 
lucrurilor”, a devenit esența trăirii umane. Omul se vede pe sine 
ca 0 maşinărie precară, locuind într-un univers născut la şi din 
întâmplare, care-i guvernează existența prin implacabile legi 
fizice şi biologice. Şi unde este astăzi dimensiunea reală a 
spiritului uman? Strivit între consumism şi îndoctrinare mediatică 
insidioasă, el a devenit doar un pretext și o anexă de ochii lumii... 

Toate acestea îşi au sorgintea în umanismul revoluționar 
care |-a scos pe Dumnezeu din centrul societății, aşezând omul 
în loc, Ştiinţa s-a transformat prin aceasta într-un instrument al 
puterii, încetând să mai fie unul al spiritului liber, căutător al 
adevărului. Şi, mai grav, ştiințaşi produsul ei primar, tehnologia, 
galopează cu mult înaintea conştiinţei şi simțirii omeneşti, 
considerându-le nesemnificative şi retrograde. Un secol şi 
jumătate de gândire evoluționistă şi-a arătat din plin roadele prin 
cele mai monstruoase conflagrații din istorie şi prin ideologiile 
care au stat la baza lor (nazismul, comunismul și liberalismul). 
Credem că a sosit vremea ca ştiinţa, cea care a furnizat temelia 
acestor ideologii, să intre în cel de al treilea mileniu printr-o 
adevărată schimbare de paradigmă, întorcându-se la valorile 
spirituale care s-au dovedit cu adevărat benefice și perene. În 
definitiv, ştiinţa modemă s-a născut sub auspicii creaționiste - 
aşa cum au demonstrat istorici ai științei precum P. Duhem, A. 
Koestler și S. Jaki - virând abrupt spre ateism abia în ultima 
treime a secolului al XIX-lea. 

Nu credem că principiul conform căruia orice noutate 
înseamnă un progres- principiu ce pare a dominaestablishment- 
ul ştiinţific = este valabil în cazul fundamentului spiritual al 
existenței umane. 

In consecință, dorim cu tărie să încercâm a readuce ştiinţa 
la tocul ei, în serviciul spiritualității umane. Realizăm prin chiar 
propria noastră investigație ştiințitică, descătuşată de limitările 
establishment-ului, căuniversul şi noi înşine nu suntem rezultatul 
întâmplări, ci al unui design inteligent și plin de iubire. 
Fundamentată pe teoria informaţiei, teoria probabilităților, 
ştiinţele cogniţiei şi termodinamică. teoria modernă a 
proiectului (design-ului) inteligent (elaborată de A. E. Wilder- 
Srmith, Ch. Thaxton şi W. Dembsk:) se dovedește a fi vârful de 
lance al noii revoluţii științifice. Dorim de aceea să ne orientăm 
cercetarea ştiinţifică spre acest design, înlesnind astfel calea 
spiritului uman spre Designer, spre Creator, Dumnezeul 
Scripturilor. Etica noastră profesională ne obligă să considerăm 
acest Creator ca UNIC SISTEM DE REFERINȚĂ ABSOLUT 
şi prin aceasta să restructurăm paradigma noastră ştiinţifică sub 
forma atât de simplu și tota! exprimată de fizicianul francez 
Eduard Branly: “Știința este o stăruință spre creaţie, credința 
O stăruinţă spre Creatar ". 

Scopul nostru nu este acela de a dovedi științific existența 
lui Dumnezzu- E! se dovedeşte singur şi continuu, din universul 
subatomic și până dincolo de limitele macrouniversului. Scopul 
nostru nu este nici acela de a reinterpreta Biblia, pentru a se 
potrivi cu dogma ştiinţifică. Au făcut-o alții fără succes, uitând 
că, fiind revelată de Dumnezeu, Biblia este deasupra ştiinţei. 
Dorim, în schimb, să reinterpretărn datele ştiinţifice existente şi 
viitoare, pornind de la un moment inițial al Creaţiei ex ni/i!o, 
folosindu-ne însă numai și numai de instrumentele științifice 
existente. Noi nu contestăm aceste instrumente, ci numai felul 
în care se interpretează datele primare furnizate de ele, 
pornindu-se de la principiul actualismului (uniformismului) 
și conceptul macrvevoluţiei, care nu au fost demonstrate 
vreodată. Vom considera ca un prim pas, necesar şi motivator, 
identificarea design-ului inteligent în ansamblul obiectelor 
cercetării noastre individuale, În această cercetare ne vom ghida 
după următoarele PRINCIPII: 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


DD O O O N CR N CN N RR CO OI IE 





PN O a e a a ag a i 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
COREA Br, HezĂ. 10022634730% 


iute CARDINALE 


1, Universul şi continuumul SE E aaa nu sunt eteme, 
ci au un început (creaţie) şi un sfârşit, aflate în întregime la 
latitudinea Creatorului, singuraentitate personală, transcendentă 
şi eternă, 

2. Viaţa biologică nu este rezultatul proprietăților intrinseci 
ale materiei, ci este doarun episod al creației supranaturale (aduse 
în ființă prin procese care nu mai acţionează astăzi). 

3. Nu există şi nu a existat niciodată macroevoluție - o 
schimbare evoluțivă lentă şi eradată, sau rapidă şi bruscă - de la 
forme de viață inferioare la forme de viaţă superioare. Arhiva 
fosiliferă dovedeşte clar că toate speciile apar brusc, perfect adap- 
tate mediului în care trăiesc, există pentru un timp şi apoi dispar 
la fel de brusc precurn au apărut, fără a genera urmaşi “superiori”. 
Toatevariaţiile identificate sunt de naturăorizonială, intraspecifică, 
în cadrul unor limite naturale ale schimbăni biologice. 

4. Omul apare şi el brusc în arhiva fosiliferă, ca un taxon 
separat (care include pe Zlomo erectus şi Homo neanderihalensis, 
dar nu şi australopitecinele şi habilinele), perfect adaptat mediului 
său, având, spre deosebire de toate celelalte ființe vii, a natură 
spirituală(conştiință de sine, morală, raționament abstract, limbaj 
articulat, natură religioasă, etc.). Prin aceasta, Omul Proiect 
(Design) se dovedeşte a fi cea mai înaltă formă de viață creată. 

5, Întreaga coloană litostratigrafică - o simplă convenție 
umană - conține dovezi substanțiale că cea mai mare parte a 
cuverturi sedimentare este rezultatul unui cataclism hidraulic 
global, acumulându-se în timp de secole şi nu de ere. Există, de 
asemenea, dovezi importante că rocile de fundament s-au format 
într-un interval de timp cu cel puţin 10ordine de mărime mai scurt 
decât cel avansat în baza principiului actualismului. 

6, Principiul actualismului al lui Charles Lyeli, conform 
căruia procesele fizico-chimice modelatoare ale pământului şi 
întregului univers, de la începuturi și până în prezent, sunt 
esențialmente aceleaşi cu cele de astăzi şi s-au desfăşurat 
întotdeauna în acelaşi ritm, este [undamental greşit. Mai mult, el 
este contrazis chiar de dogma cosmologică modemă - teoria Big 
Bang-ului - conform căreia, înainte de timpul Planck (10% 
secunde de la explozia iniţială) cele patru forțe fundamentale nu 
erau separate. Cu alte cuvinte, în momentul genezei universului 
acționau forțe care nu există astăzi... 

7. Aşa cum 5e prezintă astăzi universul şi lumea vie, se pot 
uşor identifica o multitudine de impertecţiuni față de un model 
universal perfect, deductibil din chiar ceea ce înțelegem deja 
din acest univers. Concluzia logică este că, de vreme ce 
perfecțiunea este posibilă dar nu există, trebuie să existe un 
“element perturbator”. identificat de mulți cu cele două legi ale 
termodinamicii, acest “element perturbator” este, în viziunea 
noastră, o manifestare a voinţei Creatorului şi implică în mod 
logic existența unor înțelesuri şi scopuri ale existenței, 

8. Numeroase experiențe personale, dar şi fenomene şi 
secvenţe de evenimente inexplicabile, dovedesc că Creatarul este 
prezent şi activ în creația sa şi, în consecință, de vreme ce 
universul se găseşte într-o evidentă stare de degradare, există şi o 
teleologie a întregii creații. Este de aceea perfect ştiinţific a 
explora implicaţiile teleologice, ori de câte ori datele ştiinţifice 
primare 0 cer sau o permit. 

9, Cum nimeni nu se va putea întoarce vreodată în timp la 
origini, ştiinţa nu va putea niciodată dovedi în mod irefutabil 
natura acestora. In consecinţă, pentru ştiinţa evoluționistă originile 
vorrămâne întotdeauna untentoniu al umbrelor. Pentru cercetătorul 
creației, aceleaşi instrumente ştiinţifice şi aceeaşi rațiune, întărite 
prinargumentaţia teleologicăşi convingereateologică, vor şterge 
umbrele şi-i vor oferi admirabila şansă de a-şi afla locul în Planul 
Creatorului. 

10. Ştiinţa, fie că este întemeiată pe evoluție sau pe creație, 
nu poate spera mai mult decât a găsi răspunsul la întrebarea 
“Cum?”, Răspunsul la întrebarea cea mare = "De ce?” -se găsește 
numai în credință. Credința în Creator, 

Trăim vremuri în care intelectualii de orice factură, simțind 
parcă vidul absolut din lumea politicului, îşi sacrifică temporar 
(fără a şti însă pentru cât țimp) vocaţia profesională şi se avântă 
în politică. Este neindoios nevoie de astfel de sacrificii, darele nu 
reprezință decât o jumătate de măsură. Cineva spunea odată: 

“Inainte să se schimbe împărăţiile, trebuie să se schimbe 
oamenii!” Poate oare nega cineva această nevoie de schimbare 
interioară? 

Dar cum oare se pot schimba oamenii? Multe sunt căile, dar 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adiunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN : 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 0609/422536 


Da pa De a A i aia A AI aa. SR 


A 9  Sozi. al 
DA, a bc LS Sof Dau 9 








RCEŢAREA-CREATIE 
di - 

Pitzi ABLE schimbări adevărate stăo convingere 
spirituală profundă. Poporul nostru se reclamă şi se declară a fi 
creştin din chiar momentul naşterii sale. Şi totuşi, tăvălugui 
evoluționismului l-a lovit năprasnic prin cea mai agresivă și 
destructivă întruchipare a sa - materialismul dialectic de factură 
leninistă. Şi oricât ar afirma unii că românii mu au fost 
spiritualmente afectaţi de o jumătate de deceniu de bolșevism, 
adevărul - verificabil în orice clipâ şi la orice nivel -este că însăşi 
rădăcina profundă a spiritului românesc este afectată. Aici 
trebuie să se schimbe lucrurile. Rădăcina spirituală a unui popor 
se întemeiază însă nu pe o ideologie, ci pe o credinţă. Sistemul 
de referință fundamental, sistemul nostru de valori, trebuie de 
aceea să se reaşeze pe temelia cea veche și solidă - credința în 
Dumnezeul Scripturilor. Şi de aici mai departe, sistemul nostru 
educațional trebuie să ofere tinerilor, cât mai curând posibil, şi 
alternativa ştiinţifică creaționistă, lăsându-le lor decizia de a 
adera la una sau alta din cele două viziuni fundamentale asupra 
lumii şi a destinului omului. Un tânăr care a luat singur o astfel 
de decizie este cu siguranță mai conştient şi mai responsabil. 

Din nefericire, această reaşezare este mult stânjenită (ba 
chiar blocată) de asaltul consumist de factură occidentală, în 
întregime bazat pe ştiinţa evoluționistă. Lovit primul de acest 
flagel, Occidentul a şi reacționat primul şi continuăsăreacționeze, 
printr-o tot mai putemică coagulare a oamenilor de ştiinţă 
creştini într-o mişcare creaționistă coerentă. Numindu-se 
“cercetători ai creaţiei”, aceşti oameni de ştiinţă, dintre care 
mulți ocupă importante poziții academnice, doresc să dovedească 
oponenților lor că evoluționismul nu este decât o formă de 
religie păgânăşi că tat ceea ce a creat nu face decât să accentueze 
degradarea societății umane, lipsind-o de un reper. absolut şi 
benefic. Prin vasta literatură publicată, comunitatea creaționistă 
intemaţională a reuşit deja să încropească un cadru educațional 
alternativ viabil. 

Credem că a sosit momentul ca şi noi, oamenii de ştiinţă 
români care am ajuns a înțelege că nu suntem rezultatul 
hazardului, să privim obiectul cercetărilor noastre ca parte a 
unei Creaţii minunate, având un înțeles şi mai ales un scop. Nu 
credem că există vreun om de ştiinţă. onest și fără idei 
preconcepute. caresănu fi ajuns la concluzia cătot ceea ce există 
este rezultatul unui design inteligent! Și prin aceasta. intreaga 
noastră paradigmă ştiinţifică se poate schimba fundamental. 
Mai departe, ținând cont de faptul că sistemul educațional 
românesc trece prin mari transformări, efortul nostru s-ar putea 
fructifica şi prin sealizarea unor manuale alternative, întemeiate 
pe paradigma creaționistă. DAT FIIND RITMUL ÎN CARE 
ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC SE ALINIAZĂ CELUI 
OCCIDENTAL, CREDEM Că TREBUIE ACȚIONAT ÎN 
ACEST SENS CÂT SE POATE DE REPEDE, PENTRU A 
EVITA RISCUL “STABILIZĂRII” UNEI NOI PROGRAME 
DE ÎNVĂȚĂMÂNT EXCLUSIV EVOLUȚIONIST. Este 
totuși nevoie să aflăm mai întâi unii de alții şi să ne organizăm. 
Trebuie să incercăm acreao FUNDAŢIE ROMÂNĂ PENTRU 
CERCETAREA CREAȚIEI, apoi ne vom puteaalătura eforțului 
confraților noştri din restul lumii. Pentru a crea un cadru ideatic 
general, am redactat Manifestul anexat prezentei scrisori (dacă 
bolşevismul a intrat în lume întemeindu-se pe un Manifest 
Comunist, oare de ce n-am pomi şi noi pe calea opusă tot 
printr-un Manifest?), 

Dacă vă regăsiți (chiar şi numai parțial) în acest cadru 
ideatic şi motivaţional, vă rugăm să ne contactaţi la una din 
adresele; Emil Silvestru, Str. Jupiter 5, Apt. 17, CP 21/3400 
Cluj-Napoca, telefon/fax 064-12.25.33, sau e-mail: 
esilvestru'a yahoo.com 

Suntem ferm convinşi că numărul românilor care îşi pun 
întrebări insistente privind fundamentul dogmatic al ştiinţei 
evoluționiste este mare. Trebuie doar săne unim pentru a deveni 
o forță şi implicit o alternativă viabilă. Ținând cont de faptul că 
cercetarea științifică a creației este în plin avânt în lume = mai 
ales în Occident =, dorim să ne afiliem cât mai curând acestei 
cercetăn, sub o formă instituționahzată şi implicit mai eficientă. 
Aceasta ar putea deveni, fără îndoială, a cale liniştită şi efectivă 
de reintegrare a spiritualității româneşti în cultura globală a 
Europei creştine. 


Cu stimă, în numele Grupului de Iniţiativă, 
Dr. ing, Emil SILVESTRU, geolog 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CRADINALE” 


S.R.L 


Printing Company