Puncte Cardinale anul VI, nr. 11 (71), noiembrie 1996

opoziţie”. 
credinta 
iubire 
speranta 










PERIODIC IN 


irculaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANI 





(Între victoria politică şi compromisul moral) 


La alegerile parlamentare din 3 Noiembrie, 
Convenţia Democrată s-a situat pe primul loc în ierarhia 
formațiunilor politice care vor alcătui noul for legislativ, 
fără însă să obțină majoritatea necesară pentru a forma, 
singură, noul guvern Aşadar. speranţele într-o victorie 
categorică împotriva comunismului (care, sub denumirea 
de Partidul Democraţiei Sociale din România, conduce 
tara de şapte ani) nu s-au imp'init In această situație, 
conducătorii Conventiei Democrate au fost puşi in fața 
următoarei alternative. fie să rămână fermi pe linia 
principiilor care le definesc identitatea politică, respingând 
orice formă de colaborare cu formaţiuni politice de sorginte 
comunistă, fie să accepte să colaboreze la guvernare cu 
unul din cele două partide care s-au plasat pe locurile doi 
şi trei la alegeri, Partidul Democraţiei Sociale din România, 
partidul lui lon Iliescu, respectiv Uniunea Social 
Democrată, alianta dintre Partidul Democrat şi Partidul 
Social Democrat. condusă de Petre Roman. ŞI astfel, în 
ziua de 7 Noiembrie, la Palatul Elisabeta. în prezența 
fruntașilor celor două grupări politice, care până mai 
deunăzi se părea că se văsesc pe poziţii ireconciliabile, 
Convenţia Democrată şi Uniunea Social Democrată, a 
avut loc semnarea protocolului de colaborare în vederea 
guvernării, între protocol parafat printr-o îmbrățişare şi un 
sărut, prin care Emil Constantinescu şi Petre Roman. s-au 
complimentat reciproc, în aplauzele entuziaste ale 
asistenţei, din rândul căreia nu au hpsil NICI vechii şi Nici 
mai noii colaboratori ai regretatului Corneliu Coposu. Un 
spectacol grotesc și dezgustător! Geambaşii când încheie 
un târg dau dovadă de mai multă decenţă, se mulțumesc 
să-şi strângă mâna. nu se sărută .. 

+ 

Dacă alegerile parlamentare au fost un succes 
pentru Convenţia Democrată (chiar dacă numai parțial), 
alegerile prezidenţiale au fost un eşec. Candidatul 
Convenţiei, Emil Constantinescu, s-a plasat pe locul al 
doilea. in urma lui lon Iliescu, lao distanță deloc neglijabilă, 
de 4 procente. Un semnal îngrijorător care, dincolo de 
aspectul strict aritmetic, pune în evidenţă incapacitatea 
Opoziţiei de a convinge electoratul de primejdia pe care 
o reprezintă pentru viitorul ţârii rămânerea în continuare 
a lui lon Iliescu în funcţia de președinte al României, Dai 
cum la alegerile de la 3 Noiembrie nici unul din aceşti doi 
competitori la fotoliul prezidenţial nu a obținut majoritatea 
absolută, la 17 Noiembrie va avea loc un al doilea tur de 
scrutin 

Şi cum o victorie a Opoziţiei in conlruntarea cu 
actuala Putere nu ar [i nici pe departe deplină dacă la 17 
Noiembrie victoria îi va surâde lui lon Iliescu, în ” Acordul 
de colaborare electorală, parlamentară între Cony enția 
Democrată Română și Uniunea Social Democrată” 
sunt stipulate, printre altele, două clauze care merită o 





ai “*Consider şi acum că, în faza în care se găseşte mentalitatea civică a poporului român, 
incă nu a sosit momentul competiţiilor doctrinare între partidele politice(...) De aceea, am 
militat, începând cu 1990, pentru constituirea unei convenţii democratice a partidelor de 


PUNCLE 


DEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


A, FRANI 






Corneliu COPOSU 






ANUL.VI, . 
Nr. 11/71 


PTT u(a 
| pi 





16 pag,- 1000 lei 


L 





A. ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALI 








atenţie deosebită. Prima menţionează sprijinul pe care 
Uniunea Social Democrată îl va acorda lui Emil 
Constantinescu în cel de al doilea tur de scrutin al alegerilor 
prezidenţiale. Cea de a doua precizează că Uniunea Social 
Democrată, respectiv Petre Roman, va primi preşedinţia 
Senatului. 

Cât de eficace va fi sprijinul pe care Uniunea 
Social Democrată i-l va acora lui Emil Constantinescu şi 
dacă acesta va reuşi să devină preşedintele Românie!, este 
greu de anticipat. În schimb, este neîndoielnic că. indiferent 
de rezultatul alegerilor de la 17 Noiembrie, prin“ Acordul” 
semnat la 7.11.1996, Petre Roman şi-a asigurat deținerea 
celei de a doua funcţii ca importanţă în stat: “preşedinte 
al Senatului României”. 

% 

Pojghiţa subţire de democraţie, în dosul căreia 
lon Iliescu îşi ascunde goliciunea comunistă. devine din ce 
în ce mai transparentă. Este suficient să asculți abyecțiile 
proferate de“ “preşedintele Jon Iliescu” în incercarea de a 
compromite Convenţia Democrată Şi pe contracandidatul 
său. Emil Constantinescu, pentru a-ţi da seama până unde 
poate ideologia comunistă să degradeze o ființă umană. 
Urmărindu-i accesele de “ură de clasă”, ai sentimentul că 
istoria s-a întors cu 50 de ani în urmă. Aceeaşi limbă de 
lemn şi aceleaşi argumente schiloade, folosite de comuniştii 
anului 1946, argumente care nu depăşesc nivelul intelectual 
şi de cultură al activiştilor de raion, însărcinați cu 
propaganda pentru colectivizarea agriculturii. "Comvenţia 
Democrată şi Emil Constantinescu vor restaura 
Monarhia!” - “Vor readuce pe tron pe Regele Mihai!" - 
“Vor veni moşierii şi-i vor deposeda pe țărani de pământ Ci 
- “Casele naționalizate vor fi redate foştilor proprietari, 
care îi vor arunca în stradă pe actuulii chiriaşi!” Şi ca şi 
cum această colecţie de inepţii nu ar fi de ajuns, se face apel 
la propaganda de tip peunerist”; "Vin ungurii Şi ne tau 


Un învingător de dincolo de mormânt: 
CORNELIU COPOSU (de la a cărui moarte - 1] 
noiembrie 1995 - s-a împlinit un an). Fotografia 
este reprodusă de pe coperta volumului 
"Confesiuni", reeditat cu acest prilej de 
Fundaţia Anastasia. 


"Omul autonom" 
în viziunea lui 
pag.3 Petre ŢUTEA 





Ardealul”. Tot ce poate zăpăci capul românului, în) 
nedezmeticit încă din anii comunismului, este binevenit E A y 
Nicio diferenţă între maniera de a face propanandă politică O preinicra N | 
a şoferului Miron Mitrea şi cea a inginerului cu studii la | 
te AD STR e 4 dum | cultura | 
Moscova, lon |liescu, al cărui trecut comunist işi spune P 
incă o dată cuvântul A = E 
IP românească  pag.6 |y 


in anul 1944. imediat după “e/iherare , lon 
Iliescu. adolescent în vârstă de 14 ani, provenind dintr-o 
[amilie cu tradiţii comuniste, îşi incepe cariera politică în 
cadrul Uniunii Tineretului Comunist. La începutul aniloi 
'50, după terminarea liceului, ca o recunoaştere a meriteloi 
dobândite în UIC, este trimis la Moscova, pentru a urma 
studii de inginerie la Universitatea “V. / Lenin. 





Comentariu 


la 
lpag.8 Cartea Facerii 


Gabriel CONSTANTINESCU 


—— 


(continuare în pag.2) 











PAG. 2 NR. 11/71 Noiembrie '96 


PUNCTE CARDINALE 





(urmare dinpag. 1) 


Cu privire la anii petrecuţi de lon 
Iliescu la Moscova se impun câteva 
precizări, valabile pentru toți românii 
acceptați să studieze în Uniunea Sovietică. 
Pe lângă condiţia unei “origini sociale 
sănătoase ”, acestor tineri li se cerea să 
dea dovadă de un ataşament total față de 
ideologia marxist-leninistă, punând idealul 
răspândirii comunismului, precum şi 
metodele sovietice folosite pentru 
înfăptuirea acestui ideal, mai presus de 
orice alte considerente. Indeplinind această 
obligație, tinerii străini veniţi să studieze 
în Uniunea Sovietică deveneau automat 
agenţi ai internaționalei comuniste. Ei 
erau pregătiți temeinic în această direcţie 
de un departament al Serviciilor Secrete 
specializat în organizarea şi conducerea 
acțiunilor de propagandă şi influență 
politică pe plan mondial. 

Reîntorşi în ţările de unde 
proveneau, “studenţii” erau ajutaţi să 
devină înalți demnitari, fiind consideraţi o 
categorie de comunişti de elită, din rândul 
cărora a făcut parte şi Ion Iliescu. Aşa se 
explică spectaculoasa sa ascensiune în 
aparatul de partid şi de stat. In anul 1956 
- secretar al CC al UTC; în anul 1957 - 
deputat MAN; în 1967 -prim-secretar al 
UTC; în perioada 1969-72 - membru al 
CPEX şi secretar CC al PCR, însărcinat 
cu probleme de ideologie şi propagandă; 
în perioada 1972-74 - secretar al CJ al 
PCR Timiş; în perioada 1974-79 - prim- 
secretar al CJ al PCR laşi; în perioada 
1979-85 - preşedinte al Consiliului 
Naţional al Apelor (rang de ministru); şi 
în sfârşit, în perioada 1985-89 - director la 
Editura Tehnică, cea mai de jos funcție pe 
care a deținut-o, dar care făceatotuşi parte 
din nomenclatorul Comitetului Central. 

In acest context, să notăm un 
fapt de o deosebită semnificație. Dacă lon 
Iliescu nu ar fi beneficiat de o înaltă 
protecție ocultă, Nicolae Ceauşescu nu ar 
fi ezitat nici o clipă să-l înlăture din viața 
politică, aşa cum a procedat, fără 
menajamente, cu Alexandru Drăghici, 
Virgil Trofin sau Cornel Burtică. O 
protecţie care nu putea veni decât de la 
Moscova, singurul centru de putere de 
care Nicolae Ceauşescu se temea 
realmente. Cum însă, în perioada dizgrației 
lui lon Iliescu, la conducerea Kremlinului 
s-au perindat mai mulți prim-secretari, 
este clar că salvconductul care |-a protejat 
pe directorul Editurii Tehnice nu emana 
de la o persoană, ci de la o instituţie. 
Probabil de la cea mai înaltă instituție 
ocultă de la Moscova... 

Conflictul dintre cei doi 
protagoniști ai comunismului românesc 
va avea un deznodământ sângeros. 
Profitând de evenimentele din Decembrie 
'89, după un simulacru de proces (amintind 
de procesele staliniste din anii '30), lon 
Iliescu, desigur cu încuviințarea Moscovei, 
şi-a trimis adversarul în faţa plutonului de 
execuţie. Un asasinat care nu a indignat 
(aşa cum s-ar fi cuvenit) nici opinia publică 
din ţară, nici cancelariile occidentale. 

Evenimentele din Decembrie '89 
au fost o abilă mişcare politică dirijată de 
Moscova, rostul ei fiind să opereze și în 
România schimbările inițiate de Gorbaciov 
în Rusia (prin “perestroika” şi “'glas- 
host"). Operația prezenta pentru Uniunea 
Sovietică un dublu avantaj. Pe de o parte 
se crea impresia că şi România s-a aliniat 
celorlalte țări din Tratatul de la Varşovia 
care s-au dezis de comunism, iar pe de altă 
parte rămânea, în continuare, în sfera de 
influență a Rusiei, așa cum se pare că 
fusese convenit între Uniunea Sovietică şi 


Statele Unite, la întâlnirea Bush-Gorbaciov 
de la Malta. 

Echipa care urma să preia puterea 
era pregătită din timp, avându-l în frunte pe 
Ion Iliescu. Pentru această însărcinare îl 
recomandau două calităţi. Pe de o parte era 
un comunist convins, dar în acelaşi timp 
suficient de elastic în gândire pentru a 





CET] 


N 


rr Tri) 
PI LILI] 
Li Id RIL ALL] 
ÎL 5 
TITI 
MEI LLLLILAL 
DIA LALA li 


= 
Lă 
” 
. 
LA 
[i 
LA 
i 
i 
E 
. 
Li 





DR ionnnsasaa: 
LIS 


/ 





Lj 


SATI 


i 
i 
ba] 
L] 
E] 
re] 
ii 


[i 
5 





+e 


înțelege că “perestroika”, pe lângă o fațadă 
nouă, acceptabilă, a comunismului, putea 
să aducă şi un profit personal, deloc 
neglijabil, adepților ei, iar pe de altă parte 
ataşamentul său față de Rusia era fără reproş. 

Dosarul acţiunilor patronate de 
lon Iliescu în zilele fierbinţi ale lui 
Decembrie  '89 conţine dovezi 
convingătoare în acest sens: stabilitatea 
legăturii cu Ambasada Sovietică încă din 
seara de 22 Decembrie, participarea 
împreună cu Silviu Brucan, Petre Roman şi 
alți “'emanați!”, în noaptea de 22-23 
Decembrie, la o “conferință de presă” la 
aceeaşi ambasadă, precum şi tentativa de a 
chema în ajutor trupe sovietice 
(contracarată, din fericire, de generalul 
Guşe). Proporțiile devotamentului său față 
de Moscova au ieşit la lumină şi în 1991, 
prin semnarea Tratatului cu Uniunea 
Sovietică. Un document profund 
antiromânesc, care ne readucea în sfera de 
influență masivă a Moscovei. Spre norocul 
nostru, înlăturarea lui Gorbaciov şi 
dezmembrarea Uniunii Sovietice au 
împiedicat ratificarea acestui tratat înrobitor. 

Dar cea mai convingătoare dovadă 
a calității lui lon Iliescu de “agent de 
influență sovietic” ne-a fost furnizată de 
conducătorul Securității la data izbucnirii 
“Revoluţiei”, generalul lulian Vlad, care, 
văzându-l pe viitorul preşedinte în fruntea 
grupului de “'emanaţi”, a exclamat spontan 
şi sincer: “Cine dracu” l-a mai adus și pe 
kaghebistu” ăsta?!”. Şi nu se poate spune 
că generalul Iulian Vlad nu-i cunoştea, din 
scoarță în scoarță, dosarul. 

Căderea lui Gorbaciov şi 
dezmembrarea Uniunii Sovietice, din 
August 1991, nu l-au descumpănit pe Ion 
Iliescu. Rămas fidel ideologiei comuniste 
(suprema acuzaţie pe care i-a adus-o 
predecesorului său, Nicolae Ceauşescu, a 
fost “întinarea idealurilor nobile ale 
socialismului”), rezultatele favorabile 
obținute la alegerile din Mai 1990 i-au 
permis să-și consolideze puterea politică. 
Şi-a grupat susținătorii într-un partid 
personal, după modelul dictatorilor din 
lumea a treia. Denumit mai întâi Frontul 
Salvării Naţionale, după epurarea 
membrilor unui grup (în frunte cu Petre 
Roman) suspectat de afinități cu socialiștii 
apuseni, i-a schimbat denumirea în Partidul 
Democraţiei Sociale din România. A ştiut 
să-și asigure sprijinul nelimitat al 
partizanilor, dându-le mână liberă să fure 
ca în codru. EI, “omul sărac și cinstit”, așa 
cum Îi place să se recomande, patronează 
minciuna, hoţia şi corupţia, în disprețul 
total al legii! 

Obiectivul său principal şi 

ermanent a fost deținerea puterii politice, 
În acest scop nimic nu-i putea fi mai de 
folos decât menţinerea structurilor 
moștenite de la regimul comunist. Un proces 
asigurat de membri de partid credincioşi, 





rii Prrrrii 


implantaţi în toate posturile cheie ale statului 
şi recompensaţi din belşug pentru fidelitatea 
lor, pedeserizarea tuturor instituțiilor 
constituind garanția menţinerii puterii. 
Dar metodele comunistului lon 
Iliescu privitoare la păstrarea puterii nu 
s-au limitat la ceea ce învățase la Moscova 
şi apoi aplicase în ţară, în anii în care 


[i 
NE 
[i 
] 
II 
E 
Na 
. 
” 
A 
E 
LI 


ii 
ă 
= 




















Li 
s. 


bitul 


pi 
LA 






US 


CSS 


ae) 


III 
Cer 
LI 


(IT) 
$ cite? 
Pa e 
LIPrrrrTEL | 
Arii) 
LILI 1 


n. 





posnsrspţe 


pă 
La 
+ 
> 

Li 

3 
zi 
LA 
A 


(TITI TII) 


L] 


Ci 5 


deținuse funcţii de conducere. Imediat după 
Decembrie '89, el şi-a însuşit setul de 
metode specifice societății în care “a fos! 
abolit rolul conducător al partidului 
comunist” Şi “a fost instaurat pluralismul 
politic”, metode specifice oportunismului 
politic din toate timpurile, pe care Dimitrie 
Gusti le enumără în studiul său intitulat 
“Partidul politic”: * '7. Arta de a seduce, a 
se insinua şi a place; 2. arta de a corupe; 3. 
arta de a calomnia, minţi şi mistifica; 4. 
arta de a intriga şi, în sfârşit, 5. arta de a 
feroriza." Un portret-robot perfect al lui 
Ion Iliescu, pe care candidatul ilegal la cel 
de-al treilea mandat la preşedinţia 
României l-a confirmat şi cu prilejul fiecărei 
apariţii publice din actuala campanie 
electorală. 
* 

În confruntarea electorală 
consumată anul acesta, un caz aparte îl 
constituie Petre Roman. Spre deosebire de 
ceilalți “emanați” din Decembrie '89, care 
puteau să-şi dovedească identitatea politică 
şi fidelitatea faţă de comunismul de tip 
moscovit, Petre Roman era un cvasi- 
necunoscut. Să fi contribuit la propulsarea 
sa până în funcţia de prim-ministru 
postdecembrist faptul că era fiul lui Valter 
Roman, comunist cu vechi ştate în slujba 
Kremlinului şi cu merite deosebite în 
acțiunea de bolşevizare a României? O 
întrebare care îşi aşteaptă încă răspunsul. 
Dacă îl ascultăm pe împricinat, declarațiile 
sale sunt de-a dreptul rizibile: “Eu am venit 
pe baricade şi am venit în balconul CC-ului 
din stradă şi nu am nici o legătură cu o 
lovitură de stat, dacă ea a avul sau n-a avut 
loc, cu confiscarea revoluţiei care într- 
adevăr putem spune că a avul loc”. Aşadar, 
în noaptea de 21 spre 22 Decembrie era 
suficient să vii din stradă, unde “şuierau 
gloanţele”, în balconul CC-ului, ca să devii 
prim-ministru! 

Dacă însă ascensiunea lui Petre 
Roman rămâne încă un mister, debarcarea 
sa este mai puțin misterioasă. Nedând 
suficientă dovadă de ascultare şi disciplină 
față de urmaşul în deprinderi al lui Nicolae 
Ceauşescu, acesta a hotărât să-l înlăture, 
Cum însă nu mai puteau fi folosite 
procedeele de până în '89, lon Iliescu a 
făcut apel, încă o dată, la banda lui Miron 
Cosma. Și astfel Petre Roman s-a 
transformat din cel mai apropiat colaborator 
al lui lon Iliescu (sănu uităm căa participat, 
cu responsabilitatea pe care o incumbă 
funcția de prim-ministru, la toate acțiunile 
şi manifestaţiile reprobabile ale guvernării 
Iliescu-Roman, în anii 1990 şi 1991) într- 
un opozant înrăit, cu aspirații spre 
demnitatea de preşedinte al țării. O aspirație 
care trebuie luată în serios. Cele 20 de 
procente pe care electoratul român i le-a 
acordat la 3 Noiembrie reprezintă un 
avertisment serios pentru alegerile din anul 
2000! 


În încheiere, se cuvine sărevenim 
puţin asupra Convenţiei Democrate. 

Aceasta nu este propriu-zis un 
partid, ci o alianță de partide creată de 
Comeliu Coposu, care îşi dăduse seama 
că, într-un climat politic puternic poluat 
de rezidurile celor aproape 50 de ani de 
comunism, Simpla reînviere a vechilor 
partide democrate, PNȚ şi PNL, precum 
şi crearea unora noi, după model 
occidental, nu era suficientă. 

Ideea alianțelor politice nu este 
nouă. Ea se practică şi în țările cu vechi 
tradiții democrate, dar numai în cazul în 
care nici unul dintre partidele aflate în 
competiție nu obține majoritatea 
parlamentară care să-i asigure guvernarea. 
Aşadar, mai întâi au loc alegerile şi abia 
după aceea se constituie eventualele 
alianțe, căci numai aşa se poate şti ponderea 
reală a partidelor. A încheia mai întâi 
alianţa şi apoi a te prezenta la alegeri este 
ceva nefiresc. Politica se face în partide, 
dar se poate guverna prin alianțe. In 
raport de acest postulat, se impune 
următoarea observaţie cu privire la 
rezultatele obţinute la scrutinul de la 3 
Noiembrie. Comparând procentajele 
obținute de CDR şi PDSR (cu puţin peste 
30%, respectiv 23%) şi ținând seama de 
faptul că din Convenţia Democrată fac 
parte patru partide (PNȚCD, PNL, 
PNLCD şi AR), precum şi mai multe 
asociații (Alianța Civică, AFDPR etc.), 
între care trebuie împărțite cele 30 de 
procente obținute de Convenţia 
Democrată, rezultă că, într-o înțelegere 
care are în vedere partidele politice 
înregistrate, alegerile au fost câştigate 
de PDSR. O realitate de natură să 
pondereze euforia pe care o manifestă unii 
susținători au Convenţiei, aceasta cu atât 
mai mult cu cât majoritatea de care dispune 
alianța CDR-USD în Parlament este destul 
de fragilă. 

Dar cea mai mare primejdie care 
pândeşte viitorul guvern CDR-USD este 
eventuala calitate necorespunzătoare a 
persoanelor cărora li se vor încredința 
funcții în cadrul puterii executive. Mă 
gândesc la figurile compromise din punct 
de vedere politic, aşa cum sunt majoritatea 
fruntaşilor USD (în frunte cu Adrian 
Severin, pe care, în editorialul intitulat 
“Orbirea”, din cotidianul “Adevărul” din 
8 Noiembrie, Cristian Tudor Popescu îl 
caracterizează în următorii termeni: 
“ciobănaşul utecist care îl țuțărea pe 
Nicolae Ceauşescu la tăiat de panglici”). 
Şi mă mai gândesc la numeroasele 
personaje-atât de la vârful CDR, (cazul 
Viorel Cataramă), cât şi de la vârful USD 
(cazul Traian Băsescu) - compromise în 
acte de corupţie şi care, acum, aspiră la 
demnități în noul guvern. 

Nu ştiu dacă la această oră 
Domnul lon Diaconescu este conştient de 
aceste primejdii, dar mai ales de 
responsabilitatea morală pe care o are față 
de cele peste cinci milioane de români 
care au votat Convenţia Democrată ca 
garanţie a cinstei, ordinii şi respectului 
legii în societatea românească. Orice pas 
greşit, oricât de neînsemnat, va fi amendat 
(ără cruțare de lon Iliescu şi de PDSR. lar 
loviturile nu vor fi îndreptate împotriva 
lui Viorel Cataramă sau a altor afacerişti 
Veroşi care s-au aciuat pe lângă Convenţia 
Democrată, ci împotriva foştilor deţinuţi 
politici care, prin girul lor moral, au 
asigurat, pe urmele lui Corneliu Coposu, 
această victorie a Opoziţiei. 














PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '96 NR. 11/71 PAG. 3 








Tragedia istorică a “omului autonom” a 
constituit una dintre temele de predilecție ale gândirii 
lui Petre Ţuţea. Marea lui ambiţie a fost, de altfel, aceea 
de a scrie un tratat de antropologie (pe care n-a mai 
apucat să-l definitiveze); nu era vorba, se înțelege, de 
o lucrare de antropologie ştiinţifică (atât de la modă 
astăzi), ci de un discurs filosofico-teologic, axat pe 
problematica gnoseologică. 

Pe acest “*om autonom”. căruia i-a făcut o 
radiografie necruțătoare, a căutat el să-l vindece”. la 
modul socratic, de prea multa lui “*deşteptăciune”. 
Când spun lucrul acesta, am în minte un articol al lui 
Nae lonescu (dascălul mărturisit al lui Petre Ţuţea): 

“Marea pacoste a istoriei moderne au fost oamenii 
inteligenţi şi teoriile lor. Mintea omenească e de la 
natură pornită spre generalizare. Ea porneşte de la 


„fapte simple, şi se ridică repede lateorie. Din nefericire, 


de cele mai multe ori aceste teorii sunt false; pentru că 
faptul de la care s-a plecat nu e esențial. Omul însă 
crede că teoria lui primează — şi că realitatea trebuie să 
i se supună. Sunt peste 300 de ani. bunăoară, de când 
omenirea toată e victima unei «teorii»: aceea a 
individualismului, care a provocat, provoacă Şi va mai 
provoca încă multe dezastre şi adâncă mizerie în toate 
ramurile existenţei umane [...] Inteligența e orgolioasă 
şi rigidă. Ea vrea să se instituie nu numai în stăpân 
absolut, dar şi în demiurg. Şi greşeşte...”” (Roza 
vânturilor, ed. 1937, pp. 222-225). In acest sens 
naeionescian, “inteligenţa” sau “deşteptăciunea” devin 
sinonime ale “idealismului prost”. Sau. altfel spus, 
apanajul acelor oameni despre care se spune îndeobşte 
că “fac pe deştepții'... 

“Omul autonom” al lui Petre Ţuţea este, prin 
excelență, omul care face pe deşteptul, ajungând, în 
cele din urmă, să trăiască în idolatria închipuitei sale 
deşteptăciuni. Vorbind în termeni creştini, o astfel de 
atitudine reprezintă antiteza exactă a “sărăciei cu 
duhul”. Grecescul prochâs din sintagma evanghelică 
ptochâs to pneumati (“sărac cu duhul”, după traducerile 
curente) înseamnă. la primul sens, tocmai “smerit”, 
“umil”; adevărata sărăcie cu duhul (al cărei tâlc 
modernitatea pare să-l fi pierdut), departe de a însemna 
prostie, ignoranță, naivitate sau îngustime, reprezintă 
tocmai buna smerire a minţii omeneşti în fața Cuvântului 
lui Dumnezeu. Desăvârşirea însăşi a putut fi definită 
creştineşte drept '*o prăpastie de smerenie” (Sf, Isaac 
Sirul, ideea este însă prezentă în toată patristica 
răsăriteană). Numai că “omul autonom” tocmai să se 
smerească refuză, crezând. în orgolioasa lui în- 
singurare, că "sărăcia cu duhul” ar exclude geniul sau 
erudiția. Că nu-i aşa, ne-a dovedit-o Petre Ţuţea însuşi 
— acest mare “sărac cu duhul”, deopotrivă “erudit” și 
“genial” (cel puţin în ipostaza de “geniu oral”, pe care 
nimeni n-a putut să i-o conteste), 

Fiind atât de opus mentalităţii moderne, 
apariţia lui în public — ca un mărturisitor “în amurg”, 
cum îi plăcea să zică — i-a buimăcit pe mulţi. Când nu 
i-a lăsat cu gura căscată (“Nu înțeleg. dare năpraznic!”), 
el le-a stricat jalnica formulă de “echilibru existenţial”, 
bazată. cel mai adesea, pe ignoranță şi comoditate (căci 
ce altceva a făcut el decât rechizitoriul **maieutic” al 
lumii noastre?). Prin el ni s-a dat — într-o vreme a lui 


“homo faber dominat de homo stultus”, cum repeta 





adesea — şansa unei “buimăceli” izbăvitoare (înrudite, 
într-un fel. cu acea “nelinişte metafizică”” pe care un 
Nae lonescu îşi propunea să o trezească în sufletele 
auditorilor săi). 
Ea 
Pornind de aici, putem încerca o circumscriere 
mai exactă a conceptului de om autonom”, aşa cum se 


desprinde el din gândirea lui Petre Ţuţea. O primă 


distincție, mai generală, este aceea dintre “omul etern” 
şi “omul istoric”. Cel dintâi reprezintă făptura arhetipală, 
creată "după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Icoană 
a omului originar, neatins de păcat şi de moarte, el se 
opune omului “căzut” în veac şi ontologic des-figurat. 
Sau, altfel spus.'*omul etern” este omenitatea privită sub 
specia absolutului, în vreme ce “omul istoric” este 
aceeaşi omenitate în condiţia ei relativă. 

O a doua distincție îl priveşte strict pe “omul 
istoric”, În ipostaza sa pozitivă. acesta este “omul 
religios”, cel ce se raportează neîncetat, în suişurile ca şi 
în căderile sale, la transcendenţa divină şi la propria sa 
imagine absolută, “suspinând după mântuire”, laolaltă 
cu Firea întreagă, cum spune Apostolul. Pentru Petre 
Ţuţea, omul religios se realizează suprem în omul creştin. 
În ciuda aparenţelor, “omul religios” al lui Petre Ţuţea 
nu-i totuna cu acel homo religiosus al lui Mircea Eliade, 
dedus “ştiinţific” din materialul magico-mitico-religios 
al istoriei religiilor. Petre Ţuţea se raportează la omul 
Revelaţiei depline, la cel ce trăieşte în Hristos şi pentru 
Hristos. Mircea Eliade a înțeles de minune religiozitatea 
omului arhaic, dar a avut, din păcate, o proastă întâlnire 
cu creştinismul, aşa cum am încercat să arăt în altă parte. 
(**Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?"”, în 
“*Puncte Cardinale””, Nr. 2/1992, p. 6). Aici Petre Ţuţea 
este mai degrabă de părerea lui Nichifor Crainic: religiile 
arhaice. pre-creştine, abia de pot fi numite “religii”: mai 
potrivit ar fi să le numim “religiozități în căutarea lui 
Dumnezeu”; căci, în vreme ce creştinul ÎI trăieşte aievea 
pe Dumnezeu, în Hristos Cel Întrupat, ne-creştinul Îl 
visează imperfect, aproximându-L mitologic sau 
filosofic, cu puteri omeneşti (drama “religiilor naturale”). 
Dar Dumnezeul Cel Viu nu poate fi substituit nici de Zeii 
Fabulei, nici de Dumnezeul abstract al filosofilor! Nu- 
i mai puţin adevărat că orice om religios, fie el creştin 
sau necreştin, este principial orientat spre Divinitate, 
simțindu-se insuficient sieşi şi refuzându-se “devenirii 
oarbe”, “vremii care vremuieşte”. 

postaza negativă a “omului istoric” este “omul 
autonom” de la care am pornit, cel ce raportează totul la 
sine însuşi, tinzând să se în-singureze în țarcul acestei 
lumi. dominat de trufie şi de amăgire. Imprumutând 
termenii lui Bossuet (la care şi Petre Ţuţea obişnuia să 
facă apel), putem spune că “omul autonom”, ignorând 
“calea Domnului”, bâjbâie ca un orb pe “calea omului”, 
Sau, în termeni augustinieni, el întoarce spatele acelei 
civitas Dei şi se înfundă, cu perversă voluptate, încivitas 
ferrena. 

De fapt, creştineşte vorbind, “autonomia” 
aceasta este doar una iluzorie. Căci omul, când se 
desprinde de Dumnezeu, nu rămâne “singur” decât în 
aparenţă. În realitate. el devine “jucărie” sau “unealtă” 
a diavolului. Răul, s-a spus, nu are bază ontologică, el 
nefiind altceva decât “lipsa Binelui”, privario boni 
(Fericitul Augustin). Prin urmare, absența lui Dumnezeu 
devine, de la sine, prezență a diavolului, de aceea, 
“cetatea pământească” a Fericitului Augustin nu este 
doar civitas terrena pur şi simplu, ci este civitas terrena 
sive Diaboli. Vulgarizând puţin, omul, dacă nu esteal lui 
Dumnezeu, devine “al dracului” (şi este simptomatic că 
de la o vreme, în limba română, “a fi al dracului” sau “a 
fi dat dracului” au devenit expresii laudative!). In fond, 
ce altceva face acest om decât să repete păcatul luciferic? 
Poate că dacăun Lucian Blaga nu s-ar [i jucat mai înainte 
cu termenii aceştia, Petre Ţuţea n-ar mai fi zis “om 
autonom”, ci de-a dreptul *om luciferic”. Căci, în ultimă 
instanță, acesta este “omul autonom": un om bolnav de 
luciferism, în sensul strict teologic al cuvântului, 


5 ani de la moartea lui Petre ȚUŢEA 


EŞECUL "OMULUI AUTONOM 


Acest om autonom sau luci feric poate fi privit 
din multe puncte de vedere. Petre Ţuţea l-a tratat cu 
precădere din perspectiva cunoaşterii. De altfel, înainte 
de toate, “omul autonom”, încântat de sine însuşi, 
deviază sensul existenţei, dinspre mântuire, fie spre 
cunoaştere (“gnosticismul”prost), fie spre creație (falsa 
“demiurgie”). El înlocuieşte viziunea religioasăa lumii 
cu o viziune culturală; ar vrea să re-gândească şi să re- 
creeze lumea lui Dumnezeu cu puterile minții şi mâinilor 
omeneşti! Toată existenţa lui devine astfel căutare şi 
făptuire deşartă, căci caută unde nu este de găsit şi 
făptuieşte ce nu poate să dureze. Îşi poate umple lumea 
până la refuz, dar nu o poate transcende. Se mişcă năuc 
în cercul vicios al lui “aici” şi “acum”, în imanența 
Naturii şi a Istoriei, înşelând şi înşelându-se. 

Este vorba, până la urmă, de o proastă întâlnire 
cu Realul, pe care îl confundă cu aparențele 
(phainomena) acestei lumi sau cu fantasmele minții 
sale. De “Realul unic”, care este Dumnezeu, el nu ştie, 
nu poate sau nu vrea să se apropie. De aceea, cunoaşterea 
eşuează fie în materialismul pozitivist, fie în idealismul 
raţionalist, fie — după oboseala prea multor “ratări” 
într-un scepticism dezabuzat. “Omul autonom” începe 
prin ase crede “măsură a tuturor lucrurilor” şi sfârşeşte 
prin “a certa” realitatea că nu se potriveşte cu ideile lui, 
precum Hegel, sau prin a se întreba, asemenea lui Pilat: 
OQuid est veritas? (Ce mai poate fi Adevărul printre 
atâtea “adevăruri”?!). 

Istoriceşte vorbind, '*omul autonom" s-a născut 
în Grecia filosofilor, a murit în Evul Mediu creştin şi a 
reînviat odată cu Renaşterea păgânizantă; a-l aştepta 
“să moară” din nou, de "moartea bună” a propriei lui 
suficiențe — acesta este sensul ultim al banalizatei 
formule a lui Malraux (“Secolul XXI va fi unul religios 
sau nu va fi deloc”). 


Petre Ţuţea făcea undeva un fel de tipologie a 
omului cunoscător. Raportaţi la cunoaştere, oamenii ar 
fi de cinci tipuri: Misticul (“contemplativul” care se 
deschide, “iluminat”, cu credință şi cu smerenie, 
adevărului etern al Revelaţiei), Căurătorul (rătăcitorul 
om istoric care “se întreabă, întreabă şi caută“, cu 
bietele lui puteri omeneşti, rămânând mereu pradă 
neliniştii şi neîmplinirii), Scepticul (care nu este, până 
la urmă, decât căutătorul învins de neputinţă), 
Indiferentul (care este un imbecil prin opțiune) şi 
Imbecilul (care s-a născut ca atare, reprezentând, din 
perspectiva omenească, doar “un deşeu bio-istoric”). 
Ultimele două tipuri (imbecilul “făcut” şi imbecilul 
“născut”) neparticipând propriu-zis la “aventura” 
cunoaşterii, iar cel de-al treilea fiind doar varianta 
dezabuzată a celui de-al doilea, vor rămâne în atenţia 
noastră doar Misticul şi Căutătorul. *“Omul autonom” 
se acoperă, gnoseologic, cutipul Căutătorului. Incapabil 
de credință, dar dinamizat de orgoliu, el caută 
“certitudini” şi “consistențe” acolo unde acestea nu 
sunt de găsit: în natură, în istorie sau în sinele său 
autonom, Dacă Misticul trăieşte esențial, Căutătorul se 
înfundă în fenomenalitate, în acea “deşertăciune a 
deşertăciunilor” de care se tânguia Ecclesiastul, 

Căutător este Filosoful (care jertfeşte rațiunii 
sale autonome şi “se întreabă” necontenit). Căutător 
este Ştiinţificul (“omul de ştiinţă”, care jertfeşte 
prejudecăţii experimentalismului empiric şi “întreabă” 
naiv lumea, universul). Dar cum “omul de ştiinţă”, 
istoric şi structural, nu este decât un derivat târziu al 
filosofului (un filosof “căzut” în empirie), Filosoful 
rămâne ipostaza majoră a Căutătorului. El este omul 
întrebător prin excelență, “un om care transformă în 
viciu nevoia întrebării”. El dizolvăraţional misterele şi 
rămâne suspendat de propriile lui întrebări, în limitele 
fatale ale acestei lumi şi ale ficțiunilor minţii sale 
(mintea care te minte!): căci ori nu le poate răspunde, 
ori le dă o mulțime de răspunsuri ipotetice, ce adesea 


Răzvan CODRESCU 
(continuare în pag. 9) 





e lia) î. -.a.. D- 





ID — 





- 


- 








PAG. 4 NR. 11/71 Noiembrie '96 


PUNCTE CARDINALE 





Revoluția din decembrie 1989, dată 
fiind mulţimea semnelor de întrebare 
rămase fără de răspuns, e departe de a-şi 
fi găsit aşezarea. Receptarea ei, prin 
urmare, continuă să fie diversă şi 
contradictorie. Singure evenimentele, ca 
evenimente, nu ca semnificaţie, şi nici 
acestea în totalitatea lor, au un oarecare 
contur, 0 oarecare consistență. 
Obligatoriu, receptarea revoluţiei, ca 
proces, e condiționată de receptarea 
faptelor, a acelora care o condiționează, 
din păcate, nu în mod apodictic, nevoia 
surprinderii sensurilor fiind inevitabilă şi 
generatoare de nelinişti şi întrebări ce 
încă persistă. Unele dintre întrebările 
acestea privesc evenimente de neînțeles, 
din prim-planul revoluţiei. Altele, şi 
acestea mi se par cele mai neliniştititoare, 
se referă la evenimente aparent subsidiare, 
împinse, parcă anume, undeva în spatele 
tumultului. Primul act juridic al Puterii 
nou instalate, “Decretul de abolire a 
pedepsei cu moartea”, aparține acestei 
ultime categorii. El -se situează în 
descendența lichidării cuplului Ceauşescu 
şi vine în întâmpinarea prevenitoare a 
cererilor ce vor urma dinspre mulțimea 
revoluţionarilor, cereri de identificare şi 
condamnare a celor vinovaţi de moartea 
a peste o mie de tineri. Sub presiunea 
străzii, atunci, s-au promis multe, dar nu 
s-a făcut aproape nimic; cele câteva 
procese (Timişoara, Sibiu, Bucureşti) s- 
au dovedit simple simulacre, Mulţimii, în 
schimb, dar şi intelectualităţii, i s-a oferit 
o aporie cu iz preocupant şi caracter 
diversionist: dezideratul IERTĂRII, 
motivat formal, în fel şi chip: împlinirea 
poruncii creştine, prevenirea vânătorii de 
vrăjitoare, necesitatea consensului 
naţional ş-a.m.d. Grefată pe trunchiul unei 
necesităţi reale, stratagema a prins, 
dezbaterile au început să se succeadă, să 
ia amploare, să dezbine în cele din urmă. 
Efect scontat, efect obținut, atât la nivelul 
intelighenţiei, cât şi la cel al cetățeanului 
de rând. Dovadă faptul că, după mai bine 
de şase ani, disputele continuă, curios, nu 
atât printre revoluționari, cât în rândul 
politicienilor şi intelectualilor de tot felul: 
politologi sau moralişti. 

A uita sau a nu uita, a ierta sau a nu 
ierta, în ultimă instanţă, a fi sau a nu fi, 
aceasta este întrebarea, pe cât de actuală, 
pe atât de veche. Şi-a pus-o Euripide, prin 
intermediul lui Oreste; şi-a pus-o apostolul 
Petru, în timp ce-L urma pe lisus (Mat 
18, 21); şi-a pus-o Shakespeare, prin 
Hamlet; şi câţi alţii, farisei sau sinucigași, 
nu şi-o vor fi pus-0? Câţi însă au reuşit să 
ajungă și la un răspuns? La doar unul din 
cele trei, logic, posibile: să uităm şi, 
implicit, să iertăm; să iertăm, dar să nu 
uităm, să nu uităm, să nu iertăm, fie şi cu 
riscul de a fi socotiți - ce infamie! - 
răzbunători şi retrograzi, ba chiar 
primitivi. Pentru susținerea fiecăruia 
dintre aceste răspunsuri, argumentele nu 
lipsesc. Fiind vorba de atitudini umane, 
caracterul lor nu e însă irefutabil, Ne 
mișcăm, stângaci, într-o lume de valori 
relative, aleatorii. În cele din urmă, iau 
decizii doar firile hotărâte, caracterele 
tari. Valabilitatea acestor decizii rămâne 
însă strict particulară. 

Aşadar, să uităm și, implicit, să 
iertăm, E primul dintre răspunsuri şi cel 
mai radical, Dar pentru ce să o facem? 


"Nu e nevoie să fii psiholog - scrie dr. lon 
Vianu, într-un eseu publicat în nr. 2 al 
revistei “Memoria” - ca să înţelegi ce este, 
în viața fiecărui ins, amintirea: pe de o 
parte, ea alcătuieşte acel capital care se 
acumulează şi care dă, prin prezenţa lui 
mereu sporită, greutate şi substanță 
existenţei umane; dar, în acelaşi timp, ea 
este şi firul conducător care dă ființei o 
continuitate şi o devenire fără de care 
existența nu ar avea valoare”. Altfel spus, 
în afara memoriei nu există trecut, nu există 


atât memoria, cât şi uitarea sunt părţi 
constitutive ale uneia şi aceleiaşi existenţe? 
Elie Wiesel, teoretic cel puţin, nu răspunde 
nici el. 

Aşa stând lucrurile, să facem apel şi 
la Biblie. Legea Vechiului Testament, în 
mod declarat lege e unui “Dumnezeu 
gelos”, “răzbunător” (**Ochi pentru ochi, 
dinte pentru dinte”), în viziunea omului 
modern e o lege crudă, reprobabilă, 
depăşită. În realitate, Legea Vechiului 
Testament nu e nimic altceva decât “lege”, 





viitor, nu existăm noi, uitarea (amnezia) 
echivalând cu pierderea identităţii. 
Indiscutabil, amnezia este o boală. Boală 


este şi hipermnezia, adică reținerea 


(stocarea) nesublimată, în stare vie, a 
absolut tuturor experiențelor prin -care 
trecem, instituirea unui prezent continuu, 
blocarea devenirii, de unde necesitatea de 
a şti “ce poate fi uitat (totuşi) şi ce nu? Ce 
trebuie uitat? Ce este oprit să uiţi?””. Sunt 
întrebări fundamentale, la care, din păcate, 
eseistul nu răspunde, nu poate răspunde, 
pentru simplul fapt că “nu suntem stăpâni 
pe amintire, nici pe uitare”. Şi cum iertarea 
nu e decât “un caz particular al uitării”, nu 
suntem stăpâni nici pe iertare. "Nimeni nu 
ne poate porunci să iertăm, nici măcar noi 
- nouă înşine” - scrie acelaşi dr. lon Vianu. 
““lertarea este gratuită, adică efectul unei 
graţii ne-comandate şi ne-voite”. Şi încă 
un citat: “Iertarea este pornirea generoasă, 
acea adevărată transmutaţie interioară care 
face ca ciclul violenţelor să se întrerupă şi 
pacea adevărată să se substituie războiului 
de uzură. În acest sens, există un adevărat 
imperativ etic al iertării”. S-ar părea că ne 
găsim în fața unui conflict dramatic: 
imperativul etic dea ierta şi imposibilitatea 
funciară de a o face, conflict cuo eventuală 
rezolvare doar în plan religios. 

În discursul rostit la festivitatea de 
decernare a Premiului Nobel pentru pace 
(11 dec. 1986), Elie Wiesel, supravieţuitor 
al holocaustului socotit drept un aprig 
justițiar, prezintă problema foarte 
asemănător (evident, Elie Wiesel îi are în 
vedere pe evrei; eu îmi îngădui să 
generalizez): “Dacă Dumnezeu vrea să-şi 
amintească de sulerrința noastră, totul va [i 
bine, Dacă EI nu vrea, totul va [i pierdut, 
Astfel, refuzul memoriei devine blestemul 
lui Dumnezeu care ne unnâăreşte, [ăcându- 
ne să repetăm la nesfârșit dezastrul 
trecutului”, Ceva mai departe: “Dacă 
memoria ne ajută să supravieţuim, uitarea 
ne face să trăim mai uşor”, În final, aceeaşi 
dramatică întrebare: “Cum vom putea 
vreodată pune în acord datoria noastră 
câtre memorie, cu nevoia de uitare, 
indispensabilă vieţii?” Cum, de vreme ce 


adică sumă de prescripții comportamentale, 
axate pe ideile de contract şi dreptate, în 
contextul ei răzbunarea semnificând, cum 
spune Al. Paleologu, sancţiunea, adică 
“reechilibrarea lumii, purificarea ei, 
exorcizarea ticăloşiei şi crimei”. “Se 
răzbună” (se îndreaptă vremea, redevine 
frumoasă) sau “m-am răzbunat” (m-am 
liniştit, m-am înseninat) sunt sintagme 
frecvent întâlnite în lumea țăranilor 
ardeleni. Nimic visceral aşadar, nimic 
primitiv. Societatea contemporană, 
societate secularizată, proclamând 
preeminenţa statului de drept, domnia legii. 
e 0 societate, în mare măsură, similară 
celei a Vechiului Testament, e o societate 
arăzbunării în sensul originaral cuvântului, 
o societate axată şi structurată pe ideea de 
dreptate. E motivul pentru care mi se par 
cel puţin ciudate, atât discursul 
antirăzbunare, practicat de apologeţii 
acestei societăți, cât şi apologia aceluiaşi 
discurs, făcută toleranţei şi iertării, cu prețul 
distorsionării sensurilor: răzbunarea fiind 
socotită act resentimentar, nu act de 
dreptate, aceasta în numele unei pretinse 
societăți creştine. Societate ambiguă, 
societatea aceasta e structurată pe două 
coordonate antinomice: cea a imanenței şi 
cea a transcendenței, cea a dreptăţii şi cea 
a iubirii. 

Să nu complicăm însă lucrurile în 
mod inutil, ci să recurgem la texte: “Şi ne 
iartă nouă greșalele noastre, precum ŞI noi 
iertâm greşiţilor noştri” (Rugăciunea 
Domnească), Sau: “Nu vă răzbunaţi singuri, 


pe cel care a încălcat o poruncă 
dumnezeiască, o prevedere juridică, un 
precept moral, nu-l am. Iertarea nu e doar 
stare lăuntrică, generozitate, ea e şi 
derogare de la lege. Dreptul de a o acorda 
nu îl are decât instanţa (persoana) de la 
care legea emană. Mai mult, iertarea nu e 
posibilă în lipsa recunoaşterii vinovăţiei 
şi a dorinţei explicite (cererii) a 
vinovatului de a o obține. Nimeni nu 
poate fi iertat, nimeni nu poate fi mântuit 
împotriva voinţei lui. Iertarea nu e un 
exercițiu univoc. Ea presupune o 
motivaţie, atât în ce priveşte victima, care 
iartă, cât şi torţionarul (călăul), care 
urmează să fie iertat şi căruia, potrivit 
moralei creştine, nu i se vrea moartea, ci 
îndreptarea. Şi chiar dacă victima îşi iartă 
călăul în mod necondiţionat, gestul acesta, 
în plan general, rămâne fără de efect. 
Victima continuă să rămână victimă, e 
drept împăcată în sine, fără resentimente 
adică, ceea ce nu e puţin, torționarul 
continuă şi el să rămână torţionar, dispus, 
la prima ocazie, să-şi reia fărădelegile de 
unde le-a lăsat sau chiar de la capăt. 
Iertarea, ca gest univoc, aduce, eventual, 
pace celui ce iartă. Nu rezolvă însă 
problema revenirii la normalitate, 
problema exorcizării crimei; or adevărata 
problemăa societății noastre aceasta este. 
In vederea acestui scop e necesarprocesul 
comunismului sau, mai exact, procesul 
oamenilor care, la adăpostul şi în numele 
acestui regim, au săvârşit crime, încălcând 
nu doar legile morale, nu doar legile 
internaționale, ci înseşi legile regimului 
pe care l-au servit. Puterea înscăunată în 
decembrie 1989, abrogând pedeapsa cu 
moartea, ştia foarte bine pentru ce o face. 
In niciun caz din considerente umanitare. 

Pe scurt, aşadar: 

|. Memoria e însăşi substanţa 
existenței noastre. Cine renunță la 
memorie, renunță la identitate, renunță la 
viitor. 

2. lertarea, caz particular al uitării, 
e o stare de grație. Dacă Dumnezeu te-a 
învrednicit cu un asemenea har, pe cel ce 
ţi-a greşit poți să-l ierţi, ba chiar ai 
obligaţia să o faci, dacă vinovatul se 
recunoaşte vinovat şi dacă ţi-o cere. 
Impotriva voinței lui, iertarea rămâne fără 
sens. Și dacă, totuşi, inima ta, învingând 
resentimentele, poate să ierte fără să pună 
condiţii, înseamnă că ai ajuns în preajma 
Sfințeniei. 
3. Nupoţi ierta în numele oamenilor, 
in numele morților, în numele celor ce 
Vor veni după; şi nici în numele lui 
Dumnezeu, decât dacă eşti învrednicit de 
Elcuharul preoţiei. În plan istoric, iertarea 
preotului nu îndepărtează sancţiunea. 
Echilibrul lumii, alterat prin nesocotirea 
poruncilor şi încălcarea legii, se cere 


iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu. | refăcut 


căci scris este; A mea este răzbunarea. Eu 
voi răsplăti, zice Domnul (...) Nu te lăsa 
biruit de râu, ci biruieşte răul cu binele” 
(Rom. 12, 19-21) De la bun inceput se 
impune o remarcă. Sunt greşeli (păcate) 
săvârşite de oameni faţă de Dumnezeu, 
încâlcâri ale poruncilor Lui, şi greşeli 
săvârşite de oameni faţă de alţi oameni, 
precum şi faţă de ei înşişi, Porunca de a 
ierta privește semenul care a greşit faţă de 
mine, îl priveşte pe vrăşmajul meu, Dreptul 
de a ierta semenul care a greşi! față de unalt 
semen, diferit de mine, şi cu atât mai mult, 


+ 


4. Nu sunt puţini oameni care 
consideră memoria drept pavăză 
impotriva ispitei de a recidiva. Un factor 
de prevenire arepetării răului. Sunt sceptic 
în ce priveşte eficiența lecţiilor oferite de 
istorie, Din experiența altora se învață 
greu. Ea, memoria, se justifică totuşi, 
dacă nu ca pavăză, măcar ca avertisment, 
curol de contrapunct al responsabilităţi, 
OI ca reper al unui posibil (dacă nu 
cumva inevitabil) rechizitoriu. Timpul 
nu e doar taumaturg, e şi judecător, 

Viorel GHEORGHIȚA 





PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '96 NR. 11/71 PAG. 5 





“ofiluri Îieice 
Ovroru Vasrescu 


Pasărea abisului (Editura “Puncte Cardinale”, Sibiu, 1996, cu un cuvânt înainte de Răzvan Codrescu) 
este al patrulea volum de versuri semnat de poetul Ovidiu Vasilescu (fost deţinut politic, actualmente stabilit în 
Statele Unite). Celelalte volume, apărute în Exil, fuseseră Fructe din pomul serii, Strigăt către dragoste şi către 
moarte, Cânturi pentru somnul Tău (din care o selecţie a apărut şi în “Puncte Cardinale”, Anul V, Nr. 3/51, martie 
1995, p.3). 

Anunţând pe această cale apariția noului volum, le oferim cititorilor noştri câteva mostre din această 
tulburătoare lirică de detenţie. Cei doritori pot primi proaspătul volum prin poştă. Solicitările se vor face pe adresa 
publicaţiei noastre, iar banii (6000 lei pentru solicitanţii din țară şi 5$ USA pentru cei din străinătate) vor fi expediaţi 








prin mandal poştal, pe aceeaşi adresă (Calea Dumbrăvii 109, 2400 - Sibiu). 
Prin volumul de față. poetul Ovidiu Vasilescu nu dă doar măsura cea mai înaltă a talentului său, dar şi 
mărturiseşte încă o dată despre importantul capital de creaţie şi spiritualitate adunat sub bolțile închisorilor 


comuniste, ca o răscumpărare a vremurilor. 


ZĂVORUL 


Zăvorule, zăvorule de fier 

tu, Zeitatea unui temnicer, 

tu, semnule, mai tainic decât pari 

şi armă “'sfântă'-n mâna celor mari, 


te-aud din zori şi-n noaptea grea te-aud, 


ca vuietul zăpezilor din Sud, 
şi ghețuri, ghețuri, inima-mi cuprind, 
când peste mine lumile se-nchid 


Şi inima mea tânără tresare, 

la scrâşnetul muşcând cu-nverşunare 
din timpul care m-a trădat şi el, 

cum frații m-au trădat câte niţel. 


Ah, cum aş da ruginii trupul tău, 
ori, cât de blând te-aş pune pe ilău 
şi dintr-un drug ne-nsuflețit şi slut, 
din ură şi invidie făcut, 


să bat şi eu la roşu dogorit 
coroana Celui Care m-a urzit. 
Prin flacăra iubini să te trec, 

tu, drug nătâng, ori inimă de cerc. 


Şi sub povara dulcei lăcrimări 
să bat simbolul marilor iertări. 


JUSTIFICARE 


Spuneam, atunci, că va fi mai puțin, 
un an ori doi spuneam că o să fie, 
dar anu-aici e cât o veşnicie 

şi fiecare clipă-i un destin 


Noi timpului măsura i-o luăm 

nu după ceas, ori mersul unor astre, 
ci cu tăria strigătelor noastre, 

când de durere-innebuniţi urlăm 


Nu-s anotimpuri pentru osândiţi 

şi însăşi vremea altfel se arată: 

un fel de nesfârşită judecată, 

cu mii de Chrişti scuipați şi răstigniți 


Deci, iată, unde m-am lăsat furat 
de gândul c-o să fie mai devreme, 
când iți voi pune sărutări pe gene 
şi-n deget un inel adevărat 


Pe-aici e vremea negură și ceață, 
şi orice clipă stăruie o viaţă 


VENISE MOARTEA 


Venise moartea-n seara de Crăciun 
Şi se-aşezase într-un colț cu umbră, 
şoptind cu voce sigură şi sumbră; 

"Sunt darul tău, sunt îngerul cel bun. 


Să nu mai ceri zăvoarelor să ardă, 
nici drugilor de fier să nu le ceri 

să se prefacă-n fum de ienuperi, 
că-n somn adânc străjerii or să cadă. 


Eu sunt aici, că-i timpul să te dai 
în mâna Celui Care zămisleşte 
şi zodia din stele ţi-o citeşte, 

câți ani de silnicie să mai ai. 


Venit-a timpul, iată, ca să pleci 
din vastitatea liniştei totale 

şi din osândă în vecii să treci, 
aşa cum spune planul minţii Sale. 


Fii gata, deci, că vom pleca curând! 
Mai fă o rugăciune pământeană, 

că vom ieşi curând din subterană, 
ca pasărea din jarul ei zburând." 


PROTOTIPUL 


Din câte feluri de argilă sunt, 

din cea mai bună m-ai făcut pe mine; 
pământu-n care tremură un sfânt 

şi umbra care seamănă cu Tine. 


Un munte de granit de frământai, 
ori inimă de marmură străină, 

Tu tot prin mine plânsu-ţi potoleai 
şi tot prin mine dorul de lumină. 


Eu nu sunt numai omul pe pământ 

şi nici mai mare pe viețuitoare, 

sunt rezonanța fiecărui cânt, 

ce Te frământă, Doamne, şi Te doare. 


Prin mine trece soarele-n amiezi 
şi cerul tot prin mine se dezleagă, 
că eu sunt fapta-n care Tu Te vezi 
şi după care ingerii aleargă. 


Argilă sunt, şi piatră, şi nămol, 

dar m-ai zmălțat cu limpeziri astrale, 
c-ai vrut să fiu icoanelor simbol 

şi rațiunea rugăciunii Tale 








+ 


Tai E FR dt i 
Pe coperta volumului: "Vis 


- 


OVIDIU VASILESCU 


Puncte Cardinale 


Sunt, iată, astăzi, adevărul viu, 

sunt partea Ta de lume pământească, 
sunt cel ce-Ţi trece turma prin pustiu 
şi firea Ta atât de nefirească 


Din câte feluri de argile sunt, 

pe mine m-ai făcut din cea mai bună, 
ecoul de la primul Tău cuvânt 

Şi urma-n care vremile se-adună. 


N-O SĂ MAI MOARĂ NIMENI 


N-o să mai moară nimenea pe drum, 
se vor sfârşi cu toţi într-o grădină 

şi nici un cântec n-o mai fi postum, 
şi nici un suflet searbăd de lumină. 


N-o să mai moară nimenea de azi, 

aşa-i porunca de la Cel mai mare, S 
că în picioare toți, ca nişte brazi, 

ne vom petrece-n viața viitoare. 


Cei ce-au murit 'nainte de soroc  * 
se vor preface-n râuri şi-n cascade, 
se vor preface-n vâlvătăi de foc, 

în care neamul sufletul şi-l arde. 


Comoara țării ei vor fi de-acum, 

ei, morții noştri fără de morminte, 
ei, vetrele din care strângem fum 
să ne-mbătăm aducerile-aminte. 


N-or să mai moară tineri la răscrucă 
şi n-or mai fi morminte fără nume, 
că-n țara asta-s cel mai multe cruci 
şi se petrece toată-n rugăciune. 


Luaţi aminte deci la ce vă spun, 

că vorba mea e voia Lui din carte, 
că-n țara asta oamenii apun 

şi nu mai trece nimenea prin moarte. 


Ne vom sfinți de tineri şi frumoşi, 

de copilandri-n îngeri ne-om preface, 
şi-om fi o țară plină de Christoşi, 

in care Dânsul raiul şi-l va face. 










Li er 
— 3 
= gravuri 
4 SI za Pe 
f 


ș F i. 
43 j 
9 +4 Ca ps 
pn Aa (Art "o 4 


a ZEI 





de Ștefan ORTH 












PAG. O NR. 11/71 Noiembrie '96 


PUNCTE CARDINALE 


Desclideni culturale 

























ă =; i? A d <q Pi 
FIR e i % VA__ a A SI ME Ai o mire 
0 PREMIERA IN CULTURA ROMANEASCA __ ă 
CAPRE 70 Un ctaectee vap le re pai ABE "7 SA 
Ă L y i | | ce ANN IN a A i 7 “ 
Solida lucrare cu caracter (îndrumată formal ŞI susținută de obținere attiuluide - . Dra UD; 


istorico-filosofic a d-lui GABRIEL 
CONSTANTINESCU, Filosofia 
arabă a istoriei. Ibn Haldun, a 
văzut lumina tiparului în această 
toamnă, la Editura “Anastasia” (în 
col. “Religiile cărții”, inaugurată cu 
acest prilej şi destinată studiilor 
despre "raporturile religioase şi 
culturale dintre «cele trei 
monoteisme»”). 

Cititorii “Punctelor 
cardinale” suntoarecum familiarizați 
cu interesul pe care redactorul-şef 
al publicaţiei noastre (fost ofițer în 
timpul celui de-al doilea război 
mondial, cu studii de Filosofie şi 
Matematică, fiul scriitorului sibian 
Paul Constant) îl poartă lumii 
islamice şi culturilor Orientului 
Apropiat în general. În paginile 
“Punctelor cardinale" i-au apărut, în 
senal, practicalte două cărţi: “Lumea 
arabă — adevăr şi prejudecată” (din 
Nr. 8-9/1993 până în Nr. 2/1996) şi 
un studiu dedicat “Talmudului” 
(inaugurat în Nr. 3/1996), ce va 
continua încă o bună bucată de 
vreme (în măsura în care, cu voia 
lui Dumnezeu, revista va reuşi să 
supraviețuiască, în condiţiile 
devalorizării galopante a leului). Tot 
domnia-sa a alcătuit şi lungul serial 
“Evreii în România” (din Nr. 7/1992 
până în Nr. 4/1995; materialul 
respectiv este în curs de apariție în 
volum). 


Cartea apărută la 


“Anastasia” — ni se dezvăluie în 
Postfață (pp. 237-243)-—'arfitrebuit 
să fie o lucrare de doctorat” 


călduros de prof. lon Banu, apoi 
recenzată elogios de prof. Gh. 
Vlăduțescu). Terminată încă de la 
începutul anilor'70 (este uimitor cum 
autorul a putut aduna, fără să poată 
circula în străinătate, un material 
bibliografic atât de întins şi de 
specializat!) ea n-a putut trece de 
piedicile puse de comunişti, având în 
vedere că autorul era persona non 
grata (fostdeținut politic anticomunist, 
având şi o “origine socială“ nutocmai 
“sănătoasă"). Între timp, fusese 
tradusă şi în germană (de către d-l 
ing. Alexandru Coman, un alt 
pasionatde arabistică, stabilitde mai 
mulți ani în Germania). A existat şiun 
contract, semnat încă din 1982, cu 
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 
din Bucureşti, studiul despre Ibn 
Haldun ar fi trebuit să apară în 
“Bibliotheca Orientalis” (seria îngrijită 
de 'tovarăşul” Idel Segall). 
Entuziasmul editorilor s-a stins însă 
îndată ce au aflat, probabil, date mai 
precise despre autor... După o 
aşteptare de patru ani, solicitând o 
lămurire din partea editurii, d-l G. 
Constantinescu a primit următorul 
răspuns: “Lucrarea dumneavoastră 
a fost reținută în portofoliul editurii şi 
este prevăzută în proiectul planului 
nostru de perspectivă pentru anii 
următori...” Era limpede că studiul 
fusese “înmormântat”. 

Înanul 1990, la stăruința prof. 
lon Banu şi al celor câțiva apropiați 
care apucaseră să citească lucrarea, 
d-l G. Constantinescu a încercat să 
reia, în noul context, măcar procesul 


doctor în filosofie. 50... 


Tergiversările în | 
constituirea comisiei şi 
“aroganța specifică |. 
birocraţiei comuniste" 
(de care nu ne-am lecuit 
nici astăzi) l-au făcut să 
renunțe, scârbit. p 
Edituraj 
“Anastasia”, la care | 
cartea a ajuns pe la 


începutul acestui an,a | 
otărât s-o” publice. III 


sesizându-i valoarea şi | 
caracterul inedit în ! 
cultura românească. - 
Tratarea monograficăa 
unui filosofarabal istoriei 
dinspre sfârşitul Evului Mediu este, 
într-adevăr, o premieră în cultura 
noastră. Interesul cărții este cu atât 
mai mare cu cât Ibn Haldun (1332- 
1406) este unanim recunoscut astăzi 
dreptadevăratul păninte al sociologiei 
şi unul dintre precursorii însemnaţi ai 
istoriologiei moderne. Cartea se 
adresează deopotrivă istoricilor, 
filosofilor, sociologilor, politologilor, 
arabiştilor, dar şi celor interesați de 
teologia istoriei (Ibn Haldun fiind 
raportat în permanență atât la 
gânditoni islamici, câtşi la cei creştini). 
Ea este alcătuită dintr-o introducere 
istorico-biografică (pp. 5-43), apoi 
din prezentarea detaliată, în patru 
capitole ample (“Problema 
cunoaşterii”, "Elemente de teoria 
istoriei”, “Societate şi civilizație”, 
“Statutul ontologic şi axiologic al 
omului”), a concepției filosofice a lui 
Ibn Haldun, în contextul mai general 
al culturii şi spiritualității arabe (pp. 
45-235). Volumul este însoțit de un 
Indice de nume, de un Glosar de 
termeni arabi şi de o temeinică 
Bibliografie (mai ales nemțească, 
englezească. şi franțuzească, 
rămasă însă la stadiul anilor '70), 
care sporesc interesul ştiinţific şi 
valoarea instrumentală a cărții. 
“Privită cu ochii 
contemporaneității, opera lui Ibn 
Haldun — concluzionează autorul — 
poartă în sine semnificația unei 
anticipaţii a viitorului. Privită însă cu 





ochii sufismului secolului al XIV- 
lea, ea reprezintă un mare pas 
înapoi, spre veacul demult depăşit 
al lui Averroes. În antiteza dintre 
cele două optici, intervenția lui Ibn 
Haldun dobândeşte sensul unei 
sinteze, Prolegomenele voind să 
demonstreze atât necesitatea 
pasului înapoi, pentru restabilirea 
legăturilor cu tradiţia ştiinţifică a 
gândirii islamice, cât şi posibilitatea 
continuării creatoare a acestor 
tradiţii, prin redefinirea conceptului 
de ştiinţă şi abordarea unor noi 
probleme în spiritul acestei 
redefiniri. Din păcate, însă, 
Prolegomenele reprezintă singura 
strădanie de actualizare a acestei 
posibilităţi; şi, deşi realizată la un 
nivel de valoare impresionant 
unicitatea ei face din Ibn Haldun un 
mare izolat în mijlocul lumii de care 
a voit să fie cât mai aproape” (0p. 
234-235). E DE 

Ediția de la “Anastasia” 
(purtând culoarea verde a 
Profetului) a apărut cu puţin înainte 
ca autorul să împlinească 75 de 
ani (n. 5 noiembrie 1921). Îi dorim 
sa rămână sănătos ŞI activ şi să-şi 
vadă publicate ŞI alte volume 
(inclusiv de publicistică, domnia- 
sa fiind unul dintre cei mai lucizi 
analişti ai devenirii politice Şi morale 
a lumii româneşti)! 


Adolf Crivăţ-Vasile 


e a tată 
EEE Ea? aa 
E ESI ati RE 
.. 7) »...'a. ne 2 Ș 
Mlembuii edacfiei îi meaă ui călduos "fa mulfi 


. 7 „i a îs, 
ant. „n cea de-a 75 





-a loamnă a (nevelee sale, 
CP (ui Gabiiel Constantinescu, 


itemerelenul şi 
Ă n 
declnul "Punctele catdenale. 


, Cătura ue /ulace Jd de 
Hitmească dea nedlaclei= ef at 
lie a tezei e Aa 


————— II 
TIT 





Autorul (dreapta) impreună cu d-l Alexandru Coman, traducătorul cărții în 
limba germană. 


| 
- 
| 
| 
| 
ş 





; 
) 








De curând a fost lansat la Melbourne, de 
către Consiliul pentru creştini şi evrei din Australia, 
un mic volum, modest descris drept “guidelines” 
(principii directoare), intitulat Righ//y Explaining the 
Word of Truth (“*Să interpretăm corect cuvântul 
Adevărului””), cu cooperarea şi sub directa îndrumare 
a capilor celor trei mari denominaţii creştine din 
Australia: Anglicană, Romano-Catolică şi Uniting 
Church (specia neopreotestantă destinată mai ales 
insularilor din Pacific), dar şi cu sprijinul altor 
denominaţii (se citează doar Biserica Luterană). Rolul 
acestor principii directoare este indicat de însuşi titlul 
introducerii; Guidelines for Christian clergy and 
feachers in their use of (he New Testament, with 
specific reference to lhe New Testament 's presentation 
Of Jews and Judaism. Documentul a fost salutat cu 
mare bucurie, pentru că el *courageously strikes the 
first blow to remove a sanctimonious religious bigotry 
from the profession of Christian faith” (într-o traducere 
liberă, dar care mi se pare că redă mai adecvat sensul: 
dând primul pumn fățarnicului fanatism religios 
cuprins în mărturisirea credinţei creştine!). Atenţie 
deci, e doar primul pumn! Argumentul de bază al 
“documentului” este, deşi prezentat ca rezultat al 
ultimelor cercetări, răsuflatul argument al datei târzii 
a Evangheliilor, vechi de aproape 200 de ani (şcoala 
de la Tiibingen), argument dărâmat de nenumărați 
savanţi de atunci încoace, începând cu celebrul 
Constantin Tischendorf, descoperitorul nu mai puțin 
celebrului manuscris al Evangheliei lui loan de la 
Sinai. Evangheliile ar fi, chipurile, nişte scrieri 
fabricate de trădătorii cauzei naționale iudaice (a 
“sionismului”), obliterate de distrugerea de către 
romani a Templului din lerusalism în urma războiului 
iudaic din anii 66-70 d.H. Ca să se “justifice” în fața 
romanilor, apostolii şi evangheliştii ( trădătorii în 
cauză) au falsificat “adevărata” istorie a lui lisus 
(revoluţionarul iudeu executat de romani), “inventând” 
povestea învierii (în care nici un om cu “bun simţ” nu 
poate crede, nu-i aşa?) şi prin aceasta * creând 
premizele viitoarelor persecuții împotriva evreilor”. 
Biserica, preluând această “invenţie”, a întreținut ura 


împotriva evreilor, care a dus în mod direct la - 


“Holocaust”.  Adevăraţii responsabili ai 
“Holocaustului”? nu au fost deci neo-păgânii național- 
socialişti germani, care urau creştinismul cu aceeaşi 
ardoare ca şi inspiratorii lor francmasoni, teosofi şi 
oculişti, ci creştinii! La fel, “adevărații responsabili” 
pentru moartea lui Hristos au fost romanii Și deci 
oprobiul pentru ea trebuie să cadă, nu-i aşa, pe . 
italieni, descendenții direcţi ai romanilor (şi pe cei 
care se cred descendenții romanilor, ca românii, de 
pildă!). Această infamie are girul capetelor Bisericii 
din Australia, care încă are îndrăzneala să-şi mai zică 
creştină, şi va fi distribuită în toate ţările (peste 20) 
membre ale Consiliului Internaţional al creştinilor şi 
evreilor! Cărțulia a fost lansată de însuşi guvernatorul 
statului Victoria. în faţa unei audienţe de peste 400 de 
persoane (“crema” esrablishment-ului victorian), cu 
indicaţia: “Aceasta este adevărata interpretare a Noului 
Testament”! Întâmplător, statul Victoria este fieful 
“miraculosului” multimilionar Rabbi Gutnick, care 
descoperă diamante doar prin influenţa spirituală a 
“marelui” Rabbi Schnierson de la New York, şeful 
sectei Lubavicilor, declarat Mesia, dar care a decedat 
(spre supărarea suporterilor săi) înainte de a intra în 
Ierusalim. Se caută un nou Mesia și rabbi Gutnick 
pare să fie candidatul favorit, “Bibi” Netanyahu l-a 
primit cu discretă pompă în Israel. 

Pe sub frazele păunoase, despre “toleranţă” 
şi “înțelegere”, ale documentului, se ghicea intenția 
de a lega “incitaţia la ură împotriva evreilor”, de care 
s-a făcut vinovată Biserica de două mii de ani, de un 
proiect de lege supus spre aprobare Parlamentului 
australian, care propunea criminalizarea (cu pedepse 


PUNCTE CARDINALE 


cu închisoarea) “incitării la ură rasială sau împotriva 
unor grupuri etno-religioase.” E uşor de ghicit care 
sunt aceste grupuri ““etno-religioase””. Legea era inutilă, 
deoarece e suficientă bănuiala de “antisemitism” ca 
cineva să fie considerat “lipsit” de maniere” sau declarat 
“lunatic” şi să-şi vadă orice şanse serios compromise. 
Pe de altă parte, legea ar fi putut da avantaje şi altor 
grupuri (de pildă palestinienilor, musulmanilor sau 
chiar creştinilor), aşa că “libertatea de expresie” a 
prevalat şi legea a căzut (în forma ei extremă). 

La Oxford University Press a apărut Biblia 
“politically correct”, care “adaptează” textul Bibliei la 
“condiţiile lumii moderne”, din grija, vezi Doamne , de 
a-l face “relevant” pentru omul modern, atât de 
“luminat” încât nu mai poate crede în “naivităţile” de 
care erau afectaţi bieţii oameni ““medievali”! Rugăciunea 
““Tatăl nostru ...” devine “Tatăl/ Mama noastră care 
„., ca să o facă “relevantă” şi pentru feministe, şi 
multe alte nerozii! Incidental, am aflat că Biserica 
Anglicană a suprimat din formula botezului pe “mă 
lepăd de Satana”(căci cine dracu' mai crede azi în 
Dracu'?!). Biblia Hazlie(ar zice cei care îşi mai amintesc 
de propaganda ateist-ştiinţifică ce inunda într-o vreme, 
pe care ne iluzionam să o credem apusă, standurile 
librăriilor şi rafturile bibliotecilor din România)! Dar 
hazul dispare când aflăm că a fost suprimat numele 
iudeilor din pasajele care spun textual: “iudeii, cari pe 
Domnul lisus l-au omorât ca şi pe prooroci; şi pe noi 
ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor 
oamenilor sunt potrivnici” (7 7es. 2, 15) . Lumea a 
primit Biblia Hazlie cu sentimente mergând de la 
oroare la deriziune. Singurii care au primit-o cu 
satisfacție zgomotoasă au fost evreii, care au salutat-o 
prin glasul venerabilului Rabbi Raymond Apple de la 
Marea Sinagogă din Sydney, nu chiar întâmplător 
preşedintele Consiliului australian pentru creştini şi 
evrei. (Consiliul pentru creştini şi evrei din statul NSW 
s-a şi grăbit să înainteze o plângere formală împotriva 
lui Alan Jones, prezentatorul unui program de ştiri pe 
Canalul 7 al Televiziunii australiene, pentru că a 
îndrăznit să râdă de Biblia Hazlie! Acuzaţia era că 
“minciuna că iudeii l-au omorât pe Hristos a alimentat 
antisemitismul de aproape 2000 de ani”) . 

Şi tot pe atunci, în Germania, Curtea 
Constituţională din Karlsruhe a ordonat Landului 
Bavaria să scoată toate imaginile lui Hristos pe cruce 
din toate şcolile, întrucât ar viola garanţia constituțională 
a neutralității religioase! Şi de ce ? Pentru că o fetiță a 
fost “distressed” de imaginea lui Hristos murind pe 
cruce! 

De fapt, motivul care a provocat publicarea 
acestor “guidelines” în Australia a fost că un 
reprezentant al sioniştilor **a descoperit întâmplător” 
că într-o şcoală, la ora de religie, se scrisese pe tablă un 
pasaj din Evanghelia lui Matei (din acelea care “incită 
la ură”). Concomitent, un nou val de “best-sellers”, 
filme documentare, dezbateri s-a abătut asupra 
televizoarelor şi librăriilor, toate aducând “noi revelații” 
; Hristos nu a înviat, ci a fost răpit de ucenici din 
mormânt, (vezi M/ 28, 11-15, pentru “noutate”!), a 
mai trăit multă vreme, s-a însurat cu Maria Magdalena, 
a avut copii care au fost părinţii tuturor dinastiilor 
curopene (mai ales  a...Merovingienilor 
şi,..Habsburgilor), moştenitoare ale sângelui lui Hristos 
(care nu are altă semnificaţie decât că a transmis 
“sămânţa lui David”), a căror restaurare pe tronurile 
regale şi imperiale ar echivala... cu A Doua Venire! 
lisus a murit ca orice muritor şi a fost îngropat într-un 
loc al cărui secret este păstrat cu străşnicie (din India 
până în sudul Franţei = această ultimă variantă pare să 
întrunească cele mai multe favoruri, întrucât este 
imposibil de verificat), dar pe care neobosiţii 
“challangers” ai “concepției tradiţionale a bisericii” 
sunt aproape gata de a-l dezvălui, dacă nu s-ar izbi de 
opoziția înverşunată a “tradiţionaliştilor”! Toate aceste 


Noiembrie '96 NR. 11/71 PAG. 7 





încercări afirmă fără echivoc că această concepție nu 
e doar neadevărată, ci un fals deliberat, care a adus 
atâtea nenorociri, de care Biserica, în ura ei viscerală 
împotriva poporului ales, s-a făcut vinovată şi pentru 
care cândva (foarte curând) va trebui să plătească 
foarte scump! Ele sunt, foarte vizibil, un “blue-print” 
pentru viitoarele persecuții. 

Ceea ce este infinit grav este chemarea directă 
şi neechivocă la apostazie, lansată prin gurile capilor 
Bisericii catolice. Bineînţeles, nu toţi catolicii au 
apucat pe acest drum fatal. Decizia curții de la 
Karlsruhe a provocat o reacție masivă din partea 
Arhiepiscopului de Munchen, cardinalul Friederich 
Wetter, care a amintit că şi naziştii au încercat să facă 
acest lucru, dar au fost forțați să dea înapoi de protestele 
Bisericii, spunând: “Ceea ce a fost posibil sub dictatura 
nazistă trebuie să fie cu atât mai mult posibil în statul 
nostru democrat, întemeiat pe domnia dreptului. Noi 
garantăm toleranța pentru cei care gândesc altfel 
decât noi. Cerem cu tărie ca şi nouă să ni se acorde 
aceeaşi toleranță”... 

M-am mângâliat cu ideea că acest fenomen 

este încă limitat la lumea anglo-saxonă şi catolică. Cât 
de greşit eram, aveam să-mi dau seama găsind, printr- 
una dintre acele “întâmplări” profund semnificative 
(deoarece căutam cu totul altceva), în Biblioteca 
Fisher a Universităţii din Sydney, un volum intitulat 
Orthodox Christians and Jews on Continuity and 
Renewal. The Third Academic Meeting between 
Orthodoxy and Judaism. Including a History and 
Bibliographyof Dialogue between Ortodox Christians 
and Jews. Published by the Ecumenical Theological 
Fraternity in Israel. Întâlnirea a avut loc la Atena în 
1973. Am aflat atunci că al doilea meeting a avut loc 
la Bucureşti, în 1979! Tema nedeclarată (dar asupra 
căreia se insistă în mod subtil): depăşirea 
“dificultăților” care împiedică încă (din cauza 
antisemitismului oficial ortodox, reprezentat de 
Biserica Rusă din afara frontierelor, dar şi de 
Mitropolitul Ivan al Petersburgului, în jurul căruia 
s-au adunat “puterile reacționare, şovine şi 
hiperpatriotice” din Rusia, ca organizația “pur fascistă 
Barsakov”, care preia tezele falsului notoriu numit 
Protocoalele... antisemitism moştenit de la biserica 
țaristă, autoarea “celor mai infame pogromuri”, 
condamnat însă de Patriarhia moscovită) eliminarea 
textelor “ofensive” la adresa evreilor şi din slujba, 
imnologia şi omiletica ortodoxă, ca şi elaborarea 
tacticilor prin care să se “rightly explain...” 
înlăturarea ideii că legea nouă a desființat legea 
veche, iar creştinii TREBUIE să “recunoască” 
îndemnul Sf. Pavel. “ruşinos uitat de ei”, că evreii 
rămân poporul ales, orice ar fi făcut, şi să adopte 
“inefabila dragoste sacrificială a Sf. Pavel pentru 
evrei şi sacrele lor tradiţii”, prin invocarea (în afara 
contextului lor) a cuvintelor Sf. Apostol din Rom. || 
(op. cit., pp. 155-156). Un accent special (deoarece 
întâlnirea se făcea sub oblăduirea Patriarhului 
Ecumenic) a fost pus pe “scuzarea” antisemitismului 
Sf. loan Gură de Aur, care nu poate fi încă eliminat 
(Patriarhul Bartolomeu stă încă pe scaunul ocupat de 
acela dintre cei Trei lerarhi care i-a lăsat spre săvârşirea 
veșnică Liturghia pe care vrea s-o schimbe; fireşte, 
Bizanțul e denunţat ca “epicentrul problemei 
antisemitismului”), 

De-a lungul comunicărilor se vorbeşte cu 
insistență de “fidelitatea față de rădăcini” - adică 
Vechiul Testament - dar nu se pomeneşte decât o 
singură dată Invierea (şi atunci în mod indirect, 
tocmai pentru a i se sublinia subtil irelevanţa!). Totul 
cu binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice! 


Vlad PROTOPOPESCU 
Sydney - Australia 





(continuare în pag. 13) 


PAG. 8 NR. 11/71 Noiembrie '96 


PUNCTE CARDINALE 





| 
VOMENTARIU Lă UARTEA Fac EI 


Avertisment Studiul de față este versiunea prescurtată a unei lucrări de amploare, 
publicație lunară. Tot din motive de spațiu, am suprimat mare parte a notelor, ca şi bibliografia, ne 
prilejul unei eventuale apariţii în volum. O variantă asemănătoare a acestui studiu a apărut în revis 
6/1995. Am dori, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ca în “Puncte Cardinale” să izbutim măcar pu 
ce ar însemna vreo 60 de numere). Versiunile de volum ale comentariilor cuprind, desigur, introduceri pentru fiecare cart 


versiune adaptată spațiului disponibil într-o 
ajunsuri pe care sperăm să le corectâm cu 
ta “Altarul Banatului”, nr. 10-12/1994 şi 4- 
blicarea comentariilor la Pentateuh (ceea 


e biblică, prezentând 


integral textul scripturistic. Ne-am rezumat aici la comentarea acelor fragmente ale Scripturii care am socotit că prezintă interes pentru un 


public mai larg. 
















SET BIET EISA A 
ha ad "A UI »4 A 
a ZII 
4 ha e 


Di. 


1FR BA LUMII 
e e „Ira A ai a 
i AD ai pe 7202 abată Dă 


RL, 
€ A Ls 





Sfânta Scriptură începe cu afirmaţia: 
“La început a făcut Dumnezeu cerul şi 
pământul (Facerea |,1).Pareanu fivorba 
de nici o noutate, ci de o idee general 
împărtăşită de religiile lumii. “Cerul şi 
Pământul” (Dyavaprathivi) sunt cuplul 
primordial în Rig-Veda. Vechii chinezi 
adorau pe Floe-tien Șan-ti (Împăratul de sus 
al vastului cer) şi pe Hu-tu (Stăpânul 
pământului). Anu, personificarea cerului la 
mesopotamieni, avea ca soție pe Antu, care 
reprezenta pământul... E uşor de constatat 
însăcă, în relatareabiblică, cerul şi pământul 
nu sunt zeități, ca în cazurile de mai sus, ci 
doar creații ale lui Dumnezeu. Autorul face 
distincția clară între Creator şi creație. 
Creaţia apare “la început”. Dincolo de ea 
este Creatorul, Cel fără de început. Curgerea 
timpului pomeşte odată cu creația, timpul 

fiind, de asemenea, creat de Dumnezeu, 
Cel ce există pe deasupra timpului. 

Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord cu 
creația "din nimic”, chiar dacă aceasta nu 
este afirmată explicit în Cartea Facerii. 
“Nu de la sine s-a produs lumea, căci nu e 
lipsită de o providență; nici dintr-o materie 
mai dinainte existentă, căci nu e slab 
Dumnezeu. Ci toate le-a ştiut şi le-a putut 
face Dumnezeu, prin Cuvântul, din cele ce 
nu existau nicidecum” (Sf. Atanasie cel 
Mare). În același ton, Sfântul Vasile cel 
Mare arată că ar fi necuviincios să socotim 
materia coetemă cu Dumnezeu, căci ar 
trebui să-i dăm aceeaşi cinstire. 

Prin “cerul”” făcut la început nu 
înțelegem cerul cel văzut, numit de Biblie 
“tărie”. “Sfânta Scriptură n-a vorbit despre 
tăria aceasta, ci de alt cer, nevăzut de noi, 
după care este cerul acesta văzut de noi, 
numit tărie” (Teofil al Antiohiei). lar cerul 
nevăzut este, desigur, lumea îngerilor, creată 
înaintea lumii materiale. Altfel, atât şarpele 
(3.1), cât şi heruvimii ce păzesc drumul 
către pomul vieţii (3,24) ar rămâne fără 
explicație. 

“Și pământul era netocmit şi gol. 
Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul 
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor " 
(Fac. 1,2). Fără prezența Duhului, apele ar 
rămâne simple stihii. Vom regăsi, în 
Scriptură, prezența Duhului deasupraapelor 
(Potopul; Botezul Domnului). Desigur, 
Duhul nu rămâne numai “deasupra” apelor, 
ci penetrează apele cu puterea Sa. Apa 
devine vine astfel, din stihie oarbă, element 
vital, 

“ŞI a zis Dumnezeu: Să fie lumină! ŞI 
a fost lumină. ŞI a văzul Dumnezeu că 
lumina este frumoasă şi a despărțit lumina 
de intuneric. Lumina a mumnit-o Dumnezeu 
ziuă, iar întunericul l-a mumit noapte. ŞI a 
05! seară şi a fost dimineaţă: ziua îmâi" 





(Fac. 1,3-5). Luminae creaţia lui Dumnezeu. 
Noaptea, întunericul, apar ca negația sau 
absența Lui. Când luda Iscarioteanul pleacă 
să Îl vândă pe Hristos, Sfântul Evanghelist 
loan remarcă: “şi era noapte” (In. 13, 30). 
Noaptea este introdusă de păcat. Vedem că 
zilele creației au doar “seară şi dimineaţă”. 
La versetul 14 ş.u., e vorba de o altfel de 
noapte ( pe care, nici aceea, Dumnezeu nu o 
lasă neluminată). Dumnezeu a despărțit 
lumina de întuneric, despărțire ce rămâne 
definitivă. (Preferăm, urmând Sfinţilor 
Părinți, traducerea care spune despre creație 
că este “frumoasă”, în loc de “bună”, cum 
apare în mod obişnuit. Frumuseţea este 
căutată de iubitorul de Dumnezeu). 

În relatarea biblică urmează: apariția 
cerului văzut, despărțirea apelor de uscat, 
apariția vegetației, crearea soarelui, a lunii şi 
a stelelor. Prin apariția soarelui şi a lunii, în 
cea de-a patra zi, se arată limpede că zilele 
creației nu sunt zile terestre, de 24 de ore. 
Socotim suficient dacă spunem că zilele 
creației sunt şase etape sau perioade care 
marchează un progres de la materia informă 
până la om. Dar mai este şi altceva demn de 
remarcat. Autorul biblic subliniază 
intenționat crearea soarelui şi a lunii, într- 
un timp în care acestea erau considerate 
divinități. Astfel, la egipteni, întâlnim trei 
zei solari: Ra, Horus şi Tum, hitiţii adorau 
mai multe ipostaze ale soarelui; în Iran, 
Mithra e pus în legătură cu soarele; în 
Mesopotamia apare zeul soarelui, Șamaș, şi 
zeul lunii, Sin, Sin este întâlnit şi la arameii 
din Siria, iar la fenicieni este prezent zeul 
solar Reșef. Faţă de toate aceste concepții, 
Biblia arată limpede că soarele şi luna sunt 
simpli luminători creați de Dumnezeu. 

Ouimitoare asemănare constatăm între 
relatarea biblică şi ordinea apariţiei vieții pe 
pământ susținută de ştiinţele naturale: 
vegetația, vietățile acvatice, păsările, reptilele 
şi, la sfârşit, omul. 

“Şi azis Dumnezeu: Să facem om după 
chipul şi după asemănarea Noastră, ca să 
stăpânească peştii mării, păsările cerului, 
animalele domestice, toate vietăţile ce se 
(ârăsc pe pământ şi tot pământul” (Fac. |, 
26). Apar aici trei probleme: pluralul 
Noastră, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu 
în om; stăpânirea omului asupra creaţiei, 

Pluralul indică, desigur, un sfat în sânul 
Sfintei Treimi. Adevărat, vechiul Testament 
nu afirmă explicit taina Trinității; dar, 
învăluit, o face chiar de la primele versete. 
Astfel, Dumnezeu aduce toate la existență 
prin Cuvântul Său, identificat în prologul 
Evangheliei după loan cu Dumnezeu-Fiul, 
iar Duhul Se purta deasupra apelor, Toţi 
Părinţii Bisericii văd, de altfel, dezvăluindu- 
Se, prin acest plural, Sfânta Treime, Părerea 
că Dumnezeu S-ar sfătui cu îngerii este 
eretică; Creatorul nu are nevoie să Se 
sfătuiască cu creaturile! 


Să vedem în ce ar consta chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu în om. Fireşte, 
noi nu atribuim lui Dumnezeu o existență 
corporală. “Cuvintele după chip şi 
asemănare nu se referă la chipul şi 
asemănarea după trup (...), ci la chipul şi 
asemănarea după spirit şi rațiune” (Clement 
Alexandrinul). Avva Dorotei adaugă: "A zis 
după chipul, pentru că Dumnezeu a făcut 
sufletul nestricăcios şi liber; şi a mai zis 
după asemănare, adică după virtule (...). 
Deci Dumnezeu ne-a dat în chip firesc 
virtuțile. Dar patimile nu le avem în chip 
firesc. Căci nu au vreo ființă sau vreun 
ipostas, ci sunt ca întunericul, care nu există 
(nu subzistă) după ființă”. Am mai putea 
adăuga că, aşa cum Dumnezeu Cel Unul în 
Ființa Sa este Treime de Persoane, tot astfel 
sufletul omului este înzestrat cu o întreită 
putere: rațiune, voinţă şi afectivitate. Când 
tot acest chip al lui Dumnezeu în om Îl 
contemplă pe Creator, putem vorbi şi de 
asemănare. 

Atreia problemă ar fi aceea a stăpânirii 
omului asupra creaţiei. Clement 
Alexandrinul atenționează: *Nu ni s-a 
poruncit săstăpânim numai fiarele dinafară, 
ci şi patimile sălbatice care sunt în noi”. 
Clement anticipează, căci primul om nu 
avea să stăpânească patimile decât ca pe o 
virtualitate, căci el a fost făcut nepătimitor. 
Oricum, când Dumnezeu pune pe om să 
stăpânească tot pământul, înțelegem. că 
spiritul trebuie să stăpânească asupra 
materiei, pentruca elementele acesteia să nu 
devină stihii pustiitoare. 

“Și a făcut Dumnezeu pe om după 
chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a 


făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. |, 27). 


Pare a fi o contradicție aici, căci omul, la 
singular, a fost făcut bărbat şi femeie. Sfântul 
Simeon Noul Teolog tâlcuieşte: “Spune 
bărbat şi femeie nu pentru că Eva era deja 
făcută, ci pentru că se afla împreună cu 
Adam în coasta lui”. 

“Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea 
lucrarea Sa, pe care a făcut-o. lar în ziua a 
şapteaS-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe 
carele-afăcut. Şia binecuvântat Dumnezeu 
ziua a şaplea şi a sfinţit-o” (Fac. 2, 2-3), 
Ziua a şaptea, după cum remarcă Fericitul 
Augustin, se continuă până astăzi, căci ea nu 
are ''seară''. Din nou vedem că în Cartea 
Facerii se vorbeşte despre altfel de zile 
decât înțelegem în mod obişnuit prin acest 
termen. Dar, dacă ziua a şaptea continuă 
până azi, înseamnă că şi odihna lui 
Dumnezeu continuă. Însă nu trebuie să 
înțelegem prin aceasta că Dumnezeu ne-a 
abandonat. Mântuitorul a spus; "Tatăl Meu 
până acum lucrează; şi Eu lucrez” (n, 5,17), 
Cum putem împăca “odihna” ŞI, totodată, 
“lucrarea” "lui Dumnezeu? Un răspunsil oferă 
Clement Alexandrinul: "Odihna lui 
Dumnezeu înseamnă că Ela poruncit să se 


I.S.U. 


păstreze fără schimbare, în toată vremea. 
ordinea pe care a pus-o în cele pe care le- 
a făcutşi fiecare din făpturi săse odihnească, 
să pună capăt adică vechii lor rânduieli”. 
Pe scurt, putem spune că în ziua a şaptea 
Dumnezeu nu Se mai arată în chip de 
Creator, ci în chip de Proniator, adică 
purtând de grijă celor create. 

După cum am văzut, oamenii au fost 
creați la sfârşitul zilei a şaptea, urmând ca 
în ziua a şasea să participe la odihna lui 
Dumnezeu. După cum vom vedea, ei au 
ratat această odihnă. Numărul 7 (simbol, la 
vechii evrei, al sfințeniei şi perfecțiunii) va 
închipui, pentru ei, mai cu seamă timpul 
devorator, cu ciclicitatea sa (7 zile ale 
săptămânii). Omul e chemat la odihnă ca 
unul care a pierdut-o, odihnă ce se va 
realiza în ziua a opta, ziua Învierii 
Domnului. Această zi, chiar inaugurată 
fiind, începe, pentru fiecare om în parte, 
doar odată cu mutarea veşnică la Hristos. 

Zilele 6, 7 şi 8 sunt tâlcuite astfel de 
Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Ziua a 
şasea indică ideea existenței simple a 
făpturilor; a şaptea înseamnă modul 
existenţei fericite a lor; iar a opta indică 
taina negrăităa veşnicei existențe fericite a 
făpturilor”. Această împărțire aminteşte 
cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc: 
Purificarea, Iluminarea şi Îndumnezeirea. 

Dumnezeu a creat, în prima zi, 
materia, cu toate elementele cosmice, din 
care a adus apoi treptat la existență lumea 
văzută. La sfârşitul zilei a şasea, Dumnezeu 
acreatomul, pentru caacestasăstăpânească 
întreaga lume. E firesc ca omul să apară 
ultimul, după ce existau deja cele peste 
care urma să stăpânească. 

Crearea omului e pentru prima dată 
relatată în capitolul întâi al Facerii (1,26). 
Acest act creator este şi primul bine pe care 
iloferă Divinitatea: “Cea dintăi binefacere 
dată omului este existența, pe care i-a dat- 
O dintru început; că trebuie mărturisit că e 
mai bună existența decât neexistența” 
(Clement Alexandrinul). 

Scripturarevine asupra creării omului: 

"A tunci, luând Domnul Dumnezeu țărână 
din Pământ, afăcul pe om şia suflat în faţa 
| sI suflare de viață şi s-a făcut omul suflet 
Viu "(Pac 27), nprimul rând, e de remarcat 
atenția specială de care se bucură omul: 
"Pe toate le-a făcut Dumnezeu cu Cuvân- 
tul, că pe toate le-a socotit secundare: numai 
tacerea omului, operă veşnică, o socoteşte 
wednicăde mâinile Lui”(T cofilal Antiochiei). 
Cc â pnveşte “mâinile” lui Dumnezeu, vom 
zice, in aconi cu Sfinții Părinţi, că acestea 
Sunt Cuvântul şi Duhul Sfânt 

loan Sorin USCA 


LX 












n fam aa. Bila 


_—. 


Li 


- un aureulle 


PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '96 NR. 11/71 PAG. 9 


EȘECUL "OMULUI AUTONOM" 


(urmare din pag. 3) 


se bat cap în cap, astfel că nu face decât să penduleze între ignoranţa pură şi ignoranța 
“savantă'' (docta ignorantia în sensul ei pervertit).“Refuzând Absolutul ca instanță 
supremă — scrie Petre Ţuţea — şi absolutizând ilegitim dimensiunea imanentă a 
cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raționale. Căutătorul «alege 
şi, alegând, rătăceşte». Asta l-a făcut probabil pe Tertulian să vorbească despre 
filosofi ca despre nişte «patriarhi ai ereticilon»” (“*Despre filosofie şi filosofi”, în 
““Puncte cardinale””, Nr. 11/1995, p. 8). 

De aceea, lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună “filosof”, ci prefera să 
se numească pe sine “gânditor creştin”. Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l trezi 
pe “omul autonom” din beţia sa filosofantă, arătântu-i calea spre Absolutul divin 
(singurul Real autentic), spre Revelația divină ca garanţie veşnică a Adevărului. 
Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va trece niciodată, cu toate demersurile lui 
autonome, dincolo de întrebarea lui Pilat: “Ce este adevărul?”... 

Asta nu înseamnă însă că Petre Ţuţea — cum s-au pripit să concluzioneze 
unii — nu dădea nici o şansă şi nici un rost filosofiei. Filosofia poate rămâne utilă în 
măsura în care admite să se pună, cu mijloacele ei, în slujba lui Dumnezeu. Dar nu 
în slujba Dumnezeului abstract al metafizicienilor sau a acelui metaforic““Dumnezeu 
al culturii” pe care-l invoca un Constantin Noica, ci în slujba Dumnezeului Celui 
Viu, a lui lisus Hristos — Logosul Intrupat. Filosofia ar avea trei soluții: a) să piară 
pe limba ei; b) să se consoleze ca slu/nică a “ştiinţelor exacte” sau c) să redevină 
ancilla theologiae. Aceasta din urmă ar fi calea pe care s-ar putea “înălța smerindu- 
se”, aşa cum i s-a şi întâmplat de câteva ori în istorie: cu Apostolul Pavel, cu Origen, 
cu Augustin, cu loan Damaschinul, cu Toma de Aquino, cu Grigorie Palama , cu 
Pascal, cu Kierkegaard, cu Maritain, cu Guânon, cu Berdiaev sau cu Nae Ionescu. 
Şi, am adăuga: cu Petre Ţuţea însuşi. 

Vorbind în termenii filosofiei culturii — şi cred că în manuscrisele lui Petre 
Ţuţea se află in nuce o întreagă filosofie creştină a culturii — s-ar zice că noi trăim 
astăzi nu doar eşecul unui tip antropologic (“omul autonom”), dar şi al tipului de 


cultură ce s-a creat “după chipul şi asemănarea” lui. Poate că se va găsi într-o zi cine 
să ducă până la capăt, într-o formă mai puțin aforistică, răzlețele gânduri geniale ale 
lui Petre Ţuţea. Sau, altfel spus, poate că Petre Ţuţea, acest “ultim Socrate”, îşi va 
găsi un Platon al său, care să se împlinească împlinindu-l. (Din păcate, bătrânul nu 
era om de condei; majoritatea textelor rămase de la el nu-l reprezintă cu adevărat. 
Admiratorii - sau negustorii - s-au pripit cu publicarea lor). Iţi vine să te întrebi, în 
ultimă instanţă, dacă nu cumva cele mai strălucite mesaje spirituale ce auajuns până 
la noi nu sunt caracterizate tocmai de faptul că la origine nu au fost scrise de 
purtătorii lor, ci doar “propovăduite”, ajungând să fie consemnate abia în urmă, 
grație “ucenicilor” (exemplele cele mai notorii: relația Socrate-Platon, în sfera 
filosofiei; relația Hristos-evanghelişti, în sfera religiei)! 

Întorcându-ne la acea filosofie creştină a culturii despre care tocmai 
pomeneam, am putea spune, continuând gândirea lui Petre Ţuţea (care, la rândul ei, 
valorifică “sugestii” naeionesciene), că se constată, în istoria spirituală a omenirii, 
două mari tipuri alternative de cultură, corespunzând celor două viziuni fundamentale 
despre lume: pe de o parte, cultura ancillară (slujitoare), întemeiată pe viziunea 
feocentrică; pe de altă parte, cultura autonomă (“luciferică'), întemeiată pe 
viziunea antropocentrică. Pe de o parte, o cultură de verticalitate sacră (cultura 
omului care-şi venerează Zeii/Zeul), pe de alta, o cultură de orizontalitate profană 
(cultura omului care se venerează pe sine însuşi). Cultura ancillară a caracterizat, 
istoriceşte vorbind, Antichitatea timpurie şi Evul Mediu, în vreme ce cultura 
autonomă a caracterizat Antichitatea clasică (“primul antropocentrism”) şi 
Modernitatea (“al doilea antropocentrism”, inaugurat de Renaşterea occidentală). 
Astăzi, când cultura autonomă pare a-şi trăi falimentul, stăm poate în pragul unei 
noi epoci de cultură ancillară. Inepţiilor dizolvante ale new age-ismului (care nu 
este, în ciuda pretențiilor sale profetic-novatoare, decât ultima consecință a mizeriei 
spirituale a omului post-medieval) dreapta gândire creştină le poate opune Tradiţia 
revigorată a unei smerite şi mântuitoare “ancillarități”. Căci — dacă /uăm în serios 
creştinismul, asemenea lui Petre Ţuţea — omul nu se poate salva fără Dumnezeu; 
şi, cu atât mai puțin, împotriva lui Dumnezeu. 





(continuare din pag. 8) 





Că omul este alcătuit din “pământ” e un fapt susținut 
de cele mai multe dintre tradiţiile lumii. In Rie-Veda 
întâlnim textul: **Târăşte-te spre pământ, mamata”; un mit 
sumerian susține că “omul a fost făurit din lut de anumiţi 
lucrători divini”. “Mituri similare sunt atestate aproape 
peste tot în lume, din Egiptul antic şi Grecia, până la 
populațiile primitive” (Mircea Eliade, /storia credințelor 
şi ideilor religioase, ediţiaall-a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 
1991,vol.1.p. 167). Chiarnumelebiblical omului, Adam, 
derivă din udamah, care înseamnă “pământ”. Nu doar în 
limba ebraică întâlnim această filiație:**Dumnezeua făcut 
pe om din humă, de unde îi vine şi numele: homo = om. 
Poeţii grecilor afirmă şi ei acelaşi lucru când spun căomul 
a fost făcut din lut de către Prometeu; faptul în sine este 
exact, numai numele creatorului diferă” (Lactanțiu). 
Am putea să ne întrebăm, împreună cu Epicur Şi 
Lucrețiu: Ce folos are Dumnezeu de pe urma omului, dacă 
l-a creat pentru Sine? Acelaşi Lactanțiu răspunde că 
“divinitatea a făcut pe om pentru ca să fie cineva care să- 
i înțeleagă opera, adică rânduiala providenței, rațiunea 
creaţiunii, puterea realizării, pe care să le Şi admire cu 
simţirea şi să -şi exprime această admiraţie”. n: 
Omul este o îndoită realitate: el e alcătuit din trup 
material şi din suflet viu. După vechii greci, omul ar fi 
alcătuit din trup, suflet şi duh. Ar fi prea mult să discutăm 
aici despre dihotomism şi trihotomism, aşa că vom urma 
gândirii ebraice, care nu face diferenţiere intre nefes şi 
ruah (termeni ce se traduc prin “suflet”). La fel consideră 
și cei mai mulți dintre Părinţi, chiar dacă problemarămâne 
deschisă. Oricum, din alcătuirea omului constatăm că el 
este un'“microcosm'”; printrup,el se înrudeşte cuelementele 
materiei, iar prin suflet se înrudeşte cu lumea nevăzută. 
Sfântul Justin Martirul se întreabă; “Ce este omul, decât o 
ființă raţională alcătuită din suflet şi trup?” Sau, cum arată 
Sfântul Ciprian al Cartaginei; "De vreme ce avem trupul 
din pământ şi sufletul din cer, suntem în acelaşi timp 
pământ şi cer și de aceea ne rugăm să se facă voia lui 
Dumnezeu şi-ntr-o parte și-n cealaltă, adică în corp Şi în 
spirit”. Chiar dacă, prin suflet, ne înrudim Și cu Dumnezeu, 
nu trebuie să credem că acesta ar fi parte din divinitate și 
nici să socotim. asemenea lui Origen, care i-a urmat lui 
Platon, sufletul ca fiind preexistent trupului: “Sufletul nu 
edinființa.cidinvoinţalui Dumnezeu. E este așadar creat 
şi devine nemuritor prin voinţa lui Dumnezeu” (Sf, Justin 
Martirul). Alcătuit din trup şi suflet, omul nu trebuie să 
caute un “divorţ” între acestea. Create amândouă de 


Dumnezeu, ambele auo valoare pozitivă. Dealtfel, separarea 
lor nici nu poate fi realizată: “Fiinţa umană, alcătuită din 
trup şi suflet, este indestructibil unită. Această ființă, care 
suferă toate patimile sufletului şi ale trupului, care activează 
şi realizează toate câte sunt legate de simțuri şi de judecata 
rațională, are, prin această înlănțuire, perspectiva unui 
singur țel” (Atenagora Atenianul). Care este acest țel, ne-o 
spune acelaşi autor: “Scopul vieții umane este trăirea în 
fericire şi în contemplarea lui Dumnezeu. Fericirea aparține 
nu numai sufletului, ci şi trupului. Amândouă au trăit 
împreună, amândouă ating acelaşi scop împreună”. 

“Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, 
spre Răsăril, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Fac. 
2, 8). Edin însemna, în limba sumerienilor, “stepă; deşert”. 
Un înțeles mai potrivit e cel ebraic: Eden = bucurie; 
desfătare. Fiind vorba de o grădină, sensul cuvântului ar fi 
acela de “grădină a bucuriei”. 

“Şi din Eden ieşea un rău, care uda raiul, iar de acolo 
se împărțea în patru brațe” (Fac. 2, 10). Cele patru râuri 
sunt numite de Biblie: Fison, Gihon, Tigrul şi Eufratul. 
Dacă fluviile Tigru (>săgeată) şi Eufrat (>apă dulce; râul 
rodniciei; cel foarte larg) sunt lesne de identificat, despre 
Gihon şi Fison nu putem spune mare lucru. S-a propus 
identificarea Gihonului cu Nilul, iar a Fisonului cu ... 
Dunărea (|. Heliade- Rădulescu)! In acest caz, “locul” 
descris în Cartea Facerii ar coincide cu ceea ce reprezenta 
“Jumea cunoscută” pentru cei vechi (Europa; nordul A fricii; 
Orientul apropiat). 

“Și aluat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse 
şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o 
păzească "(Fac. 2, 15). Activitatea e destinată omului încă 
din rai, necontrazicând starea sa de bucurie. Abia după 
cădere devine muncao pedeapsă. Mai puţin clareste de cine 
anume trebuie omul să păzească grădina, de vreme ce toate 
îi erau supuse. O explicaţie putem păsi doar în existența unui 
spirit rău, a lui Satan, potrivnicul. lată, deci, că omul a fost 
atenționat la ce să se aştepte! 

“A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam şi 
a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, căci în ziua în 
care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Pac. 2, 16-17), 
Sfântul loan Gură de Aur vede indicat în acest loc începutul 
Postului; după ce Dumnezeu avertizează pe om că are un 
vrăjmaș, cerându-i să păzească grădina, îl învaţă şi mijlocul 
de a-l birui pe acela, anume prin post. Omul nu poale 
domina lumea duhurilor dacă se culundă în materialitate. 

Dumnezeu a încredințat omului să numească toate 
cele create: “ȘI a pus Adam nume tuturor animalelor şi 
(uturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar 





pentru Adam nu S-a găsit ajutor pe potriva lui” (Fac. 2, 
20). In concepția vechilor evrei, doar ceea ce purta un 
nume exista cu adevărat. Astfel că toate, chiar dacă deja 
create de Dumnezeu, capătă abia acum o existență reală. 
Altfel zis, Dumnezeu ridică pe om la cinstea de co-ajutor 
al creaţiei! A doua parte a versetului anunţă cele ce vor 
urma. 

“Atunci a adus Dumnezeu asupra lui Adam somn 
greu: şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a 
plinit locul ei cu carne. lar coasta luată din Adam a făcut- 
o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam ” (Fac. 
2,21-22). Mircea Eliade afirmă: “Crearea femeii pomnind 
dintr-o coastă din trupul lui Adam poate fi interpretată ca 


indicând androginismul Omului primordial” (op. cit, p.. 


168). Biblia a arătat că Dumnezeu a făcut pe om “bărbat 
şi femeie”, înainte ca să-i despartă. Astfel se explică şi- 
absențaoricărei indicații privind“ însuflețirea” femeii: “ŞI 
pe femeie o însuflețise suflarea lui Dumnezeu, căci sufletul 
îl primise Adam şi din camea lui a fost făcută femeia” 
(Tertulian). 


“Şi a zis Adam: lată, acesta-i os din oasele mele şi. 


carne din carnea mea; ea se va numi femeie (işa), pentru 
că este luată din bărbatul (îş) său. De aceea va lăsa omul 
pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor 
fi amândoi un trup” (Fac. 2, 23-24). Întemeierea Tainei 
Nunții e anticipată încă din rai. E uimitoare profeția lui 
Adam despre lucruri în care nu avea nici un fel de 
antecedent! Cunoaştem de aici puterea de penetrare a 
minţii nerobite păcatului. Origen dezvăluie ceva în plus 
despre acest loc:"Adam nuzice suflet din sufletul meu (..., 
Ceea ce vine de la pământ îi aparține lui, însă el mu 
îndrăzneşte să reclame ca al său ceea ce nu se naşte din 
pământ”. O altă remarcă deosebit de interesantă o face 


Tertulian, în aceeaşi măsură pentru ereticii din vremea sa, . 


ca şi pentru cei din timpul nostru: “Toată Sfânta Scriptură 


a întrebuințat cuvântul femeie şi cu sens de fecioară, după 


exemplul Evei celei încă nenuntite”. 
"Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se 


ruşinau (Fac. 2,25), Propriul trup era suficient veşmânt 


primilor oameni, căci slava dumnezeiască iradia din el. 
Vom reveni asupra acestei probleme. 

Ajunşi la sfârşitul capitolului privitor la facerea 
omului, vom concluziona, împreună cu Metodiu de Olimp; 
"Omul este în lume ceva excepțional de valoros, pentru că 
Fiul lui Dumnezeu a luat trupul acestuia la venirea Sa pe 
pământ. Dar coroana omului o formează sufletul său, 
făcut după chipul şi asemânarea lui Dumnezeu”. 

(va urma) 


- N” CO 


. Ş ————— 





a ză 


ul 


—... 


a n e 
. PL 


———-———— 








PAG. IO NR. 11/71 Noiembrie '96 









PUNCTE CARDINALE 





“TRIUNGHIUL ROMÂNESC 


= AL BERMUDELOR 


POLITICA 


Dacă n-ar provoca suferințe atâtor milioane şi 
milioane de oameni, POLITICA, prin felul cum se 
practică, ar fi cea mai comică dintre îndeletniciri. Dacă 
n-ar fi foamea, bolile, mizeria fizică şi psihică, lipsa 
fricii de Dumnezeu, toate consecinţe ale prostiei, 
infatuării, tembelismului şi lichelismului, poate că 
penibilele prestații ale politicienilor le-ar produce 
celorlalți măcar bună dispoziţie. Noi înşine, dacă n-am 
avea grija, care ne reține, că vom da seama de fiecare 
cuvânt pe care l-am scris sau rostit şi dacă n-ar fi jena 
că ne-am putea trezi, vorba *'*academicienilor”” 
Caţavencu, în fundul “puţului gândirii”, alături de 
celebrii politologi ai vremii, firea noastră de români 
hăzoşi ne-ar îndemna să ne prindem în hora cioburilor 
ce râd de oala spartă a vieţii. 

Aşa e: lumea se înşeală şi e înşelată. Realitatea 
povestită diferă de cea constatată. Diversificarea, 
multiplicarea şi răspândirea înşelăciunii se face cu 
mare zgomot (necinstea a devenit lucrul cel mai firesc), 
încât până şi cei mai neatenți dintre oameni ajung 
să-şi dea seama că iar au fost înşelați (tot cu vechile şi 
doarrevopsitele trucuri). Repetarea faptelorrele devine 
obositoare. Ea naşte dezgustul, dezinteresul, confuzia 
valorilor, zdruncinarea certitudinilor. În ce să mai 
crezi? Domnul Octavian Paler recunoaşte, cinstit, că 
nu mai deosebeşte dreapta de stânga (România liberă, 
din 20 septembrie 1996, ““Unde e “centrul”?). Cei mai 
mulți, însă, şi nu doar dintre publicişti, nici nu-şi dau 
seama că '*au pierdut direcția”. 

O întrebare pluteşte însă în aer. Nu o putem 
evita multă vreme fără să stârnim dubii privind buna 
noastră credință. Aşa că, oricât de neplăcută ar fi, 
trebuie s-o rostim: Cum se face că ne lăsămpăcăliți, iar 
şi iar, cu aceleaşi vechi trucuri? Să fie din cauză că 
uităm de la mână pân” la gură? Dacă nu, dacă afirmăm 
că nu ar fi de vină slaba noastră putere de judecată, 
atunci ar trebui să găsim un motiv plauzibil, sau să 
avem curajul şi să rostim numele înşelătorului, a 
măsluitorului de idei, al celui ce joacă alba-neagra cu 
noi. Să nu ne facem că nu-l ştim sau nu-l bănuim. 

Personal, sunt tentat să cred că e vorba de o 
boală, de ceva ce s-a ascuns în sufletul nostru şi îl 
apasă, aplecându-l spre moliciunea compromisului, a 
împăcării cu răul (dacă tot s-a produs). E limpede 
că-n conştiinţa noastră, şi-n cea individuală şi-n cea 
colectivă, ceva funcţionează defectuos; ceva, altădată 
limpede, e acum întunecat sau opac. Necinstea 
sufletească, de mari dimensiuni, nu mai supără pe 
nimeni. Cum altfel ar fi putut să apară şi să ia proporții, 
de pildă, jocul “Caritas”? Am fost special la Cluj, ca 
să-l studiez de aproape. Nu-mi venea să cred! Atâţia 
oameni (milioane) au fost în stare să spere, să se bucure 
că vor lua, nemuncit, banul altuia! Nu ştiau ce fac? 
Atunci de ce atâta grabă, atâta febrilitate? Nu ca să se 
numere printre cei ce câştigă şi nu printre cei ce rămân 
cu buzele umflate? 

“Caritasul” a fost o escrocherie, dar una mică 
în comparaţie cu cele la care continuăm să asistăm 
neputincioşi. Scăderea resurselor mentale ale unui 
popor, explicabilă prin neşcolire propagandistică etc,, 
nu justifică decăderea morală. Nu atât potențele 
intelectuale îl disting pe om de animal, cât valorile 
elice. Eşecul economic al socialismului, mare și 
spectaculos, nu e întrecut decât de eşecul său moral; 
dar poate că asta s-a urmărit! Lumea capitalistă, în 
pofida realizărilor materiale, se poate întrece cu 
socialismul în imoralitate; şi, din ce în ce mai mult, în 
lipsă de idei, de orizont. Ricardo Diez Hochleitner, 
preşedintele Clubului de la Roma, în expunerea făcută 


PRESEDINI [ELE 





la TVR, în seara zilei de 3 octombrie '96, părea stânjenit 
de puţinătatea celor pe care putea să le spună şi pe care 
noi nu le-am fi ştiut: supraproducţia, şomajul, 
globalizarea problemelor, etc. Nici domnia-sa, nici alții 
nu au curajul să recunoască că, alungându-L pe 
Dumnezeu din lume, împotriva evidentei Sale prezenţe, 
s-au adăugat marilor necinstiţi cu sufletul, între care 
politicienii ocupă un loc de frunte. 

După încercările din primele veacuri creştine 
de a pune bunurile materiale în comun şi de a le folosi în 
devălmăşie, apoi după diferitele experienţe ale 
socialiştilor utopici, toate sfârşite cu eşecuri, nu s-au tras 
cuvenitele concluzii. Dacă, după aceste experienţe, ideea 
proprietăţii colective asupra “mijloacelor de producție” 
nu a fost definitiv abandonată, ci, dimpotrivă, a reapărut 
într-o formă nouă, mai virulentă (comunismul). înseamnă 
că omenirea nu e capabilă să învețe din propria-i 
experiență sau, şi mai rău, cineva, ceva, îi ia minţile, 
lăsând-o pradă unei puteri oculte, cu țeluri străine, 
nemărturisite, care-i determină pe oameni să lucreze 
împotriva interesului lor, a evidenţei adevărului, adică, 
în ultimă instanță, a lui Dumnezeu. Cum poţi să explici 
această nefirească purtare, repetarea aceleiaşi greşeli? 
Fără o voinţă străină, capabilă să corupă (dar şi să 
dirijeze) mijloacele de propagandă, astfel încât țânțarul 
să devină armăsar şi minciuna inocenţă, lucrul n-ar fi 
posibil. 

Abia s-au potolit puţin valurile stârnite de 
prăbuşirea împărăției gulagurilor şi “ideile socialiste” 
au şi fost readuse în scenă, ca şi când Lenin, Stalin, 
Hitler, Mao, Kim Ir Sen, Ceauşescu, Iliescu. etc. (toţi, 
fără excepție, socialişti), n-ar fi fost de ajuns. Recent a 
avut loc, la New York, cel de al douăzecilea Congres al 
Internaționalei Socialiste. Pentru ca reclama făcută 
acestei înşelăciuni globale şi de cursă lungă să fie mai 
mare, lucrările şi le-a ţinut în marea aulă de la sediul 
Naţiunilor Unite (numai pentru chiria sălii s-au plătit 
75000 de dolari!). De unde banii? Din cotizaţiile 
milioanelor de înşelaţi, De ce a fost nevoie de atâta tam- 
tam costisitor? Din lipsă de substanţă, ca să ia ochii. 
Adevărul nu are nevoie de fast, minciuna da, 

Activiştii de serviciu vor sări săspunăcă social- 
democraţia nu are nimic comun cu comunismul, ca şi 
când Lenin nu de la social-democraţie a plecat ... 

Şapte ani! Șapte ani de “Revoluţie şi Reformă”! 
E o cifră fatidică, Majoritatea celor întrebaţi spun că o 
duc mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu. Şapte ani de 






ECONOMIA 


“tranziţie”: de la rău la mai rău. Revoluţia a fost dată 
pe mâna “consilierului prezidenţial” Dan losif, care a 
simplificat-o până la lozihcă: ceva ce se scandează 
bine în stare de ebrietate. De fapt, ce-a rămas e o 
strigătură porcoasă, complet edificatoare; “Cât e 
Iliescu-n floare, nici în p... nu mă doare”! Aşa e, nu-l 
doare. Omul măriei-sale poate fi crezut pe cuvânt. Nu 
şi cei ce conduc reforma. Aceasta se lasă mai greu, nu 
ca revoluţia; economiştii ce se ocupă de problemă sunt 
surprinşi de televiziune mereu încruntați. Singurul 
mereu vesel se dovedeşte preşedintele Iliescu: 
dumnealui produce, zilnic, spre folosul naţiunii. 
kilometri de zâmbet... 

În şapte ani de economie “tiliesciană””, 
sărăcirea imensei majorităţi a populaţiei s-a realizat în 
folosul unei minorități de beneficiari ai regimului, prin 
metode care mai de care mai necinstite. Răul însă nu 
s-a oprit. Cancerul corupției continuă să roadă structurile 
de rezistență ale societății. Oficialii, absorbiți de afaceri, 
de grija ocupării de poziţii avantajoase, nu par să 
observe alunecarea generală spre prăpastie. Să fie 
vorba de inconştiență? Altfel cum să explici 
împăunarea, festivismul, insolenta etalare a averilor 
câştigate peste noapte? Dar o societate, pornită pe 
panta căderii, nu poate fi oprită decât printr-un efort în 
unitate. Oprirea decăderii, redresarea, ieşirea la liman 
nu se poate obține decât prin efortul comun al 
conducătorilor şi conduşilor, printr-o reciprocă 
încredere. 

Afirmațiile mele. de natură să-l irite pe omul 
din fruntea statului. ar fi calificate drept “fasciste”, 
dacă i-ar ajunge la ureche. De aceea îl împing în faţă pe 
John Kenneth Galbraith, să capete el calificativul de 
“legionar”. lată ce spune celebrul economist: “Din 
fericire, realizările echitabile din punct de vedere social 
şi eficiența unei economii merg mână în mână. Eşecul 
este, în mod constant, rezultatul politicilor care vizează 
interesul unei minorităţi şi nu al majorităţii...” (Ştiinţa 
economică şi interesul public, Ed. Politică, 1982, p. 
388) 

Dar nu numai premiatul Nobel pentru 
economie îşi permite să contrazică viziunea economică 
a preşedintelui postdecembrist al României. O face 
(fără menajamente) şi dI.Virgil Stoenescu, 
vicepreşedinte al Societății Române de Economie. 
Intr-o conferință ținută la BNR, spunea următoarele: 
“Procesele de industrializare şi mondializare au 
transformat profund economiile naţionale, restrângând 
marjele de manevră şi capacitatea de acțiune a statelor 
şi dând la iveală limitele statului providenţial.” Şi mai 
direct, în concluzie: *...recesiunile şi inflația sunt legate 
tocmai de intervenţia statului în economie”. Oricine. 
contrazis de realități şi de specialişti, arsimţi o oarecare 
jenă; cel ce continuă să creadă în “valorile 
socialismului” nu simte însă nimic; vorba consilierului 
său, nu-l doare... Dovadă că e mereu vesel. 

Ultimii şapte ani **de revoluţie şi reformă” 
ne-au adus ce se vede: mizeria şi corupţia peneralizate. 
Near Îi timpul să i se dea omului ce merită? 

Există în codul penal prevederi care pedepsesc 
înşelăciunea. Nu există însă nimic care să condamne 
autoinşelarea, tăcuta acceptare a unui fapt necinstit, ca 
şi când n-ar fi, Că oamenii greşesc, destul de des, se 
știe. Ce nu se recunoaşte însă e că, nu de puţine ori, o 
fac cu plăcere. Poţi fi cinstit când te foloseşti de 
necinsteaaltora, cultivând-o sau, în interesul tău egoist, 
făcându-te că n-o observi? 


Constantin IORGULESCU 










După cum se poate observa încă din titlu. aş dori ca 
această scriere să constiluie, indirect, un omagiu inchinat 
celebrului roman omonim, cât şi marii Culturi americane. 
care l-a odrăslit. “Crima letală” m-a acaparat in 
asemenea grad incat, dacă de obicei nu citeam dintr-o 
carte decăl dialogurile, de data aceasta am parcurs cu 
atenţie până şi descrierile (ca şi celelalte părţi, de altfel) 

In cele ce urmează, insă, nu mă voi referi la această 
minunată lucrare, capodoperă ce n-ar trebui să lipsească 
din biblioteca niciunui cetățean al Universului. Mi-am 
impus această restricție pentrua nu fi acuzal de publicitate 
mascată. Totuşi, titlul are legătură cu cele ce vor urma, 
in care voi descrie o profundă experienţă personală prin 
care am trecut şi, ca să mă exprim mai exact, trec încă 

7 septembrie 1996. Peste zi 
mi-am ridicat salariul, astfel că mai aveam asupra mea 


Era în seara ue 


„ după returnarea datoriilor şi efectuarea unor mici 
cumpărături, suma de o mie şi opt sute de lei. Privind 
retrospectiv, pot spune că am fost oarecum imprudeni 
intrând să beau ceva într-un cartier strâin, prin care 
treceam pentru a-mi achita o ultimă datorie. Figură 
necunoscută, am atras atenţia a doi tineri autohtoniaţi, 
care, impinşi de dificultăţi materiale, presupun, au dorit 
să-şi refacă bugetul pe socoteala mea. Și acum imi 
zâmbeşite sufletul (tot. ce mi-a mai rămas, de altfel) 
amintindu-mi figurile lor din clipa în care m-au constata! 
molfuz, posesor al unei unice mii de lei (restul de opl sute 
îi băusem între limp). Le-aş fi cedat cuplăcere asemenea 
sumă infimă, dacă mi-ar fi solicitat. Prevăzători, insă, 
cei doi au preferat să mă lovească cu un levier in zona 
craniană, abia ulterior cerându-mi banii (în cazul că mi 
j-uui mai cerut - sunt momente de care-mi amintesc foare 
vag: cu toule acestea, re[in perfect mutrele lor 
dezamăgite) 

În urma traumatismului, am auzit ca un zbârnâit de 
ceas deşteptător, după care m-am simţii atras printr-un 
tunel întunecos, la capătul căruia mă aştepta plăcuta 
surpriză de a-mi privi din exterior trupul inert. Firescul 
sentiment de curiozitate imi era perturbat de copiosul 
amuzament provocat de observarea dezolării celor doi 
atacatori. Din păcate, nu i-am putul cerceta pe săluralte, 
deoarece aurupt-o, curând, la fugă. Hotărâsem brusc să 
raționez, spre a-mi putea explica ce se întâmplă cu mine, 
Fiind, în timpul vieţii, un mare consumator de Cultură 
americană, am făcut pe dată conexiunile necesare cu 
lucrarea “Viaţă după viaţă'' a Doctorului Moody, 
concluzionând că am fost obiectul unui asasina! cu 


urmări letale, asemeni celui din excelentul roman 


menţiona! în preambul | y 
Bănuiesc că faptele vă suni cunoscule din presă, 
chiar dacă au existat şi contradicții, unele publicaţii 
susținând că ar fi fost vorba de o altercaţie pe fondul 
consumului de băuturi alcoolice, iar altele, că s-ar fi 
reglat nişte conturi în mediile homosexuale Ar ovarul 
după cum reiese şi din! ezultatele cercetărilor Poliţiei, e 
v/ l-am înfăjişat. Oricum, ec hipa de criminalişti 
'rimisă la fața locului a rezolval cazul în timp foarle 
scurt, cu profesionalism, depistându-i pe agresori 
Procuralura a dispus cercelurea făptayilor în stare de 
niv. emițând mandate pe 3U de zile pentru 
(lunii de omor, combinal cu fdlhărie 


celpecare 


Uresi preve 
săvârşirea in/rac rr 
(Oamenii au atitudini diferite fală de rămăşiţele 


pământeşii ale semenilor. Astfel, dacăo doumnă milostivă 


mi-a aprins o lumânare la cap, 
15falr, cu cretă albusiră, un pumn «in care 


UI rup cu uNIur u 


desenal pe « 





Ă . 
seve. metil 
2 TIR 
a - 


PE E REID BE IERI SCRII ENA A 


pa Ale 


degetul mijlociu țintea către gura mea, căscată în mod 
involuntar. După sosirea echipei de anchetare, glumele 
au incetat. Autopsia a stabilit că moartea a survenit în 
urma traumalismelor cranio-cerebrale, provocate prin 
lovirea repetată cu un obiect contondent (obiect depista! 
într-o tufă din apropierea locului faptei şi devenit probă 
principală în acuzarea celor doi). 

În presa locală, familia indurerată deplângea 
"trecerea mea in neființă" Am citit anunţul cu interes, 
dar formularea mi s-a părut improprie, eu simțind cu totul 
aliceva. Însă nici nu aveam cum mă opune habitudinii, 
adânc înrădăcinate, de a desemna în chip poetic mutarea 
lao altă stare. În schimb, m-a emoţionat profund frumosul 
catren pe care membrii familiei doresc să-l sape pe placa 
de marmoră ce, la finele perioadei de tranziție, va impodobi, 
probabil, locul meu de veci 


“Urcai şi tu scara vieţii 

Cu tot elanul tinereții... 

De ce-n frumosul tău avânt 
Firul vieţii ţi s-a rupt?”.. 


Într-adevăr! Tânăr vărsător, visam să păşesc într- 
0 Nouă Eră, care să-mi aparțină, odată ieşiţi de sub 
dominaţia Peştilor, retrogradă şi opresivă! Astfel de 
gânduri mă fac adeseori să-mi amintesc cu ranchiună de 
asasinii mei şi să le doresc o pedeapsă câl mai aspră... 

Inedila mea stare (inedită deocamdată, deoarece 
presupun că mă voi obişnui cu ea) îngăduie o anume 
libertate, fiind supusă totuşi unor legi care depăşesc 
puterile noastre. A trebuit, in cele din urmă, să părăsesc 
locurile de care am fost legal în timpul vieții, atras in mod 
inexorubil de alle tărâmuri, anevoie de localizat. 

Prima experiență a coincis cu o primă decepție. 
Intrând într-un grup în care se evidențiau Allan Kardec, 
Elena Blavatski, Annie Besant şi Rudolf Steiner, am suferit 
un şoc mai puternic decât cel produs de levier, aceştia 
mărturisindu-mi că nu există reincarnare! Caroline, o 
(ânără olandeză căzută victimă unui suicid letal, m-a 
consolat într-o măsură, opinând că, decăt să ai zece mame 
şi unsprezece identități, e mai bine astfel, ca măcar să ştii 
o treabă. Înclinam s-o aprob, dar, pe de altă parte, îmi 
vedeam năruite aspiraţiile de a contribui la edificarea 
Noii Ere. În plus, remarcam cu uluire că cele mai multe 
dintre preceptele acesteia se dovedeau a fi false (vă rog să 
mă iertaţi dacă nu mai intru în amănunte, dorind să mă 
cruj de chinul de a relata un şir de alte decepţii!) 

Uneori, revin în lumea pe care - alăt de tânăr! - am 
părăsit-o, convoca! fiind în vreo şedinţă de spiritism (în 
special de către soții Georgescu, foştii mei vecini, cărora 
[in să le mulțumesc pe această cale). Odată invocaţi de 
călre medium, simţim o chemare, căreia îi putem răspunde 
sau nu, după dorinţă. Sunt, în general, dispus să comunic, 
mai cu seamă prin intermediul spiritografului. Iniţial 
ezitam, dar Caroline (cu care m-am împrietenit) şi Rudolf 
(ce mi-a ingăduit să-i spun pe numele mic) m-au indemnal 

"Du-te, Păi, şi-aşa n-al ce face! Poate apari şi în 
vreo revistă 

După cum puteţi constata, le-am urmat sfatul. Ce-i 
drept, nu mi-e ingăduit să discul despre orice problemă şi, 
uneori, sunt alte duhuri care vorbesc în numele meu, fiind 
greu de stabilit dacă cele spuse în aceste şedinţe suni 
udevărate sau nu, cu atăt mai mult cu căt şi eu cam am 
năravul să le înfloresc 

loan USCA 


dl “ii 
Paz! 


1 ra 
dă 


ps 
Tu 
Mi 


SP pă ii 





CÂNTE TERAPEUT SAUNE AIE 

SP a Lo 
ic N ui (i 
| 





Noiembrie '96 NR. 11/71 PAG. 1] 





EPIGRAME 
de Zahu PANĂ 


PARADOX | 


S-a întors maşina lumii 
ŞI nu înţeleg nimică: | 
Petre Roman poartă Cruce, 
Iliescu...cipilică! 


ÎN ȚARĂ A AVUT LOC | 
CONCURSUL “PE DUNĂRE 
DE-AR CURGE VIN” 


Pe Dunăre de-ar curge vin, 
ar transfera-o-n Cişmigiu, 

privatizată pe deplin, 

cu Iliescu...barcagiu. 


Pe Dunăre de-ar curge vin, 
PDSR original 

ar construi un nou canal, 
s-o ducă până la Kremlin. 


Şi-acolo Iliescu-n lotcă, 
zâmbind frumos către Elțin, 
i-ar spune: Draghii gaspadin, 
iertaţi-ne, dar n-avem...volcă! 


LUI NICOLAE MANOLESCU 


Liberalii-i vin de hac 
şi-au făcut spărturi în PAC. 
Aşa-i omul cu noroace: î 
n-are PAC, dar are PACE... 


ILIESCU ATACĂ EXILUL 


Ne-atacă Iliescu: “Aia 

ce n-au mâncat salam cu soia”... 

Căel, cuprins de-orâvnă-adâncă, 

nici azi nu ştie ce mănâncă. | 














| 








PAG. 12 NR. 11/71 Noiembrie '96 


TAUVWUDULU 


PUNCTE CARDINALE 





“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 
Rabinul Stephen S. Weise 


8. Ocupaţia romană 


Xpansiunea romană spre 

Răsărit a transformat ludeea 

într-o neînsemnată provincie 

condusă de un procurator, 

subordonat guvernatorului 

Sinei. Evreii nu s-au împăcat 
însă cu pierderea independenţei politice. 
Caracterizând această stare de spirit, Will 
Durant scrie în Istoria culturii omenirii: 
“Istoria nu acunoscul niciun alt popor care 
săfi luptat cuatăta îndârjire pentru libertatea 
sa cum a luptat poporul evreu. De la luda 
Macabeul până în ziua de astăzi, această 
luptă a fost purtată cu sacrificii enorme, dar 
speranţa şi credinţa în destinul lor mesianic 
le-au rămas intacte”. 

În timpul domniei lui August şi a lui 
Tibeniu, ținuturile locuite de evrei s-au bucurat 
deo linişterelativă. Un compromis acceptabil 
pentru ambele părți dădea satisfacție atât 
orgoliului imperial, cât şi sensibilităţii 
religioase a iudeilor. Urmașul lui Tiberiu, 
Caligula, n-a mai dat dovadă de spiritul de 
toleranță al predecesorilor săi în problemele 
religioase. Intenţia sa de a face din cultul 
împăratului o religie universală şi, în acest 
context, de a-și instala statuia în Templul de 
la lerusalim a fost privită de evrei ca un act 
de profanare a sanctuarului. Moartea lui 
Caligula (41 d. Chr.) a avut darul să evite un 
conflict religios înainte ca acesta să 
izbucnească. 

Dar nemulțumirile evreilor faţă de 
stăpânirea romană nu erau de natură 
religioasă. Funcţionarii romani, cei mai mulți 
recrutați din rândul liberţilor, întreceau 
limitele admisibile in exploatarea populației 
băștinașe, Istoricul evreu Josephus Flavius, 
prieten și admirator al Romei, afirmă despre 
procuratorul Florus, care a guvernat Palestina 
în timpul domniei lui Nero, că se purta mai 
degrabă ca un “călău" decât ca un funcționar 
roman 

Ca reacțiune Împotriva abuzurilor 
administrației romane au apărut bandele de 
zeloți și sicarii, ai căror membri duceau un 
război din umbră, atât impotriva autorităţilor 
romane, cât şi împotriva conaţionalilor 
vinovaţi de ''colaboraţionism”" cu asupritorii, 


po Ca 


Spre deosebire de sicari (cuţitarii), care 
acționau individual şi nu întotdeauna cu o 
motivaţie politico-religioasă, zeloții (zeloşii) 
constituiau un grup bine organizat, alcătuit 
din luptători fanatici, apropiați din punct de 
vedere religios de partidul fariseilor, de care se 
deosebeau nimai prin radicalismul politic. 
2 


În anul 66 d. Chr. procuratorul Florus 
confiscă o parte din tezaurul Templului. 
Indignată. populaţia Ierusalimului s-a adunat 
în fața sanctuarului. protestând împotriva 
abuzivului reprezentant al Romei. Împotriva 
protestatarilor, procuratorul a trimis trupele 
romane, care sub pretextul că îi caută pe 
instigatori, au jefuit sute de case. Dupărelatările 
lui Josephus Flavius, în acea zi neagră pentru 
evrei, au fost ucişi 3600 de bărbaţi, femei şi 
copii. 

Carăspuns la masacrul comis de romani, 
zeloții se grupează în număr amenințător în 
capitală. Speriat, Florus părăseşte Ierusalimul, 
lăsând în oraş numai o mică gamizoană. 
Încurajaţi de retragerea grosului trupelor 
romane, zeloții sub conducerea lui Eleazar, 
atacă mica gamizoană lăsată în oraş de Florus. 
În inferioritate numerică, romanii capitulează. 
Delegaţia evreiască trimisă să trateze 
capitularea promite romanilor retragere liberă 
după ce vor pireda armele. De îndată însă ce 
romanii Şi-au predat săbiile şi scuturile, zeloții 
s-au năpustit asupra lor, masacrându-i pe toți, 
cu excepția lui Metilius, conducătorul lor, 
care a promis că se converteşte la iudaism. 

Reacțiunea romană, la care s-au alăturat 
şi neevreii din Siria, nua întârziat. La Cezareea 
a avut loc un pogrom în care au pierit peste 
2000 de evrei, iar multe alte mii au fost vânduți 
ca sclavi. La Damasc au fost decapitați într-o 
singură zi 10000 de evrei. La rândul lor, evreii 
din partidul radical, condus de zeloți, au atacat 
oraşele greceşti din Siria şi Palestina, 
incendiindu-le și masacrând populaţia. În luna 
septembrie a anului 66,. răzvrătirea» s-a 
transformat într-o răscoală a întregului popor 
evreu, intr-un război împotriva Romei. 

Incercarea guvernatorului Siriei, Cestius 
Gallus, de a înnăbuşi răscoala şi de a cuceri 
lerusalimul s-asoldat cu un eșec, Nemulțumit, 
Impăratul Nero a încredințat conducerea 
războiului împotriva iudeilor. generalului 
Flavius Vespasian, reîntors recent la Roma 
după o campanie încununată de succes în 





Britania. Concomitent, sinedriul- conducerea 
religioasă şi politică a comunității iudaice - 


încredințează apărarea unui preot tânăr - PE 


Josephus - descendent dintr-o veche familie 
de preoți. 

În fața ofensivei legiunilor romane 
conduse de Vespasian, Josephus îşi retrage 
grupul de răsculați în cetatea Jotapata, rezistând 
asediului până când au rămas în viață numai 
patruzeci de luptători. Propunerea lui Josephus 
de a se preda pentru a-şi scăpa viaţa este 
respinsă cu indignare de tovarășii săi, aceştia 
preferând moartea, captivității. Cei patruzeci 
de supraviețuitori hotărăsc, prin tragerea la 
sorți, cine trebuie să fie ucis de următorul, 
ultimul rămas în viață urmând să se sinucidă. 
Sorţii au ales ca ultimii doi care urmau să 
încheie acest proces de un impresionant tragism 
să fie Josephus şi încăunul dintre cei patruzeci. 
Pe acesta Josephus îl convinge ca, impreună, 
să se predea. Ei urmau să fie trimişi în lanţuri 
la Roma, ca o mărturie vie a victoriei obținută 
deromani. Dar şi de data aceasta soarta i-a fost 
favorabilă lui Josephus. Profetizându-i lui 
Vespasian că va deveni împărat, acesta îi 
dăruieşte libertatea şi, întrucât avea nevoie de 
un bun cunoscător al realităților iudaice, îi 
conferă demnitatea de sfătuitor de taină. Sub 
numele de Josephus Flavius, pe lângă funcţia 
de consilier roman, el va lăsa posterității două 
valoroase opere: Războiul iudaic şi 
Antichităţi iudaice. 

După obținerea victoriei, Vespasian nu 
se grăbeşte să atace lerusalimul. El urmăreşte 
cu încordare evoluția evenimentelor din 
capitala Imperiului. În luna iunie 68, Nero este 
înlăturat de pe tron şi se sinucide. Urmaşul 
său, Galba, nu domneşte decât câteva luni şi 
este ucis. In continuare, purpura imperială 
este disputată între generalul Otho şi V itelius 
(care, pe rând, au aceeași soartă ca şi 
predecesorul lor). După moartea celui din 
urmă, în decembrie '69, legiunile din Siria şi 
Egipt îl proclamă împărat pe Vespasian. 
Profeția lui Josephus se împlinise. Odată cu 
ocuparea tronului, el încredințează conducerea 
războiului împotriva evreilor fiului său, Titus. 
Acesta va dezlănțui imediat ofensiva asupra 
Ierusalimului. 

+ 

Marşul legiunilor romane spre Ierusalim 
a avut darul să creeze o atmosferă de fanatism 
încetateaasediată. Tacitus apreciază la 600.000 
numărul răsculaților care apărau Ierusalimul. 
Inainte de a dezlănţui asaltul, Titus i-a somat 
pe evrei să capituleze, Apelul la capitulare era 
făcut din liniile romane de Josephus, devenit 
omul de încredere al generalului roman. 

La scurt timp după instalarea asediului. 
din cauza supraaglomerării, lipsa de hrană a 
devenit acută. Apărătorii cetăţii erau chinuiți 
de foame. Mulţi dintre ei încercau să fugă din 
cetate pentru a-și salva viaţa. Dar şansa fugarilor 
dea scăpacu viață era minimă, Indiferent dacă 
erau prinşi de romani sau de zeloţi, soarta lor 
era aceeaşi. Zeloţii îi ucideau pentru trădare, 
iar romanii le spintecau pântecele, deoarece 
fugari inghițeau la plecare monede de aur, 
pentru a avea asigurat un minimum de existență 
laajungerea în libertate. Spre sfârşitul celei de 


A (io 


a cincea luni de asediu, oraşul era plin de 
cadavre. Peste 116.000 de leşuri fuseseră 
azvârlite dincolo de zidurile de apărare şi 
numărul morților creştea cu fiecare zi. 
Proiectilele trimise de maşinile de asediu 
romane au reuşit să incendieze Templul. 
Cum acesta era construit din lemn, la scurt 
timp după declanşarea incendiului din 
măreața clădire nu mai rămăsese decât un 
morman de cenuşă şi moloz. Istoricul roman 
Dion relatează că apărătorii aflați încă în 
Viaţă continuau să lupte cu vitejie, năzuind 
să moară pe locul unde fusese Templul. 
Mulţi, pentru a nu cădea în mâinile 
învingătorilor, se ucideau unul pe altul, iar 
alții îşi căutau moartea în flăcările care 
mistuiau sanctuarul. 

Învingătorii nu au cunoscut milă Şi 
îndurare. Evreii care le cădeau în mână erau 
ucişi pe loc. 97000 de fugari au fost luaţi 
prizonieri şi vânduți sclavi. Josephus 
apreciază că numărul evreilor care şi-au 
pierdut viața în asediu şi în măcelul ce i-a 
urmat se ridică la | 19999. Tacitus consideră 
că numărul celor care au pieri! la-asediul 
lerusalimului în anul '70 d. Chr. este de 
600.000. 

Anumite focare de rezistență au 
continuat să se opună romanilor până în anul 
"73. Dintre acestea, fortăreața Masada a 
înscris o pagină de epopee în lupta pentru 
libertate. Apărătorii ei, în număr de 1000 de 
zeloți (împreună cu soțiile şi copiii), sub 
conducerea lui Eleazar Ben-Jair, s-au retras 
în puternic fotificata cetate din aproprierea 
Mării Moarte. Când asediatorii romani au 
reuşit să străpungă un zid de apărare, Eleazar 
şi-a convins tovarăşii să păşească de bună 
voie în moarte, pentru a nu cădea vii în mâna 
romanilor, După ceşi-au ucissoțiileşi copiii, 
apărătorii Masadei s-au înjunghiat unii pe 
alții. Când romanii au pătruns în cetate. nu 
mai erau în viață decât două femei ŞI cinci 
copii. 

Urmările răscoalei au avut pentru evrei 
proporțiile unui dezastru naţional. Vespasian 
a declarat ludeea proprietate personală. 
Averile tuturor evreilor au fost confiscate. 
Demnitatea de Mare Preot a fost desfiinţată 
ŞI sinedriul dizolvat. Comunitatea iudaică a 
luat chipul pe care îl are în zilele noastre. O 
religie fără sanctuar, fără o preoțime şi fără 
ritualul jertfei. Saducheii au dispărut din 
Viața comunității. Fariseii şi rabinii vor prelua 
conducerea unui popor lipsit (până relativ 
tecent) de o patrie, căruia timp de aproape 
două mii de ani nu-i vor rămâne decât 
sinagogile şi speranța. 





(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 
Fotografie: 

Steşnicul cu şapte braţe din Templul 
de la Ierusalim, purtat în cortegiul triumfal 
al lui Titus, 

(Basorelief de pe Arcul de Triumf al 
lui Titus, de la Roma), 




























“Celce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru 
că Dumnezeu este iubire” (I loan 4, 8). Şi acelaşi Apostol 
ne încredințează mai departe: *... Dumnezeu este iubire şi 
cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu 
rămâne întruel" (4, 16). Făcut “după chipul şi asemănarea” 
lui Dumnezeu, omul este şi el fiinţă iubitoare, chemată la 
plinătatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care 
ni l-a dat Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui 
lucru nu poate fi îndoială: *... iar (dacă) dragoste nu am, 
nimic nu sunt”, zice Pavel (/ Cor. 13, 2); şi conchide: “Şi 
acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Jar 
mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 13; 
subl.n.). Creştinismul este, înainte de orice altceva, religia 
iubirii (agape). 

Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar facem 
adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sensul iubirii 
creştine; această confuzie este mai răspândită decât s-ar 
crede şi apare chiar la case foarte mari. 

E Imi îngădui să pomesc de la un astfel de caz ilustru. 
In al său Curs de Metafizică (urmez ediţia “Humanitas” din 
199|), Nae lonescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iubire ca 
“instrument mistic de cunoaştere”. Aici stabileşte, în mare, 
următoarele: că “trăirea” este metoda de cercetare a misticii 
şi că iubirea este cel mai însemnat mijloc mistic de cunoaştere; 
că, prin urmare, “funcţia fundamentală a iubirii este totuşi 
cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, “monopolaritatea” 
iubirii poate duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptăm 
“bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel 
surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuția despre 
iubire, dar cu această gravă afirmaţie: “Impresia mea este că 
fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea 
conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae 
lonescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi 
la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu surprindere, 
bunăoară, la Mircea Vulcănescu. altminteri un gânditor 
creştin de mai mare rigoare reologică decât maestrul său). 

Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia 
personală că “în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, 
ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale logică, decât la 























(urmare din pag. 7) 





incomplet 
Iniţiativele apăruseră încă din 





nota cu satisfacţie că. de fapt (şi încă 


PUNCTE CARDINALE 


“o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: “Toată 
dezorganizarea (7!) care s-a produs în metafizica creştină şi 
în valorificarea creştină a existenței provine tocmai din 
falsificarea acestui concept al iubirii” (p. 124). Nu vreau să 
reiau aici toată demonstraţia lui Nae lonescu şi nu contest 
stringența ei logică. E de ajuns să arăt că premisa de la care 
porneşte este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se 
așază de data aceasta, din capul locului, alături de problemă. 

Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este 
aceea că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de 
iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte prescripția 
biblică: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima 
ta şi cu tot sufletul tău [...] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe 
tine însuţi” (Matei 22, 37-39; subl.n.). E curios că deşi Nae 
Ionescu avertizează că aceasta “nu este propriu-zis o afirmație 
creştină, ci doar una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului 
Testament”, el îşi sprijină pe ea întreaga demonstrație, 
amendând tocmai creştinismul! Ne aflăm aici în inima 
confuziei despre care vorbeam (şi care uneori apare şi-n 
mediile strict teologice). 

Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Marei 
40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi 
Proorocii” (subl.n). Va să zică Hristos nu face decât să 
rezume astfel, la cererea tânărului bogat, esența “Legii Vechi”, 
a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; 
tocmai de aceea, Mântuitorul n-a venit s-o desființeze, ci s- 
o împlinească (Matei $, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va 
rămâne porunca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: 
“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum 
Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul săvă iubiţi!” (Joan 


22 


-—, 


realizând adevărata 


Dar Dumnezeu vrea altfel. De 
curând (era deja în 1994, cum trece 









Noiembrie '96 NR. 11/71 PAG. 13 
















13,34; subl.n.). Aşadar, măsura iubirii în creştinism nu mai 
este iubirea de sine, cum credea Nae lonescu (şi toți cei 
tributari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu 
faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură omenească 
a iubirii cu una dumnezeiască. 

Prin urmare, întrebarea retorică a lui Nae Ionescu 
(“Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?) devine inutilă 
într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gânditor poate 
avea perfectă dreptate în raționamentele sale, numai că el 
critică creştinismul vorbind despre... iudaism! 

Desigur, Nae Ionescu rămâne Nae Ionescu, dincolo 
de această extrapolare regretabilă; el îşi mai poate permite 
să greşească sau să exagereze uneori, din punctul lui 
filosofic de vedere. Noi nu ne putem permite însă, mai ales 
când ne punem pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune 
toate speculaţiile, oricât de mult l-am admira altminteri (era 
să zic: oricât de “năişti” am fi). 

Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe 
jertfa de sine. Dumnezeu, Care este lubire, S-a jertfit pentru 
oameni, în lisus Hristos. Omul este chemat şi el să se 
dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cât mai mult în 
“asemănarea” cu Creatorul său. “Căci Dumnezeu S-a făcut 
om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu 
după fire, dar Dumnezeu după har” (Sf. Atanasie cel Mare 
et alii). lubirea, în înțelesul ei evanghelic, este temeiul în- 
dumnezeirii (heosis), la antipodul tuturor egoismelor şi 
“raționamentelor” noastre. 


VASILE A. MARIAN 


beton armat că scrierile de bază ale 
creştinismului nu pot fi decât autentice 





1972, când Arhiepiscopul lakovos al 
Americii (dependent de Constantinopol) 
a stabilit tonul general al viitoarelor 
dialoguri (regretarea"“masacrării evreilor 
germani de către regimul hitlerist”). lar 
“noi. creştinii din vest, ne simțim 
încărcaţi de o vină egală, atribuind 
crucificarea lui Isus evreilor”! (0p. cir. 
p. 216). Patriarhia Ecumenică identifica 
dreapta credință cu nazismul, în urma 
pupăturilor papei Paul VI cu patriarhul 
Athenagoras şi a aşa-zisei ridicări a 
anatemelor dintre cele două Biserici 





“surori”! Peştele de la cap se împute. 
Înțelegem acum eforturile de a smulge 
Biserica Română de la Paris de sub 
jurisdicția Sinodului “reacționar” (ŞI 
“fascist”!) al Rușilor din afara 
Frontierelor şi trecerea ei la 
Constantinopolul lui Nestorie, că ŞI 
“demascarea” tendinţelor rușilor de a 
“prelua conducerea” în Ortodoxie (“ruşii 
care ne-au asuprit de veacuri”), Patriarhia 
Română a fost prezentă, prin persoana 
Episcopului Irineu al Râmnicului 
(urmașul în scaun al Sfântului Calinic de 
la Cernica). care şi-a exprimat bucuria 
de a participa! Cine ar crede că acesta a 
acţionat de capul lui? (Acum mi-am 
lAmurit şi uimirea care m-a cuprins prin 
anii '80, când am citit un mesaj de Paști 
în Mitropolia Banatului, în care nu se 
pomenea nimic despre Inviere). Întâlnirea 








semnificaţie), “ortodocşii se roagă să «se 
zidească zidurile lerusalimului»” şi trasa 
ca directive de viitor nu doar o toleranță 
“pasivă”, ci una “activă, bazată pe 
cunoaştere şi dragoste reciprocă. Atenţie, 
voi Garaudy şi Abbe Pierre! Când “Bibi” 
Netanyahu a afirmat, în fața Congresului 
American reunit (Camera şi Senatul) că 
lerusalimul este capitala veşnică a 
Israelului, a fost ovaţionat în picioare 
(minute în şir!). Acesta e exemplul de 
urmat... 

Prin glasul unui participant din 
Georgia. a venit însă şi mărturisirea 


b[ 


involuntară (poate) a adevăratei teme a 
întrunirii: "Nimeni în Georgia nu îşi mai 
aminteşte dacă în poliţia secretă erau 
evrei. armeni, etc.”.., uimindu-se că 
reprezentantul Patriarhiei moscovite, Pr. 
prof. Vitali Borovi, a putut să afirme că 
una dintre cauzele resentimentului față 
de evrei ar [i fost faptul că “în timpul 
revoluției unii evrei au ocupat funcţii în 
orpanele de represiune”, 

Întrunirea a propus, printre 
altele, înființarea la Chambesy a unui 
centru, complet neoficial, cu misiunea 
de a lurniza informaţii pentru “lupta 
împotriva antisemitismului, naţiona- 
lismului și intoleranţei”, KGB-ul în 
sutană. în frățească imbrâţişare cu CIA și 
Mossad U-or fi dat şi SRI-ului vreo 
bucăţică?)! Nu e aceasta adevărata 
(rahison des clercs? 





timpul!) un savant (german!), Carsten 
Peter Thiede, specialist în papirologie şi 
paleografie antică, a aplicat un pumn 
zdravăn tocmai strădaniei multi-seculare 
de a discredita Evangheliile. El a 
identificat cel mai vechi manuscris 
cunoscut, până azi, al Evangheliei lui 
Matei: fragmentul păstrat la Magdalen 
College de la Oxford. Şi acesta datează 
dinainte, cu mult, de sfârşitul secolului | 
d.H.! Chiar dacă manuscrisul respectiv. 
după scris, nu poate fi datat decât spre 
sfârşitul secolului, este clar că 
manuscrisul după care a fost copiat fusese 





redactat înainte de anul '70, anul 
dărâmării Templului din lerusalim! 
Argumentul: celor care neagă 
autenticitatea lui Matei este că tocmai 
aluziile profetice la dărâmarea Templului 
nu puteau fi scrise decât după dărâmarea 
lui (nu există proleţii!). Thiede 
confirmase şi atribuirea făcută de 
papirologul Jose O'Callaghan a unui 
fragment al Evangheliei lui Marcu 
descoperit în peştera 7 de la Qumran, 
acesta ideal datat arheologic. Toate 
manuscrisele de la Qumran au fost 
îngropate cel mai târziu în anul '70! Între 
timp, Thiede a publicat, sub formă de 
carte, concluziile sale (Carsten Peter 
Thiede & Mattew D'Ancona, Țhe Jesus 
papyrus, Weidentleld & Nicholson, 
London. 1996). lată că iarăşi istoricii şi 
[ilologii ”laici” ajung la concluzia de 


şi scrise de martori oculari (Thiede 
chiar afirmă că Matei a stenografiat 
cuvintele Mântuitorului, măcar ale 
Predicii de pemunte!), reprezentând surse 
istorice de cea mai mare încredere. A le 
nega istoricitatea ar însemna să se 
compromită însăşi metoda pe care se 
bazează toată ştiinţa istoriei! Dintre toate 
documentele istorice existente, doar 
Evangheliile pot prezenta texte perfect 
autentificabile într-un interval de treizeci 
de ani de la data evenimentelor descrise! 

De atunci încoace, un număr 
crescând de manuscrise au fost redatate, 
cel mai târziu la începutul secolului IM. 
Şi tocmai când savanții ajung la această 
concluzie, explodând “bultmannismul”, 
catolicismul şi protestantismul se leapădă 
cu zgomot şi vrând să o arate cât mai clar! 
Cu adevărat se adevereşte şi vorba: "Dacă 
voi tăcea eu, vor striga pietrele”! Dar se 
adevereşte şi vorba, mai gravă, că mai 
întâi va veni lepădarea de credinţă. 
Doar ştim că vom ajunge să vedem 
“urâciunea pustiirii stând în locul cel 
sfânt”! 

Dumnezeu amână sfârşitul 
lumii, amână mereu “ziua aceea”, 
îngăduie încă suferinţele, doar, doar şi 
“cei chemaţi mai întâi” se vor pocăi. 
Mila Lui e nesfârşită. Mai e timp chiar şi 
în ceasul al unsprezecelea... Nicu 
Steinhardt a putut, căci s-a rugat 
Domnului să ajute necredinţei sale şi 
Domnul l-a ajutat, “căci Dumnezeu este 
Cel Care lucrează întru voi, şi ca să voiţi, 
Şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoință” 
(Fil 2, 13). O spune Sf. Pavel: “Prin 
căderea iudeilor; neamuri-lor le-a venit 
mântuirea, ca Israel să râvnească la ele” 
(Rom. LI. 11)! 





n g 








PAG. 14 NR. 11/71 Noiembrie '96 


a Editura Institutului Biblic 


A şi de Misiune al Bisericii 


Ortodoxe Române (col. 
A | Biblioteca Teologică”, 
seria “Teologi Ortodocşi Români”) a 
fost inaugurată ediţia a doua a 
monumentalului tratat de 7eologie 
Dogmatică Ortodoxă al marelui ctitor al 
teologiei româneşti contemporane, 
DUMITRU STĂNILOAE (1903- 
1993). Deocamdată ni se oferă volumul 
|, într-o ediţie sobră, broşată. Reeditarea 
— chiar dacă mai “sărăcăcioasă”, ca în 
vremuri de “tranziţie” — este foarte 
binevenită pentru numeroasele serii mai 
noi de teologi. căci ediţia întâi. publicată 
în urmă cu aproape 20 de ani (1978). era 
demult epuizată. 

Textul acestui prim volum al 
ediției a doua este precedat — pe lângă 
formalul Cuvânt inainte al Patriarhului 
Teoctist — doar de Prefaţa autorului la 
ediția întâi (“După numeroasele studii 
despre diferitele teme de Teologie 
Dogmatică, publicate în revistele 
teologice de la Bucureşti între anii 1950- 
1977, Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să 
alcătuim şi o sinteză de Teologie 
Dogmatică Ortodoxă [...] Ne-am silit să 
înțelegem învăţătura Bisericii în spiritul 
Părinților, dar în acelaşi timp să o 
înțelegem aşa cum credem că ar fi înțele 
s-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie 
de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de 
al lor”). 

Volumul cuprinde 

“Introducerea” (despre Revelaţie şi 
Biserică) şi primele două părți 
(“Învățătura creştină ortodoxă despre 
Dumnezeu” şi “Lumea, operă a iubirii 
lui Dumnezeu, destinată indumnezeirii”) 
dintre cele şase ale tratatului (celelalte 
sunt: “Persoana lui lisus Hristos şi opera 
Lui mântuitoare săvârşită în umanitatea 
asumată de EI” şi **Opera de mântuire a 
lui Hristos în desfăşurare” — vol. 2; 
“Despre Sfintele Taine” şi “Eschatologia 
sau viaţa viitoare” — vol. 3). Nu ştim 
dacă textul a suferit vreun adaos sau 
vreo îmbunătăţire, din partea autorului 
sau din partea editorilor. Poate o vom 
afla cu prilejul volumului 2... 

Deşi de proporţii unice în 
literatura ortodoxă românească şi de o 
autoritate teologică incontestabilă, 
această lucrare târzie a lui Dumitru 
Stăniloae are handicapul unui stil 
adeseori greoi (cum sunt şi traducerile 
sale din ultima perioadă). Textul ar putea 
fi îmbunătăţit, formal, prin discrete 
intervenții editoriale (cu precădere la 
nivelul punctuaţiei și, pe alocuri, al 
topicii). Acum, când învățământul 
teologic superior are şi o secţie de 
Teologie-Litere, poate că astfel de 
activități de rutină editorială s-ar cuveni 
inițiate, măcar pentru titlurile “clasice”. 

La aceeași editură (col. “Viaţa 
în Hristos”, seria “Pastorală'*), a apărut, 
intr-o ediție frumoasă și profesională 
deopotrivă, Carlea repulei sau grijii 
pastorale [Liber regulae pastoralis) a 
Sfântului GRIGORE CEL MARE, zis 
Dialogul” (aprox. 540-604, papă din 
590, la fel de cinstit în Apus şi în Răsărit), 
cel care, în 1605, îl saluta pe împăratul 
bizantin Phocas, afirmând că acesta era 
singurul care domnea peste niște oameni 
liberi, în timp ce regii din Occidentul 
barbarizat nu domneau decât peste o 
massă de sclavi: Foc namque inter reges 


gentium el reipublicae imperatores distat, 
quod reges gentium domini servorum Sunt, 
imperatores vero reipublicae domini 
liberorum (cf. H. Pirenne. Mahomed e! 
Charlemagne, sfârşitul părții întâi). 
Îndreptarul gregorian are patru 
părți: “Calitățile necesare păstorului de 
suflete”, *Viaţa păstorului”, “Pastorala 
învăţării şi a îndreptării” şi “Calitățile şi 
smerenia predicatorului”. Armando 
Candelaresi (La regola pastorale, 
Ancona, 1966, p. 16; cit. în ed. rom., p. 10) 
conchidea: ”Mesajul gregorian are o 


PUNCTE CARDINALE 


prioritar “fundamentele doctrinare”, în 
vreme ce partea a doua (pp. 107-187) se 
deschide spre praxis-ul moral şi chiar 
politic. Pagini întregi sunt străbătute de o 
adevărată înfiorare eschatologică. 

Despre o altă carte a lui H.-l. 
Marrou apărută recent şi-n româneşte 
(Patristică şi umanism) vom vorbi. 
poate, în Numărul viitor. Se pare că 
este în curs de apariţie în limba română 
şi lucrarea lui fundamentală, 
Saint Augustin el la fin de la culture 
antique. 





valoare universală. pentru că se poate 
reduce la un singur cuvânt. valabil pentru 
toți, la toate nivelurile şi latitudinile: 
«responsabilitate»”. 

Traducerea (impecabilă), prefața 
ŞI O utilă prezentare didactică a vieţii şi 
operei Sf. Grigore Dialogul (pp. 11-28) 
sunt realizate de pr. prof. Alexandru 
Moisiu. 


artea lui HENRI-IRENEE 
Z MARROU (1904-1977, 
istoric şi teolog francez. 
a | ilustru exeuet al operei 
Fericitului Augustin şi al 
augustinismului în genere), Thcologie de 
| 'histoire (1968), a cunoscut o destul de 
nefericită ediţie românească (Teologia 
istoriei, Institutul European, laşi, 1996 
[chiar dacă pe copeită figurează anul 
1995], trad. de Gina şi Ovidiu Nimigean). 
Nu atât traducerea (care nu e grozavă) 
handicapează cartea, cât aspectul grafic 
de tipăritură de propagandă sectantă (în 
ciuda faptului că imaginea în culori 
țipătoare de pe coperta | este un detaliu 
dintr-un tablou al lui Giovanni Bellini) şi 
mult prea multele scăpări de culegere şi 
corectură. Se pare că la laşi, în timp ce 
“Polirom” creşte, “Institutul European” 
cunoaşte un regretabil regres, cantitativ, 
dar şi calitativ... 

Lucrarea lui H.-l. Marrou este 
mai mult un eseu decât un studiu sau un 
tratat. Dar poate că în felul acesta ea 
rezultă mai vie, erudiția de fond 
îmbinându-se cu o evidentă tendință 
mărturisitoare. Cărturarul se preface 
într-un propovăduitor subtil. ce 
întreprinde, pornind de la viziunea 
tradițională a istoriei, un adevărat 
rechizitoriu al modernităţii despirituali- 
zate. Discursul este destul de concentrat, 
stilul respiră rafinament şi eleganţă, iar 
formulările memorabile abundă, părând 
să depăşească, pe alocuri, posibilităţile de 
transpunere ale cuplului de traducători. 
Autorul se mişcă pe un teren pe care-l 
cunoaște ca-n palmă şi cu care are adânci 
afinități. Desigur, umbra lui Augustin se 
regăseşte în mai tot textul, 

Eseul e structurat în două părți; 
in cea dintâi (pp. 5-105) se dezbat 








carte fundamentală a 
medievisticii europene, 
deşi veche de peste 60 de 
Ai | ani, este cea a istoricului 

belgian HENRI 
PIRENNE (m. 1936), Mahomed er 
Charlemagne (lucrarea a rămas în 
manuscris, fiind editată postum, prin grija 
lui Jacques Pirenne, fiul savantului, şi a 
lui F. Vercauteren, discipol al aceluiaşi). 
Editura Meridiane (col. “Biblioteca de 
artă”, seria” Arte. Civilizaţii. Mentalităţi”) 
ne oferă o prea îndelung aşteptată 
traducere românească (la un preț 
incredibil: doar 3000 de lei!). semnată de 
d-na Sanda Oprescu. 

Mahomed şi Carol cel Mare este 
unul dintre studiile cele mai interesante 
privitoare la trecerea dinspre Antichitate 
spre Evul Mediu, pe de o parte, şi la cea 
dinspre “Evul Mediu primitiv” spre 
"Renaşterea secolului al XII-lea”, pe de 
altă parte. Deşi urmăreşte cu prioritate 
fenomenul apusean, istoricul îl raportează 
permanent la Orientul bizantin şi la cel 
arab, oferindu-ne o imagine complexă a 
intregului Ev Mediu mediteranean, de la 
prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi 
până la reconstrucția lui carolingiană. 
Prima parte se intitulează “Europa 
Occidentală înainte de Islam”, iar cea de- 
a doua — “Islamul şi carolingienii”. 

Cităm din Concluzia finală a 
cărții (observaţii fundamentale pentru 
înțelegerea istorică a dinamicii 
"europenismului”); 

».. se degajă, pare-se, două 
concluzii esenţiale: 

|. Invaziile popoarelor perma- 
nicenuau pus capăt unității mediteraneene 
a lumii antice, nici nu au afectat esenţialul 
culturii romane, aşa cum se mai păstra ea 
în secolul al V-lea, în perioada când nu 
mai exista împărat în Occident [...] Totce 
a mai rămas din civilizaţie este 
mediteranean, Cultura se menţine pe malul 
mării și de aici apar noutăţile: monahismul. 
convertirea anulo-saxonilor, arta barbară 
etc, Orientul este factorul înnoitor, 
Constantinopolul e centrul lumii [...] 

2, Ruptura de tradiția antică a 
avul drept instrument inaintarea rapidă şi 
neprevâzută a Islamului. Consecința a 





fost despărțirea definitivă a Orientului 
de Occident, ceea ce a pus capăt unităţii 
mediteraneene [...] Occidentul s-a blocat 
Şi este silit să trăiască izolat. Pentru 
prima dată, axa vieţii istorice se 
deplasează spre nord de Mediterana. În 
consecință. decadenţa în care se zbate 
dinastia merovingiană va conduce la 
apariția unei noi dinastii, originară din 
zonele germanice ale nordului, cea 
carolingiană. Papa se aliază cu aceasta, 
rupând astfel legăturile cu împăratul [de 
la Bizanţ). care, acaparat de lupta 
împotriva musulmanilor. nu-l mai poate 
apăra. Aşadar, Biserica se raliază noului 
curs al evenimentelor [...] Cu nuanțe 
diferite de la țară la țară. Europa. 
dominată de Biserică şi de sistemul 
feudal. dobândeşte o fizionomie nouă. 
Evul Mediu, ca să folosim locuţiunea 
consacrată, începe [...] Evoluţia se 
încheie în 800, prin constituirea noului 
Imperiu; ruptura dintre Orient şi 
Occident se definitivează prin însăşi 
apariţia unui nou Imperiu roman; aceasta 
este dovada evidentă că s-a produs ruptu- 
ra cu vechiul Imperiu care continuă să 
existe la Constantinopol” (pp.256-257). 





rei istorici de profesie — 
E / GHEORGHE BUZATU, 

CORNELIU CIUCANU, 
Aia | CRISTIAN SANDACHE 
— s-au hotărât să ia taurul de coarne şi să 
facă Radiografia dreptei româneşti (pe 
care o identifică, practic, cu Mişcarea 
Legionară; de altfel, reperele temporale 
pe care şi le fixează autorii sunt 
înființarea Legiunii Arhanghelul Mihail 
— 1927 şi scoaterea Gărzii de Fier de pe 
scena politică 1941). Cartea, publicată 
la Edituratt PRESS, e destul de amortă 
şi pare realizată în pripă. Totuşi. aşa cum 
este, ea reprezintă o primă tentativă 
făcută de profesionişti în direcția unei 
prezentări complexe a controversatului 
fenomen legionar, fără idiosincrazii 
stângiste. 

Volumul cuprinde o informaţie 
vastă, chiar dacă puţin haotică (şi, pe 
alocuri, insuficient rumegată). Indicaţiile 
bibliografice rămân foarte preţioase (a 
se vedea prima secțiune). Desigur, 
miezul cărţii îl constituie cele trei studii 
ample ale autorilor, din secțiunea IV (în 
total, sunt cinci secțiuni): Gh. Buzatu 
(cel ce editase mai demult, împreună cu 
K. W. Treptow, documentele procesului 
lui Codreanu din 1938), “Mişcarea 
Legionară: istorie şi istoriografie”: 
Cristian Sandache, “Din istoria Dreptei 
româneşti”; Corneliu Ciucanu, “Guver- 
nul anticomunist de la Viena” şi 
"Conceptul de elită în viziune legionară”, 
În rest, avem de-a face mai degrabă cu o 
antologie de texte din literatura legionară. 
inegale şi nu întotdeauna suficient de 
semnilicative. 

Pe coperta finalăa cărții, suntem 
anunţaţi că aceeaşi editură va da în curând 
şi o Radiografie d stângii româneşti 
(1921-1989); pentru “obiectivitate” şi 
“simetrie”, [ireşte.., 

Răzvan Codrescu 





În vederea amenajării cimitirului 
legionar de la Predeal, rudele sau 


cunoştinţele apropiate ale celor îngropaţi 
acolo sunt rugate să ia legătura cu 
profesorul Serban SURU din Bucureşti 
= tel. 01/6174789, 








Îi E a 


PI 


PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '96 NR. 11/71 PAG. 15 








“A spune mereu adevărul, 


- Domnule Radu Chesaru, sunteţi liderul unei 
organizaţii înființate în perioada “partidul unic”. Care 
erau condiţiile încare a apărut "Vulturul Brâncovenesc ”? 

- “Vulturul Brâncovenesc” a luat ființă la cumpăna 
lunilor martie/aprilie 1989, atunci când tot mai puţini 
români mai credeau că putem scăpa de regimul comunist. 
Atunci, câțiva tineri, care refuzam să ne pierdem speranța, 
am încercat să punem în practică “visurile noastre de 
complot”. Organizaţia a fost concepută inițial ca o celulă 
de luptă, al cărei scop era acțiunea organizată şi coerentă 
impotriva totalitarismului şi, implicit, a aparatului său 
represiv. Numele organizației, ca şi numele de cod ale 
membrilor au fost inspirate din “Istoria leroglifică” a lui 
Dimitrie Cantemir. 

- Care era planul de acțiune şi în ce măsură aţi 
reuşit să-l duceţi până la capăt? 

- Planul de acţiune cuprindea trei etape: “Difuzarea 
de manifeste”, "“Procurarea de arme” şi “Lupta armată”. 
Doar prima etapă a fost îndeplinită aproape în întregime. 
Începând cu data de 8 august 1989, am distribuit peste o 

mie de manifeste în întreaga țară. Manifestele erau 
confecționate de noi şi conţineau următorul text: “Moarte 
Dictatorului şi Regimului Terorist! Români, fiți pregătiți!”. 
La sfârşitul lui octombrie, începutul lui noiembrie, 
Securitatea a arestat şase membri ai “Vulturului”. Cinci 
dintre noi am fost eliberaţi din celulele Direcţiei a 6-a abia 
în zilele de 21-22 decembrie 1989. După eliberare, toți 
membrii “Vulturului Brâncovenesc” au participat la 
evenimentele ce au urmat, până la Revelion. Eu am fost 
împuşcat în omoplat, în timp ce căutam “teroriştii”. 
- “Vulturul Brâncovenesc” a fost reînființat acum 
doi ani, în data de 29 noiembrie 1994. De ce tocmai 
atunci? 








PLD DIA e 


la Cluj, împreună cu părinţii. 

şi la o Policlinică, ca specialist dermatolog, 

şah, în anul 1968 fiind numit Arbitru Internaţional. 
stabilindu-se la Heidelberg. 


(Ianuarie 1995). 


medicale de specialitate. 
pământul rupt de la Patria-Mumă. 


bisericilor, respectarea drepturilor religioase etc.). 


fiecare an, sărbătoreşte la Koln ziua de 27 Martie 1918, 


BASARABEAN - Dr. Victor Malcoci, 


“Vulturul Brâncovenesc - Apărătorii Națiunii” 


MALCOCI 


Comitetul Asociaţiei Ortodoxe Române din Kâln, anunţă cu mare durere plecarea 
dintre noi, după o lungă şi cumplită suferinţă, a celui cea fost Dr. Victor Malcoci, Preşedintele 
Asociaţiei noastre din anul 1988 până la data de 24 Martie 1996. 
Dr. V. Malcoci se născuse la 13 Ianuarie 1922, la Chişinău, fiind fiu de judecător. 
Şcoala primară şi liceul le face la Chişinău, iar în anul 1940 se refugiază din Basarabia 


Între 1940-1946, urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Cluj (mutată la Sibiu). 
Element foarte valoros, este numit asistent la Facultatea de Medicină din Cluj, dar lucrează 


Pe lângă profesiunea pe care o practică din toată inima, este şi un pasionat jucător de 


În anul 1956, se căsătoreşte cu d-ra Maria Pusta, absolventă a Academiei Comerciale 
din Cluj, iar în anul 1963, se naşte Christian, unicul lor copil. 
În anul 1975, cu mari greutăţi, reuşeşte să se refugieze cu familia în Germania, 


Între 1976-1980, lucrează ca Oberarzt la spitalul Lengo, iar în anul 1980 îşi deschide 
cabinet medical la Grevenbroich, pe care-l conduce până în clipa când se îmbolnăveşte 


În această perioadă participă la multe Simpozioane şi publică articole în diverse reviste 


la parte la toate manifestaţiile cu caracter național, alături de alţi români animați de 
aceleași sentimente patriotice, şi-l găsim oriunde se aude un grai românesc care revendică 


ÎI întâlnim în primele rânduri, cu drapelul Țării, la manifestaţiile de la Bonn, Kăln, 
Paris, Londra, Luxemburg, Madrid (pentru eliberarea preoților întemnițați oprirea dărâmării 


Ca fiu al Basarabiei, pe care n-o poate uita, împreună cu alte Asociaţii din Exil, în 


În anul 1983. în cadrul sărbătoririi, ia fiinţă spontan o nouă asociaţie românească, 
“LIGA ANTI-Y ALTA”, a cărui preşedinţie îi revine pe drept, în scopul reintregirii Țării, 
Prin plecarea sa dintre noi, rămâne un imens gol în Exilul românesc din Koln. 

D-rul V. Malcoci ne-a părăsit pe data de 29 August, iar înmormântarea a avut loc 
miercuri, 4 Septembrie 1996, în cimitirul din Grevenbroich - Elsen, 

Sf. Slujbă a fost oficiată de Sf. Sa loan Hodoș, preotul Parohiei Sf. Gheorghe din Koln. 

Pe ultimul drum a fost condus de un mic grup de români = prieteni adevăraţi. 

Un gând luminos, un ultim omagiu și o plecăciune în faţa celui care a fost MARELE 


Interviu cu d-l RADU CHESARU, liderul Organizaţiei 


indiferent de consecinţe... ” 


- În primul rând vreau să subliniez că organizaţia nu 
a fost reînființată datorită unei nostalgii. Din păcate, 
activitatea partidelor a lăsat mult de dorit şi de aici a rezultat 
o lipsă de corectitudine, de fermitate. Politicienii au făcut 
prea multe compromisuri. Oportunismul şi-a făcut prea 
mult simțită prezența în viața noastră politică. Se simțea 
acut nevoia unei voci cinstite a conştiinţei naționale, a 
apariției unei organizații neafiliate vreunui partid politic. Şi 
atunci am decis reînfiinţarea " Vulturului”. Data de 29 
noiembrie a fost hotărâtă de membrii fondatori. Nu putem 
uita că la 29 noiembrie 1938 s-a comis unul dintre cele mai 
oribile asasinate politice din istoria'*democrată” a României, 
principala victimă a acestui asasinat fiind Corneliu Zelea 
Codreanu. 

- Să înțelegem că Organizaţia “Vulturul 
Brâncovenesc - Apărătorii Națiunii "este o organizație de 
tip legionar? 

- Dacă a fi cinstit şi bun creştin, dacă a spune adevărul 
indiferent de consecinţe, dacă a fi solidar cu aproapele tău 
şi a te îndurera când vezi tradiţiile naţionale călcate în 
picioare înseamnă a fi legionar, atunci asta suntem! Dar la 
fel de bine aceasta poate să însemne să fii şi creştin- 
democrat. În toate comunicatele noastre, în luările de 
poziţie de la conferințele de presă sau cu alte ocazii, am fost 
călăuziți de acelaşi cult - al adevărului, al dreptății, al 
dragostei de neam şi de țară, al credinţei creştine. 

- Ce ne puteţi spune despre membrii “Vulturului ""? 

- În rândurile noastre îi primim pe acei care, atât 
teoretic cât şi practic, aderă şi respectă principiile enunțate 
mai sus. Cooptarea se face pe baza recomandărilor a trei 
membri plini, iar conferirea calității de membru plin se 


acordă după o perioadă de stagiu de aproximativ un an de 
zile. 


Victor 












































de revenire la normalitate. 


12.09.1996 





> a 
o 


CÂTEVA PRECIZĂRI 


În virtutea dreptului la replică, privitor la comunicatul de presă al Consiliului 
Naţional Director (C.N.D.) al A.F.D.P.R, publicat în cotidianul “România Liberă”, 
nr.1964, din 10 sept. a.c., ca participant direct la lucrările din 7-8 sept. 1996, desfăşurată 
la Focşani, mă simt obligat să fac următoarele precizări: 

1. “Unitatea” A.F.D.P.R.-lui nu este reală. Nu toţi preşedinţii filialelor județene şi 
Filialei Bucureşti au fost de acord cu totalitatea deciziilor luate. 

2. Nu toţi preşedinţii filialelor judeţene s-au declarat deplin solidari cu hotărârile 
luate între cele două Consilii Naţionale, şi cu atât mai puțin, cu atitudinea Preşedintelui 
Constantin Ticu Dumitrescu, acestuia reproşându-i-se un stil de conducere dictatorial, 
precum şi încălcări flagrante ale Statutului, 

3. C.N.D. respinge prin vot “regizarea unui așa-zis congres extraordinar, agitată de: 
profesioniştii puterii, ca ultimă diversiune”. Am citat din comunicat. Respingerea într- 
adevăr a avut loc. Numărul membrilor prezenţi, al acelora care au votat pentru, al acelora 
care au votat împotrivă, al acelora care s-au obținut, nu a fost însă consemnat. Admiţân 
că respingerea a fost statutară, țin să subliniez: % 

a. Propunerea ținerii unui congres extraordinar e un drept şi nu o “regizare”. 

b. Cei treisprezece preşedinţi de filiale judeţene care s-au declarat în favoarea 
convocării unui congres extraordinar, în pofida amenințării cu înlocuirea, nu sunt nici 
agitatori, nici “profesionişti ai puterii”, ci preşedinţi aleşi, iar activitatea lor nu poate fi 
etichetată, după model tipic securist, drept “*diversiune”, ci grijă pentru destinul 
Asociaţiei. Consider că cei care au întocmit şi semnat comunicatul se fac vinovaţi de 
denigrare gravă şi protestez cu toată tăria împotriva comportamentului lor imoral. 

4. Declararea grupării Tripa Octavian ca ilegală şi nestatutară e un abuz. Tripa 
Octavian, ne place sau nu, a fost ales, în mod statutar şi corect, preşedinte al Filialei 
Bucureşti, şi încă în două Adunări generale. Numirea d-lui dr. Paul Minea ca preşedințe 
al Filialei Bucureşti, de către C.N.D,, e nestatutară şi se constituie în abuz. 

5, Abuz calificat e şi încercarea de a-l suspenda şi mai apoi exclude din Asociaţie 
pe părintele Capotă, pentru vina de a fi participat la un forum de analiză a activităţii şi 
comportării d-lui Constantin Ticu Dumitrescu, ca şi cum d-sa ar fi mai presus de lege. 

Faţă de cele de mai sus, consider că A.F.D.P.R.-ul se află într-un impas şi că 
autoritatea morală a acestei organizaţii, de care se face atât de mult caz, e grav periclitată, 
de unde necesitatea acelui Congres extraordinar, pe care îl reclam, ca singură modalitate 


- Care este liantul ce-i uneşte pe membrii 
organizaţiei? 
- Camaraderia şi ideile comune. Ceea ce lipseşte 


] membrilor unui grup de prieteni este doctrina comună. 


Ceea ce lipseşte membrilor unui partid este spiritul de 
prietenie, de camaraderie.““Vulturul Brâncovenesc” caută 
să împlinească acest deziderat: membri şi prieteni în 
acelaşi timp. O altă metodă de a întări acest spirit de grup 
şi de a te pregăti pentru situații limită este organizarea de 
excursii ““pentru călire” şi antrenamentele de autoapărare. 

- Ce alte acțiuni aţi mai făcut până acum? 

- Pentru perioada de vară am reconstruit o căsuţă cu 
destinaţia de teatru de păpuşi, aflată în Parcul Herăstrău 
din Bucureşti. Aici s-au organizat spectacole spre bucuria 
celor mici. O altă acţiune a fost strângerea de cărți pentru 
românii din Bucovina de Nord, cărți provenite de la 
biblioteci dezafectate şi care au necesitat un minuţios 
proces de triere. La alegerile din vară şi toamnă, am 
sprijinit material, uman şi financiar singura formațiune 
politică cu reale şanse de câştig şi care, prin oamenii şi 
principii, se apropie cel mai mult de idealurile organizației 
noastre: Convenţia Democrată Română. Cum unii dintre | 
noi sunt consilieri locali, am declanşat acțiunea! **Sesizări 
de la cetățeni”, preluând nemulțumirile oamenilor şi 
înaintându-le spre rezolvare consiliilor locale. 

- Care sunt planurile de viitor? 

- Vom pune un accent sporit pe organizarea în 
teritoriu, “infiltrarea” în partide, mass-media şi instituții, 
ca idealurile şi principiile “Vulturului Brâncovenesc” să 
fie cât mai bine promovate. Vom milita pentru înăsprirea 
Codului penal şi reintroducerea pedepsei cu moartea 
pentru infracțiuni deosebit de grave, reîntregirea României 
române pentru cei care nu sunt de naționalitate română, 
etc. Cei care cred în aceste principii şi idealuri şi care vor 
să afle mai multe despre noi ne pot găsi la tel/fax 
6171112. 


A consemnat 
Flonn POPESCU 








































Preşedintele A.F.D.P. Arad, 
ing. loan GODEA 











PAG. 10 NR. 11/71 Noiembrie '96 





CARTEA ALBĂ A 
So oreLditiu tul 


La imțiativa Serviciului Român de Informaţii, 
Editura “Presa Românească” şi-a asumat răspundereatehnică 
a editării unui masiv volum din seria de Cărţi Albe ale 
Securităţii. De data aceasta este vorba de fronda 

intelectualilor (mai ales scriitori şi artişti) cu regimul epocii 
ceaușiste, frondă răsfrântă în documentele, până mai eri 
“strict secrete”, ale fostei Securităţi. Volumul (purtând 
subtitlul /storii literare şi artistice: 1969-1989), alcătuit de 
un colectiv de redacţie (coordonat de scriitorul Mihai Pelin) 
ŞI prefaţat de însuşi directorul S.R.1., d-l Virgil Măgureanu, 
reproduce un număr de 505 documente, cu următoarea 
specilicare laconică: “Toate documentele sunt integrale 
Din unele au fost eliminate doar referințele la viaţa intimă 
a unor persoane şi datele despre rude, care nu prezentau 
interes în materie” (ceea ce, dincolo de anumite raţiuni 
actuale, este complet fals, vechea Securitate punând un 
accent deosebit pe aceste probleme). Nu ni se dezvăluie, în 
schimb, criteriile după care au fost selectate documentele 
incluse în volum (foarte puţine pentru o perioadă de 20 de 
ani). din care rezultă o “hartă” a “dizidenței” în multe 
privinţe stranie, unde, spre exemplu, un Petre Ţuţea apare 
menţionat de 6 ori, iar un Comeliu Vadim Tudor de 35 de 
ori; sau în care de un Gheorghe Calciu sau de un Marcel 
Petrişor aproape că se face abstracţie, în timp ce un Paul 
Anghel sau un Mihai Ungheanu apar infinit mai periculoşi 
pentru regimul pe care l-au slujit în mod ordinar! Dacă e să 
ne luăm după atenţia acordată de Securitate, conform 
recentului volum, unui scriitor sau altuia, rezultă că 
principalele primejdii veneau dinspre un Adrian Păunescu 
sau dinspre un Eugen Barbu. cel puţin în egală măsură ca 
dinspre o Monica Lovinescu sau un Nicolae Manolescu! Se 
Creează Impresia Că scriitorii erau urmăriți, Cu rare eXCepțil. 
mai degrabă după criterii de popularitate conjuncturală 
decât de radicalism protestatar. Premeditată sau nu, selecția 
operată duce la confuzii morale şi valorice pe care nici 
măcar incultura oficialităților vremii nu le-ar fi putut face. 
Rezultă de aici două lucruri la fel de regretabile: “spălarea” 
sau chiar" “răsturnarea” imaginii publice aunor lingăi notorii, 
pe de o parte, “marginalizarea” sau “relativizarea” unor 
mari figuri anticomuniste, pe de altă parte. 

Trei sferturi din materialul divulgat prezintă 
mărunțișuri, reducându-se adesea la simple răbufhiri verbale. 
EI poate fi interesant pentru refacerea unei mentalități şi a 
unei metodologii totalitare, dar nu pentru o reală evaluare a 
“dizidenţei” sau “rezistenţei” anticomuniste (dincolo de 
câteva cazuri prea notorii pentru a putea fi minimalizate). 
Cartea rămâne mai degrabă o oglindă a urmăritorilor decât 
a urmăriţilor. Pe de altă parte, ea oferă anumite informaţii 
surprinzătoare sau picante, creând în jurul dezvăluirilor un 
pol de interes opus  gravităţii morale sau politice a 
experienţelor prin care țara a trecut atât amar de ani. 

Ni se pare că din examinarea atentă a cărții se pot 
extrage câteva intenţii sau tendinţe ale celor care, într-un fel 
sau altul, au contribuit la apariția ei; 

|. Îmblânzirea imaginii vechii Securități post- 
staliniste, ce ar fi fost mai degrabă proastă și obedientă 
decât abjectă şi “diabolică“ (cităm din “Avertismentul” 
iniţial: *,.. trebuie să recunoaştem că, paradoxal, tot mult 
hulita Securitate, prin notele, rapoartele şi sintezele transmise 
posterităţii, ne oferă repere indispensabile pentru o ordine 
de o certă lemeinicie într-o materie atât de aprig 
controversată”. sau “Paradoxal este faptul că, faţă de aceste 
conflicte [intre taberele intelectuale - n.n] Securitatea a 
reuși! să se menţină într-o interesanță și enigmatică 
neutralitate”, ba mai mult *,. pe măsura apropierii crahului 
regimului de la Bucureşti, implicarea Securităţii în domeniul 
literaturii şi artei a fost cu preponderență de ordin informativ 





| Editura 
PUNCTE CARDINALE 


9 PITT 0340) 
Cont nr. 4072996517509 














Ligia BANEA 


secretar de redacţie 


PUNCTE CARDINALE 





Ei 


ŞI, într-un anume fel, echitabilă...”; şi încă: *... nu am întâlnit 
documente care să propună, de la nivelul Securităţii, soluții 
extreme împotriva unor adversari declaraţi ai regimului 
comunist [...] Toate măsurile grave [...] au emanat sistematic 
de la nivelul conducerii de partid [...] Securitatea nu aplauda 
totdeauna măsurile grave la care ne-am referit...”). 


Serviciul Român de Informatii 


Cartea Albă 
a 
Securităţii 


Îsţarii ite are să artar 


1960 19% 


Fditura Presa Românească 





2. Insinuarea că actualul S.R.I., în frunte cu 
directorulsău, adoptă “transparența”, nemaiavând nimic 
de-a face cu “abuzurile” și “stilul” structurilor securiste 
anterioare (d-l Măgureanu proclamă, in chip de lup moralist 
“În suita volumelor «Cărţilor Albe ale Securităţii». acesta 
ocupă un loc aparte. Din paginile lui transpare rezistența 
continuă şi îndârjită opusă de intelectualii români — scriitori 
ŞI artişti — viziunilor aberante asupra culturii şi artei proprii 
unui regim politic defunct [...] În schimb, cei ce-şi închipuiau 
că scriitorii şi artiştii se aflau la discreţia lor şi a ideilor 
retrograde pe care le promovau nu au fost niciodată liberi şi 
nu aurealizat niciodată esența ca atare a libertății. Cine citeşte 
cuatenție documentele din acest volum. înțelege că autoritatea 
politrucilor culturali de pe vremuri s-a clădit totdeauna pe 
compromis. Până când au fost excedaţi de evenimente şi au 
ieşit din istorie”; “Avertismentul” din fruntea cărţii se încheie 
astfel: “... documentele pe care Serviciul Român de Informaţii 
le oferă astăzi celor interesați reprezintă materia primă 
indispensabilă a unei istorii care abia urmează a fi rescrisă, cu 
un calm şi un discernământ de care acum ducem lipsă'*; iar pe 
coperta finală citim, într-o scurtă precizare. editorială: 
“Iniţiativa realizării şi publicării sale aparţine exclusiv 
Serviciului Român de Inlormaţii. Editura Presa Românească 
şi-a asumat numai efortul tipăririi...”). 

3. Relativizarea indirectă a adevăratei dizidenţe 
sau rezistențe anticomuniste şi întreţinerea unei atmosfere 
de confuzie morală și politică, pe fondul căreia virtuțile şi 
păcatele se amestecă deconcertant, iar responsabilitățile 
se estompează (“După împrejurări. reacţia scriitorilor şi 
artiştilor la agresiunile regimului comunist a fost fie discretă. 
fie făţişă..., observă d-l Măgureanu: iar redactorii cărții: “În 
zilele noastre, despre dizidenţa anticomunistă a intelectualilor 
din România s-au exprimat şi se mai exprimă aprecieri dintre 
cele mai contradictorii, începând cu exaltarea nemăsurată a 
unora dintre protagoniștii ei, până la negarea și persiflarea lor 
grobiană. O gândire comodă ar putea considera că adevărul 
este la mijloc. De fapt, el este în altă parte”, adică în 
documentele securiste pe care catadicseşte S.R 1. sâni le pună 
la dispoziţie, sugerându-ne “grila” care îi convine! De alitel, 





Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 








lactor-sel; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


2400 SIBIU - Culea Dumbrăvii nr. 109 
telelon 0609/422536 ț 


gltul LOLITA 


ni se spune mai departe, “toate grupările literare şi antistice 
au fost în egală măsură supravegheate [asta şi-a şi propus să 
demonstreze volumul tendențios alcătuit —n.n.]... Interceptări 
telefonice s-au operat nu numai asupra convorbirilor lui 
Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu sau Aurel Dragoş 
Munteanu, ci şi asupra convorbirilor lui Eugen Barbu, Paul 
Anghel şi Corneliu Vadim Tudor. Au fost tratați ca 
«obiective» nu numai Dan Hăulică, ci şi Fănuş Neagu, lon 
Lăncrăjan, lon Cristoiu [se putea fără?] etc. etc., oameni de 
litere inregimentați sau nu într-un grup sau altul. De acelaşi 
tratament bucurându-se [sic] chiar şi spuma reziduală a 
proletcultismului românesc de pe vremuri: Mihai Beniuc, 
Niculae Stoian, Victor Tulbure şi mulți alţii”). 

4, Crearea unui “mit” al dizidenţei/rezistenţei 
(darșisolidarităţii) intelectuale, nu atât fals cât exagerat, 
menit să îmbunătățească retrospectiv imaginea unei 
intelectualităţi totuşi nu prea glorioase, ce nu doar că 
n-a putut da “personalităţi cu voga unui Vaclav Havel 
sau Aleksandr Soljeniţin”, dar nici n-a trecut, cu foarte 
puține excepţii, de faza manifestărilor verbale de culise 
(ca să vorbim fără ocolişuri, o intelectualitate mai degrabă 
“căcăcioasă”, în sensul steinhardtian al cuvântului). Cu 
atâta îndelungată dizidenţă a aristocrației intelectuale, a 
trebuit aşteptat să iasă în stradă un grup de copii ca să clatine 
regimul! Se pare că, vorba lui C. Noica, nu numai cultura, 
dar şi istoria o fac, până la urmă, nu“ încălțaţii”, ci “desculții”... 
(lată cum se ambalează d-l Măgureanu: “De-a lungul 
deceniilor de totalitarism comunist, nu de puţine ori s-a 
acreditat ideea că românii sunt un popor incapabil să opună 
rezistenţă, sub orice formă, faţă de abuzurile unui regim 
abuziv şi discreționar, Faimoasa expresie «mămâăliga nu 
explodează», atribuită lui Petru Groza, părea să fi devenit 
emblematică pentru starea noastră de spirit in vremea 
comunismului”; pentru ca, apoi. domnia-sa să treacă brusc. 
de la “mămăligă” la “rezistența continuă şi îndârjită” a 
intelectualilor: ” In ciuda vicisitudinilor unui timp revolul, 
aceşti scnitori şi artişti au fost permanent oameni liberi. de 
curaj şi opinie, de reacție promptă...”; “Avertismentul” e şi 
mai categoric: “Ca să rezumăm lucrurile, în lupta ei 
antitotalitară, spiritualitatea românească nu s-a afirmat prin 
două-trei vârfuri, intens mediatizate în lumea occidentală. 
dar izolate în masa propriei naţiuni, ci printr-un corp 
intelectual tenace şi solidar [mai târziu se vorbeşte, 
dimpotrivă, de “divizare în tabere” şi “conflicte interne”! — 
n.n.), care nu pierdea practic nici o ocazie de a se opune 
abuzurilor şi de a-și impune punctele de vedere”!!!). 

5. Sugestia unei mutări a centrului de greutate 

al opoziţiei anticomuniste românești de pe generația 
“legionară“ a închisorilor (de până în 1964) pe generaţia 
stângist-occidentalizantă (susținută chiar şi de unii foşti 
proletcultişti) a măruntelor non-conformisme intelec- 
tuale de după aceea (1969-1989); “oreul” luptei. se sublinia- 
ză în mod expres, “a stat pe umerii celor ce au angajat lupta 
aici, acasă”, cei exilați având doar — cel mult — un rol 
catalizator. (“Nu deţinem date comparative, ca să judecăm 
situația din România în funcţie de situaţia din alte țări 
socialiste din anii 1969-1989, dar se probează documentar 
că un număr unportant de scriitori, critici literari şi de artă, 
artişti plastici şi oameni din muzică, teatru şi cinematografie. 
aceştia constituind şi partea cea mai convingătoare a 
intelectualilor țării, nu au aderat la obediență ŞI servilism 
faţă de autoritățile timpului. Şi, în cele din urmă. au obținut 
o marjă considerabilă de libertate [71], nu nuniai prin 
evaziune din țară, ci, mai ales, prin felul în care au acţionat 
intre hotarele ei, impunându-se şi publicului. şi instituțiilor 
politice şi culturale, cu mult înainte de momentul decembrie 
1989. Electiv, încă de la începutul anilor '$0, o parte 
apreciabilă dintre scriitorii şi artiştii români nu mai putea fi 
manipulată ca în deceniile anterioare |subl.n.]”, când, 
nu-i aşa, nu se pricepuseră decât fie să se lase duşi de nas, 
le să moară ca proşti prin închisori!) VAM. 





Tehnoredactare computerizată 


aa isi ulii 


pr APX7 ARAB 


Mielu