Puncte Cardinale anul V, nr. 4 (52), aprilie 1995

PPR păr do 
| 4 A dj PE 





E d/a 


Vi pg 4 | 53 în 
22 Pia pap, 
d dei _ “i i 
Meta sate 0 Sac 


popa 


Eee 2 
mie pe a ata îti 2 


A 


a Pa 


A 
2 ri Să 
CL _, id 
mau Rae A 
Sa 
0 pe da sa: pârt, 
CEI ei 77 
NE” n ” 
:] = 





Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile 
cele veşnice, care țineau pe cei legați, Hristoase, şi a treia zi, precum 
lona din chit, ai înviat din mormânt. („osul 6 din Canonul Învierii) 






credinta 
iubire 
speranta 











PUIICrE 
3DiINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA,FRAN A. ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE. AU 


DESPRE MOARTE SI ÎNVIERE 










Nr 4/52 
aprilie 
DR 


16 pag. - 500 lei 


Motto: "Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac". 


Vom vorbi astăzi , prietene, despre moarte şi despre înviere. Ce stranie 
împerechere antonomică pentru urechile tale care n-au auzit decât despre 
moarte şi viață! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoşti decât sensul logic al 
afirmației sau al negaţi”i. Strâns cu forța în corsetul material al lucrurilor, tu 
ştii că apa curge lavale, că focul arde şică norii conţin sarcini electrice. lar astfel 
de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare 
şi înțelegerea limitată la ceea ce ţise dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş 
în plăcintă. Decanii ideologiilor ateiste au primit “iluminări” care i-au pus în 
posesia adevărului absolut: înlocuirea unei grşeli grosolane prin alta mai puţin 
grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este impusă cu obligaţia de a o 
accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr 
ideologic este o “erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep îndată goana 
după vrăjitoare... 





(IOAN, 8,51) 


“Polii existenței noastre sunt naşterea şi moartea”, afirmă orice 
concepție materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori printr-un 
capriciu al naturii sau printr-un Simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu 
urmezi legea necesității şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate - şi 
trebuie să accepți că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. 
Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, 
nici animalele nu au conştiinţa vieții şi a morții. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că 
Irăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri! Toată viaţa ta se desfăşoară în 
sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic 
şansele vieţii, el a înmulțit, într-o măsură nedefinită, posibilitățile morții. 
Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol 
această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel 


(continuare în pag. 2) 


PAG. 2 NR. 4/52 Aprilie '95 


(urmare din pag. 1) 
nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător 
îngrozitorilor cavaleri: “Opriţi-vă! În numele 
Domnului, opriți-vă!” 
Pe cerul materialismului atist scrie cu litere 
/unebre: “Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o 
straşnică interdicţie: “Este oprit să crezi în înviere”. 

Prietrene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci 
când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar 
ţi-a oferit el atunci când ţi l-a luat pe lisus cel înviat? 
Lace alte sărbători senine te-a chematel atunci când 
fe-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? 
Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat 
dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost 
mânjite cunoroiul denigrării şi cu lozincile violenţelor 
verbale? 

Altădată, de sărbători, oamenii căutau să 
trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite 
spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu 
ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. 
Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toți oamenii, după 
cuvântul cântării pascale: “... şi unul pe altul să ne 
îmbrățişăm. Să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe 
noi. Să iertăm totul pentru înviere”. Astăzi, în zilele 
de Paşti, ni se distribuie distracţii câmpeneşti, orgii 
înecare în alcool, sfârșind, deseori, în violenţă. 

Tu Ştii, tinere, că o concepție este valabilă 
nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Și 
atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi 
apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales 
între bine şi rău, între blândeţe şi violenţă, între viaţă 
şi moarte... | 

Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont 
nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi 
la prejudecățile materialiste de care a fost năpădită 
mintea ta. Va trebui să purifici inima de patimile pe 
care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, 
dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui 
să-ţi lepezi necredința şi ateismul, ura şi lipsa de 
respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. 
Și, astfel purificat, să te îndrepți spre marele praznic 
al Învierii. Va trebui să înţelegi că învierea lui 
Hristos este o înnoire pentru univers, că prin 
transformarea unuia toată lumea se schimbă şi că la 
Cina cea de Taină, când lisus le vesteşte ucenicilor 

apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia 
pentrulumea întreagă o valoare mistică şi salvatoare. 
Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre înviere. 
Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este 
moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele. 
Căci privind lucrurile fără credinţă, viața noastră 
durează numai de la naştere şi până la vârsta morții, 
care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci 


“lin clipa în care te-ai născul eşti deja destul de 


bătrân ca să poți muri”. Ce însemnează acest scuri 
interval faţă de veşnicia morții? Să venim oare pe 
lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri 
pur şi simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe 
locul ei în hău sau ca o vită lovită de toporul 
măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic 
uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se 
întrezăreşte nicio lumină, ci doar întunericul groazei. 
Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei 
astfel de morți şi a suferinţei care o precede(...). 

Ne înspăimântă moartea, cusumbraei lipsă 
de perspectivă, pentru că ne-a Slăbit credința şi 
pentru că, în teama generală care guvernează lumea, 
moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o 
supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea 
prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate 
domina spiritul decât prin siluire. 

Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai 
secolului nostru, care nu numai că au făcut din 
materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, 
dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de 
distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeu cel 
adevărat, toți aceştia, tânărul meu prieten, se tem de 
propria lor dispariţie cu o spaimă metafizică şi 
incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte 





impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de 
rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică 
substituire a aspirațiilor către veşnicie. Drama vieții 
lor idolatre sfârşeşte într-o moarte şi mai idolatră. Au 
trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, 
căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi 
insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a 
salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană 
care este moartea. Dar lisus ne-a dăruit o moarte fără 
spaime, 0 împăcare a morții cu fericirea, căci ne-a 
adus garanţia că moartea nu este un Sfârşit, ci un 
început, începutul unei vieţi eterne, viaţa prin înviere. 

A iubio fiinţă înseamnă a-i spune: “Tu nu vei 
muri”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată 


este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l . 


simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. 
Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi 
dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care 
răstoarnă munţii: “Tu nu vei muri”. Iubitul, care 
şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, 
în realitate, cu aceeaşi credință adâncă: “Tu nu vei 
muri”. 

Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un 
moment de soare dogoritor,revărsându-se peste 
umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos Cel Întrupat, 
Fiul lui Dumnezeu, venit în lume ca s-o mântuiască. 
Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârşirea 
divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai 
dragostea către oameni, căci numai ea este virtutea 
cea deopotrivăliberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, 
ciiubirea-caritate. “Căci atât de multa iubit Dumnezeu 
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca 
oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă 
veşnică”. (IOAN, 3,16). lisus se arată astfel drept 
întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată. 

Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în 
ceea ce vede, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în 
faţa ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adusă 
adică la acea situaţie-limită care este suferința şi 
moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin Joc 
şi pentru a constata dacă rămâne identică, până la 
sfârşit, cu Sine însăşi. Şi lisus atrecul ca un Dumnezeu 
examenul la care oamenirea L-a supus, Amintiţi-vă, 
prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce: “Părinte, 
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (IOAN, 23,34). Ce 
dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva? 

Tu crezi şi ştii să crezi, chiar dacă pentru tine, 
tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce 


crezi. Și eu o ştiu de asemenea. Însă pentru cei care 

fac din conştiinţa ta tânără un loc de exersare a 
violenţelor lor docirinare, pentru cei" care-ţi 
încarcerează sufletul în formulele înguste" ale 
ateismului, credința ta este o realitate care-i sperie 
mai mult decât orice. 

Ideile se menţin prin adevărul lor. Eie nu au 
nevoie de violenţă. O idee care se menţine prin 
violenţă este profund subminată de falsul din ea. 
Dacă materialiştii nu vorbesc de moarte, este pentru 
Că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub 
făcere toate ideile ce nu pot fi mistificate. 

De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la 
un an de la consumarea lui, cutremurul din 1977? 
Pentru că moartea te obligă să te gândeşti la 
Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, laresponsabilitatea 
ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui 
adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât 
de mult ca şi de moarte. 

Eu însă îţi vorbesc despre ea, despre moarie, 
ca despre singuru ta posibilitate de a învinge. Căci 


| fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin un 


nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este 
însă garanţia învierii noastre, iar învierea este 


' fundamentul credinței noastre în Dumnezeu şi în 


lisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi 
glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la 
amnistierea trecutului, cum spunea cineva; o invitaţie 
la încrederea în viitor. ş 

“Să iertăm totul pentru înviere!” 

Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel 
care a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzul 
au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă 
au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. 

Când se lumina de ziuă, “în întâia a 
sâmbetelor”, cum spuneau textele noastre vechi,”... 
iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, 
coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea 
deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi 
îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (MATEI, 28, 
2-3). 

Acesta este mărețul tablou al Învierii 
Domnului, Cel care a sfărâmat lanţurile morţii şi a 
adus omenirii perspectiva dumnezeiască a obşteştii 
învieri. 

De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, 
căci Hristos a înviat,fiindpârga învierii noastre! Din 
clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat 
un sens. Ea nu se va sfârşi între scândurile unui 
sicriu, derizorie şi inutilă, ci va sui, trecând prin 
moarte, spre gloria învierii. 

Mergi, tinere, şispune tuturor vestea aceasta. 
Să strălucească faţa ta de înger întru lumina în vierii, 

căci astăzi îngerul din tine, cel pe care ţi l-am 
descoperit la primul meu “cuvânt”, a biruit în tine 
pământul. Spune celor ce ți-au oprimat până acum 
sufletul: “Cred în înviere!” şi-i vei vedea 
înspăimântati, fiindcă îi va birui credința ta. Se vor 
zvârcoli şi-ţi vor striga cu disperare: “Tărâna este 
paradisul tău şi instinctele tale îți sunt cerul! ec 

Dar să nu-i bagi în seamă, să nu te opreşti 
din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, 
străluminând tuturor învierea cea din întâia a 
sâmbetelor! 

Tu, prietenul meu; eşti purtătorul 
îndumnezeirii tale în lisus Hristos şi ridici cu tine 
întreg neamul acesta românesc spreculmile propriei 
sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe pământ la 
cer. Amin. 


Această predică a fost rostită în cea de-a cincea 
miercuri, a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele 
Bisericii Radu-V odă, deoarece directorul V.Micle a încuiat 
biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea 
predicii (n.a.) 





bucurie în sufletele tuturor cititorilor noştri. 


Fie ca Învierea Domnului să aducă lumină şi 





| 


e. 
+ 


- 


i 


Apnlie '95 NR. 4/52 PAG. 3 





După ce în dinainte de Hristos. 
Numărul 12/48 (din Dante are prilejul să-i | 
| decembrie 1994) a întâlnească pe mulţi 
apărut Cântul al treilea dintre poeţii, filosofii şi 
din Infernul dantesc, eroii Antichității. | 
| publicăm acum Cântul În Cântul al 
al cincilea, ce conține cincilea, cei doi poeți 
| înduioşătorul episod pătrund în al doilea cerc 
| despre Paolo Malatesta ; ; pai 99 XE Reala: Cate 2 sI al infernului, păzit de 
Ciad c-ta LL] RR SE | a Magi Aaa o ÎL LA ea A SĂ Minos. Aici zăresc 
ul: Ci alii i Blue [cre eticii AR SSE cei | ERĂ sufletele celor ce au 
contemporani cu păcătuit din dragoste. 
Dante. Dante o va agrăi pe 
Aşadar, Lu Francesca da Rimini. 
Cântul al treilea, Dante Măritată de tânără, din 
STA Lie IER Lut Ie] interese politice şi 
în infern, în al cărui familiale, cu un bărbat 
vestibul întâlniseră diform şi mai în vârstă 
ceata indiferenților. decât ea (Gianciotto 
Caron, UTIL UITI Malatesta), Francesca 
aci sute Tele]! avea să cadă în păcat cu 
peste Aheron. În Cântul TTL EUL 
al patrulea, cei doi Malatesta), tânăr şi 
străbat primul cerc chipeş. Surprinşi de 
(“brâu”) al infernului, Gianciotto, cei doi sunt 
anume Limbul, unde ucişi pe loc. in Infern 
zac sufletele pruncilor pătimesc laolaltă, trezind 
EIN L:ielei cirip profunda compasiune a 
precum şi cele ale lui Dante. 
| oamenilor virtuoşi de 
| : 


a 











| Din primul brâu ne-am strecurat în jos, 


spre cel de-al doilea. ce-mprejur descreşte, 


dar unde chinu-i mult mai fioros. 
4 În pragul lui stă Minos şi rânjeşte 

de-a fir a păr măsoară la păcate 

şi a osândă coada şi-o-nvârteşte, 
7 Spre judecată-n faţa lui se-abate 

oricare suflet învechit în rău, 

iar el pe loc şi fără greş socoate 
10 pe unde-şi are-acela chinul său: 

de câte ori şi-ncolăceşte coada, 

cu-atâtea trepte să se-afunde-n hău. 
13 Stau dinaintea-i duhuri cu grămada 

şi rândul şi-l aşteaptă la soroc: 


grăiesc, aud - şi iadu-şi soarbe prada... 


16 *O, tu ce vii spre-al chinurilor loc”, 
strigă, cu ochii când dădu de mine, 


lăsându-şi slujba ce-o-mplinea cu toc, 


19 “cum calci şi cui te-ncrezi, te uită bine: 
că-i poarta largă nu te amăgi!”. 


Dar Domnul meu: “Ce urli? A-l aține 


22 din calea care i se hărăzi, 
nu-i rost. căci voia cerului se face, 
care-i putere; nu mai iscodi!”. 

25 Prindeau de-acuma în urechi să-mi joace 
cumplite zvonuri de durere-amară, 
căci pe acolo plânsu-n veci nu tace. 

28 M-aflam pe unde rază nu coboară 
şi muget ca al mării în furtună 
văzduhul tot îl face să tresară. 

3] Drăcescul iureș, ce nicicând se-mbună, 
năprasnic soarbe duhurile toate 
şi le-nvârteşte-n zbatere nebună, 

34 Când spre ruină-acel vârtej le-abate, 
se-aude vuiet lung şi urlet mare 
şi-i blestemată-a cerului dreptate, 

37 Înţelesei că-n groaznica vâltoare 
se chinuiesc acei ce judecata 
au fost Jertfit-o cărnii poftitoare. 

40 Şi cum, când vine frigul greu şi zloata, 
purtați de-aripi trec graurii în stoluri, 
la fel de vânt era purtată gloata, 

43 în jos, în sus, de-a valma,-n rostogoluri, 
și n-au în veci temeiuri să mai spere, 


nu zic răgaz, dar mai domoale-ocoluri, 


46 Şi cum cocorii ţipă a durere 
și în şirag văzduhul îl apasă, 
la fel venea, cu multă sfâşiere, 
49 un şir de umbre duse de vântoasă, 
încât zisei: “Maestre, cine-s oare 


cei greu munciţi de noaptea fioroasă?”, 


Intr-o nouă versiune românească 


de Răzvan CODRESCU 


52 “Întâia dintre-aceia despre care 
pofteşti să ştii”, îmi zise el de-ndată, 
"fu peste multe limbi crăiasă mare. 

55 De pofte-a fost atât de subjugată 
incât destrâu-n lege ea l-a pus. 
spre-a-şi îmblânzi obşteasca judecată. 

58 Semiramida e şi-n cărţi stă spus 
că se-nsoţi cu Nin; al ei regat 
e-acum meleag Sultanului supus. 

61 lubind, cealaltă zilele şi-a luat, 
trădându-şi ea bărbatul mort, Siheu; 
pe Cleopatra iat-o, de păcat 

64 robită; pe Elena, ce la greu 
război a dus; pe marele Ahile. 
cel mort luptând cu al iubirii zeu; 

67 pe Păris, pe Tristân...”, dar n-am eu file 
să-i scriu pe câţi mi-i arată anume 
că de iubire-au fost răpuşi cu zile. 

70 Şi auzindu-l înşirând la nume 
de cavaleri şi doamne de-altădată, 
m-am tulburat, milos de-atâta lume, 

73 şi-am zis: “Poete, le-aş vorbi. din ceată, 
acelor doi ce zboară-nlănţuiţi 
Şi în vâltoare-aşa uşori se-arată”. 

76 lar el: “Indată ce vor fi sosiți 
în preajma noastră, pe iubirea care 
i-aduse-aici, tu-i roagă şi vorbiţi.” 

79 Abia-i zvârli spre noi acea şuflare, 
că le strigai: “O, inimi chinuite, 
de-i cu putinţă, spuneţi ce vă doare!”. 

82 Precum hulubii-aripi însuflețite 
deschid şi prin văzduhuri se îmbie, 
când dorul către cuiburi îi trimite, 

85 aşa şi ei, sorbindu-mi vorba mie, 
s-au fost desprins dintr-a Didonei ceată, 
zorind spre noi prin norii de urgie. 

88 “O suflet bun şi nobil, ce ne cată 
prin bezna grea pe noi, al căror trai 
cu sânge lumea o mânji odată, 

91 de nu ne-ar fi vrăjmaş cerescul crai, 
noi l-am ruga-ndurare să-ți arate, 
cum milă tu de soarta noastră ai. 

94 Pe toate câte le râvniţi aflate, 
le-om asculta şi le-om vorbi anume, 
cât tace vântul ce pe-aici ne bate, 

97 Cetatea-n care m-am ivit pe lume 
e-n țărmul unde Padul ape-adună, 
purtându-şi valul spre-ale mării spume. 

100 lubirea, iute-n inima cea bună, 

l-a prins pe-acesta-n vraja mea deşantă, 


curmată-n chip ce şi-azi nedrept îmi sună. 





103 lubirea, ce pe cel iubit nu-l iartă, 
m-a prins de el c-un dor năprasnic foarte, 
încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă. 
106 Iubirea ne purtă spre-aceeaşi moarte: 
pe cel ce ne-a ucis Caina-l paşte!” 1) 
Aceasta fu spovada tristei soarte. 


109 Deci ajungând durerea-a le-o cunoaşte, 


plecându-mi fața, mi-o ținui aşa 
pân'ce Virgil grăi: “Ce gând te paşte?”. 


112 Zisei atunci: “E trist a cugeta 


ce gânduri dulci şi ce dorințe-aprinse 
spre chinul veşnic i-au putut mâna!” 


115 Pe ei apoi privirea mea-i cuprinse: 


“Francesca, plânsul mă-necă văzând 
durerea ta, iar mila mă învinse. 


118 Ci spune-mi: dorul vostru cum şi când 


a lunecat din dulcea reverie 
spre pofta ce v-a mistuit curând?”. 


121 *Nu-i chin mai mare”, -mi spuse dânsa mie, 


“decât a fericirii amintire 
întru restrişte; domnul tău o ştie! 
124 Dar dacă-a noastră jalnică iubire 
ţi-e voia s-o cunoşti din rădăcini, 
ți-oi da de ea, prin grai şi lacrimi, ştire... 


"127 Citeam odată, de-ncântare plini, 


cum Lancelot căzu iubirii pradă; 2) 
singuri eram şi de păcat străini. 
130 Adeseori, ca unul să îl vadă 
. pe celălalt, stăteam pălind la pândă; 
c-un stih muşcarăm a iubirii nadă. 
133 Pe-când citeam cum gura surâzândă 
) 1-0 săruta reginei cel iubit, 
acesta, ce mi-e alături şi-n osândă, 
136 mă sărută la rândul lui, vrăjit... 
Un Galeot fu cartea pentru noi: 
„din ziua-aceea n-am mai fost citit”, 
139 În timp ce ea grăia pentru-amândoi, 
cel'lalt plângea, iar eu, prea slab să port 
atâta milă tără să mă-ndoi, 
142 căzui cum cade trupul celui mort. 


1) Caina - loc din fundul Infernului, al cărui 
nume este derivat de la cel al ucigaşului Cain. 
Este rezervat celor ce şi-au ucis sau trădat 
propriile rude 
2) Lancelot du Lac este unul dintre eroii cei mai 
estiți ai romanului cavaleresc medieval. 
ndrăgostit de regina Ginevra, soția regelui 
Arthur, se apropie de aceasta prin mijlocirea lui 


Gallehault (Galeot), ajungând să-i dea o lungă 


sărutare, 











e acap Tea i 


da că se 








tocmai onorabil... 


„ Şi pentru. că tot veni vorba: aflăm, dintr-o notă de protest apărută recent în “România 
“Literară” (revistă ce a făcut publice noile “temerități” ale d-nei Petreu), că Redacţia “a umblat” 
în textul d-lui Teodor Baconsky, Contra-istoria unui plagiat, retezându-i un pasaj şi 
„modificându-i un altul! Se pare că d-l N. Manolescu, după ce şi-a pierdut onorabilitatea politică, 


% 


În nr.49-50 din dec.1994, revista “România 
Literară” a publicatun articol subtitlul Jsroria unui 
plagial: Nae Ionescu - Evelyn Underhill (pp.16- 
17). Înainte de a intra în miezul acestei “istorii”, 
considerăm că se cuvine a nu trece neobservată 
postura în care autoarea articolului s-a pus, ținând 
cont că Marta Petreu multora li se pare a fi şi 
“îngrijitoarea” (1) operei lui Nae Ionescu. Oricum, 
este un lucru din cale afară de curios, pentru că ţine 
de o moralitate cu totul originală: pe de-o parte, să 
faci bani pe seama geniului unui filosof de marcă al 
culturii româneşti, tipărind pentru prima oară în 
volum (2) cursul litografiat ce cuprinde prelegerile 
de Filosofia religiei (partea a II-a), ţinute de Nae 
lonescu în anul universitar 1924-1925, într-o primă 
ediție (1993) rapid epuizată. urmată de a doua 
ediţie (1994) şi ea pe sfârşite, iar, pe de altă parte, 
să militezi activ şi eficient pentru denigrarea celui 
care-ţi înviorează vânzările de carte la Biblioteca 
Apostrof, adăugând la volumul cumpărat de cei 
dornici să-l citească, în sfârşit, pe Nae Ionescu, 
după cincizeci de ani de interdicţie, o Cronologie 
scrisă în stilul cel mai calomnios posibil, şi, pe 
deasupra, publicând pseudo-descoperiri de pseudo- 
plagiate! 

Marta Petreu prezintă aşa-zisa “istorie” a 
plagiatului după Evelyn Underhill, nu cum s-ar 
aştepta orice cititor, cao înlănţuire de fapte în timp, 
ci ca o înlănţuire de zvonuri: ea a aflat de la 
Georgeta Dimisianu, care a aflat de la Georgeta 
Mircea Cancicov, care, la rândul ei, a aflat de la 
Cella Delavrancea, care ştia de la Nae, că acesta 
“şi-a luat tipologia pelerinului din cartea unei 
englezoaice” (“Rom.Lit.”, p.17). 

O astfel de prezentare a “istoriei” vom 
vedea că nu a fost aleasă întâmplător, căci doar în 
forma aceasta Marta Petreu putea să-şi camufleze 
autenticul ei plagiat, voind să se bucure singură de 
laurii “descoperirii” aşa-zisului plagiat comis de 
Nae Ionescu! 

De altfel, colportarea de zvonuri este o 
ispită destul de mare pentru autoarea articolului, 
căci același procedeu îl remarcăm şi în “opera” ei 
(Cronologia) tipărită împreună cu Filosofiareligiei 
a lui Nae Ionescu. 

Cronologia alcătuită de Marta Petreu este 
formulată astfel încât cititorul - interesat să vadă 
cum a decurs, în linii mari, istoria vieţii lui Nae 
lonescu - să nu rateze cu nici un preţ ocazia de a-şi 
face despre acesta o părere cât mai proastă. De 
pildă, să şi-l reprezinte ca pe un infractor de drept 
comun sau ca pe un meschin arivist, cam fără noroc 
la titluri universitare, care ţine preleperi cu stil 
“căznit”! (3) 

Aşadar, Marta Petreu își asumă metoda 
colportorilor de zvonuri, înveșmântându-și astfel 
informaţiile: “zvonuri insistente din epocă spun 
că...” (p.216), “se pare că scurtele perioade de 
tăcere sunt cumpărate de Ministerul de Interne” 


La puţin timp după ce tinerii teologi de la Editura “Deisis” din Sibiu ne semnalaseră deja, 
ca evidentă “sursă” a d-nei Marta Petreu, articolul lui Barbu Zevedei din revista “Saeculum”, 
coincidența a făcut să primim la Redacţie un articol chiar pe aceeaşi temă, semnat de d-na Isabela 
Vasiliu-Scraba din Bucureşti, articol pe care-l şi publicăm mai jos. Între timp, textul d-nei Vasiliu- 
Scraba a apărut și într-o broşură scoasă sub egida Fundaţiei “Ionel Perlea”, | 
Semnalăm că autoarea a scris altădată elogios despre “temerara filosoafă” Marta Petreu 
(a se vedea rev. "Contemporanul - Ideea Europeană”, nr.16, 1992, text reprodus și în vol. Inefabila 
metafizică din 1993, pp.128-133), care între timp a înțeles să dea “temerităţilor” sale un sens nu 


face toate eforturile să şi-o piardă şi pe cea culturală... 















PUNCTE CARDINALE 





(p.223), “automobilul (...) şi cuter-ul par a fi răsplata 
Regelui pentru bunele lui servicii”, “discipolii şi 
prietenii în această vreme îl bârfesc fără milă - dar 
numai între ei” (p.236). 

Dar la data când scria Crono/ogia, Marta Petreu 
nu făcuse încă glorioasa “ei” descoperire, căci altminteri 
nimic n-ar fi reținut-o să o treacă, între atâtea, şi pe 
aceasta. 

Aşadar, din gură în gură, ajunsese şi la Marta 
Petreu zvonul că Nae lonescu * a luat tipologia 
pelerinului din cartea unei englezoaice”. In articolul ei 
nu precizează <<când>> i-a spus Georgeta Dimisianu 
ce i-a spus Georgeta Mircea Cancicov ş.a.m.d. 
Descoperirea acestui lucru va fi contribuţia noastră 
personală la cercetarea științifică a problemei... 

Martei Petreu, odată ce aflase zvonul. nu-i 
rămânea decât să descopere numele englezoaicei şi 
titlul cărții. Şi le-a descoperit. Fără să amintească 
vreo sursă, Marta Petreu îl lasă pe cititor să creadă că 
ea nu se ocupă numai de apariţia în premieră a cursurilor 
lui Nae lonescu, ea nu scrie doar poezii sau articole în 
revista ** Apostrof”, ci, peste toate acestea, mai are şi 
foarte elevate lecturi: când nu citeşte cărți de 
psihanaliză, citeşte cărți de mistică! Ea o citeşte înainte 
de culcare pe Evelyn Underhill, cu tratatul ei de 
Mysticism. A Study in the Nature and Development of 
Man 's Spiritual Consciousness (1911). Desigun ea a 
citit şi cursul de Metafizică al lui Nae lonescu (ediţia |, 
1942; ediţia Il-a îngrijită de Marin Diaconu, 1991, 
Ed.Humanitas). 

Şi,cao fericită încununare cu succesa spinoasei 
cercetări cu privire la data când a aflat Marta Petreu de 
englezoaică, putem spune cu siguranță că doar în 1994 
a ajuns la urechea ei zvonul cu pricina. Doar atunci - 
mai precis, după apariţia celei de-a doua ediţii a 
Filosofiei religiei de Nae lonescu -, din pură întâmplare, 
ea a citit cele peste 600 de pagini ale cărţii Evelynei 
Underhill, descoperind, absolut singură şi pentru prima 
dată în România, o “suspectă” asemănare între cele 
spuse de Nae Ionescu la cursul de Mărafizică şi cele 
scrise de englezoaică! Apoi a identificat cu sârg 
asemănarea şi a decis că este rezultatul unui plagiat! 
Aşa au decis şi cei ce au citit articolul Martei Petreu şi 
l-au băgat în revistă, să fie cadou şi de Crăciun şi de 
Anul Nou pentru cititori! 

Totuşi, ar fi putut şi ei să observe că atunci 
când cineva spune că întrebuinţează o formulă care 
nu este a lui, chiar dacă nu citează pe nimeni, el nu 
poate fi acuzat de plagiat, din moment ce nu a pretins 
că spune ceva nou, ceva descoperit de el. lar pentru asta 
nu era nevoie să se canonească a parcurge întregul 
material. Se putea citi doar primul sfert. Căci un astfel 
de lucru se lasă lesne remarcat chiar de la al doilea citat 
“demascator” extras din cursul de Metafizică al lui Nae 
jonescu, lată ce transcrie Marta Petreu că spunea Nae 
lonescu la cursul său: “Dacă ar fi să întrebuinţez o 
formulă care nu este a mea [sublns.], pentru a 
deosebi magic și mistic, aş spune că magia ia şi mistica 
dă”... (p.139). Acest pasaj, citat de Marta Petreu spre 





“Acum se urmăreşte distrugerea 
sistematică a spiritului care a luat trup 


printre noi (...). Se retează, brutal şi cu 
fierăstrăul toate valorile, pentru ca 


urmaşii noştri să nu mai găsească nici 
un Sprijin spiritual şi nici un temei de 
mândrie nicăieri şi în nimic . 


(L.BLAGA, Lunrrea lui Caron, p.302) 


dovedirea așa-zisului plagiat, este pus în paralel, 
tot de ea, cu următorul: “Diferenţa fundamentală 
dintre ele este următoarea: magia doreşte să 
obțină, mistica doreşte să dea - două atitudini 
nemuritoare şi antagoniste...” (Evelyn Underhill, 
op.cit.. p.70). 
Asemănarea este, într-adevăr, evidentă. 
Numai “plagiatul” nu este evident de loc, căci 
Nae Ionescu avertizase auditorul că nu spune 
lucruri gândite de el. Doar Marta Petreu nu 
avertizează cititorul când preia de la alții... 
Nimeni nu şi-o poate închipui pe Marta 
Petreu, conferenţiar la Universitatea din Cluj, că 
nu se duce la bibliotecă şi nu se uită în cursul de 
filosofie românească după care mai învață 
probabil studenţii ei. când este vorba despre un 
filosof român. Şi chiar nimeni nu crede că. 
“editându-l” pe Nae lonescu, nu i-a căzut sub 
ochi p.313 din Ghe.Cazan. /storia filosofiei 
româneşti ( 1984), unde este vorba de împrumutul 
“tăinuit de Nae Ionescu” din lucrarea Mysticism 
a Evelynei Underhill. Mai ales că şi Ghe.Cazan 
ŞI Marta Petreu au căzut în mod ciudat pe aceeaşi 
frază din curs, cea în care Nae lonescu le 
“explică” studenţilor că nu a mai venit la curs 
pentru că nu avea ce să le spună! Fraza, citată de 
amândoi, e înțeleasă de ambii la fel de tendenţios, 
deși, intr-un caz, trebuie să ținem seama de 
golul vremii, pe când în celălalt caz bănuim 
Goa pe nostalgie după rigorile de altădată, 
pulberate de Revoluţia din dec.1989, rigori la 
care Marta Petreu Chiar îşi dă silința să facă o 
Aa SA Putin In ceea ce priveşte receptarea 
AA et i cai la adresa lui Nae Ionescu, 
fagmențe ai Sea 3 a cu ocazia discutării 
familie” cu tot ce s-a a de sul RE 
perioada comunistă La fi i PE Be beata i 
Dar Marta BERti . ee, 
a descoperit şi numele E i a a PRUCĂ 
cărții! Nae | englezoaicei şi titlul 
onescu plagiază! Ce dacă el 
măturiseşt i i poe 
Iriseşte că nu-i aparțin cele ? 
plagiază, pent i că Apuse gt 
pentru că, atunci când povesteşte ceva 
spus de altul, povestirea lui seamănă : 
astă iuli SR ână chiar cu ce 
p ul! Cu nimic altceva. Leit. [ 
a văzut cât de bi îi a lunea 
=” ine seamănă. Marta Petreu le- 
deschis ochii. Pentru că ea | e 
€ pasionată de tratate 


de mistică şi, si 
» Sihgură, doar de | 
y E] a un 7ZV a 
o englezoaică Oarecare Sen despre 


=“acea>> englezoiacă! 


un plagiat) Prin forţe 

Prin... plagiate proprii! 
e ul aaa nu-i mai puţin adevărat că oricine 
șatlăe reabă în domeniul filosofiei a aflat de 
pici IBIOasa revistă scoasă de Lucian Blaga la 
sl 1943 ŞI 1944, Precis că de revista 
um, ştie şi Marta Petreu. Doarţine cursuri 


” 


proprii; era să scriem prii 





de filosofie la Universitatea din Cluj! Nu vrem 
totuşi să spunem că de traducerea nemțească a 
cărții de mistică citite de Nae Ionescu, ar fi aflat din 
recenzia lui Barbu Zevedei, publicată în revista lui 
Blaga... 

Nu-i frumos să-i punem la îndoială buna 
credință când scrie doar despre un zvon vag ce a 
ajuns-o şi pe ea! După ce singură a identificat-o pe 
englezoaică, Marta Petreu a tradus tot singură 
titlul cărții lui Evelyn Underhill, din engleză în 
germană! Mai greu i-a fost cu găsirea anului de 
publicare a traducerii nemțeşti. Fiind vorba de 
anul 1928, anul nu era trecut în cartea din 1911. pe 
care o citise ea din pasiune pentru mistică! Dar 
s-a descurcat. Binişor. Să nu-şi închipuie cineva că 
a depistat anul traducerii germane în rev. 
"Saeculum”. Ar fi dovada unui plagiat, or toată 
lumea ştie, din articolul Martei Petreu, cine pe cine 
plagiază! Să nu creem confuzii! 





Pentru cititorii interesaţi de recenzia din 
revista de acum o Jumătate de secol, recenzia pe 
care a scris-o Simpatizântul comunist de atunci, 
plecat apoi în ţara Evelynei, dăm mai jos un 
fragment: “Ţinem să remarcăm însă un lucru. cu 
toate rezervele pe care le pretinde o bună intenţiune. 
Tipurile mistice nu pot fi luate ca o contribuţie 
personală a lui Nâe lonescu. Cartea lui Evelyn 
Underhill intitulată Mys/ik, a cărei ediție germană 
am consultat-o, cuprinde exact cele trei tipuri: al 
pelerinului, mirelui şi sfântului. In capitolul VI. 
<<Mystik und Symbolik>>, pot fi urmărite anumite 
lucruri paralele. Bunăoarăexemplificările (pelerinul 
Parsiphal - exemple din Dante, etc.); de asemenea, 
caracterizările ce se aduc iubirii. Este de notat că 
această carte, apărută în limba engleză în 191 |, este 
socotită nu numai în lumea anglo-saxonă ca o 


PUNCTE CARDINALE 


lucrare de bază asupra misticii, dar și în restul lumii 
civilizate. In limba germană a apărut în anul 1928, 
tocmai anul în care Nae lonescu îşi ținea cursul 
despre metafizică. Aducem acest lucru la cunoştinţă, 
nu fiindcă am avea ceva de spus lui Nae lonescu, ci 
editorilor, Intr-un curs, în faţa studenţilor, se poate 
trece cu vederea un izvor folosit. La curs se urmăreşte 
înțelegerea unei probleme, în prima linie. Când se 
trece la tipar, lucrurile se schimbă. Poate ar fi fost 
bine ca această carte să fi fost numită. Desigur, Nae 
lonescu ar fi făcut-o, dacă el şi-ar fi editat cursurile”. 
(Z.Barbu, “Saeculum”, iul.-aug.1943, p.83). 

Se observă cum cele scrise în 
rev." Saeculum” respiră un aer de normalitate, deşi 
Z..Barbu strecoară germenul îndoielii. Dar nici un 
moment Zevedei Barbu nu vorbește de vreun 
plagiat. Aici se cerea... o contribuţie originală! 

E drept că nici Barbu Zevedei nu a ţinut cu 
tot dinadinsul să vadă în cursul lui Nae lonescu 


propoziţiile în care profesorul spunea studenților 
că nu le povesteşte noutăţi. Altminteri, ar fi citat 
probabil, din prelegerea unde vine vorba de tipul 
pelerinului, al mirelui şi al sfântului, pasajul: “De 
altfel, teoria aceasta a tipurilor este ceva mai 
veche” (p.167) [subl.ns.]. Nici Marta Petreu n-a 
văzut pasajul. Ea a avut orbul găinilor, pentru că a 
remarcat doar fraza imediat următoare: “Eu am 
căutat să o aplic în domeniul filosofiei şi cred că în 
bună parte mi-a dat, mie cel puţin, rezultate 
sauslăcătoare  (p.107). 

Ceea ce impresionează în articolul Martei 
Petreu nu este atât faptul că îl face pe Nae Ionescu 
“Mitică - filosof”, nici tonul nepotrivit, cât volumul 
de muncă zadarnică pentru a controla pe Nae 
Ionescu dacă povesteşte fidel când spune că 
povesteşte ceva ce nu-i aparţine! (4) La fel, orbirea 


Profesorul Nae IONESCU 








NOTE: 


1. Am pus în ghilimele că Marta 
Petreu a “îngrijit” ediţia, pentru că strădania 
ei a fost ca dintr-un curs litografiat ce se 
citea cu ușurință (pentru că şi acolo unde 
erau cuvinte lipsă, din context se înțelegea 
ideea). să facă o carte a cărei lectură este 
îngreuiată de marcarea cu “sic!” a pasajelor 
din care iese la lumină imposibilitatea 
“înorijitoarei” de a urmări un text filosofic, 
incompetența ei în domeniu, iar nicidecum 
“ambiguităţi de sens şi erori flagrante”, cum 
citim în Nota asupra ediţiei (p.8). 

2. În volum, cursul litografiat de 
Filosofia religiei a fost publicat prima dată 
la Biblioteca Apostrof. Dar în serial, el a 
fost publicat în premieră, după Revoluţia 
din dec.1989, în revista *'*Viaţa 
Românească” (5/1990-7/1991), cu textul 
stabilit de George Gibescu, care a avut 
fericita inspiraţie să reproducă cursul 
litografiat, cu foarte puţine intervenţii. 
Menţionăm că realizatorii din 1925 ai 
cursului litografiat nu erau filosofi, dar erau 
stenografi pricepuţi, fapt ce explică puţinele 
erori de corectat cu dicţionarul de filosofie 
şi rarele lacune din text, 

În ediţia sa, Marta Petreu consultă 
dicționarul, dar lasă lacunele ca atare. Nici 
fraze concluzive incomplete (ex. p.27 curs 
lit./p.24 Bibl.Apostrof, 1994) nu este în 
stare să completeze, marcându-le doar cu 
“sic!”. În schimb, i se întâmplă să-l 
“corecteze” pe Nae lonescu, adăugând 
arbitrar în text “[sau dimpotrivă)” (p.15 


— 


curs lit./p.17 Bibl.Apostrof). Intervenţia ei 
este pe cât de inexplicabilă - căci lipsesc 
precizările necesare - pe atât de gravă, pentru 
cei ce pot urmări textul. Într-un mod la fel de 
“oportun”, Marta Petreu''corectează” anumite 
citate latine din Sf.Augustin, fără să sesizeze 
intenţionata lor modificare, în sensul celor 
susținute de Nae Ionescu la cursul său. 

Tot ca “îngrijire” a textului bănuim 
că trebuie să fie considerat şi momentul 
(marcat cu sic!" când o cuprinde mirarea în 
fața dictonului, lipsit de ambiguități, “unus 
Christianus, nullus christianus”, crezându-l 


nu numai o invenţie naeionesciană, ci şi o: 


eroare flagrantă. Sau când explică într-o notă 
(p.148) că metafizica religioasă este - în 
opinia ei de specialistă în filosofie- “probabil 
dictio in abjecto” [!!!]. Adică, mai pe 
românește, un fel de ''vorbire abjectă”"! 
Despre această evidentă scăpare din condei 
nu vom face însă comentarii psihanaliste, nici 
cu referire la Cronologie sau la articolele 
Martei Petreu despre Nae lonescu sau despre 
Lucian Blaga publicate în “România 
Literară”... 

3, Din articolul mai recent scris 
decât Cronologia, cititorii pot afla că, după 
Marta Petreu, prelegerile lui Nae lonescu ar 
fi fost “cu lungi şi obositoare meandre”, cu 
““poticneli”” și **de obscuritate maximă” 
(“Rom Lit.”, Nr.49-50, 1994). Dar impresia 
noastră este că le-ar fi mai de folossăcitească, 
despre prelegerile lui Nae Ionescu, ce s-a 
scris înainte de comunism. În articolul din 
"România Literară”, Marta Petreu îl 


persiflează pe Nae Ionescu, deşi, în fapt, cu 
tot titlul ei de “doctor în filosofie”, nu este 
capabilă să înţeleagă un curs destinat 
studenților, după cum ne-o dovedeşte felul în 
care a “ingrijit” ediţiile Prelegerilor de 
Filosofie a Religiei (ediţia | 1993, ediţia a II- 
a revăzută, 1994). E drept că, pe de-o parte, 
doctoratul l-a luat în estetica identificărilor de 
sofisme în opere literare, iar, pe de altă parte, 
neînțelegerea unor texte filosofice nu 
constituie pentru Marta Petreu un impediment 
prea serios, fiindcă - după experienţa ei de 
cadru didactic - nu “înţelegerea unei 
probleme” (v.rev." Saeculum”) se urmăreşte 
la curs, ci “sistematizarea şi transmiterea de 
informaţie” (rev."Rom.Lit.”, Nr.cit., p.17). 

4. E totuşi demn de remarcat că Nae 
Ionescu, vorbind la curs despre cartea Evelynei 
Underhill, chiar dacă nu o numeşte în mod 
expres, îşi ținea la curent studenții cu cele mai 
interesante idei apărute în cărţi de notorietate. 
EI făcea astfel o racordare a învățământului 
superior românesc cu învățământul superior 
din Anglia sau Germania. De asemenea, 
vorbind despre Problema salvării la Faust 
(1925-1926), Nae lonescu îşi punea studenţii 
întemă cu actualitatea ştiinţifică europeană în 
acest domeniu. Din păcate, după instaurarea 
comunismului, racordarea a începu să se 
facă la învățământul din universităţile ruseşti, 
cu “beneficii” în domeniul ideologic, care-l 
suplinea pe cel filosofic; rău ce nu pare să se 
(i vindecat de tot... 

20 ian, 1995 


Aprihe '95 NR. 4/52 PAG. 5 
























cu care se face ea însăşi vinovată de plagiat, 
încercând - fără succes - să identifice la altul un 
aşa-zis plagiat! 

Cu toate acestea, sperăm ca deziluzia 
pseudo-descoperirii unui pseudo-plagiat să nu-i 
stingă arzătoarea pasiune pentru mistică. Şi să 
ajungem să citim în româneşte tratatul Evelynei 
Underhill, promis să apară la Biblioteca 
Apostrof. Dar fără “identificări”. Şi nici cu vreo 
Cronologie. 


Isabela VASILIU-SCRABA 


„Nae Ionescu nu poate fi 
acuzat de “transcrierea fără 
ghilimele a unor fraze”, cum este 


"de părere DI.Nicolae Manolescu. 
"(n jurul unui plagiat, “Rom.Lit.”, 


nr.6, febr.1995), fraze pe care Nae 


“lonescu ar fidoritsă şi le revendice, 


făcându-se vinovat - prin 
publicarea paginilor astfel 
transcrise - de “plagiat”, 
Asemenea lui Titu 
Maiorescu, Nae Ionescu vorbea 
liber în fața studenţilor, iar de 
publicarea cursurilor sale s-au 
ocupat alții, pentru că Nae lonescu 
n-a fost nicicând preocupat să-şi 
„publice cursurile. În plus, seştie că 
în Occident cursuri “originale” 


„nici lui Immanuel Kant nu i se 


“permiteau, Oricine răsfoieşte azi 
cursul de Logică generală 
(trad.Alex.Surdu), citit studenţilor 
de Kant, va constata lipsa 
trimiterilor bibliografice sau a 
ghilimelelor în tot cuprinsul 
cursului. | 
Acest fapt, după 
DI.Nicolae Manolescu, ar indica 
fără greş “sfera plagiatului”, căci 
multe lucruri conţinute în cursul 
lui Kant pot fi regăsite în 
Baumegarten și mai ales în cursul 
lui Meier, “plagiat” de filosoful 
din Konigsberg, care doar s-a 
mulțumit să adnotezeabundentpe 
marginea lui. 
7 martie 1995 


















PAG. 6 NR. 4/52 Aprilie '95 





PUNCTE CARDINALE 


D09 CNNPITEIEIII 


Cu o destul de mare întârziere. după mai bine 
de trei ani de la apariţie. mi-a căzut în mână, cu totul 
întâmplător. volumul de poezii al unui *damnat”. Este 
vorba de versurile lui Puiu Nicolae Giosanu. apărute 
postum în 1991 (autorul a trecut la cele veşnice in 
1985). într-un volum inspirat intitulat /Luminosul 
decembrie. sub îngrijirea şi prin strădaniile doamnei 
doctor Galina Răduleanu. Mârturisesc că am lost 
extrem de surprins. Nu atât pentru faptul că 
descopeream în *damnatul” de la Aiud un adevărat 
poet. de o reală sensibiliate. cât de mesajul versurilor 
lui. Poezia lui Puiu Giosanu nu este o poezie de 
circumstanţă. ci una mărturisitoare. un fel de spovedanie 
sau. altcum spus. un fel de -autodemascaăre” decât cea 
pe care şi-a făcut-o acolo în timpul reeducării. Ea 
iZvorăşte din necesitatea sufletească a autorului de a se 
descoperi lumii aşa cum a fost sau cum ar fi putut să fie 
în condiţii normale de existenţă. nu cel care a fost silit 
să fie de situaţia limită în care a fost adus. 

Încă de la început am fost trapat de morru-ul 
cu care incepe acest volum: "Nu există decâro singură 
nenorocire, aceea de a nu fi sfinți” (Leon Bloy ). ceea 
ce m-a determinat să mă aplec mai cu atenţie asupra 
conținutului. Lectura acestor poezii mi-a confirmat. 
dacă mai era nevoie. că atunci. acolo. în acea lume în 
agonie. nu l-am judecat greşit. Nici pe el. nici pe 
ceilalți asemenea lui şi nici pe noi toţi laolaltă. Neputând 
fi sfinţi. am tost cu toţii. până la capăt. oameni. Fiecare 
cu neputințele şi cu limitele lui. fiecare cu trauedia. cu 
îndoielile şi cu înfrângerile lui. 

Pe Puiu Giosanu l-am cunoscut personal în 
fabrica Aiudului. în 1963. unde. mai bine de un an de 
zile, ne-am trăit împreună tragediile. fiecare pe a lui şi 
toți. laolaltă. pe a timpului nostru. EI făcea parte din 
grupul celor pe care. aşa cum am amintit cu altă ocazie. 
poetul lon Caraion i-a numit "damnaţi”. a celor care. 
după ce au fost “ajutaţi” să-şi asasineze conştiinţele. 
acceplaseră (cu ce preţ oare?) ca. la rândul lor. să 
“ajute” şi ei pe alții să facă acelaşi lucru. Unii dintre 
aceştia (am spus-o deja). naivi şi creduli. s-au convertit 
sincer și, făcând din înfrângere şi capitulare virtute. îşi 
îndeplineau noua lor misiune cu conştiinţa împăcată. 
Aceștia au lost însă. puțini: căci cei mai mulți. 
păstrându-şi totuşi luciditatea. erau conştienţi de cădere 
și de mizeria morală spre care erau impinşi: şi incercau 
să-ŞI asigure “supraviețuirea”, fie contecționându-şi 
fel de fel de alibiuri morale, niciodată insă destul de 
convingătoare. unii. fie afişând un soi de nepăsare 
slidătoare şi cinică, la fel de necon: ingătoare. alţii. 
Din această ultimă categorie, a cinicilor, făcea parte şi 
Puiu Giosanu, Mai mult chiar. paratrazând 
caracterizarea pe care |uţea o face lui Cioran. aş putea 
spune că el era “cinicul de serviciu” al unei lumi care 
Îşi trăia agonia. după cum prietenul său. poetul lon 
Caraion (erau foarte buni prieteni. completându-se şi 
susținându-se reciproc). era defetistul de serviciu al 
aceleiaşi lumi. Cinismul său ostentativ îl făcea nesulerit 
celor mai mulți dintre deţinuţi. motiv pentru care, 
adesea, era evitat, Pentru un observator lucid însă. era 
clar că acest cinism nul definea. ci era doar modalitatea 
lui de a apăra, Dacă știai să priveşti dincolo de această 
mască cinică, artificial confecţionată. nu puteai să nu 
observi că, în realitate, acest om era bântuit de angoase 
şi de spaime, iar dacâ îl surprindeai în momentele sale 
de singurătate, de întâlnire cu sine. atunci când nu se 
ştia observat. îți dădeai şi mai bine seama de acest 
lucru, 

Într-adevâr, Puiu Giosanu era un înfricoşat, 
Nu Iricos, ci în/ricoşul. Trecuse prin Piteşti, unde 


trăise orori inimaginabile minţii omeneşti, ŞI ştia mai 
bine decăt noi toţi că. dincolo de un anumii prag nimeni 
nu poate rezista. "Daţi-l pe Cârja - spunea el odată (lon 
Cârja era unul dintre cei mai “încăpâţânaţi” adversari ai 
acțiunii de reeducare. cam rigid şi ncințelepător cu 
neputințele oamenilor poate. dar venical ŞI demn până 
la trufie) - pe mâna unui [urcanu ŞI vă garantez că. în 
ma! puțin de o lună, acest țâinos şi trufaş <<atlet al 
demnităţii umane>> va ajunge şel de club de reeducare 
ŞI ÎŞI va face meseria cu aceeaşi râvnă cu care şi-o fac toţi 
ceilalţi”! 

Raporturile lui Puiu Giosanu cu ceilalți deținuți 
erau, în general, reci. În afară de câțiva prieteni care îl 
acceptau. in virtutea unor mai vechi relaţii (unii). sau 
pentru că erau în aceeaşi situaţie cu el (alţii). majoritatea 
celorlalți deţinuţi îl evitau (sau pur şi simplu îl ignorau). 
Erau totuşi şi câțiva cu care era în relaţii tensionate sau 
chiar de beligeranţă. Unul dintre aceştia era lon Căârja. 
despre care am amintit mai sus. Datorită poziției sale 
intransigente faţă de leeducare, acesta era permanent în 
atenţia colonelului Crăciun, care. prin fel de fel de 
metode. încerca să-i frângă verticalitatea. În cele din 
urmă a fost adus în fabrică şi dat pe mâna celor de aici. 
pentru a-l convinge aceştia să accepte. cel puţin de 
formă. reeducarea. Printre cei care s-au ocupat de el a 
fost şi Puiu Giosanucare. printre altele. a scris impotriva 
lui, pentru *Gazeta de perete” (în fabrică exista ŞI aşa 
ceva). un articol extrem de veninos. intitulat 77 
Americanuslon Cărja era cetățean amei Can). Vitinui 
era atât de abject încât a stârnit indignarea majorității 
deţinuţilor. chiar şi pe a unora dintre cei ce acceptaseră 
reeducarea. Deşi nu ne simpatizam, relaţiile mele cu 
Puiu Giosanu erau totuşi civilizate datorită faptului că 
amândoi eram prieteni cu lon Caraion. Aşa că. la prima 
ocazie. l-am întrebat cum a putut să scrie un astfel de 
articol. Mi-a răspuns prompt. cu cinismul care îl 
caracteriza: ” lrebuie să fac şi eu ceva ca să le dovedesc 
că sunt reeducat. şi dau în Cârja pentru că în el dau toți. 
O lovitură în plus numai contează, deoarece el ligurează, 
deja pe lista neagră a colonelului Crăciun şi ceea ce 
trebure să i se întâmple i se va întâmpla oricum. cu sau 
tără ajutorul meu. Ce-âi vrea? Să dau în tine”?! Ştiu că 
gândeşti ca şi Cârja. dar. spre deosebire de el. tu nu leşi 
in faţă şi nu te trufeşti, Lu încerci să te strecori cât mai 
neobservat şi ar [io ticăloşie săte scot eu în evidență. ku 
nu împuşc decât oameni care sunt deja morţi”. Răspunsul 
lui m-a pus pe gânduri şi din acel moment am început 
să-| privesc cu alți ochi. 

În cartea sa intitulată /nrourcereu din infern şi 
apărută în exil. în 1972, lon Cârja era nedrept cu Puiu 
Giosanu; după cum era nedrept cu mulți alţii care au avut 
O situaţie asemănătoare. Dacă acolo, în timpul cumplitei 
incleştări. înverşunarea lui împotriva fratelui "ticăloşit” 
era oarecum justificată, târziu, după ce odată cu trecerea 
anilor. rânile s-au zvântat şi apele sutletului s-au limpezit. 
această inverşunare nu-şi mai avea nici o justificare. Dar 
lon Cârja nu ştie să ierte, Nu ştie sau nu poate să ierte. 
EI acuză şi depune mărturie. Cartea lui este un lung 
rechizitoriu şi o lungă înşiruire de mărturii. Puiu Giosanu 
însă depune mărturie. rugându-se unui Dumnezeu pe 
care atunci. în momentele de agonie. nu l-a mărturisit cu 
Ostentaţie. ci l-a exilat pe undeva, prin cotloanele 
sufletului său hăituit de neputinţe. să-l ierte şi să-i dea şi 
lui puterea să ierte, Neputând fi sfânt, el s-a străduit să 
se păstreze până la capăt om, iar versurile sale 
demostrează că a reuşit să lacă acest lucru, 


(va urma) 
Demostene ANDRONESCU 








TEODOT (TEOFIL| MONAHUL DE LA SUCEAVA 
: (92 de ani, fost deţinut politic) 


“ N », CR e 


Noi n-am venit de nicăieri aice, 
Ci-am răsărit ca spicele din spice, 
Din grâul ce străbunii-l sămănară, 
Ce şi acum pe sub pământ mai ară. 


Noi n-am venit aici de nicăiure, 
Ci-am fost mereu pădure din pădure 
Şi piatră pururi fulgerând din piatră 
Şi-aprigă vatră răsărind din vatră. 


Şi osăminte vii din osăminte, 

Precum ies cruci şi arbori din morminte, , 
Precum răsar şi florile din flori, 

ŞI zilele, prea sfintele, din zori. 


Precum răsar inscripțiile dace 
Din lutul ce sub pluguri se desface, 
Precum răsar străbunii din colinde, 
lar timpul din vecie se întinde. 


Columna-n piatră, Sarmisegetuza, 
E graiul nostru ca prin arbori frunza, 
Ca la Adamclisi sau prin cetăți 
Cuvintele latinei maiestăți. 


Apostolul Andrei şi ucenicii 

Cu graiul biblic ne-au găsit aici; 

ȘI pustnicii şi buciume Și turme. 
ŞI toaca de la schituri ne sînt urme. 


Carpaţii ne-au fost mame şi mirese, 
Şi sfinte peşteri de străbuni alese; 
Noi n-am venit, ci-am răsărit într-una, 
Cu soarele, cu stelele, cu luna: 


A ei a n8i o n, Pata ui 07I 


Viaţa noastră-i rugăciunea, 
Viața noastră e tăcerea, 
Viaţa noastră e răbdarea, 
Viața noastră-i Învierea. 


Viaţa noastră-i sărăcia, 
Viața Noastră e tăcerea, 
Viața Noastră-i aşteptarea 
Viața noastră-i Învierea. 


Viaţa noastră-i doar iertarea 
Viața Noastră e tăcerea 
Viaţa noastră e prescurea 
Viața noastră-i Învierea. 


Viaţa noastră ni-s martirii 

Viaţa Noastră e tăcerea, | 
Viața noastră-i pomenirea 
Viaţa noastră-i învierea - 


Viața noastră e lumina, . 


Viaţa noastră e tăcerea, 
Viaţa noastră. nemurirea, 


Viața noastră-i Învierea. 











Oamenii, în Juncţie de 
împrejurări, şi după cum e firea 
iecăruiu, trec prin stări sufleteşti, 
nu de puţine ori, neplăcute: teamă, 
indiferenţă, depresie... Până la un 
punct, nimic anormal în asta, nimic 
îngrijorător. De obicei stările psihice 
nu persistă, se succed. Când se 
amplifică mai mult, când unele 
depăşesc un anumit prag, se poate 
apela la medici, la medicamente. 

Cu indivizii, luaţi în parte, 
lucrul e relativ simplu. Când se 
CONSULTĂ însă că o întreagă societate 
e găseşte într-o astfel de stare, una 
depresivă, cum e de exemplu astăzi, 
cazul la noi, lucrul devine îngrijorător 
pentru că, pe de-o parte, nu există o 
medicină a societăţilor bolnave şi pe 
de alta, Sunt prea numeroşi cei ce-n 
astfel de situaţii se străduiesc să-şi 
impună propria terapie, 
ca Singura salvatoare. 
Chiar dacă am udmite 
că toți “terapeuţii” sunt 
de bună-credintă, lucru 
exclus în politică, 
marea îmbulzeală a 
interesatilor de caz tor 
ar fi un indiciu că buricul problemei 
va rămâne, ca întotdeauna în astfel 
de cazuri, netăiat. 

Cine ur putea să readucă la 
viață normală o societate deprimată, 
secătuită de puteri fizice şi sufleteşti, 
după ani de lipsuri, când e nu numui 
dificil ci şi penibil să stabileşti ce e 
bine pentru toti, după atâta timp, şi 
atâtea forme de anormulitate? 

Cum să redevină firească o 
lume istovită, care a pierdut orice 
speranță, o societate din care tinerii 
fug iar cei varstnici uu ujuns Să 
Cerşeuscă, să se sinucidă sau Să fie 
găsiți înghețaţi de frig, dimineata, 
prin parcuri? 

Unde sunt vremurile când 
Ștefan Vodă ul Moldovei, în 
momentele lui grele, şi a avut destule, 
când voia să capete sfatul şi 
binecuvântarea, nu trimitea slujitorii 
cu rădvanul să-l aducă pe Daniil 
Sihastrul “la palat”; ci, mergând 
singur, descălecând cu smerenie la 
uşa schitului, aştepta să fie primit? 
Unde sunt zilele când, în zilele de 
post, la curtea domnească, se postea? 
Erau multe vinerile când Domnul 
Cuzu mânca fasole. Unde este timpul 
când regele Carol Î eru exemplu «e 
punctualitate, de sobrietute şi de 
muncă pentrutoți supușii lui, rudind 
ără odihnă toată săptămâna, nu ca 
fragilii noştri parlamentari care de 
vineri de la prânz şi până luni după- 
umiuză se odihnesc, îşi tot refac 
orțele, sleite de muncă, în instituţia 
ce a căpătat, datorită intensei lor 
activități, numele de “Bâlci al 
învârtelilor”? Cum s-a ajuns la 
această cădere? Cum este posibilă 
utâta orbire şi amuţire că nimeni nu 
ridică glasul s-o denunțe, aşa cum 
s-ar cuveni? 

Cum să nu-şi piardă orice 
speranță omul de rând când îi vede pe 
cei puternici batjocorind pe viteji şi 
peeroi, lăudându-i, punându-i la loc 
de cinste pe cei nedemni, pe 
nemernici? Cum să mai păstreze, o 
urmă de încredere măcar, în cei care 
conduc când îi văd înhăitându-se cu 
ufaceriştii, cu hoţii, cu care impart 
nu numui banii scoşi din escrocherii 
de tip “Caritas” dar Și, sub (diferite 

urme, “legule”, pe cei Storşi ca bir 
pus pe şecăluila țară. 





PUNCTE CARDINALE 


Cine ar putea să ne scoată din 
acest afund de prăpastie? Cine, când 
toți se prefac a nu vedea decăderea 
moravurilor, prăbuşirea tării, 
nenorocirea oamenilor? Cine? 
Politicienii? Parlamentarii? Cei care 
«au dovedit-o de atâtea ori, şi o probeuză 
zilnic, că pentru obținerea unui nou 
mandat, a unui nou post de 
ambasador, undeva într-o țară caldă, 
pentru unele locuri gras retribuite, în 
consiliile de administrație sau în 
udunările generale ale ucționarilor, 
Sunt în Stare să facă orice, să promită 
orice, să vândă orice? Astăzi când 
opulența unora iese, în chip 
insuportabil, în evidenţă pe marele 
Jundal al sărăciei lucii a majorităţii, 
Hu S-ar fi cuvenit oare ca cei ce n-au 
ajuns încă lu înaltul stadiu de aspune: 
"Sunt un porc” să se delimiteze, să se 


tragă (de-o 
parte măcar, 


dacă nu au 
curajul să strige 
împotriva 
la ge mei 
jefuitorilor? Nu 
ar fi fost normul 
ca cel ce a numilt 
[recutele cumere 
reunite: “un 
parlament ul 
ruUşinii”. să deu 
VI prezentului 
legislativ, pe 
care, ca senator, 
îl poate privi de 
aproape, 7) 
denumire 
potrivită CU SRR 
înalta lui 30 AR 
performanță în 
neruşinare? lată 
cum îl prezintă 
Octavian Paler: “Proiecte de legi 
importante sunt lăsate să putrezească 
prin dosare prăfuite. In schimb, cum 
e vorba de lefurile proprii, de 
indemnizaţii sau de un os suplimentar, 
«leşii națiunii se înviorează brusc, se 
trezesc «din picoreală, întrerup lectura 
ziurelor sau vin, grăbiţi, de la bufet. A 
fost vorută, astfel, fără probleme, 
neimpozitarea indemnizaţiilor primite 
de domniile lor; decizie indecentă, pe 
care Curtea Constituţională a 
păsil-0, fireşte, incorectă. ” (România 
liberă, nr.1512, 17 martie 1995, pe. 1) 

Puţinii care vorbesc drept, 
murmură doar. Cineva trebuie să 
strige împotriva cetăţii. De mult e 
timpul. 

De câte ori mi-a trecut prin 
cap ideea, dar am respins-o, cu 
imposibilă. Văzând însă cum continuă 
să se desfăşoare lucrurile, de la o 
vreme, m-a cuprins teama. Oare, 
mi-am Spus, cât timp vor mai rămâne 
pe această poziţie de expectativă? Prea 
multă linişte e suspectă. Să fi ajuns 
vremea când bătrânii legionari, sătui 
de chinurile de-o viaţă, împuţinaţi de 
ani, îngrețoşaţi însă de umăreala 
reeducărilor prin care au trecut, 
(Piteşti, Gherla, Aiud) sfâşiaţi 
sufleteşte de constatarea că lumea, de 
lu un cap la altul, ucide- virtutea, 
batjocoreşte adevărul şi promovează, 


SOCRATE 


programatic, minciuna, se vor decide 
să abandoneze lupta? Sau, şi mai rău, 
cu un ultim efort, prefăcându-se că ei 
au abandonat-o, vor încerca să o 
continue în ascuns? 

Mă încearcă, din ce în ce mai 
des, teama că, într-un reflex de 
supraviețuire, legionarii, ajunşi la 
cupătul puterilor, după trei sferturi de 
veac de luptă dusă numui pe căile 
indicute de onoare, vor căuta să-şi 
ascundă ce le-a mai rămas, să-şi 
asigure o succesiune cum vu fi posibil, 
adică în subteran. Mă tem că bătrânii 
campioni în lupta dreaptă vor ceda 
ispitei disimulării intenţiilor, că vor 
căuta să pară aliceva decât sunt, că 
văzând atâtea înfruntări ce se duc în 
culise, se vor socoti dezlegaţi de 
obligaţia de a mai sta, față în faţă 
duşmunului. Mă tem de tentația 


SOBRIETATE SI ÎNFRÂNARE 


înşelătoare a 
refugierii în 
oculi. Sunt 
In „ul e 
organizaţiile ce, 
în trecutul lumii, 
du recurs la 
această metodă 
şi unele îşi 
continuă, 
existenţa în acest 
fel, de sute de 
ani: ordine 
"calugăreşti”, 
loji masonice, 
cubale, sinarhii, 
P erc. Numai că 
schimbarea 
aceasta de 
metodă poate fi 
0 capcană 
întinsă * de 
Marele 
Maestru; una 
subtilă, doar pentru cei îndelung 
încercaţi, omeneşte, la capătul 
puterilor, dar la care, numai după 
moarte se va putea Şti cât au putut 
duce. Dar, nu numai din acest motiv, 
calea asta este inacceptabilă. Cei ce 
s-au legat să slujească Arhanghelului 
luminii nu trebuie să cedeze tentaţiei 
de a-şi menaja forțele, ascunzându- 
se în tenebrele subversiunii. Nu, 
salutul “inimii către soare” nu poate 
fi trimis din nici un fel de grote, reale 
sau mentale. Utilizândtactici, strategii 
şi tertipuri masonice, Legiunea n-ar 
fi decât o altă masonerie. Or, astfel ar 
ajunge, fie şi cu timpul, contrară sieşi. 
Mulţi se întreabă care ar fi calea de 
urmat? Dacă Legiunea, interzisă de 
legile iliesciene, nu se poate manifesta 
ca atare, şi nici demn n-ar fi pentru ea 
să-şi ducă existența în subversitate, 
atunci ce-i de făcut? Cum nu există 
altă cale, obligatorie devine 
acomodarea cu legile “democraţiei”, 
în cadrul unui partid cum a fost, până 
în 1938, “Totul pentru Țară”. Mai 
mult ca oricând altă dată, se impune 
o desfăşurare a activității în văzul 
lumii, cu respectarea riguroasă a 
lepilor ţării, bune-rele, cum sunt, 
Purtarea ireproşabilă devine, pentru 
un partid ce se conduce după principii 
legionare, un element din program, şi 
(sta nu doar pentru ca să se distanţeze 


Aprilie '95 NR. 4/52 PAG. 7 


de practicile politicianiste, ci pentru 
a înțelege că cel mai bun discurs e 
exemplul. 

Sigur că, un astfel de partid, 
spre deosebire de celelalte, nu va 
face caz de statute, programe şi 
platforme căci nu vorbele, spuse sau 


scrise, vor aduce “bunăstarea 
generală”, ci faptele; acestea trebuie 


lăsute să vorbească. Un astfel de 
partid se deosebeşte fundamentul 
prin aceea că nu oferă nimic 
membrilor şi uderenţilor săi ci doar 
le cere: muncă, disciplină, sobrietate, 
sacrificiu. 

Politicienii de profesie n-au 
văzul, şi nici nu vor vedea vreodată 
cu ochi buni o ustfel de organizaţie 
politică, ce respectă riguros legile 
democratice, dar îşi impune, în 
acelaşi timp, preceprele ascetice ale 
legionarismului. Li vor 
căutau o mie de noduri 
în papură şi nu vor 
înceta să o denunțe ca 
pe un pericol public 
când, de fapt, ea nu 
pune în primejdie 
decât practicile 
politicianist-mafiote. Deşi au trecut 
peste ţară atâtea vremuri, ideologii 
şi hoarde, pentru activitatea politică 
definiţia lui Farfuridi este şi astăzi 
de o dezgustătoare “prospețime”: 
“Adică partidul nostru: madum 
Trahanache, dumneata, nenea 
Zaharia, noi şi ai noştri... ”. Aşa a 
fost, şi... este, 

Apariția unui partid (a unor 
partide) conducându-se după 
principii legionare, sunt percepute 
de lumea politică ca o mare 
primejdie, Mă şi mir că, inspirați de 
fizica nucleară suu de Malraux, nu 
le-au numit, până acum, antipartide; 
atât de înrădăcinată e, în lumea lor, 
ideea că politica nu se poate face 
Jără compromis şi corupție. 
Dar mai e ceva, şi încă 
fundamental:recunoaşterea 
dimensiunii transcendente a vieţii, 
punerea în centrul preocupărilor nu 
«tonelor de produse, nu aprocentelor 
de creştere (oricând aranjabile din 
condei) ci a Adevărului care este 
Hristos lisus. 

Partidul cu ideologie, cu 
suflet legionar, nu se opreşte, în 
“programele” sale, la durata unei 
vieţi limitate de timp, de spaţiu, de 
materialism, de hedonism, ci trece 
dincolo, în esențe: “Telul final al 
neamului nu este viaţa: ci învierea. ” 
Nu la asta se referea lonel Moța 
când afirma: “Noi nu facem, şi 
n-am făcut o singură zi în viața 
noastră, politică... ”? Nu cumva 
aceasta este o metapolitică? 

În condiţiile de astăzi, 
partidul ce-şi asumă obligaţia de a 
urma preceptele legionare, sigur, se 
va deosebi de. celelalte formaţiuni 
politice căci va fi mai puţin preocupat 
de alegeri, de dispute parlamentare, 
de guvernare, şi, mai mult, de soarta, 
«e starea morală a țării, degradată 
de comunism şi surpată de post- 
comunism. Rolul lui este cel al lui 
lona, Să strige împotriva cetăţii 
decăzute, aşa cum îi va spune 
Cuvântul Domnului. Dar dacă nu se 
aude nimic, să fie, lona al nostru, 
încă în pântecele kitului? 


Constantin IORGULESCU 





PAG. 8 NR. 4/52 Aprilie '95 


PUNCTE CARDINALE 





TEOLOGIA MISTICA si DOGMATICA 





14. Viaţă, moarte şi înviere (continuare) 





Să observăm încă o dată că omul este singura ființă 
vie care trăieşte cu conyriința că va muri. Pentru omul 
necredincios această conştiinţă devine chinuitoare, căci el işi 
închipuie moartea ca pe o disoluție totală şi definitivăa fiinţei 
sale. De aceea, el se leagă, oarecum disperat. de toate 
nimicurile acestei lumi şi caută a-şi ocupa gândul cu orice 
alte lucruri, numai să uite că este muritor. E aici tragedia 
omului fără Dumnezeu, a existenței fără transcendență: ea 
duce [ie la o amăgitoare ”uitare”. fie lao jelanie perpetuă (din 
care se hrăneşte jumătate din poezia profană a lumii). 

Creştinismul ne învață însă că moartea este mai 
degrabă un început decât un sfârşit; ea nu înseamnă decât 
despărțirea temporară a sufletului de trup (FILIPENI 1.23). 
cel dintâi întorcându-se la Dumnezeu (ECCLESIASTUL 
12,7). iar cel de al doilea în ţărâna din care a fost luat 
(FACEREA, 3.19): moanea devine asttel poarta prin care 
suiletul accede în veșnicie, către o viaţă mai înaltă. Concepția 
aceasta este sintetizată în vestitele versuri din poezia mistică 
spaniolă (atribuite când lui San Juan de la Cruz. când Sfintei 
Teresa de Jesus): /'nvo sin vivir en mi. v tan alta vidu CSpero 

que muero porque no muero (“Vieţui fără viaţă-n mine. 
dar cu-al vieţii-nalte dor, încât mor că nu mai mor”). Viata 
pământească e imperfectă şi tranzitorie: numai “dincolo” 
este viața deplină şi netrecătoare, după care este insetat 
sufletul mistic. "omul duhovnicesc” din noi. 

“Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ă al 
viilor, căci tou trăiesc în El” (LUCA: 20. 38). Pentru 
necredincioşi, sau pentru cei prea atașați de bunurile 
pământeşti. moartea poate fi un eveniment înspăimântător. 
Pentru omul creştin ca nu este însă decât uneveniment firesc 
in lond eliberator. ce trebuie priv it cu *miontică” seninătate 
E adevărat că reacțiile în fața morții sunt diferite chiarşi între 
creştini. după măsura credinței şi după calitatea morală a 
vieţii. Ziua morţii celor drepţi este bunăoară considerată de 
Biserică drept o zi de sărbătoare, căci în ea drepţii se pruă 
în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. 

Moartea, in sensul acestei despărțiri temporare a 
sufletului de trup, se numeşte movurre fizică sau trupească. de 
care sufletul nu este în nici un -chip atins. Prin ea încetează, 
ce-i drept. putinţa efortului personal spre mântuire, dar şi 
putinţa săvârșirii de păcate curențe. Ceasul morții. ca şi 
ceasul naşterii, se hotărăşte de către Dumnezeu: el ne 
dăruieşte viaţa în lume şi tot el are dreptul s-o ia înapoi 
Moartea e firească numai atunci când vine de la Dumnezeu: 
ea este nefirească și cu adevărat pierzătoare atunci când omul 





ŞI-O pricinuieşte singur (căci neavând puterea să-şi dea singur 
viața. omul n-are nici dreptul de a şi-o ridica singur) 
Sinuciclerea = întreită crimă: faţă de Dumnezeu. laţă de sine. 
(aţă de societate - este cel mai mare păcat pe care-l poate 
săvârşi cineva în viaţa aceasta (pentru că este şi ireversibil). 
Se consideră chiar că la Judecata de apoi trei categorii de 
oameni nici măcar nu vor lua parte. ei fiind definitiv condamnaţi 
prin înseși faptele lor: azeri, ereticii (a nu fi confundați cu 
“păgânii”. care vor lua parte la Judecată, dar vor [î judecaţi în 
chip deosebit, conform dreptăţii divine) şi sira paşii. Să mai 
amintim că aceştia din urmă nu pol beneficia. conform 
vechilor rânduieli bisericeşti. de slujbă şi înmormântare 
creştinească (în Evul Mediu trupurile lor erau chiar expuse la 
răspânuia drumurilor). Cel mai păcătos om din istorie -luda 
Iscarioteanul - a asociat trădării sinuciderea. desăvârşindu-şi 
pierzania (Dante. în /pfernul său, îi rezervă cea mai cumplită 
pedeapsă: aceea de a [i mestecat veşnic în fălcile lui Lucifer) 

Dar, pe lângă înțelesul de moarte fizică, cuvântul 
“moarte” mai are două înţelesuri în Sfintele Scripturi: pe 
acela de mourte spirituală (IACOV 1, 15:1 IOAN. 3. l4etc.) 
ŞI pe acela de mvarteveşmică (ROMANI |. 32: APOCALIPSA 
2, II şi 20, Getc.). Prin moartea spirituală sau sufletească se 
ințelege înstrăinarea omului de Dumnezeu, ruperea din 
comuniunea harică, fără a fi însă exclusăo eventuală reînviere 
sufletească în chiar Vârsta terestră (în sensul acesta e “mort” 
şi "omul modern”, adică omenirea dezdumnezeită a ultimelor 
veacuri). Prin moartea cea veşnică. numită şi '*moartea cea de 
a doua” (spre deosebire de moartea obştească. fizică şi 
temporară. prin care cu toţii trecem întâi), se. înţelege 
condamnarea păcătosilor după Marea Judecată. la chinurile 
veşnice ale iadului. “În aceste chinuri. păcătoşii, deşi trăiesc. 
totuşi e! sunt morți pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru că 
rămân pe veci despărțiți de Acesta” ( Teologia dogmalică şi 
simbolică, vol.I, p.933). Nici nu se poate închipui o mai 
ingrozitoare definiţie a infemului decât aceea de a-i trăi 
etern propria moarte, cu conştiinţa că eşti mort şi că nu vei 
mai învia niciodată! Toate reprezentările mitice sau poetice 
ale caznelor infernale nu sunt decât nişte biete copilării pe 
lângă această viziune a perspectivei eternea neantului conştient 
de sine însuși! 

Intorcându-se la moartea fizică. trebuie reamintit că 
ca stă în legătură cu păcatul, fiind o consecinţă a lui. 
Neascultarea a adus în lume păcatul, iar păcatul a adus 
moartea (ROMANI 5.12). Omul desăvârșit al începuturilor 
s-a înjosit asttel pe sine, până la a ajunge să strige cu David: 





“lar eu sunt vierme şi nu om” (PSALMUL 21.6). 
Sf. Ambrozie zice: “Cauza morţii a fost neascultarea. Deci 
omul însuşi poartă vina morţii sale şi nu trebuie să o impute 
lui Dumnezeu” (De Parculiso. 7: P.L. 14. 307). Domnia 
morţii a durat. conform Stintei Scripturi, de la Adam şi până 
la Hristos (ROMANI 5,14):căciabiaprin Fiul lui Dumnezeu 
“moartea se apropie şi. înghițind momeala trupului. este 
străbătută de undița dumnezeirii: şi gustând din trupul 
infailibil şi făcător de viaţă [al Domnului- n.n.] este distrusă 
şi-i dă îndărăt pe toți aceia pe care altădată i-a înghiţit” 
(St.loan Damaschin, Dogmatica. ed.cit.. pp.144-145). Ca 
şi răul, moartea nuare realitate ontologică (existenţă propriu- 
zisă în sine). Precum răul n-a fost creat de Dumnezeu şi nu 
este altceva decât “absenţa binelui”. tot astfel moartea 
reprezintă un accident în sânul Creaţiei şi nu este altceva 
decât absenta vieții. “Ea nu are fiinţă, ci e neantul care se 
intinde acolo unde nu întâmpină rezistență” (7ev/ dogm. şi 
simb.. VoL.II. p.934). 

Fiind deci moartea o consecinţă a păcatului, iar 
păcatul existând în toţi oamenii (chiar dacă în proporții 
diferite). rezultă că moartea are putere asupra tuturor. De la 
universalitatea ei n-a făcut excepţie propriu-zisă decâl 
Domnul Învierii, Cel ce a biruit-o prin desăvârşita Lui 
nepăcătoşenie. Într-altfel, au mai făcut totuşi excepție de la 
legea morţii. conform Vechiului Testament, Enoh şi Ilie (a 
se vedea FACEREA 5.24. respectiv SAMUEL 2,11), drepţii 
ce au fost""răpiţi” la cer cu trupul, încă din viaţă. primind cu 
anticipație viitoarea transfigurare a trupurilor stricăcioase. 
Totuşi, după părerile unor Sfinţi Părinţi. Enoh şi Ilie au fost 
numai “amânaţi”. urmând și ei să cunoască la un moment 
dat moartea (probabil atunci când, conform uadiţici, vor fi 
trimişi inapoi pe pământ. pentru vremea din urmă). După 
alte păreri, vor mai face excepţie de la legea morții şi 
oamenii care vor fi în viaţă la a doua venire a Domnului, cum 
pare a da de înțeles Sf.Pavel (1 CORINTENI 15, 51-52). 

Din cele spuse până aici, rezultă şi însemnătatea 
morţii: ea constituie încetarea oricărei activităţi hotărâtoare 
a omului însuși în vederea propriei mântuiri sau pierzanii. 
Pe de altă parte, în faţa morții toţi oamenii sunt egali, astfel 
că gândul la moarte s-ar cuveni să fie un leac împotriva 
trufiei şi un imbold pentru dreapta vieţuire. Altfel spus. s-ar 
cuveni ca viaţa să ne fieo inţeleaptă pregătire pentru moarte, 
adică pentru strămutarea în veşnicie. 

(va urma) 
Vasile A MARIAN 














Savuol patronează toate acțiunile mari ale credincioşilor. deea de mântuire a omului şi înțeleapta 
purtare de erijă faţă de destinul lui, este lucrarea Domnului Savaol. căci dacă Domnul Savavt nu 
ne-ar fi lăsat nouă urmași. am fi ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora (Rom.9.20). Aici 
Apostolul Pavel arată cătoate darurile spirituale şi materiale vin de la Domnul Savaut. lar Apostolul 

lacob (5.2) scrie despre o apropiere permanentă 
intre Domnul Savaot şi om. apropiere care are un 
caracter ontologic. de iubire nețărmurită faţă de 
oamenii obidi. 

Domnul Savuot se apropie de om prin 
dragostea sa şi este aproape de toţi prin indurarea sa. 
Apostolul Iacob. tălmăcind această taină 
dumnezeiască, scrie: “Bogăția voastră a putrezit, 
hainele voastre le mănâncă moliile. aurul vostru a ruginit. plata muncitorilor care au secerat țarinile 
voastre aţi oprit-o. osândit-aţi pe nedrept. dar strigătele lor au intrat in urechile Domnului Savuor”. 

Trebuie un alt om. un om nou. care să nu mai fie păcâtos. Domnul Savao! panicipă la 
desăvârşirea omului. Numirea biblică a lui Dumnezeu - Suvior-exprimă (în mod relativ) fiinta lui 
Dumnezeu. Puterea mârturisită prin cele două oştiri este suma însuşirilor sale. puse cu milostivire 
in slujba desăvârşirii permanente şi a fericirii oamenilor 

Termenul /ahve - Savuor. cu înțelesul de "Dumnezeul oștirilor”. al puterilor. în 
Pentateuch, losua. Judecători nu se întâlneşte. Dar incepând cu | Samuel (1.3). îl gasim în cărţile 
istorice. in cuvântările profeților și în psalmi. Descori in Amos. Isaia. leremia. Zaharia. dar 
niciodată în lezechiel și lov. Derivarea numelui este nesigură: rabinii de astazi, sub numele de 
“oștiri” sau puteri”, înţeleg atât cele cereşti. cât şi poporul lui Israel, În Vechiul Testament îneerii 
sunt numiţi, în general, “armata lui Dumnezeu” (losua 5.14); ludeii credeau că Dumnezeu luptă 
impreună cu ei impotriva păgânilor; lafve este numit direct /a/i-Savaor, “Dumnezeul rândurilor 
lui Israel” (Psm.24.10). Cu Noul Testament lucrurile capătă un aspect de universalitate 

NICU CRĂCEA 


In Sfânta Scriptură şi in ser iciile de cult. intâlnim des numele teoforic Savuor. in Sfânta 
Liturghie preotul îi îndeamnă pe credincioşi ca și ei să laude pe Dumnezeu “Cântare de biruinţă 
cântând. strigând. glas inălțând şi grăind". iar strana cântă după exemplul din Isaia 6. 3: “Sfânt 
Sfânt. Sfânt. Domnul Savaor. plin este cerul şi pământul de mărirea Lui” 

Numele Savao! derivă de la 
ebraiul fava =" oştire”. la plural țevuor, 
dar urmând transcrierea grecească. 
Uneori. grecii redau termenul Suvaor 
cu Pantocrator (II Regi. 5.10); Savaol 
nu apare singur, ci combinat cu /ahve 
(lehova). Domnul. deci "Domnul 
oștirilor”. Oștirile sunt două: oștirea 
pământului. care este alcătuită din oameni şi din toate vietăţile lumii. ȘI oștirea cerească. care constă 
din îngeri. din stele. din lună și din toate astrele orânduite pe firmament asemenea unei Oşturi 

In vorbirea biblică. antropomorfică. oștirea îngerilor alcătuieşte suita lui Dumnezeu: 
ingerii, oștirea cerească, cântă slavă lui Dumnezeu, după cum ne informează lov 38, 7: Psm 148.2 
Oștirea pământească. reprezentată prin oameni. este chemată la rându-i să-l preamărească pe 
Dumnezeu: un argument ne oferă | Regi 17.45. | 

Expresia "Domnul oștirilor” este imprumutată din domeniul realităţilor experimentate 
de om. pentru a se arâta că I)umnezeu este viu. activ, puternic; victorios. Numirea Savaot exprimă 
un aspect esenţial al activiţăţii dumnezeiești, aducând o contribuție prețioasă pentru cunoașterea 
lui Dumnezeu din perspectiva revelaţiei veterotestamentare 

Istoria biblică verifică acest atribut dumnezeiesc: Filistenilor care-l amenințau pe David, 
acesta le răspunde; Voi aţi senit asupra mea cu sabie și cu lance... eu insă vin asupra voastră in 
numele Domnului Savaof” (| Regi 17, 45) 

Tot sub puterea lui Savaor pune David și Sfântul Laăcaş - “asupra căruia este chemat 
numele Domnului Savaor, cel ce şade pe Heruvimi" (Regi 6.2). Din aceste indicii rezultă că Domnul 





































—._ —.- —. 7.» 


L —_—_. 





PUNCTE CARDINALE 


Aprilie '95 NR. 4/52 PAG. 9 











Biroul de Presă 


bisericeşti. 


Fireşte, dacă ar prisosi duhul, n-am mai căuta la literă. “Răspunsul” Patriarhiei 
(nu al Patriarhului) alunecă însă pe lângă adevăratele probleme, înscriindu-se în tactica 
“prafului aruncat în ochi”. Nu de condamnarea generică şi formală a comunismului era 
vorba în scrisoarea preotului Brânzaş; în astfel de termeni abstracţi s-a delimitat de 
comunism până şi preşedintele Iliescu! Lumea e sătulă de vorbe goale, de jumătăţi de 
măsură şi de ascunderi după deget. Preotul Brânzaşsolicita tocmai ieşirea smerită şi onestă 


din cercul vicios al formalismului şi demagogiei “oficiale”; 


“In această viziune creştină, orice act de colaborare voluntară cu comuniştii de ieri 
sau cu cei de azi, deghizați în blana democraţiei, reprezintă un act de trădare față de Hristos 
şi se constituie într-un păcat împotriva Duhului Sfânt. Din nefericire pentru viitorul creştin 
al României, Biserica Ortodoxă Română nua pronunțat până acum actul de condamnare 
totală a comunismului |deci inclusiv a neocomunismului - n.n.], ca ideologie şi practică [...]. 
Privind din acest unghi datoria unui creştin în România post-comunistă, cum trebuie să 
înțelegem actul unui episcop care îşi pune iscălitura, alături de servanțţii tiraniei comuniste, 
pe cererea de eliberarea membrilor cepex-ului, sub titlul că ar fi <<deținuţi politici>>? [...]. 
Acest ierarh, atât de sensibil față de ierarhia comunistă, nu a fost zărit în cimitirele foştilor 
deținuți politici [...]. Sau cum să privim disponibilitatea unui mitropolit de a candida pe 
listele unui partid pe ale cărui metereze s-au baricadat astăzi foştii comunişti şi atei 
declaraţi? |...] Dacă unii dintre clericii superiori ai Bisericii au asemenea mentalități şi 
atitudini, cesperanță de renaştere creştină mai putem avea în România?! În lumina acestor 
adevăruri, vă rog, Prea Fericite Părinte Patriarh, să faceți actul decisiv [...]. Zeşiţi în faţa 
naţiunii române şi condamnaţi în termeni categorici comunismul şi tot ce a reprezentat el 
|...]. Un creştin nu poate sluji şi lui Dumnezeu și lui Mamona [+]. Prin acest gest, veţi 
restaura prestigiul moral al Bisericii şi veţi pune o lespede trainică la baza renașterii 
creștine din România. Pentru acest act de curaj apostolic, asumaţi-vă riscul şi onoarea de 
a fi atacat şi batjocorit de foştii bolşevici și atei. Numai în apostoli pe care-i urăsc şi îi 
persecută dușmanii lui Hristos se poate crede cu adevărat!”(su blinierile aparțin Redacţiei). 

Dar Părintele Patriarh preferă să se ascundă în spatele hârtiilor declarative, să- 
şi facă uitate toate vechile compromisuri şi să se arate disponibil şi cordial, la braţ cu de- 
alde Simion Tatu, faţă de puterea neocomunistă. Să mai aducem vorba de prețul 
“comunicatelor”, “apelurilor” şi “cuvintelor pastorale” ale Prea Fericirii sale? Am putea 


* 


alcătui şi noi un “documentar” cu textele patriarhale de dinainte de 189: Actul de curaj 
apostolic, la care se referă Preotul Brânzaș, nu pare să intre deloc în intenţiile Prea 
Fericitului. desi un mare ierarh creștin n-ar trebui să uite sau Să neglijeze nici funcția 
purificatoare a mărturisiri. nici mă reia mântuitoare a smereniei, Incapabilă de o reală 
“schimbare la față”, actuala noastră ierarhie compromisă se pare că trebuie așteptată să- 
şi dea obştescul sfârşit. lar de răspuns va răspunde nu în fața noastră, ci în faţa lui 


"PUNCTE CARDINALE” 


Dumnezeu. 





CATUL PATRIARHIEI ROMANE PRIVIND CONDAMNAREA 
OMA COMUNISMULUI 
(21 noiembrie 1990) 


Deşi pluralismul democratic este o condiție primordială progresului societăţii 
umane, Biserica Ortodoxă Română este preocupată şi îngrijorată de apiuțaa RI cană 
forme. a comunismului, care încearcă să se reorganizeze, sanii iai el, cuceriri ie 
Revoluţiei române din decembrie 1989. precum şi mersul României spre |i Aia autenti 
ea eo ez tragică a țării noastre. a țărilor Europei Răsăritene şi a altor țări 
din lume ga cunoseut comunismul. rănile adânci din sullete și SA pie i 
dezastrul social şi economic pe care le-a creat comunismul ateu de mai n te d zu au arăta! 
clar că ideologia şi sistemul comunist au fost deodată împotriva credinței in Dumnezeu şi 
2 A) alui Firistn care prin insăși raţiunea de a [i în istorie. are vocaţia şi îndatorirea 

Bisel zi A in Dumnezeu şi a apăra valoarea unică şi y eșnicăa fiecărei ființe umane 
al zeu. condamnă comunismul ateist ca fiind străin şi dușman fiinţei 
at încă de la nașterea sa în istorie. 


deap 
creată după chipul lui Dumne 
neamului românesc increştin 


RAL AL SFANTULUI SINOD AL BISERICII 
EXTRAS DIN CUVANTUL PASTO OTI BINECREDINCIOSII 
NE CATRE CLER. MANASTIRI SIT 
ORIUDOZEE VA CRESTINI ROMANI 
(4 ianuarie 1990) 


“imul rând. condamnăm cultul idolatru al personalității dictatorului. care se 
: zeu precum și dictatura ateistă şi antireligioasă care i-a servit de platformă 
a la rang de adevăr...” 


"In p 
considera un fel d pr şi d 
și care. prin teroare, a ridicat minciun 


3 i LUL LA DIALOG IN CONFRUNTAREA ELECTORALA 
pa ea ARATE e AN AA MN ES DONONA 
| ICE CU PRILEJUL ALEGE 2NERALE DIN 2 
PARTIDELOR POLIT 1990 


(3 mai 1990) 
] 
-_Fidelă acestei hotărâri. conducerea Bisericii Ortodoxe Române se abține să dea 
ds acă vreo recomandare preoţilor și credincioşilor privind opțiunea lor 
cietatea românească de azi, | paul a sei 
litate politică a celei mai vechi și mai mari instituţii a 
diferență a ei faţă de aspiraţiile majore profunde ale 
intermediul consultării electorale, Biserica discemne 


vreo indrumare sau să facă +! 
faţă de vreun partid politic din so 

Desigur. această neutrali 
poporului român nu inseamnă o in 
intregului popor care se exprimă prin 


şi Comunicaţii al Patriarhiei Române ne trimite, sub semnătura 
consilierului de presă Liviu Stoina, următorul “documentar”, ca răspuns la “scrisoarea 
deschisă adresată Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist de Preot Liviu Brânzaş și 
publicat în <<Puncte Cardinale>> din decembrie 1994, nr. 12/48, pag. 11”. Reproducem 
cu maximă fidelitate “documentarul” respectiv. În felul acesta nu riscăm să fie trecute în 
contul nostru poticnelile de limbă română (gramaticale, ortografice şi de punctuație) ale 
textelor respective, simptomatice pentru nivelul cultural îngrijorător al forurilor noastre 






Bucureşti —. Z3. MARTE 1995 


Aleea Pairiarhiei nr. 2 — Sectur 1 O Cuul 70426 







BIROUI DE PRESĂ ŞI COMUNICAŢII 


N, 1840. 







CATRE PUBLICATIA "PUNCTE CARDINALE" 





Faţă de cele afirmate in scrisoarea deschisă adresată Prea Fericitului 
Părinte Patriarh Teoctist de Preot Liviu Brânzaș și publicată in "Puncte, 
Cardinale” din dec. 1994, nr 12/48, pag. 11, Biroul de Presă și Comunicaţii 








al Patriarhiei Române pune la dispoziția publicației Dvs, următoarele: 





- Comunicatul Patriarhiei Române privind condamnarea comunismului C21 
noiembrie 1990). 
- Extrase din: 







- "Cuvântul pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe 





Române câtre cler, mânăstiri și toți binecredincioșii creştini 
români (4 ian. 1990); 

> Apelul la dialog in confruntarea electorală partinică adresat de 
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române partidelor politice 
cu prilejul alegerilor generale din 20 mai 1900 (3 mai 1990) 

- Apelul adresat cetățenilor României de câtre Prea Fericitul 








Părinte Patriarh Teoctist pentru alegerile generale din 27 sept. 
1992 (2 sept 1992) 







A 


7 sm? BIROUL DE PRESA SI COMUNICATII 





| 


A 
ț-, 
N 






AL PATRIARHIEI ROMANE 









pentru conformitate 


aie PRESĂ 
a 
if 








acum, cu preocupare părintească, trei aspirații majore: 

|, Dorinţa vie a poporului român pentru promovarea libertății şi demnității umane. 
recâştigate prin jertfe multe. mai ales în rândurile tineretului țării. 

2. Dori innoi lă şi spiri 
falsitate şi minciună. 

3. Dorința de dreptate socială atât pe plan obştesc. cât şi personal. adică afirmarea 
binelui comun şi a valorii unice şi a demnității fiecărei persoane umane...” 





_ 


EXTRAS DIN APELUL ADRESAT CETATENILOR ROMANIEI DE PREA 
FERICITUL PARINTE PATRIARH TEOCTIST PENTRU ALEGERILE GENERALE 
DIN 27 SEPTEMBRIE 1992 
(2 septembrie 1992) 


”.„„De aceea, ținând seama şi de prevederile sfintelor canoane şi de faptul că toți 
clericii, ca părinţi spirituali ai tuturor creştinilor, trebuie să fie factori de unitate, conciliere şi 
armonie națională. diaconii. preoții şi arhiereii se Vor abține de a candida pe lista vreunui partid 
sau ca persoane independente. 

Totuși, această neutralitate politică a Bisericii Ortodoxe Române nu înseamnă O 
indiferență de ordin moral social. pentru că atât Evanghelia lui Hristos, cât şi credința bazată 
pe aceasta au implicaţii morale și sociale. |n acest sens. considerăm că este necesar să adresăm 
un cuv ânt părintesc şi pastoral către toți credincioşii Bisericii noastre. ca în alegerile pe care 
le fac, să urmărească promovarea următoarelor principii: 

- afirmarea credinţei în Dumnezeu, apărută. păstrată ŞI transmisă din generație în 
generație de strămoșii şi părinţii noştri, ca fiind temelia cea mai putemică pe care se clădeşte 
Viața spirituală. familială şi socială: 


regimului comunist ateu: 

- apărarea şi afirmarea libertăţii ca dar al lui Dumnezeu, impotriva tuturor formelor 
de oprimare, dictatură şi violență. care degradează demnitatea umană: 

- conviețuirea şi armonia Între toţi cetățenii României şi integritatea teritorială ca 
bază pentru dialog și colaborare cu toate popoarele lumii: 

- promovarea adevărului și dreptăţii sociale, precum şi a responsabilităţi față de 
semenii noștri care se află în nevoi şi suferință (orfani, bătrâni. bolnavi. familii numeroase, 
elevi, studenţi, şomeri etc)...” 





pentru conformitate 


„” 


CONSILIER DE PRESĂ 
LIVIU STOINA 





PAG. 10 NR. 4/52 Aprilie '95 


PUNCTE CARDINALE 





MODELUL CULTURII 


Printre mutaţiile pe care le-a consfințit incheierea 
celui de-al doilea război mondial, s-a numărat şi instituirea 
unor vaste “laboratoare” experimentale. Mai marii lumii 
au decis. printre altele. extinderea experimentului comunist 
(pentru început în estul Europei. mai târziu şi în alte zone 
ale lumii). aplicarea experimentului bunăstânii peneralizate 
(în SU A). experimentarea sionismului statal (ceva mai târziu) 
etc. 

Roadele acestor experimente ne sunt astăzi 
cunoscute, unele chiar în mod direct. ca unii care trăim în 
estul jost comunist: mai puţin cunoscute ne sunt rezultatele 
experimentului american şi poate şi de aceea ele ne pai 
ispititoare: celor care le cred şi aplicabile. ținem să le 
aducem aminte care este statutul experimentului: crearea 
unor condiții aniticiale pentru aplicarea unei scheme 
teoreuice în practică: dar. chiar dacă ar putea [i create 
condiții similare de desfăşurare a acestui experiment, 
rezultatele nu pot îi identice, pentru că oamenii au 
intotdeauna reacţii diferite la stimuli identici 

Constantin Noica este unul dintre cei care au 
trecul cu seninătate prin comunism şi prin servituţile 
acestuia, pentru că a înțeles, înaintea multor contemporani 
al Sâl. că este obiectul unui experiment: dar experimentul 
care se făcea asupra celor care căzuseră sub stăpânire 
comunistă, crede Noica. nu este relevant. deoarece 
rezultatele lui erau de mult cunoscute în istona omenească 
a Terorii, şi anume "cunoaşterea omului la limită”. în vreme 
ce rezultatele celuilalt experiment. cel al bunăstării 
generalizate, aplicată unui întreg popor. nu erau pe atunci 
cunoscute. "Dar pe lume se întâmplă ceva interesant cu 
persoana umană - scrie Noica în Ruguţi-vă peniru frutele 
Alexundru: după câte aflăm chiar şi noi. în celulele noastre, 
în țările dezvoltate din Europa şi America. un prim val al 
umanității este confruntat. pe scară largă. una fără precedent 
isțoric, cu = buna stare>>. Câteva întâlniri cu buna stare 
materială. ale unor grupuri. caste ori clica. ati mn avut loc 
statornic în istorie, dar buna stare păstra în ea ceva pervertit 
Şi pervertitor. cu atât mai mult cu cât nu era vorba de bunuri 
de civilizație (radio, muzee etc), cj doar de desfătare şi 

imbuibare. Acum, pentru prima dată. bună stare a devenit 
- cel puţin într-o parte a lumii, pentru o clipă istorică - ceva 
comun şi educativ. Ar putea fi o formă de sănătate a omului. 
Ce va da el”. se intreba ingrijorat Noica; şi răspunsul lui - 
decepționat, dar previzibil -avea să intârzie doar câțiva ani. 
După cum arată Noica în aceeaşi carte, 
experimentul bunăstării peneralizate este incununarea unui 
vis multimilenar al omului. despre care vorbea şi Goethe în 
actul IV din Faust. în care “se pune în joc posibilul po/itic, 
dezlănţuirea aceea a raţiunii ordonatoare şi planificatoare 
sub isteria căreia ne aflăm acum şi noi...” şi care este. cum 
ar. spune ideologii adepţi ai: schimbăni. dintotdeauna. 
incununarea mitului Progresului nesfârşit. sub imperativul 
căruia acționează toți pretinşii reformatori ai lumii: impins 
până la ultimele sale consecinţe. antropocentrism ul modem 
îşi justifică ororile în numele unui pretins ”bine” pe care 
reformatorii l-ar tot pregăti (experimentându-l) omului. şi 
care poate fi mereu depâşit către un “mai bine” al unui 
progres nesfârşit. 
Este acesta capătul şi ținta parcursului 
antropocentric al omului. concepție raționalistă şi scientist- 
atee, care pretinde că omul este stăpânul destinului său. pe 
care-l poate stăpâni în chip raţional şi de care poate d ispune 
după cum pofteşte, în numele ideii de progres continuu şi de 
bunăstare. Teorie din care s-au desprins. pe rând. alâl 
ideologia Revoluţiei Franceze, cât şi socialismul utopic, 
dar şi cel “real”, al lui Marx şi al urmaşilor sâi comunişti. 
și. deopotrivă, praymatismul american. Dacă e vorba de 
acea parte a progresului tehnic care i-a uşura! omului viața 
sau de descoperirile din medicină, care i-au prelungit viața 
ori i-au limitat suferinţele, termenul de “progres” nu poate 
fi decât îndreptățit. Dar dacă e vorba de experimentele 
ideologice (în care sunt incluse și cele masonice) făcute pe 
seama a milioane şi milioane de oameni, termenul nu are 
'nici o îndreptâţire, aici putându-se vorbi mai curând de 
regres. j 
La celălalt capăt, concepția teocentrică, lăsată în 
urmă ca neconformă cu “progresul”. îl aşează pe om intr-un 
raport ierarhic faţă de divinitate. care devine legea şi norma 
comportării sale. Fâră să interzică uzul rațiunii, această 
concepție nu va face niciodată din ca o “zeiţă” şi nu i se va 
închina în temple, O societate teocentrică va fi una a 
ierarhiei, a sacrului și a valorilor. fără să respingă acele 
aspecte ale prouresului care nu-l instrâinează pe om de sine 


ŞI nu-l îndepărtează de Dumnezeu. Legile creşterii sale vor 
ți legi orgunice. rezultate din propria sa devenire. iar nu din 
nevoia de schimbare cu orice preţ, 


& 

Să ne intoarcem la experimentul bunăstării peneralizate, 
[ste aceasta creatoare de valori mai mult decât o societate 
concurențială obişnuită? Scutindu-i pe membrii ei de grijile 
zilnice. le facilitează oare împlinirea propriei lor fiinţe sau îi 
transformă ea pe beneficiari în simpli consumatori ale căror 
acțiuni vizează doar sporirea propriului confon? Deşi 
propovăduieşte individualismul. societatea, americană e 
tributară unui tip de colectivism cu totul diferit de cel 
comunist: societatea e coercitvă la nivelul aspirațiilor 
individuale: niv elându-le. oferă asttel posibilităţi mult mai 
facile de auto-realizare. Insemnul suprem al auto-realizării 
este banul. “Singura reuşită deschisă acolo, şi la dispoziua 
oricui, eră aceea a banului, care e tristă”. spune şi Noica în 
cartea citată. Orice reuşită este incurajată şi devine nonnauvă. 
orice valoare la care nu ai acces prin intermediul banului 
(“totul are un preț”. spun americanii) este relativizată şi naște 
reacția supra-compensatorie a inmulţirii bariilor. Intr-o 
societate anitmetizată şi lpsităde dimensiuneatranscendentă. 
se instituie anarhia exemplarităţii de-o clipă: “Poate că unul 
din lucrurile ce au riscat să dezechilibreze societatea 
americană a fost anarhia prototipurilor. Spre ce să tinzi? Ce 
reuşită să obţii? Și de aici, toţi idolii-aceta luaţi de-a valma. 
din rândul eroilor. al aventurienlor. al <<regilor>> cremei de 
ghete sau al vânzătorilor de ziare ajunşi preşedinţi de 
republică. Dar idolii aceştia nu puteau fi şi prototipuri, căci 
reuşita lor era limitată şi adesea strict personală”. Avem deci 
de-a tace cu o dublă distorsiune: substituirea modelului 
absolut cu unul pur uman şi înlocuirea valorilor umane cu 
pseudo-valoarea *ban”. şi a efortului propriu de realizare a 
fiinţei cu abilitatea de a spori banii. Alel'spăs. intr-o lume 
care a pierdut sensul sacrului. a cr de-a ace cu trans lu marca 
mijlocului (de a atinge un scop) in scop în sine. Banul nu mau 
este mijlocul prin care omul încearcă să-şi realizeze vocația, 
ci este vocația însâşi... 


& 

Să încercăm să aproxvimâm cadrul socio-politic al acestei 
teoretizări. După o perioadă de masivă industnalizare. SUA 
şi-au dat seama că situația aceasta nu "cadrează” cu parametrii 
bunăstării generalizate: buna stare urma să producă idei, nu 
oțel; această din urmă misiune a fost cedată cu plăcere unor 
țări industnalizate, dintre care unele din lumea atreia (Taiwan. 
Coreea de Sud). Era ceasul erei intormaţionalc, o eră 
inlormaţională care să demonstreze posibilitatea dâinuirii 
unei economii bazate pe informaţie. Ideea poate apărea 
extravagantă pentru cei care nu bagă de seamă că dominaţia 
asupra lumii nu o mai exercită deținătorii de arme. ci deținătorii 
de infonmație. Crearea. stocarea. selectarea şi distribuirea de 
informaţie sunt principalele atwibuţiuni ale unui sistem 
economic clădit pe informație. a 

Dacă în 1950 doar 17 %o dintre americani lucrau în 
profesii informaţionale. în 1984, 65 % lucrau cu informaţia 
ca programatori. profesori. funcţionari, secretare, contabili, 
agenţi de bursă. administratori. agenți de asigurări. birocraţi, 
jurişti, funcționari de bancă şi tehnicieni. (Datele provin din 
]. Naisbitt-""Mepatrend”). In mai 1982, doar 12 Yo din forța 
de muncă era ocupată cu realizarea produselor şi în anii care 
au trecut e posibil ca datele să se fi modificat în sensul 
diminuării acestui număr. In loc să exporte maşini. SUA 
preferă să exporte Anow-homw, expertiză şi manazement: în 
1980 companiile americane au câştigat 60 miliarde din 
exportul de servicii - 20 % din contribuția la piaţa mondială. 
Datele statistice arată că din 1948 încoace SUA şi-au 
concentrat eforturile spre statutul de deţinătoare a puterii 
informaționale şi spre pregătirea de specialişti care să 
mânuiască informaţia. Se poate observa că sectoarele menite 
producerii. prelucrării. selectării şi distribuției informaţiei 
alcătuiesc ceea ce am putea numi o suprastructură care tinde 
să acopere nevoile întregii lumi. Modelul supra-omului, 
capabil să stăpânească şi să domine lumea prin rațiune, este 
străveziu, 

Am văzut însă că tendința naturală a omului supus 
unui regim al bunăstării este aceea către comunism și sporirea 
confortului propriu, Prin urmare. această tendinţă pe care am 
prezentat-o mai sus nu este una firească, ci indusă cu multă 
subtilitate. pentru a lăsa impresia unei creşteri fireşti, 
Experimentul este făcut într-un stat anume (există chiar 
sintagma “stat-pilot”), rezultatele sunt ispititoare, iar cei care 


preiau modelul - al informatizării. în cazul in speță - se 
bucură de facilităţi dintre cele mai ispititoare. In acest fel au 
luat naştere o serie de companii lrans-națonale bazate pe 
industria informaţiei. care fac cifre de afaceri de miliarde 
pe an. depâşind cu mult produsul național brut al multor 
țări, 

Se va înțelege mai uşor. in acest context, politica 
de atravere şi de remunerare excepțională a specialiştilor 
din varii domenii din intreaga lume (inclusiv tosta lume 
comunistă) pe care a praclicat-o şi o practică încă SUA: ei 
sunt producători de informaţie tehnică. ştiinţifică ori 
culturală. Cine vrea să aibă acces la această informaţie. 
trebuie să plătească: in acest fel, un stat care a plătit o dată 
formarea unui specialist. plăteşte încă o dată accesul la 
informaţiile pe care acest specialist. emigrat sau doar 
cumpărat, le cedează țării sale de adopţiune. Cantitatea 
imensă de informaţie care se produce zilnic necesită 
prelucrarea şi. selectarea ei. Un statut aparte îl deţine 
informaţia destinată mijloacelor de comunicare. Aici intervin 
criterii ideologice de selectare şi de prelucrare a informaţiei. 
de care deţinătorii celor câteva companii transnaponale de 
diluzare a ştirilor uzează din plin. după cum poate constata 
orice "beneficiar": există posibilitatea inlocuini informației 
cu propaganda. adirecţionânii gustului şi optiunilor politice. 
şi alte multe moduri de întrebuințare frauduloasă a 
informaţiei. 

Posibilitatea omului de a se aşeza la capătul unui 
terminal - în unele cazuri. fără să se deplaseze la serviciu. 
în propria sa locuinţă- este desigur încă un intermediar între 
Om şi om. între om şi adevăr, între om şi Dumnezeu: este cea 
mai modernă fonmă de alienare. Dacă vom spune că omul 
este o ființă socială şi nu poate exista fără sentimentul 
apartenenţei la un grup. nu vom face decât să repetăm 
adevăruri cunoscute de toată lumea... 

Fiindcă natura omenească nu'se schimbă; cerințele 
ei rămân intacte, chiar dacă, la limită. ele pot căpăta 
aparenţe înşelătoare. Preocuparea excesivă pentru concret. 
ne învaţă Nae Ionescu. aduce intotdeauna după sine un 
ref iriment metatizic, duca nu chat religios. Aşa se face că 
SUA sunt traversate de un imens fior pentru credințe sau 
practici dintre cele mai eclectice, de la unele cu tentă 
extrem-orientală (yoga. zen) până la unele născute pe sol 
american. Cum insă cei aflaţi la pânda "schimbării lumii” 
nu dorm niciodată, ei şi-au propus să pună sub control acest 
reviriment în scopul naşterii unui nou sincretism relieios. 
postulând nevoia unei noi spiritualităţi. 5 

Să-şi fi epuizat vechile spiritualități toate 
resursele? Evident că nu. Atâta doar că propovăduitorii 
"noii spiritualități” au recurs la un micartificiu: identificarea 
spintualității cu instituţia care o slujeşte. În acest fel, s-a 
deschis drum liber contestării instituţionale. Ei au constatat 
lpsa de veticiență a instituțiilor tradiționale ŞI au decretat 
posibilitatea nelimitată a omului de a face altele după cum 
ii va dicta cheful. In consecință, 0 vastă mişcare de 
autoajutorare a impânzit America. În 1984. 15 milioane de 
americani erau reuniți în 500000 de arupuri de autoajutorare. 
"Aceşti oameni s-au decis să renunţe la căile tradiționale 
e ae al leg ll - biserici, agenții de servicii 
rezolva ei înşişi Le bi aa IA A 
atât de numeroşi srticani A mliteza Ec a 

der Nei !să militeze. să se transforme în 
activişti de bună voie în numele unor scopuri dintre cele mai 
năstruşnice (autoapărare, intiințarea de Şcoli proprii. prețul 
unor alimente, „Miza acestei vaste operaţiuni este dublă: 
tii Ba Pantilti sentimentul propriei lor 
ponsab k ertății de decizie (în acest sens. a 
îi fost introdus termenul de "democraţie participativă”, 
nato a i > 2 e 
a supravegherii ele ici i tendințelor anarhice, 
"indrumâări” dintre cele E Se cuci sia unei 
cIDALU „Sine cele mai subuile (ca să nu spunem 
manipulări ) în direcţia unor directive prestabilite. 
Impersonalul” se naşte aşezat lângă o tendinţă socială este 
O impostură; orice inițiativă are un autor şi. de multe ori. o 
savantă strategie de inoculare firească în spatele ei. Să dăm 
doar un exemplu: mişcarea filosemită din SUA. Dacă ea ar 
[i apanajul catorva cercuri de evrei care trăiesc în SUA. 
lucrurile ar fi de înțeles. Dar nu este aşa: cetățeni de cele 
mai diferite naționalități - circa 100- suponă zilnic tot felul 
de acțiuni, mediatizate ori ba, ale unui militantism filosemit, 
inclusiv acceptarea apriorică a vinovăţiei oricui față de 
evrei, fără să crăcnească, ca pe ceva firesc. ceea ce Şi făcea 
pe cineva recent întors din America să catalogheze cu 
cuvântul “indobitocire” această atitudine. 
(Va urma) 
Doina MARIAN 


1 


A a i e ea ai e e 


* 
im dia aa i m mea ami m Ci ce 


nai 0 dei a 


———  — 


> 


P.L7————.] 7 


ditai ua 


a a 


















Simon Wiesenthal. de 
profesie "victimă a holocaustului”, 
I-a ameninţat pe austrieci că se va 
porni impotriva lor un război (aşa 
cum s-a pornit împotriva nemților 
in 1933). dacă mai îndrăznesc să 
voteze pentru Partidul Libertăţii. 
care s-a bucurat de 23 % din voturi 
in Octombrie 1994. La alegerile 
anterioare. se bucurase doar de 16.5 
Yo. dar popularitatea acestui partid 
este în creştere. ceea ce a alarmat 
plutocraţia internațională. Simon 
Wiesenthal nu se sfieşte să 
ameninte pe față că dacă 
conducătorul acestui partid. Georg 
Haider. ajunge să participe în 
puvern. "Austria va [i exclusă din 
lumea democratică” (CDL Repori. 
Noiembrie-Decembrie 1994. p.9). 


ze 


Evreii constituie. zic ei. 3 
sau 4 % din populaua Statelor Unite 
(în realitate procentajul este mai 
ridicat. dartotuşi sub 10%). Ultimii 
doi judecători numiţi în Curtea 
Supremă. Ginsbere şi Breyer. sunt 
evrei. şi formează 22 % din acea 
curte. În Senat. 10 % sunt evrei 
declarați. și mulţi nedeclaraţi. Tot 
evreu nedeclarat este directorul FBI 
(Federul Bureau of Investigation. 
“securilatea statului”). Dintre 
consilierii economici al 
Preşedintelui Bill Clinton. 80% 
sunt evrei. Preşedintele Clinton. 
investit acum 2 ani. a numit evrei 
în 55% din posturile 
guvernamentale cu autoritate. care 
vin să se alăture celor numiţi 
anterior, lată numele câtorva; 
Albriehr. Altman. Berger. Boorsuin, 
Boykin. Dreyer. Eisenstat. Eller, 
Epstein. Feder. Gober. Halperin, 
Herman. Indyk. Kantor. Kessler, 
Klain. Kunin. kusnet. Greenberg. 
Hamburg. Grunwald. Suiglitz. 
Baird. Lewis. Mapaziner. Mixner. 
Newman. Nussbaum. Oxman. 
Pater. Rahm. Reich. Rivlin. Rubin. 
Schifter. Segal. Seidman. Shapiro. 
Spero. Summers. Tarnoft. Iyson. 
Waldman. Zeiman. Un „post 
important nou creal este "ofiţerul 
de legătură între preşedinte şi 
comunitatea evreiască”, ocupat de 
Karen Adler. Ambasadorul Statelor 
Unite în România este Alfred 
Moses, președintele Comitetului 
Evreiesc American (CDL Repori. 
Noiembrie-Decembrie 1994. p. 
[3-14). 


% 


Franţa a fost inundată de 5 
milioane de imigranţi ne-europeni 
din Asia și Africa. a căror 
comportare i-a alarmat pe francezi, 





ț 


UL 


ŞI ca urmare Partidul Frontului 
Naţionalal lui Le Pena Câştiput 49% 
din alegerile locale. Ca să 
contracareze trezirea lrancezilor, pe 
de o parte partidul stângist paullist. 
urmat apoi de premierul stânpist 
Francois Mitterand. a preluat tezele 
"intereselor francezilor”. şi pe de 
alta. miliardarul evreu Sir James 
Goldsmith a înființat un partid 
naționalist francez rival. care 
captează popularitatea ideii 
naționale franceze. fărâmiţând-o şi 
anihilând-o astfel. Exact aşa cum în 
Statele Unite senatorul evreu 
Marrano Barry Goldwater (pe 
numele adevărat Goldwasser) a 
infiltrat. captat şi anihilat rezistenţa 
conservatoare din Statele Unite 
(CDL Repori. lânuarie 1995. p.10). 
Oare cine captează şi anihilează lupta 
pentru supravieţuire națională a 
românilor? 


* 


Wilhelm II al Germaniei şi 
țarul Nicolae II îl numeau pe regele 
Edward VII al Angliei “evreul 
acela: şi aveau dreptate. Principesa 
Alice. mama principelui Philip al 
Angliei şi bunica principelui 
Charles. moștenitorul tronului. este 
îngropată în Israel. In 185! 
Alexander. fiul marelui duce de 
Hesse, s-a căsătorit în secret cu o 
evreică poloneză bogată. care a trecut 
de formă la creştinism. Ca să 
mascheze lucrurile. Alexandera fost 
făcut întâi conte şi apoi prinţ de 
Battenberg. Fiul său. Louis. a ajuns 
amiral în armata britanică şi prieten 
intim al regelui Edward VII; în 
timpul războiului din 1914. şi-a 
schimbat numele în “Mountbatten” 
şi-a devenit marchiz de Milford 
Have. Fiica lui. principesa Alice. a 
devenit mama soțului Reginei 
Elisabeta II şi bunica principelui 
moştenitor Charles. al cărui mentor 
este unchiul său. fratele principesei 
Alice. amiral Earl Mountbatten. de 
la care Charles învaţă doctrina 
socialistă. Soţia amiralului Earl 
Mountbatten este nepoata lui Sir 
Ernest Cassel. fiul unui bancher 
evreu numit Cassel. care-l finanța 
pe Edward VII. Ca mulți alţi membri 
ai familiei regale. principele 
moștenitor (Charles)a fostcircumeis 
la Buckingham Palace de către 
rabinul Dr. Jacob Snowman (CDL 
Report. Noiembrie-Decembrie 
1994, p. 11-12), 


% 


Unificarea Germaniei a 
deschis o nouă perspectivă de 
afaceri. Guvernul comunist al 
Germaniei de Est nu plătise tribut 


rai da 


legendei holocaustului. motivând că 
Republica Democrată Germană nu 
existase pe vremea când 6 milioane 
de evrei au fost. chipurile. gazați. 
Dar după reunificare. evreii. care nu 
putuseră lua banii de la Republica 
Democrată Germană. îi iau acum de 
la Germania unită: aproximativ 
160.000 de evrei “gazaţi” care au 
locuit în Germania de Est au primit 
câte 3.000$ (până acum plăţile s-au 
ridicat la 165 milioane $). sustinând 
că au petrecut cel puţin 6 luni într- 
un lagăr de concentrare. sau 
temându-se că vor fi internaţi în 
lagăre de concentrare, sau locuind 
într-un ghetou timp de 18 luni (CDL 
World News Update. n.41. 10. 
Decembrie 1994. p.3). Dar cum 
rabinii îi obligau pe toți evreii să 
locuiască în ghetou. pe cât posibil. 
ca să-i poată controla mai bine. puţini 
sunt evreii care nu vor încasa bani 
de la guvernul german sub acest 
regulament, 

Miliardarul evreo-american 
G. Sorosa investit milioane de dolari 
în alegerile din Ungaria din 1994. ca 
să asigure victoria foştilor comunişti 
în alegeri. Organizațiile în care şi-a 
băgat banii sunt în special Partidul 
Socialist. Alianţa Democratică 
Liberă şi Tânăra Alianţă 
Democratică. organizaţii care se 
bucură de conducere evreiască. Atât 
preşedintele cât şi primul ministru 
al Ungariei erau pe jumătate evrei: 
cei care populează şi controlează 
radio-ul şi televiziunea în Ungaria 
sunt evrei pe deplin. nu pe jumătate 
(CDL World News Update, n.41.10 
Decembrie 1994, p.4) 

La 21 Noiembrie 1994, lap. 
48, Time Mapazine scrie că “cei 
20% mai bogaţi deţin jumătate din 
averea întregii naţiuni; şi în ultimii 
20 de ani numai venitul restului de 
80 % a scăzut tot timpul, din cauza 
creşterii costului vieţii. Aceşti 80% 
au început să se intrebe dacă-şi mai 
pot permite să subvenţioneze statul 
Israel cu generozitatea obişnuită. 
Dar, în cercurile conducătoare, 


Aprilhe '95 NR. 4/52 PAG. 1] 











nimeni nu îndrăznește să-şi pună 
această întrebare. Primul Ministru 
al Israelului. Yitzaak Rabin. l-a 
vizitat pe 21 Noiembrie pe 
Preşedintele Bill Clinton. care l-a 
asigurat că “ajutorul financiar va 
decurge la nivelul obişnuit şi 
vor mai fi câteva inițiative 
noi. ca proiectilele Arrow. 
Supracomputere şi încă câteva 
lucruri.” Mai mult. Preşedintele 
Clinton. care a fost așa de grijuliu 
cu propria piele cânv s-a eschivat 
de la serviciul milităr. a oferit 
serviciile tinerilorrecruți americani 
pentru ocupațiile israeliene în 
regiunea Golan, acolo unde 
nemulțumirea arabilor. care s-au 
văzut trădați de conducătorii lor. 
izbucneşte în mod sângeros (The 
CDL Report.  Noiembrie- 
Decembrie 1994, pp. 1-3). Între 
cei 20% care stăpânesc jumătate 
din averea naţiunii. se numără acei 
membri ai tagmei jurnalistice care 
servesc cu devotament conspirația 
elitistă a bancherilor internaţionali. 
ca Diane Sawyer. al cărei salariu 
este de 7 milioane S$ anual. 
Majoritatea editorilor şi 
jurnaliştilor care practică 
dezinformurea maselor la ordinele 
stabilimentului sunt printre cei mai 
bine membri ai națiunii americane. 
care constituie 1-2% din naţiune 
(AFA Journal. Februarie 1995, p. 
9). Nu toţi aceşti jurnalişti devotați 
trăiesc însă din salariu; Sharon 
Rockefeller, preşedinta unei rețele 
de televiziune, îşi plăteşte 125.000$ 
pe an din banii contribuabililor 
pentru că prezidează o staţie de 
televiziune ne-comercială, când 
averea personală a familiei ei este 
de peste 200 milioane $. 
(ibidem, p.16). 





Text extras din Buletinul 
Institutului de Studii Istorice Româneşti 
din Miami-Beach, Florida, USA), vol. 4 
nr. |. 1995. realizat de di. Traian Golea. În 
acest volum, textul "Guvemul din umbră" 
este cuprins între paginile 33-37. 





După cucerirea Siriei și Egiptului, 
Imperiul Otoman şi-a extins dominaţia şi 
asupra regiunii din Nordul şi Vestul 
Peninsulei Arabia. O dominație care, în 
fapt, nu va fi niciodată deplină, datorită unei 
mişcări religioase care îşi va pune puternic 
amprenta pe evoluţia politică a acestei părți 
a lumii arabe, mişcarea wahhabită. 

Mişcarea wahhabită a fost inițiată 

la jumătatea secolului 18 de Muhammad 
Ibn Abd Al Wahhab (1703-1792), ca o 
mişcare reformatoare, având drept obiectiv 
reîntoarcerea la puritatea originară a 
Islamului, aşa cum a fostel în timpul domniei 
celor patru califi legitimi. Sub aspect 
doctrinar, întemeietorul mișcării s-a inspirat 
din principiile celei mai radicale şcoli juridice 
musulmane, şcoala hanbalită. El a eliminat 
prin practicile religioase islamice toate 
adaosurile introduse după încheierea 
perioadei califului legitim. Pentru a proteja 
fundamentul monoteist al Islamului, Al 
W ahhab merge până acolo încât interzice 
atât venerarea Profetului, cât şi cultul 
morților. Interdicţia coranică de a consuma 
vin este extinsă asupra tuturor ingredientelor 
care consumate produc plăcere, aşa cum 
sunt, de pildă, cafeaua şi tutunul. Vechile 
prescripţii legale, prin care adulterul este 
pedepsit cu lapidarea, iar hoţia cu tăierea 
mâinii, sunt reactualizate şi aplicate cu 
stricteţe. 

În anul 1740, Ibn Abd Al Wahhad 
îl convertește la învățătura sa pe şeicul Ibd 
Saud (1735-1765), iar urmaşii acestuia o 
răspândesc în podişul Nejd. După 
consolidarea puterii în această regiune, şeicii 
din casa Saud pătrund cu trupele lor spre 
Vest în Hedjaz şi spre Est până la granița cu 
Iraqul, cucerind în anul 1802 oraşul sfânt 
Karbala. În anii 1803-1804 wahhabiţii 
cuceresc Mecca şi Medina, ofensiva lor 
îndreptându-se amenințător spre Siria. În 
fața impetuozităţii wahhabite, Sultanul se 
dovedește neputincios şi Imperiul Otoman 
se vede pus în situaţia umilitoare de a pierde 
controlul asupra locurilor sfinte ale Islamului 
şi totodată asupra întregii Peninsule Arabia. 
Cum această emancipare arabă cu tentă 
naționalist-religioasă nu era nici pe placul 
turcilor şi nici al englezilor, se face apel la 
Muhammad Ali, guvernatorul Egiptului. În 
anul 1818, armata egipteană condusă de 
Ibrahim Pașa, fiul lui Muhammad Ali îl 
înfrânge pe beduini conduşi de şeicul 
Abdallah Ibn Saud, punând capăt existenţei 
statului wahhabit. Conducătorul efemerului 
stat arab va fi dus Istambul, judecat, 
condamnat la moarte şi executat. Această 
înfrângere nu a însemnat însă nici desființarea 
mişcării wahhabite şi nici curmarea 
eforturilor suadiţilor de a obţine supremaţia 
în Peninsula Arabia. / 

Retraşi în podișul Nejd, wahhabiţii 
îşi vor regrupa forțele și în anul 1824, un 
reprezentant al familiei Saud, Turki Ibn 
Abdallah se impune pe scena politică a 
Peninsulei, reuşind să fie recunoscut de 


PAG. 12 NR. 4/52 Aprilie '95 


LUMEA ARABA] 


adevăr si prejudecata & 


Situaţia actuală din lumea arabă (3) 


ARABIA SAUDITĂ 


Înalta Poartă ca şef al beduinilor wahhabiţi. 
Din păcate, în anul |834 este asasinat, dar fiul 
său Faisal se dovedeşte un urmaş demn al 
strămoşilor săi saudiţi şi obține din partea 
Sultanului recunoaşterea sa ca prinț suveran 
al ținutului Nejd. După retragerea trupelor de 
ocupație egiptene, el işi stabileşte capitala la 
Riyadh, deoarece vechea reşedinţă a casei 
Saud, Diriyya, fusese rasă de pe fața 
pământului de Ibrahim Paşa. Faisal va domni, 
în linişte, timp de aproape un sfert de veac, 
până la moartea sa survenită în anul 1865. 

Contestat de oaltă familie de beduini 
cu vechi tradiţii, familia Banu Raşid, urmaşul 
lui Faisal, Adbarrahman Ibn Faisal este înfrânt 
pe câmpul de luptă de contestatarii săi şi 
obligat să se refugieze în Kuweit. În anul 
1902, fiul său, Abd Al Asis Ibn Saud reuşeşte 
cu ajutorul consulului britanic, dar mai ales 
datorită eroismului şi spiritului de disciplină 
al “frăţiilor wahhabite”, unităţi de elită 
întemeiate de el, să recucerească reşedinţa 
Riyadh şi să-şi reintre în drepturile de prinţ 
suveran al ținutului Nejd. 

La sfârşitul primului război mondial, 
Abd Al Asis Ibn Saud a fost nevoit să înfrunte 
un nou adversar, pe şeicul de la Mecca Husain 
Ibn Ali. Datorită faptului că la începutul 
războiului Husain Ibn Alia pregătit, împreună 
cu britanicii, răscoala arabilor împotriva 
Imperiului Otoman, el s-a crezut îndreptățit 
să-şi aroge titlul de “Rege al Arabilor” şi apoi 
să se autoproclame “calif”. Pretenţiile sale nu 
s-au bucurat însă de sprijin din partea triburilor 
arabe şi nici din partea puterilor occidentale, 
care nu doreau apariţia şi afirmarea pe scena 
politică a Orientului Apropiat a unei națiuni 
arabe. Ca urmare, Ibn Saud a reuşit să ocupe 
cu wahhabiții săi atât podişul Nejd, cât şi 
regiunea Hadjaz. În anul 1926 else proclamă 
“Rege al Nejdului și al Hedjazului”. În anul 
1932, denumirea ţării va fi schimbată în 
“Regatul Arab Saudit”. 

Regatul Arab Saudit ocupă cea mai 
mare parte a Peninsului Arabia. El se 
mărgineşte la Vest cu Marea Roşie, la Nord 
cu Jordania, Iraqul şi Kuwaitul, la Est cu 
Golful Persic, la Sud-Est cu Qatarul, Emiratele 
Arabe Unite şi Omanul, și la Sud şi Sud-Est 
cu Republica Arabă Yemen. Privitor la 
întinderea regatului, cifrele variază între 1,8 
şi 2,4 milioane Kmp, o variaţie explicabilă 
prin faptul că frontierele din deșert cu Katarul, 
Emiratele Arabe Unite şi Omanul nu sunt 
trasate cu precizie. Numărul populaţiei se 
ridică la 8,6 milioane locuitori, majoritatea 
aparținând sectei wahhabite. 

Evoluţia modernăa Arabiei Saudite 
a fost, În mare măsură, influenţată de existenţa 
şi exploatarea uriașelor zăcăminte de petrol 
ce se păsesc în subsolul Peninsulei. Punerea 
în valoare a acestor zăcăminte a început în 
deceniul al treilea al acestui secol, in colaborare 
cu americanii, aceștia dispunând de capitalul 
necesar extragerii şi prelucrării petrolului, 
precum și de mijloacele tehnice necesare. 
Această colaborare s-a concretizat în 
înființarea societăţii “Arabian-A merican Oil 


Company” (ARAMCO). 

Dupăcel de al doilea război mondial, 
bogăţiile fabuloase pe care petrolul le-a adus 
potentaţilor saudiţi, precum şi ambițiile 
politice ale acestor potentaţi, au făcut ca, 
uneori, existenţa regatului să fie umbrită, atât 
de conflicte grave la nivelul conducerii, cât şi 
de neînţelegeri cu celelalte state arabe. 

Sistemul politic instaurat de dinastia 
saudită este o monarhie autocrată. Regele 
este capul statului, precum şi deținătorul puterii 
executive şi a celei legislative. Pe lâmngă 
aceste demnități, monarhul este şi 
comandantul suprem al armatei, iar în calitate 
de “păzitor” al așezămintelor sfinte ale 
Islamului de la Mecca şi Medina este şi 
conducătorul suprem religios. În Arabia 
Saudită nu există parlament şi nu au loc 
alegeri. Partidele politice şi sindicatele sunt 
interzise. Viaţa populaţiei, sub toate aspectele. 
estereglementată de Saria, legea fundamentală 
islamică. 

Saria (calea spre adăpătoare) 
conține ansamblul învățăturilor obligatorii şi 
perceptelorreligioase ale Islamului, stabilind 
cu amănunțime regulile pe care trebuie să le 
respecte musulmanul pios cu privire la 
rugăciuni, post, milostenie şi pelerinaj. Ea 
conține, de asemenea, sistemul etic al 
Islamului, precum şi reglementările din toate 
domeniile vieții, ca de pildă căsătoria, dreptul 
de moştenire, averea, economia, securitatea 
internă şi externă a comunităţii. 

Sistematizarea acestor prescripții a 
fost făcută de teologii mulsulmani într-o 
perioadă ce se întinde din secolul 7 până în 
secolul 10. Izvoarele principale din care s-au 
inspirat învățații Islamului au fost Coranul şi 
Sunna, colecţia de jurisprudenţe care conţin 
modul în care Profetul a soluţionat anumite 
situații şi litigii în perioada în care a condus 
comunitatea musulmană din Medina. În 
înțelegerea musulmană, Saria nu este un sistem 
legislativ aşa cum sunt sistemele legislative 
europene. Eanu este supusă evoluţiei istorice, 
este eternă şi reflectă modelul ordinii divine 
în lume. 

Începând cu secolul 19, aproape în 
toate țările musulmane, s-a manifestat tendința 
de apune de acord normele de drept locale, de 
inspirație religioasă, cu sistemele juridice 
europene. Singurul stat refractar la 
modermizarea sistemului juridic a fost Arabia 
Saudită. Se pare însă că, în ultimul timp, 
modelul saudit este urmat şi de alte colectivități 
musulmane, fundamentalismul manifestat, 
adeseori cu violenţă, în țările arabe nefiind 
altceva decât expresia unui proces de 
“reislamizare” care agită şi preocupă viața 
acestor comunități, 

Severitatea cu care este impusă şi 
respectată Legea islamică de conducerea 
wahhabită a Arabiei Saudite este ilustrată de 
numârul impresionant de sentinţe de 
condamnare la moarte, urmate de execuţii 
prin decapitare cu sabia, din anul acesta, De 
la începutul acestui an, au fost pronunţate şi 










executate 35 de sentinţe de condamnare la 
moarte, ultimele două. (execuţia unui saudit 
şi a unui sudanez) având loc recent, la 
mijlocul lunii martie. Primul, sauditul Sami 
Rachid Bachbich, a fost decapitat deoarece 
a avut “relaţii sexuale cu un copil”, iar cel de 
al doilea. sudanezul Abdel Moneim Quassm 
Al-Sazed, pentru vina de a fi fabricat şi de a 
fi comercializat băuturi alcoolice. 

În anul 1953, pe tronul Arabiei 

Saudite se suie Saud Ibn Abd Al Asis. În 
anul 1959 izbucnesc neînțelegeri între 
Arabia Saudită şi Egiptul condus de Gamal 
Abd el Nasser, neînțelegeri provocate de 
orientările politice ale celor două țări arabe. 
În timp ce Arabia Saudită duce în interior o 
politicărigurostradiționalistă, iar în exterior 
este aliată cu Statele Unite, Nasser dizolvă 
asociaţiile musulmane şi proclamă un 
socialism arab, iar în politica externă 
stabileşte relaţii de strânsă prietenie cu 
Uniunea Sovietică. Aceste neînțelegeri ating 
punctul culminant în anul 1962 cand 
izbucneşte războiul civil în Yemen. În acest 
război care s-a soldat cu moartea a |50 000 
de oameni, Arabia Saudită a sprijinit partidul 
republican, iar Arabia Saudită partidul 
monarhist. 

De la această dată, neînțelegerile 
provocate de orientarea politică diferită a 
acestor două importante componente ale 
lumii arabe contemporane va fi una din 
pietrele de poticnire în calea strădaniilor de 
a se înfăptui împlinirea aspirațiilor de 
unificare ale adepților panarabismului. În 
anul 1964, Saud este detronat de fratele său 
Faisal Ibn Abd Al Asis Saud care încă din 
anul 1958 conducea de fapt regatul. Noul 
rege va îngădui pătrunderea în viața de toate 
zilele a regatului a unor elemente specifice 
stilului de viață occidental, fără însă a face 
concesii majore rigurozității wahhabite şi 
fără a slăbi frâiele guvernării autocrate. În 
timpul domniei sale, opoziţia politică, 
sprijinită de Egipt, va încerca în mai multe 
rânduri să-l înlăture de la putere. Ceea ce nu 
vor reuşi complotiştii va reuşi o rudă 
apropiată aparținând clanului Saud. În anul 
1975, Faisal este asasinat. Urmaşul său, Ibn 
Abd Al Asis Saud Chalid, va continua 
politica de strânsă prietenie cu Statele Unite 
ŞI, cum între timp Nasser murise (1970), iar 
urmaşul său Muhammad Anwar as-Sadat a 
reorientat politica Egiptului spre Occident, 
relaţiile saudito-egiptene se vor îmbunătăți 
simţitor. Ele vor trece însă printr-o nouă 
perioadă de îngheț, odată cu încheierea 
tratatului de pace dintre Egipt şi Israel din 
anul 1979. 

In 1982, regele Chalid moare. La 
tron îi urmează prințul moştenitor Fahd Ibn 
Al Asis. Sub conducerea sa, Arabia Saudită 
participă la războiul împotriva. Iraqului, 
sprijinind Kuwaitul, În rest, nimic deosebit. 
Se exploatează petrol, se adună miliarde de 
petrodolari şi se respectă prescripţiile 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





No Ahaia | e 0 fii ein e dia d "Gui aice ma cata Ga ee cana n d ai me ie a Me a e Cite aice eat i 


ada ct re Die dotat (e ta oaia ie co ai a 


oc SE e cae 


IT 


Saint a . 
Ei a n de 


PUNCTE CARDINALE 


14/0218170 ROMÂNIA 





Capitolul precedent din acest 
studiu asupra evreilor în România se 
încheia cu un accent de nemulțumire 
față de afirmaţia nefondată, susținută de 
comunitatea iudaică intermaţională. că 
în timpul celui de al doilea război 
mondial, în România au fostucişi400000 
de evrei. 

Nu ştim dacă această cifră a 
fost necesară pentru ca, la socoteala 
finală, numărul evreilor exterminați de 
nazişti să poată fi rotunjit la 6 milioane, 
sau dacă includerea României printre 
protagoniste pe lista autorilor 
holocaustului face parte din acţiunea de 
culpabilizare a cât mai multe naţiuni 
față de fiii lui Israel/O acţiune despre 
care nu se poate spune că nu a dat roade. 
In primul rând, ea a creat în conştiinţa 
colectivă a popoarelor incriminate un 
sentiment de culpabilitate față de evrei 
ŞI. totodată faţă de iudaism în general, 
sentiment care mai stăruie şi astăzi. 
după ce s-au consumat două generaţii de 
la evenimentele care au avut loc în 
perioada dictaturii național-socialiste în 
Germania. In al doilea rând, menţinerea 
în actualitate, prin toate mijloacele de 
propagandă posibile. a sentimentului de 
vinovăţie faţă de evrei. se dovedeşte a fi 
nespus de profitabilă, cotele de 


despăgubire 
holocaustului plătite cu regularitate de 
actualul stat german atingând cifre de-a 
dreptul astronomice. 


pentru victimele 


Ga 


In contextul responsabilităţilor 
pentru persecuția evreilor în cel de al 
doilea război mondial, România se găseşte 
într-o situaţie care nu-i face cinste. Glasul 
celor care ar fi avut datoria să afirme 
puternic că românii nu sunt un neam de 
ucigași a tăcut în momentele în care eram 
stigmatizaţi cu învinuirea de a fi participat 
activ la holocaust. Faptul că preşedintele 
lon Iliescu a tăcut la inaugurarea 
Memorialului Holocaustului de la 
Washington, că nu a protestat când a 
văzut cifra de 400000 de victime puse în 
sarcina românilor, nu este surprinzător. 
Domnia Sa nu este român, este comunist 
Şi în această calitate nu se simte obligat şi 
dator să ia apărarea unui neam-cu care nu 
are nimic comun. Pentru actualul 
preşedinte al României “idealurile nobile 
ale comunismului ” sunt mai presus decât 
măruntele noastre amărăciuni valahe. 
Surprinzător însă este faptul că în fața 
unei asemenea grave învinuiri 
“intelighenţia "română nu s-a solidarizat 
într-o acțiune de protest, alături de care ar 


fi trebuit să fie prezent corul 
personalităților politice de toate culorile, 
personalități care altfel se întrec în a se 
recomenda ca apărătoare ale prestigiului, 
intereselor şi imaginii României în lume. 

lată însăcă în ciuda servilismului 
clasei noastre “de sus” față de linia politică 
impusă de Occident în problema 
evreiască, ne vine în ajutor o conştiinţă în 
care flacăra respectului față de adevăr se 
dovedeşte a fi mai puternică decât 
interesele, de loc neglijabile, ale acestei 
lumi trecătoare. 

Recent, țara noastrăa fost vizitată 
de Alexandru Shafran, rabinul-şef al 
Genevei. Eminența Sa, român de origine, 
a fostconducătorul spiritual al comunității 
evreieşti din România în perioada celui 
de al doilea război mondial, adică tocmai 
în perioada în care românilor li se pune în 
sarcină participarea la genocidul 
împotriva evreilor, 

Din alocuțiunea ținută în faţa 
Senatului, dincolo de aprecierile 
măgulitoare la adresa poporului nostru, 
căruia îi scoate în evidență “spiritul de 
toleranță şi înțelegere”, reținem 
următoarea frază care ar fi trebuit înscrisă 
pe Memorialul Holocaustului în locul 
cifrei de 400000 de evrei despre care se 
pretinde că ar fi fost exterminați în 
România. “România, din punct de 
vedere al deportărilor evreilor în 
Polonia, se situează în rândul puţinelor 
țări europene cotropite de nazişti care 


Aprilie '95 NR. 4/52 PAG. 13 


A 
d), 
PAN 


N / 





nu şi-au trimis copiii să moară la 
Auschwitz”. 

Cuvinte cu o grea încărcătură 
de adevăr, pe care ne sfiim să le 
comentăm. Ele au darul să restabilească 
adevărul despre controversata perioadă 
a istoriei României sub dictatura 
antonesciană cu o putere de convingere 
superioară oricăror concluzii bazate pe 
declaraţii date cu rea credință, cifre 
statistice măsluite, sau investigații 
conduse tendenţios, aşa cum au fost 
făcute toate investigațiile întreprinse de 
forurile iudaice după terminarea celui 
de al doilea război mondial. 


XA 

23 August 1944, urmat de 
ocuparea României de Armata Roşie a 
schimbat esenţial raporturile de până 
atunci dintre români şi evrei prin 
introducerea unei noi dimensiuni în 
structura acestor raporturi, 
comunismul. 

Dacă în 1916, după ocuparea 
unei părți din țară de germani, evreii, cu 
rare excepții, s-au pus în slujba trupelor 
străine de ocupație, îndeplinind funcții 
mărunte de trepăduşi şi informatori pe 
lânga comandaturile germane, după 23 
August 1944, ei au participat activ la 
procesul de comunizare a României. Un 
capitol din istoria noastră contemporană 
asupracăruia intenționăm să ne aplecăm 
în curând. 








La iniţiativa evreimii intemaționale, anul 1995 a 
fostdecretat““Anal Toleranţei” Comemorarea Holocaustului 
le-a oferit evreilor un nou prilej de a-şi absolutiza suferințele 
istorice (Holocaustul rămâne, desigur, o mare tragedie, ce nu 
avea nevoie de proporțiile fanteziste ce i s-au dat) şi de a 
culpabiliza retroactiv popoare întregi (ca un avertisment 
indirect adresat întregii lumi neevreieşti). Realitatea este că 
în acest secol au existat şi popoare mult mai greu încercate 
decât evreii, dar de al căror capital de suferință lumea nu prea 
pare a se mai sinchisi. E de ajuns să aducem în discuție 
popoarele supuse experimentului comunist. Dacă demența 
antisemită a nazismului a făcut căteva milioane de victime, 
demenţa anticreştină a comunismului a făcut câteva zeci de 
nlilioane de victime, în condiții cel puțin la fel de monstruoase. 
De ce s-ar cuveni mediatizată astăzi, atât de zgomotos şi de 
indecent, doar suferința unora, iar nu şi celorlalți? De ce s- 
ar cuveni diabolizate doar excesele neevreului Hitler (şi ale 
extremei drepte în general), iar nu Şi eee ale evreului Vară 
(Şi ale extremei stângi în ansamblul ei)? De ce s-ar cuveni s 
se simtă vinovaţi numai neevreii faţă de evrei, în Verne Se 
evreii (care au fost pretutindeni “artizanii revoluţii or 
marxiste) nu sunt dispuşi să-şi recunoască nici măcar o 
minimă responsabilitate? Dacă a existat o reciprocitate a 
răului, ar fi firesc să existe şi o reciprocitate a teiul 
a căinței. lar dacă există o necesitate a toleranței, ea se E 
să fie una pentru toți, căci altminteri devine un Ic, u 
artificiu demagogic, din careunii profită pe spinareace g alți. 
Or, cât de “toleranți” sunt evreii înşişi se vede din modul cum 
îi tratează de atâția ani pe arabii palestinieni şi cum işi ps 
răzbunările istorice, chiar Și li Dea de veac de la 

irea “fascismelor” diabolizate: 
prăbugirez te eaceea, inainte dea subscrie laimperativul 
toleranței, ar fi de folos să medităm puțin asupra cip a- 
i stabili în mod just limitele și conţinutul. Căci de inflația 
suntem sătui! . 
iai: ete de toleranță este 0 obsesie d lumii moderne, 
ea a fost supralicitată mai ales de ideologia iluministă a 
secolului al XVIII-lea (cel încheiat în baia de i a 
revoluţiei franceze!) și stă în strânsă legătură cu A idei- 
lozincă (în numele cărora s-au comis cele mai ul (2 P70A 
“revoluționare” de două sule de ani încoace): libertate, 
egalitate, fraternitate, drepturile omului, CepigerRbie 
umanitarism, laicism şi altele asemenea. Cel mai mult s-a 


DEMAGOGIA 
LTOLERANTIEI 


abuzat de acest cuvânt în secolul XX, care a fost, cu toate 
acestea, poate cel mai intolerant din istorie (secolul războaielor 
mondiale, al totalitarismului şi al tuturor nihilismelor 
antitradiționaliste!). 

Desigur că toleranța este un lucru bun, în principiu. 
Noi, ca popor ortodox şi istoriceşte neagresiv, o ştim poate mai 
bine decât alții, pentru că am practicat-o curent. Ajunge să 
reamintim căortodoxian-acunoscut intoleranțele inchizitoriale 
ale Apusului sau că în România soarta minorităților etnice şi 
religioase a fost de-a lunpul istoriei mai blândă decât oriunde, 
poațe mult mai blândă decât ar fi cerut-o interesele 
naționale(evreii o ştiu, deşi nu se înduplecă s-o mărturisească 
decât cu jumătate de gură), 

In fond, creştinismul este, fundamental, o religie a 
foleranței şi lisus Hristos rămâne, chiar şi înochii adversarilor 
Săi, cel mai tolerant personaj din istorie. 

Problema care se pune este alta: ce înțelegem exact 
prin “toleranță” şi până unde se poate întinde aceasta? Căci 
toleranța în general este o noțiune prea vagă, irelevantă 
aproape, de vreme ce se poate aplica deopotrivă bunătății 
divine ca şi... “caselor de toleranță”! 

Tolerant este Dumnezeu, şi totuşi a distrus Sodoma 
şi Gomora. Tolerant este Hristos, şi totuşi a alungat cu biciul 
zarafii din templu, Toleranţi sunt marii înduhovniciţi, şi totuşi 
Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod 
ecumenic. Toleranța absolută nu este decât o idee abstractă, 
bună pentru uzul demagogic al politicienilor şi declasaţilor... 

Toleranța evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea 
poate fi întinsă până la iubirea de vrăjmași, până la întoarcerea 
obrazului, până la rugăciunea pentru cei ce te răstianesc, Ea 
este o virtute și o datorie individuală a fiecărui creştin, în 
împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de 
cazuri, toleranța nu este un semn de slăbiciune, cum li se va 
părea unora, ci unul de răbdătoare şi jertfelnică iubire - 
"dezbrăcarea de sine”, pentru Dumnezeu şi pentru semeni, 
Când însă nu mai sunt în joc interese sau valori individuale, ci 
interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa 








se înțelege gestul lui Hristos (care apără cu biciul Templul 
comunității) sau gestul Sfântului Nicolae (care apără chiar şi 
cu palma integritatea şi puritatea comunității mistice a 
Bisericii). Aşase înțelege şi războiul de apărare, naționalismul 
defensiv, corecția legală (mergând, lanevoie, până la pedeapsa 
cu moartea a infractorului, care este un microb social uneori 
incurabil). Intoleranța, când este expresie a necesității 
transindividuale, nu se opune iubirii. Când un părinte îşi 
pedepseşte copilul neascultător, el nu o face din ură, ci 
tocmai din iubire. Când Dumnezeu însuşi ne pedepseşte 
pedagogic pentru păcatele noastre, El o face tocmai din 
iubire. Când cineva îşi apără familia, neamul sau credința, fie 
şi cu arma în mână (cazul extrem în care au fost puşi, 
bunăoară, legionarii), o face tocmai din iubire Şi 
responsabilitate față de ordinea firească a lumii hui Dumnezeu. 
Cine nu iubeşte nimic pe lume, în afara propriei persoane, 
este indiferent la toate, şi din comoditate, “tolerant”. O astfel 
de toleranță, generică şi convențională, este mai degrabă o 
dezertare şi un principiu dizolvant. Din nefericire, tocmai o 
astfel de formă absurdă de “toleranță” intră în vederile lumii 
modeme şi “emancipate”: fiecare să aibă dreptul de a-şi face 
de cap, în numele unei libertăţi anarhice! 

O atare toleranță, ce se vrea fundamentată juridic 
(constituțional), este semnul unei lumi care nu mai are nimic 
sfânt în afară de capriciul individual, o lume care se macină 
lăuntric, în retorică goală (“limba de lemn” a 
intemaţionalismului “democratic”) şi în viciu legalizat (e la 
ordinea zilei, bunăoară, legiferarea homosexualității). O 
toleranță care distruge familia, morala socială, naționalitatea, 
Biserica- iată ceva ce nu poate fi nobil şi sănătos! Toleranța, 
în înțelesul ei viciat, aşa cum este exaltată astăzi, paralizează 
reacția sănătoasă de conservare a valorilor tradiționale şi 
expune națiunile unei disoluții perverse (biologice, morale şi 
spirituale), ce ameninţă să le transforme în simple turme de 
manevră ale Ocultei mondiale. 

Hotărât lucru, este ceva putred în acest “An al 
toleranței”! Şi ar trebui să ne gândim mai serios că toleranța, 
în înțelesul necreştin şi mistificator, poate fi chiar mai 
păgubitoare omenirii decât intoleranța însăşi... S-ar cuveni 
să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească atât de nebunia 
intoleranței oarbe, cât şi deprostia toleranței necondiționate. 


Răzvan CODRESCU 


(0 variantă a acestui text a apărut şi-n 
Numărul pe martie al "Gazetei de Vest") 








PAG. 14 NR. 4/52 Aprilie '95 


PUNCTE CARDINALE 








Piu număr al “Raţiunii mistice”, 
apărut spre sfârşitul anului trecut, a pus multă 
lume pe gânduri, dar nu în sensul dorit de 
realizatori (“vioara întâi” a noii publicații 
pare să fie Pr.Prof. lon Buga, despre care ne 
făcusem o bună impresie, la care nădăjduim 
să revenim cândva). 

Dincolo de titlul cam aventuros, 
coperta în ansamblu trezeşte suspiciuni. Afli 
că ţi se oferă o "Revistă de Spiritualitate 
Ortodoxă”, scoasă de Editura “Sfântul 
Gheorghe-Vechi”. Aspectul exterior. poate 
dintr-o dorință de sobrietate rău ințeleasă, 
evocă însă... “Monitorul oficial” (doar că mai 
albastru). Totul este de o răceală mai vecină 
cu substantivul “râțiune” decât cu atributul 
“mistică... Nu vrem săspunem căo publicaţie 
ortodoxă trebuie neapărat înzorzonată 
iconografic, dar o cruce discretă, ca pe Bibliile 
ortodoxe, n-ar fi deranjat pe nimeni. În loc de 
cruce (sau de vreun alt simbol creştin), dăm, 
în deşertul albastru al copertei finale, de o 
emblemă cu tentă laică şi masonică, a cărei 
rațiune rămâne enigmatică. 

Sponsorul publicate “euroforme”, 
menționat ca “director”, este cipriotul Loizos 
Narageorges, iar “membrii fondatori” se 
numesc: Pr.lon Buga. Ştefan Aug.Doinaş, 
Virgil Cândea. Anca Manolache. Florin 
Mihăescu, Dan Stanca; secretar de redacţie: 
Nazaria Buga. Va să zică, o colaborare 
“culturală” între Biserică şi "laicatul” ortodox, 
laudabilă principal. cu câteva nume 
respectabile, ce fac să crească “orizontul de 
aşteptare”. 

Revistaare şi un motto “emancipat”, 
luat nu “bătrâneşte”, din teologie, ci 
“tinereşte”, din filozofie (Victor Iliescu, 
Introducere in metafizica nedeterminalului, 
1950). “Rațiunea mistică”, ce-i drept, evocă 
mai degrabă “metafizica” decât “teologia”... 

Non-conformistă în atâtea alte 
privinţe, revista devine foarte conformistă 
când e vorba de ierarhie (“În concret, puterea 
ne-o întemeiem pe binecuvântarea lui 
Dumnezeu exprimată prin scrisoarea de 
binecuvântare acordată cu multă dragoste de 
către Prea Fericitul Părinte Teocţist, Patriarhul 
României”). E sublim. într-adevăr, când 
Dumnezeu “se exprimă” prin Patriarhul 
Teoctist... . 

După “Cuvântul înainte” al Prea 
Fericitului, urmează un “Avertisment” (titlul 
îlaflăm de la-Cuprins”, căci la locul respectiv 
a fost omis), “Redacţia” - după stil, Pr.Buga 
- încearcă o fundamentare teoretică a titlului 
revistei, care “nu vrea să şocheze, ci doar să 
trezească uimire (?!]. Căci numai prin mirare 
s-ar deschide o poartă spre chipul divin din 
N0I ŞI spre nemărginirea asemânării cu El. 
<<Raţiunea mistică>> vrea, aşadar, să 
surprindă pentru a putea, apoi, să convingă”. 
Vorba poetului baroc: Chi non sa far stupir, 
vada alla striglia! (“Cine nu se pricepe să 
uimească, ducă-se la țesală!”), Păi nu zic 
filosofii că laoriginile filosofării stă mirarea? 
De ce n-ar mânca și teologii din firimiturile 
de la masa filosofiei? Să nu se mai spună 
(dacă tot am intrat pe panta banalităților 
venerabile) că pentru creștinismul tradițional 
filosofia este ancilla Iheologiae; mai bine să 
se smerească teologia și să devină ancilla 
philosophiae! 

f Nouâ ni se pare (se vor pâsi teologi 





care să analizeze lucrurile mai îndeaproape) că 


retoricul “Avertisment” wimeşte, dar nu 
convinge, Se întâmplă că termenul de “rațiune” 
este iremediabil compromis de filosofia 
occidentală şi nu mai poate echivala 
complexitatea Logos-ului doar printr-un simplu 
decret particular. Noi înțelegem ce vrea să 
spună Pr.Buga, numai că limba română nu-l 
ajută aşa cum îl ajută pe d-l Karageorges limba 
grecească. Un teolog s-ar cuveni să fie mai 
cumpânit şi mai realist în alegerea cuvintelor 
(exigență pe care Pr. Buga n-o ignoră, dar o 
reclamă numai altora, nu şi sieşi).* 

Materia numărului este distribuită în 
mai multe secțiuni (“Teologie”, “Eseu 
teologic”, “Idei/Litere/Arte”). Conţinutul este, 
în ansamblu, onorabil. Revista se vrea “subţire”, 
elitistă chiar. Spre sfârşit o dă pe franţuzeşte, 
pentru că d-l Virgil Cândea (“de I' Academie 
roumaine ") are a se adresa de-a dreptul Europei 
(Şi “suivra”). E foarte adevărat că ortodoxia are 
nevoie de dez-mărginire culturală şi că 
altitudinea intelectuală nu trebuie sacrificată 
discursului vulgarizator. Problema cu 
“Rațiunea mistică” este însă alta, mult mai 
elementară. O spunem cu oarecare jenă (pentru 
că aparţinem aceluiaşi timp şi spațiu cultural): 
poate că ar fi bine, înainte de a emite pretenții 
şi ambiţii culturale de amploare, să punem 
mâna şi să (re)invățăm... alfabetul culturii. E, 
într-un fel, o chestiune de “politeţe”: aşa cum 
aristocratul se deosebește de plebeu mai ales 
prin bunele maniere, tot aşa cel ce năzuieşte la 
aristocrația culturii trebuie să asimileze, înainte 
de toate, tehnica ei elementară... 

Desigur, responsabilitatea 
“defecțiunilor” pe care le vom semnala selectiv 
nu se poate împărți egal între toți “membrii 
fondatori” şi semnatarii numărului (d-nii 
Cândea sau Doinaș. spre exemplu, nu pot fi 
învinuiți decât, cel mult, de o pripită cârdăşie). 
Dar, în fond, nu persoanele contează, ci 
gravitatea simptomatică a cazului. 

Numărul nu pare a fi beneficiat de 
nici un fel de îngrijire şi de nici un fel de 
corectură. stând la întretăierea dintre 
semidoctism, amatorism şi indolență. “Editorii” 
n-au habar nici măcar de cum se numerotează 
paginile într-o publicație! Numerotarea grafică 
începe cu cifra 3, însă de la pagina ce ar fi 
trebuit să poarte cifra 7 (ba chiar 9, dacă ar fi 
existat şi cuvenita foaie de gardă). În interiorul 
revistei lipsesctitluri (ce apar doarla“Cuprins”) 
sau aceştea hu se recunosc ca atare (cum este 
cazul cu cele trei poezii de la p.58, unde titluri, 
texte şi nume de autori sunt culese de-a valma), 
În numele şi citatele franțuzeşti sau nemţeşti 
(uneori şi greceşti) semnele diacritice sunt 
omise aproape regulat (mai îngrijit este textul 
franțuzesc al d-lui Cândea, de care probabil a 
văzut personal). Nume proprii sau sintagme 
străine sunt adesea stâlcite grosolan; recordul 
în această privință îl deţine simandicosul text 
semnat de d-l Florin Mihăiescu (sau Mihăescu, 
cum apare în altă parte): “Me/chitsedec”, “hinc 
e! nuc”, “coincidentis opposilorum”, cetatea 
“Dinte” etc.! Dar impardonabile greşeli de 
ortografie şi punctuație se află (cu sutele) şi-n 
textele românești, lată, spre exemplu, pagina 
43 (în eseul semnat de d-l Alexandru Horia); 
apare aceeași greşeală ortografică de două ori 
(“aş-i curăța sufletul”, “aş-i răscumpăra 


păcatele”), ceea ce înseamnă că nu-i doar o 
simplă “scăpare”; lipsesc cel puţin 15 virgule, 


de vreo douăori punctul (sau punctul şi virgula), 
iar o dată cele două puncte de dinaintea unui 
citat... Anapoda se procedează şi cu trimiterile 
bibliografice (adeseori incomplete); titlurile 
volumelor fie nu sunt evidenţiate de loc, fie 
sunt evidenţiate în mod inconsecvent: când 
prin ghilimele (ce adeseori se deschid fără să se 
mai închidă, sau invers), când prin subliniere 
efectivă (ca-n dactilograme), când - în mod 
excepţional - prin caractere italice (cursive), 
cum este de fapt uzanța. Acelaşi arbitrar se 
remarcă şi-n punerea în evidență a unor 
segmente de text. Uneori se folosesc inutil. în 
acelaşi caz, două sau chiar trei mijloace de 
evidenţiere (liniatură sub segment, înclinarea 
literelor. ghilimele), totul la întâmplare. 
probabil după principiul că “mai bine să 
prisosească decât să nu fie”! 

Ifosele culturale nu pot ţine locul 
culturii. Să fi ajuns la noi absurdul din Lecția 
lui Eugen Ionescu realitate curentă? În orice 
caz, ar cam fi vremea să ne luăm seama, căci 
altminteri din cultura naţională, de care deja s- 
a ales praful. se va alege în curând şi pulberea! 


Peri a doi dintre cei mai 
semnificativi poeţi ai închisorilor comuniste, 
Constantin (Costache) Oprişan şiŞtefan (Fane) 
Vlădoianu, primul mort în închisoare, iar al 
doilea la câțiva ani după eliberare (în condiții 
destul de suspecte), au fost adunate între 
copertele aceluiaşi volum: Doi poeți damnați, 
Editura “Majadahonda”, Bucureşti, 1995 (sub 
egida Fundaţiei “Profesor George Manu”). Cum 
versurile n-au fost aşternute pe hârtie de autorii 
lor (ceea ce şi explică anumite locuri 
discutabile), ele s-au tipărit după versiunile 
memorate în închisoare de deţinuţii Gh.Calciu, 
losif V Iosif şi Marcel Petrişor (şi e păcat că 
editorii n-au apelat şi la amintirile acestora 
despre cei doi poeţi. mai ales despre C.Oprişan, 
pe care puţini l-au mai cunoscut atât de bine!). 
“Prefaţa” editorială e insuficientă şi 
convenţională. țesută din câteva elemente 
biografice vagi şi din câteva generale aprecieri 
etice. fără nici un orizont estetic. Nu contestă 
nimeni că interesul literaturii din închisoare 
depăşeşte cu mult țarcul esteticii curente, dar 
asta nu înseamnă că latura artistică trebuie 
complet eludată, mai ales atunci când avem de- 
a face cu reale vocaţii scriitoriceşti. 

Deocamdată se pare că trebuie să ne 
mulțumim cu editarea brută a textelor, chiar 
când nu sunt cu totul inedite. Poeziile lui 
C.Oprişan şi mai ales ale lui Şt.V lădoianu au 
mai văzut în parte lumina tiparului, prin 
antologii sau periodice din țară ori din exil 
(inclusiv în paginile revistei noastre: C.Oprişan 
în aug.sept.1992, cu o substanţială prezentare 
făcută de d-l Demostene Andronescu; 
Şt. Vlădoianu în apr.1994), dar adunarea lor 
integrală între copertele unui volum reprezenta 
o necesitate şi o datorie. Păcat că la noi nu 
există un spirit de colaborare şi fiecare se 
grăbeşte, dintr-un orgoliu stupid sau dintr-o 
ingenuă indolenţă, să facă prost de unul singur 
ceea ce ar fi putut să facă bine împreună cu 
alții! Aceasta să fie “fapta creatoare” cu care 
am fi datori față de memoria morților noştri?! 


-" 


7 ianuarie 1995 s-au împlinit o sută 
de ani de la naşterea scriitorului-ofițer Paul 
Constant (1895-1981), sibian de origine 
oltenească (pe adevăratul său nume, 
Constantinescu), semnatar al câtorva 
memorabile volume de poezie sau proză (Litanii 
pentru cei uitaţi! Poezii- 1926; Ceasuri ostenite 
- 1930; În litera legii - 1933; Râia-1936; lancu 
Jianu - 1940; Colivia cu sticleţi = 1940/1977; 
Tudor Vladimirescu - 1960 etc). A fost, de 
asemenea, un foarte activ gazetar. 

În afară de festivitatea ce i-a fost 
consacrată (urmată de instalarea unei plăci 
memoriale pe casa unde a locuit), Biblioteca 
“Astra” din Sibiu i-a editat şi o frumoasă 
Bibliografie ilustrată, semnată de d-na Cornelia 
Cramarenco. “Ani În şir scriitorul şi-a păsit 
adăpost în Biblioteca <<Astra>> [...] Lucrarea 
a fost alcătuită numai pe baza materialului 





existent în colecţiile Bibliotecii <<Astra>>, 
[...] respectând principiul ordonării 
cronolegice, dar şi pe cel alfabetic, cânda fost 
cazul... ”, ceea ce va permite atât specialistului, 
cât şi cititorului interesat, “receptarea mai 
nuanţată a creaţiei lui Paul Constant”. 


P, cei interesaţi de cartea 
legionară în particular sau de istoria noastră 
interbelică în general. menţionăm recenta 
reeditare (la Editura “Gordian” din Timişoara, 
în col. “Pagini din istoria Gărzii de Fier”) a 
cărţii lui Horia Sima. Sfârşitul unei domnii 
sângeroase. Ediţia, modestă dar utilă. o 
reproduce pe cea apărută la Madrid în 1977. 
În cele câteva “Rânduri către cititori”, autorul 
ne lămureşte: “Volumul de faţă aparține 
memoriilor mele şi cuprinde perioada de la 
10 decembrie 1939 până la 6 septembrie 
1940 - acea fază din istoria Legiunii când 
s-a dat ultima bătălie contra regelui Carol | şi 
care s-a încheiat cu renunțarea acestuia la 
Tron [...] Cu această carte, sper că am 
contribuit la cunoaşterea şi desluşirea uneia 
dintre cele mai tragice epoci din viaţa neamului 
nostru”. Pe coperta din urmă aflăm următoarea 
precizare a editorului: “Volumul de față nu se 
constituie într-un material de propagandă. 
Singura dorinţă a editorului este punerea la 
dispoziția specialiştilor şi publicului interesat 
a unui izvor istoric de primă importanță 
referitor la Mişcarea Legionară”. 

În fine, tot la Timişoara s-a 
desfăşurat, între 31 martie-2 aprilie 1995 
Simpozionul "Gazetei de Vest” intitulat 
"Internet, o rază de soare sau o pânză de 
păianjen?”. Retorismul titlului nu trebuiesă 
deruteze. Simpozionul a avut un caracter 
tehnico-ştiinţific, ținându-se comunicări pe 
tema "Cultură, istorie, ştiinţă, tehnică pe 
Internet”, doar că nu într-un spirit strict 
pozitivist. S-a căutat un răspuns chiar la 
intrebarea: ' "Creştinism sau satanism”” (pusă 
la adresa noii civilizaţii computerizate). 
Desigur. civilizaţia tehnică nu e in sine nici 
bună, nici rea. Depinde de omul care o 
întrebuințează. D-l Ovidiu Guleş, 
organizatorul şi moderatorul Simpozionului. 
îşi propune s-o întrebuințeze creş/ineşte, 
existând un interesant proiect GV COMPACT 
- ediție a "Gazetei de Vest” pentru Internet. 

Din păcate, nu toți "conferenţiarii” 
solicitați au putut da curs invitaţiei (este şi 
cazul subsemnatului). Probabil că în 
următorul număr al "Gazetei de Vest” vor 
apărea mai multe informaţii cu privire la 
lucrările Simpozionului. 

RĂZVAN CODRESCU 





* În“România liberă”, pe săptămânala 
ŞI Singura pagină creştină. Pr.Buga cârtea nu 
demult împotriva unui alt tânăr teolog 
(Diac.Prof.loan I.Ică Jr.), învinuindu-l de a fi 
tradus “teribilist şi provocator” grecesul z0on 
prin românescul “anima!” (în titlul cărții Omul - 
animal indumnezeit de Panayotis Nellas). deşi 
teologul sibian n-a inventat sintagma respectivă 
(demult curentă în ortodoxia noastră), ci doar a 
optat pentru ea. Sub acest pretext însă, Pr.Buga 
a alunecat într-o şarjă de perfidie rafinată 
(“bizantinismul” prost!), de la titlul insinuant 
(“Arta traducerilor -una dintre harismele Duhului 
Sfânt”, adică, vezi Doamne, cine n-are harul 
Duhului Sfânt, acela să nu se apuce de traduceri!) 
Şi până la absurditatea acuzaţiei de “scolasticism” 
aduse - tocmai de dumnealui, naşul “Raţiunii 
mistice”! - întregii teologii ortodoxe din Ardeal 
(adică din patria Păr.Stăniloae!)... Chiar şi din 
faptul căe prea informatii se scoate “ardeleanului” 
o vină!!! 


„Menţi 
„inoce 






onăm, cu oarecaresfială 
jA, Beni ALE e pazei 


Îi i i oastre. 
(pr cal cnezi pe CNlLAe inatei rgine 


unor da te 
un aie perie (pe is socotim 
pată UA Sau semnificat tv dl ja 
toba. A: 4. SA creşt iat 4! 
m considera 
iona) i A “marginale “Sau E 
| „neînsemnate! îsi Ei 

















or 











PUNCTE CARDINALE 


Aprilie '95 NR. 4/52 PAG. 15 


, 


7 DNA NE, 











RI (919 d DIE SEANIANDIN E, 
TR. ie PĂRINTELE 
uită GHEORGHE CALCIU - DUMITREASA 


i făcând doar cei ce-au avut şansa să moară 











precum ȘI laşitatea ierarhiei noastre (1985), stabilindu-se cu familia în Statele 








Există oameni care au ajuns în 
exil numai după ce au făcut experienţele 
cele mai radicale ale lagărului comunist. 
Ei se numără printre mani biruitori ai 
monstrului roşu care, neputându-i înfrânge, 
I-a hăituit în patru zări. De unii dintre ei 
monstrul -el însuşi rănit de moarte - semai 
teme şi astăzi, sub noua-i “faţă umană” 
Căci ei il recunosc sub orice mască şi au 
încă sare de pus peste rănile lui. Marea 
încleştare s-a incheiat, dar lupta continuă, 
poate mai perfidă, pe plan psihic şi moral 

Părintele Gheorghe Calciu 
(n. 1926) este cel pe care Ceauşescu îl 
declarase duşmanul său personal. Făcuse 
parte, ca mulți tineri din generaţia sa. din 
Frățiile de Cruce; în 1919, pe când era 
student medicinist, a fost arestat şi azvârlit 
în iadul de la Piteşti (cea mai diabolică 
închisoare din istoria represiunii 
comuniste), Au fost anii cei mai negri ai 
zbuciumatei sale vieți. Sub inimaginabila 
teroare, cedează pentru o vreme, cum s-a 
întâmplat cu mai toți “piteştenii” (excepţie 


sau să fie aduşi la Piteşti abia în ajunul 
desființării). D-l D.Bacu nu l-a cruțat în 


3 cartea sa din 1963 (apărută în Occident), 


dar, la o nouă ediție a acesteia, fostul 
“piteştean' acceptă să scrie el însuşi prefata, 
fără a încerca să-şi ascundă sau să-şi scuze 


"i cădenle. Resurecția sa morală se petrecuse 


încă din închisoare (unde va rămâne până în 


1 1964), începând cu refuzul oricărui 


colaboraționism la faimosul proces al 
torționarilor şi continuând cu o frondă 
permanentă împotriva opresorilor, până la 
nepăsarea de propria viață. Era unul dintre 
cei mai radicali grevişti ai foamei. În 
"Casimca” de la Jilava (un soi de cuib de 
exterminare) îşi va deschide venele să-l 
hrănească cu sângele său pe poetul Costache 
Oprişan, aflat în agonia morții... 

Toată viața acestui om de după 
tragicul episod piteştean a fost una de 
mărturisire, de jertfă şi de ispășire. Destinul 
său a fost unul paulinic, de o unică măreție 
ŞI complexitate în istoria muceniciei 
româneşti. EI a măsurat, cu o viață de om, 
distanţa între iad şi rai. Nimeni n-a ieşit din 
Piteşti şi viu şi nepătat. Dar tot nimeni n-a 
mai reuşit, după Piteşti, o redresare morală 
atât de pilduitoare şi de nedezminţită. 
Asemenea fiului risipitor, “pierdut a fost şi 
s-a aflat, mort a fost şi a înviat”. Pentru că 
există Părintele Calciu, se poate afirma că 
“experimentul Piteşti” a eşuat. El a zdrobit 
oameni, dar n-a putut distruge, până la capăt, 
Omul. Părintele Calciu nu s-a salvat doar pe 
sine: a salvat «emutuleu umană în faţa 
“teroarei istoriei”... 

- Eliberat după 15 ani, urmează 
filologia şi teologia, devenind preot şi unul 
dintre cei mai iubiți profesori ai Seminarului 
Teologic Ortodox din Bucureşti. Îşi continuă 
lupta sub semnul Crucii, cu un curaj devenit 
legendar, înfruntând deopotrivă minciuna şi 
furia devastatoare a materialismului ateu, 


, 9 ş , i i SA | tert Si 
Reproducem în continuare câteva extrase din interviul pe care Părintele Gheorghe 


Calciu l-a acordat revistei noastre la un an de la vizita sa în România post-ceauşistă; 


pentru întregul interviu, ase vedea “Puncte Cardinale”, anul |, nr.6, iunie 199], p4 


pe p.5 a aceluiași Număr, se află publicat și unul dintre cele Şapre cuvinte către 


fineri, anume cel “Despre moarte şi înviere”, rostit la 12 aprilie 1978, în cea de-a 

cincea miercuri a Postului Mare, pe treptele Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti, şi 

pe care l-am reluat integral în Numărul de faţă (a se vedea pp. | 2 Ata i ! 
în 7 su E, i R PP a A aa 


i DIO E tie ie EA NR to AO Aa PE Oe E IEI) 


ee 


“Încă de pe atunci [februarie-martie 1990 - n.n.] se crease în țară o 
fensiune extrem de periculoasă, ce se pare că m-a mai putul fi dezamorsată. Ştiţi 
care a fost prima intrebare pe care mi-a pus-o un ziarist atunci, incă de pe 
aeroport? << Întorcându-vă în țară, nu vă simţiţi în nici un fel... manipulat? >> Pe 
mine intrebarea asta m-a surprins mai mult decăl to! ce s-a întâmplat după aceea. 
l-amrăspuns, fireşte, căeu, capreot, suni manipulat în permamență, amume de lisus 


TIristos.., 


Inflaţia de zvonuri şi suspiciuni, unele de-a dreptul absurde, face parte din 


factica tradițională a comunismului [...] 


Trebuie admis in pricipiu că orice ordine nouă implică un haos prealabil 
şi că nu se imră uşor într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de 
dezastru organizat. Abia acum, în noul context, se poate vedea cu adevărat căt rău 
a făcut comunismul, ată! la nivel social, căt şi sufletesc, individual. Fiziceşte, 
comunismul a extermina! la noi căteva sute de mii de oameni, pe când sufleteşte 





bisericeşti ( care l-a caterisit pe atunci, la 
ordinul Partidului, deși prin predicile şi 
epistolele sale, prin întreaga sa luptă şi 
propovăduire, nu făcuse decât să apere 
Biserică şi Neamul, Într-o epocă de adânc 
satanism, dând o pildă de angajare creştină 
fără egal în istoria românească a ultimei 
jumătăţi de veac). 

In anul 1978, în postul Sf.Paşti, 
Părintele Gheorghe Calciu, pe vremea aceea 
incă profesor, a ținut şapte predici de un 
mare curaj mărturisitor, adresate tinerilor 
dornici de adevărul rostit cu tărie, împotriva 
ateismului şi materialismului oficial, 
împotriva demolatorilor de biserici şi de 
conştiinţe, precum şi împotriva celor aflaţi, 
în pofida convingerilor lor intime, într-o 
veche cârdăşie tacită cu puterea comunistă. 
Predicile au fost rostite fie în incinta Bisericii 
Radu-Vodă, fie pe treptele acesteia (atunci 
când superiorii - i-au încuiat biserica şi pe 
seminarişti în dormitoare, pentru a-l 
împiedica să predice mai departe). Cu toate 
hărțuielile Securităţii şi ale propriilor 
superiori, auditoriul devenea din ce în ce 
ma! numeros, fiind alcătuit atât din elevii 
Părintelui şi din studenți în teologie, cât şi 
din mulți tineri laici, în cea mai mare parte 
studenți ai altor facultăți din Capitală. Mulţi 
dintre aceştia au avut ei înşişi de înfruntat 
apoi presiunile Securității, unii fiind chiar 
exmatriculaţi. Părintele avea să fie supus 
mai întâi urmăririi, amenințărilor şi 
calomniilor. pentru ca. în cele din ună sa 
fie arestat, judecat (2!) şi condamnat lu lu 
ani de închisoare, sub nişte capete de acuzare 
fictive, “vina” sa fiind de fapt aceea a fi 
strigat adevărul întreg, fără ocolişuri sau 
menajamente. După alți 6 ani de detenție (în 
total a făcut 21!), este eliberat în urma 
presiunilor internaţionale (numele său a fost 
vehiculat chiar şi în “negocierile” pentru 
acordarea “Clauzei națiunii celei mai 
favorizate'”), O armată de securişti urmăresc 
fiecare pas al său şi al întregii familii (soția 
Adriana şi fiul Andrei), instaurând asupră- 
le o concertată teroare psihică. Dacă între 
timp cazul n-ar fi devenit de notorietate 
intemaţională, Ceauşescu l-ar fi lichidat 
negreşit (turba numai când îi auzea numele!), 
Până la urmă a fost silit să părăsească țara 


| a ucis multe, multe milioane ...[...] 


Unite (unde i se acordase deja "cetățenia 
de onoare”). Securitatea a lansat imediat în 
rândurile emigrației zvonul că ar fi... 
securist (Şi vai, mai sunt şi astăzi emigranţi 
ce mai au naivitatea să creadă asemenea 
baliverne!). Pe de altă parte, puterea 
comunistă (şi ulterior neo-comunistă) din 
țară a căutat să-l prezinte cape “un legionar 
înrăit”, pus în slujba “agenturilor 
străine”!!! Şi iarăşi s-au găsit naivi care s- 
o creadă... 

In cei peste 10 ani de exil (a 
revenit o singură dată în țară, pe fondul 
primei “mineriade”, fiind tratat cu o 
nedisimulată ostilitate, atât de oficialitățile 
politice, cât şi de cele bisericeşti, ba chiar 
calomniat pe postul naţional de televiziune, 
în prezența şi cu complicitatea preşedintelui 
Iliescu!), Părintele Calciu s-a străduit, pe 
câ! i-a stat în putere, să continue lupta în 
slujba lui Dumnezeu şi a poporului român. 
Pe lângă slujirea parohială curentă, a apărat 
interesele românilor oprimaţi în faţa multor 
foruri internaţionale, a fost primit - între 
alții -de preşedinţii Francois Mitterand şi 
George Bush, a fost o prezenţă centrală la 
mai toate reuniunile importante ale 
diasporei româneşti, a înlesnit numeroase 
contacte şi ajutoare umanitare, a scris (cu 
patos misionar şi mărturisitor) în presa 
exilului, dar şi în unele publicaţii 
postdecembriste din țară (inclusiv în 
“Puncte Cardinale”). Ale sale.Șapte cuvinte 
către tineri au fost mai întâi mediatizate 
radiofonic (“Europa liberă”, B.B.C.), apoi 
traduse şi editate în mai multe limbi (numai 
in țară n-avem până astăzi o ediţie a lor!). 
Şi trebuie spus că ele nu şi-au pierdut nici 
astăzi actualitatea... 

Părintele Gheorghe Calciu 
rămâne o pildă de eroism creştin şi 
românesc, în orice caz figura cea mai 
semnificativă a rezistenței religioase şi 
naționale din vremea demenţei ceauşiste. 
Nu există, pentrua ni-l reprezenta esențial, 
o imagine mai potrivită decât cea a 
Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, în 
lumina neînserată a Invierii. 

PUNCTE CARDINALE 


În numărul viitor: Alexandru CIORĂNESC 


Reinvierea spiritului românesc, sub senmul credinţei şi al iubirii creştine, 
iată marea urgenţă a acestor vremi. Dacă această <<reformă>> va fi înfăptuită, 
celelalte vor veni pe deasupra. Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcul 
comunismul (şi cum pare hotărât a o face din nou), carul înaintea boilor. Nu mai 
trebuie să pornim, cum bine observa cineva, de la ideea construirii unei lumi noi, 
de la care să emane un om nou, ci dimpotrivă, trebuie să clădim un om nou, de la 
care să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă [...]. 

=“ Omul nou> > noi nu Suntem în situaţia de a-l crea din nimic, ci pe baza 
tradiţiilor noastre viabile. Poporul român este chemat să se redescopere ca popor 
creştin. Creştin în fond, el trebuie să redevină creştin şi în fapt, să trăiască în mod 
conştient creştineşte. Avem de reinnodat un lanţ rupt în urmăcu aproape o jumătate 
de veac. Ca să ne reinnoim pe noi înşine, trebuie mai întâi să ne întoarcem la noi 
înşine. Acesta - iar nu simpla = < muncă> >, cum se Strigă peste tot - este adevăratul 
imperativ al ceasului de faţă. Tot de muncă este vorba şi aici, dar de o muncă mult 
mai subtilă şi mai anevoioasă, de o muncă înlăuntrul nostru, în <<mina> > 
sufletelor noastre. Pe aceasta să o facem şi nici pe cealaltă să n-o uităm [...] 

Eu am incredere în Dumnezeu, în tradiția națională şi în tineretul acestei 
[ări. Nu mă aştept ca impasul să fie depăşit peste noapte. Trebuie să ne ostenim, 
să veghem şi să ne rugăm, păstrându-ne nădejdea chiar şi-n derută şi-n suferință 
[..]. Lumea a început de la Dumnezeu şi în Dumnezeu se va sfârşi [..] 

România pe care o visez eu este una care işi va aduna la sân pe toți fiii 
risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toți să fim una, pe pământul milenar al 
suferințelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul crucii lui Hristos”. 








| 
| 


PAG. 16 NR. 4/52 Aprilie '95 


= = PI 


In ziua de 18 martie 1995 a 
fost declarată, la Chişinău, greva 
generală a profesorilor şi studenţilor, 
la care s-au alăturat pe parcurs largi 
categorii de populaţie românească 
Inima acţiunii de protest, ce a adunat 
zilnic zeci de mii de oameni în Piaţa 
Marii Adunări Naţionale din capitala 
Republicii Moldova, rămâne însă 
inteleciualitatea şi mai ales tineretul 
studios. Există multe asemănări cu 
lunga demonstrație anti-comunistă din 
Piaţa Universităţii de la Bucureşti 


PUNCTE CARDINALE 


fost intenția guvernului antiromânesc 
de a atenta la conştiinţa naţională a 
populaţiei majoritare, scontând să se 
inlocuiască (în şcoli, mass-media şi 
documentele  oliciale) “Istoria 
României” cu aşa-numita “Istorie a 
Moldovei", iar limba română vorbită în 
Basarabia să fie calificată oficial drept 
“limbă moldovenească”. Adică 
moldovenii să uite că sunt români! 
Ulterior, revendicările s-au diversificat, 
(ronda antiguvernamentală ridicând nu 
doar probleme naţionale (etnice) sau 


Nu credem că puterea de la 
Bucureşti poate [i învinuită, pentru 
momentul actual, de o atitudine 
nepotrivită faţă de evenimentele din 
Basarabia. Ea a greşit însă esențial cu 
mult înainte, mai ales atunci când, în 
1991. a făcut gafa politică şi morală de 
a recunoaşte “independenţa” Moldovei 
de peste Prut. Atunci s-a pierdut o 
şansă ISlorică, pe care un guvern cu 
adevărat național n-ar [i ratat-o: 
Moldova ar fi putut reveni la ţara- 
mumă, dacă am fi fost suficient de 





suc ate 


chimire. În ce priveşte pseudo- 
naționalismul de sorginte comunistă, 
e| s-a înfundat complet în problema 
maghiară, păstrându-şi vechea 
timiditate faţă de Răsărit 
Basarabenii sunt mai singuri 
decât niciodată. Poate că e insă şi un 
lucru bun acesta, căci le poate ascuţi 
responsabilitatea şi îi poate obliga la 
un spirit de unitate şi dăruire, căutând 
în ei înşişi şi la Dumnezeu puterea 
izbăvitoare. Problema este ca e! să 
aibă tăria dea lupta până la capăt şi de 


ÎNVIEREA BASARABIEI 


(aprilie-iunie 1990). Lozinca de 
predilecție a militanților de la Chişinău 
este una dintre cele deseori scandate 
și la Bucureşti (cu o uşoară ajustare) 
“Trăiască, trăiască, trăiască 
și-nflorească / Moldova, Ardealul şi 
Țara Românească!”. Apărarea 
identităţii etnice nu poate fi separată, 
practic, de problema unionistă 
Cinismul şi obtuzitatea puterii 
neocomuniste, în fruntea căreia îşi 
târăşte greutatea de trup şi de minte 
preşedintele Snegur, a dus la o inviere 
a sentimentului naţional românesc, 
extrem de incomodă pentru autorităţi, 
mai ales în măsura în care angajează 
rânduri largi ale tineretului, 
constituindu-se nu doar într-o 
reacțiune a momentului, ci şi într-un 
avertisment pentru viitor Scânteia ce 
a aprins aceste mişcări de amploare a 


Zi 


Ca il h - 


De asemenea, apariţia lunară şi spaţiul 
limitat nu ne permit includerea 'tuturor 
materialelor primite, mai ales atunci când sunt de 


[ 


Regretăm că, având o Redacţie puţin 
numeroasă, nu, reuşim să răspundem cu 
promptitudine tuturor scrisorilor primite de | 


culturale, ci şi politice, sociale, 
economice. Autorităţile îşi păstrează 
indărătnicia, dar cu evidente semne de 
panică, aşa cum s-a întâmplat, în 1990, 
şi cu “emanaţii” de la Bucureşti 
Preşedintele Snegur nu s-a dat înapoi 
de la a declara mişcările respective 
drept un atentat la însăşi ordinea de 
Stat, insinuând că România n-ar fi 
străină de această încingere a spiritelor. 
In felul acesta, el şi-a demonstrat încă 
O dată atât lipsa de abilitate politică, cât 
şi opţiunile pro-comuniste şi 
antiromâneşti. Să sperăm că. în fața 
acestei situaţii. categorii tot mai largi 
de populație românească, vor cunoaşte 
o trezire autentică, grăbind procesul 
necesar de re-românizare şi de treptată 
integrare a Basarabiei în destinul unic 
al neamului românesc, atât din punct 
de vedere politic, cât şi spiritual. 


„mare întindere. Reamintini că mațerialele trimise + 


spre publicare nu trebuie să aibă mai mult de 5 


(cinci) ALI dactilografiate la două rânduri. 


În luna mai, 1994, la Paris 
(Domus Medica), redactorul nostru, 
Răzvan Codrescu, a contractat un 
abonament pentru Statele Unite 
(Ohio), prin intermediar. Întrucât 
numele şi adresa exactă a abonatului 
s-au pierdut, iar d-l Codrescu nu-și 
mai aminteşte exact nici numele 
persoanei intermediare, îi rugăm pe 
cei doi domni să găsească o modalitate 


de a ne contacta, pentru a ne putea 


achita datoria, cu scuzele de rigoare. 


Editura 


PUNCTE CARDINALE 
B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517599 














loan NISTOR - secretar de redacție 
Doina Marilena CABAS - corector 





LA EDITURA "PUNCTE CARDINALE” 
A APĂRUT 


Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în 
procesul vieții mele 
182p., 3000 lei 


VA APĂREA 


Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier 
(trad din limba italiană) 


Cei interesați, dacă nu-şi pot procura volumul 
Acuzat, martor, apărător în procesul vieții mele 
pe o altă cale, îl pot primi prin colet poştal, trimițând 

adresele exacte şi suma de 3500 lei (în care sunt 
incluse cheltuielile de expediţie) fie pe adresa 


Gabniel Constantinescu, 
Calea Dumbrăvii 109, 2400 - Sibiu, 
fie pe adresa 


Şerban Suru, 
Str lacob Negruzi 16, 78145 - Bucureşti 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şel; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 

2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 


fermi şi de abili. Dar noi n-am făcut, 
spre deosebire de germani, decât să ne 
furăm singuri căciula; căci, 
“independentă” sau nu, Basarabia tot 
instrăinată a rămas şi tot expusă 
imperialismului ruso-ucrainean 

Mai degrabă am putea să ne 
exprimăm dezamăgirea față de slaba 
solidaritate manifestată pe plan 
neoficial în România faţă de 
evenimentele recente de la Chişinău. 
Intelectualitatea, studențimea, tineretul 
din țară s-ar fi cuvenit să-i sprijine mai 
substanțial mai concret pe 
demonstranţii de la Chişinău. Dar la 
noi lumea pare să se fi vlăguit: a cam 
trecut disponibilitatea pentru mitinguri, 
marșuri, campanii de protest. Liga 
Studenţilor nu se mai vede, nu se mai 
aude, iar Mişcarea pentru România pare 
să fi îmbătrânit şi ea, cu capul pe 


ŞI 


a antrena în luptă şi grupurile încă 
masive de populație pasivă, ispitită să 
se amăgească cu “comoditatea” 
rânduielilor constituite 

In Basarabia există, 
neîndoielnic, semnele unei invieri 
naționale. Rămâne de văzut dacă ele 
se vor stinge sau vor rodi în acest 
târziu al istoriei. Oricum. rezistența 
lui Ilie Ilaşcu şi a celor din grupul său 
pare să nu fi fost tocmai inuulă în 
planul imediat; ei nu mai sunt de acum 
nişte cazuri izolate de martiraj românesc, 
ci pot deveni simboluri însuflețitoare 
ale unui popor hotărât să-şi asume eroic 
destinul, în faţa oamenilor şi în faţa lui 
Dumnezeu. F iecare tânăr din Piaţa Mare 
a Chişinăului trebuie să strige, cu toată 
gravitatea momentului: "Ilaşcu sunteu!”. 
Căci un popor de Ilaşci nu va putea fi 


aie 
biruit Răzvan CODRESCU 


Începând din luna aprilie 1995, 


CUI Căile Butii Tetris ici ri 


500 de lei exemplarul. 


PUTETI ITI PT TIE Ta 


Ligii isci Me ue teteră 
pe trim.II, este de 2000 (sumă ce include şi 
cheltuielile de expediţie). Banii şi adresele 


abonaților se trimit. pe adresa Gabriel 


Constantinescu, Calea IT e Ari 109, 


2400 - Sibiu. 


ia E PI IT Rite TIP LC 


reamintim că abonamentele (anuale) se 
pot face prin dl.dr.Mircea Alexe, Bezirk 
Sparkasse 69469 -Weinheim, Conto 100- 
700-66, B.L.Z.67052385. Cei care au 
contractat până acum abonamente pealte 
e TRE cz Baa et 
atât pentru plată, cât şi pentru primire. 


Menţionăm că creşterea fără 


precedent a tarifelor poştale pentru 
străinătate ne creează mari dificultăţi 
ELE Dita a 9 iu Tic ge iȚ lui Ti ie Tali 


este doar binevenit, dar şi vital. 





telefon 0609/422536 














LC Tyți 


Tehnoredactare computerizată 


Su 0 a-si tz 


p/(PXPAERIE 


iunea