Puncte Cardinale anul IX, nr. 7 (103), iulie 1999

i a 











ee e 


şi bombardarea electronică a restului lumii...» 









iubire 
speranta 


Statele Unite sunt prezentate în mod curent ca paradigmă a «societății viitoruluo» şi 
ca axă a «noii ordini mondiale». Au fost puse adeseori în evidență, din convingere sau 
din oportunism, aspectele funcționale (politice, sociale, economice. tehnice, militare) în 
măsură să motiveze un astfel de statut. Cu toate acestea, bilanțul societăţii americane la 
sfârşit de secol, dincolo de performanțele tehnice şi de prosperitatea materială, este mai 
degrabă îngrijorător. «Paradisul» democraţiei vădeşte tot mai multe excrescențe infernale, 
«Civilizația americană» sau aşa-numitul «mod de viață american» produce tot mai 
sistematic, pe lângă bani, distracții şi comodități, o întreagă galerie de monştri umani. 
Utilitarismul despiritualizat macină permanent temeliile morale ale societății, iar 
atitudinea admirativă față de spectacolul v iolenței se transformă în agresivitate cotidiană. 
mai ales la nivelul tinerei generații. Comportamentul scandalos devine, în forme diverse, 

manifestare curentă la toate nivelurile, din Biroul Oval până pe băncile şcolilor. 

Desigur, in acest ansamblu de aberaţii morale şi comportamentale, pectul cel mai 
grav îl constituie lipsa de scrupule şi disprețul tot mai accentuat față de viața omenească. 
Reflexul lui a fostsemnalat şi criticat demult într-o mare parte a producției cinematografice 
americane, care scoate efecte (şi bani) din munți de cadavre şi râuri de sânge. Mai nou, 
spectacolele sângeroase s-au computerizat, invadând Internetul. Din nefericire, violența 
criminală trece tot mai des din realitatea virtuală în realitatea imediată. 

Statele Unite ocupă demult primul loc în «topul» criminalității. În anii din urmă, a 
crescut alarmant criminalitatea juvenilă. Mai grav încă: S-a trecut de la crima izolată la 
asasinatul în masă, urmărindu-se tot mai mult, cu un cinism nu o dată mărturisit, 
spectaculozitatea în sine aactului criminal, Cruzimea devine un fel de «artă pentru artă, 
motivațiile vindicative sau aberant-justiţiare rămânând secundare. Scenariul cu criminalul 
paranoid care dă buzna într-un spațiu public (restaurant, şcoală etc,) şi mitraliază «tot ce 
mişcă» a devenit aproape banal. Uneori armei automate îi este preferat explozibilul, iar 
acțiunile sunt îndelung premeditate, fie prin imitarea anumitor ficțiuni cinematografice 
sau Jocuri pe computer, fie prin exercițiul unei fantezii diabolice, hrănite curent de o 
întreagă sub-cultură a violenței. 

Faptul are extensiuni grave şi în mentalitatea armatei americane, cum o atestă 
anumite excese recente. Intervenţia aliată sub ghidaj american din Serbia, dincolo de 
rațiunile ei politice, a alunecat, în multe momente, dinspre «actul justiţian, spre o formă 


perversă de genocid. mascată de motivaţia tot mai chinuită a «erorilor inerente». Presa 
internaţională a încercat să țină 


contabilitatea acestor erori, atât 

cât a permis. perfidul «război 

mediatic» (v. editorialul nostru 

din numărul trecut). Cert este că 

ele s-au tradus în mii de morți 

nevinovaţi (nu numai sârbi, dar 

Şi refugiaţi albanezi, iar deunăzi 

chiar... unităţi N.A.T.0.!). 

Pierderile umâne ale armatei 

sârbești sunt insignifiante pe 

lângă pierderile inregistrate în 

rândul populaţiei civile. În acest 

limp, sondajele arătau că mai 

bine de jumătate din efectivele ge! 

N.A-T.O, angajate în conflict 

habar n-aveau de ce ŞI impotriva 

Cui acționează, un James Shea se 

intrecea pe sine în cinismul 

impasibilal declarațiilor publice, 

iar un Wesley Clark afișa un fel 

de euforie maniacală a distrugerii [a 

(observată și amendată chiar în ge (aia 
CR 3 azi 


SERBIA, 
DUPA 
N.A T.O. 





Dita sec Alee a E tine me emne sto par ca fizica a CUSA nUlU 
„ cAmericaniiluptă cu două arme esenţiale: aviația şi informaţia. Adică bombardarea fizic a duşmanulu 





INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA. FRANTA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA. CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


E să A » E ) = 4 Ca x Lă 
& = . + * 
* ă - N « n 4. 
i Ca LA A ui] ii 
AED ara AEP, meet 
A ri 











of eeioiddegti tipa Alep e > ata 





1999 


16 pag, - 5000 lei 






mediile politice americane, un senator sugerându-i direct c-aravea nevoie de «o perioadă 
de odihnă). 

«Civilizația americană» a creat, indiferent de ipostazele particulare, acest tip uman 
monstruos al (ex)terminatorului senin, călcând voluptuos pe cadavre şi ațâțat cao fiară 
de spectrul distrugerii, în numele cine ştie cărei «dreptăți» reale sau abstracte. Este un 
fapt pe care nu-l putem eluda, cu atât mai mult cu cât «modelul american» cucereşte 
galopantmapamondul, conformând mai ales mentalitatea şi comportamentul generațiilor 
Noi. 

Gravitatea situației a început să preocupe tot mai mult şi factorii de răspundere din 
societatea americană, inclusiv cercurile politice. Este evidentă necesitatea unor măsuri 
realiste şi concertate, de ordin administrativ şi educațional, pentru redresarea morală a 
pei lumi care «Şi-a ieşit din țâţâni». În acest sens, Senatul american a decis de curând 
(17 iunie a.c.) ca Decalogul biblic (cele zece porunci) să fie afişat în toate şcolile şi 
colegiile americane. Decizia atestă conştiinţa falimentului aşa-zisei «educaţii laice». 
După ce decenii de-a rândul, în numele unei pretinse «libertăți de conştiinţă» deduse din 
dogma ideologică a relativismului şi individualismului democratic, au fost atacate 
sistematic — sub eticheta pripită de «fundamentalism— temeiurile religioase ale moralei 
ŞI vieţii comunitare, iată că partea cea mai responsabilă a societăţii americane pare să 
înțeleagă; cu o luciditate trapică Întoarcerea la 


inainte ca şi societăţile europene să ajungă î 
a ajuns societatea americană. Ş, 
In acest context, ne apare cu atât mai stranie poziția obtuză adoptată la noi de ultra- 
e democrații ce pretind areprezenta 
i «societatea civilă» şi care poartă, 
de mai mulţi ani încoace, o 
campanie, susținută împotriva 
valorilor religioase tradiționale. 
Nu s-au stins încă ecourile 
penibilului scandal (declanşat sub 
tutela G.D.S, şi sprijinit aproape 
isteric de A.P.A.D.O.R.) privitor 
la exprimareareligioasă în spaţiul 
public (cu stigrnatizarea prioritară 
a confesiunii majoritare, sormate 
să-şi retragă «însemnele» ŞI să-și 
întrerupă mani festările sau proiec- 
tele din spaţiul universitar, în care 
n-ar fi loc decât de binefacerile 
«culturale» ale «liberei cupetări»)!), 
De unde se vede că pe 
malurile Dâmboviţei nu doar un 
Matei Boilă e mai catolic decât 
Papa, ci şi un Gabriel Andreescu 
e mai democrat decât Clinton... 
Răzvan CODRESCU 

























pa ai > 
Aa a fe CAD n, îi 



















PAG. 2 NR.7/103 Iulie '99 





PUNCTE CARDINALE 





LA UMBRA MUGURILOR ÎN FLOARE... 


Ca şi pe vremea lui Iliescu, când, una câte una, băncile au 
început să “sucombe” (Credit Bank, Dacia Felix) sistemul 
bancar românesc este torpilat de pretinii dinăuntrul său. Aceştia 
continuănestingheriți şi pe vremea lui Constantinescu să “vireze” 
banii deponenţilor (de la Columna, Banca Agricolă, Bancorex, 
Albina şi ultima, deocamdată, pe listă, cu voia fraților Păunescu, 
Bankcoop) în buzunarele pretini/or din afara băncilor - sub 
aceeaşi supravegheere; a aceluiaşi Mugur Isărescu, neschimbat 
din funcția de guvernator BNR nici după expirarea mandatului, 
în pofida atâtor “măreţe realizări”... 

În februarie '97, Mugur Isărescu a fost luat oficial la 
întrebări (de ochii lumii?) de preşedintele Emil Constantinescu; 
dar mugurul cu pricina a fost lăsat să înflorească, pentru că a 
promis (atunci ca şi acum!) întărirea supravegherii BNR asupra 
sistemului bancar. Poate că prin supravegherea bancară di. Mugur Isărescu a înțeles să “dea de 
şase” celor care devalizează băncile, în cazul în care deponenții, ațipiți de “cântecul de leagân” al 
responsabililor cu imaginea BNR, ar avea vreo suspiciune în această privință, căci la umbra 
mugurului în floare, miliardarii zişi de carton, dar din nefericire de beton (specializați încă de pe 
vremea lui Ceauşescu în “ingineriile” financiare prin care Securitatea făcea trafic cu devize), s-au 
prăsit mai abitir, pe măsură ce băncile continuă să se prăbuşească într-un ritm corespunzător 
accelerării privatizării... 

Cert e căpretinii au format o inocentă Asociaţie a Oamenilor de Afaceri din România (AOAR) 
reprezentată de Dan Voiculescu, care se perindă crescent pe la curțile dorului subit de Emil 
Constantinescu, pentru a-i recomanda acestuia dublarea lui Radu Vasile la comanda Executivului 
prin crearea unui post (în varianta inițială de prim vice-prim-ministru) în care să fie implementat 
Theodor Stolojan (unul din ofiţerii serviciilor secrete, format la “şcoala profesională” de spionaj 
Aristotel Stamatoiu, devenit ulterior unul dintre cei mai importanți secretari PCR din Ministerul 
Finanţelor - Cuvântul, nr. 46/nov. 1991). După Revoluție, ca ministru al Finanţelor, a fost implicat 
împreună cu fiul său (Vlad Stolojan) în afacerea Megapower, iar ca prim-ministru s-a “distins” prin 
naționalizarea valutei. După ce l-a susținut în campania electorală pe Ion Iliescu, s-a raliat grupului 
Tofan-V oiculescu-Copos-Cataramă-Mâgureanu. 

În contextul în care Radu Vasile îl susține direct şi îl investeşte cu sporite puteri 
interdepartamentale pe Ovidiu Grecea (prin menținerea acestuia la conducerea Departamentului 
de Control al Guvernului şi după numirea sa ca director AV AB), tentativa lui Emil Constantinescu 
de a-l “ajuta” pe Radu Vasile (prin scindarea puterii executive!) echivalează cu încă un semn de 
“receptivitate” din partea preşedintelui, pe lângă garanţiile sale vizavi de V iorel Cataramă - pretimul 
“Jiberal” al lui Virgil Măgureanu - şi vizavi de Sorin Dimitriu - pretinul “țărănist” al lui Victor 
Atanasie Stănculescu, faţă de interesele mafiei securiste contracarate de “recuperatorul” Ovidiu 
Grecea. 

Prelinii au format şi un partid PUR (necontaminat de “impurităţile” din afara grupului lor de 
interese) condus de acelaşi Dan Voiculescu (patronul celui mai 9naţiopalist” post de televiziung - 
Antena |) care - în vizitele sale de lucru - contactează alternativ când conducerea PDSR 
(reprezentată de Ion Iliescu), cu scopul de “a găsi o cheie politică pentru aducerea României într- 
O stare de normalitate”, când conducerea PNŢCD (reprezentată de toată “floarea” cea vestită a 
partidului: lon Diaconescu, Gabrie! Țepelea, Nicolae lonescu-Galbeni), pentru a verifica dacă cheia 
găsită împreună cu Iliescu se potriveşte cu cea a Convenţiei... Venerabilii ţărănişti, chiar dacăau uitat 
de cheia pe care le-a încredințat-o electoratul, n-au rămas însă nişte încuiați, manifestând (în 
conţinutul comunicatului comun al celor două partide, PUR şi PNȚCD) “dorința de (pură!) 
colaborare”, “pentru o (pură!) comvergență a pozițiilor politice” şi “realizarea unui (pur!) consens 
național”... 

i PUR nu este însă un partid avid de mediatizarea care |-ar expune în centrul atenției... Dacă ar 
fi dorit să se situeze explici! la putere sau, măcar, în opoziția parlamentară, ar fi putut să o facă, 
deoarece deţine suficiente conturi şi mijloace de comunicare în masă... Nu 0 face, însă, pentru că 
PURII sunt, de fapt, la putere, deținând acea nedeconspirată majoritate parlamentară nu îndeajuns 
de “impură” pentru a se putea elibera de trecutul ei colaboraționist... | | 

PUR și AOAR nu sunt decât platformele de pe care un Dan Voiculescu îşi permite să “consulte” 
de la egal la egal atât vârfurile puterii, cât şi ale opoziţiei, pentru a lua nemijlocit pulsul rațiunii pure 
în virtutea căreia a fost numit (pe vremea lui Iliescu) şi menținut (pe vremea lui Constantinescu) ca 
guvernator B,N.R. pretinul Mugur Isărescu... 





ŞANTAJUL CA POLITICĂ DE PARTID 


Câţi dintre ştabii actualei guvernări sau dintre cei situaţi la 
adăpostul imunităţi parlamentare, căpătuiți prin jaful organizat 
în timpul celor zece ani de “democraţie originală”, ar îndrăzni să 
se ia de piept cu mafia finanțelor autohtone? 

După ce s-au aşezat de-a binelea la putere, partidele 
colaboraţioniste (PD şi PNL) sunt preocupate în prezent de 
chestiunea arzătoare a modificării constituției FSN-iste (pe care 
au votat-o în 1991, în timp ce parlamentarii PNŢCD s-au opus!), 
astfel încât prin modificareascontatănu numai să (li)seocrotească, 
ci şi să (li) se garanteze de-acum proprietatea privată. Păi, după 
ce şi-au pus sacii (cu bani din seifurile băncilor) în căruţa 
propriilor “sponsori” -conform împărțirii “tortului” bancar după 
criteriul algoritmului - au tot interesul să acționeze prioritar 
pentru obținerea unor ocrotitoare garanții constituționale. 

În pofida secretului bancar invocat de oblăduitorii “tunurilor” bancare (atunci când se pune 
problema identificării şi pedepsirii hoților și complicilor acestora), anumiți oameni politici sunt 
“iniţiaţi” în “misterele” supravegherii băncilor... 

Bunăoară, susținătorii moțiunii de cenzurăau rămas transportați când ministrul Transporturilor, 
Traian Băsescu, a “accelerat” dezbaterile parlamentare, afirmând că deţine “documente (sic!) care 
probează că 1,3 miliarde de dolari au fost furați de la Bancorex şi 500 de milioane de dolari de la 
Banca Agricolă de către clientela politică a actualei opoziții” (România Liberă /21 mai). 

Replica actualei opoziții nu s-a lăsat așteptată. A doua zi, în cadrul unei conferințe de presă, 
deputatul PUNR loan Gavra a anunțat inițierea unui ameţitor de original proiect de lege a lustraţiei 
limitate doar la acele persoane politice care au luat credite neretumabile de la Banca Dacia Felix, 
Bancorex, B.C.R., Banca Albina, Agricolă şi Credit Bank (de la care “au luat credite toți pediştii”!), 
pe lângă George Constantin Păunescu “mai existând încă 24 de persoane binecunoscute (sic!) 
publicului, care au luat credite de la Bancorex” (Adevărul /22 mai). De pe lista lui Gavra lipseşte 
însă banca Columna - semn că PUNR-ului nu i-a stat în intenţie să-l lustreze şi pe pretinul Virgil 
Măgureanu... Dar tocmai această “neglijență” dezvăluie fără echivocidentitatea celeialte “caracatițe” 
cu care se războieşte mafia pedistă... 

In cornunicatele lor “de presă”, nici Băsescu, nici Gavra nu au recurs la nominalizări. Nici unul 
nu arată documentul... Cei doi supermani (în raport cu umilele mijloace ale Justiţiei) se comportă 
ca doi pistolari dintr-un westem românesc (din ciclul pediştii, dolarii şi ardelenii) care se itesc 
amarnic unul la altul, fără însă ca vreunul dintre ei să încerce sătragă vreun foc; căci, în acest conflict 
(politic) de interese, cele două mafii îşi economisesc deocamdată “muniţia” dezvăluirilor, așteptând, 
fiecare, mişcarea celeilalte. Apoi, pac! la Răsboiu... 

Dincolo de “culoarea locală” pe care cei doi cow-boy parlamentari - printre atâția văcari şi 
văcăroi - O răspândesc în România “pitorească”, în condiţiile acestui şantaj reciproc apare, însă, ca 
nerezolvabilă problema asanării sistemului bancar. Căci cele două familii rivale ale naşilor Petre 
Roman şi Virgil Măgureanu nu numai că se au (a mână una pe cealaltă, dar cu siguranță că îl au la 
mână şi pe Mugie Isărescu, fără “binecuvântarea” căruia nu se puteau înfrupta copios din fructul 
oprit (pentru întreprinzătorii cinstiți) al creditului bancar în condiții atât de avantajoase. lar Mugur 
Isărescu, la rândul său, dacă îşi va simţi amenințată poziția, pre mulți o să popească şi el... 


“NUMAI ÎNTR-UN SECRET BANCAR O ȚINEM DE NOUĂ ANI ÎNCOACE” 


Cu toate acestea, Marea Finanţă doreşte să integreze potenţialul de piață al României în 
mecanismele economiei capitaliste, după principiul “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu!”. Sătulă să 
vadă cum banii pe care ni-i împrumută se scurg (fără şansa dea fi recuperați) din depozitele băncilor 
românești fie în buzunarele mafioților (deveniți prin acest jaf onorabilii stâlpi ai societății), fie în 
găurile negre ale economiei nereformate (din pricina paralizării ei de către furmele-căpuşă), Marea 
Finanţă a intervenit cu propriul său braţ: Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, ca parte 
integrantă a Băncii Mondiale, în zoaiele finanțelor autohtone, pentru a nu arunca din albie, o dată 
cu apele tulburi (în care pescuieşte Mugur Isărescu) şi copilul (sistemul bancar) care trebuie salvat. 
De ce i-am căzut noi cu tronc Marii Finanţe? Pentru că în contextul integrator al mondia/isnului 
sau globalismului (sinonimele cu față umană ale vechiului 
internaţionalism!), lipsa de putere a “Puterii” politice de a drena 
sistemul bancar din România poate conduce - mai devreme sau mai 
târziu - la “infestarea” circuitului financiar internaţional. 


(continuare în pag. 5) 
Traian Călin UBA 





Recentul supliment al revistei 22 (8-14 
iunie 1999) -““Gay și lesbiene în România” - 
ne face să ne ruşinăm de banala, retrograda, 
reacționara noastră “normalitate”. Hotărât 
lucru, dacă vom întra în Europa (așa cum ne 
dorim, paradoxal, cutoții), “societatea civilă” 
va trebui să găsească o soluţie (“finală” sau 


HOMOSEXUALI DIN TOATE 
ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ! 





nu cu frică, ci cu mândrie: «Suntem gay. 
Suntem lesbiene» (...) 

Prieteni, permiteţi-mi să închei cu 0 
mărturisire, Eu nu sunt gay. Dar vă mulțumesc 
pentru că mi-aţi oferit prilejul să fiu măcar 
pentru zece minute!”. 

Cine ar putea rămâne nesimțţitor la un 


| 
| 
E 





măcar constituțională) cu noi ăştia, perplecșii 
de modă veche... 

Desigur, înțelegerea noastră, 
fundamental(ist) limitată, este departe de a 
cuprinde toată bogăţia de idei (reductibile 
doar aparent la“ mândria de a fi homosexual”) 
sau bogăţia de date (monitorizate în Occident, 
fireşte) din suplimentul douăşdoist. Noi ne- 
am lăsat impresionați mai ales pe latura 
sentimentală, frângându-ni-se inimile, 
bunăoară, în fața apologiei patetice a 
homosexualității semnate de d-na Vera 





Câmpeanu (p. 1), din care nu ne putem 
împiedica să cităm cu legitimă duioşie: 
“«Eu sunt gay». Aceste cuvinte simple 
sunt rostite astăzi de milioane de cetățeni, în 
țările europene democratice, cu tot mai mult 
curaj, încredere şi mândrie. Aceste cuvinte 
au devenit o afirmare putemică şi foarte 
personală a identităţii, pe de-o parte, şi o 
celebrare a unităţii - a comunităţii - pe de 
cealaltă parte. Din nefericire, în România 
suntem foarte departe de aceste realizări, 
Pentru că în România, cuvintele «Eu sunt 
homosexual» aproape că nici nu se aud. Şi 
chiarcând sunt rostite, sunt şaptite în întuneric, 
de voci pline de teamă. Departe de a inspira 
unitatea, sunt cuvinte care aduc separare şi 
dezbinare- din păcate, chiar în rândul gay-lor 
şi lesbienelor, A spune «Sunt gay» = «a fi 
gay» - echivalează cu o amenințare a fragilei 
ordini sociale şi politice, legată încă de vechile 
mentalități. O societate care este pluralistă și 
democratică doar în aparenţă, şi de multe ori 
nici atât. O orânduire retrogradă, încă foarte 
suspicioasă faţă de cele mai mici manifestări 


ale aspirațiilor şi identității individului...” 

Curat “aspirații” şi “identități”! Ehei, 
cum le zici matale, tanti Vera, mai rarcineva!... 

Dar ascultați mai departe: “Astăzi vreau 
să accept distincția dumneavoastră în onoarea 
lor. (Urmează o lungă listă de nume, cu 
indignate schițe de caz - n. n.). Dar mai ales 
accept distincția dumneavoastră în numele 
tuturor celor a căror poveste nu o ştim încă şi 
nu o vom şti poate niciodată. Care trăiesc 
fiecare zi în întuneric şi izolare - cu teama că 
vor fi trădaţi chiar de familiile şi de prietenii 
lor, Visând la o zi în care vor putea şi ei să îşi 
îndeplinească cea mai adâncă dorinţă şi să 
spună deschis, cu demnitate: «Sunt gay»... 

Aici ne oprim, preţ de o clipă, ca să ne 
ştergem o lacrimă... 

“Noi, cei de la ACCEPT (d-na Vera 
Câmpeanu e vice-președinte al forului 
respectiv-n. n), ştim că schimbările nu se pot 
petrece peste noapte, Dar suntem siguri că 
ele vor veni. (...) Aştept cu nerăbdare ziua în 
care ne vom aduna la Bucureşti, cu o ocazie 
similară acesteia, şi vom rosti împreună, tare, 





asemenea patos retoric? Numai nişte inimi 
împietrite, de heterosexuali asiatici! 

Dacă aş fi femeie, mi-aş permite poate să 
scap toate hățurile din mâini şi să-i strig 
autoarei, într-un acces de emoție 
nepublicistică: 7 /ove you, Vera! Dar cum nu 
sunt, îmi iau seama și mă cuprinde un fel de 
ciudă organică pe d-l Gabriel Andreescu, 
care nu e niciodată atât de convingător încât 
să-mi smulgă țipătul suprem, fatal, oracular: 
I love you, Gaby... a 
NEMÂNGÂIETUL 

20-00 00.4.) iei ANI ă 


















În iunie "90, timp de câteva zile, Bucureştiul a fost 


dat pe mâna securiştilor-mineri, aşa cum în vechime o 


cetate cotropită de năvălitori era lăsată o vreme pradă 
învingătorului. Instituţiile ordinii publice au fost, în mod 


deliberat, suspendate provizoriu. Răzbunătoare şi crudă, 


cumii este felul, Securitatea, în frunte cu Iliescu (cel care 
astăzi zburdă primul prin sondaje!) au întors complet 
spatele populației Capitalei. N-aveai cui cere ajutor, n- 
aveai cui cerşi dreptate, n-aveai pe cine ruga să te 
ascundă, r-aveai nici măcar pe cine implora să te cruţe! 
Instanţeie statului de drept amuţiseră. Încăpățânarea 
bucureştenilor de a cerne la sânge, iar apoi de a respinge 
săptămâni în şir "marerialul" aluvionar adus de 
evenimentele din 1989, a fost, în cele din urmă, aspru 
sancționată. Lumea a fost lăsată cu bună-ştiință de 


izbelişte, la cheremul barbariei și haosului. Notamatunci, 


într-un articol, ce efect benefic ar fi avut Sfințeria activă 
a vreunui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, dacă s- 
ar fi încumetat să iasă în stradă şi să străbată secant 
zrvistia masivă care umpluse până la refuz oraşul. N-ar 
fi fost exclus ca duhul revanşei politice şi sociale să fi 
făcut, ca prin minune, cale întoarsă în cuibul infernal 
care-l odrăslise. Pe de altă parte, orice furtun sau rangă 
de oțel mineresc care s-ar fi abătut asupra arhiereului 
l-ar fi proiectat direct în calendar, printre mucenici 
neamului românesc. În acelezile de groază, când năimiţii 
lui iliescu fuseseră la un pas să reteze la propriu capul 


iui Marian Munteanu, cel care împreună cu o mână de 
studenţi reuşiseră să asmută o țară întreagă împotriva 
acestora, şi când tot ei, aceiaşi securişti-mineri, fuseseră 
cât pe-aci să lase infirmi pe viaţă sutele de tineri 
"necuminți” ai Pieţii Universităţii, aceleaşi bande 
mizerabile Şi-au făcut apariția şi în capul străzii mele, 
Căutându-mă de zor şi pe mine, biet pictor, căzut - cu 
idealuri cu tot - în dizgrația fostului aparat represiv al 
statului comunist. Lumea înspăimântată a cartierului 
m-a informat într-ascuns că tâlharii agită în văzul 
gospodinelor, alături de fotografiile altora, şi fotografiile 
rele. O săptămână întreagă şi mai bine n-am ieşit din 
casă. Am dormi! zile în şir, iepureşte, cu geaca pe mine 
şi cu câteva mii de lei înfundaţi în buzunarele blugilor, 
gata oricând, chiar şi la ceas de noapte, să o şterg pe uşa 
din dos și să escatadez gardul din fundul curții, unde 
avuseserm grijă să sprijin din timp o scară de zid. Ziua, cu 
srorurilelăsate, urmăream stupefiat la televizor derularea 
atrocităților represiunii. Nu făcusem aliceva decât să 
zmângălesc, în ziarul lui Băcanu, câteva texte malițioase 
Ia adresa noului regim politic. Mi-era, totuşi, imposibil 
să juxtapun prigoana stupidă la care eram supus 
pasivităţii intelectualilor de rasă (mulţi dintre ei prieteni 
ai mei de o viață) prezenţi în acel moment în guvernul 
României. Acest paradox insuportabil, care s-a întețit 











a o socoti drept însuşire proprie, de care poate 
dispune după bunul său plac. 

Or, atunci când Creatorul |-a scos pe om 
din Eden, a făcut-o ca o pedeapsă, “ca să 
lucreze pământul din care fusese luat (Facerea 
3, 23). Simţim în acest verset o intenție ironică 
împletită cu o pedagogie divină. Prima s-ar 
exprima cam aşa: “Dacă, gustând din fructele 
Pomului Cunoaştenii, tot ai crezut că devii un 
dumnezeu, du-te și lucrează pământul, 
încearcă să scoţi ceva din el, așa cum Eu din 
țărână ţi-am dat viață! Ai căutat spre pământ - 










ți le deal”, 









Se poate ghici de ce Dumnezeu n-a privit cu plăcere spre darurile lui 
Cain aduse ca jertfă. Ele proveneau din lucrarea pământului, adică o 
activitate demiurgică, în care omul îşi arogă rolul de creator, văzându-se 
pe sine ca un fel de mag. Uimit de puterea de rodire a pământului, înclină 





PUNCTE CARDINALE 





“Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel 
bun îşi pune sufletul pentru oile sale. lar cel 
plătit şi cel care nu este păstor şi ale cărui oi nu 
sunt ale lui, vede lupul venind şiasă oile şi 
fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte”, 

(Ioan 10, 11-12) 


35 


Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, 
Prea Fericirea Sa Pavle al Serbiei şi Prea Fericitul 
Părinte Teoctist, Patriarhul României 





ulterior, mă chinuia mai mult chiar decât uriaşa spaimă 
care mă cotropise, 

Rememorez aceste întâmplări, fiindcă abominabila 
vânătoare de fraţi, la care am fost martor şi căreia puțin 
i-a trebuit ca să nu-i cad victimă, este soră geamănă cu 
actuala vânătoare de frați din Kosovo. Cei care au fost 
vânaţi pe străzile Bucureştiului, ziua în amiaza mare, 
acum zece ani, realizează dimensiunile exacte ale ororii şi 
vandalismului la care este supusă în prezent legendara 
provincie sârbească. De aceea, ei înţeleg mai bine decât 
Oricine cum poate fi posibil ca sârbii să-şi părăsească, cu 
afâta înfricoşată grabă, pământul cel mai de taină al țării, 
tăsându-l în seama terorismului albanez şi occidental! 


sia 
PLUGAR 





Latura pedagogică a reacției divine ar avea în vedere eventualitatea 


că, pus la încercare într-o situație similară, omul îşi va înțelege greşeala. 
Abel pare să o fi sesizat, alegând o ocupație umilă, simplă, care nu-i 
întreţine deloc iluzia de “individ autonom”. Păstorul îşi duce traiul din ceea 
ce îi oferă animalele, cărora le este în schimb gazdă şi ocrotitor. Şi, cel 





lulie '99 NR. 7/103 PAG. 3 








Și totuşi, în (imp ce puhoaie de sârbi fug care- 
ncolro, un singur om în toată Serbia, Patriarhul tuturor 
sârbilor, a pornit fără teamă împotriva curentului, 
sfidând analfabetismul şi insolenţa forțelor angajate în 
conflict, dar hotărât să pună capăt exodului nebunesc 
şi, prin prezenţa sa duhovnicească, să-i adune şi să-i 
aducă pe sârbi înapoi în Kosovo. Sub ochii ocupantului, 
Stârnind mai curând stupefacţie decât respect, Patriarhul 
Pavle şi-a mutat fulgerător reședința de la Belgrad 
înapoi la Pecs, în Străvechea reşedinţă patriarhală a 
Serbiei. Înconjurat doar de câțiva monahi, Patriarhul 
Pavle şi-a stabili! patriarhatul în inima ținutului sfăşiat 
de crimă şi arbitrariu. O acţiune rapidă şi temerară, ca 
toate acțiunile inspirate de Duhul Sfânt, prin care 
Patriarhul şi-a afirmat identitatea întreită: de arhiereu, 
de stăpân şi de întâistătător duhovnicesc al ținutului 
Kosovo, aceasta taman atunci când "ardenţii apărători 
ai drepturilor omului” se îmbulzesc să-l fărâme în 
bucăţi, 

Prin Patriarhul Pavle, Biserica Ortodoxă Sârbă 
şi-a reînnoit în veac mandatul divino-uman de garantă 
a identității şi unităţii creştine a sârbilor. Şovăielnicilor 
de pretutindeni, din Serbia, de la noi sau de aiurea, li s- 
a dăruit ocazia unică de ase dutmiri cine este păstorul cel 
bun: Patriarhul Pavle sau miloşevicii şi draşkovicii care 
se înghesuie în fruntea ţării? Din punct de vedere 
spiritual, el, Patriarhul, este cel care a luatacumputerea 
în mâini. El este singurul în stare să răspundă de sârbi 
şi în fața oamenilor, şi în faţa lui Hristos. Gestul său fără 
egal l-a aşezat încă din timpul vieții printre Sfinţii 
Ortodoxiei. 

În vremurile recente, curajul lui nelumesc nu-şi 
găseşte ecou decât în periculoasele vizite întreprinse de 
"atipicul” Episcop al Romei, loan Paul al Il-lea. Este 
util ca popoarele creştine să-şi amintească în veac, iar 
cele necreştine să ia aminte, căun neam creştin nu poale 
firas de pe suprafața pământului de nici O Superarmată, 
oricât de supersofisticate i-ar fi uneltele agresiunii, atât 
timp cât n-a întors definitiv spatele Bisericii lui Hristos. 
De aceea, într-o țară creştină, chiar şi complet pustiită, 
în care ruinele fumegânde sunt încă mai pitice decât 
mormanele de cadavre, se va găsi întotdeauna un Schit 
minuscul, retras şi neluat în seamă de vrăjmaşi, care în 
secret va răspunde de evlavia unui neam întreg. E 
suficient doar, aşa cum se întâmplă, sub ochii noştri, la 
Mănăstirea Gracianica din Kosovo, ca Patriarhul, câțiva 
monahi şi câțiva mireni să continue săse roage. Graţie 
lor, poporul credincios trecut prin sabie, oricât de 
însângerat i-ar fi trupul, poate răspunde lui Hristos: 
” Prezen ț! LLĂ 


Sorin DUMITRESCU 


mult, agent eugenic. Dar atât. Părăsirea 
turmelor nu atârnă de voinţa lui. 
Agricultorul, în schimb, practică o 
muncă de pionierat. Chiar numai 
desțelenirea unui câmp virgin poate să-l 
umple de orgoliu. Trăgând apoi brazde în 
pământul unde el însuşi pune sămânța, 
poate crede că şi creşterea plantelor are 
loc tot din puterea lui. Nu îl menise 
Dumnezeu numai spinilor şi pălămizii? 
Crima împotriva fratelui său 
denotă o îngrijorătoare acumulare de 


din starea paradisiacă în care erai -, cu pământul caută-ți de treabă, vezi luciferism, închipuindu-şi probabil că viața i-o poate da tot el înapoi, aşa 
de poți să-i storci şi altceva decât spinii şi pălămida pe care este ţinut să cum o izvodeşte din huma însămânțată. În acest punct, Dumnezeu 
intervineşi-iia puterea asupra pământului (4, 12), sortindu-l nomadismului. 
Florea TIBERIAN 
















PAG. 4 NR. 7/103 Iulie '99 











pi ps pri ds ya 
ca Iar a, ț 
20 a E a) 


Recent, printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiție, 
sentința de condamnare la moarte pentru crimă de înaltă trădare 
a fostului general de securitate lon Mihai Pacepa a fost casată. 
“Trădătorul”, cum era stigmatizat Pacepa până deunăzi în 
documentele Serviciului de Informaţii Externe, a fost reabilitat 
atât juridic, cât şi moral, redându-i-se rangul de general- 
locotenent, precum şi averea confiscată de regimul comunist. 
O remarcabilă performanță a Guvernului şi Justiţiei României 
care, la zece ani de la o “revoluţie” care s-a vrut anticomunistă 
Şi de la instaurarea unui regim care pretinde a fi “democrat”, a 
reuşit să înfăptuiască un prim act de restitutio in integrum! 

“S-a înfăptuit un act de dreptate”, declară sentențios 
actualul patron al Justiţiei româneşti, d-l Valeriu Stoica. O 
apreciere neîmpărtăşită însă de cei, din păcate puțini, care mai 
păstrează respectul față de comandamentele morale şi care 
asistă îngrijorați la procesul de degradare a justiției româneşti. 
Ca urmare a ingerințelor politice, dar şi corupției din 
magistratură, s-a ajuns până acolo încât instituţia care ar trebui 
să întruchipeze ideea de Justiria Fundamentum Regnorum să 
se transforme într-o tarabă la care aplicarea legilor şi 
administrarea dreptății se face la tocmeală: *“Cine dă mai mult, 
are câştig de cauză!” 

Pentru marea majoritate a populaţiei, repunerea pe rol a 
“cazului Pacepa” a trecut aproape neobservată. Într-o lume în 
care oamenii sunt copleşiți de “grija zilei de azi” înaintea “grijii 
pentru ziua de mâine”, este greu de presupus că se vor mai găsi 
resurse de energie sufletească pentru participarea la problemele 
majore cu care este confruntată viața publică. Deoarece însă, în 
toate timpurile, trădarea a fost considerată ca un act josnic, de 
O gravitate deosebită, ar fi greşit să repartizăm “cazul Pacepa” 
la capitolul faptelor diverse. Ar însemna să mai adăugăm încă 
un element la procesul de dezagregare morală a societății 
româneşti. Și cum nu dorim să ne angajăm pe această pantă 
nefastă pentru existența unei națiuni, ne propunem să găsim un 
sistem de criterii de judecată convingător, în raport de care 
actele de trădare să apară în ade vărata lor lumină şi mai ales să 
stimuleze indignarea şi oprobiul public. 

Un astfel de sistem de criterii pentru aprecierea gravității 
actelor de trădare ar putea fi Codul penal. Dar prevederile 
Codului penal, chiar şi în versiunea recent îmbunătățită de d-l 
Valeriu Stoica, au un caracter relativ şi o aplicabilitate limitată 
în timp, servituți impuse adeseori de climatul politic. De aceea, 
am recurs la un sistem de ierarhizare a gravității faptelor cu 
caracter antisocial, precum şi a sancţiunilor asociate acestui 
gen de fapte mai puţin obişnuit, dar care are avantajul de a se 
inspira din principiile moralei creştine, ceea ce îl face imun la 
relativismul, dar mai ales la injoncțiunile factorilor politict, 
adeseori în contradicție cu normele morale. Este vorba de 
viziunea poetului Dante Alighieri (1265-1321), care în /pfermul, 
său realizează o astfel de ierarhizare, ce nu numai că a rezistat 
timpului, dar se dovedeşte a fi mai actuală ca oricând. 

“Cum este conceput şi orânduit Infernul - ne lămureşte 
Francesco De Sanctis în capitolul intitulat Divina Comedie din 
Istoria literaturii italiene - ne-o explică, în Cântul al XI-lea, 
poetul însuşi, arhitect și filosof al construcțiilor sale. Împărăția 
răului este împărțită în trei lumi, corespunzătoare celor trei mari 
categorii ale nelegiuirii; necumpătarea şi violența, şiretenia şi 
premeditarea rece. Fiecare din aceste categorii se împarte în 
genuri şi specii, în cercuri şi brâuri. Conceptul etic al acestei 
scări a crimelor constă în convingerea că acolo unde infamia 
este mai mare, crima este şi ea mai mare, iar infamia nu stă atât 
în faptă, cât în intenţie. De aceea şiretenia şi înşelăciunea sunt 
mai vinovate decât necumpătarea și violența, iar premeditarea 
rece a trădătonilor este mai vinovată decât şiretenia. De unde 
evoluția istorică a Infernului, unde se trece de la cei mai puţin 
vinovaţi, necumpătații din cetatea Dite, local violenţilor, şi apoi 
se coboară în Văile-Rele, Malebolge, iar de acolo în puţul 
trădătorilor... Apele putrede ale Malebolgelor îngheață sub 
suflul aripilor enorme ale lui Lucifer, se întăresc, devin o mare 
de sticlă dinăuntrul căreia transpar, ca nişte fire de paie, 
trădătorii: cei ce şi-au trădat rudele se găsesc în Caina, cei ce și- 
au trădat patria, în Antenora, cei ce şi-au trădat prietenii în 
Tolomea, iar cei ce şi-au trădat binefăcătorii, în Giudecca, 
Pedeapsa e una singură, dar mărită treptat, după cum este și 
crima. Mişcarea se stinge încetul cu încetul, viaţa se pietrifică, 
până ce lacrima, cuvântul şi mişcarea încetează cu totul”, 

Aşadar, în viziunea lui Dante, Infernul este un con cu 
vârful în jos, împărțit în nouă cercuri, care la rândul lor sunt 


PUNCTE CARDINALE 





Gabriel CONSTANTINESCU 





compartimentate în brâuri. Pe măsură ce cobori spre vârful 
conului, cercurile sunt din ce în ce mai mici, iar faptele comise 
de cei care le populează, din ce în ce mai grave. Cercul al 
nouălea este destinat ispăşirii celei mai odioase crime pe care 
o pot săvârşi oamenii, trădarea. lar în ultimul brâu al acestui 
cerc, destinat trădătorilor, tronează Lucifer - Satana -înfipt în 
mijlocul gheții eterne, ținând în cele trei guri ale sale pe Iuda, 
Brutus şi Cassius, simboluri ale celei mai detestabile forme de 
trădare, “trădarea binefăcătorilor”... 

Raportându-ne la această topografie morală a infernului, 
nu greşim afirmând că, pentru faptele săvârşite de fostul 
general de securitate, locul ce i se cuvine nu este coloana 
adevăraţilor luptători anticomunişti, acolo unde, printr-un act 
de dezgustător servilism față de mai marii veacului, l-a aşezat 
actuala Justiţie românească, ci în cercul al nouăleaal Infernului. 
Fiecare din cele patru brâuri ale cercului destinat trădătorilor 
sunt îndreptățite să-l reclame ca pe unul de al lor pe “trădătorul” 
Pacepa, care a trădat tot ceea ce poate fi trădat pe această lume. 


Ar za Sr = PE 4 Ş a 
= a tz . ăi _ hi , Po * e 
PT = . % (Ea 4 pr * dr ani 
% y : Da poe mie Paza aaa e 
i-a i po prose | [AY Atena . : LE 
Pa i s Pe Fear za, A 
BD E ze e te ali a 
2 = Mii Îi age rea =t 


Gustave Dorâ, Giudecca 

În primul rând, Pacepa nu ar trebui să lipsească din Caina, 
brâul unde îşi ispăşesc osânda '“trădătorii rudelor”. Desfigurat 
de egoism, Pacepa nu a avut nici o reținere în a-şi trăda familia, 
respectiv soția şi fiica, lăsându-le zălog autorităților comuniste, 
deşi ştia mai bine ca oricine cât de dure erau represaliile la care 
erau supuse familiile transfugilor politici. Aceasta cu atât mai 
mult cu cât, aşa cum rezultă din documentele Departamentului 
de Securitate a Statului, soția sa era alcoolică (“consumă 
băuturi tari până la pierderea autocontrolului”), O situaţie care 
îlobliga moralmente să fie alături de ea, asigurându-i tratamentul 
adecvat în astfel de împrejurări. Cât priveşte relația cu fiica sa, 
deşi comentatorii “cazului Pacepa”, dar şi el însuși, pretind a fi 
foarte afectuoasă, iubitorul tată nu aavut remuşcări, abandonând 
o la discreția Securității. 

În al doilea rând, înfierarea lui Pacepa ca “trădător de 
patrie” este întru totul îndreptățită, astfel că osândirea lui la 
chinurile veşnice din Antenora este o măsură dreaptă. Cu 
următoarea precizare însă. In mod obişnuit, cei care-l acuză pe 
Pacepa de trădare sunt comuniștii. Ei asociează actul trădării de 
dezertarea sa în Occident, ceea ce este fundamental greşit. Este 
adevărat că Pacepa şi-a trădat Patria, dar trădarea sa nu s-a 
produs în momentul dezertării în Occident, ci cu mult înainte. 
lon Mihai Pacepa şi-a trădat Patria când s-a alăturat regimului 
comunist, devenind ofițer de securitate, Să nu fi ştiut oare 
“venerabilii” magistrați de la Curtea Supremă de Justiţie, care 
I-au reabilitat pe generalul de securitate lon Mihai Pacepa, că 
acesta “a intrat în serviciul secret încă din anii 1946 - după cum 
relatează Alexandru Nichita în cartea sa Pacepaconira Pacepa 
-şi că prima sa misiune a fost să se infiltreze în munţi, unde erau 
grupuri răzlețe de legionari şi de foști ofițeri anticomuniști, care 
trebuiau depistaţi şi localizaţi pentru a fi prinşi, misiune de care 
s-a achitat cu succes? O fi povestit el şefilor săi de la C.L.A. 
despre curajoasele sale acțiuni?”. 























denumeşte “trădarea prietenilor”, faptă care este ispăşită în cel 
de al treilea brâu - Tolomea - din ultimul cerc al Infernului. 
Orice grup uman, constituit ca atare în virtutea unui Scop 
comun, este guvernat de un sistem de norme de conduităa căror 
respectare devine obligatorie o dată cu aderarea la grupul 

respectiv. Medicii au jurământul lui Hippocrate, dar şi hoţii şi 

tâlharii, în pofida activității lorreprobabile, au o““etică” specifică 
în virtutea căreia îi înfierează ca trădători pe cei care nu o 
respectă. Or, în momentul în care Pacepa a făcut “pactul cu 

diavolul”, intrând în Securitate, el s-a legat să respecte “codul 

etic” al instituției respective. Un legământ solemn, pe care insă 
l-a încălcat, trădându-şi tovarăşii. In acest context este 

cutremurător cinismul cu care “eroul” Pacepa descrie în cartea 

sa autobiografică, Orizonturi roşii, consecinţele dezertării sale 
în Occident. “In septembrie 1978, presa occidentală şi sursele 
diplomatice de la Bucureşti au raportat că dispariţia lui Pacepa 

a fost urmată de cea mai mare epurare politică din România 

postbelică. O treime din conducerea Consiliului de Miniştri a 
fost demisă. Douăzeci şi doi de ambasadori au fost înlocuiţi şi 

peste doisprezece ofițeri de Securitate de cel mai înalt grad au 

fost arestați, împreună cu alte câteva zeci de grad ceva mai mic, 

care pur şi simplu s-au spulberat, au dispărut din vedere, luați 

de furtuna tulburărilor. Generalul Eugen Luchian se află printre 

cei din urmă”, În fața acestei probe de monstruozitate morală, 

singurul comentariu posibil este următorul citat din Analele lui 

Tacit: Proditoresetiamiis quos anteponunl invisi sunt(Trădătorii 

sunt odioşi chiar şi acelora pe care îi preferă). 

Şi, în sfârşit, în al patrulea rând, vinovăția care-l recomandă 
pe Pacepa dreptcandidat sigur la cel mai de jos local Infernului, 
Giudecca, acolo unde sunt azvârliți cei mai odioşi criminali, 
este “trădarea binefăcătorilor”. Pacepa s-a împărtăşit din plin 
de bunăvoința, încrederea şi protecția clanului Ceauşescu. Între 
securistul domic să se afirme şi familia prezidențială au existat 
relații nemijlocite, adeseori confidenţiale. Pentru devotamentul 
de care a dat dovadă, Pacepa a ajuns să fie considerat ca un 
adevărat membru al clanului Ceauşescu. Aşa se explică 
meteorica sa ascensiune pe scara ierarhicăa Securității, precum 
şi avantajele materiale de care s-a bucurat, oferindu-şi un stil de 
viață ce depăşea cu mult posibilitățile tovarășilor săi de tagmă. 
lar răspunsul lui “Ne!” (așa îl alinta Nicu, prințul moştenitor) a 
fost ingratitudinea împinsă până la felonie. 

Şi pentru a întregi portretul moral al acestui odios personaj, 
să mai amintim că, aşa cum susțin tovarășii săi din fosta 
Secuntate, Pacepa a făcut parte din cea mai detestată categorie 
de spioni, categoria agenților dubli. lar dacă este să ascultăm ce 
spun cei iniţiaţi în tainele fostei Securităţi, Pacepa ar fi fost de 
fapt agent triplu, aflându-se în acelaşi timp atât în slujba 
Securității române, cât şi pe ştatele de plată ale KGB-ului şi 
CIA, Pe acest abject ipochimen, care aparține unor vremuri pe 
care le vrem definitiv apuse, l-a reabilitat Curtea Supremă de 
Justiţie!!! 

“Cazul Pacepa” nu reprezintă un interes în sine. Un ofiţer 
de securitate, aşa cum au fost destul de mulți în țările socialiste, 
care, în momentul când era pe punctul să fie “demascat” pentru 
găinăriile la care se preta în paralel cu îndeplinirea sarcinilor de 
serviciu (pe care şi le-a îndeplinit fără reproş), a ales calea 
dezertării la inamic, atât pentru a-şi salva viața, cât şi pentru a- 
ŞI încasa arginții cuveniți pentru vinderea de secrete inamicilor 
României de la acea dată. Până aici nimic neobişnuit şi grav. 
Lucrurile încep să ia o turmură îngrijorătoare din clipa în care se 
conturează un curent de opinie care tinde să-l considere pe 
fostul securist ... “erou naţional”. Or o astfel de dereglare a 
dreptei judecăți este posibilă numai într-o comunitate în care 
criteriile autohtone de valorificare morală au fost înlocuite cu 
critenii de sorginte exogenă, criterii împrumutate de aiurea, 
consecința fiind pierderea identitaţii definitorii pentru 
comunitatea respectivă. Este tocmai ceea ce s-a întâmplat cu 
noi românii după 23 August 1944. 

| In anul 1917, pe frontul Moldovei, doi ofițeri din elita 
oştirii, provenind din familii ilustre, colonelul Sturdza, 
comandantul unei divizii, şi locotenent-colonelul Crăiniceanu, 
comandantul unui regiment, s-au pus în serviciul inamicului, 
trădându-şi țara. (Ei urmăreau să scoată România din alianța cu 
Antanta şi să O alăture Puterilor Centrale). O tentativă eşuaţă 
lamentabil, Sturdza reuşeşte să fugă în liniile inamice, dar 
complicele său Crăiniceanu este 
arestat. Primul a fost condamnat la 





(continuare în pag, 5) 















(urmare din pag. 4) 





moarte în contumacie pentru înaltă trădare şi dezertare la 
inamic în timp de război. Cel de al doilea a fost judecat de o 
Curte Marţială, dar contrar legilor în vigoare s-a bucurat de 
clemența judecătorilor, care l-au condamnat numai la muncă 
silnică pe viață. (Magistraţii militari au ținut seama de faptul că 
trădătorul era fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru de 
război şi nepotul de soră al generalului Prezan, comandantul 
Armatei a IV-a). A flând de indulgența judecătorilor, generalul 
Prezan a avut o atitudine asemănătoare eroilor din tragediile 
antice. A casat sentința, a dispus rejudecarea procesului şi a 
semnat personal noua sentință de condamnare la moarte a 
trădătorului. Colonelul Crăiniceanu a fost executat în Vinerea 
Mare a anului 1917, sentința fiind dusă la îndeplinire de un 
pluton de ostaşi din propriul său regiment, care a fost adus de 
pe front să asiste la execuţia trădătorului. 
Cazul Sturdza a avut însă şi un epilog demn de reţinut. În 
anul 1941, fostul ofițer din Armata Română, condamnat la 
moarte pentru trădare şi dezertare la inamic, stabilit după 
terminarea războiului în Elveţia, îi adresa Mareşalului lon 
Antonescu un memoriu prin care solicita să fie reabilitat public 
pe temetul faptului că linia politică pentru care a militat în 1917 
- alianță cu Germania şi război împotriva Rusiei - s-a dovedit 
a fi fost justă. Răspunsul Mareşalului la acei impertinent 
memoriu, care avea ca substrat dominația Germaniei în lume la 
acea dată, a fost un refuz categoric, în conținutul căruia era 
exprimată următoarea idee; Schimbarea orientării politice a 
unui Stat este apanajul guvernului legitim al statului, mu al 
indivizilor. Cât priveşte încălcarea jurământului Ostăşesc şi 
dezertarea la inamic, aceste fapte sunt crime imprescriptibile, 
pe care Guvernul României le tratează ca atare 
Şi tot în Moldova, de data aceasta la 23 August 1944, un 
număr ruşinos de mare de penerali şi ofiţeri superiori, la 
instigația oamenilor politici ai timpului, şi-au trădat țara, au 
abandonat bătălia de apărare a hotarului de răsărit și au predat 
inamicului trupele pe care le aveau sub comandă. Ce a urmat 
după acestruşinos act de trădare, mascat de un pseodoarmistițiu 
proclamat de imaturul suveran al țării la îndemnul camarilei şi 
al politicienilor, se ştie. Toată armata de pe frontul Moldovei a 










E E 
Ss 


A 4 IA d Mer Xa 
1OD tă 
i; Ne e A ni 


PRE re . ma 
Die 4 i 33 
pt IE pi) 
II ZI —A 
E EN A m 
da are e 2 


Cr pă 23 2 N ea 
n e Aa dal PM: A a - 
E = MODE RE Ar mA tiu a cai o 2 i 





PUNCTE CARDINALE 














+) 





Sa 
în 


4 
si a At a) Papa 
4 Pe le PIC 3 date da 9 Na a ue Pe 
Ti Ace AN al ao vb ii 9 VE pie ee e 


Aa 


asi 


fost târâtă în captivitatea sovietică, țara a fost cotropită de 
Armata Roşie şi peste națiunea română s-a aşternut noaptea 
lungă a dictaturii comuniste. 

Cât priveşţe soarta organizatorilor şi a executanților actului 
de la23 August, ea nu este de invidiat. La scurt timp după ieşirea 
țării din războiul antisovietic, politicienii au avut prilejul să 
constate pe viu tratamentul aplicat de comunişti “tovarășilor de 
drum”. Cei documentați în această privință s-au pus la adăpost 
din timp, fugind în Occident. Cei naivi şi de bună-credință au 
sfârşit însă în temniţele comuniste. (Cazul Iuliu Maniu este 
elocvent în acest sens. La 9 decembrie 1944 era pe deplin 
lămurit ce a însemnat alianța cu URSS şi îi declara lui Burton 
Bezry, reprezentantul SUA în România, “că dacă ar fi ştiut că 
lise vada mână liberă sovieticilorsă aplice termenii armistipului, 
nu l-ar fi sfătuit pe Rege să semneze armistițiul”. Regrete 
tardive, care însă nu constituie o scuză pentru un om politic, 
care prin “sfaturile” sale a împins întreaga națiune în dezastru). 
Oarecum similară a fost şi soarta executanților, a generalilor 
trădători. După ce condamnaseră trupele care au luptat în prima 
parte a războiului până la Stalingrad, după 23 August, în fruntea 
altor trupe decât cele pe care le predaseră ruşilor, au pomit 
alături de armata sovietică să aducă fericirea comunistă în 
inima Europei! Treabă murdară de condotieri care-şi pun 
îndemânarea de strategi în slujba cetății care plăteşte mai mult. 
Nu se vor bucura însă de gloria dobândită luptând alături de 
armata comunistă. Mulţi dintre ei vor fi acuzați de sovietici 
pentru crime de război săvârşite în campania din Răsărit şi vor 
avea pnlejul să reflecteze asupra gratitudinii bolşevice în 
închisori. Datontă actului de la 23 August, afirmă susținătorii 
săi, războiul din Europa a fost scurtat cu şase luni. Afirmația 
este adevărată, dar cu mențiunea că este vorba de războiul 
Uniunii Sovietice şi al aliaților ei, nu de războiul nostru. Din 
această acrobație politică, noi ne-am ales doar cu sute de mii de 
morți pe câmpurile de lupte, atât din Est, cât şi din Vest, precum 
şi cu stiomatul trădării. 

Dar consecinţele cele mai grave pentru evoluția nefericitei 
noastre țări după 23 August 1944 au fost provocate de ceea ce 
scriitoarea Ana Selejan denumeşte “Trădarea intelectualilor”. 
Dacă în România regimul comunist şi-a înfipt rădăcinile mai 
adânc decât în celelalte țări din spatele cortinei de fier, aceasta 







lulie '99 NR. 7/103 PAG. 5 






DR a e AR AI 
< Pe DE Rai ic als fe pd ONE 7 Pi 
C A în! ma a Li > FB d a) „că 
-- e Ș N a, Sa A za 
A 4 i Pat pri e ui pi 
ee ă da : mr i y p> 
ă A 0 Vi Ran ” 
. Sa e Ea A ȘI i 4 


s-a datorat în mare măsură zorului cu care un număr regretabil 
de mare de personalități culturale şi-au convertit vagile afinități 
cu orientările de stânga din Europa interbelică în înverşunate 
convingeri comuniste. Aceste figuri de tristă amintire nu s-au 
mulțimit doar să asiste cu indiferență la marginalizarea 
“colegilor” de breaslăcare aurefuzat să se dezică de convingerile 
lor din trecut. În zelul lor marxist de proaspeți membri PCR nu 
au pregetat ca, prin denunţuri calomnioase şi liste negre, să 
participe la “vânătoarea de vrăjitoare” dezlănțuită de regimul 
comunist. 

Marea vinovăţie a “intelectualilor trădători” a constat însă 
în mutilarea conştiințelor generațiilor tinere pe care, din funcțiile 
înalte deţinute în instituţiile de învățământ şi în forurile de 
cultură, le-au modelat în spiritul unei concepții de viață străine 
fiinţei noastre naţionale. Timp de o jumătate de veac, ei şi 
discipolii lor au creat actuala pseudointelectualitate fără frică 
de Dumnezeu şi ruşine de oameni, stăpânită de un egoism 
feroce şi indiferentă față de bine şi rău. Această 
pseudointelectualitate care poartă, prin filiație, stimatele 
trădării, conduce astăzi România. Reprezentanții ei sunt prezenți 
în toate instituţiile, începând cu Preşedinţia țării şi terminând cu 
ultima primărie din creierul munților. Gradul lor de periculozitate 
este însă diferit. Cei care activează în politică şi economie sunt 
o primejdie pentru România de azi, în timp ce cei care-şi 
desfăşoară activitatea în învățământul de toate gradele sunt o 
primejdie pentru România etemă. Ca urmare, cu Şcoala ar 
trebui să înceapă renaşterea spirituală a României. Dar cine să 
inițieze şi să conducă acest proces? În timp ce România 
postdecembristă nu a reuşit nici măcar să schimbe denumirea 
clubului sportiv “Dinamo”, acest vestigiu impertinent, menit să 
le amintească românilor perenitatea comunismului, ciracii 
Academiei “Ştefan Gheorghiu”, mulți dintre ei alogeni, reciclați 
în Occident, s-au transformat din agenți ai aparatului agitprop 
al Comitetului Central PCR în analişti politici însărcinaţi de 
oculta intemațională să-i îndrume pe români spre tărâmul 
aducător de fericire al mondialismului. 

In acest climat politico-moral nu este exclus ca, la sugestia 
consilierilor săi, Preşedintele Emil Constantinescu să-i 
recunoască generalului de securitate Ion Mihai Pacepa chiar 
calitatea de “erou naţional”... 





(urmare din pag. 2) 


De la început, însă, s-au manifestat “interese mafiote care au 
întârziat apariţia hotărârii de guvern care reglementează 
funcționarea AV AB, pentru a se acorda, în acest timp, reeşalonări 
ale unor credite”, după cum a declarat Traian Băsescu. 

Cine favorizează aceste interese mafiote? Chiar Banca 
Naţională a României, care “ a tot «negociab anumite modificări 


ale atribuţiilor AV AB, ceea cea determinattergiversarea înființării Cl 


propriu-zise a Agenției”, pentru că “oficialilor din BNR şi Bancorex 
nu le este frică numai pentru că sunt creditele neperformante, ci 
în mod deosebit pentru identificarea vinovaţilor care au acordat 
aceste împrumuturi” - după cum afirmă chiar directorul AV AB, 
di. Ovidiu Grecea (în interviul acordat ziarului Ziua din || mai). 
Deşi, “din 1994, BNR plăteşte «Price Water House Cuppers» să- 





economii neperformante. Dovadă: acceptarea (pentru “liniştea 
noastră”) de către guvernul Vasile a creditelor “cu dobânzi foarte 
avantajoase” - după cum se precizează în protocolul încheiat la 
începutul lunii iunie cu sindicatele braşovene - de 100 de miliarde 
lei pentru uzina Roman şi 50 de miliarde lei pentru Tractorul. Dar 
şi aceste credite neperformante, cu dobânzi scăzute (comandate 


) de guvernul Vasile!) vor continua să îngraşe firmele-căpuşă 


aferente, din pricina cărora manageriatul acestor întreprinderi de 
Stat, nu a fost, nu este şi nu va fi interesat de vreo restructurare sau 
privatizare. În acest timp, 300 de miliarde lei alocaţi (pe hârtie!) 
de la buget pentru întreprinderile mici şi mijlocii (care ar trebui să 
fie adevăratul beneficiar al creditelor cu dobândă scăzută!) sunt 
blocați la Ministerul Finanţelor - după cum a declarat di. Remeş 
- pentru a fi luaţi de la gura rahiticului sector privat şi deturnați la 
Bancorex - cea mai mare gaură neagră a sistemului bancar. 


i facă auditul”, deși “are Direcţie de supraveghere, Serviciu juridic”, conducerea BNR află abia 
acum, cu stupefacție, că “sunt sute de miliarde pagube şi 1.000 de dosare numai cu credite 
neperformante la Bancorex” - în situaţia în care “până acum nu putea avea acces nimeni la 
documente, pentru că ni se închidea în nas ușa pe care scria «secret bancar». Numai într-un «secret 
bancar» o ținem de nouă ani încoace și uite unde-am ajuns!” În consecință, “deosebit de ocupatul” 
Mugur Isărescu “colaborează” cu reprezentanții AVAB, pasându-i pe aceştia pe mâna vice- 
guvernatorului Bogza... 

Poziţia acuzatoare a directorului AVAB la adresa politicii de supraveghere bancară a BNR nu 
este singulară. Președintele BRD, Bogdan Baltazar, avertizează (în interviul din Adevăru//19 mai) 
că “atunci când constaţi apariția unor abateri grave și pericol într-o bancă sau alta, trebuie să iei 
țiznalul şi să fluieri”, “funcția autorităţii de supraveghere fiind tocmai să presimtă falimentul”, prin 
practicarea unei “politici de foarte mare transparență” (la antipodul secretului bancar! - n.n.). Dar, 
ca şi în cazul reglementării situaţiei băncilor populare - cooperative de credit, “Banca Naţională se 
ascunde şi zice că «nu e treaba mea». Da' a cui e?...” 


“NE FAC LEGI ŞI NE PUN BIRURI, NE VORBESC FILOSOFIE”... 


Chiar şi premierul Radu Vasile iese la atac (într-a emisiune televizată) cerându-i Băncii 
Centrale “să-și asume responsabilitatea pentru lipsa de profesionalism a managerilor bancheri” şi 
“lipsa de supraveghere a Comitetului de Supraveghere al Bâncii Naţionale, a cărei intervenție este 
foarte slabă”. Dar, referitor la jaful bancar, acelaşi Radu Vasile afirmă că “nu e vorba de închisoare” 
(dându-le astfel de înțeles pretinilor că vor rămâne în libertate, bine-mersi!) pentru că domnia sa 
nu e un om (de) drept ca Victor Ciorbea, ci, după cum îi place să declare, un “economist”. Când era 
parlamentar nu a făcut economie de cuvinte pentru a susține autonomia Băncii Naţionale, dar după 
ce s-a ajuns, ca prim-ministru, a început să-și reformeze “gândirea” economică, acuzând BNR că 
duce o politică monetară în contradicție cu a Guvernului, Ca să închidă ochii faţă de “lipsa de 
supraveghere” aconducerii BNR, Radu V asile îi solicită sărenunţe la politica monetară (autonomă!) 
bazată pe intervenția asupra cursului valutar şi să-şi însuşească, în schimb, politica (dictată de 
Guvern!) de acordare de credite cu o dobândă scăzută (ceea ce BNR refuzase până acum pe motivul 
îndreptățit că în condiţiile actuale o astfe] de decizie ar produce inflaţie). Prinsă, însă, la cotitură, 
conducerea BNR e constrânsă de Guvem să accepte acordarea de credite neperformante aceleiaşi 


Cu siguranță că nu vom vedea după pratii pe nici unul din marii beneficiari ai “creditelor 
neperformante”, care, în continuare, “ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie”... - atâta vreme 
cât miza criticilor acerbe din partea Guvernului la adresa BNR se limitează la îngenuncherea acestei 
instituții (Şi) faţă de actuala Putere, La noi, problema raporturilor fostei şi actualei Puteri cu BNR 
nu diferă de cea araporturitor dintre Putere şi Televiziune, în sensul cănici fosta şi nici actuala Putere 
n-au fost preocupate de asigurarea acurateții unui statut de (relativă) independență a acestor 
instituții, ci, dimpotrivă, de acapararea lor, în propriul interes... 


GERIATRIA SALVEAZA ROMÂNIA 


Politicienii noştri vorbesc frecvent despre criză (politică, morală, economică etc.) folosind, 
însă, impropriu acest termen, căci, în esenţă, criza este o durere mobilizatoare. Dar ce-i doare şi, în 
consecință, ce-i mobilizează pe politicienii noştri? Poate doar faptul că - vorba premierului - nu mai 
este mare lucru de furat în țara asta; de aceea, în România nu există decât o criză de oameni cinstiți 
care mor pe capete (fără ca nimeni să mai vorbească despre actualui genocig) pentru că nu se pot 
adapta la “ontologia” de tranziţie, rezumabilă cartezian la formula fur, deci exist, Cine să lupte cu 
mafia securistă? lon Diaconescu, abia cârâindu-şi “mesajul” obosit, în surdină, ca o găină hrânită 
numai cu chimicale? Moş Țepelea = încremenit într-o poziţie acacacacademică față de adversarii 
săi politici (care l-au “uns” academician)? Mai sprințar pare Papillon (zis şi lon Raţiu), care se 
ambiţionează (ca și Marina Voica) să-şi păstreze distinsul accent străin... Sau, poate, dintr-un efort 
de adaptare la cotidian, l-a angajat ca director pe lon Cristoiu? Problema nu este că [on Cristoiu face 
o cotidiană propagandă PRM-istă pe banii lui lon Raţiu, ci ce (mai) caută lon Raţiu (ca patron al 
Cotidianului) în PNŢCD? 

Promovarea merituoasă a unui psihiatru ca Remus Opriş - omul potrivit la locul potrivit - 
printre fruntașii PNŢCD nu este suficientă pentru însânătoşirea acestui partid, atâta vreme cât 
domnul doctor nu este secondat în munca lui şi de un gerontolog (mult mai eficient în această situație 
decât ginecologul care-l consitiază pe ministrul Mureşan cum să chiureteze agricultura!). 

Până atunci, speranța rămâne în “rătăcirile” americanilor... Dacă vreuna din rachetele NATO 
ar fi nimerit, din greşeală, peste Procuratură, s-ar fi terminat cu neînceperea urmăririi penale a 
pretinilor la Cataramă... lar dacă alta s-ar fi pripăşit prin bătătura Guvemului, în sfârşit s-ar fi 
deblocat reforma la români)... Traian Călin UBA 








PAG. 6 NR. 7/103 Iulie '99 


Credinţa, ca act de cunoaştere, poate fi falsă sau 
adevărată. Ea parcurge, la scară istorică sau personală, 
diferite etape. Tot ca act de cunoaştere, ea este obligată să 
facă față unor exigențe. 

Părintele Stăniloae detectează trei stadii în perceperea 
divinității, stadii care sunt în strânsă legătură cu istoria 
Revelaţiei. Cel dintâi este cel al omului idolatru. Idolul 
este expresia unei atitudini şi concepții spirituale panteiste, 
care nu înalță spiritul la transcendență, ci dimpotrivă, îl 
înlănțuie în cele văzute, imanente. Prin idol, aceste forțe 
imanente sunt exagerate demonic şi sunt amestecate cu 
forțele naturii, exercitând, în acest fel, o atracție 
sporită. Acestor forţe li se asociază mituri ce le 
personifică, le justifică sau le fac apoteoza. 
Aceasta era, spune în continuare Părintele 
Stăniloae, starea întregii omeniri până la 
chemarea lui Avraana; după aceea a 
tuturor popoarelor, cu excepția 
poporului ales; iar de la Hristos 
încoace, a tuturor popoarelor 
păgâne (1). 

Simbolul, lumea sim- 
bolică ar fi stadiul imediat 
superior. Simbolul trimite 
deja la o realitate deosebită de sine, e o punte între două 
lumi, pe care le şi deosebeşte, le şi leagă. Pentru gândirea 
simbolică, lumea nu mai este realitatea ultimă, sensul ei 
tainic primindu-l, în calitate de simbol, de la o lume 
superioară. Simbolul este o scară care ajută spiritului să 
urce larealitatea simbolizată. Deci, simbolul are, simultan, 
un caracter de chip şi de mijloc de înălțare (2). Pentru a 


accede la lumea de dincolo de simbol, la care trimite -- 
acesta, este nevoie de o privire spirituală. O astfel de 5 


viziune, după Berdiaev, “exprimă natura dinamică a 
spiritului ”, “vedepestetot în lume numai semne şi simboale 
ale altei lumi (3). Celor înduhovniciți, spune arhimandritul 
Ciprian, un teolog rus, “această lume li se înfăţişează 
simbolică, plină de logos, spirituală ” (4). 
Într-un fel, întreaga lume poate fi privită ca simbol. 
Dar această privire poate avea două direcții diferite. Fie ca 
o simplă convenție omenească în care “orice obiect şi 
fenomen din ea poate semnifica pe oricare altul”, pe 
seama unor relații cu caracter cauzal, şi, în acest caz, 
trimite mai mult spre idolatrie. Fie ca un “cifru prin care 
se contemplă transcendenţa şi nu vreun alt lucru sau 
fenomen ", situaţie în care conduce spre icoană, înţeleasă 
în sens larg, În primul caz este un simbol natural. În al 
doilea, un simbol metafizic. 

Sfântul Grigorie Palama merge mai departe şi spune: 

“Dumnezeu a zidit această lume văzută ca pe unreflex al 
lumii de mai presus de lume, pentru ca prin contemplarea 
spirituală a ei să ajungem, ca pe o scară minunată, la 
lumea aceea" (5). 

Această stare Părintele Stăniloae o numeşte “realism 
simbolic”. Astfel facem un pas decisiv spre icoană. 
Explicaţia acestui realism simbolic se află în învățătura 
despre energiile necreate, formulată tot de Sfântul Grigorie 
Palama (6). Dar “singurul lucru clar pe care ni-l fac 
Cunoscut simboalele este existența lui Dumnezeu și relația 
Lui cu ele şi, prin ele, cu noi” (7). 

O dată cu icoana, acest stadiu este şi el depăşit în 
favoarea unei prezențe harice a lumii de dincolo. Icoana 
nureprezintănumai o înfăţişare, conform erminiei stabilite 
de Biserică, a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a 
sfinților şi a unor scene din viața lor, cu prezența harică a 
acestora şi cu ancorarea în eshaton, ci presupune întreagă 
feologie, adică oconcepție coerentă şi complexăreferitoare 
la cunoaşterea lui Dumnezeu, în exprimările Sale pe calea 
energiilor necreate. Omul iconic pleacă de la simbol, dar 
trece dincolo de el, spre un realism nețărmurit. Simbolul 


(1) Pr. Prof. D. Stăniloae, “Simbolul ca anticipatre și temei al 
icoanei”, în Studii teologice, anul II (1957), nr. 5-6, p, 429-432. 
(2) Ibidem, p. 432-435, 

(3) N. Berdiaev, Filosofia svobodnogo Duha, ciast |, Ymca 
Press, Paris, p. 97, apud Pr, Prof. D. Stăniloae, op. cir., p, 435. 
(4) Arhim. Ciprian, Antropologia Sv Grigoria Palami, Paris, 
1950, p. 326-327, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit, p. 435 
(5)51. Grigorie Palama, //om. 3, PG. 151, col. 332C-333C, apud 
Pr. Prof. D, Stăniloae, op. cit, p, 439. 

(6) Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit, p. 439. 

(7) Ibidem, p. 441. 








PUNCTE CARDINALE 


trimite spre o altă lume, dar prin icoană, înțeleasă în sens 
larg, nu se rămâne la sugerarea simbolică, ci se ajunge la 
trăirea în prezenţa celorsimbolizate: “Lucru/ văzut esimbol 
al paradigmei sale nevăzute, tocmai prin faptul că acestea 
două fără să fie una, sunt totuşi la un loc, sunt nedespărțite. 
In aceasta stă antinomia simbolului, că pentru a cunoaşte 
ceea ce nu se vede, trebuie să priveşti la ceea ce se vede, dar 
în acelaşi timp, trebuie să depăşeşti ceea ce se vede” (8). 
Chiar şi simboalele profetice (cele alese în chip divin şi 


















investite cuo putere deosebită, aceea de a anticipa Cuvântul 
întrupat) “sunt incă un zid prea puțin transparent între om 
şi Dumnezeu, ridicându-semai degrabăca unzid despărțitor 
pe care abia întruparea de fapt a Cuvântului îl va surpa” 
(9). O dată cu întruparea lui Dumnezeu-Fiul, icoana devine 
O “necesitate” în viața umanității, eaexprimândo “prezență 
dumnezeiască infinit mai sporită" (10). Daracum icoana va 
coexista cu simbolurile, nu le va anula, dar va conduce la o 
subțierealor(1 1). Perdeauaaluzivăşi, într-un fel, izolatoare 
a simbolurilor a fost sfâşiată o dată cu întruparea, ca mai 
târziu catapeteasma Templului la Răstignire, înlesnindu-se 
un acces perpetuu şi veşnic la jertfa din Sfânta Sfintelor. 
Prin simbol avem acum o anticipare, o străvedere, iar prin 
icoană o vedere directă, o pătrundere în lumea reală şi 
concretă a Împărăției lui Dumnezeu, în viața “veacului ce 
va să fie”, cum spune Crezul. 

Atât la scară personală, cât şi la scară etnică pot fi 
întâlnite, în general, toate cele trei stadii ale relaţiei omului 
cu Dumnezeu. cel idolatru, cel simbolic şi cel iconic, Ele pot 
fi independente şi succesive, dar cel mai adesea interferează, 
se întrepătrund şi din structura acestei interferări se poate 
aprecia stadiul pe care l-aatins persoanasauetniarespectivă 
pe scara cunoașterii lui Dumnezeu şi a viețuirii întru El. 
Creştinismul ortodox a luptat pentru veştejirea idolatnei şi 
pentru apropierea simbolurilor de icoană. Totuşi idolatria a 
continuat să se manifeste, fie ca un vestigiu al timpurilor 
precreştine, fie ca o contaminare prin contactul cu popoare 
necreştine, fie, în fine, cao etapă joasă în drumul dezvoltării 
spirituale personale. Chiar în sânul creştinismului se regăsesc 
uneori rnanifestări idolatre (de exemplu, se face semnul 
crucii din superstiție, fără nici un suport spiritual, se spune 
de trei ori Tatăl nostru pentru a scăpa de o indispoziție 
oarecare etc.). 

Cele trei stări ale istoriei Revelaţiei pot fi observate şi 





(8) /bidem, p. 450 
(9) Pr. Prof. D. Stăniloae, "De la creațiune la întruparea Cuvântului 
şi de la simbol la icoană”, în Glasul Bisericii, anul XVI (1957), nr. 


12, p. 86). 
(10) /bidem, p. 864. 
11) /Bidem, p. 865. 








în manifestările de credință ale ţăranului român. Uneori 
chiar în stare pură. Astfel, vrăjile sunt, fără îndoială, 
idolatrie, în timp ce rugăciunea curată şi fierbinte este 
iconică. Dar, cel mai adesea, lucrurile sunt amestecate, 
Astfel, descântecele amestecă, în diferite proporții, 
elemente idolatre, elemente simbolice și elemente iconice. 
Rituriledetrecere de asemenea, cu observaţia căelementele 
simbolice şi iconice au ponderea şi greutatea cea mai 
mare. Adesea, elementele idolatre se prezintă ca simple 
vestigii formale, sleite de încărcătura lor primară. Dar 
acelaşi lucru se poate spune uneon şi despre 
elementele simbolice şi iconice, mai ales în 
timpurile de peurmă. În sensul că şi ele pot 
fi îndeplinite formal, fără o participare 
fiinţială reală şi fără conştiinţa 
conținutului lor de credință. 
Dincolo de toate aceste 
manifestări, uneori contra- 
dictorii în conţinutul lor, 
poate fi detectată o 
anumită rezultantă. 
Poporul român îşi 
trăieşte relația sa cu 
Dumnezeu în zona 
icoanei, având o conştiinţă incontestabilă a prezenței 
proximea lui Dumnezeu în viața sa. Lumea nu este, pentru 
țăranul român, atât o lume de simboluri, cât şi o imensă 
icoană a unei alte lumi, lămurite şi nemuritoare. În acest 
sens, are dreptate Mircea Vulcănescu să vorbească de o 
“teofanie a lumii ”, la români, cu “caracter de arătare, de 
vădire a unei lucrări transcognitive ” (12). 

Dumnezeu este prezent în tot ce se întâmplă în jurul 
omului. Numai EI le știe pe toate, le vede şi le aude pe toate. 
Eldă şi Elia. El pedepseşte, bate, dar nu cu parul. Numai 
dacă şi El vrea, se poate împlini a lucrare. Cu EI se pleacă 
la drum şi tot cu £7 îi laşi acasă pe cei de lângă care pleci. 
El binecuvântează. Eltepăzeşte, El Semilostiveştedetine. 
EI mângâie. Mai mult chiar, este atât de apropiat nouă, 
încât se bucură, se mâhneşte, plânge, suferă, se mânie, 

Acelaşi lucru se petrece şi cu Maica Domnului, față de 
care poporul are o mare evlavie. E] o vede cape o adevărată 
maică a fiecăruia şi a întregii țări (numită “grădina Maicii 
Donmului "),apropiată, prezentă, mijlocitoare şi ajutătoare. 
Părintele Stăniloae arată cum acest lucru este probat şi de 
unele expresii absolut specifice românilor ca “Durmnezei 
drăguțu” şi “Măicuţa Domnului ”, în care diminutivele 
exprimă, în acelaşi timp, dragostea, venerarea şi 
familiaritatea (13). Lumea sfinților este şi ea o lume 
apropiată, mai mult decât vecină, implicată în toate ale 
vieții. Ei, sfinţii, jalonează timpul, ei ocrotesc anumite 
lucrări, ei pot fi invocaţi spre ajutor şi mijlocire în diferite 
nevoi ale vieții de zi cu zi. 

Gândul la obşteasca judecată, la dreptatea şi 
milostivirea lui Dumnezeu este mereu prezent în cugetul 
românului. Raiul şi iadul îşi trimit arvuna până aici. 
Expresii ca “raiulpepământ" sau "iadul pe pământ "sunt 
des folosite. 

În plus, însuși cultul icoanelor mărturiseşte despre 
prezența ţăranului înzona iconicului, mai presus de simbol. 

“Cinstesc sfintele icoane, nu cioplite, ci zugrăvite, dar 
închinațiunea nu se adresează decât fiinţei divine”, 
relatează Dimitrie Cantemir (14). Aproape că nu există 
casă țărănească în care să nu existe cel puţin o icoană. Şi 
țăranii n-au fost numai “utilizatori” de icoane, ci şi 
“făcători”. Îndeosebi în Transilvania, meşteri țărani au 
fost atât zugravi de biserici, cât şi pictori de icoane. Fără 
a intra aici în detalii, trebuie remarcat felul în care aceşti 
meşteri țărani, supravegheați desigur şi de Biserică, n-au, 
în general, în execuțiile lor, abateri canonice, în ciuda 
faptului că, pe de altă parte, uzează de o mare libertate de 
exprimare şi, adesea, “culoarea locală” este foarte 
pregnantă. 
Costion NICOLESCU 





(12) Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, 
Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, p. 84. 

(13) Dumitru Stăniloae, Re/lecţii despre spiritualitatea poporului 
român, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 159. 
(14)Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei, 
Bucureşti, 1973, p.359, 


7... —7 — 7". 77 V | 





10 


13 


16 


19 


22 


25 


28 


3/ 


37 


40 


43 


46 


49 


52 


55 


58 








De cruntul loc din jos de mal, pe unde 
ne opinteam, ca şi de fiara! care 
î] străjuia, tot ochiul s-ar ascunde. 
Precum la Trento-a Adigei viltoare 
fişni prin coasta oareciînd suzpată, 
Ori că s-a ros, ori de-un Cutremur rare, 
şi de pe culmea unde-a Stat odată 
se prăvăli atita stincărie 
că-i vai de cel ce-ar vrea să o străbată, 
la fel mi se vădi geruunea mie, 
iar sus, pe buza curmăturii, iacă, 
şedea intinsă-a Cretei scîrnăvie, 
cea zămislită într-o falsă vacă. 
văzindu-ne, cuprinsă de turbare, 
porni O rană trupul să şi-l facă. 
Maestrul meu urlă spre dinsa: «are 
ne iei pe noi drept al Athenei crar, 
cel care-n lume Stinse-a ta suflare? 
În lături, fiară! Pe acel ce-i ai 
în fața ta* nu soră-ta-l îmbies, 
ci-i doar venit să vadă-al vostru vai». 
Ca taurul ce scapă din frînghie 
cînd simte fierul morţii-n carnea lui, 
sălfînd năuc, în oarbă vălmăşie, 
la fel pe Minotaur îl văzui, 
iar domnul meu strigă: «Să trecem dară! 
Cit e-nfuriat, nici o primejdie nu-i!». 
Pornirăm deci spre valea-n veci amară, 
cu grohotişul razna sub picioare, 
căci se simţea trupeasca mea povarăt. 
Eu ginditor păşeam, iar dinsul: « Oare 
fi-e gindul tot la dimbul străjuit 
de fiara ce-o lăsarăm în turbare? 
Aş vrea să ştii c-atunci cînd am pășii 
spre adincimi de iad întiiași dată, 
nu era malul încă prăbuşil. 
Dar nu cu mult “nainte să răzbată 
pe-aici Cel care” pradă de la Dite? 
veni noian de suflete să scoată, 
de pretutindeni fură zguduite 
aceste hăuri triste, de-ai fi zis 
că lumile, de dragoste stirnite, 
se retopesc de-a valma în abis; 
în clipa-aceea, vechea stincărie, 
crăpind de-a lungul, astfel s-a deschis. 
Ci-acum te uită-n valea de urgie, 
să-i vezi în riu de singe clocorind 
pe cei ce săvirşiră silnicie ». 
O, cite pofie oarbe ne cuprind 
şi cite furii ne smintesc pe lume, 
pe care-n iad le ispăşim trudind! 
Văzul un şanţ ce-ncercuia amame 
întregul şes, precum deja-mi spusese 
cel ce trimis era să mă îndrume?, 
jar Între şanţ şi ripă, -n cirduri dese, 
poneau centauri'” ce purtau săgeți 
ca-n lume sus, cind la vinat se lese 
S-au fost oprit cind ne-au văzut drumeți 


pe-acel meleag, iar trei, desprinşi din ceală, 


CU arcu-niins ne-au țintuil semeți, 


PUNCTE CARDINALE 


IDILY ISI. A 
CO MURE, LD ILIE [ 
a lui 
DANTE ALIGHIERI 


într-o nouă versiune 


românească de 
Răzvan Codrescu 


INEFERNUL 
Cîntul al doisprezecelea pis 


6i şi unul dintre ei strigă deodată: 
«Spre care chin vă poartă pașii-n jos? 
Vorbiți, ori dacă nu, slobod săgeată!» 
64 lar domnul meu: « Răspuns cuviincios 
i-om da lui Chiron!!, iară ție nu. 
de cînd te ştiu, te-aprinzi fără folos! 
67 E Nessus, cel ce viața şi-o pierdu 
pentru frumoasa Deianira», -mi spuse, 
«şi răzbunarea singur şi-O țesu, 
70 la mijloc, cel ce ochii-n piept şi-i puse 
e Chiron, ce de-Ahile se-ngriji, 
iar celălalt e Folus, ce-aprig fuse 
73 Prinşanţse-nvirt întruna, mii Şi ii, 
şi săgelează sufletele care 
dinsihge-afară-ncearcăa ieşi». 
76 Ne-apropiam de fiarele sprinţare 
cind Chiron, osăgeată apucind, 
prin barbă şi-o trecu şi gura mare 
82 şi-o dezveli, spre soții hui zicînd: 
«Vedeţi cum sunt din loc urnite toate 
sub paşii celui dinapoi!“, pe rînd? 
85 Aşa ceva cu morţii mu se poale!» 
Insă Virgil, ajuns ia pieptul unde 
se află două firi îngemănate'S 
88 îi şi răspunse: «Nimeni nu-ţi ascunde 
că-i viu şi din nevoie-l duc cu mine, 
iar nu de drag, prin văile afunde. 
ŞI Din Aleluia se-ntrerupse cine 
m-a fost trimis să port de grija lui!“: 
nici el nu-i fur, nici eu străin de bine. 
94 Ci-n numele puterii-n slujba cui!” 
pornii pe-aceste căi cumplite foarte, 
îţi cer pe unul dintre-ai tăi să-l pui 
97 să ne arate drumul mai departe, 
ducîndu-l şi pe-acesta-n cîrca sa, 
căci nu e duh, prin ger să se poarte! ». 
109 Lui Nessus, care-n dreapta lui se-afla, 
Îi zise Chiron. «Calea le-o arată 
şi-alungă cirdul care-n drum v-ar Sta!y. 
103 Pornirăm deci cu călăuza dată 
de-a lungu-acelui rîu clocotitor 
din care crunt mugea damnata gloată 
106 Pină la pleoape-n valul arzător 
o parte sta, şi-acel centaur! zise: 
«Tirani vestiți pentru cruzimea lor 
109 îşi pling pe-aici păcatele comise. 
Lingă-Alexandru” şade Dionis%, 
de care crunt Sicilia pătimise, 
112 cel ce-are-n creşte! părul negru-nchis 
e Azzolino!.; celălali, bălai, 
e Opizzo da Esti?, cel ucis 
15 de fiu-i vitreg pe lumescul plai». 
La domnul meu privii, iar el spre mine: 
«Crezare lui se cade-acum să-i dai 
118 Nu mul! trecu şi-l văd că se aține 
din nou pe Nessus lingă-o altă ceată, 
ce pin' la git în clocol trupu-și ține, 
121 şi-o umbră mal retrasă ne arată 
«Acesta-n femplu-o inimă lovi 
ce pe Tamisa şi-azi e venerată»? 


Iulie '99 NR. 7/103 PAG. 7 


Închin cu smerenie această tălmăcire 
memoriei ilustrului romanist şi danrolog 
NA tul 2APAlIAGIe 


celui deal pl cere nelu a 


Vergilius, coboară anevoie în primul b brâu, unde ir ie 


râu de sînge clocotitor în care îşi ispăşesc pi ăcatele cei « ce au 
săvisitin lume violenţe împotriva vieţii sau averii aproap 

Osîndiții sunt supravegheați de centauri; unii dintre aceşti 
paznici inecruțători încearcă să-i oprească din cale pecei doi 
poeți, dar Vergilius depăşeşte şi acest obstacol, obţinînd. 
chiar ca unul dintre zile să-i treacă pe bca mal, 


acolo. 


Memling (cc. 1472). Ş 

ss înă acum, din asia nouă versiun ron mâr SC 

infernul iz au iar Puncte rit ituri 
II, pu ( IS 


“id Tate pi a 





124 Apoi o nouă ceală se zări, 

ce pin” la piept ieșea din sînge-afară, 

iar unii cunoscuți păreau a-mi fi 
127 Şi astfel, tot scăzind, la unii doară 

la glezne-ncinsul sînge le-ajungea; 

pe-acolo-ai noştri paşi se strecurară. 
130 «Dacă aici, cum singur poți vedea, 

mereu în malcă singele descrește », 

îmi zise Nessus, «să mă crezi aş vrea 
133 că-n partea dimpotrivă el sporește 

tot pe atit, pînă în locul unde 

pe merit tirania pătimeşte. 
136 E rînduit de cer să se afunde 

pe-acolo-Artila”*, bici peste popoare, 

Pirrus% şi Sextus%; şi-n aceleaşi unde 
139 fierbinţi în veci, cu plinsete amare, 

se zbat cei doi pe mume Rinier”, 

ce jaf cumplit făceau la drumul mare ». 
142 Se-ntoarse-apoi*, prin vad trecînd stingher. 


NOTE 


| Minotaurul monstru mitologic, jumătate om, jumătate taur. Ca şi alte 
plăsmuiri monstruoase ale mitologiei păgine, el este slujbaş al Infernului, 
împărtăşind condiţia demonică. 

Pasifae, care azămislit monstrul, se închisese într-o vacă de lemn, spre 
a atrage taurul şi a se împreuna cu el. 

Tezeu. 
4 Dante. 
$ Ariadna, cea care, îndrăgostită de Tezeu, l-a învățat pe acesta cum să 
ucidă Minotaurul şi să iasă din labirint. 

Dante era făptură în carne şi oase, în vreme ce acolo se aflau numai 
dulturi. 

lisus Hristos, a Cărui coborire la Iad (în răstimpul dintre moarte şi 
înviere) s-a petrecut la o jumătate de veac de la moartea lui Vergilius. 

Nume al cetăţii infernale, dar şi alt nume al lui Lucifer însuşi. 
9 Vergiltus. 

Făpturi mitologice, jumătate oameni, jumătate cai. 

1 Fiul lui Satum, Chiron este numit de Homer (/liada, XI) «cel mai 
drept dintre centaur». 

l Indrăgostit de Deianira, Nessus fusese ucis de Hercule cu o săgeată 
OTăvită, la trecerea fluviului Evenos. 

Fiu al lui Silenos. 

Ai lui Dante; v. mai sus, nota 6. 

15 Pieptul lui Chiron, unde se îngemănează umanul cu animalicul. 

Beatrice, care petrecea în Paradis, unde se aduce neîncetat laudă lui 
Dumnezeu. 

17 Puterea divină. 
Nessus, 
19 Probabil Alexandru cel Mare (Macedon). 
0 Doi tirani din Sicilia au purtat acest nume. Nu se ştie la care din ei 
e referă poetul. 

Ezzelino di Romano, vicar imperial din Marca Travigiana, vesti! 
petru cruzimea lui. 

Tiran crud şi lacom, din Marca d' Ancona, cuceritor al Ferrarei, ucis 
de fiul sâu, Azzo. 

Guy de Monfort, care l-a ucis la Viterbo, în timpul oficierii Sfintei 
Jertfe, pe Henric, fiul lui Richard de Cornwall. Inima celui ucis pe 
nedrept ar fi fost aşezată deasupra mormintului lui Eduard Confesorul, 
| Westminster, 

Cumplitul rege al hunilor, supranumit «Biciul lui Dumnezeu». 

Regele Epirului, sau, după alţii, ful lui Ahile. 

Sextus Tarquinius, sau, după alţii, fiul lui Pompei, ajuns pirat temut. 

În original sunt numiţi Rinier da Corneto şi Rinier Pazzo, amindoi: 
iar vestiți din secolul al XIII-lea. 

După ce-i lasă pe cei doi în pragul celui de-al doilea briu, Nessus 
revine de unul singur în locul ce-i era hărăzit. 














Da 


i 








PAG. & NR. 7/103 Iulie '99 





"DUMNEZEU NU E UN UN 
IMENS PAPAGAL ROȘU..." 


Aceste cuvinte ale lui Kierkegaard, semnificând 
libertatea credinței şi în general autonomia ei în raport 
cu ceea ce se numeşte autoritate, miracol sau evidență, 
sintetizează poate cea mai importantă similitudine între 
concepțiile lui N. Steinhardt şi F.M. Dostoievski. Ne 
vom argumenta punctul de vedere pornind de la câteva 
fragmente din romanul Frații Karamazov şi de la mai 
multe secvenţe din Jurnalul fericirii şi Dăruind vei 
dobândi ale lui Steinhardt. 

Vom începe cu celebra “Legendă a Marelui 

Inchizitor” din romanul Frații Karamazov în intenția 
autorului un pamflet îndreptat deopotrivă împotriva 
catolicismului şi socialismului. În economia romanului, 
“Marele Inchizitor” este poemul “compus în focul 
inspirației”, dar neaşternut pe hârtie (rămas în faza 
concretizării mentale) de Ivan Karamazov şi recitat 
fratelui său, Alioşa, în dialogul cu acesta de la restaurantul 
Metropol. În Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, 
Valeriu Cristea argumentează faptul că poemul a rămas 
în faza aproximaţiei mentale prin aceea că Dostoievski 
avea nevoie tocmai de această eboşă cerebrală pentru a 
sublinia caracterul încă nedefinitivat, necristalizat al 
concepției despre lume proprie eroului său aflat în plină 
căutare interioară. Atmosfera în care se poartă discuția 
este tipică pentru Rusia secolului XIX: “Ce crezi tu că 
fac azi băieții de o vârstă cu noi în Rusia? Sau cel puțin 
unii din ei? - îl întreabă Ivan pe Alioşa. - Să luăm, 
bunăoară, cârciuma asta infectă, se strâng cu toții aici şi 
se aşază într-un colț. Nu se cunosc între ei şi, după ce vor 
ieşi din local, timp de patruzeci de ani după aceea nu vor 
mai şti nimic unul despre altul. Ei şi? În jurul căror 
lucruri se învârt discuţiile pe care le poartă de câte ori au 
o clipă de răgaz, aici, în cârciumă? Numai şi numai în 
jurul unor probleme de importanță universală: «Ce părere 
aveți despre existența lui Dumnezeu? Dar despre 
nemurire?» lar cei ce nu cred în Dumnezeu vor discuta, 
la rândul lor, despre socialism şi despre anarhism, despre 
transformarea lumii după un nou calapod, ceea ce, în 
definitiv, e cam acelaşi lucru, problemele sunt aceleaşi 
în fond, numai că privite dintr-un alt punct de vedere. În 
zilele noastre, un număr infinit de tineri ruşi, care mai de 
care mai originali, nu fac altceva decât să dezbată 
asemenea chestiuni. Nu este aşa?”.““Da, pentru adevărații 
ruși existența lui Dumnezeu sau nemurirea sufletului, 
sau, aşa cum spui tu, aceleaşi probleme privite dintr-un 
alt punct de vedere, sunt probleme esențiale şi, deci, e 
normal să fie aşa - rosti Alioșa, privindu-şi fratele cu 
surâsul lui blajin și parcă întrebător”. Avem schițate aici 
polaritățile umanităţii dostoievskiene şi ale spiritualității 
ruse în general. În această atmosferă, ateul Ivan (“spiritul 
meu euclidian, realist”, spune el) îşi recită poemul care 
(în mod paradoxal?), voindu-se o acuzaţie teribilă adusă 
lui lisus Hristos, se transformă în opusul ei, într-un 
substanțial elogiu. Poemul se construieşte tot pe o 
structură bipolară: Marele Inchizitor - lisus Hristos 
(ilustrând spiritul dialectic al lui Ivan), corespunzătoare 
la nivelul “ramei” romanului bipolarității [van-Alioşa. 
identificându-se cu vocea Marelui Inchizitor, Ivan, care 
se revoltă împotriva naturii christice, o înțelege de fapt 
în toată fenomenalitatea sa profundă. 

Acţiunea legendei se petrece în Sevilla secolului al 
XVI-lea, în perioada deplinei puteri a Inchiziției spaniole, 
lisus “descinde necanonic în toridul oraș andaluz din 
milă faţă de oameni, înduplecat de rugile celor ce-şi 
păstraseră neştirbită cucernicia”, Este recunoscut de 
către mulțime prin cele două atribute prin care se revelea- 
ză “nemărginita-i bunătate şi blândețea”. Cu braţele 
întinse, el îi binecuvântează pe toți și simpla atingere a 
mâinilor lui, sau chiar numai a veșmintelor, are virtutea 
de a tămădui orice boală. Face minuni exact ca în urmă 

;cu cincisprezece veacuri, Poporul plânge şi sărută 
pământul pe care calcă, Copiii îi aruncă flori în cale, 
cântând şi preamărindu-l: “Osana! EI, el este!” zboară 
din gură în gură zvonul prin mulţime. “Nu poate fi decât 





PUNCTE CARDINALE 


el”. Nu se opreşte decât în pridvorul Catedralei din 
Sevilla, unde mai comite o minune: învierea unei fetițe. 
Singurele cuvinte pe care le rosteşte pe tot parcursul 
tabloului, “7alită kumi! ”, trimit la scena biblică (Marcu 
5,41). Tăcerea lui lisus a fost interpretată în multe feluri 
de exegeţi. (““Smerenia lui Hristos, blânda sa tăcere con- 
ving şi transmit mai mult decât toată puterea argumentării 
Marelui Inchizitor” - N.Berdiaev, op. cit., p. 125; 
“Vorbind, ar fi cedat ispitirii, şi-ar fi negat esența divină” 
- Leonte Ivanov! etc.). Tocmai atunci trece prin fața 
catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrân 
de aproape nouăzeci de ani, “înalt şi drept, cu fața suptă 
şi ochii adânciţi în orbite, nişte ochi în care mai tremură 
încă o licărire uşoară, ca o scânteie”. Dă ordin străjerilor 
să-l aresteze, iar “când ziua se stinge şi întunecimile 
nopții toride şi moarte învăluie Sevilla, iar aerul e 
îmbălsămat de lauri şi lămâi”, marele inchizitor, purtând 
un opaiț în mână, îl vizitează în celulă şi îl acuză că a 
venit să tulbure ceea ce s-a înfăptuit fără el şi în pofida 
lui. Urmează confesiunea sub formă de rechizitoriu a 
bătrânului care simte acum nevoia să spună tot ceea ce 
a pândit în sinea sa timp de nouăzeci de ani. În tinerețe şi 
el “a stat în pustie”, şi el s-a hrănit “cu aguride şi rădăcini”, 
pentru a ajunge în rândul “celor aleşi”. Îşi motivează 
trădarea printr-un sentiment de solidaritate protectoare, de 
responsabilitate paternă faţă de cei mulți (“iubesc omenirea 
mai mult decât te iubesc pe tine”), în fapt, prin orgoliul de 
a se face stăpân pe destinele umanității, de a i se substitui lui 
lisus şi a-i face întoarcerea inutilă. De fapt, din discursul său 
transpare un imens dispreţ față de debilitatea fiinţei umane, 
Rechizitoriul Marelui Inchizitor se construieşte pe 
simbolismul cifrei trei: trei sunt puterile prin care ei au 
încercat să corijeze opera lui Hristos (miracolul, taina, 
autoritatea), trei sunt “capetele de acuzare” care îi sunt 
aduse, derivate din cele ref ispitiri ale lui lisus din pustie. 
Antinomia fundamentală a Marelui Inchizitor devine 
astfel tragismul opțiunii între libertate şi constrângere, 
între suferința libertăţii şi coerciţia binelui, între /ibertatea 
suferinței şi fericirea lipsei de libertate. Dacă la greci 
tragicul deriva din imposibilitatea opțiunii, la Dostoievski 
există tocmai tragismul opțiunii. 





1. Konstantin Leontiev, Vladimir Soloviov, Vasili Rozanov, 
Serghei Bulgakov, Nikolai Berdiaev, Semion Frank, Marele 
Inchizitor. Dostoievski - lecturi teologice, traducere, prefaţă şi 
note de Leonte Ivanov, Editura Polirom, laşi, 1997, 






La Dostoievski există o antinomie funciară între 
libertate şi miracol, pe de o parte, între libertate şi 
eudemonismul social, pe de altă parte. Poemul merită 
citat aproape în întregime; ne vom limita însă doar la 
câteva fragmente: “Tu nu te-ai învrednicit să cobori 
de pe cruce când cei din jur îşi băteau joc de tine şi te 
ațâțau strigându-ți: «Pogoară-te acum de pe cruce, 
vom vedea şi vom crede!». Tu nu te-ai învrednicit să 
cobori, fiindcă nu voiai să-l câştigi pe om printr-o 
minune, aşteptând o credință liber consimțită din 

partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea 

ce doreai tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu 

extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe 

veci frica în oase”?. Ceea ce denunţă Dostoievski aici, 

ca şi în alte opere, este “coşmarul utilitarist”, după 

cuvintele lui Isaiah Berlin.? “Aminteşte-ți prima 

întrebare, dacă nu cuvânt cu cuvânt, cel puţin sensul ei: 

«Vrei să te duci în lume aşa, cu mâinile goale, făgăduind 

oamenilor o libertate pe care ei, în ignoranța şi bicisnicia 
lor înnăscută, nu pot s-o înțeleagă, de care chiar se 
feresc, îngroziţi, fiindcă nu există nimic mai insuportabil 

şi nici n-a existat pentru om şi pentru societate decât 
libertatea! Vezi pietrele acestea din pustietățile dogorite 
de arşiță? Porunceşte ca ele să se față pâini şi omenirea 
întreagă, plină de recunoştinţă, va alerga pe urmele tale 
ca o turmă ascultătoare, deşi tot timpul va fi cu frica în 
sân, ca nu cumva la un moment dat să-ți retragi brațul 
întins şi, o dată cu asta, să se isprăvească şi pâinea dăruită 
de tine». Tu însă n-ai vrut să-l lipseşti pe om de libertate 
Şi nu te-ai îndurat să primeşti, judecând că nu mai poate 
fi vorba de libertate de vreme ce a fost cumpărată cu 
pâine. Drept care ai răspuns că omul nu trăieşte numai cu 
pâine”*; “Chiar atunci când vor pieri toți zeii de pe fața 
lumii, vorcontinuatotuşi să îngenuncheze în fața idolilor. 
Şi tu ai ştiut asta, nu se poate să nu fi cunoscut această 
fundamentală taină a firii omeneşti; şi totuşi, cunoscând- 
O, ai refuzat unica emblemă infailibilă ce ți s-a oferit, şi 
în virtutea căreia omenirea ți s-ar fi supus fără să 
crâcnească, emblema pâinii reale, pământeşti. Tu însăai 
refuzat-o în numele libertății şi al pâinii cereşti”, 
Dialectica tragică a libertăţii este, în pofida aparenţelor, 
semnul iubirii christice: “În locsă cauţia punestăpânire 
asupra oamenilor, tu te-ai străduit să-i desfăşori cât 
mai larg fruntariile! Ai uitat, se vede, că omul preferă 
liniştea, şi chiar moartea, libertăţii de a alege singur 
între bine şi rău! Fiindcă nu există ceva mai 
ademenitor pentru el decât libertatea conştiinţei, dar 
în același timp nu există ceva mai cumplit! lar tu, în 
locul unor principii temeinice, care ar fi statornicit o 


WP 
ali Secara e caut ile tă 

2. P.M Dostoievski, Fraţii Karamazov, trad. rom. de Ovidiu 
Constantinescu şi Isabela Dumbravă, Editura Cartea 
Românească, Bucureşti, 1986, p. 457, 

3, Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura 
Humanitas, Bucureşti, 1996. 

4, Fraţii Karamazov, p. 45|. 

$, Idem, p. 454, 








e N i ia e RR e ici AO i i ac 


55 EP 





4 
| 


PY 9 Pa SP 


45 e RI » 
be Azze e Pa S $ 
a 


N ZII aa 


- 
e 


Aa îi ni 


dată pentru totdeauna liniştea în conştiinţa umană, 
ai ales tot ce poate fi mai ciudat, mai nedesluşit şi mai 
vag, tot ce depăşeşte puterile oamenilor, ca și când nu 
i-ai fi iubit câtuşi de puţin. Cine? Tocmai tu, care ai 
pogorâtpe pământ ca să-ţi jertfeşti viața pentru ei! În 
loc de a căuta să le zălogești libertatea, tu le-ai 
sporit-o şi mai mult, aruncând peveci chinuitoarea ei 
povară asupra împărăției sufletului omenesc”. 

În dialectica libertăţii dostoievskiene se poate institui 
o ierarhie a desăvârşirii. Ea începe, după Berdiaev, cu 
Insemnările din subteran, se va contura în romane şi îşi 
va găsi desăvârşirea în “Legenda Marelui Inchizitor ”. 
Ivan Karamazov va fi ultima etapă a drumului libertăţii, 
care a trecut prin arbitrar şi revoltă împotriva lui 
Dumnezeu. După aceea ies la iveală chipurile lui Zosima 
şi Alioşa. Am făcut observaţia că toată dialectica tragică 
privind omul îşi găseşte rezolvarea în chipul lu: Hristos 
din Legendă... 

După cum vedem, unul din “privilegiaţii” seriei este 
starețul Zosima. Am selectat două secvenţe din istoria 
sa, revelatoare pentru raporturile sale cu libertatea. Una 
din ele, semnalată şi de Nicolae Manolescu în Teme []*, 
este legată de o inovaţie astarețului: spovedania publică. 
Adversarul său, călugărul Ferapont, exponentul unui 
creştinism mai degrabă tenebros, neguros, condamnă 
acest tip de spovedanie, deoarece ar incita la ipocrizie. 
Zosima, însă, are o perspectivă mai subtilă asupra 
Jibertăţii. Evident, în cazul Spovedaniei publice, tentația 
răului (falsitatea, minciuna) este mai puternică. Asumarea 
liberă a adevărului (recunoaşterea publică a păcatelor) 
este însă cu atât mai salutară, cu cât presupune învingerea 
tentaţiilor ipocriziei. 

O altă secvență se referă la momentul morții 
personajului. Fiind considerat aproape un sfânt de către 
credincioşi, toată lumea se aşteaptă ca trupul său să 
răspândească “bună mireasmă”, Realitatea contrazice 
însă aceste aşteptări; trupul său intră repede în putrefacție. 
Lumea este nedumerită. Ferapont jubilează (scena este 
tragi-comică). Pe Alioşa faptul îl aruncă în abisul 
incertitudinilor. Dar, spune Brice Parain, citat de N. 
Steinhardt, libertatea provine din incertitudine. 

Am putea spune că Zosima ne oferă post-mortem un 
mesaj despre libertate: credința nu este generată de 


miracol, 
+++ 


“isus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. 
Fericiţi cei ce n-au văzut și au crezut”, 

(loan 20, 29) 

Refuzul miracolului în numele libertăţii este o 
atitudine recurentă în creaţia lui N. Steinhardt. De altfel, 
pasajul din “Marele Inchizitor” (v. pagina 65) despre 
refuzul lui lisus Hristos de a cobori de pe Cruce atunci 
când era provocat de arhierei şi cărturari şi care face 
trimitere la scena înfăţişată sumar în Evanghelia după 





6. Idem, p. 455 

7. N. Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, 
lași, 1992, p. 31, 

5. Editura Carten Românească, București, 1975, 





PUNCTE CARDINALE 


Luca (23, 25) şi pe larg în cele ale lui Matei (27, 31 şi 
urm.) şi Marcu (15,29 şi urm.) devine intertext în pagina 
63 a Jurnalului fericirii şi în eseul “Verbul?” «a crede» 
din volumul Dăruind, vei dobândi. Comentariului din 
“Marele Inchizitor”, N. Steinhardt îi aduce o nuanță 
foarte subtilă legată de resemantizareaverbului “a crede”; 
“Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te 
pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin 
lingvistic, se juca în temeiul unei contuzii de termeni. 
Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se 
creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în 
cazul papagalului roşu: coborârea de pe cruce ar fi 
constituit un irezistibil papagal roşu)” (Jurnalul fericirii, 
p. 63); “Eroare lingvistică, de bună seamă. Căci nu 
numai că nu bănuiau pe cine spânzuraseră pe lemn, dar 
nici nu ştiau ce înseamnă a crede şi foloseau cuvântul 
fără a-l înțelege deloc. Dacă, următor injoncțiunii 
arhiereşti, Domnul ar fi coborât de pe Crucea pe care, 
grăieşte atât de frumos Fericita Caterina din Siena, nu 
piroanele ci dragostea ÎI ținea țintuit, cuvântul credinţă 
ar fi fost desființat pentru totdeauna şi năvalnic s-ar fi 
înscăunat împărăția lui Dumnezeu. Faptul coborârii nu 
putea fi crezut, ci numai constatat, înregistrat, luat la 
cunoştinţă în plinătatea evidenţei sale. S-ar fi impus ca 
atare şi ar fi redus la zero orice supraviețuire a 
enigmaticului verb a crede. A crede nu este sinonim cu 
a dovedi, a demonstra, a fi evident; cu sintagma a crede 
pentru că (Dimpotrivă - adaugă Steinhardt în subsolul 
paginii - a crede vrea să zică a crede cu toate că, deşi, 
în ciuda, în pofida unor anumite realități, a crede 
împotriva probabilităților, statisticii, legii numerelor 
mari. E un verb adversativ, o sfidare, o provocare, o 
aruncare a mănuşii de duhul omenesc lumii, rânduielilor, 
căutărilor, legităților şi inoxerabilităților ei). A crede 
înlătură orice dubiu, rezervă şi motivație. Brusca apariţie 
a unei imense păsări roşii căzute din cer i-ar pune pe 
oameni, scrie Kierkegaard, faţă în față cu un eveniment 
extraordinar şi senzațional, care nu le-ar mai îngădui să 
nu-şi dea seama că au de a face cu un semn cert, unul 
dintre acelea stăruitor cerute de farisei, scribi şi cărturari. 
Coborârea de pe Cruce la Golgota ar fi însemnat o 
asemenea uriaşă pasăre colorată, după ivirea căreia 
arhiereilor şi tuturor celorlalți aflați în perimetrul acela 
nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se supună 
evidenţei, să îngenuncheze, să cânte osana!'”, 

Aşadar, pentru N. Steinhardt, noţiunile de miracol, 
autoritate, constrângere, evidență constituie ceea ce se 
cheamă un câmp semantic: **Coborârea de pe Cruce ar fi 
fost un act de autoritate, de constrângere, de siluire a 
voinţei şi libertății, de înlocuire a credinţei prin evidenţă” 
(op. cit., p. 89). O astfel de credință - arată cu umor 
Steinhardt- este prea uşoară: “*Mură-n gură. Na-ţi paraua, 
dă-mi sarmaua” (Jurnalul fericirii, p. 63). Credinţa în 
relaţie cu libertatea devine un act de curaj: “Ni se cere 
invitație la temerară vitejie şi palpitantă aventură - ceva 
mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidența şi să 
acordăm încredere unui ne-fapt” (Jurnalul... p. 63); 
“Credința se identifică aşadar cu ceea ce Pascal, 
Kierkegaard şi existențialiştii aveau să numească risc, 
paru, aventură; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, 
poezie pură. Un act remotivat! Inţelegi, exclamă Gide 
dintr-o dată, cuprins de entuziasm, înţelegi, un act 
neîntemeiat, cu totul fără cauză, explicaţie, rațiune, 
plauzibilitate! Inclus în el însuşi!”'(Dăruind, vei dobândi, 
p. 88), mai mult, după Steinhardt, Divinitatea pare să-şi 
construiască mai degrabă contraargumente ale existenţei 
sale. “A crede cu toate că” devine astfel adevărata esenţă 
a libertăţii: “Ni se cere însă a crede în deplină libertate 
ŞI s-ar zice că mai rău decât atât - scenariul se desfăşoară 
als ob - am fi nu numai pe deplin abandonaţi, ci şi că - 
pe deasupra, colac peste pupăză - pronia dinadins face 
totul ca să nu credem, îi place - zice-s-ar - să acumuleze 
piedicile, săne înmulțească riscurile, să adune argumente 
pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în 
imposibilitate. Drumurile care duc spre credință poartă 
același nume toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget 
de om nebun” (Jurnalul... p. 63). O idee asemănătoare, 
deși radicalizată, o găsim şi la Simone Weil, citată şi ea 
în paginile Jurnalului... : “Înţeleg mai întâi că în lumea 





9. N. Steinhardt (Monahul! Nicolae Delarohina), Dăruind vei 
dobândi - Cuvânt de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe 
Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992. 












Iulie '99 NR. 7/103 PAG. 9 


aceasta suntem cu toții părăsiți de Dumnezeu şi că 
această părăsire totodată este şi semnul suprem al 
«existenței» şi dragostei lui Dumnezeu, Dumnezeu de 
aceea «se retrage» în chip absolut, ca să ne îngăduie a 
ființa (altminteri prezența Lui ar fi echivalentă cu 
anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârșită libertate 
şi să asigure merit (ori, mai bine zis, sens) deplin 
îndrăznețului nostru act de credință”"”. 

Libertatea la N. Steinhardt nu este numai o problemă 
ontologică, ci şi una de limbaj. El este exponentul unui 
creştinism liber, flexibil şi prin aceasta luminos. Aceasta 
nu înseamnă că el reprezintă o ortodoxie ““necanonică” 
(deşi suntem convinşi că sunt teologi care consideră 
acest lucru). Cel care a scris cu voluptate despre lumea 
“crailor de Curtea Veche”, despre avangardă şi despre 
poezia generaţiei '80 (paradoxal pentru un călugăr, 
nu?), a păstrat chiar şi în fragmentele sale cu subiect 
religios reminiscenţele unei anumite libertăţi a limbajului 
şi a imaginii. Îndrăznim să credem că prin aceasta N. 
Steinhardt ne oferă un model de creştinism mai eficient, 
mai funcțional decât cei oferit de un limbaj închistat 
dogmatic (utilizăm termenul dogmatic în sensul lui 
peiorativ). 

Unei astfel] de paradigme i se circumscrie şi celebra 
imagine a““bojeriei” lui Hristos din textele lui Steinhardt. 

Plecând de la versetul din Apocalipsa 3, 20 - “lată, 
stau la uşă şi bat” - şi de ia reprezentarea acestuia în 
iconografia populară, “unde Dumnezeu cu traistă aşteaptă 
să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră 
liberă”, imagine care face “să ni se topească inimile", 
N. Steinhardt îşi dezvăluie “teoria”: “O fi hulă curată, 
dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din 
Evanghelii ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, 
putemic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără 
excepție-ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate 
ale unui gentleman şi cavaler. 

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are 
încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima 
calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fund, 
dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. 
Gentlemanul e cel care- până la dirimanta probă contrară 
- are încredere în oricine şi nu se grăbeşte, avid, să dea 
crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al 
său. La şmecheri şi la jigodii reacția numărul unu e 
întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție- putinţa 
de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei” 
(Jurnalul... p. 103). Iertarea este un alt atrbut al 
gentlemanului care este lisus Hristos. Ca orice scriitor 
autentic, N. Steinhardt îşi descoperă semnificațiile 
progresiv. Aşa se explică faptul că la pagina 258 a 
Jurnalului... aceeaşi imagine este însoțită de noi 
semnificaţii: “Apoc. 3, 20: «lată, stau la uşă şi bat; de va 
auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el 
şi voi cina cu el şi el cu Mine». Dar pe ilustrații uşa e 
reprezentată de obicei fără clanță. Întreabă un copil: 
cum poate intra de vreme ce nu e clanță?”. [ar răspunsul 
lui Steinhardt este genial: “clanța e pe dinăuntru ”. 
Aşadar credința presupune elanul liber al fiinţei spre 
divinitate. 

Ca şi la Berdiaev, la N. Steinhardt libertatea este 
aristocratică: “Situaţia de creştin e totuna cu statutul de 
aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai 
«seniorale» însuşiri: libertatea şi încrederea (credința). 
Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice, un om 
liber! Ce înseamnă credința? Încredere în Domnul, deşi 
lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu 
/oate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative”. 
(Jurnalul... p. 105). De acest statut aristocratic al libertății 
ține (aşa cum am mai văzut) şi disponibilitatea asumării 
riscului, ca la N. Berdiaev sau Denis de Rougemont: 
“Hristos ne ajută prin Cuvântul său, dar ne lasă liberi a 
decide. Şi cum decidem? Avem la îndemână două puteri; 
Învățătura Sfintei Biserici şi dreapta socotință, care-i act 
de libertate, potrivit definiţiei lui Denis de Rougemont: 
libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie să-l 
asumăm. Suntem ajutaţi, sfătuiți, milviți, călăuziți; dar 
la sfârşit tot eul vorbeşte, adică tot duhul, care e liber” 
(Jurnalul... p.231), 

George ARDELEANU 
(din vol. Tema libertății la N. Steinhardt şi EM 
Dostoievski, în curs de apariție la Editura “A nastasia”) 


10. Apud N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 85. 
11. Apud. N. Steinhardt, Jurnalul... p. 71. 














[i 


PI e 


ae 


— 








ue 








PAG. 10 NR. 7/103 Iulie '99 


LaEditura «Eubeea» din Timişoaraaapă ta nul ci 
trecut volumul” 'de versuri al d-lui Mihai Burac „Di ji 
psalmii. tinereţii. Pe coperta finală. figurează ua! 

Or i nt port din > taie 





i 5: Și fisa mi jocul per și arunca i a 
înadâncurile infernului conce lonar, cuocondamnare di... Pa 
de doi ani, din care să execuți cinci... 











[ ză şi să trăieșăi O viață sub; 


- Cad fulgii mari şi-n ZvOh 


(Penitenciarul Tribunalului Militar! 


A 












« Sus 4 
9mf IP 

% 3 Fa 
a 


a 
(a 1 
2 







Tot ce vă las voi trece pe hârtie: 





reci prin mutilările de la Piteşti şi, pe 
Jin cele mai cump ) e 

ONduri şi sentimente făci 

ei posibile supRAVIEPUIr In 





Îmi eg dă pi 
cum te-ai lega de Ora 










| vestind de s4S.0 8] d poe 

sei o RER escân d ile Veşr 

tuzie despre chinurile î i, ale de Ul Spate aa de tot cenfiânge i ioditea | 
aul, gin satanic de esterzaiă 3 


SĂ fi ect al unui f 


CPR, 


(FI T 





































Și câte una, cână spre descifrare vouă 
Trezesc în mine-ndepări d — o hieroglifă nouă. 
Să-ţi poarte-aureola ăi 

Simt sudul tainic cun Joc 

Cu albele furtuni di 


nl e Fo izrnă şi-amintire 


ră iind, sunt omul pătimaş 
Te strig prin somn şi nt ISeŞI | “mereu plecând dintr-o clădire, 
Urcându-mi visul ca o ci 'ă 7vellă. să „a lemenit de-un alt oraş. 
E-aşa de negru şi aşa deuă, 0 MI 


4  Strângând polenul unei zile, 
Z i mierea dulce şi mă duc 
lupă năluca din pupile 

X CU, i pul ultimului truc. 


De parcă foşnetul din 1rest ia aud 
Când plânsul mă cati rir-0 deltă. 


Si mă tot mut în amintire 


Apocalips i Sa din iricomodul meu prezent, 
— 8 2 Ea să A o cută de uimire 
Schiloade semne s-au SUI PE Cer. e fruntea de adolescent. 


Şi foametea cutreieră Fi ru 
Și se gătesc popoare de ră fe Şi jocul va dura, se spangi 
Şi, când a fost să fie îi îi, pân ce enigma cu un ges 
Numai omizi au înflorit BEE 1 va însemna înţelepciune 
Și numai răni pe trupurâşt - “ în bătrânețea mea. Şi-n rest 
Bătrânii că | _ cenuşă paşnică în vatra 
nii spun Că 5--"1p NI - încare-au ars toți zeii mei 

Si-Apocalipsul call şi-i iri - şiunde-o flacără ca piatra 
SA cuie ii A să ZI âme 10ăle aşteaptă rugul altor zei, 

prea sunt numai urme de CoJ Hui 
și prea-n adânc sunt mistuit. Bătrânii mei 


Atâtor vini şi-atâtor mari păcal 
âtor vini şi-atâtor mari p Bătrâni cu hainele prea largi 





ri aați pentru un trup îrmpuținat, 
ag câroetă N | întotdeauna mi-ați pe dragi 
ti ril şi niciodată n-am uitat 
Ştia veacurile. că bătrânețea-i un impas 
din care nu pulem ieşi, 
Știu veacurile curn să cumpăneasci un fel de bocet fără glas, 
Când ne vor pune anii în talere, mai greu cu fiecare zi, 
C-am rupt din munţi şi-am dus pe 0 nostalgie în amurg 
Pentru credința noastră-mpărăteasci ce face serile cuminţi, 


un râu prin care nu mai curg 


i pentru dreptul nostru la-nviere. 
rii ri nici valuri tulburi, nici atm 


La 











Ți GC, 0 CI O—eeeeamenemeemeeeee Do oooenseeneee Lil LELIA ALA 
ro april da lead erp de 7 Voi sunteți ochiul unui cult 
Că n-am îngenunchiat pe nici o treapi INOT în i; Ip A pp tea j 
de-am murit, ne-am ridicat din modă pe dinafară stins demult, 
pu + „za dar înlăuntru luminat. 
Pai râpă, 28 /spă Orice fps | Bătrâni tăcuţi, bătrâni-destin, 


mai sinpulari şi fără soy, 


Şi dacă ne-am bătut cu fața suptă ce nu vă plângeți nimănui, 

Și tâmpla de durere-ncrâncenată, dar știți să plângeți pentru toți, 
Vor trece-n Carte fapta minunată privindu-vă eu mă privesc 

Că nu ne-am îngrozit de nici o luptă pe mine, cel din viitor, 

Şi-n moarte-am fost mai tari ca niciQlată şi parcă mai mult vă iubesc, 


Di 


(Bicaz 1953), bătrânii mei şi-ai tuturor. 


Diasă 


PUNCTE CARDINALE 


tegretatul Gheorghe I. Olteanu (n. Minti jud E" 
924) a fost arestat pe când era student în anul al treilea li iu 
[făţii de Filosofie din Cluj. Ridicat în plină iamă din aprilie 
legilor săi de la Căminul «Avram lanicu), afost . intrat 


aviețuit (deşi fi foarte bolnav: tuberculăză, ciroză, i 
Ir inevrită, sideroză)) jo Mi opă cec, i ţin 





“majoritatea celor publi ați 
ce-i scris esc 5 doar ce e vorbă zboară, E 


Întâi vă las d ClOpO Peiă ari 














DELIU IULIAN 


“Revista noastră i-a mai dedicat o pagină d-lui 
jaf» Bălan în octombrie 1995. Născut pe 21 
| opilărit î în părțile Bistriţei, iar în 1934 a 
ar «Mihai Viteazul» din Târgu Mureş. 
ii săi de prigoană. Ziua de 23 august 
sa rea € - la Aiud. Comuniştii l-au 
54. Intre 1954 şi 1956, a avut 
(com. Olaru, jud. Călăraşi). 

a Braşov (1956-1958), 


efihitiv abia în vara lui 
CAE 



























Uxfost elaborate (ca şi 


Poeziile dei mai 
107) în temnița Aiudului. 



















za ÎS2, SI ne be ă, Săipl (renză? 
ME CA zintea legată la gard de ulucă? 
5 Dăr totuşi în noapte ea stă şi veghează... 





Ce oare mă arde ca jarul din spuză 
Şi-n liniştea nopții îmi macină gândul? 
Pe căi neumblate Tu-mi eşti călăuză, 
Ca flacăra vie ce spintecă vântul... 


Mă cheamă la Tine iubirea Ta blândă? 

O fi despărțirea ce astăzi mă doare? 

Eu, Doamne, de Tine sunt veşnic flămândă 
Şi-n mine iubirea în veci nu mai moare... 
Stau ziua şi noaptea de veghe, la pândă, 
Şi-n vis Te sărut şi Te spăl pe picioare... 


(Aiud — 1961) 
Pelerinul 


Pe drumul spre Magdala, desculț călcând prin tină, 
un pelerin agale se îndrepta spre sat: 

purta în ochii umezi o stranie lumină — 

era frumos şi tânăr, cu părul revărsaL... 


De nimeni nu întreabă şi nime nu-l opreşte, 
dar cată toți spre dânsul, privind printre uluci; 
el trece înainte prin sat, apoi coteşte 

pe drumul ce coboară spre țintirim, la cruci... 


O piatră-mbătrânită mai străjuieşte locul; 

aici el se opreşte sfios, transfigurat, 

dar vrând să-ndrepte crucea, îndoaie-ncet mijlocul 
şi vede pe picioare noroiu-mprăştial... 

Şi-n amintirea vie astâmpărându-şi focul, 

sărută lung mormântul, plângând îngenunchiat... 


(Aiud — 1961?) 
Licuriciul 


Eu n-am primit, Prea Sfinte, ca alții, de la Tine, 
din cupa-Ți revărsată din plin pe-acest pământ, 
nici daruri, nici lumină; 

stând prăvălit în tină, 

Ştiu numai eu, în taină, cumplâng şi mă frământ, 
durerea să-mi astâmpăr în lacrimi şi-n suspine... 


Când roată dau cu ochii, văd numai strălucire! 
Ce bun ai fost, Prea Sfinte! Cum toţi Teproslăvesc, 
se bucură şi cântă, 

şi-n locuri largi împlântă 

parcă pe veci altare pe care Te cinstesc — 
alaiuri nesfârşite călcând spre mântuire! 


Eu nu am însă parte din visul lor feeric! 

Sub frunza ca o boltă cad noaptea ostenit 

de chin şi nevoinţă.. 

dar, dacă-i cu putință, 

Te rog să faci, Prea Sfinte, ce Ştii că-s necăjit, 
ca ochii minţii mele să vadă-n întuneric! 


(Aiud — 1962) 





PUNCTE CARDINALE 


Au trecut mai bine de o sută de ani de la celebrut proces cunoscut sub numele 
de “Afacerea Dreyfus”, în care ofițerul francez, de origine evreu, a fost acuzat şi 
condamnat pe nedrept pentru spionaj şi înaltă trădare (1894), grațiat (1899) şi 
reabilitat (1906) după o intensă campanie de revizuire a procesului, cu largi 
implicaţii sociale şi politice, rolut fundamental în toată această desfăşurare 
dramatică de evenimente avându-i manifestul lansat de Emile Zola: “VP accuse!”. 

Sigur, eu nu Sunt nici pe departe Zola, aşa cum nici dvs. nu sunteți nici pe 
aproape Dreyfus. Dar situaţiile ni se aseamănă teribil, cel puțin la fel de mult pe 
Cât ne-a fost discuția pe această temă pe care am avut-o împreună în mansarda 
din Cotroceni, Strada Medic Colonel Stoenescu Nr. 9, în octombrie 1955, când v- 
am primit Să locuiţi la noi după ieşirea 
dvs. din închisoare. Închisă fiindu-că 
uşa în nas, aşa cum mi-aţi spus, de dna 
Lotuţa, prima dvs. soție, refuzat de toți 
prielenii şi cunoscuții, ca şi de roate 
rudele, singurii oameni care v-au oferit 
găzduire, cu roate riscurile timpului, 

mai ales că şi tala abiq venise de la 
Jilava, au fost Lucreția şi Vasile Netea, 
Timp de un un, în care nu o dată ați 
mâncat din pensia de tuberculoasă a 
mamei mele, am avut unul cu altul 
nenumărate discuţii despre tot şi toate, 
dvs, mărturisindu-nri că vi-l “înlocuiţi 
prin mine” pe Vlad, fiul pe care vi-t 


Țepelea, dar ne-am străduil să vă 
împărțim sărăcia noastră în aşa fel 
încât să uitaţi, pe cât era posibil, de 
opulența pe care aţi trăit-o în 
sompruoasavilă a dnei Loluţa, o evreică 
foarte bogată, fiică a unui rabin cu 
vaste moşii la Ploieşti, cu care v-aţi 
însurat la timpul cuvenit din interes, în 
vreme ce Vasile Netea se însurase, în 
aceeaşi perioadă, din dragoste, cu fata 
unui preot de țară transilvănean. Apoi, 
ca o încununare a sentimentelor pe 
care (cică) mi le-aţi purtat, în ziua în care am împlinit 16 ani, mi-aţi cumpărat cu 
12 lei volumul ] de Opere din Balzac, scriindu-mi următoarea dedicație: “Lui 
Gelu, în pragul tinereții, în speranţa că viaţa îi va oferi mai multe satisfacţii şi 
realizări decât bătrânului său amic. Gabriel Ţepelea, 14 ianuarie 1956”. 

A trebuit să treacă peste 40 de ani pentru a pricepe că totul nu a fost decât un 
fals sau aproape fals. Între timp, dvs. viața v-a oferi! tot sau aproape tot, în vreme 
cemie nu mi-a oferit nimic sau aproape nimic. Sunt astăzi, “în pragul a 60 de ani”, 
într-o situație mult mai grea decât era “bătrânul meu amic”, fiind practic fără 
serviciu, după ce v-aţi dat acordul, în calitate de preşedinte al Comisiei de Cultură, 
Artă şi Mass Media din Camera Deputaţilor, de care depinde Agenţia Rompres ca 
buget, să fiu scos din funcția de director general adjunct în care mă numise fostul 
prim-ministru Victor Ciorbea, în favoarea altor patru numiţi în locul meu, printre 
care foşti securiști şi lucrători la cenzură, împotriva cărora nu v-aţi exprimat cu 
nimic, deşi v-am atras afenţia şi tmi-aţi promis că veți lua măsuri, Ce măsuri aţi 
luat pentru a nu lăsa Agenţia Naţională de Presă a României pe mâna lui Badea, 
fost profesor la Şcoala de Securitate de la Băneasa? Cum de v-a lăsat inima 
să-l daţi afară pe Neagu Udroiu, deşi mama v-a spus cât de mul! ne-a ajuta! şi cât 
de elogios a scris despre tata ori de câte ori a avut ocazia, în perioada Ceauşescu, 
atunci când prea puţini se înghesuiau să scrie despre el? Ce fel de inimă aveți? 
Bine, I-aţi dat telefon soţiei mele şi i-aţi spus că “Badea e un lâmpit”, iar mie mi- 
ați relefonat, spunându-mi că “Badea e un ticălos”. Dar după aceea? Cum de aţi 
[uat decizia, căci numai de dvs. a depins, “să schimbaţi” un profesionist, admirator 
în mod public al vieţii şi operei lui Vasile Netea, cu un “tâmpit” şi un “ticălos” 
defractor al acestuia? Aceasta e “schimbarea” în care mulţi, săracii de noi, 
oameni de bună-credinţă, am crezut, mergând orbeşte pe mâna dvs.?! Rezultatul: 
pe mine, fiul dvs. sufletesc de cândva, m-aţi făcut şomer, în vreme ce pe Vlad, fiul 
dvs. natural, revenit de la dna Loluța, t-aţi făcut preşedintele Consiliului de 
Administraţie de la Romtetecom, una dintre cele mai mari afaceri greco-române 
de impozitare fără măsură a abonaților tetefonici, preţul unei convorbiri crescând, 
sub oblăduirea familiei dvs., nu în progresie aritmetică, ci în progresie geometrică! 

Pentru loate cele până aici spuse, şi pentru altele încă nespuse, vă acuz de 
TRĂDARE, dle Țepelea. 

De trădarea “prieteniei de o viaţă” cu Vasile Netea, expresie de care mereu 
faceţi mare caz, pentru că dă bine la pubtic, dar în memoria căruia nu aţi făcut 
absolut nimic din toate cele multe pe care le pureaţi face. 

De trădarea Liceului “Vasile Netea” din Deda-Mureş, a Casei memoriale cu 
acelaşi nume şi a Fundaţiei “Vasile Netea”, al cărei preşedinte “de onoare” (71) 
sunteți, dar pentru care, de cinci ani de când s-a înfiinţat, nu v-aţi plătit nici măcar 
biata cotizație de cinci mii de lei pe an, sumă care în cumplita inflaţie țărănistă 
sub care ne zbatem nu mai valorează nici doi bani. Oare, chiar v-a fost greu ca din 
zecile de milioane de tei, pe care prin cumul le câştigaţi pe lună, să azvârtiţi cinci 
mii de tei unei fundaţii pentru care v-aţi bătut cu pumnul în piept că aţi făcut şi 
ați dres? Ce aţi făcut? Ce aţi dres? Cum de mi-aţi spus enormitatea că “v-aţi făcut 
planul la primiri post mortem în Academie, astfel încât Vasile [Netea] nu mai are 





ne” pe Vl care SCRISOARE DESCHISĂ 
furase” fosta soţie. Eram săraci, dle DLUI GABRIEL ȚEPELEA, FOST CONDAMNAT 


POLITIC, VETERAN DE RĂZBOI, PROFESOR 
UNIVERSITAR, ACADEMICIAN, DEPUTAT, 
PRIM VICEPREȘEDINTE AL P.N.T.C.D., 
PREȘEDINTELE COMISIEI DE CULTURĂ, 
ARTĂ ŞI MASS MEDIA, 

PRIETEN DE O VIAȚĂ CU VASILE NETEA... 








Julie '99 NR. 7/103 PAG. 1] 





loc”? Toare broşurelele dvs. adunate laolaltă nu valorează măcar cât o singură 
carte-cărămidă din construcția operei de peste 40 de volume a istoricului Vasile 
Netea! 

De trădarea soţiei lui, care v-a dat o perioadă din viaţă de mâncare, dar pe 
care de zece ani, de când sunteţi mare şi tare, nu aţi ajutat-o nici măcar cu o urare 
complezentă ta Paşti şi la Crăciun. 

De trădarea foştilor deţinuţi politici, lăsându-l pe dl. Ticu Dumitrescu singur 
în lupta pentru deconspirarea foştilor colaboratori ai Securității, mulți dintre ei 
astăzi colegi şi colaboratori ai dvs. 

De trădarea profesorilar şi învăţătorilor din care vă trageţi seva şi pe care 
guvernarea dvs. ţărănistă, în care jucaţi 
un rot principal, i-a adus la sapă de 
lemn şi Ja salarii de ultimă mizerie, 
obligându-i să iasă cu zecile de mii în 
stradă, aşa cum niciodată nu au ieşi! 
pe vremea opresiunii (neo)comuniste. 
Cum explicaţi faptul că dvs., “opresat 
al dictaturii ceauşiste” (71), ați 

funcţionat 14 ani ca profesor 
universitar la Universitatea din Piteşti, 
decan al Facultăţii de Filologie, în 
vreme ce alții, aflați exact în aceeaşi 
situaţie cu a dvs, nu au fost primiţi 
nici măcar suplinitori la o şcoală de 
handicapaţi?! De unde atâta clemenţă 
(?) pentru Gabriel Tepelea din partea 
unei Securităţi feroce, fără de avizul 
căreia nimeni nu putea fi încadrat în 
învățământ? 

Detrădarea elevilor pe care i-aţi lăsat 
de izbelişte, aruncându-le în ochi 
ruşinea unei “alocaţii” de 65 de mii de 
lei pe lună, atunci când numai 
rechizitele strict necesare unui 
semestru costă câteva sute de mii de 
lei. Ați intervenit vreodată pentru ei? 
Când? Unde? Nu sunteți în Parlament? 

De trădarea țăranilor, cărora nu 
numai că nu le-aţi dat tractoare, aşa cum aţi promis în campania electorală din 
1996, dar le-aţi luat până şi posibilitatea de fatosire a plugurilor, pe care nu mai 
au cu ce să şi le întrețină. 

De trădarea muncitorilor cărora le-aţi vândut fabricile şi locurile de muncă 
în numele unei reforme pe care o trâmbiţaţi de trei ani de zile încoace, dar care 
practic nu înseamnă decât spolierea avutului național şi şomaj cât cuprinde. 

V-aţi opus măcar o singură dată, de la înălțimea multiplelor funcţii pe care le 
deţineţi, la vinderea pe nimic a unor întreprinderi? Puteţi să-mi dați măcar un 
exemplu? 

De trădarea funcționarilor obişnuiţi şi a pensionarilor disperaţi, printre care 
şi mama mea, pe care partidul dvs. național-țărănesc creştin şi democrat i-a 
fericit cu invenția tuturor impozitelor, nemaivăzute şi nemaiauzite, de la Decebal 
la Traian Remeş încoace! 

De trădarea religiei dvs. greco-catolice, parte din religia creştin-ortodoxă a 
poporului român, neintervenind niciodată, de zece ani de când sunteți deputat 
“național” şi “creştin”, împotriva nemerniciei cu admiterea homosexualității, 
“obicei” complet străin spațiului sacru în care au trăit, au luptat şi au murit, ucişi 
de comunişti în închisoarea de la,Sighet, cei şapte episcopi-martiri greco-catolici, 
călăuzitari spirituali ai dvs, Îmi puteți spune un singur nume dintre aceştia care 
să fi fost homosexual? 

De trădarea limbii române, pe care ca reputat filolog ce vă pretindeți a fi, aţi 
lăsat-o pradă inscripțiilor bilingve, trilingve şi de toate felurile şi interpretărilor 
țiganoide şi antinaționale, alungându-l din linia întâi a frontului pe soldatul 
“minoritar” George Pruteanu. De ce nu i-ați fost alături? Cum vă sună în 
conştiinţă, dacă vă mai sună, discursurile fulminante ținute de Vasile Netea la 
“Căminul refugiaților ardeleni” întru apărarea sfintei limbi româneşti? 

De trădarea tuturor tinerilor cu posibilităţi de afirmare, dar pe care dvs. (şi 
alături de dvs., în grup compact, lon Diaconescu, loan Lup, Nicolae Zonescu- 
Galbeni, Valentin Gabrielescu şi atâția alții, roți oameni trecuţi demult peste 
pragul celor 80 de ani) le obstaculați în permanenţă ascensiunea firească şi 
meritată. 

De trădarea întregului electoral, faţă de care nu v-aţi îndeplinit nici una 
dintre numeroasele promisiuni făcute, reuşind în schimb performanţa de neegalat 
ca, prin însărăcire, să-i determinaţi acestuia nostalgia după epoca salamului cu 
soia! 

Și vă mai acuz de roate trădările pe care vi le stripă mormântul lui Vasile 
Netea, mormânt la care nu aţi fost niciodată să îngenunchiați şi să aprindeți o 
lumânare, fiindu-vă mult mai comode şi mai bine plătite drumurile fără de sfârşit 
pe care le to! faceți “reprezentând România” în restul lumii. A mai rămas vreun 
rest? A mai rămas vreo țară pe care nu ați vizitat-o? Duceţi-vă, în ininulele care 
v-au mai rămas din ceasul al 13-lea, în fara Mureşului, la Cimitirul bisericii din 
Deda, unde se neodihneşte “prietenul dvs. de o viață”, şi rugați-vă, în faţa crucii 
lui, pentru iertarea păcatelor dvs. Poate tata vă iartă. Dar eu nu vă iert! 

Gelu V. NETEA 











E ic ti i ca m i a aa 





PAG. 12 NR. 7/103 Iulie '99 


PUNCTE CARDINALE 


CABALA | 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 


2. HIRSCH HEINRICH GRAETZ 
ȘI CABALA (3) 


După teoria cabaliştilor despre principiile inter- 
mediare dintre om şi divinitate, H. Graetz prezintă 
concepția acestora despre răsplata veşnică. 

Învățătura Cabalei despre răsplata veşnică se 
bazează pe reîncarnare. Suferințele care îi lovesc pe cei 
cucermici, fără să fie vinovaţi, au rostul să-i purifice. Ca 
urmare nu trebuie să i se impute lui Dumnezeu că 
adeseori, aici pe pământ, cucernicii au parte de suferință, 
iar celor necredincioşi le merge bine şi prosperă. 

Pe durata existenței pământeşti, cele mai multe 
suflete se pierd în senzualitate. Uitându-şi originea lor 
spirituală şi ducând o existență plină de păcate, ele sunt 
obligate să se reîncarneze. Aşa se face că marea 
majoritate a sufletelor din lume sunt la a doua sau chiar 
la a treia reîncarnare. Consecința acestei situaţii este că 
numai arareori îşi fac apariția suflete noi în lume. 
Datorită păcătoşeniei oamenilor, momentul marii şi 
deplinei mântuiri, pentru cei mai mulți dintre oameni, 
este în permanenţă amânat. Chiar sufletul lui Mesia, 
care ca toate celelalte suflete preexistă în lumea 
spirituală, este nevoit să adaste în preexistența sa. 
Sufletul lui Mesia va fi ultimul care va cobori pe 
pământ, iar acest moment va avea semnificația venirii 
zilei de apoi. Atunci se va produce marele Jubileu, 
toate sufletele vor fi purificate şi se vor ridica de pe 
pământ la ceruri. Posibilitatea de a grăbi venirea clipei 
marii mântuiri depinde numai de comportamentul 
oamenilor. Prin această concepție, adepții Cabalei 
devin garanții mântuirii, nu numai pentru poporul lui 
Israel, ci pentru întreaga ordine universală. 

Cabala se poate mândri că pătrunde mult mai 
adânc spre inima misterului iudaismului decât filozofia 
lui Maimonide, ca urmare a relaţiilor pe care le stabilește 
cu cerul şi prin posibilitatea de a cunoaşte ordinea, 
mecanismul şi evoluţia universului. Prin răstălmăcirea 
Sfintei Scripturi, cabaliştii îi întrec pe alegoriştii 
alexandrini, pe agadişti, pe Părinții Bisericii, ca şi pe 
filozofii creştini şi evrei, lăsându-i pe toți la mare 
distanță în urma lor. Din rândul cabaliştilor, cuplul 
Asriel-Esra încearcă, cel puțin, să cocheteze cu filozofia, 
pentru a deschide şi filozofilor o poartă de acces spre 
această viziune religioasă. În schimb, un alt cabalist 
din aceeaşi perioadă, Jakob Ben-Şeşet Gerundi (în jur 
de 1243) a opus categoric ştiinţa sa secretă filozofiei. 
E] respinge orice dialog cu filozofii şi nu găseşte 
suficiente injurii la adresa acestor eretici, stricători de 
lege. 

Neavând conştiinţa curată din cauza pretenţiei 


| nejustificate despre vechimea Cabalei, deşi în scrierile 


străvechi nu se întâlneşte nici o urmă din fantasmagoriile 
cabalistice, cabaliştii recurg la un fals. Ei pun în 
circulaţie o scriere mistică, pregătită într-o prezentare 
care sugerează vechimea, pe care o atribuie unei 
autorități talmudice, Nechunja Ben-Hakana. Acestei 
opere falsificate i se atribuie pomposul titlu de Bahir 
(Strălucirea), deşi poate i s-ar potrivi mai de grabă 
denumirea de Întunericul, Autorii acestui fals au fost 
Asriel şi Esra. Atât de şiret a fost ticluită înşelătoria, 
încât chiar unii rabini au considerat-o drept autentică. 
Zadamic s-a străduit un bărbat de un incontestabil 
prestigiu, Meir Ben-Simon din Narbonne, să demaşte 
falsul; zadamic a atras atenția comunităților iudaice 
rabinul Meşullam Ben-Mose din Beziers, vestit atât 
pentru cunoștințele sale, cât şi pentru cucernicia sa, să 
nu se lase induse în eroare de colecţia de minciuni 


Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


plăsmuite de cuplul geronez, recomandând ca scrierea 
să fie distrusă, deoarece conţine afirmații eretice. In 
ciuda tuturor acestor avertismente, scrierea plăsmuită 
de Asriel şi Esra s-a impus şi ulterior a fost folosită ca 
material de bază în scamatoriile mistice ale cabaliştilor. 
Gerona, oraşul lui Asriel şi Esra, a lui Jakob Ben-Şeşet 
Gerundi şi Nachmani a fost primul cuib cald al Cabalei 
înainte de a se răspândi cu adevărat. 

Această ştiinţă secretă, care îşi făcea apariția atât de 
mândră de sine, nu avea la bază nimic altceva decât 
amăgirea, în cel mai bun caz autoamăgirea întemeietorilor 
ei. Teoria lor nu este veche, aşa cum se pretinde, ci de 
dată foarte recentă, iar dacă totuşi i se atribuie o anumită 
vechime, aceasta nu datează din antichitatea iudaică, ci 
din perioada de decadenţă a filozofiei greceşti. Probabil 
că strădaniile lui Asriel şi Esra, pentru acceptarea acestei 
ştiinţe secrete ca adevăr, ar fi avut mai puțin succes dacă 
nu li s-ar fi alăturat Nachmani, acest adversar îndârjit al 
filozofiei. El credea în autenticitatea cărții cabalistice 
Bahir, în care găsise o confirmare a teoriei misticilor din 
Gerona. La prima vedere este greu de înțeles cum acest 
gânditor cu minte clară şi spirit ascuțit, capabil să facă 
lumină în toate problemele complicate ale Talmudului, 
a putut să accepte ideile încâlcite ale Cabalei şi să devină 
adeptul ei. O explicaţie ar putea fi adversitatea sa față de 
caracterul raționalistal! filozofiei lui Maimonide, precum 
şi credinţa sa sinceră în minuni şi supranatural, credință 
care-şi găseşte hrană, din belşug, în Cabală. Rezultatul 
a fost că, datorită calității sale de rabin cucermic şi 
cunoscător al Talmudului, Cabala a fost recunoscută şi 
prestigiul ei asigurat. În ceea ce Nachmani crede, nu 
poate fi pus la îndoială! 

În felul acesta, la numai patru decenii de la moartea 
lui Maimonide, au luat ființă trei partide în sânul lumii 
iudaice şi această sciziune a fost începutul unui galopant 
proces de fărâmiţare. Între adepţii filozofiei, talmudişti 
şi cabalişti s-au fixat pe linii de demarcație precise. 
Primii îl aveau ca mentor pe Maimonide. Ei abordau 
iudaismul de pe poziţii raționaliste şi se orientau după 
interpretările oferite de filozof. Acolo unde aceste 
interpretări lipsesc, raționaliştii pornesc de la premizele 
filozofice, din care deduc concluziile dorite, adeseori 
mai îndrăzneţe decât vederile maestrului. Privitor la 
Talmud, ei acceptă numai părțile care sunt conforme cu 
rațiunea. 

În opoziţie cu filozofii, talmudiştii consecvenți nu 
acceptă nimic din discursul filozofic. Ei resping total 
orice investigaţie ştiinţifică în domeniul religiei, 
respectând literal textul aggadic. În acelaşi timp ei 
resping şi punctele de vedere ale Cabalei. 

La rândul lor, cabaliştii sunt adversari atât ai 
raționalismului filozofic, cât şi ai literalismului talmudic, 
Totuşi, la început, când numărul lor era mic, cabaliştii s- 
au alăturat talmudiştilor, combătând împreună 
raționalismul lui Maimonide. Dar, la numai un secol de 
la apariția Cabalei, alianța s-a destrămat şi cele două 
partide au început să se dușmănească cu aceeași 
înverşunare cu care combătuseră mai înainte inamicul 
comun, filozofia. Consecințele disensiunilor inerente, 
corelate cu acțiunea de defăimare a evreilor de către 
papalitate, s-au făcut în curând simţite. De acum înainte, 
climatul de seninătate şi unitate spirituală în care se 
desfășurase până atunci viața comunităţilor iudaice 
aparținea trecutului, 

Sfârşitul secolului al XIII-lea găseşte lumea iudaică 
în plină frământare, Din exterior, agresiunea organelor 
bisericești ca și a celor laice împotriva comunităţilor 
evreieşti devine din ce în ce mai brutală. În interior, 











disensiunile devin din ce în ce mai grave. În această 
atmosferă sumbră îşi face apariția o personalitate de o 
valoare deosebită. Salomo Ben Abraham Ben-Adret 
din Barcelona (1245-1310) a fost un om de excepție 
atât din punctul de vedere al capacității intelectuale, 
cât şi din punctul de vedere al statorniciei în credință şi 
al bunătății sufleteşti. Într-o epocă plină de frământări, 
prin atitudinea luată atât față de orientarea filozofică, 
cât şi față de cabalişti, lui i-a revenit ca sarcină să ţină 
sus stindardul iudaismului. Timp de patruzeci de ani, 
rabinul din Barcelona a fost considerat drept suprema 
autoritate în problemele religioase ale lumii iudaice, 
nu numai în Spania şi Europa, dar şi în Africa şi Asia. 

În epoca lui Ben-Adret procesul de divorț dintre 
ştiinţă şi credință devine evident. Evlavia se dezice din 
ce în ce mai categoric de gândire şi gândirea de religie. 
În conflictul de idei cu privire la religie, Cabala intervine 
cu îndrăzneală. Litigiul, dacă scrierile lui Maimonide 
sunt eretice sau nu, dacă operele sale filozofice trebuie 
doar evitate sau condamnate şi arse, s-a reaprins cu 
pasiune şi a învrăjbit din nou spiritele. În Spania şi în 
sudul Franţei această controversă se stinsese. Rabinii 
acestor comunități manifestau respect față de 
Maimonide şi îi foloseau ideile ca argumente temeinice 
pentru consolidarea religiei. Chiar şi cei mai consecvenți 
talmudişti din Spania şi din Provence vorbeau limba 
lui Maimonide. În schimb pe scena comunităţilor 
germane şi italiene, controversa pro sau contra 
Maimonide a ieşit din nou la lumină, a încins spiritele, 
s-a întins până în Palestina şi, în cele din urmă, a atras 
în vârtejul ei întreaga lume iudaică. 

Evreii germani, care până atunci nu arătaseră nici 
un interes față de ştiinţă, preocupările lor limitându-se 
lacadrul îngustal Talmudului, au început să se trezească 
din somnolența lorevlavioasă. Stimulaţi de efervescența 
spirituală de la Montpellier, Zaragoza şi Toledo, au 
început să mediteze asupra dimensiunilor filozofiei lui 
Maimonide, precum şi asupra implicaţiilor ei în 
domeniul religiei. Cabalistul francez Salomo Petit, 
emigrat la Acra, şi-a fixat ca țel al vieții să ațâțe din nou 
focul la rugul pe care trebuiau arse operele lui 
Maimonide şi să înfigă steagul Cabalei pe mormântul 
filozofiei maimonidiene. 

In perioada sosirii lui Salomo Petit, Acra era cuibul 
obscurantismului şi al Cabalei, dominat de discipolii 
lui Nachmani. Deşi zilele libertății acestui oraş erau 
numărate, ultimă posesiune a regatului creştin al 
lersualimului, misticii din acea aşezare se comportau 
ca şi cum lor le-a fost garantată veşnicia. Salomo Petit 
credea că a găsit aici un teren atât de stabil pentru ideile 
sale încât s-a hotărât să facă cunoscută o nouă sentință 
de condamnare a scrierilor lui Maimonide, precum şi 
interzicerea oricărei activități ştiinţifice şi excomu- 
nicarea celor care aveau preocupări filozofice. În 
sprijinul acuzaţiei de erezie adusă lui Maimonide, 
Salomo Petit şi-a asociat adepții aceloraşi idei din 
Palestina. Cine ar mai îndrăzni să i se opună, când 
alături de el se auzea vocea Țării Sfinte? Cine ar 
îndrăzni să apere ceea ce el a condamnat? Şi totuşi zelul 
lui Salomo Petit s-a izbit de o neaşteptată rezistenţă... 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 














PUNCTE CARDINALE 


Iulie '99 NR. 7/103 PAG. 13 





Eau 
PAULESCU 


«Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic 
şi a murit ca un sfânt, înfăţişează în chipul cel mai expresiv 
pe învățatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiții ale 
țării noastre. 

Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat 
seama de opera pe care acestom o avea în urma sa. A trebuit 
ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe 
ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelația să se 
producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea 
descoperirilor lui». 

Aşa îşi începea profesorul N. lorga, în Neamul 

românesc, articolul său de fond închinat profesorului 
Paulescu, la moartea acestuia |. Marele istoric, în acel timp 
Şi prim-ministru, revela țării moarteaunui învățat», despre 
care «mulți ştiau numai că are în politică o anume direcție, 
pe care, dealtfel, n-o strămuta în activitatea sa profesională, 
plină de cea mai caldă iubire de oameni». Şi adăuga: «Într- 
o vreme când faima precede munca şi valorile adevărate 
suntrespinse de obrăznicia care se îndeasă, viața şi moartea 
acestui om de merit sunt un îndemn şi o învățătură pentru 
tineretul care trebuie să reziste gloriei repede făcute». 

Dar, dacă în țara sa, profesorul Paulescu apărea 
necunoscut sau rău cunoscut, nu acelaşi lucru se petrecuse 
în străinătate, unde oameni de ştiinţă celebri şi-au dat 
seama, încă de pe vremea când Paulescu era student al 
Facultăţii de Medicină din Paris, de însuşirile sale 
excepționale. 

Primul care a descoperit în el «genialitatea» (pe care, 
după moarte, i-a recunoscut-o la noi până şi un medic 
evreu 2) a fost ilustrul Lancereaux, una dintre gloriile 
ştiinţei franceze, preşedinte al Academiei de Medicină şi 


maestrul profesorului. Pe când era extemul său, Ja spitalul 


«HBtel-Dietv», a fostizbit de spiritul pătnunzătoral hamicului 
său elev. 

La plecarea din fruntea serviciului, a făcut toate 
sforțările ca să-l ia cu dânsul, - ca intem şi colaborator la 
spitalul «Notre-Dame du Perpetuel Secours», = dând o 
luptă aprigă cu patronajul spitalului, care nu admitea în 
personalul său decât catolici, iar Paulescu, fireşte, nu 
înțelegea să-şi schimbe credința strămoşească. 

Înserviciul lui Lancereauxnu se făceanumai «clinică, 
fiindcă Lancereaux era un spirit larg, veşnic frământat de 
toate problemele în legătură cu Medicina, un cercetător în 
permanentă acțiune. Clinician incomparabil şi neîntrecut 
anatomo-patologist, Lancereaux simțeanevoia să-şi asigure 
colaborarea unui alt clinician capabil! să înțeleagă toate 
problemele răscolite de dânsul şi să le lumineze prin 
mijloacele noi de investigație pe care le puteau oferi 
Fiziologia şi Chimia biologică. 

«Lancereaux —scria Paulescu 3 —a fostomul de geniu 
care, nemulțumit de rutina şi de obscuritățile clasicismului 
medical, a construit Medicinii, piatră cu piatră, un palat 
măreț şi splendid, în care se vede clar. Aţi putea bănui că 
entuziasmul meu se explică prin faptul că am fost instruit 
la şcoala acestui Maestru. Darpietarea elevului se află aici 
înfața datoriei profesorului, care trebuie să-și cântăriască 
toate cuvintele pe care le pronunță şi să probeze tot ce 
afirmă. 

Ei bine! — o strig sus şi tare: Omenirea n-a avut 
niciodată un medic mai mare ca Lancereaux. Şi această 
afirmaţie o voi dovedi cu probe palpabile [...]. Numai el a 
înţeles importanța noţiunii filosofice de cauză şi, prin ea, 
apus Medicina pe calea adevăratei Ştiinţe [...] Potspune că 
Lancereaux a fost, pentru Medicină, ceea ce a fost Claude 
Bernard pentru Fiziologie sau ceea ce a fost Pasteur pentru 
Microbiologie». 

Lancereaux nu admitea nici o scăpare din vedere, 
când era vorba de observarea unei maladii şi a leziunilor 
produse de ea în organism; a fost astfel cel mai mare 

anatorno-patologist al Medicinii franceze. Paulescu |-a 
secondat şi în acest domeniu, cu o hămicie şi cu o pricepere 
de care încă se minunează toți eminenţii lor urmași la 
spitalul «Notre-Dame du Perpetuel Secours», ce păstrează 


EREZA SAVAN [ ULUI Ci CRESTIN NICO 


Ă E AS 


PAU LESCU 


DE a, ȘI 
Dumnezeu 


79 AMA IN m 03 Co e RIL! 






ANASTASIA 





EDITURA 





iri ei ia Zu e Ari 

dbÎn. 1999 se împlinesc 130 de ani de la duceti 
savantului Nicolae. IG Paulescu, adevăratul 
inventator al insulinei, adversar ncîmpăcat. al 
darvinismulutişi unul dintre principalii teoreticieni 
ai naționalismului. creştin. din primul pătrar al 


ET arca A IEMMECIE Ra 


PI 





secolului XX. ce ba, Ardi, aie cald 














d e A 
iii irită tâmpinar ca acestei i aniversări, Aa ră 
bă a i Sona Eta rr 
ai i ai tra e 
d = RER mi uc crăr 
intitulată d 


reli 





aţi: ua 
0 

















E ata tr ia 
mă fure ee ae 





Sau 
on 


te id 
AI 
trovers 


cu religiozitate comoara de preparate anatomo-patologice, 
semnate prescurtat: «Paul». 

Pasiunea lui Lancereaux pentru cercetările anatomo- 
patologice a făcut epocă. Într-o seară, după ce lucrase în sala 
de autopsie şi se pregătea să plece cu un ghiozdan foarte 
încărcat, îşi aminti că avea o lojă la Odeon, pentru e! şi 
colaboratorii săi. Îi adună în grabă şi se duse cu dânşii la 
teatru, unde L.ancereaux şi Paulescu ocupară, camai bătrâni, 
scaunele din fundul lojei. La un moment dat, uitând de 
reprezentație, Lancereaux îi şopti lui Paulescu: «Ştii ce am 
în ghiozdan?... Nu?... Ei bine, am găsit câteva piese grozave 
în cadavrul bietului bătrân care a murit azi-noapte... Sunt 
extraordinare... Şi straşnic de edificatoare... Ai să vezi...» 

Lancereaux, dezlănțuit, nu mai şoptea. Lumea începu 
să murmure, indignată. «Pe noi ne sâsâie», îl lămuri Paulescu, 
stingherit. «Imbecilii!», mormăi Lancereaux şi tăcu, 

Peste câteva minute, însă, reîncepu: «Mai ales leziunile 
cordului sunt interesante»; şi aproape imediat: «la să vezi! 
Trage scaunul mai încoace!». Şi nici una, nici două, aprinse 
un chibrit, apoi altul, ca să-i arate lui Paulescu leziunea cu 
pricina. 

De astă-dată, lumea, o clipă uimită, se porni să şuiere 
şi să strige, în plină reprezentaţie. Un inspector și doi 
plasatori năvâliră în lojă. Dând cu ochii de Lancereaux, 
rămaseră perplecși, abia îndrăznind să sufle că şubrezenia 


LAE C, PAULESCU (1369-1931) 


evocare de 
DR. V. TRIFU 


teatrului e prea amenințată de foc... Lancereaux însă, 
indignat, îşi luă ghiozdanul şi, trăgându-l de mânecă pe 
Paulescu, îi zise: «Hai, dragul meu, la mine, unde nu ne 
plictisesc nepricepuți din ăştia!»... 


du 


Puțin timp după venirea sa la «Notre-Dame du 
Perpâtuel Secours», Paulescu a început să urmeze şi 
cursurile de Fiziologie şi de Chimie biologică, la Facultatea 
de Științe de la Paris. 

La sfârşitul secolului trecut, era încă valabil reproşul 
lui Leibnitz, care imputa Fiziologiei că nu serveşte, cum 
s-ar cuveni, patologia şi terapeutica. lar Claude Bemard, 
după mai bine de 150deani, îi dădea dreptate. «Fiziologia 
constituie baza Medicinii — lămurea Paulescu 
fenomenele patologice nefiind, cum spune Claude 
Bernard, decât fenomene fiziologice deviate; între 
Medicină şi Fiziologie sunt deci legături strânse. Aceste 
considerațiuni m-au determinat să nu despart aceste două 
ştiinţe, în studiile şi în lucrările mele». 

Încă din 1896, după ce Paulescu urmărise un mare 
număr de lucrări de Fiziologie în laboratorul Sorbonei, 
ilustrul Dastre îl însărcină «să reia unele experiențe 
publicate de diferiţi autori, spre a le controla concluziile 
şi, în acelaşi timp, să srudieze el însuşi câteva dintre 
numeroasele puncte obscure ale Fiziologiei sângelui». 

O asemenea misiune, acordată de cea mai înaltă 
şcoală a lumii unui tânăr străin de 26 de ani, era 
într-adevăr excepțională. Dar fusese remarcată puterea 
de discernământ a minții sale şi valoarea spiritului său 
critic, care se însuflețea şi lucra cu îndoită înverşunare 
pentru luminareaunei probleme, când întâmpina dificultăţi 
sau contradicții. 

Mai târziu, mărturisea el însuşi: «Am o predilecție 
specială pentru discuția ştiinţifică», fiindcă «nimic nu 
este mai interesant şi mai instructiv ca polemica ştiinţifică. 
Ea obligă pe fiecare adversar să caute şi să aducă probele 
cele mai evidente pentru susținerea opiniei sale şi pentru 
combaterea argumentației potrivnicului. Ştiinţa câştigă 
întotdeauna din asemenea discuții, care, de multe ori, au 
condus la rezolvarea unor probleme rămase până atunci 
obscure [...] Nimic însă nu este mai dificil ca menținerea 
discuţiei pe tărâmul pur ştiinţific, căci, pentru aceasta, 
trebuie ca aceia care discută să întrunească câteva calități 
care, din nefericire, nu sunt inerente ştiinţei, şi anume: un 
temperament calm, o educaţie aleasă şi mai cu seamă o 
doză mare de stăpânire de sine» $ 


(Va urma) 





LN. lorga, «Un învățat. D-rul Paulescu», în Neamul 
românesc, 1931, şi Oameni cari au fost, vol, Ul, p. 350. 

Dr. Aurel Abramovici, «Profesor Dr. Paulescu», în 
Bucureşti medical, august 193 |:;*““Moartea profesorului Paulescu 
încheie în mod brutal un capitol de viaţă închinată cu pasiune 
ştiinţei medicale pentru care — punând continuu în joc făptura-i 
slabă — a mers fără şovăire până la sacrificiul de sine. Aceasta 
corespundea unei înțelegeri hotărâte, pe care el o avea despre 
rostul scurtului său popas pe pământ: îndeplinirea misiunii, fără 
odihnă, fără cruţare. 

Viaţa lui, pe care o petrecea în mare parte în laborator, a fost 
perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduință 
continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În 
aceasta el punea tot sufletul, pentru că o considera ca suprema 
țintă a vieții lui 

Iubirea pentru ncam completa la el, cu prisosință, dragostea 
pentru ştiinţă, ambele se uneau într-un tot indisolubil... 

„De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o 
corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenții, 
cărora avea să le infiltreze noţiunile de bază ale medicinii, prof 
Paulescu a atins uneori Genialitatea ..”. 

Paulesco, «Lancereaux (1829-1910), în Trait6 de 
Medecine, t IV, p. 5. 

Paulesco, Expasd des Titres et Travaux scientifiques, 
Paris, 1899, p. $. 


" Paulescu, "“Generaţiunea spontance şi darwinismul”, în 
Spitalul, februarie 1905, 





—_. DN ——..—. — _... 7... 


a ———— o 





PAG, 14 NR. 7/103 Iulie '99 


in dorința de a semnala cât mai multe 

72, dintre numeroasele apariţii editoriale ale 

ultimei perioade, ne vom rezuma la 

_] prezentări mai succinte decât de obicei. 

Selecția titlurilor răspunde sferei de 

preocupări a publicaţiei noastre şi are, desigur, gradul 

ei de subiectivitate. Cartea creştină a fost prioritar 

avută în vedere. Asupra unora dintre apariţiile semnalate 

mai Jos, sperăm că vom avea ocazia şi răgazul de a 
reveni, 

Editura «Anastasia» (premiată de Asociaţia 
Editorilor din România — A. E. R. — la recentul Târg 
Internațional de Carte de la Bucureşti, pentru 
monumentala /nfegrală a operei poetice a lui V. 
Voiculescu, recenzată în numărul nostru de luna trecută) 
ne oferă trei noi titluri de mare interes: Lumina 
neînserată. Contemplaţii şi reflecţii metafizice (un 
volum de peste 600 de pagini, tradus din ruseşte de d- 
ra Elena Drăgușin) — sinteză a gândirii teologico- 
filosofice a lui SERGHEI BULGAKOV (cel mai 
important — dar şi mai controversat — teolog rus din 
prima jumătate a secolului XX, întemeietorul 
Institutului Teologic Ortodox «Saint Serge» din Paris), 
constituind cea mai substanţială ediție românească de 
până astăzi din opera autorului (col. «Filosofia 
creştină»); o îndelung aşteptată Merodică a predării 
Religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee, semnată 
de d-na prof. ANA DANCIU şi apărută cu 
binecuvântarea şi cuvântul înainte al P. S. Irineu 
Slătineanu, Episcopul Râmnicului — instrument de 
lucru deopotrivă modern, sistematic şi funcțional, pus 
la îndemâna tinerei generații de profesori de Religie 
(col. «Biserica şi Şcoala», inaugurată cu această ocazie); 
ilie proorocul, arhetipul monahului. Pentru o 
primenire profetică a monahismului (col. «Homo 
symbolicus») — cea mai solidă monografie teologică 
existentă până astăzi în româneşte despre figura 
exemplară a marelui prooroc, elaborată cu erudiție, 
simţ istoric şi deschidere ecumenică de către călugărița 
carmelitană ELIANE POIROT (trad. de d-ra Marilena 
Andrei). 

Un eveniment editorial îl constituie, fără 
îndoială, inaugurarea unei prime ediţii a Operelor lui 
NAE IONESCU, îngrijită de d-l Marin Diaconu și d- 


| na Dora Mezdrea şi apărută la editura şi tipografia d- 


lui lon Papuc («Craten»). Deocamdată ne este oferit 
cele aproape 600 de pagini format mare sunt reunite 
articolele lui Nae Ionescu din perioada 1909-1923, 
respectându-se strict ordinea cronologică. Ediţia, 
realizată cu admirabil profesionalism, are un bogat 
corp de note finale (de o excepțională importanță 
istorico-culturală), indici de nume şi publicaţii, precum 
şi o listă a periodicelor la care marele profesor a 
colaborat în perioada menţionată. Multe dintre textele 
respective văd pentru prima oară lumina tiparului în 
volum. Probabil că restul publicisticii naeionesciene 
va ocupa volumele VII şi VIII, iar în volumele I-V vor 
fi incluse cursurile care s-au păstrat, Fie ca editorii să- 
și poată duce la capăt ambiţioasa întreprindere, ce 
încununează o activitate de aproape un deceniu şi-i 
aduce lui Nae Ionescu un frumos omagiu în pragul 
împlinirii a 110 ani de la naştere şi 60 de la moarte. 
O altă mare figură a culturii româneşti 
interbelice, dar și a dreptei creştine (în ipostaza ei 
legionară), RADU GYR, editat după 1989 mai ales cu 
versurile create în închisoare sau în ultimii ani ai vieţii 
(poetul a închis ochii în 1975), a beneficiat în pragul 
acestei veri de două reeditări binevenite ale versurilor 
sale de tinerețe: Cununi uscate. Stele pentru leagăn 
(versuri datând din 1936-38, dar curevizuiri le ulterioare 
ale autorului) la Editura «Vremea» din Bucureşti (unde 
apăruseră anul trecut, în trei volume, şi poeziile din 
perioada postbelică) şi faimoasele Ba/ade (apărute 
inițial în 1943 şi considerate drept o culminaţie a 
operei sale poetice de dinainte de război) la Editura 
«Ex Ponto» din Constanţa (cu o excelentă postfață — 
«Tentaţia capodoperei» — semnată de poetul creştin 
Adrian Popescu). Ambele ediții au fost vegheate de 





PUNCTE CARDINALE 





d-na Simona Popa, fiica autorului. (Desigur, se impune 
în continuare o ediţie critică integrală a liricii lui Radu 
Gyr, cel puţin de calitatea celei — încă neduse la capăt — 
de care beneficiază Nichifor Crainic la Editura Eminescu; 
toate editările sau reeditările din ultimii ani — de la 
Timişoara, Bucureşti, Constanţa — nu sunt decât nişte 
paşi necesari spre această mare ediție profesională, ce ar 
putea fi inaugurată cu prilejul implinirii unui sfert de 
veac de la moartea autorului şi definitivată cel mai târziu 
în 2005, la centenarul naşterii sale). 
Atrag în mod deosebit atenţia şi câteva dintre 
ultimele titluri apărute la Editura «Deisis» din Sibiu; 
monografia Origen: personajul — exegetul — omul 
duhovnicesc-—teologul a lui HENRI CROUZEL (trad. 
Cristian Pop), însoțită de prefața părintelui loan I. Ică 
jr. («Origen — contemporanul nostru») şi de studiile 
extrem de utile ale d-lor Gilles Dorival («Unde se află 
studiile despre Origen?») şi Cristian Bădiliță («Origen 
în România: 1926-1998»), acesta din urmă profilându- 
se deja ca principalul origenist din România (traducător, 
exeget, bibliograf, pendulând între erudiție şi înalta 
vulgarizare), alături de un alt tânăr, încă neieşit la rampă: 
Vlad Niculescu; Pafernitatea şi îndrumarea 
duhovnicească în Răsăritul creştin (titlul franțuzesc: 
Direction spiritueile en Orient autrefois) de IRENEE 
HAUSHERR (trad. Mihai Vladimirescu), cu o prefață 
a cunoscutului teolog şi ierarh Kallistos Ware 
(«Paternitatea spirituală în Ortodoxie») şi o postfață a 
părintelui Tomâi Spidlik («In memoriam: P. lrense 
Hausherr S. 1»), ambele traduse de diac. Ioan 1. Ică jr.; 
şi, în continuarea publicării în româneşte a scrierilor 
ieromonahului neamţ GABRIEL BUNGE, Akedia. 
Plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau 
sufletul în luptă cu demonul amiezii (prezentare — 
«Introducere la o călătorie spre marginea infernului 
singurătăţii noastre» — și traducere de acelaşi loan 1. Ică 
jr., care conchide: «Cititorul modern este invitat să nu se 
împiedice de "coloritul de pustie" (Wiistenkolorit) care 
dă specificul monahal al aforismelor evagriene, ci, 
trecând dincolo de acesta, să înainteze spre miezul lor 
psihologic şi duhovnicesc general-uman: lupta cu răul, 
cu tripla lui ipostază — demon-gând-patimă — , care ne 
priveşte pe toți ca oameni, indiferent de starea civilă sau 
religioasă. Citit în cheia lecturii evagriene propuse mai 
jos de părintele Gabriel Bunge, faimosul adagiu 
florenskian de la începutul acestui secol, potrivit căruia 
pentru mintea omenească între Treime sau gheenă fertium 
non datur, îşi dobândeşte întreaga concretețe spiritual- 
psihologică: fiindcă, pentru suflet, gheena sau iadul nu 
sunt altceva decât tocmai cumplita akedie» — p. 19). 
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al 
Bisericii Ortodoxe Române ne oferă, între altele, 
versiunea românească a studiului Man and the Cosmos. 
The Vision of St. Maximus the Confessor (publicat în 
1985 de St. Vladimir's Seminary Press), Omul şi 
cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul 
(trad. de prof. dr. Remus Rus), realizat de poetul şi 
teologul suedez LARS THUNBERG (unul dintre cei 
mai autorizați exegeți contemporani ai operei lui Maxim 
Mărturisitorul). Recenta ediție românească (într-o 
frumoasă prezentare grafică, datorată d-lui Emil Bojin), 
pe lângă sumara prefață semnată de A. M. Allchin, 
include şi o amplă postfață de pr. prof. dr. Dumitru 
Popescu (pp. 166-181), în care sunt amendate, din 
perspectivă ortodoxă, unele aspecte mai confuze ale 
abordării teologice a lui Lars Thunberg (ce nu micşorează, 
totuși, meritul de ansamblu al cărții). Nu trebuie să 





treacă neobservate diversificarea ofertei de carte a 
Editurii Institutului Biblic şi fericita primenire a 
aspectului grafic al edițiilor (peste care veghează 
profesionalismul smerit şi discret al directorului 
Aurelian Marinescu). 

Un util (deşi destul de incomplet) Dicţionar 
al sfinților (Dicţionarul Oxford al lui DAVID HUGH 
FARMER, tradus în româneşte de Mihai C. Udma şi 
Elena Burlacu, cu adăugiri privitoare la sfinţii români 
de prof. dr. Remus Rus) a apărut de curând la Editura 
«Univers Enciclopedic» din Bucureşti. In cele aproape 
600 de pagini ale volumului (tipărit cu literă foarte 
măruntă) sunt înregistrați 1500 de sfinți din toate ariile 
creştinismului (cu un interes predilect, totuşi, acordat 
sfinților din aria britanică), la care se adaugă 46 de 
sfinți români. Foarte utile sunt şi cele patru anexe: [. 
Principalele patronaje ale sfinţilor (pe editori, 
bunăoară, aflăm că-i patronează Sf. Apostol Ioan, iar 
pe ziarişti Sf. Francisc din Sales...), Il. Principalele 
embleme iconografice ale sfinţilor (strâns legate, fireşte, 
de tradiția hagiografică);, III. Index al locurilor din 
Marea Britanie şi Irlanda asociate cu anumiți sfinţi 
(pe când ceva asemănător şi pentru spaţiul românesc?); 
IV. Calendarul principalelor sărbătoriri ale sfinților 
menţionaţi în acest volum, care suni sau au fost veneraţi 
în respectivele zile (un fel de mic «sinaxar» potrivit mai 
ales ariei apusene). Până când Ortodoxia românească, 
atât de convinsă altminteri de «excelența» ei, se va 
învrednici să-şi creeze propriile «instrumente» cultural- 
documentare, ciupim de la alţii şi cârpim la modul 
balcanic, pe spesele editurilor laice... 

O altă editură bucureşteană, «Artemis», îşi 
trece în contun important act de cultură prin publicarea 
în româneşte (trad. George Miciacio) a volumului 
colectiv intitulat Cruciadele (cu introducerea 
reputatului medievist franco-elveţian Robert Delort). 
Structurat în trei secțiuni (|. «Aventura cruciaților»; Il. 
«Războiul Sfânt»; III. «Orient-Occident: marele şoc»), 
volumul (datând din 1988) reuneşte studii fundamentale 
semnate de Michel Balard, Geneviăve Bresc-Bautier, 
Philippe Contamine, Charles-Emmanuel Dufourcg, 
Jean Favier, Claude Gauvard, Michel Kaplan, 
Frangoise Michau, Câcile Morrison, Michel Parisse, 
Michel Pastoureau, Evelyne Patlagean, Peter 
Raedts, Jean Richard, Pierre-Andrâ Sigal, 
Mohamed Talbi, Andr6 Vauchez (a se vedea 
prezentarea pe scurt a fiecărui autor la finalul cărții). O 
secțiune de anexe (pp. 234-269) include hărți ale 
Cruciadelor (sec. XI-XIII), o cronologie (1095, prima 
chemare la Cruciadă —1307, suprimarea Templierilor), 
o antologie de documente (la a căror traducere a 
colaborat şi d-na Michaela Slăvescu) şi o utilă 
bibliografie tematică de ultimă oră. 

Şi pentru că ideea de Cruciadă a structurat o 
bună parte a gândirii politice creştine, prelungindu-se, 
mutatis mutandis, în dreapta ideologică a ultimelor 
două veacuri, să semnalăm aici şi micul opus ai 
italianului NORBERTO BOBBIO, Dreapta şi stânga. 
Raţiuni Şi semnificaţii ale unei diferențieri politice 
(trad. Michaela Şchiopu), prefațat inteligent de d-l 
Aurelian Crăiuţu. Cartea, bine primită în Italia în 

1994, apare acum în seria «Societatea civilă» a Editurii 
«Humanitas». Deşi autorul este stângist (de nuanță 
social-democrată), el are meritul de a arăta că dihotomia 
dreapta-stânga nue atât de perimată pe cât se crede, pe 
de o parte, iar, pe de altă parte, că discuția trebuie 
scoasă din cercul vicios al determinărilor strict 
economice, Discutabilă în multe privinţe, cartea este 
structurată pe abordarea sistematic diferită a ideii de 
egalitate în cele două perspective tradiționale (alte 
criterii delimitative fiind considerate irelevante sau 
insuficiente), Se confirmă încă o dată faptul că în 
lumea de azi numai stânga este tolerată să vorbească 
despre dreapta, dreptei refuzându-i-se sistemaţic 
discursul legitimant (d-l Liiceanu, de altfel, n-ar publica 
niciodată la «Humanitas» o adevărată carte de şi despre 
dreapta, echidistanța dumnealui «filosofică» având 
«limite» cel puțin amuzante...). 
Răzvan CODRESCU 











Li 


= i 


y si 
ad ț 
Pa și 
A / 
% 
AA tra 029; 
ARĂ E, 


| 


PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 


A Va 


73 Pa a 
a tata 





PUNCTE CARDINALE 


În Editura “Duh şi Adevăr” din Bucureşti (colecția “Repere spirituale”), 


a apărut de curând (1999) volumul d-lui Sergiu Grossu, intitulat Chipul 
Ai omului dinlăuntru, având ca subtitlu “În căutarea plenitudinii noastre 
| spirituale”. Inainte de a prezenta pe scurt această carte, câteva cuvinte despre 

“ autor(care, dealtfel, este un nume cunoscutal publicisticii româneşti din exil). 


Sergiu Grossu s-a născut la 14 noiembrie 1920, în comuna Cubolta, 


| județul Bălți. A urmat cursul primar şi liceul la Bălți, iar studiile universitare 
„ la Bucureşti. După ce îşi trece licența în filosofie şi în filologie modemă, 


urmează o vreme cursurile Institutului Teologic din Bucureşti şi devine un 


E militant fervent al organizaţiei ortodoxe Oastea Domnului, numărându-se de 
at timpuriu printre conducătorii acesteia. În 1959 este arestat, judecat şi condamnat 
i lal2anitemniță grea pentru activitate religioasă interzisă. Se eliberează după 


trei ani, în 1962, beneficiind de un decret de grațiere. In 1969 reuşeşte să se 
exileze împreună cu soția, stabilindu-se în Franţa, la Paris, unde începe o 


 susținutăcampanie publicistică, devenind unul din principalii mărturisitori ai 


 calvarului neamului românesc abandonat de Occident (cu vinovată bună 


ze ştiinţă) forțelor răului. În octombrie 1971 pune bazele revistei Catacombes, 


care va apărea, prin strădania |ui, neîntrerupt, timp de 2 | de ani, până în 1992. 


| Programul şi spiritul acestei publicații sunt formulate încă din editorialul 
zi primului număr. “Cufundaţi într-un univers de tenebre, asediați din toate 


părțile de puterile răsculate ale lui Antihrist, răscoliți de duritatea unei istorii 


i a, Ș ra pătate de trădări şi apostazie, noi luptăm împotriva răului care ne înconjoară 
> și ne pătrunde, cu legea absolută a binelui, a credinţei şi a iubirii,... cu 
“ Evanghelia lui Hristos, Mântuitorul”. 


Prin intermediul acestei reviste, prin cărțile publicate în limba franceză, 
precum şi prin conferințele ținute, fie direct, fie pe calea undelor, Sergiu 
Grossu a încercat să unească toate energiile creştine într-o mare cruciadă 


"1 anticomunistă. 


Nu putem termina această succintă prezentare a activității publicistice 


| fărăsă amintim și de producția liricăa lui Sergiu Grossu, pentru că înainte de 


toate dumnealui este un autentic poet. Incă din 1944 era afirmat ca atare, 
“ numărându-se printre colaboratorii Gândirii şi a altor reviste literare de 
“ prestigiu. Poezia sa de inspirație mistic-religioasă poate sta cu cinste alături 


i de poezia lui Vasile Voiculescu, Arghezi ori Nichifor Crainic. 


Ultima carte a lui Sergiu Grossu, Chipul omului dinlăuntru, pe care ne- 
“ am propus să o prezentăm în cele ce urmează, este, de fapt, versiunea 


ze românească a cărții apărute în 1997 în limba franceză sub titlul Z 'Homme 
 interieur (A la recherche de notre plenitude spiritueile), Ed. Resiac. Cartea 


este, după cum o caracterizează autorul însuşi, “to tentativă de pedagogie 
creştină, a cărei documentație s-a inspirat de la sursa infailibilă a Sfintei 
Scripturi, după ce ne-am aplecat, cu atenția cuvenită, pe paginile ei şi-am 


1 analizatetapele procesului educativ al ființei împăcate cu Dumnezeu”. Şi în 


“ altă parte spune despre această carte că este o încercare “de a sintetiza imensa 
“ comoarăa înţelepciunii eterne, cu adevărurile şi orientările sale, pentru a pune 


“ ladispoziția fiecărui creştin metode pedagogice universal valabile, provenite 


din Vechiul şi Noul Testament”. 
Cartea este structurată în patru părți: 
9 Partea / se referă la purificarea vieții interioare, a adâncimilor. Cu 


zi să exemple şi citate din Biblie, ne învaţă cum să ne strunim şi să ne disciplinăm 
1 gândurile,cualte cuvinte cum săne educăm felul de a gândi, căci “gândul este 


mobilul acţiunii, cauza eficientă a faptei”. De asemenea, este scoasă în 


evidenţă importanța covârșitoare a grăirii în viața individuală şi colectivă a 


oamenilor. “Noi ne exprimăm gândurile prin actul vorbirii, prin cuvânt”, şi 


: î dacă gândirea e strâmbă, şi vorbirea va fi alterată. 


9 Partea a l-a se referă la dinamica vieţii sufleteşti, recomandându-ne 


- şiînvăţându-ne starea de veghe, căci “reuşita procesului de spiritualizare este 


în funcție... de frecvența şi intensitatea vegherii”, ne învaţă, de asemenea, cum 
să ne educăm răbdarea, căci, spune el, “răbdarea este virtutea inerentă de 
desăvârşire creştină”, în sfârşit, ne învață cum să ne rugăm, deoarece 
“mpreunarea noastră cu Dumnezeu, comuniunea mistică, supranaturală, cu 


"! Absolutul, se realizează, în mod intim, prin taina rugăciunii”. 


9 inpartea a III-a ne învaţă fapta bună sau milostenia, jertfa de sine sau 


SI slujirea şi, în sfârşit, cum să ne dobândim pacea sufletească. 


9 În partea a IV-a ni se vorbeşte despre sfinţenie, care este “modelul 


gr suprem al împlinirii spirituale”. 


În concluzie, autorul a reuşit să realizeze și să pună ca îndemâna 
creștinului dornic de desăvârșire un adevărat manual de pedagogie creştină. 


> 9 co 


Editura““Vremea” (col“Fapte, Idei, Documente”) continuă seria volumelor 


| de documente privitoare la marile procese ale perioadei comuniste (începută 


| în 1995cu Memorialul Ororii - Docuznente ale procesului “reeducării " din 


“ inchisorile Piteşti, Gherla şi continuată cu Principiul bumerangului - 


Documente ale procesului Lucrețiu Pătrășcanu şi cu Prigoana - Documente 
ale procesului C. Noica, D. Pillat, N. Steinhardt, Al Paleologu etc), cu 


Editura 


publicarea în 1999 avolumului intitulat Teroarea- Documente aleprocesului 


Iuliu Maniu, Ion Mihalache. Volumul debutează cu un “Cuvânt înainte” Ș e: 


semnat de redactorul coordonator al colecției, N. Henegariu, în care este (5 
evocat contextul istoric în care a avut loc procesul, şi cu două articole de ziar. 
Primul, intitulat “Cel mai mare proces politic din istoria României”, este 
semnat de Silviu Brucan și a apărut în Scânteia din 14 septembrie 1947, iar 
al doilea, “Acuzatul Iuliu Maniu”, este semnat de George Călinescu şi a 
apărut în ziarul Națiunea din 31 octombrie 1947... 

În primul dintre aceste articole, cel care astăzi ne dă lecţii de democraţie 
şi de economie de piaţă (l-am numit pe Silviu Brucan) face, cu o vehementă 
mânie proletară, un necruţător rechizitoriu “bandei din boxă”, din care | 
spicuim: “De data asta, de o parte va fi o bandă de spioni, asasini şi trădători, 
iar de alta va fi poporul român”; “Banda național-țărănistă are ceea ce se 
numeşte antecedente. Ea nu se află la prima lovitură: e o recidivistă învechită î 
în rele”; “A unelti cele mai mârşave planuri de jefuire şi vlăguire a poporului 
muncitor, a răspunde cu gloanțe năzuințelor sale de dreptate... a pregăti 
minuțios un război criminal şi a urmări pas cu pas declanșarea şi prelungirea 
lui... a fi gata mereu a vinde şi înrobi o nație care aspiră la libertate, unor 
stăpâni ai banului de peste hotare - acestea sunt infamii pe care un popor liber 
şi mândru nu le poate uita şi nici ierta”; “Va fi deci de judecat o bandă de 
spioni, conspiratori şi derbedei fascişti...”. Ne oprim aici, căci ar însemna să 
reproducem întreg articolul... , 

Din celălalt articol nu reproducem nimic. Menţionăm numai că felul în 
care pune problema este “pe linie” şi nu face deloc cinste marelui cărturar 
care a fost George Călinescu. 

După aceste pagini introductive, urmează documentele întocmite cu 
ocazia pregătirii şi judecării acestui proces: 

- Între pagina 29 şi 180 sunt documentele elaborate în timpul anchetei: 
declarații ale acuzațiilor, procese verbale de confruntare, declaraţii ale 
martorilor acuzării. 

- Paginilie 183-248 cuprind acte şi documente folosite ca probe şi indicii 
în proces: Circulara lui Corneliu Zelea Codreanu din 10 decembrie 1933, 
scrisori între acuzați sau dintre ei şi diferite personalități politice ale timpului, 
rezumate ale unor discuții dintre luliu Maniu şi diferiți diplomaţi străini, dări 
de seamă, rezoluții, un plan al P.N.Ț.-ului de organizare a armatei etc. 

- Între paginile 251 şi 785 sunt documentele procesului propriu-zis, care 
a durat de la 23 oct. până la 11 nov. 1947. Aceste documente sunt: 
rechizitoriu! procurorului (care se întinde pe aproape 100 de pagini), 
interogatoriile luate acuzaților şi martorilor acuzatori şi, în sfârşit, pronunțarea 
sentinței. 

- Volumul se încheie cu un epilog care cuprinde: cererea de recurs la 
Curtea Supremă de Justiţie a procurorului general Sorin Moisescu şi decizia 
Curţii Supreme de Justiţie din 12 octombrie 1998 prin care toți acuzaţii sunt 
declaraţi nevinovaţi şi achitați. 

Publicând astfel de documente, Editura “Vremea” întreprinde o lucrare 
extrem de utilă, pentru că pune la îndemâna publicului larg un volum 
important de informaţii despre ceea ce a însemnat regimul comunist şi oferă 
istoricilor de azi şi de mâine un preţios instrument de lucru. 


co co co 


Tot în colecția “Fapte, idei, Documente” a Editurii ““Vremea” a apărut în 
1998 volumul de documente intitulat Ocupația sovietică în România - 
Documente: 1944-1946, volum avându-i ca realizatori pe Flori Stănescu şi 
Dragoș Zamfirescu. 

Documentele publicate în acest volum provin din fondurile Arhivelor 
Naţionale Bucureşti, în special din fondurile Ministerului Afacerilor Intemne. 
“Din fondurile respective au fost selectate documente al căror conținut 
trimite la abuzuri: ordine, dispoziții, note informative, plângeri, acțiuni 
ilegale etc... Unele din aceste documente au fost alese doar ca exemple din 
dosare care conţin zeci de asemenea cazuri...” 

Din documentele publicate în acest volum reiese clar că, pe lângă 
abuzurile rețelei birocratice a Convenţiei de Armistiţiu şi ale trupelor de 
ocupaţie sovietice, au fost săvârşite abuzuri şi de autoritățile româneşti, ceea 
ce a dus deseori la revolte violente. Exemplu: nota Inspectoratului General 
al Jandarmeriei din 21 dec. 1944, privind activitatea abuzivă a prefectului 
județului Constanţa, Victor Duşa, instalat în această funcție de “garda 
patriotică” din localitate (p. 126). Şi astfel de exemple sunt multe. “Există - 
spun autorii volumului - zeci de dosare (mii de file) cu reclamaţii, anchete 
împotriva unor notari, primari, pretori, pentru rechiziții ilegale, abuzuri, 
delapidări, atitudini violente faţă de populație, provenite din toate zonele 


299 


țării 


Publicând acest volum de documente, editorii au întreprins o muncă 
deosebit de utilă, deoarece perioada 1944-1946 este deosebit de importantă 
pentru studiul istoriei comunizării României. 

Demostene ANDRONESCU 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), | elinoredactare computerizată 
Răzvan CODRESCU (redactor șel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN Past 
Adresa Redacției: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 069/422536 


"PUNCTE CARDINALE" 


S.R.L 


Printing Company 








lulie '99 NR. 7/103 PAG. 15 


pr 











= 


PAG. 16 NR. 7/103 lulie'99 


şi a avut drepți 
song extrenă. 
subsemn afiă, 
improviza (€ 
pomină. Dup 
spart. Lipsă 

text ineditil 

şi noi, dEIzDelișt 


7 a 


0: 


ct ta ee = 


DCI 
cc amet Jet Tae 


PUNCTE CARDINALE 


„Curat 
a fi împuşcat 


ăi 


Li 


aibe a 


ai aie ma 


am busio 
0 TR