Rost anul III, nr. 30, august 2005

ROSI 


ia poli religios 


03 CAR [e (ZI 
poetul necreiriță noastre 





În dezbatere: Pentru o istorie intelectuală 
criza de la Tanacu a „Criterionului“ 
de Pr. Gh. Calciu, Pr. Prodromos, de Constantin Mihai 
Radu Preda şi Mihai Câșlariu Răspunsul țăranilor 
Doctorul de desfrânare la teroarea istoriei: cîrciuma 
de Octavian Vasile Dărmănescu de Claudiu Târziu 


an III e nr. 30 e august 2005 e 70 pagini e 3 lei noi e 30.000 lei www.romfest.org 


Coperta I: Vasile Voiculescu 


S U In a Y/ numărul 30 e august 2005 


EDITORIAL 

Răspunsul țăranilor 

la teroarea istoriei: cîrciuma 

de Claudiu Târziu... ceea ceaenenenceceaneeee 3 


FIR DIRECT 
Scrisorile cititorilor noştri nu rămân 
nedeschise...................mmeeeeeenennennnaaee 4 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri....................... 5 


REPERE 

Poezia i RIOREA 
a lui Vasile Voiculescu 

de C.D. Zeletin... ceaeaeneneneneaeaeaeeaee 10 


Naturaleţea credinței lui Voiculescu 
de Constantin Mihai... ceea eeaeeaceaeeceece 13 


Vasile Voiculescu, medicul 
de Richard Constantinescu... ID 


Închisorile lui Vasile Voiculescu 
de Adrian Nicolae Petcu.......... ce cnaeeaea 20 


Prigonitorii comunişti 
contra poti creştin 
de Claudia Buruiană... accea aaa 24 


SOCIETATE 

Conflictul între generaţii - 

o problemă fără rezolvare? 

de Laurenţiu DUMILTU. ceea 26 


Alcoolismul, o boală 
ce devastează România (II) 
de Mihail Albişteanu........ cancan naeanaae 28 


ÎN DEZBATERE 

Criza Tanacu şi ierarhia 
responsabilităților 

de Radu Preda........mmcaeaeaeneneaanaeanceneee 30 


Cazul Tanacu, dincolo de auasale 
de Mihai Câşlariu 0 si agea BE ata 


Cazul Tanacu, o prevenire 


şi o denunțare 
A Pr. Gheorghe CALCIU... nana 36 
Nu vă fie frică! 
de Pr. Prodromos.........ece une neeeueeaeueeece 39 


CEALALTĂ ROMANIE 

'Totul despre 

românii din Timoc (III) 

de Viorel Dolha........ cecene 40 


Harta gulagului comunist 
din România 
de Gabriel Gherasim... ceeace 45 


ESENTIAL 

Despre limitele şi incertitudinile 
rațiunii umane 

de Antonio Aroneasa..........n cecene 45 


Călugări şi demoni 
de Corina Bistriceanu....... ceeace eaceee 47 


Despre modestie 
în lumea spiritului 
de Dan Mazilu......nuaanannnenneeneaeneanaaea 50 


HISTORIA . 
Diplomaţia românească 


2 începu 
Războiului Rece (II) 
de Paul Nistor......nce ce ceaeaeaeneneeoeeaeeaeaeace 52 


vara lui 1940, 
itul unui vis 
îi VIU ATODEŢ. „nuca eeaaaaa aaa 56 


IN MEMORIAM 

Emil Cioran sau drama 

de a rămâne român 

de George Popescu 

(GIOSOVEGIIU;m since aut anaa 58 


DECANTĂRI | Ş 
Pentru o istorie intelectuală 

a „Criterionului“ 

de Constantin Mihai... cacao 02 


Pe urmele Zeului 
de Prof Tudora Patrichi.........aaaacaaace 04 


Modelele seduc, 
modelele se duc... 
de Richard Constantinescu... 08 


Doctorul de desfrânare: 

Cristian Andrei 

de Octavian Vasile 

Dărmănescu... nenea eeeenenenaeaeazeee 





ADO nai ui? 


RO ȘT 


cultural, politic, religios 


Abonamentele se fac trimițind un mandat poştal (în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă şi perioada de abonament) pe numele 

Târziu Claudiu Richard, CP 62, OP 66, Bucureşti. 

Preţul unui abonament: O 6 luni: 180.000 lei (18 lei noi) 


O 12 luni: 360.000 Lei (36 lei noi). 


Pentru abonaţii din Europa abonamentul este de 50 Euro, iar pentru cei de pe 


celelalte continente, 70 USD pe an. Taxele poştale sunt incluse în preț. 
Preţul abonamentelor deja încheiate nu se modifică. 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


RELAȚII PUBLICE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
romfestOromfest.org 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
George STRUNGĂ 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI 
PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Alexandru BOER 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Dumitru MANOLACHE 
Paul NISTOR 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel PETRIŞOR 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 
Varujan VOSGANIAN 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENŢĂ 
C.P. 62, 0.P. 66 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-0512 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Răspunsul ţăranilor la 
teroarea istoriei: circiuma 





4 


U n pilc de băşti vechi şi de baticuri înflorate 








Claudiu Târziu 


aşteaptă cuminte ajutoare. De obicei, maşini- 

le sînt asaltate de femei şi copii. Astăzi, însă, 
bărbaţii au binevoit să iasă din cârciumă şi să se apro- 
pie şi ei de camioane, căci, pe lîngă zahăr, ulei, piine 
şi apă minerală, le-au fost aduse şi materiale de con- 
strucție. Şi astea nu se lasă urnite decît de miinile 
aspre ale bărbaţilor şi de spinările lor deprinse cu 
povara. 

Primarul, pîntecos şi năduşit, împărățeşte peste 
pomană. Atita lucru poate să facă şi el: să zică cine şi 
cât să primească. N-are buget să repare ce-au stricat 
puhoaiele şi nici putere să adune țăranii la vreo cla- 
Că, să preîntimpine o nouă catastrofă. 

Oamenii înşfacă tăcuţi milostenia şi dispar, cu 
tot cu damful de rachiu, pe ulițe. Pe Ia colţuri, câte 
două, trei cumetre cîrtesc. Că ăla a primit prea mult, 
că ăluilalt nu i-a luat apa nimic şi trăieşte acu”, din aju- 
toare, mai bine ca înainte, că primaru-i hoţ, că popa 
nu face nimic pentru ei. 

Miine, cu toții vor pîndi venirea altor convoaie 
de binefacere. De două săptămîni, de cînd viitura a 
înghiţit câteva case şi o bucată de drum, nimeni nu 
mai munceşte în sat. Păi ce, sînt proşti să lucreze? O 
zi de muncă nu face nici cât o sacoşă cu hrană de Ia 
ajutoare. Şi-apoi, ştiu ei bine, fiecare inundație i-a că- 
pătuit pe câte unii. Poate a venit şi rîndul lor. 

Între descărcatul maşinilor de ajutoare, umplu 
crişmele - că sînt vreo şapte în sat, măcar că toţi se 
plîng de lipsa banilor. Unii beau de necaz, că torenții 
le-au ucis vreo rudă sau i-au lăsat pe drumuri. Cei- 
Ialți, de plictiseală. Însă, nici unul n-ar pune mîna, fe- 
rească Sfintu'!, să dreagă ce-au rupt apele. Primii zic 
să le facă statul case noi şi drumuri. Restul spun 


După viitură, satul românesc duhneşte a moarte și a rachiu. Unii beau 
de necaz, ceilalți, de plictiseală. Nu dreg ce-au rupt apele, că, vorba ceea, 
pierd din timpul de băut. Primii zic să le dea statul case noi. Restul spun 
bogdaproste că nu i-a lovit pe ei nenorocirea. 


bogdaproste că nu li s-a întîmplat lor. Aici a ajuns 
satul românesc. Am văzut cu ochii noştri, în Vrancea, 
cât de mult s-a pervertit țăranul. Dar peste tot în Ro- 
mânia e cam la fel. 

Satul, altădată cetate a bunului-simţ, tărîm al so- 
lidarităţii fireşti şi temelie de viață sănătoasă, se 
afundă tot mai mult în mocirla unei existenţe ticăloa- 
se. Țăranul exemplar este pe cale de dispariție. Locul 
îi este luat de un soi de proletar de nevoie al ogoru- 
lui, cu rădăcini incerte, care şi-a uitat tradiţia şi a că- 
rui credință e o superstiție tîmpă. Grav e că pe acesta 
nici nenorocirea nu-l mai trezeşte. Pentru că Dumne- 
zeu ne bate uneori - cum se vede că a făcut-o şi prin 
inundaţiile devastatoare din primăvara şi din vara 
acestui an - ca să ne readucă pe calea bună, spre mîn- 
tuirea noastră. Dar dacă nu înţelegem nimic din 
această corecție divină şi nici în cele mai dramatice 
momente nu ne putem depăşi micimile sufleteşti, în- 
seamnă că am decăzut cumplit. Pînă în marginea 
speranţei. 

În majoritatea satelor, singurul răspuns al ro- 
mânilor la teroarea istoriei este cîrciuma. Odinioară, 
suferința aproapelui îl mişca pe țăran, iar durerea 
proprie îl mobiliza. Arareori a primit răsplata ce i se 
cuvenea pentru jertfa sa, şi mai rar a fost ajutat să 
trăiască decent. Însă, nimic nu l-a făcut să-şi lepede 
credinţa şi rosturile sale. Pînă cînd l-a năpădit comu- 
nismul. De-atunci s-a viclenit, a învăţat să întindă 
mîna şi îşi ostoieşte frustrările în crişmă mai abitir 
decât înainte vreme. 

Spunem toate acestea cu mîhnire şi neliniște, 
dar şi cu nădejdea într-o grabnică îndreptare. 

Starea ţăranului român ne priveşte pe toți, căci 
are influență asupra întregii societăţi. Mai bine de ju- 
mătate din România este rurală. Iar reperele esenţia- 
le ne-au venit întotdeauna din vatra satului. 





anul IIl e nr. 30 


ROST 


FIR DIRECT 





Scrisorile cititorilor noștri 
nu rămin nedeschise 


Această pagină este dedicată dialogului cu cititorii. 


Aici vă răspundem la întrebări legate de teme sau subiecte tratate 
în revistă şi tot aici vă veți putea exprima opiniile şi trămîntările 


faţă de realitatea românească. 


Stema noastră ungurească 

Vă scriu acestea pentru a atrage atenţia asupra 
unui fapt regretabil în ceea ce priveşte Stema României, 
despre care au scris mai mulți istorici. Dar nu au fost 
luate măsuri reparatorii. Mai exact, partea de stemă a 
Transilvaniei este preluată din simbolistica ungară şi 
reprezintă cele trei națiuni privilegiate din nedreptul 
Unio Trium Natiorum, adică ungurii, saşii şi secuii. 

Este cu totul surprinzător ca aceasta să apară chiar 
pe simbolul nostru naţional, iar nepăsarea sau necu- 
noaşterea nu trebuie perpetuate într-o problemă atât de 
importantă. (Călin Ghișe, Maramureș) 


O critică fără rost 

„Am citit cu mare atenţie «Războiul nevăzut» din 
revista ROST nr. 28/2005, dar, dincolo de un anumit 
ton care veştejeşte pietismul leşinat şi «angelismul și la- 
şitatea» de care ne vorbea monahul Nicolae Steinhardt, 
restul fondului de articol nu e în regulă...“ - îşi începe 
lunga sa scrisoare d-na Theodora Dolores Oprişan 
(Poarta Albă - Constanța) către Mircea Platon, autorul 
articolului menționat. 


Stimată doamnă Oprişan, măcar dintr-un punct de 
vedere veți fi satisfăcută: ați avut dreptate, nu vă publi- 
căm scrisoarea. Motivul nu este însă că nu suportăm cri- 
ticile, ba, din contra, le încurajăm, că numai aşa ne pu- 
tem îndrepta cu toții. Însă, nu publicăm scrisoarea dvs. 
pentru că: 1. Este scrisă într-un limbaj şi pe un ton nepo- 
trivit, 2. Nu se referă la fondul articolului, ci la ceea ce 
v-aţi imaginat dvs. că a vrut să spună autorul. În plus, 
Mircea Platon are dreptate: Evanghelia nu ne cere tole- 
ranță, ci dragoste, care-i altceva. Iar practica şi scrierile 
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii îl îndreptăţesc să ceară impli- 
carea tuturor creştinilor autentici în războiul nevăzut. 
În textul lui Mircea Platon nu se pomeneşte nimic de- 
spre legionari, deci nu înțelegem de ce ţineţi să faceți ne- 
numărate precizări, judecăţi de valoare şi să daţi sentin- 
țe în privința Mişcării Legionare şi a mai multor legio- 
nari. În discuţie era o chestiune de trăire a credinţei, nu 


o problemă politică sau istorică. Şi a trecut vremea (co- 
munistă) cînd a fi creştin era egal - în fața autorităţilor 
politico-securiste - cu a fi legionar. Din tot ce aţi scris 
este adevărat un lucru. Unii, ca dvs., sînt adepții rugăci- 
unii, ascezii şi... atăt. Alții, ca noi, cred că la rugăciune şi 
asceză trebuie adăugată acţiunea. Credem că această di- 
ferență nu ne opune. În rest, s-auzim de bine! (ROST) 


„Cazul Tanacu“, pro şi contra 

Articolele noastre despre „cazul Tanacu“ din nu- 
mărul pe iulie al revistei ROST au stârnit reacții diver- 
se. Majoritatea celor care ne-au scris sau ne-au telefonat 
ne-au transmis că împărtăşesc punctul nostru de vedere 
şi ne-au felicitat „pentru curaj“. Acestora le mulțumim şi 
le spunem că nu e nevoie de curaj pentru a spune ade- 
vărul, ci doar de conştiinţă. 

Au fost însă câțiva cititori care ne-au certat pentru 
că i-am fi ținut partea lui Daniel Corogeanu - fostul 
preot de la Tanacu, caterisit, eliminat din monahism şi 
cercetat pentru crimă - şi că ne-am fi răzvrătit contra 
ierarhiei Bisericii Ortodoxe. 

Noi nu credem că a cere acordarea prezumției de 
nevinovăție, dreptate şi respectarea canoanelor biseri- 
ceşti sînt dovezi de rebeliune. Am solicitat ca Biserica să 
facă în acest caz o anchetă responsabilă şi să-şi pună pro- 
priile concluzii, fără a fi influențată de dezlănțuirea me- 
diatică sau de presiunile „societății civile“. Sfintul Sinod 
s-a spălat însă pe miini, hotărînd că Daniel Corogeanu 
este vinovat, fără a-l fi ascultat şi fără a fi întreprins o 
cercetare amănunțită a faptelor. Dacă justiţia statului va 
dovedi că Daniel Corogeanu nu este vinovat de moar- 
tea acelei femei, cum va repara Sfintul Sinod nedrep- 
tatea ce i-a făcut-o? 

După cum veţi vedea, în acest număr al ROST 
continuăm să publicăm luări de atitudini în cazul Ta- 
nacu. Iar în numerele următoare, pornind de Ia acest 
caz, vom încerca să analizăm toate slăbiciunile şi ten- 
dințele din BOR. O facem cu dorința sinceră de a ajuta 
la îndreptare, nu pentru distrugere. Aşa să ne ajute 
Dumnezeu! (ROST) 





anul IIl e nr. 30 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Fapte, vorbe, ginduri 


Inundaţiile, provocate de 
necredința noastră 

Părintele Calistrat Chifan şi-a publicat pe 
Internet părerea despre cauzele inundaţiilor. Iată 
care sînt acestea, în opinia Sfinţiei Sale: 
„Liberalizarea avorturilor, aprobarea 
concubinajelor, marşurile homosexualilor, predarea 
sexualităţii la gradiniță şi în clasele primare, ideea 
de scoatere a religiei din şcoală, libertinajul religios, 
rugăciunile comune ale ortodocșilor cu păgînii, 
propaganda ecumenistă, programele mass-media cu 
caracter ateu şi cu sfaturi şi învățături contra lui 
Dumnezeu, discreditarea Bisericii, discreditarea 
clericilor şi a monahilor, neîncrederea în cuvîntul 
lui Dumnzeu, neascultarea faţă de poruncile sfinte“. 
Şi întreabă Părintele Calistrat, iar noi o dată cu el: 
Cite sfinte biserici nu stau goale în sărbători şi 
duminici? Cite sfinte liturghii ignorate, slujite doar 
de preot şi de cîntăreț? Cite tîrguri deschise în 
sărbători? Cite întreprinderi private în care 
sărbătorile creştine nu sînt respectate? Câtă 
agoniseală nedreaptă, fără Dumnezeu, cămătării, 





credite false, înşelarea aproapelui, asuprirea 
văduvelor sărace şi a orfanilor, asuprirea 
slugilor şi a muncitorilor - sursă de îmbogățire 
pentru cei care cred că lumea este nepieritoare şi 
Dumnezeu nu există? 


Greu de demis 

În timp ce vreo patru judeţe gemeau sub 
puhoaie, premierul Călin Popescu Tăriceanu - acest 
„hopa Mitică“ al politichiei româneşti - 





a „demisionat“ şi şi-a retras demisia de mai multe 
ori. Carevasăzică, la 7 iulie, după ce Curtea 
Constituţională a respins pachetul de legi privind 
justiția pe motiv de neconstituționalitate pe ici, pe 
colo, Tăriceanu a zis că aşa afront nu suportă, dă cu 
demisia de pămînt şi declanşează alegeri anticipate. 
A tăcut câteva zile, vreme în care colegii de partid şi 
tătucul Băsescu l-or fi urechit că a ieşit la rampă fără 
să se consulte cu ei. La 12 iulie, Tăriceanu a fost 
chemat la Cotroceni, cu publicul asigurat de PSD, 
PRM, PUR (zis PC) şi UDMR. La ieşire, a declarat că 
nu mai este cazul să demisioneze. A doua zi însă, 
sculat pare-se cu fața la cearşaf, a scos din nou 
demisia din teacă. A amînat s-o semneze pînă după 
vizita la Bruxelles, unde avea să ceară opinia 
comisarilor. Pe 18 a fost la Bruxelles, iar a doua zi a 
declarat pompos că-şi asumă responsabilitatea de a 
salva România de potop, ca un patriot veritabil, şi 
nu mai demisionează. La ora cînd scriem aceste 
rînduri nu ştim sigur dacă apariţia revistei noastre 
pe tarabă nu-l va găsi debarcat pe Tăriceanu. 
Straşnic de hotărâtă şi demnă clasă politică avem! 


Britanicii devin atenţi la musulmani 
Britanicii încep să se întrebe dacă nu cumva 
sînt cam prea toleranți cu emigranții. Rezerva faţă 
de modelul de viaţă multicultural le-a fost provocată 
de atentatele recente de la Londra (7 iulie), venite 
pe fondul radicalizării tinerilor din comunitatea, de 
circa 1,5 milioane, de musulmani din Marea 
Britanie. Au mai fost dezbateri publice pornind de 
[a ideea că stilul de viață multicultural al britanicilor 
poate avea efecte perverse. Discuţiile au fost 
determinate de alte două crize: cazul Rushdie, de la 
sfirşitul anilor '80 şi atentatele de la 11 septembrie 
2001 din Statele Unite. Cazul Rushdie a schimbat 





anul IIl e nr. 30 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 








percepţia asupra comunităţii musulmane. Arderea 
în public, la Bradford, a romanului scriitorului 
Salman Rushdie Versetele satanice a reprezentat un 
şoc imens. Acest caz a ilustrat imensa diferență 
dintre musulmani - care credeau că respectiva carte 
le insulta religia şi profetul - şi populaţia liberală, 
indignată de interzicerea şi mai ales de gestul 
arderii unei cărți. Imigrarea masivă a musulmanilor 
în Marea Britanie a început după al doilea război 
mondial. Musulmani din Pakistan, Bangladesh şi 
India reprezentau mînă de lucru ieftină pentru 
industria textilă din nordul Angliei. Mai multe 
probleme - naţionale şi internaţionale - 


au provocat radicalizarea opiniei publice 
musulmane. Printre acestea au figurat Intifada 
palestiniană, războiul din Golf din 1991 şi războiul 
interetnic şi interreligios din fosta Iugoslavie. În 
acelaşi timp, mulți tineri musulmani din Marea 
Britanie se confruntau cu probleme ce ţineau de 
situaţia internă: infracţionalitatea, drogurile, 
şomajul şi prejudecățile. 


Expoziţie prețioasă pe simezele 
bucureștene 

Cea mai mare expoziţie de pictură franceză 
prezentată în Europa Centrală şi de Est după 1945 - 
„Umbre şi lumini. Patru secole de pictură franceză. 
Secolele XVII-XX“, un periplu original în peisajul 
pictural francez, prin intermediul a 77 de lucrări 
reprezentative pentru arta din țara hexagonului, s-a 
deschis Ia 14 iulie, de ziua Franței, la Muzeul 
Naţional de Artă al României din Bucureşti. Este cea 
mai importantă manifestare expoziţională cu 
patrimoniu artistic din străinătate găzduită de ţara 
noastră după '90. Reuneşte semnături faimoase 
precum Georges de la Tour, Nicolas Poussin, 


Jean-Baptiste Chardin, Jean-Honore Fragonard, 
Jacques Louis David, Jean-Auguste Dominiques 
Ingres, Eugene Delacroix, Alfred Sisley, Paul 
Cezanne, Henri Matisse ori Pablo Picasso. Tablourile 
au fost asigurate pentru 240 de milioane de euro. 


Centru pentru alinarea bolnavilor 
de cancer 

Fundaţia „Sfinta Irina“ construieşte în 
Voluntari, lingă Bucureşti, un Centru de Terapia 
Durerii pentru asistarea medicală, socială şi 
spirituală a bolnavilor de cancer în stadiu avansat. 
Aşezămîntul este unul de filantropie creştin- 
ortodoxă. EI se află în curs de finalizare şi dotare. 
Pentru a fi desăvirşit, însă, e nevoie încă de bani. 
Cei care vreţi să daţi un mic ajutor, pentru alinarea 
suferinței unor oameni grav bolnavi, pot telefona la 
0.900 90 00 60 şi astfel vor dona doi euro. 


Academia are grija lui „â“ 

Academia Română a lansat, recent, noul 
Dicţionar ortogratic, ortoepic şi morfologic al limbii 
române (DOOM). În treacăt spunem că în DOOM 
sînt „legalizate“ cîteva expresii cu totul aiurea, ca de 
pildă: „cireși“ (în loc şi alături de „cireşe“), 
„Căpșuni“ („căpşune“); mai sînt preluate o mulțime 
de cuvinte străine (care se citesc cum se scriu în 
limba română) pentru care avem echivalent în 
româneşte; şi sînt făcute noi reguli fără noimă: „nici 
un“ şi „nici 0“ se pot scrie, după DOOM, şi „niciun“ şi 
„Nicio“! Dincolo de acestea, Academia, prin vocea 
preşedintelui său, Eugen Simion, a făcut un apel 
către toate instituţiile din România şi către toți 
reprezentanții culturii româneşti în favoarea 
respectării, în producţiile cu caracter public, a 
normelor de scriere cu „â“ şi „sunt“. Academia crede 
Că „laxismul în acest domeniu riscă să agraveze, mai 
ales la generaţia tânără, tendința nerespectării 
oricăror norme, nu numai a celor lingvistice“. 
ROST a arătat de ce nu este corect să scriem cu 
„“ şi „sunt“, încă de la primele sale numere. Totuşi, 
am permis autorilor care vor să scrie după cum 
spune Academia s-o facă. Acum, însă, după 
insistenţele Academiei, probabil că vom reveni cu 
explicaţiile de rigoare şi vom institui regula lui „i“ şi 
a lui „sînt“ în toată revista. 

Biserica respinge eutanasia 

Sfintul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 
respinge eutanasia, considerînd că orice acţiune 
prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice 





anul IIl e nr. 30 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ia viața 
sînt împotriva moralei creştine. O declaraţie în acest 
sens a fost făcută de Patriarhie imediat după 
întrunirea Sfintului Sinod Ia 5-6 iulie a.c. Potrivit 
Declaraţiei drepturilor omului, „prin eutanasie se 
înțelege o acţiune sau o omisiune care, prin natura 
sa sau prin intenţii, provoacă moartea în scopul 
eliberării de orice durere“. Eutanasia se situează 
deodată Ia nivelul intenţiilor şi al metodelor 
folosite. „Eutanasia este expresia unei mentalități 
secularizate care are pretenţia că omul are dreptul 
să dispună de viața lui şi a altuia. Eutanasia este şi 
expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu 
vede rostul suferinței. Medicul (şi nimeni altcineva) 
nu are dreptul să ridice viața vreunei persoane. Cel 
care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; 
aşadar, cel care nu poate da cuiva viață nu i-o poate 
lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu 
lucrează, medicul (valorificînd vocaţia şi menirea 
sa) este dator să aline suferințele, dar nu are 
dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al 
morţii“ - se arată în comunicatul Patriarhiei. 
Moartea fizică este o realitate prin care trece orice 
ființă creată. Atunci cînd survine în viața omului, cu 
sau fără suferință, aceasta trebuie privită ca mijloc 
de unire cu Dumnezeu. În cazul bolilor incurabile, 
Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în 
vederea uşurării durerii provocate de boală: în 
primul rînd a celor de natură spirituală, 
înțelegîndu-se prin aceasta administrarea Sfintelor 
Taine, consilierea duhovnicească, rugăciunea şi 
susținerea morală, iar în al doilea rînd, de natură 
medicală, prin administrarea tratamentelor 
normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi 
a tratamentelor paleative. Creştinismul nu exclude 
suferința. Aceasta este o realitate pe care 
Mintuitorul Hristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, 

ci şi-a asumat-o. Pierzind sensul transcendent al 
ființei umane, omul modern nu mai este capabil să 
recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieți, 
ajungînd, astfel, în situaţia de a propune eliberarea 
de viață ca şi cum ea ar fi un simplu obiect. 


Dreapta vine la putere și în Polonia 
Formațiunile de dreapta sînt net favorite la 
alegerile legislative poloneze, în timp ce Partidul 
Social-Democrat, aflat la putere, este cotat cu doar 
8% din intenţiile de vot, potrivit celor mai 
proaspete sondaje. Cu două luni înaintea alegerilor 
legislative din Polonia, Partidul Drept şi Justiţie 
(PiS, dreapta catolică) se bucură de susținerea a 


aproximativ 26% dintre alegători, devansînd 
partidul liberal Platforma Civică (PO), creditat cu 
21% din intenţiile de vot. Cele două formaţiuni de 
opoziţie, care discută deja pe tema unei coaliții 
guvernamentale, sînt urmate în sondaje de partidul 
populist Samoobrona (Autoapărarea), creditat cu 
14% din voturi. Liga Familiilor Poloneze (LPR), 
partid radical catolic şi naţionalist, beneficiază de 
10% din voturi. Pe lîngă formațiunile menţionate, ar 
mai intra în viitorul Parlament de la Varşovia un 
partid social-democrat disident SDPL (5%). 
Alegerile legislative din Polonia vor fi urmate, 

la 9 octombrie, de alegerile prezidenţiale, un al 
doilea tur de scrutin pentru acestea fiind prevăzut, 
dacă va fi cazul, 15 zile mai tîrziu. Sondajele îl dau 
ca favorit la alegerile pentru funcţia supremă în stat 
pe candidatul social-democrat Wlodzimierz 
Cimoszewicz, fost premier, fost ministru de Externe 
şi actual preşedinte al Dietei (Camera Inferioară a 
Parlamentului). 


Lege nedreaptă pentru majoritatea 
luptătorilor anticomuniști 

Guvernul a decis, în şedinţa de la 7 iulie, 
facilitarea demersurilor prin care foştii deținuți 
politici îşi vor recupera bunurile confiscate de 
regimul comunist, prin adoptarea unui proiect de 
Lege care modifică OUG 214/1999 privind 
acordarea calităţii de luptător în rezistența 
anticomunistă. Decizia privind constatarea calității 
de luptător în rezistența anticomunistă poate fi 
folosită ca probă în faţa instituţiilor care dispun 
restituirea bunurilor confiscate. Legislaţia în 
vigoare stipulează că bunurile luptătorilor în 
rezistența anticomunistă, confiscate în perioada 
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, vor fi restituite 
în natură sau, dacă nu este posibil, prin echivalent. 
Calitatea de luptător în rezistența anticomunistă 
este recunoscută persoanelor condamnate din 
motive politice sau supuse din motive politice unor 
măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 
1945 - 22 decembrie 1989. Nu se recunoaşte 
calitatea de luptător în rezistența anticomunistă 
persoanelor condamnate pentru infracțiuni 
împotriva umanității sau celor care au desfăşurat 
activități cu caracter fascist. Calitatea de luptător în 
rezistența anticomunistă va fi constatată, pe baza 
unei cereri făcute de cel în cauză, de către o comisie 
specială. În cazul în care cererea nu este însoţită de 
actele doveditoare necesare, Comisia este obligată 
să solicite documente, date sau informaţii de la 





anul IIl e nr. 30 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





instituțiile publice care le deţin. În acest caz, cererea 
va fi soluționată în termen de cel mult 30 de zile de 
la primirea datelor solicitate. Proiectul prevede un 
nou termen, de şase luni de la intrarea în vigoare a 
acestei inițiative legislative, pentru depunerea 
cererilor de constatare a calităţii de luptător în 
rezistența anticomunistă. E bine că onor guvernul 
s-a gîndit şi la puţinii foşti luptători anticomuniști 
care mai Sînt în viață. Însă, liberalo-pediştii, pe 
urmele criptocomuniştilor din FSN-PSD, continuă să 
nedreptățească majoritatea luptătorilor din 
rezistența anticomunistă, care au fost legionari. Ca 
şi cum ei nu ar fi dat cea mai mare jertfă - în 
închisori şi în munţi - în lupta contra regimului 
comunist. Sigur, în textul legii nu se spune că 
această calitate, de fost luptător, le este refuzată 
legionarilor, ci doar celor care au avut „activități 
fasciste“. Autorităţile noastre - ignorante sau pur şi 
simplu rău voitoare - au dovedit însă că nu fac nici 
o diferenţă între fascişti şi legionari. Ar fi bine ca, 
înainte de a vota textul final al legii, parlamentarii 
să facă o socoteală simplă: câţi foşti luptători 
anticomuniști mai rămîn, dacă sînt daţi deoparte 
legionarii. Sau, de fapt, aici e schepsisul, să rămînă 
cât mai puţini din cei care îşi pot recupera bunurile. 


Bolșevicii ruși, în afara legii 

Partidul Naţional Bolşevic (grupare rusă de 
buzunar cu vederi radicale) a fost interzis de un 
tribunal din Rusia, după ce procurorii i-au acuzat pe 
liderii grupării că doresc să formeze o organizație 
paramilitară care să invadeze Kazakhstanul. 
Preşedintele partidului, excentricul scriitor Eduard 
Limonov, a negat totul, acuzînd în schimb tribunalul 
că acționează la ordinele Kremlinului. Purtătorul de 
cuvint al Procuraturii a afirmat că, în ultimii cinci 
ani, naţional-bolşevicii au încălcat repetat legea 
organizaţiilor politice şi legea care sancţionează 
extremismul. Oficialul a negat totodată existența 
oricăror motivații politice în decizia luată de 
judecători. Deşi mic, partidul a căpătat notorietate 
prin virulența protestelor împotriva puterii, în 
cursul cărora zeci de activişti au fost arestaţi. Însuşi 
Limonov a fost condamnat la patru ani de 
închisoare pentru posesie ilegală de arme de foc, 
acuzaţie negată vehement de acesta. 


Canonizarea unui cărturar 
al Bisericii 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 
(BOR) a aprobat propunerea Mitropoliei Moldovei 


şi Bucovinei de canonizare a fostului mitropolit 
Dosoftei, primul traducător în limba română al 
cărţilor de slujbă religioasă. Dosoftei, mitropolit al 





Moldovei în perioada 1671-1686, a fost unul dintre 
cei mai mari cărturari români din secolul 
al XVII-lea, fiind cunoscut ca primul poet naţional, 
primul traducător în limba română al cărților de 
slujbă religioasă, primul versificator al Psaltirii în 
tot Răsăritul ortodox, primul tălmăcitor în 
româneşte al unor cărți din literatura dramatică şi 
istorică universală, primul cărturar român care a 
copiat documente şi inscripţii. Mitropolitul Dosoftei 
mai este cunoscut drept o personalitate a vieţii 
culturale şi spirituale româneşti şi pentru 
traducerile sale din literatura patristică şi pentru 
contribuția la formarea limbii literare româneşti. 
Homosexualii își continuă acţiunile 
de prozelitism 

Asociaţia homosexualilor „Accept“ a căpătat 
curaj după marșul de pe străzile Bucureştiului şi îşi 
continuă acțiunile prin care încearcă să-i smintească 
şi pe alții. Acum, băieţii cu apucături pidosnice vor 
să-i determine pe profesori să îi înveţe pe elevi că 
homosexualitatea este o opţiune sexuală ca oricare 
alta. Ei au editat o broşură destinată dascălilor care 
predau educaţia sexuală, pe care au început s-o 
împrăştie prin şcoli. În „manual“ scrie că 
homosexualitatea este o orientare nici mai bună, 
nici mai rea decât heterosexualitatea. Acolo sînt şi 
teste prin care elevii „să-şi poată defini orientarea 
sexuală“! La capitolul date statistice, homosexualii 
mint de îngheață apele. Aceştia pretind că „la nivel 
mondial infectarea cu HIV se produce în raport de 
70% prin raporturi sexuale între bărbaţi şi femei“ şi 
numai 10% prin raporturi între bărbaţi. Evident că 
inițiativa gay-lor a stârnit controverse. Iar unele 
personalități au luat deja poziţii publice ferme 
împotriva „manualului“. De pildă, reputatul 





anul IIl e nr. 30 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





psihanalist ieşean prof. dr. Constantin Romanescu a 
declarat pentru „leşeanul“: „Mă întreb cum ar putea 
un profesor teafăr, care combate fumatul şi alcoolul, 
care sînt simple obiceiuri, să promoveze în clasă 
viciul şi devierea instinctului speciei? Este clar o 
tentativă de a culege prozeliţi şi este cu atât mai 
condamnabil că se încearcă în şcoli, acolo unde 
adolescenții au, la o anumită vârstă, o opţiune 
bipolară“. Noi am atras atenţia că pederaştii nu se 
mulțumesc doar să-i tolerăm, ci că vor să facă 
prozeliţi şi că o să atace mai ales copiii. 


Cotele sărăciei în România 

Un sfert din populația României trăieşte 
cu mai puţin de 1 dolar pe zi, iar opt români 
dintr-o sută trăiesc cu mai puţin, situîndu-se sub 
pragul sărăciei severe, a declarat Maria Molnar, 
cercetător la Institutul de Economie Naţională, 
coautor al studiului „Dimensiuni ale sărăciei în 
România - o evaluare din perspectivă 
multidimensională“. Banca Mondială a definit 
iniţial sărăcia absolută ca fiind situaţia în care un 
om trăieşte cu mai puţin de doi dolari pe zi, pentru 






ca ulterior să ridice pragul la 4 dolari. Luînd ca bază 
de calcul această sumă, la noi rata sărăciei 

în mediul rural, de 13,9%, este de patru ori mai 
mare decit cea din mediul urban. Zona cea mai 
săracă a țării este Moldova, la polul opus 
situîndu-se Ardealul. Conform studiului 
„Dimensiuni ale sărăciei în România“, 

cel mai mare grad de sărăcie se înregistrează în 
gospodăriile unde persoana de referință este 
agricultor, are numai educaţie primară, are între 
trei şi patru copii în întreţinere şi locuieşte în 
mediul rural. Cel mai scăzut grad de sărăcie 

se înregistrează în gospodăriile unde 

persoana de referință este patron 

sau salariat, are studii universitare, un copil şi 
trăieşte în Bucureşti. 


Site dedicat 
„creaţionismului științific“ 

Recent, asociaţia Altermedia a lansat 
un nou site: www.creationism-stiintific.ro. 
Potrivit iniţiatorilor site-ului, „creaționismul 
ştiinţific este o teorie ştiinţifică asupra apariției 
vieţii din perspectivă creştină“. N-am prea înțeles 
cum devine chestia asta cu demonstratul 
ştiinţific al existenţei lui Dumnezeu şi de ce, 
dacă ştim că viața pe pămînt i se datorează Lui, 
deci acceptăm adevărul evanghelic, mai căutăm 
explicaţii „ştiinţifice“. În orice caz, merită 
să vă aruncaţi, măcar de curiozitate, 
un ochi pe site-ul cu pricina. 


Foștii PCR-iști, 
profesori de europenism 

La Timişoara, studiile europene sînt predate de 
foşti secretari PCR (trecuţi în PSD după mişcările 
din decembrie 1989) şi de militari acuzaţi că au 
comis crime la Revoluţie. Societatea civilă din 
Timişoara a protestat recent, printr-un memoriu 
trimis Ministerului Învățămîntului şi Senatului 
Şcolii de Înalte Studii Europene Comparative de la 
Universitatea de Vest - Timişoara, împotriva 
faptului că generalul (r) Paul Vasile 
este profesor în această instituție. Paul Vasile este 
acuzat că a condus un dispozitiv militar 
care a ucis şi rănit mai multe persoane în decembrie 
1989 la Timişoara. Semnatarii protestului arată că 
Parchetul Militar a încheiat ancheta în cazul 
implicării fostului maior Paul Vasile în 
reprimarea revoluţiei din decembrie 1989. 
„Concluziile procurorului Dan Voinea, 
care a instrumentat cazul, şi la care noi subscriem, 
atestă pe deplin vinovăția lui Paul Vasile. 
Acesta s-a sustras instanţei de judecată 
printr-o manevră nedemnă de un cadru 
militar, obţinînd în acest fel un 
iluzoriu statut de nevinovat. (...) Pe de altă 
parte, considerăm că generalul în rezervă 
nu deţine nici calificarea profesională 
care să îi permită să predea la Universitate. 
Persoana în cauză a fost atestată de 
către minister ca profesor în domeniul 
Științelor Militare, domeniu care nu există 
printre specializările de la Universitatea 
de Vest - Timişoara.“ Memoriul de protest 
este semnat de Memorialul Revoluţiei, 
Societatea Timişoara, Atelierul civic Ariergarda 
şi ALTAR 1989. 





anul IIl e nr. 30 


ROST 


REPERE 





Poezia religioasă 
a lui V. Voiculescu 


C.D. Zeletin 





ocul lui V. Voiculescu în literatura românească 

este propriu: el a fost traversat, dar nu ocupat. 

Străină riscului luciferic al lui Arghezi, retoricii 
fără iluminare a lui Panait Cerna, îndoielii fără ac- 
cent ori zvâcnet a lui Dimitrie Nanu, degajării ortodo- 
xe a lui Nichifor Crainic, poezia sa este a unui creştin 
care, transgresând zona practicii religioase, respiră 
în spaţiul iniţierii sacre: Simt că sunt mai mult decît 
ştiu să fiu, / Am putințe mai mari decât pot, / Trăiesc 
şi alttel decit în acest chip viu / Trec dincolo de mar- 
ginile trupescului sicriu. / Carne, suflare, minte, nu 
m-alcătuiesc tot... Mişcarea vieții poetului e concen- 
trată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-şi îngă- 
duie altă aspirație, astfel încât poezia rămâne o înso- 
țitoare, element conex al gravei experiențe spiri- 
tuale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, 
ci Dumnezeu. Poetul o spune de la bun început: 
„coborând lăuntrica mea scară / Mă sprijin în condei 
ca în toiag. În telul acesta, citirea poeziei lui ori expri- 
marea impresiilor e operă de pietate din care trebuie 
excluse fascinația şi gratuitățile jocului. 

Poezia Nebunul, din volumul Călătorie spre lo- 
cul inimii (1994), oferă cheia poeziei sale religioase: 
poetul nu-i cere lui Dumnezeu Slava ca îngerii, Lauda 
ca sfinţii, Nemurirea ca martirii, Hrana ca pustnicii 
ori Nava asemeni cuvioşilor, ci doar nebunia de a-i fi 
totul. Nu numai lumină, ci şi - vai, profeție ce avea să 
se adeverească! - primejdie, bezna şi caznă. Căci 
scriitorul a ieşit mai mult mort decit viu din tem- 
nițele comuniste... EI şi-a părăsit vechea identitate, y 
compris aceea de poet, în nădejdea arzătoare a naş- 
terii din nou. A unei Vita Nova, ca Dante. În nădejdea 
unei vieți noi, matrice fundamentală a creştinismu- 
lui, reductibilă la simbolul învierii. Credinţa firavă a 
poetului e asemeni unui prunc la vârsta când învață 
să vorbească: el stâlceşte, cum e şi firesc, numele lui 
Dumnezeu, pe care-l invocă rugându-l să-l ia pe ge- 
nunchi. Mai târziu îi va cere să-i curețe de păcat mie- 
zul făpturii, aşa cum păstorul scobeşte inima lemnu- 
lui ca să-l prefacă în fluier prin care să curgă slobod 


suflul dumnezeiesc... Tânjind după integrarea în 
Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciu- 
nii şi-L roagă să-i adune în EL risipa vieţii. Şi spune că 
soseşte - atenţie! - de pe tărâmul artei care, oricât de 
înaltă, e stearpă. Deci, abandonează esteticul pentru 
universul, valoric superior, al credinţei. Vine dinspre 
stearpa artă, se neagă pe sine, dar rămâne în frun- 
tariile ei, întărind-o într-un fel nou pe dinăuntru, con- 
ferindu-i prin noua sevă o turgescență sublimă, ase- 
meni colțului de plantă ce urcă în spinarea firavă pia- 
tra. Gândul renaşterii prin credință îi smulge din 
inimă versuri puternice: Doamne, pe măsură ce cred 
şi Te iubesc / Îmbătrînesc în lume şi întineresc în 
Tine. Aceeaşi impresie o trăia şi Michelangelo Buo- 
narroti, îndumnezeindu-se prin contemplarea fru- 
museţii omeneşti, ca într-o naştere din nou: come 
serpe al sasso si discoglia, ca şarpele ce năpârleşte pe 
stâncă... O dată cu sterilitatea artei, poetul leapădă şi 
îngâmfările ştiinţei, văzând în devoţiunile pentru ea 
o trădare iscarioteană. Nou născutul se părăseşte pe 
sine şi ca artist şi ca medic. Un efort patetic de a plia 
cuvântul, pentru care e oarecum indiferent, pe ideea 
arzătoare trădează exact momentul acestui aban- 
don. Martori stau cîteva admirabile stîngăcii dosofte- 
iene şi o anume rigiditate verbală care-i altceva decât 
perfecțiunea prozodică. Un tern monahal, o fugă de 
efect şi de emfaza exteriorităţi lor sclipitoare ajută la 
circumscrierea zbaterii eului în temnița trupească. 
Spaţiu insuficient pentru mişcarea, oricât de liberă, 
într-un acvariu. Prea multă lumină nu pătrunde aici, 
căci marea lumină e moartea, pe care poetul nu a 
consumat-o încă. Moartea este, spune el substanti- 
vând o locuţiune adverbială, „o dincolo de fire“, uni- 
rea cu Dumnezeu, singura iubire şi, dacă-i aşa, nici o 
lumină n-o poate întrece cât omul e viu... 

Aşadar, V. Voiculescu bătrânul schimbă pitores- 
cul creştin al viziunii paradiziace din Poeme cu în- 
geri, carte scrisă spre amiaza vieţii, cu viziunea hipo- 
cromă a gândului concentrat exclusiv în mântuire. 
Cromaticul din tinerețe a cedat dramaticului. Pro- 
blema fundamentală a liricii sale e tocmai anularea 
viziunii (văz, auz, amintire). Ea stă la baza artei şi tre- 





10 


anul IIl e nr. 30 


REPERE 


ROSI 





buie să se nege pe sine la contactarea Absolutului, 
impunîndu-se ca artistul să renunțe la accederea la 
Dumnezeire prin simţuri. Prin ele luăm cunoştinţă 
de efectele Dumnezeirii, cu Creaţia deci, nu cu Crea- 
torul. Părăsirea lor îl sperie: Cine-ar putea vreoda- 
tă-nțelege / Misterioasa, groaznica Ta simplitate? 
(Crucea-înălțare). In altă parte mărturiseşte faptul 
de a fi ispitit de către Dumnezeul pur („gol“), dezle- 
gat de minuni: Înspăimîntătoarea Ta abstractitate 
(Necontenit, Doamne!). 

Prevalarea metafizicii asupra moralei, cele două 
fundamente ale religiei creştine, îl apropie inițiatic 
de comuniunea cu Absolutul, în care multitudinea şi 
felurimea reperelor dispar: Tânjesc după o faptă 
să-mi dea desăvârşirea, / Râvnesc o subțiime în care 
să mă torc, / O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, 
/0 luminare-n sine mai pură ca iubirea, / Un fără loc 
din care să nu vreau să mă-ntorc (Babei). 

Nu-l mai izbăveşte metafora, ci numai atingerea 
unei anumite valori a tensiunii de contemplare a 
Creatorului. Părăsind exuberanţa picturală ori muzi- 
cală, menestrelul credincios din tinereţe a trecut 
într-un schimnic monocord, într-un puritan ce vrea 
să mistuie, prin mijlocirea iubirii dumnezeieşti, gu- 
noaiele lumii. 

Abstragerea e cel mai valoros exercițiu spiritual 
pentru poet, creator - în cîteva cazuri - de idei teolo- 
gice originale. Astfel, strigându-şi 
dintre ruine dorul de Dumnezeu, V. 
Voiculescu se socoteşte a patra Lui 
ipostază, aserţiune care, raportată la 
conceptul creştin al Sfintei Treimi, ar 
putea fi privită ca o erezie, dacă n-ar 
fi salvată de metafora omului dez- 
dumnezeit: Dă-mi înapoi ceea ce am 
avut, / Intregește-mă şi întregeş- 
te-Te, Doamne, iar cu mine (De pro- 
fundis). Tânjind după comuniunea 
cu Dumnezeu, râvneşte să fie un 
stâlpnic, însă nu într-o pustie, ci în 
sacra înălțime a lui Dumnezeu, din 
care pentru nimic în lume n-ar mai 
vrea să coboare în imperiul Negrei 
labe a păcatului (Stâlpnicul). Com- 
bustia ce-i asigură justa direcționare 
e focul jertfei, emanciparea spiritu- 
lui prin suferință: Sunt slab, sămânță 
care-o suflă vîntul / Pe stepele vieții 
îndelung / Dar el mă suflă unde 
vreau  s-ajung! (Contemporan). 
Poetul nu vrea să-i fure lui Dumne- 





anul IIl e nr. 30 





zeu nici o bogăţie concretă (jilț de aur, potir de măr- 
găritare, raiul etc.), ci numai dragostea Lui: Cum Te- 
aş prăda! Cucernic tilhar, / Aş sări hoțeşte pe-o fe- 
reastră / În împărăteasca Ta bazilică albastră / Să je- 
fuiesc dumnezeiescul altar (Tilhar). Este optica omu- 
lui de la ţară, animat nu de a fi, cât de a avea: a pose- 
da averea supremă ca pe un bun gospodăresc. 
Prevalarea moralei asupra metafizicii îl reco- 
mandă pe săteanul din poet, cufundat într-o adâncă 
smerenie ortodoxă şi în munca onestă. El este un vir- 
tuoz al armoniilor, urcuşurile pe care trebuie să le ia 
în piept i-au imprimat ritmurile efortului şi al potic- 
nelilor. Copilul de altădată migrează la oraş, departe 
de Pârscovul natal, urmează şcoli înalte, dar poartă 
cu el în depărtări talismanul arhaismelor, uneori lo- 
cale, impregnate adeseori de smirna cățuii şi a cădel- 
niței, termeni pentru care a avut toată viaţa o slăbi- 
ciune (stâncă chialbă, dosădit, aripă rudă, celarele 
pântecului, podobia lumii, niriardă, a diortisi, gadi- 
nă, seul păcatelor etc). Ele se extrapolează inventivis- 
mului unor rime ca: clisă / ci să, adineaur'/ aur, arcei 
/ chiar cei, ulcer / să nu-l cer, iar pe / şarpe, nu prea 
multe, într-adevăr, rime care l-ar aminti pe Eminescu 
din surprinzătoarea, dar foarte naturala rimă Circe / 
te miri ce, dacă ceea ce francezii numesc Lenjambe- 
ment (ingambamentul, încălecarea versurilor, de 
fapt ruperea lor pentru rimă) nu le-ar imprima stri- 


11 


ROST 


REPERE 





denţă de artificial. Acestea sunt halte în elaborarea 
artistică, poetul se află însă în plin zbor dinspre fasci- 
naţiile artisticului, pe care îl ignoră în bună măsură, 
spre înălțimea simplificată a spiritualului. Pe măsură 
ce gândul se cufundă mai puternic în contemplarea 
lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură nu mai scontează 
pe efectele artistice ale stilului. Interesat numai în 
mântuire, duce o simplă viață creştinească, în spe- 
ranţa că moliftele din părinți, adăugate rugăciunilor 
lui, vor izbuti să nu-l hărăzească scrâşnirilor din 
dinți... Astfel de eforturi stilistice, puţine, rămân stân- 
găcii interesante ale meşteşugarului, sforțări esteti- 
ce, şi pot părea naturale numai raportate Ia sinceri- 
tatea nedisimulării, nu la arta poetului, pe care ele îl 
exprimă mai mult psihologic decât artistic. 

Zisei săteanului i se adaugă zisa doctorului. Ea 
evocă, în poezia Amenti, camphora veacurilor ce vin, 
camforul, aroma terpenică din dispensarele de odi- 
nioară. Poetul medic foloseşte drept metaforă a du- 
rerii (tânjirii) după Dumnezeu simptomul de „mem- 
bru fantomă” al amputatului (Amputatul), iar pe jivi- 
na inimii o simte jumătate roşie, jumătate albastră 
(Din pietre grele. Lui Andrei Scrima) urmând expre- 
sia medicală inimă stângă / inimă dreaptă, prima con- 
sacrată sângelui arterial, a doua sângelui venos. Psi- 
hanalitic, atât rimele ingambament cât şi prozais- 
mele ştiinţifice denotă, prin ostentaţia lor obosită, 
sila de întârzierile în exact ceea ce vrea să depăşeas- 
că în înălțarea lui spre Absolut: arta literară şi arta 
medicală. Ele trebuiesc socotite mai mult inconsec- 


| 





venţe decât repere în evoluţia artistului ce se con- 
sacră ascezei. Altfel, poetul vrea să rămînă ...ca po- 
mul, iarna, în grădină: / În pământ genunchii mi-i 
înfig / Şi cu inima-năltată spre lumină / Tac şi-aştept 
ca soarele să vină... / Iar în viscole, mă vaier şi Te 
strig (Stri9). 

Emancipat de ispitirile cărturăreşti şi de el în- 
suşi, părăsindu-l şi pe medicul scriitor, poetul liliale- 
lor Poeme cu îngeri de odinioară scrie la bătrânețe ca 
un țăran ce se mişcă lesne în milenara lui cultură 
arhaică, într-o devoțiune totală față de rosturile cos- 
mice şi în permanentă rugăciune. Asumându-şi com- 
plet destinul, el îl smulge întâmplării şi nu-l lasă near- 
ticulat cu rațiunea divină. Metaforele sunt de obârşie 
sătească şi comprimă concepte pe care doctorul le-ar 
fi putut foarte bine exprima prin mijloacele unui lim- 
baj intelectualizat. Ceea ce în Noul Testament e para- 
bola, aici e metafora. Un şirag de metafore trecut prin- 
tr-un suflet adînc, grav, fierbând sub turmentarea cre- 
dinţei. Ele îi sunt proprii, aşa că îl fac recognoscibil: În 
dârdora de patimi, năpraznica ruşine; ori Simt trîn- 
ghiile cărnii grăbit cum se dezleagă etc. 

Teribilă mi s-a părut în această poezie de senec- 
tute liniştea spirituală, împlinită de-asupra sedimen- 
tărilor sufleteşti. Cu ea poetul escaladează versanții 
himalaieni ai Dumnezeirii şi priveşte calm în neant. 
Spre a o ilustra, ar fi de-ajuns să reproduc următorul 
distih, unul din cele mai puternice pe care le cunoaş- 
te poezia românească: De-alunec în prăpăstiile-Ți 
sfinte, / Ce-mi pasă, tot în Tine cad. 


Vasile Voitaesta, Birlad 1918 





12 


anul IIl e nr. 30 


REPERE 


ROSI 





Naturaleţea credinţei 
lui Voiculescu 


Constantin Mihai 





majoritate, o dată cu venirea comunismului, a 
înțeles să nu îşi aservească conştiinţa noii pu- 
teri prosovietice, preferând, cum bine remarca Virgil 
Ierunca, temnița sau exilul, în dauna pseudoAcade- 
miei, o instituţie a lipsei de demnitate şi onoare pe 
care unii dintre cărturari au ales-o. În volumul publi- 
cat, la începutul anilor” 90, la Humanitas, „Româneş- 
te“, Virgil Ierunca, încercând să refacă portretul mo- 
ral al unui mare poet şi intelectual, deopotrivă, Vasi- 
le Voiculescu, care, trecut prin detenţia comunistă şi 
ulterior marginalizat datorită opțiunii sale de neco- 
laborare cu conducerea comunistă a țării, relatează o 
scenă cutremurătoare întâmplată poetului, ce i-a fost 
povestită de un martor, din perioada ultimilor ani de 
viață ai poetului. Bătrân, bolnav, găsindu-se într-o 
odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureşteană, Vasile 
Voiculescu primeşte vizita lui Tudor Vianu, care în- 
cerca să-l convingă pe poet să accepte publicarea 
unor poeme sub auspiciile Noului Regim. Vianu ur- 
mărea să-l determine pe Voiculescu să renunțe la as- 
ceza pe care şi-o asumase şi impusese ostentativ în 
ochii autorităţilor. Răspunsul poetului a fost unul ca- 
tegoric negativ. „Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în 
ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu 
atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a tre- 
buit să plece repede, foarte repede“ (p. 34). „Turcirea 
intelectualilor“ de care vorbeşte Ierunca nu este una 
totală, ea cuprinde numai regula (Sadoveanu, Ar- 
ghezi, Călinescu ş.a.), în afara căreia există o serie de 
excepții notabile (tăcerea lui Blaga şi a lui Dan Botta, 
ispăşirea crucificată a lui Noica, martiriul lui Vasile 
Voiculescu şi al atâtor intelectuali de marcă ai genera- 
ției interbelice: criterioniştii, gândiriştii şi nu numai). 
Vasile Voiculescu figurează în literatura română 
ca un veritabil poet religios, fapt esenţial „dar şi nou, 
deoarece până la el şi până la câţiva dintre poeții 
Gândirii (trebuie să amintim nu numai de Crainic, 
Pillat sau Adrian Maniu, dar şi de Sandu Tudor, Paul 
Sterian sau Em. Bucuţa), întâlnim un religios concep- 
tual şi nu trăit“ (Ierunca, op. cit. p.35). 


E lita intelectuală interbelică, în marea ei 


Într-o mărturisire făcută studenţilor de Ia Facul- 
tatea de Teologie din Bucureşti şi publicată în „Gân- 
direa“ (Anul XIV, nr. 8, din octombrie 1935, p. 400- 
405), mărturisire redată de Ierunca în volumul său, 
Vasile Voiculescu defineşte credința drept mod de 
viață firesc, un dat ontologic fundamental: „Credin- 
cioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Că- 
ror structuri biologice şi psihice se încorporează 
aceste structuri spirituale, de credincioşie, şi de ne- 
credincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaște vreodată. 
Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale 
mele, deşi le simt sau le presimt ca reale... Domnilor, 
n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în 
trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să 
mă ducă silnic la credință, nici o nenorocire care să 
mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă 
cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să to- 
pească şi apoi să mă topească şi apoi să mă trans- 
mută în alt metal. Dacă am încetat uneori a crede, am 
făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit 
a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. 
Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul 
fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip de 
credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun 
credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu 
este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată“ (p. 35). 

Există o unitate perfectă între Creator şi creaţie, 
cu condiţia să fie vorba de valori fundamentale. Pan 
M. Vizirescu, într-un admirabil text, intitulat „Vasile 
Voiculescu, poet creştin“ şi publicat în „Gândirea“ 
(Anul XXII, nr. 7, august-septembrie, 1943, p. 400- 
403), realizează un portret al poetului gândirist: 
„Chipul său de o dulce spiritualizare, blând ca o icoa- 
nă bizantină şi cu nu ştiu ce sfială ca de amvon în pri- 
viri, are ceva de evanghelie şi pelerin al chemărilor 
sfinte. E multă evlavie în toată înfăţişarea poetului 
Vasile Voiculescu, dar o evlavie de nuanță subtilă şi 
delicată până la refuzul de a se mărturisi. Nimic grav, 
nimic solemn sau exclamativ. Poetul Voiculescu este 
omul interiorizării depline. Acolo în taina ştiută nu- 
mai de el, îşi plămădeşte propriul său univers, la a că- 
rui desăvârşire lucrează pentru o încântare în care 
vom surprinde întreaga rațiune a existenței lui. Nu e 





anul Il e nr. 30 


13 


ROST 


REPERE 








uşor să-l poţi înțelege şi defini“. Universul său poetic 
este modulat de două dimensiuni fundamentale: co- 
pilăria şi dumnezeirea care formează un spaţiu uni- 
tar. Credinţa se amestecă cu copilăria poetului prin 
duhul sărbătorilor trăite ca în Evanghelii. Credința 
constituie pentru poet suportul creaţiei şi al desăvâr- 
şirii. Experienţa ştiinţifică n-a reprezentat o rătăcire 
şi o închidere a orizontului creativ. Poetul Vasile Voi- 
culescu n-a găsit în medicină negarea lui Dumnezeu 
şi nici dezvăluirea misterului. Dimpotrivă, ana- 
basis-ul devine principiul de ordonare atât al actului 
creaţiei, cât şi al fiinţei sale, aflată într-un raport per- 
manent cu Creatorul. 

Întreaga operă voiculesciană este un „fel de ar- 
monie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se fereş- 
te de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale“ (Ie- 
runca, p. 36). Dacă în volumul „Poeme cu îngeri“ 
(1927) poetul ia cunoştinţă de prezența aproape deco- 
rativă a făpturilor lui Dumnezeu: de la dobitoc până 
la înger, în volumele ulterioare: „Destin“ (1933) şi 
„Urcuş“ (1937), asistăm la confruntarea religioasă 
decisivă a sufletului cu trupul, în vederea atingerii 
desăvârşirii. Acest proces implică o luptă continuuă a 
fiinţei cu propria conştiinţă, o încercare de transgre- 
sare a păcatului, în „urcuşul“ ontos-ului, fiind ferit de 


Vasile Voiculescu împreună cu Tudor Vianu 


„noaptea grea a căderii“. Volumul „Întrezăriri“ 
(1939) realizează o potenţare în taina ortodoxă a 
poetului, „cu lumina pe care aceasta o presupune, în 
zarea de albă întâietate, de feciorie cerească pe care 
poetul o vede, o primeşte, o revarsă peste lucruri, 
peste sine şi peste oameni. E treapta de unde se în- 
trezăreşte absolutul, de unde chemările pământeşti 
dispar răpuse de tărâmul celălalt“ (lerunca, p. 36). 
Simbolistica Androginului devine esenţială în înțele- 
gerea viziunii poetice, în acord cu întreaga tradiţie 
patristică. Perspectiva înnoitoare a refacerii libertății 
originale, a stării de dinainte de păcatul adamic, îl 
situează pe poet într-un spațiu al angelologiei, din 
care zâmbeşte ontologic lumii. Astfel, poemele sunt 
purificate de orice „păcat estetic“ şi topite în creuze- 
tul duhovnicesc al ritmului rugăciunii. 

Orizontul religios rămâne un palier important 
al operei voiculesciene, căreia i se pot subsuma alte 
teme precum: mitologia populară, istoria, spaţiul co- 
pilăriei ca refacere a unității edenice originare etc. 
Ceea ce trebuie să accentuăm este dimensiunea pro- 
fund religioasă a poetului Vasile Voiculescu, unul din- 
tre scriitorii străluciți ai literaturii române moderne 
a cărui operă se cuvine s-o revizităm fie şi pentru a-i 
cinsti cu bucurie şi umilință, deopotrivă, memoria sa. 





14 


anul IIl e nr. 30 


REPERE 


ROSI 





V. Voiculescu, medicul 


Medicul, filtru ce absoarbe tragicul, scrie; scrisul, înrudit cu lacrima, 
cuvintele cu suferința. Scriitorul-medic se detineşte neîncetat prin 
experienţă, transformând-o în conștiință. Ca şi în medicină, 

în artă, „tot ceea ce merită să fie făcut, merită să fie tăcut bine“, 

în consecință, eliberat de o rigidă dependenţă de lumea obiectivă, 
prin condeiul său, scriitorul-medic tace apel la eternitate. 


Richard Constantinescu 





flet, în fiecare zi, câte o carte. Cartea vieţii şi a 

morții. A o aşterne pe hârtie este pentru el o 
odihnă. Suferința este materialitatea vieţii sale. 
Boalaîl obligă să fie profund, îl „osândeşte la profun- 
zime“. Înţelegând oare durerea înţelege totul? Ar fi 
un păcat ca medicul să nu mărturisească aceasta în 
scris. Atât moartea cât şi durerea îi sunt familiare me- 
dicului, ca „activist al suferinței“ aflat permanent, ra- 
portat la acestea, într-o „spovedanie neterminată“. 
Durerea şi moartea, ca o simfonie eternă, trăite total, 
profund, oferă medicului esenţa. Pentru medic, arta 
nu este refulare, cum se afirmă de obicei; scrisul, pic- 
tura, muzica disciplinează. „Fiecare vers e o expe- 
riență“. (R.M. Rilke) 

Stilul existenţei artistului-medic este bipartiţia, 
viața lui evoluează pe o „tragică bisectoare“ (C.D. Ze- 
letin), între medicină şi artă. Medicina şi arta (ca lim- 
baj al sufletului) împletite produc în acesta meta- 
noia. „Fiecare poet este, într-un anumit fel, un doctor 
de suflete şi fiecare medic trebuie să fie, într-un anu- 
mit fel, poet, căci altfel nu va putea citi într-o ființă 
străină.“ (Egon Friedell) 

Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din Ro- 
mânia, prin preşedintele acesteia, scriitorul şi me- 
dicul C.D. Zeletin, la prima sa conferință naţională 
din 1991, la sărbătorit pe scriitorul-medic V. Voicu- 
lescu, a lansat o medalie, a dezvelit câteva plăci me- 
moriale: în holul central al U.ME. „Carol Davila“ Bu- 
cureşti, la Casa Memorială din Pârscov - Buzău, la 
dispensarul V. Voiculescu din Bucureşti. 


| a câtă suferință asistă, medicul are scrisă, în su- 


Poezia din medicină 


Viața lui V. Voiculescu, cariera de medic este una 
fără artificii şi lumini false. Structură polimorfică, 


atât sub aspectul creaţiei literare cât şi sub aspectul 
celorlalte laturi (de medic, participant la campanii 
militare, realizator de radio, creator de reviste), pen- 
tru V. Voiculescu trecerea de pe tărâmul poeziei pe 
cel al eseului ştiinţific, de patologie medicală şi medi- 
cină socială, se face de Ia sine, pe neobservate, ca şi 
planarea peste genuri care nu presupune nici un soi 
de dificultate. 

Dacă iniţial a fost atras de Facultatea de Litere 
ale cărei cursuri le-a urmat un an, ulterior a început 
studiul medicinei (1903), unii malițioşi afirmând că 
acest viraj spre ştiinţa vindecării a fost determinat de 
familie din rațiuni financiare. Iată cum comentează 
fiul său, lon V. Voiculescu, această alegere: „Poate o 
să vi se pară ciudat, dar tatăl meu a practicat medici- 
na nu pentru că se simțea îndeobşte atras de această 
îndeletnicire. Se ştie că avea fobia microbilor. Ceea 
ce l-a pasionat în mod deosebit a fost latura senti- 
mentală a profesiei, pe care a practicat-o cu rară con- 
ştiinţă a datoriei, neîntrerupt de la absolvirea facul- 
tăţii şi până în anii din urmă ai vieţii. Vocaţia sa per- 
manentă a fost însă scrisul. Dar nu e mai puțin ade- 
vărat că activitatea de medic i-a permis scriitorului să 
întreprindă interesante investigaţii asupra psiholo- 
giei umane...“. 

A rămas mult timp marcat de orele petrecute în 
sălile de disecţie ale Facultăţii de Medicină din Bucu- 
reşti, unde, alături de colegii săi, studia „pe trupuri 
de prostituate asasinate sau culese de pe calea ferată 
sau pe trupuri de cerşetori, adunaţi de pe sub po- 
durile Dâmboviţei“ (Romulus Dianu, Despre V. Voi 
culescu, Ramuri, an. VII, 1970, nr. 11/15 nov). Cu ace- 
laşi dezgust olfactiv, vizual şi tactil a rămas şi tânărul 
Brâncuşi după ce a disecat, împreună cu anatomistul 
Dimitrie Gerota, zeci de cadavre la Facultatea de Me- 
dicină şi la prosectură pentru a realiza pentru stu- 
denţii şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti un mate- 
rial necesar studiului anatomiei - celebrul Ecorșeu. 
Această experiență îl va determina pe Voiculescu să 





anul IIl e nr. 30 


15 


ROST 


REPERE 





afirme: „...] nici sub muşchi, nici sub scoarţa creieru- 
lui, nici în bolnavul spitalelor nu era Dumnezeu. Stu- 
diul era aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în 
celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevăratul, 
primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi 
de şcoală.“ (V. Voiculescu, „Confesiunea unui scriitor 
şi medic“, Gândirea, 1935, nr. 8) 


Urcușul în carieră 


Îşi cunoaşte viitoarea soţie la Pârscov, şi ea stu- 
dentă la medicină, care o însoțea pe o colegă sufe- 
rind de tuberculoză (venită Ia ţară pentru o „cură de 
aer“). Este solicitat în cursul unei nopți, când tânăra 
are un episod de hemoptizie, medicinistul Voicules- 
cu sosind imediat şi acordând îngrijirile necesare. 
Maria Mitescu, după ce s-a căsătorit în 1910 cu Y. Voi- 
culescu, din pricina copiilor care se născuseră şi a 
războiului, a fost nevoită să renunțe la studiile de me- 
dicină. 

Vasile Voiculescu obține diploma de doctor în 
medicină şi chirurgie în 1909, după susținerea lu- 
crării „Rezecţia intestinului cu sutură termino-termi- 
nală în herniile strangulate“, şi totodată dreptul de a 
profesa. Cariera de medic o începe în Circumscripția 
Ocolul, judeţul Gorj, la 15 iunie 1910, unde cunoaşte 
îndeaproape patologia şi problemele sanitare şi so- 
ciale cu care se confrunta satul românesc de la acea 
dată. Simţindu-se izolat de familie şi de mediul cul- 
tural, Voiculescu trimite pe 20 octombrie 1910 o pe- 
tiţie... în versuri directorului general al Serviciului 
sanitar solicitându-i transferul la o circumscripție mai 
aproape de Bucureşti. „[...] Vai, cărei soarte înver- 
şunate, cărui blestem şi cărei uri / Am meritat exilul, 
Doamne, tocma:n Petreştii-Vărsături!... / [...]... blestem 
destinul surd şi crud / şi mă revolt pe lumea-ntreagă, 
mă jur să demisionez... / Mă-năbuş, mor de nostalgie, 
mă ofilesc şi vegetez!... / Vreau viață, muzică, lumină, 
vitrinele de librării / Cu cărți ce râd, ca flori la gea- 
muri, albastre, roşii, aurii...“ (Ene Ileana, Farmecul 
discret al manuscriselor, vol. |, Ed. MLR, Bucureşti, 
1998) Nu înțelege de ce se opune transferului său 
doctorul Lupu şi cere să fie mutat măcar la Jilava, 
unde exista un post vacant. Urmare a cererii sale, 
după câteva zile este mutat într-o circumscripție din 
judeţul său, la Câmpu (Buzău). 

Răspundea necondiţionat oricărei solicitări şi 
chiar cumpăra din banii săi medicamente bolnavilor 
nevoiaşi. „[...] Sunt zece ceasuri dimineața, abia am 
sosit din Izvoare, unde m-a chemat un bolnav, bine- 
înțeles - pe gratis - chiar eu vreau să se învețe lumea 


aşa, de aceea le spun la toţi să nu se sfiască a mă che- 
ma, în cazuri mai grave, căci vin degeaba“, scria so- 
ției sale medicul „fără de arginţi“ V. Voiculescu. Lu- 
cruri ca acestea l-au făcut pe Stroe Slătineanu să afir- 
me: „Totul în el concorda cu profesia de medic, dar şi 
de duhovnic. Ştia să asculte, ştia să încurajeze“. 

De-a lungul anilor, cariera medicală la purtat 
prin numeroase locuri din țară: Hotarele (Ilfov) - no- 
iembrie 1910, Bezdead (Dâmboviţa) - noiembrie 
1911, 1912 - 1913, Bucureşti (Casa culturală a Credi- 
tului şi asigurărilor muncitoreşti) - mai 1915, Tătă- 
rani - mai 1914, Buftea (Ilfov) - mai 1915, Budeşti 
(Ilfov) - 1916, Cocioc (Ilfov) - decembrie 1916, de 
aici ajungând la Bârlad în vara lui 1917. În 1913 a par- 
ticipat la campania militară din Bulgaria, fiind deco- 
rat în ianuarie 1914 cu „Medalia Avântul țării“, pri- 
mind astfel brevet de veteran - acordat numai celor 
ce au luat parte la această campanie. 

În perioada cât a funcționat ca medic la Buftea - 
unde avea domiciliu temporar la acea vreme familia 
regală a României -, a cunoscut-o pe prințesa Nadej- 
da Ştirbei, o apropiată a reginei Maria, legând o sin- 
ceră prietenie, în urma căreia a rămas şi o consisten- 
tă corespondență între cei doi. A fost medicul fami- 
liei Ştirbei care l-a recomandat şi reginei, Majestatea 
Sa solicitându-i o consultaţie pentru prințul Mircea 
(care nu a putut fi salvat). Regina Maria i-a trimis me- 
dicului Voiculescu un ceas de buzunar pe care erau 
gravate pe lângă însemnele Casei Regale şi câteva 
cuvinte ca semn al recunoştinței Majestății Sale. 


Doctorul fără de arginţi 


Activitatea medicală a lui V. Voiculescu se împar- 
te în trei perioade: cea dinainte de mobilizarea în pri- 
mul război mondial, perioada bârlădeană şi cea pâ- 
nă la pensionarea sa, desfăşurată în Bucureşti vreme 
de peste două decenii. 

Fiind mobilizat, cu gradul de căpitan („îmbrăcat 
într-o haină soldăţească, de culoare kaki, purta pe 
umeri trese de tablă albă şi o cruce roşie pe guler“), 
soseşte în iunie 1917 la Bârlad, unde va fi numit me- 
dic la Casa Centrală de pe lângă Corporaţia „Sfinții 
Constantin şi Elena“, medic-şef al Spitalului Militar 
nr. 472, la 20 iunie, medic la Atelierele Centrale ale 
Confecţiei Armatei, pentru ca în data de 26 ianuarie 
1918 să devină medic-şef al oraşului. A locuit într-o 
şcoală a cărei modestă cancelarie îi oferea găzduire. 

Numărul locuitorilor Bârladului creştea datori- 
tă refugiaților, aprovizionarea cu alimente era destul 
de dificilă, o iarnă foarte grea încât Spitalul Beldi- 





16 


anul IIl e nr. 30 


REPERE 


ROST 





man şi Spitalul Israelit, precum şi multe din locuinţe 
adăposteau „bolnavi de tifos şi icter, de gripă spa- 
niolă şi de inaniţie“. Voiculescu contactează tifos 
exantematic în timpul epidemiei, dar continuă să-şi 
îngrijească pacienții, refuzând concediul medical la 
care avea dreptul. Amintindu-şi de vremea războiu- 
lui, când se afla în preajma sa în calitate de colabora- 
tor, academicianul Iuliu Nitzulescu (de asemenea 
scriitor-medic) afirma într-un interviu: „L-am cunos- 
cut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de 
medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, 
care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul 
celor suferinzi. [...] Am fost adânc impresionat de se- 
riozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voi- 
culescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. [....] În fie- 
care dimineață făceam o vizită prelungită şi aceasta, 
în afara prescripțiilor şi intervențiilor terapeutice ne- 
cesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei 
adânci înțelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu 
adevărat părinteşti.“ (Cronica, nr. 11, 1970). Pansa 
pe soldaţii răniți, îi îmbărbăta şi se deplasa prin lo- 
cuințele bârlădenilor sfătuindu-i, făcând „mai ales 
operă de igienist, decât de medic curant, fiindcă me- 
dicamentele lipseau-. 

Virginia Cartianu relatează privitor la perioada 
bârlădeană a medicului Voiculescu: „Din amintirile 
mamei, în timpul primului război mondial, Vasile 
Voiculescu fusese numit medic-şef al unui spital mili- 
tar înființat la Bârlad, post de mare răspundere pen- 
tru un tânăr medic generalist, care îşi începuse cari- 
era la țară, cu şase ani mai înainte. La spital se adu- 
ceau ostaşi grav răniţi şi adeseori trebuia intervenit 
imediat, de teama complicaţiilor. Chirurgii nu ezitau 
să procedeze la amputări pentru a salva viața răni- 
ților; dar viața aceluia avea să rămână a unui invalid. 
Această grijă a avut-o şi faţă de sublocotenentul Nicu 
Stănescu, tatăl meu, pronunțându-se împotriva chi- 
rurgului care socotea necesară amputarea unui 
picior. Transferat pentru tratament la Iaşi, tatăl meu 
a fost salvat de a o tristă infirmitate pe restul vieții 
graţie medicului Vasile Voiculescu.“ 

Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi 
pacient al doctorului V. Voiculescu (se cunoscuseră la 
Bârlad), avea să-i scrie pe volumul său de proză „Re- 
tragerea“ din 1926: „D-rului V. Voiculescu în semn de 
recunoştinţă pentru bunăvoința până la jertfă pe 
care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele 
păcate fizice. Şt. Zeletin“ 

Ministerul de Război îi va acorda un brevet - 
ÎDR prin care „Majestatea Sa Regele a binevoit a con- 
feri Ordinul «Coroana României» cu spade în gradul 


de Ofițer medicului Voiculescu Vasile pentru rolul şi 
devotamentul excepțional cu care a dat îngrijiri me- 
dicale bolnavilor din spitalul său în anul 1917“. 


Publicistul 


După război este transferat ca medic al oraşului 
Bucureşti, pentru ca după numai două luni să pri- 
mească decizia de a se întoarce la Buftea, de unde, 
după câteva luni, va pleca spre județul Dâmbovița, 
pentru a participa la o campanie de eradicare a unei 
epidemii de tifos exantematic. În comunele unde a 
fost repartizat face vizite dese, examinează pacienții 
cu tifos exantematic (96 de cazuri), depistând şi ale 
boli infecțioase Ia care aplică tratamentul cuvenit, iar 
pe cei care au nevoie îi duce la spital. În urma acţiu- 
nii întreprinse, Serviciul sanitar din Ministerul Mun- 
cii şi Prevederilor Sociale, îi comunică: „Ne-am con- 
vins de imensa şi rodnica dumneavoastră activitate 
în combaterea epidemiilor din judeţul Dâmboviţa, în 
cursul lunii iulie 1919 şi vă exprimăm adânca noastră 
satisfacțiune.“ 

La 6 ianuarie 1920, Majestatea Sa Regele îl nu- 
meşte medic al Domeniilor Coroanei (face nume- 
roase deplasări în ţară pentru diverse probleme de 
asistență medicală). 1922, îi aduce lui Voiculescu nu- 
mirea de medic şi profesor de igienă la Institutul 
„Pompilian“ din Bucureşti. Ulterior va deveni „medic 
definitiv de circă urbană“. Urmează numirea ca me- 
dic-şef al Secţiunii sanitare de pe lângă Primăria Sec- 
torului III Albastru (ianuarie 1930), delegat redactor 
şi şef al propagandei sanitare în Direcţia educaţiei 
poporului din Ministerul Muncii şi Prevederilor So- 
ciale, medic-şef al Sectorului III Albastru (aprilie 
1939), membru pentru patru ani în Consiliul Eforiei 
sanitare şi de ocrotire a Municipiului Bucureşti, Di- 
rector al Centrului de sănătate nr. 4 (februarie 1940), 
post din care demisionează în 4 decembrie 1945, pen- 
tru ca la 11 decembrie 1943 să fie pensionat. Această 
enumerare a posturilor ocupate de medicul V. Voi- 
culescu are menirea de a arăta că şi în domeniul me- 
dical scriitorul a avut o activitate deloc de neglijat. 

Anii aceştia sunt rodnici pentru medicul V. Voi- 
culescu, acum aflat şi în ipostaza de publicist în do- 
meniul medical. A colaborat şi înainte cu materiale 
privind igiena şi sănătatea publică în „Duminica po- 
porului - foaie săptămânală pentru ridicarea popo- 
rului“ (director Simion Mehedinţi) şi „Lamura“ (di- 
rector Alexandru Vlahuţă). Între 1922 - 1925, îl regă- 
sim cu numeroase articole de specialitate în revista 
„Albina“, la rubrica „Sfatul medicului“. Revista înfiin- 





anul IIl e nr. 30 


17 


ROST 


REPERE 








18 


țează un cabinet în anul 1925, pe care doctorul Voi- 
culescu îl conduce, iar singurul onorariu, indiferent 
de numărul prezentărilor, era un abonament la re- 
vistă. Revista „Farul căminului“ găzduieşte între 
1935 - 1938 rubricile „Actualităţi medicale“ şi „Spi- 
cuiri medicale“, în care abordează de la probleme de 
strictă specialitate la teme medicale de interes pu- 
blic. „Tribuna medicală“, „Pagina medicală“ sau „Lea- 
curi“ sunt rubrici pe care le-a semnat din septembrie 
1927 până în ianuarie 1936 în revista „România ad- 
ministrativă“. Susține conferințe pe teme de educa- 
ție sanitară la radio, cu teme precum: Educaţia igieni- 
că a săteanului şi muncitorului, Apele minerale, Sân- 
gele, Buruienile de leac etc.; iniţiază la radio emisiu- 
nea „Sfatul medicului“ - rubrică medicală pentru 
persoanele de la sate. 

Îi este conferită decorația „Crucea Meritului Sa- 
nitar“, în octombrie 1925, pentru merite deosebite 
în activitatea depusă în domeniul sanitar. 

În 1928, V. Voiculescu, împreună cu publicistul 
Gh. D. Mugur, inaugurează o colecţie de popularizare 
„Cartea vieţii“ - ce aborda o paletă largă de teme, de 
la economie, istorie, artă, etnografie, la igienă şi me- 
dicină socială. Dintre lucrările publicate sub forma 
unor broşuri, tipărite în tiraje mari, unele apărute în 
mai multe ediţii, amintim: Boala cea nouă. Poliomie- 
lita acută sau paralizia copiilor (în colaborare cu G.D. 
Ionăşescu, Bucureşti, 1927), Sifilisul (îndreptar pen- 


PT a - 


tru cei bolnavi şi pentru cei sănătoși) (Bucureşti, 
1930), Tuberculoza (oftica) (Bucureşti, 1930), Cu- 
noașterea social-medicală a mediului. Educaţia igie- 
nică a săteanului şi muncitorului (Cultura Sănătăţii, 
Bucureşti, 1933), Călăuza farmaciei căminului cu lea- 
curi de întâiul ajutor pentru conducătorii căminelor 
culturale şi Igiena Satelor - în colaborare cu dr. 
Manoliu (Editura Fundațiilor Regale), Toate leacurile 
Ia îndemână (Editura Fundațiilor Regale, 1935), 
Apăraţi-vă de boli. 


O prioritare: igiena socială 


V. Voiculescu s-a plasat în linia unor gânditori, 
precum Jean Jacques Rousseau, care, în 1754, prin 
scrierea, Discours sur Lorigine et les fondements de 
Tinegalit& parmi les hommes, susținea ideea con- 
diționării sociale a unor boli, sau J.P. Frank, cel care a 
fundamentat igiena modernă prin opera sa, cu pro- 
fund caracter reformist (editată în şase volume între 
anii 1779 - 1819) System einer vollstândigen medizi- 
nischen Polizey (Sistemul unei poliții sanitare com- 
plete), care afirma: „Combaterea prejudecăţilor ce- 
lor mai dăunătoare pentru viața şi sănătatea poporu- 
lui este în cea mai mare parte opera medicilor“, ori a 
„curentului Tissot-Faust“ al sec. al XVIII-lea, bazat pe 
educaţie şi o popularizare a cunoştinţelor de igienă. 
Igiena socială a fost unul din domeniile prioritare 
despre care a scris, abordând noţiuni precum: factori 
sociali, mediu social, boală socială, patologie şi tera- 
pie socială. 

În „Igiena satului“, lucrare încă de actualitate, 
sublinia că „Problema igienei satului este cea mai 
gravă, cea mai complexă pentru România şi totuşi 
este cea mai platonic privită de oamenii de stat. 
Trăim în zodia economiei naționale, a industriei şi a 
altor entităţi financiare, nevăzute, dar simţite, misti- 
ce şi aproape divine. Dar dacă un popor nu poate 
exista fără economia națională şi fără capitaluri - 
cum ar putea rezista slab, degenerat, redus, adică fă- 
ră capitalul uman mare şi puternic? Or igiena socială 
tocmai acest lucru îl are ca obiectiv: apărarea, creşte- 
rea, întărirea capitalului naţional de oameni şi valo- 
rificarea lui integrală... fiindcă igiena este acțiunea 
conştientă de păstrarea, apărarea şi creşterea sănă- 
tăţii individuale, cât şi obşteşti“. 

Ținea să fie informat la zi din punct de vedere 
ştiinţific, fiind un adversar al polipragmaziei şi un 
promotor al medicinei populare. „Ca medic, scriito- 
rul continua să se țină totdeauna la curent cu pro- 
gresele ştiinţei, citind regulat presa de specialitate 





anul IIl e nr. 30 


REPERE 


ROSI 





din ţară şi de peste hotare. Era un adversar hotărât al 
excesului de medicamente; prescria adeseori pro- 
duse ale farmacopeii tradiționale în care avea mare 
încredere şi despre care a scris un volum apreciat ca 
una din primele contribuţii în acest domeniu din țara 
noastră.“ (Virginia Cartianu) 

Este un adversar al falșilor vindecători „care sfă- 
tuiesc pe bolnavi să nu se arate la medici şi îi amă- 
gesc cu fel de fel de leacuri nepotrivite şi vătămătoa- 
re“ astfel nu fac decât să întârzie un diagnostic şi să 
scadă şansele de vindecare pe care le-ar fi avut dacă 
s-ar fi prezentat din timp la medicul adevărat. „Un 
om cu mintea întreagă nu-şi dă trupul pe mâna babe- 
lor şi a vracilor, cum nu-ţi dai ceasornicul să ţi-l drea- 
gă un copil“, gânduri valabile şi în vremurile actuale 
când s-au înmulțit clarvăzătorii şi vindecătorii. 

Cu toate acestea era adeptul vis medicatrix na- 
turae, folosite adecvat şi numai în cazurile unde se 
impunea terapia naturală. „[...] pe Ion Marin Sado- 
veanu l-a vindecat în trei zile, prin medicamentaţie 
homeopatică, de un imens furuncul, cu ocazia unei 
excursii prin Munţii Tatra, aplicându-i o loţiune ob- 
ținută din fierberea câtorva plante culese de el“ 
(George Sbârcea, Cafeneaua cu poeți și amintiri, Ed. 
Dacia, Cluj - Napoca, 1989). Ne întrebăm dacă acesta 
să fi fost diagnosticul şi pacientul să fi avut şansa de 
a fi vindecat fără sancţiune chirurgicală... 

De nenumărate ori V. Voiculescu se consulta cu 
doctorul Jovin, radiolog specializat în laboratoarele 
Mariei Curie din Paris, primul ce a introdus în țară 
tratamentul cu raze X, în privința unor cazuri dificile, 
mărturiile acestuia confirmând intuiţia de fin clini- 
cian şi teraput de succes a scriitorului-medic. 


Spălarea creierului 


Edificatoare pentru medicul şi pentru scriitorul 
V. Voiculescu dar mai ales pentru noul sistem care 
tocmai se instala este o povestire inspirată de o bar- 
bară practică medicală a anilor '30-40 ai secolului 
trecut. V.Voiculescu redă modalitatea cea mai bru- 
tală de „spălare a creierului“, în povestirea Lobocoa- 
gularea prefrontală scrisă în 1948, text revelator toc- 
mai pentru duritatea perspectivei şi pentru actul de 
pionierat demistificator. Lobocoagularea prefronta- 
[ă este operaţia creată de Perfectul Prezidiu perma- 
nent al Popoarelor Păcii (lagărul comunist) cu scopul 
de a imuniza individul din punct de vedere emotiv; 
operaţia are loc de 3 ori, la naştere, în copilărtie şi la 
majorat; fiecare cetăţean trebuie să posede un certi- 
ficat care să ateste tripla operaţie; în caz contrar, are 


loc are loc expulzarea. Operația urmăreşte steriliza- 
rea afectivă a pacientului, vizând mai ales centrii ner- 
voşi ai neliniştii şi ai revoltei, iar coronița de loboco- 
agulare existentă în fiecare locuință este un exemplu 
de atestare a loialității. Prin operaţia de lobocoagu- 
lare se obţine un cetățean model, individul pierzân- 
du-şi conştiinţa de sine, deoarece eul său devine 
amorf. Deşi cărţile interzise au fost arse, deşi copii 
cresc în „educatorii“ publice, deşi erosul este reparti- 
zat ştiinţific, iar nu anarhic, totuşi tinerii dau semne 
de nelinişte, ca şi cum nu ar fi fost operaţi, descope- 
rind frumuseţea, iubirea, credința etc. Pentru a stopa 
epidemia de libertate, autorităţile instituie sterilizări 
şi chiar „căptuşirea creierelor cu plăci de plumb“ sau 
extirparea epifizei, de unde se bănuieşe că este gene- 
rat microbul revoltei. Dar, după o perioadă de acal- 
mie, epidemia izbucneşte din nou, încât prezidiul ho- 
tărăşte experienţe colective masive, ajungându-se 
până la coagularea totală a creierului, inamicul prin- 
cipal al autorităţilor fiind, după cum recunosc aces- 
tea, însuşi Spiritul. Deşi populaţia este idiotizată în 
masă, epidemia reizbucneşte, iar sediul organic al in- 
stigării a libertate se dovedeşte a fi o inimă cu fibre 
nervoase, care a preluat funcţia creierului epurat. Fi- 
nalul povestirii lui V.Voiculescu este intenţionat pa- 
ranoic, deoarece Prezidiul hotărăşte operaţia asupra 
inimii, reducând populaţia la structura unor trupuri 
vidate de organele esenţiale (creierul şi inima); to- 
tuşi, epidemia poate oricând să reapară, în cazul în 
care microbul revoltei se va refugia într-un alt organ 
integru. 

Viziunea autorului este radicală: Voiculescu 
imaginează o „spălare a creierului“ de natură fizică, 
implicând toate consecinţele ei, până al confecționa- 
rea unui homunculus uman, epurat organic de creier 
şi inimă. Tranşant, autorul sugerează că aparatul de 
represiune ar putea ajunge la extirparea tuturor or- 
ganelor vitale ale omului, pentru a obţine un individ 
vid pe dinăuntru, alcătuit doar din sânge şi limfă. În 
ultimă instanță, operaţia de lobocoagulare prefron- 
tală, prelungită la infinit, este o metodă de extincție 
ştiinţifică, în care individul este ucis cu încetinitorul, 
iar nu împuşcat de un pluton de execuţie. 

În finalul vieţii, afectat de o tragică scădere a 
auzului, scriitorul-medic suporta cu stoicism dure- 
rea... Cu câteva zile înainte de a se sfârşi, spunea fa- 
miliei: „Nu mă ispitiți, lăsaţi-mă să mor!“ 

Pentru tot ce a făcut ştiinţific şi cultural, dar mai 
ales pentru calitățile sale umane, marea sa modestie, 
„demnitatea care nu căuta să se impună“, Pan M. Vizi- 
rescu propunea: „Ca şi Eminescu, ar trebui beatificat!“. 





anul IIl e nr. 30 


19 


ROST 


REPERE 





Închisorile 


lui Vasile Voiculescu 


Adrian Nicolae Petcu 





lor celor din familie, în noaptea de 12 spre 13 

octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sul- 
tana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din pri- 
mele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comu- 
na Pleşcoi şi liceele „BP Haşdeu“ din Buzău şi 
„Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti. După un an de stu- 
diu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează 
cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina 
în 1909, susținându-şi teza de licenţă, în anul urmă- 
tor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Me- 
dicină internă şi Epidemiologie!. 

Încă din Gimnaziu „devorează“ literatura româ- 
nă, apoi, în liceu, cărţile în limba franceză şi arta poe- 
tică a lui Eminescu. Descoperă Psihologia şi Morala, 
citind din Schopenhauer şi Upanişade, apoi orice 
este legat de spiritualitate, după cum mărturisea în 
1935: „Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopa- 
tologia, dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au 
dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre 
Janet şi ale lui Wiliam James, cu experiența lui reli- 
gioasă. [...] Am alergat Ia tot ceea ce atunci [...] ispi- 
tea o minte înțărcată de credinţă şi hrănită ştiinţifi- 
ceşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littr6, 
Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La în- 
ceputul lumii, ziceam cu ei, va fi fost Dumnezeu, aşa 
cum la începutul pomului a fost sămânța. Dar cine 
mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsă- 
rit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor 
noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmo- 
logiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai steri- 
le. Nemulțumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaş. 
Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank 
şi Karpe, am citit Seferul cu comentariile lui, am prac- 
ticat pe rozcrucienii lui PEladan, am cercetat ilumi- 
nismul filosofului necunoscut; am rămas îndelung la 
Teosofie, de la Gnoză şi Pista Sofia, prin Fabre d'Oli- 
vet, Saint Yves d'Alveidre, Eliphas Levy şi Papus până 


V asile Voiculescu s-a născut, potrivit mărturii- 


la modernii Schură, Rudolf Steiner, madame Bla- 
watzky, Annie Bessant şi câți alții. 

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am 
aderat Ia nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să 
nu-mi îngrădesc libertatea. 

[...] Ceea ce pot afirma, sfârşind, este că pregăti- 
rea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filo- 
sofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultu- 
ră, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apro- 
piat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv, 
un simplist negatic. Cu cât mai poliedric, cu atât au 
avut loc pe unde să străbată experiențe complete, 
puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, pu- 
tința de comparații, lumină mai multă. Iar din toate, 
sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la teme- 
lia spiritului omului normal“?. 

La 21 februarie 1910, Vasile Voiculescu se căsă- 
toreşte cu domnișoara Maria Mitescu, studentă la Me- 
dicină, cu care va avea cinci copii. În acelaşi an, este 
numit medic într-o localitate din județul Gorj, după 
care va participa la Războiul de Reîntregire ca şef al 
Spitalului mobil nr. 6. Acum se va îmbolnăvi de tifos 
exantematic, de frebră tifoidă şi de icter, pentru că 
îngrijise bolnavii de aceste boli, aflaţi în refugiul din 
Moldova, cu toate că refuzase să plece în concediu 
pentru refacere. Pentru curajul său dovedit în tim- 
pul războiului, Vasile Voiculescu primeşte decorația 
„Steaua României cu spade“. Tot pentru meritele sale 
în slujba sănătăţii poporului, în 1925 primeşte deco- 
rația „Crucea Meritul Sanitar“, clasa 1. 

Profesarea medicinii cu responsabilitate îi adu- 
ce celebritatea lui Vasile Voiculescu. De altfel, el va 
ține o serie de conferințe la radio, cu temă directă 
igiena populației şi va publica mai multe volume de 
farmacologie verde. Pentru Voiculescu, după cum 
mărturisea, „medicina nu este o profesiune, ci o pa- 
siune“. De altfel, era supranumit „medicul fără de ar- 
ginţi“ şi era foarte căutat. Pentru Voiculescu misiu- 
nea era de a-i căuta pe bolnavii săraci, să-i ajute pe 
cât îi stătea în putință, pentru a le alina durerile. „Îmi 


1 Vasile Voiculescu, Opera literară. Proza, ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, 


Bucureşti, 2003, p. 21-28. 


2 Vasile Voiculescu, op. cit, p. 28-29. 





20 


anul IIl e nr. 30 


REPERE 


ROSII 





spuneaa adesea, mărturiseşte Constantin Daniel 
despre Voiculescu, că nu se cuvine să lăsăm să treacă 
o zi fără fapte bune, medicul fiind din acest punct de 
vedere într-o poziție privilegiată prin însăşi natura 
profesiunii sale, căci poate face foarte uşor aseme- 
nea fapte, fără să caute prea mult“. 

„Tratamentele sale depindeau în bună măsură 
de ceea ce se numea «diagnostic existenţial», care sta- 
bilea modul cum se răsfrânge tulburarea somatică în 
viața psihică a bolnavului, ce cauze sociale ar fi putut 
genera boala, ce abuzuri, ce vicii, ce deprinderi rele 
sau bune are suferindul... ca şi medicii germani de la 
începutul secolului al XX-lea, el admitea că o boală 
poate fi folositoare şi trebuie deci utilizată de medic; 
de exemplu, o pneumonie acută putea fi invocată 
spre a-l determina pe un pacient să se lase de fumat, 
de abuzuri alcoolice ori de alte deprinderi dăună- 
toare“. Doctorul Voiculescu nu îi comunica bolnavu- 
lui un diagnostic savant, în termeni sofisticaţi, ci în 
apelația populară a bolii lui şi mai cu seamă îi spunea 
ce îl doare, ce îl supără şi unde este suferința, iar apoi 
care sunt simptomele afecțiunii sale. De aceea, trata- 
mentul prescris era urmat cu sfințenie, aşa explicân- 
du-se multe din succesele terapeutice pe care doc- 
torul Voiculescu le-a obținut în ţară, dar şi la 
Bucureşti5. 


Sihastru în lume 


În 1922, va ajunge medic şi profesor de igienă la 
Institutul Pompilian din Bucureşti şi şef al Circum- 
scripţiei 12 medicale din Capitală. Despre activitatea 
medicală în acest capitol al vieţii sale, aflăm din măr- 
turia doctorului Constantin Daniel: „Ceea ce izbea în 
persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică 
pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe ni- 
meni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe ni- 
meni, aflând întotdeauna scuze şi înțelegându-l pe 
fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bol- 
nav pe care îl consulta era lesne receptată de pacien- 


ţii lui, care îl adorau. [...] îi examina cu atenţie, le pre- 
scria medicamente, pe care de multe ori le aducea 
chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita 
niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în ali- 
mente sau îmbrăcăminte“6. 

În ceea ce priveşte activitatea literară, Vasile 
Voiculescu debutează în „Convorbiri literare“, cu 
poezia „Dorul“, în 1912, iar în 1916 cu volumul „Poe- 
zii“, publicat la Editura Poporul. După publicarea 
mai multor volume de poezii, în 1920 devine mem- 
bru al „Societăţii Scriitorilor Români“. Din 1922 este 
director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944 
colaborează la „Gândirea“ lui Nichifor Crainic, unde 
nr. 7 din 1945 îi dedică un număr omagial. Tot în 
1927, lui Voiculescu i se pune în scenă piesa „Măias- 
tra fără inimă“. Din 1934, Vasile Voiculescu este di- 
rector de programe culturale la Radio România, pâ- 
nă în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a 
fost epurat?. 

La 22 noiembrie 1946, îi moare soţia de hemo- 
ragie cerebrală. În acest episod din viaţa marelui 
poet, fiul său Ion Voiculescu îşi aduce aminte de ur- 
mătorul dialog: „În ziua când a murit mama de con- 
gestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a 
luat la farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă 
şi deasă, pe cheiul gârlei, țin minte că m-a oprit şi mi-a 
spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încer- 
ca să mă asculți: Să crezi în Dumnezeu! (subl. n., ANP)y. 
După moartea mamei, [...] tata şi-a schimbat felul de 
viață, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejuri- 
mile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. 
Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de 
[a o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui 
vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce 
i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de 
distracţii şi plăceri şi chiar de comodități normale. 
Soba şi-a blocat-o cu cărți şi nu s-a mai făcut foc în ea 
timp de 10 sau 11 ani“. De altfel, de acum începe ulti- 
ma etapă a vieții lui Vasile Voiculescu, deoarece până 
[a sfârşitul vieţii nu va mai publica nimică. 


3 Sabina Măduţă, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Bucureşti, Editura „Florile Dalbe“, 2001, p. 34. Tot pentru statura 
sa morală, aici putem preciza că atunci când Voiculescu a primit Premiul Naţional de Poezie, în 1941, el n-a conceput 


să folosească banii primiți pentru nevoile familiei şi, în ciuda protestelor mamei, mărturiseşte fiica sa Gabriela Delfour, i-a 
donat unei biserici din Ardeal, pentru cumpărarea unui clopot. Considera poezia o ofrandă, nu un mijloc de câştig (Ibidem). 


4 Sabina Măduţă, op. cit. p. 148. 
5 Ibidem, p. 151-152; Vasile Voiculescu, op. cit. p. 29-31. 
6 Sabina Măduţă, op. cit, p. 155-156. 


7 Sabina Măduţă, op. cit., p. 24; Florentin Popescu, Detenţia și sfârşitul lui Vasile Voiculescu, Bucureşti, Editura Vestala, 2000, p. 20. 


3 Vasile Voiculescu, op. cit, p. 32-35. Fiica sa, Gabriela Delfour Voiculescu, spune despre acest moment din viața poetului: 

„A iubit-o foarte mult şi cred că «Sonetele» sunt inspirate de marea lor iubire distilată în retortele timpului. Scria tot timpul, 

mânca puțin. În biroul lui se pripăşise un şoricel, dar nu ne-a lăsat să-i punem cursă. Nici ochiul de geam spart de la camera 

sa nu ne-a lăsat să-l reparăm, pentru că în el îşi țesuse pânza un mare yu cu cruce, pe care nu concepea să-l deranjeze, 
i RR i re j 224) 





anul IIl e nr. 30 





21 


ROST 


REPERE 





Despre figura de autentic creştin a lui Voiculescu, 
avem descrierea scriitorului Vlaicu Bârna, care la 
cunoscut în 1934, pentru a-i solicita o colaborare la 
revista „Azi“ a lui Zaharia Stancu: „Nu mai ştiu în 
amănunt cum a decurs această întâlnire, dar am fost 
profund mişcat de acel om a cărui înfăţişare era în- 
săşi bunătatea întruchipată, în figura uscăţivă a unui 
bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. 
Barba şi mustața le avea tuşinate, scurt, fiind înspi- 
cate cu alb tot aşa de bine putea să pară profilul unui 
rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa 
unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vor- 
ba măsurată, degajând şi ea ca şi trăsăturile fine ale 
chipului său o cuceritoare amenitate“9. 

Dragostea de semen este o altă caracteristică 
constantă la Voiculescu, după cum am arătat mai sus. 
Potrivit mărturiei aceluiaşi scriitor Vlaicu Bârna, ma- 
rele poet a ajutat evrei în perioada conducerii anto- 
nesciene: „Scriitorul Ury Benador a pomenit o dată 
în paginile «Gazetei literare» cum, în anii războiului, 
Voiculescu i-a dat o întâlnire prin subsemnatul, ca 
să-i poată înmâna în secret o sumă de bani obținută 
de la Radio pe un alt nume pentru că scriitorii de ori- 
gine evreiască nu mai aveau acces nici în presă, nici 
la emisiunile radiofonice. Acelaşi lucru îl făcuse pen- 
tru Peltz, Alfred Margul Sperber, pentru Mihail Se- 
bastian, Aderca, Şerban şi alții“10. 

Încă din 1946 Vasile Voiculescu frecventează 
cercul religios „Rugul Aprins“ de la mănăstirea 
Antim. Aici încheagă o prietenie cu părintele Agaton 
Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescul!, Benedict 
Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima. De altfel, când 
tânărul teolog Scrima era bibliotecar la Biblioteca 
Patriarhiei, în perioada 1953-1956, Vasile Voiculescu 
îl vizita aproape zilnic, chiar dacă asociația „Rugul 
Aprins“ fusese desființată de autoritățile statului în 
1948. În cartea sa, Timpul rugului aprins, Andrei 
Scrima îşi aduce aminte de prezența lui Voiculescu la 
întrunirile intelectualilor de la Antim: „Dincolo de 


9 Ibidem, p. 24. 


10 Ibidem, p. 29-27. Primul şi al treilea vor fi solicitaţi în calitate de martori de către Voiculescu în procesul care i s-a intentat în 
anul 1958. 


1! În acest sens a se vedea poemele dedicate lui Daniil Sandu Tudor şi Alexandru Mironescu, în Vasile Voiculescu, 


prestigiul recunoscut al unei personalități de cultură, 
descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de 
gingăşie şi de eleganţă intelectuală“. 


Închisoarea, îndurată 
cu demnitate 


Pentru păstrarea acestor legături cu intelectuali 
ce odinioară frecventaseră „Rugul Aprins“, în noap- 
tea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi 
arestat de către Securitate în lotul „Teodorescu Ale- 
xandru şi alții“, pentru infracțiunea de „uneltire con- 
tra ordinii sociale“, prevăzută şi pedepsită de arti- 
colul 209, din Codul Penal. 

În timpul interminabilelor şi severelor interoga- 
torii, Voiculescu răspunde ferm: „Eu n-am desfăşurat 
nici un fel de activitate împotriva regimului demo- 
crat popular din RPR“. Ancheta a încercat să-l învinu- 
iască de „activitate fascistă“ pentru colaborarea cu 
revista „Gândirea“ şi că ar face parte dintr-un „grup 
contrarevoluţionar“, al cărui cap ar fi ieroschimona- 
hul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susținut neclintit în 
continuare că nu a făcut politică antistatală, iar întâl- 
nirile sale din casa lui Alexandru Mironescu cu San- 
du Tudor şi alți foşti din Rugul Aprins erau doar cer- 
curi literare şi religioase. 

După anchete interminabile şi chinuitoare, în 
procesul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al 
Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentința nr. 125, îl va 
condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea 
şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a ave- 
rii!4. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin 
închisorile de Ia Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un 
TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. 

Despre comportamentul lui Vasile Voiculescu în 
puşcărie deținem câteva mărturii valoroase. Istoricul 
Vasile Boroneanţ îşi aduce aminte de întâlnirea sa cu 
marele poet şi de comportamentul acestuia: „Eram 
istovit de puteri, iar în salon era linişte. [...] După o 


Opera literară. Dramaturgia. Documente biografice. Manuscrise sechestrate-manuscrise regăsite, ediţie îngrijită, prefață şi 


cronologie de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2003, p. 735, 861, 949. 

12 Andrei Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediţia a I-a, volum îngrijit de Anca 
Manolescu, Editura Humanitas, 2000, p. 135. 

15 Florentin, Popescu, op. cit., p. 52-65. 

14 Ibidem, p. 73-74. Documente din dosarul „Alexandru Teodorescu şi alţii“ (Rugul Aprins) au fost publicate în Vasile 
Voiculescu, Opera literară. Dramaturgia. Documente biografice. Manuscrise sechestrate-manuscrise regăsite, ediţie îngrijită, 
prefață şi cronologie de Roxana Sorescu, Editura „Cartex 2000“, Bucureşti, 2003, p. 565-065, fără respectarea normelor 
ştiinţifice de editare a unor astfel de izvoare istorice. 





22 


anul III e nr. 30 


REPERE 


ROST 








vreme, când m-am trezit fără să mă 
pot mişca, am rotit doar ochii prin 
încăpere încercând să mă familiari- 
zez cu locul. Am zărit atunci într-un 
pat din colțul salonului, un bătrân cu 
părul alb, purtând parcă o aură de 
sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau 
linişte şi blândeţe. Acesta a fost 
momentul întâlnirii mele cu cea mai 
scumpă şi dragă persoană din câte 
am cunoscut în cei zece ani de 
închisoare, poetul Vasile Voiculescu. 
Am resimţit dintr-o dată o mare 











atracție pentru el. Simțămintele au 
fost reciproce, pentru că, spre seară, l-am auzit între- 
bând: «Cine e tânărul care a fost adus la noi? Ajuta- 
ți-mă să ajung la eh. În scurt timp s-a aşezat pe mar- 
ginea patului adus de câţiva fraţi de suferinţă, printre 
ei şi Jidveanu. M-a întrebat cu blândeţe cine sunt şi de 
unde vin. Abia ținându-mi respiraţia de durere, i-am 
răspuns, apoi am schimbat câteva vorbe, după care a 
plecat bucuros, spunându-mi că, deşi se simte nepu- 
tincios, o să mai vină la patul meu“. 

În continuare, acelaşi fost deţinut politic spune 
despre Voiculescu: „Era impresionantă purtarea lui 
de față de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh 
sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea 
mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul 
lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea 
fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi 
operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduse- 
seră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la ripos- 
ta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui 
Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el 
are nevoie mai mare decât mine de această mân- 
care». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în 
memorie. Era sumumul de sublimare a ființei 
umane!“5. 

Alt fost deţinut politic care a avut ocazia să-l în- 
tâlnească pe Voiculescu în puşcărie este Aristide Do- 
bre. Acesta îşi aminteşte de momentul întâlnirii în 
trenul de deţinuţi care îi transporta la Aiud: „Acolo, 
printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a im- 
presionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu 
care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă şi, văzân- 
du-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. Ne-am îm- 
15 Sabina Măduţă, op. cit. p. 28-29. 





Dosarul de penitenciar din 1958 al lui Vasile Voiculescu 


prietenit în cele două zile şi jumătate cât a durat dru- 
mul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul 
acela plin de blândeţe şi bunătate era marele scriitor 
Vasile Voiculescu. [...] Ca şi în prima clipă când l-am 
întâlnit: blând, îndatoritor, liniștit şi resemnat. Se 
ruga şi el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult 
bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită 
atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte. 
[...] Î întrebam uneori: Domnule doctor, oare de ce 
trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?» Şi îmi 
răspundea: «Domnule Dobre, asta mi-a fost crucea pe 
care trebuie să mi-o duo“!6,. 

La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a 
trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. 

Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales 
din cauza bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 
25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la 
Domnul. 


Bibliografie 


Izvoare edite: MĂDUȚĂ, Sabina, Vasile Voiculescu 
şi Rugul Aprins, Bucureşti, Editura „Florile Dalbe“, 
2001; VOICULESCU, Vasile, Opera literară. Proza, 
ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de Roxana 
Sorescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2003. 
Lucrări speciale: POPESCU, Florentin, 

Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, Bucureşti, 
Editura Vestala, 2000; VOICULESCU, Vasile, 
Opera literară, în trei volume, ediţie îngrijită, 
prefață şi cronologie de Roxana Sorescu, Editura 
Cartex 2000, Bucureşti, 2003. 


16 Ibidem, p. 45. Atât această mărturie, cât şi cea anterioară se confirmă, atâta vreme cât Leonte Radu din Sibiu, un fost deţinut 
politic, spune următoarele: „[ Voiculescu, n.n.] era firav şi aşa suferea destul. Crucea şi-a purtat-o cu mare demnitate şi 
bravada n-o cunoştea. Era nu modest, ci în toate smerit. N-a suferit de foame că nu era mâncăcios, dar a suferit de frig, 
căci pe el, peste oase şi piele, zeghea vărgată nu-l încălzea şi o pătură nu era voie să o ţină pe spate 


să se încălzească (Ibidem, p. 135). 





anul IIl e nr. 30 


23 


ROST 


REPERE 





Redactarea textelor de persecuție în „dosarul Vasile Voiculescu“ 
Prigonitorii comuniști 
contra poetului creștin 


„Recunosc că am scris şi am difuzat poezii. Începând din anul 1947 şi până în prezent 
eu am scris multe poezii cu conţinut religios, de îndemn la o viață duhovnicească...“ 
(V. Voiculescu, Extras din Interogatoriu). Este o declaraţie cu totul surprinzătoare. 
Asttel de „recunoașteri“ nu au loc în mod obișnuit, nici în viața cotidiană, nici în 
tribunale sau situaţii de anchetă obișnuite. Pentru a putea înţelege cum a scrie versuri 
devine o „vină“ şi cum ar putea fi cineva condamnat pentru aceasta, trebuie descris 


întreg „contextul persecutor“. 


Claudia Buruiană 





damnări anterioare şi fusese eliberat, în 
1958 este din nou arestat pentru poezia „Ri- 

dică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“ şi condamnat la 
moarte. Aici descrierea contextului persecutor (a 
condiţiilor în care scrierea unei poezii devine o acu- 
zație care justifică persecuțiile) trebuie să ţină seama 
de o serie întreagă de evenimente care se petrec în 
1958, când au loc noi valuri de arestări. 

Interogatoriul lui Vasile Voiculescu este o ilus- 
trare a metodei de punere în scenă a persecuțiilor 
comuniste în epocă. Textul trădează întreaga drama- 
turgie a actelor de persecuție comuniste, fiind redac- 
tat astfel încât „acuzatul“ este condus în mod „logic“ 
la concluzia vinovăţiei sale. Astfel, interogatoriul de- 
butează cu surprinderea poetului însuşi în faţa acu- 
zaţiilor care i se aduc: 

„5 august 1958, între orele 8.15-12 

Locotenent major Mihăilescu Gheorghe, anche- 
tator penal de Securitate: Arată anchetei activitatea 
duşmănoasă pe care d-ta ai desfăşurat-o împotriva 
regimului democrat popular din RPR! 

V. Voiculescu: Eu n-am desfăşurat nici un fel de acti- 
vitate împotriva regimului democrat popular din RPR!“. 

În producerea textelor de persecuție atribuirea 
de formule stereotipe acuzaților era o practică obiş- 
nuită. Se urmărea practic ca documentele de anchetă 


[) e exemplu, Radu Gyr, deşi mai suferise con- 


să consemneze nu atât declaraţiile acuzaților despre 
fapte, cât convingerea lor pas cu pas că sunt vinovaţi 
de acuzaţiile care li se aduc, iar pedeapsa pe care o 
vor primi este meritată. Neverosimilul se produce 
atunci când acuzaților li se atribuie utilizarea etiche- 
telor incriminante politic în epocă. Este practic ex- 
clus ca Vasile Voiculescu să fi formulat, în finalul ace- 
luiaşi interogatoriu din 5 august 1958, un astfel de 
răspuns: „Declar că în afara celor declarate n-am mai 
desfăşurat altă activitate duşmănoasă regimului din 
RPR.“2 Cum concluzionează şi alți cercetători care 
s-au aplecat asupra documentelor din Dosarul „V. 
Voiculescu“, „redactarea textelor aparține, fără nici 
un dubiu, organelor de anchetă: limbajul de lemn 
stereotip (cu formule consacrate), pe de o parte, con- 
semnarea faptelor care sunt recunoscute de către în- 
vinuiți, pe de alta, sunt argumente de netăgăduit în 
acest sens. Ar fi, desigur, absurd să credem că poetul 
însuşi şi-ar fi putut caracteriza propriile creaţii ca 
fiind „mistico-reacţionare“, iar pe prietenii lui de o 
viață i-ar fi etichetat drept „elemente reacționare“, 
care aveau - se putea altfel!? - o „concepție reacţio- 


nară“ (vezi Proces verbal de interogator).“3 


Poeziile creștine — „piese“ 
la „dosar“ 


În timpul interogatoriilor lui V. Voiculescu, în 
timp ce poetul încearcă să se apere de acuzaţiile adu- 


1 Piese din dosarul penal al lui V. Voiculescu, publicate în F. Popescu, Detenţia şi sfârșitul lui V. Voiculescu, Ed. Vestala, 


Bucureşti, 2000, Anexa 3, p. 131-145, p. 132. 


2 Ibidem, p. 133. 
3 F. Popescu, op. cit., p. 146. Consideraţiile sunt făcute pe marginea documentelor referitoare Ia coinculparea lui V. Voiculescu 


în procesul C. Noica și alții. 





24 


anul IIl e nr. 30 


REPERE 


ROSI 





se, iar anchetatorul repetă insistent şi insinuant 
„Arată adevărul!“ şi „Arată anchetei activitatea duş- 
mănoasă...!“, este adusă o mapă cu poezii: „Răspun- 
sul d-tale nu corespunde realității deoarece din mate- 
riale ce le posedă ancheta reiese că ai desfăşurat acti- 
vitate duşmănoasă regimului din RPR fapt pentru 
care ancheta revine.“ „Ancheta îţi prezintă o mapă cu 
poezii scrise la maşină şi de mână - cu cerneală - 
care a fost ridicată la percheziţie de la Mironescu Ale- 
xandru. (...) V. Voiculescu: Da. Mapa cu poezii ce mi se 
prezintă îmi aparține. (...) Pe mapă-i scris: «Poezii du- 
hovniceşti ale d-rului V. Voiculescu».“4 

Anchetatorul nu poate fi de acord cu această 
caracterizare, „poezii duhovniceşti“ insistând de 
aceea ca acuzatul să recunoască faptul că „în această 
mapă sunt cuprinse şi acele poezii cu caracter duş- 
mănos față de regimul democrat din RPR“. Docu- 
mentul fabrică mai departe declaraţia poetului con- 
form căreia poeziile au circulat într-un anume grup 
şi, mai mult chiar, s-au bucurat de aprecierea celor 
care le-au citit (A. Mironescu, călugărul Andrei Scri- 
ma, Benedict Ghiuş), „declaraţii“ folosite mai depar- 
te în condamnarea întregului grup cu care poetul a 
avut „legături duşmănoase regimului“ şi „discuţii 
dușmănoase“ la adresa regimului. Ceea ce, de altfel, 
„Rechizitoriul“ consemnează: „Activitatea duşmă- 
noasă desfăşurată este recunoscută de către învinuit 
(dosar fila 402-404) şi declaraţiile sale se coroborea- 
ză prin depoziţiile coînvinuiţilor (...) şi prin materia- 
lele corp delict (...).*5 

„Sentința“ concluzionează faptul că „Inculpatul 
Voiculescu Vasile, după 23 august 1944 a scris o sea- 
mă de poezii pe teme mistice, care aveau un caracter 
duşmănos față de regimul democrat popular... a par- 
ticipat de mai multe ori la discuţiile ce au avut loc în 
locuința lui Mironescu Alexandru, pe marginea unor 
lucrări scrise de el, cât şi de către inculpatul Teodo- 
rescu Alexandru, manifestându-şi nemulțumirea că 
aceste lucrări nu pot fi publicate, afirmând în mod 
duşmănos că în RPR n-ar exista libertate (...) recu- 
noaşte că a scris o serie de poezii pe teme mistice 
(...)“. Faţă de încărcătura acuzatoare a discurului per- 
secutor, iată ce „atestă“ în realitate discursul victi- 
mei, conform unuia dintre „materialele corp delict“, 
adică unul dintre poemele lui Vasile Voiculescu care 
au devenit piesă la dosar şi capăt de acuzare: 


4 Interogatoriul din 5 august 1958, în loc. cit., p. 133. 
5 Rechizitoiul, publicat în F. Popescu, op. cit., Anexa 3, p. 140. 


„Edera 

Ca edera spre dreptul stejar, aşa-mi întind 
Isuse către tine iubirea-mi arzătoare; 

Cu slabe mreji de gânduri cutez să te cuprind 
Şi orice rugăciune e o îmbrățişare. 


Împărtăşit tot timpul din seva ta fierbinte 

Să nu-mi mai spulber frunza în viscole şi ger, 
Ci-ncolăcit de-a pururi pe trunchiul milei sfinte 
Urcând, s-ajung la vârful dumnezeiesc din Cer.“ 


Ce atestă de fapt documentele 


Regimul care l-a acuzat şi condamnat pe V. Voi- 
culescu pentru poezia sa religioasă, pe care o consi- 
dera o „activitate duşmănoasă împotriva regimului 
democrat din RPR“, nu interzicea creaţia în general; 
de aceea trebuie să vedem - față de poezia de atitu- 
dine religioasă - pe care o interzice - ce tip de „atitu- 
dine nouă“ urmărea regimul să cultive în om. Cu alte 
cuvinte, ce fel de „realitate“ nouă este proiectată a fi 
zidită de un regim politic care interzice poezia reli- 
gioasă, imnurile acatiste şi rugăciunea? 

Este semnificativ cât de des cercetătorii care se 
apleacă asupra documentelor celor urmăriți politic 
se arată surprinşi de nevinovăția celor condamnaţi€. 
Surprinde tocmai lipsa de temei a acuzațiilor care 
sunt aduse; ceea ce „Tribunalul militar X* condamnă 
sunt tocmai lucrurile cele mai înalt valorizate de 
poet, viziunea lui creştină despre lume - care devine 
un capăt de acuzare în schema de referință a persecu- 
torului comunist. 

Tocmai prin aceasta se justifică interpretarea şi 
deci valorificarea documentelor de anchetă ca texte 
de persecuție. Prin urmare, deşi sunt pure ficțiuni ju- 
ridice (unele documente sunt „creaţia“ pură a organe- 
lor de anchetă „specializate“ în redactarea textelor de 
persecuție), documentele care „justifică“ persecuțiile 
unei întregi generații de gânditori şi creatori creştini 
sunt foarte interesante privite din alt unghi de vede- 
re. Analiza textului persecutor devine un instrument, 
o cale de acces la viziunea persecutorului, a intenţiile 
acestuia față de victime, dar, şi mai larg, de acces la vi- 
ziunea lui despre lume - pe care intenţiona de fapt să 
o transfere victimei, cum vom vedea în analiza etape- 
lor procesului de reeducare comunistă. 


6 Analizând piesele din dosarul V. Voiculescu, F. Popescu îşi arată şi el surprinderea față de acuzaţiile 
formulate la adresa poetului: „La o judecată mai serioasă nici fragmentele reținute de noi din interogatoriile celorlalți 
implicați în procesul lui C. Pillat nu aduc argumente convingătoare spre a putea conduce la o 
are cât de câ i 6) 


: > u 





anul IIl e nr. 30 


25 


ROST 


SOCIETATE 





Conflictul între generaţii — 
o problemă fără rezolvare? 


Oricum s-ar fi manifestat în trecut veşnicul conflict dintre 
generații, cu siguranță nu a avut vreodată valenţele 
timpurilor noastre. Acest conflict, care se transtormă în multe 
situaţii în ruptură între generaţii, e una din problemele acute 
şi actuale ale societății noastre, aflată într-o necontenită 


şi haotică reformă. 


Laurenţiu Dumitru 


„starea națiunii“. Cei mai derutaţi şi lipsiţi de 

repere sunt tinerii. Ei au la dispoziţie toate 
condiţiile ca să-şi dea viaţa peste cap. „Nu ştiu ce aş fi 
făcut eu la vârsta lor, într-un asemenea mediu“, îmi 
spunea deunăzi un prieten. 

Delincvenţa juvenilă, creşterea ratei prostitu- 
ției, abandonul şcolar, avorturile în rândul tinerelor 
sau nebunia drogurilor sunt rezultate „fireşti“ ale 
acestui haos generalizat, sunt o crudă realitate. Pă- 
rinții tinerilor adolescenţi de astăzi, cunoscând toate 
aceste pericole latente, nu ştiu ce să facă mai întâi 
pentru a-şi proteja odraslele. 

E de ajuns ca părinte să arunci întâmplător un 
ochi spre televizor pe TV K-lumea sau MTY la emisiu- 
nile ce transmit imagini din cluburile Capitalei, ca să 
înţelegi dezlănțuirea şi descătuşarea tinerilor prin 
discoteci, ca să vezi ce înțeleg majoritatea dintre ei 
prin distracţie. Dacă apoi comuţi pe ştirile de la ora 
5.00 sau afli de la vreun vecin că fiul lui se droghează 
sau că este homosexual, înţelegi că azi nu-i nimic mai 
greu decât să fii părinte. Mii de griji, de temeri şi, să o 
spunem sincer, în cea mai mare parte justificate. 

Tinerii de azi au o mai mare disponibilitate spre 
nou şi, atât timp cât părinţii nu vor pricepe ce-i un 
modem, un mIRC, un download, un skater, un ring- 
tone sau un AG, dialogul se leagă greu. Ei arată com- 
pasiune „babacilor“, nu mai iau în seamă ce spun 
aceştia, îi găsesc cicălitori, nedrepţi, răi... Adolescen- 
ţii vor să fie înțeleşi înainte de a fi judecaţi şi să li se 
acorde mai mult credit. Dar cum să acorzi mai mult 
credit copilului când nu ai încredere în el? 

Părinţii văd pe stradă tineri de-o vârstă cu fata 
sau băiatul lor vorbind murdar, făcând diferite ges- 
turi obscene... şi se îngrozesc; aceştia sunt copiii altor 


E ste de ajuns să deschizi televizorul ca să afli 


părinți, unor părinți ca şi ei. Cum să faci ca părinte să 
te apropii de copil şi să-l faci să priceapă că teribilis- 
mul sau bădărănia nu-s o bună carte de vizită? Cum 
să faci să nu-l laşi să se dea singur cu capul de pragul 
de sus pentru a înţelege că un lucru nu merită făcut? 

Îmi amintesc că, într-o pauză dintre ore, o tână- 
ră elevă de liceu m-a întrebat ce să facă să-şi convin- 
gă părinţii să o lase sâmbătă seara în club. l-am răs- 
puns că trebuie să-i convingă că totul e în regulă, că e 
atmosferă bună şi că se află într-un anturaj de încre- 
dere. „Păi - zice fata -, nu-i aşa, e nebunie acolo, iar 
apoi, pe cei din gaşcă părinţii îi ştiu bine de Ia bloc, 
sunt nişte lepre“. Atunci, i-am zis că, se pare, că vrea 
un lucru rău, iar atitudinea părinţilor este justificată 
întru totul. Părinţii sunt datori să insufle copiilor obi- 
ceiuri bune şi să-i ferească de anturaje dubioase. 

Cum să-ţi faci din părinți nişte prieteni? Câşti- 
gându-le încrederea! Arătându-le că eşti matur şi res- 
ponsabil... Treaba aceasta cere timp şi efort. Pentru 
asta e nevoie de fapte, de dovezi. 

Odată câştigată, încrederea trebuie şi menţinu- 
tă. Un părinte care, aflându-se în diverse situaţii, a 
înțeles că poate avea încredere în fiul său adolescent, 
nu va avea suspiciuni în ceea ce priveşte anturajul 
sau locurile pe care acesta le frecventează. 

Numai că, de cele mai multe ori, adolescentul în- 
clinat spre libertinaj nu ştie ce metodă să mai folo- 
sească, ce minciunică să mai invoce ca să-şi fenteze 
părinţii. Nevinovatele minciuni descoperite mai târ- 
ziu sporesc neîncrederea părinţilor în copiii lor. 

Adolescenţii se ruşinează să spună adevărul de- 
spre ei înşişi. Îşi deschid greu sufletul în fața părinţi- 
lor, nu neapărat din cauza eventualelor pedepse, ci 
de ruşine. Cel puţin la începutul anilor de liceu, tine- 
rilor le e teribil de ruşine numai gândindu-se că pă- 
rinții ar putea afla că fumează, că şi-au cumpărat 
vreo revistă deocheată sau că se unduiesc prin disco- 





26 


anul IIl e nr. 30 


SOCIETATE 


ROST 





teci ca dansatoarele din cluburile de strip-tease. Nu 
cred că adolescenţii de azi, pentru a fi feriți de rele, 
trebuie încuiaţi în casă. Cred că unii din părinți ar tre- 
bui să dea dovadă de mult tact şi de o mai mare flexi- 
bilitate. Obedienţa nu aduce respect şi nici o mai bu- 
nă comunicare. 

Tânărul ar trebui să fie sincer cu sine şi să plece 
de la premiza că părinţii îi vor binele. Conflictul, în 
multe cazuri, se limitează la un singur aspect, acela 
ce ţine de alegerile tinerilor. Adevăratul conflict este 
între tinerii care vor să o ia pe arătură şi părinţii care 
vor să le arate calea dreaptă. Sunt convins că, dacă 
adolescenţii ar dovedi că merg pe drumul bun, pă- 
rinții nu s-ar mai osteni să-i controleze într-atât, n-ar 
mai fi nici suspiciuni şi, până la urmă, acest conflict 
între generaţii s-ar reduce semnificativ. 

Câştigând încrederea părinţilor lor, adoles- 
cenţii ar putea să iasă din casă mai des în locurile 
publice cu prietenii. Din păcate nu sunt multe locuri 
tinereşti de bun gust. Asta este într-adevăr o pro- 
blemă pe care oamenii bisericii ar trebui să aibă în 
vedere. Ce alternativă putem oferi tinerilor? Ce ac- 
tivități educative, sănătoase avem a le oferi? Tinerii 
noştri creştini au nevoie de cluburi, de cenacluri, 
poate chiar de cafenele ortodoxe de tipul „Monk's 
Rock“ (v. Tinerii vremurilor de pe urmă - ultima şi 
adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, p. 214), dar acesta 





anul IIl e nr. 30 


e un alt subiect ce ar trebui tratat pe larg, cu o altă 
ocazie. 

Conflictul între generaţii este o realitate. Cred 
însă că, dacă părinţii şi tinerii, fii şi fiice, s-ar strădui 
deopotrivă să-l caute pe Dumnezeu, şi unii şi alții ar 
reuşi în linii mari să aibă aceeaşi viziune asupra vie- 
ţii. Dacă părinţii şi copiii s-ar apropia de Sfântul Potir 
când preotul cheamă la Liturghie „cu credință şi cu 
dragoste să vă apropiaţi“, ei ar fi una în Hristos, fii şi 
mădulare vii ale trupului lui Hristos, care este Bise- 
rica. Acolo unde şi părinţii şi copiii lor merg la biseri- 
că nu auzi replici de genul: „Mamă, eşti depăşită“, 
„Tată, eşti încuiat la minte“, şi nici „Unde ai fost până 
acum?“ şi aşa mai departe... 

Mă tem că în ceea ce priveşte vremurile acestea 
postmoderne, în care amoralitatea este singura mo- 
rală cunoscută, rezolvarea, în linii mari, a acestor 
chestiuni va veni atunci când nu ne vom mai raporta 
la timp, la vremuri, la mode şi tendințe, ci când ne 
vom raporta la Hristos, cel care este ieri şi azi şi în 
veci același (cf. Evrei 13,8). 

Tinere frate, aminteşte-ţi de porunca a V-a a De- 
calogului! Dacă nu ai Scriptura la-ndemână, o poţi 
găsi pe Internet sau pe CD-ul multimedia „Biblia“, 
editat de Patriarhia Română. Da, Biserica aia înve- 
chită a găsit de cuviință să aducă Cuvântul cel veşnic 
mai aproape de tine! 


. 
E 
. 
& 
E 


27 


ROST 


SOCIETATE 





Alcoolismul, o boală 
ce devastează România UD 


Am început, într-un număr trecut, o discuţie despre dezastrele pe care alcoolul le 
produce Ia nivelul individului şi al societății. Din păcate, această boală se dezvoltă 
treptat, astfel încât, de multe ori consumatorul de alcool îşi dă seama că a devenit 
dependent abia când este prea târziu. O mare parte din vină o poartă autorităţile 
statului, care nu fac nimic pentru a opri acest flagel. Mult prea încet, societatea civilă şi 
Biserica au început să reacționeze, în încercarea de a suplini, prin inițiative proprii, 
ceea ce ar trebui să fie un efort de proporții al statului român. 





Mihail Albișteanu 


British Medical Association (BMA) a dat publici- 
tății o listă cu 19 trepte de evoluţie a acestei boli: 

1. Consumul ocazional. 

2. Începerea consumului constant. 

3. Consumul pe furiş. 

4. Apariţia sentimentului de culpabilitate. 

5. Incapacitatea de a aprofunda o problemă. 

6. Sancţionarea pentru conducere auto sub influ- 
ența alcoolului. 

7. Pierderea autocontrolului. 

8. Comportament megaloman. 

9. Neîmplinirea promisiunilor şi hotărârilor. 

10. Evitarea familiei şi prietenilor. 

11. Necazuri la serviciu. 

12. Resentimente nejustificate. 

13. Alterarea gândirii. 

14. Deteriorarea morală. 

15. Indiferență pentru hrană. 

16. Incapacitatea de a întreprinde o acţiune. 

17. Resturi de veleități intelectuale. 

18. Recunoaşterea înfrângerii totale. 

19. Nevoia continuă şi obsesia de a bea. 

BMA a creat un test cu scopul prevenirii alcoolis- 
mului, numit CAGE (Cuşca): 

1. Ai simţit vreodată nevoia de a termina cu con- 
sumul de băuturi? 

2. Ai fost vreodată enervat de remarcile soţiei, 
prietenilor sau familiei, care îţi spun că este cazul să 
termini cu consumul de alcool? 

3. Ai încercat vreodată un sentiment de vinovăție 
pentru că eşti consumator de băuturi alcoolice? 

4. Ai consumat vreodată băuturi alcoolice dimi- 
neața, imediat după trezire? 


Icoolismul este o boală cu evoluţie progresivă. 


Potrivit BMA, cei care răspund afirmativ la măcar 
două întrebări sunt alcoolici şi trebuie să solicite ime- 
diat ajutor medical. 


Stadii și forme 
de manifestare 


În beţia obișnuită, primul stadiu este cel euforic 
(alcoolemie de 0,3-0,5 grame la mie). În acest stadiu se 
manifestă scăderea discernământului critic. 

În stadiul ebrios (alcoolemie de 1,5-2,5 g la mie), 
consumatorul pierde capacitatea de a gândi şi a vorbi 
coerent, manifestă tendințe megalomanice, devine 
somnolent. Discernământul este tot mai precar şi au 
loc confuzii, care îl predispun pe băutor la accidente. 

Stadiul paralitic (alcoolemie 2,5-4 g la mie) se ca- 
racterizează prin scăderea reflexelor condiţionate, lim- 
baj neinteligibil, perturbarea coordonării motorii. Per- 
soana cade într-un somn adânc care durează câteva ore. 

Stadiul comatos (alcoolemie de 3,5-5 g la mie) se 
caracterizează prin abolirea reflexelor spinale, pupile 
mărite şi imobile, scăderea tensiunii arteriale, puls ne- 
regulat, respiraţie rară şi zgomotoasă; scade tempera- 
tura corpului, iar extremitățile şi mucoasele capătă 
culoare vineție. 

La o alcoolemie de 5 g la mie, intervine de obicei 
decesul, prin oprirea respirației. 

Beţia alcoolică supraacută apare în cazul per- 
soanelor care consumă mari cantități de alcool în timp 
scurt, sau în cazul persoanelor sensibile şi neobişnuite 
să bea (de exemplu copiii). Se intră rapid în comă, iar 
colapsul circulator care intervine provoacă decesul. 

Alcoolismul cronic apare prin consumul în timp 
îndelungat. Determină dependenţă şi provoacă tul- 
burări neuropsihice; alcoolicul este iritabil şi predis- 
pus la violență. 





28 


anul IIl e nr. 30 


SOCIETATE 


ROST 





Efectele alcoolului asupra 
organismului 


Aproximativ 90% din cantitatea de alcool din 
organism este transformată în bioxid de carbon şi apă, 
formă sub care este eliminat. Doar o mică parte se elimi- 
nă direct, prin plămâni, rinichi, transpiraţie. Ficatul 
metabolizează alcoolul, rezultând acetaldehida, produs 
toxic. Consumul de alcool are consecințe grave asupra 
fizicului, dar şi asupra psihicului; duce Ia creşterea lipi- 
delor în sânge şi la scăderea glicemiei, ceea ce are drept 
consecințe transpiraţii abundente, tahicardie sau 
pierderea cunoştinței. Ficatul este deseori afectat - 
„ficat gras“, „hepatita alcoolică“, „ciroza alcoolică“. 
Alcoolul etilic determină tulburări metabolice şi de 
nutriţie; astfel, scade apetitul pentru mâncare, ceea ce 
provoacă malnutriţia. Organismul are o rezistență scă- 
zută la infecţii, au loc tulburări endocrine (funcţia de re- 
producere, la bărbaţi, este afectată). Femeile care beau 
în timpul sarcinii nasc copii cu malformații fizice, sub- 
ponderali, deseori cu deficiențe mentale. Alcoolul 
poate provoca tulburări neurologice şi neuropsihice: 
demență, crize epileptiforme, halucinaţii, depresii, tul- 
burări de personalitate. Au de suferit, de asemenea, sis- 
temul cardiovascular şi percepția senzorială. 


Licăriri de speranță 


În 1956, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a 
anunţat că „alcoolismul este o boală tratabilă, dar 
nevindecabilă“, asemănătoare cu diabetul sau bolile 
cardiovasculare. Astăzi există însă programe terapeu- 
tice, bazate pe metode ştiinţifice, prin care alcoolismul 
poate fi tratat. În condiţiile în care alcoolismul afectează 
un număr din ce în ce mai mare de români, instalân- 
du-se şi la tot mai mulți tineri sub 20 de ani, au apărut şi 
primele reacţii, timide, ale societății, dar care, dacă ar fi 
sprijinite de autorități, ar putea, măcar în ceasul al 
12-lea, să salveze multe vieţi. În Iaşi, pe lângă Asociaţia 
„Crucea Albastră“, funcţionează un grup de într-aju- 
torare al foştilor băutori, de tip „Alcoolicii Anonimi“, 
care are rezultate remarcabile. În cadrul său s-au salvat 
persoane grav bolnave, de cele mai diferite profesiuni şi 
condiții sociale. S-au legat prietenii durabile şi s-a pro- 
dus miracolul recuperării unor oameni consideraţi pier- 
duți pentru societate; s-au reunit familii destrămate, 
s-au reluat activități profesionale, precum şi studii uni- 
versitare sau doctorale întrerupte. Foşti alcoolici duc 
acum 0 viață normală. 

Asociaţia „Crucea Albastră“ îşi desfăşoară activi- 
tatea din 1993, sub conducerea dr. Octavian Driga, pe 


bază de voluntariat. Asociaţia organizează şi cursuri 
de perfecţionare pentru profesorii diriginţi, având ca 
temă alcoolismul şi cursuri de practică universitară 
pentru studenţii de profil de la Universitatea „ALI. 
Cuza“ din Iaşi. Dr. Driga predă la aceeaşi universitate 
cursuri de asistenţă socială a persoanelor dependente 
de drog şi de alcool. (Informaţii se pot obţine la Asocia- 
ţia „Crucea Albastră“, CP 75, Iaşi.) 

Tot în Iaşi, la Spitalul Universitar de Psihiatrie „So- 
cola“, în spaţiul sacru al bisericii de acolo, Fundaţia „So- 
lidaritate şi Speranță“ a demarat la 16 iunie 2004 un 
proiect care urmăreşte consilierea şi tratarea depen- 
denților şi co-dependenţilor de alcool şi droguri, mulţi 
dintre ei internaţi la secţia de dezalcoolizare a unităţii 
spitaliceşti. Proiectul se bazează, de asemenea, pe vo- 
luntariat şi are binecuvântarea ÎPS. Daniel, fiind legat 
de Centrul Ortodox de Reabilitare a Alcoolicilor. Activi- 
tatea este fundamentată pe modelul Minnesota, cunos- 
cut şi ca „metoda celor 12 paşi“ (despre care am vorbit 
în numărul trecut) şi foloseşte pentru alcoolism concep- 
tul de boală bio-psiho-socio-spirituală, ceea ce presu- 
pune o abordare multidisciplinară a acesteia. Astfel, 
rugăciunile şi slujba (cum ar fi Rugăciunea de senină- 
tate şi „Acatistul Potirul Nesecat“, izbăvitor de beţie) se 
împletesc cu discuţiile libere şi mărturisirile sincere - 
după modelul şedinţelor de tip „Alcoolici Anonimi“, dar 
şi cu prezentarea teoretică, inclusiv prin pliante, bro- 
şuri, cărți. Informarea pacienţilor despre faptul că alcoo- 
lismul este o boală tratabilă, precum şi terapia de grup, 
ca singură posibilitate de menţinere a abstinenței, au în- 
ceput (alături de tratamentul convenţional, „de uscare“, 
cu medicamente specifice şi cură represivă) să dea re- 
zultate. Se are în vedere, pentru viitor, ca alcoolicii să fie 
încurajați să se întâlnească singuri la şedinţele de grup, 
chiar şi după externare. Urmează identificarea persoa- 
nelor bolnave de alcoolism şi crearea unor grupuri de 
suport în localităţile de proveniență, cu ajutorul şi sub 
coordonarea preotului, în fiecare parohie. Aceasta, pen- 
tru că, aşa cum spuneau Sfinții Părinţi, „omul, de pă- 
cătuit, păcătuieşte singur, dar de îndreptat, se îndreaptă 
numai în comuniune“. 

Din păcate, nu doar băutorul suferă; alcoolismul 
înseamnă familii destrămate, un dezastru pentru 
copii, mai ales dacă beau ambii părinți (de obicei tatăl 
bea, iar mama este cea care ține familia). Violenţele 
cauzate de consumul de alcool fac ravagii în România, 
mai ales în mediul rural, ceea ce face necesară con- 
silierea şi pentru membrii familiilor de alcoolici. Însă, 
la noi, nimeni nu se ocupă de asta. De aceea, într-un 
număr viitor vom arăta efectele alcoolului asupra co- 
piilor şi partenerului de viață al alcoolicului. 





anul IIl e nr. 30 


29 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Criza Tanacu și ierarhia 
responsabilităţilor” 


Radu Preda? 





anacu: un Maglavit răsturnat unde, în loc de 

„Cel bătrân“, s-a arătat „cel rău“. Din numele 

unui sat, Tanacu a devenit numele unei crize. 
Zarva mediatică, imaginile preotului încătuşat, es- 
cortat împreună cu patru călugărițe de către trupele 
speciale, graba ierarhiei bisericeşti de a se delimita 
de cei cinci, vocile sonore ale unor ONG-uri oripilate 
de „căderea în Evul Mediu“, satisfacția greu de as- 
cuns a cercurilor antieclesiale, momentul politic cât 
se poate de propice pentru a demonstra că Justiţia 
română nu are nici mamă, nici tată şi cu atât mai pu- 
țin un Dumnezeu - toate acestea au făcut din cazul 
Tanacu mai mult decât un episod dramatic printre al- 
tele. Altfel spus, dincolo de presiunea mediatică, ca- 
zul Tanacu trebuie văzut drept ceea ce este: una din- 
tre cele mai serioase crize de la căderea comunismu- 
lui şi până acum. Pentru spaţiul public şi pentru Bise- 
rica majoritară deopotrivă. 


La fiare! 


Pentru spaţiul public, intervenţia mascaţilor la 
Tanacu a avut menirea de a linişti conştiinţele celor 
care, doar cu câteva zile înainte, asistau neputincioşi, 
aproape fără să protesteze, cum acelaşi stat de drept 
făcuse posibilă eliberarea unui Miron Cozma. La 
exact un deceniu şi jumătate de la tentativa, în egală 
măsură eşuată, de exorcizare politică, de alungare a 
demonului roşu al comunismului. Și tot la doar câte- 
va zile distanță de marşul public al minorităților se- 
xuale pe străzile Bucureştiului, o manifestare posi- 
bilă la intervenţia aceleiaşi Justiţii. În acest context 
public, cele petrecute la Tanacu au căpătat o valoare 
simbolică independentă de caracterul penal, repro- 
babil, al faptelor. Numai victoria asupra Argentinei, 


1 Revista „Renaşterea“ nr. 7-8/2005 
2 Autorul este lector Ia Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Participă Ia proiecte de 


în Campionatul Mondial din 1994, a mai provocat un 
val de unanimitate atât de mare. Cei care, puţini la 
număr, au încercat să nuanțeze lucrurile, să clarifice 
aspectele, au fost catalogați drept complici sau pose- 
daţi la rândul lor de misticism. În logica arhaică a 
„tapului ispăşitor“, toate insuccesele, frustrările, ne- 
mulțumirile, speranțele neîmplinite şi promisiunile 
neonorate din ultimii 15 ani s-au canalizat spontan 
spre opinia unanimă şi vehementă ca cei vinovaţi de 
moartea sorei Irina să fie pedepsiţi exemplar. 
Problema identificării ierarhiei responsabilităților a 
devenit secundară. Faptul că suntem aici confruntaţi 
cu un caz complex - teologic, medical şi juridic -, că 
nu pot fi precizate cu exactitate vinovăţiile indivi- 
duale sub presiunea mass-media, că ingredientele 
cauzei fac parte din mai multe zone de competență, 
toate acestea au fost eludate în mod conştient. Dacă 
mai adăugăm manipularea fără scrupule a dimensiu- 
nii emoţionale pro şi contra, aşa cum s-a întâmplat 
de pildă într-un reportaj recent de pe TVR 1, atunci 
avem cu adevărat întreg tabloul unei execuții publice 
cu caracter răscumpărător. Odată spus pe nume vi- 
novatului, acesta trebuia să plătească totul şi pentru 
toți. Fără rest. În Roma antică am fi asistat la o moar- 
te prin sfâşiere, în Colosseum. Leii ar fi avuto cină pe 
cinste, iar cetățenii ar fi plecat acasă cu convingerea 
că dreptatea merită orice preţ. Inclusiv acela ca, în 
numele ei, să fie daţi la fiare cei mai puţin vinovaţi. 


Reacţia politică a ierarhiei 
bisericești 


În ceea ce priveşte autorităţile Bisericii majori- 
tare, examenul Tanacu a fost trecut de o manieră jal- 
nică. Ierarhia locală nu a făcut uz pozitiv de autono- 
mia ei, garantată constituţional, față de autorităţile 
statului. Adică nu a inițiat o anchetă proprie, alta de- 


cercetare teologică în Franța, Austria, Germania, Grecia şi Italia. Preocupat de mijlocirea teologiei patristice în peisajul 
societăţii actuale, este promotorul teologiei sociale şi a deschiderii Bisericii către dialogul cu lumea. Sugestivă este în acest 
sens publicarea volumului Biserica în stat. O invitaţie la dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999. Este membru în staft-ul 
Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din UE (Bruxelles). 





30 


anul IIl e nr. 30 


ÎN DEZBATERE 


ROSII 





cât cea anunţată de pe o zi pe alta. Aceasta ar fi putut 
deveni o importantă piesă la dosar atâta vreme cât 
cercetarea penală nu poate intra în detaliile duhovni- 
ceşti-teologice ale cazului. S-a creat senzaţia jenantă 
că ierarhia canonică se spală pe mâini, în grabă, şi că 
lasă pe cei implicaţi pe mâna exclusivă a organelor 
judiciare. Direct, fără echivoc, înainte chiar ca Par- 
chetul să dispună reținerea, autoritățile bisericeşti 
confirmau prin deciziile administrative luate toate 
acuzaţiile. Prezumția de nevinovăție nu a fost respec- 
tată la Tanacu înainte de toate de cei care ar fi trebuit 
să o invoce. Aşa se explică de ce nu a protestat ni- 
meni din partea Bisericii la schimbarea încadrării 
penale de la privare de libertate urmată de moartea 
victimei la omor deosebit de grav. Or, aşa cum ştie 
orice jurist, inclusiv unul din structurile administra- 
ției bisericeşti, chestiunea intenţiei (Iatura subiecti- 
vă) este decisivă la o astfel de încadrare. Cu alte cu- 
vinte, forul eclesial tutelar a confirmat, fără voie, nu 
numai că a avut loc un omor, dar şi că acesta a fost 
dorit, intenţionat! 

În plus, declaraţiile auto-justificative ale Episco- 
piei locului, potrivit cărora mânăstirea era necanoni- 
că şi preotul hirotonit fără să se fie 
ținut cont de toate condiţiile nece- 
sare, se întorc împotriva autorilor. 
Cum poate fi un aşezământ monahal 
declarat necanonic de vreme ce în 
biserica acestuia slujeşte un preot ca- 
nonic, cu ştirea autorităţilor cano- 
nice, înzestrat cu Sfântul Antimis 
semnat, aşa cum se ştie, de episcopul 
locului? Chiar şi în ipoteza că mână- 
stirea de la Tanacu nu are încă, din- 
tr-un motiv sau altul, aprobarea 
Sfântului Sinod, procedură care 
poate dura, nu se poate vorbi despre 
necanonicitate. Apoi, faptul că preo- 
tul respectiv a fost hirotonit fără res- 
pectarea condiţiilor preliminare, nu 
este oare o dovadă palpabilă a ire- 
sponsabilităţii celor care gestionea- 
ză succesiunea apostolică? Cateri- 
sirea aceluiaşi preot este la rândul ei 
problematică. În loc să apeleze la 
măsura minimă dintre cele maxime, 
oprirea de Ia cele Sfinte, adică la pro- 
cedura de suspendare pe durata an- 
chetei, autoritatea eclesială locală a 
optat pentru pedeapsa maximă. Nu 
avem un dosar de Consistoriu şi nici 





anul IIl e nr. 30 


proba că au fost respectate toate procedurile pre- 
văzute de Statutul BOR. O caterisire fără respectarea 
etapelor şi a procedurilor, fără posibilitatea de apă- 
rare a acuzatului şi fără recurs, adică în mod vădit 
grăbită, chiar şi justificată de enormitatea fapelor ce- 
lui în cauză, nu este menită să demonstreze că spaţiul 
ecclesial este unul al dreptății. Abuzul de putere ad- 
ministrativă nu poate fi un răspuns convingător la 
abuzul de competenţă harismatică. 

Practic, reacţia ierarhiei locului a fost una politi- 
că, adică grijulie la imaginea proprie, nici măcar a Bi- 
sericii sau a Eparhiei. Dacă ar fi gândit însă politic 
până la capăt, ierarhii implicaţi ar fi trebuit să vadă 
cum a acţionat PSD-ul în cazul lui Omar Hayssam. 
Abia după mai bine de o lună de la arestarea acestuia, 
acuzat nici mai mult nici mai puțin de terorism, comi- 
sia internă a partidului său a dat publicității conclu- 
ziile la care a ajuns după o anchetă proprie. Nu co- 
mentăm nici calitatea acesteia şi nici a concluziilor la 
care a ajuns. Evident, nu putem fi de acord cu strate- 
giile de acoperire a unora de către alţii. Sugestivă 
este aici maniera de abordare, modul în care se de- 
clanşează solidaritatea grupului în jurul unui mem- 





31 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





32 





N 


bru pus sub semnul întrebării de către Justiţie. Este o 
solidaritate funcțională până la verdictul final şi 
care, în funcţie de credibilitatea acestuia, se poate 
transforma în oprobiu. Aşadar, ceea ce deranjează 
din punct de vedere eclesiologic este faptul că, la Ta- 
nacu, comunitatea de credință nu s-a manifestat şi în 
dimensiunea ei solidară. Aceasta a fost lăsată pe 
seama unor fani deplasaţi în reacții, care pun astfel şi 
mai mult sub semnul întrebării integritatea morală a 
preotului lor. 

În fine, am reținut şi faptul că, pentru a se deli- 
mita şi mai mult, autorităţile bisericeşti locale au de- 
clarat că erau de mai multă vreme în dezacord cu 
practicile de la mânăstirea în cauză. De unde o între- 
bare pe cât de simplă pe atât de gravă: de ce nu s-a in- 
tervenit preventiv? Autoritatea nu se reduce la sanc- 
ționarea unei abateri, ci presupune înainte de toate, 
mai ales în spaţiul eclesial al dialogului dintre părin- 
te şi ucenic, povăţuirea, cu înțelegere şi fermitate în 


PP ui 


Ț. 
| 


[| [e i Ea 


> 








egală măsură, pe calea cea bună. O ştiu şi medicii: 
prevenţia este preferabilă terapiei. Or, cazuri ca cel 
de la Tanacu, minus partea penală, se pot întâlni şi în 
alte părți. 


Orice criză este și o șansă 


Meritul unei crize, independent de voinţa acto- 
rilor ei, este de a deveni pe termen mediu şi lung, dar 
numai asumată în consecință, o şansă. Criza Tanacu 
nu face excepție. Dimpotrivă. Concluziile şi consecin- 
țele ce se trag din ea sunt cu atât mai importante şi 
mai evidente cu cât este mai dramatic cazul. Prima 
concluzie, ce ar trebui urmată de consecinţe imedia- 
te, este legată de granița labilă dintre uz şi abuz în 
materie duhovnicească. Pericolul unei Ortodoxii şa- 
manice fiind real, este surprinzător faptul că atitudi- 
nile ierarhilor şi teologilor noştri legate de acest su- 
biect sunt puţine la număr. Explicaţia este profundă. 
Tanacu este scadenţa pe care o plă- 
tim după un deceniu şi jumătate de 
entuziasm necritic în care s-au ridi- 
cat nenumărate mânăstiri şi schituri 
fără ca acestea să aibă tot atâţia 
duhovnici care să îşi merite numele. 
Aceeaşi strategie a cantităţii o întâl- 
nim şi în învățământul teologic uni- 
versitar care, prin diplomele de li- 
cență, a creditat pe cei care astăzi sau 
mâine sunt sau vor fi caterisiți sau 
depuşi din treaptă pentru faptul de a 
nu fi învățat să acorde orto-doxia cu 
orto-praxia, teoria cu practica. A 
doua concluzie priveşte modul în 
care corpul eclesial, Biserica lui 
Hristos, înţelege să îşi gestioneze 
crizele şi să dialogheze cu o lume din 
ce în ce mai diversă, mai indiferentă 
dar şi din ce în ce mai nesigură, mai 
dornică de repere. Este motivul pen- 
tru care, după ce am investit în 
ziduri, a venit vremea să investim şi 
în acei oameni, clerici şi laici deo- 
potrivă, care, prin slujirea şi viața 
lor, pot răspunde scandalului lu- 
mesc, perfid şi relativizant, prin 
scandalul Evangheliei, adică prin 
mesajul îndumnezeirii omului în 
ciuda decăderii la care acesta poate 
să ajungă. La Tanacu sau oriunde 
altundeva. 


Foto: Bogdan Onofrei 





anul IIl e nr. 30 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Cazul Tanacu... 
dincolo de aparenţe 


Trăim vremuri în care lupii umblă în blană de oaie. Şi intră la miei 
neştiutori, nu la berbeci cu cerbicii întăriți şi gata de luptă. A venit 
vremea înarmării. Creştinul, mai mult ca oricând, trebuie să își 
cunoască Legea. Creștinismul, ca şi Iudaismul și Islamul, este o 
religie a Cărţii. În comunitățile de evrei, de pildă, nu există bărbaţi 
analfabeți, căci fiecare trebuie să ştie să citească din cărțile sfinte 
ale ludaismului. La creștini, cunoaşterea credinţei este Ia fel de 


necesară. Poate chiar mai necesară... 


Mihai Câșlariu 





Vechii si Noii Legi: profeţiile vetero-testa- 

mentare îşi găsesc împlinirea în Noul 'Testa- 
ment; Noul Testament înfloreşte din Vechiul Testa- 
ment şi face mereu trimiteri la acesta. Din start, exis- 
tă de două ori mai multă „materie“ de aprofundat la 
creştini, decât la evrei. Şi fiecare literă contează, dacă 
vrei să nu rătăceşti. 

Noi, ortodocşii mai avem şi o bogată tradiţie, 
care explică Scriptura, făcând îndeletnicirea citirii 
acesteia plăcută şi ziditoare. Mai avem şi un cult fru- 
mos, elaborat, bogat în simbolistică, fastuos. Ce mai 
.„.Imersiunea în universul credinţei ortodoxe e o ade- 
vărată desfătare. Oamenii inteligenți, cu pretenții 
culturale, găsesc o veşnică provocare în fiecare literă 
a Scripturii, în fiecare frază rituală a serviciului divin, 
în orice interpretare plină de profunzime a Sfinților 
Părinţi. Oamenii mai puţin instruiți, cei pentru care 
cartea este mai grea, îşi pot regăsi alinarea între pe- 
reţii fumurii ai Bisericii, doar privind la sfintele 
icoane şi inspirând aerul îmbălsămat de smirnă şi tă- 
mâie. Toţi se liniştesc în Biserică, corabia mântuirii, 
şi reuşesc să facă față cu demnitate şi înțelepciune va- 
lurilor şi vârtejurilor vieții. 

Credința în Divinitate este o dimensiune ontică 
fundamentală a omenirii. Ea îmbracă, la popoare, 
diferite forme. Aici, în spaţiul nostru românesc, sun- 
tem programaţi genetic pentru creştinism - încă de 
pe vremea dacilor eram crezători în jertfă şi în nemu- 
rire - şi ne regăsim ființial în forma de cult ortodoxă 
a acestuia, ea corespunzând nevoii noastre de comu- 


C reştinii trebuie să cunoască toate subtilitățile 


niune, dar şi de mister... Să renunţi la trăirea creşti- 
nismului ortodox este aici, la noi, ca şi cum ţi-ai re- 
fuza un aport de vitamine necesar supravieţuirii. 
Dacă nu ţi-l asiguri, te gâtui...Te gâtui precum ziariştii 
şi reporterii care au relatat în perioada aceasta de- 
spre cazul Tanacu... 


Ignoranţă și manipulare 


S-a scris si s-a vorbit iresponsabil despre eveni- 
mentul tragic da la mănăstirea Tanacu de către o 
„castă“ decadentă a societăţii româneşti: cea a ziariş- 
tilor. Da, se poate face această afirmaţie, că această 
castă a ziariştilor este pe ansamblul ei periclitată, 
întrucât ziariştii valoroşi şi cu simţ de răspundere 
sunt mult mai puţin numeroşi decât cei oportunişti, 
semidocți şi iresponsabili şi sunt oarecum marginali- 
zaţi de către aceştia. Ziariştii sunt acum o „castă“ (ter- 
men generos, căci o castă se întemeiază pe reguli şi 
tradiţie, dar nu impropriu, dacă îl folosim ironic, din 
moment ce toți brânzoveneştii şi cațavencii presei se 
solidarizează una-două cu „colegii lor“ ziarişti aflați 
la ananghie, care fie sunt agresați de oamenii de pe 
stradă exasperaţi de impertinența lor, fie cad prizo- 
nieri peste mări şi ţări, în condiţii circumspecte, ie- 
şind fulminant şi nemeritat dintr-un mult mai legitim 
anonimat) care nu are cum să reprezinte comunita- 
tea, întrucât nu îmbrăţişează aceleaşi valori cu aceas- 
ta. Şi există un sistem de valori al neamului româ- 
nesc, degeaba încearcă acum unii „formatori de opi- 
nie“ se ne ia de la zero, să ne învețe step by step de- 
mocraţia, să ne facă să renunțăm la unele așa-zise 
prejudecăți ale noastre, să imităm mai mult Vestul 
decadent şi să abandonăm preceptele sănătoase 





anul IIl e nr. 30 


33 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





autohtone. Oameni creditaţi în mod curios şi nejusti- 
ficat cu o credibilitate ce Li se măsoară în numărul de 
prezenţe la talk-show-uri pătrund în minţile celor 
neinstruiți şi le creează false opinii. Ei se transformă, 
cu Sau fără ştiinţă, în nişte lupi în piele de oaie. Pen- 
tru a-i identifica pe cei care, sub acoperirea unor ide- 
aluri generoase, vor să-i facă rău, românul trebuie să 
fie instruit. În primul rând, el trebuie să îşi cunoască 
religia şi cultul, care sunt, cum am arătat, ale Cărții şi 
ale practicii. Acest lucru se realizează simplu: citind şi 
mergând la Biserică. Informaţia este la o lungime de 
mână depărtare. Nu e dificil să găsim un exemplar 
din Biblie, Psaltire, Vieţile Sfinţilor sau din scrierile 
Sfinţilor Părinți şi să ne punem pe citit. Apoi, fiecare 
avem o parohie de care depindem. Să mergem, dar, 
cu încredere, la Biserica din satul sau cartierul nos- 
tru, să ascultăm Sfintele Slujbe şi cuvintele de învăţă- 
tură ale preotului şi nu în mult timp ne vom da sea- 
ma că toate cele lumeşti sunt deşertăciuni. Ne vom 
da seama ce chimval răsunător sunt vorbele pom- 
poase ale ziariştilor şi analiştilor de tot felul. Dacă 
vom ajunge să ne cunoaştem credința, atunci îi vom 
demasca uşor pe lupi. 


„Sînt ortodox, da” nici chiar 
asa!“ 


În cazul de la mănăstirea Tanacu, mass-media a 
oferit un exemplu grăitor pentru superficialitatea cu 
care unii români, neinstruiți în cele spirituale, au 
ajuns să privească propria credință. Şi aceasta, dato- 
rită atât „lupilor“ din presă, cât şi - vai! - ignoranței 
proprii, greu de justificat. Un post de televiziune a 
surprins scena în care un localnic din Vaslui, tipul de 
țăran de oraş, neinstruit şi probabil iubitor de bău- 
turică şi de alte plăceri rurale menite să-l ţină dârz, 
„cu picioarele pe pământ“ - în fond, un redneck lip- 
sit de frământări existenţiale -, a strigat cu indignare 
şi reproş către tabăra celor care îi susțineau pe măi- 
cuțele şi pe preotul aflaţi în situaţia dificilă pe care o 
ştim cu toţii: „Ce tot îi apăraţi pe criminalii aştia, bă? 
Nu vi-i ruşine?“. Ceilalţi, din jurul părintelui, i-au zis 
să stea în banca lui, că nu este în temă nici cu situația 
de fapt şi nici cu aspectele de credință. La care red- 
neclkul a exclamat, cu aer revoluţionar: „Sunt şi eu 
ortodox, mă, dar nici chiar asa!“ Hai să reproducem 
în alte cuvinte ce înseamnă această declaraţie tragi- 
comică: „sunt şi eu ortodox, dar nici chiar aşa!“. Deşi 
poate stârni râsul la prima vedere - e imposibil să 
existe grade de ortodoxie, grade ale dreptei învăţă- 
turi - o asemenea afirmaţie făcută de un mădular al 


Bisericii, fie el şi neimplicat activ în viața Ei, este 
destul de gravă. Subtilizată la maximum, furibunda 
declaraţie ar suna cam aşa: ştiu şi eu care este 
Adevărul, dar îl vreau pe jumătate, nu îmi foloseşte 
tot! Sau: vreau şi eu să fiu de partea Adevărului, dar 
nu până la capăt. Altfel: am în față cel mai mare şi mai 
dorit bun de pe fața pământului, dar nu sunt sigur că 
aş vrea să mă înfrupt din el. Sau - mai realist: ştiu că 
pot accede la Adevăr, mi-e la îndemână, însă mi-e 
lene să o fac! Aceste interpretări ale unei afirmații 
stupide, dar semnificative - vorba ceea: gura prostu- 
lui, adevăr grăieşte - descriu, din păcate, halul în 
care trebuie aduşi toți românii, sub justificarea că ei 
trebuie să fie receptivi la progrese. Bineînţeles, cazul 
de mai sus este unul de ignoranță crasă, fără alte sub- 
tilități voite. Însă el se identifică şi cu produsul finit 
urmărit de cei care intoxică opinia publică româ- 
nească: omul călduț, ignorant cu bună ştiinţă, căci 
aşa este modern şi cuminte, tolerant din aceleaşi mo- 
tive, privind cu indulgență propriile căderi şi rătăcirile 
altora, socotindu-se pe sine incapabil pentru virtute, 
care trebuie redusă doar la dimensiunea ei teoretică. 
Românii trebuie învățați să creadă în Dumnezeu doar 
pe jumătate. Să se sfiiască să-şi apere tradiţiile şi va- 
lorile, să se ruşineze de aşa-zisa încărcătură medievală 
şi retrogradă a Bisericii lor, să fie maleabili, să creeze 
cu bună ştiinţă o fisură în fortăreața credinței lor. 


Să ne apărăm credința! 


Adevărul este un concept filosofic ce a de- 
clanşat multe dezbateri de-a lungul istoriei; nimeni 
nu a ajuns să deţină, în mod obiectiv, adevărul. Con- 
cluzie generală corectă, de altfel. Pentru că numai 
Dumnezeu deţine Adevărul. Mai mult, El este însuşi 
Adevărul. Ca şi Dumnezeu, cu care se confundă, 
Adevărul este caracterizat de unicitate si simplici- 
tate. Dacă zici că o parte a Lui e altfel decât restul, că 
e neconformă cu restul şi trebuie eliminată (e ade- 
vărată, dar nici chiar aşa!), e ca şi cum L-ai nega în 
întregime. Sărmanul rătăcit din popor, care a zis că 
e ortodox, dar nici chiar aşa, asta a făcut: a negat 
Adevărul şi implicit L-a negat pe Dumnezeu. Şi câţi 
dintre noi nu facem a fel! Şi aceasta, din neştiință şi 
din necredință. Neştiinţa şi necredința noastră sunt 
terenul de joacă al vrăjmaşului. Poate că vrăjmaşul 
a avut mai mult spor cu ziariştii care au atacat ritu- 
alurile Bisericii decât cu nefericita măicuță pose- 
dată. De ce? Pentru că ar trebui să se ştie, să se 
creadă şi să se afirme, fără frică şi răspicat, într-o 
țară creştină, precum România, că Hristos este Ade- 





34 


anul IIl e nr. 30 


— 


N DEZBATERE 


ROSII 





=) 

E 
ZA 
€ 
& 

=] 
[24 


vărul, iar diavolul este tatăl minciunii. Atâta vreme 
cât Hristos este Însuşi Adevărul Absolut, întrupat, şi 
nu o sumă de adevăruri relative, la fel şi Biserica Sa, 
cu toate preceptele şi ritualurile sale, este una, ade- 
vărată, întreagă, palpabilă şi de „garanţie divină“. 
Dacă nu se ştiu, nu se cred şi nu se afirmă acestea, se 
calcă în picioare Însăşi Persoana Hristică, Cea Care a 
fost şi a propovăduit în lume, dar şi Biserica Sa, care 
astăzi există şi propovăduieşte, fiind trupul lui 
Hristos, rămas cu noi „până la sfârşitul veacurilor“. 
Şi, dacă se întâmplă astfel, diavolul câştigă. Să nu-l 
lăsăm, totuşi, să-şi facă de cap într-o ţară creştină şi 
să topim prin focul argumentelor uneltele lui. Să 
punem mâna pe carte şi să ne apărăm credința! Să 
nu fim precum Pilat din Pont, care, în pretoriu, 
având mintea întunecată şi inima învârtoşată, între- 
ba retoric: „ce este Adevărul?“, deşi se afla față în 
faţă cu Însuşi Adevărul întrupat. 





Vulturul și cocoșul 


Sfântul Siluan Athonitul are o alegorie frumoa- 
să: vulturul, coborât în ţarcul cocoşului, încearcă să îi 
povestească acestuia ce lucruri şi ce locuri minunate 
vede el de la înălțimile văzduhului. Cocoşul este surd 
la povestea vulturului şi nu îi poate împărtăşi entuzi- 
asmul. Cocoşul nu îl crede pe vultur că poate exista 
pe lume altceva mai mare şi mai frumos decât țarcul 
său, că există munți şi văi, ţări şi oraşe, lacuri şi pă- 
duri. Vulturul şi cocoşul pur şi simplu nu se pot înțe- 
lege, având îndeletniciri, aspirații, plăceri diferite. 
Evident, cele ale vulturului sunt superioare. Însă co- 


cu găinile sale şi să cânte toată ziua, cu picioarele în 
găinaţ. El nu înţelege şi nu crede ce-i relatează vultu- 
rul, pentru că niciodată n-a încercat un zbor ca cel al 
vulturului. Cocoşul are aripi, dar nu şi le foloseşte de- 
cât la împopoţonat. Nu sare ţarcul, căci nu vrea sa 
piardă compania găinilor si îi e frică de stăpân. Co- 
coşul, pasăre ignorantă... 

Astfel de cocoşi s-au dovedit confrații noştri cei 
impetuoşi care au sărit la harță, cu ciocul, la părin- 
tele Daniel. EI fiind asemenea vulturului din alego- 
ria Sf. Siluan, nu poate fi înțeles de oamenii cu 
mintea de cocoş. Dumnezeu-Tatăl, prin Hristos, 
ne-a dat puterea să ieşim din țarcul ignoranței noas- 
tre, să devenim din păsări neputincioase, prăduite 
de satana, vulturi care se lupta cu vrăjmaşul. Dar nu 
ne vom transforma în vulturi decât dacă vom 
depune efort pentru a sări țarcul existenţei noastre 
precare, lumeşti. Apoi, fericita şi suprafireasca me- 
tamorfoză a fulgilor îndoielii în penele credinței şi 
ascensiunea spre Cer se va face numai dacă ne vom 
hrăni cu hrană tare, cu carne, adică cu tot ceea ce 
înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu cu firimi- 
turi amestecate în gunoi şi găinaţ, adică cu bârfe şi 
senzaţional ieftin. 

Sigur, nu poți să ceri de la cocoşi vederea acută 
a vulturului. Dar poţi să le ceri măcar respectul cuve- 
nit vulturului. Nu poţi să ceri de Ia ziarişti, mahalagii 
şi falşi formatori de opinie, să aibă vederea duhovni- 
cească a părintelui Daniel. Dar poţi să le ceri să aibă 
respect față de un om ca acesta, care ştie şi poate ceea 
ce ei nu ştiu şi nu pot. 





anul IIl e nr. 30 


35 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Cazul Tanacul, o prevenire 
şi o denunţare 


Nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este întâmplător. Întâmplarea, 
pentru noi, se cheamă Providenţă divină, iar așa-zisul destin se cheamă 
Dumnezeu. Vouă însă toţi perii capului vă sunt numărați (Mt. 10 : 30). Să căutăm, 
de fiecare dată, în spatele lucrurilor lumii, rațiunile divine ale întâmplărilor. 


Pr. Gheorghe Calciu 





torilor români. Văzând cazul Tanacu în presă şi 

pe internet, văzând sfânta mânie a presei igno- 
rante în orice problemă teologică şi lipsa de curaj a unor 
ierarhi sau a purtătorilor lor de cuvânt, precum şi imix- 
tiunea „intelectualilor“ şi a oamenilor politici, ştiutorii a 
toate şi judecători fără pată, mi-am adus aminte de o fa- 
bulă a lui Grigore Alexandrescu, „Ursul şi Vulpea“. Cele 
două animale vorbesc despre nedrepțile împăratului Ti- 
gru, ursul, cu înțelepciunea lui „dulce“, era nemulțumit 
că Tigrul întâi judecă animalele şi apoi le sugrumă. Când 
el (ursul) va fi instalat la putere va stârpi abuzul şi tâlhă- 
ria (nu vă aminteşte fraza aceasta de discursurile politi- 
ce privind abuzul şi tâlhăria în gura urşilor moderni). Și 
cum vei face? întreabă vulpea. Ursul răspunde: Noi o să-i 
sugrumăm şi-apoi îi judecăm. Este exact ce s-a întâmplat 
cu părintele Daniel şi cu măicuţele. Presa şi-a pus cenuşă 
în cap, şi-a sfâşiat hainele cu demnitatea unui sinedrist 
vexat şi a început să strige în cel mai legalist limbaj juri- 
dic: Criminalul cu barbă roșie, ucigașul din Tanacu, 
moarte! Răstigniţi-l pe el şi pe întunecatele „ev-mediste“ 
călugărițe. Un şet de partid care ține să-şi afirme dragos- 
tea lui nemărginită faţă de „Biserica Mamă“, este revoltat 
că părintele Daniel şi-a schimbat jambierele de fotbalist 
pentru bocancii călugăreşti, ca şi cum orice fotbalist este 
un „tâlhar nepocăit“ care nu are nici o cale spre biserică. 
Pot să afirm cu certitudine că există cale de pocăință şi 
pentru fotbalişti, ca şi pentru şefii de partide politice 
carei incriminează inconştient pe aceştia. 


[) in când în când îmi reîmprospătez lectura au- 


O declaraţie pripită 


Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, care nu era 
vizată direct, pentru început, de cele întâmplate la 
Tanacu, mânăstirea nefiind sub jurisdicţia Patriar- 


hiei, care ar fi putut sta liniştit şi fără mustrări de con- 
ştiinţă pe scaunul de purtător de cuvânt, a ieşit ime- 
diat la iveală cu un verdict drastic de condamnare, 
fără să ştie ce spune şi de ce spune. Mai tânărul ierarh 
al locului a extins condamnarea la „afurisanie“ pen- 
tru călugăr şi călugărițe şi la risipirea mânăstirii 
blestemate, ca în veci să nu se mai rezidească. Foarte 
frumos prilej de distrugere a unei mânăstiri cu un 
pretext nevalabil nici canonic, nici juridic, dar prin 
care ierarhul a dus cu un pas mai departe dorința 
anticreştinilor presei şi Justiţiei. Asta îmi aminteşte 
de strălucita intervenţie directă a preşedintelui Bă- 
sescu pentru a bara opoziţia primarului Bucureştiu- 
lui faţă de detilarea homosexualilor care se lega de 
funcţia prezidenţială ca nuca de perete: Dacă interzi- 
cem detilarea înseamnă că ne întoarcem cu 20 de ani 
înapoi. Domnule Preşedinte, cu câţi ani ne întoarcem 
înapoi prin toate aceste încălcări ale procedurii ju- 
ridice? 

În Statele Unite, când un criminal este dovedit şi 
arestat, nici ziarele, nici indivizii nu strigă „criminal 
cu barbă roşie, fotbalist care a schimbat jambierele 
pe bocanci“, nu inventează ceea ce s-a spus despre 
părintele Daniel că nu e preoțit, că mânăstirea nu a 
fost sfinţită sau, cum spune un autor, „mare teolog şi 
de foarte mare audiență“, la microfoanele mass-me- 
dia că există o schismă în Moldova la unii călugări 
care țin în secret de Rusia. Este o elucubrație mai ma- 
re decât însuşi marele teolog care asmute nişte câini 
imaginari, crescuţi în ograda ereticilor, împotriva 
unui om deja foarte hăituit. Fiecare articler, fiecare 
politician, fiecare ierarh sau purtător de cuvânt care 
a aruncat piatra împotriva unui om care nu poate fi 
acuzat de crimă şi cu atât mai puţin de intenţie crimi- 
nală, va primi pe fruntea lui piatra pedepsei lui Dum- 
nezeu care le va spune: Duce-ţi-vă de Ia Mine, bles- 
temaţilor, că am fost în închisoare și nu ati venit să 





36 


anul IIl e nr. 30 


ÎN DEZBATERE 


ROSI 





Mă vedeți. Iată piatra pe care ați aruncat-o în Mine se 
întoarce pe truntea voastră. (Crede cineva că isus 
vorbea numai de deţinuţii politici? Nu, EI vorbea de 
păcătoşi, de infractori şi tâlhari care au dreptul şi ei 
Ia cuvântul lui Dumnezeu. Cu atât mai mult nişte că- 
lugări). Câtă vreme justiţia nu şi-a spus oficial păre- 
rea prin sentință, prezumția de nevinovăție primea- 
ză. Şi chiar după ce justiţia, aservită puterii întuneri- 
cului şi nu lui Dumnezeu, va da o sentinţă de con- 
damnare, aşa cum au conceput-o procurorii înainte 
de a fi cercetat faptele şi intenţiile acuzaților, inocen- 
ţa părintelui va sta în faţa Bisericii adevărate şi a cre- 
dincioşilor ei, neclintită. 


Asemănările dintre două 
procese 


Există unele asemănări şi unele deosebiri între 
procesul măicuţelor (şi al preacuviosului părinte Da- 
niel) şi procesul meu din 1979. Atunci, ca şi acum, Se- 
curitatea (azi poliția) a strigat, cu „avânt“ proletar 
atunci, masonizant şi ecumenist acum, că eu (atunci) 
şi părintele Daniel cu măicuțele acum eram/sunt un 
criminal(i). El aparţinând întunecatului ev-mediu, eu 
aparținând neo-fascismului. EI a îndobitocit patru 
măicuţe îndepărtându-le de desfrâul lumii de astăzi 
şi aducându-le la Dumnezeu, eu îndobitocind o în- 
treagă generaţie de teologi care, slavă Domnului, 
sunt printre cei mai buni preoți în 
prezent. Sper că nici unul dintre ei 
nu a pierit, în afară de fiii pierzării. 
Securitatea m-a acuzat de legături cu 
o putere străină căreia, chipurile, îi 
furnizam importante informaţii (evi- 
dent, era o putere occidentală), nu 
s-a menţionat în actul de acuzare, 
nici puterea, nici măcar vreo infor- 
maţie. Vestitul teolog de largă audi- 
ență (înrobit marei erezii a ecu- 
menismului) - nu-l cunosc, nu ştiu ce 
vârstă are - cu acelaşi aer sinuos, 
afirmă şi el, în alt sens, o putere 
străină (evident, din Răsărit) de la 
care primea influențe părintele Da- 
niel. Spre deosebire de securişti, 
domnul teolog aduce şi dovezi: pen- 
tru că părintele Daniel a tunat şi a 
fulgerat împotriva ecumenismului şi 
a IPS Daniel (ca ecumenist). De unde 
o fi luat teologul nostru aceste stră- 
lucite argumente securiste? Îmi în- 





anul IIl e nr. 30 


chipui că este tânăr, că n-a putut face şcoli speciale ca 
aceea de la Băneasa sau alte locuri. Atunci de unde? 
Că de la Dumnezeu, în orice caz nu le-a luat. 

Există şi unele deosebiri: Patriarhia nu a avut cu- 
rajul să mă caterisească nici înainte de judecată, nici 
în timpul detenţiei, ci numai după eliberare. S-au 
găsit unii fraţi care au primit să fie în Consistoriu, 
să-mi facă un rechizitoriu mai şchiop şi mai handica- 
pat chiar decât al Securităţii, pe baza căruia am fost 
caterisit. După ieşirea din închisoare, am cerut 
audiența la un episcop. M-au primit doi, ca şi cum 
unul singur s-ar fi temut de mine. Pledoaria mea în 
fața lor a fost să fiu reintegrat în postul meu de pro- 
fesor la Seminarul Teologic din Bucureşti şi să nu fiu 
caterisit (începuseră deja zvonurile privind cateri- 
sirea) pentru că aceste acte oficiale de persecuție reli- 
gioasă faţă de mine vor fi în favoare regimului comu- 
nist, care va consemna că ierarhii, recte, Biserica, 
m-au dat afară. Că justiția comunistă ar fi urmat calea 
indicată de Biserică, aşa cum a fost cu arestarea, fiind 
alungat din biserică şi seminar înainte de orice deci- 
zia a guvernului comunist şi istoria scrisă de comu- 
niști va spune acest adevăr şi va fi crezută. Astăzi, jus- 
tiţia aservită demonismului occidental, va spune, la 
fel cu cea comunistă, că au urmat linia clerului. 

Justiţia de astăzi, după cum ştim, foarte coruptă, 
va proceda Ia fel. Înainte de orice, presa a condam- 
nat foarte grav ceea ce s-a întâmplat la Tanacu, a de- 





ză 
ş 
& 
& 


(52) 
a 


ROST 


ÎN DEZBATERE 








38 


cis că nişte măicuțe, care-şi petrec viaţa în rugăciune 
şi post, împreună cu duhovnicul lor sunt nişte crimi- 
nali odioşi, unii reprezentanți ai Bisericii, ierarhi sau 
simpli funcţionari cu idei automate, au crescut la in- 
finit acuzaţiile şi astfel problema a fost soluționată, 
aceşti vorbitori agreind orice sentință a justiţiei. Re- 
prezentanții Bisericii nu au făcut decât să aprindă fi- 
tilul butoiului cu exploziv pe care cei ce au vorbit în 
numele Bisericii au aşezat-o. 

Este încă viu în memoria noastră scandalul pe- 
dofilic al preoților din Biserica Romano-Catolică. Sunt 
convins că au fost cazuri adevărate, dar sunt tot atât 
de convins că persoane cu probleme psihice au in- 
ventat (involuntar poate, sub influența presei ameri- 
cane) cazuri personale imaginare despre unii preoți 
şi ierarhi. Presa masonică, protestantă şi evreiască a 
jubilat împotriva preoţiei catolice, au susținut cu sârg 
toate acuzțiile, chiar şi pe cele mai absurde, dar nici 
un preot nu a fost judecat de justiție, înainte de a fi 
fost judecat de tribunalele bisericeşti. Nici unul nu a 
fost abandonat de ierarhul său decât atunci când s-a 
dovedit în tribunalul ecleziastic vinovăția lui. Şi 
atunci Biserica i-a predat în mâna justiţiei, afirmân- 
du-şi regretul pentru greşeala preotului şi pentru 
durerea de a fi nevoită să-l trimită în faţa judecătoru- 
lui civil. De ce autoritatea de stat americană respectă 
demnitatea Bisericii, iar cea românească încalcă o 
instituţie sacră, ca şi cum ar fi o bandă de infractori 
fără drepturi? 


Orice acuzat are nevoie de a fi iubit şi apărat de 
Biserică, chiar dacă nu este creştin, sau chiar dacă 
este vinovat. Există avocatul Bisericii (angelicus) şi al 
diavolului. Reprezentanţii Bisericii care au vorbit, 
s-au înscris „cu elan şi fără reticență“, pe lista diabo- 
lică, îngroşând până la iad grupa acuzatorilor, pen- 
tru ca nu cumva vreun înger să aibă curajul de a veni 
în apărarea lor. Şi au venit totuşi câțiva - avocaţii 
apărării - cărora Dumnezeu le va da cuvânt puternic 
de stabilire a adevărului, cuvânt pe care vorbitorii în 
numele Bisericii l-au scuipat din gura lor şi şi-au asu- 
mat numai rolul diabolic, dar şi Dumnezeu îi va 
scuipa pe ei din gura Sa. 

Închei cu un apel către toți credincioşii, nu în- 
drăznesc să chem şi toți preoţii, pentru că am văzut 
unele articole preoţeşti condamnând pe cei de la Ta- 
nacu fără drept de apel şi fără a mai fi nevoie de con- 
damnarea justiţiei lumeşti, aşa că mă adresez tuturor 
credincioşilor nefiloxerați de cazuistica antiorto- 
doxă, ca şi preoţilor care-şi înțeleg menirea de a se 
ruga pentru cei în suferință, să ne rugăm toți ca jus- 
tiţia să facă dreptate în sensul adevărului şi să-i elibe- 
reze pe cei închiși, iar dacă, totuşi, Dumnezeu le va 
cere un pahar de suferinţă şi amărăciune, să fie paha- 
rul lor spre izbăvirea tuturor celor care i-au acuzat şi 
spre înălțarea Bisericii Ortodoxe, chiar dacă unii ie- 
rarhi i-au apăsat fără dragoste şi-i mai apasă încă. Să 
fie suferința lor roditoare pentru spălarea greşelilor 
lor şi ale noastre. Cu iertare, frații mei. 


anul IIl e nr. 30 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





vă fie frică! 
Nu vă fie frică! 
De câtăva vreme citim, vedem şi auzim pe canalele mass-media relatări subiective, 


pătimașe şi lipsite de o elementară documentare cu privire Ia diverse „cazuri“ prin care 
se loveşte crunt în Biserica lui Hristos. Spunând Biserica lui Hristos mă refer desigur Ia 


singura Lui Biserică, Biserica Ortodoxă. 


Pr. Prodromos 





mintesc aici doar câteva dintre aceste „cazuri“, res- 

pectiv partea văzută a aisbergului mediatic me- 

ticulos dirijat întru dezbinarea şi distrugerea Bi- 
sericii: „Cazul de la Cernica“ cu părintele ex-stareţ Clement 
Popescu, „cazul de la Bârnova“ cu părintele Calistrat, iar 
acum, mai recent, „cazul de la Tanacu“ cu părintele Daniel 
şi cele patru măicuţe. 

Nu mai vorbim de propaganda construită în jurul 
acelui aşa-zis „fost stareț adept al homosexualității“ sau de- 
spre acel „călugar care a constatat existenta duhurilor ne- 
curate prin faptul căi s-a defectat laptop-ul“. Şi nici de o altă 
serie de „cazuri spectaculoase“ - în care purtatori de haine 
cernite au pretenţia de a prezenta publicului larg „icoane 
care plâng fie cu sânge, fie cu lacrimi, fie cu amestec de la- 
crimi şi sânge sau izvorâtoare de mir“. Pe lângă care pot fi 
lesne identificați şi purtători de mitră şi engolpioane, ade- 
vărați lupi îmbrăcați în piei de oaie, care compromit me- 
todic Biserica lui Hristos şi prin deciziile singulare (fără 
asistența Duhului Sfânt) pe care le iau. Toate acestea sunt 
făcăturile slujitorilor satanei care, după Cuvântul Evan- 
gheliei, se grăbesc a împlini Scripturile unde citim că: „Va 
veni vremea - zice Mântuitorul - când dintre voi se vor scu- 
Ia hristoşi mincinoşi, când vor zice iată hristos este acolo 
sau dincolo, când îngerul cel întunecat se va preface în în- 
ger de lumină făcând - prin slujitorii săi - semne şi minuni 
mari ca voi să vă miraţi“. Şi aici nu este vorba doar de sec- 
tari (catolici, protestanți, sau celelalte secte derivate din 
acestea)... aceştia ştim sigur că nu fac parte din Biserică... 

Dar toate acestea împlinindu-se, Mântuitorul ne în- 
vață: să nu-i urmăm, Să nu-i credem, să cercetăm duhurile, 
că nu toate sunt de la Dumnezeu. Nu trebuie să ne lăsăm 
induşi în eroare de aceştia, ştiind că Evanghelia este una, 
venită de Ia singurul nostru Tată ceresc, prin Fiul Său cel 
Unul născut din Tatăl, din veci, şi făcută înțeleasă prin Du- 
hul Sfânt, care de la Tatăl purcede, iar aceştia trei: Tatăl, Fiul 
şi Duhul Sfânt, una sunt ca Fiinţă - Dumnezeul cel Adevă- 
rat“, iar temelia creştinătăţii este Cuvântul practic - Sfânta 
Tradiţie şi Cuvântul scris - Sfânta Evanghelie. Așadar, fra- 
ților, cercetând duhurile precum ne spune Scriptura, şi noi, 
mădulare nevrednice ale Bisericii lui Hristos din sudul ță- 


rii, suntem alături, cu rugăciunea, de cei care suferă pentru 
dreptate şi adevăr, ştiind că doar această suferință este adu- 
cătoare de bucurie. Mântuitorul a avut grijă să ne prevină 
zicând: „nu te teme turmă mică...“, „dacă pe Mine m-au pri- 
gonit şi pe voi vă vor prigoni...“ şi veţi suferi acestea pentru 
că credeți în Mine şi pentru că „voi nu sunteti din lume, pre- 
cum nici Eu nu sunt din lume, ci Eu v-am ales pe voi din 
lume“. Lumea însă nu poate înțelege asta. Tocmai de aceea, 
Mântuitorul în rugăciunea Sa se ruga, nu pentru lume ci, 
pentru acei pe care EI i-a ales din lume pentru Împărăţia 
cerurilor. Ştiind şi faptul că „Dumnezeu aşa de mult a iubit 
lumea încât l-a dat pe Unicul său Fiu să se jertfească pentru 
a-i mântui pe toți cei ce vor crede în jertfa Sa şi se vor boteza 
în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi, averti- 
zaţi fiind de unii părinți ai biserici că: „Veni-va vremea ca lu- 
mea să înnebunească şi, văzând pe cei sănătoşi că nu sunt 
nebuni ca ei, să spună despre cei sănătoşi că ei sunt nebuni 
pentru că nu accepta nebunia lor“, nu trebuie să ne tulbu- 
răm văzând şi auzind aceste lucruri rele, dar nici să fim ne- 
păsători, ci trebuie să ne pregătim mai mult ca oricând su- 
fleteşte, mărturisind Adevărul Evangheliei „cu timp şi fără 
timp“, şi ținând predaniile Sfinţilor Părinți nealterate; să 
ne întărim în Dumnezeu care ne-a chemat şi care ne-a pre- 
gătit locaş bun întru Împărăţia Sa. Astăzi sunt prigoniţi 
creştinii din Moldova, mâine poate cei din Ardeal sau Olte- 
nia. Să nu ne fie frică! Dacă suntem cu adevărat creştini, tre- 
buie să trecem cu răbdare şi bărbăţie prin aceste încercări. 

Este pe cât se poate de clar că timpurile de pe urmă 
sunt aproape. Cele prezise de Mântuitorul nostru Iisus 
Hristos se pot împlini oricând. Cert este că noi trebuie să 
dăm sânge dacă vrem să câştigăm Duhul Sfânt - adică 
mântuirea. Să căutăm, aşadar, a sta în Braţele Părinteşti cât 
este cu putință, căci, iată, “diavolul umblă răcnind ca un leu 
să vadă pe cine să înghită“, iar slujitorii celui rău dovedesc 
Că au înţeles că „vin timpurile când cel ce va ucide (pe creş- 
tini, bineînţeles) spun că aduc jertfă lui Dumnezeu“, şi să- 
vârşesc acestea cu convingerea că fac dreptate. 

Să-L rugăm, deci, pe Bunul Dumnezeu să ne ajute a ne 
duce crucea până pe Golgota, iar acolo, pironiți fiind în 
văzul lumii, să putem spune aceleaşi cuvinte dumnezeieşti: 
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!“ şi „în mâinile Tale 
încredinţez duhul meu“. Amin. 





anul IIl e nr. 30 


39 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





Totul despre românii 
din Timoc wm 


Viorel Dolha 





tul, dar şi teritorii la sud de Dunăre (Semedria, 

Columbac şi Negotin). Aceste teritorii din sudul 
Dunării şi temporar Banatul, le vor pierde în confrun- 
tările cu Poarta, un rol mare avându-l răscoala româ- 
nilor bănăţeni din anii 1736-1739. Abuzurile adminis- 
traţiei habsburgice, colonizările masive cu străini, au 
determinat populaţia română să se alăture otomani- 
lor a căror stăpânire o socoteau mult mai blândă. O 
importantă victorie a românilor răsculați asupra aus- 
triecilor a fost cea de Ia Vârşeţ din 14 feb. 1739. Repre- 
saliile imperialilor au fost groaznice!. De Ia 1690 în Ti- 
moc şi Banat veniseră primii sârbi din Kosovo (Svetis- 
lav Prvanovici vorbeşte de 28 de sate nou colonizate 
atunci în Timoc) şi bulgari din Teteven. D. Rizoff scrie, 
într-o lucrare publicată la Berlin în 1917, că „bazinul 
Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833 n-a intrat 
niciodată în hotarele istorice ori politice ori religioase 
ale Serbiei“ de până atunci. 

Insurecția sârbă? izbucnită în 1804 s-a bucurat şi 
de sprijin românesc. „Comitetul Serbiei“, condus de 
Karagheorghe, îl avea în componență şi pe voievo- 
dul românilor timoceni Mişu Karapancea de la Nego- 
tin. Pentru eliberarea Balcanilor de turci, Tudor Vla- 
dimirescu a luptat în fruntea a 7.000 de voluntari la 
sud de Dunăre, participând şi la importanta bătălie 
de la Cladova3. Prietenul sârbilor Gravier recunoaşte 
şi el că până şi sârbii din Belgrad sunt în imensa lor 
majoritate nou-veniți din ţinuturile din sud-vest. Unii 
români se alătură mişcării de eliberare de sub turci 
dar se opun schimbării unui stăpân cu altul. Haiduc- 
Velku luptă împotriva turcilor cu prețul vieţii la Ne- 
gotin şi Prahovo având oaste şi tunuri „Capu-oi da, 


|, a începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Bana- 


1'XXX, Istoria militară ..., vol. UI, pagina 465. 
2 XXX, Poporul român şi..., pagina 25. 

3 N. Ciachir, România în sud-estul Europei, Bucureşti 1968, pagina 10. 
4 P. Jancovici-Timocanul, op. cit. pagina 10. 
5 Ion di la Vidin, Românii din Tribalia, în Națiunea nr. 5/1990, pagina 7. 
*XXX, Poporul român şi... pagina 300. 
7 N. Ciachir, op. cit., pagina 32. 


Craina n-oi da“ şi îşi luă titlul de „Gospodar (Domn) 
de Ţârna Reka“. După pacea din 1812, rezistă în ceta- 
tea Negotin. Alţi haiduci ai vremii erau Stevan Mok- 
rainaț, Veliko Petrovici, Petar Dobrâniak, Stoian 
Abras din Bucopcea, Gicu Hraborg şi Milenko Stoi- 
kovici despre care românii spun că erau de ai lor. 

În Timoc, sârbii îşi extind graniţat abia la 10 iu- 
nie 1833. Miloş Obrenovici obține de la turci în 
schimbul unei apreciabile sume alipirea Crainei la 
paşalâcul Belgradului. În urma acestui târg populația 
Tribaliei de est este obligată să plătească bir turcilor 
ca şi cea din Tribalia de Vest. Pe cei din Tribalia orien- 
tală, Soliman Magnificul, la timpul lui i-a scutit de bir 
şi a interzis turcilor să intre călare şi cu caii potcoviți 
în satele din zonă. Noua înțelegere lăsa provincia sâr- 
bilor care nu mai respectă vechile privilegii români- 
lor timoceni. Sârbii încep să se instaleze în zonă şi să 
înlocuiască preoţii români cu cei sârbi. Clerul român 
se va retrage dincolo de graniță, în imperiul otoman, 
înființând şi mănăstirile Dosul Mare, Coilova, Cosova, 
Deleina şi Zlocutea, precum şi bisericile de Ia Albo- 
tina, Tar-Petrova, Dobridol şi Ursoaia. Nu peste mult timp 
însă bulgarii şi macedonenii vor intra ei în acestea;. 

Un raport din 1849 spunea „pe lângă cele patru 
sate ce s-au revoltat lângă hotarele Serbiei s-au mai 
revoltat şi alte 13 între care şi rumâni, iar căpetenia 
acestei revolte este un ciorbagiu Ivan Başchinezul“€. 
Istoricul Djordjevici arată că „Bulgaria nordică era 
sub puternica influență a mişcării revoluționare din 
Valahia din 1848“. În 1850 are loc o mare insurecție 
la Vidin”. Românii de aici s-au adresat sârbilor ca să 
le sprijine revolta. Sârbii le pun condiţia ca zona de 
până la Iskar să se supună Belgradului. Scriitorul Ion 
di la Vidin scria în „New York Spectator“ că românii 
ar fi spus „mai bine morți decât să schimbăm un că- 





40 


anul IIl e nr. 30 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROSI 





lău cu altul“. Ştefan Singeleanu a condus o altă răs- 
coală la Berkoviţa şi Pirot stând în fruntea vlahilor 
de la Morava-Iagodina, Kupru, Alexina şi a fraților lor 
Torlaci şi Sopi. În strâmtoarea Cegar la nord de Niş 
răsculații sunt înfrânți de turci. Sârbii vor face din 
vlahul Singeleanu eroul lor naţional sub numele de 
Ştefan Singelici8.O altă răscoală a fost la 1856 cu Puiu 
Stan de la Bregova. 

Primele date statistice asupra românilor din 
Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215. 
Geograful francez G. Lejean documentându-se la fața 
locului scrie că pentru Serbia românii sunt „un mare 
dar“ fiind „laborioşi, activi şi mai prolifici decât sâr- 
bii“. Spunea că la 1857 erau 39.728 de români în cer- 
cul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna 
Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în Semedria sau Podu- 
navlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia numărul 
lor a 40.000. 

La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să re- 
facă vechiul imperiu româno-bulgar din 1186 dez- 
membrat de Murat 1 la 138910. 

Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timo- 
ceni ar fi avut între 1859-1868 şcoală în limba mater- 
nă. Prin 1860 de pildă la Bregova aproape de Vidin 
era şcoală româneascăll. 

În 1876 a avut loco răscoală a vlahilor dintre Vi- 
din şi Timoc împotriva turcilor. Învățătorul Ion Cio- 
lac din Bregova este spânzurat în târgul Diiului (Vidi- 
nului) împreună cu alți români timoceni din Bor, 
Zlot etc.? Şi principele Milan e în mijlocul zonei de 
conflict armat cu lupte la Alexinaţi, Bielina, Zaicear, 
Niş. În acest război România a trimis o ambulanță 
(13 medici şi 3 farmacişti) la Cladova unde persona- 
lul român a îngrijit mii de răniți. În acelaşi an Kogăl- 
niceanu scria către agenţii consulari europeni „sunt 
mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe ma- 
lul drept al Dunării“ şi că „armata română freamătă 
doritoare să ia parte la lupte“13. În armata a treia a 
generalului Leşianin, la Zaiecear erau cei mai mulți 
români timoceni. Sunt acuzați că nu vor să lupte pen- 
tru gloria sârbească şi sunt executați mulți. Este deci- 
mat şi regimentul românesc de la Niş al lui Cernaieff, 
scrie Eminescu!4. Turcii vor ucide 800 de persoane şi 


8 Ion di la Vidin, op. cit. 


vor arde 4 sate româneşti din jurul Vidinului pentru 
că s-au răsculat (Bregova, Novesăl, Gâmzova, Balei). 

În 1878 Vidinul era pe cale de a capitula în faţa 
trupelor române, însă Rusia a încheiat armistițiul cu 
Imperiul Otoman fără consultarea României. lorga 
spunea că „românii au încercat la 1877 să ia cetatea 
Vidinului nădăjduind să o păstreze la pace pentru că 
prin locul acela este plin de sate româneşti“.l5 

În Vidin, românii sunt primiţi cu flori şi la fel în 
Belogragic. Drapele româneşti au fost arborate pe 
ambele cetăţi în februarie, însă în aprilie garnizoane- 
le se retrag. Zona şi-o disputau Serbia şi Bulgaria. 
Serbia ajutată de Austria obține încă 11.000 km? 
(Niş, Pirot, Lescovaţ). În 1881 Serbia renunță la Novi- 
Pazar la promisiunea Austriei că o va ajuta să primeas- 
că teritorii în sud. În 1883 are loc o răscoală țără- 
nească antiguvernamentală în regiunea Timocului 
fiindcă se intenţiona a se interzice miliției ţărăneşti 
să-şi păstreze armamentul acasă!6. Principele Milan a 
semnat 90 condamnări la moarte şi a reluat preten- 
țiile asupra Bulgariei. 

Conform raporturilor consulare austriece tota- 
lul românilor din Peninsula Balcanică însuma 
3.134.450 de suflete răspândiţi: 220.000 în Rumelia 
de Sus, 289.750 în Bosnia şi Herţegovina, 77.300 în 
Novi-Pazar, 420.000 în Bulagria, 1.450.000 în Ru- 
melia de Jos, Macedonia şi Albania, 137.000 în terito- 
riul cedat Greciei prin tratatul de la Berlin, 140.000 
în restul Greciei, 400.000 în Serbia!3. 

Sârbul Ljubomir Iavanovici scrie la 1903 că cine 
ar trece prin zona Timocului „ar putea să creadă că 
aici trăieşte numai o populaţie românească“. 

În vara lui 1909, G. Giuglea şi G. Vâlsan au efec- 
tuat împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excur- 
sie de documentare studiind toponimia românilor 
din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul „Între 
românii noştri“ al sârbului T. Georgevici apărut la 
Belgrad în 1906 ce avea ca subiect românii dintre va- 
lea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la 
Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româ- 
neşti unde spunea că aromânii înaintează cu turmele 
până la Suha Planina aproape de Zaiciar. Giuglea 
scria că „neamul românesc e pomenit în mase în su- 


9N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pagina 570. 


10 XXX, Poporul român şi... pagina 439. 


1 H. Cândroveanu, România şi românii din afară, în Deşteptarea aromânilor, nr. 5/1997, pagina 1. 
2 C.H. Ilia, Suspină români în valea Timocului, în România liberă din 7 aug. 1991, pagina 5. 


15 XXX, Poporul român şi... pagina 482. 


14 N. Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, pagina 208. 


15 N. Ciachir, op. cit., pagina 193. 





anul IIl e nr. 30 


41 


CEALALTĂ ROMÂNIE 





DT pi nui cz 


, 4 PE : 
i ir pi E. 3 


"E dă i, E 
dul Dunării încă din vremea țărilor sârbeşti“ şi e „un 
ținut de tranziție între românii din Carpaţi şi aro- 
mâni“. El dă de nume româneşti de locuri: Glamia 
Povârscii, Văiuga, Sănuni (lespede pe care se pune 
sare la oi), Arţar, Periş, Geanova (de la geană de 
deal), Corbova, Tăchia, Mistriţoi (aceia care fac căsă- 
torii mixte luând fete de peste Dunăre). Numirea de 
ungureni a unei părți din românii Crainei este dato- 
rată stăpânirii ungare în zona de Ia vest de Vidin din 
sec. al XIV-lea şi apoi după pacea de la Paszarovitz 
(1718-1739). Mai relatează Giuglea că ei se numesc 
sârbi (în sensul de cetăţeni sârbi). Spun că de la 
„muica“ rumâneşte au învățat, dar că ei sunt sârbi, 
iar limba românească e „proastă“, nu e ca cea din 
Vlaşca (România). A constatat că românii din Serbia 
au asimilat o parte mare de slavi (sârbo-bulgari). Pâ- 
nă la Tachia, Sâp, Reca, Vratna, Iabucovaţi, Miroci, 
Plamma se simte influența bănăţenilor20. Din topo- 
nimia românească mai amintim în zonă Tâlva Roşie, 
Vlaşca, Izvorul Mare, Izvorul Mic, Valaconie. 

Populaţie românească se găseşte în Bulgaria în 
grupuri compacte în întreaga zonă de pe malul 
drept al Dunării între oraşul Vidin şi râul Timoc (du- 
pă primul război mondial erau circa 36 sate româ- 
neşti). Pe o fâşie de la malul Dunării dintre Rahova 
şi Şiştov şi pe o alta de la gurile Argeşului până în 
Dobrogea (cu oraşul Silistra recunoscut prin masivi- 
tatea populaţiei româneşti), dar şi insular în Palan- 





-- 


Li 
Zi 2 


= 





ca, Plevna, Vrața locuiesc români. Acelaşi Weigand 
în lucrarea „Rumanien and Aroumunen în Bulga- 
rien“ din 1907 aprecia că 91 de comune aveau popu- 
laţie masivă românească, iar 45 numai românească 
fără a-i lua în considerare pe aromâni. Statisticile 
bulgăreşti dădeau la 1905, 90.000 români, cunos- 
cuți sub numele de dunăreni cei de la Dunăre şi de 
pădureni cei de la frontiera cu Serbia. Vâlsan spu- 
nea că regiunea populată cu români în Serbia era li- 
mitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea 
Timocului şi până dincolo de valea Moravei, iar în 
sud până la muntele Rtanj într-un ţinut ce cuprindea 
a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi din- 
colo de Morava. Între Niş şi Belgrad e stațiunea Vlas- 
chi-Dol (Valea Românească). La izvoarele Timocului 
există numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa, 
Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că ți- 
ganii între Rtanj şi Pirot, în 10 sate nu vorbesc decât 
româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului erau în trecut 
mulți români - o prelungire a populaţiei româneşti 
din jurul Sofiei pomenită în hrisoavele vechilor țari 
sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în ţinut ar fi 
vorba de o veche populaţie românească deznaţiona- 
lizată. În cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 
denumiri de sate alcătuite din cuvântul vlah excep- 
tând alte denumiri de râuri munți şi ținuturi întregi 
(Starii Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 
260-300.000 de români?l. 


15 H. Cândroveanu, Andrei Bagav, în Deşteptarea, nr. 6/1994, pagina 1. 

1 G. Giuglea, Fapte de limbă, Bucureşti 1988, pagina 184. 

18 V$. Cucu, Considerațiuni geografice privind unitatea etnică a României, în Terra nr. 1-2/1992, pagina 22. 
19 Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, editura astra Română, Timişoara, 1997, pag. 12. 

20 Jelavich Charles, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, ed. Dacia, 1999, pag. 227. 

21 Eminescu Mihai, Românii din afara graniţelor țării, ed. Saeculum, Bucureşti, 1998. 





42 anul III e nr. 30 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROSI 





Harta gulagului 
comunist din România 


Dacă un Muzeu al Holocaustului Comunist din România și din 
teritoriile ocupate, încă își strigă dreptul la existenţă în Bucureşti şi 
în alte orașe ale țării, în Elveţia, „Uniunea Foștilor Deținuți Politici“ 
a făcut posibil, din 2004, un monument în aer liber pentru 


onorarea victimelor comuniste ale României 


Gabriel Gherasim 


FDP“ este formată din supraviețuitorii 
U genocidului comunist din ţară care lo- 
99 cuiesc în România şi în exil, şi care au scă- 
pat, ca printr-o minune, de moartea cruntă. Regimul 
deliberat decimatoriu din puşcării, bazat pe metodele 
„Științifice“ ale oprimatorilor comunişti, învăţate de 
la Pavlov la Piteşti, a lăsat pe cei mai mulți dintre 
supraviețuitorii holocaustului comunist handicapați, 
bolnavi fizic, cu sechele fizice şi psihologice nevin- 
decabile. Martori însă mesianici ai pericolului şi cri- 
melor comuniste, aceşti dârji oameni au arătat că ni- 
meni şi nimic nu i-a mai speriat în viaţă după aceea. 
Copiii şi mulți nepoți ai acestor supraviețuitori de 
excepție poartă mai departe lupta anticomunistă, fie 
ideologic, fie cu arma în mână (Ca în Decembrie 1989 
şi în Transnistria - 1991), fie democratic şi educativ. 
Monumentul în aer liber cu Harta Gulagului Co- 
munist din România, ridicat în Elveţia, s-a creat în 
principiu pentru „ceilalți“, occidentali cu pasiuni şi/ 
sau simpatii (neo)comuniste, sau compatrioți din 
exil, care s-au menținut pe linia indiferenței, ori pe li- 
nia oportunismului comunist. 
Potrivit sculptorilor Andreea Marinescu, Mihai 
Trif şi Leonid Trif din Craiova, care l-au făcut, acest 
monument „se vrea puternic inspirat de bogata sim- 
bolistică din operele lui Brâncuşi“. „Elementul de 
sprijin, aflat la baza monumentului, reprezintă stili- 
zat un scaun al Mesei Tăcerii. Pe acesta se aşază un 
blat lung de lemn, care, perceput frontal, reprezintă 
o linie. Pe blat stă culcat un ou de lemn, un alt simbol 
brâncuşian. Harta Gulagului Comunist din România 
este înfiptă în acest ou. Mesajul transmis este acela al 
tăierii tăcerii, reprezentată de scaun, de către blatul 
de lemn. În consecință, dezvoltarea în viitor a Româ- 
nici, reprezentată de ou, este permisă numai după 





ruperea tăcerii asupra crimelor comuniste cuprinse 
de hartă, având drept călăuză o istorie reală şi pildui- 
toare. Acest întreg ansamblu este contrabalansat tot 
printr-un sistem brâncuşian, «cocoşul», ca element 
vertical poziţionat adiacent hărţii, simbolizând des- 
prinderea către zbor, tot către cer, a Libertăţii. Însă, 
pentru a aminti etern prigoana de 60 de ani a perse- 
cuţiei comuniste din Ţară, pasărea are agățată de 
gâtul liber şi în zbor, mai multe lanţuri, dintre care 
numai unele au putut fi rupte“. 

Harta Gulagului Comunist din România este 
harta României Mari, a perioadei interbelice şi a Da- 
ciei. Pe hartă sunt sculptate locurile de tortură prin 
care au trecut părinții şi bunicii noştri, din Sighet şi 
Suceava, până în Bărăgan, Jilava şi Canalul Dunăre - 
Marea Neagră. Sunt sculptate şi gropile comune de la 
Cazane la Botoşani, şi de la Odorheiu la Năvodari. 


= 
A 
= 


7 
ZE 


ca 
pe 


d 
LD 








anul IIl e nr. 30 


Ioa: eo cz 


43 


ROST 


CEALALTĂ ROMÂNIE 








Monumentul are şi câteva inscripții în limbile 
română şi franceză, care, scurt şi înspăimântător, 
descriu telegrafic soarta poporului român sub comu- 
nişti. Iată două dintre ele: 

„Ororile regimului comunist în România: 
200.000 (două sute de mii) de români exterminați în 
timpul detenţiei; 2.000.000 (două milioane) de ro- 
mâni încarceraţi!“; 

„n Memoriam» luptei pentru dreptate şi inde- 
pendenţă a românilor anticomunişti, întăriți de cre- 
dința în Dumnezeu, model de fundament pentru ge- 
neraţiile României renăscute!“ 

Monumentul este amplasat şi cu liber acces la 
adresa: Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene- 
Bourg, Geneva, Elveţia, lângă Biserica Maramureşa- 
nă Thonex/Geneva. Încă de la sfinţirea şi deschide- 
rea sa publicului larg, la 5 septembrie-2004, oraşul 
Geneva îl recomanda vizitatorilor, în broşurile sale, 
ca un monument de excepție. „UFDP* încurajează tot 
mai mulți tineri români (în special pe cei care n-au 
simțit persecuțiile comuniste), să se intereseze şi ei 
de trecutul recent al pătimitului popor român. 

În condiţiile în care guvernele succedate în Ro- 
mânia păstrează tăcerea asupra ororilor săvirşite de 


regimul comunist şi refuză un proces al comunismu- 
lui. Iar în Rusia se păstrează steaua roşie la Kremlin, 
pe Lenin îmbălsămat ca pe un „Sfînt“ al comuniştilor, 
şi imnul Uniunii Sovietice ca imn al „Rusiei Demo- 
crate“. În plus, Putin a anunțat recent că intenționea- 
ză să-i construiască un monument lui... Stalin, „eli- 
beratorul“ (7!) țărilor subjugate de comunişti în 1945. 

Pe de altă parte, în Comunitatea Europeană, 
atât partide deschis comuniste (vezi Partidul Comu- 
nist Italian), cât şi partide (neo)comuniste (vezi cazul 
formațiunilor din Spania, Germania, țările nordice 
$.a.), continuă să aibă o influență majoră în politica 
întregului continent. 

Iar în SUA, de la clubul „chic“ new-yorkez numit... 
„KGB“, la cazinoul din Las Vegas, „Red Square“ (Piaţa 
Roşie), americanii glorifică sub formă de „divertis- 
ment“, lozincile cu simbolism comunist, care, de fapt, 
preamăresc implicit cel mai sângeros sistem din isto- 
ria omenirii. Şi să nu uităm că sângerosul comunist 
sud-american Che Guevara (în traducere, „cel răz- 
boinic“), este idolul multor studenți universitari ame- 
ricani, iar foarte mulți politicieni şi academicieni ame- 
ricani nu ezită să dea comunismul ca exemplu de sis- 
tem de stat „de dorit“, pentru țările din Lumea a I-a. 


anul IIl e nr. 30 


ESENȚIAL 





Despre limitele 
şi incertitudinile 
raţiunii umane 


Este firesc să privim lucrurile şi tot ceea ce ne caracterizează pe 
noi ca oameni, în Dumnezeu şi prin EL. Insă, dorul omului după 
libertate s-a manifestat într-un mod greşit prin dorința de a ieși 


de sub ascultarea lui Dumnezeu. 


Antonio Aroneasa 





ghidat de propria lui rațiune şi să caute adevă- 

rul în şi numai prin sine. Dorinţă luciferică, 
având în vedere că tocmai aceasta a stat la originea 
căderii îngerilor şi, prin urmare, la apariția diavoli- 
lor. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ ne spune Hris- 
tos în modul cel mai simplu şi totodată cel mai adânc 
cu putință, iar pentru creştini adevărul nu poate fi 
căutat şi găsit în altă parte decât în El. Putem căuta 
adevărul în două „locuri“: în Dumnezeu sau în om. În 
cazul în care vom încerca să luăm omul în indivi- 
dualitatea sa ca etalon unic pentru adevăr, vom ajun- 
ge la absolutizarea a ceea ce este de fapt limi- 
tat. Când raţiunea umană se separă de Dumnezeu, 
atunci posibilităţile ca aceasta singură să gireze fapte 
grave sunt multiple. 


p e scurt, omul şi-a dorit să devină autonom, 


su A is > 
Pai, 


n i Oa 





De cele mai multe ori când se face o afirmaţie, se 
cer probe şi acestea nu pot fi de orice natură, ci ştiin- 
țifice. Chiar asupra existenţei lui Dumnezeu s-au 
adus şi se aduc în continuare argumente ştiinţifice, 
ceea ce nu este un rău, însă nu este potrivit să le ad- 
mitem pe acestea ca fiind absolute. Ştiinţa este lucra- 
rea raţiunii şi, din acest punct de vedere, creştinis- 
mul nu a fost niciodată împotriva ştiinţelor decât 
atunci când cercetările oamenilor de ştiinţă riscau să 
devină sau au devenit periculoase pentru omenire. 
Însă, tocmai pentru că omul este supus limitărilor, 
afirmaţiile, teoriile emise de oamenii de ştiinţă nu 
pot fi impuse nicidecum ca adevăruri general vala- 
bile, lipsite de greşeală. 


Este știința infailibilă? 


Ceea ce stă la baza concepției că ştiinţa, prin re- 
prezentanții ei, nu poate greşi, este păcatul mândriei 
care „Îl ajută“ pe om să se pună în postura unui 
„dumnezeu“ atotputernic. 

S-a ajuns la această concluzie pornind de la 
ideea că ştiinţa, fiind exclusiv o lucrare a raţiunii, nu 
presupune nici o implicare afectivă şi de aceea 
oamenii de ştiinţă îşi dau toată silința să aducă la su- 
prafață numai adevărul raţional şi obiectiv. Însă, mi- 
tul obiectivismului ştiinţific începe să se ruineze, în- 
trucât niciodată gândirea ştiinţifică nu a fost lipsită 
de implicări subiective, iar „principiile gândirii obiec- 
tive, certitudinile ştiinţifice, se vădesc încetul cu înce- 
tul drept un fel de subiectivism mascat“!. Într-o lume 
în care totul pare a fi în derivă, iar adevărurile sunt 
prea multe, oamenii se întreabă unde este adevărul, 
iar Hristos le-a răspuns într-un mod clar că adevărul 


1 Marko Ivan Rupnik „De la experiență Ia înțelepciune“, Editura Galaxia Gutenberg, 2002, pg. 12. 





anul IIl e nr. 30 


ROST 


ESENȚIAL 








este EI. Este benefic să ştim că teoriile ştiinţifice sunt 
emise tot de oameni care se implică mai mult sau mai 
puţin afectiv în cercetările lor. Alexandru Mironescu 
recunoștea un mare adevăr atunci când scria în Limi- 
tele cunoașterii științifice că „însăşi cercetarea ştiinţi- 
fică exactă conţine elemente subiective, care sunt cu 
neputinţă de înlăturat. Creaţia ştiinţifică este şi ea 
fructul unei personalități, iar personalitatea este de- 
parte de a fi o generalitate, o abstracţiune“. În ce mă- 
sură putem socoti afirmaţiile ştiinţifice încărcate de 
subiectivism ca fiind absolute? Se poate vedea foarte 
clar starea în care a fost adusă lumea de o gândire 
care la eliminat din lume chiar pe Creatorul ei. 
Într-adevăr, omul a fost pus stăpân peste creaţie, însă 
el este cel care „administrează“ într-un fel lucrurile, 
ceea ce îl face răspunzător de destinul lumii. O rațiu- 
ne umană care nu comunică cu Dumnezeu devine 
treptat bolnavă, iar amprenta pe care o pune asupra 
întregii lumi nu va fi una pozitivă. 

În contextul lumii actuale se vorbeşte mult 
despre ştiinţă şi credință, despre buna relaţie dintre 
ele, dar şi despre un raport conflictual. Nu trebuie de- 
pus un efort prea mare pentru a vedea rezultatele de- 
vastatoare la care a dus lipsa credinţei în Dumnezu şi 
„credința“ că omul este suveran peste tot ceea ce 
există şi prin urmare poate hotări şi în privința altor 
oameni. Crimele îngrozitoare înfăptuite în numele 
unei false ştiinţe şi a unui „umanism“ lipsit de ome- 
nie, dovedesc îndeajuns greşeala înfăptuită de min- 
țile bolnave ale celor nebuni care au zis „în inima lor: 
nu este Dumnezeu“. 


Omul cu mintea deschisă poate observa foarte 
uşor că Dumnezeu nu a lipsit din viaţa multor 
oameni de ştiinţă celebri. Majoritatea acestora au 
fost credincioşi practicanți, care nu concepeau alun- 
garea lui Dumnezeu de la originea lumii, din mersul 
ei, sau din viața omului. Nume de rezonanţă ca Isaac 
Newton, Copernic, Blaise Pascal, Max Planck, Albert 
Einstein, Victor Frankl, Carl Gustav Jung, David 
Bohm şi mulți alţii, au rămas înscrise în istorie ca 
nume ale celor care au vorbit despre Dumnezeu ca 
despre o realitate indiscutabilă. A pune la modul ge- 
neral ştiinţa în dezacord total cu credința dovedeşte 
ignoranță şi răutate. În mod normal ştiinţa ca lucrare 
exclusivă a rațiunii nu are voie să facă abstracţie de 
credință care, pe lângă voință şi afectivitate, presu- 
pune raţiunea implicând prin urmare omul în între- 
gul său. „Eroarea modernă, după părerea mea - scrie 
Jean Guitton - constă în a crede că această «proble- 
mă a lui Dumnezew» priveşte numai credința, senti- 
mentul sau un pariu. În realitate este o problemă 
propusă raţiunii“?. De fapt, raţiunea în lucrarea ei a 
fost cea care a descoperit în oamenii de ştiinţă exis- 
tența lui Dumnezeu prin contemplarea naturii create 
de către El Însuşi. Ştiinţa, adevărata ştiinţă se pune în 
slujba omului pentru a descoperi adevărul. Atunci 
când „ştiinţa“ periclitează viaţa şi pune în pericol 
existența lumii, ea lucrează împotriva omului şi este 
prin urmare în dezacord cu credința. A spune: „eu 
cred în ştiinţă şi de aceea nu cred în Dumnezeu“ este 
o mare greşeală, pentru că EI este de fapt izvorul 
ştiinţei sănătoase. Şi mai este bine de ştiut că anumiţi 
oameni de ştiinţă nu reprezintă ştiinţa în ansamblul 
ei, iar credința nu exclude ştiinţa atâta timp cât aceas- 
ta se pune în slujba omenirii, spre binele ei. Credința 
este mai mult decât necesară ştiinţei, pentru a des- 
coperi raţiunii care cercetează lumea adevărul de 
dincolo de lume. 

Ştiinţa poate ajuta foarte mult la progresul 
omenirii, la îmbunătățirea vieţii, ceea ce este bine şi 
demn de apreciat. Însă, când aceasta devine rampă 
de lansare a unor teorii şi practici care provoacă 
dezastre atât la nivel spiritual cât şi material atunci 
ceea ce este numit „ştiinţă“ nu poate fi decât lucrarea 
unei minți lipsite de Dumnezeu. În cele din urmă, 
omul poate să se supună ori lui Dumnezeu, ori influ- 
ențelor venite din partea celui rău. Rămâne la ale- 
gerea noastră cui ne supunem şi, nu în ultimul rând, 
unde căutăm adevărul, iar de această alegere va 
depinde fericirea noastră, aici şi în veşnicie, dar şi 
destinul acestei lumi. 


2 Giovanni Martientti „Ştiinţă şi credință în Dumnezeu“, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 1995, pg. 11. 





46 


anul IIl e nr. 30 


ESENȚIAL 


ROSI 





Călugări şi demoni 


Corina Bistriceanu 





azul Tanacu a dezlănțuit înspumatele cascade 

ale indignării jurnalistice majoritare împotri- 

va practicilor şi credințelor „medievale“ ale 
unor suspecți călugări. În general, într-o lume poziti- 
vă, cum este cea pe care cu avânt şi responsabilitate 
civică o edificăm astăzi, orice afirmare răspicată a 
unei forme de credință trebuie privită cu circumspec- 
ţie. (Model ne sunt recentele reglementări din state 
europene occidentale, unde „afişarea“ publică - mai 
ales în incinta instituţiilor de învățământ - a vreunui 
simbol religios, fie că este creştin, mozaic sau musul- 
man este interzisă; scopul trebuie să fie, probabil, de 
a nu perturba deprinderea logicii monetariste ce do- 
mină orice formă a gândirii moderne.) Cu atât mai 
mult afirmarea unei credinţe în formele întunecate 
ale maleficului trezeşte ironie, apoi indignare şi, în 
sfârşit, oroare. Părintele Daniel de la Tanacu este ju- 
decat de opinia publică, biciuită de condeiele țepoa- 
se ale gazetarilor, nu atât pentru respectarea sau ne- 
respectarea canoanelor de exorcizare, cât pentru cre- 
dința sa „oarbă“, retrogradă, primitivă, iraţională în 
existența forțelor întunericului, pe care le-a provocat 
[a o luptă nu nedreaptă, ci ireală. EI este vinovat de a 
se fi drogat printr-o supradoză de fanatism - şi, prin 
această acuzaţie difuză, este adusă în boxa inculpaţi- 
lor întreaga Biserică, întregul cler care concede şi nu 
se dezice de credinţa în demoni şi în eficacitatea ri- 
tualurilor exorcizării. Scopul subtil al unei asemenea 
atitudini este, poate, înveninarea oamenilor cu tea- 
ma de demoni. O contagiune nefastă, de nepermis 
într-o societate vaccinată împotriva oricărei forme 
de gândire magică sau superstițioasă, în care rațiu- 
nea are rolul unui antiseptic al imaginarului. Totul 
pentru substituirea fricii de demoni cu „respectul“ 
față de legea unamă, a suveranității divine cu autori- 
tatea omenească. 


Noul „om negru“: monahul 


Spaima de demoni tinde astfel să fie înlocuită cu 
spaima de călugări, de biserică sau de religie. Vor- 
beam, cu altă ocazie, despre părinţii îngrijoraţi în pri- 
vința efectelor pe care poveştile cu demoni le au asu- 
pra psihicului fragil al copiilor lor. În opinia aceloraşi 


părinți, însă, monştrii dotați cu armamentul de ulti- 
mă oră al puşcaşilor marini americani sunt adevărate 
ajutoare care materializează, în abordarea autistă a 
jocului virtual, precocitatea manipulatorie a copiilor. 

După întâmplarea nefericită de la Tanacu, ne aş- 
teptăm ca, din spaima de a părea retrograzi şi habot- 
nici a părinţilor, să rezulte noua ipostază a „omului 
negru“, reprezentarea centrală a spaimelor copilă- 
riei: acesta va îmbrăca rasa călugărească şi, sub cu- 
vânt că se luptă cu demonii, va amenința, răpi sau va 
devora victimele inocente. Un început este, în acest 
sens, cazul copilului dispărut în 2004 Ia Niculiţel. 
Vlăduţ Tudor, de 5 ani, a fost găsit mort în octombrie 
2004, în pădurea tulceană. În urma anchetei, întâm- 
plarea a fost clasificată ca „moarte accidentală“. As- 
tăzi - tocmai acum?! - părinții cer redeschiderea an- 
chetei şi includerea în cercul suspecţilor a unui că- 
lugăr de la Mănăstirea Cocoşu, din chilia căruia a dis- 
părut, se pare, copilul. Nici nu încercăm să sugerăm 
vinovăţii sau disculpări; însă coincidența dintre re- 
deschiderea acestui caz şi ecoul întâmplării de la Ta- 
nacu ne face să bănuim, dincolo de cauzalitatea ime- 
diată, de logica strictă a faptelor, o influență a per- 
cepției defăimătoare asupra cinului călugăresc. Călu- 
gării devin amenințări la adresa nebunilor şi copii- 
lor, deci a nevinovaţilor, cei care amenință sau chiar 
atacă nevinovaţii sunt condamnaţi de opinia publică 





anul IIl e nr. 30 


Ş 
E 
i. 
& 
E 





47 


ROST 


ESENȚIAL 





pentru infamie. Dirijarea abilă a percepţiei se poate 
finaliza prin acuzarea - cu titlu de „dezvăluire“, înru- 
dit semantic cu acela de „revelare“ - şi demonizarea 
unei întregi clase morale şi chiar a instituțiilor reli- 
gioase. Nu nevinovaţii care uită - omeneşte - precep- 
tele morale trebuie îndreptaţi, ci chiar educatorii lor. 
În numele noului iluminism, nu ne vom mira să asis- 
tăm la vânătoarea şi exorcizarea publică a exorcişti- 
lor. De aici şi refuzul religiei, fenomen tot mai preg- 
nant în ideologiile populist-pozitiviste ale civilizației 
occidentale. Părinţii (prea) deschişi la minte, care nu 
îşi mai botează copiii, în aşteptarea „opțiunilor de 
credință“ mature ale acestora (maturitatea este de 
natură electorală), cetățeni responsabili care cer 
scoaterea religiei din şcoli în numele combaterii peri- 
colelor iraționalității - sunt cei înrolați în armata 
combatantă împotriva demonismului, a spaimelor 
iraționale, incontrolabile. 


De la teama religioasă 
la frica istorică 


Pusă mereu în legătură cu sentimentele religioa- 
se, frica este legată direct de reprezentările răului în 
cadrul comunităţilor. Deşi mult mai complexe, mai 
elaborate, mai diverse decât simbolistica binelui, re- 
prezentările răului au apărut mai târziu în imagina- 
rul colectiv. În sistemele mitice precreştine, răul era 
cealaltă faţă a binelui, era legitimat de necesitatea 
păstrării echilibrului cosmic, a legii supreme. Inter- 
venţiile sale în lume erau acceptate cu respectul şi 
adoraţia datorate judecății divine. Egiptenii, indie- 
nii, chinezii, grecii şi romanii venerau în aceeaşi mă- 
sură divinităţile blânde şi pe cele năpraznice. De 
multe ori, în cadrul culturilor folclorice, vom consta- 
ta o moştenire a acestei atitudini de acceptare res- 
pectuoasă a divinităţilor pedepsitoare, ba chiar o 
anumită familiaritate cu ele, datorată prezenţei lor 
nemijlocite în lumea subcelestă. 

Răul, ca reprezentare demonică, a atins, însă, 
paroxismul în cadrul unor sisteme mitice bine articu- 
late, instituţionalizate, aşa cum a fost biserica creş- 
tină în Europa apuseană medievală. Asemenea insti- 
tuții au urmărit prin elaborarea acestor sisteme de 
reprezentări şi o finalitate exterioară sentimentului 
religios pur. În relaţia cu religia şi biserica creştină, 
frica ia forma supunerii în fața puterii lui Dumnezeu, 
traductibilă, însă, istoric, de prea multe ori, prin poli- 
tica principilor. De aici înainte, asistăm la accentua- 
rea trăirilor de spaimă, la diversificarea lor, la apariţia 
unei culturi a durerii şi a maleficului, la invazia păca- 


tului. La Sf. Pavel, păcatul şi moartea au pătruns în 
lume la începutul istoriei; de atunci, suntem părtaşi 
la misterul răului, iar Satan s-a transformat în prinţul 
acestui veac (Romani, 5, 12). Doctrina dispreţului fa- 
ță de lume (comtemptus mundi), apărută în mediul 
monastic din Egipt şi Orient, opune categoriile isto- 
riei (care începe să fie terenul predilect al culturilor 
occidentale) celor ale eternității: carnea devine opu- 
sul spiritului, pământul al cerului, la fel cum păcatul 
se opune virtuţii sau deşertăciunea adevărului. 

Disprețuirea lumii presupune disprețul de sine, 
căci omul este făcut şi pulbere şi noroi. Frica, însă, 
care ar trebui să se manifeste față de ispitele lumii şi 
cărnii, are, însă, ca izvor, pedeapsa divină pentru ni- 
micnicia trupului. Mântuirea nu mai este una univer- 
sală, ca în cele mai multe din religiile precreştine, în 
care oamenii, zeii, întregul univers erau supuşi ace- 
leiaşi legi a fiinţei. Este una care priveşte numai uma- 
nitatea, păcătoasă din chiar momentul creaţiei sale 
ca speţă. Frica se particularizează, aşadar, la viața 
omului, care, de aici înainte, este exilat în lumea pro- 
fană. Moartea devine o metodă de pedagogie morală 
şi socială, care va putea mobiliza energiile sociale în 
direcțiile stabilite de conducătorii de conştiinţe. În 
fața acestei frici a rătăcirii într-o lume a decrepitudi- 
nii, refugiul este strâmt. ÎI regăsim în credinţa în na- 
tura divină a sufletului, fărâma de sacru pe care 
Biserica o mai recunoaşte oamenilor. În paralel, teo- 
logia creştină îl introduce pe Satan în natura umană; 
orice om poate fi agentul lui, ceea ce dă naştere celei 
mai cumplite spaime a civilizaţiilor occidentale, spai- 
ma de sine. 


Interiorizarea fricii — 
secularizarea răului 


Începând cu secolul al XX-lea, în țările creştine 
europene, credincioşii încep să pună la îndoială sau 
chiar să uite credința în infern, în suferința veşnică. 
Texte critice subliniază ca absurdă teologia care reco- 
mandă cultivarea reprezentărilor tradiționale creşti- 
ne ale răului (infernul, satana). Frica religioasă devi- 
ne caducă; oamenii nu mai văd rostul unei suferințe 
expiatoare, căci ei resping chiar ideea păcatului. Un 
citat dintr-o revistă destinată clericilor francezi la în- 
ceputul secolului al XX-lea spune: „...Yremurile noas- 
tre dovedesc, mai mult decât alte epoci, o anumită 
incapacitate de a aprecia cum se cuvine înfricoşătoa- 
rele manifestări ale justiţiei divine. Noi, cei din se- 
colele al XIX-lea şi al XX-lea avem obiceiul să cam 
dăm la spate această justiție. Avem o înclinație vădită 





48 


anul IIl e nr. 30 


ESENȚIAL 


ROST 





să ne înduioşăm de soarta celor mai mari tâlhari, să 
reducem, să atenuăm şi chiar să suprimăm pedepse- 
le. Manifestăm față de suferinţă o frică de copil răs- 
fățat. Iar diavolul ştie prea bine să profite de această 
dispoziţie a noastră.“ Era dispoziţia cultivată de ilu- 
minism şi umanism, curente care aşezau binele în 
natura, individual definită, a omului, iar răul în so- 
cietatea fățarnică. Tâlharii, criminalii erau şi ei oa- 
meni; responsabilitatea crimelor comise revenea 
mediului social. Clericii se ridică ei înşişi împotriva 
fricii inspirate de reprezentările mitice: „Prin dogma 
infernului veşnic, teologia a comis o crimă de lezu- 
manitate“, spunea părintele Monsabre. 

Era reacţia unei societăţi în care istoria aparți- 
nea numai omului. Religia scăpase din hățuri o uma- 
nitate ce îşi concepea propriul Dumnezeu, refuzând 
ajutorul teologic. La fel, începuse să îşi construiască 
şi propriul infern, localizat, de autorii secolului al 
XIX-lea, în lumea contemporană lor. Frica se localiza 
în istoria concretă, devenea fenomen social şi se insi- 
nua, dinspre lumea simbolurilor religioase, a repre- 
zentărilor comune inspirate de relaţia cu divinul, în 
conştiinţa fiecăruia. Ea se interiorizează, se indivi- 
dualizează, pătrunde în intimitatea fiecăruia, aşa 
cum spunea Ortega y Gasset: ceea ce ne doare, ne 
este şi intim, căci „în durere, eu sunt cel care mă dor 
pe mine însumi“. Superb orgoliu de extindere a eului 
dinspre efectul spaimei către cauza ei! 

La nivelul societăţii civile, teoreticienii mai simt 
nostalgia întoarcerii spre sacru. Auguste Comte face, 
în Le Catechisme Positive, pasul înapoi: de Ia civil la 
sacru, de la istoric spre veşnicie, o sociocraţie al cărei 
germene este împrumutat de la teocraţie stabileşte 
irevocabil soarta fiecăruia. Templul umanității este 
înconjurat de o pădure sfântă, ale cărei tenebre nu 


Za 





Foto: Bogdan Onofrei 


pot fi încă deplin desluşite. Reprezentarea societății 
se apropie, de altfel, la primii sociologi, de aceea a di- 
vinității (în mod desluşit la E. Durkheim, de pildă) sau 
a unui social supraindividual sanctificat; căci ea lucrea- 
ză, de la sine, deci în afara controlului rațional al omu- 
lui, în scopul mântuirii colective, şi nu individuale. 

În 1989, pe atunci cardinalul Ratzinger, în ca- 
drul raportului intitulat „Dificultățile credinței în Eu- 
ropa de astăzi“, deplângea reducerea discursului 
ecleziastic asupra eshatologiei. Relatând conţinutul 
unor predici din postul Paştelui, el scrie: „În prima 
predică, preotul le explica oamenilor că infernul nu 
există; în cea de-a doua, era rândul purgatoriului să 
fie negat; în sfârşit, în cea de-a treia predică, preotul 
se angaja în greaua misiune de a demosntra că nici 
paradisul nu există, dar că ar trebui să-l căutăm chiar 
din viața pământească“. Actualul papă deschisese în- 
că de atunci tema generalizării neîncrederii în lumea 
de dincolo. 

În literatura modernă a temei suferinței eshato- 
logice, se spune că infernul trebuie uitat ca termen ce 
evocă excesele comise în numele lui; că pomenirea 
acestor suferinţe trezeşte ruşinea asociată responsa- 
bilităţii unui trecut împovărător. Se condamnă, prin 
aceste poziţii, o posibilă „agresiune psihică“ asupra 
populațiilor medievale. Revolta modernă împotriva 
dogmei confundă, însă, responsabilitatea civică cu 
credința: dacă, pe lângă activişti civici, clericii de as- 
tăzi se arată îngrijoraţi de efectele pe care spaima de 
infern le-a determinat - sau le mai poate provoca - în 
conştiinţa enoriaşilor, ei trec pe loc secund puterea 
credinței acestora, asimilată organic spiritului lor. 

Durerea, suferința, moartea sunt categorii 
respinse de omul modern. Secularizarea societății a 
condus la dispariția spaimei de pedeapsa nemân- 
tuirii, ca în Evul Mediu creştin, sau de cea a destruc- 
turării totale a lumii, ca în religiile precreştine. Bi- 
nele şi răul sunt pe pământ, chiar înlăuntrul nostru. 
Le denumim complexe, frustrări, pulsiuni, refulări, 
angoase, inconştient, le acceptăm ca probe ale „com- 
plexității“ naturii umane - şi le exorcizăm prin defu- 
lări. De la culpabilizarea excesivă, am ajuns la respin- 
gerea toală a culpabilităţii, şi ca atare la refuzul orică- 
rui tip de suferință. O întâmplare precum cea care a 
ridicat cruciada civică împotriva călugărilor de la Ta- 
nacu este în măsură să ne reamintească suferința 
eternă a celor damnați, pentru care nu există seda- 
tive şi nici vreo formă de compensație. Pentru reabi- 
litarea condiţiei noastre de oameni „de lume“, pen- 
tru respingerea definitivă a angoaselor eshatologice, 
astăzi suntem chemaţi să îi exorcizăm pe exorcişti. 





anul IIl e nr. 30 


49 


ROST 


ESENȚIAL 





Ortega y Gasset şi Albert Einstein sau 


Despre modestie 
in lumea spiritului 


Ortega şi Einstein au murit în același an, anume în 1955. În 
1923 s-au întâlnit în Spania. Privind peisajul sobru al orașului 
Toledo, Einstein i-a replicat lui Ortega, care îl purta cu discuția 
prin alte secole, că el nu are sensibilitate istorică, tiind 
interesat doar de ce este actual. La ce lucru actual se referea 
Einstein? La lumea din anii '20? La progresele ştiinţei? 

La călătoriile sale prin lume după ce primise premiul Nobel? 


Dimpotrivă. 
Dan Mazilu 





propriul exemplu, de cum poți rata înțelege- 

rea unor cuvinte simple ale unui om precum 
Einstein atunci când presupui că mai toate vorbele 
lui trebuie raportate mereu la un metalimbaj, că tre- 
buie să mai spună ele altceva decât tocmai au spus. 
Aşadar, următoarea înlănțuire de idei mi s-a înfăţişat 
ca fiind extrem de suspectă când, citind din jurnalul 
lui Einstein, am constatat că, de fapt, atunci el a fost 
pur şi simplu uluit de peisajul toledan. „Actualul“ la 
care se referea era trăirea sa şi din jurnal aflăm că 
acea zi a fost „cea mai frumoasă din viața lui“. Citito- 
rul grăbit poate abandona acum acest text, altfel va 
trebui să suporte consecinţele. Ei bine, cititorule, 
iată-le! În opinia mea, Ortega şi Einstein reprezintă 
două modele de modestie. Voi încerca, aşadar, să ex- 
plic cum este posibilă modestia la un filosof şi la un 
om de ştiinţă. 

În limba română, expresia modestie are, clar, 
două semnificații: una negativă - modestia ca defi- 
cienţă, ca lipsă a unor calităţi, precum în situaţia în 
care spunem că scriitorul X a avut o contribuţie 
modestă la dezvoltarea literaturii, şi una pozitivă - 
modestia ca virtute, ca bună cunoaştere a limitelor 
personale, precum atunci când afirmăm că inven- 
tatorul X este conştient de limitele invențiilor sale. 
În cele ce urmează mă interesează doar modestia 
ca virtute. Am zis că ea constă în buna cunoaştere 
a limitelor personale. Dar cunoaşterea limitelor 
când apare? 


ş dori să se reţină că avem aici un exemplu, 


Cred că apare atunci când ne plasăm în fața a 
ceva care ne dă un sentiment de dezorientare sau 
chiar o stare de perplexitate. Iar lucrul acesta, per- 
plexitatea, spunea Ortega când vorbea despre cu- 
noaştere, survine în momentul în care nu posedăm 
fiinţa unui lucru, adică schema lui intelectuală. 

Mă întreb dacă, în mod fundamental, ceea ce îi 
poate stârni perplexitate unui filosof diferă de ceea 
ce provoacă aceeaşi stare într-un om de ştiinţă? Păre- 
rea mea este că nu. Și filosoful şi omul de ştiinţă pot 
întâlni dificultăţi particulare în raport cu anumite 
probleme filosofice ori ştiinţifice, dar perplexitatea 
survine numai atunci când filosoful sau omul de 
ştiinţă intră în discordanță chiar cu fundamentele 
filosofiei ori ale ştiinţei de până la el. Din câte ştiu, cu 
Ortega şi Einstein s-a întâmplat exact această situa- 
ție. Dar oare de ce nu se întâmplă aceasta cu orice om 
care se plasează în faţa filosofiei ori a ştiinţei. Ce a 
existat în aceşti oameni şi i-a făcut să treacă în raport 
cu filosofia, respectiv cu ştiinţa, dincolo de situația 
de spectator neangajat? 

În opinia mea, la cei doi putem sesiza un dezvol- 
tat simţ istoric. Dacă aşa stau lucrurile, să vedem 
exact ce anume înseamnă aceasta. Cu alte cuvinte, ce 
au făcut cei doi având un dezvoltat simţ istoric? 

În primul rând, ambii au avut dorința şi putinţa 
de a cuprinde şi înţelege filosofia, respectiv fizica, în 
întregul lor. Scanându-le fin, în opiniile lor, le-au gă- 
sit fundamentele insuficiente. Cunoaşteți, desigur, că 
Ortega, după spusele sale, a lupta toată viața lui îm- 
potriva idealismului şi a produselor sale. Einstein a 
dorit, de asemenea, să depăşească modul în care 





50 


anul IIl e nr. 30 


ESENȚIAL 


ROSI 





ceai 


Newton a explicat universul. Avem deja până aici 
două dintre efectele manifestării simțului istoric: 

1) raportarea Ia întregul tilosotiei, respectiv a 
ştiinţei 

2) identificarea unor soluții insuficiente în tre- 
cutul acestora. 

AL treilea efect constă în propunerea unor solu- 
ţii mai bune. Soluţia lui Ortega s-a numit rațiovita- 
lism, mod de gândire în care propunea ca realitate 
radicală viața şi nu gândirea, precum idealiştii. Viaţa 
este fundalul în care se petrec toate întâmplările 
omeneşte posibile, iar raţiunea doar o funcţie a vie- 
ţii. Einstein a contribuit la teoria cuantelor şi a elabo- 
rat teoria relativităţii - în care cunoaşterea omului 
nu mai este relativă ca la Newton, care o plasa în faţa 
timpului şi spațiului absolute, ci absolută, realitatea 
pe care o analizează cunoaşterea fiind acum relativă, 
adică legată indisolubil de observator. Dar oferind 
aceste soluții pentru care au depus eforturi conside- 


rabile, cei doi le-au găsit limitate şi nu au ezitat să 
afirme acest lucru. Ortega a făcut-o în Originea şi epi- 
logul tilosofiei (Origen y epilogo de Ia filosofia) iar 
Einstein în Cum văd eu lumea (Wie ich die Welt 
sehe). Dar oare nu este acesta al patrulea efect al pre- 
zenţei simțului istoric, anume constatarea propriilor 
limite? Fără îndoială. Şi eu ce urmăream? Nu cumva 
să arăt cum este posibilă modestia la cei doi. Fără 
îndoială. Aş vrea să închid pornind de la o replică 
de-a lui Ortega. El spunea despre claritate că este 
politeţea filosofului. Bun, dar politeţea unui tânăr 
care doar a studiat filosofia, rămânându-i cu sigu- 
ranță exterior, în ce ar consta? Cred că ar consta în a 
priva cititorul care s-a aventurat până aici de alte cu- 
vinte atunci când nu mai este convins că le poate 
spune cu maximă claritate. În mod cert, mai pot pu- 
ne doar această întrebare: Din ce motive simţul isto- 
ric a fost atât de dezvoltat în cei doi, iar în unii dintre 
noi este aproape inexistent? 


E 
ş 
5 








anul IIl e nr. 30 


51 


ROST 


HISTORIA 





Diplomaţia românească la 
începutul Războiului Rece «D 


Studiu de caz: Personalul Legaţiei României la Washington 


Paul Nistor 





ta că salariile erau prea mici pentru diplomaţi şi 

aproape că nu permiteau supraviețuirea, Minis- 
terul Afacerilor Străine decidea chiar reduceri cu 
aproape 1/3 începând cu octombrie 1947. Mai mult, 
consilierii de presă, plătiți de Ministerul Informa- 
țiilor şi ataşaţii comerciali, plătiţi de Ministerul Eco- 
nomiei, nu au primit nimic timp de un an din partea 
ministerelor respective, obținând doar bani cu titlul 
de împrumut din fondurile speciale ale legaţiei.! În 
urma acestor reduceri generale, salariile au scăzut 
după cum urmează: pentru Mihail Ralea - 3.035$ în 
octombrie 1947, 2.433$ în decembrie 1947 şi 2256$ 
în februarie 1948; pentru Mărdărescu - 1.271$ în oc- 
tombrie 1947, 933$ în decembrie 1947 şi 797$ în fe- 
bruarie 1948 iar pentru omul de serviciu Dumitru 
Iliescu - 140$ în octombrie 1947, 103$ în decembrie 
1947 şi 88$ în februarie 1948.2 Această politică sala- 
rială a Bucureştiului va declanşa o nemulțumire în 
masă şi o „dezertare“ generală de la posturi. Chiar şi 
membri PCR ori simpatizanții guvernului Groza ale- 
gînd, din acest motiv, fie să rămână în SUA fie să 
înainteze cereri de rechemare în țară. 


] nsensibil la atenţionările legaţiei, care argumen- 


Neajunsurile precumpăneau 
asupra succeselor 


Problemele cu care s-a confruntat comunitatea 
noastră diplomatică au depăşit succesele, iar chestiu- 
nile financiare şi de organizare au impulsionat un 
dialog efervescent, aproape permanent, între un 
corp diplomatic, care soma rezolvarea neregulilor, şi 


1 Ibidem, martie-aprilie 1948, fila 86. 

2 Ibidem, octombrie-noiembrie-decembrie 1948, fila 134. 
3 ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 25 
4 Ibidem, fila 25. 
5 Ibidem, fila 25. 
6 1pidem, fila 26. 
7 Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, vol.9, octombrie 1947, fila 12. 
3 Ibidem, fila 61. 


un minister bucureştean, care se dovedea insensibil 
la propunerile venite de peste ocean. La doar câteva 
luni de la instalarea personalului legaţiei, un raport 
semnala expres: „părți negative, lipsuri şi slăbiciuni“. 
Pe poziţia întâi era trecută „lipsa unei atmosfere de 
siguranță în legaţie“ datorată legăturilor pe care di- 
plomaţii cu opinii anticomuniste le aveau cu emi- 
grația româmă şi cu serviciile secrete americane.5 
Apoi, urma o îngrijorare la adresa contactelor slabe 
cu țara. Această temere se reflecta în nesiguranța co- 
dului diplomatic folosit, lipsa ziarelor din România, 
lipsa fotografiilor şi a filmelor de propagandă.“ 
Urma plângerea referitoare la salarii şi constatarea 
că Ralea nu reuşea să organizeze bine activitatea 
subalternilor. Astfel, „nu există un plan de muncă“, 
„fiecare face aproape numai ce-l taie capul“ şi „activi- 
tatea diferitelor sectoare... nu e coordonată.“5 Necru- 
țător, raportul punea la baza majorităţii insucceselor 
favorurile şi nepotismele care existaseră la completa- 
rea schemei legaţiei: „O bună parte dintre membri şi 
funcţionari nu corespund postului şi au fost aleşi nu- 
mai pe criteriul legăturilor personale cu vreun mem- 
bru al comisiei de selecţie.“6 

Într-un val de telegrame către Ministerul Aface- 
rilor Străine, Mihail Ralea argumenta permanent mi- 
siunile dificile încredințate de guvernul Groza Lega- 
ției de la Washington, volumul de muncă uriaş şi im- 
posibilitatea de a administra trei imobile cu trei 
etaje, cu bani puţini şi numai cu doi servitori.7 Cuvin- 
tele sale erau cu adevărat disperate: „mă găsesc 
într-o situaţiune într-adevăr penibilă trebuind a pro- 
testa la fiecare două luni asupra suprimării de func- 
ționari sau reducerii de salarii...“8 Ralea constata că 
oamenii de serviciu umblau cu haine rupte, că diplo- 





52 


anul IIl e nr. 30 


HISTORIA 


ROST 





maţii cereau rechemarea în țară, deoarece nu puteau 
trăi în America cu salariul respectiv şi că legația se gă- 
sea în situaţia înjositoare de a închide clădirea princi- 
pală şi a o transforma în cantină şi dormitoare. De 
asemenea, nu se primiseră fonduri pentru misiuni 
speciale, în octombrie 1947, de 6 luni. Disperat, mi- 
nistrul nostru cerea ca raportul său să ajungă până la 
Gheorghiu Dej şi Maurer, în speranța că legația româ- 
nă va atinge o situaţie de normalitate comparabilă cu 
cea a altor legaţii europene? Din nefericire, soluţia 
găsită de liderii comunişti din ţară - reducerea cu 
1/3 a personalului - nu era de natură să îmbunătă- 
țească eficiența diplomaţiei noastre în America, în 
schimb se alinia Ia cerințele marelui aliat din Est: di- 
luarea la minimum a contactelor cu blocul capitalist, 
izolarea României faţă de un Occident considerat 
ameninţător. 

Totuşi, cea mai mare problemă a Legaţiei Româ- 
nici de la Washington nu a fost legată de partea fi- 
nanciară, ori de capacităţile profesionale ale perso- 
nalului, ci avea în vedere lipsa încrederii politice la 
nivelul diplomaților noştri, reflectând cu acuratețe 
schimbarea tensionată de regim care avea loc în 
România anului 1947. Astfel, cei mai mulţi dintre 
membrii legaţiei erau suspectaţi că oferă informații 
opoziţiei ţărăniste, că întreţin legături cu serviciile 
secrete americane ori cu emigrația română şi că se 
manifestă frecvent în calitate de veritabili duşmani 
ai Uniunii Sovietice. Această atmosferă de nesiguran- 
ță şi suspiciune a minat, din interior, orice posibilă 
coeziune în numele eficienței diplomatice. Era clar 
că, în vremurile dificile de atunci, reprezentanților 
oficiali ai României li se părea mai important viitorul 
lor şi al țării, ca entitate politică, decât o muncă de ru- 
tină, adeseori percepută a fi în defavoarea adevăra- 
telor interese naţionale. 

Astfel, foarte puţini dintre membrii legaţiei erau 
plasați deasupra oricăror bănuieli: Ralea - deoarece 
se considera că doreşte un post mai important în ţa- 
ră, Mărdărescu - al doilea consilier al legaţiei - deoa- 
rece nu era prea dotat intelectual, Lăzăreanu - posi- 
bil ofiţer al serviciilor speciale române, tovarășul 
Sterică - fost şofer al Anei Panker şi tovarăşii lon şi 
Elena Crivelescu de la consulatul din New York. În 
rest, toţi ceilalți ori erau deja în relaţii ciudate cu 


9 Ibidem, fila 62. 


americanii sau cu rezistența română din America ori 
în situația de a defecta la inamic în orice moment. 


„Centrul intrigilor“ contra 
guvernului Groza 


Prim consilierul Pamfil Ripoşanu, al doilea om 
al legaţiei, părea centrul intrigilor împotriva intere- 
selor guvernului Groza, avînd idei reacționare şi 
antisovietice şi păstrând legături ciudate cu Aus- 
chnit, Franasovici şi cu cercurile opoziției. Mai mult, 
în mod repetat, se vedea cu reprezentanți ai Departa- 
mentului de Stat şi ai serviciilor secrete americane, 
purtând discuţii care nu se mai încadrau în atribuţii- 
Je sale de serviciu.10 În plus, conform analizei lui Lă- 
zăreanu, prim-consilierul de legaţie încerca să facă 
aliați şi prozeliţi în interiorul cercului diplomatic, de 
la consilierul de presă până la ataşatul comercial 
Lula. Alfons Vogel era şi el văzut ca un infidel al regi- 
mului, întreținând legături cu cercurile carliste din 
America şi încercând să-şi găsească conexiuni pentru 
o eventuală stabilire peste ocean.I! Consilierul finan- 
ciar, Jacob Rosenthal, „a fost foarte activ în ceea ce 
priveşte intrigile“, cultivând relaţia cu Franasovici şi 
cu fostul diplomat Davila care-i reprezenta în SUA pe 
Vişoianu şi Cretzianu. „Din sursă sigură... primeşte la 
el acasă agenți ai serviciului secret american şi oameni 
din rezistență.“12 Mircea Vasiliu, secretar clasa a III-a, 
care prin funcţia lui era obligat să facă zilnic vizite la 
Departamentul de Stat şi în diverse cercuri america- 
ne, întrunea toate motivele să devină şi el un sus- 
pect.13 Aceeaşi bănuială, în cazul Violetei Zubcov, 
dactilografa care ar fi dorit să se mărite cu un ameri- 
can. Chiar şi în direcţia prim secretarului de legaţie, 
comunistul Mircea Meteş, exista o neîncredere prin- 
cipială: „n-ar fi exclus ca mai târziu să cadă sub influ- 
ența vreunui spion...“14 Această neîncredere genera- 
lizată a Bucureştiului în personalul legaţiei explică, 
măcar în parte, opțiunea pentru reducerea numărului 
de membri a reprezentanței noastre americane. Cu 
cei mai mulți dintre diplomaţi în poziţia de presupuşi 
infideli, guvernul Groza prefera diluarea semnifica- 
tivă a contactelor cu oficialitățile Statelor Unite. 

Deşi au existat numeroase propuneri de îmbu- 
nătăţire a situaţiei în interiorul legaţiei, propuneri ce 


10 ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 27 


11 Ibidem, fila 29. 
2 Ibidem, fila 51. 
13 Ibidem, fila 32. 
14 Ibidem, fila 31. 





anul IIl e nr. 30 


53 


ROST 


HISTORIA 








priveau modificări de personal, alocarea de noi fon- 

duri ori un management mai eficient, trecerea luni- 
lor nu a făcut altceva decât să conducă la dezintegra- 
rea micii comunități diplomatice româneşti. La înce- 
put, Ralea, Mărdărescu sau Lăzăreanu au căutat să in- 
dice ministerului de la Bucureşti posibile soluții pen- 
tru îmbunătăţirea situației: un cifru sigur pentru tele- 
grame, o fluență a transportului ziarelor şi a materia- 
lelor de propagandă din ţară, angajarea de personal 
calificat în număr suficient, eliberarea din funcţii a 
celor care nu prezentau siguranța politică, fonduri 
suplimentare pentru salarii, propagandă şi misiuni 
speciale.15 Se pare însă că Ralea nu primea nici măcar 
răspunsuri la aceste apeluri disperate şi ajunsese, în 
octombrie 1947, să nu mai aibă nici bani pentru tri- 
miterea în țară a celor care erau rechemaţi de la pos- 
turi.I6 Acest dezinteres al Ministerului Afacerilor 
Străine față de situaţia legaţiei noastre a condus la 
demisii în masă. 

15 Ibidem, filele 58-59. 

16 Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, oct. 1947, vol.9, fila 62. 

1 Ibidem, sept. 1947, vol.8, fila 13. 


PE a: 


pp 


_ 
Did 


Ti 


Li 


[ninti 


Meme 





p +? Foto: Bogdan Onofrei 
Dezertări și concedieri 


Începând din septembrie 1947, potrivit hotărâ- 
rii Comisiei ministeriale de redresare economică şi 
stabilizare monetară, Ministerul Afacerilor Străine 
trebuia să treacă la comprimări de personal şi mari 
economii. Astfel, legația a fost anunţată că trebuie să 
renunțe la cinci dintre membrii săi şi să reducă sala- 
riile cu 28% - 30%.1 În noiembrie 1947, se revenea 
asupra rechemărilor în ţară, dar erau făcute alte pro- 
puneri de micşorare a personalului. În martie 1948, 
legația pierduse deja 10 oameni, fără ca ei să fie înlo- 
cuiți cu alții. Astfel, demisionaseră şi rămăseseră în 
America: primul consilier Pamfil Ripoşanu şi consulul 
de la New York - Ion Stănescu, fuseseră chemaţi în 
țară: secretarul III - Radu Stoichiţă, şoferul Constan- 
tin Negoiţă şi interpreta Cristina Gheţu. Oamenii de 
serviciu Maria Sterian, Constantin Ionescu şi Earl 
Brown au fost concediaţi iar Violeta Zubcov - dactilo- 





54 


anul IIl e nr. 30 


HISTORIA 


ROST 





graf şi Gheorghe Luca - curier, deşi rechemaţi au pre- 
ferat să rămână pe cont propriu, în Statele Unite.18 
În vara lui 1947, legația primea în rândurile ei o 
persoană cu însărcinări speciale: domnul V.V. Pella, 
ministru plenipotenţial clasa I. Acesta era însărcinat 
să „urmărească activitatea şi să ţină contact cu servi- 
ciile ONU, precum şi cu toate instituțiile internațio- 
nale aflate în SUA“, care desfăşurau activități conver- 
gente cu aceea a Naţiunilor Unite.19 Către finalul lui 
august 1947, Ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe 
Tătărescu, adresa o telegramă lui Pella în care ruga 
să se insiste în acţiunile diplomatice de la New York, 
Washington şi Paris, deoarece guvernul român per- 
severa în ideea că admiterea României în ONU să se 
producă în acea sesiune şi nu mai târziu.20 Pella a 
colaborat bine cu Ralea şi folosind relaţii personale a 
sensibilizat mulţi diplomaţi occidentali pentru cauza 
României. Totuşi, după ce Pella a fost utilizat pentru 
prestigiul său simbolic internaţional, începând cu 
1948 el a devenit deranjant pentru autorităţile româ- 
ne şi în octombrie 1948 consilierul de presă Grigore 
Preoteasa întreba Bucureştiul dacă nu era mai nime- 
rit ca Pella să fie „descărcat oficial de atribuţiuni“ 21 
Dintre demisionarii din Legația României de la 
Washington, Pamfil Ripoşanu şi Alfons Vogel au 
creat reale probleme colegilor rămaşi să apere inte- 
resele statului comunist. După ce fostul prim-consi- 
lier Ripoşanu a demisionat, cerând şi azil politic în 
SUA, informatorii legaţiei îl dădeau drept „angajat di- 
rect al Serviciului de Poliţie“ american, deoarece fu- 
sese surprins de mai multe ori ţinând sub observaţie 
sediul legaţiei, singur sau cu alţi agenţi.?2 În plus, 
prin interviuri date unor diverse reviste, Ripoşanu a 
indicat ziarele sau organizaţiile românilor americani 
care erau sponsorizate în secret de guvernul Groza. 
Mai mult, declarase cât se poate de clar că „Legaţiu- 
nea României este condusă de Legaţiunea URSS*.23 
În iulie 1948, un alt membru important al gru- 
pului diplomatic românesc, consilierul de presă 
Alfons Vogel, şi-a prezentat demisia. Deşi adunase 
importante servicii externe regimului comunist, reu- 
18 Ibidem, martie-aprilie 1948, fila 82. 
19 Ibidem, vol.7, 1947, fila 112 
20 Ibidem, fila 144. 
21 Ibidem, oct.-nov.-dec. 1948, fila 65. 
22 Ibidem, vol.10, nov.-dec. 1947, fila 41. 
23 Ibidem, iul.-aug,-sept. 1948, fila 96. 
24 Jbidem, fila 96. 
25 Ibidem, fila 119. 
26 Ibidem, oct.-nov.-dec. 1948, fila 179. 
27 Ibidem, fila 142. 


şind să infiltreze informatori în diferite comunități 
emigrate în SUA, el a preferat să părăsească, în cele 
din urmă, legația. Principalele ziare americane au 
preluat pe prima pagină declaraţiile lui Vogel care 
s-a autoconsiderat refugiat politic, criticând orienta- 
rea comunistă a noului stat român.24 Pentru a con- 
tracara aceste ieşiri publice ale foştilor colegi, diplo- 
maţii rămaşi fideli guvernului de la Bucureşti au fă- 
cut mari eforturi propagandistice rămase încă fără 
efect într-o Americă ce înțelegea din ce în ce mai clar 
schimbările reale din Europa de Est. 

În fine, în septembrie 1948, chiar şi un comu- 
nist, Mircea Meteş, prim secretar de legaţi, şi-a înain- 
tat demisia, preferând totuşi să se întoarcă în țară.25 
La fel va proceda în decembrie 1948 referentul Ale- 
xandru Stoianovici.20 Se pare că cei care optau pen- 
tru revenirea în România aveau drept unică motiva- 
ţie a părăsirii Washington-ului doar nivelul prea scă- 
zut al salarizării. 

La finalul lui 1948, relaţiile româno-americane 
intrau însă într-o nouă fază. După enormele presiuni 
făcute de comuniştii români asupra reprezentanților 
americani de la Bucureşti, o tensiune critică s-a in- 
staurat şi în diplomaţie. Chiar de Ia sfârşitul lui 1948 
începeau expulzările reciproce de diplomaţi, care vor 
continua câțiva ani buni, ca semn al declanşării Răz- 
boiului Rece, în miniatură, pe direcţia Bucureşti - Wa- 
shington. La 15 decembrie 1948, Vlad Mărdărescu, 
devenit Însărcinat cu Afaceri ad interim, primea două 
note din partea Departamentului de Stat prin care se 
aducea la cunoştinţă că domnii Alexandru Lăzăreanu 
şi Grigore Preoteasa, oficial - consilieri de presă, dar 
foarte posibil agenți ai serviciilor secrete române, de- 
veneau PERSONA NON GRATA şi erau rugaţi să pără- 
sească teritoriul Statelor Unite.27 Gestul americanilor 
era un răspuns la expulzarea de către România a ataşa- 
tului militar ]. Lovell şi a consilierului de legaţie H. 
Leverich. Aşadar, aici se încheia perioada de minimă 
normalitate diplomatică dintre România şi SUA de 
după cel de-al doilea război mondial şi începeau relații- 
le subsumate principiilor oficiale ale Războiului Rece. 





anul IIl e nr. 30 


55 


ROST 


HISTORIA 





Vara lui 1940, 
sfirsitul unui vis 


„Viața popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă 
pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru atirmare şi 
înălțare“, spunea Mareșalul Ion Antonescu. Istoria românilor 


este o ilustrare a acestor vorbe. 


Silviu Aroneţ 





intersecția marilor puteri, a fost în situaţia de 

a-şi apăra ființa naţională, cu arma în mână şi 
credinţa în Dumnezeu în inimă. Veacul al XX-lea, 
însă, le-a hărăzit cele mai grele încercări. Primul Răz- 
boi Mondial a însemnat o trecere prin toate ipostaze- 
le: neutralitate, pericolul dispariţiei ca stat, pentru ca 
în final să aducă împlinirea visului de secole al româ- 
nilor: unirea tuturor fraţilor în limitele aceleiaşi 
graniţe, care vor constitui, pentru mai bine de două 
decenii, România Mare. 

Vara lui 1940 a însemnat, din păcate, sfârşitul 
acelui vis. „România Mare, visul milenar al unui 
neam întreg, care a luptat şi s-a sacrificat pentru a o 
realiza, s-a prăbuşit în câteva săptămâni. Datorită 
pactului de brigandaj Hitler - Stalin, Basarabia şi 
Bucovina de Nord au fost pierdute Ia 26 iunie 1940, 
în urma ultimatumului dat de Uniunea Sovietică. Pes- 
te trei milioane de frați români din Basarabia străbu- 
nă cad sub cnutul rusesc, 51.000 de kmp din pămân- 
tul românesc ne sunt furați“ (N. Baciu - Agonia Ro- 
mâniei). Însă, umilința poporului român va fi depli- 
nă la 30 august 1940, când, în urma Dictatului de la 
Viena, este mutilată Transilvania şi peste două mili- 
oane de români intră sub jugul unguresc. Dacă la 
acest eveniment adăugăm şi pierderea Cadrilateru- 
lui, în favoarea Bulgariei, precum şi o Românie sfâ- 
şiată în interior de domnia tiranică şi coruptă a rege- 
lui Carol al II-lea, se vede imaginea întregii suferințe 
din vara lui 1940. 

Memoria documentelor reține imaginea acelor 
zile fatidice: „Joi, 27 iunie 1940: Am ieşit din infernul 
zilei de azi moralmente zdrobit şi îmbătrânit cu 10 
ani. Dar să recapitulez faptele. La 2 dimineața am fost 


V reme de sute de ani poporul român, aflat la 


deşteptat de un telefon al lui Urdăreanu, zicând că 
Davidescu, de la Moscova, a telefonat că Molotov i-a 
remis o notă ultimativă, după care toate legăturile 
telefonice i-au fost întrerupte. Ni se cere de către 
URSS să cedăm Basarabia şi Nordul Bucovinei şi să 
dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a trăsnit 
ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt 
grad. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este că tre- 
buie să rezistăm la astfel de joncțiuni şi să ţinem la 
ceea ce am spus atât de des, că, dacă vom fi atacați, ne 
vom apăra“. (Gh. Buzatu - România cu şi fără Antones- 
cu - „Jurnalul (1939-40) al regelui Carol al II lea“). 

Poziţia României a fost discutată în Consiliul de 
Coroană, ţinut în după-amiaza zilei de 27 iunie 1940. 
„Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgus- 
tat; toţi cei care făceau pe eroii la prânz s-au dezum- 
flat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pen- 
tru rezistență. Numele lor merită să fie înscrise cu li- 
tere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae 
Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, 
Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalți, cu 
oarecare nuanță, au fost pentru acceptarea ultimatu- 
mului. (Gh. Buzatu - România cu și fără Antonescu — 
„Jurnalul (1939-40) al regelui Carol al II lea“). 

Sub presiunea evenimentelor, a partidelor 
politice, a armatei şi a Mişcării Legionare, regele 
Carol abdică la 6 septembrie acelaşi an. Generalului 
lon Antonescu, devenit prim-ministru, îi revine 
misiunea de a-i reda României umilite demnitatea şi 
armatei rolul de apărătoare a gliei străbune. Toate 
partidele politice au condamnat raptul teritorial, mai 
puțin partidul comunist din România, care aproape 
două decenii a militat pentru „rezolvarea problemei 
muncitorilor şi țăranilor din Basarabia“. În accepţiu- 
nea Paritdului Comunist, muncitorii şi țăranii „au 
trăit prima perioadă a revoluţiei ruse, iar acum gem 





56 


anul IIl e nr. 30 


HISTORIA 


ROSI 





sub călcâiul dictaturii militare române“ . (V. Frunză - 
Istoria stalinismului în România). Respectiva gru- 
pare politică, în fapt cap fără trup, primeşte din par- 
tea Cominternului, a cărui slugă prea plecată era, 
„Directiva pentru partidul comunist din România, 
din 8 mai 1940“. Aceasta se constituia într-un regula- 
ment de conduită a partidului pentru sprijinirea ac- 
țiunilor sovietice, care aveau ca scop reanexarea Ba- 
sarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Acceptat, 
ultimatumul sovietic este pus în practică. Modul cum 
s-au comportat militarii armatei roşii, provocările şi 
umilințele Ia care au fost supuşi ofițerii şi soldaţii 
români, care executau ordinul de retragere au prefi- 
gurat încercările la care vor fi supuşi românii din te- 
ritoriile ocupate. 

Calvarul României nu se va încheia, însă, nici 
după cel de-al doilea Război Mondial. Vânzarea țării 
de către marile puteri vestice la Conferinţa de la 
Yalta va fi primul pas al Golgotei poporului român, 


din cei 50 de ani de comunism, impus de tancurile 
sovietice. În interviul realizat de Traian Filip, în 
1984, cu scriitorul Nicolae Baciu, acesta caracteri- 
zează astfel cealaltă crucificare a României, cea din 
1945: „Procesul de Ia Niirnberg a condamnat doar pe 
învinşi, procesul învingătorilor a rămas pe seama is- 
toriei, iar istoria a devenit instrument politic. Făuri- 
torii lumii contemporane sunt nişte bolnavi, ei dic- 
tează şi astăzi, chiar dacă au murit. Judecăţile lor au 
fost incomplete, egoiste, comode, nefericite. Popoa- 
rele care au scăpat arma din mână au fost nu numai 
decimate, ci şi condamnate. Ele nu au fost învinse 
doar în război, ele sunt învinse şi în timp de pace, 
silite să privească în pământ şi să răspundă de fap- 
tele înaintaşilor. ...Procesul de la Yalta; inculpații: 
Stalin, Hitler, Churchill, Roosvelt; avocatul este în 
acelaşi timp judecător şi procuror; nu apără decât o 
singură cauză - a umanității“ ... (Traian Filip - Coră- 
bii dincolo de orizont). 








anul IIl e nr. 30 


Ei 


0% DA 


57 


ROST 


IN MEMORIAM 





Emil Cioran sau drama 
de a rămâne român 


Anul acesta s-a împlinit un deceniu de la trecerea în veșnicie a lui 
Emil Cioran (20 iunie 1995, Paris), unul dintre reprezentanții 
străluciți ai generaţiei criterioniste, patronată în mare măsură 
de Nae Ionescu, generaţie care a punctat decisiv istoria 
intelectuală a României moderne, racordând-o Ia europenitate. 


George Popescu Glogoveanu 





Cioran, făcută în zilele noastre, îl situează 

pentru multele sale calități ca şi controverse 
într-o aură mitologică. Viaţa lui trebuie privită, însă, 
în contextul spiritual şi politic european în care a 
trăit; un timp în care au loc, pe lângă cele două răz- 
boaie mondiale, mari prefaceri spirituale şi ideologi- 
ce, mai ales răsturnări de valori. Dar ceea ce îl face in- 
teresant pe gânditorul nostru în peisajul spiritual ro- 
mânesc şi european este structura sa unică în felul ei, 
căci, vrând-nevrând, Cioran a devenit un om univer- 
sal - un geniu, în opinia lui Ţuţea. 

Nu vreau să stărui numai asupra frământărilor, 
neliniştilor sufleteşti şi a supliciilor prin care a trecut 
în tinerețea sa filosoful - acestea țin şi de ceea ce am 
numi agonia participării -, dar îndeosebi trebuie să 
arăt că acest suflet s-a chinuit nopți de-a rândul, ne- 
dormind şi plimbându-se solitar pe străzile Sibiului, 
aceasta ținând mai mult de drama omului, cum, de 
altfel, recunoaşte şi el, a omului dostoievskian - al 
cărui suflet, a cărui viață pendulează între angelic şi 
luciferic. 

Erau frământările lui Cioran determinate de 
ambițiile sale sau de condiţiile exterioare, ale vremii 
în care a trăit? Nicidecum, căci el mărturisea într-o 
scrisoare originea acestor lupte interioare pe care le 
credea ca făcând parte din „alcătuirea organică, din 
structura lui specifică - ele fiind obiectivări fireşti la 
care nu poți renunța fără a nu renunța şi la tine“. 

Am descoperit în sufletul său două motive de 
neliniște, de frământare: unul determinat de acea 
participare sub formă de agonie, agonia participării 
la drama pe care o trăieşte neamul său şi chiar veacul 
în care îşi desfăşoară activitatea pe care ar dori să o 


Q radiografie a vieţii gândului şi inimii lui Emil 


vadă sub alte auspicii, precum şi extazul sau, cu alte 
cuvinte, idealul înăbuşit de vitregiile istoriei, care, se 
pare, că, de multe ori, îl sugrumă şi un al doilea mo- 
tiv determinat de structura sa aparte, înclinată nu 
spre stabilitate, uniformitate, nominalitate şi linişte 
pe care, de altfel, le repudia, ci plină de fremătare, de 
zvârcolire, de zbucium sufletesc. Amândouă aceste 
fațete ale caracterului său erau condensate în ființa 
acestui om care a creat o operă monumentală, un fel 
de Dostoievski românesc care, nu prin romane psi- 
hologice, ci prin incitante mărturisiri sub formă de 
aforisme a dat în vileag toată gama de frământări la 
care este supusă ființa omenească de la tragicul eve- 
niment al „Căderii în Cosmos“ şi până astăzi. 


Obsedat de „sufletul rus“ 


Este ciudat faptul că Emil Cioran, un om aparţi- 
nând unui spaţiu cu configurație deal-vale - „un spa- 
țiu mioritic“ - are o structură asemănătoare cu a lui 
Dostoievski şi că are „obsesia sufletului rus“ în care 
răbufneşte acel ecou al spaţiului nesfârşit, al spațiu- 
lui-stepă. În spirala istoriei, prin idei, cultură sau par- 
țiale migrări structurale ale unor oameni sau ale 
unor popoare încep să semene şi, uneori, să se şi con- 
topească, deşi plasma ce zace în inconştientul oame- 
nilor ca şi al neamurilor rămâne inconfundabilă, iar 
cine vrea să cerceteze aceste diferenţe trebuie să vi- 
zeze creaţiile anonime ale naţiunilor, respectiv etno- 
grafia - folclorul, muzica populară, dansul, poezia 
anonimă: baladele, doinele, portul şi arhitectura 
rurală. 

Cioran recunoaşte că a avut şi momente de se- 
ninătate, de liniște, de bucurie şi care, pentru el, con- 
stituiau clipe de contemplație. În aceste momente, el 
avea impresia că a trecut dincolo de istorie şi de de- 





58 


anul IIl e nr. 30 


IN MEMORIAM 


ROSI 





venire. După el, istoria oferă omului numai stări de 
nelinişte, de frământare, de zvârcolire şi că puţinele 
clipe de linişte sunt clipele în care omul depăşeşte 
momentul, apropiindu-se de oceanul eternității - cu 
toate liniştile şi fericirile lui. Datorită acestor frămân- 
tări, ca rezultat al lor, la 24 de ani, Cioran scrie inci- 
tanta carte Schimbarea Ia faţă a României. Pentru a 
observa cât de tranşant a fost Cioran cu ideile şi cre- 
dinţele sale, voi cita o afirmaţie din tinereţea sa: „În 
momentul cînd aş fi convins că posibilităţile unei 
schimbări la faţă a României sunt o iluzie, din acel 
moment o problemă a României pentru mine n-ar 
mai exista“. 

Aşa a rămas toată viața. E nu jonglat cu ideile şi 
credințele sale, ci s-a topit în focul lor cu certitudinea 
că ele reprezintă o icoană a adevărului. Cuvintele 
l-au lăsat rece, dar ideile i-au ars inima până la 
moarte. Pe acestea multe le-a mărturisit cu ajutorul 
cuvintelor pentru care avea reticenţe, dar foarte 
multe i-au rămas ca un secret al inimii şi al vieţii sale. 


Dezamăgit de cultura română, 
dar nu de generaţia sa 


Cioran se înscrie, după cum am spus mai sus şi 
după cum însuşi mărturiseşte, în galeria spiritelor 
aşa-zise dostoievskiene, căci viața lui dramatică a 
fost o permanentă zvârcolire, o permanentă încleşta- 
re între vâna lui țărănească, inconştientul lui plămă- 
dit ardeleneşte şi straturile suprapuse prin ingerarea 
ideilor occidentale pesimiste, sceptice, schopen- 
haueriene. Mărturie stau explorările şi fugile perma- 
nente, timp de 10 ani, în sălbăticia şi singurătatea 
naturii în Ardealul său iubit, numit paradis şi anii, 
destul de mulți, trăiţi în Occident, ducând o viață 
austeră - într-o mansardă, refuzând titlurile, onoru- 
rile şi mâncând la o cantină studențească. 

Într-o scrisoare către bunul său prieten, Bucur 
Țincu, Cioran îi mărturiseşte că, fiind la Bucureşti, a 
cunoscut „toată elita filosofică a capitalei“ şi a rămas 
total dezamăgit în ceea ce priveşte destinul culturii 
române, dar foarte încântat de gradul de înțelegere 
al prietenilor săi, al generaţiei sale, vina revenindu-i 
atmosferei care favoriza compromisul şi zădărnicea 
marile aspirații. Cioran acuza veacul în care trăia de 
superficialitate, de un soi de plictiseală de cultură, re- 
fuzarea valorilor, renunțarea la morală, precum şi de 
respingerea criteriilor, a disciplinelor normative, în 
genere - şi-l îngrijora faptul că remarca în filosofia 
germană prezenţa unei direcţii care pleca de la anti- 
nomia spirit-suflet în defavoarea primului termen şi 


conchidea că: „atunci când valorile unei culturi devin 
exterioare omului, se prevede moartea acelei culturi 
pentru posibilitățile omului“. 

Scepticismul şi pesimismul au caracterizat 
întreaga viață interioară a filosofului, lucru ciudat, 
căci, în problema ordinii morale în lume, el rămâne 
de o robusteţe evidentă, fapt ce i-a atras din partea 
oamenilor de cultură eticheta de mare moralist al 
veacului, oferindu-i un loc în Academia Franceză. 

Pentru sinceritatea sa împinsă la paroxism a 
fost catalogat chiar cinic, lucru care nu-l deranja de- 
loc, pentru că îl interesa înainte de toate sinceritatea 
şi adevărul pe care le mărturisea cu orice ocazie. În 
acest sens, el nota: „Scrisul avea o valoare numai 
dacă obiectiva o trăire, o experiență sufletească per- 
sonală, o dramă care constituie fondul vieţii“. Iar via- 
ţa pentru el nu era „nici joc, nici o legănare plăcută“. 

Ca filosof, Cioran a citit tot ceea ce trebuia cu- 
noscut în materie de gândire omenească, dar n-a ne- 
glijat contactul şi studiul oamenilor, al celor vii, nu în 
sens biologic, ci în sens spiritual, oameni cât mai 
aproape de natural, oameni frământaţi de anumite 
probleme şi chiar oameni naivi care, după Tolstoi, se 
mântuiesc prin „naivitate țărănească“, căci un dome- 
niu care îl preocupa în mod special şi care, în rândul 
disciplinelor filosofice se numeşte Antropologie, stu- 
diază tocmai problema omului, în general. În acest 
sens, caracterizându-i pe ardeleni, el deplânge faptul 
că aceştia şi-au pierdut modestia lor greoaie, o „notă 
definitorie“ şi virtute, prin excelență, devenind nişte 
„flecari balcanici“ şi, în același timp, „mai inteligenți“, 
lucru pe care-l deplânge, de asemenea, pentru că a fi 
inteligent înseamnă în România Mare a avea „tentația 
lucrurilor superficiale şi a nega substanța. 


Mesianismul ardelenesc 


Ca orice ardelean adevărat, Cioran credea 
într-un mesianism al Ardealului. Din ce s-a născut cre- 
dința? Din faptul că Ardealul a suferit o mie de ani ne- 
dreptățile şi împilările popoarelor stăpânitoare: aus- 
triecii şi ungurii. Deci, suferința îndelungată şi inten- 
să îţi provoacă sentimentul de a fi chemat să îndepli- 
neşti o poruncă, un destin. Pe de o parte, iar pe de 
alta, asupritorii n-au fost nici francezi, nici englezi, ci 
germani - de la care ardelenii au învățat măcar cum 
se organizează şi administrează un stat cu cinste, co- 
rectitudine şi dreptate. Dar ardelenii, după 1919, s-au 
lăsat copleşiți şi influenţaţi de regăteni, devenind 
flexibili şi orice speranţă de realizare a unor noi ori- 
zonturi a fost spulberată. 





anul IIl e nr. 30 


59 


ROST 


IN MEMORIAM 





it 





e tă Ma RAII 


Iată ce credea Emil Cioran despre aceste două 
mentalități: în Vechiul Regat, cetățeanul se simte in- 
tegrat în națiune şi nu în stat, precum ardeleanul. Nu- 
anța aceasta diferențiază două concepții, dar nu 
două lumi. Regăţenii sunt patrioţi, ardelenii mai 
mult cetățeni. „Naționalismul lor este mai mult cetă- 
țenesc. În nici o provincie, democraţia n-a fost mai 
pustiitoare ca în Ardeal“, conchide filosoful român. 

Cioran trăia intens sentimentul dragostei de 
țară şi de limba maternă, exprimat de atâtea ori. Este 
edificator acest lucru, căci într-una dintre scrisorile 
către prietenul său Lucian Boz, autor al unei remar- 
cabile lucrări despre Eminescu şi care trăia la Sidney, 
Cioran îşi arăta admiraţia față de patria sa şi de limba 
ei, când vine vorba de cuvântul „zglobiu“ pe care 
nu-l mai auzise de 50 de ani, şi care parcă-i desco- 
perea o lume de care nu se poate despărți uşor. 

Sau un alt amănunt. La un moment dat, Cioran 
spune: „iubesc istoria României cu o ură grea“. Este 
de observat că el explică sensul unor idei sau senti- 
mente nu cu argumente, ci prin cuvinte contrarii, 
chiar antitetice. Ura grea trebuie tradusă ca un fel de 
gelozie, o iubire care merge până la ură şi chiar cri- 
mă, cu o mare pasiune, cu o iubire posesivă, şi dure- 
roasă în acelaşi timp. Deci, folosirea antitezei este 
frecventă în scrisul său fără a fi sentimental sau ar fi 
vorba de nişte negaţii şi că el ar fi un fel de defetist. 

Prin negaţii sau cuvinte contrarii, dacă vreţi, el 
biciuia nişte rele, nişte neajunsuri, nişte insuficențe 
morale. Intenţia era însă pozitivă. Dacă transpare 
cumva în opera lui Cioran ideea de negaţie a vieții, 


A 









3 


ea nu trebuie luată în sens ad-litteram, căci a fost un 
adept al vitalismului, dar nu al vitalismului biologic, 
de nuanță bergsoniană şi nici n-a fost un adept în 
sensul ahtierii după cât a mai rămas grabnică trece- 
rea în fericirea nirvanică. Vitalismul său era o fră- 
mântare cu rigorile istorice şi ale lutului acestei lumi 
acaparatoare în dauna fericirii paradisiace din care 
am căzut. 

Să fie oare această sfâşiere interioară şi această 
luptă cu viziunea ancorării într-un mesianism impe- 
rial, ca destin al neamului românesc, duse până la de- 
cepţie, până la renunțare la viaţă? Văzînd că totul 
este ratat, că suntem un popor care ne frângem uşor 
coloana vertebrală şi ne lăsăm înşelaţi de himere, să 
fi renunţat Cioran la iubirea substanţei care-i alcătu- 
ieşte ființa atât biologică, dar mai ales cea spirituală, 
la iubirea de neamul lui românesc? 

Da şi nu. Pe deoparte, structura care nu tolerea- 
ză şi sancţionează, pe de altă parte realitatea imora- 
lă, deficitară a sfârşitului de mileniu în care trăim. Și 
să nu uităm că Emil Cioran face parte din galeria 
marilor pesimişti şi sceptici: Schopenhauer, Nietzs- 
che, deşi el se autocaracteriza a fi mai mult de nuanță 
dostoievskiană. Lui Cioran suferința îi dă o mare 
experiență de viață, dar îi dă mai ales un plus de con- 
ştiinţă a valorii sale şi o „excelență în Univers“, după 
cum se pronunță el apropiindu-se astfel de experien- 
ță lui Pascal şi de cea a lui Kierkegaard. 

Astfel, el îşi găseşte sens vieţii pe pământ. 
Într-un eseu numit „Revelaţiile durerii“ arată textual 
că „destinul individual ca o realitate interioară, ira- 
țională şi imanentă nu se revelează decât în durere, 
că este singurul drum pozitiv de înțelegere lăuntrică 
a problemelor personale“. Cioran descoperă o func- 
ție nouă a durerii. Dincolo de faptul că suferința are 
un „rol“ terapeutic, de ispăşire, de mântuire, filoso- 
ful îi atribuie şi funcţia de revelaţie, de favorizare a 
unei cunoașteri mai adânci a problemelor ce frămân- 
tă viața noastră interioară. În acest sens sunt revela- 
toare experiențele lui Pascal, Kierkegaard, Dostoiev- 
ski şi de ce nu ale medicului psihiatru şi filosofului 
Carl Gustav Jung. 


Drama omului modern 


Preocupat cu pasiune de ştiința antropologiei, 
în care studiul tipologiei este de prim rang, Cioran 
militează nu pentru o antropologie umanistă, în care 
omul este privit în mod abstract, rupt de realităţile 
sale sufleteşti şi care îl caracterizează eşalonat în de- 
cursul vieţii sale istorice, ci pentru o antropologie 





anul IIl e nr. 30 


IN MEMORIAM 


ROSI 





aşa-zisă tragică, în care sunt descrise toate stările lui 
cele mai dureroase, căci numai aşa putem înţelege 
esența şi destinul acestui om. 

Cioran a făcut, de asemenea, o obsesie pentru 
„problematica omului rus“. Într-adevăr un om pe al 
cărui suflet poţi face foarte multe experiențe şi foar- 
te multe observaţii din cauza acelei structuri ciudate 
care îl caracterizează şi care pendulează între ceva 
pozitiv şi ceva negativ, structură analizată foarte mi- 
nuţios în momentele sale psihologice de către Dos- 
toievski şi dezbătută filosofic de către Nicolai Ber- 
diaev. Această tendință de pendulare de la o stare la 
alta, de natură ontologică, a fost denumită dedublare 
şi consecințele ei au fost dezastruoase, dramatice şi 
chiar apocaliptice. 

Este vorba de experiența pe care a trăit-o 
sud-estul european aproape 50 de ani. În consecinţă, 
două lucruri trebuie să realizeze omul în decursul 
vieţii sale: o conştiinţă istorică (Cioran spune că 
acest lucru l-a învăţat de la Hegel) şi o conştiinţă de 
apartenență la transcendență, după spusele lui Iisus 
Christos, care a recomandat oamenilor: „Daţi Ceza- 
rului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al 
lui Dumnezeu“. 

Secretul vieţii şi operei lui Emil Cioran stă în 
această uşurinţă cu care condensează toate gându- 
rile şi trăirile în aforisme. EI nu dezbate o problemă, 
pledând pentru ea cu argumentele necesare; el a fră- 
mântat aceste lucruri în sufletul său, în mintea sa, în 
viața sa şi nouă ne redă aforistic numai rezultatul 
acestor dezbateri cu sine, concluziile Ia care a ajuns. 

Aşadar, ca să-l înţelegem pe acest frământat - să-i 
înțelegem filosofia sa, trebuie neapărat să plecăm de 
la acel fapt de la care el a plecat: „Căderea în Cos- 
mos“, lucru care a marcat şi marchează destinul tra- 
gic al omului pe această planetă, căci el zice: „Feri- 
cirea noastră trebuie să înceapă de când ne-am con- 
vins de nonsensul acestei lumi“. Prin urmare, regre- 
tul că am căzut din fericirea paradisiacă. Acest blam 
adus vieţii de pe pământ îşi găseşte explicaţia tocmai 
în paradoxul căderii noastre în lume, în istorie, căci 
era bine în fericirea şi liniştea paradisiacă, iar în isto- 
rie e numai suferință şi durere. 

Poate Cioran a sesizat şi el şi a trăit, ca şi Kierke- 
gaard, drama omului modern, însingurat de el însuşi 
prin acelaşi exces de raționalism şi ştiințifism ce a do- 
minat secolul al XIX-lea. Şi printr-o dureroasă expe- 
riență personală, va fi încercat să descopere în adân- 
curile ființei sale valori morale eterne de care are 
nevoie omul pentru ieşirea din prăpastia în care s-a 
prăbuşit viața sa. 


Voința de putere, exprimată 
prin valori 


Descoperirea lui Cioran este o problemă de 
gust, dar şi o problemă de înțelegere. Trebuie să ai 
în structura ta tendință, capacitatea de a înţelege 
oamenii setoşi de adevăr ca Dostoievski, Giovani 
Papini, Nietzsche, Pascal, Nae Ionescu, Kierke- 
gaard, căci dacă nu ai ceva comun, structural cu ei, 
nu-i poţi nici apropia, nici înțelege. Oamenii aceş- 
tia te incită, te farmecă, pentru că îţi pun proble- 
me, te fac să gândeşti şi îţi cer atitudini, opinii, po- 
ziţii, te fac să te războieşti cu tine, cu lumea şi cu 
neadevărul, cu superficialitatea şi cu ignoranța, 
pentru ca să te descoperi pe tine cel adevărat, lu- 
mea reală şi adevărată. De aceea, Cioran era citit în 
Occident de un public foarte larg - de toate culo- 
rile, de toate gradele, de pe toată gama de căută- 
tori şi indiferenți, de orientați şi debusolaţi, amă- 
giți şi dezamăgiți, încrezători şi sceptici. Şi aproape 
toți găseau soluții şi sugestii în opera lui, căci el se 
adresează sufletului omenesc, acelui suflet, mai 
ales, zbuciumat, care nu şi-a găsit încă liniştea şi 
certitudinea în această lume. 

Mai este ceva. Cioran scria într-o limbă fermecă- 
toare, folosind toate subtilitățile limbii române - pe 
care aproape nici o limbă nu le are -, o limbă capabi- 
lă să cuprindă cea mai variată gamă de sentimente 
omeneşti şi să exprime „dorul“ după eternitate cu un 
farmec aproape de negăsit în altă limbă. Cioran a 
scris aproape toate cărțile sale, numeroase de altfel, 
în română şi cu greu a acceptat să-i fie traduse în 
franceză. Aceasta a făcut-o bunul său prieten Con- 
stantin Tocan, Cioran rămânând un mare scriitor ro- 
mân şi francez, deopotrivă. 

Învolburat şi dionisiac, în stilul lui Nietzsche, 
Cioran nu vede o renaştere a culturii şi civilizaţiei şi, 
mai ales, a valorii omului decât printr-o moarte, 
printr-o ardere a relelor acestei culturi şi civilizații, 
îndeosebi a racilelor morale care macină viața omu- 
lui şi printr-o „schimbare la faţă“ care să producă 
acel reviriment dorit, printr-un salt de la cultura 
minoră la cea majoră ca şi printr-un salt de la anisto- 
rie la istorie. 

Deşi pledează pentru un destin imperial al omu- 
lui, ca şi al neamului, Emil Cioran nu preconizează fo- 
losirea voinţei de putere exprimată prin forță, ci prin 
valori morale - în care a crezut din tinereţe - şi mai 
ales printr-o desprindere de imponderabilele isto- 
riei, ale momentului şi ale teluricului, pentru a resta- 
bili ordinea din care am căzut. 





anul III e nr. 30 


61 


ROST 


DECANTĂRI 





Pentru o istorie intelectuală 
a „Criterionului“ 


Valorizarea fenomenului criterionist constituie o necesitate de ordin cultural, în 
amplul proces de recuperare a unui segment important din cultura primei jumătăți a 
secolului XX, un fenomen de revigorare şi împrospătare a discursului intelectual și a 
gândirii românești. După decembrie 1989, inițiativele bine articulate, demarate de 
seria nouă a „Jurnalului Literar“, în prelungirea preocupărilor mai vechi ale „Revistei 


Vu A 


de Istorie şi Teorie Literară“, în vederea constituirii unui proiect salutar şi necesar de 
readucere în prim plan a personalităților „generației 27“, merită a ti apreciate. 


Constantin Mihai 





disparate în Memoriile lui Mircea Eliade, în Jur- 

nalul lui Petru Comarnescu, în scrierile lui Mir- 
cea Vulcănescu, pentru a aminti doar câteva surse direc- 
te fundamentale, precum şi în încercările destul de fira- 
ve, adesea inconsistente şi în marea lor majoritate ideo- 
logizate de abordare a acestui fenomen după 1989, lip- 
sind sintezele unei asemenea istorii intelectuale sui-ge- 
neris. Pe lângă sursele deja existente, dosarul unei vii- 
toare istorii intelectuale a „Criterionului“ începe să ca- 
pete amplitudine prin apariția lucrării Mircea Vul- 
cănescu - De la Nae Ionescu la Criterion (Humanitas, 
2003, 442 p.), ediţie îngrijită de neobositul căutător de 
fervori intelectuale interbelice Marin Diaconu. Volumul 
de faţă - ne anunţă îngrijitorul ediţiei - trebuie situat în 
continuarea celor trei tomuri apărute la Editura Emi- 
nescu, sub titlul general Dimensiunea românească a 
existenţei, cu părțile: Pentru o nouă spiritualitate tiloso- 
fică (1992, 1996), Chipuri spirituale (1995, 1996); Către 
ființa spiritualității româneşti (1996). 

Gruparea „Criterion“, înființată în toamna anului 
1932, cuprinde pe cei mai de seamă reprezentanți - 
elevi/discipoli - ai lui Nae Ionescu. Trebuie, de la bun 
început, făcută precizarea că nu toți criterioniştii sunt 
admiratori necondiționaţi ai lui Nae Ionescu - Eugen 
Ionescu, Petru Comarnescu, lonel Jianu -, dar cu toții au 
ceva din personalitatea Magistrului. Deşi Nae Ionescu n-a 
scris cărțile pe care, prin dotarea sa cu totul excepționa- 
Iă, le-ar fi putut scrie, a dat viaţă acestei strălucite gene- 
rații de intelectuali, criterioniştii „liberi pentru cultură“. 
Cu siguranță, roadele Şcolii sale, elevii şi discipolii săi - 
nu mai încape nici o minimă îndoială că Profesorul de 
logică şi metafizică de la Universitatea din Bucureşti a 


D espre gruparea „Criterion“ există informații 


dat naştere unei Școli a gândirii şi a trăirii, replica româ- 
nească a Akademosului platonician, în pofida opiniei 
celor care mai susțin şi astăzi, în detrimentul evidenţei, 
că în interbelic nu a existat o Școală autentică de filoso- 
fie - reprezintă cărțile lui Nae Ionescu de logică, mistică 
şi metafizică, în forma lor pură şi vie. 

„Criterionul“ constituia un cadru veritabil al dez- 
baterii intelectuale, academice - aceasta fiind intenția 
fondării sale -, oferind tuturor conferențiarilor de di- 
verse orientări ideologico-culturale posibilitatea de a 
purta o reală discuţie. Ceea ce lipsea mediului cultural 
românesc, dialogul sau modalitatea de a participa la 
symposium, era împlinit de gruparea „Criterion“. Mo- 
delul de polemică publică elegantă, erudită, bazată pe 
dimensiunea pregnantă a spiritului critic, a gândirii în 
continuuă combustie, a originalității, propus de criteri- 
onişti trebuie reintrodus în spaţiul cultural românesc 
actual, dominat de amatorisme şi veleitarisme. 

În cadrul conferințelor „Criterionului“ de la Fun- 
daţia Universitară Carol se abordau diverse probleme 
culturale şi ideologice, precum şi personalități compo- 
zite: Gide, Chaplin, Lenin, Freud, Mussolini, Gandhi, Ma- 
ritain ş.a. La aceste simpozioane, participau conferen- 
țiari de toate nuanțele ideologice de Ia socialişti Lucre- 
țiu Pătrăşcanu şi Bellu Silber până la Mircea Eliade, Mir- 
cea Vulcănescu, George Racoveanu, Paul Sterian, Ste- 
lian Mateescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Mihail Polihro- 
niade ş.a. Din nefericire, gruparea „Criterion“ s-a destră- 
mat în 1934 din cauza acutizării unor dispute ideologice 
între unii membri, a unor inadecvări care deveniseră 
pregnante. Un proiect cultural care a început minunat 
s-a sfârşit lamentabil, cazând în capcana ideologicului. 

Cheia hermeneutică a acestui fenomen complex, 
deo profunzime şi de o emulaţie admirabile - unic în is- 
toria intelectuală a României moderne - este Nae Io- 





62 


anul IIl e nr. 30 


DECANTĂRI 


ROST 





nescu, fără de care înțelegerea criterionismului devine 
practic imposibilă. EI constituie piatra de hotar în com- 
prehensiunea acestui fenomen, nodul gordian în jurul 
căruia gravitează toate sensurile generaţiei 27. Cine nu 
îl înțelege pe Nae Ionescu nu va putea înţelege niciodată 
generația pe care cu succes a format-o. Prin urmare, de 
la Nae Ionescu trebuie plecat nu numai în înțelegerea 
„Criterionului“, ci şi în valorificarea Şcolii sale. Nu în- 
tâmplător, Marin Diaconu a intitulat, într-un mod reve- 
lator, volumul De a Nae Ionescu Ia Criterion, sugerând 
explicit presupoziția fundamentală de Ia care trebuie să 
pornească exegeza criterionismului. 


O manifestare a „generaţiei 27“ 


O altă precizare importantă priveşte definirea 
„Criterionului“ ca o manifestare specifică a ceea ce în 
mod convenţional numim „generaţia 27“, în plan cul- 
tural, spiritual. 

În volumul editat de Marin Diaconu sunt incluse 
câteva schițe interesante, scheme funcționale despre 
„Cursul de filosofie a religiei“ (1925-1926), ţinut de Nae 
Ionescu, precum şi note pentru un posibil comentariu 
asupra „Gândirii filosofice a domnului Nae Ionescu“, 
realizate de Mircea Vulcănescu, ca răspuns la atacurile 
concertate, venite din partea cercului de pozitivişti şi 
raţionalişti din jurul lui Constantin Rădulescu-Motru la 
adresa activității ştiinţifice a lui Nae Ionescu. Un text 
captivant al lui Vulcănescu este „Nevoia de unitate a 
spiritului meu mi-a impus sinteza. Între Dimitrie Gusti şi 
Nae Ionescu“, text care explică poziția filosofului şi soci- 
ologului, aflat sub înrâurirea directă a celor doi Pro- 
fesori: Gusti apreciat pentru dimensiunea „tehnicistă“, 
din perspectiva metodologiei specializării, în timp ce 
Nae Ionescu este apreciat pentru „pedeagogia negati- 
vă“, pentru modul său de a stimula gândirea vie şi origi- 
nală, de a-l pune pe fiecare într-o cercetare permanentă 
a gândului, de căutare a echilibrului interior. 

În calitatea sa de lider al generaţiei - împreună cu 
Petru Comarnescu fondează gruparea „Criterion“ -, 
Mircea Vulcănescu dezbate o problemă de o actualitate 
stringentă în perioada interbelică, şi anume conceptul 
de generaţie. Într-un faimos articol „Generaţie“ din 15 
noiembrie-l decembrie 1934 al revistei „Criterion“, el 
ajunge la o conceptualizare a acestei noțiuni, oferind un 
tablou general al ideii de generaţie, cu accentul pe câte- 
va trăsături distinctive ale fiecăreia dintre ele. Astfel, 
pentru generaţia 27, regăsim ca trăsături, în plan spiri- 
tual: „misticismul ortodox“; „umanismul neoclasic“; 
„agonia“ şi „negativismul“; în plan politic: „naţionalis- 
mul integral“, „comunismul marxist“, iar în planul 


relației dintre spiritual şi politic: „izolarea“, „activismul 
prin disperare“ şi „istorismul prin resemnare“. 

Conferinţa lui Mircea Vulcănescu despre „Idolul 
Lenin“ punctează aspectele fundamentale ale teoriei le- 
niniste, creionând profilul liderului bolşevic. După sta- 
bilirea unei subtile distincţii la nivel conceptual între 
idol şi mit, Vulcănescu se concentrează asupra resortu- 
rilor intime ale figurii lui Lenin, verificând validitatea 
teoriei leninismului. 

„Cercetarea în symposion aidolilor unei vremi e în 
acelaşi timp mijloc de coordonare a ideilor şi mijloc de 
cunoaştere de sine“ (op. cit., p.274). Concluzia la care 
ajunge Vulcănescu se referă la faptul că, deşi teoria le- 
ninistă are defecte majore, metoda are calități prin 
„reuşita leninismului în atac şi în apărare“. O critică a 
leninismului pe care doar un spirit pătrunzător de talia 
lui Mircea Vulcănescu o putea face demonstrează uni- 
tatea în diversitate a dezbateriilor organizate de 
„Criterion“. La cel de-al IV-lea simpozion despre „Idoli“ 
organizat de Asociaţia „Criterion“, care a avut loc pe 3 
noiembrie 1932, s-a pus în discuţie Mussolini. Mihail 
Polihroniade, cel care a deschis simpozionul, s-a ocupat 
de realitatea politică a fascismului italian şi de perso- 
nalitatea pe care acesta o întrupează. H.H. Stahl pro- 
pune o perspectivă sociologică în abordarea fascismu- 
lui care apare ca o „tentativă disperată a burgheziei de a 
face faţă disoluţiei statului burghez“. 

Conferinţele „Criterionului“ se remarcau atât prin 
varietatea subiectelor tratate, cât mai ales prin prezența 
unor personalități care ridicau nivelul intelectual al dez- 
baterilor. Petre Ţuţea îşi aminteşte de o conferință de ex- 
cepţie de Ia Institutul Francez a lui Nae Ionescu despre 
Calvin, în ciclul închinat Renaşterii franceze, în care Vul- 
cănescu a vorbit despre Rabelais. Ţuţea spunea că Nae 
Ionescu era cel mai interesant dintre conferenţiarii Cri- 
terionului, o inteligență ieşită din comun. 

Volumul îngrijit de Marin Diaconu umple un gol 
din dosarul grupării „Criterion“, contribuind la o mai 
bună circumscriere a fenomenului şi la o percepție mai 
justă. Publicistica vulcănesciană din acest volum poate 
fi plasată alături de „Ltinerariu spiritual“ al lui Eliade, 
dând seama de complexitatea profilului generaţiei lor. 

Petru Comarnescu nota în Jurnalul său din 1931- 
1937: „Povestea Criterionului este lungă şi nu pot însem- 
na aici decât prea puţin. Multe le-am uitat, nenotând la 
timp, altele mă scârbesc să le consemn, altele cer o dez- 
voltare şi explicații pe care, de asemenea, nu am răgazul 
de a le trece aici. Dacă aş scrie o carte despre meritele 
generației mele, activitatea din toamna 1932 a Aso- 
ciaţiei de arte, litere şi filosofie Criterion ar merita 
multe capitole“. 





anul IIl e nr. 30 


63 


ROST 


DECANTĂRI 





Pe urmele Zeului 


Pe una din cele trei tăblițe de lut, descoperite în judeţul Alba, 
Ia Tărtăria, în 1961 (datând din 5500-5000 î.e.n.) apare 
incizat (Sau excizat?) numele unui Zeu local, şane/șaue. Noi îl 
considerăm a fi o variantă a numelui Zeului geţilor-sciţi 
(nord-dunăreni) Shaoreoro (unul și același cu Apollo), ale 
cărui urme le găsim în multe denumiri din diferite zone ale 
țării: Munţii Șureanu, în toponime ca: şauaeu, şăulia, şăuleşti, 


şieu/şaeu, şăuşa etc. (din Ardeal). 


Prof. Tudora Patrichi 





roiul drumurilor“, sau poate a rămas necunos- 

cut. ÎI putem reconstitui şi din denumirile Ra- 
rău (munte în Moldova), Rariu-Păcurariu (ciobăna- 
şul dintr-o variantă a „Mioriţei“); Rareș (ca nume de 
persoană), Auraș-Păcuraș (invocat în descântecul 
pentru scos apa din urechi); Reloi, Zâurel de Zâuă (= 
Ziu-Rel, din refrenele colindelor), rămas în interjec- 
ţia „zău“ sau în compusul „Zău-aşa“. Un Zeu război- 
nic, numit Ziu, l-am identificat în mitologia germană. 
Din formele Aureru/Aurelu a derivat adverbul 
„aorea“. Îi intuim prezenţa Zeului în denumirea Mun- 
ților Caraiman. Cuvântul cu etimologie necunoscută 
haraiman (regăsibil şi în Caraorman, din Dobrogea), 
având sensurile: „gălăgie“, „tărăboi“, „zarvă“, evocă 
un Zeu al furtunii, al tunetului. Sub forma Zebeleizis 
sau, poate, Zabeleiu, ca Zeu al fulgerului, apare mai 
târziu. La traci, avea forma Zbelsurdos. În toponimul 
Sarul Dornei şi în hidronimul Neagra Șarului, cuvân- 
tul șar = „linie“, „dungă“, „firul apei“, /“culoare“, 
/„piatră-vânătă“, „cretă roşie“ etc. Este o altă realita- 
te lingvistică, amintind de Zeul fulgerului. Cuvântul 
sar are sensul de „apă“ Între apă şi Focul Divin/Ful- 
ger există o relaţie mai greu de decriptat. Un alt sar 
se referă la un „vas de bucătărie“. Şi denumirea Cea- 
hlăului ascunde numele Zeului. Interjecţia „ceală“ = 
„la dreapta“ e un rest dintr-o invocaţie sau indică 
principiul masculin, una din cele „trei inimi de zmeu“ 
(cea „sângerată“), una din cele trei ipostaze ale „calu- 
lui“ („roşu de-nfocatu“) - curentul subtil (în esote- 
rism). Printr-o metateză şi prin adăugarea celor doi 
M (cu accepţia „cel mare“/,marele“), din numele 
Zeului a derivat denumirea țării Maramureşului. 
(M)ara(M)ureşu < ŞU/ARA/URE - ŞUARAREU. „Mara- 


$ haoreoro a fost ignorat, ca „«piatra» din no- 


mureş“ este cuvânt compus în limba română; secven- 
țele acestuia constituie nume de ape: Mara şi Mureş. 

Shaoreoro corespunde, ca atribute, cu gali- 
cul/celticul Teutates, cu germanicul Lodhurr/ (Theu- 
thates), cu Airyaman, înlocuit cu Sraosha de către Za- 
rathustra (arhaic Zeu al furtunii la iranieni), cu gre- 
cul Ares, ipostază a lui Zeus, cu Thot / Hermes, la 
egipteni. La noi, Sarmis / Armis-lon atestă o tradiţie 
hermetică şi este conservat în denumirea Sarmize- 
getusa, cu forma Shamash, Zeu al fulgerului, apare la 
babilonieni. Interesant ca nume, Salvatorul Lumii, la 
sfârşitul veacurilor, va fi Saoshyant, încarnarea sau 
fiul lui Zarathustra (cum spune tradiţia). Epitetul de 
„Zeu al furtunii“ / al „războiului“ ţine de capacitatea 
creatoare a Entităţii Divine. 

Shaoreoro are, de asemenea, atributele irania- 
nului Khshathria Vairya = „puterea“ şi este simbolul 
„Împărăției Zeului“, al „ținutului celor drepți“, repre- 
zentând „0 sublimare a forţei războinice, dirijate în- 
spre efortul şi victoria în lupta mistică“. A fost conce- 
put de Zarathustra. „Împărăţia Zeului“ sau „Imperiul 
ideal“ avea denumirea, la iranieni, de Shahrevar, de- 
rivat din Khshathria Vairya. Shahrevar era unul din 
cei 7 Arhangheli şi reprezenta „maiestatea lui Ahura 
Mazda“. Aplu avea ca număr magic pe 7, ca şi Daina. 
În religia creştină, Arhanghelul Mihail este „faţa“ lui 
Hristos. Preoţilor/regilor geto-daci li s-a dat „puterea 
supraomenească“, AION-ul (stare de Suflet Univer- 
sal, reflectată în Sufletul individual) pentru a înde- 
plini funcția regală. A devenit loc comun ideea că 
geții deţineau ştiinţa de a deveni nemuritori. Shao- 
reoro reprezenta acea putere şi maiestatea Zeului al 
cărui nume îl considerăm a fi cel al enigmaticului 
LER-ÎMPĂRAT din colinde şi din basme. S-a spus că 
secvența Ler (REL / RER) s-ar putea să fie un mitolo- 
gem: „element mitologic prim, unitate indivizibilă 





64 


anul IIl e nr. 30 


DECANTĂRI 


ROSI 





din structura unui mit“. Într-un basm se vorbeşte 
despre „Curțile lui Ler-Împărat“, sintagmă care tra- 
duce, spunem noi, denumirea de „Vechea țară a Zei- 
lor“, cu înţelesul de „Energie Cosmică Universală şi 
creatoare“ sau Daksha. Există probabilitatea ca „Ler“ 
să fi avut sensurile de „ținut“, „loc“, nu definind un 
spaţiu, ci, mai curând, referindu-se la atemporalita- 
tea primordială. Ler este numit şi „DOMNUL DE 
ROUĂ“, simbol al regenerării şi al salvării Sufletului. 
Este Graiul Divin/Logosul, forța divină a lumii. „Roua 
se naşte din acordul perfect, cântat pe cele 4 corzi ale 
lăutei“ / lirei / harpei/ cobzei (cei 4 centri subtili din 
microcosmosul uman; pentru alte tradiţii: 7/9 centri, 
sau 12 la nivel macrocosmic). „Roua“ realizează „uni- 
rea dintre Cer şi Pământ“, este Apa-Mamă, Forța 
Vitală Cosmică: 


„Lerui Leo 

La munți ninge, plouă 
Lerui Leo, 

La şes pică rouă. 
Roua strânsu-mi-s-a, 
Din ea faptu-mi-s-a 
De-un lac iezărel.“ 


Forma şalerui (păstrată şi în interjecția „şaoleu“ 
(„şaoleo“/ „aoleu“), de Ia care a derivat verbul „a 
aoli“) seamănă foarte mult cu numele Zeului. Acesta 
conţine sugestii onomatopeice; Sha indică apariţia 
fulgerului, revelaţie de natură vibratorie, semn al 
prezenţei Zeului, iar oreoro imită zgomotul tunetu- 
lui, revelaţie sonoră a Divinului. „Sha“ („şa“ / „sa“) 
poate sugera procesul de expiraţie - Suflul Zeului - 
urmat de însuflețirea Lumii, realitate cuprinsă în par- 
tea a doua a numelui: „oreoro“ - energia eterică = 
Sfântul Duh? Egiptenii aveau un Zeu al atmosferei, 
Shu (înaintea acestuia fusese perechea Heh - Neheh 
= „infinitul“ „eternitatea“ / „oceanul primordial“). La 
geții-sciți (nord-dunăreni) mai exista o divinitate răz- 
boinică Wayuka, simbolizată prin vânt, care păzea 
trecerea între lumea celor vii şi lumea celor morţi, 
ipostază feminină a Zeului, o Persefonă. În folclorul 
nostru, e menţionat un demon al morții, numit ij. 

În refrenul Lerului-Mărului, elementul prim 
„Ler“ apare ca un component al narațiunii mitolo- 
gice despre Aplu = „cu mărul“ - specificare pentru 
„Arborele Lumii“. În alt colind, descoperim secvența 
Lerului-Leo. „Leul“, cuvânt cu etimologie necunoscu- 
tă, este şi denumirea Constelaţiei. Poate că în Era 
Leului s-au petrecut evenimente deosebite în ordine 
astral-divină şi, implicit, în plan uman, microcosmic, 


dacă au rămas ecouri evidente în colinde. Leul, ca 
simbol, reprezintă regalitatea. Shaoreoro, ca „faţă“ a 
lui Ler, deţinea „puterea divinizată“, regalitatea ma- 
gică, suveranitatea. La egipteni, Re, cu varianta Ra, 
era sigur un mitologem, corespondentul lui Ler, care 
a intrat apoi în componența numelor unor zei: Am- 
mon-Re, Hnum-Re. Marea Zeiță - Mama tuturor zei- 
lor - struneşte „Leul“, ținându-l de coamă şi de coadă 
- alegorie (hermetică) prezentă în grupul statuar de 
mici dimensiuni, din aur, descoperit lângă Pietroasa 
şi descris de Nicolae Densuşianu. Obiectul era alcă- 
tuit din 4 personaje: Mama Zeilor, băiatul, fata şi Leul 
(canalul subtil central - Suşumna?). În religia creş- 
tină, Marea Zeiţă devine Sfânta Marie Mare. 

În formula Leroinda, ultima parte are similitu- 
dini cu numele Zeului vedic Indra, „călăuza triburilor 
arice, care au invadat India“, şi are înțelesurile: „pute- 
re“, „virilitate“, „înflăcăratul“, „mâniosul“. Era numit 
Indha = „cel care trezeşte“, „cel care aprinde“, sau 
Hari = „blondul“ (Soarele = Haraiman/Caraiman, de 
Ia noi?). Solstiţiul de vară (Ianua Inferni) se numea 
Indradvaja = „Ziua victoriei lui Indra“. La noi e sărbă- 
toarea de Sânziene/Drăgaica - apogeul luminii fizice, 
sau „Naşterea Sfântului loan Botezătorul“, ca sărbă- 
toare creştină, urmată de „Sfinţii Apostoli Petru şi 
Pavel“. Sfântul Petru este deţinătorul „cheilor“, ca şi 
Ianus. (= Apollo - Dianna = „Arborele Lumii). În 
Iran, Indra apărea ca Indar, fiind considerat „cel mai 
războinic dintre zei“. Lui Indra i se sacrificau cai. În ri- 
tualul consacrat Zeului şaue se pomeneşte de 10 cai. 
Pentru a ajunge să cucerească „Cerul“ Zeului, un rege 
trebuia să efectueze 100 de ritualuri de „sacrificiu al 
calului“ (al trupului?) pentru „a dărâma“ tronul ce- 
resc al lui Indra. În dicționarele noastre, există cuvân- 
tul calendroj/calindroi, cu rezonanță ciudată, cu eti- 
mologie necunoscută, însemnând: „poznaş“, „ştren- 
gar“, „berbant“, „vagabond“, „om sărac“ etc. În acest 
substantiv, se disting cuvintele Cal şi Indroi. 

La realizarea „Marii Opere“, în tradiția hermeti- 
Că, se ajunge prin „uciderea“ demonului / balaurului 
/ zmeului, adică prin sacrificiul de sine. Shaoreo- 
ro/Aplu şi Indra erau Zei - Arcași Supremi. LOgO- 
sul/Cuvântul Divin, care acționează asupra corpului 
şi a mentalului pentru a se atinge un ideal spiritual. 
Colindele vechi despre Dulf (Dut/Dof/Dorf = „del- 
fin“, atribut al lui Apollo, al Dianei şi al Demetrei), 
mâncător de mere (negre, roșii, de aur), au ca erou 
pe Ion/Nită/Nicoară (înlocuit de Nicolae, în calenda- 
rul creştin), erou care se luptă cu acest locuitor al 
„Mării“, îl săgetează sau cade la învoială cu el, în 
schimbul realizării spirituale: 





anul IIl e nr. 30 


65 


ROST 


DECANTĂRI 





„Stăi, nu mă lovi, 
Că ţi-oi trebui. 

În braţe te-oi lua, 
şi te-oi ridica 

Sus la Garalim, 
şi ți-oi dărui 
Cerul cu stelele; 
şi te-oi cobori 
Jos la Garalim 

şi ți-oi dărui 
Norodu cu Pământu...“ 


Personajul fabulos, la fel de enigmatic precum 
Ler, e văzut, uneori, ca un „balaur“ în care eroul gă- 
seşte, după ce îl săgetează, „doi rărunchi de leu/trei 
inimi de zmeu“. Cuvântul „rărunchi“ (existent şi în 
expresia „a ofta din toți rărunchii = „din adânc“), cu 
atributul „de leu“, este semnul TRADIȚIEI PRIMOR- 
DIALE. Epoca Dulfului reprezintă Tradiţia derivată, 
ulterioară celei dintâi. Despre inimi se spune: „Una-i 
asudată;, / alta-i aspumată, / trea-i sângerată“, ca şi 
„calul“ lui Sân Nicoară, în cele trei ipostaze, din alt 
colind: „dalbu-i de-asudatu, / negri de-nspumatu, / 
roșu de-nfocatu“. Versurile de mai sus conţin indi- 
caţii precise, tehnice, în „munca de Hercule“ pentru 
trezirea „leului adormit“. 

Dulful are „o sor' mai mică“. Ler-Împărat avea o 
fiică nemuritoare şi veşnic tânără, pe Inia Dinia, 
însoţită de 12 Zâne, la fel de frumoase, simbolizând 
divinităţi cu domiciliul astral în cele 12 Constelații 
Circumpolare. („Tăind pe înecarea cirezilor agreste“, 
din Cercul Zodiacal, „un joc secund mai pur“, îl 
asimțim pe DUMNEZEU TANGENI). Inia Dinia (pie- 
trificată în formele adverbiale „dănăoară“, „deneoa- 
rile“, „adinioarea“, „dinioarea“), este aceeaşi cu Hora 
= Cora / Corinda, Haida (identificabilă azi în inter- 
jecţia „haida“/“haide“, „ai“ sau în compusul haida- 
de. De se referea la calitatea de „Zeu“, astăzi - inter- 
jecţie, dar a rămas şi ca formă pronominală, cu eti- 
mologie necunoscută, cu sensul „care“, în limba ac- 
tuală. „Haida“ poate fi o formă înrudită cu Hebe, 
ipostază a Herei. Posibile variante ar mai fi: Hoisa / 
Hăisa, simplu: Iza (nume de apă), rămase şi în inter- 
jecţia „hăisa“ = „La stânga“ (echivalentul principiului 
feminin, curentului subtil / „zmeului“ / „calului“ alb). 
Secvenţele ha, hă, ho/ hoipot fi interpretate şi ca for- 
mule imperative primordiale, a căror forță a declan- 
şat Creaţia. Interjecţiile erau componente ale LIMBII 
NATURALE, numită şi siriacă, adamică, primordială, 
dată de Dumnezeu Omului Primordial (AION, fiul 
Corei). Nu întâmplător, avem oronimul OMU în 


Bucegi. Formele „Hoisa“, „Hăisa“, presupuse doar, au 
echivalente atestate ca Ortoisa, perechea lui Orto- 
man, Artemisa - Daina / Diana, similară Korei = 
„fiica“ Demetrei, devenită Sfânta Marie Mică în creş- 
tinism. La geţi, cor (Corio?) însemna „inimă“ / „Ssu- 
flet“? Lucrurile se leagă: în practica Misterelor 
Eleusine, Kore era simbolul Sufletului căzut (cobo- 
rât) în temnița lui Hades (iernii, întunericului). Por- 
nind de la secvența „Haida-Ler“ avem elementele 
unei mitologii astral-divine: vorbim de Axa Leu-Văr- 
sător, de Era Leului. Dultul şi sora/mireasa ţin de ritu- 
alul de salvare a sufletului individual. Iată un alt frag- 
ment de colind despre Dulf, intitulat de către culegă- 
tor „Voinic ce prinde Dulful“: 


„Ostrovene, meriși negre, 
Măr'lui merișor de aur, 
Născutu şi mi-a crescut 
Măr'lui merişor de aur 
De-un merișor roşior, 
Face mer'le 

'n toate verle, 

Dar le face, 

Nu le coace, 

Dar de ce nu mi le coace? 
Din pricina unui Dulf.“ 


Tradiţia spune că de la LerÎmpărat au început 
colindele; în plan esoteric, a început practica ritualu- 
rilor soteriologice. Perioada evocată se poate să fi 
fost cuprinsă între 10800 şi 8600 î.e.n. 

Crăciunul, sărbătoare a Crăcilor, presupunea, în 
principal, lovirea ritmică a celor colindați cu ramuri 
de măr înflorit pentru a îmbuna Spiritele Strămoși- 
lor, ale Albilor, (Dalbii Pribegi), care veghează ca pu- 
terea Soarelui să nu scadă în preajma solstițiului de 
iarnă (Ianua Coeli), mai târziu, sărbătoarea Soarelui 
neînvins - Mithra. În multe refrene, apare formula 
„Colindăm, Doamne, colin(d)“, în care am sesizat cu- 
vântul cu etimologie necunoscută colin = „cracă... 
crescută direct din rădăcină“ (rădăcina „Arborelui 
Lumii“?) şi atunci, colindă = „colin dă“?, iar colindăm 
= „colin dăm“? 

Cealaltă denumire - corinda - ar fi putut pro- 
veni dintr-un Cor Inda/Hora Inda? Hora era şi zeiță a 
ritmului cosmic. Este aceeaşi Inia Dinia - aspectul 
„feminin“ al Zeului - Ileana Cosânzeana, / Floarea- 
Florilor, despre care se spunea: „Din cosiță rujzi 
cântă, / Nouă-mpărății ascultă“. Prin anagramare, 
din cuvântul „Dinia“ se obţine India, Inda, pe care le 
putem pune în relație cu Eden sau cu persanul Edin 





66 


anul IIl e nr. 30 


DECANTĂRI 


ROSI 





= „Paradis“. „Mănăstirea Calu Gastru“ din „Nedeea 
Cetate“ „într-un pai reazămă, / într-un păr spânzură“. 
Aici locuieşte Inia Dinia! La Poarta /PUNTEA RAIU- 
LUI, „cât firuţu părului“ stă Maica Domnului. Cor 
Inda“ să fi însemnat „Inima Diniei“ („a inimii/sufle- 
tului cetate“?) sau a fost un singur cuvânt cu sen- 
surile: însuflețire, înviere, sinonime cu Lerinda? Le 
simțim ca pe nişte derivate deverbale, mai ales când 
scandăm: „Corinda, corinda...“ (un alt refren de co- 
lind). 

Sintagma Hoi Leroi / Lerui Ler poate fi rescrisă 
sub forma Ho Ilero / Ileru ler, în care ilere sinonim 
cu „pojar“, „coriu“ (boală a copilăriei, însoțită de în- 
roşirea pielii şi de febră). Iler = Inda cel coriu (în- 
flăcărat / roşu?). Formula făcea parte, probabil, 
dintr-un descântec pentru alungarea coriului, ileru- 
lui şi, de aici, să fi rămas expresia „i-a trecut (i)lerul“. 
(Unii cercetători traduc „ler“ prin timp). 

Sara de Crăciun, aşa cum ne-o spun textele, e 
atunci când „vine Marea cât de mare“, când vine Le- 
rul (la celți, Ler= „marea“). Marea „o adună-un bour 
sur“, adică Polul / Aplu, „cu cornile de taur“ (d-aur). 
Bourul a fost animal emblematic pentru protoistoria 
noastră. Ursa Mare era numită şi Taur, dar şi Zodia 
Polului, al cărei hieroglif era litera G, semn al miş- 
cării, al devenirii, al renaşterii spirituale. Poporul get 
a trăit sub Ursa numită Getică (Plaustrum Geticum = 
Carul Getic). 

Colindele vechi se mai numesc şi hore. Colindă- 
torii horeau/coreau, lovind cu crenguțe de măr/ de 
mălin/ de colin/ de iederă /de alun/ (corylus / coru- 
lus). Hora, zeița arhaică a tinereții şi a ritmului cos- 
mic, trebuia îmblânzită prin horire ca să-ți deschidă 


„Porţile“, să te înscrii în ritmurile Universului pentru 
a avea acces la atemporalitatea primordială: tehnică 
magică de Salvare a Esenţei lui Dumnezeu din noi, 
„AION-ul care moare în fiecare an, înviind după sol 
stițiu“, şi care era celebrat la 6 ianuarie. La 7 ianua- 
rie, e sărbătoarea creştină „Soborul Sfântului Proo- 
roc loan Botezătorul“... 

Horitul menținea o cadență, dată de succesiu- 
nea coreilor/horeilor (troheilor), ritm care contri- 
buia la dezrobirea Luminii din Întuneric. Grecii au 
împrumutat cunoştinţele despre versificaţie (poe- 
zie) şi muzică de la strămoşii noştri pelasgo-geți. 

În loc de concluzii, vom spune că ramurile/frun- 
zele/florile dalbe, numite în refrene, nu erau alese la 
întâmplare. Țineau, probabil, de momente (etape/ 
trepte), evocate în ritual. Florile de măr apar cel mai 
des numite şi sunt simbolul realizării „Marii Opere“, 
triumful Luminii Spirituale. În versurile „Linu-i lin şi 
iară lin/ Bate vântul câtilin / Frunză verde de mălin“ 
şi în secvenţa „Viță verde iadăra“, mălinul şi iedera 
erau legate de simbolismul lumii subpământene, de 
Întuneric şi de moarte („Căderea“ Sufletului în „Te- 
nebre“). Vântul care bate „câtilin“ e o specificare a 
„Suflului Persetonei“(Kore) din practica Marilor Mis- 
terii Eleusine. 

„Creanga de Aur“ este similară colinului care 
deschidea „porți“. Colin dăm în cele 9 „flori“, până la 
cea din urmă - şi cea mai frumoasă - Floarea Flori- 
lor, Inia Dinia în Mănăstirea „Calu Gastru“ din „Ne- 
deea-Cetate“. Mai sus, pe vârful unor munți, sacer- 
doți ai „Misteriilor Polului“, purtând „goga“ lui AION, 
invocau „puterea“ ZEULUI de pe vremea când 
„Nedeea“ era „la suprafața pământului“. 


Cora: 


anul IIl e nr. 30 





Z 
& 
=; 
[=) 
i 
9 
(a 
E! 
II 


67 


ROST 


LA ROST 





Modelele seduc, 
modelele se duc... 


De un timp parcă mi-e ruşine că sunt ieşean. Nu credeam că voi 
ajunge să afirm aşa ceva, dar un şir de evenimente m-a determinat 


să am așa sentimente. 


Richard Constantinescu 





distinsul critic literar Mircea Martin popo- 

seau în Iaşi. Afişe puţine, realizate şi plasate 
tardiv în locuri nesemnificative din punct de vedere al 
vizionării lor de cât mai multă lume (în timp ce non- 
evenimentul este intens mediatizat), au făcut din ceea 
ce trebuia să fie un eveniment, atât prin cei care confe- 
rențiau - Octavian Paler şi Andrei Ionescu - cât şi prin 
tema propusă „Don Quijote şi donqujotismul“, o întâlni- 
re obişnuită, ca de cenaclu, la care abia dacă erau pre- 
zente douăzeci de persoane. După o călătorie de şase 
ore cu trenul şi mai ales după un recent traumatism care 
s-a soldat cu imobilizarea în gips a mâinii drepte, Octa- 
vian Paler a ajuns la Iaşi. Organizatorii nu i-au acordat o 
minimă atenție, lăsîndu-şi să-şi toarne singur apă în pa- 
har cu mîna beteagă. În plus, a fost în numeroase rân- 
duri întrerupt în timpul prelegerii sale către grupul per- 
manent veselobosit al pogorenilor purtători de talangă 
(scriitori, dar mulți!) şi mai ales atunci când a dorit să 
răspundă unor întrebări adresate din public. Dacă to- 
tuşi Octavian Paler a reuşit să-şi ducă la final conferința 
printre comentariile băștinașilor, în schimb, marele his- 
panist Andrei Ionescu nici două fraze n-a putut să ros- 
tească, deoarece grupul (conspirație a mediocrității) a 
acţionat vehement falanga Junimii simțindu-se parcă 
umilit de superioritatea discursului acestuia. Butoaiele 
goale sună cel mai tare... 


C onferințele Cuvântul“ organizate de către 


Purtătorii de talangă 


Anul acesta, Ia „Zilele Bojdeucii“ avea să fie invitată 
o personalitate de prim rang a spaţiului cultural euro- 
pean, C.D. Zeletin, primul traducător în limba română 
al operei poetice complete a lui Michelangelo şi al „Flo- 
rilor răului“ (cea dintâi versiune românească integrală 
a unui singur traducător), prozator, eseist, istoric al me- 
dicinei, genealogist, epigramist, biofizician, profesor 


universitar, cercetător în domenii diverse ale medicinei 
(menţionăm aici doar implicarea sa în proiectul „Apolo 
- 16“ pentru care a fost premiat de către statul german). 
Un asemenea om merita măcar să fie aşteptat de cineva 
la gară, sau să fie condus de Ia hotel la Bojdeucă. În fine, 
să spunem că gazdele erau ocupate cu organizarea con- 
cursului de desene pe asfalt ale copiilor, dar chiar şi în 
biroul directorului complexului muzeal, profesorul Ze- 
letin a fost tratat cu aceeaşi indiferenţă de până atunci. 
În timp ce profesorul vorbea de Petrarca, au sosit câţiva 
membrii ai grupului purtător de talangă (regizori ai pro- 
vocării dezordinii), tot veseli, care de atâta cantitate de 
poezie cât înglobau nici nu au observat cine era la masa 
[a care tocmai se aşezaseră - miopia de caracter a inte- 
lectualilor ieşeni! „Ich Kneipe diese Nacht! Scllte ich mei- 
nen weg nicht mehr finden so befestigen Sie mir gefl. 
Diesen Zettel im Knopfloch und SENDEN MICH HEIM 
Name... Wohung...“ („Astă noapte fac chef! Dacă din în- 
tâmplare voi rătăci drumul, atârnaţi-mi acest carton la 
butonieră şi trimeteţi-mă acasă. Numele... Adresa...*). 
Aceste cuvinte erau scrise pe nişte cartoane pătrate ce se 
vindeau la prețul de 5 fenigi bucata la papetării studen- 
ților, de la sfârşitul sec. al XIX-lea din lena - Germania, 
ce obișnuiau să chefuiască noaptea; aveau o gaură prin 
care se trecea un şiret cu care se puteau atârna de buto- 
nieră. Cam astfel de cartonaşe ar trebui să se găsească 
astăzi în papetăriile Iaşului pentru a fi achiziționate de 
către scriitorii locali. Nu de alta, dar poate din greşeală 
mai este dus câte unul spre dimineață nu la draga lui so- 
ție, ci la amantă şi-i deschide chiar soțul care nu va ţine 
cont că-i marele scriitor şi-i va îndrepta cifoza (curbura 
bine formată şi întreținută, înainte de... şi post... deoa- 
rece plecăciunea i-a prins bine mereu!). 


„Boierul minţii“ 
faţă cu ne-simţitorii 


Mai amintesc un episod la care am asistat, de da- 
ta aceasta în campania electorală pentru alegerile lo- 





68 


anul IIl e nr. 30 


LA ROST 


ROSI 





cale de anul trecut. Academicianul Constantin Bălă- 
ceanu-Stolnici a fost invitat pentru a înmâna un pre- 
miu pentru poezie poetului Emil Brumaru. Cel care 
oferea premiul, un patron-candidat pentru Palatul 
Roznovanu (care până în acel moment nici nu auzise 
de poet), l-a folosit pe profesor doar pentru imagine, 
iar după ce a oferit premiul l-a abandonat pe prof. dr. 
Bălăceanu-Stolnici într-un colț de unde acesta privea 
stingher spre grupurile înbuibaţilor urbei, care nu se 
impun, vorba unui personaj interbelic, „decât prin 
pălăria cât roata şi lavaliera anahronică“. Abando- 
nat, dl Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a strecurat uşor 
printre ei, neobservat, şi a părăsit impunătoarea 
clădire aleasă parcă intenționat de candidat pentru 
a-şi demonstra puterea (financiară) şi influența sa. 


Calea către noi înșine 


Am fost prezent lunile trecute în Iaşi la lansarea 
unei lucrării de tehnică operatorie oftalmologică, 
desfăşurată într-un loc ce se doreşte a fi reprezenta- 
tiv pentru „capitala culturală a țării“, Anticariatul G. 
Personal am fost surprins de această alegere, dat 
fiind faptul că era vorba de o carte nouă care ar fi 
meritat a fi prezentată într-o librărie, dacă nu unde- 
va în apropierea Universităţii de Medicină. Aş putea 
fi acuzat de maliţiozitate pentru că un anticariat 
poate fi considerat un spaţiu al culturii în general, 
potrivit pentru astfel de evenimente. Da, dar când se 
vorbeşte despre chirurgia ochiului, nu ştiu dacă s-ar 
preta ca la o manifestare de ţinută să te trezeşti în 
braţe cu o pisică, sau ca de încălțările vorbitorilor să 
tragă cu ardoare ba un câine, ba altă pisică... 

Ar trebui să fim mai selectivi şi să ne reîntoar- 
cem la principiile axiologice care au existat odinioa- 
ră în rândul profesiunii medicale; să nu aruncăm şi 
medicina în „pulberea măruntă a cotidianului“. 

Am asistat în cazul despre care vă povestesc la o 
subintelectualitate a discursului; recenzor în afara 
domeniului, abundență de mulțumiri şi de elogii la 
adresa gazdei, încât credeam că mă aflu la sărbători- 
rea acesteia; un editor care nu a făcut altceva decât 
de a se văieta de lipsa unui program nou de tehno- 
redactare, de cât de greu i-a fost să finalizeze cartea. 
Cartea ajunsese ceva secundar, figura centrală a în- 
tâlnirii devenise marele maestru, despre lucrare s-a 
amintit în două trei fraze, restul fiind ocupat de mo- 
nologul acaparant al gazdei, saturat cu povestiri per- 
sonale. Singura legătură cu domeniul căruia îi apar- 
ținea lucrarea, oftalmologia, a fost făcută de către 
amfitrion, prin excursul acestuia în viața sa ca pa- 


cient permanent a diverse servicii de oftalmologie 
din țară şi prezentarea „concepției“ sale privind anu- 
mite metode terapeutice. În rest, povestea vieții, cu 
iubirile, prieteniile (printre care şi cea a lui Umberto 
Eco, „cu care ieşeam la un şpriţ când venea în Româ- 
nia“!), pasiunile şi regretele sale, printre aceste 
regrete înscriindu-se şi acela de a nu fi avut timp să 
lectureze cartea pentru a o prezenta, în calitatea sa 
de „oftalmolog“, dobândită în ani şi ani de exercitare 
a profesiei de... pacient! O asistență fermecată de 
Maestrul anticar devenit spiritus rector al întâlnirii. 
Să mai spun de „privilegiul“ pe care lau avut autorii 
cărții de a continua şirul lansărilor de carte ştiinţifică 
în cadrul Anticariatului G. iniţiat de o carte precum 
cea despre „Tranşarea porcilor“? 

„Faptul care trebuie însă, să ne dea de gândit mai 
mult, este că studenții de astăzi şi chiar doctoranzii 
noştri, nu posedă cărți. Chiar medicii în marea majori- 
tate a cazurilor, au biblioteca lor redusă, la mai mult de 
strictul minimum...“ scria în „România medicală“ (15 
mai 1937) profesorul Socrate Lalu, cred prea critic pen- 
tru o vreme când medicul era totuşi şi om de cultură, 
lucru cam rar astăzi când întâlnim la mulţi medici o cul- 
tură a... „termopanelor“! În locul bibliotecilor odinioară 
prezente în casele universitarilor, a discuţiilor despre 
pictură sau literatură, când mediul emana spirit și sem- 
nificaţie, astăzi se preferă abordarea unor teme funda- 
mentale precum... tâmplăria asortată cu liniile par- 
doselii, interioarele cu uşile din geam sablat din semi- 
cristal, totul în cadrul „filosofiei“ feng-shui! Suntem con- 
damnați a ti tăpturi recente. Ne quid nimnis. 

Tendinţa de a explica superiorul prin inferior, 
ispita inventării modelelor ce umbreşte pe cele reale, 
îndreptarea spre modele de succes zgomotos, de 
reuşită imediată face să nu mai existe acel point de 
depart necesar construirii unui fundament real. Nu 
vom reuşi să găsim calea spre modele atâta timp cât 
nu vom găsi calea către noi înşine şi ar trebui să 
învăţăm că prima cauză a suferinţei este ignoranța. 
Să încercăm să ne „complicăm biografia“! Să părăsim 
discursurile apologetice şi convenţionalizarea co- 
mentariilor şi să dobândim „timiditatea omului foar- 
te cult, a omului care-şi dă seama, care ştie perfect, că 
înaintea lui au fost şi alţii [...] şi că nu trebuie deci să 
credem, că ştiinţa datează de la noi“ (Socrate Lalu, 
„Revista Științelor Medicale“, nr. 7, iul.,1934). 

„Trecutul Iaşului este pentru ieşeni numai o po- 
veste de spus la gura sobei sau la întruniri politice, 
dar pentru care nimeni nu sacrifică momentele lui de 
excitație bleagă.“ (Grigore T. Popa, Conferință ținută 
în 29 noiembrie 1931 în Aula Universităţii din laşi.) 





anul IIl e nr. 30 


69 


ROST 


LA ROST 





Doctorul de desfrânare: 
Cristian Andrei 


Cu concursul doctorului Cristian Andrei, tiecare seară la Radio 
21 se transformă într-un festin al permisivităţii. Pierderea 
nordului etic nu-l îngrijorează nicidecum pe eruditul psiholog 
cu reale calități de prestidigitator, căruia „lecţiile particulare“ 
i-au adus o notorietate confortabilă. Gurul spovedaniilor 
picante este prea plimbat - prin turneele naționale de 
„educaţie“ sexuală - ca să pozeze în ceea ce este, adică un real 


idol al tinerimii române. 


Octavian Vasile Dărmănescu 





u o logoree distinsă şi o „mobilitate de fer- 

moar“, doctorul atacă familia, fie îndrumând 

pe soțsă apeleze la „minciuna cea bună“ când 
şi-a înşelat soţia, fie sfătuind femeile să avorteze în 
primele luni pentru a nu se descoperi unui risc prea 
mare. Oferta emisiunii are tot tacâmul, pauzele pu- 
blicitare fiind asediate de chemările la avort ale cli- 
nicii „Marries Stop“ din Bucureşti, unde elevele şi stu- 
dentele - atenţie! - beneficiază de reduceri - mai 
precis, strângi câteva alocaţii şi lepezi un prunc inco- 
mod, tarif preferenţial pentru crimă! 

Având o predilecție clară pentru dărâmarea ta- 
buurilor, „neconstructive“ şi „îngrăditoare“, doc- 
torul deviaţionist de la morală învață că amorul oral 
sau anal constituie un exotism al senzaţiilor tari, 
aflat la îndemâna oricui, căci, se ştie, sexul este 
jucăria săracului. Mai mult, auditoriului i se desco- 
peră că sexul în grup este o piedică în calea plictiselii 
unui act sexual normal. Însă „normal“ este un cuvânt 
care îşi pierde din start orice fond, în cadrul „lecţiilor 
particulare“ babilonia fiind singura ierarhie. Aici 
bisexualitatea nu mai e boală, ci o disponibilitate de 
invidiat... 

O analiză în retortă a discursurilor noului diri- 
guitor de moravuri ne arată un aspect capital: peri- 
colul anihilării conştiinţei păcatului, omul fără for 
interior fiind gata oricând să facă răul. Oare acest 
neguțător de moravuri uşoare cu vad în creştere nu 
cunoaşte că actele umane externe sunt oglinda vieții 


intime? Amendăm ca nerealistă părerea că malahia 
ar regla inactivitatea sexuală, de exemplu, sau că 
nepotrivirea sexuală a partenerilor este un motiv de 
„ieşire din indiviziune“ a cuplului. 

Surd la criticile asociaţiilor creştine şi ale unor 
preoţi, doctorul Cristian Andrei ne acuză, însă, de 
prejudecăţi religioase, bătându-ne pe umăr pă- 
rinteşte când decretează că în pat nu există legi şi 
că plăcerea este singurul etalon. Focalizarea libi- 
doului asupra plăcerii cu orice preţ este prioritatea 
şi nu o permanentă psihopedagogie a înfrânării, 
care înnobilează umanul. Mai nou, doctorul 
încearcă să-şi sorteze publicul, întrebându-i pe 
partenerii de dialog dacă sunt credincioşi sau dacă 
merg la biserică, pentru a şti de pe ce poziţii să 
şarjeze. Nu contestăm dăruirea cu care se apleacă 
asupra cazurilor şi nici valoarea cunoaşterii tacti- 
cilor psihologice predate de maestru fără parci- 
monie, ci incriminăm lipsa unei „minima moralia“ 
din conduita sexuală pe care o sugestionează pe 
calea undelor. O deontologie nescrisă cere medicu- 
lui să nu-şi „strice“ pacienţii, ori, prin tot ceea ce 
spune, doctorul Cristian Andrei amână până la 
anulare definirea kilometrului zero al topografiei 
morale, proces complex care se derulează mai ales 
în adolescență. 

Timpul trece, emisiunea e pe terminate. Cu te- 
mele pe jumătate încheiate, copiii adorm fericiți, 
căci doctorul le-a urat „Noapte bună şi vise ero- 
tice!“... Cu siguranță, de acum, noaptea nu mai e un 
sfetnic bun... 





70 


anul IIl e nr. 30 








Romfest XXI 


organizaţia românilor de pretutindeni 


PREŞEDINTE DE ONOARE 
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa 


PREŞEDINTELE SENATULUI 
Marcel Petrişor 


PREŞEDINTE 
Claudiu Târziu 


VICEPREŞEDINȚI 
Mihail Albişteanu 
Răzvan Codrescu 


SECRETAR GENERAL 
Nicu Butnaru 
e-mail: romfest?romfest.org 
tel.: 0723.504.807 


Filiale 


BACĂU 
Mihai Moisă 
e-mail: bacau?2romfest.org 
tel.: 0234. 511.609 


BRAŞOV 
Antonio Aroneasa 
e-mail: brasov?romfest.org 
tel: 0726.329.098 


BUCUREŞTI 
George Strungă 
e-mail: bucuresti ?romfest.org 
tel: 0722.293.221 


CONSTANȚA 
Marcel Bouroş 
e-mail: constanta?romfest.org 
tel.: 0744.064.431 


GALAȚI 
Cătălin Maghiar 
e-mail: galati?romfest.org 
tel.: 0721.412.360 


IAŞI 
Mihail Albişteanu 
e-mail: iasi?romfest.org 
tel.: 0740 132 215 


TIMIŞ 
Alin Mihăiuţi 
e-mail: timisEromfest.org 
tel.: 0722.690.067 


Reprezentanți 
teritoriali 


BIHOR 
Virgil Colţoiu 
e-mail: bihor?romfest.org 
tel.: 0744.839.024 / 0726.339.049 


CLUJ 
Cristian Berce 
e-mail: cluj?romfest.org 
tel.: 0744.399.582 


COVASNA 
Dan Tănasă 
e-mail: covasna?romfest.org 
tel.: 0744.822.581 


HARGHITA 
Ştefan Jitaru 
e-mail: harghita?romfest.org 
tel.: 0742.065.332 


SATU MARE 
Marius Baloş 
e-mail: satumare?romfest.org 
tel.: 0742.279.277 


ROST: cuvînt, rațiune, sens, ordine 


x 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai târziu, 
în latina populară, a început să însemne şi „gură“ în general. În româna veche, 
sub forma rost, a fost moştenit cu acest din urmă înţeles, păstrat astăzi doar în 
cîteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua a rost) şi stînd la 
baza verbului a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tilc“, 
„noimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod curent. Așa a apărut verbul a 
rostui („a da sens“, „a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rosti- 
toare, dar şi rostuitoare. Omul are un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută 
să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În orice caz, starea cea mai rea a omu- 
lui este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu care poate fi 


făcut omului este de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 

Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv la nivelul lumii 
româneşti, care în comunism şi-a pierdut rostul şi care trebuie să se redescopere 
pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiţie. 


Gruparea revistei „ROST“ 


Mihail ALBIŞTEANU - profesor, 
doctorand în istorie e Silviu ALUPEI - 
jurnalist e Demostene ANDRONESCU 
- istoric, poet, publicist, fost deţinut 
politic e Antonio ARONEASA - teolog, 
profesor e Alexandru BOER - poli- 
tolog, publicist e Pr. Gabriel BOTE- 
ZAN e Corina BISTRICEANU - lector 
universitar, doctorand în sociologie, 
publicist e leromonah Amfilohie 
BRÂNZĂ e Pr. Gheorghe CALCIU - 
publicist, fost deţinut politic e Răzvan 
CODRESCU - publicist, poet, traducă- 
tor e Richard CONSTANTINESCU - 
medic, asistent universitar, publicist 
e Viorel DOLHA - profesor, publicist 
e Laurenţiu DUMITRU - teolog, publi- 
cist e George ENACHE - lector univer- 
sitar, doctorand în istorie e Cristian 
IVĂNUȚĂ - profesor, doctorand în is- 
torie e Dan LUCINESCU - scriitor, fost 


Lămuriri 


deținut politic e Cătălin MAGHIAR - 
profesor, doctorand în istorie e Dumi- 
tru MANOLACHE - jurnalist e Con- 
stantin MIHAI - filolog, cercetător in- 
dependent e Constantin MIU - profe- 
sor universitar doctor e Silviu B. 
MOLDOVAN - istoric e Paul NISTOR - 
istoric, publicist, doctorand e Cristi 
PANTELIMON - lector universitar, 
doctorand în sociologie, publicist e 
Viorel PATRICHI - jurnalist e Adrian 
Nicolae PETCU - istoric, publicist e 
Marcel PETRIŞOR - profesor, scriitor, 
fost deținut politic e Mircea PLATON 
- asistent universitar, doctorand în 
istorie e Nicolae STROESCU-STÂNI- 
ŞOARĂ - doctor în filosofie, scriitor e 
Claudiu TÂRZIU - jurnalist e Florea 
TIBERIAN - profesor, publicist e Va- 
rujan VOSGANIAN - doctor în econo- 
mie, scriitor, senator e 


Revista ROST şi Asociaţia Romfest XXI - editorul publicaţiei - sînt două 
entități distincte, cu vieți proprii, chiar dacă există o legătură puternică între 
ele, asemenea aceleia dintre un părinte şi copilul său. 

Nu toţi cei care alcătuiesc gruparea revistei ROST sînt şi membri ai aso- 








ciației. Şi nici membrii organizaţiei nu fac parte cu toţii din gruparea publicaţiei. 
De asemenea, nu toate punctele de vedere exprimate în revistă sînt şi ale orga- 
nizaţiei. Poziţiile oficiale ale Asociaţiei Romfest XXI sînt întotdeauna semnalate 
ca atare şi poartă semnăturile liderilor organizaţiei cu precizarea funcţiilor 
deținute. 


[Re i DI 


i DN S 
Constantin Noica LL Ter: 
Su 





Pr. Voicescu 


+ 


























Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației ROS T pot trimite contravaloarea revistei (15.000 lei/ex. - numerele 
1-9, şi 12, 22.500 lei/ex. - numerele duble 10-11 şi 14-15, 20.000 lei/ex. - numerele 16, 17, 18, 19, 20, 23 şi 24, 40.000 
lei/ex. - numerele duble 21-22, 25-26, 30.000 lei-ex. - numerele 27, 28 şi 29), prin mandat poştal, 

pe numele: Târziu Claudiu Richard, CP 62, OP 66, Bucureşti. Precizați pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, 

în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informaţii sunaţi la tel.: 0740.103.621