Puncte Cardinale anul XVII, nr. 3 (195), martie 2007

«Binevesteşte, pământule, bucurie mare! Lăudaţi, ceruri, mărirea 
Dumnezeului nostru! Ca de un sicriu însuflețit al lui Dumnezeu, nicicum nu 
se atinge mâna necredincioşilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere, precum 


glasul Îngerului cântând cu bucurie, să strige Născătoarei de Dumnezeu: 
Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! » 


AXIONUL BUNEI VESTIRI 





credinţă 
iubire 
speranţa 





PUIIC 
CAD:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





all ANUL XVII 


LL E NR. 3/195 








Martie 
2007 


16 PAG.-3lei 


FEMEIA ȘI hIAHTHUIREA LUNII 


Luna martie Stă sub semnul Bunei Vestiri — revelația creştină a „eternului feminin”. Este momentul cel mai potrivit de a medita asupra vocației 
creştine a femeii. Se impută adeseori creştinismului un anume misoginism, uitându-se că, prin Maica Domnului, „Noua Evă”, creştinismul a reabilitat 


femeia şi a aşezat-o mai presus de orice făptură creată. 
(apărută şi în româneşte, 
este una dintre călăuzele cele mai avizate. Am se 
a femeii” (traducere din limba franceză: Ioana Milutinovici). 


Biblia o prezintă pe femeie ca „loc” consacrat al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. 
Dacă masculinul participă la Întrupare numai prin tăcere, în persoana dreptului Iosif, femeia 
este, dimpotrivă, cea care rosteşte Fie! din partea tuturor („lată roaba Domnului! Fie mie 
după cuvântul tău'”), Acelui Fie! creator al Tatălui („Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină...” 
etc.) îi răspunde smeritul Fie! al „roabei Domnului”. Hristos nu putea să ia came ŞI sânge 
de om dacă Umanitatea însăşi, prin Fecioara Maria, nu 1 le-ar fi oferit de bună-voie în dar, 
ca pură ofrandă, Fecioara este punctul de întâlnire între cei doi Fie!, chip al Bisericii, ea 
întruchipează principiul eclezial al protecției materne; orantă (rugătoare), ea este însăși 
rugăciunea Bisericii, marea mijlocitoare. 

Femeia are felul său propriu de a fi, capacitatea firească de a-și împleti fiinţa în 
relația personală cu Dumnezeu şi cu ceilalți. In ciuda alterărilor istorice, cărora şi femeia 


le cade victimă, ea păstrează în adâncul fiinţei ei taina firii şi harismelor proprii, pe care Sf. 
mmm Pavel o desemnează prin „văl”. Din păcate, 


Marea Desfrânată a Babilonului (Apoc. 17, 5) 
profanează și degradează feminitatea, abătând- 
o de la firea ei; ea sfâșie vălul, se dezbracă, 
renunţă la taina feminină, la acel Fie! adresat 
eternei ei actualități maternale, 

Cuvântul Sf. Petru (/ Petru 3, 4: „Podoaba 
voastră să nu fie cea din afară: împletirea 
părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea 
hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al 
inimii, întru nestricăcioasa podoabă a 
duhului...”) este adresat oricărei femei și el 
conţine o întreagă Evanghelie a femininului 
referitoare la maternitatea spirituală. Acest text 
definește cu precizie harisma fundamentală a 
femeii: naşterea în inima ei a omului lăuntric 
(homo cordis absconditus). Bărbatul este în cea 
mai mare măsură tentat să nu se intereseze 
decât de propriu-i scop; instinctul matern al 
femeii, însă, ca și la nunta din Cana Galileii 
(loan 2, 1-10), descoperă imediat setea de 
spiritual și găseşte izvorul cuharistic pentru a o 
potoli. Raportul ființial mamă-copil face ca 
femeia, Eva, „izvor de viaţă”, să vegheze 
asupra oricărei fiinţe, să protejeze viaţa şi 
lumea, Harisma maternității sale interiorizate 
şi universale o îndreaptă pe fiecare femeie spre 
cel înfometat şi spre cel nevoiaș, vădind 
admirabil esența femininului: fecioară sau 
soție, orice femeie este mater in aeternum 
(mamă veşnică), menită să „clocească” tot 
ce-i iese în cale, descoperind chiar şi în ființa 
cea mai virilă un copil slab şi fără apărare. 

Dacă am defini dragostea masculină, „a 
iubi” înseamnă „a avea nevoie”; pentru femeie, 


m 


secui N aaa 








Teologul rus din exil Paul Evdokimov a scris o carte grăitor intitulată Femeia şi mântuirea lumii 


la Editura Christiana, în 1995). Pentru a lămuri adevăratul punct de vedere creştin asupra Statutului şi valorii femininului, el 
lectat aici câteva fragmente dintr-o altă scriere a sa, mai sintetică: „Femeia şi Cuvântul: vocația religioasă 


însă, „a iubi” înseamnă „a satisface nevoia”, a-i ieşi în întâmpinare şi a-i răspunde. lisus, 
văzând-o pe mama Sa, iar în apropierea ei pe ucenicul pe care-l iubea, i-a spus: „Femeie, 
iată fiul tău!” — cuvânt fundamental, care face din Fecioara Mana chip al Bisencui-Mamă, 
iar din orice femeie o potenţială existență eclezială, 

Sufletul feminin este mai apropiat de izvoare, de origini, de geneză. Bibha ndică 
femeia la rangul de organ al receptivității duhovnicești a naturii umane. De altfel, promisiunea 
mântuirii a fost făcută în mod direct femeii: ea este cea care primeşte Buna Vestire, ea este 
cea căreia Cel înviat i se arată mai întâi; femeia „înveşmântată în soare” este cea care 
simbolizează, în Apocalipsă, Biserica triumfătoare, de asemenea, imaginea miresei sau a 
logodnicei este cea pe Dumnezeu o alege pentru a exprima dragostea Sa pentru Om ŞI 
caracterul de „nuntă” al comuniunii cu acesta. ȘI, lucrul cel mai important, Intruparea se 
înfăptuieşte în firea feminină a Fecioarei: ea este cea care i dă Cuvântului carnea și 
sângele ei. Paternităţii absolute, caracteristice 
fiinţei divine, îi răspunde în mod direct 
maternitatea feminină, ca specific religios al 
naturii umane. 

Hirotonia, episcopatul şi preoția 6 
întruchipează funcția masculină a mărturisiri: 
episcopul atestă validitatea mântuitoare a 122 
Tainelor şi posedă puterea de a le celebra. EI 
are harisma de a veghea asupra integntății și 
curăţiei tezaurului credinței şi apără puterea 
pastorală. Slujirea femeii aparţine preoţiei 
împărăteşti feminine, nefiind o funcție atribuită, 
ci un dat al firii sale, Slujirea ierarhică (preoția) 
nu se numără printre harismele ei, pentru că ca 
ar trebui să-și trădeze propria fire — maternă, 
interiorizată, contemplativă., În orice caz, 
vocaţia ei, personalizată suprem în Fecioara. 43 
Maria, nu este una inferioară, ci una pur Şi simplu 13 i 
diferită. Istona Martei și a Mariei dovedeşte că VE 
Evanghelia ridică femeia pe acea culme AN 
spirituală a accesibilității nediscursive la | 
„Singurul lucru de folos” 

Femeia are o înțelegere intuitivă. Prin 
profunzimea valorilor Duhului, ca este înzestrată 
în mod natural cu sensibilitatea religioasă. 
Afirmația că „sufletul este în mod natural 
creștin” (anima naturaliter christiana) este | 
valabilă în primul rând pentru femeie. Câtă 
vreme rămâne pe linia firii ce i-a fost hărăzită, 
femeia propovăduieşște Cuvântul dincolo de 
cuvinte, prin întreaga sa alcătuire ființială, 
născându-L tainic din adâncul firii ei şi dăruindu- 
L lumii însetate de plinătate. 


Paul EVDOKIMOYV 



































. 
gay 


cc .. a 




















PAG. 2 Nr. 


3/195 Martie 2007 





CERCETAȚI PE CEI DIN TEMNIȚĂ, 
PREA SFINȚIȚI EPISCOPI! 


Recenta sentință pronunțată 

în cazul Tanacu dovedeşte dureros 
că Justiţia noastră rămîne “oarbă” 
în sensul prost al cuvîntului. 

Dar încă mai dureroasă decît această 
cecitate a Justiţiei rămîne 

atitudinea profund necreştină 

a Bisericii în acest caz tragic şi 
complex. Nimeni n-a scris în această 
privință rînduri mai concise, 

mai lucide şi mai amare decît tînărul 
protosinghel Savatie Baştovoi, 
căruia îi lăsăm cuvîntul în cele ce 
urmează. (Redacţia) 





Despre cazul Tanacu s-a vorbit atit de mult, încit totul s-a transformat într-un fel 
de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le 
cunosc sfîrşitul, cahiar dacă văd că se joacă prost, grotesc, interminabil, românul 
conştiincios se aşază în fața televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu. 
Românii au privit, au privit pină au uitat că personajele din teleserialul Tanacu nu sînt 
actori, ci oameni ca şi ei. Cocoțaţi în fotolii, românii de la începutul mileniului trei, ca şi 
gloata din circurile romane de odinioară, se bucură de spectacolul crud în care Justiția, 
după o îndelungată joacă de-a pisica şi şoarecele, reuşeşte să răpună un biet călugăr şi 
patru măicuțe, Din jilțul său, episcopul vicar de la Huşi îşi întoarce degetul mare în jos. 
Mulţimile scandează. Lupta s-a terminat. 

Nu vreau să îndreptățesc exorcismele părintelui de la Tanacu şi nici să contrazic 
sentința. Justiţia şi-a făcut treaba ei, dreaptă sau nedreaptă, nuvreau să judec. Ceea ce 
trezeşte nedumerire e purtarea episcopului vicar de la Huşi, a Sinodului BOR, a preoților 
care nu vor să-şi expună părerea. Chiar nimeni, în întregul Sinod BOR, nu a simţit nevoia 
să ceară milă acestor oameni, care, pină la urmă, nevrednici, păcătoşi, numiți-i cum vreți, 
sînt fii ai Bisericii? Dacă Justiția a luat această decizie, de ce mai era nevoie ca episcopii 
să adauge răni pe spatele acestor oameni necăjiţi? Biserica nu pedepseşte de două ori 
pentru acelaşi păcat. E cutremurător faptul că nimeni dintre ierarhi nu a vorbit despre 
posibilitatea iertării, că nu s-a făcut îndemn la pocăință, la nădejde, la dragoste. 

Vreau să aduc în atenție un amănunt despre care nu s-a vorbit în cazul Tanacu; 
este vorba de dezbrăcarea anticanonică a celor cinci călugări de hainele monahale. 
Episcopul putea să-i retragă părintelui preoția, dar nu şi făgăduințele monahale, care sînt 
date în fața lui Dumnezeu în veac. Monahismul este legămînt de pocăință înaintea lui 
Dumnezeu şi nu poate fi luat de nimeni. Nimeni nu poate lua cuiva dreptul la pocăință, nici 
episcopul, nici patriarhul, nici Sinodul, nici cetele cereşti. Aceasta trebuia să o ştie 
episcopul vicar de la Huşi. Metoda aplicată ne aduce aminte de vremea comunistă, cind 
cel ce greşea, dacă era membru de partid, mai întii era scos public din partid, după aceea 
predat justiţiei, Mentalitatea partinică trebuie îndepărtată din Biserică. Aici trebuie să 
dăinule iubirea evanghelică şi, dacă e nevoie de corectitudine, să fie cea a sfintelor 
canoane, 

Dar treaba s-a terminat. Călugărul de la Tanacu este condamnat la 14 ani, maica 
stareță la 8, iar alte trei călugărițe la cite 5 ani de puşcărie. Aceste patru „fete” (căci, nu- 
așa, ele nu mai sînt călugărițe?) vor împărţi celula cu proxenetele care au dus fete prin 
Italia, cu vinzătoarele de droguri, cu cele care şi-au ucis concubinul cu barda şi restul 
contingentului din pușcăriile de femei. Pericolul pe care îl răspindeau aceste patru măicuțe 
stind în chiliile lor din pădurea de la Tanacu era prea mare... 

Prelații de la Episcopia Huşilor sînt indignați de un singur lucru: de faptul că cei 
cinci călugări încă mai poartă haina monahală. Într-adevăr, doi ani de luptă a episcopilor 
cu einui-a cufundat desăvirşit în deznădejde, nu le-a răcit credința, nui-a făcut să plece 
din Biserică. Să ne rugăm ca ei să îmbrace această haină şi după ce vor ieşi din temniţă. 
Poate că dacă Biserica ar fi acoperit cu haina sa trupul gol al celor căzuți, presa nu ar fi 
avut din ce să facă tămbălău, Justiţia nu s-ar fi autosesizat şi lucrurile ar fi decurs altfel. 
Dar acum, ce mai rămine de făcut? Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfințiţi episcopi! 

Protos. SAVATIE BAŞTOVOI 









PUNCTE CARDINALE 


Răspunsul 
unul 
anonim 


Salutăm, mulțumim şi susţinem apelul unor distinşi intelectuali 
scârbiţi de neruşinarea, oportunismul şi demasogia discursului politic al 
celor care, în disprețul opiniei publice, simțind mirosul ştreangului inevitabil, 

"au aruncat țara în haos; intelectuali de elită care au avut curajul să 
mărturisească răspicat “că le pasă de ceea ce se întâmplă cu uceastă țară pe 
care o iubesc”. » Ei fac un pas înainte care ne dă speranță, fă cându-ne să 
ridicăm cupul sus în fata călăilor şi codoşilor care până mai ieri au jucat 
sârba târfei roşii, în faţa mercenarilor din mass-media, a bolnavilor mintali 
Şi a măscăricilor care terfelesc de atâta vreme imaginea şi hârtia, profi tând 
de orice tribună pentru a insulta. În numele anonimilor din această țară, 
răspund impostorilor ordinari care, fie că sunt vadimişti, iliesceni sau felixieni, 
atunci când deschid gura murdăresc imaginea României în numele căreia 
pretind a vorbi, dar de care în realitate nu le pasă câtuşi de putin. 

Anonimii: țărani, muncitori şi intelectuali, cărora dintotdeauna 
rechinii oligarhiei comuniste, când le-au dat un drept cu o mână, după 
puţin timp li l-au smuls cu amândouă, înarmați adesea cu bâte sau cu pistoale, 

considerându-i cetățeni de mâna a treia, existând pentru ei numai în timpul 

campaniilor electorale, când maşina de melițat minciuni a funcționat mereu 

“din plin, pentru îuşelarea şi Apis cioc io taiui ui (părăsit de a doua zi în cea 

mai cinică uitare). a 


ea, no noni i, 


Astăzi pentru ai sia zi eng 
importanți p NITU SiStemt „care-şi doreşte 
ieşi din impas. Pentru a ajunge la acest referendum, Specialistii in a scoate 
castanele din foc cu mâna altora încearcă, cu disprețul şi aroganta devenite 
a doua lor natură, să ne convingă că o fac, vezi Doamne, pentru salvarea 
țarii. Basme de adormit copiii, pe care nici ei nu le mai cred! 

„Adevărul este că vor decapitarea preşedintelui şi a ministrului de 
Justitie deveniți mult prea incomozi. Aceasta ar însemna însă ignorarea 

„avertismentelor. internaționale, stoparea luptei anticorupţie, capitularea 
resemnată în 1 fața haitelor sinistre care au pierdut legitimitatea de a mai 
conduce Ş de a mai reprezenta biata Românie, 

În realitate, Suntem puşi să alegem între crimă ŞI justiție, între tiranie 
şi [brate între furt Şi cinste, între minciună şi adevăr, între no man'”s land 
şi Europa. Cu alte cuvinte, între trecutul de groază pe care l-am trăit şi 
viitorul î în care sperăm. Sau, pentru cei mai sceptici, Să alegem, între două 
rele. Bineînţeles, avem datoria — aş putea spune. chiar obligaţia, dacă va fi 
cazul — de a participa în masă şi de a vota pentru răul cel mai mic, Contrariul 
(raci )i6 întoarcerea triumfătoare a văcăroilor. ac: NI d | 

În altă ordine de idei, aş mai vrea să adaug că Suntem. întru totul — 
noi, anonimii pentru votul uninominal, Pentru un Parlament i unicameral, 
pentru o lege a lustraţiei care Să asaneze — în Sfârşit şi cu adevărat — viața 
Dolilled a țării, iza i 

d “Preşedintele Băsescu şi-a făcut datoria condamnând comunismul, 
dar aceasta mu este de ajuns. Noi, supra viețuitorii gulagului comunist căzuţi 
în anonimat, tinerii de odinioară, bătrânii de azi, nu avem dreptul să tăcem. 

Cerem deci — în numele acestei țări vândute timp de 45 de ani şi 
[recute de satanismul roşu prin foc şi sabie—o juUStă, meritată şi reală reparație, 
Reparaţie datorată martirilor luptei anticomuniste, datorată eroilor care au 
murit cu arma în mână luptând contra tiraniei, pentru demnitate, pentru 
libertate, pentru Tară, pentru Neam, pentru Biserică, 

Cerem tuturor celor care mai cred că “A devărul ne va face liberi” e 
împreună cu noi Să militeze pentru un proces efectiv al a d ea 
pentru un proces al celor care S-au făcut vinovaţi de crima în 
perpetuată timp de o jumătate de secol de asasinii şi torționarii roşii, ale 
căror nume — fie ei morți Sau vii — trebuie cunoscute şi a căror vină criminală 
(trebuie ispăşită măcar prin Op obriuul generaţiilor noi. 


+ 





e 4 sa E ai: 
A N i 


„Un anonim care semnează, 
V.IAMANDI 





3 


= Xa TI J | Ai e, a D 






) 1 de venit, iar. 
ndum pentru a 


potriva umanității | 





| 








PUNCTE CARDINALE 


CELE DOUA ROMANII 


Scindarea României în două entități distincte s-a produs 
la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. O analiză a 
imprejurărilor şi cauzelor care au făcut posibilă producerea 
acestei tragedii naționale, ale cărei consecinţe ne urmăresc 
ca un blestem până în astăzi, este de două ori utilă. Pe de o 
parte, ne ajută să înțelegem de ce s-a produs răul, iar pe de 
altă parte, cunoscându-i rădăcinile, extirparea lui ar putea fi 
mult ușurată. 

În confruntările armate anterioare ultimei conflagrații 
mondiale învingătoni aplicau învinșilor, de regulă, tratamentul 
exprimat succint și convingător prin sintagma Vae victis!, 
Invinşii erau obligați la plata unor despăgubiri şi reparații 
materiale menite să compenseze daunele cauzate 
învingătorilor. De asemenea, în mod frecvent, învingătorii 
beneficiau de anexări teritoriale, pretinzând că rectificările 
de frontiere sunt acte de dreptate istorică. 

Învingătorii din cel de-al doilea război mondial — 
Uniunea Sovietică, Statele Unite și Marea Britanie — nu s-au 
mai limitat însă în tratamentul pe care l-au impus învinşilor — 
Germania, Italia, Japonia, precum și aliaților acestora — la 
normele statuate atât prin tradiţie, cât şi prin convențiile şi 
tratatele de drept internațional. De data aceasta, învingătorii 
au scormonit în arhivele prăfuite ale Sfântului Imperiu Roman 
din anii Reformei și au scos la lumină principiul Cuius regio, 
eius religio. (Principiul a fost formulat în 1555, la încheierea 
păcii de la Augsburg, care, o dată cu încetarea frământărilor 
religioase provocate de Reformă, conferea suveranului 
dreptul de a umpune supușilor religia sa,) 

În versiunea sa modernă, aplicarea mai sus 
menționatului principiu s-a concretizat in obligarea învinşilor 
de a adopta „religia” politică a învingătorilor. Dar dacă pentru 
impunerea democraţiei în locul regimurilor totalitare 
naționaliste, Statele Unite și Marea Britanie s-au lumitat la a- 
i trimite în ştreang sau la inchisoare doar pe câțiva dintre 
conducătorii acestor regimuri, și asta nu atât pentru a 
stigmatiza convingerile lor politice, cât pentru crimele 
săvârşite în numele acestor convingeri, nu tot la fel a procedat 
Uniunea Sovietică pentru a converti la „religia” marxist- 
leninistă popoarele din teritoriile ocupate și din zonele de 
influenţă ce i-au revenit prin acordurile închesate cu aliaţii 
occidentali, 

Dimensiunile de genocid ale represiunii comuniste, 
practicate pretutindeni acolo unde acest regim criminal s-a 
instalat, sunt astăzi cunoscute de întreaga omenire. 
Documentele clasice în această privință, precum Cartea 
neagră ă comunismului — Crime, teroare, represiune, 
evaluează cam la 100 de milioane numărul victimelor puse 
În sarcina regimurilor comuniste, iar Arhipelagul Gulag al lui 
Aleksandr Soljeniţin demontează până la ultimul detaliu 
mecanismul săvârșirii acestor crime fără precedent în 
întreaga istorie a omenirii. Dar aceste două mari opere sunt 
numai vârful unei imense colecţii de studii, documentare, 
memorii şi mărturisiri închinate monstruozităţii care se 
cheamă comunism. O monstruozitate care pentru noi, 
românii, a fost realitate trăită timp de 45 de ani. Un răstimp 
tragic, în care națiunea a fost scindată, așa cum afirmam la 
inceputul acestei sumare incursiuni în istoria noastră recentă, 
în două entități distincte. De o parte, adevărata Românie, 
România majorității covârșitoare a populaţiei, oprimată și 
exploatată brutal în beneficiul unei nesemnificative minorități, 
care însă deţinea puterea: nomenclatura Partidului Comunist 
și aparatul său de represiune, Securitatea. De cealaltă parte, 
România oficială, România opresorilor, recunoscută ca atare, 
din păcate, nu numai în lagărul statelor comuniste, ci și de 
către democraţiile occidentale. 

Spre sfârşitul anului 1989, pe fondul unei grave crize 
economice şi politice care a zguduit Uniunea Sovietică, 
populațiile din statele satelite ale Moscovei au găsit energia 
necesară pentru a contesta legitimitatea regimurilor comuniste 
care le guvernau. În toate aceste state au avut loc concomitent 


mişcări insurecționale cu caracter anticomunist, pentru care 
filozoful francez Jean-Francois Revel foloseşte în cartea sa 
Revirimentul democraţiei sintagma de „Revoluțiile contra 
Revoluției” („Revoluţile” — corespondentul sugestiv pentru 
insurecțiile populare; „Revoluția” — corespondentul pentru 
regimurile comuniste contestate). 

„Revoluţiile contra Revoluţiei” din țările învecinate 
României, Ungana, Cehoslovacia şi Polonia, au fost încununate 
de succes şi regimurile comuniste au fost înlăturate de la 
guvernare. Deplina reuşită a insurecţiilor din aceste trei state 
comuniste s-a datorat conlucrării a doi factori de importanță 
majoră pentru țările lor. Pe de o parte, existenţa unor lideri cu 
vechi state de serviciu în lupta împotriva comunismului, care, 
bucurându-se de audienţă şi prestigiu, au pregătit din timp opinia 
publică pentru o astfel de acțiune. Pe de altă parte, conducătoni 
comunişti din aceste state au dat dovadă de înțelepciune. Ei au 
înțeles că „orologiul comunismului au încetat să mai bată”, nu 
s-au cramponat de putere şi nu s-au opus adoptării sistemului 
de valori pentru care popoarele lor și-au exprimat adeziunea. 
Consecința benefică a acestei atitudini pentru pacea socială 
din țările lor s-a făcut imediat simțită, procesul de tranziție 
spre o democrație de tip occidental desfăşurându-se fără 
convulsii. 

În Ungaria, alegerile cu adevărat libere din anul 1990 au 
fost cîştigate de Forumul Democrat Maghiar, formațiune 
politică de centru-dreapta, iar Arpad Goncz, fost deținut politic, 
condamnat la muncă silnică pe viață ca urmare a participănii 
la revolta din 1956, a fost ales preşedintele țării. O evoluţie 
apreciată pozitiv de Occident, care se va concretiza în primirea 
Ungariei ca stat cu dreptu depline in NATO şi mai târziu în 
Uniunea Europeană, 

La rândul ei, Cehoslovacia, comunizată în urma ocupării 
țării de Armata Roşie, nu s-a adaptat niciodată comunismului 
ortodox de tip sovietic. În 1968, fracțiunea reformistă din Partidul 
Comunist îl impune pe Alexandr Dubcek în funcția de secretar 
general. Din această înaltă demnitate de partid, va încerca să 
transforme comunismul brutal de inspirație sovietică într-un 
„comunism cu chip uman”. „Primăvara de la Praga”, așa 
cum a fost denumită această tentativă îndrăzneață de reformare 


Gabriel 
Constantinescu 


GÂLCEAVA 
ANTICOMUNISTULUI 
CU LUMEA cestor zau 


O carte care îşi păstrează actualitatea 








Martie 2007 Nr. 3/195 PAG. 3 





a comunismului, va fi amendată fără întârziere de Kremlin 
La fel ca in urmă cu 12 ani la Budapesta, tancunle sovietice 
nu au întârziat să lichideze pe loc această „crezie” ideologică 
Dorinţa de libertate şi respectul demnității umane s-au dovedit 
insă mai presus de forța brută a unui comunism anchilozat în 
canoanele ideologice formulate de Lenin în urmă cu 60 de 
ani. Intelectualii cehi grupați în mişcarea „Charta 77” 
redactau un document programatic anticomunist semnat de 
peste 1.000 de oameni de cultură şi politicieni reformiști 
Printre inițiatorii acestei mișcări s-a numărat şi dramaturgul 
Vaclav Havel, critic neobosit al regimului comunist. În 
noiembrie 1989, când era clar că regimului comunist I-a 
sunat ceasul, în urma manifestației populare de amploare 
(„revoluția de catifea”), guvernul comunist a fost înlăturat şi, 
la alegerile libere din 1990, Vaclav Havel a fost ales 
preşedintele Republicii. Ca şi în cazul Ungariei, acceptarea 
Cehiei în structurile euroatlantice a fost o consecință firească 
a trecutului ci de rezistență față de comunism. 

Impresionant şi exemplar a fost refuzul polonezilor de 
a se supune preceptului Cuius regio, eius religio, precum Și 
rezistența la presiunea exercitată de guvernul promoscovit 
de a comuniza o populație profund creştină. Abandonaţi de 
aliaţii occidentali, alături de care luptaseră eroic, la sfârşitul 
celui de-al doilea război mondial polonezii şi-au văzut țara 
ocupată de Armata Roşie şi transformată într-o feudă a 
Moscovei. Un statut pe care populația Poloniei nu l-a acceptat 
niciodată şi, de câte ori i s-a ivit prilejul, a încercat să-i pună 
în capăt. Cu sprijinul Bisericii Catolice, care a făcut tot timpul 
corp Comun cu națiunea, Poloma a constituit un permanent 
prilej de îngrijorare pentru Kremlin. Din pricina atitudinii sale 
demne şi sfidătoare, în 1956, cardinalul Wyszynski, capul 
Bisericii poloneze, a fost internat de guvernul comunist 
prosovietic. În acelaşi an izbucneşte revolta populaţiei de la 
Posen, înecată în sânge de trupele de ocupaţie sovietice. În 
anul 1968 au loc mişcări antisovietice, În anul 1970, în oraşele 
de la Marea Baltică, au loc greve, reprimate sângeros. În 
1976 au loc mari mişcări de protest provocate în special de 
înrăutățirea condițiilor de trai. Conducătorii protestelor sunt 
arestați şi condamnaţi la ani grei de temniță. Este momentul 
in care intelectualii polonezi intervin direct în sprijinul 
muncitorilor, întemeind „Comitetul pentru apărarea 
muncitorilor”, care în anul următor îşi va schimba denumirea 
în „Comitetul pentru autoapărare socială”. 

Dar cel mai important eveniment din viaţa Poloniei 
comuniste a fost întemeierea sindicatului „Solidantatea”. Sub 
conducerea electricianului Lech Walesa, „Solidantatea” 
dezlănțuie grevele masive din decembrie 1981, care nu pot 
i înăbușite decât prin decretarea stării de asediu şi arestarea 
a mii de sindicalişti. În ciuda interdicției legale, „Solidantatea” 
îşi continuă activitatea în subversivitate şi, în 1988, 
organizează noi greve, cerând îmbunătățirea nivelului de 
trai și legalizarea sindicatului. În urma acestor greve, situația 
politică se precipită. Sindicatul „Solidaritatea” este 
relegalizat, au loc alegeri libere, Tadeusz Masowiccki, unul 
dintre liderii sindicatului, devine şeful guvernului, țara îşi reia 
numele de Republica Polonia şi, la alegerile prezidenţiale 
din 1990, Lech Walesa este ales preşedintele Republicii. Ca 
şi în cazul Ungariei şi Cehiei, acceptarea Poloniei în structunle 
curoatlantice a fost rodul firesc al unui trecut onorabil de 
rezistență și luptă anticomunistă. 

Am comite însă un act de neîngăduită împietate dacă 
am omite participarea românilor la rezistența şi lupta 
anticomunistă, Aceasta cu atât mai mult cu cât represiunea 
comunistă din România a cunoscut forme de manifestare 
neîntâlnite în nici o altă țară din lagărul comunist european. 
În nici o altă țară comunistă nu s-a practicat asasinatul 
sistematic prin tortură, înfometare, frig şi lipsă de asistență 
medicală ca în temniţele din Rominia în care s-au aflat sute 
de mii de deţinuţi politici. În nici o altă țară comunistă nu au 
fost arestaţi, judecaţi sumar şi condamnaţi zeci de mii de 
țărani care s-au opus colectivizării agriculturii, aşa cum s-a 
întâmplat în România comunistă. Nici o altă țară comunistă, 
satelită Moscovei, nu a cunoscut deportarea în masă a unor 
întregi comunităţi umane, doar pentru motivul că ar putea să 
acționeze împotriva regimului. Și, în sfârşit, în România, ca 
în nici o altă țară comunistă, mișcarea de rezistență a îmbrăcat 
uneori forma luptei armate. S-a luptat eroic, cu arma în mână, 
şi s-a murit demn pentru libertate și pentru păstrarea identității 
naționale, până spre 1960. 


Ci 


PAG.4 Nr. 3/195 Martie 2007 


PUNCTE CARDINALE 





Din păcate, insă, istona României din perioada dictaturii 
comuniste conține multe, prea multe pagini care nu ne fac 
cinste. Să nu uităm că Partidul Comunist Român şi-a început 
ascensiunea, după 23 august 1944, cu un efectiv de 1.000 de 
membri, mulți dintre ei „străini de neam şi de țară”, veniți din 
Uniunea Sovietică în furgoanele Armatei Roşii. Şi, de 
asemenea, nu trebuie să se uite că, în decembrie '89, când au 
avut loc „Revoluţiile contra Revoluţiei”, cei 1.000 de comunişti 
de la început deveniseră peste 4 milioane! O creştere ca în 
basme, în spatele căreia se ascund reprobabile renunțări la 
vechile convingeri, acte de oportunism ruşinos, de 
colaboraționism dezgustător, de lichelism de cea mai ordinară 
speță şi, nu în ultimul rând, trădări odioase. lar dacă la acest 
tablou sumbru adăugăm accentul prea apăsat pus de unii ierarhi 
ai Bisericii Ortodoxe Române pe preceptul „Daţi Cezarului 
cele ce sunt ale Cezarului...”, putem înțelege de ce „Revoluția 
contra Revoluţiei” din România s-a desfăşurat altfel şi nu s-a 
soldat cu aceleaşi rezultate ca „Revoluțiile contra Revoluţiei” 
din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. 

Dincolo însă de șirul de ezitări, slăbiciuni şi cedări, 
inerente firii omeneşti în situaţii în care teroarea devine starea 
de normalitate, factorul principal care a determinat înfrângerea 
rezistenței anticomuniste în România a fost excesiva brutalitate 
cu care a operat aparatul de represiune al regimului comunist, 
Securitatea. „În decursul unui deceniu, 1948-1959 — recunoaşte 
Gral.div.(r) Neagu Cosma în cartea sa Securitatea, Poliţia 
politică, Dosare, Informatori, publicată în 1998 —, au fost operate 
trei valuri de arestări, care totalizau mii de oameni; cei mai 
mulți dintre ei au rămas întemnițați până în anul 1964, când 
porțile puşcăriilor au fost deschise pentru prizonierii politici; se 
ştie că de acest «privilegiu» mulți nu s-au mai putut bucura, 
decedând în timpul detenţiei”. Faptul că generalul de Securitate 
Neagu Cosma omite cu bună-ştiință două zerouri când 
estimează numărul deținuților politici din temniţele comuniste 
nu trebuie să surprindă. Dezinformarea a fost una din tehnicile 
în care Securitatea a excelat. Ca atare, nu ne surprinde nici 
faptul că omite să ne spună ce s-a întâmplat în continuare cu 
cei cărora în 1964 le-au fost deschise porțile puşcăriilor. Îl 
completează însă istoricul Marius Oprea în documentatul 
studiu, intitulat Moștenitorii Securităţii: „Securitatea s-a dovedit 
instituția cea mai activă în acțiuni represive: arestări abuzive, 
torturi, execuţii sumare, chiar fără judecată. Activitatea ei, 
vreme de mai bine de un deceniu de la înființare, a fost dominată 
de asemenea acțiuni. Ulterior, din rațiuni mai degrabă externe, 
represiunea directă şi brutală a fost înlocuită cu exercitarea 
unui control absolut asupra populaţiei, prin gestionarea aproape 
ştiinţifică a fricii, Frica a fost «materia primă» de lucru, pe 
care aparatul represiv al Securităţii o inoculase de la bun început 
in sufletul românilor. La capătul acestui proces, la finele anilor 
"80, Securitatea câștigase partida jucată împotriva poporului 
român... Partidul era în toate, iar securiştii îşi îndeplineau rolul 
de inchizitori ai regimului. Simpla menționare a numelui 
instituției lor declanșa [rica şi supunerea”. 

Aceasta fiind situația în România anului 1989, nu trebuie 
să ne mire faptul că evenimentele de la Timişoara, din zilele 





A PORNIT 


ii Ciao drea 





sistematic [ara şi neamul, cineva vrea să le ia „dreptul” lor de a fura ce vor şi 
când vor, Ei cred că li se îngrădeşte libertatea de a distruge o țară pe care au 
jefuit-o sub ocrotirea foştilor preşedinţi şi premieri (dulăi), în frunte cu lon 
Iliescu şi Petre Roman, care pentru crimele făcute (uciderea a 1050 de tineri la 
revoluția pe care tot ei au furat-o, sau acţiunile minerilor, pe care ei i-au chemat 
şi le-au mulțumit pentru ordinea făcută cu bâta, meritau nu glonțul, ci ştreangul). 

Tot acest KGB-ist şcolit la Moscova s-a aşezat astăzi în fruntea a tot ce 
poale fi mai murdar şi scârbos în România: PSD-ul, condus oficial de îngâmfatul 


de 15-20 decembrie, continuate apoi pe 21-22 decembrie la 
Bucureşti și în alte câteva mari oraşe ale țării, au fost doar 
revolte populare spontane. Desfăşurarea lor nu a fost 
coordonată de lideri, după un program politic cu obiective 
prestabilite, Mulţimile dezlănțuite ştiau doar ce nu mai vor. Nu 
mai voiau restricțiile îimpovărătoare impuse de regimul 
Ceauşescu, dar nu aveau în minte clar un proiect politic care 
să pună capăt mizeriei morale şi materiale în care se zbătea 
populația. Așa se explică de ce beneficiarii răzmeriţei, care s- 
a soldat cu peste o mie de morţi şi alte câteva mii de răniți, nu 
au fost cei care au năvălit cu mic, cu mare în pieţele publice, 
strângând din răsputeri „Jos comunismul!”, ci comuniştii de la 
vârful Partidului, care îl pândeau din umbră pe Ceauşescu, 
urmărind să-i ia locul. 

În capitolul intitulat „Tovarășii se leapădă de ideologie, 
dar păstrează puterea” din amplul său studiu închinat României 
postdecembriste, Furtul unei națiuni, analistul politic Tom 
Gallagher, profesor la Universitatea din Manchester, îi 
lămureşte pe cei ce mai sunt înclinați să accepte punctul de 
vedere susținut de bătrânul bolşevic Ion Iliescu şi de acoliții 
săi, cum că evenimentele din decembrie '89 din România ar fi 
fost o „Revoluţie” care a înlocuit regimul Ceauşescu cu o 
„democraţie originală”: 

„Revolta populară spontană de la Timişoara — şi mai 
târziu de la Bucureşti — a fost urmată de un puci intern pe care 
Ceauşescu nu a fost în stare să-l înăbuşe. O serie de oameni 
politici bine informați, care inițial s-au autocaracterizat ca fiind 
comuniști moderați, credincioşi legalităţii socialiste, au format 
un Front al Salvării Naţionale (FSN) pe 22 decembrie, în ziua 
când Ceauşescu şi-a consfințit prăbuşirea regimului, fugind 
împreună cu soția sa — cu elicopterul — de pe clădirea Comitetului 
Central din Bucureşti. În aceeaşi zi, primul discurs al lui lon 
Ihescu, figura cea mai importantă dintre conspiratori, a oferit 
indicii clare că el rămâne credincios rădăcinilor sale comuniste. 
Ilescu a spus că foştii conducători s-au declarat a fi comunişti. 
Ei n-au avut nimic de a face nici cu socialismul, nici cu 
ideologia comunismului ştiinţific... Ei au pângărit numele 
Partidului Comunist Român. Ei au pângărit de asemenea 
memoria celor care şi-au sacrificat viața pentru cauza 
socialismului în această țară. Înverşunarea lui lhescu de a 
menţine un monopol al stângii asupra puterii a fost demonstrată 
prin hotărârea lui de a-l impiedica pe Corneliu Coposu, singurul 
supraviețuitor al elitei politice de dinainte de 1947, să intre în 
clădirea Comitetului Central, unde se adunaseră opozanți lui 
Ceauşescu”. 

Aşadar, evenimentele din decembrie 1989 nu au fost o 
revoluție în adevăratul înțeles al acestui concept, ci o lovitură 
de palat prin care Nicolae Ceauşescu, cel care abandonase 
principiile „ideologiei comunismului ştiinţific”, a fost înlăturat, 
deschizându-se astfel calea ca „adevărații comunişti” să preia 
conducerea Partidului Comunist, chiar dacă în noul context 
trebuia să i se schimbe numele. O dovadă în acest sens o 
constituie componența puternicului consiliu de conducere al 
FSN alcătuit din nume grele, cu un trecut comunist ireproşabil: 
lon Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Comneliu Mănescu, 


De copil ştiam că 
trebuie să te fereşti de 
haitele de câini, pentru 
că printre ei pot fi unii 
răi, periculoşi şi chiar 
lurbaţi, 

Dulăii îi îndeamnă 
pe ceilalți să atace pe 
oameni şi ei muşcă 
primii. 

La ora actuală, 
haitele de politicieni au 
ajuns mai rele decăl 
câinii turbaţi, devenind 
lupi, pentru că au simţit 
că, după atăția ani în 
care au  nenorocil 


adversă şi meschină. 


, 


Geoană, pe care Iliescu l-a numit în trecutul apropiat “prostănac”, şi a tuturor 
licăloşilor care s-au îmbogăţit prin furturi grase: Adrian Năstase, Dinu Patriciu, 
Antonie Iorgovan, Dan Voiculescu, Corneliu Vadim Tudor şi mulți alții. 

Toţi aceşti pungaşi, mincinoşi şi farsori s-au reunit în haita de câini lurbați, 
avându-l în frunte pe dulăul bătrân şi cu mare experiență bolşevică Ion Iliescu, 
să-l muşte pe preşedintele Traian Băsescu, singurul preşedinte care a încercat de 
la început să facă ordine în țara românească, ajutat de ministrul de Justiţie, 
Monica Macovei. Din păcate, prim-ministrul liberal Călin Popescu Tăriceanu 
s-a arătat de la început că nu este omul potrivit acestui post şi pentru acest 
moment, şi în loc să ajute încercărilor de renovare ale societății, pentru care 
luptau preşedintele Băsescu şi ministrul Justiţiei, Macovei, s-a așeza! pe o poziţie 


Preşedintele Traian Băsescu este singurul preşedinte care Şi-a arătat simpatia 
pentru Basarabia, în vederea unei încă posibile unificări viitoare, pentru că nu 
pol fi două Românii cu acelaşi steag. Acum este momentul ca toți românii 
cinstiți, iubitori de țară şi neamul, să se unească şi să-l Susțină, să se ceară 
judecarea tuturor criminalilor şi hoților, în frunte cu Ion Iliescu, iar averile 
procurate necinstit din avutul statului român să fie confiscate şi băgate la buget. 

La jel trebuie procedat cu cei care au tăiat pădurile şi le-au vândut în 
străinătate, cu cei ce au devalizat băncile, cu cei care au distrus indust 
cei ce au privalizal şi vândut crescătoriile de porci, de vite şi de păsări. Adică 
cu toți tâlharii de care geme [ara şi care sunt moştenirea ce 
ne-au lăsat-o cei 45 de ani de comunism. 






generalul Victor Stănculescu, Alexandru Bârlădeanu ŞI Dan 
Marțian. Dacă răzmerița din România ar fi fost cu adevărat e) 
„Revoluţie contra Revoluţiei” — o revoluție anticomunistă 
valul revoluționar ar fi trebuit să măture din calea sa tot ceea 
ce aparținea regimului comunist, oameni ȘI instituții. Aşa cum 
s-a întâmplat în Ungaria, Cehia și Polonia. Or, la noi primă 
indicație cu caracter imperativ a noului „conducător Ă 
comunistul Lon Iliescu, suna clar: „Păstrați structurile!”, 
Structurile regimului comunist, dintre care, cea mai importantă, 
Securitatea, îşi va reintra curând în drepturi, travestită in spatele 
unei noi denumiri — Serviciul Român de Informaţii (SRI) —, cu 
aceiaşi oameni şi, mai ales, cu aceleaşi sarcini: supravegherea 
populației şi discreditarea adversarilor politici prin 
dezinformare şi calomnie, întrucât în condiţiile impuse de 
„democraţia originală”, represiunea şi violența trebuiau 
limitate la situații extreme. 

Speranța românilor că răsturnarea lui Ceauşescu a 
însemnat sfârşitul erei comuniste şi că România adevărată va 
ieşi la lumină, izgonind, pentru totdeauna, România comunistă 
din istorie, s-a spulberat o dată cu apariția lui Ion Iliescu pe 
ecranele televizoarelor, adresându-se națiunii din postura de 
lider al facțiunii anticeauşiste din Partidul Comunist. Rezistenții 
anticomuniști îl cunoșteau şi ştiau că este un comunist 
înverşunat, născut, nu făcut. Ştiau că este pionul Kremlinului 
in România, adeptul soluţiei gorbacioviste — perestroika şi 
glasnost — pentru rezolvarea crizei de sistem în care se găsea 
comunismul, pretutindeni în lume. Şi mai ales ştiau că atâta 
vreme cât destinele românilor se vor afla în mâna lui Iliescu, 
orice şansă ca democrația de tip occidental să devină ordine 
publică în România este exclusă. 

Soluția ieşirii din această fundătură, care arunca în 
derizoriu sângele vărsat și suferințele trăite în zilele răzmeniței, 
doar pentru că regizorii loviturii de stat aveau nevoie de un 
decor cu focuri de artificii şi jocuri de lumini pentru a face 
credibilă minciuna că în România ar fi avut loc o revoluție 
adevărată, a găsit-o românul anonim. Omul de pe stradă, care 
a înțeles, fără să aibă nevoie de sprijinul analiştilor politici, 


şarlatania ce i se servea pe toate canalele mass-media în acele 


ceasuri de cumpănă, a formulat scurt, clar şi fără echivoc 
lozinca: „Singura soluție, înc-o revoluție!”. O revolutie 
adevărată, o „Revoluție contra Revoluției”, care să izeonească 
din viața românilor tot ceea ce a insemnat România comunistă, 
repunând în drepturile ce i se cuvin România adevărată, 
România istorică și meta-istorică. O singură problemă mai 
urma să fie rezolvată: cine să o înfăptuiască? Şi cum trebuie 
să se desfăşoare? 

De 17 ani România adevărată caută răspunsurile la 
aceste întrebări, iar România comunistă se străduieşte să o 
impiedice să le găsească, dar mai ales să le transpună în 
viață. Un război care macină sufletele românilor, 
amenințându-i ca în cazul unei victorii a României comuniste, 
România adevărată să iasă din istorie. Aceasta fiind miza, 
este util să-i urmărim desfăşurarea, etapele, urcuşurile şi 
coborâşurile, în speranța de a-i întrezări deznodământul. 

(Va urma) 





= 




































“ia, cu 









a mai grea pe care 







Jean BUKIU 
Chicago - USA 











—__... ——— ——.———— To 





— ——.——— OU 





| Sunt scrieri care, depăşese limitele 
timpului lor, păstrându-şi mereu actualitatea 
în istoria sociețăţii căreia i-au fost dedicate 
Autoni lor, considerați de contemporani niște 


contextului şi al potențialului evolutiv al 
societății, devenind, prin scrierile lor, 
adevărați vizionari ai transformărilor viitoare, 
spintuale şi politice, ale acestei societăţi 
“De vor intra trupele ruseşti pe la noi 
ŞI Vor ieşi învingătoare, cine poate crede, 
unde-i mintea care să susțină că ele vor pleca 
inainte de a ne bolşeviza?... Cea mai mare 
primejdie națională stă în aceea de a ne fi 
deformat, de a ne fi desfigurat structura 


noastră daco-romană, dând naştere acestui y E NT d U | 
tip de om, creând această căzătură, această - 
stârpitură! morală: politicianul, care nu mai  - LEG IONARI 


are nimic cu noblețea noastră, care ne 
dezonorează şi ne omoară. Dacă acest tip 
de om va continua să mai conducă această 
țară, neamul românesc va închide ochii pentru 
înțotdeauna şi România se va prăbuşi, cu toate 
strălucitele programe cu care «şmechena» | 
degeneratului va şti să ungă ochii mulțimilor. . 1936. 
nenorocite... Politicienii aceştia, cu familiile  - 
Şi agenţii lor, au nevoie de bani. Banipentu 
petrecere, bani pentru a-și întreţine clientela a 
politică, bani pentru voturi, bani pentru 
cumpărarea de conştiinţe omeneşti. Rând pe rând, cetele lor se vor repezi şi vor spolia țara. 
Aceasta va însemna, în ultimă analiză, «guvernarea» ei, «opera de guvernare». Vor secătui 
bugetele statului, ale prefecturilor, ale primăriilor. Vor da naştere la afaceri scandaloase care 
vor îngrozi lumea. Corupţia se va întinde în viața publică a țării, ca o plagă, de la cel mai umil 
slujbaș şi până la miniştri... De aceea, când țara stoarsă, nu va mai putea să le dea bani, vor 
ceda consorțiilor de bancheri străini, rând pe rând, bogățiile pământului şi, cu ele, independența 
noastră naţională... Jos se vor întinde: mizeria, demoralizarea, deznădejdea.,. Cei câțiva 
oameni politici cinstiți, câteva zeci, poate chiar conducători de partide, nu vor mai putea face 
nimic. Vor fi nişte adevărate marionete... Și ne vom lua traista-n băț şi vom pleca pe alte 
meleaguri ca să ne câştugăm pâinea şi să găsim refugiu de viaţă națională liberă”. 

lată o oglindă fidelă a societăţii noastre de azi, prezentată de Corneliu Zelea Codreanu, 
în cartea sa memorabilă Pentru legionari, de la a cărei apariţie s-au împlinit; anul trecut 70 de 


ani! 


CORNELIUZ CODREANU 











[storia acestei scrieri, care conţine doctrina Legiunii “Arhanghelul Mihail”, este la fel 
de frământată ca și epoca pe care a străbătut-o neamul românesc în aceşti 70 de ani. Incă 
inaintea publicări; ei, autoritățile carliste din aceea vreme au dezlănțuit o adevărată vânătoare 
pentru capturarea și confiscarea manuscrisului, fără însă a reuşi să intre în posesia lui. 
Carte promisă, carte așteptată, fugărită, ascunsă, carte îngropată şi dezgropată, 
confiscată, refugiată de peste 10 ori, tradusă, citită şi recitită, în ceasuri de avânt şi de restnşte 
- Pentru legionari a rămas o prezenţă permanentă în cei 70 de ani de la apanție, A rămas ca 
o carte de căpătâi pentru legionari și prieteni şi ca un coşmar pentru duşmanii Mişcării 
Legionare, care văd și astăzi în ea un crez generator de eroism național dus până la martiriu. 
Geneza elaborării acestei scrieri datează încă din anul 1934, an în care Comeliu 
Codreanu discutase cu Ionel Moţa și Ilie Gârneaţă însemnările sale, cuprinse într-un caiet, 
care a circulat mai târziu prin țară sub titlul “Adevăruri frânte”. Aşa s-a născut ideea necesității 
publicării memoriilor lui Corneliu Codreanu, sau a unei cărți de doctrină legionară. “Partea 
din aceste însemnări, referitoare la istoricul Mişcării Legionare”, relatează Ilie Gâreaţă, 
“pe-a făcut să-l rugăm pe Căpitan să-şi scrie cartea Pentru legionari”, Şi cartea a fost scrisă 
între 6 decembrie 1935 și 5 aprilie 1936, apărând la | octombrie, 1936, sub îngrijirea lui 


“Nicolae Pătrașcu, la Sibiu. 


Conform afirmațiilor unor contemporani (1. Gârneaţă, Pr. Șt. Palaghiţă, N. Arnăutu), 
textul serierii ar fi suferit unele suprimări de pasaje, chiar de la prima tipărire, repetându-se 
apoi în ediţiile germană și italiană. Pe de altă parte, însă, scrisoarea lui Corneliu Codreanu din 
7 octombrie 1936, către șeful legionar al regiunii Sibiu, A. Bidianu, exprimă satisfacția autorului 
pentru tipărirea cărţii. Comeliu Codreanu scrie cu acest prilej; “În sfârşit, prin primejdii şi 
peripeții, pândită de agenţi și spioni, cartea Pentru legionari a apărut. Te rog să primeşti, 
personal, mulțumirile mele pentru grija pe care tot timpul tipăririi ai avut-o, ca şi pentru 
ajutorul material acordat, fără de care aceasță carte nu se pulea tipări”, Tot atunci, Corneliu 
Codreanu a înaintat în grad pe Nicolae Petraşcu și pe ceilalţi legionari care au contribuit la 
apariția cărții. Această atitudine pozitivă a autorului duce la concluzia că aceșta a fost de 
acord cu forma finală a cărţii sale, 

Scrisul lui Corneliu Codreanu este caracterizaț de lon Banea astfel: “Caracteristica 
scrisului său este claritatea, Modul de a-și aşterne gândul pe hârtie este limpede, fără 
ascunzişuri şi fără întortochieri, Fraza lui nu este trază savantă, plină de cuvinte al căror 
înţeles trebuie căutat prin dicţionarul cuvintelor radicale, Ea este simplă, însă vie și plină de 
nerv... În afară de aceasta, în tot ce a scris Căpitanul, nu găsești nimic rece, datorită combinațiilor 
mintale, sofisticăriei. Scrisul lui e sufletul lui... Scrisul Căpitanului se schimbă, însă, când e 
vorba de acţiune, de luptă; El îmbracă altă haină. Devine serios, grav, metalic ca o goarnă, 
Totul vibrează, atunci. Fraza este dinamică și răscolitoare, Simţi cum se îngrămădeşte sub ea 
furtuna şi este gata să izbucnească. E partea eroică a sufletului”, nai 

Conţinutul cărții Pentru legionari este de o mare complexitate: memorialistică, 
spiritualitate, pedagogie, doctrină, profesiune de credință, viziune a viitorului. Autorul însuși 


PUNCTE CARDINALE 
ACTUALITATEA 





Martie 2007 Nr. 3/195 PAG. 5 


işi caracterizează opera, cu o sinceritate 
impresionantă, astfel: “În acest volum este 
scrisă povestea tinereții mele, de la 19 şi 34 
de ani, cu simțirile, credința, gândurile, 


= A 3 sa 
visători, dacă nu chiar nişte utopişti, au fost, [J N 9 A N IV [ RS A R] UIŢ A TE faptele şi greșelile ei”, Această enunţare 
de fapt, nişte profunzi cunoscători ai d YI lapidară reflectă tot conținutul cărții. Şi mai 


reflectă ceva. Ceva care nu se află în nici o 
scriere memorialisică a vreunui întemeietor 
de mişcare de mase, fie el de dreapta sau de 
stânga. Este analiza critică a propriilor acțiuni 
și recunoaşterea unor greşeli ale tinereții, 
recunoaștere deschisă, cinstită, în fața lui 
Dumnezeu şi a Neamului său. 

“Nu țin seama de nici un fel de regulă 
impusă autorilor de cărți. N-am timp.", 
precizează Corneliu Codreanu, în mesajul 
de început al cărții. “Scriu în fuga condeiului, 
de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. 
La ora aceasta suntem înconjurați din toate 
părțile. Duşmanii ne izbesc mişeleşte şi 
trădarea muşcă din noi... Eu vreau ca voi, 
soldați ai unor alte orizonturi românești, citind 
aceste amintiri, să recunoaşteți în ele propnul 
vostru trecut şi să vă aduceți aminte de luptele 
voastre. Să retrăiți suferințele îndurate şi 
loviturile primite pentru neam. Să vă umpleţi 
inimile de foc şi de hotărâre, în lupta grea şi 
dreaptă în care v-aţi încleștat şi din care 
avem, cu toţii, poruncă de a ieşi biruitor sau 
morți. La voi mă gândesc când scriu. La 
voi, acei care veți trebui să muriți, primind cu seninătatea strămoşilor Traci, botezul morți. Și 
la voi, acei.ce veți trebui să păşiți peste morți şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre 
steagurile triumfătoare ale Românilor”. 

Prefigurând, parcă, fenomenul “Piața Universităţii”, Corneliu Codreanu scne, evocând 
ziua de “Zece Decembrie”, ziua studențimii: „Aparține istoriei naționale, nu acela care va 
trăi sau va învinge — cu sacrificarea liniei neamului —, ci acela care, indiferent dacă va învinge 
sau nu, se va menține pe această linie. Ea este predeterminată de înțelepciunea lui Dumnezeu; 
ea a fost văzută în ziua de 10 Decembrie de studenții români. Şi, în aceasta stă valoarea zilei: 
o întreagă tinerime românească a văzut lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată, 
ca zi a hotărârii. A hotărârii la acțiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei 
tinerimi române, atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute şi 
necunoscute, atâtea morminte!... Sunt chemări, sunt îndemnun, sunt porunci mute, pe care 
numai tineretul le aude şi le înțelege, pentru că numai lui i se adresează. Fiecare generaţie cu 
misiunea ei în lume”. 

Un fenomen care a otrăvit şi otrăveşte şi astăzi societatea românească este colaborarea 
cu duşmanii intereselor noastre naționale, trădarea. Trădarea guvernanților, trădarea ierarhilor, 
trădarea intelectualilor. Referindu-se la ofensiva bolşevică din 1919, Corneliu Codreanu face 
următoarea remarcă; “Numai intelectualii români erau inconştienți. Intelectualii care au 
învățat carte şi care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele — căci pentru 
acesta erau intelectuali — lipseau de la datoria lor. Aceşti nevrednici, în ceasurile acelea 
hotărâtoare, susțineau că «lumina vine de la Răsărit»... Trădarea ne-a măcinat puterile 
neamului, Noi, Românii, nu ne-am aşezat niciodată, cu arma în mână, în fața ei; de aceea a 
prins rădăcini, de aceea trădătorii s-au înmulțit pe toate cărările, de aceea toată viața nostră 
de stat nu e.decât o trădare permanentă de neam... Pedeapsa cea dintâi şi cea mai cruntă, se 
cuvine în primul rând trădătorului şi în al doilea rând dușmanului”. 

Oare se putea descrie mai fidel şi mai elocvent, tabloul societății noastre româneşti de 
azi? Categoric, nu, Căci astăzi, deşi au trecut 70 de ani de la aceste spuse a lui Comneliu 
Codreanu, aceleaşi racile macină societatea noastră; relele, sociale au rămas aceleaşi, 
prăpastia dintre mizeria unora și huzurul celor fără de scrupule s-a adâncit, iar trădarea 
muşcă din nou din trupul țării. 


+ 


Pentru legionari este cartea unei epoci şi a unui crez. A unui crez pe care, ca şi marile 
cărți ale societăţii omeneşti, a reuşit să-l transmită peste timp, peste generaţii. O carte ai cărei 
adepți au avut, ca şi adepții marilor cărți ale lumii, soarta martiriului. Martiriu profețit de însuşi 


autorul ei; “Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde: vom lupta. 


lar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de 
regimente româneşti, Atunci vom primi moartea. Sângele nostru, al tuturora, va curge, Acest 
moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc, şi cel din urmă”, 

“Căci = recunoștea Corneliu Zelea Codreanu — am înflorit prea de timpuriu: ca un 
piersic în iarnă”, 

Dar, iată că “cel din urmă discurs” a învins barierele timpului şi, la peste 70 de ani de 
la pronunţarea lui, este tot mai actual, 

“Sunt înfrângeri şi sunt morți cari trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe 
dintre acelea care-l adorm...” (Nicolae Iorga), 


Erast CĂLINESCU 


Scurtă bibliografie: Arnăutu, N., Amintiri, Ed. Cuget Românesc, 1974; Banea, [., Opere 
complete, Col. „Omul Nou”, 1970; Codreanu, C. Z., Pentru legionari, Ed. „Totul pentru Ţară”, 
1936; Codreanu C. Z., Însemnări, Ed. Pământul Strămoşesc, 1963, Codreanu, C. Z., Circulări şi 
Manifeste, Ed. Europa, 1980; Cronologie legionară, Col. „Omul Nou”, 1992; Palaghiţă, Şt., 
Garda de fier, Ed. Aut.,1951; Sima, H., Histoire du Mouvement Legionnaire, Ed. Dacia, 1967. 












PAG. 6 Nr. 3/195 Martie 2007 











Demostene 
Andronescu 





se sie 


udă 3 3 
Pe la începutul lui 2001 am adresat CNSAS-lui 
o cerere prin care solicitam să mi se îngăduie accesul 
la propriul dosar. După aproape un an, în ianuarie 
2002, am primit un răspuns neconcludent. Mi se 
aducea la cunoştinţă că, „până la preluarea integrală 
a arhivelor fostei Securități de la deținătorii acesteia 
(S.R.I., S.LE. şi S.A.M.)”, nu mi se poate satisface 
cererea. În concluzie, mi se recomanda să aştept. Și 
am aşteptat cinci ani. Între timp, interesul pentru 
scotocirea trecutului mi-a scăzut semnificativ. 
Consideram, pe bună dreptate, că întâlnirea cu 
„strigoii trecutului” m-ar fi costat prea mult suflet. 
Și apoi, ce-mi putea dezvălui un dosar al cărui conținut 
îl bănuiam? Poate doar numele unor prieteni ori 
cunoscuți care au dat informaţii despre mine, sau 
| rapoartele unor „filatori” pe care, la vremea respectivă, 
îi simțisem uneori în spatele meu. Or, după atât amar 
| de vreme, aceste lucruri nu mă mai interesau prea 
mult. Așa că m-am resemnat și nu am mai făcut nici 
un demers în acest sens. 

Și iată că tocmai când nu mă mai aşteptam, în 
primele zile ale acestui an, am fost înștiințat de către 
CNSAS că „în urma verificărilor efectuate în arhive, 
s-a identificat un dosar întocmit de fosta Securitate” 
pe numele meu. Și, în consecință, eram invitat la sediul 
instituției respective, să-l consult. Bineînţeles, m-am 
dus, Și au început surprizele, În primul rând, m-a 
frapat puținătatea dosarului, care conţinea doar 38 
de file, ceea ce era mult prea puţin pentru o perioadă 
de sfert de secol (1964-1989), cât fusesem hărțuit 
de Securitate, Curând însă aveam să-mi dau seama 
că acest dosar conține doar documente din primele 


luni ale punerii mele sub supraveghere. Eu m-am 


eliberat din Aiud la începutul lui august 1964 și ultimele 
note informative existente în acest dosar datau din 
martie sau aprilie 1965, 

Apoi, mai mult de jumătate din cele 38 de file 
erau „Înscrisuri” care proveneau din timpul detenţiei. 
Câteva caracterizări, mai mult sau mai puțin 
„prietenești”, făcute de unii colegi de temniță, rapoarte 
ale unor ofiţeri politici referitoare la unele discuţii 
„amicale” avute cu mine și, ceea ce este mai important 
din punctul meu de vedere, câteva declaraţii pe care 
le-am dat, la cererea personală ă colonelului Gheorghe 
Crăciun, în legătură cu poziţia pe care o aveam, la 
vremea respectivă, față de trecutul meu de „bandit 
legionar”, faţă de acțiunea de reeducare și mai ales 
faţă de regimul democrat-popular din țară, Uitasem 
complet de aceste declarații și, cum mi s-au părut 
interesante, am cerut să mi se facă după ele copii 
XEroX, pentru că intenţionez să le dau publicității. Mai 
ales pe prima dintre acestea, datată 15 decembrie 
1962, pentru conţinutul căreia mi s-a aplicat ulterior 
un regim extrem de sever, 

__ De asemenea, sunt interesante rapoartele unor 
'ofițeri politici privitoare la discuţiile pe care aceştia 
le-au avut cu mine. Conţinutul acestor rapoarte îmi 
confirmă unele supoziţii pe care le-am avansat cândva 
în legătură cu acțiunea de reeducare de la Aiud și din 
alte penitenciare, Într-un articol pe care l-am scris 
acum câţiva ani pe această temă presupuneam, doar 





PUNCTE CARDINALE 


MI SE SPUNEA „DEPANATORUL” 


după observațiile făcute de mine la vremea respectivă, 
că acțiunea de reeducare a fost concepulă cu mult 
înainte de demararea ei, care a avut loc în primele luni 
ale lui 1962, şi că ea a fost cu minuţie pregătită timp 
de câţiva ani. lată ce afirmam eu atunci; „După unele 
indicii se pare că această acțiune a fost hotărâtă în 
birourile Comitetului Central şi ale Ministerului de 
Interne în acelaşi timp în care au fost hotărâte şi 
masivele arestări din anii 1958-1959. După retragerea 
trupelor sovietice din România, comuniştii români au 
luat o serie de măsuri menite să intimideze populația şi 
să preîntâmpine eventualele încercări de revoltă, pe de 
o parte, iar pe de altă parte, să dovedească Moscovei 
că regimul comunist din România este consolidat şi că 
poate face față singur reacţiunii interne. Printre acţiunile 
întreprinse atunci se numără şi masivele arestări operate 
în perioada imediat următoare. Tot atunci, însă, ei au 
hotărât şi regimul care urma să fie aplicat tuturor celor 
din închisori pentru ca aceştia, atunci când se vor 
elibera (la termen sau, datorită conjuncturii, înainte de 
termen), să iasă din închisoare nu cu aură de eroi, ci 
stigmatizați şi compromişi, aşa încât să nu mai 
constituie un pericol pentru regim”. Aceste supoziţii 
ale mele, în special cea privitoare la lunga perioadă de 
pregătire a acțiunii de reeducare, par să fie confirmate 
de unele dintre aceste rapoarte ale ofițerilor politici. 
Căci iată ce spune căpitanul Chirilă într-un asemenea 
raport, după ce mai întâi mă caracterizează ca fiind un 
individ interiorizat, suspicios, cumpănit şi ferm în 
răspunsuri, deci greu de convins: „În concluzie, nu 
cred că poate fi recrutat pentru acțiunea pe care o 
pregătim” (subl. mea). Menţionez că în perioada 
respectivă (anii 1959-1960) administraţia închisorii 
încerca să depisteze printre deţinuţi elemente care să 
accepte reeducarea şi să colaboreze în “vederea 
demarării acesteia. | 

În afară de „înscrisurile” care proveneau din 
perioada detenţiei, acest prim dosar mai conţinea şi 
„documente” care se refereau la monitorizarea mea în 


primele luni de după punerea în libertate (adrese! 


schimbate între Direcţia Generală a Securității din 
București cu Securitatea Regiunii Galaţi, unde fusesem 
obligat să mă stabilesc, dar în scripele căreia nu 
figuram, precum și câteva note informative date de 
persoane pe care nu le-am putut identifica). Nimic 
edificator deci. 

După consultarea acestui prim dosar, la 
insistențele mele pe lângă un membru mai de vază al 


CNSAS, mi-au 'mai fost descoperite... încă trei şi, în 


aceeași zi, am consultat două dintre ele, al treilea 
neputându-mi fi înmânat, deoarece abia sosise şi era 
încă „în lucru”, Unul dintre cele două dosare care mi- 
au fost puse la dispoziție conţinea doar o singură filă 
(o adresă oarecare), care mi s-a părut nesemnificativă, 
iar al doilea, ceva mai consistent (avea aproximativ 
100 de pagini), conţinea note informative şi, îndeosebi, 
multe rapoarte de urmăririe, care se întindeau pe o 
perioadă de circa un an de zile, adică din iunie 1965 


până prin iunic-iulie 1966, Eu, între timp, mă 


căsătorisem, obținusem buletin de Bucureşti şi reuşisem 
să-mi iau şi un serviciu — la munca de jos, bineînţeles, 
căci în învățământ (eram absolvent al Facultăţii de 
Istorie) nici vorbă să fiu primit, Cu mare greutate am 
reuşit să fiu angajat ca „încărcător-descărcător” 
(hamal, de fapt) la o cooperativă de reparat televizoare, 
Aşa că mă aveau la îndemână și mă puteau ţine sub o 
observaţie strictă, 

Ceea ce m-a surprins, chiar de la început, a fost 
cantitatea enormă de energie și efortul material 
considerabil cheltuite, absolut gratuit, pentru a ține sub 
observaţie un ins ca mine, evident inoferisiv, cel puţin 
deocamdată, Cum mai puteam complota eu, după 12 
ani de cumplită detenţie, împotriva regimului? Nu mai 
aveam nici un fel de relaţii, nu mai aveam nici prieteni 
şi, mai ales, nu mai aveam nici entuziasm. Totul era 
altcum, Întreaga societate suferise parcă o mutație pe 
care nu o sesizam decât noi, cei ieşiţi din infern. Până 


şi rudele (în afară de mama și de frați, care m-au 
primit cu căldură) mă priveau cu suspiciune. Cu 
ostilitate chiar — cei ce se înregimentaseră noului 
regim şi se căpătuiseră. Unii dintre foştii mei colegi 
mă ocoleau, alţii abia îmi răspundeau la salut, iar unii 
dintre prietenii de ideal şi de luptă, care trecuseră 
între timp de cealaltă parte a baricadei, mi-au trîntit, 
la propriu chiar, uşa în nas. In aceste condiți, nouă, 
celor care fuseserăm transplantaţi din „veşnicia 
temniţei” într-o lume care nu mai era a noastră, ne- 
a trebuit cel puţin un an, unora, iar altora mai mult 
chiar, pentru a ne resocializa şi adapta, oarecum, 
noilor realități, care erau complet diferite de cele pe 
care le lăsaserăm la „plecare”. Așa stând lucrurile, 
era clar pentru oricine, și pentru securiști chiar, că 
noi, cei abia eliberați din temnițe, nu mai puteam 
constitui, cel puţin deocamdată, un pericol pentru 
noua orânduire socială. Atunci, de ce atâta strădanie? 
Pentru ce atât efort şi atâta cheltuială? Explicația nu 
este decât una singură: pentru că Securitatea avea 
nevoie să-şi justifice existența — a sa şi a imensului 
aparat de represiune pe care și-l crease. Zeci de 
informatori, case conspirative, ofițeri de legătură, 
„filatori”, maşini de urmărire etc. Numai în ce mă 
priveşte, pe parcursul unui singur an de urmărire, 
m-am bucurat de atenţia unei rețele care număra mai 
bine de o duzină de informatori, dintre care nu am 
putut identifica decât pe doi sau trei, deoarece toți 
aveau nume conspirative. De asemenea, zile de-a 
rândul am fost filat încontinuu. Mă preluau dimineaţa, 
de cum ieşeam din blocul în care locuiam, şi mă 
aduceau înapoi seara. Îmi dăduseră chiar şi un nume 
de cod. Îmi spuneau: „Depanatorul”. La început, 
descoperind acest apelativ în rapoartele de urmărire, 
nu am înțeles pentru ce îmi spuneau aşa, dar curând 
mi-am dat seama. După cum am relatat deja, cu 
lucram ca încărcător-descărcător la o cooperativă 
de reparat televizoare şi, în derâdere probabil, m-au 
botezat aşa. lată cum începea un astfel de raport: 
„Depanatorul a ieşit din bloc la ora cutare cu o plasă 
şi cu o carte în mână. A mers citind din carte până în 
stația de autobuz. S-a urcat în troleibuzul 90, a 
cumpărat bilet, s-a aşezat pe un scaun şi a început 
să citească din carte. A coborât la a treia stațze, a 
intrat într-o policlinică unde a stat zece minute, apoi 
a ieşit, s-a urcat iar în troleibuz şi a mers citind din 
carte până la Kogălniceanu. Aici a coborât şi s-a 
întâlnit cu un cetăţean cu care a stat de vorbă şapte 
minute. La despărțire, cetățeanul respectiv a fost 
preluat de tov. X, iar eu am continuat urmărirea 


obiectivului”. Şi aşa mă însoțea pretutindeni până 


“mă întorceam acasă, seara târziu, pentru ca a doua 
zi să o ia de la început. Cum eu mă deplasam cu o 
dubiță TV. la clienți acasă, să le iau televizoarele 
care necesitau reparaţie în „laboratorul” cooperativei, 
îl plimbam prin cele mai îndepărtate mahalale ale 
Bucureştiului. Probabil că avea la dispoziţie o maşină, 
căci altfel nu-mi explic cum ajungea, o dată cu mine, 
tocmai în Giuleşti-Sârbi, Bucureştii Noi sau Militari... 

Citind aceste note informative şi, îndeosebi 
rapoartele'de filaj, m-am întrebat pentru ce mi se 
dădea mie o asemenea importanță. Nu eram nici o 
personalitate marcantă, care să polarizeze în jurul ei 
energii (de altfel inexistente, la vremea aceea, în 
societatea românească), nu eram nici chiar atât de 
nesocotit ca să instig pe cei din jur la nesupunere şi 
nici riu dădusem vreodată semne că aș fi dispus să 
mai complotez împotriva regimului. Atunci de ce atâta 
atenție? Probabil, mă gândesc cu acum, pentru că: 
se considera că am ieşit din temniță nereeducat. Mi 
se făcuse, presupun; o astfel de caracterizare la 
peliberare” şi Securitatea ținea seamă de ea. Aşa se 
explică, probabil, şi existența la dosarul meu de 
urmărire a declaraţiilor date de mine, la cererea 
colonelului Crăciun, în timpul reeducării, Spre 
edificare, reproduc în continuare una dintre acestea. 


(ai 





Dr rea, 


——— —-—— D-—. — — 


DECLARAȚIE 


i Subsemnatul Andronescu C. Demostene, deținut 
in penitenciarul Aiud, fiind solicitat să-mi spun 
părerea despre trecutul meu şi să-mi definesc poziţia 
prezentă, declar următoarele: 

De la început țin să precizez că ceea ce voi spune 
acum, va corespunde întru totul realităţii, adică în 
[OI ceea ce voi spune voi fi eu cel adevărat. Nici nu 
voi brava luând o atitudine absurdă, pentru că nu- 
mi este felul, dar nici nu voi afişa o atitudine ipocrită, 
căutând să mă înşel atât pe mine, cât şi pe cei care 
imi cer această precizare. 

Legionar propriu-zis nu am fost niciodată, 
pentru că atunci când am intrat eu în viață, mişcarea 
legionară nu mai exista ca organism politic, (Precizez 
că am 35 de ani.) Am venit însă în contaci, prin lectură 
şi prin viu grai, cu concepția de viaţă şi cu principiile 
legionare. M-a interesat mai puţin aspectul politic al 
doctrinei legionare şi m-am oprit mai mult asupra 
aspectului ei educativ. Strădania de a face pe om mai 
bun m-a entuziasmat şi mi-am făcut din principiile 
morale ale acestei doctrine îndreptar de viaţă. Din 
acest punct de vedere nu am ce-mi reproşa, pentru că 
dacă am reuşit să-mi depăşesc condiția socială şi 
morală în care mă aflam la un moment dat, acest 
lucru îl datorez, în primul rând, contactului cu aceste 
principii. Care a fost condiția mea socială şi morală 
de altădată, nu interesează, pentru că ar însemna Să- 
mi fac autobiografia, or, nu aceasta mi se cere acum. 
Precizez numai că am fost copil de trupă, trăind, în 
această calitate, la periferia vieții morale şi sociale. 
Deci trecutului meu mu am ce-i reproşa. pentru că, în 
ceea ce mă priveşte, eu am fost animat de sentimente 
frumoase şi nobile, iar dacă cei care au elaborat 
această doctrină, din punct de vedere politic au greşit 
uneori, hu Sunt eu cel în măsură să-i judec. 

Aceasta este poziția mea față de trecut, iar în 
ceea ce priveşte poziția actuală, este următoarea: 

Ca concepție de viaţă sunt creştin. Ca stil de 


- să il > A, [i « Fi , a 
măsura în care concepția şi stilul de viaţă creştin se 


întâlnesc cu concepția şi stilul'de viaţă legionar, 


comunist, sau cu orice altă concepție şi stil de viaţă, 
în aceeaşi măsură sunt şi legionar; comunist sau 
altceva. 

Cât despre atitudinea mea politică, declar că 
politică nu fac. Fără să fiu de acord cu orânduirea 
socială şi regimul politic actual, şi aces! dezacord 
isvorăşte din concepțiile diferite despre lume şi viaţă, 
voi da, aşa cum. mă învață religia mea, Cezarului ce 
i se cuvine Cezarului, adică mă voi supune acolo unde 
voi fi, în închisoare sau afară în libertate, legilor 
existente, străduindu-mă să fiu un cetățean model, 
voi munci corect şi cinstit, dacă mi se va:da 
posibilitatea. să fac aceasta, căutând astfel să 


contribui şi eu la bunăstarea materială a societăţii, . 


considerând că, din acest punct de vedere, cele două 
concepții, creştină şi comunistă, se împacă oarecum. 
Cât despre conflictul şi neconcordanța dintre concepția 
mea de viaţă şi aceea a societății în care (răiesc, voi 


căuta să-l rezolv în favoarea colectivităţii, suportând 


cu toate consecinţele, adică trăindu-mi drama 
sufletească lăuntric, căutând să nu afectez pe cei din 
Ur. | 
Aceasta este poziția mea actuală şi [in să 
precizez încă o dată că ea corespunde realităţii, adică 
2u cel adevărat suni cel de acum, din această 
declaraţie. Accentuez acest lucru pentru că s-ar putea 
ca peste o săptămână, o lună sau mai ştiu eu peste 
cât timp, să spun altfel. S-ar pulea ca, pierzându-mi 
minţile, să bravez, sau chiar să o lau razna, susținând 
enormități şi luând o atitudine de frondă, S-ar putea 
ca, tentat de libertate sau forțat de alte împrejurări, 
să afişez o atitudine ipocrită, lamentându-mă şi 
spunând lucruri în care mu voi crede, Să se ştie însă 
că acela nu voi fi eu. Va fi dementul sau licheaua din 
mine. Poziţia mea adevărată este cea de azi 15 dec. 


1962 şi pe ăceastă O susțin şi semnez. 


D. Andronescu 
15 dec. 1962 


PUNCTE CARDINALE 


Martie 2007 Nr. 3/195 PAG. 7 





Înduhovnicire, insuflare şi inspiraţie sînt cuvinte ale căror rădăcini au însemnat la început, fiecare 
pe limba lui, acelaşi lucru, dar care au ajuns să slujească în română exprimării unor nuanțe creştine, universal 
necesare, fără de care Scriptura nu se poate lămuri credinciosului — și cu atît mai puțin celui ce caută poarta 
credinţei celei drepte. 

Înduhovnicire şi-a făcut cale, de bună scamă, o dată cu bogoslovirea cultică (bogoslovie se spunea 
oarecînd în română teologiei). Forma slavona, duhu, a dat în română, ca şi în rusă, duh, care a însemnat la 
origine respiraţie, răsuflare, suflare. Acest duh, care venise în limba română veche cu toate sensurile lui 
străine (c/. glosarul cuprins în Biblia de la Bucureşti, EIBMBOR, Buc., 1997), a suportat prefixul latinesc 
in/în- şi a căpătat forme specific româneşti, dînd a înduhovnici, înduhovnicire. lar acestea nu au mai 
semanat deloc cu echivalentele lor din rusă, care aveau să devină vdihnaviti, vdihnavlenie. 

Nu se poate îndoi cineva că Duh este termenul care a deținut exclusivitatea în limba română pentru 
numirea uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, pînă cînd, relativ recent, din necesităţi de adaptare confesională, 
s-au făcut şi tălmăciri latinizante. Dar, în legătură cu aceasta, realitatea istorică a vehiculărilor misionare 
latineşti din primele veacuri, prin urmare înainte de alte slove creștine, nu poate desființa îndătinarea în 
română a duh-ului. 

Inspiraţie e venit mai tîrziu, ca neologism, pe filieră franceză, așa cum indică toate dicționarele 
româneşti, rămînînd de văzut dacă, luat de-a gata, inspiration va fi slujit mai întîi unor sensuri ştiinţifice 
(medicale, lingvistice sau din vreun alt domeniu) ori trebuinţelor literare, artistice, în orice caz cu totul 
nereligioase. Este uşor de observat, însă, că franceza l-a luat, la rîndul ei, direct din latină, unde verbul 
inspiro,-are avea toate conotațiile identificabile în limbile moderne, inclusiv pe acela de a aspira o literă. Este 
un compus al lui spiro, -are, înrudit cu spiritus, -us care are aceleași înțelesuri primare cu slavonescul duh. 

Românul, în lipsă de inspirație, l-ar fi putut întrebuința pe insu/lare, venit tot din latină, unde 
sufflo,-flare semnifica a sufla, a umfla, deşi între ele exista o anume complementaritate, căci a inspira arăta 
o acțiune exercitată dinlăuntru, în timp ce a insu/la corespunde aceleiaşi acțiuni, dar exercitate de afară. 
Aşa încît nu este de mirare că astăzi cuvintele şi-au găsit, pe lingă sinonimii, și nuanțe proprii, inspirația 
părînd a se dedica rațiunii și artelor, civilizaţiei şi culturii, unor anume exteriorități şi forme, insuflarea 
rămînînd mai degrabă să rînduiască cele ale inimii ori ale credinței, ale unor interiorități şi fonduri. 


Dar româna veche a găsit alte chipuri de exprimare în aşteptarea cuvintelor moderne. Versetul [/ 
Tim 3,16, care, în traducerea Bibliei sinodale, este văzut în româna modernă ca “Toată Scriptura este 
insuflată de Dumnezeu”, s-a tălmăcit la 1688 astfel: “Toată scriptura de Dumnezau e suflată”. Or, folosirea 
urmaşului lui su/lo, -are în acest context înlesneşte înțelegerea naşterii unui alt cuvînt. Căci, tot din această 


viață fă străduiesc să-l realizez pe cel creştin şi, în rădăcină latinească, limba română şi-a închipuit su/leț. Ceea ce corespunde perfect din punct de vedere 


teologic realității descrise în Facerea 2, 7: “Atunci, luînd Domnul Dumnezeu țărînă din pămînt, a făcut pe 
om şi a suflat în fața lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul ființă vie”. Sau, conform Bibliei de la 1688: “su/lă 
în faţa lui su/lare de viaţă şi să făcu omul în su/let viu”, ceea ce pare o tălmăcire mai inspirată, dacă nu de- 
a dreptul su/lată, în a păstra legătura dintre Duhul lui Dumnezeu, duhul adamic primordial şi duhovnicie. 
“În ce priveşte sensurile dobîndite de cuvîntul slav, acestea au fost purtate către cele dinlăuntru, dar 
fără să le îndepărteze pe cele din afară, căci înduhovnicirea este rezultatul împlinitor al împreună-lucrănii 
mistice, dar neîntîrziat raționale a trăitorului creştin pentru primirea Harului lui Dumnezeu. Cuvîntul răsăritean, 
ivit dintr-o mentalitate a contemplaţiei, s-a făcut pe sine purtător al poverilor pentru care, fără îndoială, 
trebuie să ai mai cu seamă vrednicie mistică. Un cuvînt fără de care se poate trăi, dar numai în trup. Căci în 
ce altfel de cuvinte s-ar fi putut reda scriitura Sfintului Isaac Sirul: “Cunoaşterea care se miscă în cele 
văzute sau în simțuri şi urmăreşte însuşirea lor se numeşte naturală, lar cea care se mişcă în planul celor 
gîndite (inteligibile) şi, prin mijlocirea lor, în firile celor netrupești, se numeşte duhovnicească, deoarece ea 
primeşte simţirea în duh şi nu în simţuri” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, LXVI, în Filocalia 
rom., vol 10, EIBMBOR, Buc., 1981, pp. 339-340)? lată, prin urmare, că înduhovnicirea aduce primirea 
unei cunoașteri mai adinci decît cea naturală, prilejuită de gîndul pătrunzător pînă la “finile cele netrupeşti”. 

Dar iată că înduhovnicirea însăşi nu este decit o treaptă de înțelegere, căci Sfintul continuă: “Şi 
acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoaşterea lor. lar cea care se produce în planul dumnezeiesc 
se numește mai presus de fire şi e mai degrabă necunoscută şi mai presus de cunoaştere, Contemplarea 
acesteia n-o primeşte sufletul dintr-un conţinut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată și se descoperă 
din cele dinlăuntrul sufletului, în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate”. Trebuie să înțelegem din 
aceasta că tot mistic, dar în alt chip, de pe altă treaptă, este dăruită lămurirea Scripturii. lar cuvîntul potrivit 
astăzi acestui chip este insu/lare. Constantin Noica spunea că “Prefixul in este o sărbătoare a gîndului. El 
are darul, în limba noastră, să înființeze, să aducă în ființă” (C. Noica, Cuvînr împreună despre rostirea 
românească, Ed. Eminescu, Buc., 1987, p. 81). Or, tocmai aceasta este insuflarea pe care Dumnezeu o 
face: ea este în-fiinţarea înţelegerii întru cele dinlăuntrul sufletului celui înduhovnicit, Desigur, în acest 
context şi cu acelaşi înțeles, poate fi întrebuințat şi inspirat, dar acribia semantică şi un anume gust pentru 
limbă ne va face să-l alegem pe cel dintii. | 

Și nu doar că prin insuflare putem înțelege cu adevărat Scriptura, ci trebuie să ştim că insuflarea ne 
este hotar cuprinderii. Sf. loan Gură de Aur ne îndeamnă: “Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele 
Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi...” (Sf. loan Gură de Aur, 
Scrieri. Partea întîi. Omilii la Facere (I), seria PSB, ELBMBOR, Buc,, 1987, p. 157). De bună seamă că 
aici nu încap interdicții rudimentare, ci recomandarea către fiecare de a face exercițiu şi ascultare, adică 
strădanie pentru agonisirea celor înalte (aici: a cunoaşterii) şi luarea aminte la ispita acelui orgoliu care i-a 
izgonit pe protopărinţi. 

Întîlnirea acestor cuvinte în limba română, duh, suflet şi spirit, în formele lor dobînditoare, care în- 
ființează, fiecare cu așezarea sa, cîte o precisă lămurire, are rostul de a risipi rătăcirile de-a dreapta ori de- 
a stinga, adică fie ale intelectualismului, fie ale ignoranței. În cele din urmă, ele zidesc împreună la cunoaşterea 
scripturistică, pentru care sînt de trebuinţă atit cele ale duhului, cît și cele ale literei, a cărei însărcinare 
slujitoare bine este a fi pe deplin înţeleasă. 

| Lucian D. POPESCU 





PAG. 8 Nr. 3/195 Martie 2007 





Ne va fi dificil să găsim o altă realitate omenească 
pe care mentalitatea modernă s-o fi pervertit şi înjosit într-o 
asemenea măsură şi cu asemenea consecințe. Și dacă ne 
referim la înjosire, aceasta vrea să denunțe tocmai reducerea 
la inferior, închipuirea unor resorturi animalice acolo unde, 
de fapt, s-ar cuveni să vorbim despre un mister mult mai 
adînc. Lectorul va fi ghicit deja că avem în vedere 
sexualitatea. 

Fie că ni se promite un iluzoriu paradis terestru, sau, 
dimpotrivă, sintem amenințați cu focul nestins al iadului, 
atit partizanii amorului liber, cît și adversarii săi mută discuția 
într-un orizont unde nu se pot afla rosturile originare ale 
sexualității. Ambele tabere spun, în fond, acelaşi lucru. Căci, 
fie că ne lăsăm în voia instinctului, fie că încercăm a-l 
suprima în numele moralei, sexualitatea ține de moştenirea 
— inevitabil grea — a animalității. Aşadar, nici un mister. 
Doar o chemare “naturală”, ce-şi găseşte rezolvarea în 
planul biologicului pur. Şi cum modemii au despre natură o 
concepție aproape mecanicistă, putem spune că — în ceea 
ce-l priveşte — discuţia despre sex s-a încheiat înainte de a fi 
început. Căci argumentele — pro sau contra — scapă din vedere esenţialul. 

Prea puțini sînt astăzi cei care mai ştiu să ghicească în sexualitate o cale de acces 
către misterul Unităţii primordiale. Desigur, taina aceasta se degradează “în îmbrățişări 
animalice, se descompune şi se risipește în sentimentalisme idealizante sau în regimul 
domesticit al legăturilor conjugale socialmente autorizate. Şi totuși, dacă în existența obişnuită 
se manifestă involuntar un reflex al unei transcendențe TRĂITE, asta se întîmplă prin sex 
ȘI, cînd e vorba de omul comun, se întîmplă NUMAI prin sex” (Julius Evola, Merafizica 
sexului, Ed. Humanitas, Buc., 2002, p. 449). 

Profesorul Gavrilescu este un om obişnuit. Ca marea majoritate a oamenilor obişnuiţi, 
el pare a fi o victimă inocentă a circumstanțelor. Din pricina unor asemenea împrejurări 
nefaste, el o pierde pe Hildegard şi este nevoit s-o ia în căsătorie pe Elsa, împreună cu care 
duce o existență anodină şi mic-burgheză. Tot o întâmplare — în plină caniculă, Gavrilescu 
pierde tramvaiul — îl aduce la poarta unui stabiliment rău famat. 

Dus de mină într-o “căsuță veche, părînd pe jumătate părăginită”, Gavrilescu pătrunde 
într-o încăpere “ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi, în 
semiîntuneric, paravanele se confundau cu pereții”. Călcînd pe covoarele “din ce în ce mai 
groase şi mai moi”, gîndul îi fuge în trecut, la marea lui dragoste pierdută. 

Însă cele trei fete — o țigancă, o grecoaică şi o ovreică — propun un joc deconcertant: 
„ur ca profesorul de pian să le ghicească pe fiecare în parte. Pentru a înțelege mai bine 
rostul acestei probe, amintim că sexualitatea corespunde sephirei Yesod, care, potrivit 
ezoterismului ebraic, este “Piatra cu strălucirea aurului descrisă de lezechiel, un fel de 
prismă prin care Unu-fără-doi se face Doi şi Multiplu în splendoarea Creaţiei emanată 
perpetuu de Slava Sa (//od, cea de-a șaptea sefiră) şi intorcîndu-se perpetuu la Ea” (Annick 
de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, p. 127, Ed. Amarcord, Tim., 1996). 

Nu e de mirare că Gavrilescu se dovedeşte incapabil a le ghici pe fete, Setea care- 
| chinuie la un moment dat este o metaforă pentru ataşamentul față de lumea numelor şi 
formelor (nama-rupa). Dacă profesorul se încăpăținează să evoce nostalgic tinerețea şi 
iubirea pierdută, o face din teama de a trăi într-un prezent ce-i smulge cu violență toate 
certitudinile. Să nu uităm că — în cele din urmă — teama este şi ea o formă de ataşament. 

Felele rîd de temerile clientului lor şi iau jocul'de la început. După încă o tentativă 
eşuată de a ghici, fetele l-au prins într-o horă, pînă cînd 
“nu-și mai dădu seama de nimic”. Cind se trezi, era îmbrăcat 
într-un costum ciudat, cu pantaloni largi, asemenea 
șalvarilor, și o tunică scurtă, galben-aurie, Cum fata pe 
care €l o crezuse țigancă îi mărturisește că este grecoaică, 
Gavnlescu se pierde iar în trecut, evocînd plănuita călătorie 
de nuntă pe care urma să o facă în Grecia, împreună cu 
Hildegard, Dar “atunci s-a întimplat ceva”. Profesorul nu- 
și mai amintește decit că era “o zi teribilă de vară”, cînd a 
simţit arșița lovindu-l “ca o sabie în creștetul capului”. 

Încă de la începutul nuvelei ni se vorbește — în aceiași 
termeni — despre arșița care l-a întimpinat pe colonelul 
Lawrence “undeva în Arabia”. Căci “lovitura de sabie” nu 
e altceva decit “extragerea caldului Mercur solar din 
minereul lui Venus cu ajutorul Tartrului (care echivalează 
cu haosul, cu puterea dizolvantă a unor asemenea «arderi» 
simbolice) și a Sării de amoniac, a cărei virtute contractantă, 
în opoziţie cu primul, ar putea avea aceeași semnificaţie 
ca și sus-amintita lovitură de lance” (J. Evola, Tradiția 
Hermetică. Simbolismul ei, doctrina şi “Arta Regală", Ed, 
Humanitas, Buc., 1999, p. 172). Momentul propice unei 
astfel de operațiuni alchimice este tocmai cel al uniunii 
sexuale, veritabilă “moarte activă”, moment în care forța 
vitală poate fi surprinsă în stare nudă şi non-individuată, 

“Lovitura de sabie” survine înainte ca uniunea 
sexuală să-și împlinească rostul ei biologic, procreativ. lată 
de ce în nuvelă lipsesc scenele erotice stricto sensu. 

Să nu anticipăm. Într-o primă etapă, Gavrilescu va 
folosi pianul doar pentru a se cufunda şi mai adinc în trecut, 
Fetele sînt conştiente de, pericolul inerent unei asemenea 







PUNCTE CARDINALE 






“LA TIGĂNCI” 
e SAE 

DC ENDE A 
„PRINEROS. 





atitudini. Pe măsură ce se lasă în seama sentimentului de 
self-pitty, şansele profesorului de a ghici sînt tot mai mici. 
Cele trei îi dezvăluie pe rînd răsplata de care ar fi avut parte 
dacă ar fi reuşit să ghicească. Chiar fără să înțeleagă şoaptele 
grecoaicei, el “auzea tot mai puternic piciorul țigăncii lovind 
în covor cu un sunet surd, subpămîntean”. 

De-acum, pianul nu mat este un simplu catalizator al 
nostalgiilor pernicioase. Melodiile pe care le improviza 
“îi veneau una după alta în minte, ca și cum şi le-ar fi amintit 
după foarte multă vreme”, Iniţierea “muzicală” a lui 
Gavrilescu este o asumare plenară a clipei ce face cu 
putință anamneza, dar și o anamneză ce permite accesul în 
prezent. 

Rămas singur, profesorul îşi dă seama că în jur se 
face întuneric. Rătăcirile sale într-o cameră cu geometne 
variabilă, unde paravane apar și dispar instantaneu, jocul 
de-a v-aţi ascunselea cu fetele care — deși nevăzute — par a 
fi mereu prin preajmă, căldura insuportabilă ce-l va face să- 
şi lepede pe rînd hainele, panica stirnită de acel “ceva care 
nu seamănă cu nimic cunoscut” , în sfîrşit, clipa cînd drapenia 
se strînge în juru-i “ca un giulgiu” — toate acestea echivalează cu o coborire în Infern. 
Accesul la un nivel superior de conştiinţă e posibil numai după ce regretele, dorințele şi 
temerile noastre vor fi fost complet dizolvate. Este ceea ce alchimiştii numesc “Opera la 
Negru”. În contextul dat, nuditatea nu este decît un simbol al sus-amintitei despuieri. Nu 
trebuie să ne surprindă nici aluziile funerare, comparația dintre inițiere și moarte fiind des 
întîlnită în textele ezoterice. 

Vom regăsi un Gavrilescu convalescent, povestindu-i matroanei peripețiile prin care 
a trecut, Dacă — aşa cum am văzut — nuditatea este o metaforă pentru decondiționare, 
înțelegem de ce profesorul “abia s-a lăsat îmbrăcat”. Orice veșmânt este de-acum superfluu. 
Jocul condiționărilor îşi revelează brusc gratuitatea. 

leşind în oraș, personajul este martorul unui viitor din care au dispărut aproape toți 
cunoscuți. Astfel, aude şi o poveste veche despre profesorul Gavrilescu, cel pe care “l-a 
căutat poliția cîteva luni şi n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort. Biata madame Elsa |- 
a aşteptat ce l-a aşteptat, şi pe urmă a plecat la familia ei în Germania” (M. Eliade, “La 
ţigănci”, în vol. În curte la Dionis, Ed, Cartea Românească, Buc., 1981, p. 45) 

Deloc surprinzătoare, aşadar, decizia de a se întoarce „la ţigănci”, însoțit de un birjar 
melancolic, Observăm recurența motivelor funerare; pe lîngă birjă — vehicul psihopomp 
asimilabil dricului — sînt amintite florile rămase în curtea unei. biserici de la “vreo 
înmormîntare”. Pe drum către * “ugănci”, profesorul ațipeşte în birjă. Eliade găseşte astfel o 
soluție de continuitate între timpul lumii “profane” şi tărimul atemporal unde se va întoarce 
personajul. 

Desigur, inatroana îl recunoaşte imediat pe “muzicant”. Însă la ţigănci “nu mai e 
nimeni” decit “nemţoaica” care “nu doarme niciodată”. Nemţoaica — Hildegard — o 
întruchipează pe Shakti, agentul ubicuu și polimorf'al oricărei manifestări. După ce plăteşte 
o-sută de lei — cifra simbolizează Eul Divin Creator pe plan cosmic — Gavrilescu este 
îndrumat să meargă pe coridor şi să intre pe cea de-a şaptea uşă. De prisos a mai vorbi 
despre semnificația ocultă a acestui număr. Tradiția Hermetică afirmă că sînt necesare 
şapte distilări “pentru a obține din şerpii de pe muntele Olimp «Apa Divinăy”. Şapte sînt 
operaţiile succesive “ce duc la diferite stări ale Mercurului, simbolizate de diverse metale 
alchimice, pînă la starea de Aur (starea «celor-ce-sunt dincolo de sferele schimbării Şi ale 
| „ devenirii)” (]. Evola, Tradiţia Hermetică...,, loc cit.). 
| Gavrilescu se încurcă la numărat şi pătrunde pe o 
“ui uşă aleasă “aleatoriu”, însă Hildegard îl aştepta acolo, 
pregătită să pornească împreună la drum. Tulburat de 
rezistența celor din urmă ataşamente şi temeri, profesorul 
ezită, amintind că nu mai are nici cunoscuţi, nici locuință. 
Drumul la câre îl invită Hildegard e, însă, altul. Cei doi urcă 
în biră. ŞI O pornesc agale “spre pădure”. 

În UBdla tantrică buddhistă, femeia poartă şi numele 
de Vidya, “care vrea să spună CUNOAȘTERE -— într-o 
accepțiune ce se confundă adesea cu Prajna = Iluminare: 
cu alte cuvinte, femeia încorporează principiul care poate 
produce calitatea de Buddha a bărbatului” (J. Evola, 
Metafizica sexului, ed. cit., p. 399), În tradiția ezoterică 
occidentală, un rol similar este împlinit de “Madonna 
Intelligenza, Gnoza salvatoare, Sfinta Înţelepciune, care 
actualizează acel /ntellectus Possibile în iubit” (ibidem). 

Unit cu Shakti a sa, Gavrilescu depăşeşte distincția 
dintre planul manifestării (samsara) şi non-manifestat 
(nirvana), Deşi se află dincolo de lumea sensibilă, profesorul 
nu € “mort”, Să amintim că, luni întregi, autoritățile i-au 
căutat, zadarnic, cadavrul, 

Dacă sint tot mai puţini cei care ştiu să descopere în 
amor o modalitate de a cuceri nemurirea (a-mor), mulți se 
încăpăţinează să vadă în deznodămîntul nuvelei o soluție 
funerară ştricto sensu, Trebuie să mărturisesc că logica lor 
este foarte “solidă”, Despre ci şi roadele acestui mod de 
gindire aflăm zilnic în buletinele de ştiri TV. Dar poate că 


într-o bună zi, hăituiţi de caniculă, se vor opri şi ei la poarta 
unei case rău famate... 





7l|i 


—— ——. —.— .—.—— —.—— .———  ——.—.._.—_...— 7. UD 





PUNCTE CARDINALE 


TIMPUL “TICÂNCILOR” 
LUI 





Am găsit la un moment dat. într--un interviu oferit de Mircea Eliade, o 
dorință puternică a sa de decondiţionare. ori. alttel zis. o revoltă împotriva 
condiţionării. Era vorba de încercarea de a face contrariul a ceea ce îi impunea 
Karma. Voia să rupă ciclul înlânțuirilor. De altfel. ciclul karmic este însuşi timpul, 
pierderea noastră în trecut (prin amintire) şi revărsarea în viitor (prin urmărirea 
fructului actelor noastre). Or. noi trebuie să alegem prezentul, care astfel devine 
etern. neînvins de nimic şi de nimeni. Oare nu aşa a procedat Zeus cînd i-a neutralizat 
puterea de creaţie lui Cronos-Timpul, pentru a deveni el însuşi stăpin şi nemuritor? 
Căci Cronos creează şi distruge în acelaşi timp. Dacă ar fi avut puterea în 
continuare. Cronos l-ar fi mincat pe Zeus. fiul său, aşa cum şi pe noi ne consumă 
timpul. Pentru că şi noi sîntem în aceeaşi situaţie cu tinărul zeu. 

Ce legătură are aceasta, veţi zice. cu nuvela “La ţigănci” de Mircea Eliade? 
Păi are. pentru că profesorul de pian Gavrilescu este pus să aleagă între trei 
personaje feminine ce simbolizează trecutul. prezentul şi viitorul. EI trebuia să 
ohicească [iguncu. adică prezentul. Numai că numele celei căutate, țiganca, induce 
în eroare, suprapune încă un văl realităţii. lar Gavrilescu cade pradă aparenţelor, 
alegind la început fata negricioasă. Or, țiganca este doar un nume şi, ca orice 


nume. se suprapune unei esențe, ascunzind-o. Cuvintul, care este Mava, ascunde 


'şi revelează. leagă şi dezleagă în acelaşi timp. Ca nume adăugat. suprapus, ascunde. 
ca simbol el revelează un sens. o realitate, celui ce deţine ştiinţa cheilor. De altfel. 
jocul este; cum spune şi textul. un “de-a v-aţi ascunselea” în care udovărara 
[igancă se ascunde după una din cele trei tinere, pentru a [i dez-văluită. Jocul este 
încurcat şi îl trăim cu toţii în fiecare clipă. Este. cum spune însuși autorul, *un joc 
al ielelor”. care ne prind ca într-o horă nebună, ne ameţesc. ne zăpăcesc, 
aruncîndu-ne dintr-o țesătură spaţio-temporală în alta. Cele trei iee au dublă 
funcţionalitate. Sint în acelaşi timp cele trei pune (tendinţe) ale naturii: Zarmus, 
Rajas şi Sarna, baba de la intrare liind Muluprakriri Mu-Dvei (Zeiţa-Rădăcină). 
natura nemanifestată și compactantă, stăpina celor trei. care sint propriile ei tendinţe. 
manifestări: mai sînt însă şi cele trei moire: Lachesis = trecutul, naşterea, copilăria; 
Clotho = prezentul, împlinirea, mireasa (morru = 
mira); Atropos ="viitorul, în final cea care taie firul iz 
necesităţii. Ş 

Revenind la tema confuziei ce pare a stăpini 
lumea. nuvelei. se adaugă cea provocată de 
nerespectarea simbolismului culorilor celor trei gunc: 
De fapt, Tamas are culoarea albă, Ra/as pe cea roșie, 
jar Sulrva este neagră. Or, în nuvelă, culorile sînt 
schimbate, inducînd în eroare, sporind confuzia, într- 
o lume şi aşa a contuziilor, Sartva (adică ţiganca) are 
culoarea roşie (fata cu părul roșcat), Tumas culoarea 
neagră (fata cu pielea negricioasă), iar Rajas e albă 
(fata cu tenul alb). De fapt. literatura mai așază 
întotdeauna un vă! peste lucruri și aşa ascunse, regulă 
de la care nu se abate nici nuvela de faţă. 


Să vedem cum funcţionează cele trei pune 
şi motivele primei alegeri a profesorului de pian, 
melancolic, un alt Tristan, cum vom vedea, 

Tamas este întunecare și ignoranță, 
depresiune a minţii. Or, momentul în care Gavrilescu 
intră la ţigănci e dominat de Tumas, de amintirea unei 
tragedii a tinereţii când a pierdut-o pe Hildegard 
datorită Elsei. lar Hildegard, este Isolda, £/syr, adică 
“obiect de contemplare”, adică Sinele, Aman, 
Purusha. Aşa cum Tristan a pierdut-o pe Isolda, 
nlocuind-o cu un substitut, o dublură, profesorul 
nostru a pierdut-o pe Hildegard, pentru Elsa, care 
poartă doar numele lui Elsyt, e doar aparenţă. Desigur, 
amintirea ar putea [i apreciată ca nostalgie. ca 








Martie 2007 Nr. 3/195 PAG. 9 





melancolic, dor metafizic, dacă n-ar fi însoţită de disperarea care nu-l lasă pe 
profesor să aleagă lucid. Altlel ar fi fost dacă *melancolia” era însoțită de speranţă. 
Aşadar, stăpini! de Tumas, de o amintire dramatică. de trecut, el alege prima dată 
fata negricioasă, adică Tumus. trecutul, întunecarea care-l va stăpini în continuare. 
Mai este şi conştiinţa ratării: se vede pe sine, un artist care trebuie să dea meditații 
de pian pentru a supravieţui, 

Rajas este acţiunea febrilă, orientată spre viitor, e o tendinţă expansivă, 
ce ne risipeşte în lumea multiplului, sustrăpîndu-ne permanent de la scopul nostru, 
găsirea sinelui, care e mereu aminată într-un viitor incert, Ca să vedeţi mai bine 
cum se manifestă această tendinţă în lume. observați că cea mai întinsă împărăție 
din lume la vremea cind scria autorul avea culoarea roşie. Să nu uităm că marxismul 
(ideologia acestei impărăţii) cerea acţiuni hotărâte în prezent. sacrificînd generaţii 
întregi, promiţind un viitor paradisiac. Că insuccesul acestei mentalități e clar. o 
dovedeşte desfăşurarea evenimentelor. acolo unde Rajas a atins apogeul. unde 
iluziile se destramă. ca şi împărăţia roşie ce nu poate fi eternă. 

Sattva este tendinţa ascendentă. luminozitate. Atunci când intelectul e 
plin de Sarrva, de seninătate şi linişte, poate contempla spiritul. Aman, Purusha 
Sau, în nuvelă. Hildegard. Culoarea reală a unei Sara este ncerul. constituind al 
doilea motiv al primei alegeri a croului nostru 

Dar totul e o înşelăciune, simbolismul cromatic fiind schimbat pentru a 
înşela. Totuşi de ce are Sara culoarea neagră? Pentru că trimite către principiu, 
Atman, nemanifestat. Or, culoarea nemanifestatului este negrul, lhpsa de atribute, 
în cazul nostru de culoare. Sau. cum zice cineva, “întuncricul supraluminos”. 
Atman nu €e negru, neavând calităţi sensibile. deci nefiind descriptibil; e numai 
simbolizat cu această *culoare”. Ca în cazul “găurilor negre”, din care nu scapă 
nici măcar o rază — puncte negre pe bolta strălucitoare. 


Să vedem acum care a fost motivaţia celei de-a doua alegeri. În primul 
rînd, el nu se mai putea concentra în prezent pentru a judeca atent, întrucit aşa 
cum spune grecoaica la un moment dat. “Şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut. 
s-a rătăcit în trecut”. În al doilea rând. considera că orice trebuia ales. numai fata 
cu părul roşu nu. De ce, am văzut. Mai trebuie adăugat că şi în acest caz e vorba 
de o amăzire, de o substitutie de simboluri pentru a induce în eroare. Profesorul 
de pian a ales-o pe tinăra cu tenul alb. Or, ea era Ray/as, mascată însă. camuflată 
dintr-un motiv pe care îl cunoaştem. Ce a urmat după a doua alegere ştim foarte 
bine din nou. Prins în joc, Gavrilescu este aruncat în alt timp ca într-o altă existenţă. 
Este buimăcit. nu se poate împăca cu evidenţa. cu incredibilul. 

Hotărât să ceară socotală țigăncilor pentru încurcăturile ce i le aduseseră, 
s-a întors unde au început peregrinările eroului. M-am pindit deseori ce s-ar li 
întimplat dacă ar fi fost pus din nou în fața alegerii. Poate uitase experienţa trecută. 
poate ar fi făcut opțiunea cuvenită. N-a mai fost însă nevoie. De ce? Fetele 
dormeau. Adică gunele amorţiseră. intraseră în indistincţie, în nemanilestare. 
retrăgîndu-se în Mula-Prakriri, Mu-Devi. *Zeiţa-Rădăcină”. Este aici un iz de 
sfirşit de lume. de stingere, cînd munţii se string şi cerul se desfăşoară ca un caer 
de lină. Este momentul eliberării lui Purusha, Aman, Isolda. Hildegard. Atunci 
intelectul intră într-o stare de contemplaţie, stare în care îl găsim şi pe profesor în 
fața lui Hildegard: “Gavrilescu o privea adinc, concentrat”. 

Cuvintele lui Mircea Ehade sint aproape tehnice. Starea de Samadhi se 
obține prin concentrare > dharana. Este momentul trezirii din vis în faţa realităţii 
ultime. Şi era frumoasă...! Cum spune basmul: *la soare te puteai uita. dar la 
dinsa ba”. Poate de aceca precoaica îi spusese eroului: 
“Ar fi fost atit de frumos”. Pe profesor. inerția şi 
ineditul îl împiedică încă să deosebească visul de 
realitate şi să se dumirească. Hildegard îl intrebase 
mai devreme; "E adevărat? Tu încă nu înţelegi? Nu 
înţelegi ce ţi s-a întimplat, acuma de curind? E adevărat 
că nu înţelegi?” lar cînd Gavrilescu se mai dumireşte. 
adaugă: ”Se întimplă ceva cu mine şi nu ştiu ce. Dacă 
nu te-aş [i auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez”, 

Găseşti aici ceva din uimirea omului care, 
pierzind numele şi formele sale pieritoare, se descoperă 
pe sine, dincolo de toate acestea. Pentru cel care 
crezuse prea mult în ele, se petrece o tragedie. El 
continuă să fie în iluzie şi cu greu se smulue din ca. 
“Toţi visăm, spuse Iildegard, Aşa începe. Ca într-un 
vis”, Ca într-un VIS... Dar nu mai e vis, ci trezirea în 
eternul prezent, Pentru a ne ajuta în înțelegerea tainei. 
autorul mai spune, prin babă, că "nemţoaica”, adică 
Hildegard, ”nu adoarme niciodată”. Dacă ar adormi 
principiul, totul ar deveni un haos, o fărădelege, o 
dezordine. El veghează şi aşteaptă. "De cînd te 
aştept!” mai spune Hildegard. 

Gavrilescu este aşteptat şi ajutat. EL s-a 
mintuit nu atit prin merit, cit prin har. Dar nu prin har 
şi prin ajutorul da! de Beatrice ajunge Dante în Paradis? 
Nu aşa a ajuns el în Empireu, pentru a contempla 
Divinitatea? Ţinutul suprem ne aşteaptă, iar noi trecem 
dintr-un vis în altul, luindu-le drept realităţi... 


Viorel ROȘCA 









PAG. 10 Nr.3/195 Martie 2007 


(urmare din numărul trecut) 


4. Spiritualitate şi marxism 


Prin marxism înțelegând ideologia materialistă (a 
materialismului dialectic şi istoric) propagată ca luptă de 
clasă purtată de proletariat (clasa muncitoare), cu scopul de 
a prelua mijloacele de producţie din mâna burgheziei (clasa 
exploatatoare), de a o înlătura pe cale revoluționar- 
insurecțională şi de a-şi însuşi în mod paradoxal (în acelaşi 
timp: pentru toți în mod egal, dar şi în raport cu munca 
individual-depusă) toate roadele muncii, inclusiv puterea 
politică, pe baza dictaturii de clasă a proletariatului biruitor 
— pare interesant să urmărim, la membrii redacției Criterion, 
părerile unor adepți ai ideilor de spiritualitate şi spirit 
autonom. Problema este, cum am văzut, a disputei sesizabile 
între „adevărurile spiritului” şi „oamenii vieţii” din 
„fenomenele prezentului” (în grav „dezacord”, la Petru 
Comarnescu), sau „inteligența” şi „datele no!” (în raporturi 
de tensiune, provocate de presiunea „datelor” asupra 
„inteligenței”, a principiilor considerate imuabile etc., la 
Alexandru-Christian Tell). 

Aşadar, viaţa încalcă adevărurile spiritului. Reacția? 
Mircea Eliade scrie articolul „Reabilitarea Spiritualității”, 
tipărit în ultimul număr de apariție a revistei (an. Il, 1935, nr. 
6-7, ianuarie-februarie), de asemenea pe prima pagină. În 
virtutea conținutului, a titlului şi a locului de frunte în paginile 
publicaţiei, socotim şi acest material publicistic tot ca pe un 
articol-program, de această dată întru postumitatea revistei 
şi grupului „Criterion”, ca „un sfârşit care începe” (cum ar 
fi spus C, Noica) şi pe care vor păşi mai departe aceia care 
dau azi substanță Generației 27, tratate de noi drept 
Generaţia Mircea Eliade. Cu atât mai mult cu cât titlul acesta 
reproduce întocmai pe cel dat de profesorul C. Rădulescu- 
Motru unui articol al său apărut în Revista Fundațiilor Regale. 
Or. profesorul Motru era, împreună cu profesorii Nicolae 
lorga şi Nae Ionescu, aşa după cum nu oboseşte să sublinieze 
publicistul Eliade, printre mentori Gengraţiei. 

Menţionând cele reamintite de profesorul Rădulescu- 
Motru în legătură cu „autonomia spiritului”, în lumina 
concluziilor de ultim moment ale „ştiinţei şi filosofiei”, şi 
păstrând textul articolului cu titlu omonim ca document de 
referință, Eliade respinge obiecția „că a vorbi astăzi, despre 
spiritualitate ar fi un anacronism”, cu sublinierea lămuritoare: 
„astăzi, când politicul predomină toate formele de viaţă, 
când «explicaţiile» marxiste circulă și întunecă inteligența 
pretutindeni”, și adânceşte analiza spiritualităţii în contextul 
prezentului interbelic: „Din mai multe părți s-au făcut eforturi 
pentru a robi spiritualitatea unor cauze exterioare, a deriva 
orice creație spirituală dintr-un joc orb; de forțe obscure 
(materialismul sub toate formele, marxismul, freudismul)”, 
Sprijinit pe rodul numitelor cercetări științifice, cât şi pe 
înțelegerea spiritualităţii prin şcoala fenomenologică, 
constată temeiul afirmării autonomiei spiritului. 

Deranjat de ceea ce, în redundanţa ei funcţională, 
propaganda marxistă, foarte activă în epocă, numea 
„misionarismul proletariatului”, Eliade denunţă aici 
elementele fundamentale ce separă, principial, „omul nou” 
în viziunea marxistă de „omul nou” propus de proiecte 
ontologice spiritualiste, nematerialiste („încercarea 
ideologilor marxiști de a identifica pe «omul nou» al viitorului 
cu acel om angajat biruitor în luptele de clasă”) şi explică 
acuzaţiile de „fascism”, aduse de „doctrinarii marxişti” 
taberei susținătorilor autonomiei spiritului: „Orice atitudine 
pur spirituală, orice «om nou» căutat și realizat prin alte 
mijloace decât acelea ale luptei de clasă = nu este, în ochii 
acestor ideologi, decât o diversiune burgheză sau 
«fascistă»”. 

Am văzut, în nota scrisă de M. Vulcănescu (semnată 
M.V, în Criterion, nr, 2, din | noiembrie 1934, p. 6) că 
revista fusese bănuită de „tendințe fascizante”, așa cum 
asociaţia omonimă fusese anterior învinuită „de bolşevism, 
pentru că discuta pe Gide și Lenin” (desigur, ambele variante 
dovedindu-se eronate). Cităm, pentru relevanţa ei 
contextuală, o notă edificatoare din Criterion, nr. 5 din 15 
decembrie 1934, p. 4, semnată M. V, unde același Mircea 
Vulcănescu arată starea degradată a lucrurilor şi raporturile 








Mihai Posada 


i aus 


aa! NE 


. rc za ie Ze E ? 
Destinrle cxturii român 


pam 


de antipatie existente între confrații breslei jurnalistice de 
cultură, aici explicit față cu „democrații” de la Viaţa 
românească: „Apariţia revistei noastre a supărat pe cronicarul 
anonim al Vieţii româneşti (d. Ralea, sau I. Dobridor?). Într- 
adevăr, în ultimul număr apărut al revistei (Octombrie- 
Noembrie 1934), acesta — sau aceştia — ne consacră nu mai 
„puţin de patru note, pe trei pagini (104-106), variindu-şi grafica 
şi stilul, pentru a ne dovedi inutilitatea, prezumpțiozitatea, 
lipsa de bună-credinţă, lipsa de onginalitate, arivismul și 
fascismul. Mărturisim că atunci când ne-am hotărât să scoatem 
Criterion-ul, nu ne-am închipuit că vom izbuti să mulțumim 
pe toată lumea [,..]. Ne-am închipuit, totuși, că împotrivirile 
de idei nu implică în chip necesar vulgaritatea şi nici nu exclud 
buna-credință, cuviința şi poate chiar stima reciprocă. 
Socoteam chiar că cel puţin oamenii care se pretind democrați 
vor înțelege că fără un mediu onest şi decent de confruntare a 
ideilor nu poate fi vorba de libertate de păreri, ci numai de 
manifestări de forţe. Ne-am înşelat! Am dori ca toți cetitorui 
noştri să cerceteze paginile din Viaţa românească şi — cu 
colecția noastră în mână — iz |Uoecănd cinstit, să verifice prețul 
dezamăgirii”. 

„O notă imediat A hc 0 celei de mai sus, purtând 
aceeaşi semnătură, face o necesară specificaţie despre 
acelaşi atac, etalând ironia superioară a redactorului acestei 
reveniri, la insistențele oponenților, după răspunsul inițial (deja 
prezentat mai sus) publicat în numărul al doilea al revistei: 
„acest cronicar [face] o sinteză, imbinând judecăţile lui Andrei 
Șerbulescu din Şantier cu ale lui Oscarlambur de la Facla, 
adică ne socoteşte în același timp «fascişti», ca cel dintâi, şi 
«inutili», ca cel din urmă. Altfel, aceiași luciditate, aceiaşi 
eleganță stilistică şi aceiași bună-credință! [...] Cronicarul 
Vieţii româneşti scrie că titlul revistei e luat după una 
americană (care de fapt e englezească și pe care a aflat-o 
probabil din penultimul număr al Vremii), formatul e furat de 
la revista răposată, iar ideile sunt luate din văzduh, «Triplă 
copie». «Cugetătorul voitor de bine» din articolul de început, a 
cărui referință la Kant sare-n ochii oricărui om cu oarecare 
cultură generală, e pentru același cronicar o idee 
«coreopraficăb), în faţa căreia exclamă profund și subtil: «Care 
bine? Ce fel de bine? Misten», Nu, hotărât, cronicarul anonim 
nu poate fi d, Ralea, Ceea ce nu înseamnă că |, Dobridor are 
talent!”, | 

Mai grav, imperativul ideologic al materialismului 
marxist cenzurează gândirea, fenomen de neacceptat pentru 
gânditorul individual al trăirii sociale (cum nu poate fi acceptat 
de nici o democraţie contemporană ce se vrea autentică); 
„Chiar cei care sunt convinşi de rezultatele ştiinţifice asupra 
autonomiei spiritualităţii — nu și le pot însuşi, pentru că un 
asemenea crez nu ajută întru nimic exaltarea proletariatului”, 


PUNCTE CARDINALE 











continuă Eliade în „Reabilitarea Spiritualităţii”, sesizând lipsa 
temeiului ştiinţific al ideologiei marxiste, pentru că aceasta 
contrazicea nu doar cercetarea epistemologică modernă, 
concluziile şi orientarea gândirii momentului, dar șe 
contrazicea pe sine chiar, ca teorie ce se pretindea 
„ştiințifică”; „A te păstra în ignoranță este cea mai gravă 


"depărtare de realitate. Şi această ignoranță este cu atât mai 


nescuzabilă, cu cât ea se referă nu la «filosofie», ci de-a 
dreptul la ştiinţă, adică tocmai la ceea ce era exaltat și 
promovat de marxism” 

Deoarece în toate domeniile cunoaşterii şi ale 
creației, prin rezultatele ştiinţifice amintite (şcoala 
fenomenologică, rezultatele fizicei moderne), spiritul 
dobândise o nouă valoare, faptul era de natură să îi încurce 
foarte mult, fireşte, pe ideologii politici, mai cu seamă pe 
marxişti. Or, constată Eliade, „orice gânditor politic refuză 
inițial un primat al spiritului”, şi cu atât mai tare o vor face 
„gânditorii sau luptătorii politici care îşi justifică acțiunea 
printr-o nouă concepție a omului, prin icoana unui «om nou) 
realizat spontan în cadrele societății viitoare”. Spontan, 
pentru că ne-spiritualizat, adică fără valoare ontologică, sub- 
uman. 

Între cele două aspecte antagonice ale conceptului — 
„acest «om nou» pe care îl caută şi experimentează 
spiritualitatea contemporană”, pe de o parte, şi „«omul nou» 
al societății marxiste”, pe de altă parte — Mircea Eliade 
constată şi analizează deosebiri „considerabile” şi 
caracterizează marxismul cu obișnuita sa argumentaţie 
erudită, dar degajând, aici, un subtil umor, o ironie ascuţită, 
de pamfletar în zona înaltă a ideilor, cauză pentru care nici 
nu coboară la nivelul mundan al sarcasticului cultivat de 
pamiletarii propriu-zis politici, adică manevra(n)ți ideologic: 
„Mai întâi, omul marxismului începe să fie nou în prima 
Jumătate a secolului trecut [secolul al XIX-lea] şi păstrează 
de atunci toate entuziasmele şi toate superstițiile care au 
colaborat la conceperea lui. Au intervenit noi forţe spirituale, 
s-au deschis alte orizonturi = şi el a rămas acelaşi: abstract, 
pozitivist, evoluționist, ateu”. Autorul subliniază „facilitatea 
aproape automată cu care se rezolvă totul şi se confundă 
toate valorile în gândirea marxistă”, stăruind Asupra 
„construcției atât de perimate şi de jalnice a omului ei «nou»”. 
Marxiştii, observă Eliade, „numai ei — neagă autonomia 
acestor realități spirituale”, declarându-se, prin această 
atitudine a lor, „anacronici, fără contact cu viața imediată”, 
în care se lămuresc problemele: „Şi se lămuresc ştiinţific — 
probleme de care trebuie să se țină seama” — şi între acelea 
realitățile spirituale, autonomia spiritului, negate de marxişti. 


(Va urma) 
Mihai POSADA 























Sâmbătă 10 februarie a. c., la ora 10.30, profesorul ÎN 
Vasile Hanu a trecut la cele veşnice. Aşa cum a trăit: liniştit, 
discret, interiorizat, rostind arar, țărăneşte, câte o vorbă, 
zâmbind vag, cu bunătate, nu se ştie cui, lumii de dincolo ce- 
| primea fericindu-l, sau lumii pe care-o părăsea, iertând-o 

S-a născut la 29 august 1905 în comuna Cacova 
(reboteazată astăzi Livezile), din părinți țărani, fiind al treilea 
din nouă frați. Cu toate greutățile Primului Război Mondial, | 
tatăl fiind pe front, în 1916 este înscris la Liceul „Sf. Vasile” 
din Blaj, pe care îl termină cu calificative de foarte bine ŞI 
obținând o bursă se înscrie la Universitatea în Cluj, al cărei licenţiat, în Litere şi Filozofie, 
devine în iunie 1928. În față i se deschid două căi: una uşoară, conformistă, de acceptare a 
moralei din societatea acelei vremi, societate care îl ademenea ŞI care l-ar fi integrat 
bucuroasă, dacă ar fi făcut compromisunile de rigoare, (era calea lumi vechi), şi o a doua 
cale, cea aspră, a renunțării la comoditate, la bucuriile succeselor personale, la opulenţă, 
pentru a urma idealurile mai înalte ale dreptății, ale slujirii neamului din care s-a ridicat (era 
drumul cel nou şi greu; Mişcarea Legionară). Pe această a doua cale a ales-o ŞI a urmat- 
O, în ciuda tuturor greutăților, adversităților, bulversărilor vremii. Și Dumnezeu l-a ajutat să 
trăiască neclintit în credință 101 ani, cinci luni şi douăsprezece zile, suportând în acest timp 
toate rigorile păstrării credinței, urmate fără compromitere și compromisuri. Asta implica 
insă: arestări, anchete, lagăre, temnițe, muncă forțată, şi mai apoi, pentru tot restul vieții, 
marginalizarea, ca unul ce ținea să-şi păstreze conștiința curată şi gândul neclintit într-o 
lume a moralității şi versatilității. Cărțile scrise în răstimpul avut între furtuni şi prigoane îi 
rămân mărturie că a fost credincios până la moarte lui lisus Hristos şi camâărazilor săi, de 
care, în ultimele lui ceasuri, se şi vedea înconjurat. 

Cu conștiința împăcată a pășit dincolo, ca-n “Ruga de seară” a lui Tudor Arghezi: 

„umil, senin şi mulțumit/ Că las în urma mea repaos! Şi-o foaie nouă de adaos/ La cartea 
veşnicului mit/ În care visul mi-e strivit/ Ca un vlăstar de mărgăril... 

Un om cât un veac. Primește-l Doamne, între şi spre bucuria aleşilor Tăi! 


Constantin Iorgulescu 





pr ING. LEA :8 CULICA 


PA 





Am primit trista ştire de la D-na Culica că Dr. Ing. G. Fr. Culica, soţul ei şi dragul 
nostru camarad, a murit într-un nefericit şi dramatic accident de stradă, 

Camaradul Culica a fost şeful studenţilor bucureşteni între septembrie 1940 şi 
februarie 1941. S-a exilat împreună cu grupul șefilor legionari la “îndemnul” guvernului 
german, care îşi “luase obligaţia” să ne menţină sub “protecţie”, ca “muncitori” invitați, și, 
de la 20 decembrie 1942, ca prizonieri în lagărul de muncă forțată de la Buchenwald. 

După ce Buchenwald-ul a fost bombardat de aviația nord-americană, și s-a produs 
înfrângerea puterilor Axei, camaradul Culica s-a exilat în Franța, unde s-a specializat ca 
inginer, completându-și studiile și obținând cele mai frumoase rezultate la examene, iar 
apoi făcându-se cunoscut și apreciat în cercurile profesionale. 

Noi am pierdut un compatriot care a făcut onoare patriei noastre, iar Legiunea a 
pierdut un luptător de înaltă valoare morală și de mare spiritualitate, 

Domnul nostru lisus Hristos şi Sf. Arhanghel Mihail să-l aibă în pază! 

Ovidiu Găină 


Într-un for academic în mare măsură 
descreştinat, în care primează, încîntate de sine, 
rațiunea laică și erudiția științifică, poliglotul 
ortodox Virgil Cândea, vrîncean de obiîrşie, 


PUNCTE CARDINALE 


“ii Acad. VIRGIL CÂNDEA 






Martie 2007 Nr. 3/195 PAG. 11 








La începutul lunii februarie a acestui an a plecat 
de la noi, trecând la cele veşnice, la venerabila vârstă 
de 96 de ani, prietenul şi camaradul nostru de luptă şi 
de idealuri loan Rusu. De o candoare și puritate 
sufletească ieşite din comun, a trecut de „cealaltă parte” 
cu aceeași discreţie cu care a trecut şi prin viaţă. În 
temnița Aiudului, el era cunoscut ca un om echilibrat 
şi modest, dar ferm și principial, atât în relaţiile cu 
camarazii de suferință, cât şi în cele cu administrația 
închisorii. Fără emfază şi fără să braveze, nu a făcut nici un compromis, păstrându- 
se firesc şi fără ostentaţie pe înalta linie morală pe care i-o impunea idealul pentru 
care lupta şi suferea. 

lon Rusu (Nelu — pentru prieteni și apropiaţi) s-a născut în prima zi de 
Crăciun a anului 1911, în comuna transilvăneană Bârlea, de lângă Gherla, Jud. 
Cluj, dintr-o familie de țărani înstăriți. A rămas de timpuriu orfan de tată, care s-a 
prăpădit curând după întoarcerea de pe frontul Primului Război Mondial. Rămasă 
văduvă cu doi copii, mama sa, o femeie foarte energică, s-a mutat, cu întreaga 
familie, în, Vechiul Regat, la Bucureşti, unde a muncit din greu pentru a-şi creşte 
odraslele. 

Atât cursurile liceale, cât şi pe cele universitare Nelu Rusu le-a urmat în 
Bucureşti. A absolvit Liceul „Gh. Lazăr”, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept, 
luându-și licenţa în 1938. 

Cu Mişcarea Legionară s-a întâlnit în 1933 şi din acel moment i s-a schimbat 
întreaga viață. A devenit „robul” acestui crez şi a biruit biruindu-se pe sine. Mişcării, 
care l-a modelat sufletește şi în care s-a integrat fără rezerve, i-a fost soldat 
credincios până în ultima clipă a vieții. A participat cu entuziasm la toate acțiunile 
acesteia şi a răspuns „Prezent!” ori de câte ori era nevoie de el. A trăit atmosfera 
formatoare de, caractere a taberelor de muncă, a participat la campanii electorale 
ŞI a cunoscut de timpuriu rigorile întemnițărilor. A fost arestat pentru prima dată 
în 1933, apoi în.1938. După evenimentele din ianuanie 1941 a fost arestat şi 
condamnat la 5 an: temniţă grea, dar în iunie 1941, după începerea războiului 
impotriva bolşevismului, a cerut şi i s-a admis să meargă pe front. A participat cu 
„Regimentul 6 Mihai Viteazul” la luptele pentru eliberarea Basarabiei şi la cele 
pentru cucerirea Odesei. Cînd regimentul cu care luptase s-a întors în țară pentru 
refacere, el a fost reîncarcerat la Aiud, pentru a-şi ispăşi restul de pedeapsă. S-a 
eliberat în 1944 şi până la arestarea din 15 mai 1948 a activat în clandestinitate. 
îndeplinind mai multe misiuni ce i-au fost încredințate. 

S-a căsătonit în primăvara anului 1948 cu Constanţa Tevechelu, inca unor 
refugiați din judeţul Durostor, cedat Bulgariei. La sfârşitul lui aprilie s-au cununat 
civil, urmând ca pe 15 mai să se cunune şi la biserică. A fost însă arestat în 
noaptea de 14 spre 15 mai, aşa încât cununia religioasă nu a mai avut loc atunci. 
Mireasa însă, cu toate mizeriile care i s-au făcut, a refuzat să divorțeze ŞI l-a 
aşteptat timp de 16 ani. În august 1964, curând după eliberare, cei doi şi-au legat 
destinele și în fața lui Dumnezeu, întemeind astfel, într-un târziu al vieţii, o familie 
care a fost una model. În 1996, după 32 de ani de căsnicie. soția sa l-a părăsit 
totuși, trecând la cele veşnice. L-a părăsit, dar nu l-a lăsat singur. Blânda şi devotata 
sa cumnată Mariana (sora soției plecate la Domnul) l-a îngrijit şi i-a vegheat cu 
abnegație bătrâneţele şi neputinţele, până în ultimele clipe ale zbuciumatei sale 
vieți. 

A fost înmormântat în ziua de 4 februarie, alături de credincioasa sa soție, 
în Cimitirul „Doamna Ghica” din București. Odihnească-se în pace! 

Demostene Andronescu 





care se explică şi funcția de secretar general al 
Asociaţiei Culturale „România”, pe care 
răposatul a deținut-o între 1972 şi 1990). 
Cariera lui Virgil Cândea — abia din 1992 


teolog şi medievist de renume internațional, din 
1990 membru de vază în Adunarea Naţională 
Bisericească, aducea buna cumpănire a Tradiţiei, 
de la înălțimea unei înalte conștiințe româneşti 
și europene, Suferind de mai multă vreme, s-a 
stins în pragul vîrstei de 80 de ani (cît ar fi 
împlinit luna viitoare), Dincolo de o consistentă 
operă (de teolog, filosof, istoric al culturii, editor 
și traducător poliglot), el lasă în urmă un model 
de vrednicie intelectuală creștină: cu patru 
licenţe (Drept, Filosofie, Filologie clasică, 
Teologie) şi un doctorat (Filosofia lui Dimitrie 


Cantemir, 1970), a fost probabil cel mai învățat |; 


om al generaţiei lui (puse, din nefericire, în 
condiţii delicate de regimul comunist căruia a 
trebuit să-i facă față, salvgardarea spiritualității 
şi a culturii umaniste impunînd în context o 


permanentă echilibristică a compromisului, prin Z4na SA 


„i 


membru corespondent şi din 1993 membru 
titular al Academiei Române (care între 1998- 
2002 l-a avut şi ca vice-preşedinte) — a fost 
condamnată de vremuri să se acomodeze într-o 
lungă paranteză, între elanurile pure ale unei 


"tinereți străluminate de duhul „Rugului Aprins” 


de la Antim (în 1961-62 a fost chiar arestat și 
anchetat pentru „activitate mistică şi 
subversivă”) şi înțelepciunea sobră a unei 
bătrâncți de discretă desăvârşire lucrătoare (cf, 
de pildă, Omagiu, Virgil Cândea la 75 de ani, 2 
vols., Buc., 2002), în care a adus lui Dumnezeu 
şi Bisericii neamului servicii pe care istoricul 
de miine al culturii creştine româneşti va şti să 


1 le decanteze în răspărul cecităţii noastre de azi. 


Fie ca Dumnezeu să-l odihnească pe 
robul său în plinătatea veşnică a Cuvântului. 
(R. C.) 





















PAG. 12 Nr. 3/195 Martie 2007 


DIVINA COMED 












PUNCTE CARDINALE 


IE A LUI DANIE 





ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 


] Soarele-ajuns era în acea zare 
al cărei cerc meridian zenitul 
deasupra Rusalimului şi-l are; 

4 iar noaptea, cui îi e-n răspăr rotitul, 
ieşea din Gange cu Balanța gata 
din miini să-i cadă-o dată cu sporitul; 

7 încît, pe unde stam, împurpurata 
ori dalba Aurorei frumuseți 
se gălbejea, dînd vremii scurse plata. 

10 Noi tot de-a lungul țărmului drumeți, 
ne-asemănam cu cei ce calea-şi cată, 
zoriți de gind, însă la pas înceți. 

13 Şi iată că, precum în zori şi-arată 
prin ceţuri Marte sclipătul de jar 
spre-apus în jos, pe marea-ntunecată, 

16 la fel mi se ivi — vedea-o-aş iar! — 
din larguri o lumină iute foarte, 
de n-am de-un zbor aidoma habar. 

19 O clipă doar uitindu-mă-ntr-o parte, 
spre-a-l iscodi pe domnul meu, şi ea 
crescu şi prinse foc mai viu să poarte. 

22 De-a dreapta şi de-a stinga-i se vădea 
nu ştiu ce alb, iar tot înaintînd, 
alt alb şi dedesubt se desluşea. 

25 Maestrul meu tăcut-a pînă cînd 
din primul alb aripi s-au lămuri, 
şi-atunci, cine-i luntraşul cunoscind, 

28 strigă: „„ Genunchii pleacă-ţi-i smerit! 
E îngerul lui Dumnezeu: te-nchină, 
căci soli ca el mai ai de întilnit! 

31 Vezi că nevoie n-are ca să vină, 
ca oamenii, de visle şi vîntrele, 
ci are-aripi ce pină hăt să-l țină. 

34 Vezi cit de drepte-n sus il poartă ele 
şi ia văzduhu-n veşnicele-i pene, 
ce nu se trec, ca muritoarea piele”. 

37 Și cum venea cu-aripi nepămintene 
divinul zburător tot mai aproape, 
orbit plecat-am ale mele gene, 

40 la mal abia zărindu-l pe sub pleoape 
cum trase zvelta-i luntre ne-ntrecută, 
ce nicidecum nu se-afundase-n ape. 

43 La pupă sta, cu fața străbătută 
de har, vislaşul slavei, şi cu el 
ducea în luntre duhuri peste-o sută, 

46 ,„ Cind din Egipt ieşit-a Israel”, 

cintau acelea toate într-un glas, 
urmind cuvintul psalmului cu zel, 

49 Cruce făcînd asupra lor, s-au tras 

buluc pe țărm, iar el, cum şi venise, 
Cu zor spre cer de-acolo s-a retras, 

52 Mulțimea ce străină se trezise 
pe-acel meleag, buimacă-n jur privea, 
ca unul ce-ar vedea ce nu gindise, 

35 De pretutindeni ziua o-mpungea 
arzindul soare, cu-ale lui săgeți, 
de care Capricornu-n zări fugea, 

58 cind cei rămaşi pe-acel liman răzleți 
spre noi cătară, aşa grăind: „De ştiţi 
spre munte drumul, daţi-ne poveţi”. 


PURGATORIUL 


CÎNTUL II 


Aflaţi pe insula pe care se înalță Muntele 
Purgatoriului, Dante și Vergiliu văd venind pe 
apele întunecate, pe cînd se crăpa de ziuă (a se 
vedea greoaia alegorie astronomică de la începutul 
cîntului), un sol ceresc: este îngerul care aduce, 
peste mare (după o veche legendă locală: de la 
gura Tibrului), sufletele în Purgatoriu, într-o 
luntre uşoară, străbătînd apele fără să se afunde 
deloc în valuri. Printre sufletele nou sosite (între 
care unele beneficiază de indulgențele papale din 
anul 1300, căci altminteri ar fi ajuns în infern, 
cum dau de înțeles versurile 94-105), Dante îl 
recunoaşte pe bunul său prieten, muzicianul 
Casella, cu care stă de vorbă şi pe care îl înduplecă 
să-i aline, ca pe vremuri, sufletul cu o cîntare. 
Cîntecul lui Casella (Amor che nella mente mi 
ragiona) îi vrăjeşte pe toţi cei de faţă, făcîndu-i să 
uite rostul prezenţei lor acolo, stare curmată de 
intervenţia „moşului” Cato (prezentat în cîntul 
anterior), care-i dojeneşte pe toţi cu asprime, 
îndemnîndu-i să-şi urmeze drumul expiator. 





Sosirea Îngerului care aduce sufletele în 
Purgatoriu (gravură de Gustave Dor6) 








61 Virgil răspunse: ,, Voi vă-nchipuiţi 
că poate locul noi îl ştim mai bine, 
dar, ca şi voi, de-abia sintem sosiți, 

64 pe-o altă cale,-n care nu puţine 
ne fură încercările, şi grele, 
incit e-o joacă să-nfruntăm ce vine”. 

67 Ghicind atuncea duhurile-acele, 
din răsuflarea mea, că viu m-aţin, 
mult se mirară şi păliră ele. 

70) Și cum pe-un sol cu creangă de măslin 
năvală dau cei dornici veşti s-audă, 
iar de-s striviţi, le pasă prea puţin, 

73 la fel în juru-mi se-mbulzi zăludă 
acea de duhuri fericite gloată, 
uitind de curățirea lor prin trudă. 


în? Aga Vină dicta eu dlepli a UD acetat se Și 
100 Aşa-mi fu dat, pe-al mării mal, şi mie, 


76 Văzui pe unu-naintind deodată 
şi-aşa pornit să-mi dea îmbrățişare 
că ghes simţii să fac la jel îndată. 

79 0, umbre vane, simplă arătare! 

Tyei dăţi la rînd cercai să-l strîng în brață, 
doar pieptul meu simţindu-l în strînsoare! 

82 Uimirea, cred, mi se vădea pe față, 
căci umbra cu-n Suris s-a fost retras; 
dar eu, urmînd-o, mi-am făcut-o soaţă. 

85 Blajin îmi zise-n pace să o las: 
şi-atunci am cunoscut ce duh era, 
cerşind să facem, spre-a vorbi, popas. 

88Răspunsu-mi-a: „ Cum drag m-ai fost cîndva, 
cînd trup aveam, şi-acum tot drag îmi pici: 
de aceea stau; dar zi-mi de calea ta!”. 

91 „„ Casella-al meu, spre-a mă întoarce aici, 
cînd scris mi-o fi, fac calea mea de-acum; 
dar tu de ce-ai întirziat - să-mi zici! ”. 

94 Iar el: „„Nedreptăţit n-am fost nicicum 
de cel ce ia cînd şi pe cine-i place 
s-a tot codit să-ngăduie-acest drum, 

97 căci voia lui cu rost de sus se face: 
dar de trei luni îi ia pe ciţi se-mbie 


Sai 


ce zăboveam la-a Tibrului vărsare, 
să plec cu el spre-această-mpărăţie. 

103 Acum, în zbor, spre gura aceea-şi are 
tot zorul, unde iar şi iar se-adună 
ciți de-Aheron au dobîndit scăpare” 

106 Şi eu: „De nici o lege mintea bună 
şi dulcea ta cîntare nu-ngrădeşte, 
ce-n lume m-alina s-aud cum sună, 

109 te-ndură iar şi duhu-mi odihneşte, 
căci tot umblînd pribeag pe-aici cu mine, 
de multa osteneală pătimeşte!”. 

112 „Iubirea care sfat în mintea-mi ţine”, 
să cînte-atunci cu dulce glas porni, 
de-acea dulceaţă încă-o simt în mine. 

115 Maestrul, eu şi cit norod veni 
cu el în luntre l-ascultam vrăjiţi, 
orice alt gînd părînd a ne fugi. 

118 Şi cum şedeam acolo-ncremeniți, 
sorbindu-i cîntul, moşul cuvios 
strigă spre noi: „Ce staţi şi leneviţi, 

121 voi, suflete uituce de folos? 

Grăbiţi spre munte şi-acea coajă care 
de Domnul vă desparte — daţi-o jos!” 

124 Cum e cînd vin hulubii la mîncare, 
de ciugulesc grăunțe său neghină 
şi par nețanțoşi şi-n tihnită stare, 

127 dar de se-ntîmplă vreun duşman să vină, 
Îşi lasă iute hrana nemîncată, 
căci altă grijă nu le dă hodină, 

130 aşa văzui şi eu sărmana gloată 
cum lasă cîntul şi spre coastă-apucă, 
asemeni celui ce năuc dă roată. 

134 Şi-n pripă fu atunci şi-a noastră ducă. 


(În numărul viitor: Cântul III) 















(Urmare din numărul trecut) 


Deja ilustru şi precumpănitor preocupat de studiile şi scrierile sale, Dante 
pare tot mai resemnat, după 1313 (mai exact, după fulgerătoarea moarte la 
Buonconvento a lui Henric VII, survenită în vara acelui an), cu condiţia de exilat. 
Cînd în 1315 i se oferă posibilitatea de a reveni la Florența, dar în condiţii 
inacceptabil de umilitoare (plata unei sume de bani şi un fel de cerşire a milei 
publice în ziua de Sf. Ioan, constînd într-un ceremonial de închinare — aşa- 
numita offerta — în fața oficialilor cetății), îi scrie unui „amic florentin” (cleric, 
după adresare), în probabil cea mai cunoscută dintre epistolele sale, cu o indignare 
mîndră, dar totuşi senină: „Nu e aceasta calea de întoarcere în patrie, Părinte al 
meu. Dacă însă, de către domnia ta întîi, apoi de către alții, se va găsi altă cale, 
care să nu fie străină de faima şi de cinstea lui Dante [que fame Dantisque 
honori non deroget], pe aceea voi primi-o de bună, cu paşi neşovăielnici. lar 
dacă, pentru a intra în Florenţa, nu se află nici una de felul acesta, atunci nu voi 
mai intra niciodată în Florenţa. Şi de ce aş intra? N-am să văd oare de oriunde 
chipul soarelui şi al stelelor? Oare, fără să fiu silit mai întîi să mă întorc în oraş 
umilit, înjosit chiar în fața locuitorilor Florenței, nu voi putea oriunde sub cer 
gîndi foarte dulcile adevăruri? Şi nici pîinea n-are să-mi lipsească [Ouippe nec 
panis deficiet]” (Opere minore, ed. rom. cit., pp. 740-741) (33). 

În 1319 este invitat la Ravenna ca oaspete de onoare al lui Guido Novello 
da Polenta, seniorul locului. Sînt pentru Dante vremuri liniştite şi înlesnite, de 
târzie bucurie: e înconjurat de un cerc de admiratori cultivați şi fideli, în frunte cu 
însuşi stăpînul cetăţii, precum şi de propria progenitură (feciorii Jacopo şi Pietro 
nu erau nici ei străini de pasiunea literelor, iar mai tîrziu vor scrie comentarii 
notabile la Commedia părintească (34) şi vor face ei înşişi versuri). 

Cu cele mai bune gînduri, cu toată prețuirea şi încrederea, nimeni altul 
decît discipolul şi binefăcătorul său, Guido Novello da Polenta, fără să poată 
bănui câtuşi de puțin grimasa destinului, îl trimite într-o importantă misiune 
diplomatică la Veneţia, ce a fost să fie ultimul lui drum. Era vara anului 1321. 
Dante avea 56 de ani, era încă în deplină putere şi nu și-a dezmințit abilitatea şi 


experiența de negociator, împlinindu-şi cu succes misiunea. Dar iată că pe drumul 


de întoarcere, p 
malaria, ca și pe nefericitul împărat mort înainte de a-i fi împlinit visul imperial. 
"A ajuns la Ravenna numai ca să zacă pe patul morții. Eforturile disperate de a-l 
'salva ale priceputului medic Fiducio de” Milotti au rămas zadarnice, ca și lacrimile 
fierbinţi ale Antoniei — sora Beatrice — care se va fi rugat toată noaptea cu monahiile 
în capela mănăstirii. Poetul s-a stins în pragul marelui praznic al Înălţării Sfintei 
Cruci, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, procopsind Ravenna cu cel 
mai de seamă mormînt al ei. 

Boccaccio (Vita, XIV) ţine să ne încredințeze că a murit spovedit şi 
împărtășit (secondo la cristiana religione ogni ecelesiastico sacramento umilmente 
e con divozione ricevuto). A fost îngropat într-un sarcofag de marmură simplă, 
în coasta bisericii San Pier Maggiore, zisă apoi a Sfîntului Francisc. Guido Novello 


PUNCTE CARDINALE 


DANTE ALIGHIERI 
INTRE VIAŢĂ ȘI OPERĂ: (IV) 


părțile mlăștinoase dinspre Comacchio, l-a lovit necruțătoare - 


Martie 2007 Nr. 3/195 PAG. 13 


da  Polenta, care 1-a 
organizat funeralii festive şi 
a ținut cu acel prilej un 
afectat discurs (uno ornato 
e lungo sermone), intențio- 
na să-i ridice ulterior şi un 
monument funerar pe 
măsură, dar a pierdut în 
anul următor cîrma Rave- 
nnei şi planul nu s-a mai 
putut realiza. Abia în 1483, 
la inițiativa și pe cheltuiala 
lui Bernardo Bembo (tatăl 
lui Pietro Bembo, scriitorul 
cardi-nal), ambasador al 
Veneţiei la Ravenna, se amenajează un ansamblu mai somptuos, cu un basorelief 
lucrat de Pietro Lombardo. Construcţia în stil neo-clasic care-l adăposteşte astăzi 
datează din 1780. 

Începînd încă din 1396, dar mai ales cu Lorenzo de” Medici (1449-1492), 
florentinii au tot încercat, dornici să repare nedreptatea şi ingratitudinea 
antecesorilor, să-i aducă osemintele la Florența. De teama unui rapt, un frate 
Santi, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, le-a pus într-o raclă şi le-a zidit 
într-un perete al bisericii, astfel că în 1519, cînd s-a obținut dezlegarea papală 
pentru strămutarea lor în cetatea de pe Arno, nu s-a aflat decît un mormînt gol, 
cu doar cîteva urme de oase şi frunze de laur. Descoperite din întimplare vreo 
patru veacuri mai tîrziu (27 mai 1865), rămășițele poetului au fost reașezate în 
sarcofagul de marmură, unde odihnesc pînă azi. Florentinii i-au ridicat şi ei, în 
1829, la Santa Croce, un monument comemorativ, vegheat, expiator, de cuvintele 
pe care Dante însuşi le-a închipuit ca întîmpinare solemnă a lui Vergiliu (nf., IV, 
80): Onorate 1'altissimo poeta! 

A pie pă E PA 

Note 

* Postfaţa volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu 
versiune românească, note, comentarii, postfață şi repere bibliografice de Răzvan 
Codrescu, proaspăt apărut la Editura Christiana din Bucureşti. În textul reprodus aici 
în serial, notele de subsol sînt numerotate în continuarea celor din numărul precedent, 
păstrîndu-se astfel identitatea lor numerică din volum. 

33. Acest refuz demn se pare că a iritat autoritățile florentine, prigoana răsfrîngindu-se 
şi asupra urmașilor poetului. Abia la două decenii de la moartea lui Dante, fiul Jacopo 
obține în sfirşit recuperarea bunurilor părinteşti confiscate. 

34. Chiose alla Cantica dell" Inferno di Dante Alighieri attribuite a suo figlio Jacopo, 
Florenţa, 1842 (reed. 1915), şi Fetri Allagherii super Dantis ipsius genitoris 
Comoediam Commentarium, Florenţa, 1845 (reed. Montecassino, 1865). 





DANTE 
ÎN ROMÂNEȘTE: 


Dante Alighieri, Divina Comedie. [1.] Infernul, traducţiune 
de Maria P, Chiţiu, Craiova, 1883 (traducere nerimată).Dante 
Alighieri, Divina Comedie. II, Purgatoriul, traducţiune de 
Maria P. Chiţiu, Craiova, 1888 (traducere nerimată).Dante 
Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N, Gane, Editura 
Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp,, lași, 1906.Dante 
Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Coşbuc, 
ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea 
Românească”, Bucureşti, f. a. [1924], C/ şi G. Coșbuc, Opere, 
VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1, Infernul, ediţie 
critică de Gh. Chivu, prefaţă și comentarii de Alexandru Duţu, 
Editura Minerva, Bucureşti, 1985. Dante Alighieri, Divina 
Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită 
și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, 
Bucureşti, f. a. [1927].Dante Alighieri, Divina Comedie, 
Paradisul, traducere de G, Coşbuc, ediţie îngrijită și comentată 
de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 
f. a. [1932].Dante Alighieri, /nfernul, tradus de Alexandru 
Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul 
Românesc, Craiova, 1932 (traducere în proză). Dante 
Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat 
de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 
1933 (traducere în proză). Dante Alighieri, Paradisul, tradus 
de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat 
de Scrisul Românesc, Craiova, 1934 (traducere în 


proză).Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Eta 
Boeriu, note și comentarii de Alexandru Duţu și Titel 
Pirvulescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 
1965 (numeroase reeditări).Dante Alighieri, Opere minore, 
traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana 
Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creţia, Ștefan Aug. 
Doinaș, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus 
Vulpescu, comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, 
Ștefan Aug. Doinaș, Alexandru Duţu, introducere, tabel 
cronologic și note introductive de Virgil Cândea, Editura 
Univers, București, 1971.Dante, Infernul, interpretare 
românească, note și un cuvint înainte de George Buznea, 
Editura Univers, București, 1975.Dante Alighieri, Divina 
Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, ediție îngrijită 
de Titus Pirvulescu și prefațată de Alexandru Ciorănescu**, 
Editura Europa, Craiova***, 1993, 

Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu 
versiune românească, note, comentarii, postfață și repere 
bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, 
București, 2006, 


Note! 


* Am avut în vedere aici numai textele intrate în circuitul 
public prin volume tipărite. Ce a rămas de pe urma uriaşei 
munci a regretatului Marian Papahagi (traducere, note, 
comentarii, excursuri, liste bibliografice) sper să se regăsească 
în curînd într-o ediţie profesională şi cit mai bine răspîndită, 
Am aflat între timp că fiica acestuia, d-ra Irina Papahagi, 
continuă traducerea de acolo de unde a lăsat-o tatăl său 


(Purgatoriul, VII). Sint oarecum la curent şi cu versiunea 
românească la care lucrează de multă vreme d-l George 
Pruteanu (Și care poate fi parțial accesată pe internet), dorindu- 
1 0 cît mai grabnică şi frumoasă finalizare. E reconfortant să 
ştii că ai tovarăşi de drum în vremuri aparent atit de neprielnice 
şi că Dante, ca Dragostea însăşi, ne mai poate oricind tăia 
calea in abito leggier di peregrino... 

** Repretatul Alexandru Ciorănescu (1911-1999) tradusese 
el însuşi Divina Comedie... în franceză (Lausanne, 1964), 
Nici italianul (postum) şi nici românul (antum) n-au reuşit să 
cucerească publicul limbilor de destinaţie. Chiar renunţind la 
rimă, românul a reuşit mai bine, dar trebuie să se țină seama 
că era un mare profesionist al literaturii, în vreme ce italianul 
nu era decit un funcționar bancar! *** Oraşul Craiova ocupă 
un loc aparte în destinul românesc al lui Dante, Aici au apărut, 
în 1883 și 1888, primele „traducțiuni” integrale ale Infernului 
şi Purgatoriului (Maria P. Chiţiu); aici au apărut, între 1932 şi 
1934, cele trei volume ilustrate ale traducerii în proză a lui 
Alexandru Marcu; aici, la Editura Ramuri, în 1945 sau 1946, 
a apărut traducerea în versuri a /nfernului — pe care regret că 
nu o cunosc direct (preiau îndatorat cele citeva informaţii 
colportate pe internet, în special de către d-l Alexandru Laszlo) 
— realizată de |. A. Țundrea (medic interbelic mort spre sfîrşitul 
celui de-al doilea război mondial, căruia înțeleg că în 1999, la 
peste o jumătate de veac de la moarte, i-a apărut, prin efortul 
urmașilor, şi traducerea românească integrală a Divinei 
Comedii, dar la... Editura Medicală din Bucureşti şi într-un 
tiraj „confidenţial”); în fine, tot aici avea să apară, la 35 de 
ani de la moartea traducătorului, versiunea modestă, dar 
înduioşătoare a sîrguinciosului Cifarelli. 











PAG. 14 Nr. 3/195 Martie 2007 


„SEPI VAGINTA. 


Say e, e . 
E i iti SOLOMON 
 ÎNTELZECIUNEA. TUL IISUS SIRAE 

ea ca EISA IAE AER OMDAI:€ 


CREȘTINĂ 


DEP adi, 


"O Istorie. a deenaRii det 2 





FLORIN MIHAESCU 


SHAKESPEARE 
SI 


COMMEDIA MUNDI 








SERUIU GROSSU 


M-AM LUPTAT 
LUPTA CEA BUNA 





PĂNUNTILI 


MARCU 


DE LA SIMASTRIA 


Meormara Bi i dogme (4900-1700). | 


Onere filosofice 
Și noetice 








Gramatic: 
Ortodoxiei 


| iza citeai cules a: 


24.54 


tre | — 





Cai Va 


“ALEXANDRU MIHAIL NIȚĂ 


. 


DESFIGURAREA ȘI 
TRANSFIG LUMII 


Da 


E. 
i 


Fratele athonit Alexandru Mihail Niţă, 
ucenic al vrednicului de pomenire părinte 
duhovnic Dionisie Ignat, semnează o carte de 
lucidă meditaţie creştină asupra “figurărilor” 
lumii, care se mişcă între transfigurarea 
iconică şi desfigurarea de tip iconoclast-pnma 
caracteristică teocentrismului tradițional, 
cealaltă definitorie pentru antropocentrismul 
modem (devenit, în postmodernitate, sumă a 
tuturor perversiunilor). Este, în fond, o pnvire 
ortodoxă asupra devenini culturale a omului în 
raport cu aşezarea sa moral-spirituală, 
semnalindu-se mai toate primejdiile dezduhov- 
nicirii şi ale luciferismului, dar indicîndu-se şi 
posibilele “terapeutici” religioase, dintre care 
cea mai importantă rămîne rugăciunea, după 
îndemnul apostolic: “Rugaţi-vă neîncetat!” 
căci numai pe această cale mistică “se ajunge 
la discernămîntul autenic, verificat prin 
cunoaşterea trăită a principiilor hristologice”. 

Cartea e prefațată de Răzvan Codrescu, 
care este de părere că prin această “mărturie 
eikonică”, “lumină din lumina Athosului” (ce 
rămîne principalul “far duhovnicesc al 
Ortodoxiei”), “autorul şi-a găsit editura, dar și 
editura [Eikon] și-a găsit autorul”. Însă “marele 
folos nu va fi nici al editurii, nici al autorului, ci 
al cititorului care va avea răbdare să străbată 
aceste pagini şi să mediteze asupra lor — «trestie 
ginditoare» între des/igurarea Şi transfigurarea 
unei lumi care poate și trebuie să redevină 
spațiu teandric al comuniunii întru Cuvint”. 
(Pentru a înțelege coperta, trebuie precizat că 
atacul nuclear american de la Hiroshima și 
Nagasaki a avut loc de ziua Schimbări la Faţă, 
6 august, fiind vizate oraşele japoneze cu cel 
mai mare procent de populație creştină...) 





La Focşani, Sub egida Asociaţiei 
„Simion Mehedinţi” şi sub înerijirea 
profesorului C. Neagu, a apărut, spre sfîrşitul 
anului trecut, a patra ediţie a cărți lui Simion 
Mehedinţi-Soveja (1868-1964) intitulate 


Creştinismul românesc.  Adaos la 
Caracterizarea etnografică a poporului român 
(ediția princeps ieşise în 1941, iar după 1989 
cartea mai fusese reeditată la Criterion 
Publishing şi Anastasia). Pe lingă utilele auxilii 
editonale, noua ediție mai cuprinde şi un studiu 
introductiv al lui Răzvan Codrescu 
(nemenționat, cum ar fi impus uzanţa, pe 
pagina de titlu) despre „Simion Mehedinţi şi 
creştinismul românesc”, unde este prezentat 
contextul interbelic în care a apărut cartea şi 
sînt analizate cele 11 trăsătun definitoru prin 
care marele etnolog şi geograf (fost seminarist) 
a găsit că se individualizează „creştinismul 
păduratec” al românilor. Unele observaţii ale 
autorului (ce s-a întemeiat precumpănitor pe 
material etno-folcloric din zona Vrancei) par 
perimate astăzi, dar altele îşi păstrează 
actualitatea şi provoacă la o mai bună 
cunoaştere şi asumare a propriei noastre tradiții, 
pe linia de continuitate dintre dacismul 
zamolxian şi noua religie creştină (al căror 
sincretism popular autohton fusese cîndva 
botezat de Mircea Eliade drept „creştinism 
cosmic”). Îndemnul esențial al cărții este acela 
de a ne păstra propriul profil moral-spiritual și 
de a ne strădui pentru afimarea unei 
decomplexate și creatoare or/odoxii româneşti, 
îndrituite de simbioza unică pe care ne-a fost 
dat s-o întruchipăm; cea între moştenirea tracă, 
latinitate şi Ortodoxie (Și în care se reflectă cel 
mai bine adevărata noastră „europenitate”). 


PUNCTE CARDINALE 








VASILE NETEA 


| inura 


CUVÎNTUL 


Prin eforturile conjugate ale familiei (în 
speţă ale fiului său, Gelu Netea, deseori 
prezent şi în paginile revistei noastre) şi ale 
Fundaţiei „Vasile Netea”, regretatului istoric 
ardelean (de la a cărei moarte se împlinesc 
luna aceasta 18 ani) i-a fost editată o nouă 
carte postumă: Mureşul superior — vatră de 
cultură românească (Editura Cuvîntul, 
București, 2006). Lucrarea este cu precădere 
de interesul istoricilor şi etnologilor, dar nu-i 
îndoială că va ajunge şi la inima cititorului 
transilvănean din părțile locului, care va resimți 
un plus de consistență prin mai buna sa aşezare 
într-o frumoasă tradiție de dăinuire şi creație 
românească, chiar dacă în parte este vorba de 
ceea ce Lucian Blaga numea „cultura minoră” 
N-au lipsit însă, mai ales în ultimele două 
secole, nici destule personalități creatoare de 
„Cultură majoră”, de la cîțiva reprezentanți ai 
Școlii Ardelene şi pînă la însuşi autorul acestei 
monografii (istoric de prim rang, membru 
marcnt al Partidului Naţional-ŢȚărănesc şi fost 
deţinut politic sub comunişti: 1952-55 şi 1959- 
64). 

Cartea a fost scrisă „în jurul vârstei de 
60 de ani”, iar în 1988, deşi „bună de tipar”, 
fusese blocată de cenzura comunistă, care-i 
reproşa „o prea mare abundență de biserici şi 
mănăstiri, de nume de preoți, protopopi, 
episcopi, mitropoliți şi patriarhi”. Răspunsul 
istoricului a fost ferm și merită să încheie 
această scurtă semnalare: „Cum să renunţ la 
a arăta lupta preoților din satele ardelene, în a 
aprinde şi a întreține flacăra românismului?! 
Cine, în afară de ei şi de învățători, şi-a inchinat 
viața propăşirii sentimentelor naționale, de 
nestins în inimile ţăranilor?!”. 


m 
fe 


] 
+ 





Martie 2007 Nr. 3/195 PAG. 15 








Mai puţin cunoscut astăzi dincolo 
de cercurile specialiştilor, regretatul 
Alexandru Filipaşcu, mort la Canal, în 
prima fază a terorismului roşu, a fost 
autorul unei prime istorii a Maramureşului 
(1942), iar acum revine în circuitul curent 
al culturii noastre ştiinţifice prin excelenta 
sa lucrare rămasă în manuscris și 
intitulată Enciclopedia familiilor nobile 
maramureşene de origine română, în care 
arată, cum obiectivitate profesională, în 
ce măsură îndărătul numelor maghia- 
rizate (în diferite contexte istorice) se 
identifică familii şi personalităţi româneşti 
de veche descendență nobiliară, adesea 
cu roluri de seamă în viaţa politică, 
socială şi cultural-religioasă a Maramu- 
reşului şi a Transilvaniei în genere. 

Scoasă în bune condiţii la Editura 
Dacia din Cluj-Napoca, enciclopedia este 
şi generos ilustrată (mai ales cu material 
heraldic de epocă). De îngrijirea ei pentru 
tpar s-a ocupat fiica autorului, pictorița 
Livia Piso, cu largul sprijin al soțului său, 
tenorul Ion Piso. O lucrare ştiinţifică 
meticulos pregătită pentru tipar de doi 
mari artişti contemporani: iată un lucru 
mai puţin obişnuit, dar şi relevnt în 
perspectiva unei unități dinamice a 
conştiinţei şi culturii naționale, în răspărul 
vremurilor de confuzie sterilă pe care le 
trăim! 

Cartea s-a bucurat, luna trecută, de 
o frumoasă lansare la sediul central al 
Uniunii Senitorilor, avindu-l ca moderator 
pe publicistul cu veleităţi istorice Valentin 
Hossu-Longin, lar ca invitaţi mai de 
seamă (care au şi vorbit numeroasei 
asistențe) pe acad. Constantin Bălăceanu- 
Stolnici, prof. univ. Ștefan Olteanu şi dr. 
Mihai Sorin Rădulescu. De „trataţia” 
invitaţilor (inclusiv cu horincă „de la 
mama €i”) s-a ocupat o mindră pereche 
de moroşeni în straie naționale, întru- 
chipînd parcă în imediat lunga tradiție a 
Maramureşului istoric = una dintre cele 
mai pure expresii ale vredniciei româneşti, 
la porțile unei Europe căreia îi aparținem 
mult mai organic decit îşi închipuie şi ne 
inchipuim în acest tirziu al istoriei. 


Pagini realizate de 
Vasile A, Marian 


Doamna Livia Piso 
acordând un interviu de presă 
după lansarea Enciclopediei 
Jamiliilor nobile maramureşene 
de origine română. 











PAG. 16 Nr. 3/195 Martie 2007 







PUNCTE CARDINALE 


O CARTE CUTREMURĂTOARE 


* Loan lanolde 





Avem în fața noastră o carte cutremurătoare, folositoare 
și mărturisitoare, apărută cu supratitlul „Predanie a 
Mărturisitorilor Români din închisori” și îngrijită de obştea 
Mănăstirii Diaconeşti (jud. Bacău), având prefața semnată 
de către pururea pomenitul și regretatul Părinte Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa, iar postfața de către scriitorul şi 
publicistul creştin Răzvan Codrescu. 

Memoriile atât de mişcătoare scrise de cel care 
mucenicit în pușcăriile gulagului românesc timp de 23 de 
ani, alături de Valeriu Gafencu („Sfântul închisorilor”), părinții 
Gheorghe Calciu, Dumitru Marcu, Gherasim Iscu, Constantin 
Voicescu, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniil 
Sandu Tudor, ori mirenii jertfelnici Mircea Vulcănescu, Radu 
Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Oprişan, Marcel Petrişor, 
Gheorghe Jimboiu şi mulţi alţii, constituie „o adevărată 
odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă 
umilință şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile 
iadului și ieșit curat pe malul înalt al sfințirii le-a putut primi 
de la ingerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, 
căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena 
„leilor comuniști” datorită credinţei lor nestrămutate în 
Dumnezeu — Cel Care „toate le poate celui ce crede”. 

Manuscrisele — cu multe alte hârtii — au fost aduse de 
cineva, după moartea autorului, puse într-un sac, fără nici o 
ordine, fără nici o numerotare, încât maicile de la Diaconeşti, 
în frunte cu monahia Antuza Diaconu, au avut foarte mult de 
lucru până ce le-au ordonat și încropit în lucrarea de faţă, 
fiind nevoite să se orienteze după titluri, urmărind 
evenimentele descrise în concordanţă cu istoria închisorilor 
prin care autorul și alți eroi ai memoriilor au trecut, Din toate 
relatările despre închisori, din toată investigația psihologică 
a atâtor autori, toți înzestrați cu duhul mărturisitor, cartea 
aceasta este una dintre cele mai duhovnicești, una dintre 
cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înțeleagă 

impreună cu toți sfinții ce este lățimea și lungimea, 
adâncimea și înălțimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea 
mai presus de cunoștere și să se umple de toată plinătatea lui 
Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19)”. Părintele Calciu, în 
„Cuvântul... său introductiv, mărturisește că „dacă ai îndoieli 
asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăjmașului 
văzut şi nevăzut prin puterea credinței și a rugăciunii, dacă 
te îndoiești de iubirea lui Hristos și de eficiența pocăinței, 
această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge”; 
și are multă dreptate, căci eroii lucrării acesteia (Și ai 


www,punctecardinale,ro 
e-mail: redactia(apunctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B, R. D. Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 






Pnuciaţii secolului VH 





loan Ianolide, Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă 


(Editura Christiana, Bucureşti, 2006, 534 pagini + 4 planşe foto) 


închisorilor comuniste şi politice în general) au căutat, în primul 
rând, să-şi pună în ordine propriile vieți, să înțeleagă şi să 
trăiască experiența comunitară din Biserica primară, să-și 
şlefuiască — încet, dar sigur — caracterul pentru iubire, jertfă, 
bunătate şi trăirea dragostei comunitare, şi asta pentru că toți 
aceşti mucenici contemporani „locuind în aceeaşi celulă, au 
incercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo 
de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii 
multora la un loc, într-un spațiu impropriu, mizer şi insalubru”. 
Și până la urmă lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor 
„treptele” descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri 
neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai 
întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, 
dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă 
dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl 
războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte 
stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta 
este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu 
este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta 
pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât 
de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă 
şi-i hrăneşte mintea, imaginația şi simțunile. “Războiul nevăzut” 
— iată şcoala Filocaliei şi a spiritualității răsăritene autentice, 
pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale 
Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil 
cel mai puțin, adică în temnițele ateismului „roşu”!... Cu alte 
cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, 
parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului 
nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui 
Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o analiză ce „nu putea 
fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezența Duhului 
Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieții lor în închisoare” 

Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei 
cărți nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors 
spre credință, căci viaţa lui Valeriu Gafencu şi a celorlalți ca el 
este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o 
chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina 
acestei vieți şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul 
cel de Sus, Care este Hristos. Oare nu este cutremurător ceea 
ce spune un tânăr neteolog care şi-a asumat suferința și moartea 
ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieții umane nu 
este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună- 
credință să treacă fără atenție peste unele cuvinte rămase de 
la Gafencu, adevărate file de Filocalie; Despre curățirea 
lăuntrică. Atunci când Valeriu Gafencu se simţea bine, vorbea 
frumos și cu însuflețire, oprindu-se cu precădere la tema lui 
preferată, curățirea lăuntrică” — pe care și-a asumat-o în viața 
sa duhovnicească la modul plenar, din convingere și din purtarea 
de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe 
care le-a traversat din cauza sistemului și a regimului ticăloşit, 
antihristic, 

Lucrarea în sine este un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir 
întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, determinante 
existențial pentru eroii cărții, care, deşi s-a urmărit acest lucru, 
nu au fost niciodată „nişte victime”, ci întotdeauna vor fi 
consemnați de către posteritate (ce s-ar cuveni să fie cât mai 
obiectivă) drept „eroii credinţei”, purtătorii Duhului 
dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti din a doua 
jumătate a secolului XX, 

Este foarte importantă remarca autorului postleţei, 
scriitorul și editorul Răzvan Codrescu, potrivit căreia „la peste 
40 de ani de la lichidarea închisorilor politice comuniste și la 
peste 16 ani de la prăbușirea vechiului regim, în România nu 
avem nici un martirologiu oficial şi nici un martir creștin 
anticomunist cinstit după cuviință de Biserica neamului [...], 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


drept pentru care am găsit de cuviință, la Editura Christiana, 
să ieşim în întâmpinarea ignoranței sau indolenţei curente cu 
o colecţie documentară închinată martirajului ortodox din 
România secolului XX, intitulată «Ortodoxia luptătoare». [...] 
Dacă volumul de faţă, atât de înrudit tematic, nu a intrat în 
colecţia respectivă, este numai pentru că a fost altfel 
structurat. Povestea lui este schițată, în mare, în lămurirea 
editorială care precede textul regretatului Ioan Ianolide. 
Lucrată în cea mai mare parte, cu admirabilă și exemplară 
migală, pe parcursul mai multor ani, la Mănăstirea Diaconești, 
unde a ajuns după lungi peripeții (împlinindu-se astfel şi 
năzuința autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter 
testamentar: «Călugării vor fi cei mai îndreptățiți să se 
pronunțe asupra acestui document»), această carte este fără 
îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a 
închisonlor. Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât 
în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complineşte și 
se transcende prin adevărate pagini de Filocalie 
contemporană, relevând cu prisosință că în temniţele 
comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mufaris 
mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei 
promovate, dincoace de gratii, de gruparea «Rugului Aprins» 
de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului 
oficial al epocii staliniste)”. 

Nădăjduium, cu autorul postfeţei, că documentul de față, 
unic în felul său la noi, unul al răscumpărării vremurilor prin 
credință, în care suferința, asceza, viața duhovnicească şi 
cunoaşterea mistică calcă îmbinate pe urmele mărturisitorilor 
din vechime, adică din perioada apostolică, patristică și 
postpatristică, reamintindu-ne cu litere însângerate că viața 
creştină şi creştinismul „s-a născut din jertfa lui Dumnezeu 
pentru oameni şi a dăinuit prin Jertfa oamenilor pentru 
Dumnezeu”, va beneficia şi de întreaga atenție a Sfântului 
Sinod şi a Comisiei de Canonizare a Bisenicii Ortodoxe 
Române, “care înainte de a înălța Catedrala Mântuirii 
Neamului în piatră, are pilejul de a o desăvârşi pe cea înălțată 
în Duh, adăugându-i noi turle de sfinţenie...” 

În încheiere, vreau să subliniez că lucrarea de față 
însumează meritul de necontestat al autorului, al editorilor, 
al Pănntelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, toți demonstrând 
importanța, rolul, locul şi valoarea rememorării istoriei 
recente, a experienței ascetice şi mistice petrecute în locunle 
cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoașterea 
Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de faţă ne reaminteşte 
şi ne reliefează convingerea că fără comuniune, participare 
şi jertfă creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh 
şi de adevăr”. Aşadar, Biserica — care este o Instituţie divino- 
umană vie şi dinamică — nu reprezintă un muzeu de 
antichități, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie 
Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor 
generații de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre 
ei, iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei, şi 
deci a sfinţeniei”, Aşadar, cei alungați din tumunle babilonice 
pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim, cel bisericesc şi 
ceresc, ce „nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o 
lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei 
fiind Mielul” (Apocalipsa 21, 23). 

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referință 
în domeniul istoriei şi al spiritualităţii autentice, care ar trebui 
să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că Biserica, în 
sensul cel mai larg al cuvântului (cel de comunitate mistică 
a tututor drepteredincioşilor întru Hristos), este „cetatea pe 
care nici porțile iadului nu o vor birui”, 


Drd. Stelian GOMBOȘ 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIȘOR, 


Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536