Puncte Cardinale anul VI, nr. 1 (61), ianuarie 1996

. 


7 

















credinta 
iubire 
speranta 









Antoine de Saint-Exupery. în 
romanul-eseu Citadela, punea în gura 
Impăratului-Inţelept cuvintele acestea; 
“Generalii mei, în trainica lor prostie, 
mă întrebau: «Pentru ce oamenii noştri 
nu mai vor să /upte?». Ca şi când ar fi 
spus, scandalizaţi în meseria lor: 
«Pentru ce nu mai vor să secere grâul?» 
lar eu schimbam întrebarea, care, astfel 
pusă, nu ducea la nimic. Aici nu era 
vorba despre o meserie. Mă întrebam 
deci, în liniştea iubirii mele: «Pentru 
ce oamenii noştri nu mai vol să 
moară?» ŞI înțelepciunea mea căuta 
UI ASP > 

Anevole s-ar putea închipu' o 
întrebare care să privească mai adânc 
şi mai direct “civilizația” noastră 
actuală. Căci “Pentru ce oamenii nu 
mai vor să moară?” înseamnă. de fapt, 
“Pentru ce lumea nu mai este în stare 
de jertfă?”. Ne e-teamă, însă. că 
utilitarista noastră “înţelepciune” nu 
doar că nu caută un răspuns în privința 
aceasta. dar nu mai înţelege nici măcar 
gravitatea întrebării 

ŞI totuşi în urma noastră stă o 
întreagă civilizaţie a jertfei: civilizaţia 
creştină. a cărei piatră unghiulară este 
jertfa lui Hristos. O civilizaţie care 
s-a născut din jertfa lui Dumnezeu 
pentru oameni şi a dăinuit prin jertta 
oamenilor pentru Dumnezeu. Lipsa 
spiritului de Jertlă este măsura cea mai 
exactă a des-creştinării lumii în care 
trăim 1 

Impăratul-Inţelept meditează mai 
departe. "în liniştea iubirii” lui: “Căci 
nu-ţi dai viaţa pentru animale, nici 
pentru case. nici pentru munţi. 
Obiectele dăinuie fără ca nimic să le 
fie sacrificat, Dar îți dai viaţa pentru a 
salva nodul divin care le leapă, 
transformându-le în domeniu, în 
imperiu. în imagine dragă şi apropiată. 
[ți transpui viaţa în această unitate, 
căci. murind. o clădeşti în continuare, 
Moartea capătă preț numai prin 
dragoste” 

Lipsa jertfei e lipsa iubirii. A 
fervorii pe care o poate da numai 
iubirea luminată de credință. |n 
absenţa credinţei şi iubirii. care sunt 
ale omului din noi. nu ne rămân decât 
euoismul și spiritul de conservare, care 
sunt ale" fratelui porc”. Descreştinarea 
lumii esteechivalentăcudez-umuanizareu 
ei. Şi cu triumtul “obiectelor” (care 
dăinuiesc și fără jertfă) asupra “subiectelor” 
(ce se mântuiesc jertfind). . 





"Dar cum ar fi putut să accepte 
să-şi dea viaţa în schimbul unor interese 
vulgare? Ceea ce interesul comandă în 
primul rând este Să trăieşti (...) Dar 
oamenii mei, nemaiavând dragoste de 
nimic, de ce ar mai fi murit? lar aceia 
dintre ei, care mureau din pricina 
asprimi! unor îndatoriri pe care le 
acceptau fără a le înţelege, mureau țepeni 
Şi cu ochii mânioşi, zgârciţi în cuvinte, 
în severitatea dezgustului lor” 

Când viaţa are un sens şi un “gust” 
mai presus de lume, atunci moartea 
poate [i valorificată şi “gustată” şi ea. 
L-sIstă moarte apoteotică şi împlinire 
prin moarte. Dar când viaţa nu-şi mai 
găseşte nici un sens şi nici un “gust” 
dincolo de ea, moartea e resimţită. la 
rândul ei. ca absurdă şi “dezpustătoare”; 
riscul trece drept “nebunie” şi eroismul 
drept tanatism”. Neputinţa se asociază 
cu impietatea, lumea de azi nu doar că 
n-are disponibilitate pentru jertfă. dar 
nici nu mai e în stare s-o înţeleagă şi 
s-o prețuiască (în mod real şi autentic, 
iar nu demagopic şi retoric)... Lumea lui 
“nu merită să mori pentru nimic” e, de 
fapt. o lume “care nu mai are nimic 
slânt” - cea mai rea dintre lumile 
posibile 

“lată pentru ce - mărturiseşte 
Impăratul-Înţelept - căutam în inima 
mea o învăţătură nouă, care să-i 
însulleţească: apoi. înțelegând că nu 
există raționament sau înțelepciune care 
să ducă la aceasta (...). m-am rupat 
Domnului să mă lumineze” 

Cei doritori să afle mai departe 
soluția Impăratului- -Inţelept, aşa cum 

I-a descoperit-o” înțelepciunea divină”, 
tau i XIV-lea capitol din cartea lui 
Saint-Exupery... 

Noi ne-am adus aminte de toate 
aceste lucruri pornind de la vorbele 
înscrise pe lrontispiciul acestui Număr 
(a se vedea şi in/ra. pp. 4-5). “Ce i-a 
făcut pe Moţa şi Marin să se ducă să 
lupte în Spania?” - se întreabă "trainica 
prostie”. lar “imperiala înţelepciune” 
schimbă întrebarea, care, astfel pusă, nu 
duce la nimic, şi se întreabă, în liniştea 
iubirii sale; “Ce i-a făcut pe Moja şi 
Marin să vreu să moură în Spania”. Un 
răspuns bun la această întrebare ar putea 
constitui temeiul cel mai apropiat al 
unei re-naşteri creştine; căci născut din 
Taina Jertlei. creştinismul nu poate fi 
re-născul decât tot prin ea. 


Vasile A. MARIAN 








“Eu așa am înțeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Christos 
ȘI am mers fericit la moarte pentru EL.” (Jon I.Mota) 


PUNCiE 
CARDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-C 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA. GERMANIA FRAN LA. ELVEIIA, DANEMARCA. SUEDIA. SPANIA CANI 


TAINA JERTPEI 


Pag. 2: 
DREPTATEA 
DOMNULUI 
PLEȘU 


Pag. 6-7 
EMIL CIORAN 


ŞI 
GARDA DE FIEIt 

















ANUL V, 
Nr. 1/61 
DEE 
1996 


16 pag. - 600 lei 








Pag. 4-3: 
CRUCIAȚI 
AL SECOLULUI 
AN 






Pag. 11 - 12: 
PERSPECTIVE 


AECTORALE 


SES TILA 






» 


PAG. 2 NR. 1/61 Ianuarie '96 


Începând din decembrie 1995, 
d-l Andrei Pleşu abordează, în “Dilema”, 
problema “extremismului” politic 
românesc, insistând asupra legionarismului 
în genere şi a unor manifestări neo-legionare 
în special. Că directorul “Dilemei” nu este 
un prieten al dreptei - şi cu atât mai puțin al 
celei de nuanţă legionară - o ştiam demult. 
Sunt în articolele respective, din punctul 
nostru de vedere, multe lucruri amendabile 
(şi vom reveni poate asupra lor, atunci când 
d-l Pleşu îşi va fi încheiat “serialul”), dar 
am fi încă o dată neiînțelepți dacă ne-am 
lega numai de acestea. E mult mai înțelept 
să vedem unde are d-l Pleşu dreptate. 
Domnia-sa pretinde că s-ar fi 


DRE 


aşteptat, după violentele atacuri ale unor Z. 
Ornea sau Al. George, la nişte replici 
prompte şi pertinente dinspre tabăra 
legionară, pe care n-ar fi ezitat să le includă 
în paginile “Dilemei”. De altfel, 2-3 astfel 
de “replici”, îndeplinind minimele exigenţe 
ale unei publicistici civilizate, de un anume 
nivel intelectual, au şi văzut acolo lumina 
tiparului. Din păcate, însă, majoritatea 
“apologeților” legionari ce s-au hotărât să 
asedieze redacția “Dilemei” au stârnit 
dezamăgirea intelectuală a d-lui Pleşu, atât 
prin sărăcia ideilor şi argumentelor , cât şi 
prin “retorica” lor, deopotrivă intempestivă 
şi desuetă. “Trebuie, în definitiv, să 
admitem - scrie domnia-sa, afişând o 
«obiectivitate» deocamdată discretă - că, 
de vreme ce capete strălucite ale culturii 
noastre contemporane au putut adera la 
programul legionar, ceva în măruntaiele 
obscure ale acestui program corespundea 
unei drame reale şi unei nevoi autentice. 
Avem, oricum. datoria «să ascultăm şi 
cealaltă parte», ceea ce, după 1989, a devenit 
posibil. Problema e însă că «cealaltă parte» 
e, de cele mai multe ori, fie cu totul 
neconvingătoare, fie de o jalnică rea- 
credință. În locsăcontribuie la însănătoşirea 
dialogului, separând curajos eroarea de 
adevăr, discursul ce ne vine dinspre extrema 
dreaptă încarcă atmosfera şi, nu o dată, se 
intoarce împotriva lui însuşi. A face public 
un asemenea discurs e, adesea, a face un 
deserviciu autorilor lui...” (şi, se înţelege, 
“cauzei” legionare înseşi). Şi ca să nu fie 
îndoială, d-l Pleşu aduce în discuţie, cu 
citate, două scrisori: una de la un membru 
al Mişcârii Legionare (d-l dr. Şerban 
Milcoveanu; a se vedea Nr. 154 al 
“Dilemei”, p. 3), alta de la ui simpatizant 
al acesteia (d-l prof. lon Coja; a se vedea 
Nr. 155 şi urm. aceeaşi pagină). Cazul de 
un incomensurabil ridicol al d-lui 
Milcoveanu (mediatizat, în mai multe 
rânduri, şi prin televiziune, o dată chiar 
în... costum verde), asupra căruia noi înşine 
am atras atenţia încă din 1994, are totuși o 
scuză: aceea a senilităţii. E sigur, însă, că o 
astfel de “scuză” nu poate fi de vreun folos 
pentru “miza” discuţiei. O grupare care 
ajunge să se recomande public prin astfel 
de figuri e limpede că nu mai poate obține 
vreun credit în actualitate. Din nefericire, 
cazul d-lui Milcoveanu nu este singular (şi 
noi o ştim, dinlăuntrul dreptei, mai bine 
decât d-l Pleşu, chiar dacă nu suntem 
bucuroși s-o recunoaștem). În ce-l priveşte 
pe d-l Coja, domnia-sa are, în primul rând, 
cusurul că, oricât de sincer ar vorbi, despre 
legionarism sau despre altceva; nu mai 
poate scăpa de zornâitul prea multelor 
tinichele pe care singur şi le-a atârnat de 
coadă (P.C.R., “Vatra Românească“- 
PUN.R., FS.N., MP.R, P.D.A.R.). De 
alfel, nu-i singurul adept sau simpatizant 
al legionarismului aflat în această situaţie, 
ceea ce nu poate decât să trezească 
suspiciuni cu privire la statutul ideologic al 
firavei drepte postdecembriste. Replica pe 





AT 


PUNCTE CARDINALE 


care domnia-sa a dat-o (chiar în “Dilema”) 
d-lui Z. Ornea n-a fost lipsită de observaţii 
pertinente, dar a fost marcată de gafa de a 
ridica la rang de argument o naivă legendă de 
oarecare circulație în mediile legionare: aceea 
că Mişcarea ar fi fost “absolvită“ oficial de 
acuzaţia de fascism de chiar Tribunalul de la 
Niimberg! Somat să producă dovezi, d-l 
Coja a gafat a doua oară: în loc s-o lase baltă 
şi să tragă cuvenita învățătură, i-a expediat 
d-lui Pleşu o scrisoare ridicolă, pe care 
directorul “Dilemei” a demontat-o cu umor 
(dar şi cu răutăcioasă satisfacţie). Şi d-l 
Milcoveanu şi d-l Coja, voindu-se apologeţi 
al ceea ce se poate apăra din legionarism, au 
sfârşit prin a-i face un vădit deserviciu. Or 





firava şi impopulara dreaptă actuală, mai 
mult sau mai puțin “legionară, nu are poziția 
de pe care să-şi poată permite să fie ridicolă 
sau să gafeze, nici măcar din când în când. 
Neînţelegând acest lucru şimanifestându-se 
cum s-a manifestat cu preponderență de şase 
ani încoace, ea nu face decât să-şi reteze 
orice perspectivă, sinucigându-se penibil, 
cu aproape fiecare apariţie publică. 

Pornind de aici, trebuie să găsim 
curajul de a pune, oarecum “în familie”, o 
seamă de probleme care nu-l mai privesc pe 
d-l Pleşu, ci pe cei ce pretind a lucra în 
numele unei noi drepte creştine româneşti. 
Ne asumăm cu anticipație reacţiile 
nefavorabile ale anumitor cercuri de 
descendență legionară, fiind oarecum hârşiţi, 
după 5 ani de publicistică incomodă, atât cu 
opacitățile sau iritările “adversarilor”, cât şi 
ale “camarazilor”. În fond, nu facem decâtsă 
reformulăm, în lumina faptelor care s-au 
acumulat între timp, nişte observaţii mai 
vechi, de o oarecare constanță în scrisul 
nostru (“Scrisoare către bătrânii legionari” - 
1992, “Ispita «aflărilor în treabă»” - 1993, 
“În căutarea Legiunii pierdute” - 1993, 
“Necesitatea unei viziuni de dreapta...” - 
1994, “Lecţia trecutului” - 1995 etc.). Nu 
ascundem că ne vine mai greu să primim 
repetatele neînţelegeri şi chiar ostilități 
dinspre cercurile dreptei decât ne-dreptatea 
pe care ne-o face, bunăoară, d-l Pleşu (dar 
oare noi nu l-am nedreptăţit niciodată?), 
asimilându-ne abrupt cu cei de la “Mişcarea” 
şi considerându-ne mai “tineri” şi mai 
“nervoși” decât suntem. D-lui Pleşu nu i se 
poate pretinde să fie la curent cu toate 
publicaţiile “confidențiale” din România, 
dar de la unii care ne citesc regulat, de atâţia 
ani, e de înţeles că am fi năzuit o mai bună 
cumpănire... 

Legionarismul a avut, ca orice 
înjghebare istorică, virtuțile și viciile lui, 
din care avem deopotrivă de învățat. 
Experienţă complexă, în același timp 
spirituală şi politică, el poartă inevitabil 
pecetea unui anumit confextistoric, intern 
și internațional. Altfel spus, legionarismul 
trebuie înțeles ca o expresie istoriceşte 
determinată a dreptei creştine româneşti 
(care nu începe și nu se sfârşeşte cu marea 
și controversata “aventură“ legionară). 
Pe de altă parte, dacă Mişcarea aceasta a 
avut un asemenea răsunet în epocă (nici o 
altă grupare politică sau spirituală 
românească n-a mai atras în aceeași 
măsură atenția străinătății și n-a mai 
mobilizat atâtea energii naţionale) și 
continuă să aibă ecouri vii până azi, faptul 
se datorează și numeroaselor “capete 
strălucite ale culturii noastre contemporane” 
(ca să imprumutăm o sintagmă a d-lui Pleșu) 
pe care a ştiut să și le atragă (ca membri sau 
doar simpatizanți) și care, principial vorbind, 
o vor “gira” în eternitate, 

Din cele de mai sus decurg câteva 
consecințe importante, a căror ianorare poate 
fi (şi, după cum se vede, chiar este) foarte 

ăgubitoare pentru o posibilă nouă.dreaptă 


românească. 

În primul rând, este la fel de greșit 
şi nefolositor să fie exaltate, în mod unilateral, 
virtuțile legionarismului ca şi să fie 
evidenţiate, obsesiv, numai viciile lui. Din 
punctul de vedere al dreptei la care năzuim, 
inconsecvenţele sau erorile istorice ale 
legionarismului nu trebuie eludate, tocmai 
pentru a nu fi cumva repetate. lar faptul că 
anumite inconsecvențe sau erori se 
aglomerează, cronologic vorbind, după 1938- 
39, nu este neapărat, din unghiul de vedere al 
generaţiei de azi, rezultatul vreunei 
tendenţiozități (“antisimiste” sau de alt gen), 
ci o constalare obiectivă, ce reclamă o 
judecată corespunzătoare. 


EA D-LUI PLEŞU 


În al doilea râd, Mişcarea 
Legionară s-a deosebit esenţial de toate 
celelalte formaţiuni din viaţa publică 
românească tocmai prin dimensiunea ei 
spiritualistă, foarte evidentă şi foarte 
productivă până la dispariţia lui Corneliu 
Codreanu. Unora le-a putut crea chiar 
impresia de a fi fost mai mult o mişcare 
spirituală (“mistică* chiar, după M. Eliade, 
membru activ al ei) decât una politică sau 
socială. Martirajul lui Moţa şi Marin, ca şi 
cel al lui Codreanu, apoi martirajul 
luptătorilor anticomuniști din munţi şi al 
unor adevăraţi “sfinţi” ai închisorilor 
postbelice, întăresc această imagine. Până şi 
un creştin de sânge evreiesc, ca regretatul N. 
Steinhardt, vine să o confirme. Aceeaşi a 
fost, pe de altă parte, şi concluzia câtorva 
serioşi analişti occidentali ai fenomenului 
legionar. In absența unei reale educații şi 
trăiri creştine, legionarismul nu poate fi nici 
înţeles, nici reactualizat. Impotmolirea în 
politic a unor nostalgici ai Legiunii arată 
formalismul şi neputința lor lăuntrică. 
Proliferarea “partidelor” sau “cuiburilor” 
neolegionare, fără o suficientă platformă 
moral-spirituală, este pură “aflare în treabă“. 

In al treilea rând, legionarismul 
nu mai este repetabil ca atare, adică în formele 
lui originare. Mai întâi că nu toate aceste 
“forme” (de la structurile organizatorice şi 
până la un anumit tip de discurs) au fost egal 
de inspirate. Apoi - şi aici este nodul 
problemei - formele respective, bune sau 
rele, funcţionale sau nefuncționale, au fost 
determinate de anumite condiţii specifice, 
de ansamblul realităţilor epocii interbelice. 
Fiecare epocă generează, dacă este vie şi 
creatoare, forme politice sau culturale 
proprii. Maimuţăreala epigonică nu poate fi 
formulă de supravieţuire. Este o lipsă de 
realism care frizează iresponsabilitatea să nu 
țit seama de schimbarea totală a contextului, 
atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. 
Mentalitate, limbaj, structură socială, 
raporturi de forţe - toate sunt altele. Nu mai 
există marele context european de dreapta. 
Nu mai există - după 50 de ani de comunism 
- nici “poporul” şi nici “elitele” de altădată. 
Nu mai există nici măcar “charisma” vreunui 
“Căpitan”... Ba mai mult decât atât: 
comuniştii au reluat și au compromis definitiv 
anumite astfel de “forme” (“tabăra de muncă“ 
sau “munca voluntară“ , “şedinţa”, 
“uniforma”, “cântecul patriotic”, propaganda 
“omului nou” şa.). S-a gândit oare vreun 
legionar că unor generaţii crescute exclusiv 
în comunism Cărticica şefului de cuib ar 
putea să li se pară odioasă?... Vorba d-lui 
Pleșu, mutatis mutandis: “Pe ce lume se află 
di. Coja? Și pe ce lume crede Domnia Sa că 
ne aflăm noi?”,. Aş vrea să [im bine înțeleşi: 
aici nu este vorba de a renunța la nişte 
adevăruri sau la nişte principii (idei, 
credinţe), ci la expresia perimată şi adeseori 
mecanică a acestora, ducând nu doar la 
ridicol, dar şi la o legitimă îndoială asupra 
ţealei lor asimilări, 

În al patrulea rând, legionari și 





neolegionari laolaltă ar trebui să-şi pună 
întrebarea de ce prezentul “legionar” nu 
mai atrage nici segmente importante ale 
tineretului, nici “capete strălucite”. De ce 
dreapta în ansamblu se mişcă într-o 
minoritate cenuşie? De ce nu mai există, 
mai ales, o solidă intelectualitate de 
dreapta? Răspunsul ar trebui, credem, să 
inglobeze multe dintre observaţiile pe care 
le-am făcut mai sus. Dar mai este ceva. O 
bună parte a propagandei de dreapta s-a 
desfăşurat cu nepăsare şi chiar cu dispreţ 
faţă de valorile şi exigenţele intelectuale 
curente: or, ceea ce sameni, aceea culegi! 
Nu e de ajuns să editezi cărți sau periodice, 
să organizezi conferințe de presă sau 
dezbateri publice. Trebuie ca acestea să 
mai fie şi de o anume calitate. Din acest 
punct de vedere, dreapta s-a manifestat, cel 
mai adesea, nu doar în mod “sectarist” şi 
“bătrânicios”, dar şi la un nivel sub-cultural. 
Când revista “Puncte Cardinale” - care este 
ea însăşi departe de cum ar trebui să fie - a 
căutat totuşi să pună această problemă şi să 
spargă cercul vicios al suficienţei 
intelectuale, exprimându-și opinia că numai 
în măsura în care va reuşi să-şi re-creeze 
sau să-şi recruteze o “elită” dreapta va 
conta cu adevărat, reacţiile multor 
“parteneri de drum” au fost de o maximă 
reticenţă (iar, în câteva cazuri, de o violență 
primară). Ne încearcă o oarecare curiozitate 
dacă şi acum, în “râsul” adversarilor, ne 
vom alege cu aceleaşi îmbufnări sterile... 
In concluzie, ne vedem datori să 


* afirmăm, oricât de neconvenabil ar fi şi 


pentru noi înşine, că firava noastră dreaptă 
(aproape în totalitate de sorginte legionară) 
nu dispune actualmente decât de o tradiţie 
pe care o valonfică parțialist şi o slujeşte 
prost. “Produsele” ei curente sunt 
insuficiente şi neconvingătoare. Dacă nu- 
şi va revizui strategiile, dacă nu va pune 
capăt unei anume presiuni “gerontocratice”, 
dacă nu-şi va cântări bine discursul public, 
dacă nu-şi va alege judicios mesagerii , 
dacă nu va renunţa la prea numeroasele 
disensiuni interne, dacă, în general, nu va 
da prioritate exigenţelor calitative şi 
problemelor actualității, atunci riscă, în 
ochii publicului mai larg, să-şi compromită, 
printr-un prezent penibil, nu doar şansele 
de viitor, dar şi legitimitățile trecutului, 
atâtea câte au fost. Indrăznim să spunem 
că, faţă de capitalul de jertfă şi suferință al 
Legiunii, actualele stângăcii echivalează 
cu o impietate. 

__ Cunoscând relativ bine cercurile 
dreptei, nu credem că i-ar lipsi forţele unui 
inceput de resurecție internă. Ceea ce-i 
lipseşte este mai degrabă hotărârea de a-și 
depăşi inerțiile. Altminteri. lumea 
românească are nevoie de o dreaptă creştină 
- poate nu cea de ieri şi sigur nu cea de azi 
- ca de “sinea ei mai bună“. Pe calea stângii 
nu vom ajunge niciodată altceva decât o 
massă amorfă la periferia Istoriei. 

3 Dacă va şti să iasă din fundătura 
in care se complace de ani buni, atunci 
frontul dreptei va atrage destui potenţiali 
adepți, risipiţi astăzi într-o lume 
românească buimăcită, ce nu le-a oferit 
incă o credibilă alternativă de dreapta. 
(Privit de dincolo de “fundătură“, s-ar putea 
ca şi d-l Pleşu să fie mai “de dreapta” decât 
pare...). Şi chiar în cazul în care dreptei 
autentice i-ar fi scris să moară, tot s-ar 
cuveni ca ea să moară frumos... 

Răzvan CODRESCU 


P. S. Citind articolul “Pe marginea unei 
decepţii” (Numărul de faţă, pag. 15), veţi 
alla şi cum vede aceste lucruri un tânăr de 
19 ani, ale cărui rânduri ne-au parvenit încă 
de la începutul lunii decembrie. 





În atenția unui anume domn 
)r. Mircea Chivulescu”: 
“Bibicul” are 37 deani 

(inclusiv “cei şapte ani de acasă”). 























| Aflându-i fricii pe-al meu chip culoarea, 
maestrul, intorcându-se la mine. 


Işi stăpâni el insuşi tulburarea 


4 Curând se-opri, precum acel ce-şi ține 


urechile la pândă, căci privirea 


prin bezne nu-l slujea cum se cuvine 
Grăr: “Cumva vom frânge-mpotrivirea, 

căci dacă nu... Dar doamna ne veghează! 

O, cum tânjesc din ceruri izbăvirea!” 


10 Eu pricepui că vorba lui lucrează 


spre-a o-mblânzi pe cea de dipainte, 
văzând că duhul meu se-nfricoşează 


13 Dar mie-aceea-mi stăruia in minte 


şi chiar tindeam să dau un tâlc mai rău 
decăt aveau trunchiatelor cuvinte 


16. “In adâncimea-acestui jalnic hău 


mai pogori vreun duh ce-n limb işi are, 
bălul de deznădejde, chinul său? " 


19 “Rar, imi răspunse el la intrebare, 


“se-ntâmplă de pe-acolo cineva 


$-apuce 0 asemenea cărare 


> 
=> 


silit de vraja Eritonei, cruda, 
ce umbrele în trupuri rechema 


> 
o 


25 Acolo-i fundul gropii-ntunecate, 


cel mai departe «e cerescul crug. 
deci drumu-l ştiu şi te-oi păzi în toate. 


31 Stătuta baltă strânge ca-ntr-un jug 


cumplitul loc, ce nici că l-am putea 


străbate fără sfadă din belşug. 


34 Nutot ce-a spus păstrez în mintea mea, 
- căci ochii pe de-a-ntregul mi-i furase 
semețul turn al cărui vârf ardea. 


37 Acolo sus, cu chipuri sângeroase, 


ne-amenințau trei furii infernale 
femei păreau, dar groaznic de hidoase, 


40. cu hidre verzi încinse peste şale, 
iară pe cap, în loc de plete, ele 


năpărci aveau şi şerpi în rotocoale 


î 43 Grăi Virgil, ştiind că-s slugi fidele 
ale reginei veşnicului chin 
“Priveşte-acum Eriniile rele! 


46 Megera-n stânga-i şi, cu-amar Suspin, 
Alecto-n dreapla; iar la mijloc, iată, 


stă Tesifona”. Și tăcu puțin 
49 Să işi sfâşie pieptul şi să-l bată 


nu pridideau, strigând cu voce-avană, 
Incât m-am tras spre domnul meu de-ndată 


52 "Meduză, vino! De-l prefaci în stană”, 

urlau, cu ochii țintă către mine, 

“ne-om răzbuna pe-a lui Tezeu şicană!" 
35 “Întoarce-te şi-ascundeţi ochii bine, 


căci de vedea-vei a Gorgonei față, 
nicicând n-ai să mai sui spre zări senine!" 


58 A şa-mi dădu maestrul meu povaţă, 


ba chiar, sperial că singur nu-s În stare, 
m-a-ntors el însuşi şi n-a strâns în braţă... 


61 O, voi, ce-aveţi isteață cugetare, 


aminte Iuaţi la tâlcul ce se-ascunde 


sub vălul stihuirilor bizare! 

64 Creştea de-acum pe tulburile unde 
un zvon de lânguiri înfricoşale, 
infiorând şi mal şi ape-afunde, 


Eu insă-am mers de-a lungul ei cândva, 


Din viață-n moarte-abia-mi mutasem truda, 
când ea mă-mpinse într-acea cetate, 
să scol un duh din brâul unde-i luda 








î1rtt-0 tout verăiuite vomânensci de 9 


INFERNUL 


CAL 2/ VON /07 


Ajunşi la poarta Cetăţii Dite şi fiind 
împiedicaţi de către demoni să păşească înăuntru 
(a se vedea şi cântul anterior), Dante și Vergiliu 
primesc, în cele din urmă, ajutorul unui sol ceresc. 
Acesta, certându-i pe demoni, le deschide celor 
doi cetatea infernală. Ei zăresc, de cum trec pragul, 
mormintele încinse de flăcări în care se chinuiesc, 
rânduiți pe secte, erericii. Ne aflăm în al şaselea 
cerc al Infernului (unde Dante le va vorbi - în 
cântul următor- celor doi concetăţeni săi: Farinata 
degli Uberti - care-i va prevesti exilul - și 
Cavalcante Cavalcanti). 

In cântul de faţă (versurile 61-63), Dante 
avertizează asupra sensului alegoric al evocărilor 
mitologice. Aici, interpretarea ar putea fi aceea că 
rațiunea umană (Vergiliu) atrage atenţia 
conştiinţei individuale (Dante) să nu-și uite 
păcatele și greșelile săvârşite (Furiile), dar nici să 
nu cadă în deznădejdea care împietreşte sufletul 
(Meduza). 

Ilustraţia îi aparține, din nou, lui Mac 
Constantinescu. 
(RC) 





67 precum atunci când vânt năprasnic bate, 
dacă-l stârnesc potrivnice ardori, 
ŞI peste codrii cu prăpăd se-abate, 
VU purtând frânturi de ramuri prin văltori, 
încât, Simţind urgia lui, semeața, 
gonesc de-a valma turme şi păstori. 
73 "Acum, grăi, descoperindu-mi fața, 
“priveşte-n sus, pe apele bătrâne, 
spre locul unde e mai deasă ceața!” 
76. Precum, simțind năpărcile hapsâne, 
al broaştelor norod speriat se zbate 
şi-ascuns în mâlul bălților rămâne, 
79 puhoi văzui de suflete damnate 
cum fug din calea celui ce venea 
păşind pe Stix cu tălpile uscate. 


__ 
Ş 
N 
7, 
si. 
*, 


TEN 


A, 
3 AN 








PUNCTE CARDINALE 


a lui Dante Alighieri 


-„ 


/ 









Ianuarie '96 NR. 1/61 PAG. 3 


Unit Godrescu 





82 Scârbil, acesta aeru-l bătea 
cu braţul stâng, să scape de duhoare, 
de parcă altă grijă nici n-avea 

85 Că-i sol ceresc având încredințare, 
privii către Virgil, ce-mi da de ştire, 
prin semne, că se cade-a mă-nchinare 

88 Ah, solul cât dispreț nutrea-n privire! 

C-o nuieluşă poarta atingând, 
o-mpinse-n lături, fără-mpotrivire 

9] “O, voi, cu cerul ne-mpăcaţi nicicând”, 
din cruntul prag s-a fost pornit a spune, 
“de unde-aşa trufaşi v-oţi fi ținând? 

94 De ce vă-mpotriviţi voinţei bune, 
al cărei rost imvinge vecii grei 
şi la-ncercări mai mari vă poate pune? 

97 Sfidaţi ursita, dar cu ce temei?! 

Uitaţi c-al vostru Cerber încă poartă, 
în părul rar al cefei, semnul ei?” 

100 O luă-ndărăt apoi, pe apa moartă; 
nu ne vorbi, zorind într-ale sale, 
ca unul ce, văzându-şi de-a lui soartă, 

103 cu cei străini nu-ntârzie pe cale; 

CI NOI, mânaţi de sfânta lui vorbire, 
trecurăm pragul porții infernale. 

106 Intrând acolo fără-mpotrivire 
şi-arzând să văd ce taine-s fezecate 
sub zidul gros, rotii a mea privire 

109 şi iscodii preavitrega cetate; 
era-mprejur câmpie presărată 
Cu vaiet mult şi cazne-nfricoşate. 

112 Precum la Arles, unde Ronul gată, 
ori către Pola,-aproape de Carnarul 
ce capătul Italiei l-arată, 

115 morminte-mpestriţează-ntreg hotarul, 
la fel umpleau şi-acolo orice loc. 
doar că mai mare le era amarul: 

118 căci printre gropi al flăcărilor joc 
creştea mereu şi le-ncingea mai tare 
decât a-ncins vreun faur fieru-n foc 

121 Erau deschise toate şi, amare, 
noian de vaiuri răzbăteau din ele, 

Cum nu văzusem Chin sau plâns mai mare. 

124 Zisei: “Maestre, cine sunt acele 
noroade ce, din raclele deschise, 
văzduhu-l umplu de suspine grele?” 

127 “Aici se zbat ereticii ”, îmi zise, 

“ce-s fel de fel; iar gropi aşa de pline 
nu poți să-nchipui nici măcar în vise. 

130 De-o tagmă-anume fiecare ţine, 
avându-și racla-ncinsă după soi”. 

Pe dunga dintre ziduri şi suspine, 

133 prin dreapta ocolirăm mai apoi. 


Versul $ : “Doamna” este Beatrice, care mijlocise din 
ceruri pentru Dante, trimiţându-i-l pe Vergiliu. 

Versul 23 : Vrăjitoare faimoasă din Tesalia. 

Versul 27 : Locul se numeşte Giudecca şi este hărăzit 
trădătorilor, Nu se cunoaşte identitatea duhului pe care Vergiliu 
l-ar fi scos de acolo. 

Versul 44: Proserpina, anticareginăa ținuturilor infemale. 

Versul 52 : Una dintre monstruoasele Gorgone, a cărei 
vedere Îi împietrea pe muritori. 

Versul 54 : Tezeu, care voise s-o răpească pe Proserpina, 
scăpase din Infemn cu ajutorul lui Hercule. 

Versurile 98-99; Cerber poartă pe ceafă semnul lanțului 
cu care Hercule fusese menit să-l tragă afară din Infern. 

















PAG, 4 NR. 1/61 Ianuarie '96 


PUNCTE CARDINALE 





CRUCIAȚI AI SECOLULUI AA: 


Războiul civil din Spania a reprezentat un eveniment crucial în istoria 
creştinătăţii, căci se punea problema stăvilirii expansiunii comunismului ateu 
în Europa occidentală, unde Rusia bolşevică urmărea să-și creeze un “cap de 
pod”. Evocarea de faţă cuprinde extrase din mărturiile Legionarilor români 
din echipa care a participat, în mod efectiv, la luptele din acest război, precum 
şi mărturiile câtorva contemporani ai evenimentelor. 


j PRELIMINARIILE + “Se învolburase, în nebunia ucigătoare a urii, 
satanica pornire împotriva Crucii. Trosneau în îndepărtata Spanie catapetesmele bisericilor 
Și plângeau, batjocorite, madonele din Alcazar. Ura, setea de sânge şi prigoana împotriva 
lui Cristos se cuibăriseră în însorita Peninsulă Iberică”. (Bănică Dobre) 

“Pe pământul Spaniei începuse războiul între fiii aceluiaşi neam, împărțiți în două 
tabere, Tabăra lui Satan, comunismul, care pusese stăpânire pe conducerea ţării, întindea 
arma spre uciderea celor rămaşi în credința lui Hristos şi în dragostea de Patrie. Generalul 
Franco, ajutat de cei mai demni şi cinstiți generali, ridica steagul naţionalismului şi declara 
războiul Crucii... Bolşevicii din Rusia au luat chiar ei, efectiv, comanda. Trimit armate, 
maşini de război, muniții şi încep să omoare preoții şi să dărâme bisericile. Moaştele sfinților 
sunt scoase din sicrie şi batjocorite, Passionaria, o agitatoare comunistă, fostă patroană de 
bordel, ucide episcopii bisericii prin ruperea gâtlejului cu dinții”. (Pr. 1. Dumitrescu- Borşa) 

“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clătina aşezarea creştină a 
lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?”. (Jon 1, Moţa) 

Ideea plecării a fost a lui lon Moţa, care simţea chemarea jertfei: “Nu e o mare 
binefacere sufletească pentru viața viitoare, să fi căzut în apărarea lui Christos?... Eu aşa am 
înțeles datoria vieții mele. Am iubit pe Christos şi am mers fericit la moarte pentru EI!...”” 
(Ion I. Moţa) 

“Duşmanii Mişcării şi aici au vrut să lovească în noi, spunând că Moţa a fost trimis 
în Spania de către Codreanu, ca să scape de el, când, în realitate, Căpitanul s-a opus... Auzind 
refuzul Căpitanului, îi scrie o scrisoare: «...Îţi fac cea mai mare rugăminte din viața mea: 
lasă-mă să plec în Spania .». Şi a avut aprobarea, plecând cu ce avea mai bun Legiunea... În 
Spania trebuia să plece şi fratele meu, lon Banea. S-a opus Căpitanul, spunând: «Nu pot să 
rămân fără nici unul; pleacă Moța şi rămâne Baneay. Oare dacă voia să scape de el, cum 

insinuează duşmanii Mişcării, îl oprea pe fratele meu?”. (Dumitru Banea) 

Ion Î. Moța însuşi atesta: “...eu n-am fost trimis de nimenea în Spania, eu singur 
am avut, cel dintâi, gândul şi dorinţa de a lua parte la aceste lupte, pentru care am cerut şi 
am primit aprobarea şefului nostru, mărginind el această aprobare la numai o lună de zile. 
Niciodată n-aş fi primit să fiu înlocuit prin altcineva, căci sufletul meu îmi cerea şi-mi cere 
implinirea acestei datorii, pe care am şi dus-o la împlinire. Nu e adevărat ce spuneau unii 
că, rămas în țară, puteam fi mai de folos - şi eu şi soţii câți am luat acest drum - luptei de 
acasă. Biruinţa morală pe care noi o vom câştiga în Spania, cu orice jertfe, va fi mai mare, 
pentru lupta națională decât tot ce am mai putea face în restul vieții noastre, ba şi dincolo 
de ea... Acesta e adevărul.” (Scrisoare către părinţii săi) 

PLECAREA. Bănică Dobre i 
“Tăcuţi şi încrezători în izbânda finală, cei opt | 3 Sua Di „atatia 
pormniră într-o seară umedă de toamnă spre țintă (...) a | 3 
Bărbăteşte, cu inima strânsă, gândeam, cei opt, că | 
pământul cel scump al țării va fi, poate, pentru noi, 
păstrat de acum înainte numai ca o ultimă și scumpă 
amintire. În gara de Nord, Căpitanul, camarazii şi 
sufletul Legiunii pretutindeni! La 24 Noiembrie, 
seara, în gara de Nord: dl. G-ral Cantacuzino- 
Grănicerul, Dr. lon Moţa, Dr. Vasile Mann, Ing. 
Clime, Pr. lon Dumitrescu-Borşa, Principele 
Alexandru Cantacuzino, Nicolae Totu şi eu. După 
câteva strângeri de mână şi duioase îmbrățişăni, 
trenul ne smulge din mijlocul celor dragi și dimineața 
trecem frontigra pe la Grigore Ghica-Vodă.'"* 

CALATORIA . Bânică Dobre 
“ „Politicoși, plini de tact şi domni, polonii oficiali 
sunt prietenoși și plini de cuviinţă. .Berlinul ordinei 
ne impresionează prin aspectul său măreț şi plin de 
demnitate. Toată lumea este la lucru. Nu am văzut 
cerşetori şi forfoteală de “gură cască” la Berlin...De 
la Berlin la Hamburg, cu trenul... În Hamburg stăm 
o zi. Oraş cosmopolit, unde naţiile se amestecă ca în 
turnul biblic, unde indianul cu turban stă alături, în 
port, cu finlandezul sau cu letonul posac, unde 
negrul cu capul teşit şi buza răsfrântă ridică balotul 
împreună cu americanul izgonit de vreo nelegiuire 
din țara lui; o babilonie învăluită de fum şi zzuduită 
de sirenele vapoarelor.” 

Grupul de Legionari români a plecat, în 
continuare, spre Spania, cu vaporul, pentru a evita 
trecerea prin Franța, care era guvernată de socialişti 
- adversari ai luptei naţionaliste a Generalului Franco 
Înainte de îmbarcarea pe vaporul Monte Olivia, 
Bănică Dobre află răgazul să lacă o caracterizare 
psihologică a comportării camarazilor săi în timpul 
călătoriei. “DI. General - demn, aristocrat în gest, 
curat în gând și sublim în faptă. Moţa - idealist, 
descătușat parcă de lumea pământească, risipitor cu 


* Punct de fronțieră din Bucovina de Nord (spre Polonia) 





bunătatea și uneori, rigid şi calm ca un englez. Vasile Marin - spiritual, zeflemist şi 
nerăbdător să primească botezul focului. Prinţul - izolat şi afectuos, uneori copilăros, alteori 
patriarhal de serios şi totdeauna pornit după achiziţii care să-i reimprospăteze, la înapoierea 
în ţară, amintirile. Ici cumpără un pulverizator, dincolo țigări «Nil» şi la Hamburg mănâncă 
ananas (...) DI. Clime, pornit mereu spre descoperirea curiozităților, nu se gândeşte 
niciodată la ce se va putea întâmpla. Caută hărți, trasează itinerarii, îşi face auto-educaţie 
spaniolă și este mereu preocupat, gândind la cei dragi de acasă. Preotul Dumitrescu îmi pare, 
în adevăratul înțeles al cuvântului, un martir stoic şi desprins de tot ce este trupesc. Pare că 
ar regreta dacă soarta l-ar aduce viu în țară. Pentru el, Crucea lui Christos este unica rațiune 
de a fi. Alt sens nu vede în forfota omenirii...” 

Vaporul îi duce până în Portugalia, unde sunt primiţi oficial de către ministrul 
Spaniei naţionaliste. La Lisabona, Moţa rostește o cuvântare, în fața studenților din 
asociaţiile naționaliste. Se cântă imnuri patriotice portugheze şi legionare (...) Din-păcate, 
însă, Legionarii noştri constată că România este foarte puţin cunoscută acolo, unii crezând 
că se află în vecinătatea... Abisiniei. 

În Spania, în gara Salamanca, sunt întâmpinați de ministrul de externe, trimis de 
Generalissimul Franco. La cuvântul său de bun-venit, Generalul Cantacuzino răspunde 
mărturisind, cu sobrietate, misiunea echipei sale: “Căpitanul legionarilor români, Comeliu 
Zelea Codreanu, trimite Spaniei naționaliste, ce apără credința și crucea, şapte capi ai 
Legiunii, pentru ca să lupte şi să moară, de va cere Dumnezeu, apărând idealul pe care, ca 
şi aici în Spania, în îndepărtata ei soră, România, îl are Legiunea şi Căpitanul.” 

La Soria, grupul este întâmpinat de statul major al generalului Moscardo, precum 
şi de o mare mulțime purtând drapele române şi spaniole. Generalul Moscardo, eroul 
național care a ales să asiste, la telefon, la executarea fiului său, prizonier la comunişti, decât 
să predea Alcazarul din Toledo hoardelor bolşevice. Generalul Cantacuzino îi predă, în 
mod simbolic, sabia sa de Toledo generalului Moscardo. 

PRE CAMPUL DE LUPTA. Pr. Dumitrescu-Borşa: 
“Mergem către noul nostru destin... Talavera de la Reina, înțesată de soldaţi... Grupul de 
armată Tercio...Cu aceeaşi grabă, de parcă moartea ne mână din urmă, urcăm scările şi ne 
prezentăm comandantului Legiunii străine. Ştie despre ce e vorba. Este un bărbat înalt, cam 
de 50 de ani, fire de războinic şi ochi mari, care te pătrund...Mulțumeşte pentru gestul nostru 
simbolic. şi ne spune că din seara aceasta suntem legionari.”** 

Bănică Dobre: “...ne repartizează celei mai viteze bandere, iar în banderă, celei 
mai viteze companii, a douăzeci şi una. Comandantul companiei ne-a spus că e mândru că 
i s-a făcut cinstea de a i se repartiza lui simbolica armată română, iar în fața companiei a 
elogiat gestul celor șapte ofițeri români, intrați ca simpli soldaţi în armata generalului 
Franco.” 

Alexandru Cantacuzino: “Legiunea străină spaniolă este o armată deeli a cărei 
faimă înspăimânia pe inamici. Trupa are o disciplină şi o v itejie care înmărmuresc. În orele 
de răgaz şi veselie, cântecul legionarilor din Tercio este «Sunt amantul morțib»...Este cea 
mai vitează infanterie din lume.” Pleacă din nou spre Toledo, unde stau patru zile, după care 

primesc botezul focului. 

IN INCLEŞTAREA 
FRONTULUI. Bânică Dobre: “drumul 
devenind  impracticabil, coborâm din 
camioane...Facem eforturi mari, păşind peste 
bolovani, peste băltoace...Moţa şi Totu îşi 
abandonează paltoanele, iar Marin aparatul de 
fotografiat . DI. Clime, obişnuit cu prudenţa din 
marele război, purta în spate un munte de provizii 
ŞI muniții... Pantofii mei îşi topiseră bombeurile şi 
visam o pereche de galoşi...Bubuiturile se auzeau 
tot mai răsunător... Cadavre proaspete, înfrăţite în 
duhul morţii, zăceau laolaltă, înroşite de sânge, cu 
braţe smulse sau cu pântecele deschise. Preotul 
Dumitrescu ne adună sub un pin, scoate cărticica 
de rugăciuni, înfăşurată în tricolorul nostru, 
ingenunchem şi, cu o rugăciune, binecuvântează 
viitorul apropiat. Apoi ne răsfirăm, să primim 
botezul focului (...) 

__ Poposim într-un schit, unde vedem pentru 
prima dată tabloul sacrilegiului. Icoane sfârtecate 
cu baioneta sau zdrobite cu călcâiul celor fără-de- 
lege. Desene obscene pe pereții ce mai rămăseseră, 
Madonele ciuntite de braţe, evanghelii cu copertele 
rupte, murdărite de spurcăciunea furiei 
bolşevice... Primul atac... Suntem în linia a treia... 
Deasupra avioane de bombardament... Obuzele 
explodează tot mai aproape... Linia a doua ..apoi 
intăta. Atacăm...DI. Clime are ideea de a ne 
semnaliza prezența fluierând «Ştefan Vodă al 
Moldovei»... Ordin de retragere, în ariergarda altor 
trupe... Săpăm, gropi împotriva tancurilor... Sub 
fâlfâirea obuzelor, care treceau peste noi, Marin 
făcea spirite şi calambururi...Mai lăsăm 
târnăcoapele jos şi cântăm, sub admiraţia 
portughezilor, spaniolilor şi maurilor, înfrățiţi cu 
noi în luptă (-.) Camarazii din Tercio ştiau că 
Alecu e din viță împărătească, îl priveau cu 


.. și i i j 
În sensul de membri ai Legiunii străine care lupta 
Spania. 








> 


A FF mu "ea 





PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie '96 NR. 1/61 PAG. 5 


MÂRTURII DIN VULETUL LUPTEI 





admirație şi îl mai ajutau la săpat, nu din servilism, ci din stima pe care i-o purtau «prințului 


soldab»... Ajunul Crăciunului...Şi când s-a lăsat noaptea, peste brazdele şanțurilor. din, arabi 
pământul Spaniei;peste vinețiul pădurilor de măslini, au pornit prin aer colindele noastre, “CObOrâ 


spre țară, pe care o vedeam, de aici, îmbrăcată în haina albă a ienu.” d E 

Şi, ca şi cum colindele lor ajunseseră acasă, Corneliu. Codreanu le “spunea 
legionarilor în Circulara de Crăciun: *... Aduceți-vă aminte, âtunci când veţi sta, încălziți, 
lângă vetrele voastre, că undeva, departe, departe cum n-a fost niciodată neamul hostru, 
şapte suflete, cele mai alese ale noastre, sub comanda lui lon Moța, îngheaţă, cul'arma în 
mână, întru apărarea lui Hristos. Ei ne-au sădit; în inimile copleşite de atâtea laşităţi şi 
mişelii, scânteia unei mari nădejdi: Neamul care, de bună voie, pleacă la distanță de mii de 
kilometri de pământul natal, spre a lupta pentru o credință, oricare va fi ea, esteun neam care 


nu poate să piară niciodată...Ei, aceşti copii, stau astăzi în fața morții; Nesau scris că le-e 


3 
n 








foame și li-e frig... Fiecare dintre noi se va gândi la un mijloc de a câștiga un ban pentru ei, 
chiar dacă va trebui să cerşiţi din poartă în poartă. Veţi expedia pe adresa Gene 
Cantacuzino.” Fade 










ului. de lanț, cu gea 



















tacuzina 


. 
Da, 
II Fr; . 


*loj e] Moţa e îngândurat şi se apucă să scrie, în mare 
temea că nu va avea timp să o sfârşească... Vedem, 
cisprezece tancuri mari...lonel moța ne strigă: «Dacă 
iZORIEr nimenea. Murim toți împreună!». Sunt ultimele 
imiăoară, îi văd vii, alături: lonelcu fruntea ca un munte 
an- e să-i crească barba - şi privirea întoarsă spre 
i. Bubuitu Ueyine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi schijelor ne 
ameţesc, Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ ..O detunătură doborâtoare mă forțează 
să închidochii. Cândii deschid, ocl pădupă aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate 
de mine, asupră unui Corp întins cu faţă spre pământ. Ingenunchez şi îi ridic capul. E Ionel 
Moţa. La în ea i zace Vasile Marină parere proptit de peretele tranşeii. mă întorc şi 

urlu lui Clime Şi părintelui Dumitr ste vuietul gloanțelor şi al obuzelor: «Ionel şi 
"Marin sunt morţii». Peste haina ş Cu sânge neînchegat, ceasul lui lonel Moţa. atâma 
mul spart. S-a oprit E cingi fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfârtecată 
> Drapelului* Român care era scris: Legiunea Arhanghelului 


i, o scri 


es Al Can 
7 if ET 
. Să 













„9 Vadu CAUOIII 
Neculai Totu:"“Suntem concentrați în dosul unei mă rea. -Mihail.. Îl Juase Ga să-l poarte cu el, pentră a-l pune în vârful baionetei, la defilare sau când 
duşmanului. Artileria noastră varsă foc, iar avioanele fine  cuceream um Qrâș. Cui e] speram să intrăm şi în Madrid. Desfac drapelul şi îl întind peste 
vine ofensiva. .Pleacă flancunile şi plecăm şi noi. O mie m unul trupurile lor... JCOtEnE ntul se apropie de mine şi mă trage la pământ, după parapet. Îmi 
la altul. Suntem cu toții transfiguraţi. Bănică merge a t. Pe umeri uşcă „ZICE: n est. q guerre! fala suerte .»”. 
mitralieră luată de la inamic. Este aşa de mare şi gyoaznic; încât TI | pr I cul Pr, Dumitrescu-Borşa: “Moța are piciorul stâng despicat şi pieptul ciuruit de 


fuge de frica lui, crezând că;este vreun nou tanc, uiti 
Cantacuzino merge strâns ca un arc, puţin aplecat, gata să se, 
îi sticlesc ochii, s-a trezit în el toată vânjoşenia lui de țărai 

Şi e gata să moară pentru Hristos. DI. Clime este atei 
bunăvoință. A mgai făcut războiul, ştie ce înseamnă ofensi a. clipelecele: nai grele 
mai radiază de bunătate. Marin e vesel, se leagă de orice lucru tace gl me, Fiecărui 
ce-i trece pe la ureche, îi spune ceva. E viteaz mart [One Mofa esto etiosâ ov ât, 
cu elan, mâna lui e strânsă pe pușcă. Mă iut la el. Frumos cum e, pare zeul războ.ului. 
mă simt bine. Am, în sfârşit, senzaţia a ceea ce înSecar ăzboiul...C n 
Dintr-o tranşee, doi comuniști aruncă grenade, protejând, tragerearoşilor, Sun 
cu toate că ridică mâinile sus. Maurii nu cred în pocăirea mar iştilor. Tancuril 
au ascuns sub cutele terenului şi ne bombardează cu pi Le stângă me 
un obuz a făcut praf pe un camarad şi a rănit alți doi-Bat în 4 a OeApaă $ 


pt 













au năucit ..Dumnezeu, însă, ne-a ferit...Mă uitlăMo 
scot nişte fotografii din buzunar şi, pe furiş şi jenați, pa 
i văd...Imi pare râu că n-am luat şi eu o fotografie-a- Verei, ney 

figura... Moţa este primul de santinelă. Marin-şi cu-mine ne-am Ca 
înaltul, ghemuiţi, săne încălzim. Eu cred că am 40 d&graidă; Maniu 
a adormit. Peste trei ceasuri vine rândul lui, Nesculăm. Moţa este 


>vasta, 





> 


ă a pre 
ori de oboseală Si 


înghetat de frig. Imi spune: «Totule, vino la patele meu şi mă în călzeşt 5) D e culcăm jos - | i pentru Învierea Ne: 
şi mă lipesc, cât pot, de el. Îi suflu cald la ceâfă Marii ne-a învetit cu paturile noastre de 





bumbac. Câteodată pare că şi acum îl simt lângă mine pe Moţa, aşa cum am fost de strânşi 
unul lângă altul...Pornim înainte...Prin flanc, câte unul, traversăm câmpul într-o fugă 
fantastică. Inamicul bate cu 10 mitraliere... Bostanii de pe câmp au fost sfărâmaţi în bucățele 
mici. Prin așa iad, chiar că nu mai trecusem!...Pe mine mă cheamă locotenentul şi-mi dă în 
pază un prizonier... Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt să-l scap. Imi vine în ajutor Dl. 
Clime. Comunistul meu imi oferă 3,150 pesetas, ca răsplată că l-am scăpat de la moarte. Il 
refuz politicos şi-i spun că sunt român, avocat. Face ochii mari. Lor lise spune că naţionaliştii 
sunt cruzi. Ce fac însă comuniştircu prizonierii! Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor, 
astea sunt fleacuri! Alte chinuri degradatoare, practici murdare ce se termină cu amputarea 
organelor genitale, ce sunt date să fie mâncate de victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care 
se amestecă creierii cu un băț. Victima moare în chinuri grozaye, apoi i se urninează pe 
Ti. 
2 Şi acelaşi Neculai Totu “În această mânăstire a fost un centru de rezistență 
comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărâmate şi 
tăvălite prin murdărie. Icoane pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea ŞI din 
timpul Renaşterii (mânăstirea are 600 de ani) sunt rupte, iar sfinţii cu ochii scoşi. Murdării 
făcute pe altar, iar secera şi ciocanul, mânjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanță roşie fălfâie 
pe crucea mânăstirii, ca o semnătură a profanatorilor... Intrăm în castelul unui nobil spaniol, 
părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, onbil distrusă. Printre bucățile 
spintecate cu baionetele, se mai pot vedea anii: 1450, 1560, 1640, etc. Icoana Madonei este 
profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului, recunoaştem cu 
groază, cadavrul unui preot, cu mâinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte, cu 
globurile ochilor nefiresc de man. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au foşt 
tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sânge 
şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tânără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele 
sfâșiate, pline de vânătăi şi mușcături, violate, apoi ucise.” | | 
Pr. Dumitrescu-Borşa. “Din turnul bisericii se trăgea cu mitralierele! Un cuib de 
mitraliere, din casa lui Dumnezeu, trăgeau în ostașii lui Hristos! Moţa tresare! Se iută țintă 
către biserică. Aleargă la căpitan și-i cere voie să meargă el. Aprobat. Marocanii se trag tot 
mai înapoi. Odată se aude: «Ventiuna. Moța, Marin'» Am pus baioneta la armă. Cu grenade 
în mână, au pornit, năprasnic, spre biserică...Miroase a sânge cald, vărsat...Moţa, Marin, 
cucele două escuadre, au pătruns în curtea bisericii. Pornesc grenadele...cuibul de mitraliere 
a amuţit... Totu tușeşte și scuipă sânge mult. i spune lui Clime la ureche. Nu vrea să ştie 
Moţa. ..Este transportat cu ambulanţa la spital. Situaţia lui e grea Mai bine ar fi fost rânit” 
CEASUL JERTFEIWVajagahonda, 13 lanuarie 1937) Pr. Dumitrescu- 
Borșa: “La oră 8, într-un colţ de tranşee, suntem toţi în genunchi, cu sufletele înălțate către 
Dumnezeu ..Citesc rugăciunile emoţionat, cu mult tremur în voce... Văd pe Moţa adânc 
cufundat în rugăciune. Din ochi îi curg lacrimi dese. Ce putere mare de credinţă! Cu ce 
căldură sufletească se înalță el sus, sus, aproape de Dumnezeu! Sunt străbătut de un fior. 
lisus Hristos, cu trei zile Înaintea răstignirii, s-a rugat și a plâns mult, în grădina 


Ghetsimani...” 















ale. M-am muiat an vede | Mie  iurau* “N 
= a n as: me i i 
ac ae A pi 4 pg cra 
L 






An, capul și pieptul. Mi se îngăduie să merg cu morţii noştri, să stau de veghe 

citi pentru ci.” 

INTOA IRCEREA. Toledo. Lacapela unde se aflau trupurile neînsuflețite 
a 5i Marin. Slujba religioasă, onorurile militare ale unităţilor din oraş, în prezența 

1 rate pe brațe de ofițeri spanioli, cuvântări. Generalul Cantacuzino- 


me d 


niru a organiza întoarcerea, spune în cuvântul de despărțire, 
Azut doi, scoşi din luptă alți doi; gestul nostru simbolic a fost 
dri- că am luptat alături de Dvs., pentru cruce şi pentru 
ţa şi Marin plutesc printre noi şi îmi şoptesc să nu dau acestei 
&Jale, ci unul de sărbătoare națională...” (Bănică Dobre). 
137, Stația de frontieră Grigore Ghica-Vodă. Ora 6 dimineața. “În 
zeniuiChiată ..DI. General coboară şi îi dă raportul Căpitanului. 
ipă legionăriloi „din Spania. Doi morți, doi bolnavi, un rănit şi doi 
giunea! De faţă soțiile lui Moța şi Marin, părinţii lui Marin, prieteni 
a ați mai ăn DO rtantă, cei peste 60 de preoți care însoțeau cconvoiul, 
r la ROmar Cluj şi Sibiu, episcopii au dat binecuvântarea lor şi au 
tor patri otism... Legionarii, veniți de la depărtări de sute de kilometri, 
1oță Şi Maruntuurifi rața ftriDunmpe zeu, in faţa jertfei voastre sfinte pentru Hristos 
me: Să rup din mine bucuriile pământeşti. Să mă smulg din dragostea omenească. 
ii meu, în clipă, să stau gata de moarte. Jur!» 
tie, unde Moţa stă câteva clipe, pentru ultima oară, 
în fața casei părinteşti... Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Piatra-Olt, Slatina, Piteşti, Titu Şi 
Chitila, fiecare oraş românesc este prezent şi plânge... În piaţa gării de Nord, unde se aşezase 
catafalcul, o mare de capete. Serviciul divin se oficiază de câteva sute de preoți şi carul 
mortuar, tras de 74 legionari, duce sicriele până la biserica Gorgani, unde, a doua zi, se 
perindă peste un milion de oameni prin fața catafalcului”. (Bănică Dobre) 

Ziua următoare, 13 Februarie, la o lună de la jertfa lor, Moţa şi Marin traversează 
Capitala, în triumf, până la Casa Verde din Bucureştii Noi, unde s-a ridicat locaşul de 
veşnică odihnă. 

La plecarea sa în Spania, Jonel Moţa a lăsat în păstrarea prof. Nae lonescu o serie 
de scrisori sigilate, cu rugămintea de a fi înmânate numai în cazul morții sale. Aceste scrisori 
reprezintă testamentul său de martir creştin şi legionar. Scrisoarea adresată lui Corneliu 
Codreanu se încheie cu o impresionantă profesiune de credință: “..ată, deoarece e vorba 
de despărțire, îţi urez ocrotirea lui Dumnezeu şi biruinţa cât mai apropiată. Sunt fericit şi 
mor bucuros că am avut putinţa de a simţi chemarea ta , de a te întelege şi de a te servi, căci 
tu eşti Căpitanul! Ţi-am şi greşit, şi ce ştii şi ce nu ştii. lartă-mă. N-am greşit însă niciodată 
celei mai sincere fidelități legionare şi fidelității față de tine, Căpitanul. N-am făcut destul 
pentru Legiune, în ultimii ani, dar am crezut şi cred în tine ŞI, faţă de această credinţă n-am 
păcătuit vreodată, nici în cea mai ascunsă cută a sufletului meu... Şi să faci, măi Comeliu, 
din țara noastră, o țară frumoasă ca un soare şi putemică şi ascultătoare de Dumnezeu! 
Trăiască Legiunea!” N 

EPILOG. Legionarii supraviețuitori ai războiului din Spania: Gheorghe 
Clime, Alexandru Cantacuzino, Neculai Totu şi Bănică Dobre au fost asasinați în noaptea 
de 21/22 Septembrie 1939, în închisoarea de la Râmnicu-Sărat, din porunca regelui Carol 
al II-lea, iar Pr. Dumitrescu-Borşa va zăcea ani grei în închisorile comuniste. Mormântul 
lui lonel Moța şi Vasile Marin a fost profanat şi distrus din ordinul iudeo-comuniștilor care, 
luptând în batalioanele roșii din Spania, profanaseră morminte şi locașuri sfinte şi acolo. 

Fapta simbolică a Legionarilor români va rămâne însă, cu toate aceste încercări 
de ai se şterge urmele, o pildă veşnică a jerfei întru apărarea lui Hristos şi a aşezării creştine 
a lumii. 

























Grupaj alcătuit de Erast CĂLINESCU 


BIBLIOGRAFIE: 

Banea,Dumitru = Acuzat, martor, apărător în procesul vieții mele, Ed. Puncte Cardinale, 
Sibiu, 1995; Cantacuzino, Alexandru - Pentru Christos, Ed. Omul Nou, Miami-Beach, 
1969; Codreanu, Corneliu - Circulări şi manifeste, Ed. Europa, Munchen, 1981; Dobre, 
Bânică - Crucificaţii, Ed. Omul Nou, 1951, Dumitrescu-Borşa, lon - Cea mai mare jertfă 
legionară, Ed. Omul Nou, 1951; Moţa, lon - Testament, Ed. Omul Nou, 1951; Totu, 
Neculai - Însemnări de pe front, Ed. Omul Nou, 1952. 


Pe fondul paginii: fostul mausoleu de la "Casa Verde”, 












PAG. 6 NR. 1/61 lanuarie '96 





Întrucât in ultima vreme s-a vorbit tot mai mult - şi 
mai tendenţios - despre “apostazia ” lui. Emil Cioran cu 
privire la tinerețea sa legionară. oferim mai jos spre 
corectă informare. capitolul pe care i-l dedică d-l Claudio 
Mun in volumul Le penne dell" Arcangelo. Intellertuali e 
Guardia di Ferro ( Societă Editrice Barbarossa. Milano. 
1994, Cap Il. pp. 75-84: volumul a apărut imţial în limba 
franceză: Les plumes de l'Archange. Editions Hărode, 
Chalons-sur-Saâne, 1993, cuo prefață de Philippe Baillet. 
am preferat, pentru traducerea de faţă. ediţia italiană. ce 
cuprinde o versiune a textului revăzută şi adăugită de 
către autor). Traducerea românească aparţine lui Răzvan 
Codrescu. Editura “Puncte Cardinale ” intenționează să 
editeze integral şi această nouă carte a cercetătorului 
italian (după cea intitulată Mircea Eliade şi Garda de 
Fier. apărută deja în cursul acestei luni). Aripile 
Arhanghelului. Intelectualii şi Garda de Fier (din păcate, 
metafora din titlu nu poate fi redată convenabil in 
româneşte!) conţine capitole despre Nae lonescu, Mircea 
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica şi Vasile Lovinescu 
(coniroversatul discipol al lui Rene Guenon şi Julius 
Evolaj. Ediţia românească va cuprinde şi traducerea 
prefeţei franceze a d-lui Ph Baillei (“Eclipsa şi revemrea 
Tradiției. Despre Mişcarea Legionară din România '), 
precum şi o postfață a Iraducătorului român Deocamdată 
să ne oprim la cazul Emil Cioran (1911-1993) 
(Menţionăm din capul locului că traducerea de faţă 
are un cusur, ce va fi eliminat la eventuala apariție în 
volum: amumile citate au fost retraduse din italiană, 
traducătorul neavând la îndemână sursele româneşti sau 
străine respective. Precizări în această privință au fost 
incluse, după caz, printre explicaţiile date de noi intre 
paranteze drepte, în corpul de note care urmează textului 
Le cerem ingăduință cititorilor pentru această “soluţie 
provizorie ”, asigurându-i că s-a redal cu fidelitate sensul 
fiecărui citat) 


“Garda de Fier, din care de altfel nu am făcut parte, a 
constituit un fenomen foarte bizar. Şeful ei, Codreanu, era 
un slav get-beget, tipul însuşi al harmanului ucrainian. 
Asasinii gardişti erau, în cea mai mare parte, macedoneni 
dezrâdăcinați, în ei se exprima, de fapt, mahalaua 
românească. Aşa cum despre cancer se poate spune că nu 
este o singură boală, ci un complex de boli, tot aşa a fost 
şi cu Garda de Fier: un complex de manifestări, o sectă 
dementă mai degrabă decât un partid. Se vorbea mai puțin 
despre redeșteplarea naţională şi mai mult despre... 
splendoarea morții. Românii sunt în general sceptici, 
aşteaptă prea puțin de la soartă. Deşi Garda de Fier era, în 
general, disprețuită de intelectuali. totuşi, psihologiceşte, 
situaţia era variată. Există un soi de alienare în sânul 
acestui popor profund fatalist. Insă intelectualii la care mă 
refer şi care se plictiseau şi se ratau pe la țară cu diplomele 
lor, s-au îndrepta! cu bucurie spre această mişcare, în mod 
oarecum firesc. Garda de Fier li se înfățişa pretutindeni ca 
un leac al tuturor relelor: al plictiselii ca şi al ratârn” (1). 

Cu această fantasmagorică avalanşă de injurii târzii 
înțelegea Emil Cioran să se disocieze public de propriul 
său trecut, după câteva zeci de ani, pe vremea când Susan 
Sontag îl lansa pe piața americană. 

Dacă este adevărat că Emil Cioran n-a făcut parte din 
Garda de Fier, in sensul formal şi birocratic al expresiei, 
nu e mai puţin adevărat că el “a trăit cu intensitate 
fenomenul legionar” (2). cum ne dau mărturie 
supraviețuitorii Mişcării. Unul dintre aceştia, evocând 
activitatea “garnizoanei legionare” de la Paris din ani 
celui de-al doilea război mondial. îşi amintea că discuţiile 
politice ale celor vreo 50 de militanţi gardiști din capitala 
Franței erau dominate de “seriozitatea intelectuală şi de 
forța de expunere proprii lui Emil Cioran” (3), cel ce 
vorbea “de personalitatea lui Corneliu Codreanu, de 
primejdia evreiască de la noi și din întreaga lume, de 
necesitatea pedepsirii celor ce spoliaseră națiunea română, 
de importanța revoluţiei legionare în viața noastră politică” 
(4). Pentru toţi cei ce-l ascultau, în grupul legionar de la 
Paris“Emil Cioran devenise un fel de guru foarte respectat, 
pe care puțini aveau curajul să-l înfrunte în chestiunile 
legionare” (5), Atunci când a ajuns la Paris vestea despre 


PUNCTE CARDINALE 





CLAUDIO MLTN 


LE PENNE 
L'ARCANGI 


ntelicilttcaii e druiu zi! rena 


revoluţia legionară şi despre abdicarea lui Carol II, cei vreo 
sută de studenți ce se aflau adunați la cantina de pe lângă 
biserica ortodoxă au izbucnit într-o manifestare de bucurie. 
iar Emil Cioran a fost cel ce a scos din cantină tabloul cu 
portretul suveranului şi “i-a dat foc el însuşi, urlând împotriva 
acestui rege iudaizat, călăul Gărzii de Fier şi asasinul 
Căpitanului” (6). Tot Cioran a fost cel ce a scris de fapt 
prefața la eseul lui Paul Guiraud (7) despre Codreanu şi 
Garda de Fier (8), îndată ce autorul francez s-a adresat 
“pamizoanei” pariziene, solicitând “o amplă explicație asupra 
unor puncte pe care intenționa să le atingă în cartea sa, precum 
şi o prefață din partea legionanlor de la Paris” (9). Această 
dublă sarcină i-a fost încredinţată, îşi aminteşte Faust 
Brădescu, “aceluia care, între noi, avea talentul, autoritatea 
Şi capacitatea de a o indeplini în cele mai bune condiţii: 
EMIL CIORAN” (10). 

Poziţia hotărât filogardistă a lui Cioran din acei ani 
este atestată şi de o scrisoare pe care el i-a trimis-o, pe 13 
decembrie 1937, lui Mircea Eliade, candidat, se pare, pe 
listele electorale ale partidului legionar “Totul pentru Țară” 
(ajungând chiar să fie ales, într-un parlament ce n-a 
mai fost însă convocat niciodată) (| 1). Pe lângă solicitarea 
unui abonament la “Cuvântul” (“ziar suspectat, deoarece se 
opusese dizolvării Gărzii de Fier”) (12), însoțită de oferta 
propriei colaborări, Cioran îi confirma lui Eliade propria 
aversiune radicală față de democrație: “Orice act de 
distrugere a democrației în România e un act creator” (13). 
Şi identifica în Garda de Fier, ce avea să iasă victorioasă la 
apropiatele alegeri (anulate apoi de oligarhie), unica 
alternativă posibilă la sistemul politic în vigoare:"Mai mult 
decât oricând, sunt convins că revoluția legionară este 
ultima şansă a României” (14). In această scrisoare. filosoful 
de 26 de ani stabilea chiar o paralelă între tineretul francez 
şi cel român, reţinându-l drept “mai interesant” pe cel de-al 
doilea, pentru că “tinerii naţionalişti francezi nu sunt decât 
nişte... cuzişti”. Cu excepția grupului lui Doriot, “cel mai 
bun dintre naționaliști. cu calități de lider”. naționalismul 
francez i se părea a fi rămas pe poziții pe care românii le 
lăsaseră demult în urmă, de pe când Mişcarea Legionară se 
emancipase de sub tutela bătrânului Cuza, incapabil să 
accepte dinamismul tinerelor generații. 


... 


În analele culturii româneşti, cariera lui Emil Cioran 
apare strâns legată, la începuturile ei, de învățătura lui Nae 
Ionescu: filosoful de la Răşinari “continuă într-un fel de 
eseuri filozofice şi vaporoase ideile maestrului, paralel cu 
Mircea Eliade, însă într-un ton mai exaltat şi în forma 
aforistică a lui Kierkegaard” (15). În fapt, opera lui Cioran 
se trage din acea gândire “existenţialistă şi profetică tipic 


GARDA DE FIER 








Apoatazii 






“EMIL CIORAN şi 


românească şi creştină” (16) ce şi-a avut figura suverană 
in Nae lonescu; darea se nutreşte, nu mai putin. cu sugestii 
provenite de la Nietzsche şi Speneler. de la Scheler şi 
Keyserling, încât Hona Sima pulea să scrie = ioran şi-a 
incepul traseul interior fascinat de filosofia lui Nietzsche 
(_) Când Mişcarea Legionară s-a afirmat puternic în 
România. el a aderat la nietzscheianismul de tip creştin al 
acestei mişcări” (17). 

Acum, rămânând clare toate câte le-am spus despre 
filogardismul declarat al lui Cioran, merită efortul de a 
stabili mai limpede între ce limite se poate vorbi despre o 
adeziune a acestuia la doctrina legionară. de a lămuri, 
adică. până unde merge identitatea de vederi dintre gânditor 
şi mişcare. 

Obiectiv vorbind, ideile expuse în a sa “primă şi 
unică carte social-politică, în care tonul militant este 
vădit” (18), Sc/umburea la față a României (19). nu se 
poate spune că ar coincide întru totul cu cele ale Gărzii de 
Fier. Desigur. în acest “soi de «discurs pentru națiunea 
română», simpatic înflăcărat şi caracteristic pentru 
mentalitatea tinerilor în noua Românie” (20). unde “Hegel 
ii serveşte autorului ca punct de plecare, însă limbajul lui 
Nae lonescu e prezent pretutindeni” (21). este explicită şi 
ocupă un loc central acea repulsie față de sistemul 
democratic comună lui Cioran şi Codreanu. Pentru 
Căpitanul Gărzii de Fier era vorba “să se puie punct 
existenței falimentare a statului democratic întemeiat pe 
ideologia perimată a Revoluţiei franceze” (22) şi “să se 
desființeze aceste discuţii sterile şi scump plătite ale 
parlamentarismului democratic, din care n-a ieşit niciodată 
lumină şi din care, mai ales, nu poate ieşi hotărârea eroică 
de a face faţă primejdiei în ceasurile grele de acum” (23) 
La rândul-său, Cioran nu-şi ascundea admiraţia faţă de 
acele mari tipuri de guvernare ale vremii ce reprezentau o 
alternativă la democraţia parlamentară. “România - scria 
el -are enorm de învățat de la Rusia. Am impresia că, dacă 
nu m-aş fi ocupat într-o oarecare măsură şi de revoluția 
rusă sau de nihilismul rus al secolului trecut, aş fi căzut 
pradă tuturor neajunsurilor unui naționalism inspirat din 
Daudet Şi Maurras” (24). Şi continua: “Hitlerismul mi se 
pare o mişcare serioasă prin aceea că a ştiut să asocieze 
nemijlocit problemele inerente ale dreptăţii sociale cu 
conştiinţa misiunii istorice a unei națiuni. În ce priveşte 
bolşevismul, dacă e adevărat că el reprezintă o barbarie 
fără egal în lume, nue mai puțin adevărat că, prin afirmarea 
absolută a dreptăţii sociale, reprezintă şi un triumf etic 
unic în felul său. Nu se poate înfăptui o revoluţie națională 
de mare amploare pe fondul inegalităților sociale” (25). 

In 1957, adresându-se unui prieten de depane” 
(26), intelectual din generația sa rămas în România, Cioran 
va evoca vremea când prejudecățile democraţiei” le 
repugnau amândurora şi își va reaminti cum el însuşi 
infierase regimul de tip parlamenta: “ca pe o ruşine a 
Speciei, simbol al unei omeniri vlăguite. fără pasiuni şi 
convingeri, lipsită de viitor. mărginită în toate cele, 
aaa anl stie absolut...” (27) şi aşa mai 

Ra » Continua el, “sistemele ce voiau să-l 
eri pda Fetnul parlamentar = n.n.), spre 
Sri aaa u admirabile fără excepție, armonizate 

pe ea a ptca mea din vremea aceea (28). 
îi edi da e ecata emisă de Cioran încă din 
e dccrlți dial cbeara a a pia un miel doar plăle 
n-a Great nici măca. AS UuIt Democraţia românească 
Sp icabetari a conştiinţa de cetățean. Cu platitudini 
eco e ibid ezilare un popor. România 
fanatică altare până la fanatism. O Românie 

ică este o Românie schimbată la faţă. Fanatizarea 
României este transtigurarea României” (29), - 

ŞI paginile din Schimbarea la faţă . dedicate 
prd cane Se căi reamintesc în mare măsură pozițiile 
ultimele decenii aficutd PR a Vaza ea a 
Sr 1 a făcut din antisemitism o caracteristică 

'jială a naționalismului nostru. De neînțeles la alte 
meridiane, la no! acest fapt îşi găseşte o anume îndreptăţire, 
SEA trebuie insă exagerată (...) Un organism naţional 

0s se verifică întotdeauna în lupta împotriva 
evreilor, mai cu seamă atunci când aceștia, prin număr 
Și prin obrăznicie, invadează un popor. Dar 


v” 








sui, MA a 


a 


Ai a A a ci nica, 


_—— 





DE LA DREAPTA ... 








antisemitismul nu rezolvă nici problemele 
naționale şi nici cele sociale ale unui neam. 
EI reprezintă o acțiune de purificare şi 
nimic mai mult. Viciile constituţionale ale 
acelui neam rămân aceleaşi. Ingustimea de 
vederi a naţionalismului românesc are drept 
cauză derivarea acestuia din antisemitism. 
O problemă lăturalnică ajunge astfel izvor 
de acţiune şi de viziune” (30). 

Şi ceva mai departe: “Ori de câte ori 
un popor capătă conştiinţă de sine însuşi, 
intră în mod fatal în conflict cu evreii. 
Conflictul latent existent dintotdeauna între 
evrei şi poporul respectiv se actualizează 
în câte un moment istoric hotărâtor, la o 
răscruce esențială, aşezându-i pe evrei în 
afara organismului național. Mai mult încă: 
există momente istorice care fac din 
evrei, în mod fatal, trădători (...) 
Nesimţindu-se nicăieri acasă, ei nu cunosc 
în nici un fel tragedia înstrăinării. Evreii 
sunt singurul popor care nu se simte legat 
de peisaj. Nu există colț de pe pământ care 
să le fi modelat sufletul; iată pentru ce sunt 


PUNCTE CARDINALE 


întotdeauna aceiași în orice țară şi pe orice 
continent. Sensibilitatea cosmică le este 
străină (...) In orice privință evreii sunt unici; 
nu au pereche în lume, încovoiaţi cum sunt 
sub un blestem de care Dumnezeu singur 
este răspunzător. Dacă aş fi evreu, m-aş 
sinucide imediat” (31). E interesant de notat, 
în sfârşit, cum o asemenea poziţie - şi e şi 
aici o coincidenţă de vederi cu legionarismul 
- a fost totuşi departe de a constitui un alibi 
care să justifice instaurarea unui “capitalism 
național” eliberat de influența şi concurența 
evreiască. “In ce privință capitaliştii români 
Sunt mai buni decât capitaliştii evrei? Aceeaşi 
ferocitate şi la unii şi la ceilalți. Nu pot să-mi 
închipui - şi refuz să cred - că am putea 
înfăptui o revoluţie națională care să-i 
distrugă pe capitaliştii evreii şi să-i cruțe pe 
cei români. O revoluţie națională care şi-ar 
dori să-i salveze pe capitaliştii români mi 
s-ar părea ceva monstruos” (32). Ne vin în 
minte cuvintele aceluiaşi Codreanu: “Dar 
nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor 
tricolore să se instaleze o clasă oligarhică şi 
tiranică, pe spatele muncitonilor de toate 
categoriile, şi să-i jupoaie literalmente de 
piele, fluturând necontenit prin văzduh vorbe 
precum: Patrie - pe care n-o iubesc; 
Dumnezeu - în care nu cred, Biserică - în 
care nu intră niciodată, sau Armată - pe 


care o trimit la război cu brațele goale.. 


Acestea sunt realităţi care nu pot constitui 
embleme pentru escrocherie politică în mâna 
unor scamatori imorali” (33). 

In pofida anumitor convergenţe cu 
ideologia gardistă, vitalismul lui Cioran se 
întemeiază şi pe o seamă de luări de poziție 
ce ar putea fi calificate drept modemiste sau 
futuriste şi care sunt, fără îndoială, 
incompatibile cu tradiţionalismul legionar 
şi mai ales cu religiozitatea din care acesta 
se nutreşte. Izbeşte, bunăoară, în paginile 
Schimbării la faţă ..„ un fel de fobie față de 
bizantinism, negându-se astfel chiar 
rădăcinile spiritualității româneşti: “Plaga 
mare a Rusiei - ca şi a noastră - a fost tradiţia 
bizantină, suflul spiritualităţii bizantine, care 
altoit într-o cultură străină devine anchiloză, 


schematism abstract, iar pe plan politic şi 
cultural, reacționarism organizat (...) Şi când 
te gândeşti că România a vieţuit secole sub 
blestemul spiritului bizantin!” (34). S-ar 
putea crede că Cioran voia să renege 
componenta bizantină a culturii româneşti 
cu scopul de a da prioritate altor eredități, 
cum ar fi, de pildă, originea romană, lată 
însă că verdictul său cu privire la civilizaţia 
romană €e tot unul negativ (părându-ni-se, 
fie-ne iertat s-o spunem, nedemn de 
inteligența lui Cioran şi în contrast cu 
valorificarea legionară a romanităţii). 
“Despre romani - scrie Cioran - se poale 
spune că au constituit o mare națiune; dar 
n-am respecta nuanțele, de am numi-o cultură 
mare. O naţiune care a dat lumii numai o 
conştiinţă juridică, metode de colonizare şi 
historiografie, n-a depăşit categoriile 
elementare ale spiritului” (35). 
Contrapartea urii pe care a nutnit-o 
Cioran față de Bizanţ (şi cu atât mai mult, i/ 
va sans dire, față de moştenitorii otomani ai 
civilizaţiei bizantine) e o adevărată şi tipică 
superstiție asupra “istoriei” înțelese doar ca 
dinamism citadin, urbanizare, industrializare 
totală. Şi în această privinţă, deci, poziţiile 
lui Cioran sunt în oarecare divergență cu 


cele ale Gărzii de Fier care, deşi nu respingea 


perspectiva unei industrializări moderate (pe 
măsura realităților româneşti), voia să-i 
păstreze României specificul fundamental 
țărănesc. Legionarii n-au pus niciodată în 
discuţie valoarea satului ca şi celulă vitală a 
organismului comunitar național, pe când 
Cioran s-a aşezat în mod hotărât de partea 
citadinismului, tunând şi fulgerând împotriva 
susținătorilor vieţii rurale şi ai culturii 
aferente acesteia. “Nenorocirea noastră - 
scrie el - ține de condiţia de viață a popoarelor 
agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacă 
n-ar exista evoluția încordată a țărilor 
industriale (...) Entuziasmul pentru sat este 
nota comună a intelectualilor noştri de 
totdeauna, este nota lor proastă. Căci dacă ei 
ar fi avut cât de puțin spirit politic, ar fi 
înţeles că satul nu reprezintă absolut nici o 
funcţie dinamică, iar, pentru accesul la 


Ianuarie '96 NR. 1/61 PAG. 7 


So orala e dud y îl ri 
TDP pa td li 
pp Ti ia 
si 4 
La EA 





(statutul de) mare putere, este de-a dreptul 
o piedică. Satul este sub-structura şi baza 
biologică a unei națiuni, el nu este, însă, 
purtătorul şi motorul ei. Un an din viața 
unui oraş modem este mai plin şi mai activ 
decât o sută din viața unui sat. Şi nu numai 
din cauza marelui pumăr al populației, ci şi 
din felul de viaţă al oraşului, care îşi 
accelerează ritmul din substanța lui internă. 
Oraşul şi industnalizarea trebuie să fie două 
obsesii ale unui popor în ridicare” (36). 
Pe temeiul elementelor rezultate din 
scurtă antologie a “gândirii politice” 
cioraniene, se pot înțelege mai bine 
mărturiile conform cărora acest “Nietzsche 
din Carpaţi” ar fi trăit cu intensitate 
fenomenul legionar, dar apare întemeiată şi 
declarația lui Cioran însuşi, conform căreia el 
n-ar fi făcut parte niciodată din Garda de 
Fier. Vrem să spunem că avem de-a face cu 
unul dintre acei numeroşi intelectuali 
români care, menținându-și autonomia de 
gândire şi neaderând formal la Mişcarea 
Legionară, au mers totuşi pe un drum parale! 
cu al ei şi i-au susținut activismul. 


ne AN 


—  — ——————————————————— —_—_——_—-—_ —_ —_ —_ —„ —L ———————— ——— —— — —————— 


NOTE 
(1) Francois Bondy, Gesprăche mit E M Cioran, 
Europaverlag, Wien-Mânchen-Zârich, 1972, p.113. [Aici am 
tradus citatul din versiunea lui italiană - n.tr.rom.] 

(2) (Faust Brădescu), Emil Cioran îşi reneagă trecutul, 
în “Carpaţii” (Madrid), 25 octombrie - 25 noiembrie 1973, 
[Citatele din articolul respectiv le-am retradus după versiunea 
italiană] | | 

(3) Idem. O recunoaştere asemănătoare a rolului jucat de 
Emil Cioran în sânul grupului legionar de la Paris se găseşte 
şi în Horia Sima, Prizonieri ai puterilor Axei, Madrid, 1990, 

+92, 

& (4) (F. Brădescu), art, cit. 

(5) Idem. 

(6) Ibidem. i n 

(7) Paul, ci nu Henri, cum greşit indică edițiile italiene. 

(8) P. Guiraud, Codreanu e! la Garde de Fer, Paris, 
1940. Eseul a fost apoi introdus de Bardăche în volumul Les 
fascismes inconnus, Defense de l'Occident, 1969, ed. it. / 
fascismi sconosciuti, Ed. del Borghese. Milano, 1969 (apoi 
Ciarrapico Editore. Roma, [a.), 

(9) (F. Brădescu), ant. cit. = 

(10) /Jdem. [Respectiva “Scrisoare-prefaţă a apărut sub 
semnătura “Les l&gionnaires de Paris” şi este datată “30 
Novembre 1940” (ziua comemorativă a asasinării lui Corneliu 
Codreanu). Trebuie adăugat că acelaşi Cioran incepuse să 
traducă şi cartea Căpitanului, Pentru legionari, cartea va 
apărea însă, în 1938, intr-o altă traducere franceză) 

(11) [Aici autorul trimite la nişte pagini anterioare - 70- 
71 - din cartea sa, bazate pe informaţii extrase din Memoriile 
lui M. Eliade (a se vedea mai ales pp 10-39 din volumul al 
doilea al ediţiei româneşti apărute la “Humanitas” în 1991)] 

(12) M. Bussagli, Mircea Eliade ricordo e valutazione 
storica, în“ Storia contemporanea”, XVIII, 4, august 1987, p.727 

(13) Mircea Eliade e ! alia, cit. p. 227 [pasaje retraduse 
aici din italiană), j DAF, i | 

(14) /dem. În volumul apărut în alia, sintagma revoluția 

legionară“ nu este redată, fiind substituită printr-un omissis 
Faptul se explică prin împrejurarea că în documentul original 
cineva a încercat să șteargă cuvintele revoluția legionară, câre 
au rămas, totuşi, încă lizibile. Această explicaţie ne-a fost 
furnizată de prof. Scagno, ingrijitorul cărţii, înlăturându-se 
astfel îndoielile şi perplexitatea pe care le-am exprimat, cu 
privire la acel omissis, în cartea noastră Mircea Eliade e la 
Guardia di Ferro, pp. 24-25 (ed. rom. Claudio Mutti, Mircea 
Eliade şi Garda de Fier, Editura “Puncte Cardinale”, Sibiu, 
e G. Călinescu, /fistory of Romanian Literature, 
U.N.E.S.C.0.- Nagard Publ., Milano, 1988, p 820 [in cea mai 





răspândită ediţie românească a Istoriei... călinesciene - cea din 
1982, îngrijită de Al. Piru şi apărută la “Minerva” - rândurile 
despre Cioran se află la p. 955, de unde le şi reproducem aici). 

(16) Octavian Buhociu, Cioran in Romania, în “Diorama 
letterario”, 148, mai 1991, p. 32. 

(17) Ţara şi Exilul”, anul IX, nr. 9-10, iulie-august 1973, 
p. 18 [retradus aici din italiană). 

(18) F. Del Fabbro, E. M Cioran: la vita, i libri, în E. M. 
Cioran, La tentazione di esistere, Bompiani, Milano, 1988, p. 
218. 

(19) E. Cioran, Schimbarea la față a României, Ed. 
“Vremea”, Bucureşti, f.a. (de fapt: 1936; ed. a doua: 1941). În 
1990, Editura “Humanitas” din Bucureşti a publicat o nouă 
ediţie a acestui eseu, cu o prefaţă în care autorul se distanțează 
de poziţiile propriei tinereți. [Mai mult decât atât: cartea este 
prezentată într-o versiune masiv cenzurată de câtre Cioran 
însuşi. Din păcate, n-am avut la îndemână, traducând textul de 
faţă. decât această din urmă versiune românească; de aceea, cu 
excepția câtorva fraze preluate din alte surse. a trebuit, 
deocamdată, să retraducem, după versiunea italiană a d-lui C. 
Mutti, citatele - destul de ample - din ediţia originală) 

(20) G. Călinescu, loc cit. 

(21) /Jdem. 

(22) C. Z. Codreanu, // capo di cuib, Ed. di Ar, Padova, 
1981, p. 100. [Este vorba de o ediţie italiană din Cărticica 
şefului de cuib, în ediţia românească mai recentă (1990), scoasă 
la Miami Beach (Florida, S.U.A.), col. “Omul Nou” (Traian 
Golea). a se vedea p 108] 

(23) /dem. [ed. rom. cit., p. 107] 

(24) E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, ed. cit., 
p. 228. [Numai propoziţia iniţială apare şi în ediţia din 1990, p. 
202] 

(25) dem, pp. 228-229. [Ediţia din 1990 nu conţine acest 
pasaj]. 

(26) E. M. Cioran, Histoire et utopie, Gallimard, Paris, 
1960; ed. a doua: 1977, ed. a treia: 1987. Trad. il: Storia e 
utopia, | Borghese, Milano, 1969 şi Adelphi, Milano, 1982, p 
13 [ed. rom. Istorie şi utopie, Editura “Iumanitas”, Bucureşti; 
1992]. “Prietenul de departe” era Constantin Noica, care pentru 
scrisoarea de răspuns a fost condamnat la 25 de ani de închisoare! 
Scrisoarea lui Noica se gâseşte în E. M. Cioran - C. Noica, 
L'ami lointain. Paris - Bucarest, Criterion, Paris, 1991; ed, it. 
1! Mulino, Bologna, 1993, [A se vedea, pentru acest dialog 
epistolar, şi ed. rom. cil. din /storie şi utopie, pp. 5-27 şi 143- 
58, precum şi cap. “Între istorie și utopie” din excelentul eseu 
al prof. lonel Necula, Cioran - scepticul nemântuit, Editura 
“Demiurg”, Tecuci, 1995. Cât priveşte scrisoarea lui Cioran 
câtre Noica, ea a fost publicată iniţial în “Nouvelle Revue 
Frangaise” (1957)]. 


(27) E. M. Cioran, Storia e utopia, Adelphi, loc cit. [ed. 
rom. cit, p.7] 

(28) /dem. [ed. rom. cit, pp. 7-8]. . 

(29) Schimbarea la faţă . ed. cit, p. 46 [ed. 1990, p. 46, 
de unde lipseşte însă propoziţia a doua]. 

(30) /dem, pp. 128-129. (Ed. 1990 nu conţine aceste 
consideraţii despre evrei; citatul de față şi următoarele două au 
fost retraduse aici din italiană (pentru motivele arătate anterior), 
cu excepția segmentelor subliniate, care reproduc chiar 
cuvintele originale ale lui Cioran]. 

(31) Ibidem, pp. 130-132. Cea mai mare parte a lungului 
rechizitoriu privitor la evrei a fost suprimată de către autor în 
ediţia din 1990. Pe de altă parte, în acelaşi an, Cioran declara 
într-un interviu apărut într-o publicație franceză: “Evreii sunt 
plămada popoarelor, fără ei, țările pe unde trăiesc se ofilesc şi 
devin triste. Plecarea lor masivă din România poate fi 
considerată ca o mare tragedie” (“L" Arche”, februarie 1990). [A 
se vedea şi:Schimbarea la față... a lui Emil Cioran, în “Puncte 
Cardinale”, Anul IV, Nr, 45-46, sept-oct. 1994, p. 21] 

(32) Ibidem, p. 132. 

(33) C. Z. Codreanu, Per i legionari. Guardia di Ferro, 
Ed. di Ar, Padova, 1984 (ed adoua),p. 38 [Cartea lui Corneliu 
Zelea Codreanu, Pentru legionari, apărută în 1936, a cunoscut 
numeroase ediţii româneşti şi străine; cea mai recentă traducere 
italiană îi aparţine chiar d-lu: C. Mutu. Pasajul reprodusaici se 
află în ediţia princeps la p. 24; poate fi găsit şi în răspândita 
culegere intitulată Din luptele tineretului român (1919 - 1939), 
Editura Fundaţiei “Buna Vestire”, Bucureşti, 1993, pp. 25-26] 

(34) Schimbarea la faţă .., ed. cit., pp. 18-19 [ed. 1990, 
pp 19-20]. Astfel de accente antibizantine se regăsesc şi-n alte 
locuri din carte, ca de pildă la pp. 107-108: “Cultura bizantină 
n-a fost decât un văl negru, care ne-a ascuns lumina, un doliu 
sinistru al mizeriei noastre naționale (...) Aş muri de tristeţe 
dacă în România - printr-o perversiune a soartei - ar renaşte În 
viitor cultura bizantină. Un singur țipăt din Revoluţia (ranceză 
este pentru noi un îndemn infinit mai mare decât toată 
spiritualitatea bizantină laolaltă. Căci dacă nu vom învăţa 
nimic din elanurile nemăsurate ale naţiunilgr mari, atunci nu 
ne mai rămâne decât să ne îngropăm sufletul între zidurile 
afumate ale bisericilor noastre şi să ne stingem în suspine la 
picioarele acelor sfinţi idioţi [aici autorul italian a simţit 
nevoia să intercaleze un sic] care au ținut acestui popor de urât 
în toată vremea trecutului său deşert” [a se vedea, în ed 1990, 
pp. 111-112; asemenea pasaje de delir juvenil = cartea a fost 
scrisă în 1935-1936, la 24 de ani = au rămas necenzurate de 
Cioran, singura lui grijă fiind, în 1990, strice aceea faţă de 
fragmentele ce i-ar Îi putut supăra pe evrei ...] 

(35) Idem, p. 13 Led. 1990, p. 14]. 

(36) Ibidem, p. 108 [ed. 1990, p. 112] 








PAG. 8 NR. 1/61 Ianuarie '96 


Reltatle 


Intr-un Număranterior am pus problema 
raportului dintre religie şi filosofie, care nu este 
decât un aspect particular al raportului mai 
lendinţa 





general dintre religie şi cu/rură 
dominantă în lumea modernă este aceea de a se 
subsuma religia culturii. confundându-se astfel 
două tipuri esenţial diferite de realităţi spirituale 
Religia reprezintă cu rotul altceva şi decât 
fiecare ramură a culturii în parte. şi decât cultura 
în ansamblul ei. 

Privit independent de raportul său cu 
Dumnezeu, omul poate desfăşura în lume două 
feluri de activităţi (conforme “dublei naturi” a 
hinţei sale): unele mareria/e, alcătuind ceea ce 
numim îndeobşte civi/izaţie, iar altele spirituale, 
alcătuind ceea ce numim îndeobşte cu/rură 
Civilizaţia şi cultura sunt deopotrivă produse 
naturale ale geniului omenesc şi reprezintă 
titlul nostru de nobleţe în perspectivă istorică 

Privit în raportul său cu Dumnezeu. 
deci cu spiritul absolut. omul este predispus, 
prin latura spirituală a hinţei sal&ynu doar la o 
activitate de tip cu/tural (ce se poate desfăşura 
şi cu Dumnezeu, şi fără Dumnezeu). ci şi la o 
activitate de tip re/igios (în care Dumnezeu 
este factorul prim şi indispensabil). Există, 
aşadar, o sferă a spiritualităţii, de care țin, 
principial vorbind. atât religia cât şi cultura. 
Dar în vreme ce cultura are o origine naturulă 


şi o finalitate istorică, religia are origine supra- 
nuturala (revelația) şi linaltate supra-istorică 


(mântuirea) 

Se scapă adeseori din vedere un aspect 
esențial: orice religie autentică se cere asumată 
prin credinţă, implicând o adeziune totală şi 
necondiționată. Religia re confiscă şi fe obligă, 
odată ce ai optat în mod liber pentru ea, la o 
strictă delimitare față de celelate religii 
Adevăratul început al vieţii religioase se face 
tocmai cu opțiunea categorică pentru o religie 
(“Să nu ai alți Dumnezei atară de mine!"). Cine 
se arată dispus să acorde credir la toate, acela 
nu crede, cu adevărat, în nimic. Acest gen de 
“deschidere” spirituală este specitic şi chiai 
indispensabil menrafității culturale (care se 
bazează pe însumare), dar nu şi mentalităţii 
religioase (care se bazează pe opțiune). Cel 
ce-şi zice “credincios”, pretinzând “a crede” în 
acelaşi timp şi-n Hristos şi-n Buddha, şi-n 
înviere şi-n reîncarnare. acela nu poate ti decât 
un impostor religios; el poate avea “cultură 
religioasă”, dar “spirit religios” sigur nu are! 
Din păcate, acesta este astăzi unul dintre 
aspectele cele mai răspândite ale contuziei 
dintre religie și cultură. 

E un adevăr de-acum banal că artele şi 
manifestările culturale în genere s-au născut 
din viața religioasă şi în slujba acesteia. Prin 
urmare, condiția originară a culturii este aceea 
de a lucra cu mijloace relative in slujba 
absolurului. Istoria spirituală a omului 
reprezintă un lung și complex dialog între 
religie și cultură. Auexistatepoci in carereligia 
a fost dominantă, subordonându-şi 
manifestările culturale, aşa cum au existat și 
epoci în care primatul a revenit culturii, cu 
orgoliile ei autonome. Această deplasare de 
accent pare să aibă un caracter oarecum regulat, 
epocile reocentrice, de verticalitate sacră (cum 
au fost Antichitatea timpurie și Evul Mediu), 


PUNCTE CARDINALE 





alternând cu epocile an/ropocentrice, de 
orizontalitate profană (cum au fost Antichitatea 
clasică şi Modernitatea, de la Renaştere până 
azi). Pe de o parte. omul care-şi adoră zeii, pe de 


altă parte, omul care se adoră pe sine însuşi. Pe 


San Juan de la Cruz / Sfântul loan al Crucii 
(REP Ra) 


CÂNTAREA SUFLETULUI CARE SE 
DESFATĂ ÎNTRU CUNOAȘTEREA 
LUI DUMNEZEU PRIN CREDINŢĂ 


Eu bine ştiu izvorul ce naşte şi purcede, 
cu toate că e noaple ! 

Izvoru-acelă pururea se-ascunde, 

dar bine-l ştiu ce taină poartă-n unde, 

Cu toate că e noapte. 

OTIL e EC Ta Tori 
răcoarea lui credinței i se-arată, 

Cu toate că e noaple. 

ÎN [RETR e RU PA at 
dar ştiu că totul dintru el răsare, 

Cu toate că e noapte. 

Şi ştiu că mai frumos nici nu se poate 
şi că din el se-adapă-n lume toate, 

Cu toate că e noapte. 

Că nu-i nimic ce de pământ ar ține, 
nici vad prin el, o ştiu la fel de bine, 

Cu toate că e noaple. 

Nu-i limpezimea lui nicicând umbrită 
şi orice rază-i de la el pornită, 

Cu Ioate că e noapte. 
ETER ET e 
se scaldă cer, infern şi omenire, 

Ca II PA 

OEI Tae 
Ca fa eat Ce paie ella ICI (8 

cu toate că e noaple 
[ar dacă-ntreg din două guri purcede, 
ştiu bine că nici una nu-l precede, 

Cu loate că e noapte. 
OTET apa vie, 

_iar sinea-ntreolaltă şi-o-mlădie, 

Cat LE (Ia TIT CA 

Lucrează tainic curgerea merce 
Şi-n pâinea vie, viaţă să ne deie, 

cu toate că e noaple, 
Chemată este orişice piele] 
să-și potolească setea-n unda pură, 

cu toate că e noapte. 
Acel izvor de viaţă ce-l tânjesc 
în pâinea-aceasta vie-l dibuiesc, 

Cat LE (70 Cat ACI a 


IL] 
În româneşte de 
Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu 








CLul cură 





de o parte, credința şi smerenia (altoite pe 
“sentimentul stării de creatură”). pe de altă 
parte, rațiunea ŞI orgoliul (altoite pe aserținea 
că omul ar fi “măsură a tuturor lucrurilor”). Pe 
de o parte obsesia i/uminării mistice şi amaântuirii 
in eternitate: pe de altă parte. obsesia cunoaşterii 


luciferice şi acreației înlăuntrul acestui “veac”, 
Rezultă de aici două mari tipuri de 
cultură: cultura ancillară (de la lat. ancilla, 


“cea care slujeşte”). specifică epocilor 


teocentrice. de esenţă “serafică”. şi cultura 
autonomă, specifică epocilor antropocentrice, 
de esenţă “lucifencă”. Geniul creator şi iscoditor 
al omului (interpretabil, în termeni creştini. ca 
o consecință a statutului ontologic al fiinţei 
umane. făcute “după chipul şi asemănarea” 
Creatorului) poate lucra in numele /ui Dumnezeu 
şi pentru Dumnezeu sau poate lucra în nume 
propriu Şi impotriva lui Dumnezeu 
Omul se situează cultural, în genere, 
după cum îşi tălmăceşte raportul dintre libertate 
şi cunoaştere. Culturile autonome. care au o 
înțelegere cantitativă atât a libertăţii cât şi a 
cunoaşterii. cred că înregimentarea religioasă 
ingrădeşie cunoaşterea, văzută ca principală 
finalitate a vieții spirituale; de aceea, ele îşi 
propun "emanciparea” față de orice formă de 
religie, ajungând. la extremă, până la ateismul 
militant. Culturile ancillare. care auo înțelegere 
calitativă a libertăţii şi a cunoaşterii, văd în 
religie mai degrabă o instanţă superioară ŞI O 
garanție a adevărurilor necesare; pentru ele 
cunoaşterea nu reprezintă un scop în sine. căci 
totul se subordonează ideii de mântuire: 
cunoaşterea, prin ea însăşi, nu este mântuitoare 
in sens religios; ea poate fi uneori un auxiliu al 
mântuirii. dar alteori poate să devină şi pricină 
de sminteală. In fond. stau față în față două 
teluri de cunoaştere: cunoaşterea de tip profan 
ŞI cunoaşterea de tip sacru. În culturile autonome 
ele se exclud, pe când în culturile ancillare caută 
să se armonizeze. Şi armonia lor este realmente 
posibilă, câtă vreme una nu uzurpă domeniul şi 
nu contestă legitimitatea celeilalte 
Oricum, religia nu trebuie confundată 
NICI Cu cultura în genere, nici cu cultura religioasă 
(ancillară) în particula; Deşi aparțin sferei 
comune a spiritualităţii, religia a tost şi rămâne 
alte eva decât cultura, iar principial ea nu poate 
ti decât supruordonată acesteia. Nu religiile se 
altoiesc pe cultun, ci culturile pereligii. Culturile 
antireligioase Sunt culturi “matricide”, expresii 
as pei Verstuniţ, ale “ieşirii din fire”. Ele pot îi 
“desfătătoare”, în sistemul lor de referință, dar 
„Er OSoRsitoare? nu sunt, Culturile ancillare sunt 
instrumente” ale mântuirii, “vehicule” spre 
Dumnezeu. Culturile autonome nu sunt decât 
stranii modalități ale omului de a muri “pe 
limba lui”, 

Noi trăim spasmotic astăzi. pe cât se 
cica Sal isepoci antropocentrice, de 
Vortieeiri 2 ete i ie îsinanță despre care 
intr-un viitor cae aia Apasa As aperi: 
teocehiriee.. de EAT a ai unul noi epoci 
PT aa a Ali ancillară.. Sau urgia 

; aţa căreia culțurile tac 
neputincioase. 


Răzvan CODRESCU 






a) Sfințenia lui Dumnezeu 

Dumnezeu este sfânt - kadoş (ebr.), străin de 
orice urmă de necurățenie, departe de orice lucru 
pământesc. Această concepţie o găsim la evrei încă din 
cele mai vechi timpuri. În Exod (15. 11) se spune: 
"Cine este asemenea Ţie. mărit întru Sfinți, infricoşat 
întru mărire, făcător de minuni””. 

Dumnezeu este mai presus de tot ce este rău, 
imperfect, stricat. profan; adesea este scoasă în evidență 
partea morală a acestei însuşiri: “Fiţi sfinţi. căşi eu sunt 
sfânt” (Lev. 19. 20). 

Aşadar. kadoş înseamnă "nemărginire” 
metafizică, dar şi perfecțiune morală. Această insuşire 
a lui Dumnezeu este şi temelia intregii Sale opere de 
mântuire a omului. 

Ideea de sfințenie cuprinde în sine două 
aspecte: unul negativ - lupta contra răului - Şi altul 
pozitiv - desăvârşirea morală. Dumnezeu Insuşi S-a 
făcut cunoscut pe deplin omului în sfințenia Lui 
absolută. întruchipată de iubirea nemărpinită a 
Persoanelor divine. conform dogmei trinitare creştine 
de mai târziu. 

b) Mânia și milostivirea Domnului 

Dumnezeu este “zelos”, luptă cuenergie contra 
răului. dar “zelul” Domnului se arată Şi în mânie. 
pedepsind şi distrugând, atunci când crede de cuv linţă. 
E în toate Îşi vădeşte sfințenia, perfecțiunea ŞI dreptatea 
fiinţei Lui. 


ÎNSUȘIRILE LUI DUMNEZEU ÎN CONCEPȚIA 
VECHIULUI TESTAMENT (III) 


PUNCTE CARDINALE 


Sfinţenia lui Dumnezeu se arată însă mai ales 
ca milostivire, ca bunăvoință către oameni. 

Această însuşire a lui Dumnezeu s-a manifestat 
indeosebi față de Israel. Dumnezeu a auzit strigătele 
poporului în Egipt şi prin milostivirea Sa i-a scos pe 
evrei de acolo, purtându-se cu ei asemenea unui tată cu 
copiii săi. Totuşi Dumnezeu este prezentat ca nepărtinitor 
(Dr.10,17)şi atotdrept în lucrările Sale. Nu numai că nu 
săvârşeşte nici un rău, dar îndreaptă răul făcut de oameni, 
realizând ideea completă de Bine şi de Dreptate, chiar 
dacă uneori pe deasupra înțelegerii noastre. 

c) Dragostea divină 

Dragostea divină înseamnă, în primul rând, 
păstrarea unei legături cu omul, indiferent de “meritul” 
acestuia. 

În Deuteronom găsim că lahve a ținut faţă de 
evrei jurământul făcut-părinţilor lor, numai fiindcă i-a 
iubit (7, 8); pe aceştia i-a ales dintre neamuri numai în 
temeiul iubirii Sale (10, 16), altminteri Israel nemeritând 
cunimic această alegere, ba chiar arătându-se mai mereu 
un popor aplecat spre neascultare. Aşa cum un tată îşi 
creşte copilul, tot așa şi lahve a crescut poporul lui Israel 
(Dr 8.2-5). Astfel de cugetări religioase găsim şi în Jov, 
Proverbe, Ieremia sau Osea (unde, din cap. || înainte, 
acest raport de iubire al lui Dumnezeu cu Israel este 
reprezentat chiar sub forma iubirii dintre tată şi fiu). 

La profetul Isaia găsim această temă dezvoltată 
şi mai mult. lahve este din veci tatăl şi mântuitorul 






Ianuarie '96 NR. 1/61 PAG. 9 










poporului evreu (63, 16), Israeliţii sunt numiţi “fii” ŞI 
“fiice”, În tot locul profetul scoate în evidență iubirea 
nemărginită a lui Dumnezeu față de poporul Său (v. 
mai ales 40-56). 

La Maleahi faptul că lahve îşi iubeşte poporul 
apare ca o dogmă. EI îşi începe astfel profeția: “V-am 
iubit, zice Iahve, (...) ca un părinte” (|, 2-6) 

lubirea unită cu jertfa celui ce iubeşte era, pe 
vremea Vechiului Testament, abia întrezărită. Ideea a 
fost dezvoltată complet în Noul Testament. devenind 
temeiul însuşi al religiei creştine. 

d) Înţelepciunea divină 

O altă însușire a lui Dumnezeu este 
înțelepciunea, adică atotştiința divină unită cu sfințenia. 
dreptatea şi iubirea. În virtutea acestei însuşiri. nu se 
poate produce nimic în lume fără Dumnezeu 
Psalmistul, ca şi Profeţii. dezvoltă constant această 
idee. Expresia iudaică pentru aceste lucrări înțelepte 
ale lui Dumnezeu s-ar traduce cu “sfaturi” sau 
“cugetări”, întâlnindu-se în fiecare carte a Vechiului 
Testament. 

O descriere amănunțită a modului în care 
înțelepciunea lui Dumnezeu lucrează în lume o dă 
profetul Isaia (28, 29). Dragostea şi înțelepciunea lui 
Dumnezeu constituie principiul creaţiunii. conservării 
şi cârmuirii lumii, culminând cu opera divină de 
mântuire a omului. 

Aceste însuşiri ale Divinităţii le găsim afirmate 
pe tot parcursul Vechiului Testament. Ele se manifestă 
pretutindeni şi neincetat, căci scopul ultim este ca 
pământul întreg să se umple de slava lui Dumnezeu 
(Ex 9, 16), 

































N. CRĂCEA 












A Ji 
COMuUNISt- 
un păcat 
contra 
Duhului 
Sfânt 


A fi comunist - iată unul dintre 
păcatele săvârşite impotriva Duhului Sfânt! 
De ce preoţii de azi (Şi sunt în număr de cca 
11.000 de preoți ortodocşi în România) nu 
predică de la amvoanele bisericilor acest 
adevăr” De ce Sfântul Sinod al B.O.R. mu 
are curajul să se smulgă din satanismul 
roşu şi să afirme acest adevăr ţinut sub 
obroc de către securiştii cu sutană? De ce 
după decembrie 1989 nu s-au reeditat 
manualele de morală creştină (pentru 
învățământul secundar) şi tratatele de morală 
(pentru învățământul teologic superior) 
tipărite înainte de 23 august | 944, în care, la 
capitolul “Păcatul. Natura şi felurile 
păcatului”, se arăta clar, negru pe alb, că a 
fi comunist, socialist, anarhist sunt păcate 
contra Duhului Sfânt? De ce şi astăzi in 
cărţile bisericești de învăţătură morală pentru 
popor, pentru credinciosul de rând, se 
cenzurează prin omisiune acest adevăr? 

Să cercetâm “Manualul de 
MORALĂ CREȘTINĂ pentru cl. a VI-a 
secundară de băieţi şi fete”, intocmit, 
“conform programei analitice din 1935" „de 
preotul N.V.Hodoroabă, profesor de religie, 
autor de manuale, premiat de Academia 
Română și de Societatea Scriitorilor. A fost 
unul dintre cele mai apreciate manuale de 
morală creștină. Cităm de la pag,52: 
“Păcatele impotriva Duhului 















1 


Sfânt. Sunt cele mai grele păcate, căci despre 
ele lisus zice: <<Că nu se vor ierta nici în 
viața de acum, nici în cea viitoare > >( Matei 
12; 32) Prin ele, omul singur se exclude de 
la mântuire. Sunt în mumăr de patru.” 

Aşadar, să vedem care sunt cele 
patru feluri de păcate impotriva Duhului Sfânt 
Le vom enumera, cu exemplificările de 
rigoare, din cel mai răspândit manual de 
religie creştină al epocii interbelice. A fost 
tipărit pentru cl. a VI-a secundară, în multe 
ediții. A fost întocmit de cel mai mare 
dogmatist de pe atunci al Bisericii noastre, pr. 
prof. Irineu Mihălcescu, fostul Mitropolit al 
Moldovei, mai târziu asasinat prin otrăvire de 
către bolşevici. Cităm din ediţia 1942, pp. 81- 
82; 

“Păcatele împotriva Duhului Sfânt 
suni acelea care se opun direct virtuţilor 
feologice. Ele sunt în număr de patru, şi 
anume. I-Apostasia şi 2-Împotrivirea la 
adevărul învederat (ambele contrare 
credinței), 3-Prea mare încredere în 
bunătatea lui Dumnezeu şi +- 
Deznădăjduirea de îndurarea lui 
Dumnezeu (ambele contrare speranței) 
Fiecare din ele este apoi contrar dragostei 
lui Dumnezeu, pentru că cine iubeşte cu 
adevăral pe Dumnezeu nu poate cădea în 
asemenea păcale”, 

Vom cita în continuare, rând cu 
rând, cele scrise în dreptul primelor două 
păcate, spre ştiinţa elevilor creştini de şcoală 
secundară (cl. a VI-a secundară de atunci 
corespundea clasei a X-a de astăzi). Prin 


Revista PUNCTE CARDINALE își propune, sub acest supratitiu, să deconspire periodic modurile în care 
doctrina Bisericii Ortodoxe a fost şi este în continuare falsificată de anumite forțe anticreştine (masonice 

comuniste), infiltrate uneori chiar în sânul Bisericii. Scopul ascuns al falsificării învățăturilor Sfintei 
„ noastre Biserici Ortodoxe se vădeşte a fi acela de a transforma creștinismul românesc într-o religie moartă, 


„ într-un “creştinism cuminte”, care să nu poată deranja în nici un fel planurile oculte de descreştinarea 





vă E “ 


„Europei de Răsărit. 





urmare, orice tânăr creştin era prevenit prin 
programa şcolară, chiar de la vârsta de |6 ani, 
că sovietismul şi comunismul în genere 
păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt: 
"1-Apostasia este negarea sau 
lepădarea adevăratei credințe în Dumnezeu, 
adică a credinţei creştine, şi imbrățişarea 
altei credințe, cum a făcut împăratul lulian 
Apostatul, intorcându-se la păgânism, cum 
au făcut mulți creştini în împărăţia turcească, 
îmbrățişând siliți mahomedanismul. şi cum 
fac azi şi mai mulți creştini în Rusia sovielică, 
lepădând credința ortodoxă şi devenind atei”. 
“2-Împotrivirea la adevărul 
învederat, adică la adevărurile propovăduite 
de religiunea creştină, care sunt limpezi ca 
lumina zilei pentru minţile neorbite de patimi 
În acest păcat cad necreşiinii cărora li se 
propovăduieşte credinţa creştină, dar refuză 
săo primească, cum şi necredincioşii care au 
fostcrescuţi în credimă creştină, dar pe care 
o combat mai târziu. Aşa a fost, de exemplu, 
în vremea din urmă, filosoful german 
Nietzsche şi aşa sunt azi aproape toți 
comuniştii şi anarhiştii din toate ţările 
creștine”, , 
Satanismul roşu ne-a lăsat 
“moştenire”, în decembrie 1989, cel puţin 4 
milioane de membri P.C.R. Unii dintre aceştia 
s-au făcut comunişti de...voie, alţii de 
“nevoie”. Astăzi, majoritatea acestora îşi spun 
creştini, şi chiar se cred creştini! Dar asta o 
cred numai ei, sărmani români amăgiţi de o 
utopie criminală, totuși fii al lui Dumnezeu 
printr-un botez pe care l-au avut la naștere, 


« 
TA >, 
























dA Aj 
 > d 


% 


-j “A 





dar de care s-au lepădat odată cu semnătura 
de primire acarnetului roşu. Pentru Biserica 
Onodoxă şi pentru Neamul nostru creştin- 
ortodox, cele patru milioane de români 
foşti membri P.C.R. sunt oameni care au 
păcătuit impotriva Duhului Sfânt! De aceea 
Biserica are datoria, prin Sf. Sinod, să le 
spună adevărul verde în față. “Creştinismul 
cuminte” - pe care actualul Sfânt Sinod îl 
predică poporului român - nu duce la 
mântuire. “Teologii” și unii ierarhi năimiți 
ai B.O.R.. care vor să împace creştinismul, 
cu laicismul şi ateismul, nu trebuie ascultați. 
La fel cum nu trebuie ascultați nici cei care 
vor să “împace” ortodoxia cu falsul 
ecumenism (despre care vom scrie într-un 
număr viitor al revistei noastre). 
Biserica ne învață că păcatul contra 
Duhului Sfânt se iartă păcătosului numai 
printr-o adevărată şi îndelungă pocăință în 
viața aceasta. Dacă vrem o renaştere 
sufletească a românilor, atunci ne trebuie 
un număr de cel puţin 4 milioane de 
spovedanii sub patrafirul preoţilor, făcute 
cu lacrimi fierbinți şi căință. O Românie 
nouă, renăsculă în Duh, o putem spera 
numai după o astfel de pocăință. Calculând 
11.000 de preoţi la cele 4 milioane de 
apostaţi, ar reveni, la spovedanie, pentru un 
preot, cca. 366 de păcătoşi. Unul pe zi, ceea 
ce ar însemna că, într-un an de zile România 
ar putea [i de-satanizată. 





























Silviu ALUPEI 












j 
ş 
| 
| 


= pm Pa PL... 


-—— 9 i a pere 


. tepe 


o n ai li Cn, a 0 


n me re 


PAG. LO NR. 1/61 Ianuarie '96 


Anul 1996 este“un an electoral. Populaţia țării va fi chemată din nou la urne 
pentru a-şi alege conducătorii. O şansă, cel puţin teoretică, de a înlătura de la guvernare 
echipa “comuniştilor reformiști” în frunte cu preşedintele Ion Iliescu, echipă care, în 
Decembrie '89 a luat locul “comuniştilor dogmatici”, conduşi de Nicolae Ceauşescu. În 
ce măsură poporul român va profita de această şansă, este greu de prezis. Experiențele 
triste din mai 1990 şi septembrie 1992 ne obligă să fim circumspecţi. O circumspecţie la 
care ne invită şi Dimitrie Gusti, în studiul intitulat “Partidul politic”, publicat în urmă cu 
peste 70 de ani, în care, “avan! la lettre”, interpretează dintr-un unghi de vedere realist 
Articolul 2 din Constituţia României, pe care Adunarea Constituantă l-a formulat astfel: 


. “Suveranilatea naţională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale 


reprezenialive şi prin referendum.” 

În replică la această formulare, care idealizează rolul “poporului suveran” în 
exercitarea puterii politice, Dimitrie Gusti scria în studiul menționat mai sus: “Constituția 
din Persia atribuie, după cum se ştie, şahului Persiei titlul de «rege al tuturor regilor» 
şi se extinde conform dispoziţiilor ei formale, asupra tuturor popoarelor. De fapt, însă, 
se ştie iarăşi de toată lumea că guvernarea din Persia este determinată de cele mai multe 
ori de intervenţia ministrului de externe din Londra, dacă nu de atitudinea hotărâtă a 
unui şef revoluţionar. Ei 
bine, poporul suveran, . 
proclamat de loate : 
constituțiile moderne ca S 
0 supremă instanţă, este A j A 
un fel de şah al Persiei; — |OEERR | Pe 
poporul acesta suveran PE A ARD e an e dai 4 i a 
este astăzi incă o mare A îi | 
ficțiune. Într-adevăr, ce 
fel de ciudat suveran IN a Q Alea 
este acela care nu ştie, 
nu pricepe şi, de cele a î. 
mai multe ori, nu voieşte 
nimic! A da democraţiei şi calitate, pe lângă cantitatea cuprinsă în «suveranitatea 
naţională», iată ce se aşteaptă de la partidul politic de program.” 

Şi pentru ca ultima frază a citatului să fie pe deplin înțeleasă, să precizăm că 
Dimitrie Gusti considera că în cadrul sistemului democratic lupta politică se duce între 
două tipuri de partide politice, “partidele de program” şi “partidele oportuniste”, 
criteriul esenţial de distincție fiind mijloacele de propagandă utilizate. 

“Partidul de program prin definiție se adresează judecății cetățenilor, care, 
preocupați numai de problemele vitale ale națiunii, sunt chemaţi să frământe şi să 
discute ideile cuprinse în program; partidul de program vrea să convingă, el urmăreşte 
impunerea anumitor vederi numai prin persuasiune „. Partidul de program inaugurează 
o metodă ideală de polemică de partid cu unicul scop. de a cominge”. 

“Cu totul altul este sistemul de luptă preferat al partidului oportunist: Pentru 
un partid de program, de două ori două fac patru; pentru un partid oportunist, de două 
ori două fac cinci, fiindcă partidul oportunist nu urmăreşte a convinge, ci exclusiv 
succesul cu orice pre| şi prin orice mijloc. Sunt cinci metode pe care oportuniştii le 

întrebuințează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voința. 1. arta de a seduce, de 
a insinua şi, a place; 2. arta de a corupe: 3. arta de a calomnia, minţi şi mistifica. 4 arta 
de u intriga şi in sfărşu, 5- arta de a teroriza. Cine stăpâneşte aceste cinci elemente ale 
propagandei oportuniste este un artist desăvărsit, este perfectul om politic”. 

În lumina precizărilot făcute de D.Gusti, nu la sondaje de opinie ar trebui să se 
facă apel pentru a afla care vor fi preferinţele electoratului român la apropiatele alegeri, 
ci la o analiză temeinică a factorilor care participă la procesul electoral: “poporul 
suveran”, aşa cum Constituţia denumeşte, emfatic, corpul electoral şi partidele politice 
care caută să atragă opțiunile alegătorilor. 

Sondajele de opinie, dacă sunt făcute cu bună-credinţă, s-ar putea să dea unele 
indicaţii, verificate ulterior de fapte. Cum însă, la noi, ele fac parte din arsenalul 
metodelor de diversiune şi manipulare a opiniei publice practicate de Putere, rezultatele 
lor trebuie privite cu suspiciune. Într-o lume în care, aşa cum scria D.Gusti “poporul 
suveran nu ştie, nu pricepe şi, de cele mai multe ori, nu voieşte nimic”, nu de sondaje 
de opinie este nevoie, ci de o lămurire a cauzelor care au adus poporul român în 


această situaţie. 





* 


Contactele poporului român cu comunismul datează de la sfârşitul primului 
război mondial, când au apărut primele focare revoluționare comuniste pe harta politică 
a Europei. În 1917, în Moldova, trupele ruseşti s-au bolşevizat, au refuzat să mai lupte, 
şi-au ucis ofiţerii şi au căutat să semene sămânța răzmeriţei şi în rândurile armatei 
române, îndemnându-i pe ostași la nesupunere şi transformarea țării într-o “republică a 
muncitorilor, soldaţilor şi țăranilor”. Ostaşii români, țărani îmbrăcaţi în haină militară, 
s-au dovedit însă înţelepţi şi, totodată, însuflețiţi de un înalt patriotism. Ei au dezarmat 
bandele ruseşti bolşevizate, le-au aruncat peste Prut și apoi au statornicit hotarul de la 
Răsărit pe Nistru, curâţind țara de “ciuma roşie”. 

De acceaşi hotărâre şi respect al valorilor civice şi ostăşeşti au dat dovadă 
românii şi în campania împotriva Ungariei bolşevizate, unde evreul comunist Bela lhun 
proclamase înființarea “Republicii Sovietice Ungare”. După ce armata română a înfrânt 
diviziile comuniste maghiare din Transilvania, a trecut Tisa, a ocupat Budapesta şi a pus 
capăt dictaturii comuniste. Ă 

Prin intervenția sa împotriva comunismului, atât în Răsărit, cât şi în Apus, 
România a înfăptuit o operă de asanare politică, în spiritul valorilor tradiţionale europene. 
Din păcate, insă, aceste fapte, cu care românii sunt îndreptăţiți să se mândrească, se uită 
repede. Occidentul a uitat că datorită românilor, Europa a fost salvată în 1919 de a avea 
înfiptă în inima ei o republică comunistă, după cum și ungurii au uitat că “ostașul valah” 
a îndeplinit o datorie creştină şi europeană când a desfiinţat “republica sovietică” a lui 
Bela Khun. 

Imunitatea poporului român față de comunism s-a păstrat toată perioada 
interbelică, chiar dacă unii politicieni şi unii oameni de cultură s-au înclinat spre stânga, 
urmând exemplul Occidentului, unde comunismul, cutot cortegiul lui de crime săvârşite 
în Uniunea Sovietică, era privit nu numai ca un partener cu deplină onorabilitate politică, 
dar chiar ca formula ideală de organizare socială. Şi dovada de necontestat a înțelepciunii 
şi cuminţeniei poporului român o constituie faptul că la 23 August 1944, când Armata 
Roşie a cotropit țara, Partidul Comunist Român număra mai puţin de o mie de membri... 

- 


Nu o dată, de-a lungul timpurilor, poporului român i-a fost dat să fie cotropit 
de neamuri vrâymașe. Atrași de bogăţiile locurilor, cotropitori veneau, jefuiau şi plecau 
incărcaţi de pradă. Uneori rămâneau mai mult, penitru a jefui mai mult, Invazia comunistă 






pe Si Si Ar E s | 
st 9 E 4 î, i i, îi 

+ P P alti ce 

Al Ul... îi IPN, 





PUNCTE CARDINALE 





a fost însă altfel. După ce au cotropit țara, nu s-au mulţumit să ne prade bogăţiile. Inainte 
de orice, au voit să ne jefuiască sufletele. Lipsiţi de sufletul care ne făcea să fim ceea ce 
eram, deveneam ceea ce doreau ei să fim: comuniști. O turmă supusă, un popor de iloţi, 
sortit să robească pentru neştiuţi stăpâni neîndurători. 

În fața acestei silnicii, românii s-au împotrivit. Dar le lipseau armele pentru a 
lupta. Le fuseseră luate din mână la 23 August 1944 de cei care, în miopia lor politică, 
credeau că, închinând țara ruşilor, o salvează. Nu bânuiau că după 23 August va veni 
Yalta, deşi, ca oameni politici, ar fi avut datoria să o ştie. Lipsiţi de arme, românilor nu 
le rămânea altceva de făcut decât să se impotrivească comunismului cu credința în 
Dumnezeu şi cu tăria sufletelor. Şi s-au împotrivit, dar au plătit un preț greu pentru 
îndârjirea lor şi nu puţini au fost cei care au căzut în această luptă inegală. 

+ 


Dictatuta comunistă instaurată la 6 Martie 1945, va legitima imediat după 
instaurare, “teroarea de stat” ca sistem de guvernare, represiunea împotriva oponenților 
regimului atingând proporţiile unui adevărat genocid. Deşi cifrele cu privire la crimele 
săvârşite de Securitate nu sunt cunoscute și, probabil, nu vor fi cunoscute niciodată 
(făptaşii, în complicitate cu actuala Putere, având interesul să le ascundă), se presupune 

că ele sunt de ordinul 
sutelor de mii. 
/ Concomitent cu 
| exercitarea terorii, regimul 
comunist, pentru” a-şi 
consolida puterea, a pus 
> | | accentul pe două domenii 
de activitate principale: 
organizare ŞI 
propagandă. 

Sistemul de organizare 
al partidelor comuniste, rod 
al unei îndelungate 
experienţe, are caracter piramidal. O bază extinsă în toate compartimentele vieții sociale 
şi n vârfalcătuit dintr-o “elită” comunistă, selecționată riguros,atât pe criteriul fidelității 
fațăde ideologia marxist-leninistă, cât şi pe cel al valorii. Cine îşi ia ostenealasă recitească 
astăzi statutului fostului Partid Comunist Român rămâne cu impresia că se găseşte în fața 
unui regulament militar de ordine interioară, în care accentul este pus pe disciplină şi 
subordonare în fața superiorilor. 

Evenimentele din Decembrie *89 au scos Partidul Comunist de pe scena politică, 
înlocuind principiul “partidului unic”, caracteristic regimurilor comuniste, cu pluralismul 
politic, propriu democraţiei. In fața acestei schimbări, care s-a produs peste noapte, nu pot 
fi ocolite două întrebări esenţiale. Prima: Ce s-a întâmplat cu fostul Partid Comunist care, 
până în ajunul zilei de 22 Decembrie 1989, număra 4 milioane de membri, organizaţi de 
o manieră cvasimilitară? A doua: Cum s-a pus în practică sistemul pluralismului politic, 
după aproape o jumătate de veac de dictatură a partidului unic, răstimp în care partidele 
politice (existente anterior preluării puterii de comunişti) au fost scoase în afara legii şi 
majoritatea conducătorilor lor exterminați în temniţele comuniste, puținii supraviețuitori 
din rândurile lor fiind oameni trecuţi de 70 de ani, uzaţi biologic şi marcați psihic.de 
permanenta persecuție la care au fost supuşi după eliberarea din închisori? 

Răspunsul la prima întrebare ni-l dă cea mai competentă personalitate în 
materie, Mihail Gorbaciov, arhitectul prefacerilor care au avut loc în țările comuniste în 
anul 1989. Intr-o declarație făcută în decembrie '89 ziarului “The Globe and Mail”, fastul 
Secretar General al PCUS afirma: “Greşiţi sunt cei din Occident care insistă să creadă 
că ce vedem acum cu ochii este prăbuşirea socialismului, sfârşitul sistemului socialist. 
Dimpotrivă, asta inseamnă că procesul socialismului îşi va continua cursul in întreaga 
lume sub mai multe forme”. 

Aşadar, evenimentele din Decembrie *89 nu au adus în viața politică a României 
o. schimbare de substanţă, ci doar o schimbare de fațadă. Crearea Fronțului Salvării 
Naţionale şi apoi a partidelor în care acesta s-a divizat (PDSR, PSM, PRM, PUNR ŞI 
PDAR) a constituit un ansamblu de manevre tactice, cu scopul de a se camufla Şi asigura 
continuitatea existenţei Partidului Comunist. Atât doctrina acestor partide, cât şi identitatea 
politică a conducătorilor lor, sunt dovezi în acest sens. 

Cea de a doua întrebare, cea referitoare la punerea în practică a pluralismului 
politic, are în vedere un pluralism real, nu unul formal, adică existența unor partide 
politice cu doctrine diferite, care, prin intermediul mecanismului democratic al alegerilor 
libere, se înfruntă pentru a ajunge la puterea de a guverna. Or, în decembrie *89 astfel de 
partide nu existau. Şi cum pluralismul politic şi democrația nu pot fi concepute fără 
existenţa unor partide de opoziție, ele au trebuit create. Astfel au fost reînființate Partidul 
Naţional Țărânesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat, după o absență 
de peste patru decenii din viața politică a României. O reînfiinţare făcută în pripă şi sub 
semnul improvizație. 

Din cele trei partide menţionate mai sus, numai Partidul Naţional Țărănesc 
merită cu adevărat a fi considerat partid de opoziţie. Partidul Social-Democrat a fost 
întotdeauna un partid periferic în România, iar în perioada postdecembristă identitatea lui 
a devenit îndoielnică şi din cauza faptului că toate partidele grupate în jurul Puterii se 
definesc ca “partide social-democrate”. Cât priveşte Partidul Naţional Liberal, acesta a 
fost manevrat, de la început, în sensul dorit de Putere, Preşedintele partidului, Radu 
Câmpeanu, s-a dovedit a fi un agent al Puterii, “omul lui Iliescu” care, de câte ori i s-a cerut 
să acţioneze, obstrucționând opoziţia, a făcut-o cu dezinvoltură. 

* 


Cel de al doilea domeniu de activitate asupra căruia s-a concentrat activitatea 
fostului Partid Comunist a fost propaganda. O activitate condusă de profesionişti, în care 
a fost angrenat întregul aparat educaţional al statului comunist. Scopul ei era dea face d in 
fiecare cetățean un adept al concepției ateist-materialiste (concepție ridicată la rangul de 
“religie” a regimului) şi, totodată, un agent devotat al puterii comuniste. ŞI mp pentru 
realizarea acestei opere nefaste, comuniştii au avut din belşug! Să nu se uite că. în 
decembrie '89, toţi locuitorii țării sub vârsta de 45 de ani se născuseră în regimul comunist 
şi au fost educați, din leagăn, în spiritul doctrinei comuniste. Acest (apt nu înseamnă, însă, 
că dictatura comunistă a reuşit să omogenizeze în aşa măsură componenţa societăţii încât 
să dispară diferențierile dintre persoane. Eşecul experimentului “patul lui Procust” a fost 
evident cu prileju evenimentelor din Decembrie '89. Dar acest eşec a fos! total. În uncle 
compartimente sociale experimentul a reuşit în proporţii îngrijorătoare, cu consecinţe de 
lungă durată, dovada constituind-o rezultatele alegerilor din Mai 1990 şi Septembrie 
1992, Constatări de care orice analiză care încearcă să întrevadă cum se va comporta 
“poporul suveran” la viitoarele alegeri, trebuie să țină seama. 


” 


d 


PR re 


A Pr poe : "2 


îp- 












Perioada de sfârşit a anului recent incheiat a fost 
foarte bogată în evenimente incărcate de semnificaţii 
deosebite, atât în spațiul românesc cât ŞI în cel european 

Fie că se pune în discuţie semnificația zilei de | 
Decembrie sau a celei în care a avut loc instaurarea. printr- 
o fărădelege, a “republicii populare” în România. fie că-i 
varba despre evenimentele din decembrie 1989. discursul 
oficial se înscrie în aceleaşi clişee şi coordonate ale gândini 
şi limbajului comunisto-marxist. Actualul regim urmăreşte 
impunerea unui “adevăr oficial”. convenabil Puterii ŞI 
servind doar propriilor ei interese, concomitent cu 
intensificarea campaniei de marginalizare şi anihilare a 
opozanților care-i contestă legitimitatea 

Alături de corupţia şi fărădelegile generalizate 
resimțite cotidian, ce riscă să împincă țara spre catastrofă, 
mai există și alte componente ale realităţii mai greu 
observabile, dar exprimate în limbajul sec al cifrelor, al 
statisticilor. Aşa spre exemplu, pentru prima oară în timp 
de pace, țara aajunssăaibă nevoie de mai multe sicrie decât 
de cărucioare şi leagăne pentru copii! Dacă prioritatea şi 
ritmul nevoilor în aceste sfere se mențin, perspectiva este 
mai mult decât sumbră... 


democratice”, 


- 


În POLONIA, Lech Walesa a pierdut alegerile. 
iar cel încununat cu laurii victoriei în urma scrutinului 
prezidenţial din dec. *95 - Aleksandr Kwasnjewski - nu 
este altul decât un fost ministru comunist din vremea în care 
L. Walesa se afla în fruntea luptei și la conducerea 
sindicatului anticomunist “Solidaritatea”. Unui opozant şi 
unei victime represiunii comuniste, polonezii i-au preferat 
la preşedinţie un fost demnitar comunist, care i-a mai şi 
minţit, în campania electorală, cu privire lanivelul studiilor 
sale! 


unui lung şir de trădări 


Potrivitcotidianului polonez'*Gazeta Wyborcza”, 
după contestarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale, 
invinuirea de colaborare cu servicule KGB, adusă 
premierului Josef Oleksy de către fostul preşedinte Lech 
Walesa, nuestedecâto intoxicație rusească, spre a impiedica 
apropierea Poloniei de NATO și Uniunea Europei 
Occidentale prin destabilizare politică internă. Oricum 
rezultatele alegerilor prezidenţiale şi “cazul Oleksy” readuc 
faţă în faţă cele două tabere: pe foştii (şi actualii) comunişti 


PUNCTE CARDINALE 


ROMÂNIA ÎN NOUL CONTEXT 
GEOSTRATEGIC EUROPEAN 


(rebotezaţi, dar neconvertiţi!), reveniţi la putere prin “a/egeri 
grupați în jurul noului preşedinte Al 
Kwasnjew ski, și pe anticomunişti, ce-l au în continuare ca 
portdrapel pe L. Walesa, al cărui nume este indisolubil legat 
de trecutul “Solidarităţii”. Evoluţia situaţiei din Polonia se 
anunţă complicată, cu atât mai mult cu cât prima vizită în 
străinătate a noului preşedinte nu s-a preconizat a fi tăcută la 
Moscova, ci în Vest, la Berlin şi Paris 


Tot prin “alegeri democratice”, comuniştii au 
revenit în primele rânduri și în viața politică parlamentară 
(dacă poate fi vorba de aşa ceva”!) a RUSIEI. ocupând 
primul loc în Duma de Stat şi fiind cei dintâi promotori ai 
politicii de refacere a URSS şi de redobândire a rolului său 
de supraputere mondială. Rusia continuă să spună NIET! 
extinderii NA TO spre Centrul şi Estul Europei. concomitent 
cu încălcarea obligaţiilor asumate prin tratate şi sporirea 
prezenţei în Balcani. Pe dealtă pane, UCRAINA în schimbul * 
dezarmării nucleare (o mare parte a arsenalului fiindu-i 
preluată de către Rusia), a primit garanţii de securitate 
occidentale. Operațiunile de dezafectare a ultimelor instalaţii 
militare atomice de pe teritoriul ucrainean au fost încheiate 
(ian. 1996) în prezența simbolică a ministrului apărării 
american (William Perry), rus (Pavel Graciov) şi al ţării 
gazdă (Valeri $marov) Nerezolvată, însă, rămâne problema 
tentoriilor româneşti aflate în interiorul frontierelor Ucrainei. 
consecinţă a unui jaf criminal, a hazardului istoriei, dar şi al 


La peste un an de la brutala intervenţie militară 
rusească în CECENIA, sub mormanele de moloz în care au 
fost transformate multe dintre așezările micii țări caucaziene 
n-a putut fi însă îngropată şi înmormântată şi voința 
neînduplecată de luptă a poporului cecen, chiar dacă mulţi 
dintre fiii săi au plătit cu viaţa cutezanța de a înfrunta colosul 
rusesc. Recunoașterea formală de către premierul rus Al. 
Cermomirdin a faptului că “situația din Cecenia nu poate fi 
rezolvată prin mijloace militare”. nu a impiedicat ca Rusia 
să-şi reamplaseze şi întărească forțele dislocate în nordul 
Caucazului, în paralel cu organizarea unui simulacru electoral, 
menit să legitimeze prezența la guvernare a marionetei 
promoscovite Dogu Zavgaiev, fost demnitar comunist. 
Recenta numire a unui nou comandant al forțelor militare 





lanuarie '96 NR. 1/61 PAG. II 





ruseşti de intervenţie în Cecenia, în persoana generalului 
Tihomirov, dar, mai ales, plecarea din fruntea Ministerului 
de Externe al Rusiei a lui Andrei Kozirev, ridică noi semne 
de întrebare asupra politicii externe ruseşti 

Noua ofensivă a Kremlinului de redobândire şi 
întărire a poziţiilor geostrategice, afectate de evenimentele 
ultimilor ani, se resimte din plin şi în BASARABIA 
Sfidând autoritățile de la Chişinău şi prevederile Constituţiei 
"Republicii Moldova”, dar în prezența Armatei a 14-a şi a 
“observatorilor” din partea Dunei de la Moscova, în 
artificiul pseudostatal numit “Republica Moldovenească 
Nistreană”, în ajunul Crăciunului 1995, a fost organizat un 
alt simulacru electoral/plebiscitar menit să legitimeze 
statalitatea, independenţa şi apartenența “R.M.N."laC Sl 
ŞI de această dată, ca şi în cazul ILIE ILAȘCU, ce pare 
aproape uitat, diplomaţia românească şi-a formulat cu 
mare întârziere şi vădită dificultate punctul de vedere, 
mărginindu-se, in fond, la afirmaţia că “rezolvarea tuturor 
problemelor din Republica Moldova trebuie să se desfăşoare 
cu respectarea ordinii constituționale”. La fel ca în Cecenia, 
este clar despre ce fel de “ordine constituțională” poate fi 
vorba, în prezenţa armatelor de ocupaţie, iar mai vechea 
aderare la C.S.I. a “R Moldova” are darul de a “limpezi” 
şi mai mult lucrurile. 























Exploatând cu abilitate noua situaţie politică şi 
geostrategică din Balcani, autorităţile de la Budapesta au 
fost elogiate de către ministrul american al Apărării pentru 
contribuţia lor la operaţiunea de pace în Bosnia, “Efon 
Concertat”, înaltul demnitar american apreciind că “prin 
cooperarea eficientă în cadrul Parteneriatului pentru Pace 
al N.A.T.O.. Ungaria s-a calificat pentru aderarea la 
alianţa nord-atlantică”. 

În contextul tuturor acestor evenimente şi stări de 
lucruri când Rusia își consolidează pozițiile geostrategice 
Şi-ŞI menţine arsenalele cu sprijin apusean, când Ucraina 
primeşte garanții de securitate occidentale, iar Ungariei i se 
deschid perspective concrete de aderare la N.A.T.O,., se 
nasc fireşti, dar neliniştitoare întrebări: 

|. Cine-i oferă României garanţii de securitate şi 
ce oferă ea în schimb”? Cum se explică avansul Ungariei în 
acest sens? 

Il. Care-s motivele întârzierii negocierilor şi ale 
neîncheierii niciunui tratat cu vecinii după 1989 (în afara 
celui cu U.R.S.S., în 1990!), nici măcar cu “Republica 
Moldova”? 

„La posibilele răspunsuri vă lăsăm pe 
dumneavoastră să meditaţi. 




































Nicolae POP 





Opoziția încropită în decembrie 1989, nu a înțeles, insă. importanţa pe care o are propaganda în viața politică, - 
iar atunci când a înțeles, a folosit-o stângaci, cu efecte contrare scopului urmărit. Considerând că partidele de opoziţie 
sunt, în spiritul clasificării făcute de Dimitrie Gusti, "partide de program”, ele aveau datoria “să convingă”, “să-şi 
A 


impună vederile prin persuasiune”. Or, în acest domeniu ele au făcut prea puţin, iar ceea ce au făcut a fost neinspirat 


şi de proastă calitate. Nu este îngăduit ca un partid care aspiră la puterea politică să nu editeze o publicație în care 
să-și facă cunoscute ideile. O astfel de publicație ar fi trebuit să pătrundă până în ultimul cătun din creierul 
munţilor, pentru a readuce la viaţă “sufletele moarte” pe care Partidul Comunist le-a lăsat moștenire actualei Puteri. 


Dar nu numai atât; Opoziția, crezând că în felul acesta face propagandă, Şi-a 
canalizat puțina energie pe care o are spre interv ențiile din Parlament, Pe lângă caracterul 
adeseori demagogic al atestor intervenţii, ele au servit în primul rând Puterii. Prin 
prezența lor in Parlament, reprezentanții Opoziţiei au creat decorul democratic de care 
are nevoie preşedintele Iliescu în relaţiile sale cu Occidentul. Cât priveşte eficiența 
acestor intervenţii, ea esteaproape nulă. Opoziția nu a reuşit să schimbe de cele mai multe 
ori, nici măcar o virgulă din legile pe care Puterea le-a trecut prin Parlament. La întrebarea 
pusă unui parlamentar al Opoziţiei, de ce, in astfel de condiţii, parlamentarii Opoziţiei 
acceptă rolul ingrat și penibil de decor al "democraţiei iliesciene”, acesta a răspuns, 
candid, că le este greu să renunțe la câştigurile pe care le [palizează ca “reprezentanţi ai 
națiunii”! O modalitate originală de a cumpăra conștiințe; 


Privite în lumina clasificării partidelor politice făcută de Dimitrie Gusti, 
partidele care participă la guvernare corespund întru totul categoriei partidelor 
oportuniste”, iar preşedintele Ion Iliescu poate fi privit, sub acest aspect, ca perfectul om 
politic”. El stăpâneşte, ca nimeni altul, “arta de a seduce, q se insinua şi a place “aria 
de a corupe”. “aria de a calomnia, a minţi şi a mistifica „“arta de a intriga”, dar mai ales 
“arta de a teroriza”. Şi celelalte vârfuri din cadrul Puterii (sau asociate acesteia) se 
dovedesc a fi croite după tiparul patronului lor, deşi numai puţine se apropie de gradul 

i uia. 
ge apara ve? 2 politici care astăzi se găsesc în fruntea “partidelor de 
program”, aceștia, ne vine greu să o spunem, nu suni intotdeauna la înălțimea funcţiei și 
a misiunii lor. Şi pentru a evita acuzaţia de subiectivism în această problemă delicată, vom 
face apel tot la Dimitrie MU, Fe ag cărui recomandări ar [i trebuit să se țină seama acum 

i. câ ziția a luat lunţă. 
ae rel air formează o ierarhie in parlid, ei se graduează, după imporlanța 
sarcinilor. Printre aceştia este insă unul cure concentrează in personalitatea sa forla 
de unire a partidului, spiritul, rostul, sensul, prestanța, splendoarea şi, câteodată 
decadența partidului; acesta este şeful. Șeful este omul providenţial, esle Pipe de 
atracție. forța de unificare a partidului, el reprezintă simbolul unităţii parlidu ui Cu câl 
personalitatea şe/ului va fi mai ermecătoare şi mai puternică, cu atăl coeziunea in 


părtid va fi mai mare şi mai irezistibilă”, 


ELECTORALE 
în aşteptarea anului...2000 


Comentariile la acest citat sunt de prisos. Îi las pe cititori să caute prin galeria 

pergonaniplor politice ale Opoziţiei chipuri care să corespundă exigenţelor lui Dimitrie 
usi... 

ȘI totuşi, în acest context ar mai fi ceva de spus. Regimul comunist a deschis (în 
1964) porţile temnițelor numai după ce a lichidat toată efita politică şi culturală a vechii 
Românii, Cei ce au rămas în viață făceau parte din categoria “soldaților credincioşi”, care 
au participat la bătălia, în subversivitate, împotriva comunismului. Dar ŞI peste aceştia 
s-a așternut povara grea a celor 25 de ani scurşi până în decembrie 1989. Ani grei, ani de 
persecuții din partea Securităţii, care i-au uzat biologic ŞI i-au măcinat psihic. Din rândul 
acestora s-a improvizat Opoziția care trebuia să înfrunte structurile comuniste rămase 
intacte şi înzestrate cu profesionişti de valoare în toate domeniile guvernării. Nici o 
mirare, deci, că bătăliile care s-au dat au fost pierdute, Dacă acum şase ani, Opoziția s- 
ar fi aplecat însă cu atenţie asupra scrierilor lui Dimitrie Gusti, ar fi aflat că: “Problema 
conducătorilor inlăuntrul partidului este aşa de importantă, incât partidele mari 
occidentale, pentru a face o selecţie şi a pregăti această oligarhie indispensabilă la orice 
conducere de partid, formează şcoli speciale pentru secretarii de partid şi pentru 
conducătorii de partid şi se ingrijesc de pregătirea politică ă tineretului ” 

+ 


Sistemul democratic are un mare avantaj faţă de dictaturi. În timp ce dictaturile 
se voiesc veşnice, democraţia cheamă populaţia. din patru în patru ani, la urne. Aşa fiind 
lucrurile, să nădăjduim că măcar la alegerile din anul 2000, Opoziția se va prezenta cu 
conducători tineri, recrutaţi pe criterii de valoare şi dotați cu harisma de care un om 
politic are nevoie pentru a-şi impune ideile şi a câştiga aderenţi! Pentru alegerile din 
1996, e mai înțelept să nu ne facem iluzii... 

Gabriel CONSTANTINESCU 





PAG. 12 NR. 1/61 Ianuarie '96 


PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie 1956... Revoluţia din 
Ungaria fusese deja înfrântă de intervenţia 
promptă şi “frățească” a sovieticilor şi 
incepuse represiunea. Nu ştiu cât de 
periculoase au fost pentru regimul 
comunist din România mişcările 
studenților români de solidaritate cu cauza 
răsculaților din ţara vecină, dar ştiu în 
schimb foarte bine (am simţit-o pe 
propria-mi piele) cât de dură şi de sălbatică 
a fost la noi represiunea. Zeci de studenți, 
din toate centrele universitare ale țării, au 
fost arestaţi şi condamnaţi, iar alte câteva 





sute au fost exmatriculaţi. Şi pentru ca 
represiunea să aibă o cât mai temeinică 
justificare, Securitatea s-a străduit din 
răsputeri să înjghebeze, în birourile de 
anchetă ale Ministerului de Interne, un fel 
de comandament contrarevoluționar care, 
vezi Doamne, ar fi organizat şi coordonat 
mişcănle studenţeşti respective! Şi cine 
altcineva ar fi putut fi capii unei astfel de 
organizaţii decât nişte “legionari înrăiți” 
infiltraţi printre studenți pentru a-i 
instiga”... 

Am avut neşansa să mă număr 
printre cei pe care Securitatea i-a ales să 
joace acest rol. Îndeplineam toate 
condițiile. Fusesem arestat şi condamnat 
(mă eliberasem în urmă cu un an, în 
noiembrie 1955), deci nu puteam fi decât 
“legionar” şi mă învârteam printre studenți 
deoarece. după eliberare, mă înscrisesem 
la facultate, să-mi continui studiile. 
Misiunea organizării acestui adevărat 
comandament i-a fost încredințată 
căpitanului Enoiu, unul dintre cei mai 
versați și duri anchetatori -din cadrul 
Ministerului de Interne. Dată fiind 
importanța acestei acțiuni, prin care 
Securitatea urmărea “să-și procure 
“dovezi” cât mai '*concludente”', casăne 
poată pedepsi cu maximă severitate, spre 
a servi altora de exemplu, este, cred, de 
prisos să mai evoc metodele bestiale pe 
care anchetatorii le-au întrebuințat pentru 
a ne face să recunoaștem ceea ce voiau ei. 
Menţionez doar că, pentru a ne smulge 
declaraţiile de care aveau nevoie, au făcut 
uz de tot arsenalul de cunoştiințe în 
materie, de la bătaia “banală” (palme, 
picioare, izbit cu capul de perete, etc.) şi 
până la “savantele” metode de tortură 
aplicate, de obicei, în anchetele de noapte. 

In ceea ce mă priveşte, voiau să 
mă facă să recunosc că m-am eliberat din 
închisoare cu misiunea de a mă infiltra 
printre studenți pentru a-i instiga şi antrena 
în acțiuni ostile regimului; și că în facultate 
m-am Înscris nu atât pentru a-mi continua 
studiile, cât pentru a-mi îndeplini această 
misiune. Se mai întâmplase că, înainte cu 
o lună de izbucnirea evenimentelor din 
Ungaria, pe la sfârşitul lui septembrie, 
făcusem o călătorie la Cluj, pentru a-mi 
vizita un prieten, pe Ovidiu Cotruş, care, 
ca şi mine, se eliberase cu un an în urmă 
din închisoare, iar acum era internat, grav 
bolnav, într-o clinică din acest praş. 
Bineînţeles, în Optica Securităţii, vizita 
făcută prietenului meu 'a fost doar un 
pretext, adevăratul scop al deplasării mele 
la Cluj constituindu-l coordonarea acțiunii 
studenţilor din cele două centre 
universitare și, eventual stabilirea de 
legături cu elementele “contra- 
revoluționare” din Ungaria! Astfel că, 
pentru a mi se smulge aceste declaraţii, 
nu am fost scutit de nici una dintre 


metodele amintite mai sus 

După anchetele de noapte erai 
adus şi aruncat ca o cârpă în celulă, iar în 
timpul zilei, neavând voie nici să dormi, 
nici să stai întins pe pat, trebuia să-ți găseşti 
o poziţie cât de cât suportabilă, căci în 
şezut, care era carne vie, nu se putea sta, iar 
în picioare - nici atât. De obicei, eu stam 
sprijinit pe burtă şi pe coate, pe masa de 
ciment din celulă. Într-o zi, pe când mă 
chinuiam în această poziţie (avusesem o 
noapte internală), s-a deschis uşa şi 
gardianul, întinzându-mi ochelarii orbi pe 


care trebuia să-i porţi ori de câte ori ieşeai 
din celulă, îmi spuse: “Hai, repede!”. Am 
încercat să-mi încalț pantofii, dar picioarele 
îmi erau atât de umflate încât mi-a fost 
imposibil să o fac: “Hai mai repede, că nu 
am timp să stau după tine!”, mă apostrofă 
gardianul, dar, dându-și seama că, în halul 
în care eram, nu voi reuși să mă încalț, după 
ce se uită în dreapta şi în stânga de-a lungul 
coridorului, pentru a se asigura că nu-l 
vede nimeni, îmi spuse:.“Dă-i încoace!”. 
ŞI, luându-mi pantofii din mână, dispăru, 
după ce mai întâi închise, bineînţeles, uşa 
în urma lui, şi se întoarse, după câteva 
minute, cu ei despicați la spate. Mi-i aruncă 
la picioare, spunând: “Incalţă-i şi hai!”. 
l-am luat în picioare ca pe nişte papuci şi, 
după ce mi-a îndesat ochelarii pe ochi, 
gardianul m-a prins de braț şi am pornit. 
Am crezut, la început, că mă va duce la 
medic, căci, după o anchetă ca aceea prin 
care trecusem în noaptea precedentă, ţi se 
făcea un consult medical, nu pentru a-ți 
alina cumva suferinţa, ci pentru ca medicul 
să-şi dea avizul că poți rezista în continuare 
la “glumă”. Acest consult medical era mai 
mult formal (aşa prevedea regulamentul), 
căci nu cunosc nici un caz în care medicul 
să fi oprit continuarea torturii. După ce am 
ieşit pe coridor şi am văzut că am luat-o la 
dreapta, spre lift, iar nu la stânga, spre 
cabinetul medical, mi-am dat seama că mă 
duce sus, la anchetă, și am intrat în panică. 
Ajuns la etajul cinci, am fost introdus în 
biroul lui Enoiu, care mi-a ordonat să-mi 
scot ochelarii şi să iau loc în colțul rezervat 
celui anchetat. M-am așezat pe scaun, însă, 
cum nu puteam suporta durerile, m-am 
sprijinit cu pieptul și cu coatele pe masă, 
poziţie care nu a trecut neobservată, 
deoarece, imediat, Enoiu mi s-a adresat 
răstit: “Stai normal pe scaun! Unde te 
trezeşti?”. La care eu i-am replicat: “Nu 
pot. Şi ştiţi dvs. de ce”... Spre surprinderea 
mea, “interlocutorul” meu nu a mai spus 
nimic, ci a continuat să mă privească lung 
şi gânditor. Părea că vrea să-mi spună 
ceva, dar nu ştie cum să înceapă. M-a 
surprins, căci nu-l mai văzusem niciodată 
comportându-se astfel. Într-un târziu a 
început: “Vezi, fii atent cum...”, dar nu a 
apucat să termine ceea ce voia să-mi spună, 
căci ușa s-a deschis şi, în cadrul ei, apăru 
un personaj la vederea căruia Enoiu țâşni 
in sus ca împins de un resort, rosti un 
milităros “Şă trăiţi” şi rămase încremenit, 
in poziţie de drepţi, lângă scaunul de pe 
care se ridicase. După comportarea sa faţă 
de vizitatorul nostrru, mi-am dat seama că 
respectivul trebuie să fie un personaj 
important şi această constatare m-a cam 
neliniștit. La început am presupus că s-ar 
putea să [ie Drăghici, ministrul de interne, 
însă imediat am exclus această presupunere, 
deoarece mi-am amintit (îi văzusem poza 
într-un ziar) că acesta este mai în vârstă și 


mai corpolent. Personajul în faţa căruia 
Enoiu sta smirnă avea cam vârsta mea (28- 
30 de ani) şi era înalt şi suplu, M-am gândit 
apoi că s-ar putea să fie consilierul sovietic 
(avea chiar şi Securitatea consilieri 
sovietici), însă când l-am auzit vorbind o 
românească corectă şi fără accent, am 
exclus şi această ipoteză. 

Dar interesul meu privind 
identitatea misteriosului personaj a fost 
estompat de un sentiment, hai să-i spun 
estetic, pe care l-am trăit cu ocazia acelei 
memorabile vizite. Cu toată situația, mai 


mult decât jalnică, în care mă aflam, nu am 
putut să nu observ, de cum acesta a apărut 
în cadrul uşii, eleganța, discretă totuşi, şi 
rafinamentul combinației diferitelor nuanțe 
de maro ale îmbrăcăminţii sale: cămașa 
crem, cu o vagă tentă maro, se asorta 
armonios cu nuanța de maro a costumului, 
iar cravata de culoarea tabacului sublinia 
parcă, întregind în același timp, această 
adevărată simfonie a nuanțelor de maro. 
Poate că această impresie, de bună-seamă 
subiectivă, era potențată tocmai de situația 
tragică în care mă găseam, precum şi de 
nevoia de frumos a unui suflet rătăcit 
într-o lume plină de tenebre şi orori. Dar să 
lăsăm consideraţiile “estetice” şi să revenim 
la realitatea crudă a momentului. 

După ce misteriosul personaj a 
păşit în încăpere, m-a măsurat câteva 
momente ca pe o curiozitate, cu o privire 
care mie mi s-a părut totuşi absentă; apoi, 
intorcându-se cu spatele, a început să 
vorbească în şoaptă cu Enoiu. Nu am auzit 
nimic din ceea ce îşi spuneau (de altfel, nici 
nu m-am străduit să o fac), dar bănuiesc că 
se interesa de mersul anchetei. Discuţia 
dintre ei a durat doar câteva minute, după 
care Enoiu şi-a strâns hârtiile de pe birou, 
le-a pus într-o mapă pe care a luat-o cu el 
şi a părăsit încăperea, lăsându-ne singuri. 
Nu mai ştiu cum a debutat discuţia dintre 
noi, dar îmi amintesc că ştia totul despre 
mine. Ştia că am mai fost arestat, îmi 
cunoştea activitatea trecută, ştia la ce 
facultate şi în ce an de studii sunt şi îmi 
cunoştea, de asemenea, destul de bine 
dosarul. Mi-a pus câteva întrebări în 
legătură cu călătoria mea la Cluj şi cu 
Ovidiu Cotruş (despre care am constatat că 
ştia multe lucruri). La un moment dat, 
observând crisparea şi poziția incomodă în 
care stau, m-a întrebat: “Dar ce aveţi, nu vă 
simțiţi bine? Sunteţi cumva bolnav?”. 





j 





Vladimir Tăutu (“Vova”, cum îi spuneau cei a 









A activat în cadrul Frăţiilor de 
oraşelor prin care a peregrinat. 









dintre prieteni îl mai numeau și 
Dumnezeu să-l odihneasca! 









CWWINE - SE. 
VLADIMIR TĂUTU 


Ne-a mai părăsit un frate. Un OM adevărat. S-a stins din viață, după o grea suferință, 
| propiaţi). 

"Vova' Tăutu, se născuse în cel deal doilea anal alipirii Basarabiei la patria-mumă (30 
septembrie 1919), în comuna Cişineuţi, judeţul Orhei. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, 
iar studiile secundare la liceul “Vasile Lupu” din Orhei. După cotropirea Basarabiei de către 
sovietici, în 1940, s-a refugiat cu întreaga familie în țară. Studiile superioare (Facultatea de 
Agronomie le-a început la Cluj, le-a continuat, după 1941, la Chişinău şi le-a absolvit, după 
terminarea războiului, la Timişoara. În lupta impotriva comunismului s-a angajat de timpuriu. 

Cruce ale liceului din Orhei, apoi în Centrele Universitare ale 


Ipocrizia întrebării m-a iritat şi, 
sculându-mă în picioare, am fost un 
moment tentat să-mi dau jos pantalonii şi 
să-i arăt “ce am”. Un soi de jenă însă, care 
nu m-a părăsit nici în situaţiile cele mai 
critice, m-a făcut să renunţ, 
mulțumindu-mă să-l întreb cu un fel de 
reproş în glas: “Cum, dumneavoastră chiar 
nu ştiţi ce se întâmplă aici?”. A tăcut un 
moment, apoi a răspuns, oarecum 
încurcat: “Ce să vă fac dacă nu sunteţi 
sincer şi nu vreţi să colaboraţi cu organele 
de anchetă?”, A continuat apoi, 





făcându-se că nu-mi observă iritarea 
provocată de răspunsul pe care mi l-a dat, 
să-mi țină răsuflata şi arhicunoscuta lecție 
despre **umanismul socialist”” şi despre 
“înţelegerea regimului față de cei ce 
greşesc””. Observând, în cele din urmă, 
indiferența cu care îl ascult, a încheiat 
uşor enervat: “Dacă vrei să-ți uşurezi 
situația, fii sincer cu organele de anchetă”. 
Apoi, fără să mai aștepte replica mea, 
s-a întors şi a părăsit încăperea. Imediat 
după ieşirea lui a reapărut Enoiu, care 
chemând gardianul,-i-a ordonat să mă 
ducă înapoi în celulă. 

După această vizită nu am 
observat nici o schimbre în tratamentul 
care mi s-a aplicat. Aceleaşi anchete dure, 
aceleaşi bătăi, aceleaşi orori. După 
terminarea anchetei a urmat procesul, 
condamnarea, stagiul de câteva luni la 
Jilava şi, apoi, “veşnicia” Aiudului. 
Amintirea misteriosului personaj care 
m-a vizitat în timpul anchetei s-a şters sau 
s-a pierdut pe undeva, prin cotloanele 
memoriei. 

În august 1964, odată cu 
slobozenia generală, m-am eliberat şi eu. 
Un an mai târziu, în 1965, mi-a atras 
atenția, la televizor, la lucrările unui 
Congres P.C.R. (al IX-lea, pare-mi-se), 
un ins care urcase la tribuna “înaltului 
for” pentru a-şi prezenta expozeul. Mi se 
părea extrem de cunoscut, darnu ştiam de 
unde să-l iau. Deodată, un declic al 
memoriei şi amintirea țâşni la suprafață. 
Astfel am aflat eu că misteriosul personaj 
care mă vizitase, cu nouă ani în urmă, în 
biroul de anchetă al temutului Enoiu, şi 
care mă impresionase prin rafinamentul 
vestimentaţiei sale, era VIRGIL TROFIN, 
“dizidentul” de mai târziu... 


Demostene ANDRONESCU 





După terminarea studiilor s-a stabilit în județul Tutova, de unde, în 1948, a fost arestat 
A fost condamnat la cinci ani de închisoare, pe care 
In timpul prigoanei comuniste a fost, pentru cei năpăstuiți din jurul lui, un adevărat părinte şi 
frate. Era e un altruism Şi deo delicateţe sufletească ieşite din comun. Făcea binele discret, fără 
ostentație și fără să pretindă nimic în schimb. Nici 


I-a executat integral, eliberându-se în 1953 


chiar recunoștință. Din aceste motive, unii 


Puncte Cardinale 


“Samariteanul milostiv”. 















* Daia 


PUNCTE CARDINALE 


DS 
SE » 
. 
. 


Pe sa i 3 e 


lanuarie '96 NR. 1/61 PAG. 13 


SPA A că A că 
ML DL ALUA LI 
o a a aa ia tei 


Sect Zr 


Pa Ret 7 A e a 
Pa 0 E a aa 


SOLDATUL POLITIC 


* şi Aa 
» Ra 


"* 
Pa 
Ri 


Bi 





(continuare din numărul trecut) 
Partea a treia: 


Calea spre Soldatul 
Politic 
“Trebuie să te străduieşti ca scopul 
ău să fie acela ca în orice loc şi în 
orice faptă să fii liber în tine însuţi 
şi stăpân firii tale , şi ca toate 
lucrurile să fie sub tine, nu tu Sub 


» 


ele.” 
Thomas d Kempis 


La Lausanne, în Elveția, în 1965, Marcel de 
Corte a făcut următoarea observație: “Am auzit 
deseori spunându-se că mijloacele, luate ca atare, nu 
sunt nici rele, nici bune. Mărturisesc că o asemenea 
afirmaţie mă lasă fără răspuns, căci mă întreb unde 
putem găsi mijloace care să fie doar mijloace, fără ca 
prin aceasta să devină inerte, inutilizabile, non- 
existente, asemănându-se poale unor jucării stranii. 
Un mijloc nu poate fi niciodată considerat ca atare, 
decăâl poate doar într-un raţionament steril. Un mijloc 
este întoldeauna considerat în raport cu un Scop. 

Este o aserțiune frecventă a epocii moderne că 
“scopul scuză mijloacele”, o aserjiune căreia ii 
subscriu prea mulți naționaliști, fără să mai stea pe 
gânduri. După cum evidenţiază şi Marcel de C orie, 
mijloacele şi scopurile reprezintă o unitate, fiind 
legate organic si dependente unele de celelalte în 
practica politică. Scopurile palriotului sunt exaci 
opuse celor ale structurilor consacrate ale puterii, 
astfel încât este natural ca şi mijloacele să fie diferite 
Metodele folosite de comunişti sau de marea finanţă 
pentru a instala regimul lor de teroare nu pot fi 
folosite de naţionalişti fără să facă un rău imens atât 
militanţilor, cât şi cauzei, idee în jurul căreia şi-a 
construit Codreanu mişcarea 

Să luăm, de exemplu, tactica teroriștilor (ceva ce 
'rebuie privit diferențiat de simpla violență politică 
sau de asasinatul politic); ea este în intregime străină 
de tradiția naționalistă şi de obiectivele ei leoretice şi 
practice; terorismul este gândit să bage spaima în 
populaţie, prin asasinarea alealorie a unor oameni 


obişnuiţi, cu gloanţe şi bombe. Noi respingem această 
metodă pentru simplul motiv că noi căutăm să obținem 
sprijinul populaţiei pentru a o ajuta să se perfecţioneze, 
iar acest lucru nu este posibil printr-o politică de 
exterminare. Este, de asemenea, interesant de văzul că 
“grupările naționaliste” care uzează de terorism - 
IRA, ETA, dictaturile reacționare militare din America 
Latină - sunt tocmai acele grupări ale căror idei 
“naționaliste” noi le considerăm foarte discutabile. 
Dacă proclamăm că ne iubim poporul şi cultura, cum 
am putea folosi metode menite să semene ura şi frica? 
Dacă proclamăm că adevărul absolut este cel mai 
aproape inimii noastre, cum am putea minţi şi săvârşi 
fapte dăunătoare ? Nimeni sănu spună că lucrurile vor 
fi alfel după Revoluţia Naţională, căci omul care 
nu-şi poate susține principiile atunci când este lipsit de 
putere şi nu are nimic de pierdut, nu şi le va susţine nici 
atunci când deține puterea şi are totul de pierdut. 
Practica, aşa se spune, te face perfect; ar trebui să 
ținem minte acest lucru în fiecare zi a vieții noastre 
naționaliste. Căile pe care au pornit adversarii noştri 
i-au dus la situaţia de state sclave ale U.R S.S. - ului şi 
S.U.A.; noi vom porni pe o altfel de cale, căci țelul 
nostru este Statul Naţional Revoluționar. Asta nu 
înseamnă că nu putem fi discreţi în acțiunile noastre 
sau că nu putem recurge la abilităţi; tocmai contrariul 
este adevărat. Principiile noastre ne dictează să ne 
folosim la maximum de toate însuşirile noastre - fizice, 
mentale şi spirituale -făcând tot ce ne stă în putinţă 
pentru a sprijini cauza, dar păstrându-ne în acelaşi 


timp puritatea spiritului. Este mult prea uşor să. 


abandonăm principii şi valori, invocând presiunea 
conjuncturii. Avem nevoie de forță de caracter şi de 
pulere de rezistență în faţa ideilor corozive ale 
duşmanilor noştri, care ne ispitesc să apucăm pe calea 
cea mai uşoară. Nu trebuie să facem decăt fie şi un 
singur compromis şi ne şi găsim pe panta alunecoasă 
care duce la trădare. Calea noastră nu este uşoară. 
Este spinoasă, ascetică, este un peisaj de sânge, lacrimi 
şi sudoare. Ziua în care va înceta să mai fie aşa este 
ziua în care Revoluţia Naţională s-a vândut! 

O înțelegere a relaţiei dintre scopuri şi mijloace 
nu este un simpli exercițiu academic, ci o calificare 
esenţială, ce determină nu doar recrutarea Soldatului 
Politic, ci şi felul în care el va fi modelat ca Războinic 
al Revoluţiei Naţionale. Este condiţia pentru a ne da 
seama de ce anumite melode nu vor fi niciodată 
acceptabile pentru noi. 

Să ne ocupăm de recrutare. În trecut, elitele 
războinice erau un lucru obişnuit, la fel de natural ca 
zilele însorite şi câmpiile înverzite, dar astăzi ele au 
rămas doar amintiri romantice. Concluzia clară este, 
prin urmare, că persoane ca voi, cei care citiți aceste 
rânduri, vor trebui să deschidă drumul. să devină 
Soldaţii Politici care vor face posibilă victoria. Unii 
dintre voi vor râde de această idee, unii se vor 
inspăimânta de ea. Destui vor mărturisi că nu se simt 
în Stare de aşa ceva. Din păcate, Dumnezeu sau 
Destinul, spuneţi-i cum vreți, a hotărât că noi trebuie 
săne asumăm această sarcină impresionantă. Străbunii 
noştri au avut de înfruntat situaţii similare, iar noi 
Irebuie să ne extragem forțele din spiritul lor. Este în 
maica acestui spirit necesitatea să ridicăm flamura pe 
care se află Crucea şi să ne intoarcem împotriva celor 
care provoacă vrajba acestei naţiuni. 

Căci dacă refuzaţi să fiţi acei războinici de care 
am vorbit, încine-şi mai poate pune speranţa națiunea? 
În cei scufundaţi în paharul de băutură sau în droguri? 
În cei care caută “realitatea” în casete video sau în 
heroină? În cei care vorbesc mult şi tare, care ameninţă 
cuun “amurg alzeilor”, dar care nu se dau În lături de 
la nimic pentru câteva... lire sterline? În cei slabi de 
minte, care cred că înțelesul naționalismului rezidă în 
ceva taclale, bere ieflină şi ultima pălărie a prinţesei 
Diana? În patrioţii de plastic, în trântorii burghezi 


devotați “câmpiilor verzi ale Angliei”, dar nu atăt de 
devotați încât să nu-şi sacrifice “patriotismul”, dacă 
acesta ar amenința aura de “respectabilitate” pe 
care le-o acordă vecinii şi prietenii? Nici unul dintre 
noi nu doreşte, poate, această luptă, dar datoria ne 
cheamă. Cei care refuză sunt, pur şi simplu, laşi 

Soldatul Politic îşi poate respecta Adversarul, dar 
Trădătorul şi Dezertorul nu merită decât dispreţ. Şi 
atunci când drepturile naturale ale copiilor voştri 
vor fi furate şi date inamicului, îi veți putea oare privi 
în ochi, spunând că aţi făcul tot ce v-a stat în putinţă? 

Presupunând că aveţi curajul şi hotărârea 
necesară, cum veţi deveni, oare, un revoluționar 
naţionalist? Nici un Soldat Politic nu se aseamănă 
cu un alt camarad al său, deşi, natural, au multe în 
comun. Diferenţele care există sunt datorate faptului 
că noi, ca indivizi, avem şi calităţi şi defecte. Aceste 
diferențe nu trebuie să ne apară ca nişte probleme, 
căci ele pot fi transformate în avantaje: o armată 
eficientă este formată din tipuri diferite de oameni. O 
armată de comandanţi fără soldaţi este la fel de 
nefolositoare ca una de soldați fără comandanţi. 
Unii dintre voi veţi deveni conducători, alții 
războinici, dar toți veţi reprezerita ceva vital pentru 
Misiunea Noastră Naţională. 

Programul de pregătire, care va culmina cu 
apariția Soldatului Politic, este crucea pe care trebuie 
să o purtăm. Numai îndeplinind această sarcină, 
numai prin luptă, vom ajunge încetul cu încetul la 
calitățile de care avem nevoie. Sunt unii care 
consideră forma fizică drept cel mai nobil scop al 
vieții; aceia pot confirma că această formă nu se 
dobândeşte uşor, ci necesită muncă grea şi efort. In 
aces! fel se poate înțelege că a deveni Soldat Politic 
este o treabă pentru oameni activi şi constanți, iar 
nu pentru mici dictatori de fotoliu sau autoproclamaţi 
Oameni Provindenţiali. 

Odată lămurit acest lucru, drumul devenirii 
unui Soldat Politic ne apare simplu şi logic în 
Structura sa. Vă propuneţi lucruri mici la început, 
obiective care, odată atinse, vă vor oferi încrederea 
in sine şi experiența necesară pentru scopuri mai 
ambiţioase. Cel mai important lucru în acest stadiu 
este să fiţi sinceri cu voi înşivă, deoarece, dacă nu 
veți face asta, nu veți putea niciodată să fiți sinceri cu 
colegii voştri. 

Retrageți-vă undeva şi, după o perioadă de 
reflecţie serioasă, alcătuiți o listă a punctelor bune 
şi a celor rele, evitând extremele unui criticism 
excesiv sau ale complacerii într-o dulce indolenţă. 
După aceea, alegeți un punct bun, care poate fi 
dezvoltat, şi o slăbiciune, de care doriți să scăpaţi. 
Pe hârtie aceste lucruri par foarte uşoare, dar în 
realitate este vorba de o luptă de proporții titanice. 
Vor fi momente când veţi crede că totul merge bine, 
ca, deodată, să vă treziţi cu vechile obiceiuri. Dar nu 
renunțați şinu vă lăsaţi descurajaţi de acest insucces, 
pentru că, dacă vă veți putea reculege şi încerca din 
nou, vă veţi dezvolta autodisciplina şi dorința de a 
reuşi, în ciuda tuturor adversităților. Este un proces 
care va face pentru voi, în ordinea spirituală, ceeace 
fac, în ordinea fizică, greutăţile pe care le ridică 
atleții la antrenamente. Puteţi înțelege fericirea numai 
după ce aţi înţeles tristeţea, puteţi aprecia succesul 
doar după ce aţi simţit gustul amar al eșecului; dacă 
nu Vă veți putea depăşi pe voi înşivă în lucruri mici, 
vă veţi dovedi nefolositori în marile situaţii de criză. 
Când situația se va înrăutăți în anii ce urmează, 
când represiunea va deveni violentă, sistematică, 
totală, atunci veţi dori să ştiţi că, în luptă, puteţi 
conta pe camarazi, iar ei vor dori, de asemenea, să 
ştie că pot conta pe voi, Pacea interioară pe care o 


dă această încredere în ceilalți este neprețuită! 
(va urma) 


DEREK HOLLAND 





..r 


| 


ri e 





DIE A ci ia N a N e e SN Se m e * Se e) eee a a a Pa O a a a a 0 N N N N N N O E o a pa E 


PAG. 14 NR. 1/61 lanuarie '96 





Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, despre care se ştie-că este o excelentă 
ilustrare a genului literar psihologic, oferă un unghi de vedere mult mai vast (şi 
totodată mai penetrant), dacă o situăm nu pe palierul întâmplării precare. adesea 
fără noimă, ce ţine de individul contingent, ci in orizontul mitului. Avantajul 
unei atari perspective este cănu anulează psihologia personajelor. ci dimpotrivă. 
o îmbogăţeşte cu noi valenţe întregitoare. 

Să recapitulăm faptele. 

i Tatăl, descendent direct al unei vechi familii boiereşti române. înțelege 
că spiţa-i se va stinge dacă nu îi împrospătează sângele cu o picătură rustică, 
viguroasă. Luând notă şi de viața destrăbălată a unicului fecior, se decide să 
înfăptuiască acest altoi. Avem, până aici. situarea social-istorică a naraţiunii. 
Urmează “expediţia” la țară şi peţitul. Puiu Faranga se prinde în hora 
“*Ciulendrei"”, dans jucat într-unul din satele străbătute, şi imediat îşi alege 
viitoarea mireasă, alături de care nimereşte “întâmplător”. 

Aici se află cheia nuvelei. Punând repede ochii pe o fată încântătoare, 
jocul trece pe plan secund. Emoţia şi excitabilitatea se îndreaptă către tovarăşa 
lui. în detrimentul concentrării asupra ritmului şi muzicii. abstrăgându-l de la 
limbajul comunitar al horei. 

Cedând astfel firii lui impulsive. rămâne, de fapt, la periferia jocului. 
Aşa se şi explică mai târziu, la sanatoriu, amnezia privitoare la dans şi melodie. 
deşi împrejurarea în care le întâlnise, fusese una hotărâtoare pentru viaţa lui. 

Insă hora, continuând o veche tradiţie, pe lângă conservarea altor 
ritualuri, are şi o funcție magico-medicală, vindecătoare, aşa cum rezultă şi din 
studiile lui Romulus Vulcănescu, de pildă.' In primul rând, forma circulară 
(închisă). delimitează “lumea creată” (şi cosmicizată), de “haosul” înconjurător, 
constituind o barieră protectoare faţă de duhurile rele din afară, iar înaintările 
şi întâlnirea grupată*din centrul horei. urmăresc unirea dansatorilor în inima 
unei realități mai presus de ei, indusă de starea comunională a jocului. Puterea 
expiatoare a horei nu stă numai în forma circulară, ci şi în dinamica ei, în joc. 

De multe ori ele se îmbină, ca'în cazul căluşarilor.? 

De aici - importanța memoriei coregrafice, care poate fi însuşită însă 
numai printr-o dăruire totală, altfel jocul îşi reduce eficacitatea la un nivel 
exterior, biologic. devenind simplă descărcare de energie. 

Neparticipând cu întreaga ființă la dans, Puiu Faranga refuză atât 
scenariul arhetipal, figurat coregrafic de mersul. către centru (la urma-urmei, 
centrul propriei fiinţe). cât şi rolul protector al dansului faţă de influenţele 
exterioare nefaste. Ele îşi arată puterea tocmai prin abaterea atenţiei de la tâlcul 
străvechiului ceremonial. Pasiunile dezordonate care îl domină, îl fixează doar 
asupra sferei trupeşti, asupra fetei, în care nu vede decât un mod de a-şi satisface 
plăcerea primului impuls, acela care 








l-a aruncat “întâmplător” alături de —p IPEE 


re 


> 


ea. 

De aici, drumul către ruptura 
psihică este logic. Puiu Faranga 
rămâne în continuare la marginea 
realității sociale (viață dezordonată, 
desfrânată) şi la marginea conştiinţei 
lui. lar porțiunea psihică pe care nu o 
mai poate controla, se ridică 
împotrivă-i, definitivând breşa în 
unitatea mentală. Caz de schizofrenie 
clasică pentru psihanalişti. Instructivă 
este aici şi interpretarea oferită de o 
categorie de mituri, în care haosul 
implică nebunia şi regresia 7. deci 
având legătură cu cazul nostru. 

Crima izvorăşte din acest 
adânc înfricoșător, unde sălăşluiesc 
demonii nealungaţi. Scena din final, 
cu un Puiu Faranga extatic în faţa 
ritmului și melodiei regăsite, nu 
trebuie să ne înșele. Departe de a fi o 
recuperare a inconştientului, este o 
regresiune, urmată de fixaţia pe o treaptă de echilibru, Cu toate că redescoperă 
dansul şi îl joacă, o face ca şi atunci, singur. Cele două momente au aceeaşi notă 
comună: lipsa de participare integrală la hora “Ciulendrei”, a cărei hotărâtoare 
trăsătură este comuniunea. Doar că, în timp ce prima oară numai trupul participa 
la dansui colectiv, iar mental se proiecta egocentric, acum mentalul reface 
valența colectivă a horei, dar trupeşte o joacă de unul singur. 

Rămas la nivelul unei înţelegeri exterioare a dansului, deci la periferia 
lui, el rămâne și la periferia vieţii mentale, dar încă mai important, la periferia 
realității de care atârnă; sângele strămoşilor lui. Pierderea contactului cu 
autohtonia, înstrăinarea ca urmare a evoluţiei în cercuri tot mai sus-puse, 
închistarea în mondenitate, nu numai că sterilizează pe multiple planuri, însă 
amenință cu efecte mult mai grave. Este simptomatică “îngroşarea” succesivă 
a planurilor pe care ele se propagă. Fiindcă greşeala aparent măruntă faţă deo 
realitate transcendentă se repercutează în ordinea psihică (nebunia), apoi în cea 
biologică (degenerarea sângelui), socială (comportament anarhic, rupt de viaţa 
familială) şi istorică, prin curmarea spiței Faranpa. 

Dar oare numai de spița Faranga este vorba? Nu cumva acest scenariu 







PE A 4 zi e d su Ş 
E le oa 
tat. e a Ari PA 


> 
j ia d 4 
Te Asad 


Theodor Aman, Flora de la Aninoasa 


PUNCTE CAADINALE 





este exemplâr pentru omul ariei noastre culturale? 

Să ne gândim. mai întâi.la dorinţa subită ca o izbucnire, a tânărului 
Faranga, de a se prinde în hora **Ciulendrei””. Nu putem vedea oare aici o 
dovadă a faptului că. aşa cum afirmă Romulus Vulcănescu, “la temelia 
fenomenului cultural românesc...stă deci. în subconştientul arhaic. hora” 
(op.cit..p.17) Tânărul aude chemarea horală ca un atavism. în orice caz îi simte 
nelămurit străvechiul mesaj nupţial. (Rolul nupţial al horei este notoriu.) 

Dintr-o dată. fondul nuvelei se proiectează într-un timp ancestral, ca o 
dramă jucată în planul identităţii etnice. (Și e semnificativ şi avantajos pentru 
substanța nuvelei că autorul este fiu de țăran. De altfel. un alt mare roman al lui 
L.Rebreanu. Jon, se deschide cu o horă duminicală.) 

Puiu Faranga ar putea întruchipa moștenitorul tipului etno-cultural al 
acestor meleaguri, care s-a îndepărtat radical de modelul iniţial, şi-a pierdut 
minţile odată cu ruperea contactului cu substratul etnic autohton şi cu realitatea 
culturală specifică sub spiritualitatea căreia acesta s-a format, adică hora. 

Din nefericire. eroul nostru nu-şi dă seama de totalitatea „mesajului 
horal, de necesitatea de a participa nu doar psiho-senzitiv. ci cu întreaga ființă. 
Din acest moment, încercarea de reconectare a viței Faranga cu “oamenii 
pământului”! devine o ocazie pierdută. lar operaţiunea de "tranțuzire” a Mădălinei 
calcă apăsat pe urmele acestei greşeli: şi e ciudat, dar plin de sens, cum bătrânul 
Faranga nu-şi dă seama de funesta eroare care îi anulează soluția de reînviorare 
genealogică. pe care tot el o întrezărise. Căci în loc de redescoperirea sufletului 
țărănesc, se preferă “fabricarea” viitoarei soţii după propriul gust pervertit de 
canoanele mondene. 

În aceste condiţii, nebunia irumpe firesc, Rebreanu arată discret, însă 
destul de clar, că nu e vorba de un psihic agitat superficial, ci de o nebunie 
adâncă. o nebunie a sângelui. Biologia se răzvrăteşte cu ultimele puteri împotriva 
spiritului declasat, dominat de forțe malefice, incapabil să mai decidă corect 
pentru propriul corp. Şi nu e întâmplător faptul că şi bătrânul Policarp dusese 
în tinereţe o viaţă la fel de aventuroasă. după cum nici rangul social nu e 
întâmplător. Interesant este şi cine diagnostichează nebunia: doctor Ursu, fiu de 
țăran. O alegorie pe cât de simplă, pe atât de emoţionantă se ascunde aici: țăranul 
care îl avertizează pe boier că e nebun, că s-a smintit! 3 

Care e tâlcul acestei situaţii? De ce s-a smintit boierul? Pentru că. 
reprezentant prin comportumeni al unei - culturi de invazie (“fiu de boier care 
a uitat de nu ştiu câte generaţii să mai joace hora” - cum zice R. Vulcănescu în 
finalul cărții sale), deci produs al unei intense aculturaţii, nu înțelege cănupoare 
supravieţui dacă nu face corp comun cu cultura sufocată de cea oficială (al 
cărei agent este). fără riscul dramatic al pierderii de sine. 

lar mesajul cel mai ascuns al 
acestei cărţi. dar şi cel mai “la vedere”, 
este că exponentul unei culturi de 
ay, împrumut, invadatoare, sugrumă pe 
d 3 aceea care reprezintă cultura 
autohtonă! 

Va fi ştiut Rebreanu, când a 
scris Ciuleandra, ce exemplar redă 
acest asasinat avatarurile ţăranului 
român, batjocont şi apoi ucis? Forțat 
să se imbrace cu o haină de împrumut, 
de la care i se va trage şi moartea? 

In fond, ce este istoria 
românului, de 150 de ani încoace, dacă 
nu 0 continuă pervertire a fiinţei 
naționale? Incât azi, după urgia 
comunistă, ne întrebăm temători dacă 
mai există vreo şansă de stopare a 
acestei cumplite degenerăni. Şi numai 
gura de țăran lucid a doctorului Ursu 
ne-ar putea şopti răspunsul: “Minuni 
poate face numai Dumnezeu”! 

Florea TIBERIAN 


| a a cai 
_ 
A; 





Note 

|) MMologie română, Ed. Academiei, Buc, 1985, p.373 şi Fenomenul horal, Ed.Arheup, 
Buc,, 1995, In această lucrare, funcţiile horei sunt tratate în amânunt. Sunt reliefate calităţile 
exorcizante ale horei (pp 120,121), 

2) lată cum este descris un astfel de dans: “Când căluşarii trec hotarul satului lor, spre a lega 
jurământ sacru în afara lui, la răscruci sau în păduri, ei joacă în cerc un fel de horă sălbatică 
de alungare a duhurilor rele ale locului” (op.cit.„p.90). Este ilustrată aici puterea horei de a 
consacra un loc (cl.op cit.„p.95) prin delimitarea lui de spaţiul înconjurător, această operaţie 
derivând din rituri cosmologice, de construcţie etc, (de ex., brazda circulară care delimitează 
teritoriul unei aşezări), dar şi rolul ei apotropaic, bazat pe prima funcţie 

3) Mircea Eliade, Mituri vise şi mistere, în Eseuri, Ed.Şuinţifică, Buc.1991, p.306. 

4) La p.13l a Fenomenului horal, R.V. ilustrează rolul benefic în plan psihomatic al horei: 
"Oprindu-l pe Năcâu să joace hora, mai mult timp, în satul lui, acesta face impresia că şi-a 
pierdut minţile și bârbăţia...” Vedem în această smintire şi o corespondenţă magică: spaţial, 
Năcâul este în afara cercului apărător al horei. lar la p.133 autorul nu se sfieşte să-şi afinme 
convingerea că hora a lost şi este “unul din factorii cei mai importanţi ai cugeniei poporului 
român...” ŞI, puţin mai jos: “Cine vrea să intuiască hora, din realitatea culturală, ca fenomen 
autohton, trebuie să facă abstracţie de fiinţa lui jucătoare, de corporalitatea lui...Şi atunci, în 
vârtejul dansului, să se autocontemple, să-şi sondeze mental suăfundurile inconştiente ale 
acestui indefinit complex cultural,” 





a 
— 


e PD Or OP LD: "7 LEE — 9-9 “ya 


ap 


Adi 


. Mărturisim că am ezitat 
îndelung să publicăm materialul de 
mai jos, primit de la cel mai tânăr 
dintre colaboratorii noştri. Chiar 
dacă principial are dreptate, rostind 
adevăruri incomode, ce nu mai pot fi 
ocolite, credem că anumite 
concretizări și argumente rămân 
discutabile. E. bine însă să înregistrăm 
cu toată gravitatea asemenea expresii 
ale dez-amăgirii, mai ales când ele 
sunt rostite pelimba pură a tinereții. 
Căci dreapta creștină de mâine va fi 
a acestor adolescenţi de azi sau nu va 
fi deloc... (Red.) 





Constatând gradul de perdiţie în 
care se află astăzi țara, ar trebui, vorba lui 
Mateiu Caragiale, să-mi înmoi pana în 
puroi şi în mocirlă pentru a descrie, în 
termeni adecvaţi, ienominia 
contemporanilor noştri. 

E tulburător şi trist, însă, să 
constați că tocmai acolo unde credeai 
odinioară că sălăşluieşte temeiul unei 
speranțe mântuitoare, acum nu mai este 
loc nici pentru o axiologie necoruptă de 
relativisme etice şi nici pentru ingenuități 
reflexive. Nu e mai puțin adevărat că 
astăzi “exercițiile de admiraţie” sunt din 
plin practicate şi preferate oricărui examen 
de conştiinţă. Deşi în creştinismul 
apostolic pocăința este o Taină sfântă, o 
“zdrobire totală a inimii”, în spaţiul dreptei 
româneşti contemporane, pretins creştine, 
s-a suspendat orice auto-exigenţă, insul 
locvace, orgolios și obsedat de fapte (cele 
ale sale, fireşte) fiind omniprezent. S-a 
instalat în discursul atâtor epigoni barbaria 
cumplită a grandilocvenţei, arguția filistină 
şi incultă, inestetica emfază, adică tot 
ceea ce depăşeşte statomicia unei drepte 
măsuri. 

Eliminând segmentul 
cuprinzător al naţionalismului venal şi 
poncif, ce deține inconfundabila pecete a 
exortaţiilortelevizate şia unor manifestări 
publicistice paranoice, naționaliști la 
modul autentic, pe linia culturală 
Eminescu - Pârvan - lorga - Eliade, sunt 
foarte greu de găsit. Pentru a înțelege 
structura eclectică, profund disarmonică, 
a dreptei româneşti actuale, vom schiţa o 
sumară radiografie a celor întâmplate în 
ultimii ani sub cerul comun al 
naţionaliştilor creştini declarați. 

Aceşti ultimi ani au reprezentat 
o remarcabilă explozie informaţională, 
care, printre altele, a scos la lumină multe 
dintre adevărurile istorice ale României 
interbelice. În consecinţă, fenomenul 
legionar a putut fi şi el receptat de cititorul 
român în afara oricărei cenzuri ideologice. 
Şi-n contextul unei largi libertăţi de 
expresie, au apărut şi câteva publicaţii cu 
conţinut naţionalist explicit: "Gazeta de 
Vest”, “Puncte Cardinale”, “Mişcarea” 
(acesta din urmă cu frecvente întreruperi, 
din motive în primul rând financiare). 
Numeroase edituri = cea mai prolifică 
dintre ele fiind “Gordian” din Timişoara - 
au tipărit volume de autori legionari 
reprezentativi: C. Z. Codreanu, H. Sima, 
|. |. Moţa, F. Brădescu, G. Bălănescu etc. 

În același timp, am asistat la o 
serie de delimitări şi tensiuni între două 
grupări legionare adverse, pe nişte temeiuri 


care scapă astăzi publicului larg (şi mai 


ales celui tânăr). În paralel, vedem 
desfășurându-se o campanie susținută de 
denigrare a mișcării legionare și mai ales 
a exponenţilor ei în plan cultural.Un fapt 
semnificativ, dar deconcertant: nici un 
intelectual de marcă al acestei țări nu îşi 
mai exprimă deschis astăzi simpatia față 





PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie '96 NR. 1/61 PAG. 15 





ULIITAIE_E 


MAKSQINEA 


CCEPFIII 


de ideologia Gărzii de Fier, în ciuda 
fascinaţiei pe care o mai produce în aceste 
medii “modelul paideic” al elitei culturale 
interbelice. Este adevărat că un Octavian 
Paler, un Alexandru Paleologu, un Sorin 
Dumitrescu, un Horia Bernea, un Teodor 
Baconsky sau D-na Lucia Hossu-Longin 
susțin în agora confruntărilor ideatice un 
punct de vedere conservator în raport cu toţi 
degenerații partizani'ai internaţionalismului, 
Nu e mai puţin adevărat, însă, că limbajul 
lor n-a căpătat niciodată eclactanţa 
limbajului atâtor “rrromâni verzi”, “de-ai 
noştri”... 
F++ 

Unei receplări negative in exterior 
i se adaugă un nou şi absolut penibil conflict 
intern. Dacă până în vara anului 1995 litigiul 
era “doar” între cei fideli lui Horia Sima şi 
cei ostili acestuia (prelungiri absurde ale 
unor adversități radicalizate în exil), după 
“momentul Padina” a apărut un alt incident 
şi alte două “aripi”, fiecare, desigur, cu 
legitimitatea şi adevărul ei. Cei doi 
reprezentanţi: Ovidiu Guleş şi Şerban Suru. 
Situaţia creată este mai mult decât un 
paradox, deoarece ambele figuri sus- 
amintite exprimaseră întotdeauna poziţii 
radicale, de o cvasi-perfectă similitudine! 

Noi nu am uitat, bunăoară, nici 
faptul că D-l Guleş a încurajat 
comportamentul intempestiv al acelor tineri 
de la Aiud [este vorba de trei tineri îmbrăcaţi 
în cămăşi verzi, prezenţi la o festivitate în 
memoria victimelor comunismului - n. red.] 
(vezi “Gazeta de Vest”, Nr. 102/1994), 
publicând atunci, pe o jumătate de pagină, 
fotografia lor, cu următorul titlu: “In faţa 
porților Aiudului: cei de ieri şi cei de mâine”, 
pentru ca apoi, după episodul de la Padina, 
să-i sancţioneze cu calificative precum 
“teribilism”, ““maimuțăreală” ş.a. Atât D-l 
Guleş cât şi D-l Suru vorbesc mereu despre 
Legiune la timpul prezent. D-l Guleş scrie 
“Magistrala Horia Sima” (pe când Prof. 
Neştian exclamă patetic: “Doamne, ce ne- 
am fi făcut fără Horia Sima?!”), iar D-| Suru 
este şeful cuibului “Horia Sima” din 
Bucureşti. Intemperanţelor şi stridențelor 
publicistice ale D-lui Guleş le corespunde 
extravaganța vestimentară şi inițiativele 
neînțelepte ale D-lui Suru. În ciuda 
conflictului lor, cei doi subiecți se află, 
totuşi, într-o perfectă congruenţă 
structurală! 

D-l Guleş a avut bunăvoința ca, în 
numărul din septembrie '95 al publicaţiei 
pe care o conduce, să-şi expună, pe larg şi 
fără vreun echivoc, poziţia față de situația 
actuală a dreptei româneşti, pe care Domnia 
Sa, reductiv, o numeşte “abstracţiune”. 
Poate că pe malurile Bepăi aşa este 
percepută, dar să nu uităm că regretatul 
Petre Ţuţea şi-a luat ca atribut esențial 
această “abstracţiune”. Noi credem că 
“dreapta” subsumează o largă masă de 
cetățeni cu vederi şi atitudini comune faţă 
de aceleaşi realități social-politice. Noţiunea 
de “dreapta” desemnează mai puţin o 
categorie de lucru a politologilor, cât o 
grupare de oameni cu opțiuni politice 


înrudite. Ritos, D-l Guleş mai spune că nu 


e dispus la o conlucrare cu cei ce nu văd în 
C. Z. Codreanu şi lonel Moţa “trimişii 
Cerului pe pământ”, iar în Legiunea 
Arhanghelul Mihail (astăzi inexistentă ca 
organism politic!) “principalul mijloc 
funcţional de combatere a expansiunii răului 
în lume”. Domnule Guleş, vă mărturisesc 
cu maximă condescendenţă că eu - cu toată 
admiraţia pe care le-o port - nu văd în 
Căpitan şi în lonel Moţa nişte “trimişi ai 
Cerului”; şi îndrăznesc să spun că, după 
catehismul ortodox, puține făpturi umane 
au fost alese de Dumnezeu cu adevărat 
pentru a împlini în mijlocul oamenilor o 
misiune divină: mă gândesc la prooroci, la 
Sf. loan Botezătorul, la Maica Domnului, 
la apostoli. In plus, este deplasată, cred, 
orice comparaţie între o instituție harică şi 
hieratică (Biserica-“Trupal lui Hristos") şi 
Legiunea care, din nefericire, s-a dovedit 
uneori atât de pământească. 

Deşi aţi identificat corect 
obiectivul prioritar al prezentului, bătălia 
informațională, mă şochează obtuzitatea 
pe care înţelegeţi s-o manifestaţi în 
construcția ei strategică. Nu vă pot împărtăşi 
fetişul pe care-l faceţi Căpitanului şi 
Legiunii; şi vă spun aceasta cu toată 
sinceritatea, asumându-mi riscul de a fi 
etichetat drept “eretic” (de către Dvs. şi de 
către alții), Din această perspectivă, aş mai 
adăuga că membri ai Legiunii au comis, pe 
lângă alte impresionante fapte bune, şi o 
serie de inexpiabile greşeli, ale căror 
consecințe e nedrept să şi le asume tineri 
născuţi - ca şi mine - în deceniul şapte. Eu 
nu pot uita, de exemplu, faptul că Miti 
Dumitrescu (cel ce vedea - aproape de Dvs. 
- în Codreanu “un Zeu”) a recurs la asasinat. 
Faptul că nu era încadrat ca legionar statutar 
este, credeți-mă, o nuanţă cu totul 
imperceptibilă astăzi. Sunt şi alte fapte 
reprobabile, de a căror imagine tenebroasă 
unii fug; execuţia celor 64 de deţinuţi de la 
Jilava din 26/27 noiembrie 1940 (că erau cu 
toții vinovaţi, e o altă discuție) sau asasinarea 
lui lorga şi Madgearu. E suficientă şi o 
rezumativă evocare a acestora, într-o 
maximă obiectivitate, pentru ca orice 
prolepsă să devină inutilă. Erorile 
înaintaşilor, D-le Guleş, somează înainte 
de toate la pocăință şi la echilibru atitudinal, 
iar nu la un paseism unilateral. 

Obişnuiţi să amintiți atât de des despre 
“biruința Legiunii Arhanghelul Mihail”. Se 
mai cheamă oare aceasta realism, 
pragmatism, luciditate? E pentru mine de 
neînțeles cum Dumneavoastră nu puteți 
accepta faptul că accesul legitim la putere 
va fi posibil doar prin constituirea unui 
partid politic ce va trebui să se angajeze în 
lupta electorală şi să suporte necondiţionat 
toate rigorile unui sistem electiv democratic. 
Totodată este de neînțeles să văd atâta 
inflexibilitate în relaţiile cu partenerii de 
drum (dacă nu de credinţă), acum, când în 
România stânga radicală deține puterea 
economică şi politică, având în perspectivă 
şi şansa unei noi victorii la apropiatele 
alegeri. 


Nu îndrăznesc să vă dau sfaturi, 
fiind mai tânăr decât Dvs. Dar trebuie să 
admiteţi, în virtutea unei logici elementare, 
că statutul de minoritar nu va permite 
nimănui, pe plan politic, să producă o 
autentică şi decisivă schimbare de sens în 
viața publică românească. Astfel, poate, 
vi se va părea peremptoriu decalajul dintre 
tipul de discurs al anilor "30 şi cel al anilor 
'90. În plus, veţi înțelege că e necesar ca 
unei accepțiuni mistice a “biruinţei” să i 
seconjuge o accepțiune proiectată în toată 
concreteţea vieții politice româneşti. 

+++ 

Observ că există mai multe feluri 
de a înțelege naționalismul: unul crede că 
în loc de “bună ziua” sau “noapte bună“ 
trebuie să spui “Trăiască Legiunea şi 
Căpitanul!”; altul crede că trebuie să 
îmbrace cămaşa verde, clamând la 
nesfârşit: “Afară cu ungurii!” ori “Moarte 

jidanilor!””; în fine, un altul îţi spune că nu 
eşti cu adevărat român dacă nu ai mărşăluit 
zeci de kilometri, cântând “Sfântă tinereţe 
legionară”. 

In ce mă priveşte, cred că există 
o singură cale pentru a-ți sluji neamul: 
aceea a elitei. 

lar credința în Hristos îmi spune 
că orice om poate accede, în felul său, spre 
categoria elitei, prin reflecţie, asceză, 
smerenie, disciplină şi rigoare. Fiecare 
dintre noi are obligația cultivării 
harismelor proprii. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu, un țăran sau un meseriaş, 
alături de un profesor sau de un savant, pot 
aparține, concomitent, elitei. Ce poate fi 
mai semnificativ în acest sens decât pilda 
talanților din Sfânta Scriptură? 

E în duhul Bisericii 
dreptmăritoare să fim extensivi şi nu 
restrictivi, părtaşi ai sobomnicității şi nu ai 
închistării solipsiste, inclusivi şi nu 
exclusivi, ecumenici şi nu autarhici, robi 
ai iubirii frățeşti şi nu ai resentimentelor. 
ŞI aş vrea să cred că noi toţi suntem în 
primul rând creştini, mai apoi români şi 
abia pe la sfârşit “ţărănişti” sau “legionari”, 
“liberali” sau “conservatori”. 


Rafael HRAȘOVAN 















„n Redacţia  Punctelor 
Cardinale îi roagă pecititoriicareau 
achitat abonamentul, dar nu au 
primit în mod regulat revista, să ne 
înştiințeze asupra respectivelor 
nereguli printr-o carte poştală, pe 
care să-și rescrie şi adresa exactă şi 








completă. pc a 
Cei ce vor solicita 
abonamente pentru frimestrul Î al 
anului 4996 sunt rugați să expedieze 
sumele respective (costul unui 
abonament: 2500 lei, în care sunt 
incluse și taxele poştale) pe adresa: 


E brie A Cip A = PRE Sa SĂ 
PGA iel Constantinescu, 





09 | “ E incap în * ha N în Ni cat Ti SI , 
ăi Calta Dugibră IP INeaa toi 
7 eat € 2400 o Sibiu ti 

Fa A “Facem efo tur $ ] | Ş 
mbat, deocamdată, prețul 


Cai CĂ 3 p 
E Oa RPR e 









meschi 











PAG. 106 NR. 1/61 lanuarie '96 


PUNCTE CARDINALE 





După cărţile 

d-nei Ana Selejan 

(cercetătoare premiată de 

Academia Română), anume 

Trădarea intelectualilor (“ Transpress”, Sibiu 

1992) şi cele două volume dedicate pseudo- 

literaturii anilor 1949 - 1953 (“Thausib'”, 

Sibiu. 1993 şi 1995).iatăcă, intoamnatrecută 

au văzut lumina tiparului alte două lucrân ce 

dau seama de aceeaşi perroudă prolercultista 

cu “revelații” aproape incredibile pentru 

generaţiile mai tinere: M. Niţescu, Sub zodia 

proleiculusmului. Dialectica puterii (la 

“Humanitas”) şi Poeziu unei religii politice 

Patru decenii de agitație şi propazundă 

(volum alcătuit de d-l Eugen Negrici şi apărut 
la obscura editură “Pro”) 

Paginile ce poartă semnătura 
regretatului critic literar MARIN NIŢESCU 
sunt scrise inainte de 1989 (an în care autorul 
s-a stins din viață). Studiul ce deschide 
volumul. Sub zodia proletcultusmul ui (pp. 15 
- 339), la care ne vom releri in continuare. era 
gata incă din... 1979, iar micul “eseu 
politologie” Diafectica puterii (pp. 341 - 396) 
datează, într-o primă formă, din 1975. şi, în 
formă definitivă, din 1988. Se înțelege că 
scrierile. atât de incomode, n-au putut apărea 
in România ceauşistă. in ciuda repetatelor 
demersuri ale autorului (a se vedea pp. $5- 13 
din această ediţie postumă. îngrijită de d-lM 
Ciurdariu) 

După ce face o radiografie generală a 
penoadei 1944- 1964. autorul schițează câteva 
“profiluri de epocă” (cărora li se adauză o 
sumară ”biblioorafie ilustrauvă”). A doua 
secțiune începe cu cei trei “monştri sacri” ai 
marilor compromisuri postbelice; M. 
Sadoveanu, |. Arghezi şi G Călinescu. Dacă 
mulți dintre cei prezentaţi în continuare 
reprezentau cazuri cunoscute de oportunism 

(Zaharia Stancu, Mihai Beniuc. Geo Bouza. 
Eugen Jebeleanu, Ovid S. Crohmălniceanu, 
Come! Regman. Paul Georgescu, C. |. Gulan. 

41 Piru, N Tertulian. Dumitru Micu şi alți 
menționați doar la bibliografie. ca să nu mai 
vorbim de nulități absolute precum Leonte 
Răutu, lon Vitner sau Nicolae Mloraru), 
surprinde, în schimb. prezența în aceeaşi 
ceată a mai tinerilor Eugen Simion şi Nicolae 
Manolescu, astăzi hderi ai criticii noastre 
literare (iar cel din urmă - şi al opoziţiei 
politice anticomuniste, cu osupralicitată aură 
de fost “dizident”), Cunios, d-l Eugen Simion 
- graviton moluscos al puterii şi după 1989 - 
era mai decent la inceputul anilor '60 decât 
d-l Nicolae Manolescu, pe atunci "tovarăş” în 
toată puterea cuvântului! Ne este silă să 
reproducem aici ce putea ieși de sub condeiul 
manolescian în perioada 1961 - 1964 (a se 
vedea pp. 283 - 288 şi pp. 318 - 319 din 
volumul în discuţie)... Putem admite cânumai 
pe bază de compromis îți puteai [ace un loc în 
publicistica vremii; porcăria rămâne însă 
porcărie, indiferent de motivații. Și mai e 
ceva. Foştii deţinuţi politici îşi amintesc. de 
pildă, că toți gardienii loveau. dar nu toți cu 
acelaşi zel. Cei ce-au indurat bătăile nu pot 
neglija diferenţa, Or, dacă e să facem o 
analogie, scrisul tânărului N. Manolescu 
păcătuiește nu doar prin “aliniere ideologică”, 
dar şi printr-un îngreţoşător “exces de zel”... 
Se pare insă că actualul critic estetizam şi 
politician anticomunist e mai supărat pe 
Editura “Humanitas” decât pe sine insuşi! 

(În orice caz, devine tot mai limpede câ 
0 adevărată primenire morală a lumii 
românești nu se va pulea săvârși - dacă se va 
săvârşi vreodată - decăt atunci când viața 
noastră publică va fi curâțită. prin fatalitate 
biologică, de toți cei ce poană de coadă, 
intr-un fel sau altul. tinichelele vechiului 
regim... Vorba d-lui Liiceanu: de-alde Silviu 
Brucan, pe care toţi ne-am supărat în '90 
pentru “profeția” cu cei 20 de ani ce ne-ar fi 
trebuincioşi ca să ne redobândim normalitatea, 


Editura 
49 aid lili 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 





incepe să ne apară astăzi drept un optimist 
naiv,.. Cand te gândeşu că şase au şi trecut. “se 
spane gândul !) 

In ce priveşte volumul alcătuit de cnticul 
Iterar EUGEN NEGRICI, ele uul şi interesant 
pentru cei ce n-au trăit epoca respectivă. Nu 
atât simpla antologare a poetaşirilor 
proletculuşti e importantă în acest caz. cât 
“ideea care structurează cartea (urmându-se, 
poate. o interpretare a lui Mircea Eliade. 
schițată. de pildă. în lucrarea Mirri, vise şi 
mistere. apărută și-n româneşte. în volumul 
suprainutulat editorial Eseuri, trad. de Maria şi 
Cezar Ivănescu. [-ditura Şuinţifică. Bucureşu. 
1991: ase vedea cap "Mitunle lumii modeme”. 
mai ales pp. 129 - 130) cercetând 
indeaproape produsele «poetice» ale 
propagandei (..), anălizând modul cum se 
constituie ele. subieatele lor predilecte şi genul 
de elocvenţă pe care-l practică. am pututdecela 
un element comun, un factor unificator denvând 
dintr-o viziune de tip religios” (p. 6). O 
“«religie» fără Dumnezeu”. fireşte. 
maimuţărind, conştient sau inconştient. 
“scenariul” relieios iudeo-creştin. "Am avul 
insă în lectură tot timpul sentimentul prezentei 
unei paradiome de tip relizios şi mi s-a impus 
ca model răzbătâtor. modelul unei refer 
politice” (p. 7), ceea ce lămureşte şi incitantul 
utlu al volumului 

Materia e împărțită pe următoarele 
secțiuni (care urmează unui “Avertisment” 
inițial, din care am cilat mai sus): “Profeţi, 
Apostoli” (Lenin, Stalin. Gheorghiu-De)), 
“Martirii credinţei” (soldaţii sovietici 
“eliberatori”. ilegaliştii autohtoni), “Omul nou” 
(specie de homo soviericus). “Sumularea 
credinței” (“impărtăşania” întru ura anti- 
imperialistă. “veghea” asupra cuceririlor 
socialismului. “praznicele” roşii), “Biserica 
protectoare” şi diriguitoare (asimilată 
Partidului). “Paradisul terestru” (patria 
socialistă şi. în perspectivă," utopia 
comunismului absolut). “Mântuitorul” (cultul 
de mai târziu al personalităţii lui Nicolae 
Ceauşescu). Dintre "poeţii antologați nu 
lpsesc Mihai Beniuc. A. Toma. Dan Deşiiu, 
Victor Tulbure, Eugen Frunză. iar. pentru 
perioada ceauşistă, Adrian Păunescu. Nicolae 
Dragoş etc. Surprinde absenţa lui C.V. Tudor 
Volumul se incheie cuun studiu al d-lui Negrici 
"Scurt istoric al propagandei prin poezie” (pp 
350 - 367). Dumnealui ar fi trebuit insă să 
găsească prilejul de a sugera măcar - nu ca o 
scuză pentru români. dar ca o mostră de 
obiectivitate - că majoritatea covârșitoare a 
acestor versilicatori abjecţi a fost. până prin 
1965, de origine evreiască. 

Păcat că nu ni s-au oferit, spre finele 
volumului, şi nişte indici alfabetici ai autorilor 
şi textelor antologate. Volumul este însă. în 
ansamblu, de o nemaipomenită stânsăcie 
editorială - fără foaie de gardă. fără o autentică 
pagină de titlu. cu infiorătoare greşeli şi omisiuni 
de culegere, incât te întrebi: cum oare un om de 
prestanţa culturală a d-lui Eugen Neprici a 








Lipia BANIEA 


_secretar de redacție 


Colegiul redacțional: Gabriel C( )NSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 





pulut lăsa la vora intâmplânio upăritură de care 
este în intrezime responsabil”! 

Ne rămâne să aşteplâm şi vasta lucrare 
pregătită de d-l lon Cristoiu (care nu se 
consolează să rămână doar gazetar). /storiu 
prolelcultisnnului romanesc 


În vreme ce în 
“bentate” se comitea pseudo- 
literatura de mai sus. sar 
“masele” nu pregetau să se 
pătrundă de sloganunile ei şi chiar săo înveţe pe 
dinatară. inchisonle politice erau burduşite cu 
mai toată elita națiunii. L de ajuns să citeşu. în 
paralel. o antologie de poezie proletcultistă şi 
una de poezie a inchisonlor pentru a ințelege 
unde şi cum a supraviețuit adevărata Românie. 
răscumpărând prin spint “teroarea istoriei”. Şi 
ajunge să compari rectitudinea morală a unor 
mucenici ai închisorilor. de care dau mărturie 
numeroasele, cărți de memorii apărute mai ales 
în ulumii ani. ca să ai adevărata măsură a 
“trădării intelectualilor” de afară, a celor care. 
neinlometați şi nestălciţi în bătaie. s-au 
complăcut ca flaşnete ordinare ale celui mai 
criminal regim din istone 
“IL Meratura închisorilor” s-a îmbogățit 
de cin al cu două nur cărți de memorii. Prima 
scrisă nu doar cu patos mărturisitor, dar şi cu 
măiestrie literară. este cea a lui Petre Baicu 
Povestiri din inchisori şi lagăre. Bibhoteca 
revistei “Familia”, Oradea. 1995, 354 p (foarte 
inrijit editată). Braşoveanul PETRE BAICL 
a făcut 16 ani de temniţă comunistă (1948 - 
1964): cartea ne poarță pan numeroase inchisori 
ŞI lagăre (Ghencea. Midia. Năvodan, Peninsula. 
Valea Neagră, Uranus, Gherla. Aiud şi altele), 
cărora autorul le-a făcut experiența directă 
“Partea cea mai grea atragediei fiecăruia dintre 
noi abia acum începe. când, povestind-o. nu 
mai credem că a putut [i atât de reală. (.. ) Port 
cumineoviaţă pe slârşite. care n-a lost înclinată 
NICI spre aventură. nici spre ambiţii care s-o 
ducă în deşentăciunea lucrurilor. dar a avul în 
ea dorul rânduielilor curate, dorul minimei 
dreptăţi pentru fiece om, dorul să ne ducem 
viețile spre Inviere, nu spre infernul comunist 
(..) Cele relatate nu sunt decât ce am simțit. 
ceea ce am văzut pe ingustul meu drum: dar 
alături de mine şi dincolo de mine. fiecare a 
avut drumul sâu tragic, de cele mai multe on cu 
mult mai aspru. în cuprinsul inchisonlor şi 
lagărelor de exterminare... (pp. 5-6) 
A doua carte pe care o avem în vedere 
a apărut în colecția '"Mărturii”” a Edituri 
“Harisma ": Dutoriade a mărturisi. Închisorile 
unui. preot ortodox. Preotul sibian ZOSIM 
OANCEA, născut la 21 iulie 1911,a făcu 15 
ani de inchisoare sub comunişti (Sibiu. Aiud. 
Bârăzan. Noua Culme, Periprava). "Vina 
Părintelui Zosim Oancea. - scrie în intoducerea 
cărții. d-] Florin Sicoe = ca a atâtor oameni care 
au cunoscut inchisonle şi lagărele comuniste. a 
lost numai aceea de a [i [ost preotortodox și un 
bun român” (p.6) 
Autorul şi-a concepul cartea sub 
“conştiinţa datoriei de a vorbi în locul celor 





telefon 0609/422536 


mulți care «au rămas sub zidurile Troiei 
(Radu Gyr). care «nu mai sunt». dar a căror 
suterinţă s-a impletit cu a mea şi cu a tuturor! 
(p.11). Relatările. ce cuceresc şi prin darul 
scriitoricesc al părintelui. încep din vara lui 
1948 şi merg până la ehberarea sa din 1963 
constituindu-se mai mult din descrierea vie a 
faptelor brute (cu remarcabile ponretizări 
““din mers 7) şi vin excelente secvențe 
dialovate (din care nu lipseşte umorul. acel 
“haz de necaz ” cu care românul a întrânt 
adesea " "teroarea istoriei ) 

Mărturia se incheie solemn. cu 
intorsălturi de Irază cronicărească şi 
bisericească: "Slam dal mărire lui Dumnezeu 
că am ieşit destul de sânătos şi i-am găsi şi pe 
ai mei lot aşa. Şi l-am multumit Lui de câte 
mi-a ajuta să fac. pentru sulletul omenesc. în 
Mormântul fără cruce al senerației noastre 
şi al tinereții mele” (p.159) 

Se cuvine menţionat că părinetele 
Zosim Oancea are in manuscris şi un interesant 
studiu teolozico-filosofic. Organe ismmul, pe 
care poate că tot Editura ""Ilarisma ” se va 
invrednici până la urmă să i-l upărească 

| apărut, in 
Sfârşit. în versiunea 
românească a d-nei Laura 
Pavel. canea englezoaicei 
Evelyn Underhill (1875 - 1941). Misricu 
Suciu despre nuluru şi dezvoltarea conştiinţei 
spirituale u omului, |, Fenomenul mistic 
editată de “Biblioteca Apostrof. Cluj. 1995 
Traducâtoarea incearcă să explice 
(neconvingâtor, credem) de ce a tradus 
englezescul Mfi'sricism prin “misucă”, tar nu 
prin" misucism (v.pag 5) Ediţiaromânească 
este lpsită. de alfel. de orice perspectivă 
teologică, fapt care explică neputința de a 
conştienuza nuanţe terminologice elementare 
în limbajul nostru teologic. 
Cartea EVELYNEI UNDERHILL 
(apărută inițial în 1911 şi întregindu-se cu 
The Mystic Wav din 1915, ce pare să intre în 
planunle de viitor ale “Bibhotecii Apostrof) 
s-a bucurat pe vremuri de o Oărecăre 
populau tate in medule uunclectuale mai lare) 
(autoarea mântunsindu-şi. de altfel. intențiile 
preponderent didactice): avem de-a face. 
negreşit. cu o bună operă de vulgarizare. nu 
lipsită totuşi, pe alocuri, de unele accente 
personale. Ce a determinat oare traducerea e! 
in româneşte tocmai acum, când a devenit 
deja o“relcevă” bibliografică? De bună seamă 
că ideea lixă a editoarei (d-na Marta Petreu) 
cum că Nae lonescu şi Lucian Blaga ar fi 
“plagiat-o” pe autoarea engleză. ba chiar că 
şi-ar Îi făcut cultura generală pe “Mistica 
underhilhană”! In ampla Posttaţă a ediției 
româneşti (pp.271 - 307), d-na Marta Petreu 
reia naivitățile malițioase publicate cu aproape 
unan in urmă în paginile “României literare”: 
acum nu se mai bate însă doar cu Nae lonescu 
cIŞI, inmod eenenc, cu “admiratorii” acestuia. 
mâmioasă că eşafodajul pe care-l construise 
(Şi pe care continuă să-l apere cu un zel demn 
deo cauză mai bună) s-a dovedit a fi destul de 
şubred şi de... ne-original (ca să vorbim şi noi 
pe limba dumneaei). Nu-i locul să reluăm aici 
O discuţie care s-a purtat indeajuns. inclus 
inpaginile” Punctelor Cardinale” (la inceputul 
anului trecut), dar mai ales (cu o altă 
“audienţă”. fireşte) in "România Ierară” 
şi-n ”Dilema”. D-na Marta Petreu nu şi-a 
putut recăpăta seninâtatea şi. cu nota de ridicol 
care o caracterizează, işi incheie pâtimaşa 
Postlaţă . dând cu sic tuturor “admuratonlor” 
Prolesorului ȘI, cum partizanii 
«originalității» lui Nae lonescu nu par să fi 
citit încă Mistica underhilliană. au acum 
ocazia s-o lacă. şi să strâmbe din nas” (aşa!) 
Noi mârturisim că chiar am strâmbut din nas 
dar nu neapăral din motivele la care se va [i 
gândit apriga filosoală 


Adolf CRINA Ț-VASILE 


Tehnoredactare computerizată 
Was Aula 


P/I ARAB 


iu PA ou