Puncte Cardinale anul IV, nr. 6 (42), iunie 1994

credinta 
iubire 
speranta 


Cetatea HOTINULUI 


"Nu putem concepe existența neamului 
românesc fără Nistru, cum nu pulem Să o 
concepem fără Dunăre şi Tisa, ca să ne separe de 
elementul slav... Basarabia reprezintă, pentru noi 
intrarea casei noastre - în mâna altora, ea ne-ar 
periclita însuşi căminul”. 


ION. I.C.BRĂTIANU 





Eu sunt vița; voi, mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, 
acela aduce roadă multă, căci jără Mine nu puteți face nimic. 


PUIICLE 
CA3DINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL- 


Circulaţie în afara României : AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


ADEVARATUL NATIONALISM 


loan: 15.5 


ANUL IV, 
NA. 6/ 49 
IUNIG 
| oo! 


16 pagini - 300 lei 





CRESTINA 





ADOLF VASILESCU. 


Diferitele denaturări ale naţionalismului în istoria politică a 
acestui veac au dus treptat la o compromitere nedreaptă a ideii 
naționale, ba chiar la o echivalare a ei cu ceea ce se numeşte 
îndeobşte rasism, şovinism sau xenofobie. 

Faptul acesta a convenit mai tuturor taberelor politice de 
stinga, care s-au grăbit să-şi scoată de aici argumente aparent 
îndreptățite în sprijinul ideilor lor dizolvante, principial 
internaţionaliste şi laicizante. Criza naţionalismului a dus treptat la o 
“criză a națiunilor”, a spiritului lor creator, ajungîndu-se în 
vremea din urmă la exacerbarea politică a unor macro- 
structuri supranaţionale, de tipul celei preconizate pentru. - 
Europa prin parşivul Tratat de la Maastricht. 

Se pune însă întrebarea: nu cumva procesul tot mai 
accelerat de deznaționalizare a lumii este un atentat la 
ordinea firească a existenţei istorice? Nu cumva se petrece, 
la nivelul “naţiunilor” şi al “patriilor”, un proces de 
uniformizare tendenţioasă, foarte asemănător cu cel încercat 
la nivelul indivizilor în diferitele regimuri totalitare şi mai 
ales în cel comunist? Nu este oare la fel de scandalos să pui 
între paranteze personalitatea istoriceşte constituită a unor 
comunităţi ca şi pe aceea a unor indivizi umani? Dacă 
fiecărui om i se recunoaşte dreptul la personalitate proprie şi 
la liberă determinare, atunci de ce acest drept nu s-ar cuveni 
respectat, cu atît mai mult, în cazul comunităţilor naturale? Ne e teamă 
că internaţionalismul democratic al “noii ordini mondiale” nu este 
















Pag.4 


Două 
comemorări 


Pag.6 


Reeducarea 
de la 
Aiud 


Pag.9 


decit o formă camuflată de totalitarism, ale cărei victime nu vor mai fi Defectiunea 
atit indivizii luaţi izolat, cît comunităţile etnice tradiționale. Din acest E PE A 
semantică 


punct de vedere el se deosebeşte prea puţin de antinaţionalismul 
comunismului originar, ţesut pe urzeala aşâ-numitului 
internaţionalism proletar! Nu ştim care ar fi rezultatele imediate 
ale desăviîrşirii unui asemenea proces, dar credem că pe termen 
lung el reprezintă o crimă istorică şi o siluire a naturii (în sensul 
de “ordine firească” a lumii lui Dumnezeu). 

De aceea problema naţională ar merita rediscutată fără 
prejudecăţi, încercîndu-se o reconsiderare a naţionalismului în 


Pag.10 


Dicţionar 


înțelesul lui autentic şi legitim. Ar fi un demers care priveşte de 

direct normalitatea lumii în care trăim. idei 
În primul rînd se cade arătat că adevăratul naționalism ep, 

n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare primite 


sau agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul 
indivizilor, nu este o formă de însingurare sau de negare a celorlalți. 
Orice individ este chemat, cum arată orice psiho-pedagogie modernă, 
să se dezvolte cît mai mult pe linia propriei personalităţi, aceasta constituind singura modalitate optimă 
de contribuţie creatoare la organismul social. Tot aşa orice neam este chemat să se dezvolte cît mai mult 
pe linia tradiţiei sale specifice, spre a aduce sporul său propriu umanităţii înseşi, care nu este altceva decît 
unitatea în diversitate a feluritelor etnii, finalitatea lor armonică (integratoare, dar nu nivelatoare!). E un 
adevăr banal că, bunăoară în ordinea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atit eşti mai interesant 
şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă universalitatea în propria lui specificitate. 
Universalul este ideal, specificul este concret. Or idealul trebuie încarnat în concret; nu distrugînd 
concretul, ci catalizindu-l şi îmbogăţindu-l. Universalul autentic, “întrupat”, nu este sub nici unul dintre 
aspectele sale totalizare amorfă, ci - folosind o metaforă banală - vastă simfonie de note specifice. Cei 


care umblă să ne ispitească cu un universalism abstract şi impersonal sînt duşmanii deopotrivă ai 
(continuare în pag.2) 














d na m Dalia E i II 





PAG. 2 NR. 6/42 lunie '94 


figură de luptător a exilului românesc 


pentru deţinuţii care l-au cunoscut. 





(urmare din pag |) 
“neamurilor” şi ai “omenirii”. Şi implicit 
ai Dumnezeului care a rînduit ca neamurile 
să existe prin fire şi să co-existe prin 
iubire, pînă ce se vor înfăţişa la marea Lui 
judecată. 

Adevăratul naționalism 
înseamnă păzirea şi afirmarea creatoare a 
fiinţei şi geniului național al unui neam, 
dar şi efort conştient de armonizare cu 
celalte neamuri în concertul universal al 
omenirii. Adevăratul naționalism nu are 
doar baze materiale (biologice, istorice. 
politice), ci şi baze moral-spirituale. De 
aceea cea mai pură formă de naționalism 
este naționalismul creştin, care stă sub 
marele imperativ al /ubirii: iubire faţă de 
Dumnezeu, iubire față de propriul neam, 
iubire față de orice om ca făptură a lui 
Dumnezeu. Altfel spus, iubire /ucidă (în 
sensul mistic al cuvîntului) față de ordinea 
firească a lumii lui Dumnezeu, în care 
neamurile (naţiunile) sint forme de 
existenţă metafizic obiective şi istoriceşte 
necesare. 

ă Orice atitudine, politică sau de 
altă natură, care contravine temeiului 
dumnezeiesc al iubirii cuminecătoare, este 
o formă de patologie istorică. Șovinismul 
(rasismul, xenofobia), tocmai pentru că 
se întemeiază nu atît pe iubirea de propriul 
neam, cît pe ura față de alte neamuri, nu 
este decît o formă de pseudo-naţionalism, 
ce trebuie repudiată chiar în numele 
naționalismului adevărat. A ameşteca însă 
tendenţios lucrurile, cultivind deliberat 
confuzia între naționalism şi şovinism (în 
lumea de azi circulă chiar sintagma 
perversă de “manifestări naţionalist- 
şovine”!), înseamnă fie prostie, fie 
ignoranță, fie ticăloşie. Duşmanii perverşi 
şi adeseori “oculți” ai naționalităților au 
încurajat Şi încurajează această confuzie 











După o lungă şi grea suferinţă. în ziua de 10 aprilie 
1994, ne-a părăsit Vladimir Boutmy de Katzman. o mare 


Născut la 22 februarie 1935 la Chişinău. refugiat 
la Bucureşti în timpul ocupaţiei sovietice, este condamnat la 
muncă silnică pe viaţă la 15 iunie 1953, la vârsta de 17 ani 
pentru tentativă de a arunca în aer statuia lu: Stalin. Execută 
| | ani de închisoare fiind un model de dârzenie şi rezistență 


După doi-ani de tergiversân, obține un paşapon 
pentru reîntregirea familiei în Franţa şi se stabileşte la Paris 
Deşi strâmtorat financiar, o mulţime de români Îşi găsesc 
adăpost in locuinţa sa, unde i-a ținut luni de zile, cu casă şi 
masă Nu a uitat niciodată de unde a plecat şi a dus în 
permanenţă o luptă entuziastă pentru unirea exilului 


RARAȚUL MAT 





românesc 


avca. 


Mareşalul Antonescu 


în conştiinţa opiniei publice mondiale, 
transformind, din ticăloşie interesată, 
naționalismul într-un fel de sperietoare a 
lumii contemporane. Ei ar dori să prefacă 
omenirea într-o turmă obedientă dispusă 
să răspundă necondiţionat şi nediferențiat 
la ordinele unor falşi păstori. Se va 
complace oare această biată omenire 
buimăcită cu o astfel de perspectivă 
animalică a existenţei istorice? Se cade să 
ne punem nădejdea în Dumnezeu şi să 
încercăm să salvăm naționalismul firesc 
atît de pseudo-naţionalismul şovin, cît şi 
de pseudo-universalismul antinaţional. 

În al doilea rînd, se cuvine 
reamintit că fundamentul uman al 
naţionalismului autentic nu este poporul, 
ci neamul. Poporul nu este decît massa 
indivizilor de aceeaşi origine etnică trăitori 
într-un anumit moment istoric. Neamul 
este însă comunitatea supraistorică a tuturor 
generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, de 
acelaşi sînge şi de aceeaşi limbă. Poporul 
e trecător, neamul e veşnic. Poporul este o 
realitate fizică, neamul este o realitate 
metafizică. Sau, astfel spus; poporul nu 
este decit ipostaza prezentă a neamului, 
una dintre multiplele lui actualizări istorice. 
Confuzia dintre neam şi popor - de fapt 
dintre două planuri de realitate - poate 
duce la grave neajunsuri pentru înțelegerea 
corectă a naţionalismului. Ni se va ierta să 
reluăm, rezumativ, cîteva consideraţii dintr- 
un articol anterior (a se vedea “Puncte 
cardinale”, Nr.5/41:; Pentru dreapta 
întemeiere a naţionalismului). 

În istorie existăo linie a neamului, 
urmată şi îmbogăţită în măsuri variabile de 
şirul generaţiilor etnice. Ea, această linie a 
neamului constituie esența existenţei 
naţionale. Pe ea se întilnesc, în ceea ce au 
mai reprezentativ, morţii, viii şi cei care ne 
vor succede; la capătul ei va sta întreagă, 


PUNCTE CARDINALE 


In anul 1983 l-am cunoscut la Soultzmati la cimitirul 
eroilor români din primul război mondial, unde luând cuvântul, 
am putut să-mi dau scama de imensul talent oratoric pe care-l 


Deşi el locuia la Paris şi eu la Mânchen. ne-am 
întâlnit de multe ori, făcându-ne vizite reciproce. cu scopul 
reactivări lupte: exilului românesc. Era un mare luptător 
naționalist. fără apartenență la vreun panid politic. dar 
manilestându-şi intotdeauna admiraţia şi simpatia pentru 


La 3 octombrie 1987 la Freiburg, Vladimir Boutmy 
de Katzman ia parte la constituirea grupării Frontului Naţional 
al Unini Românilor, grupare având scopul Unirii Exilului 
Românesc şi este ales în Comitetul de conducere. alături de 
Avocat Nicolae Alexandrescu, Profesor Doctor Alexandru 
Bidian, Doctor Dan Cernavodeanu. Gheorghe Dânulescu, 
Doctor Medic Vasile liescu, Doctor Inginer Mircea lonescu, 
Doctor Avocat Constantin Macri, Doctor Medic Florin 
Mătrescu, Profesor Doctor Constantin Nagacevschi, Doctor 
Medic Cornel Petrasievici, Profesor Doctor Gheorghe Piscoci 
Dănescu şi lon Pantazi. Slujba religioasă a fost oficiată de 
Părintele Dumitru Popa. iar din asistenţă, printre mulți alții, au 
fost prezenți Horaţiu Comaniciu şi Petre Vălimăreanu. 

Slujba religioasă de deschidere a consfătuirii a fost 
oficiată de Părintele Dumitru Popa din Freiburg. La 4 iunie 
1988 ia pante la constituirea Congresului Mondial Românesc ani 
unde. luând cuvântul, a entuziasmat sala, atât prin verva sa cât 
şi prin conţinutul cuvântării ținute 

Întreaga organizare la Paris a Congresului Mondial 





pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu, 
vrednicia istorică a fiecărei comunităţi 
naţionale. În dialectica istorică a vieţii 
naționale există generaţii care se în- 
vrednicesc mai mult şi generaţii care se în- 
vrednicesc mai puțin. Sau, am putea spune: 
popoare care trăiesc mai aproape de linia 
neamului lor şi popoare care, orbite şi 
decăzute, se îndepărtează considerabil de 
la această linie. Degenerarea unui popor 
poate să meargă şi pînă la fringerea 
definitivă a liniei istorice a unui neam; 
istoria cunoaşte şi neamuri care au dispărut 
prin nevrednicia uneia sau mai multor 
generații. Un neam se poate stinge atunci 
cînd poporul - ipostaza lui actualizată 
într-un anume ceas istoric - decade atit de 
mult încît uită complet de linia neamului, 
adică de formula specifică a veşniciei şi 
plinătății lui. Cită vreme mai există însă în 
sînul unui popor măcar o minoritate care 
urmează şi mărturiseşte linia neamului, 
acesta se poate salva prin ea. Acea 
minoritate va fi național reprezentativă; ea 
va constitui ceea ce numeam într-altă parte 
“elita mesianică” a unui neam, capabilă să- 
| îndreptățească în fața lui Dumnezeu. Căci, 
după vechea istorisire biblică, pentru o 
mînă de drepți Dumnezeu poate salva (ierta) 
întreaga Cetate! 

Un poporticăloşit trebuie mustrat 
cu asprime, tocmai în numele neamului, de 
către “drepţii” lui. Poporul nu trebuie 
absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el 
periclitează, prin nedesăvirşirile clipei, 
existența veşnică a neamului, atunci 
adevăratul naționalist are obligația morală 
şi istorică de a-l certa, trezindu-l din 
nemernicie, cum făceau proorocii din 
vechiul Israel şi cum a făcut-o Mintuitorul 
însuşi (“Popor păcătos!”, le strigă El 
evreilor în mijlocul cărora S-a întrupat ca 
om). Dumnezeu însuși îi ceartă pe cei pe 
care-i iubeşte, dojana nefiind, cum am mai 
spus-o, decit semnal iubirii care veghează. 
Adevăratul naţionalist va fi aşadar cel care, 
iubindu-şi neamul pină la sacrificiu, va 
evita să-l mistifice pe el sau să se mistifice 
pe sine. A vorbi necondiţionat numai în 
termeni superlativi de poporul tău, oricît 






Românesc i-a aparținut lui Vladimir Boutmy şi lui 
Cernavodeanu 

Slujba de deschidere a Congresului Mondial 
Românesc a fost oficiată de Părintele Dumitru Popa din 
Freiburg şi Părintele Gheorghe Calciu din Statele Unite 

Cu tot sabotajul pe care l-a făcut Securitatea. au 
luat parte o mulțime de români din toate continentele 
Neputând lua parte la Co 
conferințe dinainte stabilit. 
Horia şi-a trimis adeziunea printr-o scrisoare. 

Cu ocazia acestui Congres, legătunile mele cu 
Vladimir Boutmy s-au strâns până am devenit cei mai buni 
prieteni. Aveam aceleaşi vederi politice şi aceleaşi 
temperamente. Desigur, pentru nişte oameni care trebuiau 
să acționeze politic, aveam şi aceleaşi defecte: nu eram 
suficient de diplomaţi, pentru a nu spune că nu ştiam să 
mințim şi să facem temenele, pe care de multe ori sunt 
obligaţi să le facă adevărații politicieni! 

X De la aşa-zisa revoluţie din România a fost de trei 
ori în ţară, unde s-a înscris în Asociaţia Foştilor Deținuți 
Politici şi a luptat din răsputeri pentru unirea opoziţiei. A 
fost foarte decepționat de nereuşita acestei acțiuni, dar nu a 
renunțat şi în cursul acestei veri, deşi foarte bolnav, voia să 
vină în țară pentru a încerca în continuare. 

Acum am aflat cu mare durere pierderea bunului 
meu prieten, cu-atât mai mult cu cât el abia împlinise 59 de 


Dumnezeu să-l odihnească între cei drepți, după 
marea bunătate a sufletului său. 














Dan 









neres. datorită unui program de 
marele scriitor român Vintilă 


































lon PANTAZI 





de rătăcit ar fi acesta, nu e atitudine de 
adevărat naționalist, ci de jalnic demagog 
populist. Ca şi şovinismul, populismul 
este o formă de denaturare a 
naționalismului. El apare de obicei ca 
apanaj al politicianismului retorico- 
demagozic. dispus oricînd, pentru 
interesele sale imediate, să linguşească 
poporul chiar în detrimentul destinului 
naţional. Este tocmai ceea ce fac astăzi în 
România  neocomuniştii  pseudo- 
naționalişti, dar şi anumite tabere ce 
s-ar dori sincer naţionaliste, fără a fi 
meditat însă cum se cuvine asupra 
temeiurilor doctrinei şi atitudinii lor 
politice. Ă 












Adevăratul naționalist nu caută 
să-şi în-cînte, ci să-şi des-cînte poporul, 
spre a-l lecui de bolile sau infirmitățile 
actuale. El va fi deci “desfermecătorul” 
poporului de pe poziţiile absolute ale 
Tradiţiei Neamului. Un astfel de 
"desfermecător” a fost şi Eminescu însuşi 
-pildă supremă de naționalism românesc. 
(Dar cît de puţin îl cunoaştem astăzi în 
această ipostază a sa!). 

Prin urmare, adevăratul 
naționalism, întemeindu-se pe realitatea 
eternă a neamului, călăuzit de iubire, dar 
şi de /uciditate, nu se poate confunda nici 
cu populismul, nici cu şovinismul. El nu 
este decit valorificarea istorică firească şi 
exemplară, străină de orice extremism 
degradant, a ființei şi geniului naţional 
“întru” care am venit pe lume şi “întru” 
care sîntem chemaţi a ne împlini fiecare 
după puteri, ca în “sinele nostru lărgit” 
sau în “conştiinţa noastră mai bună”, cum 


îi plăcea să spună regretatului Constantin 
Noica. 
























lar dacă cineva de-al meu sau 
străin de mine va căuta, prin mijloace 
violente sau perverse, să întunece în 
conştiinţa mea imaginea neamului care 
mă transcende, atunci eu, naţionalistul, 
mă voi apăra în mod legitim, luîndu-mi-L 
drept sprijin şi martor pe Dumnezeul 
Neamurilor, pe Cel care mă învaţă să nu 
mă tem de cei ce-mi pot distruge trupul, 
dar de sufletul meu nu se pot atinge. 




























CANTICUM SPIRITUAL 


Mireasa: 
Princotro te-ai tăinuit, 


lubite-al meu, lăsindu-mă-n suspine? 
Precum cerbul ai fugit, 
inima rănind-o-n mine, 


căci te-am strigat, dar n-am mai dat de tine. 


Voi, păstori ce colindaţi 

cu turmele pe-ndepărtate creste, 

de se-ntîmplă să-l aflați 

pe Cel ce drag îmi este, 

că pier de dorul lui să-i dați de veste. 
După dragoste umblind, 

voi bate munți silhui sau locuri şese; 

flori n-am să culeg nicicind, 

nici de fiare n-o să-mi pese, 

ci voi răzbi prin tot ce-n cale-mi iese. 
9. crînguri îndesite, 

de Cel lubit cu mîna-i semănate, 

0, pajişti înverzite, 

de flori împestriţate, 

spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate? 

Răspunsul făpturilor: 

Mii de haruri revărsînd, 

trecu grăbit pe plaiuri şi fineţe, 

iscodindu-le pe rînd 

şi lumina sfintei feţe 

le-a-nveşmiîntat pe toate-n frumuseţe. 


Mireasa: 


Iubitul meu - coline 
şi solitare văi împădurite, 
ostroave-n zări străine, 
izvoare şopotite, 
suflare dulce de-adieri vrăjite. 
Şi noapte ce se-mbie 
i în linişti de-aurore suitoare, 
tăcută psalmodie, 
pustie cîntătoare, 
cină-a iubirii tainic-sfințitoare. 
e 9922 2299999922222...". 
Sufletul, pe veci năimit, 
se lasă-n voia lui, cu zestrea-i toată; 
nu e turmă de păzit, 
nu e slujbă să m-abată, 
ci-s doar iubirii pure-ncredinţată. 
o 9222.2292.922....20." 
Şă contemplăm, lubite, 
pe culmi, în frumuseţea ta dica :aă 
fîntîni neprihănite, 
cu unda lin purceasă, 
şi să intrăm adînc în umbra deasă. 
Şi-apoi către alpine, 
stîncoase peşteri, tainic vom răzbate; 
chiar de-s ascunse bine, 
întregi le vom străbate 
şi must vom bea din rodii miresmate. 





NOAPTEA ÎNTUNECATĂ A SUFLETULUI 


În noaptea-ntunecată, 
de-a dragostei văpaie dogorită - 
o, clipă minunată! - 


ș sufletului”) şi şi L 


 endecasilabice şi trei versuri. pei a 


„comen 
a încercăm. să tea prin tălmăcirile 
“alăturate, un prim aeesneli ete OPEC n isaleîn 
limba română. S+ 
Cântico spiritual CAR cr iri at 
(am selectat 10 din cele 40 de strofe ale originalului); 
ie cuvîntul cdntico fiind intraductibil ca atare în limba 
română, am preferat să-l refacem. etimologic. 
 (dat.canticum,cusensulimedieval de'“cîntec religios”). 
Sufletul (în spaniolă de genul feminin: alma), a aprins 
"de. iubirea mistică, îşi caută “Iubitul”? (EI. Amalo), 
adică | pe „Hristos, chipul Mirelui. Tot “cîntece, ale 
sufletului”, în acelaşi tonal Cintării Cintărilor, sîntşi 
Noche oscura del alma (“Noaptea întunecată a 
a de amor va AV seal! vie a. 
iubiri) redate aici în întregime, . pi E SEA E SĂ k 
Am, căutat, pe cît ne-a stat în 





| psai particularităţile prozodice ale pi m 


pă Ai 


tipi 


“strofa numită lira, alcătui ci loa ja 


să Ed urmi 


schema aBabB (în. Llama de amorviva 


N a | 
Nu Stii FraylLu : 
„interesatăși ei ra a 
„opera poetică integrală a lui San Juan 


“poate adresa. es anl m gi da 
Cardinale”, Si n Xp , 





CARDINALE 


Acta 0 
sI ALEE: 
“Spani 





lunie '94 NR.6/42 PAG.3 


DEE e a Mir Ai PI = De E 5 E | 


ieşii neauzită, 

fiindu-mi casa-n linişti cetluită. | 
Prin beznă furişată, 

pe-ascunsa scară, tainic dibuită - 

0, clipă minunată! - 

prin bezna negrăită, 

fiindu-mi casa-n linişti cetluită. 
În noaptea dulce-lină, 

mă furişam, de nimenea văzută, 

şi-o singură lumină 

pe calea neştiută 

îmi licărea, din inimă născută. 
Ea mă-ndruma mai bine 

decit amiaza cea-n lumini avută 

spre Cel rivnit de mine, 

ce m-aştepta, tăcută 

să-l caut prin pustia ne ncepută. 
9, noapte ce vădit-ai 

mai mult ca zorii calea tăinuită! 

O, noapte ce unit-ai : 

lubitul de lubită - 

lubita în lubitul ei topită! 
Pe sînu-mi ce-nflorise, 

căci pentru el anume se păstrase, 

ca legănat de vise 

în dulce somn rămase 

şi-ntreg văzduhu-a cedrii-nmiresmase. IP 
Sind boarea ce adie 

pe metereze păru-i răvăşise, 

sub mîna-i străvezie 

o rană se deschise 

pe gitul meu - şi simţ cu simţ mi-ucise. 
Vitîndu-mi de-ale mele, 

spre Cel lubit plecatu-m-am răpită 

şi-n juru-mi toate cele 

pieiră-ntr-o clipită, 

sub crinii albi, pe unde nu-i ispită. 


VAPAIA VIE A IUBIRII | 


O, văpaie a iubirii 
ce-mi răneşti cu duioşie 
în miezul sfint a duhului genune, 
„de m-ai smuls închipuirii, 
vălul lumii mi-l sfişie 
pînă la cap, cu dulcea ta minune! 
9, suavă închisoare! 
O, blagoslovită rană! - ă 
O, mînă care blind le mingii toate, 
veşniciei ştiutoare 
şi păcatului dojană, 
prin tine moartea viaţă se socoate! 
Q, voi, sfeşnice aprinse 
sub a căror strălucire 





ale simţirii grote, fioroase, 
„ce zăceau în beznă-ncinse, : | 
căpătară-nvrednicire | E 
spre Cel lubit să ardă radioase! 
Git de blindă şi duioasă N i 


pe-al meu sîn îţi e hodina, 
ca-ntr-un lăcaş ascuns de sihăstrie; 


cu mireasma-i glorioasă, A ț 

răsuflarea ta, divina, 

ce gingaş foc în piept mi-aprinde mie! i 
În româneşte de | 


Anca CRIVĂȚ şi Răzvan CODRESCU rd 











PAG.4 NR. 6/42 Iunie '94 


PUNCTE CARDINALE 





DOUA 
COMEMORARI 





3 


[3] 
22 lunile 1941: 
Granlță nedreaptă 


La 22 lume 1941, națiunea întreagă, în dangătul prelung al clopotelor care 
vesteau trecerea Prutului de către Oştirea Română a îngenunchiat, rugându-se 
fierbinte pentru izbândă. Aşa a fost atunci. Ingrijorarea pentru viața celor dragi, căci 
nu era familie care să nu aibă pe cineva apropiat îmbrăcat în haina militară, se 
impletea cu bucuria că în sfârşit se punea capăt umilinţelor şi ruşinii la care fusese 
supus, pe nedrept, poporul român. Se reîntorceau la trupul însângerat al Ţării 
provinciile din Răsărit şi Miazănoapte care ne fuseseră răpite tâlhăreşte, printr-o 
odioasă înțelegere între mai marii timpului, cei care şi atunci ca şi acum cred că pot 
să hotărască, după bunul lor plac. destinul popoarelor. 

Timp de 45 de ani, istoricii comunişti au afirmat, fără posibilitatea dea li 
se da răspunsul cuvenit, că războiul României în Răsărit a fost o “crimă de 
agresiune " împotriva Uniunii Sovietice, o țară paşnică şi iubitoare de pace. 

Din păcate, teza comunistă a războiului imperialist dus de România în 
Răsărit este susținută, chiar dacă într-o formă atenuată, şi de anumiţi istorici şi 
oameni politici anticomunişti care găsesc justificată campania Armatei Române în 
Răsărit, dar numai până la Nistru. Continuarea războiului dincolo de Nistru fiind, 
în opinia lor, o gravă şi condamnabilă greşală politică. 

In replică la această înțelegere a războiului nostru în Răsărit se poate 
invoca, în primul rând, un argument de ordin militar. Cu rare excepții, un război se 
consideră terminat numai după ce forțele materiale şi morale ale adversarului au 
fost distruse, Ori la Nistru forțele materiale şi morale ale comunismului erau 
departe de a fi fost distruse. De altfel, printr-un paralelism de situaţii, cineva ar 
putea pune întrebarea: ce a căutat Armata Română în Vest până la Debrețin şi până 
în Munţii Tatra, adică mult dincolo de granița de Apus a ţării. 

Dar nu astfel de motivații dialectice justifică angajamentul total al României 
în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Războiul dus de România în Răsărit nu 
s-a purtat numai sub semnul luptei pentru reîntregirea hotarelor. Acest lucru este 
bine să-l reamintim celor care l-au uitat sau care intenționat îl trec sub tăcere. Pe 
steagurile purtate de Oştirea Română în Răsărit a stat scris: CRUCIADA 
IMPOTRIVA BOLŞEVISMULUI. Dacă alți vrăjmaşi, şi de-a lungul frământatei 
noastre istorii am avut destui, au încercat să ne jefuiască bogăţiile sau să ne 
sfârtece moşia, comunismul voia să ne înrobească sufletele, să ne desființeze ca 
neam. De aceea nuneruşinăm că Armata Română a ajuns până la Stalingrad şi până 
la poalele Caucazului. Nu noi am greşit, ci cei care au ajutat comunismul să 
pătrundă până în inima Europei şi să instaureze în spatele “cortinei de fier” cel mai 
diabolic regim de opresiune şi teroare pe care l-a cunoscut omenirea. 

Se mai reproşază guvernării Mareşalului lon Antonescu de către oamenii 
politici de atunci caşi de cei de astăzi, că participarea României alături de Germania 
la războiul anticomunist ar fi fost o acțiune contrară “alianrelor fireşti” ale Ţării 
noastre. Se uită însă că în momentele în care trupul țării era ciopârțit, “aliaţii 

fireşti” şi-au retras garanţiile cu privire la integritatea teritoriului național, nefiind 
în stare să le onoreze. Se uită de asemenea că, venind la conducere, generalul lon 
Antonescu, înainte.de a se angaja în alianța cu Germania luase avizul ministrului 
Angliei la Bucureşti, care recunoștea că în acea conjunctură politică România nu 
avea altă cale de urmat. Dar mai ales se uită că nu România a declarat război 
Angliei, ci Anglia României, pentru a sprijini Uniunea Sovietică şi comunismul, 
după cum se uită şi răspunsul dat de generalul Antonescu la primirea declaraţiei de 
război a Angliei din vara anului 1941: 

“Marea Britanie ne-a declarat război... Regret împreună cu micul, 
dar bunul și necontenit brav, încercatul şi pe nedrept lovitul popor român, că 
atât de puţin s-a înțeles zbuciumul şi tragedia în care de secole se zbate numai 
pentru a-și apăra ființa şi drepturile sale la viață şi la libertate, la linişte şi la 
unire. Marea Britanie nu a cunoscut de secole tragedia şi umilințele ocupației 
străine. Noi am trecut de 2000 de ani nu numai în decursul veacurilor, dar şi 
în cursul aceluiaşi veac, din ocupație în ocupaţie, din umilință în umilință, din 
tragedie în tragedie. Marea Britanie se bate de secole pentru a cucerii; noi ne 
batem pentru a ne apăra. În această titanică şi totodată neegală luptă am fost 
de multe ori înfrânți, am îngenunchiat, dar niciodată nu am cedat şi nu am 
renunțat. Azi ca și în trecut, avem credința în izbândă şi lăsăm conştiinţa 
oamenilor şi istoria să judece şi să ne judece”. 

Războiul a urmat însă un curs defavorabil şi la începutul anului 1944 se 
întrevedea înfrângerea Gernianiei iar Armata Roşie se găsea din nou la hotarele 
României. Ce a urmat se ştie. Sub masca pragmatismului politic şi cu pretenţia de 
a oferi singura soluţie posibilă pentru salvarea Patriei are loc actul de la 23 August, 
întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi, cotropirea Țării de Armata Roşie și 
instaurarea regimului comunist cu ajutorul trupelor de ocupaţie. Foarte curând, cei 
care şi-au închipuit că la 23 August România a intrat în tabăra învingătorilor şi-au 


dat seama că s-au înşelat. Aliaţii, cei care ne îndemnaseră să capitulăm fără condiţii, 


ne-au abandohat cu cinism Uniunii Sovietice şi comunismului, La 30 ei 
1947, ultima speranță de rezistență anticomunistă, monarhia, este in auurată Ca 
brutalitate de apenții Moscovei, străini de Neam, de Țară şi de Legea RAC as a 
O noapte prea, lungă de 45 de ani, se lasă asupra României. 


3 


Și tat în luna lunie a acestui an a avut | 
cincizeci de ani de la debarcarea aliaţilor în Norman ip 
popoarele să-şi onoreze evenimentele glorioase din trecut, Dal ales A le 
evenimente s-au înfăptuit cu prețul unor mari sacrificii de iei PIERE it iri 
Regina Marii Britanii, de Preşedintele Statelor Unite şi de Preşedintele pe 
fost prezenţi la această comemorare încă alți zece şefi de Sa. ȘI a le 
reprezentând țările care la 6 Iunie 1944 se găseau în stare de război a Ce 
A fost însă prezent, fără să fi fost însă invitat oficial şi monarhu Î Parle: 
M.S.Regele Mihai |. O prezenţă a cărei semnificaţie, mărturisim, nu o înțelegem. 

“La 6 lunie 1944 Armata Română, al cărei cap, conform Constituţiei din 
1923, este regele, era încleştată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, B3 Frontul 
Moldovei, pentru a apăra teritoriul naţional de invazia DolşeVICă ŞI (Oţ1n acea 
vreme, aviația occidentală bombarda zi şi noapte oraşele țării. Bombardamente de 
teroare, soldate cu mii şi mii de morți şi schilodiţi din rândul populaţiei civile şi cu 


distrugerea de cartiere întregi făcute zob sub covoarele de bombe revărsate, 


începând cu4 Martie 1944, cu generozitate de “Liberatoarele americane în scopul 
Roşii şi comunismului. 


de a înfrânge voința populaţiei de a se împotrivi Armatei AU 

Mai de neînțeles însă decât prezența insolită a Monarhului României la 
comemorarea unor evenimente care reamintesc dureros de împrejurările ce au 
precedat ocuparea şi comunizarea Țării, iar în final însăşi abolirea monarhiei, au 
fost unele declaraţii ale Majestății Sale pe care, din respect faţă de memoria ostaşilor 
români căzuți în Răsărit, preferăm să le uităm. 


Ş 


În încheiere, o ultimă precizare menită să veştejească din capul locului 
orice interpretare tendenţioasă a afirmațiilor făcute mai sus. Convingerea noastră că 
instituţia monarhiei este organic legată de ființa Neamului Românesc ne dă dreptul 
să ne exprimăm amărăciunea ori de câte ori această instituţie este lezată, indiferent 
cine este acela care prin acțiunile sale îi ştirbeşte înalta demnitate şi onoarea. 


Gabriel CONSTANTINESCU 


oc ceremonia comemorării a 
dia. Nimic mai liresc ca 





-. 


4 i j 3 ba = i e 
4 > e . ă d : ! . ai 1 ai = > 7» 





3 


p 








PUNICTE CARDINALE 


Domnule Adrian Severin, 


În interviul pe care l-aţi acordat postului de radio 
B.B.C. aţi afirmat că partidul din care faceţi parte a inițiat şi 
prezentat Parlementului un proiect de lege de “reabilitare” a 
foştilor deținuți politici, condamnați pentru lupta de răsturnare 
a regimului comunist, proiect din care i-aţi exclus pe foştii 
legionari motivându-vă propunerea prin faptul că aceştia ar fi 
avut pe lângă dorinţa de răstumare a comunismului şi pe cea 
de instaurare a regimului legionar, regim care - în opinia d- 
voastră - ar fi de dictatură. 

Aceasta fiind tema, pentru aprobarea proiectului d- 
voastră, ați aveaobligaţia să vă motivaţi propunerea raportându- 
vă argumentaţia la Constituţie, Justiţie şi Istorie. 

Pentru a rămâne strict legaţi de subiect, rândurile 
mele vor cuprinde câteva afirmaţii şi întrebări la care vă rog 
să răspundeţi: 

„ 1)- Caresuntmotiveleacestei “reabilitări”? Luptele 
şi jertfele celor care au combătut comunismul sunt şi vor 
rămâne fapte de măreție istorică, fapte pe lângă care nu se 
poate umbla cu “reabilitarea”. Pentru restituirea unor bunuri 
materiale confiscate de comunişti, juriştii vor găsi alte formule 
decât cea de “reabilitare”. 

2)-Desprelegionari, Constituţia țării, care cuprinde 

normele de bază privind libertatea politică a cetățenilor, le 
asigură tuturor, fără discriminări, egalitatea. 
Nominalizarea unor organizaţii sau partide politice ca fiind 
extremiste încalcă conceptul de bazăal egalității. Calificativele 
pot fi părtinitoare. Extremismul se manifestă prin fapte. 
Numai sancţionarea faptelor extremiste, chiar dacă acestea ar 
aparține unor partide autointitulate de centru, pot asigura 
deplina egalitate a cetățenilor. Deci, numai nominalizarea 
faptelor extremiste este corectă. 

3) - În nici una din cărţile legionare nu se găsesc 
afirmaţii care ar respinge pluripartidismul şi criteriile electorale 
democratice ale alegerilor. Critica legionară adusă democraţiei 
s-a adresat părților ei negative: corupția, nedreptatea, 
demagogia şi tot ce aparține de ele: 

a) Formula conducerii de către elite s-a folosit în 
interiorul organizaţiei, sistem pe care îl întrebuințează astăzi 
şi partidele democrate. 

b) Din punct de vedere spiritual, Mişcarea Legionară 
este “de dreapta”, raportându-şi faptele la morala creştină, 
încadrându-se în limitele recomandate de dragostea creştină. 

c)Din punct de vedere politic şi economic, Mişcarea 
Legionară este “de centru”, împotrivindu-se deopotrivă 
dictaturilor care pot duce la tiranie, dar şi unui liberalism fără 
limite care ar duce lalibertinaj şi laanarhie. Cheia şi asigurarea 
unui echilibru este dragostea creştină. 4 

Evenimentele care au ieşit din acest cadru au fost 
accidente faţă de care legionarii, la timpul respectiv şi-au 
exprimat regretul, le-au recunoscut şi au plătit pentru ele. 

4) -Nici o instanță judecătorească, internaţională 
sau naţională, nu a emis vreo sentință acuzatoare împotriva 
Mişcării Legionare, cum că aceasta ar fi fost o organizaţie de 
tip fascist sau naţional-socialist: 

a) Tribunalul de la Niirenberg a scos Mişcarea 
Legionară de sub acuzaţia de fascism şi colaboraţionism. 

b) Acuzaţiile denigratoare care s-au adus Mişcării 
Legionare cum că ar fi fost o organizaţie violentă, în lumina 
celei mai elementare statistici demostrează că faţă de numărul 
violenţelor îndreptate asupra legionarilor din partea celor care 
dețineau puterea politică, răspunsul legionarilor a fost sub | 
la sută. 

5)- Nu au existat până în prezent legi, nici chiar sub 


 REDACȚIONALE____— 


Dragi tineri, 


regimul comunist din România, care să pedepsească apartenența 
politică a unui cetăţean, întotdeauna s-au pedepsit faptele, chiar 
dacă uneori au fost inventate. 

a) În majoritatea situaţiilor, apartenența politică a 
fost stabilită de Securitate, prin brutalitatea anchetei. 

b) În toate situaţiile, acuzaţia din dosare a fost una 
singură: cea de uneltire la răsturnarea regimului comunist. În 
unele cazuri, pe lângă această acuzaţie, legionarii erau învinuiți 
de încercare de instaurare a regimului capitalist american. 
Din întâmplare, formula de instaurare a dictaturii legionare nu 
era la modă în timpul respectiv la Securitate precum este astăzi 
în proiectul d-voastră de “reabilitare”, Deci nu o puteţi folosi 
nici măcar ca înscris al Securităţii, fiindcă lipseşte. Acuzaţia d- 
voastră cum că legionarii ar fi avut şi intenţii de acaparare a 
puterii politice este o presupunere, fără acoperire în acte şi fapte. 
Presupunerea vă aparţine ca fantezie şi ură şi nu poate fi luată 
în considerare nici de Parlament şi nici de Justiţie. 

Imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, pentru 
a abate marea aversiune care se manifesta împotriva 
comunismului, s-a creat planul pretinsului “pericol legionar”. 
Astfel au apărut legendele fantastice despre foştii legionari, 
afirmându-se acuzator că ei ar fi fost aceia care au atacat forțele 
de ordine ale Ministerului de Interne în iunie 1990. Dacă aceste 
invenții au putut atunci înşela pe cei naivi, acum majoritatea 
oamenilor vorespinge noua manevră de eliminarea legionarilor 
din lupta anticomunistă, cunoscând că Nae Ionescu, Mircea 
Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr, Petre Ţuţea şi foarte mulţi 
alții, au fost legionari şi nu vor putea fi excluşi din istoria celor 
care au combătut comunismul. 

Folosind logica d-voastră, pe care o întrebuințaţi 
pentru acuzarea altora, vi s-ar putea răspunde tuturor celor care 
aţi făcut parte din protipendada P.C.R .cănu aţi dorit înlăturarea 
dictaturii comuniste ci numai înlocuirea lui Ceauşescu. 

6) - Iniţiatorii propunerii despre care aţi vorbit - de 
“reabilitare” - sunteți foşti membri P.C.R. Nu vi s-a pretins nici 
o reabilitare aşa după cum d-voastră o pretindeți altora. Nu vi 
s-a cerut nici desolidarizarea de trecutul istoric al partidului 
comunist, ai cărui înaintași, la un moment dat, au cerut 
dezmembrarea țării, şi nici desolidarizarea de sutele de mii de 
crime pe care acest partid le-a comis. Nu vi s-a contestat nici 
faptul că sunteți parlamentari. Dar de aici şi până la îndrăzneala 
pe care v-o permiteţi, de a face “rânduială” în istoria celor care 
au luptat şi a acelora care şi-au dat viața pentru înlăturarea 
comunismului, e totuşi prea mult. 

7) - In componenţa unor grupuri potrivnice 
comunismului, din care au făcut parte legionari, militari, ţărănişti, 
liberali sau apolitici, toți aparținând aceluiaşi dosar, cu aceleaşi 
fapte (reale sau inventate de fosta Securitate), acuzați, încadraţi 
şi condamnaţi cu aceleaşi articole de lege, cum se va face 
reabilitarea unora şi excluderea altora? Vor rămâne valabile 
apartenențele politice stabilite de violențele anchetelor de la 
fosta Securitate? 

Din exemplificarea simplă de mai sus reiese fără 
dubiu intenţia de discriminare pe care o doriţi. Vă repet, nu au 
existat în lume și nici sub dictatura comunistă, legi care să 
pedepsească apartenența politică. Intotdeauna s-au pedepsit 
faptele, chiar dacă ele (după cum am spus) au fost inventate. 
S-au făcut nelegiuiri, au fost oameni închişi zeci de ani fără 
sentințe judecătoreşti, alții ucişi, dar legi ca cele proiectate de 
d-voastră nu au existat, Nu vă acuz de incompetenţă juridică, 
fiindcă vina d-voastră este cu mult mai gravă, izvorăşte din ura 
educației comuniste pe care ați primit-o. 

8) - Dar în situaţia când întregului lot dintr-un dosar 


| 


În comuna Crişan, județul Hunedoara se reclădeşte mănăstirea de aici distrusă în 


sec.XVIII. 


Cei dintre voi care doresc să dea o mină de ajutor la reconstruirea acestui sfânt 
lăcaş sunt bineveniți în cadrul taberei de muncă ce se va deschide în acest sat începând 


cu data de 4 iulie a.c. 


Participanţilor li se cere să-şi aducă cu ei un cort şi cele necesare campării. 
Localitatea este satul de baştină al lui Crişan, situat la 5 km de oraşul Brad. 


Stăreţia vă aşteaptă. 


Informații suplimentare la tel. 01/6136839 


lunie '94 NR. 6/42 PAG. 5 


i s-a aplicat de fosta Securitate acuzaţia de fascişti? Dacă vor 
fi contestaţii, v-aţi încumeta să recomandaţi o nouă anchetă 
violentă, solicitând pentru aceasta readucerea foştilor securişti? 
Şi revoluţionarilor din 1989 li s-a spus că sunt fascişti. 

9) - Ce veţi face cu foştii elevi de liceu, majoritatea 
lor fiind prieteni în Frăţiile de Cruce? In actele fostei Securităţi 
sunt asimilați ca legionari. Vor rămâne, după judecata 
d-voastră, ca duşmani fioroşi ai țării? Intreaga lor activitate nu 
ar depăşi acum educaţia religioasă din şcoli, educaţie care în 
acel timp era interzisă şi pedepsită. Prietenia sau simpatia 
foştilor copii de atunci acordată legionarilor nu este suficientă 
pentru încadrarea lor în Mişcarea Legionară. Legionarii nu au 
monopolizat sentimentele religioase şi naționale şi s-au bucurat 
când şi alte organizații au avut activități sau preocupări 
asemănătoare. 

10) - Din proiectul d-voastră de lege lipsesc datele 
esențiale, poziția d-voastră faţă de fostul regim comunist. A 
fostacesta un regim legal şi democrat? Aprobaţi colectivizarea, 
închisorile şi sutele de mii de crime pe care le-a făcut? Dacă 
nu le aprobaţi, cei care s-au ridicat împotriva comunismului, 
indiferent cărei organizații au aparținut, vor avea şi din partea 
d-voastră aprobarea răsturnării comunismului, actul 
revoluţionar fiind asemănător cu cel din Decembrie 1989. 

În acest capitol ar intraşi o situaţie pe care d-voastră 
ați omis-o, dar care îmi dă posibilitatea unei întrebări: admițând 
că un membru al Partidului Comunist (unul singur), ar fi avut 
activități de răstumare a comunismului sau de răstumare 
numai a dictatorului principal (a secretarului general), care ar 
fi soarta acestui răsculat raportată proiectului d-voastră? 

Despre comunişti nu ați pomenit un cuvânt. De ce? 

11) - Un alt eveniment important, care poate fi 
raportat proiectului d-voastră: paraşutarea legionarilor de 
către americani în anii 1951-1953. Reamintindu-ne de starea 
de spirit românească a anilor respectivi, blestemul pe care 
anglo-americanii l-ar fi meritat pentru Yalta, a fost înlocuit de 
mareasperanțăa eliberării, aşteptatăsă vină din partea aceloraşi 
anglo-americani. Vrând-nevrând, încrederea acordată atunci 
legionarilor de către americani este legată şi face şi ea parte din 
speranțele ori visele dăinuirii noastre istorice. - 

Cu această ocazie reamintim că legionarii au luptat 
permanent împotriva comunismului, considerând comunismul 
ca cel mai mare duşman al creştinismului şi al omenirii. Au 
luptat și s-au asociat în toate ocaziile cu cei care (chiar dacă 
numai uneori) au fost împotriva comunismului. 

Am mai consemna că legionarii paraşutaţi nu au 
venit pentru a face spionaj în favoarea americanilor, ci pentru 
a organiza lupta de răsturnare a regimului comunist, legată de 
conflictul care se aştepta provocat de agresivitatea Rusiei 


„comuniste față de Alianța Apuseană. 


Cu această ocazie, din grupurile legionarilor 
parașutați voi aminti de inginerul Alexandru (Ică) Tănase, de 
lon Samoilă, de doctorul lon Golea, Alexandru Popovici, 
Gogu Gheorghiu, lon Tolea. Ei nu pot fi plasați tendențios în 
categoria unor tineri aventurieri; inginerul Ică Tănase a fost 
Şeful Centrului Studenţesc Legionar din Timişoara, a fost şef 
de promoție, deci cu posibilităţi de realizare profesională în 
Apus. La fel şi ceilalți. 

Domnule Adrian Severin, închei afirmând că 
dragostea legionarilor față de Hristos şi Țară, depăşeşte 
vrăjmăşia proiectului de lege pe care I-aţi inițiat. Pentru viitor, 
vă doresc liniştea unor gânduri şi proiecte de pace deplină. 


Zaharia MARINEASA 
Timişoara, la 21 Aprilie 1994 


În Humări 
“unei conferii 













PAG. 6 NR. 6/42 lunie '94 





Afirmam într-unul din episoadele precedente că 
în fabrică erai mult mai vulnerabil decât în condițiile, 
nu severe ci bestial de severe, ale regimului celular. Şi 
explicam şi de ce. In celulă, pe lângă faptul că aveai 
răgazul necesar pentru a te reculege şi pentru a-ți 
reincărca bateriile. relațiile de adversitate dintre tine ca 
victimă şi călăii tăi de dincolo de uşă întrețineau o 
anume tensiune spirituală care iți alimenta, de fapt, 
îndârjirea căci, ştiut este, oprimarea potențează puterea 
de rezistenţă. In noile condiţii însă, această adversitate 
era estompată de faptul că asupritorii nu mai acționau 
direct asupra ta, ci acționau prin intermediari. Şi 
intermediarul era, cel mai adesea, tovarăşul tău de 
suferință, cel al cărui umăr îl simţiseşi altădată, în 
momentele de restrişte, alături de umărul tău. Conştiinta 
colectivă şi destinul comun care fuseseră de-a lungul 
anilor secretul unităţii şi tăriei noastre acționau şi acum 
dar acționau în sens invers. Pentru a rezista în noile 
condiții trebuia să te singularizezi şi să-ţi ceezi un 
destin şi o conştiinţă individuale lucru greu de realizat 
dacă nu erai extrem de bine structurat şi echilibrat 
sufleteşte. Aici, pe lângă faptul că erai supus unei 
permanente agresiuni morale şi nu aveai nici un moment 
de răgaz pentru ate reculege şi pentru a-ți reimprospăta 
forțele, puterea de rezistență îţi era erodată şi de 
spectacolul dezolant din jur la care erai nevoit să asişti 
neputincios zi de zi. Era ca pe un câmp de bătălie pe 
care rândurile luptătorilor se răreau necontenit. În jurul 
tău cădeau năruite conştiinţe şi se surpau fulgerate 
idealuri. Slujitorii altarelor cădeau lovind în altare, 
intelectuali de elită capitulau -ponegrind şi veştejind 
valorile pe care altădată le slujiseră şi care îi 
consacraseră oamenii de rând cădeau ucigându-și visele 
şi întinându-şi idealurile. Era ca în apocalips: Am văzut 
oameni în toată firea care îşi făceau autodemascarea 
plângând şi zbuciumul lor sufletesc intra în rezonanță 
cu zbuciumul tău, amplificându-l. Destinul colectiv 
despre care am amintit opera implacabil şi. în aceste 
condiţii, era foarte greu să te singularizezi şi să-ți ceezi 
autonomia spirituală necesară continuării rezistenței. 
Căderea lor era într-o anumită măsură şi căderea ta şi 
acum nu deziluzia era sentimentul pe care îl încercai, ca 
atunci. la începuturile reeducării când asistai la astfel 
de șpectacole, ci spaima. O spaimă metafizică care te 
paraliza şi îți crea sentimentul inutilității luptei. Şi dacă 
erai tentat. conştient sau inconştient, să te salvezi 
biologic (şi câți diritre noi nueram tentaţi oare, cel puţin 
instinctual. să facem acest lucru?) era evident că nu o 
puteai face decât sinucigându-te moral. Colonelul 
Crăciun ne avertizase de fapt asupra acestui lucru 
atunci când, în timpul uneia dintre acele de pomină 
şedinţe cu care a debutat reeducarea, ne spusese, cu 
aroganța-i obişnuită, aproape textual: “Nu vă faceți 
iluzii căci nu veţi avea altă cale de urmat decăt una din 
cele două pe care vi le oferim noi. Ori acceptaţi să vă 
reeducaţi ca să vă puteți redobândi libertatea” în 
condițiile impuse de noi, ori vă sinucideți. Din două 
una. Noi vă vom ajuta. Și într-un caz şi în celălalt. Altă 
alternativă nu veţi avea. Comunitatea internațională 
ne-a acceptat pe noi (era în plină eră a coexistenței 
paşnice) şi acum tratăm cu ei de la egal la egal. Pe voi 
v-au abandonat. Nu mai aveți ce aștepta de la ei. De 
altfel niciodată nuv-au luat în serios. V-au întrebuința! 
doar ca pe nişte unelte pentru a întreține aici, la noi, o 
situație tulbure, ostilă construirii socialismului de 
care se temeau şi de care se tem încă. Aţi pretins că 
vreți să faceţi <<o ţară ca soarele sfânt de pe cer>> 
şi ați crezut că o puteți face prin trădare. Am făcut-o 
noi prin muncă. Vă veți comvinge că aceasta este 
realitatea. Vă vom arăta-o în filme, vă vom aduce aici 
muncitori care să vă vorbească despre ea, vă vor 
confirma acest lucru şefii voştri care s-au plimbal prin 
ea şi au văzul-o ”. 

Acum, după doi ani de la acest discurs- 
avertisment al colonelului Crăciun, era cât se poate de 
clar că acesta nu glumise. Ne demonstrase că la cele 


PUNCTE CARDINALE 


= alai Ii aie 


EEE! bujii. „d 0 ce d bă al (di licitat. 
ID, 
YI i zh 





Demostene Andronescu 


două soluții propuse de el nu exista alternativă. De 
asemenea, se străduise, aşa după cum ne promisese, să 
ne creeze, împreună cu aparatul său represiv, toate 
condiţiile. fie pentru a ne determina să ne sinucidem 
moral, fie pentru a ne extermina fizic. Şi ne mai 
demonstrase ceva. Ne demonstrase că este hotărât să-şi 
ducă la bun sfârşit sinistra sarcină ce-i fusese încredințată. 

Şi totuşi mai speram. Speram să se împlinească 
vreo minune, să se întâmple ceva care să pună capăt 
calvarului nostru. Mulţi dintre noi, care nu prea eram 

luaţi în seamă, fiind consideraţi neînsemnaţi (aceasta o 
credeam noi) încercam să trecem neobservaţi, participând 
la şedinţele de demascare doar cu prezența fizică. Sub 
diferite pretexte, uneori puerile, încercam să amânăm 
luarea unei decizii, dar acest lucru nu făcea decât să ne 
prelungească agonia. În noile condiţii, din fabrică. două 
erau sentimentele pe care le încercam cu o mult mai 
mare acuitate decât în condiţiile de regim celular: teama 
şi ispita. Teama dea nu fi dus înapoi în infernul din care 
de-abia ieşiseşi şi ispita că, făcând anumite concesii - te- 
ai putea elibera. 

După închiderea lagărelor de muncă forțată 
(canal. mine de plumb etc.) din motive pe care la data 
respectivă nu le puteam înţelege. deținuții au fost 
întemnițați, după criterii politice, în închisori de execuţie. 
Legionarii au fost aduşi la Aiud şi deoarece erau 
consideraţi cei mai înverşunaţi duşmani ai regimului 
(ceea ce şi erau de fapt) li s-a aplicat, ca de obicei, un 
regim sălbatic de sever, mai întâi sub domnia lui Coler 
şi apoi sub ceaa lui Crăciun. Din acel moment nimeni nu 
a mai fost scos la muncă sub pretextul că nu merită. Când 
câte unul dintre noi cerea acest lucru (țăranii şi muncitorii 
mai ales, care suportau extrem de greu regimul celular) 
i se răspundea: “Voi nu aveți dreptul la muncă. Nu 
meritați această onoare. Voi aici veţi putrezi”. De 
aceea, pentru cea mai mare parte dintre noi scoaterea la 
muncă a echivalat cu un fel de semieliberare. După ani 
îndelungaţi de claustrare, simplul fapt că te puteai mişca 
într-un spațiu mai larg, că puteai privi fără restricții un 
fir de iarbă. o pâză ori o floare şi că puteai să contempli 
noaptea. prin fereastra fără obloane, cerul înstelat, toate 
aceste nimicuri esenţiale îți dădeau o stranie senzație de 
libertate, dar în acelaşi timp şi o teamă aproape nefirească 
că le-ai putea pierde de nu te vei mlădia. Şi călăii noştri 
speculau cu perfidie această teamă. Din când în când 
luau pe câte unul dintre noi considerat mai recalcitrant 
şi-l întorceau îndărăt în Zarcă sau pe Celular, Pe unii 
dintre aceştia îi aduceau, după un timp, “cumințiți”, 
înapoi, printre noi, pentru a ne servi drept exemplu. ŞI 
metoda era productivă. 

Mai era apoi ispita eliberării. Periodic, din 
rândurile celor consideraţi reeducaţi. indiferent de 
pedeăpsă, se formau loturi care erau puse în libertate. De 
fiecare dată, în astfel de ocazii, eram adunaţi să asistăm 
laeveniment şi să ascultăm discursul colonelului Crăciun, 


discurs pe care de acum îl cunoşteam pe dinafară. De 


fiecare dată nu omitea să ne reamintească că eliberarea 
noastră depinde numai şi numai de noi, de acceptarea 
fără rezerve, sinceră, a reeducării. Şi oricât ai fi fost de 
înverşunat în hotărârea ta, nu puteai să asişti indiferent 
la un astfel de spectacol. Nu era deloc uşor să rezişti 
ispitei în condiţiile în care totul părea pierdut. Cu ocazia 
acestor eliberări, colonelul Crăciun nu scăpa prilejul să 
încerce, cu perfidia-i cunoscută, să creeze oamenilor fel 
d fel de probleme de conştiinţă. Îmi amintesc că odată 


felul următor: “Cu acest lor 


trebuia să se elibereze Și X (şi a numit numele unui 
reeducat), dar ne-am gândit că nu-l pulem pune în 
libertate decăt împreună cu bunul său prieten Y | şi a 
numit pe unul considerat recalcitrant). Şi y refuză să 
meargă acasă. Apoi adresându-se direct lui X: 
“Popescule încearcă să-ți coming! prietenul E acceple 
condiţiile noastre şi vă promit la amândoi, în fața 
tuturor celor de aici, că cu primul lot vă veți elibera 
împreună”. În felul acesta, pe lângă faptul că îi creea lui 
Y noi probleme sufleteşti, îi oferea şi O justificare în 
fața propriei conştiinţe pentru eventuala sa capitulare. 
Căci aşa începeau căderile: prin construirea unui alibi 


moral. 


şi-a încheiat discursul în 


Presiunile fizice şi psihologice exercitate 
“a noastră au urmat o linie ascendentă până în 
primăvara anului 1964. Începând cu această dată 
exigenţele reeducării au slăbit şi au continuat să 
slăbească pe măsură ce timpul trecea. S-a ajuns astfel 
ca, în ultimele luni de dinaintea eliberării noastre (iunie 
şi iulie), şedinţele de reeducare să fie o simplă 
formalitate. Rând pe rând s-a renunțat la a se mai 
pretinde celor care acceptau să ia cuvântul, să mai facă 
aprecieri dure la adresa trecutului lor sau să întineze 
memoria celor pe care cândva i-au venerat. Pentru 
aceia dintre noi care reuşiseră să-şi păstreze cât de cât 
o fărâmă de luciditate era clar că “duhovnicii ” noştri 
intraseră în criză de timp. Era clar că termenul de 
predare a “nobilei ” lor lucrări se apropia şi colonelul 
Crăciun voia, ca orice comunist, să poată raporta că 
misiunea ce-i fusese încredințată a fost îndeplinită 
într-un procent cât mai apropiat de sută la sută. S-a 
ajuns până acolo încât şefii colectivelor de reeducare. 
cu asentimentul tacit al conducerii probabil, se rugau de 
cei care refuzau să-şi facă autoprezentarea să ia şi ei 
cuvântul, aşa de formă, pentru a putea consemna în 
procesele lor verbale acest lucru. În aceste condiții. 
mulți dintre cei ce refuzaserăm să participăm, altfel 
decât cu prezența, la şedinţele respective, am acceptat, 
în sfârşit, să luăm cuvântul şi să ne facem succint un fel 
de autobiografie. Spre surprinderea noastră, reeducatorii 
s-au declarat mulțumiți. 

Şi totuşi, securitatea nu a renunțat până în 
ultimul moment de a ne compromite. După scoaterea 
noastră din fabrică, în cele câteva zile în care eram 
pregătiți pentru eliberare, au venit în Aiud o serie de 
ofițeri de la securitățile din țară pentru a încerca să-şi 
racoleze, dintre noi, informatori. Îmi amintesc că 
într-una din acele zile am fost chemat şi eu în față, la 
birourile administrației. Când am intrat în biroul 
colonelului Crăciun, acesta era însoțit de un ofițer de 
securitate în persoana căruia nu mi-a fost greu să 
recunosc pe celebrul căpitan Enoiu, fostul meu 
anchetator, care acum era colonel. Acesta, cum m-a 
Văzut intrând, m-a întâmpinat cu întrebarea: “Ce faci 
Andronescule? Am auzit că nu ţi-ai băgat minţile în 
cap. Eu totuşi am venit să te iau acasă Eu te-am 
arestat, vreau ca tot eu să te pun în libertate. Uite, aici 
am biletul tău de eliberare. Nu-l vei primi însă până nu 
vei semna asta”. Şi îmi întinse o hârtie, un fel de 
formular tip care trebuia completat şi semnat. L-am 
parcurs dintr-o privire. Era o declarație-angajament pe 
care, după ce am citit-o, i-am împins-o, cu un gest 
moale îndărăt, spunându-i: “Domnule căpitan (colonel 
m-a corectat Crăciun, care până atunci asistase tăcut 
la discuţie); domnule colonel - am reluat eu -doresc şi 
eu, [ol atât de mult ca oricare de aici, să mă eliberez, 
însă nu cu orice preț”. “Tot bandit ai rămas ”, mi-a 
replicat cu un început de mânie în glas Enoiu şi cu un 
gest tot atât de moale ca şi al meu rupse biletul de 
eliberare pe care mi-l arătase cu câteva momente înainte. 
Chemând apoi pe gardianul care mă adusese îi ordonă 
să mă ducă înapoi în celulă zicând: “Asta va rămâne în 
continuare aici ”. Peste câteva zile, cu ultimul lot care 
s-a eliberat din Aiud, m-am eliberat, totuşi, şi eu. 

(va urma) 


asup 














Desigur că orice om cu bun Simţ şi dotat cu o medie 
inteligență - adică avînd coeficientul de inteligenţă în zona de 
mediocritate normală - va replica spontan: Ce întrebare mai e 
şi asta?! E un nonsens, o aberaţie! 

Recunosc, întrebarea este stupidă. Ea însă nu-mi 
aparține, şi aici trebuie să-mi recunosc Şi limitele facultăţii 
imaginatie: n-aş fi în stare să inventez aşa ceva niciodată. Şi 
totuşi, acel ceva ce face posibilă întrebarea de faţă acționează 
la ora actuală în societatea românească. 

Intrebarea nu este deci atît de aberantă pe cît pare la 
prima vedere, ci este de-a dreptul realistă, atita vreme cât 
absurdul şi nonsensul mai sînt încă dimensiunile de bază ale 
societății române moderne, atîta vreme cât cei ce-o conduc se 
bizuie nu pe propria rațiune, cât pe viciul de logică şi marea 
doză de ignoranță a celorconduşi. Pentru a ilustra mentalitatea 
care la ora actuală este dominantă, vom. relata o întîmplare 
reală, petrecută acum cîțiva ani, care constituie exemplul cel 
mai grăitor în acestsens. Unul din marii noştri cărturari, văzînd 
situația precară a culturii şi spiritualității româneşti, a propus 
forurilor competente întemeierea unui institut de cercetare 
filosofică, în care să fie adunaţi tinerii cei mai dotați din ţară, 
în care să se salveze ceea ce mai putea să fie salvat din cultură. 
Răspunsul pe care l-a primit de la un înalt funcţionar de stat 
este extrem de sugestiv: “Nu este nevoie de cultură de 
performanță. Cultura este o activitate burgheză, reacționară. 
Şi, la urma urmei, ar fi prea mulţi intelectuali strînşi la un loc”. 

A fost o vreme cînd nu ne puteam permite luxul de 
a gîndi. O vreme cînd actul de a gîndi era ilegitim, iar 
metafizica era considerată ca fiind cel mai periculos delict de 
gîndire. Pentru mulți dintre noi, acele vremuri nu au trecut. 

Metafizica ţine de natura reflexivă a omului, ea este 
conținută în însăşi forma noastră mentală. Stă în firescul 
gîndirii să se întrebe care sînt principiile lumii şi ale gîndirii „de 
unde provine omul şi care-i sînt limitele. Kant a demonstrat că 
structura noastră logică însăşi ne conduce la ideea de Dumnezeu. 
Acest ideal al raţiunii pure este consubstanțial cu forma 
gîndirii, adică face parte din matricea logică, din modul nostru 
de a gîndi. Problema principiului (problema ființei absolute), 
ţi-o pui prin simplul fapt că raționezi asupra limitei gîndirii; ea 
face parte din propria ta structură mentală. Nu poți contesta 
existența acestei probleme vitale, nu poți să îi conteşti 
consubstanţialitatea cu propria structură cugetătoare şi în 
acelaşi timp să îţi rămînă intactă, neafectată, gîndirea profundă. 
Contestarea existenței acestui ideal al raţiunii pure duce la 
anihilarea substratului propriei tale gîndiri. 

Nu mă pot opri să gîndesc, de teamă că aş putea să 
gîndesc... metafizic! Metafizica ţine de propria mea natură. 
Nu pot să îmi contest natura. “Ba poți !”, îmi spune cerberul 
politic - cel pus să aibă grijă de viitorul culturii noastre. 
“Metafizica este reacționară şi duşmănoasă, ea serveşte 
interesele celor ostili masei muncitoreşti. Gîndirea e-n slujba 
clasei exploatatoare!” (Vorba aceea: “Noi muncim, nu 
gîndim...”) 

De ce să mai filosofezi, cînd despre astă lume nimic 
nu e de spus? De ce săte bucuri de viață, cînd tu n-ai contribuit 
cunimicşi ea îţi vine dinafară? Eşti rodul nedorit al nesăbuitului 
simţ. De ce să mai filosofezi, cînd viaţa e doar o minciună, 
nonsens şi durere? La ce bun să te mai foloseşti de conştiinţă, 
cînd ochii ei larg deschişi nu văd decit tragedia şi mizeria 
condiţiei umane? Mai bine să te întorci de unde-ai plecat... 

Mai cu seamăcă înspre acest țel sînt şi mulți ““oameni 
de bine” dispuşi să te-ajute. “Uite, aici ar trebui să lovesc!”, îi 
spune unul din gardienii lagărului, profesorului universitar al 
lui Marin Preda, ciocănindu-i fimpla cu bita. Clasa““muncitoare” 
a sesizat întotdeauna d;ferența specifică. “Clasa muncitoare 
merge (voios) în paradis”... 

Acolo trebuia lovit pentru ca diferența specifică să 
dispară. Mult nu mai e. Cei care-au fost puşi responsabili cu 


ordinea socială vor putea raporta reuşita acțiunii abia atunci . 


cînd va fi dispărut orice respiraţie universitară. 


Ş 


În cele ce urmează ne-am propus să începem să 
analizăm procesul distrugerii Universităţii române. Nu va fi 
vorba aici despre invazia din iunie 1990 a forțelor oculte, 
subpămiîntene - mineri sau securiști; această forță respectabilă 
a încercat doar să definitiveze o acțiune începută acum mai 
bine de patru decenii şi care a fost extrem de eficientă: 
distrugerea noțiunii de Universitate, reducerea la neant a 
Universității din interiorul acesteia. | 

Mai întii a fost interzisă metafizica. Apoi au urmat 


PUNCTE CARDINALE 


TESTE METAFIZICA „-ecaue 


metafizicienii. Operele filosofice ale marilor gînditori din istorie, 
atunci cînd n-au fost distruse, au fost blocate la fondul secret al 
bibliotecilor - unde nu vor putea avea succes decît activiştii 
ideologiei oficiale, propagandiştii de meserie. Studenţilor li 
s-au servit numai lucrări de mîna a şaptea - comentarii la 
comentarii de cărți. Studentul nu mai avea dreptul perspectivei 
directe, nu mai putea avea părerile lui personale; totul trebuia să 
decurgă ideologic; adică după canoanele unei gândiri stihiale, 
impersonalizante. Gîndirea ideologică este extrem de temătoare 
față de orice manifestări imprevizibile, față de spontaneitate în 
genere. Sclipirile de irațional sau cele de suprarațional din 
gîndirea metafizicienilor de geniu vor trebui suprimate. Toţi 
marii filosofi vor fi răstălmăciți, vor fi înrolați în marele 
regiment al precursorilor materialismului istoric şi dialectic, 
alături de pre-scursorile autentice! Morţii vor fi îngropaţi mai 
adînc. Cei care nu au avut timp să ajungă clasici, vor fi luaţi în 
răspăr şi executați public în şedinţe de demascare. 

Nu este întîmplător faptul că principala ţintă a 
atacurilor noii puteri a constituit-o filosofia ortodoxă, în cele 
două forme ale sale: “TRĂIRISMUL”, reprezeritat prin Nae 
lonescu, şi GÎNDIRISMUL, care-l avea ca mentor pe Nichifor 
Crainic. 

Ceea ce rămîne uimitor şi de neînțeles pînă astăzi este 
cum a ajuns să se conserve peste vremi tonul de demascare şi 
defăimare a celor care au fost părinții metafizicii noastre 
moderne. lată ce putem citi într-unul din manualele de educaţie 
filosofică: 

“In perioada interbelică a apărut şi a proliferat 
păgubitor, împlinind un rol reacționar, profund antiuman şi 
antipopular, antidemocratic şi anticomunist, curentul cunoscut 
mai înțîi sub numele echivoc de “experienţialism” şi, mai apoi, 
sub cel de “trăirism”. (..) Ura împotriva filosofiilor raționale s- 
a concentrat manifest, constituind una dintre caracteristicile 
esențiale ale trăirismului, într-un pe cît de virulent pe atît de 
subiectivistatac împotriva materialismului dialectic şi istoric, a 
filosofiei care ciştigase adeziunea miliardelor de oameni şi sub 
a cărui stindard se desfăşurase, victorioasă, Marea Revoluţie 
Socialistă din Octonibrie, iar în ţara noastră constituia 
fundamentul teoretic al mişcării revoluționare a proletariatului”. 
(Ministerul Educaţiei şi Învățămîntului, prof. univ. dr. Gh. Al. 
Cazan - Istoria filosofiei româneşti, Editura Didactică şi 
Pedagogică, Bucureşti, 1984, pag. 310). În alte pagini putem 
citi: “Ortodoxismul reprezentat de Nichifor Crainic s-a 
caracterizat prin denaturarea spiritualității româneşti, prin 
încercarea de justificare a practicilor politice antipopulare şi 
antinaționale, prin apologia crucii, a religiei, a misticismului. 
(...) Trăirismul, cu al său cult al eroilor şi al vieţii, considerată 
independent de legitatea obiectivă, cu mitul sîngelui, cu aspiraţia 
spre cultivarea paradoxurilor în scopul discreditării gîndirii 
analitice şi sintetice, s-a finalizat într-o apologică (7!) a politicii 
de dreapta, a teoretizat şi a ajutat în acelaşi timp mişcarea 
fascistă din România”. (idem, pag.335). 

Aceste considerații sînt departe de a constitui o 
anomalie, întreaga carte este străbătută de spiritul marxist- 
leninismului militant: conştiinţa in (vidului nu este decât 
produsul relaţiilor sociale, personali omului de tip nou e 
dată numai de interesele viscerale pe dinlăuntrul turmei. 
Ginditorii cei mai de seamă ai istoriei noastre, începînd de 
dinainte de Cantemir şi pînă în zilele noastre, nu pot să 
gîndească decit în funcție de apartenența politică la clasa din 
care sînt puşi să facă parte: exploatatori sau exploataţi! Metafizica 
lui Nae Ionescu este considerată ca fiind o adevărată ideologie 
a legionarismului: “lubirea mistică, pasivă, contemplativă, 
necreatoare, hieratică este situată de Nae Ionescu ca metodă a 
metafizicii şi instrument de cunoaştere a absolutului. EI ajunge, 
cum se vede, la pledoaria pentru revelația mistică şi pentru 
ortodoxism, încercînd efortul reînvierii unor dogme de 
proveniență medievală, echivalentul voinţei de anulare a rațiunii 
critice, (...) Doctrina lui Nae Ionescu, în ipostaza sa gnoseologică, 
s-a constituit într-un antiumanism nedeghizat, agresiv şi nu mai 
puțin, simplist. Cînd scria că omul este o existență <<abnormă>>, 
vinovat de a fi săvârşit păcatul originar şi condamnat, de aceea, 
să trăiască în sentimentul necontenitei sfişieri, Nae lonescu nu 
făcea altceva decit să statueze exploatarea capitalistă în forma 
sa cea mai agresivă: fascistă”. (ibidem, pag.325), 

Întreaga culegere reflectă modul de gîndire materialist 
al acelora care nu-şi pot permite luxul de a gîndi neinteresat - şi 
care hotărăsc în sinea lor că pîndirea este produsul intereselor 
imediate: pentru aceştia, reflecţia filosofică este un apendice al 
unor necesități biologice sau sociale. 

Să revenim. Este metafizica /egionară? Desigur că 





lunie '94 NR. 6/42 PAG. 7 








— 
nu. Aşa afirmă doar cei care 8) 
cred că poți folosi filosofia ca pe o bită. 9 

Dacă nu este aşa, ce-o face să pară astfel? 

Faptul că pretinde gînditorului autenticitate, adică 
sinceritate cu sine, faptul că face din starea de înțelegere prin 
asentiment forma supremă de cunoaştere sau faptul că susține 
misticateologică drept formaabsolutăa împlinirii personalității 
umane -toate acestea nu au în ele nimic strict legionar. Ele sînt 
caractere ale spiritualităţii ortodoxe - şi sînt constitutive 
neamului nostru. Fără ortodoxie nu ne putem numi români. 
Credința ortodoxă ține de personalitatea noastră etnică şi este 
condiţia fără de care nu putem exista; au spus-o toți Sfinţii 
noştri Părinți. Noi ne-am născul creştini. lar dacă nu ne vom 
păstra ortodoxia, vom pierde caracterele specifice neamului 
nostru, vom dispărea din istorie. Internaţionalismul 
comunismului ateist este o uniformizare maleficăa conştiințelor 
naționale; în loc să-şi aducă fiecare popor personalitatea 
spirituală proprie în concertul cultural al națiunilor, sînt puse 
toate să imite modelul impus al unei ideologii jalnice. Nu 
numai oamenii, dar şi naţiunile îşi au un pat al lui Procust. 

Curentul de gîndire ortodoxist, precum şi cel 
“trăirist”, au fost reacţii fireşti față de amenințarea distrugerii 
credinței, culturii şi neamului de către o credință străină, adusă 
de filiala din România a partidului comunist moscovit. lar 
dacă Nichifor Crainic a luat poziție împotriva unora dintre 
evrei, nu este din cauza etniei acestora, ci din cauză că aceştia 
erau conducătorii partidului comunist, erau conducătorii lojilor 
francmasonice (care ne-au adus în țară ereziile iluminismului 
şi ale altor raționalisme anticreştine), din cauză că susținători 
ai Talmudului fiind, nu recunoşteau în lisus Hristos pe Fiul lui 
Dumnezeu, Mîntuitorul lumii. Nichifor Crainic a fost profund 
creştin. Era normal să ia poziţie împotriva erericilor în genere, 


fără deosebire de etnie. Poporul evreu este într-adevăr un 
popor ales, dacă Fiul lui Dumnezeu a ales să se nască acolo. 
Aceşti evrei sectari, împotriva cărora vorbeşte Nichifor Crainic, 
susțin că națiunea evreiască este doar aleasa Tatălui, că Fiu nu 
există, iar mîntuitorul ce va veni nu va veni şi pentru neamuri, 
ci va fi doar al lor. Nu este deci de mirare că nere 
cunoscîndu-L pe lisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ei vor 
ajunge să alimenteze din umbră sau fățiş toate ereziile lumii. 
Ultimul antichrist pe care îl produseseră a fost Marx. 

Detractorii lui Crainic au încercat să extindă blamul 
- pe care acesta l-a dat sectarilor -asupra tuturor evreilor, 
învinuindu-l de antisemitism, omiţînd cu bună ştiinţă faptul că 
mentorul spiritual al “Gândirii” avea mulți prieteni evrei (care 
erau creştinaţi). Dar aici avem de-a face cu un fenomen tipic 
tuturor celor care se ştiu nelegitimi: criza de reprezentativitate. 
Să ne amintim că şi partidul comunist din România a trecut 
printr-o astfel de criză, pînă ce a ajuns să se confunde cu 
poporul. Partidul înfiase poporul, pretinzîndastfel legitimitatea 
existențială pe care o are numai națiunea. Acelaşi lucru se 
petrecuse şi în sînul poporului iudeu. Cei care l-au răstignit pe 
Hristos se pretind şi acuma reprezentanții unui adevăr de 
unanimitate, uitînd că fiii apostolilor sînt primii dintre creştini 
îndreptățiți să-i conteste. 

Cît despre "trăirismul” lui Nae Ionescu, nu putem 
spune că ar fi fost antiiudaic nici atît. Nae Ionescu se considera 
pe sine ca fiind discipolul şi continuatorul lui Nicolae lorga. 
lar despre curentul de autenticitate pe care l-a susținut 
“trăirismul”, nu putem spune decît că şi Immanuel Kant a fost 
“trăirist” - în măsura în care a afirmat că nu putem şti mai mult 
decît putem trăi, deoarece semnificațiile prin care înțelegem 
lumea sînt sensibile, adică îşi au izvorul în existența noastră 
mărginită. Dacă trecem de hotarele experienței posibile, nu 
mai putem cunoaşte şi înțelege nimic, deoarece prin 
abstractizare nu facem altceva decît să extragem din concepte 
ceea ce iniţial le conferisem în procesul semnificării: materia 
sensibilă, intuițiile pe care le zrăisem în existența concretă. 

Vehemența celor doi filosofi împotriva ereticilor a 
fost doarverbală. Războiul lora fost pur spiritual şi s-a restrîns 
la zguduirea conştiinţei naționale. Ei au fost profund creştini, 
adică în viaţă şi-au asumat rolul de victime, încredințaţi că 
dreptatea desăvirşită nu este posibilă decit în transcendenţă, în 
cer.. 

lar faptul că războiul lor cultural l-am pierdut cu 
toții, explică în mare măsură de ce sîntem acuma atît de 
superficial ortodocşi, de ce devenim cu fiece zi din ce în ce mai 
puțini români... 





ic i a N i 


n — — —- 


PAG. 8 NR. 6/42 Iunie '94 


PUNCTE CARDINALE 


10. Omul “paradisiac” şi omul “căzut” 





Păcatul odată săvirşit, se trezi în 
primii oameni şi conştiinţa vinovăției, ca 
unii ce intraseră de-acum în tensiunea 
dialectică dintre bine şi rău. În limbajul 
simbolic al referatului biblic, ea se exprimă 
prin ruşinea față de goliciunea fizică şi 
prin teama faţă de întîlnirea cu Dumnezeu 
(“au cunoscut că erau goi”; '*'m-am temut, 
căci sînt gol şi m-am ascuns”). Această 
întîlnire cu Dumnezeu, după săvîrşirea 
păcatului, trebuie interpretată şi ea în sens 
simbolic. Chemarea lui Dumnezeu 
(“Adame, unde eşti?”) a fost, de fapt, o 
chemare la mărturisire şi pocăință (condiţii 
sine quibus non ale iertării), căci altminteri 
Dumnezeu ştia şi ce se întimplase, şi unde 
se afla Adam, şi din ce pricină se ascunsese. 
Dar protopărinţii refuzară mina întinsă de 
Creator. “N-au vrut să se smerească şi să 
se pocăiască în timp ce îi întreba pe ei 
Dumnezeu şi cu încetul spre pocăință îi 
mîna (...). Dacă deci Adam atunci îndată 
păcatul ar fi vrut să-l mărturisească şi să se 
pocăiască, iertare ar fi dobindit”, scrie 
Neagoe Basarab în Învățăturile sale (cit. 
după ed. V.Grecu, Bucureşti, 1942, 
pp.201-203). Primii oameni se arătară 
ruşinaţi, dar nu şi dispuşi la recunoaşterea 
vinei lor şi la căință. Văzindu-se ei 
descoperiţi, Adam dă vina pe femeie (ba 
chiar incearcă să-l scoată co-răspunzător 
pe Dumnezeu însuşi, zicînd: “Femeia pe 
care tu mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea 
mi-a dat din pom şi am mincat”!), iar 
femeia dă vina pe şarpe; nici unul nu are 
curajul să-şi asume propria faptă. Cit 
despre “şarpe”, ipâstază diavolească, el 
iese din socoteli, căci pierduse deja 
posibilitatea căinței şi a iertării, ca unul ce 
se înveşnicise în rău prin propria-i voinţă. 

Faptul că a fost ispitit din afară 
nu sepoate constitui într-o scuză suficientă 
pentru om, căci diavolul îndeamnă, dar nu 
poate constrînge. Omul a căzut, dar putea 
să nu cadă. Vina lui rămîne deci 
indiscutabilă, iar urmările ei apar drept 
fireşti. 

În ce priveşte aceste urmări, ivite 
îndată după păcat şi răsfrinte asupra 
omului întreg (suflet şi trup), a întregii lui 
descendenţe şi a întregii Firi (v.ROMANI 
8, 20-22), ele nu sînt nişte pedepse 
arbitrare, rostite de “furia” divină, ci 
consecinţe fireşti ale păcatului, rezultate 
direct şi obiectiv din călcarea rînduielilor 
originare ale Creaţiei. Dumnezeu n-a 
blestemat în sensul curent, ci pur şi simplu 
a anunțat omului rezultatele derivate din 
neascultare, relele pe care singur şi le-a 
atras asupra-i; pe femeie o aşteaptă 
naşterea de prunci, cu multă durere, 
precum şi dependenţa (fiziologică şi 
socială) faţă de bărbat; iar pe acesta îl 
așteaptă truda pentru supravieţuire, în 
cadrul unei naturi de-acum degradate şi 
ostile, pînă la întoarcerea în țărîna din 
care a fost zidit, ca unul ce a schimbat 
“dragostea față de Dumnezeu în dragoste 
faţă de materie” (Sf.loan Damaschin); în 
sfirşii, pe amindoi îi aşteaptă moartea 
trupească (“Căci plata păcatului este 
moartea” - ROMANI 6,23), după ce ei au 
ales să moară mai întîi duhovniceşte, prin 
păcat, ieşind din comuniunea harică cu 
Dumnezeu (“izgonirea” din Eden), unic 
izvor al vieţii adevărate și nepieritoare, 

În ce priveşte aşa-numitul 


(continuare) 


“blestem al pămîntului” (“blestemat va fi 
pămîntul pentru tine”), el iarăşi nu trebuie 
înțeles ca o anatemă divină; nu Dumnezeu 
l-a blestemat, ci omul l-a făcut să ajungă ca 
şi blestemat 

“Părinții Bisericii vor spune că 
omul a pierdul asemănarea, în timp ce 
chipul a fost întunecat şi îmbolnăvit. 


Căci nu pomul era aducător de moarte, ci 
călcarea poruncii (Sf.Teofil al Antiohiei)”. 

Importanța dogmatică a păcatului 
dintii şi caracterul lui de “tragedie 
universală” vin de acolo că, potrivit 
concepţiei ortodoxe, el nu i-a afectat doar 
pe protopărinţi, ci, prin ei, pe toți urmașii 
lor naturali, adică întreg neamul omenesc. 
De aceea mai este numit şi păcat ereditar, 
reprezentind o carență generală a naturii 
umane, transmisă din generaţie în generaţie 
Mărturisirea ortodoxă spune în acest sens: 
“Păcatul strămoşesc este călcarea legii 
dumnezeieşti care a fost dată, în rai, 


A ——————————— 
d ————— 


TEOLOGIA MISTICĂ 
si DOGMATICĂ 











Dezintegrarea dintre. <<chip>> şi 
<<asemânare>> se poate explica astfel: 
harul <<chipului>> era suficient omului 
spre a-L. cunoaşte pe Dumnezeu; dar 
<<chipul>> n-a urmat cursul său normal, 
adică el nu s-a ridicat la ordinea unei vieți 
supranaturale, spre <<asemănare>>. Păcatul 
n-a distrus <<chipul>> în ceea ce are el 
propriu, dar inteligenţa şi libertatea au fost 
în aşa fel atinse încît omul nu mai poate 
trece de la o ordine [cea naturală - n.n.) la 
alta [cea supranaturală - n.n.]. Omul nu mai 
rămîne, potrivit voinţei sale proprii, nici în 
cele ale firii, ci cade în cele contrare firii 
Pedeapsa constă în aceea că omul se mută 
într-o stare care-i suspendă accesul la viața 
supranaturală. Deoarece nemurirea era 
dependentă de gustarea din <<pomul 
vieţii>>, după păcat trupul se va 
descompune, urmînd destinul oricărei fiinţe 
biologice” (I.Bria, op.cit., p.294; subl.n.). 

Şi încă o lămurire necesară. Cei 
doi “pomi” paradisiaci (“al cunoştinţei 
binelui şi răului” şi “al vieţii”) au fost 
interpretaţi în fel şi chip de exegeza creştină. 
Aici sînt de ajuns cîteva repere. Ne folosim 
pentru aceasta de &&& Teologia dogmatică 
şi simbolică (vol.I, pp.538-539): “În cea 
mai mare parte a literaturii patristice,... sînt 
luaţi ca pomi reali, întrucît Geneza îi pune 
în rîndul celorlalți pomi răsăriţi pe pămînt 
(2,9). După cum lemnul Crucii este lemn 
obişnuit, dar se numeşte pomul sau lemnul 
mîntuirii, pentru ceea ce s-a săvirşit prin el, 
tot aşa pomul vieţii şi pomul cunoştinţei 
binelui şi răului sînt pomi obişnuiţi, dar cu 
un anumit rost hotărît de voința divină: cel 
din urmă ca o ocazie pentru virtute, iar cel 
dintii ca o răsplată pentru aceasta (...). 
Probabil că pomul vieţii servea nemuririi 
trupeşti, judecînd după faptul că, în urma 
căderii, s-a închis accesul spre el; iarpomul 
cunoștinței binelui şi răului avea legătură 
cu viața spirituală, putînd prilejui omului 
cunoaşterea pe cont propriu a deosebirii 
dintre bine şi rău, îndată ce acesta ar fi 
părăsit încrederea în Dumnezeu (...) Prin 
acest pom omul a cunoscut, de fapt, binele 
din care a căzut şi răul în care a căzut. 
Fireşte, nu fructele ele însele aveau 
posibilitatea de a producerăul, ci nesocotirea 
de către om a poruncii de a nu mînca din ele. 


strămoşului Adam (...) Acest păcat 
strămoşesc a trecut, de la Adam, la întreaga 
fire omenească, fiindcă toţi ne găseam atunci 
în Adam şi astfel, prin Adam, păcatul a 
trecut în.noi toţi” (3, XX; ed.cit., p.149). 
Trebuie precizat însă că urmaşii nu 
moştenesc însăşi fapta păcătoasă a lui 
Adam, ci doar starea de păcătoşenie 
rezultată din ea. 

Această “moştenire” a fost pusă la 
îndoială, de-a lungul timpului, sub felurite 
motive, de către unii gînditori creştini 
neortodocşi. Sf. Scriptură şi Sfinta Tradiţie 
sînt însă categorice în a afirma realitatea 
universală a păcatului strămoşesc, chiar 
dacă modalitatea transmiterii lui nu este 
nicăieri deplin explicitată. (Să nu uităm 
acest principiu fundamental al ortodoxiei: 
o dogmă revelată trebuie crezută întru totu] 
şi explicitată întru cit se poate!). “Că iată, 
întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate 
m-a născut maica mea”, exclamă Psalmistul 
(50,6). Şi loan evanghelistul ne avertizează, 
zicînd: “Dacă spunem că păcat nu avem, ne 
amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este 
întru noi” (1 loan 1,8 ). lar Pavel ne arată 
răspicat: “De aceea, precum printr-un om a 
intrat păcatul în lume, iar prin păcat moartea, 
aşa moartea a trecut la toți oamenii, prin 
acela în care toți au păcătuit (subl.n.)”. Şi 
mai departe: “Aşadar, precum prin greşeala 
unuia a venit osînda pentru toţi oamenii , 
aşa şi prin dreptatea unuia a venit, pentru 
toți oamenii, îndreptarea care dă viaţă. Căci 
precum prin neascultarea unui om s-au făcut 
păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea 
unuia se vor face drepţi cei mulţi (...) Pentru 
că precum a împărăţit păcatul prin moarte, 
aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, 
spre viața veşnică, prin lisus Hristos, 
Domnul nostru” (ROMANI 5, 12; 18-19; 
21). 

Tot după expresia paulinică 
(EFESENI 2,3), oamenii de pînă la Hristos 
pot fi numiţi “fii âi mîniei”, ceea ce înseamnă 
că fiecare individ în parte va fi fost marcat, 
în chip tainic, de greşeala strămoşilor dintii, 
avînd natură adamică prin chiar naşterea 
sa. Greşeala aceea, chiar' dacă a putut fi 
numită “păcat străin” (Sf.Ciprian), o purtăm 
cu toţii, genetic, în chiar firea noastră 
omenească. Sfinta Taină a Botezului a fost 





rînduită să fie administrată pruncilor 
i spre iertarea întru Hristos a 
păcatului moştenit prin naştere. “Sintem 
datori să ştim exact - spune Marcu Ascetul 
_că toată vina ce izvorăşte din Adam fiind 
desfiinţată de Domnul, oricine mai 
pătimeşte de vreun păcat, i se intimplă 
aceasta fiindcă a disprețuit, prin necredința 
sa sau prin iubirea de plăceri, desăv rşirea 
pe care a primit-o în chip tainic la Botez 
(“Despre Botez”, în Filocalia românească, 
ed.cit., vol.I, p-313)- 

De la universalitatea acestui păcat 
n-a existat decit o singură excepție: lisus 


tocmaă 


“Hristos, Cel conceput şi zămislit fără de 


nici un păcat (“Că Tu, Doamne, singur eşti 
fără de păcat...”), spre mintuirea tuturor 
oamenilor prin Crucea Sa, lucrind, în chip 
neînțeles de minte, dreptatea lui 
Dumnezeu, iubirea şi mila Lui fără de 
margini. “Că de vreme ce printr-un om a 
venit moartea, tot printr-un om (a venit) şi 
învierea morţilor. Căci precum în Adam 
toți mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (| 
CORINTENI 25, 21-22). Paralela dintre 
Adam şi Hristos este îndelung dezvoltată 
în teologia paulinică, de unde și denumirea 
de “Noul Adam” dată Mintuitorului. 
“Cu toate că omul este lipsit [în 
urma păcatului originar - n.n.] de 
comuniunea cu Dumnezeu, pierzînd 
<<harul sfințitor>>, el rămîne totuşi 
responsabil de viaţa. sa - dovadă fiind 
<<drepţii>> Vechiului Testament - şi are 
conştiinţa că este subiectul unui plan de 
răscumpărare în care se află angajat 
Dumnezeu însuşi”, scrie lon Bria (op.cit., 
p.294), referindu-se la omenirea de 
dinainte de Hristos. In bunătatea Sa 
nemărginită, Dumnezeu nu l-a părăsit pe 
om după cădere, ci a vegheat necurmat 
asupra lui (nu ne spune oare chiar referatul 
biblic că “a făcut Domnul Dumnezeu lui 
Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele 
şi i-a îmbrăcat”?), făgăduindu-i dintru 
începutun miîntuitor, ieşit din femeie, avind 
a învinge răul prin patima sa (aşa-numitul 
Protoevangheliu din FACEREA 3:15): 
Efectele căderii au fost profunde, 
dar nu ireversibile. “Nu i-au luat toată 
biruința, nici nu i-au lăsat-o toată”, scrie 
Neagoe Basarab în Învățăturile sale (în 
ed.Florica Moisil-Dan Zamfirescu, Editura 
Minerva, Bucureşti, 1970, p.133). 
Intruparea lui Hristos, Jertfa şi Învierea Sa 


„au dat omului putinţa restaurării de sine, 


iar creştinismul este tocmai religia vie a 
acestei restaurări prin graţie divină. Hristos 
repune lumea sub har şi redeschide omului 
porțile veşniciei; căci Dumnezeu “voieşte 
ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să vină 
la cunoştinţa adevărului” (1 TIMOTEI 
2,4). Dar trebuie să o voiască şi oamenii 
înşişi, ostenindu-se întru urmarea lui 
Hristos: (imitatio Christi), luptîndu-se 
“lupta cea bună” (1 TIMOTEI 6,12; Il 
TIMOTEI 6,7), cu. “toată armătura lui 
Dumnezeu”, avînd mijlocul încins cu 
adevărul şi îmbrăcîndu-se cu platoşa 
dreptăţii”, mereu “gata fiind pentru 
Evanghelia păcii”, purtînd “coiful 
mâîntuirii” şi apucînd “sabia Duhului, care 
este cuvintul lui Dumnezeu”, iar, pe 
deasupra tuturora, ținînd “pavăza 
credinţei”, împotriva “săgeţilor arzătoare” 
ale celui viclean (a se vedea EFESENI 6, 
11-17). 

Omul este fiinţa care a pierdut Raiul, 
dar există în perspectiva redobîndirii lui. 


(va urma) 
Vasile A. MARIAN 


Curs elementar de religie creştină (XXII) 











ie ei ei mii Ol mea milenii inu neliniare iuiia usii ei i 


A 7. 








PUNCTE CARDINALE 


DEFECTIUNĂA SEMANTICA 


Prozatori?! Poeţii, ceilalți scriitori, au făcut 
ce-au putut. Un eventual efect pozitiv al muncii lor nu 
s-a simțit, în ultima jumătate de veac Degradarea 
limbajului, constatată, continuăm s-o luăm ca pe un 
fenomen natural. Lumea pe limba ei piere. Toate au 
unsfărşit Dacăla începuta fost Cuvântul. suntsemne 
(apocaliptice) că tot el va fi şi ultimul. 

Suportăm consecinţele. “Lătrăul” Şi imitatonii 
lui, lăudăroşii de duzină, forțând toate superlativele, ca 
să satisfacă “plenar” nesățioasa poftă de preamărire 
a dictatorului, devenit tot mai dependent de osanale, 
pe măsură ce degradarea fizică şi paranoia grandorii 
atingeau "culmi tot mai înalte”, au dus, prin prostituția 
practicată lingua, la depravarea vorbirii însăşi. 

Obişnuit. Ne-am deprinssă nu ne maimirăm, 
să nu ne mai alarmăm de nimic. După decembrie 89, 
contrar speranțelor, procesul degradării limbajului 
n-a stopat, din contră, s-a accentuat. Masa monetară 
a vorbelor goale, dovedindu-se mereu insuficientă, a 
continuat să crească, livrată pe piață de aceiaşi 
producători, cei ce nuauniciun interes să se elucideze 
ceva, ci dimpotrivă, să se creeze perdeaua de vorbe 
în spatele căreia, orice poate fiascuns; inclusiv teroriştii. 
Prima, vag deghizată, invitație la tâlhărire de țară. 

Asistăm. Felurite sunt folosirile abuzive ale 
vorbelor, mai ales în deturnarea de înțeles, în 
falsificarea acestuia. E domeniul unde, predilect, este 
atacat cuvântul ca să i se ia, sau să i se reducă măcar, 
puterea. Efectele acestei insidioase agresiuni au 
început să se simtă: laconismul spartan, concizia 
romană, nu se mai consemnează nici de istorie; 
eventual de legendă. Suntem nevoiți să folosim, 
n-avem altul, un limbaj din ce în ce mai aproximativ, 
mâi anemiat, „a! impropnu. Şi nu e totul. Multe 
rămân, în sectorul acesta, ascunse. Fiecare şi-a 
construit, din sustrageri, un dicţionar propriu cu care 
traduce şi retraduce vorbele auzite, păstrând, cu mare 
fereală, cele receptate ca certe. Pare ciudat şi totuşi 
e firesc să fie aşa într-o țară în care timp de aproape 
o jumătate de veac opresiunea s-a numit “prietenie”, 
spolierea nemiloasă “ajutor frățesc”, iar frigul şi bezna 
din casele oamenilor “epoca lumină”. inversarea 
sensurilor pare să fie consecința inversării valorilor, 
dar poate să fie şi invers. Când ierarhia socială a 
devenit identică cu cea de partid, totul a fost clar. 
Oricât de agramată ar fi fost “esprimarea” 
conducătorului, trebuia imitată. Şi cum revoluțiile se 
fac pentru a schimba, eventual, “culoarea mărcilor 
poştale”, după decembrie 89, revărsarea nouă de 


vorbărie, de veche sorginte politicianistă, şi-a regăsit 37) 


matca “democratică”, aceea unde vorbesc toți pentru 
că nu ascultă nimeni. Concluzia e una; Când vorbăna 
câştigă, înțelesul rămâne de pagubă. 


Evoluție. Există o trecere, o alunecare. Ceva 


se mişcă. De la “espunerile”, “prevederili”, “hotărârili” 
dictatorului am ajuns azi să “antamăm” şi prin diferiți 
“algoritmi” să “implementăm”, să ne “implicăm” şi să 
“concluzionăm”, “din orice poziţie”. Prostia a dovedit 
că poate fi şi intelectuală. Până şi Europa Liberă, mulți 
ani decentă în exprimare, a ajuns să difuzeze expresii 
de tipul “gândire arestată” (ca şi când imposibilitatea 
deafiîncarcerată n-ar fi principala ei caracteristică, ca 
şi când a existat un mai amplu spațiu de reflecţie, ca 
şicând s-arfilăsat undeva Adevărul mai adâncrevelat 
decât în imensitatea gulagului comunist.) Limbuţia 
postrevoluționară are aceeaşi valoare de adevărca şi 
bâlbâiala ceauşistă. De la limbajul de lemn la 
sintagmeleimbecile, de tipul celeicu gândirea arestată, 
este, în linie dreaptă, un singur drum; nefericit. 
Asistăm. Degradarea limbajului, rezultat al 
celor mai înainte enumerate, este şi consecința 
nepăsării noastre, a pierderii consideraţiei față de 
sine, implicit a respectului față de orice altceva; 
coparticipare la nesimţire. Urmărim, lipsiți de vlagă, 
agresiunea dusă impotriva posibilităților de exprimare. 
Cine pot fi cei ce cunosc şi se tem de plenitudinea 


CONSTANT ORGULESC. 


putenii cuvântului? Cui i-ar putea fi de folos noul Turn 
Babel? Cine-s înțelepţii nebuniei care speră să tragă 
foloase din paralizia înțelegerii dintre oameni? Vorbirea 
redusă la stadiul de bolboroseală neinteligibilă, umflată, 
până la debordare, de fabricanțţii de clăbuci la gură, a 
ajuns să frizeze absurdul. Avem, prin vorbire întoarsă, 
multiplicată industrial, inverscuvântul, adică minciuna 
absolută: mare, sfidătoare, fără nici o ruşine. Asistăm 
la uciderea înțelegerii dintre cei de aceeaşi limbă, 
urmându-se ritualul, succesiunea ştiută: trădarea, 
arestarea, judecarea, batjocorirea, flagelarea, țintuirea 
şi răstignirea. E drumul tragic, şi clasic, al crucificării 
Cuvântului. 


n nr a ae = —_. a 
- te 
>: Motto: . EEE Da 
“Căci urechea deosebeşte , 
cuvintele cum gustă cerul gurii + 
4. „„bucatele”lov (34,3) 
a. a ce ” 
m „ 


Pr 


E a aa aa —-” 
$ 


Din când în când, cu înțepătură în inimă, mă 
încearcă întrebarea: Oare, înainte de a deschide gura 
să spun, înainte dea lua creionul să scriu, am stat destul 
să reflectez, să cântăresc bine cele ce am de gând să 
le comunic altora? 

Orice exprimare e o capcană în care am căzut 
dacă vorbele rostite suntgoale; dacă, trecute prin filtrele 
minţii, nu rămâne în urma lor nici unzaţ de înțeles; dacă 
nu fac să vibreze ceva, la suflul în trecere; dacă nu 
stârnesc un “joc secund”, prin reflecţie; dacă nu lasă 
după ele izul de vrajă, asemeni cu apa vie ce schimbă 
moartea înviață. Vorbirea e searbădă dacă, în substanța 
ei, nu ține de cuvânt. Folosirea verbului fără rost sau 
utilizarea lui în scop de înşelare, e un păcat de care toți 
vom da socoteală. “Căci prin cuvintele tale vei fi 
dezvinovățit, prin cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12, 


Se vorbeşte mult în adunări, colocvii, 
simpozioane, parlamente. Se scrie mult. În presă, 
majoritatea celor publicate sunt material de umplutură 
sau pentru producere de zgomot, în scop de bruiere. 
Minţile trebuie încurcate. Ce s-ar întâmpla dacă ar 
apuca mulțimile să se dumirească, să se 
dezmeticească? Ar fi în stare să prindă gustul cuvântului 
drept, rostit limpede, fără vicleşug. Ce se va întâmpla 
când oamenii vorieşi din amețeala vorbelor înşelătoare? 
Şi-ar aduce aminte de cele ce sunt scrise: “Ci cuvântul 
tău să fie: Da, da, nu, nu; căci ce este peste aceasta 
este de la cel rău." (Matei 5, 37). Oare ziariştii care 
umplu, în exces, un spațiu tipografic mai mult decât 
generos, politicienii care astupă cu imaginea lor, ore 
întregi, ecranul televizorului, ierarhii ce impun preoților, 
din- eparhie, să le citească, din amvonul bisericilor, 
pastoralele, nu-şi dau seama că risipa asta de vorbe nu 
le e spre folos ci dimpotrivă, spre osândă? Şi noi işine, 
cărora ni s-a făcut cunoscută, n-ar trebui să ne amintim 
mai des "Legea tăcerii?” 

"Vorbeşte puțin, vorbeşte ce trebuie, vorbeşte 
când trebuie, Oratoria ta este oratoria faptei. Tu 
făptuieşte, lasă pe alții să vorbească!” 

Există în cuvântul rostit, mulți simt bine asta, şi 
un Alt Ceva, un Mai Mult care răspunde, ființează 
dincolo. Cuvântul ne precede, ne depăşeşte, rămâne. 





lunie '94 NR. 6/42 PAG. 9 


Evoluând într-un spațiu din ale cărui dimensiuni 
surprindem doar o infimă parte, în acest tărâm de 
vrajă noi pătrundem nu cu puterea minţii, nici a 
vredniciei sau sensibilităţii ci cu cea a harului. E o 
iluminare, dar alt fel: *... şi tot ce-i ne-nțeles / se 
schimbă-n ne-nțelesuri şi mai mari / sub ochii mei..." 
(Lucian Blaga). 

În spaţiul lipsit de dimensiuni al cuvântului, 
punctele de orientare sunt de punctuație, iar limitele, 
densități de trăire. În acest tărâm de mireasmă şi 
vrajă minciuna e neputincioasă, pentru că rămâne 
afară. Cei ce reuşesc să-l contemple disting două 
versante: cel scăldat de dragoste, ţărmul 
binecuvântării şi, de cealaltă parte, cel al blestemului, 
de care Dumnezeu să ferească. Acolo pot vedea 
cum se leagă şi se dezleagă multe, aici şi dincolo, 
după cuvântul celor ce li s-a dat puterea să lege şi să 
dezlege. 

E timpul să ne temem. Nu numai de 
proliferarea necontrolată a vorbelor, din ce în ce mai 
seci, mai fără rațiunea de a fi pronunţate, dar şi de 
rămânerea lor în uz, de acumularea acestor coji 
goale. E timpul să ne temem de pronunție, de 
colmatarea limbii din cauza acestor înlocuitori verbali, 
din cauza nechezolului de vorbă, cel care consolidează 
falsul, statorniceşte normalitatea bâlbâielii. Şi e timpul 
să ne punem întrebarea, cu crispată teamă, dacă 
scurgerea asta, logorea, nu este cumva simptomul 
unei boli mai grave ce urmează să erupă, în curând, 
la suprafață sau, şi mai rău, să prăbuşească întreg 
înăuntrul? 

De la un timp au apărut noi discipline, 
respectiv noi profesionişti: viitorologi (futurologi), 
analişti, politologi, specialişti, dacă e să-i credem pe 
cuvânt, în prevederea, în estimarea evoluţiilor. Şi nu 
se poate spune că discreţia ar fi ceea ce-i 
caracterizează. Ciudat e doar faptul.că de câte ori un 
nou eveniment apare toți se grăbesc să explice de ce 
afostneprevăzut. Cu problemele pe termen lung e şi 
mairău, adică mai caraghios. Timp de peste şaptezeci 
de ani, marxiştii ştiinţifici au profetizat prăbuşirea 
capitalismului. Economiştii burghezi însă, emițând 
teorii economice cât mai sociale (de piață), 
preconizând convergența sistemelor, s-au străduit 
să acorde un statut de onorabilitate socialismului. 
Când, fără să anunţe pe nimeni, “socialismul rea!” 
s-a prăbuşit ca un castel de cărți de joc, analiştii, de 
toate sexele, au rămas cu gurile căscate. După ce 
şi-au revenit din surpriză, politologii şi-au refăcut 
scenariile căutând să dovedească exactitatea 


previziunilor. Care? Nimeni n-a avut bunul simț să 


tragă concluzia ce se impunea. 

Puternicii lumii se întrec să vorbească despre 
dragostea lor de pace şi-i numesc “fascişti” pe toți cei 
ce nu se arată convinşi, doar după vorbe, de 
frumoasele lor intenții. În lume, mai mult ca oricând, 
şi mai puțin justificat decât oricând, e suferință şi 
moarte. Vechile conflicte sunt cu abilitate menținute 


şi mereu apar focare noi, dar fabricanții, exportatorii | 


de arme se faca nu pricepe cauzele răului. De fiecare 
dată, politologii de serviciu pun pe piață versiunile 
gata pregătite pentru mass-media. 

Statistic, numărul întâlnirilor internaționale 
creşte, la toate nivelele, an de an, dar înțelegerea în 
lume scade. Toţi diplomații, parlamentarii, membrii 
guvernelor, se declară pentru dialog. Şi nu se poate 
spune că întâlnindu-se nu discută: la un banchet, la 
orecepție, la un dejun de lucru... Se dialoghează şi se 
monologhează mult, dar cum se schimbă doar vorbe 
contra vorbe şi nici un cuvânt de-adevăratelea, 
înțelegerea e ca şi nulă. Diplomaţii nu dau semne de 
oboseală, nici de descurajare. Situaţia în lume e rea 
dar problemele, oricât de grave, pot fi reluate în noi 


" întâlniri internaţionale. Nu se găseşte nimeni să 


strige, să acopere zgomotul făcut de moara de vorbg: 
Cuvântul e unul! Unul! 








PAG. 10 NR. 6/42 Iunie '94 


DIC LION AR. 


FATAL IIATIA MIMETISMULUI 


Ideea că trebuie să ne “aliniem”, că trebuie să imităm forme şi structuri care ne sînt 
străine, pentrucă noi n-am fi capabili să le creămeste una dintre cele mai răspândite idei primite 
de astăzi, deşi are o vechime apreciabilă. 

“Bonjurişti”, “paşoplişti”, adepți ai schimbării radicale şi cu orice preţ, adepții ei 
se sprijină in formularea acestei idei pe un set de acuzaţii la adresa poporului român pe care 
nu au cum să le dovedească şi, cu toate că ele au fost preluate şi de urmaşii lor de astăzi, a trecut 
suficientă vreme ca şi istoria să le dovedească că nu âu dreptate. Dar, cum una dintre trăsăturile 
“bonjuriştilor”, “progresiştii” de astăzi, este aceea de a nu se da bătuţi niciodală, ei nu 
cedează: dacă istoria nu le-a da! dreptate, se străduiesc să reducă istoria la nevoile lor. În linii 
mari, acuzaţiile lor ar fi cam următoarele: nu avem tradiție “democratică ”, nu avem civilizaţie 
şi cultură, ci doar nişte rudimente ale acestora, care ne împiedică “progresul”, nu avem o 
religie care să ne ajute să propăşim, ci una “obscurantistă ”, care trebuie schimbată, la taraba 
seciarismului “civilizator”, cu o alta. Prezente, în mod surprinzător, pină şi în articolele sau 
cărțile "progresiştilor” de astăzi, ele sint reluarea fidelă a ideilor pe care Lovinescu le sintetiza 
intr-una dincele mai nefericite cărți din cultura română. “Istoria civilizaţiei române moderne ”, 
scrisă in anii 1924-25, cu foarte puţine inovaţii aduse de contemporani, pentru că, de regulă, 





se deduce în continuare că 
Bizanțul s-ar fi rupt de 
“civilizaţie” şi ar fi optat pentru 
“obscurantism”. “Prin 
smulgerea din sînul 
catolicismului, în care se 
desăvîrşea ciclul civilizației 
moderne”, scrie Lovinescu, cu 
aplombul celor care sar peste 
clasele primare, pentru care 
lucrurile elementare nu au nici 
o importanță. Chiarsă nu fi ştiut 
Lovinescucă înainte de schismă 
exista o unică dreaptă credință 
(ceea ce şi înseamnă 
“ortodoxie”), universală? Să nu 




















PUNCTE CARDINALE 


9599183590390 9 85 





locul lor este la anonima groapă de gunoi a istoriei. 


]. Invitaţie la sinucidere 


Teza lui Lovinescu şi a “progresiştilor” de astăzi 
este că tot ce s-a făcut pînă la 1848 s-a făcut sub influență 
străină şi că datorăm progresul, crearea civilizației modeme 
şi a culturii, ideologiei Revoluţiei franceze fără de care ne- 
am afla şi astăzi în “bezna” deopotrivă răsăriteană şi ortodoxă. 
Ar fi nedrept să nu recunoaştem că un “progres” tot s-a 
înfăptuit prin pătrunderea ideologiei Revoluţiei franceze în 
rîndurile unui minuscul număr de intelectuali români, dar un 


“progres” ale cărui coordonate le vom vedea ceva mai 


încolo. Unul dintre cei mai avizaţi analişti ai Revoluţiei 
franceze, Gustave le Bon, referindu-se la pretinsul'““progres” 
pe care l-ar fi determinat Revoluţia franceză, este de părere 
că n-ar fi fost nevoie de atita barbarie şi sînge vărsat în 
scopuri “revoluționare”, deoarece cuceririle s-ar fi petrecut 
oricum, “prin simplul progres al civilizaţiei”. Şi la noi 
progresul ar fi avut alt chip, dar ar fi avut loc negreşit, în 
absenţa ideologiei Revoluţiei franceze mereu demolatoare 
de rost, mereu cauzatoare de haos. În viziunea““progresiştilor” 
ar urma să dăm deoparte 18 veacuri din existența noastră, 
pentru că, neputind fundamenta nicicum pe baza acestora 
ideologia revoluţionară, pe care ar trebui musai să ne-o 
însuşim, n-ar exista în toată această perioadă nimic demn de 
reținut, nici în materie de civilizație, nici de cultură, nici de 
viață religioasă. Pentru “revoluționari”, românii ar fi doar 
“beneficiari” ai civilizației, care, fără să fi descoperit vreodată 
ceva, au “tras totuşi foloasele” descoperirilor altora. Dacă 
este foarte adevărat că la descoperirile enumerate de 
Lovinescu nu au contribuit românii - pentru că la altele 
neenumerate au contribuit, e la fel de adevărat că ele nu sînt 
nici opera Revoluţiei franceze. Dacă Lovinescu nu dovedeşte 
nicicum deducerea ştiinţei şi progresului din ideologie, în 
schimb îşi pune ştiinţa în slujba ideologiei, străduindu-se să- 
i atribuie ideologiei revoluționare toate realizările de pînă în 
acel moment (şi chiar şi pe cele care vor urma!), înscriindu- 

se astfel cu succes într-o tristă galerie a falsificatorilor de 

istorie, atît de frecvent ilustrată de intelectualii veacului 20. 

Pomind de la un fals grosolan - şi totuşi universal 

admis în Apus - al istoriei unei Europe cîndva unite de un 

liant religios, vechiul Imperiu -roman, şi anume că estul 

Europei, Bizanțul, ar fi fost acela care ar fi sfărimat unitatea 

europeană, rupîndu-se de Apus, la 1054, prin marea schismă, 


"progresistul” e lipsit de imaginaţie şi pentru că el se poartă pe pământ românesc ca într-o 
colonie, cum ar spune Noica, adică ceva cucerit, e bun cucerii chiar dacă a fost cucerit prin 
crimă ori prin fals. Pornind de la această carte vom încerca să identificăm cum anume îşi 
argumentează “progresiştii” de astăzi fatalitatea mimetismului, “progresiști ” cărora nu le 
vom face onoarea să le pomenim numele, pentru că nu le facem onoarea să polemizăm cu dinşii: 


Voind să se alinieze modei europene a vremii, aceea de a cerceta rolul civilizaţie şi 
destinul ei, aşa cum făceau Chamberlain ori Spengler, Lovinescu pleacă de la un viciu de fond: 
acela al confuziei voite între formele vremelnice şi schimbătoare, susceptibile de îmbunătăţiri, 
în care se materializează lucrarea unui popor, cunoscute de regulă sub numele de civilizaţie şi 
formele permanente pe care le inveşmintează sufletul lui, respectiv « cultura şi religia. 

Dacă civilizaţia e universalistă şi se răspindeşte prin preluare, acomodare, adaptare 
la necesități, cultura şi religia sint eminamente naţionale, expresii ale unui i suflet naţional 
constituit, care trăiesc şi rodesc în lăuntrul lui şi orice imvitaţie la anularea lorşil la pinza 
altora este o invitație fățişă la sinucidere şi la autoaneantizare. A | 






fi ştiut că Bizanțul era sediul 
civilizaţiei europene şi că apusul 
este cel care s-a rupt de dreapta 
credinţă din veleităţi de 
conducere şi din dorinţa de a 
construi un imperiu care să 
rivalizeze tocmai cu strălucirea 
Bizanțului? Şi, laolaltă cu 
apusul, care pare a nu avea nici 
astăzi conştiinţa tragediei 
acestei părți de lume, să nu fi 
realizat Lovinescu soarta 
răsăritului aflat timp de veacuri 
sub dominație turcească, 
_ apărînd astfel apusul de mareea 
otomană, permițîndu-i să prospere? În tot timpul scurs pînă 
la intrarea ideologiei revoluționare prin intermediul 
paşoptiştilor, pe pămîntul nostru, nu s-ar fi “creat” nimic: 
traducerile religioase în limba română s-au făcut sub influență 
husită, tipăriturile sub influență calvină şi crearea istoriografiei 
naţionale şi a literaturii, ar fi şi ea influenţa Poloniei, catolice, 
se înțelege. Cîteva semne de întrebare se ridică şi în acest caz: 
care ar fi fost limba în care s-ar fi făcut traducerile religioase, 
fie ele şi sub influenţă husită, dacă mănăstirile, “focare de 
cultură” cum le spune Lovinescu, tăgăduindu-le, totodată, 
vreun merit în spiritualitatea națională, laolaltă cu Biserica şi 
credincioşii de rînd n-ar fi fost păstrătorii tezaurului de limbă 
şi de unitate a ei? În ce priveşte tiparul, Lovinescu nu se mai 
miră că românii n-au aşteptat... Revoluţia franceză să i-l 
aducă, dar influența calvină invocată nu era nici atunci, cum 
nu este nici astăzi împrumutul de tehnologie, un gest de 
generozitate, ciuna dintre încercările de convertire aromânilor 
la protestantism; “revoluționarii” însă, nu pot avea vreo stimă 
pentru astfel de gesturi de rezistență opusă asaltului protestant 
ori catolic de români, dimpotrivă, îşi exprimă regretul că n- 
aureuşit. Tăgăduirea capacității românilor de a face ceva prin 
ei înşişi atinge hilarul în cel de-al treilea exemplu invocat mai 
sus, crearea istoriografiei naționale şi a literaturii. Oare ar fi 
aşa de exagerat să ne imaginăm existența unei conştiinţe 
creatoare, a unei responsabilități naționale, a primilor noştri 
scriitori şi istoriografi? Poate că cel mai potrivit ar fi să 
mergem chiar la ei să vedem dacă este aşa sau nu. Cert este 
că, şcolit în Polonia şi cunoscător al limbii polone era doar 
Miron Costin; latina era cea de-a treia limbă în care circulau 
scrierile româneşti (după slavonă şi greacă), iar cărturarii 
erau poligloți, vorbind pînă la zece limbi: Antim Ivireanul, 
N.Milescu, M.Costin, Cantemir, Olahus, C.Cantacuzino; ei 
lasă însă opere într-o nuanțată limbă română; cu tot 
cosmopolitismul lor, ei şi-au păstrat credința şi şi-au pus 
erudiţia în slujba creării unei culturi române, avînd conştiinţa 
romanităţii noastre (“măcar că de la Rîm ne tragem”), pe cea 
a misiunii lor (“Să rămiie feciorilor şi nepoților, să le fie de 
învățătură”) şi pe cea a responsabilităţii scrierii lor; în faţa 
unei atit de grave misiuni “se sparie gîndul”, dar pînă la urmă 
este biruit, pentru a nu le lăsa loc “băsnitorilor”: “De aceste 
basne să dea seama ei şi de această ocară. Nu ieste şagă a scrie 
ocară vecinică unui neam căci scrisoarea ieste un lucru 
vecinicu. Cîndu ocărăscu într-o zi pre cineva, ieste greu a 
răbda, dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu”. 

“Rămine, scrie Lovinescu în altă parte, ca 























- 







Doina MARIAN 


tradiționalismul ştiințific(...) să ne dovedească de pildă 
întrucît pictura românească s-ar fi putut dezvolta, evolutiv 
din stilul bizantin al vechii picturi religioase(...) să ne arate 
şi contribuţia geniului românesc în elaboraţiunea stilismului 
pictural bizantin(...), posibilitatea unei muzici româneşti pe 
baza cîntului popular(...), posibilitatea unei arhitecturi 
româneşti ieşită numai din forma culei(...), a unei filozofii 
etc. etc.” Este greu, în limitele unui articol, să aduci 
contraargumente acestor fraze în vînt. De altfel, nu acest 
lucru ne-am propus, şi el a fost înfăptuit de cercetători 
specializați în fiecare domeniu invocat mai sus, mult mai 
îndreptățiţi decît autorul acestor rînduri. Aşa încît vom fixa 
doar cîteva repere: să nu fi ştiut Lovinescu că “orice cultură 
începe cu un miracol al spiritului”, care este limba? 
(Burckhardt). Să nu fi realizat rolul Bisericii în păstrarea 
unităţii limbii? Paul de Alep, însoțind pe patriarhul Macarie 
al Antiohiei în Moldova, la 1652-56, notează că la Trei 
Ierarhi din laşi la strana dreaptă se cînta greceşte iar la cea 
stîngă, româneşte; deci, înainte de a se fi tipărit în româneşte 
Liturghia se cînta în limba română în continuarea unei 
tradiţii pe care o avem atestată încă din veacul al V-lea, aşa 
cum arată părintele Stăniloae, în BOR, XCIV (1976), nr.5- 
6, în art."Besii în mănăstirile din Orient”. Să fie Lovinescu 
atît de ignorant încît să aibă cunoştinţă în materie de 
arhitectură românească, doar de cule? Să nu aibă cunoştinţă 
de existența unui stil românesc în arhitectură? Să nu aibă 
cunoştinţă de unicitatea stilistică a Bisericilor pictate din 
Moldova, “mărturia materializată a unei societăți bine 
închegate şi solidare, care ştia cu precizie ce voia şi care 
cunoştea căile pentru a ajunge la ceea ce voia”, cum arăta 
G.M.Cantacuzino, expresii ale unui stil românesc de cea mai 
strictă autenticitate? Să nu aibă cunoştinţă de existența unei 
culturi orale care poate rivaliza, ca expresie artistică şi ca 
reflexie ontologică cu cele mai însemnate creaţii ale omenirii, 
sursă a tot ce are mai reprezentativ creaţia cultă? Dar 
Enescu, Paul Constantinescu (“Oratoriul bizantin”), 
maghiarul Bartok (Dansuri româneşti), ce-ar fi fost fără 
muzica religioasă şi fără folclor? Dar creaţia literară fără de 
pereche, începînd de la Coresi pînă la smeritul Voiculescu, 
ce-ar fi fost fără solul ontologic ortodox? Gîndirea 
românească? “Cine nu se dezvaţă de occidentalism nu are 
acces la ea”, scrie răspicat Noica; adică de grile de judecată 
străine care n-au cum să se potrivească spiritului nostru. De 
altminteri, Noica a arătat în ce măsură se poate întemeia o 
filozofie cultă pe baza înțelepciunii populare, cercetînd tot 
materialul pe care-l avea la dispoziţie, de la cea dintii lucrare 
căreia-i poate fi atribuit calificativul “filozofică”, pînă în 
zilele noastre, şi arătînd că, fără să epuizeze vitualitățile 
filozofice ale sufletului românesc, există o direcție materialistă 
(Conta), o alta păgînă (Pârvan), o alta metafizică (Blaga) în 
filozofia românească, dar oricine poate constata că cea mai 
temeinică dintre toate este gîndirea care a descoperitteologia 
ortodoxă, dintre virtualitățile neamului românesc, gîndirea 
lui Nae Ionescu: **Cugetul românesc nu ar fi regăsit modurile 
filozofiei clasice dacă n-ar fi întîlnit gîndirea teologică”, 
scrie la fel de răspicat Noica; el precizează astfel singurul, 
pînă la urmă, mod de a face cultură românească mare, 
singurul mod în care “se poate obține miracolu/”, aşa cum 
este cazul şi al lui Eminescu: a face cultură românească “cu 
întreaga cultură a lumii”. Miracolul Nae Ionescu a fost 
posibil pentru că, depăşind întreaga cultură a lumii, a 
tălmăcit cu ea ceea ce are mai autentic sufletul românesc: 
teologia ortodoxă. Despre judecarea miracolelor noastre de 
cultură, Noica ne atenționează: “Dacă e îngăduit creatorului, 
ba chiar obligatoriu, să se cufunde în geniul local, în 
particular în cel al limbii (cum făcea iarăşi Eminescu), nu e 
îngăduit criticului să judece cultura română şi operele ei 
(vorbesc de critici, nu de cronicari) decît după ce a întîrziat 
în cîteva culturi mari şi în operele lor”. 

Exemplele ar putea continua în materie de 
civilizaţie, de organizare socială sau de drept românesc, 
tradițional, identic la românii transdanubieni şi la cei din 
Moldova, Muntenia, Transilvania şi Galiţia, cum dovedeşte, 
bunăoară, R. Rosetti, ca şi în multe alte domenii, dar, aşa 
cum arătam deja, nu acesta este scopul articolului de față. 


(continuare în pag.11) 









PAG.11 NR. 6/42 Iunie '94 





PUNCTE CARDINALE 


NECURMATA OFENSIVĂ BOLSEVICĂ 


După evenimentele din 1989 şi mai ales după 
destrămarea fostei Uniuni Sovietice, opinia publică 
internaţională şi cu ea laolaltă şi noi românii. am crezut o 
clipă, naivi, că am scăpat pentru totdeauna de coşmarul pe 
care l-am trăit timp de aproape jumătate de veac. Amarnic 
însă ne-am înşelat pentru că Rusia, acest popor cu o atât de 
puternică conştiinţă mesianică, după primele momente de 
derută, s-a dezmeticit şi a început să caute soluţii pentru 
refacerea prestigiului său de mare supraputere şi, mai ales, 
pentru înjghebarea unei noi forme instituţionalizate de 
dominație în zonă. Şi nu îi este prea greu să realizeze acest 
lucru deoarece are la îndemână, păstrate intact, atât structurile 
cât şi mentalităţile creat de deja numitul de acum. “vechi 
regim”, structuri şi mentalități pe care se străduieşte să le 
consolideze şi să le perpetueze. Şi acest lucru transpiră din 
abilitatea cu care Rusia de azi se implică în marile probleme 
ale lumii contemporane pe care le speculează şi le 
subordonează scopurilor sale. 

e 2..." 

Iniţiativa occidentală a “parteneriatului pentru 
pace” are toate şansele, în actualul context geopolitic 
european şi mondial, să ducă în cele din urmă, nu la afirmarea 
unei reale neatârnări a foştilor vasali ai Kremlinului. ci la 
menținerea controlului Rusiei atât asupra statelor foste 
sovietice. reunite deja în CSI, cât şi asupra țărilor din fostul 
Tratat de la Varşovia. Întreg acest imens spaţiu geostrategic 
din sfera de gravitație a intereselor Moscovei se caracterizează 
în prezent printr-o pronunțată stare de incertitudine, situaţie 
generată de profunda criză a valorilor, de haosul moral şi 
politic. într-o lume în care adevărul cel mai concret şi mai 
palpabil de la toate nivelurile vieţii este continuitatea 
structurilor şi a tradiţiilor comuniste. 

Pe fondul acestei realități, “parteneriatul pentru 
pace " trebuie privit atât ca pe o abilă şi potenţială diversiune 
menită a crea iluzia unei “egalităţi” a foştilor vasali 
subordonați, cu “fratele mai mare” aflat până de curând la 
cârma “lagărului socialist”, cât mai ales, o cale prin care 
Rusia să dobândească de jure statutul de supraputere 
privilegiată în raporturile sale de parteneriat cu foştii şi 
actualii săi sateliți. 

Diplomaţia ruscască dispune, şi acum ca şi în 
trecut, de capacitatea şi abilitatea de a subordona Occidentul 
atât intereselor sale militaro-strategice cât şi economice. 
Pentru acest adevăr pledează şi recenta candidatură a Rusiei 
pentru a deveni membru al “Grupului celor şapte state 
industrializate”, iar acceptarea ei în acest “club” nu pare a fi 
decât o chestiune de timp. Cu ajutorul Apusului, Rusia şi-a 
mai refăcut şi consolidat imperiul ameninţat cu prăbuşirea în 
două rânduri, în ultimul secol, atât după revoluţia bolşevică, 
cât şi în urma celei de a doua conflagrații mondiale şi ar fi 
naiv să se creadă că de data asta ar putea fi altfel. - 

În esenţa lucrurilor, nici B.Elţîn şi nici VI.Jirinovski 
nu pledează alte cauze şi nu au alte scopuri decât cele care 
privesc politica de mare putere a Rusiei. Generalul Al.Ruțkoi, 
veteran al războiului din Afganistan şi “coautor” al puciului 


(urmare din pag.10) 


de la Moscova din august 1991, deplângând dispariția URSS 
şi prăbuşirea complexului militaro-industrial sovietic, 
îndeamnă şi el fățiş la restaurarea comunismului şi la refacerea 
Uniunii Sovietice în hotarele ei anteperestroikiste. Toţi cei de 
mai sus urmăresc aceleaşi scopuri; diferenţele dintre ei sunt 
doar de metodă. 

e 2.2... 

Prin mass-media controlată de Putere se desfăşoară 
în România o subtilă şi abilă propagandă prorusă şi panslavă, 
în paralel cu crearea diversiunii unui pretins “iminent pericol 
maghiar ”. Pe fondul ignoranței publice generalizate şi printr- 
o dezintormare dirijată, nu este perceput ca pericol real, nici 
vecinătatea şi agresivitatea Rusiei imperialiste şi nici presiunea 
etno-lingvistică şi culturală a masei umane a oceanului slav de 
aproape trei sute de milioane de suflete, contaminate de 
virusul ideologiei bolşevice. În timp ce acest pericol este 
ignorat, drept “marele pericol” ce pândeşte România sunt 
prezentaţi cei aproximativ 15 milioane de unguri, dintre care 
circa o treime trăiesc în alte state (majoritatea slave) decât 
Ungaria! 

Cât îi priveşte pe români, spaţiul lor etnic şi de 
spiritualitate cunoaşte o permanentă îngustare în partea lui 
dinspre răsărit. Ştirile privind Basarabia, din ce în ce mai rare 
prin mass-media controlată şi obedientă Puterii de la Bucureşti, 
nu sunt deloc încurajatoare. Dimpotrivă, la doi ani de la 
arestarea lui Ilie Ilaşcu şi a camarazilor lui de luptă pentru 
împlinirea idealului naţional al Reîntregirii, Basarabia se află 
tot aşa de departe de Patria Mamă ca şi înainte de 1989. Iluzia 
“podurilor de flori” de peste Prut s-a risipit în neantul 
deşertăciunii speranţelorneîmplinite. Reală şi concretă rămâne 
trista stare a lucrurilor din întreaga lume românească, dar mai 
cu seamă din Basarabia şi Transnistria, în această din urmă 
zonă, pe lângă ameninţarea cu osânda morţii, românii mai sunt 
supuşi şi pericolului desființării şcolilor care refuză întoarcerea 
la grafia chirilică: N 

Dacă la momentul proclamării “Independenţei 
Republicii Moldova” şi apoi, un timp după aceea, pe seama 
dublei identități statale româneşti a curs multă cerneală şi s-a 
făcut multă vorbire, în ultima vreme, guvernanţii de la Chişinău 
rămaşi fideli Moscovei neagă pe față caracterul românesc al 
teritoriilor dintre Prut şi Nistru, iar afirmarea ideii de unitate 
naţională, etno-spirituală şi istorico-politicăatuturorromânilor 
este calificată, cu cinism, drept “ingerinţă în treburile interne 
ale Rep.Moldova”! Şi asta, în ciuda faptului că Puterea de la 


Bucureşti nu se osteneşte în nici un chip să ia apărarea ideii de 


unitate naţională românească şi nici nu întreprinde vreun 
demers real pentru punerea în libertate a lui Ilie Ilaşcu. 
ă o 2... cec 
Reîntoarcerea la trecut, în România se face cu metodă 
şi consecvență. TVR şi-a regăsit vocaţia de instituţie aflată la 
dispoziţia instituţiei prezidenţiale, tot aşa precum Dl. Iliescu 
face, cu aceeaşi statornicie, dovada că nu se poate rupe de 
trecut şi că a rămas un zelos propagandist şi activist comunist. 
Nu ar mai trebui să mire pe nimeni că preşedintele 
României încalcă ori de câte ori se iveşte prilejul Constituţia 


țării, aşa cum a făcut-o şi în această primăvară în cursul 
vizitei pe care a întreprins-o în judeţele Bihor, Satu-Mare şi 
Prahova, ocazie cu care a desfăşurat o adevărată campanie 
derecolectivizare, dar şi de imixiune în treburile şi atribuţiile 
justiţiei şi de incitare la nerespectarea legilor. Nu mai poate 
fi un secret pentru nimeni că protejaţii d-lui I.Iliescu sunt 
foştii şi actualii dumnealui tovarăşi de idei şi de Putere, de 
la recent eliberaţii din puşcărie membri ai fostului CPEX al 
partidului comunist, la liderii PSM şi PRM, precum şi toți 
profitorii regimului comunist din România, inclusiv 
beneficiarii caselor furate şi jefuite. 

Dl.lon Iliescu s-a format şi s-a afirmat ca un 
comunist zelos, cu contribuţie deloc neglijabilă la “victoria 
socialismului în România”, iar punerea în discuţie a 
ataşamentului său la “cauză” este un lucru absolut fără 
sens. i 
Firesc ar fi ca nu consecvența gândirii d-lui lon 
Iliescu şi a tuturor fidelilor crezului comunist să neliniştească, 
ci lipsa de statornicie şi coerență, inconsistenţa de voinţă şi 
lipsa de fermitate în atitudinea celor ce-şi declară doar 
anticomunismul, dar fără să-l poată proba prin tărie de gând 
şi caracter, prin puterea faptelor. Este regretabil că atâtea 
prilejuri oferite Opoziţiei de către Putere - de la scandalul 
corupţiei şi neaplicarea Legii fondului funciar, la Legea 
bugetului şi la cea a caselor naţionalizate sau neacordarea 
vizei regale, ori aflarea adevărului despre evenimentele din 
decembrie 1989 - nu au fost fructificate cum se cuvine spre 
ieşirea din actuala stare de lucruri. 

o 2..." 


Eşecul de până acum al “reformei şi tranziţiei” în - 


România se poate transforma în reale pericole concretizate, 


fie în revenirea la “construirea socialismului” de extracție 


“original-democratică”, fie în “latino-americanizarea” țării, 
proces ce se poate materializa într-o masivă “privatizare 
economico-politică”, dar numai în folosul nomenclaturii 
activisto-securiste. 

Este de neimaginat ca actuala ofensivă comunist/ 
bolşevică, din lume şi din România să poată fi stăvilită în 
lipsa unei ferme şi reale voințe politice, a unei Opoziţii în 
stare să ofere semnale clare că este decisă să lupte până la 
capăt pentru schimbări de esență în starea lucrurilor şi nu 
doar dispusă, în schimbul unor minime concesii şi avantaje 
personale, să ofere” onorabilitate politică unei puteri 
comuniste coruptă şi antinațională, lipsită de voinţa şi 
dorința înfăptuirii transformărilor necesare pentru radicala 
şi definitiva desprindere de trecut. lar acest lucru este cu atât 
mai necesar cu cât în țară şi în lume se conturează suficiente 
semne de întrebare ce se constituie în tot atâtea motive de 
îngrijorare cu privire la sensul mersului lucrurilor. 

Singuraalternativă spre VIITORUL de mai BINE, 
spre LIBERTATE şi ADEVĂR rămâne CALEA LUPTEI! 
Şi asta cu atât mai mult cu cât testul: ireversibilității 
democrației în România - alternanţa politică - încă nu a avut 
loc, iar comunismul îşi continuă ofensiva şi în țară şi în 


lume, Nicolae POP 


nimic “anti-ştiinţifică” se sprijină pe o altă  francmasonii paşoptişti şi de “cămătarul convinge, dar ea îi înglobează pe toți cei. 





În vădita lor intenție de demolare a 
unei culturi care se încăpăţinează să nu 
corespundă ideologiei revoluţionare, 
“progresiştii” apelează la mai multe metode: 
1. falsificarea datelor obiective ale istoriei şi 
2. pretenţia de “ştiințificitate” cu care îşi 
încununează demersul. Despre cea dintîi am 
vorbit ceva mai sus; rămîne să facem cîteva 
observaţii în legătură cu cea de-a doua. 
Odată falsificată o realitate, în beneficiul 
unei ideologii, e simplu să-i aplici acelei 
realităţi criteriile ideologiei, motivîndu-ţi 
demersul prin exigenţele ştiinţei. Conform 
teoriei socio-politice a lui Lovinescu, e fatal 
ca o societate să ajungă la socialism, trecînd 
neapărat prin capitalism; cum la 1848 noi nu 
aveam capitalism, și ideologia Revoluţiei 
obliga la o rapidă ajungere la socialism, 
Lovinescu şi-a articulat teoria cu un apendice 
din biologie; cel al mutaţiilor bruşte. Prin 
urmare, neavînd burghezie şi nici veacuri la 
dispoziţie pentru a ne-o crea, saltul brusc 
urma să-l înfăptuiască capitalul străin, în 
speţă cel evreiesc. Se ştie carea fost atitudinea 
lui Eminescu faţă de acest subiect. 
Argumentaţia lui Eminescu, fără a fi cu 


teorie economică. Atât şi nimic mai mult. Ea 
poate sau nu poate fi luată în considerare, dar 
nu poate fi atacată în argumentele ei ştiinţifice. 
Publicistica eminesciană față de acest subiect 
stă oricui la dispoziţie şi oricine poate constata, 
fără a avea cunoştinţe prea vaste de economie, 
că se întemeiază pe cifre, pe date, cu un 


evreu” care “constituie o fatalitate istorică”. 

Exclusiviste şi dictatoriale, ideile 
Revoluţiei franceze pe care Lovinescu le 
pretinde a fi autoarele progresului modem, 
acționează prin eliminarea adversarului; la 
ora la care scria aceste rînduri, eliminarea 
trecuse din vîrful condeiului în lagărul de 


cuvînt, pe statistică. Desigur că adversarii 
acestei teorii economice au tot dreptul s-o 
analizeze, s-o disece şi chiar s-o anuleze în 
temeinicia ei, dacă au argumente s-o facă. Şi 
totuşi, atitudinea “progresiştilor” este cu totul 
alta: ei nu analizează, ci demolează; ei nu iau 
în considerare o teorie economică, nu 
dovedesc netemeinicia sau eroarea unorcifre, 
ci descoperă dincolo de ele “ură” şi 
“sovinism”. Aşa au putut apărea cele mai 
năucitoare pagini din cîte pot exista la adresa 
lui Eminescu, Atribuindu-i concepții “înguste 
şi fanatice”, Lovinescu e de părere că 
Eminescu a încercat nici mai mult nici mai 
puțin decât “săstăvilească mersulrevoluţionar 
al civilizaţiei române”, întemeiată de 


exterminare bolşevic (cel dintii datînd din 
1921). Acest mod de a pune problemele, 
departe de a fio atitudine izolată, s-a cronicizat 
într-o bună parte a lumii prin expansiunea 
bolşevismului în urma căreia s-a ivit reacția 
explicabilă a nazismului şi tot ce a urmat în 
istoria ultimei jumătăţi de veac. Reducînd 
teoria economică eminesciană la “ură”, e 
simplusă spui după aceea căuranu se pretează 
la argumenfe ştiinţifice şi că nu merită să o 
discuţi. Dacă atitudinea aceasta ar fi fost 
singulară, sau dacă l-ar fi vizat doar pe 
Eminescu, ar fi fost mai puţin găitoare; nu 
doar că se prelungeşte pînă în ziua de astăzi - 
nu e “progresist” să nu-l atace pe Eminescu, 
e suficient să deschidem presa pentru a ne 


care nu au aderat la ideologia 
“revoluţionară”. lată unul dintre cele mai 


perfide exemple din cîte ne-a fost dat să 


sesizăm: o carte despre viața lui Titu 
Maiorescu, al cărei autor, împătimit editor 
al lui Lovinescu, îşi are locul la invocata 
groapă de gunoi a culturii române. Ce interes 
ar avea astăzi un <<progresist>> să scrie o 
carte despre Titu Maiorescu? Doar acela de 
a rescrie istoria; acela de a micşora şi 
relativiza uriaşa figură a lui Maiorescu şi 
rolul ei în cultura română şi a-l aşeza în 
rîndul “reacționarilor”. Totul sub o aparență 
de mare documentaţie, şi, se înțelege, 
<<ştiințificitate>>; totul este precis şi exact, 
ceea ce nu ştie cititorul este că precizia şi 
exactitatea se întemeiază pe falsificarea 
documentelor de arhivă. Atît de joasă este 
impresia autorului despre cititorii săi, şi atît 
este de convins de triumful ideologiei sale, 
încît îşi atribuie şi se bucură din plin de 
prestigiul “specialistului” unei epoci. Ceea 
ce nu se ştie însă este că ora culturii scrise 
este la asfințit şi că va veni generaţia care va 
reține din imensa maculatură a veacului 
nostru doar ceea ce este esențial; restul, la 
crematoriu. 





— "n. 192 


EL: 


PAG. 12 NR. 6/42 Iunie '94 


Instalarea unei dinastii omayyade 
în Spania, în limp ce la conducerea Imperiului, 
la Bagdad, tronau cali fii abbasizi, a constituit, 
într-un anumit sens, o garanţie pentru Europa 
că nu va mai fi supusă unei noi invazii 
musulmane. Spania musulmană, slăbită de 
războiul civil şi lipsită de perspectiva de a 
primi sprijin din afară. a renunţat la orice 
gând de cuceriri. Mai mult chiar, pentru a-şi 
consolida pozițiile, musulmanii s-au retras 
din Spania de Nord, astfel că din secolul IX 
până în secolul XI Peninsula Iberică a fost 
împărţită într-o zonă musulmană şi alta 
creştină. 

Sudul musulman pe care Abd-er- 
Rahman şi urmaşii săi l-au pacificata devenit 
o provincie înfloritoare atât din punct de 
vedere economic cât şi din punct de vedere 
cultural. Abd-er-Rahman Il (822-852) s-a 
bucurat de roadele acestei prosperităţi şi în 


ciuda războaielor de frontieră cu creştinii, unor răscoale din 








LUMEA ARABA, 


adevâr si prejudecată 


15. Spania musulmană 


incapabil să-şi îndeplinească obligaţiile de conducător. Ca 


PUNCTE CARDINALE 





Cordoba şi măcelăresc jumătate din populaţia 
oraşului,înlocuind conducerea arabă cu o 
guvernare berberă. Sub conducerea berberă, 
dezordinea. brigandajul şi stagnarea 
economică înregistrează o creştere rapidă. 
Oraşe. care până atunci erau subordonate 
Cordobei se rup de vechea legătură şi refuză 
să mai plătească impozitele datorate 
gi central. Chiar şi proprietarii de 
pământ se declară independenţi pe 
latifundiile lor. 

În anul 1031 un consiliu constituit 
din principalele familii cordobane, ca urmare 
a tulburărilor din ultimele trei decenii. a 
decis suprimarea definitivă a califatului şi 
înlăturarea ultimului calif omayyad, Hişam 
III (1027-1031). Dar soluţia republicană 
venea prea târziu. Spania omayyadă se 
dezagregă în douăzeci şi trei de oraşe stat 
care, din cauza necurmatelor certuri între 
ele, nu mai sunt capabile să facă față procesului de absorbire 


interior, inăbuşite în sânge şi incursiunilor normande asupra urmare conducerea efectivă a statului a fost preluată de Abi a Spaniei musulmane de către Spania creştină. Încetul cu 
coastelor a găsit suficient răgaz să înfrumuseţeze Cordoba Amir în calitate de vizir. Pentru a putea face față atât încetul, principalele aşezări maure, Toledo, Granada ŞI 
cu palate şi moschei. Dar perioada de apogeu a dinastiei amenințărilor din partea statelor creştine din Nord cât şi Sevilla, care încearcau să păstreze ceva din splendoarea din 
omayyade în Spania este cuprinsă între anii 912-961 în mişcărilorinsurecţionale din interior, el areorganizatarmata, trecut, vor fi cucerite una după alta: Cordoba în 1236, 
timpul domniei lui Abd-er-Rahman III, angajând în rândurile ei mercenari berberi şi creştini care nu Valencia 1238, Sevilla 1248. În urma acestor lovituri maurii 
La vârsta de 21 de ani, când acest califa preluat se simțeau obligaţi să dea ascultare decât celui care îi plătea  s-aurefugiat spre Granada, unde se simțeau oarecum protejați 
conducerea Spaniei musulmane țara era sfâşiată de ura cu dărnicie. Când statul Leona instigat şi a sprijinito revoltă de masivul Sierra Nevada. Un şir de conducători destoinici 
dintre rase, de duşmăniile religioase, de racila brigandajului împotriva lui, Abi Amir a înăbuşit mai întâi revolta şi apoia aureuşit să apere Granada şi teritoriile ei anexe: Jerez, Jaen, 
şi mai ales de etorturile făcute de Sevilla şi Toledo de a administrato înfrângere usturătoare leonezilor. La întoarcerea Almeria şi Malaga de atacurile creştine. Micul regat va mai 
deveni independente. Deşi avea o fire sensibilă, înclinată de pe câmpul de luptă şi-a luat numele de a/-Mansur, dăinui până în anul 1492, ca ultimul vestigiu al unei culturi 
spre preocupări culturale, a preluat conducerea statului cu învingătorul, fiind primit cu triumf în capitală. care timp de secole a făcut din Andaluzia una din podoabele 
o mână hotărâtă, a adus la supunere atât oraşele răzvrătite Împotriva lui al-Mansur au fost țesute mai multe alese ale culturii omenirii. 
cât şi pe nobilii arabi care ar fi vrut să trăiască total conjuraţii. dar datorită unui serviciu de spionaj bine organizat, 
independenţi pe domeniile lor după modelul feudalilor toate au fost descoperite şi conjuraţii pedepsiţi cu asprime. 
francezi contemporani. Din consiliul său făceau parte bărbaţi La una din aceste conjuraţii a luat parte chiar şi fiul său 
de diferite credinţe religioase, parțicipând direct la toate Abdallah pe care l-a decapitat la rând cu ceilalţi conspiratori. Cei două sute cincizeci de ani cât a durat dominaţia 
activităţile de conducere cu o energie care poate fi Poporul i-a iertat însă crimele săvârşite pentru că în omayyadă în Spaniaau însemnato perioadă de impresionantă 
caracterizată, cu drept cuvânt. ca napoleoniană. În administrarea justiţiei era drept, indiferent dacă acuzaţii erau înflorire, sub toate aspectele, a culturii arabe în acest colţ al 
numeroasele campanii pe care le-a purtat şi-a coordonat bogaţi sau săraci. Niciodată bunurile locuitorilor Cordobei  Europei.Cauza prosperității Spaniei musulmane în acest 
generalii comandanţi de armate şi a respins cu succes nu au fost atât de sigure ca sub conducerea sa. Aproape în răstimp se datorează în primul rând modificării stilului de 
tentativa lui Sancho de Navarra (925-970), cucerind şi fiecare an întreprindea câte o expediţie împotriva statelor guvemnareal Omayyazilorandaluzi față de stilul de guvernare 
distrugându-i capitala. In timpul îndelungatei sale domnii, _ creştine din Nord şi de fiecare dată se întorcea victorios, cu din perioada când dinastia s-a găsit la conducerea întregului 
creștinii din nord nu au reuşit să pătrundă în regatul prăzi bogate şi cu sclavi creştini. Cu prilejul unei astfel de imperiu. Ei au înțeles că stabilitatea politică este condiţionată 
musulman. În anul 929 şi-a luat titlul de “Conducător incursiuni a cucerit oraşul Santiago de Compostela şi a direct de prosperitatea economică şi au acţionat în acest 
suprem al drepicredincioşilor şi apărătorul credinţei", distrus până în temelii vestita biserică cu hramul Sfântul sens. evitând greşelile făcute de înaintaşii lor de la Damasc. 
subliniind prin această titulatură superioritatea poziţiei Iacob, obligându-i pe prizonierii creştini să ducă în spinare Explicând strânsa dependenţă dintre prosperitatea 
sale faţă de califii din Bagdad care, în acea perioadă, porțile şi clopotele bisericii în marşul său triumfal de economicăa Spaniei sub Omayyazi şi dezvoltarea culturală 
deveniseră marionete în mâinile gărzilor turceşti. reîntoarcere la Cordoba. a acestei provincii, Joseph Hell scrie In “Die Kultur der 
Fiul său Hakam II (961-976) a ştiut să profite din In anul 1002 al-Mansur moare. O dată care poate fi Araber":“Pe lângă uimitorul avânt economical regiunii, 
£ plin de pe urma moştenirii pe care a primit-o. Întrucât considerată ca marcând începutul declinului dinastiei care a fost prevăzută cu un nou sistem de irigaţii şi 
domnia sa nu a mai fost ameninţată din afară şi nici omayyade în Spania. Fiii săi. moştenind demnitatea de viziri, îmbogăţită cu produse agricole orientale, orez, trestie 
tulburată de frământări interne. el s-a dedicat înfrumuseţării vor încerca să asigure stabilitatea internă, dar nu vor reuşi. În de zahăr, curmale, piersici, rodii, pe lângă înfloritorul 
Cordobei şi a celorlalte oraşe ale țării. A construit moschei, anul 1009 izbucneşte o revoluție la care ia parte toată comerț pe care Cordoba îl întreținea cu oraşele din 
şcoli, spitale, pieţe, băi şi azile. A făcut din universitatea populaţia Cordobei: Masele de răsculați jefuiesc şi incendiază Nordul A fricii şi cu interiorul african până în Sudan, pe 
din Cordoba cel mai important locaş de cultură al timpului, palatul amirizilor. În anul 1012 berberii se răscoală, ocupă lângă industria care, în perioada de splendoare a 
a acordat subvenţii la sute de poeți. artişti şi oameni de Cordobei, număra peste 130000 de oameni angajați 
ştiinţă. Dar mecenatul său nu s-a limitat la Spania numai în țesătoriile de mătase, s-au dezvoltat poezia, 
musulmană. Din spirit de solidaritate cu restul culturii ştiinţele şi artele”. 
islamice Hakam II i-a sprijinit cu daruri bogate pe oamenii Remarcabilă pentru această perioadă de progres 
de cultură de pe tot întinsul lumii musulmane. lată portretul economic şi stabilitate politică în Spania, este conştiinţa 
pe care i-l schiţează istoricul al-Maqqari:“Califul Hakam | despre unitatea valorilor culturale ale lumii islamice şi 
i-a întrecut pe toţi precursorii săi în dragostea pentru | amploarea procesului de răspândire a acestor valori. Emisari 
; 
| 






























poezie şi ştiinţă... Ela făcut din Andaluzia cea mai mare speciali colindau Orientul pentru a achiziţiona cele mai 
piață de bunuri culturale pe care se vindeau cărțile valoroase opere Stiinţifice, filosofice şi literare destinate 
apărute pretutindeni. Ela însărcinat agenți să cumpere bibliotecii din Cordoba, despre care se spune că număra 
cărți din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, punându- peste 400000 de volume. Politica culturală a Omayyazilor 
le la dispoziţie sume mari de bani în acest scop. nu s-a limitat însă la simpla achiziţionare de opere. Ea a 
Deasemenea făcea daruri bogate în bani autorilor din urmărit în primul rândridicarea nivelului cultural al întregii 
Răsărit, ajutându-i să-şi publice operele din care populaţii. ceea ce explică strămutarea centrului de greutate 
cumpăra primele exemplare. Când a aflat că Abu'l- a culturii islamice din Orient spre Occident. 
Farady din Isfacan a scris o carte intitulată “Kitab ul- In Cordoba funcționau 27 de şcoli pentru copiii 
Aghani” i-a trimis 1000 de dinari din aur curat pentru oamenilor săraci, pentru care învățământul era gratuit. În 
a primi un exemplar î înainte ca opera să fie publicată în Andaluzia ştia aproape toată populaţia să scrie şi să citească, 
Iraq”. în timp ce în Europa creştină, chiar şi cele mai înalte 
personalităţi, cu excepția clerului, erau analtabete. Numărul 
studenţilor era de ordinul miilor şi din rândul lor s-a format 
o pătură numeroasă de intelectuali care, fie prin competența 
cu care îşi exercitau profesia, fie prin activitatea de 
cercetători, au contribuit la dezvoltarea culturală a regatului. 
Şi dacă populaţia maură din Spania a dispărut, fie 
izgonită de inchiziţie, fie asimilată de cuceritorii creştini, 
prezența ei spirituală dăinuie nealterată până în ziua de 
astăzi prin monumentele arhitectonice pe care le-a 
încredințat ca mărturie posterităţii. Este suficient ca cineva 
să-şi plimbe paşii în Granada prin Alhambra în Curtea leilor 
sau să viziteze Alcazarul - burgul - şi Giralda din Sevilla 
pentru a-şi da seama de adevărul cuprins în această afirmaţie. 
(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU v 





In timp ce acest calif savant îşi concentra toată 
energia asupra problemelor culturale, treburile statului 
erau conduse de prim-ministrul său evreu Ilasdai ben 
| Saprut iar conducerea armatei se afla în mâna generalului 
Muhammad ibn Abi Amir, un ostaş viteaz, dar lipsit de 

scrupule, Acest distins general al cărui arbore genealogic 
i E era mai bogat decât averea pe care o avea la dobândirea 
| funcţiei de conducător al armatei provenea dintţ-o veche 
| familie arabă. Faptele sale de arme au intrat în legendele 

populaţiei creştine din Spania de la sfârşitul primului 
mileniu care îl rețin sub denumirea de Almazor. 
: După moartea califului Hakam. Abi Amir i-a 
| asigurat succesiunea la tron fiului acestuia, înlăturând cu 
| brutalitate pe toţi ceilalți pretendenți la tron. Noul calif, 
i Hişam II (976-1013) s-a dovedit a fi o fire nevolnică, 





AN a a etnii baz. Ariile 


—”X7 . 














—— 7, 397 
+ . 





PUNCTE CARDINALE 


Conferința de Pace care avea să 
aşeze lumea pe temelii noi după infringerea 
Puterilor Centrale s-a deschis la Paris la 18 
ianuanie 1919 

Aşa cum “Atentatul de la 
Sarajevo”-momentul dezlănțuirii primului 
război mondial - a fost o acțiune pusă la cale 
de organizaţiile subterane ale Franc- 
Masoneriei Universale. tot astfel Şi actul de 
încheiere a cumplitului măcel care a 
insîngerat Europa timp de patru ani - pacea 
- Va servi în întregime realizării unuia din 
scopurile principale ale acestei organizaţii 
oculte: distrugerea monarhiilor de esenţă 
creştină. După abolirea monarhiei franceze 
la 21 septembrie 1792 de către Convenţia 
Naţională şi proclamarea republicii, acțiune 
pregătită şi înfăptuită de lojile masonice, 
Conferinţa de Pace de la Paris consfințea 
pieirea celorlalte trei imperii din Europa: 
Imperiul țarist, Imperiul habsburgic şi 
Imperiul german. “Suntem aici - spunea 
Wilson, preşedintele Statelor Unite ale 
Americii - pentru a asigura pacea lumii; 
opera noastră trebuie să mulțumească 
nu guvernele, ci popoarele”. În realitate 
însă. nu mulțumirea popoarelor a fost 
adevăratul ţel al celor care şi-au impus 
vederile la Conferinţă ci atingerea unor 
obiective nemărturisite, dar al căror contur şi conţinut începea 
să se întrevadă. “Societatea Naţiunilor”, embrionul unui 
guvern mondial, va fi obiectivul principal avut în vedere de 
declaraţia în 14 puncte elaborată de preşedintele Wilson şi 
impusă ca sistem de principii al Conferinţei. 

Dacă moartea imperiilor multinaționale a constituit 
un fapt pozitiv pentru înfăptuirea idealului de unire a tuturor 
românilor într-un stat naţional, ipoteca impusă de Masonerie 
pentru ratificarea, după ezitări şi piedici, a actului Unirii ne- 
a împovărat peste măsură. Şi efectele acestei ipoteci le vom 
simţi din plin în perioada României Mari. 

XĂ 

La propunerea preşedintelui american Thomas 
Woodrow Wilson, primul-ministru al Franţei, Georges 
Clemenceau a fost ales Preşedintele Conferinţei. Era un 
omagiu care se aducea sacrificiilor făcute de Franța pentru 
obținerea victoriei, dar şi o recunoaştere a energiei de care 
remarcabilul om politic a dat dovadă în perioada în care s-a 
găsit la cîrma țării. 

Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost 
instituit ca autoritate supremă, un Consiliu “de Zece ”. El era 
alcătuit din câte doi reprezentanţi - primul-ministru şi ministrul 
de externe - ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, 
Anglia, Statele Unite, Italia şi Japonia. La sfârşitul lunii 
martie însă, din Consiliul “de Zece”, printr-un fenomen 
ciudat, pe care preşedintele Franţei Raymond Poincare I-a 
denumit sugestiv drept “generație spontanee” şi-a făcut 
apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul “celor 
Patru”, format din Georges Clemenceau, Woodrow Wilson, 
David Lloyd George- primul-ministru al Angliei şi Emanuele 
Orlando - primul ministru al Italiei. Ca un fapt nu lipsit de 
importanță să notăm că toţi “Cei Patru % făceau parte, cu 
orade înalte, din organizaţiile masonice din țările lor, 

Din momentul formării acestui consiliu, toate 
hotărârile privind Pacea vor fi impuse de omanieră dictatorială 
de “Cei Patru” şi aceasta nu numai în ceea ce-i privea pe 
învinşi, care nu vor fi chemaţi decât să ia cunoştinţă de aceste 
hotărâri, dar stilul dictaţorial va fi folosit şi faţă de aliații mai 
mici, aşacum a fost România. Privind lucrurile mai îndeaproape 
vom constata că, de fapt cei care au dictat Pacea au trasat 
graniţele Europei şi au impus sisteme şi practici politice pe 
măsura intereselor lor au fost Clemenceau, Wilson şi Lloyd 
George, fiecare dintre ei fiind asistat de consilieri de taină a 
cărorcontribuţie a fost hotărâtoare în deciziile impuse de “Cei 
Trei Mari. i 

În aparență delegația americană era condusă de 
preşedintele Wilson, dar cel fără aprobarea căruia nu se lua 
nici o hotărâre era “colonelul” House, un personaj misterios, 


- = (01 TC) 


reprezentantul intereselor organizaţiilor masonice americane 
Un al doilea consilier al preşedintelui Wilson a fost Bernard 
Baruch, bancherul american care în timpul ostilităților avusese 
în subordine departamentul industriei de război iar la alegerile 
din 1912 şi 1916 finanțase campania electorală pentru alegerea 
preşedintelui. 

Consilierul de taină al lui Clemenceau a fost Georges 
Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild. 
În cartea sa “Wer regiert die Welt?” (Cine guvernează 
lumea?), Des Griffin îl caracterizează drept un superpolitician 
într-o ţară de politicieni. Lloyd George avea alături pe Sir Philip 
Sassoon, descendent direct în linie directă din Amschel 
Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri 
evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular 
al primului ministru şi în această calitate lua parte la cele mai 
secrete consfătuiri ale “Consiliului Suprem”. 


XX 


România, care la data desfăşurării Conferinţei de la 
Paris nu scăpase încă din suferințele războiului, campania 
impotriva Ungariei comuniste pentru eliberarea Transilvaniei 
fiind în curs de desfăşurare, iar pe Nistru armata română se 
înfrunta cu bandele comuniste care nu acceptau unirea 
Basarabiei, era reprezentată de primul ei ministru lon I.C. 
Brătianu şi de ministrul plenipotenţiar N.Mişu. Ulterior se vor 
alătura delegaţiei române ministrul transilvănean Al.Vaida 
Voevodşi diplomaţii de carieră Victor Antonescu şi Diamandy. 

De la început, delegația României a fost pusă într-o 
situație umilitoare. Pe de o parte, Statele Unite nu voiau să 
recunoască tratatul încheiat de Antantă în 1916 cu România, iar 
pe de altă parte, pentru a nu fi obligate să-şi îndeplinească 
obligaţiile asumate prin acest tratat, Franţa şi Anglia susțineau 
că tratatul devenise caduc prin încheierea de către România a 
păcii separate cu Puterile Centrale. Din fericire, țara noastră 
a avut în fruntea ei în aceste momente de o însemnătate 
crucială un mare patriot şi un mare om politic, pe Ion 
I.C.Brătianu. 


Dificultățile întâmpinate de delegația română în 


susținerea cerințelor ei legitime se refereau la trei domenii 
distincte, . 

În primul rând “Aliaţii” contestau legitimitatea 
pretențiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuşi să recunoască 
unirea Basarabiei cu România, simpatiile şi sprijinul lor, 
îndeosebi cele ale americanilor, mergând spre proaspăt înființata 
Uniune Sovietică. Deasemenea nu erau dispuşi să recunoască 
apartenența Banatului la România, iar recunoaşterea alipirii 
Bucovinei nu a survenit decât în virtutea politicii faptului 
împlinit. Cât priveşte marşul Armatei Române în Transilvania, 
încheiat la Budapesta prin răsturnarea regimului comunist al lui 
Bela Kun, el s-a înfăptuit în spiritul concepției magistral 
exprimate de lon I.C.Brătianu prin cuvintele: “Nu putem 
concepe existenţa neamului românesc fără Nistru, cum nu o 
putem concepe fără Dunăre şi Tisa, ca să ne separe de 
elementul slav... Basarabia reprezintă, pentru noi intrarea 
casei noastre - în mâna altora, ea ne-ar periclita însuşi 
căminul” 

În al doilea rând, greutăţile cu care s-a confruntat 
delegația română au fost provocate, în general de Statutul 
Minorităţilor care ne-a fost impus şi în special de problema 
încetățenirii evreilor. lată ce scrie Gheorghe I.Brătianu în 
lucrarea sa “Acțiunea politică şi militară a României în 1919” 
privitor la această problemă: “Aproape simultan, printr-o 
neplăcută coincidență, întâmpinam primele dificultăţi în 
spinoasa chestiune a încetăţenirii Evreilor. La 12 Februarie, 
Brătianu comunica lui Pherechide la Bucureşti, aceste 
impresii puţin favorabile. 

“Evreii de aci, sub influenţa sugestiilor şi a 
documentării primite din România, consideră decretul nostru 
de naturalizare ca neândestulător. Ei obiectează în deosebi 
că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la 
prea multe amânări şi formalităţi complicate şi că impune pe 
deasupra dovada negativă a nesupuşeniei străine, ceea ce 
este opus tuturor principiilor juridice. În ce priveşte pe 
dezertori, ei nu admit decăderea decât în virtutea naşterii lor 
pe pământul românesc. Această decădere nu s-ar putea 
aplica numai Evreilor, astfel că o amnistie ce ar acoperi 
faptele de dezerţiune, ar trebui să folosească de asemenea 
Evreilor. 





lunie '94 NR. 6/42 PAG. 13 





Am avut lungi convorbiri în această privinţă cu 
Edouard de Rotschild, şi cu Israel Levy, marele rabin al 
Franţei. Ar fi bine să examinaţi această chestiune cu 
dorinţa de a izbuti, dacă situaţia politică o permite, căci aci 
ne găsim în faţa unor grave dificultăți”. 

Chestiunea evreiască, problemă internaţională 
prin definiție, cu multiplele şi variatele ei legături, care 
îngreuiase atât de mult situaţia României mici la Congresul 
de la Berlin, se aşeza acum din nou în calea noastră la 
Conferinţa de Pace din Paris. În clipa în care aveam nevoie 
de ajutorul Aliaților pentru apărarea însăşi a țării, fără să 
mai vorbim de revendicările teritoriale înfățișate Conferinţii, 
ostilitatea acestor cercuri atât de strâns legate de marea 
finanţă a Europei şi Americii, puteau avea cele mai grave 
consecinţe”. 

Şi, în sfârşit, cel de al treilea domeniu de dificultăți 
căruia delegația română a trebuit să-i facă faţă a fost şantajul 
politic pentru obţinerea de avantaje economice. lată cum 
descrie Constantin Kirițescu în “Istoria Războiului pentru 
Întregirea României” această situaţie puţin onorabilă pentru 
un înalt for care şi-a propus, în primul rând, să introducă 
normele etice în viața şi practica politică: “Culoarele | 
Conferinţei de Pace erau plin de oameni de afaceri care 
adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, 
dacă se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei 
erau susținuți în prima linie de Hoower, dictatorul 
alimentaţiei, care nu se sfia să amenințe fățiş cu suprimarea 
ajutorului alimentar pe care Statele Unite îl acordă României 
- ca, de atfel, şi altor state aflate în suferinţă - dacă aceasta 
manifestă intransigenţă la propunerile oamenilor de afaceri 
americani. În special petrolul român excită, în primul rând, 
interesul businessmen-ilor americani, în cap cu influenta 
societate “Standard Oil”. Într-o scrisoare adresată lui 
M.Pherechide, locţiitorul de prim-ministru în România, 
Brătianu spunea: “ În culisele Conferinţei, pluteşte un 
pronunțat miros de emanaţii de petrol ”. 

În acelaşi sens se exprimă şi profesorul R. W.Seton 
Watson (Scotus Viator) de la Universitatea din Londra: 
“Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de Bolşevici 
euna din tendinţele încă nelămurite ale Conferinţei; nicăieri 
ea nu apare mai bine decât în tratativele cu România. 
Trebuie să adăugăm la aceasta, încercarea de a smulge 
României concesiuni industriale foarte însemnate în folosul 
unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea 
de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”. 


XX 


În ziua de 2 iulie la ora 4 după amiază, Brătianu a 
fost invitat să se prezinte în faţa Consiliului Miniştrilor de 
Afaceri Străine la Quai d'Orsay, unde se găseau întruniți sub 
preşedenţia lui Tardieu, Balfour Lansing şi Makino, spre a da 
socoteală de drepturile României asupra Basarabiei. “Cu o 
înverşunare fără de seamăn - scrie Gheorghe I.Brătianu în 
lucrarea citată mai sus - adversarii puneau în discuţie şi 
granița de răsărit, pe când mai bubuiau tunurile de-alungul 
Nistrului”. Va fi ultima participare a marelui om politic la 
lucrările Conferinţei de Pace. Înainte de a părăsi şedinţa el mai 
rosti următoarele cuvinte, ținând “să învedereze în termeni 
expresivi nenorocirile pe care România şi le-a atras din 
partea Ruşilor şi să se mire căi se putea înfățișa o târguială, 
cu privire la o provincie răpită în întregime României de 
aceiaşi Ruşi, care după dreptate ar trebui să-i plătească 
astăzi mult mai scump dezastrele ce i le-au pricinuit”. În 
aceiaşi zi, cu un tren de seară, părăsea Parisul. 

Dar adevăratele motive ale retragerii sale din fruntea 
delegaţiei române erau mult mai profunde, În momentul 
plecării, lon L.C Brătianu declara ziariştilor; “Sunt contrâns 
a părăsi puterea, nu din pricina problemelor Banatului şi 
Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec 
pentru că sunt convins că România nu va putea accepta 
clauzele cu privire la minorităţi, care vor limita suveranitatea 
ei şi cari se vor introduce în tratatul cu Austria”. Şi 
într-adevăr prin clauzele cu privire la minorități cuprinse în 
tratatul cu Austria, pe lângă caracterul lor jignitor la adresa 
autorităţilor româneşti, era pusă sub semnul întrebării chiar şi 
independenţa țării. 

, (va urma) 





” 


d 


— [| 
E 
m i ar ae ae 


PO 


PAG.14 NR. 6/42 lunie '94 


Un eveniment pentru cultura 
filosofică românească este 

apariția primei traduceri 
integarale în româneşte a cărții fundamentale 
a lui Martin Heidegger (1890-1976), Sein 
und Zeit (Funţă şi timp). Editată ca 
“supliment” al revistei “Jurnalul literar”, 
această versiune românească este semnată 
de d-l Dorin Tilinca; o însoțesc un util corp- 
de note (Donin Tilinca, Mircea Arman), un 
eseu mai vechi al lui Octavian Vuia (fost 
student al lui Heidegper), un Glosar şi. în 
Addenda, trei texte ce înlesnesc cititorului 
mediu cunoaşterea personalității marelui 
filosof de la Freiburg: ultimul interviu 
acordat de acesta (în care se atinge şi 
problema relaţiilor sale cu național- 
socialismul), cîtevaamintiri ale unui alt fost 
student provenit din România (Walter 
Biemel), precum şi o bună sinteză despre 
personalitatea şi opera lui Heidegger, cu 
evidenţierea numeroaselor influențe pe care 
le-a exercitat asupra gîndirii europene a 
secolului XX (Hartmut Tietjen, “Cel mai 
mare filosof al timpurilor noastre”). Pe 
ultima copertă ni se redau şi citeva rînduri 
ale lui Mircea Eliade (extrase, ca şi eseul 
“Heidegger îndrumătorul” de Octavian 
Vuia, din volumul Syimposion Heidegger, 
Colecţia “Destin”, Madrid, 1971): “Cine 
poate pretinde, cu sinceritate, în ultimii 
treizeci de ani, că nu a învăţat nimic de la 
Heidegger? Nu are importanță faptul că 
unii nu i-au citit cărțile; gindirea 
heideggeriană a pătruns în întreaga cultură 
occidentală şi a contribuit din plin la 
modelarea Zeirgeist-ului european (...) 
Omul, după cum ne-a învăţat, de curind, 
Heidegger, este păstorul Fiinţei. De altfel, 
în ultimii douăzeci de ani, Fiinţa a fost 
centrul gândirii lui Heidegger. Dar ceea ce 
este încă şi mai important, conceptul de 
sacru pare, într-un fel, echivalent cu 
conceptul de Fiinţă”, astfel că gîndirea lui 
Heidegger, chiar dacă nu întotdeauna 
satisfăcător înţeleasă, “răspunde celei mai 
urgente necesități a momentului nostru 
istoric, anume recuperarea dimensiunii 
sacrului şi a totalității fiinţei” (sursăcit..p.9). 

Sein und Zeit a apărut iniţial în 
1927 (Şi s-a publicat sub îndrumarea lui 
Edmund Husserl - maestrul evreu al... 
“nazistului” Heidegger! - căruia cartea îi şi 
este dedicată, “cu stimă şi prietenie”). Nu 
sînt cam mulţi anii scurşi de la apariția 
tratatului până la această primă versiune 
românească integrală? Trebuie arătat că 
tardivitatea acestui. act se explică atît prin 
contextul politic nefavorabil de după 1944, 
cîtşi prin imensele dificultăţi de transpunere 
a textului într-o altă limbă. De altfel, 
traducerile cărții lui Heidegger se pot număra 
pe degete şi nici una nu a întrunit 
asentimentul general al specialiştilor. 
Heidegger nu ne pune doar în fața unei mari 
aventuri a gindului, dar şi în faţa unei mari 
aventuri a limbii. Or nicio limbă europeană 
actuală nu mai posedă virtuțile expresive şi 
combinatorii ale celei germane... 

Paşi însemnați pe calea 
transpunerii în româneşte a gîndirii 
heidegperiene au fost făcuţi de-a lungul 
vremii, începînd încă din perioada 
interbelică. Contribuţia cea mai notabilă au 
adus-o, neîndoielnic, d-nii Thomas 
Kleininger şi Gabriel Liiceanu (în mare 
măsură sub îndrumarea regretatului 
C Noica), prin cele două volume antologice 
pe care le-au scos în deceniul nouă: Originea 
operei de artă (Editura Univers, București, 
1982,cuun Studiu introductiv de Constantin 
Noica) şi mai ales Repere pe drumul gîndirii 
(Editura Politică, Bucureşti, 1988, după o 
culegere alcătuită de Heidegger însuşi în 
1967, din texte publicate între 1928-1961, 
în frunte cu prelegerea devenită clasică 











PUNCTE CARDINALE 





Was ist Metaphysik?, “Ceeste Metafizica?”). 

Actualul traducător, d-l D.Tilinca, 
a lucrat după ediţia germană din 1977 (Max 
Niemeyer Verlag, Tibingen), confruntind-o 
cu cea din 1984 (scoasă de aceeași editură şi 
a cărei “formulă tipografică” a fost preluată 
Şi de ediţia românească), precum şi cu 
variantele în engleză, franceză şi italiană. 
Experienţa traducătorilor anteriori în 
româneşte ai unor texte heideggeriene a fost 
avută şi ea în vedere, dar acestora d-l Tilinca 


le reproşează caracterul prea “interpretativ”. 
D-nii Kleininger şi Liiceanu, bunăoară, abia 
de reuşiseră “să închege un sistem fragil de 
concepte heideggeriene”; nici d-l 


Tilinca nu se crede desăvirşit (realizatorii 


ediţiei “sînt departe de a o considera 
perfectă”), dar pare convins că s-a apropiat 
mult mai mult de calea cea bună. (Se pare că 
avem de-a face, în culise, cu o concurență 
între discipolii lui Noica şi cei ai lui Anton 
Dumitriu). 

Desigur, noi nu sîntem cei mai 
competenţi să ne pronunțăm în privinţa 
aceasta. Totuşi, fără să ignorăm dificultăţile 

unei asemenea întreprinderi, ni se pare că 
traducerea d-lui Tilinca este mult mai greoaie 
decît cele ale predecesorilor săi. Răminind 
prea tributar literei originalului, dintr-un soi 
de scrupul de “exactitate” rău înțeles, ajunge 
adeseori să întreacă în “obscuritate” textul 
german, în condiţiile în care limba română 
(dar şi orice altă limbă neolatină) nu poate 
suferi regimul celei nemțeşti. Dacă, de 
exemplu, pentru a reda conceptele 
heideggeriene de Dassein şi. Sosein, francezii, 
mai înţelepţi. recurseseră- interpretativ”, dar 
destul de corect - la existence şi essence 
(nimic nu împiedică indicarea în paranteze, 
pentru cunoscători, a termenilor din original), 
d-l Tilinca înțelege să traducă analitic prin 
“a-fi-în-fapt” şi “a-fi-astfel”. Porniţi pe calea 
aceasta, riscăm, să ne întoarcem, în chip mai 
sofisticat, la “git-legăul” puriştilor ardeleni! 
O traducere care ambiţionează să rămînă cu 
adevărat lizibilă ar trebui să cumpănească 
mai inteligent care anume concepte 
heideggeriene pot fi redate numai literal şi 
care pot fi totuşi tratate interpretativ. E totuşi 
o lipsă de măsură să redai pe Sich-selbst- 
ergreifenprin“faptul-de-a-se-sesiza-pe-sine- 
însuşi”, cînd poţi spune în româneşte, fără 
nici o pagubă a ideii, de pildă 
“autopercepere”... 

Fără îndoială, dincolo de izbînzile 
sau neizbinzile traducătorilor, Heidegger 
rămîne un autor foarte dificil, ce-l poate 
exaspera, cum s-a spus, şi pe cel capabil să- 
| citească direct în germană. Ca şi Kant sau 
Hegel, Heidegger este cunoscut de cei mai 
mulţi (chiar profesionişti ai filosofiei) doar în 
chip mediat (prin istorii şi dicționare 
filosofice, mai rar prin monografii), iar cei 
neavizaţi rămîn de regulă perplecşi în fața 
conceptelor sale, Lectura şi înţelegerea ui 
adecvată constituie, în mod fatal, apanajul 
unei elite. Gînditorul de la Freiburg este 
poate ultima întruchipare monumentală a 
filosofiei care se corisumă rafinat în propria- 
i ariditate, superbă şi gratuită, aducînd cu 
acea baudelairiană “froide majeste de la 
femme stsrile”... 


“ 


O carte stranie este Rusia şi 

Biserica Universalăa lui Vladimir 

Soloviov (1853-1900), apărută în 

primăvara acestui an şi în limba română, la 

Institutul European din laşi (traducere de 

Mioara Adina Avram; prefaţă de loan I.Ică). 

Cartea datează din 1889, fiind publicată direct 

în franțuzeşte (traducerea românească 
urmează ediţia franceză din 1906). 

Traseul spiritual al lui Soloviov 

merge de la ateismul primei tinereți, trecînd 





printr-o perioadă de ortodoxism şi slavofilism, 
spre furia catolicizantă a maturității. Poate că 
niciodată un rus (deasemenea talie culturală) 
n-a mai afişat un filocatolicism atit de radical, 
ajungînd pînă la viziunea unei utopice Rusii 
papistăşeşti. 

Textul trebuie citit cu mult 
discernămînt, căci Soloviov rămîne totuşi un 
filosof religios interesant, ba şi seducător pe 
alocuri. În punctul de plecare, consideraţiile 
lui sînt chiar rezonabile (cu toate că adie prin 
ele o boare de gioachinism): manifestată la 
început pentru noi şi apoi prin noi, împărăţia 
lui Dumnezeu va trebui pînă la urmă “să se 
dezvăluie în noi, în toată perfecțiunea ei 
intrinsecă şi absolută. ca iubire. pace şi bucurie 
întru Sfintul Duh”. Biserica universală 
reprezintă o întreită uniune: “sacerdotală” 
(cu predominţa elementului divin, pe 
temeiurile “credinţei şi evlaviei”), “regală” 
(cu predominanța elementului uman, pe 
temeiurile “legii şi dreptăţii”) şi “profetică” 
(în care divinul şi umanul se întrepătrund, pe 
temeiurile “libertăţii şi dragostei”, ducînd 
spre'*societatea creştină desăvirşită”). "Pentru 
a face ca lumea săse supună dreptăţii absolute, 
Statul - produs el însuşi al forțelor omeneşti 
şi al împrejurărilor istorice - trebuie să se 

justifice supunindu-se Bisericii, care-i conferă 
suportul moral şi religios şi baza reală a 
operei sale”. Evul Mediu creştin a trăitaceastă 
experiență sub forma a ceea ce Soloviov 
numeşte “monarhia papală”... Cam de pe aici 
începe delirul antiortodox. “Bizantinizarea” 
Imperiului Roman “n-a produs decît un Stat 
creştin cu numele”; Bizanțul ar fi conservat 
de fapt realitățile păgine, sacrificînd astfel 
puritatea ideii creştine. Aşa ajunge Soloviov 
să vorbească despre““Imperiul pseudo-creştin 
al Bizanțului”, opus “papalității ortodoxe”! 
Răstălmăcind faptele istorice, Soloviov vede 
în fiecare “triumf al ortodoxiei” de fapt *o 
victoriea papalității”! Scaunul apostolic de la 
Roma este numit retoric “icoană miraculoasă 
a creştinismului, universal” şi considerat 
“imagine şi instrument al puterii divine” 
(afirmaţii ca acestea sint banale în lumea 
catolică; ele sînt însă cu totul neobişnuite în 
gura unui rus născut ortodox şi trezit religios 
în cercurile panslaviste). În aceste condiții, 
“misiunea de a întemeia Statul creştin, 
respinsă de Imperiul Bizantin (!) a fost 
transferată lumii romano-germane”, călăuzite 


de “puterea Sfintului Petru”. Dacă pină la 


urmă creştinismul a eşuat social-politic şi în 
Apus, a fost din pricina lipsei “unei puteri 
imperiale cu adevărat creştine şi catolice”, pe 
care Sfintul Scaun să se fi putut baza. O astfel 
de putere ar putea fi însă Rusia țaristă, căreia 
nu i-ar rămîne decit să se convertească la 
catolicism pentru a-şi îndeplini “misiunea 





teocratică”! 

Structura cărții, pe care autorul 
ne-o explicitează în introducere (p.39), este 
următoarea: “În prima parte a lucrării mele 
(partea critică şi polemică) am vrut să arăt 
ce-i lipseşte Rusiei de astăzi ca să-şi poată 
îndeplini misiunea teocratică; în cea de-a 
doua, am expus teologic şi istoric bazele 
unității universale întemeiate de Hnstoş 
(monarhia eclesiastică); în cea de-a treia, 
mi-am propus să leg ideea teocrației (a 
Trinității sociale) de ideea teosofică (Sfinta 
Treime)”. 

După cum se vede, sufletul rusesc 
rămîne “mesianic” şi “apocaliptic” în orice 
sistem de referință: ortodox, comunist sau... 
catolic! Cartea lui Soloviov reprezintă o 
sublimă năstruşnicie a unui om care, pe 
patul de moarte, a ceruttotuşi să fie împărtăşit 
de un preot ortodox... 


La Editura “Anastasia”, 
Ga beneficiind de excelenta 
traducere a publicistei Dora 
Mezdrea. a apărut cartea foarte utilă a 
preotului Georges Habra, lubire şi 
senzualitate. Această ediție românească, 
totalizînd aproape 300 de pagini, cuprinde, 
pe lîngă textul propriu-zis, un Cuvînt 
introductiv al Părintelui Galeriu, o scrisoare- 
prefață semnată de Patriarhul Maxim al V- 
lea Hakim (al Antiohiei şi al întregului 
Orient, al Alexandriei şi al lerusalimului), o 
notă a traducătoarei (*“O pledoarie pentru 
normalitate”, din care cităm: “Jubire şi 
senzualitate, în ansamblulei, este o pledoarie 
pentru normalitate într-un domeniu în care 
proliferează aberaţia: cel al iubirii, în toate 
accepțiunile ei ), precum Şi un corp riguros 
de note finale. 

Autorul este catolic, dar are o 
profundă cunoaştere şi înțelegerea Sfinților 
Părinţi răsăriteni, înscriindu-se pe linia, atit 
de rar dibuită, a ecumenismului sănătos. Pe 
alocuri, cartea se apropie de Le Sacrament 
del 'Amouraortodoxului Paul Evdokimov, 
dar e scrisă într-un limbaj mai liber şi cu o 
cuprindere mai largă şi mai concretă a 
diverselor aspecte ale iubirii sexuale, de la 
firescul ei originar pină la perversiunile 
care o întunecă în lumea contemporană. Se 
pune astfel degetul pe o rană deschisă a 
modernităţii, prea adeseori eludată de 
teologia oficială: “Terapeutica morală a 
perversiunilor trebuie să fie făcută cu 
inteligență şi în mod raţional. Alte metode 
decît cele îndelung expuse de noi în lupta, 
pozitivă şi negativă, a curăţiei, nu există; 
trebuie însă ştiut care metode pot fi 
întrebuințate în fiecare caz şi cum pot fi 
întrebuințate. Perversiunea fiind o abatere 
de la normalitate, nefiind dci naturală, nici 
definitivă, este absolutnecesară convingerea 
că redresarea este posibilă... Orice pervers 
are unul sau mai multe puncte comune cu 
normalitatea: aceste puncte trebuie 
fortificate în el, simultan cu vindecarea 
perversiunii. Regăsim, iată, îngemănarea 
metodei pozitive cu cea negativă” (pp.267- 
8). | 

Ne aflăm, aşadar, nu doar în fața 
unei analize, ci şi a unei terapeutici a iubirii 
decăzute în concupiscență şi în perversiune; 
iar temeiul absolut al acestui demers nu 
poate fi altul decît iubirea creştină, în care 
firea seridică spre Dumnezeu, iar Dumnezeu 
se coboară în fire. 








n aia 


Le i abea a ie 











4 


m .— „rr... —— x... ——” ".... PUD T TO 5555505902957. 
» . 4 








Unul din cele mai importante 
evenimente de presă de la sfârşitul lunii marție 
a lost apariţia într-o nouă formulă a ziarului 
“Tineretul Liber”. Evenimentul a fost minuţios 
pregătit printr-o susţinută campanie 
publicitară, astfel încât să acutizeze aşteptările 
unui public domic de “variatiuni”. Pentru a 
descrie mai bine acest aspect, trebuie să 
subliniem în treacăt câteva lucruri despre 
evoluția ziarului după decembrie 1989. Se pot 
identifica astfel trei momente în această 
evoluție. Un prim moment, destul de prelungit 
de altfel, a fost până la preluarea conducerii 
ziarului de către dl. Ilie Șerbănescu. În această 
perioadă ziarul era destul de anost, părând să 
descindă (nu numai administrativ, ci şi 
ideologic) din vechea “Scânteia Tineretului”. 
Din această l&targie ziarul a fost salvat prin 
aducerea la conducere a d-lui Ilie Șerbănescu. 
Cotidianul a devenit serios, şi-a format un 
grupdeziarişti performanți, s-a remarcat printr- 
o deosebită subtilitate a analizei politice. 
Orientarea ziarului devenise clar una de 
opoziţie. Acesta a fost de fapt motivul 
conflictului dintre patronul ziarului, dl. Pădure, 
- executant, probabil, şi el al unor 
“comandamente” - şi dl.llie Șerbănescu, 
conflict “soluționat” prin demiterea acestuia 
din urmă. Ziarul devenise, chipurile, prea 
“politizat”. După plecarea d-lui Șerbănescu, 
“Tineretul liber” şi-a încetat pentru scurt timp 
apariţia, faptul acesta stimulând “aşteptările” 
de care vorbeam. Toată lumea se întreba care 
va fi soarta ziarului şi cine va prelua 
conducerea. Marea surpriză (?) a constituit-o 
preluarea directoratului de către celebrul 
magnat de presă lon Cristoiu. În campania 
publicitară care a precedat reapariția ziarului 
se anunţa o schimbare radicală de atitudine, o 
schimbare care să fie conformă cu titlul său. 
Primul număr, apărut într-un tiraj destul de 
restrâns (urmând ca acesta să crească gradat - 
aceasta fiind tot o tactică), s-a vândut ca 
pâinea caldă. Sintagma care apărea îmediat 
subtitlu era: “ziar de luptă contra boşorogilor”; 
iar apoi: “ziar interzis celor peste 30 de ani”! 
O interdicție menită să incite ambele tabere 
aduse în discuţie. Un ziar a cărui miză este 
conflictul dintre generaţii, ne-am zis cu toții. 
Un conflict real, firesc şi vechi de când e 
lumea. Să ne amintim numai de conflictul din 
anii '30 dintre generaţia lui Mircea Eliade, 
Constantin Noica, Emil. Cioran, Petre Ţuţea, 
Mircea Vulcănescu, o generaţie de dreapta, 
naționalistă şi creştină şi generația mai 
vârstnică, o generaţie cosmopolită, 
occidentalizantă şi chiar cu propensiune spre 
stânga. DI. Alexandru Paleologu, deşi ideologic 
era adeptul celei de-a doua grupări, a 
recunoscut într-o recentă emisiune televizată 
că seriozitatea şi profunzimea erau totuşi 
monopolul primei paradigme. Oricum, acest 
conflict era unul între două atitudini spirituale 
şi politice. | 

Cu nostalgia acestui tip de conflict, 
ne întrebam cum va fi direcționat cel pe care 
miza “Tineretul Liber”. Credeam că va fi 
vorba de conflictul dintre o generaţie tânără, 
anticomunistă şi generația vârstnică, incapabilă 
să se mai elibereze de doctrinele şi de 
stereotipiile comuniste. În realitate, nimic din 
toate acestea. În primul rând pentru că prima 
măsură luată de dl. lon Cristoiu a fost 
depolitizarea, dacă nu totală cel puţin masivă 
a ziarului, în acest fel umorile patronului fiind 
satisfăcute. Singura inserţie a politicului a 
devenit reductibilă la “pastile” de câteva 
rânduri... O rubrică permanentă dedicată 
universului concentraţionar românesc a fost 
eliminată. Generaţia tânără, în viziunea d-lui 
Cristoiu, este şi trebuie să rămână o generaţie 
în exclusivitate iubitoare de rock, de cinema, 
de football, de sex şi de horoscoape. Conflictul 
dintre generaţii, în viziunea fostului asistent la 
Catedra de marxism a Universităţii din Cluj, 


PUNCTE CARDINALE 


PÂNEM ET CIRCE 


cazul 
"TINERETUL LIBER” 


devine un conflict între o generaţie iubitoare de 
rock şi domică de dezinhibare sexuală şi una 
insensibilă la rock şi incapabilă să se elibereze 
deatari inhibiţii moştenite de la sistemul totalitar! 
In paranteză fie spus, toate revistele, filmele sau 
cărțile pornografice îşi arogă pretenţii 
“educative”. Orice om simplu se întreabă: cum 
se explică faptul că timp de milenii oamenii 
s-au înmulțit (şi în genere au cunoscut 
sexualitatea) şi în afara acestor “modele” 


propagandistice? Este suficient să citim celebrul 
roman Satyricon al lui Petroniu,:scris în anul 
'63 e.n., ca să ne dăm seama că inhibiţiile 
erotice, mai ales atunci când sunt justificate 
istoric sau politic, reprezintă o falsă problemă. 
Aşadar, conflictul între generaţii este 
direcționat pe o pistă aberantă, mizei politice 
substituindu-i-se una exclusiv... financiară. . 
Acestea ar fi marile probleme ale 
societății româneşti în viziunea TL; restul 































































REPUNEREA ÎN 

DREPTURI A 
“VICTIMELOR 

COMUNISMULUI” ? 


În “România Liberă” din 12 apri-ie 1994 a apărut un “proiect de lege ” privitor la 
repunerea în drepturi a persoanelor condamnate, victime ale represiunii comuniste, proiect 
avându-i ca autori pe Adrian Severin şi Victor Babiuc, doi foşti şi posibili viitori miniştri ai 
actualului regim neocomunist. Cum proiectul revoltă tocmai pe cei pe care pretinde că vrea 
să-i ajule, iată câteva lucruri pe care ar trebui să le ştie, totuşi, aceia care "... ne fac legi...” 
ca-n satira lui Eminescu. ' 

Mai întăi, noi, cei care am luptat impotriva comunismului, nu ne considerăm victime, 
ci luptători. | ictime au fost Lucrețiu Pătrăşcanu, Belu Silber, tovarășii ridicați din fotolii 
ministeriale, cei devoraţi de servitorii regimului, în lupta pentru putere. Dar pentru tei ce am 
Ştiut, de la bun început, ce este comunismul adus în ţară de Ana Rabinovici, căsătorită Pauker. 
Luka Lăszl6, zis Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu, zis Dej, Roitman zis Chişinevski, Burăth 
Tescovici, zis Teohari Georgescu, Boris Grumberg, zis Nicolschi şi mulți alții cu nume de 
aceeaşi rezonanţă, pentru noi, cei care am socotit că e datoria vieții noastre de a ne opune, sub 
toate formele, inclusiv cu arma, apelativul de “victimă” este o insultă. Cei ce s-au desprins din 
rândurile sistemului, luând atitudine împotriva lui, ca Silviu Brucan, se vor simţi, poate, onorați 
de calitatea de "victimă", noi ceilalți însă, în nici un caz. 

Articolul 5 al legii propuse, prin care se exceptează cei ce au făcut parte din 
organizații legionare de tip fascist, face inoperantă orice “reabilitare” a "victimelor". Oare 
nici atâta nu ştiu autorii legii că n-a fost organizaţie anticomunistă, care să nu fie etichetată 
drept organizaţie de tip fascist sau legionar? Nu reiese limpede din proiectul legii ce urmează 
a fi judecat: apartenența politică a luptătorilor sau faptele lor? Oare nu întreaga armată ce a 
luptat în răsărit a fost considerată "fascistă"? Cum pot fi separați, practic, legionarii şi 
“fasciștii” de ceilalți, “democrați” când ei au luptat, au fost prinşi, judecaţi, au suferit şi, 
câteodată, au murit împreună”? 

Cum se va proceda cu cei din procesul "Marii finanţe" în care au fost implicaţi: 
conducători ţărănişti, liberali, legionari, militari, consulul englez şi nunțiul papal? Cum a fost 
acțiunea, în ansamblu, fascistă, legionară sau democratică? 

La Sibiu a fost scoasă la lumină, din pământ şi din arhivele securităţii, organizaţia 
maiorului Dabija, a luptătorilor anticomuniști din Munţii Apuseni, lot format din 25 de tineri 
militari, Studenţi, elevi, țărani, muncitori, preoți, bărbaţi şi femei; e vorba de cei prinşi, nu de 
cei ce aureuşii să dispară sau au murit cu arma în mână. Tribunalul ce i-a condamnata încadrat 
organizaţia ca fascistă. O parte din cei condamnaţi au fost, într-adevăr legionari dar ceilalți, 
cei mai tineri, cei ce săriseră să-şi apere țara cotropită de străini nu aveau nici o idee politică. 
Cum pot fi despărțiți unii de alţii? 

Într-un sicriu, la Sibiu, se află, în şapte saci, osemintele celor şapte condamnaţi la 
moarle, scoşi recent din groapa comună. Nimeni nu poate avea certitudinea că fiecare sac 
conţine osemintele celui a cărui nume e scris pe etichetă. Unii dintre ei au fost legionari. Ce 
mână, ce suflet e-n stare să facă sacrilegiul de a-i despărți pe cei ce s-au botezat, unii pe alții, 
cu sângele lor, când au fost aruncaţi în groapa comună? 

Și apoi, cu sfâşiere de suflet mă gândesc, de cine să fie "reabilitaţi” luptătorii 
anticomuniști? De parlamentarii foşti ofițeri de securitate, secretari de partid, sau de tineret 
comunist, de lingăii, de slugoii, de lăutarii de curte ai fostului şi actualului regim? 

Cei ce au avut parte de binefacerile epocii comuniste, cei ce s-au hrănit din sudoarea 
şi sângele milioanelor de români năpăstuiţie greu să înțeleagă ce a fost lupta împotriva acestui 
monstru asiatic ajuns, prin silnicia armelor, până-n inima Europei. Că a fost o vreme când nu 
te întreba nimeni dacă ai fost țărănist, legionar, comunist ci dacă eşti cu țara sau cu duşmanii 
ei, dacă vrei să lupţi şi să mori pentru salvarea ființei poporului român. 

Ar fi bine ca luptătorii "anticomuniști" să fie lăsaţi în pace să-şi doarmă somnul în 
gropile necunoscute iar cei rămași vii să se adauge liniștiți, când le va veni vremea, fraţilor lor 
odihnind întru Domnul. Ziceţi-le cum vreţi, legionari, fascişti, bandiți, teroriști, extremiști, 
nebuni, exaltaţi, ei vor înțelege că n-au de la cine să se aştepte la mai mult, dar nu-i umiliţi cu 
calitatea de "victime" Ei sunt mândri de lupta lor, de rănile lor, de condamnările lor. Acesta 
este blazonul lor în faţa istoriei: singurul judecător pe care-l aşteaptă. 


Ion Gavrilă-Ogoranu 






lunie '94 NR. 6/42 PAG. 15 


% - SD, 
fuseseră rezolvate în totalitate! Întrebarea care 
se pune firesc este: avem nevoie de un tineret 


depolitizat? Un tineret depolitizat este, fără 
îndoială, un tineret uşor manipulabil. Prin 


aceasta, ziarul face - în pofida aparenţelor- un 
' imens serviciu puterii comuniste. Intr-una din 


cărțile sale, cunoscutul scriitor ceh Milan 
Kundera arăta că în societăţile totalitare 
caracterizate prin gerontocraţie, efectul este, 
prin contrabalansare, infantilizarea excesivă a 
individului. Tinerii sunt excluşi de la decizie 
şi prin asta intră într-un infantilism prelungit. 
Pârtea cea mai tristă este că tinerii români sînt 
într-adevăr dezorientaţi şi dezinteresaţi de 
politică. Ultima generaţie “politizată” pare-se 
căa fosta celorce erau studenți în timpul Pieţii 
Universităţii. Or, această generație se apropie 
de fatidica cifră de ... 30 (vârstă de la care, prin 
decretul d-lui Cristoiu, oamenii devin 
“boşorogi”"!) 

O problemă care se pune în mod 
firesc în legătură cu un ziar pentru tineri ar fi 
cea a funcţiei lui formative. Despre una din 
laturile acestei funcții am vorbit deja. Le vom 
oferi tinerilor rock, football, şi aţițătoarea 
fotografie erotică “O poziţie pe zi” şi cu aceasta 
problemele au fost rezolvate! Aşadar, panem 
et circenses! Apropo de aceasta, acelaşi Milan 
Kundera, în Cartea riîsului şi a uitării, descrie 
la un moment dat reacţiile lui Gustav Husak în 
legătură cu fenomenul emigrării din 
Cehoslovacia. Secretarul Partidului Comunist 
Ceh era absolut amorfla emigrările savanților, 
scriitorilor, cineaştilor, dar suferă enorm cînd 
aude că a emigrat şi ... Karel Gott, popularul 
cîntăreţ de muzică uşoară! 

O altă latură (nu fără legătură cu 
prima) a funcţiei de care vorbeam. este cea 
morală. Credem că este suficient să amintim 
aici că fotografia diumei poziţii nu a încetat să 
apară nici în Săptămâna Patimilor. Ba chiar, 
într-unul, din numerele acestei Săptămâni 
Sfinte, pe ultima pagină, a apărut poza mărită 
a unei dive despuiate, cu dosul întors către 
cititor, fotografie sub care era titrat: O 
propunere de top-model pentru Săptămîna 
Patimilor! O impietate descinsă parcă din 
“fenomenul Piteşti”, unde, după cum se ştie, 
etapa ultimă a “demascării” era profanarea 
credinței. Este suficient să citim fragmentul 
cuprins între paginile 170 şi 186 din Patimile 
după Piteşti (Ed. Cartea Românească, 1990)a 
lui Paul Goma, în care celebrul Țurcanu pune 
în scenă o parodie grotescă - transformată 
într-un sinistru spectacol cu elemente de 
coprofagie - a Săptăminii Patimilor, ca să 
sesizăm această descendență... 

Populist, ziarul nu ezită să ofere 
chiar rețete didactice. De pildă, tratarea unor 
subiecte pentru examenele de admitere în 

liceu sau de bacalaureat. Numai că, de cele 
mai multe ori, nivelul acestor abordări este 
mai mult decât lamentabil. Un subiect de 
literatură pentru bacalaureat, de pildă, este 
tratat în aşa fel încît elevul Bulă să obțină doar 
S-ul de bază! 

Recunoaştem că “Tineretul Liber” 
are şi unele (din păcate puţine) puncte bune. 
De pildă, publicarea atitudinii elevilor în 
legătură cu spectacolul abject dat de unii 
dintre profesori la Faza pețarăa Olimpiadei de 
limba şi literatura română, desfăşurată la 
Bistriţa. 

Numai că aceasta nu este nici pe 
departe suficient. Cotidianul pare mai degrabă 
să răspundă programului de manipulare a 
tinerei generații de către puterea neocomunistă 
prin, aşa cum am spus, dezintegrare morală 
şi mai ales prin infantilizare. Încît, dacă avem 
în vedere nivelul de abordare a problematicilor 
TL, am încheia cu o propunere; o formulă mai 
adecvată pentru a figura în subtitlu este: 
“Interzis tinerilor peste 16 ani!”... 

George ARDELEANU 





=> 





PAG. 16 NR. 6/42 lunie '94 














Între 20 şi 23 mai 1994 a avut loc la Paris Symposion- 
ul “Exilulromânesc. Identitate şi conştiinţă istorică", finanța! 
cu generozitate de d-l Prof Aureliu Răuță (Spania) şiorganizat 
la fața locului mai ales prin strădaniile cunoscutului regizor 
Paul Barbăneagră (Franţa). Lucrările s-au desfăşura! la 
Domus Medica (Boulevard de la Tour de Maubourg) 
Participarea a fost destul de numeroasă; nu însă numărul, cit 
prestanţa personalităţilor prezente reține atenţia S-au adunat 
la un loc nume ilustre din Exil şi din Țară, oameni de diferite 
virste şi de diferite orientări, personalităţi angajate politic, 
dar şi mulți independenţi. Intenţia mărturisită a d-lui Aureliu 
Răuţă, prezidentul reuniunii, afost şi aceea de a crea un cadru 
concret de afirmare a unităţii româneşti, ca o tentativă de 
contracarare a divergenţelor de care este marcată viața 
publică românească a ultimilor ani, atit în plan politic cît şi 
în plan spiritual. Baza comună a fost constituită mai ales de 
atitudinea anticomunistă a participanţilor. (Precizăm, în 
treacă, că puterea neocomunistă a organizat, citeva zile mai 
tirziu, o replică ridicolă, la Sinaia, sub aceeaşi firmă a 
Exilului, dar cu ocu totul altă componenţă: cu citeva excepții, 
oameni de mina a doua şi a treia, foşti sau actuali 
colaboraţionişti ai regimurilor roşii de la Bucureşti, unii fără 
nici o activitate comunitară în Exil: d-l Octavian Paler - la o 
masă rotundă televizată, fireşte pe Programul 2! - vorbea 
metaforic de “contra-nunta" de la Sinaia, pe care Cotroceniul 
a înțeles s-o opună adevăratei “nunţi” româneşti de 
la Paris) 
Deşi fără a se bucura de simpatia Televiziunii 
Române şi a presei centrale (cu excepția “României libere”), 
reuniunea de la Paris a fost totuşi mediatizată, mai mult sau 
mai puţin tendenţios: Mash-uri în cadrul emisiunilor de 
“Actualități” ale TVR din zilele respective, o ulterioară 
dezbatere televizată (“şifonată” de fronda exagerată, dar în 
parte justă a d-nei Elena Ștefoi, redaclor-şef al revistei 
“Dilema”, singura dintre imitații din ară căreia nu i s-a dat 
cuvintul la Paris) avindu-l ca moderator pe d-l Vartan 
Arachelian (prezeni la Domus Medica), selecțiuni mai ample 
pe SOTI, apoi cronica celor patru zile ale Symposion-u/ui în 
cotidianul “România liberă", sub semnăturaziaristei Roxana 
Iordache (la rindu-i prezentă la Paris, alături - din toate 
punctele de vedere- de  d-l Petre Mihai Băcanu), precum 
şi alte citeva informaţii şi comentarii apărute în publicaţii de 
mai modestă răspindire 
La prima vedere; ar putea părea surprinzăloare 
“răceala” cu care au tratat acest Symposion “Evenimentul 
zilei” sau “Cotidianul”. De fapt, d-l Cristoiu a fost lezat de 
preponderența d-lui Băcanu în această împrejurare, iar d-l 
Raţiu de preponderența d-lui Coposu (dar şi de a liderului 
Comvenţiei şi mumnil domnul Emil Constantinescu) D-1 Raţiu 
a avut de altfel nedelicatețea de a declara că nu putea 
răspunde imvitaţiei la o... “adunare legionară" (prevalindu- 
se, în mod demagogie, de trecutul de dreapta al d-lui Aureliu 
Răuţă şi al altor cițiva participanţi, ca de pildă domnii lon 
Gavrilă sau lon Halmaghi)! În realitate, s-a dovedit încă o 
dată că oamenii de dreapta sînt mult mai deschişi şi mai 
generoşi, în orice caz mult! mai puţin marcați de spiritul 
discriminatoriu, decit “ultrademocraţii” din grupul d-lui 
Raţiu 
E adevăral că în Țară s-au semnalat şi zvonuri mai 
absurde decit nedreapta afirmaţie particulară a d-lui Raţiu. 
Aşa, de pildă, s-a insinuat că Symposion-ul parizian ar fi fost 
organizat de alde Iosif Constantin Drăgan şi că şi-ar fi dat 
mina cu acest prilej “legionarii” şi “comuniştii”! 
“Zvonistica”, abil regizată de sus şi meschin receptată de jos, 
rămine, în continuare, poate singura treabă care "merge" în 
România de azi! Neseriozitatea acuzațiilor de “legionarism 
nu are nevoie de demonstraţii speciale. Ajunge arătat că în 
timp ce legionarii s-au mumăral pe degete, “stingiştii”” şi 
pretinşii “centrişti” au abunda! (de la reprezentanţii 
“partidelor istorice” pină la mass-media de orientare 
masonică), nelipsind nici participanţi de origine evreiască 
Intrucit au tecul citeva săptămini bune de atunci, 
iar cei interesaţi s-au pului informa, în mare, asupra 


EDITURA 
"PUNCTE CARDINALE" 


B.R.D. Sucursala-SIBIU 
Cont nr.4072996517509 


loan NISTOR 
secretar de redacţie 





PUNCTE CARDINALE ddr 


desfăşurării Symposion-ului, nu vom relua aici "filmul ” 
acestuia, ci ne vom rezuma la citeva observaţii şi consideraţii 
generale (o prezentare mai amănunţită, de pe poziţii înrudite, 
va oferi poate, în paginile sale mai numeroase, “Cuvintul 
Românesc ” din Canada, al cărui neobosit director, d-l George 
Bălaşu, s-a aflat printre participanţii la Symposion/ 

Utilitatea acestei manifestări panromâneşti (de 
proporții fără precedent) a stat, pe de o parte, în aceea că a 
adunat la un loc, într-un dialog real, oameni de felurite virste, 
orientări şi profesii (reprezentindo mare parle dinelita noastră 
intelectuală şi politică), iar pe de altă parte, în aceea că a pus 
în evidenţă rolul însemnat al Exilului şi permanenta conjugare 
a eforturilor dinlăuntrul şi din afara Țării pentru combaterea 
ciumei comuniste de ieri şi a leprei neocomuniste de azi De aici 
pînă laosanulele ridicate pe seamaevenimentului decoltidiamul 
“România liberă” distanţae totuşi considerabilă. Admirabil în 
intenţie, util din multe puncte de vedere, Symposion-ul de la 
Paris a avut totuşi conurile lui de umbră şi s-ar cădea să 
constituie un prilej de meditaţie asupra unor "vicii" naţionale 
şi a unor primejdii care ne pasc de aproape. . 

Se poate vorbi, bunăoară, de o deturnare 
politicianistă a evenimentului (amendată şi la fața locului de 
intervenţia cam intempestivă, dar justă, a scriitorului Marcel 
Petrişor). Comenţia Democratică din România (şi mai ales 
tabăra naţional-țărănistă) a confiscat cea mai mare parte din 
timp, umflindu-şi meritele la modul festivist,. periindu-se 
întreolaltă, cu vorbe multe şi cu idei puţine, pradă unui 
optimism cu totul jenant dacă-l raportăm la puţinătatea 
rezultatelor de pînă acum (excepție a făcut d-l Octavian Paler, 
care a pus degetul, lucid şi incomod, pe cîteva din rănile lumii 
româneşti de azi. ba chiar afirmind că România actuală nu are 
nevoie de optimişti. ci de pesimişti - de “oameni tragici şi 
sintetici”, ar fizis Vasile Marin- care să nu vadărealităţile mai 
ro= decit sînt, amăgind şi amăgindu-se). "România liberă” a 


ținut isonul acestui politicianism QăuHios, atit prin e calările 


traduse în stil şcolăresc ale d-rei Roxana lordache (tipul clasic 
al gazetarului “de curte"), cât şi prin intervenţia penibilă a d- 
lui Petre Mihai Băcanu (plecînd de la ideea că electoratul 
român mu e sensibil decit la “ce-i dai", fapt exploatat de 

“emanaţi ” în campaniile anterioare, s-a apucat să cerşească 
de la emigrajie banii necesari pentru achiziționarea a o mie de 
tracloare, pe care dumnealui să le distribuie țăranilor în 
numele opoziției! Cum rămine atunci cu ceea ce d-l Raţiu 
numea" “mituirea electoratului”, fapt reproşa! cu atita 
vehemenţă de către opoziţie puterii în '90şi în '92?! În această 
abjecţie inabilă a putu să wranspară atit disperata neputinţă a 
opoziţiei actuale, cit şi naivulei idealism, sintetizat în concluzia 
caragialescă a propunălorului: cu aceste o mie de tractoare 
vom scăpa definitiv de comunism!!! )_ Un caz tipic de 
politicianism ne-a oferii şi d-l Emil Constantinescu, venit 
să vorbească despre “Fenomenul Piaţa Universităţii”, dar 
fără a pomeni nici măcar în treacăt numele d-lui Marian 
Munteanul, 

Se mai poate vorbi şi de un soi de nesimţire egoistă, 
pe care o pulem asimila lipsei de civilizaţie. Programul 
conferințelor n-a putul fi respectat deci! Joarte aproximativ, 
fiecare conferenţiar ar fi trebuit să vorbească circa 20 de 
minute, cedind microfonul celui următor, unii s-au întins însă 
mult peste o oră, fără să se sinchisească de faptul că în felul 
acesta alții Au ajuns să aibă la dispoziţie doar 5 sau 10 minute 
(cum a fost şi cazul subsemnatului), iar alții nici n-au mai ajuns 
să vorbească (aşa cum s-a întîmplat, de pildă, cu tinărul teolog 
Teodor Baconsky). E aproape de prisos să spunem că 
discursurile cele mai extinse au fost şi cele mai lipsite de 
consistenţă: amintiri personale, retorisme iefiine, banalități 
lozincarde, mergind adesea pină la purul delir verbal 
Românului îi place să se audă vorbind şi nu-l preocupă decit 
propria persoană. Modul în care ciţiva politicieni de modă 
veche şi cițiva apropiaţi ai acestora au monopolizat practic 
tribuna, plescăindu-şi cu emfază limbile de lemn, a vădit mai 
bine decit orice aliceva esenţa individualistă şi demagogică a 
vieții noastre politice. 
Desigur, sint şi multe alte aspecte ce ar trebui să ne 


Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şel; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIŞOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 
telefon 069/422536 





îngrijoreze şi asupra cărora vom mai reveni cu alte ocazii 

fronda mistificatoare impotriva adevăratelor idei de dreapia, 
eludarea problematicii creştine şi mai cu seamă ostilitatea 
faţă de ortodoxie, marginalizarea tineretului, heputința de a 
formula conchazii sau de a sugera soluţii practice rezonabile 


ec 


Spinoasă a fost şi problema “marilor absenţi 
Mulţi ar fi dorit, de pildă, să transforme Symposion-ul de la 
Paris înm-o festivitate monarhistă Maiestatea Sa, Regele 
Mihai 1 a fost încunoştiințat despre acest evenimeni şi a 
trimis un mesaj către participanţi. dar nu a tutelat nicidecum 
lucrările Symposion-ului, sosind la Paris imediat după 
incheierea acestuia şi întilnindu-se cu românii doritori să-l 
salute abia în ziua de 24 mai, la Hotel “Meridien” Este 
adevăral că. într-o Moţiune finală, a fost pusă şi problema 
cetățeniei Maiestăţii Sale 

Printre alte absențe notabile, le-am pomeni pe 
acelea ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa (imvvitau, 
dar absent din molive independente de voinţa sa, cil şi de cea 
aorganizatorilor) şi d-nei Lucia Hossu-Longin (această din 
urmă absenţă mai greu de explicat, cu atit mai mult cu cit 
autoarea “Memorialului durerii” s-a aflat la Paris în zilele 
Symposion-ului! ) 

Am fi nedrepţi dacă nu am pomeni şi de cele citeva 
momente de strălucire: forța ideatică a unor discursuri (în 
frunte cu cel al d-lui O. Paler) sau forța mărturisitoare a 
altora (înfruntecucel al d-lui | Gavrilă, ultimul supraviețuitor 
al rezistenţei din munţi), rememorarea unor momente sau 

figuri din lupta anticomunistă din Țară şi din Exil (cu 
contribuţia directă a unor dizidenți iluştri, în frunte cu d-na 
Doina Cornea, sau a unor exilați iluştri, în frunte cu d-na 
Monica Lovinescu), intervenţia incomodă pentru mulți, dar 
atit de fermă şi de pertinentă, a tinărului Radu Creangă, un 
fel de surpriză a ultimei seri. aducind aminte că în România 
mai există şi o generaţie tinără, cu problemele, exigenţeie şi 
idealurile ei, prea adeseori folosită de politicieni doar ca 
pretextretoric (clişeul “'tinerilorcupiepturile goale” ş.a md) 
sau, în fine, Moţiunea adoptată cu privire la figura sublimă 
de martir singuratic a marelui român basarabean Ilie Ilaşcu 

Alcătuit din lumini şi din umbre, tendenţios 
mediatizat atit dinspre putere cit şi dinspre opoziție, pilduitor 
în bine ca şi în rău, Symposion-ul de la Paris a constituit o 
experienţă ce trebuia făcută şi a reprezentai poate începutul 
(imperfect, dar totuşi lăudabil) al unei posibile reunificări a 
energiilor “'intelighenţiei”” româneşti, prea indelung risipite 
în patru vinturi şi uneori prea lesne năimite unor idealuri ce 
nu pol fi ale urmaşilor lui Eminescu. 

Problema noastră este tocmai aceasta: să ne 
integrăm forțele creatoare şi să ne înfăţişăm lumii nu cu 

“creierii spălaţi ”, ci cu “identitatea şi conştiinţa istorică ” 
nealterate, pe deasupra fatalelor divergențe ideologice. Va 
izbindi în noi “românul absolut” sau “netrebnicia 
românească"? Vom avea miine o Românie "ca soarele de pe 
cer” sau ne vor înghiţi bezhele “'neantului valah"? Astfel de 
întrebări se pol pune şi la Paris; dar răspunsurile mai ales din 
Țară trebuie aşteptate... 
Răzvan CODRESCU 


P.S. Nu putem decît să deplingem modul pripit, 
obtuz şi vulgar în care publicistul Dan Dungaciu, despre care 
aveam totuşi o bună impresie, a înțeles să prezinte, cu informaţii 
dupăureche şi cu speculații abrupte, Symposion-ul de la Paris 
(a se vedea articolul “Aperitiv bucureştean şi cină masonică 
pariziană sau simismul şi masoneria”, în “Mişcarea”, Anul Il, 
Nr.10431, iunie 1994, p.7). Ne îngăduim bănuiala că acest 
mod de a pune problema a fost sugerat chiar de la Paris, de un 
personaj pe care-l asigurăm de toată compasiunea noastră. Ce 
să-i răspundem d-lui Dungaciu? Că dacă giîsca şi rața se 
întîlnesc pe lac, asta nu înseamnă nici că gîsca e rață, nici că 
rața e giscă?! Mi-e teamă că generația noastră riscă să se 
împartă iremediabil în oameni proşti şi oameni trişti... Honni 
soit qui mal y pense! 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 
(47 ARAD 


Printing Company