Puncte Cardinale anul V, nr. 3 (51), martie 1995

călăuza; spiritualiceşte, rămăsesem "orfan". 


credinţa 
iubire 
speranța 


CEE A 


av, A, Alte fute Seat at Am, i i i: 
> 1ă, Li” Dă Iei y Ea 
FIA i > 


Ceea ce trebuia să se întâmple mai demult, s-a întâmplat. Când şi-au dat seama că nu pot 
transforma Convenţia Democratică într-un instrument al intereselor proprii, conducătorii Partidului 
Social-Democrat Român (PDSR), Partidului Liberal '93 (PL '93) şi Partidului Alianţei Civice (PAC) 
au luat hotărârea să o părăsească şi să-şi încerce norocul politic pe spese proprii. O acțiune care ar putea 
fi interpretată ca o destrămare a Opoziției într-un moment când Puterea comunistă îşi reface, şi formal, 
unitatea. In timp ce, prin protocolul semnat de Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), 
Partidul Socialist al Muncii (PSM), Partidul România Mare (PRM) şi Partidul de Uniune Naţională 


komână (PUNR). parude la adăpostul cărora Partidul Comunist Român şi-a menținut existenţa şi 
şi-a asigurat continuitatea. Puterea se consolidează, în aşteptarea viitoarelor alegeri prezidenţiale şi 
parlamentare. de care nu ne mai desparte decât un an, Opoziția este bântuită de duhul dezbinării. 

Înainte însă de a ne alătura corului pesimiştilor, care văd în migrarea celor trei partide spre 
orizonturi mai promițătoare o slăbire a Opoziţiei, să încercăm să explicăm, în câteva cuvinte, de ce 
momentul ieşirii din Convenţie a fost ales tocmai acum şi, totodată, de ce acțiunea de a părăsi o alianță 
politică cu rezultate pozitive nu s-a produs ca un divorț decent, ci a fost însoțită de accente regretabile, 
care amintesc de mahalaua politică, ilustrată într-o situaţie similară de di Radu Câmpeanu. 

Convenţia Democratică este o creație a Domnului Corneliu Coposu. Chiar dacă acest senior 
al scenei politice româneşti nu ar fi făcut nimic altceva decât să pună bazele acestui trainic edificiu al 
Opoziţiei şi al Rezistenței româneşti în fața comunismului restaurat şi din ce în ce mai agresiv, numele 
său rămâne înscris cu litere luminoase în istoria politică a României de după Decembrie "89. Intr-o lume 
înspăimântată de ideea de “partid” şi neîncrezătoare la tot ceea ce se cheamă “partide”, Domnul 
Comeliu Coposu a găsit formula ideală - Convenţia Democratică. O formulă capabilă să-i mobilizeze 
în jurul ei atât pe cei puţini, pe cei îndrăzneţi, hotărâți să se ia de piept, cu orice risc, cu Puterea, sfidând 
aparatul ei de represiune - SRI-ul (de fapt vechea Securitate, machiată de ochii Occidentului cu un strat 
subțire de fard democratic). cât şi pe cei mulți, dar temători, care au văzut în “Cheie” un simbol care 
nu-i punea în conflict deschis cu Puterea şi ca urmare acceptabil în speranța unor schimbări pe care le 
doreau, dar pentru care nu aveau curajul să se bată. 

Din dorinţa de a imita modelele democraţiei occidentale, Gonvenţia Democratică a instalat 
în fruntea ei partidele reprezentante ale celor trei principale orientări politice din lumea apuseană: 
democraţia-creştină, având ca protagonist Partidul Naţional- Țărănesc, /iberalismul, reprezentat inițial 
de Partidul Naţional-Liberal condus de di Radu Câmpeanu, iar după ieşirea acestuia din Convenţie de 
Partidul Liberal '93 condus de dl Dinu Patriciu, şi social-democraţia, reprezentată de Partidul Social- 
Democrat condus de di Sergiu Cunescu. Acestor trei partide cu orientări doctrinare precis definite li s- 
a adăugat Partidul Alianţei Civice, condus de di Nicolae Manolescu, partid care la data înființării 
Convenției oscila, ca adeziune doctrinară, între democrația-creştină, socialism şi liberalism. 

Crearea unei aristocrații a Convenţiei a fost însă o preşeală. Ceea ce dorea în anul 1992 
alegătorul român, orientat politic, era înlăturarea comunismului. Un obiectiv a cărui realizare nu era 
garantată de nuanțele doctrinare dintre democrația-creştină, liberalism şi social-democrație, ci de 
prestigiul personalităţilor angajate în lupta politică împotriva Puterii, de trecutul lor de luptători 
anticomuniști și de statura lor morală. Or, din acest punct de vedere, nici dnii Sergiu Cunescu şi Dinu 
Patriciu, şi nici chiar di Nicolae Manolescu, nu reprezintă simboluri în lupta împotriva comunismului, 
personalităţi capabile să atragă electoratul în acțiuni decisive pentru scoaterea României din marasmul 
moral şi material în care se păseşte astăzi. Simbolul acestei lupte l-a reprezentat, înultimii ani, Convenţia 
Democratică, ca un intreg nediferențiat, în interiorul căreia Domnul Corneliu Coposua ştiut să păstreze, 
cu înțelepciune şi discreţie, o linie de echilibru. O per formanţă pe care liderii politici menţionaţi mai 
sus nu au înțeles-o şi, neînțelegând-o, nu au fost capabili nici să o aprecieze așa cum se cuvine. Între 
supradimensionatele lor aspirații şi veleități politice și modestele posibilități de a realiza măcaro câtime 
din aceste aspirații s-a interpus permanent personalitatea moderatoare a conducătorului Partidului 
Naţional- Țărănesc, căruia i se pot reproşa unele greșeli inerente activităţii politice, dar în nici un caz 
nu i se poate imputa păcatul de a pune interesele personale sau de partid înaintea intereselor naţionale. 

Domnul Comeliu Coposu este însă un om bătrân, dar mai ales foarte bolnav. Moartea lui ar 
fi fosto rezolvare binevenită pentru cei ce militează pentru reorientarea Convenţiei Democratice pe un 
alt făgaş decât cel de până acum şi aspiră la preluarea conducerii ei. Domnia Sa, în ciuda unei grave 
afecţiuni pulmonare care l-a ținut anul trecut, timp de câteva luni, la tratament într-un sanatoriu din 
Germania, s-a încăpățânat însă să nu moară, încurcând astiel planurile celor grăbiţi să-l prohodească 





«..Nae lonescu fusese mai mult decât profesorul meu favorit; îl consideram maestrul meu, "ghidul" care îmi fusesel! 
dăruit ca să-mi pot împlini destinul [...]. Moartea lui Nae Ionescu mă afectase profund; îmi pierdusem maestrul, 


Mircea Eliade, Memorii 







A EI 
ii ca 
A 19 





A 
a 


e Ra 
ia 
Pe E died odă 
A „m 
Do i 


3 ȘI +! 
d eat, fa 


Yi Da 
” PN 
a a ani 
+ - 


ÎI Ps | E [7 4) 


PD 


mie 


Li 
SI Y 
_ 


Di 


4 


-.. 


Di 
e fi 


PX 
„a 
(Sat 
, 
x 


și să-i succeadă. Revenirea Domnului Comeliu Coposu la cârma 
Convenției a produs o stare de iritare în rândul celor care s-au dovedit 
incapabili să priceapă că prezența lor în Parlamentul României nu se 
datorează nici etichetei de social-democrați, liberali sau civici pe care o 
etalează şi nici virtuţilor lor politice, ci faptului că fac parte din Convenţie. 
Sub imperiul acestei stări de iritare, dnii Cunescu. Patriciu şi Manolescu 
s-au răzvrătit atât împotriva reglementărilor pe baza cărora a funcționat 
Convenţia până acum, cât şi împotriva conducerii care veghează la 
respectarea acestor reglementări. Dar cum Domnul Comeliu Coposu se 
bucură de un statut special în rândul elitei oamenilor politici de astăzi, ca 
urmare a celor 17 ani de detenţie în iadul temnițelor comuniste şi a 
consecvenţei cucare refuză grice compromis cuactuala Putere, contestatarii 
(continuare în pag.2) 

Gabriel CONSTANTINESCU 








NAE IONESCU (1890-1940) 









PAG. 2 NR. 3/51 Martie '95 








(urmare din pag.|) 


rânduielilor din Convenţie au evitat o confruntare directă 
cu succesorul lui luliu Maniu la conducerea Partidului 
Naţional Țărănesc. Ei şi-au concentrat 
atacurile asupra Domnului Emil Constantinescu. persoana 
care îndeplineşte. cu conştiinciozitate. funcţia de preşedinte 
şi purtător de cuvânt al Convenţiei. precum şi de 
coordonator oficial al acţiunilor ei politice. 

Ceea ce-i reproşează "răzvrătiţii” Domnului 
Emil Constantinescu este modesta sa talie de om politic. 
încomparaţie cu vicleniaşi abilitatea actualului preşedinte 
al României. lon Iliescu, căruia trebuie să-i facă faţă. Este 
drept că actualul preşedinte al Convenţiei Democratice nu 
este persoana harismatică de care ar avea nevoie România 
în vremurile de cumpănă prin care trece astăzi. Domnia sa 
are însă o calitate pe care cei ce țintesc să-i ia locul nuoau: 
loialitatea. O calitate care, în perspectivă pentru viitorul 
țănii, preţuieşte cu mult mai mult decât ceea ce pot oferi, 
ca valoare morală şi chiar politică, dnii Cunescu. Patriciu 
şi Manolescu. 


* 


Pretenţiile social-democraților dlui Sergiu 
Cunescu de a deţine un rol conducător în Convenţia 
Democratică nu sunt justificate nici de orientarea şi evoluția 
politică a social-democraţiei în țara noastră şi nici de 
adeziunea electoratului la ideologia social-democrată. In 
această ordine de idei, este bine să nu se uite că social- 
democraţia a fost trunchiul din care s-au desprins toate 
partidele comuniste. De asemenea, nu trebuie să se uite că, 
după prăbuşirea comunismului în țările din Răsăritul 
Europei, foate partidele comuniste din aceste țări şi-au 
schimbat denumirea, devenind formaţiuni politice social- 
democrate. Un şiretlic ieftin, care a fost folosit şi de 
comuniştii români. Aşa se face că. la ora actuală, în 
România, există o pletoră J« formatiuni politice care 
pretinda fi social-democrate. Patidul Dei nocraţiei Sociale 
din România, patronat de preşedintele lon Iliescu, Partidul 
Democratal dlui Petre Roman. Partidul Socialistal Muncii 
condus de tovarășul Ilie Verdeț, secondat de figura porcină 
a lui Adrian Păunescu şi recentînființatul Partid Socialist 
al tovarăşului Tudor Mohora. Un larg context politic de 
culoare roşie, de care di Cunescu se pare că se simte mai 
apropiat decât de foştii deținuți politici, pe care ar dori 
să-i elimine din Convenţie. De altfel, ardoarea cu care îşi 
susține crezul republican, propunând chiar schimbarea 
denumirii Convenţiei Democratice în Convenţia 
Republicană, defineşte partidul social-democrat al dlui 
Cunescu ca un corp străin în cadrul unei alianțe politice 
pentru care înlocuirea monarhiei cu republica este 
considerată ca unul dintre marile abuzuri săvârşite de 
comunişti. 

Și încă un fapt care nu trebuie trecut cu vederea. 
Social-democraţii români nu sunt la prima acțiune de 
sabotare a unei alianțe politice în momente grele din 
istoria vieţii politice din România de după cel de al doilea 
război mondial. La 18 octombrie 1944, când țara era 
cotropită de ruși și guvernul generalului Sănătescu se 
străduia să facă față prădăciunilor săvârşite de armata 
sovietică, predecesorul dlui Cunescu (şi mentorul său 
spiritual), Titel Petrescu, la data aceea preşedintele 
Partidului Social-Democrat şi membru marcant în guvern, 
alături de luliu Maniu şi Constantin Brătianu, şi-a dat 
demisia, împreună cu miniştrii comunişti. Aceste demisii 
au provocat căderea guvernului Sănătescu și totodată au 
oferit comuniștilor posibilitatea de a face primii paşi pe 
calea comunizării României. În sprijinul pretenţiei de 
superioritate a social-democraţiei, di Sergiu Cunescu 
invocă faptul că partidul pe care-l conduce este singura 
formaţie din Convenţie cu o “ideologie” clar formulată. 
Ca răspuns la această pretenţie, îl lăsăm pe Jean-F rangois 
Revel să-l lămurească pe preşedintele Partidului Social- 
Democrat Român ce este o ideologie; răspunsul este 
extras din lucrarea Cunoaşterea imutilă, apărută în anul 
1993 la Editura Humanitas, în traducerea lui Dan 
C.Mihăilescu."'Ceesteo ideologie? esteo întreită dispensă; 
dispensă intelectuală, dispensă practică şi dispensă 
morală. Cea dintâi constă în a reține din realitate numai 
elementele favorabile tezei pe care o susții, ba chiar a 
inventa această realitate, negându-le pe celelante, 
omițându-le, trecându-le cu vederea ori împiedicând 





PUNCTE CARDINALE 


(Puuciue-se. ca 






NOI. 


















la sfârşitul vieţii. 
















































accesul la ele. Dispensa practică suprimă criteriul 
eficacităţii, elimină valoarea oricărui contraargumenit 
Unadintre funcţiile ideologiei este şi fabricarea explicaţiei, 
care o absolvă. Câteodată, explicaţia se reduce la o pură 
afirmaţie, la un act decredinţă... Dispensa morală anulează 
noțiunile de bine şi de rău, în ce-i priveşte pe protagoniștii 
ideologici, suu, mai degrabă, incazul lor ideologia ține loc 
«de morula... Sociuliştii au o utut de inultă idee despre 
propria lor moralitate, încât, dacă stai să-i asculți, rezultă 
că prin simplul fapt că ei practică asiduu corupția, aceasta 
se înnobilează, devine cinste, ajunge chiar o virtule”. 
Precizări care-l vizează nu numai pe dl Sergiu Cunescu, ci 
şi pe toţi ceilalți purtători ai ideologiei social-democrate din 
România. 
+ 


Cel deal doilea grup de "răzvrătiți" din Convenţie 
este alcătuit din fruntaşii Partidului Liberal '93. Nimic 
surprinzător în atitudinea dlui Dinu Patriciu şi a acoliților 
săi. Crezul lor politic poate fi rezumat în următoarele 
cuvinte: adaptarea la situaţii pentru a obține maximum de 
profit. În eracomunistăau ştiut să profite de toate avantajele 
pe care le oferea "carnetul roşu”, "relaţiile cu mai marii 
Puterii” şi "corupția". După evenimentele din Decembrie 
'89 au mizat pe cartea Opoziţiei. sperând că apropierea 
acesteia de Occident le va oferi mai multe avantaje decât 
îndoielnicarevenire şi reinstaurare la putere acomunismului. 
În această idee s-au alăturat liberalilor conduși de di Radu 
Câmpeanu. Dar când şi-au dat seama că suspecta colaborare 
a acestuia cu Puterea comunistă le poate prejudicia interesele, 
s-au alipit de Convenţia Democratică. Şi nu se poate spune 
că această manevră nu le-a fost de folos pe plan politic. Sub 
umbrela protectoare a Convenţiei, au reuşit să se bucure de 
un număr nesperat de mare de mandate în Parlament. Dar 
dânşii nu se mulțumesc cu mult. Sunt lacomi, vor totul. O 
pretenţie care le-a fost refuzată şi de aceea s-au supărat pe 
Convenţie. O supărare care le poate fi fatală. 

Este de neînțeles cum oameni deştepţi, aşa cum 
sunt, în mod incontestabil, di Dinu Patriciu şi colegii săi, nu 
au învăţat nimic din lecţia Câmpeanu. S-ar putea însă ca 
manevra lor de ieşire din Convenţie să însemne preludiul 
unei apropieri de Putere, De-a lungul întregii lor istorii 
politice, liberalii nu au suportat statutul de partid de opoziție. 
Dar şi în ipoteza că d Patriciu ar avea intenţia să curteze 
Puterea, există un precedent de care ar trebui să țină seama. 
În anul 1944, Gh, Tătărăscu şi-a încercat norocul politic 
alături de comunişti, intrând în guver, în calitate de vice- 
premier şi ministru de externe. După ce l-au folosit, 
compromiţându-l atât pe el ca om politic, cât şi partidul 
liberal, pe care îl reprezenta, comuniştii l-au înlăturat, fără 
menajamente, De altfel, nici comuniştii dlui Iliescu nu s-au 
purtat mai blând cu di Radu Câmpeanu, succesorul şi 









Numărul pe decembrie al “Punctelor Cardinale”, expediat abonatului nostru din Germania, 
medicul VICTOR APOSTOLESCU. s-a întors la redacţie. cu menţiunea seacă a poştei 
germane: Destinatarul decedat”. Aşa ne-a fost dat să aflăm că un ales suflet românesc plecase dintre 


Victor Apostolescu s-a născut la | mai 1911, în comuna Glimbocel (judeţul Muscel). In anii 
studenţiei sale clujene, la Facultatea de Medicină (pe care a absolvit-o în 1938). a devenit membru al 
Mişcării Legionare, Refugiat în Germania după aşa-zisa “rebeliune” (ianuarie 1941). a stat o vreme la 
Rostock, unde a funcționat ca medic la fabrica de avioane *Heinkel” (aici lucrau. alături de alți străini. 
şi mulți legionari refugiaţi). A trecut apoi prin lagărele de la Buchenwald şi Dachau. A făcut parte din 
Regimentul Român |. organizat în exil după capitularea României şi trimis pe frontul de Răsărit în 
februarie 1945. La sfârşitul războiului a reuşit să se strecoare printre liniile sovietice, refugiindu-se în 
Bavaria. Aici. la Erding. şi-a deschis, încă din 1946, un cabinet medical. În 1949 se va căsători cu o 
nemţoaică de confesiune romano-catolică; în 1950 i se va naşte unicul fiu, de care a fost mândru până 


Spicuim din evocarea pe care i-a făcut-o camaradul lon Popa (de la care avem şi majoritatea 
datelor biografice): “Structura sufletească a lui Victor Apostolescu se baza pe principiile de morală 
creştină şi pe acelea de doctrină legionară, aşa cum au fost enunțate de Căpitan[...] Victor Apostolescu 
a luat parte activă la manifestaţiile româneşti din exil îndreptate împotriva regimului comunist din 
România. iar din anul 1954 a participat la vasta acţiune de conciliere şi colaborare cu partidele 
«democratice». cu diversele instituţii, asociații şi personalităţi culturale din lumea liberă. EI era pătruns 
de cultul «omeniei» româneşti, aşa cum a fost descris de prietenul nostru, George Racoveanu. Cine 
trecea pe la Victor. era primit cu prietenie şi ospătat cu generozitate. În casa lui i-am întâlnit deseori pe 
Bădia Gârneaţă. pe Costache Papanace[...] şi pe mulţi alții.” 

S-a stins din viaţa aceasta, după o lungă şi grea suferinţă, pe 15 decembrie 1994. la Erding. 
Serviciul divin de înmormântare a fost oficiat de doi preoți români, în limba română. L-au petrecut pe 
ultimul drum atât prieteni germani, cât şi români (veniţi de prin alte localități). 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi. 


PUNCTE CAADINALE 


discipolul lui Gh. Tătărăscu în arta compromisului politic. 
Deci, atenţie dle Dinu Patriciu! 


> 


Inainte de a încerca să găsim o explicaţie a 
atitudinii dlui Nicolae Manolescu. ultimul dintre dizidenţii 
din Convenţia Democratică. mai redăm un scurt pasaj din 
lucrarea lui Jcan-l rangois Revel. citată mai inainte: ”.. 
a-ți inveli opiniile politice în autoritateu dobândită graţie 
lucrărilor ştiinţifice înseamnă a trişa opinia publică”. 

DI Nicolae Manolescu s-aavântat înarena politicii 
militante în anul 1991, când, la Congresul Alianţei Civice 


de la Sibiu, a anunţat crearea unui nou partid politic, | 


Partidul Alianţei Civice. O hotărâre bizară. întrucât, pe de 
o parte la acea dată mulți membri ai Alianţei făceau parte 
din partidele politice de opoziţie, tarpe de altă parte, inacel 
moment nu de noi partide era nevoie, ci de întărirea 
acelora care formau Opoziția reală în fața Puterii 
comuniste în curs de regrupare, după momentele de derută 
din Decembrie'89. Aşa stând lucrurile. se pare că ceea ce 
l-a determinat pe profesorul Manolescu să înființeze un 
nou partid politic nu a fost atât dorința de a contribui la 
întărirea Opoziţiei. cât ambiția de a se afirma ca lider 
politic. O ambiţie pe care nici nu mai încearcă să o 
disimuleze. Dovadă că în anul 1992 s-a angajat cu toată 
energia în lupta pentru a fi desemnat candidat din partea 
Convenției la demnitatea de preşedinte al României. 
Domnia Sa şi-a închipuit că este îndreptățit să pretindă 
această candidatură în calitatea sa de strălucit... critic 
literar. 

Insuccesul, faptul că, în locul său, conclavul 
Convenției a preferat o persoană mai modestă, lipsită de 
aureola sa de om de cultură, pe profesorul Emil 
Constantinescu, |-aafectat profund. De atunci di Manolescu 
este în conflict şi îi contestă pe toţi aceia care se dovedesc 
incapabili să-l prețuiască la adevărata sa valoare. În primul 
rând îi contestă pe foştii deținuți politici (cărora anii de 
temniță nu le dau dreptul să se măsoare cu statura Domniei 
sale de "om de cultură"!), contestă Alianţa Civică pentru 
că mai există, refuzând să se scurgă cu toate efectivele ei 
în partidul pe care-l conduce, într-un cuvânt, contestă tot 
ceea ce nu i se ploconeşte cu respectul ce crede că i se 
cuvine! O exacerbare a eului care amenință să devină 
primejdioasă, 


Prin autoexcluderea celor trei partide politice, 
Convenţia s-ar putea să piardă din punct de vedere 
cantitativ. In mod cert, însă, va câştiga în calitate. 
Omogenizarea îi va mări creditul moral în ochii oamenilor 
cinstiţi şi această consecință este mult mai importantă 
decât cârdășia cu dnii Cunescu, Patriciu şi Manolescu. 














PUNCTE CARDINALE 


PROFILURI LIRICE: OVIUIU VASILESCU 


După ce a înfruntat în țară urgia comunistă, poetul și publicistul Ovidiu Vasilescu a fost 
nevoit să ia calea exilului, stabilindu-se în Statele Unite. Acolo şi-a continuat lupta anticomunistă, în 
numele valorilor naționale şi creştine, conducând o vreme la New-York periodicul românesc 
“Libertatea” (unul dintre cele mai ferme din întreaga presă a exilului românesc). Apostol târziu al 
legionarismului (făcând parte dintr-o generaţie mai tânără), şi-a adunat “reflecțiile politice” în 
volumul Trepte spre Omul Legionar (Editura “Libertatea”, New-York, 1989). Cartea este alcătuită 
din trei capitole: “Dimensiunile şi semnificaţia jertfei supreme în cadrul doctrinei legionare”, 
“Asceza în doctrina legionară” şi “Romantismul în doctrina legionară”. 

Ca poet, se recomandă prin trei volume de versuri: Fructe din pomul serii, Strigăt către 
dragoste şi către moarte şi Cânturi pentru somnul Tău. Din acest ultim volum, apărut în preajma 
Crăciunului trecut, la Editura “Cuvântul Românesc” din Canada (d-l Ov.Vasilescu este colaborator 
al merituoasei reviste lunare de la Hamilton), am alcătuit selecția de mai jos. Titlul volumului (Şi al 
“Cântecului” iniţial) nu trebuie judecat cu formalism teologic, ci exclusiv ca metaforă poetică. Nu 
este nicidecum vorba de acel “Deus otiosus” al mitologiilor arhaice sau al deismului masonic, ci mai 
„degrabă o reprezentare lirică a “odihnei” lui Dumnezeu din “ziua a șaptea”. 

Intreg volumul este alcătuit din “cântece” de câte patru catrene, cu o tematică variată, 
menținută deliberat în corsetul formelor tradiționale (autorul a făcut în altă parte şi “experienţe” 
de versificație modernistă). Poetul e stăpân pe mijloacele sale şi fiorul liric găseşte aproape 

întotdeauna sunetul secund al limbajului. - 
Ne pare nespus de rău că nu avem la îndemână şi un chip al poetului: cu părul argintat de 
devreme, cu faţa suptă ca a sfinţilor din icoanele bizantine, cu ochii halucinaţi ai celui ale cărui 
priviri bat dincolo de lumea aceasta... (R.C.) 





Cântec pentru somnul Tău 


Călare pe o umbră-ntunecată, 
sălta în şa tăculul cavaler, 

avea în ochi lumina spintecată 
şi-n vârful lăncii-o țandără de cer. 


Eşti obosit se pare şi te doare 

că n-am pulul să te iubesc mai mull. 
Te văd mai trist, mai mohorit îmi pare, 
le văd aşa cum nu te-am Cunoscul 


Se-mpletici, apoi căzu pe-o parte 
mârțoaga slabă - calul său cândva - 
şi-aşa cum Sta, cu capul dat pe spate, 
în ochii lui lumina tremura. 


Dar, ca faimosul meşter de metale, 
îmi pun şi eu cuvântul pe ilău 

şi, din ciocan şi ritm de nicovale, 
ridic un cântec pentru somnul Tău. 


EI se căzni să sară în picioare 
şi-şi netezi tunica pe la piept; 
în ochii lui se mai surpă o zare, 
şi noaptea se lăsă încet, încel... 


Să dormi acuma liniştit, în pace; 
să nu duci grija ucenicului, 

că el în mii de ucenici se face 
şi-i totdeauna unde vrei să-l pui. 


] 
Se rupse lancea-n repedea cădere, 


de-acum avea în mână doar un ciot: 
în ochii lui lumina-i o părere 
şi năvălise noaptea peste tot. 


Deci lasă, Doamne, robul Tău să vadă 
să nu păşească luna-n alt pătrar, 

să nu-ți dea buzna stelele-n ogradă 

şi să ţin foc de candelă-n altar. 


Cântecul stejarului pe 


Mai mirosea a lapte şi-a văpăi 

de la sărutul maicii sale blânde, 

iar ochii mari - două lumini rotunde - 
păreau că-s stele ori luceferi noi. 


Mi-s gândurile toate răvăşite, 

şi frunzele mi-s răvăşite-n vânt. 
Legenda şi povestea-s pe sfârşile 
şi parcă-s mai aproape de pământ. 


Era plăpând, dar ager în mişcări 

şi observă aşa, pe negândite, 

că stropi de cer luase pe copite 

şi că, zburdând, s-a rătăcit prin zări. 


La noapte vor veni să mă doboare, 
atăl avuse viața mea soroc: 

m-or face osii pentru Carul Mare 
şi spiţe pentru roata de noroc. 


Era sperial şi încă mai striga, 
dar nu era pe-aproape, să-l audă, 
decăt o umbră mare şi zăludă, 
spre care plin de spaimă alerga. 


Când va veni luceafărul de seară, 
să stăm la basme ca de-atătea ori, 
va mai găsi doar umbra lemerară 
şi trupul meu scăldat de cioplitori, 


Aşa visase: că s-a rătăcit; 

dar, ca urălul, visul o să treacă... 

Azi, lacrimi mari de plânset îl îneacă, 
sub fulgerarea rece de cuţil. 


Eu Sunt stejar! Esenţă grea şi tare, 
simbolul neinfrângerii sunt eu. 
S-au risipit armate de lopoare 

în vijelia sufletului meu. 





Martie '95 NR. 3/51 PAG. 3 


O CIT ii tite 


De când ne ştim, lol tragem la odgoane 
şi funiile-n palme ne-au pătruns; 
umblăm pe cer ca sfinţii prin icoane 

şi tragem lumea după noi în Sus. 


Că noi suntem exemplul de osândă, 
incovoiaţi sub un destin de fier: 

O ceată disperată şi flămândă, 

pe sub înstrăinarea altui cer. 


Dar, de n-am fi, nu s-ar aprinde stele 
şi ar Ji beznă noaptea pe colini; 

noi minerim tot aurul din ele 

şi il prefacem singuri în lumini. 


Că asta-i calea noastră: silnicie, 
să lol văslim triremele pe mări, 
să tragem omenirea în vecie 

şi Carul Mare să-l târîm pe zări. 


ea Rt RUE. e Cântecul înfrânger 


Aici ne vrură Zeii-n văgăuni 

şi-n subterane lumi nepământene, 
învinşi de ura unor căpcăuni 

şi de stafia unor cosânzene. 


Se prăbuşeşte timpul peste noi, | 
şi liniştea, ca o cățea turbată, | 
şi-nfige colții-n umbre de strigoi, 

în cruciații care-am fost odată. 


La o comandă ne-nvârtim pe prici 
şi putrezim pe-un [ol de rogojină; 
cine-a trecut prin beznele de-aici, 
s-a rupt pe totdeauna de lumină. 


Departe-i cerul, zilele-s departe, 
fereastră nu-i, iar uşa zăvorătă 
cu mii de ani de lume ne desparte, 
şi pe-ntuneric moartea ne sărută. 


Cc Bal aa Cântecul tai că! 


Aşa va fi, un fel de esplanadă, 

tot locu-acela-n care ne-am bătut, 

şi ne-om plimba la braţ, ca la paradă, 
învingători, cu cei ce ne-au durul. 


Şi nu va fi un câmp de răzbunare, 
nici vânătoare surdă de ereți; 

va fi aşa, un fel de-mbrăţişare, 

că biruința-nseamnă-a şti să ierți. 


Va fi aşa, un fel de estacadă, 

O punte peste ura ce ne-a ros, 

“Un fel de cea mai tânără Eladă ", 
în care lege-i voia lui Hristos. 





Şi nu vor arde ruguri in amiezi, 

şi-i vom uita pe cei ce-au dat osândă, 
că biruința-nseamnă să-l aşezi 

pe cel învins, alături de izbândă. 


i n n i 








i F 


PAG. 4 NR. 3/51 Martie '95 


PUNCTE CARDINALE 





La DD de ANI de E moartea li NAE IONESCU 


Există patru moduri de a nu-l înțelege pe Nae 
lonescu: 
„ignorarea; 
„anularea; 

despărțirea de “roadele” lui. 

„tălmăcirea lui în afara Ortodoxiei 

Iniţial. intenționam să ne referim doar la 
receptarea strict actuală a lui Nae lonescu: la o privire 
mai atentă, însă. cele patru moduri de a nu-l ințelege pe 
Nae lonescu se vădesc a-şi avea rădăcinile în perioada 
comunistă, referirile la ea au devenit astfel inevitabile 


Atitudinea cea mai comodă faţă de incomodul 
Nae lonescu este aceea de ignorare. Despre ea vorbea şi 
un mare cărturar român, Mircea Popescu, care a adus 
nepreţuite servicii culturii române din amarul său exil 
italian. În numărul 6/1967 al "Revistei Scriitorilor 
Români” (care apărea la Miinchen), Mircea Popescu 
scria un articol intitulat "Nae Ionescu, inexistentul”, în 
urma constatării că în vol.I al Dicţionarului Enciclopedic 
Român, apărut la Bucureşti în 1964, sub egida Academiei 
RPR, Nae lonescu nu exista, deşi “a creat o şcoală 
românească de gândire, a dat tonul unei întregi generaţii 
de intelectuali români, a anticipat teme ce de-abia după 
al doilea război mondial au ajuns la modă la Paris. Dacă 
ar fi liberi sau nu le-ar fi teamă să mărturisească, toți 


3 — 


cărturarii de seamă din România de astăzi trecuţi de 


patruzeci de ani ar fi în măsură să le vorbească tinerilor, 


şcolarilor, de filozoful Nae Ionescu şi de ce a însemnat 


el pentru cultura românească. Nici unul dintre scriitorii. 
gânditorii, artiştii, savanții, istoricii care contează azi, în 
țară sau în exil, nu ar fi fost ceea ce este, fără inrâurirea, 
pozitivă sau negativă, a lui Nae Ionescu.” 

Nici în anii care au urmat lucrurile nu aveau să 
se schimbe prea mult; iată, de pildă. Dicţionarul de 
filozofie, apărut la Editura Politică, în 1978, nu 
înregistrează nici el vreun filozof român cu numele de 
Nae lonescu, deşi este pomeni! la art." Trăirism' (care ar 
(i un “curent irauionalist profascist”). 

“Inexistent” este Nae lonescu şi pentru o mare 
parte din intelectualitatea de astăzi, de la filozofii “de 
meserie”, grăbiţi să stabilească ierarhii sau să scrie 
istorii din care Nae lonescu lipseşte, până la intelectuali! 
“subțiri”, dispuşi să facă digresiuni cu pretenţii despre o 
temă cum ar fi “Cunoașterea lui Dumnezeu”, fără ca 
măcar să pomenească numele Profesorului care, ne 
place sau nu, a spus lucruri fundamentale în domeniu 

Dar zadarnică le este truda, căci, vorba aceluiași 


Mircea Popescu, “ceea ce nici lui Dumnezeu cel 


atotputernic nu-i reuşeşte” n-are cum să reuşească unor 
simple creaturi ale sale; aşa se face că Nae lonescu se 
“răzbună” cu cea mai usturătoare ironie posibilă atunci 
când îi auzi pe cei care se obstinează să-l declare 
inexistent dezvoltând cu morgă teme sau idei preluate 
din arsenalul naeionescian, ca şi când le-ar aparține. 





A doua categorie îi reuneşte pe cei care țin cu 

orice chip să-l desființeze pe Nae Ionescu ca gânditor, 
Aici îşi au locul mai întâi cei care substituie filozofului 
pe ideolog şi cei care vor să demonstreze că filozofia lui 
este “emanaţia” unei anumite ideologii, încercând astfel 
să acrediteze ideea că nu există un filozof Nae Ionescu, 
ci doar un ideolog Nae lonescu. Atitudinea este de 
regulă caracteristică perioadei comuniste, deși se găsesc 
şi astăzi vajnici susținători ai ei, Alături de aceştia îşi are 
locul o categorie nouă de intelectuali, în stricta 
contemporaneitate, care constituie ceea ce am numi elita 
anti-naţională; atitudinea acestei elite nu-l vizează în 
mod special pe Nae Ionescu, deşi este o ţintă predilectă; 
ca îşi propune să descompună întreaga structură a 
creativităţii naţionale, tot ce poartă semnul specificităţii 
naţionale, şi apoi, bucată cu bucată, s-o anuleze. Pretextele 
în numele cărora se petrece această dezintegrare 
dinlăuntru a creaţiei naţionale sunt diferite; pentru evrei, 
de pildă, vina oricărei spiritualităţi naţionale ar fi una 
metafizică: ea ar fi “naționalistă”, prin urmare, xenofobă 
şi potenţial fascistoidă; din cauza acestui “pericol 
potenţial”! pe care l-ar închide în sine, to! ceea ce poartă 
semnul inconfundabil al spiritualităţii unui neam trebuie 

să dispară. Știm cu toţii cine sunt campionii acestei 

teorii; că la ea s-au raliat intelectuali autohtoni nu trebuie 

să ne mire: trădarea a fost dintotdeauna vocaţia 

intelectualului de stânga. Desigur, ei pot pretexta cu 

totul alte motive. Bunăoară, originalitatea. Așa s-a născut, 

dintr-un efort colectiv bine concertat, acea abjecţie 

semnată de Marta Petreu în paginile ultimului numâr pe 


ine aliat AER ea e 


DESPRE PATRUMODURI DE ANU-L ÎNŢELEGE PE NAE IONESCU 





1994 al "României literare”, despre “plagiatul” lui Nae 
Ionescu. Intelectualii de bun simi din această ţară vor fi fost 
tulburaţi de această perspectivă răsturnată asupra lui Nae 
Ionescu, pe care-l ştiau -cum de altfel o spun cei mai mari 
oameni de cultură români ai veacului. elevii săi - de o 
necontenilă inventivitate şi mereu la pânda ideii (““Scuipa 
inteligenţă zicea Ţuţea). De bună seamă, văzând că demersul 
continuă cu Blaga şi. precum se pare, in curând. cu Vulcănescu 
şi cu toţi ceilalți care s-au hrănit din vâna naţională. 
intelectualii de bun simţ se vor fi lămurit repede cum e cu 
această nouă “campanie”! şi vor Îi aşezat şi această nouă 
dovadă de agresiune spirituală acolo unde îi e locul. 


Al treilea mod de a nu-l ințelege pe Nae Ionescu 

este acela de a-l despărți dg “roadele” sale care, ştim cu toţii. 
sunt cele mai însemnate figuri din cultura veacului XX, de la 
Noica și Cioran la Eliade şi Vulcănescu. Felul în care i-a 
marcat fiecăruia dintre aceştia Nae lonescu destinul cultural 
(Şi nu numai) necesită o cercetare de durată şi depăşeşte cu 
mult atribuţiunile unui simplu. articol. Pe de altă parte, 
această cercetare nici nu poate fi efectuată în clipa de faţă în 
mod exhaustiv, atâta vreme cât ceea ce a rămas de la Nae 
lonescu nu este publicat în întregime (şi câtă vreme există 
fericita speranțăcă, in afară de titlurile ştiute, vor fi descoperite 
şi alte cursuri ținute de Profesor, cum ar fi de pildă cel de 
angelologie) şi nici opera discipolilor'nu este cunoscută în 
totalitate. Dacă opera lui Eliade a apărut în mod masiv şi cea 
a lui Noica este cunoscută, în linii mari, cărţile fundamentale 
ale lui Vulcănescu, ca să dăm doar un exemplu, abia urmează 
să apară. 
De foarte multe ori vedem astăzi, atunci când se 
vorbeşte despre miracolul generaţiei interbelice. pomenindu- 
se do. liscipolii, fărăa se aminti numele Profesorului. chiar 
Şi în situaţii care ar impune acest lucru cu stringenţă: ca şi 
când generația aceasta ar fi fost o “generaţie spontanee”! 

Mai mult chiar, în unele cazuri este asociată acestei 
omisiuni o altă atitudine, la fel de pernicioasă: i se atribuie 
lui Nae Ionescu nu vreun merit, ci dimpotrivă, efecte 
sterilizante asupra celor cu care a venit în contact, citându- 
se cazul unora dintre aceştia, care s-au ratat sau au dat o 
operă de dimensiuni reduse, cum ar [i Vasile Băncilă, 
uitându-se că nu în cantitate stă valoarea operei unui autor. 





În sfârşit, un al patrulea mod de a nu-l înțelege pe 
Nae lonescu este şi cel mai primejdios, pentru că izvorăşte 
din buna credinţă şi are, deci, şanse să prindă în conştiinţa 
publică. l-am aşeza în această categorie pe cei care se 
apropie de gândirea lui Nae Ionescu deopotrivă cu iubire şi 
cu un instrumentar ştiinţific, dar fără instrumentar religios 
ortodox. Am avut ocazia, în mai multe rânduri, să constat cât 
este de primejdios să se apropie cineva de Nae Ionescu fără 
acest instrumentar. | 

Indrăznesc să afirm chiar: Nae /onescu nu poale fi 
priceput în afara Ortodoxiei (să nu se grăbească să jubileze 
propovăduitorii internaționalismului, cei care sunt dispuşi 
să-i recunoască Profesorului doar un interes “provincial”, 
“regional”: nici Hegel nu poate fi priceput în afara 
protestantismului!). 

La aceste constatări m-a condus lectura unei 
încercări de apropiere de filozofia lui Nae Ionescu - o 
încercare onestă din punct de vedere intelectual - materializată 
într-o carte nepublicată încă, dedicată filozofiei lui, al cărei 
autor nu-l vom divulga. Buna credinţă şi o lectură avizată a 
textelor rămase de la Nae Ionescu, publicate sau nu, îl fac pe 
autor să descopere cheia de boltă a gândirii naeionesciene: 
problema mântuirii, dar neluarea în seamă a ceea ce Ortodoxia 
ințelege prin mântuire (nu mântuire prin faptă, ca în 
protestantism, nici prin iubirea aproapelui, ca în infernul 
filantropic catolic, ci prin iubirea de Dumnezeu, care, la Nae 
lonescu, întocmai ca în Ortodoxie, stă înaintea iubirii 
aproapelui, cu toate consecinţele ce decurg de aici) îl conduce 
pe autor la o încheiere contrară Ortodoxiei: aceea că Nae 
Jonescu şi-ar fi ratat mântuirea și câ ar fi profesat în consecinţă, 
origenista mântuire colectivă, mai ales în ultima parte a vieții 
sale. Este aici o concepție catolicizantă, evoluționistă, despre 
dogmă, care, nemulțumindu-te, îți dă prilejul să intervii 
asupra ei, s-o modifici, s-o transformi; şi care nu consună 
nicicum cu modul cum Profesorul concepea Ortodoxia, pe 
care o prețuia tocmai pentru atașamentul ei nestrâmutat faţă 
de Predanie, de Tradiţia apostolică, Ni se pare că autorul 
tranşează aici cunoscuta, celebra întrebare pe care Vulcânescu 


m. ra m = 





şi-o punea: “Să fi alunecat aici Nae Ionescu de la 
poziţia lui religioasă a transcendenței asociale a 
creştinismului la mântuirea socială prin politică”, în 
favoarea celei din urmă. 

Autorul nostru ar fi avut ocazia să alle. dacă 
ar fi cunoscut esența Ortodoxiei, că ea concepe nația 
ca pe o comunitate de destin. Biserica însăşi fiind trup 
mistic al lui Hristos; dar comunitatea spirituală nu se 
confundă cu una politică şi soluţiile uneia sunt 
inoperante pentru cealaltă. E 

Opţiunea origenistă care îi este atribuită lui 
Nae lonescu acuză o inconsecvență cu sine a 
Profesorului. despre probabilitatea căreia Vulcănescu 
ne prevenise cu câteva pagini mai inainte: “L-am 
urmărit de departe şi pot mărturisi că, niciodată. in 
această peregrinare. Nae lonescu nu s-a convertit, nu 
s-a schimbat. n-a trădat şi nu s-a trădat”. 

A spune despre Nae lonescu - cel care şi-a 
deschis prelegerile universitare cu tăioasa lecţie despre 
“Funcțiunea epistemologică a iubirii”, la doar 29 de 
ani, dovedind astfel un creştinism deplin închegat. 
ferm, “nutrit din seva autentică a tradiuiei Părinților” 
(Vulcănescu), pe care nu doar il propovăduia. 
excathedra, ci îl şi practica în deplină conformitate cu 
prescripţiile Bisericii - a spune despre un asemenea 
mărturisitor al dreptei credinţe că, aproape 20 de ani 
ma! târziu, ar fi regresat către erezia origenistă, este, 
desigur, o erezie. 

: De aceea, le-am cere tuturor celor care pun 
mâna pe o carte a lui Nae lonescu sau pe condeiul cu 
care vor scrie despre el, să facă mai întâi o rugăciune; 
pentru ei inşişi şi pentru a lor înțelegere. 

_„ Avea dreptate Vasile Băncilă: nu oricui îi 
este îngăduit să se apropie de Nae Ionescu. 
Dora VRÂNCEF ANU 





MIRCEA ELIADE 
GEORGE RACOVEANU . 


Di prefața la culegerea de texte *Convorbiri” - 





, Ag X Șă o. aibă 5 
cc „Va Veni o zi când patimile vor amuţi şi 
Breşelue se vor ierta; va veni o zi când judecata 






istoriei se va mărturisi de la sine, firesc. aproape e 
nesimţite. Noi, elevii şi EC lui Nec Da 
[3 J aşteptăm Jără teamă ziua aceea, chiar dacă ea 
va Veni târziu de tot, când nu vom mai fi pe aici ca 

az LU atunci, însă, vom continua să 
mărtutisim. penru “Profesorul Nae Ionescu. Să 
spunem, adică, ce-am învățat de la el şi cum ne-a 












„imvălat. Opera scrisă a lui ce afo ipreți i 
mvăjat. G SCHI , Ss! mai preţios, 
y iu şi mai rodnic din geniul Profesorului. ae 
«viață» - adică în lecțiile şi seminarele de la 
Te reno cu jarieienirsi 
e seriso re ri din ultimii lui ani. Știm cât de 
Seria cea fi A a pă de doerioziiale: că 
mai ape Scerți. eis-amulțumit să le gândească 
su gis ales îs înveţe pe alții cum să gândească şi cum 
Sea e cărţi [.] ar dacă e adevărat că lui Nae 
d escu 4 Cass îngăduit să-şi scrie «cartea» - 
Sia re ar fi fost (ci totul şi cu totul a lu fiind 
A SĂ să Sa de mormânt - nu e mai puţin 
dtz MAD ga cursurile, conferințele. prefețele şi 
ele) e Vor putea alcătui într-o zi cărți 
„Nae lorieşcu ne-a îmiăițai i 
) atsăgândim, Geniul 
lui era, în primul fina de opac socralică, ne 
! Şi SA scoatem singuri la iveală 
puttafaa N ni-l dădea de-a gata; ma ni-l impunea 
e CN aa Judecăm noi, cu mijloacele noastre. să 
SC Singuri conchizia propriilor noastre eforturi 


[| Ne îmăța cum să citim un text filosofie. şi ne 


la izvoare: ne 










































care, Într-o vreme când vozirivi i 
agnosticismul domină buda fie 
(AVANT «arătat validitatea metafizicei şi a vorbit 
titres 4 dare a 
primul rând Porturilor lui lo pe a 

dep complexele. de inferiaritate care, de la Titu 
rescu încoace, 9 Dăsrau într-o dependență 
: Si a 44, A, 































4 

Gândirea modernă, sintetizată în secolul al 
XVIII-lea din ideile dizolvante ale Renaşterii, din 
cartezianismul secolului al X VII-lea şi din noua ideologie 
masonică, suferă, în ciuda exaltărilor ei materialist- 
pozitiviste, de o acută lipsă de realism. Ne complacem, 
de peste două sute de ani, într-un idealism parcă incurabil. 

Spre a fi bine înțeleşi, trebuie să precizăm că nu 
folosim termenul de “idealism” în înțelesul lui marxist. 
Marnismul a impus, la noi şi aiurea, false opoziții de 
termeni, cutendenţioase deformări semantice: metafizică- 
dialectică, dogmatism-criticism, idealism-materialism ş.a. 

În astfel de “perechi”, primii termeni erau decretați 
“negativi”, iar termenii opuşi erau decretați “pozitivi”. 
Marxismul însuşi se considera pe sine “dialectic”, “critic” 
Şi “materialist”, împotriva gândirii tradiţionale, care ar fi 
fost “metafizică”, “dogmatică” şi “idealistă”. Prin 
“idealism” marxismul înţelegea, in mod forţat, orice 
gândire care dădea prioritate Spiritului, Ideii, adică tot ce 
se opunea, într-un fel sau altul, materialismului său 
grosolan. 

În gândirea nemarxistă, termenul de “idealism” 
inseamnă mai degrabă altceva. Idealismul nu este atât 
simplaafirmare a primatului ontologic al Spiritului (Ideii), 
cât excesul teoretizani, siluirea realităţii la modul 
procustian. Idealistul este, aşa-zicând, omul care “intră la 
o idee” şi, obsedat sau vrăjit de ea. o preface în grilă a 
realităţii. Idealistul poate fi deopotrivă spiritualist sau 
materialist, credincios sau ateu, “burghez” sau “proletar”, 
geniu sau neghiob. Hegel hiper-raționalistul şi Marx 
hiper-materialistul sunt, de pildă, la fel de “idealişti”, 
adică la fel de... alărurea de realitate! In acest sens, pe 
care şi noi îl împrumutăm aici, idealismul se opune nu 
materialismului. cât realismului (rămâne semnificativ 
răspunsul lui Hegel la observaţia că ideile lui nu se 
potrivesc cu realitatea: “Cu atât mai rău pentru 
realitate!”...). Marxismul însuşi este una dintre cele mai 
perverse forme de idealism (ne-realism) din întreaga 
istorie, lucru dovedit şi de inevitabilul său faliment 
general. 

Privit sub aspect teoretic, idealismul poate fi 
fascinant, ca joc subtil al minţii omeneşti. Citindu-l pe 
Hegel, te cucereşte neputința lui de a fi prost. Privit sub 
aspect practic, idealismul este întotdeauna dezastruos 
(nu l-a făcut Hegel posibil pe... Marx?), acţionând ca o 
maladie asupra realităților. Citindu-l pe Marx, te uimeşte 
la el tocmai neputinţa de a fi deştept. 

Vina neintenţionată a lui Hegel şi a întregii 
filosofii clasice germane a fost aceea că, prin excesul său 
de raționalism, a determinat o reacție în celălalt sens: 
excesul de materialism. Toate formele de idealism post- 
hegelian, cu impact adânc asupra lumii noastre, s-au 
altoit pe materialism (Şi, implicit, pe ateism). Niciodată 
omenirea nu s-a mai lăsat în asemenea măsură târâtă în 
fundături idealiste; niciodată nu a mai existat un asemenea 
divorţ al omului de realităţile fireşti ale acestei lumi! 

Curentele spiritualiste- creştine, “tradiționaliste” 
sau “existenţialiste” - de la sfârşitul secolului al XIX-lea 
şi din primele decenii ale secolului XX au încercat o 
diagnosticare şi o combatere a acestui rău caracteristic, 
ce a dus la ruina deopotrivă moral-spirituală şi istorico- 
politică a lumii europene. Aceste reacții sănătoase au 
venit atât dinspre Apus (de la un Oswald Spengler la un 
Ren€ Guenon), cât şi dinspre Răsăritul ortodox (de la 
Dostoievski şi urmașii săi ruși până la marii gânditori 

români din şcoala lui Nae lonescu). Din nefericire, 
gândirea creştină sau general tradiționalistă a fost asociată 
tendențios cu marile totalitarisme de dreapta, ajungând 
să fie marginalizată şi “'demonizată”, mai ales după 
tragedia. celui de-al doilea război mondial, până la 
compromiterea ei aproape universală sub acuzaţia de... 
“reacţionarism””! Orice exigenţe morale sau intelectuale 
au fost eludate în folosul unor perfide interese politice, 
militare, sociale sau economice. Convenţia “rațională ” 
a înlocuit Adevărul, iar convenția “empirică” a înlocuit 
Realul. “Realitatea” a fost adică redusă, în mod 
convenţional, la măsura relativă a minții şi a simţurilor 
noastre materiale. 

După ce a restrâns astfel realitatea (“e real ceea 
ce pot înțelege cu mintea şi verifica prin simțuri”), omul 
modem a căutat tot mai insistent să impună realității 
tiparele minții lui. Porniţi pe această cale “utilitarist”- 
subiectivistă, lumea încetează să mai fie pentru noi ce şi 





PUNCTE CARDINALE 


AR ae a 


A 
e 





cum este ea de fapt, ci devine tot mai mult, în mod silnic, 
ce şi cum ni se pare nouă Că ar trebui să fie! Dumnezeu a 
fost anulat prin decret “ştiinţific”, iar lumea lui, tâlhărită de 
omul autonom, a fost reinterpretată abuziv şi arbitrar, după 
măsuri şi cu mijloace omeneşti. Tocmai acesta este, în 
mare, idealismul, ca atitudine generală de raportare la 
existenţă;el| nu mai este demulto simplădramăacunoaştenii, 
ci devine tot mai mult o profundă dramă a existenței. 
Oricărui este i se substituie aproape sistematic un arbitrar 
trebuie să fie (conform unei presupuse necesităţi ideale, 
decretate de speculaţia mentală a omului autonom). Dar 
“aşa trebuie să fie”, dedus nu din natura obiectului, ci din 
ideea noastră despre obiect, aceasta este însăși formula 
idealismului prost. Ne aflăm în plină domnie a relativului, 
ipoteticului şi arbitrarului. 

Gândirea tradițională, raportându-se la absolutul 
divin, caunic principiu ireductibil, afla în el garanţia trans- 
subiectivă a Realului şi a Adevărului. Acolo unde însă 
Dumnezeu este înlăturat, iar universul desacralizat, totul 
devine obscur şi arbitrar; Realul şi Adevărul nu mai au nici 
un temei absolut, iar omul nu mai resimte nici o răspundere 
mistică sau morală în faţa existenţei. Pierzând baza 
transcendentă a Realului, el se îneacă în imanent, în 
fenomenalitatea brută a lumii, pe care n-o mai poate nici 
înțelege şi nici stăpâni în mod adecvat. Ambiţiile lui 
explicative rămân, dar ele se învârt ameţitor în cercul 
subiectivismului anarhic. Este cazul omului de azi, care se 
mişcă ambiguu între simţurile grosolane şi logica formalistă, 
între *opacitatea” obiectului şi jocul propriei subiectivităţi. 

Altfel spus, lumea lui este stătea pe absolutul 
divin, trans-subiectiv şi unificator; în termeni tradiționali, 
lumea este aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi nu altfel: ea se 
cuvine înțeleasă în raport cu Creatorul ei, deci în context 
religios. Omul credincios este conştiinţă contemplatoare 
şi oglinditoare a Realului unic, a Adevărului suprem. 
Acesta este realismul spiritual, întruchipat plenar în religia 
creştină (care depăşeşte falsa dihotomie idealism- 
materialism, afirmând spiritul fără a nega materia, ci doar 
subordonând-o calitativ acestuia, în ordinea obiectivă a 
Creației divine). 

Dimpotrivă, lumea lui trebuie să fie stă sub 
semnul îndoielii problematizante; este lumea năucului om 
întrebător (cum zicea Petre Ţuţea), în absența asumatăa lui 
Dumnezeu şi a Revelaţiei. Câte capete, atâtea idei! De ce 
trebuie să fie ca tine şi nu ca mine? De ce trebuie să fie ca 
voi şi nu ca noi? lpoteze, argumente, contra-argumente, 

teorii, aporii... iar până la urmă scepticismul absolut (Quid 
es veritas?) sau teroarea politico-ideologică a celui mai 
tare (ca-n dictatura făţişă a “internaţionalismului proletar” 
de ieri sauca-ndictatura camuflată a “intemaţionalismului 
democratic” de astăzi)! Idealismul împotriva Firii... 


kk 
Nu ne putem propune aici o inventariere şi o 
analiză sistematică a tuturor aspectelor şi implicaţiilor 
acestui rău, pe care-l putem numi deopotrivă idealism 
materialist sau materialism idealist. Mai vizibile pentru 
toată lumeasuntreflexele lui în planul rânduielilor societăţii. 
Din mentalitatea idealistă s-a născut Statul modem, în 
retortele însângerate ale Revoluţiei Franceze. Demagogia 
masono-democratică, sintetizată în deviza “Libertate, 
egalitate, fraternitate”, stă la originea întregii disoluţii 
social-politice și moral-spirituale a lumii creștine, adică la 
originea crizei generalizate pe care o trăim astăzi, în 
moduri deosebite fenomenal, daridentice esenţial. lerarhiile 
s-au prăbuşit, valorile s-au răsturnat, pre-judecăţile domnesc 
pretutindeni, Trăim într-o lume fără transcendenţă, redusă 
la bio-istorie, sterilă şi perversă, atomizată şi anarhică. O 
lume care moare “pe limba ei”, de două veacuri încoace, 
și care, căutând să se cârpească, mai rău se rupe. O lume 
care a pierdut sensul firescului, străduindu-se în-drăcit să 
forțeze realităţile la a se conformadiferitelortipare arbitrare 
ale minţii omenești... 


Martie '95 NR. 3/51 PAG. 5 


Foarte instructivă este şi istoria noastră mai 
nouă. Eşecul României moderne se datorează, înainte de 
toate, mentalităţii idealiste a diriguitorilor ei politici, 
economici şi culturali, în majoritatea lor covârşitoare 
adepți ai ideilor de proveniență occidentală şi masonică. 
Făcând abstracţie de confuzul moment actual, România 
modemă s-a mişcat (cu excepția irelevantă a scurtei 
perioade 1938-1944) între Statul liberal de model vest- 
european şi Statul comunist de model slavo-asiatic - şi 
unul şi celălalt complet nepotrivite realităților noastre 
specifice. Aceste realități (determinate etnic, istoric şi 
religios) au fost forțate să intre în forme sau structuri 
improprii, împrumutate orbeşte şi absolutizate în mod 
idealist, de dragul “normelor” intemaţionale. Fără a 
discuta viciile generale ale Statului democratic de tip 
liberal, el a fost transplantat prosteşte într-un Răsărit 
aproape medieval, de o cu totul altă mentalitate istorică 
şi religioasă decât Occidentul, dovedindu-se o utopie 
aproape antinaţională. De aici inconsistența şi chiar 
ridicolul vieţii noastre modeme, denunţate corect de 
critica junimistă a “formelor fără fond”, că şi de satira 
necruțătoare (şi, vai, atât de actuală încă!) a lui Caragiale. 
Eminescu a fost, şi în această privinţă, poate conştiinţa 
naţională cea mai lucidă: toată publicistica lui se axează 
pe denunțarea acestei erori idealiste de stânga. Din 
demersul eminescian s-a născut dreapta românească 
autentică, al cărei cuvânt de ordine a rămas rea/ismul 
național, altoit pe tradiţia realismului creştin (imperativ 
sintetizat în formula naeionesciană: “Realităţile 
dictează”). Din păcate, diriguitorii efectivi ai Statului, 
năimiți mai mereu unor forțe din afara țării, au refuzat să 
înțeleagă sau să dea curs acestui imperativ firesc, 
Politicianismul şi idealismul au mers mână în mână, 
pregătind iresponsabil prăbuşirea noastră în bolşevism. 
Idealismul liberal al perioadei 1848-1938 a făcut loc. 
după cumplita sfâşiere a celui de-al doilea război mondial, 
idealismului marxist-leninist, ce-a dus lao nouăşi radicală 
violentare a realităţilor româneşti. Distrugerea vieţii 
naționale a fost practic desăvârşită prin ateismul militant, 
prin demagogia internaţionalismului proletar, prin 
comunizarea abuzivă, prin industrializarea forțată, prin 
ruinarea sistematică a satelor şi agriculturii, totul după 
dogmele abstracte ale marxismului şi după modelul 
terorist al “sovietelor”, fără nici o legătură cu firea 
noastră istorică şi morală. Astăzi bâjbâim încă în 
prelungirea comunismului falimentar, pradă unei crize 
generalizate; încercăm să redescoperim “democraţia” şi 
aşa-zisul “Stat de drept”, dar nu facem decât să alunecăm 
pe zi ce trece în vechiul politicianism, ca şi în alte şi alte 
mlaştini idealiste, invocând mereu “modele” străine şi 
lozinci populiste, într-un; dispreţ aproape paranoic al 
realităților concrete. Ne regăsim în plin “caragialism”, 
sub acelaşi mimetism al “formelor fără fond”. Un veac şi 
jumătate de idealisme ne-a blocat orice evoluție reală, 
instalându-ne în coada lumii civilizate, la nivelul A Ibaniei 
şi statelor africane! 

Dacă vrem să punem capăt acestei tragedii 
naționale (Şi să contribuim, implicit, şi la însănătoşirea 
generală a lumii contemporane), trebuie să facem efortul 


de a ieşi din cercul vicios al idealismului de orice fel,- 


recuperând realismul spiritualităţii creştine, 
redescoperindu-L. pe Dumnezeu şi redescoperindu-ne 
pe noi înşine, aşa cum suntem şi aşa cum putem rodi, 
după “geniul” nostru intern. Numai atunci va putea fi 


vorba de o autentică resurecție națională. Că va exista, 


cel puţin o vreme, o discrepanţă între noi şi... Europa? 
Mai bine o discrepanţă trecătoare decât o sinucidere 
naţională şi spirituală! Nemaivorbind că, aşa cum merg 
lucrurile astăzi, Europa tinde să intre ea însăşi într-o criză 
fără precedent, prin teribilul idealism dizolvant al 
Tratatului de la Maastricht. Noul “internaţionalism 
comunitar” riscă să aibă, în timp, aceleaşi rezultate 
istorice ca şi defunctul “internaționalism comunist”, 
pentru că se întemeiază, chiar dacă în alte haine, pe 
acelaşi divorţ de realitate şi de Dumnezeu. Sensu/ 
resurecției noastre - şi a omenirii în general - nu poate fi 
decât acesta: de la idealismul materialist al ultimelor trei 
veacuri la realismul spiritual al unui viitor cât mai 
apropiat. Căci, parafrazându-l pe Malraux, veacul XXI 
va fi unul realist sau nu va fi deloc... 


'Răzvan CODRESCU 


| 








PAG. 6 NR. 3/51 Martie '95 


“ Ss , its LĂ ] ) 4 


- 


N | 
| Ad pt 
pi 


Rau e Pi 


N a tai 


: Et A 
CP de Dl A 9 Sh 7" aa tape 
zi BI PADLER digi cra uda aaa di 


XVIII. “DAMNAȚII” 


Pe lângă cele două categorii de deținuți ai 
Aiudului din perioada reeducării, pe care le-am 
prezentat în episoadele anterioare - cea a 
refractarilor, care refuzau reeducarea, cu 
vehemenţă şi demnitate unii, cu un fel de umilință 
creştină alții, şi cea a celor care, până la urmă, au 
capitulat, acceptând să-şi facă, decent sau mai 
puțin decent, fiecare după cum îi era felul, 
“autodemascarea” - a mai existat şi o a treia 
categorie, numită, chiar de către unul în cauză 
(este vorba de poetul Ion Caraion), a celor 
“damnaţi”. “Noi suntem blestemaţi - a spus odată, 
într-un moment de sinceritate, cu o imensă tristeţe 
în glas, regretatul poet - căci, după ce am fost aduşi 
în situația degradantă de a ne sinucide moral, 
suntem obligaţi, de mizerabila noastră condiţie 
umană, de a-i «ajuta» şi pe alții să se sinucidă. Şi 
o facem, unii dintre noi, cu convingere chiar, 
pentru că nu avem tăria să ne împotrivim răului. 
Suntem nişte «damnaţi». Poetul se referea, 
bineînţeles, la acea categorie de deţinuţi pe care 
colonelul Crăciun, după ce îi adusese în situaţie 
limită, reuşise, speculându-le slăbiciunile, 
deznădejdiile şi dorurile, să-i determine să 
colaboreze cu el şi cu aparatul său represiv în 
“munca de lămurire” a celorlalți deţinuţi. Din 
rândurile acestora au fost recrutaţi şefii de cluburi, 


“precum şi “locotenenţii” lor, un fel de “acuzatori 


publici”, care, în timpul şedinţelor de reeducare, 
aveau, printre altele, misiunea de a hărțui, cu fel de 
fel de întrebări incomode, pe cei ce acceptau 
“spovedania”. Tot din rândurile acestora făceau 
parte şi “propagandiştii” care încercau să convingă, 
în convorbiri particulare, de la om la om, pe cei 
“încăpăţânați”, de inutilitatea rezistenței lor şi de 
necesitatea acceptării, fie şi numai formal, a acţiunii 
de reeducare. 

Unii dintre “damnaţi”, naivi şi creduli, 
erau sincer convinşi de “adevărurile” care li se 
relevaseră şi îşi îndeplineau misiunea cu conştiinţa 
împăcată şi cu râvnă de neofiţi. Dar aceştia erau 
puțini la număr. Cei mai mulți dintre ei aveau, 
însă, conştiinţa (de)căderii şi a neantului în care se 
rostogoleau; şi fiecare îşi trăia drama şi zbuciumul 
sufletesc după cum îi era felul. Unii afişau un 
cinism de circumstanță, căutând să pară cât mai 
degajați şi mai nepăsători, alţii se abandonau cu un 
soi de voluptate (există o voluptate a căderilor) 
răului, iar alţii, cei mai scrupuloşi dintre ei, 
născoceau alibiuri, niciodată însă destul de 
convingătoare, pentru a-și linişti propria conştiinţă. 
Erau şi unii care manifestau un fel de solidaritate 
tacită şi discretă cu cei care se “încăpățânau” să 
reziste, bucurându-se, parcă, înlăuntrul lor, ori de 
câte ori vreunul dintre aceştia îl înfruntau pe 
colonelul Crăciun sau pe oricare altul dintre 
aghiotanţii acestuia şi trăind un soi de deziluzie cu 
fiecare nouă cădere. Este edificatoare, în acest 
sens, mărturia unui veteran al închisorilor, 
vrânceanul Costache Busuioc, care, pentru 
atitudinea lui intransingentă, a fost “cazat”, 
împreună cu alţii asemenea lui, în Zarcă, unde li 
s-a aplicat un regim special de exterminare. 
Periodic, locatarii acestui infern erau scoşi, din 
ordinul mai marilor Aiudului, și duși, individual 
ori în grup, să ia parte la ședințele de reeducare, în 
speranța că măcar unii dintre ei vor ceda. Într-o 


asemenea ocazie, Costache Busuioc, somat de către 
şeful de club să-şi precizeze poziţia, a răspuns: 
“Mai întâi vă întreb eu pe voi, în ce calitate pretindeți 
să fac aceste declaraţii, pentru că şi voi sunteți 
deţinuţi la fel ca şi mine? Totuşi, un răspuns vă pot 
da. Am executat 16 ani de puşcărie cu conştiinţa 
împăcată că faptele pentru care am fost condamnat 
nu mă dezonorează. Nu am nimic a-mi reproşa şi 
rămân cu această convingere”. Bineînţeles, a fost 
trimis înapoi în Zarcă, dar după două săptămâni a 
fost scos din nou şi dus, de data aceasta, în “Clubul 
Mare”, la lucrările căruia asista şi colonelul Iacob. 
Acesta l-a somat şi pe el, ca şi pe toţi ceilalți aduşi 
din Zarcă, să ia cuvântul şi să-şi precizeze poziția. 
“Domnule colonel, - a răspuns timorat, dar cu 
hotărâre în glas Costache Busuioc - dumneavoastră 
mă obligaţi să-mi reneg trecutul şi convingerile şi să 
aduc laude «realizărilon» regimului împotriva căruia 
am luptat, realizări pe care eu nu le cunosc. În lunga 
mea perioadă de detenţie, eu nu am cunoscut decât 
partea represivă a regimului pe care îl slujiţi. 
Uitaţi-vă în ce hal m-aţi adus! Şi acum, după ce 
mi-aţi schilodit trupul, vreţi să-mi ucideţi şi sufletul? 
Dacă din punct de vedere fizic puteţi face cu mine 
ce vreţi, să mă ucideţi chiar, de sufletul meu nu vă 
veţi putea atinge! Stă în puterea mea să mi-l apăr şi 
mi-l voi apăra. Vă rog să mă duceţi înapoi în 
Zarcă!””. “Bine, Busuioc, -a răspuns iritat colonelul 
- te vom duce înapoi în Zarcă; dar mai întâi vei 
poposi prin alt loc, unde vei avea posibilitatea să 
meditezi. Poate te răzgândeşti”... La terminarea 
şedinţei, în învălmăşeala de la ieşire, mai mulţi 
deținuți l-au felicitat pe temerar pentru atitudinea sa 
lipsită de echivoc. “Printre aceştia - mărturiseşte 
C.Busuioc - am remarcat şi pe unul care făcea parte 
din comitetul clubului în care fusesem «invitat» cu 
două săptămâni în urmă. Acesta mi-a strâns, pe 
furiş, cu afecțiune, mâna şi m-a încurajat din priviri. 
Am rămas surprins. Nu ştiam ce să mai cred, Târziu, 
în singurătatea celulei în care am fost izolat, 
gândindu-mă la această întâmplare, am ajuns la 
concluzia că omul fusese sincer şi că, în sinea lui, se 
bucura când întâlnea oameni care erau aşa cum elnu 
mai avea tăria să fie. Şi am înţeles atunci că oamenii 
aceştia, pe care noi îi judecam, cam aspru câteodată, 
erau, de fapt, victime ca şi noi ceilalţi, numai că ei, 
ajunşi la capătul puterii lor de rezistență, au capitulat. 
Şi înțelegând aceasta, m-am rugat pentru ei”. 

O experiență asemănătoare am trăit-o eu 
însumi în primăvara anului 1963. Eram în fabrică de 
câteva luni şi fusesem adus aici împreună cu un lot 
numeros de “refractari”, considerându-se că în 
condiţiile de aici vom fi mai vulnerabili. Într-una 
din zile, într-un moment de răgaz, mă plimbam prin 
curtea din fața dormitoarelor, aşteptând să sune 
adunarea pentru şedinţa zilnică de demascări. La un 
moment dat, într-un colț mai retras, l-am observat, 
stând singur pe o bancă, cu ochii pironiţi în gol şi cu 
gândurile aiurea, pe şeful clubului la care eram şi eu 
obligat să iau parte. Știindu-l un om dur şi lipsit de 
sentimentalisme (era considerat cel mai eficient 
reeducator din fabrică), m-a izbit mina sa suferindă 
şi m-am oprit să-l observ mai cu atenţie, pentru 
a-i înțelege zbuciumul, Simţindu-se privit, a ridicat 
deodată ochii spre mine şi, furios că l-am surprins 
într-un moment de slăbiciune, m-a apostrofat brutal: 
“Ce e, banditule?” (reflexul Piteştiului, căci trecuse 


af sf 





cp 1 RER : 
pe acolo!). “*De ce mă spionezi?” Şi pentru că 
observase, probabil, unda de compasiune din 
privirea mea, a adăugat: “Nu am nevoie de mila 
ta!”; astfel, ridicându-se precipitat de pe bancă, a 
plecat grăbit, pierzându-se printre ceilalți deținuți. 
Incidentul m-a pus pe gânduri, deoarece mă 
aşteptam la represalii. Nu s-a întâmplat însă aşa. 
Dimpotrivă. Din acel moment m-a evitat, fără 
ostentație însă, iar la şedinţele de reeducare pe 
care le conducea el, m-a ignorat cu desăvârşire. 
Mai mult chiar, când într-o seară (şedinţele de 
reeducare aveau loc mai mult seara) unul dintre 
ajutoarele lui m-a somat să iau cuvântul şi să-mi 
fac “autoprezentarea”, el l-a oprit, aruncându-mi 
o privire complice: “Lasă-l în pace, că nu este încă 
pregătit! Până la urmă va vorbi şi el”. Şi, timp de 
câteva săptămâni, cât am mai frecventat clubul 
condus de el (din când în când cluburile se 
reorganizau), nimeni nu m-a întrebat nimic, spre 
uimirea celorlalți deţinuţi, care, la un moment dat, 
au început chiar să mă suspecteze. Cât timp am 
mai stat împreună în fabrică, ne întâlneam din 
când în când, ne salutam, dar numai atât. Niciodată 
nu am stat de vorbă de la om la om. Când s-a 
eliberat însă, căci s-a eliberat cu câteva luni înaintea 
noastră, a celorlalţi, a venit şi la mine să-şi ia rămas 
bun. Mi-a strâns prieteneşte mâna, spunându-mi 
cu emoție în glas: “Îţi mulțumesc, îți mulțumesc 
pentru înțelegerea cu care m-ai privit atunci. Cred 
că, în timpuri normale, am fi putut fi prieteni. 
Chiar foarte buni prieteni. Nu vreau să-ți dau 
sfaturi, dar vezi, ai grijă de tine! Nu întinde prea 
mult coarda, căci ăştia nu ştiu de glumă”... Şi 
ne-am despărţit ca doi vechi prieteni. Cazul este 
destul de elocvent pentru ceea ce vreau eu să 


demonstrez ŞI nu mai suferă nici un fel de 
comentariu. 


ce 


(va urma) 
Demostene ANDRONESCU 


REMEMBER 
Duminică 5 februarie a.€., lacimitirul central 
din Constanţa, s-a oficiat o slujbă de pomenire a celui 
care a fost poetul constănţean ŞTEF 
*. . ț : AN 
VLĂDOIANU, sțins din viaţă cu 25 de ani în urmă. 
Personalitatea şi creația sa au fost evocate de 
către cei ce l-au cunoscut - rude, camarazi de şuferință, 
iubitori ai versurilor sale. va 
in Numărul viitor vom reveni cu 0 recenzie 


asupra recentei editări a poeziilor sale (La Edi 
"Majadahonda” din Bucureşti), e 



















i „e Aaaa Cr - — E RE e n 











ESI 


LIBERA INFORMARE 


A Televiziunea ne oferă, seară de seară, ştirile cele mai importante. 
Intr-una din zile putem vedea, pe micile noastre ecrane, ruinele palatului 
prezidenţial de la Groznii, într-alta trupuri sfârtecate de explozii în Algeria sau 
Cisiordania, după cum, nu cu mult înainte, am urmărit înmormântările, făcute cu 
buldozerul, ale victimelor războiului hutu-tutsi, din Ruanda. Banalizarea ororii 
e un fapt. În goana după nou, senzaţionalul însuşi îşi pierde din acuitate. După 
atâtea imagini şoc, mulţi au privit, de-a dreptul blazaţi, cum cutremurul a şifonal, 
de parcă ar fi fost făcute din hârtie creponată, celebrelele autostrăzi suspendale, 
mândria inginerilor japonezi. Privind cu indiferență ruinele, unii n-au găsit 
altceva să spună decăt că: “Ceva nu e-n ordine ”; alții n-au spus nici atât. 
Dar la ştiri se mai transmit şi imagini paşnice, chiar dacă n-au darul să 
liniştească pe toată lumea. În categoria aceasta se numără relatările de la 
întâlnirile internaţionale, totdeauna decente, ca aspect. Aci însă, multora, care îşi 
amintesc de Yalta, în mod reflex, li se face pielea ca de găină. Tratativele, 
indiferent de sentimentele ce le stârnesc, continuă să se poarte: la Strasbourg, 
Geneva, Davos, sau in orice loc de pe Terra, totdeauna în condiţii ambientale 
sensibil diferite de cele de pe câmpul de luptă. Până la privitor, evident, se mai 
inlerpune şi arta operatorului, dar şi, cu deosebire, cea a montatorilor, adică a 
celor ce credcă ei ştiu mai bine ce ar vrea oamenii să vadă, cei ce taie şi aranjează 
înfăţişarea lumii. Sonorul, la rându-i, e cu măiestrie reglat astfel ca şoaptele 
diplomaților să nu difere mult, ca tonalitate, de bubuitul tunurilor sau de urletele 
finale ale muribunzilor. Lumea, văzută la telejurnalul de seară, pare acceptabilă. 
Pare, dar şi este? 


de 


Cum să răspundă afirmativ la această intrebare cineva care a văzut 
“Sfâşietoarele ” scene petrecute la înmormântarea “marelui conducător” al 
poporului nordcoreean? Pentru europeni, manifestările de isterie colectivă sunt 
lucruri de mult uitate. De români ce să mai vorbim? Sătui, până peste cap, de 
mofturile noastre, nici nu vrem să ne uităm spre ale altora, oricât de artistic ar fi 
executate. Prea am avul noi “carpatul " nostru, pe care-l ştim bine, ca să mai luăm 
în serios, multă vreme de aici încolo, pe vreunul. De aceea intrebarea "Cum ar fi 
arătat înmormântarea lui Kim Ir Sen dacă ar fi sfârşit ca Ceauşescu?” nici nu 
mi-0 pun. Am apucal să văd căteva imagini de la înmormântarea lui Khomeini. 
Marele aiatolah, creatorul revoluţiei islamice, era condus pe ultimul drum de o 
mulțime imensă. Un furnicar de oameni ce se înghesuiau în încercarea de a atinge, 
fie şi doar cu vârful degetului, racla "sfântului". (Pe care, de altfel, au şi 
răsturnat-o). Un milion de fiinţe îmbulzindu-se e ceva terifiant. Terifiant, dar nu 
Numal.. 

La noi, nu cu multă vreme in urmă, cineva, mare de tot în televiziune, 
producea, la fiecare sfârşit de săptămână, o tabletă, pe care milioanele de 
relespectatori erau obligaţi s-o înghită. Scopul urmărit era acela de a deprinde 
publicul cu ideea pretinsei echidistanțe IV faţă de politică. Practic, ca să 
compenseze prea desele apariţii ale guvernabililor, din când în când îl dădeau pe 
post şi pe dl. Constantin Ticu Dumitrescu. Atâta doar că pe acesta nu l-au arălal 
niciodată când lansa vreunul dintre multele sale obuze antiprezidenţiale, dar 
i-au pus, cu multă generozitate, spaţiul la dispoziţie când, în parlament, şi-a dat 
votul la confirmarea în funcţie a d-lui Măgureanu. Sigur că, în clipa aceea, mulţi 
telespectatori s-au întrebat: cum e posibil? Cum să-şi explice un astfel de gest? 
Adică îl blestemi pe Dracu, dar votezi cu Talpa ladului'? Ceva miroase. Mie 
explicaţia mi se pare simplă: curajul fiecăruia se ridică, s-o recunoaştem, până 
la un anumit nivel. Respectiv, în cazul citat, deşi mare, că atinge nivelul 
prezidenţial, îndrăzneala d-lui senator Ticu Dumitrescu nu merge mai departe. 
Din asta ar rezulta că dl. Măgureanu ar fi mai sus ca dl. Iliescu. Şi este. Pentru 
foarte multă lume, având o găză pe căciulă, primul om din țară e cel ce este mai 
mare peste dosare, căci în socialismul nostru remanent dosarul e, încă, mult mai 
mare decăl omul. Cel ce stăpâneşte dosarele ii are în mâna lui pe toți, poate orice. 
Poate scoate la iveală când vrea, şi poate face publice, cele mai interesante 
lucruri, ca de exemplu pentru ce fel de muncă se acorda, în timpul regimului 
ceaușist, “medalia muncii”... 

Îmi amintesc că Alexandru cel Mare, capturând un număr de nobili 
persani, oameni care, în opulentul imperiu al lui Darius, se dedau, fără restricții, 
la plăcerile gastronomiei şi sedentarităţii, i-a dezbrăcat şi, purtându-i pe nişte 
tărgi, i-a plimbat printre rândurile armatei sale. Pentrutrupele de care era însoțit, 
formale în majoritate din groci, prin educaţie frugali şi prin antrenament atletici, 


PUNCTE CARDINALE 


Martie '95 NR. 3/51 PAG. 7 


(MCULU 


aceşti oameni ce li se arătau, cu musculatură flaxă, cu burți şi guşi revărsate, erau 
demni de tol disprețul. Alexandru îşi întreba soldaţii: "Vă poate fi frică de unii ca 
ăştia? , 

Mi-am adus aminte de această poveste văzându-i, la televizor, pe 
reprezentanţii noştri întorcându-se de la forul european de la Strasbourg. DI 
senator Adrian Păunescu, obosit de lapistade aterizare până înclădirea aerogării, 
işi revărsase bogatul surplus de cărnuri peste marginile unui fotoliu, construit 
normal, capentru oameni de nesimţire medie; il aşteptape dl. Valentin Gabrielescu, 
care păşea mai încet, cu eleganța unei rațe indopate. Intr-o țară în care jumătate 
din populație se află la limita de subzistență, să trimiţi peste hotare, ca să te 
“reprezinte ", astfel de specimene, e o sfidare; dar nu e nici prima, nici ultima. 

Nu. Sfidarea nu vine numai din partea televiziunii. Mai e, slavă Dommnului, 
şi presa care, la chioşcuri şi tarabe, în văzul copiilor şi adulților, îşi etalează 
scârboşeniile, care mai de care mai “sexy”. A preciind pozitiv situaţia, nu ştiu care 
oficialitate americană, în trecere pe la noi, a opinat că avem o presă liberă. Noi 
care-o ştim, zicem ca Pristanda, “cura! liberă". Este, pentru publicaţiile serioase, 
prin care puterea face educaţie cetățenilor în spiritul economiei de piață şi 

democraţiei parlamentare, cum sunt: “Infractorul”, “Infractoarea”, “Pirat 
magazin”, “Academia infractorilor”, “Poliţia sibiană, “Poliţia... ” şi etc, etc. 
Puteţi să căutaţi la toate chioşcurile din țară ““Puncte Cardinale ” sau “Gazeta de 
Vest"; nule veți găsi. Nu sunt interzise, dar nimeni nu le primeşte la difuzare. Şeful 
SRI le citează in raportul său prezentat parlamentului şi vânzătorii de ziare, în cei 
patruzeci de ani de comunism, au imvăţat lecţia. Existălibertatea presei? Bineînţeles, 
răspund în cor poteniaţii politici; dacă există dificultăţi cu hârtia, cu prețul 
tiparului, cu modul de difuzare, sunt minore, nesemnificative. În România oricine 
are dreptul să-şi exprime părerea, dacă are curajul. 

Starea de mizerie, de haos, de poluare multilateral dezvoltată. de 
dezorientare, este reală, se află sub ochii fiecăruia, nu mai trebuie explicată sau 
demonstrată. Ea e rezultatul “fructuoasei” colaborări între conducerile politice 
şi mass-media, care de-a lungul timpului s-au străduit să ascundă şi să mistifice 





până şi evidenţa. De la evenimente la actori, totul se dovedeşte fals. Acestea, 


“personalităţile”, după căderea drapajelor şi ornamentelor. se văd astăzi în toată 


penibila lor goliciune: eroi confecţionaţi, înţelepţi decrepiţi, prooroci delatori şi, 


între ei, marea pletoră de “intelectuali” despre care senatorul, poet de curte 
(prăbuşită), spunea într-unul din poemele sale că sunt: "pătrunşi de laşitate 


până-n oase; adăuga, ca să completeze imaginea şi cu un autoportret (evident 
pentru posteritate, că cei de azi mai au încă ochi!): “Sînt un porc”. Aceştia ne 


reprezintă, şi nu numai la Strasbourg. Ne reprezintă în politică, în cultură, în 
morală. Ei, suntem noi! Prin tăcere. 


%* 


Caleape care afostcondusățaraeste unarea. Încinci ani de postcomunism 
s-au pus in evidenţă racile de o sută de ani. Nu există, azi. om cu dragoste de țară 
să nu caule, disperat, în dreapta şi-n stânga, în speranța că va găsi un punct de 
sprijin. Nu există om care să-şi fi păstrat o parte din minte nealterată şi care, 
îngrijorat, Să nu-i caute pe cei ce pot pune stavilă răului. După cum nu există om 
bine informal, şi cu simţ de dreptate, care să nu se întoarcă astăzi inspre cei ce fără 
să-şiprecupețeascăeforturile, sângele, viața, au făcut tot ce au putut casă înlăture, 
sau măcar Să atenueze, decăderea morală reprezentată, în egală măsură, de 
comunism şi de politicianism. În țara în care astăzi conducătorii işi bazează 
puterea pe corupție şi pe disprețul suferinței majorităţii, e firesc ca tot mai mulți 
să se întoarcă şi să-i caute pe cei ce sfidând bogăţia, îmbuibarea şi chiar viața, au 
spus: 

“Ne legăm prin jurământ... | 

1. - Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială. 

2.-Sătrăimo viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi a îmbuibării. 

3, -„Să înlăturăm orice încercare a expoatării omului de către om. 

4. - Să jertfim permanent pentru țară. 

5.- Să apărăm mişcarea legionară, cu toată puterea noastră, împotriva 
a tot ce ar putea s'o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere; sau 
împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar, înalta linie morală.” 

lată motivul pentru care politicienii, indiferent de timp, indiferent de 
orientare, i-au urât pe legionari. După ce le-au interzis organizaţiile, i-au aruncat 
în temnițe, i-au schingiuit şi asasinat; după ce i-au acoperit cu un ocean de insulte, 
după ce i-au scos mereu în afara legii şi au sperat că astfel vor dispărea în uitare, 
iată că legionarii apar încă, în ochii tot mai multora, ca singurii în stare să apere 


Dreptatea acestui neam, Constantin IORGULESCU 


————— 








PAG. 8 NR. 3/51 Martie '95 


PUNCTE CARDINALE 






14. Viaţă, moarte şi înviere (continuare) 


Am văzut cărugăciunea, postul şi milostenia, 
ca roade de căpătâi ale iubirii. sunt faptele cele mai de 
preț în iconomia mântuirii. “Privegheați şi vă rugaţi - 
zice Domnul - ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este 
osârduitor ['*plin de râvnă”, într-o traducere mai veche 
- n.n.], dar trupul este neputincios” (MATEI 26, 41; a 
se vedea şi LUCA 12, 40; 46 sau MARCU 13, 33-37). 
lar Apostolul Pavel întăreşte, zicând: “Faceţi în toată 
vremea, întru Domnul, tot felul de rugăciuni” 
(EFESENI 6,18) sau “Rugaţi-vă neîncetat!” (1 
TESALONICENI 5, 17). lisus însuşi se roagă mereu, 
ca om, Tatălui ceresc. lar activitatea mesianică şi-a 
început-o numai după ce a postit 40 de zile în pustie, 
respingând ispitele Diavolului (Retro Satana). Nevoia 
de post, spre purificare şi întărire, a fost subliniată de 
către Domnul pentru toți creştinii ce vor veni pe lume: 
“Dar vor veni zile când Mirele [adică Hristos - n.n.] se 
va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile” (MATEI 
9, 15). Ucenicii, neputând să scoată de unii singuri 
duhul necurat dintr-un copil, L-au întrebat pe Învățător: 
“Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?”. lar Hristos le 
răspunde: “Acest neam de demoni cu nimic nu poate 
ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (MARCU 9, 
29). lată deci că rugăciunea, însoţită cu postul, e izvor 
de mare putere duhovnicească. La acestea se adaugă 
milostenia, care “izbăveşte de moarte şi curăță orice 
păcat” (TOBIE 12, 9). “Fiţi milostivi - ne îndeamnă 
Mântuitorul - precum şi Tatăl vostru milostiv este” 
(LUCA 6,36). Mărturisireaorlodoxă ne învaţă anume: 
“Milostenia, împreună cu postul, face bineprimită 
rugăciunea către Dumnezeu, încât E] să-i dea ascultare, 

după cum a spus si încerul către Cornelie: 
<<Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre 
pomenire înaintea lui Dumnezeu>> [FAPTE 10, 4]? 
(ed.cit.,p.145). Totacolo se arată că “faptele milosteniei 
sunt de două feluri: cele care privesc trupul şi cele care 
cată către suflet” (p.130). Cele care privesc sufletul 
sunt şapte: 1) a îndemna pe cel păcătos să se lepede de 
păcat; 2) a învăţa pe cel neştiutor, 3) a sfătui cu 
dreptate; 4) a te ruga pentru aproapele; 5) a mângâia pe 
cel aflat în întristare; 6) a îndura toate cu deplină 
răbdare şi 7) a ierta greşiților noştri (“Şi ne iartă nouă 
greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”). 
lar faptele milosteniei privitoare la trup sunt şi ele 
şapte: 1) a hrăni pe cel flămând; 2) a da să bea celui 
însetat; 3) a îmbrăca pe cel gol; 4) a cerceta pe cel 
întemnițat; 5) a îngriji pe cel bolnav; 6)a găzdui pe cel 
nevoiaş şi 7) a înmormânta pe cei răposați. Puterea 
mântuitoare a faptelor milosteniei a fost subliniată de 





Cuvântul aliluia este obişnuita exclamație ce 
apare ca refren de laudă în Sf.Scriptură (şi mai ales în 
psalmi), iar mai târziu în cântările şi slujbele bisericeşti. 

Termenul original ebraic este haleluia şi 
înseamnă: “Lăudaţi pe Domnul”. Cuvântul este alcătuit 
din verbul halal = “a lăuda” şi din ia, prescurtare de la 
numele teoforic Jahwve - “cel ce este”, tradus de obicei cu 
“Domnul”. 

In Palestina epocii primare a creştinismului, se 
cânta aliluia la coarnele plugului, la leagănul copilului, la 
bucuria culesului etc. 

Fericitul leronim ne îndeamnă să zicem ori de 
câte ori putem: aliluia, pentru lauda lui Dumnezeu; toată 
bucuria noastră să fie o cântare de aliluia. Exclamaţia 
aceasta este bucurie, iar bucuria de a preamări pe Dumnezeu 
are un caracter obştesc: toți credincioşii sunt însuflețiți de 
laudă la adresa lui Dumnezeu. De aceea, aliluia stă la 
imperativul plural: “Lăudaţi!”. 

Dar nu numai omul aduce laudă lui Dumnezeu, ci 
întreaga făptură. Astfel apare a/iluia în Psalmul 150, 6: 
“Toată făptura să laude pe Domnul!”, 

Aliluia a devenit semnalul de chemare la 
rugăciune, intocmai ca toaca sau clopotul. Se cântă aliluia' 





Termeni ebraici folosiţi în cultul creştin: Aliluia 





Domnul Insuşi: “Atunci va zice Împăratul | Hristos 
Judecătorul -n.n.] celor de-a dreapta lui: Veniţi, 
binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniți împărăția cea 
pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am 
fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat 
să beau...” şi celelalte. “Atunci drepţii vor răspunde, 
zicând: Doamne, când Te-am văzut străin şi Te-am 
hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?...” şi celelalte. 
“lar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat 
Zic vouă, întrucât ați făcut acestea unuia dintr-aceşti frați 
ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (MATEI 25, 34-40). 

Creştinul toate se cuvine a le săvârşi în numele 
lui Dumnezeu (“Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în 
numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” - MATEI 
18, 20) şi “ca pentru Dumnezeu”. Hristos ne învaţă: 
"Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi 
înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; astfel nu veţi 
avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când 
faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac fățarnicii 
în sinagogi şi pe ulițe, ca să fie slăviţi de oameni; 
adevărat grăiesc vouă: îşi iau plata lor. Tu însă. când faci 
milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca 
milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în 
ascuns, îți va răsplăti ţie. lar când vă rugaţi, nu fiţi ca 
fățarnicii, cărora le place, prin sinagogi şi pe la colțurile 
ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate 
oamenilor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, 
închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns; 
iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie [...] 
Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc 
fețele. ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat 
orăiesc vouă: îsi iau plata lor. lu însă. când postesti. 
unge capul tău şi fata ta o spală, ca să nu te arăţi 
oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, 
iar Tatăl tău Care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie” 
(MATEI 6, 1-6; 16-18; toate sublinierile din textele 
citate ne aparțin). lar Apostolul ne învaţă la rându-i: 
„Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu 
moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim; 
iar dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă 
trăim şi dacă murim, ai Domnului suntem” (ROMANI 
14, 7-8). De aceea, “orice faceți, cu cuvântul sau cu 
lucrul, toatesă le faceţi în numele Domnului lisus şi prin 
EI să mulţumiţi lui Dumnezeu şi Tatălui” (COLOSENI 
3, 17). 

În faimoasa Predică de pe munte (MATEI 5-7), 
Hristos a expus, în modrezumativ, întreaga Sa învățătură 
despre viaţa creştină, dând şi tabla celor nouă fericiri 
(versetele 3-1 | din cap.5), pe care le-am prezentat în altă 


ca să se adune credincioşii, apoi începe slujba religioasă. În 
Noul Testament se întâlneşte a/iluia la tot pasul. Sinteza 
acestor texte o găsim în îndemnul Sfântului Apostol Pavel: 
“Să aducem pururea jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică 
rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui”. 

Psalmul mai afirmă că aliluia se poate cânta şi în 
ceruri, de către fiinţele care locuiesc acolo. 

Aliluia se poate exprima şi cu ajutorul 
instrumentelor muzicale: trâmbița, psaltirionul, alăuta, 
timpanul, chimvalul (practică folosită la templu). Laudă se 
cuvine lui Dumnezeu pentru toate faptele Sale. Toate 
frumusețile şi belşugul naturii (lanurile de grâu, pajiştea 
verde, murmurul izvoarelor, ciripitul păsărilor, răsăritul 
soarelui) sunt însuflețite şi chemate să cânte ali/uia, să 
laude şi să preamărească pe Dumnezeu, Creatorul văzutelor 
şi nevăzutelor. 

Rugăciunea, postul, sărbătorile sunt astfel de 
prilejuri de laudă. Alt motiv de laudă este împăcarea omului 
cu Dumnezeu, prin mărturisirea şi iertarea păcatelor celor 
credincioşi. Bucuria de a fi alături de Dumnezeu, printr-o 
viață bineplăcută Lui, este un prilej de ali/uia. (Psm.32,2), 
Vestiţi sunt psalmii | 12-11 8, care sunt cunoscuţi cu numele 
“halel” (lauda cea mare), pentru că în Vechiul Testament se 





fie”.. 





f 
parte. tot în cadrul acestui Curs... (ase revedea “Puncte 
Cardinale”, an III. nr.2/26. februarie 1993, p-8). 

Să ne amintim o clipă, în această expunere 
privitoare la viața creştină, şi de episodul evanghelic al 
Martei şi Mariei (surorile lui Lazăr cel înviat din 
morți). deosebit de pilduitor: “Și pe când mergeau ei, 
Ela intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L- 
a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria 
care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta 
cuvântul Lui. lar Marta se silea'cu multă slujire, drept 
care, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că 
sora mea m-a lasat singură să slujesc? Spune-i deci să- 
mi ajute. Şi. răspunzând, Domnul i-a zis: Marto. Marto, 
te îngrijeşti şi,pentru multe te sileşti. Dar un lucru 
trebuie; ci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va 
lua de la ea” (LUCA 10, 38-42), Nu e înţelept, aşadar, 
ca grija şi strădania pentru cele materiale să copleşească 
sau să fie pusă mai presus de grija şi strădania pentru 
cele spirituale. Ortodoxia pune accentul pe această 
dimensiune contemplativăa vieţii creştine, în vreme ce 
apusenilor (catolici sau protestanți) li se întâmplă prea 
adesea să calce pe urmele Martei, risipindu-se într-un 
activism lipsit de transcendenţă. 


Prin urmare, întreaga viață pământească se |! 


cuvine a fi valorificată în perspectiva vieţii de dincolo, 
sub lumina harului îndumnezeitor. De aceea, tipul 
uman exemplar, în ordinea creştină tradițională, era 
sfântul; iar dacă nu putem ajunge cu toţii sfinţi, în 
sensul strict al cuvântului, nu trebuie însă nici o clipă 
să ne părăsească elanul spre sfințenie, luptându-ne 
“lupta cea bună”, după îndemnul paulinic (| TIMOTEI 
6. 12). Lumea modernă se întreabă tot mai des asupra 
sensului vieții, pe care l-a pierdut odată cu stingerea 
credinței. Unii cred că-şi pot răspunde cu noțiunea 
vagă de “fericire” (în sensul plăcerilor şi bunăstării 
lumeşti). Superficial şi amăgitor răspuns! S-a observat, 
cu dreptate, că oamenii nu-şi caută de fapt fericirea, ci 
propria consistență. Dar ce "consistență” poate avea 
omul în afara lui Dumnezeu?! Ce “consistentă” şi-ar 
putea recunoaşte cineva care nu are certitudinea 
veşniciei sale personale?! Cel mult pe aceea deplânsă 
de poet: “Muşti de-o zi pe-olume mică de se măsură cu 
cotul... Viaţa de aici nu-şi are scopul în sine: “lar dacă 
nădăjduim în Hristos numai pentru viața aceasta, suntem 
i d pn decât toți oamenii” (1 CORINTENI 15, 
„ Crezul creşt î i i 
“Aştept Diize iaoaueaae sa e) Fa a 
E ța veacului ce va să 
ț (va urma) 
Vasile A MARIAN 


cântau la sărbătoarea Paştelui evreiesc. 


Temei de aliluia este și bi 
ă ŞI binefacerea de care se 
ing epic este omul din partea lui Dumnezeu (Psm.1 12), 
lu ASA pe gre Ca unui părinte, o datorează omul Tatălui 
E Sea mântuirea din necaz şi din durere (Psm. | 14), 
Sp atu toate câte le primeşte (Psm.115). Toate 
si muri Lia uicaează laudă lui Dumnezeu. pentru că s-a 
ilaLui it cita be 
Ce peste noi, iar adevărul Lui rămâne în veac 
Numai rareori cuvă lui 
| A Vântul aliluia are înțeles de 
MSI de Jale. Acânta cuivaaliluia, înseamnă a-l Ca 
îi ace slujba înmormântării (care începe cu cântarea 
tuia, ca de altfel multe dintre ritualurile tre 
bisericeşti), SS: 
In alte împrejurări. î 
Rl râri, în necazuri, suferi 
aliluia are înțelesul de strigăt de durere, ca şi ti zei 
-a terminat cuel, nu mai e nici o speranță, nici o scăpare; 


de-acum: aliluia!” ( : 
- e: * (ceeace inseamnă . teal 
il mai poate milui). cănumai Dumnezeu 


i Omul credincioszice:“Doamne ajută” "Doamne 
miluieşte”'sau"aliluia” învocândajutorul şi binecuvântarea 
d as aie clipele vieții lui. dar şi aducând 
dr A ia icelul SCADA "“Cânta-voi mila şi 

»ptatea; . nne, i » 

Aliluia e voi lăuda!” (Psm.110). 


































se ace Mi ca ee cca 


- nn 


SL ST _ — 7. 


PUNCTE CARDINALE 


Martie '95 NR. 3/51 PAG. 9 





Nu ştiu dacă a mai fost folosit sau 
nu termenul de “complex Cain-Abel”, dar 
cert este că realitatea îl reclamă; curba 
ascendentăa criminalităţii, a bolilor psihice 
Şi nervoase, este alarmantă şi cere atenția şi 
eforturile conjugate ale psihiatrilor, 
psihologilor şi teologilor, pentru a depista 
cauzele şi a încerca să le înlăture. 

Că însăşi istoria omenirii, după 
Geneză, începe cu un fraticid, este 
semnificativ. Am dori ca această legendă 
biblică să nu fie decât rodul imaginaţiei 
evreieşti. Cain îl omoară pe fratele său Abel, 
din invidie. Dar cu groază ne dăm seama că 
toată istoria omenirii, de atunci până azi, nu 
este decât cronologia războaielor, a 
fratricidului, pomind de la securea de piatră 
şi ajungând la bomba atomică, de la lupta 
corp lacorp la genocidul în masă, în progresie 
geometrică cu dezvoltarea civilizaţiei şi a 
culturii. 

Considercătermenul de “complex 
Cain-Abel” nuesteo invenţie temerară, căci 
se constată că de-a lungul secolelor la baza 
relațiilor dintre“ oameni a fost şi este 
constanta: cel tare îl suprimă pe cel slab. 

Dacă nici creştinismul nu a putut 
schimba această relație, creştinismul care a 
fost cea mai mare revoluție morală, 
schimbând legea “dinte pentru dinte” cu 
“dacă aproapele tău te loveşte pe obrazul 
drept, întoarce-i şi pe cel stâng”, ce poate 

face omul de azi, care a cucerit luna, dar a 
pierdut sufletul?! 

Revoluția franceză din 1789, 
înfăptuită în numele libertăţii. fraternității, 
egalității, a dat cele mai munstruvase dovezi 
de fratricid, pecetluitecu semnul ghilotinei.* 

Nu în numele “fraternității” şi 
“egalității”, evlaviosul, pravoslavnicul 
popor rus a devenit marele cobai al 
marxismului şi a comis atrocitățile ştiute, 
cărora abia generaţiile viitoare le vor 
cunoaşte poate proporțiile şi urmările? 

Astăzi, după două milenii de 
creştinism, ura şi invidia lui Cain se 
perpetuează încă! Homo homini lupus. O 
luptă înverşunată se duce pe toate 

meridianele, pe plan social, economic, politic 
(mai ales politic). “Peştele mare îl înghite pe 
cel mic”. Ciocnirea de ambiţii bolnăvicioase, 
lupta fără scrupule, lupta izvorâtă din invidie 
şi lăcomie, a făcut milioane de victime. 
Fratricidul de azi nu mai constă doar în 


distrugerea fizică; el comportă nenumărate 
mijloace, sporite prin progresul civilizaţiei: 
competiția, Bursa, calomnia, corupţia au ucis 
tot atâția oameni ca şi armele de foc. Au adus 
în lume sinuciderea şi mai ales stress-ul, care 
stă la baza majorităţii bolilor nervoase şi 
psihice contemporane. 

Trepidanta noastră viaţă politică şi 
economică, goana aceasta nebună după 
inavuţire, cu tensiunea şi riscurile ei, sunt fără 
indoială cauze generatoare de stress. 


OM PLEx 


- ADE 


CAIN 


Dar... “omul nu trăieşte numai cu 
pâine”. 

Dacă averea, gloria, puterea ar fi 
scop în sine, iar toate luptele în lume s-ar fi 
dus pentru dobândirea lor, cumsăne explicăm 
deziluzia Ecleziastului, care le-a avut pe toate 
ŞI totuşi ne-a lăsat deprimantul testament; 

Vanitas vanitatum et omnia vanilas? 

Cum să ne explicăm sinuciderea lui 
Frederic II al Prusiei, bogat, tânăr, frumos, 
rege? Cum să ne explicăm noi, cei schilodiți 
sufletește după jumătate de secol de“dresare” 
marxistă, că în țările îndestulate oamenii se 
droghează? Că dezechilibrul psihic şi nervos 
creşte nu nunui lu noi, cei debusolaţi, cei 
derutați, scăpaţi peste noapte din lanţurile 
comunismului, dar ŞI acolo unde n-a ajuns 
acest plan diabolic de depersonalizare, de 
deformare psihică, unde s-a trăit bine? 

lată deci că nu toate stress-urile sau 
sinuciderile se datorează unor cauze 
exterioare, materiale. Abel nu este numai 
simbolul victimei; este şi simbolul năzuinței 
omului spre o viață superioară, spre înălțimi 
morale. 

Omul se naşte cu instinctul de 
conservare, dar şi cu o foame sufletească de 
ceva ceel nu-şi poate lămuri, dar care este un 
imperativ tot așa de puternic ca şi foamea 
fizică. 

Scriitorul nordic Johan Boyer o 
denumeşte Foamea cea mare, în romanul cu 


acelaşi titlu. Este o carte de rară profunzime, 
în care personajul principal îşi astâmpără 
această foame printr-un gest sublim de 
generozitate **, care îlapropie de Dumnezeire. 

Teologii şi psihologii denumesc 
căutarea divinității cu numele de “foamea 
mistică”. 

Dar afară de “foamea mistică”, 
există şi o altă formă de foame: foamea de 
absolut moral. Cei mistuiţi de aceasta tânjesc 
după sublimul care se realizează în clipe 


L 






fugitive, cu multe sângerări lăuntrice poate, 
cu multe renunțări şi eforturi, dar totuşi se 
realizează. Cel ce şi-a ostoit această foame 
este însă perfect conştient că aceste puține 
clipe merită tot zbuciumul şi toate sacrificiile 
făcute. 

Pe o cale ocolită, el realizează 
fericirea, împlinirea după care a tins 
subconştientul său; şi, în pofida hidoşeniei 
vieţii, el îşi dă seama că în sufletul lui 
sălăşluieşte “o scânteie divină”. 

Sunt multe căi care duc la sublim! 

Cel credincios îl realizează prin 
rugăciune, prin extaz. 

Medicul, când salvează viaţa unui 
bolnav, trăieşte în clipa aceea sublimul. 

Când se naşte un copil, toţi din jurul 
lui participă laun miracol ce frizează sublimul! 

Artistul când, cuprins de adevărata 
inspirație, îşi creează capodopera, nu se zice 
că trăieşte “clipe divine”? 

Tot ce s-a creat în ştiinţă şi în artă 
poartă pecetea sublimului şi a adus omului 
beatitudinea şi convingerea că tot ceea ce a 
creat îi vine de undeva de sus, de dincolo de 
el. Mitul! 

Ajung acum la miezul problemei: 
anume că, dacă la acest sfârşit de mileniu a 
crescutalarmant numărul ființelor debusolate, 
cazurile de dezechilibru psihic, sinuciderile, 
este pentru că totul a fost demitizat, pentru că 
speculațiile rațiunii au înscăunat cinismul în 


UN NECESAR REMEMBER: 


ORIGINILE COMUNISTE ALE ZILEI DE 8 MARTIE 


toate manifestările vieții. S-au demitizat 
sentimentele, valorile morale, virtuțile. 

Cine mai crede azi în noţiunile de 
nobleţe sufletească, de fidelitate, de puritate, 
de încredere în aproapele, de patriotism? 

Cinismul,profanarea, bagatelizarea 
a tot ce este sfânt a înnăbuşit în omul de azi 
setea de absolut. 

Cum să creadă un tânăr în virtute 
sau în sfințenia sentimentelor, când zilnic 
pe marile şi micile ecrane rulează filme cu 
toate perversitățile, iartarabele sunt pline cu 
literatură pornografică? 

lată hrana sufletească atineretului 
nostru! Pentru aceasta să fi fost nevoie de 
jertfele unei Revoluții?! 

Debusolarea, deruta morală, naşte 
“copiii străzii”, în delincvenții minori de azi 
şi criminalii adulți de mâine. 

Lupta între bine şi rău se dă în noi 
toți. , 

In străfundul sufletului nostru 
fiecare descoperim cu mirare, câteodată, un 
Cain latent. 

Nimeni nu poate să pretindă că nu 
ştie ce e bine şi ce e rău. Omul ştie când face 
bine şi când face rău; dar între clipa ispitei 
şi a faptei există o frântură de secundă în 
care omul este liber să ia o hotărâre. Această 
frântură de secundă determină victoria sau 
căderea omului! Eroul, trădătorul, omul 
superior, defetistul, ucigașul se nasc în 
această frântură de secundă! 

Vem alege oare calea minimei 
rezistențe, calea comodității iresponsabile, 
ce ne poate duce spre ruina definitivă? 
Credem că poporul nostru mai are totuşi 
rezerve de morală, de bun simţ; ele se găsesc 
mai ales la țară, acolo unde mai există 
decență şi unde pomografia pătrunde mai 
greu. Acolo unde sacralitatea vieții nu s-a 
pierdut de tot. Să oprim avalanșa de literatură 
pornografică, de filme indecente, de localuri 
de desfrâu! ă 

Să oprim demitizarea şi cinismul! 

E ultima clipă: dacă nu ne trezim, 
vom cădea în prăpastie ca eroii lui 
Dostoievski, “cu tălpile la cer”. 

Flora N. CRĂCEA 





* Cunoscuteste cazul micii prințese de Lomballe, 
a cărei inimă extirpată a fost dusă de un soldat 
al Revoluției în vârtul baionetei, prin tot oraşul. 


** Însămânțează ogorul dușmanului său. 





"ZETKIN (țetkin), Clara (1857-1933), om politic german. A participat la întemeierea Partidului 


internaţională a femeilor socialiste de la Copenhaga (1910), sărbătorirea, la 8 martie, a Zilei Internaţionale a Femeii.” 
(*** Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972) 


"ZETKIN (ţetchin), Clara (1857-1933), militantă de seamă a mişcării muncitoreşti germane 
participat la lupta împotriva militarismului, colonialismului și războiului. Din inițiativa ei s-a hotărâ 
(1910), sărbătorirea Zilei Internaționale a Femeii la 8 Martie. În 1915 a organizat, la Berna, C 
imperialist. A foşt unul dintre întemeietorii Ligii “Spartacus” şi ai P.C. din Germania. Membră 


Internaționalei a III-a din 1921." 


"ZETKIN, Clara, născută EISSNER la 5 iulie 1857 la Wiederau. Moartă la Arhan 
şi a inițiat mișcarea socialistă a femeilor. Expulzată din Germania, între 1882-1890 a fosti 
În perioada 1895-1913 a fost membru al Comisiei de Control a P.S.D. din Germania. Una 


Comunist din Germania. A propus, la Conferința 


ŞI internaționale. Membră a P.S.D din Germania din 1881, a 
t la Conferința intemaţională a femeilor socialiste de la Copenhaga 
onferința internațională a femeilor socialiste împotriva războiului 
aC.C. al P.C.G. din 1919. A fost membră a Comitetului Executiv al 


(*** Dicționar Enciclopedic Român, vol.IV, Q-Z, Bucureşti, 1966) 


ghelskoie (URSS) la 20 iulie 1933. În 1878 s-a alăturat social-democraţiei 
n exil în Elveţia şi Franța. Între anii 1891-1917 a editat ziarul “Egalitatea”. 
dintre întemeietoarele grupului “Spartacus” (comunist). Între 1919-1924, 


membrăaC.C.alP.C.German. În perioada 1917-1929 a făcut parte din C.C.al P.C.German. Preşedintă a Secretariatului Femeilor din Cominter (Moscbva). Preşedinta 
“Ajutorului roșu” din Germania din 1925." (MEYERS LEXIKON, Band 24, Mannhein -Wien -Zurich, 1987) 
Y 


DRAGOSTEA ȘI RESPECTUL PE CARE LE PURTĂM DOAMNELOR 
NENUMĂRATE CHIPURI, IAR NU IN FORMELE INSTITUȚIONALIZA 


COMUNISTE! 


rr —— 


ŞI DOMNIȘOARELOR NOASTRE POT FI EXPRIMATE ZI DE ZI,ÎN 
TE PROPAGANDISTIC ȘI ÎN LOZINCILE IEFTINE ALE DEMAGOGIEI 





PAG. 10 NR. 3/51 Martie '95 


PUNCTE CARDINALE 


(A 
/ 





Sub eroziunea inexorabilă a timpului 
şi mizeriei cotidiene, a zâmbetului larg şi 
blând al domnului lliescu, a jalnicei atitudini 
echivoce, sau chiar slugarnice, a Comisiei 
parlamentare pentru anchetarea 
evenimentelor din Decembrie 1989, tăişurile 
întrebărilor fără răspuns se tocesc progresiv, 
împreună cu tot mai estompatele contururi 
ale inocenților martiri de atunci. Un neam 
care nu face dreptate celor ce i-au exprimat 
bărbăţia şi i-au atestat-o prin jertfă păşeşte 
pe o blestemată cale sinucigaşă: distruge 
temeliile motivației majore pentru viitoare 
jertfe, previzibil necesare cândva, înseşi 
temeliile respectului de sine. Deci încă o 
dată şi mereu: “Cine a tras în noidupă 227. 
Cum de permitem ca toți cei prezumptiv 
responsabili şi, deci, vinovaţi, să facă din 
mormintele lortribuneale demagogiei, obiect 
de deriziune şi chiar de insultă? Cum de am 
permis ca acea atât de prețioasă 
componentă de curaj şi demnitate națională, 
tragic exprimată în Insurecție, să se 
transforme sub ochii noştri în caricatură? 
Căci ce altceva poate deveni, în ochii străini 
şi detaşaţi ai celor care îşi mai iau osteneala 
să descifreze evenimentele, faptul că 
întreaga armată română, plus securitatea, a 
tras vreo şase milioane de obuze şi gloanţe 
în... nimeni? Domnul lliescu, mare logician, 
printre atâtea alte calități sugerate de dl. 
Gabrielescu, nu poate să nu ştie că 
indignarea congestionată a domniei sale în 
fața suspiciunii, inevitabilă sub vălul de ceață 
atât de bine întreținut de putere, nu constituie 
un argument. În fața oricărei crime, orice 
anchetator începe prin a-şi pune întrebarea: 
“cui prodest?”, “cui profuit?”. Cine a avut de 
profitat de pe urma sângerosului scenariu 
cu terorişti, dacă nu admitem (şi nu putem 
admite!) că întreaga conducere a armatei, 
partidului şi securității, deținătorii informației, 
erau doar o adunătură de idioţi. De atunci şi 
până azi, majoritatea enormă a acestora 
reprezintă PUTEREA de sub conducerea 
domnului lliescu, singurii oameni din această 
țară care “ştiu, vor şi pot” - cum lapidar şi 
“modest” îi descria doamna Agata Nicolau, 
la constituirea actualului PDSR. Această 
putere s-a constituit atunci din toți cei care, 
îngroziți de responsabilități grave şi de 
perspectiva pierderii privilegiilor, au alergat 
de pretutindeni sub aripile generoase ale 
cloştii protectoare ce preluase miraculos 
puterea. Însă toată lumea ştia “cine a tras în 
noipână la 22”, sau îşiimagina că ştie. Multe 
“vârfuri” miroseau a sânge proaspăt (de cel 
mai vechi, să uităm deocamdată); trebuia 
să devină necesari, să-şi adune merite, 
aparent, dar convingător, diferite de cele pe 
care se osteniseră să le cumuleze o viață 
întreagă. Şi erau motivaţi, supramotivați, să 
o facă. Pe cine aţi văzut la televizor, stimați 
concetățeni, cu fețele devastate de angoasă, 
pe cine ați ascultat cu respirația tăiată de 
groază, descriind cu amănunte 
înspăimântătoarea stihie a... teroriştilor? |n 
asemenea condiții, era evident că Armata 
trebuia să fie cu noi, tot aşa şi supra- 
competenta Securitate, şi, iarăşi evident, nu 
fără merituoşii lor conducători. Ca să trecem 
această punte teribilă, orice drac binevoitor 
era maibinevenit decât orice înger indiferent, 
mai ales că îngerimea nu se prea înghesuia 
să ne salveze de... teroriştii lui Ceauşescu. 






lar acesta trebuia, desigur, neapărat, asasinat 
urgent, ca 'teroriştii” să ştie că nu maiau tătic 


Şi nici mămică şi să vie cu miile să-şi depună 
armele 'ultrasofisticate” la picioarele... 


generalilor credincioşi Revoluţiei, sau eventual 


să se întoarcă în Libia, lran, etc. 
Abia când 'teroriştii” au absentat în 


masă de la acest rendez-vous, emoția, chiar 


admiraţia, străinilor din toată lumea față de 
“Revoluţia Română în direct” a început să se 
altereze, până când s-a transformat într-un 
imens hohot de râs, iar mai târziu, într-un 
zâmbet politicos-disprețuitor adresat nu numai 
actorilor, dar şi spectatorilor, fosta nație de 
"aplaudaci” transformată cu artă într-una de, 
să zicem eufemistic, dezorientați, sau uşor- 
orientabili. Aşa suntem; şi uite cum jertfa lui 


Călin Nemeş şi alor lui a produs, a emanat 


“noua' clasă conducătoare, cu epoleţi groşi 
de “incontestabile” merite pe care de atunci şi 
le răsplătesc mereu, cu din ce în ce mai 


puțină discreţie, devenind cu admirabilă (!) 
agilitate, din soldaţi ai proletariatului, pătura 
de miliardari ai viitorului stat de drept visat 
de... opoziție! 

Domnul lliescu este însă, printre alte 
virtuţi prezidenţiale, şi sincer: s-au făcut şi 
greşeli după decembrie, mai ales până la 
alegerile din mai 1990. Nu chiar din vina 
domniei sale, căci domnia sa n-a guvernat 
niciodată. S-au cheltuit rezervele atât de 
dureros adunate sub Ceauşescu (dureros nu 
pentru domnia sa şi cei apropiați, salamul cu 
soia consumat de aceştia toți constituind una 
din cele mai hazoase metafore imaginabile), 
s-au returnat depunerile obligatorii prin care 
Ceauşescu ne obliga să cumpărăm ceea ce, 
de drept, ne aparținea, s-au plătit salarii 
majorate minerilor şi altor categorii bine alese 
pentru ne-muncă, s-a redus săptămâna de 
lucru la 5 zile tocmai când trebuia să devină 
de 7, etc. - deci s-a dat marele ciubuc 
preelectoral, construindu-se cu grijă imaginea 
benignă şi frumos-mirositoare a... trandafirului 
şi cavalerului său fără prihană! ŞI iarăşi a 
mers. Cui profuit? - întreb din noucu obstinată 
rea voință; cui profuit anularea micilor şanse 
de relansare a economiei naționale, cu 
infrastructura ruinată de nebunescul efort 
impus poporului pentru plata datoriilor 
externe? Nu acestui popor, fără îndoială, ci 
celor avizaţi să păstreze puterea cu orice 
preț. Va fi fost mare preţul, dar de atunci şi 
până azi, pe linia vechilor deprinderi, Marea 
Mafie Postcomunistă face ceea ce ştia de 
atunci că va trebui să facă, ceea ce făcuse cu 
abnegaţie şi eroism şi sub dictatură: strânge 
fără cruțare cureaua... celorlalți! Noi am 
desăvârşit ruina ca să ne alegeți, noi ştim şi 
putem şi vrem să o dregem... pe spinarea 
voastră, iubiți stupid people! Noi suntem 
ocupați cu lupta împotriva corupţiei... altora. 
Nu destabilizați procesul de cultivare a noilor 





< re . , P 2 
A ,! Fi ip 9 
i * iau in NA d, 
: ee aa $ 
î A: â, W, PA e 
Sa i « DIA 
5 y + | 5” i E ăi ă ; 
i + j A fa pt 2 "EX SP Re af i 43 
ge e Dl a Pa dea no PR pt 0 
O E să P E mat 
> a pt: d, . mă pie Sg 2 fa a 
> E 4 î.4 i >) Ş, vi A 
e 9 AY A - e mă ŢI Z SSI 9 cu Pi aa da ă ÎN 
s d i i & S q 
ă f E 4 A Şi ata £ 
| te | E : | uta $ Taz a 
a FIER pia? : A 
* . + = 


ă S Mi Le 9 i : = 
POZA N EN II ata COREA ne e Pe 
y AP pre aa, i € 7) Sa SA bca ep 7 
4 se za Sa 4 , PA a 4 


capitalişti! Fiţi vigilenţi, să nu se reîntoarcă 
boierii! Străini capitalişti din toată lumea, am 
preluattoate tezele opoziției, noi ştim, putem 
şi vrem să fim capitalişti! Ajutaţi-ne! Este 
probabil că până în 1989 dl. lliescu a fost 
unul dintre cei mai luminaţi, mai moderni, 
mai cultivați conducători PCR (atacurile 
opoziției împotriva domniei sale, bazate pe 
trecutul personalde până la Insurecţie, n-au 
dus decât a solidarizarea a milioane de bieți 
aplaudaci cu cel astfel agresat, mulți 
simțindu-se incriminați odată cu d-sa). 
Nimeni nu poate fi învinovăţit pentru 
convingerile sale politice şi ataşamentul la 
acestea ca rezultat al educaţiei, apartenenţei 
şi intereselor de clasă, etc. Ele pot, desigur, 
fi combătute în raport cu altă viziune asupra 
intereselor naţiunii, sau cu altă afiliere etică. 

Credem însă că responsabilități 
grave îi revin după Insurecţie, în primul rând 
legate de acele zile de confuzie programată, 







Ş e 
SA Ni pda 
pa y 


N îi % 

di 1 A a ab _ 

a a por VI Alia uzate oi E 
RE De SI sa, AN BERE a edr 
SII Pa sa 


ă 


cu beneficiari perfect vizibili şi departe de a 
fiinocenți. Suspiciunile privind acea perioadă 
decisivă nu devin “mârşave” prin simplul 
fapt că sunt incomode pentru puterea 
constituită atunci, ele rămân nu numai 
legitime, ci obligatorii, atâta vreme cât 
elucidarea acelor evenimente sângeroase 
este sistematic împiedicată. Ă 

De cinci ani, dl. lliescu face un efort 
susținut, şi până acum încununat de succes, 
de a se sustrage tuturor responsabilităților, 
deşi deține puterea aproape discreționară 
de totatâta vreme -o veche practică a PCR, 
care, având toată puterea, nu era niciodată 
responsabil pentru vreun eşec sau crimă, 
dar îşi aroga toate meritele pentru orice 
succes sau realizare. 

Noi credem în legătura inextricabilă 
şi în proporționalitatea dintre putere şi 
responsabilitate. Deci, în opinia noastră dl. 
lliescu este responsabil, alături de guvernele 
succesive pe care le-a susținut, de toate 
“erorile” comise de la Insurecţie încoace - 
ruinarea economiei prin “ciubucul 
preelectoral”, evenimentele de la Târgu 
Mureş, mineriadele, cu toate consecințele 
lor pe plan național şi internațional, criza de 
autoritate, impunitatea marii corupții prin 
care o mare parte a avuţiei naţionale trece 
în proprietatea foştilor “proletari”, ce se 
înghesuie azi să devină exploatatori, 
alterarea imaginii României în lume, 
emigrarea disperată a tinerilor, etc., etc. 
Toate acestea devin o tristă istorie la 
adăpostul "charismei" prezidenţiale; se 
constituie în acest fel temelia moralmente 
putredă a unui viitor de sumbre promisiuni, 
ce se conturează progresiv, ineluctabil, 
începând de la scuipatul gros, sanguinolent, 
pe care Puterea l-a proiectat asupra Jertfei 
din Decembrie şipe care refuză să-lşteargă. 

Fred NĂDĂBAN 











Fenomenul legionar, abordat de 
atâtea ori de către istoriografii occidentali 
de pe poziții destul de pertinente, la el 
acasă a fost tratat întotdeauna într-o 
manieră ostilă şi mistificatoare, sub 
presiunea diferitelor ideologii stângiste. 
Iniţiată încă de pe vremea dictaturii 
antonesciene, consolidată apoi de lunga 
dictatură comunistă, această tendință 
istoriografică a continuat să se manifeste 
şi după 1989, confirmând, dacă mai era 
nevoie, insuficienta noastră emancipare 
de spiritul vechiului regim (sau, în câteva 
cazuri, noua noastră slugărnicie ideologică 
față de imperialismul masonic al 
Occidentului “democrat”, la fel de ostil 
dreptei şi tradiției creştine). Anumite 
abordări  “senzaţionaliste” ale 
fenomenului legionar în presa 
postcomunistă, ca şi eforturile partizane 
ale unor membri sau simpatizanți legionari 
(mai vechi sau mai noi), nu puteau suplini 
decât în mică măsură această prelungită 
dezertare de la datorie a istoricilor 
profesionişti. 

Această situație (anormală şi 
ruşinoasă) a fost curmată spre sfârşitul 
anului prin apariția la laşi a unei lucrări 
foarte serioase şi de o sănătoasă 
neutralitate: Kurt W.Treptow, Gheorghe 
Buzatu, “Procesul” lui Corneliu Zelea 
Codreanu (mai, 1938), 253 p., în colecţia 
“Românii în istoria universală” (Şi - dacă 
am înțeles corect zgârcitele indicații 
editoriale din fruntea volumului - în cadrul 
unei serii intitulate “Corneliu Zelea 
Codreanu în fața istoriei”). Punerea între 
ghilimele a cuvântului iniţial din titlu 
sugerează, din capul locului, concluzia 







PUNCTE CARDINALE 


Martie '95 NR. 3/51 PAG. 1] 


O PREMIERĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ 





analizei critice asupra înscenării judiciare 
din primăvara lui 1938 (“procesul” s-a 
derulat în zilele de 23-26 mai, în faţa 
completului de judecată al Tribunalului 
Militar al Corpului II de Armată din 
Bucureşti, sub preşedinţia colonelului 
magistrat Dumitru Constantin). 

Nu avem de-a face cu un studiu 
istoric propriu-zis, ci cu o ediție critică a 
stenogramelor procesului, însoțite de o 
Introducere de aproape 60 de pagini, deun 
corp de Note (pp.201-222) şi de cinci 
Anexe (scrisoarea din 26 martie 1938 a 
Căpitanului către N.Iorga, însemnările din 
temnița Jilavei, câteva extrase din. Jurnalul 
lui Carol II, depoziția completă a lui luliu 
Maniu şi o scrisoare adresată de Corneliu 
Codreanu tatălui său, la 30 iulie 1938, dar 
împiedicată să ajungă la destinaţie, din 
ordinul lui Armand Călinescu). 

Documentele nu sunt inedite, dar 
sunt îngrijite şi ordonate profesional, cu 
probitate ştiinţifică. În ansamblu, textul 
rezultă ceva mai complet şi mai bine 
structurat decât cel din volumul (altminteri 
foarte util) Din luptele tineretului român: 
1919-1939, scos acum doi ani de Fundaţia 
“Buna Vestire” (la iniţiativa fostului 
secretar al lui Comeliu Codreanu, d-l 
ing.Duiliu Sfinţescu). lată ce ne spun, în 
finalul Introducerii, recenții editori: “În 
concluzie, se impune să constatăm că 
problematica privind istoria Mişcării 
Legionare este mai degrabă extrem de 


vastă decăt extrem de dificilă [...] Literatura 
consacrată problemei, deşi inegală, este 
imensă. Adăugând faptul că, practic, 
arhivele interne abia începsă fie investigate, 
putem conchide că scrierea istoriei 
adevărate a Mişcării Legionare [în sensul 
de istorie principial obiectivă, nepartizană, 
din afara iar nu dinlăuntrul lumii legionare 
-n.A.V.] reprezintă un obiectiv de viitor, 
absolut necesar [...] Volumul de față 
reprezintă, în concepția editorilor, o treaptă 
spre o asemenea abordare a istoriei Mişcării 
Legionare. Textul stenogramei procesului 
este extras din două surse principale: 
cotidianul bucureştean <<Universul>> 
(document care a fost cenzurat de 
autoritățile carliste) şi cartea publicată 
clandestin de Mişcarea Legionară în luna 
august 1938: Adevărul în procesul lui 
Corneliu Zelea Codreanu (lucrarea va avea 
să fie retipărită, în ediţie completă, după 
peste 40 de ani: Mişcarea Legionară, 
Adevărul înprocesul Căpitanului, colecţia 
<<Omul Nou>>, Miami Beach, 1980, 250 
p.). Fiind stabilit după mai multe surse, 
textul de față reprezintă, deci, cea mai 
completă şi echilibrată versiune a 
procesului lui Corneliu Zelea Codreanu 
tipărită până acum” (subl.n.). 

Noi n-am avut acribia să 
confruntăm textele pagină cu pagină, dar 
nu par să fie motive de îndoială asupra 
probităţii editorilor. În ce priveşte 
Introducerea, în mediile legionare s-au şi 


formulat reproşuri, găsindu-se că peste 
rânduri adie o boare de “antisimism”. 
Sunt, credem, reproşuri exagerate, în 
sensul că în afara lumii legionare patimile 
sectariste nu mai au de ce să se manifeste! 
A crede că toată lumea priveşte lucrurile 
prin prisma conflictului simişti - 
antisimişti e o ridicolă naivitate. 
Legionarii trebuie să înțeleagă că există 
şi o imagine dinafară a istoriei legionare. 
Ajuns pe mâna profesioniştilor oneșşti, 
orice fenomen istoric se obiectivează, 
astfel că adeseori apare deosebit de toate 
posibilele lui imagini din interior. Ne 
place sau nu, iată cam cum se văd lucrurile 
“de pe margine”... 

O calitate a Introducerii este şi 
aceea că dă o idee publicului mai larg de 
amploarea şi complexitatea problemei, 
precum şi de multiplele surse 
bibliografice (de unde se poate vedea şi 
marele interes cu care s-au aplecat asupra 
legionarismului românesc numeroşi 
cercetători străini). 

Trecând peste curiozitatea 
sistemului de difuzare (trebuie să soliciți 
cartea direct editorilor!), sperăm că 
întreprinderea va avea impactul aşteptat 
măcar printre istorici, deschizând calea 
unor pertinente cercetări româneşti asupra 
prea îndelung pre-judecatului fenomen 
legionar. 


Adolf VASILESCU 


LEGIONARISM ȘI DEMOCRAȚIE 


Vechile disensiuni legionare, posterioare 
morții lui Corneliu Zelea Codreanu, sunt departe de 
a se fi stins (deşi între timp a încetat din viaţă şi 
controversatul Horia Sima, ce a reprezentat pentru 
mulți, mai mult sau mai puțin justificat, principala 
“piatră de poticnire”). Ba mai „mult: această 
regretabilă dezbinare a fost transmisă în cele din 
urmă chiar şi “neolegionarilor” din tânăra generaţie, 
al căror radicalism sectar, afişat uneori ostentativ, 
neizvorât dintr-o experienţă personală, ci dintr-un 
mimetism îngust, este cu atât mai tragic în esenţă şi 
mai tragicomic în manifestări. Când vezi tineri incă 
imberbi polemizând pătimaş pe seama anilor 40 şi 
aruncând vorbe grele asupra unor oameni ce-s poate 
demult oale şi ulcele, te apucă un sentiment de jenă 
şi de tristeţe... Aici ambele “tabere” legionare au 
greşit în egală măsură, orbite de răfuieli personale şi 
de o oarecare amărăciune a “ratării” istorice, ducând 
- prea omeneşte - la căutarea unor “țapi ispăşitori 
Din dorința fiecăruia - sinceră, dar inabil pusă în 
practică - de a sluji ceea ce i s-a părut lui a fi 
“adevăratul legionarism”, mulţi „dintre vechii 
legionari au ajuns, fără să o vrea, în situația de a face 
grave deservicii prezentului şi poate chiar viitorului 
dreptei creştine. | 

În fond. fracţiunile legionare au trăit 
deopotrivă de dureros criza istorică şi morală de 
după Război, căreia au căutat cu toţii să-i afle 
răspunsuri Și remedii, ajungând de multe ori la 
concluzii identice, Una dintre problemele 
fundamentale a fost şi aceea a “readaptării” M işcării 
Legionare la contextul politic postbelic al “lumii 
libere”, mai ales sub aspect organizatoric şi social. 
La această problemă, se cuvine observat, doi adversari 
atât de înverşunaţi în alte privințe - Horia Sima şi 
Constantin Papanace - au ajuns cam la aceleaşi 








concluzii, chiar dacă pe căi relativ diferite. (E trist că 
seexhibă în mod curent numai temeiurile de dezbinare, 
pe când cele de unitate sunt aproape în întregime 
trecute cu vederea). Atât Horia Sima în Menirea 
naționalismului, cât şi Constantin Papanace în Spre o 
democraţie social-creştină au căutat să stabilească, 
pe urmele lui Corneliu Codreanu, un posibil modus 
vivendi al naţionalismului cu democraţia (văzând în 
democraţie un fel de fatalitate a lumii contemporane, 
ale cărei reguli formale trebuie respectate, dar al cărei 
profil interior s-ar cuveni convertit creştineşte). Şi noi 
am crezut, imediat după '89, ba chiar ne-am ispiti să 
credem şi astăzi, într-o metanoia creştină a democraţiei, 
pe fondul tradiţiilor naţionale. Aşa am ajuns să dăm la 
începuturi “Punctelor Cardinale” acea “orientare 
democrat-creştină” pe care unii (purtaţi, la rândul lor, 
de raţiuni asemănătoare, spre o “național-democraţie” 
creştină) ar voi astăzi să ne-o reproşeze... Dacă între 
timp orientarea noastră s-a redefinit ca “naţional- 
creştină”, a fost mai ales pentru a nu fi cumva 
confundați cu democreştinismul conjunctural al 
național-țărănismului masonizat sau cu apologeţii 
actualei pseudo-democraţii româneşti. Altminteri, 
parafrazând o vorbă celebră, noi îi iubim pe democrați, 
dar nu-i simpatizăm... Nu ne-am pierdut de tot 
creştineasca nădejde că democraţia s-ar putea ridica 
totuşi la demofilie, într-un viitor de care, ce-i drept, 
suntem încă departe. Până atunci nu putem decât, 
respectând regulile jocului democratic, să lucrăm mai 
mult în latura educațională decât în cea politică, 
pregătind, în paralel cu alţii, “oastea naționalistă” a 
zilei de mâine. 

În acest context trebuie aşezată şi cartea 
macedoneanului Constantin Papanace (1904-1985), 
Spre o democraţie social-creştină, scrisă în exil (1952), 
iar acum scoasă în țară de Editura “Brumar” din 


Timişoara (ce a pornit astfel la drum “cu dreptul”, se 
poate spune), cu o echilibrată Prefaţă a d-lui Dumitru 
(Tache) Funda (la rândul său macedonean şi membru 
de seamă al Mişcării Legionare). Trecând peste 
accentele “antisimiste” (cele mai multe nesesizabile 
aici pentru publicul mai larg), cartea tratează pertinent 
“problema adaptării Mişcării Legionare în noua 
conjunctură politică”, o “formă de adaptare activ- 
dinamică”, în care “accentul se va pune în primul 
rând pe educație” şi, în al doilea rând, pe fapta 
legionară (“o acțiune sau faptă legionară este 
considerată bună numai când interesul specific al 
mişcării se include în sfera interesului naţional, iar 
acesta nu vine în contradicţie cu ordinea naturală 
creată de Dumnezeu” - p.XXIV). Se valorifică de 
fapt învățătura antebelică a Căpitanului în contextul 
politic mai nou, cu flexibilitate şi realism. 
“C.Papanace - scrie d-l Funda (Prefaţă, p.XI) =, 
analizând profund atât aspectele de fond, cât şi pe 
cele de formă, consideră că renunţarea la unele 
aspecte pur formale, care au constituit pretextul 
adversarilor pentru etichetarea Mişcării ca o 
formaţiune de tip fascist, este nesemnificativă. 
Definitorii rămân principiile moralei creştine, la 
care nu se poate renunța”. C.Papanace face o 
apropiere - prudentă însă - de “Mişcarea Reînarmării 
Morale” (Mişcarea de la Caux), arătând că, în orice 
caz, numai o renaştere creştină ar mai putea salva 
lumea de politicianismul destructival ultimului veac. 
Legionarismul are două coordonate caracteristice: 
“dimensiunea creştină” şi “dimensiunea socială”. 
Deci, “Mişcarea Legionară şi-ar putea găsi o nouă şi 
adecvată expresie politică într-un [eventual] partid 
al Democraţiei Social-Creştine” (p.206). 

După peste 40 de ani de la elaborarea ei, cartea lui 
C,Papanace rămâne actuală în multe privinţe 
(cuprinzând chiar şi adevărate observaţii profetice), 
mai ales că acum România tinde să se integreze şi ea 
în sistemul democratic european, iar dreapta creştină 
are de dat încă un dificil examen istoric. 


Răzvan CODRESCU 














PAG. 12 NR. 3/51 Martie '95 


După Egipt şi Siria, continuăm prezentarea 
celorlalte state din lumea arabă contemporană. Totodată 
reamintim că procesul de cristalizare a acestor state ca 
expresie unor naţiuni distincte este departe de a se fi 
desăvârşit. Aceasta cu atât mai mult cu cât marea majoritate 
a populaţiei acestor state face parte din acelaşi trunchi 
etnic - arabii - şi aparţine aceleiaşi spiritualități-Islamul. 

Ca toată “/umea a treia”, şi popoarele arabe s- 
au constituit în state distincte în urma procesului de 
decolonizare ce a urmat celui de al doilea război mondial. 
Un proces care, cu rare excepții. a lăsat în urma sa situații 
tulburi, multe din ele create intenţionat de fostele puteri 
coloniale pentru a-şi menţine influenţa în regiunile unde 
fostele colonii au devenit “stare independente”. O realitate 
confirmată şi de mozaicul de state în care este divizată 
astăzi lumea arabă. 


lraqul. 

Actuala Republică Iraq se întinde de la munții 
Taurus până la Golful Persic, cuprinzând cea mai mare 
parte a vechii Mesopotamii cu râurile Eufrat şi Tigru. 
Inainte de vărsare în Golful Persic, cele două râuri se 
unesc în fluviul Shattel Arab (râul arabilor) care formează 
O deltă uriașă ce se intinde continuu in mare. 

Odată cu fondarea Bagdadului (762), Iraqul 
devine centrul politic, cultural şi religios al Califatului 
Abbasid. In anul 1258, mongolii conduşi de Hulagu 
cuceresc şi distrug splendida capitală abbasidă. In perioada 
1258-1515, ţara ruinată de invazia mongolă este condusă 
de dinastii mongole şi turcmene. Intre anii 1515-1546, 
otomanii cuceresc Iraqul, pe care-l stăpânesc până la 
sfârşitul primului război mondial, când provincia este 
ocupată de Marea Britanie. În anul 1920, guvernul britanic 
dobândeşte de la Liga Naţiunilor titlul de mandat asupra 
Iraqului. La 23 August 1921, britanicii îl înscăunează pe 
Faisal | din dinastia haşemită rege al Iraqului, dar țara 
continua să rămână, în fapt, posesiune engleză. In anul 
1924, lraqulanexeazăregiunea Kirkuk şi provincia Mosul, 
anexiuni dictate de interesele economice ale britanicilor. 
În anul 1927, guvernul regelui Faisal, total aservit Angliei, 
cedează exploatarea petrolului, principala bogăţie a țării, 
societăţii britanice “/rag Petroleum Compamy” (IPC). 

În anul 1932, guvernul britanic renunţă la 
mandatul său și lraqul devine, nominal, un stat suveran, 
liber şi independent, condus de o monarhie ereditară. In 
timpul celui de al doilea război mondial, în aprilie 1941, 
ofiţerii naţionalişti progermani, sub conducerea primului- 
ministru Rashid al-Gaylani, au încercat, printr-o lovitură 
de stat, să pună capăt legăturilor Iraqului cu Marea 
Britanie. Trupele britanice au zădămnicit însă tentativa 
obținerii unei independenţe reale și au ocupat țara. Ele se 
vor retrage, sub presiunea unor ample mişcări populare, 
în anul 1945, punându-se astfel capăt dominaţiei britanice 
şi în această regiune, dar guvernele de la Bagdad din 
perioada 1945-1958 vor rămâne devotate Angliei, care va 
păstra pe teritoriul lraqului câteva baze militare în cadrul 
Pactului de la Bagdad, organizaţie condusă de puterile 
occidentale pentru a face faţă influenţei sovietice în 
regiune, 

În anul 1958, generalul Abd-al-Karim Kassem 
organizează o lovitură de stat care reuşeşte. Monarhia este 
abolită și Iraqul devine republică. În anul 1963, Kassem 
este răsturnat de la putere şi locul lui este luat de Abd al- 
Salim Mohammad Aref, căruia îi urmează Abd as-Rahman 
Mohammad Aref. În iunie 1967, Iraqul participă la 
“Războiul se şase zile” împotriva Israelului, fiind înfrânt 
ca dealtfel întreaga coaliţie arabă. Ca urmare a acestei 
înfrângeri, la 17 iulie 1968, Partidul naţionalist Baas 
organizează o nouă lovitură de stat și conducerea țării este 
preluată de Ahmed Hassan al-Bakr care renunţă la 
colaborarea cu Siria și Egiptul, aliatele de până atunci şi 
strânge legăturile de prietenie cu Uniunea Sovietică. In 





PUNCTE CARDINALE 


LUMEA APARĂ, 


adevăr si prejudecată 


Situaţia actuală din lumea arabă (2) 


anul 1972, ca urmare a noii orientări politice, Iraqul 
naționalizează Compania Iraq Petroleum, ceea ce aduce 
statului importante beneficii care îi permit să participe la cel 
de-al patrulea război împotriva Israelului (octombrie 1973), 
terminat nedecis. 

In iulie 1979, conducerea lraqului este preluată de 
Saddam Hussein. Noul dictator al Iraqului înăspreşte regimul 
interh şi încearcă să devină conducătorul lumii arabe. 
Profitând de prăbuşirea regimului şahinşahului Mohammad 
Reza Pahlavi, Saddam Hussein foloseşte ca pretext disputa 
pentru o porțiune de frontieră în zona Shatt el Arab, şi în 
septembrie 1980, atacă Iranul. Indeluneatul şi istovitorul 
război între cele două ţări islamice constituie încă o dovadă 
cât de cumplite pot fi războaiele care au în substrat şi o 
componentă religioasă. O reizbucnire violentă a 
ireconciliabilului conflict dintre Islamul sunnit reprezentat 
de Iraq şi Islamul şiit, devenit agresiv sub conducerea 
mulahilor de la Teheran. 

In desfăşurarea acestui sângeros conflict, lraqul 
avea superioritate numerică, forțele sale armate având efective 
duble față de forțele armate iraniene, dar această superioritate 
s-a dovedit insuficientă pentru ca armata iragiană să obțină 
decizia pe câmpul de luptă. Cei opt ani cât a durat războiul 
cu lranul s-au soldat cu nenumărate pierderi de vieţi omeneşti, 
atât în rândul trupelor combatante, cât şi în rândul populaţiei 
civile din ambele tabere. De asemenea pierderile materiale 
au fostconsiderabile. Aviația iraqianăa bombardat Teheranul, 
iar cea iraniană Bagdadul şi Basra. Instalaţiile petroliere, 
atât cele iraniene, cât şi cele iraqiene din regiunea de 
frontieră Shatt el Arab, au fost distruse. 

După o serie de succese iniţiale care au avut drept 
rezultat ocuparea de către lraqa provinciei iraniene Chusestan 
în mai 1982, contraofensiva iraniană i-a constrâns pe iraqieni 
să se retragă pe propriul lor teritoriu. De la această dată 
războiul a luat caracter de război de uzură, cei doi combatanți 
măcinându-şi reciproc forțele. Şi în contextul acestui sângeros 
conflict, să menţionăm faptul că în iunie 1981, Israelul a 
executat un atac aerian asupra Bagdadului, distrugând 
reactorul nuclear iragian “Osirak”. Un act de agresiune clar, 
pe care însă forurile internaţionale nu l-au condamnat nici 
măcar formal. 

Războiul irano-iragian se va termina în august 
1988 prin acceptarea de către Iran a rezoluţiei 598 a 
Consiliului de Securitate al ONU care prevedea încetarea 
imediată a ostilităţilor. Pentru Iraq însă pacea nu va fi de 
lungă durată. La 2 august 1990 trupele iraqiene ocupă 
Kuweitul pe care-l proclamă a 19-a provincie a lraqului. Ca 
răspuns la această agresiune, Organizaţia Naţiunilor Unite 
cere Iraqului să se retragă din Kuwait până la 15 ianuarie 
1991. Cum Saddam Hussein refuză să dea curs hotărârii 
forului internaţional, Statele Unite, împreună cu aliaţii săi, 
dezlănţuie la 17 ianuarie 1991 o ofensivă aeriană de amploare 
împotriva Iraqului, urmată de declanşarea la 24 februarie 
1991 a ofensivei terestre, care se încheie cu înfrângerea 
armatei iraqiene după numai patru zile de acțiune. Cum 
Războiul Golfului, aşa cum a fost numită intervenţia Statelor 
Unite şi a aliaţilor săi împotriva lraqului, este un eveniment 
de dată relativ recentă, modul în care s-a desfăşurat este 
destul de proaspăt în memoria opiniei publice. Mai puţin 
cunoscute sunt însă cauzele reale ale acestui conflict, dar şi 
modul ciudat în care s-a terminat: oprirea ostilităţilor înainte 
de a se obţine zdrobirea armatei iragiene şi înlăturarea 
dictatorului Saddam Hussein și a guvernului său de la 


conducerea lraqului. 
DV 


Emiratul Kuwait (Daulat al Kuwait) este aşezat la 
extremitatea nordică a Golfului Persic, în hotar cu Iraqul. 
Atât din punctul de vedere al aşezării geografice, cât şi din 
punct de vedere al naţionalităţii populaţiei, Saddam Husssein, 
ca și predecesorii săi Mahommed Are în 1967 și Hassanal- 
Bakr în 1973, au avut dreptate când au afirmat că: Emiratul 
Kuwait este o provincie iraqiană. 


aaa > 


ti Să 
i | 


AU 


„a 


., . j 


- 


Saddam Hussein urzește... 


Colţul neînsemnat din partea estică a Peninsulei 

Arabia - Kuwaitul - cu o suprafață de 18000 kmp şi o 
populaţie de 1,35 milioane de locuitori, a fost populat în 
secolul 7 de triburi arabe nomade din Podişul Nejd. In anul 
1716, tribul Utub se statomiceşte în această regiune şi 
întemeiază sub conducerea şeicului As-Sabbah un şeicat 
vasal Imperiului otoman. La sfârşitul secolului 19 turcii îl 
cedează Marii Britanii, devenind protectorat britanic. 

Până la descoperirea uriașelor rezerve de petrol 
aflate în subsolul kuwaitian, locuitorii emiratului din zona 
de coastă se îndeletniceau cu pescuitul scoicilor cu perle în 
Golful Persic, iar populaţia din interior cu păstoritul semi 
nomad. Statutul juridic al emiratului se va schimba în anul 
1961, când protectoratul britanic ia sfârşit şi Kuwaitul 
devine stat independent. Interesul deosebit pe care 
Occidentalii, şi în primul rând Statele Unite îl poartă 
acestui neînsemnat colț din deşertul arab are drept cauză 
petrolul. Teritoriul Kuwaitului ascunde în măruntaiele sale 
o treime din rezervele totale de petrol ale planetei. Prin 
exploatarea lor beduinii nomazi de odinioară au devenit 
populația cea mai înstărită de pe fața pământului, bucurându- 
se de cel mai mare venit anual pe cap de locuitor din lume 
(17270 dolan SUA). In plus, locuitorii Kuwaitului nu 
plătesc impozite, se bucură de asistență medicală, ca şi de 
învățământde toate gradele gratuit, iar vârsta de pensionare 
este de 55 de ani dacă persoana respectivă poate face 
dovada că a muncit 15 ani. 

Cea mai importantă ramură a economiei 
Kuwaitului este extracția şi prelucrarea petrolului, şi a 
gazelor naturale, Pe lângă industria dependentă de petrol 
Kuwaitul dispune de o mare flotă de pescuit şi de una din 
cele mai modeme societăți de transporturi aeriene care 
leagă Orientul Apropiat cu Europa, Nordul Africii şi 
principalele țări din Asia. In fața acestui adevărat rai pe 


„pământ este explicabil că Saddam Hussein şi-a adus 


aminte că vecinii săi kuwaitieni sunt la origine tot arabi 
iragieni şi că trasarea hotarelor emiratului a fost făcută de 
ofițerii de stat major britanici, care au avut în vedere numai 
interesele Marii Britanii. FI 
Su, 
Urmărind modul în care s-a desfăşurat Războiul 
Golfului, este cu neputinţă să nu se remarce, cu surprindere, 
faptul că încetarea ostilităților a avut loc într-un moment 
nefiresc. Deşi armata iraqiană a fost învinsă într-o bătălie 
decisivă, Statele Unite şi aliații săi au refuzat, deliberat. să 
exploateze până la capăt succesul obținut, înlăturându-l de 
la putere pe Saddam Hussein, ocupând Bagdadul şi 
dezarmând resturile forțelor armate care au reuşit să scape 
prin fugă în centrul țării. 
O explicaţie la acest sfârşit ciudat al Războiului 
Golfului există. Iraqul, datorită capacităţii sale militare Şi 
a adversităţii faţă de evrei, reprezintă cea mai mare 
amenințare la adresa Statului Israel. Dispărând această 
amenințare, ajutoarele (cifrate la astronomice sume în 
miliarde de dolari) pe care Statele Unite şi Germania le 
oferă Israelului, în scopul apărării şi garantării securităţii, 
nu ar mai avea rațiune. De aceea Saddam Hussein nu a 
trebuit să dispară, iar forța militară a lraqului a trebuit să fie 
menţinută în limite rezonabile. Că această forță armată a 
fost folosită imediat după terminarea Războiului Golfului 
pentru a înăbuși, în modul cel mai sălbatic cu putință, 
răscoala kurzilor, un popor de peste 6 milioane de oameni, 
împărțiți şi asupriţi de Iraq, Turcia şi lran, este mai puţin 
important pentru “umanitarismul occidental”. Important 
este ca Israelul “să fie amenințat”, căci, aşa cum declara 
Contele de Marenches, şeful Serviciului de documentare 
Externă şi Contraspionaj (S.D.F.C.E.) în perioada 1970- 
198], în interviul acordat ziaristei Christine Ockrent, 
"Israelul nu este în pericol de război, ci în pericol de 
pace”. . (va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 








+ 
1 














EVreii în 


PUNCTE CARDINALE 


Dictatura antonesciană (6 septembrie 1940-23 august 1944) 


Abdicând la 6 septembrie 1940, Regele Carol II 
lasă în urma sa o Românie mică. Cedarea Basarabiei. 
Bucovinei de Nord şi Ținutului Herţei, după ultimatumul 
rusesc, urmată de pierderea Ardealului de Nord prin 
dictatul de la Viena şi Cadrilaterului prin tratatul de la 
Craiova. România avea, la preluarea puterii de peneralul 
Antonescu, cu 36000 km pătrați şi cu peste 6 milioane de 
locuitori mai puțin decât România Mare! 

In politica externă, pencralul Antonescu va urma 
orientarea de apropiere de Germania naţional-socialistă 
adoptată de puvermul Gigurtu în mai 1940. O orientare 
impusă de raportul de forţe din Europa anului 1940. cu 
repercusiuni în atitudinea guvemului român faţă de 
problema evreiască. 

Restricţiile cu caracter antievreiesc adoptate de 
guvemul Gigurtu în august 1940 vor fi menținute şi chiar 
înăsprite pin legislaţia adoptată de guvernele conduse de 
generalul Antonescu, atât în perioada de colaborare cu 
Mişcarea Lepionară, câtşi după încetarea acestei colaborări 
in urma evenimentelor din 21-23 ianuarie 194|. 

Cu privire la rădăcinile şi caracterul 
antisemitismului în Româniadupă primul război mondial, 
istoricul german Andreas Hillgruber. tace în capitolul 
intitulat “Problema evreiască în cadrul relaţiilor dintre 
Germunia şi România” din lucrarea" Hiller. Regele Carol 
şi Mareșalul Antonescu”, apărută în traducerea lui Stelian 
Neagoe la Editura Humanitas. următoarele precizări, de 
natură să traseze o linie de demarcaţie precisă între esența 
naționalismului românesc şi național-socialismul german. 

“După primul război mondial, în special după 
promulgarea” Constituţiei liberale din 1923, care în 
articolul $ în conformitate cu Tratatul de la Paris din 9 
decembrie 1919 cu privire la ocrotirea minorităţilor. 
asigură hituror cetățenilor egalitate în drepturi civice şi 

politice şi care voia să-i facă şi pe evrei cetățeni cu 
drepturi depline, mişcarea antisemită in România s-a 
intensifica! 'Se poale ca ea să fi avul un suport în rezerva 
pe care O avuseseră românii faţă de evrei mai înainte, 
când ei erau consideraţi străini. Organizaţia activă 
propriu-zisăeră formată din intelectuali şi îşi ave centrul 
în universităţi, în primul rând la laşi. unde locuiau evrei 
Alături de curentul mai vechi. al profesorului A.C. Cuza, 
Legiunea (Arhanghelului Mihail condusă de C Z 
Codreunu) reprezenia ariparadicală amişcării misemile, 
Darşi luptadusăde Gardade Fier (de mai apoi) împotriva 
iudaismului era o luptă naţională şi religioasă şi nu o 
luptă intemeiată pe rasism, Ca în Germania najional- 
socialistă. Legionar. erau deci impotriva evreilor, 
deoarece ii considerau, un corp străin fără uderențe la 
caracteristicile naţionale romaneşti, întimpce in Germania 
naţional-socialismul considera că e! reprezință un 
“pericol foarte mare tocmai prinfaptulcă se inlegrau cu 
uşurinţă intr-un specific naționul străin Lupta Legiunii se 
indreptadeci mai mult impotriva numărului mare de evrei 
veniţi din est şi care locuiau in oraşele din Basdrabia ŞI 
Moldova, decât împotriva evreilor din Bucureşti, în cea 


mai mare parte asimilați '. 
m 

Masurile legislative, care au înăsprit legislația 
antievreiască anterioară. au fost adoptate la insistența 
guvemului național-legionar. Aceste măsuri le-au provocat 
evreilor, în principal. prejudicii materiale, urmărind, mai 
întîi limitarea activităţii evreilor în domeniul economic şi 
ulterior, eliminarea lor totală din economie. Astfel, prin 
legea din 4 octombrie 1940 au fost expropriate marile 
proprietăți funciare rurale deţinute de evrei, Prin legea din 
17 noiembrie 1940 a fost expropriat patrimoniul forestier 
aflat în posesiunea evreilor, iar prin legea din 4 decembrie 
1940 au fost expropriate vapoarele aparţinând evreilor, 

Istoricul Andreas Hillgruber, în lucrarea citată 
mai sus, este de părere că măsurile cu caracter antievreiesc 
nu au fost luate în urma unor presiuni exercitate de 





Germania național-socialistă. ci ca urmare a orientării 
politice proprii Gărzii de Fier. Ele vor fi extinse şi după 
ruptura dintre General şi Mişcarea Legionară, guvernul 
generalului trebuind să continue această politică “penru a 
nu trezi bănuiala - crede Andreas Hilleruber - că este 
influențat de cercurile francmasonice şi de cercurile 
evreieşti”. Pe linia acestei politici, la 28 martie 1941 are loc 
exproprierea proprietăților funciare urbane ale evreilor. 

Pentru administrarea averilor expropriate de la 
evrei a fost înfiinţat la 2 mai 1941 “Centrul național de 
românizare” care a numit în întreprinderile evreieşti 
expropriate “comisari de românizure”. Rostul acestei 
instituții era de a închiria şi arenda fostele proprietăți 
evreieşti din România, degrevând prin sumele încasate 
asistența pe care statul trebuia să o acorde celor peste 
250000 de refugiaţi din teritoriile cedate. 


pei 


Iri perioada dictaturii antonesciene, pe lângă 
îngrădirile cu caracter economic. populaţia evreiască a fost 
supusă şi unor persecuții care au avut drept urmare pierderi 
de vieți omeneşti. Un reflex inevitabil al orientării impuse 
de Germama statelor aflate în zona sa de influență. Să 
remarcăm însă că înu-o lume în care milioane, multe 
milioane de oameni au dispărut masacrați în lagărele de 
concentrare şi de muncă forțată atât în Răsărit. cât şi în 
Apus, România a dat dovadă de reținere şi înțelepciune. 
Desigur, şi în România au fost săvârşite fapte reprobabile, 
dar numărul lor este infim față de pretenţiile propagandei 
iudaice care ține cutot dinadinsul să facă din poporul român 
un popor de ucigaşi. punându-i în sarcină crime imaginare 
şi făcându-l părtaş la ceea ce astăzi s-a împământenit sub 
denumirea de “holocausf” exterminarea evreilor în timpul 
celui de al doilea război mondial. | 

În legătură cu acțiuni pe care evreii le consideră ca 
având caracter de” exterminare” în Româniaaconaţionalilor 
lor, trebuie făcută următoarea precizare. Deportări de evrei 
în lagăre au avut loc numai după începerea războiului şi 
numai din rândul populaţiei evreieşti dinprovinciileeliberate 
de ocupaţia sovietică. În legătură cu aceste deportări, iată ce 
scrie Andreas [Hillaruber în lucrarea citată mai înainte. 

“La Scurt timp după ocuparea Transnistriei, 
aulorităţile române au început să-i deporteze în masă, pe 
evreiidin Basarabia şi din nordul Bucovinei -spre a“ ispăşi” 
pentru. evenimentele. din. teritoriile respectivei. La 17 
oclombrie 1941, comisarul general român pentru 
problemeleevreilor, Radu Lecca, i-a comunicat consilierului 
german pentru problemele evreilor că, în urma ordinului 
dal de mareșalul Antonescu, 1 10000 de evrei din Bucovina 
vor fi evacuați în regiunea Bugului”, 

Despre ce" ispășire” este vorbaaflăm din răspunsul 
pe care Mareşalul lon Antonescu îl dă lui W.F ilderman, 
şeful comunităţii evreieşti din România. la un memoriu al 
acestuiacu privire la soartaevreilordeportați în Transnistria. 
lată câteva pasaje din acest răspuns. 

“Domnule Filderman, în două petiţii succesive 
îmi scrieţi 'de tragedia zguduitoare” şi mă “imploraţi” în 
cuvinte impresionante, reamintind de “conștiință” şi de 
'omenie” şi subliniind că sunteţi “dator” să apela la mine” 
şi "numar la mine pentru evreii din România care sunt 
(recuți în ghetouri pregătite pentru ei la Bug. 


Pentru a amesteca şi tragicul în intervenţia Dys., 


Subliniaţi că această măsură “este moartea, moartea, 
moartea fără vină, fără altă vină decăt aceea de a fi evrei”, 

Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai 
sensibil ca mine la suferința celor umili şi fără apărare. 
Înţeleg durerea Dvs, dar trebuie, mai ales trehuie, să 
înțelegeţi şi Dvs, toți, la timp, pe a mea, care era aceea a 
unul nec Întreg. 

Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele 
noastre anul trecut, la evacuarea Basarabiei, şi ce se 
pelrece astăzi, când zi cu zi şi ceas cu ceas, plătim cu 
mărinime Şi cu sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care 


ROMÂNIA. be: 












Martie '95 NR. 3/51 PAG. 13 


ĂÂ 





coreligionarii Dvs. din Basarabiane-autratat laretragerea 
din Basarabia, cum ne-au primit la reintoarcere şi ne-au 
(ratal de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării 
de Azov? 

Darpotrivit unei tradiţii, voiți să vă transformați 
şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că 
uitaţi pricinile care au determinat situaţiile de care-vă 
plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb, şi prin Dvs. să întreb 
pe toți coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai 
frenetic cu căt suferințele şi loviturile primite de noi erau 
mai mari. 

Ce-aţi făcut Dvs. anul trecul când aţi auzit cum 
s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat 
ofițerii noştri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele 
şi eând au putut au omorât mişeleşte soldaţii cu băre. 
Avem dovezi. 

Aceşti ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor 
sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. 
Avem fotografii doveditoare. 

În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care 
vă înduioşați astăzi au trădat pe bunii români, i-au. 
denunţat urgiei comuniste şi ati adus jalea şi doliul în 
multe familii româneşti. 

Din pivnițele Chişinăului se scot zilnic, oribil 
mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel 
răsplătiți fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească 
acestor fiare ingrate. 

Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi 
desigur şi Dvs. şi pe care le puteți afla în amănunt. 

V-aţi intrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii 
casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce la 
inaintarea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani, cu 
buzunarele pline de grenade? 

V-aţi întrebat câți din ai noştri au căzut omorâţi 
mişeleşte de coreligionarii Dys,, câți dintre ei au fost 
îngropați înainte de a fi morți? Voiţi şi în această privinţă 
dovezi, le veţi avea. 

Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe 


care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru 


tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de 
drepturile lui... 


| MAREŞAL ANTONESCU 19.X.1941 


„Menţionăm că scrisoarea de răspuns a 


"Mareşalului Antonescu se găseşte publicată integral în 


lucrarea "Martiriul Evreilor din România”, publicată de 
"Centrul pentru studiul istoriei evreilor din România” în 
anul 1991, în Editura Hasefer - Bucureşti, 

A x 

Datele statistice privitoare la numărul evreilor 
din România, după pierderea Basarabiei, Bucovinei, 
Ținutului Herei, Ardealului de Nord şi Cadrilaterului, 
avansează cifra de 312.972 de evrei. Această cifră este 
confirmată de studiul statistic intitulat “Regiona! 
development ofthe Jewish population in Romania” apărut 
în anul 1957 sub semnătura Dr. Sabin Manuilă - fostul 
Director General al Institutului Central de Statistică din 
România şi Dr. W. llderman - fostul Preşedinte al 
Comunității Evreieşti din România. 

În raport de această cifră, propaganda evreiască 
pretinde că dictatura se face vinovată de 400000 de evrei 
masacrați în România. Inadvertența este atât de flagrantă, 
încât orice comentariu devine de prisos. Din păcate, nici 
în trecut şi nici astăzi, nu s-a întreprins nimic pentru a 
înfiera aşa cum se cuvine această calomnie la adresa 
poporului român. La inaugurarea Memorialului 
Holocaustului de la Washington. lon Iliescu nu a schițat 

nici un gest de protest față de grava acuzaţie ce se aduce 
poporului al cărui preşedinte este. O atitudine care nu-i 
face cinste și care-l descalifică moral, dovedind încăo dată 
că România de azi nu se deosebeşte cu nimic de România 


comunistă de ieri. 
(va urma) 











PAG. 14 NR. 3/51 Martie '95 





Gb egida Asociaţiei medicale 
creştine “Christiana” din Bucureşti a 
apărut Paul Evdokimov, 7aina iubirii 
Sfinţenia unirii conjugale în lumina 
tradiției ortodoxe lraducătoarea 
(Gabriela Moldoveanu) apare şi în 
postură de “consilier editorial”, dar 
“verificarea şi îmbunătăţirea traducerii” 
a trebuit să fie făcută de către 
Pr.Lect.Univ.Dr.Vasile Răducă (cel ce 
maian s-a făcut de pomină prin 
deşertăciunea de a-şi pune propria 
fotografie, însoțită de o pompoasă notă 
autobiografică, la paritate cu V|.Lossky, 
pe traducerea Teologiei misticea Bisericii 
de Răsărit editată la Anastasia”)! Noua 
traducere din Evdokimov nu e rea, deşi 
ni se pare sub nivelul celor apărute 
anterior (Arta icoanei... Iubirea nebună 
a lui Dumnezeu şi Văârstele vieții 
spirituale, semnate de Grigore şi Petru 
Moga, Teodor Baconsky, lon Buga). E 
greu de înțeles politica noastră culturală 
şi editorială. Opera lui Paul Evdokimov 
se afla tradusă aproape integral încă din 
anii '80 de către fraţii Moga (Grigore - 
filolog şi Petru - teolog). A lor a fost şi 
traducerea primei cărți de Evdokimov 
apărute la noi (Arta icoanei... Editura 
“Meridiane”, Bucureşti, 1992). Această 
traducere, ca şi cele în manuscris 
dactilografiat, câte am apucat să le citim, 
vădeau o muncă de bună calitate, precum 
şi o firească unitate stilistică şi 
terminologică. Ar fi fost timp, în cinci 
ani, să se editeze întreaga operă a lui 
Evdokimov, fără să se facă din nou, de 
către mai mulți, ceea ce se făcuse o dată 
şi bine. A terpiversa însă lucrurile, a lăsa 
să se ducă pe apa sâmbetei munca onestă 
a unor oameni, a o lua de la capăt şi a nu 
mai isprăvi -iată, într-adevăr, ceva foarte 
românesc! 
Întorcându-ne la Taina iubirii, 
cităm din Cuvântul înainte al lui Olivier 
Clement: “Taina iubirii constituie prima 
parte a dipticului (cea de-a doua fiind 
Femeia şi mântuirea lumii) pe care Paul 
Evdokimov l-a consacrat harismelor 
proprii bărbatului şi femeii, ca şi tainei 
iubirii umane (/aină în sensul 
sacramental) [...] Numai Hristos, ne spune 
Evdokimov, poate reconcilia realmente 
bărbatul și femeia [anulând <<războiul 
sexelor>> declanşat prin păcat -n.R.C.], 
poate să permită acordul între eros și 
persoană [...] În acelaşi timp, 
consubstanțialitatea nupţială este 
restabilită, cei doi poli îşi au locul lor în 
deplinătatea chipului lui Dumnezeu”, 
Taina creştină a iubirii se mișcă între 
eros şi agape, între nunta întru Hristos a 
bărbatului cu femeia (căsătoria) şi a 
omului cu Dumnezeu (monahismul), 
mărturisind despre “vocaţia liturgică a 
omului”, 
“Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea 
oamenilor - conchide Evdokimov, 


PUNCTE CARDINALE 


citându-l liber pe Sf.Maxim Mărturisitorul 
-nu sunt două iubiri. ci două fațete ale unei 
singure iubiri”. De aceea, cândomul ignoră 
mistica iubirii. el se îndepărtează în egală 
măsură de sine şi de Dumnezeu. Rătăcita 
lume modemă este, în primul rând, o lume 
care a pierdut sensul mistic al iubirii. Paul 
Evdokimov încearcă să ne ajute a-l regăsi. 
pe calea ortodoxiei, în creştineasca lui 


puritate. AR 


0 carte de excepţie, tot din aria 
teologiei ortodoxe contemporane, este şi 
Omul - animal îndumnezeit (evităm 
discuţia asupra redării grecescului zoon 
prin românescul “animal”!) de Panayotis 
Nellas (1936-1986). Cartea poartă subtitlul 
“Perspective pentru o înțelegere ortodoxă 
a antropologiei” (pe pagina de titlu a 
versiunii româneşti: “Pentru o antropologie 
ortodoxă”) şi a apărut ca atare în 1979, la 
Athena. Recenta traducere românească. 
însoţită şi de un temeinic Studiu 
introductiv, aparţine diac.loan I.Ică jr., 
care este şi directorul Editurii *Deisis” 
(mutată acum de la Alba Iulia la Sibiu). 

Omul - animal îndumnezeit este 
dezvoltarea şi asamblarea într-un volum 
unitara unor studii mai vechi ale autorului. 
Cităm din Studiul introductiv al 
traducătorului: “Şi pentru că a înţeles că 
miza principală a conflictului interior, care 
deşiră în polarizări păgubitoare viața 
eclesială a Greciei (şi a întregii Ortodoxii) 
contemporane, se joacă în antropologie 
[antropologia obsedează astăzi deopotrivă 
Apusul şi Răsăritul, iar pe această obsesie 
semnificativă s-ar putea articula o întreagă 
filosofie sau teologie a culturii 
contemporane - n.R.C.]. în 1979 Nellas 
publică [...] cartea care avea să devină 
capodopera şi testamentul său teologic 
[...], una dintre cele mai remarcabile cărți 
de teologie ortodoxă ale epocii noastre”... 
(subl.n.). Părintele D.Stăniloae o considera 
Ja rându-i “cea mai cuprinzătoare şi fidelă 
expunere a antropologiei patristice” din 
întreaga teologie ortodoxă. Volumul se 
alcătuieşte din; “CHIP AL LUI 
DUMNEZEU” şi "HAINE DE PIELE”.O 
investigaţie în jurul unor puncte centrale 
ale invățăturii Părinților despre om şi 
despre relația Biserică-lume, VIAŢA 
SPIRITUALĂ A OMULUI IN HRISTOS, 
Sludiu asupra antropologiei hristocentrice 
a lui Nicolae Cabasilas; CADRELE 
ANTROPOLOGICE ȘI COSMOLOGICE 
ALE UNIRII CU DUMNEZEU. Studiu 
asupra rânduielii Canonului Mare. Se 
adaugă o mică antologie de texte patristice 
(de la Sf.lrineu al Lyonului la Sf.Nicodim 
Aghioritul), 

Nu putem încheia fără a observa 
că la Editura “Deisis” /rei țeologi tineri 
(loan |.Ică, Cornel Toma şi Vasile Bârzu) 
desfășoară o activitate editorială superioară 


(şi cantitativ şi calitativ) tuturor 
înțepenitelor şi prăfuitelor noastre edituri 


bisericeşti! IL] i ]) 


( ultura noastră națională trăieşte 
deocamdată din reeditări. In ce priveşte 
folcloristica. ea pare să se fi stins de tot, 
odată cu folclorul însuşi (ca fenomen viu 
Şi creator. nu ca material festivist). Ne 
temem că suntem martorii unei prăbuşiri 
sufleteşti fără precedent şi ai unei acute 
crize de identitate a naţiunii. Ceea ce a 
desfipurat până la caricatură comunismul 
de ieri, pare continuat - până la lichidarea 
definitivă - de euro-comunitarismul de 
azi, în același spirit materialist şi pozitivist. 
Tradiţia şi specificitatea sunt tratate ca 
maladii naţionale, iar “leacul” invocat 
mereu, mai ales în mediile artistice şi 
intelectuale, ar fi să executăm cuminţi 
partiturile politice şi culturale livrate de 
“organismele intemaţionale” (adică, mai 
pe şleau, de propaganda iudeo- 
occidentală). 

Nu e de mirare, într-un asemenea 
context. că reeditarea unor cărți 
fundamentale ale folcloristicii noastre mai 
vechi a fost primită cu destulă răceală. 
După vasta lucrare despre sărbătorile 
româneşti tradiționale a lui Simion 
FI.Marian, a revăzut lumina tiparului şi 
remarcabilul “studiu de folclor” al ex- 
gândiristului Ovidiu Papadima, O viziune 
românească a lumii (Editura “Saeculum 
1.0.7, colecţia" Mythos”. Bucureşti, 1995, 
190 p..cuo Postfațăa editorului l.Oprişan). 

Autorul acestui studiu, deşi 

cunoscut mai alesca bun critic literar (fost 
cronicar literar al'*Gândirii” şi, mai târziu, 
asistent al lui G.Călinescu), are şi o destul 
de întinsă activitate de folclorist (merită 
amintite antologia sa de lirică populară, 
Cu cit cînt, cu-atita sînt, precum şi volumul 
Literatura populară română, amândouă 
din epoca postbelică). Oviziune... datează 
din faza gândiristă a autorului, fiind scrisă 
între 1936-1938 şi publicată în volum în 
1942. E unul dintre puţinele studii 
temeinice de folclor câre pun sistematic în 
evidență fondul creștin al tradiţiei noastre 
populare, prea adeseori percepute doar 
prin prisma unui arhaism precreştin 
(M.Eliade, O.Buhociu etc.) sau a unui 
laicism stupid (lotul folcloriştilor de 
obedienţă marxistă, de care, din păcate, s- 
aapropiat, într-un moment de oportunism, 
şi Ovidiu Papadima însuşi). O viziune... se 
cade citită cu creionul în mână (inclusiv ca 
miniantologie folclorică), iar la capătul 
lecturii autorul merită iertat, credem, 
pentru toate compromisurile sale 


ulterioare... 


A, cerem iertare doamnelor 
suferinţei româneşti pentru întârzierea cu 
care semnalăm tulburătorul volum 
Lacrima prigoanei. Din luptele 
legionarelor românce, editat de d-l Ovidiu 
Guleş în seria “Pagini din istoria Gărzii de 
Fier” (Editura“*Gordian”, Timişoara, 1994, 
131 p.). Dupăo scurtă Precuvântare a d-lui 
Nistor Chioreanu (fost şef al Ardealului 
legionar şi actual preşedinte de onoare al 
Partidului “Pentru Patrie”, autorul 
volumului memorialistic Morminte vii), 
urmează mărturiile a “douăsprezece 
românce legionare” (ce “au învins, 
învingându-se pe ele însele”) despre anii 
îndelungaţi ai marilor prigoane. Materia 
se împarte în trei secţiuni, orânduite relativ 





N 





cronologic: “Oameni şi fapte”, “*Codru- 
i frate cu românul” (luptele din munţi) şi 
“Balada închisorilor”. Volumul se 
deschide cu evocarea Nicoletei Nicolescu 
şi Marietei Iordache (Maica Mihaela) şi 
se încheie cu nădejdea biruinţei întru 
Hristos. Nu credem să existe în toată 
istoria europeană mai grăitoare pilde de 
eroism feminin; “cetăţuile”, fie şi 
“sfărâmate”, reprezintă una dintre 
dovezile cele mai convingătoare ale 
“miracolului” legionar. Din 
“sfărâmăturile” trupeşti se vor fi ridicat 
nevăzute cetăţi de duh în cerul veşniciei 
româneşti. 

Se cuvine să înşirăm (în ordine 
alfabetică, după ultimul nume de familie) 
pe mărturisitoarele din Lacrima 
prigoanei: Maria Muscalu Baicu, Maria 
Roşca Brahonschi, Viorica Stănulețiu 
Călinescu, Sofia Cristescu Dinescu, Ana 
Lungu, Ana Horăscu Olteanu, Aspazia 
Oțel Petrescu, Elena Faina Popa, Otilia 
Aroneasa Răduleţ, Maria Hâncu Rotaru, 
Viorica Pârnac Stănescu, Alexandrina 


Teglariu Voinea. Ş 
[]) 


2 n Nr.6/1995 al revistei 
“România literară” s-au tipărit trei 
“replici” la acuzaţiile de plagiat pe care 
d-na Marta Petreu le-a formulat la adresa 
lui Nae Ionescu (şi - mai vag - la adresa 
lui Lucian Blaga), pe temeiuri foarte 
discutabile şi cu o înverşunare demnă de 
o cauză mai bună. D-l Nicolae 
Manolescu, directorul publicaţiei, deşi 
pretinde că nu vrea “s-o apere” pe d-na 
Petreu, înțelege *:să orienteze” într-un 
sens nefavorabil receptarea de către 
cititon arespectivelor'replici”, încropind 
un editorial tendenţios, intitulat “În jurul 
unui plagiat”. Dincolo de afirmaţiile 
gratuite pe marginea unor texte pe caren- 
aavut probabil vreme să le citească atent, 
d-l Manolescu săvârşeşte o gafă de 
proporții, susținând o similitudine de 
situații între cazul Nae lonescu şi cazul... 
Eugen Barbu (în care domnia-sa a fost 
direct implicat)! Nu-i uşor de precizat 
dacă e vorba de pripă sau de rea-voinţă. 
Ne este însă greu să ne închipuim că un 
om de valoarea intelectuală a crițicului 
nostru nu îşi dă seama realmente de 
deosebirea fundamentală dintre cele două 
situaţii. Nu e vorba atât de contextul 
ideologic diferit, cât de statutul 
personalităților şi lucrărilor incriminate. 
Nae Ionescu e profesor de filosofie şi 
ține un curs universitar nescris şi 
nepublicat ca atare, în vreme ce Eugen 
Barbue scriitor de creație, ce şi-a publicat 
şi şi-a asumat opera, ridicând chiar 
pretenții de originalitate artistică. Pe de 
altă parte, Nae lonescu se legitimează în 
posteritate printr-o întreagă şcoală de 
gândire românească, în timp ce Eugen 
Barbu nueste decât un mahalagiu tupeist, 
faimos doar în contextul vicios al unei 
epoci de tristă amintire. A-l compara pe 
Nae lonescu cu Eugen Barbu e cel puţin 
la fel de absurd ca şi când l-am compara 
ped-l Nicolae Manolescu cu... d-na Marta 
Petreu! Noi încercăm să nu fim atât de 
absurzi... 


Răzvan CODRESCU 
e 29..................... 
. Semnatarul acestei pagini îşi 


2 exprimă dezacordul cu sistemul 
e ortografic aberant impus din raţiuni 
e extralingvistice de Academia Română 
e şi pe care se vede constrâns să-l 
9 folosească şi-n paginile acestei 
e publicaţii. 














PUNCTE CARDINALE 








Martie '95 NR. 3/51 PAG. 15 


YI DEISEANAI DIN) EAI RP IAN ES 



















D-l Nicolae Pora, ardelean, se numără printre 
legionarii ce au fost nevoiţi să părăsească [ara in anii 
Războiului sau imediat după aceea, prigoniţi de regimul 
antonescian (după ianuarie 1941), apoi de “capitularzi” 
şi de comunişti. Toţi au plecat cu gândul să continue 
lupta anticomunistă (mulți s-au şi reintors clandestin 
sau au fos! paraşutaţi în țară, îndeplinind diferite misiuni 
de sabotare a bolşevismului, în tentativa mai largă de 
organizare “din mers” a unei rezistenţe naționale, mai 
mult cu făgăduinţele decât cu sprijinul efectiv al Marilor 
Puteri din “lumea liberă”). Sperau că lucrurile se vor 
schimba in câțiva ani şi că, atâția câți vor mai fi în viaţă, 
se vor pulea reintoarce în țara pentru care îşi jertfiseră 
tinerețea. Pe atunci nu se ştia de vânzarea ordinară ce 
avusese loc la Yalta şi care pecetluise destinul României 
pentru o jumătate de veac. 
Când trădarea Occidentului a devenit limpede, 
aceşti exilați au trebuit să ia viața de la capăt. N-au 
renunțal să poarte steagul anticomunist, dar mijloacele 
luptei lor cu istoria s-au schimbat sub presiunea 
imprejurărilor. Nu se mai putea lupta cu arma in mână, 
cuvântul şi pilda personală puteau fi însă puse în slujba 
cauzei româneşti. Numerosul contingent legionar al 
exilului a continuat să-şi facă exemplar datoria, păstrând 
trează conştiinţa naţională şi creştină şi demonstrând 
lumii forța virtuţilor creatoare româneşti (dacă n-am fi 
avul alâta neşansă istorică, această eroică generație ar 
fi făcut, într-adevăr, “o țară ca soarele sfânt de pe cer”). 
Personalitățile cele mai implinite ale exilului au fost de 
nu legionari, măcar simpatizanți ai Legiunii. Unii s-au 
realizat in latura cultural-artistică, alții în latura social- 
economică, dar cu toții au confirmat că românii, într-o 
lume normală, pot ocupa un loc de cinste pe plan european 
şi mondial. Când trupul țării era zdrobit de cizma asiatică, 
ethos-ul ei a supravieţuit cu precădere fie in vrednicia 
răbdătoare a închisorilor politice, fie în vrednicia 
lucrătoare a exilului 
D-Il Nicolue Poru Juce parte dintre acei exiluți 
care au făcut cinste [ării şi generaţiei sale. După 
dureroasa expatriere, a petrecut câţiva ani în Franţa, 
unde, deşi cu o instrucție superioară, a lucrat într-o 
fabrică de ciocolată de la Paris. În cele din urmă, s-a 
hotărât să plece in Canada, unde existau mai multe 
posibilităţi de a-şi face un rost, în condiţiile în care 
trebuia să ia totul “de la zero”. “Mai înainte de a veni în 
Canada, m-am gândit ce-o să fac in Canada "; destinul 
trebuia asumat, dar viaţa nu trebuia trăită la întâmplare! 






































Dacă în perioada postdecembristă de grave pentru identitatea noastră spirituală 


O NICOLAE PORA 


Pe atunci, pentru a fi primit în Canada, trebuia să te 
angajezi că vei lucra cel puţin un an în agricultură. D-I 
Pora s-a gândit să aleagă un câmp de activitate mai puţin 
exploatat, cu posibilităţa de valorificare în viitor, în care 
să-şi folosească toideodată şi pregătirea superioară pe 
care o avea. A oplal pentru creşterea industrială a 
ciupercilor. S-a inițiat în Franţa şi, când a ajuns în 
Canada, era aproape un specialist. A pornit cu un contract 
modest (50) de dolari, masă şi cazare), a lucrat şi câte 18 
ore pe zi, s-a perfecționat fără răgaz, teoretic şi practic, 
lar priceperea şi lenacitatea l-au făcut să ajungă unul 
dintre cei mai mari specialişti din lume în creşterea 
ciupercilor, precum şi unul dintre cei mai prosperi oameni 
de afaceri din exilul românesc. Izbânzile materiale nu l-au 
făcut câtuşi de puţin să neglijeze latura ştiinţifică, 
păstrându-se la zi cu toate noutăţile în materie (din 1958 
şi până azi participă anual, în luna iunie, la sesiuni 
informative de specialitate la Universitatea din 
Pennsylvania, făcând parte dintr-un comitet internaţional 
de consultanţă şi finanţare a cercetărilor în domeniul 
creşterii ciupercilor). Actualmente este patronul unei 
uriaşe ciupercării ultratehnologizate (cea mai mare din 
Canada şi a doua, se pare, de pe continentul nord- 
american). Nu şi-a pierdut energia tinereţii, iar activitatea 
sa se caracterizează prin aceeaşi tenacitate (“Lucrul meu 
n-O să se termine decât când voi închide ochii") 

Bazele actualei intreprinderi (din regiunea 
Ottawa) s-au pus în 1972, iar prima recoltă a fost culeasă 
în 1973. La începul se obțineau două-trei recolte pe an, 
apoi (printr-o permanentă tehnologizare şi perfecţionare 
organizatorică) s-a ajuns la patru recolte şi jumătate pe 
an, tar astăzi se obțin şase recolte şi jumătate! Există însă 
perspective pentru obținerea, în curând, a opl recolte şi 
jumătate anual, fără a scădea cu nimic exigenţa calitativă 
(dimensiune USI, vuloure nutritivă elc / 

Seriozitatea, priceperea şi vrednicia i-au adus d- 
lui Pora un netăgăduit renume printre concetăţeni, fiind 
considerat astăzi unul dintre oamenii cei mai importanţi 
ai provinciei Ontario, la Ottawa, aceşti oameni de seamă 
sunt onoraţi cu busturi publice, iar printre ele se găseşte 


"şi cel al consângeanului nostru. 


Deşi a stat departe de țară vreme de o jumătate 
de veac, românismul său n-a suferit ştirbire, chiar dacă nu 
s-a putut să-l transmită întru totul copiilor şi nepoților 


(născuţi cu toţii în exil). Vorbeşte perfect româneşte (cu 
parfumul graiului ardelenesc), îi place “să petreacă " 
inconjurat de români (cu cântece de pe acasă), participă 
la toate marile reuniuni româneşti de pe continentul 
american (noi l-am cunoscut cu prilejul “Romfest "-ului 
din 1992), finanţează generos acțiunile culturale cu 
caracter naţional şi citeşte regulat presă românească 
(din exil, dar şi din țară), se bucură sau se mâhneşte 
pentru fiecare împlinire sau neimplinire naţională. A 
rămas fundamental un om de dreapla, puternic legat de 
ordinea creştină şi de tradiţie în genere (cu toate că e un 
om praclic şi receptiv la progresul organic). În comunism 
vede nu doar răul de ieri, ci un rău încă actual, acționând 
camuflat şi periclitând viitorul românesc. E dezamăgit 
de fărâmițarea opoziţiei anticomuniste şi, în general, de 
tot mai radicalele dezbinări dintre români. Crede că e 
nevoie de o nouă revoluţie (“poate nu cu armele, ci 
spirituală”), iar nucleul năzuitei unităţi româneşti il 
vede într-o ortodoxie despăduchiată de slujitorii ei 
compromişi. Visează ridicarea unei biserici româneşti 
la Oltawa (astăzi slujbele minorităţii noastre ortodoxe 
se țin într-o biserică anglicană închiriată, credincioşii 
nepulându-se deplasa săptămânal la Montreal, Toronto 
sau Kitchener, unde se află biserici româneşti cu frumoasă 
tradiţie). E mândru că şi-a adus contribuţia la întemeierea 
şi dăinuirea Câmpului Românesc de la Hamilton (în 
apropiere de Toronto), unde funcționează centrul cultural 
“Nae Ionescu ” şi se organizează anual, în timpul verii, 
o săptămână de festivități româneşti, la care iau parte 
mulți români din Canada şi Statele Unite. Unrol deosebit 
a avutşi-n editarea revistei lunare “Cuvântul Românesc ” 
(ce apare de peste 20 de ani, sub iscusita conducere a d- 
lui George Bălaşu). În ce ne priveşte, îi rămânem 
îndatoraţi pentru sprijinul acordat foii lunare “Lumea 
satelor”. 

La capătul unei lungi discuţii pe care am avuţ- 
o cu domnia-sa in-august 1992, în frumoasa-i vilă de 
lângă Ottawa, ne-a spus cure crede că ar fi temeiurile 
unei posibile renaşteri româneşti (ca şi ale dăinuirii 
noastre istorice): “credinţă în Dumnezeu", “dragoste 
de neam”, “dor de muncă” şi “grijă față de generaţiile 
viitoare ”. Am adăuga: şi o tenacitate precum cea a d-lui 
Pora şi a generaţiei legionare. : 


PUNCTE CARDINALE 


În Numărul viitor: Pr. Gheorghe CALCIU 


importanță şi să fie tratate cu maximă lumii apusene, trăitoare în bunăstare 


societatea românească a antrenat pasiuni 
nestăvilite în diversiunea “pericolului 


maghiar”, consumând energii naţionale 


imense, prin canalizarea deliberată de către 


actuala Putere comunistă a preocupărilor 


opiniei publice româneşti de pista falsului 
naționalism, chestiunea țigănească - gravă 
realitate a prezentului, cu proiecție 
previzibilă în viitor şi consecinţe cear trebui 
să neliniştească profund - rămâne ignorată 
în componentele ei esenţiale. Faptele şi 
realităţile legate de această problemă sunt 
cât se poate de complicate şi nu se rezumă 
doar la cazurile de răbufniri violente, cu fals 
conţinut de conflict interetnic. 

În apariţiile lor publice, intens 
mediatizate, unii dintre liderii țiganilor -în 
speţă cei de la Sibiu, impostori şi uzurpatori 
de titluri monarhice - fac, în primul rând, 
dovada unei aroganţe tupeiste dublate de o 
şiretenie imposibil de mascat în spatele 
lamentaţiilor de indivizi nefericiţi, de etnie 
“persecutată” în întregimea ei. Dincolo de 
stări de lucruri regretabile, ce se 
concretizează în multă mizerie şi suferință 
umană, înclinația spre fraudă și infracțiune 
este mereu prezentă la aceşti "mai mari” ai 
țiganilor şi se manifestă când direct, când ca 
rezultantă a unorafirmaţircontradictorii sau 
chiar lipsite de orice temei real. Ar rămâne 
doar mostre într-o antologie a umorului 
“perioadei de tranziție”, dacă nu ar fi dovezi 
ale unei stări de lucruri cu consecințe extrem 


şi națională, afirmaţii precum: *... sunt seriozitate. Este nefiresc ca țiganii să se simtă 


<<împăratul>>...” sau... suntreprezentantul 
<<casei regale>>...”, afirmaţii făcute de 
aceiaşi indivizi care mai la vale se pot pronunța 
că *... noi dacă furăm o găină, furăm că n- 
avem ce mânca”, dar “casele noastre 


impostura cea mai autentică!) 
interese şi complicităgagtii 








le bază: sociale şi civice, 
şi spirituale, privite din 
unghiul de vedere al tradiţiilor instituționale 
şi comunitare. Pornind de la necesitatea că 
toți cetățenii Statului Român, indiferent de 
apartenența lor etnică, trebuie să se bucure de 
toate drepturile şi garanţiile pe care le conferă 
un autentic stat de drept, În aceiaşi măsură în 
care este stipulată și impusă și respectarea 
sau îndeplinirea obligaţiilor cetăţeneşti, 
problemelor legate de realităţile din lumea 
țigănească trebuie să li se acorde cuvenita 


ofensaţi pentru originea şi tradiţiile lor şi să se 
afle în situaţia de a trebui să-și caute o nouă 
denominaţie etno-lingvistică, numai pentru 
ca “să dăm o numipsTâl frumoasă de 



















fondul lucrurilor se refe 
civic şi la starea soci 
țiganilor şi nu,Ja o nouă denumiți care 
Sunggai 





ANTIOr, prin însuşirea deprinderilor de 
comportament civilizat şi de existență în 
limitele legii şi ale moralității. În Occident, 
“problema țigănească”, limitată doar la 
cercurile ştiinţifice şi academice, ar putea 
rămâne doar una de interes şi curiozitate 
etnografică, dacă nu ar deveni o chestiune 
politică şi de propagandă, în legătură cu 
pretinsele “drepturi ale omului”. În țările 
aceluiaşi Vest, când țiganii proveniți din 
România se află în conflict cu legea statelor 
ce-i găzduiesc, în fața organelor de ordine 
publică, a celor de cercetare penală, ca şi în 
fața instanțelor de judecată, ei se declară 
români. Dimpotrivă, atunci când cerşesc şi 
fac apel la mila şi la naivitatea (ignoranța) 


materială, ei pozează în victime inocente ale 
asupririi rasiale la care ar fi supuşi “romii” 
în România. Din păcate, nimeni din cei ce au 
datoria de a lua atitudine nu-şi bate capul cu 
problema țigănescă, care în România este o 
chestiune de interes naţional major. Şi asta 
fie şi numai pentru că țiganii sunt campionii 
absoluţi în toate statisticile naționale privind 
fenomenul infracţional, de la simplele 
găinării şi până la crimele cele mai 
odioase... Pe de altă parte, este cât se poate 
de firească dorința fiecărei etnii de a-şi 
conserva identitatea şi datinile. Țiganilor le 
este proprie - fapt de necontestat - tradiția 
autorității bulibaşei. Dar a nu reacționa la 
actul, doar aparent nevinovat şi profund 
grotesc, al proclamării blasfemiatoare a 
“monarhiilor regalo-împărăteşti” de la Sibiu 
de către inşi semianalfabeți, agramaţi, 
aroganţi şi certaţi cu legea, este un fapt ce nu 
rămâne doar simplă complicitate la starea 
de “defect de identitate”. Când sacrilegiul a 
avut loc ct implicarea directă a Puterii şi a 
celor obligaţi să vegheze ca păcatul acesta 
să nu aibă loc, e semn de mare sminteală şi 
de adâncă putreziciune...Recursul la ; 
impostură, ca şi nedelimitarea de acesta şi 
lipsa de reacție faţă de consecinţele lui, are 
darul să creeze confuzie în mulțime şi să 
aducă prejudicii incalculabile neamului 
românesc, tradiției, istoriei, culturii şi întregii 
noastre spiritualități. A 
Nicolae POP 


- 








PAG. 16 NR. 3/51 Martie '95 


„UN ochi râde, 


PROBLEMA MAGHIARĂ 


In vremea din urmă s-a făcut din nou multă 
agitaţie cu privire la statutul minorităţii maghiare din 
Transilvania. Ungurii n-au fost nici mai mult, nici mai 
puţin “persecutați” decât alte minorități şi n-au dus-o 
nici mai bine, nici mai rău decât populaţia majoritară. 
Nimic semnificativ sau îngrijorător nu s-a întâmplat în 
realitate, ci totul este o lucrătură pe deasupra realității, 
pusă la cale de U.D.M.R (poate şi cu unele sugestii 
venite de la Budapesta, ce nu pot îi însă dovedite oficial). 
E o tactică mai veche pe care au adoptat-o liderii 
maghiarimii: cea a hărțuielilor periodice, strict 
declarauive, mizându-se pe reacţiile noastre inabile, ce 
se văd foarte rău din Occident (cu atât mai mult acum, în 
aşa-zisul “Anal Toleranţei”, decretat la inițiativa evreimii 
internaţionale). Ungurii ştiu să profite de anumite 
prejudecăţi ale Occidentului, ce le sunt favorabile, precum 
şi de avansul pe care-l au - mai mult economic decât 
politic = faţă de celelalte țări din Estul fost comunist. Cert 
este că, ori de câte ori îşi afişează în ochii lumii postura 
închipuită de victime ale “barbariei” valahe, lumea tinde 
să le dea lor dreptate şi să le sară în sprijin. Noi 
reacționăm just, dar prea adesea cu o violenţă netactică, 
fără să ne concertăm atitudinile şi handicapaţi din capul 
locului de “imaginea” jalnică pe care o avem astăzi pe 
mapamond (în contrast cu “imaginea” pozitivă a Ungariei, 
de la care ar trebui să avem multe de învăţat). Cei ce se 
văd şi se aud mai tare la noi, în astfel de împrejurări, sunt, 
din păcate, naționaliştii de stânga. avortoni ai vechiului 
comunism, ce nu pot primi nici un credit real, mai ales 
cu liderii dezaxați pe care îi au (tip Funar şi Vadim), 
întruchipând periferic *modelul Jirinovsky”. 

Nu-i de mirare că, pe fondul slăbiciunilor noastre 
generale, tupeul U.D.M.K a crescut tot mai mult, 
permițându-și chiar ridicarea unor pretenţii de autonomie 
teritorială. Situaţia creată astfel, chiar dacă fără rădăcini 
în realitatea curentă, e mai gravă decât oricând, atâta 
vreme cât dreptatea nu ajunge să o ai, ci trebuie să ţi-o 
mai dea şi alţii... 

Noi s-ar fi cuvenit, în faţa acestei situaţii, să 
lăsăm disensiunile interne (în care se cheltuieşte astăzi 
mai toată energia noastră naţională), să ne calculăm şi să 
ne unificăm atitudinile, ferm, dar civilizat, atât pe frontul 
politic, cât şi pe cel publicistic. Funarii şi Vadimii s-ar 
fi cuvenit struniți şi chiar dezavuaţi, iar principalii noştri 
purtători de cuvânt s-ar fi cuvenit să fie, cu delegaţie 
generală, oamenii politici cei mai ponderaţi, cei mai 
coherent anticomuniști şi, în acelaşi timp, cei mai devotați 
valorilor de consum ale democraţiei. In fruntea acestui 
front comun ar fi trebuit să se afle, cu sprijinul subteran 
al Puterii şi al preşedinţiei. o Convenţie Democratică 
nedivizată (în fond, forța politică şi socială ce a încălzit 
şarpele la sân). Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut 
tocmai aşa; dimpotrivă, i-am lăsat din nou să se arunce 
orbeşte în arenă pe peunerişti şi pe cei de-o teapă cu ei 
(din aşa-numita “partidă naţională”), Convenţia 
Democratică a fost încă o dată incapabilă să reacționeze 
ferm şi unitar (fanfaronada v/rimatum-urilor bătrâneşti a 


| rămas neconvingătoare), Puterea şi Opoziția au fost 


incapabile să se sincronizeze efectiv, iar preşedintele 
Iliescu (căruia i-ar fi putut reveni rolul cheie) a păstrat, 
timorat, o poziţie ambiguă, din teama de a nu se 
compromite în ochii unui Occident abia “cucerit” cu 
atâta şmecheră slugărnicie, dar nici în ochii unui electorat 
încă destul de conservator sau ai unor aliaţi politici 
viscerali şi obtuzi. A rezultat o neconvingătoare babilonie 
politică, o zvârcolire turmentată, ce poate fi considerată 
echivalentă cu o victorie morală a taberei maghiare. 
Probabil că ungurii nici n-au năzuit, pentru moment, 
altceva. Dacă vreodată - Doamne fereşte! - se va ivi 
contextul unot reîmpărțiri teritoriale la “masa verde”, 
noi ne vom Îi ars până atunci toate şansele în faţa unei 
Ungarii mult mai abile, atât diplomatic, cât şi 
propagandistic... 

În contextul recent creat, s-a văzut, o dată în 
plus, că nouă ne lipseşte o opoziţie politică suficient de 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont'nr. 4072996517509 


loan NISTOR - secretar de redacție 
Doina Marilena CABAŞ - corector 


PUNCTE CARDINALE 


coherentă şi Ve credibilă (pe plan intern, dar şi extern), 
care să poată contrabalansa o putere compromisă şi să 
reprezinte, la o adică, un scut şi o nădejde naţională 
Teama de Occident, pe de o parte, disensiunile interne, pe 
de altă parte, ne fac incoherenţi şi deci lipsiţi de o 
adevărată prestanță politică. De aceea, părem mai 
vulnerabili decât oricând, iar duşmanii simt acest lucru, 
jucându-se cu noi asemenea toreadorilor cu taurul rănit... 


PROBLEMA BASARABIEI 


Incă mult mai chinuită s-ar cădea să fie conştiinţa 
românească de situaţia Basarabiei “instrăinate, unde 
deocamdată comunismul şi prorusismul continuă să rămână 
dominante, dar unde se profilează, credem, şi o altă 
perspectivă primejdioasă pentru interesele generale 
româneşti 

Atrăgeam atenţia cu ani în urmă, chiar în cadrul 
acestei rubrici (“Puncte Cardinale”, Anul I, Nr.9, 
septembrie 1991, p.12), asupra unor posibile planuri 
oculte cu privire la viitorul Basarabiei (pe fondul decăderii 
colosului sovietic): “Ar fi unele semne că «oculta» 
internaţională, sub paravanul democraţiei americane, ar 
avea de gând să mijlocească, în anii următori, revenirea 
Basarabiei în graniţele Statului român, dar numai după un 
stadiu intermediar de «independenţă». Interesul subit al 
congresului american pentru situația Basarabiei. anumite 
indicii strecurate prin presa americană şi zvonul recent al 
[...] unei infuzii de câteva sute de mii de evrei [dinspre 
Rusia spre ţinuturile româneşti], par să fie aspecte 
convergente ale unui plan secret de mare anvergură 
[...]Acesta n-ar fi însă, se înțelege, un cadou dezinteresat 
făcut statului român, ci unul precis condiţionat. Printre 
altele, Basarabia nu ne-ar reveni singură, ci cu un adaos de 
câteva sute de mii de evrei [cărora Israelul nu le mai poate 
asigura «repatrierea»| primiți ca şi cetațeni romani! cu 
drepturi depline [deja «naturalizaţi» în Basarabia 
independentă) şi aşezaţi, direct sau indirect, la cârma 
economiei româneşti (şi, cu timpul.prin forță financiară, 
la cârma întregii noastre vieți publice). In starea de 
mizerie, de corupţie şi de ignoranță în care se află 
actualmente poporul român, o astfel de armată organizată 
de «cuceritori» ar putea da o lovitură fatală existenţei 
noastre ca naţiune[...] Deocamdată, evreii beneficiază în 
țară de o minoritate influentă [...] care poate pregăti din 
vreme, pe nesimţite, terenul pentru viitoarea «invazie» a 
noilor «patrioţi»”... Era pe vremea când, în “România 
liberă”, un Ully Vălureanu vorbea despre România 
postcomunistă ca despre o posibilă “placă turnantă” a 
intereselor evreieşti în zonă. Pe atunci încheiam aşa: 
“Fireşte că am dori din toată inima ca ipoteza aceasta să 
nu se confirme, iar peste noi să cadă ruşinea unor afirmaţii 
neîntemeiate. Considerăm însă că, până la contrazicerea 
ei, românii trebuie să aibă în vedere şi această gravă 
eventualitate. Prea s-au făcut cu noi, de trei sferturi de 
veac incoace, multe «jocuri», pe cât de odioase, pe atât de 
incredibile, ca să nu ni se ascultă suspiciunea şi spiritul de 
legitimă conservare naţională.” 

Ce s-a întâmplat de atunci încoace? Basarabia a 
devenit independentă, dar o unire cu România pare încă 
departe, iar “infuzia” masivă de evrei nu s-a făcut incă. S- 
ar putea zice că “ipoteza” noastră a rămas neconfirmată 
esenţial, părând mai mult rod al unei imaginaţii bolnave. 

lată însă că de curând s-au petrecut o serie de 
lucruri oarecum ciudate, ce nu ne pot rămâne indiferente. 
Mai întâi, numirea în funcţia de ambasador al Statelor 
Unite la Bucureşti a d-lui Alfred Moses, şeful Comunităţii 
Evreilor Americani, pare să confirme teoria “plăcii 
turnante” pomenite mai inainte. De ce ambasadorul în 
România al principalei puteri mondiale ar fi tocmai un 
evreu (şi incă unul atât de important), dacă evreii n-ar avea 
aici interese de perspectivă? Apoi, venind la cazul 
Basarabiei, de ce să-l fi chemat americanii la Washington 
pe conservatorul Mircea Snegur (când pe un lon Iliescu, 
oricum mai semnificativ, l-au tratat recent cu destulă 
răceală), ba incă pe fondul tulburărilor din Cecenia, 


“ dovedind pentru o Basarabie săracă şi retrogradă un aşa 


de brusc interes ? ŞI, în fine, să fie doar o coincidenţă că 


Colepiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șel; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIRIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
| telefon 069/422536 





AU i LCR 





un fost evreu rus, Boris Berstein, actualmente magnat 
elveţian, este, practic. stăpânul financiar al întregii 
Basarabii, cum presa a relevat nu demult? De ce şi-ar 
cheltui bogătaşii evrei banii tocmai în umila şi nesigura 
Basarabie? lată fapte şi întrebări ce s-ar putea să valideze 
mai vechea noastră ipoteză, chiar dacă aceste planuri 
oculte nu pot fi astăzi decât vag aproximate, iar eventuala 
lor împlinire s-ar putea să dureze câțiva ani buni de acum 
inainte. Trebuie să fim cu ochii în patru (chiar dacă 
deocamdată ne aflăm neputincioşi), maiales că România 
(prin aceleaşi “porţi” ale Bucovinei şi Basarabiei) a mai 
avut cândva statutul neoficial al unui “Canaan” european 
(a se vedea şi serialul “Evreii în România”, cu precădere 
în numerele din 1994), situaţie ce a generat o profundă 
criză naţională şi religioasă, ale cărei efecte se prelungesc 
până azi. În orice caz, Basarabia este, în prezent, o rană 
mult mai adâncă decât Ardealul. 


RADIOGRAFIA UNEI TRAGEDII 


Semnalăm pertinenta şi incisiva analiză pe care 
o face actualei noastre stări social-politice şi moral- 
spirituale dl. prof. Andrei -lustin Hossu, într-un articol 
publicat în “Cuvântul Românesc” (Anul XXI, Nr. 223, 
lanuarie 1995, p.7). sub titlul Cauzele tragediei naţionale 
a poporului român. Constatând, cu date concrete, 
prăpastia calitativă dintre masa electorală a anilor '40 şi 
cea a anilor '90 (ce le-a adus regulat câştig de cauză 
neocomuniştilor), d-l Hossu se întreabă:"*Cum e cu 
putință? Ce se întâmplă cu noi? De ce acum românii aleg 
rău, împotriva intereselor lor majore naţionale şi 
împotriva tradiţiilor lor strămoşeşti?” Cele patru cauze 
ale “tragediei”, ce dau răspunsuri realiste la întrebările 
de mai sus, ar fi următoarele: 

|. Lipsa de conştiinţă (şi implicit de mândrie) 
naționala = trista moştenire a propaganaei 
internaţionalismului proletar. pe care patriotismul formal 
şi festivist al epocii Ceauşescu n-a putut s-o înlăture (şi 
care, am adăuga noi, este astăzi continuată în mod perfid 
de propaganda unui internaţionalism democratic de tentă 
masonică, la fel de antinaţional şi de anticreştin în 
temeiurile lui); 

2. Balcanismul, ce se traduce mai ales în corupție 
- moştenire nevindecată (ba chiar repotențată de 
comunism) a vechiului fanariotism, atât de “blestemat” 
de un Eminescu (care-l numea adesea “bizantinism”, 
ceea ce ar putea crea neînţelegeri) sau de un Cioran 
(Schimbarea la faţă a României, carte astăzi mai actuală 
decât oricând, fie şi în varianta “pieptănată” de autor); 
atâta vreme cât va exista “mizerie” (socială şi morală). 
corupția de tip fanariot nu va putea fi înlăturată; d-l 
Hossu observă cu justeţe că “regimul neocomunist Iliescu 
încununează <<opera> >regimului comunist Ceauşescu”; 

3. Incultura şi lipsade civilizaţie - “barbarizare” 
dorită în mod expres de comunişti şi exploatată cu 
abjecţie şi de neocomunismul actual, ce şi-a făcut din ea 
pricipalul capital electoral; sclavi ai propriei ignoranţe 
- observă d-l Hossu, - românii s-au purtat ca nişte orbi: 
“sclavul din ei a ales sclavia”; 

4, Lipsa de conducători politici autentici, 
înlocuiţi la noi cu avortonii vechii nomenklaturi sau cu 
“fripturiştii” analfabeți de modă nouă, pe de o parte, iar 
pe de altă parte - am adăuga noi, fără să (im siguri că d- 
| Hossu ar subscrie - cu o gerontocraţie impopulară, 
lipsită de vlagă politică, dar şi de percepţia adecvată a 
noilor realităţi (repetatele înfrângeri ale opoziţiei noastre 
anticomuniste se explică nu doar prin manevrele puterii 
sau prin ignoranţa electoratului, ci şi prin propriile ei 
slăbiciuni, ce tind, din păcate, să se perpetueze 
iresponsabil, aducând riscul unui nou fiasco electoral în 
anul care vine). 

D-l Hossu găseşte totuşi tăria (“ filosofică” şi 
creştinească) de a-şi încheia analiza pe un ton optimist, 
vorbind de “conversiunea disperării în speranță” şi 
conchizând oarecum retoric: “Moara lui Dumnezeu 
macină încet, dar macină bine. Bătălia Libertăţii impotriva 
Comunismului continuă paşnic, dar ferm. Per aspera ad 
astra!”... Aşa să ne ajute Dumnezeu. VAM. 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE” 


XP AER AI 


Printing Company