Puncte Cardinale anul V, nr. 2 (50), februarie 1995

"Și veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face beri”. 
(IOAN 8, 32) 


PUIICLE 


credinta 
iubire 
speranța 


CAD:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA. GERMANIA, FRANŢA, ELVEŢIA, DAN 


Pag.3 


E 
semicentenarul 
morții lui 
Robert 
Brasillach 


Pag. 4 


Reeducarea 
de ia 
Aiud 


Nu se poate spune că aparatul 
de dirijare a opiniei publice şi de creare 
de diversiuni pe care-l foloseşte actuala 
Putere, nu funcționează ireproşabil. 
Preşedintele Ion Iliescu ştie bine că în 
privința posibilităţilor de a-i face pe 
oameni sclavii puterii, societatea 
capitalistă dispune de mijloace tot atât de 
eficiente ca şi sistemele politice totalitare. 
Şi chiar dacă în democraţie se evită, pe 
cât posibil, brutalitatea şi teroarea 
poliţienească pe care regimurile totalitare 
le practică pe față, rezultatele obținute 
sunt la fel de dăunătoare pentru climatul 
de libertate spirituală de care este nevoie 
pentru evoluția. firească a persoanei 
umane. lată ce scrie în acest sens filosoful 
rus Nikolai Berdiaev în lucrarea sa 
intitulată “/mpărăția spiritului şi 
împărăția cezarului ”, apărută recent în 
traducerea lui Ilie Gyurcsik la Editura 
Amarcord din Timişoara: 

În democraţiile capitaliste, 
banul şi o presă vândută pol guverna 
societalea eliminând libertatea reală. Şi 
oale acestea în timp ce declarația 
drepturilor omului şi cetățeanului are 
origini religioase. ea s-a născul din 
afirmarea libertăţii de conştiinţă de către 
Reformă. Dar apoi s-a produs o 
indepărtare de această sursăreligioasă 
Astfel, sufletele neeliberate interior au 
creal noi forme de societate servilă 
Propaganda mincinoasă exercită o 
constrângere asupra maselor. Suportând 
această propagandă dăunătoare, masele 
sunt lipsite de libertate interioară 
Răulatea şi ura generate de propaganda 
demagogică fac ca oamenii să fie interior 
sclavi. lar puterea şi partidele profită de 
aceste sentimente de sclavi, pentru a-şi 
alinge propriile scopuri. În aceste condiţii 
nu poale fi vorba de o democraţie reală 








| 








i Ti La . . Ţ 
VA, e A Pia d ă 


Societatea nu poate fi altceva decăt sunt 
oamenii ce o compun . (5.n.) 


Ş 


Problema maghiară a constituit 
pentru regimul, “democrato-comunist, 
condus de preşedintele lon Iliescu, una din 
temele preferate de diversiune, Ori de câte 
ori s-a simţit nevoia de a se abate atenția 


Crucea din Valle de los Caidos ("Valea celor căzuți”) de lângă Madrid. unde Generalul Franco - uluniul 
cavaler al Europei creştine = i-a îngropat. cu egale onorun, atât pe prietenii cât și pe duşmanii morți în 
Războiul Civil din 1936-1939 


Ec ze 






maghiaro-român. Au fostmobilizate toate 
“forțele patriotice” şi s-a strigat în gura 
mare că ungurii pun în primejdie existenţa 
României ca, “sta! național, suveran şi 
independent, unitar şi indivizibil”, aşa 
cum prevede primul punct din Art] al 
Constituţiei, Din păcate, Puterea care, prin 
agenții ei provocatori, întreține o atmosferă 
de “cruciadă antimaghiară”, uită punctul 


RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE 


opiniei publice de la gravele probleme cu 
care este confruntată țara, îndeosebi de la 
problema lipsurilor şi sărăciei în care se 
zbate majoritatea populaţiei, dar şi de la 
nemulțumirile provocate de orientarea 
politică de inspiraţie comunistă a guvernării 
Iliescu, Puterea a inventat un conflict 


al treilea al aceluiași articol din Consutuţia 
României pe care, din respect faţă de ideea 
de echilibru, îl cităm în continuare. 
“România este un stat de drept, 
democratic şi social, în care demnilalea 
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, 
libera dezvoltare a personalilății umane, 


-MARCA;SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


dreptatea şipluralismul politic reprezintă 


ANUL V, 
Nr. 2/50 


februarie 
1995 


16 pag. - 400 lei 









Pag. 6 


Elena Codreanu 
povesteşte... 


Poveste (tristă) 
despre 
ochelarii roz şi 
ro [ziaafelei ri 
occidentală 





valori supreme şi Sunt garantate”. 


$ 


Animozităţile dintre români şi 
unguri, cu rădăcini în trecutul istoric al 
celor două popoare, au fost folosite ca 
pretext de diversiune încă de la începutul 
guvernării liescu. Tragicele evenimente 
din 20 martie 1990 de la Târgu Mureş 
care au tulburat profund conştiinţele 
cinstite şi au stârnit consternare în lumea 
civilizată, ne sunt încă proaspete în 
memorie. Cum a fost cu putință, ne 
întrebam atunci, ca aceiaşi oameni, 
români şi maghiari, care, cu numai trei 
luni înainte, luptaseră cot la cot împotriva 
detestatului regim comunist, să se 
dezlănţuie, unii împotriva altora, ca două 
haite de fiare sălbatice, stăpânite de cele 
mai Josnice instincte? 

Nedumerirea ne-a fost însă 
spulberată repede. “Războiul româno- 
maghiar” de la Târgu Mureş a fost 
necesar Puterii, ca pretext, pentru a 
reactiva Securitatea, eliminată din 
viața publică a României în primele 
zile ale evenimentelor din Decembrie 
"89. Şi pentru ca reactivarea aparatului 
de represiune pe care s-a sprijinit Partidul 
Comunist Român să aibă o motivaţie cât 
mai convingătoare, după ce prin agenții 
ei provocatori a dezlănțuit sângerosul 
conflict interetnic, Puterea l-a lăsat să se 
consume cât mai violent, fără să intervină 
imediat, aşa cum ar fi fost normal în orice 
țară civilizată. Să ne reamintim că 
intervenţia publică a lui Petre Roman, 
primul-ministru de atunci, a avut loc în 
ziua de 23 martie, la trei zile după ce 


(continuare în pag.2) 
Gabriel CONSTANTINESCU 


al oz 


i a 


Die aa Pg 











"2 PUNE 
CARDINALE 


| 
| "Para Europei insezani / 
pini națiuni și cer camu” LEA 


SI 


“x — - 
L 


ma 


Le mulțumim încă odâtă 
publicistic sau financiăr, din țară 
permanent n-am fi izbutit să su 


PAG. 2 NR. 2/50 Februarie '95 
























i ut 
MII | 
LE Ati! 





ID al 
sI 
Li mi] 


incomod altora... 


PUNCTE CARDINALE 


Revista "Puncte Cardinale" a ajuns la al 50-lea 
număr. Meritele şi lipsurile noastre le vor judeca, mai 
” -asprusaumai binevoitor, cititorii înşişi. In peste 4 ani de 
apariție lunarăvorfifost şi în scrisul nostru inconsecvențe 
sau ezitări. Am căutat să reflectăm evoluţia uneori 
contradictorie a realităților, atât la nivel politic, cât şi la 
nivel cultural. Constantele activităților noastre, pe care 
cititorii permanenți şi oneşti nu credem căle pot contesta, 
au fost trei: creştinismul, românismul şi refuzul 
oricărui sectarism. Poate căamfostadeseonincomozi, 
nu numai pentru duşmani, dar chiar şi pentru prieteni. 
Am căutat, pe cât omeneşte cu putință, să rămânem 
sinceri şi realişti. Ne-am asumat astfel noi înşine 
in-comoditatea, căci nu-i e deloc comod celui ce se face 





r ce au fost alături de noi în tot acest răstimp,sprijinindu-ne 
din străinătate. Noi am avut inițiativa, dar fără acest sprijin 
iețuim, într-o lume în care presa "evenimentizată" tinde să 


inăbuşe orice eforturi de publicistică mai serioasă. Tragem nădejde că Dumnezeu ne va 
invrednici şi pe mai departe nu doar să apărem regulat, ci să aducem şi oarecare folos 
eforturilor mai generale de reînviere a sufletului naţional, pe linia Tradiţiei creştine. 






(continuare din pag.1) 

ireparabilul se produsese, iar luarea de 
poziţie a preşedintelui Iliescu a fostadusă 
la cunoştinţa țării abia în 25 martie. 
Probabil că cei doi “rovarăşi ” de atunci, 
care au condus în tandem România pe 
marginea prăpastiei, au urmat cu fidelitate 
prescripţiile ocultei comuniste care 
pregătea opinia publică pentru apropiatele 
alegeri. Şi rezultatele s-au văzut la 
scrutinul pentru Adunarea Constituantă 
din mai, 1990, când populaţia ţării, 
bezmetică după aproape o jumătate de 
veac de teroare comunistă, a votat tot 
Partidul Comunist, rebotezat de 
circumstanță Frontul Salvării Naţionale. 


Ş 


Dovedindu-se profitabil pentru 
orientarea opiniei publice după nevoile 
evoluţiei politice, Puterea a conservat şi 
a păstrat deschis conflictul româno- 
maghiar, găsindu-i cadrul instituționalizat 
în care să se desfăşoare. Aşa au luat 
naștere Partidul de Uniune Naţională 
Română (PUNR) şi Uniunea 
Democrată a Maghiarilor din 
România (UDMR). 

Privind încrâncenările periodice 
dintre aceste două formaţiuni politice, 
încrâncenări care tulbură liniştea țării ori 
de câte ori Puterea consideră că este în 
folosul ei ca astfel de tulburări să se 
producă, gândul ne fuge spre conflictul 
dintre facțiunile nobiliare Lancaster şi 
York care au înscris pagina sângeroasă 
din istoria Angliei cunoscută sub 
denumirea de Războiul celor două roze 
(1455-85). Ca şi în Marea Britanie, unde 
cele două partide în conflict, casa de 
Lancaster şi casa de York, proveneau din 
același trunchi, dinastia Plantagenet, 
“cele două roze” ale scenei politice 
româneşti, PUNR-ul şi UDMR-ul, îşi au 
originea în trunchiul Partidului Comunist 
Român. . 

In această ordine de idei, filiaţia 
PUNR-ului din PCR este prea bine 
cunoscută spre a mai fi necesar să fie 
dovedită cu acte, Incepând cu cuplul 
Funar-Gavra, toţi activiştii "naționaliști ” 
ai PUNR-ului au fost membri devotați şi 
marcanţi ai PCR-ului. De altfel, 
sentimentele antimaghiare nutrite de 
comuniştii români nu sunt de dată recentă. 
Ele au fost infiltrate și cultivate de Nicolae 


RĂZBOIUL 
CELOR DOUĂ ROZE 






Ceauşescu din invidie pentru succesele 
înregistrate de omologul său maghiar, 
Janos Kadar, atât pe plan intern prin 
“comunismul gulaşului”, cât şi pe plan 
extern, datorită aprecienii de către Occident 
a relativei liberalizări din Ungaria, dar şi 
de către Moscova ca urmare a fidelității 
teoretice față de ideologia comunistă. 

Cât priveşte UDMR-ul, filiaţia 
sa din PCR este mai puţin cunoscută, dar 
tot atât de lipsită de echivoc ca şi filiația 
PUNR-ului. In primul rând toți fruntaşii 
UDMR-ului au fost membri PCR. Dar 
ceea ce astăzi se cunoaşte mai puțin, este 
vechimea încârduirii unor organizaţii 
politice maghiare cu ideologia comunistă. 
(Spunem "organizații politice maghiare ” 
spre anu se strecura impresia că ar fi vorba 
de minoritatea maghiară în totalitatea ei). 

Incă în perioada României Mari, 
în august 1934 a fost creată “Uniunea 
oamenilor muncii maghiari din 
România” (MA DOSZ), reunind conform 
“Dicţionarului enciclopedic român” 
apărut în Editura Politică în anul 1965 sub 
egida Academiei RPR, muncitori, țărani 
şi intelectuali democrați din rândurile 
minorităţii maghiare. “MADOSZ-ul a 
urmat -cităm din aceeaşi sursă- orientarea 
generală democratică dată de PCR 
organizațiilor de masă legale; în 1933- 
37, MADOSZ-ul s-araliat forţelor politice 
în frunte cu PCR. care militau pentru 
crearea unui front democralic de luptă 
antifascistă. Imterzis în 1938 de către 
dictatura regală, MADOSZ-ul a activat 
sporadic în ilegalitate. In 1943 a făcut 
parte din Frontul patriotic antihitlerist, 
iar în toamna anului 1944, a aderat la 
Frontul naţional democratic. În noiembrie 
1944 a intrat în Uniunea populară 
maghiară * 

Afirmând existenţa unor rădăcini 
comune ale PUNR-ului şi UDMR-ului, 
nu pledăm pentru ideea unei identități 
totale între cele două formaţiuni politice. 
Intre ele există deosebiri importante, care 
reflectă diferenţierile, ce nu pot fi ignorate, 
între comunismul din România şi cel din 
Ungaria, în perioada care a precedul 
prăbușirea sistemului comunist în Lstul 
Europei. 

Comuniştii unguri, în frunte cu 
Janos Kadar, instalaţi la cârma ţării după 
tragicele evenimente din anul 1956, au 
construit cu dibăcie o fațadă de comunism 
ortodox pentru a înşela vigilența ideologică 


a Moscovei. La adăpostul acestei fațade, 
în mod tacit, s-a acordat populaţiei mai 
multă libertate decât oriunde în blocul 
țărilor comuniste. Pe plan economic, 
comuniştii unguri au creat discret premizele 
unei economii de piaţă care a condus la un 
nivel de trai invidiat de populaţiile hămesite 
din celelaltețări ale Pactului de la Varşovia. 
In paralel cu liberalismul 

economic a fost tolerat un anumit grad de 
liberalism cultural. Pe când la noi orice 
aluzie cu caracter anticomunist era 
reprimată cu brutalitate, putându-l costa 
chiar viața de temerar, în Ungaria 
funcționau cercuri pe studii culturale 
independente, universităţi volante şi chiar 
edituri clandestine, față de care autoritările 
închideau, de multe ori. ochii. | 

„Cum s-au petrecut însă lucrurile 
la noi în aceeaşi perioadă? Comuniştii 
români, începând cu Gheorghiu-Dej şi 
terminând cu Nicolae. Ceauşescu au 
construit şi ei o fațadă, dar nu pentru a 
înşela Moscova, ci de conivenţă cu ea. O 
faţadă de naționalism şi antisovietism, la 
adăpostul căreia, în interior, s-a instaurat 
un regim de reprimare brutală a oricărei 
devieri de la linia ideologică a partidului. 
Populaţia ţării era ținută în frâu cu 
sperietoarea, “fiți cuminţi căci altfel vin 
ruşii . Concomitent, în politica externă. 
se solicitau Occidentului ajutoare pentru 
ca, chipurile, România să se poată menţine 
fermă pe poziţia de independenţă față de 
Moscova. Atât spre ruşinea noastră a 
românilor, cât şi a politicienilor occidentali 
această şiretenie ieftină a prins. Românii 
şi-au plecat capul docili, acceptând tot ce 
li s-acerut pentru ca să “nu vină ruşii ”, iar 
Occidentul a pompat cu naivitate miliarde 
de dolari pentru ca România să-şi joace 
mai departe, rolul de “copil teribil” al 
lagărului socialist. Şi pentru că şiretlicul a 
funcționat o dată, actuala Putere încearcă 
să uzeze din nou de el. Pentru uzul 
Occidentului guvernarea Iliescu mimează 
democraţia, dar la adăpostul acestei fațade 
înșelătoare, consolidează vechile structuri 
comuniste, 

Ş 


Deosebirile dintre comunismul 
detip maghiar şi comunismul dâmboviţean 
se regăsesc, cu precădere, în modul de 
comportament al conducătorilor celor două 
formaţiuni politice aflate în conflict: PUNR 
şi UDMR. Comuniştii PUNR-işti intraţi 
in arena democraţiei se dovedesc incapabili 
să se dezbare de năravurile secretarilor de 
partid de pe vremea dictaturii ceauşiste la 
a cărei şcoli au fost formaţi. Nu au reuşit şi 
este de presupus că nu vor reuşi niciodată 
să-şi însușească virtutea toleranței şi să 
utilizeze un limbaj cuviincios chiar atunci 







A devenit sub demnitatea noastră 
să mai răspundem be larg răstălmăcirilor şi 
insinuărilor penibil-veninoase ale celor de 
la "Mişcarea”. Cu privire la articolul 
redacțional "Puncte cardinale”... în haos!" 
("Mişcarea”, nr.3/1995), în care este 
incriminat, cu totală rea-voință, editorialul 
nostru din luna ianuarie, (“Apelul umui 
licean către oastea naționalistă”), facem 
doar precizarea că  semnatarul 
Apelului...este - oricât nu le-ar veni să 
creadă "mişcăriştilor”, obişnuiţi doar cu 
inteligențe mediocre şi atitudini sectare - 
elev în clasa a Xl-a la Liceul "Moise 
Nicoară” din Arad (şi nu semnează pentru 
prima oară în revista noastră). Dacă ' tinerii 
de la MPR” (ce-şi închipuie că dețin 
monopolul naţionalismului românesc!) vor 
totuşi "să-l pipăie şi să urle: este”, atunci le 
putem înlesni acest lucru, cu toată 
urbanitatea. pa a 

Altminteri am primito lecţie tristă 
de cum poate fi astăzi receptat la noi un 
apel la unitate... 

































PUNCTE CAADINALE 


Pe dl. Ilie Bădescu-Băneasa 
nu-l confundă nimeni - nu vă faceţi iluzii! 
- nici cu gen. Dumitru Bădescu, nici cu 
altcineva... 







când prin intermediul lui se exprimă 
atitudini ferme. Ei dovedesc grave carențe 
atât în cultura lor generală, cât şi în cea 
politică. Dar ceea ce este mai regretabil. 
este confuzia pe care fruntaşii PUNR- 
iştio fac între “naționalism” şi “toroipan”. 

Oponenții PUNR-ului. fruntaşii 
UDMR-işti, deşi manifestă mult mai 
mult echilibru în comportament şi 
dovedesc a avea o remarcabilă pregătire 
politică. îngrijorează prin radicalismul 
lor promaghiar. Noi, românii ne temem, 
in primul rând, de primejdia revenirii la 
unsistem politic de inspirație comunistă. 
Or, în această privinţă nu uităm că Ungaria 
este guvernată de comunişti. actualii 
guvernanţi de la Budapesta nefiind alţii 
decât comuniştii de ieri. Furtuna creată 
in jurul “săpăturilor arheologice ” de la 
Cluj, de înființare a “Consiliului 
primarilor şi consilierilor UDMR-işti ”, 
precum şi recentele ** festivități de la 
Odorheiul Secuiesc””, la care s-a cântat 
imnul naţional maghiar şi s-a arborat 
stindardul Ungariei reprezintă o adevărată 
mană cerească pentru Puterea din 
România care îşi ascunde neputința şi 
relele intenţii în spatele acestor acte de 
diversiune. 

Prin comportamentul lor, atât 
conducătorii UDMR-ului. cât şi fruntaşii 
PUNR-ului greşesc, făcându-se uneltele 
Puterii comuniste din România. Ei nu 
ințeleg că aceeaşi primejdie pândeşte 
atat existența naţiunii române, cât şi 
existența națiunii maghiare: RUSIA. 

Dar mai ales nu înțeleg că pentru 
salvgardarea celor două naţiuni este 
Imperios necesar ca România şi Ungaria 
să fie unite pentru a face față 
expansionismului slav. 


Ş 


„ŞI în încheiere o ultimă precizare 
cu semnificaţie de “memento ”. După ce 
"cele două roze ”, casa de Lancaster şi 
casa de York s-au istovit, războindu-se 
intre ele, la cârma Angliei s-a instaurat 
absolutismul dinastiei Tudor. O 
posibilitate pe care nu trebuie să o 
excludem din destinul politic al 
României. Sub pretextul instaurării păcii 
ŞI ordinii interne, preşedintele Iliescu ar 
putea pune capăt firavei noastre 
democraţii. 

O situaţie în care este puțin 
probabil că am putea spera la ajutorul 
Occidentului. Prea sunt multe exemplele 
din trecutul nostru istoric nu prea 
îndepărtat, în care s-a dovedit că prietenia 
cu Rusia este mai importantă pentru 
Occidentali decât soarta naţiunilor mici. 
Tragedia Ceceniei se consumă sub ochii 
NOŞtri şi trebuie să ne dea de gândit. 








(ZZemania depre) 


PUNCTE CARDINALE 


Februarie '95 NR. 2/50 PAG. 3 


Când Franţa pe care a iubit-o l-a condamnat la moarte, crezând că-și poate. o 


răzbuna astfel propria netrebnicie, Robert Brasillach nici nu împlinise 36 de ani. Fusese unul 


dintre vârfurile generaţiei sale şi o speranță a dreptei franceze și europene, poate un nou Ghetsimani 


Charles Maurras. Născut la Perpignan, la 31 martie 1909, după o carieră scurtă, dar 
materializată în remarcabile volume de proză, poezie, teatru, articole, studii și eseuri, este. 


(după Luca) 


inchis la Fresnes, în 1944, sub acuzaţia de “colaboraționism” cu mișcarea fascistă (colaborase || Ai mei în somn demult s-au adâncit, 


la “Action Frangaise” şi la “Je suis Partout”, participase, ca om de dreapta, dar nu neapărat 
filogerman, la Congresul național-socialist de la Nârnberg, din 1937, iar între 1939-1941 
[usese pe frontul de est şi în prizonierat, purtându-se ca un erou), pentru ca în curând să fie 
condamnat la moarte şi executat (6 februarie 1945). În Robert Brasillach se întâlneau literatul 
şi cavalerul, iar demnitatea cu care a ştiut să înfrunte moartea l-a încununat cu o aură de 
legendă. S-a vorbit mult despre “grandoarea antică” a sfârşitului său. “Pentru moment - 


Cu visul turburat. Un negru chin e. 
Se năclăie sudoare pe trupu-mi ostenit 
Şi sângele-mi se scurge lin din vine. 


De undeva mă priveghează-un înger: 


declara Brasillach în ajunul condamnării- nu potfidecât credincios, chiar față de ceva în care fi palme (ulei du 0 Fe ai i e C dul 
nu mai cred”... Dușmanii înşişi se văd siliți să-i recunoască măreția morală de martir alunei Ş d BY LUL e inta sim A ) amaraau 
istorii perverse: “Politica lui n-a fost niciodată asemănătoare cu a mea. Dar abia acum simt Cara EG Si na:a 


cât de puţin contează acest lucru în raport cu ceea ce a dovedit el: demnitate umană, curaj 
„al răspunderii, mândrie” (Svetlana Pitoef], OC SE RARI 
Împrumutăm câte ceva din onestele rânduri pe care i le dedică Pierre de Boisdeffre 


în O istorie vie a literaturii franceze de azi (1958; trad.rom.1972, pp.50-54): “...Brasillach 


Muntele Măslinilor 


Noi l-am văzut atuncea când a trecut de poartă. 
Noi l-am văzut atuncea când a întors lin fruntea. 
Noi l-am văzut atuncea, în noaptea oarbă, moartă, 


(după'Matei) 


înfruntă destinul, ceea ce îi atrage omagiul pe care adversarii l-au adus curajului, neputând Pe Muntele Măslinilor mă rog, rănit, Cum se ducea agale, sortit să treacă puntea. 
să-l aducă ideilor sale. În prima tinereţe fusese cel mai bun critic al generaţiei sale [...] Într- || De-a lungul nopții fără de hotar. 


o epocă fericită, destinul lui Robert Brasillach ar fi fost o viață împlinită. Era croit să fie, dacă ||E noaptea oarbă, grea, un infinit 
nu poetul care se visase, cel puțin un critic de mare clasă [...] Portretele (1935), eseurile sale || Cu gust de agonie şi calvar. 


despre Virgil (1931) şi Corneille (1938), admirabila sa Antologie a poeziei greceşti, articolele. 


mobilizatoare şi sănătoase adunate în volumul Les Ouatre Jeudis (postum, 1950) fac din acest | | Pustiu e tot în jur. Tăcut şi mort. 

absolvent al Școlii Normale Superioare |unde i-a întâlnit pe Simone Weil şi pe viitorul său || Tot ce visasem s-a topit în scrum 
„cumnat, Maurice Bardeche, cu care va semna o Histoire du Cinema în 1935 -n.n.], adăpat la Şi-n sufletu-mi tri stețe-adâncă port; 
“izvoarele clasicismului, un vrednic urmaş al lui Jules Lemaitre şi Emile Faguet [...] Reîntors || Doar veghea stă de pază lângă drum. 


în Franța în aprilie 1941 [după front şi prizonierat- n.n.], şi-a reluat colaborarea la <<Je suis. 


Partou>> |...] S-a retras în august 1943, în dezacord cu colaboraţioniştii extremiști. Dar era ||Ţată, răsare alba făr'de întrebări? 


Şi cel ce mă va vinde e pe drum? 
Paharul se sustrage la chemări, 
Dar voi trăi o zi de chin şi fum. 


prea târziu. Ca și Drieu [scriitorul Drieu de la Rochelle, cel care, spre deosebire de Brasillach, 
“va fugi din fața destinului”, sinucigându-se în 1945 - n.n.], nu s-a gândit nici o clipă să se 
desolidarizeze de cei care apăreau deja în postura unor învinşi; așa încât refuză să treacă în 
"Elveţia sau în Spania [...] A venit Eliberarea: mama lui a fost arestată; Brasillach s-a predat. 
<<Atepta judecători, public, o experiență. Înelese însă foarte repede că nu exista nimic din 
toate acestea, ci numai o loterie>> (Maurice Bardeche). În închisoare, a continuat să trăiască 


E = - ++ ă * ” - | 
n.n.]... Poemele sale de la Fresnes [apărute în 1949 şi din care d-l D.Bacu semnează aici trei Facă-se voia Ta”... ŞI nu a mea. 


versiuni românești - n.n.] s-au născut din acel <<cine pierde câştigă>> care, după Sartre, este 
adevărata creație poetică”... Tai Ala Ş: : me pal 
- Momagiem și noi în chip modest, la 50 de ani de la martirizarea sa (acum, în 
zisul“an altoleranței”!), publicând grupajul pe care ni ka trimis de la Paris d-1D.Bacu,că 
îi mulțumim şi pe această cale. its ale * ao II R dă 

La ora 8,30, în faţa grilajului Palatului de Justiție se formează cortegiul de şase 
maşini negre care trebuie să conducă la Fresnes persoanele cerute de lege şi de obicei pentru 
execuţie '. De-a lungul întregului parcurs, un important serviciu de ordine, compus din sergenți 
de stradă înarmați cu mitraliere. În împrejurimile (satului) Fresnes serviciul de ordine este mult 
mai dens. Împreună cu diferitele personalităţi, aşteptăm câteva clipe în faţa grilajului marelui 
coridor care duce spre locul de detenţie. | | 

Laoranouă fix intrăm, urmaţi de un pluton de gărzi-mobile, la secţiunea condamnaților 
la moarte. | | : 

Comisarul guvernului, Frangois, deschide poarta de la celula lui Robert Brasillach 
şi îl anunță, cu o voce rece, că recursul de grațiere i-a fost respins. 

În acel moment intru în celulă împreună, cu Dra Mireille Noel şi cu preotul confesor. 
Robert Brasillach ne îmbrățişează pe toți trei. Apoi cere să rămână singur cu preotul. Doi 
gardieni vin şi-i scot lanţurile. După spovedanie şi după câteva minute de convorbire cu 
preotul, mă cheamă împreună cu Dra Noel. Imi dă atunci ultimele scrisori: pentru mama sa, 
pentru familia sa, pentru prieteni, pentru Dra Noel şi pentru mine însumi. | 

Îmi dă, de asemenea, manuscrisele poemelor scrise în închisoare şi o coală de hârtie 
care conţinea câteva rânduri cu titlul “In fața morții”. Din când în când mă priveşte cu un surâs 
de copil. Inţelesese încă de ieri că urma să fie pentru dimineața aceasta. 

“Ştiţi, mi-a spus, am dormit în noaptea asta perfect de bine”. 

Cum trebuie să îmbrace hainele civile, în locul costumului condamnaților la moarte 
pe care-l poartă, Dra Noel se retrage și rămân singur cu el. 

“Da, rămâneţi lângă mine”, îmi spune, 

Imi arată fotografia mamei sale şi a celor doi nepoți. | 
Ă Le pune în portofel şi îmi exprimă dorința de a muri cu aceste fotografii pe inimă. 
In acest moment, are o mică slăbiciune, suspină şi din ochi îi curg lacrimi. Se întoarce spre mine 
şi-mi spune, ca şi când ar încerca să se scuze; 

“Este oarecum firesc. Peste puţin nu voi fi lipsit de curaj, fiţi liniştit”. Se îmbracă apoi 
tăcut, cu multă grijă, își reface cărarea în faţa unei mici oglinzi, apoi, gândindu-se la toate, 
retrage dintr-o bucată de pâine un cuţit mic şi o pereche de foarfeci (ascunse acolo) şi mi le dă. 
Imi explică: “Pentru ca nimeni să nu aibă neplăceri”,,. 

Işi aranjează efectele personale într-un sac mare, În acest moment îi este sete. Bea 
puțină apă din gamelă. Apoi îşi termină toaleta. Poartă pardesiul bleu pe care-l avea la proces. 
Şi-a trecut în jurul gâtului un fular de lână roșu. 

Cere să se întreţină cu DI Comisar al Guvernului, Reboul. 

Acesta înaintează. Este încordat de emoție, cu chipul frământat şi de o mare paloare, 

Cu o voce înăbușită, Brasillach îi face declarația următoare: 

“Nu vă port nici un fel de resentiment, Dle Reboul; ştiu că D-voastră credeţi că aţi 
acționat conform datoriei, dar vreau să vă spun că nu m-am gândit la altceva decât să-mi servesc 
patria. Știu că sunteţi creştin ca și mine. Singur Dumnezeu ne va judeca. Pot să vă cer un 
serviciu?” 

DI Reboul acceptă, înclinându-se. Robert Brasillach continuă: “Familia mea a fost 
foarte încercată; cumnatul meu * este închis fără motiv de şase luni. Sora mea are nevoie de 
el. Vă cer să faceţi tot ce este în puterea D-voastră pentru a fi eliberat. A fost camaradul meu 
în toată tinereţea”. 

Comisarul Guvernului îi răspunde: “Vă promit”. 

Robert Brasillach îi spune pentru a termina discuţia: “Veţi consimţi oare, Dle 


Ce-i scris în Carte se va împlini, 


de parcă nimic nu s-ar fi schimbat, pregătindu-se pentru proces <<aşa cum aștepți un Sici pirugi Anul poe sara 
examen>> |a se vedea a sa Lettre d un soldat de la classe soixante, apărută postum, în 1948 - p l. 


Noi l-am văzut atuncea, cum am văzut destui, 
trecând pe lângă ziduri spre recea judecată. 
De-a fost sau nu ortac al visului ce nu-i, 

Ne-a înfrățit în lanțuri gândirea-nsângerată. 


Noi i-am văzut pe umeri, grea, legea de oțel, 
În zorii reci ai toamnei de neguri putrezind. 
Noi l-am văzut, acelaşi ca şi noi toți, la fel 
Călcând cu pasul sigur şi ochiul cald zâmbind. 


Noi l-am văzut în zorii de brumă picurând, 

l-am spus în gând drum bun, i-am jinduit plecarea. 
Inchişi în taina mută, ne frământa un gând: 

Îi vom vedea iar chipul când s-o lăsa-nserarea? 


În româneşte de Dumitru BACU 


Proces Verbal privind executarea lui Robert Brasillach. 
O Februarie 1945 | 
(tradus după o fotocopie a originalului) 


Reboul, să-mi strângeți mâna?” Comisarul Guvernului îi strânge mâna îndelung. 

Robert Brasillach mă îmbrățişează încă o dată; o îmbrățişează, de asemenea, pe Dra 
Mireille Noel, care abia intrase, şi îi spune: “Fiţi curajoasă şi rămâneţi lângă sărmana mea 
soră”. Este gata. Deschide poarta celulei el însuşi. 

Inaintează în faţa celor ce-l aşteaptă şi spune: “Domnilor, sunt la dispoziția 
D-voastră”. 

Doi gardieni se îndreaptă spre el şi îi pun cătuşele. Intrăm pe marele culoar care duce 
la ieşire. Trecând prin faţa unei celule, cu o voce clară Robert Brasillach strigă: “La revedere, 
Beraud!” şi, câțiva metri mai departe, “La revedere, Lucien Combelle!” 

Vocea lui răsună sub boltă, peste zgomotul pașilor. 

Cândajungem în curtea mică, unde aşteaptă duba celulară, se întoarce spre Dra Noel, 
îi sărută mâna şi îi spune; “Vă încredințez pe Suzanne şi pe cei doi copii”. Apoi adaugă: “ Astăzi 
este 6 Februarie *; vă veţi gândi la mine, dar şi la ceilalți, care au murit, în aceeaşi zi, acum 
unsprezece ani”. 

Urc cu el în aceeaşi maşină, care ne va conduce la fortul Montrouge. S-a aşezat 
impasibil şi mi-a luat mâna. Din acel moment nu a mai spus nici un cuvânt. 

Stâlpul este înfipt la picioarele unei movilițe de gazon. Plutonul (de execuţie - n.n.), 
compus de 12 ostaşi şi un sub-ofiţer, ne întoarce spatele. Robert Brasillach mă îmbrăţişează, 
bătându-mă pe umăr în semn de încurajare. Un surâs îi iluminează chipul şi privirea nu-i deloc 
cea aunui nefericit. Apoi, foarte liniştit, foarte degajat, fără urmă de tresărire, se îndreaptă spre 
stâlp. M-am desprins puţin de grupul oficial. S-a întors, sprijinit cu spatele de stâlp. Mă 
priveşte. Parcă mi-ar spune: “lată... s-a sfârşit”. 

Un soldat iese din pluton, ca să-i lege mâinile. Dar îşi pierde cumpătul şi nu reuşeşte. 
La rândul lui, şeful plutonului, la ordinul locotenentului, încearcă şi el. Secundele trec... Se 
aude vocea locotenentului, care taie liniştea: “Plutonier!... Plutonier!”... 

Robert Brasillach întoarce uşor capul de la stânga la dreapta. Buzele schițează un 
surâs aproape ironic. Cei doi ostaşi se alătură în cele din urmă plutonului. 

Robert Brasillach este legat la stâlp; foarte drept, ţine capul ridicat cu mândrie. 
Gretierul citeşte decizia prin care recursul i-a fost refuzat. 

Apoi, cu o voce puternică, Robert Brasillach strigă plutonului: “Curaj!”... Şi cu 
privirea înălțată: “Trăiască Franța!”.., 

Focul salvelor răsună. Trupul se desprinde de stâlp, parcă s-ar ridica spre cer, gura 
| se crispează. Plutonierul se repede şi îi dă lovitura de graţie. Corpul alunecă uşor la pământ. 
Este ora nouă şi treizeci şi opt de minute! 

Dr.Paul înaintează să constate decesul. Preotul şi cu mine îl urmăm şi ne închinăm. 
Corpul este aparent intact, Culeg, pentru cei care-l iubesc, marea picătură de sânge care se 
prelinge pe frunte. 

Paris, 6 Februarie 1945. Jacques Isorni, Avocat la Curtea de Apel. 


| M Frangois, comisar al Guvernului, impreună cu grefierul său, M Raoult, Judecător de Instrucție, impreună cu grefierul 
său, Dr Paul, Locotenent-Colonel, comandantul Fortului Montrouge, etc. 

2, Este vorba de Maurice Bardeche, o figură de mare valoare a literelor franceze, prieten foarte devotat al lui Brasillach, 
director şi colaborator la difente publicaţii de dreapta, autor al unei interesante istorii a fascismului italian. 

3 La 6 Februarie 1934, cu ocazia unei manifestări de dreapta în piața Concorde, poliția intervine și reprimă sâlbatec 
manifestanţii. Confruntarea se soldează cu mai multe victime printre civili 





—— 


ae 








XVII. “Cartea Albă” 





Motto: 


“Eu sunt rob şi robul nu are voinţă ” 
(Răspunsul dat de avocatul Traian Trifan 
atunci când a fost somat să-şi fixeze pozitia şi 
să-şi ia angajamente în fața deținuților) 


Nu ştiu cum a fost, iniţial, botezată. 
Oficialitățile Aiudului i-au spus, se pare, atunci când 
au inițiat-o, “Cartea albă”. Noi deținuții, când am 
aflat deexistența ei şi am începutsă bănuim ce conţine, 
i-am spus “Cartea neagră”. Spun, “când am incepul 
să bănuim, pentru că cei mai mulţi dintre noi, cei care 
am trecut prin reeducare, nu ştim nici până astăzi, 
exact, ce conține acest document. Şi acum, bănuim 
numai. 

Dar, ce este, de fapt, această “operă” pe care 
hai să o numim şi noi, aşa cum a fost ea botezată de 
oficialitate atunci când aceasta a inițiat-o, “Cartea 
albă "7; aceasta cu atât mai mult cu cât, probabil, tot 
sub acest nume figurează şi în arhivele pe care S.R.I. 
le-a preluat de la fosta Securitate. Deci, ce este ea de 
fapt? 

În cea de a doua parte a reeducării, pe la 
sfârşitul anului 1963, atunci când această acțiune a 
început să dea roade şi administraţia închisorii era în 
posesia unei bogate recolte de declaraţii, demascări şi 
autodemascări, colonelul Crăciun a dispus crearea 
unui colectiv format din deținuți, reeducaţi bineînţeles, 
care să stilizeze, să sistematizeze şi să dea coerență 
acestui material informativ pe care îl avea la dispoziție 
şi pe care îl obținuse, aşa după cum am amintit deja, 
prin silnicie, şantaj, ameninţări şi prin alte asemenea 
metode, Acest colectiv şi-a început imediat activitatea 
şi a lucrat intens până la sfârşitul reeducării, atunci 
când toţi deținuții au fost puşi în libertate. Munca lui 
s-a materializat în apariţia unei “opere” voluminoase 
(trei tomuri numărând câteva mii de pagini, se spune), 
frumos prezentate şi legate cu grijă între coperţi solide 
“pentru a fi transmise posterităţii”, cum IrONIC, ZICE- 
se, s-ar fi exprimatceolonelul Crăciun. Deoarece printre 
cei care au lucrat în acest colectiv au fost selectați şi 
deţinuţi care aveau un scris frumos şi citeț, este de 
presupus că multe dintre materialele incluse în aceste 
volume au fost cu grijă transcrise, pentru a fi uşor 
descifrate şi citite de către cei ce urmau să le consulte. 
Bineînţeles că aceste câpii vor fi fiind însoţite, pentru 
a i se atesta autenticitatea, de originalul după care au 
fost transcrise. Dar ce anume materiale au fost incluse 
în această 'operă'"? 

În primul rând, probabil, declaraţiile scrise și 
mai elaborate, pe care personalităţile legionare din 
închisoare au fost obligate să le facă, mai întâi verbal, 
în fața celorlalți deținuți, cu ocazia acelor'*spectacole” 
de pomină pe care colonelul Crăciun le organiza 
periodic. Am arătat, cu altă ocazie, ce trebuia să 
cuprindă o astfel de declarație. Renegarea propriului 
trecut și, neapărat, referiri cât mai denigratoare la 
adresa Mişcării Legionare în general și a liderilor 
acesteia, în “special. În nici un caz nu trebuia să 
lipsească, dintr-o astfel de declaraţie, prezentarea, în 
culori cât mai sumbre, a întemeietorului acestei mişcări, 
Corneliu Zelea Codreanu. 

În al doilea rând, este de presupus că în 
această “operă” sunt incluse cel puţin o parte (cele 
considerate mai importante, desigur) din procesele 


verbale întocmite cu ocazia şedinţelor de reeducare 
ținute în aşa-zisele cluburi. Amintesc, în treacăt, că 
fiecare deținut care, până la urmă, era “convins ” (prin 
ce mijloace!?) să-şi facă autodemascarea, eufemistic 
numită autoprezentare, era obligat să-şi recunoască, în 
faţa celorlalți deținuți şi a comitetului de reeducare, 
toate “uneltirile” şi “crimele” pe care le comisese 
împotriva poporului şi a clasei muncitoare. Tot ceea ce 
spunea era consemnat într-un proces-verbal care, la 
terminarea expunerii, era semnat atât de el cât şi de 
membrii comitetului în fața cărora făcuse expunerea. La 
incheierea şedinţei, foile procesului verbal erau cu grijă 
strânse, numerotate şi, a doua zi (aceste şedinţe aveau 
loc, de obicei, după-amiaza sau seara), la prima oră, erau 
predate ofițerului politic care răspundea de clubul 
respectiv. Uneori, când cel în cauză era o persoană mai 
importantă sau declarase unele lucruri inedite, acesta 
erachemat de ofițerul politic pentru a face unele precizări 
şi completări în legătură cu cele declarate. 

De asemenea, printre aceste materiale s-ar 
putea să figureze şi o serie de note informative date de 
“turnători” de profesie în legătură cu comportamentul 
ŞI cu viaţa de zi cu zi, în condiţiile regimului celular, a 
unor persoane sau personalități care trebuiau neapărat 
compromise. 

În afară de aceste materiale care sunt în directă 
legătură cu reeducarea, în “opera "respectivă mai sunt, 
probabil, incluse şi alt fel de materiale care, cel puţin 
aparent, nu au legătură cu reeducarea propriu-zisă, în 
sensul că ele nu au avut nici un impact asupra celor 
supuşi acestei acțiuni. Despre ce este vorba? 

În Aiud, ca şi celelalte închisori de altfel, erau 
întemnițate şi o serie de personalități de prestigiu ale 
vieţii intelectuale şi culturale. româneşti, adevărate 
somități în domeniul lor de specialitate. Acestora. în 
perioada reeducării, li s-a impus de către administrație, 
din ordin de la centru bineînțeles, să elaboreze anumite 
lucrări, fiecare în specialitatea sa. În acest scop li s-au 
creat condiţii speciale, în sensul că au fost izolaţi în 
celule separate unde i s-au pus la dispoziţie unelte de 
scris şi hârtie, iar unora dintre ei, probabil, şi ceva 
material documentar. Dar cum nu de rigoare ştiinţifică 
aveau nevoie cei ce au comandat aceste lucrări, ci de cu 

totul altceva, acesta din urmă (materialul documentar) 
putea să lipsească, respectivii urmând să-şi elaboreze 
lucrările pe baza bagajului de cunoştinţe cu care intraseră 
în închisoare. Două obiectiveau urmărit cei ce au dispus 
elaborarea acestor lucrări. În primul rând să obțină o 
serie de informaţii şi unele puncte de vedere originale în 
domenii care interesau şi regimul comunist şi, în al 
doilea rând, să compromită şi să ştirbească prestigiul 
intelectual al autorilor lor, căci aceste lucrări trebuiau 
scrise în spiritul învăţăturii marxist-leniniste şi să fie 
neapărat critice. Au fost elaborate, cu această ocazie, 
două categorii de lucrări. Unele aveau un caracter 
general şi prezentau diferite aspecte ale vieții politice şi 
culturale din trecut, iar altele se refereau strict la istoria 
şi activitatea Mişcării Legionare, 

Din prima categorie fac parte următoarele 
lucrări: 

Profesorul Grigore Popa a elaborat, împreună 
cu profesorul Octavian Paleologu, o lucrare despre 
filosofia românească, cu referire specială la caracterul 
ei idealist, retrograd și antiştiinţific. 

Cornel sau lon (nu-mi amintesc bine numele 
mic) Blaga, diplomat de carieră, a întocmit o lucrare 
asupra diplomaţiei româneşti din perioada celui de al 
doilea război mondial, lucrare cu care, după propria-i 
mărturisire, nu se prea mândrea. 





Lui Petre Ţuţea i s-a comandat o lucrare cu 
caracter economic, în care să scoată în evidență şi să 
argumenteze superioritatea sistemului socialist asupra 
celui capitalist. 

Profesorul Alexandru Popescu zis Teologula 
elaborat un. studiu despre misticismul românesc ŞI 
despre influenţa acestuia asupra ideologiei Mişcării 
Legionare. 

Din cea de-a doua categorie de lucrări, cele 
care se referă strict la istoria şi activitatea Mişcării 
Legionare amintesc pe următoarele: 

Eugen Teodorescu a scris despre caracterul 
conspirativ al Mişcării Legionare. 

Victor Vojen, care i-a cunoscut îndeaproape 
atat pe Corneliu Zelea Codreanu. cât Şi pe Horia Sima, 
a fost pus să scrie (Şi a scris sute de pagini) împotriva 
acestora, A povestit, printre altele, cu lux de amănunte. 
cum a regizat el, la ordinul lui Codreanu, bineînţeles, 
marea manifestaţie care a avut loc cu ocazia 
inmormântării lui lonel Moţa și Vasile Marin. 

iai Preotul Dumitrescu-Borşa a scris şi el sute de 
pagini impotriva propriului său trecut ŞI împotriva 
celor alături de care a luptat. A renegat, printre altele, 
toate “minciunile” pe care le-a scris la întoarcerea din 
Spania (a făcut parte din echipa care a luptat în 
Spania), la îndemnul lui Codreanu, despre revoluția 
comunistă din această țară ŞI despre eroismul celor 
care au luptat împotriva ei. 

Desigur, vor mai fi fost Şi alții care, constrânşi 
fiind, au elaborat astfel de lucrări, dar cum în jurul unor 
astfel de activități se păstra un strict secret, noi nu avem 
cunoștință de ele. Despre existenţa celor pe care le-am 
amintit aici nu am aflat decât târziu. după “eliberare”, 
fie direct de la autorii lor (cazul Blaga, Ţuţea etc.), fie 
de la alți foşti deținuți care aveau cunoştinţă de existența 
lor. Le-am enumerat aici pentru că. aşa după cum am 
mal Spus, este foarte probabil ca unele dintre ele, în 
totalitate Sau numai extrase, să fie incluse în această 

colecţie de documente contrafăcute ”, Căci asta este 
celebra “Carte albă” a Aiudului: o colecţie de 


marturii” obţinute prin silnicie ŞI teroare, care să 
servească la falsificarea istoriei. 


(va urma) 
Demostene ANDRONESCU 

















PUNCTE CARDINALE 


NSU) 


In ultimul timp, în lume, se 
petrec prea multe lucruri ciudate, unele 
de-a dreptul stranii; de la calamităţile 
naturale mult prea frecvent 
catastrofale şi până la manifestări ale 
oamenilor, străine de orice omenesc. 
Dispute teritoriale, neînțelegeri 
politice, sinucideri colective, 
cutremure, inundaţii, tensiuni sociale 
se acumulează, uluiesc. Oamenii şi- 
au luat soarta în propriile mâini. 
Suportăm consecinţele. 

In pofida exasperantelor 
discuţii purtate, la toate nivelele, în 
întâlniri internaţionale, cu un mereu 
sporit număr de participanţi, aplanarea 
conflictelor nu pare nici măcar să se 
zărească, Tot ce se obţine sunt 
promisiuni, condiţii pentru negocieri. 
Emisarii circulă, perfectează noi 
întâlniri, prilejuri pentru dejunuri, 
dineuri, cocteiluri “de lucru”. 

De la Descartes încoace tot 
învăţăm să gândim raţional. Dar 
urmărind evoluţia lumii, fie şi numai 
cea din secolul nostru, atât cât am 
putut-o face cu proprii ochi, după cele 
două mari traumatisme ale războaielor 
mondiale şi după multele conflicte 
locale, tot mai numeroase, mai 
virulente, constatăm că singura 
noutate notabilă a secolului nostru 
este promovarea inapţilor la 
conducerea statelor. În trecut mai 
parveneau, printre prinți, regi şi 
împărați şi câte un om, câte un erou. 
Acum vârfurile par a fi acaparate 
exclusiv de diferitele specii de demenți 
sau handicapaţi. Care conducător ar fi 
deschis drumul hoardelor asiatice, 
lăsându-le pradă jumătate de Europă, 
dacă n-ar fi avut şi sufletul de paralitic, 
de om care urăşte lumea? Să nu fi ştiut 
Franklin Delano Roosevelt că 
aranjamentul de la Teheran va avea 
drept consecință zeci de milioane de 
morţi, sute de milioane de chinuiţi în 
zecii de ani de sclavie? Să nu fi ştiut 
“marele om politic” Nicolae Titulescu, 
care a încheiat înțelegerea prin care se 
accepta trecerea trupelor sovietice pe 
teritoriul României, ce înseamnă 
ocupaţie rusească? Imi vine să credcă 
nu există om informat, cu judecată 
solidă și cinstită care să nu ajungă să 
se îndoiască de însăşi raționalitatea 
lumii. 

Dar în ce să ne punem 
nădejdea când drumul urmat se 
dovedeşte greşit? Nu devine oare 
necesar să căutăm puncte de sprijin 
dincolo de realul imediat, în grădina 

de alături, unde este loc luminat şi cu 
verdeață, unde se intră în puterea unei 
legi de la care nu s-a putut sustrage 
nimeni? 

Dacă nici noi, românii, un 
popor “miracol”, dacă nici noi cei ce 
am privit moartea în avans, străbătând, 
un timp, împărăţia gulagurilor și am 
apucat să ajungem la un țărm, nu ne 
ridicăm glasul să denunțăm “urâciunea 
pustiirii”, mă tem că la judecata din 
urmă mulți se vor ridica să ne acuze că 
ei nu au avut de unde să știe, dar noi 
am ştiut. Şi învinuirea lor va fi dreaptă. 

Dacă noi, cei ce am cunoscut 
pușcăriile comuniste pe dinăuntru, 
adică în toată drăceasca lor alcătuire, 
dacă cei ce n-am apucat ziua de astăzi 
decât cu ajutorul Celui de Sus, dacă 
cei ce au fost, şi unii încă au mai 


rămas într-o tainică legătură cu cealaltă 
dimensiune, dacă noi nu vom ridica 
glasul să spunem cu tărie Adevărul, 
cine s-o facă? 

Că avem şi dubii? Mulțimea 
îndoilelilorne confirmă lucrul ce-l ştiam 
de la înaintaşi, şi acum îl simțim noi 
înşine, că lumea, şi cu ea țara noastră, 
golită de credinţă, bate căile răului; şi 
nu de ieri, de azi. Există rău pricinuit cu 
bunăştiinţă şi oameni ai pierzării. Nu e 
suficient că nu ne numărăm printre ei. 
Mereu suntem tentaţi să ne luăm după 
cei ce dau vina pe “cauze complexe”, 
când totul este uluitor de simplu. Am 
să-mi permit să-l parafrazez pe 
H.Bergson. Cele două surse ale 
degradării şi decăderii sunt: prostia 
noastră şi nebunia celorlalţi. Răul, din 
păcate, e-n noi. Şi nu sunt singurul care 
spun asta. “Şi astăzi, ca întotdeauna, 
adevăratul duşman al omului se află în 
el însuşi. Numai că, dacă altă dată 
duşman era ignoranţa, astăzi el este 
minciuna.” (Jean-Franqois Revel, 
Cunoaşterea inutilă, Humanitas 1993, 
pag.21). 

Căderea spectaculoasă a 
comunismului, prăbuşit în imensitatea 
minciunii sale, ar trebui să fie, pentru 
mulţi, prilej de reflecţie. Efortul 
construirii şi menţinerii lui în stare de 
funcționare, s-a dovedit epuizant. Este 
proba irefutabilă că nimic nu se poate 
construi pe neadevăr, şi să dureze. In 
ultimă instanță, minciuna, infinită în 
forme, încearcă să înşele adevărul; unic. 
Noi ştim că Adevărul e, în acelaşi timp, 
Calea de urmat şi însăşi Viaţa, dar asta 
nu ne împiedică, văzându-i pe ceilalţi 
cum se încurcă, cum cedează, să fim, 
adeseori, dezorientați. 

In ce lume am trăit şi trăim? A 
slăbiciunilor şi concesiilor morale, a 
compromisului cu neadevărul. A trebuit 
să devenim noi înşine maturi ca să 
înțelegem că părinţii noştri în dorința 
de a ne ocroti, ne-au ascuns dureroasele 
eforturi ce le-au făcut, umilinţele ce 
le-au îndurat, ca să ne poată creşte, că 
educatorii, din neglijenţă, şi învățătorii, 
din ignoranță, nu ne-au învăţat cele 
într-adevăr folositoare pentru viaţa de 
aici şi de dincolo. Mai multe am înţeles 
singuri. Dar cu ce efort? Cu ce pierdere? 
Ce-a mai rămas din copilăreasca noastră 
candoare? Cum să mai ajungem. în 
Impărăţie dacă ne-am pierdut sufletul 
de copil? 

A trebuit să trecem prin viaţă, 
să îmbătrânim, ca să înțelegem că 
universitarii, judecători şi preoţi ai 
ştiinţei, pe care i-am ascultat cu atâta 
atenție, se slujeau pe ei în loc să 
slujească Sfânta Dreptate, că şefii pe 
care i-am avut, pe diferite trepte 
ierarhice, erau prea preocupaţi ca să-şi 
păstreze scaunul pentru a ne mai putea 
oferi un exemplu de corectitudine. Cât 
îi priveşte pe preoți, duhovnicii noştri, 
erau prea timoraţi, prea plecaţi stăpânirii 
ca să poată, cum s-ar fi cuvenit, să-l, 
slujească pe Dumnezeu în inimile 
noastre. A trebuit să trecem prin 
temnițele unde se afla, la ora aceea, 
toată fosta cremă politică a ţării, ca să 
aflăm de la ei, şi în condiţiile de acolo, 
cum s-au desfăşurat evenimentele în 
lumea politică românească, şi astfel să 
avem explicaţia decăderii, regresului 
suferit. Autrebuit să treacă ani, în acele 
condiţii, în acel mediu subuman, ca să 





Februarie '95 NR. 2/50 PAG. 5 


A POTcuLu 


pricepem, într-un târziu, de ce a trebuit 
să stăm în temnițe, noi copiii, să plătim 
cu candoarea noastră păcatele, cele 
multe şi grele? Câţi din cei de-atunci, 
bătrâni astăzi, mai pot să-şi 
reamintească, să mediteze şi să 
mărturisească? 

George Brătianu scria că 
poporul român e “un miracol istoric”, 
De la apariţie, la devenirea în sine, la 
persistenţa lui pe aceste meleaguri, eu 
văd un şir de miracole; rezistente în 
timp, uluitoare în forme. Nu cunosc alt 
popor, în epoca modernă, cu o existență 
atât de periclitată, amenințată în însăşi 
ființa lui de nişte monştri numiţi: 
Ribbentrop-Molotov, Yalta, Malta etc., 
şi căruia să i se nască o generaţie de 
titani care cu suferința şi sacrificiul lor, 
cu efortul şi geniul lor au salvat neamul 
de la moarte fizică şi spirituală şi i-au 
dus numele departe, în cele patru colțuri 
ale lumii. Nicicând n-a fost o ţară, 
aflată în marginea prăpastiei, mai 
miraculos oprită de la prăbuşire de 
sacrificiul unei generaţii, de jertfa unor 
tineri ce-au oferit ceva mai scump decât 
viața: copilăreasca lor nevinovăție. 
Dacă n-aş fi trecut prin cumplitele 
temnițe comuniste începând de la 
nouăsprezece ani, n-aş fi înțeles asta. 

+ 

Principala grijă a slujitorilor 
răului e să ne răpească speranța. Ei nu 
vor să se ştie că există un dincolo. Fac 
tot ce pot ca oamenii să fie reținuți în 
cotidian, continuu preocupaţi cu 
satisfacerea unei pofte, pricinuită de 
foame, ca-n “societatea socialistă”, de 
ghiftuială sau orgoliu ca-n “societatea 
de consum”. De aceea apariția unei 
mişcări orientate către spiritual care-şi 
propune nu sațietatea ci frugalul, nu 
comoditatea ci asprimea spartană, nu 
acumularea ahtiată de bunuri ci viaţa 
“în sărăcie cu alungarea luxului şi a 
îmbuibăririi””, este o adevărată revoluţie 
spirituală, o deturnare de la direcția 
materialistă, o abandonare a 
derizoriului pentru esenţă. 

Un partid, o formaţie politică 
poate fi interzisă, poate fi scoasă în 
afara legii de orice pseudo-justiţie sau 
dizolvată printr-un “Jurnal al 
Consiliului de Miniştri” ca cel semnat 
de 1.G.Duca, din decembrie 1933 dar 
lucrarea unui înger nu-poate fi anulată 
prin nici un decret căci e ştiut că cel mai 
mare dintre oameni e mult mai mic 
decât cel mai neînsemnat slujitor din 
casa lui Dumnezeu. 

n 1940, generalul lon 
Antonescu a instituit, în România, 
“Statul Naţional Legionar”, a îmbrăcat 
cămaşa verde şi a aşteptat să fie 
proclamat şef al legiunii, lucru ce i se 
părea firesc din moment ce a făcut-o 
părtaşă la guvernare. Atât doar că 
Mişcarea Legionară nu era un partid ca 
celelalte. Aprecierea greşită a 
generalului a dus la conflictul ce a 
urmat. Mutatis mutandis, ceva 
asemănător a ieșit la iveală, recent, la 
conferința de presă ţinută după 
prezentarea raportului SRI în faţa 
parlamentului. Trecând deci peste 
scurgerea unei bune jumătăţi de veac şi 
peste faptul că azi trăim în “democraţie”, 
s-ar părea că şeful SRI face aceeaşi 
greşală: ignoră ideologia Mişcării 
Legionare. (Cel puţin aşa afirmă 
di.profesor Suru), Care a fost consecinţa 


erorii de apreciere a generalului 
Antonescu se știe: plutoane de 
execuţie, puşcării şi lagăre, trimiteri 
pe front pentru “reabilitare”, prin 
moarte. Dar acestea aparțin trecutului. 
Intrebarea de acum, este ce consecinţe 
va avea noua eroare de informare, a 
actualului şef SRI? N-aş vrea să las 
impresia că încerc o apropiere, evident 
forțată, între generalul Antonescu şi 
generalul Măgureanu, atât doar, țin să 
amintesc că erorile militarilor au, vai, 
urmări în viaţa civililor, niciodată 
plăcute. Mă veţi înţelege de ce mă 
abțin de la comentarii şi prefer să-i 
dau cuvântul lui Horia Sima: “Dacă 
aş fi acceptat pe Antonescu şef al 
Legiunii, punând legionarii să strige 
<<Trăiască Legiunea şi Generalul!>>, 
nu s-ar fi întâmplat lovitura de Stat a 
generalului Antonescu, cu implicaţiile 
ei sângeroase, deşi persecuția ar fi 
izbucnit totuşi sub o altă înfăţişare; 
dacă m-aş fi conformat dorinței 
germane de a schimba numele 
mişcării legionare în mişcare naţional- 
socialistă, nu numai că nu intram în 
lagăr dar poate stăteam şi la putere; 
dacă nu m-aş fi angajat în lupta pentru 
eliberarea țării, după 23 August, viața 
atâtor legionari ar fi fost cruţată. 
Dar mai eram atuncea legionari? Mai 
reprezentam spiritul de la Dobrina?”!" 
$ 

Nu ştiu cât de reală sau 
Simulată este teama şefului SRI că 
legionarii ar putea deveni “singura 
modalitate de scoatere a României 
din haosul politic, economic şi social 
în care se află”, dar sunt sigur că sunt 
unii care se tem. Frica înavuţiţilor 
prin mijloace necinstite, a celor ce au 
comis inimaginabilele atrocități şi 
s-au bucurat de nedreptate iar astăzi 
pozează în bătrânei cumsecade, este 
reală. Pentru că, oricât de tare ar fi 
trâmbiţate, pe toate canalele, vorbele 
producătorilor şi beneficiarilor de 
politică şi oricare ar fi directivele 
secrete ale diferiților Moses care se 
succed la conducerea ocultă a 
României, frica revenirii miraculoase 
în arenă a Legiunii s-a insinuat şi 
creşte cu fiecare nouă hoțţie, 
înşelătorie, tâlhărie şi crimă, cu fiecare 
insultă adusă neamului românesc, cel 
atât de răbdător. 

Desfiinţată şi interzisă, cu toţi 
foştii aderenţi morţi sau sfârşiţi, 
Legiunea pare să renască, în chip 
ciudat, din chiar teama de ea a 
duşmanilor ei. În realitate ea se 
reîncheagă, în alte forme, din imensa 
nevoie a lumii de adevăr. S-au străduit, 
timp de mai bine de o jumătate de 
secol, slujitorii nedreptății să-i şteargă 
din amintire, până şi numele. Aşa 
încât, existența astăzi a Mişcării 
Legionare, fie şi doar într-un raport 
SRI, ține de miracol. 

Dar ce nu devine miracol 
când Duhul Domnului coboară 
asupră-i? 


NOTĂ 


'" TARA ȘI EXILUL, Anul VIII nr.7-8, 
Mai-lunie 1972, “Lâ un an de la moartea 
lui Ilie Gârneaţă”, pag. 41. 


Constantin IORGULESCU 
















PAG. 6 NR. 2/50 Februarie '95 





















a .. 
Li 


En Pi , 
S ., _ i | A “n ue 





Ri Nu a PR „i 
= i ă E, Nana ge 
ia ul [A La. 
d î a x 3 
POMI n SE 7 rea 
y x R 2 - 





CLAUDIO MUTTI: Cum era Corneliu 
Codreanu în viața particulară? 

ELENA CODREANU: Era o persoană foarte 
afabilă, cu toată lumea. Era foarte serios şi le impunea 
seriozitate şi celorlalți, atunci când împrejurările o 
cereau. În asemenea momente dădea dovadă de o mare 
energie, ceea ce şi făcea să fie ascultat. Avea un fel de 
a fi în faţa căruia era imposibil să spui nu: trebuia să 
asculţi, trebuia să faci cum spunea el. Până şi din vocea 
lui răzbătea seriozitatea, voința. In rest, era destins. 
Era foarte binevoitor cu oamenii sărmani. Când 
dobândea ceva bani, mai întâi împărțea celor pe care 
înțelegea să-i ajute, apoi venea acasă cu ce-i mai 
rămânea. Dacă nu-i mai rămânea nimic, îşi întorcea 
buzunarele şi zicea: “Nu mai am nimic. Am împărțit 
tot ce-am avut”. In fața unei asemenea declarații, ce 
puteai să faci? Nu mai era nimic de zis. Lucrurile 
trebuiau luate ca atare. Era milos, religios; dar nu 
bigot. Se ruga cam de două ori pe zi; postea în fiecare 
vineri (post “negru”, total) şi uneori şi miercurea. 

C.M.: Aţi fost de față la reînhumarea lui 
Corneliu Codreanu. Aţi putea să vorbiți despre asta? 

E.C.: Am fost prezentă, ştiind că în acel loc 
era o groapă comună. Legionarii se chinuiau să scoată 
cadavrele, care erau azvârlite în fundul gropii. Era de 
faţă toată familia lui Corneliu. După ce scoseseră deja 
câteva cadavre şi le aşezaseră pe marginea gropii, 
oamenii ziceau: “Nu-l găsim pe Căpitan! Nu-l găsim 
pe Căpitan!”... Dar la un moment dat eu i-am văzut 
bocancii, cei cu care ştiam că plecase de acasă, folosiţi 
de obicei când se ducea la munte. Văd bocancii şi le 
strig băieţilor: “Băgaţi de seamă, acesta-i Corneliu. 
Fiţi-atenţi la fiecare mişcare”. ÎI găsisem, într-adevăr, 
iar ei îl scoaseră afară. Faţa îi era distrusă de-acidul 
sulfuric. de varul nestins sau de ce-or mai fi turnat 
peste ei; fața îi era distrusă, dar corpul lui era ceva 

extraordinar: galben ca și ceara, fără nici o vânătaie, 
întreg. intact, de parcă nu trecuseră doi ani de când 


zăcea în pământ! Era absolut nedeteriorat. Singurele” 


părți deteriorate erau cele atinse de varul nestins şi de 
ce mai turnaseră deasupra. Foarte probabil, acid 
sulfuric. Puțin după ce-l scoseseră din groapă, m-am 
aplecat deasupra lui, încercând să-i scot verigheta din 
deget. Şi am reuşit, dar destul de anevoie. Soacră-mea 
mi-a strigat că trebuia s-o las acolo, că era a lui: de ce 
să î-o fi scos? N-am zis nimic, n-am reacționat, că era 
lume de faţă. l-am dat ascultare soacră-mi şi I-am 
băgat din nou verigheta pe deget; dar verigheta nu a 
mai intrat la locul ei, rămânând pe vârful degetului. 
Aşa a rămas pentru totdeauna, aşa l-au înmormântat. 

Repet: faţa îi era distrusă... Și avea lângă el o 
valijoară, pentru că, atunci când îi ridicaseră din 
închisoarea de la Râmnicu Sărat, le ziseseră să-şi ia cu 
ei lenjerie de schimb; numai un rând, căci îi vor aduce 
înapoi. Că i-ar duce la un interogatoriu şi apoi i-ar 
aduce înapoi la Râmnicu Sărat... Deci avea lângă el o 
valijoară, în care se afla o cămașă de noapte țărănească, 
pentru că el nu purta pijama, ci cămaşă de noapte din 
pânză de casă. Mai erau şi cele de trebuință pentru ras, 
un prosop, un schimb de lenjerie intimă. Nimic altceva. 
Chiar și aceste lucruri mi-au fost confiscate în timpul 
unei percheziții... [Oftează) 

Era lume multă, mulţime de legionari veniţi 
să asiste la reînhumare, Era un coşciug acolo, lângă 
groapă: în el i-au fost depuse rămăşiţele, aşa cum s-au 
găsit. Nu i s-au pus haine noi sau mai ştiu cu ce, A fost 
așezat în coșciug cu aceleaşi veşminte în care fusese 
dezgropat. Aşa i s-au făcut funerariile, la Biserica “Ilie 


_- Reproducem interviul de mai jos cu îngăduința celui ce l-a” 
| realizat: d-l Claudio Muti. Fraducerea s-a efectuat în Redacţie, 
urmând textul apărut în publicaţia italiană “Orion” (decembrie 1994, 
pp.46-48). Cele câteva croşete marchează exclusiv eliminarea unor 
repetiții datorateoralităţii. Este unul dintre ultimele interviuri acordate 
| de fosta doamnă Codreanu. Selecţiunile sunt precedate. în sursa 
| menţionată de următoarea notă a d-lui C.Mutti: “Vineri, 8 septembrie 
Î| 1994, a murit la Bucureşti, în vârstă de 92 de ani, Elena llinoiu 
„ Praporgescu, văduva lui Corneliu Zelea Codreanu. În zilele de 26 şi 27 
septembrie 1992, avusesem cu domnia-sa o lungă convorbire, în 
modesta locuință de la periferia Bucureştiului, unde şi-a petrecut, 
după anii de închisoare, ultima parte a vieții, într-un fel de exil interior. 
Din înregistrarea convorbirii de acum doi ani, selectăm şi reproducem 
aici câteva fragmente, în care Elena Codreanu schițează un portret î 
n spiritual al Căpitanului, evocă împrejurarea în care l-a cunoscut, 
e | precum şi pe aceea în care l-a văzut pentru ultima oară, la reînhumare; 
- ; | se mai referă, în fine, la o curioasă întâmplare căreia: Corneliu 
aj Z.Codreanu i-a fost protagonist, la Milano, în mai 1927”. 


PUNCTE CARDINALE 


Gorgani”, înainte de a fi adus la Casa Verde. A fost ceva 
tulburător. Desigur, şi durerea părinţilor lui a fost mare, 
mare de tot. O durere cumplită. Erau toți din familie, dar 
în acele împrejurări aproape că nu mai distingeam pe 
nimeni. Socrul şi soacră-mea - numai pe ei îi rețin. 
N-au fost scene, blesteme, cum se întâmplă în astfel de 
situaţii. Nu. Toţi au păstrat o resemnare demnă. Și 
lacrimi în ochi; toți aveau lacrimi în ochi... 

C:.M,; Puteţi să ne povestiţi prima 
dumneavoastră întâlnire cu Corneliu Codreanu? 

E.C.: Terminasem studiile liceale şi părinţii 

voiau să-mi facă un dar. Eram cea mai mare dintre copiii 
lor şi ei ar fi vrut să mă fac doctoriță, dar eu n-aveam 
înclinații pentru medicină... Deci, spuneam, ei voiau să 
am o amintire de la ei; cu acel prilej. Tatăl meu, care era 
funcţionar la Căile Ferate, era informat că se făcea o 
excursie la Putna, la mânăstirea ctitorită de Ştefan cel 
Mare. M-a întrebat dacă mi-ar fi plăcut să iau parte la 
excursia aceea. Știind că el o să mă însoțească, am zis că 
da. Ajunşi la gară, la laşi, am găsit trenul tras la peron. 
Vagoanele erau ticsite; singurele mai puţin aglomerate 
erau cele pe care scria: “Vagon studențesc” [...] Tatăl 
meu mi-a propus să ne urcăm într-unul dintre acelea. Eu 
eram cam timidă, ezitam. Ce-aveam de-a face eu cu 
universitarii, eu care eram doar o proaspătă absolventă 
de liceu? Dar până la urmă m-am urcat într-unul, am 
găsit loc şi m-am, aşezat, Deîndată am fost întrebată la 
ce facultate eram înscrisă. “La nici una. De-abia am 
terminat liceul. Am de gând sămă înscriu la Universitate, 
dar nu ştiu încă la care dintre facultăți, nici în ce oraş; 
sunt nehotărâtă între laşi şi Cluj”. Tocmai atunci, pe 
culoarul vagonului, lângă fereastra deschisă din dreptul 
compartimentului nostru, s-a ivit un om îmbrăcat în 
costum naţional, înalt şi chipeş. Am întrebat: “Cine-i 
acela? E student la Universitate ca şi voi?”. “Nuuu! 
Chiar nu-l cunoşti?!”. *Nu - am zis eu, de unde să-l 
cunosc?”. “Păi e Corneliu Zelea Codreanu”. Dacă mi-ar 
fi spus Ionescu sau Popescu; pentru mine ar fi fost 
totuna. Nu mai auzisem de el. Viaţa mea fusese strict 
legată de şcoală; nu ştiam nimic despre mişcările 
studenţeşti, nici măcar de ce se petrecea la Universitatea 
din laşi. Habar n-aveam de politică. - 

Studenţii, atunci, îmi explicară că omul acel 
era capul mişcării studenţeşti şi că terminase Dreptul cu 
mare bătaie de cap, din pricina piedicilor puse de 
profesorii comunişti. Ori de câte ori trenul se oprea în 
vreo staţie, îl vedeam coborând şi luând parte la câte-o 
horă improvizată pe peron. Apoi trenul pornea iarăşi, iar 
e| se aşeza mereu la aceeaşi fereastră. La un moment dat 
am ieşit pe coridor, căci voiam să văd şi eu la ce se tot 
uita întruna. Atunci a trebuit să mă supun şi întrebărilor 
lui: “Cine sunteți dumneavoastră? Cum vă numiţi? La 
ce facultate sunteţi înscrisă?”... Mă rog, aceeaşi poveste 
de mai devreme... 

C.M.: Dar el, înainte, nu vă văzuse? 

E.C.: Nu, deloc. Se uita numai pe fereastră. Nu 
se uita in compartiment şi nu vorbea cu nimeni [...] Când 
i-am spus şi lui de intenția mea de a merge la Universitatea 
din Cluj, el a observat: “Nu e râu nici la Cluj. Dar n-ar 
fi mai bine să frecventaţi Universitatea din laşi, oraşul 
dumneavoastră?”. “Nu ştiu dacă ar fi mai bine sau mai 
rău - i-am răspuns eu,- dar la Cluj am un unchi şi o 
mâtuşă fără copii, iar eu mă gândesc să mă duc la ei”... 
Intre timp, trenul ajunsese la Putna. 

Aici am fost luaţi în primire de un comitet de 
organizare [...] Fetele au fost găzduite într-o şcoală 
elementară, băieţii au fost cazaţi în altă parte, nu ştiu 
unde, Era o după-amiază frumoasă, însorită, S-a format 







ELENA 
ODi 


povesteşte... 


un substanţial grup care s-a îndreptat spre crucea ridicată 
pe dâmbul de unde Ştefan cel Mare îşi slobozise 
săgeata ce căzuse în locul pe care avea să se construiască 
altarul mânăstirii. El a dat de mine în mulţime şi mi-a 
spus că ar fi bucuros să suim împreună până la cruce. 
Din când în când mai dădeam şi de tatăl meu. Şi aşa am 
urcat alături de el, până ce-am ajuns la locul unde se 
înălța crucea. Cred că mi-a povestit despre Ştefan cel 
Mare, despre zidirea Putnei. Povestea, dar tot lucruri 
serioase, nu nimicuri. Şi în timp ce ne învârteam printre 
ceilalţi, acolo sus, în preajma crucii, am dat de un copac 
doborât de fulger. Ne-am aşezat pe trunchiul lui. Am 
vorbit. Nu-mi mai aduc bine aminte de câte le-am spus. 
În orice caz, s-a vorbit despre studii, despre Universitate; 
nimic despre politică. A venit vorba şi despre dorința 
părinţilor mei ca eu să urmez Medicina... Mă rog, 
chestii dintr-astea... Am rămas acolo, aşezaţi pe trunchiul 
prăbuşit, până ce ne-am dat seama că în preajmă nu mai 
era nimeni [...] Se făcuse deja vremea cinei. l-am zis: 
“Ei bine, nu coborâm? Se înserează. Ne aşteaptă cu 
cina. Doar n-o să servească o cină specială pentru 
noi...” “Da -ziceel-, să coborâm, dar să grăbim pasul”. 
M-a prins de mână, ridicându-mă de pe trunchi, şi 
pornirăm la vale. Am ajuns chiar în timp ce se servea 
cina [...]. După ce am cinat, s-a dus în locul unde îi 
cazaseră, dar nu înainte de a mă întreba: “Când aş putea 
să vă revăd? Când veţi pleca la Cluj? V-aş mai putea 
revedea până atunci?”. I-am răspuns: ”S-ar putea să 
trec eu pe la Râpa Galbenă, să văd ce faceți 
dumneavoastră acolo. Poate că atunci ne vom revedea...” 
Cam aşa s-a terminat prima noastră întâlnire. 

Apoi m-am hotărât să plec la Cluj. Şi el urma 
să plece în Germania, pentru doctorat. Am plecat 
amândoi prin toamnă, eu ceva mai înaintea lui, chiar la 
deschiderea cursurilor universitare. Mi-a zis că-mi 
scrisese, dar nu primisem nici o scrisoare. Ce, avea el 
timp să scrie fetelor? Imi promisese c-o să-mi scrie şi 
de la Berlin, dar nu mi-a scris. Aşa că, o vreme, n-am 
ştiut absolut nimic despre el [...]. Deci m-am înscris la 
Cluj, la Litere: română cu istorie. Într-o zi, ieşind din 
facultate, o luasem pe jos spre casa unchilor mei. La un 
moment dat am văzut un om în straie ţărăneşti stând de 
vorbă cu doi tineri îmbrăcaţi orăşeneşte, chiar în fața 
mea. Mi s-a părut că-i recunosc pasul, statura. Dar cum 
ar fi putut să fie el, de vreme ce era la Charlottenburg? 
Atunci m-am apropiat, să-i văd chipul mai bine. Erael! 
M-a Văzut, Şi-a cerut scuze de la cei doi tineri cu care 
se afla şi m-a însoțit până la casa unchilor, poate şi ca 
să vadă unde locuiam şi dacă era adevărat tot ceea 
ce-l spusesem. Acolo s-a întâlnit cu unchiul meu, care 
făcea politică național-țărănistă. Unchiul meu era mare 
profesor şi inspector şcolar la Cluj. A cunoscut-o, tot 
atunci, Şi pe mătuşa mea; şi ea tot profesoară şi directoare 
la Școala Normală. Amândurora le-a făcut o foarte 
bună impresie; a vorbit cu unchiul meu despre politică, 
dar nu mai ştiu exact ce, căci eu şi mătuşa eram ocupate 
Cu pregătirea mesei, la bucătărie. L-am invitatsă rămână 
la masă, la prânz, iar el nu s-a lăsat prea mult rugat. 
Apoi s-a dus din nou să se vadă cu băieţii lui. Nu ştiu 
unde anume trăsese în Cluj. Trebuia să se întâlnească, 
in orice caz, cu studenții clujeni. (Pe atunci Moţa era 
președinte al studenţilor de la Drept). Era ocupat cu 
problemele pentru care se şi întorsese în țară. Din toate 
acele probleme, mie nu-mi spusese nimic; am prins 
doar o frântură din discuţia lui cu unchiul meu, dar 
exact nu ştiam cum stăteau lucrurile. Aveam să aflu 
abia după aceea, de la unchiul meu, că-şi schimbase 
locul studiilor (îi povestise ce se petrecuse în Germania: 
de la Charlottenburg se transferase la lena, pentru 
doctorat). 


C.M.: Înainte de război, a venit la Bucureşti, 
(continuare în pag. 7) 








—_———_.—.———.”— 7. 7 * 





































(continuare din numărul trecut) 


Dacă atitudinea creatorului față de puterea 
dinlăuntru este, de regulă, deosebit de aspră, acuzând-o de 
"moartea culturii”, să vedem care este atitudinea aceloraşi 
creatori față de puterea cealaltă, mondialistă, şi în ce 
raport se află această putere cu... “moartea culturii”. 

Față de perioadele de afirmare glorioasă a 
spiritului național în cultură, perioada contemporană oferă 
un tablou năucitor. Nu doar că cei mai mulţi oameni de 
cultură au demisionat cu totul de la obligaţiile pe care le 
presupune apartenența la o etnie, dar se îngrămădesc cu 
multă râvnă să îndeplinească, de bună voie, funcţia de 
agenţi sau de comisari politici ai susnumitei puteri. Sarcina 
le-a fost mult uşurată de unii dintre cei care trăiesc de un 
număr de ani în alte ţări şi care chiar sunt agenţi ai 
respectivei puteri. Exemplul unei lingviste (notorii în 
România) care, după ce a trăit 20 de ani în SUA, le-a 
vorbit, cu ocazia unui simpozion în România, foştilor ei 
studenţi, ei înşişi profesori ori cercetători astăzi, despre 
aceleaşi lucruri de care le vorbea acum 20 de ani, este 
grăitor. Subtilii cunoscători ai concepţiei profesoarei lor 
din juneţe nu s-au putut abţine să-şi pună întrebarea 
legitimă: Ce-o fi făcut femeia asta 20 de ani în America? 

Efectele cele mai semnificative ale mondializării 
pe cale de înfăptuire sunt ştergerea diferenţelor şi 
particularităților specifice care fac o cultură să fie ceea ce 
este, Acesta, da, este un prim pas spre moartea culturii 
Omul nostru de cultură pare însă a nu sesiza gravitatea 
acestui fapt, efectele uniformizării care-i anulează însăşi 
individualitatea. Intr-un efort sinucigaş, el doreşte nu doar 
pentru sine, ci pentru intreaga breaslă, acest statut. 
Preconizata “uniformizare culturală”, pe 'care o aduce 
după sine statalitatea mondială, nu mai lasă loc “pentru 
vreo diferență culturală între Paris şi oraşele de provincie, 
între Paris, periferie şi sat. De la Fas/-food la 
supermagazine, de la centrele comerciale, sclipind ca 
nişte cioburi în soare, la mult prea tristele muzee 
etnografice, tot atâtea semne şi simptome ale unei morți 
culturale deja consumate”, scrie Claude Karnoouh într-o 
carte semnificativ intitulată Adio diferenței (Ed.Dacia, 
1994), pentru a conchide: “Pe scurt, dictatura flască a unei 
libertăţi bine supravegheate, cea a culturii de masă, gradul 
zero al gândirii, al meditaţiei şi contemplaţiei, al emoţiei 
şi iubirii.” Spre deosebire de acest Occident invocat de un 
occidental, Estul poate fi, mai poate fi, locul în care 








Pe e a are d, 2 uit 
d" e Di e Li IE E E, a 


AN TRII [|] 
AP p 
AT a [ei 


pusa —_ 3 
E, 
Ni 


Cr7 îi at Doga! Diet d 
| | NA N 
L/ CANA UL 


(urmare din pag. 6 ) 
special ca să-l cunoască pe Corneliu Codreanu, un 
scriitor italian pe nume Iulius Evola. Se ştie că a luat 
contact cu Căpitanul prin intermediul lui Mircea Eliade. 
E.C.: Nu-mi amintesc, pentru că biroul lui 
Corneliu de la Casa Verde avea două intrări: una 
pentru legionari şi feluriți oaspeţi, alta care-i permitea 
accesul în apartamentul particular. In ce mă priveşte, 
stând în apartamentul privat, nu auzeam nimic din ce 
se petrecea în birou, căci ușa era capitonată. În timp ce 
pe Cioran nu-mi amintesc să-l fi întâlnit vreodată, pe 
Eliade l-am cunoscut pe vremea când era căsătorit cu 
oenglezoaică, moartă, sărmana, când a fost bom bardat 
Bucureştiul [este o confuzie; nu Eliade era căsătorit cu 
o englezoaică; ar putea fi vorba de Mihail și Mary 
Polihroniade, ce făceau parte din același anturaj - 
n.Red.]. L-am cunoscut pe Eliade, dar dacă trebuie să 
spun unde, în casa cuiva sau la sediul din strada 
Gutenberg, nu mai sunt în stare să-mi amintesc [la data 
convorbirii, nu trebuie să uităm, Elena Codreanu avea 
90 de ani -n.Red.]. Cu Corneliu se vedea la sediul din 
strada Gutenberg. O vreme am locuit şi noi la generalul 
Cantacuzino, care avea un fel de dependinţă, unde nu 
locuia nimeni. Era o singură cameră, o odăiţă, ce dădea 
într-un coridor; şi în același coridor dădea Ș o altă 
cameră, în care locuia inginerul Clime. In acea 





MOARTEA 


“S-a decis să se ducă la consulatul român din acel oraş, 


CULTURII 


tradițiile încă pot viețui, deosebirea reală, nu 
pseudodiferența, mai poate dăinui; mai păstrează ceva din 
sensul sacru al vieţii, mai are resurse să inițieze un efort de 
resacralizare a lumii. Şi-mi place să cred că, dacă cei de 
astăzi s-au ticăloşit până la a-şi dori un destin de turmă, 
acest pământ îi vazămisli pe cei care să răscumpere ticăloşia 
acestor vremuri. În atitudinea lor față de cultura din care fac 
parte, agenții şi comisarii politici invocă necesitatea de a ne 
rediscuta periodic valorile. O necesitate în sine legitimă şi 
binevenită. Atâta doar că valorile rămân valori în virtutea 
unui criteriu axiologic şi orice “rediscutare” a lor nu poate 
decât să le sporească, nu să le diminueze! Or, criteriul 
întrebuințat de comisari nu este cel axiologic, ci cel politic. 
Invazia criteriului politic în judecarea culturii este una 
dintre demisiile cele mai pline de consecinţe ale omului de 
cultură. Substituirea criteriului axiologie cu cel politic îl 
transformă brusc pe condeier în comisar politic. La ieşirea 
din comunism, în locul unei necesare şi benefice “cereri” 
a puţinelor valori care s-au încăpățânat să fie valori, în ciuda 
vremilor, şi mai presus de ele, s-a trecut, printr-o ingenioasă 
alunecare “democratică”, la rediscutarea valorilor clasice şi 
consacrate ale culturii române, campanie întemeiată pe 
criteriul politic. Citit prin grila “drepturilor omului”, până şi 
Shakespeare e un reacționar... Trecut prin strunga îngustă a 
“democraţiei” ca lege supremă, Platon este vinovat de toate 
dictaturile lumii, Sfinţii Părinţi par promotorii intoleranţei, 
iar Heidegger un nazist oarecare. Când, în 1987, auzeam la 
“Europa liberă” (care părea farul nostru de lumină) o 
cronică la o carte a lui Farias despre Hcidceger, nu ştiam că 
în Apusul stângist este moda reactualizării, din vreme în 
vreme, a unui mai mic sau mai mare scandal editorial, care 
vizează pretinsul “nazism” al lui Heidegger. “<<A facerea 
Heidegger>>, veche deja, câştiga astfel o dimensiune 
națională, permiţând unor istorici uitaţi să arunce mulțimilor 


ignorante de auditori sau telespectatori opiniile lor 


“peremptorii”, să pozeze în judecători, somând un public cu 
totul neavizat să se pronunțe asupra uneia dintre operele 
cardinale ale spiritului contemporan şi asupra unuia dintre 
subiectele într-un fel enigmatice ale secolului. Or, indiferent 


"de ce-am face, de ce-am adopta -respingerea sau corijarea 


-, O asemenea operă pretinde, ca toate evenimentele 
inaugurale, cea mai mare pacienţă meditativă. lată însă cum 
dau buzna aceşti răuvestitori âi noului spirit european.” 


(Karnoouh, 1d). lată cum, în acest fel, prin “ajutorul” de 


DD pa Dar Pa Prea ur a 


L 


vin? LN E 
acte di atat 


| 


3 
14 


dependință am avut într-adevăr ocazia să întâlnesc 
persoanele care se perindau, dar la Casa Verde nu [...] 

Corneliu era şi un inspirat. Avea adeseori 
presentimentul, inspiraţia că într-un loc anume se afla 
ceva ce căuta el şi că numai acolo l-ar fi putut găsi. Nu 
ştiu dacă am apucat să vă povestesc despre o călătorie pe 
care a făcut-o el, prin 1927 parcă, din Franța în România. 
Din România primise rugămintea de a se întoarce în 
țară, pentru că la Focşani tocmai urmau să se țină alegeri 
pentru Parlament. Atunci a plecat din Franţa, de la 
Grenoble, unde ne găseam, să se întoarcă în România. 
Ca să vă dau un exemplu de ceea ce v-am spus, anume 
că el avea presentimente foarte precise, vă voi povesti o 
întâmplare. Pentru a lua trenul ce urma să-l ducă în 
România, trebuia să se oprească în Italia. În gara unde 
acoborât [Milano-n.C.M], şi-a depus temporar bagajele, 
pentru că trenul spre România pleca abia spre seară [...]. 
După ce și-a cumpărat biletul și şi-a dus valiza la 
depozitul de bagaje, a ieşit din pară, cu gândul de a se 
duce să-și aranjeze părul şi barba la un frizer. Când să 
plătească, băgă mâna în buzunar (atunci purta haine 
europenești), dar portofelul - ioc! Dispăruse, cu tot cu 
bani și cu bilet. “Când oare să-mi fi fost furat? - se gândi. 
Poate că am adormit în compartiment şi mi l-a sustras 
careva... Sau l-oi fi pierdut? Ce-o săse întâmple acum?”,.. 


să fie stiematizate ca maladii ale spiritului naţional, 
“naţionaliste”, purtând în ele germenele fascizant sau 


„atât de capital, de indispensabil culturii române, a edita tot 
“democratică”, agrementată cu propunerea publicării 


"pierdut capul în dansul ameţitor al mondialismului), acestei 





d 33 






nepreţuit al “Europei libere” am fost din vreme pregătiți 
pentru ceea ce avea să urmeze, am gustat, cu anticipație, 
din acest fals spirit “european”, menit să ne familiarizeze 
cu aberația grilei ideologice în cultură. Nu întâmplător am 
evocat exemplul lui Heidegger, ci pentru că el ne evocă 
similitudinea demolării unei alte enigme a veacului, care 
a strălucit orbitor pe cerul culturii româneşti, de astă dată, 
promotor genial şi neînduplecatal spiritualității româneşti, 
subiect predilect al comisarilor politici: Nae Ionescu. 
Comisarii politici sunt mereu aceiaşi: (Al.George, Z.Ornea, 
S.Damian, N.Manea, A.Marino) iar cei “rediscutaţi”, şi ei 
mereu aceiaşi, dovedind, aceşti comisari culturali, o 
explicabilă paralizie mintală şi secătuire imaginativă pe 
care o produce fixarea obsesivă pe un singur subiect şi 
nemernica transformare a substanței acestuia în venin 
împroşcat apoi în toate direcțiile. Comisarii politici au 
misiunea de a repune pe tapet, cu deosebire, tot ce poartă 
pecete naţională în cultură, urmând apoi ca aceste creaţii 


fiind chiar întrupări “antidemocratice” şi “reacționare”. 
Dovedind o vigilență de-a dreptul jidovească, nimic n-a 
scăpat comisarilor politici, începând cu. Eminescu şi 
terminând cu Noica. Pentru perioada comunistă, nu 
închinătorii de ode dictatorului, nu proletariştii şi promotorii 
realismului socialist (despre care, unii, “purificaţi” de 
noua misiune care le-a fost încredinţată, au devenit chiar 
comisari politici) trebuie “rediscutaţi”, ci Noica este cel 
care a stâmit cele mai multe patimi, cu deosebire. în 
virtutea a ceea ce ar putea fi, decât a ceea ce este. Trăind 
suficient încât să ne treacă hăul comunist, prelungind 
astfel, prin viaţa şi opera lui, autenticul spirit românesc 
până în zilele noastre, Noica este perceput de comisarul 
politic drept un pericol potențial, ca posibil punct de 
plecare al unei noi renaşteri naționale. lată de ce, înciudatei 
întrebări a comisarului politic, căruia i-a revenit sarcina 
demolării, cu argumente politice, a lui Noica; "Este chiar 


şi despre Nae Ionescu şi elevii săi?” (iată, „aşadar, o 
propunere nedisimulată de cenzură ideologică 


unei... istorii a drepturilor omului, pe care un distins om de 
cultură român o avansează, spre ruşinea lui, odată ce şi-a 


întebări, deci, îi vom răspunde fără echivoc: este absolut 
necesar şi. este singura cale de a ne salva de la pieirea 
spirituală la care domnia sa însăşi îşi pune, atât de pătimaş, 
umărul. Fără drepturile omului, cultura română va 
supraviețui, dar fără Şcoala Nae Ionescu va muri, căci 
acolo sălăşluieşte vâna cea mai autentică a culturii şi 
spiritualității româneşti. 










căci nu mai putea nici să se întoarcă la Grenoble, nici 
să-şi continue drumul spre România... Bun: s-a dus la 
consulat, să solicite un împrumut bănesc. Faee 
formalitățile şi promite ca, odată ajuns la Bucureşti, să 
restituie datoria. La consulat i-au râs în nas, pentru că 
- ziceau ei - dacă ar satisface astfel de cereri, atunci toți 
şarlatanii s-ar înghesui să solicite pomeni! S-a întors 
atunci de la consulat la gară. Ajuns acolo, s-a postat 
undeva în spatele gării, privind la lume, care venea sau 
pleca; era şi locul de unde hamalii luau bagajele 
călătorilor, să le ducă la tren. La un moment dat, 
Comeliu pune mâna pe umărul unui hamal şi îl întreabă: 
“N-aţi găsit cumva un portofel?”. Şi acela, hamalul, îi 
zice: “Veniţi cu mine”. S-au dus la depozitul de bagaje 
şi hamalul vorbi cu omul de acolo: “lată-l pe cel care 
şi-a pierdut portofelul”. Chiar hamalul cu pricina 
găsise portofelul şi-l predase poliţiei feroviare. Corneliu 
mai fusese la poliţia feroviară, dar îi spuseseră că nu 
ştiau nimic de vreun portofel pierdut. Acum 
ducându-se iarăși, însoțit de hamal, i s-a cerut o nouă 
descriere a portofelului. Le-a spus că era de culoare 
maron, câți bani avea înăuntru, că se afla în el şi un 
bilet pentru România, în fine, a descris exact conținutul 
portofelului. Atunci poliţiştii au scos portofelul: “Ăsta 
este?” Corneliu a confirmat. Îi lunecase, probabil, 
după ce pusese în el tichetul de bagaje şi dăduse să-l 
bage la loc în buzunar... Vedeţi dumneavoastră: pune 
mâna pe prima persoană care se nimereşte şi-o întreabă; 
*N-aţi găsit cumva un portofel?” şi dă tocmai peste cel 
care-l găsise! lar asta în învălmăşeala unei gări ca aceea... 
























27] 


E O 7” _—> „N 





PAG. $ NR. 2/50 Februarie '95 





PUNCTE CARDINALE 


TEOLOGIA MISTICA și DOGMATICA 


14. Viaţă, moarte şi înviere 





3 Creştinismul este RELIGIA VIEŢII ȘI AJ 
INVIERII. Moartea fizică are doar.un caracter p 
accidental în ordinea existenţei: ea nu e trecere de la 


existenţă la neexistenţă, ci trecere de la o existență STIHURI ÎNCHINATE DUMNEZEIRII 


inferioară (“viaţa de aici”) la o existenţă superioară 
(“viaţa de dincolo”). lar prin învierea cea de obşte, 4 
după chipul Invierii lui Hristos, ne înveşnicim nu doar | 
cu sufletul (credință curentă şi-n religiile necreştine), | 
dar şi cu trupul, într-o condiţie conformă vredniciei | 
arătate în viața pământească. | 
Existenţa omului, în lumina religiei creştine, 
nu se mişcă, deci, între naştere şi moarte, ci intre | 
naştere şi veşnicie. Ea are început, dar nu are sfârşit. 
Fiinţa, odată primită, nu ne mai este luată înapoi. | 
Dumnezeu ne poate pedepsi după dreptate (deşi mai | 
degrabă ar trebui spus că ne pedepsim singuri, cu 
fiecare păcat săvârşit!), dar nu ne anulează nici fiinţa, | 
nici personalitatea; nu pentru că nu o poate, ci pentru 
că nu o vrea (“Poate să facă pe toate câte le voieşte, dar Î 
nu voieşte să facă pe toate câte le poate; căci poate şi | 
să piardă lumea, dar nu vrea”, spune Sf'loan Damaschin | 
în Dogmatica sa, ed.cit., p.43). Dumnezeu nu dăruieşte 
ca să ia înapoi; El nu “se joacă” cu Creaţia Sa! Noi ] 
suntem făpturi ale Domnului, iar făpturile Domnului 
sunt făpturi ale veşniciei. Suntem veşnici prin însuşi j 
faptul că existăm. ; 
Omului, în condiţia lui actuală (hotămicită | 
de “cădere”), îi este dată mai întâi, prin naşterea din [ 
părinţi, o viață pământească, în trup firesc, al cărei 1 
punct terminal este moartea trupească. Acesteia îi 1 
urmează o postexistență a sufletului des-trupat, stare 
intermediară între moartea fizică şi obşteasca înviere i 
cu trupul din ajunul Marii Judecâţi. După Judecata | 
finală, al cărei soroc Tatăl singur îl ştie (MATEI 24. | 
36), oamenii vor intra definitiv în starea cea veşnică, 
a cărei taină abia o putem aproxima, cu suflet şi cu trup | 
înviat, “fiecare în rândul cetei sale” (1 CORINTENI 
15,23), luându-și plata după osteneală (| CORINTENI 
3, 8). 

De aceea, vom începe prin a vorbi despre | 
viața pământească, așezată sub semnul lui “aici” și [ 
“acum”. Cu toate limitele şi imperfecțiunile ei, ea este 
răstimpul hărăzit omului spre a-şi agonisi mântuirea, i 
răstimp asimilat în Sf.Scriptură cu “ziua” ca vreme 
prielmică “lucrării” (mântuirii), pentru că “Vine | 
noaptea, când nimeni nu poate să mai lucreze ] 
(IOAN 9, 4). Metafora “zilei” şi “nopții” este tâlcuită | 
astfel de Sf loan Gură-de-Aur: “Aicietimpulpocăinței, p 
pe când dincolo al Judecăţii” (Despre pocăință, i 
omilia a noua, P.G.49, 346). Numai în timpul vieții 
pământeşti poate omul să sporească în virtute, culegând i 


SAN JUAN DE LA CRUZ 


(1542 - 1591) 


(pe tema vânătorii mistice) 


Dragostea fiindu-mi nadă, 
pe-âripi de speranță dus, 
am zburat mai sus, mai sus, 
şi-am atins înalta pradă. 


Spre-a atinge în tării 
nada dragostei divine, 
am zburat cât se cuvine, 
până-a nu mă mai zări, 
Și deşi era să-mi cadă 
sufletul în zbor răpus, 
fu iubirea mai presus, 
şi-am atins înalta pradă. 


Când atât de sus plutea, 

a orbit a mea privire 

şi suprema cucerire 

am făcut-o-n beznă grea. 
Dar fiind iubirea nadă, 
într-un orb vârtej m-am dus 
tot mai sus, mereu mai Sus, 
şi-am atins înalta pradă. 


lar cu cât mă adânceam 

în cereasca vânătoare, 

sila vieții trecătoare 

tot mai tare o simțeam. 
“Prada-aceasta n-o să-i cadă 
nimănui în laț”, mi-am spus; 
dar fusei mai sus, mai sus, 
și-am atins înalta pradă. 


Tainic am trecut de toate, 
într-un zbor cât într-o mie, 
căci speranța-n cer de-i vie, 
pe cât speră,-atâta poate; 
am sperat în sfânta nadă, 
iar speranța-n zbor m-a dus 
tot mai sus, mereu mai sus, 
şi-am atins înalta pradă. 


| tău. Şi cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” (loc.cit., 

| versetul 20). “Căci ce foloseşte omului să câştige 

] lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său?” (MARCU 
8.36). De aceea. Mântuitorul ne învaţă, zicând: “Nuvă 

Î adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le 
strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă 

| comori în cer [adică bunuri moral-spirituale - n.n.], 

| unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde nu sunt 
furi care să le sape şi să le fure. Căci unde este comoara 

[ ta, acolova fi şi inimata” (MA TEI6, 19-21). Altminteri 
ştie Tatăl de ce avem trebuinţă după fire. “Ci numai 

| căutați împărăţia Lui şi toate acestea [cele necesare 
traiului curent - n.n.] se vor adăuga vouă” (LUCA 12, 

[ 31). Viaţa omului nu stă în pnisosul avuţiilor sale 

J(LUCA 12, 15), ci în prisosul harului de care se 
învredniceşte, desăvârşindu-şi fiinţa, ca unul ce este 
chemat să stea sub binecuvântarea verbului “a fi”. 
“Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul (este mai 
mult) decât îmbrăcămintea” (LUCA 12, 23). Drept 

| care creştinul nu are a se teme “de cei ce pot să ucidă 

| trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”, ci mai vârtos “de 
acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în 
gheena” (MATEI 10, 28). Paradoxul e numai aparent 
în vorbele Mântuitorului; “Cine ţine la viaţa lui, o va 

] pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, acela 

Lo va găsi” (MATEI 10,39). 

] Dar ce este dator să facă omul, in mod concret, 
în această viaţă trecătoare, spre a o moşteni pe cea 
netrecătoare, lă unrândcu cei fericiți? Această întrebare 

] i-a fost pusă de mai multe ori Domnului Însuşi. Astfel 
a venit la El tânărul cel bogat (a se vedea MATEI 19, 

] 16-24; MARCU 10, 17-25; LUCA 18, 18-25), 

| iutrebându-L.: *Învăţătorule bun, ce să fac pentru a 

| moştenrviaţa veşnică?”. lar Hristos i-a răspunscaunui 
credincios al'Legii celei vechi, aducându-i aminte de 

ş cele zece porunci. Acela a zis că toate poruncile 
tradiționale le păzise din fragedă pruncie. Atunci, a 

| urmat lisus, “un singur lucru îți mai lipseşte: Mergi, 
vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; 

| şi apoi, luând crucea, vino şi urmează-Mi Mie!”. Dar, 
relatează evansheliştii, tânărul a fost tare stânjenit de 
| cuvântul acesta şi s-a îndepărtat cu mâhnire, căci avea 
multe bogății şi nu-l lăsa inima să se despartă de ele. 
| întâmplarea aceasta l-a prilejuit Mântuitorului 
următoarele cuvinte: “Mai lesne este cămilei să treacă 
| prin urechile acului decât omului bogat să intre întru 
| împărăția lui Dumnezeu!” (Fireşte, această învățătură 
nu trebuie simplistradicalizată. Bogăția în sine nu este 

i un păcat, iar omul bogat nu este nicidecum condamnat 
în mod fatal la pierzanie. Problema stă în putinţa 
omului de a renunța măcar în parte la bunurile sale 





av 
a 


roadele pocăinței, după cum poate să se şi piardă prin ) In r PIQARCI 3 de pi e aa ] lumeşti - precum Zaheu vameşul, care şi-a împărțit 
păcat, culegând roadele neascultării. Aici poate omul | şi Răzvan CODRES [jumătate din avere săracilor, aprobat fiind de lisus 
să devină din vicios virtuos sau din virtuos vicios, după ln mm mmm m m m m m mm ma m m m m mm m mm mm (LUCA 19, 8-9]-sprea se dedica şi celorduhovniceşti. 
voia sa, pe care Dumnezeu nu vrea să i-o îngrădească. diem (“bucură-te de zi”, adică de clipa trăită trupește), Dacă bogatul este treaz sufleteşte şi generos, punând 
Până în momentul morţii trupeşti cineva îşi mai poate atunci se cheamă că omul a abdicat deja din condiţia sa bunurile cele veşnice mai presus de cele deşarte. 
schimba atitudinea, revenind în mod hotărâtor asupra de om şi a intrat în condiţia de animal, care-i lipsită de ducându-și Viaţa cu înțelepciune ŞI iubire de semeni, 
gândurilor, vorbelor sau faptelor sale, căci dupăaceea, orice transcendenţă. Creştinul nu trăieşte în perspectiva atunci bogăţia nu-l împiedică, ci mai degrabă îi 
ieşind din trup, nici o revenire şi nici o schimbare clipei, ci în perspectiva veşniciei. aplecat înlesnește mântuirea. Nu bogăţia în sine este deci rea, 
personală nu-i mai este de folos, oricâtă părere de rău “lată, Mirele vine la miezul nopții şi fericită e ci patima bogăției, care-l face pe om nepăsător şi 
l-arîncerca atunci (a se vedea, între altele, Mărturisirea sluga pe care o va afla priveghind. lar nevrednic este zgârcit). 

Ortodoxă, ed.cit.. p.10). Chipul în care ne petrecem acela pe care-l va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al j Altădată, un învățător de lege pune aceeaşi 
viața trebuie cu atât mai mult să ne preocupe cu cât meu, cu somnul să nu te îngreunezi, pentru ca morții să intrebare. “lar lisus a zis către el; Ce este scris în lege? 
“moartea e sigură pentru toți, dar momentul ei nu este nu te dai şi afară din împărăție să rămâi. Cite deşteaptă Cum citeşti? lar acela, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe 
sigur pentru nimeni”. De aceea, spre a nu cheltui în strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Dumnezeul nostru; Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din tot 
zadar scurtul răstimp mântuitor pe care-l avem la pentru rugăciunile Născătoare de Dumnezeu, miluiește- sufletul tău..., iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. lar 
îndemână, ar trebui în toată clipa să ne aducem aminte ne pre noi”, sună una dintre rugăciunile de căpătăi ale EI i-a zis: Drept ai răspuns! Fă aceasta şi vei trăi” 
de moarte, nu cu spaima dispariţiei (de care suferă credinciosului creștin. Secuvine deci să trăim în așa tel (LUCA 10, 26-28). Pornind de la vechea poruncă a 
necredincioșii), ci cu aceea a veșnicei damnări, ca unii încât oricând să fim gata de moarte, impăcaţi cu iubirii (“în care se cuprind toată Legea şi proorocii” - 
ce urmează să dăm socoteală supremului Judecător. Dumnezeu și cu lumea, pregătiți să ne înfăţişăm dinaintea MATEI 22, 40), lisus o va înnoi (modelul “iubirii de 
Numai anumiţi păgâni și ateii, ce văd în moartea dreptului Judecător, Zadarnic vom vâna plăceri şi vom sine însuşi” va fi înlocuit cu modelul “iubirii lui 
trupească un sfârșit total şi definitiv, se dezinteresează aduna averi, punându-ne sub demonia verbului “a Dumnezeu faţă de lume” - IOAN 13, 34), făcând din 
de sufletul lor și înţeleg să-și dedice viaţa întreagă avea”,asemeneabopatuluicăruia iirodise țarina (LUCA ea piatra de temelie a creştinismului, Vorbind cu 
plăcerilor lumești, făcându-și chiar o jalnică filosofie 12, 16-21) şi care-şi zicea sieşi; “Sullete, ai multe învățătorul de lege, lisus ne lămureşte Şi ce trebuie să 
din acea vorbă neroadă, dar din păcate atât de des bunătăţistrânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, înțelegem prin “aproapele” (LUCA 10, 29-37), în 
invocată astăzi: “a-şi trăi viaţa”. Când memento mori bea şi veseleşte-te!”. lar Dumnezeu îl mustră, zicând: spiritul Legii celei noi, 
(“adu-ţi aminte de moarte”) nu duce decât la carpe “Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul 


ati [amte Ti de aia ed Cha ali Dea a aliat în Ac ati - 3 Da armata Mu î 


A ae Lapi 


(va urma) 
Vasile A.MARIAN 


Curs elementar de religie creştină (XĂXXIX) 














PREA SFINŢITE STĂPÂNE, 
CINSTIȚI SFINŢIȚI PĂRINŢI, 


PREA ONORATA ASISTENŢĂ, 
DRAGI SURORI ŞI FRAŢI ÎNTRU SUFERINŢĂ, 


Intru inceput a fost gândul să durăm, cu foarte 
modestele noastre mijloace, un semn de recunoştinţă şi 
de pomenire pentru femeile care au pătimit şi s-au săvârşit, 
fără cruce şi fără lumânare, alături de bărbaţii eroi şi 
martiri. în lupta anticomunistă, pentru biruinţa Sf.Cruci 
şi pentru mântuirea neamului românesc. 

Apoi acest gând s-a lărgit şi ne-am propus ca 
acest semn să fie un lăcaş de inchinăciune, unde vieţuitorii 
acestui cămin de bătrâni să-şi poată găsi o alinare; un 
sfânt altar unde să se împlinească taina sacrificiului 
euharistic pentru cei singuri, pentru cei uitaţi, pentru cei 
pentru care nu mai plânge nimeni, un spaţiu celest în care 
să se reiînnoiască dulcea chemare: Veniți la mine voi cei 
osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni, vă voi dărui 
pacea Mea şi lumina Mea şi viață veşnică vă voi da! — 

Şi astfel biruit-a gândul şi s-a făcut faptă. Celor 
care vor fi ispitiți să privească cu ochi critic rodul 
strădaniei noastre dorim să le spunem că tot ce s-a făcut 
aici, s-a făcut cu mare efort, din.danii, personale,. pe 
parcurs de ani adunate, din muncă voluntară şi mai ales 
din evlavie profundă şi iubire fierbinte. Contribuabililor, 
frați şi sureri de suferință, prieteni şi binevoitori, Domnul 
să le binecuvânteze ofranda. Un mănunchi de femei 
trecute de 70 de ani, un alt mănunchi de fraţi ajunşi la 


pragul senectuții, impreună cu un grup de tineri cu au (ISC 
pure şi frumoase ca zorii une! dimineţi binecu' antate de 
Dumnezeu. de la **Asociaţia Studenţilor Creştin! 
Ontodocşi” şi de la ** Fundaţia Bunavestire”, s-au adunat 
şi au împodobit acest sfânt paraclis. Stimata doamnă 
Directoare a acestui aşezământ, cucernicul părinte, 
pastorul spiritual al acestui sat, atât de tânăra şi entuziasta 
doamnă preoteasă, evlavioasa doamnă Aurelia Manea şi 
mulți alții au venit alături de noi, să ne incurajeze şi să ne 
iz Sunt încă multe de făcut. Cu timpul, cei ce vor 
iubi paraclisul vor veni să-l împodobească. Primul lucru 
ce ni-l dorim noi este dangătul unui clopot. Pentru gccaia 
facem apel la toți cei ce vor să contribuie la NACnarea ui 
să doneze tot ce este cupru, bronz, alamă, argint, alpaca, 
în obiecte ce nu mai folosesc. Am închinat acas) ME 
Domnului, prinos de recunoştinţă pentru acele zi DEI 
impărăteascaă sa milostivire a vărsat balsam peste a sura 
suferințelor noastre. Aici, ca ȘI "In alte înc sell, rau 
înălțat zeci de mii de paraclise şi acatiste, Pau EER tie 
şoptit imnuri şi litanii; aici. ca şi aturea, edit p îi 
fierbinţi şi sufletele zbuciumate s-au scu li sa ir 
ocean de iubire şi condescendențăcu care ne-a ag 
ă ă Maria. 

Afnta Pa stea a beznelor noastre, cum ap 
putea uita torentele de iubire cu care ne-a! arat e Ai 
vindecat sfâşierea rănilor şi dorurile pustiitoare: U, 


iubi iubi istuitoare cu care 
am putea să te iubim cu acea iubire mistuit 


i ă ital 
ne-ai purificat inimile şi ne-ai luminat zilele de res) ste, 
Vas sfânt al tainelor divine, iată că ne-am scie bi 
aprindem lumini din rugăciunile noastre, pl ea 
rostite, pe rugul cel nemistait al jertfelor pentr 
Ţ iforul roşu! 
[stia i AM aride să contemplâm piscul Gouaote! 
româneşti, uriașul munte de suferinţă, cilEă „e ce 
martirii noștri, bărbăţi şi femei, foarte  ăta e7 at să 
aşează cununile jertfelor de iubire. Ne-am 2 je Rai 
însoțim imnele ce s-au înălțat în acest ne Sal 
lacrima ce ne tremură pe geană, IZVOrAtă (N? stră 
sufletelor noastre. Ne-am adunat, după străvechea emita 
datină creştină şi românească, să CInStim ci suna 
victimelor celei mai devastatoare tiranii, Căci A du 
românește așa a fost; după ce au trecul i e: euilegiata 
viscolit țara, atâţi ui am rămas, am purces s - e care |- 
morții şi să-i prohodim după datină, e pe fe Petodată. 
am știut, cât şi pe cei pe care nu i-am măi Ira dragi 
Păşim în faţa amintirii voastre in vârful picio E i 
surioare, să nu vă tulburăm binemeritatul Ori ŞI 
fost uşor să parcurgeţi temnile, Iagie: dintotdeauna 
dizlocări, sau să luaţi calea codrului, cel di 
“frate cu românul”... e 
Inimaginabile suplicii 
să vă ingenunche, să vă coboar 


fizice şi morale trebuiau 
e în lut. V-au stins viaţa, 


PUNCTE CARDINALE 


CUVÂNT ROSTIT 


LA SFINȚIREA CAPELEI 


DE LA MISLEA 


dar dincolo de hotarele vremelniciei corupte şi abjecte se 
înalță freamătul biruitor al sufletelor voastre. Voi aţi intrat 
în înfloritul lerusalim de sus, unde vă aşteaptă Domnul 
iubirii şi al jertfei, Care in zilele voastre de restrişte v-a 
răcorit, în lungi răstimpuri, “focul rănilor de spini”... 

Două elemente au particularizat aici Gheena: o 
parte din personalul administrativ şi de pază, ca şi sfânta 
biserică a fostei mănăstiri Mislea. 

Prima care merită să fie citată, în prima ordine, a 
fost directoarea Elena Tudor (“Diri”, cum a fost supranumită 
de deținute), era căpitan în M.A.1., deputată în M.A.N.. 
înfocată luptătoare comunistă încă din ilegalitate, prototip 
ideal al teroristei bolşevice. 

Diri era, fără îndoială, intelectuală, licențiată în 







Februarie '95 NR. 2/50 PAG.9 


secție de deţinute politice, comuniste şi legionare 
deopotrivă. Bine conservată, bisericuța funcționează, dar 
în 1940, în urma cutremurului, suferă avarii. Deţinutele 
legionare, un grup de tinere eleve, ajută la refacerea 
picturii (una dintre ele va deveni apoi pictoriță de biserici). 
Odată cu instalarea regimului comunist, secţia de deținute 
politice se măreşte considerabil, devenind in cele din 
urmă inchisoare centrală, exclusiv pentru “deținutele 
politice. Bisericuța, care funcționase până la comunişti, 
devine magazie pentru confecţiile executate în atelierele 


filosofie, avea gusturi rafinate. şi un suflet nobil, dar îi de producție, careşi acestea au fost mult mărite. Amenajată 


plăcea să folosească expresii dure şi triviale, în cea mai 
autentică tradiţie proletară! | 


— 
- 


lşi folosea teatral vocea joasă şi puternică atunci” 
când ne înşiruia în front şi ne beştelea cum îi venea la gură: 
Uneori împărțea şi palme. Mai târziu, când am început să 
O cunoaştem, am înțeles că toate demonstrațiile ei nu erau 
pornite din nevoia vulgară de a se îmbăta de puterea ce o 
avea peste destinele noastre şi nici din impulsul meschin 
de a se amuza, intimidându-ne. 

. Cabotinajul acesta i-a camuflat un timp decepția” 
cruntă şi amară față de propriul ei ideal. A plătit cumplit 
erezia. tinereţii, pierdută pentru o cauză atât de 
nesemnificativă. In contact cu deţinutele- politice 
dezamăgirea ei s-a accentuat atât de mult încât avea să o 
transforme într-un caz unic în peisajul nomenclaturii 
comuniste. | 

Acuzată, printre altele, că “nu ştie să urască”, 


„putea ajunge alături de noi. Se putea lesne descifra în 


atitudinea ei aprecierea fermă pentru caracterele tari şi 
ținuta verticală, precum şi un dispreţ visceral pentru 
intormatoare şi caracterele urâte. Diri a rezolvat situații 
grave şi a salvat vieţi. Datorită ei a fost posibil ca unele din 
n01, care am cunoscut apoi urgia Jilavei, a Miercurei Ciuc, 
a Botoşanilor şi chiar a Mislei de după Diri, să considerăm 
epoca ei ca pe o romanță a închisorilor comuniste! Mă 
gândesc, de pildă, cu strângere de inimă şi cu un sentiment 
de ruşine, că aici, la Mislea, se puteau cânta răspunsurile 
la Sf.Liturghie cu intreaga temniţă, când la Piteşti tinerii 
bărbaţi erau desfigurați în bătaie şi puşi să practice 
blasfemiile de tot felul, în cea mai imundă degradare 
umană! Noi puteam totuşi să ne întrecem în poezie şi 
cântec,'să ne completăm cunoştinţele şi să ne diversificăm 
intr-un înalt şens spiritual preocupările, în timp cela Aiud, ; 
Sighet şi Gherla erau decimate gloria armatei române şi 
floarea intelectualității româneşti! | 

Aici, la Mislea, a fost posibil să existe oameni ca 
primul gardian Agapie, care asculta cu capul plecat şi cu 
chipiul în mână rugăciunile ce se rosteau inainte şi după 
masă, ca soția sa Aurica, ce ignorând primejdia a alergat cu 
micuța Sanda, ce se născuse aici, ca să o boteze, să nu 
cumva să moară nebotezată. Cine ar putea s-o uite pe 
dulcea, blajina coana Mărguţa, care ascundea in buzunarele 
vestonului, la percheziţii, cruciuliţele şi iconiţele 
clandestine, cioplite cu migală în os, ca să ni le restituie 
apoi cu un zâmbet de femeie cumsecade? Să nu uităm că 
toți cei ce au avut curajul să nu le fie ruşine să fie omenoşi. 
au aparținut satului Mislea, dovadă că țăranul român, 
crescut la poala unei mănăstiri. chiar pe post de “călău”, nu 
şi-a uitat omenia! Cred că Dumnezeu i-a ingăduit pe aceşti 
oameni, ca să se ştie că cine a vrut să rămână om a putut să 
o facă, chiar de pe cea mai ingrată poziție... CT 

Cred cu tărie însă că toate miracolele de duh şi, 
lumină de la Mislea s-au datorat bisericii din incinta 
închisorii Şi aurei de spiritualitate adunate în jurul ei de-a 
lungul veacurilor.“ . | , 

Pe o veche sihăstrie din lemn, cucernicul domn al 
Munteniei. Radu Paisie, a ctitorit mănăstirea Mislea (1536- 
1537), cu hramul la Sf. Treime. Zidită după primele canoane 


mănăstirești din țara Românească, așezământul avea incinta 


patrulateră, fortificată cu ziduri înalte, sprijinite pe 
contralorturi puternice, Avea turn de apărare, clopotniţă la 
intrare şi corpuri de chilii zidite pepivniţe boltite. Biserica, 
zidită pe plan triconic, a lost afectată de multe refaceri 
ulterioare. Astfel, Mircea Ciobanu pustieşte mânăstirea 
rivalului său mazilit și o va relace Petru Cercel, care o va 
înzestra şi impodobi, la fel și marele voievod Mihai 
Viteazul. 

Se pare că destinul mănăstirii Mislea s-a schimbat 
odată cu secularizarea averilor mănăstirești, sub Alexandru 
loan Cuza. La început școală corecțională pentru minorii 
delincvenţi. devine cu timpul închisoare pentru femeile de 
drept comun, Sub lon Antonescu funcționează aici şi o 


cu tot ce era necesar pentru o închisoare de “bandite 
politice”, Mislea era bine.întreținută de femeile deţinute 
aici. Grădina din jur, foarte mare, bine lucrată, era un 
adevărat înveliş de rai pentru infernul din interior, iar 


bisericuța din mijlocul temniţei era inima de lumină a 
acestui iad de jale. E E 
Ocrotită de hora secularilor castani, biserica 


ne-a fost izvor de lumină şi speranță. Ea ne-a strâns în 
jurul ei, în duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au 


“rostit fără încetare la ceasurile de laudă: Biserica a fost 


afectată din nou de cutremurul din 1977. După mărturia 
cucernicului părinte Trandafir Dumitrescu, preotul de 
atunci, în ciuda repetatelor sale cereri în vederea restaurării 
acestui foarte important monument istoric, în 1979 biserica 
este dinamitată şi cărată la râpă de buldozele ceauşiste. Pe 
locul altarului, unde patru veacuri de istorie s-au consumat 
în rugăciune şi s-a jertfit pentru noi Cel Intrupat; creştea 
iarba indiferenței şi impietății. 

Paraclisul nostru n-a fost cu putinţă să salveze 
de la profanare sfântul altar. Prin bunăvoința direcțiunii, 
locul bisericuţei a fost marcat. iar nouă ni s-a oferit 
această încăpere. Noi sperăm cărugăciunile ce se vor face 
aici, vor aduce binecuvântarea şi se va rezolva şi acest vis 
pentru vechea, sfânta, trista mănăstire Mislea. 

Imexistența bisericii ne-a relevat însă un adevăr 
cutremurător şi aproape de nerostit. Pentru noi, cei ce am 
scăpat cu viaţă, supraviețuirea nu este o binefacere. Am 
rămas aşa cum am fost: flămânzi de adevăr şi insetaţi de 
iubire. Nu vom avea pace şi nu vom primi absolvire de la 
sublimul Creator decât atunci când vălul compact al 
minciunii va fi îndepărtat. Suntem osândiți să revenim 
„mereu la zidul plângerii noastre şi să nu încetăm a cere cu. | 
insistență dreptului lisus, Cel mai mare jertfit, să proclame 
biruința binelui asupra puterilor malefice. Nu putem, nu 
avem dreptul să ne facem complici ai tăcerii vinovate. ai 
egoismului îngust, ai indiferenței lașe şi inepte, ai uitării. | 
de Dumnezeu şi de sfintele sale aşezăminte, pentru că noi 
suntem mărturiile concrete şi de necontestat a ceea ce a 
însemnat acest cumplit flagel ce a bântuit ființa neamului 
nostru. Nu suntem un abur pe care să-l înlăture oarecine 
cu 0 singură mişcare a mâinii! 

„Suntem cobaii vii ai proiectelor satanice, am 
suportat cu tot viul din noi acest experiment diabolic, 
infernala maşină de omorât şi schilodit oameni şi popoare 
întregi. Suntem din ce în ce mai puțini, mai bolnavi. mai 
osteniți şi mai conştienţi de naufragiu! spre care plutim în 
derivă... 

Dar nu disperăm şi nu urâm, Ne rugăm. Acoperim 
cerul cu rugăciuni. Ne rugăm pentru cei ce nu mai sunt şi 
pe care nimeni nu vrea să-i mai cunoască, căci numai noi 
le-am rămas. Ne rugăm pentru cei ce vin după noi, să le 
dea Bunul Dumnezeu clipa aceea sublimă când națiunea 
română va izbucni spre lumină şi forţele malefice vor fi 
îngenunchiate, când toţi fiii se vor îmbrățişa în vechile 
hotare, uniţi în cuget şi simţire, când va suna solemna oră 
a invierii şi pentru acest popor îndelung oprimat. Să 
credem cu tărie in acest ceas al mântuirii! Să ne rugăm 
pentru clipa.aceea. Să ne rugăm Dătătorului de lumină să 

lumineze pe românii ce mai au suflete opace, să-i întoarcă 
cu fața la adevărul Său, căci alt adevăr şi altă cale nu 
există. Să ne rugăm cu cuvinte vechi din rugăciuni mereu 
murmurate, să ne rugăm cu cuvinte albite de indelunga 
rostire, să ne rugăm cu rugăciuni începătoare, să ne 
dăruiască Dumnezeu o inimă curată, simplă, plină de 
dăruire şi de compasiune, lipsită de ranchiună şi duşmănie, 
o inimă nesubjugată, pe care nici o trădare să n-o înghită 
şi nici o indiferenţă să n-o obosească, o inimă vrăjită de 
lisus, suferindă pentru gloria lui Dumnezeu, capabilă să 
se topească de iubire în orice altă inimă de român: o inimă 
jerifelnică pentru biruința şi învierea neamului româneșc! 


Aspazia PETRESCU 


— mom mila sm Me ee ce ci m = 


— i cc —_—_— 





PAG..10 NR. 2/50 Februarie '9 





În anii timpurii ai celui de al 
treilea deceniu din acest secol, 
Occidentul îşi punea ochelari roz pentru 
a descoperi o posibilă compatibilitate 
întreprincipiile democraţiei şi practica 
bolşevică a sovietelor. Şi s-au descoperi! 
argumente, Susținute cu fervoare de 
personalităţi celebre: încă nu muriseră 
mai mult de zece milioane de oameni, se 
construia acolo o lume nouă căreia, 
printre multe alte merite epocale, i se şi 
puteau vinde o mulțime de produse, se 
făcuse comerţ şi cu canibalii, nu se 
poale face omletă fără a sparge ouăle, 
elc., ele. Deci mulțimea de democrați 
pragmatici şi exemplari ai Apusului 
şi-au depozitat principiile în constituţii 
şi mamuale, în tratate şi comvenţii, şi-au 
liniştit conștiințele democratice şi au 


unor teze şi principii bine consolidate cu 
bombe atomice şi rachete. Au rămas, 
fireşte, sporadice şi lipsite de audiție 
vocile care, în tentativa de a reincropi o 
consecvență atât de necruţător 
moltotolită, afirmau vinovăția gravă a 
Occidentului pentru ciosvăârta de câteva 
sute de milioane de proşti azvârlită 
molochului pentru a-şi lărgi aria 
experimentului. Era aceasta o teză 
incomodă, greu de împăca! cu huzurul 
senin de dincolo de cortină, o teză care, 
prin concluziile ei inevitabile, impunea 
acțiune, alât reparatorie căt şi 
profilactică. 

Și au fost apoi sângeroasele 
revolte din RDG, Ungaria, Polonia, 
Cehoslovacia, acompaniate de mieunatul 
jalnic al lumii democratice şi libere, 


5 PUNCTE CARDINALE 


apare printre acești urdți şi fioroşi şi 
caraghioşi şi totdeauna perdanţi incubi 
câte unul de nuanţă mai roșcată. 

Și a fost apoi şi Războiul din 
Golf, ONU se rostea pentru prima dată 
in istorie ca instrument operant al unei 
majorităţi mondiale, capabilă să ia decizii 
de relevanță mondială (de atâta vreme 
necesare într-o lume cu probleme de 
mult planetare) şi să le şi transpună în 
viață. lar ruşii, duşmanii de mai ieri, se 
supuneau acum umil acestei majorități, 
lătrând şi ei, timid în armonia aproape 
generală, din rândul doi sau trei al 
diplomaţiei mondiale. Succes 
spectaculos, bine mediatizat, aproape 
ca Revoluţia Română; se părea că de 
acum încolo toți Sadamii, Idi Aminaşii, 
Gadafeii, etc. de pretutindeni din lumea 


implicit, că, în consecință, şi le pol 
afirma şi realiza pe ale lor... ruşii). Foc 
verde pentru purificare etnică, pentru 
masacre şi violuri în masă, pentru 
genocid. Cu concursul insidios şi 
exasperant al arătosului lor Owen, al 
d-lui Stoltemberg, al laşităţii, 
egoismului şi prostiei în general. Din 
nou pragmatism, din nou ochelari roz, 
destinați să protejeze conştiințele 
sensibile ale democraţilor bine hrăniţi 
din Occident. Nu vor fi judecaţi, riici 
lord Owen, nici Warren Christopher, 
dimpotrivă. Se va permile, s-a şi permis, 
că blânzii ruși (vezi şi Cecenia) să-și 
adauge nişte valoroşi epoleți de 
pacificatori, uitându-se programalic 
faptul că, eventual, vor contribui la 
rezolvarea unui înfricoşător conflict 


POVESTE aiba E SPRE 2 OTU AEE ROZ 


„ŞI DEMO 





ia 





făcut comerţ cu bolşevicii, i-au admis în 
Liga Naţiunilor, le-au trimis specialişti, 
le-auconstruito industrie de război. Au 
făcut exact ceea ce prevăzuse Lenin: 
“Ne vor vinde până şi funia cu care îi 
vom Sspânzura! ” Intelectuali de mare 
prestigiu şi-au făcul o mândrie din a 
IgHora şsau nega crima gigantă, 
hecatombele umane ale experimentului 
din Rusia, şi-au făcut o obligaţie din a 
convinge restul lumii că ceea ce se 
întâmpla acolo era pasul firesc şi 
inevitabil spre viitorul edenic al 
omenirii, cevace trebuiareluat şi imitat 
pe fiecare meridianal globului, varianta 
revoluționar-progresistă a democraţiei 
autentice. Milioanele de morţi ai 
dumping-ului cerealier stalinist nu 
reușeau Să alragă nici măcar pasager 
atenţia presei mondiale -ochelarii roz 
îşi făceau din plin datoria. Abia 
procesele câtorva criminali de la vârf - 
Zinoviev, Kamenev, Buharin, Troizki, 
etc. - au stârnit primele dubii, primele 
reacții îngrijorate. Printre aceştia nu se 
afla niciunul care să nu fi binemerita! 
moartea pentru vinovăţii tot atăt de 
grave ca şi cele ale conducătorilor 
nazişti. Straniu, abia atunci au apărul 
printre intelectualii Apusului primele 
indoieli, primele remuşcări. 
Dar ochelarii roz au fost puşi 
din nou, cu promptitudine, odată cu 
angajarea puterilor apusene în război. 
Criminalul Stalin redevenea un benign 
“unele Joe ”, providenţialul uncle Joe, 
care trimițindu-şi valurile de mujici în 
fața tancurilor germane, îi putea cruța 
pe prețioşii “boys” de crudul destin al 
luptei şi, eventual, morții pentru 
principiile de vitrină ale “marilor 
națiuni democratice ”. Odalăcu sfârşitul 
războiului insă, acea osânză, periclitată 
acum, şi-a regăsit reflexele instinctului 
de conservare; apologia bestiei a făcul 
locrechizitoriului, manipularea imversă 
a maselor s-a realizat cu energie şi 
profesionalism, lagărul libertăţii şi 
democrației s-a retranşal în spatele 


între două râgâieli ale societăţii de 
Consum, care, totuşi, profita din plin de 
aceste implicite rechizitorii împotriva 
comunismului. 
A urmat apoi greu explicabilul 
harachiri al acelui comunism, prin 
autodemascare, entuziasmul de masă 
pentru providenţialul Gorbi, dubioasele 
şi, în general, facilele triumfuri ale 
democraţiei de tip occidental. Ochelarii 
roz şi-au făcul din nou datoria şi Apusul 
a descoperitcă acumnuexistauechilibre 
morale de restabilit (aşa cum existaseră 
după război). Fără Niirnberguri, în aşa 
măsură încât un Honecker, exemplu 
minor, un Milke, etc. nu puteau fi 
condamnaţi decăt, eventual, pentru cine 
ştie ce greu descoperite crime de drept 
Comun, nu pentru crimele împotriva 
popoarelor supuse marelui experiment. 
Stridența  strigătoare la cer a 
neiîncriminării pentru genocidul şi 
siluirea voinței, practicate împotriva a 
sule de milioane de cobai umani, a trecut 
aproape neobservată. Era maipragmatie 
să se îngroape cât mai discret şi rapid 
(ribulațiile marelui experiment 
abandonat (sau poate numai amânat?). 
Deprin 1985, filmele de diferite categorii 
foarte populare oferă spre larg consum 
teza, disimulată în concretul artistic, a 
comvergenței sistemelor: şi noi, şi ruşii 
(roşii) suntem mari şi puternici şi buni şi 
generoşi, chiar dacă serviciile noastre 
de spionaj şi contraspionaj mai 
asasinează din când în când, pe ici pe 
colea, erc., etc. Au dispărut filmele ca 
Rambo; au apărut cele în care frumoşi, 
atleticii, imbatabilii eroi anglosaxoni 
cooperează înduioşaţi cu adversarii 
ireductibili de mai ieri, care se dovedesc 
Omenoşi, generoşi, curajoşi, eficienţi, 
ambele valoroase grupuri fiind evident 
destinate unei colaborări care să asigure 
în fine!, pacea mondială. Cei pe care-i 
combal eroic şi eficace sunt acum fie 
arabi, portoricani, galbeni de diferite 
nuanțe, fie rămăşiţe nostalgice ale 
nazismului. Cu totul excepțional mai 


asta devenită atăt de mică şi, aparent, 
conbolabilă în fine, vor fi de acum înainte 
cuminţi, că înțelepciunea cumulată a 
popoarelor lumii va decide şi acţiona 
hotărâtor pentru pacea şi bunăstarea 
tuturor. Războiul rece se stinsese, cei doi 
mari şi buni ai lumii colaborau, 
americanii descoperind înlăcrimaţi cât 
de buni şi ascultători erau de fapt ruşii. 

Şi a fostapoi Somalia. Ruşii - tot 
cuminţi. Dar epigonii pragmatismului 
american, şi nu numai american, 
redescopereau deja costurile imediate 
ale principialității. Gloriosul Bush 
pierdea alegerile, osânza decidea că era 
vremea să se preocupe doar de sine, 
nemaisimţindu-se periclitată din afară. 
Motivația atât de limpede din timpul 
Războiului din Golf s-a subțiat brusc, 
ochelarii roz au reapărut cu 
promptitudine. Uitând subit câte mii de 
bilioane de dolari şi câtă _risipă de 
resurse i-a costal lipsa de principialitate 
cu care acceplaseră existența unei 
diferenţe moralmente semnificative între 
nazism şi comunism, ignorând cu 
nonşalanţă efectele previzibil 
dezastruoase pe care pierderea de 
prestigiu şi credibilitate nuputea să nule 
aibă, pragmatica “lume liberă” începea 
să se eschiveze din nou de la 
responsabilităţile ce-i revin, ca fiind ea 
mare, lare, şi dreaplă, şi bogată, şi... etc. 

Şi apoi a fost Bosnia. 
Pragmaticii occidentali, cu ochelarii 
roz ferm implantaţi pe nasuri, au 
considerat şi consideră că singurul 
obiectiv imporlant al diplomaţiei 
democralice era şi este să nu stârnească 
nemulțumirea şi, în consecință, opoziţia 
ruşilor la interesele lor planetare. Şi 
asistăm atunci, cu Stupoare şi 
consternare, la cel mai stupid şi criminal 
aci de politică externă: frumosul 
Warren Christopher (Doamne fereşte, 
omul ăsta probabil chiar este aşa cum 
arată!) declară ferm şi râtos, în faţa 
camerelor TV, că Statele Unite nu au 
interese în Bosnia-Herizegovina (Şi, 





dezvoltat, prăsit sub protecția lor. 

În mod sistematic economiile 
pragmatice realizate pe socoteala 
insultării propriilor principii au costat 
foarte scump, atât pe cei care ar fi 
lrebuit să le aplice, cât, mai ales, pe cei 
care ar fi urmat să beneficieze de 
aplicarea lor. Este puţin probabil că de 
această dată se va întâmpla altfel. Ce 
lipseşte oare din percepția conflictului 
bosniac pentru ca el să stârnească o 
viguroasă reacţie din partea 
Occidentului, aşa cum a survenit în 
cazul invadării Kuweit-ului? Pânăunde 
vor merge concesiile față de Rusia (Şi 
nu numai, vezi Cambodgia!) pe linia 
acestui jalnic pseudoataşament la 
principii? 

OARE CE NA ȚIONALITATE 
AR TREBUI SĂ AIBĂ ILAȘCU 
PENTRU CA MARII CAMPIONI AI 
DREPTURILOR OMULUI SĂ SE 
FACĂ AUZIŢI? 

Istoria. pragmatismului 
occidental şi a ochelarilor roz interzice 
orice temei optimismului. Modul de a 
acționa şi reacţiona al Apusului devine 
din ce în ce mai previzibil, zdruncinând 


“vinovate naivități, dar el nu este deloc 


încurajator pentru noi, cei situaţi de 
Dumnezeu * incaleatuturorrăutăţilor ”. 
Ne putem aştepta, ca întoldeauna de 
altfel, să fie sacrificați cei mici şi slabi, 
cei laşi, cei învrăjbiţi de istorie sau de 
propriile lor imbecilităţi. Deci calea 
spre supravieţuire şi spre realizarea 
aspirațiilor naţionale legitime ale celor 
ca noi este cea de a deveni puternici, 
curajoși, uniţi. Nu tocmai uşoară, chiar 
dacă nu complet impracticabilă, 
această cale, pe care ne-am dovedit 
incapabili să mergem între cele două 
războaie. 

Din orice schiță sumară 
lipsesc, fatalmente, “detalii”. Ci ine pune 
opiniei publice ochelarii roz, cine îi 
scoate uneori, şi de ce îi poartă, etc. 
Invitaţie la informare şi meditaţie. 


Fred NADABAN 






















































Pro PIpepeape e eei ee miitiiinia, Ai iaca 


Pe a ră aia ae 


0 fb zi 


PAG. 10 NR. 2/50 Februarie ' 





În anii timpurii ai celui de al 
(reilea deceniu din acest secol, 
Occidentul îşi punea ochelari rozpentru 
a descoperi o posibilă compatibilitate 
intreprincipiile democrației şipractica 
bolşevicăa sovietelor. Şi s-au descoperit 
argumente, susținute cu fervoare de 
personalităţi celebre: încă nu muriseră 
mai mult de zece milioane de oameni, se 
construia acolo o lume nouă căreia, 
printre multe alte merite epocale, i se şi 
puteau vinde o mulţime de produse, se 
făcuse comerţ şi cu canibalii, nu se 
poate face omletă fără a sparge ouăle, 
eic., etc. Deci mulțimea de democrați 
pragmatici şi exemplari ai Apusului 
şi-au depozita! principiile în constituţii 
şi manuale, in tratate şi comvenţii, şi-au 
liniştit conştiințele democratice şi au 


POVESTE (TRISTĂ) DESPRE OCHELARI 





făcut comerţ cu bolşevicii, i-au admis în 
Liga Naţiunilor, le-au trimis specialişti, 
le-auconstruito industrie de război. Au 
făcut exact ceea ce prevăzuse Lenin: 
“Ne vor vinde până şi funia cu care îi 
vom spânzura! ” Intelectuali de mare 
prestigiu şi-au făcut o mândrie din a 
ignora şvsau nega crima gigantă, 
hecatombele umane ale experimentului 
din Rusia; şi-au făcul o obligaţie din a 
comvinge restul lumii că ceea ce se 
întâmpla acolo era pasul firesc şi 
inevitabil spre viitorul edenic al 
omenirii, cevace trebuiarelual şi imitat 
pe fiecare meridianal globului, varianta 
revoluționar-progresistă a democraţiei 
autentice. Milioanele de morţi ai 
dumping-ului cerealier stalinist nu 
reușeau să alragă nici măcar pasager 
atenția presei mondiale -ochelarii roz 
îşi făceau din plin datoria. Abia 
procesele câtorva criminali de la vârf - 
Zinoviev, Kamenev, Buharin, Troizki, 
ec. - au stârnit primele dubii, primele 
reacții îngrijorate. Printre aceştia nu se 
afla niciunul care să nu fi binemerital 
moartea pentru vinovăţii tot atăt de 
grave ca şi cele ale conducătorilor 
nazişti. Straniu, abia atunci au apărul 
printre intelectualii Apusului primele 
indoieli, primele remuşcări. 
Dar ochelarii roz au fost puşi 
din nou, cu promplitudine, odată cu 
angajarea puterilor apusene în război. 
Criminalul Stalin redevenea un benign 
“uncle Joe ”, providenţialul uncle Joe, 
care trimițindu-şi valurile de mujici în 
fața tancurilor germane, îi putea cruța 
pe preţioşii “boys” de crudul destin al 
luptei şi, eventual, morții pentru 
principiile de vitrină ale “marilor 
națiuni democratice ”. Odată cu sfârşitul 
războiului insă, acea osânză, periclitată 
acum, şi-a regăsit reflexele instinctului 
de conservare; apologia bestiei a făcut 
locrechizitoriului, manipularea inversă 
a maselor s-a realizat cu energie şi 
profesionalism, lagărul libertăţii şi 
democraţiei s-a relranşal în spatele 


unor teze şi principii bine cousolidate cu 
bombe atomice şi rachete. Au rămas, 
fireşte, sporadice şi lipsile de audiție 
vocile care, în tentativa de a reîncropi o 
consecvență atât de necruţător 
molotolită, afirmau vinovăția gravă a 
Occidentului pentru ciosvârta de câteva 
sute de milioane de proşti azvărlită 
molochului pentru a-şi lărgi aria 
experimentului. Era aceasta o leză 
incomodă, greu de impăcal cu huzurul 
senin de dincolo de corlină, o teză care, 
prin concluziile ei inevitabile, impunea 
acțiune, alâl reparatorie câl şi 
profilactică. 

Și au fost apoi sângeroasele 
revolte din RDG, Ungaria, Polonia, 
Cehoslovacia, acompaniate de mieunalul 
jalnic al lumii democratice. şi libere, 


intre două râgâieli ale societăţii de 
consum, care, totuşi, profita din plin de 
aceste implicite rechizitorii impotriva 
comunismului. 

A urmat apoi greu explicabilul 
harachiri al acelui comunism, prin 
autodemascare, entuziasmul de masă 
pentru providențialul Gorbi, dubioasele 
şi, în general, facilele triumfuri ale 
democraţiei de tip occidental. Ochelarii 
roz şi-au făcut din nou datoria şi Apusul 
a descoperitcă acum nuexistauechilibre 
morale de restabilit (aşa cum existaseră 
după război). Fără Niirnberguri, în aşa 
măsură încât un Honecker, exemplu 
minor, un: Milke, etc. nu puteau fi 
condamnaţi decăt, eventual, pentru cine 
ştie ce greu descoperite crime de drept 
Comun, nu pentru crimele împotriva 
popoarelor supuse marelui experiment. 
Stridenţa  strigătoare la cer a 
neincriminării pentru genocidul şi 
siluirea voinței, practicate împotriva a 
sute de milioane de cobai umani, a trecut 
aproape neobservată. Eramaipragmalic 
să se îngroape cât mai discret şi rapid 
tribulaţiile marelui experiment 
abandonat (sau poate numai amânat”). 
Deprin 1985, filmele de diferite categorii 
foarte populare oferă spre larg consum 
teza, disimulată în concretul artistic, a 
convergenței sistemelor: şi noi, şi ruşii 
(roşii) suntem mari şi puternici şi buni şi 
generoşi, chiar dacă serviciile noastre 
de spionaj şi contraspionaj mai 
asasinează din când în când, pe ici pe 
colea, etc, ete. Au dispărut filmele ca 
Rambo; au apărut cele în care frumoşii, 
atleticii, imbatabilii eroi anglosaxoni 
cooperează înduioşaţi cu adversarii 
ireductibili de mai ieri, care se dovedesc 
Oomenoşi, generoşi, curajoşi, eficienţi, 
ambele valoroase grupuri fiind evident 
destinate uneicolaborăricare să asigure 
în fine!, pacea mondială. Cei pe care-i 
combat eroic şi eficace sunt acum fie 
arabi, portoricani, galbeni de diferite 
nuanţe, fie rămăşiţe nostalgice ale 
nazismului. Cu totul excepțional mai 


95 PUNCTE CARDINALE 


apare printre acești urăţi şi fioroşi şi 
caraghioşi şi totdeauna perdanţi incubi 
câte unul de nuanţă mai roşcală 

Și a fost apoi şi Războiul din 
Golf, ONU se rostea pentru prima dată 
in istorie ca instrument operant al unei 
majorităţi mondiale, capabilă să ia decizii 
de relevanță mondială (de atâta vreme 
necesare într-o lume cu probleme de 
mult planetare) şi să le şi transpună în 
viață. lar ruşii, duşmanii de mai ieri, se 
supuneau acum umil acestei majorităţi, 
lătrând şi ei, limid în armonia aproape 
generală, din rândul doi sau trei al 
diplomaţiei mondiale. Succes 
spectaculos, bine mediatizat, aproape 
ca Revoluţia Română; se părea că de 
acum încolo toţi Sadamii, Idi Aminaşii, 
Gadafeii, etc. de pretulindeni din lumea 


Pie 
4 AA 





implicil, că, în consecință, şi le pol 
afirma şi realiza pe ale lor... ruşii). Foc 
verde pentru purificare etnică, pentru 
masacre şi violuri în masă, pentru 
genocid. Cu concursul insidios şi 
exasperant al arătosului lor Owen, al 
d-lui Stoltemberg, al laşității, 
egoismului şi prostiei în general. Din 
nou pragmatism, din nou ochelari roz, 
destinaţi să protejeze conştiințele 
sensibile ale democraţilor bine hrăniţi 
din Occident. Nu vor fi judecaţi, riici 
lord Owen, nici Warren Christopher, 
dimpotrivă. Se va permite, s-a şi permis, 

că blânzii ruşi (vezi şi Cecenia) să-şi 
adauge nişte valoroşi epoleţi de 
pacificatori, uitându-se programatic 
faptul că, eventual, vor contribui la 
rezolvarea unui înfricoşător conflict 


- 


la) pi A A a aa 3 


EA = al ci LEA. A 


Ai. palti tu aa, 


pe A SEA Ra pa DA 4 ei 2% ete Rip Fabia ci 


i E. + 4 
ză ia Voi N 


asta devenită atăt de mică şi, aparent, 
controlabilă în fine, vor fi de acum inainte 
cuminţi, că înțelepciunea cumulată a 
popoarelor lumii va decide şi acţiona 
hotărâtor pentru pacea şi bunăstarea 
tuturor. Războiul rece se stinsese, cei doi 
mari şi buni ai lumii colaborau, 
americanii descoperind înlăcrimaţi cât 
de buni şi ascultători erau de fapt ruşii. 

Șiafostapoi Somalia. Ruşii- tot 
cuminţi. Dar epigonii pragmatismului 
american, şi nu numai american, 
redescopereau deja costurile imediate 
ale principialităţii. Gloriosul Bush 
pierdea alegerile, osânza decidea că era 
vremea să se preocupe doar de sine, 
nemaisimţindu-se periclitată din afară. 
Motivația atât de limpede din timpul 
Războiului din Golf s-a subțiat brusc, 
ochelarii roz au reapărut cu 
promptitudine. Uitând subit câte mii de 
bilioane de dolari şi câtă risipă de 
resurse i-a costat lipsa de principialitate 
cu care acceplaseră existența unei 
diferenţe moralmente semnificative între 
nazism şi comunism, ignorând cu 
nonşalanţă efectele previzibil 
dezastruoase pe care pierderea de 
prestigiu şicredibilitate nuputea să nule 
aibă, pragmatica “lume liberă ” începea 
să se eschiveze din nou de la 
responsabilităţile ce-i revin, ca fiind ea 
mare, tare, şi dreaptă, şi bogată, şi... etc. 

Şi apoi a fost Bosnia. 
Pragmaticii occidentali, cu ochelarii 
roz ferm implantaţi pe nasuri, au 
considerat şi consideră că singurul 
obiectiv important al diplomaţiei 
democralice era şi este să nu stârnească 
nemulțumirea şi, în consecință, opoziția 
ruşilor la interesele lor planetare. Și 
asistăm alunci, cu Slupoare şi 
consternare, la cel mai Stupid şi criminal 
aci de politică externă: frumosul 
Warren Christopher (Doamne fereşte, 
omul ăsta probabil chiar este aşa cum 
arată!) declară ferm şi râtos, în fața 
camerelor TV, că Statele Unite nu au 
interese în Bosnia-IHertzegovina (şi, 


ji aa XI Y Ste Sri Apă Ss si e > 7: 


dezvoltat, prăsit sub protecția lor. 

În mod sistematic economiile 
pragmatice realizate pe socoteala 
insultării propriilor principii au costat 
foarte scump, atât pe cei care ar fi 
trebuit să le aplice, cât, mai ales, pe cei 
care ar fi urmal să beneficieze de 
aplicarea lor. Este puţin probabil că de 
această dată se va întâmpla altfel. Ce 
lipseşte oare din perceptia conflictului 
bosniac pentru ca el să stârnească o 
viguroasă reacţie din partea 
Occidentului, aşa cum a survenit în 
cazul imvadării Kuweit-ului? Până unde 
vor merge concesiile față de Rusia (Şi 
nu numai, vezi Cambodgia!) pe linia 
acestui jalnic pseudoataşament la 
principii? 

OARE CE NAȚIONALITATE 
AR TREBUI SĂ AIBĂ ILAȘCU 
PENTRU CA MARII CAMPIONI AI 
DREPTURILOR OMULUI SĂ SE 
FACĂ AUZIŢI? 

Istoria  pragmatismului 
occidental şi aochelarilor roz interzice 
orice temei optimismului. Modul de a 
acționa şi reacţiona al Apusului devine 
din ce înce mai previzibil, zdruncinând 


“vinovate naivităţi, dar el nu este deloc 


încurajator pentru noi, cei situaţi de 
Dumnezeu '“incaleatuturorrăutăților ”. 
Ne putem. aştepta, ca întotdeauna de 
altfel, să fie sacrificați cei mici şi slabi, 
cei laşi, cei învrăjbiţi de istorie sau de 
propriile lor imbecilităţi. Deci calea 
spre Supraviețuire şi spre realizarea 
aspirațiilor naţionale legitime ale celor 
ca noi este cea de a deveni puternici, 
curajoşi, uniţi. Nu tocmai uşoară, chiar 
dacă nu complet impracticabilă, 
această cale, pe care ne-am dovedit 
incapabili să mergem între cele două 
războaie. 

Din orice schiță sumară 
lipsesc, fatalmente, “detalii”. Cine pune 
opiniei publice ochelarii roz, cine îi 
scoate uneori, şi de ce ii poartă, etc. 
Imiitaţie la informare şi meditaţie. 


Fred NADABAN 


si ba anii Acei EA ai diane acd. catia, ae nenea 


DER D arat 


order ep em 


EET Țe 


i amic i cat ia ri i a 





| 
| 
| 





PAG. 10 NR. 2/50 Februarie 


În anii timpurii ai celui de al 
treilea deceniu din acest secol, 
Occidentul îşi punea ochelariroz pentru 
a descoperi o posibilă compatibilitate 
întreprincipiile democraţiei şi practica 
bolşevicăa sovietelor. Şi s-au descoperit 
argumente, susținute cu fervoare de 
personalităţi celebre: incă nu muriseră 
mai mult de zece milioane de oameni, se 
construia acolo o lume nouă căreia, 
printre multe alte merite epocale, i se şi 
puteau vinde o mulţime de produse, se 
făcuse comerţ şi cu canibalii, nu se 
poate face omletă fără a sparge ouăle, 
elc., etc. Deci mulțimea de democrați 
pragmatici şi exemplari ai Apusului 
şi-au depozita! principiile în constituţii 
şi memuale, in tratate şi convenţii, şi-au 
liniştit conştiințele democratice şi au 


POVESTE (TRISTĂ) DESPRE OCHELARI | 
„SI DEMOCRAȚIE OCCI 


pers [Mă A dia de da aa > i i 





făcul comerț cu bolşevicii, i-au admis în 
Liga Naţiunilor, le-au trimis specialişti, 
le-auconstruito industrie derăzboi Au 
făcut exact ceea ce prevăzuse Lenin: 
“Ne vor vinde până şi funia cu care ii 
vom spânzura!” Intelectuali de mare 
prestigiu şi-au făcut o mândrie din a 
igHora Şvsau nega crima. gigantă, 
hecatombele umane ale experimentului 
din Rusia; şi-au făcut o obligație din a 
convinge restul lumii că ceea ce se 
întâmpla acolo era pasul firesc şi 
inevitabil spre viitorul edenic al 
omenirii, cevace trebuiareluat şi imitat 
pe fiecare meridianal globului, varianta 
revoluționar-progresistă a democraţiei 
autentice. Milioanele de morţi ai 
dumping-ului cerealier stalinist nu 
reușeau să alragă nici măcar pasager 
atenția presei mondiale -ochelarii roz 
işi făceau din plin datoria Abia 
procesele câtorva criminali de la vârf- 
Zinoviev, Kamenev, Buharin, Troizki, 
ec. - au stârnit primele dubii, primele 
reacții îngrijorate. Printre aceştia nu se 
afla niciunul care să nu fi binemeritat 
moartea pentru vinovăţii tot atât de 
grave ca şi cele ale conducătorilor 
nazişti. Straniu, abia atunci au apărul 
printre intelectualii Apusului primele 
indoieli, primele remuşcări. 
Dar ochelarii roz au fost puşi 
din nou, cu promptitudine, odată cu 
angajarea puterilor apusene în război. 
Criminalul Stalin redevenea un benign 
“uncle Joe ”, providenţialul uncle Joe, 
care trimițindu-şi valurile de mujici în 
fața tancurilor germane, îi putea cruța 
pe prețioşii “boys” de crudul destin al 
luptei şi, eventual, morții pentru 
principiile de vitrină ale “marilor 
naţiuni democratice ”. Odatăcu sfârşitul 
războiului însă, acea osânză, periclitată 
acum, şi-a regăsit reflexele instinctului 
de conservare; apologia bestiei a făcul 
locrechizitoriului, manipularea inversă 
a maselor s-a realizat cu energie şi 
profesionalism, lagărul libertăţii şi 
democrației s-a retranşat în spatele 


unor teze şi principii bine cousolidate cu 
bombe atomice şi rachete. Au rămas, 
fireşte, sporadice. şi lipsite de audiție 
vocile care, în tentativa de a reîncropi o 
consecvență atât de necruţător 
moloiolită, afirmau vinovăția gravă a 
Occidentului pentru ciosvârta de căteva 
sule de milioane de proşti azvărlită 
molochului pentru a-şi lărgi aria 
experimentului. Era aceasta o leză 
incomodă, greu de impăcal cu huzurul 
senin de dincolo de cortină, o teză care, 
prin concluziile ei inevitabile, impunea 
acțiune, alâl reparatorie cât şi 
profilactică. 

Şi au fost apoi sângeroasele 
revolte din RDG, Ungaria, Polomia, 
Cehoslovacia, acompaniate de mieunalul 
jalnic al lumii democratice şi libere, 


între două râgăieli ale societăţii de 
consum, care, totuşi, profita din plin de 
aceste implicite rechizitorii impotriva 
comunismului. 

A urmat apoi greu explicabilul 
harachiri al acelui comunism, prin 
autodemascare, entuziasmul de masă 
pentru providenţialul Gorbi, dubioasele 
şi, în general, facilele triumfuri ale 
democraţiei de tip occidental. Ochelarii 
roz şi-au făcut din nou datoria şi Apusul 
a descoperit că acum nuexistauechilibre 
morale de restabilit (aşa cum existaseră 
după război). Fără Niirnberguri, în aşa 
măsură încât un Honecker, exemplu 
minor, un Milke, etc. nu puteau fi 
condamnaţi decât, eventual, pentru cine 
ştie ce greu descoperite crime de drept 
comun, hu pentru crimele impotriva 
popoarelor supuse marelui experiment. 
Stridenţa  strigătoare la cer a 
neincriminării pentru genocidul şi 
siluirea voinţei, practicate împotriva a 
sule de milioane decobai umani, a trecut 
aproape neobservată. Era mai pragmatic 
să se îngroape cât mai discret şi rapid 
(ribulaţiile marelui experiment 
abandonat (sau poate numai amânat”). 
Deprin 1985, filmele de diferite categorii 
foarte populare oferă spre larg consum 
teza, disimulată in concretul artistic, a 
convergenţei sistemelor: şi noi, şi ruşii 
(roşii) suntem mari şi puternici şi buni şi 
generoşi, chiar dacă serviciile noastre 
de spionaj şi contraspionaj mai 
asasinează din când în când, pe ici pe 
colea, etc, etc. Au dispărut filmele ca 
Rambo; au apărut cele în care frumoşii, 
atleticii, imbatabilii eroi anglosaxoni 
cooperează înduioşaţi cu adversarii 
ireductibili de mai ieri, care se dovedesc 
omenoşi, generoşi, curajoşi, eficienţi, 
ambele valoroase grupuri fiind evident 
destinate uneicolaborăricare să asigure 
în fine!, pacea mondială. Cei pe care-i 
combal eroic şi eficace sunt acum fie 
arabi, portoricani, galbeni de diferite 
nuanțe, fie rămăşiţe nostalgice ale 
nazismului. Cu totul excepţional mai 


95 PUNCTE CARDINALE 


apare printre aceşti urâţi şi fioroşi şi 


caraghioşi şi totdeauna perdanţi incubi 
câte unul de nuanţă mai roşcată. 

Și a fost apoi şi Războiul din 
Golf. ONU se rostea pentru prima dată 
in istorie ca instrument operant al unei 
majorităţi mondiale, capabilă să ia decizii 
de relevanţă mondială (de atâta vreme 
necesare într-o une cu probleme de 
mult planetare) şi să le şi transpună în 
viață. lar ruşii, duşmanii de mai ieri, se 
supuneau acum umil acestei majorităţi, 
lătrând şi ei, timid în armonia aproape 
generală, din rândul doi sau trei al 
diplomației mondiale. Succes 
spectaculos, bine mediatizat, aproape 
ca Revoluţia Română; se părea că de 


acum incolo toţi Sadamii, Idi Aminaşii, 
Gadafeii, etc. de pretulindeni din lumea 


36 i e 
ei ea Xa 


asta devenită atăt de mică şi, apareni, 
controlabilă în fine, vor fi de acum înainte 
cuminţi, că înțelepciunea cumulată a 
popoarelor lumii va decide şi acţiona 
hotărâtor pentru pacea şi bunăstarea 
tuturor. Războiul rece se stinsese, cei doi 
mari şi buni ai lumii colaborau, 
americanii descoperind înlăcrimaţi cât 
de buni şi ascultători erau de fapt ruşii. 

Şia fost apoi Somalia. Ruşii- tot 
cuminţi. Dar epigonii pragmatismului 
american, şi nu numai american, 
redescopereau deja costurile imediate 
ale principialității. Gloriosul Bush 
pierdea alegerile, osânza decidea că era 
vremea să se preocupe doar de sine, 
nemaisimţindu-se periclitată din afară. 
Motivația atât de limpede din timpul 
Războiului din Golf s-a subţiat brusc, 
ochelarii roz au reapărut cu 
promptitudine. Uitând subit câte mii de 
bilioane de dolari şi câtă risipă de 
resurse i-a costal lipsa de principialitate 
cu care acceplaseră existența unei 
diferenţe moralmente semnificative între 
nazism şi comunism, ignorând cu 
nonşalanţă efectele previzibil 
dezastruoase pe care pierderea de 
prestigiu şi credibilitate nuputea să nule 
aibă, pragmatica “lume liberă ” începea 
să se eschiveze din nou de la 
responsabilităţile ce-i revin, ca fiind ea 
mare, tare, şi dreaptă, şi bogată, şi... etc. 

Şi apoi a fost Bosnia. 
Pragmalticii occidentali, cu ochelarii 
roz ferm implantaţi pe nasuri, au 
considerat şi consideră că singurul 
obiectiv imporlant al diplomaţiei 
democratice era şi este să nu stârnească 
nemulțumirea şi, în consecință, opoziția 
ruşilor la interesele lor planetare. Și 
asistăm alunci, cu stupoare şi 
consternare, la cel mai Stupid şi criminal 
aci de politică externă: frumosul 
Warren Christopher (Doamne fereşte, 
omul ăsta probabil chiar este aşa cum 
arată!) declară ferm şi rătos, în fața 
camerelor TV, că Statele Unite nu au 
interese în Bosnia-IHerizegovina (şi, 


DENTALĂ 





implicit, că, în consecință, şi le pol 
afirma şi realiza pe ale lor... ruşii). Foc 
verde pentru purificare etnică, pentru 
masacre şi violuri în masă, pentru 
genocid. Cu concursul insidios şi 
exasperant al arătosului lor Owen, al 
d-lui Stoltemberg, al laşităţii, 
egoismului şi prostiei în general. Din 
nou pragmalism, din nou ochelari roz, 
destinaţi să protejeze conşliinele 
sensibile ale democraţilor bine hrăniţi 
din Occident. Nu vor fi judecaţi, riici 
lord Owen, nici Warren Christopher, 
dimpotrivă. „Se va permite, s-a şi permis, 
că blânzii ruşi (vezi şi Cecenia) să-şi 
adauge nişte valoroşi epoleți de 
pacificatori, uitându-se programalic 
faptul că, eventual, vor contribui la 
rezolvarea unui înfricoşător conflict 


j ROZ 


ti 


ZA d pp E dor tie E 


dezvoltat, prăsit sub protecţia lor. 

În mod sistematic economiile 
pragmatice realizate pe socoteala 
insultării propriilor principii au costal 
foarte scump, atât pe cei care ar fi 
(rebuil să le aplice, cât, mai ales, pe cei 
care ar fi urmal să beneficieze de 
aplicarea lor. Este puţin probabil că «le 
această dată se va întâmpla altfel. Ce 
lipseşte oare din percepția conflictului 
bosniac pentru ca el să stârnească o 
viguroasă reacţie din partea 
Occidentului, aşa cum a survenit în 
cazul invadării Kuweit-ului? Pânăunde 
vor merge concesiile față de Rusia (şi 
nu numai, vezi Cambodgia!) pe linia 
acestui jalnic pseudoataşament la 
principii? 

OARECE NAȚIONALITATE 
AR TREBUI SĂ AIBĂ ILAȘCU 
PENTRU CA MARII CAMPIONI AI 
DREPTURILOR OMULUI SĂ SE 
FACĂ AUZIŢI? 

Istoria  pragmatismului 
occidental şi a ochelarilor roz interzice 
orice temei optimismului. Modul de a 
acționa şi reacţiona al Apusului devine 
din ce în ce mai previzibil, zdruncinând 
vinovate naivităţi, dar el nu este deloc 
incurajator pentru noi, cei situaţi de 
Dumnezeu “'incalea tulurorrăutăţilor ”. 
Ne pulem aştepta, ca intotdeauna de 
alfel, să fie sacrificați cei mici şi slabi, 
cei laşi, cei învrăjbiţi de istorie sau de 
propriile lor imbecilităţi. Deci calea 
spre supravieţuire şi spre realizarea 
aspirațiilor naţionale legitime ale celor 
ca noi este cea de a deveni puternici, 
curajoşi, uniţi. Nu tocmai uşoară, chiar 
dacă nu complet impracticabilă, 
această cale, pe care ne-am dovedit 
incapabili să mergem între cele două 
războaie. 

Din orice schiță sumară 
lipsesc, fatalmente, “detalii” .Cinepune 
opiniei publice ochelarii roz, cine îi 
scoate uneori, şi de ce ii poartă, etc. 
Imvitaţie la informare şi meditaţie. 

Fred NADABAN 


Foeni amy 








PAG. 10 NR. 2/50 Februarie 





În anii timpurii ai celui de al 
lreilea deceniu din acest secol, 
Occidentul îşi punea ochelarirozpentru 
a descoperi o posibilă compatibilitate 
întreprincipiile democraţiei şi practica 
bolşevicăa sovietelor. Şi s-au descoperit 
argumente, susținute cu fervoare de 
personalităţi celebre: încă nu muriseră 
mai mult de zece milioane de oameni, se 
construia acolo o lume nouă căreia, 
printre multe alte merite epocale, i se şi 
puteau vinde o mulțime de produse, se 
făcuse comerţ şi cu canibalii. nu se 
poate face omletă fără a sparge ouăle, 
eic., elc. Deci mulțimea de democrați 
pragmatici şi exemplari ai Apusului 
şi-au depozitat principiile în constituţii 
Şi manuale, în tratate şi convenţii, şi-au 
liniştit conştiințele democratice şi au 


POVESTE (TRISTĂ) DESPRE poi 


95 PUNCTE CARDINALE 


unor teze şi principii bine cousolidate cu 
bombe atomice şi rachete. Au rămas, 
fireşte, sporadice. şi lipsite de dudiţie 
vocile care, în tentativa de a reîncropi O 
consecvență atât de necruţător 
molotolită, afirmau vinovăția gravă a 
Occidentului pentru ciosvârta de câteva 
sule de milioane de proşti azvârlită 
molochului pentru a-şi lărgi aria 
experimentului. Era aceasta o teză 
incomodă, greu de împăcat cu huzurul 
senin de dincolo de cortină, o teză care, 
prin concluziile ei inevitabile, impunea 
acţiune, atât reparatorie căt şi 
profilactică. 

Şi au fost apoi sângeroasele 
revolte din RDG, Ungaria, Polonia, 
Cehoslovacia, acompaniate de mieunalul 
jalnic al lumii democratice şi libere, 


apare printre aceşti urăţi şi fioroşi şi 
caraghioşi şi totdeauna perdanţi incubi 


câte unul de nuanţă mai roşcală. 

Și a fost apoi şi Războiul din 
Golf, ONU se rostea pentru prima dată 
in istorie ca instrument operant al unei 
majorități mondiale, capabilă să ia decizii 
de relevanță mondială (de atâta vreme 
necesare într-o lume cu probleme de 
mult planetare) şi să le şi transpună în 
viață. lar ruşii, duşmanii de mai ieri, se 
supuneau acum umil acestei majorităţi, 
lătrând şi ei, timid în armonia aproape 
generală, din rândul doi sau trei al 
diplomației mondiale. Succes 
spectaculos, bine mediatizat, aproape 
ca Revoluţia Română; se părea că de 
acum încolo toţi Sadamii, Idi Aminaşii, 
Gadafeii, etc. de pretutindeni din lumea 


SĂ. DEMOCRAȚIE OCCIDEA 





făcut comerţ cu bolşevicii, i-au admis în 
Liga Naţiunilor, le-au trimis specialişti, 
le-auconstruito industrie de război. Au 
făcul exact ceea ce prevăzuse Lenin: 
“Ne vor vinde până şi funia cu care îi 
vom spânzura! ” Intelectuali de mare 
prestigiu şi-au făcut o mândrie din a 
ignora şvsau nega crima. gigantă, 
hecatombele umane ale experimentului 
din Rusia; şi-au făcut o obligaţie din a 
convinge restul lumii că ceea ce se 
întâmpla acolo era pasul firesc şi 
inevitabil spre viitorul edenic al 
omenirii, cevace trebuiareluat şi imitat 
pe fiecare meridianal globului, varianta 
revoluţionar-progresistă a democraţiei 
autentice. Milioanele de morţi ai 
dumping-ului cerealier stalinist nu 
reușeau să atragă nici măcar pasager 
atenţia presei mondiale -ochelarii roz 
îşi făceau din plin datoria. Abia 
procesele câtorva criminali de la vârf- 
Zinoviev, Kamenev, Buharin, Troizki, 
ec. - au stârnit primele dubii, primele 
reacții îngrijorate. Printre aceştia nu se 
afla niciunul care să nu fi binemeritat 
moariea pentru vinovăţii tot atăt de 
grave ca şi cele ale conducătorilor 
naziști. Straniu, abia atunci au apărul 
printre intelectualii Apusului primele 
indoieli, primele remuşcări. 
Dar ochelarii roz au fost puşi 
din nou, cu promplitudine, odată cu 
angajarea puterilor apusene în război. 
Criminalul Stalin redevenea un benign 
“uncle Joe ”, providenţialul uncle Joe, 
care trimițindu-şi valurile de mujici în 
fața tancurilor germane, îi putea cruța 
pe prețioşii “boys” de crudul destin al 
luptei şi, eventual, morții pentru 
principiile de vitrină ale “marilor 
naţiuni democratice ”. Odată cu sfărșitul 
războiului insă, acea osânză, periclitată 
ACUM, şi-a regăsit reflexele instinctului 
de conservare; apologia bestiei a făcul 
locrechizitoriului, manipularea inversă 
a maselor s-a realizat cu energie şi 
profesionalism, lagărul libertăţii şi 
democraţiei s-a retranșal în spatele 


între două râgâieli ale societății de 
consum, care, lotuşi, profita din plin de 
aceste implicite rechizitorii. împotriva 
comunismului. 
A urmat apoi greu explicabilul 
harachiri al acelui comunism, prin 
autodemascare, entuziasmul de masă 
pentru providenţialul Gorbi, dubioasele 
şi, în general, facilele triumfuri ale 
democraţiei de tip occidental. Ochelarii 
roz şi-au făcut din nou datoria şi Apusul 
adescoperilcă acum nuexistau echilibre 
morale de restabilit (aşa cum existaseră 
după război). Fără Niirnberguri, în aşa 
măsură incât un Honecker, exemplu 
minor, un: Milke, etc. nu puteau fi 
condamnaţi decăt, eventual, pentru cine 
ştie ce greu descoperite crime de drept 
Comun, nu pentru crimele împotriva 
popoarelor supuse marelui experiment. 
Siridența  strigătoare la cer a 
neîncriminării pentru genocidul şi 
siluirea voinței, practicate împotriva a 
sule de milioane de cobai umani, a trecut 
aproape neobservată. Era mai pragmatic 
să se îngroape cât mai discret şi rapid 
(ribulaţiile marelui experiment 
abandonat (sau poate numai amânat?). 
De prin 1985, filmele de diferite categorii 
foarte populare oferă spre larg consum 
teza, disimulată în concretul artistic, a 
comvergenței sistemelor: şi noi, şi ruşii 
(roşii) suntem mari şi puternici şi buni şi 
generoşi, chiar dacă serviciile noastre 
de spionaj şi contraspionaj mai 
asasinează din când în când, pe ici pe 
colea, etc., ele. Au dispărut filmele ca 
Rambo; au apărul cele în care frumoşi, 
alleticii, imbatabilii eroi anglosaxoni 
cooperează induioşaţi cu adversarii 
ireductibili de mai ieri, care se dovedesc 
Oomenoşi, generoşi, curajoşi, eficienţi, 
ambele valoroase grupuri fiind evident 
destinate uneicolaborăricare să asigure 
în fine!, pacea mondială. Cei pe care-i 
combal eroic şi eficace sunt acum fie 
arabi, portoricani, galbeni de diferite 
nuanțe, fie rămăşiţe nostalgice ale 
nazismului. Cu totul excepțional mai 


za 3 Waat 4 € 
3 IE Dee a 


Lia 
4 4 Pa e ară 
dig: 72 Î Su 8 pt Aaaa if Sr ii E La fit 


asta devenită atăt de mică şi, aparent, 
controlabilă în fine, vor fi de acum înainte 
cuminţi, că înţelepciunea cumulată a 
popoarelor lumii va decide şi acţiona 
hotărâtor pentru pacea şi bunăstarea 
tuturor. Războiul rece se stinsese, cei doi 
mari şi buni ai lumii colaborau, 
americanii descoperind înlăcrimaţi cât 
de buni şi ascultători erau de fapt ruşii. 

Șiafostapoi Somalia. Ruşii - tot 
cuminţi. Dar epigonii pragmatismului 
american, şi nu numai american, 
redescopereau deja costurile imediate 
ale principialității. Gloriosul Bush 
pierdea alegerile, osânza decidea că era 
vremea să se preocupe doar de sine, 
nemaisimţindu-se periclitată din afară. 
Motivația atât de limpede din timpul 
Războiului din Golf s-a subțiat brusc, 
ochelarii roz au reapărut cu 
promptitudine. Uitând subit câte mii de 
bilioane de dolari şi cătă risipă de 
resurse i-a costal lipsa de principialitate 
cu care acceplaseră existența unei 
diferenţe moralmente semnificative între 
nazism şi comunism, ignorând cu 
nonşalanţă efectele previzibil 
dezastruoase pe care pierderea de 
prestigiu şi credibilitate nu putea să nu le 
aibă, pragmatica “lume liberă ” începea 
să se eschiveze din nou de la 
responsabilităţile ce-i revin, ca fiind ea 
mare, tare, şi dreaptă, şi bogată, şi... etc. 

Şi apoi a fost Bosnia. 
Pragmaticii. occidentali, cu ochelarii 
roz ferm implantaţi pe nasuri, au 
considerat şi consideră că singurul 
obiectiv important al diplomaţiei 
democratice era şi este să nu stârnească 
nemulțumirea şi, în consecinţă, opoziția 
ruşilor la interesele lor planetare. Și 
asistăm alunci, cu sSlupoare şi 
consternare, la cel mai stupid şi criminal 
act de politică externă: frumosul 
Warren Christopher (Doamne fereşte, 
omul ăsta probabil chiar este aşa cum 
arată!) declară ferm şi râtos, în fața 
camerelor TV, că Statele Unite nu au 
interese în Bosnia-Herizegovina (şi, 


-- 


implicit, că, în consecinţă, şi le pol 
afirma şi realiza pe ale lor... ruşii). Foc 
verde pentru purificare etnică, pentru 
masacre şi violuri în masă, pentru 
genocid. Cu concursul insidios şi 
exasperant al arătosului lor Owen, al 
d-lui Stoltemberg, al laşității, 
egoismului şi prostiei în general. Din 
nou pragmatism, din nou ochelari roz, 
destinaţi să protejeze conştiințele 
sensibile ale democraţilor bine hrăniţi 
din Occident. Nu vor fi judecaţi, riici 
lord Owen, nici Warren Christopher, 
dimpotrivă. Se va permite, s-a şi permis, 
că blânzii ruşi (vezi şi Cecenia) să-şi 
adauge nişte valoroşi epoleți de 
pacificatori, uitându-se programatic 
faptul că, eventual, vor contribui la 
rezolvarea unui înfricoşător conflict 


sar? Ș Ti Aa 5i 


n 
OZ 
. 
d 





Î 
fă 


ș Roti tu 0 


dezvoltat, prăsit sub protecția lor. 

In mod sistematic economiile 
pragmatice realizate pe socoteala 
insultării propriilor principii au costat 
foarte scump, atât pe cei care ar fi 
trebui! să le aplice, cât, mai ales, pe cei 
care ar fi urmal să beneficieze de 
aplicarea lor. Este puţin probabil că de 
această dată se va întâmpla altfel. Ce 
lipseşte oare din percepția conflictului 
bosniac pentru ca el să stârnească o 
viguroasă reacţie din partea 
Occidentului, aşa cum a survenit în 
cazul invadării Kuweit-ului? Pânăunde 
vor merge concesiile față de Rusia (şi 
nu numai, vezi Cambodgia!) pe linia 
acestui jalnic pseudoataşament la 
principii? 

OARE CE NAȚIONALITATE 
AR TREBUI SĂ AIBĂ ILAŞCU 
PENTRU CA MARII CAMPIONI AI 
DREPTURILOR OMULUI SĂ SE 
FACĂ AUZIŢI? 

Istoria  pragmatismului 
occidental şi a ochelarilor roz interzice 
orice temei optimismului. Modul de a 
acționa şi reacţiona al Apusului devine 
din ce în ce mai previzibil, zdruncinând 
vinovate naivităţi, dar el nu este deloc 
încurajator pentru noi, cei situaţi de 
Dumnezeu * incaleatuturorrăutăţilor ”. 
Ne putem aştepta, ca întotdeauna de 
altfel, să fie sacrificați cei mici şi slabi, 
cei laşi, cei învrăjbiţi de istorie sau de 
propriile lor imbecilităţi.. Deci calea 
spre supraviețuire şi spre realizarea 
aspirațiilor naţionale legitime ale celor 
ca noi este cea de a deveni puternici, 
curajoşi, uniţi. Nu tocmai uşoară, chiar 
dacă nu complet impracticabilă, 
această cale, pe care ne-am dovedit 
incapabili să mergem între cele două 
războaie. 

Din orice schiță sumară 
lipsesc, fatalmente, “detalii”. Cine pune 
opiniei publice ochelarii roz, cine îi 
scoale uneori, şi de ce ii poartă, etc. 
Imitaţie la informare şi meditaţie. 


Fred NADABAN 


Ei E letala ai p ce 


ine a a 


e e Ti a a a E aa i 


E a ai sti Toată 2 


Lai aa aie Sa 








——— —— — _-P_—_—_. .— 7. _—y - 
y 








Modul în care d-l Răzvan Codrescu a 
prezentat în "Puncte Cardinale" (anul IV, 
nr.11/47,p.19)înființarea unui cuib legionar 
DL ăia atăt zii ate 
inclusiv prin denumirea ostentativă- Cuibul 
Legionar <<Horia Sima>>”), precum şi 


repetatele afirmaţii eronate despresituaţia 
Mişcării Legionare în cadrul legal actual, 
apărute inclusiv în "Puncte Cardinale” şi 
în "Gazeta de Vest”), l-au determinat pe 
d-lŞerban Surusă ne trimită spre publicare 
"Dreptul la replică" pe care-l reproducem 
mai jos. 





După mai bine de 50 de ani de teroare şi 
minciună datorate dictaturii lui Carol al II-lea. a lui 
Antonescu, dar mai ales a comuniştilor. populaţia 
României, în majoritatea ei covârşitoare. trăieşte cu 
idea că ML a fost și este o organizație criminală şi 
deci sigur trebuie să fie interzisă de legislaţia actuală. 
Concluzia respectivă este falsă şi se datorează 
faptului că foarte, foarte mulți oameni nu citesc şi 
nu studiază legile, chiar şi dintre cei care prin natura 
profesiei lor (avocaţi, jurişti. notari, procurori. 
judecători, ofițeri de poliție şi SRI, parlamentari 
etc.) ar trebui să o facă. 

Lumea românească crede că în următoarele 
acte se fac referiri negative la adresa fenomenului 
legionar: | 

1) Constituţia României votată în 1991: 11) 
Codul Penal; [Il) Legile de înfiinţare a partidelor 
politice şi IV) Legea privind siguranţa naţională a 
României. Să le luăm pe rând; 1) In Constituţia 
actuală nu se pomeneşte nicăieri, despre ML sau 
fenomenul legionar, despre fascism sau extremism, 
despre :“ideologii””, indiferent de natura lor. 
Cuvintele "fascism, “*comunism_”, 
““legionarism'”, ““extremism ”, “ideologie” nu se 
întâlnesc deloc în Constituţie, Dar nu numai atât, 
până la pagina 23 articolele Constituţiei sunt cu 
adevărat bune, în înţelesul creştin al cuvântului (cu 
câteva mici şi nesemnificative excepții). Trebuie 
remarcate astfel: art.8 - Pluralismul şi parlidele 
politice; art.29 - Libertatea conştiinţei; art.30 - 
Libertatea de 'exprimare; art.3l - Dreptul la 
informaţie! art.36 - Libertatea întrunirilor, art.37 Ă 
Dreptul de asociere. Vom cita câteva aliniate mai 
importante din art.29. al.1:* Libertatea gândirii şi 
a opiniilor precum și libertatea credințelor 
religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. 
Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie 
ori să adere la o credinţă religioasă, contrar 
convingerilor sale” (cu alte cuvinte astăzi nu mai 
există delictul de opinie, precum era în perioada 
celor trei dictaturi mai sus amintite); din art.30, 
al.|: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a 
opiniilor, sau a credințelorși libertatea creaţiilor 
de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, 
prin sunete sau prin mijloace de comunicare in 
public sunt inviolabile”; al.2: “cenzura de orice 
fel este interzisă”, al.4: “Nici o publicație nu 
poate fi suprimată”, art.3], al.l: “Dreptul 
persoanei de a avea acces la orice informaţie de 
interes public nu poate fi îngrădit”; al.4: 
“Mijloacele de informare în masă, publice și 
private, sunt obligate să asigure informarea 
corectă a opiniei publice” (deci cei care declară în 
public că sunt adepţi ai ideologiei şi doctrinei 
legionare nu sunt pasibili de pedeapsă, pentru că 
aceasta este opinia lor şi au dreptul, con form art.30 
şi 31. să şi-o exprime liber. Orice cetățean al țării 
are dreptul să propună schimbarea pe cale pașnică, 
adică prin referendum sau prin vot în parlament, a 


AU (A 


oricărei legi, indiferent cât de absurdă ar fi această 
propunere. Este condamnabilă doar incitarea la 
încălcarea legilor, dar nu propunerea de schimbare a 
lor); art.37, al.I: “Cetăţenii se pot asocia liber în 
partide politice, în sindicate şi în alte forme de 
asociere”; al.2; “Partidele sau organizaţiile care, 
prin scopurile ori prin activitatea lor, militează 
împotriva pluralismului politic, a principiilor 
statului de drept ori a suveranităţii, a 
integrității sau a independenței României 
sunt neconstituționale”; al.4: “Asociaţiile cu 
caracter secret sunt interzise”. 

11) Codul Penal. Nu se pomeneşte nimic înel 
despre fenomenul legionar. Art.166, care are enunţul: 
“Propaganda cu caracter fascist săvârşită prin orice 
mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 
5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi,”. în noul Cod 
Penal (ce va fi votat anul acesta) este schimbatastfel: 
“Propaganda în favoarea statului totalitar se 
pedepseşte cu...”, 

III) Există la ora actuală trei acte legislative 
care privesc înființarea partidelor: Decretul-Lege 
nr.8/25.XII 1989, Decretul nr.31/194/54 şi Legea 
nr.21/ 1924. In niciuna dintre ele nu se face vreo 
referire la ML. Art.1 din Decretul nr.8/1989 începe 
astfel: “In România este liberă constituirea partidelor 
politice, cu excepția partidelor fasciste sau care 
propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept 
în România. Nici o altă îngrădire pe motive de rasă, 
naţionalitate, religie. grad de cultură, sex sau 
convingeri politice, nu poate împiedica constituirea 
şi funcţionarea partidelor politice”. | 

IV) Legea siguranței naționale (Legea nr.51/ 
1991 publicată la 7.08.1991 în Monitorul Oficial 
nr.163). Este-singurul act unde se foloseşte cuvântul 
“legionar” şi anume. în art.3, care enumeră 
amenințările la adresa siguranţei naţionale a 
României. Articolul conţine 12 subpuncte notate de 
la a) la); cităm punctul h): “iniţierea, organizarea, 
săvârşirea sau sprijinirea în orice moda acţiunilor 
totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, 
fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, 
antisemite, revizioniste, separatiste, care pot pune 
în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea 
teritorială a României, precum şi incitarea la 
fapte ce pot periclita ordinea statului de drept”. 
Se constată că este vorba despre acțiuni rotalitariste 
sau extremiste câre din punct de vedere juridic 
înseamnă acţiuni armate (cu arma în mână); înființarea 
unei asociaţii cu caracter legionar, a unui cuib 
legionar, a unui partid de ideologie legionară sau 
chiar înscrierea la Tribunal a ML ca asociaţie moral- 
creştină nu constituie o acţiune armată şi deci nu 
poate fi interzisă de lege; se face o separare între 
acțiunile totalitariste sau extremiste de tip comunist 
şi cele de tip fascist, cât şi de cele de tip legionar, 
întărindu-se astfel ideea că ML nu este fascistă. 
Totodată în art.4 este scris: “Prevederile art.3 nu 
pot fi interpretate sau folosite în scopul 
restrângerii sau interzicerii dreptului de apărare 
a unei cauze legitime, de manifestarea unui protest 
sau dezacord ideologie, politic, religios ori de altă 
natură, garantate prin Constituţie sau legi. Nici o 
persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea 
liberă a opiniilor sale politice şi nu poate face 
obiectul unei imixtiuni în viața sa particulară, în 
familia sa, în domiciliul sau proprietăţile sale ori 
în corespondenţă sau comunicații, nici ale unor 
atingeri ale onoarei sau reputației sale, dacă nu 
săvârşeşte vreuna din faptele ce constituie, potrivit 
prezentei legi, o amenințare la adresa siguranţei 
naționale”. Deci este subliniat din nou dreptul 
cetățeanului la opinie proprie (ideologică, politică, 
religioasă etc.) şi la exprimarea ei. Ca un argument în 
plus, cităm şi art.12, al.|: “Nici o persoană nu are 
dreptul să facă cunoscute activități secrete privind 
siguranța naţională, prevalându-se de accesul 
neîngrădit la informaţii, de dreptul la difuzarea 
acestuia și de libertatea de exprimarea opiniilor”. 

În raportul SRI pe anul 1994 se face 


Februarie '95 NR. 2/50 PAG. 1] 


deosebirea clară între ML şi mişcările de tip fascist, 
fiind tratate separat, astfel încât propaganda 
legionară nu poate fi confundată cu cea fascistă, 
care intră încă sub incidenţa actualului Cod Penal. 
În plus se recunoaşte obiectiv că legislaţia actuală 
permite răspândirea ideologiei legionare, cât şi 
atragerea şi convingerea tineretului, nimic de acest 
gen nefiind interzis. Spre exemplificare, cităm din 
raportul SRI: “Din informațiile pe care le deținem 
se constată că s-a amplificat, devenind practic 
incontrolabilă, în condiţiile actualelor 
reglementări legale, activitatea de propagandă 
legionară destinată schimbării imaginii publice 
a “mişcării”, dar mai ales a îndoctrinării şi a 
atragerii tineretului”. 

Toate cele arătate până acum nu duc decât 
la o singură concluzie; Mişcarea Legionară nu 
este interzisă de lege. Este adevărat că puterea 
actuală, de sorginte comunistă, doreşte să arate 
populaţiei că ar fi existat şi că mai există încă ceva 
mai rău decât comunismul, iar acest lucru nu ar 
putea fi decât fascismul şi mai ales legionarismul. 
Din păcate, la o asemenea idee falsă şi ticăloasă 
s-a alăturat şi Opoziția actuală. Astăzi ML este 
atacată de întreg eşicherul politic reprezentat în 
Parlament. Mai mult chiar, până şi preşedintele 
A.F.D.P.R.oatacă, ca şi cum în puşcărie l-ar fi băgat 
legionarii și nu comuniştii! Dar atacurile nu au nici 
un suport legal. Toţi cei care-cred în idealurile ML 
şi iubesc adevărul sunt datori să-i apere trecutul 
(căci cine nu poate să-şi apere trecutul, care este 
sigur, nici să nu vorbească de prezent şi cu atât mai 
puțin să-și facă planuri de viitor) şi să contribuie la 
dezvoltarea ei în actualitate. In contextul respectiv. 
înfiinţarea. Cuibului "Horia Sima” s-a datorat 
următoarelor cauze: 

a. Dorinţei unortineri de a deveni legionari. 

_b. Cuibul este singura modalitate prin care 
te poţi transforma dintr-un om simplu într-un 
adevărat legionar, conform spuselor Căpitanului: 
“In Cuib să-ți faci toată şcoala (legionară)”. i 

: c. De a arăta țării că nu este nimic periculos 
şi ilegal în existenţa unui Cuib şi în formele lui 
exterioare de manifestare: simbolul Gărzii, insigne, 
steaguri, cămăși verzi, cântece legionare, marşuri 
etc. i, 





„ d,Necesitateaunei activităţi la lumina zilei, 
înlăturându-se ideea că ML are ceva de ascuns. 
Montarea “firmei” ce indică sediul Cuibului nu s-a 
făcut din ““teribilism'”, extravaganță sau 
inconştienţă, ci din motive bine întemeiate şi anume: 


- Este posibilitatea cea mai simplă de a 
anunța publicul şi autorităţile de înfiinţarea Cuibului 
şi de locul unde acesta îşi desfăşoară deschis 
activitatea. Astfel, Cuibul - şi prin el ML - nu 
încalcă art.37 din Constituţie, al.4.-care specifică: 
“Asociațiile cu caracter secret sunt interzise”. 

- Obişnuirea “publicului cu-““firme”” 
legionare, în nădejdea că se va putea relansa mai 
târziu comerțul legionar (pe magazinele şi 
restaurantele legionare exista o specificaţie clară în 
acest sens). Sa a 
Numele Cuibului nu a fost ales nici ca să 
ofenseze, nici ca să stârnească repulsie, ci numai 
pentru a apăra pe cel care a fost Comandantul ML 
de anumite acuze nefondate care i se aduc şi prin 
care este discreditată (conştient sau nu) şi ML în 
ansamblul ei. zi 

Mişcarea Legionară trebuie să trăiască. Şi, 
mai presus de orice, ea este o Şcoală şi ca orice 
şcoală, pe lângă manuale (în cazul nostru diverse 
publicaţii), are nevoie şi de clase, iar “'clasele”” ei 
sunt Cuiburile. Oare câte clase mai are astăzi Şcoala? 
Şi câţi dintre distinşii şi vechii profesori mai predau 
la ele? | 

Dumnezeu să binecuvânteze Şcoala cu cât 
mai mulți elevi şi absolvenţi! 

Serban SURU 
(S-a folosit prescurtarea ML pentru Mişcarea Legionară) 





.— Pra 








— 








PAG. 12 NR. 2/50 Februane '95 





PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARABA, 


adevar si prejudecată 


După emanciparea provinciilor arabe din 
Impenul Otoman şi, apoi, după procesul de eliberare 
de sub tutela colonialistă anglo-franceză, au apărut 
pe harta politică a Orientului Apropiat şi a Nordului 
Afnciio seriede state arabe independente. Dobândirea 
independenței nu a fost însă urmată de instaurarea 
unui climat de stabilitate internă, datontă difentelor 
orientări politce experimentate. Contradicţia dintre 
panarabism şi panislamism, dintre naționalismul arab, 
având ca model şi sursă de inspirație concepțiile 
naționaliste occidentale şi fundamentalismul islamic 
conservator şi refractar la influențele apusene, a 
îngreunat cnstalizarea unui concept clar şi unanim 
acceptat de “națiune arabă”, cu consecințe în planul 
structunlor politice. Singura înfăptuire importantă în 
această direcţie a fost înființarea "Ligii Arabe”. 

Liga Arabă a luat ființă în anul 1945, membnii 
eifondaton fiind Egiptul, Arabia Saudită, Sina, lordania, 
Iraqul, Libanulşi Republica Arabă Yemen. Obiectivele 
formulate inițial au fost, coordonarea politicii externe, 
rezolvarea pe care paşnică a conflictelor inter-arabe 
Şi respectarea reciprocă a suveranității. Din anul 

1950, Liga şi-a propussă inițieze acțiuni comune atât 

în domeniul militar, cât şi în cel economic. 
Activitatea Ligii este coordonată de un 
Consiliu - organul suprem de decizie - în cadrul 
căruia fiecare stat are un reprezentant cu drept de 
vot. Concomitent funcționează un Comitet politic 
alcătuit din miniştri de externe ai statelor participante 
Şi un Secretariat permanentcu sediul, în prezent, la 
Tunis. Din păcate, deosebinle ideologice şi politice 
dintre statele arabe au împiedicat Liga să acționaze 
eficace în multe probleme de interes comun. Cu 
toate acestea, nevoia de colaborare între statele 
arabe s-a menținut vie, dovadă adeziunile ulterioare: 
în 1953 Libanul, în 1956 Sudanul, în 1958 Marocul şi 
Tunisia, în 1961 Kuwaitul, în 1962 Algeria, în 1967 
Republica Democratică şi Populară Yemen, în anul 
1971 Katarul, Bahrainul, Omanul şi Emiratele Arabe 
Unite, în 1973 Mauritania, în 1974 Somalia, în 1976 
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. În anul 1979, 
Egiptul va fi exclus din Liga Arabă drept sancțiune 
pentru încheierea Tratatului de pace cu Statul Israel. 

E 
d 

Pentru a obține o imagine de ansamblu 
asupra mozaicului de state în care este divizată 
lumea arabă, osumară prezentare alor este utilă, ele 
constituind la ora actuală un potențial focar de 
destabilizare a precarului echilibru mondial la acest 
sfârşit de mileniu. 

Egiptul (Republica Arabă Misr). Istoria 
modernă a Egiptului începe cu preluarea conduceni 
țării de către Mehmet Ali în anul 1805, care reuşeşte 
să dobândească independenţa de fapt a țănii, deşi, 
formal, va rămâne provincie a Imperiului Otoman. În 
timpul dominaţiei lui Said Paşa (1854-1863) inginerul 
francez Ferdinand Marie de Lesseps, cu capital 
francez, întemeiază “Compania universală a Canalului 
de Suez”, obținând autorizația de a construi canalul 
care leagă Marea Mediterană de Marea Roşie, 
precum şi o concesie petimp de 99 de ania exploatării 
lui. În ciuda opoziţiei Imperiului Otoman şi a Angliei, 
Canalul va fi inaugurat în noiembrie 1869. 

Lascurttimp după inaugurare, Marea Bntanie 
dându-şi seama de valoarea economică a Canalului, 
profită de dificultățile financiare în care se găsea 
Ismail, urmașul lui Said-Paşa şi cumpără pachetul de 
acțiuni deținut de acesta. Apoi, prin maşinaţii de 
bursă, Anglia intră şi în posesia majontății acțiunilor 





deținute de Franța, devenind proprietara de fapt a 
Canalului. Situația nou creată suscită sentimentele 
naționaliste egiptene, guvernul egiptean încercând 
să-i izgonească pe englezi cu forța Soarta armelor le 
vafifavorabilă englezilor. În anul 1882 armata egipteană 
este zdrobită şi de la această dată Egiptul este “de 
facto"ocupatde Anglia, ocupație care durează până în 
anul 1922, când, formal Marea Britanie recunoaşte 
independența țării. De la această dată Egiptul devine 
o monarhie parlamentară, coroana fiind deținută de 
regele Ahmad Fuad!|, darinfluența britanică se menține 
printr-o serie de acorduri care consfințeau drepturile 
Angliei asupra Canalului. Adevărata independenţă, va 
fi dobândită însă abia în anul 1936, sub regele Faruk 
care semnează un tratat prin care Marea Britanie 
recunoaşte deplina suveranitate a Egiptului, precum şi 
drastica limitare a drepturilor sale asupra Canalului de 
Suez. 

După terminarea celui de al doilea război 
mondial, din cauza corupției grave la toate nivelele de 
conducere, guvernul regal pierde încrederea armatei. 
În anul 1952, în urma unei lovituri de stat dată de 
armată, regele Faruk este obligatsă abdice în favoarea 
fiului său, care însă nu va domni decât un an, sub 
numele de Ahmad Fuad || Generalul Nagib, 
conducătorul revoltei armatei proclamă abolirea 
monarhiei şi instituirea Republicii. Nagib va guverna 
Egiptul în calitate de preşedinte al Republicii până în 
anul 1954, când, tot printr-o lovitură de stat, va fi 
înlăturat, locul lui fiind luat de Gama! Abdel Nasser. 

În anul 1956 Nasser decretează naționalizarea 
Canalului de Suez Măsura provoacă intervenția armată 
a Angliei şi Franţei, dar ostilitățile sunt întrerupte prin 
intervenția Statelor Unite şi Uniunii Sovietice, Egiptul 
luându-şi obligația să despăgubească acționani 
Canalului. 

Înanul 1958arelocprimatentativă de unificare 
încadrullumiiarabe. Egiptul şi Sina formează Republica 
Arabă Unită, la care va adera şi Yemenul. Uniunea se 
dovedeşte artificială şi în 1961 ea se destramă. 

În timpul preşedinţiei lui Nasser, Egiptul va 
participa, în anul 1967, la războiul arabo-israelian 
(războiul de şase zile), în care forțele arabe sunt 
zdrobite. Odată cu prestigiul şi pierderile în oameni şi 
materiale, Egiptul pierde şi Peninsula Sinai. 

În politica externă, alianța Occidentului cu 
Statul Israel, îl determină pe Nasser să stabilească 
relații strânse, atât economice, dar mai ales militare cu 
Uniunea Sovietică şi cu celelalte state din lagărul 
comunist. 

În anul 1970, Nasser moare şi Muhammad 
Anwar as-Sadat este ales preşedinte al statului. În 
octombrie 1973, Egiptul împreună cu Siria dezlănțuie 
cel de al patrulea război arabo-israelian (războiul de 
Jom-Kipur). De data aceasta, Israelul este pe punctul 
de a fi invins şi numai intervenția puterilor occidentale 
îi scapă pe evrei de la un dezastru militar, intervenție 
care obligă forțele arabe să întrerupă ostilitățile. Totuşi, 
acest război a avut o importanță deosebită pentru 
lumea arabă. Pe de o parte a spulberat mitul 
invincibilității Israelului, iar pe de altă parte le-a redat 
arabilor încrederea în propnile lor forțe. 

Schimbarea raportului de forțe dintre statele 
arabe şi Israel a determinat Statele Unite, principalul 
aliat al evreilor, să intervină pe lângă Egipt pentru 
inițierea unor tratative de pace. Intervenția americană 


Situaţia actuală în lumea arabă. 





a vut succes. În anul 1973, Egiptul încheie un Tratat 
de pace cu Israelul şitotodată pune capăt relațiilor de 
prietenie cu Uniunea Sovietică. Bazele sovietice de 
pe teritoriul egiptean sunt închise şi armata de 
“consilieri” sovietici este nevoită să părăsească 
Egiptul 

În virtutea Tratatului de pace, Israelul 
retrocedează Egiptului Peninsula Sinai, dar acțiunea 
lui Sadat este cniticată de toate statele din Liga Arabă, 
iar naționaliştii arabi nu-i vor ierta “actul de trădare” 
săvârşit prin încheierea păcii. În octombrie 1981, 
Sadatcadevictima unui atentat pus la cale şi executat 






n 


de ofițeri naționalişti din armata egipteană. Urmaşul 
său, generalul Muhammad Husni Mubarak, va căuta 
să amelioreze relațiile cu statele arabe, dar va păstra 
legătunle stabilite de predecesorul său cu Statele 
Unite. 

Siria (Republica Arabă Siria). Provincie a 
Imperiului Otoman până la sfârşitul primului război 
mondial, Siria îşi dobândeşte independenţa în urma 
răscoalei naționaliştilor arabi sub conducerea lui 
Husain!bn Ali. Înanul1920, naţionaliştiiarabi proclamă 
înființarea Regatului Siriei Mari sub sceptrul Regelui 
Faisal |, regat care ar fitrebuitsă cuprindă în hotarele 
sale, pe lângă Siria propriu-zisă şi Palestina, 
Transiordania şi Libanul. Interesele Franţei şi Angliei 
s-au dovedit însă mai puternice decât aspirațiile 
naţionale arabe. Trupele franceze ocupă Sina, regele 
Feisaleste izgonit şi pentru a înăbuşi în faşă tendinţele 
de eliberare națională, au împărțit țara în mai multe 
unități administrative, conduse de rezidenți francezi 
şi controlate de armata de ocupație. De altfel, 
reprezentanții Republicii Franceze, pe frontispiciul 
căreia se găseau înscrise frumoasele cuvinte 
“Libertate, Egalitate, Fraternitate”, s-au dovedit a fi 
colonialişti mult mai brutali decât colegii lor englezi. 

În timpul celui de al doilea război mondial, 
Siria a fost ocupată de trupe engleze şi deşi generalul 
de Gaulle a acceptatindependența țării, renunțând la 
mandatul deținut de Franţa, trupele de ocupație nu se 
vor retrage decât în anul 1946, în urma unor mişcări 
populare. 

După dobândirea independenţei reale, 
conducerea țării este preluată de o dictatură militară, 
care însă nu reuşeşte să asigure stabilitatea politică. 
În perioada 1958-1961, Siria se uneşte cu Egiptul, 
formând Republica Arabă Unită. O tentativă care 
s-ar fi vrut începutul procesului de unificare politică a 
lumii arabe. După trei ani de existență, cele două 
state se separă însă din nou. 

În anul 1963, la alegerile parlamentare iese 
învingător Partidul Baas de onentare radical panarabă, 
care preia conducerea țării. În anul 1966, din rândul 
partidului de guvernământ, se impune aripa marxistă 
condusă de Ad-Din al Atassi care orientează politica 
Siriei spre Uniunea Sovietică. În anul 1970. în urma 
unei lovituri de stat, conducerea este preluată de 
aripa pragmatică a Partidului Baas, avându-lîn frunte 
pe generalul Hafez al-Assad, care pune capăt 
penoadei de instabilitate. 

Sina s-a găsit tot timpul în prima linie a 
războaielor arabo-israeliene. În războiul din 1967 
pierde Înălțimile Golan, teritoriu de importanță 
strategică, dar spre deosebire de Egipt, nu 
abandonează poziția radical antiisraeliană. 

In anul 1976, Siria îşi angajează trupele în 
Liban, dobândind o poziţie de arbitru în confruntările 
interne care sfâşiau această țară. 

În timpul războiului dintre Iraq şi Iran (1980- 
1988), Siria sprijină fățş Iranul. În Războiul Golfului 
(ian. -feb.1991), Siria participă la coaliția antiiragiană 
condusă de Statele Unite În prezent, guvernul condus 
de Hafez al-Assad duce tratative cu Israelul, în 
vederea ajungenii la un compromis asemănător cu 
pacea încheiată de Egipt cu Israel, obiectivul 
negocierilor fiind redobândirea Înălțimilor Golan pe 
care Israelul le-a anexat în decembrie 1981. 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











In vara anului 1940, într-o Europă dominată de 
Germania şi Italia, România se găsea într-o situaţie 
disperată. După ce la 26 iunie, Regele Carol al II-lea 
acceptase cedarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi 
Ținutului Herţei, țara se găsea confruntată cu pretenţiile 
revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, sprijinite de Puterile 
Axei. 

In această situație, la 4 iulie, regele acceptă 
demisia guvemului Gheorghe Tătărăscu, şi-l numeşte 
prim-ministru pe lon Gigurtu. Noul prim-ministru 
alcătuieşte un guvern din personalităţi politice de dreapta, 
din care fac parte şi legionarii, Horia Sima, ministrul 
Cultelor şi Artelor, Dr.Vasile Noveanu, ministrul 
Inventarului şi Avuţiei Publice şi Augustin Bideanu, 
subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe. Din aceeaşi 
formaţiune guvemamentală mai făcea parte şi Nichifor 
Crainic ca ministru al Propagandei Naţionale. 

Personalitatea noului prim-ministru este astfel 
caracterizată de Mihail Manoilescu, ministrul A facerilor 
Străine în noul guvern, în memoriile sale: “Gigurtu pe 
care lumea l-a socotit cu nedreptate totdeauna ca pe un 
mediocru, are multe calități de om de stat şi anume cel 
puțin una, care este hotărâtoare: nu este demagog şi, 
când este vorba de o linie politică socotită de el in 
interesul țării, nu pregetă să o urmeze cu hotărâre fără 
a se gândi prea mult la dânsul. În această privință, el 
pare să asculte vocea strămoşilor lui din acelaşi neam cu 
Nicolae Bălcescu". 

Cât priveşte rațiunea politică a schimbării 
guvemamentale operate de Regele Carol al II-lea, acelaşi 
memorialistscrie: “Asupra înțelesului politic al guvernului 
nu era mult de discutat Noi eram guvernul disperării 
regale, prin care Carol încerca să mai potolească puțin 
dim ura hutleriştilor şi fasciştilor impotriva lui. Eram 
guvernul care trebuia să facă suprema incercare de a 
păstra graniţele cât mai rămăseseră şi - în gândul lui 
Carol - de a-i apăra tronul de amenințările care-l 
înconjurau din afară şi înăuntru. Eram, cu O expresie 
uzată, dar de data aceasta foarte nimerită, un guvern de 
sacrificiu”, 


le 


Printre alte măsuri adoptate de guvernul Gigurtu, 
o importanță deosebită o reprezintă “reglementarea 
situaţiei juridice a evreilor din Romania. - Cadrul legal al 
acestei reglementări |-a constituit Decretul Lege Nr.2650 
publicat în Monitorul Oficial nr.183 din 9 august 1940. 
Ideile care au stat la baza acestei reglementări au fost 
sistematizate de autorul decretului, profesorul universitar 
I.V.Gruia, ministrul de Justiţie, în “expunereade motive 
care a însoţit documentul supus “Inaltei semnături a 
Majestății Sale Regelui ". _ Ci 

Noul statut al minorităţii evreieşti incepe prin a 
defini noțiunea de “evreu. Decretul consideră evrei 
persoanele de religie mozaică, socotind i 4 
incompatibilitate morală, spirituală şi organică între 
românul de sânge şi religia mozaică + De la această 
delimitare nu sunt exceptați evreii care au trecul la 
creştinism după data publicării decretului, precum şi atei 

igine, au fost evrei. E. ar 
Free din mtertorul comunităţii evreieşti din România, 
D.L.din9august 1940 deosebeşte următoarele trei categorii 
de persoane. Din primacategorie fac pâricevreli ez IGEnk, 
cetățeni români, dar care nu obţinuseră cetăţenia romăn 
inainte de 1916. Cea de a doua categorie îi cuprindea pe 
evreii care dobândiseră cetățenia înainte de 1916, şi care, 
ei sau ascendenți lor, participaseră larăzboaiele României, 
Numărul lor se ridica, din surse iudaice, la aproximativ 10 
mii de oameni: ei se bucurau de un regim privilegiat faţă 
de restul populaţiei evreieşti, Dar chiar şi evreii di 
această categorie nu sunt consideraţi ca făcând parte “ 
Comunitatea Naţională, ei fiind supuşi la următoarele 
restricții: : 
| a) nu au dreptul în viitor să dobândească funcții 

ublice; | 

; b) nu au dreptul să aibă şi să dobândească 
proprietăţi rurale de orice fel, în România, 

c) nu pot să participe la conducerea şi activitatea 

litică a țării; 

1 at pot fi militari de carieră. 

În sfârșit, statutul statorniceşte o a treia grupă, 
alcătuită din evrei care nu fac parte din celelalte două 


EVrEiI în 





PUNCTE CARDINALE 


categorii şi anume evreii din provinciile anexate după 
primul război mondial, precum şi cei recent imigrați. 
Decretul Lege prevede pentru această categorie următoarele 
restricţii: 

a) de a ocupa funcțiuni publice de orice fel, cu şi 
fără salariu; 

b) de a colabora în mod direct la activitatea 
serviciilor publice; 

c) de a fi membri în profesiunile care au, prin 
structura lor, legătură directă cu autorităţile publice, decretul 
arătând cu titlu de exemplificare, profesiunea avocaţilor, 
notarilor publici, experților; 

d) dea fi membri în consiliile de administraţie ale 
întreprinderilor de orice natură, publice şi particulare; 

€) de a fi comercianţi în comunele rurale; 

î) de a fi comercianți de băuturi alcoolice. şi 
deținători de monopoluri, cu orice titlu; 

g)dea fi tutorsau curatoral incapabililor care sunt 
de religie creştină; 

h) dea fi militar; 

i)dea fi deținători sau închirietori de cinematograf; 
deținători, editori de cărți şi reviste româneşti; colportori de 
imprimate româneşti şi deținătorii oricăror mijloace de 
propagandă naţională românească; 

]) de a fi conducători, membri şi jucători în 
asociaţiile sportive naţionale; 

k) de a dobândi proprietăţi rurale, de orice fel. în 
România; dispoziția aceasta se referă la toate categoriile, 
decretul reglementând trecerea proprietăților de la evrei la 
românii de sânge, păstrând dreptul de preemţiune al statului 
ŞI exproprierea evreilor proprietari de bunuri rurale în 
România; 

|) de a fi oameni se serviciu în instituțiile publice; 

m) de a exercita puterea părintească asupra 
copilului creștin. 

ŞI în incheierea “expuneri de motive ”, ministrul 
Justiţiei, lon Gruia, precizează: 

“România este țara numai a romanilor. Tăria şi 
structura Naţiei stă în întâietatea virtuților eroice, pentru 
care pământul, economia şi conducerea politică, pe scara 
întregii ierarhii, sunt puncte vitale de promoțiune. Naţia 
noastră este o Naţie de țărani - țărănimea este izvorul ei 
intreg; este noblețea noastră de sânge şi pământ; de aici 
apărarea ei în funcțiunile esenţiale; semnalul de alarmă al 
legii acesteia 

Acest Statul juridic, politic şi economic al evreilor 
impune, prin discriminare, charta drepturilor românilor. 
Statutul izvorăşte sub impulsul destinului istoric implacabil 
şi formulează legea de apărare a Naţiei. EL inseamnă, mai 
mult, pentrucei cepoartărăspunderea politică a guvernării, 
singurul punct de plecare sigur, hotărât şi onest, către o 
Românie legată de veşnicie. Timpurile de mâine îmi vor da 
dreptate " 


ei 


În vara anului 1940, evenimentele politice se 
derulau cu o repeziciune mai mare decât ritmul de aplicare 
al legislaţiei antievreieşti. Nefasta politică externă de 
inspiraţie titulesciană din perioada interbelică, după ce 
condusese la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi 
Ţinutului Herţei, punea România în situaţia de a face față 
pretențiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei. Calculele 
politice ale lui Nicolae Titulescu, nu numai că nu au ţinut 
seama de influența dobândită de Germania și Italia în 
deceniul al treilea, dar nici măcar simpatia Angliei, aliatul 
României în primul război mondial, nu a reuşit să o câştige. 
Să amintim numai faptul că în anul 1935, 242 de deputaţi 
englezi au semnat o moţiune, cerând revizuirea graniţelor 
cu Ungaria, în favoarea acesteia. O consecință firească a 
propagandei maghiare inteligent conduse, căreia propaganda 
românească nu a reușit să-i facă faţă în mod eficace. 

In urma sfaturilor “binevoitoare ” ale Germaniei 
și Italiei, România a fost nevoită să înceapă tratative cu 
Ungaria și Bulgaria. Tratativele cu Ungaria au inceput la 16 
august la Turnu Severin, tratative la care delegaţia maghiară 
cerea retrocedarea a peste două treimi din teritoriul 
Transilvaniei cu o populaţie de 2200000 de români. Cum 
era normal, pretenţiile maghiare nu au fost acceptate de 
delegaţia română, astlel că Italia şi Germania au rezolvat 
problema printr-un arbitraj, pe care cele două țări au fost 
obligate să-l accepte. In noaptea de 29 spre 30 august 1940, 
puterile Axei au hotărât cedarea Ardealului de Nord şi a 
Cadrilaterului. 

"În cazul în care România - declara contele 


ROMÂNIA | 






Februarie '95 NR. 2/50 PAG. 13 


A 
X2%Ă 
PAN 
V, 


Ciano în numele lu: Musolini -nu ar accepta arbitrajul, ar 
crea puterilor Axei dificultăți imense într-o situaţie foarte 
grea pentru ele. Acestea ar indreptăţi puterile Axei să 
considere că, prin refuzul arbitrajului, România a trecut 
de partea duşmanilor Axei!" 

In acelaşi sens s-a exprimat şi ministrul de 
exteme al Germaniei, Ribbentrop, spunând că “este 


“autorizat de Fiihrer să declare că in cazul când România 


mu va primi arbitrajul, Germania o consideră duşmană a 
Axel 

Şi din nou România Regelui Carol al II-lea a ales 
calea dezonoarei. Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei 
şi Cadrilaterul Bulgariei. O lovitură pe care poporul 
român nu a mai suportat-o! 


XX 


De îndată ce Arbitrajul de la Viena a devenit 
cunoscut, populaţia a fost cuprinsă de indignare. In primul 
rând. împotriva statelor participante, dar în special 
împotriva Italiei, considerată ca cea mai vehementă 
susținătoarea Ungariei. Populaţia iese în stradă şi manifestă 
împotriva Regelui Carol al II-lea. La sfatul ministrului 
plenipotenţiar Valer Pop, regele îl numeşte prim-ministru 
pe generalul lon Antonescu, care se găsea la Mânăstirea 
Bistriţa cu domiciliu obligatoriu. 

Generalul lon Antonescu încearcă săalcătuiască 
un guvern, dar nici un partid politic nu vrea să colaboreze 
cu Carol al II-lea. In seara zilei de 5 septembrie, situația 
din Bucureşti devenise de-a-dreptul explozivă, tineretul 
naționalist cerând abdicarea regelui pe care-l socoteau 
principalul vinovat de dezastrul țării. Generalul Coroamă, 
comandantul trupelor din Capitală, căruia i se cere să 
restabilească ordinea, declară că mai bine se lasă împuşcat 
decât să ordone deschiderea focului asupra tineretului. În 
această situație, generalul Antonescu cere regelui să 
abdice. 

In zorii zilei de 6 septembrie, Regele Carol al II- 
lea se hotărăşte să abdice. EI îl cheamă la palat pe 
generalul Antonescu, căruia îi declară că renunță la tron 
în favoarea fiului său. In zorii zilei următoare, Carol, 
împreună cu suita sa şi, bineînțeles cu Elena Lupescu. 
părăsesc țara. La plecare Elena Lupescu încearcă să-l ia cu 
ei şi pe Mihai, moştenitorul tronului. Datorită unui 
aghiotant regal, tentativa nu reuşeşte. 


SR 


Incercările generalului lon Antonescu dea forma 
un guyem din reprezentanți ai partidelor Naţional Liberal 
şi Naţional Ţărănesc se izbesc de refuzul acestora de a-şi 
asuma responsabilitatea guvernării în situaţia grea în care 
se găsea țara. In această situație, generalul, devenit 
"Conducătorul Statului Român”, face apel la Mişcarea 
Legionară, In noul guvern, Horia Sima devine 
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, prințul Mihail 
Sturdza, ministru de exteme, iar generalul Constantin 
Petrovicescu, simpatizant legionar, ministru de interne. 
Noul guvem se instalează la 14 septembrie. 1940. În 
aceeaşi zi, prin Decretul regal semnat de Regele Mihai |, 
România este proclamată “Sar național-legionar”. 

Odată cu aceste prefaceri, începe pentru 
România o perioadă nouă. O perioadă care îşi va pune 
puternic amprenta asupra tratamentului ce va fi aplicat 
minontății evreieşti. 
(va urma) 


14 la = ud NA 

bi LS 

. E EM ai d 
a a E d 
3 p Lă 


dă n si) E “ | 
Dn ef ut ip aa a Ati 
A 


fs atata 


7 0 delete iți di 
i iat Ve a 


“iati a) 


SPOR „Si 


. + 


eu RO A pia pe 
Sau TEAPA N Ati ae 











i 





PAG. 14 NR. 2/50 Februarie '95 


PUNCTE CARDINALE 












VI Ț 
(& i, | 

(Pl es îi două dintre 
aparițiile editoriale din ultima vreme 
semnate de Nae lonescu. 

Grafologie. Scrisul şi omul, 
apărută la editura “Humanitas” în 1994, 
ediție îngrijită, notă asupra ediţiei şi 
bibliografie de Marin Diaconu. 

Cartea cuprinde două texte de 
bază: 

|. reproducerea broşurii 
Grafologie. Scrisul şi omul, apărută în 
1926, şi: 

2. articolul Puţină grafologie, 
apărut în 1924 în “Ideea Europeană”, 
dând seama de ceea ce am putea numi 
“hobby”-urile unui om de excepție; 
pentru că, deşi practicat ca un “hobby”, 
interesul lui Nae lonescu pentru 
grafologie se înscrie firesc în obsesiva 
lui preocupare de cunoaştere a omului. 

Grafologie. Scrisul şi omul este 
un studiu foarte aplicat de psihologie 
decurgând fără îndoială din preocupările 
sale sistematice în materie (se ştie că în 

1921-1922 Nae lonescu a ţinut la 
Universitatea din Bucureşti un curs şi un 
seminar de psihologie a gândirii); 
conceput într-un stil impersonal, cvasi- 
ştiinuitic, el poate fi un îndrumar pentru 
cei interesaţi de problemele de 
grafologie, păstrându-şi până astăzi o 
nealterată actualitate. 

Cel de-al doilea text, fiind un 
articol de revistă, este conceput într-o 
manieră mai “destinsă”, dar nu mai puţin 
riguroasă. Ceea ce-i permite autorului, 
care a purces la un examen grafologic al 
scrisului membrilor redacţiei “Ideii 
Europene”, să facă şi o aplicaţie plină de 
inventivitate şi de umor începând, se 
înțelege, cu sine. “Diagnosticul” 
grafologic pe care şi-l pune, ne restituie, 
cu superioară ironie, chipul 
.] inconfundabil al Profesorului. 

O menţiune aparte merită 
Addenda finală a lui Gh.Geană, “Scris şi 
personalitate”, care atacă pe un spațiu 
restrâns o serie de chestiuni referitoare 
la personalitatea lui Nae lonescu, cum ar 
fi, de pildă, “tipul socratic” în cultura 
română, problema “originalității” şi a 
“proprietății” în actul de cultură socratic 
(care se cer, neîndoielnic, reluate şi 
adâncite), ca şi interpretarea grafologică 
pe care o face pornind de la o scrisoare 
a lui Nae Ionescu către Fr.Rainer. 


„* 


“Zi condiţii destul de precare, a 
apărut la editura “Timpul” din laşi, în 
1994, o nouă culegere de articole ale lui 
Nae Ionescu intitulată Suferinţa rasei 
albe. 

Precaritatea priveşte deopotrivă 
criteriul de selecție al îngrijitorului ediției 
(Dan Ciachir), ca şi aspectul grafic A 
ortografic al ediţiei, începând de la 
coperta care copiază fişa jenă designul 
Cursului de logică şi al Cursului de 
istorie a logicii ale aceluiași autor, 
apărute la editura “Humanitas” în 1993, 
până la absența paginii de gardă albe şi 
a indicatorului “Cuprins” pe pagina cu 
pricina, ca să nu mai vorbim de virgula 
care-şi pe, de prea multe ori pentru 
a fi întâmplător, locul între subiect şi 
predicat. 

Culegerea nu este o ediţie 
tematică, cu atât mai puţin una critică, 


dar nici una “istorică” (incluzând deci 
toate articolele apărute într-o anumită 
publicaţie, în ordinea apariţiei lor). Ea nu 
respectă nici măcar punctul anunţat 
programatic în “Nota asupra ediţiei”: 
“Scopul nostru a fost acela de a realiza o 
culegere din articolele lui Nae Ionescu 
anterioare perioadei 1926-33”, din care 
Eliade şi-a alcătuit antologia Roza 
vânturilor, deoarece cuprinde la final 8 
celebre articole apărute în 1937 în revista 
“Predania”, prea celebre, în orice caz, ca 
îngrijitorul ediţiei să nu-şi fi dat seama că 
nu au apărut “nesemnate”, aşa cum în 
mod eronat arată el după fiecare articol. 
In afară de cele din “Predania”, culegerea 
cuprinde articole apărute în revistele 
“Ideea Europeană” şi “Est-Vest”. 

Semnalăm cu vădită neplăcere 
toate aceste deficiențe pentru că, după 
atâtea răstălmăciri şi interdicții, Nae 
lonescu ar merita cel puțin nişte ediţii 
impecabile... 

Dincolo de tot necazul însă, 
cititorul are la dispoziţie încă un 
“eşantion” din creaţia acestui gânditor 
abrupt, pigmentată cuo ironie când subtilă, 
când muşcătoare, şi poate (re)descoperi 
același adept al limpezimii de gândire, 
versat în exercițiul ideii, răsturnând 
prejudecăți şi punând verdicte care cad cu 
o verticalitate încă neegalată în cultura 
română. 

Cartea este alcătuită din trei 
secțiuni inegale ca dimensiuni şi eclectice 
ca conținut. Doar secțiunea a treia, 
“Ortodoxie”, prezintă unitate din punctul 
de vedere al alcătuirii, cuprinzând articole 
pe teme strict religioase, în vreme ce 
secțiunea I, “Meditaţii”, cuprinde doar 
câteva piese cărora li s-ar putea atribui 
acest calificativ, printre care cea care dă 
titlul cărții. In rest, câteva articole 
ocazionale (dedicate lui lorga şi 
Boutroux), altele scrise cu prilejul apariţiei 
unor cărți, ne restituie o dimensiune mai 
puţin cunoscută a personalității lui Nae 
lonescu (“Spre romanul intelectual”, 
“Friedrich W. Foerster”) alături de cea de 
cunoscător avizat în ale dramaturgiei 
(“Introducere la problematica 
dramaturgiei româneşti”). Altele, precum 
“Regionalism şi democraţie” şi-ar găsi 
mai curând locul în secţiunea “Politică”. 
In sfârşit, altele, precum “Puțină 
grafologie” şi “Epiloguri” îşi au originea 
în preocupările de psihologia gândirii ale 
Profesorului, nefiind propriu-zis nişte 
“meditații”. Din fericire, peste tot acest 
melanj editorial planează suflul unificator 
al disciplinei de gândire a autorului, 
îngemănată cu viziunea calmă a unui 
creştinism trăit. 

In secțiunea a doua, “Politică 
internă şi externă”, spre deosebire de 
culegerea lui Eliade, în care articolele de 
politică internă precumpăneau, de cel mai 
mare interes suntaici articolele de politică 
externă, cele despre Germania, în mod 
special, fie că sunt strict teoretice 
(“Revoluţia germană lichidează”, “In 
Germania revoluționară”) sau “Note de 


" drum din Germania”. În mod inexplicabil, 


sunt introduse în această secţiune cronici 
de carte: “DI. Lovinescua dat la lumină...”, 
“Răsfoind din nou...”, “Câteva pagini din 
cel mai bun Papini”; poate că o împărțire 
în patru secțiuni a cărții i-ar fi adus un 
spor de foton (ar fi putut grupa aceste 
cronici, pe cele din secțiunea 1 despre 
dramaturgie, cinematografie şi pe cele 
ocazionate de apariția unor cărți). 


Secţiunea a Ill-a ne pare a fi 
piesa de rezistență a cărţii datorită, în 
primul rând, celor 8 articole din “Predania” 
în care sălăşluieşte sâmburele întregii 
gândiri naeionesciene, pe care îl vom găsi 
dezvoltat în cursurile sale: o concepţie 
teocentrică; ordinea este a lui Dumnezeu 
şi în această ordine omul are drept 
problemă centrală problema mântuirii, 
care nu poate fi înfăptuită decât în Biserică 
şi prin Biserică; ea are drept unic îndreptar 
Predania, singura garanţie a nealunecării 
înspre o morală laică, cea care transformă 
Biserica într-o poliţie socială: “Nu pentru 
a promova o religie polițienească apare 
însă Predania. Ci pentru a lămuri 
drumurile aspre şi prăpăstioase uneori ale 
mântuirii”, scria Nae lonescu în articolul 
“Misticism, fals misticism şi ortodoxie”, 
mărturisind astfel despre rolul pe care se 
cuvine să-l aibă actul publicistic şi pe care 
cei de astăzi par a-l fi uitat de tot; şi acesta 
cu o precizie fără cusur, lăsându-ți 
impresia că instrumentul de care uzează 
este bisturiul, iar nu creionul. 

Față de bâipuielile intelectualilor 
de astăzi, care confundă cultul cu cultura, 
ortodoxia cu fundamentalismul, religia 
cu morala, lectura lui Nae lonescu îţi lasă 
impresia unei perioade de aur a 
gândirii pentru perceperea căreia, 
degenerând, nu mai avem organ. 


Doina MARIAN 


II) 


flându-ne în imposibilitatea de a 
ține pasul cu ritmul aparițiilor editoriale 
(din pricina spațiului redus şi a 
periodicității lunare), vom face mai Jos o 
sumară trecere în revistă a altor titluri 
apărute în 1994 şi la care n-am mai apucat 
să nereferim (urmând ca, de lunaviitoare, 
să pătrundem în anul editorial 1995). 0 
facem cu destul regret, căci multe dintre 
cărțile pe care le vom pomeni în continuare 
ar fi meritat prezentări mai amănunțite 
(cum este cazul, spre exemplu, cu Limba 
păsărilor a d-lui Andrei Pleşu). 

Dintre numeroasele apariţii de la 
“Humanitas” (ce rămâne editura cea mai 
serioasă a momentului) am mai menţiona, 
în contul anului trecut, pe lângă Limba 
păsărilor (antologie de studii şi eseuri 
despre “limbaje de dincolo sau de dincoace 
de limbă”, elaborate de d-l Pleşu între 
1980 şi 1992), volumul 1 (1927-1929) din 
publicistica de tinerețe a lui C.Noica (de 
la a cărui plecare dintre noi s-au împlinit, 
în 1994, şapte ani), sub titlul Semnele 
Minervei (ediţia este îngrijită de d-l Marin 
Diaconu, specializat, pare-se, în Nae 
lonescu şi “şcoala” acestuia), precum şi 
două traduceri din filosofi străini: 
Indreptarul moral al lui Vladimir 
Soloviov şi Aşa grăit-a Zarathustra a lui 
Friederich Nietzsche (dacă nu ne înşelăm, 
această din urmă carte s-a editat de trei ori 
în româneşte după 1989, la edituri diferite; 
curioasă asemenea târzie “criză” de 
nietzscheanism!). 

Editura “Anastasia” ne-a oferit 
anul trecut prima traducere românească 
din Pavel Florenski (filosoful creştin rus 
martirizat de Stalin în 1938): /conostasul 
(trad.Boris Buzilă), culegere de studii 
totuşi periferice în ansamblul operei lui 
Florenski (aşteptăm, în româneşte, cărțile 
fundamentale ale acestuia: studiul 
filosofic Sensul idealismului şi sinteza 
teologică Stâlpul şi temelia Adevărului), 
Fundația “Anastasia” se ocupă şi cu 
editarea de casete video (interviuri cu 
mari personalități duhovniceşti 
contemporane). De un interes deosebit 
este, credem, convorbirea realizată de 
d-l Sorin Dumitrescu cu Arhimandritul 
Arsenie Papacioc de la Techirghiol (care 
a fost şi unul dintre “sfinţii” de granit ai 
închisorilor comuniste), 

La mai vechea editură 
“Meridiane” au apărut trei cărți importante 
pentru cunoașterea Evului Mediu apusean: 
Andre Vauohez, Spiritualitatea Evului 
Mediu occidenta Si SO “Artă şi 
Religie”), studiu pe care d-l Daniel Barbu 
(corali) îl însoţeşte de o postfață 

oarte discutabilă (“Note despre 


spiritualitatea creştinismului răsăritean 
în secolele VIII-XII”), cu intenţia - 
eşuată, credem - de a întregi sincronic 
imaginea spiritualității creştine 
medievale; apoi două mici studii ale 
vestitului medievist Jacques Le Goff: 
Intelectualii în Evul Mediu şi Negustorii 
şi bancherii în Evul Mediu (ambele în 
colecția“ Biblioteca de artă”, seria“ Arte. 
Civilizaţii. Mentalităţi”), traduceri 
semnate de Nicole Ghimpeţeanu. 
Menţionăm, pentru cei interesaţi, că în 
primul volum citat se află şi un excelent 
“Eseu bibliografic”, ce cuprinde opt 
secțiuni şi este de dată relativ recentă 
(1984). Noi continuăm să sperăm şi 
într-o revigorare a medievisticii 
româneşti... 

O menţiune merită şi 

Minipatrologia contemporană realizată 
de Pr.lon Buga (Editura “Symbol”), deşi 
rămâne în umbra celor două volume mai 
vechi de Comvorbiri duhovniceşti ale 
Protosinghelului Ioanichie Bălan. Mare 
caz au făcut cei de la “Mişcarea” (unde 
cultul personalităţii d-lui Ilie Bădescu 
este aşa de exacerbat încât tinde să-l 
eclipseze complet pe tot mai “discretul” 
Marian Munteanu!) de apariția unei 
Istorii a sociologiei semnate de 
controversatul mentor al M.P.R. (e 
indiscutabil însă că ea umple un gol în 
bibliografia românească mai nouă a 
domeniului respectiv). Intre timp, d-lui 
Bădescu i-a mai apărut (la o editură de 
mâna a doua: “Porto Franco”) şi volumul 
Sociologia eminesciană (util şi 
interesant, dincolo de suspiciunile ce 
pot plana asupra autorului). Să mai 
menţionăm, pentru că ne-am apropiat de 
zona politicului, şi /storia Partidului 
Naţional-Țărănesc a d-lui I.Scurtu (pe 
care ar fi mai bine ca oamenii de dreapta 
să nu o citească, pentru că au şi aşa 
destule amărăciuni!), asupra căreia s-ar 
putea totuşi să revenim într-un alt 
context. 

Mai cert este că vom reveni. cât 
de curând, asupra altor trei cărți, pe care 
deocamdată le semnalăm în treacăt: O 
viziune românească a lumii a 
“gândiristului” Ovidiu Papadima 
(reeditată cu inexplicabilă întârziere), 
“Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu 
(volum realizat de doi istorici 
profesionişti, d-nii Gh.Buzatu şi Kurt 
Treptow, editat la Iaşi şi difuzat într-o 
manieră curioasă, din motive pe care 
încă nu ni le-am lămurit...) şi N.Crăcea, 
Dezvăluiri legionare (|), volum ieşit în 
condiții modeste, dar îndelung aşteptat 
de lumea legionară (ale cărei granițe 
sperăm însă că le va depăşi). 

Să nu uităm nici contribuţia 
exilului românesc. Talentată poetă, 
d-na Florica Baţu-lchim ni se adresează 
de astă-dată printr-o carte în proză, La 
porțile disperării, începutul speranţei 
(Arhidiecezana Cluj, 1994), scrisă cu 
mult har, ca o confesiune exemplară a 
înfruntării creştine cu moartea (autoarei, 
mamă a şase copii, i s-a pus nu demult 
diagnosticul de leucemie). “Jurnal? 
Confesiune? Poem?”, se întreabă 
prefațatorul (nimeni altul decât Părintele 
Bartolomeu Valeriu Anania, la rându-i 
ilustru scriitor). “O carte frumoasă şi 
adevărată, cum nu se scriu multe în 
dulcele grai românesc” (p.7). O carte de 
smerită măreție creştină, “tragică” doar 
pentru cei ce nu i-au înţeles sensul cel 
mai adânc... 

Precizăm că autoarea este soția 
preotului ortodox Dumitru Ichim, pastor 
al parohiei româno-canadiene din 
Kitchener (Ontario), el însuşi distins 
publicist şi poet (merită cu prisosință 
citite cele două volume recente de poeme 
tanka şi haiku, apărute la Editura 
“Apollo” din Bucureşti: Pasărea cu 
şapte aripi şi Fântâna luminii, 
interesantă şi fericită întâlnire între 
spiritul creştin şi formele poetice 
orientale, pe fondul unui lirism rafinat, 
cum nu se întâlneşte des în dez-liricizata 
poezie contemporană). Să ne rugăm 
pentru această familie minunată 

Dumnezeului tuturor îndurărilor! 


Răzvan CODRESCU 











PUNCTE CARDINALE 


Februarie '95 NR. 2/50 PAG. 15 


PR 


CICURI DE SB7nI 2) DIN EXILUL RONA ES 








Pe d-nii Matei Hojbotă-Hatmanul şi George- 
Mihail Hojbotă-Hatmanul, membrii Redacţiei 
noastre au avut bucuria să-i cunoască la 
Hamilton (Canada). cu prilejul Romfest-ului 
din vara anului 1992, Am rămas cu regretul că 


să răspundem invitaţiei de a-i vizita acasă. la 
Toronto, Ceeace ne-a impresionat înainte 
detoate a fostadmirabila fuziune adouă generaţii 
în incandescența aceluiaşi ideal românesc. Este 
o dramă a multor familii de vechi luptători 
naționalişti aceea că adeseori fiii se înstrăinează 
de credințele şi aspiraţiile părinţilor (iar în Exil 
chiar şi de problemele sau valorile româneşti). 
Nu acesta este însă cazul familiei Hojbotă. în care vigoarea morală. intelectuală şi naţională a 
tatălui a trecut în chip firesc în fiul său născut pe meleaguri îndepărtate. 

D-! Prof.Matei Hojbotă-Hatmanul s-a născut în 1910. în părțile Humonilui. din neam 
răzeşesc (existând însă tradiția că familia s-ar trage din spiţa vestitului hatman Luca Arbore, 
sfetnicul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt). In 1928. fiind încă elev de liceu. s-a numărat printre 
intemeietoni primei Frăţii de Cruce din Bucovina (“Şoimii Moldovei”). Activitatea sa legionară 
se consolidează în anii studenției (la Universitatea din Cemnăuţi, unde preda, printrealții, şi ilustrul 
“senator” legionar. filosoful şi sociologul Traian Brăileanu). Intemeiază, de-a lungul deceniului 
patru. mai multe asociații cultural-politice în Bucovina natală, publică studii de etnografie şi 
folclor, iar numele îi apare tot mai frecvent în presa culturală sau politică a vremii (*Gândirea”, 
“Calendarul”. “Cuvântul”, “Buna Vestire” ş.a.). In anii 1938-1939 este închis în lagărele pentru 
legionari de la Miercurea Ciuc şi Vaslui, unde cunoaşte îndeaproape mai toată elita legionară, 
impărtăşindu-i grijile şi suferințele. Se înscrie apoi ca voluntar în Armata Română (Regimentul 
16 Dorobanţi din Fălticeni). se ilustrează în lupte (asediul Odessei), este rănit şi primeşte înalte 
distincţii militare. dovedindu-se un urmaş pe măsura iluştnlor săi înaintaşi. Figura sa, ca și a altor 
vestiți luptători naţionalişti din Bucovina primei jumătăți a veacului (unde-şi aveau obârşiile şi 
Codrenii). incearcă să infirme parcă îndureratele versuri eminesciene: “Săracă Țarăde Sus. / Toată 
faima ţi s-a dus”... i 

După controversatele evenimente din iama anului 1941, ajunge în Germania. cu atâția 
alți legionari hăituți de regimul antonescian. îndurând lagărele de la Buchenwald şi de lângă Viena 
(“Mania Lazendorf”). După război se stabileşte în Canada, unde-şi va relua în curând activitatea 
politică şi culturală. întemeindu-şi, în paralel, o situaţie şi o familie. Incă din 1949 este fondator 
şi lider al Asociaţiei Culturale “Mihail Viteazul” şi se numără printre membrii-fondatori ai 








FLORIN-NECULAI C. MARIN 
(11.05.1931 - 20.01.1995) 


a avut două detenţii în închisorile şi lagărele 







scurtanoastrăşedere în Canadanu ne-a îngăduit . 





parte din presa neaservită Puterii. Prin intermediul Radioteleviziunii Române abia dacă mai suntem informaţi 
cum este vremea între Prut şi Nistru. Cei de la RTVR s-au aliniat cuminţi Puterii şi respectă cu stricte 
“independența Republicii Moldova”. 


9 MATEI HOJBOTĂ - HATMANUL 
9 GEORGE MIHAIL HOJBOTĂ - HATMANUL 


cunoscutei “World Anti-Communist League” (Liga Mondială Anti-Comunistă). La Toronto ia 
ființă şi “Antibolshevik Block of Nations” (Blocul Antibolşevic al Naţiunilor). Mişcându-se 
printre înalte personalităţi ale vieţii politice occidentale, ce nu întârzie să-i recunoască meritele, 
ajunge în curând Consilier al Guvernatorului General al Canadei, fiind unul dintre cei mai 
cunoscuți şi mai stimaţi cetăţeni de origine română de pe continentul nord-american (în Canada, 
poate numai d-l Nicolae Pora a mai avut o ascensiune atât de spectaculoasă, binemeritând chiar 
o statuie în centrul oraşului Ottawa). 

Soţilor Matei şi Emma Hojbotă li se naşte, în 1959, la Toronto, fiul George-Mihail. ce 
se va dovedi un admirabil urmaş al tatălui său. Deşi născut și crescut departe de țara strămoşilor 
săi, deprinde perfect limba română (mai vorbeşte curent. pe lângă engleză, germana şi câteva limbi 
romanice). Va face studii de economie şi sociologie la Universitatea din Toronto, îşi va lua cu 
strălucire doctoratul şi va deveni profesor şi inalt funcţionar (“Canadian Imperial: Bank of 
Commerce”). Face lungi călătorii de studii în mai toată lumea (este autorul unei lucrări în patru 
volume - deocamdată în manuscris intitulate O călătorie de studii în jurul lumii”). Publică studii 
de economie. sociologie şi politică în diverse cotidiene de limbă engleză. dar şi în periodice de 
limbă română. Editează un Buletin intitulat “Pentru Neam şi pentru Cruce”, aşezându-şi 
strădaniile sub următoarea deviză misionară: “Altarul de jertfă al Patriei să fim şi sufletul 
Neamului nostru” (în care se simte, desigur. indrumarea părintelui său), Este preşedinte al 
Asociaţiei Culturale de pe lângă Biserica (“naţional-ortodoxă şi liberă”) “Sfântul George” din 
Toronto şi al Societăţii Cultural-Patriotice Anticomuniste “Dacia” (din aceeaşi metropolă 
canadiană). Pe urmele tatălui, este şi militant în cadrul “Ligii 
Mondiale Anti-Comuniste” (dublate de “Blocul Antibolşevic 
al Naţiunilor”). În fine. este şi preşedintele mai recentului 
“Romanian-Canadian National Council” (Consiliul Naţional 
Româno-Canadian). 

Ținând în permanenţă legătura cu cercurile 
naționaliste româneşti din Exil şi din Țară. familia Hojbotă 
a contribuit, după 1989, la începutul de renaştere a presei 
naționaliste bucovinene (“Gazeta de Câmpulung”), precum 
Şi la alte iniţiative civice şi culturale din spațiul bucovinean 
(de la Gura Humorului la Cernăuţi), dând o aleasă pildă de 
românism într-o vreme când pe alții *splendorile 
Occidentului” îi infundă într-o comodă şi epoistă uitare... 


"PUNCTE CARDINALE” 
In Numărul viitor: Jon MĂRII 





Ce se petrece în Basarabia, în ultimul timp, se mai poate afla doar de la BBC, Europa Liberă şi o 





In Basarabia. ziarul “Moldovanul”, organ de presă al adepților teoriei indentității distincte 


(etnospirituale şi lingvistice) **moldoveneşti”, susține teza existenței neîntrerupte a slavilor în regiunea ce se 


comuniste: prima, între 29.11.1949 - 
31.05.1954 şi a doua între 04.12.1958 - 
22.09.1963. 

După prima eliberare, reuşeşte să 
înceapă studii la Facultatea de Mine, însă 
în anul |V este arestat din nou şi. după dura 
anchetă de la Securitatea din Calea 
Rahovei. este condamnat şi trimis la Aiud, 
unde este supus unui şantaj de către 
“colonelul” Crăciun i se va permite să-l 
vadă pe fratele său, Dr.Aurel Marin, aflat 
în aceeaşi temniță, şi să-i vorbească dacă 
acceptă “colaborarea” cu administrația. 
Florin - Neculai C.Marin refuză şi este 
pedepsit cu trimiterea finală la Salcia. £ 

După a doua eliberare, ajuns in 
lagărul mare al ţării, începe alt ciclu de 
calificare universitară: Institutul Politehnic 
Bucureşti-Facultatea de Electrotehnică; şi 
obţine titlul de inginer. 

Toţi cei care vorbesc despre el 
l-au cunoscut ca pe o conștiință luminoasă: 
credincios în puterea lui Dumnezeu şi in 
dreptul la libertate al neamului românesc 
în concordia cu toate neamurile 
pământului, osârduitor și smerit, cu o fibră 
morală pe care o au numai caracterele de 
excepție, un adevărat model românesc de 
nobilă dăruire umană, tată a trei copii care 
abia după evenimentele din dec.1989 au 
aflat de la prietenii şi colegii ing.Florin- 
Neculai C.Marin câte ceva din trecutul său 
de luptă anticomunistă şi au înțeles pe 
deplin că au avut norocul unui părinte de 
excepţie, devotat lor şi neamului românesc. 


Odihnească-se în pace! 








intinde de la Volga până în Balcani. Astfel, panslavismul țarist şi obiectivul “uni 
împletesc astăzi, formând politica comună a autorităţilor de la Moscova și Chişi 
comunist-kaghebistă, stâmită şi întreținută de Vladimir Jirinovski, precum 
a 14-a, slujesc această politică. 

Ştirile în legătură cu generalul Al. Lebed, fie cele care 
la comanda Armatei a 14-a, fie cele care îl prezintă ca posi 
Naţionale al Rusiei (în locul lui Pavel Graciov). nu sunt 
situaţia din Rusia şi nici în ceea ce priveşte soarta Bașarabiei 
caşi manifestările lui antioccidentale, fac dovada diSpreţului 
ŞI a faptului că nu se lasă impresionat nici de 




















La trecerea unui 
frate de cruce 






Cu toate acestez 
Sovietice şi P.C.U.S-ului d 







Credem că oastea Ta se-adună-n cer 
în jurul celor care ne veghează; 
obştea de pe pământ rămâlie trează 
până la cel din urmă făclier! ulată “K.G.B”, face. conform 


i senzaţionale cu privire la istona 









Bogaţi în lacrimi care nu îngheață 
îngerii Tăi mai luară un prinos 
-cei buni sunt și în ceruri de folos- 
din Legiunea Ta încă în viață, 





ici o constrângere şi din proprie inițiativă(!)” 
Suro-atlantică şi nu a cerut niciodată retrocedarea 
S şi moştenite astăzi de Federaţia Rusă. Aşa stând 







elor, pentru România, ale pactului Molotov-Ribbentrop. Fără 
| unoscută de către România “independența Republicii Moldova”, 
pin Iliescu şi trecutul kaghebist al domnului Mircea Snegur există o strânsă 





lartă-ne, Doamne, că îndoliați 

şi noi mai lăcrimăm la despărțire; 
ninge-ne, Doamne: al păcii, cu iubire, 
până când înşine vom [i chemaţi 








* 


la lina-nseninare a Tăcerii 

alături de cei dragi care ne-așteaptă 
durerea să o facem albă treaptă 
spre Marea Sărbătoare-a Învierii! 


care se va reuși o reală emancipare de sub tutela Moscovei, fapt ce depinde nemijlocit atât de 
politica pe care o vor promova autorităţile de la Bucureşti şi Chişinău, cât şi de interesele peostrategice şi 
economice ale Occidentului. Nici tumeul american al preşedintelui Mircea Snegur, nici milioanele de dolari 
americani destinați Basarabiei și nici asocierea României la Uniunea Europeană (concomitent cu semnarea 
Convenţiei pentru protecția minorităţilor) nu vor avea rezultate benefice dacă nu vor fi însoţite de o reală 
desprindere de trecutul comunist. Nicolae POP 







Gheorghe Stănescu 




































































a 
. pi 


DE i iai 


d, A Ca 


Er 


“Recunoaştem de la început dificultatea de a da 
o ediţie acceptabilă a vreunui curs al lui Nae lonescu, căci 
prelegerile sale stenoprafiate au fost multiplicate sub forma 
cursurilor de uz intern, fără să fi fost vreodată verificate de 
autor. Din acest motiv, conținutul lor, fidelitatea şi 
completitudinea stenogramelor, corectitudinea numelor, a 
citatelor, punctuaţia etc. au fost cu totul la bunul plac sau 
buna pricepere a stenografilor. Pagina din cursul originar 
se prezintă cititorului sub forma (dezolantă!) a unui moloz 
filosofic în care e destul de greu de descifrat un sens - la fel 
cum, doar după asemenea pagini, e dificil de reconstituit 
farmecul fascinant al celui mai influent profesorinterbelic; 
căci oralitatea, care i-a fost, se pare, forța seducătoare cea 
mai importantă, s-a transformat, la peste 50 de ani de la 
moartea lui, în principalul handicap când e vorba de a-i 
reconstitui ideile şi figura...” 

lată ce scria, foarte pertinent, d-na Marta Petreu, 
acum doi ani, în “Nota asupra ediţiei” din volumul pe care 
l-a îngrijit: Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei 
(“Biblioteca Apostrof”, Cluj, 1993). Intre timp, editoarea 
pare să fi uitat în mare măsură de “handicapul” menţionat, 
de posibila infidelitate şi incompletitudine a unor 
stenograme “niciodată verificate de autor”, iar “farmecul 
fascinant al celui mai influent profesor interbelic” s-a 
transformat, pur Şi simplu, în nişte “variațiuni creatoare 
de... Mitică-filosof”! 

Drumul străbătut de d-na Marta Petreu, de la 
pertinență la im-pertinență, a dus-o la semnarea unui 
articol calomnios la adresa lui Nae Ionescu, într-un număr 
recent al “României literare” (nr.49-50/1994, p.p.16-17): 
Istoria umul plagiat. Nae lonescu - Evelyn Underhill. Este 
incriminat un alt curs al profesorului, cel de Metafizică 
(ținut în 1928). Să observăm, din capul locului, că d-na 
Marta Petreu nu se întreabă (“Un plagiat?”), ci afirmă 
categoric (“Istoria unui plagiat"), asumându-şi deci o 
gravăresponsabilitate, probabil având credința că ar deține 
probe indiscutabile. Intrucât dreptatatea semnatarei, la o 
analizăatentă, se dovedeşte iluzorie, noi avem convingerea 
că, acționând pe cale juridică, d-na Anca Irina Ionescu (din 
câte avem cunoştinţă, ultima descendentăa lui Nae Ionescu) 
sau editura condusă de d-l Gabriel Liiceanu (la care au 
apărut, în 1991, paginile în discuţie, sub îngnijirea d-lui 
Marin Diaconu) ar putea stoarce bani grei de la d-na Marta 
Petreu şi de la revista ce i-a mediatizat calomniile.., 

Ceea ce Editura “Humanitas” a publicat în 1991, 
subtitlul Czo:s de metafizică, cuprinde două serii de prelegeri 
naeionesciene: despre Cunoaşterea imediată (1928-1929) 
şi despre Cunoaşterea mediată (1929-1930), cele două 
aspecte complementare ale 7eoriei cunoştinţe: metațizice. 
D-na Marta Petreu se leagă de câteva dintre prelegerile din 
prima serie (“ultima sa treime"); este oarecum amuzantă 
tenta feministă pe care o are întreaga afacere: o doamnă 
(Marta Petreu), sesizată de o altă doamnă (Georgeta 
Dimişianu), care la rândul ei mai invocă două doamne 
(Georgeta Mircea Cancicov şi Cella Delavrancea), caută a 
dovedi că Nae Ionescu ar fi plagiat-o, destul de inabil (nu 
ținea minte totul pe dinafară!), pe englezoaica Evelyn 
Underhill (pseudonimul Evelynei Stuart Moore), căreia i 
se exagerează, din dorința de persuasivitate, "certa 
notorietate europeană” (descoperindu-i-se şi la noi 
importanța, chiar dacă destul de târzior, o altă doamnă - 
Laura Pavel - s-a apucat s-o şi traducă în româneşte, pentru 
“Biblioteca Apostrof”, unde va apărea în curând). 

Cartea din care Nae lonescu ar fi “împrumutat” 
fără scrupule a apărut în 1911, subtitlul Mysricism A study 
in the Nature and Development of Man's Spiritual 
Consciousness. Este însă limpede că Nae lonescu, aşa cum 
observă şi d-na Marta Petreu, o cunoştea în traducerea 
germană din 1928 (Mystik. Eine Studie uber die Natur und 
Entwicklung des religiosen Bewusstseins des Menschen). 
Din înşiruirea de citate comparative - scrie acuzatoarea - 
“se poate vedea, cred [71], că tratatul de Mistică al Evelynei 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 


ai A Pi 
250% "Ms 25 “ Ş 









loan NISTOR - secretar de redacție 
Doina Marilena CĂBA 


Underhill i-a fost, lui Nae lonescu, extrem de familiar; cred 
că l-a cunoscut doar în momentul când cursul său ajunsese 
la jumătate, căci primele <<împrumuturi>> pot fi constatate 
în prelegerea /ubirea, insmrument mistic de cunoaştere |...] 
După aceea, Nae Ionescu s-a înfruptat copios din tratatul 
acestei doamne, fără să-i citeze vreodată numele. Sau, dacă 
i l-a citat, a fost pierdul la stenografiere şi dactilografiere” 
[subl.n]. 

Mai întâi este de spus că întreaga materie aprelegerii 
Iubirea, instrument mistic de cunoaştere se regăseşte (uneori 
cu formulări identice) în prelegeri sau articole mult mai 
vechi ale profesorului, începând cu Funcția epistemologică 
a iubirii (1919), continuând cu cursurile sale de Filosofia 
religiei (1920-1921; 1923-1924; 1924-1925 - acesta din 
urmă reeditat chiar de d-na Petreu, ce s-ar fi cuvenit să-l 
cunoască mai bine!) şi cu şirul de articole despre mistică şi 
misticism din anii 1926-1927 (parte dintre ele selectate şi de 
Mircea Eliade în culegerea Roza vânturilor; a se vedea, 
însă, mai ales, Nae lonescu, Indreptar ortodox, texte alese, 
ordonate şi adnotate de D.C.Amzăr, **Frăţia Ortodoxă”, 
Wiesbaden, 1957). De altfel şi alte idei sau formulări 
incriminate sunt curente la Nae Ionescu cu mult înainte de 
1928, când i le-ar fi răpit Evelynei Underhill (inclusiv 
asocierea, în plan metafizic-religios, a““imanentismului” cu 
“panteismul”, “magia”, “optimismul”, “activismul” şi 
“individualismul”, de care face atâta caz, cu diletantism, 
d-na Marta Petreu). De cele mai multe ori, Nae Ionescu 
discută problemele în contexte mult mai largi, pe care 
altminteri merituoasa Evelyn Underhill nici nu le năzuia 
(cum se întâmplă şi în respectivul Curs de metafizică, unde 
problema mistică reprezintă doar o /reaptă a edificiului 
teoretic). Nu mai vorbim de faptul că d-na Marta Petreu, 
părând a nu cunoaşte nici măcar alfabetul domeniilor 
respective şi ignorând fenomenul firesc de circulaţie şi 
“digestie” a ideilor culturale, cade în ridicolul exaltării unor 
banalități (părându-i-se dumneaei că Nae lonescu “tocmai 
le învățase din mistica underhilliană”!): distincția dintre 
religie/mistică şi magie sau dintre transcendent şi imanent, 
cu tot ce rezultă de la sine din ele; natura simbolică a 
limbajului mistic şi evidenta apropiere a acestuia de limbajul 
poetic; trăsăturile generale ale magiei, regăsibile - chiar 
dacănu în ordinea mai firească în care le aşează Nae lonescu 
- în orice lucrare pe tema respectivă (a se vedea, cam din 
aceeaşi epocă, Despre gândirea magică a lui Lucian Blaga) 
ş.a.m. d. E foarte firesc ca anumite idei, exemple sau chiar 
formulări să se regăsească nu doar la Nae lonescu şi Evelyn 
Underhill, ci în multe alte texte circumscrise aceleiaşi epoci 
şi aceleiaşi problematici. Voind să-l prindă neapărat pe Nae 
lonescu “cu ocaua mică”, d-na Marta Petreu face mai 
degrabă dovada acelei “docta ignorantia la propriu”, pe 
care o amendase cândva profesorul însuşi (“Cei mai aprigi 
apărători ai <<ştiinței>> au fost întotdeauna analfabeții””). 

Ce reuşeşte să demonstreze d-na Marta Petreu, în 
cele din urmă, pentru cine nu se lasă furat de aparenţe? 
Nimic mai mult decât faptul că Nae lonescu a cunoscut şi 
a avul în vedere, printr-o lectură destul de proaspătă, şi 
cartea autoarei engleze. E de presupus că a şi citat-o, dar, aşa 
cum recunoaşte şi acuzatoarea, numele (resimțit poate şi ca 
insuficient de prestant) a putut fi “pierdut la stenoprafiere şi 
dactilografiere”. De altfel, chiar într-un pasaj pe care şi 
dumneaei îl citează, Nae Ionescu mărturiseşte clar: *... 
intrebuințez o formulă care nu este a mea...” (p.139; 
subl.n.). Curios este că, deşi conştientă că stă pe un text 
nescris şi nedat spre publicare de autor, precum şi că “un 
curs universitar nu este, în mod obligatoriu, original”, d-na 
Marta Petreu îndrăzneşte totuşi să decreteze “plagiatul”, pe 
nişte simple supoziţii (cum încercase, în 1992, şi d-l 
Al.Georpe, invocându-l pe Max Scheler, pentru că la noi 
fiecare absolutizează puţinul pe care l-a citit!), În aceste 
condiții, alăturarea textelor rămâne irelevantă. In discuție 
trebuie luate, mai degrabă, nişte probleme de principiu. 
lată ce scriau primii editori ai cursurilor 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR, 


- corector 








Q NANU O CONSPIRA TIE (FEMINIS TA?) ÎMPOTRI VA LUI NAE IONESCU 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 











PA 


naeionesciene (care nu se numeau Petreu Marta, ci 
Constantin Noica. Mircea Vulcănescu sau Vasile Băncilă): 
“Nae lonescuo spunea limpede:or;ginalitatea, în filosofie, 
nu poate avea alt înțeles decât acela de efor7 propriu de 
gândire [...] Lipsit de originalitate nu eşti pentru că spui ce 
s-a mai spus, ci pentru că accepţi de-a gata spusele altora 
[...] Adică pe negândite” ( a se vedea şi faimoasa prefață 
scrisă de Nae Ionescu pentru Roza vânturilor). Şi mai 
departe: “Nu trebuie să ne mire dacă, în aceste cursuri, se 
vor găsi - numai uneori cu referințe explicite - idei sau teme 
ce se pot regăsi în gândirea altor filosofi. Ceea ce impontă 
este numai organicitatea integrării lor în mersul gândirii 
sale proprii...” (Introducerea la /storia logicei din 1943, 
p.XXX 1). Ideea o formulase plastic şi Miguel de Unamuno 
(gânditor spaniol cu care Nae Ionescu seamănă în multe 
privinţe): “Nu-mi tot spuneți că ideile cutare sau cutare 
nu-s ale mele; eu pot să vă răspund că nu este mai mult tată 
al unei idei cel ce n-a făcut decât s-o zămislească, 
părăsind-o mai apoi, decât cel ce a înfiat-o, a spălat-o, a 
înveşmântat-o şi a aşezat-o unde se cuvenea...” 

Nae Ionescu, pe care d-na Marta Petreu (iar, pe 
urma dumneaei, o întreagă oaste de trepăduşi ai culturii) îşi 
îngăduie acum să-l privească de sus şi să-l calomnieze, a 
dat cea mai strălucită şcoală de gândire românească, 
putându-se legitima exclusiv prin discipolii săi iluştri. 
Aceştia au şi scris despre el paginile cele mai substanţiale 
şi mai autorizate, accentuând pe stilul lui inconfundabil. 
D-na Marta Petreu dovedeşte nu doar nepricepere, ci şi 
necinste atunci când, dincolo de alăturarea unor pasaje 
(traduseprodomo), încearcă şi alt gen de insinuări. pornind 
tocmai de la acest sfil (calificat evaziv drept "miticisim'”) 
O făcuse şi G.Călinescu, dar măcar cu mai mult spirit... De 
aici au ieşit câteva grave răstălmăciri şi misti ficări. lată una. 
D-na Marta Petreu se agaţă de afirmaţia lui Nae lonescu că 
“LaUniversitatea noastră nu s-a mai făcut metafizică de pe 
vremea lui lon Zalomit [...]. El a făcut metafizică, însă nu 
dintr-o necesitate lăuntrică” (p.16). După acest citat 
trunchiat, conchide; *... Nae lonescu deformează 
semnificativ realitatea, în filosofia românească existând 
deja cel puțin următoarele lucrări contemporane de 
metafizică...” (şi înşiră nişte cărți sau articole de 
C.Rădulescu-Motru, loan Petrovici, Mircea Florian). Dar 
Nae Ionescu se referea, foarte evident, nu la preocupări 
particulare şi tangențiale de metafizică. ci la cursuri 
universitare efective! lar acolo unde autoarea “croşetează” 
textul, Nae Ionescu aducea precizarea: *... metafizică 
sistematică, deoarece metafizică istorică se face în chip 
permanent...” (subl.n.)! Acest flagrant exemplu de 
incorectitudine (morală şi intelectuală) ar fi el însuşi de 
ajuns, într-o cultură normală, ca să descalifice întregul 
demers al autoarei. Dar la noi a şi fost lăudat 
“profesionalismul” d-nei Marta Petreu şi al revistei care a 
găzduit-o!!! 

Se pare însă că demersul d-nei Marta Petreu face 
parte dintr-o mai amplă acțiune denigratoare, Nae lonescu 
fiind doar una dintre ținte. Revistele “22”, “România 
literară” şi “Dilema” duc demult o campanie, concertată 
din culise, împotriva valorilor româneşti de dreapta. Prin 
Nae Ionescu nu este atacat atât un om, cât un întreg front 
(religios, cultural şi politic). Acest demers dizolvant, pus 
inițial la cale de neromâni, a găsit, din păcate, şi destule 
condeie românești care să i se asocieze, fie din naivitate, fie 
dinoportunism. E numai una dintre multele noastre tristeți... 


V.A.M 


P.S. Cum li se întâmplă indeobşte oamenilor unei 
singure cărți, d-na Marta Petreu a ajuns să vadă peste tot 
numai "mistică underhilliană”. Punerii pe două coloane 
a lui Nae lonescu i-a urmat ("România literară”, 
nr. 1/1995, pp. 10-11) cea a lui Blaga! Oare cine vine la 
rând? ... 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 


p/( AXR AERRE 


Mi IRA Oi aa