Rost anul VII, nr. 75-76, mai-iunie 2009

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 








:0rge 





Opescu Glogovcânu 











Cine se teme de cetățenia 
europeană pentru basarabeni? 
de Dan Dungaciu 
Dreapta cu filtru 
de Mircea Platon 


an VII e nr.75-76 e 4lei 


Jurnalul unei călătorii în Cuba 
de Marcel Răduţ Selişte 
Conservatorismul american. 
O dezbatere 
de Alexandru Racu 


www.rostonline.org 


Coperta I: George Popescu Glogoveanu 


sumar 





numărul 75 - 76 e mai-iunie 2009 





EDITORIAL DIRECȚII 
Solitudinea binelui Conservatorismul American 
şi solidaritatea răului de ALEXAndru RAU... nana d! 
de Claudiu Târziu... aaaaae eee eaaaaeea 3 
FULL CONTACT 
MARTORI Al VEACULUI Tăierea aripilor 
Fapte, vorbe, gînduri....................a 5 de Raluca Erimant 67 
Împotriva propagandei INTERVIU 
homosexualității.............. aaa 17 Pr. Andrew Philips: 
egeți drumul învierii 
Mărturii luminoase într-un veac al „Alee î ju ul i 
întunericului elle 
lu interviu de Mihail Băcăuanu.........maeoneneee 70 
de loan BUCU scie senat 20 
RY DECANTĂRI 
Sa stins Andrei Vartic „7 Între ființa filosofiei 
de Flori Bălănescu... şi Dumnezeul creştin 
CHIPUL COMUNISMULUI de Paul-Gabriel Sandu... ceeeeenene ceeace 77 
Revoluţia fără eroi i 
de Ierom. Savatie BaŞtOvoi..........cccneeeanae 24 De head 
Marx nu poate salva Germania de Dragoş Moldoveanu........... maneaua 79 
de Oana Cristina PatriChi ...... manance 26 Dragoste şi erotism - 
Jurnalul unei călătorii în Cuba o reconstrucție 
de Marcel Răduț SEliŞte, „nun enaaata 30 de Paul-Gabriel Sandu... encnneceneeanaeee 81 
Rătăcind prin „Arhipelagul Gulag“ Izgoniea demonului mut 
de Paul $. GĂBOTĂN ae anacaaaaaataa 35 CE Paul CUTCĂ aennneenereeaennnnennneeeeaanen 83 
ÎN DEZBATERE Nobleţea feminină 
Cine se teme de cetățenia europeană în spațiul recluzionar 
pentru basarabeni? de Constantin Mihai... mananca nnaeeeaeeaeea 87 
de Dan Dungaciu „nn annnaaaaeeeaneenanaeeean 40 Eminescu şi repetarea istoriei 
Întti români, apoi europeni de Prof. dr. Const. Miu... nenea 89 
de Mihail AIDişteanu........c anna 42 MEMORIA 
REPERE Avocat Gheorghe Vrânceanu - 
Bucuria generozității destin legionar 
de Constantin Mihai... 45 e Daniel FOCŞa mumie 91 
George Popescu Glogoveanu CENTENAR NOICA 
- Schiță de portret Miza neîntreruptelor căutări 
de Viorica Călinescu......... cane enncenencanneeee 48 de Paul-Gabriel Sandu...........n cana cancaeeee 95 
Trăirea întru Adevăr LA ROST 
de Cornelia Buleteanu........mmnnnn nene 49 Din nou despre sfinții 
închisorilor 
George Popescu Glogoveanu - de Emilia COrbu........ nenea nenea eee 96 
Repere bio-bibliografice...................... 51 
Dreapta cu filtru 
POLITICA, LA DESCUSUT de Mircea PIAtOn.....maccnnannaennannaaeaannaaaaa 100 
NATO şi România - cinci ani 
de avantaje şi dezavantaje Eminescu n-a murit 
de: Paul NISTOL esua cca esa tea india 53 de Răzvan COdrescu......n maneaua 105 
OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luaţi legătura cu directorul publicaţiei, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociația ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Antonio ARONEASA 

Constantin MIHAI 
Marcel RĂDUT SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Corina BISTRICEANU 
Răzvan CODRESCU 
Emilia CORBU 
Gheorghe FEDOROVICI 
Pr. Arhim. Chesarie 
GHEORGHESCU 
Stelian GOMBOŞ 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
George POPESCU GLOGOVEANU 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRACHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


TIPAR 
Docuprint SRL 
tel.: 0234/588.930 


DIFUZARE 
Supergraph SRL 


ABONAMENTE 
OP 23, CP 27 
Bucureşti 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Solitudinea binelui și 
solidaritatea răului 





Claudiu Târziu 





Puţini sînt cei care au o profesiune de cre- 

dință din a face bine. Iar la făcut bine, româ- 
nii nu sînt solidari decât în mod excepţional. Din 
orgoliu: dacă tot fac un bine, să se ştie că eu l-am 
făcut, singur, şi mie mi se cuvin eventualele 
laude. Din lipsă de spirit de asociere: cei care fac 
bine sînt, în general, lupi singuratici, n-au încre- 
dere în alţii, nu ştiu să împartă responsabilitățile, 
reuşitele şi înfrângerile. Mai sînt multe alte pricini 
asupra cărora nu mă mai opresc. 

La rău, la fărădelege, funcţionează însă sen- 
timentul de gaşcă, frăția mafiotică, acţiunea în 
grup - care conferă siguranță, protecţie, şi, în caz 
de eşec, consolarea că nu eşti singur. 

Solitudinea binelui şi solidaritatea răului 
sînt întâlnite pretutindeni, de la viaţa într-un carti- 
er muncitoresc pînă la scena politică. Veţi fi văzut 
şi dumneavoastră atitea bande de răufăcători 
prin locurile în care trăiţi, cum poate veţi fi întil- 
nit şi câte un pasionat răzleţ care, prin eforturi 
proprii, îngrijeşte o grădină publică. 

De ce ar face excepție viața noastră religioasă? 

Ştiu destule cîrdăşii pe bani grei şi solida- 
rități impure în Biserică. Cum ştiu şi că sînt 
rarisime cazurile de împreună-lucrare întru bi- 
nele comunitar. De aici, poate, şi percepţia gene- 
rală că răul precumpăneşte asupra binelui inclu- 
siv în Biserică. După mine, e o impresie falsă şi 
nedreaptă. Vinovaţi însă de aceasta sîntem cu 


ÎL, a noi, românii, binele e îndeobşte solitar. 


toții. Este de datoria noastră să o schimbăm, prin 
fapte. 

De pildă, am face un mare bine semenilor 
noştri şi, în egală măsură, am ameliora părerea 
despre Biserică prin activități misionare. 

Cercetările sociologice arată că mai bine de 
trei sferturi dintre românii ortodocşi sînt creştini 
doar cu numele. Vreo 18 la sută merg regulat la 
biserică. Iar fără a frecventa biserica, nu te poți 
numi creştin. Acolo iei cuvînt de învățătură, pri- 
meşti tainele şi trăieşti în comuniune cu ceilalți 
creştini. Fără o viață religioasă, nu te poţi mântui. 

De ce mergem atît de puţini la biserică? 
Motivele sînt diverse, de la indiferentism religios 
pînă la sentimente anticlericale. Toate se nasc 
însă mai cu seamă din ignoranță. Dacă majori- 
tatea celor botezați ortodox ar avea minime cu- 
noştinţe teologice, ar lua drumul bisericii. Hristos 
nu te poate lăsa indiferent odată ce ai aflat cum 
lucrează în viaţa ta. 

Deci astăzi, oricît v-a părea de straniu, 
România trebuie reîncreştinată!. 

Din păcate, sînt minoritari preoţii care fac 
misionarism, religia este predată în şcoli de cele 
mai multe ori de către oameni fără vocaţie peda- 
gogică, iar mirenii nu se simt chemați la această 
formă de mărturisire. 

În România se tipăresc, slavă Domnului, sute 
de titluri de carte religioasă în fiecare an. De 
asemenea, avem o pleiadă de reviste creştine, de 
la cele scoase în eparhii, pînă la cele editate de 
diferite asociaţii laice. Desigur, nu toate cărţile şi 
revistele creştine sînt de o calitate ireproşabilă, 
nici nu sînt toate de folos tuturor. Totuşi, există o 
cantitate de hrană duhovnicească suficientă pen- 
tru toată lumea, care nu este folosită. 

Biserica Ortodoxă Română nu are o strate- 
gie de misionarism, structurile sale specifice sînt 


1 Un sondaj pe blogul meu (http://c-tarziu.blogspot.com) arată că majoritatea oamenilor responsabili cred că 
principalul rol al laicatului astăzi trebuie să fie misionarismul prin faptă. 





anul VII e nr. 75-76 


EDITORIAL 





ÎN) 


DER E LU 


m e aie 








greoaie, de un birocratism descurajator şi în ge- 
neral slujite de persoane lipsite de motivaţie. Aşa 
se explică de ce găsim foarte multe pangare prost 
tocmite, pline de sclipici şi kitsch, în care iconiţele 
cu beculețe şi cruciulițele de parbriz cu ciucuri 
strălucitori nu mai lasă ochiului vreun titlu de 
carte sau de revistă. 

Eventualii doritori de carte nu ajung să vadă 
decât copertele, de la depărtare, în vitrina pangaru- 
lui. Nimeni nu le stîrneşte interesul cu o poveste 
despre o carte, cu recomandarea unui articol de 
revistă, iar vînzătorii te fac să o iei repede din loc, cu 
aerul lor de condamnaţi la munca de jos. 

În aceste condiţii, mirenii ar trebui să preia 
inițiativa. Pînă la organizarea unor adevărate 
reţele de distribuţie animate de un duh misionar 
şi nu de unul negustoresc, am putea face gesturi 
mici, în mod constant. 

De exemplu, nu e foarte greu să-ți convingi 
un prieten, doi sau zece să-şi cumpere o carte sau 
o revistă care-i va bucura şi tămădui sufletul. Să-i 
determinăm să o cumpere, nu să le-o dăruim, 
pentru că tot ce e gratis e binevenit, dar nu şi 


prețuit - dacă dai bani pe o carte, sînt mai multe 
şanse să o şi citeşti. Facem de două ori bine: o 
dată unui om care vrea să se dumirească şi să se 
întremeze sufleteşte, şi apoi ajutăm să subziste 
editurile de carte şi revistă creştină. 

Cunosc câțiva oameni care fac asta, unii de 
aproape 20 de ani. Eu însumi am (re)descoperit 
Biserica şi am înțeles adevărata istorie națională 
cu ajutorul unor prieteni care mi-au pus în mînă 
cărțile esenţiale. Ei sînt conştiințele vii ale 
Bisericii şi ale neamului, prietenii lui Hristos şi 
demnii purtători ai numelui de român. 

Este vital să crească numărul acestor misio- 
nari neştiuţi din toată ţara. Să se creeze o solida- 
ritate în bine. Altminteri, peste încă 20 de ani, vor 
rămîne goale miile de biserici construite de la 
căderea lui Ceauşescu încoace. Şi le vom da sec- 
tarilor, care câştigă tot mai mult teren (inclusiv 
prin distribuirea de carte şi revistă) ori le vom 
transforma în muzee. Aşa cum se întîmplă în 
Occident cu bisericile catolice. 

De 20 de ani ridicăm ziduri. E timpul să 
clădim şi suflete.2 


2 Cîţi dintre dvs. nu aţi făcut măcar o donaţie pentru construirea unei biserici sau a unei mănăstiri? Dar câţi ați 
îndemnat un cunoscut să-şi ia o carte sau o revistă creştină? O revistă ca ROST, de exemplu, are potenţial de 
vînzare în România de cel puţin 50.000 de exemplare. Sînt zeci de mii de români care caută informaţiile 
şi analizele pe care le dăm noi sau care ar avea nevoie de o astfel de publicaţie pentru a renaşte spiritual. 

Dar nu au aflat încă despre revistă, pentru că nu avem fonduri de promovare şi pentru că nu sînt suficienți 
misionari. Sau nu au acces la ea, pentru că am renunțat la marii distribuitori de presă, după ce am fost înşelați 
ani la rînd. Dacă însă fiecare cititor fidel al ROST ar convinge cinci dintre prietenii lui să cumpere revista, 
aceasta ar ajunge în peste 50.000 de familii, unde mesajul ei ar putea schimba vieți. 





anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Fapte, vorbe, ginduri 


Flash-uri electorale 

e Cei care au ținut să voteze - cică din spirit 
civic sau din alte... frici - au avut de ales într-o 
foarte „variată“ ofertă: PSD, PD-L, PNL, PRM, 
PNTCD şi, hopa, pe asta n-am ştiut-o, Forţa 
Civică (mai bine spuneau şi ei, cinstit: Fantoma 
Civică, sau Zoro, sau Superman, ceva...). 
Numele aproape că nu mai contează, pentru că 
în Parlamentul European fiecare parlamentar 
votează aşa cum hotărăşte grupul din care face 
parte. Or, deja am văzut ce hotărăsc grupurile 
parlamentare europene în privinţa 
avorturilor, homosexualității, a simbolurilor 
religioase în spaţiile publice etc., etc. 


e A candidat şi a cîştigat, cu ajutorul pe față al 
PD-L, şi (in)dependenta lu' tata, Elena Băsescu, 
zisă şi EBA - după plăcuța de înmatriculare de 
la supermaşina (de 100.000 de euro) pe care 
şi-a cumpărat-o dintr-un salariu de angajat 





debutant. EBa s-a făcut remarcată în campanie 
prin trei, patru prostioare. A zis că nu se 
ruşinează de gaşca ei din Dorobanţi şi şi-a 

tras supranumele „Elena de Dorobanţi“. 

Pe urmă a afirmat că e de acord cu legalizarea 


drogurilor uşoare, că e bine să legiferăm 
„iarba“, că aşa se poartă în țările civilizate şi, 
zicem noi, oricum nu miroase aşa urît ca auro- 
lacul. Păi e frumos ca atâţia băieți şi fetiţe de 
bani gata, cu Porche-ul în bătătură, să tremure 
de frica gaborilor că trag şi ei o Mary(huana), 
cînd deja miliția le-a scos semnele de 
staționare interzisă din faţa cafenelelor din 
Dorobanţi? EBa a mai slobozit una tare: ea face 
politică pentru a ajunge cît mai sus, nu pentru 
a Sluji binele public. Asta, pusă lîngă declarația 
de la ieşierea de la urne (cum că a votat pen- 
tru ea! sic!) ar putea să ne inducă în eroare şi 
să o suspectăm de onestitate. Credeţi-mă, 
avînd în vedere backeround-ul său, o putem 
bănui doar de prostie. Iar avînd în vedere 
descendența, şi de cinism. 


e Ne-a amuzat copios campania pe care i-a 
făcut-o lu” EBa (candidata, nu maşina) un 
mizgilici la ziar - care de-o vreme nu mai e 
mulțumit cu auto-titulatura de expert pe 
politică externă (că analizele lui sînt modeste 
spre proaste, e altă discuţie), ci se vrea musai 
jurnalist de investigaţii (îşi închipuie, sărma- 
nul, că e suficient să fii slugă la un turnător la 
Secu pentru a deprinde meseria de jurnalist de 
investigații). Dacă te uiţi în gura lui, o pui pe 
EBa la icoană. 


. Acelaşi diversionist/inversionist de presă de 
mic litraj, care este asmuţit de stăpînii săi cu 
epoleţi asupra unor personalități publice, a 
sărit ca proasta din baie: „Români, treceţi 
Prutul! Aaaa, pardon, asta era din alt film. 
Români, votaţi ca să nu ne ia ungurii 
țărişoara!“. Evident că evocarea unei opera- 
țiuni de aritmetică pe post de demonstraţie 
irefutabilă a nenonorocirii care ne paşte dacă 
nu mergem la vot a fost doar o subţire diversi- 
une. S-a şi văzut că nici ungurii nu mai merg în 
bloc la vot. Şi-apoi, în Parlamentul European, 
nici maghiarii, nici românii nu fac ce vor, ci ce 





anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 





li se spune de la grupul din care fac parte. 

Aşa că fiți pe pace, Transilvania rămâne a 
noastră, dacă asta mai contează în condiţiile în 
care viața ne este dictată şi monitorizată tot 
mai mult de la Bruxelles. Stat naţional? 
Independenţă? Să fim serioşi. 


e PSD şi PD-L au terminat umăr la umăr cursa 
euroalegerilor, avînd fiecare în jurul a 30 de 
procente. La o prezență la vot de 27%! 
Legitimitate, nu glumă. Și aştia ne conduc pe 
noi, fraților! Absenteismul masiv e însă semn 
bun. Românii dau de veste că s-au săturat de 
mizerabila noastră clasă politică, de oferta ei 
de doi bani şi de ipocrizia şi ticăloşia de la 
Bruxelles. Una peste alta, tot mai mulţi români 
refuză să aleagă iluzoriul rău mai mic (cum 
arată şi sondajul de pe blogul http://c-tarziu. 
blogspot. com - care astfel se dovedeşte 
reprezentativ). Vor altceva. Pricepeţi, dom- 
nilor politicieni? Credem că nu. Şi nu vi se va 
întîmpla vreo străfulgerare de luciditate decât 
prea tîrziu, după ce veţi fi măturaţi de pe scena 
publică. Vă asigurăm, acest vot anunță 

o revoluție. 


* În duminica de Rusalii (şi de alegeri), cel mai 
tînăr dintre preoții bisericii unde mergem a 
ținut o predică de zile mari. Pe scurt, sfinţia sa 
a amintit episodul oraşului Babel din Scriptură 
şi a avertizat că orice construcţie omenească 
fără Dumnezeu va împărtăşi soarta 
Babilonului. Aluzia la UE este străvezie. 
Mîndria nu rămîne nepedepsită, ca şi lipsa de 
credință. Zidarii de tot soiul uită sau nu cred în 
aceasta. Ca şi cei vechi... 


Politicienii vor vot obligatoriu 

Fosta consilieră a lui Traian Băsescu, astăzi 
aflată în staff-ul PNL, Adriana Saftoiu a venit 
cu ideea de a se introduce votul obligatoriu în 
România, avînd în vedere absenteismul de la 
ultimele alegeri. Idee repede îmbrăţişată şi de 
alții. Argumente raţionale nu există pentru aşa 
ceva. În primul rînd pentru că electoratul nu 
va fi deloc mai informat şi mai responsabil 
dacă statul aplică pedepse celor care nu 








votează. Apoi, ce libertate mai e acolo unde 
statul te obligă să şi votezi? Numai în comu- 
nism am mai trăit asta. Absenteismul este un 
fel de a protesta față de clasa politică foarte 
slabă şi de oferta acesteia pe măsură. 


Cu nonşalanţă, despre un viitor 
genocid 

Conform London Times, citat de reţeaua 
LifeSiteNews.com, Jonathon Porritt, unul din 
cei mai influenţi consilieri pe probleme de 
mediu ai guvernului britanic, a declarat, la 
conferința anuală a Optimum Population Trust 
(OPT), ţinută sub egida Societăţii Regale de 
Statistică, că populaţia țării trebuie redusă la 
jumătate, pentru a scădea „presiunea asupra 
ecosistemului“. În Marea Britanie trăiesc 60 de 
milioane de persoane. Fruntaş la Partidului 
Verzilor şi preşedinte al Optimum Population 
Trust, Porritt este una din vocile cele mai 
radicale din mişcarea ecologistă britanică. 
Conferinţa OPT s-a încheiat cu o rezoluţie care 
solicită autorităţilor britanice să impună o 
„politică privind populaţia“. Cu un an înainte, 
OPT a afirmat că guvernul ar trebui să impună 
un număr de maximum doi copii de familie, 
similar cu politica din China. 

Sugestiile lui Porritt privind reducerea 
populaţiei au fost salutate de profesorul 

Chris Rapley, directorul Muzeului Ştiinţei din 
Londra, care a susținut că o creştere a 
populaţiei ar putea submina eforturile de 
reducere a emisiilor de gaz de seră. 





anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





„Mişcarea ecologistă“ din care face parte şi 
Porritt este o mişcare stînga radicală, susţinută 
financiar de cei care au interesul agitării 
marotei „încălzirii globale provocate de om“, 
ale cărei „consecinţe catastrofale“ pot fi 
reduse, desigur, doar... scăzînd populația 
planetei. 

Cum se poate asta? Prin încurajarea avor- 
turilor, prin „planificare familială“, printr-o 
alimentaţie dăunătoare, care provoacă boli 
devastatoare, prin războaie. 

Din păcate, ecologismul atrage în special tineri 
idealişti şi preocupaţi sincer de problematica 
mediului, care sînt manipulați fără scrupule şi 
cărora li se inoculează ideile malthusianiste. 
[Teorie elaborată de Thomas Robert Malthus 
(1766-1834), preot anglican şi profesor de 
economie, care susține că populaţia creşte în 
proporție geometrică, iar resursele de 
întreţinere în proporţie aritmetică. Avînd în 
vedere că în viitor nu se va mai putea asigura 
hrana necesară populației globului, el pre- 
coniza abţinerea de la căsătorie şi limitarea 
conştientă a naşterilor. Teoria sa a fost 
condamnată de Biserică]. Evident ca ei nu 
ajung niciodată să cunoască adevărul, rezervat 
doar „celor aleşi“. 


Dan Puric se retrage din proiectul 
de la Aiud 

Dan Puric este decis să se retragă din proiectul 
construirii Memorialului Aiud (mănăstire şi 
centru de cercetare martirologică). Nu-l 
împinge la asta scîrba de atacurile imunde la 
care a fost supus ca un rău-făcător de către 
oameni „din Biserică“, în ultimele luni (în spe- 
cial de către ziaristul Victor Roncea şi de către 
un anonim care administrează site-ul 
Apologeticum, pe numele său Gabriel Cioacăş 
- un tînăr despre care am înţeles că s-a retras 
la mănăstirea Petru Vodă). Este însă dezămăgit 
de suspiciunea pe care au început s-o 
nutrească asupra sa (ca urmare a acestor 
atacuri) persoane care cunosc foarte bine ce a 
făcut el pînă azi pentru Biserică şi pentru 
memoria neamului. Şi e mîhnit de lipsa de 
reacție a părintelui Iustin Pârvu de la mănăsti- 


rea Petru Vodă (căruia i-a fost ucenic, față de 
care are mare evlavie şi căruia i-a dedicat 
cartea Despre omul frumos) faţă de minciunile 
vehiculate pe seama sa de către unii care se 
pretind ucenici ai avvei din Munţii Neamțului. 
Deşi n-am crezut că se va întîmpla aşa, iată că 
duşmanii ortodoxiei au reuşit să-i îndepărteze 
unul de altul pe părintele Iustin şi prietenul 
Dan Puric. 

„Eu n-am avut niciodată drept de decizie în 
acest proiect. Doar am încercat să ajut. Am 
strîns nişte bani şi am mijlocit rezolvarea unor 
probleme. Dar hotărîrile acolo le ia, aşa cum e 
normal, Înaltul Andrei, episcopul locului. Nu 
înțeleg să fiu murdărit cu tot felul de acuzaţii 
pentru că vreau să fac un bine. Aşa că nu mă 
mai amestec deloc în acest proiect. 

În altă ordine de idei, arhitecţii sînt aproape 
gata cu noi variante de proiect, pentru a 
spulbera orice îndoială că la Aiud se va face o 
lucrare ortodoxă“ - ne-a spus Dan Puric. 

















anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 





Avem convingerea însă că adversarii proiectu- 
lui vor găsi alte motive şi vor ţese alte intrigi 
pentru a opri, sau măcar pentru a întârzia 
clădirea acestui Memorial. Mai mult decât 
mănăstirea, îi deranjează viitorul centru de 
martirologie. Deja acolo este un schit, se 
slujeşte în biserica din interiorul monumentu- 
lui, iar sfinţii fac minuni. Deci, faptul că se va 
ridica o mănăstire mai mare nu surprinde şi se 
înscrie în evoluția firească a lucrurilor. Însă, 
noi nu avem pînă azi nici un muzeu al holo- 
caustului comunist (la Sighet este ceva, dar 
prea marcat confesional şi partinic). Asta îi 
arde pe antihrişti şi anti-români, că la Aiud va 
fi memoria vie, că acolo vor putea afla gene- 
rațiile noi despre grozăviile comuniste, despre 
jertfa imensă a poporului român şi despre 
cum a lucrat Dumnezeu în oameni. Iar istoria 
va căpăta credibilitate în vecinătatea 
moaştelor de sfinţi care fac minuni. 

Pentru ca lucrarea să fie dusă a bun sfirşit, 
nădăjduim în intervenţia dreaptă şi hotărită a 
bunului părinte Iustin Pârvu, pentru care cu 
toții avem un deosebit respect şi o mare 
dragoste. 


Maneliștii ortodoxiei „au public“ 
Comentînd pe blogul său (http://razvan-co- 
drescu.blogspot.com/) retragerea lui Dan 
Puric, dl. Răzvan Codrescu atrage atenția 
asupra faptului că atacatorii artistului nu au 
neapărat o problemă cu el, ci cu un anumit tip 
de atitudine creştină şi românească. 

„Din păcate, aceşti oameni par predestinaţi să 
compromită toate cauzele pe care pretind a le 
sluji (a Ortodoxiei, a neamului, a dreptei 
creştine, a culturii tradiționale, a «tinerei ge- 
neraţii»), prestaţia lor reducîndu-se la un soi 
de aventurism ieftin şi zgomotos (în fel de fel 
de cîrdăşii naţional-securiste, parțial moştenite 
tot pe filiera Mişcării pentru România - a lui 
Marian Munteanu). 

Pînă la urmă € un joc iresponsabil, pe fondul 
unui prezent confuz, atât cu trecutul cât şi cu 
viitorul acestei țări. De aceea, tot ce au între- 
prins de-a lungul vremii n-a avut nici consis- 
tență, nici durată, aducînd numai vrajbă 


şi suspiciune, ba smintind şi o seamă de (mai) 
tineri inimoşi, dar lipsiţi de experiență şi de 
buna digestie a reperelor (care nu există doar 
pentru a fi invocate retoric, ci pentru a fi 
asimilate şi valorificate creator, în esenţa lor 
lucrătoare). 

Faţă de detractorii săi, un Dan Puric se face 
vinovat (ca şi alți cîțiva) că nu împărtăşeşte 
radicalismul diversionist al găştii, că e prea 
«cultural», că e cineva în loc să fie un 

nimeni, că vrea să se ridice de la vorbă la faptă 
şi de la «ideea fixă» (marele lor idol tutelar) 
la «viul vieţii» (pe care ei nu reuşesc decît 

să-l maculeze). 

Din nefericire, contextul românesc actual 
răspunde într-o măsură îngrijorător de mare 
acestui diversionism dizolvant, iar adevărata 
noastră problemă nu este existența acestor 
ipochimeni, ci faptul că încă se mai găseşte 
cine să le dea credit sau măcar să-şi aplece 
impur urechea spre bălăcărelile lor decere- 
brate. Ca şi manelele, ei «au public»: aici e 
nodul trebii. Iar dacă acest nod nu vom reuşi 
să-l desfacem (sau pur şi simplu să-l tăiem, la 
modul gordian), atunci vom fi la fel de 
vinovaţi ca şi ei de fundăturile vieţii noastre 
naţionale (şi chiar de pervertirea idealului 
ortodox).“ 


Dreapta olandeză cere excluderea 
României din UE 

Partidul pentru Libertate, de dreapta, al lui 
Geert Wilders doreşte excluderea României şi 
Bulgariei din UE şi denunță islamizarea 
Europei. 

În recentele alegeri europene, formațiunea a 
obținut 15,3% din voturi, clasîndu-se locul al 
doilea, după Partidul Creştin-Democrat 
(19,6%), de guvernămînt. „România şi 
Bulgaria afară din spaţiul comunitar“ şi 

„Stop extinderii UE către Turcia“ au fost 
sloganurile favorite ale formaţiunii lui Geert 
Wilders, care a participat pentru prima oară la 
alegerile pentru Parlamentul European, scrie 
„Der Spiegel“. Wilders a denunţat o 
„islamizare catastrofală“ a Europei şi nu a 
ascuns că îşi propune să „doboare din 





anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





interior“ Parlamentul de la Strasbourg. 
Wilders este autorul unui film de 17 minute, 
„Fitna“, prin care a dorit să demonstreze 
caracterul „fascist“ al Coranului, pe care l-a 
comparat cu „Mein Kampf“ a lui Hitler. 


Lecţia unităţii, la Chișinău 
Poate pentru prima oară în ultimii 20 de ani, 
opoziţia de la Chişinău se dovedeşte puter- 





nică. Prin unitate. Şi îi învinge pe comunişti. 
Parlamentul Republicii Moldova a eşuat în ten- 
tativa de a alege preşedintele statului, pentru 
că deputaţii opoziţiei au boicotat scrutinul. 
Deşi aveau 60 de voturi şi le trebuia 61 pentru 
a desemna preşedintele, comuniştii n-au reuşit 
să găsească nici un trădător în opoziție. 
Desigur, din opoziţia parlamentară nu mai 
face parte astăzi Iurie Roşca, altfel era rezolvat 
cazul. 

Pentru că nu a putut să aleagă preşedintele, 
Parlamentul va fi dizolvat şi vor avea loc 
alegeri anticipate. Vladimir Voronin a recunos- 
cut această primă înfrîngere după opt ani de 
domnie. 

Comuniștii probabil că vor fura la fel de mult 
la vot, iar observatorii străini vor fi iarăşi orbi. 
Cu toate acestea, sperăm într-o deşteptare a 
electoratului şi într-o schimbare de regim. 
Sperăm că, treziți de represiunea sîngeroasă a 








opoziţiei, la care s-a pretat regimul Voronin, şi 
de izolarea statului articifial de peste Prut de 
Europa, basarabenii vor vota masiv împotriva 
comuniştilor. Sperăm că diplomaţia 
românească va acționa resorturi specifice 
pentru ca, de această dată, alegerile să fie mai 
atent monitorizate de SUA şi UE. Sperăm că 
politicienii din opoziţie vor reuşi să facă front 
comun şi să obțină şi sprijinul intelectualilor, 
pentru a convinge electoratul. Sperăm într-o 
revoluţie de catifea, care să trimită definitiv 
comunismul din Basarabia în manualele de 
istorie. Doamne-ajută! 


Moartea unui lider al mișcării 
naţionale 

Prietenul Andrei Vartic (21.10.1948 - 
2.06.2009) de la Chişinău nu mai este printre 
noi. După mai multe luni de cruntă suferinţă, a 
trecut la cele veşnice. Este a doua mare 
pierdere pe care o suportă mişcarea unionistă 
din Basarabia, după moartea fulgerătoare a 
poetului Grigore Vieru. 

L-am cunoscut bine pe Andrei Vartic, a fost 
colaborator la revista ROST şi am avut cu el 
o lungă corespondență (începînd din 1997). 
Făcea parte din nobila stirpe a haiducilor lui 
Dumnezeu. Un patriot înflăcărat, un om de cul- 
tură subtil şi un creştin autentic. 


ri 

















anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 





Ultima oară ne-am văzut astă vară, cînd am 
stat ceasuri în şir de vorbă şi ne-am plimbat 
prin Chişinău. Ne-a condus atunci la cei câțiva 
oameni cu influență din capitala R. Moldova 
care sînt cu adevărat dedicați cauzei naţionale. 
Era optimist şi plin de viaţă. Credea că 
mişcarea al cărei fruntaş era, alături de 
academicianul Nicolae Dabija, va reuşi să-i 
răstoarne pe comunişti de la putere. Ne-am 
promis să ne revedem anul acesta, dar iată că 
n-am mai apucat. 

Preluăm aici anunțul de pe site-ul Vocea 
Basarabiei: „Cu adîncă durere în suflet 
anunțăm că la data de 2 Iunie 2009, orele 
22:50, a plecat în lumea celor drepţi Andrei 
Vartic, ex-deputat în Parlamentul Republicii 
Moldova (1990), ex-consilier prezidenţial, regi- 
zor de teatru, actor, om politic, publicist, scri- 
itor, cercetător ştiinţific, editor, filozof şi pro- 
motor al culturii, fruntaş al mișcarii de 
eliberare naţională din republica Moldova, 
fondator şi promotor al portalului 
VoceaBasarabiei.com“. 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor 
Săi! 


B.O.R. Ameninţări interne 
În timp ce „societatea civilă“ este nemulțumită 
că PF Daniel nu a făcut încă schimbările scon- 

tate (de imagine, de raportare la celelalte 


m-a 


AUD 





culte, privitoare la recunoaşterea trecutului 
colaboraţionist al unor clerici etc), tendințele 
deja vizibile în politica Întiistătătorului 
Bisericii Ortodoxe Române (autoritarism, ecu- 
menism, lipsa de conlucrare cu laicatul etc.) şi 
imobilitatea majorităţii ierarhilor alimentează 
focarele de răzmeriţă interne. 

Două veşti ar trebui să ne dezmeticească pe 
toţi, deopotrivă cler şi mireni. 

Întâi, ideea sindicatului preoţilor a redevenit 
de actualitate, de această dată fiind susţinută 
şi de mulţi dintre cei care o combătuseră 
iniţial (pe temeiuri canonince şi nu numai). 
Motivele sînt nenumărate: birurile tot mai 
mari puse pe preoţime, excesele de autoritate 
din partea ierarhiei, alunecările dogmatice ale 
celor care ar trebui să vegheze la păstrarea 
învățăturii de credință, corupţia tot mai accen- 
tuată etc. 

Am fost informaţi că la Curtea Europeană a 
Drepturilor Omului (CEDO) a fost acceptată 
acţiunea în justiţie a sindicatului preoţilor din 
Craiova, pe care instanţele româneşti au 
refuzat să-l înregistreze. Dacă o instanță a 
CEDO va constata că în acest caz a fost încălcat 
dreptul la asociere, sindicatul va trebui înregis- 
trat şi atunci ierarhia bisericească va avea o 
problemă serioasă. S-ar putea ca Biserica 
întreagă să sufere de pe urma acestei mişcări. 
Doi, în ţară începe a se înfiripa un curent pen- 
tru desprinderea unor masse de credincioşi 
ortodocşi din BOR şi trecerea Ia stilişti. 
Propovăduitori ai acestei migrații sînt unii 
teologi şi preoți-călugări, dar şi câțiva „lideri“ 
din laicat. 

În opinia noastră, o astfel de mişcare constitu- 
ie o greşeală majoră, indiferent de justificări. 
Pînă acum, BOR a reuşit să rămînă întreagă, 
iar cei care ne simțim mădulare vii şi 
responsabile în ea trebuie să face ce depinde 
de noi să rămînă unită. Duşmanii ortodoxiei 
şi deopotrivă ai românilor vor tocmai 
dezbinarea noastră. 


Marşul pentru Familie 
Vineri, 22 mai 2009, Forul Ortodox Român, 
Alianța Familiilor din România şi Federaţia 





10 


anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 

















Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România 
au organizat în Capitală o manifestaţie 
pentru afirmarea şi promovarea valorilor 
vieții şi familiei. 

La marşul şi mitingul desfăşurate între orele 
17 - 19 pe traseul Ateneul Român - Calea 
Victoriei - Piaţa Naţiunile Unite - Dealul 
Patriarhiei au participat peste 1.000 de 
persoane din toate categoriile sociale, atit 
creştini ortodocşi cât şi credincioşi ai cultelor 
creştine minoritare. 

Cele trei structuri civice organizatoare ale 
„Marşului pentru Familie“ au dorit să tragă un 
semnal de alarmă asupra unor aspecte 
îngrijorătoare ale societăţii româneşti după 
Revoluţia din 1989. Instituţii fundamentale ale 
poporului român, căsătoria şi familia au fost 
atacate şi trivializate pe multiple căi, cu con- 
cursul unor canale mass-media şi cu partici- 
parea mai mult sau mai puţin pasivă a politi- 
cienilor aflaţi la conducerea țării. Avorturile, 
divorțurile, violenţa în familie, promiscuitatea 
sexuală şi concubinajul, alături de propaganda 
homosexualității au slăbit familia, care repre- 
zintă baza oricărei societăți. 

Pentru că „Marşul pentru Familie“ a fost orga- 
nizat în timpul campaniei electorale pentru 





Li PA ID | 
alegerile unionale din 7 iunie, organizatorii au 
reamintit politicienilor că au datoria morală să 
respecte şi să reprezinte valorile celor cărora 
le cer votul şi cu ajutorul cărora speră 
să ajungă în Parlamentul naţional sau în cel 
unional. 

Participanţilor, dar şi altor cetăţeni aflaţi pe 
străzile Bucureştiului, li s-au împărțit materiale 
conţinând o analiză a candidaţilor la alegerile 
unionale, după criterii de aderență la valorile 
familiei. 

Organizarea acestei manifestări nu a fost lip- 
sită de anumite tensiuni. Într-o noapte, doi 
dintre organizatori, Claudiu Târziu şi Rafael 
Udrişte, am primit câte un mesaj de 
amenințare cu moartea pe e-mail-uri şi pe tele- 
foanele mobile. Textele sînt identice şi venite 
de la aceeaşi adresă de e-mail 
(diabolic_divineGhotmail.co.uk) şi respectiv 
de pe acelaşi număr de telefon 
(+44.7818.631.693). Li se cerea să renunţe la 
Marş sau vor fi omori. 

În urma unei scurte investigaţii, s-a dovedit că 
amenințătorul este un tînăr de 20 de ani, 
Postolache Răzvan, student roman în Anglia, 
militant homosexual. Cînd cei amenințați au 
anunţat că vor face plîngere penală împotriva 








anul VII e nr. 75-76 


IN 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 











lui, Postolache Răzvan a implorat iertare - pe 
care a şi căpătat-o, şi nu ştim dacă e bine, pen- 
tru că omul duce mai departe o campanie 
agresivă pe internet împotriva creştinilor. 

O altă neplăcere a venit din partea Biroului de 
Presă al Patriarhiei, care a protestat pe lîngă 
Primăria Capitalei pentru că a permis ca 
„Marşul pentru Familie“ să se încheie la baza 
Dealului Mitropoliei. În comunicat se spune că 
Dealul Mitropoliei este doar pentru rugăciune, 
reculegere şi pelerinaj. Dar de cînd este 
interzis creştinilor să vorbească la 100 de 
metri în fața Patriarhiei? Nu e firesc ca un marş 
al creştinilor să se încheie Ia picioarele Maicii 
lor, Biserica? 

Patriarhia precizează că nu am avut binecu- 
vîntare pentru marş, dar oare nu se cuvenea 
ca Întâistătorul Bisericii Ortodoxe Române să 
dea această binecuvîntare şi îmbărbătare 
manifestanţilor? I-am cerut-o, 

dar ni s-a refuzat, printr-un purtător de cuvânt, 
pe motive birocratice. 

Era vorba, totuşi, de o acţiune în interesul 
creştinilor. Ca să nu mai spunem că trebuia să 
vină din partea Preafericirii sale iniţiativa 
acestei mişcări de apărare a valorilor familiei 
şi de conştientizare a românilor asupra pro- 
blemelor pe care le are familia în România. 





Patriarhia mai susține că noi urmărim doar să 
ne facem imagine. Oare asta fac asociaţiile Pro- 
Vita, care au prevenit zeci de mii de avorturi şi 
îngrijesc mii de copii? Asta fac asociaţiile 
ROST, Sfinţii Martiri Brâncoveni şi Chris- 
tiana (member ale Fortului Ortodox Român), 
care, de mulți ani, pun în operă un program de 
educaţie naţională şi creştină a noilor gene- 
raţii? Asta face Alianța Famiilor din România, 
care se bate pentru împiedicarea adoptării 
unor legi anticreştine în ţara noastră? PF Da- 
niel ştie bine că sîntem pe deplin îndreptățiți 
în ce facem şi că vom continua să mărturisim, 
după puteri, în ciuda tuturor opreliştilor. 


Imoralitatea îmbolnăvește 

Cancerul la prostată şi impotenţa, de care 
suferă tot mai mulți bărbaţi, ca şi efeminarea 
noilor generații de masculi au o cauză aparent 
nevinovată: îmbrăcămintea prea sumară a 
femeilor. Specialiştii ruşi susțin că femeile 
încearcă să devină mai atrăgătoare 
îmbrăcîndu-se provocator, adică mai mult 
dezgolindu-se, dar că al lor comportament are 
un efect devastator asupra bărbaţilor care le 
văd. Aceştia devin frustraţi, pentru că le este 
stimulată dorința sexuală, pe care, evindent, 
nu şi-o pot satisface. De la frustrare la boală e 
doar un pas. 

Unul din trei bărbaţi din America sau Europa, 
cu vîrste de peste 30 de ani, are probleme cu 
potenţa şi cu prostata. Diferenţa dintre Vest şi 
țările musulmane este izbitoare. În țările arabe 
rata îmbolnăvirii de cancer de prostată este 
mult mai mică. „De la începutul revoluţiei 
sexuale, femeile lumii dezvoltate au început să 
poarte haine din ce în ce mai provocatoare, în 
vreme ce musulmancele au rămas la robele 
largi şi baticuri“, a explicat Kitaev-Smyk, un 
cercetător de la Institutul de Cultură Rus al 
Academiei de Ştiinţă. 

Sexologii au creat şi o listă a activităților ce 
duc la impotență: vizionarea filmelor sau 
imaginilor porno pe internet sau Ia televizor, 
urmăritul fetelor îmbrăcate cu fuste foarte 
scurte, rochii decoltate şi bluze transparente, 
lecturarea revistelor erotice şi vizitele la 





12 


anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





cluburile de striptease - titrează „Pravda“. 
Aşadar, dacă bărbaţii şi femeile au devenit atât 
de necredincioşi încât nu mai au nici o frînă 
morală, măcar frica de boală ar trebui să-i 
oblige la o ţinută şi un comportament decente. 


Petiţie împotriva 

Codex Alimentarius 

La adresa de internet http://Awww.petitieon- 
line .ro/petitie-p61682048.html a fost o 
postată o petiție pentru strîngerea de semnă- 
turi împotriva intrării în vigoare a Codex 
Alimentarius.O reproducem integral, fiind de 
importanță maximă pentru toată lumea. 

„În luna decembrie 2009 se intenţionează la 
nivel mondial implementarea forțată a unei 
legi abuzive numite Codex Alimentarius, Legea 
produselor alimentare sau Codul produselor 
alimentare. Codex Alimentarius intenţionează 
să pună în afara legii orice metodă alternativă 
în domeniul sănătăţii, cum ar fi terapiile natu- 
riste, folosirea suplimentelor alimentare şi a 
vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui 
mai mult sau mai puțin un potenţial concurent 
pentru industria chimiei farmaceutice. Îmi per- 


mit să citez un articol de pe internet: «Starea 
de spirit care predomină în cazul mondializării 
chimiei farmaceutice explică în mare parte 
desființarea sistematică a inovatorilor ştiințifi- 
ci independenți din ultimii 50 de ani. Această 
industrie foloseşte orice mijloc pentru a-şi păs- 
tra locul pe piață în ceea ce priveşte tratamen- 
tul cancerului, al SIDA, al maladiilor cardio- 
vasculare etc. De zeci de ani este posibilă 
tratarea şi vindecarea în majoritatea cazurilor 
a acestor maladii prin terapii naturiste alterna- 
tive, dar sunt aplicate procedee de dezinfor- 
mare în forță pentru a se ascunde publicului 
aceste adevăruri. 

Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii 
referitoare la medicina alternativă va bloca 
eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel 
profituri şi mai mari acestei industrii mondiale 
care tratează doar simptomele bolilor, fără a 
se îngriji de cauze. Doctorul Matthias Rath, un 
specialist german care duce campanii la nivel 
mondial pentru folosirea tratamentelor natu- 
riste în cazul multor boli grave, descrie această 
situaţie astfel: Adevăratul scop al industriei 
farmaceutice mondiale este de a cîştiga bani 














anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 





pe seama bolilor cronice, şi nu de a se ocupa 
de prevenirea sau eradicarea acestor boli... 
Industria farmaceutică are un interes financiar 
direct în perpetuarea acestor maladii, pentru 
a-şi asigura menţinerea şi chiar creşterea 
pieței de medicamente. Pentru acest motiv 
medicamentele sînt făcute pentru a alina simp- 
tomele şi nu pentru a trata adevăratele cauze 
ale bolilor... Trusturile farmaceutice sînt 
responsabile de un genocid permanent şi 
răspîndit, ucigînd în acest mod milioane de 
oameni...» 

Informarea medicilor este integral finanțată 
de către trusturi, care ascund cu grijă un mare 
număr de efecte secundare periculoase şi chiar 
mortale ale medicamentelor, negîndu-le 
public. După ce a stabilit clar originea acestor 
crime şi a dovedit responsabilitatea industriei 
farmaceutice în ceea ce priveşte instalarea 
unei politici mondiale de genocid extins, doc- 
torul Matthias Rath a înmînat, în data de 14 





Matthias Rath 


iunie 2003, Curţii Internaţionale de Justiţie de 
la La Haye (Olanda) un act de acuzare pentru 
crime împotriva umanității. 

La data de 13 martie 2002 europarlamentarii 
au adoptat legi în favoarea industriei farma- 
ceutice, fixate prin dispoziţii ale Codex-ului 
Alimentarius şi care vizau elaborarea unei 
reglementări constrîngătoare pentru toate te- 





rapiile naturiste şi suplimentele alimentare - 
o manieră indirectă de a desființa concurenţii 
care ar putea să ocupe un anumit loc pe piață, 
pentru că sănătatea se vinde şi se cumpără. 
Un val de petiţii din partea populaţiei a inun- 
dat mesageria europarlamentarilor, într-o 
asemenea măsură încât comunicațiile interne 
au fost blocate. În ciuda a o jumătate de mil- 
iard de petiţii, directivele Codex-ului 
Alimentar au fost adoptate. Acest vot 

a fost o veritabilă denigrare a democraţiei, 
prevestind şi alte viitoarele dificultăți în 
respectarea acesteia. 

Începînd cu iulie 2005, directivele Codex-ului 
Alimentarius enunțate de către Directiva 
Europeană în ceea ce priveşte suplimentele 
alimentare trebuie aplicate sub amenințarea 
sancţiunilor financiare. Iată în ce constau 
acestea: 

1) Este vorba de a elimina orice supliment ali- 
mentar natural. Toate aceste suplimente vor fi 
înlocuite de 28 de produşi de sinteză farma- 
ceutică (aşadar toxici), care vor fi dozaţi şi vor 
fi disponibili numai în farmacii, pe bază de 
prescripţie medicală. Clasificate ca toxine, vita- 
minele, mineralele şi plantele medicinale vor 
fi pe piaţa numai în doze care NU au impact 
asupra nimănui. Magazinele noastre de pro- 
duse naturiste şi suplimente alimentare vor 
rămîne pe raft numai cu 18 produse, atitea cîte 
sunt pe lista Codex-ului. Tot ceea ce NU este pe 
listă, de exemplu coenzima Q10, glucosamine 
etc., vor fi ilegale şi asta nu înseamnă ca vor fi 
numai cu prescripţie, ci vor fi ILEGALE adică 
„foloseşte-le şi te duci la închisoare“. 

2) Medicina naturistă - cum ar fi acupunctura, 
medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc 
- va fi progresiv interzisă. 

3) Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi 
reglementate conform normelor fixate de 
trusturile chimiei farmaceutice, interzicînd din 
principiu aşa numita agricultură bio. Aceasta 
implică, de exemplu, ca fiecare vacă de lapte 
de pe planetă să fie tratată cu hormonul de 
creştere bovin recombinat genetic produs de 
Monsanto. Mai mult, potrivit Codexului, orice 
animal de pe planetă folosit în scopuri de 





14 


anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





hrană trebuie tratat cu antibiotice şi cu hor- 
moni de creştere. Regulile Codexului permit ca 
produsele ce conţin organisme modificate 
genetic (OMG) să nu mai fie etichetate core- 
spunzător. Mai mult, în 2001, 12 substanțe 
chimice despre care se ştie că sînt cauzatoare 
de cancer, au fost interzise în mod unanim de 
176 de ţări, inclusiv de SUA. Ei bine, Codex 
Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste sub- 
stanțe interzise, precum hexachlorobenzene, 
dieldrin, aldrin etc, care vor putea fi folosite la 
liber din nou. 

4) Alimentaţia umană certificată legal va tre- 
bui să fie iradiată cu Cobalt. Sub regulile 
Codexului, aproape toate alimentele trebuie 
iradiate. Si nivelurile de radiaţie vor fi mult 
mai mari decât cele permise anterior. 





= 














Codex Alimentarius va controla accesul asupra 
acizilor aminaţi esenţiali, asupra vitaminelor 
şi mineralelor. Extinderea controalelor va 
acționa progresiv eliminînd orice medicină 
alternativă naturistă ancestrală. 

Este vremea solidarităţii! 

NU-ul masiv față de Constituţia Europeană 
înseamnă totodată un NU față de Codex 
Alimentarius, organ de propagandă al indus- 
triei chimiei farmaceutice, care vizează 
obţinerea unui monopol mondial de un des- 
potism nemaiîntlnit până acum. A nu lua în 
considerare opinia a sute de milioane de 


cetăţeni este o gravă lipsă de respect din 
partea oamenilor politici. Sute de milioane de 
cetăţeni din întreaga lume nu vor să permită 
ca medicina naturistă milenară să fie interzisă 
pentru ca pseudoştiința chimiei farmaceutice 
să îşi păstreze şi să îşi întărească poziţia pe 
piaţă. 

Rezistență Internațională faţă de Codex 
Alimentarius 

- Africa de Sud a afirmat că nu se va conforma 
directivelor Codex-ului Alimentarius. Ministrul 
Sănătăţii Manto Tshabalala-Msimang a declarat 
Că ţara sa este în dezacord cu această diho- 
tomie între medicina naturistă şi medicina 
alopată. Conform concluziilor sale, aceste dis- 
poziții vizează doar obținerea banilor de pe 
urma remediilor brevetate şi de aceea 
urmăresc să discrediteze folosirea produselor 
naturiste. 

- India nu se va conforma directivelor Codex- 
ului Alimentarius pentru că acest Codex a pro- 
movat formule ce conţin ingrediente chimice 
care cauzează inflamații extrem de distructive 
la nivelul creierului copiilor. Delegatul indian 
însărcinat pentru a pleda împotriva Codex-ului 
a fost ignorat, iar cînd acesta a insistat pentru 
o dezbatere, a fost dar afară din cameră. 

- Asociaţia medicilor şi chirurgilor americani 
şi-a exprimat opoziţia față de Codex 
Alimentarius, pentru a putea continua să se 
folosească de remediile naturiste, alături de 
cele medicamentoase. 

- În Marea Britanie, practicanţii medicinii 
naturiste, susținuți de membrii Camerei 
Lorzilor, s-au opus ferm politicii pro-Codex a 
lui Tony Blair. Acesta din urmă a fost taxat 
pentru ipocrizie, întrucât a afirmat public că 
familia lui foloseşte remedii naturiste, supli- 
mente alimentare şi produse homeopatice. 
Date fiind toate aceste aspecte, domnilor 
guvernanți, declaram ca ne opunem cu 
hotărîre adoptării acestei legi şi vă somăm să 
refuzaţi adoptarea Codexului în România şi să 
declaraţi în faţa lumii că România NU se va 
alinia țărilor care au acceptat Codexul. NU 
putem şi NU vom permite să ni se dicteze ce să 
facem cu viața şi cu sănătatea noastră! Fiecare 





anul VII e nr. 75-76 


15 


MARTORI Al VEACULUI 





om are dreptul să aleagă cum să-şi trăiască 
viaţa! 


Catedră despre homosexuali 
Universitatea Harvard va înființa o nouă 
catedră sponsorizată, unde studenții 

vor putea să înveţe despre homosexuali, 
lesbiene şi transexuali. 

Prestigioasa universitate americană va deveni 
astfel şi prima din Statele Unite care are o cate- 
dră permanentă dedicată acesuti subiect, 
potrivit The New York Times. 

Catedra a fost numită F.O. Matthiessen, după 
un cunoscut critic literar american, absolvent 
al Harvard, considerat „un exemplu de homo- 
sexual care şi-a asumat şi recunoscut identi- 
tatea sexuală“. 


Film cu lesbiene pentru copii 
Filmul „My summer of love“, care conţine 
scene sexuale explicite între lesbiene, a fost 
prezentat în categoria filmelor din programul 
educaţional pentru copii şi adolescenți, la 
TIFF. Pelicula a fost prezentată la mai multe 
festivaluri de film în cadrul zilelor filmului 
gay, iar site-ul românesc www.cinemagia.ro îl 
marchează „interzis sub 14 ani. 

Programul pentru copii şi adolescenți, care se 
numeşte „educaţional“, a fost girat de 
Inspectoratul Şcolar Judeţean (1$]) Cluj. 

„Nu ne-am ferit să alegem o gamă largă de 
abordări. Trăim în timpuri în care subiectele 
sînt cât se poate de actuale, nu pot fi conside- 
rate ca fiind «tabu». Sîntem convinşi că deja 
adolescenţii de 14 ani, cărora le este adresat 
filmul, percep corect astfel de subiecte“, 

a declarat Oana Răsuceanu, purtătorul de 
cuvînt al festivalului. 

„Copiii sunt expuşi la foarte multe scene 
violente Îa televizor. Totul este să li se explice 
înainte“, susține inspectoarea Simona 
Sălăgean, responsabilă cu programul 
educaţional din partea 1Ş] Cluj. 

Pe de altă parte, psihologii cred că astfel de 
filme pot să-i bulverseze emoţional pe copii şi 
adolescenți. „Este important să li se 
pregătească setul mental de către părinţi sau 


profesori. În cazul în care scenele sexuale sînt, 
într-adevăr, explicite, chiar dacă sînt pregătiţi, 
acestea îi pot bulversa emoţional“, a afirmat 
psihologul Daniel David în ziarul „Adevărul“. 


Concurs despre viaţa de familie 
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ - 
Constanţa, cu binecuvîntarea Î.P.S. Teodosie, 
Arhiepiscopul Tomisului şi sub îndrumarea 
Inspectoratului Școlar Judetean - Constanţa, 
organizează prima ediţie a concursului „Cu ce 
preţ“. Concursul, deschis elevilor şi stu- 
denţilor, urmăreşte responsabilizarea noilor 
generaţii privind viaţa de familie, cunoaşterea 
efectelor secundare ale contracepției şi între- 


CU CE PREŢ 


CONCURS NAŢIONAL CU PREMII, 





ruperii de sarcină şi transmiterea valorilor 
morale de la dascăl la elev. Concursul constă 
în răspunsul la un test aflat într-o broşură spe- 
cială distribuită de Fundaţia „Sfinţii Martiri 
Brâncoveni“. Se poate răspunde prin poştă sau 
prin e-mail. 

Lucrările sînt primite pînă la 25 iulie 2009, 
premierea urmînd a fi făcută pe 16 august a.c. 
Premiile sînt între 100 şi 3000 de lei. Pentru 
detalii, accesaţi pagina de internet 
http://www.scoalabrancoveneasca.ro/ 
concurs.htm sau contactați-l pe directorul 
Şcolii Brâncoveneşti din Constanţa, 

dl prof. Adrian Chiagă (tel. 0726.309.556; 
e-mail: scoala_brancoveneascaQyahoo.com) 





16 


anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 





Împotriva propagandei 
homosexualității 


Pe 6 mai a.C, Forul Ortodox Român, Federaţia Pro-Vita şi Alianţa Familiilor din România au 
depus la Cancelaria Sf. Sinod al BOR apelul de mai jos. Nu am primit răspuns nici pînă azi. 


APEL 
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române 


Cu prisositoare bucurie: Hristos a înviat! 


„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, 
după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească 
trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat 
adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închi- 
nat și au Slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care 
este binecuvântat în veci, amin! „ (Epistola către 
Romani a Sfântului Apostol Pavel 1, 24-28) 


Prea Fericite Părinte Patriarh, 
Înalt Prea Sfințiți si Prea Sfințiți Parinti, 


Pe temeiul sfintei şi dumnezeieştii învățături 
ortodoxe, noi, creştinii ortodocşi români pe care 
îi păstoriţi ca întâistătători ai Bisericii Ortodoxe 


E—7 E 


By e 607 90 











Române, vă adresăm rugămintea de a veni în 
apărarea noastră în aceste zile în care sminteala 
şi urâciunea pustiirii vor tulbura iarăşi sufletele 
creştinilor şi vor pângări capitala țării noastre 
prin organizarea, de către comunitatea homose- 
xualilor, a unui aşa-zis „festival al diversităţii“ sub 
denumirea de „GayFest 2009. 

Aceşti nefericiți şi bolnavi semeni ai noştri, 
atinşi fiind de patima locuitorilor Sodomei şi Go- 
morei, promovează cu insistenţă şi agresivitate 
ideea că libertatea de expresie, de manifestare 
garantată prin legea oamenilor le oferă cadrul 
necesar de a organiza în fiecare an un carnaval 
grotesc al imoralității şi degradării condiției uma- 
ne. Dobândirea unor drepturi protectoare, prin 
abrogarea legislaţiei care pedepsea homosexuali- 
tatea ca infracţiune, pare a nu fi suficientă pentru 
homosexualii din România, aceştia lansând o pu- 
ternică ofensivă pentru a obține dreptul la „căsă- 
toria homosexualilor“ şi, mai ales, dreptul de a în- 
fia copii pentru a-i creşte în mediul imoral al aşa- 
ziselor „familii“ homosexuale. Renunțând Ia lup- 
ta împotriva propriilor patimi, homosexualii în- 
cearcă să-i determine pe ceilalți membri ai socie- 
tății să devină părtaşi la patima lor. De aceea, ho- 
mosexualii caută să ridice păcatul la rang de vir- 
tute, să dobândească statutul de normalitate pen- 
tru perversiunea în care trăiesc şi astfel să impu- 
nă societăţii româneşti asumarea oficială a unor 
comportamente anticreştine şi deosebit de dău- 
nătoare pentru sănătatea trupească şi sufleteas- 
că a ființei umane. 

Acceptarea oficializării homosexualității ca 
stare de normalitate nu reprezintă o victorie a li- 
bertății umane, ci, dimpotrivă, o viciere a acestei 
libertăţi, o capitulare a poporului atât de la legea 
naturală, care opreşte pe om de la comportamen- 





anul VII e nr. 75-76 


17 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





tele împotriva firii, cât mai ales de la legea lui 
Dumnezeu care „făcând pe om după chipul Său, a 
făcut bărbat şi femeie“ (Facerea 1, 27) şi „i-a bine- 


cuvântat și le-a poruncit: Creşteţi şi vă înmulțiți şi 


umpleți pământul şi-l supuneți.“ (Facerea 1, 28) 
Argumentele omeneşti, superficiale şi relative, 
care fac apel la o libertate pervertită, ce ar pune 
semnul egalităţii între anormalitatea homosexu- 
alităţii şi normalitatea relaţiei dintre un bărbat şi 
o femeie uniţi în Sfânta Taină a Cununiei, nu pot 
fi aşezate mai-presus de învățătura şi poruncile 
dumnezeieşti descoperite de Însuşi Dumnezeu 
prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. 


Preafericirea Voastră, 
Înaltpreasfinţiți, preasfințiţi părinți 


Avem încrederea că Sfântul Sinod, în frunte 
cu Părintele Patriarh al Bisericii noastre dreptmă- 
ritoare, are atât puterea, cât şi autoritatea duhov- 


nicească de a interveni pentru oprirea acestor 
sminteli şi pângăriri pe care homosexualii le co- 
mit împotriva milioanelor de creştini români, 
prin aşa-zisul festival al diversităţii „GayFest 
2009“. Există multe mijloace legale şi morale 
pentru a ridica stavilă împotriva atotpaguboasei 
propagande a homosexualității. Drept pentru 
care, cu smerită metanie, îndrăznim, ca nişte fii, 
să vă facem cunoscute aşteptările şi năzuinţele 
noastre privind măsurile pe care dacă Biserica 
noastră le-ar adopta s-ar pune o semnificativă 
piedică acestei propagande a degenerării umane, 
răspăndirii apucăturilor sodomite, desfrânării şi 
perversiunilor în general, în societatea româ- 
nească: 

- solicitarea Patriarhiei Române adresate 
Primăriei Capitalei de a nu aproba desfăşurarea 
paradei homosexualilor în spațiul public, pe stră- 
zile orașului, datorită faptului că o astfel de para- 
dă lezează grav demnitatea și jignește profund 








. 





18 


anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





în moment cop 


WWW,| provitabui 


iața începe! 





sentimentele îliidâpe ale comunități creștini- 
lor ortodocși din Bucureşti şi din țară; 

- un protest public al Patriarhiei împotriva 
desfășurării „GayFest 2009“, adresat administra- 
ției publice locale a Capitalei, Guvernului şi Parla- 
mentului României; 

- instituirea unor rugăciuni speciale pentru 
întoarcerea de la păcat a celor căzuţi în patima 
homosexualității, la slujbele ținute în bisericile 
Bucureştiului pe tot parcursul „GayFest 2009“: 

- acțiuni de catehizare intensă a credincioși- 
lor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române în le- 
gătură cu păcatul homosexualității, prin predici 
speciale, organizarea de seminarii, distribuirea de 
broșuri și pliante informative, vizionarea de film- 
e documentare, pe tot parcursul „GayFest 2009“; 

- organizarea unei procesiuni cu sfinte moaş- 


pentru conformitate, 


te în zona Catedralei Patriarhale, ca act de smeri- 
tă rugăciune către Dumnezeu, pentru ca Dumne- 
zeu să nu pedepsească pe locuitorii Capitalei țării 
noastre pentru Că au îngăduit o asemenea urâciu- 
ne precum „GayFest 2009“; 

- conceperea şi lansarea oficială, în regim de 
urgență, de către Patriarhia Română, a unui pro- 
gram național de vindecare şi recuperare a ho- 
mosexualilor prin activități de natură medicală, 
asistenţă psihologică, catehizare şi consiliere du- 
hovnicească. 

Asociaţiile noastre, credem noi în asenti- 
mentul tuturor credincioşilor ortodocşi din Ro- 
mânia, vă vor fi alături în toate aceste lucrări 
mărturisitoare. Numai atât rugăm pe Preaferici- 
rea Voastră, Părinte Patriarh. ca, împreună cu 
Înaltpreasfințiţii Părinţi Mitropoliţi şi cu Preasfin- 
țiții Părinţi Episcopi, să faceţi tot ce vă stă în pu- 
tință pentru a ne fi îndrumători şi sprijin întru 
mărturisirea şi plinirea poruncilor Mântuitorului 
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în aceste 
zile când credința şi viața creştină sunt atât de 
greu puse la încercare. 


Cu nădejde şi smerită închinăciune, 


Forul Ortodox Român 

Federația Organizaților Ortodoxe Pro-Vita 
din România 

Alianța Familiilor din România 


Claudiu Târziu, preşedinte, Asociaţia ROST 
Bogdan 1. Stanciu, preşedinte, Asociaţia Pro-Vita pentru născuţi şi 


nenăscuţi - Filiala Bucureşti 


Bogdan Mateciuc, director executiv, Alianța Familiilor din România 


Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate 
juridică, a fost fondat la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentan- 
ților a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care au participat 
Ia Conferința Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat 
de liderii organizațiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, Asociaţia Pro- 
Vita - Filiala Bucureşti, A.R.T.R.I, Asociaţia Christiana şi Asociatia 


„ROST“ 


Federaţia Organizaţilor Ortodoxe Pro-Vita din România cuprinde 16 


asociaţii şi fundaţii. 





anul VII e nr. 75-76 


19 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Mărturii luminoase 
într-un veac 
al întunericului 


După marele scandal pricinuit de câțiva ideologi anti-creștini, ce au reușit, vremelnic, să 
oprească expoziţia itinerantă „Destine de martiri“ dedicată mărturiilor stinților din închisori, 
pe 6 aprilie, la Cercul Militar din Bucureşti, s-a reluat această acțiune binevenită de cinstire şi 
rememorare a pildelor celor trecuţi prin prigoana comunistă. Sub un nou titlu, „Pe drumul 
Învierii“, sunt evocaţi Pr. Arsenie Boca, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Daniil - Sandu Tudor, Pr. Ar- 
senie Papacioc, loan Ianolide şi Valeriu Gafencu 


Ioan Bucur 





ticiparea dnei istoric Emilia Corbu, a scri- 
itorului Răzvan Codrescu şi a publicistului 
Claudiu Târziu, de altfel, organizator, în calitate 
de preşedinte al ROST, al întregii acţiuni. În 
luările lor de cuvânt s-au evidențiat unele idei 
demne de consemnat. Dna Emilia Corbu a subli- 
niat faptul că este foarte necesară valorizarea 
jertfei noilor martiri, deoarece ele actualizează 
mucenicia în vremurile în care trăim noi înşine. 
Caracterul prigoanelor din timpurile noastre, de 
la revoluţia franceză încoace, este dat de faptul că 
ele sunt rezultatele unor regimuri ideologice. Ide- 
ologia modernă, aşadar, a înlocuit păgânitatea 
antică ce socotea creştinismul ca un pericol public, 
ce amenința stabilitatea imperiului; de această 
dată, în modernitate, creştinismul este văzut ca 
principal obstacol în calea construirii voluntaris- 
te şi revoluţionare a societăţii utopice a libertăţii, 
egalităţii şi fraternității (adăugirea noastră). 
În cuvântul său, dl Răzvan Codrescu a arătat 
Că, dacă mai existăm ca popor, aceasta se datorea- 
ză rugăciunilor martirilor din închisori. De ase- 
menea, având în vedere că expoziţia se bazează 
pe multe documente luate din arhiva Securității, 


[):--: expoziției a fost făcută cu par- 


mărturia lor este cu atât mai izbitoare, cu cât este 
o mărturie dată chiar de vrăjmaşii lor (rapoartele 
informatorilor, ale Securităţii). 

Claudiu Târziu a dat o mărturie mai perso- 
nală, rememorând figura părintelui Gheorghe 
Calciu şi impresia profundă pe care i-a lăsat-o în- 
tâlnirea cu el. În plus, a evocat episodul din celu- 
la din Jilava în care pe atunci studentul în medici- 
nă Gheorghe Calciu şi-a tăiat venele încercând să 
salveze viaţa lui Constantin Oprişan - episod me- 
nit a îndemna la meditaţie cu privire la sensul 
jertfei şi, mai ales, la importanța dragostei dintre 
cei care au suferit împreună. 

Însă, cel mai impresionant este contactul di- 
rect cu documentele, fotografiile şi extrasele din 
publicaţiile vremii ce sunt expuse la Cercul Mili- 
tar. Astfel, rămâi marcat de cele câteva editoriale 
ce se găsesc pe panoul expoziţiei, scrise de jurna- 
listul Sandu Tudor (viitorul părinte Daniil de la 
Rarău), în care el vădea caracterul antihristic al 
ambelor totalitarisme - de stânga şi de dreapta. 
De altfel, Sandu Tudor rămâne, prin acest ascuţit 
discernământ, unul din puţinii observatori (pe 
plan global; la noi în ţară îl mai avem pe Mircea 
Vulcănescu) care au sesizat asemnănarea de fa- 
milie şi metodă între cele două totalitarisme - co- 
munism şi nazism. În plus, analizele sale aduc 


” Articol apărut iniţial pe site-ul Presa Ortodoxă şi preluat aici cu acordul autorului, căruia îi mulțumim. 
1- Expoziţia a fost deschisă la cerul Militar Naţional din Bu cureşti în perioada 6 - 15 aprilie, iar în lunile care 


urmează va fi vernisată în alte oraşe din țară. 





20 


anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Pe drumul Învierii 


Expoziţie foto-documentară privind 
mărturisirea lui Hristos în temnițele comuniste 


GHEORGHE 
CALCIU 


SANDU 
TUDOR 


ARSENIE 
BOCA 


aminte de cele efectuate de Eugene Rose (devenit 
ulterior părintele Serafim Rose) asupra culturii 
nihiliste a modernităţii occidentale. Sandu Tudor 
arată cum rădăcinile totalitarismului comunist 
sunt... nu numai în Marx, ci şi în ideologia roman- 
tică a unui Rousseau, ce a fundamentat ideologia 
revoluţiei franceze, a creat mitul „bunului sălba- 
tic“ (al omului bun de la natură) şi a organizării 
contractualiste a societăţii. Tot ce există superior 
individului - familie, neam, naţiune politică, este 
un contract social, deci un construct politic. În ce- 
ea ce priveşte nazismul, ca şi viitorul părinte Se- 
rafim Rose, el arată că în spatele lui se află o cul- 
tură a vitalismului precum şi un efect antihristic 
al ereziei protestante. Foarte mişcătoare sunt şi 
alte scrieri, unde focul credinței se simte izbuc- 
nind dintr-un preaplin al inimii sale cucerite de 
Hristos. 

În continuare, o altă mărturie inedită este 
dată de un material scris de elevul de liceu Vale- 
riu Gafencu într-o revistă a şcolii (deci înainte de 
izbucnirea războiului şi întemnițarea sa). Încă de 
aici se observă faptul că sfântul închisorilor abor- 
da lucrurile într-un mod moral-etic, deloc politic 
sau ideologic. Scurtul material este o redare, ca 


VALERIU 
GAFENCU 





ARSENIE 
PAPACIOC 


IANOLIDE 
venită din partea unui bătrân al satului, în care se 
deplângea decăderea morală a ţăranului român, 
înstrăinarea acestuia de legea părintească, înlo- 
cuirea bisericii cu cârciuma, adoptarea de obice- 
iuri „orăşeneşti“ (machiajul pentru tinerele ță- 
rănci) şi alte astfel de împrumuturi „culturale“ 
străine. 

În panoul dedicat fratelui său de cruce Ioan 
Ianolide, pe lângă multe mărturii olografe, se află 
şi multe fotografii... făcute de Securitate. Şi acest 
lucru e impresionant. Pozele sunt făcute în tot fe- 
lul de situaţii - vizite la rude, mers pe stradă, po- 
ze profil, de departe sau de aproape, de jos, une- 
le, altele de la acelaşi nivel, ceea ce arată că supra- 
vegherea se făcea tot timpul şi „fotograful“ era 
deghizat. 

De o deosebită valoare sunt şi mărturiile 
despre părinţii Arsenie Boca, Arsenie Papacioc şi 
Gheorghe Calciu. Lăsăm însă pe seama cititorilor 
descoperirea amănuntelor inedite, cu valoare pil- 
duitoare, pe care le poartă cu ele aceste mărturii. 

Fie ca această expoziţie să fie un pas în plus 
către canonizarea Sfinţilor Închisorilor şi, mai 
ales, către asumarea lăuntrică a pildei lor de dra- 
goste desăvârşită pentru Hristos. 





anul VII e nr. 75-76 


21 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





-a stins Andrei Vartic 


Flori Bălănescu 





-am iubit pe „Moş“ Andrei - cum îşi semna 

epistolele către mine, pe care le scria întot- 

deauna cu dragoste, chiar şi de avea o supă- 
rare. Am sunat în zilele ultimului război civil al lui 
Voronin, eram îngrijorată pentru ei, pentru fami- 
lia Vartic. Mi-a răspuns Doamna, „Moş“ Andrei 
vorbea la mobil, probabil cu frații lui de lupte, pe 
față şi pe nevăzute, căci niciodată nu a aşteptat 
mulțumiri sau cinstire. 

Ştia fiecare locşor din România, aşa cum ştia 
Basarabia pe dinafară. 

Sunt atât de şocată, încât nu ştiu ce să spun 
din tăcerea aceasta. Încerc să adun imaginile mele 
cu el. Căra mereu de pe un mal pe celălalt al Pru- 
tului cărți. În limba română. Mergea zeci de kilo- 
metri pe jos şi nu mânca mai nimic. De câte ori se 
întorcea în Basarabia stăteam cu inima strânsă. 
Odată a trebuit să îi fac o hârtie dinspre editură, ca 
să se justifice față de vameşii stăpânirii de Ia Chişi- 
nău. Lucram cu el (ca traducător) la Dezlegând 
misterele nașterii şi morții... a lui Daisaku Ikeda şi 
în ziua aceea avea temeri că îi vor face probleme. 

S-a stins pe 2 iunie, la 11 fără 10 minute, la 
vârsta de 60 de ani. Ştiam că el este acolo şi mă 
simțeam mai în siguranță. Acum, cine va mai bate 
Basarabia cu piciorul pentru a salva monumente 
şi pentru a lansa cărți în cele mai neaşteptate lo- 
curi? Vă imaginaţi că într-un sat din România ar 
veni localnicii să îi asculte pe insoliții vorbitori? 
Lansatorii noştri de cărți şi idei sunt, în general, 
apretaţi şi preţioşi la vorbă... Cine îi ia în derâde- 
re pe basarabenii „rusificaţi“, reproşându-le că 
nu ştiu să vorbească româneşte, nu face un gest 
cu mult mai puțin criminal decât aceia care i-au 
dezrădăcinat. E şi vina noastră (conştiinţa istori- 
că ar trebui să ne reamintească asta din când în 
când). l-am lăsat să fie rupţi de noi şi ei, aceia mai 
buni dintre ei, se luptă şi azi pentru a se readuna 
de prin siberii. Aşa cum noi, aici, azi (puţini dintre 
noi) încercăm să ne recompunem şira spinării de 
prin gherle... 





Când îi „reproşam“ unele opţiuni culturale 
sau politice ale basarabenilor de vază (scriitori, 
poeţi, artişti) îmi răspundea că noi, românii de că- 
tre Vest, nu pricepem mai nimic din teroarea du- 
blă pe care istoria a pus-o pe ei: mereu lăsaţi din 
mână de ai lor, mereu făcuţi una cu pământul de 
către imperiul de Ia răsărit. Când noi, aici, am în- 
drăznit cu chiu, cu vai să strigăm „Jos comunis- 
mul!“, ei, acolo, muriseră deja pentru limba ro- 
mână, iar distrugerea ființei lor româneşti în Gu- 
lag era aproape desăvârşită. 

Sigur că avea, are dreptate. Noi, aici, acum, 
putem simpatiza cu oricine, pentru că ni se pare 
democratic, putem fi culți, şcoliţi, erudiţi şi consi- 
lierii oricui. Nu am priceput niciodată, însă, de 
unde provine superioritatea noastră (şi cum ar 
putea fi legitimată) în a-i marginaliza şi considera 
pe românii basarabeni ca pe unii care s-au rupt de 
la matcă singuri şi, tot singuri, s-au rusificat. A- 
vem prostul obicei de a le pune altora în cârcă e- 
xact ceea ce nu poate pătrunde mintea noastră. 
Andrei Vartic ştia toate astea. Faţă de noi, era un 
înger. El ştia să fie fericit, chiar urmărit şi hărțuit 
de KGB, chiar dormind prin parcuri şi răbdând 
de foame, internat cu forța în azile psihiatrice, 
muncind „ilegal“ în Siberia, construind case pen- 





22 


anul VII e nr. 75-76 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





tru alții... ca să-şi poată conserva ființa şi identita- 
tea. După 1990, a înţeles că Podurile de flori sunt 
nişte iluzii cataleptice, de anesteziat orori mai 
mari decât puteam accepta noi. Pot fi frumoase, 
dar iluzii. Înfruntase prea multe şi ştia că rănile 
nu pot fi închise decât dacă pui mâna să le cureți. 
A colindat Basarabia (şi România!), a descoperit 
şi salvat de la distrugere biserici, monumente ale 
eroilor, a dus cărți româneşti în cătunele în care 
au supraviețuit limba şi tradiţiile româneşti în 
lunga noapte a bolşevismului (a fost primul edi- 
tor al lui Paul Goma în Basarabia, cu Din calidor 
şi Arta refugii), a lansat, în mari biblioteci, în li- 
cee, la târguri, cărți ale căror titluri unii nu au cu- 
raj nici să le rostească. 

Nevoit să fie un spirit renascentist („Specia- 
list în fizică şi spectroscopie; regizor de teatru, ac- 
tor; om politic; publicist, scriitor, cercetător ştiin- 
țific, editor, filozof şi promotor al culturii; fruntaş 


—— 








al mișcării de eliberare naţională din republica 
Moldova...“ ) http;//andreivartic.org/andrei-var- 
tic), a vrut renașterea românității basarabene, a 
crezut în ea şi a luptat pentru ea. 

Moş Andrei, când ne vom revedea, mâinile 
noastre vor fi la fel de calde, vom sta față în față şi 
vom discuta despre poezie, flori şi păsări, despre 
vechile civilizaţii. 

Cât am zăbovit pe aici nu a fost posibil, cu re- 
gret mi-o spunea, şi zâmbea în permanență. Avea 
o serenitate pe care nu ţi-o poate oferi decât o ma- 
re suferință, înțeleasă şi asumată. Ştiu că citeşte 
în timp ce scriu şi plâng, simt că zâmbeşte şi mă 
mângâie cu privirea. Dincolo, vor fi dispărut în- 
fruntările, caznele conştiinţei, oroarea, siberiile 
în care i s-au topit rudele, voroninii care au trans- 
format lumea în carnagiu, româniile autiste. 

Dumnezeu să îi ierte păcatele, pe care orice 
om le va fi având, şi să îl odihnească! 








anul VII e nr. 75-76 


23 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 





Revoluţia fără eroi 


În zilele care au trecut am văzut cît costă o viaţă de om pentru lumea în care 
trăim. Pot muri zeci, sute şi alte mii să fie bătuţi şi violaţi de către cei care 

ar trebui să-i apere, dar oamenii îşi continuă mersul prin viață nestingheriți. 
Oamenii au devenit nu doar indiferenți, ci şi cruzi. 


lerom. Savatie Baștovoi 





aproapelui. Am fost în Chişinău în ziua cînd 

televiziunea moldovenească transmitea 
amenințările preşedintelui că va folosi gloanţe 
dacă tinerii vor mai ieşi în stradă. Am intrat în 
acea zi în capitală pe drumul dinspre Tiraspol şi 
am văzut maşinile de poliție care pîndeau ca nişte 
tilhari. Străzile Chişinăului erau pustii şi aerul era 
îmbâcsit de frică şi cruzime. Între timp sute de oa- 
meni erau bătuţi în secţiile de poliţie din Chişi- 
nău şi de aiurea, iar unii dintre ei muriseră deja, 
fără ca cineva să o ştie... 

Ororile petrecute în acest aprilie la Chişinău 
sînt doar virful aisbergului unui sistem întreținut 
prin tortură şi şantaj. 

Ceea ce îi preocupă acum pe gazetari este să 
demonstreze cît de regizată a fost revoluţia de la 
Chişinău. Unii dintre fraţii noştri români îşi aduc 
aminte că au avut colegi de şcoală basarabeni care 
vorbeau ruseşte. Alţii le reproşează că nu s-au unit 
cu România. Alţii, mai ortodocşi, îi acuză pentru 
că au arborat steagul UE pe Parlament. Şi aşa mai 
departe. Puţini mai vorbesc de suferința familiilor 
care şi-au ridicat băieţii morţi şi de cei circa o mie 
de băieți şi bărbaţi cu plămînii dezbătuţi şi oasele 
rupte care zac acum cine ştie pe unde. 

Am văzut că trăiesc într-o lume de şacali. În 
prima zi, în ceasurile următoare incendierii Par- 
lamentului şi Preşedinţiei, oamenii erau cuprinși 
de flăcările libertăţii şi îi aclamau pe cei care au a- 
rătat atita curaj. Pînă şi presa moscovită vorbea 
de Revoluţie la Chişinău, dînd titluri de genul: 
„Studenţii i-au dat jos pe comunişti“. A doua zi en- 
tuziasmul a început să scadă printre comentatorii 
străini care au fost urecheaţi de oculta internațio- 
nală pentru că încurajează vulgul la revoltă. Chi- 
şinăul însă mai ardea de speranță. 


P: foarte puţini îi mai interesează durerea 


Veţi spune că totul a fost regizat. Da. Şi? Mor- 
ţii care mor în aceste scenarii drăceşti nu sînt 
morți? Eu personal îi admir, deşi îmi dau bine sea- 
ma că au acționat dintr-o mare şi pură naivitate. 
Dar ce frumoasă e naivitatea lor pe lingă laşitatea 
şi viclenia mai marilor acestei lumi. 

Dacă mai marii lumii sînt lupi care au ajuns 
paznici la stână, şleahta care vorbeşte acum de 
„violențe“ în rîndurile protestatarilor sînt şacali. 
Oare nu au aruncat mii de oameni cu pietre, şi mul- 
te alte mii îi aclamau? Oare nu se fotografiau şi 
copiii şi bătrânii în fotoliile parlamentarilor? Oare 
nu erau toți mînați de eroismul văzut în filmele 














24 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 


ROST 





dar laşii îşi trădează acum fraţii pentru a nu fi 
acuzaţi ei. 

Forurile internaţionale care acuză violența 
tinerilor de la Chişinău ar trebuie mai întâi să in- 
terzică propagarea violenței prin desenele ani- 
mate şi filmele în care nu trece un minut fără ca 
ceva să ia foc sau cineva să fie ucis. În majoritatea 
filmelor eroii pozitivi îi bat pe poliţişti şi nu i se 
întîmplă nimic, ba chiar sînt declarați după aceea 
salvatori. Iată că moldovenii au luat de bune fil- 
mele voastre şi au dat jos zidul de poliţişti pentru 
a-şi face dreptate aşa cum au văzut în filme. Sînt 
nebuni, dar i-aţi înnebunit voi! 

Acum despre scenarii. A fost, desigur, un sce- 
nariu, dar el şi-a depăşit cu mult limitele. Mai înfii, 
pentru că dacă tinerii aceia ar fi venit pregătiți de 
bătaie şi-ar fi acoperit capetele cu ciorapi, aşa cum 
fac toți protestatarii violenți pe care ni-i arată ţările 
europene. Apoi, ar fi venit înarmaţi cu bețe şi răngi, 
deoarece orice basarabean care a depăşit virsta de 
18 ani ştie cum bat trupele speciale de la Chişinău. 

Aşadar, am avut protestatari neînarmați şi 
cu feţele descoperite care au sărit pe scutierii as- 
cunşi după coifuri şi înarmaţi cu bastoane. 

Provocarea trebuia să se reducă la câteva pie- 
tre aruncate în scuturile poliţiştilor şi la sparge- 
rea cîtorva geamuri pentru a învinui opoziţia de 
vandalism. Nimeni nu s-a aşteptat că vor fi atitea 
pietre. Celor care afirmă că „persoanele violente“ 
au fost identificate, le spunem doar că există foto- 
grafii care surprind mii de pietre în aer. Adică o 
mie de persoane aruncînd pietre în acelaşi mo- 
ment. Fiecare piatră cîntărea între unul şi trei kg 
(erau bucăți din plăcile de granit şi caldarîmul cu 
care era pavată piața şi treptele clădirilor). 

Lupta cu pietre a durat câteva ore. Aruncăto- 
rii oboseau şi se schimbau cu rîndul prin rotație. 
Poliţia nu a fost pregătită pentru un astfel de atac, 
pentru că nicăieri nu ați mai văzut ciocniri de stra- 
dă cu mii de pietre mai grele de un kg. Era normal 
ca poliția să cedeze, de vreme ce nu au folosit 
focul de armă. Ca să nu mai spunem că coman- 
dantul detaşamentului Scut a declarat zilele tre- 
cute că mulți dintre poliţişti au refuzat să bată de- 
oarece şi-au recunoscut în mulțime frații şi rudele. 

Că Vladimir Voronin şi consilierii săi nu se 
aşteptau Ia o astfel de turnură, o arată faptul că 


preşedeintele se afla în acele momente în cabine- 
tul său. Nu, el nu a venit la serviciu în acea zi pen- 
tru a vorbi mulțimii, ci pentru a da interviu după 
ce se spărgeau câteva geamuri. Frica însă l-a cu- 
prins pe tiranul comunist, ştiut fiind că toţi tiranii 
sînt nişte laşi, şi cel care a stat opt ani în fruntea 
țării a fugit scos prin spate de securitate în loc să 
iasă pe trepte şi să vorbească poporului. 

Voronin a fost primul care a declarat în ace- 
eaşi seară că actele de vandalism au fost săvirşite 
de recidivişti şi tineri „drogaţi“ şi beți. Să ne mai 
mirăm acum că opoziţia a preluat acelaşi refren, 
după ce i-a făcut lui Voronin hatîrul de a cere re- 
numărarea voturilor în loc să ceară judecarea sis- 
temului criminal comunist? 

Miile care au aruncat cu pietre erau identificați 
de poliție după rănile de pe miini. Granitul aspru şi 
colțuros le-a jupuit pielea de pe palme. Aşa se 
explică de ce persoanele maltratate aveau palmele 
strivite de bocanci. Poliţiştii îi loveau cu bastonul şi 
le săreau cu bocancii pe miinile care au îndrăznit să 
arunce pietre în sfînta preşedenţie comunistă. 

Cei care susțin ipoteza voroniană a provoca- 
torilor din rîndurile recidiviştilor îşi trădează po- 
porul. După ce opinia publică va fi convinsă de 
acest fapt, nimeni nu va mai ieşi să-i apere pe cei 
arestați. Iar ei vor fi mii. Veţi spune că penitencia- 
rele din Moldova sînt şi aşa arhipline. Dar cine a 
zis că toţi aceşti oameni vor fi arestaţi pentru a fi 
ținuți în închisori? Ei vor fi un bun venit pentru 
mafia comunistă, deoarece li se vor cere sume 
mari de bani în schimbul eliberării, aşa cum se fa- 
ce în Moldova noastră de după '90. În ce priveşte 
amnistiaţii preşedintelui, în curînd se va afla cine 
a fost eliberat din puşcării şi pentru câți bani, pen- 
tru că dintre victimele represaliilor din aprilie 
2009 nu a fost eliberat mai nimeni. 

Aşadar, cei care în manualele de istorie şi în 
filme sînt declaraţi eroi, la Chişinău au ajuns să 
fie numiţi bandiți. Vi se pare că ceea ce s-a întîm- 
plat nu a fost o revoluţie? Iar eu zic că a fost. O re- 
voluţie care poate nu a schimbat lumea, dar care 
a dezgolit-o şi a arătat-o aşa cum este. Revoluţia s- 
a făcut înăuntrul nostru. O revoluţie fără eroi, dar 
cu atit mai vrednică şi mai curată. 

Oare nu aţi înțeles încă? Lumea nu mai are 
nevoie de eroi pentru că are nevoie de sclavi... 





anul VII e nr. 75-76 


25 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 





Marx nu poate 
salva Germania 


Oana Cristina Patrichi 





într-o îmbrăţişare largă a Mosellei, răsare o 

străveche bijuterie a Germaniei: Trier. La 80 
de kilometri sud-est se află Saarbrucken, iar Ko- 
blenz este la 100 de kilometri nord-est. Augusta 
Treverorum, cum îi spuneau romanii, este cel mai 
vechi oraş atestat documentar din Germania: 16 
î.H. Cetatea dintre dealurile cu vii a fost şi capita- 
lă a Imperiului Roman. Mărturie a timpului glo- 
rios a rămas Porta Nigra. Conform Gesta Trevero- 
rum, cetatea a fost fondată de Trebeta, un prinţ a- 
sirian, cu o sută de ani înainte de Hristos. Bazilica 
Romană, de pe vremea împăratului Constantin 
cel Mare, este astăzi biserică protestantă. Imensa 
catedrală gotică (Domul) a fost ridicată în veacul 
al XVII-lea. 


|: 40 de kilometri nord-est de Luxemburg, 


„Avea o barbă stupidă!“ 


Trier este oraşul lui Karl Marx, aşa cum îi mai 
spun unii astăzi, fiindcă aici s-a născut în 1818 şi a 
trăit gânditorul ale cărui idei au întors lumea pe 
dos timp de peste un veac. Studenţii de la Universi- 
tatea din Trier ştiu unde s-a născut autorul Capita- 
lului, dar mare lucru nu cunosc despre compatrio- 
tul lor. „A fost fondatorul marxismului“, mă asigu- 
ră Ulrike Bernstein. „Avea o barbă stupidă“, vrea 
Peter Johannes să pară mai direct. „Îmi plac ideile 
lui, dar nu sunt realiste, nu sunt pentru lumea 
noastră“, crede Hans Georg. Sub 20% din studenții 
pe care i-am întrebat ştiau câteva idei marxiste. 
Majoritatea nu cred că sistemul conceput de Marx 
ar avea efect asupra lor. Franz Bernd se îndoieşte şi 
răspunde tot printr-o întrebare: „Nu ştiu, oare 
are?“. Fritz Muller e convins că ideile lui Marx au 
influență asupra Chinei, Rusiei, Coreei etc. 
Studenții, fiind întreţinuţi de părinţi, nu percep 
criza, iar când aud de Marx, izbucnesc în râs. 


Majoritatea nu au vizitat muzeul şi nici 
nu-i interesează ce-i acolo. S-a dus vremea lui Marx. 
Acum € timpul lor. Interiorul este simplu, cu multe 
fotografii şi documente. Se poate vedea un bust al 
lui Marx, cu care chinezii fac poze de zor. Nu au 
timp să vadă muzeul, dar fac poze cu Marx. 
Muşcatele din ferestre dau viață muzeului. În rest, 
interiorul e mort. Timpul s-a oprit în loc pentru 
Marx. Nu mai este în pas cu moda, dar chiar şi el ar 
fi acceptat că şi vremea ui trebuia să treacă. Chiar 
dacă efectele se simt mai mult la nivel politic, criza 
mondială nu se insinuează în oraşul lui Marx. 
„Deocamdată nu se simte prea mult, dar lucrurile 
sunt numai la început“, încearcă un frison Elena 
Reiner. „Nu este o criză pentru că guvernul face tre- 
abă bună“, este de părere şi Matthias Brachman. În 
schimb, „părinții sunt îngrijorați. Ei spun că totul a 
început din cauza lăcomiei bancherilor“, dă din 
casă Armin Bocis. „Credeţi că Marx a avut dreptate 
când a prevăzut prăbuşirea capitalismului?“, mai 
încerc o breşă. „Nu este o prăbuşire a capitalismu- 





A = i, 
j Vp ea SI Sim 





VARU 
a e TNI i 














26 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 


ROST 





lui. Este numai o criză. Au mai existat astfel de crize 
şi în trecut, iar capitalismul n-a dispărut“, mă 
corectează Alfons Brixius. „Este posibil să apară 
noi țări socialiste, dar nu este de dorit“, crede 
Hannelore Christofel. „Nu este posibil pentru că 
toate au eşuat“, adaugă Peter Dietz. În concluzie, 
„socialismul nu este o soluție, istoria a dovedit-o“, 
avertizează Frank Filler. Barnes Gunther este mai 
concesiv: „Ar fi o soluție, dar într-o variantă modi- 
ficată, fără ca toate lucrurile să fie controlate de 
stat“. Criza mondială îi determină pe oameni să 
caute o ieşire cât mai rezonabilă din situație. 
„Neoliberalismul, toleranța, libertatea religiei“ ar 
fi nişte posibilități, crede Michael Ferfer. „Soluţia 
pentru problemele lumii ar fi moartea tuturor 
oamenilor, dar am putea numi acest lucru o 
soluţie?“, se întreabă Claudia Heinz. „Nu există o 
soluţie pentru toate țările, ci pentru fiecare în 
parte. Dar ar putea fi reguli generale, care să regle- 
menteze piața liberă“, spune şi Karl Hessel. 


„l-a admirat pe capitaliști și 


> 


nu ţinea seama de oameni“ 


Am vorbit apoi cu doamna Margret Dietzen, 
responsabila muzeului „Karl Marx“ şi o autoritate 
în domeniu. „Marx a crezut în democraţie, în li- 
bertatea cuvântului, în educaţie pentru munci- 
tori. A fost influențat de ideile Revoluţiei franceze 
şi de Hegel. De fapt, i-a admirat pe capitalişti, pen- 
tru că sunt puternici. Credea că e normal să tre- 
cem prin faza capitalismului pentru că fiecare o- 
rânduire are părți rele, dar şi bune. Era un revolu- 
ționar fiindcă i-a îndemnat pe oameni să gân- 
dească, să aibă opinii personale. A crezut că socie- 
tatea este un sistem şi pentru acest lucru a fost 
criticat: nu a ţinut seama de oameni. Însă nici noi, 
astăzi, nu ţinem seama de oameni. Susținea că es- 
te normal ca oamenii să aibă păreri diferite, deşi 
era uneori enervat de prea marea diversitate a 
opiniilor. Credea că în capitalism vor fi doar două 
clase sociale, dar n-a fost aşa. Nu a avut soluţii 
pentru criza capitalismului. Sistemele care pre- 
tind că au aplicat ideile lui Marx au fost de fapt 
dictaturi. EI a crezut în revoluţie. Oricum, este in- 
teresant contrastul: a avut idei socialiste, dar a 
crescut într-o familie burgheză. A fost sprijinit fi- 


nanciar de Engels care era patronul unei fabrici“, 
explică doamna Margret Dietzen. 

Muzeul este doar casa în care s-a născut 
Marx. Clădirea în care a locuit gânditorul este tot 
în Trier, lângă Porta Nigra, dar proprietarii nu vor 
s-o vândă. În muzeul lui Marx intră peste 40.000 
de vizitatori pe an, din care o treime sunt chinezi, 
nu neapărat comuniști, cum s-ar putea crede. 
Trec în viteză pe-aici fiindcă au program de vizita- 
re a Europei şi nu vor să piardă vremea cu Marx. 
Nu departe de muzeu este şi un centru de studiu, 
unde se pot citi cărţile lui şi toată bibliografia. 
„Avem peste 60.000 de volume“, spune Margret 
Dietzen. Casa în care s-a născut Marx a fost cons- 
truită în 1727. În 1928, Partidul Socialist Demo- 
crat a cumpărat proprietatea, surclasând în 
această cursă Partidul Comunist German. Arhi- 
tectul evreu Gustav Kasel a reconstruit casa în 
forma pe care o vedem astăzi, dar regimul nazist 
a împiedicat deschiderea muzeului. Liderii nazişti 
au folosit clădirea ca rezidență. Toate obiectele 
adunate până în 1933 au fost distruse de nazişti 
sau pur şi simplu s-au pierdut. În 1947, cu ajutorul 
unui comitet internațional, casa a fost returnată 
Partidului Socialist Democrat, care a deschis mu- 
zeul în acelaşi an. Expoziţia actuală datează din 
2005, deci este recentă“. 


Prea mult „Entschuldigung, 
bitte schon, danke schon!“ 


Nici eu nu cred în sisteme, financiare sau nu. 
Ideile salvatoare pentru lumea contemporană se 
află în minţile oamenilor, în forța lor creativă. 
Pentru a rezolva problemele lumii, avem specia- 
lişti care se pregătesc toată viața pentru asta. Dar 
oare ei deţin formulele magice, dacă au fost luaţi, 
iată, prin surprindere? Unul din aceşti „specialişti 
cu studii superioare“ a fost şi Karl Marx. Nu e gre- 
şit să vrei reformarea lumii, dar el a eşuat. Poate 
că „oamenii obişnuiţi“, cei care fac „descoperiri 
întâmplătoare“, vor găsi cheia pentru rezolvarea 
problemelor lumii. 

Este curat la Trier, chiar dacă mai vezi şi aici 
băieţi şi fete care scuipă pe stradă! Căminele stu- 
dențeşti se menţin curate. Femeia de serviciu vi- 
ne de dimineaţă, mai puţin în weekend. Mai are o 





anul VII e nr. 75-76 


27 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 




















slujbă, un soț şi trei pisici. Nu-şi doreşte sau nu 
poate avea copii. Curăţă şi freacă toate spaţiile co- 
mune: holuri, băi, duşuri, bucătăria. Am văzut şi 
cealaltă extremă în Germania: tineri care-şi reaze- 
mă adidaşii murdari pe scaunele din trenul de tip 
Intercity. Am văzut un bătrân care i-a făcut obser- 
vaţie unui adolescent pentru acest motiv, dar bă- 
iatul n-a ripostat totuşi violent, cum se întâmplă 
frecvent în România. 

La Trier, nu mi-au plăcut casele şi ordinea, în- 
nebunitoare uneori. Am păţit ca sfinţii din Raiul lui 
Topârceanu: m-am săturat de prea mult bine, de 
prea multă ordine. Vreau să-mi dea cineva un 
pumn în nas! Prea mult „Entschuldigung, bitte 
schon, danke schon“. Vreau în România! Acolo 
unde toate se scumpesc, în timp ce în Germania 
toate se ieftinesc. Din cauza crizei, evident! Arhitec- 
tura caselor este foarte simplă, fără prea multă 
imaginație, mai ales dacă le vezi din autobuz. Dacă 
mergi pe jos pe lângă ele, senzaţia dispare, pentru 
că începi să vezi florile de Ia fereastră, perdelele, 
abțibildele de pe geamuri. Poate o pisică în spatele 
sticlei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu viile: toate 


rândurile stau aliniate perfect, ca soldaţii la 
paradă. Şi când vezi atâta precizie nemţească 
(doar se plantează cu laserul!), îţi vine să-ți iei câm- 
pii. Măcar o frunză nedisciplinată, acolo. Dar dacă 
baţi cu piciorul drumurile dintre vii, chiar şi or- 
dinea exagerată devine acceptabilă. Tinerii sunt la 
fel de ordonați: dacă aşteaptă autobuzul, rămân în 
staţie acolo unde le vine rândul, nu trec peste rând 
ca să fie printre primii care urcă în autobuz. Apar 
însă şi aici străini care sar peste rând şi strică 
ordinea. Salariul mediu este de 2500 de euro, iar 
cel minim este de 1800. Chiria pentru un aparta- 
ment cu trei camere este de 500 de euro, dar în 
oraşele mari poate ajunge la o mie. Dincolo de 
teorii şi sisteme, pentru omul contemporan 
rămâne „coşul zilnic“. Astăzi, vineri, 31 ianuarie 
2009, am trecut pe la supermarketul Plus şi am 
făcut cumpărături de 16,63 de euro: 750 de grame 
aripioare de pui - 2.30 euro; 500 grame chiftele - 
1,75 euro; 2 kg portocale - 1,49 euro; 500 gr. pâine 
toast - 0,45 euro; 500 gr. Cafea Bio (produsele eco- 
logice Bio sunt mai scumpe) - 3,99 euro; 1 litru de 
lapte - 0,85 euro; 2 kg cartofi - 1,49 euro; 500 gr. 





28 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 


ROST 





ardei gras - 1,39 euro (două bucăți); o plasă - 0,15 
euro; 500 ml băutură pe bază de lapte cu banane - 
0,49 euro; 75 gr. de semințe de pin (un lux) - 1,59 
euro, 1,5 litri de suc natural de portocale - 0,69 
euro. Pentru români, produsele nu sunt foarte ief- 
tine, dar pentru germani e bine. Studenţii germani 
plătesc cu 50 de euro mai puțin pentru o cameră 
de cămin. Nu ştiu de ce. Se face economie la ter- 
moficare, aşa că uneori este frig. În campus avem 
un lac pe care se lăfăie rațe adevărate, nu de plas- 
tic, şi nu le mănâncă nimeni. 


„O situaţie de rahat, 
dar nu disperată“ 


Oamenii îți zâmbesc doar pentru că te-au vă- 
zut o singură dată. Şoferii de autobuz, sobri, cu 
alură de intelectuali la pensie, inspiră respect, iar 
uneori chiar glumesc. Situaţia din Germania este 
„beschiesen aber nicht hoftnungslos“ - adică, 
„grea, însă nu disperată“, cum spunea recent pa- 
tronul unei firme din Moessingen. Magnatul 
Adolf Merckle, patronul fabricilor de medicamen- 
te Ratiofarm, s-a aruncat înaintea trenului, fiind- 














că trustul lui, sugestiv intitulat „Phoenix Group“, 
acumulase datorii de cinci miliarde de euro. Avea 
74 de ani şi, timp de peste trei decenii, a dat sens 
existenței germanilor din orăşelul Blaubeuren. 
Peste 70.000 de angajați lucrau pentru cel mai 
mare lanţ de distribuţie de produse farmaceutice 
din Germania. El a pariat pe acțiunile Volkswa- 
gen şi pasărea Phoenix nu a mai găsit calea de în- 
toarcere. În general, nemții au experiența crize- 
lor economice, ştiu să le traverseze cu pragma- 
tism, dar mulți vorbesc de recesiune. Cei care au 
bani la ciorap au făcut excursii de sărbători în Sta- 
tele Unite pentru ceva chilipiruri imobiliare. 

Eu am însă alte griji la Universitatea din 
Trier, care datează din 1473. Aici este o bibliotecă 
imensă, foarte bine dotată. Vremea este mai po- 
somorâtă ca în România. În Bucureşti, este mai 
cald şi mai senin cerul, dar soarele luminează 
străzi murdare şi oameni murdari. Românii au 
beneficiat însă mai mult decât nemţii de „lumina“ 
lui Marx... La vreme de criză, după chinezi, au în- 
ceput şi japonezii să se intereseze de opera gândi- 
torului. În Țara Soarelui-Răsare, s-a editat Capita- 
Iul sub formă de benzi desenate. 








anul VII e nr. 75-76 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 





Jurnalul unei 
călătorii în Cuba 


Marcel Răduţ Seliște 





1. Mașina Timpului 


Gânduri Plec cu sentimentul că mi se poate 
întâmpla orice. În urma mea rămâne familia. Dia- 
na, soție blândă, face eforturi să nu-mi arate îngri- 
jorarea: „Ai grijă pe acolo!“ Casiana, copilul înger 
mă sărută: „Tati, când te întorci?“ „Ca mâine, puiu 
meu, ca mâine?“ „Când e mâine? Azi e mâine? Ta- 
ti, să-mi aduci o carte cu Fifi!“ Îi părăsesc cu inima 
înfrigurată. Rămâne în urmă şi libertatea mea. 
Plec dintr-o ţară în care democraţia încă suferă de 
bolile copilăriei, un fel de pojar ne macină viețile. 
Deşi în forme ciuntite, pervertite, în România 
există totuşi, libertate. Plec spre Cuba, o ţară un- 
de libertatea mult visată s-a transformat într-un 
cimitir al idealurilor omorâte. Plec spre una din 
coloniile Absurdistanului. 














Jurnal: Trezirea. Dimineaţa, devreme. Cea- 
sul arată abia ora 5.00. Camera de hotel îmi pare 
acum primitoare, caldă. Faptul că peste câteva 
ore voi fi departe, tot mai departe de țară şi de ro- 
mânii mei, mă face să fiu nostalgic. Un duş rapid 
mă reaşează în starea de veghe şi concentrare. 
Îmi pregătesc bagajul. Nu pot lua cu mine docu- 
mentele primite la instructajul pentru misiunea 
pe care „Pro Democraţia“ mi-a stabilit-o în Cuba, 
anume contactarea liderilor opoziţiei anti-castris- 
te. Documentele trebuie memorate. Nu am velei- 
tăţi de agent secret, aşa că le distrug cu oarecare 
stângăcie şi sper ca memoria să nu mă trădeze. 
Rup hârtiile în bucăți mici. Apoi, câteva clipe de 
meditaţie. Mă gândesc la ai mei, mă gândesc la ra- 
za de soare, vorbesc cu Dumnezeu, vorbesc cu mi- 
ne însumi. Sună telefonul. Este Camil, însoţitorul 
meu în această călătorie în timp. Mă aşteaptă cu 
taxiul. O ultimă privire aruncată spre camera de 
hotel. Gata, trebuie să plec. 

Un şofer tânăr ne duce spre aeroport strecu- 
rând cu îndemânare taxiul prin traficul Bucureş- 
tilor. Muzica unei trupe de hip-hop ne învălui şi 
ne ajută - curioasă coincidenţă - să rememorăm 
sângerosul moment de renaștere a libertăţii în 
România: „La Timişoara revoluționarii au stat fa- 
ță în față cu Armata, ca Opera cu Catedrala, O sim- 
fonie sângeroasă, jertfă de seară, pentru voi! Nu 
uitaţi, politicieni, voi vreţi să conduceţi turma, 
dar eu nu sunt oaie, avertizez, nu uitaţi!“ Versuri- 
le unei generaţii trădate... 

La aeroport mă las ghidat de Camil. Ultimul 
meu zbor a fost acum zece ani. Mă simt un provin- 
cial, un om „de la țară“. Prima greşeală. Cumpăr 
două ziare, o cola şi o ciocolată. Ziarele sunt la 
preţ normal, în lei, restul în euro. Total - 30 lei. 
Camil zâmbeşte discret, amuzat de stângăciile 
mele. El mă avertizase: „Vezi că ăştia fac bişniţă în 
aeroport“. La „chek-in“ am o a doua surpriză. 
„Dezbracă-te de haină şi dă-ţi jos şi cureaua de la 





30 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 


ROST 





pantaloni!“ zice Camil. Mă simt agresat, dar ob- 
serv că cei din jur se execută fără comentarii, aşa 
că mă supun. Fantoma terorismului bântuie şi pe 
la noi, prin Otopeni. Înainte de îmbarcare vor- 
besc cu cei dragi la telefon. Gânduri frumoase, te- 
meri, speranţe, promisiuni... 

Decolăm. Sunt extaziat. Dintotdeauna mi-a 
plăcut zborul. Când eram copil, visam să ajung 
pilot. Ce este un avion atunci când călătoreşti pes- 
te un continent şi un ocean, către o ţară comunis- 
tă? O maşină a timpului. Eu şi Camil începem o că- 
lătorie fantastică în trecut. Decolăm din Europa 
anului 2008 şi vom ateriza după treisprezece ore 
de zbor, în Cuba anilor '70. Sub chipuri diferite, 
dar la fel de meschine, îi voi reîntâlni pe Ceauşes- 
cu, pe activiştii de partid, pe securiști şi pe toţi 
acei privilegiați „mai egali decât ceilalți“ din fer- 
ma animalelor numită dictatura comunistă. Min- 
ciuna ridicată la rang de politică de stat, frica de 
arestare şi tortură, foamea, suferința unui popor 
trădat de cei la care a privit cândva ca la nişte eli- 
beratori, atmosfera de cimitir specifică dictaturii 
vor constitui domiciliul meu forțat pentru două 
săptămâni. Totuşi, raza de soare a libertăţii este 
cu mine, o rază încă firavă, dar aducătoare de 
speranță, curaj şi renaştere... 


2. Hola 


Gânduri Corabia cerului mă poartă deasu- 
pra Craiovei, aşa ne indică monitorul informativ 
din cabină. Undeva, la sol, la o distanță de 10.000 
de metri, Casiana, fetița mea merge la „grădi“. 
Chipul ei dulce îmi apare în fața ochilor sufletu- 
lui. Mă întreb dacă nu cumva este prea mare ris- 
cul pe care mi-l asum mergând în Cuba. Temeri de 
părinte, poate şi un pic de frică. „Ce-mi trebuie 
mie, Cuba?“ Alung repede gândul egoist. „Tati, te 
iubesc“, imi spune chipul de înger al Casianei. Nu 
este un răspuns, dar îmi dăruieşte un ocean de 
pace. 

Jurnal După un zbor liniştit, aterizăm la Ma- 
drid. Gust libertatea, modernitatea. Aeroportul 
din Madrid este impresionant. Un fel de mic oraş 
populat de călători, piloți, stewardese, poliţişti, 
vameşi. Are propriul metrou, ghidat printr-un sis- 
tem computerizat, care face legătura între cele 


două terminale. Aeroportul îţi oferă zeci de ma- 
gazine, restaurante, cafenele, inclusiv o capelă 
unde te poţi ruga. Eşti copleşit de curățenie, de 
ordine, dar şi de atitudinea relaxată a celor din 
jur. Camil îmi propune să folosim cele aproape 
cinci ore rămase până la avionul de Havana pen- 
tru a vizita Palatul Regal. 

Ajungem la metrou. „Spaniolii au investit ma- 
siv în infrastructură. Majoritatea fondurilor eu- 
ropene le-au orientat spre construcţia de aeropor- 
turi, autostrăzi, rețele urbane de transport în co- 
mun şi de căi ferate. Tot ce vezi aici s-a modernizat 
în nici patru ani“, îmi povesteşte Camil. Mă gân- 
desc cu greață la mizeria din Bucureşti, la infras- 
tructura noastră pe care politrucii au transformat: 
o într-o afacere rentabilă numai şi numai pentru 
ei. Plătim taxe, se licitează lucrări la prețuri mult 
mai mari decât în UE, se fac declaraţii triumfaliste. 
Inutil, infrastructura din țară este încă la nivelul 
anilor '80 ai secolului trecut. Cei doi ani de la ader- 
area României la UE s-au scurs fără folos. 

Ghidat de Camil, în care descopăr un foarte 
bun organizator şi un contabil eficient, vizitez 
Madridul. Străzi curate, multe, foarte multe tera- 
se şi mici restaurante. Poliţia călare patrulează şi 
îţi oferă un sentiment de siguranță. În zona cen- 
trală a oraşului căutăm o librărie. Avem nevoie de 
un ghid şi de o hartă a Cubei. Găsim doar ghidul. 

Ni se face foame. Camil mă duce la o bodegă 
tipică de cartier spaniol. E o afacere de familie. 
Doi frați servesc clienţii cu îndemânare şi veselie. 
Tatăl supraveghează munca lor şi uneori inter- 
vine pentru a corecta sau a ajuta. Observ cum 
clienţii aruncă resturile pe jos. Rămân uimit. Ca- 
mil îmi explică ceva despre o tradiţie a locului. E 
semn de apreciere pentru bucătar. Periodic, unul 
dintre fraţi curăță podeaua. Treptat, o atmosferă 
de familie ne îmbrăţişează şi ne oferă o tihnă du- 
pă care vom duce dorul în Cuba comunistă. 

Servim „cafe cortado“, adică o „cafea tăiată“. 
E un fel de cafea tare. Camil îşi bea cafeaua lui 
dintr-o sorbitură. Eu o degust, vreau să-i pătrund 
aroma şi să mă bucur de aceste ultime clipe de 
pace europeană înainte de a porni spre Cuba. Ca- 
mil zâmbeşte oarecum ironic şi-mi spune că un 
„cafe cortado“ se bea dintr-o înghiţitură, cam cum 
bem noi păhărelul de ţuică. 





anul VII e nr. 75-76 


31 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 





Ne îndreptăm spre aeroport. În metrou 
privesc la idila unor tineri spanioli. E suficientă 
curățenie în metrou, aşa că stau amândoi pe jos. 
Ea e supărată. EI îi sărută mâinile şi îi vorbeşte în 
şoaptă. După două staţii s-au împăcat. Fata sărută 
ochii băiatului. El zâmbeşte victorios. Iubire libe- 
ră într-o lume liberă. 

La aeroport, îmbarcarea durează câteva zeci 
de minute. Vom zbura peste ocean împreună cu 
aproximativ 350 de europeni care merg pentru o 
scurtă vacanţă în Cuba. Turismul reprezină prin- 
cipala sursă de venit pentru regimul fraților Cas- 
tro, iar cetăţenii Uniunii Europene, turişti în Cu- 
ba, contribuie cu zeci de milioane de euro la 
această finanțare indirectă a dictaturii. Arunc o 
ultimă privire spre lumea liberă şi mă las înghițit 
de pântecul păsării de metal. Peste zece ore, după 
ce vom traversa Oceanul Atlantic, ne vom afla în 
trecut, în comunismul anilor '70. Acolo, departe, 
oameni aflați în suferință ne aşteaptă ajutorul. 
Avionul se ridică lin spre cer. Porim spre Cuba co- 
munistă, pornim spre infern... 


3. Propagandă „â la Cuba“ 


Gânduri lată-mă ajuns în Cuba. Organismul 
reacționează acceptabil la schimbarea de fus o- 
rar. Ideea e să nu mă mai gândesc la ce fac acum 
cei de acasă şi să nu mai calculez diferenţa de oră. 
Aici începe dimineaţa. E abia ora şase. În ţară, a 
trecut de prânz. Diana mea se pregăteşte să plece 
de la birou, spre casă. Casiana o aşteaptă la „gră- 
di“, veselă şi nerăbdătoare „să vină mami, să mă 
ia!“ Alung din mine dorul de familie. Aici, în Cu- 
ba, răsare soarele. E dimineață şi cântă cocoşii. 
Cântecul lor însă nu mai are putere să alunge du- 
hurile rele care au posedat insula. 

Jurnal Încep ziua cu un duş. Un duş scoțian. 
Primele zece minute, am apă rece, apoi apa de- 
vine chiar fierbinte. Mă schimb, fac patul şi mă 
aşez să privesc la tv. Pe insulă emit doar cinci ca- 
nale tv, toate controlate de guvern. Pe primul mi 
se oferă un spectacol de muzică afro. O negresă 
grasă îmbrăcată în haine tradiționale africane 
cântă în faţa unei săli arhipline despre revoluția 
anti-aparheid şi despre cei care au murit în lupta 
împotriva imperialismului. Filmarea este veche, 


din anii '70. Pe un alt canal descopăr o telenovelă 
argentiniană - „Cele şapte femei“. 

Schimb pe următorul canal şi rămân acolo 
pentru că începe un buletin de ştiri. Un prezenta- 
tor chel, cu ochelari cu rame rotunde, de intelectu- 
al de stânga din epoca romantismului revoluţio- 
nar, sufocat parcă de costum şi cravată, vorbeşte 
cu un entuziasm teatral despre succesele partidu- 
lui în lupta de refacere a zonelor distruse de ura- 
gan. Declamaţia individului este însoţită de ima- 
gini filmate prost, o propagandă ridicolă. Ni se 
arată câţiva muncitori care repară, aproape cu 
mâinile goale, un acoperiş sau un gard. Nu se 
observă mobilizarea generală despre care se vor- 
beşte în comentariu. Se insistă pe faptul că s-a re- 
pus în funcțiune rețeaua de curent electric. O no- 
uă victorie a poporului cubanez revoluţionar. Ni 
se mai spune că locuitorii din zonă beneficiază de 
asistență medicală şi de hrană în cantități deosebi- 
te. Imaginile ne înfăţişează un punct sanitar care 
îmi aduce aminte de dispensarul părăsit pe care 
încă îl întâlnim prin satele noastre. Bineînţeles, 
nu putea lipsi reportajul dedicat vizitei unui 
nomenclaturist cu funcţie mare din conducerea 
partidului, care vine să aducă sinistraţilor salutul 
lui Fidel şi un sac de indicaţii. Aceeaşi regie peni- 
bilă, specifică oricărei dictaturi. Muncitori, ţărani 
şi militari adunaţi în jurul tovarăşului de la „cen- 
tru“, un negricios cu mustață şi ochelari de soare 
îmbrăcat în uniformă militară care dă sarcini din 
deget. Reapare prezentatorul chel care, pe un ton 
triumfalist, anunță că, în apropiere de Cuba, face 
manevre o flotă militară trimisă de Rusia. 

Îmi vine scârbă şi schimb canalul. Surpriză! 
În stânga, sus, este sigla National Geographic 
Channel. Privesc uimit câteva cadre dintr-un do- 
cumentar, însă mă dumiresc rapid. Este vorba de 
documentare vechi, retransmise. Am dat, de fapt, 
peste un post tv care emite mai mult pentru turiş- 
tii străini de pe insulă, documentare National 
Geographic, Discovery, filme polițiste şi de come- 
die americane. Celelalte două canale tv emit fie 
sport şi muzică, fie emisiuni educative pentru e- 
levi şi studenţi, cam cum era la noi emisiunea „Te- 
leşcoală“ de la TVR, înainte de 1989. 

Seara, mă reîntâlnesc cu prezentatorul cel 
chel. Acum moderează o emisiune intitulată „Ma- 





32 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 











sa rotundă“. Tema - sistemul de sănătate publică 
al Cubei. Un politruc, înțeleg de la Camil că este 
ministrul de resort, laudă cu gura plină rețeaua 
de asistență medicală din Cuba şi ne spune că sis- 
temul de sănătate cubanez este foarte avansat. 
Politrucul vorbeşte despre abnegaţia cu care me- 
dicii îngrijesc poporul şi se laudă că aşa îngrijire 
medicală ca în Cuba nu întâlneşti nicăieri în lu- 
mea asta. Pe la prânz trecusem pe lângă o farma- 
cie. Rafturi aproape goale, mizerie şi sărăcie. Cel 
mai vândut articol, dată fiind prostituția generali- 
zată din Havana, este prezervativul. În vitrină, 
două afişe decolorate de soare avertizau tinerii 
despre pericolul infectării cu virusul HIV. Siste- 
mul de sănătate din Cuba este în faliment de la că- 
derea URSS. Politrucul de Ia tv îşi încheie prezen- 
tarea cu un fel de urare despre victoria revoluţiei. 
Îi urmează o domnişoară doctoriță plină de 
avânt revoluţionar care o dată la trei fraze îi mul- 
țumeşte lui El Comandante pentru condiţiile mi- 
nunate de muncă şi de viață (unde am mai auzit 
fraza asta?) pe care le-a oferit medicilor cubanezi. 








Între timp, în Havana, este criză de hârtie igienică 
şi totul pute. La propriu... 


4. Mirosuri 


Gânduri. Un destin crunt, o pedeapsă cum- 
plită: să trăieşti printre ruinele unui vis, ținut în 
lanțuri de nişte nebuni care încă mai cred în acest 
vis. Un carnaval macabru al unor cadavre vii, aşa 
îmi pare Havana. Mă simt rătăcit printre nişte 
zombii blestemaţi să bântuie veşnic mimând feri- 
cirea, prizonieri ai macabrului carnaval ce-l are ca 
maestru de ceremonii pe însuşi diavolul. 

Jurnak Havana este o butaforie absurdă, un 
decor degradat, populat de ființe pentru care tim- 
pul a îngheţat în anii '70. Jumătate din prima 
noastră zi în Cuba colindăm, eu şi Camil, prin 
acest oraş lăudat de agenţiile de turism occiden- 
tale ca fiind o destinaţie de vis pentru vacanţele 
europenilor. Primul fapt şocant este că oraşul 
pute. Un miros de rahat amestecat cu apă de 
mare stătută şi putreziciune de şobolan mort ră- 





anul VII e nr. 75-76 


33 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 











bufneşte constant din canalizare sau dintre case- 
le în ruină ale Havanei. Acest miros ne urmăreşte 
la tot pasul, ca un securist eficient şi exasperant. 
Din păcate nu este numai atât. Oamenii put şi ei, 
put a prostituție şi a bişniță. Eşti acostat la tot pa- 
sul de fete tinere sau de băieţi. Tehnica de acosta- 
re este simplă. Te salută şi te întreabă cât e ceasul. 
Dacă răspunzi, intră în vorbă cu tine şi încep să-ți 
ofere cu o insistență enervantă sex, țigări, băutu- 
ră sau orice alt serviciu care le poate aduce CUC- 
i, o monedă inventată de regim, un fel de pesos 
convertibili pe care îi primeşti în schimbul mone- 
dei euro (dolarul e interzis pe insulă). Foamea de 
valută a fraţilor Castro s-a transmis şi poporului. 
În Havana toată lumea se vinde, mai puţin activiş- 
tii partidului şi securiştii, care nu au motiv - ei 
sunt cei care gestionează rețeaua oficială de tu- 
rism, dar şi rețelele neoficiale de prostituate sau 
de contrabandă cu havane şi rom. 

Plimbarea pe străzile Havanei îţi oferă oca- 
zia să descoperi contraste înspăimântătoare. A- 
proape o treime din casele Havanei sunt fostele 
reşedinţe, acum în paragină, în care au locuit co- 
loniştii spanioli. Blocuri cu câte zece, douăzeci de 
etaje construite de regimul fostului dictator Batis- 
ta, înlăturat de revoluţia lui Castro, răsar din 
această paragină şi îşi expun degradarea în lumi- 
na soarelui. Miroase a sărăcie cruntă. Singurele 
clădiri de care guvernul se îngrijește sunt hotelu- 
rile de lux, barurile de noapte, cluburile şi sediile 





autorităților oficiale. Camil mă ghidează către 
Universitatea din Havana. Clădirile universității 
sunt vechi, construite în stilul clasic întâlnit prin 
Europa. În părculeţul universităţii întâlnim gru- 
puri de studenți. Atmosferă tipică de sesiune. Un 
automobil blindat păzeşte părculețul. De fapt, 
este un monument dedicat revoluționarilor lui 
Castro. 

Ajungem pe faleză. Pute a lăcomie. Panouri 
mari anunță că zona va fi renovată în cadrul unui 
proiect guvernamental. Se vorbeşte despre res- 
pectul revoluţiei pentru istoria Cubei. În realita- 
te, vechile clădiri de patrimoniu ale falezei din 
Havana sunt reamenajate în restaurante de lux, 
cluburi de noapte sau pensiuni de trei stele. Foa- 
mea guvernului după valută forte este mare. Pri- 
vesc la şoseaua care urmează linia țărmului. Ves- 
titele maşini americane din anii '60, un fel de sim- 
bol neoficial al Cubei comuniste, gonesc cu o vite- 
ză surprinzător de mare pentru nişte vechituri. 
Majoritatea sunt doar hârburi, cu tabla îndoită şi 
vopseaua scorojită, însă uneori zăresc şi adevăra- 
te piese de colecţie. Bineînţeles că localnicii le fo- 
losesc pentru a transporta turişti contra valută. 
A-i stoarce de bani pe turiştii străini este singura 
poruncă revoluționară a partidului la care sub- 
scriu cu entuziasm toți cubanezii. 

Intrăm adânc în oraş şi ajungem la Muzeul 
Revoluţiei. Grupuri de studenţi ai Şcolii militare 
din Havana intră şi ies din acest muzeu. Bănuiesc 
că este vorba de vizita obligatorie pe care o fac 
aici, parte din programa universitară. Lângă in- 
trarea în Muzeu stă parcat pe un piedestal un anti- 
tanc SU-100 sovietic. O altă amintire „sfântă“ din 
vremea revoluţiei lui Castro. Folosind o hartă ine- 
xactă, cumpărată pe vreo cinci euro de la unul din 
zecile de oficii turistice din Havana, reuşim să 
ajungem la Capitoliu. Havana are propriul Capi- 
toliu. Aici, mirosul de sărăcie se amestecă inde- 
cent cu mirosul de parfum fin emanat de 
grupurile de occidentali veseli care viermuiesc pe 
treptele Capitoliului. Eu şi Camil ne aşezăm pe 
trepte şi începem să rememorăm lista de con- 
tacte şi procedurile de vizitare a liderilor opo- 
ziției anti-castriste. Un poliţist se uită indiferent la 
noi. Îi zâmbesc ipocrit şi-l înjur în gând. De mâine 
începem treaba... 





34 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 





Rătăcind prin 
„Arhipelagul Gulag“ 


Paul S. Grigoriu 





m început, târziu, spun unii, să citesc şi eu 

„Arhipelagul Gulag“. Nu am de gând să fac 

o cronică a celor parcurse până acum. Mi- 
ar lua prea mult timp şi spațiu şi, în plus, acest lu- 
cru a fost făcut de alții mai pricepuți şi mai famili- 
arizați cu faptele. Am călătorit pentru un timp ală- 
turi de Alexandr Soljeniţîn prin hăurile din care 
omenia a fost alungată în numele unei ideologii 
ce se vrea, oh!, atât de umană. Prin temnițele fizi- 
ce, dar mai cu seamă prin cele spirituale, unde su- 
flete de călăi şi osândiţi se amestecă, până când a- 
jungi să nu mai ştii cine e liber şi cine captiv. Am 
mers cu gândul, un pic, pe măsura neputinței me- 
le, în locuri unde argumentaţiile teoretice nu îşi 
au rostul, pierind în fața unui amestec de măreție 
şi mizerie cum nu i-a fost dat, poate, omenirii ni- 
ciodată să întâlnească, până în „stupidul secol 
XX. 


Principiul guvernării prin teroare a fost însu- 
şit cu măiestrie de Lenin şi de acoliții şi urmaşii 
săi. Întreaga Uniune Sovietică, ca şi restul blocu- 
lui răsăritean, devenise o imensă închisoare, în 
care închisoarea propriu-zisă îşi pierdea din sem- 
nificaţia pe care o are într-o lume - mai mult sau 
mai puţin - liberă. Devenea doar o staţie, uneori 
mai uşor de suportat decât gratiile amenințărilor 
nevăzute de afară. „Uneori, sentimentul principal 
al celui arestat este acela de ușurare și Chiar de... 
bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de 
arestare: când în jur sunt ridicaţi pe capete oa- 
meni ca și tine, şi după tine n-au venit încă, amâ- 
nă mereu, iar această epuizare, aceste chinuri 
sunt mai rele decât orice arestare, şi nu doar pen- 
tru un suflet slab. (..) Părintele Irakli, preot, a ple- 
cat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincio- 


şii deportaţi. În vremea asta, Ia locuinţa lui din 
Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Când s- 
a întors, enoriașele l-au întâmpinat la gară şi nu |- 
au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au as- 
cuns, mutându-l dintr-o locuinţă într-alta. Această 
viață de om hăituit La istovit într-atât, încât în a- 
nul 1942, când totuși L-au arestat, a mulțumit bu- 
curos lui Dumnezeu.“ 

Sistemul eradicării totale a celor socotiți „ele- 
mente duşmănoase“ atinge limitele perfecțiunii. 
Duşmanul nu trebuia pur şi simplu pedepsit, spe- 
riat, ci pur şi simplu eliminat, astfel încât nici o 
urmă a trecerii lui pe pământ să nu mai tulbure 
noua ordine. Este ceea ce astăzi obişnuim să nu- 
mim holocaust, acelaşi lucru pe care la făcut Hi- 
tler mai târziu cu evreii. Şi este bine să ţinem sea- 
ma că nu vorbim încă despre perioada de vârf a 
lui Stalin, ci despre anii 1929-1930, când valul per- 
secuţiilor s-a abătut, printre alţii, asupra țăranilor 














anul VII e nr. 75-76 


35 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 





„Valul acesta se mai deosebește de toate cele pre- 
cedente şi prin faptul că de data aceasta Organele 
nu s-au mai învrednicit să aresteze mai întâi capul 
familiei şi apoi să vadă cum o să procedeze cu 
ceilalți din sânul ei. Dimpotrivă, aici pârjoleau 
dintr-o dată nu numai cuiburi, ridicau întreaga fa- 
milie şi chiar aveau grijă cu gelozie ca niciunul 
dintre copiii de paisprezece, zece ori șase ani să nu 
se răzlețească: toți, până la unul, trebuiau să mear- 
gă în același loc, la aceeași exterminare comună. 
(A fost cea dintâi experienţă de acest fel, din isto- 
ria modernă în orice caz. O va repeta pe urmă 
Hitler cu evreii și din nou Stalin cu naţiunile infi- 
dele sau bănuite de infidelitate. )“. 

Tortura, aşa cum ne-au descris-o adesea şi 
martirii români ai închisorilor comuniste, pe care 
astăzi îi uităm pe nedrept, folosindu-ne uneori de 
paravanul unor stupide pretenţii ideologice, e un 
mijloc predilect al autorităților comuniste. „Dacă 
intelectualilor cehovieni, care se străduiau mereu 
să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patru- 
zeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de 
ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul 
torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într- 
un inel de fier, că unii vor fi introduși în băi um- 
plute cu acid, că vor fi legaţi goi și torturați cu fur- 
nici, ploşniţe, li se va vâri în orificiul anal vergea- 
ua de armă înroșită pe primus («marcare secre- 
tă»), le vor îi strivite, încet, cu talpa cizmei, Orga- 
nele genitale, iar ca o formă foarte uşoară vor fi 
torturați cu nesomn şi cu sete și vor fi bătuţi până 
ce vor fi transformați într-o masă de carne Însân- 
gerată - nici una dintre piesele lui Cehov n-ar ti 
ajuns Ia final, căci toate personajele ar fi fugit la 
casa de nebuni. “Şi iarăşi, mereu şi mereu, parado- 
xul: într-o vreme în care progresul ştiinţei atinge 
limite inimaginabile cu câteva sute de ani înainte, 
omul, pe de altă parte, coboară sub animalic. 

Istoriografia modernă, cu tendința ei de a 
susţine o viziune de stânga şi, pe cât posibil, de a 
scuza crimele comunismului, care înainte au fost 
bine ascunse, încearcă să arunce toată responsabi- 
litatea pe umerii unor oameni care, pasămite, ar fi 
interpretat şi aplicat greşit o doctrină altfel bună. 
(„Au întinat nobilele idealuri ale comunismului“, 
cum ar spune un personaj de la noi.) În folosul 
punctului lor de vedere, aceştia aduc în discuţie 


victimele comuniste ale lagărelor de exterminare, 
nenumărați foşti camarazi de arme pe care Stalin 
nu a ezitat să-i extermine. Fără îndoială, Stalin a 
fost încununarea unei viziuni abominabile a con- 
ducerii unui stat, însă cei din jurul lui nu pot fi 
scuzați, căci fără ei roata istoriei nu s-ar fi învârtit 
atât de necruţător. În treacăt fie spus, nici doctrina 
nu are nici o justificare, dar asupra acestui lucru 
voi reveni. „Pentru această epurare (din 1937, a 
foştilor camarazi de drum - n. n.) era necesar 
Stalin, da, însă era nevoie și de un astfel de partid: 
majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar 
până în clipa propriei arestări, au aruncat neîn- 
durători în închisoare pe alții, au nimicit cu 
supușenie pe semenii lor, în virtutea acelorași 
instrucțiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre 
prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Și toți 
bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de 
martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără 
a mai pune Ia socoteală cum înainte de asta ei toți 
au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 
1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra 
cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se 
semețeau atât de însufleţiți în vreme ce răvășeau 
Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându- 
iîn picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde 
pe ei înșiși nu i-ar fi amenințat niciodată aseme- 
nea represalii. Victimele bolșevicilor începând 
din 1918 până în 1936 nu s-au comportat nicio- 
dată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, 
când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei exa- 
mina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi 
proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde re- 
pulsia nu numai faţă de Stalin și acoliţii lui, dar şi 
față de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei 
simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească du- 
pă trufia şi intoleranța de mai înainte.“ 
Arbitrarul hotărârilor tribunalelor dă naștere u- 
nui sistem pe care kam denumit „justiţie sovieti- 
că“, liber de orice reguli şi predeterminări cunos- 
cute în alte sisteme juridice. „Judecătorul știe di- 
nainte - fie din dosarul tău concret, fie din instruc- 
țiuni generale - ce condamnare este de dorit. (..) 
Există chiar şi sentințe dinainte dactilogratiate, pe 
urmă se adaugă doar numele cu mâna. Și dacă 
vreun Strahovici oarecare va striga în timpul pro- 
cesului: «Dar nu puteam să tiu recrutat de 





36 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 


ROST 





Ignatovski când aveam numai zece ani!», preşe- 
dintele completului de judecată striga numaide- 
cât la el: «Să nu calomniezi serviciul sovietic de in- 
formații!» Totul este hotărât dinainte: pentru în- 
treg grupul lui Ienatovski - moartea. În grup fuse- 
se amestecat din întâmplare un oarecare Lipov: 
nimeni din grup nu-l cunoştea şi nici el nu cu- 
noştea pe nimeni. Bine, atunci lui Lipov zece ani!“ 

„La închisoarea de tranzit din Novosibirsk, 
în 1945, şetul escortei preia deținuții, făcând ape- 
lul pe articolele unde erau încadrați. «Cutare, 58- 
1a, douăzeci şi cinci de ani». Şeful escortei se inte- 
resează: «Pentru ce ţi i-au dat?» «Pentru nimic». 
«Braşoave. Pentru nimic se dau zecel»“ 
Când în Occident a început să se citească „Arhipe- 
lagul Gulag“, pe lângă cei consternaţi de o realita- 
te pe care nici nu şi-o imaginau, au existat şi voci- 
le progresiştilor care l-au criticat dur pe Soljeni- 
țîn, pentru că a scos la iveală nişte abuzuri care 
lor li se păreau neînsemnate, dar care ar fi com- 
promis o cauză bună şi oameni care luptaseră 
pentru un viitor luminos. Nu trebuie să ne imagi- 
năm că toţi comuniștii occidentali erau naivi de- 
zamăgiţi de nedreptatea socială şi păcăliți pentru 
banii lor, ca John Lennon, în perioada „Imagine“. 
Mulţi dintre ei, chiar nume mari ale culturii con- 








temporane, nu ezitau să-l elogieze pe Stalin şi să 
se întristeze când un exilat din „măreaţa Uniune 
Sovietică“ i-a dezvăluit trăsăturile. „(...) Șase col: 
hoznici de lângă Țarskoe Selo, după ce au cosit fâ- 
nul colhozului, s-au dus să cosească pentru vacile 
lor ce mai rămăsese pe muşuroaie.“ Au fost con- 
damnați la moarte şi executaţi. „Dacă Stalin n-ar 
mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru a- 
cești şase țărani din Țarskoe Selo Laș fi socotit 
vrednic să tie executat prin tăierea în patru! Şi 
mai cutează unii să cârâie: «Cum aţi îndrăznit să-l 
demascaţi?», «să tulburați măreața umbră?» «Sta- 
lin aparține mișcării comuniste universale!» Da. 
Și codului penal.“ 

Orice se ştia şi se credea înainte de Marea Re- 
voluţie din Octombrie a fost călcat în picioare de 
noua orânduire. Nu doar regimul țarist, sau însăşi 
ideea de monarhie, nu doar credința şi libertatea, 
ci orice valoare, relativă sau absolută, pe care oa- 
menii se sprijineau odinioară în căutările lor. Ce- 
le mai fragile sentimente, care odinioară năşteau 
opere de artă ce filosofau şi suspinau pe margi- 
nea măreției sau a deşertăciunii lor, fiinţele cele 
mai lipsite de apărare, zâmbetul şi demnitatea au 
fost făcute una cu pământul în glodul victoriei 
bolşevismului. „În ziua de 8 martie, într-o dubă 





anul VII e nr. 75-76 


37 


ROST 


CHIPUL COMUNISMULUI 





din Moscova, care efectua un transport de Ia tri- 
bunalul orășenesc Ia închisoarea Taganka, borfa- 
şii au violat pe rând o tânără fată (Sub ochii nepă- 
sători ai tuturor celorlalți din dubă). În dimineaţa 
aceleiași zile, fata, îmbrăcându-se cât mai îngrijit, 
venise Îa tribunal ca persoană liberă (era judeca- 
tă pentru părăsirea de Ia sine putere a locului de 
muncă, faptă determinată cu mârșăvie de către 
șeful ei, pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o 
jumătate de oră înainte de dubă, tata fusese con- 
damnată Ia cinci ani conform regulamentului, au 
îmbrâncit-o în dubă şi, iată, ziua amiaza mare pe 
străzile Moscovei, a fost transformată în prostitu- 
ată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu 
temnicerii şi fostul ei şef? (...) Câtă delicateţe în 
sufletele hoților! După ce că au violat fata, au mai 
și jefuit-o! Lau luat pantofii de sărbătoare, cu care 
ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi 
bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaților 
din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au 
cumpărat vodcă şi au dat-o banditilor, care au 
mai și băut pe seama fetei. (...) Când au ajuns de 
Ia tribunal la închisoarea Taganka, tata, plângând 
în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. 
Acesta a ascultat-o, a căscat și i-a spus: «Statul nu 
poate să vă asigure Ia toți mijloace de transport 
individuale. Nu avem asemenea posibilităţi» Pa- 
rafrazându-l pe autor, numai pentru această în- 
tâmplare, nu vom putea niciodată să iertăm co- 
munismul. 


Îşi mai aminteşte azi cineva de trădarea Occi- 
dentului? Mai ştie vreunul dintre reprezentanții 
noilor generaţii cum erau aşteptaţi, la sfârşitul 
anilor '40 şi în anii '50 ai veacului trecut america- 
nii? S-a vorbit despre naivitate, despre imaturita- 
te politică, despre o greşeală. Dar faptele, aşa cum 
ies încet-încet la iveală, dovedesc că Occidentul a 
lăsat această parte a lumii în mâinile opresorului 
cu bună ştiinţă, fără scrupule. Cei care vorbeau în 
numele libertăţii lăsau ori trimiteau la temniță şi 
moarte sute de oameni din Rusia şi de aiurea. 
„„.CiVili de toate vârstele şi de ambele sexe, care 
se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar 
în 1946-1947 au fost predaţi în mod perfid de că- 


tre guvernele aliaţilor în mâinile sovieticilor. E 
stupefiant faptul că în Occident, unde este impo- 
sibil să se păstreze multă vreme secretele 
politice, fiindcă ele sunt dezvăluite și divulgate 
opiniei publice de către presă, tocmai secretul 
acestei trădări, poate ultimul secret al celui de al 
doilea război mondial sau unul dintre ultimele, a 
fost perfect şi scrupulos păstrat de către guver- 
nele britanic şi american. Întâlnindu-mă deseori 
cu aceşti oameni în lagăre şi închisori un sfert de 
veac, nu mi-a venit să cred că opinia publică din 
Occident nu ştie nimic de această extrădare, 
grandioasă prin proporțiile ei, a unor oameni 
simpli din Rusia, trimişi de guvernele occidentale 
Ia pieire şi represalii. Doar în 1973 (Sunday 
Oklahoman, 21 ianuarie) a apărut materialul lui 
Julius Epstein, căruia îndrăznesc să-i transmit aici 
mulțumiri din partea mulțimii celor care au pier- 
it şi a câtorva care mai trăiesc. A fost publicat 
doar un mic document disparat din dosarul 
imens, şi astăzi secret, privind repatrierea cu 
forța în Uniunea Sovietică: «Trăind doi ani în 
mâinile autorităților britanice cu sentimentul fals 
al siguranței, rușii au fost luaţi prin surprindere, 
nici măcar nu-şi dădeau seama că vor fi repatri- 
ați... Aceştia erau în cea mai mare parte țărani 
simpli, care păstrau o amară ranchiună perso- 
nală bolșevicilor.» Englezii s-au purtat cu ei «ca şi 
cu criminalii de război: împotriva voinței lor, au 
fost predaţi în mâinile acelora de la care nu 
puteau aștepta O judecată dreaptă». Toţi au fost 
trimişi în Arhipelag ca să tie nimiciți. În care parte 
a lumii şi pe ce continent guvernele occidentale 
ar fi cutezat să-i predea astfel, fără să se teamă de 
mânia opiniei publice din țara lor?Aliaţii ca 
garanți ai libertăţii, iată minciuna cu care suntem 
îndoctrinaţi de la al doilea război mondial 
încoace. Dragostea lui Dumnezeu, drepturile 
omului, democraţia, dreptatea - cuvinte arun- 
cate de către cei al căror singur scop era să-şi asi- 
gure victoria politică şi militară, în interes pro- 
priu şi călcând peste cadavre, la fel ca duşmanii 
nazişti. Lecţia amară a istoriei ne învaţă că darul 
de libertate pe care anglo-americanii l-au făcut 
Europei a fost otravă pentru jumătate din con- 
tinent, jumătate reprezentată de oamenii simpli 
şi nevinovaţi. „Occidentul ducea război numai cu 





38 


anul VII e nr. 75-76 


CHIPUL COMUNISMULUI 


ROST 











Hitler şi în acest scop considera că toate mijloa- 
cele și toți aliații sunt bineveniţi, mai cu seamă 
Sovietele. Occidentul nu că n-ar fi putut, dar nici 
n-a vrut, pentru el ar [i fost jenant şi de neînțeles 
să admită că popoarele URSS ar putea să aibă și 
obiective proprii, care să nu corespundă cu 
felurile guvernului comunist. Este tragicomic, 
dar printre batalioanele de voluntari antibolşe- 
vici, mutate pe frontul din Occident, aliații au îm- 
prăștiat manifeste în care se spunea că dezertori- 
lor li se făgăduieşte trimiterea neîntârziată în 
Uniunea Sovietică!...“ 

Uneori ajungem să ne îngrozim. Au existat în 
țările aliate metode de căutare şi represiune a ce- 
tățenilor sovietici care doreau o viață liberă. Nu a 
fost ignoranță sau neglijență fatală, nici măcar 
nepăsare, ci complicitate. „Pe întreg parcursul a- 
nilor 1946-1947, aliaţii occidentali fideli lui 
Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea 
pentru răfuială pe cetățenii sovietici, împotriva 
voinţei lor, şi foști militari, şi civili pur şi simplu, 
numai să se descotorosească mai iute de această 
zăpăceală omenească. Au predat sovietici din 
Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, 
Norvegia, din zonele americane. În zonele 
engleze, în acești ani au funcționat și lagăre de 
concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai 
prejos decât cele hitleriste. (...) Mulţi ruși au trăit 
mulți ani după război în Occident, cu acte false, 
cu frica apăsătoare că vor fi predați în URSS, 
temându-se de administrația anglo-americană, 





Detaliu din icoana 
martiriului luptătorilor 
anticomuniști 
(Mănăstirea 
Diaconești, Bacău) 
cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu 
erau predaţi, acolo mișunau nestingheriți şi 
acționau în număr mare şi fără greş agenţii sovi- 
etici și ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii 
chiar de pe străzile capitalelor occidentale.“ 
Soljeniţîn concluzionează lucid şi amar: „În 
cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a 
apărat libertatea proprie și a apărat-o pentru 
sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat 
în robie şi mai adânc. “ Istoria ne dă o lecţie pe ca- 
re suntem prea grăbiţi să o uităm. De ce să ne 
amintim? se întreabă unii. Pentru răzbunare? În 
nici un caz. Ci doar pentru a nu mai „aştepta ame- 
ricanii“ cu atâta nădejde oarbă. Pentru că, dacă 
partea aceasta de lume este în debandadă, nu 
trebuie să aşteptăm salvarea din afară, de la 
Statele Unite sau de la puterile europene, ca şi 
cum acestea abia ar aştepta să ne scoată din 
marasm. Nu trebuie să privim la mâinile Occiden- 
tului precum slujnica la mâinile stăpânei ei, idola- 
trizând tot ce vine de acolo, preluând fără discer- 
nământ şi lăsând uitării ale noastre. Occidentul 
trăieşte mai departe pentru sine. Nici noi nu pu- 
tem rămâne în izolare. Dar o legătură autentică 
presupune avantaje de ambele părți. Şi dacă o dis- 
cuţie de pe poziţii egale este o iluzie, dat fiind ra- 
portul de puteri, n-ar strica un pic de înțelepciune 
şi abilitate. Nimeni nu ne face cadouri, să nu ne 
dăm nici noi demnitatea pe degeaba. Pentru că, 
oricum ar fi, fără coloană vertebrală nu poţi sta în 
picioare. 





anul VII e nr. 75-76 


39 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Cine se teme de 
cetăţenia europeană 
pentru basarabeni? 


„O cercetare a istoriei contorsionate a acestui teritoriu ne ajută să înțelegem originile acestei confuzii legate de 
identitatea moldovenească... Problemele identității moldoveneşti 
trec dincolo de geografie și cetățenie; ajung chiar Ia nivelul limbii şi al conștiinței“. 


Dan Dungaciu 





Poticnirea Bruxelles-ului 
pe Prut 


Măcinată de propriile crize şi neputinţe, Eu- 
ropa instituțională demonstrează astăzi că nu do- 
reşte să intre în nicio bătălie majoră în numele 
vecinătăţilor ei. Vrea stabilitate, nu extindere. 
Din această perspectivă, Summitul Parteneriatu- 
lui Estic (PE) de la Praga este un veritabil test. RM 
va fi, după toate aparentele, invitată. Dar ce va re- 
prezenta asta? O victorie a diplomaţiei de la Chi- 
şinău? Nu. Dimpotrivă! Invitarea Chişinăului în 
PE - alături de state şi lideri pentru care democra- 
ţia este doar un decor- spune multe. RM e plasată, 
ferm şi deliberat, în cadrul acestui pachet fără 
şanse de integrare. Un stat latin, cu proximitate 
euroatlantică, care vorbeşte o limbă oficială a UE, 
cade acum de pe harta Europei şi rămâne în zona 
gri a integrării fără europenizare şi stabilității tă- 
ră dezvoltare. Asta înseamnă, de fapt, invitaţia 
RM la Summitul de la 7 mai. De azi înainte, Mol: 
dova nu se va mai compara cu România sau state- 
le baltice, ci cu Belarus, Armenia sau Azerbaidjan. 


Moldova cade de pe hartă. 
Dar cetăţenii ei? 
În faţa acestei crase lipse de proiect față de 


RM, poziţia României, exprimată prin discursul 
preşedintelui Băsescu, pivotează în jurul ideii de 


(Louis O'Neil, „The World Street Journal“, 21 aprilie 2009) 


cetățenie română. Subiectul - ştim asta - stă dese- 
ori sub semnul unor distorsiuni sau clișee. Doar 
un exemplu, din multele care stau la îndemână şi 
care arată cât de falsă este percepţia noastră față 
de asumările identitare din RM. În cadrul Baro- 
metrului de Opinie publică (IMAS - IPP), fiind în- 
trebați care e motivul principal pentru care inten- 
ționează să obțină sau deja au obținut cetățenia 
română, 48,5% din respondenţi au răspuns că au 
nevoie de cetățenie pentru a se deplasa liber în 
România, 32% - pentru că se simt români, 10,2% 
- pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7% 
- pentru a pleca să muncească peste hotare. Asta 
spun cifrele. Problema este următoarea: de ce 
percepţia publică este astăzi dominată de ideea 
că basarabenii vor cetăţenia (doar) pentru a ple- 
ca în Occident? Pe ce se bazează această idee? Că 
există o asemenea opțiune este evident. Dar că ea 
este unică sau chiar dominantă, nu. În esenţă, 
chestiunea acordării cetăţeniei nu este încorseta- 
tă de niciun aquis communitaire (după cum arată 
istoria UE sau recenta decizie a Franței de a modi- 
fica procedurile de acordare a cetăţeniei). Cu toa- 
te acestea, este nevoie ca măsura să fie bine şi 
convingător argumentată, iar clişeele - eliminate. 


Nu este doar o problemă 
naţională 


Primul clişeu legat de acordarea cetățeniei este 
naţionalizarea excesivă a acestui gest. Problematica 
acordării cetăţeniei române pentru cetățenii RM tre- 


* Articol apărut iniţial în ziarul „Timpul“ din Chişinău, pe 24 apr 2009, şi preluat de ROST cu acordul autorului. 





40 


anul VII e nr. 75-76 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





buie pusă în contextul europenizării RM, ca o soluţie 
eficientă pentru obținerea acestui obiectiv. 
Acordarea cetăţeniei române, implicit europene, va 
induce o dinamică în interiorul societăţii din RM 
care, din păcate, acum nu există. Şi nu se vede deo- 
camdată de unde ar apărea ea... E vorba despre acel 
factor dinamizator ce mişcă societatea sau 
generează o tensiune pozitivă în interiorul ei. 
Cineva cu paşaportul românesc în buzunar e mult 
mai relaxat - psihologic, înainte de toate - pentru 
viitorul lui şi al copiilor săi. O parte din timorarea pe 
care o poate resimți cineva în raport cu autorităţile, 
instituţiile şi birocraţia de stat - fie că este om de afa- 
ceri, intelectual, mic întreprinzător - dispare ori se 
diminuează semnificativ. Orice s-ar întâmpla, el ştie 
că există o protecție- element care funcționează, într- 
o primă instanţă, la nivel psihologic. Şi care nu tre- 
buie neglijat nici la Chişinău sau Bucureşti, dar nici 
la Washington sau la Bruxelles, în condițiile în care 
s-au înregistrat atâtea proiecte eşuate aici, iar euro- 
penizarea şi modernizarea merg atât de dificil... 


Nu „golește“ R. Moldova 


Al doilea clişeu ideologic este cel după care 
acordarea cetățeniei române ar „goli“ RM. Şi, im- 
plicit, s-ar repopula acest teritoriu cu slavi, în spe- 
cial, ruşi. Afirmația este aberantă, nu doar pentru 
că nimeni nu a făcut o demonstraţie legată de ce 
anume ar genera un „exod“ al ruşilor acolo, dar şi 
pentru că statisticile din anii trecuți arată limpe- 
de că aşa ceva nu există. Dincolo de aceste argu- 
mente, afirmaţia că cetățenia română goleşte RM 
este o eroare. Nu cetățenia goleşte RM, ci meca- 
nismul vizelor generează, mai degradă, aşa ceva! 
Având cetăţenia, problema respectivei persoane 
nu mai este cum să plece mai repede din RM, dacă 
vrea Să facă asta, căci obsesia plecării în Vest nu 
se mai pune. Poate pleca oricând. Prim urmare, 
chiar şi când pleacă să muncească, este mult mai 
probabil să se întoarcă acasă şi să încerce să tră- 
iască european acolo, chiar să clădească o aface- 
re, decât să se stabilească undeva în Occident sau 
în România cu ipoteza revenirii cândva, nu se ştie 
când. Această protecţie psihologică nu o are pose- 
sorul (doar) de viză pentru UE-o viză ce nu se ob- 
ține uşor şi care, odată obţinută, nu ai întotdeau- 





na garanția că va fi obținută şi a doua oară. La ca- 
re se adaugă şi procesul umilitor în care eşti im- 
plicat de fiecare dată când aplici, oriunde aplici. 


Nu are legătură cu problema 
transnistreană 


Al treilea clişeu este faptul că cetățenia româ- 
nă ar periclita soluționarea problemei transnistre- 
ne. Iarăşi eroare! Dacă dăm înapoi filmul evolu- 
țiilor acestui conflict, vom vedea că problematică 
cetățeniei române nu a jucat niciun rol. Cei care 
insistă, totuşi, asupra acestui lucru ar trebui să ne 
explice cum se face că, deşi poziția pro-rusă de du- 
pă 2001 a preşedintelui Voronin şi a PCRM a coin- 
cis, practic, cu perioada în care acordarea cetățe- 
niei române a fost blocată, nu s-a sesizat niciun 
progres în soluţionarea conflictului transnistrean? 
Pentru că ar fi fost îndeplinite toate condiţiile, în 
această perspectivă: pro-rusism şi anti-occi- 
dentalism din punct de vedere politic la Chişinău 
şi, concomitent, decuplarea de România, inclusiv 
prin stoparea procesului de acordare a cetățeniei. 
Şi rezultatul a fost nul. A lega acordarea cetăţeniei 
române de soluționarea conflictului transnistrean 
e o ţintă falsă. În plus, faptul că Tiraspolul s-ar 
opune unui asemenea gest este iarăşi irelevant. 

Dacă ar fi să construim politici euroatlantice 
exclusiv pe ce spune Igor Smirnov, ar trebui, ca 
prim lucru, să schimbăm formatul de negocieri în 
chestiunea transnistreană. Titlul de personae 
non-gratae în Transnistria aplicat de liderul nere- 
cunoscutei republici ambasadorilor SUA şi al Ce- 
hiei din RM, precum şi reprezentantului UE pen- 
tru RM, a dat un semnal clar: SUA şi UE nu au ce 
căuta (nici) la tratative. 





anul VII e nr. 75-76 


41 





ROST 


ÎN DEZBATERE 





Întâi români, 
apoi europeni 


Mihail Albişteanu 





autoritățile române să se gândească în 

sfârşit să abordeze ceva mai ferm situaţia 
românilor basarabeni, în general, şi cea a acordă- 
rii cetăţeniei române, în mod particular. 

Iniţiativa a aparținut preşedintelui Traian 
Băsescu, care a cerut guvernului să modifice le- 
gea cetățeniei române, astfel încât aceasta să poa- 
tă fi obținută mult mai rapid de către basarabenii 
care o cer. 

Ca urmare, la nici 24 de ore, miercuri, 15 a- 
prilie 2009, guvernul a simplificat prin OUG pro- 
cedurile de obţinere a cetățeniei române. Era ne- 
voie de o asemenea atitudine, căci, în ultimii opt 
ani, dintr-un milion de cereri de cetăţenie făcute 
de basarabeni, doar aproximativ 4000 au fost 
aprobate. 

După cum a anunțat premierul Emil Boc, 
noile proceduri se referă Ia foştii cetăţeni români 
care au dobândit cetățenia prin naştere sau adop- 
ție şi care au pierdut-o din motive neimputabile 
sau împotriva voinței lor, decizia eliminând con- 
diţia interviului şi extinzând dreptul până la ru- 
dele de gradul III (moldovenii pot obține cetățe- 
nia dacă au un străbunic român) - în vechea for- 
mă a legii era valabil pentru rude de până la gra- 
dul II. Termenul maxim de verificare a condiţiilor 
a fost redus de Ia 6 Ia 5 luni (de Ia înregistrarea ce- 
rerii). „Fiind vorba de foşti cetăţeni români, s-a 
eliminat condiţia interviului care viza cunoaşte- 
rea limbii române“, a explicat Boc, adăugând însă 
că cerința rămâne în vigoare pentru persoanele 
care nu au avut cetățenia română. 

Pentru redobândirea cetățeniei, rămân în vi- 
goare trei condiţii: 

1. loialitate faţă de statul român; 

2. vârsta minimă de 18 ani; 

3. solicitantul are o bună comportare şi nu a 


fost nevoie să curgă sânge la Chişinău, ca 


fost condamnat pentru o infracțiune care îl face 
nedemn să fie cetățean român. 


Reacţii internaţionale: 


Anunțul preşedintelui Traian Băsescu pri- 
vind urgentarea procedurilor de redobândire a 
cetăţeniei române pentru basarabeni a produs 
consternare nu atât în cancelariile țărilor Uniunii 
Europene, cât mai ales la Bruxelles, autorităţile 
comunitare temându-se de valul de posibili imi- 
granți moldoveni, deveniți „peste noapte“ cetă- 
țeni români. „Instituţiile UE sunt îngrozite de pro- 
punerea României de a acorda cetățenie româna 
unui milion de moldoveni, un proiect ce poate 
afecta poziţia Bucureştilor în Uniunea Europea- 
nă, scrie EUobserver. Mai mulți oficiali europeni 
intervievaţi de EUobserver cred că planul pri- 
vind acordarea cetăţeniei române pentru aproa- 
pe un milion de moldoveni este o declaraţie poli- 
tică înainte de alegerile prezidenţiale şi nu va fi 
niciodată pusă în practică. Aceeaşi opinie a avut- 
o şi purtătorul de cuvânt al Înaltului Reprezen- 
tant pentru Politică Externă al UE, Javier Solana: 
„Este doar o propunere, o expresie a unei dorin- 
țe. Nu sunt sigură că nu este doar o declaraţie po- 
litică“, a spus Christina Gallach, purtătorul de cu- 
vânt. 

Preşedinţia cehă l-a avertizat pe ministrul de 
externe român, Cristian Diaconescu, referitor la 
riscurile simplificării procedurii de acordare a ce- 
tățeniei. Foarte ferm a fost ministrul pentru afa- 
ceri europene de la Praga, Alexandr Vondra, pe 
care Cristian Diaconescu l-a intâlnit pentru a dis- 
cuta situaţia din Moldova. 

„L-am vorbit colegului meu român despre se- 
rioasa îngrijorare privind posibilele riscuri care 
decurg din adoptarea unei legi care simplifică 
procedurile de acordare a cetăţeniei“, a spus Von- 
dra. EUobserver susţine că declaraţia acestuia re- 





42 


anul VII e nr. 75-76 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





prezintă un semn al accenturarii tensiunilor pe 
această temă, care au apărut între România şi UE. 
„Dacă legea ar fi aplicată şi guvernul de la Chişi- 
nau va răspunde acesteia prin a declara ilegală 
deținerea cetăţeniei duble, atunci o ţară UE ar 
anexa efectiv un sfert din populaţia vecinei sale“, 
a spus un oficial al UE, într-un scenariu descris 
drept „înfricoşător“ în termeni de stabilitate re- 
gională. 

Avertismentul explicit primit de Diaconescu 
la Praga a fost trecut sub tăcere de MAE, comuni- 
catul ministerului neprecizând nimic referitor la 
discuţiile despre cetăţenie. În obişnuitul limbaj 
de lemn, comunicatul ministerului arata că discu- 
țiile avute de Cristian Diaconescu la Praga, cu pre- 
sedinţia UE, s-au concentrat pe chestiuni genera- 
le: „În cursul întrevederilor a fost subliniată im- 
portanța respectării drepturilor omului şi a liber- 
tăților cetăţeneşti în Republica Moldova. Totoda- 
tă a fost subliniată importanța normalizării ra- 
porturilor dintre Guvernul si opoziţia de la Chişi- 
nau.(...) Preşedinţia UE a arătat că înțelege şi îm- 
părtăşeşte preocuparea părții române față de si- 
tuaţia postelectorală din Republica Moldova. S-a 
subliniat importanța instaurării unui climat de 
normalitate în viața politică din Republica Mol- 
dova, inclusiv din perspectiva UE de a avea o situ- 
aţie stabilă la frontiera estica.(...) Pentru preşe- 
dinția cehă a UE, Parteneriatul Estic reprezintă 
un bun cadru de aducere a Republicii Moldova la 
masa dialogului cu statele membre UE, inclusiv 
din perspectiva respectării drepturilor omului şi 
a valorilor europene în ansamblu“, arata textul 
comunicatului. Nimic despre discuţiile legate de 
cetăţenie. 

Interesant cum Europa este din nou cu ochii 
pe România, dar nu-şi vede propriile bârne. În 
primul rând că, după 1989, marea majoritate a 
cetățenilor moldoveni care au dorit să ajungă, fie 
şi ilegal, în Occident, a ajuns deja - deci frica de 
„invazie“ a oficialilor europeni este deplasată. 
Apoi, mai toate statele care fac parte din UE şi ca- 
re au fost după 1945 în sfera de influență sovieti- 
că au adoptat legi care permit recuperarea cetățe- 
nilor lor care au avut de suferit în urma terorii 
moscovite. Mai mult, Uniunea Europeană nu are 
nici un fel de atribuţii în politica internă a unui 


stat membru, iar cetățenia reprezintă o chestiune 
de politică internă a României. Acest lucru a fost 
confirmat de o scrisoare din 2004 a lui Giinter 
Verheugen, pe atunci comisar european pentru 
extindere, care a exprimat poziția de mai sus la o 
întrebare venită din partea unor tineri basara- 
beni. În iulie 2007, proaspătul instalat reprezen- 
tant UE la Chişinau, Kalman Mizsei, i-a transmis 
ministrului român de Externe Adrian Cioroianu 
că România ar trebui sa renunţe la acordarea ce- 
tățeniei române basarabenilor - ceea ce a stârnit 
imediat un scandal, deoarece Mizsei nu se putea 
pronunța asupra acestei teme. În esenţă, chestiu- 
nea acordării cetățeniei nu este încorsetată de 
nici un aquis communitaire (după cum arată isto- 
ria UE sau recenta decizie a Franței de a modifica 
procedurile de acordare a cetăţeniei). Potrivit le- 
gislaţiei UE, România are dreptul să acorde cetă- 
țenie cui vrea, indiferent de număr. 


Legi asemănătoare 


Faptul că Uniunea Sovietică a practicat pe 
scară largă deportările şi strămutările de popula- 
ţii (pe lângă ocuparea teritoriilor altor state) a fă- 
cut ca mulți oameni să-şi schimbe peste noapte 
cetățenia fără să-şi fi dat acordul. Destrămarea 
Uniunii Sovietice a provocat tentative de repara- 


GUVERNUI 
REPUBLICII 


MOLDOVA 














anul VII e nr. 75-76 


43 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





re a acestor nedreptăți istorice. Astfel, Germania 
a declanşat imediat după reunificare un amplu 
proces de readucere acasă a etnicilor germani. 
Dacă în URSS, în anul 1989 trăiau aproximativ 
două milioane de etnici germani, la recensămân- 
tul din 2002 mai erau doar 597.212 - restul pri- 
mind cetăţenie germană şi mutându-se în Germa- 
nia între timp. Similar este şi cazul germanilor 
din România, care în anul 1992 erau în număr de 
aproape 120.000 de persoane, pentru ca zece ani 
mai târziu să fie doar jumătate. Legislaţii aidoma 
celei din România, unde cetăţenii de origine ro- 
mână işi pot redobândi cetăţenia pierdută fără vi- 
na lor, mai au Bulgaria, Polonia, Ungaria şi Slova- 
cia (dintre țările membre UE). Până în prezent 
nici una dintre aceste țări nu a primit avertismen- 
te din partea Uniunii Europene sau a membrilor 
mari ai Uniunii cu privire la legile pentru redo- 
bândirea cetățeniei. 

Că Uniunea Europeană nu are nici un fel de 
atribuţii în ceea ce priveşte problema cetățeniei 
dintr-un stat membru se dovedeşte clar şi prin ce- 
le peste 100.000 de cetăţenii acordate anual de 
Marea Britanie, Germania sau Franţa. 

Deci, statele mari membre ale Uniunii Euro- 
pene naturalizează anual sute de mii de cetăţeni 
străini - fără ca să mai apară „îngrijorări“ sau cri- 
tici publice ale preşedinţiei UE. Conform Euro- 
stat, între anii 2001 şi 2006 Germania a acordat 
844.593 de cetăţenii. Pe locul al doilea vine Ma- 
rea Britanie, care a acordat între anii 2001 şi 
2006 un număr de 805.000 cetăţenii, iar pe locul 
al treilea vine Franţa, cu un număr de cetățenii 
acordate de 704.011, pentru aceeaşi perioadă. În 
cursul anului 2006, țările membre ale Uniunii Eu- 
ropene au acordat un număr de 735.033 cetăţe- 
nii. 

Este drept că temerile comunitare se bazea- 
ză pe nişte precedente: în 2005, Spania a legalizat 
situaţia a 000.000 de imigranţi, dar s-a oprit prin 
a acorda rezidenţă şi drept de muncă (nu şi cetă- 
țenie), în urma criticilor dure ale UE („oamenii 
nu au iertat încă Spania.[...] Instituţiile UE au me- 
morie bună“, a spus un diplomat al UE pentru Eu- 
observer). La rândul său, Polonia intenţiona să 
acorde cetăţenie pentru un milion de polonezi 
din Ucraina, Belarus, Rusia şi Kazahstan, dar te- 


mându-se de posibilele consecințe negative pri- 
vind aderarea la spaţiul Schengen s-a limitat în a 
acorda un „card polonez“, care prevede doar de- 
contarea taxei de viză, acces la sistemul de sănă- 
tate şi abonamente gratuite pe transportul în co- 
mun. 

România a acordat, începând din 1991, doar 
puțin peste 100.000 de cetățenii basarabenilor, 
iar estimarea de circa 800.000 de noi cetăţeni UE 
provenind din Republica Moldova ar depăşi cu 
puţin numărul anual de naturalizări din întreaga 
Uniune Europeană (UE naturalizează anual peste 
730.000 de persoane, o cifră mai mică decât nu- 
mărul de cereri de cetăţenie română - între 
800.000 şi un milion - aflate în evidenţa statului 
român). 

Trebuie avut în vedere şi faptul că, începând 
cu anul 2001 procesul de redobândire a cetățe- 
niei de către basarabeni a fost practic îngheţat - 
astfel că Eurostat dă urmatoarele cifre pentru nu- 
mărul de cetățenii acordate de România: 2001 - 
363 cetăţenii, 2002 - 242 cetăţenii, 2003 - 139 ce- 
tățenii, 2004 - 282 cetăţenii, 2005 - 767 cetăţenii, 
2006 - 29 cetăţenii. Aşa cum arată sociologul Dan 
Dungaciu, perioada coincide cu instalarea puterii 
comuniste la Chişinău şi cu blocarea negocierilor 
în problema Transnistriei, deci nu avem motive 
să presupunem că măsura anunțată de autorități- 
le române ar putea impieta asupra unor negoci- 
eri inexistente. 

Desigur, la noi, diverşi analişti de ocazie s-au 
grăbit să amintească de acest lucru, ca şi de atitu- 
dinea României în privința acordării cetăţeniei 
ungare etnicilor maghiari din România. 

La rândul său, vajnicul milițian Voronin a- 
menință (aşa cum se presupunea la Bruxelles) cu 
interzicerea dublei cetăţenii - dar asta doar dacă 
găseşte un artificiu legislativ, căci altfel îi va afec- 
ta şi pe cetățenii moldoveni care au cetăţenie rusă 
şi al căror număr nu este de neglijat. 

Pentru românii de bună credință însă, atitu- 
dinea autorităţilor române nu poate fi decât una 
salutară - în sfârşit, după ani de tăcere stânjeni- 
toare, România își ridică glasul în apărarea cetă- 
țenilor săi de facto, care trăiesc sub cizma comu- 
nistă, dându-le posibilitatea de a intra în normali- 
tatea de jure a cetăţeniei române. 





44 


anul VII e nr. 75-76 


REPERE 





Bucuria generozităţii 


Constantin Mihai 





zarea unui număr special dedicat dom- 

nului George Popescu Glogoveanu, unul 
dintre puţinii supraviețuitori ai temniţelor an- 
tonesciano-comuniste - a stat 23 de ani neîntre- 
rupți (1941-1964), o adevărată „performanță“, 
dacă se poate numi astfel un teribil experiment 
recluzionar -, aveam în vedere două aspecte 
majore: primul ține de un frumos ceas aniversar 
- autorul împlinind în această lună a cireşarului 
90 de ani -, iar al doilea ţine de aducerea în aten- 
ţia publicului a unei figuri exemplare a rezistenţei 
anticomuniste, una din lungul şir al marilor 
necunoscuți care au punctat decisiv istoria recen- 
tă a României prin martirajul lor cuminecător. 

A încerca să scriu despre personalitatea 
domnului George Popescu Glogoveanu este o 
sarcină extrem de dificilă, mai ales ca nu pot prac- 
tica decât un exerciţiu al smereniei şi al bucuriei 


C ând i-am propus lui Claudiu Târziu reali- 





deopotrivă în cazul Domniei Sale, un adevărat 
prieten de suflet, căruia îi datorez atât de multe. 
De aceea, nu mă pot apropia în această modestă 
tentativă de restituire a chipului său esenţial de- 
cât printr-o încercare de cinstire a memoriei sale, 
de revelare a unor trăsături sufleteşti profunde 
care alcătuiesc profilul omeniei plenare. 

Făcând un arc peste timp şi încercând să fi- 
xez momentul acestei întâlniri providenţiale cu 
domnul George Popescu Glogoveanu, nu pot o- 
mite un detaliu semnificativ: în perioada liceului, 
prin anii 1992-1994, veşnicul de pomenire un- 
chiul meu Gheorghe Mihai, unul dintre fondato- 
rii AFDPA (Asociaţia Foştilor Deținuți Politici Anti- 
comunişti) din Craiova şi preşedintele acesteia 
pentru o perioadă, care aproviziona familia cu 
noutățile publicistice şi cele editoriale privind i- 
teratura concentraționară, atunci restituită mare- 
lui public, ne vorbea de un coleg şi prieten extra- 
ordinar, domnul George Popescu Glogoveanu, 
nea Bebe, pentru cei apropiaţi, cu care făcea o 
echipă perfectă, în munca de zi cu zi de la Asocia- 
ție. De altfel, aveam să mă conving de acest lucru 
în timpul studenţiei mele craiovene. Cei doi, ală- 
turi Doamna Viorica Călinescu, furnica vie care 
era peste tot în țară, alcătuiau echipa care ducea 
greul Asociaţiei. Mai târziu, prin toamna anului 
1995, aveam să aflu de la fratele meu, Nicu Mihai, 
proaspăt student Ia Istorie, o serie de aspecte ex- 
traordinare despre nea Bebe. Mărturisesc ca abia 
aşteptam Să ajung şi eu în Craiova, să-l cunosc 
personal, să pot sta mai mult lângă dânsul, mai 
ales că descoperisem şi o pasiune comună: Şcoala 
lui Nae Ionescu şi Generaţia'27, preocupări pe ca- 
re le-am început din ultimele clase de liceu şi că- 
rora aveam să ne consacrăm atât dânsul, cât şi eu, 
inclusiv prin cărțile scrise. 

În toamna anului 1997, intrând ca student la 
Litere, avea să se producă fericita şi providenţiala 
întâlnire cu nea Bebe, care mi-a marcat semnifica- 
tiv traseul existenţial. După ce, cu câteva luni în 
urmă, îl cunoscusem pe domnul Gheorghe Stă- 
nescu, 0 altă figură luminoasă a rezistenței anti- 





anul VII e nr. 75-76 


45 


ROST 


REPERE 





comuniste, urma să se producă această a doua în- 
tâlnire esenţială. Spun întâlniri providenţiale, 
pentru că am convingerea fermă că ele au fost 
rânduite cu un scop de către Dumnezeu, cu atât 
mai mult cu cât nimic nu se produce întâmplător, 
fără voia Sa. În timp, am început să înțeleg rostul 
acestor întâlniri, bucuria pe care Cel de Sus mi-a 
dăruit-o şi Căruia nu am cuvinte suficiente pen- 
tru a-l mulțumi: punerea în contact cu o generație 
de mărturisitori, de jertfelnici şi de martiri la care 
trebuie să ne raportăm, de la care trebuie să învă- 
țăm şi a cărei moştenire avem datoria să o ducem 
mai departe. Aceste întâlniri au continuat să spo- 
rească, extinzându-se şi la alte nume ale rezisten- 
ței anticomuniste: Pr. Liviu Brânzaş, dr. Nae Nico- 
lau, doamna Viorica Călinescu, domnul Mircea 
Nicolau, domnul Alexandru Ștefănescu, viitorul 
Monah Atanasie de la Petru-Vodă, doamna Aspa- 
zia Oțel Petrescu, Pr. Chesarie Gheorghescu, fără 
a-l omite pe unchiul meu, Gheorghe Mihai, des- 
chizătorul de drumuri. 

Din prima clipă când l-am cunoscut pe nea 
Bebe, în vechiul sediu al Asociaţiei, din proximi- 
tatea Teatrului Naţional Craiova, am simțit acea 
adecvare de structură interioară, datorată nu nu- 
mai ascendentului meu familial - faptul că prove- 
neam dintr-o familie care luptase împotriva regi- 
mului comunist: fratele cel mare al tatălui, Ion 
Mircea, care căzuse în luptele împotriva ruşilor 
din 1944, unchiul Gheorghe Mihai, trecuse prin 
17 ani de detenţie, plus traseul tatălui de luptă 
permanentă împotriva bolşevismului -, ci şi unei 
afinități sufleteşti, a unei rezonări interioare greu 
de explicat prin cuvinte. Apropierea sufletească 
față de nea Bebe s-a cimentat treptat, transfor- 
mându-se într-un raport de filiaţie interioară pro- 
fundă. Întrevederile zilnice cu domnia sa mi-au 
oferit revelația Omului, a ființei pe care o căutam 
de mult şi în care mă regăseam plenar, cu toate 
trăirile, aspiraţiile şi împlinirile mele. Omenia 
structurală şi firească a lui nea Bebe creionează 
profilul său major, al fiinţei creştine, legată orga- 
nic de Predanie, ca reper de dezvoltare normală 
a învățăturii christice. 

Pe acest fond am avut bucuria de a descoperi 
adevăratul chip al creştinului practicant, al rezis- 
tentului anticomunist branşat la dimensiunea 


axiologică interbelică pe care comunismul a în- 
cercat din răsputeri să o distrugă. Prin contactul 
cu un asemenea om au fost demontate toate 
stereotipiile propagandei bolşevice referitoare la 
rolul nefast al Mişcării Legionare în istoria con- 
temporană a României. Dimpotrivă, am avut feri- 
cita posibilitate de a cunoaşte legionarul par 
excellence, cel care întrupează virtuțile creştinis- 
mului: altruism, generozitate, smerenie, delicate- 
țe, discernământ, bună măsură, bună cuviință, 
modestie, nobleţe, curaj, cinste, competență, cali- 
tăţi pe care duhul malefic nu avea cum să le pre- 
țuiască. Cunoscându-l pe nea Bebe şi pe cei din 
generaţia sa de mucenici am înţeles de ce comu- 
nismul și neocomunismul au urât şi urăsc Mişca- 
rea Legionară, întrucât aceasta era, înainte de 
toate, o şcoală a prefacerii interioare, a caractere- 
lor, aşa cum cerea şi Biserica. Nu era vorba de 
vreo suprapunere între Biserică şi Mişcare, ci de 
un punct comun, împlinit în planuri diferite: legi- 
onarismul urmărea formarea omului interior pe 
care Biserica urma să-l înduhovnicească. Nu în- 
tâmplător, Mişcarea Legionară a dat procentul co- 
vârşitor de jertfă din România contemporană, 
luptând nu pentru vreun ideal politic, cum greşit 
se vehiculează ideea, ci pentru păstrarea credin- 
ței creştine. 

Prin intermediul lui nea Bebe am regăsit su- 
perbia lumii interbelice, a valorilor sale cardina- 
le. Discuţiile prelungite despre Şcoala lui Nae Io- 
nescu, despre Criterion şi implicaţiile sale majore 
în cultura română, despre fenomenul martiriului 
românesc din temnițele carlisto-antonesciano-co- 
muniste sau despre Mişcarea de Rezistență Arma- 
tă din Munţi mi-au revelat figura unui om de o 
complexitate extraordinară, un trăitor creştin 
completat de un intelectual rafinat, original, fe- 
cund, scrutător, pe linia paideică naeionesciană. 
Cărţile sale de istorie intelectuală, rodul unor pre- 
ocupări solide şi al unor dezbateri permanente, 
sunt elocvente în acest sens. Pasiunea sa pentru 
cultura română interbelică se grefa pe un modus 
vivendi natural, în acord cu principiile enunțate. 
Domnia Sa a înţeles să-şi apropie şi să încurajeze 
generaţia tânără studioasă, fiind conştient că mi- 
siunea românească în plan cultural şi spiritual nu 
poate fi continuată decât de elemente viguroase, 





46 


anul VII e nr. 75-76 


REPERE 


ROST 














bine pregătite pentru vremurile tulburi care vor 
veni. Bucuria generozităţii cu care ajuta pe cei din 
jur devenise exemplară, gesturile sale de altruism 
dând măsura caracterului său. Nobleţea sa sufle- 
tească venea în prelungirea unei tradiţii aristo- 
cratice trăite organic, firesc, fără nici o urmă de 
ostentație, tradiţie la care am încercat mereu să 
mă raportez. Trebuie să depun mărturie pentru 
toată investiţia, sprijinul acordate mie de către 
domnia sa. Cu adevărat, dânsul întrupează prin- 
cipiul patristic major: dăruind vei dobândi. 

De aceea, încercarea mea modestă de aduce- 
re în atenția publicului a unei figuri importante a 
rezistenței anticomuniste, precum cea a domnu- 
lui George Popescu Glogoveanu, se circumscrie u- 








nui exercițiu de memorie ca singură posibilitate 
de a depăşi antrenamentul de uitare la care e su- 
pus poporul român de mai bine de 50 de ani de 
ciuma roşie. Identitatea românească se recompu- 
ne din toate aceste nume semnificative ale conşti- 
inței umane care au marcat peremptoriu, prin 
martiriul lor, istoria recentă a României. Identita- 
tea ca memorie sau memoria credinței ca reînvie- 
re identitară reprezintă mijloacele de recuperare 
a rezistenţei anticomuniste, de restaurare a dem- 
nității româneşti. Recursul la tradiția culturală şi 
spirituală autentică este salvarea noastră de la un 
dezastru evident, prin restituirea adevăratelor 
modele: generaţia sfinţilor români din temniţele 
comuniste. 





anul VII e nr. 75-76 


47 


ROST 


REPERE 





George Popescu Glogoveanu 


Schiță de portret 


Viorica Călinescu 





Glogoveanu - nea Bebe, cum îi spun toți 
cei apropiaţi - la Asociaţia Foştilor Deținuți 
Politici Anticomuniști din Craiova, în 1991, în cali- 
tate de fost deţinut politic. Nea Bebe mi-a apărut 
un om neaşteptat de activ pentru vârsta pe care o 
avea; un om modest, bun, blând şi deosebit de 


d 7 


L -am cunoscut pe domnul George Popescu 





binevoitor. Are o ţinută sobră şi de o verticalitate 
ireproşabilă, care nu acceptă compromisul oricât 
de mic ar fi. Vorbeşte măsurat, dar discută cu 
mult interes cu camarazii săi, foştii deținuți politi- 
ci care calcă pragul Asociaţiei, îndeosebi cu 
oamenii de la ţară. Nea Bebe a încercat să adune 
mărturii legate de rezistența anticomunistă a 
țăranilor care, opunându-se colectivizării, au 
avut de-a face din plin cu măsurile opresiunii 
comuniste. Considera că acest moment esențial 
al istoriei noastre recente, mai puţin cunoscut 
publicului, trebuia restituit în integralitatea sa. 
Ancorat cu tot sufletul în idealul legionar, de 
înălțare spirituală a neamului românesc, nea Be- 
be a făcut ani mulţi de detenţie politică. Deşi a tre- 
cut în închisoare printr-o perioadă lungă şi ex- 
trem de dificilă, şi-a găsit echilibrul, chemarea, 


prin antrenarea elementelor tinere în procesul 
de iniţiere într-o mişcare spirituală creştină, cu re- 
guli deosebit de severe. Nu acceptă, sub nici un 
motiv, abaterea de la linia idealului, aşa cum la 
înțeles dumnealui, ideal pe care l-a urmat cu stric- 
tețe o viaţă de om şi din a cărui lumină s-a hrănit 
permanent. Pe cât este de bun şi de blând, nu 
poate concepe ca un om, indiferent din ce moti- 
ve, să ajungă să facă compromisuri, să planeze 
asupra lui suspiciuni. Cu o voință de fier, ignoră 
neajunsurile bătrâneţii şi căută să fie mereu de 
folos. A conştientizat că numai prin puterea pro- 
priului exemplu se pot clădi caractere puternice, 
devenind oameni îmbunătățiți. Ştie cum să lucre- 
ze cu sufletul omului, punând la lucru toată no- 
bleţea, bunătatea, delicatețea, altruismul pentru 
a-l ajuta pe aproapele său să depăşească momen- 
tele dificile. Puterea de a dărui şi de a se dărui cu 
pasiune şi dragoste reprezintă marca profilului 
său interior, caracteristica adevăratului creştin. 

Talentat, a semnat numeroase texte în diver- 
se publicaţii (Permanențe, ROST), a scris de ase- 
menea lucrări deosebite, cu substrat filosofico-teo- 
logic, istoric şi memorialistic, dovedind reale ca- 
lităţi eseistice, prin discursul său coerent şi rafinat: 
Reductions to a Structure of a New Aeon (Roma- 
nian Historical Studies, USA, Hallendale, 1994); 
Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului (Editura Maja- 
dahonda, Bucureşti, 1997); Akademos.-ul naeio- 
nescian. Existenţă şi destin (Editura MJM, Craiova, 
2006); De Ia Descartes Ia Nae Ionescu. O analiză a 
cartezianismului şi crizele sale majore (Editura 
Sitech, Craiova, 2006); Pentru o istorie culturală. 
Societatea Prietenii Științei (Sitech, Craiova, 
2008); Cavalerul de fier al creștinătății. Un filosof 
al istoriei în actualitate (Sitech, Craiova, 2008). 

Acum, la împlinirea frumoasei vârste nona- 
genare încă speră să mai poată realiza ceva, să fie 
de un real folos, să fie un bun exemplu pentru ti- 
neret. La acest ceas aniversar, îi urăm viață lungă 
şi liniştită, binecuvântată de Dumnezeu, cu roade 
sporite! 





48 


anul VII e nr. 75-76 


REPERE 





răirea întru Adevăr 


Cornelia Buleteanu 





-am cunoscut pe domnul George Popescu 

imediat după decembrie 1989, la Craiova, 

unde soţul meu lucra la Institul de Cerce- 
tări Socio-Umane „C. $. Nicolăescu Plopşor“, filia- 
la Academiei Române. L-am întâlnit la Asociaţia 
Foştilor Deținuți Politici Anticomunişti din Craio- 
va, unde m-am înscris ca beneficiară a decretului- 
lege 118/ 1990 privind indemnizaţiile foştilor de- 
ținuți politic, dânsul funcționând ca secretar încă 
de atunci. Mi-au atras atenţia de la bun început 
corectitudinea, francheţea, dar mai ales credința 
religioasă şi cea politică ce îi structurau viaţa şi 
comportamentul, în consens cu aceeaşi credință 
pe care o împărtăşise şi tatăl meu, pentru care su- 
ferise şi se jertfise. 

În timpul lungilor convorbiri telefonice pe 
care le-am purtat şi le port cu domnul George Po- 
pescu Glogoveanu, adevărate delicii, dezbatem 
diverse probleme sau subiecte, fie propuse de mi- 
ne, fie de către dânsul. Domnia sa construieşte 
imediat, pe orice subiect de interes, adevărate ese- 
uri. Dar eseul se concepe şi apoi se aşterne pe hâr- 
tie, iar alții îl citesc. Domnul Popescu creează ese- 
ul la telefon, pe subiecte cu substanță, pe linia lui 
Blaga sau Băncilă. Domnul George Popescu este 
un eseist rafinat, cu o putere creativă extraordi- 
nară, cu o spontaneitate particulară, şi încă mai 
scrie în ciuda faptului că ochii săi suferă de o cata- 
ractă în evoluţie. Domnia Sa concepe, creează, 
scrie şi vorbeşte nu dintr-o pură plăcere, ci pentru 
că simte nevoia de a face apostolat, culturalizare. 
Dânsul face toate aceste lucruri pentru că doreşte 
ca tot mai multă lume să afle, să înțeleagă, să îm- 
plinească numai binele şi adevărul, întrucât are o 
linie de viaţă, care i-a devenit dogmă, potrivit că- 
reia „în lume trebuie să domnească Adevărul, Bi- 
nele şi Frumosul“. 

Maniera sa de a scoate cărți pe banii proprii 
şi de a le dărui celor iubitori de cultură este eloc- 
ventă pentru dăruirea sa faţă de binele comun. 

Domnul George Popescu nu este un trufaş, 
suferința în temniţele comuniste transfigurându- 


l şi proiectându- într-o aură a superbiei spiri- 
tuale. În pofida unui arbore genealogic sugestiv 
(o familie cu diverse personalități, militari, foşti 
miniştri şi oameni de aleasă cultură), opulenţei 
materiale dânsul i-a contrapus modestia, smere- 
nia, virtuțile unui adevărat creştin. 

Scrisul domnului Popescu este plin de vervă, 
exprimând propriile trăiri; cu alte cuvinte, scriitu- 
ra sa constituie un alter ego al ființei, care îi defi- 
neşte sinceritatea convingerilor şi a mărturisiri- 
lor sale, zbuciumul său interior pentru o lume 
mai bună. 

Am avut bucuria de a primi în dar o parte din 
lucrările sale pe care le-am făcut cunoscute şi 
prietenilor mei, acestea bucurându-se de o bună 
receptare. Cărţile sale nu fac decât să contribuie 
[a trezirea din amorţire a spiritului românesc, căci 
comunismul a suprimat reacţia noastră firească 
la tot ceea ce e rău, între 1944-1989, când pretin- 
sa revoluţie română ar fi pus capăt acestei înmor- 
mântări a spiritului şi a credinţei creştine. 

De aceea, eu şi prietenii mei din Banat apre- 
ciem faptul că domnul George Popescu a reuşit să 
readucă în actualitate învățătura marilor noştri 
dascăli şi vizionari precum: Nae Ionescu, Lucian 
Blaga, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Nicolae Pau- 














anul VII e nr. 75-76 


ROST 


REPERE 




















lescu, ş.a. Am convingerea fermă şi o mărturisesc 
fără rezerve că lupta pe care a dus-o domnul Po- 
pescu 0 viață întreagă pentru biruința Adevăru- 
lui, Binelui şi Frumosului în România, a fost o lup- 
tă sinceră, dezinteresată, fără motive personale, 
obscure, ci numai pentru binele neamului româ- 
nesc şi al urmaşilor săi. Jertfa generaţiei sale este 
biletul nostru de identitate Ia judecata de Apoi a 
neamurilor, certificatul nostru de curățenie, de 
umilință şi nevoință pe altarul credinței creştine. 
Domnia sa este unul dintre oamenii frumoși, cum 
a definit exemplar Dan Puric profilul generaţiei 
mărturisitoare, oamenii care au luptat să menţi- 
nă mereu chipul ontologic firesc, ferindu-l de pro- 
cesul disoluţiei morale, al uscăciunii sufleteşti. 
Dacă comuniştii întrupează profilul omului urât, 
al ființei schimonosite, reprezentanții generaţiei 
de rezistenți anticomuniști întrupează profilul 
omului frumos, al ființei duhovniceşti. 
Mărturisirea domnului George Popescu se 
înscrie pe linia Predaniei şi a Patericului Sfinților 
Români din Închisorile comuniste: Prea Cucerni- 


cul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc şi a bă- 
trânului combatant creştin de la Braşov Traian 
Trifan, de la care a învăţat lecţia creştinismului 
autentic. De aceea, domnia sa are o profundă 
conştiinţă a păcatului despre care vorbeşte şi Nae 
lonescu în cursul său de metafizică, o conştiinţă a 
păcatului ce atinge uneori accente tragice, în ve- 
derea unei smeriri şi a unui duh al discernămân- 
tului, absolut indispensabile unui creştin adevă- 
rat. Credinţa în viaţa de dincolo, în Învierea nea- 
mului românesc fac posibile reîntâlnirea cu toți 
cei dragi, numai dacă va merita, cum spune cu 
multă umilință dânsul, refuzând împlinirea într-o 
lume în continuuă descompunere spirituală, a 
creşterii răutăţii omului modern. Rugăciunea şi 
îndelunga răbdare sunt singurele mijloace prin 
care omul creştin se îmbunătăţeşte, opunându-se 
haosului existent şi lucrărilor duhului necurat. 
Această este lecţia fundamentală a smereniei 
creştine pe care ne-o transmite generaţia mărtu- 
risitoare a domnului George Popescu, lecţia ome- 
niei şi a în-omeniei, restauratoare de sens. 





50 


anul VII e nr. 75-76 


REPERE 





George Popescu Glogoveanu 


Repere bio-bibliografice 


țul Dolj, descendent pe linie maternă din 

familia boierească a Glogovenilor, cu un rol 
major în revoluția lui Tudor Vladimirescu din 
1821 şi înrudindu-se cu familia de cărturari Cio- 
rănescu. 

Între 1926-1930 urmează clasele primare la 
Şcoala nr. 1 din Pleniţa. În 1931 susţine examenul 
de admitere la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Tot 
în 1931 susţine un examen de admitere şi la Lice- 
ul Militar Mânăstirea Dealu. 

Între 1931-1935 urmează clasele gimnaziale 
la Liceul Tehnic din Pleniţa şi la Liceul Fraţii Bu- 
zeşti din Craiova, un prestigios liceu unde predau 
profesori specializați în Franța şi Germania. Dato- 
rită contextului politic şi a întemnițării timp de 
23 de ani, este nevoit, aşa cum s-a întâmplat cu o 
parte a generaţiei sale, să-şi încheie cursurile lice- 
ale după eliberarea din temniţele comuniste, la 
Liceul Fraţii Buzeşti şi Tudor Arghezi. 

La 15 martie 1936 autorul editează revista 
„Dunărea Albastră“. 

Participă la conferințele organizate de Aso- 
ciația Prietenii Ştiinţei Gh. Ţiţeica, filiala Craiova, 
fondată de profesorii Constantin Fortunescu şi 
Charles Logier, unde îi va întâlni pe: Radu Gyr, 
Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Liviu 
Rebreanu, Ionel Teodoreanu, 1. D. Ştefănescu. În 
1938, face parte din Comitetul de Administraţie 
al Asociaţiei Prietenii Ştiinţei. În 1938-1939, ur- 
mează studiile la Institutul de cultură italiană din 
Craiova, condus de rectorul Paulo Soldatti, un fel 
de Universitate liberă, după modelul occidental. 

Politic, a activat, ca majoritatea elitei intelectu- 
ale interbelice, în Mişcarea Legionară. În 1933, în- 
tră într-un cuib legionar, iar în 1941 (lunile ianua- 
rie-septembrie) devine şeful Frăției de Cruce din 
Oltenia, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. 

Arestat în 4 septembrie 1941, împreună cu 
fratele său mai mare, de către regimul antonesci- 
an, care nu a ezitat să trimită la închisoare elevi 


IN naşte la 7 mai 1919, în oraşul Plenița, jude- 


de 14-15-16 ani şi având printre capetele de acu- 
zare un caiet de notițe şi volumul Îndemn Ia sim- 
plitate (1941) a lui Ernest Bernea, trece printr-o 
lungă experiență recluzionară. Astfel, străbate o 
întreagă geografie penitenciară: Craiova, Alba Iu- 
lia, Văcăreşti, Târgşor, Noua Culme, Jilava, Peri- 
prava, Aiud, unde a stat cea mai mare parte a de- 
tenţiei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului 
de amnistie generală. În cei 23 de ani de închisoa- 
re neîntreruptă, autorul a cunoscut o mulțime de 
personalităţi: de la Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, 
Henry Ghica, Alexandru Ghica, Constantin Gane, 
Profesorul 1. C. Petrescu, Istrate Micescu, până la 
Mircea Nicolau, Iuliu Stănescu, Traian Trifan, Tra- 
ian Marin, Ilie Niculescu, Valeriu Gafencu, Arse- 
nie Papacioc, Luca Dumitrescu, Ştefan Iacobescu, 
Alexandru Ştefănescu, viitorul Monah Atanasie. 

Din 1990 este secretarul şi, ulterior, vicepre- 
şedintele Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici Anti- 
comuniști din Craiova (AFDPA). 

După decembrie 1989 participă la diverse 
conferinţe organizate de Fundaţia Profesor Geor- 
ge Manu, fie cu ocazia unor lansări de carte, fie cu 
prilejul rememorării unor personalităţi culturale 
interbelice. Toate aceste colocvii susținute de au- 
tor vin în prelungirea programului de culturaliza- 
re din perioada Societăţii Prietenii Ştiinţei. La 18 
mai 1995, cu ocazia lansării primului volum de 
versuri Radu Gyr. Sângele temniței. Balade 1, edi- 
ție îngrijită de Simona Popa, Timişoara, Editura 
Marineasa, 1992, George Popescu Glogoveanu 
susține, la Casa Studenţilor din Craiova, conferin- 
ţa Radu Gyr. Omul, opera şi epoca sa. La 2 octom- 
brie 1993, în cadrul simpozionului dedicat operei 
şi vieţii lui Radu Gyr, desfăşurat la Liceul Energe- 
tic din Craiova, susține conferința Radu Gyr în 
peisajul național şi spiritual românesc. La 17 mar- 
tie 1994, cu ocazia comemorării a 54 de ani de la 
dispariţia lui Nae Ionescu, susţine, la Liceul de Ar- 
tă din Craiova, conferința Nae Ionescu, omul, 
şcoala şi învățătura sa. La 4 martie 1995, cu prile- 





anul VII e nr. 75-76 


51 


ROST 


REPERE 














jul aniversării a 90 de ani de la naşterea lui Radu 
Gyr, susține, la Casa Studenţilor din Craiova, con- 
ferința Radu Gyr şi balada în peisajul spiritual ro- 
mânesc. La 17 mai 1995, în contextul centenaru- 
lui Lucian Blaga, conferenţiază, la Liceul de Artă 
din Craiova, pe tema De [a ontologia misterului la 
viziunea spațiului mioritic. La 25 septembrie 
1995, cu ocazia lansării propriului volum Un filo- 
sof al istoriei, la Casa Studenţilor din Craiova, 
George Popescu Glogoveanu susține conferința 
despre Prefigurări Ia structura unui nou eon, Con- 
ferință ce avea să fie tradusă în engleză şi publica- 
tă de Traian Golea în buletinul său de studii isto- 
rice din California: Reductions to a Structure ofa 
New Aeon ( Romanian Historical Studies, USA, 
Hallendale, 1995). Aceeaşi carte a autorului avea 
să fie lansată şi la Librăria Mihai Eminescu din Bu- 
cureşti, la 5 octombrie 1995, alături de volumul 
lui Nicolae Petraşcu Din viața legionară. 

La 22 mai 1996, în contextul comemorării u- 
nui deceniu de la moartea lui Mircea Eliade, con- 
ferenţiază, la Muzeul de Artă din Craiova, pe te- 
ma: De [a filosofia mitului la sacralizarea istoriei. 
La 17 decembrie 1996, George Popescu Glogo- 
veanu susţine, la Universitatea din Craiova, con- 


ferința despre Emil Cioran sau drama de a [i şi a 
rămâne mereu român. La 19 martie 1997, susți- 
ne, la Casa Studenţilor din Craiova, o nouă confe- 
rință despre Nae Ionescu pe care o va repeta şi la 
Casa Studenților din Cluj, la 17 aprilie 1997. La 5 
mai 2005, în contextul centenarului Radu Gyr, 
susține, la Teatrul din Craiova, conferința Radu 
Gyr şi balada în peisajul interbalcanic. 

Este autorul unor volume semnificative: Re- 
ductions to a Structure of a New Aeon (Roma- 
nian Historical Studies, USA, Hallendale, 1995); 
Un filosof al istoriei (Editura Majadahonda, Bu- 
cureşti, 1995); Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsu- 
lui (volum de memorii, Editura Majadahonda, 
Bucureşti, 1997); Akademos.-ul naeionescian. 
Existenţă şi destin (Editura MJM, Craiova, 2006); 
De la Descartes la Nae Ionescu. O analiză a carte- 
zianismului şi crizele sale majore (Editura Sitech, 
Craiova, 2006), întrupează modelul origenist în 
care paradigma culturală coexistă firesc cu cea 
spirituală, potențată de altruism şi nobilitate; 
Pentru 0 istorie culturală. Societatea Prietenii 
Științei (Sitech, Craiova, 2008), Cavalerul de fier 
al creştinătăţii. Un filosof al istoriei în actualitate 
(Sitech, Craiova, 2008). 





52 


anul VII e nr. 75-76 


POLITICA, LA DESCUSUT 





NATO și România 


Cinci ani de avantaje şi dezavantaje 


Paul Nistor 





Strasbourg, (Franța) şi Kehl (Germania), li- 

derii politici ai statelor membre NATO s-au 
strâns într-un summit menit nu doar a celebra 60 
de ani de la formarea Alianţei Transatlantice, ci şi 
pentru a clarifica rolul alianţei în secolul XXI. Cei 
douăzeci de ani care despart acest summit de re- 
voluţiile anticomuniste din Europa de Est au re- 
definit rolul vechii organizații militare dându-i 
un nou contur şi o nouă responsabilitate. În pri- 
mul rând, s-a erodat acea imagine de braţ armat 
al lumii libere, aflat într-o continuă dispută cu 
Răul roşu, aşa cum se prezentau lucrurile pe vre- 
mea Războiului Rece. Apoi, învingător al totalita- 
rismului, NATO a dorit să-şi asume un rol de pro- 
tector al ideilor democratice, apărând realităţile 
şi cuceririle liberal-democraţiei dar, şi mai mult, 
aspirând să impună şi să supravegheze pacea 
mondială. 

Aniversând 60 de ani de la semnarea, la 4 
aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Atlanti- 
cului de Nord, să ne întoarcem puţin şi spre con- 
textul constituirii celei mai puternice organizații 
militare pe care a văzut-o planeta. 


Formarea NATO (1949) 


ÎL, a începutul lunii aprilie 2009, în oraşele 


Se ştie că, în mod tradițional, Statele Unite 
au fost reticente față de intrarea în diverse anga- 
jamente politice cu alte naţiuni. Istoria Americii 
era mai mult o istorie a izolării, a pragmatismului 
şi a unor înţelegeri externe conjuncturale. Astfel 
Că, atunci când s-a pus problema implicării ameri- 
cane pe alte continente, după 1945, printr-un par- 
teneriat cu naţiunile libere, rezervele au fost 
mari. 

O alianță putea creşte capacitatea unui stat 
de a se apăra, dar loialitatea colegilor şi funcțio- 


nalitatea unui astfel de organism trebuiau asu- 
mate cu prudenţă. Tradiţia a jucat un rol impor- 
tant, George Washington, Thomas Jefferson şi 
Woodrow Wilson atrăgând atenţia că alianțele nu 
au doar efecte pozitive şi că e recomandabil ca ele 
să fie evitate. Însuşi George Kennan, teoreticia- 
nul îngrădirii comunismului, invoca trecutul într- 
o asemenea chestiune: „Oamenii de stat înţelepţi 
şi experimentați sunt, de obicei, precauţi înaintea 
unor angajamente care pot aduce constrângeri 
comportamentului unui guvern, în viitor, la date 
necunoscute, înaintea unor situaţii de nepre- 
văzut“1. Cu toate aceste rețineri, America a optat 
pentru un sistem complex de înţelegeri cu alte 
națiuni. Dacă între neajunsuri se includeau 
dependenţa de aliați, posibila implicare într-un 
război pentru un stat îndepărtat şi limitarea li- 
bertăţii de mişcare, avantajele erau şi ele consis- 
tente: creşterea securităţii în arii regionale vaste, 
îndepărtarea costurilor, posibilitatea de proiec- 
tare a intereselor americane până spre zone de la 
periferia U.R.S.S. şi capacitatea de control a medi- 
ului politic global. 

Cauzele imediate ale formării Alianței Nord 
Atlantice se regăsesc în mediul internațional 
inițial al Războiului Rece, acolo unde loviturile de 
stat şi ocupaţia militară în Europa de Est s-au 
întrepătruns cu lupta ideologică şi primele mani- 
festări ale comunismului în Occident. O politică 
comunistă, aparent bine coordonată şi concer- 
tată, provoca democraţiei vestice pierderea gra- 
dată a unor bastioane de rezistență în Europa. 
Agitaţiile partidelor comuniste occidentale con- 
tra Planului Marshall şi întărirea pozițiilor acesto- 
ra în sistemele politice din Europa apuseană au 
produs o undă de îngrijorare. În plus, propagan- 
da antiamericană crescută a sovieticilor, reacti- 
varea Comintern-ului într-o formulă moderniza- 
tă (Cominform) şi lovitura de stat din Cehoslova- 
cia au lăsat impresia declanşării unui război gene- 


1 Charles W. Kegley Jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trend and Transformation, Worth Publishers, Inc., 


New York, 1999, p. 464. 





anul VII e nr. 75-76 


53 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ralizat între puterea comunistă şi lumea vestică. 
Criza Berlinului şi blocada (1948-1949) care au 
ridicat ostilitatea dintre cele două tabere Ia cote 
înalte au fost semnale clare că Occidentul nu 
putea rezista înaintea sovieticilor decât în mod 
solidar. Dintre toate evenimentele premergă- 
toare semnării Pactului Nord-Atlantic, preşedin- 
tele Truman plasa şi el criza berlineză pe primul 
loc în influențarea deciziei de realizare a unei în- 
țelegeri militare apusene: „Duritatea ruşilor în 
chestiunea Berlinului i-a făcut pe mulţi europeni 
să-şi dea seama de necesitatea unei asistenţe mili- 
tare mai strânse între naţiunile vestice şi aceasta 
a condus la discuţiile din care a rezultat N.A.T.0. 
Berlinul fusese o lecţie pentru noi toţi“.2 

După ce a fost depăşită problema opiniei 
publice americane ( care era reticentă la noi anga- 
jamente militare după pierderile suferite de SUA 
între 1941-1945) şi cea a legalitatăţii încheierii 




















unei alianțe pe timp de pace (prin intermediul re- 
zoluţiei Vandenberg), negocierile concrete cu 
partenerii europeni şi cu Canada au putut fi de- 
marate încă din vara anului 1948. Prima întâlnire 
între părţi, desfăşurată Ia 6 iulie 1948, înainte de 
blocada Berlinului, grupa o delegaţie americană 
condusă de subsecretarul de stat R. Lovett şi 
ambasadorii Marii Britanii, Franţei, Belgiei, 
Olandei şi Canadei3. Truman evocă în memoriile 
sale acele momente încărcate de tensiune dar şi 
de speranță şi încredere: „Această negociere s-a 
ținut în cel mai mare secret. Un sistem special de 
securitate s-a aplicat astfel încât doar un mini- 
mum de material documentar a fost distribuit. 
Curieri speciali au înmânat toate hârtiile. Discuţi- 
ile telefonice despre subiectele abordabile Ia acea 
conferință au fost eliminate, iar comunicațiile 
telegrafice au fost reduse la minimum. Numai 
unui număr redus de persoane i s-a permis să 
aibă acces la documentele respective. Sistemul 
[...] trebuia să prevină scurgerile către agenții 
sovietici“f. 

Deşi purtate cu sinceritate şi entuziasm, ne- 
gocierile pentru formarea unei alianțe occiden- 
tale au scos repede la suprafață orgolii naţionale, 
pretenții imposibil de rezolvat şi chestiuni sensi- 
bile care trebuiau abordate cât mai delicat posi- 
bil. Liantul viitoarei organizaţii a fost descoperit 
în omniprezența pericolului sovietic şi în hotă- 
rârea de a proteja valorile democraţiei şi capita- 
lismului. Până la armonizarea punctelor de vede- 
re naţionale mai erau însă necesare eforturi su- 
plimentare. Dean Acheson, Secretarul de Stat al 
SUA, un adevărat artizan al N.A.T.0,, considera că 
negocierile au fost purtate în jurul a trei proble- 
me cu greutate: care dintre naţiunile occidentale 
trebuiau implicate, dacă tratatul trebuia să se 
ocupe şi de altceva decât de securitatea militară şi 
ce angajamente trebuia să conţină el5. Conexe la 
aceste direcții mari, erau adăugate altele: modali- 
tatea în care americanii puteau oferi arme euro- 
penilor, posibilitatea ca tratatul să acopere terito- 


2 Harry S. Truman, Memoirs, vol. II, The New American Library of World Literature, Inc., New York, 1965, p. 156. 
3 Walter La Feber, America, Russia and the Cold War, 1945 - 1971, John Willy and Sons, Inc., New York, 1972, p. 


75. 
4 Harry S. Truman, op.cit. p. 285. 


5 Dean Acheson, Present at the Creation, W.W.Norton & Company Inc., New York, 1969, p. 276. 





54 


anul VII e nr. 75-76 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





riile de peste mări ale partenerilor de pe bătrânul 
continent, trupele americane din Europa, ches- 
tiunea germană şi cazurile concrete în care parte- 
nerii acționau pentru a opri o eventuală agresiu- 
ne. 

În privinţa membrilor viitoarei organizații, 
Departamentul de Stat explora intenția de a 
deschide discuţii - pe lângă cele existente la 
nivelul Pactului de la Bruxelles - cu Norvegia, Da- 
nemarca, Islanda, Italia, Irlanda poate şi cu Portu- 
galia şi Suedia. Existau sugestii şi pentru o viitoa- 
re aderare a Spaniei, R.F. Germaniei şi Austriei, 
dar, în general, s-a căutat să se evite acele țări care 
nu erau încă pregătite să-şi asume angajamentele 
de tipul celor ce proveneau dintr-o asemenea aso- 
ciere. La un anumit moment, s-a sugerat chiar că 
ar putea exista diferite clase de asociere cu diferi- 
te grade de obligaţii”. În faţa acestor propuneri, 
reacțiile europene au fost diverse: englezii aveau 
reticenţe în privința italienilor, francezii doreau 
să transforme acceptarea Norvegiei în monedă 
de schimb pentru acoperirea Algeriei de către tra- 
tat, iar Norvegia cocheta încă cu o structură de se- 
curitate nordică propusă de Suedia. Americanii 
insistau pentru Italia, afirmând că deşi aceasta 
nu era un stat atlantic, o Italie neinclusă în 
N.A.T.0. cu puternice poziții comuniste, putea fi o 
sursă permanentă de pericole. După acceptarea 
italienilor, care au spart principiul apartenenţei 
geografice la țărmurile oceanului, turcii şi grecii 
au clamat şi ei protecţia sub umbrela viitoarei co- 
munităţi atlantice”. 

Pentru a se pune ordine în acest haos, inițial 
s-au făcut recomandări pentru trei tipuri de mem- 
bri, fiecare cu alt gen de obligaţie. Charles 
Bohlen, un funcţionar important de la Departa- 
mentul de Stat, a descris foarte plastic cele trei 
grupuri: un nucleu dur, nişte țări intermediare 
care erau importante pentru nucleu şi câteva sta- 
te care mai mult produceau probleme în nego- 
cieri decât să suplimenteze securitatea alianţei. 
În memoriile sale el aprecia că în timpul negocie- 


6 Harry S. Truman, op.cit. p. 285. 
7 Dean Acheson, op.cit., p. 277. 


rilor sau chiar la semnarea Tratatului Nord-Atlan- 
tic, nimeni nu ar fi putut anticipa modul în care 
urma să evolueze N.A.T-0, în anii viitori. În aceste 
momente însă, americanii şi europenii se gân- 
deau doar la negocierea unei alianţe militare cla- 
siceă. 

George F. Kennan, un opozant al ideii de for- 
mare a unei alianțe atlantice, afirma sarcastic că 
Portugalia şi Turcia nu se încadrau în ideile ame- 
ricane despre democraţie şi libertate individuală, 
iar din punct de vedere geografic, includerea Ita- 
liei sau Turciei ar fi aruncat o umbră de ridicol 
asupra termenului „nord-atlantic“. După cum 
constata diplomatul american, „În orice încer- 
care de a defini un cerc de state asociate unui 
scop politic, cea mai mare dificultate nu e nicio- 
dată pe cine să incluzi, dar, întotdeauna, pe cine 
să excluzi. Atât de jenantă e această ultimă ches- 
tiune, încât se poate constitui în bun argument 
contra pactelor în general“?. Totuşi, exista o ten- 
dință în Departamentul de Stat de a extinde 
această alianță cât se putea de mult, cât mai 
aproape de granițele sovietice. Acest fapt putea 
avea şi consecințe nedorite în cazul în care Uniu- 
nea Sovietică ar fi resimţit noua organizație ves- 
tică drept un pericol prea evident pentru frontie- 
rele sale. Acest punct de vedere a fost sistematizat 
încă de la început de Ernest Bevin, ministrul de 
externe britanic, care într-o telegramă secretă 
prezenta riscurile asocierii naţiunilor din zona 
nord-atlantică: „Ruşii să nu se simtă provocaţi de 
înființarea unei organizaţii de apărare şi să do- 
rească să treacă la măsuri care ar arunca lumea în 
război“10. Deşi aceste temeri existau la nivelul tu- 
turor statelor, încrederea în puterea Americii ge- 
nera siguranță pentru un viitor senin. 

În timpul negocierilor pentru organizarea 
N.A.T.0O,, între cele două mari entități (America de 
Nord şi Europa) au existat tendințe contradicto- 
rii: europenii care doreau avantajele unei reale 
garanții din partea S.U.A. în domeniul militar şi 
americanii care țineau să-şi păstreze libertatea de 


8 Charles E. Bohlen, Witness to History 1929 - 1969, W.W. Norton & Company Inc., New York, 1980, p. 207. 
9 George F. Kennan, Memoirs, Little, Brown and Company, Boston, 1967, p. 412. 


10 Harry S. Truman, op.cit, p. 282. 





anul VII e nr. 75-76 


55 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





acțiune şi să accepte un angajament transatlantic 
doar ca principiu. 

Opiniile negociatorilor S.U.A. au oscilat per- 
manent. Conform „Documentelor de la Penta- 
gon“ americanii se abțineau chiar şi de a a oferi 
garanţii de securitate clare europenilor, gest ce 
vida de conţinut orice noi discuţii. Treptat, situa- 
ţia s-a schimbat şi implicarea Washingtonului a 
fost mult mai fermă. 

Existau diferenţe de opinie chiar şi în cadrul 
aceleiaşi echipe. Dacă Geoge Kennan favoriza 
doar o alianţă a statelor pur atlantice, aplicând o 
rigoare geografică acestui concept, John Hicker- 
son - directorul Oficiului pentru Afaceri Europe- 
ne din Departamentul de Stat a făcut un lobby 
permanent pentru Italia şi pentru alte țări conti- 
nentale!!. Mai mult, după cum afirma istoricul 
Timothy Ireland, S.U.A. vedeau viitoarea alianță 
în termeni de Război Rece, cu o rivalitate Est-Vest, 
în special cu U.R.S.S., în timp ce Marea Britanie şi 
Franța încă încercau să creeze un scut contra 
unui posibil pericol german??. În pofida acestor 
mici diferențe de opinie, problema centrală a 
constituit-o întotdeauna modul în care se putea 
îmbina dorința europenilor de a căpăta o umbre- 
lă de securitate cu tendința americanilor de a-şi 
conserva libertăți de acţiune. Aceste două mari 
tendinţe îşi vor pune amprenta în mod decisiv 
asupra negocierilor, iar actul final va indica un 
compromis acceptati. Discuţiile s-au purtat în 
principal între reprezentanţii legislativului ame- 
rican (Congresul ținea să-şi conserve prestigiul 
de factor important în luarea deciziilor de politi- 
că externă) şi ambasadorii statelor europene, cu 
reprezentanţii executivului S.U.A. pe post de me- 
diatori. 

În privinţa statutului de membru al Pactului, 
ceea ce părea o idee simplă şi strălucită la început 
s-a dovedit a fi o chestiune delicată. În afara 
țărilor iniţiatoare ale Tratatului (S.U.A., Canada, 
Marea Britanie, Franța şi Benelux), pentru care 


nu au existat suspiciuni şi comentarii, mai toate 
celelalte propuneri s-au constituit în subiecte de 
dispută. Irlanda a condiţionat negocierile de re- 
zolvarea problemei Ulster-ului (şi de aceea a fost 
lăsată deoparte). Italia a fost cu greu adoptată de 
englezi şi francezi, Canada s-a opus Portugaliei 
din cauza regimului politic iar Scandinavia a fost 
pe punctul de a deturna total esenţa N.A.T.OI. 
Presiunile sovietice asupra Norvegiei (pentru 
încheierea unui tratat de genul celui sovieto-fin- 
landez) au fost a doua cauză imediată a formării 
N.A.T.O. În plus, înclinația Suediei înspre neutrali- 
tate şi tentaţia de a organiza un sistem de securi- 
tate regional (Suedia, Norvegia, Danemarca, plus 
Islanda), independent de Occident, au adus 
Alianța Atlantică la un pas de a pierde flancul său 
nordici5. În final, mai multe state care oscilau 
între neutralitate şi angajare au înţeles că în noua 
eră ce se deschidea, doar o înțelegere politico- 
militară puternică putea conduce la salvarea 
Vestului. 

Presaţi de situația din Europa, negociatorii 
au finalizat proiectul Tratatului la sfârşitul anului 
1948, prezentarea publică fiind făcută în ianuarie 
1949. Irlanda şi Suedia, deşi invitate să adere, au 
preferat să păstreze o neutralitate tradiţională. 
La 4 aprilie 1949, la Washington, într-un cadru so- 
lemn, Tratatul de constituire a Pactului Nord 
Atlantic a fost semnat de reprezentanţi a 12 state: 
Canada, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Olanda, 
Belgia, Luxemburg, Islanda, Danemarca, Norve- 
gia, Portugalia şi Italia. În cadrul acestei ceremo- 
nii, preşedintele Truman a ţinut discursul care l-a 
enervat atât de mult pe Stalin, comparând Trata- 
tul N.A.T.0. cu un act de bună vecinătate între 12 
proprietari care decid că e în avantajul lor să se 
asocieze. După aprecierile preşedintelui S.U.A.: 
„Speram că tratatul va servi la prevenirea celui 
de-al treilea război mondial. Desigur, dacă ceva 
de acest gen ar fi existat în 1914 sau 1939, actele 
de agresiune care au împins lumea în cele două 


11 Mark Smith, NATO enlargement during the Cold War, New York, 2000, p. 33. 
12 Timothy P. Ireland, Creating the Entangling Alliance: The Origins of the North Atlantic Treaty Organization, 


Greenwood Press, Westport, 1981, p. 39. 


13 Andre Beaufre, N.A.7.0. and Europe, Faber & Faber Ltd., London, 1967, p. 23. 


14 Mark Smith, op.cit. p. 32-48. 
15 Ibidem, p. 41. 





56 


anul VII e nr. 75-76 


POLITICA, LA DESCUSUT 








catastrofe nu s-ar fi întâmplat“€. Abia în câţiva 
ani, însă, NATO a devenit o organizație funcţion- 
ală. Pentru a păstra echilibrul între europeni şi 
americani, primul comandat al forțelor aliate în 
Europa a fost generalul Eisenhower, atât de res- 
pectat în urma victoriilor obținute în războiul 
mondial, iar primul Secretar General NATO afost 
lordul Ismay, un apropiat al premierului Winston 
Churchill. 


Un NATO al secolului XXI 


Două modificări majore au intervenit în 
imaginea Alianţei Atlantice de la începutul anilor 
90 încoace: ea s-a transfromat din ce în ce mai 
mult dintr-o cooperare militară în una politică şi, 
în plus, a încercat să-şi depăşească atribuţiile regi- 
onale, acționând ca un actor de talie globală. Pe 
de altă parte, deşi liderii occidentali au ţinut să 
conserve un discurs idealist, NATO a pierdut din 
alura morală cu care se prezenta în timpul Războ- 
iului Rece. Confruntările sângeroase din Serbia şi 
Afganistan, executate în ultimul deceniu cu forțe 
asimetrice față de localnici, au creat şi o imagine 
negativă organizaţiei în lumile slavă şi islamică. 
Apoi, încălcarea suveranității unor state, fără 


16 Harry S. Truman, op.cit, p. 288. 











declaraţie de război, doar în numele intervenţio- 
nismului legat de protecţia drepturilor omului, a 
făcut nu doar să fie operate schimbări majore în 
doctrinele statale contemporane, ci şi să se con- 
solideze mitul unui jandarm mondial, aflat în 
slujba Occidentului. 

Pe măsură ce unitatea europeană a evoluat, 
NATO a fost privit şi ca un semn al dependenței 
de America. Crearea Uniunii Europei Occidentale 
şi a altor forme de cooperare militară europeană 
a scos la lumină o rivalitate emergentă între euro- 
peni şi americani. Ultimele războaie ale perioad- 
ei post-Război Rece, poziţiile diferite ale Washing- 
tonului şi capitalelor europene față de Rusia, in- 
tervenţia în Irak sau crizele teroriste/antiterori- 
ste, au consolidat ideea că NATO e un semn al 
omnipotenței Statelor Unite Ia scară globală. Din 
acest motiv, nu puţine au fost ocaziile când Franța 
sau Germania au încercat să facă mici scenarii de 
frondă față de aliatul transatlantic. Dar acest sum- 
mit din 2009 a arătat o solidaritate indiscutabilă 
a membrilor. Europa mai are încă nevoie de Ame- 
rica, iar Washingtonul mizează în continuare pe 
resursele Europei. Revenirea Franţei în totală 
cooperare cu structurile militare ale organizaţiei 
indică cum NATO poate rămâne instrumentul 





anul VII e nr. 75-76 


57 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





prin care şi europenii îşi pot rezolva chestiunile 
de prestigiu sau de interes naţional, proiectate la 
scară globală. Chiar şi pentru America e mai de 
dorit să încurajeze formarea unor structuri mili- 
tare europene în interiorul Alianței decât în afara 
ei... 

Cu toate aceste rivalități interne, Pactul 
Nord-Atlantic, simbolizând din ce în ce mai mult o 
alianță a statelor cu regim democratic, care pro- 
movează şi protejează un anumit set de valori, a 
fost unul din factorii care au reuşit, în ultimii 20 
de ani, să menţină pacea globală. Uneori printr-o 
diplomaţie tăcută dar eficientă, alteori trecând 
prin fricțiuni externe vizibile, NATO a descurajat 
nu doar adversarii tradiționali - marile puteri cu 
tendințe hegemonice care propun alte reguli ale 
ordinii mondiale ( Rusia şi China) -, ci şi forțele 
care reprezintă noile vulnerabilități nonconfor- 
miste ale mileniului III (teroriştii, despoţii ato- 
mici, tiranii sângeroşi ai propriile popoare). 
Uneori justă alte ori injustă, prezenţa şi implica- 
rea reală a trupelor NATO în problemele incan- 
descente ale zilei este, în primul rând, eficientă. 

















Chiar dacă războiul nu a mai fost văzut de multe 
generații, ar fi o greşeală să considerăm că pacea 
se auto-regenerează spontan. În fapt, marile pu- 
teri care au creat acest regim internațional şi 
alianțele militare care îl încarnează, descurajează 
schimbarea şi întronarea haosului în lume. 

Summit-ul franco-german din 2009 a indicat 
clar că organizaţia e dispusă să meargă pe o 
direcţie nouă. Încă nu ştim dacă e şi o direcţie fas- 
tă. Au intrat în „club“ Albania şi Croaţia; s-a spus 
că Serbia, Ucraina şi Georgia vor avea şanse de în- 
dată ce vor îndeplini criteriile. Această variantă 
arată că NATO are ambiția extinderii, către mai 
toate statele democratice care se circumscriu 
unei anumite arii geografice. Dar e foarte posibil 
ca odată cu extinderea excesivă să vină şi dilu- 
area acelei formidabile organizări pe care o re- 
prezenta Pactul Nord Atlantic în era Războiului 
Rece. Deja nu mai putem vorbi de un nucleu de 
state cu valori chiar apropiate, nu ştim unde ar fi 
aportul Ucrainei la virtuțile democraţiei şi nici 
aportul Albaniei la vreun efort militar viitor. În 
schimb, probabil NATO îşi face vreun titlu de glo- 
rie din a se întinde, imperial, peste toată America 
de Nord şi Euuropa, intimidându-și astfel rivalii şi 
încercând o demonstraţie de forță cu valenţe 
geopolitice. Dar, fără îndoială, creşterea nefireas- 
că a numărului de membri duce la golirea de con- 
ținut a Alianţei. Dacă o ţine în acelaşi ritm, s-ar 
putea ca NATO al anului 2050 să cuprindă vreo 
200 de ţări... 

În acelaşi timp, NATO şi-a demonstrat 
ambițiile globaliste, reconfirmând angajamente- 
le din Orientul Mijlociu. Dacă deja azi Afganista- 
nul e un teritoriu strategic pentru securitatea 
atlantică, de ce mâine nu ar fi şi Birmania sau So- 
malia? Astfel, apărarea intereselor euro-ameri- 
cane se va produce pe toate continentele, exis- 
tând riscul ca alte civilizaţii să perceapă organiza- 
ţia drept agresivă şi imperialistă. Vestul versus 
Restul nu pare să mai fie o glumă şi nici o impo- 
sibilitate legată, ca în trecut, de bariera distanțe- 
lor geografice. Probabil, sub această presiune 
mondială a NATO ori lumea întreagă se va demo- 
cratiza şi se va occidentaliza, ori se va naşte o coa- 
liţie care se va opune deschis hegemoniei globale 
a puterilor atlantice. 





58 


anul VII e nr. 75-76 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Până atunci, NATO dovedeşte însă că nu are 
voinţa de a-şi impune cu fermitate principiile în 
fața principalului rival: Rusia. Astfel, dialogul cu 
Moscova va fi reluat, în ciuda tragediei din 
Georgia, de anul trecut. Sau, mai bine zis, NATO 
îşi impune princiipiile, prin forță, doar acolo 
unde doreşte. Există o aplicare selectivă a stan- 
dardelor democratice fixate de NATO, față de 
unele regiuni. Sunt zone de prioritate 0, probabil 
cele dorite de americani, şi zone unde sunt lăsaţi 
să moară oameni care strigă disperaţi după liber- 
tate şi democraţie ( Georgia, Belarus, Moldova). 
Cu toate aceste inconsecvențe, marşul NATO că- 
tre dominație mondială este lent dar constant, şi 
cu obiective pe termen lung. 


România și NATO 


Opţiunea României pentru NATO a fost una 
firească în contextul în care, în anii “90, au dis- 
părut state din Est, s-au modificat frontiere, au 
izbucnit conflicte etnice şi s-au derulat războaie 
sângeroase (în Balcani şi în spaţiul ex-sovietic). 
Redistribuirile de putere în Europa şi în lume 
aduceau noi interese şi rivalități. Atunci, inte- 
grarea într-o alianță stabilă, tutelată de o super 
putere vestică, părea să fie unica direcţie care 
garanta integritatea şi securitatea statului 
român, precum şi ancorarea lui într-o organizație 
care, pe lângă ataşamentul la valorile democraţi- 
ei, oferea şi perspectiva asigurării prosperității 
economice. Aşadar, spre NATO ne-au împins mai 
mult angoasele noastre istorice şi mai puţin certi- 
tudinile pe care le oferea Alianţa. Acest lucru s-a 
confirmat până în 2009. Prin NATO am scăpat 
(parţial) de presiunile vecinilor estici, ne-am 
liniştit la ideea umbrelei furnizate de articolul 5 
al Tratatului (principiul apărării colective) dar, 
totodată, am constatat că nici prosperitatea nu 
vine automat şi nici apartenenţa la Alianță nu ne 
transformă instituţiile, peste noapte, din balca- 
nice şi ineficiente, în occidentale şi absolut mag- 
nifice. Cu bune şi cu rele, intrarea în NATO a Ro- 
mâniei a fost un pas firesc, iar efectele se vor ve- 
dea mai bine doar pe termen lung. 

Avantajele vizibile sunt puţine: liniştirea 
conştiinţei noastre istorice (prea zbuciumate), 


rudimente de baze americane în Dobrogea, pro- 
tecţia şi sprijinul (ipotetice sau nu) unor puteri 
vestice şi intrarea armatei române într-o eră a 
modernizării. Mai toate acestea de mai sus nu 
sunt absolute, ci relative. Americanii din Dobro- 
gea, până acum, nu ne-au asigurat vreo mare se- 
curitate, ba, din contră, ne-au pus pe harta 
fortărețelor zburătoare ale CIA şi au atras atenţia 
vecinilor, Ucraina mai ales considerând România 
ca având frecvente impulsuri agresive. Sprijinul 
vestic este, iarăşi, mai mult virtual, atât timp cât 
investitorii occidentali vin în cadență de melc 
spre România, iar americanii par a nu avea inten- 
ţia de a ne ridica vreodată obligativitatea umili- 
toarelor vize. Apoi, pretenţia noastră că nu sun- 
tem doar consumatori, ci şi furnizori de securi- 
tate, e ridicolă. Atât timp cât nu reuşim să schim- 
băm nimic din politicul ostil al Republicii Moldo- 
va, nu putem numi furnizare de securitate ex- 
ploatarea mâinii de lucru ieftine româneşti (să 
numim aşa batalioanele gen Scorpionii Roşii şi 
Lupii Negri) în Irak şi Afganistan. În plus, visul 
nostru strategic - cointeresarea marilor puteri 
asupra securităţii Mării Negre, pare mai îndepăr- 
tat ca niciodată. 

Totuşi, avem un imens şi palpabil avantaj. 
Suntem în structurile atlantice, suntem pe vecie 
ai Vestului. Ultima frontieră a lumii civilizate s-a 
mutat dinspre Tisa spre Prut. Oricât de neînsem- 
nate ar fi urmările acestei situaţii, fără gestul din 
2004 lucrurile ar fi stat mult mai dezastruos. 
Intrarea în NATO ne-a favorizat admiterea în 
Uniunea Europeană, a adus relativa dezvoltare 
economică din ultimii ani şi a pus o barieră (per- 
meabilă, totuşi) tendinţelor expansioniste invizi- 
bile ale Moscovei. Călătorim liber până la Londra, 
suntem cetăţeni ai Europei, egali în drepturi cu 
germanii, francezii sau spaniolii. Aceste simple 
detalii fac o diferență enormă faţă de ceea ce ar fi 
putut fi... fără NATO. 

Dezavantajele au fost servite la pachet cu 
avantajele. Cei care ne-au adus securitatea ne-au 
adus şi frânturi de insecuritate. Astfel, pierdem 
militari în deşerturile arabe, am trăit cu teama 
atentatelor teroriste şi suportăm presiunile 
Rusiei atunci când insistăm pentru scutul euro- 
pean anti-rachetă. Dar o alianță tocmai aceasta 





anul VII e nr. 75-76 


59 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





presupune: acceptarea unei solidarităţi care nu 
se verifică doar la bine, ci, mai ales, în momente 
critice. Aşa se face că vecinii slavi ne privesc cir- 
cumspecți. Am fost de acord cu bombardarea Ser- 
biei comuniste în 1999, şi lucrul acesta nu e uitat 
uşor de sârbii de rând. La est, Ucraina înțelege că 
bazele din Dobrogea sunt îndreptate şi împotriva 
ei. Pentru puterea de la Chişinău nu suntem altce- 
va decât Răul suprem. Vecinii aşadar, cel puţin 
până la totala lor democratizare, ne percep ca pe 
un instrument docil al Occidentului, o rampă de 
lansare a unor noi acţiuni „portocalii“, destabili- 
zatoare, către stepele estice. 

Dar partea cea mai vizibilă a acestei dezba- 
teri se referă, fără doar şi poate, la dizlocarea 
forțelor româneşti pe fronturi îndepărtate. 
Lăsând la o parte argumentele jalnice, idealist- 
umaniste, lansate din unghiuri diferite - ba că se 
pierde sânge românesc tocmai în Mesopotamia, 
ba că suntem eroi care luminăm zona arabă cu 
„darurile“ democraţiei şi libertăţii -, constatăm 
existența a suficiente argumente pro şi contra 
participării româneşti la misiuni îndepărtate. Pe 
de o parte, DA - cheltuim prea multe resurse față 
de cât îşi permite un stat sărac, precum România, 
doar pentru a ne menține Alianța şi pentru a ară- 
ta ce parteneri grozavi suntem. Pe de altă parte, 
câştigurile profesionale şi strategice ale militari- 
lor români sunt incalculabile, ca şi avantajele 
aduse de stabilirea unor relaţii umane adânci cu 
americanii, britanicii, musulmanii. Occidentalii 
ne pot oferi, pe viitor, securitate (în sens multi- 
plu); arabii ne pot deschide calea unor debuşee 
economice în zonă. Ne-am minți frumos dacă ne- 
am simți exportatori de stabilitate şi democraţie, 
dar am fi realişti dacă am cădea de acord că prin 
NATO ne putem servi interesele naţionale şi la 
mii de kilometri distanță de casă. Aşadar, 
România-NATO e o relaţie bilaterală de exploata- 
re, rece şi calculată. Fiecare e instrumentul celui- 
Ialt şi cei inteligenţi, oricare ar fi ei, au de câştigat 
mai mult decât au de pierdut. 

Ultimul summit, din 2009, a indicat o dată în 
plus diferența între marii şi micii actori inter- 
naţionali. Marota noastră geopolitică - îmblânzi- 
rea spațiului Mării Negre - s-a dovedit a fi mai pu- 
țin interesantă pentru aliați. Doar la nivel decla- 


rativ ei au confirmat interesul pentru această 
zonă frământată, de unde vin destule amenințări 
către România şi către Vest. Deşi preşedintele Bă- 
sescu ne-a asigurat că va încerca să facă din pro- 
pria agendă şi agenda Alianţei, acest lucru nu a 
fost posibil. Era de aşteptat. NATO cheltuie des- 
tule resurse în alte regiuni şi era puţin probabil că 
doar de dragul nostru va tensiona relaţiile cu 
Moscova şi va deschide un nou „front“ al stabili- 
tăți şi democraţiei în coasta colosului rus. Pentru 
moment, NATO a confirmat interesul pentru re- 
zolvarea conflictelor înghețate din Est (Abhazia, 
Nagorno-Karabah, Transnistria, Caucaz) şi a încu- 
rajat România să susțină mai multe proiecte co- 
mune cu Bulgaria şi Turcia. 

Totuşi, ne întrebăm dacă ideea cooperării la 
Marea Neagră nu va rămâne doar un mit atât 
timp cât nu vom conştientiza că această mare 
desparte popoare mult prea diferite. Spaţiul 
pontic, aflat în inima Euriasiei, reprezintă şi con- 
fluenţa dintre lumea rusă şi lumea islamică şi, 
chiar prin însuşi acest fapt, generează conflicte 
de interese majore. Diversitatea populațiilor 
este uriaşă şi acolo unde vorbim de falii mari - 
etnice, religioase, civilizaţionale - nu putem 
crede că o singura formulă magică, „cooperare 
pentru prosperitate“, poate salva totul. Curios e 
nu doar că Marea Neagră poate fi numită un lac 
înconjurat de conflicte îngheţate dar, în acelaşi 
timp, de jur împrejur sunt ancorate prea multe 
regimuri autoritare care doar vag au de-a face cu 
democraţia. Nu mai spunem că pe acolo trec 
marile rute ale petrolului, gazului, crimei organi- 
zate, traficului de arme şi de fiinţe umane. Puse 
cap la cap... adunăm mai multe probleme decât 
oportunități şi constatăm simplist că un stat pre- 
cum România, fără flotă, fără armată, şi fără 
bani, este prea mic pentru a-şi propune obiec- 
tive atât de măreţe într-o zonă atât de specială. 
Din acest motiv s-ar cuveni ca sugestiile noastre 
de acţiune în NATO să fie mai realiste şi să se li- 
miteze la o vecinătate apropiată, fără a ne dori să 
rezolvăm ceea ce nu au reuşit în mii de ani nici 
grecii, nici otomanii şi nici ruşii. Nu de alta dar pe 
lângă faptul că am cădea de ridicoli, am risca să 
ignorăm probleme mult mai importante pentru 
români. 





60 


anul VII e nr. 75-76 


DIRECȚII 





Dezbatere în paginile revistei Idei în Dialog 


Conservatorismul American 


Alexandru Racu 





Ț! numărul din februarie anul curent, Revista 


Idei în Dialog a publicat un dosar dedicat 

Conservatorismului American, dosar care, 
alături de texte semnate de Vladimir Tismănea- 
nu, Mihail Neamţu, Alexandru Bogdan Duca, Vlad 
Topan şi Victor Popa, ne oferă şi câteva bineveni- 
te traduceri din Russel Kirk, William F. Buckley Jr. 
sau Allan Bloom. 

Voi comenta doar patru dintre textele publi- 
cate în respectivul dosar pentru că poziţionarea 
lor ideologică merită anumite observaţii, arti- 
colele lui Alexandru Bogdan Duca şi Vladimir 
Tismăneanu fiind strict bibliografice. În actualul 
număr al ROST, mă voi ocupa pe scurt de 
Argumentul lui Mihail Neamţu, coordonatorul 
dosarului, Argument care deschide seria de arti- 
cole dedicate conservatorismului american, pre- 
cum şi de articolul autorului mai sus numit dedi- 
cat reflecţiilor geopolitice asupra Islamului ale 





HR. Patapievici, directorul revistei „Idei în Dialog“ 


lui Bernard Lewis şi Samuel P. Huntington. În nu- 
mărul viitor, urmează să mă opresc asupra criticii 
libertariene adresate de Vlad Topan „conservato- 
rismului câtuşi de puţin etatic“, precum şi asupra 
încercării lui Victor Popa de a fundamenta alian- 
ţa dintre liberalism şi conservatorism în gândirea 
lui Alexis de Tocqueville. 


Aclimatizări, ambiguităţi, 
ambivalenţe 


Făcând analiza noului limbaj „revoluţionar“ 
inventat de teoreticienii şi liderii Revoluţiei Fran- 
ceze, Joseph de Maistre observa că, lăsând la o 
parte pocirea limbii franceze, noul limbaj se re- 
marca prin incapacitatea de a gândi în mod clar. 
Ca să-l cităm pe Benjamin Thurston, autorul unui 
articol intitulat „Joseph de Maistre's Theory of 
Language: Language and Revolution“, aveam de- 
a face în cazul noului limbaj cu „o întunecime a 
limbajului“ şi cu „inabilitatea unei exprimări 
lucide care să evite paralogismele şi ambigui- 
tatea“. Tendinţa de redefinire şi substituție a ter- 
menilor era completată de tendința de a folosi tot 
mai mulți termeni abstracți, cuvinte care nu core- 
spundeau nici unor date precise, precum drep- 
turile omului, libertate, egaliate etc. Şi tocmai în 
această lipsă de precizie stătea forța discursului 
revoluţionar, întucât făcea posibilă transfor- 
marea limbajului dintr-un mijloc de comunicare 
într-un mijloc ideal de manipulare. Joseph de 
Maistre era forțat de altminteri să recunoască că 
era imposibil să te cenți cu acest gen de oameni, 
tocmai datorită faptului că respectivii îşi expri- 
mau ideile în termeni care însemnau orice şi 
nimic.! Un critic nu doar al lui Jean Jacques Rou- 
sseau, ci şi al lui John Locke şi, implicit, al tuturor 
autorilor pentru care societatea reprezenta pro- 
dusul unui contract făcut între indivizi şi nu al 


1 Benjamin Thurston, Joseph de Maistre's Theory of Language: Language and Revolution, în Joseph de Maistre's 
Life, Thought and Influence - Selected Studies, Edited by Richard A. Lebrun, McGill-Queen's University Press, 


Montreal&Kingston, London, Ithaca, 2001, pp. 107-113 





anul VII e nr. 75-76 


61 


ROST 


DIRECŢII 





unei instituiri de sorginte divină, de Maistre sesi- 
za în fapt problemele inerente oricărui sistem de 
gândire care nu se bazează pe un text sacru fon- 
dator şi pe tradiţia hermeneutică a unei autorităţi 
interpretative clar definite, ci se bazează în 
schimb pe speculaţii abstracte cu privire la starea 
de natură şi la drepturile naturale ale indivizilor. 
După cum ni se sugerează în Argumentul cu 
care debutează grupajul de articole din Idei în 
Dialog, pentru Mihail Neamţu conservatorismul 
ar include pe lângă „importanţa familiei, preţui- 
rea patrimoniului cultural, respectul față de tradi- 
ţia religioasă iudeo-creştină, respectul antirelati- 
vist pentru ordinea naturală a lumii“ şi „legitima 
căutare a profitului prin capitalism şi cultivarea 
compasiunii prin filantropie“. Luate strict nomi- 
nal, ultimele două trăsături ale conservatorismu- 
lui pot însemna orice. Prima dintre ele poate să 
însemne spre exemplu legalizarea prostituţiei, 
ceea ce n-ar fi absolut deloc de mirare, dacă ţinem 
cont de faptul că un conservator precum Horia 
Roman Patapievici (de altfel iniţiatorul proiectu- 
lui editorial Idei în Dialog) propunea de curând 
legalizarea comercializării drogurilor?, la fel de 
bine cum cea de-a doua poate să se refere la 
„modelul suedez“ propovăduit de Ion Iliescu. De 
altfel, conservatorismul devine inevitabil un con- 
cept ambiguu şi manipulabil atunci când este de- 
finit“ nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din 
câteva principii prime, ci mai degrabă ca stare de 
spirit“. Or, dacă înlocuim pe de-o parte comuniu- 
nea dintre persoana umană şi persoana divină cu 
„respectul pentru tradiția iudeo-creştină“, iar pe 
de altă parte ne lipsim şi de principiile prime ale 
metafizicii, în definitiv, ce anume rămâne ca fun- 
dament pentru „ordinea naturală a lumii“? „Legi- 
tima căutare a profitului prin capitalism“? 
Abuzând de aceeaşi politică a ambiguităţii 
lexicale, însuşi Alexis de Tocqueville se transfor- 
mă din observatorul lucid, profund angoasat şi 
în ultimă instanţă resemnat, al triumfului medio- 
crităţii de masă şi al individualismului alienant ce 
caracterizează modernitatea democratică, într- 
un „democrat entuziast“. Aşadar, cineva care nu- 
şi face iluzii despre calitatea reală a Vechiului Re- 
gim, aşa cum a fost cazul lui Tocqueville, nu poate 


fi decât un „democrat entuziast“. Ţi-l şi imaginezi 
pe Tocqueville ţopăind entuziasmat la contactul 
cu democraţia americană, de parcă ar fi fost un 
paşoptist autohton! Urmând aceleiaşi logici ire- 
mediabil dihotomice, necruțătoare cu cârcotaşii 
balcanici care se încăpățânează să denunțe „con- 
vergenţa sistemelor“, cine nu se alătură nostalgi- 
cilor, oportuniştilor sau proştilor (după simpati- 
ca categorizare recentă a lui Andrei Pleşu) anga- 
jați în procesul de reciclare a comunismului, tre- 
buie să se ralieze entuziast la proiectul de moder- 
nizare, occidentalizare, europenizare, globaliza- 
re, cibernetizare, colonizare etc. a României! Da- 
că le refuză pe amândouă, este ori idiot ori „extre- 
mist interbelic“. 


Huntington îi mobilizează pe 
răzeșii lui Stefan 


Mihail Neamţu vituperează, de pe poziţia va- 
lorilor „occidentale“, împotriva Islamului, „sis- 
tem politic şi religios care încalcă sistematic drep- 
tul persoanei umane la emancipare față de orice 
colectivitate“ (drept care, în mod paradoxal, re- 
prezintă elementul definitoriu al culturii post- 
moderne şi care, la rigoare, revelează Occidentul 
contemporan ca pe o imagine răsturnată a lumii 
musulmane), şi (cel puţin aşa lasă impresia) pare 
să îmbrăţişeze pe deplin tezele belicoase ale lui 
Samuel Huntington, în care vede un posibil ur- 
maş al lui Ştefan cel Mare. 

Întrucât avem de-a face cu un caz clasic de în- 
cercare de „integrare“ a Ortodoxiei într-un front 
democratic (în cazul de față definit prin anti-Isla- 
mism, în alte cazuri prin anti-comunism) cred că 
n-ar strica să facem apel la reflecţiile teologului 
ortodox american, David Bentley Hart, pe aceas- 
tă temă. Într-o recenzie dedicată cărții The Virtue 
of War: Reclaiming the Classic Christian Tradi- 
tions East and West, publicată în 2004 de doi au- 
tori americani care căutau să ralieze sprijinul 
creştinilor, răsăriteni şi apuseni deopotrivă, la 
războiul împotriva terorismului purtat de admi- 
nistraţia Bush, Hart ridica următoarea interoga- 
ție: „în epoca statului liberal“, iremediabil divor- 
țat de Biserică, „în ce autoritate se pot încrede 


2 Vezi articolul, Duşmanii Libertăţii, din Evenimetul Zilei, 5 Februarie, 2009 





62 


anul VII e nr. 75-76 


DIRECȚII 











Mihail Neamţu 


creştinii în vreme de război“, pentru a se lămuri 
cu privire la caracterul just sau injust al acestuia 
din urmă, „dacă statul nu poate - prin propria sa 
logică constituţională - să vorbească sub îndru- 
marea clară a Bisericii?“ Mai mult, se întreabă 
Hart, în numele a ce mai exact invadăm Irakul şi 
Afganistanul? „Democraţie? Libertate religioasă? 
Dar acestea nu sunt valori biblice demonstrabile. 
Reprezenta Irakul o amenințare pentru noi? 
Poate, dar nu o amenințare care să poată fi de- 
monstrată în mod definitiv ca fiind mai mult de- 
cât o supoziţie. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, este 
acesta un război purtat pentru a apăra poporul 
lui Dumnezeu? E cultura noastră cu adevărat o 
cultură creştină - cultura noastră a avortului, por- 
nografiei şi pervesităţii polimorfe - care merită 
apărată?“ Hart recunoaşte că nu poate da un răs- 
puns clar la problema angajamentului creştinilor 
în războiul împotriva terorismului Islamic şi că la 
rigoare creştinii pot lupta poate doar „alături de 
statul liberal“, dacă conştiinţa îi îndeamnă astfel, 
„dar cu siguranță nu sub autoritatea sa morală 
sau (Doamne fereşte) spirituală“. Ceea ce este 
clar însă pentru teologul American, este faptul că 
ideea autorilor cărţii de a „transpune principiile 
războiului drept din epoca Creştinătăţii în epoca 
«drepturilor omului»“ reprezintă fie o aberaţie fie 
o simplă tentativă de manipulare.5 





Un Occident mai mult 
ca perțect 


Însă, pentru Mihail Neamţu, apologet al 
modernizării şi al occidentalizării şi, pe cale de 
consecinţă, critic pedant al lumii islamice, „deca- 
dența morală galopantă, relativismul cinic şi indi- 
ferența spirituală a Occidentului european din 
ultima jumătate de secol XX“ (să înţelegem din 
aceasta că America Hollywood-ului a rămas pe 
deplin imună la respectivele fenomene „europe- 
ne“?) au reprezentat doar un „pretext“ pentru 
refuzul musulmanilor de a adera la o cultură, 
nicidecum a „avortului, pornografiei şi perversi- 
tății polimorfe“ ci, la „o cultură a libertății“. Din- 
colo de maniera idilic non-problematică de a defi- 
ni Occidentul modern, în special pe cel american, 
printr-un potop de atribute măreţe („schimbul 
liber de bunuri materiale, iniţiativa individuală, 
drepturile omului, separaţia dintre Stat şi Biseri- 
că, respectul pentru diferență“ etc.) care, după 
cum am mai spus, pot însemna orice şi nimic, apa- 
re însă o altă observaţie. Atunci când vorbeşte de 
declinul de secol XX al Occidentului, Mihail 
Neamţu omite prima jumătate a secolului XX, cu 
ale sale sisteme totalitare. 

Evident, acesta poate părea un cu totul alt 
subiect a cărui dezvoltare solicită multă cerneală. 
Pe de altă parte însă, orice înțelegere serioasă a 
„vulgatei postmoderniste iritată de orice «discurs 
esenţialist»“, pe care o reclamă un Mihail Neamţu 
sau un Traian Ungureanu, nu poate să ignore fap- 
tul că postmodernismul reprezintă, nu doar o 
adâncire a nominalismului relativist care îşi are 
evident partea sa de vină în producerea catastro- 
felor secolului XX, ci şi o reacţie (mai simplu spus 
o cădere în cealaltă extremă, sau, după cum spu- 
nea Răzvan Codrescu, o trecere de la excesul de 
autoritate la deficitul de autoritate) la catastrofa 
metafizicii esenţialiste occidentale şi la metamor- 
foza sa ultimă, statul totalitar. 

Cât priveşte originile totalitarismului şi în 
definitiv ale crizei Occidentului modern, aici 
atingem fondul problemei. Este o opinie comună 
deja, aceea conform căreia catastrofa civilizaţiei 


3 David Bentley Hart, Ecumenical Councils of War, în Touchstone, November, 2004 
4 La capitolul acesta, personalismul Ortodox al unui Christos Yannaras are multe de spus 





anul VII e nr. 75-76 


63 


ROST 


DIRECȚII 





occidentale, din care aceasta nu şi-a mai revenit 
niciodată şi nu-şi va reveni decât poate printr-o 
intervenţie divină, îşi are originea la Verdun. Or, 
dacă e să-i dăm crezare lui Karl Polanyi, la rigoa- 
re, cauza acelui război absurd născut din isteria 
materialismului de secol XIX (definită probabil 
de Mihail Neamţu în termeni de „legitimă“ şi im- 
plicit conservatoare „căutare a profitului prin ca- 
pitalism“) ca şi totodată cauza prăbuşirii civiliza- 
ției de secol XIX, constă în faptul că „ideea pieții 
auto-reglate“ era la fel de utopică ca ideea marxis- 
tă a societăţii fără stat, fără clase şi fără proprie- 
tate. „O astfel de instituție“ (piața auto-reglată pe 
care ne-o propovăduiesc neo-conservatorii au- 
tohtoni), afirmă Polanyi, „nu ar fi putut exista“ 
fără să sfârşească în „anihilarea substanţei uma- 
ne şi naturale a societății, distrugându-l fizic pe 
om şi transformând mediul înconjurător într-o 
pustietate“. Polanyi subliniază faptul că toate so- 
cietăţile umane au fost „limitate de factori econo- 
mici“, însă doar „civilizația secolului nouăspre- 
zece a fost economică într-un sens total diferit, 
întrucât a ales să se fundamenteze pe o motivaţie 
doar rareori recunosută ca validă în istoria socie- 


la rangul de justificare a acţiunii şi comportamen- 
tului din viața de zi cu zi, anume, câştigul“5. 
Astfel, pentru un autor precum Christos 
Yannaras, totalitarismul nu este „un fenomen 
excepţional, detaşat de structura civilizaţiei occi- 
dentale ci un produs organic al acestei civiliza- 
ții“e. Paradoxal, Huntington însuşi pare să confir- 
me diangosticul lui Yannaras, atunci când admite 
că Războiul Rece a fost la urma urmei un „război 
civil occidental“ şi că, la rigoare, „conflictul din- 
tre democraţia liberală şi marxism-leninism a o- 
pus două ideologii care, în ciuda diferențelor lor 
majore, împărtăşeau în mare țeluri ultime“ simi- 
lare de „libertate, egalitate şi prosperitate“. Ba 
mai mult, pentru Huntington, datorită înrădăci- 
nării comune a sistemului capitalist şi a celui so- 
cialist într-una şi aceeaşi civilizaţie occidentală, 
pe de o parte, şi datorită faliei care separă civiliza- 
ţia ortodoxă de cea occidentală, de cealaltă parte, 
„un democrat occidental poate să poarte o dez- 
batere intelectuală cu un marxist sovietic, însă îi 
este virtual imposibil să facă acelaşi lucru cu un 
tradiționalist rus“7. De altfel, o afirmaţie profund 
incultă: ceva de genul, Raymond Aron ar putea să 
aUisute cu Stalin dar în nici un caz cu Soljenițîn. 





tăților umane, şi cu siguranţă, ficio aţa ridicată 


Q 


Ca e og 


servative 





cita 24 2006 








SKarl Polanyi, The Great Ti ransformation, ( capitolele 1şi2; textul se găseşte la http://www.uncharted.org/frown- 
land/books/Polanyi/POLANY1%20KARL%20-%20The%20Great%20Transformation%20-%20v.1.0.html 


6 Christos Yannaras, The Freedom of Morality, St. Vladimir's Seminary Press, New York, 1984, p. 201 
7 Samuel P. Huntington, „The Clash of Civilizations?“, în Foreign Affairs, Volume 72, No. 3, p. 23, pp. 44-45 





64 


anul VII e nr. 75-76 


DIRECȚII 


ROST 





Adevărata ofertă a 
Occidentului contemporan 


Pentru a-i debranşa de la „ortodoxia religi- 
oasă“ şi pentru a-i lecui de „condamnarea Occi- 
dentului («Marele Satan»)“, neo-conservatorii le 
propun tinerilor musulmani „o educaţie pluralis- 
tă“ şi „O reală emancipare economică“, pentru ca 
apoi să constate că „migraţia populaţiei islamice 
în țări precum SUA, Canada, Franța sau Marea 
Britanie produce puţine convertiri la paradigma 
constituționalistă, la gândirea pro-capitalistă şi 
atitudinea clasic-liberală, potenţând însă senti- 
mentul de indignare şi pofta de răzbunare 
istorică față de infideli“. Vădit lucru, pentru Miha- 
il Neamţu, „auto-deconstrucţia moralei tradițio- 
nale din Apus“, care-i face pe musulmani să-şi „re- 
descopere mândria şi faima de cuceritori“, nu are 
nimic de-a face cu logica internă a establishment 
ului liberal/capitalist, ci ţine strict de maşinațiu- 
nile unei stângi atotputernice şi atotdistrugătoa- 
re, care joacă în cadrul ideologiei neo-conserva- 
toare acelaşi rol de ţap ispăşitor pe care îl joacă 
evreul în gândirea legionaroidă. Pentru Mihail 
Neamţu, energia atomică (binecuvântare a mo- 
dernităţii) şi bomba atomică, par să nu aibă abso- 
lut nici o legătură una cu cealaltă. Apologia neo- 
conservatoare a Occidentului nu cunoaşte princi- 
piul „legii compensaţiei“, ce să mai vorbim de 
reflecția asupra tragediei raţiunii a unui Martin 
Heidegger sau a gânditorilor şcolii de la Frank- 
furt. Contradicția majoră care marchează o astfel 
de gândire este aceea că, deşi admite că moderni- 
tatea occidentală este în criză, nu admite de cea- 
laltă parte perspectiva critică asupra presupoziţi- 
ilor fundamentale ale modernității occidentale, 
ba dimpotrivă, le mai şi propovăduieşte altora. În 
ultimă instanță, Occidentul prezentat de Mihail 


Neamţu se confruntă cu problema clasică a teodi- 
ceii. Dacă este atât de grozav, atunci cum se face 
că o duce atât de prost? 

În definitiv, radicalizarea musulmanilor din 
Occident nu trebuie să mai mire pe nimeni, 
atunci când, tot mai mult, integrarea acestora 
presupune o pseudo-alegere între relativismul 
stângii şi un creştinism cu statut de efect secun- 
dar al convertirii la „gândirea pro-capitalistă“ şi 
„cultura libertăţii“ (slogan în spatele căreia se 
ascunde realitatea unei culturi, ca să-l cităm din 
nou pe Hart, a „pornografiei, avortului şi a per- 
versității polimorfe“). De altminteri, ştim deja de 
la Platon că extrema „democraţiei entuziaste“, la 
care neo-conservatorii l-au raliat până şi pe săr- 
manul Tocqueville, atrage după sine cealaltă 
extremă, tirania. 

Însă pentru Mihail Neamţu, toate acestea nu 
par să reprezinte nişte probleme reale (Şi în nici 
un caz nişte probleme pe care s-ar cădea să le co- 
mentăm „la porțile Orientului“, acolo unde bân- 
tuie maladia subdezvoltării economice şi fanto- 
mele legionarismlui) a căror rezolvare ar putea 
să ţintească dincolo de Hobbes, Locke şi Adam 
Smith, ci doar nişte „caricaturi convenabile“ ale 
unui Occident refugiat în Texas şi statele dimpre- 
jur şi ale unei Europe care este post-modernă 
doar atunci când este privită din Texas, devenind 
însă furnizoare de „daruri ale libertăţii“ atunci 
când este privită de la Bacău. În mod paradoxal, 
textul pe care l-am comentat, nu pare să facă cu 
nimic mai mult proba unei reale introspecții criti- 
ce, decât dau dovadă denunțările jihadiste ale 
„Marelui Satan“, fapt în bună măsură reflectat 
printre altele şi de anti-marxismul rudimentar de 
care dau dovadă corifeii liberalismului autohton, 
ombilical ataşaţi fraţilor lor „conservatori“8, Însă 
din nefericire, în spatele caricaturii daneze a lui 


3 Astfel, într-un recent articol publicat în Revista 22 (numărul din 7 Aprilie 2009), preluat cu entuziasm de către 
Mihail Neamţu pe blogul său la rubrica „Capitalism“ (sic!), Dragoş Paul Aligică afirma, nici mai mult nici mai 
puţin, că relevanţa teoreticianului alienării şi reificării (Marx) pentru înțelegerea „nu numai a crizei economice, 
dar în general a lumii secolului XXI este nulă“, fapt care nu poate decât să mă facă să afirm despre Dragoş Paul 
Aligică ceea ce afirmă el însuşi despre cei care spun că „Marx a a avut dreptate“: fie „habar nu are despre ce 
vorbeşte“, fie „ştie că spune prostii,dar le spune totuşi, fiind animat de motive care nu au nimic de-a face cu pro- 
bitatea intelectuală“. Evident că Marx a avut doar parțial dreptate în interpretările sale, şi în plus, poartă o res- 
ponsabilitate deloc nesemnificativă pentru experiența totalitară a socialismului real. Că ne place sau nu, rămâne 
însă unul dintre cei mai importanţi sociologi ai societăţii industriale. Iar asta o zice până şi un liberal de talia lui 
Raymond Aron, ce-i drept, exponent al ideologiei cu pricina (liberalismul) ceva mai reuşit decât epigonii săi au- 
tohtoni. 





anul VII e nr. 75-76 65 


DIRECŢII 

















Mahomed, salutată la vremea publicării deopo- 
trivă de către neo-conservatorul Traian Ungurea- 
nu (pentru care o caricatură imbecilă şi un argu- 
ment intelectual al Papei Benedict al XVI-lea valo- 
rează la fel de mult; contează doar că ambele sunt 
deopotrivă „occidentale“ şi anti-islamice) cât şi 
de către blasfemiatoarea Alina Mungiu Pippidi, 
nu se ascunde nimic altceva decât deconectarea 
radicală de la orice formă de transcendență a 
unei civilizaţii care îşi dă duhul. Asta pentru că, în 
spatele manipulării ideogice a limbajului, men- 





ționată de Joseph de Maistre, se ascunde reali- 
tatea deconcertantă a faptului că, pentru a-l cita 
din nou pe Hart, „ca societate, am decis că voința 
personală nelimitată trebuie să fie (aproape) 
întotdeauna valorizată mai presus de obiectul 
către care voința este direcționată. Valorizăm 
întâi de toate voința - libertatea de alegere - 
ceea ce înseamnă că trebuie ca şi societate să ne 
străduim, pe cât se poate de mult, să recunoaş- 
tem cât mai puţine valori obiective situate în afa- 
ra sinelui.“ (va urma) 


9 David B. Hart, „The Pornography Culture“, în The New Atlantis, Number 6, Summer 2004, pp. 82-89 





66 


anul VII e nr. 75-76 


FULL CONTACT 


ROST 





Tăierea aripilor 


Raluca lerina 





| n 2005, la câteva luni de la terminarea facul- 


tății, m-am angajat într-o instituție publică. Ce 

fericită eram! Primul meu loc de muncă. Cum 
păşeam atunci înainte, cum visam... După patru 
luni de căutări, după ce trecusem prin de acum ui- 
tate încercări şi eşecuri, iată că reuşisem să ocup 
prin concurs un post de inspector. Cuvintele 
străluceau pe atunci, iar eu luam numele lung şi 
pompos al instituţiei ca pe o garanţie a respecta- 
bilităţii sale. Încă mă aflam sus, pe o frumoasă ba- 
ricadă a ideilor, în care ecourile din Durkheim, 
Weber, Pareto se amestecau cu intuiţia unor largi, 
luminoase perspective pe care gândirea şi cerce- 
tarea sociologică le puteau deschide. 

Inima îmi bătea tare în prima zi de lucru 
când am intrat în biroul şefei. Urma să îmi formez 
acum 0 primă şi clară impresie despre activitatea 
ce se desfășura aici şi să aflu totodată cu ce voi în- 
cepe lucrul. Aşa credeam. În realitate, am aflat de 
la ea că nu aveam ceva anume de făcut, că acel 
compartiment încă nu era organizat... 


Dedublare 
versus tăcere 


Camera 6, parter. Totuşi speram. M-am în- 
dreptat spre colegi, eram sigura că pot face ceva, 
că lucrurile se vor limpezi în curând. Comparti- 
mentul fusese înființat în urmă cu 8 luni. Ce se 
întâmplase în acest timp? Vroiam să văd ce lucrau 
ceilalți, să înţeleg... Ce era de fapt această institu- 
ție? Unde mă aflam? Priveam în jur încercând să 
prind un început, o portiţă, un fir pe care să merg. 
Aveam atâtea lucruri de întrebat... Dar m-am iz- 
bit de o tăcere de fier. Răspunsuri plictisite, alte- 
ori arogante sau ambigui. Sau nici un răspuns. 
Curând mi-am dat seama că ce mi se cerea de fapt 
era să tac. Să fiu invizibilă. Să nu spun ce cred şi, 
cel mai important, să nu spun vreodată că eu am 
o altă părere. Aveam în faţă un nou tip de violen- 
ță, cu atât mai perfid cu cât nu se observa din 
exterior, nu lăsa urme vizibile dar rezultatul era 


tulburător: reducerea la tăcere sau dedublarea, 
transformarea ta într-o copie a celorlalți. Am 
văzut cu stupoare că făceam parte dintr-un com- 
partiment „mort“, lipsit de activitate. Nu ştiu ce 
demon se instalase acolo aducând cu sine absur- 
dul, inerția, aroganța, lenea. În camera 6 părea 
imposibil ca cineva să spună vreodată: „Să ieşim 
de aici, să privim în jur: sunt atâtea lucruri de fă- 
cut. Noi putem face lucruri minunate, doar să 
vrem.“ Acolo aceste cuvinte ar fi părut nebunie 
curată. 


Vechime și bani 


Lipsa unei ocupații lăsa teren liber discuţi- 
ilor fără sfârşit. Despre ce a mâncat ieri, cu cine s- 
a întâlnit sau poate despre ziua când s-a despărțit 
de fostul iubit. Despre o naştere cu probleme, 
despre furunculi, oameni îngropați de vii, acci- 
dente rutiere sau despre o poznă făcută demult, 
în copilărie. Ca să fii respectat trebuia să îndepli- 
neşti măcar o condiţie: să ai bani, vechime în in- 
stituție sau mult tupeu şi o pornire constantă de a 
disprețui totul în jur. Respectul creştea apoi prin 
laudă de sine şi linguşeala celorlalți, acceptată de 
cel vizat fără nici un fel de discernământ. Aluziile 
la afacerile soţului sau la milioanele cheltuite pe 
haine de marcă puteau fi suficiente pentru a o 
plasa pe cea în cauză într-o poziţie respectabilă. 
Să ai bani. Bani. Ce cuvânt straniu... 

Un vid interior sta la baza vorbăriei goale, 
interminabile. O viață monotonă, gri, crampona- 
tă în material, trăită fără curaj, în amânare şi 
compromis. Eul cel adevărat era ascuns în spatele 
mulțimii de cuvinte, dar ciudat: vidul rămânea 
acelaşi, oricât de mult se înmulțeau cuvintele... O 
colegă îşi vopsea unghiile, o alta completa un re- 
gistru pentru firma proprie. Un coleg citea lecții 
de limbă italiană. O întrebare: „Cât e ceasul?“ Plic- 
tiseală. Râsul nervos al unei colege şi cuvintele ei 
obişnuite: „Vai, distrusă-s...“. Ruptă de pulsul vije- 
lios al realităţii, camera 6 era precum o plantă 
crescută în întuneric: din ce în ce mai anemică, 
aproape moartă... 





anul VII e nr. 75-76 


67 


ROST 


FULL CONTACT 




















Mi-am șters mapa 


Deci nu făceam nimic. Era absurd. Urma să 
primesc în curând primul salariu, iar mie îmi era 
ruşine. Eram parcă în una din nuvelele lui Kafka. 
De ce să angajezi un om dacă nu ai nevoie de el? 
E clar, nu funcționarea optimă a instituţiei era 
motivul. Zilele treceau chinuit. În biroul strâmt, 
cei câțiva oameni deveniseră treptat răi deşi, cel 
mai probabil, nici unul nu era rău din fire. 
Sistemul lucra. Lâncezeala, lipsa informaţiei şi 
suspiciunea cu care se înconjurau reciproc sco- 
teau la suprafață latura lor cea mai urâtă: răutăți- 
le gratuite, autosuficiența, disprețul față de celă- 
Ialt şi, mai ales, o mare, pustiitoare lipsă de dra- 
goste faţă de viaţă şi față de oameni. Acea dragos- 
te adevărată, care face să înflorească totul în jur, 
aceea lipsea, uitată undeva într-un colţ al memo- 
riei sau poate niciodată cunoscută. E ciudat cum, 
după un timp petrecut acolo, simțeam cum înceti- 
neala, nemişcarea, nimicul mă învăluiau şi pe mi- 
ne: gândeam mai încet, mă exprimam mai greu... 
Otrava dulce-amară a complacerii, a acceptării 
compromisului încerca să mi se strecoare în 
vene. Şi poate alți colegi, mai vechi aici, au fost 
asemenea mie la începutul intrării lor în acest 
malaxor. Dar, vai, după câteva zvâcniri, au cedat. 
Albul devenea gri, inocența complicitate. Şi parcă 


tot răul acesta, cu variatele lui noanțe, se reunise 
pentru a mă lovi din plin întrun moment: când 
luând în mâini mapa pe care o primisem în pri- 
mele zile, am şters stratul subţire de praf ce o aco- 
perea. Era mapa ce trebuia să o folosesc în munca 
de teren şi pentru a-mi păstra hârtiile. După câte- 
va săptămâni mapa se afla în acelaşi loc, nea- 
tinsă. 


„Cât mă costă?“ 
- o întrebare cât un roman 


De ce? Pentru că aici sarcinile se repartizează 
pe scară ierarhică, iar inițiativa personală e de ne- 
conceput. Fuga de responsabilitate e infinit mai 
puternică decât dorința de a construi. Legea, ma- 
iestuoasă şi sobră, fixând termene, etape şi prin- 
cipii, o dată ajunsă în realitate, în planul împlini- 
rii ei, e călcată în picioare. Ceea ce rămâne din ea 
e formalismul, umbra ei întunecată, venerată 
însă cu fanatism. „Să ne acoperim cu hârtii...“ - 
iată o monstră din legea nescrisă a birocraţiei. Şi 
o afirmaţie, devenită crez, care tăia entuziasmul 
de la rădăcină: „Nu este atribuţia noastră, nu ne 
interesează...“. Ceea ce conta era să nu ieşi din ti- 
pare şi mai ales, să nu ieşi din judecata, deseori 
arbitrară, a şefilor. Orgoliul rănit poate lua pro- 
porții nemăsurate. Fă totul de formă şi, în această 





608 


anul VII e nr. 75-76 


FULL CONTACT 


ROST 





mică lume, vei fi respectat. După ce a pus jos re- 
ceptorul, colega era puţin speriată: un client o 
chema afară, în stradă, pentru o chestiune ce nu 
se putea discuta în interiorul instituției. Ea a ieşit, 
iar misterul s-a lămurit în curând: clientul, care o 
confundase cu o altă colegă (al cărui nume se 
deosebea de al ei doar prin două litere) vroia să 
ştie cât îl costă rezolvarea problemei lui. I-a spus, 
desigur, că nu ea „se ocupă“. Respectarea cu stric- 
tețe a programului masca cu succes absurdul, ha- 
osul. Nu conta ce era înăuntru, învelișul institu- 
ției trebuia să arate onorabil. Într-o zi, o colegă 
mi-a spus cu aerul că îmi împărtăşeşte un secret: 
„Doamna directoare ţine foarte mult la punctuali- 
tate: o dată a stat la poartă să vadă cine întâr- 
zie...*. Nu am spus nimic. Să înveţi, zi de zi, să 
minţi, până când nu mai ştii cine eşti. 


Când tăcerea 
devine otravă 


O tăcere grea, apăsătoare domnea între per- 
sonalul camerei 6 şi conducere. Nici unul dintre 
directori nu suna, nu intra în birou... Deşi, în apa- 
rență, nu exista nici un control, ideea de autori- 
tate era prezentă. O autoritate în stare latentă 
dar imprevizibilă, capricioasă, gata oricând să iz- 
bucnească pentru a pedepsi. Părea că eşti mereu 
supravegheat, că cineva te ascultă. Nimănui nu-i 
trecea prin cap să pună în mod deschis la îndoială 
legitimitatea sau competenţa conducerii, care se 
afla undeva sus, pe un piedestal, atotputernică şi 
inaccesibilă. Teama de a fi trădat era poate cea 
mai puternică frână în a vorbi: puteai oare şti si- 
gur cine este colegul de lângă tine? Da, neîncrede- 
rea naşte monștri. Aniversarea unui angajat obiş- 
nuit putea să nu însemne nimic, în schimb aniver- 
sarea unui director „trebuia“ marcată. De ziua şe- 
fei, cea mai vârstnică din birou a sunat-o pentru 
a-i adresa, cu glas umil, o scurtă felicitare. Apoi, 
gânditoare, s-a întors spre noi: „După cum mi-a 
răspuns, cred că nu ştie că noi am dat bani pentru 
cadou“. Şi totuşi, adevărul despre camera 6 părea 
să nu răzbată în afară. În birou intrau stingheri şi 
respectuoşi oameni care păreau să nu ştie nimic. 
Cât de cinic suna aici nevinovata urare „Spor la 
muncă!“ Reflectată în presă, imaginea instituţiei 


era parcă menită să te inducă în eroare: într-un 
limbaj opac, sec, aparent neutru erai informat 
despre autorități competente, activităţi, luări de 
măsuri, realizări şi altele de acest fel. Şi atunci 
cum ai fi putut bănui? 


„Lecţia“ șoferului 


Statul (instituţiile de stat, inclusiv propriul 
loc de muncă) era privit cu neîncredere şi cu.... 
ură, aşa cum priveşti un vechi şi puternic duş- 
man. E trebuia minţit şi înşelat cât mai mult posi- 
bil. Aflându-mă înghesuită într-o maşină de servi- 
ciu, am observat că şoferul oprise în faţa clădirii 
finanţelor publice. Nu acolo trebuia să ajungem. 
Uşor distrat, zâmbind larg, şoferul s-a întors spre 
noi: „Fetelor, să învăţaţi ceva de la mine: proble- 
mele personale sunt întodeauna pe primul loc!“. 
Camera 6 era o mică lume întoarsă pe dos. A 
munci Sau a-ți păsa însemna a fi tâmpit, incapabil. 
Deseori becul continua să ardă chiar dacă, ziuă 
fiind, nu mai era nevoie de el: „Să meargă, plăteş- 
te statul!“. 

Altadată, o colegă, care se afla la vreo zece 
metri distanță, în capătul coridorului, şi nu mă 
vedea, a făcut o afirmaţie care m-a descumpănit. 
Era nemulțumită, ceva nu-i reuşise, dar totuşi 
râdea căci ea e ambițioasă şi ştia ce are de făcut ca 
să rezolve. Era o mică şefă de serviciu. l-am reți- 
nut doar ultimele cuvinte, spuse detaşat ca o 
binecunoscută poveste repetată de sute de ori: 
„Asta e România...“ Ca şi cum România ar fi ceva 
exterior nouă, ceva cu care nu avem nici o legă- 
tură, uitând că România o facem noi. 


De ce am scris 


„Camera 6“ este mai mult decât un caz oare- 
care. Este o stare de lucruri pe care o putem regă- 
si cu uşurinţă indiferent de numele instituţiei sau 
al organizaţiei cu care, la un moment dat, intrăm 
în contact. O regăsim fie ca pe o copie fidelă a si- 
tuaţiei pe care am descris-o aici fie doar parţial. 
Am învăţat de aici lecţii amare din care cea mai 
importantă poate este aceea că răul, în toate for- 
mele lui, continuă prin consensul nostru de a-l ac- 
cepta, fie şi numai în mod tacit. 





anul VII e nr. 75-76 


69 


INTERVIU 





Pr. Andrew Philips: „Alegeţi 
drumul învierii, nu Europa!“ 


ăscut în 1956, în Marea Britanie, Părintele 

Andrew Philips l-a descoperit pe Dumne- 

zeu la o vârstă fragedă - 12 ani, atunci 
când a început să-şi pună întrebări existenţiale. 
Tot atunci, dintr-un oarecare motiv, a început să 
învețe şi limba rusă, pentru ca, ulterior, să devină 
membru al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara 
Rusiei (ROCOR). La 14 ani a început să-L caute pe 
Dumnezeu la catolici şi protestanți, însă 
descoperind Biserica Ortodoxă, aici s-a simțit 
acasă. După ce a trăit în mai multe ţări, unde a 
dus o activitate misionară, din 1997 s-a întors în 
Anglia, unde se află şi acum, împreună cu soția şi 
cei şase copii ai săi. 

L-am cunoscut pe Părintele Andrew acum 
doi, trei ani pe internet, când am dat de site-ul 
parohiei Sfintiei Sale, St John's Orthodox Church 
(Colchester, England). Deşi n-am schimbat multe 
emailuri, dintotdeauna m-am gândit să-i pun 
Părintelui Andrew nişte întrebări cu privire la 
viața şi activitatea Sfinţiei Sale. Şi iată că am prim- 
it şi confirmarea părintelui. Sfinţia Sa a mai fost 
intervievat şi de alţii, de aceea voi încerca să 
abordez altfel acest interviu, pentru a nu repeta 
aceleaşi întrebări. Acest lucru îmi va fi uşor şi 
pentru că dialogul nu poate ocoli problemele 
contemporane, care s-au înmulțit. Vă invit, aşa- 
dar, să mă urmaţi într-o călătorie virtuală până în 
Estul Angliei. 


„Am înţeles că sunt ortodox 
citind despre Ortodoxie“ 


- Părinte, v-aţi convertit la Ortodoxie într-un 
spațiu preponderent ne-ortodox. De ce nu l-aţi 
căutat pe Dumnezeu în ştiinţă sau filosofie? Ce v- 
a împins spre Ortodoxie? 

-Nu a existat nici un motiv logic pentru con- 
vertirea mea la Ortodoxie. Nu am crescut în nici o 
confesiune creştină, iar tatăl meu nu a fost bote- 
zat defel. Totuşi, de când eram copil, am fost sen- 





sibil la lumea dimprejurul meu şi am simțit că 
mai există şi o altă lume. Aceasta va fi trebuind să 
fie chiar lângă a noastră, o lume invizibilă şi para- 
lelă, plină de prezenţa lui Dumnezeu şi care, de 
fapt, este adevărata lume, a noastră fiind doar o 
iluzie. Pe măsură ce am crescut, am vrut să înţe- 
leg lumea cealaltă, ce legătură are cu viața şi 
moartea, de unde am venit şi unde voi ajunge. 
Am început, deci, să citesc despre tot soiul de ide- 
ologii, inclusiv comuniste, dar şi religioase. Aşa 
am descoperit Evangheliile, pe care le-am citit pri- 
ma dată la vârsta de 13 ani. Un an mai târziu, mi- 
am dat seama că sunt creştin şi că, de fapt, în sub- 
conştientul meu, dintotdeauna am fost. Am înce- 
put, apoi, să vizitez diferite biserici: protestante, 
anglicane, romano-catolice, dar n-am simțit în ele 
prezenţa acelei alte Lumi. Abia la 16 ani am reuşit 
să vizitez o biserică ortodoxă, aflată la mare de- 
părtare. Imediat cum am intrat în acea biserică, 
am ştiut că am ajuns, în sfârşit, acasă; aici mi-a 
stat sufletul mereu, şi aici va sta şi de-acum înco- 
10, în această Biserică. 

- În ultimele luni, am asistat la campanii de 
promovare a ateismului în mai multe țări ale Eu- 
ropei. Şi în România, există grupuri care militea- 
ză pentru îndepărtarea icoanelor din şcoli şi pre- 


tă Ş E 














70 


anul VII e nr. 75-76 


INTERVIU 


ROST 





darea darwinismului. V-aș ruga să ne spuneți un- 
de credeți că a greșit Darwin şi unde credeți ca 
greşesc adepţii lui, de astăzi. Cum ar arăta o socie- 
tate de liber-cugetători? Credeţi că a adus ceva f0- 
lositor creștinismul lumii? Sau numai războaie și 
lupte pentru putere așa cum susțin unii? 

- Ideologia ateistă este cea care este astăzi la 
modă, în toate formele sale. Leneşii şi nepăsătorii 
şi-au făcut o scuză din Darwin, pentru a nu merge 
la biserică şi pentru a nu încerca să se desăvâr- 
şească. Darwinismul este un basm, un mit mo- 
dern, care cuprinde totul despre umanitate. Doc- 
trina darwinistă tratează numai despre lumea fi- 
zică, animale, insecte, plante şi este adevărată nu- 
mai într-o oarecare măsură, fiind doar teorie. A 
spune că întreg universul a luat ființă în urma 
unui accident, e la fel de greu de crezut ca o 
poveste de adormit copiii. Dacă ar fi să credem în 
darwinism, atunci ar trebui să credem în orice 
basm. Cum este posibil ca un lucru atât de com- 
plex ca mintea umană să fie rezultatul unei sim- 
ple întâmplări? Cum este posibil ca miliardele de 
stele de pe cerul nopţii să existe prin întâmplare? 
Bunul simț ne spune că există un Creator. Cum 
am Spus, darwinismul, cu teoriile sale, reprezintă 
o scuză pentru justificarea păcatelor. Şi sunt încu- 
rajaţi în aceasta, de diavol, care nu vrea ca oame- 
nii să-şi vindece rănile păcatelor ducând o viata 
creştin-ortodoxă, atrăgând Harul lui Dumnezeu 
prin Taine, rugăciune şi post. Toată problema 
aceasta a darwinismului este o iluzie. Numai min- 
țile unor oameni atei au putut inventa o aseme- 
nea explicaţie; intelectuali şi fantezişti, care nu 
sunt în stare să perceapă realitatea despre sufle- 
tul uman, pentru că petrec prea mult din timpul 
lor cu animalele, începând să creadă, din acest 
motiv, că sunt asemenea lor. Fără îndoială că da- 
că nu crezi în nemurirea sufletului şi nu ai trăire 
spirituală, oamenii sunt animale. Nu e deloc de 
mirare că fasciștii şi comuniştii s-au folosit de Dar- 
win. Dacă numai cei puternici supraviețuiesc, 
cum au zis, atunci avem dreptul să ucidem pe cei 
slabi, „rasele inferioare“ - cum a făcut Hitler, sau 
„duşmanii poporului“ - cum au făcut comuniştii. 
Totuşi, faptul că respingem argumentele ilogice şi 
iraționale ale darwinismului, nu înseamnă că 
suntem de acord cu interpretările ciudate ale 


Sfintei Scripturi de către sectarii protestanți, care, 
neavând cunoştinţe despre Sfânta Tradiţie, nu 
ştiu şi nici nu sunt capabili să înțeleagă tâlcuirile 
Scripturii, după Sfinţii Părinți. Pentru a înțelege 
Scriptura, trebuie mai întâi să-i cunoşti Autorul. 
Acesta este Sfântul Duh, iar Sfântul Duh locuieşte 
în Biserică. De aceea, fiind în afara Bisericii, nu 
poți tâlcui şi înțelege Sfânta Scriptura. Hristos a 
mântuit lumea. EI este Viaţa şi Învierea. Faptul că 
unii oameni răi se folosesc de credinţa creştină 
pentru a-şi justifica răutatea şi războaiele, nu în- 
seamnă că este rău creştinismul, ci că diavolul şi 
cei de care acesta se foloseşte şi prin care acesta 
lucrează, va încerca mereu să discrediteze creşti- 
nismul. Ei se folosesc, doar, de credința creştină 
pentru a-şi masca propriile păcate. Dacă creştinis- 
mul n-ar fi avut valoare, nu s-ar fi folosit de el. 
Diavolul întotdeauna atacă şi încearcă să distrugă 
ce e mai bun. Dacă creştinismul ar fi fost nul, fără 
valoare, diavolul nu s-ar fi străduit să-l corupă. 
Diavolul nu-i atacă pe cei care nu se pocăiesc, 
aceştia sunt deja prietenii lui. El îi atacă tocmai pe 
cei care se căiesc, de aceea cel mai mare duşman 
al lui este Ortodoxia. 


„Zâmbetul este limba 
Ortodoxiei“ 


- Analizând istoria din cele mai vechi tim- 
puri şi până astăzi, credeţi că Ortodoxia a fost un 
factor retrograd? 

- Ortodoxia înseamnă progres, dar unul 
spiritual. Ceea ce lumea numeşte „factori progre- 
sivi“ sunt de fapt factori regresivi - regresivi spiri- 
tual. Acest paradox se datorează faptului că noi, 
ortodocşii, avem un sistem axiologic radical dife- 
rit de cel al lumii, care „zace în păcate“, cum spu- 
ne şi Sfântul Apostol Ioan. Noi avem o perspec- 
tivă nemuritoare, veşnică, în timp ce ei au una 
temporală, muritoare. Întreaga filosofie a lumii 
este filosofia morţii. Ei spun: „Trăieşte conforta- 
bil, bucură-te de viață cât mai poți, trăieşte numai 
pentru tine, pentru că în final vei muri. Oricum 
vei muri“. Dar cum poți trăi confortabil, când sa- 
bia morţii atârnă deasupra ta? Noi, creştinii, nu iu- 
bim viaţa, cum face lumea, noi iubim Învierea. 
Noi nu suntem primitivi spiritual, noi suntem 





anul VII e nr. 75-76 


7I 


ROST 


INTERVIU 





avansați spiritual - ei sunt primitivii deoarece 
cred în moarte. 

- Citind cele scrise despre Stinția Voastră şi 
despre parohia Sfinţiei Voastre, mi-a sărit în ochi 
diversitatea etnică şi naţională: un englez se con- 
verteşte la Ortodoxie în Biserica Rusă, face misio- 
narism ortodox în tot Vestul Europei (care este 
catolic şi protestant), vizitează Rusia şi Grecia, 
are în parohie englezi, ruși şi români, săvârşeşte 
slujba şi în alte limbi decât cea engleză, iar unul 
din ocrotitorii principali este Sfântul loan Maxi- 
movici, un sârb care a făcut misionarism în China 
(Shanghai). Cum se face, Părinte, că oriunde 
mergi, în Ortodoxie te simţi ca acasă, deşi Ortodo- 
xia este diferită peste tot (nu dogmatic, bineînţe- 
les)? Care credeţi că este liantul principal în 
această înşiruire? 

- Noi, ortodocşii, toţi avem aceeaşi casă - Bi- 
serica lui Hristos, care ne poartă spre Rai. Împăr- 
tăşim acelaşi duh. Naţionalitatea, buletinele, pa- 
şapoartele (granițele), sunt pe planul secundar şi 
țin de această lume. Lucrurile importante sunt 
universale. Paşaportul nostru spiritual, singurul 
care ne poate duce în Împărăţia Cerurilor, atestă 
că avem cetățenie ortodoxă. Când vezi o bătrâni- 
că sau un copilaş zâmbind după ce au primit Sfân- 
ta Împărtășanie, acel zâmbet are valoare interna- 
țională, aceasta este limba Ortodoxiei. Restul 
sunt secundare... 





- Cum sună Slujbele în limba engleză şi cât 
de mult se mulează Ortodoxia pe firea englezu- 
lui? 

- Nu limba este cea mai importantă, ci spiri- 
tul. Daca păstram Tradiţia Bisericii, totul sună 
bine. Priviţi chiar la România. Cea mai mare rea- 
lizare a Ortodoxiei româneşti din secolul al XIX- 
lea a fost traducerea slujbelor în limba romană. 
Înainte se ţineau în greacă sau slavonă. Vrea cine- 
va să revină la această situaţie, când nimeni nu 
înțelegea nimic? Sigur că nu. Dacă ținem credința 
Bisericii, putem folosi orice limbă. În Anglia, folo- 
sim limba engleză, dar un limbaj liturgic, care di- 
feră în totalitate de limbajul străzii, de limbajul 
comun. Este o limbă frumoasă, cu multe cuvinte 
vechi. Întotdeauna Îi dăruim lui Dumnezeu ce 
este mai bun din cultura noastră omenească. Dar 
mai folosim şi alte limbi la slujbe, în funcţie de 
cine se află prezent. În acest fel, toţi se simt ca aca- 
să şi nimeni nu rămâne „pe dinafară“. Ce ne dife- 
renţiază de alte biserici, este faptul că noi cinstim 
sfinți locali, sfinți care au încreştinat acest pă- 
mânt înainte de schisma din 1054, când Vestul s- 
a rupt de Ortodoxie şi a inventat toate aceste 
„isme“: catolicismul, protestantismul, etc. Biseri- 
ca nu a fost şi nu este divizată, doar nişte indivizi 
sau grupuri s-au separat de Biserică. Englezii şi 
Vesticii trebuie să accepte Ortodoxia cum este. 
Biserica nu se adaptează lumii, lumea trebuie să 











72 


anul VII e nr. 75-76 


INTERVIU 


ROST 





se adapteze Bisericii. Săvârşim toate slujbele în 
limbile occidentalilor şi poate vom reuşi să facem 
acele suflete libere, chiar dacă puţine la număr, 
să vadă Lumina Ortodoxiei. Dacă punem Biserica 
pe primul plan, va modela nu numai firea engle- 
zului, ci pe a oricărui om. 


„Prăbușirea Europei 
se datorează 
decăderii spirituale“ 


- Părinte, acum sute de ani Europa creştină 
se mobiliza în fața pericolului musulman. AStăzi, 
liderii religioși creştini sprijină ridicarea mosche.- 
ilor în Apus. Nu găsiți ciudat acest lucru? Nu vi se 
pare că Europa şi-a pierdut identitatea creştină, 
așa cum afirma acum câteva decenii și Sfântul Ni- 
colae Velimirovici? 

- Prăbuşirea Europei se datoreză decăderii 
spirituale. Toate dezastrele Europei au izvorât 
din această decădere - pierderea credinţei. Dacă 
Europa ar mai fi avut credinţă, ar fi zis musulma- 
nilor: nu suntem rasişti, veniţi şi trăiţi aici, dacă 
vreţi, dar cu o singură condiţie: să vă Botezaţi. 
Dar pentru că Europa nu mai are credință, e „to- 
lerantă“ cu islamul. Ce înseamnă „tolerant“? În- 
seamnă indiferent, nepăsător. Acest lucru este 
foarte periculos. Tot această indiferență şi nepă- 
sare a oamenilor îi face să-l tolereze şi pe diavol. 
Ce contează în ce crezi, satanist, sau creştin, tre- 
buie să fim toleranți, morţilor nu le mai pasă. Pră- 
buşirea demografică a Europei e de acelaşi fel. 
Europa nu mai crede în viaţă, pentru că nu mai 
crede în Dumnezeu, sursa şi Creatorul vieţii. Prin 
urmare, crede în moarte - avorturi, eutanasie, 
toată această industrie a morţii de care Europa 
este îndrăgostită. Dacă Europa ar crede în 
Înviere, nu şi-ar „avorta“ niciodată viitorul. Cau- 
za acestei atitudini porneşte din obsesia catolici- 
lor şi protestanților faţă de Crucea Domnului, şi 
nu față de Învierea Sa. 


„Acceptăm cipurile, dar nu ne 
lepădăm credinţa“ 


- Societatea românească este frământată de 
problema introducerii documentelor de identita- 


te elctronice, cu cipurilor (RFID). Mulți credin- 
cioși văd în asta ca pe un pas premergător pune- 
rii pecetei antihristului, prorocită în Apocalipsă 
13. Credeţi tehnologia RFID arată tendinţa de in- 
staurarea a unui Stat totalitar, polițienesc? 

- Sunt lucruri foarte importante pentru care 
merita să şi mori: Dogmele Bisericii, Sfânta Trei- 
me şi dumnezeirea Dumnezeu-Omului Hristos. 
Pentru acestea, să fim pregatiți să şi murim. Dar 
sunt şi alte lucruri regretabile, importante, dar 
nu la fel de importante. Spre exemplu: cred că 
suntem de acord că fără televizor am fi mai linis- 
tiți, dar nu vom lupta până la moarte pentru des- 
ființarea televiziunilor. La fel şi cu cipurile. Ar fi 
de dorit să le respingem, dar dacă Statul doreşte, 
le vom accepta. Desigur, deschid calea pentru 
Apocalipsă, dar dacă stam să ne gândim, cele do- 
uă razboaie mondiale au adus-o şi mai aproape. 
Şi au avut loc. Nu putem să nu dăm Cezarului ce 
este al Cezarului. Poate nu m-am exprimat clar, 
nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea să le im- 
pună, dar pentru că nu mă despart de Hristos, în 
cele din urmă, dacă nu există alternativă, le voi 
lua. Sunt îngrijorat că unii, creştini simpli şi evla- 
vioşi, se vor pronunța pripindu-se şi vor transfor- 
ma această problemă într-o ispită uriaşă, iar în 
acest fel, vor cădea din Biserică. Într-o asemenea 
situaţie, voi numi cipurile o problemă mai puțin 
gravă. Este la fel ca şi privința calendarului. În Ru- 
sia, noul calendar este numit „al comuniştilor“, 
pentru că a fost introdus de comunişti. În Vest, îl 
numim „calendarul catolic“, pentru că asta şi 
este. Noul calendar este o greşeala. Dar s-a născut 
o greşeală mai mare decât aceasta - schisma din 
cauza lui, aşa cum s-a întamplat şi în România, 
când unii mai zeloşi s-au rupt de Biserică. Noi 
atragem Apocalipsa asupra noastră, prin faptele 
noastre. Atâta timp cât mai există suflete care se 
luptă ascetic cu păcatul, Apocalipsa nu va veni. 
Antihristul va veni când nu va mai fi Har in lume. 
Să fim in tabăra celor asceţi şi rugători - aşa vom 
întârzia Apocalipsa. Este mult mai important 
acest aspect (al rugăciunii şi ascezei) decât a lupta 
prin metode seculare împotriva cipurilor electro- 
nice. Să ne rugăm, în acest caz. Relaţia dintre Bi- 
serică şi Stat a fost dintotdeauna tensionată - şi 
mereu va fi. Biserica este „în lume, dar nu din lu- 





anul VII e nr. 75-76 


75 


INTERVIU 








polițisij 
PISOSCHI PETRU tunct. ji 
ȚEMiPINISOARA ILIE oțițer g. 
RADIVOIEVICI SHE. politis| (E 


SIETCOVICI polis 
* STEFU TRAIAN comisanțiă 


Săi 











me“, Statul este lumesc. Când preoţii primesc sa- 
lariul de la Stat, trebuie să fie atenţi să nu devină 
marionetele Statului. Trebuie să vorbim insuflați 
de Duhul Sfânt nu de duhul secular al politicie- 
nilor şi birocraţilor. 

- Biserica Ortodoxă Română a făcut destule 
compromisuri cu sistemul comunist. Este ade- 
vărat că au fost şi episcopi martirizați şi mii de 
preoți au fost închiși sau persecutați. Totuși, ide- 
ea generală este cea a compromisului. Motivul in- 
vocat a fost acela al „supravietuirii“ Bisericii. A fă- 
cut bine BOR că a pactizat cu sistemul? Astăzi, se 
pare că istoria se repetă. Cât de viabil poate fi 
acest compromis? 

- Biserica nu face niciodată compromisuri. 
Biserica este Trupul lui Hristos. Adevăraţii fii ai 
Bisericii au fost sutele de mii de creştini care au 
pătimit sub regimul comunist, dintre care mulţi 
au şi murit. Compromisuri s-au făcut numai indi- 
vidual, iar unele persoane au fost preoţi, epis- 
copi... Rugaţi-vă pentru ei, sufletele lor se chinui- 
esc pentru că n-au fost credincioşi Bisericii, s-au 
dat cu valul. Dar trebuie să fim atenţi. Sunt unii 
care iubesc în mod deosebit să condamne epis- 
copii şi preoții pentru greşelile lor. Dar să se pună 
în pielea lor, ei ce-ar fi făcut? Poate ar fi fost mai 


rău. Vreau să vă mai spun o vorbă, aspră, dar ade- 
varată. Celor care condamnă compromisul făcut, 
să le spuneți: „am avut episcopii pe care i-am me- 
ritat“. 


„Cinstiţi-vă martirii!“ 


- Luna trecută, la Iași, după o conferință 
despre mărturisitorii din temnițele comuniste, s- 
a întâmplat o minune: din părticele ale acestor 
mucenici, a izvorât mir. Am înțeles că Rusia şi-a 
canonizat martirii, în România, episcopii nu vor 
să accepte. Stinția Voastră credeți în stințenia ce- 
lor ce au pătimit în temnițele comuniste? Ce aţi 
spune poporului român şi episcopilor care nu ac- 
ceptă canonizarea? 

- Poporului român i-aş spune: cinstiți-vă 
martirii! Sunt sfinţii care astăzi pot salva Ro- 
mânia. Şi în Rusia s-au canonizat abia în urma 
presiunii poporului. Dacă veţi crea presiune asu- 
pra episcopilor, îi vor canoniza. Dar mai întâi tre- 
buie să fie cinstiți de mai toată lumea. Faceţi-le 
icoane, alcătuiți-le slujbe, mergeţi în pelerinaj, 
scrieți cărți detaliate despre ei. Acesta este cel mai 
important lucru, cel mai de preț, pe care îl puteți 
face pentru Biserica Ortodoxă Română, acum. 
Cinstiţi-vă sfinţii! Ulterior, Sinodul se va întruni şi 
va aproba. Episcopii vor urma poporul în această 
chestiune. Dar trebuie să începeţi, să faceți presi- 
uni. Aşa s-a întâmplat şi în Rusia, cu rugăciunile 
Sfinților Mărturisitori. Diavolul şi lumea urăşte 
sfinţii, adevărații ortodocşi îi iubesc. 

- La Sfârșitul acestui an, se va întruni un 
Mare Sinod Ortodox. Unii sunt sceptici, conside- 
rându-l apriori un Sinod apostat. Alții, cred că Or- 
todoxia va birui. Indiferent de rezultat, un lucru 
este sigur: sunt multe probleme pe ordinea de zi. 
Ne-aţi putea vorbi un pic despre acest Sinod? Mai 
ales în condițiile Declaraţiei de la Ravenna, ecu- 
menismul va ține capul de afiș. 

- Nu cred că Sinodul se va întruni prea cu- 
rând. Sunt multe obstacole. Chiar de se va întru- 
ni, nu avem nici un motiv să-l considerăm apriori 
apostat. Poate rezolva unele probleme. Cât 
despre Ravenna, n-a fost nimic canonic, nu au 
semnat toate Bisericile Ortodoxe. În orice caz, un 
Sinod este valid doar dacă învățăturile sale sunt 





74 


anul VII e nr. 75-76 


INTERVIU 


ROST 





acceptate de poporul ortodox, altfel e doar o în- 
tâlnire între politicieni şi afacerişti, între birocra- 
ţii administraţiei bisericeşti, secularişti şi agenţi 
guvernamentali - un Sinod artificial, irelevant 
pentru noi. 

- Ați umblat prin toată Europa, ce v-a Sur- 
prins în mod plăcut şi ce în mod neplăcut. Unde 
ați merge din nou cu plăcere? 

- Acum, nu pot părăsi parohia, dar dacă aş 
face-o, aş călători în multe locuri ortodoxe, unde 
n-am mai fost. Sunt în special interesat de mânăs- 
tirile din Moldova și Bucovina, dar aş vrea să mai 
ajung, şi în Athos sau la Diveevo şi Optina, în 
Rusia. Dar Dumnezeu mă va binecuvânta cu o ast- 
fel de călătorie când voi fi vrednic. N-am fost 
niciodată în Țara Sfântă, dar după cum va vrea 
Domnul. Occidentalii sunt mai raţionalişti decât 
răsăritenii. Aceştia sunt mai spontani, mai sufle- 
tişti. Dacă întâlneşti dintre ei ortodocşi adevăraţi, 
atunci te simţi ca acasă. Occidentalii mereu cal- 
culează, analizează pe toate părţile, nu sunt aşa 
de spontani şi sufletişti. Asta datorită deformării 
culturii Vestice, care a început din 1054 şi este o 
stare foarte plictisitoare. Ortodocşii au foc în ini- 
mă, sufletul lor trăieşte. Pe de altă parte, mulţi ră- 
săriteni au abandonat credinţa şi s-au umplut de 
patimi. Iar această situaţie poate deveni urâtă, 
cum a fost şi sub comunism. 

- Care sunt principalele păcate care afectea- 
ză omenirea? 

- Păcatele sunt aceleaşi dintotdeauna, nimic 
nou sub soare. Se schimbă doar pretextele. Acum 
dăm vina pe televizor, pe internet sau pe altceva. 
Trebuie să revenim la Biserică, iar unii s-o desco- 
pere pentru prima dată. 

- Ne mântuim singuri Sau ca neam? 

- Ne mântuim individual, dar un suflet care 
se mântuieşte poate salva alte mii de suflete din 
jur. Naţiunile se destramă. Pot supraviețui numai 
dacă există în rândul lor destule suflete ascetice 
care să le menţină identitatea şi unitatea. 

- Peste tot auzim de crize: financiare, ener- 
getice, spirituale... Unii Cuvioşi şi Stinți Părinţi 
tâlcuiesc criza ca Judecata lui Dumnezeu. 

- Cuvântul „criză“ este, la bază, grecesc şi în- 
seamnă „judecată“. Dacă omenirea se căieşte, to- 
tul este posibil. Soluţiile umaniste, ateiste, abia 


dacă pot întârzia criza, în nici un caz n-o pot 
împiedica, ea va rămâne, nu va dispărea. Criza va 
fi permanentă, dacă nu va fi pocăință. 


„Știința e o formă de 
idolatrie“ 


- Descoperirile ştiinţifice sunt canalizate 
spre producerea de plăcere sau îndepărtarea du- 
rerii. S-au descoperit „remedii“ împotriva tricii, 
împotriva inhibiției şi aşa mai departe. Alvin 
Toffler scria în cartea sa Șocul Viitorului (Future 
Shock), că toată această tehnică se va întoarce îm- 
potriva omului, iar consecințele, aşa cum le des- 
crie el în această carte, încep să fie vizibile la sca- 
ră planetară. Și-a făcut omul din tehnică Dumne- 
zeu, așa cum spunea şi St. Iustin Popovici? Am 
ajuns robi tehnicii? În ce măsură această „înrobi- 
re“ ne poate afecta mântuirea sau viaţa de zi cu 
zi? 

- Ştiinţa e pur şi simplu o formă modernă de 
idolatrie. Ştiinţa este cunoaşterea creaţiei. Idola- 
tria antică presupunea venerarea creaţiei; idola- 
tria modernă presupune venerarea cunoaşterii 
creaţiei, adică a ştiinţei. Dar e un stadiu la fel de 
primitiv ca venerarea soarelui, lunii, munților, 
pietrelor, mărilor şi râurilor. Păgânii din antichi- 
tate erau sclavii idolilor lor, aducându-le sacrificii 
umane, iar astăzi, noi suntem sclavi moderni, 
aducând aceleaşi jertfe umane ştiinţei, Cernobâ- 
lului sau tehnologiei in vitro. Idolatria presupune 
că nu mai suntem liberi să-l cinstim pe Dumne- 
zeu, Creatorul. Este evident că nu ne putem închi- 
na în acelaşi timp materiei şi Creatorului. 

- Televiziunea joacă un rol în de-spiritualiza- 
rea noastră şi în idolatrizarea materiei? 

- N-ar trebui să învinovățim televiziunea 
pentru coruperea sufletelor. Întotdeauna dăm vi- 
na pe alţii! Ne inşelăm singuri prin ataşarea de 
aceste lucruri, cum este televiziunea. Trebuie să 
fim liberi. Hristos a zis: Iată, v-am eliberat. Televi- 
ziunea nu este în sine drăcească, noi o facem să 
fie. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu fiecare invenție, 
de la cuţit la pistol, de la telefonul mobil până la 
computer. Noi le facem dăunătoare. Spaţiul, spre 
exemplu. Acum 50 de ani, trimiteau primii sate- 
liţi, iar în zilele noastre l-au „militarizat“, au „sate- 





anul VII e nr. 75-76 


75 


ROST 


INTERVIU 














ES Hate | 

liţi ucigaşi“. Dacă ar ajunge oamenii să trăiască pe 
Lună, ce credeţi că se va întâmpla? Se vor omori 
între ei, aşa cum fac şi pe Pământ. Un scop alvieții 
prin tehnologie? Doar dacă acel scop este sclavia. 

- Părinte, toate se petrec cu repeziciune, 
parcă nu ne mai ajunge timpul. Stresul caracter- 
izează fiecare categorie socială și afectează până 
şi Biserica. Poate părea o întrebare copilăreas- 
că/stupidă, dar cum putem scăpa de stres? De ase- 
menea, din ce în ce mai multe persoane devin de- 
presive şi comit crime - vedem în presă că sunt 
cazuri în care oameni până atunci aparent nor- 
mali au deschis focul asupra altor semeni. De ce? 

- De vină este lipsa rugăciunii. Fără comuni- 
unea cu Dumnezeu, omul înnebuneşte; pentru că 
lipseşte rugăciunea, îşi fac apariţia demonii. 
Aceşti tineri care o iau razna şi omoară 10, 20 de 
oameni, sunt îndrăciți. Demonii din ei ucid. De- 
monii nu au corp, dar au nevoie de corpuri pen- 
tru a interacţiona. De aceea posedă oameni. Iar 
astăzi, aceste posedări sunt tot mai dese şi uşor 
de împlinit, mai ales printre generaţiile noi, pen- 
tru că oamenii nu se mai botează. Lumea moder- 
nă cheamă toți demonii din iad. În curând, dacă 


Doamne fereşte!, lucrurile vor continua în acest 
ritm, tot iadul va rămâne gol, demonii fiind toți 
pe pământ. 

- În ce măsură mai sunt actuale scrierile 
Sfinţilor Părinţi? Mai oteră ele răspunsuri viabile 
lumii de azi? 

- Sfânta Scriptură ne explică cine este 
Dumnezeu, cum ne iubeşte şi cum putem să co- 
municăm cu El. Sfinţii Părinţi ne ajută să înțele- 
gem Scriptura. Ştiinţa explică sau încearcă să ex- 
plice puţin, cum creează Dumnezeu. Cele două 
abordări sunt radical diferite. Dacă vom asculta 
de atei, peste Scriptură se va aşterne un strat de 
praf. Scriptura mea nu este prăfuită 

- Ați scris şi câteva cărți. Ce v-a determinat 
să o faceţi? 

- Am scris şase cărți în engleză pentru a ieşi 
în întâmpinarea englezilor sau a vorbitorilor de 
engleză şi a-i îndemna să vină la Biserică, expli- 
cându-le ce este Ortodoxia şi de ce nu au nici un 
motiv raţional să o respingă. Una se găseşte pe in- 
ternet, ca e-book. Nu am mai scris nici o carte din 
2000. Tot ce scriu acum, public pe internet. 

- În final, vă întreb: cum se vede România 
din Anglia? 

- Din punct de vedere politic, astăzi Româ- 
nia are posibilitatea de a alege. Prima opţiune ar 
fi drumul secularismului, care duce în Europa. 
Dacă alegeți aşa, în câțiva ani veţi avea parte de ti- 
neri care-şi vor împuşca prietenii prin şcoli, mos- 
chei la tot pasul, politicieni români legalizând eu- 
tanasia, legalizând avorturile Ia fete de 13-14 ani, 
la fel cum s-a întâmplat în Anglia, Franța, Germa- 
nia, Finlanda, SUA sau în orice altă țară vestică. 
Din acest moment veţi înceta să mai fiți români; 
veți face parte din Babylon. A doua opţiune este 
grea. Presupune urmarea istoriei spirituale ro- 
mâneşti, drumul identităţii voastre culturale, 
drumul sfinților români, inclusiv al Mărturisitori- 
lor din temniţele comuniste. Primul drum este 
drumul care duce la moarte, sinucidere atât spiri- 
tuală cât şi fizică. Al doilea drum este drumul În- 
vierii, drumul Vieţii. Este drumul adevăraţilor ro- 
mâni. Ca membru al unei națiuni care a ales pri- 
mul drum, vă avertizez să nu-l urmați. 


Interviu realizat de Mihail Băcăuanu 





76 


anul VII e nr. 75-76 


DECANTĂRI 





Între fiinţa filosofiei 
şi Dumnezeul creştin 


Tereza-Brândușa Palade, Raţiune, credință şi demnitate a omului, 


Galaxia Gutenberg, 2008, pp. 124. 


Paul-Gabriel Sandu 


scrie o biografie a lui Edith Stein, este o 
A mean la fel de mare atât pentru un 

istoric al filosofiei, cât şi pentru un teolog. 
În fond, pentru a putea aduce în orizontul privirii 
desfăşurarea unei vieți trăite la limita între filoso- 
fie şi simţire creştină, exegetul are nevoie de o du- 
blă pregătire şi de o bună înțelegere atât a dimen- 
siunii filosofice cât şi a celei teologice a existenţei 
autoarei. Dacă autoarea lucrării Rațiune, credință 
şi demnitate a omului reuşeşte acest lucru, rămâ- 
ne de stabilit. 

Cartea debutează prin reluarea momentelor 
esenţiale ale vieții Sfintei Tereza Benedicta a 
Crucii, care ne este dezvăluită, pe rând, în iposta- 
za copilului mereu revoltat „de a nu avea vârsta 
suficientă pentru a merge la şcoală“ (pp. 15) sau 
în cea a adolescentei din nou revoltate faţă de tra- 
diţiile şi practicile ebraice. Anul 1913, anul 
întâlnirii cu Husserl, ne lasă să întrezărim, în per- 
soana lui Stein, o neobosită căutătoare a adevă- 
rului, „cu pasiune şi cu încredere în capacitățile 
cognitive ale minţii omeneşti.“ (p. 17). Numai că 
şi această „convingere“ era doar o treaptă ce avea 
să fie curând depăşită. Actul de libertate al ființei 
umane, sensul căutării adevărului - devine tot 
mai clar pentru Edith Stein - nu poate fi legat de 
nici o experienţă, fie ea „senzorială sau afectivă“ 
(p. 20). 

Acest adevăr, care pune din ce în ce mai mult 
stăpânire pe ea, o cucereşte definitiv, printr-o car- 
te care îi cade în mână din întâmplare: Viaţa Sfin- 
tei Tereza din Avila, scrisă de ea însăși. Deşi întâl- 
nirea cu Husserl fusese hotărâtoare, despărțirea 
era iminentă, şi avea să fie Ia fel de importantă. 
De aici şi până la intrarea lui Edith Stein în Car- 





melul Terezian nu mai era decât un pas; un pas 
care se impunea de la sine, pentru cineva care 
decisese să-şi asume şi să trăiască adevărul până 
la capăt. 

Partea a doua a lucrării ia forma unui 
demers recuperator împlinit din perspectiva lui 
Edith Stein, pentru care reconcilierea rațiunii cu 
credința e miza însăşi a gândirii. Autoarea reia, 
într-o manieră succintă, evenimentele princi- 
pale care au condus încă din timpul filosofiei 
scolastice la clivajul dintre gândire şi credință. 
Ne este oferită o imagine clară despre „închi- 
derea nominalistă față de metafizică“ (p. 45), 
prin mijlocirea filosofiei lui Ockham, cel care „a 
reuşit să modifice [...] întreaga mentalitate 
metafizică a filosofiei tomiste şi aristotelice“ (p. 
44). Oprindu-se o clipă asupra lui Kant, Brin- 
duşa Palade constată că, deşi acesta va fi avutun 
rol asemănător lui Aristotel sau Toma, el nu a 
reuşit, în fond, „decât să perpetueze antinomiile 
empirismului şi raționalismului, fără a reuşi să 
rezolve probelma criticii şi negând problema 
ontologiei.“ (p. 49). 

Încercarea lui Stein de a reda credinței şi 
rațiunii deopotrivă locul cuvenit, va lua chipul 
unei apropieri de metafizica scolastică a lui To- 
ma, cu uneltele fenomenologiei. Lumina credin- 
ței devine un ingredient necesar demersului, 
prin care adevărul vizat poate fi într-o mai mare 
măsură atins, chiar în lipsa „solului fenomenolo- 
gic“. Împletirea credinţei cu cercetarea fenome- 
nologică va duce la construirea unei imagini 
complet diferite asupra omului, decât cea dez- 
voltată, de exemplu, în ontologia heideggeriană. 
Avem de a face cu un om „creat pentru a iubi 
[care] dacă poartă pecetea Sfintei Treimi în 
sufletul, trupul şi spiritul său, poartă şi amprenta 





anul VII e nr. 75-76 


77 


ROST 


DECANTĂRI 





comuniunii intradivine, a cărei esență este 
iubirea“ (p. 69). 

Pentru a putea formula cu claritate poziția 
lui Edith Stein față de problema raportului dintre 
rațiune şi credinţă în demersul filosofic, autoarea 
se foloseşte de cele mai multe ori de poziţiile filo- 
sofice ale contemporanilor lui Stein, făcând de 
cele mai multe ori apel la gândirea lui Heidegger. 
Aflăm astfel că în timp ce „pentru Heidegger, care 
îşi plasează cercetarea ontologică din Fiinţă şi 
timp în cadrele temporalităţii definite de Kant, 
infinitul şi eternitatea nu pot face obiectul filoso- 
fiei existenţiale“, Stein pune în joc „vocaţia ființei 
finite [...] de a tinde către plenitudinea ființei sau 
către ființa eternă“ (p. 57). 

Afirmația Brânduşei Palade cu privire la 
cadrele temporalităţii heideggeriene este în mă- 
sură să nedumirească cititorul familiarizat cu 
demersul filosofului german. Mai întâi însă dis- 
cuţia despre „o filosofie existenţială“, atâta 
vreme cât prin acest concept nu se are în vedere 
ontologia structurilor de ființă ale Dasein-ului, a 
„existenţialilor“, se potriveşte, mai degrabă, 
escapadelor filosofice sartriene, de o certă val- 
oare literară. Apoi, afirmației potrivit căreia am 
avea de a face, în cazul lui Heidegger, cu o tem- 
poralitate gândită de pe poziţii kantiene, i s-ar 
putea aduce - şi asta dacă este să ne limităm la 
perioada fenomenologică - o serie nesfârşită de 
contra-argumente. Temporalitatea heideggeri- 
ană, nu numai că poate da seama de ceva în 
genul unei eternități, dar este capabilă să o 
perceapă pe aceasta nu doar ca pe reluarea la 
infinit a unei unităţi-clipă, reiterare ce ar putea 
da seama, mai degrabă, de imperfecţiunea, 
decât de eternitatea timpului. 

Deodată cu conceptul de clipă, bunăoară, 
care reprezintă varianta autentică a temporalită- 
ţii, caracterizând „autenticul fapt-de-a-fi-întreg al 
Dasein-ului, adică în fenomenul stării de 
hotărâre anticipatoare“!, Heidegger pune în joc 
o temporalitate care se temporalizează din 
viitor, împlinindu-se ca joc al extazelor tempo- 
rale: „viitorul care face să fi fost în chip esenţial 


şi care prezentizează“?. Iar dacă afirmăm, deo- 
dată cu Heidegger, că Dasein-ul este timp, atunci 
ne situăm deja, într-un mod radical, în afara con- 
cepției kantiene. 

Cu o doză la fel de mare de mirare citim, câ- 
te va pagini mai înainte, că „această metodă 
târzie a lui Husserl a deschis drumul subiectivis- 
mului şi iraţionalismului, care caracterizează 
filosofia existenţială a lui Heidegger.“ (p. 53). 
Fără să lămurească despre ce fel de metodă ar fi 
vorba, autoare caracterizează filosofia „exis- 
tenţială“ a lui Heidegger prin „subiectivism“ şi 
„iraționalism“. Pentru a respinge cea dintâi 
acuză, am putea lesne indica paragrafele din 
lucrările Prolegomene Ia istoria conceptului de 
timp, Sau Fiinţă şi timp, unde Heidegger res- 
pinge categoric distincţia subiect-obiect, propu- 
nând, în schimb, nu un subiect încapsulat care 
nu poate niciodată ieşi către obiectul cunoaş- 
terii, ci o ființare umană care este întotdeauna 
deja „fapt-de-a-fi-în-lume“: Dasein-ul. Acuza de 
iraționalism adusă gândirii heideggeriene cade, 
la rându-i, pe alături. Departe de a fi irațional- 
istă, gândirea lui Heidegger, care este, într-un 
sens, o neîntreruptă şi lucidă investigare a pro- 
priilor presupoziţii, o căutare permanentizată 
condusă nu de către rațiunea Dasein-ului, ci de 
către preajma originară (Gegend) dătătoare de 
drumuri, sau de către „deschiderea-lumina- 
toare“ al cărei privilegiat locuitor este Dasein-ul, 
nu cade nici într-un caz sub incidența „iraționa- 
lității“. 

Dincolo de aceste afirmaţii chestionabile, lu- 
crarea Brînduşei Palade rămâne o bună introdu- 
cere în gândirea lui Edith Stein - o autoare foarte 
puțin cunoscută în spaţiul filosofic românesc, şi 
încă mai puţin tradusă. Marele merit al lucrării de 
față este sesizarea unui model în care ar trebui să 
credem cu toţii: orice gândire este abia atunci îm- 
plinită, când este trăită până la capăt; aşa cum 
adevărul este înțeles, abia atunci când este trăit; 
aşa cum, scrie în câteva rânduri Heidegger, singu- 
rul mod în care poţi învăţa înota, este să te arunci 
în apă. 


1 Martin Heidegger, Fiinţă și timp, trad. de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003, p. 


402. 
2 1dem,, p. 431. 





78 


anul VII e nr. 75-76 


DECANTĂRI 





Dezumanizarea 
sub comunism 


Insula canibalilor: 1933: o deportare-abandon în Siberia (L'ile aux 
cannibales: 1933, une deportation abandon en Siberie), de Nicolas Werth, 
traducere de Silvia Colfescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2006. 


Dragoș Moldoveanu 


omunismul este un rău metafizic, care 

GQ nu poate fi judecat nici într-o cabină de 

99 vot, nici cu bazooka, ci doar exorcizat“. 
Cuvintele îi aparţin lui Vladimir Volkoff, regre- 
tatul scriitor de origine rusă care a reclamat până 
în ultimele sale clipe necesitatea unui proces pos- 
tum al criminalilor care au preluat frâiele Rusiei 
după lovitura de stat din noiembrie 1917. Chin- 
tesența comunismului de tip sovietic - concept şi 
exercițiu morbid al unor smintiți care au călcat 
sub cizme fiinţa umană - este implementarea fără 
nici cea mai mică urmă de discernământ a unei 
utopii: fericirea omenirii. O cutremurătoare crimă 
comisă împotriva umanității - comparabilă, prin 








EA Bd rca ai 
NICOLAS WERTH 


INSULA 
CANIBALILOR 


1933, o deporlare-abandon în Siberia 

















organizare, cu Holocaustul naziștilor împotriva 
evreilor - a avut drept pretext tocmai acest 
deziderat utopic. Umanitatea trebuia „fericită“ şi 
direcţionată către un „viitor luminos“, după 
metodele de reeducare şi de „purificare“ ale unor 
terorişti, care guvernau prin frică şi minciună. 

Toate nenorocirile pe care le-au produs Le- 
nin, Troțki, Dzerjinski, Stalin, Iagoda etc. au fost 
duse la îndeplinire în numele „poporului“ - „for- 
ţa motrice, creatorul istoriei universale“, după 
Mao. Cinismul celor care predicau asemenea e- 
normități depăşeşte orice închipuire. 

Despre care popor poate fi vorba în clipa în 
care este planificată în detaliu „curățirea oraşelor 
de elementele lor declasate şi socialmente dăună- 
toare“, eufemism pentru deportarea în Siberia? 
Este oare vorba despre acel popor care mai rămâ- 
ne după eliminarea claselor şi a ierarhiilor socia- 
le, mărturii ale trecutului atât de repulsiv comu- 
niştilor? Dar care popor mai rămâne după aseme- 
nea macabre operaţiuni de inginerie socială? 

Un document literar tulburător cu privire la 
„procesul de decivilizare“ care a avut loc în epoca 
de construcţie a socialismului în Rusia este şi In- 
sula canibalilor: 1933:0 deportare-abandon în Si- 
peria, aflat sub semnătura lui Nicolas Werth. Ex- 
cepţionalitatea evenimentelor petrecute pe insu- 
lița aflată „nu departe de confluența fluviului Obi 
cu râul Nazina, la vreo 900 de kilometri nord de 
oraşul siberian 'Tomsk“ este determinată de tra- 
gediile care au atins proporţii rareori întâlnite în 
istoria omenirii şi anevoios descifrabile în am- 
ploarea lor. Canibalismul şi necrofagia au fost 
manifestări curente ale unei populații dezumani- 
zate şi supuse unui „grandios plan“ (conform for- 


“ Recenzie preluată de la www.bookblog.ro/Stiinte-umaniste-religie. Titul textului aparține redacției ROST. 





anul VII e nr. 75-76 


79 


ROST 


DECANTĂRI 





mulării lui Genrikh Iagoda, şeful poliţiei secrete 
sovietice OGPU) de lichidare a clasei culacilor. 

Lucrarea lui Nicolas Werth face lumină asu- 
pra unui episod macabru al politicii de deportare 
în masă. Revelarea grozăviilor, petrecute sub di- 
recta coordonare a poliţiei represive a Uniunii So- 
vietice, se datorează documentelor puse la dispo- 
ziție de comisia de anchetă formată în toamna 
anului 1993 de Comitetul Regional al Partidului 
Comunist din Siberia de Vest, documente care au 
văzut lumina tiparului în 2002. Membrii acestei 
comisii au mers pe urmele cercetărilor unui fost 
cadru de partid ambițios, care a început o 
anchetă personală „asupra situaţiei survenite pe 
insula Nazino, pe Obi“ şi l-a sesizat pe „tovarășul 
Stalin“ în acest sens. 

În linii mari, obiectivul autorităților sovieti- 
ce era ca Moscova, Leningradul şi restul aşezări- 
lor urbane să fie „purificate“ de declasaţii care nu 
aveau loc în noua ordine socialistă. Planul pus la 
bătaie de agenții poliţiei politice şi avizat de Sta- 
lin consta, de fapt, în „extragerea“ din mediul ru- 
ral al celor care se împotriveau fățiş colectivizării 
şi popularea întinderilor nemărginite ale Siberi- 
ei, Kazahstanului şi Munţilor Urali. 

Exodul forţat şi controlat doar superficial al 
câtorva sute de mii de „culaci“ (termenul era atât 
de generic în mintea responsabililor sovietici, în- 
cât arbitrarul atinsese proporţii alarmante) a re- 
prezentat cauza principală a unui haos social de 
dimensiuni greu de imaginat. Pe de o parte exista 
tendința cvasi-maniacală a reprezentanților par- 
tidului de a manipula cifrele, iar, pe de altă parte, 
ordinul care trebuia executat de a supraveghea o 
masă atât de imensă de oameni. Debandada era 
atât de mare, încât „pentru «a completa numărul 
şi a raporta rezultate în cifre », funcţionarii de po- 
liţie arestau în dreapta şi-n stânga, deportau fără 
şovăială bătrâni, invalizi, mame de familie şi alţi 
cetăţeni « obişnuiţi », a căror singură vină era că 
plecaseră de acasă fără acte sau « ridicaseră vo- 
cea >“, potrivit cuvintelor lui Nicolas Werth. 
Această lucrare ar putea fi, totodată, un excelent 
studiu de caz privind dereglările majore ale siste- 
mului administraţiei de stat din epoca stalinistă. 

La Nazino umanitatea a devenit o formă fără 
conținut. „Omul a încetat să mai fie om. EI s-a 


PE Pi 


transformat în şacal“, îi scria lui Stalin „tovarăşul“ 
care a făcut primele săpături privind „cazul Nazi- 
no“. Un teritoriu imens, pe suprafața căruia au 
fost strămutați paria societăţii, nelegiuiți şi crimi- 
nali de drept comun, a devenit scena unor acte de 
cruzime pe alocuri incredibile. În acest spaţiu si- 
nistru şi uitat de lume, indivizi care pierdeau mul: 
te dintre trăsăturile unei fiinţe umane au dispă- 
rut pe capete, fără a lăsa nici o urmă. Nazino este 
stalinismul în forma sa cea mai pură. Cuvintele 
lui Werth sunt cutremurătoare: „La Nazino ve- 
dem ivindu-se o ordine pastorală ieşită din stră- 
fundurile timpului: gardieni-păstori duc la păscut 
o turmă de animale, bătute la cea mai neînsemna- 
tă ocazie, dresate să vâslească, să facă aport cu vâ- 
natul. Cei care refuzau să se supună acestei ordi- 
ni sau încercau să fugă erau vânaţi, împuşcaţi ca 
nişte animale sălbatice, ca nişte prădători pericu- 
loşi şi bestiali care se hrănesc cu carne de om“. 
Foamea sau proasta alimentaţie, extenuarea fizi- 
că au fost alte cauze ale numărului ridicat de de- 
cese din rândul „declasaţilor speciali“. 

Gestionarea necorespunzătoare a unei situa- 
ţii care scăpase de multă vreme de sub control a 
atras după sine sistarea deportărilor. În vara anu- 
lui 1933, colonizarea la scară industrială a terito- 
riilor din Estul extrem a fost întreruptă. Deportă- 
rile au continuat până la începutul deceniului ur- 
mător, dar la un nivel mult mai redus. 

Insula Nazino este un simbol şi un personaj 
în sine. Este simbolul gulagului sovietic în întrea- 
ga sa amploare, redus aici la un morbid şi repre- 
zentativ caz particular. Dar este şi un personaj în 
sine al volumului de faţă, al doilea după birocra- 
ţia comunistă care a pus în aplicare directivele 
unor monştri cu chip uman. 

Evocând oroarea ca practică a guvernării 
staliniste, cartea lui Nicolas Werth răscoleşte şi în- 
fricoşează. Ea elucidează, într-o anumită măsură, 
aspecte trecute prea mult timp sub tăcere şi care 
ar fi convenit, în continuare, multora, să rămână 
îngropate. Comunismul s-a bazat pe o utopie - 
egalitatea universală -, iar implementarea 
acesteia a generat o catastrofă umanitară poate 
fără precedent. Nici o utopie, cu atât mai puțin 
una care promite fericirea tuturor, nu trebuie să 
prindă viață. 





80 


anul VII e nr. 75-76 


DECANTĂRI 





Dragoste și 


erotism — 


O reconstrucţie 


Octavio Paz, Dubla Flacără. Dragoste şi erotism, București, Editura Humanitas, 2003 


Paul-Gabriel Sandu 





mărturia încercării de a organiza într-o miş- 

care unitară istoria bimilenară a tensiunilor 
dintre „lucirile“ aceleiaşi „flăcări“: erotismul şi 
dragostea. Imaginea impusă de autor este ceea a 
unei geografii în trepte, care presupune ascensi- 
unea dinspre dimensiunea sexualităţii, prin cea a 
erotismului, spre cea a dragostei. Erotismul şi 
dragostea nu sunt, astfel, altceva decât „cristali- 
zări [...] şi condensări“ (p. 13) ale sexualităţii, şi 
totuşi astfel fiind, atât erotismul cât şi dragostea 


| pt lui Octavio Paz, Dubla flacără, e 


se împlinesc împotriva acesteia dintâi, negând-o 





29. 2 


sau subminând-o. De aici şi până la afirmarea 
unei legături între erotism şi poezie, nu e nevoie 
decât de o metaforă. Nu este erotismul, în fond, o 
„poetică trupească“, aşa cum poezia poate fi gân- 
dită ca o „erotică verbală“? 

Metafora lui Paz e elocventă. În cazul poezi- 
ei, scopul comunicării e suspendat şi înlocuit cu 
rigoarea unei estetici interne; în cazul erotismu- 
lui, şi cu atât mai mult în cel al dragostei - ea 
însăşi „0 excepție în marea excepție care este ero- 
tismul“ (p. 30) - funcţia reproductivă este tră- 
dată. Că „poezia şi erotismul se nasc din simțuri“ 
(p. 12) fără a se opri însă în sfera aceastora, e o 
concluzie care urmează firesc meditaţiilor anteri- 


Octavio Paz 


1 Martin Heidegger, Der Ursprung des Kunstwerkes, Stuttgart, Reclam, 2005, p. 77. 





anul VII e nr. 75-76 


8l 


ROST 


DECANTĂRI 





oare. Este însă această afirmaţie îndreptățiță? Nu 
este oare limbajul cotidian, pus mereu în slujba 
nevoilor noastre, o formă decăzută a limbajului 
„originar“, un vehicul tocit, un simplu mijloc? 
Limbajul poetic, în ipostaza lui de slujitor al fru- 
mosului, de „întemeietor al adevărului“! nu poa- 
te fi derivat în raport cu limbajul cotidian, cum 
susține Paz, ci lucrurile stau tocmai invers. Ideile 
schițate aici nu sunt altele decât cele discutate şi 
analizate pe larg de Heidegger, atunci când filoso- 
ful este preocupat de problema limbii, iar consi- 
deraţiile lui se constituie, într-o critică severă a 
concepției potrivit căreia limbajul e mijlocul de 
comunicare prin excelență. 

Metafora folosită de Paz, potrivit căreia ero- 
tismul ar fi, de fapt, o „poetică trupească“ pare ase 
prăbuşi deodată cu răsturnarea raportului dintre 
limbajul cotidian şi cel poetic. Relaţia dintre sexu- 
alitate şi erotism sau dragoste nu poate fi înțe- 
leasă, cum încerca Paz, prin raportare la dimen- 
siunea limbajului. Lucrul acesta este imposibil, cel 
puțin atâta timp cât geometria schițată de eseistul 
mexican în ceea ce priveşte raporturile dintre sex- 
ualitate, erotism şi dragoste discută cu precădere 
despre relaţiile de incluziune dintre dimensiunea 
sexualității, cea a erotismului şi cea a dragostei. 

Concepția lui Paz ar putea fi însă minată de 
aceeaşi eroare constatată în cazul înţelegerii lim- 
bajului poetic prin raport la cel cotidian. Nu s-ar 
putea ca şi în cazul sexualităţii pe de o parte, şi a 
erotismului şi dragostei pe de alta, raportul să fie 
răsturnat? Nu este oare erotismul o degradare şi 
o trivializare a dragostei, singura în măsură să 
„excludă opoziţiile“ şi să „suprime scindarea“ (p. 
127), echilibrând „forța de gravitație“ a morții şi 
neîntrerupta scindare a timpului? Dacă „dragos- 
tea este unul dintre răspunsurile pe care omul le- 
a inventat pentru a privi moartea în faţă“ (pp. 
115, 116), dacă dragostea este saltul în nemurire, 
atunci erotismul este ratarea acestui salt, deodată 
cu ratarea exclusivităţii pentru o persoană anu- 
me. Una dintre afirmaţiile lui Paz pare a conduce 
tocmai în această direcţie. A afirma că „dragostea 
nu e sete de frumusețe, ci sete de împlinire“ (p. 
111), înseamnă a distinge astfel în mod esențial 
dragostea de erotism, şi a vedea în cel din urmă 
ratarea celei dintâi. 


Păstrând. aceleaşi coordonate, sexualitatea 
oarbă este doar materie şi senzaţie, neavând ni- 
mic din „poetica erotismului“. Deşi decăzut în ra- 
port cu dragostea, erotismul se manifestă totuşi ca 
un efort de recuperare a eternității, însă de aceas- 
tă dată nu pe verticală, cum o făcea dragostea, ci 
pe orizontală. Erotismul este un joc ce se consumă 
pe sine, respingând alteritatea tocmai pentru că 
nu se poate fixa într-o singură persoană, însă 
rămâne un strigăt disperat către dincolo, o stranie 
căutare a transcendentului, în timp ce sexu- 
alitatea este materie pură, procrearea rămânând 
singurul ei țel, şi singurul mod în care lupta cu tim- 
pul poate fi, dacă nu câştigată, măcar prelungită. 

Prin aceste consideraţii schițate mai sus, 
geografia instituită de Octavio Paz nu a fost înlo- 
cuită sau modificată. Ceea ce s-a modificat a fost 
însă raportul „formelor de relief“, aşa cum se în- 
tâmplă şi în cazul legăturii dintre limbajul poetic 
şi cel uzual. Erotismul nu poate fi conceput ca o 
formă derivată a sexualităţii, aşa cum dragostea 
nu poate fi închipuită ca domeniu restrâns al ero- 
tismului. Lucrurile stau tocmai invers, de vreme 
ce dragostea, decâzând, devine erotism, iar atro- 
fierea şi dispariţia erotismului e, de fapt, glorifica- 
rea funcţiei reproductive. 

Lucrarea lui Octavio Paz încearcă să justifice, 
prin exemple şi argumente, existența unui raport 
de incluziune între sexualitate, erotism şi dragos- 
te. Modelul se dovedeşte a fi prea schematic şi ri- 
gid, purtând cu sine propriile contradicții. Afir- 
maţia potrivit căreia vârsta iubirii e exclusiv tine- 
rețea, este o tentativă nereușită de a eluda una 
dintre cele mai grave obiecţii care i s-ar putea 
aduce. Aceea că, atunci când funcţia reproductivă 
(sexualitatea) dispare datorită înaintării în vâr- 
stă, şi erotismul devine un cuvânt gol pentru doi 
oameni cu trupurile stinse, dragostea încă există. 
Poate că nu filosofia (sau teologia creştină) au 
oferit cele mai bune contra-argumente concepţiei 
lui Paz, ci literatura. Romanul Dragoste în vre- 
mea holerei este demonstraţia faptul că dragos- 
tea, departe de a fi derivată din sexualitate sau 
erotism, nu numai că se poate rata prin ele, decă- 
zând, ci şi că se poate împlini, nu împotriva lor, ci 
în lipsa lor deplină, făcând abstracţie de aceste di- 
mensiuni. 





82 


anul VII e nr. 75-76 


DECANTĂRI 





Izgonirea 


demonului mut 


Audienţă la un demon mut, de ierom.Savatie Baştovoi, Ed.Cathisma, Bucureşti 2009 


Paul Curcă 





udiență la un demon mut, noul roman al 

ieromonahului Savatie Baştovoi, este o 

pagină din lupta întunericului cu lumina. 
Adevăruri care în altă parte sunt spuse doar în 
şoaptă, deşi mai degrabă asupra lor se tace, sunt 
aici rostite răspicat, cu curajul mărturisirii. Auto- 
rul brodează pe marginea unei „teorii a conspira- 
ției“ care a suscitat şi la noi interexsul şi a provo- 
cat discuţii, chiar dacă în „catacombe“. 

Uniunea Europeană este supusă totalitaris- 
mului masonic. S-au creat în lumea noastră astfel 
de condiţii încât polemica cu evreii devine antise- 
mitism şi se pedepseşte penal. Asta în timp ce ne- 
număratele crime împotriva creştinilor, începând 
din Imperiul Roman până la regimurile comunis- 
te şi până în imediata noastră apropiere, au ră- 
mas nerecunoscute şi nepedepsite. 

Muţenia nu este lipsa totală a vorbirii. Cei în 
care acest demon s-a încuibat vorbesc, şi încă des- 
tul de mult, dar vorbăria lor nu este spre slava lui 





Dumnezeu, nu este o mărturisire a Lui, chiar dacă 
îi poartă, mai mereu, numele pe vârful buzelor. 
Pentru a ieşi din robia demonului muţeniei trebu- 
ie să ne scuturăm frica, să avem puterea de a măr- 
turisi adevărul, şi astfel să ne opunem decăderii lu- 
mii noastre. Mărturisirea nu este simpla afirmare a 
numelui lui Dumnezeu, frecventarea slujbelor şi 
parastaselor bisericeşti, eventual însoţită de cruci 
largi, făcute cu mâna dreaptă. Mărturisirea este 
totodată luptă cu demonii, cu slugile lor pămân- 
teşti, cu cei ce vor să scoată credința în Dumnezeul 
cel viu din mintea şi sufletul nostru, din lumea în 
care trăim şi ne mişcăm cu toții. De aceea mărtu- 
risirea presupune capacitate de luptă şi de jertfă. 
lar dacă lupta este deschisă, împotriva unui 
duşman perfid, care a ajuns să ocupe primul loc în 
spaţiile publice, să îşi impună ideologia dizolvantă 
ca măsură a lumii, jertfa este, adesea, ascunsă. 

Maica lustina este închisă şi condamnată la 
închisoare pe nedrept, Preasfinţitul Mitrofan are 
o moarte suspectă după ce predica lui despre 
mărturisire îl deranjează pe şeful statului moldo- 
vean. Victor Rotaru este asasinat în clădirea Par- 
lamentului European, la întâlnirea cu comisarul 
european pentru culte, un bătrân semiparalizat 
mason de 90 de ani, întrupare a demonului muţe- 
niei însuşi. 

Demonul muţeniei te acaparează atunci 
când nu mărturiseşti ceea ce este drept, oricare ar 
fi consecinţele actului tău. Ierarhia bisericească, 
infiltrată de kaghebişti şi de masoni - facem, ase- 
menea autorului, precizarea că este vorba despre 
un roman şi orice asemănare cu realitatea este 
pur întâmplătoare - este un agent al laicizării, al 
scoaterii icoanelor din şcoli, al închiderii mănăs- 
tirilor sau, dacă nu se poate, al preschimbării lor 
în obiective turistice, al transformării numelui lui 
Hristos într-un simplu nume care să aducă voturi 
în campania electorală. 





anul VII e nr. 75-76 


83 


ROST 


DECANTĂRI 





Ideologia comunistă, ca şi cea a Uniunii 
Europene, au ceva în comun: dorința de supri- 
mare a creştinismului, a credinței dreptslăvitoare 
în Dumnezeul cel viu. Dar această suprimare nu 
se poate face direct, mai ales în condiţii de pretin- 
să libertate, deoarece ar veni în contradicţie cu 
religia civilă a drepturilor omului, unanim recu- 
noscută, aşa că se preferă diverse subterfugii, 
prin care creştinismul este redus la un act de isto- 
rie şi cultură şi poate fi celebrat în această iposta- 
ză. Astfel, credința este deposedată de puterea ei 
vie de a conduce sufletele şi mintea oamenilor 
dar, în acelaşi timp, se crează totuşi aparenţa li- 
bertăţii de exprimare care a permis renaşterea 
religioasă din postcomunism. În acelaşi timp 
însă, un asemnea potenţial uriaş cum este credin- 
ţa maselor nu poate fi lăsat la voia întâmplării, ar 
zice ei, al proniei divine spun dreptecredincioşii 
creştini. Pentru a ţine sub control credința popo- 
rului, serviciile secrete s-au grăbit să se infiltreze, 
ele însele, în conducerea Bisericii. 

E greu de dovedit un asemenea lucru. Docu- 
mente nu există sau, oricum, nu au cum să ajungă 
în posesia publicului. Renaşterea religioasă, creş- 
terea credinței populare nu poate provoca decât 
bucurie politicii de stat în condiţiile în care miş- 
cările Bisericii sunt atent controlate şi dispuse pe 
făgaşul dorit prin agenți infiltraţi. Nu există pro- 
be, arhivele sunt mute, dar existenţa agenților in- 
filtraţi în ierarhia bisericească e dovedită de logi- 
ca faptelor, atunci când aceştia iau hotârâri care 
lovesc în credință în loc să o sprijine. 

„Audienţa...“ are pasaje care, dacă nu s-ar 
prevala de licenţa artistică atribuită unei scrieri 
de ficțiune, ar fi fost interzisă de cenzura ideolo- 
gică a corectitudinii politice însuşită de institu- 
țiile europene precum şi de cele naţionale. Aşa 
însă, avem încă şansa unei mărturisiri, cât timp 
ea va mai fi permisă public, din însuşirea căreia 
să ieşim mai întăriţi duhovniceşte în lupta cu de- 
monismul lumii noastre. 

Partea cea mai sensibilă este polemica pe 
care autorul o duce cu iudaismul. Tema Evanghe- 
liilor este conflictul dintre Hristos şi iudei, care n- 
au vrut să-L accepte ca pe Mântuitorul profeţit în 
scrierile sacre, şi care au cerut condamnarea Lui 
la moarte. Orice revizuire a Bibliei şi a tradiţiei li- 


turgice pentru a nu mai face referire Ia acest con- 
flict, vrea să suprime substanța însăşi a credinței 
creştine. Hristos este redus la un simbol, un per- 
sonaj fără conţinut autentic, concret. Or, Hristos 
este Dumnezeu venit în trup omenesc, iar faptele 
Lui sunt consemnate în Evanghelii. Răstignirea 
lui Hristos a fost propusă de Sinagogă, în confor- 
mitate cu legile iudaice, care consideră vinovat 
de moarte pe oricine se închină altui Dumnezeu 
decât cel al iudeilor. A fost aprobată de popor ca- 
re, în condiţiile social-istorice şi morale ale acelui 
timp, nu se putea desolidariza de sinagogă şi să 
rămână înăuntrul poporului iudeu. 

Potrivit prescripțiilor iudaice, niciodată 
abrogate în decursul timpului, cei de altă religie, 
recte creştinii, pot fi persecutați, li se poate inter- 
zice dreptul la cinstirea memoriei colective a Bi- 
sericii lor, pot fi obligaţi, prin lege, să renunțe la 
convingerea că lisus Hristos a fost o persoană 
istorică. Iar pentru că toate acestea, spuse brutal, 
ar crea respingere şi revoltă, atunci poate fi adop- 
tată masca binevoitoare a luptei cu rasismul şi 
fascismul, în acest fel toată lumea e mulțumită, 
iar minţile oamenilor, vrăjite. 

De două mii de ani oamenii luptă să-L scoată 
de Hristos din istorie, fără însă să reuşească. „Hris- 
tos este piatra cea din capul unghiului, pe care nu 
au băgat-o în seamă ziditorii evrei. Ironia soartei, 
sau puterea proorociei, face ca masonii să se 
numească singuri «ziditori» care încearcă să 
rezidească lumea neglijând piatra cea din capul 
unghiului, care este Hristos“. (pag. 85) „Schimba- 
rea înțelesurilor Scripturii a devenit un blestem 
pentru iudei, aşa încât aceştia cinstesc mai mult 
propriile interpretări cuprinse în Talmud decât 
Tora însăşi... Nu în zadar proorocii şi apostolii au 
vorbit despre „blestemul legii“, deoarece a rămâne 
tributar legii înseamnă blestem. Poporul evreu a 
avut de îndurat în decursul istoriei urmarea 
blestemelor cu care singur s-a legat de multe ori. 
Nimic din cele zise de Hristos, de prooroci, şi de 
sinagogă nu a rămas neîmplinit“ (pag. 143-144). 
Acestea nu sunt spuse spre a acuza, a chema la 
răzbunare, la răfuială cu evreii, cu comuniştii, cu 
masonii sau cu oricine altcineva i-a asuprit pe 
creştini. Sunt spuse spre a înțelege lumea în care 
trăim, resorturile care fac să se producă evenimen- 





84 


anul VII e nr. 75-76 


DECANTĂRI 





ZI “la ri tă, LN 
tele de seamă, şi spre a ne putea apăra de ispitirile 
vrăjmaşului, venite prin intermediul slugilor lui. 

Ipoteza tulburătoare pe care o lansează 
romanul este că ideologiile moderne, progre- 
siste, ateiste, cele care au dus Ia înlocuirea cre- 
dinței în Dumnezeu cu diverse surogate nu au 
apărut întâmplător, nu sunt rodul unui hazard 
istoric. Ele ar fi putut fi induse, intenţionat, spre 
distrugerea credinței creştine. Evreii sunt singu- 
rul popor din lume cu o „religie care afirmă supe- 
rioritatea unui popor şi dreptul lui de a stăpâni 
lumea“ (pag. 207) 

Persecuţiile împotriva creştinismului au de- 
păşit cadrele obişnuite, nevoile de dominare ale 
liderilor politici. Politicienii nu sunt, propriu-zis, 
foarte preocupaţi de religie. Adevărul este (iar 
lucrurile, chiar dacă nu pot fi probate cu docu- 
mente certe, nu sunt invenția unei minți dezax- 
ate) că masonii au distrus bisericile şi au ucis pre- 
oţii catolici în timpul Revoluţiei Franceze, ei au 
produs secularizarea averilor mânăstireşti în 
România, şi tot ei au făcut Revoluţia leninistă 
urmată de persecutarea sau uciderea a milioane 
de creştini. Tot masoneria stă în spatele patriarhi- 
lor şi al papilor. Consiliul Mondial al Bisericilor, 








organizație masonică, a încercat să impună revi- 
zuirea textelor liturgice ortodoxe (cele catolice 
fiind epurate încă de la Conciliul Vatican II) deoa- 
rece, în opinia lor, acestea ar fi pline de referiri 
anti-semite. 

Creştinismul este urât de toţi cei ce vor să îşi 
supună lor înşişi omenirea pentru că afirmă va- 
loarea absolută a fiecărui om - „Unde nu mai este 
elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, 
barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toți Hris- 
tos“. ( Coloseni 3, 11) - putinţa îndumnezeirii da- 
torată jertfei de pe cruce a Fiului. Normalitatea 
vieţii este aceea expusă în Evanghelie şi în scrie- 
rile tradiţiei ortodoxe. În raport cu aceasta doar 
putem constata anomalia vieţii pe care o ducem 
noi astăzi, depărtarea ei de firesc. 

Victor Rotaru este un fiu risipitor întors 
acasă, în sânul bisericii pe care o repudiase în 
tinereţe. Începe ca profesor de fizică, materialist, 
agent KGB şi naţionalist moldovean, pentru a fi, 
în anii următori schimbarilor din 1989, deputat 
în parlamentul Moldovei. Părăsit de soţie şi de 
copii, potopit de gânduri, ajuns şomer şi sărac, îl 
descoperă pe Dumnezeu printr-o taină care nu 
poate fi explicată, dar pe care o trăieşte intens. 





anul VII e nr. 75-76 


8 


ROST 


DECANTĂRI 





„Victor Rotaru, fostul colaborator al KGB-ului, 
simțea cum se transformă în fratele Victor şi 
făcea mari eforturi să nu scape lacrimi. O căldură 
inexplicabilă îi cuprinse tot corpul şi simțea că îi 
vine să plângă de bucurie. Băga mâncarea în gu- 
ră, dar nu o putea mesteca din cauza lacrimilor 
care îi umpleau gâtul“ (pag. 26-27). Nu este un 
sfânt prin comportamentul său, dar ajunge să fie 
un apologet al credinței, un mărturisitor, ceea ce 
îl apropie de sfințenie. Credința în Hristos în- 
seamnă luptă, împotrivire la demonismul lumii 
în care trăim, denunţarea subterfugiilor diavolu- 
lui care vrea să pună mâna pe mintea şi inima 
omului. Concluziile la care ajunge, în urma unor 
cercetări de zeci de ani, se bazează pe studii labo- 
rioase, făcute cu mintea omului de ştiinţă, a fizi- 
cianului, care acceptă un adevăr numai pe baza 
unor dovezi certe, dar cu inima credinciosului. 
Astfel că ele au o întemeiere mai adâncă decât 
speculaţiile provenite din simpla lectură a cărți- 
lor, pe care se bazează mare parte din teologia 
contemporană. 

Ordinea mondială pe cale de a se prefigura 
este, atât în conferinţa lui Victor din 2022 cât şi în 
realiatea noastră imediată, „încununarea aspira- 
țiilor dintotdeauna ale tiranilor“, prin puterea pe 
care vor s-o aibă asupra trupurilor cât şi prin con- 
trolul asupra sufletelor. Acestei ordini, întruchi- 
pare a planurilor satanice, i se opune creştinis- 
mul. „Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi 
ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare 
pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iu- 
biţi de popor“ (pag. 237). 

Chiar dacă moare în condiţii dubioase, asasi- 
nat după întâlnirea cu comisarul european pen- 
tru culte, Victor Rotaru nu este un învins. El își 
spune mesajul, îl face cunoscut lumii, depune 
mărturia proprie. El însuşi un fiu rispitor, are 
parte de întoarcerea fiului, în dubla ipostază de 
întoarcere la tatăl pământesc, dar şi la Tatăl Ce- 
resc, prin redescoperirea credinței. Fiul este cel 
ce va duce mai departe eforturile tatălui arătând, 
încă o dată, că mărturistorii lui Hristos vor exista 
până la sfârşitul veacurilor. 

Zbuciumul omului dureză atâta timp cât încă 
mai speră ceva de la semenii lui. Astfel, Maica 
lustina a putut să se liniştească doar atunci când 


a înţeles că nu va primi nici un ajutor de a ofi- 
cialii bisericii, când a înțeles şi a acceptat muţenia 
lor, asurzitoare şi răzbătând printre glasurile fru- 
moase ale diaconilor care psalmodiau slujbele 
din catedrala patriarhală. Atunci, despovărată de 
griji dar şi de speranțe lumeşti, s-a putut da cu 
totul lui Hristos, dobândind, între zidurile închi- 
sorii, pacea. 

Toate lucrurile lumii, chiar crimele cele mai 
cumplite, se produc cu îngăduința lui Dumnezeu. 
Nu ştim cât stă în puterea noastră să ne opunem 
lor, să luptăm cu multiplele întrupări ale răului, 
să schimbăm sensul istoriei. N-avem însă dreptul 
să asistăm la desfăşurarea atrocităților pasiv. Nu 
ştim, oricare dintre noi, care este valoarea măr- 
turiei personale în iconomia mântuirii lumii. Dar 
Dumnezeu ştie. Trebuie ca, eliberaţi de sub tutela 
demonului muțeniei, să ne depunem şi noi, fieca- 
re în parte, mărturia proprie, de care vom da sea- 
ma, la Judecată. Dacă vrem să se împlinească voia 
Domnului, atunci „să arătăm că şi voia noastră 
este bună şi în armonie cu voia lui Dumnezeu“ 


(pag. 242) 

















86 


anul VII e nr. 75-76 


DECANTĂRI 








A 








Nobleţea feminină 
în spaţiul recluzionar 


Constantin Mihai 





sul concentraţionar românesc s-au publi- 

cat numeroase mărturii în perioada post- 
comunistă, despre prezența feminină în spaţiul 
recluzionar, esenţială pentru rezistența româ- 
nească anticomunistă, există mai puţine lucrări 
publicate. Mărturia feminină creştină este revela- 
toare în amplul proces de combatere a iadului 
dezlănțuit de comunism, prin proba sa de muce- 
nicie, de jertfelnicie cuminecătoare, ziditoare şi 
restauratoare de sens în haosul creat de o ideolo- 
gie atee si criminală. 

Volumul Doamnei Aspazia Oțel Petrescu - un 
nume devenit legendă în perioada postcomunistă, 
care nu mai are nevoie de nici o prezentare - In 
memoriam. Spice (Editura Elisavaros, Bucureşti, 
2009, 322p.) vine să completeze această mărturie 
feminină, reconfigurând articulațiile majore ale 


[) acă despre prezenţa bărbaţilor în univer- 


rezistenței româneşti anticomuniste. Simbolistica 
titlului acestui volum este una mai mult decât evi- 
dentă, prin încărcătura sa teologică, anunțând un 
exerciţiu smerit de rememorare, de restituire a 
unor figuri semnificative ale spaţiului recluzionar 
comunist, puse în valoare prin metafora revela- 
toare a spicului. Autoarea nu face decât să recom- 
pună din amintirile trăite profilul feminin al gene- 
raţiei 1948, prin punctarea unor nume importante 
- desigur, Doamna Aspazia Oțel Petrescu nici nu îşi 
propune să epuizeze acest profil feminin care ar 
constitui obiectul multor tomuri ale suferinței 
româneşti, un exercițiu extrem de dificil şi de pre- 
tenţios, mai ales în condiţiile dispariţiei multora 
dintre supravieţuitoarele Gulagului românesc - ce 
au marcat istoria noastră recentă. 

Un asemenea volum nu se putea deschide fă- 
ră evocarea unor personalități culturale (Clipa 
mea Lucian Blaga, Profesorul Doamnei Aspazia 
care i-a remarcat talentul său literar promițător) 





anul VII e nr. 75-76 


87 


ROST 


DECANTĂRI 





şi teologice (Pr. Ilie Cleopa, Pr. Paisie Olaru, Pr. 
Coman Visarion, Pr. Constantin Voicescu şi Pr. Li- 
viu Brânzaş), repere indeniabile ale Tradiţiei ro- 
mâneşti. Această carte vine cu perfectă îndreptă- 
țire să contrazică o afirmaţie răutăcioasă, rostită 
de Corneliu Coposu, la începutul anilor'90, potri- 
vit căreia femeile legionare din spațiul recluzio- 
nar erau urâte, atât din punct de vedere fizic, cât 
şi moral. Un asemenea neadevăr strigător la cer 
este demontat de simpla evidenţă, întărită şi de 
portretele feminine creionate de Doamna Aspa- 
zia Oțel Petrescu: de la vrednicele de pomenire 
Elena Ilinoiu Codreanu, soția lui Corneliu Zelea 
Codreanu, Iridenta Moţa, soția cruciatului legio- 
nar român Ionel Moţa - cel care, împreună cu Va- 
sile Marin constituie primele jertfe româneşti din 
istoria noastră recentă, în războiul civil din Spa- 
nia -, Ana Maria Marin van Saanen, o fină intelec- 
tuală şi o aprigă luptătoare, soţia lui Vasile Marin, 
până la Sofia Cristescu Dinescu, Oltea Manoliu 
Bellu, Zorica Laţcu (viitoarea maică Teodosia), 
Georgeta Iancu Gheorghiu, Iolanda Popescu, Ma- 
ria Leşeanu, Viorica Pârnac Stănescu, Rodica Airi- 
nei Ionescu, Valeria Țifrea Curpănaru, Natalia Ni- 
colicescu Vasilcovschi, Lenuţa Ilie, Eugenia Roşca 
Otparlâc, Flora Crăcea, Maria loraş, Verona 
Chira, Liliana Protopopescu, Fredina Metodie 
Zamfirescu, Alexandrina Teglaru Voinea, Paula 
Agapie, Eugenia Fuică Purcărea, Maria Muscalu 
Baicu, Maria Roşca Brahonschi, Elena loan Bota. 








Toate aceste nume, mai mult sau mai puțin 
cunoscute, conturate în cartea Doamnei Aspazia 
Oțel Petrescu, sub semnul unor sintagme emble- 
matice, mărturisesc martiriul românesc, constitu- 
ind adevărate modele pentru România actuală. 
Exemple de frumuseţe fizică şi morală, de noble- 
țe sufletească, de altruism, de tărie de caracter, 
aceste prezenţe feminine care au îndurat suplicii 
inimașinabile în iadul comunist, au ieşit învingă- 
toare graţie mantiei ocrotitoare a lui Dumnezeu, 
punctând dimensiunea Omeniei româneşti. 
Aceste portrete superbe sunt întregite de prezen- 
ţa unor rezistenți anticomuniști: Cedric Mărgires- 
cu, Victor Leahul, Nae Tudorică şi Profesorul Ve- 
niamin Guga, toate pe fondul creaţiilor poetice 
ale Eugeniei Indreica Damian, o altă doamnă a 
suferinței româneşti. 

Scris cu migală, cu multă efuziune sufleteas- 
că şi cu un remarcabil talent literar, acest volum 
restituie pagini importante din istoria martiriu- 
lui românesc, punctat şi de o exemplară 
prezență feminină, aflată sub semnul nobleței 
absolute. O asemenea carte probează o dată în 
plus - dacă mai era cazul - existența unor 
momente majore de sfinţenie românească la 
care ar trebui să ne raportăm cu smerenie şi 
bucurie, deopotrivă, atât noi, laicii, cât mai ales 
oamenii Bisericii, prin demararea procesului de 
canonizare a martirilor şi mucenicilor din tem- 
nițele comuniste. 








88 


anul VII e nr. 75-76 


DECANTĂRI 





Eminescu și 
repetarea istoriei 


Prof. Dr. Const. Miu 





piritul polemic al lui Eminescu, dublat de 

ironistul când subtil, când caustic se evi- 

denţiază cu precădere în articolul „Materia- 
luri etnologice“, apărut în Timpul, numărul din 8 
aprilie 1882, p. II-III, acesta nefiind reprodus în 
nici o ediţie a scrierilor acestuia, în afara celei a 
Clasicilor români comentaţi, din 1937, din care 
vom cita şi noi. 

Gazetarul se vede nevoit să dea o replică 
articolului injurios publicat de Nicu Xenopulos în 
Telegraful (nr. din 2 aprilie 1882). De reţinut, de 
la bun început, că Eminescu face, în egală măsură, 
critică ad peronnam, dar şi in integrum, acest al 
doilea tip având note generalizatoare, ce reflectă 
trăsăturile esenţiale, reprezentative pentru etnia 
şi pătura socială cărora le aparţine cel încriminat. 

Eminescu menționează cauza supărării celui 
cu care a intrat în polemică - aluziile Ia cei care 
frecventează Cafeneaua Procope sunt, în fond, la 
adresa originii acestuia: „D. Nicu Xenopulos, criti- 
cul literar de la Românul (...) Se preface a se supă- 
ra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra no- 
velelor lui Slavici; s-a supărat pe alt pasaj...“ Iată 
care este acela, din care se remarcă tonul vehe- 
ment, specific scriiturii eminesciene: „Fără îndo- 
ială, amestecătura între două rasse egal de vechi, 
de decrepite fizic şi moraliceşte ar produce nişte 
exemplare de caracterologie patologică, care ar fi 
o adevărată pepinieră pentru viitorul redacțiunii 
Pseudo-Românului. (p. 398). 

Autorul articolului publicat în Timpul se 
vede nevoit să-i răspundă celui care-l făcuse bul- 
gar, nu fără a strecura o ironie la faptul că, spre 
deosebire de acela, care este un venetic, el e ro- 
mân neaoş, „dintr-o familie nu numai română, ci 
şi nobilă (...) Vă asigur că între strămoşii din Țara 
de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vor- 
besc, s-or fi aflând poate țărani liberi, dar jidani, 


greci ori păzitori de temniță măcar niciunul.“ (p. 
399). 

Gazetarul devine caustic şi pune la îndoială 
opţiunile estetice ale cronicarului de la Românul, 
de vreme ce studiile sale din străinătate erau în 
domeniul comerțului, iar în ţară nu face altceva 
decât „s-apucă de negoț estetic în coloanele 
Pseudo-Românului, judecând iar de sus în jos (pe 
un ton arogant - n. n.) autori, de cari nici nu e în 
stare să-şi dee bine seama.“ (p. 400). 

Talentul lui Eminescu rezidă şi în puterea de 
observaţie a caracterelor, realizând portretistica 
în caricatural a omului din Bizanţ, spre a o alătu- 
ra înfățişării românului neaoş: „Legea cauzalității 
e absolută; ceea ce s-a petrecut cu cauză o mie de 
ani în Bizanţ şi până azi, a trebuit să treacă în or- 
ganizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încui- 
bat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fi- 
zionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoa- 
şă. Cu viclenia din privire corespunde daltonis- 
mul intelectual pentru orice bun moral, fie 
onoare, fie demnitate, fie adevăr, cu înclinarea 
cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală.“ (p. 
403). Se detaliază aici caracterul în relație cu 
fizionomia celor care formau pătura superpusă. 
De ştiut că despre această categorie socială auto- 
rul îşi expusese teoria în paginile ziarului Timpul 
- numerele din 29 iulie şi 6 august 1881. 

Portretistica românului neaoş este creionată 
prin raportare disjunctă la cei care compun pătu- 
ra superpusă: „Întâmplarea m-a făcut ca, din copi- 
lărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele 
Nistrului (...) până la Tisa şi-n Dunăre, şi am 
observat că modul de a fi, caracterul poporului 
este cu totul altul (...) decât acela al populațiuni- 
lor din oraşe, din care se recrutează guvernele, 
gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că Românul 
nu seamănă nicăieri nici a C. A. Rosetti, nici a Gia- 
ni, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor 
e întâiu fizic cu mult superior celor numiți mai 





anul VII e nr. 75-76 


89 


ROST 


DECANTĂRI 








| 








Ă / E 


e 


A 


| 








sus, intelectual asemenea, căci are o inteligență 
caldă şi deschisă adevărului, iar în privința 
onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil 
superior acestor oameni.“ (p. 401). La simpla vi- 
zualizare - sub formă schematică - a poziţiei ro- 
mânului, respectiv a omului din Bizanţ, vom se- 
siza că primul este vertical, cel de-al doilea - 
oblic, iar în privinţa caracterului - unul este se- 
meţ, celălalt e codoş. 

Spre a-şi întări spusele, Eminescu aminteşte 
opinia etnologului francez Lejean, care „contestă 
acestei rasse orice putință de onestitate“ (p. 404) 
şi citează o pagină întreagă dintr-un autor mo- 
dern la acea vreme - V.R. Henke, din care vom re- 
ține câteva fraze esenţiale ce probează cunoaşte- 
rea mentalități clasei superpuse, la noi şi - para- 
doxal - una de jos, în țara de origine: „Grecul nu 
se bucură în România de un nume bun. Oamenii 
avuţi dintre ei sunt aproape fără excepţie jucători 
de cărți şi de o completă imoralitate sexuală; ceea 
ce le dă oarecare aparență de oameni de societate 
este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale 
acestui popor se recrutează în România cei mai 
mulți (...) nu cred ca neogrecul să afle în dicționa- 
rul său vorba moralitate“ (p. 404). 

După ce mărturiseşte că a considerat ca o 
datorie morală a fi de partea poporului istoric, 
semnalând imoralitatea celor care formau pătura 
superpusă în România, Eminescu dezvăluie un 
adevăr cutremurător, perpetuat până în zilele 
noastre: se doreşte cu ardoare aneantizarea nea- 
mului nostru milenar, prin anihilarea tradiţiilor, 


prin dinamitarea istoriei noastre, contând doar 
prezentul pentru nişte indivizi cocoţaţi în varii 
fotolii ale unor „comitete şi comiţii“, care sunt 
doar simpli consumatori/ distrugători, nu şi pro- 
ducători: „M-am convins că acea ură în contra tre- 
cutului, acea aruncare în apă a tuturor tradițiilor, 
acel azi, nu e un rezultat organic şi necesar al isto- 
riei române, ci ceva factice și artificial.“ (S. n. , p. 
402). Din păcate însă, istoria se repetă! Ceea ce 
semnala gazetarul pe la 1880 constatăm că se 
petrece sub ochii noştri, în anul de grație 2009! 
De când ne-am europenizat, degradarea culturii 
şi a învățământului românesc se petrece într-un 
ritm galopant! E vremea Patapievicilor şi a Iari- 
lor, care se înverşunează nu numai în a-l contesta 
pe Eminescu (cazul celor doi culturnici), ci şi a 
avea obrăznicia de a declara că e ruşinos să scrie 
în limba română, deşi continuă - precizăm noi - 
să o facă (de la Patapievici Horia Roman citire!). 
Poate nu e totul pierdut, câtă vreme mai sunt apă- 
rători ai istoriei, tradiţiilor şi culturii autentice, 
specifice acestui popor descendent din daco-geți! 

Eminescu îşi încheie articolul cu o altă ironie 
fină la adresa lui Nicu Xenopulos, vizând o even- 
tuală afirmaţie laudativă a aceluia, pe care gaze- 
tarul o va cataloga drept insultă: „Îi pot spune că 
singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce, ar fi 
de-a mă lăuda în coloanele Pseudo-Românului. 
Lauda la acel organ, pentru care însuşi numele 
poporului nostru e marfă ce se vinde pe 20 de 
bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă 
îndoiesc de mine însumi...“ (p. 405). 





90 


anul VII e nr. 75-76 


MEMORIA 


ROST 





Avocat Gheorghe 
Vrânceanu - 
destin legionar 


În vremurile tot mai alterate pe care le trăim, recursul la memorie şi la exemplul 
înaintaşilor mi se pare esenţial. Iată pe scurt povestea suferinței şi biruinței unui 
om care mi-a fost şi îmi este model moral - bunicul meu. 





Daniel Focșa 


heorghe Vrânceanu se naşte în comuna 
G Peştera din Dobrogea, în într-o familie de 

țărani înstăriți şi harnici (1914). Urmează 
liceul la Braşov (1927 - 1934) după care se în- 
scrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bu- 
cureşti. 

Ia contact cu un Bucureşti cosmopolit, efer- 
vescent, cu o viață politică trepidantă, dar este şo- 
cat de versatilitatea şi lipsa de caracter a actorilor 
politici şi chiar a societăţii în ansamblul ei. 
„Atunci s-a produs zbucium în sufletul meu“, 
după propria lui mărturisire, fiindcă politica, în 
accepțiue românească, nu era „arta de a guver- 
na“ ci „arta de a fi deştept, adică şmecher“. Şi va 
vedea cum aceleaşi lichele migrează din partidele 
istorice în Frontul Renaşterii Naţionale, apoi în ju- 
rul Mareşalului, apoi în PCR... 

Aderă din tot sufletul la Mişcarea legionară 
(1936), în care vede singura tresărire de demni- 
tate românească şi creştină în fața politicianismu- 
lui corupt şi a pericolului iudeo-masonic. Întră în 
Mişcare la îndemnul unui oarecare student Soca- 
rici, înscriindu-se în corpul studenţesc legionar 
din Bucureşti. Participă, în cămaşă verde, la în- 
mormântarea lui Moţa şi Marin din ianuarie 
1937, şi tot în această perioadă are ocazia să-l cu- 
noască pe Corneliu Zelea Codreanu, pe care îl as- 
cultă vorbind la Casa Verde şi care îi lasă o impre- 
sie de neşters. (În 1990, când îmi vorbea de Căpi- 
tan, îi dădeau lacrimile). În paralel, activează în 
comuna sa natală Peştera, unde înființează mai 


multe cuiburi pe care le conduce până în 1940, ca 
şef de garnizoană legionară. Se implică în propa- 
ganda electorală în 1937, pentru Partidul „Totul 
pentru Țară“, care avea să se plaseze, după cum 
ştim, pe locul al treilea în alegeri. În 1938 - 1939 
lucrează ca funcţionar la Cavarna, în Cadrilater, 
unde, după spusele unui informator, „a desfăşu- 
rato largă şi intensă activitate legionară“. Atât de 
intensă, încât la o lună după asasinarea lui Ar- 
mand Calinescu este interogat de Siguranţa Sta- 
tului din Constanţa (pe 24 octombrie 1939), fiind 
luat în evidență. 

Vine însă momentul septembrie 1940, con- 
stituirea guvernului Antonescu-Sima şi procla- 
marea statului naţional-legionar. Vrânceanu, 
tânăr absolvent al Facultăţii de Drept, se bucura 
de prietenia şi încrederea unor comandanţi legio- 
nari, şi este numit administrator al cantinei legio- 
nare din Constanţa de către Puiu Traian şi Nico- 
lae Şeitan. Nu trec decât câteva luni şi intervine 
nefasta ruptură dintre Generalul Antonescu şi 
Horia Sima. Vrânceanu tocmai fusese propus 
pentru funcția administrativă de pretor al plasei 
Medgidia, dar acum nu se mai pune problema. 
Bunicul meu nu ia parte la Rebeliune, preferând 
să închidă cantina şi să plece la Peştera la părinții 
săi. Un detaliu definitoriu pentru el: lasă o sumă 
însemnată de bani în seiful cantinei şi preferă să 
se împrumute de câţiva lei pentru biletul de 
tren... 

Din iunie 1941 până în noiembrie-decem- 
brie 1944 este pe front ca ofițer de artilerie, 
luând parte la luptele din Basarabia, Odessa, Co- 





anul VII e nr. 75-76 


91 


ROST 


MEMORIA 











TIGURI LEGIOMALE | 


PETRU FLESCHIN 





Unde se vor face comenzile 
ru unifor 









Pentru medicii legionari 
din comisiile de studii 





tul Donului, malul Mării de Azov, apoi din nou 
Odessa, Nicolaev, Basarabia, şi pe frontul de vest: 
Târnave, Mureş, Someş, până în Ungaria. 

Întors acasă, se înscrie ca avocat stagiar în 
Baroul Bucureşti, în 1945, apoi în Baroul Con- 
stanța, după căsătorie, reluând, în viziunea secu- 
riştilor, „activitatea sa legionară“. În ce consta 
această activitate ? În câteva întâlniri cu un cama- 
rad pe care îl cunoştea din Cadrilater, aromânul 
Gheorghe Cucoli, care îl pune Ia curent cu faptul 
că în Mişcarea legionară se produsese o ruptură. 
Pe de o parte Horia Sima, care îl trimisese în țară 
pe Nicolae Pătraşcu pentru a reorganiza Mişca- 
rea, pe de altă parte, în Italia, Constantin Papana- 
ce, care îl trimisese pe Dumitru Grozea, linie la 
care aderase şi Cucoli. Vrânceanu înclină mai 
mult spre grupul Papanace, adoptând totuşi o po- 
ziție moderată şi păstrând legatura şi cu alţi 
camarazi „Ssimişti“. Discuţiile pe care le purta cu 
Cucoli erau de fapt nişte conversații, la plajă sau 
în faţa unei halbe cu bere, în oraş. 

„Cel în cauză [Vrânceanu] a fost de acord că 
activeze pe linia lui Papanace - se poate citi în 
dosarul său de Securitate - care luase inițiativa 
reorganizării legionarilor în vederea ducerii unei 
lupte violente pentru răsturnarea regimului nos- 
tru democrat-popular“. La un moment dat, buni- 


DIN LUMEA LEGIONARA 


4 NEINFRICATUL LUPTĂTOR PĂRINTELE ION MOȚĂ 
SPRE DRUMUL DE VECINICĂ ODIHNĂ 


La Biseri i 





fcantul 



















cul meu se interesează de soarta legionarilor care 
fuseseră internaţi în lagăre în Germania şi dis- 
cută cu Cucoli inițiativa lui Horaţiu Comaniciu, 
care îi propusese lui luliu Maniu ca legionarii să 
se înscrie în PNȚ. Toate aceste discuţii, pe care el 
le-a perceput ca simple conversații, nicidecum un 
„complot“, îi vor aduce ani grei de închisoare. 

Între timp, este eliminat din baroul Con- 
stanța în martie 1948, după ce refuză să se înscrie 
în Partidul Comunist, chiar dacă i se propusese să 
intre în magistratură (cu prețul unor viitoare 
uriaşe compromisuri, evident). Cucoli este are- 
stat. „Am discutat cu el [cu Vrânceanu] înscrierea 
în organizaţia de partid pentru a se putea strecu- 
ra ca să nu fie epurat din barou, şi mi-a spus că el 
nu se va înscrie într-o asemenea organizație, 
chiar dacă ar trebui să nu mai profeseze. Se arată 
un categoric duşman al regimului“. 

Urmează, pe 19 iulie 1952, inevitabila ares- 
tare. Trece prin anchetele Securităţii din Con- 
stanța, prin închisoarea din Constanţa, Jilava, Ca- 
nal (9 Culme, Valea Neagră, Peninsula) cea mai 
mare parte a condamnării de şapte ani executând- 
o la Aiud. Nu mi-a povestit niciodată nimic despre 
detenţia lui, dar am putut reconstitui câteva frân- 
turi din alte surse. Ca mulți foşti deținuți politici, 
evita să-şi amintească, să retrăiască anii de sufe- 





92 


anul VII e nr. 75-76 


MEMORIA 


ROST 





rință. La Aiud îl cunoaşte pe Petre Ţuţea (celula lui 
se afla deasupra celulei lui Ţuţea, cu care comuni- 
ca prin morse bătut în calorifer). Tot aici stă în 
aceeaşi celulă cu părintele Daniil - Sandu Tudor. 
Acesta fusese transferat în această închisoare în 
martie 1959, iar Vrânceanu a fost trimis de la Aiud 
la Periprava în iunie acelaşi an. Se ştie că părintele 
Daniil avea să moară în acest penitenciar în 1962, 
trupul fiindu-i arucat în Râpa Robilor. 

Iată caracterizarea făcută bunicului meu de 
către colonelul asasin Gheorghe Crăciun, coman- 
dantul penitenciarului Aiud, şi pe care am citit-o 

















cu mare satisfacţie: „Este cunoscut ca un element 
fanatic şi un notoriu legionar. Faptul că este 
legionar îl prezintă ca un lucru cu care se poate 
mândri, dovedind prin aceasta fanatismul de 
care este cuprins. A luat parte activă la acţiunea 
organizată de legionari în penit. Aiud în 26 mar- 
tie 1957, prin refuzul general de a primi mânca- 
rea, antrenând în această acţiune pe mai mulți le- 
gionari cărora căuta să le ridice moralul prin 
exemplul său de a nu renunța la acţiune până la 
«obținerea» celor ce cereau ei, prezentându-le 
legionarilor ca «cereri legale» - el fiind de profe- 
sie avocat“. 

Este ţinut trei ani singur într-o celulă, dar se 
încăpățânează să nu înnebunească, ci rămâne el 
însuşi: calm, demn, lucid, incapabil de compro- 
mis. „Îţi spun sincer - avea să-i povestească mai 





târziu unui prieten, care îi raportează afirmaţiile 
la Securitate, cum altfel ? - nu regret nimic, abso- 
lut nimic din tot ce am făcut şi s-a întâmplat, pen- 
tru că am făcut tot ce am simţit eu sufleteşte că 
trebuie să fac. Am fost închis Ia Aiud, am stat în ce- 
lulă, am răbdat de foame şi de frig, dar în loc 
să-mi dispară ideile pe care le-am avut, mai mult 
s-au înrădăcinat în mine. 

În iulie 1959 pedeapsa îi expiră, dar, fiindcă 
„în timpul detenţiei s-a dovedit a fi un legionar fa- 
natic şi a luat parte la acţiunile duşmănoase ale 
legionarilor precum şi la organizarea lor, făcând 
instigări printre ceilalți deţinuţi“, MAI Direcţia a 
III-a indică să fie internat în lagăr de muncă pe 48 
de luni. Comisia care îi „acordă“ cei patru ani este 
formată din trei generali de Securitate, printre 
care şi sinistrul Nicolski. 

Stă la Periprava până în 1963 („împărăţia lui 
Satan“, cum o numeşte părintele Gherontie Puiu, 
care a trecut şi el pe acolo). Dintre personalități, 
îl cunoaşte aici pe fruntaşul național-țărănist Ilie 
Lazăr. 

„În cursul anului 1962 a fost luat în studiu 
pentru recrutare însă, stabilindu-se că este un ele- 
ment fanatic s-a renunțat la recrutarea lui ca 
agent“. 

Se eliberează în iulie 1963 şi se întoarce în 
Constanţa, continuând a fi urmărit până în 
decembrie 1989 (cel puţin!). Nu mă pot împiedica 
să nu citez copios din actele întocmite de secu- 
rişti, căci redau fidel - citite în negativ însă - pozi- 
ţia demnă a bunicului meu, în care îl recunosc şi 
pentru care îl admir. 

„Din materialele informative furnizate de 
agenţii (...) rezultă că numitul Vrânceanu 
Gheorghe, pe timpul detenției în mai multe rân- 
duri a recitat din poeziile lui Radu Gir [sic!], a 
adus injurii şi cuvinte pornografice la adresa 
regimului nostru socialist şi a manifestat în per- 
manență neîncrederea în trăinicia regimului 
sperând în schimbarea acestuia (...). După elibe- 
rarea din detenţie menţine legături cu elemente 
legionare fost condamnate ca Puiu Traian, Teodo- 
rescu Eugen şi alții, pe care îi compătimeşte pen- 
tru suferințele îndurate în detenţie“. 

„Ne-a povestit amănunte din închisoare, unde 
spunea că a suferit mult - povesteşte un turnător. 





anul VII e nr. 75-76 


9% 


ROST 


MEMORIA 





În luna august [1964] a venit la mine şi mi-a spus 
radiind de bucurie că deținuții politici vor fi eliber- 
aţi, apoi mi-a confirmat eliberarea fruntaşilor 
legionari ca Puiu Traian şi Eugen Teodorescu“. 

De altfel, în dosarele de urmărire informa- 
tivă ale bunicului meu, numele lui Eugen Teodo- 
rescu, Nicolae Frecea şi Puiu Traian revin frec- 
vent, Securitatea fiind foarte interesată de relaţi- 
ile de prietenie ale lui Vrânceanu cu aceştia. 
Lucru de înţeles, dată fiind poziţia lor proeminen- 
tă în Mişcarea legionară. 

Eugen Teodorescu, comandant legionar, 
face parte din grupul celor desemnaţi în 1939 la 
Berlin de către Horia Sima să vină în ţară pentru 
a pune a cale răsturnarea Regelui Carol al II-lea. 
El organizează izbucnirea revoluţiei legionare la 





Constanţa în septembrie 1940 şi este şef al regiu- 
nii Dobrogea până în ianuarie 1941. Refugiat în 
Germania, se implică în guvernul român de la 
Viena (pro-german) în 1944. Revine în țară, este 
închis din 1948 până în 1964. 

Nicolae Frecea, şef de garnizoană legionară, a 
fost primar al oraşului Medgidia în timpul statului 
național-legionar, execută şi el mulți ani de temniță. 

Puiu Traian, primar al oraşului Constanța 
(septembrie 1940 - ianuarie 1941), a fost un 
apropiat al lui Horia Sima; este numit de către 
acesta secretar al Mişcării legionare în exil şi 
comandant al legionarilor din Austria. Face 
obiectul unei răpiri puse la cale de Securitate, 
fiind drogat şi transportat de la Viena în țară în 
portbagajul unei maşini (1958). Aici este întem- 
nițat la Aiud până în 1964. 

Situându-se mereu pe o 
poziţie moderată, de demnitate 
fără compromisuri dar şi fără 
excese, bunicul meu a rămas 
mereu un idealist dublat de un 
om foarte rațional şi lucid. Aşa 
mi-l amintesc. Până la Revoluţia 
din 1989 şi până la moartea sa 
în 1991 şi-a păstrat nealterat 
caracterul şi crezul din tinerețe. 
Iată ce declara la Securitatea din 
Constanţa, în martie 1988: 

„Într-una din discuţii [cu 
Frecea Nicolae], convorbirea 
noastră a alunecat pe principiul 
corectitudinii, spunându-i din 
memorie un citat în limba latină 
din Dreptul Roman, principiul 
care reflectă corectitudinea şi 
dreptatea, motiv pentru care eu 
m-am Simţit apropiat de Mişca- 
rea Legionară“. 

Chemat periodic la Securi- 
tate pentru a fi intimidat, nu a 
ezitat niciodată să-şi mărtu- 
risească ataşamentul față de 
Mişcarea Legionară, pe care a 
văzut-o ca pe o expresie a spiri- 
tului peren românesc, de cinste, 
demnitate şi omenie. 





94 


anul VII e nr. 75-76 


CENTENAR NOICA 





Miza neîintreruptelor 


căuțări 


„Mirarea anilor târzii este ca au in ei problemele anilor timpurii.“ (C. Noica, Jurnalul de idei) 


Paul-Gabriel Sandu 





entru Noica, „condiţia formală a filosofiei 
este de a fi în cerc“ şi, în fond, ideea pas- 
caliană atât de dragă filozofului român, „nu 
m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit“, este o reluare a 
aceluiaşi gând într-o formă uşor schimbată. Aici 
un rol foarte important este jucat de ceea ce în fe- 
nomenologie se numeşte „deja-ul“, acest preala- 
bil reafirmând totodată opţiunea lui Noica pen- 
tru temă (dată dinaintea omului, independent de 
el), în dezavantajul tezei (cuvânt a cărui rădăcină 
etimologică este „tesis“, adică „punere“, ca act 
uman de instituire). „Deja-ul“ acesta ar putea fi 
foarte bine „acel ceva din noi care e mai adânc de- 
cât noi“, adică ar putea fi ceva ce trecem în umbră 
atunci când plecam la drum, însă ceva ce regăsim 
mereu, obsedant, în drumul nostru. Drumul în- 
suşi se dă în măsura în care noi îl descoperim. Da- 
că la început el ne apare ca un act de supremă li- 
bertate, prin care spiritul se ia pe sine în stăpâ- 
nire, abia mai târziu înțelegem, va spune Noica, 
faptul că drumul pe care l-am străbătut era unicul 
posibil, că libertatea noastră de a hotărî drumul 
stă de fapt sub semnul necesității drumului ca 
atare. Libertatea, desigur, contrazice necesitatea, 
însă dacă aceasta din urmă este riguros înțeleasă 
urmând firul de gândire nicasian, atunci ea nu 
contrazice libertatea, raportul dintre cele două 
fiind acela de contradicție unilaterală. Gândul 
acesta al unei necesităţi „inflexionate“, scoase 
din rigiditate, şi al unei libertăţi întru necesitate, 
are implicaţii foarte vaste în ontologia nicasiană, 
şi tocmai de aceea nu poate fi urmărit aici. 
Problemele pe care ni le punem nu sunt ni- 
ciodată noi şi nu pot fi noi, pentru că nu sunt ale 
noastre, nefiind in nici un caz susceptibile de te- 
zaurizare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu gân- 








durile, acestea la rândul lor situându-se într-o 
oarecare independență față de cel care le gân- 
deşte. „Ne paşte gândul“, ne place să spunem, ca şi 
când el nu ne aparţine, ci este ceva de dincolo de 
noi. Însă deşi în „anii târzii“ ne urmăresc aceleaşi 
probleme, reluarea lor se face din alt unghi. Pro- 
blema rămâne deschisă nu pentru că nu poate 
suporta nici o rezolvare, ci pentru că nu poate 
suporta o soluționare univocă. Şi dacă astfel stau 
lucrurile, această reluare neîncetată a aceloraşi 
probleme se face de pe niveluri diferite, cercul se 
preface în spirală, închiderea se constituie simul- 
tan ca deschidere, limitaţia se dezlimitează, fără 
să cadă sub fascinația infinitului prost, sau „înfini- 
tului“ (cum îi plăcea lui Noica să spună). 

Deodată cu „anii târzii“, ne întoarcem la ace- 
leaşi probleme, dar o facem numai atunci când în- 
cercăm altfel de soluționări, numai în virtutea 
resemnificării lor perpetue, numai pentru că nu 
există scurtături ale destinului, care să ne garan- 
teze un suiş sigur, lipsit de frământări, sustras de 
sub zodia întrebărilor care nu au niciodată un sin- 
gur răspuns. Regăsind aceleaşi probleme căutăm 
mereu alte răspunsuri, tot mai conştienţi că însăşi 
căutarea este miza prin excelență a căutării. 





anul VII e nr. 75-76 


9% 


ROST 


LA ROST 





„Lepădarea de Hristos“ de la o interpretare ad-literam la fapte 


Din nou despre 
sfinţii închisorilor 


Emilia Corbu 


omunismul nu a cerut lepădare de 

GQ Hristos aşa cum cereau păgânii în 

99 primele veacuri“ - este o frază invoca- 

tă des când se discută subiectul. „Condamnările 

acestor oameni au fost politice“ - se încăpăţânea- 
ză cu năduf să ne explice alții. 

Cu regret, dar trebuie să spun că ne aflăm în 
fața unor interpretări eronate a surselor istorice. 
Nici în primele veacuri, creştinilor nu li se impu- 
nea uneori exact lepădarea de Hristos, ci li se ce- 
rea să jerfească idolilor şi împăratului. Doar că 
acest lucru este sinonim cu lepădarea de Hristos. 

Să analizăm de pildă cazul Sf. Gheorghe pe 
care l-am sărbătorit de curând. Sfântul era voie- 
vod, adică mare general de armată în timpul 
împăratului Dioclețian. Provenea dintr-o familie 
creştină, bogată. Pe atunci Imperiul Roman tra- 
versa o perioadă de confruntări militare pe mai 
multe fronturi la care se adăuga o criză internă 
care se adâncea în pofida tuturor reformelor. Ga- 
leriu!, ginerele său asociat la domnie, intuieşte 
eventualele cauze spirituale ale acesteia şi cere 
revenirea la tradiţie, adică la panteonul roman, o 
pleiadă de zei, adică jertifirea la idoli. Pe atunci 
creştinismul nu era recunoscut oficial de stat (aşa 
cum nici ideologia comunistă nu recunoştea pe 
Hristos şi implicit creştinismul) şi cu alte cuvinte 
revenirea la tradiţie a interzis cultele noi. Pri-goa- 
na a durat aproape zece ani (303-311) dar numă- 





rul martirilor a fost totuşi mic. Presupunem că 
majoritatea creştinilor au stat cuminţi şi au jerfit 
doar de formă. Voievodul Gheorghe a refuzat 
orice compromis, a ieşit în fața împăratului şi a 
mărturisit credința sa. Deci el a încălcat un decret 
emis de senatul roman. În actele oficiale con- 
damnarea lui era una politică. A încălcat o lege a 
statului. Sfântul a fost torturat, chinuit şi în cele 
din urmă trece la Domnul. Creştinii însă au 
recunoscut imediat jertfa lui. I-au ridicat o biser- 
ică. Despre minunile lui se vorbeşte şi azi. 

Acum, Să luăm exemplul lui Sandu Tudor, un 
jurnalist creştin din perioada interbelică. Un om 
bogat, erudit, editor al unor ziare creştine 
(Floarea de Foc, Credinţa) , un caracter puternic, 
un temperament năvalnic. La granițele Români- 
ei, în Rusia sovietică prigoana anticreştină era în 
toi (se demolau biserici, preoții erau închişi, pro- 
pagandă ateistă). În Europa, nazismul (un derivat 
al socialismului) predica o ideologie Ia fel de anti- 
creştină ca şi comunismul, diferența era că ruşii îl 
scoteau cu totul pe Dumnezeu din societate în 
timp ce nazismul îl înlocuia cu credințe germane 
vechi. Sandu Tudor s-a pronunțat împotriva am- 
belor ideologiis. După război, comunismul 
ajunge şi în România. Astfel că, pentru generația 
lui Sandu Tudor acceptarea comunismului era 
sinonimă nu doar cu o schimbare a regimului po- 
litic, dar şi cu lepădarea de Hristos. 

Sandu Tudor îşi vinde averea, renovează mă- 
năstirea Antim şi intră frate de mănăstire. Când? 


1! Împaratul Galeriu provine dintr-o familie de țărani din Moesia Superior, emigrată de la nordul Dunării, de unde- 
va de pe teritoriul țării noastre. Mama sa, Romula, care păstra cu sfințenie preceptele păgâne, se pare că la influ- 
ențat în acest sens.Lovit de o boală grea, ciudată şi fără leac în 311, va da un decret prin care a anulat măsurile 


anticreştine. Boala a încetat după câteva zile. 


2 A nu se confunda respectarea drepturilor şi convingerilor religioase prevăzută şi de ideologia comunistă cu 
recunoaşterea lui Hristos ca Domn şi Dumnezeu. Comunismul este ateist şi a dovedit-o prin propaganda sistem- 
atică, violentă şi agresivă pe care a dus-o vreme de 50 de ani. 


3'Toate studiile relevă acest aspect. A se vedea Constantin Jinga, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Omul şi 


opera, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005. 





9% 


anul VII e nr. 75-76 


LA ROST 


ROST 





Tocmai atunci când a venit la putere regimul 
ateu. Este aceasta o mărturisire a lui Hristos în 
fața „împăratului“, adică a puterii politice din acel 
moment? Eu cred că da. Nu se mulțumeste cu atât. 
În plină prigoană organizează „Rugul Aprins“, un 
grup de meditaţie creştină şi rugăciune. A avut 
două condamnări. Prima la muncă forţată la Ca- 
nalul Dunăre-Marea Neagră, unde a stat doi ani. A 
doua la 25 de ani de temniță great, pentru activi- 
tăţi legionare, deşi el nu a făcut niciodată parte 
din vreo structură a mișcării?, ba chiar a fostunul 
dintre adversarii cei mai vocali ai acesteia. Trupul 
lui, vlăguit şi chinuit, s-a stins după patru ani la 
Aiud, timp în care a purtat lanţuri la mâini şi la pi- 
cioare. Martorii vremii spun că a murit după un 
episod de tortură, aplicată ca măsură de reedu- 
care în închisorile comuniste. Care este diferența 
dintre viața şi mărturisirea lui şi a Sf. Gheorghe 
sau a altor sfinţi? De ce el şi alții ca el nu sunt 
recunoscuți şi cinstiţi ca atare? Că pe sentința lui 
de condamnare scrie că a încălcat legile statului? 
Că este acuzat de apartenență legionară, în con- 
dițiile în care el nu a aparţinut niciodată unui par- 
tid politic? Să fim serioşi! Şi lui Hristos i-au pus o 
tăbliță pe cruce cu textul „lisus Nazarineanul, re- 
gele iudeilor“, ca o sentință de judecată conform 
căreia s-ar fi făcut pe sine regele iudeilor, uzurpa- 
tor astfel al ordinii politice a timpului. Aşadar, 
sentinţele de judecată emise de statul ateu împo- 
triva creştinilor mărturisitori sunt la fel cu tăblița 
INRI. Adică, nu au nici o importanță pentru Bise- 
rica lui Hristos. Sunt tăblițe mincinoase. Dar, pro- 
blema este mult mai gravă. Încercăm să o schițăm 
mai jos. 

De ce dosarul consecințelor spirituale ale 
comunismului rămâne deschis chiar şi după 20 
de ani, în pofida mărturiilor a zeci de supravieţui- 
tori şi a unei bibliografii impresionante, a mii de 
de pagini de documente de arhivă şi a unei evla- 
vii populare în continuă creştere? Noi credem că 
din cel puţin trei motive care ţin de: 1) restrânge- 
rea semnificației termenului de sfânt doar pen- 
tru cazuri excepționale; 2) divizarea istoriei în ai- 
că şi religioasă, cu consecințe nefaste asupra in- 






terpretării fenomenelor; 3) din pricina unei atitu- 
dini stângace a Bisericii la nivel oficial. 


Cine sunt sfinţii? 


Sfinţii sunt prietenii lui Hristos primiţi la 
masa Mirelui din Împărăţia Cerească. Cu toţii au 
avut o identitate şi o istorie în lume, dar niciunde 
în Evanghelie nu se precizează tagma, locul sau 
neamul din care se trag, locul şi menirea lor în 
lume. Ci doar Calea prin care se ajunge acolo, 
adică prin mărturisirea permanentă sau/ şi în 
momente cruciale. Din păcate însă, în mentali- 
tatea contemporană s-a înrădăcinat părerea că 


Osuarul de la Aiud 








= P.=, 

sfinţii trebuie să provină din rândul acelora rupți 
cu totul de lume, din rândul sihaştrilor sau a celor 
care au trăit în vremuri demult apuse. Asta în 
ciuda sinaxarului compus în majoritate din sfinți 
proveniți din rândul mucenicilor sau mărturisito- 
rilor - care au trăit, e drept, în urmă cu foarte 
multe sute de ani. Pe măsură ce ne apropiem de 
modernitate, sfinţii mărturisitori se împuţinează 
şi se înmulțesc sfinții sihaştri. O situaţie care con- 
travine însă realității. 


4 Arhiva CNSAS, f.i. 3699, vol.I, £.383, sentinţa nr. 125/8 nov.1958. 
5 Acuzaţia de legionarism a fost adusă şi altora care nu avuseseră niciodată legătură cu Mişcarea Legionară. Nu se 


aduceau nici un fel de probe. 





anul VII e nr. 75-76 


97 


ROST 


LA ROST 





Prigoana neîncetată 


Se poate crede că prigoana împotriva creşti- 
nilor a încetat undeva a începutul epocii moder- 
ne, odată cu căderea stăpânirii otomane, iar Sf. 
Ioan cel Nou de la Suceava se înnumără printre 
ultimii creştini martiri. Însă, cei care cunosc oare- 
cum evoluţia creştinismului şi mai ales temeiurile 
sale duhovniceşti ştiu că prigoana împotriva creş- 
tinilor a fost, este şi va fi continuă până la sfârşi- 
tul veacurilor, adică al timpului, deoarece nu este 
un război lumesc, ci unul care se desfăşoară în 
istorie şi dincolo de ea, în lumea nevăzută. Teme- 
iurile ei coboară până în vremuri atemporale. 
Hristos ne-a răscumpărat din robie şi astfel sata- 
na nu mai poate stăpâni omul, dar războiul nu s- 
a încheiat atâta vreme cât Răul încă mai are drep- 
tul să ispitească pe om, ca ființă liberă. În conse- 
cință, lupta continuă la nivelul fiecărui individ în 
parte. 

Dar nu doar persoana este implicată în 
războiul nevăzut, ci şi comunitatea din care face 
parte şi care este mult mai vulnerabilă. Atacul îm- 
potriva comunităţii se realizează printr-o altă co- 
munitate mai mare, care este de regulă statul. Şi 
trebuie să subliniem faptul că situaţia în care stat- 
ul a atacat Biserica este frecvent întâlnită în isto- 
rie. Conflictul a luat forme diferite de Ia o epocă 
la alta, dar întotdeauna au fost corelate contextu- 
lui istoric al vremii, aşa încât pentru un istoric 
neavizat era foarte greu să stabilească dacă a fost 
o prigoană împotriva Bisericii sau un conflict în- 
tre două state sau culturi. 

În antichitatea târzie, creştinismul avea de 
înfruntat păgânismul care se identifica în acea 
vreme cu diverse culte ancestrale şi tradiționale 
acceptate de stat. Din proloage reiese că motivaţi- 
ile prigoanei erau diverse. De la o recuperare a 
tradiției, care pentru ei însemna păgânism (ca în 
timpul lui Traian), până la a căuta țapi ispăşitori 
pentru dezordinile din stat (în timpul lui Nero). 

În evul mediu, Biserica a avut de înfruntat 
expansiunea islamului bicefal, religios şi politic, 
dualitate pusă în practică prin aceea că noua 
credința trebuia răspândită prin cucerirea mili- 
tară de noi teritorii. Deci împărăției lui Alah îi 
corespundea o împărăție clar delimitată pe Pă- 


mânt. În noile graniţe, populaţia era islamizată 
forţat aşa cum s-a întâmplat cu creştinii din Asia 
Mică, Asia Centrală, dar şi din anumite regiuni ale 
Europei Centrale. 

Modernitatea aduce începând din secolul 
XVIII, adică exact de când islamul îşi pierduse 
forța, o prigoană cu totul nouă şi negândită. 

















Pr. Augustin pune piatra de temelie a viitoarei 
mănăstiri de Ia Aiud 





Aceea a ideologiilor. Ideologia revoluţionară, plă- 
mădită de iluminişti şi consfinţită de revoluţia 
franceză, a dus în cele din urmă la separarea Bi- 
sericii de stat, adică exact la situaţia în care se afla 
Biserica primară, aceea de a fi tolerată de stat şi 
având un statut de autonomie relativă. Doar că, 
în noua situație, statul modern are o infrastruc- 
tură şi un nivel de civilizație superior celui antic. 
Ba mai mult, are capacitatea de a-şi idolatriza 
propriile structuri - banul, piaţa, ideologia, 
ştiinţa —, dar şi propria cultură diseminată cu suc- 
ces prin instituirea învățământului obligatoriu 
încă din secolul XIX. Acest amănunt este esenţial 
pentru înțelegerea fenomenelor contemporane. 
În statele istorice coexistau culturi diferite care se 
manifestau în planuri diferite. De pildă, țăranii 
aparţineau unei culturi ancestrale complexe şi 
care nu includea întotdeauna o formă scrisă într- 
un alfabet oarecare. Clasa intelectualilor era ex- 
trem de restrânsă, nobilimea se încadra într-o cul- 
tură cosmopolită etc. Fiecare popor avea o cultu- 
ră proprie. Pe atunci exista o distincţie netă între 
cultură şi civilizaţie. 





98 


anul VII e nr. 75-76 


LA ROST 


ROST 





Cum se va desfăşura prigoana creştinismu- 
lui în noile condiţii? Diferit de la o „împărăție“ la 
alta, de la un popor Ia altul. Cum se poate numi 
acțiunea prin care în primii ani de instalare a co- 
munismului în Rusia bisericile erau demolate, 
transformate în muzee şi preoții închişi? Din 
punctul de vedere al creştinimului aceasta se nu- 
meşte prigoană, din punctul de vedere al comu- 
nismului acțiunea îmbracă cu totul alte explicaţii 
şi cu totul alte cuvinte veți găsi în documentele 
oficiale ale vremii. Protestul împotriva demolării 
unor bisericii devine în documentele oficiale ale 
statului „nerespectarea ordinii de stat“, „trădare 
de țară“ - aşa cum s-a întâmplat în cazul părinte- 
lui Gheorghe Calciu. 


Istoria cu două fețe 


Revenind la cele menţionate mai sus şi 
anume că, începând din modernitate, nu mai 
avem consemnate în istoria oficială perioade de 
prigoană şi prin urmare nici sfinți mărturisitori, 
trebuie spus că acest fapt se datorează, printre 
altele, şi laicizării şi chiar mai grav „despiritua- 
lizării“ istoriei. În ce constă aceasta? În primul 
rând într-o separare strictă a istoriei statului de 
istoria Bisericii. Se ajunge la situația în care 
istoricii Bisericii nu cunosc istoria cetăţii şi 
istoricii laici nu cunosc Biserica şi nici istoria ei. 
Apar practic doi oameni - omul istoric şi omul 
creştin. Doar că, în ființa umană, cele două 
entități nu pot fi separate. Creştinul îşi desfăşoa- 
ră viaţa în cetate. Biserica trăieşte şi se dezvoltă 
în cadrul unui stat. Istoria nu mai percepe însă 
această legătură profundă. În viziunea materialis- 
tă istoria e studiată începând cu factorii economi- 
ci, sociali, politici, culturali şi la coada culturii se 
poate găsi şi un scurt paragraf despre credință 
sau religie. Viziunea este clar una restrictivă. Nu 
neg aici progresul pe care istoria, la fel ca şi cele- 
lalte ştiinţe, l-a înregistrat în contemporaneitate, 
dar acest progres nu putea fi anulat de includerea 
evenimentelor într-o viziune creştină. 

De pildă, istoricii medievali îşi elaborau 
studiile pornind de la sursele istorice existente în 
acel moment, dar contopindu-le într-o viziune 
spirituală. Istoricul medieval căuta cauzele unei 


situaţii în primul rând în spiritualitate şi cultură. 
Istoricul contemporan interpretează eveni- 
mentele din perspectivă materialistă şi caută 
cauzele lor în economie şi politică. Nu se mai re- 
cunoaşte că în secolul XX se poate muri pentru 
Hristos, deoarece, pe de o parte, cercetătorul nu 
are cultura religioasă necesară unei astfel de in- 
terpretări, iar pe de altă parte documentele ofi- 
ciale ale statului, pe baza cărora el îşi întemeiază 
investigația, nu consemnează conflicte între Bise- 
rică şi stat, ci doar măsuri de ordin cultural pe ca- 
re statul are dreptul să le intreprindă la un mo- 
ment dat. 


Care-i riscul? 


Riscul nerecunoaşterii sfinţilor este imens şi 
pentru stat, şi pentru Biserică. Pe de o parte, sta- 
tul nu mai are capacitatea de a evalua corect po- 
tenţialul spiritual al naţiunii pe care o reprezintă 
- statele contemporane sunt constituite pe ele- 
mentul naţional, care, la rândul lui, a avut un pi- 
lon de rezistență în Biserică - şi, în consecință, 
poporul nu mai recunoaşte statul ca fiind repre- 
zentativ pentru el. 

Pe de altă parte, Biserica, chiar dacă a contri- 
buit esenţial la constituirea statului național, ris- 
că să se confunde cu una din structurile lui, sau, şi 
mai grav, să legitimeze orice regim care se perin- 
dă la conducere, luând astfel tacit parte la toate 
aventurile lui. 

Ce s-ar întâmpla însă dacă sfinții ultimei pri- 
goane. ar fi recunoscuţi şi la sinaxar s-ar citi din 
vieţile lor? Am vedea realitatea. Că suntem cu to- 
ţii într-un montagne russe blocat şi noi am rămas 
tocmai cu capul în jos. Ar fi lumină şi apoi durere. 
Dar, vă asigur că am gândi altfel şi total diferit am 
aprecia toate aspectele vieții sociale, politice... Ar 
fi o lepădare totală de comunism, care ar fi perce- 
put astfel ca un prigonitor al lui Hristos şi nu ca 
un regim politic oarecare. Dar, mai ales, am simți 
suferința lui Hristos prin contemporanii noştri. 
Am înţelege situaţia în care se află creştinul în lu- 
mea de azi. Menirea pe care o avem. Am înțelege 
că această comuniune cu Hristos înseamnă şi asu- 
marea suferințelor lui, că drumul spre Înviere tre- 
ce, întotdeauna, prin valea morţii. 





anul VII e nr. 75-76 


99 


ROST 


LA ROST 





Răspuns insultelor funcţionarului public Mircea Mihăieş 


Dreapta cu filtru 


Mircea Platon 





rară, domnul Mircea Mihăieş găseşte de cuvi- 
inţă să intervină, aidoma şi ca opțiune stilis- 
tică (atonală), şi ca substanță (lipsă), lui Mihail 
Neamţu, în polemica dintre Paul Gottfried/Mir- 
cea Platon şi Vladimir Tismăneanu. Având în ve- 
dere cât de mult datorează profesional domnii 
Mihăieş şi Neamţu dlui Tismăneanu, e normal să 
intervină în apărarea profesorului din Maryland. 
Dincolo însă de aceste aspecte care ţin de priete- 
nie sau clientelism politic, şi asupra cărora nu voi 
insista, ceea ce rămâne nerezolvat, în ciuda profe- 
sionalismului cu care numără dl Mihăieş paginile 
cărților profesorului Paul Gottfried, e problema 
(re)definirii Dreptei româneşti. De aceea, în loc 
de inutile polemici brodate pe margini de poze, 
înjurături şi cărți necitite, voi încerca în cele ce 
urmează să clarific ce înțeleg prin Dreapta şi unde 
anume greşesc domnii Tismăneanu şi Mihăieş. 
Pentru că am observat că dl Mihăieş are obiceiul 
de a nu citi cărțile preopinenţilor domniei-sale, 
voi încerca să-mi desfăşor argumentul pe puncte. 
1. Profesorul Gottfried mă citează pentru a 
spune următoarele: „Tismăneanu e, de aseme- 
nea, vizibil supărat pe politicianul ultranațional- 
ist român Corneliu Vadim Tudor (...) După cum 
aflu de Ia prietenul meu român Mircea Platon, a 
fost exact cruciada pornită de Tismăneanu şi de 
cercul lui împotriva Dreptei tradiționale naţional 
iste (dar nu expansioniste) cea care i-a permis lui 
Vadim Tudor să iasă din umbra colaborării cu 
Ceauşescu spre a forma o mişcare naționalistă 
agresivă. Războiul dus în România împotriva 
vechiului centru-dreapta şi încercarea de a-l 
înlocui printr-o clonă a GOP a deschis drumul 
ascensiunii lui Vadim Tudor ca naționalist român 
prin excelenţă.“ 
2. În replică, dl Mihăieş mă întreabă: „De- 
spre care Tismăneanu vorbiți? Despre apropiatul 


Î: numărul din 8 mai al revistei România lite- 


lui Corneliu Coposu şi-al ideologiei sale nu toc- 
mai de stânga? Despre cel pe care, recent, îl 
defineaţi drept un „guru al dreptei «populare»? 
Despre neîmpăcatul adversar al ideologiilor 
extremiste? Despre subiectul atâtor atacuri 
ignare desfăşurate tocmai în revistele lui Vadim 
Tudor? Sau despre intelectualul a cărui strălucire 
nu vă lasă să moțăiţi pe prăfuitele bucoavne 
interbelice? Pe ce vă bazaţi când deschideţi atât 
de larg baierele dezinformării? Ce probe aveţi? 
Unde şi când a atacat Vladimir Tismăneanu 
«Dreapta tradiţională»? La ce personaje, eveni- 
mente, formaţiuni politice faceţi trimitere?“ 

3. Tot ca replică, dl Tismăneanu îşi republică 
un articol din 2005 în care arată cât de mult l-a 
prețuit pe Corneliu Coposu pentru „verticali- 
tatea“ şi pentru „onestitatea“ sa. În viziunea dlui 
Tismăneanu, liderul țărănist ar fi fost anticomu- 
nist din următoarele motive: „Pentru Corneliu 
Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un 
ocupant străin unui popor umilit şi martirizat. 
Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său 
existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, vic- 
timizarea sistematică a elitelor politice şi cultur- 
ale, distrugerea economiei de piață şi exploata- 
rea sălbatică a țărănimii, au fost tot atâtea ele- 
mente care au susținut viziunea radical antico- 
munistă a lui Corneliu Coposu.“ 

În ceea ce-l priveşte pe dl Tismăneanu însuşi, 
mărturiseşte că la admirat pe Corneliu Coposu, 
cot la cot cu Alexandru Bârlădeanu, pentru urmă- 
toarele motive: „Pentru mine, opțiunea lui 
Corneliu Coposu, preţuită până şi de veteranul 
comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul pub- 
licat în urmă cu zece ani pentru ilustrul dispărut, 
a fost să se menţină consecvent de partea valo- 
rilor democratice şi pro-occeidentale (...) Corneliu 
Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul 
luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţio- 
nalismul liberal)“ Desigur că între viziunea po- 
litică a dlui Tismăneanu şi cea a dlui Coposu exis- 





100 


anul VII e nr. 75-76 


LA ROST 


ROST 











Mircea Mihăieș 





tau şi diferenţe: „Evident, puteam să avem deza- 
corduri, dar poziţiile noastre erau convergente, 
dacă nu identice, la capitolele cu adevărat impor- 
tante. Când m-am referit, într-un volum de dia- 
loguri cu Mircea Mihăieş, la radicalismul lui 
Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea 
sa nedezminţită.“ 

4. Ajunşi la acest punct, ne vom opri pentru 
a observa că, pe toată durata acestei polemici, d 
Tismăneanu şi ciracii domniei-sale nu au spus 
nicăieri, niciodată, că în 1998, când a publicat 
Fantasmele salvării, dl Tismăneanu era de stân- 
ga, dar că acum e de dreapta. Că s-a răzgândit. 
Din contra, ceea ce afirmă dl Tismăneanu, susțin- 
ut de confederaţii domniei-sale, e că atunci, ca şi 
acum, a fost un om al Dreptei şi că poziţiile dom- 
niei-sale sunt consecvente cu valorile Dreptei pe 
care pretinde să o reprezinte acum. 

5. Dar dacă lucrurile stau așa, atunci să ne 
uităm, de exemplu, în chiar volumul pe care la 
recenzat profesorul Gottfried, în Fantasmele 
salvării. În toată această carte, în care Ion Iliescu, 
Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Pavel 
Coruț sau Corneliu Vadim Tudor apar de 











nenumărate ori, Iuliu Maniu ori Corneliu Coposu 
nu sunt menționați niciodată. Cât despre PNŢCD, 
apare o singură dată, lăudat ca un susținător al 
„naţionalismului civic“ sau „naţionalismului [i- 
beral/luminat“ (dau citatele în engleză pentru a 
nu fi acuzat că „trişez“): „Civic nationalism recog- 
nizes individual rights as fundamental for the 
construction of a liberal order and locates the 
sovereignty of the people in the defense of indi- 
vidual rights for all members of the political com- 
munity, regardless of ethnic origin and any other 
differences (...) This vision allows for nationality 
to be acquired, and rejects the "genetic definition 
of ethnic belonging (...) It is not xenophobic and 
stresses the need for inclusion and tolerance of 
minorities. Especially in countries with a turbu- 
lent history, this trend should be seen as a con- 
structive development.“ Mai departe, dl Tismă- 
neanu ne spune că naționalismul liberal recu- 
noaşte „the elective dimension of personal iden- 
tity, and refuses to see the individual as a prison- 
er of his or her communal belonging. In a certain 
sense, to the extent that it does not exalt the supe- 
riority of the national ideal over any other one, 








anul VII e nr. 75-76 


101 


ROST 


LA ROST 





and does not sacralize the nation as the ultimate 
and indisputable source of human identity, liber- 
al nationalism can be seen as «post-national- 
ism.“ 

Aşadar, ceea ce laudă dl Tismăneanu la Cor- 
neliu Coposu e „naționalismul liberal“. Dar acest 
„naționalism liberal/luminat/civic“ e, de fapt, un 
„post-naţionalism“. Departe de a fi definită de 
memoria unei origini comune, de o istorie co- 
mună, de o limbă comună, de o cultură comună, 








națiunea civică/liberală/luminată e definită prin 
faptul că împarte acelaşi teritoriu şi că apără ace- 
leaşi „valori“ constituționale. După cum e uşor de 
observat, acest înţeles legalist al naţiunii e bazat 
pe valori abstracte şi universale, impuse de elita 
de guvernământ maselor recalcitrante. E un mod 
de a nivela şi, ca atare, nu e conservator pentru că 
nu respectă realitatea locului. Acest tip de naţion- 
alism civic-constituțional poate fi considerat de 
dreapta doar acolo unde legalismul şi consti- 
tuționalismul sunt parte a culturii naționale. Dar 
la români nu sunt, şi de aceea acest „naționalism 
civic“ nu poate apărea decât ca un import liberal, 
ca o inginerie socială pentru că îşi propune nu să 
exprime cultura naţională, ci să creeze în mod 
artificial o cultură naţională „civică“. În Germa- 


nia, acest tip de patriotism constituţional a fost fo- 
losit la reeducarea nemților după 1945. În SUA, 
cei care susțin acest înţeles al naționalismului 
sunt stânga democrată şi neoconservatorii, care 
vorbesc de America nu ca de o ţară cu un miez 
etnic anglo-saxon, ci ca de o „țară dedicată unei 
propoziţii“, ca de o ţară definită doar prin consti- 
tuția ei, fără nici o trimitere la specificul cultural, 
la tradiţiile WASP, la realitățile fiecărui stat în 
parte, care au făcut posibilă această Constituţie, 
această rânduială. 

Mai mult, „naționalismul civic“ e o creaţie a 
Revoluţiei Franceze şi, ca atare, responsabil de 
războaiele civile şi europene pe care le-a adus 
după sine 1789. Dacă naționalismul etnic poate 
duce la războaie „tribale“, naționalismul civic 
poate duce la războaie ideologice, aşa cum a fost 
masacrul țăranilor din La Vendee. Redefinirea 
naţiunii în termeni constituţionali, ideologici în 
ultimă instanță, atrage după sine epurarea nu 
etnică, ci politică: a monarhiştilor de către repu- 
blicani, a creştinilor de către atei, a fumătorilor 
de către nefumători etc. Rămâne, de exemplu, de 
discutat dacă regimul „naţional-comunist“ de 
care vorbeşte dl Tismăneanu mai tot timpul nu a 
fost (şi) o formă de „naționalism civic“ de vreme 
ce abaterea de Ia linia partidului, de la socialism, 
de la „orânduirea socialistă“, aducea după sine 
acuza de „trădător de ţară“. URSS i-a persecutat 
pe ruşi, în anii '20, pentru a inventa „națiunea 
sovietică“, o ficțiune legală destinată a ajuta la 
eradicarea naţiunii etnice, culturale, religioase, 
istorice ruseşti. Națiunea, sub stăpânire sovietică, 
era definită constituțional, ideologic. Şi ce anume 
a fost „epopeea națională cinematografică“ dacă 
nu o încercare de a rescrie istoria românilor în 
termenii unui continuum nu doar etnic, ci mai 
ales ideologic? Boierii, deşi români, erau zugră- 
viţi ca trădători dacă nu împărtăşeau valorile 
eticii şi echităţii socialiste medievale, în vreme ce 
Burebista sau Mircea cel Bătrân aveau toate vir- 
tuțile unui secretar de partid apropiat de mase. 

6. În contrast cu acest „naționalism civic/lib- 
eral/luminat“ bun, bun pentru că e „post-naţion- 
alism“, dl Vladimir Tismăneanu aşază formele de 
naționalism dăunător. Şi una din ele e „naţiona- 
lismul conservator“, descris astfel: „Conservative 





102 


anul VII e nr. 75-76 


LA ROST 


ROST 





nationalism is often associated with Christian 
democracy and folk traditionalism. Although its 
proponents formally recognize the importance 
of individual rights, they tend to exaggerate the 
role of the past, the influence of the Church, and 
the nefarious impact of Western mass culture and 
liberal institutions. In many cases, these groups 
and parties praise premodern values, especially 
the agrarian communal bonds, and lambaste the 
role of financial capital and industry in destroy- 
ing the pure ethno-religious community. Whe- 
ther they confess it or not, conservative national- 
ists have a serious grudge against liberalism, 
which they portray as soulless, atomistic, and 
mechanical.“ Ca exemplu de conservatori naţion- 
alişti, dl Tismăneanu îi dă pe Franjo Tudjman şi 
alte „revivalist, traditionalist, «third-way» par- 
ties“ din România, Ungaria, Slovacia şi restul Eu- 
ropei de Est. 

O altă formă de naționalism rău e, conform 
dlui Tismăneanu, „nostalgia etnocentrică“ şi 
„naționalismul liturgic“ legat în România de „ide- 
ologia unor gânditori conservatori-populişti ca 
poetul romantic din secolul al nouăsprezecelea 
Mihai Eminescu şi filosoful interbelic Nae 
Ionescu“, şi în Polonia de gânditori catolici. Dar 
dacă d Tismăneanu denunță aceşti „conservatori 
populişti“, nu o face fără ajutorul unor marxişti 
precum Slavoj Zizek sau G. M. Tamas, citați admi- 
rativ de nenumărate ori pe parcursul cărții şi con- 
siderați adevărate autorităţi în privința „patolo- 
giilor“ societăţilor est-europene. Sigur, asta era pe 
vremea când încă nu ni se cerea în Idei în dialogsă 
luptăm împotriva lui Zizek. Zizek trebuia mai întâi 
popularizat şi folosit împotriva românilor, aşa 
cum a făcut dl Tismăneanu, pentru ca apoi să 
putem inventa o dreaptă de carton care să fluture, 
aşa cum face dl Tismăneanu şi ucenicii săi de 
teapa unui Mihail Neamţu, stindardul „luptei“ 
împotriva lui Zizek şi a „comunismului“. 

6. Aşadar, ce observăm din aceste fragmente 
luate chiar din cartea în discuţie (aş putea contin- 
ua exercițiul şi pe alte cărți ale dlui Tismăneanu)? 
Că, aşa după cum am spus eu şi după cum a arătat 
şi profesorul Gottfried în articolul său, dl Tismă- 
neanu favorizează, ca şi Habermas, o ideologie 
liberală axată pe apărarea unei ordini consti- 


tuționale clădite pe identificarea raţională şi 
extinderea legislativă a „drepturilor“ individuale 
care nu au nimic de a face cu tradiţia, invocată de 
gânditorii conservatori de la Burke la Russell 
Kirk. Națiunea etnică, istoria, tradiția, biserica, 
familia, morala, toate sunt supuse abstracțiunilor 
iluministe împotriva cărora s-a definit conserva- 
torismul în ultimele două veacuri. Comunitatea 
istorică e dezmembrată în numele „drepturilor 
individuale“ şi caracterului electiv al propriei 
identități. Dar caracterul electiv al propriei iden- 
tități, odată legiferat, a stat şi stă la baza extin- 
derii „statului dădacă“ (welfare state) precum şi a 
dezastrului multiculturalist şi al corectitudinii 
politice datorită căruia, de exemplu, dacă dl 
Mircea Mihăieş decide mâine că vrea să devină fe- 
meie, mamă, sau mare scriitor, statul român sau 
suprastatul european are obligația de a-i respecta 
şi subvenţiona împlinirea acestei dorințe. 

7. Mai mult, PNŢCD şi Corneliu Coposu sunt 
lăudaţi pentru ceea ce ar putea caracteriza orice 
social-democrat sau stângist (în engleză, „liber- 
al“, termen de a cărui ambivalență america- 
no/europeană profită d Tismăneanu) anticomu- 
nist, în vreme ce caracteristicile cu adevărat con- 
servatoare, cum ar fi creştinismul lui Corneliu 
Coposu - sursă a „radicalismului“ sesizat cu pro- 
fund disconfort de dl Tismăneanu -, tradiționa- 
lismul ardelean, interesul pentru mica propri- 
etate țărănească amenințată nu doar de stat, ci şi 
de marile corporaţii sau de mari proprietari, dis- 
tributismul, cinstirea eroilor istoriei poporului 
român, toate sunt trecute sub tăcere sau demo- 
nizate sub acuzaţia de „paseism“, „naționalism 
liturgic“, „falocraţie“, „populism fascist“ etc. Orice 
„deviaţie“ conservatoare e stigmatizată de dl 
Tismăneanu în termeni care aduc aminte de 
patologizarea inamicului „patriarhal“ practicată 
de Theodor W. Adorno în lucrarea The Authorita- 
rian Personality. Asttel popoarele Estului Europei 
sunt descrise de di Tismăneanu ca fiind pline de 
„patologii“, „obscurantism“, „tribalism“, „nevro- 
tice sentimente de autovictimizare“, „antise- 
mitism“. Ca echivalent american al acestor „pato- 
logii“ fasciste, dl Tismăneanu menţionează dis- 
cursul acelor oameni politici americani care 
militează împotriva lui „Big Government“! 





anul VII e nr. 75-76 


103 


ROST 


LA ROST 





Cât despre „radicalismul“ lui Corneliu Copo- 
su şi al opoziţiei anti-Iliescu, el e concediat de dl 
Tismăneanu ca fiind: „vindictive and moraliz- 
ing“, „răzbunător şi moralizator“, un „mit al deco- 
munizării“ care, adus la îndeplinire, cu eventuale 
procese ale liderilor comunişti sau cu adoptarea 
punctului 8 de la Timişoara, ar duce, ne previne 
dl Tismăneanu, la „renașterea practicilor corup- 
te, maligne şi autoritare ale comunismului“. 
Aşadar dl Tismăneanu ne spunea ceea ce spunea 
şi dl Iliescu, ambii considerând că opoziţia, şi 
PNŢCD în special, era „răzbunătoare“ şi, cum alt- 
fel, „dictatorială“. Comunistă sau fascistă. 

8. Acesta, i-am spus dlui Gottfried şi e evi- 
dent şi din această carte, e tipul de discurs care, 
venit de la persoane cu autoritate profesională şi 
politică precum dl Tismăneanu şi multiplicat de 
ecourile peşterii societăţii civile, a intimidat orice 
încercare a PNŢCD de a se defini ca un partid de 
dreapta conservatoare. Ca atare, tema naționalis- 
mului cultural-conservator, sau figura poetului 
Mihai Eminescu, „demitizat“ feroce de presa 
„elitei“, a rămas pe mâinile unui Funar sau ale 
unui Vadim Tudor. Care au folosit-o pentru a com- 
bate şi a distruge PNŢCD. 

9. În concluzie, nu cred că cineva care a scris 
aceste lucruri şi multe altele care au dat o direcție 
de stânga dezbaterii politice româneşti din 
ultimele două decenii poate apărea acum pentru 
a susţine că a fost şi este de dreapta. Dacă accep- 
tăm ideea patriotismului civic/liberal/luminat, 


de ce atunci ne-ar păsa de românii din Basarabia, 
de vreme ce nu împărtăşim aceleaşi valori consti- 
tuționale cu ei? Dacă originea comună, istoria 
comună nu contează, atunci ce ne leagă de 
basarabeni? În 1998, dl Tismăneanu scria, în 
Fantasmele salvării, că naționalismul civic e bun 
pentru că „nu arată prea mult interes sentimental 
trecutului“. În Evenimentul zilei din 6 mai, sub 
titlul obamaniac de „conservatorismul schim- 
bării“ (), dl Tismăneanu laudă o recentă carte a 
dlor Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică pentru 
faptul că: „Nu am găsit nici un nici un grăunte de 
paseism romantic în această carte.“ Dacă în 1998 
di Tismăneanu era de stânga, atunci, din moment 
ce astăzi susține aceleaşi idei în acelaşi fel, 
înseamnă că şi acum e de stânga. Sau poate că s-a 
răzgândit şi că încearcă să ne vândă sub denu- 
mirea de „dreapta populară“ o dreaptă econom- 
ică, liberală. Dar asta, aşa cum am arătat în cartea 
A treia forță, nu e dreapta politică. Dreapta cu fil- 
tru a dlui Tismăneanu seamănă prea mult cu neo- 
conservatorimul. Ca atare, e deja fumată. 

10. Cât despre întrebarea dlui Mihăieş („De 
ce suntem atât de ticăloşi?“), îl las să şi-o pună, 
mereu şi mereu, atunci când se întâlneşte cu pri- 
etenii domniei-sale. 

PS. În afară de noi injurii, închei aici şirul intervențiilor 
mele pe această temă. Din punctul meu de vedere, echipa 
Tismăneanu & Co. instrumentalizează filosofia politică. De 
aceea, nu poți polemiza cu oameni care nu caută adevărul, ci 


puterea, şi care, ca atare, modifică în permanență înțelesul 
cuvintelor. 























anul VII e nr. 75-76 


LA ROST 





Eminescu n-a murit 


Răzvan Codrescu 





rostul crede că Eminescu a murit, ca mamă- 

Sa şi ca tată-său. La un om viu eşti curios să 

ştii mai ales cum trăiește. La un om mort 
eşti curios să ştii mai ales cum a murit. 

În cazul lui Eminescu: va fi murit el din cauze 
naturale sau va fi fost ucis? Dacă va fi murit din 
cauze naturale, cum se crede îndeobşte, va fi fost 
inima sau „infecția luetică“? Iar dacă va fi fost 
ucis, se va fi făcut aceasta cu sau fără preme- 
ditare? Dacă nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu 
cumva îl vor fi ucis doctorii printr-un tratament 
nepotrivit? Dar dacă l-au ucis doctorii, ar fi prea 
banal s-o fi făcut din indolență sau nepricepere 
(mal praxis). 

Prostul e înclinat aprioric spre ipoteza con- 
spiraționistă, pe care-o preface repede în certitu- 
dine, cu o asumare aproape personală. Incomod 
ideologic şi incoruptibil moral, Eminescu trebuia 
eliminat cu orice preţ, mai ales pentru naționalis- 
mul său epidemic. Folosindu-şi complicii din spi- 
tale, lor fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, 
agenții imperiali (țarişti sau papistaşi, că toţi ar fi 
avut motive)? Prostul nu-ţi ascunde că preferă, de 
departe, ca pe o sinteză malefică universală, ex- 
plicaţia „răzbunării iudeo-masonice“, desigur cu 
bătaie mai lungă: neamul românesc. Cei care au 
umblat şi umblă cu obstinaţie să ne scoată din 
istorie, aceia ni l-au mătrăşit şi pe Eminescu (aşa 
cum ne-au mătrăşit, se ştie, toţi cîrmuitorii şi 
luminătorii „vizionari“, de la Mihai Viteazul pînă 
la... Nicolae Ceauşescu). 

Pentru prost, Eminescu nu e destul de mare 
ca să nu fi murit, dar e destul de mare ca să nu fi 
putut muri de o moarte obişnuită sau acciden- 
tală. Pentru el, cazul Eminescu se reduce pînă la 
urmă la această dimensiune senzaţionalistă a 
morţii. Două lucruri i se par prostului esenţiale: 
că Eminescu e mort şi că n-a murit de moarte 
bună. 

Că Eminescu ar putea fi viu, prostului nici 
măcar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate înțele- 














Zei 





ge că Eminescu - şi oamenii de talia lui Eminescu, 
vrednici să stea, zicea Noica, la cina cea de taină a 
culturii europene - se află mai presus de moarte. 
Eminescu n-a murit, ci doar s-a retras în eterni- 
tate, cu viața pe moarte călcînd, ca reper veg- 
hetor nu doar pînă azi, ci pînă la capătul vre- 
murilor - perpetuu izvor spiritual de trăire şi 
conştiinţă românească. Viaţa noastră fără de 
moarte şi „conştiinţa noastră mai bună“. 

Contrar părerii prostului, e inesențial cînd şi 
cum S-a retras Eminescu în eternitatea lui (Şi a 
neamului). A- trata ca pe un „mort“ şi a rîma cu 
voluptate în circumstanţele (reale sau închipuite) 
ale „morţii“ lui reprezintă simptomul supremei 
neînţelegeri. Cecitatea mai ucigaşă decît toate 
conspiraţiile istoriei. 

Ar fi mult mai interesant şi mai profitabil să 
li se pună în evidenţă noilor generaţii în ce fel şi 
în ce măsură este Eminescu viu. Să ne adîncim nu 
în anecdotica senzaționalistă a morții lui in- 
esenţiale, ci în miracolul inepuizabil al ne-morţii 
lui esenţiale. Cum se face că Eminescu ne e - sau 
măcar ne poate fi - mereu prezent şi mereu 
aproape, că nu se lasă asasinat nici prin impietate 
şi nici prin pietate, că e în stare să sfideze la 
fiecare pas, cu o sclipire de gînd sau cu un zvon de 
vers, proverbiala „uitare românească“? 





anul VII e nr. 75-76 


105 


ROST 


LA ROST 





Nu, în Eminescu nu avem de răzbunat un 
mare mort, ci de asumat şi de valorificat creator, 
prin bună cuminecare, un dăinuitor harismatic, 
un principiu de nemurire. Nu recursul la moartea 
lui, ci această eternă actualitate a sa, împletită 
firesc „în viul vieții“, constituie temeiul şi îndrep- 
tăţirea eminescianității, eminescianismului, emi- 
nescologiei. Cultural vorbind, Eminescu e viață, 
iar viața lui e lumina noastră, pe care întunericul 
nu a înghițit-o. 

















Faţă de prostimea adulatoare şi obsedată 
patetic de scenariul morții lui, adversarii declar- 
ați şi înverşunaţi ai lui Eminescu, români şi 
neromâni, se întîmplă să fie în felul lor mai lucizi 
şi mai realişti: ei ştiu bine că Eminescu nu e mort, 
că Eminescu trăieşte, că Eminescu e chiar mai viu 
decât viața, şi de aceea încearcă disperat să-l ucidă 
măcar în sufletele noastre, să ne pustiască de 
prezența lui îndărătnică. Nu împotriva unor pre- 
supuşi ucigaşi de odinioară s-ar cădea să vitu- 
pereze cei ce se vor astăzi „cruciați“ ai românis- 
mului şi eminescianismului, ci mai abitir împotri- 
va acestor ucigaşi curenți, mult mai parşivi şi mai 
primejdioşi „în durata lungă a istoriei“. Prostul 
percepe însă realitatea anapoda şi-şi consumă 
invariabil gloanţele trăgînd acolo unde nu tre- 
buie. 

Pe adevăratul Eminescu nu ni l-a ucis 
nimeni, dar sînt destui care se chinuiesc să-l ucidă 


pînă azi şi care-şi freacă miinile de satisfacţie să 
ne vadă tratîndu-l de bunăvoie ca pe un mort, sau 
luptîndu-ne ipotetic cu nălucile trecutului şi negli- 
jind provocările insidioase ale prezentului... 

Dar pînă la urmă, creştineşte, îl înţelegi şi pe 
prost. Ce să facă el cu un Eminescu viu, care 
obligă la efort intelectual şi la asumare creatoare, 
la dezmărginirea naționalului în universal şi 
întruchiparea universalului în național?! Pe prost 
nu-l țin brăcinarii să co-existe cu Eminescu, ci 
doar să-i post-existe vindicativ, într-o sterilitate 
opărită şi agramat vociferantă, cu care atrage 
atenţia altor proşti de teapa lui şi induce iluzia 
unei implicări justițiare, ba chiar mai face şi câte- 
un ban (căci senzaţionalismul ieftin se vinde bine 
în ţara celor „proşti, dar mulți“). 

Aşa cum un om deştept n-are ce face cu un 
Eminescu mort, tot aşa prostul n-are ce face cu un 
Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atât mai mare 
şi mai viu cu cât şi-anticipat nu o dată această pos- 
teritate jenantă şi reuşeşte să dăinuiască în para- 
lel cu ea, în aşteptarea mesianică a unei 
româneşti „minţi de pe urmă“ - care s-ar putea să 
nu ne mai vină deloc, sau să ne vină mult prea 
tîrziu... Dacă însă nimic altceva nu va mai rămîne 
din noi, va rămîne negreşit Eminescu cel viu, 
mărturisind de unul singur - la judecata din 
urmă a neamurilor, cum îi plăcea lui Noica să 
spună - că Dumnezeu a pus sămînță bună atunci 
cînd ne-a menit să fim „un strat de cultură la 
gurile Dunării“. 

Nu, Eminescu n-a murit şi nu va muri nicio- 
dată. Dar noi ne dovedim tot mai incapabili să-i 
onorăm nemurirea. Şi neputînd trăi „pe limba 
lui“*, preferăm să-l decretăm mort „pe limba 
noastră“* şi să facem din el adevăratul „cadavru 
din debara“ al intempestivei prostii epigonice. Al 
prostiei care nici măcar nu doare. Şi despre care 
ajungi să nu mai ştii dacă este cauză, efect sau 
doar condiţie favorizantă a ticăloşiei voioase în 
care ne trăim traiul şi ne mîncăm mălaiul, la 
porțile manelizate ale Orientului. 


” Să citeşti, să meditez, să visezi, să creezi, să jertfeşti, să respiri cultură prin toți porii tăi, dar să nu pierzi sensul 
genuin al vieții, să ai fascinația perfecțiunii şi a universalului, să obţii „sunetul secund“ al limbii tale şi să ridici 


cuvintele pînă la Cuvânt. 


* Să parazitezi pe spinări ilustre, să păcăleşti contextul, să-ţi drapezi puținătatea, să obţii efecte ieftine, să cucereşti 
vulgul şi să-i împărtăşeşti deliciile grobiene, să cobori Logosul Ia logoree şi chipul divin la măştile Bestiariului. 





106 


anul VII e nr. 75-76 


Abonaţi-vă la ROST! 
Avantaje: 


e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Plătiți mai puţin cu 25% decât la chioșc e Taxele poştale sunt suportate de redacţie 


Vă puteţi abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi cite numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 
Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; | 

e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis ] 
| la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociației ROST, cod fiscal Î 
] 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27, p 


| Oficiul Poştal 23, Bucureşti. i 
I Prețul în țară: Prețul în străinătate: | 
[ - 18 lei - 6 luni -50 euro/ an în Europa | 
| - 36 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | 


În acest număr semnează: e Mihail Albişteanu - profesor, publicist, doctorand în Istorie e Pr. Savatie 
Baştovoi - ieromonah la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia, publicist, ultima carte publicată: Singuri 
în faţa libertăţii (Cathisma, 2009) e Emilia Corbu - doctor în istorie, arheolog, ultima carte publicată: 
Sudul României în Evul Mediu timpuriu (2006) e Flori Bălănescu - doctor în Istorie, publicist, ultima 
carte publicată: Dialog cu Paul Goma (Vremea, 2008) e Viorica Călinescu - inginer, fost deţinut politic 
e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Ghid pascal (Christiana, 2009) e Dan Dungaciu - 
doctor în Socilogie, conferenţiar universitar, Universitatea Bucureşti, publicist, ultima carte publicată: 
Cine suntem noi? (Cartier, 2009) e Daniel Foca - licenţiat în Istorie şi Filosofie, master în Istorie, publi- 
cist, ultima carte publicată: Escadrila Albă. O istorie subiectivă (Vremea, 2008) e Paul S. Grigoriu - muzi- 
cian, publicist e Raluca Ierina - licenţiată în Sociologie, master în Administraţie Publică şi Dezvoltare 
Comunitară e Constantin Mihai - doctor în litere la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, asis- 
tent universitar, ultima carte publicată: Gilbert Durand. Les Metamorphoses de Ianthropologie de 
PImaginaire (2009) e Constantin Miu - profesor, doctor în litere, publicist e Dragoş Moldoveanu - 
licenţiat în Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, publicist e Paul Nistor - doctor în Istorie, cercetător 
la Institudul „A.D. Xenopol” - Iaşi, autor al volumului Înfruntând vestul. PCR, România lui Dej şi politica 
americană de îngrădire a comunismului (2005) e Oana Cristina Patrichi - licenţiată în Drept şi în linvis- 
tică (Japoneză-Engleză), doctorand în Relaţii Internaţionale Ia Trier - Germania e Mircea Platon - doc- 
torand în Istorie la Columbus University din Ohio - SUA, scriitor, ultima carte publicată: A treia forță 
(împreună cu Ovidiu Hurduzeu, Logos, 2008) e Alexandru Racu - doctorand în Ştiinţe Politice la Ottawa 
- Canada e Paul-Gabriel Sandu - student la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Marcel 
Răduţ Selişte - publicist, licenţiat în Teologie, master în Comunicare şi Realţii Publice, a publicat volumul 
Cu căruţa prin democraţia românească (Sud, 2009) e Claudiu Târziu - jurnalist. 





su 


Citiţi si revistele „Atitudini“, „Puncte cardinale“ și „Presa ortodoxă“ 





Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 

Nicu Steindhardt 
Nr. 2 -— aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4-— iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 
Nr. 5-iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 
Nr. 6-— august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 

Nae Ionescu 
Nr. 8 — octombrie 2003, dedicat lui 

Valeriu Gafencu 
Nr. 9 -— noiembrie 2003, dedicat Părintelui 

Dumitru Stăniloae 
Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 

Vasile Băncilă 
Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 
Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 
Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 
Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia — epuizat 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat 

lui Ștefan cel Mare — epuizat 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 

Ernest Bernea 
Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 

Constantin Noica 
Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 

Părintelui Arsenie Boca — epuizat 
Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 

dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 
Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 
Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 

Părintelui Constantin Voicescu 
Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 

Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat 
Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea 
Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu 
Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 

Părintelui Liviu Brânzaș 
Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 
Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 

Părintelui Iustin Pârvu 
Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 
Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 
Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 — martie 2006, dedicat 

Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 
Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 
Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui 

Ion Gavrilă 
Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, 

dedicat Părintelui Adrian Făgeţeanu 
Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui 

Gabriel Constantinescu 
Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui 

Simion Mehedinți 
Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat 

Părintelui Rafail Noica 
Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, 

dedicat Părintelui Benedict Ghiuş 
Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui 

Ioan Ianolide — epuizat 
Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 
Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim 

Măndiţă 
Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului 

Bartolomeu 
Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 











Centenarul nagterii um marin 
IP za VP sia 333 

















| mm 


| _ROST | 


Cta Pta 








a. | 
parintert ss 


un adevâraţ 
purtator de Hiistoy 


dee ate | 
Dotat 14 == | 
Debra 
e ee - 











Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu 
Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu 
Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 


Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui 
Ioanichie Bălan 
Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta 
Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 
Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 
Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 
Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui 
Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 — octombrie 2008, dedicat Părintelui 

Marcu de la Sihăstria 
Nr. 69 — noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 — decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 
Nr. 71-72 — ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 

Gheorghe Stănescu 

Nr. 73 — martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 — aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației => 
ROST pot trimite contravaloarea revistei se 
(3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: 

Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 
Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriţi, 
în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați 
la tel: 0740.103.621 








EISAgAgE 760017