Rost anul VII, nr. 77, iulie 2009

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)

ROSI Revistă de cultură creştină şi politică Petru C. Baciu poetul răstignit izilor ascunse Sfinții de la capătul lumii de Teodora Roșca Despre presă, la dispariția lui Michael Jackson de Paul S. Grigoriu an VII e nr.77 e 4.lei Valeriu Anania. Manifest pentru libertate de Claudiu Târziu Reflecţii asupra pedepsei cu moartea de Paul-Gabriel Sandu www.rostonline.org Coperta I: Petru C. Baciu Sumar Ore EDITORIAL Poetica suferinței Valeriu Anania. de Constantin Mihai «n.n enaceeaoaeeeeaeeee 48 Manifest pentru libertate de Claudiu Târziu... nana encnaeece en enceeeeuaee 3 Cum l-am cunoscut pe fratele Petru C. Baciu MARTORI Al VEACULUI de Aspazia Otel Petrescu... annnceanaeaeaee 50 Pe marginea unei nedreptăți IRI îi de Mihail Băcăuanu.........naa aceea 5 Închisorile unui liceean de Petru C. Baciu. css esti intaia 53 CHIPUL COMUNISMULUI, AZI Jurnalul unei călătorii în Cuba (2) DIRECȚII , de Marcel Răduţ Selişte......... cana annaennaeaaaee Il Conservatorismul american (2) de Alexandru RaCUl.... n nnceeeaeaaeeeaeaaeea caza 60 POLITICA, LA DESCUSUT Animalul perfect VIA SACRA _ de Viorel Patrichi.....enaeeeaeaaceaaeaaeeaaeaae 17 Sfinţiidela capătul lumii de Teodora ROȘCA... cca 67 Cred, cu toate că e absurd! Ş de Dan DUngaciul....nen ennennnnanaaaaaaaaaaaaacee 30 DECANTĂRI Reflecţii asupra pedepsei cu moartea 20 de ani de la reintroducerea grafiei de Paul: Gabriel Sandu «.....caaaaaaaaaaaaaaaaaaanaeee 69 latine în Basarabia de Nicolae Dabija... 33 ISTORIA CA PRETEXT Banul, un copil Parteneriatul Estic: o nouă utopie născut anemic europeană? de Emilia COTDU...nnnnnnnnseaaaaaaaaazaeaazaaee 7I de Paul NiSTOL...... ecua eneueenueeeeuee eee 38 CENTENAR NOICA REPERE E Gând despre frumos Petre C. Baciu, poetul răstignirilor de Paul-Gabriel Sandu ........ nana 75 ascunse de Claudiu Târziu... conac aeeea eee 43 LAROST La moartea lui Michael Jackson Prăbuşirea centrului de comandă de Paul $. GTigOriul....m nana 76 al rezistenței de Claudiu TÂrzău......nccceeeeneaaaaceeeeeeaasce 45 SEMNAL EDITORIAL Răzvan Codrescu, Petru C. Baciu. În jurul lui Eminescu Scurtă biografie... 47 de Gabriela Moldoveanu... naaeeaaaaaace 84 OFERTĂ Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostogmail.com. ROSI Revistă de cultură creştină şi politică Fondată 2002 Revistă națională editată de Asociația ROST DIRECTOR Claudiu TARZIU tel.: 0740.103.621 revistarostOgmail.com REDACȚIA Mihail ALBIŞTEANU Antonio ARONEASA Constantin MIHAI Marcel RĂDUT SELIŞTE COLABORATORI PE Corina BISTRICEANU Răzvan CODRESCU Emilia CORBU Gheorghe FEDOROVICI Pr. Arhim. Chesarie GHEORGHESCU Stelian GOMBOŞ Cristi PANTELIMON Viorel PATRICHI George POPESCU GLOGOVEANU Paul Gabriel SANDU Constantin N. STRACHINARU CORECTURĂ Nicu BUTNARU EDIȚIE INTERNET Dragoş DORAN CORESPONDENȚĂ OP 23, CP 27 - Bucureşti TIPAR Docuprint SRL tel.: 0234/588.930 DIFUZARE Supergraph SRL ABONAMENTE OP 23, CP 27 Bucureşti ISSN 1583-6312 www.rostonline.org Reproducerea unor articole apărute în revista ROST este permisă numai cu acordul scris al redacției. ROST este difuzată în ţară şi în comunitățile româneşti din Europa, SUA şi Canada. EDITORIAL Valeriu Anania. Manifest pentru libertate Cartea de memorii a părintelui mitropolit Bartolomeu Anania! este mai mult decît o mărturie despre viața în comunism, eun manifest pentru libertate. Nu unul ideatic, ci unul trăit. Claudiu Târziu An mod esenţial, omul a fost făcut de Dumne- ] zeu liber, iar libertatea trebuie păstrată în orice condiţii. Acesta este crezul lui Bartolo- meu Valeriu Anania, aşa cum transpare el din Memoriile sale - care te cuceresc prin farmecul scriiturii, francheţea mărturisirii şi substanța documentară. Itinerariul biografic al unuia dintre cei mai proeminenţi ierarhi ortodocşi este străbătut inte- gral de forța libertății. Valeriu Anania - numele de scriitor şi de veşnic rebel al vlădicăi de la Cluj - şi-a cultivat şi apărat libertatea prin gesturi aparent simple, dar care presupun două calităţi rare: curaj şi consec- vență. S-a dedicat din adolescenţă literaturii şi nu a trădat-o niciodată. A transfigurat literar drame- le şi bucuriile personale, iubirile înăbuşite şi vise- le care l-au motivat. Şi-a urmărit destinul scri- itoricesc cu tenacitate şi disciplină. Pe de altă parte, Valeriu Anania face parte dintre acei intelectuali care nu şi-au păzit sîngele cu prețul unor compromisuri majore, sub motivul că sînt mai valoroşi vii decât monți. A mărturisit adevărul cu orice risc. O face şi în Memorii, cu acea boierie spirituală de care sînt în stare numai mari- 1 Memorii, Valeriu Anania, 700 p., Editura Polirom, 2008. 2 1dem, p. 61. 3 Idem, p. 63. le caractere, fără grija că ar putea fi greşit înțeles sau că ar furniza adversarilor pretexte pentru noi atacuri. Şi-a asumat consecințele faptelor sale, fără şovăială. Iar asta a însemnat ca pentru unele - atunci considerate crime, iar astăzi, acte de ero- ism - să ispăşească ani grei de temniță. Şi-a păstrat libertatea chiar şi după ce a devenit călugăr, fără să-şi încalce legămintele depuse cînd a îmbrăcat mantia îngerească. Valeriu Anania a fost liber, cu inima şi cu mintea, şi în anii de închisoare, ilustrînd deplin definiția libertăţii dată de un alt scriitor-monah, N. Steinhardt: “Nu voi înceta să tot repet - luînd asupră-mi riscul de a fi socotit maniac şi obsedat - că taina libertăţii nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (şi datoria) să se apere, a ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă altceva decât a te învoi cu sclavia”. De Crăciunul lui 1943, era deja diacon şi, fiind închis, la cererea comandantului peniten- ciarului de pe Negru Vodă din Bucureşti, a slujit Utrenia şi Obedniţa. „Sînt sigur că o anume bucurie interioară, un anume sentiment al li- bertăţii spiritului, care înfrunta gărzile şi mitralierele dimprejur, ne copleşise pe toţi” 2 Iar de Boboteaza lui 1944 a aghezmuit toată puşcă- ria, începînd cu corpul de gardă. “... am intrat cu crucea la legionari şi la comunişti şi la evrei şi nu am întîmpinat nici un fel de împotrivire sau batjocură. Chiar pentru necreştini sau necredin- cioşi, apa sfințită şi busuiocul erau cel puţin sim- boluri ale libertăţii.”3 anul VII e nr. 77 ROST EDITORIAL A devenit membru în Frăția de Cruce - orga- nizaţia de tineret a Mişcării Legionare - din entuzi- asm şi spirit de aventură, la 15 ani. Dar mărturiseşte: „Poate că sentimentul libertăţii - care nu m-a părăsit niciodată în viaţă - m-a împie- dicat să fiu un frate de cruce perfect. [...] Odată cu intrarea în adolescență începusem să fumez, fugeam din internat, nu refuzam perspectiva unui chef la o cîrciumă din Calea Rahovei, gustam aven- tura erotică, îmi permiteam lecturi abuzive, scriam poezii străjereştit, obțineam premii literare şi burse de la duşmanii Gărzii de Fier. Toate acestea formau obiectul unor interogații în cadrul şedinţelor [Frăției de Cruce - n. mea, C.T.], deseori eram obligat să-mi pronunț pedepse pe care nu le executam. Nu am ajuns niciodată şef al Frăției, şi nici nu am căutat. Dar nici nu am fost dat afară şi nici n-am plecat singur. Dimpotrivă, am activat chiar şi în perioadele cele mai grele, de aspră prigoană, cum a fost aceea din 1938-1939, după asasinarea lui Corneliu Codreanu, cînd o aseme- nea activitate era extrem de primejdioasă.”5 A renunțat la orice implicare legionară, după “rebeliunea” din ianuarie 1941, cînd Frăția de Cruce de la Seminarul Central, din care făcea parte, a hotărât să se dizolve. „Dar stigmatul ei tre- buia să vină şi trebuia să-l port toată viaţa, ca un luceafăr trist în spicul cununii” € A fost arestat pentru prima oară în vara lui 1941, pentru că a participat, din întîmplare - după ce s-a întîlnit cu un amic care era în corte- giul funerar - la înmormîntarea lui Horia Co- dreanu, unul dintre fraţii “Căpitanului.” Atunci i s-a făcut dosar de legionar şi apoi a pătimit ani în şir sub această etichetă. Poate tot în virtutea firii sale experimentale, sau poate pentru a-şi așeza libertatea într-o albie regulată, Valeriu Anania s-a călugărit în septem- brie 1941, la mănăstirea Antim. „De ce am făcut-o, nici azi nu sînt în stare să spun. [...] Oricum e cert că nu am făcut-o din vocaţie. Nici nu a fost rezul- tatul vreunei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el”? Mai tirziu, a fost îndemnat de un monah de la Antim să redevină legionar activ, dar a refuzat: “O analiză amănunțită, în paralel, a fenomenului creştin şi legionar m-a dus la concluzia că un cleric adevărat nu poate fi în acelaşi timp şi legionar.” 8 Critică Mişcarea Legionară, prin evocarea unor episoade triste sau doar jenante. Însă nu o face cu răutate şi pune în balanţă calitățile majo- rităţii legionarilor pe care i-a cunoscut: credința, jertfelnicia, generozitatea... Încearcă să fie obiectiv faţă de un fenomen în care a fost parte, care la mar- cat şi care are greutatea lui în istoria noastră recen- tă. La fel cum face şi atunci cînd evocă figurile unor ierahi ortodocşi, respingînd, de pildă, acuzaţiile nedrepte la adresa patriarhului Justinian. Este şi aceasta o probă a libertăţii sale inte- rioare: nu se lasă orbit de pasiune, dominat de nostalgie sau timorat de „corectitudinea politică“. Caun veritabil haiduc în rasă călugărească, şi-a îngăduit mici alunecări de la conduita monahală şi nu s-a dat înapoi din fața nici unei provocări a vieții. A fumat mult şi s-a emoţionat în fața unei călugărițe frumoase, care i-a inspirat poeme. A condus greva studenţească antimaghiară şi anticomunistă de la Cluj din 1946; a pus pe jar Securitatea, scăpînduri deseori printre degete, pentru ca apoi, spre a nu-i pune pe alţii în pericol, să se predea; a oferit ajutor unor proscrişi ca Radu Gyr; a jucat un rol important în administrația bisericească - şi încă o face. Povestindu-şi viața, Valeriu Anania reuşeşte să vadă cu umor pînă şi unele momentele crîncene, depăşeşte cu nobleţe ispita revanşei şi este verosimil. Scrisul său, aflat mereu sub o ten- siune bine strunită, nu lasă nici o umbră. În sen- sul unei mai vechi ziceri a părintelui Anania: „Un om liber nu tîrăşte umbre după el“? 4 Straja Țării era o organizaţie de tineret înființată şi patronată de regele Carol al II-lea, ca alternativă la Frăția de Cruce, pe care a scos-o în ilegalitate odată cu Mişcarea Legionară. 5 Memorii, Valeriu Anania, Editura Polirom, 2008, p. 13. 6 1dem, p. 24. 7 dem, p. 34. 3 Idem, p. 39. 9 Revista ROST nr. 52, iunie 2007. anul VII e nr. 77 MARTORI Al VEACULUI Pe marginea unei nedreptăți Mihail Băcăuanu raţilor, aş vrea să vă vorbesc despre o veste tristă ce mi-a cuprins recent inima, o veste ce contrastează cu razele soarelui şi ciripitul păsărelelor din aceste zile de iulie. Precum întrea- ga natură se scaldă în lumina călduroasă a soare- lui, tot aşa sufletul nostru ar trebui să se scalde în lumina lină a Sfintei Treimi. Dar nu se întâmplă aşa. Iarna a pus stăpânire pe inima noastră şi chiar dacă fructele stau să se coacă, în noi nu va rodi nimic. Decât spini şi mătrăgună... Am aflat cu stupoare de o ticăloşie - de care nu ducem lipsă în istorie, dar noi, necunoscând istoria, şi, mai ales, necunoscându-ne pe noi înşi- ne, îi cădem mereu pradă. Pentru că am partea mea de „vină“ la această întâmplare, fără a mă simţi vinovat de in- terviul cu pricina, pe care-l împărtăşesc şi mi-l asum în toate, doresc să dau câteva explicaţii ce- lor ce încă mai păstrează un pic de lumină în su- flet şi ceva ordine în idei. Am avut deosebita onoare şi plăcere ca un interviu luat de mine părintelui Andrew Philips DE. ii FI Pr. Andrew Philips să fie publicat în revista ROST. M-am bucurat de două ori: o dată pentru că pr. Andrew este un om deosebit, un om duhovnicesc cu adevărat, cum rar mai întâlneşti chiar şi pe la noi prin spaţiul or- todox, darămite în Vestul sălbăticit, şi a doua oară pentru că acest interviu şi-a gasit locul în prestigi- oasa revistă ROST, o publicaţie cu autori de sea- mă şi cititori pe măsură. Însă, bucuria mea a fost umbrită de gestul de neînțeles de a interzice această revistă la pangarul mănăstirii Petru Vodă, pentru 0 frază interpretată la cald, fără criterii obiective, scoasă din context, care chipurile ar promova ideea acceptării actelor cu cip. Constat că printre cititorii-ţintă ai revistei s-au amestecat şi alţii „de duzină” care, fiind depăşiţi de profun- zimea acestui interviu, au găsit de cuviință să interzică... ceea ce nu pot pricepe. Nedespătimiţi încă, nici măcar pornind pe acest drum (lung şi anevoios), unii, care de mult se erijează în apărătorii Ortodoxiei, toleraţi şi nu binecuvântaţi de marele duhovnic Iustin Pârvu din Petru Vodă, au fă cut cât i-a dus mintea: s-au răzbunat! Bine spunea un părinte, că mândria nu e mândrie până nu apucă să se manifeste asupra cuiva... Aşadar, mesajul meu nu este pentru ei, ci pentru alţii, care pot fi induşi în eroare. Nu scriu aceste rânduri ca o justificare; pentru un om echi- librat, interviul vorbeşte de la sine; un om duhov- nicesc va găsi o mare dulceaţă în vorbele pline de duh ale acestui părinte. Sper, doar, să aduc nişte lămuriri şi să păstrez un pic de lumină în suflete, şi-un zâmbet duhovnicesc pe buze, semn al împă- cării cu sine. Mărul discordiei îl reprezintă poziția Pr. Andrew față de documentele de indentitate cu cip. Sfinţia Sa s-a arătat de la bun început împotri- va acestor acte biometrice de identificare, dar a ținut să sublinieze două aspecte: primul, că ele nu sunt pecetluirea din Apocalipsă, dar deschid anul VII e nr. 77 ROST MARTORI Al VEACULUI calea spre Apocalipsă, cum de altfel spunea şi Pr. Iustin în primul său Comunicat, şi al doilea, că din această luptă împotriva „Apocalipsei” se poate naşte un pericol şi mai mare, anume căderea din Biserică, ceea ce pare că se şi întâmplă. În continuare, Pr. Andrew a identificat co- rect, incontestabil şi metoda prin care putem scă- pa de acest pericol şi prin care putem întârzia Apocalipsa, metoda subliniată şi de Pr. Iustin, dar care nu a avut ecou în sufletele celor ce pretind a-i fi ucenici şi care au pornit o cruciadă modernă, nu numai împotriva pecetluirii în sine, de care trebuie cu adevărat să ne ferim, ci şi împotriva tu- turor celor care nu-i urmează în duhul lor anarhic şi sinucigaş. Consider că este bine să redau întregul para- graf în care Pr. Andrew vorbea despre cipuri, pen- tru a vedea ca părintele nu le susţine expres şi că vorbeşte de ele într-un anumit context, pe care-l observăm destul de clar acum. Dacă veți citi cu atenţie, veţi observa nuanțele duhovniceşti şi pli- ne de discernământ ale acestui minunat părinte, cu care am avut imensa bucurie de a dialoga şi că- ruia îi port un deosebit respect. Câderea din Biserică din râvnă fără judecată! „Sunt lucruri foarte importante pentru care merită să şi mori: Dogmele Bisericii, Sfânta Trei- me şi dumnezeirea Dumnezeu - Omului Hristos. Pentru acestea, să fim pregătiți să şi murim. Dar sunt şi alte lucruri regretabile, importante, dar nu la fel de importante. Spre exemplu: cred că suntem de acord că fără televizor am fi mai liniş- tiți. Dar nu vom lupta până la moarte pentru asta. La fel şi cu cipurile. Ar fi de dorit să le respingem, dar dacă Statul doreşte, le vom accepta. Desigur, deschid calea pentru Apocalipsă, dar dacă stăm să ne gândim, cele două Războaie Mondiale au adus-o şi mai aproape. Şi au avut loc. Nu putem să nu dăm Cezarului ce este al Cezarului. Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea să le impună, dar pentru că nu mă despart de Hristos, în cele din urmă, dacă nu există alternativă, le voi lua. Sunt ingrijorat că unii, creștini simpli şi evlavioşi, se vor pronunța pripindu-se şi vor transtorma această problemă într-o ispită uriaşă, iar în acest fel, vor cădea din Biserică. Într-o asemenea situaţie, voi numi cipu- rile o problemă mai puţin gravă. Este la fel ca şi în privința calendarului. În Rusia, noul calendar este numit «al comuniştilor», pentru că a fost in- trodus de comuniști. În Vest, îl numim «calenda- rul catolic», pentru că asta şi este. Noul calendar este o greşeală. Dar s-a născut o greşeală mai mare decât aceasta: schisma din cauza lui, aşa cum s-a întâmplat și în România, când unii mai ze- loşi s-au rupt de Biserică. Noi atragem Apocalipsa asupra noastră, prin faptele noastre. Atâta timp cât mai există suflete care se luptă ascetic cu păca- tul, Apocalipsa nu va veni. Antihristul va veni când nu va mai fi Har în lume. Să fim în tabăra celor asceți şi rugători - aşa vom întârzia Apoca- lipsa. Este mult mai important acest aspect (al ru- găciunii şi ascezei, n.n.) decât a lupta prin metode seculare împotriva cipurilor electronice. Să ne ru- găm, în acest caz. Relaţia dintre Biserică şi Stat a fost dintotdeauna tensionată - şi mereu va fi. Bi- serica este în lume, dar nu din lume», Statul este lumesc. Când preoții primesc salariul de la Stat, trebuie să fie atenţi să nu devină marionetele Sta- tului. Trebuie să vorbim însuflați de Duhul Sfânt, nu de duhul secular al politicienilor şi birocraţi- lor.“ Ei bine, iată că se întamplă exact ceea ce Pr. Andrew avertiza c-o să se întâmple, anume căde- rea din Biserică. Unii, preocupaţi de războiul ex- terior şi prea puţin sau niciodată de cel interior, au pierdut lupta pe ambele planuri. Pentru că răz- boiul exterior nu poate fi câştigat niciodată de cei care au pierdut lupta pe planul interior. În cel mai rău caz, putem lupta pe ambele fronturi, din cau- za pericolului, care nu ne dă răgaz să câştigăm în- tâi lupta cu propriile patimi, însă niciodată nu câştigi lupta cu „exteriorul“ când ai pierdut-o pe cea lăuntrică. Întregul interviu este absolut minu- nat. Pr. Andrew vorbeşte despre martirii din peri- oada comunistă, vorbeşte despre ierarhia din aceeaşi perioadă, vorbeşte despre căderi contem- porane şi situaţii clasice, dar oferă şi remediul îm- potriva tuturor: căința, despătimirea, asceza, ru- găciunea, iar prin identificarea problemelor, cât şi prin oferirea de soluții concrete, obiective, la anul VII e nr. 77 MARTORI Al VEACULUI ROST ele, Pr. Andrew se dovedeşte a fi, fără doar şi poa- te un, duhovnic de mare calibru, dar care nu poa- te fi recunoscut ca atare decât de cei care au înce- put să pună deja în practică soluţiile propuse de Sfinţia Sa, sau care, chiar dacă n-au ajuns în acest punct, au reuşit să-şi vadă păcatul şi îşi pot da sea- ma de viabilitatea/veridicitatea acestor soluții. Cu alte cuvinte, numai nişte creştini adevăraţi pot pătrunde sensul cuvintelor acestui părinte, pseudo-creştinii, brutele, sălbaticii neputând pri- cepe mare lucru. Pr. Andrew îşi arată nemulțumirea față de aceste cipuri, dar pe care le acceptă pentru că nu sunt în sine pecetea din Apocalipsă, ci doar pas premergător. Totuşi, nu se opreşte numai la a se pronunța asupra acestui fapt, ci intuieşte şi urmarea tristă a exagerării, a luptei în probleme duhovniceşti prin mijloace seculare, cum a ținut să precizeze şi cum vedem că se şi întâmplă sub ochii noştri. Această acţiune pripită şi plină de otravă, făcută cu binecuvântarea furată a Pr. Iustin - care altfel rămâne un om de mare statură duhovni- cească, dar care are de lucrat cu un material brut de foarte slabă calitate - vine să întărească şi avertizările mele de pe blogul personal, în care atrăgeam atenţia că unii (azi se vădesc a fi foarte mulți) confundă duhul de mărturisire cu duhul de anarhie, erijându-se în interpreți unici ai cu- vântului Pr. Iustin şi ai Sf. Scripturi. Mâine-poi- mâine o să auzim, în acelaşi duh neortodox, că toți posesorii de carduri sau deţinătorii de bule- tin cu cip nu vor mai fi pomeniţi nici la Liturghie, nici la Psaltire, nici la Maslu, nicăieri. Poate le gă- sim şi vreun loc la marginea oraşului... Ar fi multe de zis, însă ar fi bine să mă opresc aici. Lipsa de discernământ, smerenie şi bun simț al unora mă face să mă opresc. Aş putea foarte bine să extind acest articol şi să abordez proble- ma dintr-o postură mai amplă. Însă, de vreme ce pe părintele Iustin nu-l ascultă proprii ucenici, de vreme ce se găsesc personaje să-l bălăcărească pe un părinte de talia Pr. Andrew, ei, care sunt nişte căpuşe, atunci cine sunt eu să-i pot lămuri? Se confirmă vechea zicală: „nu mustra pe cel necre- dincios, ca să nu te urască, dă sfat celui credincios şi el te va iubi; povăţuieşte pe cel înțelept şi se va face şi mai înțelept”. De aceea, consider că este mai bine pentru moment să mă opresc doar la acest subiect, în speranța că măcar cei ce vor citi de-acum înainte interviul vor pricepe imaginea de ansamblu şi nu se vor lăsa antrenați în acest circ. Discernământul rămâne cea mai mare virtu- te, iar iubirea de aproapele rămâne a doua mare poruncă (după cea a iubirii de Dumnezeu). Iar cuvintele Domnului nu vor trece, nici iadul nu se va răci vreodată. Să ne sârguim a dobândi discer- nământul necesar deosebirii Binelui de Rău şi a vederii păcatului propriu. Să nu ne tăiem singuri craca de sub picioare... Singurul câştig al interzicerii revistei în Petru Vodă şi al denaturării mesajului Pr. Andrew îl are diavolul, care, aşa cum zicea acelaşi părinte în interviul publicat, doreşte pervertirea oricărui bine, stricarea a tot ceea ce poate fi ziditor pentru suflet. Şi a mai bifat o victorie. anul VII e nr. 77 ROST MARTORI Al VEACULUI Comentarii pe blog Acest text a fost publicat inițial pe blogul http;//c-tarziu.blogspot.com şi a născut vii co- mentarii, dintre care am selectat câteva, întrucât arată că lumea începe să se lămurească, pe de o parte, şi noi înşine am fost provocaţi să dăm explicaţii suplimentare, pe de alta. Reproducem comentariile exact cum au fost scrise, pentru au- tenticitate. (ROST) Iulian Capsali spunea... Draga Mihail Bacauanu, Nu avusesem prilejul sa citesc interviul cu Pr. Andrew, si nici nu cunosteam incidentul (al cate- lea?) de la Petru Voda. Iti inteleg mahnirea, dar ceea ce se intampla e de inteles. Zelotii ortodoxiei nu au putere de a discerne; ei vad rosu in fata ochilor ori de cate ori exista un filon de traire au- tentica in Hristos, pentru ca ei au un proiect politic si social, nicidecum duhovnicesc. Problema lor este ca nu si-l asuma, asa cum ar fi normal, si in- cearca sa aglutineze cezarul cu Dumnezeu, desi lupta lor este una strict lumeasca, lipsita de discer- namant, incarcata de ura. Un interviu ca acesta cu Parintele Andrew nu face decat sa le arate masura, ceea ce este, desigur, dureros. Asa se explica si reac- tia lor, fireasca, in fata gandurilor unui om care are discernamant duhovnicesc. Este greu sa ai echili- bru in aceste dispute, dar nu este cazul sa dai inapoi din fata bolboroselilor acestor oameni care isi construiesc singuri si idolii si dusmanii. Claudiu Tarziu ne-a prezentat fisa cazului, acum trebuie sa incepem de pus diagnosticul. Tratamentul o sa vina de la sine. Amestecul, minciuna, nu pot sa reziste la nesfarsit, chiar daca se inconjoara cu dis- perare de icoane si tamaie. Tocmai icoanele si tamaia 0 sa-i puna pe fuga, pana la urma. Anonim spunea... Ce legatura are cu ortodoxia, mesajul de ura, asmutirile, mandria, denigrarea? Nimic absolut! Nu pot decat sa dau dreptate lui sceptik, si anume ca doar Dumnezeu mai poate limpezi ce e tulburat! Iar noi sa facem cum spune si Pr. Arsenie Boca: „Mai degraba, cât faci, fa cu duh de smere- nie, pentru ca Dumnezeu celor trufasi le sta împo- triva, iar la cei smeriti le da dar.“ UmbraSerii spunea... Stimate domnule Bacauanu, Scriu acest comentariu pentru ca vreau sa cred in buna credinta a echipei de la ROST in ge- neral si a dvs in special si sper sa ma ajute Cel de Sus sa va pot provoca la mai multa meditatie. Desi a creat senzatie, scoaterea din pangare- le mai multor manastiri (nu numai de la Petru Vo- da !) a ultimului numar al revistei nu este chiar atat de surprinzatoare pentru cei care au tot as- teptat ca aceasta publicatie sa iasa din zona de „marturisire politically correct“ si sa se ia la tran- ta cu problemele spinoase fatza de care cititorii (macar unii dintre ei) asteptau atitudini mult mai transante. Motivul dezicerii de ROST nu a fost insa mo- leseala acesteia pe o „cale de mijloc“, ce nici ma- car nu exista intr-o acceptiune crestin ortodoxa, ci un articol care plaseaza revista dincolo de asa- zisul „centru“. Nu stiu cine este acest parinte Andrew si nici cat de mare duhovnic este in Vest sau in Est. Pro- blema e ca legat de cipuri si de cipuire nu reuseste sa aiba o pozitie „mare“. Din contra, din locul in care l-ati plasat, de „duhovnic de calibru“, risca niste afirmatii mai mult decat smintitoare: In primul rand mi se pare extrem de ciudata atitudinea sa fatza de „pentru ce merita sa mori“ si pentru ce nu prea ... Adica, daca nu se vede clar „dogma, Sf. Treime, sau problema divinitatii Man- tuitorului“, pot sta linistit, n-are sens sa-mi risc viata pentru „fratele“ meu cazut intre talhari ... sau sa-i dau medicamentul care mi-ar salva mie viatza unuia de langa mine, care poate mai e si evreu, hulitor al Lui Hristos, pe deasupra. Apoi, cand vine vorba de comportarea fatza de stat, iertati-ma, dar afirmatia (am verificat in- clusiv varianta engleza) este chiar hilara, daca te poti detasa un pic si nu te sufoca atata superficia- litate; atentie aici: „La fel si cu cipurile. Ar fi de do- rit sa le respingem, dar daca Statul doreste („insis- ta“ in varianta in engleza), le vom accepta“. Tre- cand peste faptul ca anterior se face o comparatie anul VII e nr. 77 MARTORI Al VEACULUI ROST total neadecvata (televizorul nu ti-l impune ni- meni), afirmatia este contradictorie si nedemna de cineva caruia i se spune „duhovnic de calibru“. Va imaginati o afirmatie similara la un alt vestic, de data asta chiar de calibru: Serafim Rose ? Ca un facut, intreaga zona a interviului lega- ta de problema cipurilor este plina de perle, pe care nu le mai comentez acum, doar amintesc una, doua: cipurile deschid calea catre Apocalip- sa, dar pentru ca si cele doua razboaie mondiale au facut-o ... tre' sa dam Cezarului ce-i al Cezaru- lui (foarte smart relatia de cauzalitate, n-am ce zice); ... inca una si ma duc: ingrijorarea pentru crestinii ce vad in chip un pericol, care se vor pro- nunta in mod pripit (cum altfel), problema devi- ne o ispita uriasa si ... ups ... in acest caz chipurile vor fi tratate ca problema mai putin grava („mai putin demonica“ in varianta in engleza) - cica si- milar cu problema calendarului in Rusia, dar iar fara o relevantza serioasa. Adica, pe dracu: il fa- cem de-al nostru (Sau mai degraba ne facem noi de-ai lui) daca vedem ca ar deveni o ispita uriasha faptul ca ne opintim sa ne luptam cu el... Dati-mi voie sa inchei cu precizarea ca nu am dorit sa va ofensez prin mesajul meu (desi pe alo- curi cu greu mi-am stapanit un ton mai caustic) si sa sper ca elva fi un prilej nu de replica de discul- pare agresiva, ci de meditatie si dorinta de in- dreptare. Doamne ajuta ! Claudiu Târziu spunea: Cum spunea si prietenul Mihail, discerna- mintul (sau deosebirea duhurilor) e de capatii in ortodoxie. Din pacate, foarte multi din cei care se pronunta dintre cei care reactioneaza la diferite subiecte si provocari din ortodoxie nu dovedesc nici urma de discernamint. Mi-e clar ca daca nu ai sufletul si mintea des- chise ca sa primesti lumina, n-o vei primi in rup- tul capului, oricite argumente ti s-ar aduce. To- tusi, macar din datorie crestineasca, daca nu din convingerea ca pot sa le deschid ochii unora care ii tin cu incapatinare inchisi, fac citeva precizari: 1. Informatia ca Rost a fost scoasa din panga- rele mai multor manastiri este falsa si instigatoa- re. In fapt, doar numarul curent si numai la Petru Voda a fost interzis, pt ca au avut grija fratii Ron- cea, monahul Filoteu si monabhia Fotini sa se in- timple asta. roza anul VII e nr. 77 ROST MARTORI Al VEACULUI Pr. Arsenie Papacioc SĂ 2. Chiar daca exprimarea pr. Andrew poate lasa de dorit, esenta ei este inteleasa de orice om de buna-credinta. Parintele spune ca cipurile nu reprezinta semnul satanei si deci nu inseamna le- padarea de Hristos. Ceea ce au spus-o de la bun inceput si marii nostri duhovnici, pr. Iustin Par- vu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Adrian Fageteanu. Si este un lucru fundamental. Or, roncenienii pre- tind ca asta e semnul satanei si ca cine il ia se lea- pada de Hristos. Aud ca sint parinti in Petru Voda care refuza sa-i mai spovedeasca si impartaseasca pe cei care si-au luat permise de conducere noi (care n-au cip) si pasapoarte cu cip. Asta, sa ma iertati, e adevarata sminteala. 3. Chiar daca pr. Andrew ar fi gresit si noi am fi gresit la rindu-ne pt ca l-am publicat, tot nu se justifica atitudinea plina de ura si revansa contra revistei Rost. Cum pot fi stersi sapte ani de misi- une ortodoxa si nationalista de inalt nivel pentru O fraza? Era normal sa ni se atraga atentia, sa se nas- ca o dezbatere, in care sa ne lamurim cu totii, dar nu sa fim interzisi si pusi la stilpul infamiei ca nis- te rau-facatori. Daca de o suta de ori am vorbit bine si o data, sa spunem, am fi gresit, gata, ne-am pierdut cre- dibilitatea, am devenit anti-ortodocsi, anti-romani si trebuie sa ni se arda revista in piata publica? Este limpede ca acest „incident“ e doar un pretext pentru rafuiala unor dusmani ai ortodo- xiei cu Rost, singura revista care le incurca planu- rile. De ce? Pentru ca e bine scrisa, este credibila, nu se lasa atrasa in tot felul de capcane si compro- misuri si are influenta in lumea ortodoxa. 4. Mie, personal, intr-un interviu pe care L am publicat in Rost acum citeva luni, pr. Arsenie Papacioc mi-a spus, cu alte cuvinte, aceleasi idei ca pr Andrew. A zis aşa Arsenie: iei pasaportul, iti faci o cruce si mergi mai departe. De ce nu au sarit toti roncenienii sa-l sfisie pe pr Arsenie? Pt ca nu le dadea mina. Si atunci, au mers peste batrinul parinte, l-au inghesuit, l-au hartuit cu intrebari trei ore si au smuls din context o fraza, pe care apoi au dat-o filmata pe internet. Ca sa arate ca si pr Arsenie considera ca cipurile sint semnul fia- rei. Dar asta e o facatura ordinara. Si se vede din montajul filmuletului. In plus, eu am inregistra- rea audio in care pr. Arsenie spune limpede: cipul nu e semnul fiarei, iar batalia asta nu e cea mai importanta (asa cum o prezinta roncenienii), nu asa trebuia dusa si nu acum trebuia declansata. Toate astea sint publicate in Rost. Mergeti si cititi si apoi rafuiti-va si cu pr. Arsenie, ca va cred in stare. 5. Este o realitate cunoscuta de toti cititorii ei ca revista Rost este una ferm ortodoxa, hotarit nationalista, dar foloseste intotdeauna argumen- te, nuante, informatii verificate si un ton echili- brat. Este pentru prima data cind sintem acuzati ca am fi „corecti politic“ - si, iar sa ma iertati, asta dovedeste fie rea-credinta, fie necunoastere, fie prostie pura. Eu sint dispus sa cred ca n-ati prea citit revista, ci ati luat pe nemestecate de bune tot felul de acuzatii lansate de diversionistii de servi- ciu. Insa nici asta nu va face cinste. Inainte de a avea o opinie, cautati sa va lamuriti. Noi scriem de luni de zile, la modul credibil si argumentat, contra cipurilor, declansam actiuni in instanta impotriva actelor de identiate biometrice, sintem de ani de zile critici acerbi ai politicii ecumeniste duse de o parte din ierarhia noastra, scoatem la iveala dosare de istorie de o covirsitoare impor- tanta pentru acest neam etc. etc. 10 anul VII e nr. 77 CHIPUL COMUNISMULUI, AZI ROST Jurnalul unei călătorii în Cuba o Marcel Răduţ Seliște 5. Prima spaimă Gânduri: A trăi cu frica pierderii libertăţii este mai crunt decât a trăi cu grija pentru ziua de mâine. Să simți, să ai conştiinţa faptului că totul în jur este minciună şi dictatură şi să nu poţi schimba această situaţie este crunt. Un cubanez are trei chipuri. În faţa autorităților îşi zbiară cu un entuziasm teatral şi fals adeziunea Ia idealuri- le Revoluţiei şi loialitatea față de fraţii Castro. Ai zice că a făcut Revoluţia umăr la umăr cu Fidel, că au mâncat din aceeaşi gamelă, că e gata să aducă jertfa supremă pentru EI Lidero Maximo. În rela- ţia cu turistul occidental, cubanezul este un co- merciant eficient care utilizează un întreg arsenal de tehnici de marketing pentru a stoarce de Ia cli- ent şi ultimul ban. Cu turiştii în preajmă, cubane- zul este de o veselie forțată de lăutar obosit, un ac- tor de teatru provincial care joacă pentru a mia oară partitura unei comedii ieftine în speranța câştigării unei bucăţi de pâine. Acasă, cu familia, cubanezul este un supravieţuitor resemnat. Tot ceea ce reuşeşte să adune de la activistul de par- tid sau de Ia turist, aduce acasă, pentru soție şi copii. Doar acolo, în familie, cubanezul este mai aproape de adevăratul său chip. În toate cele trei chipuri, cubanezul este însoţit de acelaşi senti- ment - frica generată de posibilitatea pierderii ul- timei rămăşiţe de libertate pe care încă o mai are. Jurnal: Ne apropiem de clipa primei încer- cări. După o discuţie scurtă, eu şi Camil stabilim să realizăm primul contact. Vom vizita un fost avocat anti-castrist. Domiciliul acestuia nu este prea departe de zona în care ne aflăm. Totuşi, pentru eficiență luăm un taxi. Taximetria se face pe aici cu automobile de fabricaţie rusească, nişte Lada hârbuite şi vopsite în alb, dar şi cu limuzine mai vechi sau mai noi de fabricaţie americană sau europeană. Am descoperit chiar şi Tico, Matiz şi Aro fabricate în România. Noi luăm o Lada, un taxi de la compania de stat Cubataxi. Au preţuri mai mici. Evităm taximetriştii particulari care îmi amintesc de „rechinii” din zona Gării de Nord. $o- ferul ne spune cât ne costă până la adresa solici- tată. Nu porneşte ceasul de taxare, dar ne oferă, pe lângă bonul călătoriei, câteva bonuri în alb, pentru cinci CUC- în plus. Ne ajută astfel să de- contăm cheltuielile pentru care nu vom reuşi să obținem chitanță. Pe strada avocatului descope- rim că cei de la „Pro Democraţia” ne-au dat o adresă greşită. Camil intră în vorbă cu o vecină, o doamnă mai în vârstă cu chip de bunicuţă. Ne zâmbeşte complice: „Da, îl ştiu pe Rene. Locuieşte la 801. Să vă arăt unde. E un om bun!” Devine evi- dent că dizidentul respectiv este vizitat periodic de „turişti” ca noi. La două case distanță dăm de un fel de bloc cu trei etaje. ÎI strigăm pe Rene, dar Ă ] Ţ anul VII e nr. 77 IN ROST CHIPUL COMUNISMULUI, AZI nu ne răspunde. Reapare bătrânica: „Îi dau tele- fon, aşteptaţi aici.” Peste vreo trei minute, de pe un balcon ne face semne un bătrân. Camil îi expli- că ce e cu noi. Suntem amici cu Rene şi vrem să-i vorbim. Bătrânul coboară şi ne deschide uşa blo- cului. Ne spune că Rene este plecat în oraş, la o în- trunire. Îi lăsăm vorbă că l-au căutat nişte prieteni din România. Dezamăgiţi de eşec, plecăm în căutarea unui taxi. Oprim o Lada condusă de un tânăr negru ta- citurn. Îi dăm adresa lui Yoani, o jurnalistă din opoziţie care deţine un blog anti-castrist. Şoferul pune ceasul de taxare şi răspunde monosilabic la întrebările lui Camil. Ajungem într-un cartier de blocuri turn părăginite. Oprim în fața blocului jurnalistei şi îi cerem taximetristului să ne dea că ceasul de taxare nu mai are hârtie. Cu o şuru- belniță reuşeşte să introducă o hârtie nouă. Co- borâm şi intrăm în bloc. Eu mă îndrept spre lift. Camil rămâne în spatele meu. Un negru cu statu- ră de sportiv care aştepta liftul îmi face semn din deget: „Nu!” Mă gândesc că îmi zice că nu merge liftul. Camil îmi strigă din spate: „Mergem, ple- căm, hai!” Observ în ultima clipă un individ în uniformă de polițist postat în holul blocului, pă- zind zona şi ţinând sub supraveghere pe cei care intră şi ies din bloc. Poate că despre polițistul ăsta ne făcea negrul semne. Avem noroc. Taxiul încă nu a plecat. $oferul abia sfârşise de montat capa- cul ceasului de taxare. Urcăm în taxi şi îi cerem să ne ducă de acolo. Nu am vrut să riscăm. Polițistul din holul blocului reprezenta un pericol serios. Seara rămânem la gazdă, nu mai ieşim în Ha- vana. Camil îmi mărturiseşte: „Mi-am reamintit că nu suntem în vacanță, ci am venit aici să ne confruntăm cu un regim totalitar.” Este clar. At- mosfera de carnaval din zonele turistice ale Hava- nei este periculoasă pentru noi. Am venit aici să-i ajutăm pe dizidenţi, nu suntem în vacanță. 6. Povestea unui avocat Gânduri: Într-o dictatură, omul normal se află permanent sub amenințarea schizofreniei. Din momentul în care ai păşit în afara casei tale, 12 anul VII e nr. 77 CHIPUL COMUNISMULUI, AZI ROST ți se impune să participi la o grotescă punere în scenă. Principiile tale de viaţă trebuie zăvorâte în tainița sufletului. Aflat printre ceilalți îţi joci rolul pe care ţi l-a dat sistemul. Adevărul nu este altul decât adevărul oficial, dreptatea nu este alta decât dreptatea oficială. Izvorul vieții tale nu mai este Dumnezeu, ci Dictatorul. Familia ta nu mai este cea de acasă, ci Partidul. Fiecare gest al tău, fiecare zâmbet sau lacrimă, fiecare respiraţie tre- buie să participe la Revoluţie. În omul normal apare un tulburător conflict între Eu-l cel real, chipul lui Dumnezeu în om, şi eu-l schimonosit pe care dictatura îl reinventează după chipul mâzgă- lit de dictator şi de partid. Aşa apare, într-o dicta- tură, în omul normal, schizofrenia. Jurnal: Dimineața, după micul dejun, ne în- dreptăm către hotelul Habana Libre. Trebuie să telefonăm avocatului Rene. Hotelul are un centru de comunicaţii, cum îl numesc cei de la recepție. De fapt, este vorba de o centrală telefonică dotată cu cabine. Se anunţă la oficiu numărul la care do- reşti să suni, intri în cabina indicată şi aştepţi să ți se facă legătura. Camil ezită să folosească centra- la. Facem o analiză rapidă şi ajungem la concluzia că oricum domiciliul şi telefoanele liderilor sunt sub supraveghere, aşa că nu se schimbă ceva dacă îi sunăm de la hotel. Ajungem la Rene cu un taxi. Suntem primiți într-un apartament ponosit, plin de mobilă ve- che, aflat în renovare. E mult spus în renovare. Rene zugrăveşte una din camere şi cam atât. În cameră pute ca şi în restul Havanei, a câine mort şi apă de mare stătută. Ne aşezăm pe niște şezlon- guri şi începem discuția. Atmosfera este calmă, fără vreun aer misterios de conspirație interna- țională. Povestea lui Rene este pe cât de simplă, pe atât de dramatică. Rene a fost avocat într-un oficiu de avocatură. În cadrul unei şedinţe a adu- nării naţionale a avocaţilor cubanezi a luat apăra- rea unui magistrat care fusese concediat în mod abuziv pentru că îndrăznise să instrumenteze o anchetă împotriva unor nomenclaturişti ai parti- dului. Gestul de solidaritate l-a costat slujba. A ur- mat toată procedura „demascării” ca „duşman al revoluţiei”. A fost supus oprobiului colectivului de oameni ai muncii, cum se făcea la chinezi, în vremea lui Mao, şi la noi, în vremea lui Dej, când erai repudiat de colegi şi chiar de familie în ca- drul unei şedinţe publice. A fost concediat şi nu i s-a mai permis să se angajeze în vreun alt loc de muncă, nici măcar într-o slujbă de necalificat. În Cuba, dacă te-ai ridicat împotriva regimu- lui, eşti închis pentru ani buni sau, în cea mai feri- cită situaţie, eşti considerat persoană fără drep- turi - dreptul de a munci, de a beneficia de asis- tență medicală, dreptul la educaţie etc. Din 1995, Rene trăieşte din ajutorul oferit pe căi ocolite, prin mesageri deghizați în turişti, de organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului sau de Re- prezentanța SUA în Cuba. Împreună cu alți unsprezece avocaţi izgoniți din oficiul de avoca- tură pentru convingerile lor politice, Rene a fon- dat o organizație numită „Corriente Agramontis- ta”, după numele unui erou naţional cubanez. Or- ganizaţia oferă consiliere juridică gratuită per- soanelor acuzate de acțiuni antirevoluționare şi familiilor deţinuţilor politici. Periodic, securita- tea cubaneză îl cheamă Ia o discuţie „amicală”. Se fac presiuni şi asupra fratelui său pentru a-l deter- mina să renunțe la atitudinea anti-comunistă. Rene ne spune că despre Fidel Castro circulă zvo- nul că este tot mai grav afectat de alienare min- tală. În timpul ultimei emisiuni în direct la televi- ziunea cubaneză, moderatorul a primit din regie permisiunea (se pare că din ordinul lui Raul Castro) să-l întrerupă pe Fidel pentru că acesta în- cepuse să vorbească fără să mai lege cuvintele şi frazele. Despre Raul Castro circulă zvonul că ar fi dependent de alcool. În popor se glumeşte amar despre patima lui Raul Castro. De ce Raul nu i-a vizitat pe sinistraţii din zonele afectate de ura- gan? Pentru că nu s-a trezit din beţie. Rene ne spune că regimul pregăteşte organi- zarea Congresului PCC pentru anul viitor, în de- cembrie. Mulţi cubanezi visează că acest congres va fi unul al schimbării, mai ales pentru că au tre- cut deja zece ani de la ultima convocare a congre- sului partidului. Cubanezii speră, aşa cum sper- am şi noi, că, la al XIV-lea Congres al PCR, Ceau- şescu urma să lanseze reforme democratice sau să se retragă din funcţie. Rene crede că nu se va schimba nimic în bine. Activităţile comerciale aducătoare de profit, mai ales turismul, sunt con- trolate de nomenclatură şi securitate. Situaţia de anul VII e nr. 77 13 ROST CHIPUL COMUNISMULUI, AZI acum convine politrucilor, aşa că este puţin prob- abil ca aceştia să accepte schimbări radicale. Camil profită de un moment de pauză şi îi dă lui Rene suma de bani pe care Centrul i-a alocat- 0. Suma îmi pare jignitor de mică în raport cu su- ferința acestui om. Rene ne mulţumeşte. ÎL văd cum roşeşte. Mă cutremur şi mi se face milă de acest om. Ne despărțim şi îi promitem că-l vom ajuta în continuare. Vorbe firave, promisiuni poa- te imposibil de îndeplinit. Rătăcim pe străzile Ha- vanei. În urma noastră lăsăm un om a cărui viață a fost ruinată pentru că a avut naivitatea să ceară diavolului să respecte dreptatea lui Dumnezeu. 7. O blogheriţă și-al ei blog Gânduri: Internetul a devenit parte a vieții noastre. Dimineața îmi începe cu o cafea şi cu citi- rea email-urilor. Lectura presei o fac pe Internet. Cu soția mea, cu prietenii mei vorbesc prin inter- mediul Internetului. Nu pot să concep comunica- rea cu ceilalți fără această minune a lumii libere. În Cuba, Internetul este apanajul celor din clasa conducătoare. Nomenclaturiștii, securiştii, direc- torii structurilor din turism au Internet neliminat la birou, unii şi acasă. Cubanezii de rând nu au ac- ces decât la un fel de Intranet național, la preţuri prohibitive. Există însă o portiță către Internet. Piaţa neagră. Funcţionarii instituţiilor de stat vând codurile de acces pentru 40 de euro pe lu- nă, accesul fiind posibil doar noaptea. Internetul este deocamdată un fel de duşman de clasă pen- tru dictatura lui Fidel Castro... Jurnal: Yoani este celebră. Blogul ei a făcut-o celebră. Primul blog administrat de un cetățean cubanez care mărturiseşte despre absurdul vieţii din Cuba. Ajungem cu greu până la apartamentul ei. Locuieşte la etajul 14 al unui bloc construit în anii '70 după un proiect iugoslav. Cele două lif- turi de fabricaţie sovietică nu prezintă garanţia că funcţionează corespunzător. Urcăm cu stoicism cele 14 etaje. Sunăm şi ne deschide tatăl lui Yoani. I-am găsit la masă. Ne cerem scuze. Ni se oferă ceva de băut şi suntem rugaţi să o aşteptăm câte- va minute pe Yoani, care e ocupată cu o convorbi- re telefonică. Apartamentul lui Yoani este frumos aranjat. Ea şi soţul ei lucrează ca translatori, ghizi şi profesori de limba spaniolă pentru turiştii stră- ini. Au venituri destul de bune din munca asta. Apare şi Yoani. Îi spunem ce este cu noi şi o lă- săm pe ea să vorbească. Este mândră de blogul ei. Ne spune că a ajuns la peste 12 milioane de vizit- atori. Ne explică procedura prin care administrea- ză blogul. Îşi scrie articolele acasă, le pune pe un stick USB, merge la o sală de internet destinată turiştilor străini şi trimite prin e-mail articolele unor prieteni din Europa, care administrează de fapt blogul. Accesul la blogul ei este blocat în Cuba. — Nu Totuşi, numai în Havana circulă mii de cd-uri cu varianta offline a blogului ei. Întrebările noastre despre problemele politice sunt primite cu un zâm- bet vag ironic. Yoani nu este interesată de politică. Ştie şi mărturiseşte că actualul regim este unul criminal, dar lupta ei nu presupune utilizarea unor mijloace politice. Yoani crede că viitoarea societate cubaneză liberă va avea nevoie de cetățeni capabili să-şi apere şi să-şi promoveze drepturile. Prin blogul ei, Yoani speră că va aduce o contribuție la necesara naştere a societăţii civile cubaneze. Peste câteva săptămâni, Yoani va participa ală- turi de alți blogări independenţi din Cuba la o con- ferință neoficială a blogărilor cubanezi. Nu ne spu- ne nici locul şi nici data organizării conferinței. Îi este teamă că securitatea cubaneză va interveni şi 14 anul VII e nr. 77 CHIPUL COMUNISMULUI, AZI ROST va împiedica organizarea conferinței. Principalul obiectiv al blogărilor independenți este adoptarea unui plan de alfabetizare în domeniul utilizării internetului a membrilor opoziției anti-castriste. O întrebăm pe Yoani dacă îi este teamă de securitate. Da, îi este teamă, uneori foarte teamă, dar preferă să nu se mai gândească la pericole, pentru că nu vrea Să fie paralizată de această teamă. Yoani are nevoie de cărți de software, de in- formaţii din lumea liberă, de contacte, de cd-uri blank pentru a multiplica şi distribui conținutul blogului. Lucruri care până şi pentru noi, cei din România, sunt doar nişte banalităţi ce pot fi cumpărate de la orice mall, aici au o valoare incal- culabilă. Yoani are planuri. După căderea dictatu- rii îşi doreşte să fie implicată în presa liberă, dar şi în societatea civilă. Cubanezii vor avea nevoie de o societate civilă puternică pentru că au uitat ce înseamnă libertatea. Yoani este convinsă că In- ternetul înseamnă libertate şi doreşte să deschi- dă pentru cubanezi porţile către această libertate. Yoani, o blogheriță liberă într-o ţară comunistă. Post-scripturm: Yoani a fost arestată de Secu- ritatea cubaneză. Vreme de două zile a fost inte- rogată în legătură cu organizarea conferinţei blo- gărilor din Cuba. Yoani nu s-a temut. Yoani nu se uită peste umăr şi nu-i pasă de securiști şi nici de arestare. A fi arestat de Securitate este un eveni- ment aproape banal care face parte din viaţa de cubanez. Nimic special, nimic deosebit, nimic nou. 8. Diavolul dat în judecată Gânduri: Mi-e milă de cubanezi şi greață de atmosfera de aici. Doamne, îți mulțumesc că m-ai născut român. Mi-e dor de ai mei. Sunt în Havana doar de câteva zile şi deja îmi este de ajuns. Răul este palpabil aici. Răul răsare de Ia fiecare colţ de stradă împuțită, răul rânjeşte prin ferestrele spar- te ale clădirilor în ruină din Havana. Răul este în cubanezii tranformați în cadrave umblătoare de visul unui nebun. Răul mă sfâşie. Jurnal: Nu am dormit bine. M-am trezit cu greu, ca dintr-o anestezie. Plouă încet şi meschin peste o Havană laşă, ipocrită şi plină de murdă- rie. Am pornit cu Camil spre domiciliul unui lider de organizaţie studenţească de opoziţie. Am în- cercat să-l contactăm telefonic, dar numărul pe care îl avem nu este corect. Cartierul în care locu- ieşte acest lider ne-a deprimat. Un fel de ghetou american din anii '30, plin de rahat. Străzi cu nă- mol şi erupții din canalizarea înfundată, case pă- răginite din care emană mirosuri care te fac să vo- miţi, oameni parcă şi mai murdari decât în restul Havanei. Toată această umanitate în suferință îţi provoacă deopotrivă milă şi silă. Pe drum suntem aproape loviți de un autobuz. Şoferii din Havana conduc cu o nepăsare criminală. Cubanezii sunt obişnuiţi. Eu şi Camil încă respectăm regulile de circulaţie. Pietonii cubanezi fac slalom printre maşini, la fel de nepăsători față de regulile de cir- culaţie ca şi şoferii. Găsim destul de uşor adresa dizidentului. O casă cu trei etaje, veche şi împuți- tă. Ne este mai greu să pătrundem în casă pentru că uşa de la intrare este închisă. Ne ajută o bătrâ- nă care vinde nu ştiu ce nimicuri prin zonă. Ur- căm pe o scară murdară, strâmtă şi strâmbă până la apartamentul dizidentului. Miroase cumplit. Parcă ne apropiem de bucătăria unor canibali care tocmai au pus la fiert un stomac de om plin de resturile digestiei. Îndurăm inutil acest calvar. Liderul nu e acasă. Ne vom întoarce mâine. Pornim prin ploaie spre Capitoliu. De aici luăm un taxi până la Hotelul „Habana Libre”. Ne strecurăm pe lângă securiştii de la intrare şi ne aşezăm pe fotoliile din hol. Bărbaţi din Europa, însoțiți de femeile de consum ale Havanei se plimbă rânjind de satisfacţie, ca nişte regi de ope- retă ieftină. Două nemţoaice grăsane, cu nişte de- colteuri dizgraţios de mari prin care îşi expun sâ- nii, râd în hohote la glumele făcute într-o engleză stricată de doi negri atletici, playboi cubanezi. Privind aceste scene de ipocrizie europeană, îmi vine şi mai greață decât de la canalizarea înfunda- tă a oraşului. Pentru a mă calma, îi înjur în româ- neşte, cu voce tare, pe europenii care subvențio- nează dictatura lui Castro petrecându-şi vacanța cu târfele Havanei. Camil îmi propune să mergem la un lider marcant al opoziţiei cubaneze. Luăm un taxi şi ne îndreptăm spre locuința unui fost profesor de filosofie marxistă de la Universitatea din Havana care a înțeles încă din 1968 că revolu- ţia permanentă a lui Castro e de fapt o dictatură. anul VII e nr. 77 15 ROST CHIPUL COMUNISMULUI, AZI ÎL găsim pe Elizardo Sanchez în casa unei diziden- te, o avocată exclusă din oficiul de avocatură pen- tru atitudine contra-revoluţionară. Elizardo ne pune multe întrebări. Este dor- nic să afle cum am trecut noi de la comunism la democraţie şi dacă merită efortul, dacă sunt vizi- bile progrese. Da, merită efortul! Îi explic că şi ei vor avea de-a face, după căderea dictaturii, cu foş- tii comunişti transformați în capitalişti. Cubane- zul ştia de Iliescu. ÎL pomeneşte zâmbind ironic. Ne cere să-i trimitem prin e-mail informaţii despre problemele tranziţiei, despre soluţiile pe care le-am găsit, despre democraţia din Uniunea Europeană. Promitem. Îi vom trimite. Va primi in- formaţiile de la prietenul care îi administrează e- mailul la o ambasadă occidentală. Avocata dizi- dentă ne spune că au făcut plângere penală împo- triva unui jurnalist de Ia televiziunea cubaneză care, ajutat de securitate, a spart contul de e-mail al unei dizidente şi a folosit conținutul e-mail-uri- lor pentru a o demasca într-o emisiune ca fiind „agentă a imperialismului“. Plângerea a fost argu- mentată cu articole din Constituţia Cubei comu- niste. Procuratura nu le-a răspuns la plângere. Atunci au făcut plângere împotriva Procurorului general al Cubei, pentru abuz în serviciu. Nu i s- a răspuns nici la această plângere. Totuşi, victoria este imensă. Ei sunt deocamdată în libertate, deşi acțiunea lor e foarte gravă. Cubanezii au înțeles că se poate rezista în faţa dictaturii prin mijloace- le legale pe care însăşi dictatura le oferă, cel puțin pe hârtie. Elizardo Sanchez şi avocaţii din organi- zaţia lui au dat în judecată pe diavol, la el acasă. În Cuba încă există speranță. 9. „Bulă“ Gânduri: Cât de pervers poate fi un om? Câtă mizerie şi minciună poate înghiţi un om? Pri- vesc la emisiunile de ştiri ale televiziunii cubane- ze şi mă înfior. Cum poţi spune că poporul cuba- nez este fericit, că este ocrotit de criza financiară care macină lumea capitalistă, când în realitate, cubanezii suferă de foame şi îşi prostituează soți- ile şi fiicele pentru câţiva euro obținuți de la turiş- tii europeni, acei euro care le oferă şansa să tră- iască la limita supraviețuirii? Cum poţi spune că agricultura cubaneză are producţii record, că populaţia este bine hrănită, când alimentele cum- părate pe cartelă îi ajung unui cubanez fix zece zi- le? Cum poţi spune că Havana este un oraş în pli- nă dezvoltare, când Havana pute cumplit şi se descompune? Ministerul Adevărului funcționea- ză ireproşabil în Cuba. (va urma) 16 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST Vedere de pe Centură Animalul perfect „Ai griji, ni-o spus tata când am plecat di-acasi: daci vorghești puțin, ar si zâci tăţ ci ești prost; daci vorghești pre mult, ar si afli...“ (Pinalti, alias Gheorghe Ștetan, un nume de cronicar moldovean la PD-L-EBA) Viorel Patrichi vine dintre noi, deci dintr-o lume concretă. Chiar par convinşi că „lumea este-aşa cum este şi ca dânsa suntem noi”, cum spune poetul. Politicianul nostru se schimbă însă brusc după ce ajunge în fotoliu: nu-i mai ajungi cu prăjina la nas dacă eşti un simplu cetățean. În campania elec- torală, ar fi în stare să se târască după făcătorii de opinie, dar după ce şi-au văzut sacii în căruță, nu-i mai cunosc. Eu când îl văd pe Olandezu Zburător, simt că ţara va ajunge pe mâini bune, chiar va prinde aripi. “Eu sunt un animal perfect”, a spus Marean şi a rămas aşa, cu aceeaşi privire mată, ca de guşter, pipăind aerul cu limba. Ca varanul. ÎL bate pe Aristotel. Mai că-mi venea să cânt ca manelistul: “Nu există-n lumea asta/ Frate ca al meu/ Și partid aşa dă mare/ Cum e PESEDEU!. E avrut să zică „Sunt un animal politic perfect”, dar i-a ieşit mai balaoacheş. “Peste zece ani, voi fi cel mai puternic în România. C-or fi unsprezece, c-or fi opt... Voi fi cu mâna pe scaunul preşedintelui, adică voi fi foarte aproape. Mai urmează să ajung preşedinte. Nu sunt cinci ca mine în România”, a spus Marean. Şi trebuie să-l credem fiindcă este maestru în “pachețele cu problemuţe” sau în “pacheţele cu şpăguţe”. Cultura poate să schimbe aparențele, dar nu şi esența. “Sunt ca un animal care-şi apără habitatul. De criză o să scăpăm într- un an-doi, de Paleologu - peste vreo 50 de ani. Atunci când îţi cântă prohodul prea mulți, rămâi în viaţă. Cei care ar vrea să scape de mine fac un calcul greşit pentru că voi fi şi mai periculos în afara Ministerului Culturii”, a ripostat Toader Paleologu atunci când a auzit că un mahăr din p oliticianul din România este o simfonie. El Partidu lu Mukles la amenințat cu remanierea. Doi politicieni diferiţi, un practician al şpăgii şi un teoretician pentru metafizica pleaşcăi. Atenţie, Bombo, ai un tinerel din Congo! Gaston Bienvenu Mboumba Bakabana, un tânăr de culoare, originar din Congo, a fost primit, în PSD, alături de alți peste 300 de băieți din 12 județe ale Transilvaniei, în cadrul unei ceremonii festive desfăşurate la Cluj-Napoca. La eveniment ENE i au participat preşedintele TSD, Nicolae Bănicioiu, vicepreşedinţi Ecaterina Andronescu şi Victor Ponta, precum şi Cozmin Guşă. Mboumba Baka- bana, în vârstă de 33 de ani, este originar din Con- go şi este în România din anul 1995. Acesta a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti, Facu- ltatea de Microelectronică şi Telecomunicaţii, obținând diploma de inginer. Tânărul locuieşte în comuna Floreşti de lângă Cluj-Napoca şi este anul VII e nr. 77 17 ROST POLITICA, LA DESCUSUT directorul unei companii de construcții. „Eram din facultate simpatizant al PSD, mi-a plăcut poli- tica preşedintelui Ion Iliescu, apoi a lui Adrian Năstase şi acum a lui Mircea Geoană. E un partid care îmi place“, a spus Gaston Bienvenu Mboum- ba Bakabana, noul membru al PSD Cluj. „Dacă partidul va avea încredere în mine voi primi şi funcţii. Acum sunt simplu membru şi am cerut afişe electorale pe care să le lipesc în Floreşti“, a spus Mboumba Bakabana. În cadrul manifestării, participanţii au agitat steaguri roşii, au purtat eşarfe şi tricouri pe care scria „Alături de Mircea Geoană“, dar şi pancarte cu inscripții precum „Geoană preşedinte“ şi „Alege bine“. Nicolae Bănicioiu a declarat că ceremonia organizată a dus la „căderea mitului“ conform căruia Ardealul este interzis PSD. „Mai demontăm un mit, că Ardealul ar fi interzis PSD. Văd aici o mulțime de tineri, ceea ce înseamnă primul pas spre recupe- rarea Ardealului de către PSD, de stânga“, a spus Bănicioiu. Dacă şi Mboumba Bakabana a intrat în Partidu lu Mukles, precis că va trebui să emigrăm noi în Congo. Fiindcă este tot mai clar: cine nu este cu ei este împotriva lor. Ei nu au alt organ de per- cepţie. Iată de ce îi consider un mare pericol pen- tru România. A dat în clocot hidrogenul de Bruxelles După ce Adrian Severin la acuzat de corupţie pe Jacques Barot, comisarul pentru justiție, Joseph Daul (FOTO), liderul Grupului Partidului Popular European, i-a transmis să prezinte scuze şi dovezi. “Insinuările domnului Severin sunt inacceptabile. În plus, sunt şi incorecte, Comisia Europeană aplicând în mod temeinic procedurile existente privind lupta con- tra corupţiei în România. ÎI invit pe dl. Severin, în calitatea sa de deputat european din 2007, să consulte procedurile referitoare la elaborarea rapoartelor din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, disponibile pe site-ul Comisiei Europene”, a replicat Joseph Daul. Răfuiala a început ca la noi, cu “argumente”. “Ori domnul Barot este corupt şi atunci trebuie să rezolvăm această problemă, ori există tot o formă de corupţie, prin faptul că nu e lăsat să gestioneze dosarul României. De ce comisarul pentru pro- bleme juridice şi afaceri interne nu este cel care coordonează întocmirea raportului pentru România pe justiţie şi este doamna Catherine Day, secretarul general al Comisiei Europene? De ce ne trebuie cineva care nu este titularul dome- niului să intervină? Corupţia este devierea de la regulă. Acesta este în sine un act de corupție, pen- tru că am deviat de la regulă şi nu există nici o explicaţie convingătoare. Da. Eu acuz de corupție pe unii care lucrează la raportul pentru România. Nu neapărat de corupție în sensul că au încasat bani, că au luat mită. Corupţie în sensul de deviere de la reguli şi de atitudine incorectă”, afirmase Adrian Severin la Târgu-Mureş, unde a dat hidrogenul în clocot. “Declaraţiile domnului Severin arată clar că PSD şi Severin gândesc în termeni de corupţie. Pentru că nu pot altfel. Şi sunt supăraţi că nu au reuşit să mintă Europa. Vedem, de asemenea, că domnul Severin detestă Europa, detestă regulile şi valorile europene şi nu are ce căuta în Europa. Trebuie ținut ascuns. După aceste declaraţii făcute de un actual mem- bru al Parlamentului European, care în acelaşi timp este şi numărul unu pe lista PSD pentru euroalegeri, domnul Severin şi PSD nu mai au nici o credibilitate în Europa şi nu vor obține nimic din ceea ce promit astăzi”, a declarat Monica Macovei. Ziarul “EuObserver” insinua că Adrian Severin ar fi acela care ar fi introdus numele Monicăi Macovei pe lista celor 12 candi- daţi europeni indezirabili, listă publicată de Partidul Socialist European. 18 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST Elena Băsescu Am auzit frecvent reproşuri de genul: Ce caută Oieru la Bruxelles? Ce va face Tribunu la UE? Ce ştie să facă EBA? Întrebări fireşti din partea contribuabilului român. Dar stând strâmb şi judecând altfel decât făcătorii de manele politice Ia televizor, de ce ar fi mai bună Daciana Sârbu decât EBA pe care n-o dau competențele afară din ţară? Şi oare de ce ar trebui să cred eu că Renate Weber se va bate mai dihai ca Oieru din Pipera pentru România? În orice caz, Tribunu n- ar fi în stare să semneze un tratat atât de umilitor cu Ucraina, aşa cum a făcut inevitabilul şi impla- cabilul Adrian Severin. Tribunu este “extremist”, dar Nepotu Mătuşii Tamara poate zburda liber pentru toate bucuriile pe care le-a făcut: con- tractele pentru Bechtel, SIDEX, PETROM etc. El este “un european”, n-aşa? Federație sau Europa naţiunilor? Cetăţenii cu drept de vot din cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene au votat, în perioa- da 5-7 iunie, pentru alegerea celor 736 deputați din noul Parlament European. În general, scruti- nul a fost marcat de un absenteism fără prece- dent. Voturile exprimate au constituit, de cele mai multe ori, o sancţiune la adresa partidelor aflate la guvernare. Nu în ultimul rând, scrutinul a însemnat reluarea unor dezbateri mai vechi pe marginea viitorului comunitar. Campania elec- torală din toate țările membre nu a reuşit să depăşească limitele politicii interne, unii candi- dați promițându-le alegătorilor că le vor aduce bani de la Uniunea Europeană. Foarte frecvent, votul cetățenilor a însemnat respingerea ideii unui continent unit, mai ales că majoritatea guvernelor nu organizează consultări populare pentru a hotărî destinele naționale. Evident, de teama că s-ar ajunge la situații similare celor din Franța sau Irlanda, care au respins proiectul Constituţiei europene. Mai mult ca oricând, acest scrutin comunitar reia o mai veche controversă: ce vrem în fond - o federaţie sau o confederație? O întrebare Ia care nici liderii politici actuali de pe continent nu au curajul să răspundă tranşant. Conform unui studiu realizat de institutul Via- voice pentru Eliberare, pe un eşantion de 5000 de oameni din Germania, Spania, Italia, Franța şi Suedia, majoritatea celor chestionaţi vor ca UE să anul VII e nr. 77 19 POLITICA, LA DESCUSUT aibă un preşedinte, un ministru al Afacerilor Externe şi un ministru al Economiei şi Finanţelor. Italienii (73%), francezii (64%), spaniolii (63%) şi germanii ((51%) s-au pronunţat în favoarea alegerii unui preşedinte al UE. Ei s-au pronunțat asemănător şi pentru celelalte funcţii amintite. Suedezii se află însă la antipod: 57% nu vor un preşedinte al Europei. Doar 44% din numărul germanilor ar accepta crearea unei armate europene, 49% fiind categoric împotrivă. Fran- cezii (67%) şi italienii (56%) ar dori ca UE să aibă armată proprie. Cel mai mare dezacord a întâmp- inat întrebarea privind introducerea unui impoz- it european: nu vor să audă de aşa ceva spaniolii - 66%, francezii - 65%, germanii - 55% şi sue- dezii - 61%. Cetăţenii europeni percep construcţia comu- nitară ca pe o chestiune abstractă, câtă vreme acest experiment nu priveşte direct interesele lor. De aceea, prezenţa la urne a scăzut constant din 1979 - când s-a înregistrat o participare la vot de 62%, până în 2004, când au venit la urne doar 45,5% în medie. O participare masivă (aproxima- tiv 90%) s-a înregistrat în țările unde votul este obligatoriu - Belgia, Luxemburg, Grecia. În 2004, Polonia şi Slovacia, care abia aderaseră, au înreg- istrat doar 20,9%, respectiv 17% participare la vot. În 1989, Belgia înregistra o prezență de 90,7%, Luxemburg - 87,4%, iar Italia - 81,1%. La polul opus, a fost Marea Britanie, cu 36,4%. În 1999, Belgia - 91%, Olanda - 87,3%, iar Marea Britanie - 24% prezenţă la vot. Slovacia a bătut recordul dezinteresului cu 17% prezenţă la vot în anul 2004. La primele alegeri europene din 2007, România a avut o prezență la urne de 29,4%, iar Bulgaria - 29,2%. Crucea a rămas un simbol electoral preţios Votul pentru Parlamentul European este marcat de efectele interne ale crizei, dar şi de raporturile cu țările vecine ale fiecărui stat. Austriecii au preferat să acorde un credit şi mai mare Partidului Libertăţii (FPOe), condus de Heinz-Christian Strache, un radical exploziv, în vârstă de 39 de ani. “Cele două partide mari nu fie Europa şi consecința logică este că Strache dictează linia, iar celelalte două îl urmează ca nişte căţei, ceea ce duce la victoria populismului”, crede Sonja Puntscher-Riekmann, vicerector al Universităţii din Salzburg. Strache a preferat să le arate oamenilor ce nu trebuie să ajungă Europa: sloganul “Occidentul, în mâinile creştinilor!” i-a deranjat pe cei care văd în UE un proiect pentru minoritari de tot felul, dar a prins la majoritatea populaţiei din Austria. Strache nu a ezitat să vină la un miting electoral cu un crucifix şi a spus deschis că ar dori să vadă acelaşi lucru în toate sălile de clasă din şcolile Austriei. Aici revine aceeaşi întrebare: vrem o Europă creştină sau o construcție sincretistă, eventual atee? De altfel, majoritatea europenilor nu suportă ideea că UE trebuie să excludă ideea creştină de la baza con- strucției europene, aşa cum a fost exclusă crucea roşie de pe maşinile Salvării... Austriecii, ca majoritatea europenilor, nu suportă imigrația, dar nici companiile multinaționale, pe care le cred a fi la originea crizei. 20 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST Nici pentru britanici construcţia europeană nu este o prioritate. Ei au folosit alegerile pentru PE ca să-şi manifeste dezacordul față de creşterea şomajului, a imigrației şi a crizei economice. Ei pun în discuţie chiar şi respingerea Tratatului de la Lisabona, după cum a afirmat de mai multe ori David Cameron, liderul conservatorilor victo- rioşi, arată “The Times”. Recesiunea economică este principalul candidat la nivel continental. Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei, i-a îndemnat pe conaţionali să voteze pentru țara lor, nu pen- tru UE, fiindcă alegerile europene “sunt inutile”. La fel ca britanicul David Cameron sau ca Charles de Gaulle altădată, Klaus vrea “o Europă a națiu- nilor” fiindcă UE nu va putea niciodată să devină un fel de “Statele Unite ale Europei”. Ultranaţio- naliştii din Slovacia au intrat şi ei în Parlamentul European. Ei au preferat sloganuri contra ungu- rilor şi a ţiganilor. Episcopul Tokes Laszlo din Ro- mânia, primul candidat pe lista UDMR, a afirmat că a votat “pentru reintegrarea Transilvaniei în Europa. Transilvania a fost ruptă de Europa în două faze. În prima fază după primul Război Mondial, când a devenit parte a unei țări feudale româneşti, iar apoi în Al Doilea Război Mondial, când a fost dăruită blocului sovietic”. Marko Bela, liderul UDMR, a spus că în Uniunea Europeană nu ar trebui să intre ultranaţionaliştii, dar nu se refe- rea la Tokes, se gândea la Tribunu. Corneliu Va- dim Tudor l-a trimis tot acolo: “Marko Bela este un iresponsabil. Să latre la Budapesta, nu în Ro- mânia!” Nu este bine să instrumentăm frustrările oamenilor, dar, în campania electorală din toate țările UE, tocmai acest lucru se face. Principala frustrare la nivel continental este provocată de cea mai gravă criză economică de după 1930, iar guvernele naționale nu au fost capabile să reducă efectele recesiunii. Cea mai periculoasă lovitură pentru construcţia europeană poate veni tocmai din direcţia pe care au mizat totdeauna gânditorii de la Bruxelles: economia. Suveranitatea naţională și modelul SUA Federație sau confederație europeană? Dilema este veche în dialogul politic de pe conti- nent. Reputatul istoric Constantin Buşe a lansat recent, la Casa “Nicolae Titulescu”, studiul Din istoria relațiilor internaţionale, la Editura Enciclopedică. În context, o atenţie specială ar trebui acordată capitolului intitulat “Ideea euro- peană în viziunea unor personalități intelectuale şi politice din România (1919-1939). În 1930, sociologul Dimitrie Gusti opta pentru “Federaţia Statelor Europene”. La 27 mai 1923, Grigore Gafencu spunea: “Secolul trecut a fost dominat de principiul naționalităților, în numele său a învins şi neamul nostru. Secolul de azi trebuie să fie al federalismului”. Era continuarea ideii contelui Richard Coudenhove-Kalergi, care a lansat în 1923 la Viena studiul “Paneuropa”. În general, gânditorii români credeau că federaţia pre- supune respectarea suveranității statelor, garantarea principiilor Pactului Societății Naţiunilor şi ale Pactului Briand-Kellog, con- damnarea agresiunii şi cultivarea sentimentului de solidaritate europeană. Economistul Mihail Manoilescu spunea că ideea construcţiei Statelor Unite ale Europei “poate fi utopică din punct de vedere al posibilităţilor de înfăptuire, ea este însă logică şi raţională”. I.G. Duca nu accepta primirea URSS şi a Marii Britanii în club. În 1930, Iuliu Maniu adopta ideea unei Confederații Central Europene, lansată prin Planul lui Aristide Briand, cu Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Evocându-l pe Briand, la 8 martie 1932, Mihail Sadoveanu, preşedintele Senatului României, afirma: “Ideea PanEuropei, pe care el a aruncat-o asupra sufer- inței şi asupra confuziei obşteşti, s-a aprins şi stăruieşte ca o stea înflăcărată a aspiraţiei de astăzi şi a realizării de mâine”. Toţi credeau că suveranitatea națională se va respecta întocmai. Războiul celor două ideologii ireductibile avea să arunce în derizoriu această utopie frumoasă. Europa nu se confundă cu America. Obama s-a împăcat cu lumea musulmană Discursul lui Barack Obama de la Cairo a fost foarte bine primit în lumea islamică. “Assalamu Aleikum! - Pacea fie cu voi!” a strigat preşedin- tele american în fața Universităţii de la Cairo şi a anul VII e nr. 77 21 ROST POLITICA, LA DESCUSUT stârnit aplauze. În Cisiordania, palestinienii îl numesc deja “Abu Hussein”, folosindu-i numele mijlociu musulman, în semn de respect. “După cum ne spune Sfântul Coran, «Fii conştient că există Dumnezeu şi spune întotdeauna ade- vărub». Este ceea ce voi încerca să fac astăzi, să spun adevărul cât de bine pot”, a afirmat Obama. Este o schimbare de discurs la antipod, faţă de George W. Bush, care vorbea neinspirat despre “cruciade”. “Sunt gata pentru un dialog serios cu Iranul”, a anunțat Obama, recunoscând că Statele Unite se află la originea revoluţiei din 1953 din Iran. Nicholas Burns, care s-a ocupat de dosarul nuclear iranian pe timpul lui Bush, crede că Obama şi-a pregătit foarte abil cadrul extern de după alegeri. Dacă Iranul acceptă sau nu dialogul cu SUA, Obama va ieşi bine oricum fiindcă lasă spaţiu de manevră pentru dialog. “Iar dacă dia- logul cu Iranul eşuează, SUA vor ieşi bine din situ- aţie fiindcă vor avea o credibilitate şi o poziţie mult mai mare în fața Rusiei şi a Chinei, fiind în măsură să ceară sancţiuni foarte severe”, crede Burns. “În plin război rece, Statele Unite au jucat un rol în răsturnarea unui guvern iranian demo- cratic ales”, a recunoscut Obama. Este pentru prima dată când un lider american ţine un aseme- nea discurs pentru lumea musulmană. Motivată de controlul resurselor petroliere, lovitura de stat reprezintă pentru mulți iranieni duplicitatea Americii, care pozează în apărătorul drepturilor omului, dar nu ezită să recurgă la metode josnice pentru a răsturna guverne democratice în nume- le intereselor economice şi strategice. Venind din lumea musulmană în Europa, Obama a vizitat pe 5 iunie lagărul de concentrare din Buchenwald, din estul Germaniei, însoţit de Elie Wiesel şi de cancelarul Angela Merkel. Acolo a vorbit despre moartea celor şase milioane de evrei pe timpul Holocaustului, echilibrând balanţa cu Israelul, după discursul paradoxal de la Cairo. „Basarabia aparţine Ucrainei!“ Aşa a declarat Nikolai Serdiuk, guvernatorul regiunii Odesa, un demnitar care face parte din guvernul de la Kiev. “Basarabia va rămâne pen- tru totdeauna teritoriu al Ucrainei, iar pretențiile 22 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST României la aceste pământuri nu au un caracter oficial. Basarabia este a noastră şi va fi pentru tot- deauna teritoriu ucrainean, indiferent de ceea ce afirmă vecinii noştri români, mai ales că aceste declaraţii nu reprezintă poziţia oficială a Româ- niei, ci a unor organizaţii publice de pe teritoriul român. Câinii latră, caravana trece!”, a bravat Serdiuk în cadrul unei conferințe pe tema “Pro- gramul de vecinătate România-Ucraina”, mani- festare finanțată de UE. Presa ucraineană s-a năpustit furibund asupra României, la fel ca ziariştii ruşi, deşi autorităţile de la Bucureşti nu au revendicat teritoriile istorice, invadate de Armata Roşie, dar cedate prin tratatul bilateral, semnat de triada Emil Constantinescu-Adrian Se- verin-Petre Roman. Mai mult, politicienii de toate culorile de la Kiev au afirmat deschis că Ucraina nu va respecta nici hotărârea definitivă şi irevo- cabilă, dată de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, cu privire la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră dintre cele două țări vecine. Ucrai- na nu recunoaşte existența românilor din sudul Basarabiei, folosind aceleaşi “argumente” bolşe- vice: moldoveni, iar nu români. “Membrii dias- porei moldoveneşti din regiunea Odesa, dar şi cei 32000 de membri ai diasporei ucrainene din Transnistria sunt toţi cetăţeni ai Ucrainei”, a susținut Serdiuk la forumul de la Odesa, unde au fost şi reprezentanți din România. Cerasela Nicolaş, consul general la Odesa pentru România, a confirmat că țara noastră nu are revendicări teritoriale față de Ucraina. Muscoiul de pe căciula haholului este atât de mare, încât Serdiuk dă din mâini şi din gură. Patru regiuni ucrainene şi patru regiuni româneşti au semnat un acord de cooperare transfrontalieră, în acest climat de ten- siuni politicianiste, alimentate permanent de perpetua campanie electorală de la Kiev. Pe seama României. Tot felul de “analişti” şi “strategi” din Rusia sau din Transnistria fac proiecte halucinante pen- tru viața românilor din Basarabia. Chiar dacă rezistența Opoziţiei de la Chişinău a fost exem- plară şi extrem de utilă pentru reforma politică din R. Moldova, aceşti domni sau tovarăși au convingeri care nu coincid totuşi totdeauna: unii susțin că “R. Moldova se scurge în România”, iar Rusia trebuie să recunoască imediat indepen- dența Transnistriei care trebuie să devină un al doilea Kaliningrad pentru UE; alţii - cei mai nu- meroşi - devin tot mai guturali şi avertizează România “să nu se amestece în treburile interne ale R. Moldova”. Desigur, Rusia are toate drep- turile să se amestece deschis în regiune, chiar dacă etnicii ruşi constituie doar 6% din populaţia Basarabiei. Evident, Voronin susține că România este vinovată şi pentru eşecul comuniștilor de a impune un preşedinte-marionetă. Generalul de miliție nu concepe că adversarii din Opoziţie pot gândi altfel decât el, independent de Moscova sau de Bucureşti. Iată de ce rezistenţa celor trei par- tide - PL, PLDM şi AMN - reprezintă o lecţie de neuitat pentru micii satrapi regionali din spațiul ex-sovietic. Un prieten de-al meu de la Soroca a rezumat într-un stil inconfundabil situaţia creată la Chişinău: “Uăi băieţi, uăi, şi l-o mai cârchit aişte pisti bot pi Voronin!”. Vladimir Ţurcan, vicepreşe- dintele Parlamentului şi mâna dreaptă a miliția- nului, a recunoscut că a acceptat arborarea dra- pelului UE pe clădirea Legislativului, unde nu ar fi fost însă şi steagul României. Inutil să-i mai aducem aminte lui Voronin că şi-a făcut-o singur şi, prin urmare, să nu mai acuze serviciile spe- ciale de la Bucureşti. În pragul războiului civil Aşa pretind profeţii KGB-FSB-GRU că se afla țara românească de dincolo de Prut înaintea alegerilor anticipate. Dmitri Soin, un expert KGB din Transnistria, ne asigură că situaţia de dincolo de Prut are o pronunţată componentă geopoliti- că. El crede că partidele de opoziţie de la Chişi- nău ar dori unirea cu România. Soin, care con- duce mişcarea “Prorîv” din Transnistria, afirmă că Partidul Comuniştilor nu reprezintă o forță filorusă unitară, fiind mai degrabă o structură cu mai multe tendințe: acolo fiecare îşi urmăreşte propriile interese, când cu Occidentul, când cu Estul. Soin e convins că bolşevicii lui Voronin au vrut să sugă de la două vaci, “încurcându-se în aceste subtilități geopolitice şi intrând singuri în fundătură”. El crede că Basarabia este în pragul anul VII e nr. 77 23 ROST POLITICA, LA DESCUSUT unui război civil fiindcă “aceste alegeri anticipate doar vor aprofunda divizarea societăţii moldove- neşti, care şi aşa este puternic scindată”. “Escaladarea instabilității politice nu va servi drept motiv pentru un nou pogrom în masă, sub steaguri româneşti”, scrie “Izvestia”, într-un limbaj care aminteşte de vremurile de glo- rie ale lui Stalin. Mai realistă, “Nezavissimaia Ga- zeta” notează că “R. Moldova a rămas fără pre- şedinte şi fără Parlament. Eşecul alegerii preşe- dintelui a aruncat R. Moldova într-o criză politică serioasă”. “Este practic o victorie a Opoziţiei”, menţionează “Rossiiskaia Gazeta”. Obsesia pier- derii Nistrului i-a paralizat pe mulți comentatori ruşi, deşi “Nistrul cu apă chioară” curge la peste o mie de kilometri de frontiera Rusiei. “Eşecul alegerii preşedintelui trădează poziţia slabă a puterii comuniste şi anticipează prăbuşirea regimului Vladimir Voronin. Cum ar trebui să procedeze Rusia într-o asemenea situație? Există argumentul Transnistriei. Kremlinul trebuie să renunțe la R. Moldova şi să recunoască enclava de pe Nistru, dar acest argument este prea slab din punct de vedere geopolitic şi al intereselor ener- getice ale Rusiei, care nu pot fi promovate în regiune, fără sprijinul Chişinăului”, crede Dmitri Oreskin de la “Kommersant”. Eu consider că Rusia ar trebui să accepte România ca partener de dialog strategic în regiune, altfel nu va rezolva nimic în spatele Ucrainei. Chişinăul a găzduit pe 5 iunie reuniunea şefilor de state şi de guverne din sud-estul Europei. Cu acest prilej, Petr Kypr, ambasadorul Cehiei în R. Moldova, a criticat regimul comunist pentru introducerea regimului de vize pentru români. În schimb, cetăţenii R. Moldova trebuie să facă dovada că au în cont 500 de euro dacă vor să vină în România. Iată de ce românii din Basarabia pot să rămână recunoscători unor politicieni ca Mircea Snegur, Petru Lucinski, Vladimir Voronin şi - de ce nu? - Ion Iliescu sau Emil Constantinescu. Bogdan Aurescu, secretar de stat pentru afacerile strategice ale României, la suplinit pe Traian Băsescu, care a refuzat să mai meargă din cauza evenimentelor din 7 aprilie. Strategul nos- tru şi-a manifestat speranța că “înțelepciunea va prevala şi că lucrurile vor reveni la norma!” în relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău. Turcia a preluat preşedinţia Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est, manifestând aceeaşi speranță că va adera la UE, chiar dacă în campania electorală de pe continent au fost accente clare contra Ankarei. Elefantul printre porțelanuri De un comic involuntar este şi analiza reali- zată de Konstantin Zatulin, directorul Institutului pentru Comunitatea Statelor Independente de la Moscova şi deputat în Duma de Stat. În buna tra- diţie bolşevică, un gazetar de la “Komsomolskaia Pravda” la întrebat pe Zatulin: “Este clar că Opoziția de la Chişinău nu va mai fi de acord nici dacă comuniştii vor învinge încă o dată în alegerile anticipate. Oare într-adevăr la Chişinău este de aşteptat al doilea val de pogromuri?” “În aceste condiţii, nimic nu poate fi exclus. Opoziția va încerca să acţioneze cu mai multă acu- rateţe. Este evident că, după retragerea Opoziţiei din aprilie, ea s-a regrupat şi a primit un nou spri- jin din partea României, care acţionează ca ele- fantul într-un magazin de porțelanuri şi face aluzii directe că nu consideră Moldova un stat viabil. România nu întâmpină nici o ripostă din partea UE, care a luat o pauză. UE se află în fața unei dileme: fie să-i susțină pe adversarii lui Voronin, riscând cu R. Moldova în forma în care este astăzi, fie să-şi reconfirme poziţia inițială şi să dea de în- țeles ferm Bucureştiului că nu sprijină amestecul în afacerile interne ale republicii”, crede Zatulin care prezice “o revoluţie colorată” la Chişinău. “Dacă se mai respectă Constituţia în R. Moldova, vor fi alegeri anticipate. Cred că este un răspuns corect, democratic al Opoziţiei pentru modul cum au fost tratați oamenii care au gândit altfel decât comuniștii. Pe de altă parte, Opoziția a dat o lecţie şi preşedintelui în funcţie, şi comuniştilor, şi oricui: că nu totul se cumpără în politică. Eu i-aş felicita pe cei care au rezistat presiu- nilor enorme care s-au făcut pe ei. Când politicienii care vor deţine frâiele puterii la Chişinău vor înţelege să-şi servească poporul, cu certitudine vor normaliza relaţiile cu România”, a spus Traian 24 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT Băsescu la postul public de televiziune. “Financial Times” apreciază că Voronin a suferit o lovitură majoră în Parlamentul de la Chişinău. “Neparticiparea la alegerea şefului statului de către unii deputaţi din opoziţie a fost influențată puternic din exterior, influență care nu este cea mai favorabilă”, a spus Iurie Roşca, fără să mai acuze direct România. EI susține că Urechean s-a dus la Moscova pentru a se întâlni cu interlopul Karamalak la hotelul Marriott. Iar noi credeam că numai la Bucureşti se trag clopotele pentru Chişinău... Dezmembrarea României Chiar dacă țara noastră a intrat în NATO şi în UE, strategii ruşi fac scenarii pe computer şi le oferă politicienilor. Andrei Safonov, un analist rus de la Tiraspol, consideră că dezmembrarea României ar fi singura modalitate de rezolvare a problemelor tensionate din această regiune mar- cată de implicarea Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi Ucraina. Scenarii similare au mai apărut în presa din Ucraina şi din Rusia. Safonov este convins că presiunea SUA a scăzut în regiune, dar a crescut influența Uniunii Europene prin intermediul formatului *5+2” pentru rezolvarea conflictului de pe Nistru. Aici trebuie precizat însă că UE şi SUA au doar statut de observatori, deşi cea mai impor- tantă minoritate din Transnistria este formată de români/moldoveni, iar în cele şase judeţe basara- bene din R. Moldova românii formează majori- tatea absolută a populației. Prin urmare, dacă nu România, măcar Uniunea Europeană ar trebui să participe ca mediator direct la rezolvarea acestui conflict. Safonov crede că un rol important lar avea Kalman Mizsei, reprezentantul UE la Chişi- nău, căruia Igor Smirnov i-a interzis să mai intre în Tiraspol. Înainte de revolta tinerilor de la Chi- şinău, Transnistria exporta în țările UE peste 50% din producţia proprie. Este semnificativ că nici in- vestitorii din Rusia şi din Ucraina nu mai au ne- voie de producţia transnistrenilor, aşa că peste 75% din producția lor nu a mai fost exportată nimănui. Vânzările se făceau oricum ilicit, mai ales că Transnistria nu plăteşte impozit nimănui, iar Safonov uită acest detaliu. Împreună cu Ucraina, UE a reuşit să stopeze exporturile transnistrenilor pe la frontiera de est a R. Mol- dova. Tiraspolul preferă dolarii, dar în UE cel mai bine merge tot euro. Transnistria poate importa doar din țările răsăritene. Va creşte importul din Ucraina pentru Tiraspol. Oamenii lui Smirnov vor să controleze toate transporturile care trec prin această fâşie, ca să-şi amplifice “autoritatea”. Ucraina nu su- portă influenţa Rusiei în Transnistria şi face pre- siuni şi asupra Chişinăului, mai ales după revoltă. Pentru Safonov, Rusia rămâne aliatul politic şi militar al Transnistriei. El înţelege însă că Occidentul este privit cu mai mare simpatie de către transnistrenii tineri şi de vârstă medie pen- tru cultul libertăților şi al drepturilor omului. Ştie că un posibil conflict ruso-polonez sau un război dintre Rusia şi Ucraina ar crea situații complicate pentru Tiraspol. Ar fi echivalentul unui cataclism. UE se poate prăbuşi sub povara propriei biro- craţii, un proces care ar favoriza Transnistria şi Rusia. “Nu trebuie să ne mințim. Recunoaşterea Transnistriei nu poate veni nici din partea Rusiei în această perioadă. Trebuie să fim realişti”, explică Safonov. El crede că Transnistria trebuie anul VII e nr. 77 25 ROST POLITICA, LA DESCUSUT să-şi păstreze statutul actual, mai ales că se află între Ucraina şi Rusia. De aceea, nu trebuie ad- misă nici o ingerință în viața politică a Ucrainei. Tiraspolul nu trebuie să participe la polemicile dintre Rusia şi Ucraina - Mazepa, Petru cel Mare. “Moşii noştri cei mari de acum 300 de ani nu ne ajută să exportăm mărfurile şi nici nu contribuie la bugetul nostru”, a precizat Safonov. România nu vrea să încheie tratatul de fron- tieră cu R. Moldova şi aici ruşii fac presiune. “Expansiunea Bucureştiului se desfăşoară în două direcţii: în primul rând, pe relaţia cu Ucrai- na, iar în al doilea rând spre R. Moldova”. Safo- nov intuieşte că Bucureştiul vrea ca R. Moldova să formeze o federaţie cu Transnistria pentru ca Tiraspolul să nu aibă statut juridic în momentul în care s-ar realiza unirea Basarabiei cu România. EI crede că Ucraina a greşit atunci când a acceptat să se judece la Haga cu România pentru Insula Şerpilor. Omul nu ştie că nu Insula Şerpilor a fost obiectul procesului, ci platoul continental, eroare care ajunge pe nemestecate în toată presa ucrai- neană. De unde şi reacțiile otrăvite ale Kievului față de Bucureşti. Personajul îndeamnă Ucraina să nu respecte sentința de la Haga fiindcă “România a nimerit aici din aer”. “Dacă România va putea integra R. Moldova, atunci ea va deveni lider regional, consolidată de resursele de gaz ucrainean de pe platoul Mării Negre, iar tam- ponul moldovean dintre România şi Transnistria, dintre România şi Ucraina dispare”. Bucureştiul nu a acceptat niciodată ca Benderi (Tighina) să fie scoasă din componența R. Moldova, zice Safonov. Dar cum să acceptăm, păcatele noastre?! Strategul rus prinde curaj. De la Kremlin. Pune o problemă “incorectă politic”: „Nu ar fi mai bine pentru viitorul nostru să fie dezmembrată România ca stat unitar, ca factor de destabilizare şi de expansiune regională?” EI vede realipirea Transilvaniei la Ungaria, preluarea Moldovei istorice de către Chişinău, cu tot cu Iaşi, iar regiu- nile din sud-vest să treacă la Serbia. Dezmembra- rea României, aşa cum s-a întâmplat cu lugosla- via, Cehoslovacia sau URSS, nu ar face lumea să sufere. S-ar rezolva multe probleme financiare. lar dacă dispare pentru totdeauna speranța reconstituirii României Mari, atunci opoziția pro- română de la Chişinău nu mai rezistă. “Pentru Transnistria şi pentru antiunioniştii din R. Moldova, dezmembrarea României ar fi un cadou. Este o temă de meditaţie pentru noi. Nu trebuie să uităm acest lucru”, a îndemnat Safonov. Până când acest kazak își va vedea visul cu ochii, Transnistria va trebui să participe la “atomizarea politică a lumii”, după modelele Kosovo, Osetia de Sud, Abhazia. Tiraspolul poate realiza o uniune politico-militară cu Rusia sau se poate baza pe Ucraina, ca un spate al frontului şi în domeniul cooperării economice. Din Occident, Transnistria poate prelua modelul de dezvoltare social-economică. Ceea ce nu rețin strategi ca Safonov este că însuşi premierul Vladimir Putin a afirmat, înaintea vizitei din Japonia, că Rusia va oferi resurse energetice pentru fostele republici sovicetice numai la preţuri mondiale, fără favoruri. Kremlinul este obligat de realităţile interne ale Rusiei să nu mai facă pomeni cu indi- vizi ca Smirnov, care au creat clanuri KGR-FSB- GRU la frontierele defunctei URSS. Asemenea “analize” trebuie luate în calcul la Bucureşti fiindcă în jurul României colcăie ura. Chiar dacă ex-premierul Tăriceanu făcea şedinţe de guvern mixte cu Ungaria, la Budapesta nu se schim- bă mai nimic în vechea mentalitate colectivă. Viktor Orban, liderul FIDESZ, aflat pe cai mari, a avertizat Că va susține autonomia teritoria- lă în Harghita-Covasna, atunci când va ajunge la conducerea țării, iar acel moment nu va întârzia prea mult. Mai ales că se adânceşte criza economi- că. Despre resentimentele mancurţilor de teapa lui Voronin am discutat şi cu alte prilejuri. Aceşti indivizi îşi țin conaţionalii în cea mai primitivă înapoiere, numai să se menţină la putere, asmu- țind contra României. Ucraina a dovedit de mai multe ori că este cel mai dificil şi cel mai imprevi- zibil vecin pentru ţara noastră. Dacă nu vom juca până la limită rolul nostru de țară membră NATO şi UE, pentru apărarea românilor din nordul Bucovinei, din Herţa şi din sudul Basarabiei, pen- tru aplicarea sentinței definitive de la Haga, atunci ne putem aştepta la o solidarizare a factorilor de risc pentru unitatea teritorială a României. Să nu ne iluzionăm doar cu statutul nostru de membri în clubul select NATO-UE. Interesele economice 26 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST pot prevala asupra unor decizii politice, care pot deveni periculoase pentru noi. Din nefericire, orice scenariu este posibil pentru țara noastră. În timp ce unii ne acuză că am vrea să recuperăm teritoriile luate prin pactul Molotov-Ribbentrop, recunoscut ca reper juridic chiar şi la Curtea de la Haga (!), există strategi ucraineni care iau în cal- cul preluarea întregului judeţ Suceava. Că Ucraina nu are defel reflexe europene a dovedit: o prin recentul scandal de spionaj. Kievul vrea în NATO, dar “ne lucra” de dragul Rusiei! La întâlni- rea recentă cu ambasadorii UE la Bucureşti, Tra- ian Băsescu a avertizat că Ucraina nu respectă reglementările internaţionale de mediu, nu apli- că verdictul Curţii Internaţionale de la Haga cu privire la delimitarea platoului continental din jurul Insulei Şerpilor, nu respectă drepturile minorităţii române, în timp ce minoritatea ucrai- neană este reprezentată automat în Parlamentul de la Bucureşti. După ce a trimis la plimbare doi diplomaţi ucraineni, aflăm că România a expul- zat şi trei diplomați ruşi, ca urmare a acţiunilor spionului Achim Floricel de la Divizia Dacica. Raportul lui Martin Eichtinger, ambasadorul Austriei la Bucureşti, arată că relaţiile României cu Federaţia Rusă au fost afectate şi de recentul scandal de spionaj cu Ucraina. În cadrul unui dejun cu ambasadorii UE la Bucureşti, Traian Bă- sescu ar fi spus că Rusia vrea să transforme Transnistria într-un al doilea Kaliningrad. “Rusia a devenit în ultima vreme tot mai agresivă în păs- trarea şi apărarea sferei sale de influență”, a pre- cizat preşedintele român. Toate partidele de opoziţie îl acuză tot pe el că ar fi stricat bunele relaţii cu vecinii. “Cred că este una din cele mai nefericite decizii pe care le-a luat România în acest an, pentru că a reuşit să afecteze relaţiile cu Ucraina, Federaţia Rusă, Bulgaria şi NATO”, cre- dea recent Teodor Meleşcanu. Trebuie să gândeşti cu capul haholului Boris Tarasiuk pen- tru a accepta că nu trebuia să-i expulzăm pe spi- onii ucraineni, ruşi sau bulgari. În realitate, de când a intrat în NATO şi în UE, România a devenit țintă, la fel ca țările baltice sau Polonia. DIICOT anchetează şase ofiţeri pentru neglijență în pro- tejarea informaţiilor clasificate. Este vorba de Dragoş Petrişor, Ovidiu Mihai Baba, Mihai Fercheliuc, Costică Lupu, Adrian Mândroiu şi Costel Munteanu. După isprava “dacului” Floricel, armata română a fost nevoită să-şi schimbe toate codurile de transmisiuni speciale. Cine vrea Nabucco este contra Kremlinului România a devenit țintă nu doar pentru informaţii clasificate sau, in extremis, chiar pen- tru dezmembrarea teritorială. Esenţial este dosarul economic în această conflagrație mondi- ală ascunsă. Bucureştiul a optat deschis pentru găsirea alternativelor la resursele energetice, oferite de Rusia. De aceea, a susținut proiectul Nabucco. Rusia face tot posibilul să blocheze acest proiect, chiar dacă, oficial, nu recunoaşte. La întâlnirea cu premierul turc Recep Tayyip Er- dogan de la Soci, Putin a momit Ankara cu “o a doua ramură pentru gazoductul Blue Stream-2”. “Nu avem nici o obiecţie faţă de proiectele alter- native. Înainte de a investi însă miliarde de dolari într-o conductă şi de a o îngropa în pământ, este important de ştiut dacă există suficiente gaze pentru a asigura o bună funcţionare a acesteia”, a avertizat Putin. În acest sens, el a lucrat atent pe lângă Uzbekistan, Kazahstan şi Turkmenistan să nu semneze pentru construirea gazoductului Nabucco. România rămâne “un punct obligatoriu de trecere”, iar Moscova încă nu este hotărâtă să accepte această realitate strategică. Preşedintele Rusiei va cere la summitul G-8 din Italia înlocui- rea dolarului cu o monedă supranaţională. “Une- le idei globale au fost evocate, dar nu şi examina- te în format extins în cursul summitului G-20 de la Londra, ca de pildă crearea unei monede supranaţionale. Trebuie să ieşim învingători din această criză şi să creăm o arhitectură modernă a raporturilor financiare şi economice internaţio- nale”, a spus Medvedev. Evident, Italia susține Ru- sia şi aici. Medvedev: România să nu-și bage nasul în R. Moldova! Un summit glacial a avut loc tocmai la Habarovsk, între Uniunea Europeană şi Rusia. anul VII e nr. 77 27 ROST POLITICA, LA DESCUSUT Jose Manuel Durrao Barroso, preşedintele Comisiei Europene, şi-a arătat inutil muşchii în fața lui Dmitri Medvedev, un ursuleț de catifea la Kremlin, dar totuşi un urs. Nimic nu le-a ieşit europenilor poftiți în Siberia Orientală, să admire şi ei regiunea noului “boom” economic asiatic. Indirect, mesajul părea să fie următorul: faceţi nazuri, foarte bine, noi avem parteneri de nădejde China, Japonia şi - de ce nu? - SUA (peste Pacific). Kremlinul a rămas pe aceeaşi po- ziție agresivă şi la Habarovsk față de Bruxelles, indiferent de tema discuţiei. Poate tocmai de aceea au fost şi invitați tocmai unde a dus mutu iapa şi surdu roata! “Să vadă şi ei măreția Rusiei!”, s-a explicat Medvedev, după care i-a poftit la o plimbare pe fluviul Amur. Că lucrurile stau aşa este şi declaraţia lui Barroso cu privire la blocarea aderării pentru Ucraina, R. Moldova, Belarus, Armenia, Georgia şi Azerbaidjan. Iată de ce propunerea României ca R. Moldova să meargă spre UE alături de ţările din Balcanii de Vest a fost abandonată imediat de Bruxelles. “Pur şi simplu nu suntem pregătiți să le oferim statutul de membru al Uniunii Europene”, a recunoscut Barroso la Habarovsk. Pe scurt, UE este captivă în labele Ursului. Ca de obicei, Kremlinul joacă tare, cu acelaşi tupeu tradițional, confundat de unii cu “diplo- maţia eficientă”, ştiind că la Bruxelles au rămas băieţi ascultători. “Federaţia Rusă a atras atenţia asupra necesității unor demersuri mai energice pe lângă România, pentru ca această țară să înceteze să mai exercite presiuni politice asupra R. Moldova şi să recunoască definitiv indepen- dența acesteia”, a declarat Aleksandr Gruşko, adjunctul ministrului rus de Externe. Barroso nu a pomenit nimic despre angajamentul scris al Rusiei, semnat în 1999 la Istanbul, privind retragerea din Transnistria pentru a elibera această regiune de sub controlul mafiei lui Smirnov. În rest, formulele generale au fost agreate de ambele părți: “Vom dezvolta colabo- rarea bilaterală în domeniul economiei, vom lupta cu terorismul internaţional, cu crima transnațională”, ne asigură Medvedev, citat de ITAR TASS. Preşedintele rus a apreciat rolul Uniunii Europene în rezolvarea crizei din Caucaz. A se citi că UE a achiesat la consecinţele invaziei ruse din Georgia, care s-a încheiat prin recunoaşterea unilaterală a independenței pen- tru Abhazia şi Osetia de Sud. UE se mulţumeşte cu gazoductul “Drujba” şi nu mai scoate o şoaptă despre Nabucco. “Trebuie să confirmăm că UE consideră Rusia partenerul său strategic”, a declarat Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei. Grigore Vieru Sau taina care ne apără Prin grija doamnei Iulia Gorea Costin, Sala Palatului din Bucureşti a găzduit spectacolul “Taina care mă apără”, în amintirea lui Grigore Vieru. Au evoluat artişti de excepţie de la Chişinău şi din Bucureşti: Lucia Mureşan, Mihai Munteanu, Anastasia Lazariuc, Corala “Vocile Primăverii”, formaţia “Milenium” şi orchestra “Lăutarii”. Aici merită reținut numele Nicolae Botgros, un virtuoz al viorii. Ascultând “Ciorcârlia” în interpretarea maestrului care poartă toate păsările pădurii pe corzi, am înțeles iarăşi şi iarăşi că artiştii autentici vin spre noi din aceeaşi lumină. “Merg pe pământ şi sunt ca vioara/ 'Toate îmi par că sunt prima oară/ Ca un copil aştept dimineața/ Până la lacrimi mi-e dragă viața./ Orice splendoare mă doare/ Mă doare această floare/ şi frumusețea ta, şi frumuseţea ta/ şi-această zi, şi-această zi/ Ce mâine nu va mai fi/ Ce mâine nu va mai fi, nu va mai fi...” Este aici un autoportret al poetului Grigore Vieru, dezarmant de simplu, fără adjective inutile - marca marelui talent. L-am considerat altădată pe poetul din Pererâta de pe Prut un Octavian Goga al Basarabiei. Dar mi se pare acum formula prea săracă fiindcă simplitatea este rostul adânc al artei adevărate. Versul lui este un lamento vechi, ca un bocet, ca o rugăciune în genunchi, ca pro- feția mesianică în pustiul uitării. Grigore Vieru nu este un poet militant, nu cheamă Prutul să-i înece pe ruşi sau pe ucraineni, cum făcea Octavian Goga în Transilvania cu Oltul. Suferința nu are grade de comparaţie, dar ea se manifestă diferit la cei doi poeţi. La Vieru, revolta provocată de oprimare şi de criza identitară indusă este impli- cită şi, de aceea, foarte “eficientă”. (Nu am găsit 28 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST un cuvânt mai nepotrivit). Poate la un asemenea efect subteran se referea profesorul Dan Dun- gaciu, când vorbea despre “diviziile lui Grigore Vieru”. Iar magnitudinea acestui Octavian Goga atât de fragil s-a resimţit teribil la Chişinău pe 7 aprilie, încât Kremlinul şi Kievul au putut vorbi public despre “agenții României”. Ce inepţie! Ce s-a întâmplat oare cu serviciile de elită de la Răsărit, dacă nu au priceput măcar atâta lucru? Da, Grigore Vieru era cel mai “eficient” agent al României din Basarabia: avea grad de mareșal al cuvântului, iar acum mă îndoiesc totuşi că nu a murit la fel de misterios ca soții Doina şi loan Aldea-Teodorovici. Prea mare este coincidența. Iată o primă rafală în maniera delicată şi “diversi- onistă” a lui Grigore Vieru: “O mie de revoluţii nu valorează cât un izvor curat!”. Formidabil! S-o fi gândit la “revoluţia orfanilor” din Basarabia. De unde veneau acei tineri bătuți sau ucişi cu sălbăti- cie, dacă nu din “izvorul nostru curat”, care răz- bate spre lumină? Sau: “Ascultaţi-mă, surori, pe mine/ Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiți:/ E păcat, nu-i drept şi nu e bine/ Să vinzi casa care te-a- ES mai ncălzit./ Bani ne-ar trebui la fiecare,/ Toţi avem copii şi vremea-i grea./ Însă cum să vinzi fereastra oare,/ Cea la care maica te-aştepta?!/ Casa părin- tească nu se vinde,/ Nu se vinde tot ce este sfânt./ Din atâtea lucruri dragi şi sfinte/ Ochii mamei încă ne privesc./ O vom da şi vor schimba lăcata/ Şi vor pune şi ferestre noi./ Şi trecând pe lângă ea vreodată, / Va privi ca la străini la noi.” Ce este Basarabia, dacă nu această casă vân- dută şi mereu uitată? Sau “un copil înfăşat în sâr- mă ghimpată”? Totdeauna lucrurile simple au putere de evocare teribilă. Care să fi fost taina proteguitoare pentru Grigore Vieru? Limba ro- mână, Țara, Mama, Iubita, Mihai Eminescu, Dum- nezeu? Ascultând versurile lui pe muzică, m-am gândit că toate acestea la un loc alcătuiesc “Taina care ne apără” pe noi, românii: conştiinţa unității lingvistice, conştiinţa unităţii teritoriale în arealul de etnogeneză ancestrală a dacilor, conştiinţa unităţii de destin, cum spunea Constantin Rădulescu-Motru. Ceea ce este al nos- tru nu se va pierde niciodată, asemenea geno- mului regăsit în vechile fosile. anul VII e nr. 77 29 POLITICA, LA DESCUSUT Cred, cu toate că e absurd! „Dacă România reuşeşte să parcurgă în 30 de ani drumul spre VE... va fi foarte bine” (Vladimir Voronin, preşedintele PCRM, anul 2000) Dan Dungaciu absurd! Aşa obişnuia să răspundă marele teolog, Tertulian celor care, păşind după normele elementare ale logicii, încercau să îi de- monteze credinţa. Era vorba despre un angaja- ment supra-rațional pe care îl percepi în termenii unui destin implacabil. C redo, quia absurdum! Cred, cu toate că e Credinţa elitelor şi elitele credinţei Schimbând acum registrul, crezul tertulian a fost, în realitate, programul politic al elitelor cen- tral şi est-europene ieşite de sub ocupaţia comu- nistă. Mai eficient sau mai puţin eficient, mai sin- cer sau mai puțin sincer, ele au crezut, chiar şi atunci când acest lucru părea absurd, în destinul euroatlantic al popoarelor lor. Singurul viitor acceptabil. Pro-americane şi antisovietice, ele au reuşit să fructifice un context favorabil şi să gă- sească aproape întotdeauna busola geopolitică menită să le ghideze spre ceea ce credea că era soarta lor: intrarea în Europa instituţionalizată, adică NATO şi UE. Este ceea ce i-a lipsit R. Moldova de la consti- tuire până astăzi. Regimurile politice din R. Mol: dova, indiferent că s-au numit „Snegur”, „Lucins- Chi” sau „Voronin”, nu au crezut niciodată, cu ade- 30 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST vărat, aşa ceva. Şi nu aveau cum, căci provin din acelaşi creuzet: procesele de „moldovenizare” so- vietică desfăşurate în anii '60 în republică, cu tot cortegiul de idei aferente: niciodată euro-atlan- tice până la capăt, nostalgice, în varii forme, faţă de „patria” pierdută de la Moscova, românofobe sau cel puţin reticente față de Bucureşti. Maximu- mul de viziune la care au ajuns aceste elite a fost percepţia R. Moldova ca un spaţiu de interferen- ță, ca un „pod de trecere” între Est şi Vest, care - vai! - nu 0 dată s-a transformat în... preş. În aceste condiţii, eşecul R. Moldova, de 20 de ani încoace, este perfect inteligibil. Textul şi contextul Există două opinii extreme care circulă în legătură cu şansele integrării europene în stânga Prutului. Prima e fatalistă. R. Moldova nu se poa- te integra pentru că, în realitate, „UE nu vrea să ne primească”. Are destule probleme şi fără Chi- şinău şi nu e dispusă să rişte nimic în numele mi- cului vecin nemijlocit al UE şi NATO. Extensia acestei viziuni este un soi de reactivitate faţă de liderii uniunii, consideraţi cinici şi lipsiţi de prin- cipii pentru că nu oferă, imediat şi necondiţionat, ceea ce se consideră că ar cere populaţia R. Mol- dova, adică integrare. A doua teză vorbeşte, fre- netic, despre „să facem Europa la noi acasă!”. Este o viziune strictă de politică internă, care sugerea- ză că principalul actor al integrării este Chişinăul şi prestaţia sa din interior. Ca orice extreme, ambele teze au ceva ade- vărat în ele. Doar că excesul le face inoperabile. În realitate, integrarea europeană nu e nici numai una, nici numai alta. Este o îmbinare de efort intern eficient şi context extern favorabil. Una fără alta nu se poate, deşi, de cele mai multe ori, absen- ţa celui din urmă este utilizată ca scuză pentru abandonarea celui dintâi. Şi acest lucru este fals şi periculos. Mai ales astăzi - sau cu atât mai mult astăzi! -, când contextul nu este deloc favorabil. „Circ, nu pâine!“ Frontiera estică nu arată deloc bine, în ciuda faptului că preşedinţia UE va fi preluată de un stat promotor al Parteneriatului Estic, precum Sue- dia. Şi nu arată bine pentru că, nu de puţine ori, Vestul s-a înşelat în raport cu actorul pentru care „vecinătatea estică” înseamnă „străinătate apro- piată”. Anume - Rusia. Despre Federaţia Rusă s-a crezut, la început, că poate deveni „civilizată”, adică credibilă ca partener de dialog, prin dez- voltare. Prosperitatea ar genera aspirații de ace- eaşi formulă precum cele ale europenilor şi, aşa cum două state care au pe teritoriul lor „McDo- nald's”-uri nu au făcut niciodată război, aşa şi relaţiile dintre Occident şi Rusia se vor pacifica. „Doctrina Putin” a arătat naivitatea şi eroarea acestei teze. Recent, „experţii” au schimbat regis- trul. Dacă o Rusie bogată nu devine civilizată în raport cu Occidentul, atunci o Rusie sărăcită, da! Şi s-a crezut că întregul context al crizei economi- ce va tempera apetitul geopolitic al Moscovei. Iarăşi eroare. Care e evidentă astăzi, prin disponi- bilitatea uluitoare a Rusiei de a transforma criza economică internă în oportunitate de politică externă: investiţiile ruseşti - anunțate sau realiza- te - au, de fiecare dată, vector geopolitic precis. Rusia se mişcă lejer pe timp de criză - de fapt, toată istoria ei recentă este o criză prelungită - şi beneficiază de un sprijin incontestabil pe care nu îl are nici un alt actor euroatlantic: un public care nu sancţionează politic elitele guvernamentale, în ciuda crizei. În primul rând, nu poate, pentru că opoziţia politică spre care s-ar putea canaliza voturile este sistematic blocată şi, în al doilea rând, pentru că nu vrea cu adevărat. Circul este, nu 0 dată, substitutul pâinii. Acolo, în numele glo- riei şi supremaţiei ruseşti, se poate îndura infinit mai mult decât ar fi capabili să o facă occidentalii la ei acasă. Aşa că ecuaţia geopolitică la care asis- tăm astăzi este următoarea: confruntarea între un Occident preocupat, înainte de toate, de criza economică internă şi o Federație Rusă, ocupată, cu prioritate, cu politica externă. Un „Helsinki-2“ pentru (ne)liniștea noastră Şi asta nu e tot. Aplombul Moscovei este de- bordant, mai cu seamă înaintea vizitei preşedin- telui Obama la Moscova (6-8 iulie). Deja scutul anul VII e nr. 77 31 ROST POLITICA, LA DESCUSUT antirachetă începe să dispară de pe agendă, dar provocarea majoră a Moscovei se numeşte, cel puţin în mass-media, „Helsinki-2” sau „Helsinki Plus”. Adică o reconfigurare a contextului institu- țional global de securitate şi o „depăşire” a prin- cipiilor Acordului final semnat în capitala finlan- deză în 1975. Sună, deocamdată, a science-fiction, dar provocările sunt imense. Preşedintele Medvedev a prezentat raţiunea acestei inițiative, prima dată, într-un discurs rostit la Universitatea Hel sinki, la 20 aprilie. Chiar dacă a dat „asigurări” că nu e vorba despre renunțarea la Actul din 1975, miza propunerii este regândirea întregii arhitec- turi de securitate globale: diminuarea NATO, mi- nimalizarea axului euroatlantic la nivel interna- țional sau pulverizarea OSCE. În ceea ce priveşte spaţiul estic, propunerile sunt o veritabilă afir- mare rusă a doctrinei Monroe în „străinătatea apropiată”, care subminează implacabil actualele tratate de securitate europeană (CSCE, Tratatul privind forțele armate convenţionale în Europa etc.), adică cele care permit gestionarea număru- lui şi a mişcărilor de trupe în regiune. R. Moldova e vizată direct, pentru că ar fi vorba inclusiv de trupele ruse din Transnistria - iar faptul că aero- portul de la Mărculeşti a devenit operaţional poate căpăta şi alte conotaţii. Înapoi la alegeri Ce au de-a face toate aceste lucruri cu alege- rile din 29 iulie? Au! Pentru că miza lor rămâne crucială, mai ales în aceste condiţii. Şi nu pentru Că atunci se va juca integrarea imediată în UE a R. Moldova. A pune aşa problema ar fi naiv şi inefi- cient. Ci pentru că atmosfera tensionată în care ne aflăm devine impredictibilă. De aceea, nimeni nu poate spune astăzi, cu certitudine, cum va evolua. Tocmai de aceea e nevoie la Chișinău de o echipă pregătită pentru oportunități. Miza alegerilor din 29 iulie este aducerea la guvernare a unei echipe credibile, în exterior şi interior, cu relaţii solide Ia nivelul capitalelor euroatlantice - inclusiv, sau mai ales, cu aliatul natural România. În cazul unei conjuncturi internaţionale favora- bile - pe care în niciun caz R. Moldova nu o va decide! -, adică redeschiderea uşii uniunii, această echipă va trebui să fie gata, ferm şi credi- bil, să spună: PREZENT. Despre asta va fi vorba, în realitate, în alegerile din 29 iulie 2009. „Credo, quia absurdum! 32 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST 20 de ani de la reintroducerea grafiei latine în Basarabia Nicolae Dabija" de când săptămânalul Literatura şi arta apare tipărit cu grafie latină. Un eveni- ment care astăzi, când alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar părea lipsit de o relevanță deo- sebită. Până la 15 iunie 1989 apăruse în grafie lati- nă un singur număr al ziarului Glasul, în luna martie 1989, tipărit la Riga (Letonia), cu con- cursul prietenilor noştri Leons Briedis şi Maria Macovei. Dar prima publicaţie care a apărut sis- tematic, săptămână de săptămână, după 1944, în spaţiul din stânga Prutului a fost Literatura și arta. Acest lucru s-a întâmplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. Timp de 78 de zile „LA” a apărut „în afara legii”, cum era calificat acest lucru de către procurorul general al republi- cii de atunci, N. Demidenko. Cine îşi mai aminteşte azi acel eveniment, care, de fapt, a pregătit trecerea întregii republici la scrisul nostru, fără emoţii?! În acea zi tirajul săptămânalului a crescut brusc: de la 189 000 - la 260 000 de exemplare. Pentru prima dată dis-de-dimineață se făcuseră cozi lungi de sute de metri la chioşcurile de ziare din oraş. Fiecare solicitant cumpăra câte 10-20 de exemplare. Oamenii îşi făceau cadou unul altuia Literatura şi arta cu noua grafie. În realitate, cum afirmau mulți dintre citi- tori, în acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. Începând cu 15 iunie 1989 concetăţenii noştri în- văţau de pe paginile săptămânalului să citească, stăzi, 15 iunie 2009, se împlinesc 20 de ani “Directorul săptămînalului „Literatura şi Arta“ (ete SCRISOAREA LS A/laketut fatin deprindeau să-şi facă semnăturile în noua grafie încăiilegală, chiar dacă erau amenințați de şefi, pe zidurile din oraş apăreau tot mai multe inscripții în grafia nouă, iar în cimitire erau cioplite pe cruci inscripții în alfabet latin (morţilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, până la acea dată, mulți dintre cei care-şi caligrafiau doar semnătu- ra Sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculați din facultăți, dați afară din serviciu, condamnaţi ca naționalişti etc.). În aceeaşi zi a fost convocată o şedinţă neor- dinară a biroului Comitetului Central al Partidu- lui Comunist al RSSM. Fiecărui membru al Birou- lui i s-a pus în mapă câte un exemplar de Litera- tura şi arta. Mircea Snegur, ex-preşedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. şi membru al anul VII e nr. 77 33 ROST POLITICA, LA DESCUSUT Biroului, avea să consemneze astfel acel eveni- ment în cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1980, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului Literatura și arta, moment de semnificație epocală. Era ceva cu totul ieşit din comun, dl Nicolae Dabija asumându-și un mare risc. Conducerea nu a cutezat însă să întreprindă măsuri „represive”(Mircea Snegur, Labirintul des- tinului. Vol. 1. - Chişinău, 2007, p.426). Explic. Mi-am asumat cu adevărat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decât simplu: orheie- nii mă aleseseră la începutul acelui an deputat al poporului în Sovietul Suprem al URSS şi această poziţie îmi acorda imunitate parlamentară: con- form Statutului deputatului, nu puteam fi sanc- ționat în nici un fel decât cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. ştiau şi ei acest lucru, şi tocmai de aceea n-au cutezat să ia „măsuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur. a... A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a apărut în presă cu o declaraţie în care a menţionat: „În RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriito- rilor şi un ziar - Literatura și arta, poporul nu do- reşte acest lucru, pentru că introducerea acestui alfabet va lăsa populaţia analfabetă, el costând milioane de ruble...” etc. Acest eveniment a devenit posibil cu concur- sul unor mari entuziaşti şi mari patrioți: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Reniţă, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olărescu, Valentina Tăzlăuanu, Ion Caţaveică, Rodica lun- cu, Raisa Ciobanu ş.a., care au pregătit acel nu- măr istoric în clandestinitate. Aflasem că unica tipografie care avea în fo- losință alfabetul latin era „Ştiinţa”, care aparținea Academiei de Ştiinţe. Câteva linotipiste, mai multe nopți la rând, au cules, cu cea mai adâncă discreţie, acel număr. Odată pregătit şi aşezat pe hârtie de calc, numărul a fost adus la Editura i 34 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST „Universul”. Aici am avut susținerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicaţii să fie tipărit. În reţeaua de chioşcuri revista a fost pusă în vânzare a doua zi, pe când abonaților aceasta le-a fost înmânată abia peste 2-3 zile. Se motiva că ar fi o publicaţie nouă. Şi abia după ce am convins - cu unul şi acelaşi indice al săptămânalului trecut în nomenclatorul publicaţiilor periodice că Li- feratura și arta e aceeaşi CU -Jumepamypa uu apma E la care se abonaseră cei aproape două sute de mii de cititori din republică şi de peste hotarele ei - săptămânalul a fost difuzat. Menţionez că, la acea oră, în toată RSS Mol- dovenească nu exista nici o maşină de dactilo- grafiat cu litere latine. Dar am aflat pe căi ocolite că la Bălţi există una. Ea aparţinea tânărului pro- fesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am şi îm- prietenit cu distinsul om de cultură. Împreună cu Grigore Vieru căutasem în acele zile o maşină cu grafie latină şi la Bucureşti. Dar ne-am pomenit cu toată securitatea ceauşistă pe urmele noastre. În volumul Cartea Albă a Securității, apărut la Editura Presa Românească din Bucureşti în 1996, la pagina 442, este reprodus un raport cu următorul conținut: Iunie 1989. Strict secret „Nicolae Dabija şi Grigore Vieru din RSS Mol: dovenească, aflați în țara noastră ca invitați la Simpozionul internaţional Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, să-i sprijine în obţinerea unei maşini de scris cu caractere latine. Au precizat că, începând cu 15 iunie a.c., au obținut aprobarea pentru tipărirea cu caractere latine a revistei Lite- ratura și arta, al cărui redactor-şef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce să dactilografieze şpaltu- rile în limba română, întrucât în URSS nu se gă- sesc maşini de scris cu asemenea caractere, iar din România nu pot cumpăra, datorită restricţii- lor prevăzute de reglementările legale. În ceea ce priveşte modalitatea de introducere în RSS Mol- dovenească a maşinii de scris, cei doi au afirmat că nu ar fi probleme, întrucât, fiind recent aleşi în Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlaţi la frontieră. Dumitru Radu Popescu preconizează să informeze cu această problemă Secţia de presă şi propagandă a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija şi Grigore Vieru vor pleca din țară în seara zilei de 20 iunie.” (A. S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113) Iată cum comentează autorii acestui volum „raportul 487”: „După opinia noastră, documentul este de- osebit de elocvent în ceea ce priveşte impasul ri- dicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceauşescu: doi scriitori români de dincolo de Prut, sosiți cu mari speranţe în patria-mamă, nu-şi puteau pro- cura la Bucureşti, unde soarele ar trebui să răsară pentru toți românii, nici măcar o maşină de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Dacă au procurat-o totuşi, totul s-a petrecut pe sub mână şi cu aprobări speciale, ca şi cum ar fi fost vorba despre o hoţie”. (Cartea albă a Securi- tății, Bucureşti: Presa Românească, 1996, p.508) Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de părintele Vasile Ţepordei, care a şi gă- sit maşina de scris de care aveam nevoie într-un anticariat şi aprobarea pe care urma să o obţină D.R. Popescu, securitatea ceauşistă a făcut tot posibilul să nu scoatem din ţară maşina de scris (în ziua când am plecat, anticariatul respectiv a fost toată ziua închis „din motive tehnice”). Cel care ne-a salvat a fost tot părintele Vasile Ţepor- dei, basarabean născut la Cârpeşti, Cantemir, care ne-a adus Îa tren o pungă unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfinția Sa le-a retezat cu un instrument de tăiat metalul chiar de la maşina sa de scris. Aceasta a încăput într-un buzunar, ca să putem trece fără probleme frontiera în URSS. La Chişinău, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o maşină de dactilografiat literele ruseşti ca să le sudeze în locul lor pe cele latine. Aşa ne-am pri- copsit cu o maşină de dactilografiat cu alfabet latin. Acel impact de la regăsirea scrisului nostru fusese unul deosebit. În case, părinţii şi-au învăţat copiii să citeas- că şi să scrie după articolele din ziar, îndemnân- du-i să transcrie texte, să le înveţe pe de rost. În acele zile, în semn de apreciere pentru anul VII e nr. 77 35 ROST POLITICA, LA DESCUSUT gestul nostru, în oraşul Orhei o stradă a fost bote- zată: Literatura şi arta, gospodăria agricolă din satul Sauca, raionul Ocniţa, la adunarea satului, şi-a schimbat denumirea în Literatura și arta. În comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura și arta are o fântână care-i poartă numele: chiar în inima Satului, în acel iunie 1980 a fost ctitorit un izvor din care jumătate de localitate ia apă şi azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renaşterea noastră națională transpuse în moza- ic. (La el m-au dus să mi-l arate cu mai mulți ani în urmă soţii Raisa şi Gheorghe Ciobanu). Pictorul Ştefan Florescu din Bălţi ne-a donat un tablou (care poate fi văzut în redacţia noastră) intitulat: Literatura şi arta. Dumitru Popovici, ex-ministru al Comerțu- lui, mi-a povestit că un consătean din Sărătenii- Vechi a pus într-o casetă metalică acel exemplar de „LA”, zidindu-l, pentru viitorime, în fundamen- tul casei, pe care tocmai începuse să o ridice. Aveam pe atunci abonaţi în 56 de țări ale lumii şi aproape în fiecare oraş din URSS unde locuiau basarabeni. Academicianul Petru Soltan îmi povesteşte despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Le- ningrad (Sankt-Petersburg): atunci când a primit acel număr (nr. 25), i-a sunat pe toți basarabenii şi bucovinenii pe care îi cunoştea în capitala nordică a Rusiei, invitându-i la o anumită oră dintr-o zi în una din aulele universitare. Când toţi s-au adunat, le-a prezentat acel număr de ziar, apoi a prins să le citească din el articol după arti- col. La un moment dat, cel care citea şi-a îndrep- tat ochii spre auditoriu şi a văzut că toată sala - profesori, doctoranzi, muncitori, foşti deportaţi - plângea. Erau lacrimi de bucurie. După ani de exil, scrisul nostru revenise Acasă. Nomenclatura de la Chișinău era speriată: ea înțelesese că Moscova aproape că era de acord ca în Constituţia RSS Moldoveneşti „limba moldove- nească” să fie trecută, ca limbă de stat, alături de limba rusă, dar nu susținea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. În Enciclopedia sovietică moldovenească (Chişinău, 1974, vol.4, p.376) se sugera că prin faptul că „limba moldovenească foloseşte alfa- betul rus”, ea se deosebeşte de limba română. Odată cu trecerea la alfabetul latin urma să se descopere că regele este gol: limba moldove- nească încetează să mai existe. Aşa basarabenii, îşi făceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla că limba lor e română. Iar dacă limba li-i română, înseamnă că şi ei sunt români. Iar dacă suntem români, ar fi firesc să dorească unirea RSS Moldoveneşti cu România. Odată cu apariția acelui număr de Literatura și arta, nomenclatura de partid fusese pusă în fața unui fapt împlinit. Vocile care ne condamnau de Ia tribunele partinice erau mai şovăitoare, pe când cele ale mulțimilor erau mult mai sigure. Războiul săp- tămânalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durată. Numai în perioada anilor 1987-1989 redactorul-şef fusese pus în dis- cuţie la zece dintre şedinţele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegându-se cu diferite admonestări, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al PC. al RSSM adoptând şi o Hotărâre a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldoveneşti „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săp- tămânalului Literatura și arta (vezi Moldova socialistă din 24 septembrie 1987”). Pe parcursul a doi ani de zile, „LA” publicase peste 700 000 de semnături ale consângenilor noştri care susțineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin şi legiferarea limbii române. Se adunaseră câţiva saci cu scrisori, care, la 31 au- gust 1989, când Sovietul Suprem al R.S.S. Moldo- veneşti adoptase Legea despre funcționarea lim- bilor pe teritoriul RSSM (care vorbea că limba ro- mână devine de stat, în locul limbii ruse) şi Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expuşi - ca argument - în holul Teatrului de Ope- ră şi Balet, unde s-a desfăşurat sesiunea. Evenimentul la care ne referim fusese pregă- tit şi de rubricile ce conţineau sentințe latine, pe care le inaugurase săptămânalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis ş.a., V. Dâgai, şef de secţie la C.C. al PC., turbând de fiecare dată când le vedea în revistă, chiar dacă Constantin Andreev, ca să ne apere, îi demonstrase că şi ziarul Pravda avea rubrica In memoriam. 36 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT La sfârşitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii săptămânalului şi pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru că „prin inter- mediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”. Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat în presa internațională (afară de cea românească). La 12 ianuarie 1989, la şedinţa Biroul C.C. a fost pus în discuţie faptul că “L.A.” “trecuse sama- volnic la alfabetul latin”. Atunci nu făcusem decât să reproducem integral, de ziua naşterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societății noastre”, preluat din ziarul Timpulde la 4 ianuar- ie 1881, precum şi mai multe coperte de cărți care purtau numele marelui Poet, editate la Bucureşti, evident cu grafie ... latină. Azi alfabetul latin ne aparţine. Din păcate puţini dintre concetățenii noştri îşi mai amintesc că acesta a fost obținut cu mari sacrificii. Una dinte condiţiile înaintate recent lui Vladimir Voronin de către Igor Smirnov „pentru unificarea țării” este renunţarea la alfabetul latin (care, în viziunea lui, e românesc, „PyMbinckuii “, deci străin moldovenilor, al căror mare apărător se declară) şi revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc. În 1989, alfabetul latin a fost obținut când ne aflam ca parte componentă a Uniunii Sovietice şi când întinsurile siberiene, cu care ne amenințau ştabii republicii, aparțineau şi RSSM. ÎL vom ceda oare acum, în plină indepen- dență?! Sau vom reuşi să-l păstrăm şi pentru generaţiile care vin?! Ca moşii şi strămoşii noştri să se poată recunoaşte în ei, ca în nişte urmaşi destoinici. anul VII e nr. 77 37 POLITICA, LA DESCUSUT Parteneriatul Estic: O nouă utopie europeana? Pentru Occidentul european, Europa de Est nu a reprezentat decât arareori cealaltă jumătate a continentului, o lume legată prin destin şi civilizație de marile puteri ale Vestului. De obicei, esticii se încadrau mai degrabă în conceptul de popoare de frontieră, cu teritorii în mișcare, împărțite şi reîmpărțite între diverse centre de putere, pustiite, jefuite sau acaparate în funcţie de moditicarea balanței de putere în Eurasia. Paul Nistor seamă de-a lungul secolelor, Europa de Est juca doar rol de imagine în oglindă pentru Europa Apuseană, o imagine deformată, tarată, sărăcită, care echivala doar cu slăbiciunile Occi- dentului. Mai degrabă Războiul Rece a dus la conştientizarea unei jumătăţi reale a bătrânei Europe şi la creşterea, între Viena şi Moscova, a unei entități politice cu veleități mondialiste. Răz- boiul Rece a adus şi un prestigiu sporit pentru o lume care, anterior, ori era desconsiderată şi ig- norată ori era privită ca spaţiu de influenţă al Vestului. Indiferent de perioadele de creştere şi des- creştere ale Estului, Occidentul a avut totuşi un sentiment constant față de această zonă: acela de teamă înaintea unui rezervor nesecat de peri- cole. Fie că pe aici se revărsau marile invazii, fie că aici apărea, meteoric, o mare putere, Vestul a simțit constant presiunea popoarelor estice, deşi în forme şi cu intensități diferite. Mai mereu occi- dentalii au ştiut că acolo era o regiune sensibilă, care aducea vulnerabilități speciale şi care, într- un fel sau altul, genera unde care se puteau pro- paga până spre Atlantic. Cam acest gen de sentimente pare să fi ani- mat şi azi Uniunea Europeană când, la douăzeci de ani de la prăbuşirea Cortinei de Fier, a decis să treacă peste uitarea rezervată Estului şi să recali- breze relaţiile cu statele/naţiunile care stau la fruntariile sale orientale. În aceste două decenii, UE s-a preocupat mai mult de întărirea unui anu- ] nsignifiantă, slabă şi puțin demnă de luat în mit gen de ordine mondială, fiind focalizată pe crizele internaționale, trecerea de la unipolari- tate la multipolaritate, asigurarea regimurilor in- ternaționale consacrate în ultimele decenii şi a bunurilor publice care derivau din economia de piață şi valorile democrației. Într-o lume în care anarhia părea înlocuită de interdependența com- plexă, europenii au ales să meargă pe o politică a bunăstării şi nu pe o politică de putere, preferând doar să secondeze America într-o eră a „sfârşitu- lui istoriei”. Treptat însă, a devenit mai clar că vechii rivali - China, Rusia - reinventându-se într-un pseudo-capitalism original, nu au încetat să viseze la accelerarea unor hegemonii succesive. În sprijinul lor vin noile fenomene de integrare- dezintegrare, declanşate de globalizare, precum şi ciocnirile culturale, care creează premisele 38 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST unor schimbări fundamentale la nivel planetar. Acalmia din anii *90 nu s-a mai repetat la începutul secolului XXI, iar Moscova, Beijingul şi aliaţii lor au reînceput acțiunile de hărțuire a unui Occident ce s-a considerat prea devreme etern tri- umfător. În pofida tuturor anticipărilor optimiste de după căderea comunismului mondial, s-a con- statat că e foarte dificil de construit un sistem internaţional omogen. În schimb, fluxurile turbu- lente de dușmănie şi amiciţie la nivel mondial (după modelul lui Arnold Wolfers) încă se succed cu dezinvoltură, iar în loc de anarhia atenuată şi armonia de interese, visate de liberali, revin în forță ciclurile istoriei şi pretenţiile de succesiune hegemonică. Pe acest fond global, neacceptare a supremaţiei Vestului, contrareacţia terorismului şi a puterilor foste odinioară „revoluţionare“, precum şi valul crizei financiare aduc pericole suplimentare la adresa Europei. Ultimele evenimente de Ia frontierele bătrâ- nului continent au fost şi ele în măsură să îngri- joreze. Odată cu revenirea Rusiei la o politică de forță, odată cu frecventele probleme energetice (crize ale gazului) şi cu brutalităţile politice or- chestrate de Moscova (haosul din Ucraina, războ- iul din Georgia şi continuarea regimului autoritar din Belarus), Uniunea Europeană a conştientizat mai clar potenţialul destabilizator pe care îl poate avea asupra sa fenomenele şi evenimentele care se succed în spaţiul ex-sovietic. Uitat un timp, de- venit neinteresant pentru două decenii sau pur şi simplu abandonat Rusiei, acest spaţiu - ca altă dată întreaga Europă de Est - tinde să devină o zonă cu adevărat contagioasă. Prin intermediul ei, Moscova şi adâncurile Asiei pot din nou arun- ca pericole şi bulversări sociale către Europa. Mai ales noii membri UE, cei estici, resimt acest deze- chilibru ce se formează, turbionar, la Marea Nea- gră şi în Caucaz. Mobilizându-se pentru a schim- ba ceva, UE încearcă o acţiune în forță către Ori- ent chiar dacă o motivează doar o singură dimen- siune (securitatea) din triada scopurilor de poli- tică externă. În această primăvară, la Praga, a fost lansat Parteneriatul Estic, un set de propuneri adresat unor foste republici sovietice - Ucraina, Moldova, Belarus (doar în anumite condiții), Georgia, Ar- menia, Azerbaidjan - în ideea de a le aduce mai aproape de Europa. Grija concretă pentru regiu- nile estice e un lucru nou din partea UE şi ea poate fi interpretată în multe sensuri. Pe de o parte, în mod evident, această inițiativă politică majoră către Est poate fi echivalată cu încălcarea sferei de influenţă a Rusiei şi cu o tentativă de consolidare a securității UE prin dezvoltarea democraţiei, creşterea bunăstării şi multiplicarea conexiunilor de orice tip cu o arie uriaşă, de la limita răsăriteană a continentului. Pe de altă par- te, e doar închiderea logică a semicercului vecină- tății, un lanţ de teritorii în care Europa consideră că are responsabilități speciale. Pe acest semicerc, patru zone majore (America, Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi republicile ex-sovietice) reclamă o atenţie sporită din partea oficialilor UE. Dacă e de la sine înțeles că ceea ce s-a reuşit în direcția atlantică nu se poate copia şi exporta şi către celelalte părți, măcar formule cât de cât apropiate ar putea fi încercate. Şi dacă Franța lansa în 2008 ideea Uniunii Mediteraneene, exprimând astfel, simultan, îngrijorarea şi intere- sul pentru tot ceea ce vine din Africa, unui stat estic al UE, Polonia, i-a revenit iniţiativa de a pre- zenta aceleaşi îngrijorări şi interese pentru vecinătatea imediată: regiunile unde Europa se îmbină cu Asia. Deşi Polonia şi-a iritat confrații estici (Ro- mânia şi Bulgaria) prin faptul că mai mult i-a ig- norat în loc să-i coopteze în această iniţiativă, ea a dat totuşi o dublă lovitură politică asociind Sue- dia în pregătirea şi lansarea Parteneriatului Estic. Pe de altă parte, Suedia, care va prelua preşedin- ţia UE în 2009, are o mare trecere între statele occidentale şi, deci, posibilitatea de a influența o bună receptare şi acceptare a Parteneriatului Estic. Pe de altă parte, s-a dorit a se demonstra Moscovei şi lumii că acest proiect implică diferite țări UE şi nu derivă exclusiv din angoasele istori- ce ale statelor de la granița europeană a Rusiei. Proiectul promovat de miniştrii de externe ai Varşoviei şi Stockholmului, Radoslaw Sikorski şi Carl Bildt, se bazează pe patru platforme de propuneri: 1. democratizare, guvernare eficientă şi stabilitate 2. convergență economică cu UE 3. securitate energetică 4. contacte crescute între anul VII e nr. 77 39 ROST POLITICA, LA DESCUSUT persoane, organizaţii şi instituţii. În aceste condiţii, principalul obiectiv declarat al partene- riatului este accelerarea asocierii politice şi a inte- grării economice între UE şi fostele republici so- vietice. Europenii doresc să aloce 700 milioane euro până spre 2013, adică în prima etapă, pen- tru partenerii estici incluşi în noua iniţiativă. În plus, UE îi va trata pe aceştia ca pe un bloc, sta- bilind zone de liber schimb cu ei, oferindu-le în acelaşi timp ajutor economic, expertize tehnice, programe de securitate, programe pentru stu- denți, etc. În schimb, Uniunea cere de la cele 6 țări un angajament pentru democratizare, reforme social-economice, respect pentru statul de drept şi pentru libertăţile cetăţeneşti. Radoslaw Sikorski Parteneriatul are şi suficiente limite deoare- ce este exprimat în termeni mai vagi decât alte inițiative europene (Uniunea Mediteraneeană) şi nu aduce schimbări imediate ori spectaculoase pentru ex-sovietici. De exemplu, nu va fi accep- tată chestiunea anulării vizelor şi nici nu li se va promite o integrare apropiată în UE. Proiectul îşi propune mai curând „europenizarea” acestui imens spaţiu - dintre Polonia şi Iran - şi apropierea lui politică de Uniune. Cu toate că Parteneriatul nu are vreo legătură cu politica de extindere a UE, Radoslaw Sikorski a lăsat deschisă o portiţă a speranţei afirmând că aceste proiecte ar determina ca viitoarele integrări europene să fie naturale şi fără sincope. Deşi iniţiativa polono-suedeză a fost accep- tată la nivel continental, se ştie limpede că sunt state interesate sau dezinteresate de inițierea unor acţiuni de amploare în Est. Astfel, Marea Bri- tanie pare absorbită de legăturile transatlantice şi din Commonwealth, Spania şi Portugalia insistă pentru relaţii speciale cu America Latină iar Franţa e cu ochii pe Africa de Nord. Sub aceas- tă tiranie a geopoliticii e foarte posibil să se nască proiecte reduse la un egoism geografic iar intere- sele UE să fie, de fapt, interese strict regionale ale țărilor de la periferiile Uniunii. În această logică, de Parteneriatul Estic se preocupă mai mult membrii estici ai UE şi Germania, dar aceasta în maniera ei tradițională, cu amendamentul de menajare a Rusiei. Formal însă, toți miniştrii de externe europeni au afirmat un sprijin imediat pentru Parteneriat. De cealaltă parte, reacţiile nu s-au lăsat mult timp aşteptate. Vladimir Voronin s-a inflamat, apreciind că iniţiativa Bruxelles-ului e o tentativă de încercuire şi de strivire a Rusiei. Serghei Lavrov, ministrul de externe de la Moscova, a atras atenţia că trasarea unor noi linii de divizare în Europa e periculoasă şi Rusia va ţine cont de înaintarea europeană în zone pe care în mod tradițional le consideră drept centură personală de securitate. Răspunsul oficial al UE a fost lansat şi el într-un alt limbaj ideologizat, care preferă să acopere realităţile cu idei şi concepte frumoase. Astfel, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a spus: „Acest Parteneriat nu e împotriva nimănui. Când ne propunem să creş- tem prosperitatea, să creştem stabilitatea, să dez- voltăm democraţia, nu le creştem doar pentru noi ci şi pentru binele celorlalți.” Rusia e îngrijorată de noua ofensivă a Europei către sferele ei de influență. UE ţinteşte nu doar la îmbunătăţirea sistemelor politice din statele vizate sau la captarea resurselor energe- tice de aici dar, în mare măsură, Europa inten- ționează să securizeze o regiune vastă, cu puseuri frecvente de instabilitate, instalându-şi hegemo- 40 anul VII e nr. 77 POLITICA, LA DESCUSUT ROST nic imaginea de soft power într-un teritoriu unde, de prea mult timp, Rusia a fost filiera unică de modernizare. La acest capitol, Rusia nu e compe- titivă deloc şi ar putea avea acelaşi destin perdant ca şi URSS-ul în anii Războiului Rece. Pentru Europa, spaţiul ex-sovietic, cu regimurile sale autoritare, populaţiile sărăcite şi migrațiile in- controlate dinspre Asia, reprezintă un generator continuu de amenințări. Decizia de implicare a Bruxellesului înseamnă, într-un fel, introducerea unor reguli politice şi economice, a unor modele de educaţie şi justiție, într-un teritoriu în care haosul este aproape atotputernic. În acelaşi timp, s-a dorit să nu se lase loc pen- tru constituirea unor falii între noii membri ai UE şi statele vecine lor, din zona ponto-caucaziană. „Europenizarea” zonelor de Est şi Sud ale fostului imperiu rus, venită secole de-a rândul doar prin intermediul Moscovei, ar putea fi continuată acum de însăşi focarul cultural occidental. Sau, în plus, de europenii estici, care ar găsi spre Răsărit o nouă misiune civilizatoare. Concomitent, s-ar institui o anume ghidare a destinului politic a acelor naţiuni, atât de frământate în trecut. România ar trebui să se simtă favorizată de acest mini „plan Marshal!” pentru Est. Într-un fel, ar putea dispare falia ce există de secole între români şi popoarele de dincolo de Nistru şi s-ar atenua sentimentul că România e un fel de limită a civilizației europene, graniță de unde începe „barbaria” asiatică. Strângerea legăturilor cu lumea ponto-caucaziană poate predispune la diminuarea tensiunilor politice (mai ales cu Ucraina şi Moldova), la racordarea unor societăţi oarecum diferite şi, lucrul cel mai important, la conectare economică şi la exploatarea oportu- nităților comerciale din vecinătatea imediată. Poziţia geografică a României aduce şi o anumită predestinare a destinului său. Ea nu îşi poate crea debuşee economice în prea multe zone şi, tocmai de aceea, Estul e un loc tocmai bun pentru valori- ficarea capacităţilor economice româneşti. Pe aceeaşi linie, a destinului românesc, Par- teneriatul poate fi o problemă în chestiunea Re- publicii Moldova. Până acum, Bucureştiul încerca să sugereze colegilor europeni că Moldova ar tre- bui privită puţin diferit față de alte state ex-sovie- tice. Mai mult, au existat tentative ale diplomaţiei româneşti (neagreate de occidentali) de a aduce Moldova în aceeaşi categorie cu statele din Balca- nii de Vest, care au şanse mai mari la integrarea europeană. Însă, includerea Moldovei în Par- teneriatul Estic o aruncă într-o entitate amorfă, alături de țări precum Azerbaidjan sau Armenia care, în mod realist, nu pot spera vreodată la includerea în UE. De aceea, de acum încolo, pro- babil Chişinăul ar trebui să facă eforturi duble pentru a reuşi să se individualizeze între cele 6 state şi pentru a-şi demonstra europenitatea „crescută”. Ideile care stau la baza Parteneriatului estic sunt, fără doar şi poate, foarte valoroase şi deru- larea unui astfel de plan ar aduce beneficii incal- culabile UE şi, în special, membrilor săi estici. În acelaşi timp însă, există temerea ca acest proiect să rămână la stadiul de idee frumoasă, transfor- mându-se mai mult în utopie decât în instrument al metamorfozei democratice a Estului. Diferența dintre ideal şi realitatea concretă o pot da două amănunte: voinţa statelor UE de a urma proiectul inițial cu consecvență, pe termen lung, şi volumul resurselor financiare alocate pentru relaţia cu cele 6 ţări ex-sovietice. Mai pe scurt spus, va avea Uniunea Europeană forța de a se implica într-o regiune atât de sensibilă, pentru a o modela, securiza şi pentru a crea acolo un teritoriu nou al democraţiei şi stabilității? Va fi dispusă UE să înfrunte viitoarele isterii ale unei Moscove nemulțumite de încălcarea „propriului” teritoriu? Vor avea europenii răbdarea să relaționeze cu sutele de „voronini”, aflați la diferite niveluri, care se vor vedea deranjați în ambițiile lor de satrapi locali? Experiențele trecutului ne fac să credem că nu. Atât timp cât țări precum Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, ţin mai degrabă să aibă o relaţie bună cu Rusia şi, în acelaşi timp, nici nu sunt interesate prea mult de spaţiul eurasiatic în discuţie, putem să ne aşteptăm ca Parteneriatul Estic să ajungă în aceeaşi postură ridicolă precum iniţiativele mai vechi (atât de dragi preşedintelui Băsescu) care ținteau la pacificarea şi bunăstarea Mării Negre. Oricum, dacă succesul Parteneriatu- lui va depinde de interesul membrilor puternici anul VII e nr. 77 41 ROST POLITICA, LA DESCUSUT GREECE Trasee imaginate pentru rețeaua Nabucco UKRAINE TURKEY Ra Ga ai UE, doar o schimbare totală de optică, plus voinţa de a pune capăt meschinăriilor Rusiei, ar putea conduce la o acţiune consistentă. E drept, europenii ar putea primi un ajutor nesperat din partea americanilor, şi ei interesaţi de stabi- lizarea unei zone bogate în resurse naturale şi aflate la porţile Orientului Mijlociu. Totuşi, prăbuşirea altor proiecte adresate aceleiaşi regiu- ni (Nabucco, proiectul Mării Negre, diverse reţele petroliere şi ale gazului) ne determină să fim cir- cumspecţi înaintea unuei propuneri de o asem- nea amploare. Mai ales acum, în plină criză eco- nomică, o insuficiență a sumelor alocate celor 6 state ar însemna bagatelizarea Parteneriatului şi neantizarea sa treptată. Apoi, să nu uităm că nu totul depinde de bunăvoința Uniunii. Chiar dacă ea ar aloca fon- duri importante şi ar mobiliza o maşinărie biro- cratică şi de experţi din toate domeniile care să îşi îndrepte atenţia spre Est, se va găsi cine să pună bețe în roate. Pe de o parte Rusia, cu nesfârşitele sale rețele de influență, apoi o anumită pătură politică naţională sau locală care încă trage foloase imense din starea de lucruri existentă. Din nefericire, ne putem lua exemplu chiar pe noi, România, pentru a realiza că sume conside- rabile venite din Europa se pot deturna fără urmă sau se pot pierde uşor în spaţii scăpate de sub orice control. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că nici un proiect nu poate reuşi fără voința de colaborare a celor cărora li se adresează. Dacă elitele din statele ex-sovietice încă acționează după modelul celor moldovene, mimând doar cooperarea şi dialogul cu Europa, atunci efectele Parteneriatului ar putea apărea abia după decenii...când noi generaţii, care nu sunt conta- minate de duhul URSS-ului şi al autoritarismului, ar ajunge în poziţii de decizie. Oricâte argumente ar sta împotriva Partene- riatului Estic, el este totuşi prea frumos ca să nu fie declanşat. Chiar conştientizând dificultatea mene regiuni, UE tot ar merita măcar să încerce acest proiect îndrăzneţ. Am putea să mai adău- găm că europenii sunt aproape „condamnaţi” să urmeze acest plan deoarece altă cale nu există. Succesul sau eşecul se vor măsura în perioade de timp care se vor scurge până când vecinii noştri vor copia/internaliza principiile de structurare a liberal-democraţiei. 42 anul VII e nr. 77 REPERE Petru C. Baciu, poetul răstignirilor ascunse În bunătatea sa nestirşită, Dumnezeu mi-a scos în cale cîțiva oameni care m-au ajutat enorm să cresc drept. Unul dintre aceștia, modele de viaţă pentru mine, este dl. Petru C. Baciu. Claudiu Târziu Asociaţia Foştilor Deținuți Politic din Bacău. Tînăr jurnalist pe atunci, mă documentam la AFDP asupra unei nedreptăți cu miză mare, căreia îi căzuseră victime mai mulți foşti deținuți politici. Comisia locală de aplicare a decretului 118/ 1990 refuza să le dea legionarilor despăgu- birile băneşti prevăzute de lege pentru anii de închisoare executaţi pe motive politice. Eram în fața unei noi condamnări politice, de această dată într-un regim care se pretindea democrat. În opi- nia membrilor Comisiei, legionarii nu meritau despăgubiri, chiar dacă au luptat contra comuniş- tilor, pentru că ar fi fost totalitarişti şi ei. Dar de- cretul nu făcea această distincție între legionari şi restul foştilor deţinuţi politic. Ciţiva foşti deţinuţi politic, care făceau parte din conducerea filialei AFDP, dl Petru C. Baciu, dl. Gheorghe Mântulescu, di. Mihai Păvăluță şi regre- tatul loan Belciu mi-au dat lămuririle necesare şi, în plus, mi-au dăruit câteva ziare şi cărți în care erau evocate personalități ale rezistenţei antico- muniste, relatate suferințe ale foştilor deținuți politic şi redate episoade necunoscute ale istoriei recente. Nu eram chiar străin de toate acestea, fiindcă mai citisem publicaţii pe această temă. Însă nu cunoscusem pînă atunci foşti deținuți politic. Pe urmă, i-am vizitat tot mai des pe bătrânii de la AFDP, înțelegînd că ei fac parte dintr-o stirpe pe cale de dispariţie de la care am ce învăţa. M-am hrănit cu aviditate, încă de la început, din expe- riența lor de viață şi am fost fermecat de felul lor ÎL, -am cunoscut pe dl. Baciu în anul 1995, la L Csi în de a fi: demni, curajoşi, responsabili, generoşi, credincioşi neamului românesc şi lui Dumnezeu, inteligenți, culți, cu dragoste pentru semeni, jert- fitori. I-am însoţit apoi în mai multe călătorii prin țară, în Bărăgan, la Balaciu, în Făgăraş, la Sim- băta de Sus, la Aiud şi în atâtea alte locuri unde şi- au dat sîngele pentru Hristos şi pentru România, şi unde camarazi ai lor au sfirşit muceniceşte. Îmi vor rămîne veşnic în memorie lecţiile de trăire creştină şi românească la care am asistat nopți întregi în astfel de călătorii. Se adunau foşti deținuți politic din toată ţara - legionari, țără- nişti, liberali sau fără o apartenență politică, orto- docşi, catolici şi greco-catolici - şi rememorau istoria pe care o trăiseră. Erau seri fabuloase, în care mi se descoperea pe viu o lume despre care anul VII e nr. 77 43 ROST REPERE ştiam doar din cărți. Acolo am văzut ce înseamnă cultul prieteniei, puterea ideilor încarnate în per- soane deosebite sau forța rugăciunii - dimineața şi seara, pe întuneric, în camerele mari de cămin, unde eram cazaţi, în dreptul fiecărui pat se afla un om îngenuncheat şi, chiar dacă nu se auzea nici un cuvînt, simțeam un suflu extraordinar, ca şi cum cineva ar fi deschis o fereastră spre divini- tate. Astfel am cunoscut şi alți foşti deţinuţi politic pe care i-am îndrăgit imediat. Sînt atât de mulți încît nu-i pot cuprinde aici. Am avut onoarea ca o parte să-mi acorde pri- etenia lor. Iar apropierea de ei mi-a marcat pro- fund şi binefăcător evoluţia. M-am maturizat nu sub influenţa ideologiei pe care unii dintre aceşti prieteni o împărtăşeau, ci a bogăției şi frumuseții lor sufleteşti. M-au convins să privesc mai atent trecutul recent al românilor - implicit, experiența legionară - şi să le îmbrățişez unele idei, nu prin propagandă, ci prin forța exemplului personal. Un om care renunță oricînd la bucata lui de pîine pentru altul mai flămând; un om care îşi cheltuie pensia pe cărți esenţiale pe care le dăruieşte uno- ra mai neştiutori; un om care, la 70 sau 80 de ani, munceşte cu braţele la ridicarea unei biserici sau a unui monument, un om care a trecut prin tor- turi inimaginabile, a purtat lanțuri la picioare pînă i-au rămas urme pe viață, a făcut 10, 15 sau 20 de ani de închisoare numai pentru că şi-a iubit țara şi credința, dar i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru călăii săi; un om care, din venituri modes- te, a ţinut în şcoală copiii altora mai săraci; un om care a mărturisit adevărul indiferent de con- secințe; un om care a răbdat foamea, nu a avutun acoperiş deasupra capului, a fost zeci de ani mar- ginalizat social, dar niciodată nu a cerşit nimic, mergând neclintit pe drumul lui; un astfel de om nu poate fi un politruc criminal, aşa cum ne-au fost prezentaţi, vreme de 45 de ani, adversarii comuniştilor. Revenind la dl. Petru Baciu, domnia sa a fost întotdeauna în grupul foştilor deţinuţi politic din Bacău autoritatea ultimă. Nu s-a impus prin voinţa de a conduce sau prin alegeri, ci, firesc, prin calitatea sa umană. Ceilalţi au recunoscut în domnia sa “Baciu!” şi l-au tratat ca atare. Acest grup funcționează pe principiul sobor- nicității. Este acolo o frăţie deplină, în care nimeni nu dă ordine, ci toate problemele sînt dis- cutate, fiecare îşi spune părerea, majoritatea indică o soluţie, iar ultimul cuvânt îl are cel care e considerat şeful. A conduce un astfel de grup nu e un privilegiu, ci o responsabilitate enormă. Iar “Baciul” ştie să se achite de ea ireproşabil. De dl. Petru Baciu m-am apropiat treptat, în timp, şi mă bucur că am avut răbdare să-l descopăr. Domnia sa nu se grăbeşte să-şi facă noi prieteni. Este rezervat şi suspicios, ca orice luptător încercat. Însă, odată ce i-ai câştigat încrederea, îţi pune inima în palmă. Prietenia este sfîntă pentru dl. Baciu şi numai o catastrofă o poate rupe. Stă mărturie pri- etenia noastră, nu lipsită dem încercări. Este un om dur - în primul rînd cu sine însuşi -, care nu face rabat de la principiile şi valorile sale, cu o minte ageră şi hotărât în a-şi urma idealul. Dar între prieteni se dovedeşte cald, îngăduitor şi plin de umor. Că are o sensibilitate aparte o do- vedeşte şi pasiunea sa pentru poezie. Citeşte şi scrie poezie cu patima unui veşnic îndrăgostit. Ver- surile sale se consituie într-o mărturie a atitor răs- tigniri ascunse şi totodată într-un manifest pentru resurecția națională. Nu voi insista mai mult aici asupra poeziei dlui Baciu, întrucât se ocupă de ea Constantin Mihai în unul din articolele următoare. Personalitatea sa complexă e greu de cuprins în câteva fraze. Vorbeşte poate mai clar şi mai convingător despre dl. Baciu ceea ce am învăţat de la domnia sa. Iată câteva dintre îndrep- tările sale de viață, care nu sînt originale, nici noi, dar atât de rar trăite azi: Fii conștient cine eşti. Lauda să nu te înalțe, ocara să nu te coboare. Cînd ți se vorbeşte despre cineva, vezi cine despre cine şi ce spune. Cuvîntul dat să ţi-l ţii cu orice pret. Cei care nu cred în Dumnezeu şi în neamul lor sînt infirmi sufletește. Nu-ţi lăsa fratele căzut în nevoie. Jertfa de sine este singurul drum spre mîntuire. Voi încerca să întregesc această schiță de portret redînd, în paginile următoare, un episod din viaţa dlui Baciu, aşa cum l-am scris în urmă cu şase ani pentru un ziar central. 44 anul VII e nr. 77 REPERE Prăbuşirea centrului de comandă al rezistenţei Claudiu Tîrziu Uturea este cel mai înalt vîrf din zona Solonţ, lîngă Moineşti - Bacău. În 1945, 0 mînă de tineri au început să organizeze în acest locun punct de rezis- tență anticomunistă. Cei mai mulți dintre ei au fost arestați în 1948, înainte de a trage un glonţ. Au ieşit din temniță după zeci de ani, cu nădejdea numai în Dumnezeu. Petru C. Baciu, unul dintre supraviețuitori, ne-a spus povestea lor. Solonţ Comuna Solon se întinde leneşă peste crestetele pleşuve ale unor munți pitici. O taie şer- puit un pârâu tulbure ca şi căutătura ţăranilor de pe- aici. Oamenii sînt scumpi la vorbă pînă la prima sută de rachiu. Nu-şi amintesc de rezistența an- ticomunistă. Ştiu cîte ceva despre un fost “parti- zan “, Vasile Unguraşu, că a făcut puşcărie pentru că s-a ridicat contra comuniştilor. A murit de cîţiva ani. Pe ceilalți i-au uitat de mult, de cînd au fost uciși. Vasile Unguraşu era vărul lui Gheorghe Unguraşu - iniţiatorul şi principalul artizan al fortului de la Uturea. Toţi ai lui Unguraşu au pus mana pe armă, cu gîndul de a înlătura regimul. Alături de ei au stat alți 15 studenți, elevi şi muncitori. Unul dintre supraviețuitorii de la Uturea, Petru C. Baciu, din Bacău, era pe atunci şeful legionarilor din judeţ. Petru Baciu povesteşte fără patimă despre rezistența anticomunistă, pentru care a făcut aproape 16 ani de închisoare. 1 se ascute privirea doar cînd pomeneşte numele vreunui prieten mort în temniță. La Uturea au fost săpate în munte două depo- zite de armament, care au fost întărite cu birne şi acoperite cu buşteni şi piatră. De pe acel virf împre- jurimile se vedeau ca-n palmă şi “partizanii” nu riscau Să fie uşor biruiți nici de o trupă numeroasă. Strîngerea armamentului a început încă din 1945. Unguraşu, pe atunci student la Academia Comercială, l-a avut ca „mînă dreaptă“ pe colegul său Eugen Berza (devenit preot ortodox după ieşirea din închisoare). Cei doi primeau ordine de la Baciu - şi el student —, care lucra în deplină conspirativitate. Nu era cunoscut decit de cei mai apropiaţi colaboratori. „Îmbrăcat în uniformă militară, am intrat pe poligoanele de instrucție a două regimente din Bacău, unde era o cantitate impresionantă de armament şi muniţie, captură de război. Am cumpărat bunăvoința unui soldat care era de pază şi, împreună cu Eugen Berza, am încărcat mai multe căruțe cu grenade anticar“, îşi aminteş- te Petru Baciu. În scurt timp, la Uturea au fost adunate numeroase mitraliere, pistoale automa- te, arme ZB, revolvere, grenade de mînă, grenade antitanc, lăzi de cartuşe de toate calibrele. Căpitanul artilarist Marin Țucă a adunat cel mai mult armament. Scuturi umane pentru Securitate Apoi, Baciu, Unguraşu şi Berza au trecut la recrutarea luptătorilor, numai dintre legionari. „La Uturea trebuia să fie centrul de comandă al rezis- tenţei pe întreaga Moldovă. Aşteptam să primim ajutor din străinătate pe calea aerului: aparatură de comunicații, oameni antrenați în bazele militare americane etc. Eram convinşi că va izbucni repede un război între ruşi şi americani, iar noi trebuia să fim pregătiţi pentru a ne elibera țara“, spune Baciu. Baciu organizase mai multe echipe mobile, care urmau să ducă un război de gherilă. Şi pusese la punct un serviciu de informații prin care a iden- tificat toate punctele strategice din județul Bacău, pe care urmau să le dinamiteze în cazul izbucnirii războiului spre a slăbi forța armatei de ocupaţie. La 15 mai 1948, au început arestările în masă ale legionarilor. Baciu a hotărît retragerea tutu- ror în munți. Însă, deja fuseseră prinşi o parte dintre camarazii săi. El a scăpat pentru că nu dormea două nopți la rînd în aceeaşi casă. La 24 mai, o primă echipă de “partizani”, con- dusă de Eugen Berza, s-a baricadat la Uturea. A doua zi au fost arestaţi fără să tragă un foc de armă. anul VII e nr. 77 45 ROST REPERE Securitatea a smuls, prin tortură, de la primii legionari încătuşaţi, informaţii privind amplasa- rea punctului de rezistență. Apoi, securiştii au înconjurat depozitul principal şi, punînd drept scuturi vii doi camarazi ai “partizanilor” - Gioga Parizianu şi Mircea Moţei -, i-au obligat pe Berza şi pe ceilalți să se predea. Trădarea și arestarea capilor rezistenţei Punctul de rezistență a fost mutat în locul numit de oamenii din Solonţ „Hrapca Jgheabu- lui“. Acolo s-au adăpostit Petru Baciu şi Gheorghe Unguraşu, asteptind semnalul de luptă de la supe- riorii lor, care, între timp, fuseseră şi ei arestați. Petre Dascălu, Vasile Unguraşu şi Neculai Ungu- raşu au rămas în comunele din apropiere, ca oameni de legătură. Baciu şi cu Gh. Unguraşu au fost hăituiţi prin munți de la sfîrşitul lunii mai pînă la mijlocul lui noiembrie 1948. „Am vrut să atacăm Miliția sau Sfatul Popular Moineşti. Am fi ucis, fără îndoială. Slavă Cerului că nu am făcut-o! l-am fi aruncat în sînge şi pe ai noştri, ne încărcam conştiințele şi tot nu rezolvam nimic“, mărturiseşte Baciu. În noiembrie, au mers la Bucureşti. Li se pregătise ieşirea din ţară, numai că au fost tră- dați, în ultimul moment, şi arestați. Rezistenta din munții Moineştiului a contin- uat. În 1951, au fost arestați şi condamnaţi şi Neculai Unguraşu, tatăl lui Ghiţa, Neculai Ungura- şu, fratele său, Vasile şi Costache Unguraşu, veri. Ei hărțuiseră Securitatea şi ridicaseră moralul oamenilor din zonă. Ultimii „partizani“: Lupeș și Măzăreanu Într-o notă a Serviciului “Bande” al Securităţii, din 16 februarie 1953, se arată că în regiunea Bacău „sînt o serie de fugari izolaţi care nu sînt urmăriți, din punct de vedere informativ, în mod organizat şi continuu“. Dintre aceştia este nomi- nalizat Vasile Borş, fost membru în „banda Hrib Alexandru“ din Neamţ. Însă, cel mai periculos din- tre aceşti „lupi răniţi“ a fost Ion Lupeş. Ca elev al Liceului Teoretic Târgu Ocna, încă din 1945 a adunat armament şi muniţie pentru rezistență. În '49, a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A evadat, după un an, din închisoarea Târgșor - Ploieşti. O vreme a evitat confruntările directe cu Securitatea. Stătea ascuns în munții Moineştiului, iar iarna co- bora în satul Poduri, la părinţii săi. Sora sa, Maria, îi săpase un adăpost sub podeaua grajdului. La 12 august 1954, Lupeş a fost văzut în Lu- căceşti de milițianul Ioan Dragomir, care a încer- cat să-l aresteze. Lupeş a scăpat, dar a mers acasă la miliţian, unde acesta a sosit împreună cu o patrulă. Lupeş l'a înjunghiat pe Dragomir şi la împuşcat pe sergentul major loan Leche. Alţi doi milițieni au fugit. Din documentele Securităţii reiese că, a doua zi, Lupeş a spart postul de miliţie din Poduri de unde a luat 273 de cartuşe şi documente refe- ritoare la urmărirea „bandiţilor“. Curînd, lui Lupeş i s-a alăturat un vechi camarad, Petre Măzăreanu, care abia fusese elib- erat din închisoare. La 20 august 1954, au atacat postul de miliție Bârsăneşti, omorîndu-i pe ser- genții Dumitru Carp şi Dumitru Sârbu, care fuse- seră paznici la închisoarea Oneşti şi îi bătuseră groaznic pe detinuţi. Apoi au dat foc postului. Securitatea le-a dat de urmă lui Lupeş şi Măzăreanu după câteva luni, cînd se pregăteau să iasă din ţară. Au fost condamnaţi la moarte şi exe- cutați la 18 decembrie 1955, Ia Jilava. Alexandru Lupeş, tatăl lui Ion, a fost con- damnat la şapte ani de temniță, mama, Maria, la 18 ani, şi sora, Maria, la 15 ani, pentru favorizarea infractorului. 46 anul VII e nr. 77 REPERE Petru C. Baciu. Scurtă biografie Bacău, într-o familie de creştini ortodocşi, cu şapte copii. Tatăl său era şef de tren, iar mama Casnică. Şi-a petrecut la bunici o parte din copilărie şi poartă şi astăzi în suflet, nestinse, cele mai fru- moase amintiri din acele timpuri. Mărturiseşte că de la părinţi şi bunici a învăţat munca şi rugăci- unea, cinstea şi omenia. Doi fraţi ai săi, loan - mai mare - şi Emil - mai mic - şi Petru Baciu însuşi sunt veterani de război. Petru, împreună cu doi frați mai mici, Aurel şi Vasile, au fost deținuți politici. Petru a executat peste 15 ani de temniță, Aurel - şase şi Vasile - cinci. Petru Baciu a absolvit Liceului Comercial, devenind contabil. În 1937, intră în Mişcarea Le- gionară, atras de disciplina, ordinea, credinţa şi seriozitatea legionarilor, alături de care a muncit în tabăra de voluntari de la Traian - Bacău. În timpul guvernării antonesciene este are- stat în mai multe rânduri de către Siguranța Statului şi judecat pentru activitate în cadrul “Fraţiilor de Cruce”- Bacău. Două perioade trăite în temnițe au fost mai lungi şi deosebite, în ado- lescență, la Galaţi - 3 noiembrie 1941 - 28 febru- arie 1942 şi Văcăreşti - aprilie 1942 - iunie 1942. Participă la campania de eliberare a Ardealului de Nord. După terminarea războiului se înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. La 15 mai 1948, când încep marile arestări, se retrage împreună cu studentul Gheorghe Unguraşu în munți, unde aveau organizat, în regiunea Solonţ-Uturea, un punct de rezistență armată. După şase luni, la 15 noiembrie 1948, coboa- ră din munți pentru a trece frontiera spre Triest, cu un grup de studenţi, pentru că majoritatea camarazilor săi fuseseră arestați prin trădare. p etru C. Baciu s-a născut la 12 iulie 1922, în În Bucureşti, grupul este trădat şi la 29 no- iembrie 1948 este arestat la Ministerul de In- terne. Va fi condamnat la 10 ani temniță grea şi pus în libertate după 13 ani (1961). După eliberare, s-a căsătorit cu Aurica Munteanu, o fostă studentă eliminată din facul- tate pe motivul că părinţii erau “chiaburi”. Aurica s-a născut în satul Băimac din judeţul Bacău şi a decedat acum câţiva ani, în Bacău. La 10 octombrie 1975, este rearestat şi con- damnat la şase ani pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. În luna august 1977 este eliberat din Zarca Aiudului. În anii detenţiei a trecut prin închisorile: Ministerul de Interne arestul 1 şi II, Văcăreşti, Galaţi, Suceava, Rahova, Iaşi, Bacău, Piteşti, Cra- iova, Jilava, Aiud, Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Grindu, Periprava-Bac, Borzești, Constan- ţa, Oneşti. A publicat volumele de versuri Cine? (Bucu- reşti, Fundaţia Culturală Buna-Vestire, 1997, 1999) şi Inimi zăvorâte (Bucureşti, Fundaţia Culturală Buna-Vestire, 1999) şi cartea de memo- rii Răstigniri ascunse (Bucureşti, Editura Fun- daţia Culturală Buna-Vestire, vol 1 - 2004, vol II - 2009). anul VII e nr. 77 47 ROST REPERE tas un cuvânt Petru Baciu citeşte la un pars în memoria camarazilor săi căzuţi (1997) PIPER E [1 id = 5 Li Poctica suferinţei Constantin Mihai irica temnițelor adaugă un nume de refer- ință listei de autori care au versificat sufer- ința românească în spaţiul recluzionar comunist, înscriindu-se pe linia tradiţiei poetice a lui Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Victor loan Pica ş.a., a vitalismului proteic şi a misionarismului energetic. Este vorba de poetul Petru C. Baciu, rezistentul anticomunist, neînfricatul luptător pentru credință şi adevăr, un suflet sensibil care transpune, sub forma unei scriituri rafinate, crezul generaţiei sale de mucenici şi sfinți. Volumul său de versuri Cine? - Poezii din temniță (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna-Vestire, ediţia a II-a, 2002) reconfigurează traseul complex al elitei mărturisitoare din uni- versul carceral, printr-o sublimare poetică a stărilor confesive, a trăirilor interioare producă- toare de tensiuni creative. Poetica suferinței se subsumează unei poetici explicite a speranţei, a credinţei ferme în Învierea neamului românesc care trebuie să parcurgă cele trei etape inițiatice, cu funcţie de catharsis, etape fundamentale de purificare față de răul existent: pădurea cu fiare sălbatice; mlaştina deznădejdii şi muntele sute- rinţei. Titlul volumului, deşi unul aparent interoga- tiv, implică, în subsidiar, un răspuns consistent la drama provocată de apocalipsa roşie, o motivaţie serioasă, din perspectiva salutară a creştinismu- lui, cartea constituindu-se, mai degrabă, într-un document de incriminare a celei mai diabolice ideologii - comunismul - propagatoare de crime incomensurabile: „Cine m-a aruncat în vâltoare?/ Cine mi-a sortit pasul care doare?/ Pe drum de Golgota suiş/ Să mă poticnesc de povârniş?... Din nepătruns/ Coboară în şoaptă răspuns/ În faţa icoanei voi aţi jurat/ Să ispăşiți al neamului vostru păcat.” 48 anul VII e nr. 77 REPERE ROST Substanţa tematică a acestui volum este susținută de militantismul poetului pentru crezul legionar („Iubirea mea“; „Majadahonda“), pentru axiologia creştină ca mijloc de soteriologie a pro- priei naţiuni. Geografia penitenciară este contu- rată în diverse ipostaze auctoriale, în care du- rerea este modelată prin rugăciune, iar finitul prin aspirația permanentă spre libertate. Exerci- țiile poetice devin un pretext de a glosa pe mar- ginea dimensiunii religioase a existenţei, a con- vertirii în mirabila sămânță a credinţei. Reitera- rea traseului christic nu se putea realiza decât prin recursul permanent la stadiile suferinței umane, la lupta pe care fiinţa o ducea cu răul întrupat. Instrumentalizarea bestiarului bolşevic reprezenta o metodă aproape sigură de exor- cizare a maleficului, de transgresare a orizontalei haotice prin verticala cosmotică, restauratoare de ordine, armonie şi sens. Libertatea ca profesiune infailibilă de cre- dință: „Precum soldatu-ncercuit în luptă/ El crede-n biruință, de nu moarte,/ Captiv în țara mea, cu carnea ruptă,/ De temniţi istovit, eu cred în libertate/ Aiud, Suceava, Zarca şi Galaţi/ Canal, Interne, Văcăreşti, Jilava/ Măriri viitoare, mărtu- rii stați./ Voi temnițe crunte/ Voi crâncene tem- niți/ Lumini peste veac/ Stropite cu sângele meu, dac!” (Eu cred în libertate), asigură condiţia pen- tru țelul final al firii: mântuirea sufletului. Astfel, posibilitatea de a accede la Înviere rămâne o con- stantă inebranlabilă a acestui homo christianus, care pendulează între angajare şi asceză. Volumul de faţă se circumscrie totodată unei poetici a iubirii creştine, a luminii taborice care încearcă să stingă, prin incandescenţa sa, partea diavolului, a răului absolut, sub toate formele sale. Poemele lui Petru C. Baciu se constituie exemplar în tot atâtea trepte ale ascensiunii prin suferință, ale modelării prin practica euharistică („Pâinea“, „Vinul“ sau prin apelul la acel imitatio Christi („Sărutul lui luda“). Reprezentarea patris- tică a nebuniei întru Hristos se conjugă cu dragos- tea poetică pentru soţia credincioasă şi pentru proprii camarazi de luptă şi idealuri național- creştine. Dincolo de suferințele îndurate în tem- nițele comuniste şi descrise în tot dramatismul lor, poezia lui Petru C. Baciu rămâne o poezie a rugăciunii, a litaniei pentru adevărul creştin, o rememorare a trecutului recent al unei naţiuni schilodite. Poetica lui Petru C. Baciu este expresia artistică a Tradiţiei Sfinţilor Români din închiso- rile comuniste, epopeea unei generaţii marti- rizate: „Plec, căci sufletu-mi de-acum/ Şi-a-nceput călătoria.../ Eu v-aştept pe lungul drum/ Sus la cer ni-i veşnicia..../ Plec, lăsându-vă trecutul/ Să vă fie spadă, scutul.../ Dar să ştiţi, n-am fost mai bun/ Decât fraţii mei de drum/ Răstigniţi în crunt surghiun” („Plec“). Domnul Baciu, încadrat de Claudiu şi Tiberiu Târziu (1996) anul VII e nr. 77 49 ROST REPERE Cum l-am cunoscut pe fratele Petru C. Baciu Aspazia Oțel Petrescu În: zi ca oricare alta mi-a fluturat la uşă un plic alb ca o aripă de înger. Îmi aducea o între- bare adresată de un prețuit prieten tânăr: “Îl cunoaşteţi pe domnul Petru C. Baciu?”. l-am răs- puns imediat, fără să stau mult pe gânduri: „Sigur că îl cunosc. Cum aş putea să nu-l cu- nosc? E băcăuan şi e un minunat frate de suferin- ță”. „Atunci, vă rog frumos să-mi trimiteţi un arti- col despre domnia sa, pentru revista Rost, care şi-a propus să-i evoce personalitatea”. De data aceasta nu m-am repezit cu răspun- sul şi am căzut pe gânduri. Cum aş îndrăzni să scriu articolul solicitat despre o persoană pe care, de fapt, am întâlnit-o de două ori în viața mea de după 1989: o dată la Aiud, în reculegere la mau- soleul Calvarul Aiudului şi altă dată la o conferință cu Părintele Gheorghe Calciu, binecuvântată să-i fie amintirea. De ce factură o fi această cunoaş- tere? Şi atâta cât este, îmi dă dreptul să vorbesc despre unul dintre cei mai încercați luptători din oastea celor angajaţi în încleştarea cu fiara roşie, întru apărarea Patriei şi a Neamului nostru român şi creştin? De ce oare în cele două întâlniri ne-am strâns bărbăteşte mâinile, cu efuziunea celor ce se cunosc de lungă vreme, profund şi total? După faptele lor îi veți cunoaşte, ne-a arătat Mântuitorul reperul cel mai adecvat în evaluarea celor buni faţă de cei răi. Faptele fratelui Petru - îmi acord dreptul să-l numesc aşa cum mă în- deamnă inima - sunt cunoscute mai ales din pro- priile sale mărturisiri, dar şi după ale celor care I- au însoţit pe lungul şi greul urcuş spre Golgota spaţiului nostru mioritic. Cine doreşte să le cu- noască, să le citească în cărțile sale: Inimi zăvo- râte (Bucureşti, Fundaţia Culturală Buna-Vestire, 1999); Cine? - poezii din temniță (Bucureşti, Fundaţia Culturală Buna-Vestire, 2002), Răstig- niri ascunse - mărturii (Bucureşti, Editura Funda- ţia Culturală Buna-Vestire, 2004). Vor afla acolo faptele luptătorului şi crezul său ce se leagă sta- tornic de cel al martirilor morţi pe jertfelnicul altar al Patriei. Vor afla că Petru Baciu este, fără îndoială, un câştigător al cununei martirice, în fruntea cohortelor ce s-au jertfit pentru Țară şi Cruce, în numele Domnului lisus Hristos. Nu mă simt vrednică să relatez cum şi-a slujit Petru Baciu sfântul său ideal şi care sunt meritele sale în apărarea eternelor valori în care crede nelimitat. Voi încerca totuşi să creionez, în câteva smerite cuvinte, cum se face că inima mea îl cunoaşte atât de profund şi total. După ce repere l-a cunoscut? A fost întrebat odată de nişte tineri, părin- tele Arsenie Boca: - Părinte, dacă dincolo vom avea trupuri de slavă, ne vom mai cunoaşte între noi, cei ce am dobândit mântuirea? Şi dacă da, după ce ne vom cunoaşte? Răspunsul Părintelui a fost ca întotdeauna scurt şi deplin lămuritor: - După dragoste ne vom cunoaşte. 50 anul VII e nr. 77 REPERE ROST Sunt destule repere după care îl putem cu- noaşte pe fratele Petru. Îl putem cunoaşte, de exemplu, după fericirile la care a fost chemat să le răspundă, multe şi nespus de dure: fericirea celor prigoniţi pentru dreptate, fericirea celor ocărâți, nedreptățiți, urâţi şi prigoniţi până la moarte în numele Domnului Hristos, fericirea celor ce mult au plâns pentru neamul oropsit şi împilat şi câte alte fericiri martirice. L-aş mai fi putut cunoaşte după dureri, după suferința neînduplecată, acer- bă, înverşunată, necruțătoare, cu neputinţă de înlăturat. Suferința abisală care pentru a putea fi îndurată a trebuit să fie transfigurată prin rugăci- une şi asceză impusă şi prin acceptare desăvâr- şită în trepte de jertfă trăite ca o Răstignire şi cu speranţa într-o apoteoză a Învierii. Mătănii de dureri înşirate pe firul delicat al unei iubiri nes- perate. Da, iubirea, aceasta este reperul după care l-am cunoscut pe fratele Petru, reper sublim şi infailibil. Din toate reperele amintite mai sus, însuşite cu sinceritate, a ţâşnit acel fluviu de iubire pe care îl percepeam cu toții curgând prin- tre lucruri şi oameni. Acea iubire absolută şi divi- nă crescută din suferință şi multă, multă rugăci- une, acea iubire despre care ne vorbeşte înțelep- ciunea Părintelui Ghelasie de la Frăsinei („Psalmul iubirii de Dumnezeu“): „oate se pot spune,/ Doar iubirea se tace;/ Iubirea se ascunde/ şi nimeni nu o ştie,/ Iubirea, închinarea de Taină,/ Iubirea, dumnezeiasca icoană”. Ne-am regăsit, rând pe rând, în toate iubirile de care vorbeşte Părintele Ghelasie: „Este singu- ra cântare,/ Iubirea, ce se cheamă,/ Iubirea, ce se așteaptă, Iubirea, ce nu se poate uita,/ Iubirea, ce nu se poate ucide,/ Iubirea, ce în sine plânge,/ Iubirea, crucea Veşniciei” („Doinirea Iubirii“). Fie-mi îngăduit să redau în ce fel aduce măr- turie fratele Baciu despre iubirea sa şi care mi-a umplut sufletul de cunoaşterea omului ce şi-a înțeles destinul, adică chemarea: „Iubirea mea a fost Legiunea,/ Pâinea zilnică, rugăciunea./ Ție ţi- am dăruit anii tinereţii,/ Cu tine am urcat stâncile vieții. / Tu m-ai scos din nevrednicie,/ Ai dat pasu- lui meu tărie,/ Ai fost revelaţie, un trimis,/ Tu m- ai învăţat să nu cad învins,/ Tu ai deşteptat în mine puteri,/ Mi-ai gătit drumul spre învieri,/ M- ai învățat să iubesc, să iert,/ În căderi pe mine să mă cert./ Dacă tu nu ai fi fost, nu erai,/ Eu n-aş fi cunoscut dorul de rai./ Aş fi fost un om fără ţel şi sărac,/ Aş fi trecut searbăd prin veac./ Mi-ai fost călăuză şi stea,/ Astăzi tu faci parte din viața mea./ Prin tine Legiune/ M-a biruit, treaptă de urcuş, pe mine,/ Şi când pe alte țărmuri voi pleca/ Te voi lua cu mine, iubirea mea” ( „lubirea mea”, din volumul Cine?). Îmi apar clar în minte clipele în care am avut certitudinea că îl cunosc pe fratele Petru de lungă vreme şi în toată amploarea caracterului său unic, de excepţie. Se terminase programul com- plex şi nespus de obositor datorită emoțiilor copleşitoare ce ne inundau la tot pasul în această sărbătorire a martirilor cărora li s-a înălțat mau- soleul Calvarul Aiudului. Mausoleul în sine era o imensă emoție, o tulburătoare mărturie a unui adevăr cutremurător, încremenită în piatră, sub un cer sublim de toamnă timpurie (14 septem- brie, Ziua Sfintei Cruci) ce îşi tremura generos lumina blândă peste Râpa Robilor, hecatombă flămândă ce a înghiţit tot ceea ce reprezenta opoziţie în calea desființării naţiei române, prin silnicie şi teroare. De nedescris cu câtă emoție s-a încărcat mulțimea de supraviețuitori, înfrăţiţi prin suferință, nu prin naştere, câte strângeri de mâini, câte îmbrățişări, câte lacrimi, câte înfiri- pări de noi relaţii, câte cuvinte cu vibrații prelun- gi cu sufletele încercate. Ce să mai vorbim despre vizita în sinistra închisoare, cu sinistrele ei peceţi, pe o istorie înecată în suferință: Zarca, Celula albă etc.... Rugăciunile, luările de cuvânt, toate la un loc formau un climat emoţional, greu de trăit, chiar şi pentru cei încercaţi în cuptorul pătimiri- lor de sub cnutul roşu. Cum nu şi-a dezmințit niciodată semnificația numelui său, fratele Petru, ca un adevărat baci, şi- a adunat băcăuanii ca să-i ducă acasă, împreună, în acelaşi vagon dintr-un tren de noapte. Maria Indreica Baciu, una dintre fetele-minune ale sur- ghiunului nostru de la Mislea, era căsătorită cu Aurel Baciu, unul dintre fraţii lui Petru. Ea m-a prezentat soțului şi cumnatului său şi în felul acesta am fost integrată în grupul lor, pentru că Romanul (casa mea) se află pe aceeaşi linie fer- ată. Cu vocea lui domoală, de moldovean, fratele Petru ne mărturisea cum s-au oglindit în sufletul anul VII e nr. 77 51 ROST REPERE său de poet sensibil emoţiile trăite de noi toți în această minunată zi, cu adevărat a Sfintei Cruci, de-a lungul căreia s-au prosternat şi s-au topit martirii neamului românesc. Cuvintele lui Petru m-au făcut să percep cu o acuitate aproape dure- roasă că morţii noştri, în participarea lor tăcută, ne-au subliniat câștigurile realizate prin jertfa lor: acest şuvoi de iubire luminoasă ce țâşnea cu forța unei fântâni arteziene, din cenuşa lor făcută una cu țărâna. Îmi stăruiau în minte două versuri aparținătoare acelui miracol ce ne-a fost stâlp de susținere, Radu Gyr: „Avem atâţia morţi şi atâtea oseminte/ Şi de lumină coastele ne dor”. Mă gândeam şi eu, urmărindu-l pe fratele Petru, la cuvintele lui Gabriel Constantinescu. Cât adevăr exprimau arzătoarele sale cuvinte: „Mausoleul de la Aiud este închinat suferinței, un templu al durerii, în care cele şapte perechi de cruci îngemănate simbolizează martiriul unui neam care a îndurat povara înfrângerii în cel de- al doilea război mondial, iar apoi umilinţele şi suferinţele din lunga noapte comunistă... Mauso- leul de la Aiud este atât lăcaş de închinăciune şi reculegere, cât şi necropolă pentru osemintele celor căzuţi... Pentru a ajunge la osuar, trebuie să cobori treptele suferinţei” (Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, Calvarul Aiudului, Sibiu, 1999). Acompaniat de glasul roţilor de tren, fratele Petru ne mărturisea adevăruri dureroase ce se desprindeau din lunga sa experienţă de luptător neînfricat. Am aflat sinteza aceastor gânduri în cartea sa Răstigniri ascunse, în nespus de frumo- sul său „În loc de cuvânt înainte“. Găsesc că citarea unora dintre ele este cea mai potrivită încheiere: „...Trecând paharul atâtor dureri, căderi şi înălțări, înfrângeri şi biruințe, rămânem legaţi de eternitatea crezului nostru, alături de morții sfinți ai neamului românesc. Lupta noastră a fost dreaptă! Ideile pentru care am luptat şi pen- tru care am murit sunt de esenţă divină... Prigoni- torii noştri nu vor putea ascunde Ia infinit sân- gele nostru vărsat între zidurile temnițelor, sân- gele care a înroşit caldarâmurile pe tot cuprinsul țării, sânge vărsat de rezistența din munţi şi pe atâtea alte fronturi. Ceea ce au clădit legionarii nu va mai putea dărâma nimeni. Tăria faptelor lor a fost Iisus Hristos! EL va scoarte din întuneric toate cele ascunse de prigonitori. Voi cei de mâine să nu vă temeți de ocara oamenilor, de cuvântul prost sau de mișelia lor, căci lumina va birui întunericul!”. Eu ce-aş mai putea adăuga la felul în care l-am cunoscut pe fratele Petru? La crezul, său voi spune doar Amin! Stințirea sediului Fundaţiei Buna Vestire - Bacău (1997) 52 anul VII e nr. 77 REPERE Închisorile unui liceean Petru C. Baciu Prima arestare Locuiam pe strada Martir Crişan nr. 16 din Bacău, în casa părintească, alături de părinții şi fraţii mei. Fraţii cei mai mici aveau zece ani. Era în zori, pe 6 septembrie 1941. Soarele abia se ridica pe un cer mai puţin senin. Ziua încă nu-şi înce- puse tumultul. Deodată câinii au început să latre, iar la poartă am auzit zarvă mare. Mama a strigat la mine să ies din casă să văd ce este. La poartă, o grupă de soldaţi cu baionetele la armă şi agenţi în civil aşteptau. Am deschis. În față era un comisar în uniformă, care bolborosea cuvinte pe care nu le înțelegeam. Alături de el un locotenent de jandarmi. Cu toţii au dat buzna înăuntru şi au înconjurat casa ca pe o cazemată. Noi am rămas închişi în cercul lor, prizonieri. Ma- ma, înfricoşată de ceea ce nu mai văzuse nicioda- tă, l-a întrebat pe comisar ce doreşte. În curte, ne- bunie şi spaimă. Comisarul a răspuns că are or- din de percheziție. „Pentru ce ?*- întreabă mama. „Aveţi un băiat legionar.“ Au cotrobăit prin pod, prin beci, prin grajd, prin grădină... Comisarul şi ofițerul de jandarmi, care comandau trupa, au intrat în casă. Au răsco- lit totul, au căutat prin sobă, sub pat. Apoi s-au oprit la mica mea etajeră cu cărți şi au cercetat foaie cu foaie. Nu au găsit nimic. În final, totuşi, m-au arestat. M-au dus la Siguranță. Acolo am întâlnit alți arestaţi, cunoscuţi şi necunoscuți. Erau şi femei arestate. După trei zile, am semnat un proces-verbal de percheziţie în care se arăta că nu s-a găsit nimic. Apoi am fost eliberat. Nu am priceput niciodată pentru ce am fost arestat. A rămas doar spaima părinţilor şi a fraților, iar mie mi s-au luat amprentele pentru cazier. În celula umedă şi întunecoasă, zăvorâtă cu lacăte grele, m-au chinuit trei zile nu numai tru- ; st | peşte, dar şi sufleteşte. Şiruri de gânduri se lup- tau între ele pe seama neliniştei mele. Neador- mit, întins pe duşumeaua umedă şi rece, îmi cer- cetam faptele, căutând acel sprijin care să mă înalțe deasupra acelor valuri de regrete pentru acceptarea entuziastă a unui crez curat, plin de strălucire, care a dat neamului atâția martiri. Că- deam şi mă ridicam cu mai mult curaj în clipele de uitare de sine şi mă avântam cu mai multă băr- băţie împotriva oricărei clipe de groază. Omul care îmbrăcase cu fățărnicie cămaşa verde |mareşalul Antonescu - n.r. ROST] numai pentru spectacol, ordona acum nimicirea noas- tră. Inima mi se zbătea ca un pui de vrabie în co- livie, dar, înăbuşindu-mi tulburarea cu nădejdi, am reuşit să înving, descumpănirile. Căile pe care ne conduce destinul sunt greu de cercetat. Din nou în cătușe 3 noiembrie 1941. Eram elev la Liceul Co- mercial din Bacău. În recreaţie se prezintă la “ Fragmente din vol. I al cărții Răstigniri ascunse, de Petru C. Baciu, Ed. Fundaţiei Culturale Bunavestire, Bucureşti, 2004. Titlul acestui text aparţine redacției ROST. anul VII e nr. 77 53 ROST REPERE mine un agent din Siguranță, Gheorghe Prodea, care, după 25 august 1944, va participa şi el la acţiunile noastre şi va fi condamnat cu ani mulți de pedeapsă. Prodea îmi spune că sunt invitat la Poliție, pentru a da o declaraţie. Am fost arestat. Şeful Siguranței, Constantin Gagione, mare duşman al legionarilor, cel care a întocmit lista cu cei trei legionari împuşcaţi în noaptea de 21/22 septembrie 1939, m-a luat în primire. Gagione lucra cu brigada specială antile- gionară condusă de Aurică Curelea, Oproiu şi Atanasiu. l-am cunoscut pe toţi trei. Această brigadă reuşise să recruteze un trădător care le-a dat şi organizaţiile F.D.C. „Frăţiile de Cruce“ erau singurele care desfă- şurau o activitate în timpul guvernării lui Ion An- tonescu şi comuniste până în anul 1948, luna mai. Am fost anchetat pentru aşa-zisa rebeliune, care de fapt nici nu a fost la Bacău. Am fost trimis în judecată pentru înaltă crimă de trădare şi jude- cat de către Curtea Marţială Galaţi. Da, tânărul de numai 19 ani, care peste doi ani va fi prezent pe câmpul de luptă, pentru apărarea pământului strămoşesc şi a credinței străbune, era judecat pentru trădare, tocmai de cei care mai târziu, la 23 august 1944, vor trăda. Vina mea? Pe 21-23 ianuarie 1941, toţi F.D.C. ştii, timp de trei zile, am manifestat prin oraş, în fața caselor Germaniei şi a Italiei, iar la Catedrala Sf. Nicolae am îngenunchiat, am făcut apelul morților şi am cântat imnul celor căzuți. Conducea inginerul Nicolau, şeful judeţului. Nu s-a produs nici o violenţă, nu a fost vexat nimeni, nu s-a pronunţat nici o injurie la adresa cuiva. Nu s-a strigat contra lui Ion Antonescu, căci noi nu ştiam ce se petrece la Bucureşti. Profesorul Vasile Stoian, prefectul legionar, s-a înțeles cu noul prefect numit de Antonescu, colonel Minea, să păstreze ordinea şi liniștea împreună, să urmărească situația de la Bucureşti şi, în funcţie de cine câştigă puterea, să procedeze în consecință tot împreună. Hotărâri înțelepte. În anchetă am fost pus în fața aceluiaş copoi, duşman de moarte al legionarilor, Constantin Gagione, şeful Siguranței. Am trecut prin focul anchetei fără să divulg nici un nume. După zile întregi de anchetă, am fost depus la garnizoana militară Bacău, deoarece, ţara fiind în război, gar- nizoana era aceea care îi trimitea în judecată pe arestaţi la Curtea Marţială a Diviziei 21 Infanterie Galaţi. Mai întâi, am fost duşi la Tribunal şi înfățişați Primului Procuror, cel care semna actul de trimi- tere în judecată. Aici însă nu am fost de unul sin- gur. Eram un lot de FD.C-işti şi îi mai rețin pe următorii: Roman Popa, student la medicină, şeful Grupului F.D.C.-ist „Ștefan Vodă“ Bacău, Mircea Nourescu, elev la Liceul Ferdinand I, fiul preotului din Bibireşti-Bacău, Ion Sărăcuţu, Constantin Chelaru, Ion Mihăilă, elevi la Liceul Industrial; Vasile Andone - croitor din comuna Săuceşti-Bacău, Ion Gurău - Liceul Industrial. Eram singurul rătăcit printre cei de la alt liceu. Primul Procuror ne ia în primire: - Cei cu voi, derbedeilor!? - Noi nu suntem derbedei! - Suntem elevi! răspunde unul din grup. -Nu vă e ruşine? Ce aţi făcut voi pentru ţară? De ce nu vă căutaţi de treabă, de cartea voastră? Noi, oamenii de bine, am făcut România Mare! Eu port în spatele meu două războaie şi am încărun- țit în naționalism. leşiţi afară, rătăciţilor! Am ieşit. Primul contact cu justiția lui Antonescu s-a consumat. Nu am înțeles nimic. Pentru ce am fost înfățişați Primului Procuror? Ne aşteptam la un interogatoriu, să ne întrebe ce am făcut, ce rele am săvârşit şi dacă am făcut faptele care ni se pun în sarcină! Ne-a administrat doar mustrări şi cu un vocabular nu prea demn de un magistrat. Escorta militară ne-a luat în primire şi, între baionete, ne- a condus pe străzi întortochiate, lăturalnice, la garnizoană, feriți de ochii lumii. De aici, peste câteva zile, tot între baionete, vom fi trimişi la Curtea Marţială Galaţi. Temniţa Galaţilor 9 noiembrie1941. După ce am stat jumătate de zi în beciul Curţii Marţiale, unde am îndurat un frig de ne clănțăneau dinţii, seara, o escortă de 54 anul VII e nr. 77 REPERE ROST gardieni de penitenciar ne ia în primire şi pornim cu ei la drum. Încolonaţi, o luăm pe jos. După un marş de o oră, iată-ne ajunşi în faţa temniței. Ziduri groase şi înalte, porţi grele de fier. Zang, zang se deschid porţile. Intrăm. Zang, zang, se închid porțile. Se face apelul nostru. Pornim înlăuntrul puşcăriei, conduşi de primul gardian. Totul este cufundat în semiîntuneric. Camuflaj obligatoriu în stare de război, becuri albastre peste tot. Arcade, ziduri înalte, stâlpi de beton, porți uriaşe şi gratii, gratii care închid zările noas- tre şi ne surghiunesc sufletele. Trăiam sentimentul că ne aflam într-o cetate. Suntem opriți la primul corp de celule. Aici va trebui să ne pregătim de aşa zisă carantină. Becurile albastre cu lumină mică aruncau umbre stranii, sinistre pe fețele noastre. Primul gardian face iar apelul şi, în ordinea în care răspundem „prezent“, suntem introduşi în celulă. Era târziu, aproape de miezul nopții. Înăun- tru frig, frig de te răzbea până la oase şi parcă ne sfredeleau mii de cuțite. Paturi de fier şi o scân- dură goală. Nu puteai dormi. Frigul îmi scormonea toate încheieturile. El e mai tare uneori decât frica morții, pe care parcă ţi-o doreai. Mă rog. În suferință pe Dumnezeu îl simţi mai aproape şi trăieşti rugăciunea şi o simţi în toate fibrele inimii şi ale sufletului. Umbrele albastre ale becurilor aşază măşti cadaverice peste feţele noastre palide, supte. Ne aşezăm câte doi spate în spate ca doi ostaşi când sunt încolțiți de haite de lupi, pentru a ne încălzi, cu genunchii strânşi la piept. Mă dor oasele toate; din tălpi şi până în creştet, acelaşi fior rece, ace- laşi tăiş de cuţit. Nu pot dormi. Prin fața ochilor mi se succed unul după altul tablouri care merg, până la panică, până la deznădejde. Ce-i cu mine? Unde sunt şi ce rău, ce fărădelegi am săvârşit? - mă întrebam nedumerit şi chiar mustrător. În venele mele nu mai curge nici o picătură de sânge? Şi iarăşi îmi administram mustrări că nu puteam să fiu eu cel care doream să fiu. Mă muncea gândul şi la cei de acasă. Încă eram sub grija şi ocrotirea părinţilor. Ce vor spune şi cum vor primi această nouă şi grea povară sufletească pe care le-o pricinuiesc, ştiin- du-mă în puşcărie? Mai ales că puşcăria era un blam, fiindcă acolo intrau numai răufăcătorii. Nu mai eram sigur pe mine. Deodată îmi spun: „Nu! Nu! Nu mai vreau nimic, nici un pat cald, nici măcar un braţ de paie Petru Baciu şi Părintele Gheorghe Calciu (2006) anul VII e nr. 77 55 ROST REPERE sub coaste. Viaţa nu se opreşte aici şi în sufletul meu încă nu s-a stins şi ultima licărire a nădejdii, a voinţei. Trebuie să lupt, aşa cum m-am legat cu jurământ în faţa morţilor noştri. Îngerii Domnu- lui vor culege această picătură de sânge şi o vor depune în fața Tronului Divin. Mi-e sufletul curat ca un bob de rouă!“ Mă rog iarăşi pentru vii, pentru morţi, pen- tru mine! Aţipesc puţin, când fluierul primului gardian sparge liniştea temniţei: - Numărul 1! Se trage zăvorul la celula noastră. Primul gardian, însoţit de o întreagă armată apare în uşă: „ Bună dimineața! rosteşte el.“ Răspundem cu toţii: „Bună dimineața!“ Din acel moment am fost liberi să circulăm de la o celulă la alta. Peste o oră, gardianul şef de secţie, apare cu un hârdău de terci, cărat de doi deţinuţi de drept comun îmbrăcați în zeghe. Primim câte un polonic de terci în nişte străchini de lut. Era fierbinte şi ne mai dezmorțea puţin. În sufletele noastre trăia acum un alt om. Suntem la începutul caznelor şi uşile temniţelor se vor încuia peste tinerețea noastră de acum ani mulți. Trebuie să îndrăznim a ne măsura vitejia cu aceea a înaintaşilor noştri, care nu şi-au dezminţit crezul. Timpul s-a scurs repede şi iată-ne la ceasul amiezii. Acelaşi gardian vine la noi cu un hârdău de ciorbă purtat pe umeri de doi deţinuţi. ÎL lasă jos, în fața uşii noastre. Alți doi, cu o tavă mare din lemn, cu mămăliga tăiată în porţii drep- tunghiulare cât palma, se opresc lângă hârdău. Ciorbă de mazăre uscată! Primim câte un polonic şi câte o bucată de mămăligă, pe care Ion Mihăilă, cel care îşi păs- trase cel mai umorul, o numea „chirpic“. Ciorba, deşi se numea de mazăre, nu mai avea nici un bob de mazăre prin ea, ci numai gân- daci. Încercam să-i pescuim pe cei care pluteau la suprafață. Cei rămaşi în interiorul bobului crănțăneau în măselele noastre de parcă meste- cam sticlă. Aruncam ciorba la tinetă. Bucata de mămăligă era numai urluială încinsă şi i se potrivea de minune numele de „chirpic“, aşa cum o botezase hâtrul Ion Mihăilă, şi chirpic îi vom spune de aici înainte, denumire care se va răspân- di în lumea deţinuţilor. După trei zile de carantină, vom fi mutaţi în a doua curte, la camera nr. 8, de lângă Biserică. Aici îi vom întâlni pe macedonienii Caporani şi Mitrenca, pe Fotă - student teolog. Începem viaţa de pușcărie Temniţa întăreşte, temnița oțeleşte, temnița înarmează. După ce mai înainte am fost duşi în poartă, adică la administraţie, unde din nou am fost legi- timaţi la grefă cu date de stare civilă am trecut apoi la biroul directorului, care a vrut să ne vadă şi el, să cunoască noii întemnițați, pentru a se bu- cura că i-a sosit pradă nouă. Directorul se numea Constantinescu. Despre el se spunea că vine de la Satu Mare, care era cedat ungurilor. A fost tot director de penitenciar şi că în noaptea de 21/22 septembrie 1939 el personal ar fi executat doi legionari. Şi nu-i de mirare. Acum avea un com- portament relativ legalist, dar făcea efort mare, fiindcă în realitate era un mare duşman al nostru. Am revenit apoi în camera noastră care era cu mult mai mare decât efectivele noastre. Avea paturi de lemn etajate şi aşezate pe două rânduri. Un rând sub ferestră şi altul lipit de celălalt pere- te. La mijloc culoar pentru circulat. Aici aveau un mic godin improvizat dintr-un butoi cu smoală, care dădea mai mult fum decât căldură. Geamu- rile erau sparte şi ramele nu se închideau bine. Viscolul bătea direct în cameră şi, slavă Domnu- lui, iarna lui 1941-1942 a fost bogată în nămeți şi viscole. Vântul spulbera zăpada peste noi. Dimi- neața când ne sculam, eram acoperiţi de zăpadă. Dormeam îmbrăcaţi pe scândura goală. Aici aveam ploşnițe şi ne năpădiseră şi păduchii. Aveam ocupație: noaptea vânam ploşnițe, iar ziua pădu- chi. Programul din partea administraţiei era foarte lejer. De la deschidere până la închidere eram liberi în cameră şi afară. Studentul Fotă era şeful camerei, iar pe închisoare aveam alt şef, de la maturi, care trata cu administraţia doleanțele noastre şi tot ei erau legătura cu viața noastră zilnică. 56 anul VII e nr. 77 REPERE ROST Noi de el ascultam şi prin el administraţia ne făcea cunoscute anumite reglementări care privea viața noastră. Directorul împreună cu şeful nostru supravegheau ca şi de o parte şi de alta să nu se iasă din regulament. În curtea mare, în alt corp de clădire se afla camera nr. 5 ocupată de maturi. Am cunoscut aici pe Gh. Ene, licenţiat al Academiei Comerciale, Alexandru Mazilu, fostul prefect de Brăila, Părintele Ionel Florea care a scris Cântece din închisoare... Am mai cunoscut aici pe Vasile Andor, ajutor comandant, şeful deţinuţilor politici pe închi- soare, un judecător al cărui nume nu-l mai rețin. Mai erau în această cameră doi tineri, fraţii Bădărău, unul student şi altul elev. Aceştia lucrau în os cruciulie, troițe, medalioane de toată fru- museţea. De la ei am învăţat să lucrez şi să sculptez şi eu în os, căci aveam voie oficial. Nu aveam restricții la cărţi, la bani, la îmbră- căminte groasă sau pachete cu hrană. Totul era permis şi legal. De la fraţii Bădărău am aflat că, cu câteva zile înainte de venirea noastră, au fost exe- cutaţi doi „fraţi de cruce“ între zidurile temniţei, în spatele celularului în formă de potcoavă. Numele lor îmi scapă. În temniţa Galaţilor mi-am făcut severa şcoală legionară. Aici se trăia după Cărticica Șefu- lui de Cuib şi după Îndreptarul F.D.C. a lui Gh. Istrate, pe care de fapt le şi aveam introduse înăuntru. Aveam program zilnic de toată fru- museţea şi încântarea. Pentru aceasta îţi trebuia suflet şi voință mare. „Frăția de Cruce“ a noastră purta „Numărul zero“. Era o lege ca „Frăţiile de Cruce“ din închisoare, pentru a nu se confunda cu cele din afară, să poarte toate numărul zero şi denumirea temniţei. Făceam şedinţe, cântam cântece legionare, fără a ne deranja administrația temniței. Prin curte ne salutam cu braţul întins: „salutul cerului, adică al înălțimilor şi al soarelui, simbolul biru- inţei, luminii şi al binelui“. Făceam acte de voință, meditam la ceea ce a fost greşit în viața nostră şi la ceea ce trebuia să facem în viitor bine. Ziua o începeam cu rugăciune, apoi urma programul cu educaţie fizică o jumătate de oră sau o oră în funcţie de vremea de afară, căci eram în plină iarnă. Programul zilei era foarte încărcat. Seara cântam „Cu noi este Dumnezeu“. În temnița Galaţilor se scotea şi o revistă lunară, „Rebeliunea“, scrisă de mână. Am lucrat şi eu două luni la această revistă la transcrierea arti- colelor. Timpul trecea repede în râvnă şi nădejde. Crăciun, în spatele gratiilor Pentru cei închişi rugăciunea şi ardoarea de a-L înţelege şi trăi pe Dumnezeu sunt mai puter- nice ca în libertate. Sufletul e pătruns de mai mult extaz, iar pătimirea cu cât e mai grea ea învie în tine măreţia Slavei Sale primordiale. Cel bun devine mai bun în temniţă, iar cel slab se pierde. Seara sfântă a naşterii Domnului lisus Hristos mă găseşte după gratii. După trecerea „numărului“ (apelul de sea- ră), ne adunam cu toţi în jurul godinului, cu frun- țile plecate, nu de restriște, nici de resemnare, ci pentru rugăciune. Prezentul hâd va trece ca un nor! Se dă tonul: „Cu noi este Dumnezeu, înţele- geţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu; auziți toate neamurile!“ O undă caldă trece parcă peste frunțile noas- tre şi ne mângâie inimile. Izolați de lume, de după gratii, începem colindele... Am cântat până noaptea târziu toate colin- dele din copilăria noastră - râvnită acum -, ple- cată pe nesimţite şi pentru totdeauna către cer. Cu ele am umplut văzduhul sufletelor noastre surghiunite, şi am adus osanale nemuririi lor. După acest ospăț sufletesc admirabil am cân- tat „Cu noi este Dumnezeu“ şi ne-am aşezat fiecare pe scândura lui. Anul Nou 1942 1 ianuarie 1942. Viscol şi troiene mari. “Nu- mărul“ se face cu puțină întârziere. La fluierul „Primului“ ne încolonăm. Intră „Primul“ [gar- dian - n.r. ROST] cu armata lui de însoțitori. Şeful camerei comandă: „Gardă, drepți, pentru onor înainte!“ Executăm. Ducem mâna la piept şi apoi ridicăm brațul sus! anul VII e nr. 77 57 ROST REPERE De gardă la troița ridicată în Cimitirul Ig. Ocna, în memoria lui Valegiu Gafencu Şi a tuturor Celor: morți în închisoarea de'acolo. De Ia stânga: Petru Velescu, Vasile Abuligesei şi Petru Baciu (2003) Şeful camerei rosteşte: „Domnule «Prim», le- gionarii din camera numărul 8, vă urează: la mulți ani!“ „Primul“ răspunde: „Vă mulţumesc şi vă urăm şi noi dumneavoastră la mulți ani!“ Am trecut apoi la programul zilei. Seara, ne- am strâns iarăşi cu toţii în jurul godinului, ca şi în ajun. Viscolul furios lovea puternic în gratii, care dârdâiau, iar uşa clănțănea ca un om cuprins de friguri. Zăpada spulberată printre dreve dădea năvală până la noi. Fulgii străluceau o clipă, apoi se transformau în picuri mici pe frunţile noastre. S-a povestit, s-a urat, s-au cântat de toate inclusiv cântece legionare, s-a jucat. Ion Mihăilă era protagonistul tuturor ghiduşiilor. Timpul a trecut pe nesimţite. Cântăm în încheiere „Cu noi este Dumne- zeu“ şi fiecare pleacă la locul lui. Aşa am început anul 1942. Ce ne aşteaptă, nu ştim! Nimeni nu poate dis- cerne fatidicul vremurior de mâine. Vor trebui multe jertfe, multă suferință, va curge mult sân- ge. Ion Antonescu a declarat un „război sfânt“, pe drept şi în asentimentul tuturor românilor, împotriva bolşevismului rusesc care ne-a luat pământul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi un război nesăbuit împotriva legionarilor. Le va câştiga sau mai curând le va pierde pe amân- două? 58 anul VII e nr. 77 REPERE ROST Vizita unui frate După Anul Nou, cam a treia zi, gardianul de serviciu mă anunţă că sunt chemat la poartă. Fără însoțitor, mă strecor printre cele două porţi uriaşe şi ajung la administraţie. Sunt dirijat la vor- bitor (sală unde deţinuţii se văd cu famiile lor). Surpriză, fratele meu Aurel, în vârstă de 15 ani, a luat viscolul şi omăturile în piept şi a venit la Galaţi să mă vadă ! Bucurie neaşteptată! EI era tulburat şi făcea efort mare ca să păs- treze o imagine liniştită. Ziduri înalte, porți uria- şe, zăvoare, lacăte, la prima vedere desigur te cla- tină. Acest fior l-am simţit şi eu în primele zile. Acum totul făcea parte din viaţa mea de parcă m- am născut după gratii. De asemeni şi pentru fap- tul că eram încarcerat, sângele frățesc îşi trăia durerea. După ce primesc veşti de acasă, micul pachet cu rufe şi alimente, întrerup vorbitorul şi fug în cameră şi îi aduc mai multe cruciulițe din os lucrate de mine pentru cei de acasă. După ce s-a consumat timpul de vorbitor, ne despărțim, eu în bună dispoziţie, iar el trist că mă lăsa după gratii. Procesul Ziua, judecății așteptată timp de peste trei luni, a sosit! 28 februarie 1942. Încolonaţi, pornim pe jos spre Curtea Marţială. După o oră, ajungem. Suntem introduşi direct în sala de şedinţă, în care domnea o linişte de mormânt. Părinţii ne aşteptau. Erau trişti, obosiţi şi neliniştiţi. Trăiau clipe de mare cumpănă... Stăteau grupaţi şi vorbeau pe şoptite. Agenţii Siguranţă erau şi ei prezenţi. Zăresc pe tata. Un fior îmi străpunge inima. Fără vină, mă simțeam vinovat faţă de părinţi, pentru că le-am pricinuit atâta durere. Se apropie de mine şi-mi şopteşte: „Ţi-am pus apărător“. M-am simţit mai puțin apăsat, mai liber parcă. Se depărtează, apoi se aşează lângă Părin- tele Nourescu, tatăl lui Mircea. Din grupul părinţilor, Preotul Nourescu era cel mai remarcabil. Figură distinsă. Înalt, cu barba căruntă şi îmbărcat cu haina preoțească, impunea respect tuturor. După aproximativ o oră, timp în care ne-am consultat cu apărarea, intră în sală completul de judecată. Preşedinte, colonel magistrat Enăchescu. Se dă citire actului de acuzare. Ți se făcea pă- rul măciucă în cap. După aceea, Preşedintele în- treabă pe fiecare dacă recunoaştem acuzaţiile ce ni se aduc. Pe rând răspundem a fel: „Nu recu- noaştem acuzaţiile aduse!“ Declaraţiile date la Siguranță ne-au fost smulse prin amenințări şi violențe. Preşedintele dictează grefierului: „Nu recunosc declaraţiile date la Siguranţă ele fiind rezultatul unor cercetări abuzive.“ Dezbaterile au durat până noaptea târziu. După terminarea audierilor, Tribunalul se retrage pentru deliberare şi revine după o oră. Se dă citire sentinţei: Ion Sărăcuțu, condamnat la 15 ani muncă sil- nică; Gheorghe Grigoraş, condamnat la 15 ani muncă silnică, în lipsă; Ion Mihăilă, condamnat la 3 ani corecție; Constantin Sărăcuţu, condamnat la 3 ani corecție. Ion Gurău, achitat, Roman Popa, condamnat la 3 ani de închisoare corecție; Petre Baciu, achitat; Constantin Chelaru, achitat; Mircea Nourescu, achitat; Vasile Andone, achitat. După 120 de zile de încarcerare, împreună cu ceilalți camarazi achitaţi, am fost pus în liber- tate. Înainte de a părăsi camera, în colțul dinspre bisericuță, am îngenunchiat, ne-am rugat pentru cei morți, pentru cei vii şi am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi m-am îmbrățişat cu cei rămași şi, lăsând în urmă o linişte de parcă între acele ziduri nu mai viețuia nimeni, am dis- părut în noapte. Nu ne venea să credem că sun- tem liberi. În temniţa Galaţilor am cunoscut adevărata viață legionară şi am trăit-o în toată măreţia ei. Aici mi-am făcut cea mai înaltă şi severă şcoală. Plec senin şi voios, înarmat cu cea mai dramatică experiență care pe parcursul vieții mă va ajuta. anul VII e nr. 77 59 ROST DIRECȚII Dezbatere în paginile revistei Idei în Dialog Coservatorismul American » Alexandru Racu cut, pe marginea dosarului „Conservato- rismul American“, publicat în numărul din februarie anul curent al revistei „Idei în Dialog“. Şi mă opresc asupra articolului intitulat „William F. Buckley Jr. şi capcanele pragmatismului politic“, de Vlad Topan, articol în care se face o C ontinuu analiza începută în numărul tre- mului fuzionist (sinteză de conservatorism şi libertarianism), prezentându-se atât limitele acestei alianţe, cât şi critica libertariană a “con- servatorismului câtuşi de puţin etatic”. O perspectivă critică asupra libertarianismului Profit de ocazie, nu pentru a polemiza cu autorul, ci pentru a încerca, profitând de foarte buna expunere a problematicii, să formulez o critică a ideologiei libertariene, critică prin care ating implicit şi liberalismul, întrucât, Ia rigoare, libertarianismul nu este nimic altceva decât un liberalism consecvent, un liberalism care nu se sfieşte să tragă concluziile ultime (şi după cum se va vedea, tulburătoare), care derivă din principi- ile sale fondatoare. După cum subliniază 'Topan, pentru Frank Meyer, teoreticianul conservatorismului “fuzio- nist”, conservatorismul s-ar baza pe credința “într-o ordine morală obiectivă bazată pe funda- mente ontologice” al cărei corolar este faptul potrivit căruia “referința primordială a gândirii şi acțiunii politice este persoana individuală (sub- linierea îmi aparține). În opinia lui Topan, Meyer “mărturiseşte” astfel “o poziție aproape indistinc- tă în raport cu ideologia libertariană”. Reunite aparent de credinţa în “standarde obiective de judecare a acțiunii umane, inclusiv a celei po- litice” şi de “devoţiunea față de persoana uma- nă”, cele două ideologii par să se despartă, potri- vit lui Topan, doar pe teme de politică externă, în- trucât “realismul” pragmatic al conservatorilor legitimează victimele colaterale în lupta cu duş- manii democraţiei liberale şi exigenţele fiscale aferente. Se ridică însă şi problema compatibiliății dintre fundamentarea ontologică a principiilor morale obiective la care conservatorii aderă, pe de o parte, şi individualismul radical de expresie anarho-capitalistă, propovăduit de libertaria- nism. Ca să fim mai precişi, trebuie subliniat că, pentru libertarianismul consecvent, piaţa liberă presupune nu doar legalizarea prostituţiei, la care face trimitere Vlad 'Topan, ci şi legalizarea in- cestului, a drogurilor (măsură susținută altmin- teri şi de “fuzionistul” autohton H.R. Patapievici), a eutanasiei, a vânzării de organe, ba la rigoare chiar şi a canibalismului - cu consimțământ din partea celui mâncat (nu cred ca vreun libertarian să fi scris pe tema asta în mod explicit, însă asta rezultă din principiile respectivei doctrine politice), faptă comisă acum câţiva ani de un ger- man devenit astfel celebru. Pe scurt, societatea libertariană cunoaşte doar trei principii norma- tive: non-agresiunea fizică, respectarea propri- etăţii private şi respectarea contractului semnat. De unde, în absenţa lui Dumnezeu (evident, libertarienii nu pot face nici un fel de apel la Dumnezeu, întrucât decalogul nu se reduce la “să nu furi” şi “să nu ucizi” - singurele două porunci libertariene - cea dintâi aplicându-se doar după inițiala jefuire a Bisericii şi a țăranilor pe temeiul căreia s-a construit economia capitalistă, cea din urmă poruncă libertarienii interpretând-o oricum în mod complet necreştin, după cum se va vedea mai încolo) şi în condiţiile unei naturi 60 anul VII e nr. 77 DIRECȚII ROST Bevtaă enari „Adevărata religie ste o disciplină a sufletului, == nu a statului.“ MA Papa Ac Amt Mental 2059 FEBRUARIE 2009 satui Russell Kirk Dosar b) Conservatorismul american £ Coordonator: Mihail Neamţu = > | | Absolutismul £ | socializării £ Horaţiu Pepine Cele două suflete Mircea Mihăieş LI) | Dă umane legitim maltratabile în numele libertății individuale (a doua condiţie decurgând alminteri în mod logic din absența lui Dumnezeu), şi-o trage valoarea atomul individual poreclit “per- soană”, al libertarienilor, este greu de spus! Autorul articolului din Idei în Dialog consi- deră însă că un eventual conflict între ideea con- servatoare de “morală obiectivă” şi principiul li- bertarian al “libertăţii persoanei” (care se tra- duce prin libertatea de a te deda, în cazul în care găseşti de cuviință, la cele enumerate mai sus), reprezintă o falsă problemă, căci fără libertate spune dânsul, nu există moralitate: “orice agent moral trebuie, implicit, să fie liber atunci când alege”. În consecință, Vlad Topan afirmă că “adeptul moralității conservatoare trebuie să fie mai întâi şi teoretician al libertăţii, inclusiv al celei sociale”. “Conservatorul consecvent”, cu care se poate alia libertarianul, concluzionează Topan, trebuie să fie nu un “antilibertarian”, ciun “libertarian-plus” care ar trebui să se limiteze la “campanii bazate pe persuasiune, exemplu sau cel mult boicot privat în vederea apropierii seme- nilor săi de standardele sau valorile obiective pe care le preţuieşte (familie, comunitate, hetero- sexualitate, creştinism etc)”. Potrivit acestei logici, un conservator care se opune recentelor iniţiative guvernamentale de legalizare a prostituţiei şi incestului, nu este cu adevărat conservator, adevăratul conservator fiind acela care, în mod aparent straniu, deşi este de acord că incestul reprezintă un comportament (puțin spus) imoral!, susţine totuşi în mod ferm legalizarea acestuia. Drept consecință, “conserva- torismul consecvent” (“libertarianismul plus”) anihilează complet conservatorismul real, acesta din urmă transformându-se dintr-o doctrină politică într-o filozofie a “boicotului privat”. Terminologia utilizată de autorul în cauză şi de unii autori pe care îi comentează, este menită să creeze nişte confuzii conceptuale elementare. Utilizarea de termeni precum “persoană individ- uală” pare menită să oculteze faptul că individul liberal nu are nimic de-a face cu persoana, reali- tate existenţială care poate fi gândită exclusiv în termeni creştini. Mai mult, tocmai în virtutea fap- tului că nu este individuală este persoana cu ade- vărat persoană, adică deschidere către ceilalți, participant la evenimentul comuniunii inter-per- sonale, după modelul Sfintei Treimi. Ontologia creştină nu porneşte de la individul abstract şi “separat” de celălalt, atomul social al lui Thomas Hobbes care îşi înțelege libertatea în termeni de non-ingerință şi îşi defineşte relaţiile cu ceilalți în termeni de uniuni contractuale. Dimpotrivă, porneşte de la faptul comuniunii a doi sau trei reuniți în numele lui Hristos, două sau trei per- soane care sunt persoane concrete în carne şi oase, şi a căror comuniune este posibilă tocmai datorită faptului că nu pot fi definite ca unități monadice, uniformizate prin atribuirea de drep- turi egale, ci doar ca existenţe concrete, unice şi irepetabile. Persoana nu poate fi separată aprio- ric de comuniune, aşa cum individul poate fi con- ceput anterior asocierii. Persoana este revelată doar în evenimentul comuniunii. Drept con- secință, creştinismul nu apără şi nu “respectă” lib- ertatea ca atare, separată de dimensiunea ei per- sonală şi de împlinirea ei existenţială, iubirea. Iar precondiţia iubirii este libertatea în aceeaşi 1 Aspectul de-a dreptul sinistru în cazul noii legislații româneşti ţine de faptul că studiile antropologice indică în mod clar că există doar două norme sociale care se regăsesc în absolut toate societățile umane din cele mai vechi timpuri până recent prohibiţia uciderii nejustificate şi prohibiția incestului. Am ajuns, cetățeni ai unei țări creştin-ortodoxe, să fim depăşiţi la capitolul civilizație până şi de papuaşi. anul VII e nr. 77 61 ROST DIRECŢII măsură în care şi iubirea este precondiţia liber- tății. Avem de-a face cu un cuplu ontologic care nu poate fi gândit decât ca atare, nicidecum separân- du-se termenii. Problema avortului la libertarieni Adevărata natură a respectului libertarian față de persoana umană este relevată altminteri, spre exemplu, de felul în care tratează problema avortului unul dintre cei mai importanți teoreti- cieni ai libertarianismului, Murray Rothbart. Conform acestuia, sacrificarea inocenților nenăs- cuţi, este legitimă în numele dreptului, de inspi- rație lockeană, de proprietate asupra propriului corp. Astfel, dacă John Locke solicita în numele maximizării productivității economice obligativi- tatea muncii pentru copiii mai mari de trei ani (!) ai şomerilor (altminteri țărani expropriaţi în numele aceluiaşi ideal de productivitate) din Anglia secolului XVII, descendentul său libertar- ian, Rothbart, ridică iniţial problema umanității fetusului doar pentru a constata ulterior că această problemă de fapt nici nu se pune (nici nu mai contează dacă este om sau nu) atâta timp cât, în cazul în care nu este dorit, fetusul poate fi definit, potrivit lui Rothbart, în termeni de “parazit nedorit” prezent pe proprietatea (în cor- pul) mamei5. Aşadar, atunci când dreptul la viață şi dreptul la proprietate se ciocnesc, Rothbart optează pentru primatul celui din urmă, pentru că, după cum ne informează 'Topan, “respectarea persoanei presupune respectarea expresiei sale integrale, adică a proprietăţii sale legitime”. Rothbart suspendă problema adevărului, a binelui şi în ultimă instanță a umanităţii, pentru a apăra proprietatea. De fapt, gândirea liberală nu poate accepta de fel ideea că ar putea fi o contra- dicţie între libertate (a copilului nenăscut) şi pro- prietatea privată nelimitată de nici un imperativ etic, proprietate privată care în cele din urmă primează asupra libertăţii, pentru că, la rigoare, liberalismul înlocuieşte cuplul ontologic creştin (libertate/iubire) sau cel al filozofiei antice (liber- tate/înţelepciune) cu cuplul “ontologic” (liber- tate/proprietate). Altminteri, nici o gândire coe- rentă nu se poate exprima strict în termeni de i- bertate, întrucât trebuie să răspundă în ultimă instanță la întrebarea: libertate cu ce justificare?; răspuns de care depinde altminteri legitimarea libertăţii. Iar dintre cele trei justificări enumerate mai sus, cred că este evident pe ce loc se situează proprietatea în ierarhia valorică, mai mult, la ce distanță de celelalte două se situează. Concluzii inumane precum cea a lui Roth- bart cu privire la avort sunt inerente oricărei filo- zofii politice care nu postulează întâi de toate obligaţiile omului concret (care naște şi e născut; azi e copil, mâine tânăr, poimâine bătrân) față de Dumnezeu şi semeni, ci drepturile “individului abstract”. Gândirea libertariană descompune fi- rea umană unită de socialitatea ei naturală în fragmente individuale concepute în mod abs- tract ca egale între ele, deşi bunul simţ ne arată că oamenii nu sunt egali (unii fiind mai vulnerabili decât ceilalți) şi ne arată de asemenea că fără pri- matul ierarhiei (denunțată de orice liberal ca intrinsec despotică) şi a corolarului ei creştin, responsabilitatea față de ceilalți şi datoria de a te sacrifica pentru ei, viața umană este imposibilă. De altfel, după cum bine sublinia şi Louis Ambroise de Bonald (conservator de modă veche, ce-i drept) ideea că indivizii formează soci- etatea prin contract este oricum absurdă, din moment ce individul însuşi este format de soci- etate, întâi de toate prin transmiterea limbaju- lui.:4 De unde rezultă cu necesitate că, înainte de a avea drepturi, avem obligaţii. Problema păcatului Tot astfel, alături de fabulaţia individului autonom, libertarianismul (şi liberalismul în ge- neral) se bazează şi pe fabulaţia sferei private, pe concepţia deopotrivă a-cosmică şi a-socială con- 2 C.B. Macpherson, The Political Theory of Possessive Individualism: Hobbes to Locke, Clarendon Press, Oxford, 1962, p. 222 3 Murray N. Rothbart, For a New Liberty - The Libertarian Manifesto, Macmillan Publishing Co., 1973, pp. 107-108 41. A. de Bonald, Theorie du Pouvoir Politique et Religieux, Union Gân6rale d'Editions, 1966, p. 21 62 anul VII e nr. 77 DIRECȚII ROST pa £ POUR: form căreia ar putea să existe şi cel mai mic rău săvârşit în spaţiul “privat” care să nu afecteze în mod automat întreaga societate şi întreaga creaţie. Acolo unde realismul teologiei ortodoxe ne învață că păcatul lui Adam i-a nenorocit nu doar pe urmaşii acestuia ci întreg universul, şi ne învață prin intermediul Stareţului Zosima din Frații Karamazov responsabilitatea tuturor faţă de toți şi toate, economia liberală ne învață că în sfera privată putem să facem oricâte păcate vrem, căci ele nu vor afecta mediul înconjurător şi nici societatea, ba mai mult, culmea nebuniei, le vor afecta în mod pozitiv! Căci ideologia capitalistă are propriul ei “mântuitor”, “mâna invizibilă”, care spre deosebire de Mântuitorul nostru nu cere nici post, nici rugăciune, ci doar urmărirea propriului interes! Ce legătură mai poate exista între ordinea morală a lumii şi expresiile sale organice funda- mentale, bazate pe ierarhie şi responsabilitate (nu pe egalitate şi drepturi), aşa cum este cazul familiei, atunci când pentru un alt apologet al ortodoxiei neo-liberale, Milton Friedman, “copiii sunt în acelaşi timp bunuri de consum (sublinie- rea îmi aparţine - Al. R.) şi membri potențial responsabili ai societății?”. “Libertatea indivizilor de a-şi folosi resursele economice aşa cum vor”, scrie Friedman, “include libertatea de a le folosi pentru a avea copii - pentru a cumpăra serviciile copiilor ca o formă particulară de consum"'5 (sub- linierea îmi aparţine - AL. R. ). Cum se împacă ideea de piață liberă nelimitată cu postularea va- lorii non-negociabile a achiziţiilor civilizaţiei umane, precum arta, religia, filozofia sau ştiinţa, când, utilizând o retorică cu ecouri de plan cinci- nal, acelaşi autor defineşte “şcolarizarea vocaţio- nală” ca pe “o formă de investiţie în capitalul uman întru totul analogă investiţiei în maşinărie, clădiri, sau alte forme de capital non-uman, func- ţia ei fiind aceea de a creşte productivitatea fiin- ței umane”? Libertarianismul (liberalismul consecvent) şi marxismul au în comun materialismul vulgar, negarea, după cum subliniază Carl Schmitt, în grad mai mult sau mai puțin accentuat, a dogmei păcatului originar, apelul în consecință la pseu- do-providenţe cu efect soteriologic (“mâna invizi- bilă”, “istoria”), la soluţii “de sistem” indepen- 5 Milton Friedman, Capitalism and Freedom,Chicago University Press, 1982, p. 33 GIbidem, pp. 100-101 anul VII e nr. 77 63 ROST DIRECŢII dente de libertatea dinamică şi problematică a persoanei umane şi, la limită, vehicularea de sim- ulacre eshatologice cu caracter utopic (“piața auto-reglată”, “societatea fără clase, fără stat şi fără proprietate”). Ignorând şi detestând ade- vărul persoanei, întreaga modernitate politică, fie ea de stânga sau de “dreapta economică”, cade de acord asupra faptului că societatea nu este (şi nici nu trebuie să fie) expresia modului de exis- tență al oamenilor care o compun şi consecința faptelor lor concrete, ci dimpotrivă trebuie să fie rezultatul unei soluții instituţionale obiective care îi transcende. Din acest punct de vedere diferenţele dintre socialişti şi liberali sunt strict formale. Pentru primii, nu păcatele oamenilor sunt responsabile pentru neajusnurile lumii ci capitalismul, nu pocăinţa, îndreptarea omului e soluţia ci colectivizarea. Pentru cei din urmă la fel, nu păcatele oamenilor sunt de vină ci impli- carea statului în economie, nu pocăința e soluția ci privatizarea. În primul caz ni se spune că omul pe deplin colectivizat devine incapabil de a face rău, iar în al doilea caz ni se spune că omul pe deplin privatizat face doar acel gen de rele pe care mâna invizibilă le transformă în bune. Impersonalismul nu doar teoretic ci şi progra- matic al modernităţii occidentale îşi găseşte cea mai fidelă expresie în convingerea lui Kant con- form căreia chiar şi o societate de draci poate funcţiona perfect, în virtutea unor instituţii foarte bine puse la punct. Dar oare cum anume şi cu ce preţ ar putea funcţiona o societate de oameni care ajung să se asemene dracilor? Potrivit lui Juan Donoso Cortss, funcționa- rea oricărei societăți umane poate fi reprezentată printr-un raport de inversă proporţionalitate între represiunea internă, sau mai bine zis interi- orizată, de tip religios, a patimilor, şi represiunea externă a acestora, de tip politic. Când una creşte, în mod necesar cealaltă scade şi viceversa. Drept pentru care, o societate poate fi liberă doar atun- ci când patimile sunt reprimate prin asceză; când acestea capătă frâu liber însă, sublinia Cort6s, pentru a nu se transforma în anarhie politică, anarhia morală va fi automat compensată, în vir- tutea legii naturale a instinctului de conservare, de o tiranie politică”. Ca atare, doar ignorând, în mod voit sau naiv, acest adevăr fundamental, poate cineva să performeze acrobaţii teologico- politice de gen: “conservatorul consecvent tre- buie să fie un adept al libertăţii, inclusiv al liber- tăţii sociale” (sic!). Într-adevăr, trebuie să fie un adept al (adevăratei) libertăţii sociale, şi chiar aşa şi este, dacă este cu adevărat conservator şi nu cârtiță liberală8. Doar că, la fel cum persoană şi comuniune nu pot fi gândite în mod separat de 7 John T. Graham, Donoso Cortes - Utopian Romanticist and Political Realist, University of Columbia Press, 1974, p. 148 8 Fac aici o scurtă paranteză şi precizez că, într-o dispută recentă cu reprezentantul unui curent autohton de gândire tradiționalistă, căruia i se reproşa lipsa de “activism politic şi responsabilitate socială” atunci când ar trebui să se înhămeze la “iniţiative democratice” şi lipsa “ethosului smerenie!” atunci când ar fi cazul să tacă (adică să facă cel mult boicot privat, probabil), Vladimir Tismăneanu îi oferea acestuia, spre pildă de îndreptare, o înşiruire de “autentici conservatori”, care deşi se termina cu Russel Kirk, începea cu Friedrich Hayek, autor care altminteri a scris, negru pe alb, un eseu cu titlul “Why am not a Conservative” Aşadar, conform logicii lui Tismăneanu şi a autorului articolului pe care îl comentez, autenticul conservatorism este conservatorismul care se neagă pe sine, în timp ce conservatorismul care caută să se smulgă din lanțurile ethosului neutralității care îi este rezervat de către establishmentul liberal, care accede la ceva mai mult decât statutul de “auxiliar al priete- nilor libertăţii” pe care i-l rezervă Hayek în mottoul din Lord Acton de la începutul articolului menționat mai sus, este nu doar inconsecvent ci, pe alocuri, chiar extremist. În definitiv, nu opțiunea politică a domnului Tismăneanu reprezintă aici problema, ci lipsa de onestitate intelectuală, de care alminteri câțiva liberali de mare caracter au dat din plin dovadă: cazul lui Raymond Aron, strecurat şi el tot pe lista de conservatori a domnului Tismăneanu. Atunci însă când liberalul se apucă să predea lecţii de conservatorism, amestecând şi falsificând în mod conştient conceptele şi autorii, tare mă tem că se aplică definiţia pe care o dă Carl Schmitt liberalului: un oportunist care oscilează între conservator şi socialist, în încercarea de a-i păcăli pe ambii. Orice discuţie rezon- abilă despre “alianța dreptei” (pe care nu o consider nici fezabilă, nici oportună, mai ales în contextul României de astăzi, unde din perspectivă economică, singura perspectivă cu care au de-a face în mod real “popularii”, capitolul comunism a fost încheiat de bună vreme), la a cărei făurire trudeşte Institutul de Studii Populare, solic- ită o prealabilă delimitare clară a conceptelor. Absența acesteia din urmă demonstrează că ceea ce se urmăreşte de fapt este absorbţia prin “fuziune” sau “cumetria dreptei”, că tot se vorbeşte în România de capitalismul de cumetrie. 64 anul VII e nr. 77 DIRECȚII ROST către creştin, sau libertate şi proprietate de către liberal, tot aşa şi aici avem de-a face cu un cuplu sociologic inseparabil sau, putem spune, cu un cerc virtuos. Moralitatea nu poate exista fără li- bertate, tot la fel de mult cum libertatea nu poate exista fără moralitate. Nu doar libertatea precede şi condiţionează moralitatea, ci şi moralitatea li- bertatea. Incompatibilitatea dintre conservator şi libertarian Viclenia sofistică liberală constă în faptul că, în timp ce liberalul îşi păstrează cei doi termeni ai doctrinei sale politice (libertate/proprietate - fără libertate nu există proprietate, la fel cum fără proprietate nu există libertate), şi astfel îşi păstrează la urma urmei doctrina politică întreagă, conservatorului i se sustrage cel de-al doilea termen (moralitatea) pentru ca ulterior să i se explice de ce, dacă e să rămână consecvent, trebuie să intre într-o alianță cu liberalul, alianță în care are statut de “auxiliar”, eludându-se aşadar în mod voit faptul că la urma urmei avem de-a face pur şi simplu cu două viziuni ale lumii incompatibile, date fiind finalitățile lor diferite: proprietatea în cazul liberalului şi moralitatea în cazul conservatorului. Adaug aici şi faptul că, la rigoare, creştinismul nu se identifică cu nici una dintre cele două doctrine, finalitatea acestuia din urmă nefiind nici proprietatea, nici moralitatea, nici “utilitatea socială”, nici, aşa cum căuta să ne convingă cu ceva timp în urmă domnul Bacon- sky, civilizaţia, nici măcar tradiţia, ci comuniunea cu Hristos. Dar dincolo de toate acestea, realitatea de pe care s-a ridicat vălul ideologic ne arată că rob al păcatului fiind, cel ce săvârşeşte păcatul devine automat şi rob al statului şi, în mod paradoxal, contribuitor involuntar la creşterea puterii aces- tuia din urmă, căci, la urma urmei, orice sclav este, vrând-nevrând, un ziditor de idoli, aparent protectori dar în realitate tirani. Şi în definitiv, acesta este paradoxul stupid al liberalismului: vrând să dizolve politicul îl radicalizează (Carl Schmitt), şi, prin analogie, vrând să desființeze statul sfârşeşte prin a crea mamuţi totalitari. Autorul nostru se vede în cele din urmă nevoit să constate că, aici ca şi pretutindeni, problema alianței dintre libertarianism şi conservatorism oricum nu are nici o relevanță politică concretă, întrucât, constată el, “trăim în epoca social- democraţiei generalizate”. Păi evident! Iar David Bentley Hart ne poate şi explica cum anume am ajuns în actuala situație. Solicitându-i-se de către Wall Street Journal opinia cu privire la un caz judecat de Curtea Supremă Americană ce ţinea de limitele accesului minorilor la pornografia de pe internet (genul de caz care îi mobilizează în general pe “apărătorii libertăţii”), teologul american constata că însuşi faptul că am ajuns să discutăm astfel de prob- leme, ba mai mult că suntem siliți, atunci când le discutăm, să ne limităm în argumentaţia noastră la chiţibuşării formale de tip juridico-consti- tuțional, indică halul de societate în care trăim. Potrivit lui Hart, autor care, trebuie ținut cont, scrie în context american, “ideea însăşi că soci- etatea în care trăim ar putea să aibă o dimensiune moral-organică, dedicată per ansamblu formării minţii sau a sufletului, sau ideea că libertinajul personal nelimitat ar putea să facă societatea per ansamblu mai puţin liberă, făcându-i pe ceilalți neputincioşi în fața consecințelor «drepturilor» pe care alegem să le exercităm, este contrară tuturor prejudecăţilor noastre morale, ba chiar metafizice”. Incapabili de a opune adevărul, binele, frumosul, samavolniciilor corecte-politic ale elitelor birocratice de stânga, ci doar indi- vidul şi a sa libertate negativă, libertarienii, la fel ca şi hibrizii libertar-conservatori de care e plină România, se văd nevoiţi, datorită exigenţelor ide- ologice (atunci când nu o fac chiar din pricina viciilor personale), să se alinieze la campanii anti- anti fumat, pro-marijuana, anti-anti pornografie (de frica feministelor care militează împotriva 9 0 astfel de mobilizare în numele liberului acces Ia pornografie a ONG-urilor apărătoare de valori europene (So Just, Centrul pentru Jurnalism Independent şi Agenţia de Monitorizare a Presei) a avut loc recent şi la noi (într-o țară în care de altfel se cenzurează expoziții cu martiri creştini anti-comunişti). Detalii la http;//economie.hot- news.ro/stiri-it-5269221-protest-fata-blocarea-site-urilor-pornografice-arbitrul-telecom-vina-lege-cheama-discu- tii.htm anul VII e nr. 77 65 ROST DIRECŢII acesteia din urmă), anti-anti blasfemie (de frica fundamentaliştilor), pentru ca apoi, cocoțați pe piedestalul “valorilor occidentale”, să acuze stân- ga de relativism. Însă dincolo de toate acestea, întrebarea care se pune este: în mod concret, cum sfârşeşte genul acesta de atitudine? După cum subliniază acelaşi Hart, “eroziunea graduală”, de dragul libertății individuale (nu personale) “de-a lungul istoriei modernităţii - a oricărei concepții a societăţii ca asociație morală sau spirituală guvernată de prejudicii etice folositoare, reve- rențe imemoriale şi structuri subsidiare de autoritate (biserică, comunitate, familie) a dus inevitabil la o constantă expansiune a puterii statului”, astfel încât, pe zi ce trece, realitățile sociale tind să se reducă din ce în ce mai mult la doar două categorii sociale: individul şi statul. Întronat peste o masă amorfă de indivizi care pendulează între isteria subiectivităţii revendica- toare de tot mai multe drepturi şi anxietatea care creşte cu fiecare nouă gratificare, “în absența unei culturi comune a virtuții, statul liberal mod- ern trebuie să funcţioneze”, vrând, nevrând, “chiar dacă în mod benign”, aşa cum bine a intuit Tocqueville, “ca un stat polițienesc” care să ne apere de propria noastră libertate prost înțeleasă şi care să ne administreze în singurătatea pe care singuri ne-am ales-o. Statul creşte nu în pofida individualismului liberal ci din pricina lui, pentru a compensa vidul socio-normativ creat de acesta şi pentru a gestiona/supraveghea, inflația de drepturi ce caracterizează societăţile moderne. Însă la fel ca şi marxismul (care consideră că teoria e bună dar nu a fost aplicată cum trebuie) libertarianismul merge înainte, considerând că teoria e bună dar încă nu a fost aplicată. Greşeala fundamentală a ambelor ideologii, este că, ide- ologii fiind, nu încep de unde trebuie, de la omul concret în carne şi oase. În definitiv, faptul că nu sistemul face pe om ci invers, ţine de însăşi uman- itatea noastră. O societate precum cea pe care Sfinţii Părinţi au proorocit-o pentru vremurile din urmă, când călugării vor fi precum mirenii iar mirenii precum dracii, ca să revenim la Kant, nu poate să funcţioneze decât prin sporirea puterii totalitar-tehnocratice a statului, proces care în cele din urmă sfârşeşte prin anihilarea umanităţii din om. Altfel spus, o societate poate să “funcțio- neaze” bine, independent de alegerile păcătoase ale oamenilor care o compun, doar atunci când omul nu mai este persoană umană care îşi trăieşte drama libertăţii, ci atom funcțional supraveghat (cu cip în cap şi cameră de luat ved- eri în dormitor) şi manipulat (chimico-medical, şi în cele din urmă genetic) de puterea tehnologică a birocraţiilor conducătoare. Căci după cum bine sublinia Cortâs în monumentalul final al Eseului despre Catolicism, Liberalism și Socialism, deşi multe blestemăţii i-au fost îngăduite omului de către Dumnezeu, “nicicând omul nu va putea să suspende pentru o singură zi, pentru o singură oră, pentru o clipă, împlinirea infailibilă a legilor fundamentale ale lumii fizice şi morale, constitu- tive ale ordinii omenirii şi universului. Lumea n-a pomenit şi nu va pomeni niciodată ca omul să iasă din ordinea lumii pe poarta păcatului, fără ca să reintre în ordinea lumii pe poarta pedepsei, acest mesager al lui Dumnezeu care nu ratează niciodată destinaţia”.10 10 Juan Donoso Cort6s, Essai sur le Catholicisme, le Liberalisme et le Socialisme, Litge, ].G. Lardinois, 1851, p. 253 06 anul VII e nr. 77 VIA SACRA Amintiri din cetatea nevăzută Sfinţii de la capătul lumii Teodora Roșca ama îi povestea tânărului teolog Serghei Bolşakov că este o cetate nevăzută a ortodoxiei, Kitej, în care cel ce doreşte să pătrundă trebuie să se lepede de orice ambiţie şi orice grijă lumească şi să meargă pe drumul le- gendei fără a se uita la dreapta sau la stânga şi fără teamă de diavol. Tot ea îi mai spunea că este un loc, Nestiar, unde se află o mănăstire nevă- zută, dar că cel ce trăieşte după cuvântul Sfintei Evanghelii îi poate vedea pe stareți; pentru că alt- să înțeleagă”. Am închis cartea şi am văzut cum, dintr-o dată, amintiri şi fapte aparent disparate prindeau contur într-o armonie nouă. Cetatea nevăzută îşi deschidea porţile pentru a fi descoperită cu inima... + La 160 km de Cercul Polar. 10 august 2007 Insula Solovki din Marea Albă a fost, se pare, cel mai mare lagăr de exterminare sovietic, menţinut până prin 1939. Ţin în mână un os uman. De-abia ating, cu oarecare sfială, un os, şi apoi un alt os. Ele trec din mână în mână. Le îngropăm. Pot fi ale unor sfinți, cine ştie. „Cinci bărbaţi şi o femeie”, „Patru bărbaţi” ş.a., sinistră socoteală a morţii. Dar cru- cile puse de curând amintesc, iar şi iar, că acolo sunt mucenicii lui Hristos. Privim în timp. De copaci sunt legaţi oameni, sumar îmbrăcaţi sau chiar goi. Țânţarii aceştia uriaşi, cum nu am mai văzut prin părțile noastre, dar i-am simțit adânc, le sug sângele. Unii gem, alții mor, iar alții privesc spre înălțimi. Acolo am urcat şi noi. De aici, alții sunt aruncaţi în negura mării. Schitul este acum pustiu. În depărtare, copiii celor din lagăr sunt daţi morții dintr-o cora- bie. Ei sunt înecaţi pentru că nu are cine să-i mai crească. Şi nimeni nu poate face nimic. Și nici noi, pentru că am ajuns prea târziu. Cu vreo 70-80 de ani după sfârşitul lor mucenicesc. În schitul din vârful muntelui, închinat Mi- nunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Colose şi Înălţării Domnului, întâlnim un călugăr la mun- că. Este părintele Matei, un tânăr basarabean. Privind însemnările istorice păstrate aici, luăm parte la o minune. Este tăcută. Viaţa în Hristos îşi urmează cursul firesc. Privesc spre iconostas, amintindu-mi că la 6 septembrie se prăznuieşte un hram al bisericii; Sfântul Mihail care, spre a salva de Ia pieire bise- rica sa din Colose şi slujitorul ei, a făcut ca apele abătute de păgâni într-acolo să se mistuie în pia- anul VII e nr. 77 67 ROST VIA SACRA tră, fără sfârşit, veacuri de-a rândul. Acolo, în Fri- gia, în urma rugăciunii Sfinţilor Apostoli Ioan Teologul şi Filip, apele primiseră puterea de a tă- mădui, prin darul Sfântului Arhanghel. Îmi amin- tesc perfect icoana aceasta întâlnită pentru prima dată într-o casă din Atena. Un călugăr smerit, bătrân, în fața unui schit şi Sfântul Mihail care înfige sulița sa în vâltoarea apei. Apa clocotitoa- re, cascadă spre adâncul pământului. Apele tămăduitoare ruseşti vor reveni, iar şi iar, în drumul nostru. Lacul sângelui. 11 august 2007 Îmi răsună în urechi faptul că mă scald în sângele mucenicilor, în lacul tămăduitor. Sunt în adânc. Deasupra mea, o fâşie roşietică de apă prin care transpare soarele acestei latitudini nordice. Este o apă rece, binefăcătoare, care mă pătrunde până în adâncul ființei. Sunt fericită. O bucurie pe care nu mi-o pot explica. Ba da. Retrăiesc noaptea dinainte. În imensitatea bisericii sunt doar câteva lumânări. Privesc în icoane chipul sfinţilor Solovăţului. M-am lipit de raclele lor şi îmi pare că noaptea nu aş vrea să se mai termine. Sunt acolo fondatorii vechii mănăstiri: Sfinţii Savatie, Zosima şi Gherman. În celălalt capăt al bisericii, părintele Gher- man, duhovnic înțelept al mănăstirii, de loc din Codrii Cosminului, mai spovedeşte încă. Tocmai mi-a spus un lucru care m-a făcut fericită. Şi totuşi, nimeni nu poate şti tainele lui Dumnezeu. Dar dacă ar fi aşa, ştiu că nu mai am nici un moment de pierdut pentru a face lucrurile pe care le doresc cu adevărat în această viaţă. Şi ce poţi dori mai mult decât să-ţi dobândeşti viaţa de dincolo, viaţa veşnică. Am ieşit din lac şi de pe țărm privesc la întin- derea roşie. Cu adevărat, nicăieri, niciodată, nu am mai văzut aşa ceva. Orice explicaţie fizică i s-ar da acestui fenomen, bucuria apei binecuvântate rămâne. Şi trei zile la rând, cât am stat acolo, alergam cu cea mai mare plăcere Ia acest lac atât de roşu, atât de frumos. În răcoarea apei reveneau, iar şi iar, imagini din pădurea de sus. Dar se făcea că oasele acelea se vor ridica într-o zi şi vor păşi, trupuri ale Învierii, în lumina lui Hristos. Şi acolo, în cetatea din cer, fără graniţe şi fără hotar, veneau şi sfinții neştiuți ai românilor. Și, în mod uimitor, mi-am amintit atunci de Râpa Robilor de la Aiud şi de ziduri care vorbesc, de cruci ascunse în ziduri şi de chipuri care nu mai sunt aici, dar sunt acolo, în frumuseţea negrăită. „| 68 anul VII e nr. 77 DECANTĂRI ROST Reflecţii asupra pedepsei cu moartea Arthur Koestler, Albert Camus, Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, trad. din franceză Ioana Ilie, Bucureşti, Humanitas, 2008, pp.246. Paul-Gabriel Sandu - deşi în repetate rânduri contestată - le- gea pedepsei capitale era încă aplicată pe scară largă, volumul intitulat Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, avea să influenţeze semni- ficativ opinia publică, dar mai ales să ofere nume- roase argumente prin care să susțină nu doar inutilitatea unei asemenea pedepse, dar chiar absurditatea ei, falsitatea argumentelor de care se foloseşte şi pe care le presupune. Cartea nu este interesantă numai prin prisma edificiului de argumente construit de cei doi autori (Koestler şi Camus), ci şi mai ales pentru că, nefiind numai o simplă pledoarie, cartea este în acelaşi timp fres- ca unei epoci frământate de profunde schimbări de natură politică şi socială niciodată până la capăt înţelese şi stăpânite, față de care autorită- țile statale reacționau mai degrabă printr-o invo- care a necesității păstrării tradiţiei. Din acest punct porneşte argumentarea lui Koestler, din- tr-un prezent al anilor '50, când cele mai impor- tante voci ale Angliei, printre care Lord Chief Justice (magistratul cu cel mai înalt rang în Anglia şi ministru al justiţiei), susțineau cu o serie întrea- gă de argumente necesitatea imperioasă a aplică- rii pedepsei cu moartea, idealizând valoarea ei pilduitoare şi capacitatea ei de a garanta sigu- ranța socială. Koestler sondează departe în trecut, inves- tigând originile „Codului sângeros”, trecând ast- fel în revistă nenumărate cazuri de execuții şi mai ales reacțiile celor implicați direct în aceaste exe- cuţii. Una dintre concluziile sale preliminare - care nu este, de fapt, altceva decât reluarea argu- p ublicată în anii 1957, într-o perioadă când mentului oferit de umanistul şi reformatorul Cesare Beccaria - este aceea că „teroarea se su- pune propriei legi de pierdere a energiei: într-o perioadă în care sunt în uz pedepse excesive, in- divizii nu sunt mai speriaţi de spânzurătoare de- cât ar fi de închisoare, în cazul unei legi mai ome- noase” (p. 59). Acestui argument se adaugă un altul, venit într-un sens în continuarea gândurilor aceluiaşi Beccaria, argument potrivit căruia core- larea durității pedepsei cu fapta săvârşită poate aduce beneficii mult mai mari decât o legislaţie aspră. Motivul este, în esență, foarte simplu, şi ține de faptul că în numeroase cazuri jurații care trebuiau să condamne la moarte un individ pen- tru un furt banal, alegeau să-l declare mai degra- bă pe acesta nevinovat, decât să-i aplice pedeapsa capitală, simțind disproporţia dintre fapta comisă şi pedeapsa care ar fi trebuit aplicată. Koesler prezintă numeroase asemenea cazuri, şi chiar unele încă mai interesante în care, de exemplu, juraţii declarau un criminal mai degrabă nebun, decât să-l condamne la moarte. Însă aceasta nu putea fi în nici un caz o rezolvare firească a pro- blemei, de vreme ce erau numai un fel de a ocoli legea care nu permitea, de fapt, nici o excepție. Unul dintre cele mai interesante şi mai bine alcătuite argumente aduse de Koestler împotriva aplicării pedepsei capitale pune în joc problema - de altfel filosofic insolubilă - a paradoxului existenței umane în genere: alegerea între o vi- ziune deterministă şi una pentru care voință umană este pe deplin liberă. Folosindu-se de acest cuplu de concepte - libertate şi determi- nism - Koestler demonstrează absurditatea apli- cării pedepsei cu moartea, explicând cum o legis- laţie care presupune o asemenea pedeapsă face anul VII e nr. 77 69 ROST DECANTĂRI uz implicit, după bunul plac, când de una dintre paradigme - cea a determinismului - când de cealaltă - cea a libertăţii de voință. „Fatalismul şi neutralitatea morală sunt, poate, unicele filosofii adevărate”, concluzionea- ză Koestler, însă, continuă el în același loc „repre- zintă o dezminţire a efortului patetic şi curajos al speciei umane” (p. 97). Ce presupune aşadar această teorie fatalistă? Potrivit teoriilor care opun viziunii fataliste credința în libertate indi- viduală, omul nu ar fi nimic altceva decât un mecanism - fie el chiar extrem de complicat şi de subtil construit - care, în pofida faptului că este determinat, ca orice mecanism, de mediul exteri- or, „nu se poate împiedica să creadă că este liber” (p. 97). Cu alte cuvinte, omul ar fi un fel de me- canism determinat să se creadă liber. Însă dacă societatea ar considera că lucrurile stau într-ade- văr aşa, atunci noțiunea de „răspundere penală”, de exemplu, atât de des invocată nu numai pen- tru a pedepsi prin moarte oameni, ci şi - chiar dacă acum ar părea cu totul absurd - animale care şi-au ucis ori agresat stăpânii, nu ar avea pur şi simplu sens. Desigur, legislaţia care presupune pedeapsa capitală nu poate avea o astfel de viziune asupra individului uman. Cu alte cuvinte, pentru a putea avea sens să pedepseşti un individ uman cu moartea, trebuie să fii înainte de orice convins că faptele lui, oricât de grave ar fi ele, nu sunt nimic altceva decât rezultatul propriei voințe libere şi că această voință nu a fost influențată din exte- rior în nici o măsură, în vederea comiterii unor fapte penale oarecare. Aceasta este singura filo- sofie capabilă să justifice şi să legitimeze - însă numai în parte - o atare legislaţie pentru care pedeapsa cu moartea este esenţială. Însă pe de altă parte, acelaşi legiuitor care apăsa cu convin- gere neabătută pe termenul juridic de „răspun- dere penală”, atunci când trebuie să justifice pedeapsa cu moartea, vorbeşte despre valoarea ei pilduitoare, adică, cu alte cuvinte, invocă toc- mai ceea ce negase radical mai înainte. Pentru ca pedeapsa cu moartea să poată avea o valoare pil- duitoare este desigur nevoie ca posibilii criminali să poată fi influenţati de această pedeapsă, aşa cum aceştia pot fi influențați de mediul familial, geist zeitgeist zeitgeist zeitgeist zeitgeist zeitgeist zeitgeisti ARTHUR KOESTLER ALBERT CAMUS reflecții asupra pedepsei cu moartea HUMANITAS de condiţiile sociale, politice şi culturale în care au crescut, de dumnezeul în care au fost învățați să creadă sau, după cum observă Camus, de relaxarea legislaţiei în ceea ce priveşte desfac- erea băuturilor alcoolice. Cu alte cuvinte, cei care cred cu tărie în valoarea pilduitoare deosebită a pedepsei cu moartea - acest argument fiind, de fapt, argumentul cel mai puternic al susținăto- rilor pedepsei capitale - se află fără să ştie într-o situaţie paradoxală, infirmând şi confirâmând simultan libertatea umană şi determinismul. Argumentul lui Koestler este definitiv, şi în ciuda faptului ca s-a încercat argumentarea împotriva lui, nu s-au găsit în nici un caz contra-argumente pe măsură. Eşafodajul de argumente elaborate de cei doi gânditori impune două concluzii majore: con- cluzia că pedeapsa cu moartea aparține unei epoci revolute ale civilizaţiei, la care trebuie renunțat definitiv, dar şi concluzia că acest pas, care a fost până la urmă făcut - deşi uneori cu multe dificultăţi - de către cele mai multe dintre țările civilizate, este un pas decisiv către reconsi- derarea valorii vieţii umane din perspectiva ire- ductibilităţii ei. 70 anul VII e nr. 77 ISTORIA CA PRETEXT Banul, un copil născut anemic Emilia Corbu tunci când ceva se întâmplă în universul nostru, ca de pildă această nepoftită criză financiară, trebuie să ne raportăm la va- lori fundamentale. Mă voi opri la două: pământul şi sufletul. Din perspectiva lor criza se vede mică, la fel ca o banală durere de cap. Și asta pentru că toate crizele se măsoară cu sufletul şi se îngroapă în pământ. O istorie fără glorie Deşi banul are o vârstă milenară şi e unul din idolii civilizaţiei contemporane, toată lumea uită că în spatele aparentei puteri se ascunde o istorie umilă a unei invenţii fragile şi contestate. Banul s-a născut anemic şi leşină dintr-o dată, când îţi e lumea mai dragă. Iar această neputinţă a lui se transformă periodic, şi în absolut toate civilizațiile care l-au folosit, într-o criză tipică. Zeci de izvoare istorice menţionează crizele financia- re apărute aproape în toate imperiile istorice. La un moment dat într-una din bătăliile conduse de împăratul Alexios Comnenul la începutul secolul al XII-lea, soldaţii bizantini purtau coifuri de luptă din mătase de culoarea fierului ca să apară în fața inamicilor ca fiind echipați corespunzător. Vă daţi seama ce criză era! Civilizaţia contemporană este poate singura din istorie care a creat un sistem economic per- formant bazat exclusiv pe bani. O să ne coste! În toate civilizațiile anterioare folosirea banilor a fost oarecum limitată la anumite sectoare eco- nomice. Şi opinia mea este că această limitare nu s-a datorat unei sărăcii a sistemului (să nu uităm că monedele erau din aur şi argint), ci a fost intenţionată, deoarece nu este exclus să fi fost intuită maladia banului, care odată lansat pe piaţă nu mai poate fi controlat în totalitate. Economia marilor imperii era doar parțial bazată pe folosirea banilor, mai ales în sectoare cheie, cum ar fi administraţia şi armata. În rest se dezvoltase o economie alternativă mare produ- cătoare de bunuri şi care nu erau neapărat evalu- ate în bani. De pildă, în epoca cea mai dinamică, agitată şi interesantă a evului mediu, adică în evul mediu timpuriu, când au loc mari migrații, formarea de state noi, afirmarea popoarelor europene actuale etc, ei bine, într-o epocă în care evenimentele copleşesc istoria, în sute de aşezări de-abia dacă găseşti o monedă!. Şi asta nu doar pe teritoriul actualei România, ci şi în Balcani. Este de reţinut faptul că la un moment dat în core- spondența dintre țarul Boris-Mihail al bulgarilor /j irint 8 -de E ta 1 Emilia Corbu, Sudul României în evul mediu timpuriu (secolele VIILXI). Repere arheologice, Istros, 2006, p.72-73 anul VII e nr. 77 7I ROST ISTORIA CA PRETEXT şi Papa de la Roma (era o tentativă de catolicizare a bulgarilor) ţarul este apreciat că în Bulgaria moneda este puţin folosită. În aproape tot evul mediu românesc impozi- tele se plăteau în natură, deşi banii circulau. Doar birul destinat turcilor se plătea în bani. Dacă citim lista de scutiri date Sloboziei lui Ianache (azi, Slobozia, Ialomiţa), în anul 1635, de către voievodul Matei Basarab, aflăm că ţăranii erau scutiți de aproape 14 dări şi anume: „de lână şi de găleată şi de fân şi de bou şi de oaie seacă şi de cal şi de miere şi de ceară şi de cai de olac şi de oaie de sulgiu şi de podvoade şi de mertic şi de lucru domnesc şi de fum şi de toate mâncăturile câte sunt mărunte peste an în țara domniei mele... şi să aibă numai a da cu ruptoare într-un an 100 de ughi, la Sf. Dumitru 50 de ughi şi la Sf. Gheorghe alţi 50 de ughi, alta însă nimic”2. Dacă la lista asta de dări mai adăugăm şi faptul că moşiile țăranilor ialomiţeni se întindeau în sec- olul XVI (până la includerea lor treptată în marele domeniu feudal) „din hotar până în hotar” şi cuprindeau părți din vatra satului, şi din câmp, şi din luncă, şi din pădure şi din apă5, avem imaginea unor țărani mari crescători de animale, producători agricoli. Puterea şarpelui - de Marcel Chirnoagă Pământul care ne hrănește Concluzionând cele de mai sus, se poate spune că rata scăzută de folosire a banilor nu se traduce întotdeauna prin nivel scăzut de trai, ci prin existența unei economii de alt tip care nu era convertibilă doar în bani, ci în nivel de viață şi de gândire. Această economie alternativă, cum îmi place mie să o numesc, a funcționat până la începutul secolului XX şi reperele ei au fost păs- trate de unii țărani până în zilele noastre. De pildă, pentru țăranii autentici a da banii pe mân- care era aproape o ruşine. Era ca şi cum nu ai fi fost capabil de nimic. Hrana şi hainele se pro- duceau în gospodărie. În copilăria mea, ne vizita uneori, cu treburi în târg, sora mai mică a bunicii. Venea cu căruța străbătând Bărăganul pe drumurile vechi, de- parte de cele asfaltate. Nu pricepeam de ce nişte oameni cu bani ca ei care atunci când plecau la oraş aveau în buzunar cel puțin două, salarii medii pe economie, se încăpățânau să fie țărani. Ea se străduia să mai crească vreo 170 de oi, porci, vite, păsări, să dea dări la stat, să ceară loc de islaz, să facă stână. Comunismul pregătea epoca de aur şi ea se încăpățâna să nu mănânce 2 Documentae Romaniae-Historiae .B. Ţara Românească, vol. 25, doc. 7, p. 10; Condica Mănăstirii Slobozia lui Enache, nr.314, f.517v.518. 3 Emilia Corbu, Habitatul medieval ialomiţean în lumina primelor atestări documentare(l), lalomiţa- studii şi comunicări, III, Slobozia, 2000, p. Emilia Corbu, Habitatul medieval ialomițean (11). Sate dispărute, Ialomiţa, Studii şi comunicări, IV, Slobozia, 2004. 72 anul VII e nr. 77 ISTORIA CA PRETEXT ROST nimic „de cumpărat” şi, ca toate țărăncile neaoşe din Bărăgan, să nu gătească. Regimul lor culinar era de-a dreptul coborât din veacuri. În toamnă se tăia o oaie pentru pastramă ca să meargă vi- nul. Iarna tăiau un porc sau mai mulţi, primăvara venea rândul mieilor, vara trebuiau împuținate cârdurile alea de păsăret etc. În rest lapte, brânză, ouă, smântână. Se pare că i-a priit. La 80 de ani era cocoțată în vârful pomului şi scutura nucile. Băiatul ei de la oraş avea deja amețeli, striga de lângă pom: „Mamă, dă-te jos de acolo, să nu cazi”. Faptul că îşi numărau animalele era semn de sărăcie. La vremea lor satele de pe balta Ialomiţei creşteau animalele pe Baltă. Târziu, la începutul iernii le aduceau în sat. Păsările nu se numărau la bucată, ci cu cârdul. Adică aveai un cârd de rațe, unul de gâşte, vreo două de găini. Oile şi porcii se numărau cu turmele. Era clar că țăranii produ- ceau mai mult decât consumau şi tot surplusul se transforma în bani. Asta fusese România agricolă interbelică. Așa se ajunsese ca în 1938, la şase ani după mare criză, leul românesc să fie valută într-o țară eminamente agricolă care număra 18 mi- lioane de locuitori. Bărăganul istoric a fost al crescătorilor de animale, aşa cum dovedesc toate documentele istorice şi nu al cultivatorilor de cereale - aşa cum a fost croit prost şi cu urmări nefaste în comu- nism. Aflat în coasta Bucureştiului a intrat în primul eşalon de naționalizare a agriculturii. Dar s-a petrecut totuşi un lucru care scapă multor ana- lişti şi chiar etnologilor care consideră că țăranul autentic a murit. După ce comuniştii le-au luat pă- mântul şi toate uneltele agricole, țăranii s-au apu- cat să crească animale. Nimeni nu le ceruse asta, ba dimpotrivă. A fost singura şi poate ultima ati- tudine sănătoasă luată de ultimii țărani. Mergeau pe drumul lor şi făceau ce ştiau mai bine. Însă această decizie a avut un efect extrordi- nar în anii crizei alimentare din anii *80. Doar două categorii sociale trăiau bine: nomencla- turiştii cu tot neamul lor real şi adoptiv (de la femei în casă a ziarişti de serviciu) şi țăranii cu tot neamul lor de la oraş. Atât! Dacă primii s-au salvat prin abuz, țăranii s-au salvat prin tradiţie. Efectivele de animale se înmulțeau pe măsură ce criza se adâncea. Găseau soluţii la toate. Criza buteliilor de aragaz a fost rezolvată cel mai sim- plu. În toate bătăturile s-au clădit, în cazul în care nu erau deja, mândreţe de cuptoare pentru pâine. Coceau câte şase sau opt pâini odată. Nici de drojdie nu aveau nevoie. Foloseau _turte din cereale preparate în casă. Au făcut şi vetre mici cu horn în care găteau la iuțeală, mai bine ca la aragaz. Lumea satelor şi târgurilor trăia ca în evul mediu, haiducii mai lipseau. Dar, trăia! Toamna se preparau conserve pentru iarnă în ceaune imense pe pirostrii. Ţiganii aveau de lucru. Din mâinile lor ieşeau seturi întregi de oale şi ceaune tocmai bune la gătit pe plită şi la vatră. Toamna începeau pregătirile de iarnă. Pe ulițe umblau buzoienii cu mere şi poame uscate, ardelenii cu cartofi, prahovenii cu sare. Toate se dădeau la schimb pe cereale. Cămările se um- pleau cu saci cu făină, saci cu mălai, lăzi cu mere puse în fân, putini cu brânză, pastramă uscată, peşte uscat. Pescarii din baltă mai aduceau în sat câte un car cu peşte. La 100 de kilometri de lumea descurcăreață a satelor ialomiţene, comunismul scârțâia din temelii. Pe plan extern se petreceau lucruri incredibile. Ruşii se împrumutau la americani şi inaugurau Perestroika, ungurii făceau împru- muri externe pentru a hrăni populaţia. România însă, plătea datorii externe. Era clar! Cele două categorii privilegiate, nomenclaturistii şi țăranii trăiau pe altă lume. Nici în ziua de azi nici unii, nici alții nu ştiu de ce a căzut comunismul. Criza se cheamă lipsă Revenind în contemporaneitate, când iată că banul a leşinat din nou, pentru a nu ştiu câta oară în istoria lui, mă gândesc ce-i de făcut. Primul lucru ar fi să ne mutăm gândul de la bani. Apoi să privim obiectiv cu ce ne confruntăm. Iar ca să înţelegi un fenomen trebuie să îl personifici. Cea mai reuşită personificare a crizei mi se pare a fi personajul Izmene (Kalsoner) din nuvela Demoniada scrisă de genialul Mihail Bulgakov. Și tot acolo am aflat ce l-a făcut pe bietul Korotkov să o ia razna. Adică, nu şi-a făcut probleme atunci când casierul a intrat în biroul anul VII e nr. 77 75 ROST ISTORIA CA PRETEXT mare în care nimeni nu lucra nimic şi, sfârşit, spri- jinindu-se cu o mână pe masă şi cu cealaltă ținând o găină cu gâtul sucit a zis „Bani n-or să fie!”. Nu a înnebunit nici atunci când noul şef l-a concediat fără nici o vină pentru aşa-zise „încurcături revoltătoare în hârtii oficiale de mare impor- tanță”. În paranteză fie spus, odiosul Kalsoner îşi scrisese pe o dispoziţie numele cu literă mică aşa că se înţelegea că secretarele trebuiau să r e PE i Politician - de Marcel Chirnoagă primească salariul nu în chibrite, ca toată lumea, ci în izmene. Pe nimeni nu mai mira. Din pricina crizei salariul se plătea în produse. Iar ei pro- duceau chibrite. Bietul om a înnebunit atunci când a văzut că există doi de Izmene. Adică nu era de ajuns că noul şef de criză arăta ciudat, dar mai avea şi un frate geamăn care purta barbă asiri- ană. Adică drăcovenia avea două fețe. Şi culmea, cealaltă era chiar mai blândă. Cel care nu va admite că şi această criză are două feţe din care una ţipă a el şi alta vrea să îi ia locul, va înneb- uni... căutând o explicaţie. În timpul lipsei nu se caută explicaţii, ci se acționează. Şi ca să poți avea atitudine nu trebuie să te laşi impresionat de cum arată criza. Doar nu vrei să arate ca Ileana Cosânzeana. Dacă personajul nostru, şeful de producţie Korotkin, nu s-ar fi speriat de înfăţişarea noului şef, altul ar fi fost destinul lui. El credea că e grotesc, eu zic că era puțin comic. Adică şeful de criză sălăşluia într-un birou enorm din care ordinele răzbăteau piţigăiate cu o voce de trompetă. Dacă te apropiai mai mult, îţi țâşnea în față un tip scund, aproape lat, care purta o jachetă din pătură gri, cu nişte pantaloni ca de husar, cu o chelie ca un lighean pe un cap aşezat ca un ou pe nişte umeri pătraţi. Ochii erau mici ca nişte gămălii de ac, verzi, rotindu-se în orbitele adânci, nervos, coleric, agitat. Aşa arăta şeful fatal pus în timpul crizei financiare din Rusia anilor 1920. Dar criza are altă înfăţişare pentru fiecare. De fapt, în nuvela menţionată nici măcar nu se foloseşte cuvântul criză. Sinceră să fiu şi eu aş prefera cuvântul românesc „lipsa” mult mai adec- vat situaţiei. Şi, ca orice lipsă, se măsoară cu sufle- tul. Doar acolo există un barometru de măsurat lipsa în toate, inclusiv în bani. Și asta pentru că sufletul este cea mai mare valoare a noastră. Valorează mai mult decât toată lumea. Și în fața acestei avuţii personale, aduci lipsa pe care o ai ca să o măsori. Să vezi cât îţi scade din valoare. Ia încercaţi şi o să vedeți că trâmbițata criză, care există într-adevăr, e mai mult scundă şi lată, capul ca un ou, chelia ca un lighean şi îşi scrie numele cu literă mică. Din această cauză nici măcar nu poate fi măsurată pe scara sufletului. N-are ampli- tudine. 74 anul VII e nr. 77 CENTENAR NOICA Gând despre frumos „Frumosul este întru ceva. Nu poate îi suspendat; nu poți spune de un fir de iarbă sau de viţelul acela de la Văratec că e frumos — decât că este! Într-o lume lipsită de transcendent nu poţi vorbi de frumuseţe decât dacă regăsești funcția lui <a îi întru». Cu Dumnezeu să sting şi sensurile omului, dacă acestea nu-i regăsesc funcţia în termeni profani.” (C. Noica) Paul-Gabriel Sandu u avem în față decât câteva rânduri ce se strâng într-un gând, pe care Noica nu pare a fi îndrăznit nicăieri să-l ducă până la capăt. Este vorba aici de funcţia recuperatoare de transcendent - după cum el însuşi o numeşte - „funcţia lui a fi întru”. Poate că în forma lui suc- cintă, acesta este cel mai interesant argument ontologic pe care filosoful de la Păltiniş, hotărât să nu dea seama decât în fața unui Dumnezeu al culturii, ni-l oferă ca pe un soi de compensație. Însă compensație față de ce? Faţă de acel trasn- cendent care, deodată cu modernitatea și mai ales în postmodernism, s-a evaporat ca şi când locul ocupat de el ar fi fost dintotdeauna gol. Lucrurile, condamnate la ele însele, la nimi- cul din ele, nu pot decât să fie. Sunt cu inter- mintenţe şi cu sincope, contrazicând ființa, se află în precaritate, în prefacere, însă ființa, aşa cum 0 înțelege Noica, nu le contrazice, ci se răs- pândeşte în ele tocmai ca gol al lor. Deodată, aces- te lucruri reale, fie ele un fir de iarbă sau un fir de praf, sunt străbătute de un fior fiinţial. Ele nu pot fi altceva decât sunt, adică nu pot fi frumoase, decât fiind mai mult decât sunt. Abia atunci când ele se deschid (şi Heidegger ar spune că se des- chid prin om în aceeaşi măsură în care omul se deschide prin ele), abia atunci când ele nu mai sunt, ci devin, însă cu sens, în speță atunci când recuperează „funcţia lui a fi întru”, ele pot fi şi chiar sunt frumoase. Un fir de praf este atunci când, nefiind întru, rămâne sub dictatura golului din el. Deodată cu frumosul, apare însă o altă di- mensiune a faptului de a fi, una care îl face pe acesta cu putință, una care prin vocabula întru, devine năzuință. Această năzuință nu mai poate fi recuperată în modernitate, adică în termeni profani, decât ca funcţia a lui „a fi întru”. Numai el are puterea să trimită către un dincolo, numai prin el un dinco- lo devine sesizabil, cu toate că acest dincolo pare a fi altul decât cel suprimat de moderni. Iar dacă transcendența poate fi construită prin interme- diul operatorului ontologic „întru”, nu stă oare întreaga gândire nicasiană în umbra unui argu- ment ontologic nicicând conştientizat? Şi nu este oare „întru” cu putință numai pentru că dinain- tea lui şi cumva întotdeauna deja transcedentul îl face cu putință şi îl justifică? Iar dacă acesta este, într-adevăr, un argument ontologic, atunci ar tre- bui să ne întrebăm, înainte de toate, cărui dum- nezeu „îi foloseşte” acest argument: Celui întru- pat, sau dumnezeului Culturii? anul VII e nr. 77 75 ROST LA ROST Despre presă, la moartea lui Michael Jackson Paul S. Grigoriu publicaţiilor de tipul “Libertatea” pe piața şi în vieţile noastre. O revoltă subită ne cuprinde când vedem cum oamenii citesc aseme- nea deşeuri de presă, unelte perfecte pentru în- dobitocirea noastră prin răspândirea de bârfe, minciuni, abjecţii, care scot la iveală tot ce-i mai rău în om şi îl fac să se bucure de mizeria altora, fără să observe cum el însuşi se cufundă în mize- rie. Sau observând şi complăcându-se, pentru că „se întâmplă şi la case mai mari”. Discuţia despre aceste publicaţii este lungă şi sinuoasă. Problema cea mai mare însă apare din lipsa alternativei. Jurnalism prost şi lipsit de etică se face la scară mare. În schimb ziariştii capabili pot fi numărați pe degete. Şi când aceştia, la rândul lor, dovedesc o moralitate îndoielnică în scrisul lor, încotro să se mai îndrepte cititorul? Vorbind despre moralitate şi despre lipsa ei, poate cel mai bun exemplu de ipocrizie mediatică e „Adevărul”, care pe de o parte publică mari au- tori ai literaturii mondiale, pe de alta scoate pe piaţă odiosul „Click”. Dar exemple sunt, din păcate, mult prea multe. Reflecţiile de față, în ciuda a ceea ce s-ar pu- tea crede la o privire superficială, nu sunt despre Michael Jackson. Ele pornesc doar de la cele scri- se de doi autori ce ar trebui să fie - cel puţin con- form propriilor prezentări - reprezentanţii „celeilalte” prese, cea luminată, intelectuală, morală. N e plângem, pe bună dreptate, de invazia Mihail Neamţu! şi Traian Ungureanu:, căci despre ei este vorba, analizează în felul lor viața şi moartea lui Michael Jackson. Modul în care o fac ne spune multe despre calitatea scrisului românesc din zilele noastre. Dar să le privim un pic cugetările şi apoi să tragem concluziile. Ar fi bun, dacă n-ar fi prost Despre articolul lui Mihail Neamţu pot spune, fără a avea intenția expresă de a fi ironic, că ar fi foarte bun dacă n-ar fi prost. Este, de fapt, un exemplu tipic de cugetare oarecum funda- mentată, care eşuează în afirmaţii ridicole, argu- mente şubrede şi pretenţii găunoase de erudiție. Este adevărat că zgomotul creat în jurul lui Michael Jackson, viu sau mort, scoate la iveală lipsa de conţinut a unei mentalități occidentale falimentare, care prin renegarea rădăcinilor s-a pierdut pe sine însăşi, iar asta tocmai într-un moment în care Estul Europei eliberat sau parţial eliberat de comunism priveşte, cel mai adesea fără discernământ, către Vest. Într-o panoramă a deşertăciunilor unei lumi dezrădăcinate, dezordinea psihică ce a dus la sfârşitul lui Michael Jackson, aşa cum spune autorul nostru, îşi are locul ei şi valoarea ei exemplificatoare. Idolatria care îşi schimbă cultul de Ia o zi la alta, excesele în copierea unui fals model sau deruta axiologică sunt factori care pot fi aduşi oricând în discuţie şi legați într-o anumită măsură de artistul recent trecut la cele veşnice. „Partida decenței şi a nor- malităţii a fost probabil pierdută”, iată propoziţia 1 Mihail Neamţu - http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/06/30/declin-occidental-si-moartea-unui-idol/ 2'Traian Radu Ungureanu - http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2009/06/micahel-jackson-when-musics- over.html+comments 76 anul VII e nr. 77 LA ROST ROST care, dacă era argumentată cum trebuie, putea face din articolul lui Mihail Neamţu unul bun. În rest însă, autorul nu face decât să procedeze invers - şi, în esență, similar - decât adulatorii fără discernământ ai lui Michael Jackson. Aceia spun despre el că a fost cel mai mare muzician, geniul absolut, un zeu. La fel de abrupt şi de stu- pid, Neamţu îl plasează la intersecția între nuli- tate şi demon, iar argumentele sale sunt fie de tipul celor furnizate de tabloide, fie rezultate ale unui diletantism cras. Să le luăm, dar, pe rând. „Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică.” Ce mai autopsii peste autopsii, supoziții, teorii, când, înainte de orice răspuns al anchetei oficiale sau de orice analiză medicală completă şi pertinentă, Mihail Neamţu cunoaşte exact cauza morţii. Pentru un cititor care nu are timp de pierdut sau analize de făcut, acest început e motivul cel mai întemeiat pentru a nu citi mai departe. Un articol început cu o supoziție prezen- tată ca adevăr nu poate fi serios. ar până la argu- mentele infantile nu este decât un pas. „(...) MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efem- inată strident) (...)” Până să formuleze această aberaţie, Mihail Neamţu vorbea despre evoluția falimentară a multiculturalismului apusean. Idee corectă, dar compromisă de ilustrarea ei practică. Mihail Neamţu Din cele spuse aici nu pot decât să trag concluzia că Mihail Neamţu este un bas profund, trăsătură care îi pune bine în evidență masculinitatea. Şi la mine, bariton, aceasta este prezentă, deşi într-o măsură ceva mai mică, în timp ce, de pildă, Emil Constantinescu, fiind tenor, a trebuit să-şi lase ciocul care i-a atras celebra poreclă, tocmai pen- tru a nu crea confuzii. Vocea lui Michael Jackson era un dat de la Dumnezeu, iar stilul de a cânta, în care falsetul nu e o trăsătură permanentă - aşa cum susţine Traian Ungureanu, alt muzicolog de ocazie - se regăseşte şi la alți muzicieni, cât se poate de... bărbați. Cultura Can-Can Odată sfârşită această primă demonstraţie, Mihail Neamţu îşi aminteşte că reprezintă, totuşi, o elită culturală, şi trece Ia critica unui alt aspect din viaţa mult-hulitului artist: „V-aş întreba, pe fugă: câte cărți credeți că a citit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Din ce secol?” La asemenea întrebări idioate, mă văd nevoit să răs- pund cu altele: dar Mihail Neamţu, câte solfegii credeţi că a făcut? În câte tonalități? Cu ce fel de modulaţii? Şi ale mele sunt mai întemeiate decât ale autorului, pentru simplul motiv că pe Michael Jackson, cu toate metehnele lui, nu l-am auzit niciodată făcând aprecieri legate de literatură, în timp ce domnul Neamţu se lansează mai jos în subtile judecăți muzicologice. Vorbim aici despre acea autosuficiență manifestată de mai mulţi (pseudo)-intelectuali pentru a-şi justifica dezgus- tul față de activităţi pe care le socotesc sub nivelul lor. Un exemplu des întâlnit este al celor care strâmbă din nas când aud de fotbal şi aruncă de sus: „Mă laşi cu analfabeţii ăia care nu ştiu să lege două fraze?”, de parcă rolul celor de pe gazon ar fi să discute despre influenţele lui Schopenhauer asupra lui Eminescu sau de parcă aceşti critici ar şti să lege... două pase. Probabil Mihail Neamţu a citit multe cărți, altfel nu avea cum să facă remarca „elitistă” de mai sus. În privinţa tabloidelor, nu există nici o îndoială, autorul nostru este familiarizat cu ele şi le foloseşte ca sursă de informare. Altfel nu se explică faptul că scrie despre „cei doi băieţei anul VII e nr. 77 77 ROST LA ROST adoptați” ai lui Michael Jackson şi notează despre cântăreţ că „în ultima vreme, devenise consuma- tor avid de pornografie”. Faptul că cei doi băieţi n-ar fi copiii naturali ai lui Michael Jackson e o pseudo-ştire neconfirmată oficial, o declaraţie pe care ar fi dat-o mama odraslelor dar pe care deo- camdată n-au preluat-o decât publicaţii de tipul “Libertatea”, “Click” şi “Cancan”. Lucrul e posibil, ca atâtea altele, dar Mihail Neamţu ni-l pune pe tavă ca pe un adevăr incontestabil, la fel ca şi pre- supusa pasiune pentru pornografie (apărută, notează cu acribie autorul articolului, „în ultima vreme”). Inconsistența argumentării devine acum străvezie. Un articol ce se vrea critic la adresa declinului şi a superficialității occidentale face uz de presa de scandal care se hrăneşte din goliciunea interioară care a apărut ca rezultat al acestora. DI. Neamţu se pricepe şi la dans Când însă Mihail Neamţu trece la analiza actului artistic, demersul său devine nu doar mostră de diletantism, ci şi lipsă de onestitate in- telectuală, prin prezentarea trunchiată. „Avea însă un gest care- făcea cu totul unic”, ne spune domnul Neamţu despre tizul său de peste Ocean. „Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordați într-un ritm obosi- tor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publi- cului în fața acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie...” Unul dintre puţinele lucruri pe care nu i le-a tăgăduit mai nimeni lui Michael Jackson este calitatea de dansator. Mişcările inventate de el, sau modul în care le integra în propria coregrafie pe ale altora l-au făcut pe Fred Astaire - fără îndoială una din- tre marile autorități în materie - să afirme că îl admiră foarte mult, socotindu-l un dansator mai bun decât a fost el vreodată. Gestul incriminat de Mihail Neamţu a apărut târziu, în perioada „Dangerous”, deci după apogeul reprezentat de anii '80. Explicaţia lui este - şi aici suntem în acord cu publicistul român - labilitatea psihică a unuia care, acuzat de nenumărate ori că ar fi asexuat, a ţinut să-şi exprime astfel virilitatea. Dar într-o viziune de ansamblu a actului dansant propus de Michael Jackson, el apare ca insignifi- ant, deşi ultra-mediatizat din motive lesne de înțeles. De la dans, trecem la versuri. Mai precis, cele de la piesa „Get On the Floor”, pe care Mihail Neamţu o traduce „treci pe podea”. O lectură ra- pidă ne arată că de fapt este vorba despre ringul de dans, însă autorul nostru fie nu stăpâneşte foarte bine engleza (probabil cărțile citite de 78 anul VII e nr. 77 LA ROST ROST Domnia Sa sunt mai ales în alte limbi, ca greaca veche şi sanscrita), fie nu a găsit alte ilustraţii a ceea ce numeşte „această temă delicată, inspirată de zeul Priapus”. Să fim bine înțeleşi. Nu susţin că Michael Jackson a fost un apostol al moralității. Dar piesele sale sentimental-erotice sunt în gene- ral decente şi ilustrează chiar o viziune mai degrabă inocentă asupra romantismului. Textul la care se face referire mai sus este o banală şi destul de superficială invitaţie la dans, dar nu rezumă nicidecum versurile de pe albumele cân- tăreţului. Avem în față un nou exemplu de trunchiere, pentru că acelaşi Michael Jackson este şi cel care cântă „suntem cu toţii parte a marii familii a lui Dumnezeu/ iar adevărul este că/ tot ce ne trebuie e dragostea” („We Are the World”) sau „dacă vrei să faci din lume un loc mai bun/ aruncă o privire asupra ta şi fă o schimbare” („Man in the Mirror”). Dacă aş judeca în stilul autorului articolului, aş putea spune, pe baza ultimului citat, că Jackson pare a fi ucenic al unui sfânt răsăritean. Dar, deşi n-oi fi erudit ca Mihail Neamţu, încerc să-mi păstrez luciditatea şi onesti- tatea şi singurul lucru pe care vreau să-l arăt este că un univers artistic e ceva mai mult decât nişte citate luate la întâmplare şi traduse aproximativ. Muzicologie și ideologie „Dacă ignorăm efectele de lumină şi împa- chetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii lui Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă. Te- matic, tot ceea ce e prostie ideologică şi non-sens meloman, atinge apogeul.” Iată-l pe Mihail Neam- țu muzicolog şi ideolog, Îmi este greu să trasez liniile unei ideologii a lui Michael Jackson. Vagile referiri pe care le face la probleme politice şi/sau sociale sunt banale dar de bun-simţ: ajutorarea săracilor, egalitatea rasială, oprirea celor care ucid copii în războaiele lor. „Man in the Mirror” are un text inteligent şi sensibil, „Heal the World” reia obişnuitele teme pacifiste şi ecologiste, dar, spre deosebire de militanţii de stânga, face referire la Dumnezeu, iar „Earth Song” are tonul unui psalm modern. Nicăieri mari inovaţii ideo- logice, dar nici prostia care-l revoltă pe domnul Neamţu. Când vorbeşte despre non-sens melo- man, Domnia Sa atinge apogeul diletantismului prin însăşi formula absurdă întrebuințată. Poate a vrut să spună „non-sens melodic”, dar în acest caz ar trebui să argumenteze. Sau poate, mai degrabă, n-a vrut să spună nimic. Doar să-şi verse veninul pseudo-erudit. Mai încolo, autorul arti- colului ne aruncă în față nume care, spre deose- bire de subiectul discuţiei, i se par remarcabile în domeniul artei, de la Johann Sebastian Bach până la Stela Enache. Printre ei şi câțiva jazzmeni, ca John Coltrane, Louis Armstrong sau Johnny Răducanu. Dacă tot e mare iubitor de jazz, ar face bine să-şi arunce o ureche şi la Quincy Jones. Acesta care, printre altele, a fost coordonatorul trupei lui Dizzy Gillespie şi a studiat compoziția cu Nadia Boulanger şi Olivier Messiaen, este pro- ducătorul şi colaboratorul lui Michael Jackson pe trei albume („Off the Wall”, „Thriller” şi „Bad”) şi spune despre răposat că avea „talent, graţie, pro- fesionalism şi devotament”. Sau la Miles Davis, care a preluat „Human Nature”. Desigur, faptul că cei doi sus-menționaţi sunt mari artişti de jazz nu face cuvântul lor literă de lege. Dar îl face demn de luat în seamă înainte de a vorbi despre „non- sens meloman”. Care ar fi concluzia? Occidentul se află astăzi, după cum afirmă din ce în ce mai mulţi observatori lucizi, în miezul celei mai adânci crize identitare şi axiologice. Renegarea rădăcinilor, un relativism pervers şi, în spatele lor, un control al autorităților înăsprit şi adesea subliminal arată că iluzia unei libertăți care este de fapt anarhie duce către cea mai cruntă robie. Lipsa valorilor autentice este ilustrată şi de idolatria față de lucruri efemere, faţă de pseudo-valori create şi impuse de media, pe de o parte pentru a le substi- tui celor reale, pe de alta pentru a ţine în frâu populaţia. În mai multe aspecte ale sale, traiecto- ria lui Michael Jackson este ilustrarea decăderii unui Apus pe care, orbi, unii dintre noi încă îl văd ca pe cel mai bun model posibil. Exploatarea cân- tărețului de către industria care I-a stors de resur- se, faptul că în multe momente s-a lăsat manipu- lat şi fragilitatea psihică ce l-a făcut să acţioneze uneori ca o marionetă ale cărei sfori erau trase de mai-marii afacerilor şi scenariilor media, dublate anul VII e nr. 77 79 ROST LA ROST de cultul deşănțat şi stupid pe care aceleaşi per- sonaje l-au încurajat şi pe care el nu a avut pute- rea să-l stăvilească, au dus la deznodământul din 25 iunie 2009. Dar mai mult, au contribuit poate, într-o anumită măsură, la opera de dezrădăcinare condusă de puternicii zilei. Pe de altă parte, Michael Jackson a fost un mare talent. Și cum acesta erupe uneori şi dincolo de barierele impuse din afară sau autoimpuse de o constituție interioară fragilă şi labilă, a creat o muzică şi o artă dansantă ce au şansa să rămână peste ani. Tragem nădejdea că doar ele. Dar nici laturile negative ale vieţii şi operei lui Michael Jackson, nici declinul Occidentului, nu au cum să fie înţe- lese dacă sunt expuse într-o viziune simplifica- toare, lipsită de discernământ, împrăştiind de la o poştă trufia judecării semenilor. O critică a Occidentului care să fie înțeleasă şi folositoare este compromisă prin îmbinarea de amatorism, verdicte arbitrare şi trunchieri din articolul lui Mihail Neamţu. Aşa cum este compromisă şi prin sprijinul dat unor pseudo-alternative la comu- nism, în fond de aceeaşi esență ca acesta, de tipul celor propuse de Vladimir Tismăneanu, pe care domnul Neamţu îl sprijină necondiţionat. Pentru ase trezi din „captivitatea sa idolatră”, Occidentu- lui îi trebuie, mai mult decât o presiune din afară, o reînnoire dinăuntru. Aşa cum ne trebuie tutu- ror, pentru a ne elibera de duhul mârşav al jude- căților pripite şi al osândirii aproapelui. Infailibilul domn TRU Un al doilea caz, ceva mai dificil de analizat, este al d-lui Traian Ungureanu. Spun mai dificil de analizat, pentru că, spre deosebire de dl. Mi- hail Neamţu, cel care semnează uneori cu iniția- lele TRU chiar ştie să scrie. Manifestul fotbalist, colecţia de articole din presa sportivă sau o bună parte a celor publicate de ziare şi reviste de anali- ză politică şi socială, dezvăluie un excelent mânu- itor al condeiului, calitate care îl recomandă chiar ca scriitor. Citesc adesea cu plăcere analizele fot- balului britanic, sau criticile la adresa unor dem- agogii contemporane. Mă rătăcesc uneori în ura viscerală a autorului faţă de anumite cluburi de la noi şi rămân nedumerit cu totul când faptele îi dezvăluie profunda inconsecvenţă. Dar să nu anticipăm. Dl. Traian Ungureanu trăieşte, ca şi alți doi- trei colegi ai Domniei Sale, cu impresia că ştie tot şi că posedă o judecată infailibilă. Acolo unde umorul sau chiar sarcasmul ar putea trece cu uşu- rință de un examen critic, răzbate inconfundabilă trufia. Astfel încât nu se putea ca jurnalistul cu pricina să nu analizeze şi fenomenul Michael Jackson. Cu autoritatea unui muzicolog, desigur. Căci pentru unul ce a desluşit ițele politicii de la noi şi de aiurea, îndreptăţit să îndrume chiar des- tine, ce mare lucru sunt nişte amărâte de porta- tive? Articolul d-lui Traian Ungureanu se constru- ieşte în jurul ideii că răposatul cântăreț a fost un mare entertainer, dar nicidecum un artist. Totul porneşte de la afirmaţiile contestatarilor care spun că „Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.” “Toate aceste obser- vații sînt corecte”, subliniază dl. Traian Ungurea- nu, înainte de a ne vorbi despre importanța lui Michael Jackson ca ilustrație a declinului unui curent muzical în mijlocul căruia s-a aflat. La nivelul limbajului, într-adevăr, schimbările aduse de muzica celui supranumit Jacko sunt cvasi-ine- xistente. Meritul lui constă în capacitatea uimi- toare de sinteză, prin care a adus împreună ele- mente ale sound:ului Motown (care pot fi auzite în perioada Jackson 5, apoi în colaborarea cu Stevie Wonder, dar şi presărate în alte momente ale carierei sale muzicale), influențe soul (în stilul vocal şi în lirismul anumitor piese, cum ar fi “I Just Can't Stop Loving You”), funk, rock şi elec- tronice, pentru a le cita doar pe cele mai impor- tante. Astfel, deşi nu e inovator în sine, stilul Michael Jackson devine unic şi inconfundabil, foarte personal deşi înglobează elemente ale unor tradiții muzicale de până la el. Nu a inventat un nou limbaj, dar a cristalizat un stil care îi face pe reprezentanții mai multor curente - inclusiv jazz - să se regăsească în diferite momente ale muzicii sale. Posteritatea lui e reprezentată de un patrimoniu de teme şi cântece care rămân muzicii americane şi universale pentru a fi ascul- 80 anul VII e nr. 77 LA ROST Traian Ungureanu tate şi exploatate alternativ. Nu aceeaşi e părerea autorului articolului: „Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de lim- baj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalți mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestimat al tradiţiei recupera- te în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (prob- abil cel mai influent muzician al epocii care se deschide Ia începutul anilor '60).” La cele spuse mai sus nu avem de adăugat decât faptul că înşiruirea lui Traian Ungureanu suferă de etero- genitate. The Beatles şi Jimmy Hendrix au fost mari inovatori, în schimb Frank Sinatra este cele- bru tocmai prin modul excepţional de a-şi adapta vocea unor stiluri cât se poate de variate, cărora le-a dat strălucirea calităţilor sale native şi inter- pretative, fără a fi inventat însă nimic, ceea ce, desigur, nu-i diminuează din valoare. Dar plasa- rea în opoziţie cu Michael Jackson e cât se poate de arbitrară. Cu paşi înceţi dar siguri intrăm în mijlocul studiului muzicologic. “Jackson a desăvârşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degra- date, după ce ultima rezistență a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără va- loare şi stil. Thriller, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exhibiţia pură a dansatorului.” Din 1982 au trecut mulţi ani, iar dl. Traian Ungureanu pare a avea pro- bleme de memorie. Pe “Thriller” piesele dansan- te, cu accentul pus în special pe ritm sunt trei din nouă (“Wanna Be Startin' Somethin”, “Thriller” şi “Billie Jean”). În rest avem un duet cu Paul McCartney (da, da, chiar el, principalul artizan al schimbării de limbaj aduse de Beatles, atât de admiraţi de TRU), o îmbinare între un riff şi un solo de hard-rock cu elemente funk, pe care se aude chitara lui Eddie Van Halen, unul dintre maeştrii genului, sau sensibila baladă “The Lady in My Life”. Este un album care îţi poate plăcea sau nu, însă reducerea lui la pulsaţie ritmică este semnul că unii au fost prea ocupați să se asculte vorbind pe ei înşişi ca să mai aplece urechea şi la muzica pe care o critică de la înălțimea unei autorități infailibile. Nu ca argumente în favoarea lui “Thriller”, ci ca informaţie pentru cei interesaţi să judece cu propriile urechi, trebuie menţionat că la album au lucrat, printre alţii, Quincy Jones, câţiva mem- bri ai formaţiei Toto - unii dintre cei mai buni orchestratori din rock - şi Rod Temperton (care a compus piesa-titlu, “Baby Be Mine” şi “The Lady in My Life”, autor, printre altele, al unor cântece interpretate de Herbie Hancock, George Benson sau Aretha Franklin). Judecăţi fără legătură cu realitatea Am spus de multe ori că, dincolo de muzică, din arta lui Michael Jackson rămâne dansul. Putem vorbi despre amendamente, despre ele- mente kitsch sau acrobaţii, însă deasupra lor se ridică o mişcare şi o coregrafie încă insuficient studiate. Poate o privire analitică, aparţinând unor specialişti adevărați, va arunca lumină asu- pra paşilor artistului, va îndepărta eventuala zgură a spectaculosului lipsit de conţinut şi ne va înfățişa, dezgolit de artificii, substratul valoros. Până atunci trebuie să ne mulțumim cu dl.Traian Ungureanu. “Trimiterile la marea tradiţie a revistei ame- ricane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performe- rului şi au dansat susținuți de un optimism încăr- cat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor anul VII e nr. 77 8l ROST LA ROST încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista ameri- cană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale com- plexului MTV” Tocmai cuvintele admirative ale sus-numitu- lui Fred Astaire, citate în prima parte a acestui articol, ne scutesc de orice comentariu suplimen- tar. Pe autorul articolului ar trebui să-l pună un pic pe gânduri. Dacă are timp. Iată însă că textul pe care îl avem în față evoluează spre o analiză sintetică a anilor '80 în muzica pop. “Anii '80, epoca de glorie a lui Jack- son, sînt cei mai nefericiți ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, defor- mate sau suprimate.” Cum nu mă pricep la muzica soul, le las alto- ra sarcina de a desluşi adevărul sau falsitatea celor afirmate în acest domeniu de TRU. Despre afirmaţia că “influența cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, inițiatorii ritmului de pulsaţie elec- tro şi ai vocalismului în falsetto extrem” pot spu- ne însă că este cel puțin hazardată. Stilul vocal al lui Michael Jackson este departe de a face exclu- siv uz de falset, gama procedeelor folosite de ele fiind mult mai variată, pe măsură ce a evoluat de la glasul copilăriei către timbrul de tenor al matu- rității. Iar influenţele vin mai mult din direcția celebrului sunet Motown, cu care de altfel a cola- borat trupa Jackson 5, de la artişti cu puternice rădăcini soul, ca Stevie Wonder. “Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducționism muzi- cal”, ne spune mai departe autorul nostru. Într-o anumită măsură are dreptate, anume dacă pri- vim din perspectiva invaziei disco, a melodiilor facile şi a dispariției unor mari nume din decada anterioară, exemplul cel mai la îndemână fiind Led Zeppelin. Pe de altă parte, în rock se cristal- izează tendinţe neoclasice (Yngwie Malmsteen), punk-ul, după momentul de revoltă împotriva muzicii ultra-conceptualizate a unor Pink Floyd, este integrat în noi structuri ce dau naştere unor grupuri heavy-metal ce vor scrie istorie, iar unele trupe vechi se văd nevoite să se reinventeze. “For- ţa rock-ului greu”, spune dl. Traian Ungureanu, “se banalizează în varianta speed şi thrash.” De fapt, aceste două genuri, care cel mai adesea se întrepătrund şi se confundă, sunt influențate în special de muzica progresivă a anilor '70, căci, în ciuda riff-urilor destul de simple, structurile sunt mai complexe decât în rock-ul classic, iar solo- urile devin probe de virtuozitate. Apar uneori şi elemente de atonalism, străine majorităţii tru- pelor anterioare. “Blues-ul electric în forță ră- mîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi funk, a la Black Crowes, respectiv Red Hot Chili Peppers.” Stilul aici menţionat a dat încă de la începutul anilor '80 naştere unui nou curent, heavy-metal, având ca prim exponent trupa Black Sabbath. În muzica britanicilor, influenţele blues-ului electric şi ale rock-ului progresiv sunt duse la extrem prin folosirea aşa numitelor power chords, acorduri de cvintă şi octavă din îmbinarea cărora se naşte elementul generator al noii muzici, rifful. Piesele sunt construite pe motive de o simplitate elementară, însă struc- turile sunt dezvoltate, narative, preluate din rock- ul progresiv al unor King Crimson. În anii mult- huliți, Black Sabbath scot pe piaţă unele dintre cele mai bune albume ale lor, pe lângă riff-urile lui lommi apărând vocea dramatică a lui Ronnie James Dio. În acelaşi timp, în ciuda tentei comer- ciale date mai ales de aspectul exterior, hard- blues-ul scrie pagini memorabile prin White- snake. L-a furat talentul pe dl. Ungureanu Autorul articolului nu este impresionat şi continuă: „Forța rudimentară a comercialismului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul ani- lor *80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, EL & P, fie rezistența mino- ritară a unor King Crimson, Robert Fripp sau David Sylvian).” Anii '80 au dat muzicii progresive unul din- tre cele mai importante nume noi, Queensryche, pe care TRU pare să-l ignore. Inutil, în acest con- text, să vorbim despre apariția unor chitariști vir- 82 anul VII e nr. 77 LA ROST ROST tuozi, care îmbină experienţa neoclasică (Yngwie Malmsteen) cu cele mai îndrăzneţe experimente (Joe Satriani, Steve Vai). Orice argumente am aduce, jurnalistul nos- tru stă ferm pe poziţii: “După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă.” Iar atunci când un muzi- cian ca Miles Davis intuieşte valoare într-o temă a răposatului, trebuie imediat desființat şi el, ca fiind “tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pre- tenții pseudo-intelectuale şi banalitate funk.” După atâta erudiție muzicologică, susținută de o privire pătrunzătoare în lumile soul, rock, jazz şi funk, una dintre ultimele fraze ale articolu- lui aproape că scapă vederii. “Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pen- tru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodității şi ignoranței, a exclus din artă since- ritatea şi vocaţia.” Iată o cugetare de Ia care, deşi nu sunt întru totul de acord cu ea, ar putea porni un dialog fertil. Dar acesta e sufocat de sentinţele de mai sus. Dorinţa de a epata, un dispreţ pro- fund dar lipsit de discernământ faţă de o civiliza- ție pe care altfel nu se sfieşte să o laude, pseudo- elitism? Ce se ascunde în spatele beţiei de cuvinte? Fără îndoială, dl. Traian Ungureanu a căzut aici pradă propriului său talent de a mânui frazele. Şi astfel substanţa a dispărut în spatele unui exercițiu de exhibiţionism gazetăresc. În fond, lucrurile pot fi judecate şi altfel. Ceea ce a scris jurnalistul nostru este, în mare parte, formă fără fond. Este acelaşi jurnalist care, apărător necondiţionat al lui Traian Băsescu, a afirmat că se va arunca de pe bloc dacă PD-L se va alia cu PSD. Alianţa s-a făcut, iar tizul preşedintelui s-a aruncat direct pe listele pentru Parlamentul European şi ocupă acum un loc călduț la Bruxelles. Cine nu are păcat să arunce primul piatra. Vă invit deci să nu-l judecăm prea aspru pe dl. Traian Ungureanu. Nimeni nu ştie de ce s-a mân- jit, transformând sintagma “jurnalist dependent de propriile opinii” într-un balon de săpun dema- gogic. Dar aşteptam de Ia el un pic de decență, de smerenie. În loc de aceasta, el tună şi fulgeră ca înainte, ca şi cum autoritatea sa morală ar fi intac- tă. Iar bătutul cu pumnul în piept atunci când ar trebui să-ți pui cenușă în cap ajunge, în cele din urmă, să tulbure şi judecata profesională. Avem jurnaliștii pe care-i merităm Iată-ne deci întorşi de unde am plecat: la lipsa alternativei şi la starea românului care şi-a ridicat pentru o clipă privirea şi, văzând în jur doar impostură, s-a cufundat repede Ia loc în “Li- bertatea”, “Click” sau “Cancan”. Articolul meu nu este despre Michael Jackson, dar nici despre Mi- hail Neamţu sau Traian Ungureanu. Este despre noi înşine şi despre neputința de a rodi ceva mai bun. Mai există şi oameni care scriu cu har şi con- secvență. Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Răzvan Codrescu... Oameni cu căderile lor, dar care se străduiesc să rămână verticali. Dar sunt puţini, pentru că puţini la minte şi la suflet sun- tem noi, cei care facem umbră pământului acestu- ia binecuvântat. Iar ziua în care toată ţara să încapă între coperţile ziarului “Libertatea” nu pare a fi departe. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne facă vrednici de ceva mai bun. Până atunci rămânem cu autentice gunoaie ale presei şi cu false pretenţii intelectuale, cu conducătorii şi jur- naliştii pe care-i merităm. Nu-i judecaţi pe cei pe care i-am amintit în paginile acestea. Ignoraţi-i doar uneori. Sau priviţi-i ca şi cum aţi privi o oglindă. Dacă ei sunt cei mai buni, cum or fi ceilalți? Cum eşti tu, cititorule, şi cum sunt eu? anul VII e nr. 77 83 SEMNAL EDITORIAL Răzvan Codrescu, In jurul lui Eminescu Editura Christiana din Bucureşti a publicat recent o nouă carte a dlui Răzvan Codrescu, intitulată În jurul lui Eminescu. Ediţia este îngrijită şi are un cuvînt înainte de dna Gabriel Moldoveanu. Redăm în continuare acest cuvînt în care este argumentată apariţia volumului. (ROST) ARGUMENT EDITORIAL Pentru că în ultima vreme, pornindu-se de la un text rău înțeles (“Eminescu şi creştinismul”), autorul acestei cărți a fost calificat cu suficiență, în anumite cercuri radicale, drept “noul detractor al lui Eminescu”, am găsit de cuviință, cunoscîn- du-i bine scrisul de-a lungul vremii, să-i adun pen- tru prima oară între copertele unui volum, cu îngăduința sa, textele despre Eminescu risipite prin diferite periodice sau volume anterioare. Nu este vorba de toate textele despre Eminescu pe care le-a scris, ci doar de cele care mi s-au părut cele mai importante şi mai actuale (şi printre care se regăseşte şi textul menționat); pe celelalte - nu puţine - le-am înregistrat doar, cu datele de rigoare, în “Suplimentul bibliografic” de la sfirşitul cărţii. În felul acesta, orice cititor intere- sat şi onest îşi va putea da seama de nedreptatea acuzațiilor care i s-au adus autorului, dar în acelaşi timp - ceea ce este mult mai important - va avea un nou prilej de întîlnire cu personali- tatea şi opera lui Eminescu (el însuşi un mare nedreptăţit astăzi). Eminescu este atît de însemnat încât orice dis- cuţie despre el angajează, într-un fel sau altul, însuşi destinul culturii noastre naţionale. Textele lui Răzvan Codrescu au şi această deschidere mai gen- erală, punînd cu gravitate problema raporturilor noastre actuale cu tradiția națională şi spirituală ai cărei moştenitori sîntem, deopotrivă ca români, europeni şi creştini ortodocşi. Pentru autorul aces- tei cărți, ca şi pentru Noica odinioară, Eminescu Răzvan Codrescu In jurul lui Eminescu De ce Eminescu? * Oboseala de Eminescu * Noua singurătate a lui Eminescu * Cum tre- buie înţeleasă Doina lui Eminescu * Accente mesianice în lirica eminesciană * Eminescu şi creştinismul * Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat * Eminescu n-a murit CRISAN reprezintă “conştiinţa noastră mai bună”, “omul deplin al culturii româneşti”, modelul mereu viu al învrednicirii creatoare la care ne-a chemat Dumnezeu atunci cînd a rânduit să fim, după spusa marelui poet, “un strat de cultură la gurile Dunării”. Dar Eminescu nu trebuie doar invocat, ci va- lorificat efectiv, dincolo de idolatria lozincardă (cu care au încercat să-l confişte propagandistic 84 anul VII e nr. 77 SEMNAL EDITORIAL ROST pînă şi comuniștii). El însuşi cheamă neîncetat, în scrisul său publicistic, la realism, la măsură, la vrednicie. “Cuminecare” a naţionalului cu universalul, Eminescu ne onorează, dar ne şi obligă. De la această obligaţie, din păcate, ni se întîmplă să lip- sim îngrijorător de mult, iar această lipsă căutăm să ne-o suplinim prin inflația vorbelor mari şi goale. Or, Eminescu se cere nu atit vorbit, cât trăit, asumat şi asimilat în neodihna lui creatoare şi în dorul lui de desăvirşire. Despre toate acestea ne vorbeşte cartea de față, în duhul viu al tradiţiei lucrătoare. Titlul ei este editorial, ca şi structura de ansamblu, dar textele selectate se înşiră în ordinea indicată de autor. După cele şapte texte de bază (de la “De ce Eminescu?” la “Eminescu n-a murit”), am conside- rat folositor cititorului să includem, în Addenda, cîteva texte auxiliare de şi despre Eminescu: tex- tul integral al “Doinei” (memorabil analizate în “Cum trebuie înțeleasă Doina lui Eminescu”), o mică introducere - prin texte alese - în gîndirea politică eminesciană, un articol despre “Naţiona- lismul românesc în context european” (cu multe referiri la Eminescu şi epoca sa), două poezii închinate “Eminescului” chiar de către autorul cărții, precum şi un text lămuritor cu privire la controversata sintagmă “cadavrul din debara” (inexact atribuită lui H.-R. Patapievici ca afront adus poetului național). M-am conformat dorinței autorului de a i se respecta întocmai ortografia. Toate notele la care trimiterile se fac cu cifre arabe sînt auctoriale. Toate notele la care trimiterile se fac cu asterisc sînt editoriale. Sursele textelor sînt indicate cronologic în “Suplimentul bibliografic” (unde am indicat, într-o a doua secţiune, şi toate vo- lumele publicate pînă astăzi de autor). Nu m-aș fi angajat la alcătuirea acestui volum dacă n-aş fi nutrit încredințarea că avem nevoie de Eminescu mai mult decât oricînd şi că Răzvan Codrescu este o bună călăuză spre reperele inepuizabile ale tradiţiei, pe care o slujeşte în scrisul său de peste 20 de ani. Şi închei cu speranța că măcar câțiva tineri, de azi sau de miine, nu vor trece nepăsători pe lingă această provocare la regăsirea de noi înşine întru Eminescu. Gabriela Moldoveanu RECURS LA „CADAVRUL DIN DEBARA“ Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici - eu, care am polemizat dur cu acesta - la 10 ani [textul datează din 2006] de a scan- dalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atât de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decit că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decât să-l contirme pe d-] Patapievici... Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate...), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecății prea radicale a întregului tre- cut românesc. Şi nu pot să nu mă desolidarizez de cei care, rămaşi încremeniţi în antipatia pe care tînărul autor le-a stirnit-o atunci, se pretează să col- porteze la adresa sa mistificări indigne, cum este cea privitoare la afirmaţia că Eminescu ar reprezenta astăzi “cadavrul din debara” al cul- turii noastre, de care trebuie să ne debarasăm urgent dacă vrem “să intrăm în Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avînd asupra acestuia un punct de vedere mai degrabă diame- tral opus unei astfel de aserțiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus în situația delicată de a tre- bui să se apere aproape cu exasperare în presa culturală (Idei în dialog, Adevărul literar şi artis- tic) de insinuările repetate cu privire la presu- pusul său delict de lez-majestate față de geniul eminescian. Întrucât am primit şi la Redacţia Punctelor cardinale materiale bazate pe acest cras neadevăr cei se impută “din auzite” (meteahnă balcanică de care şi un Eminescu se plîngea la vremea lui), con- sider ca pe o datorie să fac loc şi aici precizărilor anul VII e nr. 77 8 ROST SEMNAL EDITORIAL Da a AIR) _ arii : = ei de rigoare. Fraza incriminată prin răstălmăcire este următoarea (cu referire predilectă la aşa- numiții “postmodernişti” şi la oportuniştii “mode- lor” ideologice): “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara...”, şi ea se regăseşte în articolul “Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale”, apărut iniţial în revista Flacăra (|- 2/2002, p. 86), iar pe urmă reprodus şi în alte publicaţii (cf, de pildă, Adevărul literar şi artistic din 12.08.2006, p. 2, ca “probă” la materialul pro domo din p. 1). D- Patapievici are toată distanța critică față de acest soi de ingratitudine acefală şi deplinge “melancolic” o actualitate intelectuală (ar fi prea mult spus culturală) în care “caragialis- mul” bate “eminescianismul” (căci despre aceasta este vorba, de fapt). Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să acce- dem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, care, vorba poetului, numai “din mila Sfintului” mai face “umbră pămîntului”. Un asemenea popor decăzut şi care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-şi mai me- rită nici una dintre valorile tradiţionale (chiar dacă ar mima caragialeşte în numele lor toate indignările din lume). Ce poate face pînă la urmă un autentic int- electual creştin într-o astfel de ambianță literal- mente sinistră? Aproape 20 (douăzeci) de ani de pseudo-tranziție surdă şi oarbă au dovedit că nu poate face mai nimic pe calea discursului (scris sau verbal), nici pe calea creaţiei culturale (care nu mai are preț public), rămînîndu-i probabil doar soluţia mistică să se roage lui Dumnezeu să ne mai rabde de hatirul morţilor noştri şi de dra- gul pruncilor pe care-i aducem pe lume, şi care poate o vor primeni cîndva, în răspărul nimicni- ciei noastre de azi. Răzvan Codrescu (ultimul text din cuprinsul volumului) 86 anul VII e nr. 77 Abonaţi-vă la ROST! Avantaje: | L L L e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie e Plătiți mai puţin cu 25% decât la chioșc e Taxele poştale sunt suportate de redacție Vă puteți abona: e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi cite numele, adresa com- | pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, ' Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis | | la Unicredit Țiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociației ROST, cod fiscal Î [| 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la CP 27, | | Oficiul Poştal 23, Bucureşti. | I Preţul în țară: Preţul în străinătate: I L - 18 lei - 6 luni - 50 euro/ an în Europa | | - 30 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | [5 BB BEBE BBB BB PB BBB BP BD BED N N E) În acest număr semnează: e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Ghid pascal (Christiana, 2009) e Emilia Corbu - doc- tor în istorie, arheolog, ultima carte publicată: Sudul României în Evul Mediu timpuriu (2006) e Nicolae Dabija - scriitor, academician şi om politic român din Basarabia e Dan Dungaciu - doctor în Socilogie, con- ferenţiar universitar, Universitatea Bucureşti, publicist, ultima carte publicată: Cine suntem noi? (Cartier, 2009) e Paul S. Grigoriu - muzi- cian, publicist e Constantin Mihai - doctor în litere la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, asistent universitar, ultima carte publicată: Gilbert Durand. Les Metamorphoses de I'anthropologie de VImaginaire (2009) e Gabriela Moldoveanu - publicist şi consilier edi- torial e Paul Nistor - doctor în Istorie, cercetător la Institudul „A.D. Xenopol” - Iaşi, autor al volumului Înfruntând vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului (2005) e Aspazia Oțel Petrescu - fost deţinut politic, ultima carte publicată: In memoriam. Spice (2009) e Alexandru Racu - doctorand în ştiinţe politice la Ottawa - Canada e Teodora Roşca - pictor iconar, doctor în Teologie, publicist e Paul-Gabriel Sandu - student la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Marcel Răduț Selişte - publicist, licenţiat în Teologie, master în Comunicare şi Realţii Publice, a publi- cat volumul Cu căruța prin democraţia românească (Sud, 2009) e Claudiu Târziu - jurnalist. Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt Nr. 2 -— aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade . 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga . 4-— iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu . 5 iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu . 6-— august 2003, dedicat lui Sandu Tudor Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu . 8 — octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu . 9 — noiembrie 2003, dedicat Părintelui Dumitru Stăniloae Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia — epuizat Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare — epuizat Nr. 18 — august 2004, dedicat lui Ernest Bernea Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca — epuizat Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui Constantin Galeriu Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat Părintelui Constantin Voicescu Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga — epuizat Nr. 28 — iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc — epuizat Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea Nr. 30 — august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat Părintelui Liviu Brânzaş Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat Părintelui Iustin Pârvu Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru Nr. 37 — martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu Nr. 40-41 — iunie-iulie 2006, dedicat lui Ion Gavrilă Nr. 42-43 — august-septembrie 2006, dedicat Părintelui Adrian Făgeţeanu Nr. 44 — octombrie 2006, dedicat lui Gabriel Constantinescu Nr. 45 — noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinți Nr. 46 — decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica Nr. 47-48 — ianuarie-februarie 2007, dedicat Părintelui Benedict Ghiuș Nr. 49 — martie 2007, dedicat lui Ioan Ianolide — epuizat Nr. 50 — aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor Nr. 51 — mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiţă Nr. 52 — iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu Nr. 53-54 — iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa Nr. 55 — septembrie 2007, dedicat lui Alexandru Mironescu Centenarul nagterii um marin IP za VP sia 333 | mm | | Cta Pta a. | parintert ss un adevâraţ purtator de Hiistoy dee ate | Sa Petre | .—. —— dora Nr. 56 — octombrie 2007, dedicat Părintelui Sofian Boghiu Nr. 57 — noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu Nr. 58 — decembrie 2007, dedicat lui Demostene Andronescu Nr. 59-60 — ianuarie-februarie 2008, dedicat Părintelui Ioanichie Bălan Nr. 61 — martie 2008, dedicat lui Dan Botta Nr. 62 — aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache Nr. 63 — mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan Nr. 64 — iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu Nr. 65 — iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu Nr. 66 — august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu Nr. 67 — septembrie 2008, dedicat Părintelui Chesarie Gheorghescu Nr. 68 — octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu de la Sihăstria Nr. 69 — noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu Nr. 70 — decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan Nr. 71-72 — ianuarie-februarie 2009, dedicat lui Gheorghe Stănescu Nr. 73 — martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu Nr. 74 — aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa Nr. 75-76 — mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu Glogoveanu Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației ROST pot trimite contravaloarea revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriţi, în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați la tel: 0740.103.621 0? EISAgAgE 760017